/ Language: România / Genre:adv_western / Series: Karl May, opere

Castelul Rodriganda

Karl May


CASTELUL RODRIGANDA

De pe tron la eşafod (1)

Karl May

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

docx: https://is.gd/jFzWf1

ePub: https://is.gd/E8MWBG

─——————————————————————──—————

 Capitolul I –  Urmăriţi de comanşi

Era în toamna anului 1847.

Pe Rio Grande del Norte aluneca încet o luntre uşoară, în care se aflau doi oameni de rase diferite. Unul din ei stătea la cârmă, pe când celălalt făcea din hârtie şi pulbere gloanţe pentru puşca lui cu două cocoaşe. Cel de la cârmă avea ochiul ager şi chipul îndrăzneţ al indianului. Dar şi altminteri se putea cunoaşte lămurit, după îmbrăcăminte, că făcea parte din rasa roşie. Purta o cămaşă de piele de vânătoare, pantaloni de piele împodobiţi cu ciucuri din părul duşmanilor biruiţi de el şi era încălţat cu mocasini cu talpa dublă. Celălalt, care stătea în partea din faţă a luntrei, era un alb. Înalt şi mlădios, deşi voinic şi bine legat, purta o barbă mare, blondă, care-îl prindea de minune; şi el era îmbrăcat cu pantaloni de piele vârâţi în cizme cu carâmb înalt şi o haină de vânătoare; gâtul gol şi capul acoperit cu o pălărie de pâslă, cu borurile late, care nu mai avea nici formă, nici culoare. Amândoi bărbaţii păreau să fie de aceeaşi vârstă ― cel mult douăzeci şi opt de ani. Aveau la încălţăminte un fel de pinteni, semn că veniseră călări până la malul apei unde îşi întocmiseră luntrea ca să coboare râul numit Rio Grande. Pe când se lăsau ei duşi la vale de curent, auziră deodată un nechezat de cal. Efectul asupra lor fu fulgerător căci, până a nu se sfârşi nechezatul, se lăsară într-o clipită pe fundul luntrei, ca să nu poată fi văzuţi de pe mal.

— Sli, un cal! şopti indianul în limba apaşilor jicarilla.

— E departe de aici, fu de părere albul.

Mânară luntrea spre uscat; indianul coborî pe mal, iar albul rămase să-l aştepte.

Nu trecură decât vreo câteva minute şi-l văzu întorcându-se făţiş, în picioare, semn că nu exista nici o primejdie.

— Ei? întrebă albul.

— Am văzut un alb dormind după un tufiş.

— Da? Un vânător, probabil.

— N-avea decât un cutit la brâu.

— Şi nimeni altul prin apropiere?

— N-am văzut pe nimeni.

— Bine, să mergem într-acolo.

Albul sări din luntre şi o priponi de mal. Îşi luă pe urmă puşca, trase mai la vedere cele două revolvere de la brâu, ca să-i fie mai la-îndemână şi porni după indian. Ajunseră repede la locul unde dormea omul. Văzură lângă el un cal priponit, înşeuat după chipul american. Individul purta nişte pantaloni lungi, un pulover, o cămaşă albă şi un surtuc albastru. În jurul mijlocului era încins cu un brâu galben în care stătea înfipt un cuţit; altă armă n-avea asupra lui. Îşi pusese pălăria lui mare de soare pe faţă ca să se apere de arşiţă. Omul dormea atât de adânc, încât nu simţi apropierea celor doi oameni.

— Scoală băiete, îi strigă albul zgâlţâindu-l de umăr.

Omul se trezi, sări iute în picioare şi trase cuţitul de la brâu.

— Ce dracu' vreţi de la mine? zbieră el buimăcit de somn.

— Mai întâi şi-ntâi să ne spui cine eşti.

— De ce?

— Hm! Pare-mi-se că ţi-e frică de indianul de colea. N-ai de ce te teme, băiatule. Eu sunt un european care colindă lumea şi mă numesc Unger, iar dumnealui Shosh-in-liett, căpetenia apaşilor-jicarilla.

— Shosh-in-liett[1]! se minună străinul. O, atunci n-are de ce să-mi fie frică. Pe cât ştiu eu, acest viteaz războinic al apaşilor e un prieten al albilor.

— Dar tu cine eşti? întrebă Unger.

— Păi... eu sunt un vaquero[2], răspunse omul.

— La cine?

— Dincolo de râu, pe moşia contelui Rodriganda.

— Şi cum de-ai ajuns aici?

— Dracu' să mă ia! Spuneţi-mi mai bine cum să fac să ajung iar de unde am plecat. Sunt fugărit de comanşi.

— Zău! Cum adică, eşti urmărit de comanşi şi te aşezi aici fără să-ţi pese?

— Cum dracu să mă mai odihnesc, când pic de oboseală?

— Unde zici că te-ai întâlnit cu comanşii?

— Hăt, colo, departe, la miazănoapte, înspre Rio Pecos. Eram doisprezece bărbaţi şi două femei, iar ei erau peste şaizeci.

— Nu mai spune! Şi v-aţi luat la luptă cu ei?

— Da. Au dat năvală peste noi fără să-i simţim. Au doborât pe mai toţi ai noştri şi au luat pe femei cu ei. În afară de mine nu ştiu dac-o mai fi scăpat vreunul dintr-ai noştri.

— De unde veneaţi şi încotro vă duceaţi?

Argatul nu era vorbăreţ din fire şi de-abia îi scoteai vorba cu cleştele. Răspunse:

— Ne duceam călări la Fortul Guadalupe să luăm pe cineva care se afla acolo la nişte neamuri.

— Bine, bine, dar Rio Pecos nici nu vă era în drum.

— Asa e, dar înainte de-a ne întoarce la hacienda[3] noastră pornisem să facem o vânătoare la Rio Pecos. Atunci s-a întâmplat ce v-am spus.

— Şi cucoanele cine erau?

— Seniorita Arbellez şi Karja, indiana.

— Cine e seniorita Arbellez?

— Fata arendaşului nostru, Pedro Arbellez.

— Şi Karja?

— E sora lui Tecalto, căpetenia mixtecaşilor.

Indianul ascultă acum cu luare-aminte.

— Sora lui Tecalto? întrebă el. Mi-e bun prieten. Am fumat împreună pipa-păcii. Nu se cuvine ca sora lui să rămână prizonieră. Vor prietenii mei albi să meargă cu mine s-o scoatem din mâinile comanşilor?

— Păi... n-aveţi cai, spuse omul uitându-se în juru-i.

Indianul îi aruncă o privire dispreţuitoare.

— Inimă-de-urs are oricând îi trebuie câţi cai vrea, răspunse el. Nici un ceas n-o să treacă şi o să ia unul chiar de la câinii de comanşi.

— Ei drăcia dracului! Asta ar fi ceva grozav, zise uluit văcarul.

Inimă-de-urs se întoarse la mal şi se urcă în luntre.

Argatul fu ospătat din belşug şi, după ce se sătură, Unger îl cercetă mai de aproape; află că omul era văcar la una din moşiile contelui Fernando de Rodriganda, moşie care se întindea de la Rio Grande del Norte, râul care hotărniceşte Mexicul cu Texas, până la cordilierele de la Coahinta.

Unger se urcă apoi pe o ridicătură a malului, dar de-abia ajunse în vârf şi scoase un strigăt de uimire.

— Uite-i că vin! Era cât p-aci să dea peste noi fără să prindem de veste, zise el.

Indianul fu într-o clipă lângă el.

— Şase călăreţi, rosti el iscodind cu privirea.

— Adică trei pe şaua fiecăruia, adăugă Unger, fără măcar să socotească o clipă că argatul i-ar putea fi de folos.

— Cine ia calul mexicanului? întrebă indianul.

— Eu! răspunse Unger.

— Bine. Din aceşti şase comanşi nu trebuie să ne scape nici unul, răspunse Inimă-de-urs.

— Fiindcă n-ai altă armă decât cuţitul de la brâu, zise europeanul argatului, rămâi deocamdată pitulat în luntre şi eu o să iau calul tău.

— Dar dacă mi-l împuşcă? zise omul, speriat.

— Prostule! O s-avem şase în locul lui.

Mexicanul se supuse. Se ascunse în fundul luntrei, pe când ceilalţi doi se duseră unde ştiau că acesta îşi lăsase calul şi se ascunseră în tufiş.

Călăreţii se apropiau. Se zărea acum desluşit îmbrăcămintea şi armele lor.

— Ăştia sunt câinii de comanşi, zise Inimă-de-urs.

— S-au zugrăvit pe faţă cu semnele de război, deci vor fi fără îndurare, răspunse argatul.

— Tot aşa vom fi şi noi, rosti indianul încruntat.

— De asta se vor încredinţa cei doi de la urmă, căci pe cei dintâi îi dăm repede gata.

— Bine, încuviinţă Unger.

Comanşii se aflau acum la vreo jumătate de kilometru de ei. Veneau în galopul cailor. Peste un minut vor fi în bătaia puştilor.

— Comanşii ăştia sunt nişte neghiobi, zise indianul.

— Ar fi trebuit să-şi închipuie că argatul se va fi ascuns pe-aici pe undeva; vor fi crezând însă că a trecut pe malul celălalt al râului.

— Uff! zise indianul, ca să atragă atenţia tovarăşului său că a sosit momentul şi duse puşca la ochi. Europeanul făcu la fel şi două împuşcături porniră în acelaşi timp, apoi alte două şi patru din comanşi se prăvăliră în ţărână.

Într-o clipă Unger sări în spinarea calului argatului şi se năpusti spre comanşi. Aceştia nici n-avură vreme să-şi dea seama ce se petrece şi nici s-o ia la fugă, căci europeanul fu lângă ei. Ridicară tomahawkurile să izbească, dar fură fulgeraţi de gloanţe la pământ. Totul se petrecuse în mai puţin de două minute. Caii celor ucişi fură prinşi cu mare uşurinţă. Argatul, care văzuse totul de unde era ascuns, se apropie şi zise entuziasmat:

— Halal să vă fie! Aşa biruinţă zic şi eu!

— Nu e cine ştie ce ispravă, râse Unger, şase comanşi mai puţin, atâta tot... Eu nu sunt bucuros să vărs sânge omenesc, dar cu tâlharii ăştia de comanşi nu merge altfel.

Luară armele celor ucişi şi aruncară cadavrele în râu, după ce indianul scalpă mai întâi pe cei omorâţi de el, ca să-şi atârne scalpurile[4] la brâu.

— Ei, şi-acu, întrebă neamţul, ce facem? Plecăm?

— Da, răspunse Inimă-de-urs, sora prietenului meu trebuie să tânjească amarnic după ajutor.

— Să-l luăm şi pe argat cu noi?

Indianul măsură lung din ochi pe argat, apoi răspunse:

— Fă după cum crezi, eu nu mă împotrivesc.

— Merg şi eu cu voi, zise acesta cu hotărâre.

— Nu prea cred că o să ne fii de vreun folos, răspunse Unger râzând, pari să fii cam fricos, flăcăule!

— Fricos nu sunt, dar ce vroiaţi să fac dacă n-aveam arme la mine?... răspunse omul ruşinat.

Aleseră trei cai din cei mai iuţi. Încălecară şi porniră la drum.

O luară spre Rio Pecos. Drumul ducea la început prin câmpie, pe urmă intrară într-o sierra cu munţi împăduriţi. Străbătură văi şi văgăuni şi ajunseră pe înserate pe o înălţime de unde se zărea o mică savană.

— Uf! rosti apaşul care călărea în frunte. Ia te uită! Şi arătă cu mâna în vale.

Se vedea aci o tabără de indieni în mijlocul căreia se aflau prizonierii. Germanul scoase din buzunar un binoclu şi privi încordat.

— Sunt şi femei printre ei?

— Da, două. De vom elibera chiar în astă seară. Indianul încuviinţă din cap. Aceşti patruzeci şi nouă de comanşi nu pot pune atâţia oameni de pază, cât să ne împiedice să facem ce-avem de gând, urmă europeanul; totuşi, sunt de părere ca, deocamdată, să ne ascundem, ca să nu ne simtă. Poate că vor mai fi scăpat şi alţi argaţi care au fost puşi în urmărire şi, dacă se vor întoarce urmăritorii şi ne vor zări, vor da de veste şi celorlalţi. Ţine caii! adăugă el întorcându-se spre argat. Eu şi cu tovarăşul meu vom căuta mai întâi să ştergem urmele copitelor, ca să nu fim descoperiţi.

Unger, împreună cu Inimă-de-urs, o luară înapoi pe unde veniseră, împrăştiară ţărână peste urme şi căutară un ascunziş în tufe dese, unde se aciuiră împreună cu caii lor. Soarele asfinţi şi se întunecă. Aşteptau în beznă clipa prielnică pentru atac.

— Te-ai gândit bine cum să procedezi? întrebă neamţul pe indian.

— Da, răspunse acesta. Ştiu că fratele meu alb poate să ucidă o santinelă cu atâta repeziciune încât omul să n-aibă timp să scoată un sunet. Ne vom furişa până în tabără, înlăturăm santinelele, tăiem legăturile prizonierilor şi fugim cu ei.

— Atunci e momentul să pornim căci ne trebuie timp.

— Dar cu argatul ce facem? întrebă indianul.

— Îl lăsăm să stea de pază la cai.

— Şi unde să ne aştepte?

— Pe locul de unde am văzut mai întâi pe comanşi. Trebuie să ne întoarcem tot pe acolo, fiindcă nu avem alt drum înapoi spre Rio Grande.

— Dacă-i aşa, să începem.

Îşi luară armele şi porniră la drum, după ce dădură mai întâi argatului instrucţiunile trebuincioase.

Jos în vale ardea un singur foc în tabără, în jurul căruia dormeau comanşii împreună cu prizonierii ferecaţi. Santinelele trebuie să fi stat de pază în afara taberei. Când ajunseră în vale, Inimă-de-urs şopti tovarăşului său:

— Eu o iau la stânga şi tu la dreapta.

— Bine. În orice caz, să dezlegăm întâi pe femei, răspunse acesta, apoi se despărţiră.

Unger înconjură tabăra prin dreapta, bineînţeles nu în picioare, ci târându-se încet pe burtă ― după cum fac indienii, căutând să nu fie zărit de cineva. Făcu mai întâi un ocol mare, apoi se apropie din ce în ce mai mult, până ce văzu o umbră care se plimba cu paşi rari în sus şi în jos. Era o santinelă. Neamţul se târa tot mai cu băgare de seamă. Noroc că noaptea era întunecoasă şi focul potolit, astfel că izbuti să se apropie de santinelă fără să fie simţit. Când fu numai la cinci paşi de indian, sări în picioare, îl apucă de grumaz cu stânga, iar cu dreapta îi înfipse pumnalul în piept. Omul se prăbuşi grămadă.

În felul acesta Unger reuşi, după un sfert de ceas, să mai omoare una din santinele, apoi se întâlni cu tovarăşul său, care ucisese în acelaşi chip alţi doi comanşi.

— Acum să dezlegăm femeile, şopti apaşul.

— Fii cu băgare de seamă, îl rugă Unger.

— Nu-ţi fie frică, apaşii sunt curajoşi, dar şi prevăzători, răspunse indianul.

Păşiră încetişor prin iarba înaltă spre foc. După rochiile lor de culoare deschisă, ei putură desluşi bine pe femei: zăceau alături una de cealaltă, fiind legate de mâini şi de picioare. Europeanul fu cel dintâi lângă ele şi-şi apropie gura de urechea uneia din ele, căci văzuse, deşi era întuneric, că fata ţinea ochii deschişi şi-l zărise.

— Nu te speria şi taci! îi şopti el. După ce vei vedea că am tăiat legăturile şi prietenei tale, daţi fuga la cai!

Fata îl înţelese. Tânărul tăie curelele care îi pătrunseseră în carne, fără să fie observat de cineva. Când apaşul văzu că tovarăşul său se îndeletnicea cu salvarea femeilor, se apropie şi el de ceilalţi prizonieri. Erau cinci bărbaţi care zăceau nu departe de el. Se târî până aproape de ei şi văzu că oamenii erau treji. Luă cuţitul de la brâu şi se apucă să le taie legăturile. Când fu la cel de-al doilea prizonier, unul din indieni îl simţi şi vru să se scoale. N-avu când, căci apaşul îi înfipse într-o clipită cuţitul în piept. Omul apucase însă să scoată un strigăt de alarmă.

— Înainte! După mine şi pe cai! răcni apaşul tăind la iuţeală legăturile celorlalţi doi prizonieri.

Săriră toţi în picioare şi se repeziră la cai.

— Repede, repede, pentru Dumnezeu! strigă şi Unger şi apucă pe una din femei de mână, trăgând-o după el.

Încheieturile fetei fuseseră însă atât de strâns legate, încât sărmana de-abia se putea mişca.

— Inimă-de-urs! răcni germanul cu deznădejde.

— Aici sunt! răspunse apaşul.

— Vino încoa!

Într-o clipă indianul fu lângă el. Luă pe una din femei în braţe şi alergă cu ea spre cai, pe când tovarăşul său făcea acelaşi lucru. Săriră în spinarea cailor, traseră pe femei după ei, tăiară la iuţeală lasourile care priponeau caii şi o luară la galop.

Totul se petrecuse cu atâta repeziciune, încât comanşii de-abia avură timp să se dezmeticească, Nu se aşteptaseră la vreun atac, de aceea dormeau fără grijă. Acum săriseră toţi speriaţi din somn şi se produse o învălmăşeală care dădu răgaz prizonierilor să scape. Gloanţele slobozite de ei pe urma fugarilor erau fără de nici un folos. Dacă văzură că împuşcăturile lor erau zadarnice, încălecară şi se luară după ei.

Unger şi apaşul călăreau în frunte. Drumul îl cunoşteau. Fiecare din ei ţinea pe una din fete faţă în faţă. Sus în deal îi aştepta argatul. Când îi văzu venind, coborî în vale şi apucă de căpăstru ceilalţi doi cai aduşi de ei.

— După noi! îi striga apaşul.

Şi începu o goană nebună prin beznă înapoi devale, în cap cu fugarii urmăriţi de comanşi, care trăgeau neîncetat fără să nimerească pe vreunul din ei. În sfârşit ajunseră la câmp deschis, unde se puteau gândi la apărare.

— Ştii să călăreşti, seniorita? întrebă europeanul pe fata din faţa lui.

— Da.

— Poftim frâul. Ia-o drept înainte ― zise el, sărind pe de cal şi încălecând pe calul dus de argat.

Apaşul făcu la fel. Alcătuiau astfel paza fetelor şi ţineau cu armele lor minunate pe indieni la distanţă. Goniră până când văzură că urmăritorii rămăseseră cu mult în urmă, unii de teamă, alţii ca să-şi cruţe caii şi să nu-i obosească prea tare.

— N-ar fi bine să călărim mai încet? întrebă argatul.

— Nici gând! Cât putem mai repede, ca să punem stavilă între noi şi comanşi, răspunse europeanul.

Germanul putea vedea acum bine chipul celor două fete. Una era spaniolă iar cealaltă indiană, amândouă de o frumuseţe uluitoare.

— N-aţi obosit încă, seniorita? Aţi mai putea călări încă o vreme oarecare? întrebă el pe spaniolă.

— Oricât de mult, răspunse ea.

— Aş putea şti cum vă numiţi?

— Mă cheamă Emma Arbellez. Dar pe d-ta?

— Anton Unger.

— Nu e un nume de pe la noi.

— Sunt german. Vrei să ai încredere în mine, un străin pentru d-ta?

— Din toată inima.

— Trebuie să trecem pe malul celălalt al râului! Din nefericire numai trei din noi avem arme; pe mal se află însă armele luate ieri de noi de la comanşii ucişi.

— Cum, aţi avut şi ieri de luptat cu ei?

— Da. Argatul ne-a povestit cele întâmplate. Atunci i-am omorât pe urmăritorii lui şi am hotărât să venim să vă scăpăm.

— Doi împotriva atâtora?

O privire de-a ei îl făcu să înţeleagă că fata se uita cu oarecare admiraţie la el, aşa că nu mai zise nimic.

Când fugarii ajunseră la malul lui Rio Grande, urmăritorii nu se mai zăreau. Găsiră aici armele lăsate din ajun şi le împărţiră între ei.

Din cei patru prizonieri trei erau argaţi pe moşie iar al patrulea, majordomul, administratorul sau intendentul conacului. Intendentul se aşeză la lopeţi, pe când ceilalţi bărbaţi trecură călări pe malul celălalt. Când se văzură dincolo, scufundară luntrea, apoi o luară în galop peste câmp. Călăriră astfel fără întrerupere vreme de câteva ceasuri; de-abia pe urmă lăsară caii la pas, ceea ce le îngădui să poată sta puţin de vorbă. Ca şi până acum, Inimă-de-urs se aţinea alături de frumoasa indiană, pe când europeanul nu se îndepărta de spaniolă.

— Suntem de atâtea ceasuri împreună şi încă n-am făcut cunoştinţă mai de-aproape unii cu alţii, zise el fetei.

— Dimpotrivă, eu cred că ne cunoaştem foarte bine, răspunse ea zâmbind. Ştiu, de pildă, despre d-ta că-ţi pui viaţa în primejdie pentru alţii şi că eşti un vânător îndrăzneţ şi iscusit.

— E şi asta ceva, însă nu îndeajuns. Dă-mi voie, domnişoară, să mă prezint. Mă numesc Anton Unger; sunt cel mai tânăr dintre fraţi. Eu şi fratele meu am fi vrut să studiem dar n-am avut mijloace şi, după moartea tatei, frate-meu s-a făcut marinar iar eu am pornit să cutreier lumea, statornicindu-mă în cele din urmă în prerii, unde hoinăresc de ani de zile ca să cunosc obiceiurile indienilor.

— Bine, dar cum ai ajuns până la Rio Grande?

— Hm, asta e o poveste despre care n-ar trebui să vorbesc.

— Aşadar o taină?

— Poate să fie o taină sau o mare copilărie din partea mea.

— Ştii că m-ai făcut curioasă?

— Da? Atunci hai să-ţi satisfac curiozitatea, răspunse neamţul râzând. E vorba despre o comoară ― lucru serios, după cum vezi.

— Ce fel de comoară?

— O comoară adevărată din pietre scumpe şi metale preţioase care a rămas din vremurile străvechi de la strămoşii indienilor.

— Şi unde se găseşte această comoară?

— Nu ştiu încă.

— A, vezi, tocmai ce e mai important! Dar de unde ai aflat de existenţa ei?

— Pe când mă găseam departe de aci, la nord, am avut norocul să fac un mare bine unui bătrân indian care, drept mulţumire, mi-a încredinţat taina pe patul morţii.

— Da, dar tocmai ce era mai important, adică, unde se găseşte comoara, nu ţi-a spus.

— Nu, atât mi-a spus: că trebuie să mă duc s-o caut în Mexic, în provincia Coahuila şi mi-a dat o hartă cu planul general al ţinutului.

— Şi care e ţinutul însemnat pe hartă?

— Nu ştiu. Văd pe hartă dealuri şi văi, ape şi câmpii, dar toate fără nume.

— Ciudat, foarte ciudat. Ştie şi Shosh-in-liett, căpetenia apaşilor, despre acest lucru?

— Nu i-am spus nimic.

— Cu toate acestea pare să-ţi fie bun prieten.

— Îmi şi e, într-adevăr.

— Şi mie, o străină, îmi împărtăşeşti această taină? Doar de-abia astăzi ne-am cunoscut.

Unger o privi drept în ochi şi-i răspunse fără şovăire:

— Există fiinţe care îţi inspiră, de la început, atâta încredere, încât nu poţi păstra nici cea mai mică taină faţă de ele.

— Şi eu sunt una dintre aceste fiinţe?

— Da.

Fata roşi şi lăsă ochii în jos.

— Ai dreptate, zise ea apoi cu hotărâre, şi-ţi voi dovedi că nu te-ai înşelat. Voi fi deci tot atât de sinceră ca şi d-ta şi-ţi voi da oarecare relaţii privitoare la taina d-tale. Îmi îngădui s-o fac, serios?

— Te rog chiar, răspunse neamţul pe măsură de mirat.

— Cunosc pe cineva care râvneşte la comoara indienilor.

— Da? Cine?

— Contele Alfonso de Rodriganda, nepotul şi moştenitorul contelui Fernando, proprietarul moşiei pe care o avem noi în arendă. Îl avem de câtva timp la conac, venit să facă serioase cercetări în ce priveşte comoara.

— Şi ce anume ştie el despre comoară?

— Ceea ce ştie aici toată lumea, adică zvonul că stăpânitorii de odinioară ai ţării şi-au ascuns averile când au năvălit spaniolii în Mexic. De altminteri se mai ştie că există terenuri bogate în aur şi argint. Indienii le cunosc, dar preferă să-şi dea viaţa decât să afle vreun alb aceste locuri tăinuite.

— Şi totuşi acest Alfonso de Rodriganda a reuşit să le cunoască?

— Nu. Noi locuim la hacienda del Erina şi circulă zvonul că în apropiere s-ar afla o peşteră în care stăpânitorii mixtecaşilor îşi ascundeau acolo averile. Mulţi au venit s-o caute, chiar si contele Alfonso a depus multă osteneală, dar de găsit n-a găsit-o încă nimeni.

— Unde e hacienda del Erina, moşia contelui?

— Cale de o zi de aci, la poalele munţilor din Coahuila. O s-o vezi d-ta, căci nădăjduiesc că ne vei însoţi până acolo.

— Fii sigură, seniorita, că nu vă voi părăsi până ce nu vă voi vedea pe toţi în siguranţă.

— Sper că vei primi pe urmă să fii câtva timp musafirul nostru, nu-i aşa?

— Nu, domnişoară. Tocmai siguranţa dv. impune să plec numaidecât. Am ucis comanşi şi sunt încredinţat că au fost trimise iscoade pe urmele noastre şi că vom fi atacaţi de comanşi ca să răzbune moartea oamenilor lor. De aceea, îndată ce vom ajunge la hacienda, mă voi înapoia cu tovarăşul meu ca să dau de urmele lor.

— Nu crezi că vom fi atacaţi de ei chiar înainte de a ajunge la conac?

— Nu, nu cred. Ei nu ne vor putea urmări decât peste zi, luându-se după urmele copitelor cailor, pe când noi putem călări prin întuneric, ceea ce ne poate fi de mare folos. Dar să revenim la comoară. Nu ştie, zici, nimeni unde se află peştera?

— În orice caz nici un alb.

— Dar indienii?

— Da. E unul care ştie cu siguranţă locul, poate chiar doi. Tecalto e singurul urmaş al foştilor domnitori ai mixtecaşilor care i-au lăsat moştenire taina. Karja, fata pe care o vezi colo alături de căpetenia apaşilor, e sora lui şi se prea poate să-i fi spus şi ei despre ea.

Unger se uită acum mai cu atenţie la indiană.

— E în stare să păstreze un secret? întrebă el.

— Aşa cred, răspunse mexicana, deşi, adăugă ea zâmbind, se zice că femeile nu se pricep; aşa ceva, afară de un singur caz.

— Şi aceasta ar fi, seniorita?

— Dragostea.

— Ah! Se poate să ai dreptate, glumi el, nu cumva Karja e în situaţia asta?

— Aşa mi se pare.

— Da? Şi cine e fericitul?

— Ia ghiceşte! Nu e greu de fel.

Vânătorul se gândi puţin apoi zise:

— Bănuiesc cine poate să fie: contele Alfonso. Care încearcă să afle pe calea aceasta taina.

— Ai ghicit, senior.

— Şi d-ta crezi că va reuşi?

— Ştiu şi eu? După cum înţeleg, tânărul îi e drag.

— Aşa? Ce spune fratele ei, urmaşul mixtecaşilor, de dragostea asta?

— Poate că nici nu ştie despre ea. E cel mai renumit cibolero (vânători) de bivoli şi vine rareori pe la conacul moşiei.

— Cel mai renumit cibolero? Ar trebui să-l ştiu şi eu, dar numele de Tecalto îmi e cu desăvârşire necunoscut.

— Vânătorii nu-i spun Tecalto ci Mocaşi-Tajiss.

— A! Ucigătorul-de-bivoli? făcu Unger mirat. Pe acesta îl cunosc cât se poate de bine din auzite, e cel mai dibaci vânător de bivoli dintre Red-River şi pustiul Mapimi. M-aş bucura foarte mult să-l văd şi eu. Aşadar, Karja e sora acestui celebru vânător? Trebuie atunci să mă uit cu mai multă atenţie la ea.

— Nu cumva vrei să-i faci şi d-ta curte?

Tânărul râse.

— Eu? Un hoinar ca mine nu se pricepe la aşa ceva. Şi-apoi cum aş putea rivaliza cu un conte de Rodriganda? Dacă ar fi să fac curte cuiva, apoi ştiu eu cui aş face.

— Şi anume?

— D-tale, seniorita, răspunse el, cinstit. Ochii ei îl priveau iluminaţi de fericire.

— Dar, adăugă ea imediat, să ştiţi că de la mine nu puteţi afla nimic despre faimoasa dvs. comoară.

— Oh, seniorita, există comori ce valorează infinit mai mult decât o întreagă peşteră plină de aur şi argint. În acest sens îmi doresc succes în calitate de căutător de aur.

— Insistaţi, poate veţi găsi ce căutaţi!

Ea îi întinse mâna pe care el o apucă şi i-o strânse cu căldură.

În cursul cavalcadei, Unger află că cele două tinere ajunseseră pe meleagurile lui Rio Grande del Norte pentru a vizita o mătuşă grav bolnavă a tinerei mexicane. Îngrijirea acordată de cele două tinere nu a putut decât amâna decesul bătrânei.

După ce tristul eveniment s-a produs, Arbellez, l-a trimis pe intendentul său, împreună cu câteva slugi, să o aducă acasă pe fiica sa. Pe drumul de întoarcere au fost atacaţi de comanşi.

Pe când cei doi sporovăiau astfel, în spatele lor avea loc o altă discuţie. Inimă-de-urs călărea alături de tânăra indiană. Privirile sale, pline de admiraţie, învăluiau frumoasa siluetă a însoţitoarei sale care călărea un cal pe jumătate sălbatic, de parcă toată viaţa nu ar fi stat decât într-o şa indiană bărbătească.

Taciturna căpetenie nu era obişnuit să vorbească fără rost şi, atunci când o făcea, fiecare din silabele pronunţate cântărea dublu. Karja cunoştea acest fel de a fi al indienilor şi de aceea nu se arăta mirată de tăcerile însoţitorului său. În schimb, simţea privirea pătrunzătoare cu care era cercetată. Totuşi tresări speriată, când el i se adresă brusc:

— Cărui popor îi aparţine tânăra mea soră?

— Poporului mixtecaşilor, îi răspunse ea.

— Acesta a fost odinioară un trib mare; chiar şi acum este vestit pentru frumuseţea femeilor sale. Este tânăra mea soră o squaw[5] sau o fată?

— Nu am bărbat.

— Inima ei îi mai aparţine?

La această întrebare ― pe care nici un alb n-ar fi pus-o aşa, netam, nesam faţa fetei se împurpura; dar răspunsul sună imperturbabil:

— Nu.

Ştia bine, pentru că îi cunoştea pe apaşi, că în asemenea cazuri sinceritatea este cea mai bună tactică.

Faţa indianului rămase impasibilă pe când continua cu întrebările:

— Bărbatul căruia îi aparţine inima sorei mele face parte din poporul ei?

— Nu, este un alb.

— Inimă-de-urs o plânge pe sora sa. Ea să facă bine şi să-i spună dacă albul o înşeală.

— Nu o să mă înşele, răspunse fata pe un ton mândru şi categoric.

Pe buzele indianului apăru un zâmbet uşor. El îşi scutură capul, spunând:

— Culoarea albă este înşelătoare şi se murdăreşte uşor. Sora mea ar face bine să fie prevăzătoare!

Călăreţii îşi continuau drumul spre miazăzi. Cu o oră înainte de înserare se opriră pentru un scurt popas; atât oamenii cât şi caii aveau nevoie să-şi refacă puterile. După o jumătate de ceas, îşi reluară drumul cu forţe noi. Unger era uimit de puterea şi de rezistenţa pe care le dovedea însoţitoarea sa albă faţă de greutăţile unui drum atât de anevoios şi de îndelungat; şi chiar îi şi declară acest lucru. Emma îi replică, zâmbind:

— Trebuie să ştiţi că eu, încă din copilărie, trăiesc aici, la ţară. Noi trăim de o veşnicie în această semisălbăticie.

— Nu vă este niciodată dor de civilizaţie şi de comunicarea cu cei deopotrivă cu dumneavoastră?

— Defel. Am aici, pe hacienda noastră, tot ceea ce îmi trebuie şi chiar ceva mai mult decât atât; prefer comunicarea cu aceşti copii ai naturii, faţă de cei din lumea sus-pusă, în care mai totul este lipsit de conţinut şi contrafăcut. N-am dreptate?

— Parcă mi-aţi fi citit gândurile. Şi eu am găsit printre aşa-zişii sălbatici mai mult devotament şi cinste decât la persoanele „bine educate”. Uitaţi-vă numai la prietenul meu apaş! El este cel mai vrednic, mai cinstit şi mai credincios om pe care îl cunosc; am mai multă încredere în el decât într-o duzină sau chiar o sută de albi, a căror piele, ce-i drept, este mai deschisă la culoare, dar a căror inimă este cu atât mai întunecată.

— Bine! Atunci să avem încredere în el şi încă în cineva. Şi acela eşti dumneata!

— Într-adevăr? întrebă el cu o licărire veselă în ochi.

— Din toată inima! îi răspunse ea. Îl lauzi numai pe apaş, dar uiţi să spui că şi în dumneata se poate avea aceeaşi încredere.

— Deci vă bizuiţi pe mine cu adevărat?

— Da. V-am observat. Nu sunteţi un vânător obişnuit şi sunt sigură că ceilalţi vânători şi indienii v-au supranumit în vreun fel.

El dădu din cap afirmativ.

— Aţi ghicit.

— Şi care este numele de vânător ce vi s-a acordat?

— Oh, vă rog să-mi spuneţi doar Antonio sau Unger.

— Nu vreţi să mi-l spuneţi?

— Acum nu. Doar dacă, din întâmplare, o să mi se adreseze cineva cu acel nume, am să răspund, bineînţeles.

— Ah, sunteţi vanitos, vreţi să rămâneţi incognito, ca un prinţ.

— Da, râse el. Un vânător bun trebuie să fie puţin vanitos, iar prinţi suntem cu toţii, prinţi ai pădurii şi ai preriei.

— Prinţi! Acum îmi trece prin minte Unul dintre aceste nume celebre: Matava-se.

— Da, acesta este unul dintre cei mai vestiţi.

— Aţi auzit de el?

— Multe. Se spune că ar fi fost pe aici, prin Munţii Stâncoşi.

— În mod sigur; de aceea îl şi numesc indienii Matava-se; vânătorii englezi îi spun Rock prince, iar cei francezi Prince du roc. Toate aceste trei denumiri înseamnă acelaşi lucru, adică Stăpânul sau Prinţul stâncilor.

— Este un alb?

— Da.

— L-aţi văzut vreodată?

— Nu, dar am auzit că îmi este compatriot, adică german. Numele lui este Karl Sternau şi este de fapt medic. A călătorit prin toată America şi a cutreierat împreună cu bravul nostru Inimă-de-urs cele mai periculoase locuri din Munţii Stâncoşi. Acum se află de mai multă vreme în Europa.

— O să te duci şi dumneata în Europa?

— Da, atunci când o să dispun de mijloacele care să-mi permită să asigur familiei mele o viaţă tihnită.

După aceste cuvinte între cei doi se aşternu o vreme tăcerea. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru şi anume că timpul petrecut împreună nu va putea dura prea mult. Unger a fost primul care întrerupse tăcerea.

— Nu aţi avut niciodată dorinţa de a vedea lumea, de a călători? De exemplu, să cunoaşteţi Lumea Veche, Europa?

— Nu, niciodată! Hacienda noastră este patria mea, pe care nu am dorit niciodată să o părăsesc.

— Nu vă e teamă, în izolarea în care vă aflaţi, de un atac al pieilor roşii?

— Oh, nu, hacienda noastră este şi o mică fortăreaţă.

— Cunosc acest gen de ferme. Sunt construite din piatră şi, în mod obişnuit, înconjurate de un şanţ. Dar la ce poate ajuta asta împotriva unui duşman al cărui atac este imprevizibil?

— Vom veghea şi dumneata împreună cu noi. Sper că o să fii oaspetele nostru!

— Trebuie să văd ce părere are în legătură cu aceasta Inimă-de-urs. Nu mă pot despărţi de el.

— O să vrea să rămână şi el.

— Este un adept al libertăţii, nu rezistă să stea mult timp într-o clădire.

— Oh, râse tânăra fată, am impresia că va rezista.

— Pe ce vă bazaţi când faceţi această afirmaţie?

— Pe privirile cu care o învăluie pe Karja.

— Hm, văd că aveţi un ascuţit spirit de observaţie.

— Da, aşa e. Dar mi-ar părea rău dacă Inimă-de-urs s-ar îndrăgosti de Karja.

— Ei, nu cred. E făcut dintr-un material tare ca fierul. Nu o să cerşească iubirea şi nici nu o să se plângă prea tare din cauza unei înclinaţii care nu e reciprocă.

— Dar dumneata din ce material eşti făcut? îl întrebă ea să-l întărâte.

— Poate dintr-unul la fel.

— Asta înseamnă că nici dumneata nu te-ai văita?

— Niciodată!

— Cu toate acestea am auzit că germanul are o inimă ca nimeni altul, atât de mare şi de gingaşă. Se spune că în limba germană ar exista chiar un cuvânt special pentru a exprima acest lucru, pe care nu îl posedă nici o altă limbă.

— Vă referiţi la cuvântul Gemüt?

— Într-adevăr, acest cuvânt nu are echivalent la alte popoare. Germanii au însă, în afară de Gemüt şi caracter. Iar un om al preriei, indiferent din ce neam s-ar trage, niciodată nu s-ar milogi, nici măcar pentru iubire.

— Asta e ceea ce aş numi eu mândrie!

— Dar este şi un lucru bun. Nu cer decât ca femeia pe care o iubesc să mă şi stimeze. Dar hai să ne grăbim, vă rog. Am rămas în urmă. Apaşul vrea să folosească răstimpul care a mai rămas înainte de căderea serii ca să parcurgă cât mai mult din drum şi noi nu vrem, desigur, să-l împiedicăm.

Se înnoptase. Merseră totuşi încă vreo două ceasuri prin întuneric până ce ajunseră la un râuleţ. O luară în lungul malului şi se opriră de-abia la un cot unde îşi făcură tabăra. Aprinseră focul şi rânduiră ca santinela să se schimbe din ceas în ceas. Inimă-de-urs şi neamţul hotărâră să vegheze în zori, căci acesta e timpul când pieile roşii obişnuiesc să dea asaltul.

Totuşi nu se întâmplă nimic şi de cum se lumină de ziuă porniră la drum. Pe măsură ce înaintau, dădeau de aşezări omeneşti şi spre seară ajunseră la ţintă.

Capitolul II – Hacienda del Erina

Haciendele mexicane sunt moşii întinse cu conacuri impunătoare clădite din piatră şi împrejmuite cu şanţuri de apărare. Hacienda del Erina era o astfel de aşezare gospodărească; avea încăperi mari, care puteau adăposti sute de inşi; împrejurul conacului se întindea o grădină plină, cu plante tropicale şi fel de fel de flori, care îşi răspândeau mireasma lor îmbătătoare. De aici pornea, de o parte o pădure deasă, iar în cealaltă păşuni întinse pe care păşteau mii de capete de vite. Când fugarii noştri ajunseră la locurile de păşune, o mulţime de argaţi veniră în fugă scoţând strigăte de bucurie. Dar strigătele acestea se prefăcură în răcnete de furie, când aflară că mulţi din ai lor fuseseră ucişi de comanşi, vroind să pornească numaidecât în urmărirea lor. Administratorul o luase înaintea celorlalţi călători ca să le anunţe sosirea. Bătrânul arendaş Pedro Arbellez le ieşi în poartă: lacrimi de bucurie i se prelingeau pe faţă când îşi văzu copila.

— Bine-ai venit, draga tatii, îi zise el sărutând-o. Mult trebuie să fi suferit în drum, căci te văd galbenă si trasă la fată.

— Da, tată, răspunse ea cuprinzându-l de gât, prin mari primejdii am trecut.

— Primejdii? întrebă bătrânul mirat.

— Am fost prinse de comanşi.

— Sfinte Dumnezeule! Au şi ajuns până la Rio Grande? întrebă el înspăimântat.

— Nu, făcuserăm însă un ocol pe la Rio Pecos şi ne-am pomenit cu ei peste noi. Aceşti doi tineri ne-au salvat din ghearele lor.

Emma luă pe european şi pe indian de mână si-i duse în fata tatălui ei.

— Dumnealui e domnul Anton Unger, german, iar acesta Shosh-in-liett, o căpetenie a apaşilor. Dacă nu erau ei, aş fi acum nevasta unui comanş, iar oamenii noştri legaţi de stâlp şi chinuiţi de moarte.

— Doamne, ce nenorocire şi ce fericire în acelaşi timp! strigă bătrânul. Fiţi bineveniţi, seniori, în casa mea! Îmi veţi povesti toată întâmplarea şi voi vedea în urmă recunoştinţa pe care v-o datorez. Poftiţi înăuntru şi fiţi oaspeţii mei!

Primirea era cât se poate de călduroasă şi bătrânul părea să fie un om tare cumsecade. Oamenii dădură caii în seama argaţilor şi intrară în casă, pe când administratorul rămase afară cu ceilalţi.

— Sfântă Fecioară! strigă arendaşul după ce fiică-sa îi povesti cele întâmplate, prin ce-aţi trecut sărmanele de voi. Dar Cel Atotputernic v-a trimis pe aceşti doi viteji ca să vă salveze. Să-i mulţumim şi Lui şi lor. Ce vor spune contele şi Tecalto când vor auzi?

— Tecalto? întrebă Karja. E Ucigătorul de bivoli, fratele meu, aici?

— Da, a sosit ieri.

— Şi contele?

— E de-o săptămână la noi. A, uite-l!

Uşa camerei de alături se deschise şi în prag se ivi contele Alfonso.

— Am auzit pronunţându-se numele meu, zise el. A, frumoasele domnişoare! V-aţi întors cu bine?

La vederea lui indiana se făcu roşie ca focul, ceea ce nu scăpă agerei priviri a apaşului. Emma rămase însă nepăsătoare şi răspunse rece, deşi politicos:

— După cum vezi, domnule conte. Era cât p-aci să nu ne mai întoarcem, fiindcă ne luaseră prizoniere comanşii.

— Ei drăcia dracului! O să dau ordin să fie pedepsiţi după cum merită.

— Nu mai e nevoie, făcu Emma ironic. De altminteri am scăpat cu bine. Îţi prezint pe salvatorii noştri.

Contele se dădu câţiva paşi înapoi, măsură pe cei doi străini din cap până-n picioare, apoi întrebă:

— Mă rog, cine sunt oamenii aceştia?

— Domnul e un german, iar celălalt e Inimă-de-urs, căpetenie a apaşilor.

— Hm, aşa? Se potrivesc de minune! Şi când au de gând domnii să plece? Sper că imediat, nu-i aşa?

— Sunt oaspeţii mei şi vor sta aici cât vor avea plăcere, răspunse arendaşul.

— Ce vorbeşti, Arbellez? Eu sub acelaşi acoperământ cu ei? Ia te uită la mutrele lor: put a nămol şi murdărie cale de-o poştă! Dacă nu pleacă ei, plec eu...

Spaniolul se ridică în picioare. Ochii lui fulgerau de mânie.

— După cum vă este voia, domnule conte! zise el. Domnii aceştia mi-au salvat copila şi sunt bineveniţi în casa mea.

— A, mă contrazici? întrebă înfuriat contele.

— Da! răspunse Arbellez dârz.

— D-ta ştii ori nu că eu sunt aci stăpân?

— Nu, nu ştiu.

— Nu? şuieră Alfonso. Atunci cine?

— Contele Fernando. D-ta eşti numai musafir. De altfel sunt sigur că adevăratul stăpân, contele Fernando, nu mi-ar putea porunci în chestia aceasta. Sunt arendaş pe viaţă. Cine mă poate opri să primesc pe cine-mi place?

— Zău? Mergi cam departe, moşule!

— Nu eu, ci d-ta, care eşti nepoliticos cu oaspeţii mei. Dacă d-tale nu-ţi place mirosul lor de nămol, pe care eu nu-l simt defel, cred că nici dumnealor nu le place mirosul d-tale de parfum care te trăzneşte. Acum îmi voi pofti musafirii la masă: dumneata hotărăşti dacă mănânci împreună cu noi sau nu.

Zicând acestea, arendaşul deschise uşa sufrageriei şi rugă pe cei doi străini să intre.

Indianul privise nepăsător la scena care se desfăşurase sub ochii lui fără măcar să-şi arunce ochii la conte, ca şi când nici n-ar fi înţeles ce se vorbea. Păşi mândru şi semeţ înainte, pe când Unger zise contelui:

— D-ta eşti contele Alfonso de Rodriganda?

— Da, răspunse acesta, mirat de îndrăzneala vânătorului.

— Aşa? Senior Arbellez a uitat să te prezinte. Te provoc la duel: sabie, pistol sau puşcă, alege!

— Cum? Vrei să te baţi cu mine? întrebă contele încremenit.

— Se înţelege! Dacă m-ai fi insultat în altă parte decât în casa aceasta, te-aş fi ucis ca pe un neghiob, dar fiindcă faptul s-a petrecut sub acoperişul gazdei noastre, nu pot s-o fac, din consideraţie pentru dânsul şi pentru doamnele aici de faţă. Auzind însă că nu preţuieşti nici cât o ceapă degerată, te rog s-alegi arma care-ţi convine.

— Eu să mă bat cu unul ca d-ta? Cine poţi fi decât un vânător, o haimana, un fluieră-vânt...!

— Aşadar, nu vrei? Atunci eşti un laş, o secătură, o lichea, asta eşti! Dacă te laşi astfel insultat fără să ripostezi, nu mai eşti vrednic de stima oamenilor. Ţi-am spus ce-aveam de spus, acum fă ce crezi de cuviinţă, încheie neamţul şi păşi pe urma tovarăşului său.

— Arbellez, îngădui d-ta să mi se vorbească astfel? strigă contele indignat.

— Dacă îngădui d-ta, de ce nu? răspunse arendaşul. Hai Emma şi tu, Karja, locul nostru nu e aici, ci dincolo, lângă oamenii aceia de onoare.

— Ce josnicie! strigă contele. Lasă că o să vă învăţ eu minte pe toţi!

— Încearcă! răspunse cu dispreţ bătrânul şi trecu înainte.

Rămas singur, Alfonso şuieră printre dinţi, bătând din picior:

— O să mi-o plătiţi voi, ticăloşilor şi în curând, fiţi pe pace!

Cine l-ar fi văzut în clipa aceea, cu ochi fulgerători, cu chipul schimonosit de furie, l-ar fi crezut în stare de orice.

Contele Alfonso nu era urât; în clipe de linişte putea trece drept un bărbat frumos, acum însă era respingător la vedere. Furia îl făcea să semene cu un diavol, un geniu al răului. Ieşi trântind uşa în urma lui, pe când ceilalţi se aşezară liniştiţi la masă.

După ce sfârşiră de mâncat, arendaşul conduse pe oaspeţi în camerele lor ca să se odihnească.

Camerele celor doi prieteni erau alături una de alta. Germanul nu se simţea însă bine între patru pereţi şi ieşi în grădină la aer liber. Pe când se plimba el aşa, îmbătat de mireasma florilor, ajunse la gardul grădinii. Deodată se pomeni în faţa lui cu un bărbat înalt şi voinic, a cărui aparenţă îl făcu să se oprească în loc. Omul era îmbrăcat în haine din piele de bivol şi pe cap purta un fel de căciulă făcută dintr-o ţeastă de urs. La brâu îi sclipeau plăselele unor pumnale şi alte arme de vânătoare. De la umărul drept până la şoldul stâng avea încolăcit peste piept un lasou gros de curea din cinci împletituri, iar în mână ţinea o puşcă după moda de-acum un veac şi atât de grea, încât numai un om foarte puternic o putea mânui.

— Cine eşti? întrebă europeanul uimit.

— Sunt Ucigătorul-de-bivoii din neamul mixteca, răspunse omul.

— Tu eşti Tecalto, Mocaşi-Tajiss, vânătorul de bivoli? zise Unger nevenindu-i să creadă.

— Da. Mă cunoşti?

— De văzut nu te-am văzut niciodată, am auzit însă vorbindu-se despre tine.

— Dar pe tine cum te cheamă?

— Unger, sunt din Germania de peste ocean.

Chipul aspru al indianului se lumină.

— Aşadar, tu eşti acela care a salvat pe Karja, sora mea, din mâinile comanşilor?

— Norocul m-a ajutat, atâta tot.

— Nu, n-a fost norocul, ci vitejia ta. Ucigătorul-de-bivoli ţi-e dator recunoştinţă. Eşti tot atât de viteaz ca şi Matava-se, pe care apaşii şi comanşii l-au poreclit Itinti-Ka, Săgeata-trăsnetului.

— Tu nu l-ai văzut niciodată până acum?

— Nu, dar ştiu că i se zice aşa fiindcă e iute ca fulgerul şi puternic şi năprasnic ca trăsnetul. Glonţul lui nu dă nicicând greş şi ochiul său ager nu scapă urma duşmanului. Multe am auzit despre el, dar de văzut nu l-am văzut până în clipa de faţă.

— Unde? întrebă mirat neamţul.

— Aici, înaintea mea, căci tu eşti acela.

— Eu? După ce mă recunoşti?

— După crestătura din obraz pe care o ştiu toţi ce au auzit despre el. Ei, am ghicit ori nu? Unger dădu din cap.

— Ai dreptate, mi se zice Itinti-Ka, adică Săgeata-trăsnetului.

— Atunci mulţumesc lui Wahkonda[6] că mi-a îngăduit să te pot cunoaşte. Eşti bărbat viteaz, dă-mi mâna şi să fim fraţi de-aci înainte.

Îşi strânseră mâinile, apoi germanul adăugă:

— Mâna mea fie a ta şi piciorul meu fie al tău. Vai numai de duşmanul tău, căci el e şi duşmanul meu şi vai şi-amar de duşmanul meu, căci el e şi al tău. Eu sunt tu, tu eşti eu şi amândoi suntem unul singur.

Acest Ucigător-de-bivoli nu era un indian ca pieile-roşii de la nord. Era mai vorbăreţ şi prietenos, totuşi nu mai puţin grozav decât semenii săi care vorbesc foarte puţin şi socot o ruşine să-şi dea în vileag sentimentele.

— Locuieşti la conac? îl întrebă europeanul.

— Nu, răspunse indianul. Cine poate locui într-o casă ca într-o închisoare? Aici mi-e sălaşul şi arătă iarba de sub picioarele lui.

— Bine zici, nici eu nu-mi pot găsi odihnă în casă, de aceea am ieşit în grădină.

— Şi Inimă-de-urs, prietenul tău, se plimbă pe afară. M-am întâlnit cu el şi ne-am jurat prietenie pe veci, după ce i-am mulţumit că a scăpat-o pe Karja din mâinile comanşilor. Acum stă şi ascultă pe argaţi povestind cum s-au petrecut lucrurile.

— Să mergem la el.

Indianul stătea mai la o parte şi nu zicea un cuvânt, deşi ar fi fost mai în măsură ca oricine să spună ce s-a petrecut. Tăcea numai şi asculta.

Deodată se auzi un sforăit şi un nechezat sălbatic.

— Ce-a fost asta? întrebă Unger pe unul din argaţi.

— A nechezat armăsarul, răspunse argatul. Avem poruncă să-l lăsăm flămând, dacă nu se dă pe brazdă.

— Cum, flămând? Şi pentru ce?

— Nu-l putem îmblânzi de fel.

— Ei aş?

— Să nu zici aşa, senior! Ce ne-am mai căznit cu el, dar degeaba. E sălbatic ca o fiară şi nu se poate apropia nimeni de el. Ne pricepem şi noi niţeluş la călărie, dar pe toţi ne-a azvârlit la pământ, numai pe unul nu.

— Şi cine e acela?

— Ucigătorul-de-bivoli, uite-l colo, dar nu e vorbă, de călărit nu s-a lăsat nici de el.

— Cu neputinţă! Odată ce nu l-a aruncat jos din spinare era uşor de călărit.

— Aşa ziceam şi noi, dar tot l-a azvârlit la pământ în cele din urmă.

— Are dreptate omul, zise indianul. Mi-e ruşine s-o spun, dar aşa s-a întâmplat, deşi mulţi armăsari sălbatici am îmblânzit până acum în viaţa mea.

Argatul urmă:

— Au venit mulţi călăreţi si vânători aci la moşie, pentru ca să-şi încerce iscusinţa, dar n-a fost chip. Ziceau că numai unul singur ar putea să îmblânzească armăsarul.

— Cine ar fi acela?

— Un vânător străin de pe la Red-River; cică ăsta ar putea călări şi pe spinarea diavolului, atât e de dibaci.

Neamţul zâmbi.

— Nu ştii cum îl cheamă?

— Numele lui adevărat nu i-l cunosc, nimeni nu-l ştie, indienii îi zic însă Itinti-Ka, adică Săgeata-trăsnetului. Toţi vânătorii care vin de pe la miazănoapte povestesc prăpăstii despre isprăvile lui.

Cei doi indieni se prefăcură că nu ştiu că e vorba de Unger şi însuşi acesta nu se dădu pe faţă. Zise doar atât:

— Unde e armăsarul?

— Colo, după movila aceea, e legat cobză, răspunse argatul.

— Săracul!

— Lasă-l, că aşa i se cuvine, îndrăcitul! Senior Arbellez ţine la caii lui ca la ochii din cap, dar de data asta e neînduplecat, zice că ori se dă pe brazdă armăsarul, ori îl lasă să moară de foame.

— Nu cumva i-aţi pus şi botniţă?

— Ba bine că nu!

— Ia să-l văd şi eu.

— Bine, senior, să te duc la el.

În clipa aceea arendaşul venea cu Emma şi Karja spre el. Când văzu armăsarul cu spume la gură, lui Unger i se făcu milă.

— Dar bine, zise el, ceea ce faceţi cu bietul animal e monstruos.

— De, domnule, dacă nu se poate altfel... zise argatul nepăsător.

În vremea aceasta se apropiase şi Arbellez cu fetele.

— Ce e, domnule Unger, de ce eşti atât de enervat? întrebă arendaşul pe neamţ.

— Prăpădiţi armăsarul şi e păcat de el, răspunse acesta.

— Lasă-l să crape, dacă e atât de îndărătnic, rosti bătrânul cu ciudă.

— Trebuie luat altfel, dacă vrei să scoţi ceva din el.

— Degeaba!

— Îmi dai voie să încerc eu?

— Nu.

— De ce? întrebă mirat tânărul.

— Fiindcă nu vreau să-ţi pierzi viaţa.

— N-are a face. Mai bine să mor, decât să văd un animal ca acesta chinuindu-se. Un bun cunoscător de cai nu poate îndura aşa ceva. Aşadar, îmi îngădui să-l încerc şi eu?

— Tată, nu-l lăsa... interveni Emma.

Deşi cuvintele ei dovedeau că nu-i era indiferent, tânărul răspunse cu gravitate:

— Te rog, seniorita, nu mă jigni atât de adânc, îţi spun şi vreau fă fii încredinţată că nu mi-e frică de armăsarul acesta sălbatic.

— D-ta nu ştii ce îndrăcit e, zise Arbellez. S-au perindat mulţi pe aici şi mai toţi au spus că numai Itinti-Ka, supranumit Săgeata-trăsnetului, l-ar putea îmblânzi.

— D-ta îl cunoşti pe acest Itinti-Ka?

— Nu, ştiu însă că e unul din cei mai buni vânători din lume.

— Şi totuşi, stărui în rugămintea mea.

— Bine, trebuie să mă învoiesc, fiindcă eşti oaspetele meu, îmi pare însă rău de urmări. Te rog să nu-mi faci imputări mai târziu.

Tânărul se apropie de armăsar, îi scoase botniţa, trase pumnalul de la brâu şi lăsă botul calului legat numai de o curea. Apucă apoi cureaua, o înfăşură pe mâna stângă, iar cu dreapta tăie mai întâi piedica de la picioarele dinapoi, apoi de la cele dinainte şi până să se ridice calul el deja îi sări în spinare. Armăsarul se zbătea, azvârlea, se trântea la pământ, se scula iar, dar călăreţul stătea neclintit. Fu o luptă grozavă între sălbăticia animalului şi îndărătnicia omului. Calul năduşea, făcea spume la gură, se zbătea, dar omul nu se lăsa. Pulpele lui se strângeau ca nişte cercuri de otel de flancurile animalului care de-abia îşi mai putea trage sufletul. Armăsarul se ridică atunci cu o ultimă sforţare pe picioarele dinapoi şi porni ca o săgeată peste bolovani, gropi şi tufe şi cal şi călăreţ pieriră ca o nălucă în depărtări.

— Ei drace, aşa ceva n-am mai văzut de când sunt! zise entuziasmat Arbellez.

— O să-şi frângă gâtul, spuse unul din argaţi.

— Acum nu mai e primejdie, omul a biruit, fu de părere un altul.

— Vai, ce frică mi-a fost! zise Emma, dar cred şi eu că acum nu mai e nici o primejdie. Nu-i aşa, tată?

— Fii fără grijă, dragă, cine are atâta putere ca să se ţie neclintit pe cal, acela merge la sigur. Era ca şi când s-ar fi dat o luptă dârză între doi diavoli. Gândeşte-te că nici Itinti-Ka nu l-ar putea întrece.

— Ai dreptate, senior, zise atunci Ucigătorul-de-bivoli, fiindcă acest senior Unger e însuşi Itinti-Ka, zis Săgeata-trăsnetului.

— Ce, strigă Arbellez, el e?

— Da, întreabă şi pe căpetenia apaşilor, dacă nu mă crezi.

Arbellez se uită întrebător la Inimă-de-urs.

— Da, aşa e, încuviinţă acesta.

— Dacă aş fi ştiut mai dinainte, n-aş fi fost atât de îngrijorat. Mi-era ca şi când aş fi fost chiar eu în spinarea armăsarului.

Aşteptau toţi cu înfrigurare cele ce aveau să vină. După un sfert de ceas, germanul se întoarse. Armăsarul era zdrobit de oboseală, dar călăreţul zâmbea.

— Ei, ce zici senior Arbellez, aşa-i că pot şi eu ce poate Itinti-Ka? întrebă tânărul.

— Păi fiindcă eşti chiar d-ta, răspunse bătrânul zâmbind.

— Aha, după cum văd, taina mea a fost descoperită! râse el.

— Şi misterul prinţului savanelor s-a sfârşit, adăugă Emma.

— Şi acum, zise tânărul arendaşului, îmi dai voie să te însoţesc în inspecţia d-tale călare, senior Arbellez?

— Oare nu e prea obosit calul?

— Chiar dacă, trebuie, fiindcă aşa vreau eu.

— Bine, vino.

Înconjurară călare păşunile unde păşteau caii, vacile, catârii, boii, oile şi caprele moşiei şi se întoarseră acasă. Când tânăra indiană se duse spre camera ei şi trecu prin faţa uşii contelui Alfonso, acesta îi ieşi în prag.

— Karja, pot să-ţi vorbesc ceva în astă seară? întrebă el.

— La ce ceas şi unde? întrebă la rândul ei.

— Două ore înainte de miezul nopţii, sub, copacul de lângă pârâu.

— Bine, vin.

După ce se înseră, se adunară cu toţii la masă în sufragerie; numai contele Alfonso lipsea. El o aştepta pe Karja la locul hotărât. Când aceasta veni, Alfonso băgă de seamă că fata e mai tăcută ca de obicei.

— Ce ai, Karja, oare nu mă mai iubeşti? o întrebă el.

— Ba da, deşi n-ar trebui să te mai iubesc. Nu pari de fel bucuros că am scăpat din ghearele comanşilor.

— Ce fel de vorbe sunt astea?

— Altminteri n-ai fi insultat pe salvatorii mei.

— Ăstia-s oameni care n-au ce căuta în conac, locul lor e afară, lângă vite.

— Nu eşti mărinimos, Alfonso, zise fata clătinând capul ei frumos.

— Ba da, draga mea, dar nu pot să sufăr oameni urâţi.

— Nu cumva găseşti că Săgeata-trăsnetului, vânătorul, e urât?

— Care, cercetaşul şi călăreţul acela renumit? Nu l-am văzut doar niciodată în viaţa mea.

— Ba l-ai văzut, e străinul pe care l-ai insultat astăzi.

— Zău! Abia acum înţeleg provocarea la duel.

— Şi o să te baţi cu el?

— Nici prin gând nu-mi trece! Nu e de neam nobil ca mine.

Indiana îl iubea pe Alfonso şi se temea pentru viaţa lui.

— Bine faci, zise ea, altfel ai fi pierdut.

— Te cred, dragă. M-ai văzut tu vreodată trăgând cu puşca?

— Nu.

— Atunci n-ai cum să ştii ce pot. Un nobil, un conte trebuie să înveţe să mânuiască spada şi pistolul mai bine ca un vânător. Ai să vezi tu după ce vei fi soţia mea câte ştiu eu.

— O, cât nădăjduiesc că o să vie şi vremea aceea, deşi mi-eşti drag şi am fi foarte fericiţi împreună... oftă ea.

— O să fim, drăguţă, mai curând sau mai târziu, n-are importanţă. Cunoşti doar condiţiile pe care ţi le-am pus.

— O, sunt aspre, căci va trebui să-mi calc jurământul şi să-mi trădez neamul...

— Jurământul n-are nici un preţ, căci l-ai făcut pe când erai încă un copil şi neamul tău nu mai există ca popor. Dacă îţi sunt drag într-adevăr şi vrei să fii soţia mea, poporul meu va fi şi al tău. De aceea, am venit acum la hacienda del Erina, ca să te hotărăşti. Dacă trebuie să plec şi de data asta fără tine, mă întorc în Spania şi nu mă mai vezi în viaţa ta.

— O, zise Karja cuprinzându-l de gât, mi-eşti atât de drag... Crede-mă!

— Dacă e aşa, dovedeşte-mi-o. Avem nevoie de comoara din peşteră pentru a da un nou rege patriei şi cea dintâi grijă a acestui rege va fi să-ţi dea un titlu de nobleţe, ca să poţi deveni contesă de Rodriganda.

— Crezi?

— Ţi-o jur, după cum ţi-am jurat de atâtea ori.

— Şi nu ai să te dai de gol faţă de fratele meu că eu am fost aceea care ţi-am destăinuit secretul?

— Niciodată. N-o să afle niciodată cine a luat comoara.

Alfonso îşi dădea seama că indiana începe să cedeze şi nu mai putea de bucurie. Se prefăcea doar că o iubeşte ca să-i smulgă secretul, fiind gata să-i promită orice numai ca să o determine să-i spună ceea ce vroia să afle.

— Bine, zise indiana cu hotărâre, îţi voi dezvălui taina, dar de-abia în ziua logodnei noastre.

— Nu se poate, dragă, nu merge cum crezi tu. Titlul de nobleţe nu-l poţi obţine decât după ce vom avea comoara şi numai după aceea ne putem logodi după legile ţării mele.

— E-adevărat ce spui?

— Cât se poate de adevărat, Karja, crede-mă. Ştii doar foarte bine că nu pot trăi fără tine. Tu eşti într-adevăr copil de domnitor, totuşi, după legea spaniolă, obârşia ta regească n-are valoare. Mie îmi eşti mai scumpă ca toate reginele de pe lume, dar în faţa oamenilor e altceva. N-ai încredere în mine, iubito? zise el sărutând-o.

— O, dragul meu, cum te poţi îndoi de simţămintele mele? spuse ea convinsă. Îţi pun însă o condiţie neînsemnată: să-mi dai în scris că te vei căsători cu mine îndată ce vei pune mâna pe comoară.

— Cu plăcere, drăguţă! Tot aşa aveam şi eu de gând să fac. Şi-acum s-auzim: unde se află comoara?

— Mai întâi înscrisul.

— Bine, îl vei avea mâine dimineaţă.

— Cu iscălitura şi pecetea ta?

— Bineînţeles.

— Atunci, mâine seară îţi voi descrie locul.

— De ce tocmai seara? Eu voi avea înscrisul gata pe la amiază. Pot veni la vremea prânzului la tine?

— Nu, căci s-ar putea să te vadă cineva.

— Atunci vino tu la mine.

Contele o mai sărută o dată, deşi cam în silă, căci pe cât era el de afemeiat, indiencele nu erau pe gustul lui.

În vremea aceasta, Unger se plimba prin grădină. Se aşeză pe o bancă vrând să mai respire puţin aer înainte de a se duce la culcare, când auzi paşi prin apropiere şi o văzu pe Emma venind. Fata nu-l zărise încă şi, când dădu cu ochii de el, vru să se dea îndărăt.

— Mă rog, seniorita, zise tânărul sculându-se de pe bancă, poftim de şezi că eu tocmai plecam.

— A, d-ta erai? spuse ea recunoscându-l. Credeam că te-ai culcat de mult. Găsesc însă că venirea mea nu trebuie să te pună pe fugă.

— Atunci îmi îngădui să stăm puţin de vorbă?

— Cu plăcere.

Pe când vorbeau, căpetenia apaşilor stătea pe iarbă şi privea îngândurat la stele... Auzind vorbă, crezu că e Karja şi, fiindcă îl ştia pe conte că dă târcoale mereu surorii sale si că fata nu-l priveşte cu ochi răi, îşi închipui că sunt ei. Se dădu binişor mai aproape.

— Taina, zicea tânărul german, va rămâne totuşi o taină pentru mine.

— Ce te face să crezi? îl întrebă Emma.

— Din conformaţia munţilor. Nu voi găsi niciodată peştera comorilor, deşi ştiu că mă aflu în preajma ei.

— De unde ştii?

— După însemnările de pe hartă.

— Atunci ai găsit un punct de plecare, ia-te după el şi caută mai departe.

— Mă întreb dacă sunt îndreptăţit s-o fac.

— Ai însă dreptul s-o descoperi, chiar dacă nu şi acela de a te folosi de ea. Nu preţuiesc nici cât valoarea aurului, ştiu însă că mulţi aleargă după el. Eu zic să cauţi comoara, senior; mi-ar pare bine s-o găseşti.

— Da, da, puterea aurului e mare... zise tânărul îngândurat. Oare cui va fi aparţinând comoara? Probabil urmaşilor acelora care au ascuns-o.

— De la cine ai d-ta harta? întrebă Emma curioasă.

— De la un indian, după cum ţi-am mai spus. Fusese rănit şi a murit înainte de a-mi putea da prin viu grai lămuririle necesare.

— Şi nu scrie nici un nume pe ea?

— Nu, doar într-un colt o însemnare ciudată pe care n-o înţeleg. Ai dreptate, domnişoară, voi căuta mai departe comoara şi, dacă o voi găsi, nici nu mă ating de ea; o voi da celor ce li se cuvine de drept.

— Eşti un om de onoare, domnule, spuse cu căldură spaniola.

— Sunt un om cinstit, atâta tot, răspunse el cu simplitate.

— Un om ca dumneata e mai bogat decât omul cel mai avut.

— Aş fi, seniorita, dacă o altă comoară, un suflet ales, mi-ar îngădui vreodată să sper că va fi al meu, zise el cu tremur în glas.

— Şi cine poate fi? întrebă Emma emoţionată.

— D-ta, seniora, răspunse el apucându-i mâna.

— Atunci speră, răspunse ea plecând ochii.

— Adevărat? strigă el plin de fericire.

— Da, Antonio. Mi-ai fost drag din clipa în care te-am văzut.

El o cuprinse pe după mijloc şi o sărută blând.

A doua zi dimineaţa, de-abia deschisese ochii şi se pomeni cu arendaşul la el în cameră.

— Am la d-ta o rugăminte, zise bătrânul.

— Pe care o voi îndeplini dacă îmi stă în putinţă, răspunse tânărul zâmbind.

— Uite ce e: d-ta te afli aci într-un pustiu unde nu poţi avea de nici unele, pe când eu am de toate din belşug, iar nevoile casei şi ale mele... Dacă vrei să-ţi cumperi ceva, chiar şi haine, ţi le pot vinde eu foarte ieftin.

— Bine, primesc propunerea d-tale, cu o condiţie însă: să nu-mi ceri prea mult, fiindcă sunt ceea ce se cheamă un vânător şi n-am de ce cheltui mult.

— Ceva ceva tot trebuie să câştig şi eu, măcar că nu ţin numaidecât. Vino să-şi arăt cămara.

Peste un ceas, când tânărul se privi în oglindă nu se recunoscu nici el singur. Era îmbrăcat în pantaloni negri, avea cizme cu carâmbi înalţi, cu pinteni mari, o cămaşă albă ca zăpada şi un surtuc scurt cu nasturi poleiţi; pe cap avea o pălărie cu marginile late. Era tuns scurt şi barba retezată. Când intră în sufragerie, Emma roşi toată, iar Karja de-abia acum îşi dădea seama ce bărbat frumos era tânărul neamţ. Cei doi indieni părură că nici nu bagă de seamă schimbarea. Contele însă turba de mânie. Totuşi gândul că în curând avea să pună mâna pe comoară îl făcea mai îngăduitor. Dar la vederea tânărului fu cât p-aci să se scoale de la masă. După ce sfârşiră, Emma rugă pe tânăr şi pe tatăl ei să mai rămână.

— Tată, zise fata bătrânului, ştii că ieri ne-am gândit mult cum ne-am putea arăta recunoştinţa faţă de domnul Unger.

— Da, draga mea, m-am gândit şi eu cum aş putea s-o fac mai bine.

— Să-ţi spun eu atunci.

— Chiar te rog.

— Ei bine, află atunci că ne-am logodit aseară.

Bătrânului i se umplură ochii de lacrimi.

— Şi vrei d-ta, domnule Unger, într-adevăr să devii fiul unui om simplu? Spune, întrebă el mişcat.

— Din toată inima! Dar vezi că eu sunt sărac, foarte sărac, senior...

— Nu-i nimic, sunt eu suficient de bogat ca să ajungă pentru amândoi. Veniţi să vă îmbrăţişez, dragi copii! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, pentru ca ziua asta să fie începutul unei vieţi fericite.

Erau încă îmbrăţişaţi când uşa se deschise şi intră contele.

Acesta, văzând scena, rămase uimit în prag. Înţelegând apoi cele întâmplate, se făcu alb la faţă de ciudă.

— Văd că vă deranjez, se scuză el.

— Nu vă retrageţi, îi spuse Arbellez, înainte de a afla că fiica mea s-a logodit cu domnul Unger.

— Le doresc mult noroc!

Şi cu aceste cuvinte, rostite cu mânie ascunsă, contele dispăru.

Pedro Arbellez se grăbi să-i convoace pe toţi cei prezenţi în conac pentru a le declara că este zi de sărbătoare, deoarece se va celebra logodna senioritei Emma. Toată hacienda şi împrejurimile ei răsunau de chiotele şi cântecele vaqueros-ilor şi indienilor aflaţi în slujba lui don Pedro. Cu toţii se simţeau apropiaţi de stăpânul lor şi recunoşteau în vânător un logodnic demn de frumoasa fiică a lui don Pedro.

Când mai târziu Unger ieşi în livadă, căpetenia mixtecaşilor îl întâmpină cu aceste cuvinte:

— Eşti un adevărat viteaz, fratele meu de inimă, îl învingi pe duşman şi o cucereşti pe cea mai frumoasă seniora din toată ţara. Wahkonda să-ţi dea binecuvântarea sa, iată ce-ţi doreşte fratele şi prietenul tău.

— Adevărat, a dat norocul peste mine. Dintr-un biet vânător hoinar şi sărac, o să ajung un arendaş avut.

— Nu, zise indianul grav, bogat ai fost fiindcă ai în mâna ta harta care te îndrumă la peştera comorilor regilor noştri.

Tânărul tresări.

— De unde ştii tu?

— Vezi că ştiu. Vrei. Să-mi arăţi şi mie harta?

— Da.

— Chiar acum?

— Bine, vino cu mine.

Unger îl duse în camera lui şi-i puse înainte documentul zdrenţuit. Tecalto aruncă o privire la semnul din colţul hârtiei şi zise:

— Aşa e, acesta e semnul făcut de Toxertes, care a fost tatăl tatălui meu. A trebuit să plece din ţinuturile acestea şi nu s-a mai înapoiat niciodată. Zici că eşti sărac, dar nu eşti. Vrei să vezi comoara regilor noştri?

— Poţi tu să mă duci la ea?

— Da.

— Cui aparţine comoara?

— Mie şi surorii mele Karja. Noi suntem singurii urmaşi ai regilor mixtecaşilor. Vrei să te duc în peşteră?

— Da.

— Atunci fii gata la miezul nopţii. Drumul acesta nu se poate încredinţa decât întunericului nopţii. Nimeni nu trebuie să afle de el. Numai femeii aleasă de tine i-o poţi spune, căci ea ştie de strădania ta pentru găsirea comorii.

— Cine ţi-a spus?

— Am auzit tot ce-aţi vorbit azi-noapte în grădină. Ai planul în stăpânirea ta şi totuşi nu vroiai să iei nimic din bogăţii. Doreai mai întâi să cercetezi dacă mai există moştenitori. Eşti un om cinstit, cum se găsesc prea puţini printre albi, semenii tăi, de aceea îţi va fi îngăduit să vezi comoara.

După vreun ceas, pe când ceilalţi se aflau în grădină, indiana se furişă în camera contelui.

— E gata înscrisul? întrebă ea.

— Ştii să citeşti?

— Da, răspunse fata cu mândrie.

— Uite-l.

Alfonso întinse Karjei o foaie de hârtie, pe care scria următoarele:

„Mă oblig prin aceasta, ca îndată după primirea comorii rămasă de la regii mixtecaşilor, să mă căsătoresc cu Karja, urmaşa şi moştenitoarea acestora.

ALFONSO

Conte de Rodriganda y Sevila”.

— E bine aşa? întrebă el.

— Cuvintele sunt cum trebuie, lipseşte însă pecetea.

— Nu e numaidecât de trebuinţă.

— Aşa mi-ai făgăduit.

— Bine, fie, zise contele stăpânindu-şi nemulţumirea.

Picură ceară roşie şi apăsă pecetea peste ea, sub iscălitură.

— Gata, Karja mea dragă. Şi-acum, îţi cer să te ţii si tu de cuvânt.

— Mă voi ţine. Ştii tu unde se află muntele El Reparo?

— Da, la vreo patru ore de drum de-aci, spre răsărit.

— Se aseamănă foarte mult cu un stăvilar înalt; din vârf pornesc trei pârâuri devale. Cel mijlociu e mai important. Izvorăşte dintr-o dată cu putere din pământ. Cum te apleci şi păşeşti prin apă până la locul de unde ţâşneşte, ajungi târându-te la gura peşterii.

— După cum spui, e ceva foarte lesne.

— Cât se poate de lesne.

— E nevoie de lumină?

— Vei găsi facle pe dreapta, la intrarea în peşteră.

— Asta e tot ce aveai să-mi spui?

— Da, tot.

— Şi comoara se află cu adevărat acolo?

— Da.

— Îţi mulţumesc, drăguţă. De acum încolo socoteşte-te logodnica mea şi în curând soţia contelui Alfonso de Rodriganda. Acum du-te, ca să nu dea cineva peste tine.

Karja plecă. Jertfa pe care o adusese pe altarul dragostei o apăsa ca o grea povară pe suflet. Trebui să ia parte în ziua aceea la logodna prietenei ei Emma, pe când inima îi sângera.

Contele nici nu se urni în ziua aceea din camera lui. După-amiaza veni o ştafetă călare care îi aduse o scrisoare din capitala ţării, Mexic. După ce o citi rămase câtva timp pe gânduri, privind încruntat înaintea lui, apoi murmură:

— O crimă...? Fie! Dar prin ea voi câştiga o coroană de conte. Ce bine s-a nimerit că mă şi pregătisem de plecare! Voi duce cu mine o bogăţie pentru care mă vor invidia mulţi regi şi împăraţi...

Scrisoarea conţinea următoarele:

„Dragă nepoate,

Am primit câteva rânduri de la tatăl tău. Scrisoarea a sosit la o săptămână după plecarea ta. Trebuie neapărat să pleci în Spania la moşia Rodriganda, după ce va muri mai întâi bătrânul Fernando. Vino! Între timp, căpitanul Landola va sosi la Veracruz.

Unchiul tău Pablo Cortejo”

Capitolul III – Comoara mixtecaşilor

Peste zi contele porunci celor doi servitori ai săi să-i facă bagajele şi seara la cină spuse lui Arbellez că e silit să plece chiar în noaptea aceea. Oricât ar fi părut de ciudată această plecare, arendaşul nici nu-l întrebă pentru ce şi nici nu căută să-l oprească.

Când Alfonso ieşi mai târziu din casă, o găsi pe Karja în grădină. Încredinţat că şi-a ajuns scopul, făcu imprudenţa să-i spună:

— L-am spus adineauri lui Arbellez că plec.

— Unde? îl întrebă ea mirată.

— La Mexic.

— Şi comoara?

— O voi lua cu mine, adică o parte din ea. Servitorii mei vor lua câţiva catâri cu ei şi vom porni chiar acum la muntele El Reparo să încărcăm cât vom putea mai mult. De acolo ne ducem de-a dreptul la Mexic.

— Şi când te întorci?

— Nu ştiu încă.

— Vei veni să mă iei de aici?

— Da, îndată ce-mi voi putea ţine cuvântul.

— Dacă voi vedea că nu te întorci, voi veni după tine la oraş.

— Mă rog, mă rog... îţi interzic să întreprinzi ceva. Trebuie să mă aştepţi aci, m-ai înţeles?

Îi vorbea răstit şi semeţ.

— Cum, aşa-mi vorbeşti? îl întrebă ea îndurerată. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că un conte de Rodriganda se poate purta astfel cu soţia lui.

— Tu eşti de vină. Dacă vei urma să fii atât de arogantă pe viitor nu te voi putea introduce în cercurile noastre aristocratice.

Fata îl privi încremenită, apoi bâigui înspăimântată:

— Simt că... m-ai... înşelat. Voiai numai să ştii unde se află comoara.

— Un conte nu înşeală niciodată, am fost însă ceva mai şiret decât tine. Comoara e acum a mea şi dacă ai să te împotriveşti dorinţelor mele, mă consider dezlegat de cuvântul dat. Karja scoase un ţipăt de groază.

— Mincinosule! Trădătorule! răcni ea.

Contele se înspăimântă de nesocotinţa lui. Auzi paşi apropiindu-se. I se făcu frică şi o porni în grabă spre locul unde ştia că-l aşteptau servitorii săi. Karja se târî împleticindu-se până în casă, si căzu leşinată în braţele lui Arbellez. Alergară toţi încoace şi-ncolo. În zăpăceala care se produsese, nimeni nu băgă de seamă lipsa lui Unger şi a Ucigătorului-de-bivoli. Emma îngenunchease lângă fată şi o mângâia dezmierdând-o. Indiana se trezi din leşin şi cu ochii fulgerând de mânie începu să strige:

— Uf! Care din voi merge cu mine să-l prindă şi să-l ucidă pe conte, pe acest mincinos şi trădător? Vrea să ia comoara regilor din peşteră şi a plecat împreună cu doi servitori la muntele El Reparo...

— Doamne! Doamne! Şi vânătorul şi Tecalto tot într-acolo s-au dus! N-ar fi trebuit să o spun, dar lucrurile au luat o astfel de întorsătură încât n-am ce face.

— O primejdie, mare primejdie! strigă îngrozită indiana. Contele îi va găsi în peşteră şi-i va ucide. Senior Arbellez, suflă în corn să se-adune argaţii, să plece cu toţii la peşteră ca să-i scape de la moarte.

Se produse o învălmăşeală de nedescris, numai apaşul îşi păstra toată liniştea. Privirea lui se aţintise spre Karja, care, în furia ce o cuprinsele, redevenise o adevărată indiană.

— Cine ştie unde se află peştera? întrebă el.

— Eu, răspunse Karja, vă pot conduce la ea.

— Se poate merge călare?

— Da.

— Atunci daţi-ne un argat să mă duc numai cu el. Nu e trebuinţă de mai mulţi, fiindcă avem de-a face doar cu trei inşi.

— Merg şi eu, strigă Arbellez.

— Nu se poate, hotărî apaşul, trebuie să rămâi la conac. Daţi-mi un om, ceilalţi să apere conacul.

Înainte cu vreo câteva ceasuri, curând după ce se terminase petrecerea logodnei, Inimă-de-urs intră în camera lui Unger şi-l întrebă numai atât:

— Eşti gata?

— Da.

— Atunci, haidem.

Tânărul se înarmă şi porni după indian. Afară stăteau trei cai înşeuaţi, dintre care unul de povară.

— Ce rost au desagii aceştia? întrebă el pe indian.

— Ţi-am spus doar că nu eşti sărac. Tu n-ai vrut să jefuieşti comoara regilor, de aceea vei lua din ea cât poate duce un cal în spinare.

— Ce-ţi trece prin gând, omule! spuse neamţul înmărmurit.

— Va fi aşa cum am spus: încalecă şi urmează-mă.

Indianul se sui pe cal, apucă de căpăstru calul de povară şi porni alături de Unger. Era întuneric beznă, dar Tecalto cunoştea bine drumul şi caii mexicani, pe jumătate sălbatici, vedeau noaptea ca pisicile. Ucigătorul-de-bivoli nu vorbea. În tăcerea nopţii nu se-auzea decât tropotul cailor. Merseră astfel vreme de trei ceasuri. Deodată se auzi murmur de apă. Ajunseseră la un pârâu. O ţinură în lungul malului şi se pomeniră înaintea lor cu un munte împădurit. Indianul descălecă.

— S-aşteptăm până ce se va lumina de ziuă, zise el.

— Peştera e aproape de aci? întrebă europeanul.

— Da. Colo, unde izvorăşte pârâul intri în apă şi te târăşti prin gaură înăuntru, într-o peşteră mare cu multe despărţituri, peşteră pe care n-o cunoaşte nimeni în afară de mine şi de Karja.

— Nu va fi spus ea nimănui de peşteră?

— Nu. Karja ştie să păstreze o taină.

Tânărul îşi aminti de ee-i spusese Emma şi zise:

— Totuşi există cineva care stăruie să afle de la ea taina: contele Alfonso.

— Uf!

— Eşti prietenul meu, de aceea trebuie să-ţi spun ce ştiu: Karja îl iubeşte.

— Ştiu şi eu.

— Dar dacă îi dezvăluie taina?

— Mai sunt şi eu pe-aici! Contele nu va pune mâna nici pe cea mai mică părticică din comoară.

— Comoara e mare?

— Ai s-o vezi. Dacă ai socoti aurul pe care-l posedă întregul Mexic, n-ar ajunge nici măcar să egaleze a zecea parte a acestei comori. A existat un singur alb care a reuşit să o vadă şi...

— L-aţi omorât?

— Nu. Nu a fost nevoie să-l omorâm, pentru că şi-a pierdut minţile de emoţie şi bucurie. Albii nu rezistă la vederea unor mari bogăţii. Numai indienii sunt destul de stăpâni pe sine pentru a le face faţă.

— Şi mie vrei să mi-o arăţi?

— Nu pe toată. Vei vedea numai o parte din ea...

Tăcură. Germanul se simţea impresionat fără să ştie de ce. La răsărit se ivi o geană de lumină şi lucrurile începură încetul cu încetul să se desluşească în jurul lor. Unger zări acum bine muntele El Reparo cu povârnişul său abrupt. Din vârf se prăvălea o apă lată de vreun metru şi adâncă de vreun metru şi jumătate.

— Aceasta e intrarea? întrebă el.

— Da, răspunse Ucigătorul-de-bivoli. Dar deocamdată nu intrăm. Trebuie să ascundem mai întâi caii. Posesorul unei comori trebuie să fie prevăzător.

Cei doi îşi duseră caii mai în sus pe munte, până ce indianul se opri lângă un tufiş mare, în spatele căruia se afla o vâlcea adâncă, unde caii puteau rămâne fără să fie observaţi. Se întoarseră apoi la râu, având grijă să-şi şteargă urmele, ale lor şi ale cailor. Ajunşi la stânca prin a cărei spărtură curgea râul, Ucigătorul-de-bivoli glăsui:

— Acum vino după mine!

Şi intrând în apa râului înaintă, cufundându-se în ea până la umeri.

Deasupra capului atârna stânca. După un drum destul de obositor ajunseră la un fel de boltă sub care, spre surprinderea lui Unger, aerul era uscat.

— Întinde-mi mâna, îi spuse indianul vânătorului, şi-l călăuzi în interiorul unei peşteri. Apoi îl părăsi pentru câteva clipe, îndepărtându-se câţiva paşi de el. Deodată Unger văzu străfulgerând o lumină. Se aprinsese o făclie.

În clipa următoare se aprinseră parcă alte zeci şi zeci de alte făclii, iluminând feeric întreaga peşteră, spre surprinderea şi încântarea sa.

— Aceasta e peştera comorii regilor, zise indianul. Fii tare şi nu te lăsa impresionat de ele.

Trecu o bucată de vreme până ce germanul să-şi poată obişnui ochii cu minunăţiile din faţa lui.

Peştera, înaltă şi încăpătoare, pardosită cu lespezi de piatră, era plină toată cu pietre preţioase şi aurării.

— Aceasta e peştera comorilor, repetă indianul şi tot ce vezi aici îmi aparţine mie şi surorii mele Karja, cei din urmă din neamul mixteca.

— Atunci eşti mai bogat decât mulţi regi şi împăraţi de pe pământ, răspunse Unger.

— Te înşeli. Sunt mai sărac decât tine sau oricare altul. Sau îl invidiezi pe nepotul unui monarh a cărui putere s-a spulberat şi a cărui ţară zace în ruine. Războinicii care au purtat acele podoabe erau iubiţi şi stimaţi de neamul lor. Un cuvânt grăit de ei însemna viaţă sau moarte. Comorile lor s-au păstrat, dar locurile sfinte în care li s-au îngropat osemintele au fost profanate şi călcate în picioare de către albi, iar cenuşa lor a fost răspândită în cele patru colţuri ale orizontului. Nepoţii lor rătăcesc prin păduri şi câmpii ca să vâneze bivoli. A venit albul; el minţea şi înşela, ucidea şi izbea din toate părţile în neamul meu, ca să-i smulgă comorile. Pământul îi mai aparţine, dar este pustiit şi indianul şi-a ascuns comorile în adâncurile pământului, ca să nu cadă în mâinile tâlharilor. Dar tu nu eşti ca ceilalţi, inima ta e curată, nu e pătată de crime. Tu ai salvat-o pe sora mea din mâinile comanşilor, tu eşti fratele meu. Şi de aceea vreau să iei din aceste comori atât cât poate duce un cal. Te rog însă să ţii seama că poţi alege numai două feluri de lucruri. Aici sunt pepite de aur şi dincolo sunt podoabe de preţ ― coliere, inele şi alte obiecte preţioase. Alege-ţi din ele ce-ţi place. Celelalte însă sunt obiecte de cult, sfinte. Pe ele lumina soarelui nu trebuie să le mai vadă, soarele care a putut privi nepăsător prăbuşirea mixtecaşilor.

Unger privea la pepitele de aur şi la podoabele scânteietoare si simţea o uşoară ameţeală.

— Dar aici, spuse el, sunt valori de sute şi sute de mii de dolari, pe care tu mi le dăruieşti!

— Nu, te înşeli. De milioane de dolari.

— Dar eu nu pot primi asemenea valori uriaşe.

— De ce? Dispreţuieşti darul prietenului tău?

— Nu, dar nu pot accepta ca pentru mine să te lipseşti de atâtea bogăţii.

Indianul îşi scutură capul.

— Nu ai dreptate. Nu mă lipsesc de nimic. Ceea ce vezi tu aici e numai o parte a comorii pe care muntele El Reparo o ascunde în adâncurile sale. Mai există aici multe peşteri despre care nici măcar Karja, sora mea, nu ştie. Numai eu le cunosc şi atunci când am să mor eu, nu o să mai ştie nimeni de ele. Acum plec să verific şi celelalte locuri de taină. Între timp uită-te la bogăţiile de aici şi pune la o parte pe acelea pe care le alegi. După ce mă întorc, le punem în desagă şi le încărcăm, pe spinarea calului, apoi ne întoarcem acasă, la Estancia.

Ucigătorul-de-bivoli înfipse făclia în pământ şi se îndreptă spre capătul peşterii, unde dispăru după câteva clipe.

Unger stătea acum singur în mijlocul comorilor imense. Câtă încredere are indianul în mine, gândi el în sinea sa. Îl cuprinse iarăşi ameţeala la gândul că putea să ia atâtea bogăţii.

În vremea aceasta, contele Alfonso ajunse pe alt drum la peşteră. Nu vroia însă ca servitorii să ştie la ce-a venit, de aceea, când zări pârâul, le zise:

— Voi să m-aşteptaţi aci, mă-ntorc numaidecât.

— Ce ziceaţi c-avem de încărcat?

— Nu e treaba voastră. Să staţi aici până ce vin eu înapoi.

Şi contele porni singur spre gura peşterii. Când intră înăuntru ne miră văzând lumină. Totuşi nu se dădu îndărăt, ci păşi în vârful degetelor mai departe. Deodată rămase încremenit. Colo, la câţiva paşi de el, văzu un om îngenuncheat care alegea giuvaeruri de preţ şi le punea alături, pe o lespede de lângă el. Cine să fie omul acesta? Omul întoarse o clipă capul într-o parte şi contele îi zări faţa.

— A, neamţul, murmură el printre dinţi. Cine să-i fi arătat peştera? E singur, sau însoţit de cineva?

Privi în juru-i. Nu văzu pe nimeni. Nu bănuia că indianul se afla într-o încăpere de alături.

— Aşadar, nu e decât el aici, îşi zise contele zâmbind, sinistru. Am cel mai bun prilej să mă răzbun. Omul acesta trebuie să moară!

Văzu aproape de el o măciucă de lemn tare, încrustată cu bucăţi tari de sticlă, a cărei lovitură trebuia să fie mortală. Apucă măciuca şi se apropie tiptil de tânăr. Cu o izbitură îl culcă grămadă. Scoase apoi un urlet de triumf.

— A mea! A mea e întreaga comoară! răcni el ca scos din minţi.

Dar ce fu asta? rămase încremenit. Se îngălbeni şi ochii lui se căscară mari de spaimă, ca şi când ar fi avut în faţa lui o stafie. Dintr-un ungher se desprinse o făptură omenească, care-l privea încruntat. Era, indianul. Dintr-o săritură Ucigătorul-de-bivoli fu lângă el şi-l apucă de umeri.

— Ce cauţi aici, câine? strigă indianul.

Contele nu putu scoate nici un cuvânt. În faţa acestuia se simţea neputincios. Îşi dădea seama că e pierdut, vedea moartea cu ochii. Se cutremură.

— L-ai ucis? şuieră indianul arătând spre tânărul doborât.

— Da, răspunse contele tremurând.

— Pentru ce?

— Comoara... comoara e de vină.

— Minţi! Îl urai... îi hotărâse-şi mai de mult moartea. Vai şi-amar de tine, ticălosule!

Indianul se aplecă asupra prietenului său care zăcea nemişcat. Contelui i-ar fi fost acum lesne să apuce măciuca şi să-l izbească şi pe el în cap, dar teama de acest vestit cibolero îi paraliza mişcările.

— E mort! zise indianul ridicându-se. Te voi judeca îndată şi osânda ta va fi cea mai grozavă din câte au fost până acum. Te voi face să mori de mii si mii de ori...

Indianul încrucişă mâinile pe piept şi privi întunecat pe ucigaş.

— Ah! Tremuri! rosti el cu dispreţ. Vierme! Cine ţi-a arătat drumul ce duce la peşteră?

Contele tăcu. I se părea că a sosit ziua de apoi şi se afla în faţa judecătorului suprem.

— Răspunde! tună indianul.

— Karja, şopti contele.

Ochii indianului aruncau fulgere.

— Spui adevărul sau mă minţi? Vrei astfel să scapi de osândă?

— Nu mint, ţi-am spus adevărul.

— Atunci trebuie să fi întrebuinţat mijloace drăceşti ca să-i smulgi taina peşterii. Te-ai prefăcut că o iubeşti, nu-i aşa?

Contele nu răspunse.

— Vorbeşte! Numai o mărturisire îţi poate îmblânzi soarta! Ştii ce moarte te aşteaptă? Se află acolo, în vârful muntelui, o baltă şi în ea cei zece crocodili sfinţi, în pântecele cărora se mistuiau odinioară criminalii acestui ţinut. Aceşti crocodili sunt bătrâni de peste un veac şi flămânzesc de multă vreme. Te voi lega de un copac de la marginea bălţii, ca să pluteşti viu deasupra ei, ameninţat în fiecare clipă să te apuce crocodilii de picioare. Neputându-te ajunge, căci funia va fi scurtă, se vor sfâşia de ciudă între ei, vei sta aşa zile şi nopţi întregi în arşiţă, în putoarea stârvurilor lor, flămând şi însetat şi numai după ce leşul tău va cădea putrezit de pe frânghie, vei fi mâncat de aligatori.

Alfonso asculta înfiorat aceste cuvinte. Amuţise de groază şi nu putea scoate un cuvânt.

— Numai o mărturisire onestă îţi poate îmbunătăţi soarta, repetă indianul. Aşadar, i-ai spus surorii mele că o iubeşti?

— Da, murmură ticălosul.

— Şi totuşi nu era adevărat?

— Nu.

— Dar ea te iubeşte? Cercetă indianul mai departe.

Alfonso confirmă.

— I-ai făgăduit s-o iei de nevastă?

— Da.

— Şi când ţi-a dezvăluit taina?

— Aseară.

— Ai venit singur?

— Nu, cu doi servitori de-ai mei.

— Unde sunt acum?

— Ceva mai departe de aci.

— Bine. Mortul rămâne deocamdată pe loc, iar tu vei veni cu mine. Nu te leg, căci e cu neputinţă să-mi scapi. Eşti un vierme pe care-l pot strivi cu o singură lovitură. Urmează-mă!

Indianul îl apucă de braţ şi-l trase spre ieşire. Când simţi răceala apei, contele se dezmetici. Răsuflă adânc şi-şi zicea că totuşi s-ar putea să scape din mâna care îl ţinea încleştat.

— Unde ţi-e calul? întrebă căpetenia mixtecaşilor.

— Colo, legat de un copac.

— Şi servitorii tăi?

— După movila aceea.

— Bine, du-mă unde ţi-ai legat calul! Când ajunseră la locul acela, Ucigătorul-de-bivoli legă contelui mâinile la spate, îi prinse bine gleznele într-o curea şi-i vârî un căluş în gură. Alfonso nu făcea nici o mişcare, i se părea că visează. Indianul se îndreptă apoi spre locul unde bănuia că sunt servitorii ― după ce luase mai întâi puşca lui Alfonso ― şi-i văzu vorbind cu însufleţire între ei. Se furişă pe nesimţite până acolo.

— Uf! exclamă indianul, chipurile albe sunt mult prea aproape de peştera comorilor şi eu ţiu să-mi păstrez taina. Oamenii aceştia trebuie să moară.

Îndreptă puşca, ochi şi trase. Se auziră două detunături şi oamenii se prăbuşiră la pământ cu fruntea găurită.

Capitolul IV – Lacul crocodililor

În timpul acesta, apaşul, însoţit de Karja şi un argat, se apropia pe alt drum de peşteră. Ar fi trebuit să ajungă de mult, dar se rătăciseră din pricina întunericului.

— Aici e pârâul, zise fata. În curând vom fi la gura peşterii.

— Uf! rosti deodată apaşul, arătând urme de copite. Contele cu oamenii săi au trecut pe aici. Să înaintăm cu băgare de seamă.

Nu merse însă mult şi se opri. Zărise catârii, care păşteau printre tufe. Făcu un semn cu mâna ca şi ceilalţi să stea pe loc, iar el dispăru în tufiş; peste puţin însă se auzi chemarea sa uimită. Karja şi cu argatul alergară într-acolo şi săriră de pe cai. Văzură pe cei doi servitori zăcând morţi într-o baltă de sânge.

— Uf! izbucni indiana îngrozită. Oamenii contelui! Oare cine să-i fi împuşcat?

— Ucigătorul-de-bivoli, zise scurt apaşul şi încălecă iar.

Porni mai departe, urmat de Karja şi argat.

După câtva timp tufele se răriră şi ajunseră la al doilea pârâu. Nu-l văzuseră încă pe conte, când un om le ieşi înainte. Era Ucigătorul-de-bivoli, care auzise tropot de cai şi venise să vadă cine poate să fie.

— Unde e Matava-se? întrebă apaşul.

— Mort!

— Cine l-a omorât?

— Contele Alfonso.

— Unde?

— Nu ţi-o pot spune acum, răspunse Ucigătorul-de-bivoli arătând cu ochiul la argat. Să vă duc acolo. Contele zace legat la loc sigur. Eu l-am prins.

În ochii lui Alfonso se citea groaza. Dar nici Inimă-de-urs şi nici Karja nu-l învredniciră cu o privire. Căpetenia mixtecaşilor zise apaşului când fură lângă el:

— Fratele meu să păzească bine pe acest ticălos până ce mă voi întoarce.

După ce spuse aceste cuvinte, el plecă ca să cerceteze din nou peştera. Când ajunse acolo găsi făclia stinsă. Aprinse alta şi se apropie de Unger. Observă de îndată că acesta nu se afla în poziţia în care îl lăsase şi se grăbi să-l cerceteze din nou. Constată, spre marea lui bucurie, că pulsul germanului bătea normal. Vânătorul îşi revenise probabil de curând şi se mişcase inconştient. Acuma însă zăcea lipsit complet de cunoştinţă. Indianul îl luă cu grijă în braţe şi-l transportă afară, la aer. După ce îl aşeză lin pe iarbă, apaşul, lovind cu putere în ţeava puştii sale, ca şi cum ar fi jurat pe ea, strigă:

— Dacă prietenul meu alb moare, atunci vai şi amar de ucigaşul lui! Sălbăticiunile pădurii să-i smulgă şi să-i devoreze pieptul. Shosh-in-Diett, căpetenia apaşilor, a spus aceasta!

După aceea se aplecă peste el şi zise după ce-l examină mai cu de-amănuntul:

— Lovitura de măciucă i-a sfărâmat ţeasta. Faceţi o targă din crengi şi aşezaţi-o pe cei doi cai ca să-l duceţi la conac; eu o să mă duc să caut buruiana oregano care vindecă orice rană şi împiedică fierbinţeala.

În timp ce argatul se ducea să pregătească targa şi Inimă-de-urs după buruiana de leac, Ucigătorul-de-bivoli rămase singur cu sora lui.

— Eşti supărat pe mine? întrebă ea.

— Duhul cel bun a părăsit pe fiica mixtecaşilor, răspunse el fără să o privească.

— Numai pentru scurtă vreme, frate.

— Dar în vremea aceasta s-au întâmplat multe nenorociri. Iubeai pe conte?

— Da.

— Şi credeai că si el te iubeşte?

— Da.

— Ţi-ai făgăduit că te va face soţia lui şi tu l-ai crezut?

— Da. Mi-a dat înscris prin care se leagă să se ţină de cuvânt.

— Uf! Unde e înscrisul?

— În camera mea.

— Vrei să-l încredinţezi fratelui tău?

— Ia-l. Mă vei putea ierta vreodată?

— Numai dacă vei da ascultare vorbelor mele.

— Aşa voi face. Ce-mi ceri?

— Vei afla-o mai târziu. Acum încalecă şi întoarce-te la hacienda, adună pe toţi fiii neamului mixteca aflaţi acolo şi trimite-i aici. Le vei spune că Tecalto, căpetenia lor, are trebuinţă de ei şi ei vor alerga fără zăbavă.

După un sfert de ceas se întoarse indianul cu buruiana tămăduitoare şi o puse pe rana tânărului. Argatul era şi el gata cu targa. Aşezară binişor pe rănit.

— Şi ce va fi cu contele? întrebă argatul.

— Ăsta îmi aparţine mie! Tu du-l pe alb la conac, Inimă-de-urs rămâne aci cu mine.

Omul îl ascultă şi plecă cu rănitul. Cele două căpetenii stătură tăcute încă puţin timp, după care Ucigătorul-de-bivoli dezlegă picioarele prizonierului pentru ca acesta să poată sta în capul oaselor, apoi îl legă cu o curea de coada calului său. Odată terminată această treabă, el se adresă apaşului:

— Fratele meu să mă urmeze!

Se suiră în şa şi porniră la trap. Fără îndoială, contelui nu-i era prea plăcută situaţia în care fusese pus, deoarece trebuia să se ţină după călăreţi. Îşi zicea în sinea sa că acesta va fi cel mai cumplit drum din viaţa sa.

Ucigătorul-de-bivoli călărea în faţă. El cârmi mai întâi de-a lungul poalelor muntelui abrupt, pentru ca, la un moment dat, să o ia pieptiş. După un drum de mai bine de un ceas, ajunseră pe culmea muntelui. Înaintau acum printr-o pădure seculară deasă. În mijlocul acesteia se ridicau, înconjurate de un zid de plante aproape de nepătruns, ruinele unui vechi templu aztec. Acesta fusese odinioară o piramidă, cu vârful acum teşit, înconjurată de curţi interioare de jur împrejurul cărora se ridica pe vremuri un zid înalt. Acum era doar un morman de ruine şi resturi de construcţii. Într-una din multele curţi împrejmuitoare se făcuse cu timpul o baltă mare, în jurul căreia copacii crescuseră în voie. Aci aduseră cei doi indieni pe conte. Îl dezlegară şi-l dădură jos de pe cal.

Indienii tăcură o bucată de vreme, apoi Ucigătorul-de-bivoli întrebă pe tovarăşul său:

— Fratelui meu îi e drag Săgeata-trăsnetului?

— Da, mi-e drag, răspunse apaşul.

— Albul acesta a vroit să-l omoare. Ce pedeapsă se cuvine unui ucigaş?

— Moartea.

— Atunci să moară.

După ce tăcură câtva timp, indianul întrebă iar:

— Cunoaşte fratele meu neamul mixtecaşilor?

— Da.

— A fost odinioară poporul cel mai bogat din ţara Mexicului.

— Aşa e, comorile lui erau nenumărate.

— Ştie fratele meu ce s-au făcut aceste comori?

— Nu.

— Căpetenia apaşilor va şti să păstreze o taină?

— Gura mea e ca peretele de stâncă.

— Atunci află că sunt paznicul acestor comori.

— Atunci să le distrugi. În aur domneşte duhul răului.

— În mintea fratelui meu sălăşluieşte înţelepciunea vechilor strămoşi. Altora însă le e drag aurul. Contele acesta vroia să pună stăpânire pe comorile mixtecaşilor.

— Cine i-a arătat calea?

— Karja, fiica neamului mixteca.

— Cum? Karja, sora Ucigătorului-de-bivoli?

— Da, răspunse cu amărăciune indianul. Întunericul se lăsase peste sufletul ei, căci îl iubea pe albul mincinos. Îi făgăduise s-o facă soţia lui, ar fi părăsit-o însă după ce ar fi jefuit peştera.

— E un trădător.

— Ce pedeapsă se cuvine unui trădător?

— Moartea.

— Fratele meu a spus adevărul.

— Ştie fratele meu unde se află moartea cea mai cumplită?

— Unde?

— Colo.

Apaşul privi unde arăta indianul.

— În apa aceea sălăşluiesc crocodilii?

— Da. Ţi-i voi arăta îndată.

Se apropie de baltă; întinse braţele şi strigă:

— Nikan! Tiatlaka! Veniţi încoa!

Apa începu să se tulbure; zece crocodili se apropiară de mal şi scoaseră hidoasele lor capete afară. Erau groaznici la vedere.

Alfonso scoase un strigăt de groază.

Cele două căpetenii îi aruncară o privire plină de dispreţ. Indianul nu tresare măcar nici în cele mai groaznice chinuri. El consideră că acela care scoate un singur sunet de văicăreală când este legat la stâlpul de tortură, n-o să ajungă pe câmpurile veşnice de vânătoare, care reprezintă raiul pieilor roşii. De aceea, din copilărie micii indieni sunt obişnuiţi dinadins să suporte orice durere fără să crâcnească. Albii sunt, de cele mai multe ori, dispreţuiţi şi pentru că sunt mai sensibili la durere.

— Îi vezi? întrebă Ucigătorul-de-bivoli. Sunt animale puternice, dintre care nici unul nu numără mai puţin de zece ori zece veri. Şi vezi şi frânghiile pe care le-am luat cu mine? Le-am luat de la slujitorii pe care i-am ucis.

— Îl înţeleg pe fratele meu, îi răspunse scurt apaşul.

— Ce crezi, cât de sus poate sări din apă un crocodil?

— Nu reuşeşte să-şi ridice botul mai sus de un metru deasupra apei, în cazul când fundul lacului este mai adânc şi nu are cum să-şi sprijine coada când sare.

— Şi dacă poate atinge cu coada fundul lacului?

— Atunci se ridică încă o dată mai sus decât în primul caz.

— Aşadar e bine. Fundul lacului fiind adânc, picioarele acestui individ trebuie deci să atârne la cam un metru şi jumătate deasupra oglinzii apei. Cine se caţără pe acest arbore? Tu sau eu?

— Mă sui eu în copac! răspunse apaşul.

Amândoi se ridicară, se îndreptară spre Alfonso şi-i legară, mâinile la spate, apoi îi trecură nişte curele duble pe sub braţe. De ele au fixat alte două curele. Apaşul apucă de capetele acestora şi începu să se caţere pe trunchiul arborelui de la marginea apei.

A fost clipa în care contele şi-a dat seama că cei doi aveau de gând într-adevăr să-şi pună planul în aplicare. Pe fruntea sa apărură stropi de sudoare, iar în urechi îi vuia ca un vânt de furtună.

— Îndurare! Îndurare! răcni el deznădăjduit. Fac tot, tot ce-mi veţi cere, numai să nu mă daţi pradă acestor animale înfiorătoare. Vă dau averea mea, toată moşia Rodriganda, renunţ la tot, numai dăruiţi-mi viaţa!

— Ce preţuiesc moşiile tale pe lângă avuţiile din peşteră! Ochii tăi au văzut comoara mixtecaşilor, trebuie să mori!

— Îndurare! Îndurare! gemu contele cu disperare adâncă.

— Dar avut-ai tu îndurare când ai doborât cu măciuca pe prietenul nostru? Avut-ai tu îndurare zdrobind inima unei fete din neamul nostru? Şi câte alte fapte urâte vei mai fi făcut în viaţa ta ticăloasă!

Şi zicând aceste cuvinte, indianul împingea pe conte tot mai aproape de baltă. Îl trase legat de curele sus într-un copac bătrân de la marginea apei şi-l legă de o cracă groasă.

— Daţi-mi drumul... Iertare! Se rugă nenorocitul. Vă voi sluji ca un rob toată viaţa... Voi fi sluga voastră.

— Numai conţii au slugi, un indian liber niciodată, fu răspunsul.

Vederea aligatorilor era înfiorătoare. Legară pe Alfonso cu picioarele în jos, în aşa fel ca să nu fie ajuns de crocodili şi vederea lui să-i aţâţe numai.

— Aşa, acum să mergem, zise apaşul după ce coborî din copac şi porniră călări; în urma lor se auzeau răcnetele deznădăjduite ale nenorocitului.

Când ajunseră în vale, găsiră adunaţi pe malul pârâului o mulţime de indieni. Erau mixtecaşii trimişi de Karja. Inimă-de-urs plecă înapoi spre conac, lăsându-i singuri cu şeful lor. Acesta privi grav în juru-i, apoi le vorbi astfel:

— Suntem urmaşii unui neam menit să dispară. Ne ucid albii. Năzuiesc la comorile noastre, dar nu le vor avea. Părinţii noştri au ajutat pe ai mei să ascundă aceste comori şi nici unul din ei n-a dezvăluit taina. Veţi fi si voi asemenea lor?

Cel mai bătrân dintre ei luă cuvântul în numele tuturor:

— Blestemat fie acela care va spune unui alb locul unde se află comoara!

— Juraţi?

— Jurăm!

— Bine. O parte din comoară trebuie luată de aci. Să vină unul din voi cu mine, iar ceilalţi să pregătească îndată caii.

Aşa făcură, Ucigătorul-de-bivoli se duse în peşteră şi încărcă într-o pătură atâta avuţie cât socoti el că s-ar cuveni lui Săgeata-trăsnetului, se apropie apoi de un ungher unde se afla un fitil, îl aprinse, apoi se îndepărtă repede. Pe malul pârâului îl aşteptau ceilalţi.

Se auzi o bubuitură înăbuşită, pământul de sub picioarele lor se cutremură. Un fum gros ţâşni din munte, stâncile crăpară, iar intrarea de deasupra peşterii se nărui.

Apele râuleţului acoperiră locul unde se aflase intrarea în peşteră; după câtva timp îşi croiră drum spre albia veche. Comoara regilor mixtecaşi era îngropată pentru totdeauna.

— Daţi-vă mâinile şi juraţi încă o dată că veţi păstra secretul până la moarte, le porunci Ucigătorul-de-bivoli oamenilor săi.

Indienii jurară şi pe chipurile lor era întipărită hotărârea de a-şi ţine cu orice preţ jurământul.

Ei mai priviră încă o dată locurile unde fuseseră, în ultimele douăzeci şi patru de ore, martorii atâtor întâmplări neobişnuite; după care se răspândiră care încotro.

Când apaşul se întoarse la conac de la muntele El Reparo unde lăsase pe indieni, îi găsi pe toţi foarte trişti. Emma stătea la căpătâiul rănitului şi Karja căuta s-o mângâie cât putea.

— Unde e Tecalto? întrebă arendaşul văzându-l singur.

— A rămas la munte.

— Pentru ce?

— Nu ştiu, nu mi-a spus.

Arendaşul murmură necăjit:

— ”Nu ştiu”, „nu mi-a spus”, „nu pot să spun”, astfel de răspunsuri n-au nici un înţeles.

— Fratele meu n-are decât să nu mă întrebe lucruri care nu mi-e îngăduit să le spun. Căpeteniei apaşilor nu-i plac vorbe de prisos ci fapte.

— Totuşi aş vrea să ştiu ce s-a petrecut sus la munte.

— Ţi-o va spune fiica mixtecaşilor.

— Şi ea tace.

— Atunci o va face Ucigătorul-de-bivoli când se va înapoia.

— Fratele meu să mă călăuzească până la Săgeata-trăsnetului, ca să-i pot examina rana!

— Bine, vino!

Când oamenii ajunseră în odaia lui Unger, găsiră lângă el pe cele două fete. Emma plângea, iar indiana stătea tristă şi tăcută. Rănitul, cu ochii închişi, se zvârcolea de durere, dar nu scotea nici un sunet. Când indianul îi pipăi capul, faţa tânărului se contractă, dar nu se auzi nici un geamăt.

— Ei? întrebă arendaşul.

— Va trăi. Puneţi-i însă mereu buruiana de leac pe rană.

— Mâine va veni şi medicul.

— Buruiana Oregano face mai mult decât el. Are fratele meu vreun argat bun călăreţ şi vânător?

— Da, bătrânul Francisco.

— Să i se dea un cal din cei mai buni ca să mă însoţească.

— Unde?

— La comanşi.

— La comanşi? Sfinte Dumnezeule! Ce faci acolo?

— Nu cunoaşte fratele meu pe aceşti nemernici? Le-am luat prizonierii şi am ucis vreo câţiva dintre-ai lor. Vor veni să se răzbune.

— Cum? Aici la conac? Atât de departe?

— Indienilor nu le pasă de asta când vor să se răzbune şi să ia scalpurile duşmanilor lor. Comanşii vor veni cu siguranţă.

— Şi de ce vrei să le ieşi înainte?

— Ca să-i văd şi să aflu când şi pe unde vor veni.

— N-ar fi mai cuminte să rămâi aici şi să punem oameni de pază?

— Căpetenia apaşilor găseşte mai nimerit să vadă cu ochii lui decât cu ai altora. Săgeata-trăsnetului, prietenul meu, avea de gând s-o facă; acum, fiindcă el zace bolnav, trebuie să fac eu pentru el aceasta.

— Atunci du-te cu Dumnezeu! Voi trimite să-l cheme pe Francisco.

Când fetele fură singure cu bolnavul, Emma se porni tare pe plâns Era într-adevăr de mirare influenţa pe care o avea apropierea ei asupra bolnavului. Cum îi apuca mâna, suferinţele care se citeau pe chipul lui păreau că se alină.

— Vezi că mă recunoaşte? Zicea Emma prietenei.

— Dar nici nu te vede, răspundea aceasta.

— O, nu mă vede, dar sufletul lui mă simte, sărmanul! Ce bine era dacă nu se ducea cu Tecalto la peşteră...

— Fratele meu i-a vrut binele. Avea de gând să-i arate comoara şi să-i dăruiască o parte din ea.

— Şi comoara aceasta voiai tu să i-o dai contelui, nesocotito!

— Iartă-mă, Emma...

— Te iert, fiindcă ştiu că iubirea e mai puternică decât orice pe lume. O, Doamne, numai de s-ar tămădui fiinţa asta care mi-e atât de dragă...

— Emma, zise indiana după câteva clipe de tăcere, n-ai vrea să vedem ce se află în geanta asta?

Şi arătă prietenei o geantă plină, găsită de servitorii contelui, ucişi lângă pârâu.

— Nu, uită-te tu singură.

Karja se îndepărtă de pat, deschise geanta şi găsi printre alte lucruri neînsemnate scrisoarea pe care o primise în ajun contele. O citi pe furiş, apoi o băgă în sân. În vremea asta Inimă-de-urs şi cu bătrânul Francisco goneau călări spre miazănoapte. Ajunseră încă înainte de-a se înnopta la locul unde poposiseră, ultima oară, după ce-i salvaseră pe prizonieri.

Se înserase când Inimă-de-urs opri brusc calul şi se uită în jos.

— Acestea sunt urme de copite, zise apaşul.

— Călăreţi venind dinspre miazănoapte, adăugă argatul.

— Şi-au luat-o spre apus, adăugă Inimă-de-urs.

— Să cercetăm mai de-aproape urmele.

— Sunt mulţi la număr, mormăi îngrijorat apaşul după ce se uită cu luare-aminte.

— Cam la vreo două sute, îşi dădu cu părerea Francisco.

Apaşul dădu din cap şi arătă o urmă proaspătă care se desluşea lămurit.

— Mare noroc am avut, adăugă argatul. Nu e nici un sfert de ceas de când au trecut pe-aci.

Apaşul se ridică de jos şi încălecă.

— Trebuie să-i văd cu ochii mei, spuse el hotărât.

Porniră mai departe, luându-se după urme.

Urmele duceau în inima pădurii şi, când se stinseră cele din urmă licăriri de lumină, zăriră în vârful unui deal un şir lung de călăreţi.

— Comanşii! zise apaşul.

— Aşa e. Să ştii că ticăloşii ăştia se îndreaptă spre conac, răcni necăjit argatul.

— Au să stea ascunşi în munţi până spre ziuă, zise apaşul. Fratele meu ar face bine să se întoarcă îndată la conac şi să vestească apropierea duşmanului. Eu mă iau după ei ca să aflu ce-au de gând să facă.

Argatul porni în goana calului şi pe la miezul nopţii ajunse la conac. Toţi dormeau, numai Emma veghea la căpătâiul bolnavului, de aceea argatul se duse de-a dreptul la ea. Fata deşteptă pe arendaş, care întrebă înspăimântat pe argat:

— E-adevărat că vin comanşii?

— Da, senior.

— Când? Doar n-or sosi chiar astăzi?

— Nu cred, astăzi vom avea încă pace.

— Sunt mulţi?

— Peste două sute.

— Sfântă Fecioară, ce nenorocire! Au să pustiască moşia şi conacul...

— Nu prea cred, senior, răspunse curajosul bătrân, avem doar şi noi braţe şi arme destule...

— Cam cât de departe să fie locul unde i-aţi zărit?

— Vreo şase ceasuri în trapul cailor.

— Veneau de-a dreptul spre conac?

— Nu, s-au dus în munţi şi au să stea ascunşi acolo până mâine.

— Cu toate acestea, noi să luăm măsuri de apărare. Ce nenorocire că bietul domn Unger zace rănit...

— Ne putem bizui tot atât de bine pe căpetenia apaşilor şi pe Ucigătorul-de-bivoli.

— Acesta se află deocamdată la muntele El Reparo. Voi trimite îndată să-l aducă.

— Mă duc eu.

Nu trecu nici un sfert de ceas şi bătrânul Francisco gonea iar calul spre El Reparo, pe când în jurul conacului se aprindeau focuri mari care luminau împrejurimile ca ziua, aşa că nici un indian n-ar fi cutezat să se apropie de casă. Ucigătorul-de-bivoli tocmai pornise cu oamenii săi de la peşteră, când se întâlni cu bătrânul argat.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— Vin comanşii! strigă Francisco.

Ochii indianului luciră de bucurie.

— Cum? Atât de repede? Cine ţi-a spus?

— I-am văzut cu ochii mei.

— Da? Unde?

Francisco povesti cele ce ştia.

— Atunci, zise indianul, mai avem timp. Comanşii îşi vor lăsa câteva scalpuri la conac. Dacă Inimă-de-urs e pe urma lor, să fim fără grijă, nu se poate să ne scape.

Porniră în galop spre conac, unde-i găsiră pe toţi alergând de colo până colo. Ucigătorul-de-bivoli se uită nemulţumit în jurul lui şi clătină capul necăjit când văzu pregătirile acestea de război.

— Da ce bun toate acestea? îl întrebă el pe arendaş. Comanşii nu sunt proşti cum îi crezi tu.

— Cum adică, să nu ne apărăm? întrebă bătrânul indignat.

— Ba să ne apărăm, dar în alt chip. Comanşii vor trimite iscoade ca să spioneze. Nu ne vor ataca peste zi şi, dacă vrem să-i respingem, trebuie să facem aşa ca ei să nu bănuiască cum că noi am aflat de sosirea lor.

— Bine zici.

— Trebuie deci să ne facem pregătirile în ascuns. Câţi oameni ai la conac?

— Patruzeci.

— Ajunge. Sunt arme pentru toţi?

— Da. Sunt şi muniţii îndeajuns. Ba am şi tunuri.

— Tunuri? întrebă indianul mirat.

— Da, patru.

— Nici nu ştiam. De unde le ai?

— De-a făcut fierarul nostru când lipseai tu.

Indianul clătină capul cu îndoială.

— Fierarul? Şi crezi că sunt bune de ceva?

— Le-am încercat. Sunt foarte trainice.

— Bine. De vom umple cu sticlă, cuie şi bucăţi de fier; efectul e grozav. Apoi ne trebuie şi câteva focuri. Atacul va fi dat probabil peste noapte. Până atunci să rămână totul în întuneric, să ne creadă comanşii adormiţi. Când îi vom simţi apropiindu-se, aprindem focurile ca să luminăm împrejurimile şi să-i vedem. Vom nimeri astfel în plin.

— Vom aprinde focurile pe acoperişul casei.

— Bună idee. Să se aşeze în fiecare colţ câte un rug stropit cu ulei. Va fi de-ajuns.

— Şi unde punem tunurile?

— Jos în curte. Ah!

Exclamaţia era datorită apropierii unui călăreţ ce venea în goana calului. Era apaşul.

— Inimă-de-urs! strigă arendaşul. De unde vii omule?

— De la comanşi, răspunse el sărind de pe cal.

— Unde sunt acum?

— Pe muntele El Reparo. I-am urmărit. Au ajuns acolo de-abia după miezul nopţii.

— Pe ce parte a muntelui şi-au făcut tabăra?

— La miazănoapte.

— Uf! Numai de n-ar...

Indianul îşi curmă vorba şi adăugă încet, aşa ca să-l audă numai apaşul:

— Numai de n-ar da peste conte...

— Îl vor fi şi mâncat crocodilii de mult, răspunse apaşul tot în şoaptă.

Comanşii erau într-adevăr două sute la număr, conduşi de unul din cei mai renumiţi şefi ai lor, Arika-tugh, adică Cerbul-negru. Alături de el călăreau două iscoade care cunoşteau foarte bine conacul şi ţinutul, aşa că nu se puteau rătăci. Veneau peste munţi, unul în urma altuia, după moda indiană, fără să bănuiască măcar că sunt urmăriţi. Când ajunseră la poalele muntelui, căpetenia întrebă pe unul din conducători:

— Ştie fratele meu un loc sigur unde să ne putem ascunde peste zi?

— Da, răspunse omul, în vârful muntelui.

— Ce fel de loc e acolo?

— Acolo se află ruinele unui templu ale cărui curţi pot cuprinde o mie de oameni.

— Cunoaşte fratele meu exact locul?

— Da.

— Şi crede fratele meu că e nevoie să trimitem mai întâi iscoade?

— N-ar fi rău.

— Atunci să mergem amândoi, iar ceilalţi să rămână aici.

Descălecară, îşi luară armele şi intrară în pădure. Ajunseră la templu, cercetând cu deamănuntul dar nu găsiră nici o urmă care să le arate că mai fusese cineva pe acolo. Deodată auziră un răcnet care nu părea să semene a glas omenesc.

— Cine să fi ţipat aşa? se întrebă cu mirare Cerbul-negru.

— N-am auzit de când sunt un astfel de strigăt, răspunse tovarăşul său.

Răcnetul se auzi iar, prelung şi groaznic.

— Un om! zise căpetenia comanşilor.

— Aşa e, pare glas de om, adăugă celălalt.

— E în primejdie de moarte. Oare dincotro vine?

— Nu ştiu, ecoul e înşelător.

— Să plecăm.

Păşiră peste ruine, ieşiră în aer liber şi auziră iar răcnetul. Înţeleseră dincotro venea.

— Drept înaintea noastră, zise iscoada.

— Aşa e, să mergem să vedem ce e.

Se strecurară binişor în jurul bălţii şi se apropiară de locul de unde se auzea răcnetul.

— Aici în apă trebuie să fie cineva, zise iscoada.

— Nu în apă ci deasupra ei, răspunse celălalt. Ascultă!

Apa sclipea tulburată de crocodili.

— Sunt crocodili! Îi vezi? întrebă şeful.

— Şi un om printre ei. Cu neputinţă!

— Nu printre ei, ci deasupra lor, colo în copac.

— Atunci trebuie să fie legat de vreo cracă. Cine e acolo? întrebă comanşul cu glas tare.

— Ajutor! răspunse un glas deznădăjduit.

— Unde eşti?

— Atârnat în copac.

— Cine eşti?

— Un spaniol.

— Un spaniol, un alb, acolo să rămâi... şopti Cerbul-negru, apoi tare: Cine te-a legat acolo?

— Doi indieni.

— Din ce neam fac parte?

— Unul e mixteca, iar celălalt apaş. Veniţi de mă scăpaţi!... nu mai pot... au să mă sfâşie crocodilii!

— Un mixteca şi un apaş... duşmani de-ai noştri... atunci poate că-l vom salva... Mai întâi însă vreau să-i văd faţa.

Adunară în grabă vreascuri uscate şi aprinseră focul. Flacăra izbucni şi lumină locul. Văzură un alb atârnat de o cracă şi crocodilii roind sub el. De câte ori unul din ei se repezea să-l apuce, nenorocitul trăgea repede picioarele în sus.

— Grozavă răzbunare! zise Cerbul-negru înfiorându-se.

Se căţără apoi în copac şi trase pe conte sus pe o cracă.

— Pentru ce te-au adus aici? întrebă el iar.

— Fiindcă m-am luptat cu ei şi am vrut să-i omor, răspunse Alfonso, care recunoscuse la lumina focului, după chipurile lor zugrăvite, că avea de-a face cu comanşi porniţi la război.

— Şi de ce nu i-ai omorât? Apaşii sunt laşi, mixtecaşii de asemenea.

— Era Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor şi Ucigătorul-de-bivoli, prietenul său, căpetenia mixtecaşilor.

— Aceştia doi? strigă comanşul plin de bucurie. Unde se află acum? Spune repede!

— Scapă-mă de aici şi-ţi voi spune.

— Bine, te voi scăpa.

Când se văzu liber, jos pe mal, la bună depărtare de crocodili, contele începu să răcnească nebun de bucurie.

— Liber! Liber! Şi acum răzbunare... vreau o răzbunare grozavă! Cât voi trăi nu voi uita noaptea asta fioroasă.

— Nici nu trebuie s-o uiţi. Acum vino cu mine, răzbunarea va veni pe urmă. Şezi aici lângă foc şi răspunde la ce te voi întreba: Cunoşti tu hacienda del Erina?

— Da.

— Cum se numeşte stăpânul care locuieşte acolo?

— Pedro Arbellez.

— Are vreo fată?

— Da.

— Şi o prietenă din neamul mixteca?

— Da, Karja, sora lui Tecalto.

— Sora Ucigaşului-de-bivoli? repetă indianul uimit. Uf! Fiii comanşilor n-au ştiut aceasta, altminteri le-ar fi păzit mai bine pe fete. Au fost amândouă prizonierele noastre.

— Ştiu.

— De unde ştii?

— Fiindcă locuiesc în casa mea.

— Vorbeşti în cimilituri. După cât ştiu, ele locuiesc în hacienda.

— Foarte adevărat, dar moşia e a mea.

— A ta? Aşadar tu eşti Pedro Arbellez?

— Nu, sunt contele Alfonso de Rodriganda, iar Arbellez e doar arendaşul moşiei.

— Aşa? Atunci te voi atârna iar în copac ca să te mănânce aligatorii, zise cu răceală indianul.

— Pentru ce?

— Fiindcă eşti ocrotitorul celor două femei.

— Ia şezi aici lângă mine şi ascultă ce-am să-ţi spun, zise foarte calm contele. Eu nu sunt ocrotitorul, ci duşmanul lor şi prietenul tău. Din pricina acestor două femei am fost eu dat pradă crocodililor, tu însă m-ai salvat. Drept mulţumire, îţi voi da în mână pe cei trei duşmani neîmpăcaţi ai comanşilor: Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Săgeata-trăsnetului.

— Itinti-Ka? Vestitul vânător? întrebă indianul tresărind. Unde se află acum?

— Îţi voi spune după ce-mi vei făgădui mai întâi ceea ce-ţi voi cere. Ai venit să ataci hacienda, nu-i aşa?

— Da, mărturisi indianul.

— Câţi oameni ai cu tine?

— De zece ori câte douăzeci.

— Adică două sute. Bine, ajunge. Vei avea deci în mâinile tale pe cele trei căpetenii şi scalpurile tuturor oamenilor care locuiesc în conac, însă cu o singură condiţie: să cruţi clădirea, care e proprietatea mea.

— Fie după voia ta, răspunse indianul după ce se gândi niţel. Unde sunt acum cei trei?

— Chiar în conac, răspunse contele zâmbind mulţumit.

— Ah, m-ai tras pe sfoară... răcni Cerbul-negru cu ciudă.

— Mi-ai dat însă cuvântul, răspunse contele sigur de sine.

— Căpetenia comanşilor nu-şi va călca niciodată cuvântul. Au arme?

— Au destule, dar nu vor avea răgaz să se slujească de ele.

— Câţi oameni se află în conac?

— Vreo patruzeci.

— De patru ori câte zece? Adică de şapte ori câte zece, fiindcă fiecare din cei trei şefi face cât zece.

— Pe Săgeata-trăsnetului nu-l mai pune la socoteală. Zace rănit, poate că a şi murit. L-am izbit cu o măciucă în cap.

— Şi crezi că bănuiesc venirea noastră?

— Nu. N-am simţit nimic în privinţa asta.

— Eu tot am să trimit o iscoadă.

— Numai să nu simtă ei.

— Ba o să intre de-a dreptul în conac.

— Atunci e pierdut.

— Te înşeli. Nu e un comanş, ci un indian creştin din tribul mexican al opatosilor. Nu vor avea nici o bănuială cu privire la el, omul va vedea dacă se pregăteşte ceva. Acum ştiu tot ce vroiam să aflu. Fiul meu comanş îi va conduce pe luptătorii noştri sus la ruinele de pe munte. Eu plec împreună repede cu acest alb, care pare să fie o căpetenie de-a albilor, încheie indianul adresându-se omului care-i slujea de iscoadă.

Capitolul V – Cerbul-negru

A doua zi dimineaţa, căpetenia comanşilor porni împreună cu Alfonso şi iscoada să cerceteze pădurea. Din vârful muntelui puteau vedea bine jos în vale până în depărtare. Deodată auziră o bubuitură înăbuşită.

— Oare ce-a fost asta? întrebă Cerbul-negru mirat.

— O detunătură, răspunse iscoada.

— Da, dar nu de armă ci de explozibil, îi lămuri contele, care îşi dăduse imediat seama ce se petrece la peşteră.

Se apropiară de prăpastie şi priviră devale. Zăriră pe Ucigătorul-de-bivoli pornind în goana calului, urmat de oamenii săi. Alfonso văzu păturile pline legate de oblâncurile calului de povară şi ghici pe dată că în ele se afla o parte din comoară.

— Cine să fie oamenii aceia? întrebă căpetenia comanşilor.

— Sunt din neamul mixtecaşilor, răspunse contele.

— Neam care merge spre pieire, zise dispreţuitor comanşul.

După ce se înapoiară la ruine, iscoada fu trimisă în cercetare, după ce i se dădu mai întâi o mârţoagă de cal şi o puşcă ruginită, cu porunca să facă un ocol până la conac. Ucigătorul-de-bivoli stătea la fereastră împreună cu Inimă-de-urs şi arendaşul, când omul intră în curtea conacului. Arendaşul coborî în curte. Iscoada, care tocmai se îndrepta spre odaia slugilor, îi dete bună-ziua zicându-i apoi:

— Aici e, rogu-mă, hacienda del Erino, unde e stăpân senior Arbellez?

— Da.

— Dar seniorul unde e?

— Eu sunt! Ce pofteşti?

— O, mă rog de iertare, don Arbellez... Mi-ţi îngădui să poposesc la dv.?

— Cum să nu! Oricine intră în casa mea e binevenit. D-ta dincotro vii?

— Tocmai de la Durango. Am luat-o peste munţi ca să mai scurtez din cale.

— Lung drum, omule...

— Aşa e, am stat vreo câţiva ani da m-au gonit frigurile de prin meleagurile acelea. Aci parcă ar fi mai binişor. Oare nu vă trebuie un om în curte, un argat ori văcar?

— Nu, am destui oameni pe moşie, dar poţi rămâne la noi cât pofteşti. Odihneşte-te niţel, căci pare să fii tare ostenit.

— Mulţumesc, senior. Oi pleca mai încolo, poate oi găsi pe undeva un loc de cibolero. Drumul ar fi el cum ar fi, dacă n-ai da, când şi când, de păcătoşii de sălbatici care-s mai răi ca fiarele.

— Şi ţi-e frică tare de ei, după cum văd.

— Păi de unul singur nu prea mi-ar fi, da vezi că umblă în gloată, câte zece, douăzeci, la un loc. Am auzit că au de gând să dea năvală dincoace de hotar.

— Aş! Nu cutează ei aşa ceva, fiindcă l-ar vedea pe dracu! Acum du-te omule la argaţii mei să-ţi dea ceva de băut şi de mâncat şi stai aci la mine cât pofteşti, că loc e destul, slavă Domnului!

Omul rămase încredinţat că arendaşul habar n-avea de ceea ce i se pregătea. Dânsul nu părea să fie atât de ostenit pe cât spunea, căci după prânz încălecă şi plecă p-aci încolo.

Comanşii îl aşteptau cu nerăbdare. Când povesti că la conac e linişte deplină, Cerbul-negru, căpetenia comanşilor, zâmbi crunt şi zise:

— Grozavă are să fie deşteptarea lor, căci fiii comanşilor se vor întoarce la wigwamurile lor încărcaţi de prăzi şi sumedenie de scalpuri.

Se ţinu sfat şi hotărâră să pornească de cum se va însera. Pe la miezul nopţii să ajungă în preajma conacului, pe care vroiau să-l împresoare din toate părţile, apoi, la un semn al şefului, să sară gardul şi să dea năvală în curte, în timp ce cincizeci de comanşi să pătrundă prin ferestre în casă. Pe urmă... să înceapă măcelul.

Pe când se luau aceste hotărâri în ruinele vechiului templu, la conac se făceau de zor pregătirile de luptă. Deşi aveau de gând să facă meterezele de-abia după ce se va înnopta, găsiră cu cale să o facă mai devreme, deoarece erau siguri că altă iscoadă nu va mai veni.

Cu vreun ceas înainte de miezul nopţii, când totul fu gata, apaşul porni la drum, în recunoaştere.

Luă cu el doi argaţi bine înarmaţi, care duceau o grămadă de rachete ― căci erau destule la conac, pentru serbări ― care să ajungă pentru a speria caii comanşilor, apoi se întoarse singur la conac.

— I-ai văzut? îl întrebă arendaşul.

— Da.

— Unde sunt?

— Au descălecat. Împresoară gardul; şi-au lăsat caii lângă pârâu.

— Au mulţi oameni de pază la cai?

— Numai trei.

— Oamenii noştri, deşi nu sunt decât doi, au să ştie ce le rămâne de făcut.

Arendaşul se duse în camera rănitului, unde fetele îl vegheau.

— Vin? întrebă Emma.

— Da. Bolnavul doarme?

— Adânc de tot.

— Atunci duceţi-vă la posturile voastre şi luaţi cu voi fitilurile.

Fetele le aprinseră şi se urcară pe acoperişul neted al casei, unde erau aşezate câte un rug de buşteni, îmbibat cu ulei. Se mai găseau de asemenea pe acoperiş şi câteva puşti încărcate de care să se poată sluji la nevoie.

Noaptea era liniştită, nu se auzea decât murmurul pârâului sau câte un nechezat de cal venit de pe câmp. Deodată se auzi un ţipăt ca de bufniţă. În alte împrejurări, nimeni nu l-ar fi luat în seamă, atât de bine se asemăna cu al unei bufniţe, dar locuitorii conacului ştiau că e semnalul atacului.

Bătrânul argat Francisco ceruse să-l lase pe el la tunul care apăra frontul casei. Îl umpluse cu sfărâmături de sticlă, cuie şi bucăţi de fier. La fereastra din dreapta a catului de jos al clădirii stătea apaşul, iar la cea din stânga mixtecaşul. Amândoi, cu puşca în mână, scrutau întunericul cu ochii lor ageri. Se auzi iar ţipătul bufniţei şi în aceeaşi clipă se văzu o mişcare în jurul gardului. Două sute de capete se zăriră deasupra lui şi două sute de trupuri negre săriră în curte. Cei cincizeci, hotărâţi să pătrundă în casă prin ferestre, îşi strânseră rândurile, când apaşul întinse puşca lui cu două cocoaşe şi strigă:

— Ankhuan selkhi no-khi![7]

Detunătura armei lui făcu minuni. Fetele vârâră fitilurile aprinse în pulberea din rug şi, într-o clipită, izbucniră pe acoperiş pale mari de foc care luminară ca ziua împrejurimile. Indienii rămaseră încremeniţi. Bătrânul Francisco îi zărise. Erau la vreo cincisprezece metri de el. Slobozi tunul şi de la depărtarea aceasta efectul fu înspăimântător. Comanşii căzură tăvălindu-se la pământ. Urmă o învălmăşeală grozavă. Din toate colţişoarele conacului, de pe acoperiş, de prin ferestre, ploua gloanţele ca grindina, pe când tunurile tubuiau ucigător. Deodată izbucniră, pârâind, rachetele aruncate de argaţi în mijlocul cailor, care o luară la fugă peste câmp înnebuniţi, pe când pământul duduia sub copitele lor.

Comanşii scoaseră urlete de furie. Ei erau toţi în plină lumină, pe când cei ascunşi în conac nu se vedeau defel şi trăgeau în plin. Nu se aşteptaseră la o astfel de întâmpinare, aşa că, în câteva minute, numai rămăseseră decât jumătate din ei teferi şi aceştia o rupseră îngroziţi la fugă. Unul singur rămăsese dârz; acesta era căpetenia lor. Cerbul-negru îi îmbărbăta pe ceilalţi, îi ameninţa, dar degeaba. Până atunci se aţinuse mai la o parte, acum trecu în faţa casei să vadă cum merge lupta. Se înspăimântă: Francisco măturase locul cu tunul lui care nu dădea greş, leşurile de indieni zăcând grămadă unele peste altele. Îşi dădu seama că totul e pierdut şi vru să sară gardul, dar în clipa aceea fu zărit de apaş, care strigă:

— Arika-tugh, Cerbul-negru!

Recunoscuse numaidecât pe căpetenia comanşilor, nu-l putu însă ucide, căci nu mai avea nici un glonte, iar arma îi era descărcată.

— Cerbul-negru! răcni el şi aruncă puşca, trase tomahawkul de la brâu, sări pe fereastră şi strigă batjocoritor: După cum văd, Cerbul-negru o ia la sănătoasa în faţa duşmanului. Eu sunt Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor. Aşadar, căpetenia comanşilor fuge de mine?

Când fugarul auzi aceste cuvinte se opri în loc.

— Tu eşti Inimă-de-urs? Atunci vino-ncoa dacă-ţi dă mâna... O să-ţi dau maţele hrană corbilor, ticălosule!

Cei doi indieni se luară la luptă cu pumnalele. Apaşul era mai îndemânatic decât comanşul şi l-ar fi biruit cu siguranţă, dar deodată se ivi o umbră neagră în faţa lor. Era Alfonso. Se ferise până atunci să se-arate; ţinea la viaţă şi n-avea poftă să fie străpuns de gloanţe. Se ţinuse la adăpost în dosul gardului, privind numai desfăşurarea luptei. Când văzu însă pe comanşi luând-o la fugă şi pe Inimă-de-urs sărind peste gard, se apropie de ei şi izbi din spate cu patul puştii pe apaş în cap cu atâta putere, încât acesta se prăbuşi la pământ. Căpetenia comanşilor vru să-l ucidă ea să-i jupoaie pielea capului ― scalpul fiind cel mai glorios trofeu de război la indieni ― dar Alfonso îl opri.

— Nu, strigă el, omul acesta merită altă moarte!

— Bine zici, răspunse comanşul, repede pe cal şi să-l luăm cu noi.

— Pe cai? Au fugit toţi.

— Ce-ai spus? zise înspăimântat indianul.

— Au fost împrăştiaţi cu focuri de artificii.

— Să fugim îndată, altminteri va fi prea târziu.

Apucară pe apaşul leşinat de picioare şi-l târâră după ei.

Era şi timpul. Ucigătorul-de-bivoli văzuse de pe fereastră că apaşul se luase după duşman şi înţelesese că primejdia era mare. Adună în grabă pe toţi ai casei şi alergară afară pe câmp. Se mai dădură şi aici câteva lupte scurte, ucigând ce mai rămăsese din comanşi, apoi cercetară de jur împrejur, dar apaşul nicăieri.

După câteva ceasuri, căpetenia apaşilor se trezi din leşin. Deschise ochii. Zări un foc potolit; în jurul lui o mulţime de chipuri sălbatice şi pe Cerbul-negru lângă el, alături de Alfonso.

Acesta zise comaşului:

— Se trezeşte!

Privirile tuturor se îndreptară spre prizonierul care zăcea legat de mâini şi de picioare. Într-o clipă apaşul îşi aminti ce se petrecuse cu el, deşi capul îl durea grozav.

— Broasca râioasă a apaşilor e în mâinile noastre, zise Cerbul-negru batjocoritor.

Inimă-de-urs râse eu dispreţ. Îşi dădea seama că o tăcere mândră ar fi fost aici nelalocul ei.

— Viteazul şi lăudărosul comanş a luat-o totuşi la sănătoasa de frica acestei broaşte râioase, răspunse el în bătaie de joc.

— Nu-i adevărat, câine! Inimă-de-urs s-a lăsat biruit de Cerbul-negru!

— Minţi! Nu tu m-ai învins şi nici altcineva, ci m-aţi doborât prin vicleşug. Atâta aveam de spus, de acum încolo nici un alt cuvânt nu va mai ieşi de pe buzele mele. Căpetenia apaşilor dispreţuieşte pe războinicii care fug ca puricii din faţa vitejilor luptători.

— Lasă că o să vorbeşti tu când vei fi pus la chinuri...

Apaşul tăcu. Spusese ce avea de spus şi acum privea semeţ şi dispreţuitor în jurul lui.

— Se face ziuă, zise căpetenia comanşilor, trebuie să plecăm de-aici. Acum să ţinem judecată asupra acestui om care îşi zice căpetenia apaşilor.

Se făcu un cerc în jurul prizonierului şi, după ce şeful comanşilor vorbi câtăva vreme arătând crimele apaşului, încheie:

— Omul acesta merită moartea. Toţi încuviinţară osânda.

— De ce moarte să aibă parte? întrebă căpetenia comanşilor.

Se sfătuiră îndelung, căci părerile erau împărţite. Deodată Alfonso, care tăcuse până atunci, se ridică în picioare şi zise:

— Mi-e îngăduit să, spun şi eu un cuvânt?

— Da, răspunse Cerbul-negru.

— Am şi eu dreptul la acest apaş sau nu?

— Nu, ne-ai făgăduit să ni-l dai pe mână.

— Dar cine l-a culcat la pământ?

— Tu.

— Aţi îndeplinit ceea ce mi-aţi făgăduit?

— Nu, fiindcă nu s-a putut..

— Atunci înţelegerea avută cade de la sine şi prizonierul aparţine aceluia care l-a biruit. Va îndura deci soarta pe care mi-o hărăzise mie. Îl vom lega de copacul de la malul bălţii cu crocodili şi va îndura chinurile pe care le-am îndurat eu.

Se auziră răcnete de bucurie, scoase din zeci de piepturi şi privirile comanşilor se aţintiră asupra apaşului, vrând să citească impresia pe care o făcuse asupra lui această hotărâre. Dar chipul lui părea turnat în bronz; nici un muşchi al feţei nu se mişcă.

— Avem destule lasouri? întrebă contele.

— Da, chiar acelea cu care ai fost legat tu.

— Bine, atunci să-l legăm întocmai cum m-a legat el pe mine.

Aşa şi făcură.

— Ei, mai are căpetenia apaşilor vreo dorinţă? întrebă Cerbul-negru în bătaie de joc.

Acesta privi la rând pe toţi cei adunaţi acolo. Erau vreo cincisprezece la număr.

— Căpetenia apaşilor nu se umileşte în faţa nimănui. Pe toţi aci de faţă îi va mânca tăişul cuţitului; Inimă-de-urs atât a avut de spus. El nu va plânge şi nu se va ruga cum a făcut contele albilor. Howgh!

Un comanş voinic se căţără în copac şi peste două minute apaşul atârna spânzurat deasupra crocodililor care se repezeau lacomi să-l apuce de picioare. Comanşii priviră câtva timp la înfiorătorul spectacol pe care-l aveau înaintea ochilor, apoi se înapoiară la treburile lor.

— Se întorc fraţii mei iar pe meleagurile lor? întrebă Alfonso pe căpetenia comanşilor.

— Mai întâi trebuie să se răzbune, pe urmă vor vedea ce e de făcut.

— Mă vor urma ei, ca să le dau prilej de răzbunare?

— Unde?

— O voi spune numai după ce voi vedea că noi cei de-aici suntem singurii supravieţuitori.

— Trebuie să ştiu de pe acum, fu de părere şeful, fiindcă n-am prea avut noroc după povaţa fratelui meu alb.

— Nici eu cu voi. Să se caute acum cei care au mai rămas din ai voştri şi după ce vor fi adunaţi toţi aci, le voi spune pe ce cale să se răzbune.

— Bine, să încercăm, poate că de data asta vom avea mai mult noroc.

Plecară să-şi caute oamenii. Contele rămase câtva timp singur cu prizonierul, ca să se bucure de răzbunarea lui. Pe urmă plecă şi el. Vroia să vadă cam ce făcuse ieri Ucigătorul-de-bivoli cu oamenii săi la peşteră. De aceea căutase să îndepărteze pe comanşi.

Cum îl văzu plecat, chipul apaşului se însenină. Fiindcă lasoul îi era legat pe subsuori, îi fu lesne să-şi facă vânt, ca şi când ar fi fost la trapez şi se lăsă cu capul în jos, ca să nu-l poată ajunge crocodilii. Nu era însă de-ajuns. Făcu ce făcu şi reuşi, după mari sforţări, să încalece pe o cracă. Pentru moment, primejdia de a fi sfâşiat de crocodili era înlăturată, totuşi şituaţia lui era încă destul de gravă. Dacă vreunul din comanşi s-ar fi întors, sau n-ar fi izbutit să-şi desfacă legăturile, era pierdut. Se târî deci săltându-se mereu până la trunchiul copacului, îşi încolăci picioarele în jurul lui şi se lăsă binişor la vale.

A fost o muncă neînchipuit de obositoare, dar se simţi salvat când ajunse cu picioarele la pământ.

— Uf! exclamă el si nimic mai mult. Mai aruncă o privire crocodililor care clămpăneau din gura lor enormă, apoi o luă în grabă spre pădure, unde ar fi fost mai la adăpost.

Acum era vorba cum să-şi dezlege mâinile, legate strâns la spate. Zări un colţ ascuţit de stâncă; se apropie de el şi frecă atâta timp curelele, până ce le roase. Acum era cu desăvârşire liber.

Lupta dusă în curtea conacului continuă şi afară pe câmp, piept la piept şi ţinu peste un ceas. Ucigătorul-de-bivoli adună pe urmă pe toţi oamenii conacului. Indienii căzuţi în luptă zăceau până departe în jurul conacului şi se putea vedea chiar prin întuneric, căci trebuie să fi fost peste o sută.

— Le-am dat o învăţătură de minte straşnică. Şi cred că s-au săturat pentru o bună bucată de vreme, zise Arbellez bucuros de izbândă.

— Totuşi n-am sfârşit încă, trebuie să-i ucidem şi pe ceilalţi comanşi rămaşi în viaţă, fu de părere Ucigătorul-de-bivoli. Eu cred că aveau ordin să se retragă iar pe muntele El Reparo după ce se va sfârşi lupta. Într-acolo gândesc să mă duc şi eu. Vrei să-mi dai douăzeci din argaţii tăi să meargă cu mine?

— Cum să nu!

— Dar unde o fi apaşul? întrebă deodată Francisco.

— A fost luat prizonier, răspunse căpetenia mixtecaşilor.

— Vai de mine! zise speriat arendaşul. De unde ştii tu?

— Fiindcă văd că lipseşte dintre noi.

— Poate că o fi urmărind pe indieni?!

— Nu cred. Ştie el prea bine că peste zi îi poate avea mai bine în palmă decât acum prin întuneric.

— Atunci ori e mort, ori rănit.

— Nu, căci l-am fi găsit. Ştiu că s-a luat după Cerbul-negru. Comanşii văzându-şi probabil şeful în primejdie, vor fi pus mâna pe el şi l-au luat cu ei.

— Trebuie să-l scăpăm cu orice chip, zise bătrânul Francisco.

— Şi-l vom scăpa, n-avea grijă, răspunse indianul. Să-i ducem şi puşca, va avea astfel cu ce să se apere. Încălecaţi!

Într-o clipă douăzeci de călăreţi porniră în goana cailor. Făcură un ocol ca să nu întâlnească vreun comanş în cale şi în zori ajunseră la poalele muntelui.

— Descălecaţi! porunci indianul.

— De ce? întrebă Francisco.

— Fiindcă ar fi mai greu să ne strecurăm nesimţiţi călări decât pe jos. Unul din argaţi să rămână de pază la cai.

Porniră cu băgare de seamă să urce muntele. Ajunseră la un luminiş, când auziră deodată un strigăt. Se uitară înspre locul de unde venea strigătul şi văzură un indian, neînarmat, apropiindu-se de ei.

— Inimă-de-urs! strigă unul din argaţi.

— El e! E apaşul, zise vesel Ucigătorul-de-bivoli.

— Aşadar n-a fost prins!

— Ba da, nu vedeţi că n-are nici o armă asupra lui? A fost prins, dar a reuşit să scape.

Apaşul venea ca o săgeată prin luminiş.

— Aii! Îl întâmpină mixtecaşul. Fratele meu Inimă-de-urs a fost luat prizonier?

— Întocmai, răspunse apaşul.

— Mulţi duşmani trebuie să fi fost, ca să poată pune mâna pe el.

— Nu, unul singur. Mă luptam piept la piept eu Cerbul-negru şi l-aş fi biruit, dacă n-aş fi fost lovit mişeleşte pe la spate. Când mi-am venit în fire, am văzut un alb printre comanşi. Era un trădător.

— Şi-l cunoşti pe acest alb?

— Da.

— Cine e?

— Contele Alfonso.

— Ah! Ticălosul acesta trăieşte, n-a fost mâncat de crocodili? întrebă uimit Ucigătorul-de-bivoli.

— Trăieşte. Câinii de comanşi l-au scăpat de la moarte. El a fost acela care i-a călăuzit la conac şi a luptat alături de ei împotriva noastră.

— Cum? Împotriva avutului său, a oamenilor lui? Trebuie neapărat să-l scalpăm, să-l jupuim de viu. Unde-i acum?

— În munţi. Se va întoarce iar la balta crocodililor, ca să se întâlnească acolo cu comanşii.

— Aşadar am ghicit eu bine, aci e locul unde se adună ei.

— Au şi fost acolo; acum sunt duşi ca să-şi caute oamenii împrăştiaţi prin pădure, dar se vor întoarce iar la ruine.

— Ştie fratele meu acest lucru cu siguranţă?

— Da, fiindcă am auzit ce vorbeau pe când eram atârnat de copac deasupra crocodililor, răspunse fără să se tulbure apaşul.

Ucigătorul-de-bivoli făcu un gest de groază.

— Cum, Inimă-de-urs a fost atârnat deasupra crocodililor? întrebă el. La fel ca şi contele?

— Da la fel. Contele a pronunţat sentinţa şi eu am fost imediat atârnat de copac, deasupra lor.

— Dar cum a reuşit fratele meu să se elibereze?

Inimă-de-urs îi răspunse pe un ton cât se poate de modest:

— Căpeteniei apaşilor nu-i este teamă de comanşi şi nici de crocodili. A aşteptat până ce duşmanii săi s-au îndepărtat şi apoi a reuşit să scape.

— Inimă-de-urs este, de bună seamă, favoritul marelui Manitu, spuse Ucigătorul-de-bivoli. El este un luptător puternic şi înţelept. Un altul nu ar fi reuşit să se elibereze singur. Când se vor întoarce comanşii la locul cu pricina?

— Nu au spus. O să ne ascundem acolo şi o să-i aşteptăm.

— Atunci trebuie să avem grijă să nu lăsăm urme. Uite, aici este arma fratelui meu. I-am adus-o.

— Celelalte arme le-a luat Cerbul-negru, mormăi apaşul. O să mi le dea înapoi şi pe deasupra şi pe cele care-i aparţin. Fraţii mei să-mi dea şi praf de puşcă şi gloanţe şi atunci am să-i conduc la luptă.

După ce i se dădu tot ce ceruse, Inimă-de-urs şi ceilalţi luptători porniră prin pădure, având grijă să nu facă nici un zgomot şi să nu lase în urma lor nimic care să le trădeze prezenţa. În curând ajunseră la liziera pădurii care înconjura lacul. Constatară că nu apăruse încă nici un comanş şi se ascunseră bine într-un loc de unde puteau ţine sub observaţie lacul, fără să fie văzuţi.

După ce dădură ordine precise pentru ca fiecare luptător să tragă cât mai ţintit şi fără greş, cele două căpetenii schimbară câteva vorbe.

— Şi acum, ce facem? întrebă Ucigătorul-de-bivoli. Comanşii vor prinde de veste că fratele meu, căpetenia apaşilor, le-a scăpat din gheare şi că s-a dus s-aducă oameni de la conac.

— Nu vor avea cum, răspunse apaşul. Luă un bolovan, îl legă bine cu lasoul de copacul unde fusese el spânzurat, îl lăsă în jos, apoi rupse cureaua la jumătate ca să se creadă că apaşul a fost sfâşiat de crocodili.

Stăteau tupilaţi astfel de o bucată de vreme, când auziră tropotul a doi cai şi zăriră ivindu-se doi comanşi călări.

— Oh! strigă unul din ei, când văzu că apaşul nu se mai afla atârnat de copac.

— A fugit! răcni celălalt.

— Nu, văd cureaua ruptă. Să ştii că l-au sfâşiat crocodilii.

— Omul acesta e blestemat de-acum pururi să nu se mai întoarcă pe veşnicele meleaguri ale vânătorilor, căci a fost mâncat de fiare şi n-a murit ca un vrednic luptător, zise comanşul pătruns de credinţă.

— Să descălecăm şi s-aşteptăm pe fraţii noştri, fu de părere tovarăşul său.

Săriră din şa şi vrură să-i priponească.

— Să-i ucidem? întrebă apaşul în şoaptă.

— Da, dar n-avem pumnalele la noi.

— Ei şi! O să mă slujesc chiar de al comanşului.

Rezemă puşca de un pom şi înainta tiptil urmat de Ucigătorul-de-bivoli. Când ajunseră la marginea tufişului, săriră ca două pantere asupra celor doi comanşi, îi apucară de beregată, le smulseră cuţitele de la brâu şi li le înfipseră în inimă; pe urmă le jupuiră pielea capului la iuţeală.

— Şi-acum ce facem cu leşurile? întrebă mixtecaşul.

— Le dăm de mâncat crocodililor.

Ceea ce şi făcură, apoi se întoarseră iar la ascunzişul lor.

N-aşteptară mult şi auziră tropot de cai. Era o trupă de vreo treizeci de războinici, în frunte cu Cerbul-negru. Când acesta văzu că Inimă-de-urs a dispărut, intră la bănuială, dar văzând cureaua ruptă fu încredinţat că apaşul a fost mâncat de crocodili.

— Acum, zise el, s-a dus în împărăţia întunericului şi nici unul din duşmanii ucişi de el nu va mai veni să-l slujească.

Descălecară cu toţii şi-şi făcură tabăra la malul lacului. Treptat veniră şi alţi comanşi şi în curând fură peste cincizeci.

— L-a văzut careva din voi pe alb? întrebă deodată Cerbul-negru.

Nimeni însă nu-l văzuse. Porniră câţiva să-l caute prin pădure.

— Lucrul începe să devină primejdios, şopti apaşul.

— Adevărat. Aici am şters noi urmele paşilor, dar mai departe vor da de ele, de aceea trebuie să începem. Dau semnalul, răspunse tovarăşul său.

Tuşi. Nu era o nesocotinţă din partea lui. Scopul era mai întâi ca argaţii să înţeleagă că a sosit momentul, apoi să atragă pe comanşi şi să-i aibă mai la îndemână.

Aşa se şi întâmplă. Cei douăzeci de argaţi îşi puseră puştile la ochi, în timp ce comanşii se ridicară în picioare, oprindu-se în loc şi ascultând.

— Foc! strigă mixtecaşul.

Răsunară douăzeci de împuşcături în acelaşi timp şi încă alte patru trase de cele două căpetenii indiene din puştile lor cu două cocoaşe. Comanşii, tot atâţia câte fuseseră şi împuşcăturile, căzură grămadă la pământ. Cei scăpaţi cu viaţă alergară înnebuniţi la cai, dar în vremea aceasta argaţii îşi încărcaseră iar armele şi traseră din nou.

Câţiva comanşi rămaşi teferi, crezând că albii se află în număr mare, vrură s-o ia la fugă. În învălmăşeală, fiecare din fugari căuta să încalece calul cel mai bun; se luară la ceartă, ceea ce dădu răgaz albilor să mai tragă o rafală. Inimă-de-urs îşi pusese în gând să-l ia pe Cerbul-negru pe seama lui, de aceea nu trăsese nimeni în el. Acesta încalecă la repezeală şi porni în goană după ceilalţi care mai rămăseseră. Apaşul ieşi însă din tufiş şi fiindcă vroia să-l aibă viu pe căpetenia comanşilor, ţinti calul, care se prăbuşi mort la pământ. Dintr-o săritură apaşul fu lângă el. Nici unul din comanşi n-apucase să tragă, aşa că puşca şefului lor era încărcată. Acesta o smuci de pe umăr şi ochi pe apaş răcnind:

— Tot mai trăieşti, câine! Na, ţine!

Dar Inimă-de-urs sărise într-o parte şi glonţul dădu greş.

— Căpetenia apaşilor nu va muri de mâna unui comanş nemernic şi laş! zise el. Eu însă îţi voi lua astfel sufletul, încât să-mi slujească pururi în veşnicele meleaguri vânătoreşti, rosti el izbind cu patul puştii pe comanş în cap, încât îl ameţi, apoi îl târî în tufişul unde stătuseră adăpostiţi argaţii.

Aşteptă aci să-l vadă dezmeticindu-se, în vreme ce argaţii luau armele comanşilor ucişi. Când căpetenia comanşilor, legat cobză, îşi veni în simţiri, Inimă-de-urs îl întrebă:

— Vrea Cerbul-negru să-şi cânte cântecul de moarte înainte de a-şi da sufletul? Îi încuviinţăm această milostivire.

Comanşul nu răspunse.

— Comanşii cântă întocmai ca broaştele şi ciorile, de aceea nu le place să-i audă şi alţii, zise în bătaie de joc Ucigătorul-de-bivoli.

Comanşul tăcu şi de astă dată.

— Atunci căpetenia comanşilor va muri fără prohod, hotărî apaşul.

De-abia acum Cerbul-negru se hotărî să vorbească.

— Mă veţi spânzura de copacul de la malul bălţii? întrebă el.

— Nu, răspunse Inimă-de-urs, nu vreau să te chinuiesc, totuşi vei fi mâncat de crocodili, fiindcă soarta aceasta mi-o hărăziseşi mie. Mai întâi însă îţi voi lua scalpul, ca să arăt vitejilor fii ai apaşilor ce nemernic şi laş a fost Cerbul-negru, căpetenia comanşilor. Dă-mi îndărăt cuţitul şi tomahawkul pe care mi le-ai luat.

— Vrei într-adevăr să mă scalpezi? întrebă înspăimântat comanşul.

— Da, pielea ta mi se cuvine numai mie.

— Cum, de viu?

— Se înţelege! Nu cumva o să-ţi iau pielea capului din pântecele unui crocodil după ce te va înghiţi?

— Omoară-mă mai întâi... se rugă căpetenia.

— Aha, comanşului îi e frică! Atunci nu mai e îndurare pentru el!

Inimă-de-urs apucă pe comanş de păr cu mâna stângă, cu dreapta făcu trei crestături cuvenite şi trase dintr-o smucitură părul cu piele cu tot. Rămase cu scalpul în mână.

Cerbul-negru scoase un urlet de durere.

— Ah! Comanşul e un laş! Zbiară! râse dispreţuitor apaşul.

— Zvârle-l în apă, zise Ucigătorul-de-bivoli; apucă-l însă de picior, fiindcă nu e vrednic ca mâna ta să se atingă de mâna lui.

Inimă-de-urs îl împinse eu piciorul în apă, unde aligatorii se năpustiră lacomi asupra lui.

Ştim că, după ce părăsise balta crocodililor, contele Alfonso se dusese să vadă ce s-a petrecut la peşteră. Găsi însă aci un morman de ruine; rătăci zadarnic ceasuri întregi printre ele căutând să dea de urma comorii, şi-şi închipui în cele din urmă că fusese luată de acolo.

Porni să se întoarcă la comanşi.

Pe când urca dealul, auzi tropot de cai şi zări vreo opt comanşi coborând.

— Încotro vă duceţi? Îi întrebă el.

— Vai, frate alb, coborâm în vale.

— De ce? Ai voştri sunt doar sus pe munte.

— Nu mai sunt, au murit toţi!

— Morţi! strigă contele încremenit. Nu se poate!

— Albii au năvălit peste noi şi au ucis de patru ori câte zece dintr-ai noştri.

— Ei drăcia dracului!

— Şi pe căpetenia noastră, Cerbul-negru, l-au mâncat crocodilii, după ce apaşul i-a luat mai întâi scalpul.

— Apaşul? Care apaş?

— Inimă-de-urs.

— Cu neputinţă. Era doar spânzurat de copac...

— A scăpat de-acolo, pesemne că albii, aceia care îşi zic argaţi, îl vor fi dezlegat. Dacă nu plecai tu de acolo, nu se întâmpla ce s-a întâmplat.

— Atunci... nu ne mai rămâne nimic de făcut...!

— Ba ne mai rămâne ceva: răzbunarea!

— Da, da, răzbunarea... zise Alfonso dus pe gânduri. Şi-acum, ce-aveţi de gând?

— Să ne întoarcem pe meleagurile noastre, ca să venim cu alţi războinici.

— Ce-aţi zice dacă v-aş da eu prilej să câştigaţi de pe acum o mulţime de lucruri frumoase şi folositoare, ca să le duceţi acasă?

— De unde? Tu n-ai nici măcar un cal al tău.

— Cal o să-mi iau eu de pe moşie. După aceea mă voi întoarce la oraş, la Mexic şi voi o să mă însoţiţi.

— La Mexic? Ce nevoie ai de noi?

— Ca să mă apăraţi. E primejdioasă pentru unul singur o astfel de călătorie. Dacă mă însoţiţi până acolo şi ajungem cu bine la oraş, vă voi da o mulţime de daruri.

— Ce fel de daruri?

— Alegeţi ce vreţi. Eu sunt conte, adică o căpetenie din cele mai de seamă ale albilor şi am de toate din belşug.

— Bine, atunci te însoţim, dar ne vei da pe urmă la fiecare din noi câte o puşcă, un tomahawk, două cuţite şi atâta pulbere şi gloanţe cât vom putea duce?

— Cât vreţi.

— Şi podoabe pentru nevestele noastre?

— Vă voi da inele, lănţişoare şi mărgele, mai mult decât vă trebuie.

— Howgh! Mergem cu tine. Gândeşte-te bine, dacă nu te vei ţine de cuvânt, te ucidem. Doi din noi însă trebuie să se întoarcă pe meleagurile noastre ca să aducă alţi războinici care să răzbune pe fraţii noştri.

— Asta se poate face mai târziu.

— Nu, răzbunarea nu trebuie să întârzie, ea n-are răgaz să doarmă.

— Bine, alegeţi doi din voi, şase oameni îmi sunt de-ajuns.

Traseră la sorţi, căci nici unul nu se ducea de bunăvoie. De era mai plăcut să plece la Mexico, ca să vie înapoi încărcaţi cu bogăţii, decât să se întoarcă ruşinaţi şi învinşi la comanşi. Ceilalţi şase îşi aleseră un conducător dintre ei, prinseră de pe câmp un cal pentru conte şi se despărţiră de cei doi tovarăşi. Aceştia vrură să facă un ocol ca să nu mai treacă pe la locul de luptă unde fuseseră înfrânţi atât de lesne, dar o nimeriră rău de tot. Argaţii, după ce luaseră comanşilor armele şi zvârliseră apoi crocodililor leşurile, porniseră cu apaşul şi mixtecaşul în frunte, îndărăt spre conac. Când ieşiră din pădure şi vrură s-o ia la şes, apaşul îşi opri calul. Zăriră doi indieni călări. Se întoarseră iar în pădure şi se ascunseră pe după copaci.

— Sunt comanşi, zise Ucigătorul-de-bivoli, care îi văzuse şi el.

— Îi vom prinde lesne, adăugă apaşul.

— Şi încă vii, adăugă tovarăşul său. Puneţi mâna pe lasouri.

Când cei doi călăreţi fură aproape, argaţii ieşiră din ascunzătoare şi-i înconjurară. Comanşii puseră mâna pe arme hotărâţi să-şi apere cu îndârjire viaţa. Reuşiră chiar să rănească pe unul din argaţi, dar într-o clipă lasourile li se încolăciră în jurul trupului şi fură traşi jos de pe cai.

Apaşul se apropie de ei şi le zise:

— Puţini din voi au mai rămas şi aceştia vor fi şi ei daţi pradă crocodililor. Voi, de asemenea, veţi fi mâncaţi de vii de aligatori, după ce vă vom scalpa mai întâi. Îndurare veţi găsi numai dacă veţi răspunde la întrebările noastre.

Comanşii se înfiorară, căci îşi aduseră aminte de moartea cumplită a căpeteniei lor şi unul din ei întrebă:

— Ce vrei să afli?

— Câţi din voi au rămas în viaţă?

— Opt.

— Unde sunt ceilalţi şase?

— Cu contele.

— În ce loc?

— Nu ştim.

Apaşul trase de la brâu cuţitul şi zise răstit:

— Dacă nu-mi spuneţi, vă jupoi pielea capului de vii, aţi înţeles?

— Şi dacă mărturisim?

— Veţi muri de moarte uşoară.

— Unde e contele? începu iar apaşul.

— S-a dus pe moşie ca să-şi prindă un cal de pe câmp şi să se întoarcă la Mexic, însoţit de cei şase comanşi care să-l apere pe drum.

— Şi ce le-a făgăduit în schimb?

— Arme, cuţite, pulbere, gloanţe şi podoabe pentru neveste.

Apaşul clătină capul.

— N-are el trebuinţă de astfel de ocrotitori, ar putea găsi destui albi. Sau e mai laş decât îl credeam, sau unelteşte ceva.

— Noi nu minţim.

— Încotro a luat-o?

— De-a dreptul spre răsărit.

— Voi unde v-aţi despărţit de el?

— La poalele muntelui.

— Unde l-aţi întâlnit când v-a oprit?

— Venea dinspre pâraie.

— Atunci ştiu de unde venea. O să-i găsesc eu urma. Şi-acum, fiindcă mi-aţi răspuns cinstit la ce v-am întrebat, veţi muri de moarte fără chinuri.

Cu aceste cuvinte, indianul ochi pe comanşi la cap şi trase. Aceştia nici măcar nu clipiseră când văzuseră ţeava puştii îndreptată spre ei. Totuşi muriră ca nişte trădători.

— Sanchez şi Juanito vor rămâne aici ca să acopere cu pietre trupurile comanşilor; vom împlini făgăduiala, zise apaşul. Noi să ne luăm pe urmele contelui, poate vom reuşi să-l ajungem.

Privirea ageră a celor două căpetenii indiene descoperi lesne urmele fugarilor. Se luară după ele, dar după vreun ceas de umblat, Ucigătorul-de-bivoli se opri şi zise:

— De prisos să mergem mai departe. Ne-am încredinţat pe deplin că, într-adevăr, contele s-a îndreptat spre Mexic. Acum să ne întoarcem la conac, unde poate e nevoie de noi. Oricum, contele nu poate să ne scape.

La conac găsiră totul ca la plecare. Argaţii rămaşi la curte cărau cadavrele comanşilor pe câmp.

— Slavă ţie Doamne că v-aţi întors! zise arendaşul bucuros când îi văzu. Începusem să ne îngrijorăm serios de zăbava voastră. Ei, spuneţi-mi şi mie ce s-a mai întâmplat?

— Cerbul-negru e mort. Fratele meu Inimă-de-urs i-a luat scalpul, răspunse Ucigătorul-de-bivoli.

— Şi ceilalţi?

— Morţi ei ei, n-au scăpat decât şase.

— Şi credeţi că acum vom avea linişte? întrebă iar Arbellez. Dar unde să îngropăm cadavrele?

Chipul indianului se întunecă.

— Nu le putem lăsa pe câmp; cel mai bun lucru ar fi să-i ducem la muntele El Reparo şi să-i îngropăm acolo. Ai nevoie de cei douăzeci de argaţi care au fost cu mine?

— Dacă nu crezi că e primejdie de vreo năvală de-a comanşilor poţi să-i iei.

— Ce e cu Săgeata-trăsnetului?

— Nu şi-a venit încă în simţiri.

— Mă duc să-l văd.

Mixtecaşul intră mai întâi cu apaşul în camera surorii sale, unde dusese aurul şi giuvaerurile hărăzite lui Unger. Găsiră aici pe Karja privind dusă pe gânduri în gol. Când îi văzu, strigă sălbatic:

— V-aţi întors, în sfârşit?! Aţi biruit? Şi pe el l-au sfâşiat crocodilii, nu-i aşa?

— Nu, răspunse Ucigătorul-de-bivoli, privind-o cu atenţie.

— Nu? Chipul ei se întunecă. Aşadar l-aţi lăsat să scape! Şi răzbunarea mea?

Ucigătorul-de-bivoli era mulţumit văzând că fata nu-l mai iubea pe conte şi că se gândea numai la răzbunare.

— Câinii de comanşi l-au scăpat şi au legat pe fratele meu, apaşul, în locul lui ca să-l sfâşie crocodilii, răspunse el.

Indiana se uită înmărmurită la apaş. Văzu câteva scalpuri noi la cingătoarea lui. De-abia acum vedea ea ce bărbat chipeş era şi la gândul că ar fi putut fi mâncat de crocodili avu un sentiment ciudat pe care nu-l avusese până atunci. Păli.

— Căpetenia apaşilor? Îl văd teafăr doar, aici în faţa mea, răspunse ea.

— S-a eliberat singur şi după aceea i-a învins pe comanşi, răspunse simplu fratele ei.

Indiana înţelese ce cuprindeau aceste cuvinte.

— E un viteaz! zise ea uitându-se cu admiraţie la el. Aşadar contele a scăpat?

— Da şi a plecat la Mexico, la unchiul său, însoţit de şase comanşi.

Atunci indiana se ridică în picioare cu ochii fulgerători.

— Şi tu l-ai lăsat să plece nestingherit? Daţi-mi un cal, mă voi duce eu după el şi-l voi ucide ca pe un câine ce e!

Ucigătorul-de-bivoli zâmbi. Aşa o vroia el pe Karja.

— Şi-l vei ucide oriunde îl vei găsi?

— Da. A insultat pe o fiică a mixtecaşilor şi trebuie să moară de mâna mea.

— Sau de a mea, zise grav apaşul.

— Fratele meu vroieşte să mă însoţească la Mexico? întrebă Ucigătorul-de-bivoli mirat.

Acesta privi adânc în ochii indiancei şi răspunse:

— Karja e sora apaşului; va fi răzbunată.

Luară pătura în care erau legate lucrurile de preţ luate din peşteră şi se duseră în camera bolnavului. Emma îl veghea ca întotdeauna. Era palidă la faţă şi cu ochii plânşi.

— Nu plânge, seniora, îi zise mixtecaşul, eu îl voi tămădui.

Examină rana, o pansă şi spuse cu hotărâre:

— Fratele nostru alb nu va muri.

Chipul fetei se însenină.

— Dar va trebui să treacă mult până se va însănătoşi? întrebă ea.

— Asta nu pot să ştiu, în orice caz e sigur că va trăi. Şi-acum, seniorita, pot să-ţi pun o întrebare?

— Cum să nu!

— Ţi-a vorbit senior Unger despre comoara neamului mixteca? Ţi-a spus şi că îl luasem cu mine la peşteră?

— Da. Contele s-a dus după el acolo ca să-l omoare.

— Comoara a dispărut, dar urmaşii mixtecaşilor au hotărât să-i dea fratelui lor Săgeata-trăsnetului o amintire despre această comoară. Acum, tânărul e bolnav. N-ai vrea să iei d-ta lucrurile acestea şi să i le păstrezi până ce se va însănătoşi?

— Cu plăcere. Dar ce-aveţi în legătura asta?

— Poftim, uită-te şi d-ta.

Când Emma văzu toate acele minunăţii, rămase încremenită.

— O, Sfântă Fecioară! se minună ea, el e acum mult mai bogat ca mine!

Apaşul se uită cu adâncă seriozitate la ea şi-i zise:

— Nu e aşa, seniorita, că Săgeata-trăsnetului va fi soţul d-tale?

— Da, răspunse ea roşind.

— Şi orice s-ar întâmpla, nu-l vei părăsi niciodată?

— Niciodată cât voi trăi! Dar de ce mă întrebi?

— Fiindcă se poate să aibă întotdeauna nevoie de d-ta. Ţi-a vorbit el vreodată despre ţara lui? Ştii de unde e?

— Da, din regiunea Mainzului, din Germania.

— Are rude?

— Un frate, care e cârmaci.

— Dacă Săgeata-trăsnetului nu vrea acest aur, atunci doresc ca fratele lui să-l primească. Vreţi să aveţi grijă de asta?

— Cu plăcere. Este vorba de o mare bogăţie, dar pe mine nu mă orbeşte. Tatăl meu este destul de bogat ca să ne facă, pe mine şi pe senior Unger, fericiţi şi lipsiţi de griji. Fratele din Germania va primi comoara. De altminteri şi logodnicul meu se va strădui să trimită aceste obiecte în Germania.

Ucigătorul-de-bivoli privi din nou la bolnav şi spuse:

— Sunt sigur că va face tot posibilul ca ele să ajungă acolo.

— Doctorul după care aţi trimis n-a venit încă?

— Nu.

— Sunt curios să ştiu ce are să spună.

Indianul se apropie din nou de bolnav, în timp ce Emma se aplecă şi luă în mână un lanţ de aur ca să-l privească mai de-aproape. Da sunetul metalic pe care-l produse lanţul, lovindu-se de celelalte giuvaeruri, bolnavul tresări, deschise ochii şi se uită în jurul lui. Privirea îi era limpede, dar nespus de tristă. Părea că vede pe cei din cameră, dar că nu recunoaşte pe nimeni.

— M-a ucis.

— O, vorbeşte! strigă Emma apropiindu-se de pat. Ce-ai spus, dragul meu? întrebă ea cu glas tremurat.

Bolnavul o privi blând şi zise:

— M-a ucis... murmură el.

— Aiurează, şopti ea îngrijorată. Mă cunoşti, Antonio?

— Te cunosc, murmură el.

— Ştii cum mă cheamă?

— Nu ştiu.

— O, Doamne! Nu mai recunoşti tu pe Emma ta?

— Ba da, dar m-au ucis.

Fata începu să plângă şi-l întrebă iar, arătând spre cei doi indieni:

— Dar pe ei îi cunoşti?

— Da, dar m-au ucis...

— Vorbeşte aiurea... crede că a murit, se tângui fata deznădăjduită.

— Seniorita, zise Ucigătorul-de-bivoli punându-i mâna pe braţ, vrei să-mi răspunzi la o întrebare, ca şi când ai fi în faţa Marelui Spirit?

— Da.

— Ce-ai face dacă prietenul nostru, Săgeata-trăsnetului, ar rămâne pururi în starea de acum?

— O, nu l-aş părăsi niciodată! Dar îşi va reveni, nu-i aşa?

— Se prea poate ca rana să se tămăduiască, dar mintea să nu i se mai întoarcă niciodată. Făgăduieşte-ne că nu-l vei părăsi orice s-ar întâmpla.

Tânăra fată întinse mâna si zise cu hotărâre:

— Jur că voi fi soţia lui, orice s-ar întâmpla! Doresc însă ca acela care l-a adus în starea aceasta să-şi primească pedeapsa.

— Şi-o va primi, fii pe pace, răspunse grav apaşul.

În momentul acela sosi şi doctorul. I se spuse cum se petrecuseră lucrurile şi el se apropie de pat să examineze pe bolnav. Acesta, deşi suferea dureri cumplite, nu scoase nici un geamăt măcar; deşi cu mintea rătăcită, rămânea la credinţa că durerea trebuie stăpânită.

Când doctorul îl întrebă:

— Cine sunteţi senior?

El îi răspunse pe un ton trist:

— Nu ştiu.

— Şi care e numele dumneavoastră?

— Nu ştiu. Nu mi-l amintesc.

— Îl cunoaşteţi pe senior Unger?

— Îl cunosc; dar am fost ucis.

— Unde se găseşte el acum?

— Nu ştiu.

— Dar cine v-a omorât?

— Nu ştiu.

— Unde s-a întâmplat? Nici asta nu ştiţi?

— Ba da, dar am fost omorât.

În felul acesta răspundea bolnavul la toate întrebările ce i se puneau. El afirma că-i cunoaşte pe toţi şi că ştie toate. Dar nu, de fapt nu recunoştea pe nimeni şi nu ştia în realitate decât un singur lucru şi anume că fusese ucis. Medicul îşi clătină capul, nedumerit.

— E o fractură a craniului, zise în cele din urmă doctorul şi nu-i pot face nimic. Buruiana de leac pe care i-aţi aplicat-o e singura care îi poate tămădui rana. Poate că în urmă să-şi revină, de aceea nu trebuie să socotiţi totul pierdut.

După ce doctorul, urmat de ceilalţi, ieşi din cameră, Emma îngenunche lângă pat şi începu să plângă cu amar.

— Antonio, Antonio, suspină ea, nu mă mai cunoşti tu pe mine?...

— Ba te cunosc, şopti el.

— Atunci spune-mi pe nume... o singură dată numai...

— Nu-ţi ştiu numele.

— Îţi sunt dragă, Antonio al meu?

— Da, îmi eşti dragă... spuse el cu glas adânc şi trist.

— Nu te voi părăsi niciodată, Antonio... şopti ea printre lacrimi. Aşa bolnav cum eşti, al meu vei rămâne totdeauna.

— Nu sunt bolnav, am fost ucis, repetă el în neştire.

În vremea asta, trupurile comanşilor ucişi erau legate pe cai şi transportate-la muntele El Reparo. Din toţi comanşii veniţi să prade conacul, nu mai rămăseseră în viată decât şase şi aceştia în drum spre Mexico împreună eu contele Alfonso.

Trupurile celor morţi fuseseră date de sălbaticul mixteca hrană crocodililor din ruinele vechiului templu aztec. Acesta era mormântul pe care-l hărăzise Ucigătorul-de-bivoli cruzilor săi duşmani.

Capitolul VI - Paulo Cortejo

Capitala vechii împărăţii aztece, reşedinţa de odinioară a nefericitului stăpânitor Montezuma, se numeşte ca şi ţara însăşi, Mexico. Aci se află, pe frumosul paseo[8], un mândru palat, proprietatea contelui Fernando de Rodriganda y Sevilla, stăpân al mai multor moşii întinse şi rodnice.

Acesta stătea în ziua aceea la biroul său şi cerceta nişte hârtii pe care i le adusese Pablo Cortejo, secretarul si administratorul averilor sale. Secretarul părea îngrijorat şi în privirile pe care le arunca pe furiş contelui se citea ură şi teamă.

— Nu-mi place defel purtarea nepotului meu, zise nemulţumit contele. Auzi! Să piardă într-o singură noapte douăzeci de mii de pesos la cărţi! E nemaiauzit!

— S-a întâmplat să câştige sume şi mai mari... îngână Cortejo.

— Aşa? Atunci înseamnă că joacă foarte des... e, deci, jucător de meserie... Bine că ştiu... trebuie să-l ţin mai din scurt, adăugă contele răsfoind mai departe hârtiile. A, dar asta e? Credeam afacerea încheiată.

— Don Alfonso a fost nevoit să întrebuinţeze suma aceasta pentru altceva... murmură cu teamă Cortejo. Nu e dator să-mi dea mie socoteală de ce face cu banii.

— Socoteală nu, cred însă că ţi-ar fi putut spune măcar în treacăt. Pare să fie foarte intim cu d-ta, aş putea zice chiar că mai mult decât cu mine. De altfel, cred că nu mă înşel când susţin că o mare parte din vină pentru purtările lui o ai d-ta. Ai căutat totdeauna să-i acoperi slăbiciunile şi să-i încuviinţezi toate nesocotinţele. De pildă, patima lui pentru joc.

— Toţi tinerii de neam fac la fel.

— Nu e un motiv ca să-mi facă jaf din avere. Şi unde e acum?

— La hacienda del Erina.

— Ce caută acolo?

— Nu ştiu, domnule conte.

— Dar ce e cu duelul?

— Care duel? întrebă secretarul cu o mutră nevinovată.

— Cortejo! se răsti contele.

— Zău că nu ştiu de nici un duel, domnule conte.

— Bine. Dacă nu-mi spui adevărul, eşti concediat imediat. Scurt!

Cortejo n-avu încotro şi răspunse cu glasul umil:

— Vedeţi că don Alfonso mi-a poruncit să nu spun nimănui nimic despre duel. A plecat la moşie ca să evite o ceartă.

— Fii ceva mai lămurit. Uite ce-mi scrie contele Embarez:

    ”Don Fernando,

Vă rog să binevoiţi a comunica nepotului dv. că data duelului, fixată pentru acum trei săptămâni, a expirat de mult şi-l somez ca de astăzi în trei zile să se afle la întâlnire. Ştiut e că astfel de afaceri de onoare nu suferă amânare. Dacă la data hotărâtă nu va fi exact, îl voi descalifica prin ziare. Nădăjduiesc că puneţi mai mult preţ pe onoarea numelui dv. decât pe o zgârietură a nepotului dv.

Contele Almanzo Embarez”.

— Văd deci din rândurile acestea că e vorba de un duel.

— Contele a insultat pe don Alfonso.

— Aşa? Şi Alfonso l-a provocat?

— Nu, ci contele.

— Atunci nu contele l-a insultat, ci nepotul meu. Şi a primit el provocarea?

— A trebuit.

— A, a trebuit, adică ar fi fost destul de laş ca să n-o primească! Ce ruşine! Şi pentru ce nu s-a prezentat nepotul meu la întâlnire?

— Pentru că... pentru că... don Embarez e cunoscut ca unul dintre cei mai buni spadasini.

— Aşadar, nepotul meu a fugit de duel ca un laş... Mi-a pătat numele... m-a făcut de râs... Sfinte Dumnezeule! Ce ocară!

Don Fernando se plimba agitat prin cameră, pradă unei furii pe care cu greu şi-o putea stăpâni. Deodată se opri în faţa secretarului şi-i spuse cu glas poruncitor:

— Ascultă, Cortejo, trimite imediat doi oameni călări la hacienda să-i spună nepotului meu să se întoarcă numaidecât la oraş.

— Dar... până să vină va trebui să treacă cel puţin trei săptămâni.

— Ştiu. De aceea mă voi duce îndată la conte să-i spun că mă voi bate eu în locul lui Alfonso. Ce armă a fost aleasă?

— Spada, răspunse Cortejo cu o sclipire de bucurie în ochi.

— Bine, acum poţi să pleci şi să-mi trimiţi pe Maria încoace.

După câteva minute, o femeie bătrână, de o aparenţă demnă, se opri în prag.

— Vino mai aproape, Maria şi şezi, am să-ţi vorbesc.

Maria Hermoyes era o slugă veche şi credincioasă a casei si contele ţinea foarte mult la ea.

— Maria, începu contele cu glas blând, ştiu că m-ai ajutat întotdeauna cu credinţă, vrei să-mi spui adevărul la ce te voi întreba?

— Nu v-am minţit niciodată, stăpâne.

— De asta sunt sigur, dar mai sunt lucruri pe care o slugă credincioasă nu le spune stăpânului, ca să-l ferească de supărări. Eu îţi cer însă acum să-mi spui adevărul şi numai adevărul, vrei?

— Voi spune totul, ca în faţa duhovnicului, stăpâne.

— Bine. Tu ai fost aceea care mi-ai adus de mult, cu ani în urmă, pe Alfonso aici. Spune-mi cinstit: e el cu adevărat nepotul meu?

Femeia tresări speriată.

— Doamne, Dumnezeule! Ce vă face să-mi puneţi o astfel de întrebare? strigă ea.

— Un singur cuvânt îţi cer: da sau nu?

— Nu pot, stăpâne. E ceva la care nici nu m-am gândit la început, cu timpul însă bănuiala s-a trezit şi a crescut treptat în sufletul meu.

— Ce bănuială?

— Mi s-a părut ciudat că don Alfonso seamănă cu senior Pablo Cortejo din ce în ce mai mult.

— Aşa e, am băgat şi eu de seamă şi gândul acesta mi s-a înfipt adânc în creier.

— Pe urmă, prea aveau multe secrete, don Alfonso cu Pablo Cortejo.

— Ştiu, dar în curând lucrurile se vor schimba...

— Şi-apoi... femeia se codi o clipă, apoi urmă: trebuie să vă spun că fratele seniorului Pablo...

Se opri iar.

— Spune mai departe, ştii doar bine că rămâne între noi. Vrei să vorbeşti despre administratorul fratelui meu, avocatul Gasparino Cortejo din Spania?

— Da. În tinereţe îmi cam da târcoale şi mi-a dăruit o fotografie de a lui pe care o am şi acum...

— Şi?

— Seamănă în fotografie leit cu don Alfonso.

— Da? Vrei să mi-o arăţi si mie?

— Mă duc s-o aduc.

Când văzu contele fotografia, strigă peste măsură de uimit:

— E Alfonso întreg!

— Aşa e, stăpâne. Asta mi-a stat de mult pe suflet, dar nu cutezam s-o spun.

— Tu ai fost doica micului Alfonso?

— Da, dar după vreo şase luni l-am înţărcat. Era vorba să rămân dădaca lui, dar a venit un tâmplar de m-a cerut în căsătorie şi m-am măritat cu el. Omul meu însă a murit după puţin timp şi am rămas singură. Asta a fost pe vremea când aţi cerut dv. copilul de suflet şi fiindcă stăpânu-meu mai avea un băiat ― care s-a prăpădit în urmă ― vi l-a dat. M-au întrebat dacă vreau să plec cu băiatul în Mexic. Cum nu mai aveam pe nimeni pe lume şi mi-era drag copilul, am primit.

— Şi până la plecare n-ai mai fost la castel?

— Nu, fiindcă nici n-am mai avut când. Vaporul era gata de plecare şi m-am dus în dimineaţa aceea la castel, unde am găsit pe domnul conte şi pe doamna contesă împreună cu copilul în trăsura care ne-a dus la Barcelona. Aici am găsit pe senior Pedro Arbellez, care e acum arendaşul moşiei dv., pe atunci numai inspector şi care ne-a luat cu el în Mexic.

— Cine v-a dus pe vapor? Contele şi contesa?

— Nu, dumnealor s-au întors chiar în seara aceea la castel, fiindcă li se rupea inima să-şi dea copilul de lângă ei. A doua zi dimineaţa mi s-a părut că parcă nu mai era acelaşi copil, ci altul. Să nu spun nimănui nimic despre ce-am vorbit cu dv., don Fernando?

— Se-nţelege! Altminteri vor prinde de veste că ştiu totul. Dar unde să fie adevăratul Alfonso?

— Îl vor fi luat oamenii aceia la hanul din Barcelona.

— Poate că îl vor fi şi omorât.

— O, Doamne!

— O voi afla... trebuie s-o aflu! zise plin de mânie contele. Aşadar, de aceea a ieşit Alfonso o pramatie şi mi-l simţeam străin de suflet. Dar în faţa ochilor trece drept nepotul meu şi trebuie să-i iau apărarea. Du-te, Mario şi spune vizitiului să înhame caii la trăsură.

Bătrâna plecă. Peste câteva minute trăsura era trasă la scară şi don Fernando se duse la contele Embarez, un om tânăr, care-l primi foarte politicos, deşi rece.

— Am primit astăzi o scrisoare de la d-ta, începu don Fernando, scrisoare al cărei ton m-a mirat foarte mult.

— Era cât se poate de firesc să fie aşa, răspunse contele.

— Poate pentru d-ta, dar nu şi pentru mine. Eu sunt totdeauna cuviincios cu toată lumea.

— Eu de asemenea, cu aceia care merită.

Don Fernando se dădu cu un pas înapoi.

— Vrei să spui că eu nu o merit? întrebă el cu sinceritate.

— Dar nici nu era vorba de d-ta.

— Totuşi scrisoarea mi-era adresată mie.

— Era însă vorba de nepotul d-tale.

— Mă rog, o lămurire: ce-ai d-ta cu el?

— E vorba de o afacere de onoare. A insultat pe sora mea şi l-am provocat la duel, provocare pe care a primit-o.

— Şi când era vorba să aibă loc duelul?

— După trei zile. Deoarece nu s-a prezentat, bănuiesc că onoarea lui nu merită o lovitură de spadă. Sau poate e laş. Cel puţin aşa trebuie să cred.

— Te înşeli, conte şi trebuie să-ţi atrag atenţia că nu e demn din partea d-tale să mă jigneşti pe mine, care n-am nici o vină în această afacere. Îţi fac cunoscut că nepotul meu a fost nevoit să plece pe neaşteptate la o moşie de-a mea, foarte îndepărtată, de aceea şi numai de aceea a fost împiedicat să se prezinte la timp.

Cuvintele acestea impresionară pe conte.

— Cele ce am scris îl priveau pe nepotul d-tale, răspunse el puţin cam ruşinat.

— Nu e o scuză. Deoarece cuvintele adresate nepotului meu mi le-ai scris mie, îţi cer ca lovitura de spadă hărăzită lui s-o primesc eu.

— Ce vrei să spui...?

— Că primesc provocarea.

— Domnule conte, nu asta a fost intenţia mea, te rog să mă crezi... şi-ţi cer să renunţi... zise repede Embarez.

— Şi eu îţi cer să primeşti! strigă contele aproape ameninţător.

— Bine, dacă stăruieşti, sunt nevoit să primesc. Când doreşti să aibă loc duelul?

— Chiar mâine.

Ajuns acasă, don Fernando se închise în biroul lui şi scrise până seara. Chemă apoi pe bătrână, şi-i zise:

— Vrei să-ţi încredinţez un secret, Mario, pe care trebuie să-l păstrezi cu sfinţenie. Ştii tu ce e un duel?

— Da.

— Atunci află că eu trebuie să mă bat mâine în duel.

— Vai de mine! Don Fernando! Să nu faceţi una ca asta! strigă ea speriată.

— Trebuie. Acest Alfonso a fost provocat şi a fugit ca un laş. Ca să salvez onoarea numelui meu, trebuie să mă bat eu în locul lui.

— Doamne, Doamne! E e ucigaşul unchiului său... se tângui bătrâna.

— Nu te teme, mânuiesc încă destul de bine spada, deşi sunt un om în vârstă şi nădăjduiesc că voi scăpa teafăr. Totuşi mi-am făcut testamentul.

— Credeam că l-aţi făcut mai de mult.

— Da, făcusem unul prin care îl lăsam pe Alfonso moştenitorul întregii mele averi. Acum însă am căpătat bănuieli şi am hotărât altfel. Uite, testamentul cel nou ţi-l dau ţie spre păstrare.

— Mie? Ah, stăpâne, o biată femeie bătrână, zise ea şi începu să plângă.

— Mi-eşti credincioasă şi şingura fiinţă pe care mă pot bizui. Mă întorc mâine teafăr, mi-l dai înapoi; dacă nu, îl predai guvernatorului, care va şti ce are de făcut. Noapte bună!

După ce Pablo Cortejo plecase de la conte şi expediase oamenii după Alfonso, se duse acasă, unde îl aştepta fata lui ― soţia îi murise de mult ― pe care o adora. Înaltă, uscată şi urâtă foc, avea o privire rea şi sfredelitoare.

— Ce-a vrut contele de la tine aşa de dimineaţă? îl întrebă ea când îl văzu.

— Parcă mi-a dat cu măciuca în cap, mormăi el mânios.

— Despre ce-a fost vorba?

— Despre Alfonso, despre cine vrei să fie?...

— Hm! E doar nepotu-său.

— Aşa crede. Dacă ar şti bătrânul cum stau lucrurile! Mai întâi chestia cu datoria la cărţi, pe urmă afacerea cu duelul în care numai tu eşti de vină.

— Eu?! întrebă ea mirată. De unde până unde?

— Fiindcă nu l-ai lăsat să se bată. Ţi-era că-ţi pierzi odorul... Nu-i vorbă, n-avea nici el poftă să-şi pună viaţa în primejdie.

— Ce-are a face una cu alta?

— Are, pentru că Embarez i-a scris lui don Fernando, care m-a ameninţat că mă dă afară şi câte altele.

— N-o să îndrăznească, nu-l lasă Alfonso, zise ea cu dispreţ.

— Ei aş! Contele zicea că o să-l ţie din scurt de acum încolo; cică eu aş fi de vină... îi stric odorul de nepot.

— Nu tu, ci eu, zise ea cu fudulie.

— Aici ai dreptate. De altfel, scrisoarea contelui Embarez a avut un efect la care nu m-aş fi aşteptat şi care poate fi spre norocul nostru: don Fernando vrea să se bată în locul lui Alfonso.

— Când? întrebă fata sărind drept în picioare.

— Nu ştiu, cred însă că în curând; contele n-are obicei să tărăgăneze astfel de lucruri.

— Ce-ar fi să-l împuşte?

— Adică să-l înjunghie. E vorba de un duel cu spada, ceea ce e şi mai primejdios.

— Şi mai bine, am scăpa mai repede.

— Testamentul e făcut şi Alfonso e moştenitorul întregii averi.

— Şi eu împreună cu el, râse ea cu răutate.

— Aşa e. O, fratele meu Gasparino e un pişicher şi jumătate... A ştiut cum să pună lucrurile la cale... Vrea totul pentru el şi pentru fecioru-său, iar nouă să ne arunce, ia acolo, un ciolan de ros. Dar noi suntem tot atât de şireţi ca şi el. Moşteneşti şi tu în rând cu el.

— Tare sunt curioasă să ştiu ce-o să zică Alfonso când o auzi planul nostru.

— ”Da” n-o să zică în nici un caz.

— Adică de ce nu? Oare nu sunt destul de frumoasă? întrebă ea înţepat.

— N-o lua aşa, fata tatei, vreau să spun că un conte nu se însoară decât cu o contesă.

— Parcă eu ce vreau? Dacă mă ia, sunt şi eu contesă.

— Hm! Nu zic că n-ai dreptate, cred însă că n-o să se învoiască atât de lesne.

— Trebuie, dacă nu din dragoste, de nevoie.

— Dar dacă don Fernando scapă teafăr?

Fiica domnului Cortejo se uită câtăva vreme în pământ, apoi zise cu înţeles:

— Ce slabi de înger sunteţi voi bărbaţii!

Cortejo o privi iscoditor, apoi întrebă:

— Vrei să spui că trebuie să... moară?

— Da.

— Dacă nu de spadă...

—... de altceva. Cât o să mai aşteptăm?

— Da, da, s-aşteptăm... ca în vremea asta să fiu dat afară... zise Cortejo îngândurat.

— Atunci, ce mai stai? Vrei să te ajut?

— Poate, răspunse el cu înţeles.

— A, după cum înţeleg ai şi luat o hotărâre. Care?

— Vroiam tocmai să-ţi spun când am fost chemat la conte. Ai citit scrisoarea lui Gasparino, nu-i asa?

— Da. Contele trebuie să dispară.

— Încuviinţezi şi tu planul meu?

— Nu tocmai. Eu nu sunt de părere să moară contele. Dacă îl lăsăm în viată vom avea oricând o armă împotriva lui Alfonso şi a fratelui tău. Nu se ştie dacă dragostea lor pentru tine e de-ajuns ca să te pună la adăpost.

— Poate că ai dreptate. Ar trebui să-l dăm pe conte căpitanului pirat Fandola, care soseşte zilele astea aici să-l ia cu el. Şi-apoi, parcă tot nu mă lasă inima să ucid pe omul căruia îi datorez recunoştinţă.

— Recunoştinţă? râse batjocoritor Josefa. Dar tu n-ai muncit pentru el? Sunt totuşi de părere să-l lăsăm în viaţă, dar din motivele pe care ţi le-am spus. Dacă nu e omorât în duel, trebuie să-i dăm ceva ca să cadă în catalepsie. O moarte aparentă ne-ar fi de mare folos. Nu cunoşti pe cineva care să se priceapă la astfel de doctorii?

— Ba da, e un indian, Basilio, care locuieşte la San Anita, o să mă duc să vorbesc cu el.

— Bine, dar după ce vom vedea rezultatul duelului. Cum stai cu Alfonso?

— L-am anunţat încă de acum trei săptămâni de ceea ce pun la cale, aşa că oamenii trimişi de conte au să-l întâlnească probabil în drum. Trebuie să sosească peste câteva zile.

Ochii fetei luciră de bucurie. Se vedea bine că Alfonso îi era cu adevărat drag şi în pieptul ei clocotea un vulcan de patimi. Vai de el dacă nu-i va împărtăşi această dragoste.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, contele Fernando de Rodriganda, împreună cu secundantul său, părăseau călare capitala, pentru a ajunge la timp la lacul Tescuco, unde urma să se desfăşoare duelul. Amândoi seniorii purtau costume tradiţionale mexicane, iar pe cap aveau faimoasele sombrero, pălării cu boruri late, împodobite cu şnururi aurite ce le coborau mai jos de umeri. Erau îmbrăcaţi în veste închise la culoare, prevăzute cu numeroşi năsturei de argint. Şeile aveau ornamente de aur şi argint, ca şi zăbala şi căpăstrul cailor ce-i purtau în şa.

Cei doi călăreau tăcuţi. Tot ce era de discutat fusese rezolvat înainte de plecarea lor. Secundantul bănuia ce se petrece în sufletul şi mintea contelui, aşa că se ferea să-i tulbure gândurile printr-o conversaţie facilă.

Când au ajuns la locul stabilit, ceilalţi îi aşteptau. Era prezent şi un medic, adus tot de ei. Cei doi potrivnici au declarat că refuză orice posibilitate de împăcare, astfel că, la un semnal al arbitrilor, duelul începu.

Dacă Embarez şi-a închipuit că va termina repede cu Rodriganda, atunci el se înşelase. Don Fernando era un spadasin încercat. Din primele încrucişări de spadă el reuşi să-şi rănească adversarul, ceea ce însă îl făcu pe acesta şi mai agresiv; aşa că în minutele ce au urmat, folosind toată forţa şi agilitatea sa, el reuşi să-şi înfigă spada în pieptul partenerului său mai vârstnic.

Înainte de a se prăbuşi, don Fernando reuşi să spună:

— M-a rănit!

După ce cercetă rana, medicul declară că ea nu-i ameninţă viaţa, dar e destul de gravă pentru a pune capăt duelului. Contele Embarez se declară satisfăcut şi părăsi locul înfruntării. Don Fernando primi îngrijirile de rigoare, i se bandajă provizoriu rana şi fu dus acasă cu o trăsură.

Cortejo şi fiica sa încercară să se arate consternaţi de cele întâmplate, dar la un semn al doctorului se văzură poftiţi afară din camera bolnavului.

Acesta îşi manifestă dorinţa să o aibă alături de el numai pe bătrâna Maria. Aceasta apăru de îndată şi i se încredinţă îngrijirea rănitului. După ce medicul a făcut ultimele recomandări şi a plecat, Maria îi spuse contelui:

— Am testamentul la mine, stăpâne.

— Bine, ia cheile şi încuie-l colo, în sertarul de mijloc al biroului.

În locuinţa d-lui Cortejo cei doi ticăloşi, tatăl si fiica, turbau de mânie.

— Ai văzut? zise fata, ne-a dat afară. Afurisita aceea de babă s-a priceput să intre pe sub pielea contelui fără să ştim.

— Şi contele Embarez e un neghiob. Nu putea să înfigă spada ceva mai adânc? adăugă Cortejo cu ciudă. Mă duc imediat la San Anita.

— Da, de fapt nici nu suntem doriţi aici.

— Iar rana ne oferă cea mai bună acoperire.

— Da, ia-o înainte călare! Fiecare oră pe care o petrecem aici e o pierdere pentru noi.

— De fapt, voiam să aştept mai întâi întoarcerea lui Alfonso.

— Dar otrava poţi foarte bine s-o comanzi!

— Asta-i adevărat. Deci plec repede!

Pablo Cortejo dădu ordin să i se înşeueze calul şi porni în jos pe lungul Paseo de Bucareli, tot înainte, până ce ajunse în sudul oraşului, pe Paseo de la Viga. De aici putea să ajungă în cele două sate indiene, San Anita si Ixtacalco.

Locuitorii acestora aduceau la oraş, în bărcile lor plate, pe canalul Chalco, fructe şi flori, porumb şi fân. Femei în fuste roşu aprins şedeau în faţa produselor lor, având alături copii şi câini. O pătură prinsă în două colţuri le proteja de arşiţa soarelui.

La stânga se întindeau faimoasele Chinampas, grădinile plutitoare ale indienilor. Cândva oglinda lacului Chalco fusese limpede, dar indienii au acoperit-o cu plute şi saltele de paie, pe care au pus straturi de pământ, ca să poată cultiva pe ele legume şi flori. Acestea au prins rădăcini pe fundul apei, astfel că plutele nu mai puteau fi mânate de valuri, constituind adevărate insuliţe cultivate.

Indienii de aici sunt de religie catolică, pentru care motiv sunt numiţi Indios fideles, spre deosebire de Indios bravos, care au rămas ataşaţi credinţelor străbune. Desigur că primii au păstrat multe din elementele, credinţele şi obiceiurile vechi, pe care le-au transplantat în creştinismul adoptat acum. De altminteri nu sunt puţini la număr aceia dintre ei care pot fi mai de temut decât comanşii sau apaşii, aşa-zişi sălbatici.

Un astfel de indian creştinat era Basilio, vraciul meşter în otrăvuri care se îndeletnicea cu meseria de doctor clandestin şi era renumit pentru cunoştinţele lui în tot felul de buruieni otrăvitoare vândute la preţ mare. Omorâse pe calea asta mai mulţi oameni decât Ucigătorul-de-bivoli şi Inimă-de-urs în luptă dreaptă cu duşmanii. Coliba lui era cunoscută de toţi. O ştia şi Cortejo. Când ajunse la casa doctorului, descălecă şi bătu în uşă.

O zgripţuroaică bătrână şi colţată veni să-i deschidă.

— Ce pofteşti? îl întrebă ea.

— E acasă Basilio?

— Nu, nu ştiu nici unde e şi nici când se întoarce.

Cortejo băgă mâna în buzunar, scoase un pesos, i-l arătă şi întrebă iar:

— E acasă Basilio?

— Poate să fie. Dă banu' încoa şi mă duc să văd.

— Dacă e acasă ţi-l dau, dacă nu, nu.

— Acasă.

— Dă-l încoa, zise ea repede.

— Pot să-i vorbesc?

— Da, intră.

Îl duse într-o cocioabă care semăna mai mult a cocină de porci decât a locuinţă omenească.

Aşteptă multă vreme până să vină indianul.

Acesta era un omuleţ mărunţel, cu ochi vicleni şi un nas ca ciocul de vultur, pe care stătea încălecată o pereche de ochelari cât toate zilele.

— Ce vrei? îl întrebă el.

— Pot vorbi deschis cu d-ta?

— Da.

— Bune şi rele?

— Toate sunt bune.

— Vreau să spun otrăvitoare şi neotrăvitoare.

— Vrei să vorbeşti despre cele otrăvitoare? Ar trebui mai întâi să ştiu cine eşti.

— Asta nu pot să ţi-o spun, te asigur însă că nu sunt de la poliţie.

— Bine. Ai parale? Cine vrea să vorbească despre otrăvuri cu mine trebuie să plătească zece pesos. Îi dai?

— Poftim.

— Bine, acum întreabă.

— Există vreo otravă care să dea o moarte aparentă?

— Da, chiar mai multe. Pentru cine?

— Pentru un om de vreo cincizeci de ani dar foarte voinic.

— Să se trezească după cât timp?

— După o săptămână.

— Când îţi trebuie otrava?

— Chiar acum. Plătesc cât ceri.

— Costă o sută de pesos.

— Ţi-i dau.

— Aşteaptă puţin până ţi-o aduc.

După câteva minute Basilio se întoarse şi îi înmână lui Cortejo un pliculeţ.

— Nu e primejdios să umbli cu ea? întrebă cu frică secretarul contelui Fernando.

— Nu, n-are efect decât după ce a pătruns în stomac. Dizolvi praful în puţină apă şi o torni în mâncare sau în băutură.

— Dar, la un om în stare de catalepsie, apar semne de descompunere ca la cadavre?

— Nu.

— În cazul meu însă e nevoie să apară. Ai cumva o buruiană pentru aşa ceva?

— Am, dar costă încă cincizeci de pesos.

— Bine.

Basilio veni cu o sticluţă în care era un lichid verde.

— Cu apa asta ungi locul unde vrei să apară petele, zise el. Dă banii şi ţine sticluţa.

Cortejo vârî sticluţa în buzunar, plăti, încălecă şi plecă, după ce mai întâi se încredinţa că nu-l văzuse nimeni ieşind din coliba otrăvitorului.

Capitolul VII – O faptă mişelească

În vreme ce se întorcea acasă pe Paseo de la Viga, Cortejo întâlni un călăreţ care, după câte i se păru, nu prea era obişnuit să stea în şa; acesta purta o îmbrăcăminte uşoară, de vară, iar pe cap un sombrero uriaş. Uimit, Cortejo îşi opri calul, îi păru cunoscut omul, dar nu se aştepta să-l întâlnească aici. După o clipă îşi dădu seama că era căpitanul Henrico Landola. Buzele strânse, colţurile gurii coborâte într-o grimasă dispreţuitoare, nasul puternic coroiat, privirea pătrunzătoare, ascuţită a ochilor săi cenuşii, convingeau de îndată pe cei care-l întâlneau că nu au de-a face cu un om obişnuit.

Şi, într-adevăr, căpitanul Landola nu era un om obişnuit; asta o ştiau toţi cei care-l cunoşteau.

Aceştia erau unanimi în a spune că, în ciuda numelui său spaniol, era un adevărat yankeu, căruia nici de dracu' nu-i era frică şi dacă ar fi fost nevoie să-l întâlnească pe acesta din urmă, ar fi intrat şi ieşit din iad, fără să trebuiască să forţeze sau să îndoaie vreo bară de la intrare. Căpitanul cunoştea toate mările şi porturile lumii şi era considerat drept un om care ia la bord orice marfă, dacă îi aduce vreun câştig. Da, se spunea despre el că nu se dă în lături nici de la transportul de negri, deşi sclavajul, traficul de sclavi era, cel puţin pe hârtie, de mult abolit şi trebuia să te păzeşti, nu glumă, de navele militare care-i vânau pe traficanţi.

— Este oare cu putinţă?! Sunteţi cumva senior Henrico de Landola? Se încumetă Cortejo să-l întrebe pe călăreţ.

— Da, eu sunt acela, răspunse cel interpelat.

— Dar ce faceţi aici, pe Paseo?

— Vă vin în întâmpinare.

— Mie? întrebă Cortejo uimit.

— Da, nu ştiaţi că am debarcat la Veracruz? Nu aţi primit scrisoarea fratelui dumneavoastră?

— Ba da, am primit-o.

— Ei, atunci totul este în regulă. Am traversat călare toată această blestemată ţară de tâlhari şi de boli, ca să tratez cu dumneata afacerea. Te-am căutat acasă, dar acolo am găsit-o numai pe fiica dumitale, care mi-a spus că am să te întâlnesc cu siguranţă aici, pe Paseo. Lucru care s-a şi întâmplat.

— Hm, ce lipsă de prevedere!

— Lipsă de prevedere? Adică de ce?

— Păi dumneata nu trebuie să fii văzut. Deşi aici nu te cunoaşte nimeni, uneori dracul îşi vâră coada. Doi oameni, care trebuie să încheie o afacere ca a noastră, nu e cazul să fie văzuţi de nimeni împreună.

— De acord, asta îmi convine şi mie!

— Călăriţi mai departe, plimbaţi-vă unde vă place şi veniţi seara, la ora zece, pe jos, tot aici, în locul acesta în care ne-am întâlnit acum!

— Bine, am să fiu aici la ora convenită.

Landola se îndepărtă, iar Cortejo porni spre casă. Odată ajuns aici, fiica sa îl întâmpină îngrijorată:

— L-ai găsit pe om şi ai obţinut chestia?

— Bineînţeles. Dar ce mult a costat!

— Povesteşte!

Tatăl îi povesti Josefei cum decursese vizita sa la Basilio şi adăugă imediat:

— Dar cum ai putut să faci o atare greşeală şi să mi-l trimiţi în întâmpinare pe căpitan?

— O greşeală? Adică de ce?

— Nimeni nu trebuie să ne vadă împreună cu el.

— Ar fi fost o greşeală şi mai mare dacă i-aş fi permis să te aştepte aici, la noi acasă.

— Dar ce, vroia el aşa ceva? Ce individ neprevăzător. Ţi-a spus ceva despre afacerea noastră?

— Nu, nici un cuvânt.

— Şi nici tu?

Josefa păru puţin jenată şi spuse:

— Am încercat să-i vorbesc, dar el nu s-a lăsat antrenat în discuţie.

— Asta cred şi eu. Un om ca Henrico Landola nu discută cu o femeie asemenea probleme. I-ai spus unde m-am dus?

— Nu. I-am spus numai că te poate întâlni pe Paseo. Deci eşti în posesia substanţei? Ce este de fapt? Un praf sau un lichid?

— Un praf.

— Arată-mi-l!

Cortejo deschise cutiuţa si-i arătă conţinutul.

— Când ai de gând să i-o administrezi? Încă azi?

— Trebuie să mai aştept, Alfonso încă nu e aici.

— Nu trebuie neapărat să fie şi el prezent.

— Trebuie cel puţin să discut mai întâi cu Landola.

— Atunci, s-ar putea ca don Fernando să primească praful chiar mâine?

— Posibil.

— Dar cum? Bătrâna asta, mă refer la Maria, nu lasă pe nimeni în preajma lui. Îl păzeşte ca un balaur.

— Trebuie să existe un mijloc.

— Cum acţionează substanţa?

— Îşi face efectul în cursul unei nopţi, iar acţiunea ei durează o săptămână întreagă.

— Cum este şi rănit, poate chiar să moară.

— Asta n-ar mai fi din vina mea. Eu vreau numai să-i produc o moarte aparentă; dacă moare, conştiinţa mea este curată!

Seara, Cortejo plecă de acasă spre a se duce pe Paseo, la întâlnire. Îl găsi pe căpitan aşteptându-l.

— Tii, da' punctual mai eşti, îi spuse acesta. Asta-i bine. Îmi place.

— Şi mie îmi place. Unde v-aţi petrecut timpul senior Landola?

— Păi există multe localuri în care te poţi simţi bine, îi răspunse acesta. Daţi-mi braţul, ca să putem trece la problema noastră.

Braţ la braţ, cei doi îşi începură plimbarea pe Paseo, şuşotind, ca să nu-i audă nimeni.

— Deci aţi primit scrisoarea fratelui Gasparino? începu căpitanul.

— Da.

— Senior Gasparino Cortejo mi-a spus că ai o însărcinare pentru mine.

— Care anume?

— Ar fi vorba de transportat un om, răspunse cu nepăsare Landola.

— Viu sau mort?

— După cât mi s-a spus, mort.

— Dar dacă eu n-aş fi de părerea fratelui meu?

— Atârnă de preţ. Cât dai?

— Te mulţumeşti cu o mie de duros?

— Da. Şi ce să fac cu el?

— Să-l faci să dispară.

— Cum adică?

— Să-l debarci undeva.

— Unde?

— Treaba d-tale!

— Bine. Când pot să iau „marfa”?

— Până când rămâi în port?

— Până se termină afacerea.

— Ştii despre cine e vorba?

— Ştie dracu! La urma urmei nici nu vreau să ştiu, îmi încarc „marfa” şi plec.

Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare, Cortejo ar fi putut vedea pe chipul căpitanului că acesta minţea. Landola îşi dăduse seama de esenţa planurilor celor doi fraţi Cortejo şi hotărâse de mult, în ascuns, să-şi asigure o parte serioasă din câştigul operaţiunilor.

— O să-ţi spună el singur cine e.

— N-o să-l cred.

— Au să audă şi marinarii.

— N-au să aibă cum, fiindcă n-o să dea nimeni eu ochii de el.

— O să aflăm mai târziu unde l-ai dus?

— Poate. Deocamdată nu ştiu nici eu.

— Să presupunem că omul moare mâine.

— Atunci o să-l îngroape.

— De-abia după două zile, fiindcă nepotu-său nu e aici.

— O să-l îngroape şi fără el.

— Nu se poate.

— Aşa! Atunci e un om de seamă... Te pomeneşti că doctorul o să ceară să-l îmbălsămeze.

— Nu o să las eu. O să pretextez că mortul avea oroare de asta sau că nu e în obiceiul familiei lui.

— Toate bune, dar cum îl ducem pe corabie?

— Hm... în coşciug în nici un caz.

— Cred şi eu!

— Atunci într-o ladă.

— Nu se poate, se înăbuşe.

— Facem găuri în scânduri.

— Nu merge, se văd. Ce-ar fi să-l vârâm într-un coş?

— S-ar putea. Dar cum duci coşul în port?

— Pe catâri.

— Ideea nu e rea. Trebuie însă să descarci coşul undeva pe mal, departe de port, ca să nu atragă atenţia.

— Am înţeles.

— Noapte bună, senior.

— Noapte bună.

Cei doi ticăloşi îşi strânseră mâinile şi Landola plecă.

Contele, care zăcea rănit în patul său, habar n-avea că se punea la cale înmormântarea lui.

Norocul, sau mai bine zis diavolul, îl sluji de minune pe Cortejo. Când intră în curtea palatului o întâlni pe bătrâna Maria Hermoyes cu un pahar de apă în mână.

— Ce face don Fernando? o întrebă el.

— Nici rău, nici bine. Nu se plânge de dureri, dar îl chinuie o sete grozavă. La fiecare sfert de ceas trebuie să-i aduc un pahar cu apă rece de la fântână.

— Ce spune doctorul?

— Zice că nu există nici o primejdie, doar dacă nu s-ar putea ivi ceva neaşteptat.

— Să dea Dumnezeu să nu se ivească nimic, dar într-o ţară călduroasă ca asta te poţi aştepta la orice şi cea mai mică rană poate pune viaţa omului în primejdie.

— Aşa e, ai dreptate. Acum mă duc, noapte bună, senior.

— Noapte bună.

Tot vorbind, se apropiaseră de uşa care ducea la odaia bătrânei. Aceasta avea ceva de luat din cameră, puse paharul pe o firidă şi intră în odaie. Atât îi fu de ajuns lui Cortejo. Scoase repede pacheţelul cu otravă din buzunar, scutură praful în paharul cu apă, apoi se îndepărtă în grabă.

Josefa nu se culcase încă. Când află de isprava tatălui ei, bătu veselă din palme.

— Admirabil! strigă ea. Acum sunt sigură că voi fi contesă. Pe când crezi că va sosi Alfonso?

— Dacă nu s-a oprit în drum, ar putea fi aici chiar mâine.

— N-am să pot închide ochii de bucurie la noapte.

— Oricum, ar fi mai nimerit să te duci să te culci. Dacă se întâmplă ceva contelui peste noapte, au să ne scoale pe toţi şi nu trebuie să te găsească îmbrăcată. Se cere să fim prevăzători şi să luăm seama la cel mai neînsemnat lucru.

— Bine zici. Să presupunem că don Fernando cade în catalepsie, ai de gând s-o laşi pe bătrână lângă el?

— Ei aş!

— Tocmai vroiam să-ţi spun. După cât bănuiesc eu, contele a făcut un nou testament.

Cortejo sări în sus ca muşcat de şarpe.

— De unde ştii?

— Mi-a spus un servitor că a scris ceasuri întregi închis în birou în ajunul duelului.

— N-ar fi un motiv.

— Mai am şi altele. De ce a tăinuit ce a scris? Şi de ce n-a încuiat hârtia în biroul lui ci a dat-o Mariei s-o păstreze.

— Ei drăcia dracului! Eşti sigură de ce spui? întrebă Cortejo îngrijorat.

— Da. A fost văzută ieşind de la conte cu un plic mare în mână, sigilat, plic pe care l-a dus înapoi contelui, după duel.

— Ştii că e foarte serios ce spui tu?! Probabil că şi-a schimbat dispoziţiile testamentare. Dar cum? Alfonso rămâne în orice caz moştenitorul lui.

— Poate da, poate nu. Ceea ce dă de bănuit e faptul că don Fernando şi-a pus toată încrederea în bătrână.

— Ea e aceea care l-a adus pe Alfonso din Spania şi s-ar putea să aibă vreo bănuială.

— Să-i fi spus şi contelui despre bănuielile ei?

— Atunci trebuie să ne descotorosim şi de ea. Unde crezi tu că-şi va fi pus contele testamentul?

— Probabil în sertarul din mijloc al biroului, unde îşi ţine hârtiile mai importante.

— Aşadar, cel dintâi lucru pe care va trebui să-l faci, dacă se întâmplă ceva cu contele, e să şterpeleşti testamentul.

— O să încerc. Acum du-te la culcare, fetiţo.

Josefa se duse în camera ei dar, după cum prevăzuse, somnul nu se lipi de ea. Nu doar pentru că era viaţa unui om în joc, ci splendorile care o aşteptau îi răpeau somnul.

— Ceasurile treceau şi toţi la palat dormeau adânc, când Cortejo auzi bătându-se în uşă.

— Cine e? întrebă el.

— Eu, Arnoldo, servitorul domnului conte. Deschideţi repede!

— Ce s-a întâmplat? zise Cortejo sărind jos din pat.

— Domnul conte... Stăteam în sală pe scaun... tocmai aţipisem când am auzit un ţipăt, pe urmă pe Maria bocindu-se. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu puteam să intru. Atunci am alergat încoa' să vă spun şi dv.

— Bine ai făcut. Mă duc de-ndată să văd ce e.

Găsiră uşa tot încuiată.

— Deschideţi! se răsti Cortejo bătând cu pumnul în uşă.

Bătrâna se dezmetici şi veni să deschidă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă secretarul.

— O, sărmanul meu stăpân... a murit... se bocea Maria.

Contele părea într-adevăr mort. Cortejo aruncă o privire spre birou şi văzu că cheia sertarului din mijloc e în broască. Trimise pe Maria afară ca să se ducă un servitor după doctor, iar el în vremea asta trase sertarul, luă repede plicul sigilat, pe urmă încuie sertarul la loc.

Toate acestea s-au petrecut atât de repede, încât doica nu apucase să ajungă până la uşa anticamerei. Cortejo o prinse din urmă şi-i spuse:

— Stai Maria, aşa-i că don Fernando avea încredere în tine?

— Oh, mai multă decât în oricine altcineva, îi răspunse ea plângând.

— Bine, în acest caz tu trebuie să stai acum în preajma sa, până ce vor veni autorităţile. Trebuie să ai grijă să nu se întâmple nimic pe aici; du-te înăuntru; o să-i trezesc eu pe oameni ca să le anunţ trista veste.

Bătrânei îi căzură bine cele spuse de intendent. Se întoarse în camera în care se afla contele şi îşi reluă bocitul.

La chemarea lui Cortejo s-au trezit toţi ai casei şi s-au grăbit să vină să se convingă că stăpânul lor murise într-adevăr pe neaşteptate. Când vestea s-a confirmat, s-a dezlănţuit un val de plânsete şi de vaiete care încetă numai abia la sosirea medicului.

Acesta s-a arătat deosebit de surprins de evenimentul tragic, petrecut atât de subit şi primul lucru făcut a fost să gonească femeile care boceau, precum şi pe celelalte slugi ce se îngrămădiseră lângă camera bolnavului. Numai lui Cortejo, doicii şi unei slugi le-a permis să rămână în încăpere.

După care a trecut la examinarea decedatului. După puţin timp, clătinând din cap a mirare, declară:

— Tetanos, catalepsie. Mai este cald. Trebuie să mai aşteptăm.

Cortejo era îngrjiorat. Dacă medicului îi vine ideea să-i ia sânge contelui?! Spre satisfacţia secretarului, acesta nu-şi propuse să facă aşa ceva. În schimb, doctorul s-a hotărât să vegheze până a doua zi lângă trupul contelui. Secretarul şi sluga au plecat. Numai doica Maria urma să rămână alături de medic.

Când Cortejo s-a întors în camera sa a găsit-o acolo pe fiica sa Josefa, care-l aştepta cu nerăbdare.

— Ai luat plicul? îl întrebă ea repede.

— Da, dar nu e nici o adresă pe el. Să vedem ce-i înăuntru.

Cortejo rupse plicul, scoase din el câteva coli de hârtie scrise şi începu să citească. Se îngălbeni la faţă.

— Ce scrie? întrebă Josefa.

— Na, citeşte şi tu singură.

Pe măsură ce citea, fata pălea.

— M-aşteptam, zise ea după ce sfârşi de citit.

— Dezmoştenit!

— Nouă nu ne lasă nici un gologan...

— Şi Mariei o avere... bombăni Josefa:

— Ba ne mai bagă şi într-o încurcătură afurisită însărcinând tribunalul să dovedească dacă Alfonso e cu adevărat conte de Rodriganda.

— Noroc că am pus mâna pe testament.

— Să-l ardem.

— Nu te-a văzut nimeni când te-ai apropiat de birou?

— Nimeni.

— Foarte bine. Acum lipseşte numai Alfonso.

— Voi lucra eu în numele lui. Autorităţile mi se vor adresa mie, ca unul care am fost secretarul răposatului.

— Dar cu petele care să dovedească putrefacţia cadavrului ce te faci?

— Voi găsi eu un prilej.

— Tu ori eu? rânji ea.

— Eu mă pricep, cred, mai bine.

— Îl lasă pe conte în camera unde a murit?

— Nu, îl vor aşeza pe catafalc în salonul cel mare. S-au şi luat măsurile trebuincioase. Toată camera trebuie să fie îmbrăcată în negru. Camera lui va fi sigilată până la deschiderea testamentului, ca să se vadă cine vine moştenitor. Tu ce faci cu hârtiile?

— O să le arunc în foc.

— Foarte bine. Eu mă duc acum fiindcă am o grămadă de treabă. La revedere.

— La revedere, răspunse Josefa zâmbind cu răutate.

Câteva ceasuri mai târziu, Cortejo era chemat la medic.

— Sunteţi secretarul lui don Fernando? îl întrebă acesta. V-aţi ocupat de toate problemele contelui?

— Da, desigur.

— Atunci vă aduc la cunoştinţă că, într-adevăr, contele a decedat.

Cortejo luă o înfăţişare îndurerată.

— E oare posibil? spuse el pe un ton întristat.

— Şi eu m-am îndoit de acest lucru, dar până la urmă m-am convins că aşa este.

— Aţi spus că boala care l-a doborât a fost tetanosul?

— Da. În condiţiile climei noastre sudice, cea mai mică rană poate provoca o asemenea stare de catalepsie şi moartea.

— Groaznic, senior. O să-mi permiteţi să scot de aici trupul neînsufleţit al contelui? Într-o jumătate de oră o să vină şi reprezentanţii autorităţilor, pentru a rezolva problemele legate de succesiune.

— Cine o să fie moştenitorul?

— Don Alfonso, presupun.

— Aţi fost prezent, ca martor, atunci când contele, acum decedat, şi-a redactat testamentul?

— Da.

— Atunci pot să iau drept o certitudine presupunerea dumneavoastră. În cazul acesta, vreţi să aveţi amabilitatea să mă prezentaţi lui don Alfonso? Eu m-am bucurat tot timpul de încrederea lui don Fernando.

— Am să fac tot ce este posibil, senior, îi răspunse Cortejo.

— Bine, atunci am să întocmesc, pentru domnii care vor veni din partea autorităţilor, certificatul de deces; rezervându-mi însă o nouă examinare a corpului, înainte de a fi înhumat.

— Vă rog chiar să procedaţi la această examinare, senior.

Cu aceasta, ce era mai important pentru ca înmormântarea să poată avea loc era rezolvat.

Mortul încă nu fusese scos din încăperea în care decedase, când au şi sosit reprezentanţii autorităţilor. Bătrâna doică a fost îndepărtată şi numai Cortejo fu autorizat să rămână, ca persoană care în timpul vieţii contelui avusese dreptul să-l reprezinte în diferite împrejurări.

Don Fernando îşi depusese din timp primul testament la autorităţile competente; acest exemplar fu acum deschis. Din conţinutul său rezulta clar că don Alfonso era singurul moştenitor. Mai era menţionat faptul că acestuia din urmă i se recomanda menţinerea în serviciu a secretarului, plus obligaţia de a i se acorda, tot lui, o sumă considerabilă de bani.

— Da unde se află contele Alfonso? întrebă cel care oficiase deschiderea testamentului.

— Pe o hacienda îndepărtată.

— Şi când se întoarce?

— Poate astăzi, cel mai târziu peste câteva zile.

— O să vă rog, senior, să-mi comunicaţi de îndată sosirea sa. Am să-i fac o vizită, ca să discut cu domnia sa cele necesare. Pentru moment vă acord depline puteri pentru a organiza înmormântarea conform celor stabilite în testament şi ca să vă ocupaţi de problemele curente ale administraţiei domeniului. Unde se găsesc documentele decedatului?

— În bibliotecă şi, în parte, aici.

— Dar banii, obiectele de valoare?

— În biroul de colo.

— Atunci mă văd nevoit să-l sigilez, ca şi tot apartamentul lui don Fernando. Vă rog să aveţi grijă ca să fie respectată integritatea sigiliilor.

Cortejo dădu afirmativ din cap şi adăugă:

— Vă rog însă ca mai înainte de sigilare să-mi permiteţi să preiau o sumă de bani necesară pentru achitarea cheltuielilor de înmormântare. Bineînţeles că am să decontez totul după aceea.

— De acord. Veţi avea suma necesară. Acestea fiind spuse, încăperile contelui fură sigilate, după ce, în prealabil, trupul fu dus în marea sală a castelului.

Capitolul VIII – Falsul moştenitor

În decursul zilei s-a răspândit în întregul oraş vestea morţii contelui Fernando, persoană îndrăgită de toată lumea. S-a aflat, de asemenea, că rana care-i pricinuise moartea fusese căpătată într-un duel. Mai toate familiile alese au trimis mesaje de condoleanţe.

Încă în timpul acelei după-amieze, Cortejo se aranjă în aşa fel încât să petreacă un timp mai îndelungat în preajma trupului celui decedat, ceea ce i-a permis să aplice pe faţa contelui răposat, fără să fie văzut, un lichid care să determine apariţia unor pete, accentuând astfel aparenţa de cadavru. Operaţia i-a reuşit atât de bine, încât putea induce în eroare chiar şi un specialist în acest domeniu. Astfel că a doua zi, când a venit medicul ca să mai examineze o ultimă dată trupul neînsufleţit al contelui, văzând petele caracteristice, a eliberat fără să mai stea pe gânduri autorizaţia de înhumare.

Dar această a doua zi i-a rezervat nemernicului şi o altă bucurie. În cursul după-amiezii, stând aplecat asupra unor hârţoage, Cortejo auzi tropotul unui cal, al cărui călăreţ se oprise în faţa porţii. Pe moment nu dădu nici o importanţă noului sosit, lăsându-l în seama slugilor. În curând, însă, auzi paşi grăbiţi prin faţa uşii care se deschise brusc. Când îl văzu pe cel ce sosise, sări în sus de pe scaun.

— Alfonso! Oh, cât de mult te-am aşteptat!

— Şi mie, unchiule, mi-a fost dor de Mexico şi de voi!

— Ai aflat de moartea contelui?

— Da, râse Alfonso.

— De ce râzi?

— De intuiţia preacinstitului meu unchi! Îmi scrii că don Fernando va muri. Descalec, dau servitorului frâul şi primul lucru pe care-l aflu e că a murit contele.

— Şi nici nu mă-ntrebi cine-l moşteneşte?

— Cum cine? Eu!

— De, nu se ştie!

Alfonso se îngălbeni.

— Ce vrei să spui...?

— Ei, linişteşte-te, îl calmă unchiul său. Tu eşti moştenitorul, dar nu a lipsit mult ca în locul tău să fie bătrânul conte Manuel, cel din castelul Rodriganda, din Spania, pe al cărui fiu îl înlocuieşti tu.

— Dracu' să-l ia! Cum de s-a întâmplat asta?

— Ai să afli imediat. Dar bine omule, uită-te cum arăţi!

Noul sosit îşi aruncă privirea pe costumul său zdrenţuit:

— Da. Arăt aşa cum şi sunt: venit direct din sălbăticie. Dar această situaţie poate fi uşor îndreptată. Mă duc imediat în camera mea să mă schimb.

În clipa aceea se deschise uşa şi Josefa se repezi ca o nebună de gâtul lui Alfonso.

— Alfonso! Scumpul meu Alfonso! Vino să te sărut, verişorule!

— Dă-mi pace! se răsti el, respingând-o. Îţi interzic astfel de scene. Dacă te-ar auzi cineva zicându-mi verişor am putea fi pierduţi.

— O, ce fericită sunt că te văd iar...!

— Asta nu e un motiv să-ţi înfigi singurul colţ pe care-l mai ai în gură în buzele mele.

Ochii ei de bufniţă scăpărau fulgere. Zise cu trufie:

— Insulta asta o să mi-o plăteşti tu scump, n-avea grijă...

— Astăzi, nu! replică el râzând.

— Dar mâine ai s-o faci!

— Niciodată!

— Aşteaptă puţin! Nu mă las insultată, fără ca acel ce o face să rămână nepedepsit.

— Scuteşte-mă de vorbăria ta! Cortejo, unde sunt cheile locuinţei mele?

Acesta din urmă asistase îngrijorat la discuţia celor doi. El îi indică contelui, cu o privire întunecată în ochi, un panou de scândură negru, fixat pe perete, unde erau agăţate o sumedenie de chei.

— Acolo sunt! mormăi el.

Alfonso îl privi surprins.

— Dar ce te-a apucat? întrebă el.

— Nimic!

— Ei, atunci secretarul poate să-şi dea osteneala să-i ofere stăpânului său cheile pe care acesta i le cere.

Faţa lui Cortejo se întunecă şi mai mult. El îi răspunse:

— Sau nepotul ar putea să aibă atâta respect faţă de unchiul său, ca să-l scutească de această treabă.

Alfonso începu să râdă.

— Ia nu mai tot juca comedia asta! Nu sunt bun nici de actor, nici de spectator!

— Până acum ai avut de jucat numai un rol secundar; este posibil ca să fii obligat să cobori de pe scenă. Ia-ţi cheile, du-te în camera ta şi schimbă-ţi hainele. Când eşti gata, anunţă-mă să vin la tine.

Toate astea au fost spuse pe un ton atât de ferm, încât uşuraticul tânăr nu avu curajul să se opună. El se execută şi plecă.

Cortejo se întoarse spre fiica sa şi-i spuse amărât:

— Josefa, ai făcut o mare prostie când ai ars ieri cel de-al doilea testament. Acolo, în cămin, mai zace încă cenuşa lui.

La auzul acestor cuvinte, în ochii fetei se zări o tresărire, dar ea răspunse pe un ton plin de regret:

— Da, într-adevăr. Dar, de fapt, de ce a fost o prostie?

— Pentru că l-am fi avut la mână pe Alfonso, dacă ar mai fi existat testamentul.

— Păi, nu-l avem oricum în mâinile noastre? Trebuie să încercăm totuşi.

Cortejo continuă să-şi vadă de treburi, în timp ce Josefa se duse să se întindă puţin în camera ei. Ajunsă acolo, ea descuie un sertăraş ascuns dintr-un dulap şi scoase din el mai multe coli de hârtie. Ele conţineau... testamentul adevărat, redactat de conte în ziua precedentă.

— Oh, cât de bine şi de înţelept a fost din partea mea că am făcut această mică şmecherie şi am ars o gazetă în locul testamentului. Acum actul acesta e în mâinile mele şi nimeni nu mi-l va putea smulge.

După ce se spălă şi-şi schimbă hainele prăfuite, Alfonso sună servitorul şi-i ceru să poftească pe domnul secretar.

— Te-au găsit oamenii trimişi acum în urmă să te cheme acasă? îl întrebă Cortejo când intră.

— Nu, dar de ce i-ai trimis?

— Mi-a poruncit contele. Era în chestia duelului.

— Ei şi cum s-au aplanat lucrurile?

— S-a bătut el pentru tine.

— Zău? Atunci asta e pricina morţii lui?

— Aşa crede toată lumea. Dar ia citeşte scrisoarea asta, zise Cortejo, şi-i arătă scrisoarea fratelui său.

— Aşadar scrisoarea a hotărât moartea lui?

— Nu moartea, căci don Fernando trăieşte.

— Ce, ai înnebunit? întrebă Alfonso sărind drept în picioare.

— N-am înnebunit defel, ci e aşa precum îţi spun.

— Atunci ai făcut o mare prostie lăsându-l în viată.

— Contele Fernando nu ne mai poate fi o piedică, deoarece îl vom înlătura din cale. Deocamdată e în somn cataleptic.

— Şi ce vrei să faci cu el?

Cortejo povesti nepotului său tot ce pusese la cale cu Landola. Greutatea era acum de unde să ia oamenii care să-l transporte pe conte pe corabie.

— Am eu ce-ţi trebuie, zise Alfonso. Sunt indieni în care pot avea toată încrederea. Oamenii aceştia m-au scăpat de la o moarte îngrozitoare.

În câteva cuvinte Alfonso îi descrie scena cu crocodilii şi afacerea cu comoara mixtecaşilor.

Cortejo îl asculta cu gura căscată.

— Şi ce s-a făcut cu comoara? Întreabă el cu lăcomie.

— Nu poate şti nimeni decât afurisitul acela căruia îi zic ei Ucigătorul-de-bivoli.

— Trebuie căutată cu orice preţ.

— Ceea ce voi şi face îndată ce voi lua în stăpânire hacienda del Erino. Mă voi duce cu un escadron de lăncieri şi mă voi răzbuna pe toată şleahta de acolo, fii pe pace. Acum ai grijă să li se dea indienilor mei tot ce le-am făgăduit şi ce-ţi voi însemna eu pe hârtie. Dar cu moştenirea mea cum stăm?

— Eşti moştenitor universal al întregii averi a contelui.

— Testamentul a fost deschis?

— Voi trimite după preşedintele tribunalului ca să te pună în posesia moştenirii. Dar ştii că era cât p-aci să-ţi scape? Don Fernando făcuse un al doilea testament.

— Lua-l-ar dracu! De ce?

Cortejo povesti lui Alfonso cele ce ştim.

— Doica trebuie izgonită de la castel! zise Alfonso când Cortejo isprăvi.

— Nu sunt de părere, fiindcă ar spune ce ştie şi am da de bucluc. Mai bine ar fi să-i astupăm gura cu bani sau pe altă cale.

— Eu n-am defel poftă să mai cheltuiesc şi bani cu ea.

— Atunci s-o facem să dispară. Acum ai o datorie sfântă de împlinit.

— Care?

— Auzi întrebare! râse Cortejo. Eşti doar nepotul contelui şi nici măcar nu te-ai dus să-l vezi cum zace întins pe catafalc.

— Bine, o să fac şi corvoada asta. Mai înainte însă aş vrea să-ţi mai spun ceva. E vorba de Josefa.

— S-auzim, zise Cotejo nerăbdător.

— Mi se pare că fata şi-a cam pierdut capul după mine.

— Aşa mi se pare şi mie, răspunse cu răceală Cortejo.

— Nu cumva crezi că o s-o iau de nevastă?

— Tot ce se poate.

— Ba nu se poate defel! se răsti Alfonso indignat. Nu e din nobilime.

— Nici tu.

— Dar e mai bătrână decât mine şi urâtă foc.

— Cu atât mai bine pentru tine, o să te lase să-ţi faci mendrele.

— Lua-v-ar dracu! strigă cu ciudă Alfonso.

— Dacă ne ia pe noi, te ia şi pe tine, fiindcă toţi trei suntem vinovaţi în faţa legii pentru diferite crime şi crima leagă pe criminali mai mult decât orice altceva. Află că niciodată cât voi trăi nu te vei putea descotorosi de noi. Ţine minte ce-ţi spun!

— Şi dacă totuşi o voi face?

— Eşti pierdut.

— Nu cred.

— Dacă ţi-ai da osteneala să judeci niţel, ai înţelege că suntem mai deştepţi decât tine. Ceea ce eşti, eşti numai datorită nouă. De altminteri, nu e acum timpul să discutăm; du-te în camera mortuară şi vezi de-ţi joacă bine rolul.

Primul cuvânt în legătură cu Josefa fusese deci rostit. Alfonso era acum avertizat. El ştia din acest moment ce se aştepta de la el şi că de el depinde alegerea unei căi sau alteia.

În faţa sicriului contelui, Alfonso îşi jucă atât de bine rolul, vărsând atâtea lacrimi, că le impresionă până şi pe slugi. Nu avu însă nevoie să prelungească prea mult comedia, deoarece se prezentă un mare număr de oameni care vroiau să se încline în faţa celui decedat şi să prezinte condoleanţe. În Mexic este obiceiul ca în asemenea ocazii să aibă acces la ceremonie oricine, chiar şi cei care nu l-au cunoscut personal pe răposat.

Cortejo se pregătea tocmai să se amestece prin mulţimea celor care veniseră când, deodată, zări un om a cărui vedere îl făcu să se cutremure de groază. Era un indian cu un nas imens, încovoiat ca un cioc de uliu, pe care tronau nişte ochelari uriaşi. Era Basilio, vraciul de la care luase otrava. Acesta îl observă şi el pe Cortejo şi se îndreptă grăbit spre el.

— Ei, spuse el, v-am înşelat aşteptările, senior?

Secretarul îl trase repede într-o altă încăpere, în care nu se afla nimeni.

— Nenorocitule, ce cauţi aici?

— Nimic, îmi place să privesc cadavre, îi răspunse indianul flegmatic.

— Dar cum ai ajuns aici?

— Păi, eu vă cunoşteam de mult. Bănuiam cui îi era destinată otrava şi am venit ca să văd dacă şi-a făcut efectul.

— Ei şi? Ce-ai constatat?

— A fost bună.

— Când o să-si revină?

— În vreo săptămână. Dar la ora asta este deja conştient.

— Dumnezeule! Asta însemnă că aude tot ce se spune în preajma lui?

— Da. Poate chiar să şi vadă cu ochii, pe care nu v-aţi îngrijit să-i închideţi bine.

— Toate astea sunt periculoase.

— Asta vă priveşte, senior. Eu nu mă uit în cărţile dumneavoastră de joc, dar dacă o să vă meargă odată bine, să nu uitaţi de bietul Basilio! Indianul însoţi aceste cuvinte cu un semn semnificativ din ochi şi plecă. Cortejo îl urmă. Pe afară tocmai trecea Alfonso.

— Cine a fost individul? Ce ai avut cu el? Întrebă, profitând de faptul că nu mai era nimeni prin apropiere.

— Fir-ar să fie, prin ce spaimă am trecut! îi răspunse Cortejo. Era Basilio.

— Basilio? Care Basilio?

Secretarul nu-şi revenise încă bine. El şuşoti, după ce aruncă o privire iscoditoare în jur:

— Este omul care mi-a procurat otrava.

— Ei, pe dracu'! Păi cum? I-ai spus cine eşti?

— Nu, mă cunoştea dinainte.

— Bănuieşte cui i-a fost destinată otrava?

— Ştie precis.

— Asta e foarte rău. Ştie să tacă?

— Cine poate conta pe tăcerea unui asemenea individ?!

— Ăsta o să se agaţe de tine ca o lipitoare.

— Am să-l scutur eu de pe mine.

— Trebuie să-l scuturi şi să-l calci în picioare, e singura soluţie.

— Am aflat de la el ceva care mă îngrijorează foarte mult. La ora asta contele este conştient.

— Nu se poate!

— Aude şi vede totul.

— Asta-i groaznic, spuse Alfonso. Peste câteva clipe, însă, pe faţa sa apăru un zâmbet dispreţuitor.

— În acest caz tare aş vrea să ştiu ce-a gândit el când m-a văzut plângând şi văitându-mă la picioarele lui.

O slugă se apropie de el şi-l anunţă că notarul doreşte să-i vorbească. Alfonso îl primi imediat şi-l chemă pe Cortejo ca să asiste şi el. Actele privitoare la succesiune erau gata semnate, deci valabile. Din această clipă, Alfonso era posesorul unei averi de milioane.

Seara, când toată lumea se retrăsese la culcare, una din porţile din spate ale castelului se deschise, lăsând să iasă trei cai, dintre care doi înşeuaţi si unul încărcat zdravăn cu arme şi diferite alte obiecte. Alfonso şi Cortejo au încălecat şi au părăsit oraşul, călărind pe nişte drumuri lăturalnice. S-au îndreptat mai întâi spre munţii ce se înălţau spre miază-noapte, pentru ca după circa o oră de galop să ajungă într-o vâlcea îngustă unde ardea un foc molcom, în jurul căruia, însă, nu se vedea nici ţipenie de om.

Prevăzători, indienii se ascunseseră ca să-i poată vedea ei primii pe cei ce se apropiau de tabăra lor. Îndată însă ce-l recunoscură pe Alfonso, ieşiră la vedere.

— Fratele meu alb se ţine de cuvânt, spuse conducătorul lor.

— Cu tot ce am promis, îi răspunse mândru Alfonso.

— Cine este celălalt alb?

— Prietenul meu.

— Atunci să fumeze cu noi pipa păcii.

— Ne-am putea lipsi de asta, suntem grăbiţi.

— Pentru pipa păcii trebuie să fie totdeauna timp. Cine nu vrea să o fumeze împreună cu noi ne este duşman.

Nu le rămânea celor doi nici o altă ieşire, aşa că trebuiră să ţină seama de vechiul obicei indian.

Se aşezară cu toţii pe jos, pipa fu aprinsă şi ea trecu din mână în mână. Abia atunci începu conducătorul indienilor să vorbească.

— Fraţii noştri ne-au adus toate cele stabilite? Arme, cuţite, plumb şi praf de puşcă?

— Am adus de toate şi perle şi podoabe pentru femeile voastre.

— Şi în cantităţile de care vorbisem?

— Da. Atâtea câte am stabilit împreună.

— Bine. Le vom descărca. Mai au ceva de spus fraţii mei albi?

— Ar voi fraţii mei roşii, înainte de a se reîntoarce, să câştige şi mai multe arme şi podoabe?

— Şi ce trebuie să facem pentru asta?

— Să-l apăraţi pe omul cu care tocmai aţi fumat pipa păcii.

— Se află el în pericol, de este nevoit să apeleze la ajutorul prietenilor săi roşii?

— Nu. Vrea să coboare călare, de aici din munţi, până pe coasta mării...

— Acolo unde e marea apă?

— Da. De-a lungul acestui drum se află mulţi oameni răi, de aceea e nevoie ca fraţii mei să-l întovărăşească şi să-l apere.

— Câte zile sunt necesare pentru a ajunge călare pînă la marea apă pe care plutesc vapoare?

— Cinci zile.

— Vor fraţii mei albi să-i dea fiecăruia dintre noi câte două cuţite şi două oglinzi, în care poţi să-ţi vezi faţa?

— Da.

— O pipă din lemn pentru fumat tutun şi un pachet de tutun, mare cât capul unui bărbat?

— De acord şi cu asta.

— Atunci o să-l însoţim pe fratele alb până la apa cea mare. Când vrea să pornească?

— În două sau trei zile.

— Atunci să-l aşteptăm aici? În cazul acesta trebuie ca fraţii noştri albi să dea şi ceva argint rotund, pe care ei îl numesc bani, ca să nu flămânzim, să ne putem cumpăra de-ale gurii în casele albilor.

— Iată, aveţi şi bani. Aici sunt zece pesos.

— Ajung pentru a cumpăra mâncare la şase bărbaţi?

— Da, ajung.

— Atunci totul este în regulă. Howgh.

Comanşii primiră banii şi tot ce pretinseseră.

Au arătat mare bucurie; şi când au primit, pe deasupra şi câte un pachet mare de ţigări, mulţumirea lor a fost fără margini.

După ce au mai stat puţin, unchiul şi nepotul au pornit călare spre oraş.

Ajunşi acasă, pe când se pregăteau să se culce, Cortejo mai aruncă o privire în sala în care era expus, pe catafalc, contele decedat. Lângă catafalc se aflau doica Maria şi bocitoarele. Când l-a văzut pe secretar, bătrâna s-a ridicat şi i-a venit în întâmpinare.

— Iertaţi-mă, senior. Nu e timpul cel mai potrivit, dar daţi-mi voie să vă întreb ceva. Testamentul a fost deschis ieri, imediat după ce s-a constatat moartea domnului conte. A fost vorba de testamentul care se găsea încuiat în sertarul din mijloc al biroului?

— Păi, acesta trebuie să fi fost. Notarul a preluat totul şi a sigilat documentele.

— Aud că don Alfonso este moştenitorul principal şi că mulţi alţii au primit diferite donaţii. Mi-a lăsat şi mie ceva răposatul conte?

— Da. Ai primit 1000 de pesos şi îngrijire gratuită cât vrei trăi.

Maria se arătă uimită.

— Aşa era trecut în testament? Dacă da, atunci nu era testamentul cel bun.

— Dar de ce îţi închipui una ca asta?

— Pentru că don Fernando mi-a promis altceva şi a trecut asta în testamentul său. Mi se dădea voie să mă întorc acasă, în Spania, urmând să primesc atât cât îmi va fi necesar ca să duc până la moarte o viaţă fără griji.

— Şi toate astea le-a trecut în scris în testamentul său? Când?

— În seara dinaintea duelului. El a scris un testament nou, l-a sigilat şi mi l-a dat să-l păstrez. După întoarcerea sa de la duel, mi l-a cerut înapoi.

— Şi unde a pus acel testament?

— În sertarul din mijloc al biroului.

— Atunci trebuie să mai discut cu notarul, să văd dacă lucrurile de care vorbeşti sunt cuprinse în testamentul pe care l-a deschis.

— Da vă rog, senior, vorbiţi cu el! Acum că a murit stăpânul meu, n-aş mai vrea să rămân aici mai departe.

— Dar dacă cele spuse de dumneata nu sunt cuprinse în testament?

— Atunci înseamnă că a fost deschis un testament fals.

— Dar ce, au existat două testamente? De unde stii asta?

— Don Fernando mi-a spus-o, atunci când l-a scris pe al doilea.

— Dar de ce a mai făcut un altul?

— Asta nu vă pot spune eu; ar trebui să vorbesc cu domnul notar ca să caute testamentul cel bun.

— Lasă-mă mai întâi pe mine să vorbesc cu el. O să-ţi spun ce a zis.

Cortejo plecă, mormăind printre dinţi un blestem la adresa bătrânei. Baba asta poate să ne mai dea mult de lucru.

A doua zi avu loc înmormântarea contelui Fernando de Rodriganda y Sevilla, la care luă parte toată înalta societate a oraşului. Contele fu dus cu mare alai la cimitir şi depus în cavoul familiei.

După înmormântare domni o tăcere adâncă în palat. Alfonso stătea întins pe divan în camera lui şi se gândea cum să se bucure mai bine de averea moştenită. Deodată uşa se deschise încet şi în prag apăru Josefa.

Alfonso sări în picioare şi întrebă cu mojicie:

— Ce vrei?

— Să-ţi vorbesc, răspunse ea dârz.

— De ce n-ai trimis să te anunţe? Ce-o să spună servitorii când vor vedea că vii pe furiş la mine?

— Au să spună că suntem rude, zise ea cu ironie.

— Glumeşti?

— N-am poftă de glume, fiindcă sunt prost dispusă.

— N-ai vrea să ai bunătatea să-mi spui şi mie de ce eşti rău dispusă?

— Mai întâi pentru faptul că nici n-ai avut bunul-simţ să-mi oferi un scaun.

— Poftim, şezi. Al doilea?

— Al doilea fiindcă m-ai insultat.

— Zău? Prin ce anume?

— N-ai vrea să ai bunătatea să recunoşti că m-ai făcut urâtă şi bătrână?

— Da, am zis.

— A, altă insultă! strigă ea îngălbenindu-se.

— Nu cumva vrei să mă provoci la duel? râse Alfonso.

— Nu, pentru că ai fi atât de laş să nu te prezinţi, ai mai făcut-o şi altă dată. Dar eu nu sunt ca tine, nu-mi lipseşte curajul. Vrei să ţi-o dovedesc?

— S-auzim.

— Mai întâi vreau să-ţi fac o rugăminte: te iubesc, Alfonso şi cer să mă iubeşti şi tu.

— Ceea ce vrei tu, scumpă verişoară, e cu neputinţă.

— Aşa? N-ai auzit tu niciodată că poţi forţa pe cineva să te iubească?

— Ştii că mă faci curios?

— Dacă nu mă iei de nevastă, s-a dus pe copcă toată fudulia ta şi cu ea împreună titlul de conte.

Alfonso se înfioră.

— Ascultă-mă, Josefa, începu el, nu se poate iubi la comandă. Ce vrei să-ţi fac dacă nu te pot iubi?

— Da? Bine! Tata pleacă la Veracruz să ducă acolo cadavrul contelui. Se întoarce peste o săptămână. Îţi dau răgaz până atunci să te hotărăşti.

— De mi-ai da şi o mie de ani, tot degeaba. Nu te pot iubi şi pace! Acum du-te şi vezi să nu te mai furişezi altă dată în camera mea ca să mă faci de râsul slugilor.

Josefa plecă şi Alfonso se trânti pe divan râzând. Avea impresia că asistase la o farsă şi nu bănuia că farsa se putea preschimba atât de lesne într-o dramă.

După ce se înnoptă, doi inşi şuşoteau în dosul palatului: erau Alfonso şi secretarul.

— Cât crezi că o să zăboveşti? îl întrebă Alfonso pe unchiul său.

— Vreo opt, nouă zile, răspunse acesta.

— În Veracruz n-ai de gând să intri?

— Până nu scap de „pachet” nu calc în oraş. Zici că mă pot bizui pe cei şase comanşi ai tăi?

— Fii fără grijă, numai vezi să nu te vadă cineva.

După câteva minute patru cai ieşeau pe poarta din dos a palatului, doi de călărie şi doi de povară, unul cu provizii iar celălalt cu un coş lung în spinare.

Mica trupă porni spre cimitir. Aci caii fură legaţi de gardul cimitirului, pe când oamenii se îndreptară spre cavoul familiei Rodriganda. Alfonso descuie. Coborâră treptele şi deschiseră prin întuneric coşciugul. Ridicară apoi trupul, îl băgară în coş şi plecară cu el.

Se luminase de ziuă când Alfonso intră pe poarta palatului. Se duse în camera lui şi încercă să doarmă, ceea ce reuşi destul de greu după o noapte agitată. Când se trezi, ceru să mănânce, apoi intră în biroul contelui şi se apucă să cerceteze hârtiile. Cel dintâi lucru care îi atrase atenţia fu un act legalizat de tribunal. Sări în sus ca ars. Iată ce conţinea actul:

„Eu, contele de Rodriganda y Sevilla, certific prin aceasta că: senior Pedro Arbellez, arendaşul haciendei del Erina, va deveni proprietar de drept al haciendei la moartea mea. Un duplicat al actului de faţă se află în mâinile arendaşului.”

Urma iscălitura, data şi confirmarea tribunalului.

— Caramba! strigă Alfonso înfuriat, vulpoiul de Arbellez a ştiut să se asigure. Aşadar mi-a scăpat din mână răzbunarea, trebuie să o amân pentru mai târziu.

Cineva bătu la uşă şi Maria Hermoyes păşi pragul.

— Ce vrei? se răsti Alfonso.

Bătrâna îngăimă cu sfială:

— Stăpâne... v-aş ruga să... să-mi daţi drumul...

Tânărul conte o privi bănuitor. Dacă bătrâna vroia să plece numai ca să poată avea mână liberă să lucreze împotrivă-i? Totuşi se prefăcu mirat.

— Pentru ce, Maria? Nu-ţi mai place la noi?

— Ba da, stăpâne, dar sunt bătrână şi o să-mi fie greu să mă deprind cu viaţa nouă care o să urmeze la palat.

— Şi unde vrei să te duci?

— La Pedro Arbellez. Sunt sigură că o să mă primească să-mi sfârşesc zilele în casa lui.

Alfonso de-abia îşi putu stăpâni bucuria.

„Las-o să se ducă la moşie, îşi zise el, cu cât va fi mai departe de aici, cu atât mai bine.”

— Bine, Maria, dacă aşa te-ai hotărât, eu nu vreau să te împiedic. O să-ţi dau o pensie ca să nu duci lipsă de nimic. Vreau să pleci mulţumită de la casa mea.

De astă dată Alfonso s-a ţinut de cuvânt. Da, în dorinţa sa de a scăpa cât mai grabnic de bătrâna doică, el îi oferi chiar mai mult. O aprovizionă cu toate cele necesare călătoriei, în primul rând cu un catâr pentru transportul bagajelor şi îi dădu o slugă ca însoţitor până la haciendă. Două zile mai târziu, Maria Hermoyes părăsea casa în care slujise cu devotament atâta amar de vreme.

Alfonso folosi timpul până la sosirea unchiului său pentru a lua în primire cât mai temeinic bunurile moştenite. Mai primea şi diverse vizite în cursul cărora reuşea, manifestându-şi îndurerarea, să câştige încrederea şi să stârnească compasiunea vizitatorilor. Într-una din zile primi însă o scrisoare din Spania, care-i dădu peste cap planurile imediate, punându-l în faţa unor obiective mult mai importante. Acum număra cu nerbădare zilele care-l despărţeau de întoarcerea lui Pablo Cortejo.

Când după o săptămână Pablo Cortejo se întoarse de la Veracruz, Alfonso trimise imediat să-l cheme.

— Ei, cum a mers? îl întrebă el.

— Cât se poate de bine, răspunse secretarul.

— Parcă mi-ai luat o piatră de pe inimă! Nu e doar o glumă să transporţi un om în catalepsie de-aici până la coastă. Nu v-a văzut nimeni când l-aţi dus pe corabie?

— Nu.

— Şi unde sunt indienii mei?

— Le-am dat ce li s-a cuvenit la Veracruz şi i-am trimis acasă la ei. De altminteri, e adevărat ce-am auzit?

— Ce?

— Că vrei să pleci în Spania?

— Da, am primit o scrisoare de la „tata” prin care mă cheamă în ţară.

— Aşa? Aş putea s-o văd şi eu?

— Poftim.

Alfonso îi întinse scrisoarea, în care scria următoarele:

„Dragul meu Alfonso,

Ţi-am comunicat prin senior Cortejo că te aştept cu mare bucurie aici la Rodriganda. De atunci boala mea de ochi s-a agravat şi am pierdut orice speranţă că-mi voi recăpăta vederea. Ba a mai survenit şi altceva. De aceea, te rog ― tu fiind singurul meu sprijin bărbătesc ― să vii cât mai curând, căci am nevoie de tine.

Tatăl tău

Manuel, conte de Rodriganda y Sevilla”

— Pare să fie într-adevăr ceva serios, zise Cortejo. Ce ai de gând să faci?

— Să plec şi cât mai curând posibil. Mi-am şi făcut pregătirile.

— Te sfătuiesc şi eu să pleci. Situaţia noastră devine din ce în ce mai bună. Aici ai şi pus mâna pe moştenire şi acolo vei lua pe seama ta conducerea averii. Orbirea lui don Manuelo e un noroc pentru noi.

— Drept să-ţi spun, mă gândeam de multe ori cu grijă la clipa când voi fi faţă în faţă cu el. Asemănarea mea cu fratele tău sare în ochi. Acum am scăpat şi de grija asta.

— Hm... ar trebui luate măsuri ca nu cumva să se vindece.

— N-avea nici o grijă, voi face tot ce-mi va sta în putinţă.

— Şi Rosa, „sora” ta? Ea va băga îndată de seamă asemănarea.

— Aş! Nu mi-e mie frică de fată.

— Atunci sunt de părere să pleci imediat. Afacerile tale sunt în mâini bune, mă voi îngriji eu de ele. Dar cu Josefa cum stai? V-aţi înţeles? adăugă Cortejo privindu-l iscoditor.

— Ce să mă înţeleg? N-am nimic de împărţit cu ea.

— Hm... Vii să-ţi iei rămas-bun de la noi înainte de plecare?

— Desigur, răspunse după o clipă de şovăire Alfonso.

— Bine. Acum mă duc să-mi sărut fata, n-am văzut-o încă de când am sosit.

— Te-am văzut sosind, îi zise Josefa când Cortejo intră în camera ei. Vii de la Alfonso? Ai vorbit cu el despre mine?

— Aşa, în treacăt. Tu nu l-ai văzut defel în lipsa mea?

— M-a ocolit, se ferea să dea ochii cu mine. Ştii că pleacă în Spania?

— Da, zicea că o să vină să-şi ia rămas-bun.

— Nu prea cred. Părerea mea e să mergem noi la el.

— Bine, să mergem.

Îl găsiră pe Alfonso împachetând.

— Ce poftiţi? îi întrebă el posomorât.

— Am venit, începu Josefa, să-ţi amintesc ce-am vorbit după plecarea tatei.

— Nu-mi amintesc de nimic, răspunse el răstit.

— Atunci va trebui să-ţi împrospătez memoria. Ţi-am spus, deschis şi cinstit, că te iubesc şi de aceea doresc să devin contesă de Rodriganda y Sevilla.

La auzul acestor cuvinte, pe faţa contelui se aşternu un dispreţ ucigător.

— Fir-ar să fie, acum îmi dau seama ce idee nebunească ţi-ai băgat în cap. Speram totuşi ca în cele din urmă să fi renunţat la ea.

— Să renunţ? Nici nu-mi trece prin minte. Ţi-am mai acordat un termen de gândire ca să-mi răspunzi la întrebare, până la întoarcerea tatălui meu. Termenul a trecut. Care-i răspunsul tău?

— Ei, atunci n-ai decât să-l auzi: o să mă însor când voi dori, dar cu tine niciodată, niciodată!

Alfonso se aşteptase ca Josefa să sară în sus, dar acest lucru nu se întâmplă. Ea răspunse cu un calm deplin, arborând un zâmbet hotărât:

— Şi totuşi ai să te însori cu mine!

— Nu fi caraghioasă! Iţi ghicesc intenţiile şi motivele. Ele nu au nici o valoare.

— Te înşeli, sunt cele mai bune din câte pot exista.

Alfonso privi cu superioritate faţa ascuţită şi ochii ca de cucuvea.

— Vrei să mă obligi să fac din tine o contesă de Rodriganda, sub ameninţarea că altfel vei trăda că nu sunt un Rodriganda?

— Da, îi replică ea liniştită.

— Atunci te mai rog o dată să nu te faci de râs! Această armă mă face să râd pentru că o întorci, de fapt, împotriva ta însăţi şi a tatălui tău. Îmi sunteţi doar complici!

— Asta va trebui s-o dovedeşti. Ţi-ar fi foarte greu. Ce ai face în cazul când al doilea testament ar mai exista?

— Acela a fost ars.

— Nu. Există şi e în perfectă stare, îi replică Josefa. Cuvintele ei erau spuse cu atâta seriozitate, vocea îi suna atât de convingător, încât tânărul conte începu să se simtă nesigur pe el.

Şi secretarul se arătă uimit.

— Cum, Josefa, într-adevăr, nu l-ai ars? întrebă el.

— Nu!

— Doar te-am văzut cu ochii mei!

— Ai văzut arzând o foaie de ziar, spuse ea râzând. Oh, voi bărbaţi înţelepţi ce sunteţi! Tată, ai vrut să distrugi testamentul fără să te gândeşti ce armă extraordinară reprezintă el împotriva acestui aşa-zis conte de Rodriganda y Sevilla.

— Ah, eşti dibace, nu glumă! Lovitură de maestru, strigă Cortejo.

— Minte! Afirmă Alfonso.

— Spun adevărul adevărat! răspunse ea.

— Unde se află?

— Aici, în buzunarul meu!

Josefa se bătu cu mâna peste buzunarul rochiei.

Ochii contelui avură o scânteiere vicleană. El îi spuse:

— Arată-mi-l. Altminteri nu te cred!

— Uite-l, priveşte! strigă Josefa.

Şi îşi băgă mâinile în ambele buzunare ale rochiei.

În clipa în care Alfonso văzu documentul în mâna ei stângă, sări să i-l smulgă. Dar tot atunci zări în mâna ei dreaptă un pumnal îndreptat spre el. Speriat se dădu înapoi strigând:

— Fir-ar al dracului, vrei să mă înjunghii?

— Nu, râse ea, dar cred că nu o să mi-o iei în nume de rău dacă-mi apăr ceea ce îmi aparţine.

— Îţi aparţine? strigă el mâniat. Acest testament mi se cuvine!

— Nu. El trebuie să ajungă în mâinile judecătorului. Şi jur pe toţi sfinţii că i-l voi încredinţa, dacă nu-mi dai în scris, înaintea plecării tale, că te logodeşti cu mine.

— Asta-i curată neruşinare! Declară el furios.

— Neruşinare a fost când m-ai făcut bătrână şi urâtă!

— N-ai să duci lucrurile până la capăt.

— Ba am să fac acest lucru. Te asigur că pentru împlinirea acestui gând voi avea şi sprijinul tatălui meu.

— Bineînţeles, confirmă acesta. Testamentul aflat în mâinile noastre reprezintă o armă împotriva căreia nu poţi face nimic. Tu ne-ai fost trimis de peste mări ca fiind odrasla contelui de Rodriganda, iar eu aveam cunoştinţă de faptul că, în realitate, era vorba de o înlocuire. Voi arde toate scrisorile aflate în mâinile mele şi aş vrea să văd cum vei întoarce această armă împotriva mea!

— Amândoi sunteţi nişte fiinţe scelerate! strigă Alfonso.

— Tot ce se poate. Dar nu am nici o poftă să conlucrez cu un nerecunoscător. Trebuie ca şi noi să fim recompensaţi pentru ceea ce am izbutit să facem. Tu obţii din mâinile mele averea imensă a Rodriganzilor în Mexic. Se înţelege de la sine că am dreptul unei participări la ea şi aceasta prin căsătoria ta cu Josefa.

— Pe dracu'! Nu voi face aşa ceva!

În acel moment Josefa intră tare în el.

— Acesta este ultimul tău cuvânt?

— Da!

— Bine!

Rosti acest singur cuvânt, după care se întoarse şi ieşi spre uşă. El îşi dădu seama că fata este hotărâtă să ia o decizie capitală. I se făcu frică şi strigă după ea:

— Stai! Unde te duci?

— La judecător, spuse ea, oprindu-se din drum.

— Eşti dată dracului! Dar tu chiar îţi închipui că ai putea fi fericită alături de mine?

— Vei avea mână liberă în toate privinţele, dar ţin neapărat să fiu contesă de Rodriganda.

— Asta nu se poate! Ce o să spună contele Manuel dacă am să mă însor, fără permisiunea lui, cu fiica secretarului meu?

— Nu-ţi cer asta deocamdată. Putem aştepta cu căsătoria până după moartea lui, dar acum îmi dai o declaraţie scrisă, din care să reiasă că sunt logodnica ta.

Alfonso stătu şi chibzui puţin.

— Dar vrei să-mi dai testamentul în schimbul declaraţiei?

— Nu. Testamentul ţi-l dau numai în ziua nunţii noastre. Dar, în schimbul acestei promisiuni, îţi obţii libertatea şi poţi călători unde pofteşti.

Alfonso dădu din cap, cu un aer prefăcut.

— Bine, vei avea declaraţia.

— În sfârşit, ai devenit mai înţelept, dar să nu crezi cumva că acum totul e în regulă şi că poţi să-ţi întorci vorba după ce vei pleca de aici. Voi şti să mă răzbun, dacă nu te ţii de cuvânt.

Alfonso se strâmbă, dar semnă declaraţia întocmită de ea. Peste puţin timp ieşea din oraş călare, pe drumul care ducea spre coastă, ca să se îmbarce pentru Spania.

În clipa în care vasul părăsea portul, pătrundeau în el doi călăreţi cu caii în spume. Erau Inimă-de-urs şi Ucigătorul-de-bivoli. Ei întârziaseră mult din cauza bolii prietenului lor, Săgeata-trăsnetului. Când au ajuns la Mexico şi s-au interesat de conte, au aflat că părăsise oraşul cu o zi înainte. Şi-au forţat caii până peste poate, ca să-l ajungă din urmă, înainte ca el să atingă coasta, pe omul care scăpase până atunci de răzbunarea lor. Ajunseseră în fine aici, dar numai ca să vadă vaporul ieşind din port.

Din nou, duşmanul le scăpase printre degete!

Capitolul IX – Medicul german

Trecuseră aproape şase luni de la cele povestite de noi. Într-una din zile, un călăreţ voinic se îndrepta în trapul calului spre vechiul şi vestitul oraş Manresa, din provincia Barcelona. Omul era înalt şi lat în spate, iar pe chipul lui se citea bunătatea. Părul său blond şi trăsăturile feţei arătau că nu era de prin partea locului ci dintr-o ţară nordică, deşi pielea arsă de soare şi de vânt te făcea să cunoşti îndată că aveai de-a face cu un vânător de câmpii întinse, cu un cercetător al ţinuturilor bântuite de vânturi şi arşiţă. Era tânăr, să fi avut cel mult treizeci de ani, dar viaţa zbuciumată pe care o dusese îl făcea să pară puţin mai în vârstă.

Când ajunse la Manresa, începuse să se însereze. Drumeţul îşi opri calul în faţa unei clădiri frumoase, cu o tablă atârnată deasupra uşii, pe care scria cu litere aurite: „Hotel Rodriganda”. Sări de pe cal, aruncă frâul în mâna unui servitor şi intră înăuntru. În încăperea mare care slujea de restaurant, un om stătea singur la o masă.

— Buenas tardes[9] ― zise drumeţul.

— Buenas tardes! răspunse omul, sculându-se în picioare. Eu sunt hotelierul. Doriţi o cameră, senior?

— Nu, numai o gustare şi o sticlă cu vin, răspunse cu glas blând străinul.

Birtaşul îi aduse cele cerute, apoi întrebă:

— Aşadar nu rămâneţi peste noapte la Manresa?

— Nu, mă duc la Rodriganda. Mai e mult până acolo?

— O fugă de cal, senior. Într-un ceas sunteţi la castel. Mi s-a părut mie, ori parcă la început nici n-aveaţi de gând să vă opriţi la restaurantul meu?

— Aşa e, dragul meu, dar am văzut scris pe tablă numele Rodriganda, de aceea am intrat. Ce te-a făcut să dai numele ăsta hotelului d-tale?

— Fiindcă l-am ridicat din mila contelui de Rodriganda.

— Cum aşa?

— Păi, să vedeţi: eu am slujit multă vreme la castel şi cu banii pe care i-am adunat acolo am putut clădi hotelul.

— Atunci cunoşti bine castelul şi pe cei care locuiesc acolo?

— Foarte bine.

— Eu sunt medic şi am fost chemat la Rodriganda pentru conte. Te-aş ruga să-mi spui cine se află acolo în momentul de faţă.

— Cum să nu! S-ar putea însă, senior, să nici nu-l găsiţi pe conte în viaţă. De câtva timp a orbit şi după cum spun doctorii, fără nădejde de lecuire. Nu asta însă i-ar pune viaţa în primejdie, ci o altă boală. Se zice că ar avea piatră la rinichi şi pe lângă durerile cumplite pe care le îndură, bietul conte trebuie să fie operat fără întârziere. A chemat vreo câţiva chirurgi să-i facă operaţie, contesa Roseta însă, unica lui copilă, se împotriveşte. Am auzit totuşi că operaţia trebuie să aibă loc astăzi.

— Vai de mine! Atunci am sosit prea târziu! strigă străinul sărind în picioare. O să plec îndată, poate mai e timp!

— Nu cred, senior. O astfel de operaţie nu se face pe întuneric. Dacă au făcut-o, apoi au făcut-o azi-dimineaţă. Se prea poate însă ca să mai fi aşteptat, fiindcă domnişoara Rosa, fiica domnului conte, amâna din zi în zi, măcar că fiul contelui nu vroia să audă de aşa ceva.

— Contele Manuel de Rodriganda are şi un fiu?

— Da, unul singur, care a fost înfiat de un frate al contelui din Mexic şi a trăit din frageda copilărie acolo. A fost însă chemat de curând la castel fiindcă starea bătrânului s-a înrăutăţit.

— Cunoşti d-ta pe unul Mindrello?

— O, pe ăsta îl cunosc şi copiii! E un pârlit pe care toată lumea îl bănuieşte că ar face din când în când pe contrabandistul, altminteri e un om tare de ispravă şi nu l-aş da pe mulţi alţii care fac pe cinstiţii.

— Mulţumesc, senior; după cele ce-am auzit, trebuie să mă grăbesc. Buenas noches[10].

— Buenas noches, senior, doresc din tot sufletul să nu sosiţi prea târziu.

Doctorul Sternau plăti, încălecă şi porni în galop.

Ziua era pe sfârşite, aşa că Rodriganda cu greu putea fi ajunsă înainte de căderea întunericului, în timp ce catârul tropăia de-a lungul străzii, călăreţul scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită. Starea ei lăsa să se întrevadă că Sternau citise de multe ori rândurile pe care le conţinea. Cu toate acestea el despături din nou hârtia şi citi, pentru a suta oară, cuvintele scrise de o mână de femeie:

„Domnului doctor Sternau, str. Vaugirard 24, Paris

Dragă prietene,

La despărţire ne-am luat rămas-bun pentru totdeauna, au survenit însă împrejurări care mă silesc să te rog să vii cât mai neîntârziat la Rodriganda ca să salvezi viaţa contelui. Vino imediat ce vei primi rândurile mele şi ia-ţi şi instrumentele cu d-ta. Trage la Mindrello, contrabandistul şi întreabă de mine. Te rog, te implor, nu zăbovi nici o clipă.

Roseta”.

Drumul ducea acum printr-o pădure de stejari, el însă nu vedea nimic din ce era în juru-i. Gândurile i se duceau înapoi la Paris, unde o cunoscuse, printr-o simplă întâmplare, în grădina zoologică, pe această Roseta, o făptură încântătoare. Zicea că e domnişoara de companie a contesei de Rodriganda, în trecere, împreună cu stăpâna ei, prin Franţa. Atât era tot ce ştia despre ea. O îndrăgise din primul moment, dar nu nădăjduia s-o mai vadă vreodată.

Şi acum... scrisoarea. Fără o clipă de şovăire alerga la chemarea ei.

Când soarele asfinţi pe după dealuri, ajunse la Rodriganda. Satul era frumos şi curat, căsuţele împrejmuite cu grădini înflorite.

Întrebă pe un om întâlnit în cale unde locuieşte Mindrello. Omul îl îndreptă la o căsuţă sărăcăcioasă, tocmai din marginea satului. Găsi pe ai casei la cină.

— Locuieşte aici unul Mindrello? întrebă Sternau după ce-şi legă calul de gard.

— Eu sunt, răspunse un bărbat mărunţel, dar bine legat, ridicându-se de la masă.

— Cunoşti d-ta pe domnişoara de companie a contesei de Rodriganda?

— Cum o cheamă? cercetă omul privindu-l iscoditor.

— Roseta.