/ Language: România / Genre:adv_western / Series: Karl May, opere

Plisc-de-Uliu

Karl May


PLISC-DE-ULIU

De pe tron la eşafod (4)

Karl May

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

docx: https://is.gd/nV9kzO

ePub: https://is.gd/aneoSR

─——————————————————————──—————

Capitolul I – Un lord ciudat

Deşi aşezat la revărsarea uriaşului Rio Grande del Norte în mare, râu destul de important şi cu multe mijloace de comunicaţie, oraşul El Refugio era, pe la 1866, prea puţin frecventat din pricina situaţiei tulburi de pe atunci, pe de o parte, iar pe de alta fiindcă Ţara din interiorul continentului prin care curge râul, nu se deschisese încă traficului comercial.

Când sir Henry Dryden îşi ancoră vasul încărcat cu arme, bani şi muniţii pentru Juarez în portul acestui oraş, nu se afla aici decât o păcătoasă corabie braziliană şi nici un alt vas mai ca lumea. Lordul avea, pe lângă vaporul lui cel mare, încă două vaporaşe cu elice, care nu se puteau întrebuinţa decât la apă mică şi câteva bărci în care trebuia transportată încărcătura pe uscat. Ancorase cele două vaporaşe şi bărcile de remorcat ceva mai departe şi aici aştepta lordul întoarcerea lui Plisc-de-uliu, trimis de el la Juarez ca să-i comunice sosirea lui. În cabina mică şi cochetă a unuia din vaporaşe stătea într-o seară sir Henry Dryden de vorbă cu timonierul său.

— După socoteala pe care mi-am făcut-o eu, zicea englezul. Plisc-de-uliu ar fi trebuit să se întoarcă până acum. Dacă nu vine nici mâine, plec singur la Juarez.

— Fără pilot? întrebă timonierul.

— Doi din marinarii noştri cunosc drumul până la un punct, de-acolo voi nimeri cred şi mai departe. De altminteri bănuiesc că-l vom întâlni pe Plisc-de-uliu în cale.

— Dar dacă i se va fi întâmplat ceva în drum, acum, la întoarcere?

— Atunci va trebui să mă descurc şi eu cum voi putea.

— Şi dacă nici nu va fi ajuns la Juarez?

— Ei vezi, asta ar fi într-adevăr neplăcut, fiindcă Juarez n-are cum şti că am sosit şi, ceea ce ar fi şi mai rău, încărcătura ar fi în mare primejdie. Cum vor afla francezii că sunt aici, vor veni negreşit să rechiziţioneze tot ce se găseşte pe vapor.

De-abia sfârşi lordul vorba că şi zăriră, prin uşa deschisă a cabinei, pe cel aşteptat cu atâta nerăbdare.

— Plisc-de-uliu! strigă cu bucurie sir Dryden. Slavă Ţie, Doamne!

— Ai şi de ce să-i mulţumeşti, răspunse vânătorul răsuflând uşurat. Ce-am păţit, vai de sufletul meu! Habar n-aveam că sunteţi aici.

— În sfârşit... bine că m-ai găsit. Ei, ce-ai făcut?

— Ce mi-ai spus.

— L-ai găsit pe Juarez?

— Da, dar nu la Paso del Norte, ci la fortul Guadalupe.

— A! Atunci ştia că vii şi ţi-a ieşit înainte?

— Nu, sir, socot că nu ştia nimic de asta şi a venit pentru altele. Stai să ţi le spun şi dumitale.

— Sunt foarte curios să aflu ce s-a întâmplat.

— Şi eu. Dar de ce-o să zici despre cele ce-ţi voi povesti!

— Aşadar, lucruri importante pentru acţiunea noastră?

— Şi încă altele tot atât de importante.

— Hai, începe, de-abia aştept.

— Mai întâi şi-ntâi, m-am dus la fortul Guadalupe unde am dat de bătrânul Pirnero ― un moşneguţ tare cumsecade dar mare măgar ― zise Plisc-de-uliu şi, la amintirea bătrânului, îşi ţuguie buzele şi scuipă o dată printre dinţi cu atâta putere, încât scuipatul trecu ca fulgerul pe lângă nasul lordului şi ţâşni prin fereastra deschisă, drept în apă.

— Mă rog, rosti englezul dând repede capul la o parte, pentru mine era „împuşcătura” asta?

— Nu te teme, sir, eu nimeresc numai acolo unde vreau şi cu dumneata n-am nimic, aşa că nu era nici o primejdie, răspunse râzând yankeul. Şi după cum spuneam, m-am dus la Guadalupe, unde m-am întâlnit cu Gerard cel oacheş. Socoteam să mă ducă el la Paso del Norte, dar n-a fost nevoie, căci a venit Juarez la mine ― adică la fort. Şi ştii pentru ce, sir?

— Nu.

— Pentru că lupta a şi început. Juarez se agită. Are de partea lui vreo cinci sute de apaşi. Cu ajutorul lor i-a bătut pe francezi la Guadalupe şi acum se află la Chihuahua ca să ia oraşul în stăpânire. De aci se va duce la Monclava ca să te întâlnească pe dumneata.

— În ce loc?

— Unde se împreună Rio Sabinas cu Rio Salado. A socotit că dacă pornim mâine dimineaţă de-aici, o să ajungem în acelaşi timp cu el la locul de întâlnire.

— Dacă n-ar fi atât de întuneric aş pleca chiar acum.

— Ce-are a face! Apa e destul de lată şi la lumina ei se poate vedea foarte bine.

— Juarez o să vină el singur sau o să trimită pe cineva în locul lui?

— Vine chiar el ― aşa socot.

— Probabil cu o escortă destul de puternică.

— Se-nţelege de la sine. N-o să fie lipsă de aşa ceva, fiindcă de îndată ce va apărea în Chihuahua au s-alerge mexicanii cu duiumul la el.

— Ştii bine că i-a nimicit într-adevăr pe francezi la Guadalupe?

— Păi dacă am fost de faţă! Ba am dat şi o mână de ajutor.

— Juarez era în fruntea luptătorilor?

— La drept vorbind, nu... Persoanele principale erau Gerard cel oacheş, însărcinat cu apărarea fortului şi Ochi-de-urs, căpetenia apaşilor.

— Ochi-de-urs? spuse lordul ridicând mirat capul. Ce asemănare de nume...

— Cu Inimă-de-urs, nu-i aşa? întrebă vânătorul.

— Da. L-ai cunoscut si dumneata?

— Mai-nainte nu, doar acum, mormăi Plisc-de-uliu cu o nepăsare prefăcută.

— Ce-ai spus? strigă lordul sărind de pe scaun. Ai cunoscut dumneata acum la Guadalupe pe un indian cu numele de Inimă-de-urs?

— Da.

— Nu se poate... o potrivire de nume... indienii au obiceiul să-şi pună nume de animale...

— Nu-şi pun niciodată doi acelaşi nume.

— Nici atunci când nu sunt din acelaşi trib?

— Şi mai puţin.

— Din ce trib era indianul pe care l-ai cunoscut dumneata la Guadalupe?

— E un apaş şi frate bun cu Ochi-de-urs.

— Ceea ce spui dumneata, mister Plisc-de-uliu, mă uimeşte! Am cunoscut şi eu odinioară un apaş cu acelaşi nume, dar acela a dispărut de foarte multă vreme.

— Aşa e. Fratele său, Ochi-de-urs, l-a căutat ani de-a rândul; la urmă şi-a închipuit că a fost ucis de albi.

— Zici că l-ai văzut dumneata pe atest dispărut, cu ochii dumitale?

— Da.

— Dumneata nici nu ştii ce înseamnă vestea asta pentru mine, zise foarte emoţionat lordul. Şi nu ai aflat unde a fost în tot timpul ăsta?

— Unde vrei să fi fost? Prin savane ori cine ştie pe unde, pieile astea roşii sunt nişte haimanale.

— Asta nu. Şi crezi că o să vină şi el cu Juarez?

— Aşa socot.

— În sfârşit, o să pot să-l văd şi eu şi să-l întreb dacă mai ştie ceva de foştii lui tovarăşi de odinioară. Poate că după ce voi găsi o urmă îmi va fi cu putinţă să urmăresc mai departe firul. Mai era cineva cu el, mister Plisc-de-uliu?

— Da, un spaniol ― îi zice Mindrello ― o indiană, Karja, seniorita Emma şi...

Lordul se plimba agitat de colo până colo.

— Seniorita asta pare să fie măritată, fiindcă mai era acolo unul cu care se zbenguia toată ziua.

— Nu ştii cum îl cheamă?

— Ba da. Îi zice Unger, poreclit Săgeata-trăsnetului. Era şi frate-său acolo, un căpitan de vas.

Lordul puse mâna pe umărul vânătorului. Mâna îi tremura şi glasul de asemenea când întrebă:

— Nu mai era şi altcineva acolo?

— Stai să mă gândesc niţel, mylord. Aha, acu mi-aduc aminte... Era unul, o namilă de om cu o barbă până la brâu. E de meserie doctor, dar a fost la vremea lui un mare vânător. Îl porecliseră Stăpânitorul-stâncilor.

— Sternau? întrebă lordul.

— Bine zici, parcă aşa îl cheamă.

— Şi altcineva?

— Un domn bătrân, căruia îi ziceau toţi Don Fernando. Pare-mi-se că e conte, după cum l-am auzit pe Pirnero.

Englezul nu-şi mai găsea astâmpăr.

— Ciudat, foarte ciudat... murmură el. Mai era vreunul cu ei?

— Da, dar ăsta e cel din urmă. Semăna grozav cu bătrânul conte. Sternau îi zicea Mariano.

— Salvat şi el! strigă emoţionat lordul. Spune, spune mai departe, Plisc-de-uliu.

— Stai că spun, mylord, numai că mi s-a uscat gâtlejul de atâta vorbă...

— Poftim, bea, zise lordul şi-i puse dinainte o sticlă cu rom şi un pahar.

După ce dădu paharul peste cap, Plisc-de-uliu povesti tot ce aflase din viaţa nenorociţilor aceia pe care mâini criminale îi făcuse să sufere atât. Lordul şi timonierul ascultau cu auzul încordat la grozăviile pe care le auzeau.

— Atât e tot ce ştiu, încheie vânătorul. Amănuntele le veţi afla de la ei când vă veţi întâlni cu toţii.

— Eşti de părere să plecăm chiar acum, nu eşti prea obosit? îl întrebă lordul.

— Ei aş! Oameni ca de-alde mine nu ştiu ce e oboseala. Dacă vreţi, eu sunt gata, mylord. Aveţi toţi oamenii la bord?

— Da. Cazanele sunt şi ele pregătite, după cum vezi.

— Încărcaţi tot în cele două vaporaşe, deşi nu e tocmai bine aşa, dar nu se poate altfel. Eu o să stau lângă cârmaci, pe cel dintâi, ca să vă arăt drumul. Dar dumneata, mylord?

— Tot acolo.

— Să nu ancorăm niciodată seara la mal, cum se face de obicei, ci să rămânem tot la mijlocul râului. Oamenii sunt toţi înarmaţi?

— Cred şi eu! Totuşi o să-i controlez. Dumneata du-te şi dă ordinele de plecare.

Vânătorul se duse de la barcă la barcă şi găsi printre marinari o mulţime de cunoscuţi. Ceilalţi păreau de asemenea oameni de încredere. Îl sfătui pe cârmaciul celui de-al doilea vaporaş să se ţină cât mai aproape de ei, pe urmă se întoarse iar pe bord. În curând sirena fluieră şi convoiul se puse în mişcare.

Era o noapte fără lună, dar stelele şi apa luminau îndeajuns ca să se poată orienta. Pe primul vaporaş Plisc-de-uliu stătea lângă cârmaci, iar lordul luă şi el loc alături de el. Amândouă malurile erau înţesate de tufe dese care se întindeau până la pădurile apropiate, pline de copaci bătrâni cu trunchiurile groase şi frunzişul bogat. Prin desişul acestor codri se putea vedea înaintând o ceată de călăreţi în goana cailor. Oamenii erau înarmaţi până-n dinţi, dar caii păreau istoviţi de tot. În frunte mergea Pablo Cortejo, caraghiosul pretendent la preşedinţia Mexicului. Chipul îi era întunecat şi privea posomorât înaintea lui. Oamenii care îl însoţeau nu erau nici ei mai veseli.

— Afurisită idee să pornească în acelaşi timp cu două vapoare, îi zise Cortejo cu glas scăzut tovarăşului de lângă el.

— Asta n-ar fi nimic, dar mai al dracului e că nu vor defel să se apropie de mal, răspunse acesta morocănos. Socoteam să-i atacăm pe întuneric, dar acum nu mai e chip.

— Fir-ar al dracului de englez! Ne omorâm caii de la San Juan ca să nu-l slăbim din ochi şi totul degeaba.

— Numai prin vicleşug putem pune mâna pe el.

— Dacă se ţine tot la mijlocul râului...

— O să-i fac eu să tragă la mal, fii pe pace!

— Zii, nu te laşi?

— Nu, dacă bineînţeles dai ce ţi-am cerut.

— Bine, dau. Când ajungem unde ziceai tu?

— Peste o jumătate de ceas. Locul e potrivit pentru scopul nostru. Am trecut odată prin partea aceea, ba am rămas chiar o noapte acolo.

— Planul tău s-ar putea să fie bun, numai să reuşim să punem mâna pe englez.

— O să reuşim, senior.

Omul calculase bine timpul. După o jumătate de ceas ajunseră la un cot al râului care forma un fel de peninsulă acoperită cu tufe dese. De aici se putea vedea bine până pe malul celălalt, dar şi de acolo tot aşa de bine dincoace. La vreo cincizeci de paşi de mal începea însă pădurea şi prin desişul ei nu se putea zări nimic. Aci îşi opri Cortejo ceata lui de adunătură.

În timpul acesta, lordul Dryden habar n-avea că era urmărit de o ceată de inşi cu gând să-l prade de tot ce ducea cu el. Soarele se lăsase cam de mult la asfinţit, când primul vaporaş ajunse la cotul pe care-l făcea râul. Lordul şedea cu Plisc-de-uliu lângă cârmaci.

— Mai avem mult până la îmbucătura lui Rio Salado? îl întrebă el pe vânător.

— Vom ajunge mâine pe la amiază şi... dar ia te uită colo, mylord, pe malul stâng... parc-ar fi un om.

— Da, s-a aşezat acum pe pământ.

— Nu, nu s-a aşezat, ci a căzut. Pare să fie bolnav sau rănit.

— Aha, uite-l că s-a ridicat iar; ne face semne... parc-ar zice să-l luăm pe vapor.

— Ce-ar fi să trimitem o barcă să-l aducă încoa? Nu se poate să lăsăm un om pierdut în pustietatea asta.

— Stai s-auzim ce vrea... parcă spune ceva...

Îl văzură pe om făcând mâna pâlnie la gură şi-l auziră strigând:

— Juarez!

Acest singur cuvânt îşi făcu efectul.

— E un trimis al preşedintelui, trebuie să-l luăm cu noi, zise lordul. Mă duc eu însumi să văd ce vrea.

— Să nu faci una ca asta, mylord. Ne aflăm aici departe de orice suflare omenească şi codrul e des şi nesfârşit, s-ar putea să te ameninţe vreo primejdie. Să trimitem o luntre să-l aducă încoa, fu de părere vânătorul.

Timonierul dădu un ordin şi o luntre cu doi vâslaşi porni spre mal, pe când vapoarele se opriră amândouă în loc.

Cu toate că se însera, se putea vedea bine de pe punte cum luntrea trase la mal şi marinarii schimbară câteva vorbe cu străinul. Pe urmă luntrea veni îndărăt, unul din marinari se urcă pe punte, pe când celălalt rămase jos în luntre.

— Ei, ce e, pentru ce nu l-aţi adus? întrebă lordul.

— Zice că a căzut de pe cal şi şi-a scrântit un picior. Îl doare grozav când îl atingi şi nu-l poţi mişca din loc. Îl auzii că şi-a rupt şi câteva coaste, aşa că nu crede că o să mai scape. Când l-a trântit calul a leşinat şi după ce s-a deşteptat din leşin s-a târât cu mare greutate la mal, cu gând că poate o trece vreo luntre şi l-o vedea cineva.

— Bine, bine, dar de ce ne făcea semne dacă nu vrea să-i dăm ajutor? întrebă Plisc-de-uliu bănuitor.

— Zice că e un trimis de-al lui Juarez, care i-a poruncit să-i iasă în cale lui sir Dryden şi să-i comunice ceva important.

— Hm... nu prea cred să fie aşa... Juarez ştie unde trebuie să ne întâlnim cu el. Dacă a trimis pe cineva înaintea noastră, înseamnă că a schimbat locul de întâlnire sau vrea să ne dea de veste că ne ameninţă vreo primejdie. De altfel, de ce nu ţi-a spus ce are de gând?

— Vrea să vorbească personal cu lordul Dryden; zice că e foarte important şi nu poate spune altcuiva.

— Mie nu mi se pare lucru curat la mijloc. I-ai văzut calul?

— Nu, zice că după ce l-a trântit, a luat-o razna prin pădure.

— N-ai văzut ceva urme de copite prin apropiere?

— Nu, pământul e prea uscat şi nu se cunoaşte nimic.

— Altceva n-ai zărit?

— Nu.

— Trebuie neapărat să văd ce vrea Juarez, hotărî lordul.

— Părerea mea ar fi să se ducă altcineva. Cine ştie câţi inşi vor fi pândind în pădure, zise Plisc-de-uliu.

— Nici nu e nevoie să mă dau jos din luntre, îl întreb numai ce vrea şi mă întorc numaidecât.

— Glonţul te nimereşte şi în luntre, sir. Ştii ce, mylord? Mă duc eu şi mă dau drept sir Dryden. Dordul râse cu poftă.

— Ce, adică n-am eu figură de lord? zise vânătorul cu o mutră caraghioasă.

— Cum să nu! Un lord cât se poate de autentic, răspunse englezul tot râzând.

— Să vezi ce aere o să-mi dau! Ai vreun rând de haine la modă, mylord?

— Chiar mai multe dacă vrei.

— Dar joben, mănuşi, cravată şi monoclu, n-ar strica şi o umbrelă, nu-i aşa?

— Bineînţeles.

— Te-aş ruga să-mi împrumuţi fleacurile astea ― se poate?

Negreşit că englezul nu stătu un moment la îndoială şi rezultatul fu că Plisc-de-uliu coborî ca un adevărat lord pe uscat, după ce avusese mai întâi grijă să-şi vâre pistoalele în buzunar.

Înainte de-a porni de pe bord, îi zise îngândurat lordului:

— Nu ştiu ce să cred, mylord. Ori că individul e într-adevăr un trimis de-al lui Juarez, ori toată înscenarea e o cursă în care vor să te atragă. Eu cred mai degrabă că asta e. Dacă se adevereşte ce bănuiesc eu, habar n-am cum o să se sfârşească afacerea.

— Atunci ce-i de făcut, mister Plisc-de-uliu?

— Să staţi pe loc până vin eu înapoi.

— Şi dacă nu te mai întorci?

— Dacă vedeţi că n-am venit până poimâine dimineaţa, plecaţi. De Juarez o să daţi în orice caz. Vă rog însă să fiţi cu ochii în patru. Tare mă tem că se unelteşte pentru la noapte ceva.

— Ce anume?

— Jefuirea bărcilor.

— O să stăm de pază.

— Tunurile să fie pregătite, băgaţi însă de seamă să nu se vadă când le încărcaţi.

— Bine, bine, dar dacă ţi se întâmplă ceva?

— Nu-mi purtaţi mie de grijă. N-au ce face cu mine şi chiar dacă vor voi să mă ţină prizonier, ştiu eu cum să scap şi să mă duc de-a dreptul la Juarez.

— Pe jos?

— Ei aş! Călare.

— N-ai cal.

— Au cei de colo. De altminteri cunosc destul de bine locul şi până pe-noptate am şi ieşit la câmp, iar dacă mi-e calul bun, mâine dimineaţă sunt la Juarez, care va porni probabil imediat să-i ia de chică pe ticăloşii lui... dracu ştie ai cui or fi!

— Cum o să ştiu ce ţi se întâmplă?

— Dacă pun mâna pe mine o să vedeţi de-aici, iar dacă scap o să auziţi de dincolo. Odată bine înţepenit în şa, nu m-ajunge nici cu tunul. Cunoşti dumneata, mylord, ţipătul vulturului mexican?

— Da, foarte bine chiar.

— Când veţi auzi întâiul ţipăt, să ştiţi că sunt liber; la al doilea că am şi încălecat; la al treilea că am luat-o la sănătoasa şi dacă mai auziţi unul din depărtare, sunt în drum spre Juarez.

— O să fim cu mare luare-aminte, mister.

— Atunci să-i dăm drumul! zise yankeul, băgă mâna în buzunarul pantalonilor de stofă fină, scoase un sul de tutun, muşcă o bucată din el şi o vârî în gură.

— Dar bine, sir, dumneata nu ştii că lorzii nu mestecă tutun? râse timonierul.

— Ei aş! Tocmai ei îşi pot îngădui o astfel de cheltuială, că au de unde, slavă Domnului! răspunse foarte calm Plisc-de-uliu. Puse apoi umbrela subsuoară şi sări în luntre.

În câteva minute fu la mal. Presupusul rănit de moarte aştepta cu nerăbdare să-l vadă venind. Ochii îi sclipeau fioros şi murmură printre dinţi:

— În sfârşit! Mă, da' tâmpiţi sunt şi englezii ăştia, au şi căzut în capcană... Tii, ce nas are, domnule! Parc-ar fi o trompetă.

Plisc-de-uliu coborî pe mal, pe când cei doi vâslaşi rămaseră în luntre. Le poruncise să fugă îndată ce vor vedea ceva suspect şi să n-aibă nici o grijă de el căci va şti să se descurce şi singur.

Mexicanul se prefăcu incapabil să facă vreo mişcare. Cu mare greu se ridică într-o rână şi zise gemând:

— Ah, senior, nu mai ştiu ce să fac de atâta durere...

Plisc-de-uliu lăsă monoclul să-i alunece jos, se uită cu băgare de seamă la individ şi întrebă cu glas sforăitor:

— Where? Doare rău?

— Cum să nu mă doară, vai de mine!

— A, prost lucru... Cum cheamă?

— Pe mine?

— Yes.

— Frederico.

— Ce este tu?

— Argat.

— Trimis al lui Juarez?

— Da.

— Ce veste?

Mexicanul gemu, ca şi când s-ar fi aflat în ceasul morţii.

În vreme ce vorbea, yankeul se uita cu coada ochiului în juru-i. Nu văzu nimic care să-i dea de bănuit şi nici urme de copite.

— Dumneavoastră sunteţi lordul Dryden? îl întrebă mexicanul.

— Yes, eu lord Dryden, ce vrei spui la mine?

— Juarez e pe drum şi vă trimite vorbă să ancoraţi aici şi să-l aşteptaţi.

— Ah! Wonderful! Unde e acum Juarez?

— Vine-ncoa.

— De unde vine?

— A plecat azi două săptămâni din Paso del Norte, mai repede nu putea s-ajungă.

— Foarte bine, dar eu mergem mai departe, o să întâlnim în drum, zise yankeul şi dădu să plece păşind ţanţoş spre mal.

— Stai, mylord, dacă ţii la viaţă! strigă mexicanul sărind drept în picioare şi apucându-l de haină.

Plisc-de-uliu ar fi putut dintr-o smucitură să scape din mâna ticălosului, dar luă o altă atitudine. Rămase în loc, ca şi când spaima l-ar fi paralizat.

— Zounds! Ce este şi asta? bâigui el.

— Eşti prizonierul meu, asta e.

„Englezul” holbă ochii, apoi întrebă mirându-se:

— Tu nu bolnav?

— Nu, răspunse mexicanul râzând.

— Pungaş! Pentru ce prefăcut?

— Ca să-mi cazi în gheare, mylord, răspunse banditul privindu-l cu dispreţ.

— De ce vrei să prinzi? întrebă iar Plisc-de-uliu, părând că nici nu-şi dă seama de primejdie.

— Pentru ca să pun mâna pe încărcătura aceea de colo.

— Marinarii mei o să scape pe mine.

— Ţi-ai găsit! Au şi luat-o la fugă. Şi... ia te uită colo...

Luntrea cu cei doi vâslaşi pornise într-adevăr în grabă când văzuseră că yankeul se lăsase de bunăvoie păcălit. Acesta văzu deodată o ceată de călăreţi ieşind din pădure şi înconjurându-l din toate părţile. Plisc-de-uliu păru uluit şi-i privea cu gura căscată. Călăreţii descălecară şi Cortejo se apropie de presupusul englez.

— Cine eşti dumneata? îl întrebă el răstit.

— Dar dumneata cine eşti? răspunse celălalt înfipt.

— Te-am întrebat cine eşti? strigă Cortejo cu mânie.

— Şi eu tot asta întrebat, zise Plisc-de-uliu. Eu sunt englez de familie mare şi om învăţat, am dreptul de întrebat, nu dumneata pe mine.

— Fie! Mă cheamă Cortejo.

Presupusul lord păru într-adevăr foarte mirat.

— Cortejo? Nu cumva Pablo?

— Aşa mă cheamă, răspunse acesta cu mândrie.

— Thunderstorm! Asta nemaipomenit! exclamă yankeul nevenindu-i să creadă.

— Cred şi eu că nu te aşteptai, râse Cortejo. Şi-acum, senior, spune-mi dumneata cine eşti?

— Dryden, răspunse laconic americanul.

— Minţi! Îl cunosc eu foarte bine pe lord, nu eşti dumneata.

Plisc-de-uliu îşi veni repede în fire. Ascuţi buzele şi din gură îi ţâşni un fir lung de scuipat care trecu pe sub nasul spaniolului, apoi răspunse foarte calm.

— Nu, nu sunt eu.

Cortejo dăduse repede capul la o parte.

— Bagă de seamă când scuipi, senior! se răsti el supărat.

— Aşa şi fac. Nimeresc când vreau şi pe cine vreau, răspunse „englezul” fără să se tulbure.

— Cred că n-ai avut intenţia să mă nimereşti.

— Mai ştii!

— Să nu cumva să-ndrăzneşti... Aşadar, nu eşti lordul Henry Dryden?

— Nu.

— Atunci pentru ce te-ai dat drept Dryden?

— Fiindcă sunt.

Felul lui de-a nu se sinchisi de nimic îl cam scoase pe Cortejo din pepeni.

— Cum, domnule, eşti sau nu eşti Dryden? strigă el înfuriat.

— Ai fost dumneata vreodată în Anglia? întrebă yankeul foarte calm.

— Nu.

— Atunci nu mirăm că nu ştii. Lord numai feciorul cel mare, ceilalţi nu lord.

— Şi dumneata eşti un frate mai mic de-al lordului Henry?

— Yes.

— Cum te cheamă?

— Sir Lionel Dryden.

— Hm. Nu prea semeni cu fratele dumitale.

Plisc-de-uliu făcu să ţâşnească scuipatul drept pe sub nasul lui Cortejo.

— Nonsense! Prostii! murmură el.

— Cum adică, tăgăduieşti?

— Yes.

— Că nu semeni cu fratele dumitale?

— Tăgăduiesc, fiindcă nu eu, ci el nu se aseamănă cu mine.

Spaniolul nu ştia ce să mai zică. Siguranţa şi nepăsarea englezului îl impresionau.

— Bine, fie şi-aşa, dar eu îl aştept pe fratele dumitale, nu pe dumneata, spuse el în cele din urmă, neştiind ce să răspundă la argumentul „englezului”.

— Lord Henry? Pentru ce aştepţi pe el?

— Am aflat că însoţeste încărcătura.

— Nu adevărat, eu însoţesc.

— Şi lordul unde e?

— La Juarez.

— Aşa? Atunci a luat-o înainte. Dar Juarez unde se află acum?

— La Paso del Norte.

— Şi dumneata unde duci încărcătura?

— La fortul Guadalupe.

Un zâmbet de triumf flutură pe buzele lui Cortejo.

— Lasă că n-ajunge ea până acolo. Trebuie s-o descarci aici şi să mi-o predai mie.

Englezul aruncă o privire în juru-i. Părea că nici nu ia în seamă ce vede, totuşi ochii lui de vânător văzură ceea ce vroia să vadă. Într-o clipită ştiu care va fi calul care-l va duce de-aici.

— Să o predau? Pentru ce?

— Fiindcă am trebuinţă de ea.

— Da? Eu nu vând nimic.

— Nici nu am de gând să ţi-o cumpăr, ci îmi iau eu în dar amândouă vaporaşele şi bărcile cu tot ce se află în ele.

— În dar? Eu nu dăruiesc nimic.

— O să te silesc...

— Să mă sileşti? râse cu poftă yankeul şi scuipatul lui ţâşni drept pe pălăria lui Cortejo, apoi se prelinse încet în jos de pe borurile ei.

— Ce faci, omule? răcni spaniolul. Ştii dumneata că asta e o insultă?

— Dă-te la o parte din drum, răspunse foarte liniştit Plisc-de-uliu. Eu englez. Un gentleman poate scuipat unde are poftă. Cine nu vrea stropit scuipatul, dat la o parte.

— Lasă că o să te fac eu să-ţi treacă pofta de glume. Acum e vorba de încărcătura vaselor pe care trebuie să mi-o predai.

— Nici nu gândim!

— Te silesc s-o faci. Eşti prizonierul meu.

— Pşşş! ţâşni iar scuipatul pe sub nasul lui Cortejo. Prizonier? Zău? Foarte bine. Vreau eu de mult să fiu prizonier.

— Ţi s-a împlinit dorinţa. Să dai poruncă imediat oamenilor dumitale să stea pe loc.

— O să dau.

Zicând acestea, „englezul” făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă, atât de tare cât să se audă pe vapor:

— Staţi pe loc! Aici Cortejo!

Acesta îl trase repede de mânecă:

— Cine dracu te pune să-mi spui numele? Nu e nevoie să ştie nimeni cine sunt, zise el cu ciudă.

— Păi de ce ai spus cine eşti? întrebă cu o mirare prefăcută „englezul”.

— Nu ca să zbieri cât poţi şi s-o afle ceilalţi. De altminteri, nu e vorba să oprească vapoarele, ci să le descarce.

Plisc-de-uliu clătină capul şi răspunse foarte liniştit:

— Nu au să descarce.

— De ce?

— Fiindcă nu dat eu voie.

— Da? O să vedem noi... Câţi oameni ai la bord?

— Nu ştiu, eu uituc din fire, aduc aminte abia târziu.

— Bine, o s-o aflăm noi şi singuri. Acum dă ordin să acosteze vapoarele.

— Nu dau ordin.

— Senior Dryden, zise Cortejo, punându-i ameninţător mâna pe umăr, bărcile trebuie să tragă la mal chiar înainte de-a se întuneca. Dacă nu dai ordinul pe care ţi-l cer, voi şti eu să te silesc.

— Sileşti? Cum? întrebă Plisc-de-uliu foarte liniştit, şi vârî amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor, ca şi când nici nu şi-ar fi dat seama de situaţia gravă în care se afla.

— Cu bătaia. O să pun să ţi se dea cincizeci de lovituri de băţ.

— Numai cincizeci?

— Senior, eşti nebun? strigă Cortejo înmărmurit.

— Well! Dar şi d-ta.

— Bine. Dacă ţi se par prea puţine, o să ţi se dea atâtea, până ce te vei sătura.

Plisc-de-uliu înălţă din umeri şi zise cu dispreţ:

— Să mă bată... pe mine, un englez veritabil?

— Poţi să fii de o sută de ori englez veritabil şi de-o mie de ori fecior şi frate de lord, o să te bat măr, dacă nu faci cum îţi spun.

— Încearcă!

— Descălţaţi-l! porunci Cortejo mexicanilor.

Nu văzu privirea pe care vânătorul o aruncă în timpul ăsta asupra unui roib care părea să fie cu adevărat o minune de cal. Nu văzu nici mişcarea pe care o făcu Plisc-de-uliu scoţând pe jumătate revolverele din buzunare, ci mormăia mereu ameninţător:

— O să pun să te bată ca pe o haimana, ca pe un derbedeu, dacă nu asculţi de poruncile mele... Şi cu ochii mei o să văd cum o să te tăvăleşti în ţărână cerând iertare...

— Nu prea cred că or să-ţi vadă ochii aşa ceva, răspunse yankeul şi într-o clipită îl plesni cu ţevile revolverelor peste ochi pe spaniol, apoi se auziră aproape în acelaşi timp două împuşcături şi doi din mexicani se prăbuşiră la pământ.

Cortejo căzuse jos şi dădea din mâini şi din picioare, nebun de durere. Răgea ca o fiară rănită şi ochii i se umflaseră cât cepele. Mexicanii rămaseră ca împietriţi, neaşteptându-se la un astfel de atac neprevăzut. Se temeau parcă să facă vreo mişcare, de frica „englezului” acesta trăsnit. Atâta îi fu de-ajuns lui Plisc-de-uliu, care sări ca fulgerul în spinarea roibului pe care îl ochise mai adineauri şi scoase un ţipăt ca al vulturului. În clipa următoare se auzi al doilea ţipăt şi roibul, izbit cu putere în burtă, o luă la goană spre pădure. Mexicanii stăteau înlemniţi. Pa al treilea ţipăt, vânătorul pieri pe sub copaci şi, când se auzi al patrulea ţipăt, Plisc-de-uliu era departe.

De-abia acum se treziră mexicanii din buimăceală.

— După el! După el! răcniră ei sărind în şa.

Numai câţiva rămaseră lângă Cortejo ca să nu-l lase singur.

— Ochii... ochii mei! Se văita el zvârcolindu-se de durere. Duceţi-mă la mal să mă răcoresc... nu mai pot... nu mai pot de durere... gemea nenorocitul într-una.

Îl duseră la mal şi-i puseră o cârpă udă pe ochi, ceea ce îi mai alină niţel durerile.

Mexicanii porniţi în urmărirea lui Plisc-de-uliu se întoarseră foarte repede, zicând că pierduseră urma fugarului. Adevărul era că mai mult îi interesa prada de pe vapor decât englezul acela trăsnit care, în afară de cele două revolvere, nu părea să aibă altceva de preţ asupra lui, ca să merite atâta osteneală. Numai proprietarul roibului nu mai putea de necaz că rămăsese fără bunătate de cal. Dar lucrul era lesne de-ndreptat. Cele douăsprezece gloanţe ale lui Plisc-de-uliu, trase la repezeală, uciseseră şase mexicani şi caii rămăseseră fără stăpân, aşa că avea de unde alege.

Trupurile mexicanilor ucişi fură aruncate repede în apă, dar răniţii le dădeau de furcă, fiindcă nu ştiau ce să facă pentru moment cu ei.

— Aş şti eu unde i-am putea pune la adăpost, zise unul din mexicani.

— Unde? întrebă Cortejo, pe care îl mai slăbiseră durerile.

— Am un prieten la vreo trei mile engleze de aici şi care locuieşte într-o casă de buşteni; îi putem duce acolo şi să-i lăsăm până ce s-or tămădui.

— Ah, de m-aş putea duce şi eu cu ei! oftă spaniolul.

— Cine te împiedică?

— Crezi că pot pleca de-aici?

— Pentru ce nu? Cum nu mai vezi, tot nu ne poţi folosi la ceva.

— Poate că mi-o mai trece la unul din ochi, peste noapte.

— Tot ce se poate, ar fi însă mai bine să te duci undeva să te cauţi. Spune-ne nouă ce e de făcut şi ne vom descurca şi fără dumneata.

— Nu, nu, trebuie să rămân.

Se înserase. Aprinseră un foc de vreascuri şi se aşezară toţi, tăcuţi, în jurul lui. După câteva vreme, mexicanul care părea mai isteţ şi-i plăcea să facă pe şeful, se ridică şi făcu semn câtorva din tovarăşii lui să-l urmeze. Când fură niţel mai departe, unul din ei îl întrebă în şoaptă:

— Pentru ce ne-ai chemat?

— Mi-a venit un gând năstruşnic, dar să nu-i spuneţi nimic lui Cortejo.

— Bine, n-o să-i spunem. S-auzim despre ce e vorba.

— Mai întâi aş vrea să ştiu un lucru. Ce părere aveţi despre Cortejo ăsta?

— Dar tu?

— Păi... eu cred că e un mare dobitoc.

— Zău? Nu prea păreai să i-o arăţi.

— Atunci aş fi fost eu un mare măgar. Nu cumva v-aţi închipuit voi, măi proştilor, că o s-ajungă unul ca el preşedinte?

— Asta nu!

— Cred şi eu. Aşadar aflaţi de la mine că Pantera Sudului s-a întovărăşit cu el numai şi numai pentru a trage foloase de pe urma lui. De ce să nu facem şi noi la fel, adică să punem mâna pe chilipir?

— Fără Cortejo? Ei drăcie, ştiţi c-ar fi şi asta ceva?

— Ei... ce ziceţi de ideea mea?

— Minunată!

— Aşa e! Murmurară şi ceilalţi.

— Şi e lesne de făcut ce-am pus la cale.

— Nu prea cred. Ce, crezi că o să vrea Cortejo?

— Parcă o să-l întrebăm! Ehehei, de-aş şti eu că sunteţi voi oameni cu care se poate vorbi făţiş... Credeţi voi că o să se sinchisească vreun câine măcar dacă n-o mai fi Cortejo?

— Păi... partizanii lui.

— Ăia suntem noi.

— Şi fie-sa?

— Ce ne pasă nouă de ea! Oricum, aşa cum e el acum, n-o să vadă nimic din ce s-o întâmpla, îi vârâm cuţitul în piept şi gata!

— Să-l ucidem? Brr!

— Lasă că au mai murit şi alţii. Ia gândiţi-vă ce pleaşcă ne aşteaptă.

— Auzeam că ar fi vreo câteva mii de puşti. Astea fac bani, nu glumă.

— Şi nu ştiu câte tunuri...

— Eu ştiu şi mai mult. Zice-se că pe vapor s-ar afla şi banii trimişi de Anglia lui Juarez... milioane, fraţilor!

— Zău?!

— Să-i lăsăm noi lui Cortejo, ca să-i arunce pe fereastră pentru gustul de-a se alege preşedinte ai?

— Ştii sigur că sunt şi bani?

— Mai încape vorbă! Am aflat de la spionii Panterei şi ăia ştiu ce spun.

— Atunci am fi nişte neghiobi dacă i-am lăsa banii.

— Să punem mâna pe ei. Când e vorba de milioane nu mai încape codeală. Deocamdată să iscodim cam ce zic ai noştri, pe urmă vedem noi ce e de făcut.

— Păi, Cortejo ne-a fost şef şi nu s-a tocmit niciodată la plată. Ba ne-a lăsat să facem ce-am vrut fără să murmure, de pildă cu jefuirea conacului del Erina. N-aş vrea să-l omorâm. Am putea să scăpăm de el pe altă cale. De pildă, să facem o plută şi să-i dăm drumul pe apă, poate l-o vedea careva şi l-o trage la mal.

— Ar fi şi asta ceva. Planul nu e rău. Ce ziceţi voi, băieţi?

Toţi fură de aceeaşi părere şi hotărâră să-şi pună planul în aplicare.

— Dar cu răniţii ce facem? Dacă o fi să împărţim cu ei nu ne alegem cu mare lucru. Socot că n-ar fi rău să ne descotorosim şi de ei, zise mexicanul care făcea pe şeful.

— Bine zici, îşi dădură cu părerea ceilalţi.

— Să-i punem şi pe ei pe plută împreună cu Cortejo.

— Nu, zise unul, care părea mai bun la suflet. Sunt tovarăşii noştri, poate mor la noapte. Acum e vorba să scăpăm de Cortejo, ca să punem mâna pe pradă, dar fără un conducător nu se poate. Să alegem pe unul din noi.

În vremea asta se apropiară şi ceilalţi mexicani şi ţinură cu toţii sfat. Cortejo, care auzea vorbindu-se în şoaptă, deveni bănuitor.

— Ce vă tot şuşotiţi acolo, întrebă el cu oarecare frică.

— Păi... ne-ntrebăm şi noi ce e de făcut, răspunse mexicanul care făcea pe şeful.

— Cum ce e de făcut? Vapoarele aşteaptă pesemne întoarcerea englezului; până să vină el, punem noi stăpânire pe tot.

— Bine, bine, dar cum s-ajungem la ele? N-ar fi bine să întocmim câteva plute la repezeală?

— Ar fi şi nu prea, fiindcă pluta e greu de cârmuit. Ah, de-aş avea eu iar vederea, într-un ceas ar fi şi vapoarele şi bărcile în stăpânirea mea.

— Nu cred, senior. Luntre n-avem şi nici plute nu ne laşi să facem.

— Treceţi înot.

— Vezi că nu toţi ştiu să înoate.

— Nici nu e nevoie. Creşte destulă papură pe mal. Faceţi-vă fiecare câte un snop mare din lemn şi trestie, legaţi-l strâns, încălecaţi pe ele şi cât ai clipi aţi ajuns la bărci.

— Da, dar praful de puşcă se udă în apă.

— Nu luaţi puştile cu voi, ci numai machetele[1]. Apropiindu-vă unul câte unul nu veţi fi văzuţi şi până să prindă ei de veste, voi aţi şi năvălit pe vapor şi în bărci şi-i înjunghiaţi pe marinari, fără să le lăsaţi timp să se dezmeticească. Ah, de-aş putea fi şi eu de faţă!

— Nimic mai lesne, senior. Facem o plută mai mărişoară pentru dumneata şi te luăm cu noi.

— Degeaba, tot n-o pot cârmui.

— Nu-i nimic, îţi dăm oameni să te ajute.

— Aşa ar mai merge. Durerile mi s-au mai potolit niţel şi nădăjduiesc ca până mâine să pot deschide un ochi; s-ar putea însă întâmpla ca până atunci să fie prea târziu.

— Atunci să ne grăbim.

— Se mai vede lumină pe vapor?

— Nu, e întuneric beznă.

— Dorm, pesemne. Cred că primejdia a trecut. Nişte proşti. Voi să vă împărţiţi aşa ca să ştiţi mai dinainte care la ce barcă să se repeadă. Să stingem şi noi focul, ca să nu vadă ce facem. Acu', duceţi-vă de adunaţi trestie şi crengi ca să faceţi pluta.

— Da, senior; dumneata la care din vase vrei să te duci?

— La vaporul din cap. Încărcătura rămâne până mâine în bărci, să nu s-atingă nimeni de ea.

— Pentru ce, senior?

— Ca să pot s-o văd şi eu.

Era o mare nesocotinţă din partea lui Cortejo să ceară să fie dus pe vapor. N-avea însă destulă încredere în oamenii aceştia de adunătură şi socotea că prada va fi mai sigură dacă va lua şi el parte la atac. Ceea ce convenea de minune mexicanilor.

— E mare pluta? întrebă Cortejo când i se spuse că totul e gata.

— E lungă de doi metri şi jumătate şi lată de doi, răspunse şeful mexicanilor.

— Prea mică, zise spaniolul clătinând capul.

— Cum prea mică, senior? Încape doar foarte bine un om.

— Da, dar plutaşii?

— Au să vină înot pe lângă plută ca s-o împingă încotro va fi nevoie. Dacă am fi făcut-o mai mare, se vedea de pe vapor şi ne vâram în bucluc.

— Bine, fie şi aşa; acu', încă un lucru. Să nu cumva să vă atingeţi de încărcătura ce se află în bărci şi pe vaporaşe, fiindcă totul e al meu, aţi înţeles?

— Păi noi să nu ne-alegem cu nimic, senior?

— Nu, ştiţi doar pentru ce ne trebuie.

— Cum aşa? Să muncim şi să ne punem viaţa în primejdie pe degeaba?

— O să vă împart a zecea parte din ce-om găsi.

— Cam puţin, senior...

— Ei aş! Pe vaporaşele astea se află milioane aşa că vi se cuvine, la un milion, o sută de mii; ia socoteşte acum cât vine de cap.

— Aşa da, vezi, la asta nu ne-am gândit. Bine, atunci ne-nvoim.

— Cred şi eu.

Dacă ar fi putut vedea Cortejo privirile pe care şi le aruncau mexicanii, s-ar fi îngrozit.

— Stingeţi focul, le porunci el, e timpul să începem.

Mexicanii tremurau de lăcomie la gândul că vor pune în curând mâna pe atâta bănet. Îşi lăsară puştile la marginea pădurii, apoi fiecare se lungi pe mănunchiul de trestie şi crengi; cei doi care trebuiau să conducă pluta îl aşezară pe Cortejo pe ea şi-şi dădură drumul pe apă.

Mexicanii înotau lesne şi înaintau în tăcere spre vaporaşele ancorate în mijlocul râului, când deodată de pe puntea primului vapor porniră câteva rachete, care luminară ca ziua. Spaima mexicanilor, când văzură că marinarii erau toţi la posturile lor, nu se poate descrie.

— Foc! comandă lordul.

Gloanţele căzură şi împroşcară apa în jurul înotătorilor, din care mulţi se duseră la fund. Un glonţ nimeri pe unul din conducătorii plutei.

— Santa Madonna! răcni el, mi-a zdrobit braţul şi într-o clipă dispăru în apă.

— Ajută-te de cel sănătos, îl povăţui Cortejo.

— Prea târziu, senior, nenorocitul a fost pesemne lovit şi în altă parte, fiindcă s-a dus la fund, răspunse celălalt, speriat.

— Ţine-te atunci tu bine. Ce s-a întâmplat? Că eu nu văd nimic.

— Au aruncat rachete de pe punte.

— Şi mitraliere?

— Da, senior.

— Grăbiţi-vă, s-ajungem mai repede.

— Cine? Fug toţi, adică atâţia câţi au mai rămas.

— Aşadar, lovitura a dat greş?

— Mai întrebi!

— De-aş fi avut eu ochii zdraveni nu se întâmpla una ca asta.

— Nu prea cred. Vederea nu te fereşte de gloanţe.

— Du-mă la mal.

— Nici prin gând nu-mi trece! răspunse omul pe alt ton. Nu te duc nici la mal, nici aiurea.

— Pentru ce?

— Fiindcă aşa am poruncă.

Cortejo înlemni. Înţelese primejdia în care se afla.

— De la cine?

— De la camarazi.

— Aşadar răscoală pe faţă?

— Zi-i cum vrei. Aş putea să te las acum în voia soartei, atât timp însă cât mă simt sigur pe apă, stau să-ţi dau răspuns.

— Şi de ce v-aţi revoltat?

— Fiindcă nu mai avem trebuinţă de dumneata, ba ne şi împiedici de la treabă.

— V-am făgăduit...

— Ce mai pricopseală! Ne luăm noi singuri tot, nu o parte.

— Aşa? Omule, spune-mi adevărul, aţi hotărât să vă descotorosiţi de mine? întrebă el îngrozit.

— La-nceput vroiau să te ucidă, pe urmă s-au gândit să-ţi dea drumul pe apă şi ce-o mai fi, treaba dumitale.

— Nu te las să pleci! strigă Cortejo apucându-l pe dibuite de mână.

— Zău! Ia să-ţi arăt eu acu' dumitale ce lesne te poţi scăpa de un orb, zise mexicanul şi cu o smucitură îşi trase braţul din mâna spaniolului.

— Şi acu', senior, râse mexicanul, du-te pe apa sâmbetei. Vezi numai să nu pună englezul mâna pe dumneata.

După ce zise aceste cuvinte, mexicanul împinse o dată cu putere pluta şi porni înot, îndărăt spre mal.

Cortejo simţise ceva, de aceea întrebă cu glas tremurat:

— Ai plecat?

Nici un răspuns.

— Răspunde, pentru Dumnezeu! Se rugă el.

Nu se auzi însă nimic.

— Singur... singur, orb şi părăsit, hărăzit morţii, gemu el. Ce să fac... cum să scap?

Cu toată situaţia disperată în care se afla, tot mai spera încă.

— Ce-ar fi să încerc s-ajung la mal înot? O să-i judec, să le placă şi lor! Nu se poate să nu fie câţiva din ei care să-mi fi rămas credincioşi.

Se lăsă jos în apă, ţinându-se însă bine cu mâinile de plută. Nu vedea unde se află, dar băgă de seamă că pluta, în loc să se îndrepte spre mal, nimerise într-o vâltoare şi se răsucea în loc.

— Nu merge! Se tânguia el. Sunt pierdut... Nu mai e scăpare pentru mine. Să strig după ajutor, ar fi şi mai rău. Ar pune lordul mâna pe mine şi tot pierdut aş fi. Să mă urc iar pe plută, poate că m-o duce ea singură la mal.

Aşa şi făcu. Lupta cu vâltoarea îl obosise. Ochii îl usturau. Muie cârpa în apă şi o legă la loc.

Cu toată căldura care domneşte peste zi în ţările acelea, nopţile sunt răcoroase. Hainele de pe el erau leoarcă. Îl cuprinse un tremur şi cu fierbinţeli. Ar fi vrut să ţipe de durere, dar de frică se stăpâni.

Clipele i se păreau ani. Pluta ieşise din vâltoare şi ajunse la mal. Simţi o zguduitură, apoi nimic. Pipăi cu mâna şi dădu de o cracă de care se agăţă cu toată puterea care-i mai rămăsese. Se târî pe mal. Păpuriş şi tufe.

— Mai întâi să mă ascund, ca nu cumva să dea mexicanii de mine, îşi zise el.

Pe dibuite găsi un ascunziş unde credea că va fi la adăpost.

— Cel puţin am scăpat de înec, murmură nenorocitul. Tot e şi asta un noroc. Poate că voi putea fi salvat în cele din urmă.

Oboseala şi durerile îl prididiră şi adormi. Îl trezi frigul şi simţi, după boarea de vânt, că zorile se apropiau. Văzu cu bucurie că poate zări cu un ochi. Când răsări soarele, o rază aurie străbătu spre el, ca prin ceaţă. Înţelese că ochiul stâng îi rămăsese zdravăn şi că în curând umflătura de pe pleoapă va dispărea. Ducea din când în când mâna la ochi şi din ce trecea o desluşea mai bine.

Deodată i se păru dă aude tropot de cal. Auzi chiar un nechezat.

Cine să fie? Să strige după ajutor? Dar dacă e vreun duşman?

După ce luntrea în care se aflase Plisc-de-uliu porni spre mal, cei de pe punte aşteptau cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla. Urmăreau cele ce se petreceau cu o încordare de neînchipuit. Auziră deodată o împuşcătură, apoi altele şi iar altele.

— Doamne, l-au omorât!... se tângui lordul.

— Nu cred, răspunse timonierul. Deşi n-am ocheanul la mine ca să văd mai bine, mai degrabă cred că-i omoară el pe ei.

Se auzi un ţipăt de vultur, pe urmă altul.

— În sfârşit, scapă... Uite-l pe cal, strigă lordul.

— A pornit spre pădure, adăugă timonierul.

Iar un ţipăt de vultur, urmat de un altul mai îndepărtat.

— E în drum spre Juarez! zise englezul plin de bucurie. Dar stai, mexicanii s-au luat după el... Numai de nu l-ar ajunge...

— Nu-i duc eu grijă, râse timonierul mulţumit. A, dar pe cine duc ticăloşii ăia la râu?

Lordul îşi îndreptă ocheanul într-acolo.

— Cortejo e, trebuie să fie rănit... îl spală pe ochi... mai mult nu pot vedea, zise lordul mirat.

Marinarii din bărci auzeau gemetele şi răcnetele de durere ale lui Cortejo, care încetară apoi încetul cu încetul.

— Trebuie să fi fost rănit rău, îşi dădu cu părerea timonierul.

— Las' c-a meritat. Mult aş da să-l am în mână pe ticălosul ăsta, zise lordul.

— O să-l prindă Juarez când o veni.

— Aşa sper. Din nenorocire, s-a întunecat şi nu se ştie ce se poate întâmpla. Poate că se duc p-aci încolo când vor vedea că planul lor a dat greş.

Dar nu era aşa, căci peste puţin timp îi văzură pe mexicani înapoindu-se şi aprinzând focul, a cărui lumină se răsfrângea în apă.

— N-au plecat, mylord, zise timonierul. Oare să fie vreun semn rău pentru noi?

— Bun în nici un caz; probabil că au intenţia să ne viziteze la noapte, ca să pună mâna pe încărcătură şi pe persoana mea în acelaşi timp. Trebuie să fim cu mare băgare de seamă. Să pregătim mitralierele, ca să-i putem primi cu mare alai. Cred că vor să-şi facă o plută cu care să se apropie de vasele noastre.

Mai trecu vreo jumătate de ceas, apoi focul din tabăra mexicanilor se stinse. Deodată, timonierul, care cerceta mereu suprafaţa râului, strigă:

— Vin!

— Să facem lumină?

— Da, dă-i drumul.

O rachetă ţâşni şi lumină apa. De la mal şi până la mijlocul râului se vedeau mexicanii, cap lângă cap, înaintând înot.

— Foc! comandă lordul.

Mitralierele începură să ţăcăne. Se auziră răcnete şi gemete, apoi se făcu iar linişte.

— Daţi drumul la rachete, cât mai multe! strigă timonierul.

La lumina lor se vedeau desluşit mexicanii rămaşi în viaţă, înotând cu disperare spre mal. O plută, pe care zăcea întins uri om, o luă la vale. Dacă ar fi bănuit lordul cine se afla pe plută, ar fi trimis îndată o luntre după ea, dar nici prin gând nu-i trecea că trupul acela, care părea neînsufleţit, era al lui Cortejo.

— S-au întors la mal, am scăpat de ei pentru totdeauna! strigă cu bucurie timonierul.

— Asta nu se ştie, poate că vor încerca un nou atac, răspunse îngrijorat lordul.

— Ce să mai aşteptăm atunci? N-ar fi mai bine să ne îndepărtăm de locul acesta primejdios?

— Bine, bine, dar ce facem cu Plisc-de-uliu?

— Lasă că ne găseşte el. În nici un caz nu poate fi înapoi decât mâine dimineaţă, până atunci avem tot timpul să ne întoarcem.

— Credeţi că mexicanii se vor lua după noi?

— Pe întunericul ăsta? Ar trebui să fie nebuni!

— Dar nouă nu ni se poate întâmpla nimic?

— Nu, deşi trebuie să trecem de un cot primejdios, vom merge însă cât se poate de încet.

— Bine, fie şi-aşa.

Timonierul dădu un ordin, care se transmise aproape în şoaptă de la barcă la barcă şi în curând convoiul se puse în mişcare.

Pe mal, mexicanii aprinseseră iar focul ca să-şi usuce hainele ude. De-abia acum văzură ei ce dezastru făcuseră mitralierele în rândul lor. Lipseau treizeci de inşi.

— Fir-ar al dracului de englez! scrâşni şeful. Cum le-a venit să sloboadă rachetele taman când eram noi la jumătatea apei?

— Ne-au simţit pesemne, răspunse unul din ei.

— Nu se poate, trebuie să fie altceva la mijloc.

— Îmi cam dau eu cu gândul care a fost pricina, zise un al treilea. Au văzut că stingem focul şi şi-au închipuit de ce.

— Să ştiţi că aşa trebuie să fie. Să pornim iar la atac, dar să lăsăm focul aprins.

— Păi atunci au să ne vadă venind.

— Să mergem niţel în susul râului, trecem apoi înot pe malul celălalt şi le ieşim înainte pe neaşteptate. A, dar ia uitaţi-vă, ce dracu fac acolo?

Pe coşurile celor două vaporaşe izbucniră scântei si se auzi duduitul motoarelor.

— Să ştiţi c-au plecat! strigă înfuriat şeful mexicanilor.

— Aşa e, ne scapă printre degete, adăugă unul din ei.

— O să ne luăm după ei când s-o face ziuă.

— Da' cu răniţii ce facem, îi luăm cu noi?

— Ce ne trebuie belea pe cap? Aruncaţi-i în apă, tot nu mai pot fi de folos.

Cu toate rugăminţile lor, nenorociţii fură azvârliţi fără milă în râu. În vremea asta, vapoarele, cu bărcile trase după ele, dispărură după cot.

— Ei, şi-acu' ce facem? întrebă unul din mexicani.

Conducătorul lor privea posomorât înaintea lui.

— Nu ne rămâne altceva de făcut decât să le ieşim înainte, după cum spuneam.

— Când pornim?

— Mâine, cum s-o lumina de ziuă. Acum să dormim niţel ca să fim odihniţi pentru ziua de mâine.

Capitolul II – O revedere pe Rio Grande

La o depărtare bunişoară de unde se petreceau acestea, pe locul unde râul Sabinas se revarsă în Rio Grande, sosea în acelaşi timp Juarez cu oamenii săi. Cu tot întunericul care domnea, cercetară malul dar nu-i găsiră pe cei căutaţi. Îşi făcură aici tabăra, după ce mai întâi priponiră caii în apropiere. Aspectul era altul în tabăra lor decât în cea a mexicanilor, deoarece santinelele stăteau de pază ca să nu se poată apropia nimeni de ea.

Drumul fusese obositor, aşa că dormiră greu şi adânc până la revărsatul zorilor, când vânătorii se pregătiră să facă rost de ceva vânat pentru hrana oamenilor. Inimă-de-urs şi fratele său Ochi-de-urs fură cei dintâi în şa, dar de-abia ieşiră din tufiş că şi zăriră un călăreţ venind în goană.

— Oare cine să fie ăsta? strigă cu mirare Inimă-de-urs.

— Vine cineva? întrebă Juarez de după tufe.

Indianul arătă cu mâna spre un punct şi răspunse cu grabă:

— Da, uite-l!

Pe şesul care se întindea cât cuprindeai cu ochii, se zărea un călăreţ alergând nebuneşte. Acum se desluşea bine îmbrăcămintea lui.

— Cine-o mai fi şi caraghiosul ăsta? râse Juarez apropiindu-se de cei doi indieni.

— După port pare să fie englez, îşi dădu cu părerea Sternau.

— Atunci e vreun trimis al lui sir Dryden.

— Hm! De unde până unde să aibă lordul cai pe bordul vaporului... se întrebă cu mirare doctorul. De altminteri, omul acesta nu călăreşte ca un englez, ci în felul cum călăresc indienii.

— Uite-l că se ridică în scări... parc-ar căuta pe cineva... Ia să ieşim la vedere!

Dădură tufele la o parte şi călăreţul îi zări numaidecât. Când fu mai aproape, începu să fluture cu o mână jobenul, cu cealaltă umbrela şi scoase un răcnet de bucurie. După câteva momente opri calul, sări din şa şi începu să se ploconească la dreapta şi la stânga, fluturând mereu jobenul pe care-l ţinea în mână.

— Plisc-de-uliu! strigară ei încremeniţi, recunoscându-l după nas.

— Da, eu, Plisc-de-uliu... am onoarea să vă salut, domnilor, răspunse acesta ploconindu-se iar.

Înfipse apoi umbrela în pământ, cocoţă jobenul în vârful ei, îşi scoase haina şi o întinse deasupra.

— Ah, bine c-am scăpat! răsuflă el uşurat. Fusei şi eu o dată în viaţa mea lord, dar nu mă mai prindeţi cât oi trăi!

— Cum, ai făcut pe englezul? se miră Juarez. Pentru ce?

— Ca să mă las prins, de aceea.

— Cum asta? Nu te înţeleg.

— Chiar aşa, senior. Ba am şi fost prins ieri, la Rio del Norte, de un anume Pablo Cortejo.

— Pablo Cortejo? întrebă Sternau. Îl credeam la San Juan!

— O fi fost, dar acum ţi-l dau chiar azi după prânz în palmă.

— Ia spune-ne şi nouă ce s-a petrecut, senior. L-ai găsit, sper, pe sir Dryden, la El Refugio...

— L-am găsit şi am pornit imediat cu toţii la drum. Acum să vă spun cum de-am ajuns lord.

Şi povesti întreaga întâmplare.

— Aşadar lordul ne aşteaptă la cotul râului? întrebă Juarez după ce yankeul isprăvi ce avea de spus.

— Da, senior şi i-am făgăduit să vin să vă iau.

— Atunci să nu mai zăbovim. Poţi să ne conduci sau eşti prea obosit?

— Eu? Vrei să râzi de mine pesemne. Dă-mi un alt cal, senior şi sunt gata de drum.

Ţinură sfat şi hotărâră ca o parte din oameni să rămână pe loc, ca să se odihnească în ziua aceea. Pe când ceilalţi s-alerge în ajutorul lordului.

Nu trecuse nici un sfert de ceas de la sosirea lui Plisc-de-uliu şi întreaga trupă, cu el şi cu Sternau în frunte, galopa peste şesul întins. După ce merseră astfel vreo două ceasuri fără întrerupere, le ieşi înainte un călăreţ. Îl înconjurară din toate părţile; dar omul părea că nici nu se sinchiseşte de ei. Era un bărbat potrivit de stat, în vârstă de vreo cincizeci de ani, pârlit de soare şi de vânt. Juarez se apropie de el şi-l întrebă:

— Mă cunoşti pe mine, senior?

— Da, eşti preşedintele Juarez, răspunse omul fără să se tulbure.

— Aşa e. Dar dumneata cine eşti?

— Vânător. De dincolo... din Texas. Locuiesc pe malul stâng al râului.

— Cum te cheamă?

— Grandeprise.

— După nume pari să fii francez.

— Nu, sunt yankeu de obârşie franceză.

— Şi unde te duceai?

— Acasă.

— De unde vii?

— De la Monclava.

— De-acolo mă cunoşti?

— Da.

Juarez îl privi cercetător, apoi îl întrebă iar:

— Ai auzit dumneata de unul Cortejo?

— Da, la Monclava.

— Dar de cunoscut îl cunoşti?

— Nu, nu l-am văzut niciodată până acum.

— Când ai plecat din oraş?

— Ieri dimineaţă.

— Te-ai întâlnit cumva în drum cu o ceată de oameni, sau ai văzut ceva care să ţi se fi părut suspect?

— Nu.

— Îl cunoaşte careva din voi pe omul acesta? întrebă Juarez întorcându-se spre ai lui.

— Eu, răspunse Plisc-de-uliu. Am rămas o noapte la el, cred că-şi mai aduce aminte de mine.

— Atât e de-ajuns. Înainte!

Trupa se puse în mişcare şi caii porniră iar în galop. Grandeprise se uită lung după ei şi mormăi necăjit:

— Să-i ia dracu' pe boierii ăştia care fac pe grozavii şi s-amestecă unde nu le fierbe oala... Dacă nu era Plisc-de-uliu mă luau la descusut cine ştie câtă vreme. Dar ce-mi pasă mie de ei! încheie el şi luând calul de căpăstru îşi văzu de drum.

În fruntea coloanei mergeau acum alături de Plisc-de-uliu, Sternau şi Mariano. Acesta era foarte agitat. Se gândea că după atâţia amar de ani îl va vedea pe tatăl iubitei lui. Calul alerga în goană şi tânărului i se părea că stă în loc.

Doctorul băgă de seamă şi-l dojeni:

— Lasă calul să răsufle, Mariano, altminteri te lasă-n drum.

— Înainte! răspunse însă Mariano neluând în seamă sfatul prietenului său.

Caii celor trei erau sprinteni şi iuţi de picior, aşa că în curând o luară înaintea celorlalţi şi se îndepărtară binişor de ei.

Era pe la amiază. Sternau observă deodată o mişcare în afară de zona vederii lui. Se opri brusc şi scoase ocheanul din buzunar.

— Vezi ceva? îl întrebă Mariano, necăjit că-l ţine-n loc.

— Da, vin nişte călăreţi.

— Dinspre râu, nu-i aşa? zise Plisc-de-uliu. Să ştii că ăştia sunt oamenii lui Cortejo. Ia dă-mi şi mie niţel ocheanul.

— Să mă spânzuri de limbă dacă nu sunt ei! rosti vânătorul dând îndărăt ocheanul.

În vremea asta călăreţii se mai apropiaseră.

— Eşti sigur? îl întrebă doctorul.

— Deocamdată nu, căci sunt încă prea departe; să mai aşteptăm.

Juarez cu ceilalţi îi ajunseră din urmă şi îi spuseră şi lui ce bănuiau.

— Ce să facem, senior Sternau? îl întrebă el pe german.

— Să ne despărţim în trei grupuri şi să ne ascundem după tufele de colo, pe urmă, la un semn al lui Plisc-de-uliu, să ne năpustim asupra lor şi să-i luăm din trei părţi deodată. Înainte!

Făcură întocmai. Plisc-de-uliu se aţinea pe lângă doctor. Se tot frământa în şa şi nu-şi găsea astâmpăr. În cele din urmă luă o hotărâre; îi zise acestuia:

— Aş vrea să te rog ceva, senior. Îngăduie-mi să-mi bat niţel joc de ticăloşii ăştia.

— Cum?

— Ştii că ieri le-am tras clapa. Vreau să le fac gustul, să mă prindă iar.

— Ar fi prea primejdios.

— Ei aş! Ia mai dă-mi niţel ocheanul.

După ce privi un timp, urmă:

— Da, ei sunt. Cel din cap e ticălosul care s-a dat drept un trimis al preşedintelui. Zău, senior, lasă-mă să-mi bat niţel joc de ei.

Zicând acestea, yankeul îşi trase calul afară din tufiş, se aşeză în iarbă, împinse jobenul pe ceafă şi deschise umbrela deasupra capului, ca să pară că stătea acolo cine ştie de când. Se aşezase înadins cu spatele la călăreţi şi părea adâncit în gânduri.

Nu-l zăriseră încă, dar în curând fură atât de aproape, încât era cu neputinţă să nu-l vadă. Conducătorul mexicanilor îşi opri calul şi strigă uluit:

— Ia uitaţi-vă, băieţi, cine o fi ăla de colo?

Camarazii săi se opriră şi ei şi se uitară încotro le arăta el.

— Ei drăcia dracului, ăsta e englezul! Am pus în sfârşit mâna pe el! strigară ei şi dădură pinteni cailor.

Când fură lângă el, se opriră şi şeful bandei îi strigă râzând:

— Dumneata eşti, senior, ori stafia dumitale?

Plisc-de-uliu se ridică de jos, îşi închise tacticos umbrela şi răspunse foarte serios:

— Stafia mea.

— Cum, fără trup?

— No. Am fost împuşcat ieri de nişte derbedei.

— Nu vorbi prostii! Ieri ai reuşit să ne scapi din gheare, dar fii sigur că astăzi n-o să ne mai scapi.

— Nici nu mă gândesc. Vreau să rămân cu voi.

— Unde-ai fost azi-noapte?

— În pădure, unde era să fiu!

— Dar calul ăsta de unde îl ai?

— Păi e tot ăla de ieri.

— Nu-i adevărat. Cel de ieri era roib şi ăsta e murg.

— Murgul e şi el stafia roibului.

— Lasă gluma! Ne-ai ucis ieri doisprezece oameni şi ne-ai rănit o grămadă, o să ne plăteşti paguba, fii pe pace. Ştii unde se află acum vapoarele şi bărcile dumitale?

— În mâinile voastre, socot.

— Din nenorocire lovitura nu ne-a reuşit, fiindcă oamenii dumitale ne-au împrăştiat cu mitraliera. O să ne-o plăteşti şi pe asta, nu te teme. Scoală de-acolo! Să ne duci acum unde ţi-ai dosit vapoarele. Ne dai totul în primire fără să crâcneşti. Bine, nu? Altfel te omorâm pe loc.

Plisc-de-uliu îşi ţuguie buzele şi scuipă drept pe pălăria mexicanului.

— Unde e conducătorul vostru? întrebă el.

— Eu sunt. Te sfătuiesc însă să te laşi de scuipat, altminteri o să te învăţ eu să faci deosebirea între o scuipătoare şi pălăria unui caballero, m-ai înţeles?

— Caballero? zise presupusul englez dând din umeri cu dispreţ. Ei aş! Unde e Cortejo?

— L-au omorât oamenii dumitale. Îl aşezasem pe o plută şi-l va fi nimerit o salvă, dacă nu s-o fi înecat.

— Păcat! Tare-aş fi vrut să-l văd în spânzurătoare.

— Asta o să facem noi cu dumneata. Acum însă vino cu noi. Dacă nu vrei de bunăvoie, o să-ţi ajut eu.

— Ajuţi? Cum?

— Uite-aşa.

Şi scoţând un pistol de la brâu, mexicanul îi puse ţeava la tâmplă adăugând:

— Dacă nu te scoli îndată de jos, îţi reped un glonte în creier.

— Ba ţi-l reped eu, zise vânătorul şi smucind cu viteza fulgerului pistolul din mâna mexicanului, trase. Acesta se prăbuşi la pământ, fără să scoată un ţipăt. Ceilalţi puseră mâna pe arme dar n-avură vreme să tragă, căci din tufiş răsunară peste o sută de împuşcături şi-i culcară pe toţi la pământ, fără suflare.

— A mai rămas vreunul în viaţă? întrebă Juarez.

— Nici unul, răspunse doctorul.

— Păcat! Am fi putut afla câte ceva.

— Nu e nevoie, vă spun eu tot ce vreţi să ştiţi, zise Plisc-de-uliu.

— Da? Unde se află vasele lordului?

— În acelaşi loc unde le-am lăsat ieri.

— Şi încărcătura unde va fi transportată?

— Pe malul râului Sabinas, după cum era hotărât.

— Atunci cred că nu avem de ce-i lua pe toţi oamenii noştri cu noi.

— Ar fi de prisos, tot trebuie să vă întoarceţi pe urmă aici.

— Dar dacă s-ar întâmpla să ne iasă altă bandă în drum?

— E prea puţin probabil.

— Sunt şi eu de părerea lui Plisc-de-uliu, zise Sternau. Mă bucur că afacerea s-a terminat atât de bine; nu-mi convine însă că nu ştiu ce s-a făcut cu ticălosul acela de Cortejo. Oameni de soiul lui nu prea mor cu una cu două. Aş fi foarte mulţumit să-i găsim leşul.

— Bine, să-l căutăm, zise Juarez.

— N-ar fi rău. Să luăm numai cincizeci de inşi cu noi; senior Juarez, eu şi Mariano plecăm cu ei, ceilalţi să se întoarcă la tabără şi să ne aştepte acolo.

Aşa şi făcură. În curând Plisc-de-uliu le arătă cu mâna printre copaci zicând:

— Pădurea se răreşte. Colo e râul.

Se opriră la mal, pe locul unde fusese prin în ajun vânătorul. În mijlocul râului stăteau ancorate vasele lordului. Sir Dryden nu cutezase să tragă la mal, dar luntrile stăteau pregătite.

— Să fi plecat într-adevăr mexicanii? îl întrebă timonierul pe lord.

— Cu siguranţă, răspunse el.

— Dar Juarez, crezi că va veni?

— Nu mai încape-ndoială dacă, bineînţeles, Plisc-de-uliu va fi dat de el. A, dar ce se vede colo? întrebă el arătând cu mâna spre mal.

Din pădure înainta o ceată de călăreţi. Printre cei din frunte se desluşea lămurit unul îmbrăcat în haine cenuşii, cu joben pe cap şi o umbrelă în mână.

— Ăsta e Plisc-de-uliu! strigă lordul.

— Dar ceilalţi?

Dryden privi prin ochean.

— Acela din dreapta e Juarez, iar cel clin stânga... o, vreau să le ies înainte... O luntre, repede! porunci lordul cu înfrigurare.

Când ajunse la mal, Plisc-de-uliu se apropie de el şi-i zise foarte serios:

— Poftim îndărăt hainele, sir. Uite şi umbrela şi pe... senior Mariano şi Sternau.

— Fiul meu! Fiul meu! repeta lordul, strângându-l pe Mariano în braţe. Sper că de-acum încolo nu vei mai avea de suferit. Ah, de-ar putea fi şi Amy aici! Te-a aşteptat ani de-a rândul...

— Aşadar e liberă... nu s-a măritat?

— Nu, nu, ţi-a rămas credincioasă. Dar îţi voi povesti mai târziu. Acum să dau mâna şi cu domnul doctor.

Acesta îl privea cu ochii lucind de bucurie.

— Mylord...

— Domnule doctor! strigă lordul şi-l cuprinse în braţe. Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine că mi-a dat zile să mă bucur de clipa aceasta... murmură lordul cu ochii plini de lacrimi.

— Vezi că e adevărată zicala că după ploaie şi furtună vine şi vreme bună, mylord. Dar să nu uităm că şi senior Juarez e pe-aici. Să ne ierte că ne-am gândit întâi la noi.

— Dumneavoastră să mă iertaţi că vă tulbur cu prezenţa mea bucuria revederii, zise zâmbind preşedintele.

— Nu ne-o tulburaţi defel, suntem fericiţi că vă avem printre noi.

— Aş vrea însă să ştiu un lucru, mylord. Ştiai ieri că te afli în faţa lui Cortejo?

— Da. Am aflat-o de la Plisc-de-uliu.

— A luat şi el parte la luptă?

— Nu ştiu, era întuneric şi nu se vedea nimic.

— Plisc-de-uliu crede că lovitura pe care i-a dat-o la ochi l-a orbit.

— Tot ce se poate. L-am auzit răgând ca o vită şi am văzut cum îl spălau oamenii lui cu apă pe obraz.

— Atunci e sigur că n-a putut lua parte la luptă. Trebuie neapărat să aflăm ce s-a făcut. Ne-am întâlnit de curând cu banda lui, pe care am nimicit-o complet. Şeful bandei zicea că, după părerea lui, Cortejo a fost ucis de gloanţele dumneavoastră sau s-a înecat în râu. Să fie adevărat?

— Mai probabil e că l-au omorât chiar ei.

— Nu mai spune! N-aţi coborât încă astăzi pe mal?

— Nu.

— Atunci să cerceteze bine oamenii noştri maIul. Rezultatul îl aşteptăm pe vapor.

— Eu vă pun la dispoziţie luntrile ca să treacă oamenii şi pe malul celălalt; poate că-l vor găsi acolo, dacă aici nu e. Şi-acum, poftiţi pe bord...

Se aşezară cu toţii pe covertă ca să-şi povestească întâmplările prin care trecuseră. Lordul le spuse că n-avusese timp să se ducă în Germania când fusese în ţară, dar că aflase numai veşti bune despre familiile foştilor dispăruţi.

— Aşadar trăiesc toţi? întrebă cu bucurie Sternau. Mama, soră-mea, don Manuel şi Rosetta?

— Când am plecat eu erau sănătoşi.

— Şi miss Amy e cu ei?

— Da. Am lăsat-o acolo până la întoarcerea mea. Timpul de grea încercare prin care am trecut s-a sfârşit. Am suferit nespus de mult toţi, dar Dumnezeu ne-a dat putere să îndurăm totul cu răbdare.

— Îmi vei povesti mai târziu pe larg tot ce s-a petrecut în lipsa noastră, acum însă trebuie să ne gândim la prezent.

— Eu sunt de părere să nu ne întoarcem călări, ci cu vaporul, zise Juarez. Dumneata ce zici, senior Sternau?

— Ideea nu e rea, dar ce facem cu caii?

— Îi putem lăsa în grija apaşilor, să ni-i aducă după ce vor fi găsit cadavrul lui Cortejo. E neapărat nevoie să ştim ce s-a făcut cu ticălosul acela.

Lordul pusese la dispoziţie câteva luntre apaşilor, pentru a trece pe malul celălalt. Aceştia le întrebuinţară însă în alt chip de cum îşi închipuise el. O parte din ei trecură râul înot călare, deşi apa era destul de lată şi adâncă, alţii o luară de-a lungul malului celălalt, pe când vreo câţiva porniră în luntre, ca să vadă din mijlocul râului amândouă malurile. Da o astfel de cercetare amănunţită era cu neputinţă să nu-l găsească pe Cortejo.

Lordul, Mariano şi doctorul stăteau de vorbă

Pe covertă şi nici nu băgară de seamă cum trecea timpul. Aveau doar atâtea să-şi spună!

Deodată se auzi un strigăt de pe mal.

— A, un indian! zise Mariano. Oare ce-o fi vrând?

Sternau se apropie de parapet şi întrebă ce e.

— O urmă. Să vie fratele meu alb repede, răspunse indianul.

— Ce fel de urmă?

— Nu ştiu, n-am văzut-o, m-au trimis ceilalţi.

Germanul vâsli singur în mica luntre rezervată lordului şi ajunse numaidecât la mal.

— Hai! îl îndemnă apaşul.

Calul lui Sternau rămăsese acolo unde îl lăsase la sosire. Încălecă şi porni în galop după indian. După aproape un ceas de drum îi găsi pe câţiva din apaşii trimişi în căutarea lui Cortejo, aşteptându-l pe mal. Unul din ei ― care după penele înfipte în pletele lui negre părea să fie ceva mai mare decât ceilalţi ― stătea pe vine şi examina ceva cu mare luare-aminte.

— Matava-se să vină încoa, zise el doctorului.

Acesta descălecă şi se apropie de indian.

— Ei, ce e? făcu el curios.

— Să se uite şi fratele meu alb, răspunse indianul.

Sternau se aplecă, devenind din ce în ce mai atent.

— A, urme de copite! murmură el cu mirare.

— Cunoaşte fratele meu alb câţi au fost?

— Da, doi. Pe unul îl călărea cineva, celălalt însă era dus de căpăstru.

— Să se uite fratele meu mai departe, zise indianul arătând cu mâna spre mal.

Doctorul se luă după urme, apoi se opri.

— Au trecut apa înot, după ce mai întâi au tăiat un mănunchi ele papură ca să-l facă colac pentru a şi-l pune în jurul mijlocului.

— Aşa e, fratele meu alb a ghicit. Cine să fi fost omul care a fost pe-aci?

— Poate vânătorul pe care l-am întâlnit azi. Pare-mi-se că într-acolo îi era drumul. Ar trebui să ne încredinţăm.

— Oamenii roşii au şi făcut-o. Ia să vină Matava-se mai aproape şi să vadă.

Sternau îl urmă şi văzu un loc bătătorit de copite. Cu greu s-ar fi putut descurca un om mai neştiutor, dar doctorul zise, după ce se gândi câteva secunde:

— Aici au fost lăsaţi caii să pască, în vreme ce omul aduna papură. Aceştia s-au luat la bătaie şi s-au muşcat; poate să se găsească şi fire de păr de cal. Căutaţi bine.

— Oamenii roşii s-au gândit şi ei la asta. Uite firele astea din coada cailor.

— Calul a fost murg.

— Dar ghemotocul ăsta? întrebă indianul arătându-i un smoc de fire mai scurte.

— Roib. Smocul e de la coama unui cal roib. Aşadar, unul din cai era murg, celălalt roib. Nu poate să fie altcineva decât vânătorul pe care l-am întâlnit azi. Avea doi cai ca ăştia cu el.

— Oh! Roşii au fost şi mai prevăzători, zise indianul arătând spre doi apaşi care veneau în goana cailor dinspre pădure.

— Unde-au fost? întrebă cu mirare doctorul.

— Să-i întrebe chiar fratele meu.

— Fraţii mei roşii s-au luat după urmele care duceau la locul unde ne-am întâlnit ieri cu vânătorul cel alb?

— Matava-se a ghicit.

— Atunci tot el era?

— Da.

Sternau înţelese că nu-i spuseseră tot ce ştiau.

— Dar pentru ce au pus fraţii mei atâta preţ pe aceste urme, au mai descoperit şi altceva? întrebă el pe indianul care părea să fie mai marele lor.

— Da. Matava-se îşi închipuie că vânătorul a trecut râul, nu-i aşa? Aşa au crezut şi războinicii apaşilor, dar când s-au mai îndepărtat au dat iar de urmele lui.

— Aşadar a intrat în apă, pe urmă a ieşit iar şi a pornit mai departe călare? Nu prea înţeleg. Ca s-adapi caii nu e nevoie să intri cu ei în apă şi nici de colacii ceia de papură n-ai trebuinţă. Probabil că a fost împiedicat de cineva să treacă pe malul celălalt.

— Matava-se e om înţelept.

— A, au mai zărit şi altceva fraţii mei roşii?

— Aşa e. Să vină fratele meu alb cu mine.

Indianul se vârî în păpuriş urmat de Sternau.

Înaintau cu greu căci trestia era deasă şi pământul cleios, dar osteneala le fu răsplătită cu prisosinţă, căci după ce făcură vreo sută de paşi şi ajunseră la dunga apei, doctorul văzu o plută făcută din crengi şi papură, mare cât să poată sta un om pe ea.

— Fratele meu alb să se uite bine la pluta asta, zise indianul.

— M-am uitat. A găsit fratele meu vreun semn din care să se poată şti cine s-a slujit de ea?

— Şi încă un semn foarte bun. Uite-l! zise indianul şi scoase de la brâu o basma pestriţă înnodată la capete ca şi când ar fi fost cineva legat cu ea la cap sau pe sub fălci.

Dar după ce Sternau o examină mai bine strigă plin de mirare:

— E pătată de sânge. A fost cineva legat la ochi cu ea. Unde aţi găsit basmaua asta?

— Era agăţată de o creangă a plutei.

— Nu mai încape-ndoială că e de la Cortejo. Au căutat feciorii apaşilor şi mai departe urmele?

— Să vină fratele meu alb după mine, zise iar indianul.

Printre trestii se vedea desluşit o cărăruie. Porniră pe o potecuţă şi dădură iar de urme de copite, la marginea apei.

— Aha, pe-aici a ieşit vânătorul din apă, zise Sternau.

— Şi a luat-o într-acolo, întări indianul arătând spre dreapta.

Se luară după urme şi ieşiră într-o rarişte unde pământul era bătătorit de copite.

— Au găsit fraţii mei pe-aici ceva? întrebă doctorul.

— Pe locul ăsta l-a găsit vânătorul pe Cortejo, răspunse cu glas sigur indianul.

— Şi unde duc de-aci urmele?

— În pădure.

— Le-aţi urmărit?

— N-am vrut decât să vedem mai întâi ce zice Matava-se.

— Bine-ai făcut. Crede fratele meu că vânătorul l-a luat pe Cortejo cu el?

— Da. L-a urcat pe calul celălalt dus de căpăstru.

— Să ia fratele meu câţiva oameni şi să se ţină pe urmele copitelor, ca să vadă dacă nu duc spre Candela şi Saltilo.

— Au să trebuiască mai multe zile.

— Aşa e, dar nu e nevoie să se ducă până la Saltilo, e de ajuns să le urmărească numai până mâine, când va fi soarele cruce pe cer şi vor şti încotro se duc. Feciorii apaşilor să vină apoi să-mi spună ce-au găsit.

— Unde?

— La Monclava.

— Ah, zise apaşul şi fără să mai adauge un cuvânt se întoarse la tovarăşii săi.

În câteva clipe cinci din indieni fură în şa şi porniră după şeful lor.

— L-aţi găsit? îl întrebă Juarez pe german când îl văzu iar pe bord.

— Da.

— Chiar pe Cortejo în persoană?

— Din nenorocire nu, ci urmele lui.

— Atunci ticălosul n-a murit?

— Nu cred.

— În sfârşit, ce-ai aflat? întrebă şi lordul cu nerăbdare.

— Mai întâi că a fost rănit la ochi şi al doilea că a luat-o în josul apei, pe o plută.

— Aşadar e-adevărat ce bănuia timonierul meu.

— Anume?

— Că oamenii lui au căutat să scape de el.

— Atunci trebuie să fi petrecut câteva ceasuri de groază, păcătosul, fiindcă nu e puţin lucru să pluteşti la întâmplare, pe o mână de crengi, fără să vezi încotro te duce apa.

— Crezi într-adevăr că a orbit?

— Pentru moment cel puţin. Dacă ar fi putut să vadă cât de puţin, nu se lăsa el cu ochii legaţi. Probabil că i-a alunecat basmaua şi n-a mai putut s-o găsească. Pluta fiind uşoară, a fost împinsă la mal. A simţit că s-a împotmolit în pământ şi s-a târât în păpuriş, unde a fost găsit de vânătorul pe care l-am întâlnit noi azi dimineaţă.

— Atunci apaşii noştri au sosit prea târziu, din nenorocire.

— Aşa e, căci, după cum cred, vânătorul s-a îndreptat cu el spre sud.

— Tot e bine că ştim şi-atât. A rămas deci în apropiere. Dacă ar fi trecut însă pe malul celălalt ― deci în Texas ― am fi pierdut orice putere asupra lui. Ai vreo bănuială încotro o fi fugit?

— Da, la hacienda del Erina, unde a lăsat-o pe fiica-sa. Orb cum e, deci în neputinţă de-a întreprinde ceva, simte nevoia să fie înconjurat de oameni credincioşi lui şi cine îi e mai aproape decât copilul său?

— Şi crezi că vânătorul îl va duce la haciendă? Cu ce scop?

— Cortejo îi va fi făgăduit o bună răsplată bănească.

— Probabil, dar s-ar mai putea ca aceştia doi să se fi cunoscut mai de mult.

Sternau tresări.

— Ştii că părerea dumitale îmi dă de gândit? Îţi mai aduci aminte, senior Juarez, ce ne-a răspuns vânătorul când l-am întrebat cine e?

— Da, zicea că-l cheamă Grandeprise.

— Şi tot un Grandeprise e un aliat de-al lui Cortejo, căci adevăratul nume al lui Henrico Landola e Grandeprise.

— Crezi că e rudă cu vânătorul?

— Exclus nu e, deoarece numele Grandeprise nu e un nume comun.

— Ar trebui atunci să facem tot posibilul ca să-i prindem. Ce măsuri ai luat?

— Am trimis câţiva apaşi să se încredinţeze dacă urmele duc spre Saltilo şi să-mi aducă răspunsul la Monclava.

— N-ar fi mai nimerit ca în loc de aceste câteva iscoade să pornim după ei un număr mai mare de oameni ca să putem fi mai siguri că punem mâna pe ticălosul ăsta de Cortejo?

— Te-nşeli dacă îţi închipui că aşa ar fi fost mai bine. Mai întâi urmărirea ar fi trebuit să înceteze odată cu venirea nopţii. Grandeprise se va folosi însă de întuneric ca să le-o ia cu mult înainte.

— Aşa cai buni avea?

— Chiar dacă nu, găseşte destui în drum. Ar fi fost imposibil să-l ajungă.

— Atunci să-l lăsăm pe Cortejo să ne scape printre degete?

— Nici asta. Cu siguranţă că-l vom găsi la hacienda del Erina. Nu putem însă întreprinde nimic fără ajutorul dumitale.

— Ce pot să fac eu?

— Din scrisoarea fetei lui reiese că la conac se află un număr mare de partizani de-ai lui Cortejo. Ne trebuie deci oameni, cât mai mulţi oameni, senior.

— Cam câţi?

— Cine poate să ştie! In orice caz, cel puţin atâţia câţi se află la conac.

— Bine. Să vedem de câţi mă pot lipsi eu aici. Hacienda e un punct important, deoarece se află în apropierea drumurilor foarte circulate dintre sudul şi nordul ţării. Voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să pun mâna şi pe Cortejo şi pe hacienda. Părerea mea e să plecăm cât mai repede spre Monclava.

— Dar trebuie să aşteptăm să se întoarcă luntrile.

— Cât crezi că pot să mai zăbovească?

— Cel mult un ceas.

— Bine, vom câştiga timpul pierdut băgând în viteză mare maşinile.

Sternau calculase destul de bine, căci după vreo oră luntrile fură îndărăt şi cum maşinile erau puse sub presiune, convoiul de vase porni numaidecât, iar apaşii trimişi înapoi în tabără.

— Aş fi vrut s-ajungem noi înaintea lui Cortejo la hacienda, îi zise doctorul lui Mariano pe când stăteau amândoi de vorbă, mai la o parte de ceilalţi.

— Cred că ar fi fost mai bine, răspunse Mariano convins.

— Cum nu ştiu forţele pe care le-a adunat Cortejo acolo, ne-ar trebui cam la vreo mie de oameni pentru a merge la sigur, dar atâţia nu cred că ne poate pune la dispoziţie Juarez.

— Atunci să ne mulţumim cu mai puţin; nu numărul, ci vitejia biruie în război.

— Ai şi tu dreptate, şi-apoi hacienda s-ar mai putea lua şi prin şiretenie şi viclenie. Drumul până acolo e însă nesigur, fiindcă e posibil ca să mişune de francezi, care vor încerca să pună iar mâna pe Monclava.

— Atunci să ştii că afurisitul de Cortejo ne scapă. O s-ajungă înaintea noastră la hacienda.

— Uiţi că trebuie să facă şi el un mare ocol, fiindcă se teme tot atât de francezi cât şi de noi.

— Bine zici. Dacă Juarez se grăbeşte şi noi zorim caii, s-ar putea, totuşi, să i-o luăm înainte.

— Că e orb, de asta sunt aproape sigur; trebuie să aibă şi niţele friguri din cauza durerilor, aşa că o să cam zăbovească pe drum. În sfârşit, vom vedea noi.

Capitolul III – Semnalul mixtecaşilor

În vremea asta, convoiul înainta destul de repede. Plisc-de-uliu stătea la prora primului vapor şi îndruma vasele. A doua zi dimineaţă trecură din Rio Grande del Norte în Salado, apropiindu-se din ce în ce de punctul unde se îmbucă râul cu Sabinas.

Sternau stătea pe punte, cufundat în gânduri, când Juarez veni la el şi-l întrebă dacă nu au aflat cei de acsă de salvarea lor miraculoasă.

— Nu încă, răspunse acesta, posomorât. Aveam de gând să le scriu din Guyamas, dar acolo nu există poştă, aşa că am amânat-o pentru mai târziu.

— Din păcate nici aici nu e poştă şi chiar dacă e, e atât de nesigură comunicaţia încât nu te poţi bizui pe ea.

— Atunci vor trebui să aştepte ai mei cine ştie cât, murmură doctorul îndurerat.

— Aş vrea din tot sufletul să te ajut, dragul meu, dar nu-mi dau răgaz francezii, zise necăjit Juarez. Am încercat de două ori până acum să trimit două scrisori particulare, cu totul inofensive, mi-au fost însă respinse. Mai mult încă: din pricina lor, uneia din persoanele cărora le-au fost adresate ― deşi deschise, aşa că le putea citi oricine ― i s-a confiscat avutul, iar cealaltă de-abia a scăpat de închisoare. Totuşi o încercare nu strică. Ce-ar fi să scrii două scrisori identice pe care să le expediem în acelaşi timp? Poate că din două, una tot va ajunge la destinaţie.

— Pe ce cale?

— Vei trimite una prin Tampico şi pe cealaltă prin Santiliana. În amândouă aceste oraşe am oamenii mei de încredere, care vor reuşi să le predea unui vapor în drum spre Europa.

— Da, dar cine le duce până acolo?

— Sunt printre trupele mele destui oameni curajoşi şi întreprinzători, care nu se sfiesc să-şi pună viaţa în pericol pentru mine. De altfel, de primejdie nu poate fi vorba în împrejurarea de faţă. Chiar dacă scrisorile vor fi deschise, se va vedea din conţinutul lor că nu e nimic compromiţător pentru stat.

— Atunci va trebui să nu pomenesc în ele nimic despre dumneata?

— Pentru ce? Ce vină are trimisul că dumneata te afli cu mine?

— Când pot să le scriu?

— Chiar acum, dacă n-ai altceva de făcut. Cum vom ajunge în tabără, voi alege doi oameni mai de credinţă, pe care să-i trimit la destinaţie.

Sternau se apucă imediat de scris şi povesti în scrisoare tot ce i se întâmplase de când plecase de-acasă. În momentul când lipi plicurile se auzi un fluierat ascuţit: vaporul ajunsese la tabără.

Se putea vedea de pe punte agitaţia care domnea aici. Carele sosiseră şi ele, împreună cu toate trupele preşedintelui. Bărcile fură trase la mal şi descărcate. De-abia acum îşi putu da seama Juarez de ajutorul primit. Butoiaşe pline cu monede de aur, mii de puşti, pistoale, revolvere şi pumnale, muniţii din belşug; aparate telegrafice de câmp, tărgi pentru răniţi, instrumente de operaţie, pansamente şi instalaţii pentru lazarete.

Lordul Dryden supraveghea el însuşi descărcarea şi Juarez lua lucrurile în primire. Doctorul, care-i dădea ajutor lordului, îl întrebă la un moment, dar în engleză:

— Ce-o să fie cu vasele care au transportat toate acestea?

— Se înapoiază la El Refugio. Eu rămân pe lângă Juarez.

— Ca ambasador al Angliei?

— Da.

— Te-ai gândit la primejdiile care te ameninţă, mylord?

— Să nu crezi că nu, dar nu trebuie să ţin seama de ele. Prezenţa mea oficială va da autoritate preşedintelui. Peste câteva zile va sosi şi reprezentantul Statelor Unite şi sper că vom scăpa astfel ţara de cotropitori.

— Mariano va vroi desigur să rămână cu dumneata, deşi are îndatoriri de împlinit.

— Cred că una nu o va împiedica pe cealaltă, cu atât mai mult cu cât până ce nu vom intra triumfali în México nu se poate face nimic în afacerea Rodriganda. De aceea cred mai nimerit să rămânem cu toţii pe lângă Juarez, a cărui armată va spori atât de vertiginos, încât vom putea fi cât de curând în capitală. Ştiu că Statele Unite au trimis un ultimatum foarte serios împăratului francez. Dacă Napoleon nu-şi retrage armata din Mexic, trupele Uniunii vor porni încoace fără zăbavă.

— Cum adică împotriva francezilor?

— Bineînţeles. Bănuiesc că se şi pune ceva la cale într-ascuns.

— Crezi că vor preda ţara, încetul cu încetul, lui Juarez?

— Asta nu, s-ar face singuri de râs.

— Atunci?

— Ceva foarte simplu. Ei l-au trimis pe Maximilian ca împărat aici, tot ei îl vor sfătui să abdice de bunăvoie. Cum îl cunosc eu, sunt sigur că nu va voi; mai ales împărăteasa şi sfetnicii lui vor căuta să-l împiedice cu orice preţ. Francezii vor fi deci siliţi să-l lase în voia soartei. Se vor retrage treptat, treptat, cedând oraş cu oraş, provincie cu provincie. El însă nu va şti să se impună şi ţara va fi a lui Juarez, ceea ce e ca şi când i-ar fi cedat-o Bazaine.

— Şi de împăratul Maximilian ce se va alege?

— Va trebui să tragă consecinţele faptelor sale. Sau se va retrage odată cu francezii, sau se va apăra până la sfârşit.

— Doamne, nu cumva crezi că va fi ucis!

Lordul înălţă din umeri.

— Ce soartă îngrozitoare! Cum aş vrea să mă duc să-i spun să se ferească de un sfârşit atât de tragic...

— Ar fi degeaba. A încercat-o generalul Mejia, cel mai devotat sfetnic al său, dar fără nici un folos. Să dea Dumnezeu să fiu eu profet mincinos, mă tem însă că soarta lui Maximilian e pecetluită.

Pe când vorbeau ei aşa, Săgeata-trăsnetului se apropie de Sternau şi-l întrebă:

— Cât o să mai treacă până ce se va isprăvi cu descărcatul, doctore?

— Încă vreo două zile, cred.

— Oh şi cu hacienda del Erina ce facem?

— Despre asta vom vorbi mai târziu, dragul meu.

— Aşa? Am aflat de la apaşi că ticălosul acela de Cortejo a scăpat, e-adevărat?

— Din nenorocire...

— E mai mult ca sigur că se va duce de-a dreptul la hacienda, unde ştie că e fiică-sa. Ai citit şi dumneata scrisoarea pe care aceasta i-o scria şi ai auzit ce spunea mexicanul acela în agonie. Grija de soarta socrului meu nu-mi dă astâmpăr. Nu mai pot s-aştept, plec singur la del Erina.

Sternau se înspăimântă.

— Ce vrei să faci, omule? Ţinutul mişună de francezi, vei fi prins numaidecât.

— Nu cred. Ucigătorul-de-bivoli merge şi el cu mine; cunoaşte foarte bine toate potecile şi ascunzişurile, aşa că nu ne va vedea nimeni.

— Bine, să zicem că aţi ajuns până la conac; ei şi pe urmă?

— Îl eliberăm pe bătrân.

— Numai voi doi?

— Da. Hai cu mine s-auzi ce spune şi indianul. Ucigătorul-de-bivoli şi prietenul său Inimă-de-urs stăteau pe punte şi priveau la mişcarea înfrigurată de pe mal. Când îi văzu, mixtecaşul întrebă pe Săgeata-trăsnetului:

— Ce zice fratele meu, Stăpânitorul-stâncilor de ideea ta?

— Mă sfătuieşte să aştept.

— Am aşteptat şi-aşa prea mult.

— Aşadar fratele meu Ucigătorul-de-bivoli s-a hotărât să plece? îl întrebă doctorul.

— Da. Eu sunt un indian liber, dar Karja, sora mea, a găsit la hacienda del Erina un cămin şi senior Arbellez mi-a fost ca frate. Trebuie să mă duc să-l scap.

Sternau înţelese că hotărârea indianului era nestrămutată. Totuşi făcu o încercare:

— Cum crede fratele meu că-l va scăpa? Ţinutul e plin de francezi.

— Ucigătorul-de-bivoli îşi bate joc de francezi! răspunse indianul cu dispreţ.

— Dar sunt mulţi...

— Mixtecaşii sunt şi mai mulţi.

— A, fratele meu vrea să-şi adune războinicii? Aşa ceva cere timp.

— Nu, e de-ajuns o noapte. Când căpetenia mixtecaşilor va face să se ridice văpaia pe muntele Reparo, în noaptea următoare, o mie de războinici vor fi în jurul său.

— Eşti sigur? Fratele meu a lipsit atâţia ani dintre ei.

— Fiii mixtecaşilor nu şi-au uitat niciodată datoria. Fratele meu Inimă-de-urs vine şi el cu noi.

— Da, încuviinţă apaşul.

— Cine va conduce atunci apaşii lui Juarez?

— Fratele meu, Ochi-de-urs.

Doctorul citi pe chipul celor trei bărbaţi hotărârea neclintită. Privi câteva momente în pământ, apoi zise:

— Fraţii mei au dreptate. Nu putem aştepta până ce ne va putea pune Juarez trupele lui la dispoziţie. Prietenul nostru Arbellez e în primejdie şi e de datoria noastră să-i venim cât mai repede în ajutor.

Ochii apaşului luciră de bucurie.

— Ştiam că Matava-se va veni cu noi; dar Karja şi prietena ei albă vor rămâne cu Juarez.

— Nu ne luăm rămas-bun de la ele?

— Nu. Ar stărui poate să rămânem.

— Şi ce să le răspundă Juarez când îl vor întreba de noi?

— Că ne-am dus să-l iscodim pe duşman.

— Bine, să mergem atunci să vorbim şi cu Juarez.

Mare fu mirarea preşedintelui şi a celorlalţi când aflară de hotărârea lor. Încercară mai întâi să-i întoarcă, dar nu fu chip. În cele din urmă Mariano, căpitanul Unger, micul Andrei, până şi Mindrello şi don Fernando spuseră că nu-i lasă să plece fără ei. Contele zicea că are o veche răfuială cu Cortejo şi apariţia lui o va face pe Josefa să mărturisească toate crimele făptuite de ea si tatăl ei.

— Luaţi cel puţin câţiva apaşi cu voi, se rugă Juarez.

— N-avem trebuinţă de ei, răspunse Sternau. Fiind mai puţini, vom trece mai neobservaţi.

— Dacă aş avea oamenii mei aici, v-aş da atâţia încât n-aţi avea nevoie să vă ascundeţi. Sper însă că nădejdea pe care şi-o pune Ucigătorul-de-bivoli în mixtecasii lui nu va fi dezminţită. Aşadar, pe curând la del Erina.

După ce-şi luară rămas-bun de la Juarez şi lordul Dryden, cei nouă bărbaţi încălecară şi porniră la drum. De-abia a treia zi, când ajunse Juarez la Monclava, află de sosirea voluntarilor americani. Căută să-i câştige de partea lui, apoi alergă în ajutorul prietenilor săi. Aceştia făcură un ocol ca să fie mai siguri că nu vor fi simţiţi de la conac şi se îndreptară spre muntele El Reparo. Era acelaşi în care se afla peştera cu comorile mixtecaşilor, unde se petrecuse îngrozitoarea scenă cu crocodilii. Când fură în apropierea lui, Ucigătorul-de-bivoli, care călărea în fruntea lor, îşi opri brusc calul.

— Un călăreţ, zise el întinzând braţul.

Ceilalţi se uitară încotro arăta el şi văzură un om stând jos în iarbă, pe când calul păştea în preajma-i.

— Trebuie să facem aşa ca să nu ne vadă, fu de părere doctorul.

Soarele se lăsa spre apus, totuşi putură desluşi bine chipul necunoscutului.

— Ştiu cine e omul de colo, zise mixtecaşul, după ce se uită mai bine. E un argat de la hacienda del Erina.

— Te poţi încrede în el? întrebă Sternau.

— Da. Pe când mă aflam la conac, eram întotdeauna prietenos cu el şi părea că ţine la mine.

— Să vedem dacă mai ţine şi acum, zise germanul şi se apropiară de el.

În vremea asta argatul, auzind tropot de cai, sări drept în picioare şi puse mâna pe puşcă.

— Aemilio n-are de ce să se teamă, sau nu mai e prietenul mixtecaşilor? îl întrebă prietenos indianul.

Omul înlemni.

— O, Dios! În sfîrşit! strigă el. Ucigătorul-de-bivoli! Nu cumva au înviat morţii?

— Morţii n-au înviat, dar cei care trăiesc se reîntorc. Îi cunoşti pe aceşti seniori?

Aemilio lăsă privirile să-i rătăcească de la unul la altul şi mirarea lui crescu.

— Valgame Dios! Nu mă-nşală ochii? Senior Sternau...

— Da, el e.

— Uite-l şi pe Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor.

— Da, Aemilio, vederea ta e încă ageră.

— Salvatorii noştri! Dar unde sunt ceilalţi?

— Vin şi ei după noi.

— E jale ce se petrece la hacienda noastră... suspină omul. Conacul e plin de duşmani.

— Câţi sunt?

— Cam la vreo şase sute.

— Cine e conducătorul lor?

— Cortejo; e plecat însă de câtva timp şi în locul lui porunceşte fie-sa, Josefa.

— Şi ce fac oamenii ăştia toată ziua?

— Mănâncă, beau şi-i canonesc pe bieţii argaţi, aşteptând întoarcerea lui Cortejo.

— Senior Arbellez unde e?

— L-au închis în beci şi-l lasă să moară de foame. Seniora Maria Hermoyes şi Anselmo sunt cu el.

— Anselmo? Acela care a fost la fortul Guadalupe?

— Da.

— Bine, hai cu noi.

Argatul nu stătu o clipă la îndoială. Nădăjduia că situaţia se va îmbunătăţi în curând. Recunoscuse pe Sternau şi pe cei doi indieni, dar pe Săgeata-trăsnetului, care călărea alături de el, nu încă.

— Te rog să mă ierţi de întrebare, senior, îi zise el după un timp, dar parcă te-am mai văzut eu pe dumneata cândva.

— Cum, atât de mult m-am schimbat? îl întrebă acesta zâmbind.

La zâmbetul şi glasul lui argatul îşi aduse numaidecât aminte cine e străinul.

— Sfinte Dumnezeule, să fie adevărat? strigă el cu bucurie. Dumneata eşti senior Unger, nu-i aşa? Dar seniorita Emma mai trăieşte?

— Trăieşte şi o să se întoarcă în curând la hacienda. Spune-mi, rogu-te, cine a dat ordin ca senior Arbellez să fie închis în beci?

— Seniorita Josefa, după cât ştiu.

— Era şi Cortejo la conac?

— Da.

— Bine. Au să-şi ia pedeapsa, fii pe pace.

Unger scrâşni din dinţi şi ochii apaşului fulgerară de mânie. Vai şi amar de Cortejo şi de ticăloasa aia de Josefa dacă le va cădea în mână!

Când fură lângă lacul crocodililor, Ucigătorul-de-bivoli scoase ţipătul cu care îşi chema crocodilii. Din adânc ieşiră imediat la iveală capetele hidoase ale teribilelor târâtoare şi alergară la mal căscând gura.

— Oh, sunt flămânzi, zise mixtecaşul cu subînţeles. O să-şi poată potoli în curând foamea... are Ucigătorul-de-bivoli grijă de crocodilii lui...

Înconjurară lacul şi descălecară în pădure, lăsând caii în seama argatului. Ucigătorul-de-bivoli porni apoi mai departe, urmat de camarazii săi. În centrul piscului muntelui se afla o movilă în formă de piramidă, care ar fi putut fi luată drept o operă a naturii. În dreptul ei se opri indianul şi zise solemn:

— Aici e vatra neamului nostru.

— A, un cuptor tăinuit? întrebă Săgeata-trăsnetului.

— Da. E umplut cu smoală; răşină, pucioasă şi iarbă uscată. Cu toate că e aproape un veac de când a fost făcut, cred că va putea fi aprins şi flacăra lui îşi va răspândi lumina până departe. Să-l deschidem.

Zicând acestea, indianul dădu la o parte un bolovan acoperit cu pământ şi muşchi. Pe urmă urcă până în vârful movilei, unde un copac, care părea frânt de trăsnet, îşi întindea crengile uscate şi despuiate de frunze, ca nişte braţe deznădăjduite. Indianul începu să-l clatine şi să-l mişte la dreapta şi la stânga până ce se făcu în jurul lui o gaură cât să încapă un om.

— S-a întunecat, zise el. Să aprindem semnalul de luptă. Ucigătorul-de-bivoli a lipsit multă vreme dintre ai săi, dar fraţii mei albi vor vedea îndată că poruncile lui sunt ascultate.

Se lăsă în genunchi şi puse câteva surcele rupte din trunchiul copacului, le aruncă în groapă, apoi le dădu foc. Coborî pe urmă de pe movilă şi aşteptă. Se auzi pârâind şi trosnind, o flacără de vreo jumătate de metru izbucni pe locul de unde dăduse la o parte bolovanul.

— Prea puţin, zise Unger.

— Să aibă puţină răbdare fratele meu alb, fiii mixtecaşilor se pricep să dea semnalul de război, răspunse liniştit indianul.

Avea dreptate, căci de-abia trecură câteva minute şi văpaia se înălţă din ce în ce mai sus şi o flacără uriaşă se ridică spre cer. Părea un stâlp imens de foc care lumina ca ziua vârful muntelui.

— Acum ne vor răspunde, zise mixtecaşul mulţumit.

— Cum, sunt vetre de astea şi în alte părţi? întrebă cu mirare Unger.

— Da, oriunde locuiesc mixtecaşi. Sunt oameni însărcinaţi să fie oricând gata să aprindă focul de război.

— Dar dacă vor fi murit sau se află pe undeva departe?

— Atunci au trecut slujba în seama altora. O să vadă fratele meu numaidecât.

Focul ardea de vreun sfert de ceas, când, la miazăzi, apăru o altă flacără, la o depărtare care nu se putea calcula din pricina întunericului. La apus se ivi alta şi în curând se puteau vedea mai multe astfel de focuri în diferite puncte îndepărtate. Ucigătorul-de-bivoli se îndreptă acum spre un bolovan care se afla în apropiere şi cu toate că era destul de greu, îl împinse la o parte şi apăru o deschizătură în care se aflau nişte bile cât cele de biliard. Luă trei din ele, le aruncă în foc şi puse bolovanul la loc.

— Ce rost are ce-ai făcut acum? îl întrebă mirat doctorul.

— Să aştepte puţin fratele meu şi are să vadă.

Nu isprăvi bine vorba şi trei trâmbe mari de foc izbucniră în acelaşi timp, se ridicară până în slava cerului, apoi se stinseră brusc. Imediat semnalul fu repetat de celelalte cinci focuri.

— Asta ce-a fost? întrebă iar Sternau.

— Răspunsul că mixetcaşii m-au priceput şi cunosc locul de întâlnire.

— Bine, dar vor fi văzut si duşmanii focurile.

— Chiar dacă le-au văzut, nu ştiu ce înseamnă.

Ucigătorul-de-bivoli îndreptă la loc copacul trăsnit şi acoperi groapa, ca să nu se cunoască nimic.

— Şi acum unde mergem? întrebă doctorul.

— Acolo unde să ne putem ascunde până mâine seară.

— De ce să aşteptăm atât? Nu s-ar putea să-l salvăm peste zi pe Arbellez?

— Nu. Însă mâine seară conacul va fi in mâinile noastre.

Coborâră devale, unde-şi lăsaseră caii, încălecară şi după vreo jumătate de ceas ajunseră într-o râpă a cărei intrare era acoperită aproape în întregime de tufe dese.

— Aici vom aştepta sosirea mixtecaşilor, zise indianul.

Îşi rânduiră orele de veghe, ca să fie mai siguri, apoi se întinseră în iarbă şi adormiră.

Trecu noaptea şi ziua următoare într-o linişte adâncă. Pe la orele şase începu să se însereze; totuşi, Ucigătorul-de-bivoli aşteptă încă vreo două ceasuri până ce se-ntunecă bine, pe urmă încălecară şi porniră pe acelaşi drum pe unde veniseră în seara trecută.

Deodată auziră înaintea şi în urma lor tropote de cai.

— Cine să fie? întrebă cu glas scăzut Săgeata-trăsnetului.

— Să n-aibă fratele meu nici o grijă; sunt mixteeaşii care aleargă la chemarea mea, răspunse indianul.

Când ajunseră în vârful muntelui, domnea o tăcere adâncă, dar în jurul lacului cu crocodili se vedeau, deşi nedesluşit, oameni şi cai, cap lângă cap. Indienii veniseră să vadă ce era cu semnalul focului. Trecură printre grupurile de mixtecaşi şi s-apropiară de lac. Căpetenia lor strigă fără să descalece.

— N aha nitaketza! ― Adică: Linişte, vreau să vorbesc.

Se auzi un zăngănit uşor de arme, apoi o voce întrebând:

— Taio taha? ― Cine eşti tu?

— Naha-Mokaşi-tayiss ― Sunt Ucigătorul-de-bivoli.

Cuvântul trecu din gură-n gură. Se putea cunoaşte din glasurile lor impresia pe care o făcuse acest nume printre indieni. Vocea de mai-nainte zise iar:

— Ucigătorul-de-bivoli, căpetenia mixtecaşilor a murit.

— Nu, trăieşte. A fost prins de duşmani, dar acum s-a întors ca să se răzbune. Cine a fost acela care mi-a vorbit?

— Calul-care-nechează.

— E un mare şef, vrednic urmaş al Ucigătorului-de-bivoli şi-l va fi înlocuit cu râvnă până acum. Să vină încoa cu o faclă aprinsă ca să mă vadă la faţă.

Se văzu o lumină aprinzându-se şi câţiva indieni se apropiară de fostul lor şef. Cel care ţinea facla în mână zise, după ce privi cu luare-aminte la Ucigătorul-de-bivoli:

— Aşa e. Bucuraţi-vă fii ai mixtecaşilor, marele nostru şef s-a întors. Scoateţi cuţitele şi tomahawkurile de la brâu şi le fluturaţi în vânt ca să-l cinstiţi după cum se cuvine, strigă indianul cu glas tunător.

— Ah! răsună din toate piepturile, apoi se făcu iar linişte.

Şi iar zise Ucigătorul-de-bivoli:

— Să ne spună paznicii dacă suntem în siguranţă aici.

— Nu se află nici un străin printre noi în afară de cei opt inşi veniţi cu un mixteeaş, se auzi un glas îndepărtat.

— Eu sunt mixtecasul acela. Câţi oameni aţi adus?

— Peste unsprezece sute.

— Atunci fraţii mei s-asculte ce am să le spun, începu Ucigătorul-de-bivoli. Mâine vor afla unde am fost pe tot timpul cât am lipsit, acum însă e vorba de altceva. Juarez, zapotecul, s-a sculat să-i gonească pe francezi din ţară. Noi trebuie să-l ajutăm şi să luptăm alături de el. Deocamdată ne ducem la hacienda del Erina unde oamenii lui Cortejo ― nişte nemernici ― au pus stăpânire pe conac şi pe care trebuie să-i nimicim până la unul. Fraţii mei să se împartă în cete de câte zece inşi şi să mă urmeze. Când vom ajunge aproape de haciendă, de cinci ori câte zece de-ai noştri vor rămâne să păzească caii ― să-i aleagă Calul-care-nechează, pe cine crede el. Ceilalţi să înconjoare pe nesimţite conacul şi la cea dintâi împuşcătură care se va auzi, să dea năvală peste duşman. Biruinţa e a noastră, fiindcă printre noi se află Stăpânitorul-stâncilor, Inimă-de-urs, căpetenia apaşilor şi Săgeata-trăsnetului, viteazul nostru prieten.

— Ah! se auzi iar din toate piepturile.

Mulţimea începu apoi să se pună în mişcare.

— Fratele meu Ucigătorul-de-bivoli nu vrea să fie îndurător? îl întrebă doctorul pe indian.

— Nu! răspunse cu asprime mixtecaşul. Hotărâseră moartea prin foame a fratelui meu Arbellez; nemernicii trebuie să-si ia pedeapsa.

— Toţi?

— Oamenii lui Cortejo sunt nişte ticăloşi; să moară până la cel din urmă.

Când fură aproape de conac toţi descălecară, în afară de Sternau.

— De ce fratele meu nu descalecă şi el? îl întrebă Ucigătorul-de-bivoli.

— Eu mă duc înainte la conac. S-ar putea ca, în momentul când vor vedea că nu mai e scăpare pentru ei, oamenii lui Cortejo să se răzbune omorându-l pe Arbellez, răspunse doctorul.

— Fratele meu are dreptate.

— Merg şi eu cu el, zise cu hotărâre Săgeata-trăsnetului.

— Cu atât mai bine, vom fi doi. Va trebui însă s-aşteptăm până ce conacul va fi împresurat de ai noştri; eu vreau mai întâi să văd ce se petrece înăuntru şi la cea dintâi împuşcătură daţi năvală.

Pe când cincizeci dintre indieni rămaseră de pază la cai, ceilalţi înaintau în tăcere. Se aşteptau să vadă foc de tabără, dar mexicanii erau parte în curtea conacului, parte împrăştiaţi prin odăi, ceea ce dădu posibilitate mixtecaşilor să se apropie pe nesimţite.

Sternau şi tovarăşul său porniră în trapul cailor, ca să aibă aerul că vin de departe. Se opriră la poartă şi bătură.

— Cine e? se auzi un glas dinăuntru.

— Aici e hacienda del Erina? întrebă el.

— Da.

— Se află şi oameni de-ai lui senior Cortejo printre voi?

— Destui.

— Suntem nişte ştafete.

— Câţi sunteţi?

— Doi.

— Trimişi de cine?

— De Pantera Sudului.

— Bine. Puteţi intra.

Poarta se deschise şi îndrăzneţii noştri prieteni îşi opriră caii în curte, apoi descălecară. Era întuneric beznă, de aceea fură duşi într-o cameră unde ardea o lampă cu petrol. Încăperea era plină de indivizi cu chipurile posomorâte.

— Cine sunt tinerii ăştia? întrebă unul din ei, care părea să fie şeful bandei.

— Tineri? zise Sternau jignit. Noi suntem oameni în toată firea şi venim din partea Panterei Sudului ca să vorbim numaidecât cu senior Cortejo, ai înţeles?

Mexicanul păru intimidat de statura impunătoare a doctorului.

— Mai întâi să vă legitimaţi, îndrăzni el totuşi să spună.

— Zău? Dar cine eşti dumneata?

— Eu? Nimeni nu pătrunde la el până ce nu-l anunţ eu.

— Bine, du-te de mă anunţă, restul nu te priveşte.

Mexicanul îşi recăpăţă îndrăzneala. Râse batjocoritor si zise:

— O să-ţi dovedesc îndată că mă priveşte şi încă foarte mult. Suntem pe picior de război şi până ce nu vă legitimaţi, vă consider prizonierii mei.

— Eşti nebun, omule? Te duci, ori nu, să mă anunţi? tună Sternau înfuriat. Cu cine crezi tu că ai de-a face?

— Aha, acu' mă tutuieşti... bagă de seamă să nu pun să vă bată ca pe nişte...

— Cum îndrăzneşti, netrebnicule? răcni doctorul curmându-i vorba şi-l izbi cu pumnul atât de grozav în creştet, încât mexicanul căzu grămadă la pământ.

Ceilalţi nu cutezau să se mişte. Sternau privi în juru-i cu ochii scăpărând de mânie şi zise cu glas ameninţător:

— Aşa va păţi oricine va îndrăzni să mă insulte. Şi-acum, unde e Cortejo?

— Să ştiţi că ăsta e chiar Pantera, murmurară câţiva din fundul camerei.

Părerea aceasta spori autoritatea germanului şi unul din mexicani răspunse cu glas şovăitor:

— Senior Cortejo a plecat mai de mult şi nu ştim unde se află.

— Seniorita însă e aici, nu-i aşa?

— Da, o găseşti în camera de deasupra noastră.

— Bine, nu-i nevoie să mă anunţi.

Nici unul din mexicani nu cuteză să se ia după el când ieşi, urmat de tovarăşul său.

Josefa stătea întinsă în hamac şi suferea dureri cumplite. Starea ei se înrăutăţise în urma tratamentului întrebuinţat de fostul felcer mexican, dar gândul că în curând tatăl ei se va întoarce biruitor şi încărcat de prăzi o făcea să îndure cu răbdare durerile.

Din coridor se auziră paşi de bărbat. Nu cumva era el? Se ridică într-o rână. Doi oameni necunoscuţi trecură pragul fără să salute ori să bată în uşă. Cine să fie? Oare nu mai văzuse ea cândva trupul acela de atlet? Din pricina bărbii nu-l recunoscu numaidecât pe Sternau.

— Cine sunteţi şi ce vreţi? întrebă ea răstit.

— Ce, nu mă recunoşti, seniorita? zise doctorul privind-o ţintă în ochi.

Josefa se făcu pământie la faţă.

— Eşti... ah, Dumnezeule... eşti... Sternau.

— Da, eu sunt, răspunse el zâmbind. Şi dumnealui e senior Unger, soţul Emmei Arbellez.

Josefa îşi veni repede în fire.

— La ce-aţi venit şi cum aţi îndrăznit... începu ea.

— Să-ţi dăm îndărăt hârtia asta, răspunse Sternau şi scoase din buzunar scrisoarea trimisă de ea lui Cortejo.

Dintr-o aruncătură de ochi Josefa o recunoscu.

— De unde o ai? bâigui ea.

— Am luat-o de la cadavrul omului trimis de dumneata.

— Cadavrul?...

— Da. Nemernicul a căzut împreună cu tovarăşii săi în mâinile noastre şi n-a mai rămas nici unul în viată.

Josefa, femeia care pusese la cale atâtea crime îngrozitoare, tremura acum în faţa omului pe care-l avea înaintea ei.

— I-aţi... ucis... pe toţi? bolborosi ea.

— Nu e nici o pagubă, seniorita, erau nişte ticăloşi. De altminteri scrisoarea tot n-ajungea în mâna tatălui dumitale fiindcă nu ştiu dacă o mai fi trăind. La un atac pe care l-a încercat asupra lordului Dryden am ucis toţi oamenii lui şi ce s-o fi făcut cu el nu se ştie.

— Doamne... Doamne! Se tânguia ea.

— Nu-l mai chema degeaba pe Dumnezeu în ajutor, seniorita. Eşti un diavol şi n-o să-ţi ajute, fii pe pace.

Cuvintele acestea îi dădură oarecare energie.

— Nu uita că te afli în cartierul general al tatălui meu, senior! începu ea cu glas ameninţător.

— Ce, vrei să mă sperii? râse Sternau.

— Un singur cuvânt de-al meu şi sunteţi prizonierii mei.

— Te înşeli amarnic. Află că Juarez vine încoace. Farsa voastră a luat sfârşit. Crezi că aş fi venit eu la dumneata dacă nu ştiam că mă aflu în siguranţă? Conacul e înconjurat de peste o mie de mixtecaşi. Acum eşti dumneata în puterea mea.

— Nu încă! strigă ea.

În faţa primejdiei femeia aceasta îşi recăpătă toată energia de mai-nainte. Cu toate durerile pe care le îndura, sări din hamac, puse mâna pe un pistol care se afla pe masă şi trase. Lovitura dădu greş, căci doctorul sări repede la o parte. În clipa următoare ea zăcea cu mâinile legate zdravăn de Unger.

Deodată izbucni un răcnet îngrozitor din sute de piepturi. Indienii auziseră împuşcătura şi crezură că e semnalul dat de Sternau.

— Vin! Îi zise el lui Unger alergând la uşă. Ţine-o bine pe femeia asta şi la nevoie încuie-te cu ea în cameră. Eu trebuie să mă duc să văd ce e cu Arbellez.

Casa părea acum un furnicar. Mexicanii se înghesuiau la uşi. Erau atât de îngroziţi, încât nici nu încercau să se apere măcar. Doctorul se amestecă printre ei şi coborî scara care ducea la beci. Un om stătea de pază la uşă.

— Cine se află înăuntru? se răsti Sternau la el.

— Arbellez şi...

— Cheia unde e?

— Păi de obicei e la seniorita...

— De obicei? Acum însă e la tine; dă-o-ncoa!

Omul îl privi uluit.

— Cine eşti dumneata? Şi gălăgia asta ce-o mai fi? bolborosi el.

— Sunt cineva de care trebuie să asculţi şi gălăgia nu te priveşte... răspunse doctorul cu asprime. Cheia, îţi spun!

— Stai că nu merge p-aşa! Vreau să ştiu cine eşti... nu te cunosc...

— Lasă c-o să mă cunoşti numaidecât.

Şi zicând acestea, Sternau îi dădu un pumn sub bărbie şi-l culcă la pământ. Îl scotoci apoi în buzunare şi găsi cheia. Într-o clipă uşa fu dată de perete. La lumina lămpii pe care o luă din gangul beciului, doctorul văzu o privelişte care-l zgudui până în adâncul sufletului. Pe pământul umed stăteau înghesuite unul într-altul trei trupuri omeneşti, deşi nu era loc decât pentru două, într-un colţ, un muc de lumânare şi un codru de pâine uscată.

— Senior Arbellez e încă aici? întrebă cu glas tremurat Sternau.

— Da, răspunse argatul ridicându-se anevoie de jos ca să vadă cine-l întreabă.

— Care din voi e? urmă Sternau ridicând lampa.

În clipa aceea lumina i se răsfrânse pe faţă şi argatul scoase un ţipăt:

— O, Doamne! Senior Sternau... suntem salvaţi!

— Da, bunul meu Anselmo, sunteţi salvaţi. Ce e cu senior Arbellez?

— Trăieşte, dar de-abia poate vorbi din cauza slăbiciunii.

— Vinovaţii îşi vor primi pedeapsa, fii pe pace. Poate senior Arbellez să umble?

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

— Atunci o să mai zăbovim câteva minute. Las uşa deschisă ca să vă intre puţin aer. Eu trebuie să mă reped până sus, dar mă întorc repede să vă scot de-aici.

— Sfântă Fecioară! Te-ai îndurat în sfârşit de noi... murmură bătrâna Hermoyes. Eşti dumneata cu adevărat senior Sternau şi suntem liberi... liberi?

— Auziţi împuşcăturile?

— Da, răspunse argatul. Nu cumva a sosit preşedintele cu oamenii săi?

— Nu, nu e el. Ucigătorul-de-bivoli şi-a adunat mixlecaşii; până să vină Juarez ar fi trebuit să treacă prea mult timp.

Sternau lăsă lumina lămpii să cadă pe chipul bătrânului. Era galben ca un mort, dar un zâmbet de fericire îi flutura pe buze.

— Dragul meu senior Arbellez, mă mai cunoşti? îl întrebă el cu milă.

Bătrânul deschise încet ochii şi dădu uşor din cap.

— Ţi-a spus Anselmo că am fost salvaţi cu toţii şi că fiica dumitale trăieşte?

Arbellez dădu iar din cap.

— Să n-ai nici o grijă, e cu Juarez şi o s-o vezi în curând. Eu mă duc acum să văd ce se petrece sus, dar mă întorc repede.

Sternau puse lampa jos şi urcă scara. Întâlni câţiva indieni şi le porunci să se ducă să stea de paza la bătrâni, ca să nu li se întâmple ceva. Coridorul era plin de cadavre de-ale mexicanilor, îngrămădite unele peste altele. Podeaua era o baltă de sânge. Din camerele de sus se auzeau şi acum răcnete de groază, pe când în curte şi în faţa casei lupta nu se sfârşise încă. Într-un colţ din fundul curţii se îngrămădiseră vreo zece, cincisprezece mexicani care încercau să ţină piept indienilor. Totuşi, înţelegeau că sunt pierduţi.

Ucigătorul-de-bivoli stătea rezemat de gard şi trăgea fără milă în ei.

— Să le dăruim viaţa, se rugă doctorul, destul sânge s-a vărsat până acum. Să fim îndurători...

— Senior Arbellez trăieşte? întrebă cu răceală căpetenia mixtecaşilor.

— Da, e jos în beci, o să-l scoatem acum afară.

— E-adevărat că au vrut să-l lase să moară de foame? Te rog să nu-mi vorbeşti de îndurare. Arbellez mi-e prieten şi e ca un frate pentru mine; trebuie să-l răzbun.

Cu aceste cuvinte Ucigătorul-de-bivoli ochi şi culcă iar un mexican la pământ. Deodată atenţia germanului fu atrasă de o scenă care se desfăşura în imediata lui apropiere. Un mexican rănit se apăra cu toată puterea deznădejdii de un indian care vroia să-i vâre pumnalul în piept.

— Iertare! Iertare! Se ruga nenorocitul.

— Nici o iertare... Trebuie să mori! zise indianul ridicând pumnalul.

— Eu nu vă sunt duşman... le-am dat mâncare într-ascuns prizonierilor ca să nu moară de foame... bolborosea mexicanul.

Dar mixtecasul nu luă în seamă cuvintele lui şi vru să repeadă pumnalul. În clipa aceea însă Sternau îl apucă de braţ.

— Stai! strigă el. Să auzim mai întâi ce spune omul acesta.

Mixtecasul, înfierbântat de luptă, întoarse capul şi zise dârz:

— Ce te amesteci tu? Eu l-am învins pe mexican, fac ce vreau cu el.

— Dacă a făcut într-adevăr ce spune, e vrednic de iertare.

— Nu-mi pasă! Trebuie să moară.

Doctorul scoase atunci revolverul de la brâu şi-l îndreptă spre indian cu aceste cuvinte:

— Bine, înjunghie-l dacă îndrăzneşti...

— Cum, mă ameninţi... pe mine, aliatul tău?

— Da, dacă-l omori, te omor şi eu pe tine.

— Bine, o să vorbesc eu cu Ucigătorul-de-bivoli, să vedem ce zice.

— N-ai decât, dar nu încerca să te împotriveşti voinţei mele, că n-are să fie bine de tine...

Indianul îi dădu drumul mexicanului şi se duse să se plângă şefului său. Sternau nu se sinchisi de asta şi se aplecă asupra omului care zăcea plin de sânge la picioarele lui.

— Zici că ai dat de mâncare unor prizonieri? îl întrebă el.

— Da, senior. Îţi mulţumesc că m-ai scăpat din ghearele indianului; dacă nu erai dumneata, mă omora fără milă.

— Despre ce prizonieri vorbeai?

— Aceia trei care zac jos în beci. Le lăsam în fiecare seară jos, prin ferestruică apă, pâine şi o lumânare. Unul din camarazii mei, care a plecat cu Cortejo, mi-a lăsat în grijă sarcina asta. Nădăjduiesc că o să iei în seamă fapta mea bună, senior.

Doctorul înţelese că era vorba de mexicanul acela pe care-l mustra cugetul şi care a murit cu gândul la nevinovaţii închişi de Josefa.

— Bine, îţi dăruiesc viaţa, zise el. Ia să vedem acum, cum stai cu rănile.

După ce-l examina, văzu că nu erau primejdioase.

— Rănile sunt uşoare, dar ai pierdut mult sânge, de aceea eşti atât de slăbit. O să te pansez şi o să pun să te ia de aici, îl linişti el apoi pe mexican.

După ce-l pansă la repezeală, lăsă pe doi mexicani lângă el şi se duse să vadă ce e cu prizonierii. În vremea asta lupta se sfârşise. Curtea era plină cu cadavre. Doar din când în când, ecoul unei împuşcături, care venea de afară, dovedea că mixtecaşii îi urmăreau pe mexicanii care încercau să scape cu fuga. Inimă-de-urs ieşi înaintea lui Sternau în capul coridorului şi îi zise în felul lui scurt de a vorbi:

— Biruinţa e a noastră.

— Din duşmani a scăpat cineva? îl întrebă doctorul.

— Vreo câţiva numai.

— Să-i lăsăm în pace. S-a vărsat şi-aşa destul sânge omenesc.

— Senior Arbellez trăieşte?

— Da. Să mergem la el.

Ucigătorul-de-bivoli se apropie şi el de ei. Nu pomeni nimic de plângerea mixtecaşului. Coborâră toţi trei în beciul unde se aflau încă prizonierii.

Ucigătorul-de-bivoli se aplecă peste Arbellez şi-l întrebă mişcat:

— Mă recunoşti, senior?

Bătrânul dădu din cap că da.

— Ai dureri mari?

Un oftat adânc fu răspunsul. Nenorocitul trebuie să fi suferit cumplit.

— Mulţi din vitejii noştri mixtecaşi au fost răniţi în luptă, dar senior Arbellez va fi cel dintâi căruia îi vom da ajutorul nostru medical, zise doctorul. Să-l ridicăm cu băgare de seamă şi să-l ducem sus în camera lui.

— Lăsaţi-mă pe mine să-l îngrijesc, se rugă Maria Hermoyes; n-o să mă mişc de lângă el până ce nu-l voi vedea iar pe picioare.

— Eu voi răzbuna pe fratele meu Arbellez, nimeni nu mă poate opri de la hotărârea mea. Unde e acela care a îndrăznit să se atingă de el?

— Legată şi pusă sub bună pază într-una din camere, zise Unger, care tocmai intra pe uşă. O vom judeca mâine. Acum vreau să văd şi eu pe socrul meu, adăugă el aplecându-se spre bătrân şi sărutându-l pe amândoi obrajii. Ce dor mi-a fost de clipa aceasta... murmură Săgeata-trăsnetului înduioşat. Dorinţa mi-a fost în sfârşit împlinită, acum a sosit şi ceasul răzbunării.

Bătrânul Arbellez îl privea cu ochii scăldaţi în lacrimi. Făcu o sforţare, îl cuprinse cu braţele de gât şi răspunse în şoaptă:

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu.

Nu avea putere să spună mai mult, dar pe chipul lui supt se vedea bucuria că-şi regăsise copiii.

Acum se apropie şi don Fernando de el şi-i puse mâna pe frunte.

— Dar pe mine mă cunoşti, Pedro Arbellez? îl întrebă el cu glasul tremurând de emoţie.

Bătrânul îl privi o clipă, apoi o rază de bucurie luci în ochii lui stinşi.

— Contele Fernando... stăpânul meu bun şi milostiv... Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că am trăit să-l mai văd odată... murmură el istovit de atâtea emoţii şi închise ochii.

Inimă-de-urs îi cuprinse mâna şi zise cu glas adânc:

— Fratele nostru bolnav se va însănătoşi iar şi va fi fericit ca mai-nainte, dar aceia care l-au făcut să sufere atât îşi vor primi pedeapsa pentru nelegiuirile lor. Mâine, când se va ivi soarele pe cer, vor fi judecaţi şi osândiţi după faptele lor.

Capitolul IV – Grandeprise, vânătorul

Pe când Cortejo stătea dus pe gânduri în singurătatea lui, auzi aceste cuvinte spuse în limba franceză:

— Tot nebun, Murgule? Lasă-l în pace pe Roibul.

A, un francez? Primejdios lucru! Speranţele lui Cortejo se năruiră iar. După câtva timp auzi iar:

— Hai, intră în apă... dincolo e coliba noastră şi nutreţ din belşug.

Coliba? Aşadar străinul locuia peste râu, în Texas. Nu era deci un duşman, nici francez şi nici mexican. Vru să facă o încercare.

— Ei, senior! strigă el.

Nu-i răspunse nimeni; s-auzi numai un plescăit de apă.

— Ei, senior! strigă el de astădată ceva mai tare.

— Cine strigă? întrebă acum cineva cu mirare.

— Un nenorocit care cere ajutor.

— Aşa? Atunci nu încape zăbavă. Unde eşti, senior?

— Aici!

— ”Aici” nu-i destul. Spune-mi un semn după care să te găsesc.

— Nu pot, fiindcă sunt orb.

— Ei drăcia dracului! Ce cauţi atunci în pustietatea asta? Bine, vin. Ia mai strigă o dată ca să mă pot îndrepta după glas.

— Aici! Aici!

— Aha, acuma ştiu! Ei, Roibule, hai iar la mal, o să ne întoarcem pe urmă.

Cortejo auzi tropot de copite apropiindu-se, pe urmă pe cineva lângă el.

— Sfinte Dumnezeule, în ce hal eşti, senior! Cine eşti dumneata, omule?

— O să-ţi spun mai târziu, deocamdată eu aş vrea să ştiu cine eşti dumneata.

— Un vânător de pe malul celălalt.

— Din Texas?

— Da.

— Yankeu?

— De obârşie franceză.

— De unde vii?

— Din Monclava.

— Aşa? Şi din ce partid eşti?

— Din nici unul. Ce-mi pasă mie de politică?

— Cum te cheamă?

— Grandeprise.

— Ciudat nume...

— Nu atât de ciudat pe cât e de rar.

— Cu toate acestea l-am mai auzit. Ai rude?

— I-ascultă, senior, se zbârli străinul înciudat, dumneata nu mai ştii altceva decât să întrebi? Socot că ar fi mai bine să vedem ce e cu ochii dumitale, decât să ne pierdem vremea cu astfel de fleacuri.

— Bine zici, senior Grandeprise, uită-te ce e cu mine.

Omul se aplecă şi zise după ce-l examină:

— Dar cine ţi-a făcut, senior, pentru Dumnezeu, rana asta groaznică?

— Au încercat, din motive politice, să mă lase fără vedere. Ai auzit dumneata vreodată de numele lui Cortejo?

— Da. Vrei să spui individul care a împărţit la toată lumea fotografia fie-si, crezând că-şi câştigă astfel partizani care să-i susţină candidatura la preşedinţie?

— Întocmai. Ce părere ai dumneata despre el?

— Că e un mare dobitoc. S-a făcut numai de râs.

Lui Cortejo îi trecu un junghi prin inimă. Aşadar, toate sacrificiile pe care le făcuse nu folosiseră decât să ajungă de batjocura lumii.

— Ştii dumneata unde se află acum? întrebă el mai departe.

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dacă nu mă-ntâlneam din întâmplare cu Juarez habar n-aveam pe unde îşi poartă paşii.

— A, te-ai întâlnit cu Juarez... Când?

— Acu' de curând, în pădure.

Era o veste rea pentru Cortejo.

— Nu se poate! Ce să caute Juarez aici? rosti el necăjit.

— Ba se poate şi se prea poate, fiindcă am şi vorbit cu el.

— Eu îl ştiam la Paso del Norte.

— Cine ţi-a spus?

— Un englez care se ducea acolo să-l caute.

— Un englez... hm... şi pe ăsta unde l-ai întâlnit?

— Aici, pe mal.

— Când?

— Ieri.

— Nu cumva o fi... Ia descrie-mi-l, te rog.

— Un individ înalt şi slab cu un nas grozav, îmbrăcat în haine cenuşii, cu umbrelă, joben şi ochelari.

— A, ăsta e englezul dumitale? râse vânătorul. Te înşeli, senior. Era Plisc-de-uliu, un vânător si cercetaş renumit, dar în nici un caz englez.

— Plisc-de-uliu? Parcă am mai auzit eu de el...

— Tot ce se poate, e foarte cunoscut prin ţinuturile astea. Dar ia să vedem acum de ochii dumitale, de vorbit avem vreme şi pe urmă. Ai vreo batistă, ceva cu ce să te leg?

— Am avut, dar am pierdut-o.

— Bine, o să ţi-o dau pe-a mea. După cât văd, ochiul drept e pierdut cu desăvârşire; cel stâng ar mai putea fi salvat.

Grandeprise se duse apoi la râu, muie batista în apă, îl legă pe Cortejo la ochi şi zise:

— Aşa. Deocamdată ajunge. Acum să caut o buruiană indiană pe care o cunosc şi în câtva timp o să te tămăduieşti la mine acasă.

— Nu se poate, senior, trebuie neapărat să mă întorc la ai mei.

— Unde sunt?

— Cunoşti dumneata hacienda del Erina?

— A bătrânului Arbellez? Da, am rămas de câteva ori acolo.

— Acolo se află pentru moment ai mei.

— Te pomeneşti că oi fi rudă cu Arbellez?

— Da, bătrânul mi-e chiar rudă de-aproape, zise Cortejo, neîndrăznind să spună adevărul. Ai fost dumneata vreodată la fortul Guadelupe? urmă el.

— Cum să nu!

— Atunci nu se poate să nu-l cunoşti pe Pirnero, hangiul.

— Care vorbeşte numai de gineri? O, îl cunosc foarte bine.

— Mi-e şi el rudă ca şi Arbellez. Pe mine tot Pirnero mă cheamă. Chiar de-acolo veneam acum şi mă-ndreptam spre Camargo, ca să mă întorc la del Erina. Nu departe de aici am fost prins de-o ceată de apaşi care m-au adus în halul în care mă vezi.

— Auzi dumneata! Câinii! Mă mir că nu te-au ucis.

— Asta n-ar fi fost nimic, îmi hotărâseră o moarte groaznică, să mă lase să mor încetul cu încetul ori să mă duc la fund, în râu. De aceea, după ce m-au orbit, m-au aşezat pe o plută şi mi-au dat drumul pe apă. Dacă nu împingeau valurile pluta la mal şi nu te trimitea Dumnezeu în ajutorul meu, eram pierdut.

— Dumnezeu ajută pe cei drepţi, senior, am avut deseori prilejul să mă încredinţez de adevărul ăsta. El mi-a îndreptat paşii încoace, semn că nu trebuie să te părăsesc. De altminteri, nu prea înţeleg eu ce căutau apaşii pe aici. M-am întâlnit şi eu cu o ceată de-alde ăştia, printre care se aflau Juarez şi Plisc-de-uliu, acela despre care vorbeai dumneata adineauri.

— Tare mă mir de Juarez că îndrăzneşte să s-arate prin părţile acestea care mişună de francezi.

— Păi vezi că te-nşeli, senior. Dumneata nu ştii pesemne că Chihuahua şi Monclava sunt acum în stăpânirea lui Juarez.

— Zău? Habar n-aveam.

La aşa ceva nu se aştepta Cortejo. Grija pentru siguranţa lui crescu. Dacă aceste două provincii se aflau într-adevăr în mâinile lui Juarez, îi era cu neputinţă să mai rămână la del Erina.

— Ştii bine ce spui? îl întrebă el îngrijorat pe vânător.

— Cum să nu ştiu, dacă l-am văzut cu ochii mei pe Juarez? Chiar acum vin de la Monclava şi am aflat că trupele lui se ridică la vreo câteva mii de oameni.

— Prost lucru! mormăi Cortejo necăjit.

— De ce? Ai vreun motiv să te temi de Juarez?

— Da. Înainte de a mă duce la Guadalupe am fost la Paso del Norte şi, dintr-o ceată pe care am avut-o cu el, mi l-am făcut duşman.

— Pe cât îl cunosc eu, nu e nici răzbunător şi nici om rău.

— Vezi că aici nu e vorba de lucruri personale, ci de un diferend politic.

— Hm... atunci eşti din alt partid, pesemne.

— Da.

— Dacă-i aşa, trebuie să te fereşti. Cel mai nimerit lucru ar fi să-ţi cauţi un refugiu ocupat de francezi.

— Şi ăştia îmi sunt duşmani.

— Asta e şi mai rău. Dar ştii ce? Fiindcă mi-e milă de dumneata, o să caut să te-ajut, pe cât îmi va sta în putinţă.

— Ah, de m-ai putea duce la del Erina!

— Hm... greu lucru. Dumneata eşti rănit şi eşti şi orb şi ― pe cât îmi spuseşi ― trebuie să te mai şi fereşti să nu te vadă careva.

— O să te răsplătesc împărăteşte.

— Eşti bogat?

— Da.

— Ştiu şi eu ce să spun?... Eu nu sunt omul care să-l întreb pe om la nevoie dacă îmi dă sau nu ceva, dar vezi că drumul până la del Erina e primejdios, şi-apoi, când e vorba de câştig, nu zice nimeni nu.

— Uite, dacă mă duci repede la del Erina, îţi dau o mie de dolari.

— O mie de dolari! Atunci trebuie să fii într-adevăr foarte bogat... Bine, în cazul ăsta, ne-am înţeles.

— În cât timp crezi că putem ajunge acolo?

— Nu se poate spune dinainte, depinde de piedicile pe care le vom întâlni în cale.

— Ai dreptate. Caii îţi sunt buni?

— Buni ar fi ei, dar acum sunt cam osteniţi. Asta n-ar fi însă nimic, îi schimbăm în drum. Dacă vrem să fim oameni cinstiţi, îi plătim, nu-i luăm cu japca. Atâta am şi eu ― cât să cumpăr doi cai.

— Bani nu-mi lipsesc nici mie. Apaşii au uitat să mi-i ia. Cred chiar că am atât cât ţi-am făgăduit. Acu' ce-ai de gând, vrei să treci pe malul celălalt? Ai vreo treabă acasă la dumneata?

— Nu.

— Cu atât mai bine, fiindcă mă tem ca apaşii mă nu mă caute şi dacă mă găsesc mă omoară cu siguranţă.

— Şi pe mine, când mă vor vedea cu dumneata. Aşadar vrei să plecăm chiar acum?

— Da.

— Toate bune, numai nu ştiu cum o să poţi suporta drumul ăsta lung, în starea în care te găseşti.

— Trebuie, ce să fac!

— Atunci să nu mai pierdem timpul degeaba. Dacă într-adevăr apaşii te caută, vor da repede de urmele noastre şi se vor lua după noi. De aceea zic să călărim toată noaptea, fără întrerupere, ca să ne îndepărtăm bine de ei şi mâine dimineaţă să facem rost de alţi cai.

Încălecară şi porniră numaidecât. Pentru Cortejo călăritul era un adevărat chin. Fiecare pas al calului îi producea dureri îngrozitoare, dar se stăpânea să nu ţipe; ştia că graba era singura lui salvare. Când ieşiră la câmp şi vânătorul văzu faţa schimonosită de durere a spaniolului, zise îngrijorat:

— Trebuie că suferi îngrozitor, senior Pirnero, ce-ar fi să ne odihnim niţel?

— Nu, nu, să mergem mai departe, răspunse el cu frică.

— Bine, dacă aşa vrei... Până acum am mers în trap; acum, când avem savana întinsă înaintea noastră, o vom lua la galop şi nu vei mai simţi atât de tare durerile.

Grandeprise avea dreptate, în galopul calului îi era mai lesne, deşi ochii îl ardeau cumplit şi avea fierbinţeli ca de friguri. De-abia spre seară vânătorul dădu de buruiana aceea indiană care alină durerile şi-i puse pe răni câteva fire mestecate în gură. Cortejo se simţi acum mai bine şi zori la drum.

Merseră toată noaptea fără întrerupere. De dimineaţă însă caii erau atât de osteniţi, încât trebuiră să se oprească. Poposiră într-un tufiş. În zare se vedea un şir de clădiri.

— Ce-i asta? întrebă îngrijorat Cortejo.

— Conacul unei haciende, răspunse vânătorul. Mă reped până acolo să cer doi cai odihniţi, în vremea asta dumneata odihneşte-te puţin.

— Şi... o să te mai întorci? zise spaniolul cu teamă.

— Nu cumva mă iei drept un ticălos, senior? Ţi-am dat cuvântul meu de cinste că o să te scap şi eu sunt deprins să mă ţin de cuvânt, răspunse supărat vânătorul.

— Bine, du-te. Caii o să-i iei singur de pe câmp?

— Aş putea s-o fac, dar e mai cinstit să mă înţeleg cu arendaşul. O să-i las pe-ai noştri în schimb şi, dacă n-o să vrea altfel, îi mai dau şi ceva bani pe deasupra. Şeile şi hamurile le las aici, ca să vezi că n-am de gând să te părăsesc.

Cortejo se simţea pentru moment mai în siguranţă. Şi-apoi, vedea că Grandeprise era omul pe care se putea bizui. Vânătorul acesta părea să fie, sub chipul lui aspru, un om cu desăvârşire cinstit. După ce rămase singur în liniştea aceea care-l înconjura, pe Cortejo îl fură somnul. Trebuie să fi dormit o bună bucată de vreme, când îl trezi tropot de cai şi-l simţi pe vânător lângă el.

— Am dormit mult? îl întrebă el.

— Cred şi eu! E aproape de amiază, râse Grandeprise.

— Ei drace! Atunci să plecăm numaidecât.

— Nu te grăbi aşa. Apaşii trebuie să fie cu mult în urma noastră, şi-apoi avem nişte cai ― zmei, nu altceva. Din nenorocire, trebuie să facem un mare ocol, fiindcă au sosit din Statele Unite peste o mie de voluntari la Reynosa, care au umplut toate conacurile până la Monterey.

— Ce rost au voluntarii ăştia?

— Cum ce rost au? Sunt veniţi în ajutorul lui Juarez. Aşadar, ca să nu dăm nas în născu ei, trebuie să coborâm la Rio Tigre şi s-o luăm în jurul lui Monterey, ca să ajungem la del Erina pe la miazăzi, în loc s-ajungem pe la răsărit.

— Prost lucru... Trebuie într-adevăr să ne ferim de ei?

— Desigur, senior. Eşti cunoscut personal prin ţinutul acesta?

— Da.

— E probabil ca printre cei trimişi de Juarez să iasă înaintea voluntarilor să fie şi cineva care te cunoaşte. Şi-apoi, voluntarii aceştia sunt în mare parte vânători iscusiţi, care ştiu să observe mai bine decât mexicanii voştri. De aceea, cred că e mai bine pentru siguranţa dumitale să facem ocolul despre care-ţi vorbeam.

— Cam cât am zăbovi?

— Cel puţin două zile.

— E mult, mult prea mult. Să pornim imediat.

— Stai niţel. Am adus ceva de-ale gurii, să îmbucăm mai întâi niţel, pe urmă te leg la rană cu buruieni şi... la drum! Când e vorba de pierdut două zile, o jumătate de ceas mai mult sau mai puţin n-are-a face.

Deşi durerile nu-l slăbeau de fel pe Cortejo, mâncă totuşi cu poftă câteva tortillas[2], ceea ce îi mai dădu puteri şi-l făcu mai vorbăreţ.

— Nu te superi că te-am întrebat ieri despre familia dumitale, îi zise el vânătorului pe când mâncau.

— De ce să mă supăr? În pustietăţile astea are oricine dreptul să ştie cu cine are de-a face, numai că mi se părea mai grabnic să-ţi leg rana decât să stau de vorbă, răspunse zâmbind vânătorul.

— Atunci îngăduie-mi să-ţi pun câteva întrebări. Ziceam că numele dumitale mi se pare cunoscut. Ceva rude mai ai?

— Nu.

— Dacă-i aşa, de prisos să te mai întreb altceva. Am cunoscut şi eu un marinar pe care-l chema...

— Marinar? întrebă repede vânătorul. Mai trăieşte?

— Da.

— Atunci nu e cine cred eu. Trebuie să ştii că am avut şi eu un neam marinar.

— Pe care-l chema ca pe dumneata?

— Nu. Şi-a pus însă numele ăsta ca să mă facă de ocară. Era pirat ― bandit al mărilor.

— Cum, ce-ai spus... pirat?

— Da, pirat, negustor de sclavi, tot ce vrei...

— Slujea pe un vapor sau era el însuşi căpitanul?

— El era stăpânul, căpitanul vasului, „Lion”.

— A, atunci e acelaşi pe care l-am cunoscut eu.

— Aşa? Nu cumva vei fi având şi dumneata vreo răfuială cu el?

Din întrebarea vânătorului se vedea desluşit că între aceşti doi oameni trebuie să fi dăinuit o ură de moarte, de aceea Cortejo răspunse fără să se codească o clipă:

— Da, dar n-am reuşit încă până astăzi.

— Acum ar fi prea târziu, fiindcă ticălosul trebuie să fi murit de mult. L-am căutat zi şi noapte, cu ură şi dor de răzbunare în suflet; ani de zile i-am fost pe umne, dar cum ajungeam undeva unde credeam că dau de el, aflam că plecase cu puţin înainte, până ce într-o bună zi am auzit că vaporul s-a scufundat şi căpitanul împreună cu el.

Glasul vânătorului era cu desăvârşire schimbat, cuvintele îi ieşeau mai mult ca un şuierat printre buze.

— Şi l-ai urât într-adevăr atât?

— Cât nu e limbă omenească s-o spună.

— Dar zici că ţi-era rudă.

— Frate, frate mi-era, adică frate vitreg.

Curiozitatea lui Cortejo creştea din ce în ce.

— Atunci trebuie să fi avut un motiv foarte puternic, zise el.

Vânătorul tăcu un moment, apoi urmă:

— Era un diavol, nu om. Din ziua când tata s-a însurat cu mama lui n-am mai avut o clipă de bucurie.

— Mama lui era văduvă?

— Da, tata de asemenea. Era plantator. Mama mea a murit când m-a născut pe mine. Eram de douăzeci de ani şi mă logodisem cu o fată, frumoasă şi bună ca un înger. Nu ştiu ce i-a venit tatii să se însoare iar. Cunoscu în New Orleans pe văduva unui spaniol şi o luă de nevastă.

— Neplăcut lucru...

— Ce-mi păsa mie de asta! Tata era stăpân pe el, putea să facă orice-i plăcea. Dar spaniola avea un fecior, un băiat de nouăsprezece ani pe care l-a adus cu ea în casă. Ce să-ţi mai spun! Ticălosul mi-a luat logodnica şi l-a împuşcat pe bietul tata, lăsând să cadă vina pe mine. Am fost condamnat, dar un prieten m-a ajutat să fug din închisoare. Nemernicul îşi ajunsese scopul. Era acum proprietarul plantaţiei care mi se cuvenea mie de drept. Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. După ce a tocat toată averea s-a apucat iar de meseria de marinar pe care o avusese înainte.

— Şi dumneata n-ai căutat să te răzbuni?

— N-aveam cum. Nu puteam să mă întorc acasă, fiindcă aş fi fost prins numaidecât. A trebuit să treacă ani de zile, să-mi crească barba mare şi să mă schimb într-atât, încât să nu fiu recunoscut. Când am putut în sfârşit s-o fac, ticălosul plecase de mult. Eram sărac, n-aveam bani să-mi fac un vas al meu cu care să-l urmăresc pe mare. M-am dus atunci la minele de aur şi am reuşit să mă îmbogăţesc repede, aşa că după patru ani am pornit în urmărirea ticălosului. Degeaba. Când ajungeam undeva, aflam că plecase fără să pot pune mâna pe el. În cele din urmă mi s-au isprăvit banii şi m-am pomenit iar sărac, fără să-mi pot împlini dorul de răzbunare. Mai mult încă; am aflat acum că din ziua aceea ticălosul a pierit odată cu vasul lui.

— Pentru ce-şi zicea Grandeprise?

— Fiindcă aşa mă chema pe mine. Vroia ca toată lumea să creadă că eu, ucigaşul tatălui meu, eram un bandit şi un pirat, groaza mărilor şi a tuturor oamenilor cinstiţi.

— Auzi! Ştii că omul acesta e foarte deştept?

— Deştept zici dumneata? Un ticălos, asta e!

— Care era adevăratul lui nume?

— Henrico Landola.

— Şi nu ţi-a trecut niciodată prin gând că trăieşte şi-acum sub numele lui adevărat? Uite, eu pot să-ţi spun hotărât că n-a murit.

— Doamne! E-adevărat? Îl cunoşti dumneata?

— Ba am şi făcut o mulţime de afaceri cu el şi sper să-l revăd în curând pe prea stimatul domn Henrico Landola.

Vânătorul îl privea cu ochii holbaţi.

— Speri să-l revezi în curând? repetă el în neştire. Atunci... nu îi eşti prieten, ci duşman...

— I-am fost cândva prieten, dar acum îl urăsc ca şi dumneata. M-a înşelat, m-a tras pe sfoară cu o neruşinare de neînchipuit.

— Şi vrei să te răzbuni?

— Ca şi dumneata. Vom fi deci aliaţi.

— Hm... ştiu eu dacă mă pot încrede în dumneata...

— O, senior, dă-mi putinţa să mă răfuiesc cu acest monstru cu chip de om şi voi face pentru dumneata tot ce e omeneşte posibil. Unde zici că se află acum Landola?

— Pentru moment n-aş putea să-ţi spun. Să ajungem mai întâi la hacienda del Erina; odată ajuns acolo, voi avea şi veşti despre el.

— Atunci să plecăm imediat. Caii sunt înşeuaţi. Dar, stai să te pansez la ochi.

Vânătorul luă legătura de pe ochii lui Cortejo, care văzu cu bucurie că putea zări niţel cu cel stâng.

Încălecară şi porniră la drum. După două zile ajunseră, pe înnoptate, la del Erina. Opriră caii într-o vâlcea, lângă conac.

— Să aşteptăm niţel aici, zise Cortejo.

— Pentru ce, senior Pirnero? întrebă cu mirare vânătorul.

— Fiindcă nu ştiu ce se petrece la conac. Juarez e pe drum, francezii de asemenea, aşa că nu pot şti dacă dau de prieteni ori de duşmani. Mâine dimineaţă vom cerceta mai întâi, ca să vedem dacă putem sau nu să intrăm în conac.

— Atunci să ne ferim s-aprindem focul. Cu ochii cum stai, senior?

— Mai binişor. Buruiana dumitale a făcut minuni. Cu cel stâng aproape că văd ca şi înainte.

— N-ai idee ce bine-mi pare. Acum să descălecăm şi să aşteptăm până se va lumina de ziuă.

Legară caii de o tufă şi se întinseră în iarbă. Osteniţi cum erau, se gândiră că ar fi mai bine să doarmă decât să stea de vorbă.

Trecu şi miezul nopţii şi era gata să-i fure somnul când auziră, deodată, tropot de cal.

— Cine să fie? zise Cortejo ridicându-se într-o rână. A, încă unul!

Puseră mâna pe armă. Primul călăreţ care se oprise mai aproape de ei îl întrebă pe celălalt:

— Cine-i acolo?

Acum se opri şi cel de-al doilea.

— Dar tu cine eşti? strigă el.

— Unul care trage dacă nu răspunzi numaidecât la întrebarea lui.

— Oho! Nu te grozăvi aşa că nu-mi sunt nici mie mâinile legate!

— Răspunde: care ţi-e parola?

— Parola? Păi dacă-i aşa, pari să fii om civilizat nu un păcătos de indian, după cum credeam.

— Eu indian? Lua-i-ar dracul de pociţi! Te-aud vorbind spaniola, nu cumva eşti din cei de la del Erina?

— Da, sunt din oamenii lui Cortejo.

— Păi atunci suntem camarazi, frate-meu!

— Cum, tot fugar eşti şi tu?

— Vezi bine! De-abia am reuşit să scap din ghearele apaşilor.

— La ce să ne certăm atunci ca tonţii? Mai bine să ne întovărăşim amândoi, că unde-s doi puterea creşte...

Cortejo ascultase cu-ncordare schimbul acesta de cuvinte. Acum ieşi din ascunzătoare şi zise cu bucurie:

— Nu vă speriaţi, băieţi şi noi suntem de-ai voştri.

— Ce faci, senior Pirnero? şopti Grandeprise supărat. N-auzişi că ăştia sunt oameni de-ai dobitocului acela de Cortejo?

Fugarii se înspăimântară auzind glasuri străine si unul din ei întrebă:

— Tot de la del Erina veniţi?

— Nu.

— Aha, să fim cu băgare de seamă... Câţi sunteţi?

— Numai doi.

— Să vă creadă cine vrea, că eu nu. Dincotro?

— De la Rio Grande del Norte.

— Şi unde vă duceţi?

— La hacienda del Erina, unde se află fata mea, Josefa. Nu mă recunoaşteţi? Sunt Cortejo.

— Astâmpără-te, omule, îţi pui în joc viaţa! îi şopti vânătorul.

— Cum ai spus? Cortejo? Lasă fleacurile! Nu vine el însoţit de un singur om.

— Şi totuşi aşa e. Stai că vin acum să mă vedeţi la fată.

— Bine, dar numai tu singur, altminteri trag.

Fugarii stăteau cu puştile întinse. Auziră paşii unui singur om şi se liniştiră.

— Are vreunul din voi un chibrit? Îi întrebă el.

— Da. Dă-te mai aproape să te văd.

La lumina care ţâşni, mexicanul rămase o clipă nedumerit, apoi zise cu mirare:

— Adevărat, e senior Cortejo. Dar pe ceilalţi unde i-ai lăsat, senior?

— O să aflaţi pe urmă. Acum spuneţi-mi repede de ce aţi fugit, s-a întâmplat ceva la conac?

— Să descălecăm întâi. Suntem destul de departe ca să nu mai fim urmăriţi şi poate că reuşim să adunăm încă vreo câţiva de-ai noştri.

— Haideţi cu mine colo jos în văgăună, le porunci Cortejo. La nevoie ne putem ascunde printre tufe şi dacă mai vin şi alţii de-ai noştri trebuie să treacă pe lângă noi şi ne va fi lesne să-i oprim.

Vânătorul îi ascultase în tăcere. Acum însă îl apucă pe spaniol de braţ şi-i zise indignat:

— Atunci nu e adevărat că te cheamă Pirnero şi că vii de la Guadalupe după cum mi-ai spus?

— Stai, nu te înfuria aşa, senior, răspunse Cortejo vrând să-l îmbuneze. Am fost nevoit să te mint, dar n-am avut defel intenţia să-ţi căşunez vreun neajuns, crede-mă.

— Bine, bine, m-ai auzit însă de câteva ori spunând ce părere am despre Cortejo.

— Tocmai de aceea nu ţi-am spus cine sunt. Fii însă sigur că mă voi ţine de făgăduială, cu atât mai mult cu cât dumneata eşti acela căruia îi datorez salvarea mea.

Grandeprise tăcu un moment, apoi zise iar:

— Obiceiul meu e să nu mai dau crezare cui m-a minţit o dată, vreau însă să te rog să-mi spui adevărul: îl cunoşti sau nu pe Henrico Landola?

— Îl cunosc foarte bine.

— Şi e-adevărat că ai de gând să dai de el?

— Cu siguranţă.

— Bine, atunci te iert că m-ai minţit. Erai la nevoie şi eu te-am ajutat fiindcă scrie la lege că oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Situaţia dumitale era în aşa fel încât trebuia să fii prevăzător, de aceea nu ţi-o iau în nume de rău că nu mi-ai spus adevărul. Vreau însă cu orice preţ să te ţii de cuvânt.

— Adică în privinţa răsplatei băneşti?

— Nu asta e principalul. Eu îl vreau pe Landola, nu banii.

— O să-l ai, fii pe pace!

— Atunci ne-am înţeles. Nu sunt partizanul dumitale politic şi în chestia asta nu te gândi că ţi-aş putea fi de folos. Dar când va fi vorba de pus mâna pe Landola, te poţi bizui pe mine ca pe dumneata însuţi. De aceea m-am hotărât să nu mă mişc de lângă dumneata până ce nu-l vom avea în mână.

— Senior Cortejo, cine e omul ăsta? întrebă unul din mexicani.

— Un vânător din Statele Unite, răspunse Cortejo.

— Cum îl cheamă?

— Grandeprise.

— A, atunci îl cunosc foarte bine. Păcat că e întuneric şi nu-l pot vedea la faţă.

— Mă cunoşti pe mine? De unde? făcu vânătorul cu mirare.

— Mi-a vorbit unchiu-meu despre dumneata. Sunt Manfredo, nepotul doctorului Hillario.

— Hillario, şef al spitalului de la mănăstirea Barbara din Santa Jaga, omul care mi-a salvat viaţa?

— Chiar el. Ştii, când ai venit atunci bolnav la spital...

— Mă prindeau frigurile. Senior Hillario m-a îngrijit până m-am vindecat. Dacă nu era el, muream cu siguranţă. Dacă eşti într-adevăr nepotul lui, îţi sunt prieten.

— Spuneţi-mi, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat la hacienda? Îi întrerupse nerăbdător Cortejo.

— A fost luată cu asalt de către indieni, răspunse Manfredo.

— Şi în loc să vă împotriviţi, aţi luat-o la fugă?

— Aşa crezi? Ne-am împotrivit al dracului, dar erau peste o mie, cum era să nu ne biruiască?

— Vai de mine! Şi fata mea unde e?

— Cine poate să ştie! Pieile roşii au năvălit atât de năpraznic încât fiecare căuta să-şi scape pielea, nu să se intereseze de ce fac alţii.

— Ce nenorocire! Din ce neam erau indienii? Nu cumva erau apaşi?

— Nu, l-am auzit pe unul zicându-şi mixtecaş.

— Trebuie neapărat să ştiu ce s-a întâmplat cu Josefa mea. Nu plec de-aici până n-oi afla.

— Linişteşte-te, senior, pe cât cunosc eu, mixtecaşii nu sunt ca apaşii ori comanşii, ei nu ucid femei, zise Grandeprise.

— Nu, nu, trebuie neapărat să aflu ce i s-a întâmplat. Dar cum? Eu nu mă pot duce şi nici vreunul din aceştia doi nu se poate apropia de conac. Doamne, Doamne, ce-i de făcut...?

— Mă duc eu, zise Grandeprise. Mie n-au ce-mi face. Mai întâi de toate trebuie să aflu pentru ce au atacat conacul. Fără motiv n-au făcut-o ei. Nu s-a observat mai de mult ceva neobişnuit?

— Ba da, răspunse Manfredo. Ieri, pe la miezul nopţii, a apărut pe vârful unui munte din apropiere o flacără mare, care s-a ridicat până în slava cerului, răspunse Manfredo.

— S-ar putea să fie o simplă întâmplare.

— Nu, nu, a fost cu siguranţă un semnal, căci în curând s-au văzut, în diferite locuri, alte cinci focuri la fel.

— Atunci a fost într-adevăr un semnal. Mixtecaşii s-au chemat unii pe alţii ca să vă gonească pe voi, ca duşmani ai lui Juarez. Cine a fost şeful mişcării?

— N-am avut timp să aflu.

— Era vreun alb printre ei?

— Ba chiar doi. Au zis că vor să vorbească numaidecât cu seniorita Josefa. N-am vrut să-i lăsăm, dar unul din ei, o matahală cât toate zilele, a trântit un pumn în capul omului care vroia să-l oprească, încât l-a lăsat lat la pământ şi s-a dus cu tovarăşul lui sus la seniorita. N-a trecut mult şi am auzit o împuşcătură. Pesemne c-a fost semnalul convenit, fiindcă indienii au dat imediat năvală peste noi, răcnind ca nebunii.

— Câţi inşi eraţi în camera de gardă?

— Vor fi fost peste douăzeci.

— Cum şi douăzeci de oameni zdraveni aţi lăsat pe unul singur să dea în camaradul vostru? întrebă Grandeprise batjocoritor.

— Ce era să facem? Să-l fi văzut cât era de voinic, te speriai şi dumneata de el. Şi-apoi, te lăsa să înţelegi că e un trimis sau un aliat de-al lui senior Cortejo.

— Pe cât am aflat eu acum numai senior Cortejo avea dreptul să poruncească la conac.

— Aşa e, dar vezi că unii din noi l-au luat drept Pantera Sudului.

— Bine, nu ştiaţi că Pantera e indian?

— Bine, dracu se mai gândeşte în momentele alea la aşa ceva!

— Ia spune-mi şi mie cum arăta individul acela.

— Unul ca ăsta, zise Grandeprise după ce mexicanul îl descrise pe Sternau, voinic şi cu o barbă mare, îl însoţea pe Juarez când m-am întâlnit cu el la râul Sabinas. Oare să fie acelaşi?

— Ştii cine era? întrebă Cortejo.

— Nu, dar Juarez părea să-i dea foarte multă atenţie.

— Parcă ziceai că ai auzit în camera fetei mele o împuşcătură, e-adevărat?

— Da.

— Doamne, Doamne, dacă or fi omorât-o!

— Nu cred, zise Grandeprise. Indienii au dat năvală îndată după aceea; împuşcătura era doar semnalul de atac, aşa că n-ai de ce să te temi că i s-a întâmplat ceva senioritei.

— Oricum, prizonieră tot e. Trebuie neapărat s-o scăpăm.

— Numai să se poată. Eu o să te ajut pe cât îmi va sta în putinţă.

— N-ar fi bine să încercăm chiar acum?

— Hm... bodogăni vânătorul, indienii sunt aproape şi o încercare ar fi primejdioasă.

— Mâine, va fi şi mai greu, pe când întunericul ne-ar fi mai prielnic.

— Te înşeli, senior. Indienii îi caută încă pe fugari. Dacă pun mâna pe mine, mă iau drept unul de-ai dumitale şi mă împuşcă pe loc; pe când dacă intru mâine dimineaţă, făţiş, pe poarta conacului, vor crede că sunt un drumeţ străin care habar n-are ce s-a petrecut.

— Multe se pot întâmpla până atunci! Senior Grandeprise, pentru Dumnezeu, te rog, nu mai zăbovi şi fă ce ştii ca să-mi scapi copila.

— Greu lucru îmi ceri... în sfârşit, să-ncerc. În ce direcţie se află conacul?

— Într-acolo, răspunse Manfredo arătând cu mâna.

— Cam în cât timp ajungi?

— Într-o jumătate de ceas.

— Bine, mă duc.

— Mulţumesc... mulţumesc din suflet... Să ştii că n-ai să te căieşti pentru binele pe care mi-l faci... bolborosi Cortejo.

— Nu uita ce mi-ai făgăduit, senior... Landola... Şi-acum, ce-o vrea Dumnezeu! Cunoaşteţi voi ţipătul cucuvelei mexicane?

— Cum să nu!

— Şi poate vreunul din voi să-l imite?

— Eu, răspunse Manfredo.

— Bine. Dacă la întoarcere nu voi putea găsi prin întuneric văgăuna, voi scoate un astfel de ţipăt şi voi îmi veţi răspunde, ca să mă orientez după el. Dacă vedeţi însă că nu m-am întors până în zori, înseamnă că nu pot să vin şi faceţi singuri ce-o-ţi şti, în orice caz, staţi până atunci liniştiţi aci, să nu vă simtă indienii, care probabil colindă şi acum împrejurimile. Rămâneţi cu bine, eu mă duc.

Cu aceste cuvinte, îndrăzneţul vânător încălecă şi pieri în întunericul nopţii. Dacă ar fi ştiut el toate faptele şi nelegiuirile lui Cortejo, cu siguranţă că nu şi-ar fi pus în primejdie viaţa pentru un astfel de ticălos şi pentru fata lui, care semăna aidoma cu tatăl ei.

După ce-l văzură plecat, mexicanii povestiră cu de-amănuntul evenimentele din ziua aceea şi-i cerură lui Cortejo să le spună şi el ce făcuse, pe unde fusese în timpul din urmă.

Bineînţeles că spaniolul nu le pomeni nimic de dezastrul cu jefuirea vapoarelor, zicând că-şi lăsase oamenii s-aştepte sosirea lordului, iar el venise la hacienda unde îl chemau treburi urgente. Pe drum însă fusese prins de apaşi, care îl aduseseră în halul de-acum. Mexicanii crezură minciuna şi unul dintre ei zise necăjit:

— Toate bune, dar pe cât văd eu, hacienda s-a dus pe copcă.

— Nu încă, răspunse Cortejo. Trebuie să mai fi scăpat şi alţii de-ai noştri, nu-i aşa?

— Nu prea cred. Cine n-a putut-o face în primul moment, cu greu va fi reuşit apoi.

— Vom vedea noi când se va lumina de ziuă.

— Ei şi? Chiar de vor mai fi scăpat câţiva, ce scofală putem face noi, o mână de oameni, împotriva a o mie de indieni?

— Doar nu au să rămână în vecii vecilor la conac!

— Dacă e precum spunea vânătorul adineauri, că sunt de-ai preşedintelui Juarez, apoi atunci nu pleacă ei curând de-acolo.

— Da, dar în vremea asta vom avea şi noi pe-ai noştri. Agenţii trimişi de mine în propagandă trebuie să-mi fi câştigat mulţi partizani, care pot sosi din moment în moment.

— Unde vrei să ne găsească?

— Bine zici, au să ne caute la conac şi or să cadă de-a dreptul în mâinile mixtecaşilor, spuse Manfredo cu amărăciune.

— O să ştim noi să împiedicăm o astfel de nenorocire.

— Cum?

— Să-i pândim undeva într-un loc bine tăinuit.

— Adică să ne ascundem prin păduri ca tâlharii?

— N-avem altceva mai bun de făcut. După ce vom fi destui ne va fi lesne să-i gonim pe mixtecasii care vor mai rămâne la conac.

— Eu ştiu ceva si mai bun, zise Manfredo. Nu-i aşa că mănăstirea della Barbara e chiar în drumul nostru?

— Da, dar oraşul Santa Jaga ţine cu preşedintele. Au să ne prindă numaidecât sau, ce e şi mai rău, au să ne dea pe mâinile lui Juarez.

— Aşa ar fi dacă ne-am bizui pe orăşeni. Mănăstirea însă e afară din oraş; ne ascundem acolo şi aşteptăm.

— Imposibil!

— Pentru ce ţi se pare imposibil? Fosta mănăstire e acum spital şi casă de nebuni, iar medic-şef e unchiul meu Hillario, unul din cei mai aprigi duşmani ai lui Juarez, aşa că ne va primi cu braţele deschise. Mănăstirea are o mulţime de odăi şi ganguri tăinuite, în care putem fi mai în siguranţă ca oriunde.

— Ştiu şi ceilalţi medici sau oameni de serviciu despre aceste tainiţe?

— Nu, nimeni afară de unchiul meu.

— Asta ar fi într-adevăr ceva. O să mă mai gândesc la planul ăsta, deocamdată să ne odihnim niţel, fiindcă nu se ştie ce ne aduce ziua de mâine. Culcaţi-vă şi dormiţi, eu o să stau de veghe.

Se făcu tăcere. Cortejo singur rămase în picioare şi începu să se plimbe agitat de colo până colo. Lovitura de la Rio Grande dăduse greş şi în loc să găsească un refugiu la del Erina aşteptând să-şi tămăduiască ochii bolnavi, găsise conacul în mâna indienilor şi pe fata lui prizoniera lor. Urât şi prigonit de o ţară întreagă, nu ştia încotro s-o ia. Făurea fel de fel de planuri de răzbunare, care de care mai smintite când, după vreo două ceasuri, fu tulburat din gândurile lui de zgomotul unei pietricele în cădere. Puse imediat mâna pe armă şi întrebă pe şoptite:

— Cine e?

— Eu, Grandeprise, se auzi glasul vânătorului.

— Slavă Domnului! murmură Cortejo, răsuflând uşurat.

Ceilalţi doi se treziră şi ei.

— Ei, cum a mers? Ne-aduci vreo veste? îl întrebă el pe vânător.

— Fata dumitale trăieşte, senior, dar mai ştiu ceva şi mai important.

— Important e că Josefa n-a fost ucisă; trebuie neapărat s-o eliberăm, chiar dacă ar fi să-mi pun viaţa în joc. Mi-ai făgăduit că o să mă ajuţi. Sper că nu-ţi iei vorba înapoi.

— Hm... vezi că nu ştiam pe cine avem împotriva noastră.

— Da, nişte indieni!

— Dacă ar fi numai ei, n-ar fi nimic. Ştii cine se află printre mixtecaşi? N-ai auzit niciodată până acum de Ucigătorul-de-bivoli?

— Ba da, dar ăsta e mort de mult.

— Aşa s-a crezut, nu e însă adevărat. El a fost acela care şi-a chemat, prin semnalul focului de ieri noapte, mixtecaşii, ca să elibereze conacul. De altminteri, dumneata senior mi-ai ascuns o mulţime de lucruri pe care le-am aflat de-abia acum. Dacă ştiam, te lăsam în plata Domnului.

— Ce lucruri?

— Că l-ai închis pe bietul Arbellez în beci şi l-ai lăsat să moară de foame.

— Nu-i adevărat, te-a minţit cine ţi-a spus.

— Nu mi-a spus nimeni fiindcă nici nu ştiau că sunt acolo şi că aud ce vorbesc ei. Dar pentru ce i-ai luat omului hacienda pe care o stăpânea pe bună dreptate, senior?

— A mea era, nu a lui. A falsificat un act de danie, ca din partea contelui Fernando de Rodriganda, precum că i-o lasă lui după moarte.

— Şi ce-ţi păsa dumitale? Eşti cumva moştenitorul contelui? Dacă ţi se pare că arendaşul e un falsificator, dă-l pe mână parchetului, dar nu te face judecător şi nu te deda la fapte care nu sunt îngăduite de lege.

— Dumneata ai înţeles greşit ce-ai auzit, senior, zise cam plictisit Cortejo, tot aşa după cum ţi s-a părut că l-ai văzut pe Ucigătorul-de-bivoli, când omul e mort de nu ştiu câţi ani.

— Ba nu mi s-a părut defel; era cu încă unul care dispăruse odată cu el.

De astă dată Cortejo îşi cam pierdu cumpătul.

— Şi ăsta cine-ar fi? întrebă el.

— Inimă-de-urs, vestita căpetenie a apaşilor.

— Nu se poate! L-ai văzut cu ochii dumitale?

— Da.

— Îl cunoşti?

— Foarte bine chiar, de pe vremea când vâna împreună cu Săgeata-trăsnetului, un vânător german, prin codrii Sierrei Warana.

— Cum? L-ai cunoscut şi pe Săgeata-trăsnetului?

— Da. L-am cunoscut odinioară şi l-am recunoscut acum.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Nimic alta decât că e şi el acum la hacienda del Erina.

— Vrei adică să mă faci să cred c-au înviat, morţii? Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs şi Săgeata-trăsnetului sunt morţi de mult. Ştiu de la unul care a fost de faţă.

— Atunci spune-i ăstuia să-ţi dea banii îndărăt, fiindcă te-a tras pe sfoară. Eu nu uit niciodată când am cunoscut pe cineva. Nici Sternau, supranumit Stăpânitorul-stâncilor nu e omul pe care să nu-l poţi recunoaşte.

— Sternau? spuse spaniolul îngălbenindu-se. Păi şi ăsta e mort...

— Ba nu, trăieşte. Stătea în poarta conacului şi vorbea cu un bătrân căruia îi zicea don Fernando.

— Contele Fernando! răcni Cortejo, ca nebun, în liniştea nopţii. Visezi senior, ori ai văzut strigoi!

— Mai încet, senior Cortejo. N-am poftă să scoli lumea în picioare şi să mă pomenesc cu oamenii de la conac în spinare.

— Te rog să mă ierţi, senior, dar îşi cam iese omul din fire când află că aceia pe care îi crede morţi de mult, trăiesc. Cât despre contele Fernando, te-ai înşelat, nu se poate să nu te fi înşelat...

— Nu-ţi spun altceva decât ce-am auzit şi ce-am văzut; urechile şi ochii mei nu s-au înşelat încă niciodată până acum. Mai mult încă: mi s-a părut că între bătrânul conte şi un tânăr care stătea lângă el era o mare asemănare.

— Ce asemănare? Cum îl cheamă pe tânărul despre care vorbeşti?

— Din întâmplare i-am auzit şi numele când l-a strigat Sternau. Îi zice Mariano.

Cortejo credea că se scufundă pământul sub picioarele lui. Aşadar, toţi aceia pe care-i credea morţi de-a binelea, trăiau.

— Spune mai departe tot ce ştii, îl zori el pe vânător cu glas sugrumat.

— Păi aşa a fost. M-am apropiat pe nesimţite de conac şi mi-am priponit calul; pe urmă m-am furişat până la un grup de mixtecaşi care stăteau.

— Ce curaj! strigă Manfredo cu admiraţie.

— Ei aş! Nu-i cine ştie ce ispravă. Cum vedeam că se apropie cineva, făceam pe mortul. Am auzit atunci indienii vorbind despre persoanele pomenite adineauri, ba am şi putut să le văd fiindcă în curte ardea un foc mare, care lumina ca ziua.

— Şi de unde ştii că fata mea trăieşte? îl întrebă Cortejo, care-şi mai venise niţel în fire.

— Tot de la ei am aflat. Ziceau că a fost închisă în beci, în locul lui Arbellez şi de-abia mâine vor hotărî ce fac cu ea.

— Dumnezeule, trebuie s-o salvez cu orice preţ! Nu se poate face nimic acum, senior Grandeprise?

— Mă aşteptam la întrebarea asta şi ştiam că înainte de orice te vei gândi la soarta copilului dumitale. De aceea am făcut ceva şi mai cutezător. M-am furişat în spatele conacului, care era mai puţin păzit şi am sărit peste gard, ca să caut beciul unde ţi-e închisă fata. Cred că ştii şi dumneata că toate beciurile conacului au sus câte o ferestruică.

— Ştiu? Pe urmă?

— Am adunat câteva pietricele şi m-am târât la prima ferestruică, unde am lăsat o pietricică jos, prin geamul spart. Am avut noroc, fiindcă nimerisem chiar unde se afla fata dumitale. Am auzit imediat un glas de femeie: „Dios! E cineva? Dacă eşti om, ajută-mă! Sunt Josefa Cortejo.” N-am răspuns ca să nu-i trezesc o speranţă care s-ar putea să fie zadarnică. Şi-apoi, ştiam acum destul ca să nu te mai las să aştepţi. Am sărit iar gardul, am încălecat şi... iată-mă. Asta e tot ce ştiu.

Ne putem închipui ce simţea Cortejo la auzul acestei povestiri.

— Trebuie s-o salvăm pe fiica mea chiar în noaptea asta, zise el cu înfrigurare. Mâine s-ar putea să fie prea târziu, fiindcă, din motive pe care nu vi le pot spune acum, e mai mult ca sigur că oamenii aceia nu o vor cruţa. Senior, vrei să-mi salvezi copilul?

— Îţi dai seama ce-mi ceri? întrebă Grandeprise privindu-l încremenit. Să-mi pun în joc viaţa şi nu ştiu zău dacă meritaţi să fac un astfel de lucru pentru voi...

— Din suflet te rog, salveaz-o şi o să te răsplătesc împărăteşte... se milogea Cortejo.

— Ia slăbeşte-mă cu răsplata dumitale! se răsti vânătorul plictisit. Nu mă sinchisesc eu de bani şi nu pentru asta vreau să te ajut. Şi-apoi aş mai avea nevoie de încă un om.

— Spune-mi ce trebuie să fac.

— Dumneata? zise el privindu-l cu dispreţ. Nu te supăra, dar mai degrabă mi-ai fi o piedică decât un ajutor.

— Ia-mă pe mine, senior, mă pricep binişor la astfel de treburi si dacă e vorba să iasă ceva din afacerea asta nu mă dau în lături, zise Manfredo.

Grandeprise privea îngândurat şi nehotărât înaintea lui. Nu-l trăgea defel inima să se-amestece într-o afacere pe care un glas lăuntric îl sfătuia să n-o facă. Bănuia că lucrurile nu sunt tocmai atât de curate după cum i le arăta Cortejo. Nu putu însă scăpa de el.

— Bine, să-ncerc, zise vânătorul în cele din urmă. Cer însă să mi se dea ascultare la tot ce voi spune eu.

Cortejo răsuflă uşurat. În cele câteva zile de când îl cunoştea, ştia că e singurul om pe care se putea bizui. Grandeprise începu să-şi desfăşoare planul. După ce spuse fiecăruia ce avea de făcut, încălecară şi porniră înspre conac,

În vremea asta, Josefa se afla într-o situaţie cât se poate de neplăcută. O legaseră zdravăn de mâini şi de picioare şi o azvârliseră în beciul unde fusese închis Arbellez. Doi mixtecaşi stăteau de pază la uşă cu ordinul să nu lase pe nimeni să intre. Dar aceşti doi indieni nu erau nici apaşi şi nici comanşi, ci oameni care printr-o viaţă civilizată se dezvăţaseră de sălbăticia codrilor. Li se urî singuri şi se gândiră să se ducă să stea niţel de vorbă cu tovarăşii lor. Şi-apoi, ce rost avea străşnicia asta când toţi stăteau în curte în jurul focului şi nu s-ar fi putut strecura nimeni nevăzut înăuntru?

Să fi fost pe la ceasurile două după miezul; nopţii, când două umbre se desprinseră din întuneric şi se strecurară spre fereastra unde era închisă Josefa. Una din ele ― era Grandeprise ― puse gura la fereastră şi şopti:

— Seniora Josefa!

— Sfinte Dumnezeule! Cine eşti si ce vrei? întrebă ea speriată.

— Spune-mi mai întâi dacă mai e cineva cu dumneata.

— Nu, sunt singură.

— Bine, atunci pot să-ţi spun că în curând vei fi liberă.

— O, Dios! Adevărat să fie?

— E-adevărat. Sunt un cunoscut de-al tatălui dumitale, care te aşteaptă aproape de conac.

Josefa se stăpâni cu greu să nu scoată un ţipăt de bucurie.

— Dar cum mă puteţi scoate de-aici? întrebă ea.

— Treaba mea! Sunt ceva paznici la uşă?

— Erau doi, dar mi se pare c-au plecat.

— Trebuie să fiu sigur. Bate de câteva ori în uşă.

— Sunt legată, dar voi încerca să ajung cu piciorul până acolo.

Trecură câteva minute până ce vânătorul auzi câteva bătăi repetate.

— Nu răspunde nimeni, şopti ea.

— Cu atât mai bine. Să începem imediat. N-ai altceva de făcut decât să asculţi dacă vine cineva.

Cei doi bărbaţi se apucară de treabă. Gaura era prea strâmtă ca să poată trece un om prin ea, de aceea trebuiră să o lărgească puţin cu cuţitele, ceea ce nu era uşor deoarece zgomotul s-ar fi putut auzi. După vreo jumătate de ceas reuşiră totuşi să dea câţiva bolovani la o parte şi Grandeprise, legat de lasoul pe care-l ţinea Manfredo, se lăsă jos în beci.

Josefa era foarte emoţionată. Reuşi-va oare opera de salvare sau nu? Nerăbdarea o făcea să uite durerile şi fiecare minut i se părea o veşnicie, în sfârşit! Fereastra se întunecă o clipă şi o umbră se lăsă jos lângă ea.

— Nici un cuvânt, seniorita, timpul e preţios. Eşti rănită? o întrebă în şoaptă Grandeprise.

— Da, am probabil câteva coaste rupte.

— Prost lucru. Vei putea răbda să te tragem sus?

— Trebuie.

— Strânge bine dinţii şi nu ţipa. Acum la treabă.

Vânătorul îi legă lasoul în jurul pieptului şi îi făcu semn lui Manfredo să o tragă, pe când el o sprijinea de picioare. Josefei i se părea că fiecare mişcare îi rupe oasele din încheieturi. Îşi stăpâni însă durerile, dar când fu sus căzu leşinată. Manfredo lăsă iar jos lasoul şi-l scoase şi pe vânător afară.

— Ce face seniorita? întrebă el.

— A leşinat.

— Cu atât mai bine. Şi-acum, repede la drum. Am avut până acum un noroc orb; să nu ne batem joc de el.

Grandeprise o luă pe Josefa în spinare şi se apropie de gard. Manfredo se urcă primul şi când fu sus i-o trecu lui, pe urmă sări şi el dincolo. De aci porniră în fugă spre locul unde Cortejo îi aştepta, cu inima strânsă.

Îşi poate închipui oricine necazul lui Sternau şi al tovarăşilor săi când, a doua zi dimineaţă, găsiră beciul gol. Cel mai necăjit însă era Săgeata-trăsnetului, care de-abia aştepta să răzbune chinurile îndurate de bietul Arbellez. Dar pentru copoi care adulmecă atât de repede urma, cum era Matava-se şi el, era uşor să ghicească încotro o luaseră fugarii. Dar cine să-i fi ajutat? Unii îl bănuiau pe Cortejo, dar acesta nu putuse încă ajunge până la conac, şi-apoi, în starea în care era, i-ar fi fost cu neputinţă s-o facă.

În cele din urmă renunţară să-şi mai bată capul cu dezlegarea acestei enigme, lăsând timpului grija s-o facă. Era, bineînţeles, limpede că trebuiau să pornească fără întârziere pe urmele fugarilor. Mai întâi cinci oameni de încredere fură trimişi la Monclava, să-l înştiinţeze pe Juarez despre cele întâmplate. Aceştia plecară imediat pe un drum unde nu era primejdie să-i întâlnească francezii, pe când Ucigătorul-de-bivoli se duse la Inimă-de-urs să-i dea instrucţiunile necesare.

— Voi părăsi conacul împreună cu ceilalţi, îi zise el, aşa că fratele meu e singurul şef al celor care rămân. Să aibă grijă de Arbellez şi să-i spună lui Juarez când va sosi că toţi războinicii mixtecaşilor sunt gata să moară pentru el.

— Unde se duce fratele meu?

— Nu ştiu.

— Când se întoarce?

— Nici asta nu ştiu.

— Nu vrea să-l însoţească nimeni dintre războinici?

— Să vină zece inşi din cei mai pricepuţi ca să cerceteze urmele, atât îmi e de ajuns.

Acestea fură singurele cuvinte schimbate între ei.

Nu trecu nici un ceas şi şapte albi, însoţiţi de cele două căpetenii indiene, porniră, urmaţi de zece mixtecaşi, lăsând în urmă conacul.

Capitolul V - Doctorul Hillario

Nu departe de hotarul de miazănoapte al provinciei Zacatecas se află orăşelul Santa Jaga, renumit pentru clădirea impunătoare care se ridica în vârful unui munte, cunoscută şi astăzi sub numele de mănăstirea della Barbara, deşi a fost de mult secularizată şi acum serveşte mai mult ca spital şi casă de nebuni.

În oraş domnea o vie agitaţie, căci de câteva zile sosise aci o trupă de soldaţi francezi fără arme şi fără nici un fel de muniţii. În curând se răspândi zvonul că francezii aceştia fuseseră izgoniţi din Chihuahua de către Juarez, după ce mai întâi li se luaseră armele şi fuseseră puşi să jure că nu vor încerca nimic împotriva preşedintelui. Comandantul trimisese o ştafetă la cartierul general şi aştepta aici ordinele şefului său. Dar zvonurile acestea nu erau nimic pe lângă vâlva pe care o stârnise femeia care îi însoţea. Era de-o frumuseţe neînchipuită şi, în cele două rânduri când fu văzută la biserică, trezise cea mai mare invidie în sufletul femeilor şi tulburase adânc minţile bărbaţilor.

Străina nu locuia în oraş, ci sus la mănăstire, la şeful spitalului, cunoscut sub numele de doctorul Hillario şi care era urât de toţi.

Era seară şi senior Hillario stătea în camera lui, cufundat în cărţile lui de medicină. Camera era foarte modest mobilată; singurul lucru care atrăgea atenţia era o mulţime de chei atârnate pe pereţi. Doctorul era un omuleţ mic şi slab, chel, cu chipul aspru şi încruntat, ca al unui câine mops. Părea să aibă vreo şaizeci de ani, dar era încă destul de verde. Deodată se auzi o bătaie uşoară în uşă. Un zâmbet ciudat îi apăru pe buze.

— Intră, zise el cu glas mieros.

Uşa se deschise şi în prag apăru... seniorita Emilia, spioana lui Juarez.

— Bună seara, spuse ea zâmbind cu amabilitate. Nu deranjez?

— Vai de mine, seniorita! Se poate să spui una ca asta? răspunse el închizând cartea şi ridicându-se de pe scaun. Ştii că-ţi stau oricând la dispoziţie. Şi-apoi, eu am fost acela care mi-am permis să te invit la o ceaşcă de şocolată.

— Invitaţie la care răspund cu cea mai mare plăcere, doctore, deoarece îmi dă prilejul să-mi mai treacă niţel de urât, stând de vorbă.

— De vină eşti numai dumneata că te plictiseşti, seniorita. De ce n-ai vrut să locuieşti jos, în oraş, unde ai fi putut avea destule distracţii?

— Foarte mulţumesc! Contactul cu o persoană ca dumneata, care şi-a închinat viaţa studiilor, e de o mie de ori de preferat nimicurilor pe care le numeşti distracţii.

— Ce fel de studii, seniorita?

— Cristalizarea eului propriu, senior.

— Vrei să zici cumva că mă crezi un caracter cristalizat?

— Desigur, răspunse ea privindu-l şăgalnic. Urăsc tot ce e nedefinit, nehotărât. Niciodată nu voi putea preţui un om al cărui exterior şi interior e încă în stare de evoluţie.

— Uiţi, seniorita, că în clipa când încetează la om evoluţia, începe regresul.

— O, asta numeşti regres, doctore? Când a ajuns cineva să renunţe la puterea spiritului şi a trupului său e o dovadă că posedă un mare belşug de forţe.

Hillario vru să răspundă ceva, dar în clipa aceea se deschise uşa şi servitoarea aduse şocolata.

— Poftim, seniorita, zise el întinzându-i ceaşca după ce ieşi servitoarea, e pentru prima oară când îmi faci această onoare şi aş da nu ştiu ce pentru ca plăcerea de acum să se repete cât mai des.

— Ţi-ar face într-adevăr atâta plăcere?

— Plăcere e prea puţin spus, seniorita, e o adevărată fericire pentru mine. Aş fi vrut să-mi fii, nu un musafir vremelnic, ci pentru totdeauna. Ce păcat că va trebui să pleci odată cu francezii.

— Francezii? Ce-mi pasă mie de ei!

Hillario deveni mai atent.

— Cum adică, nu eşti de-a lor? Noi credeam că eşti soţia sau văduva vreunui ofiţer francez.

— Zău? râse ea cu poftă. Am eu aerul unei femei bătrâne sau al unei văduve?

Ochii bătrânului sclipiră.

— Unei femei bătrâne, seniorita? Ai întrece-o şi pe Venus la un concurs de frumuseţe!

— Un compliment prea măgulitor îşi pierde valoarea, senior.

— Nu e compliment, seniorita, zise el înflăcărat. Şi zici că nu eşti de-a francezilor? Atunci pentru ce eşti cu ei?

— Fiindcă au ordin să mă ducă la México. Sub ocrotirea lor sunt în mai mare siguranţă. Aveam mai de mult intenţia să părăsesc Chihuahua, unde mă plictiseam grozav şi să mă mut în capitală, dar pe vremurile astea tulburi mi-ar fi fost greu să călătoresc singură.

— N-aveai rude în Chihuahua?

— Nu, sunt singură pe lume.

— Şi ce anume te atrage la México?

— Ah, senior, mă pui în mare încurcătură cu întrebarea dumitale, murmură ea roşind, atât de natural, încât ar fi putut înşela pe cel mai şiret om.

— Te rog să mă ierţi, seniorita, dar îmi eşti atât de simpatică, încât am crezut că-mi pot îngădui o astfel de indiscreţie.

— Îţi sunt recunoscătoare pentru interesul pe care mi-l porţi, senior şi văd că mă pot încrede în dumneata. O femeie cu care natura a fost, oarecum, destul de darnică, simte de la un timp că nu a fost adusă pe lume ca să-şi trăiască viaţa în singurătate. Dumnezeu ne-a sortit să fericim şi să fim fericite prin iubire. Până acum eu nu mi-am împlinit soarta, de aceea...

— Cum, n-ai iubit încă? exclamă Hillario privind-o cu ochi lacomi.

Emilia lăsă pleoapele în jos peste ochii ei mari şi frumoşi şi şopti ruşinată:

— Nu, senior...

— Şi totuşi, nici o femeie nu e mai vrednică de iubire ca dumneata.

— Din nenorocire n-am avut încă prilejul să-l întâlnesc pe acela a cărui privire să-mi spună că vrea să fiu a lui. Şi-aşa m-am gândit că México e mai mare decât Chihuahua şi eu nu mai vreau să trăiesc atât de singură pe lume. Iată motivul pentru care am plecat din oraşul meu, senior.

— Crezi că aiurea nu se pot găsi bărbaţi care să ştie să te preţuiască?

— Ai dreptate, senior, dar cine vrea să găsească un copac îl caută în pădure, fiindcă are de unde alege.

— Bine zici, seniorita. Dar dacă îl găseşti în drum spre pădure, ce să mai cauţi acolo?

Spioana făcu un gest de mirare şi zise râzând:

— Atunci rămâi la cel aflat în drum, nu, senior?

Bătrânul părea încântat...

— Bineînţeles, seniorita; vorba e, ce vârstă şi ce calităţi să aibă copacul?

— Să nu fie prea tânăr, fiindcă atunci nu te poţi sprijini pe el. Un copac bătrân e mai respectabil şi muşchiul crescut pe el îl face mai poetic. N-am dreptate, senior?

— Îmi dai voie, seniorita, să caut eu un astfel de copac pentru dumneata?

— De ce nu? Dacă-mi place, bine, dacă nu, nu mă sileşte nimeni.

— Se înţelege că nu, zise el răsuflând adânc. Apoi adăugă cu glas tremurător de emoţie: Copacul se află chiar aici, în oraşul nostru, la mănăstirea della Barbara.

— La mănăstire? N-am văzut nici un copac...

— Uite-l... în faţa dumitale.

Bătrânul spuse aceste cuvinte gâfâind. Spioana făcu ochii mari de mirare.

— Dumneata, senior! Vezi, la asta nu m-aşteptam.

Spunând aceste cuvinte, Emilia îşi împreună mâinile ca o fetiţă si se uită la el cu atâta nevinovăţie, încât ai fi crezut-o făptura cea mai neştiutoare de pe lume.

— Nu te-aşteptai? Singură ai ales copacul drept comparaţie. Şi nu m-ai înţeles, zici?

— Ba te-am înţeles, senior, răspunse ea zâmbind. Vrei să spui că acest copac înseamnă tovarăşul de viaţă pe care-l caut şi dumneata vrei să fii tovarăşul căutat de mine?

— Ţi-aş oferi tot ce se poate oferi ca să te fac fericită, seniorita.

O privire sfredelitoare îl străpunse ca un fulger. Chipul ei se făcu aspru şi rece.

— Şi ce-mi poţi oferi, senior?

— După cum văd eu, seniorita, mă crezi un biet bătrân sărac şi neputincios, de la care nu poţi avea nimic. Spune, ce-ai cere de la omul căruia te-ai hotărî să-i închini tinereţea?

— Mai întâi dragoste, adevărata dragoste...

— Asta o ai; sau poate te îndoieşti?!

— Vreau să te cred.

— Al doilea?

— Eu, senior, deşi nu sunt bogată, n-am avut de luptat până acum cu sărăcia. Aş vrea să am siguranţa că nu voi duce niciodată lipsă de nimic.

— O, despre asta să n-ai nici o grijă, sunt bogat seniorita.

— Bogat... dumneata? se minună ea, privind cu compătimire la neînsemnata făptură din faţa ei.

— Nu mă judeca după aparenţe, seniorita, zise el zâmbind.

— Bine, zici că eşti bogat. Poţi să mi-o dovedeşti?

Hillario rămase câtva timp îngândurat, pe urmă zise cu hotărâre:

— Da, pot. Trebuie însă să mă asigur dinainte că vei deveni într-adevăr soţia mea.

— Siguranţa aceasta o vei avea dacă poţi satisface şi a treia condiţie pe care ţi-o pun. Vreau, ca prin poziţia socială a omului al cărui nume îl voi purta, să pot avea prilejul să-mi scot în evidenţă calităţile fizice şi intelectuale pe care mi le-a hărăzit natura. Vreau să mă duc la México şi să strălucesc la Curte, unde în curând voi avea destulă influenţă ca să-mi pot alege un bărbat pe care să-l cred vrednic de persoana mea. Zâmbeşti? Dacă eşti într-adevăr un bun psiholog, atunci îţi vei da seama că această convingere pe care o am nu e o lăudăroşenie, ci o siguranţă care nu poate fi pusă la îndoială.

Spioana se ridicase acum în picioare; frumuseţea ei ieşea si mai mult în relief în fata acestei stârpituri, pe care părea că îl domină prin strălucirea ei. Dar bătrânul nu păru defel intimidat.

— Cum poţi să crezi aşa ceva, seniorita! Sunt convins că vei şti să-ţi joci bine rolul când vei fi la México. Vei fi copleşită de onoruri şi admiraţie, fiindcă eşti frumoasă şi inteligentă. Totuşi, cea mai înţeleaptă femeie are nevoie de o îndrumare bărbătească. Văd că suntem egali în ce priveşte inteligenţa; vrei să te laşi condusă de mine?

Pe chipul ei apăru o expresie de bunătate şi indulgenţă, pe care o ai faţă de un copil, când îl întrebă cu blândeţe:

— A, eşti şi dumneata inteligent, senior? Judecând după situaţia modestă la care ai ajuns... hm!

— Dar dumneata la ce situaţie ai ajuns? o întrebă el zâmbind.

— Eşti ironic, senior, râse ea. Sunt situaţii despre care nu se vorbeşte.

— Bine-ai grăit, seniorita. Aşadar, să nu mai vorbim nici despre situaţia mea, nici despre a dumitale ― cel puţin deocamdată.

— Cum îmi poţi dovedi, atunci, că ai posibilitatea să-mi oferi ceea ce îţi cer eu?

— Foarte lesne. Sunt gata să-ţi dau această dovadă dacă am convingerea că mă pot încrede în discreţia dumitale.

— Eu ştiu să tac, senior.

— Bine, vino cu mine.

Hillario luă din perete două chei şi aprinse un mic felinar orb. Spioana îşi memoră bine locul de unde luase cheile.

Coborâră o scară şi trecură printr-un coridor lung, cu tavanul scund; apoi se opriră la o uşă grea de fier pe care Hillario o deschise cu una din chei. De aici, trecură într-o altă încăpere, deschise o mică uşă şi pătrunseră într-un gang îngust, cu multe uşi de amândouă părţile. Doctorul trase zăvorul uneia din ele şi intrară într-o încăpere mică şi întunecoasă cu aerul îmbâcsit. Celula părea să fie săpată în stâncă; avea o mulţime de crăpături şi pereţii ciocăniţi în diferite locuri.

— Nu văd nimic, zise spioana. Nu cumva aici îţi ascunzi comorile?

— Da.

Bătrânul nu văzu cum ea iscodea cu ochii fiecare mişcare a lui. Apropie felinarul de una din crăpături ― cea mai mare dintre ele ― prin care de-abia puteai vârî degetul. Într-un singur loc numai, crăpătura era mai mare, atât cât să încapă o mână de om.

Hillario băgă pumnul înăuntru; imediat se auzi un zgomot uşor şi peretele se dădu la o parte şi în faţa lor se căscă o încăpere mare, cufundată în beznă. Bătrânul păşi înăuntru urmat de spioană. Aceasta avu timp să pipăie bine crăpătura în care vârâse el mâna, dar se feri s-apese mai tare, de teamă ca peretele să nu se închidă în urma lor.

La lumina felinarului ea văzu pe mese şi poliţe, înşirate pe perete, o mulţime de cărţi, sticle, instrumente şi aparate ciudate, despre a căror întrebuinţare n-avea habar. Hillario trecu pe lângă ele, se opri la un perete, singurul liber şi bătu. Se auzi un zgomot înăbuşit.

— Aici se află dovada pe care mi-o ceri, seniorita, zise el grav.

Ochii spioanei îi urmăreau cu băgare de seamă toate mişcările. Hillario apropie bine felinarul de zid. Ea zări atunci un fel de dungă pătrată, care se desluşea bine din netezimea peretelui.

— Asta e uşa. Încuietoare n-are. Se învârteşte în jurul unei axe, aşa că n-ai decât s-apeşi pe un resort ca să se deschidă de la sine, zise el.

Mâna lui apăsă pe un fel de buton şi uşa se dădu la o parte. Intrară într-o încăpere tot atât de întunecoasă ca si celelalte. N-avea nici o fereastră, ci numai uşa pe care veniseră ei. Pe unul din pereţi era înţepenit un dulăpior fără broască, iar câteva lăzi mari erau împrăştiate ici, colo în această hrubă întunecoasă.

Încuietoarea dulăpiorului părea să fie bine tăinuită, deşi era foarte lesne să-l deschizi. Hillario scoase o latură de-a dulăpiorului dintr-un pervaz, în dulăpior se aflau o mulţime de hârtii şi scrisori.

— Vezi dumneata, seniorita, zise bătrânul întorcându-se spre spioană, aici se află toate secretele mele. Nimeni nu ştie de existenţa lor. Valoarea lor e de neînchipuit. Eşti singura fiinţă căreia i-a fost îngăduit să le vadă.

Spioana ardea de nerăbdare. Când Juarez o văzuse înainte de plecare, la Chihuahua, îi recomandase să tragă la mănăstire. Preşedintele ştia că în mâinile bătrânului se află firele cele mai importante ale mişcării duşmane şi cunoaşterea lor ar fi un mare avantaj pentru el. Iată ce o făcea pe seniorita Emilia să procedeze după cum am văzut mai sus.

— Aşa! zise Hillario. Vreau să-ţi dovedesc mai întâi că va veni vremea în care să-ţi pot crea o situaţie cum nici n-ai visat.

Vârî mâna în dulăpior şi scoase un pachet de scrisori. Le desfăcu una după alta şi-i arătă diferite semnături.

— Asta e corespondenţa mea secretă. Cunoşti numele persoanelor care le vezi iscălite în josul scrisorilor?

Spioana le cunoştea pe toate. Erau numele celor mai de seamă personaje din ţară, oameni de stat şi ofiţeri superiori. Totuşi răspunse cu nepăsare:

— Nu m-am ocupat până acum de politică în felul cum vreau s-o fac de-acum încolo. Pe câţiva din domnii aceştia îi cunosc, alţii îmi sunt însă cu desăvârşire necunoscuţi.

— Îi vei cunoaşte pe toţi, dacă te hotărăşti să-mi primeşti propunerea. Frumuseţea dumitale şi priceperea mea se vor întregi în aşa fel, încât să putem realiza lucruri mari.

Pe ea însă o interesa să afle conţinutul scrisorilor.

— Pot să le citesc? întrebă spioana, întinzând mâna.

— Nu, zise el trăgându-şi repede înapoi mâna în care ţinea pachetul cu scrisori.

— De ce nu? Zici că vrei să fim aliaţi.

— Ai dreptate, dar vezi că deocamdată nu suntem încă.

— Dar sper că vom fi în curând, adăugă ea cu indiferenţă.

În ochii lui luci un fulger de bucurie.

— Adevărat, seniorita?

— Da. Omul care e în relaţii cu astfel de personalităţi are un viitor strălucit înaintea lui.

— Viitor? Sunt om bătrân...

— Bătrân? Ţi-am mai spus că eu nu socotesc bătrâneţea după vârstă. Zece ani de strălucire înseamnă pentru mine mai mult decât de cinci ori pe atât de viaţă monotonă şi banală.

— Judeci înţelept, seniorita. Te-ai încredinţat acum că sunt în stare să-ţi înlesnesc realizarea dorinţelor dumitale?

— Da. Se naşte însă întrebarea: în slujba cui?

— Un bun diplomat, spuse el înălţând din umeri, nu întreabă pentru cine lucrează, ci se gândeşte la propriul său folos. Numai pe Juarez nu vreau să-l slujesc. El e vinovat că unele din planurile mele au fost nimicite. Cât voi trăi eu nu va reuşi el să se aşeze în scaunul prezidenţial. Am jurat şi o să-mi ţin jurământul.

Bătrânul vorbise cu mare însufleţire. Ochii lui aruncau scântei; obrajii îi ardeau. Se vedea bine că omul acesta ar fi fost în stare de orice ca să-şi satisfacă dorinţa de răzbunare.

Puse pachetul cu scrisori îndărăt în dulăpior.

— Aşadar nu mă laşi să le citesc? îl întrebă ea.

— Nu, doar după ce vei fi soţia mea.

— Sau cel puţin logodnică, zise ea în glumă, deşi momentul era destul de serios.

— O logodnă se poate strica lesne şi astfel de lucruri nu se încredinţează decât persoanei de care eşti legat pentru toată viaţa. Şi-acum să-ţi mai dau o dovadă că sunt şi bogat, încheie Hillario apropiindu-se de lăzi.

Acestea erau prevăzute cu broaşte secrete care n-au nevoie de chei. Le deschise. Conţineau potirele şi odăjdiile fostei mănăstiri, precum şi lucruri bisericeşti, mai toate de aur, bătute cu pietre scumpe.

— Ei, ce zici? o întrebă el zâmbind.

— Ce bogăţie! Acestea reprezintă o avere imensă! zise ea încremenită.

— Nu numai atât. Când puterea lumească a pus mâna pe mănăstire, tot avutul ei a trecut în mâinile mele, aşa că eu sunt astăzi stăpânul acestor bogăţii.

— Cum aşa? Nu se poate să nu se fi ştiut de aceste lucruri preţioase.

— Ba s-a ştiut foarte bine, sunt însă diferite mijloace ca să ajungi la împlinirea scopului... O să ţi le spun eu altădată. Şi-acum, te-ai convins că sunt cu adevărat bogat?

— Dar lucrurile acestea nu sunt proprietatea dumitale... aparţin statului.

— Statului? râse bătrânul batjocoritor. Statul al cui e? Al lui Juarez, al Panterei Sudului, al lui Maximilian de Austria, al francezilor? Al unuia din ei sau al tuturor la un loc? Ce e în realitate un stat? Mexicul acum, fără stăpân, e pradă anarhiei şi fiecare e liber să ia ce-i cade în mână.

Spioana nu împărtăşea ideile lui, totuşi se feri să-l contrazică.

— Te-ai convins acum că toate aceste bogăţii sunt ale mele? o întrebă el.

— Da.

— Şi te-ntreb iar: Vrei să fii stăpâna lor?

Ochii lui o priveau cu încordare.

„Cum? Să devină ea într-adevăr soţia acestui bătrân?” se întrebă ea. Ridicol! Nici un moment nu-i veni gândul să-şi lege viaţa de moşneagul pe care-l avea înainte. Desigur, sacrificiul acesta i-ar fi dat posibilitatea să pună mâna pe tainele şi bogăţiile lui, dar nu se putea oare pe altă cale? Mai erau doar şi alte posibilităţi. Va chibzui ea ce e de făcut. Deocamdată trebuia să câştige timp.

— Îmi ceri să mă hotărăsc imediat? îl întrebă ea. Pasul pe care vreau să-l fac cere să-l cumpănesc bine înainte de a-ţi da răspunsul, de aceea te rog să nu mi-o iei în nume de rău dacă îţi cer timp de gândire.

— Nu cumva vrei să te slujesc paisprezece ani, ca Iacob pentru Rachela?

— O, nu! râse ea, un astfel de răgaz m-ar plictisi grozav. Şi-acum, senior, mai ai şi altceva să-mi arăţi?

— Nu, nimic.

— Atunci să plecăm.

— Şi când pot avea răspunsul, seniorita?

— Peste trei zile.

— Bine, ne-am înţeles. Acum să ne întoarcem în casă.

O luară pe acelaşi drum pe care veniseră. Bătrânul încuie tot în urma lui.

Spioana îi urmărea fiecare mişcare şi când ajunseră sus, în loc să se ducă în camera lui, se retrase în apartamentul ei.

În vremea asta, Hillario se plimba agitat prin odaie.

— Poate că am făcut astăzi cea mai mare prostie din viaţa mea, îşi zicea el. Mi-am trădat singur secretele. O să-mi aducă oare vreun folos nesocotinţa asta a mea?

Deodată auzi bătând uşor în geam. Bătrânul deschise fereastra şi privi afară. Văzu o umbră desenându-se în întunericul nopţii.

— Cine e? întrebă el încet.

— Eu, unchiule.

— A, tu esti Manfredo? Stai că vin îndată.

Hillario se duse să-i deschidă, dar nu poarta principală, ci o uşă dosnică pe care se vede că Manfredo o cunoştea foarte bine, căci îl şi găsi acolo.

— Nu te-aşteptam, îi zise bătrânul. Îmi aduci veşti?

— Da, foarte importante chiar.

— Bine, hai în camera mea.

Intrară în casă.

— De unde vii? îl întrebă Hillario apoi.

— De la hacienda del Erina.

— Cum? E doar într-o direcţie cu totul opusă aceleia în care te-am trimis eu. Era vorba să te duci la México şi să te întâlneşti cu unul din agenţii lui Cortejo.

— Am fost şi-acolo, unchiule şi m-am întâlnit cu agentul care mi-a spus că-l găsesc pe Cortejo la del Erina, unde m-am şi angajat printre oamenii lui.

— Atunci ce cauţi aici la Santa Jaga?

— Am venit să-ţi cer un serviciu pentru el, dacă, bineînţeles, nu e în opoziţie cu planurile tale.

— Ce serviciu?

— Să-l ascunzi la tine, aici.

În câteva cuvinte Manfredo îl puse la curent pe bătrân cu situaţia şi-i povesti de reîntoarcerea contelui Fernando şi a tovarăşilor săi.

— Nu-ţi pot povesti totul mai amănunţit, încheie Manfredo, dar ceea ce-ţi pot spune e că am trăit momente de groază nespusă şi că suntem urmăriţi. Cu mare greutate am reuşit să o scăpăm din mâinile lor pe fata lui Cortejo, care a pătimit şi ea destule.

— Atunci, e şi fata lui cu voi?

— Da. Cortejo, seniorita Josefa, Grandeprise, vânătorul pe care l-ai vindecat odată, aici în spital şi încă un mexican.

— Unde e acum Cortejo?

— Aici, aproape de mănăstire. Eu am venit să aflu mai întâi dacă eşti dispus să-l primeşti, deşi îl asigurasem că nu o să zici nu.

— Ce întâmplare! zise bătrânul, plimbându-se de colo până colo prin cameră. Bineînţeles că-l primesc. Adu-l încoace.

Manfredo plecă şi se întoarse numaidecât cu spaniolul.

Doctorul îi făcu semn nepotului său să-i lase singuri. Cortejo se opri în prag şi se uită bănuitor la bătrân. Acesta de asemenea la el.

— Numele dumitale e Cortejo, senior?

— Da.

— Eşti acelaşi care a fost odinioară în slujba contelui de Rodriganda?

— Da.

— Îmi pare bine. Poftim, şezi.

Cortejo se lăsă pe-un scaun, pe când bătrânul rămase în picioare şi-l privea cu atenţie.

— După cum mi-a spus nepotul meu, ai avea nevoie de un refugiu pentru câtva timp. Sunt dispus să ţi-l ofer.

— Mulţumesc. Voi fi însă în destulă siguranţă?

— Te temi de trădare?

— Din nenorocire, da. Cunoşti situaţia mea?

— Ştiu că eşti candidat la preşedinţie, atâta tot.

— Aşa e. Din pricina aceasta am fost exilat din ţară.

— De francezi?

— Propriu-zis, de împăratul Maximilian, dar acesta nu face nimic fără permisiunea lor. Mă duceam în nordul ţării ca să fac propagandă pentru candidatura mea, când la del Erina au năvălit indienii asupra mea, mi-au ucis oamenii şi sunt sigur că sunt pe urmele mele.

— N-au să te găsească; la mine eşti în siguranţă. Mănăstirea are atâtea ganguri şi încăperi tainice, încât se pot ascunde pe puţin o mie de oameni în ele.

— Cu atât mai bine, mai ales că, pe cât am aflat, sunt şi francezi pe-aici. Voi şti să-ţi arăt recunoştinţa mea la timp; senior.

— N-ai ce te teme de francezi. Au fost dezarmaţi de Juarez şi vor fi mulţumiţi să scape ei cu faţa curată. Cât despre răsplata despre care vorbeai, ia spune, rogu-te, care ar fi?

— Sunt bogat, răspunse Cortejo.

— În ce constă bogăţia dumitale?

— Ţii numaidecât s-o afli? întrebă Cortejo, pe care întrebarea îl cam stingherea.

— Da. Aş avea dreptul să mă conving dacă eşti într-adevăr în stare să-mi răsplăteşti serviciul pe care ţi-l fac. Totuşi trebuie să-ţi spun că nu asta mă interesează. Am vrut numai să cunosc situaţia, pentru a şti în ce chip îţi pot fi de folos.

— Mulţumesc. Cum se face, senior, că eşti atât de curios să-mi cunoşti situaţia?

— O să vezi îndată. Aşadar, ce fel de bogăţii ai?

— Sunt administratorul averii contelui de Rodriganda.

Un zâmbet ciudat flutură pe buzele bătrânului.

— Aha, cu alte cuvinte te slujeşti de averea contelui în folosul propriu.

— Nu asta am vrut să spun... răspunse Cortejo încurcat.

— Ce-ai vrut ori n-ai vrut să spui, mi-e egal. Faptul în sine e ceea ce interesează. De altminteri, acum când eşti exilat din ţară, nu mai poţi fi administratorul contelui, aşa că n-ai nici cu ce mă răsplăti.

— Am bani, senior, bâigui Cortejo, care se temea că doctorul nu va mai vrea să-l ocrotească. Sunt bine ascunşi, trebuie să mă pun la adăpost.

— Vrei să zici că i-ai şterpelit din averea contelui? Da, dar trebuie să ştii că de-acum încolo s-a isprăvit cu şmecheria asta. Cum nu vei mai fi administrator...

— Cum adică?

— Păi, cred că don Fernando de Rodriganda o să strângă şurubul.

— Ce tot vorbeşti senior? Contele a murit de mult, strigă Cortejo înspăimântat.

Doctorul Hillario zâmbi cu subînţeles.

— Lasă, nu te mai preface, ştii tot aşa de bine ca şi mine că don Fernando trăieşte.

Spaniolului i se urcă sângele la cap.

— Nu te-nţeleg... cine ţi-a spus?

— Nepotul meu, Manfredo.

— Nu e adevărat!

— Nu te mai osteni degeaba, senior Cortejo, ştiu eu ce spun. Şi fiindcă n-ai fost sincer cu mine, regret că nu-ţi pot face serviciul cerut.

— Dar bine, omule, ce-ţi pasă de familia Rodriganda?

— Nu-mi pasă defel, dar nu-ţi închipui că voi ascunde la mine un om urmărit de o ceată întreagă, de care nu m-aş putea apăra la un moment dat.

— N-are de ce să-ţi fie frică.

— Zău? Nici dumneata nu crezi ce spui. Din puţinul ce am aflat de la nepotul meu am înţeles că aceia care te urmăresc sunt oameni şi jumătate. Dar ia spune, senior, ce au toţi ăştia cu dumneata?

Pe Cortejo îl treceau sudorile. Situaţia în care se afla era cum nu se poate mai critică. Trebuia să dispară pentru câtva timp şi adăpost mai bun ca aici nu putea găsi. Şi, în definitiv, de ce să nu-i spuie doctorului taina? Îi astupă el gura pe urmă. Cum şi în ce fel n-are importanţă. Ridică hotărât capul şi zise:

— Bine, îţi voi spune tot. Mă pot însă încrede în discreţia dumitale?

— Jur că nimeni nu va afla nimic din gura mea.

— Vreau să te cred, dar vai şi-amar dacă mă vei trăda.

Şi Cortejo îi povesti doctorului atât cât crezu el de cuviinţă despre familia Rodriganda. Fu însă de-ajuns pentru ca bătrânul să rămână ca trăsnit de ceea ce auzi.

— Senior Cortejo, zise el la urmă, e adevărat tot ce mi-ai povestit sau e un roman pe care l-ai citit cândva?

— Ce roman, domnule! Crede-mă că mi-a venit destul de greu să-mi încredinţez taina unui străin.

— Şi te temi că ne vom pomeni cu ei în curând aici?

— Cu siguranţă. Oameni ca ei găsesc lesne urma unui fugar.

— Bine, îi vom primi cum se cuvine. Crezi însă că avem trebuinţă de mexicanul pe care l-ai adus? Mai bucuros aş fi să nu-l ţinem aici.

— N-ai decât să-l goneşti.

— Cât pentru Grandeprise e altceva. Omul acesta mi-e dator recunoştinţă şi nu ne va trăda. Du-te acum, senior, şi-ţi adu faţa; vă voi găsi un adăpost sigur în subteranele mănăstirii.

În vreme ce vorbeau ei, spioana stătea în camera ei şi chibzuia dacă ar fi bine să pună chiar acum mâna pe corespondenţa secretă a doctorului sau să amâne pentru mai târziu. Camera ei se afla destul de aproape de a lui, aşa că auzi pe cineva intrând şi ieşind de la el. Stinse lampa şi crăpă niţel uşa. După câtva timp auzi iar paşi. Văzu prin crăpătură uşa de la camera doctorului deschizându-se iar şi un bărbat şi o femeie păşind înăuntru. Avu destul timp să-l zărească pe bărbat şi băgă de seamă că-i lipsea un ochi. Şi iar auzi zgomot. Îl văzu pe Hillario cu un felinar în mână coborând scara care ducea la subsol, împreună cu cei doi necunoscuţi. Când trecu pe lângă uşa ei îl auzi vorbind dar nu prinse decât aceste cuvinte:

— Seniorita Josefa, unde te duc eu vei fi la...

Atâta tot. Un gând năstruşnic îi fulgeră prin minte. Luă o cutie cu chibrituri şi se furişă în camera lui Hillario. Aici era întuneric. Aprinse un chibrit şi la lumina lui văzu cheile pe care le ochise. Le luă din perete şi se întoarse în camera ei.

De-abia după multă vreme îl auzi pe bătrân întorcându-se. Era singur. Nu băgă de seamă că fusese cineva în lipsa lui la el. Începu să se plimbe de colo până colo mormăind.

— Dobitocul! Nici nu bănuieşte el ce mult contribuie la realizarea planurilor mele. Mare neghiob a fost să-mi încredinţeze mie toată povestea asta cu Rodriganda, pe care voi şti s-o folosesc spre pieirea lui şi în avantajul meu. Ce-ar fi să-l substitui pe Manfredo contelui? Ar trebui însă să-i fac să dispară pe toţi aceia care cunosc taina... O să aştept un moment prielnic. Mâine vor fi poate urmăritorii lui Cortejo în mâinile mele. Trebuie să fiu cu mare băgare de seamă. Şi-acum, e timpul să mă odihnesc niţel.

Spioana aşteptă până se făcu linişte desăvârşită, luă apoi câteva foi de hârtie, un creion, o lumânare şi ieşi în vârful picioarelor din odaie, încuie uşa şi începu să coboare scara prin întuneric. Cum fusese cu mare luare-aminte la fiecare mişcare a bătrânului când o dusese să-i arate tainiţele mănăstirii, nimeri lesne în încăperea tăiată în stâncă. Scoase din dulăpior pachetul cu scrisori şi la lumina lumânării le citi una după alta. Erau de mare însemnătate pentru Juarez. Se apucă să copieze pasajele cele mai importante, sperând să sfârşească înainte de a se lumina de ziuă. Deodată auzi glasuri omeneşti. Ascultă. Îndreptă lumina dincotro veneau glasurile şi văzu o gaură în formă de jgheab al cărei rost nu-l înţelegea. Era însă vădit că ducea la încăperea de unde se auzea vorbă.

Se lăsă la pământ şi puse urechea la jgheab. Desluşi două glasuri, unul de bărbat şi altul de femeie.

— Ai tu atâta încredere în Hillario ăsta? întrebă femeia. Eu te-aş sfătui să fii cu mare băgare de seamă.

— Nu-ţi fie frică, Josefa, Pablo Cortejo nu e omul pe care să-l tragă cineva lesne pe sfoară, cred că ştii asta.

— De, ai putut să vezi şi tu în ultimul timp că sunt alţii şi mai deştepţi ca noi, răspunse femeia.

— A fost un şir întreg de nenorociri care s-au abătut peste capul nostru, dar fii sigură că n-o să se mai întâmple ce s-a întâmplat. Aveam la-nceput intenţia să mă asociez cu Juarez. Dacă-mi reuşea lovitura cu englezul, fii sigură că zapotecul m-ar fi primit cu braţele deschise şi l-aş fi silit să joace după cum i-aş fi cântat eu. Aşa însă...

— Unde-o fi acum Juarez?

— Sigur e că, ajutat de Statele Unite şi Anglia, va face mari progrese în realizarea planurilor lui. Dacă voluntarii au reuşit să-l găsească, atunci are destule forţe ca să încerce lovitura şi să se ducă fără-ntârziere la hacienda del Erina.

— De ce tocmai acolo?

— Fiindcă afurisiţii aceia de mixtecaşi şi-au găsit să pornească agitaţia lor de la hacienda asta, ceea ce ne-a pus beţe-n roate.

Tăcură. Spioana mai ascultă câtva timp şi nemaiauzind nimic, plecă tot aşa, pe nesimţite, precum venise.

— Cine să fie ăştia doi? se întrebă ea. Josefa şi Cortejo după cum am înţeles, s-au refugiat aici şi bătrânul le-a dat adăpost. Principalul însă e că Juarez cu ai săi vin încoace. Cu atât mai bine, îi pot spune secretele pe care le-am aflat. Nu e vorbă, ordinul era să plec cât mai curând la México, dar n-am pe nimeni căruia să-i pot încredinţa lucruri atât de importante, aşa că trebuie să mă duc eu singură la hacienda del Erina.

Agitaţia în care se afla nu o lăsa să închidă ochii. Începu să-şi facă pregătirile de plecare; voia să dispară fără să-i spună bătrânului.

Dis-de-dimineaţă Hillario se sculă vrând să-i ducă lui Cortejo şi Josefei de mâncare. Spioana îi auzi paşii şi deschise uşa.

— A, aşa devreme pe picioare, frumoasă seniorita? Nu cumva n-ai dormit bine? o întrebă el.

— Minunat, senior, dar vroiam să fac o plimbare la aer curat.

— Foarte bine, să o faci. În vremea asta chibzuieşte bine răspunsul pe care trebuie să mi-l dai.

— O să fie aşa cum nici nu te-aştepţi, senior, zise ea zâmbind.

— Sper că favorabil, nu, seniorita?

— Ai răbdare, doctore, nu te pripi, râse ea şi-i strânse uşor mâna.

— Ah, seniorita, acum ştiu ce să cred, rosti bătrânul plin de bucurie.

Cum îl văzu dispărând după o cotitură a gangului, spioana alergă în cameră lui şi puse cheile la loc, apoi se întoarse în camera ei. După câteva momente ieşi purtând un pachet mărişor în mână şi coborî în oraş. Se duse de-a dreptul la un proprietar de trăsuri.

— Dumneata închiriezi şi cai? îl întrebă ea.

— Da, seniorita. Vrei să faci o plimbare călare?

— Nu, dar trebuie să fac o călătorie grabnică despre care nu vreau să afle nimeni. Ştii să taci?

— Sunt deprins să-mi vând tăcerea pe bani, seniorita, zise omul cu subînţeles.

— Bine, îţi voi plăti înainte. Cunoşti hacienda del Erina?

— Da. Până acolo e drum de câteva zile. Ai pe cineva care să te însoţească?

— Nu.

— Nu te-aş sfătui să pleci singură. Să-ţi dau ceva oameni cu dumneata?

— Numai doi ajung.

— Cum pofteşti. Am nişte argaţi foarte de treabă şi oameni pe care te poţi bizui. Ia-i cu dumneata. Peste o jumătate de ceas vor fi gata de drum.

— Ne-am înţeles. Dă-le şi pachetul ăsta să-l ia cu ei. Eu mă duc să-i aştept afară din oraş. Nu vreau să se ştie în ce fel şi unde am plecat.

După ce se învoiră din preţ, spioana plăti şi porni agale pe stradă ca şi când ar fi fost vorba de o plimbare.

Nici nu trecu jumătatea de ceas şi cei doi argaţi o ajunseră din urmă aducând cu ei şi un cal înşeuat pentru ea. După ce încălecă, porniră toţi trei în goană spre hacienda del Erina.

Capitolul VI – Păcăliţi

În acelaşi timp, la vreo jumătate de zi de drum, mai departe, spre nord, înainta în pasul cailor o ceată de oameni. Era Sternau cu tovarăşii săi. Ceva mai în urmă veneau mixtecaşii care îi însoţeau. Ochii tuturor erau aţintiţi în pământ. Toţi tăceau.

Deodată doctorul se opri şi zise:

— Uitaţi-vă, pe-aici au trecut, iarba e şi acum călcată de copitele cailor.

Descălecară şi cercetară cu băgare de seamă locul.

— Aşa e, întări Ucigătorul-de-bivoli. Ei au fost. Se cunoaşte după mărimea copitelor.

— Încotro duc urmele? întrebă Sternau.

— La Santa Jaga.

Încălecară şi porniră iar, de astă dată însă în trap. Să fi fost pe la amiază când văzură venind spre ei trei inşi călări. Se opriră iar.

— Doi bărbaţi şi o femeie, zise Sternau. A, ne-au văzut... cotesc la stânga, înseamnă că vor să ne ocolească. Degeaba, nu-i lăsăm noi.

— Să ne luăm după ei, fu de părere Ucigătorul-de-bivoli.

Femeia înţelese că nu va putea să se ferească, de aceea luă iar drumul de mai înainte. Când fură atât de aproape că se puteau vedea unii pe alţii, Inimă-de-urs îşi opri calul şi strigă cu mirare:

— A! Asta e femeia aceea frumoasă din Chihuahua.

— Care femeie? întrebă doctorul.

— Femeia care se afla la comandantul francezilor.

— Seniorita Emilia? Aşa, bine zici. Dar ce va fi căutând ea aici? Trebuie să fie ceva foarte important. S-o întrebăm.

— Doctorul Sternau! exclamă spioana, încremenită.

— Chiar eu, seniorita. Dar ce te aduce prin pustietatea asta? Te credeam în drum spre capitală.

— O şi pornisem într-acolo, acum însă mă duceam la hacienda del Erina. Juarez e acolo?

— Nu, dar va veni în curând.

— Trebuie să-i comunic lucruri de mare însemnătate şi cum n-aveam pe nimeni de încredere pe lângă mine, m-am hotărât să mă duc eu personal.

— Îţi putem pune noi un astfel de om la dispoziţie. Deocamdată să descălecăm şi să ne odihnim niţel.

După ce se aşezară pe iarbă, Sternau o întrebă mai departe:

— Şi zici că ai nevoie de un om care să se ducă la Juarez. Nu e deci nevoie să vorbeşti chiar dumneata cu el?

— Nu, e vorba de nişte hârtii care trebuie s-ajungă neapărat în mâinile lui.

— Dă-le la doi din mixtecaşii noştri şi fii fără grijă, vor fi predate lui Juarez imediat ce va sosi la hacienda del Erina.

— Primesc cu plăcere propunerea, doctore. Ar trebui să aştept poate prea mult la hacienda şi e de mare importanţă să fiu cât mai curând în capitală.

— De unde vii acum?

— De la Santa Jaga.

— Tot acolo ne ducem şi noi; sperăm să găsim nişte persoane pe care le urmărim de câteva zile.

Spioana făcu un gest de mirare.

— Te pomeneşti că or fi Cortejo şi fata lui? zise ea.

— Nu cumva i-ai văzut în Santa Jaga? întrebă repede Sternau.

— Da. Au sosit aseară la mănăstire şi au fost ascunşi în nişte încăperi tainice din subterană.

Spioana povesti apoi tot ce i se întâmplase de ieri încoace. Ceea ce-l miră mai mult pe doctor şi pe tovarăşii săi era că tot Cortejo fusese acela care o scăpase pe Josefa, deşi cu ajutorul altora.

— Aşadar, ai vrea să te vezi cât mai curând la México? o întrebă germanul după ce sfârşi ea de povestit.

— Da.

— Ce-ar fi să-ţi dau pe mixtecaşii mei să te însoţească?

— N-ai trebuintă de ei?

— Deoarece francezii sunt în oraş, nu putem face nimic cu forţa, trebuie să ne servim de viclenie.

— Aşadar vreţi să puneţi cu orice preţ mâna pe Cortejo?

— Bineînţeles.

— Atunci n-aveţi decât să vă adresaţi francezilor. Când vor afla că acesta se află la mănăstire, n-au să stea o clipă la-ndoială să ceară ca aşa zisul pretendent la preşedinţie să le fie predat fără zăbavă.

— Intenţia mea e alta. Eu îl vreau pe Cortejo în mâna mea nu în cea a francezilor. Ai vrea să fii atât de bună să-mi descrii cum se poate ajunge la locul în care se află ascuns?

— Cum să nu!

Spioana le descrise amănunţit ce aveau de făcut şi felul cum se deschide uşa secretă.

— Bine, am înţeles, zise Sternau, dar după ce pot să recunosc cheile?

— Sunt agăţate sub colivia de lângă fereastră.

— Mulţumesc, seniorita. Aşadar, ţii numaidecât să pleci de-aici de-a dreptul la México?

— Da, dacă-mi dai indieni să mă însoţească.

— Dar bagajul?

— Am luat câte ceva cu mine, lucrurile ce-au mai rămas mi le vor trimite francezii pe urmă, deşi deocamdată habar n-au unde m-am dus.

— Ţi le-aş trimite eu, dar în împrejurările de faţă mi-ar fi imposibil. Francezii m-au văzut la Chihuahua şi m-ar recunoaşte imediat. Primirea pe care mi-ar face-o n-ar fi tocmai în avantajul meu.

— Bine zici. Ar fi bine nici să nu te vadă.

— Aşa cred şi eu. Când ai plecat de la Santa Jaga, seniorita?

— Azi dimineaţă la 7.

— Aşadar noi vom fi acolo pe înnoptate? Cu atât mai bine. Acum descrie-mi apartamentul lui Hillario.

După ce-i dădu instrucţiunile necesare, îi predă lui Sternau hârtiile. Acesta îi spuse Ucigătorului-de-bivoli despre ce e vorba şi peste puţin timp doi din mixtecaşi porneau în goana cailor spre hacienda del Erina, pe când ceilalţi se pregăteau s-o însoţească pe spioană la México. Cei doi oameni veniţi cu ea primiră un bacşiş şi se întoarseră la Santa Jaga.

După ce se îndepărtă spioana, Unger îl întrebă îngrijorat pe Sternau:

— Nu era mai bine să-i fi oprit pe mixtecaşi cu noi, doctore? Drept e că suntem nouă inşi, dar nu poţi şti niciodată ce te aşteaptă şi s-ar putea întâmpla s-avem nevoie de ei.

— Nu cred. Hillario n-o să aibă încotro, o să trebuiască să ni-l predea pe Cortejo. Ar fi trebuit însă să le spunem indienilor trimişi la del Erina unde ne ducem.

— Vor fi auzit ei singuri.

— Nu cred, erau prea departe de noi. Dar nu înţeleg de ce ne-a găsit tocmai acum frica. Acum, la drum, ca să n-ajungem prea târziu la Santa Jaga.

Încălecară şi după vreo cinci ceasuri ajunseră la Santa Jaga. Deşi se-ntunecase, mănăstirea se desluşea destul de bine.

— Ce facem cu caii? întrebă Unger.

— Ştiu şi eu? La mănăstire n-aş vrea să-i duc şi nici în oraş. Vom găsi noi pe deal un loc unde să-i ascundem până la plecare.

Urcară dealul. Aproape de mănăstire dădură de un tufiş des şi-şi priponiră caii.

— Cine rămâne de pază? întrebă doctorul.

— Eu nu, răspunse Ucigătorul-de-bivoli.

— Nici eu, zise Inimă-de-urs.

— Eu şi mai puţin, trebuie să fiu de faţă la prinderea ticălosului aceluia de Cortejo, accentuă Săgeata-trăsnetului cu ură.

De asemenea nici unul din ceilalţi nu vru să rămână.

— Atunci trebuie să ne lăsăm caii fără pază, încheie Sternau.

— Lasă, că nu ni-i ia nimeni.

— Să sperăm. Acum să mergem.

— Cum pătrundem în mănăstire, pe poartă?

— Nu. Se cere să fim cu băgare de seamă. Să cercetăm zidul. Cel mai bun lucru e să nu ne vadă nimeni afară de Hillario.

Pe când urcau ei dealul, nu văzură că un om se ridicase din iarbă şi pornise în grabă spre mănăstire. Era Manfredo.

— Ce gâfâi aşa, băiete, îl întrebă bătrânul când îl văzu; ce s-a întâmplat?

— Vin. Sunt nouă inşi. Unul din ei e voinic ca un uriaş, răspunse el de-abia trăgându-şi sufletul.

— Ăsta trebuie să fie doctorul acela Sternau. Du-te acum, să nu te vadă. Nici Grandeprise nu trebuie să dea ochii cu el, e mai bine aşa.

— Stai că nu vin numaidecât. I-am văzut intrând în tufiş, pesemne ca să-şi lege caii. Au de gând, probabil, să intre pe furiş în mănăstire.

— Cu atât mai bine. Ştii ce ţi-am spus. Tu n-ai altceva de făcut decât să mergi cu lampa înainte ca să ne luminezi calea. Cum vom fi însă în încăperea despre care ţi-am vorbit, adică eu şi ei, trânteşti repede uşa după noi şi tragi zăvorul. Ai înţeles? Acum du-te.

Hillario se aşeză la masă şi părea că se cufundă în cititul unei cărţi, dar cu auzul încordat căuta să prindă fiecare zgomot ce venea de-afară. Hillario nu era însă un om al preriilor, ca Sternau şi tovarăşii săi. Nu simţi când se deschise uşa şi acesta, urmat de ceilalţi, intră...

— Dumneata eşti doctorul Hillario, senior? auzi el un glas în spatele lui.

Tresări speriat şi întoarse capul. Spaima îl amuţise şi de-abia după câteva momente îşi reveni.

— Da, eu sunt, dar dumneavoastră? bâigui el.

— O să afli numaidecât.

Ochii bătrânului priveau cu teamă la statura impunătoare a germanului. Înţelegea bine că despre o luptă cu aceşti nouă oameni voinici, înarmaţi până-n dinţi, nu putea fi vorba.

După ce încuie uşa în urma lor, Sternau urmă:

— Eşti singur, senior?

— Da.

— Nu ne poate auzi nimeni?

— Nu.

— Bine, atunci află că am venit cu o rugăminte la dumneata.

Doctorul vorbise până acum cu atâta blândeţe, încât bătrânului îi veni inima la loc.

— N-ai vrea mai întâi să-mi spui cine sunteţi? întrebă el.

— O să-ţi spunem mai târziu. Acum te-aş ruga să ne răspunzi la câteva întrebări, dar vrem să ştim adevărul, numai adevărul.

— Drept să-ţi spun, senior, nu ştiu ce să cred despre dumneavoastră, începu bătrânul. Pe cât se pare n-aţi intrat în casa mea pe unde trebuie...

— Aşa e, avem însă motivele noastre. Dacă venirea noastră te nelinişteşte, depinde numai de dumneata să scapi cât mai curând de noi. Ia spune, rogu-te, ştiai de sosirea noastră?

— Nu, de la cine era să ştiu?

— N-au venit aseară o femeie şi un bărbat aici la dumneata?

— Nu.

— Unul, anume Cortejo?

— Nu ştiu cine o fi ăsta. Eu mă ocup de bolnavii şi de ştiinţa mea, nu de politică.

— Aşa? Atunci de unde ştii că numele acesta e în legătură cu politica? Te-ai dat singur de gol, senior. Nu încerca să mă minţi! Eşti în corespondenţă cu toate persoanele politice actuale.

Hillario se înspăimântă. De unde ştia Sternau toate acestea?

— Te înşeli, senior. N-am auzit în viaţa mea de omul pe care l-ai pomenit adineauri.

— Aşadar, Cortejo şi fiică-sa n-au fost aici?

— Nu.

— Şi nu i-ai ascuns într-o încăpere din subterană?

— Nu.

— Şi încăperea aceea nu se află lângă camera unde îţi ţii dulăpiorul cu corespondenţa dumitale secretă?

Bătrânul se sperie acum de-a binelea, totuşi încercă să facă pe indignatul.

— Nu înţeleg cum v-aţi permis să pătrundeţi pe furiş în casa mea şi să-mi puneţi nişte întrebări pe care nu le pricep. O să-mi chem oamenii ca să...

— Nu încerca, senior, ca să nu te căieşti mai târziu, îi tăie vorba Sternau.

— Atunci fii cel puţin mai lămurit, ca să ştiu ce vreţi de la mine, bâigui el.

— Ceva foarte simplu: să ni-i predai imediat pe Cortejo şi pe fata lui, atâta tot.

— Dar dacă vă spun că nici nu-i cunosc!

— Crezi dumneata că minciuna asta se prinde? Dacă te-aş apuca acum de beregată... uite-aşa... şi te-aş apăsa niţel mai tare, cât ai clipi ai fi o cârpă în mâinile mele. Am şti noi pe urmă să-l găsim şi singuri pe Cortejo, fii pe pace.

În timp ce spunea acestea, doctorul îi puse mâna în beregată bătrânului şi-l strângea din ce în ce mai tare, aşa încât ticălosul abia mai putu îngâna:

— O... să... vă... spun...

Sternau slăbi strânsoarea.

— Cortejo şi fata lui se află aici?

— Da.

— Unde i-ai ascuns?

— Într-o hrubă din subterană.

— Hrubă? Nu-ţi vâri dumneata protejaţii într-o hrubă, ci la adăpost mai sigur.

— Nu sunt protejaţii, ci prizonierii mei, minţi bătrânul.

Doctorul îl privi cu asprime.

— Nu încerca iar să mă minţi că o să-ţi pară rău, îl ameninţă el.

— Nu te mint, senior. Nu ştiu de unde ai aflat, dar odată ce ştii, trebuie să-ţi mărturisesc adevărul. Cortejo e un mare duşman de-al meu. Întâmplarea mi l-a adus în palmă şi, deşi credea că o să-l protejez, eu l-am încuiat în subterană cu gând ca, după ce-l voi fi chinuit niţel, să-l dau pe mâna francezilor.

— Ţi-ar fi mai lesne să ni-l predai nouă.

— Ce-mi dai?

— Cum adică, vrei să-ţi şi plătim? Mă tem că plata pe care ţi-am da-o nu ţi-ar plăcea defel, încă o dată: Vrei sau nu să ni-i predai pe Cortejo şi pe fata lui? Îţi las un minut de gândire.

Hillario se prefăcu foarte speriat.

— Bine, vi-i predau, trebuie însă mai întâi să-l chem pe nepotul meu. E paznicul lor şi cheile sunt la el.

— Unde ţi-e nepotul?

În camera de alături.

— Bine, cheamă-l.

Hillario ciocăni de câteva ori în perete şi în curând apăru Manfredo. Acesta se uită curios, deşi cu teamă, la cele două persoane.

— Domnii au venit să li-i predăm pe Cortejo şi pe fata lui, îi zise Hillario.

— Cine sunt dumnealor?

— Nu e treaba ta. Ia-ţi felinarul şi să mergem. Drumul e liber?

— Da.

— Bine, încheie bătrânul şi luă şi el un felinar.

— Pentru ce vă trebuie două felinare? Întreabă Sternau.

— Fiindcă numai al nepotului meu n-ajunge să lumineze atâtor persoane prin gangurile cele întunecoase. Sau poate vreţi să-i aduc pe prizonieri aici?

— Nu, mergem şi noi cu dumneata, dar nu încerca să fugi că nu ţi-ar merge bine, crede-mă. Unul din voi să meargă în cap, iar celălalt în urmă. Dacă se întâmplă ceva, cel din cap e împuşcat pe loc.

Porniră în ordinea stabilită de doctor, care era, din nenorocire, după cum o dorise şi Hillario. Acesta mergea înainte şi ei după el. Trecură printr-un gang, coborâră o scară, apoi alt gang şi se opriră în faţa unei uşi cu tăblii de fier. Hillario trase zăvorul.

— Cheia e la tine? îl întrebă el pe Manfredo.

— Da.

— Prizonierii sunt în încăperea din dosul uşii? întrebă Sternau.

— Nu, dincolo de ea.

Păşiră înăuntru, fără să bage de seamă că uşa cealaltă nici nu era încuiată. Până să-şi dea ei seama ce primejdie îi aştepta, bătrânul făcu o săritură înapoi şi trânti uşa în urma lui. Auziră imediat trăgându-se zăvoarele şi rămaseră în întuneric.

— Na, am căzut în cursă! strigă Unger.

— Oh! Exclama apaşul cu ciudă.

— Am fost traşi pe sfoară! adăugă doctorul.

Ceilalţi tăceau înlemniţi. Nici mixtecasul nu zicea nimic dar slobozi un glonţ de puşcă în uşă.

— Pentru ce-a tras fratele meu? îl întrebă cU mirare Sternau.

— Ca să sparg broasca.

— Degeaba. Are zăvoare pe dinafară.

— Faceţi lumină.

Doctorul băgă mâna în buzunar şi scoase o cutie cu chibrituri. Văzură răspândindu-se prin gaura cheii un abur uşor şi simţiră un miros greu tăindu-le respiraţia.

— Vor să ne otrăvească sau să ne înăbuşe! strigă el cu groază.

— Spargeţi uşa! răcni Săgeata-trăsnetului.

Împinseră cu toţii cu toată puterea în uşa grea de fier, dar truda lor fu zadarnică. Dincolo de uşă bătrânul, cu un tub gol de sticlă în mână, stătea şi asculta. Un zâmbet diavolesc îi flutură pe buze.

— I-am prins! exclamă el. I-auzi-i cum izbesc în uşă. Degeaba. Peste două minute se va face linişte.

Aşa şi era. Loviturile slăbiră din ce în ce, apoi încetară cu totul. Se făcu o linişte ca de mormânt.

— Să deschid? Să nu deschid?... se întrebă Hillario. Nici eu nu ştiu ce să fac. Dacă n-au adormit încă, sunt pierdut; dacă însă e prea târziu, îi găsesc morţi. Ceea ce vreau eu e să-i am în mână vii, nu morţi. În sfârşit... să-ncerc.

Trase zăvorul şi deschise cu băgare de seamă uşa. Un miros greu îl izbi în faţă. Sări la o parte şi trase uşa cu putere.

— Manfredo, deschide repede! strigă el.

Acesta deschise şi uşa a doua, ca să iasă mirosul ucigător şi în curând putură intra. Prizonierii zăceau nemişcaţi la pământ. Hillario se lăsă în genunchi, le desfăcu hainele la piept şi ascultă să vadă dacă le mai bate inima.

— Nu cumva au murit? întrebă Manfredo.

— Nu, răsuflă, răspunse bătrânul. S-a întâmplat aşa după cum am prevăzut eu. Ia tot ce găseşti mai de preţ la ei, ăsta să fie câştigul tău. Tu stai de-i păzeşte, eu mă duc să-i aduc pe Cortejo şi pe fie-sa... Vreau să le văd bucuria când îi vor avea în faţă în halul acesta... Cum o să mă bucur eu pe urmă de spaniol când va afla că e prizonierul meu...!

În vreme ce bătrânul se ducea să-i aducă pe cei doi, Manfredo îi jefui pe cei leşinaţi de tot ce aveau asupra lor, îi legă apoi zdravăn de mâini şi de picioare ca să nu poată face nici o mişcare când se vor deştepta din leşin.

Bătrânul trecu prin mai multe ganguri întunecoase şi se opri la una din uşi.

— Pot să intru? întrebă el.

— A, Hillario! În sfârşit, a dat Dumnezeu!

Bătrânul deschise uşa şi păşi într-o încăpere scobită în stâncă, luminată de o lampă atârnată de tavan.

— Bine c-ai venit, zise Josefa. Sufăr dureri îngrozitoare, n-ai vrea să-mi dai ceva să-mi treacă?

— N-am ce să-ţi dau, seniorita. Ai fost rău tratată de la-nceput, acum e prea târziu, nu mai e nici o scăpare pentru dumneata.

Ea holbă ochii ei de bufniţă şi-l privi îngrozită.

— Glumeşti pesemne, ori vrei să mă sperii, nu-i aşa?

— Bine-ar fi să fie aşa, seniorita, răspunse el cu nepăsare.

— Eu sper că o să mă fac în curând bine, zise ea vrând să-şi facă singură curaj.

— Speră cât pofteşti din partea mea.

— Da, speră, Josefa, zise Cortejo. Senior Hillario e rău dispus şi-şi varsă necazul pe noi. Ce se mai aude în lumea de-afară, doctore? Francezii, aud, tot n-au plecat? întrebă el ca să schimbe vorba.

— Nu pleacă ei aşa curând, fii pe pace, răspunse bătrânul morocănos.

— De s-ar duce o dată dracului! Din pricina lor nu putem ieşi decât noaptea afară, ca să respirăm şi noi niţel aer curat. N-ai putea să ne dai o altă încăpere, senior?

— O să vedem noi.

— Şi cu urmăritorii noştri ce e, au dat semne de viaţă?

— Ba bine că nu! Erau nouă inşi, oameni tot unul şi unul! Mai ales acela înalt şi voinic, un adevărat uriaş.

— A, Sternau trebuie să fie.

— Doi erau indieni.

— Aha, Ucigătorul-de-bivoli şi Inimă-de-urs. Şi ce-ai făcut cu ei? întrebă Josefa.

— Eu? Nimic; ce era să fac? Am fost bucuros că m-au lăsat în pace.

— Era doar vorba să pui mâna pe ei...

— Crezi că s-ar fi putut?

— Aşa? Atunci eşti un laş şi un fricos, senior!

— Asta ţi-e recunoştinţa pentru că v-am adăpostit, seniorita? Ce-ai zice dacă v-aş da pe mâna francezilor?

— Ei şi dumneata! interveni Cortejo. Fata mea n-a vrut să te jignească, zău, crede-mă... Drept e că şi eu îmi închipuiam că o să pui mâna pe ei, de altfel aşa ne era şi învoiala. Aflu acum că au scăpat şi că va trebui să-i înlătur pe altă cale. Şi ce ziceau? Ia spune-mi, rogu-te şi mie.

— Mai pe urmă, senior, acum să mergem, vreau să vă mut în altă încăpere mai ca lumea.

Porniră toţi trei prin gangurile cele întunecoase şi ajunseră unde se aflau prizonierii legaţi burduf sub paza lui Manfredo. Când îi văzu, Cortejo scoase un ţipăt de uimire.

— Ei drăcia dracului! zise el, păi ăsta e Sternau.

— Unde? Unde? întrebă repede Josefa şi se înghesui să-l vadă.

Acesta îşi venise în simţiri şi privea cu răceală la cele patru persoane în mâna cărora se afla.

— Da, aşa e, ăsta e Sternau şi ăsta Ucigătorul-de-bivoli. Uite-l şi pe Inimă-de-urs, zise ea plină de bucurie. Parcă spuneai că ţi-au scăpat, senior?

— Glumeam, seniorita. Cine mi-a căzut o dată în gheare nu-mi mai scapă, răspunse el zâmbind cu subînţeles.

Ceilalţi se deşteptară şi ei din leşin. Stăteau cu ochii deschişi dar nici unul nu scotea un cuvânt.

— A, iată-l şi pe Mariano! exclamă Cortejo frecându-şi mâinile. Să fiu al dracului dacă asta nu e cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Şi ăsta... ăsta... e don Fernando de Rodriganda. Senior, spune-ne, te rog şi nouă, cum ai reuşit să scapi din închisoare? Tare-aş fi curios să ştiu.

Sângele bătrânului clocotea de furie. Cu ce dor aşteptase să dea ochii cu acest ticălos din pricina căruia suferise optsprezece ani de chinuri groaznice, cât de diferit îşi închipuise el această revedere! O, de-ar fi putut să se repeadă la el şi să-l strângă de gât! Totuşi îşi stăpâni pornirile şi nici nu se uită la nemernicul din faţa lui, care-l privea batjocoritor.

— A, eşti mândru şi faci pe grozavul! zise iar Cortejo. Nu face nimic, o să-ţi iasă fudulia pe nas. Dar cum ai reuşit, senior Hillario, să pui mâna pe toţi deodată? Se adresă el bătrânului.

— Lasă c-o să-ţi spun eu mai târziu. Acum e vorba: ce facem cu ei?

— Să-i zăvorăşti în gaura cea mai întunecoasă, se răsti Josefa. Şi în fundul pământului tot e prea bine pentru ei. Să pui să-i bată în fiecare zi şi să le dai de mâncare numai o dată pe săptămână.

— Te-aş ruga să fii mai miloasă, seniorita, fiindcă s-ar putea să te găseşti şi dumneata vreodată într-o astfel de situaţie.

Josefa nu văzu privirea pe care i-o aruncă bătrânul când spuse cuvintele acestea şi răspunse repede şi cu ură în glas:

— Nu, nu, nici urmă de milă pentru ei... nu-i aşa, tată?

— Mila n-ar avea nici un rost. Mi-au scos un ochi, mi-au luat hacienda şi mi-au ucis toţi oamenii. Nici o pedeapsă nu poate fi destul de aspră pentru astfel de ticăloşi. Unde sunt gropile în care le vor putrezi oasele?

— Cu vreo câteva trepte mai jos. Vrei să le vezi, seniorita?

— Da, vrem să ne încredinţăm cu ochii noştri ce plăcere îi aşteaptă. N-ar fi bine să le slăbim niţel legăturile de la glezne şi să-i luăm chiar acum cu noi?

— Ei aş! Cu oameni de-alde ăştia nu e de glumit. Îi lăsăm deocamdată aşa cum sunt şi-i cărăm, unul câte unul, jos. Acum haidem!

Coborâră o scară care ducea la un gang sub pământ; de amândouă părţile se aflau celule strâmte, pentru un singur om; n-aveau decât o uşă îngustă, cu o ferestruică mică la mijloc.

— Asta e închisoarea? întrebă Josefa. Ia să vedem una din ele.

Hillario deschise o uşă şi lumină celula.

— Pentru ce sunt verigile astea de fier? întrebă Cortejo.

— Ca să-i prinzi în ele pe întemniţaţi.

— Zău? Şi cum faci ca să închei veriga? Văd că n-are lacăt.

— Are încuietoare secretă.

— Aş fi curios să văd si eu cum o să se simtă Sternau când s-o vedea în capcana asta, râse spaniolul.

— N-ai decât să-ncerci.

— Şi eu şi eu, se înghesuia Josefa.

— Să mergem atunci în celula de-alături, zise Hillario. E pentru două persoane şi are patru verigi. O să încercaţi amândoi deodată.

Trecură într-o celulă asemănătoare, dar de mărime dublă. În perete, cam la înălţimea gâtului şi a gleznelor, se afla câte un cerc de fier înţepenit în zid.

— Nici la cercurile astea nu văd vreo încuietoare, se miră Josefa.

— Tot secrete sunt, răspunse Hillario. Cum ţi-ai vârât capul înăuntru se închid de la sine şi nu se deschid decât cu un mecanism ştiut numai de mine. Vreţi să încercaţi?

— Da, da, ziseră Cortejo şi Josefa într-un glas.

Hillario îi puse să se rezeme de perete, le puse cercurile în jurul gâtului şi al gleznelor, apoi apăsă pe un resort nevăzut. Cercurile se închiseră de la sine, fără să se mai cunoască locul unde era încuietoarea.

— Admirabil! Nici dracu' nu mai poate scăpa de-aici! strigă Josefa încântată.

— Aşadar găseşti că locuinţa asta e sigură? râse bătrânul.

— Cât se poate de sigură.

— Şi sunteţi mulţumiţi de ea?

— Foarte mulţumiţi; am gustat şi noi plăcerile pe care le vor avea dumnealor, acum desfă cercurile şi să ieşim din gaura asta întunecoasă ca un mormânt. Ori nu cumva ai de gând să ne ţii în vecii vecilor aici?

— Ai ghicit, senior.

Urmă o tăcere de câteva secunde. Groaza îi împietrise.

— Ce, eşti nebun? strigă în cele din urmă Cortejo, dezmeticindu-se.

— Eu? Defel. Voi aţi fost nebuni că v-aţi dat prosteşte în puterea mea. Vă asigur că n-o să mai ieşiţi cât veţi trăi din temniţa asta şi aici au să vă putrezească oasele.

— Senior, începu acum Cortejo cu glas rugător, isprăveşte cu gluma. Am vrut să ştim şi noi ce-ar simţi cineva când s-ar afla închis în gaura asta.

— Staţi că n-aţi simţit-o încă. Numai după un timp o să vă puteţi da seama.

— Senior, strigă Josefa, care înţelese de-abia acum situaţia, eşti un monstru, un călău! Cum îţi închipui că aş putea îndura aşa ceva?... Noi nu ţi-am făcut nimic...

— Aşa e, dar acum îmi vreau plata pentru găzduirea voastră şi pentru că v-am scăpat de duşmanii voştri cei mai neîmpăcaţi. Nu cumva crezi că le-am făcut toate pe degeaba?

— Dă-ne drumul şi-ţi dau cât vrei.

— Stai, nu te pripi aşa, fiindcă nu ştii ce o să-ţi cer.

— Ce? întrebă Cortejo cu înfrigurare.

— Să-mi treci mie moştenirea contelui de Rodriganda, zise Hillario răspicat.

— Moştenirea... contelui de... Rodriganda? spuse sacadat spaniolul, privindu-l cu ochii holbaţi. Eşti nebun de legat!

— Tot aşa de nebun ca şi dumneata, care ţi-ai închipuit că poţi băga Rodriganda în buzunarul hainei.

— Senior, eşti... eşti... un pungaş ordinar!

— Te sfătuiesc să-ţi măsori cuvintele. Mai mare pungaş ca dumneata nu cred să existe pe suprafaţa pământului şi cred că fac o faptă bună dacă îţi smulg prada din gheare.

— M-ai înşelat ca un nemernic... m-ai...

— Nu te aprinde aşa, senior, că tot nu-ţi foloseşte la nimic. Socot că voi da averii Rodriganzilor o întrebuinţare mai bună ca dumneata, care ţi-ai băgat în cap să te faci preşedinte de republică. Un neghiob ca dumneata preşedinte! Ha-ha-ha! Alte planuri am eu şi averea asta îmi pică la ţanc. În locul lui Alfonso o să fie nepotul meu, Manfredo, conte şi o să mă înfrupt eu acum din oala cu smântână.

Ceea ce spunea el li se părea celor doi ticăloşi atât de monstruos, încât nu găseau ce să răspundă. De altfel, Hillario nici nu aşteptă vreun răspuns, căci ridică de jos felinarul şi plecă, zăvorând uşa în urma lui. Se întoarse la ceilalţi prizonieri şi-i duse, împreună cu Manfredo, într-o celulă comună, unde-i ferecă de zid; pe urmă dădu ordin nepotului său să le ducă pâine şi apă şi să vină apoi în camera lui.

— Ei ce mai ziceau? îl întrebă el când îl văzu intrând.

— Aia nouă tăceau mâlc, dar Cortejo şi fiică-sa mi-au împuiat urechile cu răcnetele şi jelania lor, răspunse Manfredo. Ai într-adevăr de gând să nu-i mai scoţi de-acolo?

— Bineînţeles.

— Niciodată?

— Asta o să văd eu. Parcă spuneai că ai văzut unde şi-au ascuns prizonierii caii; ştii că dobitoacele astea ne-ar putea trăda?

— Bine, să-i luăm de-acolo, dar unde-i ducem?

— Du-te mai întâi şi ia-le şeile şi ce vei mai găsi pe ei, pe urmă dezleagă-i şi dă-le drumul pe câmp.

— Păcat, i-am putea vinde.

— Ca să intri în cine ştie ce bucluc? Hai, du-te şi fă ce ţi-am spus. Mulţumeşte-te cu ce te-ai ales de pe urma jafului.

A doua zi Hillario coborî cu Manfredo în subterana unde erau închişi prizonierii.

— Vrei să ne eliberezi, senior? îl întrebă Cortejo când îl văzu.

— Hm..., depinde de dumneata.

— Ce-mi ceri?

— O să-ţi spun eu mai târziu. Acum e vorba să vedem dacă ţi-aş putea îmbunătăţi niţel situaţia. Sunt dispus să-ţi dau o celulă mai ca lumea şi hrană mai bună, dacă îmi vei da informaţii mai precise asupra lui Landola.

— De unde până unde?

— Mă priveşte. Ai făgăduit lui Grandeprise să i-l dai în mână pe pirat?

— Da.

— Erai deci sigur că o să-l găseşti. Spune-mi mie unde şi o să-ţi uşurez niţel situaţia, după cum ţi-am făgăduit.

— Ce treabă ai cu Landola?

— O mică răfuială, atâta tot.

— Vrei să-l închizi şi să-l chinuieşti ca şi pe noi?

— Ba ceva mai mult chiar.

— Mi-ar părea bine, numai că nu ştiu unde se găseşte în momentul de faţă.

— Dar există vreun mijloc ca să afli?

Cortejo ezită să-i răspundă.

— Bine, treaba dumitale dacă nu vrei să-mi spui, zise cu asprime bătrânul şi vru să-nchidă uşa în urma lui.

— Pentru Dumnezeu, tată, spune-i, ce mai aştepţi? strigă Josefa. Nu vreau să mor... Vreau să scap de-aici... Ah, cum mă doare pieptul!

— Cred şi eu! râse Hillario. Eu aş putea să fac să-ţi treacă durerile, să te vindec, dar văd că nu vreţi.

— Ba vreau, vreau! Tată, spune-i... spune-i, să nu mă mai chinuiesc aşa... gemu ea.

— Minte, o să ne înşele iar, răspunse Cortejo.

— Dacă îmi răspunzi la ce te-am întrebat, vă făgăduiesc să vă scot de-aici, zise Hillario.

— Bine, scoate-ne întâi şi pe urmă o să-ţi spun.

— Aşa! N-ai încredere în vorba mea? Fie. Uite, vă desfac cercurile şi o să vă leg altfel, ca să nu-ncercaţi cine ştie ce năzbâtie. Dacă însă nici atunci nu-mi spuneţi ce vreau să ştiu, pedeapsa o să vă fie şi mai grozavă.

Bătrânul le desfăcu apoi cercurile, dar îi legă atât de strâns, încât, deşi se puteau mişca şi umbla, n-ar fi putut totuşi să facă vreo încercare de a fugi.

— Acum veniţi după mine, le zise el.

Îi duse într-o încăpere de la capătul culoarului, care semăna mai mult cu o odăiţă de locuit decât cu o temniţă.

— Ei, aici vă place mai mult? Îi întrebă el. Şi-acum, să-mi spui unde şi cum pot să dau de urma lui Landola.

— E la fratele meu, răspunse Cortejo.

— Adică la moşia Rodriganda, în Spania? Degeaba, n-am făcut nimic. Altă informaţie nu poţi să-mi dai?

— Ne laşi într-adevăr să stăm aici dacă ţi-oi spune? zise spaniolul privindu-l bănuitor.

— Da.

— Bine. Dacă-mi făgăduieşti încă două lucruri, îţi spun.

— Ce?

— Că nu vom îi ucişi şi că o vei tămădui pe Josefa.

— Fie. Cu o singură condiţie însă: să-mi dai lămuriri mai precise.

— Află atunci că i-am scris fratelui meu să-mi răspundă unde se găseşte Landola.

— Şi răspunsul?

— Trebuie să fi sosit de-acum la agentul meu din Veracruz.

— De ce nu la México?

— Uiţi că nu trebuie să mă vadă nimeni acolo.

— Aşa e, bine zici. Şi cine e agentul dumitale?

— O să-ţi spun după ce ne vei da să mâncăm şi o vei examina pe fata mea.

— Ascultă, senior Cortejo. Deşi în situaţia dumitale n-ar trebui să-mi pui condiţii, las să treacă de la mine. Manfredo, du-te de adu vin, pâine şi niţică brânză pentru dumnealor; în vremea asta eu o să văd ce e cu seniorita.

Până să isprăvească Hillario de-a o examina pe Josefa, se întoarse şi Manfredo.

— Eu m-am ţinut de făgăduială, acum e rândul dumitale, zise bătrânul.

— Agentul meu e pescarul Gonzalvo Verdillo, răspunse Cortejo.

— Şi cum se poate obţine scrisoarea de la el?

— Printr-o ştafetă.

— Crezi că o să i-o dea?

— Dacă va avea ordin în scris de la mine, da.

— Bine, scrie-i!

— Cu condiţia ca scrisoarea pe care o voi primi s-o citesc şi eu.

— Fie! Acum mă duc s-aduc hârtie şi cerneală, Manfredo o să stea să vă păzească.

Când se întoarse, Hillario aduse cele trebuincioase pentru scris, după aceea îi slăbi puţin legăturile lui Cortejo şi-l puse să-i scrie agentului. La lumina felinarului, bătrânul citi şi păru mulţumit. Încuie apoi uşa în urma lui şi plecă urmat de Manfredo.

— Cine duce scrisoarea la Veracruz? îl întrebă tânărul pe Hillario.

— Vânătorul acela american.

— A, Grandeprise. Dar dacă întreabă de Cortejo?

— Lasă că ştiu eu ce să-i răspund. Tu du-te de mi-l trimite încoace.

Manfredo se întoarse numaidecât cu el.

— Senior Grandeprise, începu bătrânul, aş vrea să-ţi cer un serviciu. Ai mai fost vreodată pe la Veracruz?

— Da.

— Atunci te-aş ruga să-mi duci scrisoarea asta acolo.

Vânătorul rămase cam încurcat.

— Senior, m-ai scăpat o dată de la moarte şi sunt obligat să fac orice mi-ai cere, acum însă mi-e imposibil fiindcă sunt în serviciul lui senior Cortejo şi nu pot să plec.

— Păi tocmai el te trimite cu scrisoarea.

Grandeprise încruntă sprâncenele.

— Aha, zise el, bănuiesc eu cam ce să fie. Vrea să scape de mine ca să nu fie silit să se ţină de făgăduială.

— Vrei să spui afacerea cu Landola?

— Da, dar de unde ştii dumneata?

— Mi-a spus-o chiar el. De altminteri pot să te asigur că n-are de gând să te înşele, fiindcă trimiterea dumitale la Veracruz e în strânsă legătură cu Landola. Vei găsi acolo veşti despre pirat.

— La cine?

— La agentul lui Cortejo.

— Aşa mai merge. Dar de ce te-a pus pe dumneata şi n-a venit el să-mi spună ce are de spus?

— Fiindcă nu mai e aici. A venit o ştafetă de la Pantera Sudului ca să se ducă imediat la el.

— Lua-l-ar dracu'!

— De-abia a avut timp să scrie în fugă scrisoarea.

— Şi zici că e într-adevăr vorba de Landola? Cui îi e adresată scrisoarea? Ia s-o văd şi eu.

— Pescarului Gonzalvo Verdillo, agentul lui Cortejo. Acesta a scris cuiva să se informeze unde se află Landola şi răspunsul trebuie să fi sosit pe adresa agentului.

— Şi trebuie să mă duc după el la Pantera Sudului?

— Nu, să mi-l aduci mie. Până te întorci, o să fie şi Cortejo îndărăt.

— Bine, dă-ncoa scrisoarea, plec imediat.

— Te-aş ruga chiar. Vezi însă să fii cu mare băgare de seamă, o scrisoare de-a lui Cortejo e, în timpurile de faţă, ceva foarte primejdios.

Starea sănătăţii bătrânului Arbellez se îmbunatăţise simţitor, aşa că putu să se dea jos din pat. Şedea toată ziua într-un fotoliu la fereastră şi privea cu ochi dornici spre apus, căci în direcţia aceea se aflau fortul Guadalupe, Chihuahua şi Monclava. Dintr-acolo aştepta el să vină Emma, tot ce avea el mai drag pe lume.

— Mă-mpac cu toate suferinţele pe care le-am indurat, îi zicea el Mariei Hermoyes, care stătea lângă el, numai să-mi mai văd o dată copila.

— O, senior, nici nu ştii cum m-aş bucura şi eu, răspunse ea.

— Spuneau că o să vină în curând, dar timpul trece şi ea nu se mai întoarce! oftă el cu durere.

— Ai răbdare, senior, o aduce Juarez, fii pe pace. A, dar ce se vede colo? zise ea tresărind. Parc-ar fi nişte călăreţi.

— Santa Madonna! Dac-ar fi el! murmură bătrânul.

Călăreţii, mulţi la număr, se apropiau în galop. Erau apaşi şi printre ei câţiva albi. Mixtecaşii aflaţi la conac săriseră pe cai şi le ieşiră înainte. Se auziră strigăte de bucurie amestecate cu nechezat de cai, apoi uşa se deschise şi cineva se ivi în prag.

— Juarez! şopti Arbellez cu emoţie.

— Preşedintele! murmură Maria Hermoyes cu glas tremurat.

— Da, eu sunt, răspunse zapotecul. Bine te-am găsit, senior Arbellez. Ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut?

— Rău... foarte rău, senior, răspunse Maria Hermoyes în locul lui. Josefa, fata lui Cortejo, l-a închis în beci şi a vrut să-l lase să moară de foame. Ce-a pătimit, sărmanul, vai de sufletul lui...!

Juarez se încruntă şi vru să spună ceva, dar în clipa aceea se auzi un ţipăt de bucurie.

— Tată!

— Emma, copilul meu! şopti bătrânul cu glas sugrumat. Vru să mai spună ceva dar nu putu. Deschise braţele şi Emma, făptura cea mai dragă lui pe lume, îi căzu plângând la piept. Juarez o apucă pe bătrâna Maria de mână şi o trase încetişor afară din cameră.

— Să-i lăsăm singuri, îi zise el. Clipele acestea le aparţin numai lor şi nu trebuie să fie tulburate de nimeni. Dar ia spune-mi acum, seniora, unde e senior Sternau.

— A plecat împreună cu Ucigătorul-de-bivoli şi ceilalţi; unde, nu ştiu.

— N-au spus nimănui unde se duc?

— Nu, fiindcă nu ştiau nici ei. Au pornit să o urmărească pe Josefa Cortejo.

Bătrâna se întoarse apoi la Arbellez, însoţită de Karja, ca s-o îmbrăţişeze pe Emma pe când Juarez se duse la oamenii săi. Lordul Dryden veni şi el. După vreo jumătate de ceas, pe când stăteau amândoi de vorbă în camera lui Juarez, căpetenia mixtecaşilor intră pe uşă.

— Ce-mi aduce fratele meu? îl întrebă preşedintele.

— Scrisori de la senior Sternau, senior. Pe când îl fugărea pe duşman, s-a întâlnit cu fata care le-a adus.

Nu erau scrisori, ci hârtiile copiate de spioană din corespondenţa secretă a lui Hillario. Juarez îşi aruncă ochii pe ele, mai întâi distrat, pe urmă tot mai interesat. Uitase cu totul de prezenţa lordului.

— Iartă-mă, sir, zise el după ce le citi cu mare atenţie, dar ceea ce văd aci e de-o importanţă cum nici nu-ţi închipui.

— Ştiri de la doctor?

— Nu, numai hârtii trimise prin intermediul lui. Îţi aduci aminte că ţi-am vorbit odată despre o seniorită Emilia?

— Spioana dumneavoastră?

— Hm..., i-aş zice mai degrabă aliata noastră. Ei am să-i mulţumesc pentru multe, dar mai ales pentru ce-a făcut acum, în ultimul timp. Trebuie să plec chiar astăzi de la hacienda şi să mă duc de-a dreptul la Durango.

— E un lucru cam îndrăzneţ.

— Defel. Am aici copii de pe scrisori din toate taberele unde sunt aşteptat cu bucurie. E de ajuns să apar, ca să dăm lovitura. Poftim, citeşte şi dumneata.

— Te poţi bizui pe copiile acestea? întrebă lordul după ce-şi aruncă ochii pe ele.

— Fără cea mai mică şovăire.

— Atunci veştile sunt într-adevăr cât se poate de îmbucurătoare şi nu trebuie să mai zăboveşti o clipă. Eu...

— Dumneata te odihneşti până se înapoiază doctorul, pe urmă veniţi după mine.

— Crezi că are să se întoarcă aici, la hacienda?

— Cu siguranţă. Omul acesta n-o să aibă astâmpăr atâta timp cât nu va da de Cortejo şi fiică-sa. Tragedia Rodriganzilor va lua atunci sfârşit şi fii sigur că îi voi pedepsi nespus de aspru pe vinovaţi.

Preşedintele părăsi chiar în după-amiaza aceea del Erina, luând cu el trupele care îl însoţeau. Lăsă aci numai aţâţi oameni câţi să vegheze asupra conacului şi să poată avea legătura cu posturile celelalte din nordul ţării.

Capitolul VII – Un rămăşag

Într-unul din localurile cele mai elegante ale Berlinului, capitala Germaniei, frecventat mai ales de ofiţerii şi funcţionarii superiori ai oraşului, stăteau într-o duminică la o masă o mulţime de ofiţeri de diferite arme. Păreau foarte bine dispuşi, căci cam trăseseră la măsea băieţii.

Locotenentul de cavalerie von Ravenow, un tânăr bogat care trecea drept unul din cei mai frumoşi ofiţeri ai garnizoanei, era atât de răsfăţat de femei, încât se lăuda că nici una nu-i rezistase încă până atunci. De câtva timp, însă, se stabilise în oraş un prinţ rus, care avea o fată de o frumuseţe într-adevăr uimitoare. Era admirată de toţi tinerii din oraş, căutând care mai de care să-i facă o curte înfocată. Fata însă nici nu-i lua în seamă, aşa că în curând se zvoni că rusoaica e o duşmancă neîmpăcată a bărbaţilor. Unul din tinerii ofiţeri, locotenentul von Golzen, care încercase să se apropie de ea, fusese pus la locul lui cu atâta asprime, încât se făcu de râsul camarazilor săi. Mai mult haz decât toţi făcea însă locotenentul von Ravenow, pentru care rusoaica părea să fie ceva mai îngăduitoare, căci fusese văzută câteva zile însoţită de el.

— De, Golzen, ce să-i faci, pesemne că domnişoara nu se uită la de-alde noi, zise unul din ofiţeri, un tânăr slab şi înalt ca o prăjină.

— Cine dracu' vrei să se uite la tine! răspunse Golzen râzând. Nici cu scara nu te ajunge cineva. Mie nu mi-e necaz că m-a repezit rusoaica, dar mi-e ciudă pe Ravenow; care crede că nu există femeie care să nu-i cadă în braţe de cum şi-o răsuci niţel mustaţa. Lasă c-o să-şi găsească şi el naşul, nu te teme, de asta sunt sigur.

— Hm... nu prea cred, zise locotenentul zâmbind cu îngâmfare.

— Zău? Ia nu te mai lăuda aşa! Pe ce faci prinsoare?

— Pe un chef straşnic aici; plătesc mâncarea şi băutura pentru toţi.

— Ia seama la ce spui, băiete, îl ameninţă celălalt. Vezi să te ţii de cuvânt.

— Sigur. Dar să ştii că dacă pierzi, plăteşti tu.

— Mare scofală! Eu ţi-aş propune alt rămăşag.

— Oricare, nu mă dau înapoi.

— Bine. Eu pun la bătaie roibul meu, iar tu calul tău arăbesc.

— Drace! strigă von Ravenow, nu se prea potriveşte unul cu altul dar, hai, fie!

— Uite ce zic eu: Te iei după prima fată ori femeie care trece pe stradă pe care ţi-o voi arăta eu; primeşte s-o însoţeşti, ai câştigat tu, dacă nu, am câştigat eu rămăşagul.

Ofiţerii izbucniră toţi în hohote.

— Bravo! Golzen îşi pune la bătaie roibul ca von Ravenow să cucerească inima vreunei croitorese sau a unei fete de spălătoreasă, zise unul din ei.

— Staţi! strigă von Ravenow. A fost vorba de o femeie care trece pe stradă şi pe care mi-o vei arăta; cu o condiţie.

— Care? Care? strigară ceilalţi curioşi. Să-mi aleagă una din cele care trec în trăsură.

— Bine, fie şi în trăsură de casă, încuviinţă Golzen.

— Mulţumesc, răspunse von Ravenow zâmbind cu ironie. Şi cât timp îmi dai pentru a cuceri cetatea?

— Cinci zile de azi înainte.

— Ne-am înţeles. Timpul e prea de ajuns. Von Ravenow se sculă de la masă, îşi potrivi tunica pe trup, îşi răsuci mustaţa şi clipi şiret din ochi. Înfierbântat de băutură, cu obrajii aprinşi şi privirea sigură, era într-adevăr tipul seducătorului.

Ofiţerii se înghesuiră toţi la ferestre şi priveau cu încordare la forfota de pe stradă. Pe care din elegantele ce se lăfăiau în trăsuri o va alege Golzen?

— Admirabil!

— Extraordinar!

— O astfel de prinsoare zic şi eu! se auzea din toate părţile.

Deodată, unul din sublocotenenţi strigă entuziasmat:

— Ia uitaţi-vă. O adevărată frumuseţe!

— Unde? Unde? strigară toţi într-un glas.

— Colo, echipajul acela tras de doi armăsari negri.

— Adevărat! Ai dreptate. Cine să fie? exclamă un altul.