/ Language: România / Genre:adv_western / Series: Karl May, opere

Moartea împăratului

Karl May


MOARTEA ÎMPĂRATULUI

De pe tron la eşafod (5)

Karl May

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

docx: https://is.gd/qKLM6J

ePub: https://is.gd/1T1Ejn

─——————————————————————──—————

Capitolul I – De la Barcelona la Veracruz

Pe moşia întinsă, cu falnicul ei castel al vechii familii de Rodriganda y Sevilla, stăpânea, de şaptesprezece ani, falsul conte Alfonso şi părinţii săi, Clarissa şi avocatul Gasparino Cortejo. Pe când aceştia doi din urmă stăteau, într-o seară de la începutul anului 1867, de vorbă într-una din somptuoasele încăperi ale castelului, unul din servitori veni să aducă scrisorile sosite. Cortejo cercetă plicurile şi zise deodată cu mirare:

— A, uite ceva din Mexic!

Deschise scrisoarea şi începu s-o citească. Pe măsură ce citea, chipul i se îngălbenea şi, după ce sfârşi, căzu zdrobit pe canapea. Clarissa îl privea încremenită. Luă şi ea scrisoarea şi începu să citească răspicat, cuvânt cu cuvânt, următoarele:

„Dragă unchiule,

Îţi scriu în cea mai mare grabă de la hacienda del Erina, căci s-au petrecut evenimente foarte grave şi importante. Contele Fernando a reuşit să scape din sclavie şi s-a întors aici. Şi nu e singura lovitură pe care ne-o dă soarta. Toţi ceilalţi vrăjmaşi ai noştri, pe care îi credeam morţi de mult, sunt cu el: Sternau, cei doi fraţi Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs, Emma Arbellez, Karja, până şi Mariano! Landola a fost un ticălos care ne-a tras pe sfoară. În loc să-i omoare, i-a debarcat pe o insulă pustie, de unde au scăpat, nu ştiu prin ce mijloace şi acum se află toţi la fortul Guadalupe, în tovărăşia celui mai aprig duşman al nostru, Juarez.

Tata a plecat şi am trimis pe cineva după el ca să ia măsuri grabnice pentru a înlătura pe aceşti neîmpăcaţi duşmani ai noştri. Dacă nu reuşeşte, suntem pierduţi!

Nepoata ta,

Josefa”

Atât Cortejo cât şi demna lui tovarăşă nu bănuiau nici pe departe că evenimentele descrise de Josefa se petrecuseră cu mult înainte şi că nu numai duşmanii lor, dar ei înşişi se aflau de câtva timp în puterea bizarului doctor Hillario.

— Trăiesc... toţi... toţi! bâigui Clarissa. În ce primejdie ne aflăm! Doamne! Doamne, nu ne putem şi noi bucura în tihnă de fructele muncii noastre?

— Lasă bocetele, că nu folosesc la nimic. Acum trebuie să vedem ce e de făcut. Mai întâi cu don Fernando. Îngăduinţa lui Pablo se răzbună.

— N-a fost îngăduinţă. Tu singur mi-ai spus că era numai o prefăcătorie, ca să ne aibă pe noi în mână.

— Negreşit că îşi avea motivele lui. El are o fată şi noi un băiat. Fiul meu e moştenitorul contelui; socotea să-şi mărite fata cu Alfonso, ca să aibă şi el parte la avere. Alfonso n-a vrut. Deşi i-am lăsat pe Pablo şi pe Josefa să se bucure de veniturile moşiilor din Mexic, nu ne-a iertat însă că fiul nostru n-a vrut să-i ia fata.

— Ai dreptate, Gasparino. Dar ce zici de reapariţia celorlalţi? Bănuiesc că-i o născocire de-a Josefei.

— Nu cred. Sunt încredinţat că Landola i-a lăsat în viaţă cu un anumit scop.

— Ce interes avea? Ca să se pomenească într-o bună zi cu ei în spinare?

— La asta nu se aştepta el. Credea numai că atâta timp cât vor trăi ei, acolo în insula aceea părăsită, o să aibă cu ce mă ameninţa ca să-mi stoarcă bani, măcar că i-am plătit serviciile împărăteşte. Mă mir chiar că m-a lăsat în pace până acum.

— Lasă că o să te pomeneşti cu el la timp, fii pe pace.

— Pungaşul! Când mă gândesc ce bine pusesem toate la cale! Rodriganzii înlăturaţi. Contele Manuel n-a putut face atâţia ani nimic împotriva noastră. Să vadă cum corbii gonesc pe vulturi din cuib ca să se aşeze ei în locul lor... Nu-ţi venea să râzi? Şi acum... tot ce-am clădit se năruie dintr-o dată din pricina lăcomiei acestui Landola. Îmi vine să înnebunesc, nu alta.

— Ce e de făcut? Trebuie să dispară toţi, ca acum şaptesprezece ani şi cât mai curând cu putinţă.

— Treaba asta o las în grija lui Pablo. Deocamdată primejdia cea mai mare pentru mine e Landola. Fără mărturia lui nu se poate dovedi nimic împotriva noastră.

— Atunci omoară-l.

— Să vorbesc mai întâi cu el. Poate că e mai bine să-l las încă în viaţă, cel puţin cât mai pot trage foloase de pe urma lui.

— Tot la Barcelona e?

— Da. Se pare că a făcut o imprudenţă şi asta îl sileşte să stea ascuns de frica poliţiei. Ia şi scrie-i imediat lui Alfonso la Madrid. Trebuie să afle şi el ce s-a întâmplat şi să ne sfătuim ce e de făcut. Eu plec chiar azi la Barcelona. În astfel de împrejurări, cea mai mică zăbavă poate avea consecinţe dezastruoase.

În aceeaşi noapte, Gasparino Cortejo se afla în drum spre Barcelona. Odată ajuns acolo, trase la un han şi porni apoi pe jos pe străzile oraşului. Ajunse într-o uliţă mai dosnică şi intră în cocioaba unui cârpaci care închiria o odăiţă că vai de ea. Chiriaşul era Henrico Landola sub un nume fals.

Îl găsi pe acesta plictisit de moarte.

— Lasă că îţi aduc eu o afacere care o să te distreze, îi zise Gasparino Cortejo.

— Aş fi foarte bucuros, cu atât mai mult cu cât poliţia văd că a mai slăbit cercetările şi ştii că mie îmi place mai mult munca şi lupta decât pacea şi trândăvia.

— Foarte bine. O să-ţi dau eu imediat de lucru.

— Ce anume?

— O călătorie îu Mexic. S-au ivit oarecare nemulţumiri că rămăşiţele contelui Fernando au rămas acolo, în loc să fie aduse şi îngropate aici în cavoul familiei de Rodriganda. Ca să împiedicăm aceste imputări, trebuie să se ducă neapărat cineva în Mexic să aducă sicriul cu osemintele contelui. Vrei să te însărcinezi dumneata cu afacerea asta?

— Du-te dracului cu afacere cu tot... mormăi Landola. Un cadavru pe bord atrage nenorocire.

— Aş! Superstiţii prosteşti. Nu te ştiam-aşa slab de înger.

— Lasă-l pe conte să se odihnească acolo unde e.

— Unde adică?

— Cum unde? În Mexic.

— Ori în sclavie.

Landola tresări şi-l privi pe Cortejo încremenit.

— În sclavie? Ce vrea să zică asta?

— Că l-ai vândut pe conte ca sclav. Tăgăduieşti cumva?

— Cine ţi-a spus o minciună atât de gogonată?

— Minciună? Cunosc fiecare amănunt al trădării dumitale şi încă de mult.

— De la cine?

— De la Alfonso.

— Aşadar, fratele dumitale nu şi-a ţinut pliscul şi i-a spus nepotului său ce nu trebuia.

— Atunci, ai lucrat din ordinul lui Pablo? Eu nu mai însemnam nimic...

— Dumneata erai aici şi el acolo unde se petrecea povestea. Trebuia s-ascult de ce spune el.

— Hm... Tot aşa ai făcut pe urmă, de pildă, cu Sternau si tovarăşii săi?

— Astia sunt morţi.

— Sau sclavi...

— Prostii.

— Ori debarcaţi pe o insulă pustie...

— I-ascultă, senior, dumneata visezi ori vorbeşti aiurea.

— Aşa e, am visat şi ştii ce? Că din anumite motive nu i-ai înecat, ci i-ai lăsat undeva pe o insulă, ca să mă ai la mână când ţi-o veni să mă şantajezi. Toţi se află acum liberi în Mexic, mai bine zis la cartierul general al lui Juarez, cu prietenii şi partizanii preşedintelui.

Landola se făcu pământiu la faţă.

— Nu se poate! Poate stafiile lor...

— Atunci e şi don Fernando un strigoi, deşi recunoşti că trăieşte.

— Cum, e şi el cu ei? Cine ţi-a spus dumitale basmul ăsta, senior?

— Basm? Îndrăzneşti să mă şi înfrunţi? strigă Gasparino Cortejo înfuriat. Ce obrăznicie! Crezi că am făcut drumul de la Rodriganda la Barcelona ca să-ţi spun basme?

Landola se reculese. Văzu că totul fusese descoperit ― pe ce cale nu ştia nici el ― şi se gândi să ia o atitudine dârză ca să-l intimideze pe adversar.

— Obrăznicie? zise el pe un ton rece, deşi în pieptul lui clocotea un adevărat vulcan. Te poftesc să nu mai întrebuinţezi astfel de expresii dacă vrei să-ţi răspund. Eu nu sunt un ticălos...

— Atunci cum numeşti dumneata un om căutat de poliţie? zise Cortejo privindu-l cu dispreţ.

— Senior, se indignă Landola, cercetările pornite împotriva mea sunt de ordin politic. Ştii foarte bine că sunt trimis de guvernul spaniol să aflu situaţia statelor din Europa centrală şi unul din aceste state are tot interesul să mă înlăture din cale.

— Eşti un spion ordinar.

— Senior Cortejo!

— Spion şi nu al Spaniei, altminteri n-ar avea ea nici un interes să te extrădeze, dimpotrivă, ar căuta să te ocrotească. De ce vrea atunci să te aresteze?

— În aparenţă numai ca să nu-şi atragă neplăceri.

— Gogoşi! Ştiu eu ce spun. Spania n-are nici un amestec în mârşăviile dumitale. Ai luat bani de la o putere străină ― pentru ce, nu ştiu ― şi acum eşti căutat să dai banii înapoi, o sumă foarte mare.

— Minciuni!

— Ei aş! Dar au să te prindă în cele din urmă şi au să te extrădeze, fiindcă nu eşti cetăţean spaniol.

— Să poftească! N-au să pună ei mâna pe mine.

— Nu fi atât de sigur. Ce-ar fi să opresc pe cel dintâi sergent de stradă şi să-i spun că eşti Henrico Landola?

— Te-aş avea tovarăş în puşcărie, fiindcă aş spune şi eu tot ce ştiu despre dumneata.

— Nu ti-ar conveni defel. Esti executorul tuturor planurilor mele, deci părtaş, ba încă şi mai mult şi pedeapsa ţi-ar fi cel puţin ca şi a mea.

— Crezi într-adevăr că asta m-ar împiedica să te denunţ?

— Sunt sigur, zise Cortejo cu glas hotărât.

— Atunci te înşeli grozav. Spuneai chiar dumneata adineauri că poliţia mă caută ca să mă aresteze şi să mă înlăture pentru totdeauna; adică: sau să mă condamne la închisoare pe viaţă sau la moarte. Aşa stând lucrurile, mi-e cu totul indiferent dacă denunţându-te pe dumneata soarta mea ar fi aceeaşi.

— N-ai decât s-o faci, tot n-o să te creadă nimeni.

— O s-aduc dovezi. Am destule la dispoziţie. De pildă, scrisorile dumitale, în care îmi spui cum să procedez în cutare sau cutare chestie.

— Degeaba vrei să mă sperii. Scrisorile nu mai există.

— Zău? Aşa crezi? hohoti Landola cu ironie.

— Convenisem amândoi ca să le distrugem reciproc după ce le vom citi.

— Aşa e. Sunt sigur că pe-ale mele le-ai ars imediat.

— Bineînţeles!

— Adevărat? întrebă Landola privindu-l iscoditor.

— Eu m-am ţinut de cuvânt.

— Ai procedat foarte cinstit, recunosc, dar şi prosteşte în acelaşi timp, zise Landola uşurat ca de o povară. Ar fi putut fi o dovadă împotriva mea.

Cortejo râse batjocoritor.

— Prosteşte, zici? Vezi mai bine de prostia dumitale! Scrisorile puteau fi în acelaşi timp şi dăunătoare mie.

— Ai dreptate. Reieşea lămurit din ele că îti executasem ordinele. Şi crezi, într-adevăr, că eu le-am distrus pe cele primite de la dumneata? Te înşeli, senior. Le am pe toate, nu lipseşte nici una din ele.

— Atunci eşti un mincinos şi un trădător. Cu toate astea n-ai ce face nici dumneata cu ele, fiindcă te-ar putea acuza în egală măsură.

— Zău? Cine poate dovedi că nu ţi-am executat ordinele?

— Eu. Te denunţ, spunând că eşti piratul Grandeprise.

— Întreprinderea ca şi corabia erau ale dumitale. Capitalul era al dumitale şi câştigul îl împărţeam.

— Pe din două; vorbă să fie! Sunt sigur că m-ai pungărit în mod ordinar.

Landola rânji.

— Tot ce se poate, stimate senior Cortejo. Se înţelege de la sine că nouăzeci la sută opream pentru mine.

— Nouăzeci! strigă Cortejo indignat.

— Era şi firesc. Dumneata stăteai frumuşel acasă, la adăpost şi eu cu băieţii mei ne puneam viaţa în primejdie. Las' că şi aşa ai câştigat destul.

— Nouăzeci la sută! mormăi cu disperare notarul. Trebuie să se fi ridicat la sume fantastice... milioane... Şi ce-ai făcut, pentru Dumnezeu, cu atâţia bani?

— I-am băut, i-am jucat la cărţi... mai ştiu eu ce!

— Mare dobitocie...

— Pentru ce? Când nu ştii dacă mâine nu te vei bălăbăni în spânzurătoare, cauţi să-ţi trăieşti viaţa. Dar ca să te liniştesc, află că am pus şi ceva deoparte, atât cât să-mi petrec în tihnă bătrâneţile.

— I-ai ascuns? Unde? întrebă repede Cortejo.

— Nu cumva crezi că o să ţi-i dau?

— Bine, păstrează-i, fii însă sigur că mă voi purta cu dumneata tot aşa cum te vei purta dumneata cu mine.

— N-ai vrea să-mi spui şi mie ce vrei să-nţelegi cu asta?

— Voi lăsa la o parte toate considerentele şi-ţi voi cere socoteală pentru faptul că l-ai lăsat în viaţă pe contele Fernando.

— Dovedeşte-mi mai întâi că trăieşte.

— Aşa mi-a scris nepoată-mea. Landola păli.

— Nu l-am omorât, fiindcă fratele dumitale mi-a cerut să-l las în viată.

— Ţi-a spus şi pentru ce contele trebuia să dispară?

— Da, ca să-i lase locul lui Alfonso.

— Atunci ştii şi de ce nu te-a lăsat să-l omori.

— Nu, mi-am închipuit însă care e pricina. Dumneata ştii că Josefa era îndrăgostită la nebunie de Alfonso? Vroia cu orice preţ să fie contesă de Rodriganda. Dacă reuşea, contele s-ar fi odihnit pe veci în mormântul lui. Dar Alfonso nu vroia să ştie de ea.

— Nici eu. Bufnita aceea, contesă de Rodriganda!

— Poate că ai dreptate, ea însă şi tatăl ei n-au zis tot aşa. Alfonso şi dumneata aveaţi tot, pe când ei n-aveau nimic. Vroiau şi ei partea lor, adică să stăpânească moşiile şi toată averea contelui din Mexic.

— Le-au şi stăpânit, fiindcă nu mi-au trimis un gologan din veniturile pe care le-au încasat.

— Nici nu le-ai cerut.

— Ba da, dar degeaba.

— Atunci înţeleg de ce nu s-a mai interesat fratele dumitale de conte. Dacă nu-l lăsai să se bucure în voie de venituri, mă trimitea să-l aduc. Atât dumneata cât şi Alfonso aţi fi fost pierduţi.

— O să i-o plătesc eu lui Pablo, fii pe pace! Dar ce dracu' te-a făcut să te învoieşti la o trădare împotriva mea?

— M-a plătit bine şi eu sunt pentru cine dă mai mult.

— Eşti un nemernic! Vezi acum care e rezultatul mişeliei dumitale: don Fernando s-a întors acasă.

— Cum a scăpat din sclavie?

— Nu ştiu. Unde îl lăsaseşi?

— În Harar. Comunicarea cu ţara aceea e foarte anevoioasă şi o fugă e aproape imposibilă. Nici nu-mi vine să cred că e adevărat.

— O s-aflăm noi amănuntele. Dar cu ceilalţi despre care îmi scriseseşi că s-au înecat?...

— Pesemne că au scăpat înot, râse Landola.

Cortejo se înfurie.

— Mai îndrăzneşti să-ţi baţi acum şi joc de mine? strigă el indignat. Dumitale îţi arde de glume, când suntem ameninţaţi din toate părţile. De ce nu i-ai înecat, după cum ne fusese înţelegerea?

— Mai întâi fiindcă îmi plătiseşi prea puţin şi apoi, pentru că o dată morţi nu-mi mai puteau fi de nici un folos. Vezi că pungaşii nu sunt întotdeauna sinceri. Noi suntem amândoi nişte pungaşi. M-am gândit că poate o să vină o vreme când o să uiţi recunoştinţa pe care mi-o datorezi. De aceea am dus pe prizonieri pe o insulă pustie din Oceanul Pacific şi i-am lăsat acolo.

— Mare prostie ai făcut! Tocmai unde circulaţia vapoarelor e mai mare.

— Prostie? Te înşeli. Insula nu e cunoscută de nimeni, afară de mine.

— Vezi acum că o mai ştiau şi alţii, altminteri n-aveau cum fugi prizonierii, Ai procedat cu o nesocotinţă de neiertat.

— Afacerea e destul de neplăcută, recunosc şi eu, zise Landola. Aş putea zice chiar primejdioasă.

— Şi ştii dumneata de ce e atât de primejdioasă? Fiindcă toţi evadaţii se află acum la cartierul general al lui Juarez.

Landola se plimba îngândurat prin cameră. Deodată se opri în faţa lui Cortejo şi zise hotărât:

— Cred că altceva mai bun n-am avea de făcut decât să plece cineva în Mexic şi să pună în practică planul de odinioară.

— Adică să-i omoare? Şi cine s-o facă?

— Eu.

— Dumneata? Hm... Să mă mai gândesc. Afacerea cere multă băgare de seamă. Nu mă pot învoi să pleci, decât după ce mă voi încredinţa pe deplin că nu o să mă tragi iar pe sfoară.

— Cât dai?

— Eu nu dau nimic. Cere dumneata.

— Ţii minte cât mi-ai dat atunci? Zece mii de duros. Acum să îmi dai douăzeci.

— Nici un gologan mai mult de cinci mii.

— Da? Atunci să nu ne mai răcim gura degeaba, zise Landola şi-i întoarse spatele.

— Oho! Se repezi Cortejo, stai că nu merge aşa. Vrei? Bine. Nu? Mă duc singur, fiindcă acum am de gând să supraveghez eu executarea.

Landola se dădu un pas îndărăt şi-l privi uluit.

— Cum, vrei să vii şi dumneata?

— Da. Mai întâi, vreau să fac o vizită prea scumpului meu frate Pablo şi pe urmă, să fac şi eu cunoştinţă cu stimata mea nepoată.

— Bine, bine, dar de ce tocmai acum?

— Pentru că aşa îmi place. M-ai tras pe sfoară. Pablo de asemenea. De data asta n-o să vă mai meargă.

— A, aşa? Vrei să ne supraveghezi... Crezi că suntem noi oamenii care să ne lăsăm controlaţi de alţii?

— N-am spus că vreau să vă controlez. Vreau să lucrez împreună cu voi.

— Hm... asta e altceva. Cum stau însă lucrurile, nu rămâne vreme multă de pierdut.

— Vom pleca la cea dintâi ocazie. O să mă interesez ce vapoare sunt în port.

— Pot să-ţi spun şi eu: unul singur care pleacă poimâine la Rio de Janeiro.

— Cu atât mai bine. Odată pe vapor, scapi de urmărirea poliţiei şi la Rio vom găsi destule ocazii ca să ne îndreptăm spre Mexic.

— Tot ce se poate, dar cum să mă urc pe bord? Pe mandatul de arestare sunt trecute toate semnalmentele mele şi au să mă recunoască imediat.

— Foarte lesne de înlăturat primejdia. Ştii ce înseamnă colle de face?

— A, ce-a făcut francezul acela care a transformat pe o babă într-o fată tânără, căreia i-au dispărut toate zbârciturile?

— Da. Pe urmă o perucă şi o barbă false, un paşaport pe numele altuia şi treaba s-a făcut. De altminteri, n-ar fi pentru întâia oară, nu e aşa?

Landola rânji.

— Un paşaport pe numele altuia? Asta e o născocire a tartorului ca să-şi ajute drăcuşorii.

— O să ţi le procur eu pe toate. O să am şi eu trebuinţă de aşa ceva; când vom merge în Mexic nu e nevoie să mă recunoască nici pe mine, nici Sternau şi nici prietenii lui.

— Atunci deghizarea o vom face numai după ce vom ajunge acolo.

— Nu se poate. Paşapoartele şi înfăţişarea trebuie să fie de la început aceleaşi. Nu putem părăsi vaporul decât sub aspectul sub care ne-am îmbarcat.

— Bine zici.

— Atunci ascultă. Eu călătoresc sub numele de Antonio Veridante, avocat şi împuternicitul contelui Alfonso de Rodriganda. Mă duc în Mexic ca să iau în primire raportul despre mersul afacerilor de acolo, cu acte în regulă...

— Pe care ţi le vei fabrica singur...

— Nici cu paşaportul nu voi avea prea multă bătaie de cap. Cu toate astea o să-mi iau şi actele mele adevărate de legitimare fiindcă s-ar putea să am nevoie de ele.

— Eşti foarte prevăzător după cum văd.

— Bineînţeles că-mi trebuie şi un secretar.

— Şi conţopistul ăsta o să fiu eu? Ştii că o să mi se urce la cap!

Discutară amândoi planul în toate amănuntele.

— Rămâne acum de hotărât când şi unde să ne întâlnim, încheie Landola.

— Poţi pleca din oraş la lumina zilei? îl întrebă Cortejo.

— Nu prea, mai ales că am şi ceva bagaj cu mine.

— Atunci sunt silit să rămân în Barcelona până ce se înnoptează. Dumneata să te duci când s-o întuneca la marginea pădurii şi să mă aştepţi pe şoseaua care duce la Manreza. Dacă vezi o trăsură apropiindu-se, fluieră de trei ori, ca să ştiu că eşti dumneata. Eu mă duc acum în port, să mă interesez de vapor. Adios.

— Adios, senior.

Se despărţiră.

— Afurisit lucru!... mormăi Landola. Cum dracu' or fi scăpat, nu pricep. Ce prostie din partea mea să nu mă interesez atâta timp de ei! Nu e vorbă, cui i-ar fi trecut prin gând... La urma urmei, mie n-au ce să-mi facă, mă ascund şi atâta tot, dar Cortejo ăsta cu tot neamul lui e pierdut dacă nu reuşeşte să înlăture din capul locului primejdia. Cinci mii de duros... Lasă că o să dea el mai mult... o să-i scot şi dinţii din gură. O să-mi caut pe urmă un colţişor de lume tăinuit, unde să mă bucur în tihnă de rodul muncii mele.

Cortejo află în port ce vroia să ştie. Aşteptă la un han până se întunecă, apoi porni spre casă.

Când ajunse la locul hotărât, auzi un fluierat repetat de trei ori. Opri trăsura, Landola îşi puse cufărul pe capră, lângă vizitiu, se sui lângă avocat şi porniră mai departe.

— S-a isprăvit cu căpitanul! râse fostul pirat al mărilor. Când plecăm?

— Poimâine la nouă dimineaţă.

— Atunci avem destulă vreme să ajungem.

Până la Rodriganda nu mai schimbară nici o vorbă între ei. Ajunşi aici, Landola se ţinu tot la o parte, ca să nu fie văzut la lumina felinarelor. Cortejo îl duse într-una din camerele de musafiri şi-i aduse singur de mâncare, pe urmă trecu în apartamentul Clarissei, care-l aştepta cu nerăbdare.

— Ah, cum mă neglijezi! se miorlăi ea. Ai sosit de mai bine de o jumătate de oră şi de-abia acum vii să mă vezi.

— Am avut niţică treabă, răspunse el. Landola e aici.

— Vai de mine! Nu ştii că e urmărit de poliţie? Ce-ai făcut, pentru Dumnezeu?

— Nu-ţi fie frică, n-o să vină nimeni să-l caute în castel.

— Şi cât stă?

— Până mâine noapte, pe urmă plecăm.

— A mărturisit?

— Da, tot...

— Banditul! Pentru ce a făcut ticăloşia asta?

— Ca să mă aibă la mână. De altfel, fratele meu l-a plătit şi el destul de bine ca în loc să-l omoare pe don Fernando, să-l ducă undeva departe.

— Aşadar frate-tău a fost şi el un ticălos care s-a purtat prost cu tine.

— Cam aşa ceva! O să mă răfuiesc eu cu el, fii pe pace.

— Cum o să faci? Tu aici şi el acolo...

— Piedica asta o s-o înlătur eu, n-avea grijă.

Clarissa se înspăimântă.

— Ce... nu cumva vrei să pleci în Mexic?

— Ai ghicit, mai ales că sunt silit s-o fac.

— Şi când pleci?

— Mâine seară.

— Singur?

— Nu, cu Landola.

— Cu trădătorul ăsta! Te mai poţi încrede tu în el?

— Întreabă-te mai bine dacă se poate încrede el în mine.

Clarissa îl privi întrebător.

— Ce înseamnă cuvintele tale?

Notarul zâmbi cu înţeles.

— Mă ştii pe mine că vorbesc fără rost?

— Hm... citesc în ochii tăi că ai ceva de gând.

— Fă-te cărturăreasă, dragă, râse el. Ce ghiceşti în ochii mei?

— Nimic bun.

— Tot ce se poate.

— Ai aflat de la Landola ceva ce nu ştiam noi?

Cortejo îi povesti amănunţit convorbirea pe care o avusese cu fostul pirat.

— Toate bune, zise ea la urmă, dar nu văd de ce te-ai deghiza şi tu.

— Am eu motivele mele. Uiţi că cei din Germania ne-au urmărit mereu fiecare mişcare.

— Ai dreptate. Poate că o fac şi acum.

— Mai mult ca sigur. Sunt convinşi că Alfonso nu e adevăratul fiu al contelui. Probabil au şi aflat că dispăruţii s-au reîntors. Cine ştie ce le vor fi scris de pe acolo? Şi apoi, nu ştim cum stau lucrurile în Mexic. Frate-meu e suspectat, de aceea nu trebuie să se ştie că sunt şi eu un Cortejo.

— Bine zici. Nu înţeleg însă de ce trebuie să te duci şi tu peste ocean.

— Zău? Ce crezi tu că o să facă don Fernando când s-o întoarce acasă?

— O să-şi ceară îndărăt moşiile.

— Asta se-nţelege de la sine. Mai vine şi chestia cu mormântul.

— A, o să pună să-l deschidă.

— Nici asta n-ar fi nimic. Fusese îngropat fiind crezut mort, deşi nu era decât o moarte aparentă. Ştii tu ce este un somn cataleptic?

— Mi se pare că e ceva groaznic. Auzi tot ce se petrece în jurul tău.

— Aşa e. Deci, contele era în somn cataleptic. Alfonso al nostru se afla acolo. Contele a auzit tot ce a vorbit el cu Pablo şi Josefa lângă catafalc şi a aflat probabil cum stau lucrurile.

— Madonna! Atunci trebuie negreşit să moară de-a binelea.

— Moartea lui e o necesitate, un lucru bine stabilit, fiindcă nu numai că o să-şi reclame averea, dar o să ceară autorităţilor o pedeapsă foarte aspră pentru noi. Pe urmă mai e şi altceva. Doctorul acela Sternau e şi el tot atât de primejdios.

— Bine zici. Bănuia el ceva atunci când a fost operat don Manuel.

— Da. Şi-am observat eu bine. Era convins că Alfonso nu e veritabilul fiu al lui don Manuel.

— Să moară şi el!

— Nici nu se poate altfel. De asemenea, nici una din persoanele amestecate în această afacere nu trebuie să scape.

— Doamne sfinte, pe câţi i-ai condamnat la moarte, Gasparino dragă?

Cortejo se întinse cu voluptate pe divan şi-şi aprinse tacticos o ţigară.

— Stai să ţi-i enumăr: don Fernando, Pedro Arbellez, fiică-sa, Karja, Maria Hermoyes, Sternau, Mariano, cei doi Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Juarez.

— Cum şi Juarez? întrebă Clarissa înfiorându-se de plăcere.

— Da. La el se întâlnesc toate iţele. Ştie tot. Acum e vorba să aflăm cine ne mai cunoaşte secretul. Crezi că mă pot eu bizui, în împrejurarea asta, pe Landola şi pe frate-meu?

— Nici vorbă nu poate să fie, amândoi sunt nişte pungaşi şi trădători.

— Şi apoi Pablo e foarte urât acolo şi surghiunit, aşa că nu ne poate fi de nici un folos.

— Ai dreptate. Văd şi eu că trebuie neapărat să pleci.

— Nu e aşa? Să nu crezi că nu-mi vine greu să te părăsesc, Clarissa...

— Nici mie să te las să pleci, dar pentru copilul nostru trebuie să ne supunem soartei. Reuşim? Va fi revederea cu atât mai plăcută. Te rog însă din suflet, Gasparino, fereşte-te de acest Landola.

— Fii fără grijă.

— Vrei să-i dai banii înainte?

Un zâmbet diavolesc apăru pe buzele lui Cortejo.

— Banii? rânji el. N-o să-i vadă niciodată.

Clarissa îl privi nedumerită.

— Cum, vrei să-l tragi pe sfoară?

— Ai mai văzut tu să tragă cineva pe sfoară un mort? râse el.

— Ce... o să-l omori şi pe el? întrebă ea sărind de pe scaun.

— După ce nu voi mai avea nevoie de el, îl expediez la repezeală pe lumea cealaltă. Cine a îndrăznit să mă înşele pe mine, Gasparino Cortejo, acela trebuie să-şi primească pedeapsa, chiar de-ar fi propriul meu frate.

— Adică... bâigui ea.

— Ce, adică?

    — Şi fratele tău te-a înşelat...

— Nu numai atât, el e singurul vinovat de tot ce s-a întâmplat, strigă Cortejo, izbind înfuriat cu pumnul în masă. L-a plătit pe Landola ca să-l lase pe don Fernando în viaţă, ca să mă aibă la mână şi ticălosul acela s-a gândit să facă acelaşi lucru cu ceilalţi.

— Înţeleg că ai dreptate, dar vezi că e fratele tău... zise ea cu un zâmbet perfid pe buzele ei cărnoase.

— Aşadar şi aici suntem de aceeaşi părere, râse Cortejo. Nu te-ai supăra deloc dacă l-aş învăţa niţel minte şi pe frate-meu.

— Te miri? Auzi! Să ne păgubească băiatul de o grămadă de parale...

    ― Ca să-i arunce pe fereastră! În gura revoluţiei...

— S-a făcut de râs. Mai întâi vreau să mă slujesc de el pentru a mă scăpa de vrăjmaşii mei neîmpăcaţi, pe urmă vine rândul lui şi al lui Landola.

— Şi cu Josefa ce vrei să faci? întrebă ea cu ochii sclipitori de ură.

— Ceea ce o să fac şi cu ceilalţi.

Clarissa îi puse atunci mâna pe umăr şi zise răsuflând adânc:

— Mulţumesc, Gasparino. Numai aşa Alfonso al nostru poate fi adevăratul conte de Rodriganda, iar noi stăpânii unei averi imense.

Capitolul II – Deghizarea

În rada portului din Rio de Janeiro, capitala Braziliei, se putea vedea într-una din zile un vapor ancorat, care, deşi nu era mare, era însă foarte cochet şi elegant. Se cunoştea imediat că vaporaşul nu era un vas comercial, ci particular, pentru excursii de plăcere. Vaporaşul se pregătea tocmai să ridice ancora, căci pe coş ieşea o trâmbă de fum gros, când marinarii de pe bord văzură o barcă, în care vâsleau cu putere patru oameni vânjoşi, alunecând ca o săgeată pe apă şi îndreptându-se spre vapor. Persoana care stătea pe banca din mijloc părea să fie un marinar adevărat. Ochii lui albaştri, cu privirea blajină, priveau cu plăcere la vaporaş şi, când ajunse lângă el, sări sprinten pe scăricică şi într-o clipă fu pe punte. Aici timonierul îi ieşi înainte şi-i zise:

— Domnule căpitan, au venit doi domni care vor să vorbească imediat cu dumneata. Au aflat că ne ducem la Veracruz şi...

— Vor să vină şi ei, nu e aşa? Hm... vom vedea noi, adăugă căpitanul, înaintând spre cei doi străini.

— Ce doriţi dumneavoastră, domnilor?

— Îmi daţi voie să mă prezint: mă numesc Antonio Veridante, avocat în Barcelona, iar domnul acesta e secretarul meu, zise unul din ei. Am auzit că vă duceţi la Veracruz şi v-aş ruga să aveţi bunătatea să ne luaţi şi pe noi.

— Îmi pare rău, domnilor, dar nu se poate.

— De ce nu? întrebă avocatul încruntând sprâncenele. Plătim bine şi...

— N-are importanţă. Vasul nu e un vapor comercial şi nici de pasageri, ci particular.

— Atunci ne refuzaţi?

— Regret, dar n-am încotro.

— Ne bizuisem atât de mult pe amabilitatea dumneavoastră încât adusesem şi bagajul cu noi pe punte.

— Cum, aţi trimis înapoi luntrea care v-a adus aici?

— Nu, nu, n-a vrut timonierul să ne lase. E de partea cealaltă a vasului.

— Atunci, domnilor, vă urez să găsiţi cât mai curând o altă ocazie.

— Bine ar fi, oftă avocatul, altminteri ar trebui să pierd o mulţime de bani într-o afacere care nu suferă întârziere.

— Aha, aşa!

Căpitanul îşi aruncă ochii la cei doi străini. Păreau să fie oameni de treabă.

— Vreo bancă al cărei reprezentant sunteţi? întrebă el.

— Nu, afaceri cu totul particulare. Sunt trimis de o persoană din aristocraţie pentru... în sfârşit, ce să fac dacă nu se poate!

— Îmi daţi voie să vă întreb despre cine e vorba?

— Mă rog... contele de Rodriganda.

La cuvintele acestea căpitanul se dădu mai aproape.

— Cum, ce-aţi spus? Contele de Rodriganda, care are un castel pe moşia cu acelaşi nume în Spania?

— Da.

— Ştiu că are şi în Mexic câteva moşii întinse. Bine, vă iau. Aveţi acte de legitimare la dumneavoastră?

— Cum să nu! Doriţi să le vedeţi?

— Nu acum, mai târziu. Vaporul e gata de plecare şi mai am o grămadă de treabă. Trimiteţi luntrea care v-a adus îndărăt la mal. Peters!

Un marinar veni în fugă.

— Du pe domnii în cabina din faţă. Tu vei avea grijă de dumnealor pe tot timpul călătoriei aşa că eşti dispensat de serviciu.

— Am înţeles, domnule căpitan! Salută marinarul, apoi întorcându-se spre cei doi străini, zise într-o spaniolească stricată: Urmaţi-mă!

Îi duse într-o încăpere mică, dar drăguţă, cu două paturi suprapuse.

— Asta e cabina dumneavoastră. Poftiţi şi vă instalaţi, eu mă duc s-aduc apă şi ce mai trebuie.

Când îl văzură plecat, Cortejo întrebă mirat pe tovarăşul său:

— Ce-o mai fi şi asta, senior Landola? Căpitanul cunoaşte familia Rodriganda.

— Deocamdată s-aşteptăm, vom afla noi mai târziu ce şi cum, răspunse Landola.

Peste puţin timp veni şi Peters cu apă şi prosoape.

— Sunteţi de mult în Rio? întrebă Cortejo.

— Numai de trei zile.

— De unde veniţi?

— Dinspre capul Horn.

— Probabil din Australia.

— La drept vorbind da, acum însă din Mexic.

— Din ce port?

— Guyamas.

— Aţi încărcat marfă?

— Nu. Am debarcat nişte călători.

— Căpitanul spunea parcă adineauri că nu e vapor de pasageri.

— Nici nu e. E proprietatea contelui Fernando de Rodriganda.

Cei doi străini se priviră speriaţi. Marinarul nu băgă de seamă.

— Fernando de Rodriganda? întrebă Cortejo stăpânindu-şi cu greu emoţia. Tu îl cunoşti pe conte?

— Nu l-am văzut niciodată la fată.

— Parcă spuneai că l-aţi debarcat la Guyamas?

— Păi e adevărat, dar eu nu eram atunci pe bord. Avusesem un afurisit de căpitan şi l-am dat dracului la Valparaiso. A venit căpitanul Wagner, ăsta de acum, cu vaporaşul pe care vă aflaţi şi fiindcă i s-a îmbolnăvit un marinar pe care a trebuit să-l bage în spital, m-a angajat pe mine în locul lui.

— Atunci nu ştii nimic despre vaporaş?

— Ştiu şi eu ce-am aflat de la ceilalţi marinari.

— Ce anume?

— Că vaporul era al unui englez şi a fost cumpărat de contele de Rodriganda, undeva în Indii.

— Ce căuta contele în Indii?

— Păi fusese acolo cu Wagner, pe vasul „Sirena” din Germania, din Kiel. O întreagă poveste. Contele stătuse multă vreme în Harar ca sclav, dar a reuşit să fugă. A dat pe urmă de „Sirena” undeva pe coastă şi, după ce a cumpărat vaporul, s-a dus în Australia să-i ia şi pe ceilalţi.

— Care ceilalţi?

— Hm... Omul îl măsură cu privirea şi apoi tăcu.

— Pentru ce nu răspunzi? îl întrebă Cortejo.

— Fiindcă nu mai ştiu altceva.

— Aşa! Până acum ştiai ― şi foarte bine.

— Vezi că omul uită lesne când vrea, îi tăie scurt vorba marinarul şi ieşi pe uşă.

Cortejo se uită nedumerit la Landola.

— Ce mai fu şi asta? mormăi el. Pun capul meu că omul ştia multe, dar n-a vrut să spună.

— Dumneata eşti de vină, zise piratul. Prea te interesai de aproape de conte şi i-ai trezit bănuiala. Dacă nu eşti în stare să te stăpâneşti, să mă laşi altă dată pe mine să vorbesc.

— Nu se poate, eşti doar secretarul meu. Dar fiindcă zici aşa, o să bag de seamă de acum înainte.

— Şi foarte bine o să faci. Ai auzit cum stau lucrurile. Căpitanul ăsta l-a eliberat pe conte din sclavie şi l-a dus în India. Numai un lucru nu înţeleg eu.

— Care?

— Vaporul ăsta trebuie să coste o avere.

— Bine zici. De unde a avut contele atâtea parale?

— În robie nu se câştigă bani, asta e sigur, în sfârşit, o să aflăm noi.

— Parcă spunea marinarul că s-au dus cu vaporul ăsta în Australia să-i ia şi pe ceilalţi. Cine să fie ăştia?

— Sternau şi tovarăşii săi ― nu mai încape îndoială. Dar cum a putut afla contele în izolatul Harar despre acest Sternau, mai ales că insula unde i-am debarcat nu e cunoscută de nimeni şi nu e însemnată pe nici o hartă ― vezi asta nu pricep eu.

— O să aflăm noi şi asta.

— Te rog însă să iei bine seama la ce faci. I-ai spus căpitanului că eşti administratorul contelui de Rodriganda. Cum o să ieşi acum din buclucul în care te-ai vârât singur?

— Foarte lesne. Pot foarte bine să fiu omul de încredere al lui Alfonso, fără să fiu duşmanul celorlalţi.

— Ar fi fost de dorit să-i spunem că l-am cunoscut pe bătrânul conte Manuel.

— Ideea nu e rea. Sper că din cele ce vom afla despre planurile lui Sternau să putem ajunge repede la ţintă.

Nu trecu mult şi vaporul ridică ancora. Căpitanul stătu pe puntea de comandă până ce ieşiră în larg, pe urmă coborî în cabina lui, lăsând comanda în grija timonierului. Peters intră după el, salută milităreşte şi se opri lângă uşă.

— Ce vrei, băiete? îl întrebă Wagner deprins să fie cât se poate de prietenos cu oamenii săi.

— Pasagerii...

— Ei, ce e cu dânşii?

— Hm! Prea vor să ştie multe...

— Da? Şi ce vor să afle?

— Cât mai multe despre vaporaşul nostru.

— Nu face nimic, n-au decât.

— Şi despre conte.

— Nici asta nu face nimic, băiatule.

— Păi... vedeţi că mai e şi felul cum întrebau.

— Nu e de mirare, fiindcă îl cunosc şi ei pe conte.

— Aha, aşa!...

— Mai ai ceva de spus? Nu? Du-te şi spune bucătarului că străinii mănâncă la mine în cabină, pe urmă pofteşte-i la masă.

„Hm... hm... gândi Peters după ce ieşi. Zic că-l cunosc pe conte. O fi, dar mie mutrele lor nu-mi plac defel. Au ei ceva de gând, asta nu mi-o scoate nimeni din cap. Eu zic că n-ar strica să fiu cu ochii-n patru”.

Peters era din oamenii aceia care nu ştiu să se prefacă, au însă înnăscut în ei simţul de-a ghici prefăcătoria altora. Când intră în cabina pasagerilor zise pe un ton pe care vroia să-l facă politicos, dar care suna mai mult a poruncă:

— Poftiţi la căpitan, domnilor, dar acum, numaidecât!

— Unde e? întrebă Cortejo.

— În cabina dumnealui.

— Bine, venim îndată.

— N-ar fi rău să vă luaţi şi hârtiile, încheie el şi plecă dar se puse la pândă.

Un marinar care trecea pe acolo îl întrebă râzând:

— Ce e, Peters? Parcă ai fi un motan care pândeşte şoarecele.

— Aşa şi e, răspunse el scurt.

— Cum adică, pândeşti un şobolan?

— Ba doi.

— A, de ăia de câmp?

— Ai ghicit. Sst, uite-i!

Chipurile celor doi străini se vedeau desluşit la lumina felinarelor. Landola mergea înainte şi Cortejo după el.

— Ai văzut? întrebă Peters pe camaradul său.

— Ce să văd, mă?

— Că unul din ei e marinar.

— După ce cunoşti?

— După mers. Şi apoi, am fost la ei să-i poftesc la căpitan. Alţii ar fi întrebat imediat unde e cabina.

— Poate că au mai călătorit cu vaporul.

— N-are a face, pe al nostru n-au mai fost până acum. Numai un adevărat lup de mare găseşte pe un vas străin şi pe întuneric, drumul la cabina comandantului.

— Bine, bine, dar pentru ce îi pândeşti, ce-ai cu ei?

— Nu ştiu nici eu. Nu-i pot suferi.

Dacă ar fi bănuit Landola că Peters avea un astfel de spirit de observaţie s-ar fi ferit, dar habar n-avea că e spionat.

Când intrară în cabina căpitanului, Wagner îi primi cu multă bunăvoinţă.

— Bine aţi venit la bordul vasului meu, domnilor, le zise el. Să isprăvim mai întâi cu nişte formalităţi destul de neplăcute. Aveţi hârtiile de legitimare la dumneavoastră?

— Poftim, senior comandant, răspunse Cortejo şi-i întinse paşapoartele.

— Dreptul meu ar fi să le opresc la mine, urmă căpitanul, după ce-şi aruncă ochii pe ele, nu cred însă că e nevoie să fiu atât de sever. Luaţi-le îndărăt. Şi acum, şedeţi, vă rog, să bem un pahar cu vin. Să mai pălăvrăgim puţin.

După ce mâncară şi dădură pe gât câteva pahare, conversaţia deveni foarte însufleţită.

Cortejo şi Landola aşteptau cu nerăbdare momentul să aducă vorba despre Rodriganda. În sfârşit, după multă vreme, căpitanul începu:

— Parcă ziceai, domnule Veridante, că eşti administratorul contelui de Rodriganda. Îi cunoşti bine toată familia?

— Cât se poate de bine.

— Aş vrea să aflu şi eu câte ceva despre ei. Vrei să-mi spui din câţi membri se mai compune?

— Cu cea mai mare plăcere. Din nenorocire nu mai trăiesc astăzi decât doi dintre ei: contele Alfonso, care locuieşte la Madrid şi contesa Rosetta, măritată cu un medic Sternau, în Germania.

— Aşadar o „mezalianţă”.

Cortejo ridică din umeri.

— Hm... Se naşte întrebarea ce înţelegi dumneata prin „mezalianţă”. Cunoştinţele şi reputaţia acestui medic valorează cât un titlu de conte.

— Aşadar, dumneata îl cunoşti pe acest Sternau, întrebă cu bucurie comandantul. Ia descrie-mi-l şi mie, te rog.

— Cu plăcere. E înalt şi voinic ca un uriaş.

— Perfect. Şi unde l-ai cunoscut?

— Da Rodriganda. L-a operat pe contele Manuel de o tumoare foarte primejdioasă şi cu prilejul acesta a cunoscut-o pe contesa Rosetta.

— Îl cunoşteai de mai înainte pe don Manuel?

— Da, demult.

— Mi se pare că administratorul lui era un avocat pe nume Cortejo.

Cortejo făcu o mutră ca şi când ar fi auzit un nume cât se poate de dispreţuit.

— Da, aşa e. Cortejo era însărcinat cu afacerile mărunte, fleacuri aş putea să zic. Când era vorba însă de ceva mai important, contele îmi făcea cinstea să mă viziteze în biroul meu de la Barcelona.

— Aşa! L-ai cunoscut probabil şi pe Cortejo?

— Mai bine decât aş fi vrut.

— Pari să-l dispreţuieşti, după tonul cu care vorbeşti.

— Aşa şi e. N-aş putea să spun că-l urăsc, dar n-am nici cea mai mică stimă pentru el. Îl cred capabil de orice mişelie.

— Aşa am auzit şi eu. Mi se pare că mai are şi un frate în Mexic?

— Da, pe unul îl cheamă Gasparino şi pe celălalt Pablo.

— Ce fel de individ este acest Pablo?

— Un nemernic şi un pungaş ordinar. Tocmai, din pricina lui mă duc acum în Mexic. Vreau să văd ce jaf a făcut din averea contelui.

Căpitanul privi îngândurat înaintea lui, pe urmă zise cu mâhnire în glas:

— Vă doresc succes, căci am aflat şi eu multe ticăloşii ale acestui Cortejo.

Avocatul se prefăcu mirat.

— De unde poţi şti dumneata manevrele acestui ticălos? N-ai vrea să-mi spui şi mie, poate că mi-ar fi de folos ce-aş afla de la dumneata.

— Nu vi s-a părut bizar când aţi aflat atunci de moartea neaşteptată a lui don Fernando?

— Ba da. Se zicea că l-a lovit damblaua. Eu, drept să-ţi spun, n-am crezut nici un moment că e adevărat...

— Pentru ce?

— N-aş putea să-ţi spun, senior. Omul mai gîndeşte şi unele lucruri pe care le păstrează pentru sine.

— Eşti un om chibzuit, după cum văd. Dar cum se împacă prudenţa asta a dumitale cu slujba de administrator al contelui Alfonso?

Cortejo zâmbi cu înţeles.

— Vrei să spui că ar fi vreo legătură între bănuiala mea şi contele Alfonso, nu e aşa? Poate că ai dreptate şi nu mă dau înlături să-ţi răspund. Mi-am propus să descopăr taina castelului Rodriganda şi nu o pot face decât rămânând în relaţii cu locatarii lui. De aceea am continuat să mă ocup de afacerile tânărului conte, după cum o făceam înainte cu bătrânul.

Căpitanul nu se mai putu stăpâni.

— Atunci, zise el cu însufleţire, pot să-ţi spun că-ţi vei ajunge în curând scopul.

— Înţeleg eu bine sau mă înşel? Nu cumva vei fi dumneata în stare să mă ajuţi? Mă minunam până adineauri de cunoştinţele pe care vedeam că le ai despre situaţia Rodriganzilor, acum văd că ştii mai mult decât mi-aş fi putut închipui. Atâta pot să-ţi spun: vai şi amar de acela care va fi dovedit vinovat. Nu există iertare pentru el.

Ticălosul se ridicase în picioare şi vorbea cu atâta indignare încât Wagner se simţi entuziasmat. Îi întinse amândouă mâinile şi strigă:

— Foarte bine! Atunci o să fiu şi eu sincer cu dumneata. Ştii dumneata cine e proprietarul acestui vas? Însusi contele Fernando de Rodriganda.

— Cu neputinţă! Contele a murit demult!

— Nu, trăieşte!

— Ce spui dumneata, domnule? Nu se poate! Don Fernando trăieşte? Pentru Dumnezeu, unde e acum?

— Aşteaptă, o să mai afli şi altele. Ştii dumneata cine mai trăieşte în afară de conte? Sternau şi Mariano, presupusul moştenitor al contelui. Am petrecut zile şi săptămâni întregi cu ei pe bordul acestui vapor.

— Povesteşte, senior, sau mai bine îngăduie-mi, rogu-te, să te întreb şi dumneata să-mi răspunzi.

— Poftim, întreabă.

— Cunosc toate peripeţiile prin care a trecut Sternau până la plecarea lui din Spania. Ce-a căutat în Mexic?

— Ca să dea de urma unuia Landola. Cred că n-ai auzit până acum de el.

— Nu. Cine e?

— Un căpitan de corabie. În realitate îl cheamă Grandeprise, temutul comandant al vasului pirat „Lion”, despre care nu se poate să nu fi auzit.

— Parcă.

— Adevăraţii instigatori sunt însă cei doi Cortejo. Cel dintâi şi mai primejdios complice al lor a fost Landola, pe care l-aş face piftie dacă mi-ar cădea vreodată în mână.

— Aşa i s-ar şi cuveni, zise foarte calm Landola...

— Cunoşti dumneata pe una Clarissa, care locuieşte la castelul Rodriganda? urmă comandantul adresându-se lui Cortejo.

— Da, răspunse acesta.

— Era amanta lui Cortejo, cu care a avut un băiat. Părinţii copilului s-au gândit să-şi facă băiatul conte, de aceea l-au substituit adevăratului fiu al lui don Manuel.

— Auzi, domnule! Nici nu-ţi vine să crezi...

— Şi totuşi e adevărat. Băiatul contelui Manuel fusese cerut de unchiul său din Mexic ca să-l crească şi să-i lase toată averea. Ce şi-au zis atunci ticăloşii? Hai să schimbăm copilul şi să-l trimitem pe al nostru. Pe adevăratul fiu al contelui l-au dat unui şef de bandiţi că să-l omoare. Acesta a fost însă mai milos decât Cortejo. A crescut copilul şi l-a dat la învăţătură. I-a pus numele de Mariano şi, când s-a făcut mare, l-a trimis la castelul Rodriganda sub aparenţa unui locotenent de cavalerie francez, cu numele Dautreviile.

Tot ce spunea căpitanul era atât de adevărat, încât lui Cortejo îi venea să răcnească de turbare. Totuşi se stăpâni şi zise cu o indignare bine simulată:

— Santa Madonna! Atunci acest Mariano e adevăratul conte de Rodriganda, nicidecum Alfonso, după cum se crede?!

— Da şi o să se dovedească.

— Dacă aş fi ştiut... rosti nemernicul cu o părere de rău prefăcută.

— Mariano trebuia înlăturat, urmă căpitanul, a fost însă salvat la timp şi a venit cu Sternau în Mexic, dar de-abia după ce se comisese o crimă odioasă împotriva contelui Fernando. I se dăduse o otravă care să-i provoace un somn cataleptic. Auzea şi vedea tot, fără să poată face o mişcare. L-au înmormântat, pe urmă l-au scos din coşciug, l-au băgat într-un coş şi l-au dus pe o corabie a lui Landola, care l-a vândut ca sclav în Harar.

— Ce maşinaţie diabolică! Şi ce-a mai fost cu el?

— Vai de capul lui ce-a pătimit, până ce s-a întâlnit acolo cu cineva care-l cunoştea.

— În Harar unde nu există picior de european. Imposibil!

— Şi totuşi a fost. Era unul, Mindrello din Manreza, care fusese adesea pe la castelul din Rodriganda.

Cei doi nemernici se îngălbeniră, dar căpitanul nu băgă de seamă.

— Şi cum a ajuns omul acesta în Harar? întrebă Cortejo.

— Întocmai ca şi contele. Aflase unele secrete de-ale lui Cortejo; ticălosul a prins de veste, l-a predat şi pe el lui Landola, care l-a vândut ca sclav în Africa.

— Doamne, Doamne, minunate sunt căile Tale! se minună ticălosul împreunându-şi mâinile şi privind cu evlavie în tavan.

— Stai s-auzi ceva şi mai de mirare. Într-una din zile, un negustor aduse de vânzare o sclavă albă foarte frumoasă. Fata plăcu sultanului şi vru s-o cumpere, dar fiindcă nu înţelegea limba ţării, sultanul trimise după conte ca să-i slujească de interpret.

— Şi contele a putut să se înţeleagă cu sclava? întrebă Cortejo, tremurând aproape de curiozitate.

— Da, foarte bine chiar. I-a spus şi pe nume. S-ar putea zice o minune dumnezeiască, fiindcă sclava era ― ghiciţi, domnilor?...

— Imposibil de ghicit.

— Dacă spui că într-adevăr cunoşti atât de bine situaţia Rodriganzilor, trebuie să fi auzit şi de o moşie a lor, căreia i se zicea del Erina. Arendaşul, acum proprietarul haciendei, Pedro Arbellez, are o fată, Emma. Ea era sclava.

Cortejo sări ca ars, se uită încremenit la căpitan, apoi bâigui:

— Emma Arbellez? Nu se poate! Fata a fost...

Era cât pe aici să se trădeze, dar Landola îl dădu un picior pe sub masă şi-l făcu să tacă.

Din fericire, căpitanul nu băgă de seamă şi urmă:

— Nu crezi? Stai să vezi.

După ce Wagner isprăvi de povestit cele ce ştim şi ajunse la aflarea insulei singuratice din mijlocul oceanului, Landola exclamă cu admiraţie:

— Dumneata eşti un adevărat marinar! Să găseşti o insulă atât de mică într-o întindere nesfârşită de apă, numai după indicaţiile unei femei care a rătăcit atâta timp pe o plută şubredă, bătută de valuri, e într-adevăr ceva nemaipomenit.

— Nu, nu, ar fi fost cu neputinţă, răspunse căpitanul. Meritul e al lui Sternau, care calculase fără instrumente şi aparate, latitudinea şi longitudinea insulei şi Emma şi-o memorase din întâmplare.

— A, aşa! exclamă piratul. În orice caz, Sternau ăsta trebuie să fie foarte inteligent.

— Aşa şi e. Ajungem deci în Indiile Răsăritene şi ne procurăm, cu o părticică din comoara luată de la sultan, un vapor. Cu o altă sumă de bani, contele cumpără bonuri ale statului englez iar bijuteriile le păstrează pentru sine. Pornim la drum, găsim insula, îmbarcăm pe nenorociţii lăsaţi acolo de Landola şi ne ducem în Mexic..

— De ce tocmai în Mexic?

— Fiindcă majoritatea celor salvaţi trebuia să pornească de acolo în urmărirea criminalilor şi pentru că ne venea geograficeşte mai aproape. Ancorăm la Guyamas. Aici, am primit ordinul să ocolesc capul Horn şi să mă duc la Veracruz, ca să aduc în patrie pe Sternau şi pe ceilalţi europeni.

— Când trebuie să fi la Veracruz?

— N-am hotărât o zi anumită. Cum voi ajunge, voi trimite pe cineva în Mexic. Cred că-i va găsi pe toţi în palatul contelui de Rodriganda. Dacă nu, omul meu se va duce la hacienda del Erina, unde nu se poate să nu-i găsească. Dar acum, domnilor, vă rog să mă iertaţi că vă părăsesc, dar am o mulţime de ordine de dat.

Cu aceste cuvinte căpitanul se uită la ceas şi se ridică apoi de la masă.

— Mulţumesc din suflet pentru cele ce mi-ai povestit, domnule comandant, zise Cortejo. Ceea ce am auzit m-a impresionat cât nu pot să-ţi spun; aproape că nu mă mai ţin picioarele.

— Duceti-vă în cabina dumneavoastră, domnilor şi căutaţi să dormiţi ca să vă treacă emoţia. Vom mai discuta şi mâine despre afacerea asta. Acum, noapte bună.

Cortejo şi Landola plecară. În cabina lor vorbiră încă multă vreme cu aprindere despre cele ce aflaseră.

În vremea asta, Peters stătea rezemat de un stâlp din apropierea coşului şi privea la stelele de pe cer. Nu ştia dacă să-i spună sau nu căpitanului gândurile care îi frământau mintea. Auzi deodată paşi în spatele lui şi întoarse capul. Era căpitanul, care îşi făcea rondul de seară. Peters salută.

— Domnule căpitan... începu el.

— Ce e, băiete?

— Îmi daţi voie să vă întreb cine sunt ăşti doi pasageri?

— N-ai decât să-l întrebi pe timonier, nu pe mine.

— Ştiu, domnule căpitan, dar să vedeţi... cu oamenii ăştia nu e lucru curat...

— De ce? Unul e avocat şi celălalt secretarul lui.

— Nu cred. Avocatul o fi el avocat, dar secretarul e unul de ai noştri.

— A! După ce cunoşti?

— A găsit cabina dumneavoastră pe întuneric, fără să mai întrebe unde e.

— Da? Văd eu că oamenii ăştia nu-ţi plac defel.

— Chiar aşa, domnule căpitan.

— Află atunci că sunt două persoane foarte învăţate şi oameni cât se poate de cumsecade. Bănuielile tale n-au nici un rost şi te rog să mă scuteşti de acum încolo de astfel de prostii.

— Am înţeles, domnule căpitan.

Peters plecă bombănind şi se întinse în hamacul lui. Nu mai spuse un cuvânt căpitanului, dar nu-i slăbea din ochi pe cei doi pasageri.

Când ajunseră la Veracruz, îi văzu stând de vorbă pe punte cu căpitanul.

— Ziceţi că vă duceţi de-a dreptul în Mexic? întrebă Wagner pe Cortejo.

— Da. Dacă nu-l găsim acolo pe don Fernando, pornim călare spre hacienda del Erina.

— Tot într-acolo se duce şi omul meu. Păcat, zău, că nu puteţi face drumul împreună. Nu-l pot trimite decât abia mâine.

Ajunşi în port, îşi lăsară bagajele la vamă şi ei o luară pe jos în oraş, ca să se ducă la Gonzalvo Verdillo, agentul lui Cortejo, a cărui locuinţă Landola o ştia foarte bine.

— Ce doriţi, domnilor? Îi întrebă agentul, nerecunoscându-i sub deghizarea lor.

— Am vrea să cerem o informaţie, răspunse piratul.

— Despre?

— Unul Landola, căpitanul unui vas-pirat.

Agentul se îngălbeni şi bâigui speriat:

— Nu te înţeleg... senior.

— Ba mă înţelegi foarte bine, tâlharule. Agentului i se îmbrobonă fruntea de sudoare.

— Vă asigur, senior, că nu ştiu despre cine vorbiţi.

— Zău? Despre mine, neghiobule! Ce, nu mă mai recunoşti?

Landola, care îşi schimbase adineauri glasul, îi spuse aceste cuvinte râzând în hohote. Spaniolul îi întinse acum mâna, râzând şi el.

— Trebuie într-adevăr să fiu tare schimbat sub deghizarea mea, ca să nu mă poată recunoaşte cineva care a călătorit doisprezece ani sub ordinele mele, zise piratul.

— Señor capitano, nici fratele dumitale nu te-ar putea recunoaşte, îl asigură agentul.

— Dar domnul acesta ştii cine e?

Agentul se uită lung la Cortejo, apoi clătină capul zicând:

— Nu l-am văzut în viaţa mea.

— Ba da, l-ai văzut, dar nu numai o dată.

— Unde?

— La Barcelona.

— Nu-mi aduc aminte.

— E armatorul nostru.

— Cum, senior Cortejo? Îşi împreună omul mâinile de mirare. Zău? Ce schimbare, domnule! Nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Dar pentru ce deghizarea asta?

— Fiindcă avem nevoie de ea. Acum, ia spune, ştii ceva despre senior Pablo ori Josefa?

— Nu.

— Cum se face că nu poţi să-mi dai nici o informaţie despre ei?

— Seniorita mi-a trimis într-o zi o scrisoare, pe care s-o expediez lui senior Gasparino Cortejo. Am însemnat-o cu numărul 87. Aţi primit-o?

— Da. Cu două zile înainte de plecarea noastră.

— De atunci nu mai ştiu nimic. Capitala ţării mişună de francezi.

— Ei drăcia dracului! Aşadar, omul nu mai e sigur de viaţa lui, zise cu spaimă Cortejo.

— Nu, nu, nu omoară pe nimeni, fiţi pe pace. În orice caz, mai bine e să nu spuneţi că vă cheamă Cortejo.

— Nici nu mă gândesc. Sunt Antonio Veridante, administratorul averii contelui Alfonso de Rodriganda, actualmente în Spania şi domnul de colo e secretarul meu. Bagă la cap ce ţi-am spus, fiindcă s-ar putea să fie nevoie s-o ştii.

Agentul îşi însemnă numele şi zise:

— Trebuie să vă mai spun încă un lucru, senior. De câtva timp se află aici în oraş un om, care vine zilnic să mă întrebe dacă n-a sosit vreo scrisoare de la senior Cortejo, din Spania. Mi-a arătat o dovadă de la senior Pablo ca să-i eliberez scrisoarea. Individul vine întotdeauna la aceeaşi oră, adică la... apoi uitându-se la ceas... trebuie să sosească peste un minut.

— Sunt curios să-l văd şi eu, murmură Cortejo.

De-abia îşi sfârsi vorba şi se auzi bătând în uşă.

— Intră! răspunse agentul.

Un individ înalt şi vânjos păşi pragul. Era Grandeprise, vânătorul.

— Mă rog, a venit scrisoarea? întrebă el politicos.

Landola îşi încleştă pumnii ca să nu ţipe. Recunoscuse pe fratele său vitreg. Se stăpâni însă şi zise, schimbându-şi glasul:

— Aştepţi degeaba, senior. În locul scrisorii am fost trimişi noi de senior Gasparino Cortejo, ca să tratăm personal cu fratele său. Deoarece eşti omul lui, trebuie să ştii negreşit unde se află.

— Da. E la doctorul Hillario, în mănăstirea della Barbara din Santa Jaga. Acolo trebuia să-i şi duc scrisoarea, răspunse vânătorul.

— Înainte de a te întreba, luă acum cuvântul Cortejo, dacă vrei să ne duci la el, îngăduie-mi o altă întrebare: Dumneata eşti unul din partizanii lui?

— Nu. Eu nu fac politică.

— Cum ai ajuns atunci la el?

— L-am găsit rănit pe malul lui Rio Grande del Norte şi l-am tămăduit.

— Ce căuta acolo?

— Un englez aducea bani şi arme pentru Juarez. Senior Cortejo vroia să i le ia şi s-a iscat o luptă între oamenii lui şi indieni. L-au rănit la amândoi ochii şi a rămas leşinat în păpuriş, unde am dat din întâmplare eu de el.

— Dumnezeule, a orbit! strigă Cortejo.

— Nu de tot. A pierdut un ochi, dar pe celălalt am reuşit să îl tămăduiesc cu o buruiană cunoscută de mine.

Grandeprise istorisi apoi cum s-a dus cu Cortejo la hacienda del Erina, pe care a găsit-o în stăpânirea mixtecaşilor, cum a eliberat-o pe Josefa, fugind pe urmă cu toţii de acolo.

— Cortejo nu ştia încotro s-o ia, urmă el. Da francezi nu putea să se ducă, la indieni de asemenea şi nici mexicanii nu-i erau binevoitori. Unul din partizanii săi, Manfredo, îl sfătui să se ducă la mănăstirea din Santa Jaga, unde unchiul lui era medicul spitalului. Cortejo i-a urmat sfatul şi ne-am dus cu toţii acolo.

— De ce ai plecat?

— Trebuie mai întâi să vă mărturisesc că l-am urmat pe Cortejo numai fiindcă îmi făgăduise să mă pună faţă în faţă cu unul Landola, pe care-l caut de ani de zile. Cortejo mi-a spus că aşteaptă o scrisoare de la un frate al lui din Spania, care îi va comunica unde se află Landola. Pentru scrisoarea asta am venit aici.

— Aşa! Ce treabă ai dumneata cu Landola?

— Nu trebuie s-o afle nimeni afară de el.

— Pesemne că nu e ceva bun dacă nu vrei să spui.

Grandeprise înălţă din umeri.

— Bine, zise piratul, dacă ne duci la mănăstirea della Barbara îţi promit că o să-l vezi pe Landola. Mi-am dat şi eu întâlnire cu el şi va sosi mâine la mănăstire, chiar în aceeaşi zi cu noi.

— Atunci ne-am înţeles, vă duc la mănăstire.

— Trebuie să ne oprim mai întâi la Mexico.

— N-am vreme.

— Atunci n-o să mai dai de Landola.

Vânătorul se uită cu băgare de seamă la cei doi străini, zise apoi izbind cu patul puştii în pământ:

— S-ar putea să vreţi să mă trageţi pe sfoară, senior; vă spun însă hotărât că dacă e aşa, n-o să fie bine de dumneavoastră. Bine, mergem la Mexico. Când plecăm?

— Cât mai curând. Au făcut francezii vreo cale ferată în direcţia aceea?

— Da, ca să-şi transporte repede trupele din Veracruz, unde bântuie frigurile galbene. În două ceasuri ajung la Lomalto, trecând prin La Soledad.

— La Lomalto nu mai bântuie molima?

— Nu, e zonă temperată.

— Foarte bine. Plecăm cu primul tren, după ce vom scoate bagajele de la vamă.

— Aveţi nevoie de ajutorul meu?

— Nu. Dumneata să ne aştepţi la gară.

— Am înţeles. Mă încred în cuvântul dumneavoastră.

Cu aceste cuvinte Grandeprise înclină uşor capul şi ieşi pe uşă.

— Ce-o fi având cu dumneata? întrebă Cortejo pe pirat când rămaseră singuri. De ce nu i-ai spus cine eşti?

— Fiindcă n-am poftă să mă pomenesc cu un glonte în creier ori cu un pumnal în inimă.

— Zău? Atât de primejdios e individul? Îl cunoşti?

— Şi încă foarte bine, fiindcă e frate-meu.

Cortejo se uită uluit la pirat.

— Ţi-e frate şi vrea să te omoare?

— De douăzeci de ani mă caută, numai pentru plăcerea asta.

— Dar ce i-ai făcut, omule?

— Hm... treaba mea!

— Şi care din voi doi are dreptate?

— În nici un caz eu. I-am suflat moştenirea rămasă de la tată-său.

— Trânteşte-i un glonte în cap şi scapă-te de el.

— Ei aş! Am nevoie de prea scumpul meu frate vitreg, care e o călăuză admirabilă.

— Cum adică, ţi-e frate vitreg şi mai stai la îndoială? Isprăveşte mai repede cu el, ca să scapi de belea. Şi acum, să dăm fuga la vamă, ca să ieşim o dată din afurisitul ăsta de orăşel, cu aerul îmbâcsit de molimă.

Spuseră agentului ce mai aveau de spus, pe urmă se duseră să îşi scoată bagajele. Găsiră pe vânător aşteptându-i la gară.

Curând după sosirea vaporului căpitanului Wagner, ancoră în radă încă un vas, dar ceva mai departe.

Wagner îndeplini în port formalităţile şi după ce dădu ordinele trebuincioase pe bord, vru să se ducă niţel în oraş, deşi ştia că e bântuit de friguri. Când să coboare scăricica, văzu pe Peters rezemat de parapet şi privind îngândurat înaintea lui. Se opri un moment şi-i zise zâmbind:

— Ei, băiatule, aşa e că te-ai înşelat în privinţa străinilor pe care i-am avut pe bord?

— Nu, domnule căpitan.

— Nu? exclamă Wagner impresionat.

— Tot eu am avut dreptate, domnule căpitan. Unul era marinar ca şi noi, iar celălalt un pungaş. Pot să vă dovedesc.

— În ce fel?

— Numai pungaşii îşi iau nume false, nu-i aşa?

— Adevărat, dar paşapoartele lor erau în regulă.

— Tot ce se poate, numai că, să vedeţi dumneavoastră, când erau între ei îşi spuneau altfel.

— Ai auzit tu?

— Nu numai o dată şi foarte desluşit chiar. Avocatului îi zicea celălalt senior Cortejo, iar acesta îi spunea lui când căpitane, când senior Landola.

Căpitanul ameţi, ca şi când l-ar fi izbit cineva cu măciuca în cap.

— Bine mă, de ce nu mi-ai spus imediat?

— Am îndrăznit de două ori să vă vorbesc despre ei şi dumneavoastră mi-aţi spus să-mi ţin gura.

— Afurisită treabă! mormăi căpitanul şi începu să se plimbe agitat pe punte.

— Acum înţeleg eu... mormăi el. De aceea ştiau atâtea despre Rodriganda. Mare dobitocie am făcut! M-am lăsat păcălit ca un copil. Trebuie neapărat să îndrept lucrurile, Peters!

— La ordin, domnule căpitan!

— Îmbracă-te numaidecât şi vino cu mine. I-ai putea recunoaşte dacă i-ai vedea?

— Cale de o poştă, domnule căpitan.

— Bine. Repede, trebuie negreşit să-i găsim.

Încântat de cinstea care i se făcea să meargă alături de căpitanul lui, Peters se duse în fugă să se schimbe şi se întoarse imediat, gătit ca de paradă.

Coborâră în luntre şi se îndreptară spre mal. Văzură aici o întindere mare împrejmuită, cu morminte înşirate unele lângă altele.

— Asta e cimitirul francezilor pe care i-a secerat molima, zise căpitanul. Sărmanii, unde a fost să le putrezească oasele!...

Porniră să cutreiere străzile oraşului. Aflară la vamă că domnul Veridante fusese acolo să i se controleze bagajul, atâta tot.

Intrară pentru a doua oară într-un restaurant unde mai fuseseră o dată şi căpitanul vru să stea jos să se odihnească. Era zdrobit de oboseală. Se apropie de o masă pe care o văzu mai liberă, dar se dădu deodată îndărăt speriat. La masă stăteau doi insi, unul tânăr şi altul mai bătrân, care avea un nas atât de grozav încât te înspăimântai de el la prima vedere.

Acesta scuipă o dată printre dinţi, se uită lung la căpitan, pe urmă zise cât se poate de calm:

— Nu-ţi fie frică, senior, că nu-ţi face nimic. E cel mai blând nas din câte sunt pe lume, zău aşa.

— Atunci pot să iau loc la masă fără frică, râse Wagner.

— Poftim, n-avea grijă că nu te mănâncă. Tânărul avea o aparenţă atât de distinsă încât Wagner se înclină fără să vrea şi zise:

— Wagner, căpitan de marină.

Celălalt răspunse prezentându-se:

— Căpitan Unger!

Tovarăşul lui se recomandă şi el:

— Căpitanul de dragoni, Plisc-de-uliu.

Wagner nu încercă să-şi dea seama dacă vorbeşte serios sau glumeşte, căci privirile i se aţintiseră asupra tânărului şi nu-şi mai putea lua ochii de la el.

Acestuia i se păru curios şi întrebă cu un zâmbet de politeţe:

— Am avut poate plăcerea să ne fi cunoscut în altă parte?

— Nu cred, domnule, dar mă surprinde o asemănare pe care o aveţi cu un camarad de-al meu. De altminteri purtaţi şi acelaşi nume, răspunse Wagner.

Kurt deveni atent.

— Din ce loc era? întrebă el cu încordare.

— Din Rheinswalden, Germania. Vorbiseră până acum în spaniolă, dar omul se exprimă atât la bucurie cât şi la durere mai uşor în limba lui maternă. Kurt sări în picioare şi strigă în limba germană:

— Tata! Îl cunoşti dumneata pe tata? Ce bine îmi pare!...

— Eşti german? întrebă mirat Wagner servindu-se de aceeaşi limbă.

— Desigur că sunt german. Spune-mi repede, căpitane, unde l-ai cunoscut pe tata... când te-ai despărţit de el... unde se află acum?

— Nu ştiu nici eu bine, e însă mai mult ca sigur că e aici în Mexic. Am sosit adineauri cu vaporul meu în port ca să-l duc pe el şi pe tovarăşii săi în patrie.

— Domnule căpitan, zise Kurt potolindu-se, spune-mi, te rog, tot ce ştii despre el.

— Cu plăcere, dragul meu, dar fii bun şi ai niţică răbdare. Am intrat aici în restaurant să beau un pahar cu vin şi să mă odihnesc niţel. Alerg de un ceas să găsesc nişte criminali ca să pun să-i aresteze.

— Ce crimă au comis?

— Au... a, trebuie să-i cunoşti şi dumneata pe aceşti ticăloşi. Unul e Gasparino Cortejo iar celălalt Landola, piratul.

Kurt păli.

— Cum, pe ei îi cauţi? Sunt aici, în Veracuz?

— Da, domnule Unger. Uită-te bine la mine: ai în faţa dumitale pe cel mai mare dobitoc de pe suprafaţa pământului. I-am avut de la Rio de Janeiro pe bordul vasului meu, fără să am habar cine sunt. Băiatul acesta simplu, un marinar de-al meu, a bănuit ceva şi mi-a atras atenţia, dar nu i-am dat ascultare. De-abia după ce au părăsit vaporul am aflat cine sunt şi acum colind toate străzile, alerg din cârciumă în cârciumă, doar voi da de ei.

Kurt îl asculta cu încordare.

— Eşti sigur că ei sunt? întrebă el. Dacă e aşa, atunci cu siguranţă că au venit să pună iar la cale vreo crimă, pe care trebuie neapărat s-o împiedicăm. Aveai dreptate adineauri când ziceai că nu e timp de povestit. Se impune să-i prindem pe aceşti ticăloşi. Cum erau îmbrăcaţi?

Wagner descrise cu amănunţime îmbrăcămintea şi chipul lor.

— Să ne mulţumim deocamdată cu atât, zise Kurt. Spui că i-ai căutat pretutindeni?

— Da, dar degeaba, nu i-am găsit nicăieri.

— La gară ai fost?

— La gară? Nu, nu m-am gândit, răspunse bietul căpitan cam ruşinat.

— Cum? întrebă Kurt mirat. Ăsta era cel dintâi drum pe care trebuia să-l faci. Grăbiţi cum erau, nici vorbă nu putea fi să plece cu trăsura sau călare. Să mergem imediat la gară, domnilor, încheie tânărul sculându-se în grabă de la masă.

Capitolul III – Sicriul gol

Cortejo, Landola şi Grandeprise se interesară, imediat ce-au ajuns la gară, despre primul tren care pleca spre Mexico. Slujbaşul pe care-l întrebară se nimerise să fie chiar conductorul. Omul îi privi lung şi zise dând din umeri:

— Trenul pleacă peste zece minute, vreţi să plecaţi cu el?

Cortejo dădu din cap.

— Regret. Trebuie s-aşteptaţi altă ocazie. Asta e numai pentru soldaţi şi persoanele care fac parte din personalul nostru sau care au un permis special din partea ministerului.

— Neplăcut lucru, zise Cortejo necăjit. Suntem foarte grăbiţi.

— Aveţi ceva, vreo recomandatie?

— Din nenorocire nu. N-avem decât paşapoartele noastre.

— Plin! Din ce ţară sunteţi?

— Noi doi suntem supuşi spanioli, iar domnul de colo un vânător american.

— Şi mai rău. Pe spanioli n-avem voie să-i luăm în tren şi pe americani încă şi mai puţin.

Grandeprise scoase atunci din buzunar un portmoneu şi zise:

— Eu am o astfel de hârtie, senior.

— Da? E valabilă?

— Aşa sper.

— Ia s-o vedem.

— Poftim. Era o bancnotă de douăzeci de dolari. Ei, ce zici? E valabilă sau nu?

Slujbaşul zâmbi şi dădu din cap.

— Cât se poate de valabilă şi dacă domnii ceilalţi au şi ei o astfel de legitimaţie, nu mai am nimic de zis.

Cortejo scoase atunci două hârtii de o sută de franci şi le puse în mâna conductorului.

— Toate bune, trebuie însă să lucrăm cu prevedere. Aveţi paşapoarte spaniole?

— Da. Eu sunt avocatul Antonio Veridante şi dumnealui e secretarul meu.

— Bine, zise conductorul, vă iau, dar o să călătoriţi în compartimentul meu. Acum urcaţi-vă repede, că pleacă trenul, încheie el şi îi vârî într-un compartiment rezervat, lăsându-i câteva momente singuri.

— Mare noroc am avut, murmură Cortejo.

— Banul deschide şi porţile raiului, îşi dădu cu părerea vânătorul.

— În orice caz a fost cam îndrăzneţ lucru.

— Nu e nici o îndrăzneală să arunci douăzeci de dolari pe fereastră.

Cortejo înţelese aluzia, scoase iar o bancnotă din buzunar şi o întinse americanului.

— Poftim. Ai cheltuit banii ăştia pentru noi.

— Poate la fel de bine şi pentru mine, răspunse Grandeprise. Nu vreau însă să vă jignesc, de aceea îi primesc. Mulţumesc.

Băgă bancnota în buzunar şi tăcu.

Locomotiva fluieră, conductorul dădu semnalul şi trenul se puse în mişcare.

În Lomalto se ştia de venirea lui, căci peronul era înţesat de soldaţi francezi care aşteptau să fie trimişi îndărăt, în patrie, prin portul Veracruz. Vagoanele sosite fură cuplate cu cele din gară şi trenul porni peste puţin timp înapoi.

Diligenţa, care făcea legătura între Lomalto şi Mexico, stătea gata de plecare. Cortejo şi Landola luară loc înăuntru, pe când Grandeprise, căruia îi plăceau aerul şi câmpul deschis, se urcă pe imperială, ceea ce dădu prilej celorlalţi doi să poată discuta în voie. După ce porni diligenţa, Cortejo zise tovarăşului său:

— Mare noroc ai avut că eşti deghizat. Dacă te recunoştea vânătorul, cine ştie ce s-ar fi întâmplat.

— Ei aş! Nu e vorbă, tot mai bine că nu bănuieşte cine sunt, dar nu sunt eu omul care să se teamă de cineva, fiindcă, fie el cine o fi, nu l-aş povăţui să intre-n cârd cu mine.

— Ce-ai de gând să faci?

— Deocamdată avem trebuinţă de el, pe urmă voi vedea eu.

— Crezi că e adevărată povestea cu doctorul Hillario?

— Fără îndoială.

— Atunci vom găsi la el pe fratele meu sau vreo urmă de-a lui?

— Hotărât.

— Va trebui deci să terminăm cât mai curând afacerea noastră în capitală ca să ne ducem mai repede la Santa Jaga.

— Afacerea noastră în capitală? Hm! Ce înţelegi dumneata cu asta?

— Povestea aceea afurisită cu mormântul.

— S-ar putea să te înşeli. Mai am eu şi altele de făcut în Mexico.

— Pot să ştiu şi eu ce anume?

— Moşiile contelui de Rodriganda au rămas fără stăpân.

— Au ele stăpân, n-avea grijă.

— Uiţi că don Fernando e considerat mort iar fratele meu exilat din ţară, aşa că, pentru moment, n-are cine se interesa de ele.

— Dar statul unde e?

— Vrei să spui că au fost confiscate?

— În nici un caz, căci contele Alfonso, adevăratul proprietar, nu a fost exilat şi se bucură de toate drepturile lui.

— Aşadar, crezi că statul le administrează numai? Mă îndoiesc.

— De ce? se interesă Landola.

— Hm... Cine reprezintă pentru dumneata statul?

— Împăratul.

— Împăratul e numai un om de paie al francezilor şi nu poate face nici o mişcare fără învoirea mareşalului Bazaine.

— Atunci guvernul.

— Crezi că n-are altă treabă decât să se ocupe de moşiile Rodriganzilor? N-are el timp pentru aşa ceva.

— Pentru bani se găseşte întotdeauna vreme.

— Cum adică, se miră Cortejo.

— Puţine parale a pus fratele dumitale de o parte? Din ce şi-a făcut averea, nu din veniturile moşiei? Au să facă şi cei de la guvern la fel. Noi nu putem întreprinde nimic în situaţia în care ne găsim.

— Cum să nu! Am doar în buzunar procura lui Alfonso pentru că să pun la punct chestia.

— Se poate, se naşte însă întrebarea dacă o vor lua în seamă. În sfârşit, vom vedea noi.

— În orice caz, de îndată ce voi ajunge în Mexico, mă voi duce să iscodesc ce e pe la palatul contelui Fernando.

— La ce bun? Ca să ne vârâm în cine ştie ce bucluc?

— De fel. Am hârtii în regulă şi sub deghizarea asta nu mă recunoaşte nici dracu.

— Bine, fă ce ştii. Pe mine însă să nu mă târăşti după dumneata, ci să mă laşi să te aştept undeva într-un loc sigur.

Ajunşi la Mexico, Grandeprise şi Landola rămaseră la hotel, în timp ce Cortejo se duse de-a dreptul la palatul contelui. Văzu lângă poartă două gherete în care păzeau santinelele. Înţelese că erau încartiruiţi militari.

— Pe cine cauţi? întrebă una din santinele.

— Cine locuieşte în palat?

— Generalul Clausemonte.

— Mulţumesc, nu vreau să deranjez pe domnul general. Aş vrea însă să vorbesc cu proprietarul.

— Vrei să spui cu administratorul. Parter, la dreapta.

Cortejo intră în gang şi văzu pe una din uşi o tăbliţă pe care scria „Administrator”. Bătu în uşă.

— ”Intră!” îi răspunse cineva dinăuntru.

Se pomeni într-o încăpere cu mai multe birouri, la care lucrau câteva persoane.

— Ce doriţi? îl întrebă una din ele.

— Să vorbesc cu domnul administrator.

— E ocupat, stă la masă.

— Anunţă-mă, te rog.

— N-am voie, nu permite să fie deranjat când mănâncă.

Cortejo luă o poză mândră şi zise dârz:

— Ţi-am spus să mă anunţi.

Omul îl privi cu mirare. Păru întrucâtva impresionat.

— Cine sunteţi dumneavoastră, senior?

— Nu te priveşte pe dumneata. Spune-i că a sosit un domn din Spania, care doreşte să-i vorbească în privinţa administrării averii contelui de Rodriganda.

— A, atunci e altceva. De ce n-aţi spus de la început? Poftiţi în camera de alături, eu mă duc să-l chem pe domnul administrator.

Camera în care intră Cortejo părea mai mult un salon de cucoană decât un birou de afaceri.

— Hm... mormăi spaniolul, domnului administrator îi place să trăiască bine, pe cât văd. Poate că are dreptate Landola.

De-abia după un sfert de ceas auzi paşi şi un domn îmbrăcat după ultima modă se ivi în prag. După cioc şi mustaţă se cunoştea imediat că e francez. Se uită cercetător la Cortejo, apoi îl întrebă fără să-l salute:

— Cine eşti dumneata, domnule?

— Numele meu e Antonio Veridante.

— Îmi pare bine. Spaniol, deci?

— Da. Avocat în Barcelona. Administratorul şi împuternicitul contelui Alfons de Rodriganda.

— Aşa! Ai dovezi?

— Da, poftiţi procura mea, dată de conte şi legitimaţia.

Cortejo întinse francezului hârtiile, acesta le examină cu atenţie, pe urmă i le dădu îndărăt zicând:

— Regret, dar hârtiile dumitale nu sunt valabile.

— Cum, vă îndoiţi de autenticitatea lor?

— Câtuşi de puţin. Veniţi direct din Rodriganda sau Barcelona?

— Da.

— N-ati trecut pe la Madrid sau Paris?

— Nu.

— Atunci aţi făcut călătoria degeaba. Trebuia să vă prezentaţi mai întâi ambasadorului francez la Madrid sau celui spaniol la Paris.

— N-am crezut că e nevoie. Credeţi că e nevoie de o confirmare a ambasadei?

— Nici nu se poate altfel.

— Avem şi aici în Mexico un ambasador al Spaniei.

— Aşa e, dar autoritatea lui nu e de ajuns.

— Ah! O să mă informez.

— N-ai decât s-o faci, domnule, zise francezul zâmbind cu ironie.

— Sunt avocat şi cunosc legile.

— Că eşti avocat, se poate, dar că eşti atât de versat în textele de legi, mă îndoiesc.

— Vreţi să mă insultaţi, domnule?

— Nici nu mă gândesc! îi răspunse francezul cu dispreţ.

Tonul acesta dispreţuitor îl enervă pe spaniol.

— Văd însă că vă îndoiţi de cunoştinţele mele profesionale.

— Cam aşa ceva. Convingerea dumitale că intervenţia ambasadorului spaniol ar fi de ajuns, s-ar potrivi în alte timpuri, acum însă suntem pe picior de război şi ne aflăm într-o situaţie excepţională.

— Fir-ar să fie legile astea ale dumitale!

— Expresia dumitale nu e tocmai cuviincioasă, dar să zicem că n-am auzit. Aşadar suntem pe picior de război. Împăratul, văzând că averea contelui de Rodriganda a rămas fără stăpân, a găsit cu cale s-o treacă sub administrarea statului. Atâta vreme cât ne aflăm în această situaţie excepţională, nu pot recunoaşte procura dumitale decât după ce va fi autentificată de statul francez. Această autentificare nu o poţi avea decât prin ambasadorul dumneavoastră la Paris sau al nostru la Madrid.

— Atunci trebuie să fac călătoria înapoi? Îngăduie-mi cel puţin să-mi arunc niţel ochii în registre.

— Nu se poate.

— Administrarea averii se afla până acum în mâinile lui Pablo Cortejo. De ce i s-a luat?

— Fiindcă s-a dovedit că e trădător de ţară şi instigator la revoltă şi a fost exilat.

— Unde se află acum?

— De unde vrei să ştiu eu? Nu fac parte din jandarmerie. De altminteri, mi-e perfect egal unde se află acest Cortejo, care e nu numai trădător, dar şi escroc şi un pungaş ordinar.

— Senior! strigă Cortejo fără să-şi dea seama.

— Domnule?

— Insulţi pe Pablo Cortejo. Ai dovezi împotriva lui?

— Câte pofteşti!

— Arată-le!

— Cui? Dumitale? râse francezul. Ţi-am mai spus că n-ai ce să te amesteci. Văd însă că iei cu prea multă căldură apărarea acestui pungaş şi devii şi dumneata suspect.

— Eu nu suspectez pe nimeni fără dovezi...

— Nici eu. Repet numai că am mai multe dovezi decât ţi-ai putea închipui. Aproape fiecare rând din registre, fiecare cifră e o dovadă. A pungăşit pe contele de Rodriganda cu sume fantastice. Dacă va fi prins, e de ajuns atât ca să-l ducă la spânzurătoare, fiindcă dobitocia pe care a făcut-o punându-şi candidatura la preşedinţie, e numai un caraghioslâc.

— Aşadar, e într-adevăr plecat din ţară?

— Nu ştiu. Mai doreşti ceva?

— În situatia de fată, nu.

— Atunci regret că am lăsat să fiu deranjat, Bună ziua, domnule!

Cu aceste cuvinte francezul ieşi mândru din cameră.

— Stai tu, nemernicule, o să vină vremea să mi-o plăteşti cu vârf şi îndesat... mormăi printre dinţi spaniolul.

Iesi în stradă şi se interesă unde locuieşte ambasadorul Spaniei. Află de la el că tot ce-i spusese actualul administrator era adevărat. Se întoarse la hotel şi-l găsi pe Landola aşteptându-l cu nerăbdare.

— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă el. Văd după mutra dumitale că ţi s-a întâmplat ceva neplăcut.

— Aşa şi e, răspunse cu ciudă Cortejo ― şi-i povesti cum stau lucrurile.

— Atunci, afacerea asta a dat deocamdată greş. Acum ce facem? zise Landola.

— Să umplem coşciugul, pe urmă plecăm la Santa Jaga.

— Cu ce să-l umplem?

Deşi erau singuri în cameră, Cortejo şopti cu teamă:

— Nu aşa tare ca să nu ne-audă cineva. Cu ce vrei să-l umplem? Cu un cadavru.

— Vrei să spui că ne informăm unde a murit cineva şi-i punem leşul în coşciugul gol al lui don Fernando?

— Ar fi cea mai mare nebunie pe care am putea face-o. Recunoşti şi dumneata că vrăjmaşii noştri ne-ar putea aluneca printre degete, nu e aşa?

— Da, ceea ce ar însemna o mare primejdie pentru noi.

— Şi că s-ar putea întoarce aici în oraş? Cel dintâi lucru pe care l-ar face ar fi să deschidă mormântul.

— Cu atât mai bine. Ar da de cadavru, ceea ce ar fi o dovadă că don Fernando a murit cu adevărat.

— Aşa?... exclamă spaniolul privindu-l batjocoritor.

— Nu cumva eşti de altă părere?

— Ia spune, prea deşteptule señor secretario, ce crezi dumneata că au să facă mai întâi cu cadavrul?

— Au să-l examineze.

— Foarte bine. Şi ce-au să găsească?

Landola se uită întrebător la Cortejo şi fiindcă nu pricepea ce vroia să spună, răspunse râzând:

— Un mort ca toti morţii.

— Da, dar au să găsească şi de ce boală a murit.

— Bine zici. Acum pricep eu. Trebuie găsit cadavrul cuiva care a murit în acelaşi timp cu don Fernando.

— De unde să-l luăm?

— Din cimitir, de unde vrei să-l luăm!

— Ai nimerit-o în sfârşit! Trebuie să dezgropăm peste noapte cadavrul şi să-l băgăm în sicriul contelui. N-avem decât să citim inscripţiile de pe morminte şi vom găsi unul cu anul şi data când a murit contele.

— Bine, bine, dar îmbrăcămintea?

— Despre asta nici o grijă. Am cercetat în drum pe medicul vaporului, care pare să fie un foarte bun chimist.

— Rău ai făcut. Dacă prindea bănuieli, ce te făceai?

— Prea mă crezi prost. Mi-a spus din proprie iniţiativă o mulţime de mijloace care prefac hainele în scrum la cea mai mică atingere cu aerul.

— Dar nu aşa ca să pară arse, ci putrezite de vreme?

— Da.

— Ar fi formidabil. Rămâne acum să ne procurăm hainele.

— Le găsim la orice croitor sau negustor de vechituri.

— Trebuie însă să semene cu acelea pe care le purta atunci contele.

— Fiul meu mi-a descris toată înmormântarea şi cum era îmbrăcat don Fernando, aşa că în privinţa asta nu mă pot înşela.

— Îmi aduc şi eu foarte bine aminte cum mi l-au adus pe bord.

— Atunci o să fi şi dumneata de faţă când voi cumpăra hainele.

— Bineînţeles. Acum să discutăm ce e mai important. Să zicem că dezgropăm un cadavru. N-o să se bage de seamă a doua zi?

— Să procedăm şi noi aşa ca să nu se observe nimic.

— Afurisită afacere! Cum să ne procurăm sapă, lopată, felinare, scânduri şi o scară?

— Felinare o să cumpărăm, celelalte se vor găsi poate în cimitir. Groparii au de obicei un loc unde le ţin peste noapte.

— Trebuie mai întâi să ne convingem. Mai rămâne de stabilit ceva: avem nevoie de un om care să stea de pază ca să nu fim deranjaţi şi să ne dea de veste dacă se iveşte primejdia de a fi descoperiţi, ca să putem fugi la timp.

— Pune-l pe fratele dumitale, dacă o vrea.

— A, pe dobitocul ăsta îl convingi lesne. Am şi un mijloc foarte bun. Mă urăşte de moarte şi îi voi îndruga o poveste pe tema asta care îl va hotărî cu siguranţă să ia parte la întreprinderea noastră. Acum doarme, să-l lăsăm să-şi vadă de somn. Ei, ce zici, eşti gata?

— Da. Să mergem.

Ieşiră din hotel şi porniră să cutreiere străzile care forfoteau de soldaţi. Întrebând din om în om li se spuse unde e cimitirul şi se îndreptară într-acolo. Poarta era descuiată.

Soarele ardea cu putere şi cimitirul era pustiu.

Căutară mai întâi cavoul familiei Rodriganda, pe care-l găsiră lesne. Avea un grilaj de fier a cărui portiţă era încuiată.

— O să putem noi s-o descuiem? întrebă Cortejo.

— Ne trebuie unelte, zise Landola.

— De unde să le luăm?

— De la un lăcătuş.

— Da, dar n-are voie să ne vândă o cheie falsă.

— Uiţi că ne aflăm în Mexic. Cu bani vom putea obţine şi alte lucruri de care avem trebuintă.

Porniră să se plimbe printre morminte şi să citească inscripţiile. De-a lungul zidului văzură nişte mici clădiri, aşezate la rând, una lângă alta.

— Şi astea tot morminte trebuie să fie, zise Landola. A, mi-a venit ceva în gând! Mi se pare că n-o să ne mai trebuiască nici sapă, nici lopată şi n-o să fie nevoie să dezgropăm nici un cadavru, la te uită la cavourile astea...

— Ghicesc ce vrei să zici. Ideea nu e rea defel.

— Nu se poate să nu fie în vreunul din aceste cavouri vreun cadavru cam de vârsta lui don Fernando. Mai toate aceste dormitoare macabre sunt descuiate. Ia să vedem ce scrie pe ele.

Se opriră la fiecare cavou ca să citească numele şi data morţii celor ce odihneau aici pe veci. După câtva timp Cortejo arătă o cruce şi zise lui Landola:

— Ia citeşte, señor secretario, ce scrie colo pe peretele acela.

Landola se apropie, privi printre gratii şi văzu diferite nume de persoane decedate de multă vreme.

— Aha, vrei să spui inscripţia aceea de sus? Răposatul a fost bancher, în vârstă de patruzeci şi şapte de ani şi a murit acum optsprezece ani.

— Se potriveşte de minune. Dumneata ce zici?

— Hm... ai dreptate. Dar cum să găsim coşciugul lui printre celelalte care se află în cavou?

— Să le citim la rând şi vom vedea al câtelea vine la număr.

Landola făcu după cum îl sfătui Cortejo, apoi zise:

— Bancherul a fost cel din urmă dintre cei îngropaţi aici, aşa că sicriul lui trebuie să se fi păstrat încă foarte bine...

— ... şi va fi foarte uşor de găsit. Trebuie însă să ştiu un lucru: nu o să-ţi pierzi cumpătul când te vei vedea jos în cavou?

— Nu cumva crezi că mi-e frică?

— Vezi că una e să te afli cu arma în mână în faţa unui om viu şi alta să te cobori în mijlocul nopţii într-un mormânt, ca să despoi un cadavru şi să-l îmbraci pe urmă la loc.

— Nu te teme, mie mi-e totuna dacă dezbrac ori îmbrac un om viu sau un mort. Chiar de-ar fi dracul în persoană, nu mi-e mie frică de el. Ba dacă mi-o cere un foc, îi aprind şi ţigara. Aşadar, nu te îngriji de mine, vezi mai bine de dumneata, să n-o iei la fugă.

— De mine sunt sigur, mă întreb însă ce-o să zică fratele dumitale?

— Nici nu trebuie să vadă cadavrul. Îl lăsăm să păzească la poarta cimitirului, fără să-i spunem la ce-am venit. O să-i îndrug cu nişte poveşti, să te cruceşti şi dumneata. Acum hai să vedem de unde facem rost de o scară.

Găsiră ce căutau într-un colţ al cimitirului, unde îşi ţineau groparii uneltele. Se întoarseră apoi în oraş şi se duseră la o prăvălie să cumpere haine pentru mort.

Când se înapoiară la hotel, era vremea prânzului. Cerură să li se servească masa în camera lor, căci restaurantul era plin şi preferau să fie singuri. Grandeprise se săturase de somn şi veni şi el la masă, dar mâncărurile acelea delicate nu-i plăceau defel. De altminteri, era şi aşa rău dispus şi morocănos. La întrebarea pe care i-o adresă Landola în privinţa asta, răspunse necăjit.

— Cum ai vrea să fiu altfel, master? Ce caut eu în afurisitul ăsta de Mexico unde mă plictisesc de moarte? Să-mi pierd vremea dormind? Am eu altceva mai bun de făcut.

— A, te plictiseşti? Plimbă-te şi dumneata niţel prin oraş.

— Îl cunosc şi-l prea cunosc. Trebuie să plec neapărat la Santa Jaga.

— Plecăm împreună îndată ce ne vom fi sfârşit treburile pe care le avem aici. S-ar putea să fie chiar mâine. Întâmpinăm însă o piedică, de aceea mă tem că va fi nevoie să mai amânăm plecarea. Nădăjduim totuşi să găsim omul de care avem nevoie şi în care să putem avea toată încrederea.

Grandeprise ridică repede capul şi-l privi cercetător.

— Cum adică, în mine n-aveţi? întrebă el mirat.

— De, ştiu şi eu ce să spun! Da şi nu. E vorba de o taină, o taină foarte mare.

— De afaceri?

— Nu.

— Ceva unde nu vă pot fi eu de folos?

Landola clătină îngândurat capul.

— Mă văd silit să-ţi dau o explicaţie. E vorba de ceva unde ne poţi fi, dimpotrivă, de mare folos. Dacă am termina repede, am putea pleca mâine chiar la Santa Jaga, dar vezi că...

Grandeprise ardea de nerăbdare să se afle cât mai curând faţă în faţă cu nemernicul de frate-său şi spera să-l întâlnească în mănăstirea della Barbara. De aceea şederea în Mexico îl enerva şi ar fi vrut să plece imediat de acolo.

— Te somez să-mi spui ce te face să nu ai încredere în mine, zise el încruntând sprâncenele.

— Greu ce-mi ceri dumneata, îşi tărăgănă Landola cuvintele, fiindcă eşti prietenul aceluia care... na, m-ai făcut să spun mai mult decât aş fi vrut.

Vânătorul deveni curios.

— Al cui prieten sunt? Hai, spune o dată.

— Bine, fie! Eşti prietenul lui Landola, împotriva căruia e îndreptată întreprinderea noastră.

— Eu, prietenul lui Landola! strigă americanul izbind cu pumnul în masă, încât farfuriile şi tacâmurile zăngăniră cu zgomot. Alerg de zeci de ani, ca diavolul după un suflet, ca să pnn mâna pe el şi să-l trimit în fundul iadului unde îi e locul.

Tonul cu care Grandeprise spusese aceste cuvinte îl făcu pe Landola să se înfioare. Se stăpâni însă şi îi zise ca şi când s-ar fi bucurat de cele ce auzea.

— Adevărat? Nu cumva am găsit în dumneata un aliat? Mare noroc ar fi!

— Aşadar, îl urmăriţi şi dumneavoastră? Atunci sunt omul pe care-l căutaţi. Spuneţi-mi ce trebuie să fac.

Piratul se uită la Cortejo, parcă l-ar fi întrebat ce e de făcut. Îl văzu dând aprobator din cap.

— Eu zic că putem avea încredere în dumnealui. Pare să fie om de treabă şi nu cred că o să ne înşele, murmură spaniolul cu glas mieros.

— Să vă înşel eu! strigă vânătorul. Puneţi-mă la încercare, senior şi o să vă daţi seama că vă puteţi bizui pe mine.

— Bine, zise Landola, părând să ia o hotărâre. E vorba de o mică plimbare la cimitir.

— Merg şi eu cu dumneavoastră.

— Chiar în puterea nopţii?

— Nu-mi pasă. Dar ce să faceţi acolo?

— Să descoperim o ticăloşie de-a lui Landola.

— Aha, încep să pricep!

— Cu atât mai bine. Dumneata ştii că Landola a locuit câtva timp aici în oraş? Avea o drăguţă...

— Săraca! Mai bine s-ar fi măritat cu diavolul decât...

— Nu s-a măritat nici cu dracu' nici cu Landola. S-a logodit cu altul, tot atât de fioros ca el: moartea!

— Ei drace! A murit? Adică a trebuit să moară, nu e aşa?

— Aşa bănuim. Landola vroia să scape de ea fiindcă aflase cine e. Când ticălosul a încercat să-i dea cu piciorul, fata l-a ameninţat că-l denunţă. A doua zi dimineaţă a fost găsită moartă.

— A, a ucis-o?

— Probabil. Eu am bănuit aşa ceva şi am adus medici să constate, dar n-au găsit nimic; ziceau că a murit de un atac de apoplexie. Hm! E însă ciudat că Landola fusese în ajun la ea, se luaseră amândoi la ceartă, iar a doua zi fata era moartă. Mie lucrul mi s-a părut suspect, de aceea am cerut o anchetă. Trebuie să ştii că biata fată mi-era nepoată. Pusesem să-l aresteze pe Landola, i s-a dat însă drumul şi eu am fost acuzat de calomnie şi dat în judecată. De atunci m-a urmărit cu o stăruinţă diavolească pe mine şi pe toţi ai mei. Din pricina lui mi-am pierdut toată averea; copiii mi-au murit în chip misterios, nevasta de asemenea şi de câte ori se abătea o astfel de nenorocire peste capul meu, Landola era pe aproape. M-a cuprins atunci o furie nebună. Nu puteam să-i fac nimic pe cale legală dar am jurat să mă răzbun. Mai curând sau mai târziu trebuia să-mi cadă în mână ticălosul.

— Ţi s-a întâmplat întocmai ca şi mie.

— L-am căutat pretutindeni, dar zadarnic. Am aflat că ar fi în legături de afaceri cu Gasparino Cortejo. M-am dus în Spania şi am intrat ca secretar la senior Antonio Veridante, administratorul contelui de Rodriganda. Cu timpul ne-am împrietenit. Cortejo nu bănuia că prin el am dat de urma vrăjmaşului meu de moarte. Acum îl voi găsi cu siguranţă în Santa Jaga. Înainte de a pleca însă, vreau să mai examinez o dată cadavrul nepoatei mele. Mi-am adus aminte de ceva. Ştii dumneata cum se poate ucide cineva care are părul mare şi mătăsos, fără să lase urme?

— Nu. Ce are a face părul...

— Vezi, aici e aici; tocmai părul ascunde urmele.

— Bine zici. Am auzit şi eu despre un astfel de caz. O femeie şi-a omorât bărbatul înfigându-i, pe când dormea, un cui subţire în creştet.

— Aşa e. Un cui retezat la cap care se înfige adânc în creier; părul acoperă locul şi nu se mai cunoaşte nimic.

— Hm! Şi asta vrei să dovedeşti dumneata acum?

— Da.

— Noaptea... în cimitir.., adică într-ascuns. De ce n-o faci ziua şi cu ajutorul autorităţilor?

— Zău? Ca să fiu acuzat iar de calomnie şi profanare de morminte? Nici nu mă gândesc! Şi acum te întreb încă o dată: Vrei să mă ajuţi sau nu?

— Vreau. Ce trebuie să fac?

— Nimic decât să stai de pază, ca să nu ne surprindă cineva. Dacă bănuiala mea se adevereşte, mâine dimineaţă pornim la Santa Jaga ca să-l arestăm pe criminal.

— Ne-am înţeles. Aş vrea să vină mai repede noaptea ca să isprăvim cât mai curând cu afacerea asta.

Răbdarea lui Grandeprise fu pusă la grea încercare, însă, căci mai era mult până în seară.

Cortejo se duse după-amiază în oraş şi se întoarse cu mai multe chei şi unelte cu care spera să poată descuia cavoul. Dacă nu va reuşi, trebuia să-l deschidă cu forţa.

— Mare dobitoc şi Grandeprise ăsta! râse Landola.

— Probabil că nu e bănuitor din fire, fiindcă se vedea bine că povestea dumitale era trasă de păr, răspunse Cortejo. Bine că avem cel puţin pe cineva ca să stea de pază.

În sfârşit se întunecă. Cerul se umplu de stele. Cei trei complici mâncară tot sus, în camera lor şi aproape de miezul nopţii ieşiră din hotel şi se îndreptară spre cimitir. Lăsară la poartă pe Grandeprise şi ei se apucară de treabă. Reuşiră să scoată cadavrul bancherului din cavou, îl îmbrăcară şi-l duseră la mormântul Rodriganzilor.

— Să isprăvim mai repede ca să nu se plictisească paznicul nostru, zise Cortejo.

— O să se mire că zăbovim atâta, îşi dădu cu părerea Landola.

— Şi-o fi închipuind că vrem să dăm de cuiul bătut în creier.

Cortejo încercă zadarnic să descuie uşa cavoului cu cheia. Scoase în cele din urmă o daltă din buzunar şi puse mâna pe clanţă ca să se sprijine. Uşa se deschise atunci de la sine.

— Santa Madonna! exclamă el speriat! Nici nu era încuiată.

— Nu se poate! Trebuie să te fi înşelat.

— Poftim, vezi şi dumneata.

— Nu cumva o fi cineva jos în cavou? murmură Cortejo, încredinţându-se şi el că era adevărat ce spunea Landola.

Deschiseră uşa şi stătură câtva timp s-asculte. Nu se auzea însă nimic.

— Pesemne că vreuna din cheile dumitale s-a potrivit la broască şi ai descuiat-o fără să-ţi dai seama, zise Landola.

— Oare? Aş fi simţit când am vrut să vâr cheia în broască.

— Se poate să nu fi băgat de seamă. Văd eu că ţi-e frică. Nervii îţi sunt mult prea solicitaţi.

— Tot ce se poate. Să mai ascultăm niţel.

— Ne pierdem numai vremea zadarnic; să coborâm în cavou, zise enervat Landola.

— Bine, dar cu băgare de seamă. Să lăsăm deocamdată mortul aici.

Cortejo aprinse felinarul şi începură să coboare treptele, Landola înainte, Cortejo cu felinarul după el.

Ajunseră în cavou fără să li se pară ceva suspect.

— Luminează în jurul dumitale, zise Landola. Nici acum nu văzură nimic.

— Aşa e că am avut eu dreptate? S-a potrivit vreuna din chei şi ai răsucit-o în broască fără să bagi de seamă. Să ne apucăm imediat de treabă; ştii bine că n-avem vreme de pierdut. Care e sicriul lui don Fernando?

— Aici, răspunse Cortejo arătând un coşciug în partea de jos a căruia scria cu litere aurite: „Don Fernando, conte de Rodriganda y Sevilla”.

— Bineînţeles gol, mormăi Landola.

— Din nenorocire. Aş fi dat nu ştiu ce să-l ştiu pe conte înăuntru, chiar şi pe diavol în persoană, ca să văd dacă lăudăroşenia dumitale e adevărată: I-ai oferi şi acum foc să-şi aprindă ţigara?

— Ba bine că nu!

— Nu te cred, senior Landola. Cel puţin nu în deghizarea asta. Cu chipul dumitale adevărat l-ai fi putut înfrunta lesne, fiindcă te cunoaşte şi ştia că nu poţi să-i scapi. Aşa însă, părându-i străin, te-ar apuca numaidecât de guler.

— Zău? râse Landola. Hai să vedem! Ridică acum capacul să iasă dracul.

Nu văzură însă că, la cea dintâi atingere, capacul se ridică foarte uşor. În clipa următoare un răcnet de spaima ieşi de pe buzele celor doi complici. În coşciug stătea întins un om lung şi deşirat cu un nas enorm, asemenea unui Plisc-de-uliu.

Se uitau înmărmuriţi la mortul acela misterios care nu semăna defel cu don Fernando de Rodriganda.

Capitolul IV – O aventură înfiorătoare

Când Unger, Plisc-de-uliu, căpitanul Wagner şi Peters ajunseră în gară, văzură pe peron un soldat francez, bandajat la mână, care părea să îndeplinească slujba de macagiu.

Kurt se apropie de el şi-l întrebă în franceză:

— Dumneata faci parte din personalul gării, camarade?

Omul văzu numaidecât după înfăţişarea tânărului că are de-a face cu un ofiţer în civil.

— Da, domnule, răspunse cuviincios soldatul. Am fost rănit şi aştept un vapor care să mă ducă în patrie; până atunci, ca să nu stau degeaba am vrut să-mi câştig câţiva gologani pentru tutun.

Kurt băgă mâna în buzunar şi scoase o piesă de cinci franci pe care o întinse soldatului.

— Ţine, camarade! De când ţi-ai început astăzi serviciul?

— De dimineaţă.

— Când a plecat ultimul tren?

— Acum un ceas, dar numai până la Lomalto, mai departe nu merge.

— Au plecat şi ceva civili?

Soldatul clipi şiret şi zise zâmbind:

— La drept vorbind, nu e voie.

— Dar fără voie?

— Păi, să vedeţi dumneavoastră... eu sunt macagiu şi ăla de i-a luat era superiorul meu.

— Am înţeles. Câţi erau?

— Numai trei, dar i-a luat în compartimentul lui.

— Ai putea să-mi spui ce fel de mutre aveau?

Soldatul îi descrise amănunţit.

— Ei sunt, zise Wagner, dar cine era cel de-al treilea nu ştiu, nu l-am văzut la mine pe vapor.

— O s-aflăm noi, răspunse Kurt. Mai pleacă vreun tren pe ziua de astăzi?

— De-abia după trei ceasuri, când s-o întoarce maşina de la Lomalto. Aduce o grămadă de vagoane pline cu soldaţi, zise macagiul.

— Nu pleacă vreun tren de marfă mai înainte?

— Nu, domnule.

— Bine. Mulţumesc camarade. Să mergem domnilor.

— Aşadar, ne-au scăpat... scrâşni Wagner. Şi numai eu sunt de vină. Acum ce e de făcut?

— S-avem răbdare, dragul meu, încercă Kurt să-l potolească. În orice caz, ştim că s-au dus la Mexico. Ne ducem şi noi după ei. Din nenorocire pierdem trei ceasuri până la plecarea primului tren, sper însă că vom pune mâna pe ei la Mexico.

— A, mi-am adus aminte de ceva: Trebuie neapărat să trimit un om la del Erina cu nişte rapoarte, zise Wagner. I-aţi da voie să meargă cu dumneavoastră, domnule Unger?

— Cu plăcere, numai să nu ne stânjenească.

— Nu te teme. Ţi-ar conveni marinarul ăsta al meu?

— Cred că da, mai ales că, după cât mi-ai spus, îi cunoaşte bine pe fugari.

— Mai bine chiar decât mine. Ei, ce zici, Peters?

— Ce să zic, domnule căpitan? Mă duc, cum să nu mă duc!

— Parcă ştii niţel spaniola?

— Ce-au uitat spaniolii, râse marinarul.

— Şi câteva boabe franţuzeşte, nu e aşa?

— Cât să nu mor de foame în ţara francezilor.

— Atunci ne-am înţeles. Acum să ne întoarcem pe bord ca să-ţi dau hârtiile şi să-ţi spun ce ai de făcut, pe urmă ne întoarcem în oraş. Unde să ne întâlnim, domnule Unger?

— Cel mai nimerit ar fi în cârciuma asta de lângă gară.

— Perfect. Eu mă duc şi mă înapoiez cât se va putea mai repede. La revedere.

Căpitanul urmat de Peters se îndreptă spre port, pe când Kurt şi Plisc-de-uliu se duseră îndărăt la gară şi cerură să vorbească cu şeful. Acesta îi privi curios aşteptând să vadă ce vor.

— V-aş ruga să-mi spuneţi când pleacă primul tren spre Lomalto, zise Kurt şefului de gară, deşi ştia de la macagiu.

Funcţionarul se uită la ceas.

— Peste două ceasuri şi jumătate, răspunse el. Doriţi poate să plecaţi cu el? Regret, dar trenul e numai pentru militari.

— Daţi-mi voie să mă prezint.

Cu aceste cuvinte Kurt scoase o hârtie din buzunar şi o întinse şefului de gară. Acesta o citi, apoi zise înclinându-se:

— La ordinele dumneavoastră, domnule locotenent. Câte locuri doriţi?

— Numai trei.

— Vi se va rezerva un compartiment de clasa întâi.

— Mulţumesc. Trenul are legătură cu diligenţa care pleacă de la Lomalto la Mexico?

— Cel care a plecat înainte avea, dar acesta nu. Drept să vă spun, diligenţa aceea e o haraba care-ţi scoate sufletul şi n-aş sfătui pe nimeni să se servească de ea. Dacă vreţi să ajungeţi mai repede la Mexico, cel mai bun lucru ar fi să vă duceţi călare.

— N-avem cai.

— Găsiţi destui pe aici.

— Socoteam să-mi cumpăr la Mexico.

— De ce acolo unde sunt cu mult mai scumpi şi nici măcar mai buni?

— Ştiţi aici pe cineva care să aibă cai de vânzare?

— Chiar eu. Nişte cai grozavi: au rămas de la ofiţerii care s-au întors acasă; i-au lăsat fiindcă nu se puteau căra cu ei. Doriţi să-i vedeţi?

— Da.

— Atunci să mergem. Dacă ne învoim din preţ, nu mai aveţi nevoie de diligenţă, vă încarc eu caii pe gratis în tren.

Făcură târgul. În mai puţin de o jumătate de ceas Kurt se văzu proprietarul a trei cai voinici, care păreau să întrunească într-adevăr toate calităţile.

— Slavă Ţie Doamne! rosti Plisc-de-uliu fericit. O să-mi simt iar picioarele bălăbănind pe lângă burta unui cal. Dacă mai ţinea mult, mă tem că încălecam pe nasul meu şi o luam razna la galop.

Mai era vreun ceas până la plecarea trenului, când veni şi căpitanul Wagner cu Peters.

— Măi băiete, tu ştii să călăreşti? întrebă Plisc-de-uliu pe marinar. Avem nişte cai straşnici. O să facem drumul de la Lomalto la Mexico călare.

— Păi... calul e un animal care trăieşte pe lângă casa omului, aşa ne-a învăţat pe noi profesorul în clasa întâi primară. Şi apoi, ce crezi dumneata că-dacă eu sunt marinar n-am călărit niciodată? Când eram copil, mă urcam din fugă în spinarea celui mai afurisit armăsar.

— Cu atât mai bine, fiindcă altminteri aş fi silit să te leg cu un odgon de şa.

Şezură la o masă în cârciumă şi Wagner le povesti pe scurt cum se întâlnise cu don Fernando şi călătoria lor la insula aceea necunoscută. Kurt ştia toate astea de la Plisc-de-uliu. La sfârşit, povesti şi el căpitanului ce se mai petrecuse de la debarcarea dispăruţilor la Guyamas. Wagner ascultă cu încordare.

— Cum? exclamă el înspăimântat, au dispărut iar?

— Din nenorocire. Sper însă să-i găsesc şi vai de aceia care s-au atins de ei!

— Poate că am şi dat de urma lor, am eu ideile mele, zise Plisc-de-uliu. Unde credeţi dumneavoastră că s-au dus Cortejo şi Landola? Probabil că după ei.

— Tot ce se poate, de aceea trebuie neapărat să vedem ce au făcut aceştia doi şi să aflăm ce scop urmăresc.

— O să ceară însă timp, îşi dădu cu părerea Wagner şi nu pot să-mi expun prea mult băieţii la clima primejdioasă din Veracruz.

— Atunci caută un port apropiat dar sănătos.

— Bine. O să v-aştept în golful Bermeja.

Trenul era gata de plecare. Kurt se încredinţă că şeful se ţinuse de cuvânt şi caii se aflau în vagonul de animale; îşi luară rămas-bun de la Wagner şi se urcară în compartimentul rezervat pentru ei. Când trenul se puse în mişcare, Wagner le strigă de pe peron, fluturând şapca:

— Drum bun, domnule căpitan. Adu-i pe ai noştri sănătoşi pe vapor şi dă-le la cap ticăloşilor pe care îi ştii.

După două ceasuri trenul se opri în gara Lomalto. Conductorul, acelaşi care-i adusese pe Cortejo şi pe Landola, veni în fugă să le deschidă, serviabil, uşa compartimentului. Kurt îl luă prin surprindere:

— Tot dumneata ai dus cu trenul celălalt, doi civili de la Veracruz la Lomalto, nu e aşa? îl întrebă el.

Omul nu cuteză să tăgăduiască.

— Da, domnule, răspunse el cu glas şovăitor.

— Nu-ţi fie frică, îl linişti Kurt, aş vrea numai să ştiu încotro s-au dus.

— La Mexico. I-am văzut când s-au urcat în diligenţă.

— Bine, mulţumesc, zise prietenos tânărul şi-i dădu un bacşiş.

După ce cumpărară în grabă ceva provizii de drum, încălecară şi plecară imediat. Plisc-de-uliu, care cunoştea drumul, făcea pe călăuza. Deşi erau toţi trei buni călăreţi, nu reuşiră totuşi să prindă diligenţa care era trasă de opt cai zdraveni. Ştiau că Landola şi Cortejo trebuie să fi sosit înainte de amiază în Mexico, iar acum soarele se lăsase spre apus.

— Cum dracu' să găsim noi acul în carul cu fân, mormăi Plisc-de-uliu cu ciudă. Să fie afurisit oraşul ăsta cu uliţele lui întortocheate şi atâta forfoteală de-ţi vine ameţeală. Să fi fost în pădure ori pe câmpie, fiţi pe pace că le-aş fi dat eu repede de urmă ticăloşilor.

— N-avem decât două căi să-i găsim, zise Kurt. Tare m-aş mira să nu se fi dus la palatul Rodriganzilor, să iscodească pe cineva de acolo.

— Bine zici. Trebuie să ne ducem şi noi la wigwamul ăsta. Şi calea a doua care ar fi?

— Dumneata ştii foarte bine că sicriul lui don Fernando e gol, nu e aşa?

— Cum dracu' să nu ştiu dacă l-am văzut pe conte viu cum te văd şi cum mă vezi?

— Landola o să-şi închipuie cu siguranţă că toată atenţia noastră o să fie îndreptată spre acest lucru. Vor avea deci grijă să bage mai întâi de toate un cadavru în sicriu.

— Ăştia ar fi în stare! Master căpitan, halal să-ţi fie! Eşti tânăr dar tare deştept, după cum văd eu. Trebuie să le-o luăm înainte. Deci înainte, spre satul ăsta păcătos!

Traseră la cel dintâi hotel care le ieşi în drum şi, după ce se odihniră niţel, Kurt se duse de-a dreptul la palatul Rodriganda, pe care i-l descrisese portarul de la hotel.

Fu şi el oprit de santinelă, dar după ce spuse că are treabă cu administratorul, îl lăsară să intre. Îl găsi pe acesta în biroul lui. Kurt trimise mai întâi cartea lui de vizită şi fu primit numaidecât.

— Cu ce vă pot servi, domnul meu? îl întrebă cu multă amabilitate francezul.

— Vă rog mai întâi să mă iertaţi că vă deranjez, mai ales că vin într-o afacere cu totul particulară răspunse tânărul scuzându-se. Aţi primit astăzi vizita unui individ care s-a dat drept împuternicitul contelui de Rodriganda?

— Da. Urmăriţi un anumit scop cu întrebarea aceasta?

— Desigur. V-a cerut informaţii relativ la administrarea dumneavoastră?

— Mai mult încă; cerea să i-o cedez lui.

— Mi-am închipuit eu. S-a prezentat sub numele de Antonio Veridante, nu e aşa?

— Da.

— Ştiţi unde ar putea fi găsit?

— Nu, nu mi-a spus la ce hotel a tras.

— Ţin mult s-o aflu. Trebuie să ştiţi că individul acesta e un pungaş foarte viclean şi primejdios. S-ar putea să mai vină pe la dumneavoastră, în cazul acesta v-aş ruga foarte mult să-l arestaţi imediat şi să anunţaţi pe ambasadorul Germaniei în Mexic.

— Să-l arestez? Îmi pot lua eu o astfel de răspundere?

— Fără cea mai mică şovăială. Acest Veridante nu e altul decât Gasparino Cortejo, fratele lui Pablo Cortejo pe care-l ştiţi şi dumneavoastră.

— Cred şi eu! Reputaţia lui e destul de bine stabilită.

— Şi asa-zisul lui secretar care-l însoţeşte e Grandeprise, sub numele de Landola, fostul căpitan al vasului-pirat „Lion”. Amândoi sunt deghizaţi perfect şi paşapoartele lor sunt false. Eu îi urmăresc de la Veracruz.

— Cele ce mi-aţi spus, ajung. Cum îl voi vedea pe Cortejo, îl arestez imediat.

Kurt mai dădu câteva explicaţii ― atât cât găsi el de cuviinţă ― francezului, apoi se duse la domnul von Magnus, ambasadorul Germaniei, ca să îi predea documentele secrete trimise prin el. În cursul conversaţiei, deschise vorba şi despre afacerile lui particulare care-l aduseseră în Mexic. Diplomatul îl ascultă cu luare-aminte, pe urmă zise cu amabilitate:

— Îţi făgăduiesc tot concursul meu, în limita posibilităţilor, bineînţeles. Zici că vrei să te convingi mai întâi ce e cu mormântul contelui? Trebuie să-ţi atrag atenţia că se cere să fii foarte prudent. La o cercetare a cavoului e nevoie să fie de faţă şi o persoană cu greutate, ale cărei mărturii să nu fie puse nici un moment la îndoială. Eu în locul dumitale nu m-aş încrede nici în francezi şi nici în vreun slujbaş de-al statului şi aş prefera un mexican. Ce-ar fi să te adresezi alcadelui care i-a somat pe Pablo Cortejo şi pe fiică-sa să părăsească ţara?

— Şi credeţi că alcadele o să vrea?

— Sunt mai mult ca sigur. Mi-e bun prieten. O să-ţi dau câteva rânduri din partea mea.

Nu trecu nici o jumătate de ceas şi Kurt predase alcadelui scrisoarea ambasadorului. Din ce citea, chipul mexicanului se întuneca tot mai mult. După ce sfârşi, zise întinzând mâna tânărului:

— Aflu din scrisoarea ambasadorului dumneavoastră că e vorba să vă fac un serviciu. Vă stau bucuros la dispoziţie, deşi timpul mi-e măsurat şi, în vremurile tulburi prin care trecem, afacerile particulare rămân pe planul al doilea. Vă rog, luaţi loc şi spuneţi-mi despre ce e vorba.

Îşi aprinseră amândoi câte o ţigară şi Kurt se apucă să povestească. Alcadele îl ascultă până la sfârşit, fără să-l întrerupă, pe urmă începu să se plimbe cu paşi rari prin cameră.

— Ceea ce mi-aţi povestit, e într-adevăr extraordinar, zise el la urmă. Mă voi duce împreună cu vreo câţiva din funcţionarii mei la cimitir. Mă însoţiţi şi dumneavoastră, nu e aşa?

— Tocmai vroiam să vă rog.

— Bine. O să trimit la palatul contelui pe cineva ca să-mi aducă cheia cavoului.

— Părerea mea ar fi ― dacă-mi îngăduiţi să v-o spun ― să nu ştie prea multe persoane de planul nostru.

— Hm! Poate că aveţi dreptate. Noi, judecătorii, avem chei false ― e trebuinţă câteodată de ele ― aşa că nu mai e nevoie. Vreţi să plecăm imediat?

— Vă rog...

Alcadele dădu câteva ordine apoi plecară; în drum luară cu ei pe Plisc-de-uliu şi se îndreptară spre cimitir.

Găsiră aici vreo câţiva poliţişti care îi aşteptau, în urma ordinului dat de alcade. Acesta dădu unuia din ei cheia şi poliţistul se duse singur să descuie cavoul, ca să nu atragă atenţia cuiva.

Când acesta se întoarse ca să spună alcadelui că treaba s-a făcut, porniră unul câte unul, răzleţi, spre cavou; apoi când fură toţi la un loc, aprinseră felinarele şi coborâră treptele. Deschiseră coşciugul dar... acesta era gol!

— Santa Madonna! zise alcadele înmărmurit, e deci adevărat!

Cercetară, poate vor găsi oseminte sau rămăşiţe de îmbrăcăminte, însă nu găsiră nimic.

— Văd şi eu că s-a comis într-adevăr o crimă odioasă împotriva contelui, zise alcadele. O să fac tot ce e omeneşte posibil să-i descopăr pe criminali. Din momentul acesta cimitirul şi mai ales cavoul va fi pus sub supraveghere poliţienească.

— Credeţi că ar fi nimerit? întrebă Kurt. Criminalii sunt oameni vicleni şi deştepţi, n-au să vină ei la lumina zilei ca să pună un cadavru în sicriu, fiţi sigur.

— Aşa e, aveţi dreptate, o vor face numai în întunericul nopţii. Dar de unde să ia cadavrul?

— Astea sunt nimicuri pentru oameni ca Landola şi Cortejo. Le trebuie un cadavru de sex masculin, om care să fi murit cam în acelaşi timp cu presupusa moarte a contelui; au să-l găsească ei, fiţi pe pace! Cred că nu e nevoie să ne pierdem vremea degeaba atâta timp cât e încă lumină. Cum se va înnopta însă, trebuie să fim cu ochii în patru.

— O să pun oameni de pază lângă cavou.

— Şi să-i arestaţi? Eu cred că e mai bine să-i lăsăm să coboare înăuntru, fiindcă vor fi mai lesne de prins.

— Bine zici. Acum să ne împrăştiem şi să ne întâlnim la noapte aici în cimitir.

Aşa şi făcură.

— Acum e vorba să luăm măsurile trebuincioase, zise alcadele. Voi pune doi oameni la poarta cimitirului.

— Nu ar fi bine, fiindcă nu sunt ei proşti să intre pe poartă. Probabil că o să sară peste zid, fu de părere Plisc-de-uliu.

— Atunci au să ne trebuiască vreo câţiva poliţişti, mormăi alcadele cam nemulţumit.

— Pentru ce, master alcade? Eu găsesc că sunt şi aşa prea mulţi. Dumneata o să stai aici lângă sicriu şi restul mă priveşte pe mine.

— Pe dumneata? întrebă alcadele cu mirare. Crezi că un singur om ajunge?

— Păi vezi că urechile unuia ca mine aud mai bine ca zece poliţişti de-ai dumitale la un loc. Auzul lor nu e deprins s-audă gângania târându-se prin iarbă, ca al meu.

— Vrei să spui că o să-i auzi pe criminali venind?

— Cu siguranţă.

— Chiar de la distanţă mai mare?

Pe american îl plictiseau întrebările alcadelui. Scuipă o dată cu necaz drept pe sub nasul lui şi zise:

— Socot că-mi poţi încredinţa mai mult ca oricui paza cimitirului; atât e tot ce pot să-ţi spun. Dacă crezi însă, poţi pune regimente întregi pe sub zidurile lui, ca şi când ar fi vorba să luăm cu asalt o fortăreaţă, dar fii sigur că indivizii noştri au să ne simtă ei pe noi, înainte de-ai vedea noi pe ei şi atunci ne-am şters pe bot, aşa să ştii.

— Bine. Atunci rămânem aici în cavou şi dumneata stai sus să păzeşti.

— Unul din oamenii dumitale poate să stea şi el sus, aproape de mine, ca să am pe cine trimite dacă trebuie să vă dau de ştire şi să nu fiu silit să vin eu singur.

Plisc-de-uliu luă cu el un poliţist şi lăsă în cavou pe alcade, Kurt, Peters şi încă trei oameni.

Răbdarea lor fu pusă la grea încercare, căci se apropiase miezul nopţii fără să se simtă vreo mişcare.

— Poate că nici nu mai vin, zise alcadele.

— Tot ce se poate; dacă e aşa, trebuie să veghem şi mâine seară, răspunse Kurt.

— Sau vor fi şi venit, dar vânătorul ăsta...

Se întrerupse căci auzi paşi apropiindu-se.

Era poliţistul pus de pază.

— Vin? întrebă alcadele cu bucurie.

— Da, senior. Sunt trei. Americanul vă roagă să ascundeţi felinarele. El s-a dus să vadă ce fac. Doi din ei au dispărut printre morminte, iar cel de-al treilea a rămas să păzească poarta.

Vestea îi puse într-o încordare de neînchipuit. Peste puţin veni şi Plisc-de-uliu la ei, dar ca să nu fie luat drept unul din cei doi profanatori de morminte, îşi spuse în şoaptă numele.

— Ce fac? Unde sunt? îl întrebară toţi cu nerăbdare.

— O să punem îndată mâna pe ei. Scot un don Fernando din mormânt, râse americanul. Trimiteţi doi inşi să pună mâna pe cel de la poartă, dar numai după ce vor fi văzut pe ceilalţi doi coborând în cavou.

Plisc-de-uliu se întoarse la postul lui, în vreme ce doi clin poliţişti se furişară spre poartă.

Mai trecu o bună bucată de vreme până să vină iar americanul. De astă dată părea însă foarte grăbit.

— Vin! şopti el. Aduc şi mortul.

— Atunci să ne ascundem repede după sicrie.

— Staţi, zise el, când văzu că vor să acopere felinarele. Mai am ceva de făcut.

— Ce?

— Ridicaţi capacul sicriului, o să vedeţi pe urmă de ce.

Ridicară capacul şi-l văzură cu mirare pe Plisc-de-uliu vârându-se înăuntrul sicriului.

— Asta ce mai e? întrebă uluit unul din poliţişti.

— Lasă jos capacul, băiatule, îi porunci el întinzându-se foarte liniştit în sicriu.

— Bine, bine, dar nu înţeleg ce rost...

— Tacă-ţi gura dacă nu înţelegi, neghiobule. Ia închipuie-ţi tu ce mutră au să facă dumnealor când or deschide sicriul şi au să dea de nasul meu. Hai, lasă jos capacul!

Omul se codea şi chiar lui Kurt i se păru gluma cam prea boacănă, dar auziră zgomot şi nu mai era timp de pierdut.

Acum domnea o tăcere cu adevărat mormântală în cavou. Se auzi sus un scârţâit de cheie şi după câteva momente, paşi coborând treptele. La lumina felinarului lui Cortejo, chipurile celor doi criminali se vedeau cât se poate de lămurit.

— Ei sunt? şopti Kurt la urechea marinarului.

— Da.

— Fă lumină în jurul nostru, auziră ei pe Landola spunând lui Cortejo.

Găsiră repede sicriul căutat, după literele aurite. Poliţistul nici n-avusese vreme să pună la loc capacul sicriului aşa cum trebuia. De aceea capacul căzu cu zgomot la pământ şi cei doi ticăloşi văzură cu groază pe Plisc-de-uliu cu nasul lui enorm privindu-i cu ochi sticloşi de mort.

— Sfinte Dumnezeule! Ăsta cine o mai fi? strigă Cortejo după ce-şi veni niţel în fire.

— Diavolul! şuieră Landola îngrozit.

Şi nemernicii aceia care uciseseră atâtia inşi cu mâinile lor, oameni pentru care crima cea mai fioroasă era o jucărie, se simţiră cuprinşi de o frică nebună.

— Diavolul! murmură Landola iarăşi.

— Aşa e, Satana... gemu Cortejo.

Pşşş!” ţâşni o dâră groasă de scuipat drept pe feţele lor.

— Da, Diavolul, Satan, Belzebut, eu sunt! strigă americanul sărind din coşciug. Am venit să vă iau cu mine în iad, ticăloşilor. Uite semnul pe care vi-l trimite tartorul, părintele meu!

Şi cu aceste cuvinte le cârpi câte o palmă atât de zdravănă încât îi ameţi de tot. Le smuci apoi armele şi le aruncă într-un colţ al cavoului. Luă pe urmă felinarul lui Cortejo într-o mână, scoase cu cealaltă pumnalul de la brâu şi se aşeză în dreptul uşii cavoului.

Cei doi criminali se dezmeticiră repede.

— E om! strigă Cortejo, spumegând de furie.

— Ce cauţi aici? răcni Landola care, crezându-l singur, îşi recăpătase îndrăzneala. Răspunde, ori te...

— Ei aş! Pe cel dintâi care cutează să se atingă de mine îl pocnesc cu felinarul în cap să vadă stele verzi. Să încetăm acum cu gluma şi să vorbim serios. Vă declar prizonierii mei.

Tonul fu atât de aspru încât însuşi Landola înţelese că se pregătea ceva grav. Se dădu cu un pas înapoi şi-şi căută cu ochii armele.

— Eşti nebun, omule! Cum putem fi noi prizonierii tăi? murmură el.

— Nu mă crezi? Priveşte! zise Plisc-de-uliu şi arătă cu mâna în spatele lor.

Toţi ieşiseră din ascunzătoarea lor şi la lumina felinarelor cei doi ticăloşi înţeleseră ce îi aştepta.

— Aşa? Nu puneţi voi mâna pe mine! răcni Landola.

— Nici pe mine! scrâşni Cortejo şi se repeziră amândoi ca turbati la Plisc-de-uliu.

Dar acesta era pregătit. Fără să se slujească de cuţit, pocni pe Landola, care i se părea mai primejdios, cu felinarul în obraz cu atâta putere încât geamul se făcu ţăndări şi dădu în acelaşi timp lui Cortejo un picior în pântece încât îl făcu să se rostogolească la pământ. Într-o clipă poliţiştii se năpustiră asupra lor şi le puseră cătuşele. Cortejo văzu că orice împotrivire ar fi zadarnică, Landola însă se zbătea ca un nebun, cu spume la gură, aşa că trebuiră să-l lege zdravăn ca să nu mai poată face vreo mişcare.

— Am pus în sfârşit mâna pe ei, zise alcadele. Vrei să le luăm chiar acum interogatoriul? întrebă el pe Kurt.

— Nu e aici locul şi nici timpul, răspunse acesta. Trebuie mai întâi să vedem ce-au făcut cu mortul dezgropat şi să-l arestăm pe individul pus de pază la poarta cimitirului.

— Pe acesta îl vor fi arestat până acum oamenii mei.

Dar alcadele se înşela. Grandeprise era un vânător iscusit. Pe când stătea lângă poartă şi aştepta pe cei doi tovarăşi ai săi, auzi în spatele lui un zgomot uşor. Cu auzul lui experimentat înţelese că erau paşii a doi inşi. Ca fulgerul se întinse la pământ, se târî la o parte, apoi veni pe la spatele lor.

— Nu văd pe nimeni, zise unul din ei.

— Nici eu, răspunse celălalt.

— Cine ştie ce i s-o fi năzărit ăluia cu nasul lung; te pomeneşti că nu e nici un om de pază la poartă.

— Hai să căutăm.

— Hai!

Grandeprise înţelese că erau poliţişti.

— Ei drăcia dracului! îşi zise el. Asta ce-o mai fi? Nu cumva pe mine mă caută? Ia să mă duc eu să dau de veste tovarăşilor mei.

Se furişă încotro văzuse pe cei doi îndreptându-se, dar nu-i găsi. Mai căută în dreapta şi-n stânga ascultând cu încordare. Zări o rază de lumină şi ajunse la cavoul familiei Rodriganda de unde se auzeau glasuri omeneşti.

— Uite-l! zise cineva.

— A! Un cadavru! Pesemne că pe ăsta vroiau să-l bage în mormântul contelui. Trebuie să aflăm de la ei de unde l-au luat.

— De la cine?

— De la arestaţi.

— Aha, sunt arestaţi... îşi zise Grandeprise. Prost lucru. Nu au făcut nimic rău, săracii, dar francezii n-au să tărăgăneze mult lucrurile şi au să le pună ştreangul de gât. Şi eu ce mă fac, cum mai pun eu atunci mâna pe Landola? Să vedem dacă nu e chip să-i scap.

Se ascunse după un monument de unde putea să vadă tot ce se petrece.

În vremea asta Landola şi Cortejo fură scoşi din cavou şi duşi lângă cadavru.

— De unde aţi luat mortul? Îi întrebă alcadele.

Nici unul nu răspunse.

— Lăsati-i, zise Kurt. De obicei criminalii tac când văd că nu mai e scăpare pentru ei. Vom vedea mâine la lumina zilei din ce mormânt au furat cadavrul.

— Bine zici. Până atunci să lăsăm toate cum sunt. Voi pune oamenii mei să păzească să nu se mişte nimic din loc. Noi ceilalţi vom duce pe criminali în oraş.

Nu văzură însă că o umbră îi urmărea de la distanţă ca să vadă unde-i duc pe arestaţi.

Ajunşi la închisoare, li se luă iar interogatoriul, dar nici de data asta nu vrură să răspundă la întrebări şi fiindcă nu era destul loc în temnită, îi băgară pe amândoi în aceeaşi celulă.

— Şi acum, senior Cortejo, zise Kurt la urmă, să nu crezi că tăcerea îţi va folosi la ceva. Ştiu tot şi n-am nevoie de nici o mărturisire. Dovezile vor vorbi ele în locul dumitale.

— Ce poţi şti şi cine eşti dumneata? întrebă de astă dată cu dispreţ Cortejo.

— Mă numesc Kurt Unger şi sunt fiul căpitanului Unger, pe care l-a dus Landola împreună cu ceilalţi în insula aceea pustie. Iertare nu încape pentru voi, dar o mărturisire completă v-ar uşura poate pedeapsa.

— Şi ce ştii dumneata despre noi, cum văd că te lauzi, tinere? zămbi Landola batjocoritor.

— Atât cât să vă ducă la spânzurătoare, răspunse foarte calm, Kurt Unger.

Capitolul V – O farsă reuşită

Grandeprise se tot învârtise în jurul închisorii şi cercetase cu băgare de seamă zidul care o împrejmuia. Văzu că nu era nimic de făcut dinspre partea asta. Zări însă lumină la o fereastră zăbrelită.

— Aha, mormăi el, trebuie să fie celula unde i-au dus. Bine că ştiu deocamdată şi atât. Vorba e: i-o fi pus pe amândoi în aceeaşi celulă?

Mai aşteptă câtva timp să vadă dacă nu se luminează şi altă fereastră, dar nu văzu nimic.

— Aşadar i-a pus la un loc, îşi zise vânătorul. Rămâne acum să vedem plecând pe cei care i-au arestat.

Se apropie de poarta închisorii şi se puse la pândă. Nu trecu mult şi văzu patru inşi ieşind pe poartă.

— Ei sunt. Au plecat. Ei, şi-acum, ce e de făcut? Trebuie însă să lucrez repede, mâine poate să fie prea târziu.

Porni îngândurat pe stradă. Auzi deodată zgomot de pinteni în spatele lui. Un ofiţer care se întorcea pesemne de la o petrecere trecu pe lângă el.

„Asta ar fi ceva! îşi zise vânătorul. Ofiţerul e cam de statura mea. Înainte, nu e vreme de gândit, altminteri scap prilejul şi nu mă mai întâlnesc cu altul mai bun.”

Se luă după ofiţer şi-l ajunse din urmă.

— Domnule, domnule, zise el cu glas scăzut.

— Ce vrei? întrebă ofiţerul stând în loc.

— Nu eşti dumneata căpitanul Mangard de Vaittier?

— Nu şi nici nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.

— Nici eu, zise Grandeprise, râzând şi cu o mână îl apucă pe francez de gât iar cu cealaltă îi dădu un pumn în ceafă de-l lungi la pământ.

— Aşa, s-a făcut! Acum să-l iau de aici, ca să nu mă vadă cineva, mormăi el.

Luă pe umăr pe ofiţerul leşinat, îl duse după un colţ al zidului, îl dezbrăcă de uniformă, îl legă zdravăn, îi puse un căluş în gură, se îmbrăcă el cu uniforma, îşi puse armele în buzunar şi se îndreptă zăngănind din pinteni spre poarta închisorii. Se opri în poartă şi sună.

— Cine e? îl întrebă santinela dinăuntru.

— Ofiţerul de ordonanţă al guvernatorului. Deschide! răspunse el cu glas poruncitor.

Se auzi cheia răsucindu-se în broască. Santinela deschise poarta, ridică felinarul, văzu o uniformă şi salută.

— Directorul închisorii s-a culcat?

— Da, trăiţi, domnule căpitan. Se sculase mai adineauri, fiindcă se aduseseră nişte arestaţi, pe urmă s-a culcat iar.

— Cine-i ţine locul?

— Un paznic.

— Unde, jos la parter?

— Da.

Grandeprise străbătu curtea, se opri la uşa închisorii şi sună. Portarul veni să-i deschidă.

Întrebă şi aici tot aşa de poruncitor:

— Ce face directorul, doarme?

— Da. Trebuie să-l scol, domnule căpitan?

— Nu e nevoie. Câţi oameni aveţi în camera de gardă?

— Opt.

— Sunt ofiţerul de ordonanţă al guvernatorului. Pot avea doi oameni pentru trimiterea unui arestat?

— Da.

— Cheamă-i! Repede! N-am timp!

În vreme ce portarul se îndepărta pentru a asculta de ordinele falsului căpitan, îndrăzneţul vânător examină dintr-o aruncătură de ochi încăperea în care se afla.

Pe o tăblită era însemnat numele fiecăruia din arestaţi. Citi sub numărul 32: „Avocatul Antonio Veridante cu secretarul său”. Ştia acum ce vroia să afle. Pe birou erau câteva foi de intrare şi ieşire a arestaţilor. Luă repede tocul şi completă una din ele cu numele celor doi arestaţi, punând jos semnătura guvernatorului, fără să-i fi văzut vreodată scrisul. Vârî apoi foaia în buzunar şi aşteptă întoarcerea portarului, care nu întârzie mult.

— V-am adus oamenii, domnule căpitan, zise acesta intrând.

— Bine. Aveţi o cheie care să se potrivească la toate uşile celulelor?

— Da. O am în buzunar.

— Înainte, marş! După mine!

Deoarece Grandeprise văzuse de-afară luminată fereastra celulei, stia că arestaţii se aflau la etajul întâi. Porni deci înainte pe scară şi se opri la uşa pe care văzu scris numărul 32.

— Deschide! porunci el portarului.

Acesta nu cuteză să se împotrivească. Santinela se dădu la o parte şi-i lăsă să treacă.

Arestaţii văzură intrând un ofiţer francez şi nu se clintiră de la locul lor.

— Dumneata eşti avocatul Antonio Veridante? întrebă Grandeprise, cu glas schimbat, pe Cortejo.

— Da.

— Şi omul acesta e secretarul dumitale?

— Da.

— Daţi încoace felinarul, se răsti vânătorul la portar.

Luă felinarul din mâna lui şi veni aproape de arestati, ca şi când ar fi vrut să-i vadă mai bine.

În realitate însă făcu însă ca lumina felinarului să-i cadă lui pe faţă, ca să-l vadă ei pe el. Cortejo şi Landola înţeleseră numaidecât.

— Da, chiar ei sunt, mormăi falsul căpitan. Guvernatorul a fost deşteptat din somn ca să i se comunice arestarea lor. Cere să îi vadă imediat, deoarece sunt bănuiţi că sunt în legătură cu preşedintele Juarez.

Zicând acestea, Grandeprise scoase foaia din buzunar şi o întinse portarului cu următoarele cuvinte:

— Uite ordinul guvernatorului pentru transportarea arestaţilor. Peste un ceas îi aduc îndărăt.

Grandeprise împinse pe arestaţi pe uşă şi făcu semn soldaţilor să-i ia între ei; portarul citi la lumina felinarului foaia de hârtie şi nu îndrăzni să murmure.

Ajunşi în stradă, soldaţii porniră în direcţia palatului guvernatorului. Era întuneric beznă; străzile n-aveau felinare, aşa că soldaţii apucară fiecare de câte un braţ pe arestaţi ca să nu fugă. După ce merseră o bucată de vreme, Grandeprise scoase din buzunar cuţitul lui ascuţit de vânătoare. Băgase de seamă că arestaţii aveau cătuşe de curea, nu de fier, ceea ce îi uşura mult sarcina.

— Vedeţi să nu vă scape, zise falsul căpitan cu glas aspru, soldaţilor.

— Nu, domnule căpitan, îi ţinem strâns de braţ.

— Dar curelele?

— Par să fie foarte trainice.

— Ia să văd şi eu.

Grandeprise se dădu mai aproape prefăcându-se că pipăie cătuşele, dar le tăie repede fără ca soldaţii să bage de seamă. Arestaţii se simţeau acum liberi, nu făcură însă nici o mişcare, ca să nu se dea de gol.

— Bine. Să mergem, zise Grandeprise.

După ce trecură colţul străzii, auzi pe unul din soldaţi răcnind:

— Aoleu! M-a ucis, ticălosul!

— Ce e, ce s-a întâmplat? îl întrebă vânătorul.

— Ce să fie, domnule căpitan, nemernicul ăla mi-a dat un ghiont în burtă de m-a rostogolit la pământ, pe urmă a luat-o la fugă.

— Ia-te după el.

Soldatul se ridică de jos, văietându-se şi porni după fugar. Nici nu se gândea să tragă, căci tot nu l-ar fi nimerit prin întuneric.

— Vezi de-l ţine bine pe ăstalalt. Afurisit lucru dacă ne scapă şi el... mormăi Grandeprise.

— Lăsaţi, domnule căpitan că nu-l las eu pe ăsta să-mi... Aoleu, mamă!...

— Ce e, mă?

— A fugit şi ăsta, domnule căpitan...

— Fir-ar ai dracului de tâmpiţi! Unde e?

— Uite-l colo... a luat-o la fugă...

— Aleargă după el, tontule! Dacă nu-l prinzi, te-ai dus pe copcă!

Soldatul fugea de-i sfârâiau călcâiele. Grandeprise se întoarse din drum.

— Bine i-am mai tras pe sfoară pe francezi! Îşi zise el multumit. Soldaţii nu i-au văzut încotro au luat-o, dar eu, da. M-aş mira să nu dau nas în nas cu ei, chiar acum.

Nu merse mult şi auzi pe cineva lângă el şoptind:

— Ei ce zici, domnule căpitan? era Cortejo.

— Iată-mă şi pe mine, râse Landola. Unde sunt soldaţii?

— S-au dus la dracu', mormăi americanul.

— Ce idioţi! Îşi închipuiau că o s-o luăm ca nebunii pe stradă, când eu m-am lăsat frumuşel la pământ.

— Eu tot aşa, zise Cortejo. Dar ia spune, senior, de unde ai luat uniforma asta?

— Am doborât la pământ un ofiţer, l-am dezbrăcat şi m-am îmbrăcat eu cu ea.

— Ce îndrăzneală! Şi cu ofiţerul ce-ai făcut?

— I-am vârât un căluş în gură ca să nu crâcnească şi l-am târât undeva, pe aici pe aproape. Acum îl caut ca să-i dau îndărăt uniforma.

*

În vremea asta Kurt şi cu Peters, după ce se despărţiseră de alcade, se duseseră la hotel să se culce, iar Plisc-de-uliu, care ştia că tot n-o să se lipească somnul de el, porni să hoinărească pe străzi.

Oare arestaţii vor fi ei bine păziţi în închisoare? Se întreba el cu o nelinişte neînţeleasă. Afară, prin prerii îşi păzesc oamenii singuri prizonierii şi sunt siguri că n-au să le scape, pe când aici trebuie să-i duci la închisoare. Cucoana asta, închisoarea, e o persoană ciudată şi pe timpurile acelea, prea puţin sigură. De aceea Plisc-de-uliu se gândi să iscodească niţel în jurul ei ca să vadă dacă totul e în regulă. Ajunsese aproape de locul unde se afla închisoarea, când se pomeni într-o ulicioară mărginită de două ziduri nu tocmai înalte, unde unul din ele făcea un cot; strada parcă era şi mai întunecoasă decât celelalte străzi.

Cu auzul lui de cutreierător al savanelor, i se păru că aude un zgomot uşor. Se apropie şi ochiul lui ager zări jos la pământ o grămadă care părea că se mişcă. Scoase cuţitul de la brâu şi se aplecă să vadă ce e, dar se dădu îndărăt înmărmurit. Văzu un om aproape despuiat, legat zdravăn, cu un căluş în gură şi alături de el un pachet de haine. Îi scoase deocamdată căluşul, vrând mai întâi să ştie cine-i individul acela legat fedeleş.

— Ei, domnule, cine eşti şi ce cauţi aici în halul ăsta? îl întrebă el.

— Mon Dieu! gemu individul. Bine că pot în sfârşit să răsuflu în voie.

— Ce-mi pasă mie de răsuflarea dumitale, eu te întreb cine eşti?

— Sunt un ofiţer francez şi mă numesc Durand.

— Asta s-o spui la alţii! Un ofiţer francez nu se lasă despuiat şi legat burduf ca dumneata.

— M-a izbit mai întâi cu pumnul în tâmplă şi mi-am pierdut cunoştinţa, mormăi francezul ruşinat.

— Aşa se întâmplă când ai ştiinţa în cap şi nu în pumni. Dar de ce te-au dezbrăcat?

— Nu ştiu. Dezleagă-mă, te rog.

— Mai domol, frate-meu. Trebuie mai întâi să ştiu ce şi cum. Ale cui sunt hainele astea?

— Ale mele, probabil.

— Aşa? De când umblă un căpitan francez în haine civile pe timp de război, ai putea să-mi spui?

— Eram în uniformă, nu civil.

— Eu văd aici nişte cizme grosolane, pantaloni de pânză, un surtuc vechi, o basma, o curea lată şi o pălărie ponosită.

— Atunci nu sunt ale mele, trebuie să fie ale individului care m-a atacat.

— Foarte frumos! Aşadar s-a dezbrăcat de hainele lui şi s-a îmbrăcat în uniforma dumitale. Ia povesteşte-mi şi mie cum s-au petrecut lucrurile.

— Mă întorceam de la o petrecere, începu ofiţerul, când mă întâlnii cu un individ care m-a întrebat dacă nu sunt căpitanul cutare ― am uitat numele. I-am răspuns că nu cunosc pe nici un căpitan cu numele ăsta şi el mi-a zis atunci râzând: „Nici eu” ― şi mi-a trântit un pumn în tâmplă de am căzut jos leşinat.

— Hm... ăsta e pumn de vânător al preriilor. Chiar şi hainele astea pe care nu le văd, dar le simt murdăria la pipăit, par să fie ale unui om al savanelor.

— Nu ştiu. Dezleagă-mă, te rog, mai repede.

În mintea lui Plisc-de-uliu începu să se trezească o bănuială.

— Unde s-a întâmplat agresiunea, aproape de închisoare? întrebă el.

— Da.

— Am înţeles! Pe cel care stătea de pază la poartă nu l-am putut prinde. Cine altul decât un om al preriilor e mai indicat pentru pândă?

— Nu pricep ce vrei să spui.

— Nici nu trebuie. Stai niţel liniştit că mă întorc numaidecât.

Zicând aceste cuvinte, Plisc-de-uliu o luă la fugă pe când ofiţerul strigă disperat după el.

— Pentru Dumnezeu, nu mă lăsa aşa despuiat în stradă!

Dar Plisc-de-uliu nici nu-l auzi. Alergă într-un suflet la închisoare şi sună la poartă.

— Cine e? întrebă dinăuntru santinela.

— Plisc-de-uliu.

— Nu-l cunosc.

— Nici nu trebuie. Deschide!

— Nu e voie.

— Păi am mai fost şi adineauri când au adus pe cei doi arestaţi.

— Da, dar era şi alcadele cu dumneata.

— Fir-ar a dracului de treabă! Dacă ar putea trece scuipatul prin zidul ăsta afurisit, te-aş împroşca din cap până-n picioare. Arestaţii sunt tot aici?

— Nu.

— Na, nenorocirea s-a şi întâmplat! Unde i-au dus?

— La guvernator, a venit un căpitan francez de i-a luat.

— Şi pe ăsta l-aţi lăsat să intre, nu? Păi aşa e. Pe pungaşi da, dar pe oamenii de treabă nu. Ştii tu cine era ăla, mă? Nu era căpitan, ci un pungaş care s-a îmbrăcat în haine de ofiţer, auzi? Dacă toţi oamenii împăratului vostru sunt tot atât de tâmpiţi ca voi, atunci nu mă mir că vă trimite tocmai aici ca să scape de nişte vite încălţate cu care n-ar avea ce face.

— Stai! strigă santinela răsucind cheia în broască, acum poţi să intri. Poftim înăuntru, prietene.

— Foarte mulţumesc! Fiindcă te-am luat niţel în răspăr mă pofteşti înăuntru. Ca să mă arestezi, ai? Degeaba, nu sunt eu aşa de prost ca voi. Dacă mai aveţi vreun loc liber în palatul vostru, pune să te închidă în locul meu pe tine. Am onoarea să te salut, fiule!

Când ieşi în stradă santinela ca să pună mâna pe el, Plisc-de-uliu pierise ca în pământ. Coti după colţ şi se întoarse la ofiţer.

— Te-ai întors? Credeam că n-o să mai vii, se tânguia francezul.

— Vorbeşti prostii! Vroiam numai să văd dacă nu m-ai mintit. M-am încredintat însă că tot ce mi-ai spus e adevărat.

— Atunci dezleagă-mă o dată că nu mai pot!

— Aş face-o bucuros, dar ne-ar scăpa din mână ticălosul care te-a atacat. Îşi închipuie probabil că o să te găsească unde te-a lăsat. I-a trebuit numai pentru câtva timp uniforma dumitale şi o să vină să ţi-o aducă îndărăt. Sst, vine!

Plisc-de-uliu ciuli urechile şi ascultă cu încordare.

— Nu e unul, sunt trei, şopti el. Doi păşesc ca orăşenii, pe când al treilea are pas de vânător. Ei sunt. Repede căluşul în gură! Prefă-te leşinat şi nu crâcni, altminteri ţi s-ar putea întâmpla ceva şi mai rău!

Până să prindă ofiţerul de veste, Plisc-de-uliu îi şi vârâse căluşul în gură şi sărise sprinten peste zid. Se ghemui la pământ ca să nu fie văzut, dar putea auzi de acolo foarte bine tot ce s-ar fi vorbit.

Paşii se opriră. Se auzi un murmur de voci, pe urmă o umbră se desprinse din întuneric şi se aplecă peste ofiţer.

— Ei drăcia dracului! se miră individul. Pesemne că l-am pocnit mult prea tare, de nu şi-a mai venit în simţiri.

— Te pomeneşti că l-ai omorât, răspunse un glas.

— Nu, răsuflă. O să scot acum uniforma de pe mine, ca să mă îmbrac cu hainele mele.

— Vrei să-l dezlegi?

— Da.

— Bine. Noi ne ducem, fiindcă mai avem niţică treabă; ne întâlnim pe urmă toţi trei la hotel.

— Ne-am înţeles.

— Pentru ce i-ai spus că avem niţică treabă? întrebă Cortejo pe Eandola după ce se îndepărtară.

— Cum, nu ghiceşti? Ca să ne scăpăm de el.

— O să vină după noi la hotel.

— Până să vină el, noi vom fi plecaţi. Părăsim imediat oraşul.

— Nu se poate, nu ne-am ajuns încă scopul.

— Nici nu ni-l mai putem ajunge. Acum ne întoarcem la hotel, ne luăm ce avem mai de trebuinţă şi fugim. Când o vedea că bagajul e tot acolo, o să creadă că nu ne-am întors încă şi o să ne aştepte cine ştie cât degeaba.

— Ca să vină pe urmă la Santa Jaga şi să dea de noi? zise Cortejo nemulţumit.

— Până să vină el, noi ne vom fi sfârşit de mult treburile.

— Bine, bine, dar cum ajungem până acolo? Pe jos nu se poate!

— Ne ducem călare. Cumpărăm doi cai de la un negustor a cărui firmă am văzut-o eu astăzi în apropiere de hotel.

— Atunci să ne grăbim.

Ajunşi la hotel, săriră zidul şi se furişară înăuntru. Îşi luară ce credeau mai trebuincios şi se întoarseră pe aceeaşi cale în stradă. Bătură la uşa negustorului şi-l sculară din somn ca să-i spună că sosiseră chiar atunci, pe cai închiriaţi, de la Queretaro şi trebuie să plece numaidecât la Puebla, dar neavând timp de pierdut vor să-şi cumpere îndată cai pe seama lor.

Negustorul îi duse în grajd să le arate ce are de vânzare şi căzură repede la-nvoială.

În vremea asta Grandeprise se apucase să se dezbrace de hainele ofiţerului, ca să se îmbrace iar cu ale lui. După ce sfârşi, scoase căpitanului căluşul din gură, îl dezlegă şi porni pe-aici încolo. Plisc-de-uliu se descălţă, sări zidul şi se luă după el. Urmări pe vânător pas cu pas şi-l văzu oprindu-se la poarta unui hotel. Grandeprise aşteptă ce aşteptă, apoi sări peste gard ca să se ducă la culcuşul lui.

Plisc-de-uliu se duse ceva mai departe şi privi spre cer. La răsărit se vedea o geană de lumină. Deodată zări deschizându-se o poartă şi doi inşi ieşind călare în stradă. Un om rămase în poartă şi strigă după ei:

— Adios, senior, drum bun şi să ne vedem sănătoşi.

— Adios, răspunse unul din ei.

Călăreţii se îndepărtară şi omul închise poarta la loc. Plisc-de-uliu se uită lung în urma lor.

— Ce dracu'! mormăi el, glasul ăsta parcă era al unuia din cei trei pe care îi văzui lângă ofiţer. Nu se poate, trebuie să mă fi înşelat eu, fiindcă ăştia par să plece într-o călătorie lungă, pe când Landola şi Cortej s-o fi întors cu siguranţă la hotel.

Mai făcu vreo câţiva paşi şi se opri iar îngândurat.

— Naiba ştie ce-o mai fi asta! Bodogăni el. În lumea asta plină de păcătoşi, cel bun e întotdeauna păcălit de ceilalţi. Ce e bine nu e rău. Ia să mă informez eu, măcar că în wigwamul de-i zice hotel nu se vede încă ţipenie de om.

Se întoarse la hotel.

De când cu ocupaţia francezilor se introdusese şi aici moda nouă: chelneri, chelnerite, oameni de serviciu şi portar. De-abia după ce sună pentru a treia oară, veni un individ somnoros şi morocănos să-l întrebe:

— Cine dracu' sună aşa, de scoală lumea în picioare?

— Eu, răspunse Plisc-de-uliu foarte liniştit.

— Văd! Şi cine eşti dumneata?

— Un călător străin.

— Văd şi asta! Ce pofteşti?

— Să vorbesc cu dumneata.

— Până şi asta o văd. Dar n-am vreme! Noapte bună!

Portarul vru să-i trântească uşa-n nas, americanul fusese însă destul de prevăzător ca să-l împiedice. Îl apucă de braţ şi, deşi omul era mai în vârstă ca el, îi zise cu glas mieros:

— Ştii tu, băiatule, ce e un duros ori un dolar?

— De cinci ori pe-atât cât un franc.

— Uite, îţi dau doi dolari sau zece franci, dacă binevoieşti să-ţi deschizi guriţa şi să-mi răspunzi la câteva întrebări.

Portarul îl privi uluit pe mărinimosul străin.

— Zău, senior? Dă încoace banii.

— Nu aşa, băiatule, spune-mi mai întâi dacă vrei să-mi răspunzi.

— Răspund.

— Bine, ţine banii.

— Mulţumesc, senior. Drept e că şi somnul e bun, dar bacşişul nu e nici el de lepădat. Acum întreabă.

— Aveţi mulţi călători la hotel?

— Nu prea. Vreo zece ori doisprezece cu totul.

— Sunt printre ei, trei veniţi împreună?

— Nu, cel puţin aşa cred. Fiecare îşi are odaia lui, afară de doi care stau în aceeaşi cameră. Unul e senior Antonio Veridante şi celălalt secretarul lui.

— Nu e şi un al treilea cu ei?

— De venit au venit toţi trei deodată, dar ăsta din urmă nu stă la un loc cu ei. Cum îl cheamă nu ştiu. Umblă îmbrăcat prost, parcă ar fi un argat ori un vânător.

— I-ai văzut ieşind aseară în oras?

— Da.

— Şi când s-au întors?

— Nu ştiu.

— Aş avea ceva de vorbit cu vânătorul ori argatul ăsta, după cum îi zici. Se poate?

— Răspunzi dumneata pentru mine să nu se supere când l-oi scula ― dacă o fi cumva acasă?

— E acasă şi iau asupra mea răspunderea. Aveţi vreo încăpere unde putem vorbi fără să ne audă cineva?

— Doarme într-un hamac şi te poate primi oricând. Să-i spun cine-l caută?

— Da. Spune-i că don Velasquo d'Alcantaro y Perfido de Rianza y Hallendi de Salvado y Caranna de Vesta-Vista-Vusta doreşte să-i vorbească.

Americanul înşiră cu atâta trufie numele acestea, încât portarul nu bănui măcar un moment că-şi bate joc de el.

O scară de lemn ducea din curtea hotelului în camerele de oaspeţi. Portarul urcă scara şi bătu la una din uşi. Grandeprise nu dormea încă. Stătea întins în hamac, aşa îmbrăcat şi se gândea.

— Cine e? întrebă el foarte mirat.

— Portarul. Pot să intru?

— Da.

Omul deschise uşa şi păşi în vârful degetelor, ca să nu trezească pe ceilalţi locatari.

— Ce vrei?

— E jos un domn care doreşte să-ţi vorbească, senior. Îi zice don... don... don Alcanto de Valesquo y... y... y... un nume lung, lung cât toate zilele. Trebuie să fie un boier din cei mari de tot.

Vânătorul clătină capul.

— Ştii că m-ai făcut curios? Bine, spune-i să vină.

După ce ieşi portarul, Grandeprise aprinse lumina şi-şi puse revolverul la-ndemână.

În momentul acela străinul intră pe uşă, o incluse în urma lui şi trase zăvorul. Când fură faţă-n faţă, se priviră încremeniţi.

— Ei drăcie, păi ăsta e Grandeprise! exclamă Plisc-de-uliu.

— Plisc-de-uliu! Ce cauţi aici, omule, te ştiam cu Juarez? întrebă celălalt uluit.

— Şi eu te ştiam pe malul lui Rio Grande del Norte. Ştii dumneata că numele îţi sună foarte frumos, dar se potriveşte aidoma cu al unui mare ticălos?

— Aşa! Îl cunoşti şi dumneata?

— Foarte bine chiar. Şi personal şi din auzite.

— Adevărat? Pentru omul ăsta răscolesc eu pământul de ani şi ani de zile, ca să dau de el.

— Hm! Şi nu l-ai găsit încă? zise Plisc-de-uliu privindu-l cu mirare.

— Din nenorocire nu.

— Zău? Hm! Hm! Eu socoteam că un vânător trebuie să aibă ochii ageri.

— Să sperăm că ai mei sunt destul de ageri.

— Nu prea cred.

Chipul lui Grandeprise se întunecă.

— Nu cumva vrei să mă jigneşti?

— Defel. Ia culcă-te iar în hamacul dumitale şi dă-mi şi mie voie să-mi iau un scaun, pe urmă o să vorbim ce avem de vorbit amândoi.

— Bine, şezi. Ce-ai să-mi spui?

Plisc-de-uliu îşi trase un scaun lângă hamac, scuipă o dată cu sete, vârî un ghemotoc de tutun în gură, îi potrivi locul, pe urmă începu:

— Trebuie să-ţi spun mai întâi prieteneşte că ori eşti un pungaş fără pereche, ori un mare dobitoc.

Grandeprise sări ca ars din hamac, puse mâna pe revolver şi se aşeză ameninţător în faţa lui Plisc-de-uliu.

— Ştii dumneata cum se răspunde la o astfel de insultă? întrebă el cu ochii fulgerând de mânie.

Plisc-de-uliu dădu din cap.

— Da. Între noi, vânătorii, cu o înjunghietură de cuţit, ori cu un glonţ de puşcă, dacă nu poţi să dovedeşti că e adevărat ce spui.

— Sunt sigur că nu ai cum s-o dovedeşti, master.

— Aş! Pune jucăria aia la o parte şi ascultă încoace la mine. Dacă n-am cumva dreptate, sunt gata să ne găurim amândoi pielea. Până atunci, o să-ţi vorbesc deschis şi fără înconjur.

— Bine, vorbeşte, dar să ştii că dacă spui un cuvânt prea mult, îţi trăsnesc un glonţ în cap.

— Ori eu dumitale, râse Plisc-de-uliu. Zici că mă cunoşti; te înşeli însă grozav. Aş fi avut în noaptea asta de mai multe ori prilejul, poate chiar şi motivul să-ţi trântesc un glonţ în cap. Asta e însă lucru secundar. Acum să-mi răspunzi la o întrebare: Ai fost la Veracruz, nu-i aşa?

— Da.

— Şi ai cunoscut acolo pe un individ Antonio Veridante şi secretarul său. Aţi venit împreună la Mexico şi ai stat peste noapte de pază la cimitir, pentru ca ei să profaneze un mormânt şi să comită o înşelătorie.

Grandeprise îl privi încremenit.

— Cum îţi vine să presupui aşa ceva? E adevărat că am stat de pază la cimitir, dar nu era vorba de nici un sacrilegiu şi nici de o înşelătorie.

— Eşti convins de ce spui?

— Pot să jur pe ce vrei.

— Hai să te cred, dar cu asta dovedeşti că nu eşti pungaş, ci un mare dobitoc.

Grandeprise vru să izbucnească iar Plisc-de-uliu îl potoli însă cu un gest.

— Stai liniştit, omule! O să-ţi dau dovezi. Cei doi tovarăşi ai dumitale au fost prinşi, aşa e?

— Din nenorocire da.

— Şi ca să-i faci scăpaţi, ai doborât la pământ pe un ofiţer francez şi i-ai scos pe ei din închisoare.

Grandeprise se înspăimântă.

— De unde ştii dumneata asta? A fost o farsă foarte reuşită de a noastră, vânătorii şi sper că dumneata, camaradul meu, n-o să mă dai de gol.

— Eu nu sunt un trădător şi de felicitat nu te felicit defel pentru această farsă reuşită ― cum îi zici dumneata. Dar ia spune-mi, de unde-l cunoşti pe nemernicul acela de Grandeprise?

Vânătorul îl privi drept în faţă şi zise:

— Toată lumea ştie că Plisc-de-uliu e un om cinstit şi un vânător iscusit, de aceea îţi îngădui să vorbeşti cu mine aşa cum nu cred că ar îndrăzni un altul. Află că acest pirat e duşmanul meu cel mai înverşunat şi-l caut de atâta amar de ani ca să mă răfuiesc cu el, o dată pentru totdeauna.

— Aşa, aşa... zise Plisc-de-uliu râzând. Ştii ca ai haz! L-ai căutat, l-ai găsit şi, după ce mi-am dat atâta osteneală ca să pun mâna pe el, dumneata îl faci scăpat.

Şi Plisc-de-uliu povesti pe scurt ceea ce ştia de la don Fernando. Grandeprise îl asculta cu gura căscată.

— Sfinte Dumnezeule! strigă el la urmă şi tot eu am fost acela care l-am salvat pe Cortejo şi pe fata lui?...

— Dumneata? întrebă cu mirare Plisc-de-uliu.

— Da. Acum înţeleg... Dacă nu eram eu, rămânea orb şi se prăpădea, iar scorpia de, fiică-sa putrezea în închisoare.

— Ia s-aud şi eu cum s-au petrecut lucrurile.

Grandeprise puse la curent pe vânător cu tot ce se întâmplase din momentul când îl găsise pe Cortejo rănit în tufele de pe malul lui Rio Grande del Norte, până la evenimentele din ultima zi.

Plisc-de-uliu îl ascultă cu încordare, apoi zise:

— I-ascultă master, ştii că-mi pare foarte bine că ne-am întâlnit, fiindcă pot să aflu prin dumneata unde se găsesc dispăruţii! Şi acum, o să-ţi spun în sfârşit cine este acest avocat Antonio Veridante şi secretarul său: cel dintâi e Gasparino Cortejo...

— Cu neputinţă! Îl, întrerupse Grandeprise.

— Caută pe frate-său, urmă Plisc-de-uliu. Aseară vroia să pună un cadavru în coşciugul gol al lui don Fernando. L-am prins asupra faptului, dar dumneata n-ai avut de lucru şi i-ai dat drumul.

— Îţi spun că e cu neputinţă.

— Ei aş! Şi mai ştii dumneata cine e acest aşa-zis secretar al lui Gasparino Cortejo? Nimerii altul decât omul pe care îl cauţi cu atâta îndârjire, Henrico Landola, căpitanul-pirat Grandeprise.

Vânătorul stătea ca împietrit. Sărise mai adineauri din hamac şi acum părea o stană de piatră.

— Ăsta... ăsta... bâigui el în cele din urmă, ăsta să fie Henrico Landola?

— Da. Te-a înşelat, şi-a bătut joc de dumneata şi dumneata ai crezut toate minciunile pe care ţi le-a îndrugat. Şi când am reuşit să-l avem în mână pe acest diavol cu chip de om, dumneata ţi-ai pus în primejdie cinstea, libertatea, viaţa chiar, ca să-l scapi şi să dai posibilitate viperei să ucidă şi alţi nevinovaţi cu înţepăturile ei veninoase.

— Ştiu... îl ştiu de ce e în stare... mi-e doar frate vitreg... murmură întunecat Grandeprise.

— Cum, ţi-e rudă?

— Da. Rudenia asta a fost blestemul care m-a urmărit toată viaţa. Totuşi, susţin că nu se poate să fi fost el.

— N-ai băgat de seamă că aveau ceva pe faţă, ştie dracul ce fel de zugrăveli, ca să nu fie recunoscuţi?

De-abia acum i se luă lui Grandeprise vălul de pe ochi.

— Aşa e! strigă el. De câte ori îi auzeam glasul, mi se părea că nu mi-e străin şi mi se înfigea parcă un cuţit în inimă. O, dobitoc ce-am fost! Măgar... idiot, asta sunt. Aveai dreptate, Plisc-de-uliu, acum recunosc şi eu. Îţi dau voie să-mi faci ce vrei, fiindcă merit!

— Lasă, lasă, râse îngăduitor vânătorul, când îşi recunoaşte cineva greşeala, înseamnă că începe să se cuminţească.

— Dar urmările! se tângui Grandeprise. Cum ai descoperit dumneata că am stat de pază la poarta cimitirului, că l-am atacat pe ofiţer şi i-am scăpat pe criminali din închisoare, nu pricep.

Plisc-de-uliu îi povesti cum şi adăugă:

— Negreşit că afacerea este cât se poate de încurcată. Dar eşti vânător ca şi mine şi te ştiu om de treabă. Suntem camarazi şi în savane avem legile şi moravurile noastre. Ce ne pasă nouă de legile altora? Şi apoi, prin dumneata am putut afla unde-i putem găsi acum pe Landola şi pe cei doi Cortejo: în mănăstirea delta Barbara, de la Santa Jaga.

Grandeprise se lumină la faţă.

— Te înşeli, zise el, îi avem mai aproape şi nici nu-ti închipui ce uşor putem pune mâna pe ei!

Plisc-de-uliu zâmbi cu milă.

— Crezi că sunt acum aici în hotel şi poţi pătrunde în camera lor?

— Oricând.

— Bine, hai să vedem.

— Să-i deşteptăm din somn şi să le cerem socoteală de faptele lor.

— Prostii! N-o să avem pe cine deştepta, fiindcă n-o să-i găsim.

— Aşa crezi? Hai cu mine!

— Hm... să mergem, sunt însă sigur că ne ducem degeaba.

Se duseră, cu lumânarea aprinsă, în camera unde Grandeprise ştia că locuiesc cei doi criminali, dar nu găsiră pe nimeni.

— Au să se întoarcă, zise Grandeprise.

— Aşa de proşti îi crezi? Cum s-o lumina bine de ziuă întâmplarea cu ofiţerul şi fuga arestaţilor o să se răspândească în tot oraşul cu iuţeala fulgerului şi au să înceapă imediat cercetările. Nu sunt ei nebuni să stea pe loc şi s-aştepte să fie arestaţi din nou. Părerea mea e că au şi fugit.

— Şi m-au lăsat pe mine aici?

— Ba bine că nu! Vrei să-ţi dau o dovadă? Ia te uită!

Şi Plisc-de-uliu se aplecă să ridice ceva de jos.

— Ce e asta? întrebă el pe Grandeprise.

— Noroi.

— Pipăie-l. Cum ţi se pare?

— Moale şi umed.

— Când au ieşit ei din cameră ca să se ducă la cimitir?

— Pe-nserate.

— Aşadar, dacă ar fi urmele lăsate de aseară, noroiul s-ar fi uscat de mult, pe când ăsta pe care-l vezi e proaspăt de tot, semn că nu sunt nici trei sferturi de ceas de când au fost aici.

— Bine zici. Numai că fuga le-a fost degeaba, o să-i găsim noi la Santa Jaga, fii pe pace.

— Tot ce se poate. Ţi-aş da însă un sfat: poliţia o să afle repede că fugarii au locuit aici în hotel. Dacă te găsesc, te-ai dus pe copcă.

— Ai dreptate. Plec. Dar unde?

— Cu mine odată. Plăteşte portarului socoteala şi să plecăm. O să-i spun că am venit eu să te iau.

Aşa şi făcură. După zece minute ieşeau amândoi tacticoşi pe poartă. Când trecură pe lângă casa geambaşului, îl văzură stând în poartă. Plisc-de-uliu se opri şi-l întrebă aşa, într-o doară:

— Ai mulţi cai în grajd, senior?

— Azi n-am decât patru, zise el.

— Vinzi vreunul din ei?

— Unul da, ceilalţi îmi trebuie şi mie. Mai aveam doi de vânzare, dar mi i-au cumpărat azi-noapte doi străini care veneau de la Queretaro şi se duceau la Puebla.

Plisc-de-uliu puse pe geambaş să-i descrie cum erau străinii şi se încredinţă imediat că nu puteau fi alţii decât Landola şi Cortejo. Grandeprise căzu la învoială cu negustorul şi-i cumpără calul pe care acesta îl mai avea de vânzare, pe urmă se îndreptară spre hotelul unde trăsese Kurt.

Îl sculară din somn şi-i povestiră şi lui cele întâmplate.

Hotărâră să pornească imediat pe urmele fugarilor: Kurt mai avea însă de vorbit cu ambasadorul şi alcadele, de aceea ar fi trebuit să mai zăbovească un timp. Nu era însă vreme de pierdut, deoarece, după evenimentele de peste noapte, Grandeprise nu mai putea să rămână nici un moment în oraş; Plisc-de-uliu plecă odată cu el, după ce se înţelesese cu Kurt ca amândoi să-l aştepte pe el şi pe Peters la Tuia. Erau siguri că Landola şi Cortejo spuseseră dinadins că vin de la Queretaro şi se duc la Puebla ca să inducă în eroare eventualele cercetări.

Vestea evadării lor se răspândi ca fulgerul în oraş şi poliţia descoperi repede ― după cum prevăzuse Plisc-de-uliu ― hotelul unde găzduiseră. Bănuielile căzură şi asupra lui Grandeprise, ba nici Plisc-de-uliu nu fu exclus. Portarul mărturisi că peste noapte venise un boier mare ca să-l ia pe vânătorul sau argatul acela ― ce-o fi fost ― şi au plecat apoi împreună. Cercetările stabiliră că era un bărbat înalt, slab şi cu un nas enorm. Şi iată-l pe don d'Alasquo Velantario, adică Plisc-de-uliu al nostru, cu un cazier la poliţie, cu semnalmentele de mai sus şi cu un mandat de arestare care dădea drept oricui îl va întâlni să-l apuce de guler şi să-l predea pe mâna celui dintâi sergent de stradă.

Capitolul VI – În mănăstirea della Barbara

Doctorul Hillario stătea în biroul spitalului din fostul lăcaş al mănăstirii, cufundat în citirea unui studiu foarte interesant, Arta de a stăpâni pe regi, a lui Luigi Regerdis. Auzi pe cineva bătând la uşă şi strigă: „Intră”, supărat că fusese întrerupt tocmai la un capitol care i se părea din cale-afară de pasionant. Dar cum văzu pe cel care venea să-l tulbure, ivindu-se în prag, chipul i se lumină şi se sculă de la birou ca să-i iasă înainte.

Noul sosit era un om scurt şi îndesat, cu nişte ochi mititei şi obrajii plini, cu un zâmbet prietenos pe buzele lui cărnoase. Ochii aceia care priveau acum râzători puteau fi însă în unele împrejurări aspri şi cruzi.

— A, bine ai venit, senior Arrastro, îl întâmpină Hillario cu mâinile întinse. Drept să-ţi spun, la plăcerea asta nu m-aşteptam.

— Îti aduc o veste bună, doctore.

— De la cartierul general al lui Juarez, nu e aşa?

— Nu, din vizuina lupului nu poate veni nimic bun.

— Atunci din tabăra mareşalului francez?

— Nici. De la cartierul general al împăratului.

— Aha, chiar de la împărat?

— Aş! Ăsta e o momâie care o să se prăvălească la pământ la cea dintâi suflare de vânt. Vine de la şeful asociaţiei noastre, care m-a trimis să-ţi pun câteva întrebări.

— Sunt gata să-ţi răspund. Dar ca să ne iasă mai lesne vorba din gură, o să ne udăm niţel gâtlejurile.

Cu aceste cuvinte, doctorul scoase dintr-un dulăpior o sticlă înfundată, o destupă şi umplu două pahare cu un lichid gros şi dulce. Ciocniră şi duseră paharele la gură. Musafirul aşteptă mai întâi să vadă dacă Hillario bea într-adevăr şi numai după ce-l văzu deşertând paharul până aproape de fund, bău şi el. Nu cumva îl bănuia pe bătrân de vreun gând?

Puseră paharele pe masă, pe urmă musafirul întrebă uitându-se cu grijă în jurul lui:

— Eşti sigur că nu ne-aude nimeni?

— Fii fără grijă. Nepotul meu are ordin să nu mă deranjeze nimeni când stau cu cineva de vorbă în biroul meu.

— Atunci să discutăm politică, sau mai bine zis despre o latură a politicii, zise el aruncându-şi ochii pe titlul cărţii de pe birou.

Luă în mână cartea, o răsfoi, apoi zâmbi dând din cap.

— Citeşti cartea asta? Ştii că în unele ţări e interzisă?

— Da, găsesc însă că autorul are unele concepţii admirabile!

— Atunci merită s-o citeşti. O am şi eu şi pot să-ţi spun că mi-a procurat câteva momente foarte plăcute. Ce zici de capitolul care i-a inspirat titlul cărţii?

— Hm... murmură bătrânul cu prudenţă, mi se pare că autorul şi-a îngăduit prea multă libertate.

Burtosul îl privi iscoditor.

— În totul, ca şi în fiecare individ în parte, urmă el, sălăşluieşte spiritul Domnului, care-i vorbeşte, după cum poate fiecare să-l priceapă, învăţăturile şi regulile aplicabile unuia nu se potrivesc altuia. Astfel se creează concepţii personale şi legi anumite, inspirate de Dumnezeu, mai sfinte şi imuabile decât cele stabilite de domnii jurişti. Omul, influenţat de spiritul divin, e răspunzător numai sieşi şi n-are de dat socoteală nimănui de ce gândeşte, vorbeşte sau înfăptuieşte. Aceasta e rezultanta adevăratei filosofii. Nu vom ajunge niciodată la domnia libertăţii absolute, în care fiecare să fie judecătorul şi legiuitorul său propriu. Sunt prea puţini din aceşti „aleşi”. Autorul acestei cărţi dovedeşte că e unul dintre aceştia.

Era o filosofie grozavă, împotriva tuturor legilor, care îngăduia oricui să facă tot ce-i trăzneşte prin cap: filosofia răului şi a nelegiuirilor omeneşti.

Burtosul privi îngândurat înaintea lui, ca şi când ar fi cugetat adânc la cele ce spusese, dar pauza aceasta avea ca scop să observe efectul pe care îl făcuseră cuvintele lui asupra lui Hillario. Chipul acela dolofan luase acum expresia unei păsări de pradă, mulţumită de sine.

— Pot deduce din tăcerea dumitale că împărtăşeşti vederile mele? întrebă el după câtva timp pe doctor.

— În general da, dar nu şi individual, răspunse Hillario, înălţând din umeri. Mă măguleşte faptul că sunt şi eu ca ceilalţi oameni, inspirat de duhul divin, dar împrejurarea că fiecare e inspirat după însuşirile sale mă face să cred că niciodată doi indivizi na pot fi de aceeaşi părere în totul, ci numai în linii generale. De aceea trebuie să-mi păstrez individualitatea în ce priveşte felul meu de a gândi şi acţiona.

Să fi bănuit Hillario că Arrastro adusese intenţionat vorba despre tema aceasta şi că urmărea un anumit scop? Bănuia el şi care era acest scop, pe care încerca să-l înlăture?

Celălalt părea să fie de această părere, căci ochii i se făcură şi mai mititei şi-şi muşcă niţel buza de jos, înainte de-a începe un pe ton indiferent:

— Nu se gândeşte nimeni să se atingă de individualitatea dumitale, senior Hillario. Ziceai că autorul acestei cărţi merge prea departe cu aserţiunile sale şi eu am găsit de datoria mea să-i justific părerile.

— N-am vrut să-ţi fac nici o imputare, senior, se scuză bătrânul.

— Mă bucur, cu atât mai mult cu cât împrejurările ne silesc adesea să procedăm după vederile expuse de acest autor. Dovada o vei avea imediat, deoarece ţi se iveşte prilejul să procedezi după spiritul dumitale într-o chestiune de care poţi fi mândru şi care îţi va aduce în acelaşi timp o răsplată neaşteptată.

— Sunt dispus să te ascult, senior.

Burtosul luă paharul, îşi muie buzele în el, ca şi când ar fi căutat să capete curaj, se aşeză bine pe scaun şi începu iarăşi:

— Cunoşti situaţia ţării noastre şi ştii ce aşteptăm noi, adică oamenii cu aceeaşi mentalitate, de la ea. Sau crezi poate că salvarea va veni de la Juarez?

— O, defel!

— Ori de la austriac, sau alt conducător care e departe de principiile pe care le avem şi nici nu se gândeşte să recunoască revendicările noastre?

— Nici.

— Foarte bine. Atunci să cumpănim acum dacă suntem în drept să renunţăm la toate speranţele noastre. Ce părere ai dumneata despre continuarea dominaţiei franceze?

— Francezii trebuie înlăturaţi.

— Dar de domnia lui Maximilian?

— Va cădea de la sine, de îndată ce nu va mai avea sprijinul francezilor.

— Juarez va veni iar la cârmă.

— Şi ce ne putem aştepta de la el?

— La o răzbunare neînduplecată, o asuprire grozavă.

— Văd că ne înţelegem de minune. Trebuie să înlăturăm o astfel de eventualitate; iată pentru ce se cere să ne unim toate puterile ca să rezolvăm problema.

— Nu cred că vom reuşi.

— De ce? întrebă burtosul cu un zâmbet ironic pe buze.

— Putem noi reţine pe francezi?

— Nici nu trebuie.

— Sau să nutrim o speranţă nesăbuită că-l vom câştiga pe Juarez de partea noastră?

— Şi mai puţin. Ştii dumneata ce a spus în ultimul timp despre noi? Că există în ţară un partid, căruia i se poate spune pe drept cuvânt partidul diavolului. Nici republican, nici imperial şi nici cu alte principii, alcătuit din oameni care nesocotesc legile omeneşti ca şi pe cele divine, oameni care s-au desprins de biserică, dar s-au adunat sub steagul creştinătăţii ca să înşele opinia publică. Membrii acestui partid nu sunt numeroşi, dau au o putere de acţiune şi o ferocitate care îi face de temut.

Înainte de a răspunde, doctorul Hillario zâmbi mulţumit de cele ce auzea, apoi zise:

— Acest Juarez pare să ne cunoască foarte bine; părerea lui despre noi nu e departe de adevăr.

— De aceea, urmă Arrastro, nu ne putem aştepta nici la milă, nici la îndurare din partea lui. Vine preşedinte, suntem cu toţii pierduţi. De aici porneşte politica noastră actuală: francezii să plece şi Juarez să dispară.

Bătrânul clătină capul.

— Politica ar fi bună, dacă ar avea şanse de reuşită.

Şi iarăşi flutură un zâmbet ironic pe buzele burtosului.

— Cine nu ştie să se ajute singur, nu-i-ajută nici Dumnezeu, zise el. Din fericire avem în fruntea noastră pe Miramon, care ştie să se descurce oricând, aşa că o să ştie şi acum ce e de făcut.

— Nu există nimic altceva de făcut decât să ne ocupăm de Juarez. Omul acesta trebuie să moară.

— Crezi că e într-adevăr singura posibilitate? Dumneata n-ai mai auzit că de multe ori indivizii dispar dar ideile lor trăiesc şi după moarte? Moare Juarez, vin alţii în locul lui ca să lucreze în spiritul lui. Spiritul lui trebuie ucis, nu el.

Hillario, cu toată inteligenţa lui, rămase perplex.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, senior.

— Atunci te compătimesc din suflet. E nevoie ca Juarez să rămână în viaţă şi să facem din el unealta noastră. Spiritul lui însă, ideile lui, activitatea lui trebuie ucise atât politic cât şi moral, în clipa când va crede că opera lui a fost încoronată de succes, o să izbucnească flacăra care va distruge tot, până-n temelie.

— Văd că urmăreşti un plan bine hotărât, dar mi-e cu neputinţă să-l ghicesc.

— Atunci o să ţi-l spun pe scurt şi fără înconjur: împăratul Maximilian e un om bun şi nenorocit care a comis totuşi o mare greşeală, vrând să fericească Mexicul; se bucură însă de simpatia întregii omeniri. Soarta lui era abdicarea. Nouă nu ne convine soarta asta, ea trebuie să fie mult mai cumplită şi Juarez înfăptuitorul ei. Într-un cuvânt: Juarez trebuie să fie ucigaşul împăratului.

Doctorul sări drept în picioare.

— Ei drace! Juarez ar fi atunci pierdut. Hulit, condamnat de toată lumea, ar fi distrus din toate punctele de vedere.

— Aşa e. Pe urmă s-a isprăvit şi cu Napoleon şi cu Bazaine şi cu austriacul şi cu Juarez şi rămânem noi biruitori pe toată linia.

— N-au să ajungă lucrurile până acolo. Nimeni n-o să-l poată convinge pe Juarez să-l omoare pe împărat.

— Cunosc eu pe cineva care o să poată şi o s-o şi facă: dumneata, doctorul Hillario din Santa Jaga.

Bătrânul făcu o mutră care nu se poate descrie. Totuşi se vedea bine că nici nu se mira şi nici nu se speria auzindu-şi numele.

— Şi ce dracu' vreţi să fac eu? strigă el necăjit.

— Cum, nu-ţi vine nimic în gând? Sunt doar atâtea căi subtile şi dibace.

— Eu nu văd decât una: împăratul nu poate muri decât asasinat.

— Nu, nu asa. Cunoşti şi dumneata comunicatul lui, prin care ordonă ca orice patriot să fie considerat drept tâlhar şi împuşcat.

— Negreşit că-l cunosc.

— Dar nu ştii că efectul acestui comunicat va fi aplicat însuşi celui care l-a redactat.

— Ba ştiu. Dacă Maximilian cade în mâinile revoluţionarilor, trebuie să fie judecat şi condamnat. Juarez nu poate proceda altfel, altminteri îşi pierde toată autoritatea şi e un om distrus.

— Bine că ai început să pricepi în sfârşit. Noi n-avem altceva de făcut decât să-l împingem pe Maximilian în mâinile republicanilor.

— Cum?

— Nu-ţi închipui cred că francezii se vor retrage de bunăvoie.

— El o să plece odată cu ei. Napoleon e obligat să-şi târască după el victima, dacă nu vrea să se facă urât de toată lumea.

— Aşa e. Dar dacă victima asta nu o să vrea să plece?

— Ar fi o mare nebunie.

— Desigur. Nebunia însă de-a vrea să domnească peste noi era tot atât de mare. Maximilian e o fire moale şi influenţabilă. Arată-i o coroană de carton poleit şi el o să creadă că e de aur veritabil. Nu ne trebuie decât un om, cel mult doi, ca planul nostru să reuşească. Pe unul îl avem, al doilea vei fi dumneata.

— Eu? strigă bătrânul uluit. Să-l hotărăsc eu pe împărat ca să nu plece odată cu francezii? Imposibil!

— Au să ţi se dea în mână toate mijloacele ca să-l convingi.

— N-o să mă creadă.

— Nu-l cunoşti, noi însă îl ştim cum e.

— Ar trebui să plec din Santa Jaga şi nu pot. Am o mulţime de obligaţii care mă ţin legat de spital.

— Spune cât ceri şi o să ţi se dea.

— Şi apoi, nu mă simt în stare de o misiune ca asta.

— Te înşeli, noi ştim cu toţii că eşti persoana cea mai indicată.

Doctorul se găsea într-o situaţie cu adevărat grea. Nu că nu se simţea în stare de rezolvarea unei astfel de probleme, dar avea pe prizonierii care trebuiau hrăniţi şi supravegheaţi de aproape.

— Nu, zise el după ce cumpăni bine, vă rog să renunţaţi la mine, mai sunt şi alţii vrednici de o astfel de misiune.

— Ceilalţi îşi au şi ei însărcinările lor. Am venit să-ţi aduc personal ordinul ca de azi în zece zile să fii în capitală.

— Pe cât ştiu împăratul se află la Cuernavacca.

— Vei primi la Mexico o invitaţie din partea lui ca să te prezinţi acolo. Vezi deci că totul e de mai dinainte pregătit şi nu mai poţi da îndărăt.

— Şi cu toate acestea sunt silit să refuz.

Arrastro se ridică în picioare. Chipul lui luă o expresie aspră şi neînduplecată, iar ochii lui se înfipseră ca două suliţi de foc în ai bătrânului.

— Refuzi, cu tot ordinul strict pe care ţi-l aduc?

— Sunt silit s-o fac.

— Cunoşti dumneata statutele asociaţiei noastre?

— Da.

— Şi la ce se expune acela care nu se supune la ordinele ei?

— Da, la o pedeapsă.

— Aşa e, o pedeapsă, adică la pedeapsa cu moartea, zise burtosul zâmbind cu ferocitate.

— Moartea! repetă Hillario îngălbenindu-se. Cine are dreptul să osândească la o astfel de pedeapsă? Nu recunosc nimănui dreptul să dispună de viaţa mea.

— Ai recunoscut acest drept când ai intrat în asociaţia noastră.

— O astfel de pedeapsă ar fi o grozăvie, ceva neomenos...

— Ştii că ai haz! zise burtosul privindu-l batjocoritor. Dumneata vorbeşti aşa? Există un bandit mai fioros, mai crud ca doctorul Hillario?

Bătrânul se dădu cu un pas îndărăt.

— Cum îţi vine să vorbeşti aşa. Ce ştii dumneata despre mine?

— Multe, mai multe decât îţi închipui. Crezi că noi nu ştim ce fac membrii societăţii noastre? Dacă nu i-am avea sub ochi nici nu am putea exista. Ne cunoaştem oamenii mai bine decât se cunosc ei singuri. Cât pentru pedeapsă, repet că nu e decât una: moartea. Şi acum: vrei sau nu să execuţi ordinul?

— Dă-mi timp de gândit.

— La ce bun odată ce totul e hotărât? Trebuie să asculţi orbeşte, după cum ascultăm toţi. Pot să-ţi mai spun că deşi moartea e singura pedeapsă cunoscută de statutele noastre, o putem înăspri încă printr-o execuţie oficială în chiar capitala ţării.

— Cum? întrebă bătrânul înfiorându-se.

— Hm! Deşi nu sunt dator să-ţi răspund atât de sincer, totuşi o s-o fac de hatârul dumitale. A, mi-am adus aminte de ceva: există vreo otravă care să omoare spiritul în om?

Doctorul îşi închipui că nu era decât o simplă curiozitate din partea burtosului şi răspunse fără să se gândească la consecinţele pe care le va avea:

— Da, ar fi curara, o otravă care transpune pe om într-o stare cataleptică. Pare într-adevăr mort, dar aude şi ştie tot ce se petrece în jurul său. Amestecată însă cu un alt preparat, efectul e altul, adică dă loc la nebunie, fără să influenţeze asupra altor organe, decât numai asupra sistemului nervos.

— Ştii dumneata care e preparatul?

— Nu.

— Mai există şi altă otravă care să provoace nebunie?

— Nu, răspunse bătrânul, de astă dată mai prevăzător.

— Totuşi, mi s-a spus că ar fi una. I se zice toloadsi.

— Toloadsi? repetă bătrânul prefăcându-se mirat.

— O cunoşti?

— Nu.

— Mă mir. E o plantă care creşte pe la noi.

— Se poate, dar eu nu-i cunosc efectul.

— Se zice că se aseamănă foarte mult cu laptele cucului. Câteva picături din sucul ei, care n-are gust, nici culoare, provoacă o nebunie incurabilă, pe când corpul rămâne perfect sănătos şi nebunul poate ajunge la adânci bătrâneţi. Adversari politici, rivali, tot felul de vrăjmaşi şi concurenţi se pot face nevătămători pe calea asta. A, n-ai auzit că s-a întâmplat în istorie ca şi capete încoronate să fie făcute inofensive, dându-li-se să bea din această otravă?

— Eu nu ştiu de asa ceva, mormăi Hillario cu glas nesigur.

— De pildă, urmă Arrastro, se aminteşte de o împărăteasă care fusese impusă cu sila poporului, într-o fostă mănăstire trăia un doctor bătrân care se ocupa foarte mult în viaţa lui cu otrăvurile şi cunoştea perfect planta toloadsi şi efectele ei.

Hillario tuşi ca şi când s-ar fi înecat cu ceva.

— Tuşeşti? Nu cumva ai răcit? îl întrebă burtosul în bătaie de joc.

— Nu.

— Sau te plictiseşte ceea ce pălăvrăgesc eu?

— Defel.

— Atunci să-ţi povestesc mai departe cazul, într-o zi veniră doi inşi la doctor şi-i cerură o otravă care să provoace nebunia. Îi spuseră pe şleau că le trebuie ca s-o dea împărătesei. Obţinură otrava în schimbul unei sume de bani, pe care pot să ţi-o şi spun dacă vrei.

— Mi se pare că e o poveste fantastică, zise bătrânul, pe care îl treceau năduşelile.

— Nu, căci împărăteasa căpătă otrava care începu încetul cu încetul să-şi facă efectul şi, peste puţin, nebunia izbucni în toată grozăvia ei.

— Poate că alta să fi fost pricina.

— Nimeni în afară de noi nu ştie că otrava a provocat nebunia. Ştii dumneata despre ce împărăteasă e vorba?

— Bă... bănuiesc... bâigui bătrânul.

— Atunci nu mai e nevoie să-ţi spun. Dar cine a fost otrăvitorul ştii?

— Nu.

— Otrava se afla într-o sticluţă neagră.

Bătrânul gemu de spaimă.

— Luni a fost comandată şi vineri a şi adus-o lui senior Ri...

— Taci, pentru Dumnezeu! strigă Hillario împreunându-şi mâinile.

— Ce ţi-e, omule?

— Nu pot s-aud astfel de... grozăvii...

— Dumneata, ca medic, ar trebui să ai nervii ceva mai tari.

— Totuşi mă impresionează.

— Cred şi eu! râse Arrastro. Îţi închipui atunci ce l-ar mai impresiona pe adevăratul făptaş. Cam ce crezi că i s-ar întâmpla dacă ar fi denunţat?

— Fără dovezi...

— Există şi dovezi, n-avea grijă... Dar văd că ne-am abătut de la problemă. Despre ce vorbeam, frăţioare, adineauri?

Doctorul îşi şterse sudoarea de pe frunte.

— Despre ordinul pe care mi-l aduci.

— Bine zici. Ei, îţi convine sau nu?

— Hm... nu prea.

— Totuşi o să-l execuţi, nu e aşa?

— Da.

— Atunci ne-am înţeles. Povestea aceea cu otrava şi nebunia împărătesei s-o lăsăm încolo, fiindcă sper să nu mai fie nevoie să ţi-o reamintesc. Cred că ştii însărcinarea care ţi se dă. Amănuntele le vei afla când vei fi în capitală. Totuşi, o să-ţi mai fac câteva comunicări. Dumneata ce crezi, are vreun gând rău Juarez împotriva împăratului?

— Dimpotrivă.

— Sunt şi eu de aceeaşi părere. Mai mult încă, am chiar dovezi. E sigur că Juarez va cruţa pe cât se poate pe împărat. După cât am aflat, va intra pe ascuns în tratative cu el el să-l salveze.

— Are vreun om de-al lui pe lângă împărat?

— Da, o femeie. O fiinţă foarte primejdioasă. Frumoasă, inteligentă, dibace şi vicleană, cum numai o femeie poate fi. E creată parcă anume pentru o spioană. Noi am ghicit-o, alţii încă nu. E o partizană înfocată a lui Juarez, dar a reuşit să convingă pe francezi că e de-a lor.

— Am cunoscut şi eu o astfel de femeie.

— Sunt totuşi foarte rare. Aceasta despre care-ţi vorbesc i-a înşelat pe francezi, predându-i lui Juarez oraşul Chihuahua.

Bătrânul tresări.

— Nu cumva o cheamă Emilia? întrebă el repede.

— Da, i se zice seniorita Emilia. Te pomeneşti că e aceeaşi...

— Cu siguranţă. Unde se află acum?

— La Cuernavacca.

— Atunci are acces liber la împărat?

— Asta nu, dar tratează cu personajele din jurul lui.

— Misiunea pe care mi-o încredinţezi mă va pune în contact cu ea?

— Negreşit; veţi fi adversari. Ea lucrează pentru Juarez şi dumneata vei lucra împotriva lui. Pe când spioana va face tot posibilul ca să-l hotărască pe împărat să plece, dumneata vei face tot posibilul ca să-l reţii.

Atitudinea lui Hillario se schimbă ca prin farmec. Perspectiva de a da ochi cu spioana îl transformase brusc, făcându-l să uite chiar şi povestea cu împărăteasa cea nebună.

Cei doi conspiratori se despărţiră foarte prieteneşte. Misteriosul vizitator părăsi călare mănăstirea. Aproape de poalele dealului se întâlni cu doi călăreţi care urcau la mănăstire. Caii păreau istoviţi şi oamenii de asemenea.

— Nu e aşa, senior, că orăşelul de colo e Santa Jaga şi clădirea aceea, mănăstirea della Barbara? întrebă unul din ei oprindu-şi calul.

— Da.

— Probabil că dumneata cunoşti oamenii de pe acolo. E şi vreun doctor Hillario printre ei?

— Desigur. Vrei să vorbeşti cu el? întrebă Arrastro privindu-i pe sub gene. E în camera lui. O să găsiţi poarta mănăstirii deschisă, intraţi în curte şi întrebaţi de doctor. E un medic foarte priceput. Sunteţi bolnavi?

— Nu. Dar de ce întrebi?

— Fiindcă vi se ia pielea de pe obraz şi vă curge vopseaua jos. Cine suferă de astfel de pete nu e bine să se arate în lume, altminteri o să creadă cine-i vede că nu e o boală ci vreun mijloc ca să se facă de nerecunoscut. Şi dacă o mai vedea că sunteti doi la fel, bănuiala se întăreşte şi mai mult. Adios!

Burtosul îşi văzu de drum zicându-şi în gând:

— Indivizii ăştia s-au machiat. Se duc la bătrân. Tare mă tem că moşul se îndeletniceşte cu unele lucruri pe care noi nici nu le bănuim. Trebuie să-l dezvăţăm de obiceiul ăsta.

Cei doi călăreţi rămaseră în loc speriaţi, uitându-se după el.

— Ne-a simţit... mormăi Landola.

— Ce dracu, eu credeam că nu se cunoaşte, zise Cortejo cu ciudă.

— Altul nu ar fi văzut, dar ăsta pare să aibă o privire foarte ageră, ca să poată vedea zbârciturile de sub fard.

— În orice caz, să fim prevăzători! Intrară în curtea mănăstirii şi întrebară pe un servitor de doctorul Hillario. Din întâmplare, Manfredo se afla pe aproape şi se oferi să-i ducă chiar el la unchiu-său.

Bătrânul îi măsură cu privirea, apoi întrebă după ce ieşi Manfredo:

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnilor?

— O vei afla îndată senior, dacă ne dai voie să-ţi cerem o informaţie, zise Cortejo.

— Bine, vorbeşte.

— Cunoşti dumneata numele de Cortejo?

Doctorul se sculă de pe scaun şi-l privi atent.

— Pentru ce mă întrebi?

— Nu pot să-ţi spun până ce nu-mi vei răspunde la întrebare.

Hillario clătină capul şi zise cu prudenţă:

— Numai după nume.

— Personal nu?

— Nu.

Cortejo se uită stăruitor la bătrân şi murmură nedumerit:

— Ciudat, foarte ciudat...

Hillario se încruntă.

— I-ascultă, domnule, eu nu te înţeleg. Dai buzna la mine în casă şi mă iei la cercetări, parcă ai fi judecător de instrucţie şi eu criminal. Te miri că mă vezi prevăzător, pe când dumneavoastră veniţi la mine cu o mască pe faţă.

— Mască? Ce fel de mască?

— Nu te mai preface. Sunt bătrân, dar ochii mi-au rămas încă buni. Să ştiţi de la mine că e lucru primejdios să ţii prea multă vreme fardul pe piele. Trebuie spălat şi aplicat iar, din când în când, din pricina năduşelii şi fiindcă la noi, bărbaţii, barba creşte repede. Fiţi buni şi spălaţi-vă mai întâi bine pe faţă, pe urmă vom sta de vorbă.

Zicând acestea, bătrânul împinse pe Cortejo spre un lighean din colţul camerei.

— Te asigur că te înşeli, se amestecă acum Landola în vorbă, tremurând de furie.

Hillario scoase un obiect mititel dintr-un sertar al biroului, pe urmă se aşeză în dreptul uşii şi zise hotărât:

— Trebuie să recunoaşteţi că am tot dreptul să mă mir de vizita unor persoane cu chipurile mâzgălite. Spălaţi-vă mai întâi; poate că aşa o să mă conving că a fost vorba de o farsă. Nu vreţi, atunci înseamnă că e ceva grav la mijloc şi am tot dreptul să-mi iau măsurile pe care le găsesc de cuviinţă.

— Pentru ce? Despre ce măsuri vrei să vorbeşti? zise Landola îngrijorat.

— Uite-le! zise Hillario şi îndreptă revolverul spre ei. Supuneţi-vă, dacă nu vreţi să chem numaidecât oamenii în ajutor.

— Aşa? Avem şi noi arme... ameninţă Landola.

— Dacă faceţi vreo mişcare, trag.

    Ameninţarea îşi făcu efectul.

— Bine, fie! mormăi Landola scrâşnind şi se îndreptă spre lighean.

În vreme ce ei se spălau, Hillario se uita cu mare atenţie la Cortejo. Un zâmbet îi flutură pe buze.

— Gata! Acum eşti mulţumit? îl întrebă Landola după ce isprăviră.

— Da, senior.

— Spune drept, ţi-a fost frică de noi?...

— Deloc, am vrut însă să ştiu cu cine am de-a face. Şi acum, cum vă numiţi dumneavoastră, domnilor?

— Pe mine mă cheamă Bartolomeo Diaz, arendaş din ţinutul Parsedillo.

— Şi tovarăşul dumitale?

— Miguel Difetta, avocat. ÎI căutăm pe Pablo Cortejo fiindcă am un proces cu el. L-am luat pe senior Difetta cu mine, deoarece am nevoie de cunoştinţele sale juridice în chestia procesului.

— Dar pentru ce v-aţi vopsit pe faţă?

— Ca să nu ne cunoască împricinatul şi să vorbim cu el, ca şi când ar fi vorba de altul; poate că ar scăpa vreun cuvânt care ne-ar folosi la câştigarea procesului.

— Sunteţi oameni deştepţi, după cum văd, numai că sunt alţii şi mai deştepţi ca dumneavoastră. De pildă, eu. Zici că eşti arendaş. Nu pot să te cred, n-ai dumneata mutră de arendaş.

— Atunci ce fel de mutră am?

— Privirea dumitale nu e a unui om care se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor ci a... a unuia care e deprins să cerceteze zarea depărtărilor, a unui cercetător al savanelor sau a unui marinar. Aş putea să jur că eşti unul din aceştia din urmă.

— Te înşeli, senior.

— Bine, vom vedea noi dacă mă înşel sau nu! Mai spuneai că eşti din ţinutul Parsedillo. Din întâmplare cunosc foarte bine oraşul şi împrejurimile lui. Nu există nici un arendaş cu numele de Bartolomeo Diaz. Hacienda dumitale trebuie să fie vreo insulă pustie în Oceanul Pacific.

Cuvintele acestea fură spuse atât de apăsat încât Landola deveni foarte atent.

Ce vrei să spui, senior? întrebă el bănuitor.

— Că v-am recunoscut foarte bine. Dumneata eşti Henrico Landola şi dumnealui de colo Gasparino Cortejo.

Vorbele lui făcură o impresie de nedescris asupra celor doi ticăloşi. Să fie bătrânul acesta un vrăjitor sau vreun bandit ca şi ei, care îi cunoştea mai de mult şi-şi bătea acum joc de ei? În amândouă cazurile, situaţia era cât se poate de neplăcută. Cel mai bun lucru ce aveau de făcut era să tăgăduiască.

— Degeaba, nu se potriveşte, zise Cortejo.

— N-ai ghicit, adăugă Landola.

Bătrânul însă clătină capul cu gravitate.

— Nu căutaţi să mă-nşelaţi, domnilor. E întocmai după cum am spus şi sunt în stare să v-o dovedesc.

Scoase apoi din sertar o fotografie şi le-o arătă.

— Fir-ar!... strigă Eandola.

— ... al dracului! Întregi Cortejo, în vreme ce bătrânul petrecea pe socoteala lor.

— Nu ştiu cine e omul acesta, încercă Landola să se apere.

— Nici eu, adăugă Cortejo.

— Da? Şi nu găseşti nimic deosebit la fotografia asta? întrebă Hillario.

— Ba da, seamănă puţin cu mine.

— Numai puţin?

— Chiar mult, dacă vrei, dar nu sunt eu...

— Atunci nu mai avem nimic de vorbit, încheie bătrânul şi vârî iar fotografia în sertar. Aşadar ne-am înşelat toţi trei. Dumneavoastră nu vreţi să credeţi că ştiu cine sunteţi şi eu văd că asemănarea nu e decât un joc al naturii. Fotografia e a unuia Gasparino Cortejo din Manreza sau Rodriganda. E deci sigur că ne-am înşelat. Să ne despărţim în bună înţelegere. Adios, domnilor.

Bătrânul le făcu un gest prietenos cu mâna şi porni spre uşă care dădea în camera de alături.

— Stai, senior! strigă Cortejo după ce se înţelese din ochi cu Landola. Te-am ruga să ne mai răspunzi la o întrebare.

— La ce bun? zise bătrânul, prefăcându-se mirat. Cred că nu mai avem ce ne spune.

— Poate că da. Fotografia pe care ne-ai arătat-o e proprietatea dumitale?

— Da. Mi-a dat-o un bolnav care a fost în îngrijirea mea.

— N-ai vrea să-mi spui cum îl cheamă?

— Cum să nu! Mariano.

— Mariano? întrebă Landola tresărind. De unde era?

— Din Spania. Omul acesta trecuse prin multe în viaţa lui. Odinioară i se zicea Alfred de Dautreville.

— De unde până unde a ajuns la dumneata?

— Mi-a fost dat în îngrijire de un coleg al meu.

— Cine era acest coleg?

— Un medic german cu numele de Sternau.

— Doctorul Sternau! exclamă fără să vrea Cortejo. Şi ştii dumneata unde se află acum acest Sternau?

— Da. Îl cunoşti?

— Am auzit şi eu de el. Se zice că e un...

— Taci! strigă Landola furios, apucându-l de braţ. Nu vezi că bătrânul ăsta se joacă cu noi de-a şoarecele şi pisica?

Cortejo îşi dăduse şi el seama, dar încerca încă să se apere, pe când Landola, mai puţin stăpân pe sine, simţea cum îi clocoteşte sângele în vine de indignare. Hillario se uita zâmbind batjocoritor la el.

— Cum îţi poţi închipui una ca asta, senior? Mi se pare că dumneavoastră vreţi să vă jucaţi cu mine, nu eu cu dumneavoastră. De ce nu-mi spuneţi făţiş ce aveţi de spus?

— Pentru că nu putem.

— Vă ascundeţi chipul sub o mască, vă daţi nume false şi vă prefaceţi că nu cunoaşteţi pe nici una din persoanele despre care mă întrebaţi.

— Trebuia. Dar dumneata de ce nu vrei să ne spui adevărul?

— Pentru că n-aţi fost sinceri cu mine. Sper însă că v-aţi convins în sfârşit că e mai nimerit să vă daţi pe faţă. Nu e aşa că dumneata eşti Henrico Landola, fostul căpitan de corabie Grandeprise?

— În numele tuturor dracilor din iad şi de pe pământ, fie! Eu sunt Landola.

— Şi dumneata Gasparino Cortejo, nu e aşa?

— Da, mărturisi avocatul.

— În sfârşit! Dar ia spuneţi-mi şi mie, ce căutati aici în Mexic?

— Ştii, pentru ce ne mai întrebi? Cine ţi-a spus, cine? răcni Landola bătând cu pumnul în masă.

— Stai că nu merge pe-aşa senior. Dacă vrea cineva să-i răspund, trebuie să se poarte cuviincios cu mine, aşa să ştii! Luaţi loc şi să ne înţelegem omeneşte, nu cu ameninţări.

Se aşezară pe scaune, pe urmă bătrânul zise:

— Sunt în casa mea şi deci în drept să pun întrebări, la care cer să mi se răspundă fără înconjur.

Landola puse picior peste picior şi zise încruntat:

— Întreabă, senior.

— Da şi noi o să-ţi răspundem pe cât se va putea de sincer, adăugă Cortejo.

— Mai întâi: cine v-a trimis la mine?

— Vânătorul Grandeprise.

— Unde v-ati întâlnit cu el?

— La agentul nostru, Gonzalvo Verdillo în Veracruz.

— Unde s-a dus de acolo?

— La Mexico, unde se află şi acum.

— Ce face acolo?

— Prostii care pot să-i mănânce capul. De altminteri, a fost o mare nesocotinţă din partea dumitale că tocmai pe el ţi-ai găsit să-l trimiţi. Nu e nici cinstit şi nici chibzuit.

Bătrânul zâmbi.

— Crezi că un pirat e mai cinstit decât el?

— Da, izbucni Landola înfuriat. Dumneata îţi închipui că un pirat e un ticălos şi un trădător? Un pirat de treabă e întotdeauna cinstit cu oamenii săi.

— Şi crezi că acest Grandeprise nu e? S-a purtat necinstit cu dumneavoastră? În ce chip?

— Nu te cunosc aşa că nu pot să-ţi răspund la întrebare.

— Mi se zice doctorul Hillario.

— Nu e de-ajuns. Nu ştim ce fel de om eşti.

— Puteti s-o aflaţi foarte uşor.

— Asta şi vrem. Trebuie neapărat să ştim dacă vom găsi în dumneata un prieten sau un duşman.

— Prieten, desigur. N-aţi văzut că vă cunosc toate secretele?

— Pari într-adevăr să ştii câte ceva.

— Câte ceva numai? Ştiu totul!

Landola clătină cu neîncredere capul.

— Zău? S-auzim ce ştii.

— Bine, începu bătrânul zâmbind. A venit unul, anume Pedro Arbellez, să ia cu sine împreună cu una, Maria Hermoyes, pe un băiat care a fost schimbat la Barcelona, cu fiul unuia, Gasparino Cortejo şi al Clarissei.

— La dracu'! Cine ţi-a spus toate astea? întrebă Cortejo.

— Stai că o să afli. Acest fals Alfonso a fost dus în Mexic şi crescut de un conte Fernando. Ce să vă mai spun, ştiu tot! Moartea aparentă a celor doi conţi, Manuel şi Fernando, sclavia acestuia din urmă în Harar, intervenţia lui Sternau, căsătoria lui cu Rosetta, călătoria în insula pustie, salvarea lor de un căpitan ― după cum vedeţi, nimic nu mi-a scăpat.

Cei doi ticăloşi de-abia îşi puteau stăpâni furia. Se priveau încremeniţi.

— De unde ştii dumneata toate astea, senior? întrebă în cele din urmă Landola.

— Recunoaşteţi deci că e adevărat?

— Din nenorocire, da.

— Din nenorocire? O s-auziţi îndată că sunt iniţiat în secretele acestea numai spre folosul vostru. Senior Pablo şi seniorita Josefa mi-au povestit tot.

— Aşadar ei? Cum s-a întâmplat asta?

— Ce rol politic nesocotit au jucat, ştiţi. Au fost exilaţi din ţară. Viaţa lor e în primejdie. Deoarece nu au vrut să ia în seamă ordinul de expulzare, au căutat un refugiu sigur şi...

— L-au găsit? întrebă repede Cortejo.

— Da, aici la mine, în mănăstire.

— Slavă Domnului! răsuflă notarul. Sunt aici la dumneata?

— Desigur.

— Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Pot să vorbesc cu ei?

— Cum să nu!

— Atunci adu-i încoace repede.

— Mai domol, senior. Nu pot să-i aduc aici în cameră. Nu cumva crezi că sunt singur în mănăstire? Nu trebuie să ştie nimeni de prezenţa voastră.

— Aha, sunt bine ascunşi...

— Atât de bine, încât numai eu pot să-i văd.

— Unde?

— În subterană.

— Ptiu, drăcia dracului!

— Nu se poate altminteri, senior. De altfel nu trebuie să-ţi închipui cine ştie ce grozăvie despre subteranele noastre. Au acolo tot ce le trebuie, dar din nenorocire se plictisesc al naibii.

— O să-i distrăm noi. Ia spune, senior, cum s-a făcut de ţi-au spus şi dumitale tainele lor?

— Foarte simplu. Cortejo şi fiică-sa au fost siliţi să fugă. Nepotul meu e unul din partizanii lui, a luptat alături de el şi i-a salvat fata de la moarte. I-a ajutat să evadeze şi i-a adus aici la mine. Eu le-am oferit un refugiu şi i-am ascuns de urmăritorii lor. Bineînţeles că au fost nevoiţi să-mi spună tot, ca să ştiu cum să mă pun la adăpost.

— Cine sunt urmăritorii? întrebă Landola.

— Mai întâi, adversarii lui politici, adică oamenii lui Juarez şi ai împăratului. De asemenea şi francezii. Aceştia sunt însă cei mai puţin primejdioşi. Cu totul altfel stau însă lucrurile când e vorba de Sternau, Mariano, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi toată şleahta lor. Fratele dumitale a socotit că e bine să ştiu şi eu despre ce e vorba şi cred că bine a făcut ― nu e aşa?

— Să sperăm, zise Cortejo. Mulţumesc, senior şi fii sigur că vom şti să ne arătăm recunoştinţa faţă de dumneata.

— Dar unde se află acum Sternau cu tovarăşii săi? întrebă Landola cu nerăbdare.

— O, foarte aproape de aici, zâmbi bătrânul.

— Probabil în cartierul general al lui Juarez?

— Nu, într-al meu.

— Într-al dumitale? Nu cumva în mănăstire?

— Aşa e.

— Ce? strigă Cortejo sărind în sus, sunt aici?

— Da.

— Prizonieri?

— Ai spus-o singur.

— Mulţumesc... mulţumesc de mii de ori diavolului... Dar cine a putut înfăptui o astfel de operă?

— Eu, răspunse cu mândrie Hillario şi le povesti cele ce s-au întâmplat cu prizonierii.

— Admirabil! Cu adevărat nemaiauzit! jubila Cortejo. Putem să-i vedem şi noi, senior?

— Se-nţelege de la sine. Îndată după ce o să-ti îmbrăţişezi neamurile te duc la ei.

— Ah, ce satisfacţie! Mutra lor când m-or vedea!

— Au să se bucure grozav... râse bătrânul.

— Spune-mi repede, rogu-te, pe care din ei ai reuşit să pui mâna?

Hillario îi enumeră pe toţi, până şi pe micul André, care era singurul pe care nu-l cunoşteau. Landola privea îngândurat înaintea lui.

— Toate bune, zise el, dar n-ajunge. E neapărată nevoie să nu existe nici un martor. Oricine cunoaşte taina lui Sternau, Mariano, contelui Fernando sau a oricăruia dintre ei e tot aşa de primejdios ca şi ei.

— Trebuie să dispară toţi... toţi... murmură Cortejo cu ferocitate.

— Care toţi? întrebă Hillario cu mirare.

— Stai să-i socotim, zise Landola. Mai întâi Emma şi Karja. Pe urmă Pedro Arbellez şi bătrâna Maria Hermoyes. Se cere să aflăm ce s-a mai petrecut la fortul Guadalupe şi oricare din cei de acolo ştie ceva, trebuie să moară.

— O să fie cam mult de lucru, îşi dădu cu părerea Hillario.

— Aşa e. Cu toate acestea tot nu e destul, mai e nevoie să îndrepţi o mare greşeală pe care ai făcut-o, senior.

— Care?

— Că l-ai trimis pe Grandeprise după scrisoare!

— Aş! Ăsta nu ştie nimic.

— Se poate, dar a fost împreună cu noi şi pot să-ţi spun cu siguranţă că ticălosul ne-a trădat.

Minţea dinadins ca să-l piardă cu orice chip pe vânător.

— V-a trădat? În ce chip?

— Stai să-ţi spun. În Germania sunt câteva persoane care par să ştie totul şi...

— A, înţeleg, zise Hillario. Contesa Rosetta şi toate neamurile lui Sternau şi ale Ungerilor.

— Ai ghicit. Cu ei ne răfuim noi mai pe urmă. Feciorul timonierului Unger a venit în Mexic cu unul care îşi zice Plisc-de-uliu şi cu încă unul nu ştiu cum îl cheamă ― să descopere secretele noastre. Noi vroiam să punem în sicriul gol al contelui un cadavru şi ne trebuia o a treia persoană ca să stea de pază la cimitir. Cum n-aveam pe altcineva la îndemână şi fiindcă ştiam pe Grandeprise trimis de dumneata, ne-am închipuit că putem s-avem încredere în el şi...

— Ce imprudenţă! exclamă bătrânul.

— Ai dreptate, recunosc şi eu acum, dar ce s-a făcut s-a făcut. Grandeprise ne-a trădat în faţa feciorului lui Unger; pe când duceam la cavou cadavrul scos dintr-un mormânt al cimitirului, am fost arestati şi...

— Ce bine-mi pare că vă văd aici la mine! îl întrerupse Hillario.

— Pentru ce?

— Cum pentru ce? Fiindcă e cea mai bună dovadă că aţi scăpat, râse bătrânul cu viclenie.

— Aşa e, numai vezi că afacerea a făcut vâlvă în oraş şi afurisitul acela de Unger, cu şleahta lui, o să ne urmărească până o să dea de noi aici.

— De unde ştiu ei că aţi venit la mine?

— De la Grandeprise, nu mai încape îndoială.

— Hm! Asta nu-mi convine defel. În orice caz trebuie să ne scăpăm şi de ei.

— Foarte bine ai vorbit. Mai e însă încă unul pe care-l uitasem: lordul Dryden.

— A, englezul? Bine zici.

— Oare unde s-o fi aflând acum?

— Ca ambasador al Angliei, probabil în suita lui Juarez.

— Atunci o să-i vină rândul mai târziu. Hacienda del Erina pare să fie viesparul, aşa că trebuie să-l distrugem neapărat.

— Greu... are o mare întindere şi clădirea conacului e clădită din piatră.

— Atunci ce e de făcut?

— Aş şti eu ceva, zise Cortejo. Dumneata eşti doar doctor, senior Hillario.

— Ce-are a face asta cu hacienda?

— Foarte mult. Ar trebui să se ducă un om la conac... nu ştiu dacă o să se poată, ce cred eu. În ce fel se găteşte la o astfel de hacienda? Probabil pentru slugi într-un fel şi pentru boieri alt fel.

Hillario înţelese numaidecât ce vroia Cortejo.

— De gătit se găteşte separat, dar apa pentru gătit se ia din acelaşi cazan.

— Bun, foarte bun... Planul meu ar putea reuşi deci cu uşurinţă. Ar trebui să se strecoare cineva în bucătărie şi să arunce un prăfuleţ în cazan.

Atât Cortejo cât şi Landola se uitară cu încordare la Hillario. Acesta ţinea capul în jos şi nu zicea nimic.

— Nu se poate să nu existe astfel de prafuri, urmă Cortejo.

— Destul! porunci Hillario fără să ridice capul.

— Dintr-acelea care nu lasă urme... adăugă Landola.

— Sunt şi de astea. Ideea nu e rea, dar greu de îndeplinit. Pe cine să trimitem la conac?

— Eu nu pot să mă duc, zise Cortejo.

— Nici eu. Emma Arbellez m-ar recunoaşte imediat. Hm... mormăi Landola uitându-se iscoditor la bătrân, e mai bine să nu mai ştie şi altcineva de planul nostru.

— Nu o să se poată altfel, răspunse Hillario.

— Atunci o să trebuiască să se ducă unul din noi. Ce-ar fi să te duci dumneata, senior Hillario?

Acesta clătină încet capul, în vreme ce un zâmbet ciudat îi flutura pe buze.

— Ori dumneata... răspunse el tot zâmbind.

— Eu nu. Ţi-am spus motivul. Au să mă recunoască imediat.

— Şi eu nu pot să plec de aici. Mai ai niţel din fardul acela cu care v-aţi mâzgălit pe faţă, senior Cortejo?

— Da.

— Dacă e aşa, puteţi să vă faceţi singuri treaba.

— Ne dai dumneata otravă?

— Da, vom vorbi despre asta mai pe urmă, acum să vedem de prezent. Unde aţi tras? În oraş?

— Nu, am venit de-a dreptul la mănăstire.

— V-aţi lăsat caii în curte? Hm... Nu trebuie să se afle că sunteţi aici.

— Vrei să ne găzduieşti dumneata?

— Bucuros.

— La un loc cu fratele meu şi cu nepoată-mea? întrebă Cortejo.

— Da. Înainte însă de a vă duce la ei, o să vă trimit prin nepotul meu de mâncare, fiindcă trebuie să fiţi flămânzi după atâta drum şi-mi cunosc destul de bine datoria de gazdă.

Hillario se duse să-l caute pe Manfredo şi-i spuse să ducă de mâncat şi de băut străinilor, apoi îi zise:

— I-ascultă, băiete, aş vrea să-ţi pun o întrebare. M-ai slujit ani de zile cu o credinţă neclintită, fără să mă întrebi vreodată de ce fac cutare sau cutare lucru. M-am gândit de multe ori că trebuie să-ţi răsplătesc odată şi odată această credinţă.

— N-ar fi rău, unchiule! râse Manfredo.

— Nu ţi-am spus nimic până acum, aşteptând să găsesc ceva potrivit pentru tine.

— Şi ai găsit în sfârşit?

— Da. Răsplata a sosit cu străinii aceştia doi.

— Zău? făcu Manfredo curios.

— Măi băiete, vrei tu să fii conte?

— Conte? Eşti bine dispus astăzi, unchiule, răspunse tânărul, râzând cu poftă.

— Aşa e, dar şi chestia cu contele e adevărată, încă o dată: vrei să fii conte?

— Ce fel de conte?

— Conte de Rodriganda.

— Nu mai spune! Pe cât ştiu, mai sunt încă vreo patru. Doi bătrâni, daţi drept morţi, un altul mai tânăr care vrea să fie şi mai e şi un al patrulea care nu e şi ar trebui să fie.

— Toţi aceştia sunt problematici şi tu eşti al cincilea care vrea şi trebuie să fie!

Hillario spuse lui Manfredo cine sunt străinii sosiţi adineauri şi-i povesti toată convorbirea avută cu ei.

— Ştii că e ceva extraordinar! exclamă Manfredo la sfârşit. Probabil că o să-i închizi şi pe ei la un loc cu ceilalţi. Ba socot că ăştia merită mai mult ca toţi.

— Ai dreptate. O să le plătesc eu pentru toate nelegiuirile lor, căutând în acelaşi timp să trag foloase pentru noi amândoi. Să ştii că de mâine încolo las pe prizonieri sub paza ta, fiindcă eu trebuie să mă duc neapărat la del Erina.

— A, la hacienda! Ce să faci acolo?

— O s-o afli mai târziu.

— Şi cât ai de gând să lipseşti?

— Vreo cinci-şase zile.

— Până atunci sper să n-am vreo neplăcere din partea prizonierilor!

— Cu toate astea, o să mai fii silit să-i păzeşti şi pe urmă, deoarece trebuie să fiu peste zece zile în capitală.

— În capitală? întrebă cu mirare Manfredo. Pentru ce?

— Mi s-a încredinţat un important rol politic. Nu se ştie ce poate să iasă din asta. Te pomeneşti că eu ajung ministru şi tu conte de Rodriganda. Ce vrei mai mult decât atât!

— Pe toţi sfinţii, unchiule, încep să cred că vorbeşti serios! Numai nu prea ştiu cum o să poţi tu să mă faci conte.

— Foarte bine: te prezinţi în locul veritabilului conte de Rodriganda.

— Adică Mariano. Dar dovezile?

— Le vom lua cu sila de la prizonieri, pe urmă ne scăpăm de ei la repezeală. Lasă pe seama mea. Dacă a putut un Pablo Cortejo să-l facă pe nepotul său conte de Rodriganda, cu atât mai mult pot s-o fac eu. Acum du-te, ca să nu laşi pe musafiri să se plictisească singuri. După ce vor fi mâncat, vino cu ei jos. Eu mă duc să le pregătesc o primire strălucită.

Manfredo se duse să ducă de mâncat şi de băut celor doi şi după ce sfârşiră le zise foarte prietenos:

— Acum, domnilor, vă rog să poftiţi după mine. Unchiul vă aşteaptă jos, ca să vă arate prizonierii.

— Şi lucrurile noastre?... Caii?

— Sunt deocamdată la loc sigur, pe urmă o să am eu grijă de ele.

Grija aceasta se manifestă prin aceea că Manfredo vându caii iar lucrurile şi le opri pentru sine.

Coborâră treptele şi porniră cu băgare de seamă prin gangurile acelea întunecoase. Manfredo mergea înainte, cu un felinar aprins în mână. Ajunseră într-o încăpere boltită unde îi aştepta Hillario.

— Aţi venit? zise el cu o bucurie de-abia stăpânită.

— După cum vezi, răspunse Cortejo. Dar ia spune, senior, aici în beci vrei să ne găzduieşti?

— Vai de mine, se poate să spui aşa ceva! Vă duc mai întâi la prizonieri, pe urmă în camera dumneavoastră.

Doctorul păşi înainte, Landola şi Cortejo după el şi Manfredo încheia alaiul. Când fură după un colţ de zid, bătrânul scoase un fel de sul din buzunar, îi dădu foc la un capăt, îl aruncă jos şi făcu o săritură înapoi, pe când Manfredo o lua la fugă îndărăt pe gangul pe care venise.

O flacără mare ţâşni. Landola şi Cortejo vrură să ţipe, dar un fum gros îi înăbuşi şi căzură leşinaţi la pământ.

Când Cortejo se trezi din leşin, îşi simţi capul aşa de greu, încât nu putu lega un gând. Pipăi în juru-i şi văzu cu groază că e ferecat de un zid de piatră.

— Doamne! răcni el ca un nebun.

— Aha, unul s-a trezit! şopti un glas înăbuşit de bărbat.

— Auzi-l... vorbeşte, adăugă de partea cealaltă altul subţire de femeie.

— Cine sunteţi? întrebă cu glas tremurător Cortejo.

— Prizonieri ca şi tine, răspunse glasul de bărbat.

— Parcă am auzit şi un glas de femeie...

— Da, e fiica mea.

— Tu cine eşti?

— Un nenorocit ― mai mult nu pot să-ţi spun, fiindcă nu te cunosc.

Cortejo nu-şi dădea încă bine seama ce se petrecuse cu el.

— Ce dracu' fac eu aici? Se întrebă el nedumerit.

— Ai fost prins şi închis în subterană.

— Închis? Nu se poate!

— Pipăie zidul şi o să simţi lanţurile.

Lanţurile zăngăniră sinistru. Cortejo pipăi în juru-i şi dădu de un codru de pâine uscată şi un ulcior cu apă.

— Sfinte Dumnezeule! Trebuie să fie o glumă... strigă el înspăimântat.

— Glumă? O nu, e crudul adevăr. La început am crezut şi noi tot aşa. Călăul nostru ne-a spus că o să ne aducă nişte tovarăşi care au să ne facă o mare bucurie. Tovarăşii sunteţi voi. Dar bucuria care e?

— Cine e omul pe care-l numeşti călău? întrebă Cortejo.

— Acelaşi care e şi al vostru: doctorul Hillario.

— Doctorul e prietenul meu...

— Prieten? Atunci te-ai încrezut şi tu în vorbele lui. Nu el ţi-a suflat gazele otrăvitoare în faţă?

Lui Cortejo nu-i revenise încă bine memoria. Răspundea ca un om care se trezeşte încetul cu încetul din vis. Glasul înăbuşit pe care-l auzea i se părea că vine din mormânt şi că el însuşi se află într-o groapă adâncă.

— V-a adus prin întuneric, nu i-am văzut la faţă, dar ştiu că el şi nepotul său erau. Spune, cine eşti tu, străinule?

— Spune mai întâi cine eşti tu. Ziceai că ne-a adus. Mai e cineva aici?

— Da, unul pe care l-a ferecat la dreapta ta.

— Ah, nu cumva o fi Lan... Se opri însă la timp şi urmă: Nu cumva o fi tovarăşul meu?

— Probabil. Sunteţi amândoi morţi ca şi noi. Aici nu există lumină, viaţă, milă sau îndurare. Singurul lucru viu e dorul de răzbunare.

Cortejo se înălţă atât cât îi era cu putinţă şi zise:

— Pentru voi poate, dar nu şi pentru mine. Eu nu vreau şi nu trebuie să fiu prizonierul nimănui. Încercă să-şi desfacă lanţurile, dar nu putu. Atunci, răcni ca un nebun: eu sunt închis şi ceilalţi liberi!

— Care ceilalţi?

— Mi-a spus că vrăjmaşii mei cei mai neîmpăcaţi sunt aici în subterană!

— Să te fi înşelat şi pe tine ca şi pe noi? Şi eu am nişte vrăjmaşi aici, nu-ţi închipui că ai tăi sau ai mei sunt liberi. Cine a coborât treptele acestei subterane nu mai vede niciodată lumina zilei. Care sunt vrăjmaşii tăi?

— Nu pot să-ţi spun. Dar ai tăi cine sunt?

— Nici eu nu pot să-ţi spun, fiindcă nu trebuie să afle nimeni cine sunt.

Se auzi un suspin adânc sub bolta umedă şi întunecoasă. Landola începu să se mişte. Fiind cel dintâi, Landola inspirase gaze mai puternic şi leşinul lui ţinuse mai mult ca al lui Cortejo.

— Vai! gemu el încercând să-şi întindă mădularele. Lanţurile zăngăniră. Ah... gemu el iar, ce e... asta?

— Henrico, Henrico, dumneata eşti? întrebă Cortejo cu spaimă.

— Henrico? întrebă Landola cu glas obosit şi tărăgănat. Da, Henrico... aşa mă cheamă.

— Doamne, Doamne, el e! Henrico, eşti dumneata într-adevăr? strigă iar Cortejo, ferindu-se să pronunţe numele de Landola.

— Henrico... gemu piratul, cine... cine vorbeşte? Unde mă... aflu?

— Suntem prizonieri amândoi.

— Pri... zonieri... bolborosi el iar. A, ce... zăngăne aşa... cine mă ţine şi nu vrea să-mi... dea drumul?

— Lanţurile... lanţurile, Henrico.

— Lanţuri? Da, lanţuri... Bătrânul vroia doar să ne arate pe... pri... zonieri... Stern...

— Taci! se răsti Cortejo. Nu pronunţa nume...

— De... ce... să nu pro... nunţ nume, Cortejo?

— Taci! răcni iar Cortejo.

— Cine mă cheamă? se auzi glasul din celula de alături.

Gasparino tresări.

— Nu te cheamă nimeni, zise el speriat.

— Ba da, fiindcă eu sunt Pablo Cortejo.

Gasparino smuci lanţurile cu furie şi strigă turbat de mânie:

— Asa? Acum înţeleg eu! Ştii tu cine e ăsta care ţi-a pronunţat numele? E Henrico Landola.

Lanţuri zăngăniră şi un glas îngrozit răcni:

— Henrico Landola, piratul?

— Da, eu sunt, răspunse Landola, căpitanul vasului-pirat, Landola... Landola...

— Este oare posibil? Şi asta încă! strigă Pablo, lovind lanţurile sale cu furie. Şi tu cine eşti, cel cu care am vorbit mai întâi?

— Eu? Ascultă aici şi blestemă pământul şi tot ce este viu pe el. Sunt Gasparino Cortejo, fratele tău!

Se auziră două strigăte concomitent, unul al unui bărbat, celălalt scos de o femeie. După care, dincolo, se făcu o linişte absolută. Pablo şi fiica sa leşinaseră. Numai din partea asta mai putea fi desluşit zăngănit de lanţuri.

Capitolul VII – O piedică neprevăzută

După ce sfârşi vizitele în Mexico, Kurt încălecă şi porni împreună cu Peters după Plisc-de-uliu şi Grandeprise, pe care îi găsi la Tula, pe urmă toţi patru îşi urmară drumul. Kurt avea în buzunar un permis în regulă şi cei doi vânători erau două călăuze pe care se putea bizui fără nici o teamă. Cortejo şi Landola însă, ştiindu-se urmăriţi, tocmiseră o călăuză şi o luaseră pe căi întortocheate, ceea ce le îngreuiase mult calea şi-i făcea să înainteze foarte încet. Era deci de prevăzut că, dimpotrivă, Kurt şi cu tovarăşii săi vor ajunge înaintea lor în Santa Jaga. Totuşi evenimentele le fură potrivnice.

A doua zi, pe înserate, când sosiră în Zimapan, găsiră oraşul mişunând de trupele franceze care se pregăteau să se îndrepte, în frunte cu un general, comandantul lor, spre Queretaro, ca de acolo să ajungă la Veracruz şi să se îmbarce pentru Franţa. La nordul oraşului, temutul general Marquez aştepta cu trupele imperiale plecarea francezilor, pentru a ocupa el oraşul. Până atunci, o parte din soldaţii lui hoinărea pe străzi şi prin localuri, fraternizând cu camarazii lor francezi.

Kurt şi tovarăşii săi îşi făceau cu anevoie drum prin această forfoteală de oameni. Mai bucuros ar fi poposit peste noapte undeva pe câmp, dar cei doi vânători nu-l sfătuiră s-o facă, temându-se să nu vină în conflict cu soldaţi beţi din amândouă armatele, pe când în oraş lucrul era cu totul exclus. Se duseră din hotel în hotel, întrebară din han în han, dar nu găsiră nicăieri un locşor unde să-şi pună capul sau să lase caii în grajd, ca să-i aibă odihniţi a doua zi. Şi-apoi, aveau nevoie şi de nutreţ ca şi de adăpat, căci bietele animale nu avuseseră toată ziua o clipă de odihnă. Din fericire aflară de la o indiancă bătrână, pe care o văzuseră ghemuită în pragul colibei ei dărăpănate, că la marginea oraşului curge un pârâiaş unde şi-ar putea aclăpa caii şi e şi iarbă destulă primprejur. Degeaba însă, nu găsiră nici pe câmp loc, căci cavaleria franţuzească îşi făcuse aici tabăra şi soldaţii stăteau la taifas în jurul focurilor. Totuşi Kurt se apropie de ei şi se aşeză ceva mai departe în iarbă.

— Ce mai vor şi ăştia? bodogăni un sergent, uitându-se cu ciudă la ei.

— Să se ducă dracului, nu ne trebuie nouă civili printre noi... mormăi un altul.

— Ascultă, domnule sergent-major, se răsti un soldat mai dârz, cum îngădui dumneata haimanalelor astea să ne tulbure liniştea? Ori ţi-e frică de nişte civili?

Sergentul-major aruncă soldatului o privire fulgerătoare, apoi zise cu dispreţ:

— Tacă-ţi gura, găgăuţă! Tocmai un mucos ca tine s-a găsit să-mi facă observaţie? Frică, ai? Stai că-i iau eu acuşica la goană pe civilii ăştia, o să vezi tu numaidecât.

Se apropie de Kurt, care stătea întins pe iarbă şi fuma o ţigară, pe când tovarăşii săi adăpau caii la pârâu.

— Ce cauţi aici? Hai, cară-te! se răsti francezul.

— Unde ţi-e încartiruirea în noaptea asta, plutonier? îl întrebă Kurt foarte liniştit.

— Cum! strigă francezul indignat, cu ce drept mă întrebi pe mine aşa ceva? Nu ştii că vorbeşti cu un erou de-al Maiestăţii Sale împăratul?

— Bine, mă scol, ţin însă să-ţi spun că o fac numai ca să nu dau loc la gâlceavă, dar te mai întreb încă o dată: unde ţie încartiruirea pentru noaptea asta?

— Nu te priveşte pe dumneata!

— Ba mă priveşte şi încă foarte mult. Dacă trupa dumitale are ordin de la comandant să poposească peste noapte aici, îţi cedez imediat locul; dacă nu, atunci am şi eu dreptul, ca şi dumneata, să stau aici unde sunt.

Sergentul-major îl privi uluit.

— Cine eşti dumneata, domnule? Pari să cunoşti niţel regulile milităriei.

Soldaţii făcuseră acum cerc în jurul lor şi ascultau curioşi la ei.

— Ştii să citeşti, plutonier? îl întrebă Kurt.

— Milles tonnerers! strigă francezul, cum îndrăzneşti să mă întrebi?...

— Fiindcă mi s-a mai întâmplat să cunosc de-alde dumitale care nu ştiau carte. Dar, deşi aş putea să mă adresez comandantului, hai să-ţi fac hatârul.

Cu aceste cuvinte, Kurt scoase din buzunar paşaportul lui în limba franceză şi-l întinse plutonierului.

— Cine ştie ce fleac o mai fi şi ăsta, mormăi acesta şi se apropie de foc ca să vadă mai bine.

Cum citi însă paşaportul, veni la Kurt, salută milităreşte şi zise cu respect:

— Iertaţi, vă rog, domnule căpitan. Nu puteam să ştiu că...

— Trebuie să te interesezi cu cine vorbeşti. Unde sunteti încartiruiţi?

— În oraş.

— Atunci rămân pe loc. Poţi pleca!

Plutonierul ― un om mai în vârstă ― făcu stânga-mprejur şi se întoarse la locul lui ruşinat.

— De ce n-a plecat? îl întrebă un soldat pe şoptite.

— Fiindcă n-avem dreptul să-l gonim. E ofiţer şi eu m-am purtat ca un mojic. Noroc că plecăm mâine dimineaţă.

— E francez?

— Nu, german.

— Ce grad are?

— Căpitan.

— Numai?

— Da, dar vezi că e la Statul Major.

În vremea asta se apropie de ei un soldat care venea din oraş. Era unul din aceia care luptase în nordul ţării. Se informă despre ce e vorba, se uită la străini, pe urmă se bătu cu palma peste frunte exclamând:

— Sacrebleu! Pe ăsta parcă l-aş cunoaşte...

— Pe ofiţer? întrebă plutonierul.

— Nu, pe ăla cu nasul lung. Să-mi faceţi mie ce-oţi vrea dacă n-o fi unul din aceia care au luptat la Cena Sonores. Ce de mai soldaţi de-ai noştri au căzut de mâna lui!

— Cum... ce... e un duşman?... mormăi plutonierul încremenit.

— Da. Era cu Juarez. E un vânător american poreclit Plisc-de-uliu.

— Atunci e spion, zise unul din soldaţi ceva mai tare.

— Eşti sigur de ceea ce spui? întrebă plutonierul.

— Foarte sigur. O să mă duc să-i aduc pe Mallou şi Renard, care au luptat alături de mine, să vedem ce zic ei.

— Du-te, flăcăule. Tare mă tem că nu e lucru curat la mijloc. Un ofiţer străin în civil, cu un spion de-al lui Juarez şi încă doi inşi care trebuie să fie tot spioni, ar fi ceva grozav dacă am putea pune mâna pe ei.

— O să-i arătăm noi atunci dumnealui că n-are ce să caute aici. Ştim noi unde îi e locul.

— Ha-ha-ha! râseră soldaţii.

— Tăcere, băieţi! porunci plutonierul. Să nu prindă de veste spionii şi să o ia la fugă. Mare păcat ar fi.

— Să fugă? Nu-i las eu! se lăudă soldatul.

— Tacă-ţi gura, mă prostule. Tu nu ştii de ce e în stare un vânător de ăsta, altminteri n-ai vorbi aşa. Dacă Juarez reuşeşte să-şi recapete puterea, numai ăstora o să aibă să le mulţumească. Ăstia-s oameni, nu glumă!

În vremea asta soldatul se întoarse cu Mallou şi Renard.

— Să vă spună şi ăştia doi dacă am sau nu dreptate, zise el.

Cum îşi aruncară însă soldaţii ochii, la american, Renard strigă înspăimântat:

— Ăsta e Plisc-de-uliu, vânătorul ăla vestit!

— Face parte din trupele lui Juarez, asta e sigur, adăugă Mallou. Mulţi de-ai noştri au căzut seceraţi de gloanţele lui.

— Sunteţi siguri că el e? întrebă plutonierul, neîndrăznind să procedeze cu uşurinţă într-un astfel de caz, atât de serios.

— Putem să jurăm. Cine l-a văzut o dată, nu-l mai uită în viaţa lui.

— Hm... mormăi plutonierul, ăstora le e pielea în joc. Dar pe ceilalţi îi cunoasteti?

— Nu.

— Nu face nimic. Acum e vorba să ne asigurăm că n-au să fugă, trebuie însă să lucrăm cu băgare de seamă, fiindcă unul din ei e ofiţer. Noi trei ne ducem să-i raportăm generalului, iar voi, ăştialalţi, nu-i scăpaţi o clipă din ochi.

Kurt şi cu tovarăşii săi habar n-aveau de ce se uneltea împotriva lor.

Nu trecu nici o jumătate de ceas şi apăru un căpitan de cavalerie, însoţit de câţiva soldaţi înarmaţi conduşi de plutonier. Mallou şi Renard rămăseseră în oraş, ca să slujească de martori. Când îl văzu pe căpitan apropiindu-se de el, Kurt se sculă în picioare.

— După cum înţeleg, dumneata nu eşti de pe-aici, începu căpitanul adresându-se tânărului.

— Aţi ghicit, domnule căpitan, răspunse cuviincios Kurt.

— Eşti numai în trecere, nu-i aşa?

— Da.

— De unde vii?

— Din Germania.

— Şi nu crezi că e primejdios pentru cineva să călătorească prin Mexic în timpurile astea tulburi?

— Permiteţi-mi să vă spun că nu înţeleg ce vreţi să ziceţi, zise tânărul privindu-l uimit.

— O să-nţelegi numaidecât. Deocamdată te rog să-mi spui încotro de duci.

— Mai întâi la Santa Jaga, iar de acolo la hacienda del Erina.

— Aha, conacul de odihnă ― cum i se zice, zâmbi ofiţerul cu subînţeles.

— Nu ştiu cum i se zice fiindcă n-am fost niciodată acolo, răspunse Kurt, de bună-crediuţă.

— Ce scop are călătoria asta?

— E de ordin cu totul personal: mă duc să-mi văd nişte neamuri.

— Persoanele care te însoţesc sunt tovarăşii dumitale?

— Aş putea spune mai degrabă că-mi sunt prieteni.

— Aşa? Hm! Prieteni... Nu e printre ei unul pe care-l cheamă Plisc-de-uliu?

— Ba da.

— Atunci trebuie să mergeţi toţi cu mine la generalul-comandant.

Kurt îl privi uluit.

— Ce înseamnă asta, domnule căpitan?

— Nu sunt obligat să-ţi dau socoteală, răspunse dârz francezul.

— Nu cumva sunt arestat?

— Nu ştiu. Generalul m-a trimis să vă aduc la el.

— Bine, vă stau la dispoziţie.

Îşi luară caii de căpăstru şi-l urmară pe ofiţer, înconjuraţi de soldaţii care îl însoţeau.

— Ei drăcia dracului! Ce-o fi având cu noi? mormăi Plisc-de-uliu la urechea lui Grandeprise.

— Ştiu şi eu! Te pomeneşti că ne bănuiesc de spionaj, răspunse vânătorul îngrijorat.

— Proastă afacere! Am auzit cum căpitanul îmi pronunţa numele. Ce i-o fi păsând generalului cum mă cheamă?

— O să aflăm noi numaidecât.

— Ce cinste, domnule, să stăm de vorbă cu un coşcogeamitea general! Lua-l-ar dracu'!

Când ajunseră în oraş se opriră în faţa unei clădiri impunătoare, în care comandantul suprem al trupelor îşi făcuse cartierul general. O mulţime de ofiţeri îi aşteptau în poartă şi-i priveau răutăcioşi şi bănuitori. Căpitanul care îi însoţise pe prizonieri rămase în uşă cu vreo câţiva soldaţi, ca să păzească ieşirea.

Generalul se adresă mai întâi lui Plisc-de-uliu, a cărui mutră părea să-l amuze foarte mult.

— Numele dumitale!

Plisc-de-uliu îi zâmbi prieteneşte.

— Numele meu?

Generalul se încruntă şi întrebă de astă dată ceva mai aspru:

— Numele dumitale!

Vânătorul păru că nu bagă de seamă. Făcu cu ochiul generalului şi repetă chicotind:

— Da, da, numele meu...

— Ce faci, omule? se răsti generalul. Vreau să ştiu cum te cheamă.

— Aha, vrei să ştii cum mă cheamă! Vedeam că nu-ţi mai luai ochii de la năsucul meu şi fiindcă de la el mi se trage numele, credeam că ştii şi cum mă cheamă. Văd însă că nu e cazul.

— Eşti nebun? Trebuie să ştiu neapărat cum te cheamă!

— Aha, aşa! Dacă îmi spune cineva: „Stimate domn, vrei să fii atât de bun să-mi spui cum te numeşti?” înţeleg îndată ce vrea; dar când zice numai atât: „Numele dumitale!”, îmi închipui că se referă la ceva în legătură cu numele meu. Ce, dracu' ştie, eu nu!

Generalul nu ştia ce să creadă. Era omul din faţa lui un obraznic sau un nebun? Se stăpâni însă şi zise:

— Bine. Acum ştii că vreau să aflu: numele dumitale.

— Pe cel adevărat, ori pe celălalt?

— Pe cel adevărat.

— Păi, o să fie greu, mormăi Plisc-de-uliu.

Generalul se încruntă.

— Pentru ce? Ai motiv să nu te slujeşti de el? Porţi un nume fals? Asta e ceva suspect.

— Hm! Vezi că de atâta vreme nu mi s-a mai spus pe numele meu adevărat, încât aproape că l-am uitat.

— Aminteste-ţi-l. Ei, s-auzim!

— Mi se pare că mă cheamă Williain Saunders.

— De unde?

— De unde mă cheamă aşa?

— Nu, de unde eşti? se răsti generalul.

— Din Statele Unite.

— Şi numele celălalt?

— Plisc-de-uliu.

— A, un nom de guerre, o poreclă pe care şi-o dau criminalii între ei. Cine te-a poreclit aşa?

— Camarazii mei.

— Mi-am închipuit eu. Camarazii ăştia erau probabil complicii dumitale?

— Complicii mei? repetă Plisc-de-uliu uimit. Nu înţeleg.

— Vreau să spun indivizi care îţi erau tovarăşi de rele.

— Aha, pungaşi sau bandiţi adică?

— Da.

— Ptiu, drace! Pşşşş! ţâşni scuipatul pe sub nasul generalului, care sări speriat la o parte.

— Cum îndrăzneşti? Ştii în faţa cui te afli?

— Da, răspunse vânătorul fără să se tulbure.

— Atunci poartă-te cuviincios, m-ai înţeles? Şi cine ţi-erau complicii?

— Complicii? Să mă spânzuri de limbă dacă ştiu ce vorbă e asta. Vei fi vrând să spui camarazii?

— Da.

— Tii, ce mai băieţi! Nu le păsa dacă vorbeau cu un general ori cu un papagal. Toţi unul şi unul. Vânători, cutreierători ai savanelor, squateri şi indieni. Trebuie să ştii că în prerii nu există vânător care să n-aibă o poreclă. Unuia i se dă după vreo însuşire, altuia după vreun defect. Însuşirea mea cea mai mare mi-e nasul. Nu e deci de mirare că afurisiţii aceia de camarazi m-au botezat Cioc-de-uliu sau Plisc-de-uliu ― cum vrei să-mi spui.

Generalul nu ştia nici acum ce să creadă despre acest om ciudat, de aceea trecu de-a dreptul la fapt.

— Te-ai ocupat întotdeauna numai cu vânătoarea?

— Nu; în acelaşi timp am mâncat, arn băut, am dormit, mi-am cârpit pantalonii, am mestecat tutun şi am mai făcut şi alte lucruri.

— Milles tonnerres! Nu cumva vrei să-ţi baţi joc de mine?

— Nu.

— Nici nu te-aş sfătui s-o faci. Pe Juarez îl cunoşti.

— Da, foarte bine chiar.

— Ai luptat alături de el?

— Nu, ceva mai departe.

— Împotriva noastră, a francezilor?

— Nu noi împotriva lor, ci ei împotriva noastră.

— Ai omorât pe vreunul din ei?

— Se prea poate. În luptă n-ai vreme s-alergi după fiecare glonţ ca să vezi dacă a nimerit ori a dat greş.

— Ai luat parte şi la lupta din Cena Sonores?

— Da.

— Dar pe oamenii aceştia îi cunoşti?

Şi generalul arătă spre cei trei soldaţi aduşi ca martori.

— I-am văzut mai adineauri, afară, pe câmp.

— Mai înainte nu?

— Nu-mi aduc aminte.

— Ei spun că te-au văzut pe câmpul de luptă de la Cena Sonores.

— Treaba lor!

— Susţin că gloanţele dumitale nimereau în plin.

— Zău? Îmi pare bine, fiindcă nu există mai mare necaz pentru un vânător decât să afle că a tras în vânt.

— Lasă gluma! se răsti generalul înfuriat. Nu vezi că aici e vorba de viaţă şi de moarte?

— De viaţă şi de moarte? zise Plisc-de-uliu cu mirare. Pentru ce?

— Dacă nu-ţi dai singur seama, eşti de plâns, crede-mă. Eşti acuzat că ai omorât o mulţime de francezi. Eşti deci un asasin.

— Asasin? întrebă Plisc-de-uliu repede.

— Da şi cu ucigaşii nu se tărăgănează mult lucrurile.

— Ştiu. Ori un glonţ în cap ori ştreangul de gât. Dar cine poate dovedi că sunt un ucigaş?

— E dovedit.

— Oho, eu sunt luptător, nu ucigaş! Acum pricep eu ce e. Indivizii ăştia m-au văzut în luptă, acum m-au recunoscut şi au venit să mă denunţe.

— Aşa e. Un comunicat imperial ordonă că oricine e acuzat de rebeliune să fie împuşcat imediat ce va fi prins.

— Rebeliune? Eu un rebel? Ia citeşte, te rog, hârtia asta, domnule general, rosti americanul indignat, scoţând din buzunar o hârtie şi întinzându-i-o generalului.

— A, eşti căpitan de cavalerie în armata Statelor Unite? Citi acesta.

— Da, cu tot nasul meu enorm.

Generalul se făcu că n-aude.

— Nu-ţi foloseste la nimic. Te-ai asociat cu o bandă de mexicani revoluţionari.

— Armata lui Juarez e o bandă? Poftim, citeşte şi asta, zise Saunders înfuriat, şi-i întinse o a doua hârtie.

Generalul înălţă din umeri.

— E numirea dumitale de căpitan voluntar în armata lui Juarez.

— Da. M-am întâlnit din întâmplare cu el şi, cum avea acelaşi drum cu mine, m-a numit comandantul unei companii de vânători.

— Atunci eşti dezertor.

— Pentru ce?

— Fiindcă ai luptat împreună cu el, deşi erai ofiţer al Statelor Unite.

— Asta numeşti dezertare? Şi chiar aşa să fie, e treaba preşedintelui meu, nu a dumitale. Am un concediu nelimitat de la el şi permisiunea să mă înrolez în armata lui Juarez. Nu sunt deci nici dezertor, nici ucigaş.

— Exprimă-te pe alt ton, te rog! Chiar de-ar fi să renunţ la aceste două acuzări, rămâne totuşi faptul că, fiind aliat de-al lui Juarez, ai fost prins în tabăra noastră şi ştii ce înseamnă asta.

— Prizonier de război adică?

— Nu, ceva şi mai rău. Te-ai furişat printre noi; eşti deci spion.

— Stai că nu-i aşa. Nu mai sunt aliatul nimănui. Poftim, convinge-te.

Cu aceste cuvinte Plisc-de-uliu întinse iar o hârtie generalului.

— Ce-mi arăţi dumneata, zise generalul după ce-şi aruncă ochii pe ea, e dovada concedierii din cadrele armatei lui Juarez, ceea ce nu schimbă întru nimic situaţia. Ai fost găsit în tabăra noastră, eşti deci spion!

— Atunci, după dumneata, orice străin care a nimerit din întâmplare într-un loc unde se află trupe militare trebuie numaidecât să fie spion?

— Toate pretextele dumitale sunt de prisos. De altfel n-am nici timp, nici poftă să stau de conversaţie. Comunicatul împăratului e cât se poate de lămurit: orice individ care se ridică împotriva lui cu arma în mână e un rebel şi trebuie tratat ca atare, adică împuşcat. Sentinţa e pronunţată.

Plisc-de-uliu se îndreptă din mijloc şi zise cu mândrie:

— Generale, eşti supusul împăratului Franţei, care îl recunoaşte pe arhiducele Maximilian al Austriei drept împărat al Mexicului; ce zice sau face Napoleon sau Max poate să aibă valabilitate pentru dumneata, eu însă sunt supus al Statelor Unite, al cărui preşedinte nu a recunoscut şi nici nu-l va recunoaşte vreodată pe împăratul Mexicului, aşa că hotărârile lui ne sunt indiferente, atât preşedintelui meu cât şi mie.

— Vei vedea că nu are de ce să-ţi fie indiferente. Te afli pe teritoriul stăpânit de noi şi vei fi tratat conform legilor stabilite de noi.

— Încercaţi! Mă opun oricărei silnicii. Preşedintele meu vă va cere satisfactie.

— Aşa! Un preşedinte de băcani! zise generalul cu dispreţ.

Pşşşş! porni o dâră de scuipat din gura lui Plisc-de-uliu şi se lipi de peretele de la spatele generalului.

— Băcani? Ia spune-mi, generale, de ce îşi iau acum tălpăşiţa francezii din Mexic? Fiindcă acest preşedinte de băcani ― cum îi zici dumneata ― i-a spus ritos lui Napoleon că nu mai tolerează nici un francez în Mexic şi marele vostru împărat v-a poruncit să vă întoarceţi acasă. Asta vrea să zică, pare-mi-se, că aceşti băcani nu sunt aşa de nesocotiţi după cum crezi dumneata şi ordinele lor sunt luate în seamă la Paris.

Nimeni nu îndrăznise să-i vorbească până acum în felul acesta fudulului general. Rezemat de puşcă, mândru şi impunător, conştient de cele ce spune, Plisc-de-uliu părea să fie el acela care-l domina pe francez. Generalului îi venea să dea ordin să-l împuşte pe loc, dar înţelegea adevărul susţinut de vânător. Se stăpâni deci şi zise cu o răceală ca de gheaţă:

— Am avut indulgenţa să te ascult, acum însă îţi poruncesc să taci şi să iei aminte la cele ce urmează.

Apoi, întorcându-se spre Grandeprise:

— Cum te cheamă?

— Grandeprise.

— De unde eşti?

— Din New Orleans.

— Aşadar, tot supus al Statelor Unite?

— De origine da, pe urmă nu şi acuma iar.

— Nu înţeleg. Explică-te.

— Sunt vânător şi locuiesc pe malul de dincolo al lui Rio Grande, adică pe teritoriul Texasului.

— Ai luptat şi dumneata sub Juarez?

— Nu.

— Ce cauţi în Mexic?

— Sunt în serviciul domnului căpitan Unger.

— Şi dumneata? îl întrebă generalul pe Peters.

— Sunt marinar, venit cu o însărcinare particulară în Mexic; poftim hârtiile mele.

Răspunsul era scurt şi precis.

Generalul citi hârtiile şi zise arătând spre Kurt:

— Ceea ce nu te-a împiedicat să intri în serviciul acestui domn.

— Fiindcă însărcinarea mea e în legătură cu afacerea care l-a adus pe dumnealui aici.

— Atunci să lămurim mai întâi lucrurile.

Cu aceste cuvinte generalul se întoarse spre tânărul care stătea nepăsător la o parte, ca şi când tot ce se vorbea nu l-ar fi interesat câtuşi de puţin.

— Numele dumitale?

— Poftim actele mele de legitimaţie, răspunse el scurt.

Generalul le citi, se uită cu oarecare curiozitate la neamţ, apoi întrebă:

— Te cheamă Kurt Unger şi eşti căpitan în regimentul de gardă din Berlin, da?

— Aşa e.

— Detaşat actualmente la Marele Stat Major?

— Întrebările dumneavoastră sunt de prisos, domnule general; ar însemna să repet ceea ce aţi citit în actele mele de legitimaţie.

— Eşti cam semeţ, tinere! râse cu răutate generalul. Degeaba, cu mine nu se prinde. Te întreb fiindcă documentele prezentate mi se par suspecte. Nu prea-mi vine să cred că un ofiţer ― cum zici că eşti ― poate fi în acelaşi timp şi spion.

Lui Kurt i se urcă sângele la cap, dar se stăpâni.

— Domnule general, aţi spus un cuvânt pentru care nu există decât două căi: sau dovediţi cele ce-aţi spus, sau îmi daţi satisfacţie pe calea armelor.

— Nu te aprinde aşa, tinere, ci spune-mi mai bine de unde vii acum?

— De la Mexico.

— Ce treabă ai avut acolo?

— Afaceri pur personale.

— Şi acum unde te duceai?

— La Santa Jaga, pe urmă la hacienda del Erina.

— Aha, la faimoasa hacienda! Ştii că în momentul de fată e în mâinile lui Juarez?

— Da.

— Ajunge. Vii din capitală şi vrei să te duci la Juarez.

— Am spus că vin din capitală şi vreau să mă duc la Santa Jaga cu afaceri personale. De-abia pe urmă mă voi duce la del Erina, n-am spus însă că vreau să mă duc la Juarez.

— Nu e nevoie, se-nţelege de la sine.

— Aşadar, presupuneri. Cred că atâta nu e deajuns ca un ofiţer şi om de onoare să fie insultat şi arestat fără dovezi.

— Ee voi găsi eu, fii pe pace! se răsti generalul. Percheziţionaţi-i!

— Protestez! strigă Kurt cu indignare.

— Protestele dumitale n-au nici o valoare. Ordinul meu va fi executat.

Cu toate împotrivirile lui Kurt şi ale camarazilor săi, li se cercetară lucrurile; până şi buzunarele le fură scotocite, dar nu se găsi nimic suspect.

— Admiţând că nu sunteţi spioni, zise cu ciudă generalul, admiţând că-l graţiez pe acest Plisc-de-uliu, trebuie totuşi să vă ţin închişi pentru câtva timp.

— De ce? întrebă tânărul ofiţer.

— Crezi că o să vă las să vă duceţi la Juarez ca să-i spuneţi ce se petrece aici la noi? Locotenente, luaţi pe aceşti patru indivizi şi duceţi-i la închisoare, porunci generalul unui ofiţer francez.

Li se luară arestatilor lucrurile care nu erau de neapărată trebuinţă şi fură duşi într-o încăpere de unde le-ar fi fost cu neputinţă să evadeze. Kurt ceru o anchetă, protestă din toate puterile lui, dar totul fu zadarnic. Abia după mai multe zile, când trupele franceze erau departe, fură puşi în libertate.

Cei patru tovarăşi clocoteau de furie. Dacă în intervalul acesta Cortejo şi Landola făptuiseră iarăşi vreo crimă împotriva persoanelor în ajutorul cărora alergau?

Capitolul VIII – Pirnero îşi atinge ţinta

Cine crede în Dumnezeu şi în destin are uneori prilejul să se convingă că soarta se împlineşte adesea, tocmai atunci când ţi-ai pierdut orice speranţă. Fortul Guadalupe era pustiu. Apaşii păzeau acum pentru Juarez ţinuturile mărginaşe, iar vânătorii şi oamenii capabili de luptă îl însoţeau toţi pe Juarez, care înainta mereu în inima ţării.

Era într-o după-amiază, aproape de-nserat. Resedilla stătea la fereastră şi împletea. Părea acum ceva mai palidă la faţă, dar parcă şi mai frumoasă, privirea-i era mai blajină şi pe buze îi flutura un zâmbet de blândă resemnare. La fereastra cealaltă stătea Pirnero cu o carte în mână, dar ochii lui erau pierduţi în zare. Bătrânul se schimbase şi el foarte mult. Chipul i se zbârcise, chelise aproape de tot şi privirea îi era întunecată şi duşmănoasă. În încăperea pustie domnea o tăcere apăsătoare. În cele din urmă bătrânul nu mai putu răbda. Tuşi niţel şi începu cântecul lui vechi.

— Afurisită vreme!

Resedilla nu răspunse.

— Afurisită de tot, repetă el.

Aceeaşi tăcere.

— Ei, se răsti el.

— Ce-i, tată?

— A dracului vreme!

— Ba e foarte frumos.

— Cum, ce, frumos? zise el privind-o uluit, ca şi când ar fi auzit ceva nemaipomenit.

— Uită-te şi dumneata.

— Păi ce fac de azi-dimineaţă? Numai că nu văd nimic frumos. Soare, pomi şi tufe, apă, câteva case şi păsări, ici-colo un câine, dar nici ţipenie de om. Nu mi-a deschis unul uşa ca să bea un păhăruţ de rachiu sau să cumpere ceva din prăvălie, ca să aibă omul cu cine schimba o vorbă, două.

— Ai dreptate, nu ne mai calcă nimeni pragul, oftă ea adânc şi ochii i se umplură de lacrimi.

— Nimeni, nici măcar un ginere, zise cu asprime bătrânul privind-o pe sub gene.

Resedilla lăsă capul în jos şi nu răspunse.

— Ei, nu zici nimic? Unde-ţi sunt gândurile? Câtă osteneală mi-am dat, săracul de mine, ca să găsesc unul, dar degeaba. De pildă, Andrei ăla, mititelul. Frumuşel băiat.

— Hm!

— Păi sigur, dumitale nu ţi-a plăcut! Şi avea, domnule, o groază de bulgări de aur. Pe urmă ălălalt.

Ea nu întrebă care, ştia ce vrea să spună.

— Îţi mai aduci aminte de el?

— De cine?

— Aşa zău! Mă zbat şi mă zbucium să-i aduc un ginere şi dumneaei nici nu ştie cine îi sunt peţitorii. Americanul ăla, care-a venit cu luntrea din josul râului.

— A, Plisc-de-uliu?

— Da. Un scout renumit, trimis încoace de lord. De nasul lui nu trebuia să-ţi pese, că numai fetele seamănă cu taţii, nu şi băieţii. Pe urmă a venit încă unul.

Fata plecă ochii şi tăcu.

— Ei? mormăi el. Nici de ăsta nu-ţi mai aduci aminte?

— Vrei să spui... Gérard? întrebă ea de astă dată într-un murmur.

— Da. Acesta îmi plăcea parcă mai mult ca toţi. Ţie nu?

— Ba da... şopti ea de-abia auzit.

— Păi cred şi eu. Halal să-i fie! Voinic, viteaz şi chipeş cum nu sunt mulţi ca el. Şi blând, domnule, ca un mieluşel. Ba mai e şi bogat. Patul puştii îndesat cu aur. Îţi mai aduci aminte ce mai bulgăre a scos din el?

— Cum să nu-mi aduc aminte, că doar eram de faţă.

— Da' când i-a făcut piftie pe francezi, sus în odaie, măcar că era tot ciuruit de gloanţe? Săracul! Atâta vreme între viaţă şi moarte! Prin ce griji am trecut, nu-i aşa?

— Mari griji, tată.

— Până ce a dat Dumnezeu şi l-am văzut scăpat. Ştii tu, fată, ce-mi trecu mie acum prin gând?

— Ce?

— Că o să vină să te ceară de nevastă.

Resedilla tăcu.

— Ori măcar să-ţi spună că te iubeşte.

Nici un răspuns.

— Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva, ai? se răsti bătrânul.

— Ba da.

— Şi zi-i, nu te-a sărutat niciodată? clipi el cu subînţeles.

— Nu.

— Ori să te ciupească niţeluş de obraz?

— Nu.

— Da' mâna nu ţi-a strâns-o oleacă?

— Ba da, la plecare.

— Tocmai la plecare? Prostul! Cu ochiul ţi-o fi făcut, asta e sigur.

— Nu-mi aduc aminte.

— Mă, da mare tont! Ce-am mai ciupit-o şi-am înghiontit-o eu pe maică-ta când umblam după ea! Vezi că noi ăştia bătrâni ştiam ce e dragostea, nu ca voi. Auzi dumneata, să-ţi strângă mâna la plecare, ca boierii! Dobitocul! Aşa ginere, halal să-i fie! Dar de spus ţi-a spus unde se duce?

— Da.

— Cum, ţie da şi mie nu? Auzi al dracului! Să ştii, fetiţo, că mie nu-mi place să umble omul cu mişmaşuri. Eu una ştiu: ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă, m-ai auzit? Parcă ziceai că nu ştii unde s-a dus.

— Ba ştiam.

— Auzi dumneata! Şi mie de ce nu mi-ai spus?

— Era un secret.

— Cum? Ce? Aveţi secrete între voi? Stai că nu merge pe-aşa, fetiţo! Eu nu îngădui secrete nici când oţi fi bărbat şi nevastă, aşa să ştii!

— Trebuia, tată. Văd însă că timpul trece şi nu se mai întoarce; cine ştie ce s-o fi întâmplat cu el...

— Ţi-e frică să nu fie vreo primejdie?

— Da, mai ales slăbit cum e...

— Ia s-aud şi eu despre ce e vorba. Vroia... o, Doamne!

Resedilla îşi întrerupse vorba şi rămase cu ochii pironiţi în zare, în timp ce-şi stăpânea cu mâna bătăile inimii.

Pirnero se uită în direcţia în care privea ea şi strigă entuziasmat:

— Uite-l că vine! apoi o zbughi pe uşă ca nebun. Resedilla îşi veni în fire şi lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii împurpuraţi.

— El e... murmură ea. Slavă, Ţie, Doamne! Dar nu... nu vreau să mă vadă aşa... nu... nu... nu acum...

Simţea că nu se va mai putea stăpâni şi-i va cădea plângând în braţe. De aceea se ridică de la fereastră şi dădu fuga în camera ei. Pirnero însă ieşi înaintea lui Gérard şi-i întinse amândouă mâinile.

— Bine-ai venit, senior, strigă el. Unde-ai fost până acum, omule?

— O s-o afli îndată, dragă senior Pirnero, lasă-mă mai întâi să descalec.

Era acelaşi Gérard de mai-nainte. Înalt, voinic ca şi Sternau; nici urmă nu-i mai rămăsese din boala grea prin care trecuse. Hainele de pe el erau ferfeniţă, dar ochii îi sclipeau de voie-bună.

Sări de pe cal şi în loc să-i dea bătrânului mâna, îl cuprinse în braţele lui vânjoase şi-l sărută pe amândoi obrajii.

— Bine te-am găsit, moşule! strigă el cu glas tremurător de fericire. Nici nu-ţi închipui ce bucuros sunt că mă aflu iar printre voi...

Aşa ceva nu i se mai întâmplase încă bătrânului. Ochii îi lăcrimară de emoţie.

— Zău? Eşti bucuros? Şi m-ai şi sărutat şi m-ai strâns la piept cum i-ai strâns Resedillei mâna la plecare... Senior, eşti un băiat tare de treabă şi... tot degeaba dacă vrei să rămâi flăcău...

— Desigur. Dar seniorita Resedilla unde e, ce face, e tot veselă cum o ştiu?

— Veselă? Nu prea. Pesemne că şi-a stricat stomacul, fiindcă nu mănâncă mai nimic. Slăbeşte pe zi ce trece, suspină şi oftează ca şi când ar fi pe patul morţii. I-am spus să-şi pună muştar pe piept şi-să se frece cu oţet de trandafir. Aş! Ţi-ai găsit! Nici nu vrea s-audă. Să fie un bărbat, să vezi cum ar asculta!

Gérard îl cunoştea prea bine pe bătrân ca să ia în seamă vorbele lui.

— Unde e acum?

— În prăvălie.

— Atunci îngăduie-mi să mă duc să-i dau bună ziua.

Gérard păşi înăuntru.

— Nu văd pe nimeni, zise el cu mirare.

Bătrânul se uită şi el spre locul unde şedea de obicei fata.

— Adevărat... mormăi el necăjit. Auzi dumneata purtare! Dar bine, ce i-ai făcut domnule?

— Eu?

— Nu vezi că nu te poate suferi?

— Zău dacă-nţeleg...

— Cum te-a văzut s-a făcut albă ca varul şi-a luat-o la fugă. Pesemne că n-are ochi să te vadă!

— Aşa e, oftă Gérard nedumerit. Spune-mi, senior Pirnero, ai avea loc să-mi pui undeva calul şi catârii la adăpost?

— Cum să nu!

— Numai că povara ele pe ei ar trebui s-o încui undeva.

— E ceva de preţ?

— Da, plumb.

— Zău? Plumbul se caută foarte mult pe la noi. Unde vrei să-l duci?

— Deocamdată o să-l las aici. Socot să facem o afacere împreună. Cunoşteam o mină de plumb undeva în Sierra şi, fiindcă ştiam că o să-mi trebuiască în curând foarte multe parale, m-am dus de mi-am luat de-acolo cât am socotit eu că mi-ar ajunge.

— Numai să nu-mi ceri prea mult pe el. Dar pentru ce îţi trebitie atâtea parale?

— Ia ghiceşte!

— Eu nu sunt ghicitor. Ei, s-auzim!

— Mă-nsor.

Bătrânul tresări speriat.

— Te-nsori! Nu se poate!

— Uite că se poate.

— Când?

— În curând.

— Cu cine?

— Cu o domnişoară de pe-aici.

— Ce, ai înnebunit omule? Pentru însurătoare trebuie să fie cineva ori nebun, ori prea deştept.

— Vreau şi eu să fiu o dată fericit în viaţa mea.

— Fericit? Să te ia dracu'! Crezi că însurătoarea te face fericit? Te legi la gard prosteşte, te bagi la stăpân, îţi iei belea pe cap... Drept să-ţi spun, eu nu te-aş sfătui.

— Prea târziu.

— Deloc. Dă-o dracului. Părinţi are?

— Numai tată; din nenorocire ăsta nu poate să mă sufere.

— Păi atunci trimite-o la plimbare. Ce-ţi trebuie fata, dacă n-ai nici măcar un socru ca lumea? Pentru ce se însoară omul? Ca să aibă un socru cu care să trăiască în bună înţelegere.

— Ai dreptate, numai că n-am ce face, acum e prea târziu.

— Te plâng din toată inima.

— Zici că putem descărca povara? întrebă Gérard, ca să schimbe vorba.

— Da. Mă duc numaidecât să-mi chem oamenii să-ţi ajute. Ei drace, văd că ai pus peceţi la gura sacilor. Pentru ce atâta pază?

— Fiindcă, vorba ceea: ce e bine nu-i rău. Te rog să ai grijă, senior, să nu umble nimeni la saci şi dă-mi ceva de mâncare că-s flămând ca un lup.

Bătrânul alergă la bucătărie ca să dea ordine pentru masă.

— Unde-i Resedilla? o întrebă el pe servitoare.

— Nu ştiu, am auzit-o însă urcând în fugă scările.

— Pesemne că n-a vrut să dea ochii cu el, mormăi bătrânul. Nici nu mă mir. Mare dobitoc şi băiatul ăsta.

— Pentru ce? întrebă slujnica, mirându-se că-l aude vorbind aşa.

— Fiindcă vrea să se însoare, de aia.

— Şi pentru atâta lucru te superi, senior? Mai întâi, seniorita Resedilla e tare drăguţă, ba chiar frumoasă; al doilea ― e bogată şi al treilea...

— Întâi, al doilea şi al treilea te poftesc să-ţi ţii gura, se răsti el. Nu cu Resedilla vrea să se-nsoare.

— Nu? întrebă slujnica, uluită.

— Nu. Şi dacă şi-o fi închipuit, neghiobul, că-i dau fata de nevastă se-nşală amarnic. Să fie el aurit din cap până-n picioare, tot nu i-o dau şi pace! Altfel de ginere vreau eu, nu un nespălat ca ăsta.

Cu cât vorbea, bătrânul se înfuria tot mai mult. Gândul că Gérard se însura cu alta îl scoase din fire.

— Mă bucur, încheie el, că fata nici nu vrea să-l vadă în ochi. Bine-a făcut că a fugit de el. O să-i pregătim noi ceva de mâncare şi fără ea.

În vremea asta Gérard urcă scara şi bătu la uşa camerei ei.

— Intră, auzi el un glas aproape şoptit.

Resedilla stătea la fereastră cu ochii plânşi.

— Te superi că am venit, seniorita? îngăimă el.

— Nu.

— A, ai plâns?

— Puţin, răspunse ea zâmbind printre lacrimi.

— Vrei să-mi spui şi mie de ce-ai plâns?

Ea tăcu.

— Pentru ce ai fugit când m-ai văzut venind? Nici un cuvânt de bun sosit nu mi-ai spus... îţi sunt într-adevăr atât de nesuferit?

Rosti cuvintele acestea cu atâta mâhnire, încât ea nu se mai putu stăpâni şi-i întinse amândouă mâinile.

— Bine-ai venit, senior.

— Adevărat? tresări el. Îţi pare bine?

— Da.

— Şi totuşi ai fugit de mine, nu-i aşa?

— Da, răspunse ea ezitând.

— Pentru ce?

Fata se roşi şi bâigui:

— Pentru că... nu vroiam să mă vezi încă... pentru că... Nu mă sili să-ţi răspund, senior...

— Te rog, seniorita. Aş da mult să ştiu...

— Fiindcă nu eram singură.

— Cum nu erai singură?

— Nu, era şi tata de faţă.

Pe Gérard îl străbătu un fior de fericire.

— Şi.

— Nu voiam să vadă cât îmi eşti de drag, Gérard şi cu câtă îngrijorare te-am aşteptat... murmură ea încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului lui.

Tânărului îi venea să ţipe de bucurie. O cuprinse de mijloc şi glasul îi tremură când o întrebă:

— E-adevărat ce-mi spui...?

— Da, mi-eşti drag, atât de drag...!

— Iubito! Atât putu şopti el, beat de fericire şi buzele lor se împreunară într-un sărut lung.

— Aşadar mă iubeşti? o întrebă el nevenindu-i să creadă.

— Mai mult decât poţi să-ţi închipui, Gérard.

— Mă iubeşti tu pe mine, un biet vânător sărac... un străin care în ţara lui n-a fost altceva decât un...

— Taci! Să nu mai pomeneşti niciodată cuvântul. Dumnezeu ţi-a iertat păcatul şi te va face fericit.

— Prin tine, numai prin tine, iubito! Nu puteam să sper în atâta noroc. Mi se părea că întind mâna la un bun pe care nu-l voi atinge niciodată.

— Şi totuşi l-ai atins. Sunt a ta, Gérard, a ta pentru totdeauna.

— A mea! jubilă el nebun de fericire. Dar ce-o să spună bătrânul?

— Cine, tata? zămbi ea şiret. Ţi-e frică de el?

— Zău că da.

— Cum, tu, vestitul vânător şi luptător neînfricat, te temi de bătrânul Pirnero? zise ea cu voioşie.

— Da, repetă el zâmbind.

— N-ai nici un motiv, dragul meu. Tata e aproape tot atât de îndrăgostit de tine ca şi mine.

— Atunci eşti de părere să-i vorbesc?

— Da.

— Când?

— Când vrei, răspunse ea roşindu-se toată.

— Astăzi chiar?

— Da, zise ea privindu-l cu ochii strălucind de bucurie.

— Mulţumesc, Resedilla mea scumpă. I-am şi spus adineauri că vreau să mă însor. M-a întrebat cu cine şi i-am răspuns că fata e de pe-aici. Când a auzit, m-a sfătuit să nu cumva să fac aşa ceva.

Resedilla râse cu poftă.

— Vai de mine! strigă ea prefăcându-se speriată. A crezut probabil că vrei s-o iei pe alta şi trebuie să fie foarte rău dispus. Unde-i acum?

— În bucătărie; îl rugasem să-mi dea ceva de mâncare.

— Mă tem să nu rămâi flămând, râse ea. Vrei să te instalezi tot în camera ta de mai-nainte?

— Aceea în care am adormit aproape, vorbind?

— Şi unde am cercetat, pe când dormeai, dacă patul puştii tale e de aur.

— Te-aş ruga chiar să mi-o dai pe aceea. Resedilla coborî după un timp în bucătărie, şi-l găsi pe bătrân robotind printre oale şi străchini cu slujnica.

— Unde-ai fost? o întrebă el.

— Sus, în camera mea.

— Du-te înapoi, n-avem trebuinţă de tine.

— Bine, dar trebuie să văd de mâncare...

— Prostii! Lasă că suntem noi aici. Nu cumva crezi că o să-i dau lui Gérard ăsta cine ştie ce bunătăţi?

— Credeam că ţii puţin la el, zise ea ascunzându-şi un zâmbet.

— O fi fost odată... mormăi el.

— Şi acum nu?

— Nu e treaba ta. Unde-i dumnealui?

— În camera lui.

— Da' ce, nu poate să stea la un loc cu slugile? Nici măcar un rachiu n-a cerut de când a venit. O să-i dau o mâncare să-i placă şi lui! I-am pus în loc de unt seu, în loc de piper, zahăr, în loc de oţet, lapte şi în loc de o bucată de muşchi de vacă, nişte carne de bou. O s-o las să se prăjească până ce s-o face scrum, pe urmă o să i-o dau s-o mănânce.

— Dar bine, tată, se poate să faci...

— Ssst! Tu să taci! Pentru cineva care-i aşa de prost să se însoare, e prea bună şi o friptură de bou arsă, fiindcă nici pe asta n-o merită.

Zicând acestea, Pirnero o împinse afară din bucătărie şi închise uşa în urma ei. Resedilla se duse la Gérard şi-i spuse râzând ce papară îl aşteaptă, pe urmă se aşeză iar la locul ei în prăvălie.

După un timp veni servitoarea să pună masa, apoi îl chemă pe Gérard să mănânce. Pirnero şedea la fereastră, dar în aşa fel încât să fie cu faţa spre masă şi să-l vadă pe Gérard ce mutră o să facă atunci când o mânca. Acesta se aşeză foarte serios la masă şi înfipse furculiţa în bucata de carne tare ca piatra.

— Minunată friptură! Plescăi el din limbă. Din ce e, senior Pirnero? Pare să fie foarte bună.

— Carne de vacă... mormăi hangiul.

— Mâncarea mea preferată, numai că-mi place rece mai mult decât caldă, de aceea o s-o las pe diseară. Fiindcă mai am niţel muşchi de vacă în sacul cu merinde, o să-mi frig acum o bucată la grătar. E niţel foc la bucătărie, senior Pirnero?

— Nu, răspunse bătrânul, necăjit că nu-i reuşise planul.

Gérard nu se lăsă însă păcălit. Deschise uşa bucătăriei şi zise cu o mirare prefăcută:

— Văd că e jar destul, senior. Mă duc s-aduc muşchiul şi o s-o rog pe seniorita Resedilla să mi-l frigă chiar dumneaei.

Pirnero îi aruncă fetei o privire poruncitoare, ca să-l refuze. Dar ea se sculă de la locul ei şi-i zise lui Gérard cu bunăvoinţă:

— Cu plăcere, senior, deşi e păcat de bunătatea asta de carne s-o mănânci rece şi nu caldă.

Pirnero turba de necaz. Gérard aduse muşchiul şi se aşeză iar la masă. Tăceau amândoi. Tânărul cunoştea însă prea bine obiceiurile bătrânului şi ştia că tăcerea asta n-o să ţină mult. După vreo cinci minute, Pirnero începu să se frământe pe scaun şi îu cele din urmă zise uitându-se pe fereastră:

— Afurisită vreme!

Şi fiindcă Gérard nu-i răspunse, zise iar:

— A dracului vreme!

Nici un răspuns.

— Ei! se răsti el necăjit.

— Ai spus ceva? întrebă Gérard zâmbind.

— Afurisită vreme! Zăpuşeala asta...

— Nu e chiar aşa de grozavă.

— Nu? Ce dracu' vrei mai mult!

— Am apucat eu călduri mai grozave; când eram în Llano estacado, de pildă.

— O fi pe-acolo, dar aici nu se potriveşte. Ai văzut râul? A secat aproape de tot. Peştii mor de sete şi oamenii de asemenea. Blestemată ţară, domnule! O las dracului, plec...

Gérard se înspăimântă.

— Cum, vrei să pleci? întrebă el. Unde?

— Hm! Ştii de unde mă trag eu? Tocmai din Pirna, din Saxonia. Acolo mă duc.

— Pentru ce?

— Fiindcă am primit ieri o scrisoare de la un fost camarad de şcoală. Ăsta a ajuns ceva mare ― dracu' ştie ce! ― Şi are un fecior care e acum şef de gară undeva, la o staţie din Pirna. Tată-său îmi scrie că vrea să-i dau fata de nevastă lui fecioru-său.

— Nu mai spune! O cunoaşte?

— Ce întrebare! Parcă trebuie numaidecât s-o cunoască! N-ai văzut că şi capetele încoronate se căsătoresc fără să se cunoască?

— Şi dumneata ce i-ai răspuns?

— Mi-am dat consimţământul şi binecuvântarea mea de părinte.

— Nu ţi se pare că te-ai cam pripit?

— De ce? Băiatul e de oameni de treabă; o fi şi frumos, are o slujbuşoară bună. Pe cine ar fi putut lua Resedilla mea aici? Cine ştie ce haimana de vânător, vreun calic care abia aşteaptă să aibă cu ce se sătura în' casa mea.

— Hm! Poate că ai dreptate. Felicitările mele, senior!

— Mulţumesc, rosti bătrânul clătinând fudul din cap.

— Toate bune, urmă Gérard, dar dacă zici că pleci, ce faci dumneata cu proprietăţile pe care le ai aici?

— Vând tot. O afacere ca asta a mea, care merge, slavă Domnului, foarte bine, găseşte oricând muşteriu. Cât pentru fermele alea ale mele, date în arendă, n-am eu grijă, au să se vândă ca pâinea caldă.

— Te pomeneşti că ai şi găsit muşteriu.

— Da.

Bătrânului nici prin gând nu-i trecea să plece, dar minţea ca să-l necăjească pe Gérard. Acesta însă făcea o mutră foarte nevinovată, ca si când l-ar fi crezut şi zise cu o părere de rău prefăcută:

— Păcat! Tocmai venisem să te-ntreb dacă n-ai vrea să-ţi vinzi acareturile.

— Cum... cum ai zis? strigă bătrânul întorcându-se brusc spre el.

— Cunosc pe cineva care e muşteriu pentru toate.

— Aşa! Şi cine e mă rog?

— Păi ce să ţi-l mai spun dacă zici că ai unul?

— N-are-a face! Din doi muşterii alegi pe cel care dă mai mult. Ei, s-auzim, cine e?

— Eu.

— Dumneata? N-ai cu ce plăti, oricât de greu o fi patul puştii; ba poate oi mai fi ştiind pe undeva niscaiava bulgăraşi de aur, dar tot n-ar ajunge. Nici chiar plumbul pe care l-ai adus acum nu poate întregi suma pe care o cer eu.

— Plin! Poate că... Cât ceri, senior, pe tot ce ai?

— Şaptezeci de mii de dolari! Îi ai? Pui mâna pe ce vezi aici aşa cum stă.

Gérard clătină capul, îngândurat.

— De, ce să spun, scump n-ar fi, numai că n-am atâtea parale.

— Mi-am închipuit eu. Dumneata cât ai?

— Douăsprezece mii de dolari.

— Fleac! Atâta are şi ăl mai calic. Şi nici plumbul nu cred să facă mai mult de câteva sute de dolari.

— Aşa e, bine zici. Dar cum plăteşti plumbul?

— După calitate.

— Aş vrea să ştiu cât dai pe-al meu.

— Să-l văd.

Gérard nu-i zise nimic, ieşi din prăvălie şi se întoarse cu unul din sacii de piele pe care îi adusese cu el.

— Uite plumbul, dar tare mă tem că n-o să mi-l cumperi, zise el.

— De ce? se miră bătrânul.

— Fiindcă nu o să ai cu ce-l plăti.

— Zău? Mai are bătrânul Pirnero atâtea parale în pungă, fii pe pace.

— O să vedem noi. Poftim, senior, taie sacul la gură, zise Gérard întinzându-i cuţitul.

Bătrânul râcâi jos ceara pecetluită şi tăie pielea sacului în curmeziş. Se aplecă pe urmă să vadă ce e înăuntru. Sări deodată îndărăt, speriat.

— Ăsta e aur... aur curat... bulgări cât alunele de mari... bolborosi el uluit.

— Ei, drăcia dracului! râse Gérard cu poftă. Uite ce făcui domnule, am greşit sacul.

Pirnero vântură în mâini bulgăraşii de aur, nefiind în stare să scoată un cuvânt. Resedilla, care auzise din bucătărie cuvânt cu cuvânt ce vorbeau ei dincoace, intră şi ea acum în prăvălie.

— Ai greşit sacul... strigă Pirnero, căruia îi revenise graiul. Pentru Dumnezeu, senior, ce greutate are ăsta?

— Vreo şaizeci de pfunzi.

— Şi fiecare sac cântăreşte tot pe-atât?

— Da.

— Ai cui sunt sacii?

— Ai mei.

— Atunci... atunci eşti foarte bogat... mai bogat chiar decât mine.

— Probabil.

— De unde ai atâta aur?

— Din munţi. Şi mai e încă mult pe-acolo.

— Mult zici? Vorbeşti cu atâta nepăsare de parcă ar fi vorba de un fleac.

— Aurul nu dă fericire, senior. Mi-am luat şi eu niţel, atât cât îmi trebuie ca să mă însor, după cum ţi-am spus.

— Ştiu, ştiu... Mare prostie faci. Măcar de ţi-ai fi luat o fată care să aibă un tată ca lumea. E şi asta ceva.

— Ai dreptate, râse Gérard. M-am gândit şi eu la început că n-ar fi rău să am şi eu un socru de treabă, am venit însă prea târziu. Tată-său a făgăduit-o altuia.

— Pesemne că nu te cunoştea.

— Ba mă cunoştea foarte bine.

— Atunci a fost un mare dobitoc. Cine te cunoaşte ştie să te şi preţuiască.

— Probabil că nu preţuiam cât celălalt căruia i-a făgăduit-o.

— A, e ceva de capul lui?

— Grozăvie. Şef de gară într-o staţie ori haltă, cam aşa ceva.

Pirnero se uită lung la vânător.

    — Ce vrei să spui cu asta, senior?

— Vreau să spun ce e celălalt.

— Ei drăcia dracului! Nu cumva puseşi ochii pe Resedilla mea?

— Mai ştii!

Bătrânul se înfurie.

— Şi mireasa dumitale?

— Ce te superi aşa, senior? Îţi spusesem doar că vreau să mă însor cu o fată de pe-aici. Păi fata dumitale nu e şi ea de-aici?

— Aha, ţi-ai râs de mine! Mie nu-mi plac glume de astea, senior, aşa să ştii! Şi-apoi, Resedilla nu poate să te sufere.

— Eşti sigur?

— Foarte sigur. Cum te vede o ia la fugă.

— Nu face nimic. M-am dus după ea şi am întrebat-o dacă fuge de mine fiindcă mă urăşte, sau tocmai pentru că mă iubeşte.

— Prostii! Cine iubeşte nu fuge.

— Şi totuşi aşa a fost. Resedilla mi-a spus că mă iubeşte şi vrea să se mărite cu mine.

Bătrânul rămase cu gura căscată.

— Aşa ceva n-am mai pomenit. Acum înţeleg de ce se ferea de dumneata. Şi zi, vă iubiţi, ai? întrebă Pirnero luminându-se la faţă.

— Da, răspunseră ei într-un glas.

— Atunci luaţi-vă şi basta!

— Stai că nu merge pe-aşa, senior, zise Gérard. Ce te faci cu şeful de gară?

— Ăsta nici nu există, zise bătrânul, neştiind cum să iasă din încurcătură, îi veni însă repede în gând o minciună. Am spus aşa ca să te pedepsesc, senior Gérard, adăugă el. Crezi că nu ştiu eu cum stau lucrurile cu voi doi? Dar fiindcă vroiai să mă faci să cred că ţi-ai ales altă fată, am născocit povestea cu şeful de gară. Acum, când mi-ai spus că vrei să-mi iei fata de nevastă, pot să-ţi mărturisesc că-mi placi grozav ca ginere. Şi zi, vrei cu adevărat să te însori cu Resedilla mea?

— Din toată inima.

— Şi tu, fetiţo, îl iubeşti, nu-i aşa?

— Da, tată, râse ea printre lacrimi.

— Atunci veniţi să vă strâng în braţe, copii, în sfârşit, am şi eu un ginere... şi ce mai ginere!

Seara, când fură toţi trei la masă, Pirnero găsi că ar trebui să facă un fel de călătorie de nuntă şi că lucrul cel mai nimerit ar fi să se ducă împreună la cumnatul lui, Pedro Arbellez, unde au să dea cu siguranţă şi de Sternau şi camarazii săi. Singura greutate era cu cine să lase prăvălia. Avea însă oameni de încredere pe care se putea bizui la nevoie.

— Ei, copii, ce ziceţi de ideea mea? Ia închipuiţi-vă mirarea lui Arbellez şi a Emmei când mă vor vedea, ba şi cu un ginere alături!

Capitolul IX – În căutarea dispăruţilor