/ Language: România / Genre:adv_western / Series: Karl May, opere

Piramida Zeului Soare

Karl May


PIRAMIDA ZEULUI SOARE

De pe tron la eşafod (2)

Karl May

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

docx: https://is.gd/sIYDun

ePub: https://is.gd/K6Cxzb

─——————————————————————──—————

 Capitolul I – Bătrânul Rodenstein

Dacă cineva ar trage pe hartă o linie dreaptă, din Mainz până la Kreuznach, atunci linia ar atinge şi numele unui sătuc care este reşedinţă de ocol silvic. Administraţia ocolului este adăpostită într-o clădire mare, înaltă şi spaţioasă, asemănătoare unui castel, fiind construită cu secole în urmă pentru a găzdui un număr mare de locatari. Acum, în anul 1848, ea oferea adăpost numai câtorva familii.

Bătrânului şef al ocolului silvic, Rodenstein, care ocupa o bună parte a marii clădiri, cenuşii, i se făcuse cu timpul urât să trăiască singur în ea şi atunci a rugat o rudă îndepărtată ca, împreună cu fiica ei, să se mute la el. Această rudă, o anume doamnă Sternau, era mama doctorului Carol Sternau. Era văduvă de multă vreme şi de aceea se declară cu multă plăcere de acord să îndeplinească dorinţa bătrânei rude, căruia, în mod obişnuit, i se spunea „domnul căpitan”, deoarece slujise cu acest grad la lăncieri.

Într-una din dependinţele „castelului”, situată într-un fel de curte exterioară, mai locuia şi mica familie a timonierului Unger. Familia aceasta era constituită, în afara tatălui ― care lipsea mult de acasă, ca urmare a meseriei sale ― din doamna Unger şi un băieţel de opt ani, micul Kurt, un drăcuşor de copil, altminteri mult îndrăgit de către toţi locatarii.

Era într-o dimineaţă, devreme şi domnul căpitan se şi afla la datorie în biroul său, cufundat până peste cap în calcule. Era treaba care-i plăcea cel mai puţin şi de aceea pe fruntea sa se concentrau nori negri, prevestitori de furtună, în timp ce ochii săi aruncau fulgere asupra celor ce îndrăzneau să-l deranjeze în aceste clipe.

Ei bine, tocmai atunci bătu cineva la uşă.

— Intră! strigă poruncitor căpitanul.

Uşa se deschise şi ajutorul de pădurar, Ludwig, păşi în încăpere. Era mâna dreaptă a pădurarului-şef, fiind prima persoană care suferea în mod obişnuit consecinţele caracterului năstruşnic şi vulcanic al şefului de ocol. Slujise pe vremuri în compania comandată de domnul căpitan, aşa că, obişnuit cu disciplina militară, rămase în poziţie de drepţi la uşă.

— Ei, mârâi şeful ocolului silvic.

— Bună dimineaţa, domnule căpitan.

— ‘mneaţa! Fir-ar să fie!

— Cine? Hoţii de lemne?

— Hoţii de lemne! Prostie! Mă refeream la socotelile astea nenorocite!

— Ah, da, aşa-i, astea chiar că sunt ale dracului, mai rele decât hoţii de lemne. Sunt bucuros că nu sunt şef de ocol şi că nu am treabă cu socotelile astea.

— Păi da! Tu şi şef de ocol! mormăi căpitanul. Ai face numai prostii! Ce ai adus, ce vrei?

— Jos este un domn care vrea să vorbească cu domnul căpitan. Nu vrea să-şi spună numele decât dumneavoastră.

— Prostie! Dar trimite-l sus!

— La ordin, domnule căpitan!

Ludwig ieşi şi peste câteva minute intră în birou străinul, un ins deşirat care, pe un nas lung şi ascuţit, purta nişte ochelari cu sticle albastre. Avea aerul unui om care se simte ca la el acasă şi-l aborda pe căpitan pe un ton dezinvolt:

— Sunteţi şeful ocolului silvic, Rodenstein?

Acum se ivise, în sfârşit, prilejul favorabil pentru ca Rodenstein să-şi descarce nervii pe cineva. El se sculă de pe scaun, deschise uşa şi-i spuse străinului pe un ton ferm:

— Du-te îndărăt!

— Pentru ce? întrebă străinul mirat.

— Pentru că aşa vreau!

— Dar nu văd nici un motiv.

— Ieşi afară! răcni căpitanul.

Străinul îl privi speriat şi se dădu înapoi.

— Aşa. Acum intră iar pe uşă şi salută cuviincios, cum se cuvine să facă un om bine crescut chiar şi când se duce în casa unui om de rând! încheie Rodenstein intrând în birou şi închizând uşa în urma lui.

Trecu vreme de un minut, apoi se auzi bătând în uşă.

— Intră! strigă el.

Străinul deschise uşa şi intră. După zâmbetul lui ironic se cunoştea că-i făcuse silit cheful gazdei, dar că nu-i purta pică pentru înfruntarea pe care o suferise.

— Domnule căpitan, începu el, am motivele mele să-ţi fac pe voie de aceea am onoarea să-ţi urez bună dimineaţa.

— Bună dimineaţa, răspunse Rodenstein politicos. Mă rog, cu ce te pot servi?

— Îmi dai voie să-ţi cer o întrevedere în interes de serviciu? Eu sunt comisar-şef.

— Vreme multă de pierdut n-am, domnule comisar, s-o sfârşim deci repede. Poftim, ia loc. Despre ce e vorba?

— Locuieşte la dumneata o doamnă Sternau?

— Da.

— Cu fiica ei?

— Da.

— În ce calitate?

— Cum în ce calitate? izbucni căpitanul indignat. Ce te priveşte pe d-ta?

— Ţi-am vorbit frumos, domnule căpitan, te rog să-mi răspunzi la fel. Doamna aceasta mai are şi alţi copii?

— Da, un fiu, care e medic.

— Unde?

— Ascultă domnule comisar, n-am nici timp şi nici chef să mă supun unui interogatoriu. Ce e cu doctorul Sternau?

— E urmărit de parchet.

— Ce... face? Aiurezi pesemne!

— Nu aiurez deloc. Doctorul Sternau e urmărit de autorităţile din Barcelona pentru încercare de omor, hoţie şi răpire de persoană.

Rodenstein se uită la comisar cu o privire batjocoritoare.

— Atâta tot? Numai pentru astfel de fleacuri? adăugă el zâmbind.

— Cum, domnule, pentru dumneata sunt fleacuri? strigă indignat comisarul.

— Ei, văd că nu mă înţelegi ce vreau să spun, zise căpitanul cu o binevoitoare ironie. Doctorul Sternau e omul cel mai de treabă de pe faţa pământului. Mai iute aş putea să cred că dumneata eşti un ucigaş, tâlhar sau pungaş, nicidecum el. Cele ce susţii sunt curate neghiobii şi cu neghiobii nu-mi place să stau de vorbă. Şi-apoi, dumneata eşti într-adevăr comisar de poliţie? Unde ţi-e legitimaţia?

Roşu de mânie, comisarul se scotoci în buzunar, dar nu-şi găsi legitimaţia; o uitase în cealaltă haină când plecase de-acasă.

— Cum, domnule, îmi ceri legitimaţie? Nu mă crezi pe cuvânt? întrebă el indignat.

— Cum vrei să te cred? Orice pungaş se poate da drept comisar. Acu, ai bunătatea şi şterge-o! Şi să nu te mai prind pe-aici fără legitimaţie ― m-ai înţeles?

— Ştii d-ta, domnule, ce faci? se răsti comisarul.

— Da, ştiu. Dacă nu pleci de bunăvoie, pun să te dea pe uşă afară.

— Atunci am să revin şi încă cu escorta respectivă; şi în afară de asta am să vă reclam pentru obstrucţie la acţiunea autorităţilor superioare. Nu e cazul să vă credeţi un prinţ suveran şi de sine stătător!

La auzul acestor cuvinte căpitanul sună din clopoţel şi Ludwig reapăru.

— Ludwig!

— Da, domnule căpitan!

— Acest individ să iasă de aici imediat, altfel va fi azvârlit afară.

— La ordin, domnule căpitan! răspunse vânătorul, zâmbind pe sub mustaţă. Nu de alta, dar o asemenea misiune era pe gustul lui.

Pe loc îl apucă pe comisar de umăr şi-l împinse afară pe uşă, iar apoi pe scări în jos. Acolo stăteau nişte tineri la taifas, care se grăbiră să dea şi ei o mână de ajutor. Aşa se face că numai în câteva clipe poliţistul nostru se văzu dat afară din castel cât ai clipi. Ajuns în curte, primul său gest a fost să-şi ridice pumnul şi să jure răzbunare cruntă împotriva căpitanului.

Jos, micul Kurt, băieţaşul doamnei Unger, se hârjonea cu un căţel cu părul creţ. Auzind pe comisar bombănind şi ameninţând cu pumnul spre fereastra căpitanului, se opri din joc şi-l întrebă pe vechil:

— Nene Ludwig, de ce l-a dat domnul căpitan afară pe domnul de colo?

— Pesemne că l-o fi insultat, răspunse vechilul.

— Aşa? Mă duc să iau puşca şi-i arăt eu lui! Cine-l insultă pe domnul căpitan are de-a face cu mine, aşa să ştii d-ta!

— Nu, puiule, nu e voie să împuşcăm oamenii, îl linişti Ludwig. O să te duc eu să împuşti altceva.

— Ce?

— O vulpe.

— Da? O vulpe adevărată? strigă copilul plin de bucurie. Unde e?

— În stejăriş. Am văzut-o eu ieri şi tocmai mă gândeam să mă duc cu copoii noştri s-o scot din vizuină.

— Mă iei şi pe mine? Ia-mă, zău, nene Ludwig, se rugă copilul.

— Dacă te lasă maică-ta...

Micuţul alergă într-un suflet la doamna Unger şi-i sări de gât.

— Mămico, mămico, lasă-mă să mă duc s-o împuşc!...

— Pe cine, drăguţule? întrebă ea zâmbind.

— Vulpea... ştii, vulpea aia care vă mănâncă găinile... Să vezi tu că o împuşc, zău o împuşc!

— Dacă merge şi Ludwig cu tine, te las.

Copilul făcu o mutră de om jignit în amorul propriu.

— Merge. Dar lasă că şi fără el tot împuşcam eu vulpea...

Alergă în casă şi se întoarse cu o puşcă mică, făcută anume pentru el. I-o dăduse căpitanul de ziua lui.

Kurt era, pentru vârsta lui, foarte bine dezvoltat, atât la trup cât şi la minte. Deşi n-avea mai mult de opt ani, nimerea pasărea din zbor ca un vânător în lege.

Intrară în desişul pădurii şi păşeau amândoi voioşi, copilul punând fel de fel de întrebări vechilului, care nu mai prididea cu răspunsurile.

Era o dimineaţă blândă şi senină de iarnă. Soarele se arăta binevoitor; razele lui călduţe topiseră zăpada de pe câmp, dar în desişul pădurii ea mai acoperea cu mantia ei albă pământul, aşa că cel mai tânăr dintre vânători, micul Kurt, era obligat să se lupte serios ca să ţină pasul cu cei mai vârstnici. În sfârşit, ajunseră la o colină acoperită cu stejăriş şi dădură repede de urmele vulpii. Câinii trăgeau cu putere de zgardă, dar trebuiră să-şi mai astâmpere nerăbdarea până ce vânătorii făcură înconjurul locului, ca să se convingă că vulpea mai e acolo. După semne se putea bănui că era un singuratic care prefera să-şi păstreze vizuina de iarnă numai pentru el.

După ce au astupat intrările lăturalnice şi rămăsese liberă numai intrarea principală în vizuină, vânătorii au dat drumul baseţilor. De cum au fost liberi, aceştia au dispărut de îndată sub pământ. Trăgătorii şi-au ocupat şi ei locurile. Kurt a primit un loc de onoare, ceva mai la o parte de ieşirea principală, unde s-a şi instalat plin de mândrie.

— Vezi, fii atent să nu împuşti cumva vreun câine! Îl avertiză Ludwig.

Kurt făcu un gest dispreţuitor şi-i replică pe loc.

— O astfel de împuşcătură ţi-o las ţie!

Ca să nu se obosească, se întinse pe jos, înfipse o crăcană în pământ şi fixă ţeava armei sale în furca acesteia. Nu trecură decât câteva clipe şi de sub pământ se auzi lătratul câinilor. Era un semn sigur că încolţiseră vulpea. Un schelălăit furios dovedea că aceasta se apăra cu dârzenie. De fapt era un vulpoi bătrân care avea să dea mult de furcă vânătorilor şi câinilor.

Din adâncuri putea fi auzit un vacarm asurzitor care răzbătea din diferitele cotloane ale vizuinii, în cele din urmă, câinii reuşiră să încolţească vulpoiul şi să-l oblige să-şi părăsească adăpostul.

— Atenţie, băiete! Acum apare hoţomanul, îi atrase Ludwig atenţia lui Kurt şi îşi îndreptă arma spre ieşirea vizuinii.

Băiatul era tot culcat în poziţie de tragere. Îşi dădea perfect seama de direcţia din care venea acum zgomotul şi sesizase urletul de durere al unuia dintre câini, care fusese desigur muşcat de vulpe. O clipă mai târziu se năpusti afară din vizuină un ghemotoc negru şi Ludwig strigă:

— Vulpea!

Concomitent cu strigătul, bubui şi arma sa, iar animalul, rănit mortal, se răsturnă. Dar tot atunci se ridicase şi Kurt şi îşi îndreptase arma în cu totul altă direcţie. Împuşcătura sa porni cam în acelaşi timp cu a vânătorului, astfel că s-ar fi putut crede că a tras numai unul dintre ei.

— L-am dat gata! strigă Ludwig şi sări spre animalul care zăcea la pământ. Dar de la al doilea pas se opri speriat şi spuse, blestemând:

— Fir-ar să fie, ce dracu e asta?

— E Waldina! îi răspunse unul din băieţi.

— Doamne, Dumnezeule, am împuşcat-o pe Waldina! Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dar cum de a ieşit din vizuină câinele, mai înaintea vulpii?

— Păi, pentru că a fost muşcat! îi răspunse Kurt.

— Taci din gură, puştiule! spuse Ludwig, supărat pe el însuşi.

— Puşti? strigă Kurt. Chiar aşa? Dar ce zace acolo, în tufişul acela?

Oamenii priviră în direcţia indicată de băiat.

— Vulpea! Vezi Doamne, chiar vulpea! strigă Ludwig.

— Într-adevăr, era vulpea, de a cărei blană trăgeau cu nădejde ceilalţi doi baseţi.

— Ei, sunt un puşti? întrebă băiatul.

— Tu? Nu cumva vrei să spui că ai împuşcat-o tu? Aiureală! Trebuie să fi fost Franz sau Ignaţiu.

Băiatul îi răspunse numai cu o mişcare mândră a capului şi-şi văzu liniştit de treabă, reîncărcându-şi arma.

— Nu, nu am fost eu, spuse Franz, eu nu am tras.

— Şi nici eu, adăugă la rândul lui Ignaţiu.

— Ei drăcie! Te pomeneşti că a fost într-adevăr dracul ăsta de băiat, exclamă Ludwig. Dar cum de ţi-a venit să ţinteşti în partea cealaltă?

— Păi, pentru că am auzit că vulpea vrea să fugă pe acolo şi pentru că ţi-am spus că îţi las ţie împuşcătura aia nenorocită.

Ludwig, care era, de fapt, un vânător experimentat, a fost cuprins de o ruşine teribilă, cu atât mai mult că omorâse un excelent câine de vânătoare.

— Dar, de fapt, vulpea nici nu ar fi putut ieşi pe acolo, încercă el să se scuze. Ieşirea aia era bine astupată.

— Tocmai, că nu fusese bine astupată, spuse Franz. Ia uite aici mănunchiul ăsta de vreascuri, cât de subţire era!

— A dracului treabă, mormăi Ludwig, scărpinându-se după ureche. Cum am să-i pot explica domnului căpitan împuşcarea Waldinei?

— Pune-ţi mintea la contribuţie! Dar ia să vedem mai îndeaproape vulpoiul!

Vânătorii goniră câinii şi cercetară vânatul. Era un vulpoi bătrân, un tâlhar experimentat, care fusese probabil de multe ori încolţit de vânători, dar care ştiuse de fiecare dată să le scape. Glonţul tras de băiat îi trecuse drept prin cap, nu numai pentru că puştiul ochise bine, ci şi datorită întâmplării.

— Da, a fost glonţul tău, tinere, declară Ludwig. Eşti dat dracului! Auzi, la opt ani el împuşcă un vulpoi bătrân, în timp ce eu, vânător hărşit, împuşc un câine. Acu va fi vai de mine când va afla domnul căpitan. Ţie însă, tinere, ţi se cuvine toată cinstirea! Vino aici să-ţi prind o rămurică la pălărie. În limbajul vânătoresc, rămurica înseamnă că purtătorul ei a reuşit să împuşte un vânat deosebit. Ludwig rupse o rămurică de stejar pe care, în ciuda iernii, se mai aflau frunze şi întinse mâna după pălăria băiatului. Dar băiatul se trase înapoi.

— Nu am nevoie de rămurică, spuse el. Mi-ai spus adineaori că este un semn de cinstire.

— Da. Şi de aceea ţi se şi cuvine.

— Dar un asemenea semn poate fi purtat numai de cineva care îl merită.

— Pe toţi dracii, nu te mai înţeleg. Eu sper că eşti un tânăr cinstit şi onorabil, sau nu e aşa?

— Păi, poate fi cineva socotit onorabil dacă se lasă insultat fără să-l pedepsească pe acela care l-a jignit?

— Ah, ai fost cumva jignit? întrebă Ludwig, mirat. De către cine?

— De către tine!

— Dar când am făcut eu asta?

— Păi, nu m-ai făcut puşti? Tu, tocmai tu, care tragi cu arma ca un adevărat puşti.

Cei din jur erau gata să izbucnească în râs la auzul acestor cuvinte, dar se abţinură văzând că Ludwig rămâne serios. Da, cineva care ar fi privit cu atenţie ar fi putut observa că ochii chiar i se umeziseră; era mişcat de purtarea bărbătească a tânărului său ucenic. El se îndreptă spre copil, îi întinse mâna şi-i spuse, vădit emoţionat, după ce îşi scoase pălăria de pe cap:

— Eşti un băiat dintr-o bucată, Kurt. Priveşte aici! Îmi scot pălăria în faţa ta. Vrei să mă ierţi pentru expresia pe care am folosit-o?

Faţa băiatului se lumină imediat. Îi dădu mâna şi-i răspunse:

— Da, Ludwig. Vino să te îmbrăţişez, fiindcă îmi eşti drag. Şi acum te rog să-mi prinzi rămurica la pălărie.

Lucru care se şi făcu; după care Kurt îşi puse pălăria pe cap cu gestul cu care un împărat îşi aşează, cu prilejul unei festivităţi deosebite, coroana pe cap.

— Şi acum mai am ceva de adăugat, spuse el. Vulpea îmi aparţine şi am să o duc eu însumi până acasă.

— Păi eşti prea mic şi prea slab pentru aşa ceva.

— Eu? Ce-ţi închipui? Nimeni altul nu are voie să o care. Mă înţelegeţi?

Şi ca să-şi întărească spusele, Kurt apucă vulpea de picioarele dinapoi şi o ridică în sus.

— Ei bine, atunci să încercăm, spuse Ludwig. Ai binemeritat şi această decoraţie. Şi dacă pe parcurs o să-ţi fie greu, o să ţi-o preluăm.

— Nu o să fie cazul! Declară băiatul. O să-mi duc vulpea singur până acasă.

— Asta nu e bine, băiete. Vulpoiul e prea greu, nu vei ajunge cu el până acasă.

— Atunci o să mă odihnesc pe drum.

— Da, mormăi Ludwig, care înţelegea foarte bine motivul pentru care băiatul dorea să meargă acasă singur. Putea să se gândească netulburat la toate cele întâmplate în timpul vânătorii.

— Mda! Cam ai dreptate. Bine, să încercăm. Mie îmi convine să te duci singur acasă, pentru că noi ceilalţi putem între timp să facem un ocol pe la coliba ciorilor. Am să-ţi leg vulpea în aşa fel ca să o poţi duce pe umăr. Iar eu, fir-ar să fie, am onoarea s-o duc pe Waldina acasă şi să ascult cuvântarea de înmormântare pe care o va ţine domnul căpitan.

El se apucă să-i lege vulpii cele patru picioare la un loc şi să-i atârne băiatului povara pe umeri, în aşa fel încât să nu-i fie prea greu s-o ducă. Drept drum bun îi spuse:

— Aşa băiete, acum du-te cu laurii tăi acasă. Aceasta este prima vulpe împuşcată de tine şi sper ca este ultima mea gafă. Ar fi şi timpul pentru asta!

Ludwig ridică pe umeri căţeaua moartă şi porni împreună cu ceilalţi participanţi la vânătoarea cu bucluc. Băiatul rămase locului privind în urma lor, până ce se pierdură după o cotitură a drumului. Abia atunci se întoarse cu o mişcare rapidă şi porni spre casă. Cunoştea ca pe propriul buzunar fiecare copac şi tufiş, aşa că nu îi era teamă că ar putea să se rătăcească. Ajuns la jumătatea drumului, se opri pentru o scurtă odihnă. După puţin timp îşi relua mersul.

Pe când mergea el aşa gâfâind şi nu mai avea de făcut decât vreun sfert de ceas până la conac, auzi paşi şi zări un bărbat înalt şi voinic, care părea străin, căci se uita mereu în toate părţile căutând parcă drumul.

Kurt se opri, se uită încruntat la el şi-i strigă:

— Stai! Ce cauţi dumneata aici în pădurea noastră? Auzise adesea pe vechil oprind astfel pe oamenii bănuiţi că vin să vâneze într-ascuns.

Străinul se uită mai întâi cu mirare, apoi cu drag la copil, pe urmă îi zise zâmbind:

— Ştii că m-ai speriat, băieţaş? Te-ai răstit la mine ca şi când ai fi fost proprietarul moşiei!

— Ori el ori eu, totuna-i! Spune repede ce cauţi în pădurea noastră.

— Uite ce e, drăguţule, răspunse străinul râzând cu poftă de vorbele copilului, aş vrea să mă duc la domnul Rodenstein, mai e mult până la conac?

— Nu, cum ieşi din pădure, colo, după stejarii aceia e conacul. Hai că te duc eu.

— Mulţumesc. În schimb o să-ţi duc şi eu vulpea în spinare.

— Ei aş! Mi-o duc eu singur, n-am nevoie de tine! rosti băiatul cu mândrie.

— E grea...

— O fi, dar nu pentru mine.

— Câţi ani ai, micuţule?

— Opt.

— Nu se poate! zise străinul. Ţi-aş fi dat pe puţin zece.

— Nu cumva crezi că mint? adăugă băiatul cu ciudă.

— Doamne fereşte! Văd însă că ai şi o puşcă.

— Se înţelege! Ia pune mâna pe ea, zise el fudul. Bagă de seamă, e încărcată.

Străinul luă puşca şi, după ce se uită mai bine la ea, zise cu mirare:

— După cum văd, e o puşcă făcută anume pe măsura ta.

— Dar ce, credeai că e una din acelea cu care se joacă copiii? Mare nătărău eşti! Cu aia nu poţi împuşca o vulpe...

— Nu vrei să spui că vulpea asta ai împuşcat-o tu...!

— Ba chiar aşa!

— Cum? Tu?!

— Altfel crezi că aş fi eu nebun să mă car cu vulpea altuia în spinare?

— După cum văd, eşti un adevărat erou, puiule!

Kurt dădu din cap zâmbind; cuvântul îi plăcuse. Străinul îi câştigase inima, de aceea îi zise cu bunăvoinţă:

— Dacă ai de gând să stai mai mult timp la moşie, o să te iau o dată cu mine la vânătoare ca să-ţi arăt cum se împuşcă o vulpe.

— Îţi sunt foarte recunoscător, tinere, în schimb eu o să-ţi povestesc cum se vânează urşii, bivolii, leii şi elefanţii, completă străinul foarte serios.

— Ai împuşcat tu vreodată de astea? Ştiu eu pe unul care e mare vânător.

— Cum îl cheamă?

— Doctorul Sternau.

— Îl cunoşti?

— Nu, dar am văzut o grămadă de blănuri de fiare sălbatice împuşcate de el. Le are tanti Sternau, mama lui. Ce mi-a mai povestit ea de vânătorile fiului ei!... Când voi fi mare, am să mă fac şi eu vânător ca el. Ştiu de pe acum să călăresc. Nenea Ludwig o să mă înveţe la vară să înot şi... Se întrerupse, după care continuă arătând cu degetul: Dacă vrei s-o vezi pe tanti Sternau, uite-o colo.

— Unde? întrebă străinul tresărind.

— Vezi casa aceea cu geamuri multe? E sera. La uşă vezi două cucoane? E tanti Sternau şi Elena, fata ei.

Grăbiră pasul şi intrară pe poarta conacului, îndreptându-se spre seră.

— Mamă! strigă Sternau şi o cuprinse pe una din femei în braţe.

Femeia îl privi o clipă năucită, apoi începu să plângă de emoţie.

— Carol... copilul meu... tu eşti?! Tânăra fată care o însoţea începu şi ea să-l sărute pe străin plină de bucurie.

— Frăţioare dragă... bine că te-ai întors, zise ea. Tocmai vorbeam cu mama de tine. Te credeam tocmai în Spania.

— Nu v-am scris că vin, ca să vă fac o surpriză de Crăciun, râse el.

— Mai frumos nici nu se putea, dragul mamei.

În vremea asta Kurt alergase la conac şi bătu în uşa biroului căpitanului.

— Intră! strigă Rodenstein morocănos; nu-i trecuse încă supărarea cu comisarul.

Cum păşi pragul, băiatul salută milităreşte, puse vulpea jos şi zise:

— Ţi-am adus vulpea, domnule căpitan. Acesta se însenină la faţă, se apropie de vulpe, o pipăi pe toate părţile.

— Hm! Straşnic vulpoi! zise el zâmbind. Trebuie să fi dat mult de lucru băieţilor s-o vâneze.

— Băieţilor poate, dar mie nu.

— Şi ţie, piciule, ţi-o fi fost greu să o duci în spinare.

— Nu mi-a fost greu să o duc, după cum nu mi-a fost greu s-o împuşc, zise copilul.

— S-o împuşti? Tu? întrebă înlemnit maiorul.

— Da, uite ici, drept în cap.

Rodenstein se uită la gaura din capul vulpii.

— Aşa, e adevărat, glonţul a fost foarte mic. Vină-ncoace, piciule, să te iau niţel de urechi.

Şi luând copilul uşor de urechi, căpitanul se aplecă şi-l sărută cu dragoste, apoi îl împinse pe uşă cu blândeţe.

În momentul acela tocmai venea şi Elena ca să-i comunice sosirea fratelui ei.

— Doctorul?! exclamă căpitanul mirat. Îl ştiam în Spania.

— A fost, însă s-a întors şi vă roagă să-l primiţi, zise fata.

— Cum, a şi sosit? De altfel îl aşteptam.

— Îl aşteptaţi? întrebă ea nedumerită.

— Da. Du-te, te rog şi spune-i să poftească numaidecât.

Când dădu cu ochii de doctor, Rodenstein îl privi încremenit.

— Dumneata... dumneata eşti doctorul Sternau, întrebă el nevenindu-i să creadă.

— Chiar eu, domnule căpitan. Am sosit acum zece minute şi mă grăbesc să vin să vă mulţumesc pentru bunătatea pe care aţi avut-o faţă de ai mei luându-i sub ocrotirea dumneavoastră La moartea tatălui meu, camaradul dumneavoastră, eu eram departe, peste mări şi ţări şi cum mama şi surioara mea rămăseseră singure pe lume, v-aţi gândit să le daţi ospitalitate în casa dumneavoastră până la sosirea mea. Credeţi-mă, domnule, că recunoştinţa mea va fi...

— Ce tot vorbeşti de recunoştinţă, domnule! Îi tăie vorba acesta. Eu le sunt lor recunoscător că mi-au mai înveselit puţin pustietatea asta de acasă. Dar, ia poftim, şezi. Drept să-ţi spun mi te închipuiam cu totul altfel, de aceea am rămas cu gura căscată când te-am văzut.

— Şi cum anume? întrebă Sternau zâmbind, după ce luă loc pe canapea alături de mama şi de sora lui.

— Te credeam un omuleţ mărunţel şi slăbuţ, cu trăsăturile feţei fine şi delicate, cu ochelari cu rame de aur şi când colo...

Căpitanul se întrerupse neştiind cum să urmeze.

— ... Când colo... râse doctorul, te pomeneşti cu un uriaş, fără trăsături delicate şi fără ochelari.

— Stai că n-am vrut să spun aşa, se apără Rodenstein. Nu-mi venea să cred că o făptură plăpândă ca doamna Sternau, mama dumitale, ar putea să aibă un fecior atât de voinic. De altfel, sosirea dumitale îmi fusese anunţată încă de azi-dimineaţă.

— Da? De cine?

— De poliţie.

— Vai de mine! strigă doamna Sternau. Ce are poliţia cu noi?

— A venit un comisar să mă întrebe dacă locuieşte la mine un anume doctor Sternau.

— Mi-am închipuit eu, zise doctorul.

— Aşadar, există, într-adevăr, un motiv? întrebă căpitanul.

Doctorul zâmbi.

— N-a spus, comisarul, motivul?

— Ba chiar mai multe. Zicea că eşti urmărit pentru tentativă de crimă, tâlhărie şi aşa mai departe.

— Doamne sfinte! exclamă bătrâna înspăimântată. Nu se poate! adăugă ea împreunându-şi mâinile.

— N-am avut încă răgaz să vă povestesc despre ce este vorba, răspunse Sternau, mai ales că ţineam să fie şi domnul căpitan de faţă. Aveţi timp zece minute să m-ascultaţi, domnule căpitan?

— Şi până mâine dimineaţă!

— Ceea ce am să vă spun eu, pare să fie un adevărat roman şi nu ceva din viaţa reală, totuşi lucrurile s-au petrecut aievea, spuse Sternau oftând.

Povesti totul aşa după cum ştim şi noi. Pe măsură ce povestea, Rodenstein se înfuria tot mai mult. Când doctorul isprăvi, bătrânul sări în picioare şi strigă cu glas tunător:

— Ce bandă de pungaşi! Dacă i-aş avea în faţa mea, praf i-aş face! Le-aş tăia gâtul... I-aş spânzura cu picioarele în sus... I-aş... Dar, ia spune, doctore, acum contele şi Roseta sunt în siguranţă?

— Da. La Paris m-am dus la ambasadorul nostru şi, după ce i-am povestit întâmplarea, l-am rugat să-i ţină sub ocrotirea lui. Ambasadorul mi-a dat câteva sfaturi ca să mă pun la adăpost de o eventuală urmărire şi cum să salvez averea contelui şi a fiicei sale.

— Şi cu fata ce e, e tot bolnavă?

— Cum am trecut graniţa Germaniei am luat măsurile necesare indicate de ambasador. Am trimis în Spania un raport amănunţit asupra crimelor comise de banda aceea de ticăloşi. Apoi am plecat cu amândoi bolnavii la Mainz, unde i-am instalat la un hotel şi am venit s-o văd pe mama şi pe Elena.

— Sunt aici în oraş? strigă entuziasmat Rodenstein. Şi-adică de ce la hotel? Ce, eu sunt câine? N-am inimă? Nu-i loc destul în cocioaba asta a mea? Nu te gândeşti că poţi găsi o bucată de pâine la mine? Să ştii, doctore, că dacă nu pleci numaidecât după ei, mă duc eu acolo, mă însor la repezeală cu contesa aia milionară şi ţi-o suflu numaidecât, aşa să ştii. Dumneata, domnule, ai bagaj?

— Da.

— Încape într-o căruţă?

— Cred că da.

Căpitanul se repezi la fereastră, o deschise şi strigă în curte:

— Heinrich, înhamă caii la două trăsuri şi o căruţă: peste un sfert de ceas plecăm la oraş.

— Dar bine, domnule căpitan, nu ştiu dacă...

— Nici un dacă! Aici în casă eu poruncesc! Mă rog, te-ai hotărât unde să-l duci pe conte şi pe fată?

— Nu încă.

— Nu-ţi place aici la conac?

— Despre asta nici nu poate fi vorba, numai că n-aş vrea să vă fiu o povară...

— Ia slăbeşte-mă cu povara dumitale! Îi aduci chiar astăzi la mine. Contele, contesa, doamna Sternau şi dumneata încăpeţi într-o trăsură; eu, domnişoara Elena, Alimpo şi Elvira într-alta. Am destule odăi la conac pregătite pentru musafiri. Acum, dragă doamnă Sternau, aş fi de părere să-i dai doctorului să mănânce la repezeală ceva, fiindcă trebuie să fie flămând, apoi plecăm la oraş.

— Trebuie să mă schimb şi eu într-un costum mai acătării. După cum vezi, dragă vere, vreau să rezolvăm cât mai bine totul şi să nu ne ţinem de fleacuri. Sper că ai de gând să procedezi la fel cu mine şi atunci în mod sigur o să ne înţelegem perfect.

După puţin timp două trăsuri ieşeau pe poarta conacului, urmate de o căruţă cu loitre înalte, pentru transport bagaje. O ţinură într-un galop până la Mainz, unde se opriră în faţa hotelului „Englischer Hof”[1] . Pasagerii trăsurii coborâră şi se duseră în camerele ce le fuseseră rezervate de Sternau. Într-una din ele îl găsiră pe administrator şi pe soţia sa.

— Ah, acesta este domnul Alimpo şi buna sa Elvira? întrebă căpitanul de cum îi zări pe cei doi soţi.

Administratorul, auzindu-şi numele şi pe cel al soţiei sale, făcu o plecăciune adâncă şi spuse:

— Mira! Soi Juan Alimpo y esta ma buena Elvira! (Iată, eu sunt Juan Alimpo şi dânsa este buna mea Elvira!).

— Ei drăcie şi eu nu ştiu nici măcar un cuvinţel în spaniolă, spuse necăjit căpitanul. La asta nu m-am gândit!

— Ei, atunci poate să vorbim franţuzeşte? întrebă Sternau.

— La nevoie, să încercăm!

— Atunci vă veţi putea înţelege. Amândoi vorbesc binişor franţuzeşte. Dar, vă rog, poftiţi înăuntru.

Sternau deschise uşa camerei de alături şi tabloul care li se oferi le stârni o adâncă emoţie.

Pe o canapea joasă, în faţa căreia se găsea o pernă moale, stătea îngenuncheată Roseta. Mâinile ei delicate erau împreunate şi privirea îi era îndreptată în sus, în timp ce buzele ei palide se mişcau în tăcere, murmurând o rugăciune. Faţa ei era de o frumuseţe nepământeană.

— Ce trist! Ticăloşii aceştia ar trebui traşi în ţeapă sau prăjiţi de vii!

— Doamne, Dumnezeul meu, spuse doamna Sternau, în timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi. Biata, sărmana copilă. Să ne rugăm Domnului ca s-o ajute!

Elena nu spuse nimic. Se îndreptă spre canapea, îngenunche lângă Roseta, o îmbrăţişa cu dragoste şi începu să plângă.

Cele două femei ridicară bolnava şi o aşezară pe canapea; dar ea alunecă din nou şi îşi reluă poziţia de rugăciune.

Contele Manuel şedea alături pe un scaun. Deşi statura sa nu mai era atât de firavă ca înainte şi faţa îi era mai plină, datorită bunei îngrijiri primite în perioada petrecută la Paris, privirea indiferentă a ochilor săi făcea să ţi se strângă inima.

— Încă n-aţi încercat să le administraţi medicamentele dumneavoastră? întrebă căpitanul.

— Nu, răspunse Sternau. La Paris şi pe parcursul călătoriei mi-au lipsit mediul potrivit şi condiţiile pentru îngrijirea necesară.

— Şi credeţi că vor fi eficiente?

— Sper, deşi otrava s-a răspândit în tot organismul lor. Am să încep de îndată tratamentul.

— Dar cred, domnule căpitan, că ar fi bine să pornim la drum.

Bagajele aduse de Sternau au fost încărcate în căruţă. Căpitanul plăti nota şi cu toţi se urcară în cele două trăsuri, pentru a porni la drum.

Se aflau încă pe una din străzile principale ale oraşului când, la un moment dat, căpitanul făcu semn vizitiului să se apropie de trăsura în care se afla Sternau. Asta pentru ca să poată vorbi cu el.

— Vărule, spuse el, ia priveşte dincolo, la dreapta, îl vezi pe individul acela cu pardesiul gri?

— Acela cu umbrela sub braţ? Cine e?

— Este comisarul de poliţie cu pricina. O să ne observe mai mult ca sigur şi pariez că o să-l revedem în curând la noi, la ocolul silvic, pentru că o să bănuiască că dumneata eşti doctorul Sternau pe care-l aşteptam.

Într-adevăr, omul în gri se opri pe loc în clipa când îi zări. Îşi îndreptă ochelarii şi când trecură pe lângă el, se întoarse cu un râs batjocoritor, luând-o grăbit spre cartierul unde se aflau sediile autorităţilor.

Călătorii noştri îşi continuară liniştiţi drumul şi sosiră în curând la Rheinswalden, unde îi aşteptau camerele puse la dispoziţia lor de către doamna Unger, la cererea mamei doctorului Sternau.

Călătorii au folosit sfârşitul zilei pentru a se instala cât mai comod, astfel ca la căderea serii să poată să stea cu toţii laolaltă, să discute amănunţit cele întâmplate în Spania. Au lipsit numai Alimpo şi Elvira, care au stat tot timpul în anticamera bolnavei. Cu ei se mai găsea şi Kurt, micul vânător, care-i îndrăgise repede pe cei doi. El căpătase ceva cunoştinţe de limbă franceză de la învăţătorul său şi se bucura acum nespus de mult că se putea înţelege în această limbă cu Alimpo şi soţia acestuia.

Seara s-au dus târziu la culcare şi din această cauză s-au sculat mai târziu dimineaţa. Căpitanul a fost primul care şi-a făcut apariţia în curtea castelului. El l-a găsit pe Ludwig ocupat cu hrănirea câinilor.

— Unu, doi, patru, şase, şapte, opt câini, numără el. Dar lipseşte unul!

— Domnule căpitan, este... eu... eu.

Era atât de speriat că nu putea scoate o vorbă din gură.

— Ei, ce-i? întrebă Rodenstein pe un ton sever.

— Eu, ştiţi, lipseşte unul.

— Păi, asta am văzut imediat. Care din ei?

— Waldina. Este, vedeţi, este... moartă!

— Moartă? Fir-ar să fie! De ce a murit? Era doar bine sănătoasă.

— Ea... a...

— Ei, ce s-a întâmplat cu ea? S-a intoxicat?

— Da, domnule căpitan, aşa s-a întâmplat.

— Ei drăcie! Cum de s-a putut întâmpla una ca asta?

— Păi, ştiţi, cu un glonte, domnule căpitan, răspunse Ludwig.

— Ei asta-i! Doar un câine nu mănâncă gloanţe!

— Domnule căpitan, sunt un măgar, glonţul era de la mine. Trebuie să vă spun adevărul. Ieri am împuşcat-o pe Waldina.

— O mie de obuze! Dar de ce? Turbase cumva?

— Nu, se căina Ludwig, nu ea a fost turbată, ci eu. Am tras în ea în loc să trag în vulpe.

— Bravo! Bătrânul vânător a împuşcat câinele, iar între timp băieţelul a doborât vulpea.

— Înseamnă că aţi aflat, domnule căpitan!? Da, aşa s-au întâmplat lucrurile. Acum nu merit decât să mă daţi afară din slujbă.

— Asta s-ar fi întâmplat, dar mi-am dat cuvântul de onoare că nu o să te cert pentru fapta ta.

— Lui Kurt? Pe toţi zeii, ăsta e un băiat şi jumătate! N-o să uit asta.

— Asta vreau şi eu să sper. Ar fi putut să-mi ceară altceva. S-a tot gândit cum să te scape de „mulţumirea” mea, pe care o binemeritai. Unde e Waldina?

— Am îngropat-o în grădină, cu toate onorurile, domnule căpitan; a meritat-o din plin sărăcuţa.

Chiar în aceeaşi seară erau toţi instalaţi la conac. Căpitanul alerga de colo până colo dând porunci slugilor ca musafirii să fie cât mai bine serviţi. După masă, doctorul stătu cu ei de vorbă la un pahar cu vin şi se sfătuiră împreună ce-ar fi mai bine de făcut. Sternau avea de gând să înceapă chiar de a doua zi tratamentul de dezintoxicare a bolnavilor.

Dis-de-dimineaţă, Ludwig alergă speriat la căpitan să-i spună că a venit iar comisarul, de data asta însoţit de patru poliţişti care s-au postat la poarta conacului.

— Bine, pofteşte-l pe comisar înăuntru, porunci Rodenstein foarte liniştit.

— Bună dimineaţa, prea stimate domnule căpitan, zise comisarul cu o politeţe prefăcută.

— Bună dimineaţa, domnule comisar, răspunse foarte cuviincios acesta. Ei, vezi ce face o bună învăţătură? Ştii acum în sfârşit cum să te porţi cu oamenii. Ei, s-auzim, care-i povestea?

— Poate că o să-ţi dau şi eu astăzi o lecţie dumitale. Mai întâi dă-mi voie să te întreb dacă ai de gând să mă dai afară din casă, cum ai făcut ieri?

— Negreşit că da, dacă nu ţi-ai adus legitimaţia.

— Fii pe pace, am avut grijă de asta. Poftim, citeşte!

Comisarul scoase din buzunar o hârtie împăturită şi i-o întinse.

— Foarte bine, zise căpitanul după ce-o citi. E de la procuror. Mă roagă să-ţi dau relaţiile necesare şi să-ţi înlesnesc cercetările. Şi-acum, ce pofteşti să afli?

— Doctorul Sternau e aici la d-ta?

— Da.

— A adus şi alte persoane cu el?

— Hm... da. Pe unul anume Alimpo, pe una anume Elvira, pe un anume don Manuel şi pe o domnişoară Rosa, Rosaura ori Roseta ― nu ştiu nici eu bine cum o cheamă.

— Una din doamne e contesă?

— Elvira şi contesă! E prea mătăhăloasă pentru o contesă. Ori te pomeneşti că Alimpo o fi vreo contesă deghizată în bărbatul care şi-a pus în gând să se mărite cu mine, ca să mă jefuiască de avere? Mai ştii?

— Domnule căpitan, îmi place să cred că nu vrei să-ţi baţi joc de mine, de aceea te rog să încetezi cu glumele, zise cu severitate comisarul.

Rodenstein îl măsură din cap până în picioare fără să-i răspundă. Sună şi spuse servitorului să-l poftească pe Sternau.

Doctorul veni, strânse mâna gazdei şi se înclină cu răceală în faţa comisarului.

— M-aţi chemat, domnule căpitan? întrebă el.

— Da, domnuleţul acesta zicea că are să-ţi spună ceva.

— Şi cine e dumnealui?

Rodenstein vru să răspundă, dar comisarul i-o luă înainte.

— Sunt comisar-şef al poliţiei marelui principat de Hessa.

— Şi ce doreşti?

— Dumneata eşti doctorul Sternau?

— Da, eu sunt.

— Vii din Spania, unde ai locuit la contele Rodriganda; ai vrut să-l omori pe un anume Gasparino Cortejo şi ai fugit din închisoarea din Barcelona.

— Exact.

— Mărturisirea dumitale îmi ajunge. În numele legii te arestez!

— Bine, mă supun.

— Cum? Ce-ai spus? strigă căpitanul, te supui?

— Da, zise doctorul zâmbind.

— Trebuie mai întâi să-ţi fac percheziţia bagajului.

— Nu cred că domnul căpitan Rodenstein îţi va îngădui să-i faci percheziţie în casă.

— Să mă ia dracu dacă-i îngădui! răcni acesta.

— Vă interzic orice împotrivire, zise cu demnitate comisarul.

— Şi eu dumitale orice depăşeşte atribuţiile pe care le ai, răspunse foarte serios Sternau. Pari să fii influenţat de nu ştiu ce prejudecăţi împotriva mea, şi-ţi atrag atenţia că te voi trage la răspundere.

Cuvintele şi tonul cu care fuseseră rostite făcură impresie asupra comisarului. Se înclină politicos:

— Îmi fac numai datoria, domnule.

— Ia să examinăm niţel această datorie, domnule comisar. Ai spus ieri domnului căpitan că ai un mandat de arestare pentru mine. Ai vrea să fii atât de bun să-mi arăţi şi mie mandatul?

— Nu... nu-l am la... mine... bâigui comisarul.

— Dumneata l-ai citit?

— Nu sunt obligat să răspund.

— Foarte bine. Văd acum care e situaţia dumneata i-ai spus ieri domnului Rodenstein un neadevăr, nici nu poate fi vorba de un mandat de arestare. Se ştie la Rodriganda din ce oraş sunt şi s-au cerut informaţii despre mine. Cum ai ajuns dumneata la ideea unei percheziţii şi a arestării mele nu pot să pricep. În ce mă priveşte, sunt dispus să te urmez sub rezerva răspunderii pe care ţi-o iei. Cât pentru percheziţie, mă opun formal. În casa aceasta se află doi oameni bolnavi de alienare mintală şi orice enervare le-ar putea face rău. Sunt medic şi trebuie să fiu ascultat când e vorba de bolnavi. Şi apoi, nu dumneata eşti în drept să faci percheziţia, ci procurorul, dacă găseşte el de cuviinţă. Acum să plecăm; te voi însoţi la parchet, ce va fi apoi vom vedea noi.

— Şi eu, adăugă căpitanul ameninţător, interzic oricui, fie el comisar ori tatăl comisarului, să-mi calce casa, m-ai înţeles?

Comisarul văzu că are de-a face cu doi oameni hotărâţi, de aceea nu mai stărui.

Plecară. Când ajunseră la tribunal, comisarul intră împreună cu Sternau şi Rodenstein la procuror.

— L-am adus pe Sternau, raportă scurt comisarul.

— Foarte bine, răspunse politicos procurorul. A, uite-l şi pe domnul căpitan Rodenstein! Ce-mi prilejuieşte plăcerea vizitei dumitale, domnule căpitan?

— Am venit să-ţi prezint altfel decât „l-am adus pe Sternau”, dragă procurorule, pe prietenul meu, doctorul Carl Sternau, unul din cei mai renumiţi vânători ai pustiurilor.

Procurorul zâmbi stânjenit, se înclină şi spuse:

— Vă declar, domnule doctor, că mi-ar fi plăcut mai mult să vă cunosc în alte împrejurări. Sper însă că e o neînţelegere la mijloc, care se va limpezi repede.

— Sunt convins de aceasta, domnule procuror şi vă rog să binevoiţi a lua în cercetare aceste documente, răspunse doctorul şi-i întinse un teanc de hârtii.

Tot citind, chipul magistratului părea şi mai uimit. După ce isprăvi, strigă entuziasmat:

— E ceva extraordinar, domnule doctor! Recomandările pe care le ai ar putea dezarma pe cel mai neîmpăcat duşman al dumitale. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna şi să-ţi ofer tot concursul meu în împrejurarea de faţă.

Comisarul rămăsese cu ochii holbaţi şi cu gura căscată. Procurorul se întoarse spre el şi-i zise cu asprime:

— Iar ai făcut o năzbâtie, domnule comisar. Un poliţist care se tot lasă dus de închipuiri mai mult încurcă, de aceea o să mă lipsesc o bună bucată de vreme de serviciile dumitale. Poţi să pleci.

Bietul comisar salută şi ieşi pe uşă, plouat.

Procurorul ceru să vadă şi el bolnavii; ancheta trebuia făcută în orice caz. Plecară deci toţi trei la conac. După ce făcu constatarea, procurorul semnă şi întinse actul lui Sternau. Stăteau acum în biroul căpitanului comentând faptele. Magistratul părea foarte mişcat de nenorocirea celor doi spanioli care fuseseră victimele unor ticăloşi şi-şi exprima îndoiala asupra vindecării lor. Sternau scoase atunci din buzunar o sticluţă şi o privi mult timp la lumină.

— Ce ai acolo, domnule doctor? îl întrebă procurorul.

— Antidotul, care sper că va fi leacul contelui şi al contesei. L-am preparat eu însumi sub ochii a doi chimişti, experţi în materie.

— Îţi urez din toată inima succes, doctore, dar efectul acestei contra-otrăvi nu poate primejdui viaţa bolnavilor? întrebă procurorul.

— Ba da; poate aduce vindecarea sau moartea, de aceea am şovăit atâta timp. Totuşi trebuie să încerc...

— Dacă nu reuşeşte, mă duc la Rodriganda şi ridic castelul în aer cu toţi nemernicii aceia care se află în el!

— Acum, fie ce-o fi, sunt bucuros că eşti şi dumneata de faţă, domnule procuror. Să mergem în camera contesei.

Doctorului îi trebui într-adevăr o putere de stăpânire supraomenească în momentul când turnă câteva picături într-o lingură cu apă, ca să nu-i tremure mâna. Apa nici nu se tulbură măcar, rămase tot atât de limpede ca mai înainte. Sternau dădu încetişor capul bolnavei pe spate, dar când să-i ducă lingura la buze se opri; închise o clipă ochii, un suspin îi ieşi din piept şi murmură cu glas tremurat de emoţie:

— Doamne, Dumnezeule, dă-mi putere... putere...

Era o rugăminte venită din adâncul sufletului său chinuit. Dumnezeu păru că se îndură de el, căci tânărul îşi recapătă într-o clipă liniştea. Apropie lingura de buzele Rosetei, care deschise inconştientă gura şi sorbi băutura până la ultima picătură. Medicul lăsă iar binişor capul bolnavei pe pernă, puse lingura pe masă şi oftă adânc.

— Cum se va manifesta acum efectul, doctore? întrebă procurorul curios.

— Se va vedea în curând dacă a avut efect, răspunse acesta. Peste zece minute va adormi. Somnul acesta va dura peste patruzeci şi opt de ore. În tot acest timp nu trebuie trezită cu nici un preţ. Dacă se deşteaptă mai curând, e semn că doza a fost prea slabă şi trebuie să-i mai dau o dată. Se ivesc însă tulburări, agitaţie sau febră, atunci doza a fost prea mare şi bolnava moare, dacă nu i se dă imediat un calmant. De aceea nu mă pot mişca nici o clipă de la căpătâiul ei. De altfel, nu se poate şti niciodată ce complicaţii pot surveni.

— V-aş ruga, domnule căpitan, să daţi ordin ca un cal să stea în permanenţă la dispoziţia mea ca să pot trimite imediat la oraş, în cazul în care as avea nevoie de ceva.

Aşteptau acum toţi în tăcere efectul medicamentului. Emoţia era maximă. Trecură vreo zece minute. Pleoapele bolnavei se lăsară încetişor în jos, scoase un suspin uşor şi adormi.

— Slavă ţie, Doamne! murmură doctorul. Sunt pe jumătate convins de reuşită.

Îl trimise imediat pe Alimpo la conte să-l dezbrace şi să-l aşeze în pat. Venea acum rândul lui.

— Crezi că efectul va fi acelaşi? întrebă magistratul.

— Da, numai că la el somnul va dura mai mult din pricina vârstei, răspunse doctorul, încurajat de efectul pe care-l avusese medicamentul asupra contesei.

Când văzu că bătrânul adoarme şi el repede după luarea picăturilor salvatoare, Sternau simţi că i se ia o grea povară de pe suflet. Îl puse pe intendent să stea de veghe lângă conte, iar el se aşeză la căpătâiul tinerei fete, aşteptând cu înfrigurare să treacă vremea hotărâtoare.

O linişte adâncă domnea la conac. Toţi aşteptau în tăcere, cu inima strânsă, ca în faţa verdictului unui judecător care trebuia să hotărască viaţa sau moartea unui om.

 Capitolul II – Crăciunul în patrie

 A doua zi la aceeaşi oră, Sternau stătea tot la căpătâiul bolnavei, de unde nu se mişcase o clipă măcar. În afară de el nu se mai afla în cameră nimeni decât mama lui. Bătrâna stătea la fereastră şi cosea, pe jumătate ascunsă după perdele. Roseta dormise tot timpul foarte liniştită, întinsă în pat, cu ochii închişi şi nemişcată, părea o statuie de marmură.

— Mamă! se auzi în şoaptă glasul doctorului. Ia vino puţin încoace.

Bătrâna se apropie în vârful picioarelor. Fiul o privi cu ochi sclipitori de bucurie.

— Uită-te la chipul ei, urmă el. Nu ţi se pare că obrajii s-au mai colorat şi buzele nu mai sunt atât de albe? Du-te la căpitan şi spune-i că peste un ceas contesa se va trezi din somnul ei adânc.

— Dumnezeule! E-adevărat? şopti bătrâna împreunându-şi mâinile.

— Da, mamă, sper că primejdia a trecut.

— Şi... tămăduirea? întrebă ea privindu-l îngrijorată.

— Asta nu stă în puterea mea ci a lui Dumnezeu; mă rog atât de fierbinte, mamă, cum n-am mai făcut-o încă niciodată în viaţa mea! răspunse Sternau cu glasul tremurând de emoţie.

— El îţi va asculta ruga, copilul meu, fiindcă o meriţi şi Dumnezeu e drept şi milostiv, îl îmbărbăta bătrâna.

Plecă şi se întoarse aproape numaidecât, luându-şi locul la fereastră. Îşi împreună mâinile şi buzele ei şopteau o rugăciune către Cel-de-Sus pentru izbânda fiului ei drag, a cărui fericire era acum în joc.

Trecu un ceas într-o tăcere adâncă. Deodată se auzi respiraţia regulată a bolnavei. Obrajii ei se înroşiră, făcu o mişcare uşoară cu mâna şi deschise încet ochii. Inima lui Sternau bătea să-i spargă pieptul; apucă încet mâna făpturii atât de dragi lui, dar rămase liniştit. Bolnava clipi din gene şi privi ţintă în faţa ei.

— ”Dumnezeule Atotputernic, fii salvatorul ei! se ruga în gând tânărul. Acum e clipa hotărâtoare!”

Privirile ei se însufleţiră încetul cu încetul, ochii ei priviră cercetător în jur.

— E salvată! îşi zise nebun de bucurie doctorul.

Privirile tinerei fete se opreau cu nedumerire la fiecare obiect din cameră. Simţi că-i ţine cineva mâna. Tresări speriată.

— Tu, tu eşti, Carlos? spuse ea deodată.

— Da, eu sunt, răspunse el tremurând de emoţie.

— Unde mă aflu? Am dormit mult? întrebă ea mirată.

— Da, iubito, ai fost bolnavă, foarte grav bolnavă, dar linişteşte-te, acum au trecut toate...

— Bolnavă, zici? Cum se poate? Ieri m-am dus s-o conduc pe Amy la Pons, pe urmă, când m-am întors acasă, mi-am simţit capul greu şi am adormit pe când îmi făceam rugăciunea. Tu, unde ai fost, dragul meu?

— La Barcelona.

— De ce nu mi-ai spus şi mie că pleci?

— În clipa aceea se auzi un plâns înăbuşit din dosul perdelelor.

— Cine plânge acolo? Elvira? întrebă ea cu milă.

— Nu, iubito, e o femeie străină care te iubeşte foarte mult şi ar vrea să te vadă.

— O străină? rosti ea speriată. Cine e?

— E... mama mea.

— Mama ta?! Ce surpriză plăcută! Cheam-o încoace repede.

— Trebuie să vorbeşti cu ea franţuzeşte, Roseta, fiindcă nu cunoaşte limba spaniolă.

— Bine, bine, dar să vină cât mai repede, vreau s-o îmbrăţişez ca pe o mamă.

— Măicuţă, zise Sternau emoţionat, vino, căci vrea să te vadă.

— Fiul meu, nu înţeleg ce-aţi vorbit între voi; îmi dau însă seama că mintea i-a revenit şi că sunteţi fericiţi. Aşa-i sau nu?

— Da, mamă, Dumnezeu ne-a ascultat ruga şi s-a îndurat de noi, răspunse medicul cu lacrimi în ochi.

Bătrâna se apropie încet de pat. Roseta îi întinse amândouă mâinile şi şopti cu bucurie:

— Dumneata eşti mama lui Carlos? O, acum am şi eu o mamă! Îmi dai voie să-ţi fiu o fiică supusă şi iubitoare, măicuţă?

— Copila mea, zise bătrâna cu emoţie în glas punându-i mâinile pe cap în semn de binecuvântare, Dumnezeu să v-ajute să fiţi fericiţi toată viaţa, cum sunt eu în clipa aceasta.

— Carlos, cât îţi mulţumesc că mi-ai dăruit o astfel de mamă... zise Roseta după ce-o sărută pe bătrână. Dar, ia spune-mi, e-adevărat că am fost atât de grav bolnavă?

— Da, draga mea şi încă foarte, foarte multă vreme.

— Nu ieri s-au petrecut cele ce ţi-am povestit adineauri?

— Nu, ci acum trei luni.

— Acum trei luni...? şopti ea mirată. Atunci n-am ştiut nimic ce se petrece cu mine... Şi tu m-ai vindecat?

— Dumnezeu m-a ajutat să găsesc leacul.

— Şi unde e Alfonso, Cortejo, Elvira şi Alimpo?

— Alimpo şi Elvira sunt aici. Celelalte le vei afla mai târziu. N-ai voie să te oboseşti deocamdată, de aceea îţi cer să te cruţi, iubito.

— Bine, te ascult, dar răspunde-mi la o singură întrebare: unde mă aflu acum?

— La un bun prieten de-al nostru.

— Nu suntem la Rodriganda?

— Nu. Îţi voi spune mai târziu.

— Şi... zise ea cu teamă, tata... e-adevărat că a murit?

— Nu, trăieşte. Acum taci, altfel te îmbolnăveşti iar, scumpa mea...

— Carlos... aş vrea să te rog ceva, dar parcă mi-e ruşine...

— Spune, dragă, nu te sfii.

— O spun, dar nu logodnicului, ci medicului, zise ea înroşindu-se. Dacă am fost atâta vreme bolnavă cum spui, atunci... atunci... m-am hrănit foarte puţin, nu-i aşa?

— Cum, ţi-e foame? Dar bine fetiţo, mai mare bucurie nici nu puteai să-mi faci! Asta e un semn bun; cui îi e foame înseamnă că e pe cale de însănătoşire. O să-ţi prescriu un regim şi mama o să ţi-l facă numaidecât. Sau vrei să-ţi aducă Elvira mâncarea?

— Să mi-o aducă Elvira dar să vină şi mama cu ea.

Sternau însemnă ceva pe hârtie şi bătrâna plecă cu biletul spre bucătărie. În drum se întâlni cu Rodenstein, care o opri cu aceste cuvinte:

— E-adevărat că se va însănătoşi?

— Da, slavă Domnului şi Maicii Preacurate! răspunse bătrâna zâmbind fericită.

— Victorie! Aleluia! începu căpitanul să strige nebun de bucurie. Pot să mă duc s-o văd, nu? Vezi, asta nu-mi place! E barbar! E neomenos! Ceva trebuie să fac de bucurie, altminteri crap, plesnesc! Spune, dragă doamnă Sternau, învaţă-mă...

— De, domnule căpitan, ştiu eu?... Şi-apoi nici n-am timp, mă duc la bucătărie; fiu-meu i-a prescris ceva de mâncare şi...

— Ce? Să văd şi eu, zise Rodenstein şi-i smulse hârtia din mână.

— Ce face? răcni el. Supă de zarzavat şi compot? Asta e mâncare să pună un om pe picioare? Dă-i şuncă, purcel la tavă, castraveţi acri şi peşte marinat, ca să-i deschidă pofta de mâncare! S-o fi pricepând el doctorul la medicină, dar ce se cere unui om bolnav ca să-i dea putere, habar n-are!

Bătrâna râse şi-şi văzu de drum. Nu trecu mult şi mâncarea fu gata. Elvira se duse să i-o ducă, urmată de d-na Sternau. Când intrară în camera Rosetei, aceasta stătea ridicată în pat şi vorbea cu Sternau.

— Ce mai faci, Elvira dragă? A trecut multă vreme de când nu mi-ai mai auzit glasul... Îi zise veselă contesa.

Pe bătrână o podidiră lacrimile.

— O, scumpa, draga mea stăpână, suspină ea. Mulţumesc Sfintei Fecioare că mă recunoşti din nou. Tare-am fost amărâţi eu şi Alimpo al meu de boala matale...

— Acum bucură-te, căci sunt iar sănătoasă. Roseta mâncă tot ce i se adusese în farfurie, apoi adormi iar. De astă dată somnul îi fu uşor şi fericit, aşa că Sternau înţelese că-i va putea povesti chiar în seara aceea cele întâmplate. Plecă, lăsând-o în grija Elvirei şi a maică-şi, apoi se duse să vadă ce face contele.

Când se întoarse peste vreun ceas, o găsi pe Roseta plângând. Elvira stătea lângă ea şi-şi ştergea ochii. Doamna Sternau părea tare necăjită.

— Bine c-ai venit, Carol, îi zise bătrâna când îl văzu intrând pe uşă. Nu înţeleg spaniola, dar bănuiesc că Elvira i-a povestit Rosetei tot. Am încercat s-o opresc dar n-a fost chip.

Sternau se uită întrebător la contesă.

— Nu fi supărat pe noi, Carlos, se rugă ea. Elvira a scăpat câteva cuvinte şi atunci nu m-am mai putut stăpâni şi am descusut-o atâta până când mi-a mărturisit tot.

— Dar bine, dragă, enervarea ţi-ar putea face foarte rău, zise el îngrijorat.

— Te înşeli, dragul meu, nesiguranţa mi-ar fi făcut şi mai rău. Acum mă simt mai liniştită şi aş vrea să-ţi fac o mare rugăminte pe care te rog să mi-o îndeplineşti. Să mă laşi să-l îngrijesc eu însămi pe tata.

Medicul încercă să se împotrivească, în cele din urmă trebui să cedeze însă, cu atât mai mult cu cât tânăra fată părea acum în stare să-l supravegheze, îi aşeză un fotoliu la căpătâiul bolnavului şi o lăsă singură cu el. La vederea tatălui ei, de care fusese atâta vreme despărţită, pe Roseta o podidiră lacrimile şi plânse multă vreme cu amar. Îi apucă mâna şi i-o acoperi de sărutări. De-abia acum observă ea prezenţa lui Alimpo, care o privea emoţionat, cu ochii în lacrimi.

— O, scumpa, draga mea stăpână, începu el, nu sunt vrednic să îi mulţumesc lui Dumnezeu că te văd iar sănătoasă.

— Îţi mulţumesc şi eu din adâncul inimii mele că mi-ai ajutat să-mi recapăt graiul şi minţile, răspunse ea.

— Asta e meritul doctorului, numai el v-a tămăduit de boala aceea îngrozitoare.

— Ştiu şi ştiu şi ce-ai făcut tu pentru mine, bunul şi credinciosul meu Alimpo, şi-ţi mulţumesc din tot sufletul.

— O, n-am făcut cine ştie ce mare lucru, draga mea stăpână şi, dacă e nevoie, vă urmez până la capătul pământului, o asigură el. Aşa zice şi Elvira mea.

A doua zi trebuia să se hotărască dacă medicamentul va avea acelaşi succes şi la conte, ca la fiica sa. Aceasta stătea la căpătâiul lui şi nu-şi lua ochii de la el. Bătrânul dormea de trei zile şi s-ar fi putut trezi dintr-un moment într-altul. Iată că intră şi Sternau în cameră. Apucă mâna fetei într-ale lui şi-i zise doar atât:

— Roseta!

— Carlos, spune-mi, crezi că-l vei scăpa?... se rugă ea cu glasul înecat în lacrimi.

— Sper şi chiar în curând, răspunse el emoţionat.

Lăsă mâna fetei, o apucă pe cea a contelui şi o ţinu multă vreme. Deodată îi dădu drumul şi trecu la picioarele patului. Contele începu să se agite, deschise ochii şi se uită în jurul său ca un om care se trezeşte din somn. Deodată privirile se opriră la Roseta. Apoi spuse mai mult în şoaptă:

— Doamne, unde mă aflu? Roseta, copila mea, tu eşti? Şi doctorul care m-a scăpat de la orbire, unde e?

Contesa se îngălbeni la faţă. Rămase un timp ca împietrită, apoi ţipă deodată:

— Tată! Tată, mă recunoşti? Mă recunoşti într-adevăr?

Un zâmbet de fericire flutură pe buzele lui palide.

— Cum să nu te recunosc! Doar eşti copila mea dragă, Roseta mea. ― Te rog, nu-i lăsa pe Alfonso, pe Cortejo şi pe Clarissa să vină. Numai doctorul... el să mă vegheze. Sunt atât de obosit! Aş vrea să dorm. Hai, sărută-mă şi spune-mi noapte bună ca în fiecare seară... şi mâine... dimineaţă, să vii mai... devreme...

Bătrânul închise ochii şi adormi.

Roseta îşi muşcă buzele ca să nu ţipe de durere şi de bucurie. Un geamăt adânc îi zgudui pieptul şi lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii slăbiţi de boală. În cele din urmă reuşi să-şi înfrângă durerea, şi-şi şterse ochii. Lângă ea stătea Sternau, care o privea în tăcere.

Au trecut două săptămâni de atunci. Don Manuel se restabilise pe deplin. Îşi dădu cu bucurie consimţământul la căsătoria Rosetei cu tânărul medic. Singurul lucru care-l mâhnea era nesiguranţa în privinţa sorţii fiului său. Nu se hotărâse încă nimic pentru salvarea lui.

La conac era o fierbere neîntreruptă pentru pregătirile de nuntă, care trebuia să aibă loc în seara de Crăciun. În ziua de ajun sosi încă un musafir: era timonierul Unger. Bucuria nevestei şi copilului său era de nedescris. După masă timonierul stătu de vorbă cu nevastă-sa şi află de la ea întâmplările de la castelul Rodriganda. El ascultă atent cele povestite, apoi îi zise:

— Aşadar, doctorul acesta Sternau a trebuit să fugă de la Rodriganda; nu cumva din pricina unui tânăr care a dispărut fără urmă de acolo?

— De unde ştii tu asta? întrebă mirată soţia lui. E-adevărat că a dispărut cineva de-acolo. Era un locotenent de husari ― aşa spunea doamna Sternau.

— Hm! Şi nu se ştie unde se află?

— Nu. A, ia stai! Acum îmi aduc aminte; doctorul Sternau crede că a fost dus pe o corabie.

— Ei drăcia dracului! Ştii că se potriveşte? Nu ştii cum îi zicea corăbiei? Nu cumva „Pendola”? Ia gândeşte-te bine...

— Nu, doamna Sternau n-a spus nici un nume.

— Nici altceva?

Femeia se gândi puţin, apoi rosti!

— Stai! Parcă spunea că era un avocat la mijloc. Avea un nume greu şi l-am uitat.

— Nu-l chema Gasparino Cortejo?

— Ba da, ba da! Chiar aşa! Dar. de unde îl ştii tu?

— O să-ţi spun mai târziu, acum trebuie neapărat să vorbesc îndată cu doctorul, fiindcă am să-i transmit ceva foarte important.

Timonierul ieşi repede din cameră şi întrebă în curte dacă nu-l văzuse cineva pe doctor. I se spuse că a plecat chiar atunci să facă o plimbare prin pădure. Unger se luă după el şi-l ajunse imediat din urmă.

— Vă rog să mă iertaţi, am cinstea să vorbesc cu domnul doctor Sternau, nu-i aşa? întrebă timonierul.

— Da, răspunse cam mirat doctorul.

— Aş avea să vă comunic ceva foarte important, domnule doctor. Eu sunt Unger.

— A, tatăl micuţului nostru Kurt?

— Am sosit de-abia astăzi, de aceea nu m-aţi văzut până acum. Eu, domnule doctor...

— E vorba de o consultaţie medicală? îl întrerupse acesta.

— Nu, e ceva care vă priveşte pe dumneavoastră şi persoanele din castelul Rodriganda.

— A, exclamă doctorul foarte mirat, dumneata ai fost prin Spania?

— Nu, dar am aflat în călătoria pe care am făcut-o acum în urmă unele lucruri care vă pot interesa.

— Ştii că mă faci curios? Spune, te rog.

— Ancorasem în portul Nantes în Franţa. Lângă noi se afla un vas spaniol „La Pendola”, al cărui căpitan se numea Landola. Se dădea drept vas comercial, eu însă am bănuit de la început că nu e lucru curat cu ei. Căpitanul îmi făcea impresia unui pirat. Într-una din zile am surprins o discuţie într-o cârciumă din port între doi din marinarii săi. Unul din ei povestea celuilalt că pe corabie s-ar afla un prizonier pe care-l ţin închis din ordinul unui anume Gasparino Cortejo.

Pe măsură ce povestea timonierul, încordarea cu care-l asculta Sternau era şi mai mare. La un moment dat nu se mai putu stăpâni şi strigă:

— Dumneata nici nu ştii, domnule, cât de importante sunt spusele dumitale! Ziceai că pe căpitan îl cheamă Henrico Landola?

— Da şi corabia se numeşte „La Pendola”. Sunt însă sigur că numele adevărat al ei e „Lion”, vasul-pirat care cutreieră mările africane şi ale Americii răsăritene, jefuind vasele pe care le întâlneşte în cale.

— Atunci acest Henrico Landola nu e altul decât căpitanul Grandeprise?

— Tot ce se poate, dar staţi, n-am terminat încă. Marinarul întrebă atunci pe camaradul său ce au de gând să facă cu prizonierul lor; la care acesta îi răspunse că se va duce şi el probabil după celălalt pe care l-au luat cu vreo câteva luni în urmă din Mexic. Medicul tresări.

— Din Mexic? N-ai mai auzit altceva nimic despre acest om, de pildă cum îl cheamă? întrebă el cu încordare.

— Ba da, marinarul îi zicea „bătrânul Fernando” şi, după câte am înţeles, trebuie să fie un om de seamă, conte sau aşa ceva. Ocoliseră atunci Capul în sudul coastei Africii Răsăritene şi fuseseră la Zeila, unde îl debarcaseră şi-l vânduseră la Harar[2] . V-am povestit întâmplarea asta fiindcă pare să fie o mare asemănare între ea şi cealaltă, în amândouă cazurile era acelaşi Cortejo la mijloc.

În clipa aceea doctorului parcă i se luă o perdea de pe ochi. Cu iuţeala fulgerului îi flutură în minte ceea ce-i povestise în închisoare Jacques Tardot înainte de a muri. Pe atunci încă nu se gândea, auzind numele Fernando la fratele contelui Manuel care murise în Mexic. Acum, când aflase că Landola era una şi aceeaşi persoană cu căpitanul „Pendolei” şi al „Lion”-ului nu se mai putea îndoi că bătrânul conte Fernando nu era mort ci fusese răpit de el. Cu atât mai mult cu cât aci, ca şi acolo, era amestecat numele de Cortejo. Sternau ştia că administratorul moşiilor contelui Fernando se numea tot Cortejo, putea fi deci frate cu acesta din Spania. Îşi potoli cu un efort năvala gândurilor şi întrebă mai departe:

— Altceva mai ştii despre el?

— Nu, nimic.

— Nu ştii încotro s-a dus „Pendola” când a plecat din Nantes?

— Auzeam că e vorba să se îndrepte spre Cape Town, dar aceşti piraţi n-au niciodată o ţintă anume, se duc acolo unde cred că dau de o pradă bună.

— Nu s-ar putea afla de aici unde a acostat sau a fost văzută „Pendola”?

— Ba da, dar cercetările sunt legate de mari cheltuieli şi cer timp îndelungat.

— Dacă aş cere informaţii telegrafic?

— Ar merge ceva mai repede, cheltuielile ar fi însă şi mai mari. Să presupunem că aflaţi unde se află corabia, ce-aţi folosi cu asta?

— Voi porni după ea şi îl voi elibera pe prizonier.

— Eliberarea acestei persoane vă e într-adevăr atât de preţioasă?

— Nici nu-ţi poţi închipui d-ta! Poate că-ţi voi povesti mai târziu amănunţit cum stau lucrurile. Dar, ia spune domnule Unger, ai acum vreun angajament pe undeva?

— Deocamdată nu.

— Te simţi în stare să conduci singur un vas mic, un iaht?

— Dacă am un maşinist bun, da.

— S-ar putea lua la luptă un astfel de vas, în larg, cu „Pendola”?

— E greu de răspuns la întrebare. Dacă vasul ar fi solid construit, bine înarmat şi ar avea oameni unul şi unul pe bord, cred că da.

— Aşadar, nu ţi se pare cu neputinţă.

— În condiţiile amintite, nu.

— Şi cât ar trebui să coste un astfel de vas?

— O sută-o sută cincizeci de mii de franci francezi, în afară de echipament.

— Am putea găsi unul de ocazie?

— Hm. Mai greu. Astfel de vaporaşe se întrebuinţează de obicei de către milionari în călătoriile lor de plăcere şi nu sunt de vânzare. De altfel, un vas mai vechi nici nu v-ar putea folosi; v-ar trebui unul făcut anume după indicaţiile dumneavoastră. Echipamentul de asemenea.

— Unde sunt cele mai bune şantiere de vapoare?

— În Scoţia. Ar trebui însă să vă duceţi dumneavoastră personal acolo şi să-l comandaţi.

— Eu nu mă pricep. Ai fi dumneata dispus să mă însoţeşti în cazul când m-aş hotărî la aşa ceva?

— Cum să nu! Din toată inima, domnule doctor.

— Bine, o să mă mai gândesc. Surioara mea, care ţine foarte mult la soţia dumitale, m-a întrebat dacă n-aş putea să te ajut să-ţi cumperi singur o corabie, ca să nu trebuiască să mai fii salariatul nimănui. Cumpăr iahtul. Dumneata vei fi nu proprietarul, ci căpitanul lui. Dacă-mi ajung scopul, voi vedea pe urmă ce mai pot face pentru d-ta. Acum să mă ierţi că te las, dar ce mi-ai povestit m-a tulburat foarte mult şi am nevoie de singurătate ca să mă gândesc la cele ce am de făcut. La revedere, domnule Unger.

— La revedere, domnule doctor.

Îşi strânseră mâinile şi de despărţiră. După-amiază sosi şi procurorul la conac.

— Îmi aduci veşti? îl întrebă Sternau.

— Da. Uite ce e: am luat câteva informaţii la Rodriganda. Din averea contelui nu se va ştirbi un gologan. Am trimis şi un detectiv dintre cei mai destoinici la Barcelona. Acesta va supraveghea cu multă atenţie castelul.

— Ideea nu e rea, mai ales că don Manuel are de gând să rămână deocamdată în Germania în aşteptarea rezultatului cercetărilor pentru găsirea fiului său.

— Cum, contele nu vrea să se ducă să intre iar în posesia averii lui?

— Şi să vrea, n-ar putea s-o facă.

— Mă rog, explică-te mai bine... Nu înţeleg ce vrei să spui. Ce l-ar putea împiedica pe conte...

— O să mă înţelegi numaidecât. Averea nu e personală ci aparţine familiei Rodriganda şi trece din tată-n fiu, când acesta a devenit major, urmând să fie administrată de amândoi, iar venitul să se împartă pe din două. Un proces intentat de unul din ei trebuie să fie făcut cu asentimentul celuilalt, ori contele nu poate da în judecată pe copărtaşul averii, deoarece acesta ar trebui să semneze şi el acţiunea. Cum crezi dumneata că fiul se va da singur în judecată pentru punerea în drepturile lui a contelui Manuel?

— Dar bine, doctore, legile din Spania sunt absurde! zise indignat magistratul.

— Şi-acum spune, cine crezi dumneata că e moştenitorul averii?

— Fără îndoială, Mariano.

— Da? Te înşeli. Dovada? Ar trebui mai întâi ca Mariano să fie găsit, ca să-şi revendice drepturile. Greutatea constă în faptul că Alfonso e, după lege, moştenitor, sau mai bine zis coproprietar al averii familiei Rodriganda.

— Ce încurcătură, domnule!

— Aşa e. Înţelegi acum de ce contele e legat de mâini şi de picioare şi nu poate face nimic până la găsirea lui Mariano.

— S-ar putea face, poate, ceva pe cale juridică împotriva lui Alfonso.

— Greu. Ce dovezi poţi aduce? Deocamdată, fără Mariano nu se poate face nimic.

— Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să-ţi dau dreptate. Dar cu don Manuel ce-ai de gând, vrei să ţii ascunsă deocamdată salvarea şi vindecarea lui?

— Nu cred c-o să se poată, deşi ar fi de dorit. Nu-mi pot tăinui socrul şi nici să-l pun sub cheie, în orice caz, castelul Rodriganda va fi bine supravegheat şi fiecare mişcare a lui Alfonso şi a complicilor săi spionată. Pentru moment trebuie să-i lăsăm pe criminali să se bucure de roadele crimei lor; cel mult dacă putem obţine ca Roseta să-şi primească partea de moştenire ce i se cuvine.

— În privinţa asta îţi pot da o veste bună. Detectivul trimis de mine la Rodriganda îmi scrie că, după cât a aflat, cei de acolo sunt dispuşi să recunoască în tânăra fată care se găseşte aci, pe contesa Roseta.

— Asta înseamnă că nu-i tăgăduiesc drepturile de moştenire?

— Desigur. Am şi avut un schimb de scrisori cu ambasadorul Spaniei în privinţa asta şi îl văd dispus să facă tot posibilul pentru a i se recunoaşte contesei drepturile.

— Îţi sunt foarte recunoscător, domnule procuror, pentru interesul dumitale, şi-ţi mulţumesc în numele logodnicei mele.

— Mă rog... dar, ia spune, e-adevărat ce-am auzit adineauri de la Unger, că vrei să te duci să cumperi un vaporaş?

— Da.

— Din ce mi-a povestit el am înţeles că e o afacere cât se poate de încâlcită. Îmi dai voie ca în lipsa dumitale să mă ocup mai departe de interesele dumitale, doctore?

— Mai întrebi! Sunt chiar foarte mulţumit de asta.

— Atunci ne-am înţeles. Voi începe chiar de mâine cercetările, ca să aflu când şi unde a fost văzut pentru ultima oară vasul „La Pendola”. Şi-acum, dragă doctore, înainte de plecare, îngăduie-mi să-ţi prezint felicitările mele pentru căsătoria dumitale, încheie procurorul strângând mâna medicului.

Nunta avu loc în prima zi de Crăciun la castelul lui Rodenstein. Acesta îşi îndrăgise atât de mult oaspeţii, încât tuna şi fulgera când auzea pe careva din ei vorbind de plecare.

După cum îi făgăduise lui Sternau, procurorul pornise îndată cercetările privitoare la vasul lui Landola şi află că „La Pendola” fusese văzută nu de mult la Sf. Elena, unde acostase ca să ia apă dulce, apoi ieşise în larg îndreptându-se spre Cap. Se ştia acum cel puţin unde-ar putea fi urmărit vasul-pirat.

La sfârşitul lui ianuarie, Sternau o lăsă pe tânăra lui soţie sub ocrotirea căpitanului; el cu Unger plecară în Scoţia pentru a comanda sau a cumpăra vaporul care să-i ducă în căutarea lui Mariano. Mai înainte însă, medicul se duse să-şi ia rămas-bun de la procuror şi acesta îl asigură că poate pleca fără grijă, deoarece tânăra lui soţie şi contele vor fi cât se poate de bine îngrijiţi la conacul lui Rodenstein, iar el personal nu va înceta o clipă să se intereseze de afacerile lor. Căpitanul îl însoţi pe doctor până în port.

— Cât crezi că o să lipseşti, doctore? îl întrebă el la despărţire.

— Cine poate şti! Căile noastre sunt în mâinile Domnului!

— Nădăjduiesc că te vom avea în curând printre noi.

— Rămâi sănătos, domnule căpitan... şopti Sternau cu lacrimi în ochi. Ai grijă de Roseta...

— Fii fără grijă. Drum bun şi să ni te întorci sănătos, răspunse bătrânul tuşind, ca să-şi ascundă emoţia.

Îşi strânseră mâinile şi Sternau cu Unger se urcară pe vapor.

Nici nu bănuiau ei, sărmanii, câte aveau să întâmpine în cale şi anii îndelungaţi care vor trece până să-şi revadă fiinţele dragi rămase în patrie...

Capitolul III – Pe urmele piratului

În partea de vest a Scoţiei se află oraşul Greenock, renumit pentru şantierele sale de vapoare. De aci au pornit în largul oceanelor vase mari comerciale şi de război, ca şi vaporaşe micuţe, făcute pentru plăcerile bogătaşilor sau pentru nevoile celor care de pe urma pescuitului îşi câştigă bucata de pâine. Într-unul din hotelurile de seamă ale oraşului descinsese doctorul Sternau împreună cu Unger, care avea să-l însoţească de-acum înainte în viaţa aventuroasă pe care i-o hărăzise soarta. Colindaseră şantierele şi portul cu gând să găsească un vaporaş potrivit scopului lor, dar nu găsiseră încă nimic. Stăteau acum de vorbă în restaurantul hotelului la o masă şi vorbeau despre ceea ce îi interesa, când un domn în vârstă de la o masă alăturată, care îi auzise, le spuse că ştia el un iaht care e de vânzare. Adăugă că proprietarul vasului însărcinase pe un avocat, care locuieşte chiar în vila din faţa hotelului, cu vânzarea vasului.

Doctorul îi mulţumi pentru informaţiile date şi, îndată ce-şi sfârşi masa, plecă împreună cu timonierul să vadă vaporaşul, care era ancorat tocmai la îmbucătura unde râul se vărsa în mare. După ce cercetă cu de-amănuntul iahtul, Unger fu de părere că e minunat şi potrivit pentru scopul lor.

Se întoarseră în oraş şi bătură la uşa vilei, unde văzură o tăbliţă pe care scria:

Emery Millner, avocat.

Aflară de la avocat că atât vila cât şi iahtul erau proprietatea contelui de Northingham.

— Contele Northingham? întrebă mirat Sternau. Aţi vrea să fiţi atât de bun să-mi spuneţi numele său întreg?

— Cum să nu! zise avocatul, sir Henry Dryden de Northingham e numele lui.

— A cărui fiică a fost un timp, nu de mult, la castelul contelui de Rodriganda ca oaspete a contesei Roseta?

— Da, chiar aşa e, răspunse mirat la rândul său avocatul. Dar de unde ştiţi dumneavoastră? O cunoaşteţi pe miss Amy personal?

— Şi încă foarte bine. Am fost şi eu în acelaşi timp cu ea la castel şi aş putea spune că ne-am şi împrietenit.

— Nu cumva dumneavoastră sunteţi doctorul Sternau care l-a operat cu atâta succes pe contele de Rodriganda?

— Da, eu sunt.

— O, dar e o mare cinste pentru mine, domnule doctor, să vă cunosc! strigă entuziasmat avocatul. Miss Amy ne-a vorbit foarte mult despre dumneavoastră. Trebuie să vă spun că are o deosebită simpatie pentru soţia mea şi de câte ori vine pe la noi îi povesteşte fel de fel de lucruri interesante.

— Aşa am aflat şi despre cele petrecute la Rodriganda.

— Atunci vă voi întregi povestea spunându-vă că astăzi contesa Roseta e soţia mea. Acum se află în Germania, la mama mea.

— Cum, aşa de iute a mers? Bănuia Amy aşa ceva, nu credea însă că lucrurile se vor hotărî atât de repede. Probabil că a survenit ceva, nu-i aşa, domnule doctor? Şi... parcă nu îndrăznesc să vă rog... nu le-am putea afla şi noi? întrebă cam cu sfială avocatul.

— Deoarece miss Amy are atâta încredere în dumneavoastră, nu văd de ce n-aş avea şi eu, răspunse amabil acesta.

— V-aş ruga să-mi daţi voie să vă prezint soţiei mele şi să primiţi ospitalitatea pe care v-o ofer cât timp veţi sta în oraş. Ne veţi face o mare bucurie, domnule doctor, şi vă rog să nu ne refuzaţi, stărui avocatul.

Cu toată împotrivirea lui, Sternau trebui în cele din urmă să se mute la avocat, care nu mai ştia ce să facă de fericire. Află de la el că lordul Dryden vindea iahtul deoarece era vorba să stea mai multă vreme în Mexic şi n-avea ce să facă în timpul acesta cu el, aşa că medicul îl putu cumpăra la un preţ destul de convenabil.

Acum vasul trebuia echipat şi înarmat. Angajă paisprezece marinari, dintre care unii se pricepeau foarte bine la maşini. Unger fu numit căpitanul vasului, iar proprietar era doctorul. Botezară iahtul „Roseta”, după numele soţiei lui.

Vasul avea o viteză de optsprezece noduri pe oră şi consuma în acest timp două sute pfunzi de cărbuni, ceea ce îl silea să facă dese escale pentru a se aproviziona cu combustibil.

În curând vaporaşul părăsi şantierul şi ieşi în largul mării cu o direcţie pe care nimeni nu i-o cunoştea. Era însă de presupus că pornise spre coasta de vest a Africii, în căutarea lui Landola. Trecuseră cu bine de golful Biscaya, supranumit de marinari „Cimitirul marinarilor” din pricina stâncilor sale primejdioase şi se opriră la Colonia Capului pentru a da de urma „Pendolei”, dar nu aflară nimic. De-abia la Sf. Elena, unde trebuiau să se aprovizioneze cu cărbuni, li se spuse că „Pendola” trecuse pe-aici în drum spre Capul Bunei Speranţe.

Sternau se luă după el.

Când iahtul „Roseta” fu la câteva grade nord de Cap, Unger intră într-o dimineaţă în cabina doctorului şi îl înştiinţa că spre vest se zăreşte un vas cu trei catarge. Pe bordul iahtului se afla un marinar, un negru, care avea o vedere foarte ageră. Din vârful catargului zărise vasul cu ochiul liber, pe când Unger nu-l putuse vedea nici prin ochean.

— Să fie „Pendola”? întrebă Sternau.

— Nu se poate şti deocamdată, dar pare să fie un vapor de marfă, răspunse Unger. Să ne îndreptăm spre el.

Ieşiră pe covertă şi se uitară cu ocheanul în zare. Băgară de seamă că vasul urma aceeaşi direcţie cu ei, dar având vânt prielnic şi pe lângă pânze şi maşini cu aburi, „Roseta” înainta mult mai repede.

În timp ce iahtul tăia cu repeziciune valurile, negrul din vârful catargului scoase un strigăt de spaimă şi de mirare în acelaşi timp.

— Ce e? îl întrebă Sternau.

— Se mai zăreşte încă un vapor, colo, spre apus, răspunse negrul. Se poate vedea bine de tot, are pânze negre.

— Pânze negre? Aşa le are numai vasul lui Landola! strigă Unger şi îndreptă ocheanul în direcţia pe care i-o arăta negrul cu mâna. Zări într-adevăr un vas care alerga în goană nebună spre cel dintâi.

— E într-adevăr „Pendola”, zise el foarte agitat.

— Nu te înşeli?

— Nu. Landola e un mare pungaş şi foarte şiret, are două feluri de pânze. Când e vorba să ancoreze în vreun port, întinde pânze albe, iar după ce iese în larg, pentru mai multă siguranţă, le întinde pe cele negre. După cum se vede, a pus gând rău corăbiei aceleia de marfă şi vrea s-o jefuiască.

— Cum am putea veni în ajutorul ei? întrebă doctorul. În sfârşit am pus mâna pe Landola şi te asigur că n-o să-mi mai scape ticălosul.

Unger clătină din cap îngândurat.

— Nu trebuie să uităm că iahtul nostru nu prea poate lupta împotriva unui vas-pirat. Strădania noastră trebuie să fie să-l prindem pe bord. O luptă pe mare ar pricinui mari pagube vasului şi de prins tot nu l-am prinde. Nădăjduiesc însă că şi corabia de marfă va încerca să se apere, aşa că vom fi doi împotriva lui, voi pune să se strângă pânzele, ca să fim zăriţi cât mai târziu.

Se începură pregătirile; pânzele fură strânse şi tunurile încărcate, apoi se dădu cea mai mare presiune maşinilor.

Nu trecu mult şi vasul-pirat se apropie din ce în ce mai mult de corabia de marfă. Landola pusese să se înalţe steagul roşu (al piraţilor) şi o bubuitură de tun dădu semnalul de oprire. Corabia păru că-şi dă seama de înfrângerea care o aştepta, totuşi încercă să scape. Un val puternic o abătu din calea vasului-pirat; acesta însă îşi potrivi direcţia şi goni din nou după ea.

Se auzi încă o bubuitură, De astă dată piratul ochise mai bine şi nimeri drept în coasta corăbiei. Un răcnet de triumf răsună de pe puntea vasului-pirat în acelaşi timp cu strigătele de furie de pe corabia de marfă, care îşi lăsase în jos pânzele, aşa că „Pendola” trecu ca o săgeată pe lângă ea. În clipa aceea se auziră două bubuituri, ceea ce pricinui zăpăceală pe puntea piratului. Cele două obuze trase de pe corabia de marfă îşi nimeriseră pesemne ţinta.

— Bravo! strigă Unger. Corabia de marfă e englezească. Are câteva tunuri la bord şi e hotărâtă să-şi vândă scump pielea. Are tunari destoinici, după cât văd. Înainte! Acum să luăm şi noi vasul-pirat din partea cealaltă.

Cele două vase stăteau acum faţă-n faţă şi se bombardau de zor. Era vădit că piratul era superior celuilalt, dar un bombardament mai îndelungat nu-i era pe plac. Îşi întinse toate pânzele şi se repezi la corabie.

— Vrea să-l abordeze strigă doctorul.

— Da, dar nici englezului nu-i lipseşte îndemânarea. Uite cum s-a aşezat cu prora înainte, ca un dulău care-şi arată colţii. O să dau acum presiune maşinilor. Peste cinci minute ajungem la ei ca să le spunem şi noi două vorbe şi-un cuvânt...

Iahtul se ferise până atunci să facă fum, aşa că nici nu fusese zărit de cele două vase. Deodată ţâşni pe coşul lui o trâmbă groasă, neagră şi strigăte de bucurie răsunară pe bordul vasului de comerţ. Piratul îl văzu şi el pe noul său adversar, păru însă că nici nu se sinchiseşte de un potrivnic atât de neînsemnat.

Iahtul trecu ca o săgeată pe lângă englez. Căpitanul acestuia, care stătea pe covertă, îi strigă:

— Hei, iaht, prieten ori duşman?

— Prieten! Nu vă predaţi! strigă Sternau.

— Nici prin gând nu ne trece!

Şi căpitanul îşi adeveri spusele cu o nouă bombardare care păru să nu-şi greşească ţinta, căci se auzi de pe vasul-pirat un glas mânios răcnind:

— Daţi toată viteza! Abordaţi!

— Aha! Ăsta e Landola! zise Unger. Stai că-ţi dăm noi o abordare să-ţi treacă pofta...!

Iahtul făcu un ocol şi se opri drept la pupa vasului-pirat, dar atât de aproape încât bombele treceau pe deasupra lui.

— Foc! comandă Unger.

Detunăturile răsunară puternic şi proiectilele se înfipseră în cherestea.

— Aşa! zise Sternau mulţumit, acum trimiteţi-i şi câteva pe covertă, băieţi!

În timp ce tunarii iahtului căutau să găurească vasul deasupra liniei de plutire, marinarii de pe punte trăgeau de zor spre covertă. De-abia acum văzu piratul că adversarul pe care-l socotise neînsemnat, putea fi un duşman primejdios. N-avea însă ce să-i facă, fiindcă bombele sale nu-l puteau nimeri şi împotriva gloanţelor de puşcă Unger avusese grijă să aşeze la proră paveze groase prin care nu puteau trece proiectilele.

Piratul se găsea acum între două focuri. Atât englezul cât şi iahtul se ţineau dârz şi Landola îşi dădea seama că situaţia lui nu era deloc plăcută. Atâta timp cât nu se va descotorosi de iaht, îi era cu neputinţă să biruie corabia de marfă.

— Abordaţi afurisita aia de stârpitură! răcni el.

În câteva minute două din bărcile piratului, încărcate cu marinari, se lăsară pe apă şi porniră spre iaht.

— Minunat! făcu Unger râzând. Stai că-l trimitem noi acuşi la fund...

Poruncii să dea vasul înapoi şi se aşeză la unul din tunuri. Prima barcă ― şi cea mai mare din ele ― se apropie.

Unger ochi şi obuzul porni ca o săgeată; pătrunse barca, trecu prin proră şi ieşi pe partea cealaltă. Câţiva vâslaşi fură sfârtecaţi în bucăţi şi cârma se sfărâmă. Barca luă apă şi se scufundă. Marinarii scăpaţi cu viaţă porniră înot spre cealaltă barcă, dar o altă bombă o nimeri şi pe ea drept în mijloc.

— Aşa, ia mai daţi-le câteva gloanţe, ca să-i saturăm de abordaj, zise căpitanul mulţumit de succesul său.

Acum văzu Landola că micul iaht era un adversar de temut şi mult mai primejdios decât vasul englez. Făcea spume la gură de furie.

— Aruncaţi grenade de mână, să-l sfâşiem pe piticul de colo! răcni el oamenilor săi.

Sternau se apropie atunci de parapetul vaporaşului şi strigă de după adăpostul de rogojini:

— Henrico Landola, Gasparino Cortejo din Rodriganda îţi trimite salutări!

Tâlharul se îngălbeni.

— Grenade! Repede, repede! Nemernicul ăsta nu trebuie să ne scape! răcni el.

Dar căpitanul puse maşina sub presiune şi dădu vasul înapoi ca să nu fie ajuns de grenade. Acum însă era ameninţat de tunurile piratului. Unger îşi îndreptă vasul în direcţia cârmei vasului duşman şi încercă să i-o bombardeze. Dacă izbutea, piratul devenea neputincios în luptă şi victoria era a lui. Henrico Landola înţelese scopul şi puse să se întindă pânzele, ca să se repeadă în iaht şi să-l ciocnească. Acesta însă manevră în aşa fel ca să-l ocolească.

În vremea aceasta nici englezul nu se lăsase pe tânjeală. Adevărat, fusese simţitor avariat, dar asta nu-l împiedica să bombardeze de zor vasul-pirat care, având a se lupta cu doi adversari deodată, se găsea acum în inferioritate. De o abordare a vasului comercial nu mai putea fi vorba şi când văzu că iahtul vrea să-i sfărâme cârma, înţelese că se află în mare primejdie. Îşi întinse deci pânzele şi porni dus de vânt, după ce mai bombardă o dată vasul englezesc.

La bordul acestuia izbucniră strigăte de bucurie şi când iahtul se apropie de el, marinarii se întreceau care mai de care să mulţumească salvatorilor lor.

Sternau trecu împreună cu Unger pe puntea vasului.

— Asta se cheamă ajutor sosit la timp, sir, zise căpitanul întinzându-le mâna. Iahtul dumneavoastră e un adevărat erou, aşa mititel cum e.

— Lasă că nici dumitale nu-ţi lipseşte nimic, răspunse germanul râzând.

— Aş! Eu mi-am făcut numai datoria, trebuia să mă apăr. Sunt însă convins că piratul mă va ataca din nou.

— Nu cred, fiindcă am de gând să-ţi ţin tovărăşie.

— Adică, vrei să mă însoţeşti?

— La drept vorbind, nu pe dumneata, ci pe pirat. De săptămâni întregi alerg după el şi tocmai acum, când l-am găsit, să-l scap din mână?

— Zău? Ai vreo răfuială cu el?

— Cam aşa ceva. Eşti dispus să-mi faci un serviciu, căpitane?

— Cu plăcere.

— Atunci comunică în toate porturile pe unde vei trece că te-ai luptat cu „Lion”, comandat de căpitanul Grandeprise, dar că atât numele vasului cât şi al comandantului sunt false, vasul se numeşte „La Pendola” şi căpitanul e un spaniol, pe nume Henrico Landola. Aşa s-ar putea să se pună mâna pe el. Eu mă voi preface că mă ţin după dumneata spre Colonia Capului. Piratul nu va bănui că îl urmăresc.

— Dar ce ţi-a făcut, sir? Aş putea să ştiu şi eu? Sternau îi povesti căpitanului englez cât crezu el de cuviinţă, apoi se înapoie pe puntea iahtului, care porni spre sud, pe când piratul se îndreptă spre sud-vest.

Când crezu că nu mai poate fi văzut nici cu ocheanul de pe „La Pendola”, doctorul întoarse vasul şi luă aceeaşi direcţie.

Atunci când Landola auzise pomenindu-i-se numele lui şi pe cel al lui Cortejo din Rodriganda, nu ştiu ce să creadă. Omul care îi cunoştea taina era deci un duşman. Dar cine? Nu-şi putea închipui pentru nimic în lume. Îşi zicea că iahtul se va duce la Cap ca să-l denunţe, de aceea îşi luă toate măsurile de precauţiune.

El însuşi urma să se ducă acolo unde avea treburi de pus la cale, dar trebuia să stea departe încă vreo câteva zile, deoarece era sigur că iahtul va ajunge înaintea lui. De aceea ocoli spre vest, ca să nu întâlnească vreun vapor în cale, apoi o luă spre sud şi se îndreptă spre coasta Capului. Fiind noapte, era sigur că nu va fi văzut de nimeni şi cum se lumină de ziuă ancoră într-un golf pustiu.

Aci scrise o scrisoare agentului său din Cape Town, şi-l rugă să-i păstreze corespondenţa până la sosirea lui în oraş. Scrisoarea o dădu la doi din marinarii săi, care porniră cu o barcă să o ducă agentului.

Când ajunseră în port, unul din ei rămase să păzească barca, pe când celălalt se duse cu scrisoarea în oraş.

— Mare noroc aţi avut că v-aţi ascuns, zise agentul după ce citi scrisoarea. Un german care a sosit aseară aici pe un iaht a făcut un denunţ că Henrico Landola, căpitanul vasului „La Pendola” şi piratul Grandeprise e una şi aceeaşi persoană.

— Neamţul e tot aici? întrebă marinarul.

— Da. Ia cărbuni, fiindcă i s-a isprăvit provizia.

— Cum îl cheamă?

— Sternau, iar pe căpitanul iahtului Unger. Guvernatorul i-a chemat pe toţi agenţii de vapoare şi le-a comunicat să nu trateze cu Landola decât prin scris. Toate epistolele privitoare la el să fie predate imediat autorităţilor. Se cere să fiu şi eu atent. Îi trimit acum scrisoarea care a venit ieri pentru el, dar deocamdată, pentru un timp cel puţin, trebuie să mă feresc să mai primesc ceva pe numele lui.

Agentul dădu marinarului o epistolă deschisă, scrisă însă cu un fel de cifru.

Omul luă scrisoarea şi plecă. Landola îi spusese să cerceteze ce e cu iahtul, de aceea se îndreptă spre chei. N-apucă însă s-ajungă în port şi se întâlni cu un străin care-l privi îndelung, se opri, porni iar, apoi se întoarse şi-i zise:

— Ascultă, băiete, pe ce vapor eşti tu?

— Pe ăla american de colo, răspunse marinarul şi arătă cu mâna spre un bric ancorat în port.

— Hm! răcni străinul cu îndoială. Pare-mi-se că te-am mai văzut eu undeva...

— Ai fost vreodată la Funchal?

— Da.

— Când?

— Acum vreo câţiva ani. Eram atunci pe unul franţuzesc.

— Da? Eu zic că nu e chiar aşa de mult de când te-am văzut. Credeam că eşti tot pe „Pendola” căpitanului Landola.

— Nu-l cunosc. Să ne vedem sănătoşi, că nu prea am vreme de palavre, zise piratul şi se îndepărtă.

Însă cum ajunse în colţul străzii, întoarse capul şi văzu că străinul se luase după el. Alergă în port, se urcă în luntre şi începu-să vâslească de zor.

Străinul care-l oprise în drum nu era altul decât Unger, care se ducea la controlul hârtiilor, căci „Roseta” era gata de plecare. Îşi aducea perfect de bine aminte de chipul individului şi prinsese bănuieli.

El alergă la iaht şi cum urcă pe punte îi spuse lui Sternau:

— Vedeţi luntrea aceea de colo, domnule doctor? În ea se află doi indivizi, dintre care unul e marinar pe „La Pendola” lui Landola. Zicea că face serviciu pe bricul acela american, dar nu-l cred fiindcă luntrea nu seamănă deloc a fi americană. Poate că am dat de o urmă. Trimiteţi pe cineva cu o barcă după ei, dar să nu simtă că sunt urmăriţi. M-aş duce eu singur, dar n-am timp, trebuie să mă duc la comisariatul portului.

Doctorul îi ascultă sfatul. Băgă de seamă că luntrea nu se opreşte lângă vasul american ci trece înainte. Dădu ordin să plece imediat patru oameni şi un vâslaş bun cu o barcă în urmărirea luntrei, dar să caute să nu fie observaţi.

Marea nu era agitată, totuşi valurile se ridicau destul acolo unde era ancorată „La Pendola”.

Landola ascultă în tăcere cele spuse de marinar şi se duse în cabina lui să descifreze scrisoarea.

„Doctorul Sternau e pe urmele dumitale. Ştie tot. Cortejo”, se specifica în scrisoare.

Avocatul aflase prin spionii săi trimişi în Germania ce se întâmplă acolo şi crezu de cuviinţă să-l înştiinţeze pe căpitan. Aceeaşi ştire o trimisese în diferite localităţi, unde ştia că se va opri piratul. Cifrul îl stabiliseră ei între ei de mai multă vreme şi se foloseau de el de câte ori era nevoie să-şi comunice ceva important.

Landola se urcă pe punte, îşi chemă secundul, şi-i porunci să ridice ancora.

— Acum?! Nu crezi că e primejdios să ne arătăm în lumina zilei? întrebă acesta mirat.

— Ba da, dar e şi mai periculos să rămânem aici. Pornim imediat spre Indiile Occidentale.

Ofiţerul ştia că corabia fusese nu de mult acolo, de aceea îl privi uimit.

— Suntem urmăriţi, deci trebuie să ni se piardă urma, îl lămuri căpitanul. S-a descoperit că „La Pendola” nu e alta decât vasul-pirat „Lion”. Trebuie să schimbăm culoarea vasului şi să ne procurăm alte hărţi. Aşadar, la drum!

Când „La Pendola” ieşi în larg, omenii din barcă priviră lung în urma ei. Se întoarseră apoi la iaht unde, din pricina vântului potrivnic, ajunseră tocmai târziu de tot.

Iahtul aştepta gata de plecare.

— Landola a luat-o la fugă, zise Unger, şi-a schimbat itinerarul.

— Unde s-o fi ducând?

— Greu de ghicit. Trebuie să ne luăm după el. Am eu o bănuială care poate să se adeverească, dar poate să şi dea greş. Landola ştie că e urmărit, trebuie deci să-şi facă vasul de nerecunoscut şi să-i schimbe numele. Într-un şantier nu poate s-o facă. Atunci o să se ducă undeva la loc ascuns ca să nu fie văzut de nimeni. În spatele Antilelor sunt sute de insule mititele; acolo va încerca el să ancoreze ca să-şi vopsească vasul. Eu cred că presupunerile mele sunt temeinice şi nu mă înşel.

— Atunci să ne luăm după el.

— Greu! Ca marinar cu multă experienţă cum e piratul, va şti să se ferească. Totuşi, trebuie neapărat să ia curentul Golfului şi dacă i-o luăm înainte, îl găsim cu siguranţă.

— Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Dumneavoastră nu sunteţi un lup de mare ca mine, domnule doctor şi n-aveţi de unde şti că pentru noi, marinarii, există căi pe apă ca pentru căruţaşi şoselele de pe uscat. Deocamdată vom lua-o spre vest până ce-l vom zări din depărtare pe pirat; după aceea vom vedea noi încotro se îndreaptă el.

— Să punem atunci mâna pe el.

— Nu se poate; l-am putea avaria, cel mult, pe când el ne poate distruge. Are bărci pe care se poate salva dacă am reuşi să-i găurim vasul, dar dacă un singur proiectil de-al lui ne-ar nimeri am fi pierduţi. În amândouă bărcile pe care le avem nu încap nici măcar jumătate din oamenii noştri; şi-apoi nici nu sunt destul de trainice ca să ţină la drum mai lung pe ocean.

Doctorul trebui să-i dea dreptate experimentatului marinar. Peste puţin timp „Roseta” pornea din port şi ieşea în larg.

Trecuseră două săptămâni de-atunci. În Mexico, o tânără fată stătea culcată în hamacul ei şi-şi citea corespondenţa. Citise toate scrisorile sosite şi acum o deschise pe cea din urmă. Ochii ei luciră de bucurie. Iată ce scria în epistolă:

„Scumpă miss Amy

Aţi părăsit Rodriganda în nişte împrejurări destul de ciudate şi cred că aţi fi curioasă să ştiţi ce s-a mai întâmplat acolo.

Cum pentru moment am destul timp liber, vă voi povesti toate cele petrecute până în ziua de astăzi. Vă scriu din Grecnock, unde sunt oaspetele avocatului Millner, chiar în vila dumneavoastră. Mâine plec de aci şi cu ajutorul lui Dumnezeu sper să dau de urma locotenentului de Lautreville, care se află prizonier pe bordul lui „La Pendola”.

Sper că Roseta v-a scris înaintea mea şi aţi răspuns rândurilor ei. Îndată ce voi avea ceva important de comunicat vă voi ţine la curent.

Devotatul dumneavoastră, Carol Sternau”.

Aceasta era scrisoarea de introducere. Amy începu acum să citească foile alăturate scrisorii, în care erau descrise amănunţit toate evenimentele care au urmat după plecarea ei. Căsătoria Rosetei cu doctorul o duse cu gândul la Mariano şi acum afla că tânărul rătăceşte ca prizonier pe mare, victimă a unor uneltiri neînţelese pentru ea. Pentru ce? Ce crimă făcuse, sărmanul? De ce îl urmăreau cu atâta înverşunare duşmani necunoscuţi? Va reuşi Sternau, omul curajos şi puternic, să-l elibereze din ghearele lor? Şi lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obrajii delicaţi ai tinerei fete.

Deodată fu trezită din gânduri de cameristă, care veni să-i spună că seniorita Josefa Cortejo ar dori s-o vadă. Amy îşi strânse foile şi-şi şterse lacrimile, apoi intră în salon.

O cunoscuse pe Josefa la o tertufia, un fel de adunare care n-are alt scop decât ca persoanele din societate să poată sta de vorbă, doamnele la un ceai iar bărbaţii la un pahar cu vin. Englezoaicei nu-i plăcuse defel spaniola aceea cu privirea de bufniţă, rea şi vicleană, de al cărui nume nici nu-şi aducea aminte. Totuşi n-avu încotro, trebuia s-o primească.

— Te rog să mă ierţi, miss Amy, începu Josefa cu glas mieros, că te-am deranjat, dar auzind că tata are treabă cu lordul Dryden, mi-am permis să vin şi eu să-ţi fac o vizită.

Amy ocoli un răspuns de politeţe şi întrebă cu mirare;

— Tatăl dumitale e aici?

— Da. În interese de afaceri. Am profitat de ocazie să mai stau şi eu de vorbă cu o persoană din adevărata aristocraţie, de acelaşi rang cu mine, căci nu prea se găsesc astfel de persoane pe la noi.

Amy se uită pe furiş la ea şi nu i se păru defel că femeia din faţa ei ar face impresia unei aristocrate.

— Pe cât ştiu, se găsesc destule familii bune în Mexic, îi răspunse ea.

— Hm, bune da, dar nu nobile, zise spaniola strâmbând din nas. Eu, ca logodnica celui mai bogat moşier din Mexic, trebuie să fiu foarte prevăzătoare în alegerea prietenelor mele.

— Eşti logodită?

— Nu oficial; din anumite cauze diplomatice, logodna n-a fost declarată încă.

— A, logodnicul dumitale e diplomat?

— Nu, dar am întrebuinţat cuvântul deoarece pe logodnicul meu îl aşteaptă acolo, în patrie, un viitor strălucit.

— Felicitările mele.

— Mulţumesc. Cred că ai auzit de contele de Rodriganda, nu-i aşa?

— Contele de Rodriganda? întrebă mirată Amy.

— Da. Numele pare să te surprindă.

— Am şi eu o prietenă cu acelaşi nume.

— O spaniolă?

— Da, fiica lui don Manuel de Rodriganda y Sevilia.

Ochii de bufniţă ai Josefei luciră ca ai unei păsări de pradă.

— Unde-ai cunoscut-o?

— La Madrid. Pe urmă i-am făcut şi o vizită la Rodriganda.

— Când?

Tonul întrebării era atât de stăruitor, încât o indispuse pe englezoaică, de aceea răspunse cam vag:

— Acum vreun an.

— Nu se poate, trebuie să fi fost mai târziu, zise Josefa.

Amy roşi de ciudă că străina aceasta antipatică o prinsese cu minciuna. Trebuia însă să fie prevăzătoare, deoarece din rândurile primite de la Sternau înţelesese că orice imprudenţă le-ar putea fi dăunătoare.

— Ce te face să crezi asta? întrebă ea cu răceală.

— Fiindcă spuneai adineauri că e fiica lui don Mantiei, în loc să spui ca a fost, deoarece bătrânul conte a murit.

— Pe atunci trăia. Am aflat de-abia astăzi că a dispărut.

Din prudenţă, Amy nu-i spuse că ştia de salvarea contelui.

— De la cine?

— De la un prieten.

— Cum îl cheamă?

Stăruinţele Josefei o scoaseră din fire pe Amy. Se sculă în picioare şi zise cu asprime:

— Nu cumva e o formulă de politeţe aici în Mexic ca femeile să facă pe... detectivii, amestecându-se în afacerile particulare ale altora?

Dar „bufniţa” nu păru defel jignită şi răspunse foarte calm:

— Compătimirea e şi ea o formulă de politeţe.

— Atunci e şi întrebarea pe care ţi-o voi pune o formulă de politeţe: Mă rog, cine eşti d-ta?

— Ţi-am fost doar prezentată, miss Dryden.

— Ca domnişoara Josefa.

— Numele meu este Josefa Cortejo.

— Şi cine e acest domn Cortejo?

— Secretarul fostului conte Fernando şi actualmente al lui don Alfonso.

— Secretând? Aşadar, un fel de contabil?

— Ştii dumneata ce înseamnă în realitate un lord? întrebă Amy dându-se un pas înapoi.

— Ştiu foarte bine, răspunse fără să se tulbure Josefa.

— Şi ştii că tatăl meu este lord?

— Da.

— Şi îndrăzneşti d-ta, fata unui contabil, să vii să-mi faci o vizită mie? Totuşi, asta n-ar fi nimic, o îngădui oricărei fete cât de simple. Dar ca să îndrăzneşti să-mi pui întrebări ca un judecător, ca un alcade de-al dumneavoastră unei ţigănci, vezi, asta nu o pot îngădui şi te rog să pleci imediat din casa mea.

Josefa îngălbeni.

— Vorbeşti serios, miss Dryden?

— Cât se poate de serios. Tatăl dumitale e rudă cu Gasparino Cortejo din Rodriganda?

— Da, frate.

— A, aşa se explică antipatia pe care am simţit-o de la început pentru d-ta... Unchiul dumitale e un ticălos care o să-şi primească în curând pedeapsa. Pleacă... pleacă, să nu te mai văd...!

Şi zicând acestea, Amy ieşi indignată din salon, lăsând-o pe Josefa înlemnită de uimire şi paralizată de furie. Îşi reveni însă repede, se ridică de pe scaun şi mormăi, ameninţând cu pumnii spre uşa pe care ieşise fata:

— O să mi-o plăteşti tu, englezoaică fudulă; şi cât de curând, n-avea grijă!

După ce Cortejo plecă, lordul trimise s-o anunţe ― după obiceiul englez chiar între ai casei ― pe Amy că vrea să-i vorbească.

— Bine că vii, pa! Îl întâmpină ea.

— M-ai aşteptat, scumpo?

— Nu, dar prezenţa ta o să mă mai înveselească puţin.

— Eşti tristă? De ce?

— Nu sunt tristă, dar m-am necăjit grozav.

— Tu? Din ce pricină? întrebă el zâmbind.

— Din pricina bufniţei aceleia... a Josefei Cortejo.

— Tatăl ei a fost la mine şi-mi spunea că a adus-o şi pe fiică-sa să-ţi facă o vizită. Sunteţi prietene?

— Eu prietenă cu fata unui contabil? Nu pot s-o sufăr... replică Amy cu dispreţ.

— De când te-ai făcut aşa de mândră, draga tatii? întrebă lordul Dryden râzând. Parcă te ştiam altfel.

— Mândră? N-am fost niciodată, dar prea mi s-a vârât în suflet şi a îndrăznit chiar să mă întrebe lucruri care mă privesc numai pe mine. Am dat-o pur şi simplu pe uşă afară!

— Întocmai ce-am făcut eu cu tatăl ei, zise lordul.

— Da? Şi de ce?

— Pentru că a vrut să mă tragă pe sfoară. Nu ştiu de unde a aflat că vreau să cumpăr nişte pământ în Mexic şi a venit să-mi ofere o moşie care se află undeva la nord, hacienda del Erina, arendată unuia Pedro Arbellez. M-am pomenit astăzi iar cu el că vine să-i dau răspunsul.

— Şi de aceea l-ai gonit?

— Da, căci am aflat între timp că hacienda aparţine de drept arendaşului şi că n-are nimeni dreptul s-o vândă în numele contelui de Rodriganda.

— A fost proprietatea lui?

— Da şi acesta a dăruit-o prin testament lui Arbellez. Dar ştii de ce-am venit la tine, dragă? Îţi plac călătoriile pe cât ştiu.

— De ce mă întrebi? spuse Amy devenind atentă.

— Ai călătorit mult singură şi ştiu că n-am de ce-ţi duce grija; de astă dată însă nu mă pot hotărî atât de uşor să te las.

— E vorba să plec undeva, pa?

— Da. Am de trimis unele comunicări foarte importante guvernatorului din Jamaica, pe care nu le pot încredinţa în mâini străine. În port la Veracruz e ancorat un vas de război care te va duce la destinaţie; nu i le pot preda căpitanului, deoarece nu e diplomat. Nu ştiu alt mijloc decât să te trimit pe tine. La drept vorbind, nu se lasă o femeie pe un vapor de război, dar sper că pentru mine se va face o excepţie.

— Trimite-mă pe mine, tată! strigă Amy entuziasmată. Plec numaidecât şi fii sigur că voi şti să-mi îndeplinesc misiunea.

— Bine, am toată încrederea în inteligenţa şi energia ta; mă temeam însă că o să-ţi fie greu; deoarece treburile sunt urgente, aş vrea să pleci cât mai repede. Când crezi că vei fi gata de drum?

— Chiar mâine dimineaţă.

— Atunci ne-am înţeles. Eu te voi însoţi până la Veracruz, ca să te instalez pe vapor. Guvernatorul din Jamaica mi-e prieten şi te va primi cu braţele deschise.

A doua zi, o trupă de douăzeci de călăreţi însoţeau trăsura care-l ducea pe lordul Dryden şi pe fiica sa la Veracruz, unde fu primită cu multă amabilitate de către comandantul vasului de război. Puse să i se pregătească o cabină şi, după ce lordul îşi luă rămas-bun de la fiica lui şi-i înmână documentele, coborî pe uscat.

Timpul era prielnic şi călătoria cât se poate de plăcută. Marea sclipea în bătaia soarelui, apa era limpede şi străvezie. Lăsară în urmă Marele şi Micul Caiman şi se apropiau de Jamaica. Ca să poată ajunge la Kingston, trebuiau să treacă pe la primejdioasele bancuri Pedro, atât de temute pentru stâncile lor colţuroase de mărgean.

Era înainte de amiază, soarele nu era încă prea fierbinte, aşa că ochii se puteau odihni cu plăcere pe întinderea nesfârşită a mării. Deodată omul de veghe veni să spună că se zăreşte un vaporaş, probabil un iaht.

Amy tocmai stătea de vorbă pe covertă cu comandantul. Acesta luă ocheanul, privi câtva timp în direcţia unde se vedea iahtul, apoi zise:

— Mic şi îndrăcit mai e şi vaporaşul acela! Aleargă pe apă cu o viteză ca şi când ar zbura. Ia te uită şi d-ta, miss Dryden.

Amy se apropie de parapet. În clipa aceea se auzi de pe vasul de război o bubuitură: tunul avertiza vaporaşul să-şi declare numele şi destinaţia.

— Cine sunteţi? întrebă ofiţerul de gardă.

— Iahtul particular „Roseta” se auzi răspunsul.

— Cui aparţine?

— Proprietatea lui Carol Sternau din Germania.

La auzul numelui, Amy scoase un ţipăt de surprindere. Îşi încorda privirea şi zări pe covertă trupul voinic al doctorului.

— Îl cunoşti pe acest Sternau, miss Dryden? întrebă comandantul, care auzise exclamaţia ei.

— Da, sir, e un bun prieten de-al meu. Îngăduie-i, te rog, să vină pe bord.

— Cum să nu!

Căpitanul făcu mâinile pâlnie şi strigă spre iaht.

— E şi domnul Sternau pe bord?

— Da, se auzi răspunsul.

— Atunci să poftească încoace!

— N-am vreme, răspunse acesta, deşi ştia că va fi silit s-o facă, deoarece ordinul venit de pe un vas de război trebuie executat îndată.

— Miss Amy Dryden e cu noi! Îl lămuri căpitanul.

— Atunci vin!

Imediat o luntre se desprinse de pe iaht şi se apropie de scăricica vasului. Doctorul urcă repede treptele şi, după de ce prezentă şi-l salută pe comandant, strânse mâinile tinerei englezoaice.

— Te credeam în Africa, îi spuse ea.

— L-am fugărit pe „Lion” până aici, răspunse el zâmbind.

— Care „Lion”? Doar nu vrei să zici vasul-pirat? întrebă cu mirare căpitanul.

— Ba chiar el, sir. N-am vreme multă de pierdut, fiindcă nu vreau să-l scap din ochi.

— O, sir, dacă ai vrea să mă ajuţi să-l prind pe ticălosul acela de Grandeprise!

— Fără cea mai mică şovăire, răspunse agitat englezul. E un noroc neaşteptat de care trebuie să mă folosesc. Unde se află acum?

— În dosul bancurilor Pedro. Dumneavoastră îl luaţi de la babord, eu de la tribord, şi-l prindem la mijloc ca într-o menghine.

— Dar bine, domnule, cum ai reuşit dumneata cu o astfel de coajă de nucă ― altfel n-aş putea să-i spun ― cum e vaporaşul ăsta, să urmăreşti pe unul ca Grandeprise? strigă uimit comandantul.

— Îmi pare rău că n-am timp acum să-ţi explic, dar miss Amy îţi va povesti totul. Trebuie să mă grăbesc să dau de el la bancuri. La revedere, sir!

Căpitanul îl opri o clipă.

— Domnule, îi zise el, dacă piratul va încerca să evite lupta, îl gonim pe bancurile Seranille sau pe Rozalind, unde se va înţepeni între stânci. Ne-am înţeles, nu-i aşa?

Sternau se întoarse pe iaht şi porni sub mare presiune spre bancurile Pedro. După o jumătate de ceas zări înaintea lui vasul-pirat. Căpitanul vaporaşului zâmbi mulţumit, se uită pe hartă şi-i zise doctorului:

— De zece minute a ocolit bancul. Nu ne va recunoaşte şi ne vom putea apropia. Îi sfărâmăm cu o ghiulea cârma şi l-am dat gata!

— Bine. Vezi însă să nu tragi sub linia de plutire; prizonierul trebuie să fie în fundul calei şi să ne ferim cu orice preţ să scufundăm vasul.

— Trebuie să-i spunem şi englezului.

Iahtul se prefăcu că nici nu se sinchiseşte de pirat şi fiindcă locul de trecere era îngust, faptul că vaporaşul se ţinea atât de aproape, nu-i dădu nimic de bănuit. Când ieşi însă iar în larg, se repezi spre el, bombardă întâi dintr-o parte, apoi din cealaltă cârma şi i-o făcu praf.

Această manevră, pe atât de îndrăzneaţă pe cât era de neaşteptată, îi înspăimântă pe cei de pe „Pendola”. Alergară toţi pe punte, chiar şi Landola.

— Ah! Iar ticălosul ăsta! Daţi-i la cap! strigă el înfuriat.

Dar „Pendola” nu era pregătită de luptă. Aici, în apropierea atâtor porturi, îşi acoperise gurile de tun şi-şi ascunsese armele. Puţinele puşti pe care le aveau la îndemână aveau tirul prea scurt şi gloanţele n-ajungeau până la iaht.

Sternau stătea pe covertă şi privea.

— O salutare de la Rodriganda! strigă el deodată, întinse puşca lui care trăgea la mare distanţă, ochi şi trase. Se auzi o detunătură şi Landola căzu grămadă.

— Glonţul l-a nimerit în umăr şi i-a sfărâmat osul, mai poate însă vorbi, zise Unger. În clipa aceea se auzi o a doua detunătură şi secundul vasului căzu mort lângă căpitanul său.

Sternau porunci să oprească maşina şi iahtul se legăna acum uşor pe valuri. Îşi încarcă din nou puşca, trase şi-l nimeri pe timonier.

— Aşa! Acum nu mai are cine comanda marinarilor, zise Unger mulţumit. A, uite că vine şi englezul nostru! adăugă el, arătând spre cuirasat, care apăruse de după o stâncă şi se aşezase în faţa piratului.

— Salve! îi strigă comandantul lui Sternau. L-aţi damblagit, după cum văd. Bravo!

— Şi i-am împuşcat ofiţerii, răspunse acesta. Băgaţi de seamă să nu trageţi sub linia de plutire, fiindcă prizonierul trebuie să fie în fundul vasului.

— Am înţeles.

Cuirasatul trase o ghiulea care trecu pe deasupra vasului, semnalul convenţional ca piratul să-şi ridice pavilionul.

Aceasta îl înalţă pe cel spaniol.

— Ce vas e? întrebă englezul.

— ”La Pendola”, căpitan Landola.

— Câţi oameni are la bord?

— Douăzeci şi patru.

— Minţi! Să treacă toţi la mine pe punte! Pendola era pierdută; nu mai putea înainta fiindcă nu mai avea cârmă. Marinarii înţeleseră că nu le mai rămânea decât să scape cu fuga. Se prefăcură că se supun ordinului, dar după ce lăsară bărcile pe apă începură să vâslească disperaţi spre ţărm. Nu ajunseră însă departe, căci iahtul se luă după fugari şi, văzând că nu e nici un prizonier printre ei, stârni valuri mari în jurul bărcilor, scufundară două dintre ele, pe când englezul bombarda pe celelalte.

Amândouă vasele se întoarseră acum la pirat. Pe punte găsiră numai cadavrul secundului şi al timonierului. Landola, care era doar rănit, fusese luat de marinarii săi în bărcile care zăceau acum în fundul mării.

Cercetară cu de-amănuntul vasul şi se găsiră cele mai zdrobitoare dovezi că fusese într-adevăr condus de piraţi. Doctorul aprinse un felinar şi coborî scara care ducea în fundul vasului, unde fuseseră îngrămădiţi bolovani şi saci cu nisip, aşa-zisul balast. Şi cum apa pătrunde de obicei prin cherestea, nisipul e întotdeauna umed. În nisipul acesta jilav zăcea legat în lanţuri nenorocitul Mariano.

Când se auziră paşii lui Sternau şi ai comandantului englez, lanţurile zăngăniră şi un glas ca de pe altă lume întrebă:

— Cine-i acolo?

Doctorul se înfiora.

— Domnule locotenent, venim să te scăpăm, răspunse el mişcat până la lacrimi.

— O, glasul acesta!... Să fie adevărat, sau mă înşeală auzul? şopti el.

Sternau ridică felinarul ca să-i cadă lumina drept în faţă.

— Dumnezeule! Doctorul Sternau! murmură nenorocitul şi leşină de bucurie.

Îl scoaseră de acolo după ce-l descătuşară şi fiindcă lumina zilei i-ar fi putut face rău după ce zăcuse atâta timp în beznă, nu-l duseră de-a dreptul pe punte ci în cabina căpitanului. Doctorul trimise apoi după Amy.

În vremea aceasta, Mariano ― cum îi spuneau bandiţii ― îşi revenise în simţiri.

— Senior Sternau, înger trimis din cer, visez sau e adevărat? murmură el nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

— E realitate, dragul meu, lasă că o să-ţi povestim noi mai târziu. Acum o să-ţi căutăm ceva haine şi rufe în garderoba lui Landola, ca să te primeneşti, fiindcă vei primi o vizită.

— Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat; am auzit împuşcături...

— Ţi-am găsit urma şi am plecat după dumneata din Europa. Acum ne aflăm în Jamaica. Mai târziu vei afla cum a fost. Acum spală-te şi îmbracă-te repede.

— Cine e persoana care vine să mă viziteze? întrebă tânărul, curios.

— O domnişoară, mai mult nu-ţi spun. Când vei fi gata, bate în uşă.

Medicul ieşi din cabină şi Mariano se spălă şi începu să se îmbrace. Auzi afară şoapte. Deşi foarte slăbit, reuşi totuşi să-şi tragă hainele pe el, apoi bătu în uşă.

— Intră, miss Amy, cred că n-are să moară de bucurie, zise Sternau pe când deschidea uşa.

Mariano privi şi... Înaintea lui stătea făptura adorată la care nu încetase să se gândească o clipă în această lungă captivitate.

— Amy..., miss Amy... bâigui el nebun de fericire.

Ea nu văzu chipul lui slăbit, ochii afundaţi în orbite, ci numai privirea lui de adoraţie şi braţele care se întindeau spre ea.

— Alfred! În sfârşit...! Te-am regăsit în sfârşit! Şoptiră buzele ei şi căzu la pieptul lui.

Deodată braţele lui se lăsară moi în lungul trupului, o paloare cadaverică i se întinse pe faţă, pleoapele i se închiseră şi fu cât pe-aci să se prăbuşească.

— Alfred, scumpul meu ce ai? strigă ea speriată.

— Bucuria... fericirea... e prea mare, murmură el şi se lăsă să cadă într-un fotoliu.

De-abia acum văzu ea ce făcuse foamea, captivitatea şi suferinţele sufleteşti din tânărul acela voinic şi frumos. Inima i se strânse de durere şi lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obraji.

— Lasă, dragul meu, căută ea să-l îmbărbăteze, acum au trecut toate şi vei fi fericit.

Cuvintele ei îl întristară parcă şi mai mult.

— Amy... începu el, eu... nu sunt ceea ce am vrut să par...

— Nu acum, Alfred, îmi vei povesti mai târziu, zise ea punându-i mâna pe gură. Ştiu că eşti bun şi nobil ― atât îmi ajunge. După ce te vei întrema, îmi vei spune ce ai pe suflet.

Un zâmbet de fericire se ivi pe chipul lui slăbit. În momentul acela cineva bătu în uşă. Era doctorul.

— Iertaţi-mă că vă deranjez, zise el, dar vin în calitate de medic, şi-l rog pe domnul locotenent să iasă pe punte. Deoarece a stat prea mult închis pe fundul unui vapor, are nevoie de aer curat şi de hrană bună.

Ieşiră toţi trei pe punte.

— Acum te-aş ruga, miss Amy, să-mi spui şi mie cum ai ajuns dumneata pe cuirasat? Întreba curios Sternau pe englezoaică.

— Trebuie să-i duc guvernatorului din Jamaica nişte documente foarte importante.

— Atunci întâlnirea asta a noastră a fost o simplă întâmplare?

— Nu, dragă doctore, e mai mult decât atât, e voinţa lui Dumnezeu care m-a adus aici.

— Şi cât crezi că vei rămâne?

— Până ce-l voi vedea pe Alfred mai întremat.

— N-aş vrea să stea la Kingston. Clima e foarte nesănătoasă, bântuie frigurile şi alte boli. Dacă reuşeşti să-ţi termini afacerile repede, te duc eu cu iahtul meu înapoi în Veracruz. Aerul în Mexic e bun şi-i va prii, aşa că-l vom vedea repede restabilit pe tânărul nostru locotenent.

A doua zi iahtul ridică ancora şi porni spre Veracruz.

— Cred că n-a scăpat nimeni de pe „Pendola”, zise Sternau înainte de plecare comandantului cuirasatului.

— Nu se ştie! răspunse acesta. Ieri, după ce aţi plecat, am cercetat bine cu ocheanul coasta şi mi s-a părut că zăresc câţiva marinari ducând cu ei un bolnav sau un rănit. Deoarece în partea locului coasta e nelocuită, lucrul mi s-a părut suspect şi am trimis o barcă după ei. Oamenii mei au găsit urme de paşi, dar n-au găsit pe nimeni.

— Să fi izbutit Landola s-ajungă la ţărm? Atunci ar fi bine să nu plec încă şi să-l caut. Poate dau de el.

— Ce te face să crezi că ar fi chiar Landola? întrebă englezul.

— Pentru că el e singurul pe care numai l-am rănit ― intenţionat de altfel ― pe ceilalţi doi i-am omorât.

— Ticălosul nu merita să trăiască, zise atunci Mariano, care-i auzise. M-aş bucura însă să-l ştiu în viaţă, căci aş avea poate prilejul să-l întâlnesc vreodată şi să mă răfuiesc cu el. S-a purtat atât de inuman cu mine, m-a chinuit îngrozitor şi n-aş vrea să rămână nepedepsit pentru ceea ce am îndurat.

— Bine. Să ne convingem atunci, fu de părere doctorul. Cercetările nu pot să dureze mai mult de un ceas. Şi-apoi n-ar strica să ştiu dacă a scăpat sau nu.

Iahtul se îndreptă spre punctul arătat de comandant şi ajunse după un sfert de oră acolo. Şi fiindcă Sternau nu vroia să se amestece urmele lăsate de fugari cu ale altora, coborî singur pe uscat ca să cerceteze bine locul. Coasta era însă plină de stânci de mărgean şi fiindcă în ajun fusese fluxul mării, apa măturase urmele, aşa încât trebui să plece fără să fi aflat ceva.

Capitolul IV – De la Veracruz la Mexico

Călătoria până la Veracruz se făcu repede şi în modul cel mai plăcut. Hotărâră ca doctorul să-i însoţească pe cei doi logodnici până la Mexico, iar iahtul să rămână în paza lui Unger. Dar fiindcă Mariano era prea slăbit ca să poată face drumul călare, luară diligenţa care făcea curse regulate între port şi Mexico. Îşi luară provizii destule ― pe timpul acela încă nu existau restaurante pe-acolo ― şi părăsiră portul.

Călătoria cu diligenta era cât se poate de obositoare.

Se înhămară opt catâri la ea: doi înaintaşi, patru mijlocaşi şi câte unul pe de lături. Catârii erau de obicei mai mult sălbatici, căci păşteau pe câmp şi erau prinşi cu lasoul. Cu greu reuşeau să le pună hamurile, dar odată porniţi nu mai puteau fi opriţi.

Locurile prin care treceau erau pustii; văgăuni, păduri dese şi drumuri pietroase. Nu întâlneau ţipenie de om. Rareori dădeai de vreo colibă dărăpănată, locuită de vreun indian, rămăşiţă a foştilor stăpânitori de odinioară. Diligenţa sărea peste hârtoape, trecea prin vaduri secate, pe margini de râpe unde la cel mai mic pas greşit te puteai prăbuşi în fundul prăpastiei.

Vizitiul stătea pe capră cu hăţurile în mână şi alături de el băiatul care îngrijea de catâri. Acesta n-avea o clipă de răgaz. Sărea din goană să îndrepte ici-colo hamurile, aduna pietre cu care să îndemne catârii, apoi tot din fugă sărea iar pe capră.

Astfel învăţa el meseria de vizitiu ca să mâne şi el cândva catârii diligentei. Un bun vizitiu de diligenţă era foarte preţuit şi respectat. I se zicea „senior” şi primea ca leafă o sută douăzeci de pesetas, hrană şi locuinţă. Dacă în cursul anului reuşise să nu răstoarne nici o singură dată diligenţa, i se mai dădea o gratificaţie de două sute de pesetas.

Drumurile erau însă nesigure. Orice mexican era mai mult sau mai puţin bandit pe vremea aceea, aşa că diligenţa era escortată de oameni bine înarmaţi. Totuşi, nu rareori călătorii ajungeau la destinaţie prădaţi de tot ce aveau asupra lor ― sau nu mai ajungeau deloc, fiind ucişi pe drum.

Pe înserat, cei trei călători ajunseră la un fel de han, unde erau nevoiţi să rămână peste noapte. Hanul era o cocioabă scundă, împrejmuită de cactuşi. În curte păşteau câţiva cai şi catâri slabi şi prăpădiţi. În colibă locuia „şeful poştei”, un mexican fioros, slab şi deşirat, care aducea mai mult a bandit decât a om cinstit. Pe lângă slujba lui, făcea negoţ cu un fel de băutură din agave dospite, pe care o turna în nişte ulcele murdare şi o vindea călătorilor însetaţi pe un preţ foarte bun.

Amy nu vru să se culce în mizeria care domnea în colibă, căci vederea „şefului” o făcea să se înfioare. I se pregăti un culcuş în diligenţă, iar tovarăşii săi se culcară în aer liber, lângă diligenţă.

Era o noapte minunată. Cerul sclipea de stele şi adierea vântului aducea miresme îmbătătoare. Mariano şi cu Amy se plimbau visători pe lângă gardul de cactuşi. În cele din urmă tânăra fată rupse tăcerea şi murmură:

— Ce deosebire între timpul petrecut la Rodriganda şi acum...

— Şi câte am îndurat de atunci... suspină Mariano.

— Crezi că eu n-am suferit de dorul tău, Alfred? zise ea privindu-l drăgăstos.

— Să nu-mi mai spui Alfred, ci Mariano, o rugă el.

— Mariano? întrebă ea mirată.

— Da. Acesta e numele meu adevărat. Alfred de Lautreville era un nume de împrumut.

— Atunci... aceasta era ceea ce te apăsa pe suflet, dragul meu?

— Da. Stai aici lângă mine să-ţi povestesc tot.

— Nu mai poţi amâna? Eşti încă prea slăbit, emoţia ţi-ar putea face rău...

— Fii fără grijă, Amy. Gândul că m-am purtat necinstit cu tine îmi face mai rău decât amintirile acelor timpuri care aş fi vrut să nu fi existat niciodată.

Se aşezară pe un bolovan şi după ce Mariano stătu multă vreme pierdut în gânduri, începu:

— Ai auzit de la Sternau unele bănuieli asupra originii mele, nu-i aşa?

— Da. Mi-a dat încă de la Rodriganda să înţeleg ceva, apoi mi-a şi scris despre ele.

— Atunci află că am fost victima unei uneltiri criminale, a cărei descoperire e ţinta întregii mele vieţi. În copilărie am fost răpit de lângă părinţii mei şi m-au dus într-o vizuină de bandiţi.

Amy scoase un ţipăt de spaimă.

— Da, am fost crescut printre bandiţi.

La asta nu se aştepta englezoaica. Răsuflă adânc, dar nu putu scoate un cuvânt. El observă şi se trase mai la o parte.

— Taci? Mă dispreţuieşti... Uite, vezi de ce mă temeam eu... spuse el cu amărăciune.

Ea însă îi luă mâna şi murmură cu o milă adâncă:

— N-a fost vina ta că ai încăput pe mâinile bandiţilor.

— Nu, căci eram foarte mic pe-atunci. Am trăit printre bandiţi, dar n-am fost la fel ca ei şi n-am făcut niciodată nimic care să mă pună în conflict cu justiţia...

— Slavă Domnului! Cum ai putut însă căpăta cultura şi educaţia pe care o ai?

— Căpitanul avea probabil scopuri mai înalte cu mine. Am fost crescut potrivit rangului social din care fac parte prin naştere. Singurul lucru necinstit de care sunt vinovat este că la Rodriganda mi-am dat un nume fals.

— Nu puteai face altfel, dragul meu.

Mariano povesti apoi toată viaţa lui trăită printre tâlhari şi când isprăvi Amy îl cuprinse de gât, zicându-i cu lacrimi în ochi:

— Îţi mulţumesc pentru sinceritatea ta, Mariano şi te socot vrednic de mine.

— Dar tatăl tău...?

— Să n-ai nici o grijă. E bun şi drept şi mă iubeşte mai mult decât orice pe lume.

A doua zi porniră din nou la drum. Călătoria aceasta obositoare îi zdruncină şi mai mult sănătatea tânărului şi, când ajunseră la Mexico, îi era mai rău ca oricând. Doctorul îl asigură însă că după o odihnă de câteva săptămâni va fi iar pe picioare. Amy vru să-i ducă îndată la locuinţa tatălui ei, dar Sternau nu fu de acord.

— Vom trage la un hotel, spuse el. Tatăl dumitale nu ne cunoaşte personal şi ceea ce i-ai povestit dumneata despre noi nu e de-ajuns ca să ne bucurăm de ospitalitatea sa.

— Mi-ai făcut însă mari servicii şi m-ai adus în siguranţă, protestă englezoaica.

Doctorul zâmbi.

— Nu cumva vrei să-l prezinţi aşa, fără introducere, pe logodnic tatălui tău? o întrebă el.

— Ai dreptate, răspunse ea roşind. Mergeţi deocamdată la hotel, dar făgăduiţi-mi că veţi veni îndată ce vă va pofti tata la noi.

— Cu plăcere. Am venit la Mexico cu scopul de a-l cunoaşte pe Pablo Cortejo şi îmi va fi mai uşor locuind la dumneavoastră Poate că vom găsi în sfârşit dezlegarea misterului care ne înconjoară.

Diligenţa îi lăsă pe cei doi tineri la hotel, apoi o duse pe Amy la locuinţa tatălui ei. Acesta, care nu se aştepta s-o vadă atât de curând înapoi, rămase uimit de sosirea ei.

— Amy! strigă el ridicându-se de la birou, e cu putinţă?

— Da, răspunse ea râzând.

— Bine, dar nici n-ai avut când s-ajungi şi să te întorci din Jamaica! zise el nevenindu-i să creadă.

În loc de răspuns, fata îi puse dinainte răspunsul guvernatorului.

— Aşa-i, zise lordul, acum m-am convins. Dar cum s-a putut înfăptui minunea asta?

— Minunea, cum zici tu, s-a înfăptuit datorită unor domni şi mai ales datorită doctorului Sternau.

— Doctorul Sternau? Nu cumva o fi doctorul acela pe care l-ai cunoscut la Rodriganda? întrebă mirat lordul.

— Chiar el!

— Şi te-a adus la Mexico?

— Mai întâi m-a dus în Jamaica şi apoi la Mexico. Se află aici în tovărăşia a doi domni. Îţi voi povesti după ce vei citi scrisoarea guvernatorului. Până atunci mă duc să mă schimb.

Peste puţin timp Amy reveni şi începu să-i povestească tatălui ei tot ce se petrecuse la Rodriganda şi ce-a urmat după aceea.

Lordul o asculta cu multă atenţie. Ceea ce auzea i se părea un roman de senzaţie şi-l punea pe gânduri. Amy era unicul lui copil şi spera s-o vadă fericită la casa ei. Şi acum îi spunea aşa, netam-nesam, că e îndrăgostită de un bandit spaniol...

După ce termină de povestit, fata aşteptă zadarnic răspunsul. Lordul începu să se plimbe prin cameră fără să spună un cuvânt. Deodată se opri în faţa ei şi-i zise cu glas blajin:

— Amy, fetiţa mea iubită, până acum mi-ai făcut numai bucurii, dar astăzi e pentru mine întâia oară când îmi aduci o mare supărare.

Ea se atârnă de gâtul lui, îl sărută şi căută să-l îmbuneze:

— Iartă-mă, tată, dar Dumnezeu a sădit iubirea aceasta în inima mea şi nu pot renunţa la ea.

— Şi tu crezi tot ce ţi-a povestit acel Mariano?

— Da, cred fără cea mai mică şovăială.

— Poţi tu iubi cu adevărat pe un... copil adoptat de căpetenia unor bandiţi?

— Îl iubesc atât de mult încât fără el aş fi cea mai nenorocită fiinţă de pe lume, răspunse ea privindu-l în ochi rugător.

— Şi la mine, tatăl tău, nu te-ai gândit o clipă măcar? întrebă el mâhnit.

— Ba da, m-am gândit şi la tine.

— Totuşi vrei să te căsătoreşti cu un aventurier...

Fata făcu un pas spre el şi-l întrebă hotărâtă:

— Tată, tu nu vrei să-ţi vezi copila fericită?

— Desigur. Tocmai de aceea mă doare sufletul că-ţi ştiu inima încătuşată în chip nedemn.

— Caută să-l cunoşti şi tu pe Mariano şi dacă vei găsi că e nedemn de mine, te voi asculta şi voi renunţa pentru totdeauna la el.

Era atâta convingere în glasul ei încât lordul se simţi emoţionat.

— Bine, copila mea, voi încerca. Acum du-te şi odihneşte-te după călătoria aceasta obositoare, eu voi chibzui ce e de făcut.

O sărută cu dragoste părintească şi se aşeză la birou, prefăcându-se că vrea să lucreze. Însă cum ieşi Amy pe uşă, se sculă din fotoliu şi începu să se plimbe îngândurat prin cameră. În cele din urmă păru să ia o hotărâre. „Nu e decât un singur om de la care pot cere un sfat: acesta e doctorul Sternau. Din câte am auzit despre el, e un om pe al cărui cuvânt pot să mă bazez”, îşi zise lordul.

Sună servitorul şi ceru să-i aducă pălăria şi bastonul, apoi ieşi în stradă.

Ajuns la hotel, întrebă de doctor.

— E în camera lui, îi răspunse hotelierul, vreţi să-i vorbiţi? Mă duc să-l anunţ. Cine să-i spun că-l caută?

— Un domn care doreşte să-i vorbească între patru ochi.

Sternau se miră auzind că-l caută cineva; de-abia sosise şi nu cunoştea pe nimeni în oraş. Îl pofti însă sus.

Când cei doi bărbaţi fură faţă în faţă se măsurară din priviri. Medicul îşi dădu repede seama că cel ce venise la el nu era un om de rând, iar lordul simţi imediat o vie simpatie pentru tânărul acesta voinic cu chipul energic.

— Aţi dorit să-mi vorbiţi? întrebă doctorul într-o spaniolă perfectă.

— Da. Numele meu e Dryden.

Sternau păru surprins.

— Dryden? Nu cumva sunteţi lordul Dryden, tatăl...

— Aşa e, eu sunt;

— Vă rog, luaţi loc. Nu mă aşteptam la vizita dumneavoastră.

— Totuşi, cred că bănuiţi motivul.

— Poate, răspunse acesta cu o uşoară înclinare a capului.

— Daţi-mi voie mai întâi să vă mulţumesc, domnule doctor, pentru amabilitatea şi atenţia pe care aţi avut-o faţă de fiica mea.

— Mă rog... n-am făcut altceva decât ceea ce ar fi făcut orice om bine crescut în locul meu.

— Şi-acum, permiteţi-mi să vă vorbesc într-o chestiune cât se poate de serioasă.

Sternau crezu de cuviinţă să i-o ia înainte.

— Vreţi să spuneţi despre prietenul care e cu mine?

— Da. Mai bine zis despre relaţiile dintre tânărul acesta şi fiica mea.

— Miss Amy v-a şi spus?...

— Da. Nici nu mă aşteptam altfel de la ea. E obişnuită de mică să-mi încredinţeze toate tainele ei. Cunoaşteţi situaţia acestui prieten al dumneavoastră, domnule doctor?

— Da.

— Amy mi-a povestit un adevărat roman despre viaţa lui trecută şi prezentă.

— Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, sir Dryden, îl întrerupse doctorul. M-aţi întrebat clacă ştiu ceva despre situaţia prietenului meu. Am spus „da”, crezând că vă referiţi la situaţia lui actuală. E ― pe scurt ― un copil crescut printre bandiţi care n-are pe nimeni şi nimic în lumea asta largă. Atât e tot ce vă pot spune despre el.

Lordul Dryden se uită la Sternau întrebător.

— Dar copilul acesta crescut de bandiţi are şi un viitor?

— Probabil.

— Ce fel de viitor?

Medicul înălţă din umeri. Nu-l cunoştea pe lord şi nu putea şti cu ce anume gânduri venise, de aceea trebuia să fie prudent.

— Eşti o fire închisă, doctore, zise englezul zâmbind. Te rog însă să iei în seamă că-mi iubesc enorm copila şi vreau s-o văd fericită. Cum îmi pot închipui că fericirea ei stă în căsătoria cu un om despre care nu ştiu altceva nimic decât că a fost un bandit?

— Mă rog, sir, Mariano n-a fost bandit.

— Bine, să zicem. Înţelegi totuşi dorinţa mea de a afla ceva mai mult despre acest Mariano. Şi fiindcă din cele auzite despre dumneata te cred un om de onoare, am venit să te rog să-mi dai câteva lămuriri.

Cuvintele acestea fuseseră spuse cu atâta gravitate, încât Sternau se simţi învins.

— Bine, milord, zise el, întreabă şi-ţi voi răspunde tot ce ştiu.

— Se presupune că Mariano ar fi copilul răpit al contelui Manuel de Rodriganda?

— Da. Eu am fost primul care am avut această bănuială.

— Vrei să-mi spui şi mie motivele care te-au făcut să ai această bănuială?

— Dacă timpul îţi îngăduie, îţi voi povesti pe larg toate întâmplările prin care am trecut până la convingerea la care am ajuns, căci în momentul de faţă nu mai e o simplă bănuială.

— Te rog chiar s-o faci, timpul nu contează.

— Ascultă, aşadar.

După ce sfârşi, lordul sări în picioare.

— Dar asta e ceva extraordinar! strigă el. Sunt pe deplin convins de concluziile dumitale. Deci, să rezumăm: Contelui de Rodriganda i-a fost răpit un băiat. Răpirea s-a făcut cu ajutorul bandiţilor, care au ascuns copilul în peştera lor. Adevăratul bandit însă e Gasparino Cortejo.

— Nu mai încape nici o îndoială.

— Care a fost scopul răpirii? E foarte important de ştiut.

— Ca să-l pună pe fiul acestui Gasparino în locul băiatului.

— Foarte bine! Secretul a fost dezvăluit băiatului de către cerşetorul acela, Tito Sertano, care a bănuit că Mariano ar fi copilul răpit. Acesta a venit la Rodriganda, unde a fost recunoscut de Cortejo şi predat căpitanului de piraţi ca să-l înlăture din cale, dumneata l-ai salvat şi l-ai adus la Mexico. E sau nu e aşa?

— Da.

— Dar care e scopul venirii dumitale la Mexico?

— Mai întâi vreau să aflu dacă Maria Hermoyes ― care a adus copilul substituit ― mai trăieşte, de asemenea şi Pedro Arbellez, fost, pe timpul acela, arendaşul contelui Fernando. Şi-apoi nu trebuie să uiţi, milord, că eu nu cred deloc în moartea contelui Fernando. Fostul timonier şi actualul căpitan Unger spunea despre un prizonier cu numele de Fernando care a fost vândut ca sclav în Harar.

— Şi dumneata bănuieşti că prizonierul acela e contele Fernando.

— Da. Poate ţi se pare curios din partea mea, dar când te gândeşti de ce fel de mijloace se slujeşte Cortejo n-are să ţi se mai pară imposibil. Sunt ferm hotărât să deschid mormântul contelui şi să văd dacă trupul se află în sicriu.

— Îţi voi înlesni eu autorizaţia.

— Mulţumesc, dar n-am nevoie de autorizaţie, zise Sternau cu un gest de dispreţ.

— Te expui însă la mari primejdii! strigă lordul îngrijorat.

— Aş! Nu mă tem de ele! Ceea ce te-aş ruga însă, milord, e să-mi dai prilejul de a face cunoştinţă cu Pablo Cortejo.

— Foarte simplu, vrei să-l cunoşti?

— E foarte necesar.

— Bine. Frecventez cercurile unde vine din când în când şi el. Nu de mult voia... a, bine că mi-am adus aminte! Vrei să afli unde se găseşte acum Pedro Arbellez?

— Da, ţi-am spus doar adineauri.

— Pot să-ţi spun că Arbellez este acum arendaşul haciendei del Erina, în nordul ţării. Cortejo vroia să mă tragă pe sfoară. Insista să cumpăr moşia, deşi era lăsată prin testament lui Arbellez.

— Atunci, va trebui probabil să mă duc la hacienda.

— Dar de ce-ţi dai dumneata atâta interes în afacerea asta, doctore?

— Te rog să nu uiţi că soţia mea e contesa Roseta de Rodriganda şi Mariano mi-e cumnat.

— El ştie asta?

— În orice caz bănuieşte, de vorbit n-am vorbit încă cu el despre această chestiune. Am rugat-o şi pe miss Amy şi pe prietenul meu Unger să nu-i pomenească nimic despre asta, vreau să afle de-abia atunci când ne vom afla în faţa faptului împlinit. Cum putem afla fără să atragem atenţia unde e cavoul familiei Rodriganda?

— Am să aflu eu, dragul meu. O întrebare din partea mea n-ar mira pe nimeni.

— Mulţumesc, milord şi te rog să mă înştiinţezi imediat, deoarece...

Îşi curmă vorba, căci tisa se deschise şi Mariano apăru în prag.

— Când văzu un străin vru să se întoarcă, dar Sternau se ridică repede şi-i făcu semn să intre.

— Nu ne deranjezi deloc, dragul meu, zise el, apoi se întoarse spre lord adăugă: domnul acesta e senior Mariano, după care continuă prezentările: lordul Dryden, tatăl domnişoarei pe care am avut cinstea s-o însoţim.

Mariano se zăpăci de tot. Îşi reveni însă repede şi se înclină cu demnitate în faţa lordului.

— Tocmai vorbeam despre dumneata, îi zise acesta prietenos. Doream să te cunosc şi-mi pare bine că am ocazia; trebuie să-ţi mulţumesc pentru ajutorul oferit fiicei mele.

— Milord, ajutorul meu nu i-ar fi putut fi de mare folos domnişoarei, răspunse el zâmbind cu amărăciune. Sunt bolnav şi nu sunt în stare să fac pe cavalerul.

Dacă explicaţiile lui Sternau înlăturaseră întrucâtva ezitările lordului, vederea acestui tânăr frumos, dar atât de slăbit şi palid, trezi în sufletul său o milă adâncă. Îi ţinu mâna lui descărnată într-ale sale şi-i zise cu blândeţe:

— Ai într-adevăr mare nevoie de îngrijiri; crezi că te poţi îngriji aici, la hotel?

— Sper cel puţin, răspunse tânărul.

— Speri, dar speranţele cred că vor fi zadarnice. Un hotel mexican nu e ceea ce-i trebuie unui convalescent. De aceea te rog să primeşti ospitalitatea pe care ţi-o ofer în casa mea.

Mariano ridică privirile spre el. Un licăr de bucurie îi sclipi în ochi.

— Milord, murmură el, apoi trist, eu sunt un biet oropsit de soartă, nu pot îndrăzni să mă bucur de bunătatea d-voastră.

— Ba poţi foarte bine, dragul meu! Doctorul Sternau mi-a povestit câteva din nenorocirile dumitale, dar nu trebuie să te consideri oropsit de soartă. Eşti sărac, dar nu eşti vinovat cu nimic de asta. Primeşti?

Mariano se uită la doctor, apoi răspunse:

— N-aş vrea să mă despart de prietenul meu.

— Dar cine-ţi spune să te desparţi? strigă lordul. Domnul doctor va fi atât de bun să vină şi el, de asemenea şi domnul Unger; loc e, slavă Domnului, pentru toţi.

Doctorul se apropie de lord, îi întinse mâna cu multă căldură şi-i spuse râzând:

— Când te invită cineva cu atâta bunăvoinţă, ar fi o lipsă de tact din partea noastră să refuzăm.

Josefa Cortejo stătea întinsă pe un divan în camera ei şi fuma ţigară după ţigară, după cum e obiceiul femeilor mexicane. Gândurile ei rătăceau departe, la Alfonso, iubitul ei, care se afla acum în Spania; se temea să nu-i fure inima vreo spaniolă frumoasă şi să-l facă să-şi retragă cuvântul pe care i-l dăduse la plecare că se va căsători cu ea, deşi n-o iubea.

Pe când sufletul ei se zbuciuma astfel, intră Cortejo cu un plic în mână.

— Am primit o scrisoare de la fratele meu, zise el.

— Veste bună sau rea? întrebă ea smulgându-i cu nerăbdare plicul.

— Hm! Şi bună şi rea. Alfonso a fost acum ceva timp în urmă în Germania.

— Ce-a căutat acolo?

— Pentru afurisitul ăla de doctor. Omul ăsta a venit în Spania numai spre nenorocirea noastră; e cel mai neînduplecat duşman pe care-l avem.

Josefa se încruntă cu dispreţ.

— Aş! N-avem de ce să ne temem de el!

— Ba avem. Din prima zi când a sosit la Rodriganda ne-a ghicit planurile şi ne-a pus beţe-n roate. E deştept al dracului şi-şi câştigă toate simpatiile. Parc-ar fi făcut legământ cu diavolul.

— Care o să vină într-o zi să-l ia! Ai auzit şi tu de neamţul care se află acum în oraş şi cutreieră saloanele aristocratice? Îl cheamă tot Sternau şi e musafirul ambasadorului englez. A fost ieri invitat chiar la masă la prezident. Un medic, un simplu medic... Zău, e ridicol.

— Sternau zici? Caramba! Să fie chiar el?

— M-am întrebat şi eu, dar cred că e numai o potrivire de nume. Carol Sternau de care te temi tu atât e acum în Germania, aşa că nu poate fi în acelaşi timp şi acolo şi aici.

Chipul lui Cortejo se întunecă.

— Crezi? întrebă el. Cine ţi-a spus că se află în Germania?

— Doar scrie unchiu-meu în ultima lui scrisoare.

— Aşa? Ia citeşte-o pe asta.

Josefa despături scrisoarea chiar atunci şi iată ce citi:

„Dragă frate,

De astă dată am să-ţi comunic lucruri importante. După cum ştii, doctorul Sternau ne-a scăpat printre degete. Îţi scrisesem că Alfonso nu l-a mai găsit la Paris; când a sosit el, plecase. Atunci Alfonso a pornit după el şi a putut afla doar locul unde se află. Ca să încerc ceva împotriva lui ar fi fost deocamdată o nesocotinţă. Între timp Sternau s-a căsătorit cu Roseta, apoi la câtva timp după nuntă a plecat în călătorie. Ştii ce şi-a pus în gând? Să-l caute pe Landola şi să i-l ia pe Mariano, tânărul care se dădea la Rodriganda drept locotenentul de Lautreville. De la Sternau te poţi aştepta la orice, sper însă că planurile-i vor fi dejucate.

Am trimis în toate porturile unde ştiu că se opreşte Landola câte un avertisment şi deoarece e posibil să vină şi la Mexico, îţi scriu şi ţie, ca să ştii. Acest Sternau trebuie neapărat înlăturat din drum, altminteri suntem pierduţi.

Şi acum, o veste bună şi îmbucurătoare. Alfonso e acum capul familiei Rodriganda şi ca să nu se stingă neamul trebuie să se însoare. Am şi ales o fată din cea mai înaltă societate a Spaniei, foarte bogată, tânără şi frumoasă. Îndată ce voi reuşi să pun la cale această căsătorie îţi voi comunica şi ţie.

Fratele tău

Gasparino Cortejo.

La ultimele rânduri ale scrisorii Josefa se îngălbeni; când termină de citit scrâşni din dinţi, făcu hârtia mototol, o azvârli jos şi începu s-o calce în picioare.

— Aşa am să le fac şi lor, dacă Alfonso nu se ţine de promisiune! răcni ea. O să-i zdrobesc, o să-i fac praf...!

În furia ei era şi mai urâtă şi mai respingătoare.

Tatăl îi puse mâna pe cap şi căută s-o liniştească.

— Stai, draga mea, că n-au ajuns lucrurile până acolo, zise el.

— Da, făcu ea ridicând cu trufie capul, n-au ajuns şi nici nu vor ajunge! Dar numai gândul că ar putea face aşa ceva, e o trădare faţă de mine.

— Deloc.

— Cum? Poate vrei să îi iei apărarea?

— Lui Gasparino da, nu însă şi lui Alfonso. Gasparino habar n-are de proiectul vostru, aşa că degeaba te superi pe el.

— Atunci cu atât mai vinovat e Alfonso, un trădător, un nemernic care nu se ţine de cuvânt! Vreau să ajung contesă de Rodriganda şi ce vreau eu trebuie să fie, nimic nu mă poate împiedica, nimic, înţelegi tu?...

Stătea ca o „furie” în faţa tatălui ei, care răspunse însă cât se poate de calm:

— Bine, îi voi scrie lui Gasparino.

— Scrie-i numaidecât şi insistă să-ţi răspundă fără nici o întârziere.

— Şi dacă zice „nu”?

— E pierdut, îţi jur!

— Josefa, e fratele meu!

— Tocmai de aceea trebuie să fie de acord şi e cu atât mai vinovat dacă n-o va face. Ştii doar bine că testamentul e în mâinile mele.

— N-ai să te foloseşti de el împotriva lor!

Ea rânji ca o fiară şi zise oprindu-se în faţa lui:

— Ştii că ai haz? Fratele tău are un băiat şi tu o fată. Toţi suntem nişte pungaşi, nişte bandiţi, ba am devenit şi ucigaşi, numai ca să punem stăpânire pe averea Rodrigandei. Şi-acum vrei s-o stăpânească numai feciorul său, iar fata ta să rămână pe drumuri? Nu, tată, averea trebuie să fie a amândurora. Dacă el e conte, eu vreau să fiu contesă şi ideea asta nu mi-o poate scoate nimeni din cap!

Cortejo găsi că e mai bine s-o lase în pace, să n-o contrazică.

— Foarte bine, numai că nu-i acum momentul să ne batem capul cu de alde-astea. Avem altele mai importante de discutat.

— Zău? Ce găseşti tu mai important? întrebă ea bosumflată.

— Chestia cu Sternau.

— Aha! exclamă zgripţuroaica, aducându-şi aminte de prima parte a scrisorii. Vrei să zici netrebnicul ăla de doctor, care a plecat să-l caute pe Landola? Vă e vouă frică de-un om ca el? Sunteţi caraghioşi, zău aşa!

— Nemţălăii ăştia sunt încăpăţânaţi şi energici. Când şi-au pus ceva în gând nu se lasă cu una cu două.

— Şi tu crezi că Sternau care se află acum aici e unul şi acelaşi?

— Sunt aproape sigur.

— Ar trebui să ne convingem..

— Cum? Nu-l putem întreba pe lordul Dryden.

— Nu, dar lasă pe mine! Chicoti ea. Voi obţine o invitaţie la ceai şi voi avea prilejul să-l văd.

— Ştii cum arată?

— Da. E înalt şi voinic, un fel de uriaş, după cum am auzit.

— Aşa mi l-a descris şi Gasparino într-o scrisoare.

— Asta nu înseamnă nimic, s-ar putea să fie frate cu celălalt, sau văr. Voi căuta însă să obţin o invitaţie la lordul Dryden, pe urmă vom vedea noi ce-o mai fi!

Sternau se aştepta la o întâlnire cu aceşti ticăloşi. Nu se putea ca numele lui să nu fie cunoscut de Pablo Cortejo şi ca acesta să nu caute să-l cunoască personal. Aflase că administratorul averii contelui de Rodriganda pătrunsese şi în cercurile mai înalte, aşa că era cu neputinţă să nu dea într-o bună zi ochii cu el.

Capitolul V – „Stăpânitorul stâncilor”

 Trecuse o săptămână de la sosirea lui Sternau în Mexico când, într-o dimineaţă, lordul veni să-l poftească la o plimbare călare, după cum făcea în fiecare zi. Ieşiră afară din oraş pe câmp şi la întoarcere, făcând un ocol, lordul îi arătă o împrejmuire de zid şi-i zise:

— Acesta e cimitirul. În sfârşit, pot să-ţi dau o informaţie pe care mi-ai cerut-o.

— În privinţa cavoului familiei Rodriganda?

— Da.

— Se ridicară amândoi în şa şi Dryden îi arătă un monument.

— Acela cu stâlpi corintici?

— Chiar aşa. E mormântul în care zace contele Fernando de Rodriganda.

— Putem intra în cimitir?

— De ce nu? Porţile sunt deschise toată ziua. Descălecară, legară caii şi intrară. Dar, mai fiind şi altă lume, se plimbară un timp printre morminte, apoi se apropiară de cavou.

— Eşti sigur că aici e? întrebă doctorul.

— Da, uite că scrie şi pe mormânt.

— După cum văd, n-are să fie tocmai greu de pătruns înăuntru, şopti ca pentru sine doctorul.

— Când vrei să încerci? întrebă lordul.

— Chiar la noapte. Vrei să fii şi dumneata de faţă?

— Mulţumesc, dar sunt reprezentantul unei naţiuni şi nu îmi este îngăduit să mă amestec în treburile altora.

Pe la miezul nopţii, trei inşi se apropiau tiptil de zidul cimitirului. Erau Sternau, Mariano şi Unger. Mariano se întremase atât de mult în ultimele zile, încât putuse veni şi el cu ceilalţi doi.

— Staţi puţin aici, le zise medicul, vreau să mă asigur mâi întâi dacă nu ne vede cineva.

Sări peste zidul cimitirului, se uită împrejur cu ochii lui ageri, apoi şopti peste zid:

— Puteţi veni.

Se îndreptară toţi trei spre cavou. Deschiseră grilajul şi coborâră înăuntru, după ce mai întâi deşurubară capacul care acoperea cavoul. Sternau, care mergea înainte, îi spuse lui Unger să ferească lumina ca să nu se observe de afară. La lumina felinarului văzură mai multe sicrie de metal. La cel dintâi scria pe capac: „Don Fernando, conte de Rodriganda y Sevilla, decedat în ziua de...”

Cu un gest, doctorul arătă sicriul fără să citească mai departe, apoi începu să deşurubeze capacul.

— Ce-o să vedem acum? şopti Mariano înfiorându-se.

— Trupul unchiului dumitale sau... poate nimic, răspunse Sternau.

— La ridicarea capacului, mâna medicului tremură şi-l scăpă din mână. Se auzi o bufnitură, care răsună lugubru în tăcerea cavoului.

— Ai zice că mortul nu îngăduie să-i tulburăm spiritul, murmură Mariano.

— N-are să se supere că vrem să ne convingem dacă s-a făcut un sacrilegiu cu trupul lui, răspunse acesta.

Apucă iar capacul, de astă dată cu mâna mai sigură, şi-l dădu la o parte. Unger însă lăsă lumina felinarului să cadă înăuntru şi ― ca la o comandă ― se priviră toţi trei unul pe altul.

— Sicriul e gol! zise Mariano.

— Întocmai după cum mi-am închipuit, răspunse medicul.

— N-a zăcut nimeni în el, adăugă Unger.

— Ba da, uite că se cunosc încă formele unui corp omenesc, zise Sternau.

— Aşadar, unchiul tot a murit! spuse Mariano îndurerat. Dar de ce i-au scos cadavrul din mormânt? întrebă el nedumerit.

— N-a fost un cadavru, ci un om viu; n-ar fi avut nici un sens să scoată un mort din mormânt. După cum există otrăvuri care să facă pe cineva să-şi piardă minţile, tot aşa există altele care să provoace o moarte aparentă.

— Atunci omul care a fost îmbarcat pe vasul lui Landola şi vândut ca sclav la Harar să fi fost într-adevăr don Fernando de Rodriganda?

— Nu mai încape îndoială. Acum să închidem sicriul la loc şi să nu lăsăm nici o urmă după noi, fu de părere doctorul.

Ieşiră apoi din cavou, săriră zidul şi se întoarseră acasă.

A doua zi dimineaţa, doctorul îl înştiinţă pe lordul Dryden despre rezultatul cercetărilor sale.

— Nu-mi vine să cred! zise el. Ce crimă îngrozitoare! Trebuie să înştiinţăm numaidecât autorităţile.

— N-ar folosi la nimic. Nu am nici o încredere în poliţia mexicană, răspunse medicul.

— O vom sili să-şi facă datoria.

— Ar fi inutil.

— Zău? Am să-ţi dovedesc eu că nu.

— Vei putea dovedi numai că lipseşte cadavrul, altceva nimic. Dacă a fost îngropat viu sau mort, unde e acum şi cine e autorul crimei nu se va putea şti.

— Dar bine, doctore, îngădui dumneata ca o astfel de nelegiuire să rămână nepedepsită? strigă indignat englezul.

— Nu va rămâne nepedepsită, fii pe pace! Nu o vom putea face însă decât după ce îl vom găsi pe don Fernando.

— Atunci ai de gând să te duci la Harar?

— Da. Mai întâi trebuie să vorbesc cu Pedro Arbellez sau cu Maria Hermoyes, dacă mai trăieşte. Cel mai bine ar fi să plecăm îndată, dar Mariano e încă prea slăbit pentru un drum atât de lung, călare.

— Şi, adăugă lordul zâmbind, trebuie să-i mai laşi cel puţin o săptămână căpitanului Unger ca să se perfecţioneze în arta călătoriei, fiindcă nu e lesne pentru un călăreţ neexperimentat să colinde câmpiile indiene.

La două zile de la întâmplarea aceasta, lordul Dryden fu invitat împreună cu doctorul Sternau la o serbare la care trebuia să vină şi Cortejo cu Josefa. Doctorul se grăbi să fie înaintea lor acolo.

Serbarea avea loc în casa unui om foarte bogat, un adevărat palat. După ce sărutară mâna doamnei gazde, medicul se despărţi de lordul Dryden şi-i spuse că-l aşteaptă în grădina de iarnă. Nu trecu mult şi acesta veni să-i spună că Josefa şi Cortejo sosiseră chiar atunci.

— Vrei să mă prezinţi, milord?

— Bine, vino să te prezint.

Intrară într-unui din saloane şi-l văzură pe Cortejo alături de fiică-sa stând de vorbă cu câţiva invitaţi.

— Domnul acela înalt şi slab e Cortejo, zise lordul.

— Ah, seamănă foarte bine cu frate-său.

— Şi doamna de lângă el e seniorita Josefa.

— Aceea cu chip de bufniţă?

— Da.

— Fata îmi face impresia să fie şi mai rea decât taică-său.

Se apropiară de grup. Cortejo era cu spatele la ei. La un moment dat întoarse capul şi, zărindu-l, îi spuse lordului:

— Ce plăcere să vă întâlnesc, milord! Aţi reflectat la propunerea mea?

— Care?

— Aceea cu hacienda del Erina.

Lordul încruntă din sprâncene.

— Nu-mi place să discut despre afaceri în societate, răspunse el. De altfel, trebuie să ştiu sigur dacă hacienda este într-adevăr proprietatea contelui de Rodriganda.

— Bineînţeles că e!

— Şi dumneata ai dreptul s-o vinzi?

— Da.

— Am auzit că a fost lăsată prin testament arendaşului ei.

— Nu-i adevărat, milord, zvonuri neroade...

— Bine, o să mă conving eu în curând.

— Cum?

— Printr-un prieten de-al meu care pleacă zilele acestea acolo. Îmi dai voie să ţi-l prezint?

Cortejo şi Josefa se întoarseră brusc spre Sternau, care stătea mai la o parte.

— Domnul acesta e prietenul meu, doctorul Sternau, zise lordul arătând spre german.

Cortejo îl măsură o clipă cu ochii pe doctor, apoi zise cu amabilitate:

— E o mare cinste pentru mine, domnule doctor. Sunteţi, după cum am auzit, german?

— Da.

— Mie îmi sunt dragi germanii. Îmi daţi voie să vă prezint fiicei mele?

Sternau se înclină politicos, iar Josefa clătină din cap.

Îl poftiră apoi să ia loc cu ei pe o canapea şi-l supuseră unui adevărat interogatoriu.

— Lordul Dryden îmi spunea adineauri că vreţi să vă duceţi la hacienda del Erina, începu Cortejo.

— Probabil, răspunse scurt cel întrebat, nemulţumit că lordul îi trădase intenţiile.

— Aş putea să ştiu pentru ce?

— Fiindcă vreau să cunosc mai de aproape Mexicul şi obiceiurile ţării. Când a auzit lordul, m-a rugat să mă duc şi la hacienda del Erina, pe care intenţionează să o cumpere.

— Da? zise Cortejo mulţumit. Am acolo un arendaş foarte îndărătnic care susţine că hacienda e proprietatea lui. E ridicol! După cât înţeleg, călătoriţi mult.

— Aşa e.

— Sunteţi de invidiat, zise Josefa cu o amabilitate prefăcută. Un om liber pe acţiunile sale trebuie să se simtă foarte fericit. Ce aţi vizitat până acum?

— America, Africa şi o parte din Asia.

— Dar Europa?

— Acolo m-am născut, răspunse el zâmbind.

— Cunoaşteţi Franţa?

— Da.

— Poate şi Spania?

— Am fost şi pe-acolo.

Josefa schimbă o privire plină de înţeles cu tatăl ei.

— Spania e ţara noastră maternă, de care vorbim cu mai multă plăcere, adăugă ea. Aş putea să ştiu ce oraşe aţi vizitat în Spania?

— Am fost prea puţin în frumoasa dumneavoastră ţară, seniorita. Am fost chemat acolo ca să îngrijesc un bolnav, contele de Rodriganda.

— Rodriganda?! Ştiţi că acest conte are proprietăţi şi aici la noi şi că tata e administratorul lor?

Sternau se prefăcu peste măsură de mirat.

— Da? Nu ştiam, zise el şi rămase câteva clipe îngândurat, ca şi când ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva.

— Există şi în Rodriganda, urmă el apoi, un senior Cortejo; sunteţi rude?

— Da, mi-e frate.

— Îmi pare bine, senior. Pe domnul Gasparino l-am cunoscut foarte bine la castelul Rodriganda.

— Mă mir, fiindcă îl ştiu foarte puţin comunicativ.

— N-am observat. Aş putea spune chiar dimpotrivă, am fost deseori în contact amândoi.

Josefa îşi muşcă buzele. Înţelese ironia. Schimbă vorba.

— Bine ar fi fost, senior, dacă l-aţi fi putut salva pe bietul conte Manuel, zise ea cu o milă prefăcută.

— Aş fi dat orice s-o fi putut face, seniorita.

— Mi se pare că a murit într-un accident nenorocit, nu-i aşa?

— Aşa e, seniorita.

— Era şi în cuvintele acestea o ironie pe care Josefa şi Cortejo o înţeleseră foarte bine.

— Atunci o cunoaşteţi şi pe contesa Roseta, desigur?

— ... Deoarece acum este soţia mea. Sternau era convins că ştiau amândoi de căsătoria lui, deşi păreau cât se poate de surprinşi.

— Nu mai spune! exclamă Cortejo şi Josefa adăugă:

— E cu putinţă?

— După cum vedeţi, seniorita. Ştiu că diferenţa de clasă socială e foarte strictă în Spania, dar dragostea trece peste astfel de prejudecăţi. De altfel, căsătoria am făcut-o în Germania.

— Atunci contesa şi-a părăsit patria?

— Da.

— Şi contele Alfonso a încuviinţat acest lucru?

— În orice caz nu l-a împiedicat, după cum vedeţi. Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră pe contele Alfonso?

— Cum să nu-l cunoaştem? Doar a crescut aici în Mexic.

— Aşa e, uitasem.

— Ni se scrisese la un moment dat că contesa Roseta ar fi tare bolnavă.

— A fost, într-adevăr, dar acum e sănătoasă. A, vă rog să mă iertaţi, lordul îmi face semn, probabil vrea să mă prezinte cuiva.

Sternau se ridică şi Cortejo făcu la fel.

— E o mare plăcere pentru noi că am avut prilejul să cunoaştem pe cineva care a fost la Rodriganda, zise Cortejo. Vom avea cinstea să ne vizitaţi în timpul şederii dumneavoastră aici?

— Cu toată plăcerea, senior.

— Sau să venim noi odată la lordul Dryden să vă vedem? Din fericire sunt foarte bună prietenă cu miss Amy, adăugă Josefa.

— Mă rog... cu plăcere, răspunse doctorul şi se înclină, apoi plecă.

După ce dispăru din ochii lor, Josefa se uită la tatăl ei şi murmură cu ciudă:

— Caramba! El e!

— Nu poate fi altul, adăugă Cortejo.

— Te-ai uitat bine la el?

— Foarte bine. E un adversar de temut.

— De temut? zise ea privindu-l cu dispreţ. E într-adevăr un adversar care poate ţine piept oricărui bărbat, dar nu şi unei femei. Nu degeaba a venit el în Mexico, ci cu un scop anume. Trebuie cu orice preţ să dispară, deşi îmi pare rău de el, căci e un duşman demn de-a fi iubit.

— După cum văd, îţi place! Ce ţi-a venit să-i spui că ne vom duce să-l vizităm?

— Altfel crezi că am fi avut prilejul să-l descoasem? Nu vine el la noi, fii sigur!

— Ba are să vină, ai să vezi. Nu e omul căruia să-i fie frică să intre în bârlogul ursului. Aş da mult să ştiu ce caută aici în Mexico.

— Vom afla în curând, fiindcă am intenţia să ne ducem chiar mâine la el.

— Ce, eşti nebună? După ce te-a dat englezoaica afară?

— Când e vorba de ceva atât de important nu iau în seamă toate fleacurile.

— Du-te singură dacă vrei, eu nu merg.

— Aşa am să şi fac, răspunse ea dârz.

— Ai fi în stare?

— Ba bine că nu! Ştiu însă că vei veni şi tu. Trebuie să aflăm de la el ce are de gând, arma de care se va folosi împotriva noastră, în sfârşit, atât cât îl vom putea descoase fără să-şi dea seama, ca să ştim ce ne rămâne de făcut.

Pe când vorbeau ei, Dryden îl întrebă pe Sternau:

— Ei, cum îi găseşti?

— Un uliu şi o bufniţă, numai că bufniţa pare să aibă mai mult curaj şi energie decât uliul.

— Îi crezi deci capabili de ceea ce îi acuzăm?

— Chiar de mai mult. Aceşti Cortejo şi toată şleahta lor, se potrivesc de minune. Dar să nu ne stricăm dispoziţia gândindu-ne la ei, milord. Destul că-i vedem.

— Te-au invitat pe la ei?

— Da.

— Şi te vei duce?

— Dacă nu-mi vor lua-o ei înainte venind la mine?

— I-ai poftit d-ta?

— Nu, dar duduia zicea că e prietenă bună cu miss Amy.

Lordul înălţă din umeri şi tăcu. Toată seara doctorul se feri să se apropie de Cortejo şi Josefa.

A doua zi, înainte de amiază, feciorul veni să-i anunţe doctorului vizita domnului şi a domnişoarei Cortejo.

— Vă rugăm să ne iertaţi, senior Sternau, că vă deranjăm, dar Josefa ardea de nerăbdare să mai afle ceva de pe acasă. N-am primit de mult veşti de la ai noştri şi ne-am permis să vă vizităm atât de curând, zise spaniolul.

Medicul îi pofti să ia loc şi aşteptă interogatoriul, care începu imediat.

— Aţi debarcat la Veracruz, domnule doctor? întrebă Cortejo.

— Da.

— Probabil că aţi avut o scrisoare de recomandare pentru lordul Dryden.

— Am făcut cunoştinţă cu miss Amy la Rodriganda.

— Ah! făcu Josefa mirată, e o prietenă de-a Rosetei?

— Desigur.

— S-ar zice că la Rodriganda duceaţi o viaţă animată, senior!

— Dimpotrivă.

— Mă mir. Spuneaţi că era şi miss Amy şi un locotenent francez, după cum ni s-a scris de-acolo, aşa că nu trăiaţi chiar atât de singuratici.

Sternau văzu că venise rândul lui Mariano.

— Totuşi, era foarte monoton, răspunse el cu răceală.

— L-aţi cunoscut şi pe ofiţer, nu-i aşa?

— Da.

— Nu v-aduceţi aminte cum îl chema?

— Se numea Alfred de Lautreville.

— A stat mult la Rodriganda?

— Numai câteva zile.

— Şi apoi s-a întors în Franţa?

— Hm, a plecat fără să spună unde, seniorita.

Josefa înţelese că apucase pe o cale greşită. Nu-i spunea nici un neadevăr, dar nici ceea ce vroia ea să afle. Tocmai vroia să-i pună o altă întrebare, când Unger intră pe uşă. Lui Sternau îi păru bine, avea astfel prilejul să iasă câteva minute din cameră, mai ales că Unger, ca marinar, vorbea binişor câteva limbi, printre care şi spaniola. Îl prezentă deci musafirilor şi sub un pretext oarecare ieşi scuzându-se.

Alergă la Dryden, unde-i găsi pe Amy şi Mariano şi le spuse grăbit:

— Vă confirm cele ce vă spuneam ieri. Cortejo şi Josefa sunt aici.

Lordul clătină din cap şi-l întrebă râzând:

— Şi i-ai lăsat singuri?

— Nu, Unger e cu ei. Am venit să-ţi fac o mare rugăminte, milord.

— Spune!

— Invită-i, te rog, la masă.

— Glumeşti? întrebă Dryden privindu-l mirat.

— Vorbesc foarte serios. Deşi văd că şi miss Amy se uită încruntată la mine, totuşi îmi menţin rugămintea.

— Dar pentru ce? Nemernicii aceştia îmi sunt atât de antipatici şi nesuferiţi, încât nici nu vreau să-i văd în ochi.

— Vreau să văd ce impresie o să le facă Mariano.

— A, acum înţeleg! N-ai decât să-i iei cu d-ta.

— Nu, milord, vreau să fiţi şi dumneavoastră martori.

— Hm! E greu ce-mi ceri, dar fie, o să-ţi fac pe plac.

Doctorul plecă şi după câteva numite intră lordul la el. Se prefăcu mirat că vede musafiri la acesta, îi salută cu prietenie, stătu câteva momente de vorbă cu ei, apoi fiind ora dejunului, îi pofti la masă.

Trecură în sufragerie. Mariano nu venise încă. Începură să mănânce fără el. Sternau aşezase pe Cortejo şi Josefa astfel ca să nu-l poată zări imediat. De-abia când se aşeză pe scaun la locul lui, Cortejo băgă de seamă că a mai venit cineva la masă. Ridică în sus capul şi când îl văzu pe Mariano sări în sus şi strigă îngrozit:

— Contele Manuel!

Se îngălbenise la faţă ca un mort şi ochii aproape că-i ieşiră din orbite. Josefa se ridică şi ea în picioare şi holbă ochii la Mariano. În palatul contelui Fernando se afla un portret al contelui Manuel de pe vremea când era tânăr şi Mariano semăna leit cu portretul, ceea ce-o făcuse pe Josefa să se sperie de-a dreptul.

— Vă înşelaţi, zise medicul foarte calm. Domnul aceste nu e contele Manuel, ci locotenentul de Lautreville, despre care m-aţi întrebat ieri.

Încetul cu încetul Cortejo îşi veni în fire.

— Iertaţi-mă, vă rog, dar e o oarecare asemănare cu contele Manuel, care m-a făcut să uit anii care s-au scurs, zise el cu nepăsare, deşi glasul îi tremura.

— Şi m-ai speriat şi pe mine, adăugă Josefa.

— Zici că există o asemănare între locotenent şi contele Manuel? întrebă lordul.

— Da, din ce mă uit, văd mai bine că seamănă...

— Curios! O astfel de asemănare la două persoane de naţionalităţi diferite e într-adevăr de mirare. Ciudată coincidenţă, zise lordul şi schimbă discuţia.

Când Josefa şi Cortejo ajunseră acasă, acesta o întrebă:

— Vrei să-ţi spun acum adevărul?

— Care?

— Locotenentul ăsta e adevăratul conte Alfonso de Rodriganda.

— Văd şi eu.

— Cu siguranţă că Sternau e acela care l-a scăpat din mâinile lui Landola.

— Dar unde şi cum? Ce s-a ales de Landola şi de vasul lui?

— Nu ştiu.

— Doctorul pleacă peste trei zile la hacienda del Erina.

— Da, împreună cu locotenentul şi cu celălalt.

— Şi îi laşi tu să-ţi scape?

— Nici prin gând nu-mi trece!

— Cum crezi c-ai să faci?

— Nn ştiu încă. De altfel, astea nu sunt lucruri în care să se amestece femeile. Voi vedea eu!

Cortejo nu închise ochii toată noaptea. În cele din urmă păru să ia o hotărâre, căci se duse la grajd şi puse să i se înşeueze un cal. Cum se lumină de ziuă, porni călare spre nord şi când Josefa întrebă mai târziu de el i se spuse că a plecat pentru câteva zile din oraş.

— Cât crezi că o să lipseşti, doctore? întrebă ― la trei zile după aceasta ― lordul Dryden pe Sternau, gata de plecare, pe când îşi lua rămas bun de la el.

— În împrejurările de faţă nu se poate şti nimic hotărât. Vom căuta să ne întoarcem cât mai repede, răspunse el îngândurat.

— Nu cruţa caii, pasc destul pe întinsul câmpiilor. Mai ai vreo însărcinare pentru mine?

— Da, milord. Dacă se întâmplă să nu mă întorc curând, ai grijă, te rog, de vaporaşul şi de marinarii mei.

— Deşi nu cred că va fi nevoie, îţi făgăduiesc s-o fac. Umblă sănătos, doctore şi să vă întoarceţi cu bine!

Doctorul călătorea fără servitori sau călăuză şi deşi nu fusese niciodată până atunci în Mexic, harta după care se orienta îi fu de-ajuns ca să nu se rătăcească sau să se abată o singură dată măcar din drum. Unger şi Mariano se lăsau în nădejdea lui fără cea mai mică grijă.

Să mai fi fost vreo zi de drum până la hacienda lui Arbellez când Sternau zise deodată tovarăşilor săi:

— Nu întoarceţi capul nici la dreapta nici la stânga, dar uitaţi-vă pe furiş la tufişul acela de la marginea apei.

— De ce? întrebă Mariano.

— Un om stă la pândă şi calul e alături de el.

— Eu nu văd nimic.

— Nici eu, adăugă Unger.

— Cred şi eu! Se cere multă experienţă şi un ochi foarte ager ca să poţi deosebi din depărtare un om şi un cal într-un tufiş. Când veţi vedea că întind puşca faceţi şi voi la fel, dar nu trageţi până ce nu vă dau eu semnalul.

Când fură aproape de tufiş, doctorul desprinse puşca de la spate şi ochi într-acolo.

— Hei, domnule, ce cauţi dumneata pe jos, nu cumva ai pierdut ceva? strigă el.

— Ce te priveşte? răspunse un glas răguşit izbucnind într-un hohot de râs.

— Mă priveşte şi încă foarte mult. Ia poftim încoace, rogu-te, să te văd şi eu la faţă!

— Bine, vin, dacă-ţi face plăcere...

Tufele se dădură la o parte şi dintre ele se ivi un om îmbrăcat în haine făcute din piele de bivol. Chipul său păstra urmele obârşiei sale indiene, dar îmbrăcămintea era a vânătorilor de bivoli. Drept armă avea o puşcă şi un cuţit la brâu. Omul părea să nu ştie şi nici să nu fi ştiut vreodată ce e frica. Când ieşi din tufiş, calul îl urmă de la sine ca un căţeluş.

Străinul se uită cu ochi sfredelitori la cei trei călăreţi, apoi zise:

— Păreţi să fiţi oameni care au mai cutreierat preriile; v-aţi prefăcut la început că nu mă vedeţi, apoi aţi întins puştile asupră-mi toţi trei în acelaşi timp.

— Vezi că mi s-a părut ciudat să stea cineva ascuns în tufe pândind.

— Aşteptam.

— Pe cine?

— Nici eu nu ştiu, poate pe voi.

— Lasă gluma! zise Sternau încruntând sprâncenele. Fii ceva mai lămurit.

— Bine, o să vă spun, dar vreau mai întâi să aflu unde vă duceţi.

— La hacienda del Erina.

— Atunci pe voi vă aşteptam.

— S-ar zice că se ştie de venirea noastră şi te-au trimis ca să ne ieşi înainte, zise doctorul mirat.

— Cam aşa ceva. Am fost ieri în munţi, la vânătoare de bivoli şi am zărit la întoarcere urme. M-am luat după ele şi am surprins un grup de albi vorbind între ei. Astfel am aflat că vor să pună mâna pe trei călăreţi care vin din Mexico spre hacienda del Erina. Am pornit atunci la drum ca să le dau de ştire. Dacă voi sunteţi aceia, bine, dacă nu, aştept aici până când vor veni.

— Eşti un om de treabă, străinule, şi-ţi mulţumesc, zise Sternau strângându-i mâna. După cum stau lucrurile, pare să fim chiar noi cei aşteptaţi. Câţi oameni erau?

— Doisprezece.

— Hm... tare-aş avea chef să dau ochii cu ei, însă cred că e inutil să se vâre cineva de bunăvoie în primejdie.

— Aşa zic şi eu, spuse străinul cu ironie.

— Şi dumneata încotro te duci? întrebă doctorul.

— La hacienda. Vreţi să vă călăuzesc eu?

— De călăuză n-am avea trebuinţă, dar dacă-ţi face plăcere, hai!

Străinul încalecă şi porni alături de ei. Mergea aplecat peste coama calului, cum fac indienii ca să poată zări urmele şi Sternau văzu din toată făptura lui că e un om pe care se poate baza cineva.

Pe înserat, când fu vorba de găsit un loc de popas, străinul se dovedi atât de priceput şi de destoinic, încât doctorul înţelese că acesta nu era un om de rând. Mancă din merindele lor, fumă cu ei, dar când medicul îl îmbie cu un păhărel de rom, refuză categoric.

Din prevedere, ca să nu atragă atenţia, călătorii se feriră să facă foc şi statură de vorbă pe întuneric.

— Îi cunoşti pe oamenii de la hacienda del Erina? îl întrebă Sternau pe indian.

— Sigur că-i cunosc, răspunse el zâmbind.

— Cine sunt?

— Mai întâi, senior Arbellez, arendaşul. Pe urmă seniorita Emma, fata lui, seniora Hermoyes şi un vânător bolnav, rănit la cap. Mai sunt şi o mulţime de argaţi şi ciboleros.

— Dintre aceştia din urmă faci şi dumneata parte, nu-i aşa?

— Nu, senior, eu sunt un mexican liber, nu sunt sluga nimănui.

— Atunci eşti un mixtecaş şi trebuie să-l cunoşti pe căpetenia lor, Ucigătorul-de-bivoli?

— Da, îl cunosc, răspunse cu nepăsare străinul.

— Unde se află acum?

— Când ici, când colo, după cum îl mână Marele Spirit. Dar dumneata cum de-ai auzit de el?

— Numele lui a străbătut pretutindeni. Am auzit chiar dincolo de mare vorbindu-se despre el.

— O să-i pară bine când va afla. Cum să-ţi spun, senior, când vorbesc cu d-ta?

— Mă numesc Sternau, pe domnul acesta îl cheamă Mariano, iar pe celălalt Unger. Dar pe d-ta?

— Sunt un mixtecaş, ziceţi-mi aşa.

Aceasta fu toată discuţia, apoi se întinseră să doarmă. Rămase câte unul de veghe, schimbându-se pe rând şi când se lumină de ziuă porniră mai departe.

Pe la amiază zăriră o aşezare omenească.

— Acolo e hacienda del Erina, seniori, zise mixtecaşul arătând cu mâna clădirile; acum nu vă mai puteţi rătăci.

— Nu vii cu noi? îl întrebă doctorul.

— Nu, am drum prin pădure. Mergeţi sănătoşi.

Indianul dădu pinteni calului şi o luă la stânga. Cei trei călăreţi se apropiară de împrejmuirea conacului şi se opriră la poartă.

Un argat veni să-i întrebe ce doresc.

— Senior Arbellez e acasă? întrebă Sternau.

— Da.

— Du-te şi spune-i că i-au venit musafiri din Mexico.

— Sunteţi numai dumneavoastră sau mai vin şi alţii?

— Nu, numai noi trei.

— Bine. Atunci vă descui poarta să intraţi.

Argatul trase zăvorul şi-i lăsă să treacă. Descălecară, aruncară frâiele argatului ca să se ducă să adape caii şi când să urce treptele arendaşul le ieşi înainte. Întinse mâna mai întâi lui Sternau, apoi lui Mariano. Acesta ţinea însă capul întors, uitându-se după cai. Când se întoarse şi arendaşul îi văzu faţa, îşi trase mâna repede îndărăt scoase o exclamaţie de uimire.

— Caramba! Asta ce-o mai fi? Contele Manuel! Dar nu, nu se poate, contele e om bătrân... zise el şi-şi duse mâna la frunte.

Nu mai înţelegea nimic, asemănarea îl zăpăcise. Deodată privirile îi căzură asupra lui Unger.

— Voiga me Dios! Sfinte Dumnezeule, nu cumva sunt vrăjit? strigă el.

— Ce e, tată? se auzi în spatele lui o voce limpede de femeie.

— Vino încoace, copila mea, răspunse el. E o adevărată minune! Au venit trei domni, din care unul seamănă leit cu contele Manuel, iar celălalt cu logodnicul tău.

— Da, aşa e, răspunse ea zâmbind. Domnul acesta seamănă foarte bine cu sărmanul meu Antonio.

— Bine, o să lămurim noi asta. Fiţi bineveniţi seniori, vă rog să poftiţi în casă, le spuse arendaşul.

Îi duse în sufragerie, unde li se oferiră băuturi răcoritoare. Unger ridică paharul la gură, dar îl scăpă din mână. Ochii lui rămaseră aţintiţi la uşă, căci în prag apăruse un tânăr cu privirea rătăcită, palid la faţă, care se uita la străini fără să-i vadă.

Unger se apropie de el şi strigă cu glas îndurerat:

— Anton, Anton! Doamne, Doamne, nu mă recunoşti...?

— Eu am murit... m-au omorât... murmură bolnavul tânguitor.

Unger îşi lăsă braţele să-i cadă de-a lungul trupului şi îl întrebă mişcat pe arendaş:

— Senior, Arbellez, cine e omul acesta?

— E logodnicul fiicei mele; îl cheamă Anton Unger şi vânătorii l-au poreclit Săgeata-trăsnetului.

— Atunci el e! Frate, frăţioare, ce-i cu tine? strigă Unger şi-l cuprinse în braţe.

Dar tânărul îl privi cu nepăsare, murmurând:

— Eu am murit...! M-au omorât...!

— Ce are? De ce boală suferă? îl întrebă marinarul pe arendaş.

— E nebun, sărmanul! răspunse cu milă Arbellez.

— Nebun! O, Doamne! Cum mi-a fost dat să-l revăd... Şi marinarul se lăsă pe-un scaun, îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă de disperare.

Ceilalţi îl priveau în tăcere, impresionaţi de durerea lui. În cele din urmă, arendaşul îi puse mâna pe umăr şi-l întrebă blând:

— E-adevărat că eşti fratele lui Anton?

— Da, sunt fratele lui... suspină Unger.

— Atunci eşti marinar? Ne-a vorbit mult despre d-ta.

— Eu am murit!... M-au omorât!... se tânguia mereu nebunul.

Sternau nu-şi luase tot timpul ochii de la el.

— Din ce cauză şi-a pierdut minţile? întrebă el.

— Dintr-o lovitură în creştet, răspunse Arbellez.

— L-a consultat vreun medic?

— Da, mai de mult.

— Şi ce v-a spus?

— Că nu-i nici o nădejde de vindecare.

— Atunci e un cârpaci, un om care nu-şi cunoaşte meseria. Fii curajos Unger. Fratele tău nu e nebun şi sper că se va vindeca în curând. Şocul i-a pricinuit un fel de amnezie, care se poate vindeca.

— Adevărat, senior?! strigă cu bucurie Emma. Dumneavoastră sunteţi medic?

— Da, seniorita. Îndată ce voi cunoaşte cauzele bolii, vă voi putea spune sigur dacă îl pot face să-şi recapete memoria.

— O, atunci să vă povestim.

— Nu încă, seniorita. Deocamdată avem de discutat alte lucruri tot atât de importante.

Emma nu mai insistă şi ieşi cu bolnavul, să-l ducă în camera lui.

— Trebuie să fie într-adevăr foarte important ceea ce v-a adus aici, zise arendaşul presimţind că e vorba de ceva serios.

— Aşa şi e, senior.

— Ţinta călătoriei dumneavoastră a fost hacienda mea, după cum văd.

— Da.

— Şi aţi nimerit fără călăuză?

— Aproape. De-abia ieri ne-am întâlnit în drum cu un indian din neamul mixtecaş care ne-a însoţit până aici.

— Un mixtecaş? Atunci trebuie să fi fost Ucigătorul-de-bivoli.

— Cum? Să fi fost el? întrebă uimit doctorul. Dar nu purta nici un însemn care să arate că e căpetenia unui trib.

— Nu poartă niciodată aşa ceva; se îmbracă în haine de piele de bivol şi n-are alte arme decât o puşcă şi un cuţit la brâu.

— Adevărat, am băgat de seamă. Atunci am fost atâta timp în tovărăşia lui fără să ne spună cine e. Vom mai avea prilejul să-l vedem?

— Cred că da, deoarece se aţine prin împrejurimi. Veţi rămâne câtva timp la conac, nu-i aşa?

— Depinde de împrejurări. Ai timp să asculţi pentru ce am venit?

— După ce vă veţi odihni. Acum poftiţi în camerele care v-au fost pregătite, apoi vom sta de vorbă.

După ce-şi mai scutură praful de pe el Sternau ieşi în grădină. O văzu pe Emma stând pe o bancă alături de bolnav. Se apropie de ei şi fata începu să-i povestească întâmplarea din peştera comorilor şi pricina bolii logodnicului ei.

Medicul o asculta cu atenţie. Tot ce-i spunea îl interesa şi-i părea cât se poate de interesant nu numai din punctul de vedere al medicului.

— Aşadar, era şi Inimă-de-urs de faţă? întrebă el. L-aţi mai văzut de atunci la conac?

— Nu.

— Şi când te gândeşti că toate aceste nenorociri sunt din pricina unui nemernic ca Alfonso de Rodriganda! Dar îl vom învăţa noi minte şi va trebui să-şi primească pedeapsa pentru tot răul ce l-a făcut!

— O, senior, crezi că sărmanul meu Antonio se va vindeca? Fratele său mi-a spus adineauri că eşti un medic vestit şi că ai salvat şi pe soţia dumitale de la aceeaşi boală.

— Cel mai mare medic e Dumnezeu şi sper că se va îndura şi acum. Bolnavul este blând şi supus? Îl voi putea determina să vină cu mine?

— Da.

— Atunci mă voi duce chiar acum cu el în camera mea ca să-l examinez.

Sternau îl apucă pe bolnav de mână şi acesta se lăsă dus ca un copil. După ce-l examina multă vreme cu atenţie, veni în salon unde erau adunaţi toţi, aşteptând cu înfrigurare rezultatul.

— Vă aduc o veste bună, le spuse el zâmbind mulţumit. Sper să-l vindec pe domnul Unger şi încă foarte curând.

Cuvintele lui fură întâmpinate cu strigăte de bucurie.

— Lovitura a fost foarte puternică, urmă el, dar n-a sfărâmat ţeasta. Însă i-a fost afectată memoria, de aceea bolnavul nu-şi mai aduce aminte decât de clipa când a fost lovit. Ştie că lovitura i-a fost dată ca să-l ucidă şi crede că a murit. Trebuie să-i fac o trepanaţie ca să-i extrag cheagul de sânge care-i afectează memoria. Apoi creierul îi va funcţiona normal şi memoria îi va reveni imediat.

— Operaţia îi poate pune viaţa în pericol? întrebă îngrijorată Emma.

— Nu, dar va fi dureroasă. Dacă sunteţi de acord o voi face chiar mâine, instrumentele le port întotdeauna cu mine.

După cină se adunară în salon şi Sternau explică scopul venirii lor la hacienda. Cele povestite de Maria Hermoyes şi Arbellez îi confirmară bănuielile.

Operaţia fu hotărâtă pentru a doua zi. Doctorul îl rugă pe Unger şi pe Mariano să-l asiste şi nu primi pe nimeni altcineva în camera bolnavului. În toată casa domnea o tăcere adâncă şi toţi se rugau pentru salvarea tânărului. Din când în când se auzea câte un geamăt sau un ţipăt de durere, apoi se făcea din nou linişte. În sfârşit, Arbellez veni galben ca ceara în salon.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Emma tremurând toată.

— Doctorul are mari speranţe. Deocamdată însă bolnavul e leşinat. Trebuie să te duci să-l veghezi.

— Eu singură?

— Nu, cu mine. Când se va trezi din leşin nu trebuie să vadă în faţa lui decât figuri cunoscute.

Se îndreptară amândoi spre camera bolnavului; pe coridor se întâlniră cu fratele lui. Acesta era şi el tras la faţă şi ochii îi erau înecaţi în lacrimi. Când intrară la bolnav, doctorul stătea aplecat, asupra lui; îi lua pulsul.

— Va trece mult până când îşi va reveni? întrebă Emma.

— Vreo zece minute şi atunci ne vom da seama dacă i-a revenit memoria. S-aşteptăm şi să ne rugăm.

Minutele păreau veacuri. În sfârşit bolnavul făcu o uşoară mişcare cu mâna.

— Să nu vă speriaţi dacă-l veţi auzi scoţând un ţipăt; va crede că primeşte în cap lovitura.

Medicul nu se înşelase. Bolnavul îşi destinse deodată corpul şi rămase câteva secunde ţeapăn. Erau clipele în care memoria îi revenea. Scoase apoi un ţipăt atât de îngrozitor, încât Arbellez şi Emma se cutremurară. După ţipăt urmă un suspin adânc şi bolnavul deschise încet ochii.

Luni de zile ochii aceştia priviseră fără viaţă. Acum însă se părea că Anton Unger se deşteaptă dintr-un somn adânc. Se uită mai întâi drept în faţa lui, apoi la dreapta, pe urmă la stânga şi privirile i se opriră la Emma. Buzele lui murmurară atunci în şoaptă:

— Emma, Doamne, ce vis! Se făcea că Alfonso a venit după mine în peştera comorilor şi vroia să mă omoare... E-adevărat că eşti lângă mine?

— Da, Antonio, dragul meu, sunt lângă tine, zise ea mângâindu-i mâna.

Deodată Anton duse mâna la bandaj.

— Dar vezi că mă doare capul tocmai în locul unde m-a lovit. De ce sunt bandajat? întrebă el mirat.

— Eşti puţin rănit, dragule, răspunse ea cu blândeţe.

— Da, aşa e, simt şi eu. O să-mi povesteşti mai târziu de ce, acum aş vrea să dorm.

Închise ochii şi după respiraţia lui regulată se vedea că a şi aţipit.

Sternau ieşi din locul unde stătea ascuns plin de bucurie.

— Am reuşit! Dacă nu se vor ivi complicaţii şi temperatura nu i se va urca, va fi salvat! Du-te şi spune-le şi celorlalţi vestea cea bună, senior Arbellez, eu rămân cu seniorita să-l veghem pe bolnav.

Ziua şi noaptea trecură în linişte. Dis-de-dimineaţă însă conacul fu pus în picioare de vestea adusă de Ucigătorul-de-bivoli cum că s-ar plănui un atac asupra haciendei. Arbellez se înspăimântă.

— Trebuie să-l înştiinţez îndată pe domnul Sternau, zise el.

— Senior Sternau? întrebă indianul mirat. Nu e străinul acela voinic pe care l-am adus eu la conac? Ce amestec are el în afacerea asta?

— Ne poate sfătui ce e de făcut.

— El? Cine e omul acesta? întrebă indianul cu dispreţ.

— Un medic.

— Un medic de-al albilor. Cum ar putea da el un sfat căpeteniei mixtecaşilor?

— Nu ţie, ci mie. Să vă înţelegeţi voi între voi ce e de făcut.

— E o căpetenie a albilor care poate lua parte la o luptă cu duşmanul?

— E un om înţelept şi priceput. L-a operat ieri la cap pe Săgeata-trăsnetului şi l-a făcut să-şi recapete memoria.

Indianul rămase încremenit.

— Cum? Prietenul meu Săgeata-trăsnetului vorbeşte acum ca toţi oamenii?

— Da. Peste câteva zile va fi din nou sănătos ca mai înainte.

— Atunci seniorul Sternau e un doctor mare şi medic destoinic, dar nu poate fi şi un bun războinic. I-ai văzut armele?

— Da.

— Dar cum călăreşte ai văzut?

— Da, l-am zărit din depărtare venind.

— Stătea înfipt pe cal cum stau albii şi armele îi lucesc ca argintul, ceea ce nu-i e îngăduit unui războinic de seamă.

— Aşadar, nu vrei să te sfătuieşti cu el?

— Îţi sunt prieten şi am să te ascult, deşi ştiu că n-o să fie de nici un folos. Du-te şi cheamă-l!

Arbellez îi povesti doctorului părerea indianului, de aceea când intră la el medicul îi zise zâmbind:

— Am auzit că dumneata eşti Ucigătorul-de-bivoli, căpetenia mixtecaşilor, e adevărat?

— Da.

— Ce veste ne aduci?

— Ti-am spus când v-am adus încoace că am văzut doisprezece albi care vă pândeau ca să vă ucidă. Acum însă am văzut de trei ori pe atât, ei plănuiesc să atace conacul.

— I-ai spionat?

— Da.

— Şi ce spuneau?

— Că vor veni mâine noapte. Acum stau ascunşi în „Văgăuna tigrului”.

— Departe de aici?

— După măsura voastră, a albilor, vreun ceas de mers călare ori două pe jos.

— Ce fac acum?

— Mănâncă, beau şi dorm.

— Sunt tufişuri în văgăună?

— O pădure întreagă. E şi un pârâu. Stau cu toţii pe malul apei.

— Au rânduit santinele?

— Am văzut una la intrarea în văgăună şi alta la ieşire.

— Ce arme au?

— Puşti, cuţite şi pistoale.

— Vrei să mă duci acolo?

Indianul îl privi mirat.

— Pentru ce?

— Ca să-i văd şi eu.

— Nu e nevoie, i-am văzut eu. Ca s-ajungi până la ei trebuie să te târăşti prin pădure şi ţi-ai murdări hainele astea frumoase de pe d-ta, zise indianul privindu-l pe Sternau cu un zâmbet ironic, aproape batjocoritor. Şi-apoi, cine vrea să-i spioneze şi e prins e împuşcat pe loc.

— Ţi-e frică? râse medicul.

— Ucigătorul-de-bivoli nu ştie ce e frica! răspunse mixtecaşul cu mândrie. Te voi duce acolo, dar nu-ţi va putea ajuta cu nimic dacă de trei ori doisprezece albi se vor năpusti asupră-ţi.

— Bine, aşteaptă-mă puţin zise acesta şi se duse să se pregătească de drum.

— Doctorul ăsta o să moară! zise indianul cu nepăsare.

— O să ai tu grijă să-l aperi, răspunse grav Arbellez.

— Are gura mare şi mâna prea mică; vorbeşte mult şi n-are să facă nici o ispravă, încheie el şi se duse să privească nepăsător pe fereastră.

Peste puţin timp se întoarse şi Sternau.

— Acum putem merge, zise el când intră pe uşă.

Indianul întoarse capul. Rămase foarte impresionat văzându-l pe doctor îmbrăcat în portul de vânător al preriilor, cureaua puştii petrecută peste umăr, cu două pistoale, un pumnal şi un tomahawk la brâu. Aspectul lui era acum acela al unui adevărat războinic, ceea ce-l impresiona foarte mult pe indian. Porni înainte şi zise numai atât:

— Să mergem!

Şi fiindcă Sternau văzu că are pinteni la cizme, îl întrebă:

— Eşti călare?

— Da.

— Şi vrei să te duci călare la „Văgăuna tigrului”?

— Chiar aşa.

— Eu sunt de părere să mergem pe jos. Un om călare se poate furişa mai greu decât unul pe jos şi calul te poate da de gol, mai ales că nu vreau să lăsăm urme de copite în urma noastră.

Chipul mixtecaşului se însenină. Îşi dădu seama că doctorul are dreptate. Îşi lăsă deci calul să pască pe câmp şi porni la drum fără să privească înapoi. Numai o singură dată se opri şi-şi aruncă ochii la urmele rămase înapoia lor. Era o singură urmă, căci Sternau păşise exact pe urmele lui. Indianul încuviinţă din cap fără să mai spună nimic.

Drumul ducea prin păşuni întretăiate de întinderi nisipoase, peste coline, până la o pădure deasă ai cărei copaci aveau trunchiuri atât de groase încât un om se putea ascunde foarte bine după ele.

Mergeau de vreo două ceasuri neîntrerupte, când doctorul băgă de seamă că indianul călca mai cu băgare de seamă; înţelese că se apropiau de „Văgăuna tigrului”. Deodată mixtecaşul se opri şi-i şopti la ureche:

— Să nu faci gălăgie fiindcă s-ar putea să ne audă.

Germanul nu-i răspunse şi-l urmă în tăcere. Indianul se întinse deodată la pământ şi-i făcu semn să facă şi el la fel. Înaintară târându-se binişor până ce auziră glasuri omeneşti. Ajunseseră la marginea unei prăpăstii adânci, cu pereţii atât de abrupţi încât ar fi fost cu neputinţă să coboare cineva. Văgăuna avea o lungime de vreo opt sute de paşi şi o lăţime de vreo trei. În fundul ei şerpuia un pârâiaş şi pe mal stăteau culcaţi zece inşi bine înarmaţi. La intrare şi la ieşirea din văgăună păzea câte o santinelă.

Sternau văzuse totul dintr-o singură privire.

— Spuneai că sunt de trei ori doisprezece iar eu nu văd decât zece. Unde să fie ceilalţi?

— S-or fi dus să iscodească.

— Sau să jefuiască.

Doctorul ascultă atent ce vorbeau cei de jos. Trebuie că aceştia se simţeau foarte în siguranţă, altfel n-ar fi vorbit atât de tare.

— Şi cât ne-ar fi dat dacă puneam mâna pe ei? întrebă unul.

— Zece pesos de om. Doi nemţi şi un spaniol nu fac nici măcar atât, răspunse un altul.

Sternau înţelese că era vorba despre el şi tovarăşii lui.

— Au luat-o, ai dracului, pe alt drum.

— Şi ce dacă? Eu zic că-i mai bine că s-a întâmplat aşa, fiindcă acum o să prăduim conacul şi ne alegem cu mai mult. Bineînţeles, dacă reuşim să-l curăţăm pe neamţul ăla înalt şi pe spaniol, altfel n-am făcut nici o treabă.

— Cum zicea boierul că-i cheamă?

— Pe neamţ Sternau şi pe spaniol Lautreville sau cam aşa ceva.

— Om putea noi paradi hacienda? Am auzit că Arbellez ăsta are peste cincizeci de argaţi la curte.

— Tii! Da neghiob mai eşti! Îi luăm din oală.

Doctorul ştia acum mai mult decât îi trebuia. Nu-i plăcea să verse sânge de pomană, dar acum era vorba să stârpească nişte tâlhari şi ucigaşi. Luă încet puşca din spinare şi vru să tragă.

— Ce vrei să faci? îl întrebă îngrijorat indianul.

— Să-i împuşc, asta vreau.

— Pe toţi?

— Da.

Indianul crezu că are de-a face cu un nebun şi vru să se dea îndărăt, dar Sternau îi zise cu glas poruncitor.

— Stai! Nu cumva ţi-e frică! Eu sunt Matava-se, Stăpânitorul stâncilor. Bandiţii aceştia sunt acum în mâinile noastre şi nici unul din ei n-are să ne scape.

La numele de Matava-se, indianul vru să se ridice în picioare ca să i se închine cu respect, acesta însă îl opri cu un gest şi urmă:

— Acoperă ieşirea, ca să nu fugă vreunul. Zicând acestea, Sternau îndreptă puşca spre bandiţi, dar îşi luă seama.

— Vei vedea acum cum ştie Stăpânitorul stâncilor să-şi biruie duşmanii, zise el sărind în picioare şi scoţând un ţipăt prelung. Tâlharii ridicară capul.

— Eu sunt Sternau pe care-l căutaţi! le strigă el cu glas tunător.

Ecoul repetă cuvintele lui şi în acelaşi timp se auzi prima împuşcătură. Bandiţii puseră mâna pe arme, doctorul însă se lăsase la pământ şi împreună cu Ucigătorul-de-bivoli trăgeau fără întrerupere.

Până să se dezmeticească bandiţii, şase din ei zăceau la pământ. Ceilalţi trăgeau zadarnic în cei de sus, căci nici un glonte nu-i nimerea. Bandiţii rămaşi în viaţă văzându-şi tovarăşii morţi, înţeleseră că numai fuga i-ar putea salva. Dar cum se îndreptau spre ieşire, venea un glonţ şi-i culca la pământ. În curând nu mai rămaseră decât doi.

Pe unul îl doborî indianul, pe celălalt Sternau vru să-l cruţe şi-i strigă:

— Stai jos şi nu mişca! Altfel te-mpuşc ca pe un câine!

Omul nu se mai clinti.

— Du-te acum jos la el iar eu voi sta aici să-l păzesc, îi zise el indianului.

Acesta alergă la bandit şi-i puse vârful cuţitului în piept. Sternau coborî şi el şi se apropie de bandit.

— Scoală! îi porunci el.

Omul se ridică în picioare tremurând ca varga.

— Câţi aţi fost? îl întrebă doctorul.

— Treizeci şi şase, bâigui banditul.

— Unde sunt ceilalţi? Omul nu răspunse.

— Vorbeşte dacă ţi-e dragă viaţa!

— S-au dus la hacienda Vandacua.

— Pentru ce?

— Au ceva de vorbit cu boierul.

— Cine e acesta?

— Omul care ne-a poruncit să jefuim hacienda del Erina.

— Cum îl cheamă?

— Nu ştiu.

— Lasă că ştiu eu! Aţi venit călări?

— Da.

— Unde vă sunt caii?

— Pasc undeva aproape, într-o poiană.

— Cât e de-aici până la hacienda Vandacua?

— Vreo trei ceasuri de drum.

— Şi când au plecat oamenii?

— Acum un ceas.

— Când trebuie să se întoarcă?

— Diseară.

— Bine. Acum du-ne la poiana unde v-aţi lăsat caii.

Cu puşca întinsă, medicul se luă după bandit şi alese trei din cei mai buni cai, iar armele bandiţilor le îngrămădi în văgăună. Urcară banditul pe unul din cai, îl legară zdravăn, apoi Sternau apucă într-o mână căpăstrul calului pe care era banditul, iar cu cealaltă pe al lui şi porniră astfel la drum, trecând la pas prin pădure, în trap prin munţi şi la galop prin şes.

Mult se mai mirară cei de la hacienda când îi văzură venind. Doctorul alergă mai întâi să vadă ce-i face bolnavul. În vremea aceasta căpetenia mixtecaşilor povesti arendaşului şi celorlalţi aflaţi la conac cele petrecute.

— Doctorul vostru e un om de mare ispravă printre vânătorii şi cercetătorii preriilor; i se zice Matava-se, adică „Stăpânitorul stâncilor”, încheie el.

Tocmai sfârşi indianul de povestit când apăru Sternau. Îi găsi pe toţi adunaţi în curte şi ascultând cu gura căscată la cele ce le povestea Ucigătorul-de-bivoli.

Pedro Arbellez îi strânse mâna şi-i zise emoţionat:

— Senior, dumneata eşti un judecător drept şi nu ştii ce-i zăbava când e vorba să-şi primească vinovaţii pedeapsa. Dar e bine aşa, fiindcă m-ai scăpat de un duşman îngrozitor.

— După cum am aflat, răspunse acesta, hacienda Vandacua e cale de vreo trei ceasuri călare de aici, e-adevărat?

— Da.

— Cum stai cu proprietarul?

— E cel mai înverşunat duşman pe care-l am.

— Mi-am închipuit eu. La el se află acum Pablo Cortejo, care a pus la cale atacul conacului ca să ne ucidă pe toţi câţi ne aflăm aici. Trebuie neapărat să ne ducem să-l prindem. Eu şi Mariano luăm cu noi douăzeci de argaţi de-ai dumitale şi dăm năvală peste el, iar Ucigătorul-de-bivoli cu alţi zece se va întoarce la văgăună s-aducă toţi caii care au mai rămas şi armele bandiţilor rămase acolo. Oamenii pe care îi mai ai rămân să apere conacul, căci nu se ştie ce se poate întâmpla. Eşti de acord cu planul meu?

— Nu se putea altul mai bun, spuse arendaşul, care avea o încredere oarbă în medic.

Peste puţin timp, amândouă cetele porniră la drum. Ucigătorul-de-bivoli avea treabă uşoară de făcut, nu tot aşa însă Sternau, căci trebuia procedat cu multă atenţie.

Cum trecură de hotarul moşiei se întâlniră cu un cibolero care venea dintr-acolo.

— Vii de la Vandacua? îl întrebă doctorul.

— Da, senior.

— Proprietarul e acasă?

— Da, joacă zaruri pe bani de argint.

— Cu cine?

— Cu un barosan venit de la oraş. Am uitat cum îl cheamă.

— Nu cumva Cortejo?

— Parc-aşa-i zice.

— Mai sunt şi alţi musafiri la Vandacua?

— Da, încă vreo douăzeci, care au sosit adineauri. Şi ăştia joacă, dar cu argaţii şi nu pe bani de argint.

Acum rămânea de văzut care ar fi cel mai bun mijloc de a-l prinde pe Cortejo.

Despre călcarea domiciliului nu putea fi vorba. Totuşi Sternau şi Mariano se hotărâră să se apropie de conac, apoi vor vedea ce mai e de făcut.

Mai aveau încă vreun sfert de ceas de drum când zăriră pe şes alergând în goana cailor câteva puncte negre.

Proprietarul haciendei le ieşi înainte şi zise zâmbind:

— A senior! Cu ce ocazie?

— Te rog să mă ierţi, senior, răspunse Sternau. Sunt străin de partea locului şi-l căutasem pe senior Cortejo la hacienda del Erina. Mi s-a spus însă că se află la dumneata şi am venit să-i vorbesc.

Apariţia germanului îl impresionase într-atât pe haciendero încât zâmbetul îi pieri de pe buze.

— Îmi pare rău, senior, dar Cortejo a plecat mai adineauri.

— Unde?

— Nu ştiu.

Sternau zâmbi. Era clar că omul acesta nu-şi va trăda prietenul. Rămânea doar să se convingă dacă într-adevăr Cortejo plecase, de aceea întrebă politicos:

— Ne îngăduiţi să ne odihnim puţin la conac?

— Cum să nu! Poftiţi!

Invitaţia era o dovadă că nemernicul nu se mai afla acolo.

— Cine erau călăreţii pe care i-am zărit mai adineauri? întrebă doctorul cu nepăsare.

— Quien sabe ― cine ştie! răspunse mexicanul dând din umeri.

Se vedea însă bine de pe faţa sa că, deşi ştia, n-ar fi spus pentru nimic în lume; de aceea Sternau întoarse calul şi zise numai atât:

— Rămâi sănătos, senior, o să aflăm noi şi fără d-ta!

O luară în direcţia în care-i văzură pierind pe călăreţi. Drumul ducea de-a dreptul la „Văgăuna tigrului”. Când ajunseră în pădure, trebuiră să meargă în pasul cailor, căci se putea întâmpla ca bandiţii să se fi ascuns după copaci şi să dea năvală peste ei. Ajunseră însă cu bine la intrarea văgăunei. Doctorul se opri să cerceteze urmele. Văzu că argaţii lui Arbellez fuseseră pe aci, dar mai găsi şi urmele bandiţilor, care trecuseră şi ei pe acolo. Se luară după ele şi ieşiră la şes. Era clar că tâlharii, în frunte cu Cortejo, se îndreptaseră spre orăşelul San Rosa.

— Acum înapoi la conac, fu de părere Sternau. Pentru câtva timp cel puţin suntem siguri că nu ne vor ataca. Le-am dat o lecţie ca să le treacă pofta.

— Am să fac o plângere, zise arendaşul.

— Crezi c-o să-ţi folosească la ceva? Mă îndoiesc. Ţara asta binecuvântată de Dumnezeu e totuşi una dintre cele mai nenorocite de pe pământ. Partidele se sfâşie între ele şi nu poţi găsi nicăieri dreptate. Cine o caută trebuie să şi-o facă singur. Acum să ne întoarcem acasă: încercarea bandiţilor a dat greş şi cred că ne vor lăsa în pace o bucată de vreme.

Pe înserate ajunseră la hacienda del Erina.

Capitolul VI – Juarez

Cortejo fusese într-adevăr la hacienda învecinată. Ca să-şi atingă scopul urmărit de el luase în solda lui o armată din bandele de tâlhari care cutreierau împrejurimile şi pe care o întâlnise din întâmplare. Oamenii avuseseră ordin să tabere asupra lui Sternau şi tovarăşii săi în drum şi să-i omoare. Cum însă planul nu reuşise deoarece aceştia fuseseră înştiinţaţi de Ucigătorul-de-bivoli şi o luaseră pe alt drum, bandiţii se hotărâseră să atace hacienda; de aceea poposiră la „Văgăuna tigrului” pe care unii din tâlhari o cunoşteau, aşteptând momentul prielnic pentru atac.

Cortejo găsi mai prejos de demnitatea lui să stea împreună cu bandiţii, de aceea se repezi la conacul unui prieten de-al lui care nu era departe de văgăună şi pe care-l ştia duşman neîmpăcat al lui Arbellez. Află aici că de la văgăună se auziseră împuşcături repetate şi alergase în goană să vadă ce s-a întâmplat. În vremea aceasta Ucigătorul-de-bivoli venise cu oamenii lui Arbellez şi ridicase armele şi caii.

Cortejo nu mai găsi decât cadavrele bandiţilor găurite de gloanţe. Sări îngrozit de pe cal şi se apucă să cerceteze văgăuna.

— Aici n-a fost altcineva decât oamenii de la hacienda del Erina, zise el tovarăşilor săi. Au aflat de planul nostru şi ne-au ucis oamenii. Să mergem acum să ne luăm caii.

Dar când ajunseră la locul unde-i lăsaseră, nu-i mai găsiră.

— Ni i-au luat! strigă el turbat de furie. Au ştiut că suntem aici şi se vor întoarce. Să fugim cât mai e timp, altfel dau de noi şi ne ucid.

— Să plecăm fără să ne răzbunăm? strigă unul din bandiţi fierbând de furie.

— Ne vom răzbuna, fiţi pe pace, îi potoli Cortejo. Mai întâi însă trebuie să vedem cum şi în ce fel.

— Şi încotro mergem acum?

— Acolo unde vom fi deocamdată în siguranţă. La San Rosa.

— Fie şi aşa!

— Dar să n-o luăm pe drumul drept ca să nu ne urmărească şi să ne atace pe drum. Să facem un ocol.

— Bine, să-ţi facem pe plac; îţi punem însă o condiţie: să ne dai prilejul să ne răzbunăm tovarăşii ucişi.

— Vi-l voi da eu cu siguranţă.

Cortejo rosti aceste cuvinte fără să aibă habar cum se va putea ţine de cuvânt. Vedea bine că planurile îi erau acum cunoscute la conacul lui Arbellez şi că vor lua măsuri de apărare. Pentru un timp trebuia să stea deoparte şi să nu încerce nimic.

Făcură un ocol destul de mare şi când ajunseră aproape de San Rosa se întunecase de-a binelea. Caii îşi iuţiseră mersul simţind drum bătut sub copite. Din depărtare se vedeau lumini sclipind în întuneric. De-abia dădură de prima casă de la marginea oraşului şi un glas răstit le strigă:

— Cine-i acolo?

— Ce mai e şi asta? întrebă mirat Cortejo.

— Răspunde! zise şi mai răstit glasul.

— Dar dumneata cine eşti?

— Ce dracu’, n-ai înţeles încă? Sunt santinela, cine ai vrea să fiu?

— Santinela? Glumeşti pesemne. De când şi pentru ce se pun santinele aici? întrebă Cortejo şi mai mirat.

— O să vezi numaidecât că nu glumesc. Întreb încă o dată: cine eşti şi ce cauţi aici?

— Om bun, zise Cortejo râzând. Lasă-ne să ne vedem de drum.

Santinela scoase un fluieraş din buzunar şi se auzi un fluierat scurt.

— Ce faci, omule? întrebă Cortejo.

— Ai auzit doar, dau semnalul!

— Ia lasă fleacurile!

Şi spunând aceasta, Cortejo vru să-l împingă pe soldat la o parte. Acesta însă îi puse mâna în piept şi-i strigă:

— Înapoi, altfel trag! Stai şi-aşteaptă până vin oamenii noştri. San Rosa e sub stare de asediu.

— Ah! Şi de când?

— De acum două ceasuri.

— Din porunca cui?

— A lui senior Juarez.

La auzul acestui nume, bandiţii, care vroiau să treacă fără să le pese de santinelă, se dădură înapoi. Până şi Cortejo scoase o exclamaţie de mirare.

— Juarez! E aici în oraş? întrebă el îngrijorat.

— Doar ai auzit.

— Atunci e altceva. Mă supun. Uite că-ţi vin şi camarazii.

La semnalul dat de santinelă îi răspunsese un fluierat prelung şi câţiva inşi bine înarmaţi apărură aproape îndată.

— Ce e, Hermillo? întrebă conducătorul lor.

— Oamenii ăştia vor să intre în oraş.

— Cine sunt?

— Nu mi-au spus.

— Atunci să spună.

— Mă numesc Cortejo şi sunt din capitală. Mă întorceam spre casă şi am vrut să rămân peste noapte în oraş.

— Oamenii ăştia sunt tot cu d-ta?

— Da.

— Ce meserie ai?

— Sunt administratorul moşiilor contelui de Rodriganda.

— Aha, tot o lipitoare! Bine, vino după mine. Cuvintele acestea fură spuse pe un ton dispreţuitor.

— Parc-aş renunţa mai bine şi mi-aş vedea de drum, răspunse repede Cortejo, căruia nu-i convenea deloc situaţia actuală.

— O fi, dar nu se poate! Ai ajuns până la posturile noastre de avangardă şi nu mai poţi da înapoi; înainte, marş!

Cortejo n-avu încotro. Cine ştie ce greutate n-ar fi fost să dea pinteni calului şi să dispară în întuneric, dar Cortejo era fricos din fire şi nu îndrăzni s-o facă.

Intrară în orăşel, care era alcătuit numai din câteva case; acum însă domnea o mare animaţie şi pe la porţi se vedeau priponiţi cai ai căror călăreţi erau găzduiţi pe la locuitorii oraşului.

Trebuie să lămurim pe scurt cititorilor noştri situaţia politică a Mexicului de pe vremea aceea.

Benito Juarez a fost omul care a jucat un rol nefast în destinul nenorocitului împărat Maximilian. Mexicanul acesta, deşi nu era un geniu, poseda o judecată sănătoasă, o energie de fier, un foarte dezvoltat simţ al dreptăţii, hotărâre, dragoste de ţară şi alte calităţi necesare pentru a aduce un mare folos patriei sale.

Benito era indian de origine, se născuse la 21 martie 1806, în localitatea San Pedro din Sierra de Oaxaca şi din tinereţe avusese de luptat cu nevoile şi sărăcia. Reuşi totuşi să-şi termine studiile de drept şi să fie numit profesor la gimnaziul din Oaxaca, ceea ce pentru un indian, o „piele-roşie”, atât de dispreţuită pe atunci, era foarte mult.

Pe lângă slujba lui de profesor se îndeletnicea şi cu avocatura şi-şi căpătă în felul acesta o faimă de om priceput şi de o cinste exemplară. Datorită acestor două calităţi a fost ales în 1848 guvernator al statului Oaxaca şi până şi duşmanii lui trebuiră să recunoască competenţa sa în administrarea slujbei care-i fusese încredinţată de popor. Respectul de care se bucura printre concetăţenii săi era atât de mare, încât una din cele mai vechi familii de creoli, Mazo, îl primi în sânul ei, Juarez căsătorindu-se cu Margerita, o descendentă a acestei familii, deşi creolii au un dispreţ suveran pentru indieni.

Ca guvernator, aduse o mulţime de îmbunătăţiri provinciei Oaxaca, a cărei faimă străbătu toată ţara.

Exilat în 1853, de către adversarul său, prezidentul Santa Anna, plecă în Noul-Orleans, dar se înapoie în 1855 în ţară şi fu numit, sub preşedinţia lui Alvarez, ministru de justiţie. Când Alvarez îşi dădu demisia, Juarez plecă şi el, dar ulterior fu numit preşedinte al tribunalului suprem naţional de către Comonfort, iar după căderea acestuia, preşedinte de drept al ţării.

Prin aceasta, mult dispreţuitul indian obţinu nu numai cea mai înaltă demnitate în stat, dar moşteni de la predecesorii săi şi întreaga situaţie nenorocită a ţării, la care nu avea nici o vină şi al cărei părtaş nu fusese niciodată. Avu de luptat cu armatele şi flota Franţei; suferi de pe urma discordiei cu Spania şi Anglia; din pricina atitudinii ostile a Statelor Unite, a îndărătniciei şi duşmăniei adversarilor săi politici dinlăuntrul ţării, a bietului Maximilian de Austria care fu trimis de Napoleon al III-lea ca împărat al Mexicului.

Toate acestea erau probleme uriaşe. Le-a rezolvat el? Ce întrebare! Puteau fi ele rezolvate în cursul unei vieţi de om, în scurtul răstimp cât fusese preşedinte? Îşi dădu seama că un împărat trimis din graţia lui Napoleon nu putea dăinui în Mexic. Avea pentru Maximilian multă stimă şi compătimire, dar era un om de principii.

Juarez muri la 18 iulie 1872. Un istoric german a scris despre el:

„Benito Juarez e o figură importantă în istorie, deoarece a fost unul din descendenţii rasei indiene care a jucat un rol însemnat în dezvoltarea civilizaţiei ţării sale”.

Se ştia despre el că e şiret, îndrăzneţ şi cu sânge-rece, dar cu o voinţă neclintită şi o energie de fier, în stare să aducă rânduială în haosul şi tulburările care domneau în ţară.

Juarez fusese încartiruit în cea mai de seamă casă din San Rosa. Aci fu dus Cortejo cu oamenii săi. La poartă păzeau patru oameni înarmaţi până în dinţi.

Juarez stătea la masă înconjurat de statul său major. Indianul purta părul tăiat scurt, aşa că se vedea bine forma capului său masiv; era foarte simplu îmbrăcat, mai simplu decât ceilalţi, dar şi un străin putea să-şi dea seama îndată că are de-a face cu şeful şi stăpânul lor.

— Ce e? întrebă el scurt când îi văzu intrând.

— Oamenii aceştia au fost opriţi la intrarea în oraş de postul de gardă, răspunse şeful de pluton.

Privirile indianului se opriră scrutători la Cortejo.

— Cine eşti d-ta? îl întrebă el.

— Mă numesc Cortejo, sunt administratorul contelui de Rodriganda şi locuiesc în Mexic.

— Al bogatului spaniol Rodriganda, proprietarul haciendei del Erina? întrebă el după ce se gândi puţin.

— Da.

— Şi unde te duceai?

— Acasă.

— De unde vii?

— De la hacienda Vandacua.

— De ce ai fost acolo?

— Ca să-l văd pe haciendero.

— Ce treabă aveai cu el?

— Nici una, mi-e prieten şi mă duceam să-l văd. Juarez încruntă sprâncenele, apoi zise:

— A, ţi-e prieten?

— Da.

— Atunci nu eşti dintr-ai mei. Omul acesta e partizan de-al preşedintelui.

Cortejo se sperie. Preşedintele de pe atunci, Herrera, cutreiera ţara ca să-şi facă partizani şi distrugea fără milă pe cei ce nu erau de partea lui.

— Nu mi-am întrebat niciodată prietenul despre părerile sale politice, răspunse Cortejo vrând să pară nepăsător şi crezând că va reuşi astfel să-şi îmbunătăţească situaţia.

Se înşela însă.

Juarez îl fulgeră cu privirea şi rânji ca un dulău care îşi arată colţii.

— Nu cred. În împrejurările de faţă, când se întâlnesc doi mexicani nu vorbesc decât despre politică. De altfel, pare-mi-se că şi dumneata eşti un partizan de-al preşedintelui.

Ameninţarea din glasul indianului îl îngrozi pe spaniol. Zise încercând să se apere:

— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, senior. Eu nu m-am amestecat niciodată în politică.

— Atunci e şi mai rău. Trebuie să fiu prevăzător şi atâta timp cât nu voi fi convins de contrariu, te cred un spion.

— Vai de mine! exclamă Cortejo speriat. Nici prin gând nu mi-a trecut...

— Vom vedea noi. În orice caz, am tot dreptul să te suspectez. Drumul până la hacienda Vandacua e lung şi nu-l face cineva pentru plăcerea de a-şi vedea un prieten.

— Dar nici n-am ştiut că vă aflaţi în San Rosa!

— Atunci ai vrut s-o afli. Ori, nu cumva oraşul e în drum spre Mexico? Pentru ce ai făcut un astfel de ocol?

Cortejo nu ştia ce să răspundă.

— Taci? întrebă indianul. Bine. Deocamdată vei fi arestat şi mâine vom afla noi ce-i cu d-ta.

— Sunt nevinovat! strigă Cortejo.

— Cu atât mai bine pentru d-ta. Acum du-te!

În acel moment se auzi cineva de la masă zicând:

— Senior Juarez, mă crezi cu adevărat prieten? Individul care pusese întrebarea era un mexican înalt şi voinic; altfel sunt de obicei mexicanii, mărunţi de statură şi rareori graşi.

— Ce întrebare, senior Verdoja? Te-aş fi ales eu căpitanul gărzii mele personale? Dar de ce mă întrebi?

— Fiindcă aş vrea să te rog să dai crezare cuvintelor seniorului Cortejo.

Până atunci Cortejo nu se uitase mai atent la cei din jurul mesei, dar la auzul glasului apărătorului său se însenină şi frica îi pieri pe dată. Îl cunoştea bine pe Verdoja şi înţelese că de la el îi venea salvarea.

Verdoja nu era milionar, totuşi era proprietar cu stare. Avea în nordul ţării păşuni întinse şi pământul lui se învecina cu o moşie a contelui de Rodriganda. Pe moşia aceasta se aflau vechi mine de mercur şi Verdoja râvnea de mult la ele, însă contele nu vroise cu nici un preţ să i le vândă.

— Cum? Îl cunoşti? îl întrebă Juarez.

— Da.

— Şi crezi că nu poate fi primejdios?

— Dimpotrivă, mă pun chezaş pentru el.

Juarez îl privi lung pe Cortejo, apoi zise:

— Dacă-i aşa, poate să plece, dumneata eşti însă răspunzător dacă se va întâmpla ceva.

— De acord.

— Cine sunt persoanele care te însoţesc? îl întrebă Juarez pe Cortejo.

— Argaţii mei. Oameni de treabă care n-au cu nimeni nimic.

— Să iasă în curte şi să-şi facă o tabără pentru noapte, iar dumneata şezi cu noi la masă să mănânci. Treci lângă senior Verdoja. Ai auzit ce-a spus, nădăjduiesc că nu-l vei face de râs.

Îi făcură loc lui Cortejo la masă lângă Verdoja şi astfel spaniolul putu să se laude apoi că a mâncat alături de indianul Juarez, viitorul preşedinte al republicii mexicane şi omul care a fost în stare să smulgă de pe capul lui Maximilian coroana de împărat.

După ce terminară de mâncat, Juarez se ridică de pe scaun, semn că masa s-a sfârşit. Cortejo şi Verdoja ieşiră în stradă, unde puteau sta de vorbă mai în voie.

— Vei dormi la mine, îi zise Verdoja. Sper că nu-ţi va fi neplăcut să-ţi petreci noaptea în societatea mea.

— Îţi sunt chiar foarte recunoscător, senior Verdoja. Dacă nu erai dumneata tare mă tem că aş fi dormit cam prost în noaptea asta, răspunse Cortejo.

— Probabil. M-am mirat când am auzit că ai fost la hacienda Vandacua, fiindcă, fie vorba între noi, asta e şi ţinta călătoriei noastre.

Cortejo se înspăimântă grozav. Ştia că nu-i de glumit cu indianul şi că viaţa lui atârna de-un fir de păr.

— E cu putinţă? strigă el.

— N-ar fi trebuit să ţi-o spun, fiindcă e un secret până acum. Dar ce dracu ai căutat acolo? Pe cât ştiu, vecinul ăsta al dumneavoastră nu vă e prea binevoitor.

— S-au schimbat lucrurile, senior Verdoja.

— De când?

— De când hacienda del Erina nu mai e proprietatea noastră.

— Cum se poate?

— Pedro Arbellez a moştenit-o de la contele Fernando.

— Ia te uită domnule! Mie n-a vrut să mi-o vândă moşul şi lui i-o dă pe degeaba... Dar o să mai vorbim noi despre asta, acum poftim înăuntru.

Ajunseră la o casă a cărei uşă se deschise la apropierea lor, dar nu văzură pe nimeni. Gazda pregătise cina pe masă şi aşternuse patul.

— Eu o să mă culc în pat, iar dumitale o să-ţi întind hamacul ― nu te superi, nu-i aşa?

— Te rog să nu te deranjezi pentru mine, mă culc unde-o fi, răspunse cu modestie spaniolul.

— După cât am aflat, contele Alfonso, moştenitorul lui Fernando, se află în Spania. De când?

— De un an de zile.

— Şi dumneata administrezi mai departe averea contelui?

— Da.

— Bine stai! Mai pui şi dumneata ceva părăluţe la o parte, nu-i aşa? N-ar putea pica o afacere, ceva şi pentru mine, dragă Cortejo?

— Vrei să spui de afacerea cu minele de mercur? Hmm... acum am putea pune la cale mai bine lucrurile decât înainte. Dar ia spune-mi, rogu-te, ce caută Juarez la hacienda Vandacua?

— I-a pus gând rău proprietarului fiindcă l-a trădat.

— Cum?

— Nu pot să-ţi spun; atâta e însă sigur, că mâine pe vremea asta proprietarul haciendei Vandacua nu va mai fi printre cei vii. Juarez nu cunoaşte îndurare şi milă când e vorba de aşa ceva. De altfel, cu ocazia asta o să mă abat şi eu pe la hacienda del Erina.

— Da? întrebă mirat Cortejo.

— O parte din oamenii noştri au să fie încartiruiţi acolo şi o să fiu şi eu printre ei.

Spaniolul rămase multă vreme pe gânduri.

— La ce te gândeşti? îl întrebă în cele din urmă Verdoja.

— La minele de mercur, răspunse el zâmbind cu subînţeles.

— Vrei să le vinzi? zise repede Verdoja.

— Să vedem mai întâi cât dai.

— De, mult nu face; nu e pământ de păşune şi mie tocmai asta îmi trebuie.

— Ia nu te mai preface! Ne cunoaştem de multă vreme şi nu e nevoie să ne ascundem după deget. Hai, vorbeşte!

— După cum îţi spuneam adineauri, nu e loc de păşune ci numai văi şi dealuri cu râpe adânci unde nu poate creşte nimic, dar fiindcă se învecinează cu moşia mea, aş da poate vreo zece mii de pesos pe el.

Cortejo râse ironic.

— Te înşeli de zece mii de ori, senior, zise el.

— De ce vorbeşti aşa, Cortejo?

— Moşia a fost cumpărată de conte cu o sută de mii de pesos şi acum preţuieşte încă o dată pe-atât!

— Depinde...

— Dacă se adeveresc bănuielile că terenul conţine mercur şi alte minereuri, nu e plătită nici cu un milion, căci va aduce un venit de sute de mii de pesos.

— Cred că aiurezi.

— Deloc. Vorbesc însă despre ce-ar putea fi în viitor, deoarece ar fi nevoie de multe braţe de muncă.

— Presupunerile nu se plătesc cu bani peşin, dragă Cortejo, dumneata nu ştii?

— Ştiu foarte bine, de aceea nici nu-ţi vorbesc din egoism ci spre binele dumitale.

— Nu mai spune! De când mi-ai devenit aşa de binevoitor?

— De astă-seară. Dumneata mă cunoşti şi ştii că mă pricep la socoteli. Mi-ai făcut un mare bine; dacă nu erai d-ta, mâine poate aş fi fost împuşcat ca spion. De aceea, în afacerea cu pământul despre care e vorba, o să socotesc altfel decât ar trebui.

— Nu cumva vrei să mi-l dăruieşti? întrebă râzând Verdoja.

— Ai ghicit, răspunse foarte serios Cortejo.

— Ce-ai spus? întrebă Verdoja sărind drept în picioare.

— Ce-ai auzit: vreau să-ţi dăruiesc pământul.

Mexicanul, stând pe marginea patului, îşi aprinse o ţigară şi zise cu glas şovăielnic:

— Prostii!

— Ba e aşa precum ţi-am spus.

— Ascultă Cortejo, dacă te-aş crede pe cuvânt?

— Ai face foarte bine.

— Mi se pare că te-ai cam ţicnit... Vorbeşti fără să ştii ce spui.

— Ţi se pare.

— Ştii ce, Cortejo, nu-ţi bate joc de mine, zise Verdoja începând să se supere. Cine dăruieşte un astfel de pământ nu e în toate minţile.

— Fără un scop oarecare, cred şi eu.

— Aşadar, asta-i! Şi care anume?

— Mai nimic. Un serviciu pe care ţi l-aş cere în schimb.

— S-auzim! Sunt curios să aflu prin ce-aş merita o răsplată atât de mare.

— Hm... ne cunoaştem şi putem avea încredere unul în celălalt. Ştiu că eşti foarte puternic...

— Da, dar ce-are a face puterea mea fizică cu pământul lui Rodriganda?

— Ştii să mânuieşti spada şi eşti un bun ţintaş.

— Bineînţeles, chiar şi pumnalul.

— Vezi, tocmai ce-mi trebuie mie. Presupun că nu te-ai lăsat pe tânjală...

— Cred şi eu! râse Verdoja. Mulţi care s-au luptat cu mine au văzut pe dracu!.

— Cu atât mai bine. E vorba de nişte indivizi care îmi stau în cale.

— A, asta era, senior Cortejo? Vrei să devin ucigaş?

— Nici gând! Vreau numai să-ţi atrag atenţia asupra unor persoane cu care te poţi lua lesne la ceartă, restul ştii dumneata ce ai de făcut.

— Adică să-i provoc la duel şi să-i curăţ cu un glonţ ori cu o lovitură de spadă?

— În schimb ai primi de la mine minele de mercur, încheie simplu Cortejo.

— Zău? Dar pământul aparţine contelui Alfonso de Rodriganda.

— N-are a face, sunt sigur că o să se învoiască.

— Atunci doresc să-i întâlnesc pe indivizii de care vorbeai cât mai curând.

— Nimic mai uşor. Poate chiar mâine.

— Unde?

— La hacienda del Erina.

— Ei drace! Nu cumva o fi chiar bătrânul Arbellez?

— Nu el, ci musafirii lui şi trebuie să ştii că sunt vreo câţiva dintre ei pe care aş vrea să-i ştiu în rai, sau mai bine zis în fundul iadului.

— Cum îi cheamă?

— Mai întâi e unul, doctorul Sternau.

— Bine, o să-l ţin minte.

— Pe urmă un marinar german, Unger şi un spaniol care îşi zice Mariano sau poate Alfred de Lautreville.

— Aşadar, ăştia trei: Sternau, Unger şi Mariano sau Lautreville. Fii sigur că n-am să le uit numele. Să presupunem că mă iau la harţă cu ei şi rezultatul... terenul cu minele de mercur?

— Da.

— Cine-mi garantează că...?

— Cuvântul meu de onoare! îl întrerupse repede Cortejo.

— Hm... e şi asta o garanţie, dar nu destul de sigură. Dar ia spune, ce ai d-ta, în definitiv, cu oamenii ăştia? Te-au insultat?

— Da.

— Nu umbla cu fleacuri, Cortejo! Pentru o insultă răzbunată nu dăruieşte cineva o avere; trebuie să fie altceva la mijloc.

— Şi dacă ar fi, ce te priveşte pe d-ta?

— Bine zici, dar de ce nu-i înlături dumneata singur?

— Nu se poate, sunt în conflict cu Pedro Arbellez şi nu mă pot duce în casa lui.

— Pândeşte-i când pleacă de-acolo.

— N-am timp, sunt prea ocupat cu slujba. De altminteri, pentru asta sunt acum aici. Trebuie să-ţi spun că mi-am angajat o ceată de derbedei ca să...

— Pentru trei inşi? râse Verdoja.

— Râzi d-ta, dar ăştia trei au o sută de draci în ei.

— Câte treizeci şi trei de fiecare.

— Ei şi nu i-ai biruit?

— Nu. Mi-au omorât o parte din oameni şi dacă nu plecam din întâmplare la Vandacua cu ăştia pe care i-ai văzut cu mine, cine ştie ce păţeam...

— Caramba! Mă faci curios să le văd şi eu mutrele. Şi zii, ăştia sunt angajaţi de d-ta? Nu prea par să fie uşă de biserică.

— Cam aşa ceva.

— Ne-ar putea prinde bine mai târziu. Ştii ceva? Lasă-mi-i mie.

Lui Cortejo i se luă o piatră de pe inimă.

— Cu plăcere, răspunse el. Chiar că nu ştiam ce să fac cu ei. Sunt făcuţi foc şi pară pe străinii aceia şi nu vor să se lase până ce nu-şi vor fi răzbunat tovarăşii ucişi.

— Foarte bine, o să le dau eu prilejul. Mâine dimineaţă o să mă înţeleg eu cu ei. Dumneata te întorci în Mexico?

— Da.

— O să-ţi dau de ştire, după ce se va sfârşi afacerea.

— Pe urmă voi expedia şi eu în Spania actul de donaţie ca să-l semneze Alfonso. Dar ia spune-mi şi mie: cum ai de gând să procedezi cu cei trei indivizi?

— Nu pot să ştiu decât după ce voi vorbi cu ei. Acum te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă duc să-mi inspectez posturile. Juarez e foarte sever în privinţa asta şi dacă află că s-a comis o neglijenţă chiar şi de către un ofiţer, s-ar putea să-mi stea capul unde-mi stau picioarele.

Cortejo se întinse în hamac zâmbind mulţumit. Se putea întoarce liniştit acasă, convins că lăsase afacerea pe mâini bune. Îl ştia pe Verdoja brutal şi fără scrupule, care pentru un petec de pământ ca acela promis de el, ar fi fost în stare să omoare nu trei, ci douăzeci de inşi. De altfel, făgăduiala putea să rămână o simplă făgăduiala. Odată adversarii lui ucişi, va vedea el ce şi cum... Verdoja nu va îndrăzni să ceară pe cale legală preţul crimei sale, căci ar fi şi el pierdut.. În timp ce Cortejo se lăsa furat de gânduri, căpitanul se duse să-şi inspecteze posturile. Mintea lui însă nu era la ceea ce făcea, ci la discuţia pe care o avusese cu Cortejo.

„Pedeapsa unei insulte nu poate fi, îşi zicea el în sinea lui. Atunci ce? Preţul e mare. Pământul preţuieşte un milion, deci avantajul pe care l-ar avea Cortejo după moartea acestor trei indivizi trebuie să fie cu mult mai însemnat. Contele dăruieşte minele de mercur, deci averea trebuie să-i fie primejduită, cel puţin aşa par să stea lucrurile. Cine sunt aceştia trei? Un medic şi un marinar ― amândoi nemţi. Al treilea e spaniol. Îl cheamă Mariano sau Alfred de Lautreville. Sună cam ciudat... Ăsta din urmă pare să fie cu pricina.”

Şi pe când umbla prin întuneric de la un post la altul, îşi depăna mai departe firul gândurilor.

„Vorba e, o să se ţină Cortejo de cuvânt? Îl ştiu o puşlama şi jumătate. Ce-ar fi să-i trimit eu pe cei trei pe lumea cealaltă şi el să-mi tragă chiulul? S-au dus minele de mercur dracului şi eu rămân cu buzele umflate. De făcut nu i-aş putea face nimic. Dar l-ar lua şi pe el dracu, asta-i sigur. O să mai chibzuiesc eu peste noapte.”

Se întoarse la gazdă şi se culcă. A doua zi dimineaţa chemă oamenii şi-i întrebă în faţa lui Cortejo:

— Cine sunteţi voi, puişorilor?

— Păi... nu v-a spus domnul Cortejo? Îndrăzni unul care părea să fie şeful bandei. Nişte biete suflete care ne câştigăm şi noi pâinea cum putem.

— Atunci nu vă pasă în ce fel o câştigaţi? Vreţi să vă dau eu prilejul?

— Nu se poate, senior, suntem tocmiţi de senior Cortejo.

— Dumnealui v-a pasat în slujba mea.

— Aşa să fie, senior? întrebă omul.

— Întocmai, răspunse Cortejo.

— Nu e bine ce-ai făcut, senior! Noi suntem oameni liberi nu robi. Şi-apoi, ne-aţi promis că o să ne răzbunăm prietenii.

— Nu mai am timp să vă conduc, dar o va face domnul acesta în locul meu, îi răspunse Cortejo.

— Aşa e, întări Verdoja. Care din voi vrea să treacă în slujba mea mă va însoţi la hacienda.

— Cu lăncierii dumneavoastră?

— Nu, în urma lor. Conacul e împrejmuit cu zid?

— Da.

— Bine. Să vină unul din voi la miezul nopţii ― până atunci staţi ascunşi ― la partea dinspre miază-zi a zidului ca să-i spun ce aveţi de făcut.

— Păi, plata...?

— Vă voi da atât cât v-aţi tocmit cu senior Cortejo.

— Atunci ne-am înţeles. Când trebuie să pornim?

— Nu ştiu încă. Juarez n-a dat până acum nici un ordin.

Oamenii se îndepărtară. Nu toţi erau mulţumiţi de schimbarea care intervenise în situaţia lor.

Când Verdoja se înfăţişă înaintea lui Juarez, acesta îl trimise să i-l aducă pe Cortejo. Îl privi încruntat.

— Ştii dumneata cui îi datorezi viaţa? îl întrebă el.

— Ştiu. Aş fi murit însă nevinovat.

— Taci! Senior Verdoja a garantat pentru dumneata şi de-acum încolo. Vrei să te duci la Mexico?

— Da.

— Nu trebuie să se ştie acolo că am fost la San Rosa, dar se va afla prin d-ta, de aceea trebuie să rămâi cu noi.

— Voi şti să tac, senior.

Juarez făcu cu mâna un gest de dispreţ.

— Un alb nu poate păstra o taină, numai indianul ştie să-şi stăpânească limba. Albul se ţine de cuvânt doar atunci când a fost forţat prin jurământ.

— Voi jura, senior.

— Bine, jură.

Cortejo ridică mâna şi jură că nu va spune nimănui despre întâlnirea lui cu Juarez.

— Acum poţi pleca; ia-ţi şi oamenii cu d-ta, dar ia bine seama, dumneata eşti răspunzător pentru ei.

După câteva minute Cortejo ieşea din oraş însoţit de bandiţi, căci nu trebuie să ştie nimeni că au trecut pe seama lui Verdoja. Nu mai rămăseseră decât opt din ei, ceilalţi preferară să rămână în slujba lui Juarez. După ce se îndepărtară bine de San Rosa se despărţiră de Cortejo şi o luară pe alt drum spre hacienda del Erina.

În vremea aceasta, Juarez puse să se sune adunarea şi porni înconjurat de ofiţeri în fruntea oamenilor săi în goana cailor peste şes.

Erau pe-atunci timpuri grele pentru Mexic. Se despărţise de mult de ţara-mumă, Spania, şi-şi alesese un stăpânitor de sine stătător, totuşi n-avea destulă putere să se conducă singur. Venea un preşedinte care-l răsturnase pe celălalt, apoi altul, ales în aceleaşi condiţii, statul n-avea bani, funcţionari nedestoinici, oamenii n-aveau încredere unii în alţii, armata nedisciplinată, orice ofiţer vroia să poruncească, fiecare general năzuia să devină preşedinte de republică. Cel care apuca să vină la putere căuta să stoarcă ţara pe cât putea ştiind că puterea nu va ţine mult. Cine venea după el făcea acelaşi lucru, tot astfel şi guvernatorii provinciilor.

Pe urmă nu mai ştia nici un cetăţean de cine să asculte. Mai bine decât toţi o duceau arendaşii şi proprietarii care îşi aveau moşiile departe de oraş.

În mijlocul acestei debandade răsărise Juarez şi, deşi mai avea mult până să ajungă preşedinte, avea o influenţă atât de mare în stat, încât ajunsese să încheie tratate cu Statele Unite. Îl vedeai când ici, când colo că-şi câştigă partizani sau că răsplăteşte sau îi pedepseşte pe cei vinovaţi.

O astfel de ţintă avea şi călătoria lui de-acum la hacienda Vandacua.

Când lăncierii fuseseră zăriţi de la conac, oamenii haciendei se înspăimântară groaznic. Juarez descăleca şi intră în casă urmat de câţiva din ofiţerii săi.

— Ştii cine sunt? îl întrebă el pe haciendero, care tocmai stătea la masă.

— Nu.

— Eu sunt Juarez.

Omul păli şi strigă îngrozit:

— Sfântă Fecioară!

— N-o chema degeaba că nu-ţi poate fi de nici un ajutor, spuse Juarez aspru. Eşti partizan de-al lui Herrera?

— Nu, bolborosi moşierul.

— Nu minţi! tună Juarez. Eşti în corespondentă cu oamenii lui?

— Nu!

— Bine, o să mă conving eu numaidecât. Controlaţi!

Ultimul cuvânt fusese adresat ofiţerilor săi, care se apucară să percheziţioneze toată casa. După un timp unul din ofiţeri veni cu un teanc de scrisori şi-l întinse în tăcere indianului. Când haciendero văzu scrisorile se îngălbeni şi privirile lui se aţintiră la Juarez.

După ce acesta sfârşi de citit, se ridică de pe scaun şi întrebă:

— Scrisorile acestea ţi-au fost adresate ţie?

— Da, răspunse tremurând nefericitul.

— Şi ai răspuns la ele?

— Da, murmură el aproape în şoaptă.

— Atunci m-ai minţit adineauri. Eşti partizan al unui complot împotriva libertăţii poporului, îţi vei primi pedeapsa!

Zicând acestea scoase pistolul de la brâu, ochi şi trase. Omul căzu fulgerat la pământ, izbit drept în frunte.

Nevasta şi copiii mortului începură să ţipe, dar Juarez le zise răstit:

— Linişte! Şi voi sunteţi vinovaţi, dar vă iert. Imediat să părăsiţi casa! Moşia devine proprietatea statului. Luaţi-vă banii, ce aveţi mai de preţ şi plecaţi. Şi-acum, pieriţi din ochii mei!

— Putem să luăm mortul cu noi? întrebă femeia plângând.

— Da, hai, plecaţi!

După un ceas, când nu mai rămase nimeni la conac, Juarez dădu voie soldaţilor să pună mâna pe ce vroiau şi începu jefuirea conacului. Aceştia tăiară pe urmă câţiva berbeci, îi puseră în frigare şi începu ospăţul afară în curte.

Juarez rămase în casă, unde veni în curând şi Verdoja.

— Aşa trebuie să sfârşească toţi aceia care îşi trădează ţara! murmură încruntat indianul. Apoi aruncând o privire de tigru asupra ofiţerului îl întrebă:

— Îmi eşti cu adevărat credincios, Verdoja?

— Da, senior, o ştii doar... răspunse acesta calm.

— Bine... Vreau să-ţi încredinţez o misiune. Dumneata cunoşti provincia Chihuahua?

— Acolo m-am născut, senior şi moşia mea e chiar la hotarul ei.

— Şi mai bine. Te vei duce în capitala provinciei şi vei pune la cale nişte treburi în locul meu. Mai întâi însă mă vei însoţi la hacienda del Erina, pe urmă vei pleca într-acolo.

— Singur sau cu escorta militară?

— Vei lua cu dumneata un escadron, iar unul rămâne cu mine. Acum să mergem.

Când ajunseră la hacienda del Erina, găsiră poarta încuiată căci fuseseră văzuţi venind. Juarez bătu în poartă el însuşi.

— Cine-i acolo? întrebă Arbellez.

— Armata, deschideţi!

— Ce vreţi?

— La dracu! Deschideţi ori nu?

— Să deschid? îl întrebă încet arendaşul pe Sternau, care stătea împreună cu Unger şi cu Mariano în dosul porţii.

— Da, sunt numai vreo câţiva inşi, răspunse acesta.

După ce arendaşul deschise poarta, Juarez intră în curte şi privi cu ochi scăpărători la cei din fata lui.

— De ce n-aţi ascultat când v-am poruncit să deschideţi? tună el.

— Nu te cunoaştem, senior, răspunse Arbellez. Eşti dintr-aceia a cărui poruncă trebuie ascultată?

— Sunt Juarez. N-ai auzit încă de mine? Arbellez se înclină cuviincios.

— Cum să nu fi auzit, senior? Iertaţi că nu v-am deschis numaidecât. Poftiţi înăuntru şi fiţi bineveniţi în casa mea.

Îi duse pe Juarez şi pe Verdoja în salon şi-i pofti să ia loc.

Cu toată buna primire pe care le-o făcuse arendaşul, chipul indianului rămase întunecat.

— Ne-ai văzut venind? întrebă el.

— Da, senior, răspunse fără ocol Arbellez.

— Şi-ai văzut că suntem militari?

— Da.

— Şi cu toate acestea n-ai voit să ne deschizi. Purtarea dumitale merită o pedeapsă.

— O, senior, preşedintele are şi el soldaţi, dar aceştia nu ne-ar fi fost pe plac. De unde era să ştiu eu că sunteţi dumneavoastră?

Chipul lui Juarez se însenină.

— Şi eu da? întrebă el zâmbind.

— Aşa e, senior. Ai mâna grea, senior şi ţara are trebuinţă de ea.

— Au simţit-o mulţi, chiar adineauri unul. Dar ia spune, cunoşti dumneata hacienda Vandacua?

— Cum să n-o cunosc, dacă suntem vecini?

— Cam cu cât s-ar putea arenda moşia asta?

— Nu e de arendat, o lucrează proprietarul.

— Răspunde la ce te întreb, zise Juarez cu nerăbdare.

— Dacă ar încăpea pe mâini bune, ar face vreo zece mii de pesos, acum însă nu.

— Bine, poţi s-o iei cu şapte mii.

Arbellez îl privi nedumerit.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, senior? zise el.

— Vorbesc doar destul de lămurit. Socot că moşia ţi-ar conveni fiindcă e lipită de a dumitale. Vandacua a fost rechiziţionată pentru stat şi ţi-o arendez dumitale.

— Şi proprietarul?... Întrebă speriat Arbellez.

— L-am împuşcat adineauri cu mâna mea, era un trădător. Familia lui a trebuit să plece. Hotărăşte-te repede, senior, da sau ba?

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci zic da, însă...

— Nici un însă. Adu hârtie şi ce trebuie pentru scris, să facem contractul.

Ca tot ce hotăra Juarez, lucrurile fură aranjate în grabă, dar cu rost şi cum se cerea. Apoi indianul zise arătând spre însoţitorul său:

— Seniorul acesta e căpitanul Verdoja. Va rămâne cu escadronul său câteva zile la conac, îl poţi găzdui la d-ta?

Arbellez n-avu încotro; mai curând ar fi zis nu, decât da...

— Soldaţii vor sosi diseară. Rânduieşte ce trebuie, căpitanul va plăti ce ţi se cuvine. Rămâi sănătos!

Se ridică de pe scaun, ieşi în curte, încalecă şi porni cu Verdoja în galopul cailor, lăsându-i pe cei de la conac încremeniţi.

Pentru ce fusese împuşcat proprietarul vecin? Se întrebau ei. De ce să-i arendeze tocmai lui Arbellez moşia? Aşadar, acesta era Juarez, indianul faimos de care se temea o ţară întreagă, om urât şi iubit de atâţia? Nici unul din ei nu bănuia urmările pe care le va avea vizita lui la conac.

Când Juarez ajunse la Vandacua găsi îngrămădite în faţa casei lucrurile luate ca pradă de către soldaţi şi, deşi mare lucru nu era, totuşi oamenii se bucurau ca nişte copii. Pe urmă Verdoja primi instrucţiunile indianului. Popasul pe care trebuia să-l facă la Arbellez n-avea alt scop decât să-şi odihnească bine caii şi oamenii deoarece drumul până la Chihuahua era lung şi cât se poate de anevoios. Juarez vorbi multă vreme cu aghiotantul său, semn că însărcinarea pe care i-o dădea era foarte importantă. Se despărţiră apoi cu o strângere de mână şi Juarez porni cu escadronul său pe acelaşi drum pe care venise de dimineaţă. Părea cu adevărat spiritul răzbunării care apare şi dispare tot atât de repede, lăsând după el urmele sângeroase ale menirii sale.

Capitolul VII – Căpitanul de lăncieri

Era pe înserate, când tropote de cai vestiră sosirea lăncierilor la conac. Numai ofiţerii erau găzduiţi în casă, soldaţii trebuiau să-şi facă tabăra afară, sub cerul liber. Verdoja împreună cu ofiţerii fură poftiţi în salon, unde li se oferi ceva de băut, apoi li se arătară de către bătrâna Maria Hermoyes camerele unde aveau să locuiască pe timpul şederii lor la conac.

Emma Arbellez tocmai venise să vadă dacă în camera lui Verdoja fusese pus tot ce trebuie, când îi auzi paşii apropiindu-se. Vru să iasă repede, dar nu mai avu când; Verdoja păşea pragul.

— Poftiţi, senior, îi zise ea cu amabilitatea unei gazde primitoare.

În clipa aceea lumina amurgului se răsfrânse pe chipul ei gingaş şi o arătă parcă şi mai frumoasă.

— Sunt fericit, răspunse el salutând-o politicos, că primul pas pe care-l fac în această cameră îmi dă prilejul să am înaintea mea o făptură atât de încântătoare, privind-o cu o admiraţie stânjenitoare.

— O, rosti vădit stingherită de privirile şi cuvintele lui, venisem să văd dacă slugile nu au uitat să aducă tot ce trebuie.

— A, atunci dumneavoastră sunteţi îngerul păzitor al acestei case, seniorita, nu-i aşa? Poate chiar...

— Sunt fiica arendaşului, răspunse ea scurt.

— Mulţumesc, seniorita. Daţi-mi voie să mă prezint: Verdoja, căpitan de lăncieri şi mă simt în clipa aceasta fericit să vă sărut mânuşiţele.

Vru să-i apuce mâna, dar Emma reuşi să se strecoare pe uşă, lăsându-l uluit în mijlocul încăperii.

— Drace, frumoasă fată! M-am îndrăgostit ca un nătâng de cum am văzut-o...

Seara, când se adunară cu toţii la masă, Verdoja fu foarte dezamăgit văzând că Emma lipseşte. Arbellez făcu prezentările. Ofiţerii fură politicoşi, dar cât se poate de reci cu Sternau, Unger şi Mariano. Erau doar nişte străini de care puţin le păsa. Numai Verdoja îi urmărea pe furiş.

Aşadar aceştia erau oamenii a căror moarte îi va aduce o moşie în valoare de sute de mii de pesos. Privirile lui se opreau mai ales asupra lui Sternau, a cărui statură îl impresionase de la început. Cu un astfel de uriaş nu era uşor de luptat. Şi din primele cuvinte pe care le spusese era clar că omul acesta e inteligent şi conştient de valoarea lui. Verdoja înţelese că numai viclenia l-ar putea ajuta să-l înfrângă.

În timpul mesei, Arbellez făcu o observaţie care-i atrase atenţia căpitanului.

— Nu e numai o plăcere pentru noi să vă avem în mijlocul nostru ci şi o siguranţă, zise arendaşul. Nu mai târziu decât ieri am trecut printr-o mare primejdie.

— O primejdie? întrebă Verdoja cu o prefăcută mirare.

— Da. Era cât p-aci să fim atacaţi de o ceată de bandiţi.

— Erau mulţi?

— Destui. Peste treizeci de inşi.

— Zău? Ar trebui să se ia măsuri împotriva acestor ticăloşi care pun în primejdie viaţa şi avutul oamenilor. Şi atacul era plănuit numai în vederea jafului sau altceva şi mai grav?

— La drept vorbind, intenţia lor era să ucidă nişte persoane care sunt oaspeţii mei, dar fiindcă n-aveau altă posibilitate, bandiţii trebuiau să dea năvală în conac, să prade tot şi să ne omoare pe toţi câţi ne aflam în casă.

— Ei drăcie! Şi cine erau persoanele vizate?

— Seniorii Sternau, Unger şi Mariano.

— Ciudat... Şi cum v-aţi descotorosit de bandiţi?

— Senior Sternau a împuşcat vreo câţiva din ei. Căpitanul se uită mirat la german, pe când ceilalţi ofiţeri zâmbeau neîncrezători.

— Doi, trei? întrebă Verdoja.

— Nu, ci a treia parte.

— Şi isprava asta a făcut-o domnul Sternau singur?

— Împreună cu încă o persoană care-l însoţea.

— Nu-mi vine să cred! Zece inşi să se lase ucişi de un singur om? Imposibil!

— Ba e chiar aşa cum v-am spus, zise Arbellez entuziasmat. Staţi să vă povestesc...

— Mă rog, senior Arbellez, să nu mai discutăm... n-a fost cine ştie ce ispravă, îl întrerupse Sternau, nemulţumit de laudele bătrânului.

— E un act de mare bravură, dimpotrivă... Aş ruga pe senior Sternau să îngăduie să aflăm şi noi cum s-au petrecut lucrurile, zise Verdoja curios şi interesat.

Germanul ridică din umeri, plictisit. Pedro Arbellez făcu pe reporterul şi povesti cu atâta însufleţire toată întâmplarea, încât ofiţerii îl ascultau cu încordare, fără să-şi ia ochii de la el.

— De necrezut! zise Verdoja când arendaşul termină de povestit. Daţi-mi voie, senior Sternau să un felicit pentru o astfel de izbândă vrednică de vă adevărat erou.

— Mulţumesc, răspunse acesta cu răceală.

— Vitejia aceasta nu e de mirare, începu iar arendaşul. Aţi auzit dumneavoastră de căpetenia unui trib indian, Ucigătorul-de-bivoli?

— Da, şeful mixtecaşilor, pe cât ştiu.

— Dar de un vânător căruia i se zice Stăpânitorul stâncilor?

— E renumit pentru îndrăzneala şi curajul lui, ştie toată lumea.

— Ei bine, vânătorul acesta e senior Sternau şi Ucigătorul-de-bivoli, cel care l-a ajutat în lupta cu bandiţii.

Ofiţerii scoaseră o exclamaţie de mirare.

— Adevărat, senior Sternau? întrebă căpitanul Verdoja.

— Da, trebuie s-o mărturisesc, deşi nu-mi place să mă văd dat în vileag, răspunse doctorul cât se poate de nemulţumit de laudele aduse.

Verdoja era un om deştept; îşi zise deci: Mariano e persoana principală în afacerea asta misterioasă şi dacă vânătorul acesta renumit se amestecă în treabă, înseamnă că e ceva la mijloc. Se hotărî să lucreze repede şi fără întârziere.

— Dar cum se face, senior, că atacul era îndreptat numai împotriva acestor trei persoane? întrebă el apoi.

— Vă pot lămuri îndată, răspunse arendaşul. Sternau îi curmă însă vorba.

— E o chestiune strict personală care nu-l poate interesa pe senior Verdoja, zise el. S-o lăsăm, vă rog...

Arbellez înghiţi observaţia şi tăcu, dar căpitanul nu se dădu bătut.

— E departe de aici „Văgăuna tigrului”? întrebă el.

— Da un ceas de drum, răspunse plictisit doctorul.

— Aş fi foarte curios să văd şi eu locul, n-ai vrea să fii atât de bun, senior Sternau, să mergi cu mine până acolo?

— Mă rog... cu plăcere.

Pe chipul căpitanului flutură un zâmbet de bucurie vicleană pe care nu şi-o putu stăpâni. Doctorul, cu spiritul lui de observaţie căruia nu-i scăpa nimic, îl văzu. Deveni atent şi bănuitor, dar nu lăsă să se observe.

— Şi când ne putem duce? întrebă Verdoja.

— Când doriţi, senior, răspunse cât se poate de calm Sternau.

— Atunci o să-mi permit să fixez eu ora.

Schimbară vorba şi cât ţinu seara nu se mai pomeni nimic despre întâmplarea cu bandiţii. Ofiţerii se retraseră în camerele lor şi peste puţin timp se făcu linişte la conac.

Mexicanul e obişnuit să flirteze cu orice femeie drăguţă şi locotenentul Pardero, un tânăr aventurier, nu se dădea niciodată înapoi când era vorba de vreo mică aventură amoroasă. Aşa, stând la fereastră, pe întuneric, ca să respire puţin aer curat înainte de culcare, zări în grădina de sub fereastra lui o tânără fată pierdută în gânduri. Era Karja, indiana.

Paşi uşori o treziră din visare. Ridică ochii şi-l văzu lângă ea pe locotenent. Tresări speriată şi vru să se îndepărteze, dar el îi tăie calea, se înclină uşor şi zise cu glas rugător:

— Nu fugi, seniorita. Mi-ar părea foarte rău ca din pricina mea să fii lipsită de o plimbare în aerul acesta îmbălsămat de flori.

Ea îl privi cercetător.

— Pe cine cauţi d-ta, senior?

— Nu caut pe nimeni. Am ieşit numai puţin la aer. Nu cumva intrarea în grădină e oprită?

— Pentru oaspeţi nu.

— Sper însă că prezenţa mea nu te face să fugi, seniorita!

— Karja nu fuge de nimeni, e loc destul în grădină pentru amândoi.

Locotenentul păru că nu vrea să înţeleagă.

— Te cheamă Karja? Şi ce cauţi dumneata aici în hacienda?

— Seniorita Emma e prietena mea.

— Şi cine e seniorita Emma?

— N-ai văzut-o încă? E fata lui senior Arbellez.

— Ai vreo rudă pe-aici?

— Ucigătorul-de-bivoli mi-e frate.

— Aşa...? Părea el impresionat în mod neplăcut. Căpetenia mixtecaşilor? Acum e la conac?

— Nu.

— Dar ieri a fost cu senior Sternau la „Văgăuna tigrului” pe cât ştiu.

— E un om liber, vine şi pleacă atunci când vrea şi nu dă socoteală nimănui.

— Am auzit foarte multe despre el, dar nu ştiam că are o surioară atât de frumoasă, zise Pardero şi apucă mâna tinerei vrând s-o ducă la buze.

Ea însă şi-o smuci cu putere şi-l izbi cu pumnul sub bărbie, încât îl făcu să se poticnească, apoi o luă la fugă.

— Stai tu, drac împieliţat, o să-ţi arăt eu ţie!... mârâi el înfuriat şi se luă după ea.

Verdoja stătea şi el la fereastră şi privea îngândurat înaintea lui. Deodată zări o rochie albă fluturând prin întuneric. Coborî în grădină şi se izbi piept în piept cu indiana, care fugea cât putea.

— Ah, seniorita! spuse el încântat şi vru s-o cuprindă în braţe.

Dar Karja îl izbi şi pe el cu pumnul ca şi pe celălalt şi fugi mai departe.

— A dracului tigroaică! mormăi el frecându-şi bărbia.

În clipa aceea Pardero trecu în fugă pe lângă el.

— Dumneata eşti, locotenente? strigă Verdoja recunoscându-l pe Pardero. Încotro aşa grăbit?

La strigătul lui, Pardero se opri ruşinat.

— Ah, căpitane, te-ai întâlnit şi dumneata cu afurisita aceea de fetişcană? Ai văzut-o? îl întrebă locotenentul necăjit.

— Nu numai c-am văzut-o, dar am şi simţit-o...

— Cum asta?

— Mai bine zis i-am simţit pumnul cu care m-a mângâiat ceva cam prea tare sub bărbie...

— Zău? Atunci ai păţit-o şi dumneata la fel ca mine.

— Nu face nimic, suntem tovarăşi de suferinţă, râse căpitanul cu poftă. Dar cine era mititica?

— O cheamă Karja, e indiană şi pare să fie prietenă cu fata arendaşului.

— Cu seniorita Emma?

— Da. Dumneata o cunoşti?

— Am văzut-o înainte de masă. E o frumuseţe.

— Zău? O fi şi mai prietenoasă decât indiana de adineauri?...

— Aş!

— Să nu ne lăsăm, căpitane!

— Aşa zic şi eu, dar acum du-te să te culci; eu mă mai plimb puţin singur prin grădină. Noapte bună.

— Noapte bună, căpitane.

Locotenentul plecă şi Verdoja se îndreptă spre locul unde dăduse întâlnire bandiţilor.

— Senior... şopti şeful bandiţilor.

— A, tu eşti? Unde-ţi sunt tovarăşii? îl întrebă Verdoja.

— Aici, pe-aproape.

— Nu i-a simţit nimeni?

— Fii fără grijă, senior. Şi-acu, ce porunceşti?

— Îl cunoşti tu personal pe acest Sternau?

— Nimeni din noi nu-l cunoaşte.

— Foarte prost. O să meargă cu mine la „Văgăuna tigrului”.

— Să-l aşteptăm acolo?

— Să-l aşteptaţi şi să-l împuşcaţi.

— O să-l împuşcăm... ca pe un câine o să-l împuşcăm! Ne-a ucis prietenii... Trebuie să moară şi el şi celălalt!

— Păi dacă nu-l cunoşti... Până acum nu ştiu cine o să mai vină cu noi; în orice caz o să iau şi eu câţiva oameni de-ai mei cu mine. Ce semn să-ţi dau ca să-l poţi recunoaşte?

— Spune-mi cum arată.

— E mai voinic decât mine şi poartă o barbă blondă. Cum va fi îmbrăcat şi ce cal o să aibă nu pot şti dinainte.

— Atunci să stai mereu la dreapta lui, asta să-mi fie semnul.

— Crezi că ajunge?

— Da. Dar cu ceilalţi doi cum facem?

— Pe aceştia vi-i dau eu în mână cu altă ocazie. Principalul e să vii în fiecare noapte la ora asta aici ca să ne putem întâlni şi înţelege ce e de făcut. Acum du-te, să nu ne simtă cineva.

Banditul plecă şi Verdoja se duse să se culce. Dormi foarte bine; crima plănuită nu-i tulbură defel somnul.

A doua zi dimineaţă îi propuse lui Sternau să meargă chiar acum la „Văgăuna tigrului”. Germanul n-avu nimic împotrivă. Cei doi locotenenţi ai lui Verdoja se rugară să-i ia şi pe ei, ceea ce îi convenea de minune mexicanului.

Doctorul era singurul civil printre ei, aşa că bandiţii nu puteau greşi ţinta; glonţul trebuia să-l nimerească.

Când ajunseră aproape de văgăună, Sternau descălecă şi zise:

— Să ne lăsăm caii aici, îi vom găsi la întoarcere.

Ceilalţi descălecară şi ei şi porniră pe jos. La intrarea în văgăună, doctorul se aplecă şi cercetă cu atenţie iarba de sub picioarele lui.

— Ce cauţi? îl întrebă curios căpitanul.

— Hm... mormăi germanul îngândurat, nimic. Să mergem mai departe.

Verdoja se ţinea tot la dreapta lui, iscodind mereu cu privirea în jur, aşteptându-se din clipă în clipă să audă împuşcătura fatală. Jos pe pământ zăceau încă stârvurile bandiţilor; începuseră să intre în putrefacţie şi răspândeau un miros infect.

— Şi zii, aici a fost, senior? întrebă căpitanul.

— Da, aici, răspunse acesta.

— Şi cadavrele acestea sunt opera dumitale şi a Ucigătorului-de-bivoli?

— Şi a norocului... adăugă Sternau zâmbind. Ceilalţi nu băgaseră de seamă că în timp ce vorbea cu ei, doctorul privea pe furiş în toate părţile şi se tot ascundea după ei.

— Aici nu poate fi vorba de noroc ci de îndemânare, urmă Verdoja. Bun ţintaş trebuie să fii d-ta, senior Sternau!

— Aş! Se cere numai să ştii să-ţi întrebuinţezi arma la timp. Zece duşmani care te atacă făţiş sunt mai puţin primejdioşi decât unul care te pândeşte în umbră, răspunse el.

— Eu cred că pe dumneata nu te poate ataca nimeni, fu de părere Pardero.

— Ba şi pe mine, zise acesta râzând, adăpostindu-se mereu după ceilalţi.

— Cu neputinţă! exclamă Verdoja.

— Vreţi să vă dau o probă?

— Da, da! strigă locotenentul curios.

— Atunci spuneţi-mi dacă dumneavoastră credeţi că se află cineva acum la pândă pe-aici?

— Cine-ar putea fi şi unde?

— Şi totuşi mă pândeşte cineva ca să mă omoare, răspunse foarte calm doctorul în timp ce-şi luă puşca din spate şi o vârî sub braţ.

Căpitanul se sperie, întrebându-se: „De unde ştie Sternau că viaţa îi e în primejdie?”

— Vrei să glumeşti, senior, zise el cu glas nesigur.

— Nu glumesc defel şi o să vă dovedesc îndată că vorbesc cât se poate de serios, răspunse acesta. Ridică puşca şi trase de două ori una după alta.

Se auziră răcnete de sus, de la marginea prăpastiei.

Doctorul o luă atunci la fugă în susul râpei printre tufe şi dispăru.

— Ce-a fost asta? strigă Pardero încremenit.

— A ucis un om, răspunse celălalt locotenent.

— Grozav om! rosti Verdoja îngrijorat.

— Să plecăm repede... aici e primejdie mare... bâigui Pardero, speriat.

Alergară la intrarea în văgăună şi aşteptară să vadă ce-o să mai urmeze. Se auziră din nou două împuşcături, apoi nimic. Trecu vreun sfert de ceas. Auziră foşnind lângă ei, şi, de frică, puseră mâna pe arme.

— Nu vă temeţi, seniori, eu sunt, zise Sternau şi răsări ca din pământ în faţa lor.

— Ce-ai făcut, domnule? îl întrebă Pardero.

— Am tras, asta am făcut, răspunse el râzând.

— Asta ştim şi noi, dar de ce?

— Cum de ce? Ca să mă apăr, altminteri trăgeau ei în mine.

— Nn se poate! Cine? Şi de unde ştii d-ta?

— Ochii mei nu mă înşeală niciodată.

— Noi n-am văzut nimic.

— Cred şi eu, dumneavoastră nu sunteţi oameni de-ai preriilor ca mine. Domnul căpitan m-a văzut adineauri cum examinam iarba. Zărisem nişte urme proaspete care duceau sus, la marginea râpei. Uitaţi-vă şi dumneavoastră, se văd încă desluşit şi acum.

Ofiţerii se uitară dar nu văzură nimic.

— Se cere un ochi ager şi experimentat, le spuse Sternau. Mai departe! Fiindcă urmele duceau spre dreapta, mi-am aruncat ochii în sus şi am zărit la marginea râpei nişte capete. Nu puteau şti că i-am văzut, fiindcă îmi lăsasem pălăria pe ochi.

— Ce te făcea să crezi că sunt duşmani? întrebă Verdoja.

— Văzusem ţevile puştilor printre tufe îndreptate încoace.

— Caramba! exclamă Pardero care habar n-avea de complot, se putea prea bine să fie pentru noi, nu pentru d-ta.

— Nu. Ştiu eu ce spun. Am motivele mele. De aceea mă ascundeam mereu după domnul căpitan. Glonţul hărăzit mie trebuia să treacă mai întâi prin el.

Căpitanul holbă ochii.

— Ei drace! Atunci eu am fost mai în primejdie decât toţi! strigă el îngrozit.

— Aşa e! râse doctorul. Am observat că bandiţii păzeau cu mare grijă pavăza pe care mi-o făcusem din trupul dumitale.

Cuvintele acestea îl cam puseră pe gânduri pe Verdoja. Nu cumva bănuia Sternau ceva?

— De altfel era foarte uşor pentru mine să mă ţin la adăpost, deoarece ţevile puştilor erau îndreptate dinspre dreapta şi domnul căpitan a avut bunătatea să se ţină mereu la dreapta mea.

Verdoja păli. Acum nu mai încăpea nici o îndoială că bănuiala lui se adeverea.

— Dumneavoastră n-aţi văzut nimic, eu însă ştiu foarte bine cum să ocheşti ca să nimereşti pe cineva drept în cap. După ce am tras de două ori, am mai văzut alte două ţevi de puşcă îndreptate spre mine, de aceea am luat-o la fugă printre tufe şi am ieşit din văgăună. Neghiobii aceia şi-au ales rău locul, ar trebui pălmuiţi pentru prostia lor.

— Şi unde te-ai dus după ce-ai luat-o la fugă?

— M-am strecurat cât am putut mai repede afară din văgăună ca să-i iau pe la spate. Fuseseră însă destul de deştepţi ca să spele putina. Am mai tras şi eu de două ori după ei, aşa, la întâmplare.

— Şi morţii unde sunt?

— Colo sus. Vreţi să-i vedeţi? Tovarăşii lor le-au luat numai armele, banii şi i-au lăsat pe loc.

Ieşiră din văgăună şi ajunseră la locul unde zăceau cadavrele celor doi bandiţi. Căpitanul văzu cu bucurie că acela care făcea pe conducătorul lor lipsea.

— A fost o mare îndrăzneală din partea dumitale, senior, că te-ai ţinut tot pe lângă noi când ai văzut ţevile îndreptate spre d-ta, zise locotenentul.

— Deloc. Îndrăzneala era din partea acestor doi ca să mă lase să le văd ţevile puştilor înainte de-a apuca să tragă. Un bun cunoscător al vestului n-ar face niciodată o greşeală ca asta.

— Şi-acum ce facem cu aceste două cadavre?

— Nimic, le aruncăm lângă celelalte. Nu cred să mă înşel în părerea mea că aceşti doi inşi au fost ieri cu un anume Cortejo la San Rosa. Parcă şi dumneavoastră tot de acolo veniţi, nu-i aşa? întrebă Sternau cu un ton indiferent. Verdoja însă ghici o urmă de acuzare în cuvintele şi tonul lui.

— Aşa e. A venit la Juarez unul, Cortejo, pe când stăteam la masă, răspunse al doilea locotenent, care habar n-avea de înţelegerea căpitanului cu spaniolul.

Căpitanul îi aruncă o privire fulgerătoare pe care însă ofiţerul n-o surprinse.

— Mai era şi altcineva cu el? întrebă doctorul.

— Da, vreo douăzeci de inşi.

— Erau şi aceştia doi printre ei?

— N-aş putea să-ţi spun, pare-mi-se însă că da. Poate că domnul căpitan ştie mai bine.

— Cum asta?

— Fiindcă acest Cortejo a dormit la el.

Verdoja se uită şi mai încruntat la ofiţer, deşi degeaba. Sternau însă îi văzu scăpărarea de ură din privire. Se făcu însă că nu bagă de seamă.

— Nu cred că senior Verdoja va voi să-mi spună, zise el. De altfel, afacerea n-are nici o importanţă. Nemernicii şi-au luat pedeapsa.

Cei patru bărbaţi se întoarseră la locul unde-şi lăsaseră caii, încălecară şi porniră spre casă.

Doctorul tăcu tot drumul. Verdoja nu scoase nici el un cuvânt, numai locotenenţii discutau cu aprindere între ei. Admirau curajul, prezenţa de spirit şi îndemânarea germanului şi cum ajunseră la conac povestiră soldaţilor întâmplarea de la „Văgăuna tigrului”.

Cei de la conac aflară bineînţeles de cele petrecute şi regretară doar că nu toţi bandiţii putuseră fi ucişi, ca să scape de grijă. Sternau, care se ştia urmărit de Verdoja, rămase mai tot timpul în camera lui şi când se duse la masă căută să răspundă cât mai pe scurt la multele întrebări care i se puneau relativ la cele petrecute. De-abia după-amiază, când îl văzu pe căpitan pornind călare peste câmp, îi adună pe prietenii săi în salon şi le comunică bănuiala pe care o căpătase şi care-i dădea de gândit.

Hotărâră să se ferească de căpitan şi să-i supravegheze mişcările.

Seara, după cină, când se retraseră toţi în camerele lor, Sternau se strecură la etajul de jos, într-o odăiţă de lângă gangul casei. Îşi zicea că dacă într-adevăr căpitanul e în legătură cu bandiţii, numai noaptea se poate întâlni cu ei şi se aşeză la pândă. Uşa din dos era încuiată, deci va trebui să iasă prin cea care dădea în gang şi l-ar putea vedea de unde era.

Deschise puţin fereastra, ca s-audă mai bine şi se aşeză pe scaun. Gândurile i se duceau acasă, la ţara lui şi la soţia sa, făcu însă un efort şi căută să-şi concentreze toată atenţia la prezent.

Pe la miezul nopţii i se păru că aude un zgomot uşor în gang. Ascultă mai atent şi auzi uşa deschizându-se încet. Îşi aruncă privirea prin fereastră şi-l zări pe căpitan îndreptându-se spre poarta rămasă deschisă, deoarece ofiţerii ceruseră să aibă oricând posibilitatea să comunice cu soldaţii lor care îşi făcuseră tabără afară din conac.

Sări pe fereastră, o închise pe dinafară şi se luă după Verdoja, dar se opri lângă zid, de unde îl putu vedea mai bine pe căpitan trecând de la un post la altul, dând ordine santinelelor. Acum, deşi ar fi putut să se întoarcă în casă, Verdoja se îndreptă spre fundul curţii şi se opri lângă zidul în care era o spărtură. Ce căuta mexicanul acolo? Şi de ce mergea încovoiat, furişându-se ca un hoţ, în loc să calce drept, ca omul care n-are de ce să se ascundă?

Călcând în vârful picioarelor, doctorul ajunse, fără să-l simtă, aproape de Verdoja.

Îl auzi şoptind şi o voce străină zicând:

— Ne stăteai în drum, senior; dacă trăgeam nimeream în d-ta.

— De ce n-aţi stat pe stânga?

— Fiindcă din dreapta se vede mai bine în văgăună, şi-apoi cine naiba şi-ar fi închipuit că omul ăsta e atât de-al dracului?!

— S-ar zice că pe toate le ştie, afurisitul! Deocamdată nu pot face vreun plan, de aceea îmi trebuie timp să chibzuiesc ce-i de făcut. Şi-apoi, mi se pare că neamţul mă suspectează, aşa că trebuie să schimbăm locul şi să ne întâlnim în altă parte.

— Unde?

— Ai hârtie şi creion la tine?

— Nu.

— Dar de scris şi de citit ştii?

— Da.

— Na, ţi-am adus hârtie şi creion. Când ieşi din pădure ca să cobori în „Văgăuna tigrului” e un copac singuratic cu un bolovan la rădăcină. Când voi avea ceva de comunicat îţi voi lăsa un bilet sub bolovan; tu să faci tot aşa. Ai înţeles ce-ţi spun?

— Da. Dar ia spune, senior, cine se plimbă colo sus, pe terasă? întrebă banditul arătând spre acoperiş.

— A, e Emma, fata arendaşului. N-o văzusem. Mă duc să-i ţin tovărăşie. Tu du-te. Bagă însă bine de seamă; dacă s-o mai întâmpla ce s-a întâmplat azi-dimineaţă stricăm târgul. Eu nu intru în cârdăşie cu proştii! Noapte bună!

La ultimele cuvinte Sternau se furişă în casă tot prin fereastră şi o închise la loc. Aflase destul. Aşadar, bănuiala lui se adeverea: căpitanul îi era duşman de moarte; fusese însărcinat de Cortejo să-l trimită pe lumea cealaltă şi făcea tot ce-i stătea în putinţă să se achite de însărcinare.

Mare noroc avea că aflase de locul unde îşi vor pune Verdoja şi banditul biletele; va putea astfel cunoaşte toate planurile lor şi le va putea zădărnici la timp. Dar ce căuta acum Verdoja pe terasă? Vroia numai să se scape de bandit sau avea în realitate intenţia să se ducă acolo după Emma? Va vedea numaidecât.

Îl auzi pe căpitan urcând treptele. Lăsă să treacă câteva minute şi se luă după el. Când ajunse în vârful scării, îl auzi pe Verdoja spunându-i Emmei:

— De ce fugi de mine, seniorita.? Nu, nu te las să pleci!...

— Te rog, senior!

— Zadarnic, de data asta nu-mi mai scapi, fii pe pace!

Şi zicând acestea vru să-i apuce mâna.

— Doamne, Doamne, ce să fac? Vrei să chem ajutor? strigă ea tremurând de indignare.

— Nu-i nevoie, seniorita, zise Sternau care răsărise ca din pământ lângă ei. Dacă domnul Verdoja nu pleacă imediat de bunăvoie, zboară numaidecât pe sus de pe acoperiş drept în mijlocul curţii.

— Ah, senior Sternau exclamă ea răsuflând uşurată.

— Sternau, scrâşni căpitanul furios.

— Da, eu sunt. Lasă mâna domnişoarei!

Verdoja o cuprinse atunci de mijloc şi răspunse rânjind:

— Ce te amesteci d-ta? Hai, şterge-o, nemernicule, că te iau la palme!

Nici n-apucă să-şi sfârşească fraza şi pumnul doctorului se abătu ca un ciocan pe creştetul ticălosului, care se prăbuşi grămadă.

— Să mergem, seniorita, te voi însoţi până la uşa camerei dumitale, zise el apoi foarte calm.

— Doamne... se tânguia biata fată. N-am schiţat nici cel mai mic gest care să-l îndreptăţească la o astfel de purtare.

— Ştiu. Oameni de felul lui nu se dau înapoi de la nici o mârşăvie. Acum du-te de te culcă, seniorita şi fii fără grijă; cred că de-acum încolo nu va mai îndrăzni să te supere. Mai sunt şi eu pe-aici...!

— Aceşti lăncieri nu-mi mai lasă pentru plimbare decât interiorul casei şi acum va trebui să renunţ şi la asta.

— Nu, seniorita. Aveţi absolută nevoie, pentru-a vă întrema, de aer curat şi nu este permis să vi se răpească posibilitatea de a vă plimba în fiecare seară. O să iau toate măsurile ca să nu mai fiţi tulburată în continuare.

El o conduse pe scări până la uşa camerei în care zăcea bolnavul, unde îşi luă rămas-bun, deoarece ea dorea să rămână în preajma logodnicului său. Întors în camera lui, prin faţa căreia trebui să treacă şi căpitanul lăncierilor, se sprijini de uşă şi începu să aştepte. După un timp mai îndelungat, auzi nişte paşi venind dinspre terasă şi apoi strecurându-se prin coridor. Abia acum se duse la culcare.

Emilia se simţea atât de tulburată şi de enervată de insulta care i se adusese, încât nu reuşi să adoarmă multă vreme în hamacul aşezat lângă patul bolnavului. Era chinuită de gânduri dureroase. Lăncierii urmau să mai stea câteva zile în hacienda. În felul acesta căpitanul avea să găsească multe prilejuri de a-şi relua atacurile şi era improbabil că va mai găsi şi atunci un apărător atât de curajos. Pe tatăl ei nu putea conta. Nu era născut să fie un erou şi trebuia să dea dovadă de multă reţinere faţă de militarii care-i erau, într-un fel, oaspeţi. Ea îşi spunea că trebuie să ţină seama şi de faptul că persoana care-i lua apărarea se şi expunea unor pericole. Ce reprezentau doi sau trei bărbaţi curajoşi în faţa unei trupe de lăncieri semisălbatici, fiecare din ei situându-se, de fapt, în afara legii!

Tot frământându-se cu aceste gânduri, a trecut şi noaptea. Bolnavul n-a tulburat liniştea din cameră, zăcând nemişcat, cufundat într-un somn adânc. El nu s-a trezit nici în cursul dimineţii când a intrat Karja ca s-o înlocuiască pe Emma într-o serie de treburi gospodăreşti inevitabile.

— Cum şi-a petrecut noaptea? întrebă ea.

— Bine, răspunse Emma. A dormit fără întrerupere, aşa că acum putem spera că însănătoşirea lui va progresa repede. Senior Sternau spunea că acum trebuie să ne mai temem numai de febra cauzată de rană şi de urmările acesteia.

— I-am dat leacurile făcute din plante. Sper ca în curând, cu ajutorul Domnului, să fie din nou sănătos.

— Aceasta este dorinţa mea cea mai fierbinte, spuse Karja. Deci nu trebuie să ne mai fie teamă pentru senior Unger, dar rămân îngrijorată pentru tine. Eşti atât de palidă şi de obosită. Veghea asta de noapte te epuizează.

— Nu, nicidecum. Dacă mă simt obosită nu e din cauza îngrijirii bolnavului, ci din altă cauză.

Ea îi relată, vorbind încet, ca să nu trezească bolnavul, cele întâmplate sus, pe terasa casei. Karja, care o asculta emoţionată, s-a simţit îndemnată să-i povestească, la rândul ei, întâmplarea pe care o avusese în grădină cu locotenentul Pardero. Amândouă erau încă în toiul discuţiei şi îşi exprimau cu foc revolta faţă de insistenţele de neiertat cu care fuseseră nevoite să se confrunte, când a intrat în încăpere Sternau. El vroia să-l viziteze pe bolnav imediat ce se trezeşte şi intrase încet în cameră, aşa că auzise, fără să vrea, ultimele cuvinte ale celor două fete. Când ele îl observară, era deja târziu. Sternau se scuză şi o întrebă pe Karja.

— Cum aşa şi dumneata ai avut de suportat insistenţe ca acelea cu care a avut de-a face seniorita Emma?

— Din păcate, da, îi confirmă ea.

— Din partea cui?

— Eram în grădină şi locotenentul Pardero m-a acostat, iar când am reuşit să scap de el, fugind, am dat de căpitan, care şi el a vrut să mă oprească şi să mă înşface.

— Ticăloşii!

A fost singurul cuvânt rostit de Sternau la auzul celor relatate de cele două seniorite, după care s-a aplecat asupra bolnavului care dormea. După ce l-a cercetat atent cu privirea şi mai ales i-a urmărit ritmul respiraţiei, a dat din cap mulţumit. Când i s-a povestit cât de liniştit i-a fost somnul, fără nici o întrerupere, faţa i s-a luminat şi mai mult.

— Să-l lăsăm să doarmă în continuare. Somnul şi liniştea sunt acum cel mai bun leac ce-i asigură însănătoşirea. De îndată ce se va trezi va avea voie să-şi revadă fratele.