/ Language: România / Genre:adv_western / Series: Karl May, opere

Urmaşii lui Winnetou

Karl May


URMAŞII LUI WINNETOU

Karl May

Traducere de: Roland Schenn

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/BCVpwy

ePub: https://is.gd/lhFgoY

pdf: https://is.gd/35KLXW

─——————————————————————──—————

Capitolul I • Invitaţii misterioase

Dimineaţă însorită de primăvară. Camera e scăldată în lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie unui scriitor pentru a se apuca de lucru?

Se aude clopoţelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit poşta de dimineaţă.

„Ce fericit eşti”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soţia ta are grijă de toate, scumpa ta soţie, «Sufleţelul» tău are grijă să nu-ţi lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, ilustratele şi tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să faci toate astea şi ţi le aduce pe acelea care sunt, într-adevăr, importante pentru tine.”

Aşa o alint eu, spunându-i „Sufleţel”. Numele acesta de alint mă duce cu gândul la poveştile din Munţii Saxonei{1} şi văd cu ochii minţii „sătucul” şi „căsuţa” în care locuieşte „Sufleţel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. Este lesne de înţeles că am ajuns să-mi alint soţia, spunându-i „Sufleţel”.

Parterul casei este „domeniul” soţiei, în timp ce la etaj sunt camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă şi răspunde tuturor acelora care-mi scriu şi cărora nu am timp să le răspund eu însumi la scrisori.

Trebuie să ştiţi că ea îmi citeşte toate scrisorile care îmi sunt adresate şi are obiceiul de a le pune deoparte pe cele mai interesante. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce am parcurs împreună toată corespondenţa, au fost puse deoparte o scrisoare sosită din America şi o revistă de antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un titlu haşurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidenţă: „Dispariţia indienilor americani şi permanenta limitare a teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi şi chinezi”. Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Sufleţel” să-mi citească articolul şi ea a dat curs rugăminţii mele. Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor universitar. Articolul era scris cu multă căldură şi tot ceea ce spunea autorul despre rasa „roşie” era foarte adevărat şi interesant. Aş fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu toate acestea, o greşeală pe care o făceau mulţi, deşi faptul în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele Unite şi indienii care populează America de Nord, cât şi America de Sud erau unul şi acelaşi lucru. Pentru el, dispariţia datinilor şi obiceiurilor acestei rase era echivalentă cu dispariţia ei fizică.

Şi în cadrul unei rase există diferenţe. Nordul nu poate fi sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populaţii şi culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de timp, reprezentanţii ei nu se pot manifesta.

Dacă o rasă sau o populaţie poartă în sine puterea de a se trezi la viaţă, este suficient un singur glas pentru ca rasa sau poporul acela să reînvie şi să existe cu adevărat, alături de celelalte rase şi popoare ale lumii.

În cele din urmă, trebuie să spun – şi asta este părerea mea – că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit pentru cel mai bun şi cel mai nobil dintre reprezentanţii săi.

Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:

May

Radebeul, Germania.

Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.

Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.

„Lui Old Shatterhand,

Vii la Mount Winnetou{2}? Eu vin cu siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în limba feţelor palide?

Wagare-Tey,

Căpetenia şoşonilor.”

După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre căpetenia şoşonilor am mai scris în romanul „Crăciun” (Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de treizeci de ani, Wagare-Tey era un tânăr lipsit de experienţă, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou şi pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht-Niah, avea peste şaizeci de ani, era un om de o cinste exemplară şi se folosise de influenţa pe care o avea, numai spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă şi pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a murit. Din conţinutul scrisorii mi-am dat seama însă că bătrânul era în viaţă. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou.

Nu ştiam unde este Mount Winnetou, doar că apaşii, precum şi triburile cu care aceştia erau în relaţii de prietenie, vroiau să dea unui munte numele „Winnetou”, în onoarea căpeteniei apaşilor. Nu ştiam nici că acest lucru se şi întâmplase şi nici care era muntele ales de ei spre a purta numele căpeteniei. Puteam să-mi dau seama doar de faptul că era vorba despre unul dintre munţii aflaţi pe teritoriul în care se găseau apaşii.

Teritoriile în care şoşonii îşi aveau satele şi terenurile de vânătoare se aflau la o distanţă de mai multe zile de mers călare, la nord faţă de pământurile apaşilor. Pentru un bătrân de o sută de ani era o cale lungă şi obositoare, chiar dacă era îndemnat la drum de sufletul său tânăr.

Mă întrebam de ce vroia bătrânul să se îndrepte spre sud şi să parcurgă împreună cu fiul său un drum atât de lung. Am căutat multă vreme răspunsul la această întrebare, fără a-l găsi însă. Nu puteam face altceva decât să aştept şi alte scrisori de felul aceleia pe care tocmai o primisem. Era imposibil să le răspund căpeteniilor şoşonilor, fiindcă nu ştiam unde se află. Oricum, cei doi trebuiau să aibă un motiv foarte serios pentru a face aşa un drum lung. Am crezut că motivul nu putea fi unul personal şi că trebuia să fie, mai curând, vorba despre altceva.

Pentru că aveam încă destui prieteni în America, prieteni cărora le scrisesem de-a lungul anilor şi pentru că ei ştiau adresa mea, speram să aflu mai multe despre întâlnirea de pe Mount Winnetou.

Dorinţa avea să mi se îndeplinească foarte curând. La două săptămâni după ce primisem scrisoarea căpeteniei şoşonilor, mi-a sosit o altă scrisoare, de la cineva de la care nu mă aşteptam să-mi scrie.

Pe plic era adresa mea, iar înăuntrul lui era următoarea scrisoare, al cărei conţinut îl voi traduce pentru cititori:

„Vino la Mount Winnetou să ne luptăm pentru cea din urmă oară! Dă-mi scalpul tău, care trebuia să fie în mâna mea de o veşnicie! Asta are a-ţi spune, To-kei-chun, căpetenia comanşilor Raccurah.”

La o săptămână după ce am primit scrisoarea căpeteniei comanşe, poştaşul mi-a adus următorul mesaj:

„Dacă eşti viteaz, vino la Mount Winnetou! Singurul glonţ pe care îl mai am îţi duce dorul!

Tangua,

bătrâna căpetenie a kiovaşilor.

Scris de mâna fiului meu, Pida, marea căpetenie a kiovaşilor, al cărui suflet doreşte mult bine sufletului tău.”

Amândouă scrisorile erau foarte ciudate. Era ca şi cum To-kei-chun şi Tangua se aflau în acelaşi loc şi erau însufleţiţi de aceleaşi gânduri. Amândoi mă urau de moarte. Ciudat era că fiul lui Tangua îmi trimitea salutul său, în ciuda urii pe care o nutrea, desigur, pentru mine. Nu-mi era greu să înţeleg de ce făcea asta. Salutul reprezenta un mod de a mulţumi. Mai important decât toate acestea era faptul că şi duşmanii apaşilor doreau să vină la Mount Winnetou.

Într-una dintre scrisori era vorba despre o ultimă luptă. Asta nu prevestea nimic bun şi începusem să fiu îngrijorat. Oare mă aştepta în America un vechi duşman care dorea ca eu să fac neapărat călătoria până acolo pentru a mă umili?

Peste alte două săptămâni am primit o scrisoare din Oklahoma. Aveam motivele mele pentru a crede întru totul cele scrise în scrisoare:

„Dragul meu frate alb,

Marele şi bunul Manitou, pe care-l port în adâncul sufletului meu, m-a îndemnat să-ţi spun că sfatul bătrânelor căpetenii şi sfatul tinerelor căpetenii se vor aduna la Mount Winnetou, pentru a hotărî asupra feţelor palide şi asupra sorţii oamenilor roşii. Tu vei veni acolo. Şi eu voi veni acolo. Sufletul meu este bucuros, fiindcă-l va întâlni pe al tău. Număr zilele, orele şi minutele ce mai trebuie să treacă până când te voi revedea.

Fratele tău roşu,

Matto Shahko,

căpetenia osagilor.”

Şi această scrisoare fusese scrisă în limba engleză de fiul căpeteniei osage, al cărui scris îl cunoşteam, pentru că mai corespondasem cu acesta. O dată cu scrisoarea, Matto Shahko îmi trimisese şi totemul{3} său din piele, aşa cum făcea de fiecare dată când era vorba despre ceva important. Asta însemna că la Mount Winnetou urmau să se petreacă lucruri cu adevărat importante şi că nu era vorba doar de cineva care vroia numai să mă umilească. Începuse să mă preocupe gândul de a întreprinde o călătorie în America. Pentru a face însă acest lucru, trebuia să mai aflu câte ceva. Peste câtăva vreme mi-a sosit prin poştă un plic voluminos, care conţinea un fel de invitaţie.

Redau mai jos conţinutul acesteia:

„Stimate domn,

În sfaturile căpeteniilor care s-au ţinut până acum, s-a hotărât ca unul dintre vârfurile Munţilor Stâncoşi să poarte numele lui Winnetou, cea mai vestită dintre toate căpeteniile. A fost ales un vârf pe care credem că îl cunoaşteţi, cel puţin din punct de vedere geografic. Este vorba despre vârful pe care trăieşte în singurătate Tatellah-Satah (Thousand Years{4}), vraciul învăluit în mister. La poalele acestui vârf se vor aduna, în luna septembrie a acestui an:

1. Sfatul bătrânelor căpetenii.

2. Sfatul tinerelor căpetenii.

3. Sfatul soţiilor căpeteniilor.

4. Sfatul războinicilor şi femeilor roşii care se bucură de faimă.

Va avea loc întâlnirea finală, prezidată de cei ce semnează această scrisoare.

Rămâne ca dumneavoastră să hotărâţi dacă doriţi să participaţi la această întrunire. Dacă vă hotărâţi să luaţi parte la întâlnirea amintită, vă rugăm să vă prezentaţi la preşedintele sau la vicepreşedintele comitetului, care răspund de desfăşurarea întrunirii. Aceştia vă vor informa în legătură cu cele ce s-au discutat la întrunirile precedente. Vă rugăm, pe această cale, să nu discutaţi despre aceste întâlniri cu reprezentanţi ai altor rase. Ne simţim datori să vă cerem discreţie totală şi ne permitem să presupunem că ne-aţi dat cuvântul dumneavoastră de onoare în legătură cu faptul că veţi fi discret. Veţi primi din partea grefierului un număr ce corespunde locului pe care îl veţi ocupa în cadrul întrunirilor. Pentru o mai bună înţelegere, în cadrul dezbaterilor se va vorbi în limba engleză.

Cu mult respect,

Comitetul.

Semnează:

Simon Bell (Tsho-lo-let), profesor de filozofie – preşedinte,

Edward Summer (Ti-iskama), profesor de filologie clasică – vicepreşedinte,

William Evening (Pe-widah), agent – grefier,

Antonius Paper (Okih-tshin-tsha), bancher – casier,

Old Surehand, persoană particulară – director.”

În josul acestei scrisori, erau aşternute, de mâna lui Old Surehand, câteva rânduri:

„Sper că vei veni. Chiar dacă nu ne aflăm la noi acasă, locuinţa mea va fi şi a ta. Acum sunt director şi călătoresc mult. Vei avea o surpriză foarte plăcută. Vei fi foarte mulţumit de ceea ce au făcut băieţii noştri.

Credinciosul tău prieten,

Old Surehand.”

Această scrisoare lungă a fost urmată de o epistolă scurtă, al cărei conţinut îl redau mai jos:

„Dragă frate,

Ştiu că eşti invitat. Vino neapărat! M-ar bucura nespus să te văd. O să-ţi scrie şi cei doi băieţi. Al tău,

Apanatshka, căpetenia comanşilor Pohonim.”

„Băieţii”, cum le spusese Old Surehand, „cei doi băieţi”, cum îi numise Apanatshka, mi-au scris, într-adevăr, următoarele:

„Mult stimate domn,

Atunci când ne-aţi arătat că trebuie să ne dedicăm adevăratei arte, v-am promis că nu se va mai auzi de noi decât atunci când vom fi în stare să dovedim lumii, prin adevărate opere de artă, că pieile roşii nu sunt cu nimic mai prejos, nici chiar în artă, faţă de alte rase. Moştenim talentul de la bunica noastră, care, aşa cum ştiţi, era indiancă din creştet până-n tălpi, comportându-se uneori chiar ca un adevărat războinic. Suntem gata să aducem această dovadă. Ne-aţi promis că, atunci când va sosi această clipă, veţi veni aici, deşi locuiţi foarte departe de meleagurile noastre, pentru a vă spune părerea despre operele făurite de noi.

Credem că nu ne vom face de ruşine şi vă aşteptăm la Mount Winnetou pe la mijlocul lunii septembrie, pentru a vă putea ura «bun venit».

Am aflat că, aşa cum era de la sine înţeles, aţi fost invitat să luaţi parte la întrunirile secrete şi foarte importante de aici.

Suntem convinşi că nimic nu vă va putea opri să veniţi şi că veţi fi aici la momentul potrivit.

Cu tot respectul, ai dumneavoastră,

Young{5} Surehand,

Young Apanatshka.”

Această din urmă scrisoare mi-a făcut mare plăcere, deşi „cei doi băieţi” o scriseseră spre a-mi da un motiv serios pentru a întreprinde călătoria în America.

Despre aceşti doi tineri am mai scris şi în romanul „Old Surehand”, în care s-a dovedit că Old Surehand şi Apanatshka erau fraţi.

Cei doi fuseseră răpiţi de la mama lor, o indiancă dăruită cu mult talent artistic. Pentru a-şi găsi copiii, indianca se travestise şi îşi luase numele de Kolma Pushi. Călătorise prin estul Americii, trecuse prin savane şi străbătuse pădurile, fără a-şi găsi copiii. Winnetou şi cu mine am întâlnit-o şi am reuşit să dăm de urma copiilor ei; unul dintre ei era cunoscut în tot „Vestul sălbatic”, iar celălalt ajunsese o respectată căpetenie comanşă. Aceşti doi bărbaţi deosebiţi mi-au rămas prieteni de-a lungul timpului, chiar dacă viaţa ne-a mai schimbat.

Cei doi s-au căsătorit mai târziu cu două surori din tribul lui Winnetou, adică din rândul apaşilor Mescalero. Mai târziu, fiecare dintre ei a avut bucuria de a i se naşte un fiu. Aceşti doi băieţi au moştenit harul bunicii lor, Kolma Pushi.

Amândoi au avut posibilitatea de a-şi cultiva talentul şi fuseseră trimişi în Est pentru a studia.

Unul avea să devină arhitect şi sculptor, iar celălalt, pictor şi sculptor. Speranţele, pe care cei apropiaţi şi le puseseră în ei, s-au împlinit.

Mai apoi, cei doi artişti au plecat pentru câţiva ani în străinătate. Au fost la Paris, unde au lucrat în atelierele celor mai cunoscuţi artişti, apoi au plecat în Italia şi, în cele din urmă, au fost în Egipt, pentru a descifra tainele giganticelor capodopere ale artei şi arhitecturii vechilor egipteni.

Când s-au întors din această lungă călătorie, au trecut prin Germania pentru a mă vizita. Mă bucurasem să îi revăd şi asta nu numai pentru că îl venerau pe Winnetou ca pe un zeu, ci şi pentru faptul că cei doi tineri aveau talent şi ambiţie. Din păcate, ei priveau totul în stil tipic american, adică din punctul de vedere al profitului pe care îl puteau obţine. Aşa se face că, în loc să audă de la mine vorbe de laudă, s-au pomenit cu un avertisment, pe care nu-l uitaseră.

Asta era cauza pentru care, ani de-a rândul, nu auzisem nimic nici despre cei doi artişti, nici despre părinţii lor. Nu ştiam, mai ales, de ce tinerii artişti doriseră să studieze tocmai arta şi arhitectura vechilor egipteni. Această dorinţă fusese, de-a lungul anilor, un mister pentru mine. Acum, însă, începeam să-mi dau seama că cei doi făcuseră acest lucru tocmai pentru a realiza operele de artă despre care trebuia să-mi spun părerea.

Nu aş fi putut considera că scrisorile ce sosiseră pe adresa mea, una după alta, erau doar un prilej de bucurie. De ce nu mi se spunea deschis despre ce era vorba? Ce rost aveau toate aceste întruniri? Hotărârile importante sunt luate, de obicei, fără a fi nevoie de dezbateri lungi şi zgomotoase. Dezbaterile nu puteau duce, după părerea mea, decât la luarea unor hotărâri asupra unor probleme lipsite de importanţă. De ce era nevoie ca sfatul bătrânelor căpetenii să fie separat de cel al tinerilor şefi de trib? Pentru ce era nevoie de sfatul soţiilor căpeteniilor? Cine erau oare acei războinici şi acele femei care se bucurau de faimă? Nu cumva era vorba chiar despre domnii care organizau aceste întruniri? Mă gândeam chiar că aceştia doreau să participe la întâlniri şi să influenţeze hotărârile care se vor lua!

Numele celor doi profesori de origine indiană îmi erau cunoscute. Amândoi se bucurau de o reputaţie excelentă, dar tonul pe care îmi scriau sunt sigur că nu ar fi făcut prea mare plăcere unor oameni ca Sam Hawkens, Dick Hammerdull sau Pitt Holbers{6}.

Nu îl cunoşteam nici pe grefier, nici pe casier şi apoi, Old Surehand era director. Ce însemnau toate astea? De ce era nevoie de un „director”? Poate pentru că cineva trebuia să răspundă pentru toate câte aveau să se întâmple, sau poate pentru că era nevoie de cineva care să se ocupe de afaceri.

Old Surehand era unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai respectaţi oameni din Vestul Sălbatic. Nu ştiam însă dacă el era în stare să se descurce şi în afaceri. Toate aceste lucruri mi se păreau cu atât mai ciudate, cu cât mă gândeam mai mult la ele.

Faptul că Old Surehand era director i s-a părut straniu şi soţiei mele. Trebuie să amintesc faptul că şi ea a primit o scrisoare, cu următorul conţinut

„Draga mea soră,

În sfârşit, ochii mei te vor vedea; spun aşa pentru că sufletul meu te-a văzut de multă vreme. Stăpânul casei şi al gândurilor tale va veni la Mount Winnetou, unde vom vorbi despre lucruri frumoase şi de mare însemnătate. Ştiu că el nu va face această lungă călătorie, dacă tu nu-l vei însoţi.

Te rog să-i spui că am pregătit cel mai bun cort pentru tine şi pentru el şi mai spune-i că aştept venirea ta ca pe o iubită rază de soare, care îţi încălzeşte sufletul, atunci când zilele vieţii se împuţinează. Vino, deci şi adu cu tine o fărâmă din dragostea ta pentru oameni, un strop din căldura sufletului tău şi credinţa arzătoare în Manitou cel mare şi drept, credinţă pe care aş vrea să o simt la fel de puternic şi în sufletul meu!

Kolma Pushi.”

Cititorii trebuie să ştie că soţia mea purta corespondenţă cu Kolma Pushi şi că scrisoarea pe care am redat-o mai sus a avut foarte mare importanţă în ceea ce priveşte hotărârea pe care urma să o luăm.

Dintre scrisorile care au mai sosit, m-am mai oprit asupra uneia singure. Scrisoarea era cu totul deosebită, pentru că scrisul era aproape caligrafic, iar hârtia, de foarte bună calitate, fusese învelită în totemul expeditorului. Acest totem era alcătuit dintr-o bucată de piele de antilopă, care era subţire ca o foaie de hârtie, albă ca zăpada şi fină ca porţelanul. Simbolurile erau pictate cu albastru şi cu roşu. Pentru aceasta, indianul folosise chinovar{7} şi încă un colorant necunoscut mie.

Scrisoarea avea următorul conţinut:

„Bătrânul meu frate alb,

L-am întrebat pe Manitou despre tine. Voiam să ştiu de te mai afli printre aceia despre care se spune că sunt în viaţă. Răspunsul mi-a apărut ca o speranţă, căci am auzit că ai fost invitat să iei parte la întrunirile din septembrie, care se vor ţine în munţii mei, a căror veşnică linişte va fi tulburată. Te rog, în numele celor pe care i-ai iubit odată şi pe care îi mai iubeşti şi azi, să vii aici. Vino, de oriunde ai fi, salvează-l pe Winnetou! Unii îl înţeleg greşit sau nu-l înţeleg deloc! Nu m-ai văzut şi nu te-am văzut nicicând. Aşa cum tu nu mi-ai auzit vreodată vocea, nici eu nu ţi-am auzit vreodată glasul. Astăzi, însă, spaima mă face să strig cu putere, atât de tare. Strig, încât glasul să mi se audă dincolo de ocean şi să ajungă până la tine, să-l auzi şi să vii cu orice preţ.

Nimeni nu ştie că eu te chem. Numai cel ce scrie aceste cuvinte o ştie. El este mâna mea. El nu vorbeşte. Înainte de a veni aici, du-te la Nugget Tsil. Acolo sunt cinci molizi. Cel din mijloc îţi va spune tot ce nu-i pot încredinţa acestei hârtii. Molidul îţi va vorbi. Fie ca vocea lui să fie pentru tine precum vocea marelui Manitou, spiritul veşnic iubitor!

Te rog, încă o dată, vino, oh, vino şi salvează-l pe Winnetou! Unii vor ca el să dispară pentru totdeauna!

Tatellah-Satah,

păstrătorul marilor leacuri.”

Mai întâi, se cuvine să spun câte ceva în legătură cu Nugget Tsil, despre care se aminteşte în scrisoare. „Nugget” sunt numite pepitele pe care căutătorii de aur le găsesc fie câte una, fie, dimpotrivă, în grămezi mari. În graiul apaşilor, „tsil” înseamnă „munte”. Nugget Tsil s-ar traduce, aşadar, prin „Muntele Pepitelor” sau „Muntele din Aur”. Pe acest munte, un anume Santer i-a ucis pe tatăl şi pe sora lui Winnetou{8}. Înaintea morţii sale, Winnetou îmi spusese că îşi îngropase testamentul la Nugget Tsil şi anume, la mormântul tatălui său. Winnetou îmi mai spusese că atunci când îl voi dezgropa, voi găsi mult aur. Când am plecat spre Nugget Tsil, spre a lua testamentul, am fost surprins de Santer şi am fost luat prizonier de kiovaşii de care el era însoţit. Kiovaşii erau conduşi de Pida, tânărul războinic din partea căruia îmi era transmis salutul în scrisoarea lui Tangua. Santer a furat testamentul şi a fugit, pentru a lua aurul care era îngropat într-un loc descris în acesta. Santer a pierit căutând aurul, şi, o dată cu el, s-a pierdut şi testamentul, iar aurul s-a risipit în adâncurile „Apei întunecate”.

În legătură cu Tatellah-Satah, păstrătorul marilor leacuri, trebuie să recunosc faptul că mi-am dorit să-l cunosc pe acest indian misterios. Niciodată nu am avut însă ocazia să-l văd sau să-i vorbesc.

Numele Tatellah-Satah ar însemna, tradus, cuvânt cu cuvânt, din graiul indienilor tao, „O mie de sori”. Din punct de vedere al înţelesului, acest nume înseamnă însă „O mie de ani”. Purtătorul acestui nume avea o vârstă atât de înaintată, încât nimeni nu mai ştia câţi ani avea „păstrătorul marilor leacuri”. De asemenea, nimeni nu ştia unde se născuse Tatellah-Satah. El nu era membrul nici unui trib. Toţi indienii, indiferent de tribul din care făceau parte, îl respectau la fel de mult. Acest om cunoştea secretele a sute şi sute de vraci.

Pentru ca şi cititorii să înţeleagă mai bine ce vreau să spun, trebuie să ştie că, la indieni, vraciul vindecă boli, cheamă ploaia şi poate fi considerat şi scamator.

Pentru indieni, cuvântul „vraci” are cu totul alt înţeles decât acela pe care îl are pentru europeni.

Când indienii au început să-i cunoască pe albi, au aflat şi au văzut multe lucruri care i-au impresionat. Cel mai mult i-a uimit efectul pe care îl aveau medicamentele noastre. Le era imposibil să înţeleagă care este sursa efectului miraculos pe care îl aveau medicamentele omului alb şi medicina pe care el o practica. Pentru ei, aceste medicamente erau un dar pe care Cerul îl făcuse oamenilor, ca semn al iubirii sale faţă de aceştia. Ei auzeau cuvintele „medicament” şi „medicină” pentru prima dată şi le asociau cu noţiunile de minune, de binecuvântare, de dragoste a zeităţilor faţă de oameni, de efect miraculos, necunoscut oamenilor, învăluit pentru totdeauna în mister. Cuvintele „medicament” şi „medicină” a fost preluate în toate graiurile şi dialectele indienilor. Tot ceea ce, din punct de vedere al religiei şi credinţei lor, era misterios sau de neînţeles, era denumit „medicament” sau „medicină”. Lucrurile legate de ştiinţa şi cultura europeană, pe care indienii nu le puteau înţelege, deoarece nu ştiau nimic despre acestea, erau denumite de către ei „medicină”. Indienii erau destul de inteligenţi şi de cinstiţi pentru a recunoaşte că „feţele palide” le erau superioare. Ca urmare a acestui fapt, ei doreau să-l imite pe omul alb, învăţând de la el şi lucruri bune dar, din păcate şi lucruri rele. Uneori, războinicii roşii erau asemenea unor copii, însuşindu-şi unele obiceiuri ale albilor numai pentru faptul că nu le înţelegeau. Ei făceau acest lucru fără a se interesa de importanţa sau de însemnătatea obiceiurilor sau obiectelor omului alb. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu termenii „medicină” şi „medicament”, care erau folosiţi pentru a desemna lucruri neînţelese sau sacre, indienii nedându-şi seama că astfel denumeau ceva sacru, cu ajutorul unor cuvinte care aveau, de fapt, un cu totul alt înţeles şi care nu desemnau ceva sacru. Trebuie să spun că, în timpurile în care indienii auzeau pentru prima dată cuvintele „medicină” şi „medicament”, acestea nu aveau înţelesul pe care îl au pentru noi astăzi. Aceste cuvinte erau legate în special de „vracii” şi „vindecătorii” europeni, care aveau câteva cunoştinţe de teologie şi de medicină, ştiinţă aflată pe atunci la începuturile ei. Indienii nu îşi dădeau seama că, denumind pe unii dintre ei „vraci” şi spunând despre aceştia că au leacuri sau „medicamente” şi că stăpânesc tainele „medicinii”, stricau bunul renume de care se bucuraseră vracii lor.

Numai cercetând trecutul rasei roşii putem afla ce cunoştinţe aveau vracii indieni înainte de a veni în contact cu „ştiinţa” omului alb. Ocupându-ne de trecutul acestei rase, ne putem da seama că, de foarte multe ori, reprezentanţii ei nu erau cu nimic mai prejos decât reprezentanţii rasei albe. Tot ceea ce au realizat indienii, fie că este vorba de lucruri bune, măreţe, sau nobile, se datorează inteligenţei şi înţelepciunii acelora pe care ei i-au numit, în decursul timpului, „vraci”. „Vraci” erau consideraţi, de către indieni, teologii, politicienii, conducătorii, arhitecţii, pictorii, sculptorii, medicii şi profesorii lor, adică toţi aceia care au reprezentat forţa inteligenţei şi tradiţiilor lor. Printre „vracii” indieni s-au numărat, de-a lungul timpului, mari personalităţi, ale căror nume erau la fel de cunoscute ca şi cele ale marilor personalităţi asiatice sau europene. Aceste personalităţi au fost uitate în timp, pentru că noi nu am pătruns încă suficient de adânc în negura trecutului, pentru a şti totul despre istoria acestei rase. Nu numai indienii erau vinovaţi pentru faptul că vraciul indian de acum nu mai era la fel cu cel din trecut. Nu trebuie să uităm că incaşii{9}, toltecii{10} şi aztecii{11}, adică „vracii” mexicanilor şi ai peruvienilor aveau un nivel de cultură cel puţin la fel de ridicat cu cel al oamenilor lui Cortes{12} şi Pizarro{13}. Nu trebuie să ne mire faptul că, după ce au fost cuceriţi de către spanioli, strălucirea culturii şi civilizaţiei lor s-a pierdut, ei fiind numiţi „sălbatici” de către cei care i-au supus. Nu trebuie să ne mire, aşadar, nici faptul că vracii indieni nu mai sunt ceea ce erau predecesorii lor. Aceştia au avut soarta tuturor reprezentanţilor rasei din care făceau parte.

Cu toate acestea, vracii nu sunt ceea ce unii vor să creadă că sunt. Nu am cunoscut încă nici un alb pe care să-l fi iniţiat în tainele sale vreun vraci indian, sau vreun alb care să fi înţeles măcar câte ceva din tot ceea ce făcea un vraci. Un adevărat vraci indian nu îşi propune niciodată să arate celorlalţi ce puteri are. Aşa-numiţii vraci, care apar din când în când prin oraşe şi fac tot soiul de scamatorii, ar fi, desigur, dispreţuiţi de adevăraţii vraci indieni. Acest lucru este tot atât de firesc, pe cât de normal este ca un adevărat teolog sau om de ştiinţă european să nu facă scamatorii sau giumbuşlucuri într-un bâlci, cot la cot cu un măscărici.

Nu doresc să-i plictisesc pe cititori şi nici nu vreau ca aceştia să creadă că toate explicaţiile pe care le-am dat sunt de prisos. Trebuie să scriu toate acestea pentru că a venit timpul să ţinem seama de adevăr şi să îndreptăm greşelile pe care le-am făcut, atunci când i-am judecat pe indieni. Pentru că Tatellah-Satah era unul dintre adevăraţii vraci indieni, un simbol al vremurilor apuse, m-am simţit dator să vorbesc despre trecut şi prezent.

Omul învăluit în mister, faţă de care nutream un profund respect, nu fusese unul dintre prietenii, dar nici unul dintre duşmanii mei. Gândurile, sentimentele şi faptele sale erau o expresie a dragostei faţă de semenii săi. Sentimentele lui faţă de mine erau ciudate. Vraciul se purta, în ceea ce mă priveşte, ca şi când i-aş fi fost duşman. Pentru el, nici măcar nu existam. Mă ignora şi mă întrebam de ce. Poate pentru că din ziua în care fuseseră ucişi tatăl şi sora lui Winnetou, eu considerasem că Tatellah-Satah este, de fapt, vinovat pentru moartea celor doi.

Frumoasa soră a lui Winnetou urma să devină, la dorinţa ei şi la dorinţa tribului din care făcea parte, soţia mea. Eu fusesem însă împotriva acestei căsătorii.

Sora lui Winnetou se numea Nşo-ci, iar acest nume era întru totul potrivit pentru ea, fiindcă, în graiul apaşilor, Nşo-ci înseamnă „Zi frumoasă”.

O dată cu moartea ei, pentru apaşi şi pentru Tatellah-Satah „ziua frumoasă” a luat sfârşit şi s-au năruit toate speranţele pe care aceştia şi le puseseră în ea. Pentru bătrânul vraci, sora lui Winnetou era cea mai frumoasă fiică a apaşilor. El spunea că, dacă nu m-aş fi împotrivit căsătoriei, tânăra fată nu ar fi fost ucisă. Eu fusesem gata să admit acest lucru, dar nu avusesem remuşcări. Mă simţeam ca şi când fata ar fi fost în viaţă. Ea a dorit să meargă undeva, în Est, pentru a studia. Pornise la drum împreună cu tatăl ei, Inciu-Ciuna, dar cei doi fuseseră împuşcaţi şi prădaţi. Eu reprezentasem motivul pentru care cei doi hotărâseră să facă această călătorie, dar Winnetou nu-mi reproşase niciodată nimic. Tatellah-Satah îşi propusese însă să mă uite, să uite pentru totdeauna de existenţa mea. De multă vreme, vraciul trăia retras în munţi, departe de oameni. Numai căpeteniile aveau voie să-l vadă şi să-i vorbească şi aceasta, cât mai rar cu putinţă. Căpeteniilor le era permis să-l tulbure pe bătrânul vraci numai atunci când era vorba despre lucruri foarte importante. Numai lui Winnetou îi era îngăduit să meargă la Tatellah-Satah de câte ori dorea şi aceasta pentru că bătrânul ţinea foarte mult la el. Vraciul îi îndeplinea orice dorinţă, cu excepţia uneia, aceea pe care Winnetou o exprimase de atâtea ori şi anume, dorinţa de a i se permite să-l însoţesc şi eu.

După toate cele întâmplate, bătrânul mă chema stăruitor! Pentru aceasta, vraciul trebuie să fi avut motive serioase. Citind scrisoarea, încercasem să-mi dau seama despre ce putea fi vorba.

Trebuia să plec neapărat în America, trebuia să ajung la Nugget Tsil, pentru a asculta cele ce avea să-mi spună molidul, iar soţia mea trebuia să mă însoţească.

Când i-am spus ce hotărâsem, soţia mea nu s-a bucurat deloc, ci, dimpotrivă, a devenit foarte serioasă. Ea se gândea la faptul că o astfel de călătorie este foarte obositoare, precum şi la pericolele care se puteau ivi la tot pasul, pentru că trebuia să călătorim călare prin Vestul Sălbatic. Era de la sine înţeles că participanţii la întruniri, în majoritatea lor căpetenii ale diverselor triburi, nu vor călători cu trenul. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva, deoarece toţi cei invitaţi trebuiau să fie foarte discreţi.

Atunci când soţia mea vorbise despre efort şi despre pericole, ea nu se gândise la persoana ei, ci numai la mine. Mi-a fost însă destul de uşor s-o conving că nu avea de ce să-şi facă griji, spunându-i că nu mai putea fi vorba de nici un fel de pericole şi că Vestul nu mai putea fi numit „Vestul Sălbatic”. I-am mai spus că, pentru mine, călătoria călare nu va însemna un efort, ci va fi mai curând o plăcere. În ceea ce o privea pe soţia mea, aceasta era pregătită să facă faţă oricărei situaţii, era sănătoasă şi nu o deranja lipsa confortului, aşa încât am considerat că era persoana cea mai potrivită spre a mă însoţi. Ştia engleza şi, de la mine, învăţase multe cuvinte şi expresii în diferite graiuri indiene, iar toate acestea aveau să-i fie acum de folos. Trebuie să mai spun că ea ştia să călărească. În această privinţă, călătoria pe care o făcusem împreună în Orient fusese pentru ea ca o ucenicie în ale călăriei.

Ca întotdeauna, soţia mea s-a dovedit a fi omul care ştia să aibă grijă de toate.

Primisem din partea mai multor edituri americane oferte legate de editarea operelor mele în limba engleză.

Aceste ediţii urmau a fi destinate cititorilor din Statele Unite ale Americii. Soţia mea, Klara, era de părere că ar fi fost nimerit să mă întâlnesc personal cu directorii editurilor din partea cărora primisem ofertele, mai ales că urma să facem această lungă călătorie. Consoarta mea făcuse fotografii în format mare după anumite desene, care urmau să servească drept model pentru ilustraţiile volumelor mele în limba engleză.

Cea mai reuşită fotografie i s-a părut a fi aceea a lui Winnetou înălţându-se spre cer, în viziunea lui Sascha Schneider{14}. Acelaşi artist i-a reprezentat cu multă măiestrie pe Abu Kital cel cumplit şi pe Marah Durimey, întruchiparea sufletului omenesc{15}. Şi aceste două ilustraţii au fost fotografiate, iar fotografiile au fost puse într-o valiză.

Cred că cititorii înţeleg de ce nu am vrut să luăm originalele cu noi. Nimeni nu doreşte să piardă lucruri care au o anumită valoare, iar de-a lungul călătoriei era posibil să avem tot soiul de surprize neplăcute. Astfel, se putea întâmpla ca valizele noastre să se rătăcească. Nu puteam să nu ne gândim chiar la un naufragiu sau la un accident de tren.

Fie-mi îngăduit să fac o scurtă precizare pentru cititorii care se întreabă de ce puneam un atât de mare preţ pe cele trei ilustraţii. Cu acest prilej voi spune şi câteva cuvinte despre legătura care există între Sascha Schneider şi cărţile mele.

Sascha Schneider este un artist foarte cunoscut, datorită picturilor şi sculpturilor sale, care locuieşte la Loschwitz, lângă Dresda. Artistul este unul dintre prietenii mei apropiaţi{16}.

Schneider a pătruns ca nimeni altul în universul operelor mele şi a exprimat în imagini sentimentele care l-au însufleţit.

El nu l-a reprezentat pe Winnetou ca pe o tânără şi neînfricată căpetenie apaşă, ca pe un apărător al dreptăţii şi al binelui, ci şi l-a imaginat în momentul morţii, înălţându-se spre cer. Din părul omului însufleţit odată de sentimente alese, se desprinde ultimul semn al preţuirii de care s-a bucurat pe pământ: pana de căpetenie.

Tot astfel, artistul i-a reprezentat pe Abu Kital, şeicul cel cumplit din piesa mea „Babei und Biebel{17}“ şi pe Marah Durimey, regina din Sitara.

Îi rog pe cititori să nu creadă că m-am abătut de la firul întâmplărilor, pentru a prezenta nişte amănunte lipsite de importanţă. Pe parcursul povestirii se va vedea că aceste trei fotografii au importanţa lor.

Cei care mă cunosc, ştiu deja că eu nu cred în coincidenţe şi că sunt convins de faptul că tot ce ni se întâmplă se datorează voinţei lui Dumnezeu. Sunt convins că acelaşi lucru a fost valabil şi în ceea ce priveşte cele trei fotografii.

De ofertele amintite nu am avut timp să mă interesez şi acestea au rămas numai nişte simple oferte.

Tot în aceeaşi perioadă am primit însă o alta, nu scrisă, ci orală şi tot din partea unui american. Deosebit de interesante sunt împrejurările în care aceasta mi-a fost făcută.

Avem un prieten care locuia în Dresda, un psihiatru renumit. Acest prieten al meu se bucura de un renume deosebit şi era solicitat atât de concetăţeni, cât şi de străini.

Într-o seară, când medicul mi-a făcut o vizită, i-am povestit despre intenţia noastră de a pleca la New York, apelând la serviciile companiei Lloyd, care avea o filială în Germania.

— Plecaţi în căutare de pepite? întrebă el grăbit, ca şi când ar fi aşteptat cu sufletul la gură să-i vorbim despre planurile noastre.

— Cum de te-ai gândit tocmai la pepite? am întrebat eu.

— M-am gândit la pepite pentru că tocmai am văzut astăzi una. Era mare cât un ou de porumbel, prinsă pe un lanţ de ceas.

— Cine era posesorul pepitei?

— Un american, un om mult mai interesant chiar decât pepita ce-i servea drept podoabă. Acesta mi-a spus că se află aici numai de două zile şi mi-a atras atenţia printr-un subiect care este un „caz” pentru orice psihiatru ce se respectă.

— Ce vrei să spui, dacă nu sunt indiscret?

— Nu, deloc, din moment ce nu voi da nume. Nici n-aş putea şi vei vedea numaidecât din ce cauză. Era vorba de dorinţa de a se sinucide, pe care o manifestau membrii unei anumite familii. Această dorinţă era, mai întâi, o idee trecătoare, pentru ca, o dată cu trecerea timpului, ea să devină din ce în ce mai intensă şi să fie, în cele din urmă, atât de puternică, încât cei care o nutreau să nu-i mai poată rezista.

— Am auzit de astfel de cazuri, am spus eu, ba chiar am cunoscut un om care era chinuit de această dorinţă. Este vorba despre un austriac, medic pe un vapor cu care am călătorit de la Suez până în Ceylon. Ne-am petrecut o noapte întreagă pe punte, discutând despre diverse probleme filosofice. Tot vorbind, i-am câştigat încrederea şi aşa se face că mi-a spus ce nu mai spusese nimănui până atunci. Fratele şi una dintre surorile sale se sinuciseseră. Tatăl său îşi luase şi el viaţa, iar acum, cealaltă soră îi scria că nu mai poate rezista dorinţei de a se sinucide. Austriacul mi-a mărturisit că devenise medic, tocmai pentru a găsi un leac împotriva acestei îngrozitoare boli nervoase.

— Ce s-a întâmplat cu medicul şi cu sora lui? mă întrebă oaspetele meu.

— Nu mai ştiu nimic despre el, am răspuns eu. Mi-a promis că-mi scrie şi-mi dă adresa lui, dar de atunci n-am mai primit nici o veste de la el.

Bănuind ceva, l-am întrebat pe musafirul meu din acea seară:

— Americanul este într-o situaţie la fel de disperată?

— N-aş putea să spun dacă e vorba chiar despre el, mi-a răspuns prietenul meu. Nu mi-a dat nici un nume şi nu mi l-a spus nici măcar pe al său. Pe tot parcursul discuţiei a vrut să-mi lase impresia că vorbeşte despre nişte prieteni şi nu despre propriile rude. Eu cred, însă, că acel american vorbea chiar despre sine însuşi. În privire i se oglindea tristeţea şi cred că avea un suflet bun. Mi-a părut nespus de rău că nu am putut să-l ajut.

— Ai încercat măcar să-l consolezi? am întrebat eu.

— Da, am încercat să-l consolez şi să-i dau câteva sfaturi, spuse oaspetele meu, dar gândeşte-te câte nenorociri s-au abătut asupra sa: mama lui s-a otrăvit, tatăl lui a dispărut fără urmă. Cei doi au avut cinci băieţi, dintre care mai sunt în viaţă doar doi. Cu toţii au fost căsătoriţi, dar mai apoi au fost părăsiţi de soţii, pentru că groaznica afecţiune s-a transmis, iar copiii rezultaţi în urma căsătoriilor s-au sinucis la vârsta de nouă, sau zece ani. Un singur copil ajunsese la vârsta de 16 ani. Aşa cum spuneam, mai sunt în viaţă doi fraţi. Amândoi luptă, zi şi noapte, cu dorinţa de a se sinucide, dar nu cred că vor rezista prea mult.

— Groaznic! am exclamat eu.

— Da, într-adevăr, groaznic, fu de acord prietenul meu. Tot ceea ce s-a întâmplat este groaznic, dar şi ciudat. Nenorocita dorinţă despre care vorbeam se face simţită la fiecare a doua generaţie. Mi-a fost imposibil să aflu dacă aceasta s-a transmis prin mama care s-a otrăvit. În zadar am încercat să aflu şi dacă boala a fost provocată de un anumit eveniment care ar fi putut avea ca urmare o emoţie puternică. Dacă aş fi avut amănunte în sensul acesta, mi-aş fi putut da seama întrucâtva despre ce este vorba. Neavând însă nici cel mai mic indiciu, a trebuit să mă mulţumesc la a recomanda mult efort fizic şi intelectual, ambele bazate un program de lucru susţinut, care să cuprindă şi momente de relaxare, dar şi anumite activităţi menite să cultive voinţa bolnavului. În astfel de cazuri voinţa are un rol foarte important.

— Ai aflat ceva în legătură cu situaţia acestei familii nefericite? am întrebat eu.

— Da. De altfel, acesta a fost unul dintre lucrurile pe care doream şi eu să le aflu de la american. Tatăl a umblat mult prin Vestul Sălbatic şi a avut tot felul de ocupaţii. A fost, printre altele, călăuză, vânător, căutător de aur. El aducea acasă banii şi bunurile care-i prisoseau. Am înţeles că îşi dorea să ajungă milionar. Chiar dacă dorinţa nu i s-a împlinit, familia lui a fost, la un moment dat, foarte bogată. Cei cinci fraţi au pus pe picioare o mare afacere cu cai, vite, porci şi oi.

— Cei cinci făceau afaceri cu marile abatoare? l-am întrerupt eu.

— Bineînţeles.

— Cred că asta nu avea cum să le facă bine, am spus eu.

— Sigur că nu, a confirmat oaspetele meu. Ei vedeau cum sunt sacrificate animalele. Adulmecau mirosul sângelui cald şi mirosul cărnii. Probabil că erau profund impresionaţi de tot ceea ce vedeau! Poate că astfel se explică şi faptul că în mintea lor a încolţit dorinţa de a se sinucide. I-am spus toate astea americanului, iar acesta mi-a răspuns că şi el era de aceeaşi părere şi că tocmai de aceea îi sfătuise pe cei doi fraţi, care mai erau în viaţă, să renunţe la afacerile lor şi să vândă tot. Am mai aflat că, în urmă cu un an, cei doi îi urmaseră sfatul, dar că suferinţa lor era la fel de puternică. Iată că îţi spun acum, seara, lucruri care ar putea să te tulbure şi să-ţi alunge somnul. Te rog să mă ierţi şi să-mi dai voie să plec, înainte de a mă pofti chiar tu s-o fac. Noapte bună!

El părăsi casa mea în mare grabă, aşa cum nu o făcuse niciodată până atunci.

Era ca şi când ar fi venit numai şi numai pentru a ne povesti despre acel american.

Soţia mea avea aceiaşi impresie şi îmi spuse:

— În seara asta, doctorul mi s-a părut a fi mai curând un mesager, nu un prieten care a venit în vizită. Nu cumva asta se datorează faptului că toate acestea ne privesc, într-un anume fel şi pe noi?

În dimineaţa zilei următoare, pe la ora 11, în timp ce scriam, am auzit clopotul de la uşă. Apoi, am auzit cum cineva era invitat să intre. Îi spusesem soţiei mele că în ziua aceea nu sunt acasă pentru nimeni. Peste câteva minute, consoarta mea veni sus, în biroul meu, şi-mi aduse o carte de vizită.

— Iartă-mă, dar nu m-am putut abţine să nu te deranjez! Totul e foarte ciudat. O să te miri şi tu.

Mi-am aruncat privirile pe cartea de vizită. Pe aceasta se putea citi „Hariman F. Enters”. Am privit-o apoi întrebător pe Klara.

— Da, e, într-adevăr, ciudat, a spus ea. Omul care vrea să te vadă are prinsă pe lanţul de la ceas o pepită.

— Chiar aşa?

— Da, chiar aşa şi are nişte ochi foarte trişti.

— Ce vrea?

— Vrea să-ţi vorbească.

— Nu am timp. I-ai spus că nu am timp? Roagă-l să vină altă dată.

— Mi-a spus că trebuie să plece chiar azi, pentru că altfel pierde vaporul. Mi-a spus că nu pleacă fără să stea de vorbă cu tine şi m-a rugat să-i comunic ce preţ are timpul pe care eşti dispus să i-l acorzi, pentru că el e gata să plătească.

— Asta-i o prostie tipic americană! Ţi-a spus cu ce se ocupă?

— Da, a spus că e editor. Mi se pare că nu ştie germană deloc. Vrea să obţină drepturile pentru „Winnetou”.

— I-ai spus cumva că aş fi de acord cu astfel de propunere? am întrebat eu.

— I-am dat a înţelege că ni s-au mai făcut astfel de propuneri şi că vrem să facem o călătorie în America pentru a ne ocupa personal de problemele astea.

— Trebuie să-ţi spun, dragă Sufleţel, că n-ai fost prea inspirată când i-ai dat toate detaliile astea.

— Şi de ce nu? se miră soţia mea.

— Pentru că o persoană care vrea să facă o călătorie în Vest trebuie să fie în primul rând discretă, chiar dacă între timp lucrurile s-au mai schimbat şi Vestul nu mai este la fel de „sălbatic”, precum era odinioară.

— Dar nu am plecat încă!

— Când îţi vorbeam despre discreţie, nu mă gândeam la cei care sunt în Vest, ci la cei ce doresc să plece în Vest în afară de asta, nu e nevoie să plecăm noi acolo, pentru că vine Vestul la noi.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că Vestul Sălbatic a pătruns în casa noastră în persoana americanului care aşteaptă jos!

— Crezi?

— Sunt sigur de asta! În curând îţi vei da seama că am dreptate, indiferent cine pretinde că este şi indiferent ce intenţii spune că are, eu ştiu că a venit să culeagă informaţii despre noi. Noi însă îi vom da peste cap planurile! Du-te acum şi transmite-i că voi veni şi eu îndată, dar te rog să-i spui numai atât.

Klara a plecat şi la puţin timp după aceea, am urmat-o şi eu.

Domnul Enters, un bărbat solid, nu purta barbă sau mustaţă şi părea să aibă în jur de 40 de ani. Americanul era, după toate aparenţele, o persoană binevoitoare, fără a avea însă distincţia unui erudit. Deşi se vedea că era educat, oaspetele meu dovedea o oarecare stângăcie în mişcări. Klara avusese dreptate, privirea bărbatului, care dorise să-mi vorbească neapărat, era dominată de tristeţe. Soţia mea a făcut prezentările şi ne-am aşezat faţă-n faţă.

Am început prin a-l ruga să-mi spună cu ce îi puteam fi de folos. Acesta mi-a răspuns însă printr-o întrebare:

— Dumneavoastră sunteţi Old Shatterhand?

— Aşa mi se spunea pe vremuri, am răspuns eu.

— Aveţi de gând să întreprindeţi o călătorie în America?

— Da.

— Unde anume vreţi să mergeţi?

— Nu ştiu încă.

— Cu ce vapor vreţi să călătoriţi?

— Nu m-am decis deocamdată.

— Cât timp intenţionaţi să rămâneţi în America?

— Voi vedea atunci când voi ajunge acolo.

— Vreţi să vizitaţi nişte prieteni?

— Poate.

— Unde veţi zăbovi mai mult, în nordul sau în sudul Statelor Unite?

După această din urmă întrebare, m-am sculat de pe scaun şi înclinându-mă în faţa musafirului meu, m-am îndreptat spre uşă.

— Unde mergeţi, domnule May? m-a întrebat acesta repede.

— Mă duc să lucrez, i-am răspuns eu. V-am rugat să-mi spuneţi cu ce vă pot fi de folos, iar dumneavoastră mi-aţi pus întrebări pe care nu aveaţi nici un drept să mi le puneţi şi la care eu nu am timp să vă răspund.

— I-am spus doamnei May că sunt dispus să plătesc pentru timpul pe care mi-l acordaţi, a replicat el.

— Nu puteţi, i-am răspuns. Pentru asta sunteţi prea sărac.

— Chiar atât de sărac par? s-a mirat americanul. Oh, dar vă înşelaţi!

— Ba nicidecum! l-am contrazis eu. Nici măcar un milionar nu are atâţia bani, încât să poată acoperi preţul în aur al vieţii celui mai sărac om din lume!

— Aveţi dreptate, admise americanul, dar, vă rog mult să staţi jos. Vă voi spune pe scurt despre ce este vorba.

După ce m-am aşezat din nou pe scaun, oaspetele meu a continuat.

— Eu sunt editor şi ştiu că aţi scris „Winnetou”.

— Vorbiţi germana? Citiţi în limba germană? l-am întrebat eu.

— Nu.

— Atunci cum e posibil să ştiţi lucrul acesta? Romanul nu a fost tradus în limba engleză.

— Romanul mi-a fost tradus de nişte prieteni care ştiu foarte bine limba germană. Atât de mult mi-a plăcut romanul dumneavoastră, încât am angajat un tânăr de origine germană care era şomer, numai pentru a-mi traduce acest roman. I-am propus tânărului să parcurgem de mai multe ori cartea, astfel încât să pot înţelege tot ce se petrece în roman şi să-mi pot face şi unele însemnări.

— Însemnări? Pentru ce să vă faceţi însemnări?

Deşi a încercat să-şi ascundă cât mai bine sentimentele, se vedea că pentru american această întrebare fusese stânjenitoare.

— Este vorba numai despre nişte însemnări de ordin literar, pe care le-am făcut în calitatea mea de editor. Am călătorit mult în Vest şi luând cu mine hârtiile pe care îmi făcusem însemnările, am văzut eu însumi toate locurile în care se petrece acţiunea romanului. Astfel, sunt în măsură să vă spun că toate locurile pe care le descrieţi în carte există într-adevăr!

— Mulţumesc! am spus eu, văzând că oaspetele mă urmărea atent, pentru a vedea dacă aprecierea lui avusese vreun efect asupra mea.

—Totuşi, continuă el încet, nu am fost în stare să descopăr două dintre aceste locuri.

— Care, domnule?

— Nugget Tsil şi Apa Întunecată. Aveţi de gând să treceţi prin aceste aşezări?

—Poate că da, poate că nu, am răspuns eu. Văd că iar îmi puneţi întrebări, în loc să-mi spuneţi cu ce vă pot fi de folos!

M-am încruntat şi am vrut să mă ridic de la locul meu.

— Vă rog să vă aşezaţi, zise repede americanul. Trec imediat la subiect. Doream doar să vă spun că am verificat existenţa locurilor descrise în carte şi că, după părerea mea, aceasta merită a fi tradusă în engleză.

— Aţi verificat? Bine, dar pentru asta este nevoie de foarte mult timp.

— Aşa e, aveţi dreptate, admise editorul, fără să-şi dea seama că rolurile se schimbaseră şi că acum eu eram cel ce punea întrebările. A durat foarte mult până ce am văzut locurile pe care le-aţi descris în roman.

— Aţi călătorit mult pe vremea când eraţi om de afaceri?

— Desigur, pe vremea aceea noi ne ocupam cu animale: cai, vite, porci şi oi. Am fost de multe ori în Vest pentru a cumpăra animale.

— Aţi spus „noi”. Asta înseamnă că la afacere luau parte mai multe persoane ca parteneri?

— Da, dar aceşti parteneri nu erau doar nişte prieteni oarecare, ci erau fraţii mei. Împreună am fondat o asociaţie familială. Am fost cinci. Acum nu mai suntem decât doi. Suntem în continuare parteneri, dar în prezent ne ocupăm de cărţi. Dorim să ne daţi dreptul de a edita romanul „Winnetou”.

— Numai romanul „Winnetou”? am întrebat eu.

— Da, numai romanul „Winnetou”.

— De ce nu vă pasionează şi alte cărţi care au ca subiect călătoriile pe care le-am făcut?

— Pentru că pe noi nu ne interesează.

— Eu cred că mai important este ce îi interesează pe cititori.

— Pe noi nu ne privesc toate acestea. Noi dorim numai să avem dreptul de a edita romanul „Winnetou”, atât şi nimic mai mult

— Hm! Şi cum aţi dori să procedăm? am întrebat eu.

— Foarte simplu. Dumneavoastră ne cedaţi toate drepturile asupra romanului, odată pentru totdeauna şi noi plătim odată pentru totdeauna.

— Când sunteţi dispuşi să plătiţi?

— Imediat Vă pot da un cec. Cât doriţi?

— Cât oferiţi?

— Depinde! Ne permiteţi să tipărim atâtea exemplare câte credem de cuviinţă?

— Desigur, dacă ajungem la o înţelegere.

— Aşadar, am putea să tipărim şi un număr mai mic de exemplare?

— Nu.

— Cum? De ce? De ce nu?

— Eu scriu cărţi pentru ca ele să fie citite şi nu pentru ca acestea să dispară.

— Să dispară? se miră americanul. Cine v-a spus că ele urmează să dispară?

— Este adevărat că nu v-aţi exprimat astfel, dar aţi spus că este posibil să tipăriţi romanul şi într-un număr mai mic de exemplare.

— Bineînţeles. Dacă romanul nu se va vinde, vom renunţa să-l mai tipărim. După părerea mea, este de prisos să mai vorbim despre asta.

— Spuneţi-mi, vă rog, aţi venit în Germania, la Dresda şi cu alte treburi?

— Nu. Nu am de ce să vă ascund faptul că am venit din America numai pentru a vorbi cu dumneavoastră despre romanul „Winnetou”.

— Atunci îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că nu sunt dispus să vă cedez drepturile şi că regret faptul că aţi făcut în zadar această călătorie.

În timp ce spusesem toate acestea, mă ridicasem în picioare, iar oaspetele meu făcuse acelaşi lucru. Acesta nu era în stare să-şi ascundă dezamăgirea. Mai mult decât atât, în ochii lui se putea citi disperarea.

— Oare am înţeles bine? Nu doriţi să cedaţi drepturile pentru editarea romanului „Winnetou”? întrebă el, cu voce tremurând!

— În orice caz, nu doresc să vă cedez dumneavoastră aceste drepturi. Cine doreşte să editeze operele mele trebuie să le editeze pe toate.

— Ce aţi spune dacă, pentru editarea lui „Winnetou”, v-aş da suma pe care o pretindeţi pentru editarea tuturor cărţilor pe care le-aţi scris? a insistat editorul.

— Nici măcar în aceste condiţii nu v-aş ceda drepturile. Pentru traducerea cărţilor mele în limba engleză voi găsi la momentul potrivit editura care să-mi convină.

— Aşadar, trebuie să înţeleg că respingeţi oferta mea. Sunteţi chiar atât de bogat, domnule May?

— Bogat? Nicidecum! Am cele necesare traiului şi sunt foarte mulţumit cu ceea ce am. Cei care au citit, într-adevăr, „Winnetou” ştiu că nu am pornit în căutarea unor bunuri care să-mi aducă bogăţia, ci în căutarea unor altfel de comori, care să fie pentru cititorii mei un prilej de bucurie. Pentru asta este nevoie de editorul potrivit, iar de faptul că nu dumneavoastră sunteţi acela m-am convins chiar acum.

Din cele spuse de mine şi din felul în care rostisem cuvintele, soţia mea a înţeles că luasem o hotărâre definitivă, de la care nimeni şi nimic nu mă mai putea abate. Îmi părea rău de acel american pe care tocmai îl refuzasem, căci făcuse o figură atât de jalnică, de parcă asupra lui s-ar fi abătut o mare nenorocire. Nu putea crede că refuzul meu era definitiv. A încercat în zadar să mă convingă să-mi schimb hotărârea. Mi-a făcut tot felul de promisiuni. Dându-şi seama de situaţie, americanul mi-a spus:

— Nu pierd speranţa că îmi veţi acorda dreptul de a edita „Winnetou”. Văd că doamna May nu este întru totul hotărâtă să refuze propunerea mea. Vă rog să vă sfătuiţi cu dânsa asupra propunerii mele şi să-mi daţi şi mie răgazul ce-mi este necesar pentru a discuta cu fratele meu.

— Cred că toate astea nu v-ar fi de nici un folos, am replicat eu.

— Sunteţi sigur de asta? Oare nu este posibil ca, după ce mă sfătuiesc cu fratele meu, să vă fac o propunere care să fie pe placul dumneavoastră?

Mi-am dat seama că omul din faţa mea nu ar fi suportat să fie refuzat din nou. Şi mie mi-era milă de el, dar ştiam că atunci când iau o decizie nu trebuie să dau frâu liber sentimentelor.

Sufleţel îmi arunca priviri pline de nemulţumire, iar apoi mă luă de mâni.

— Fie, am spus eu, în cele din urmă. Să ne mai gândim fiecare dintre noi la cele discutate! Soţia mea nu a mai fost niciodată în America şi doreşte să vadă neapărat cascada Niagara. Vom călători, aşadar, cu vaporul de la New York la Albany, iar de aici vom merge cu trenul la Buffalo. Odată ajunşi acolo, vom fi la o distanţă de numai o oră faţă de cascadă. Vom poposi în Canada la Niagara Falls şi anume, la hotelul Clifton{18}.

— Cunosc hotelul foarte bine, mă întrerupse americanul. E un hotel foarte bun, un hotel de lux, unde te poţi bucura de linişte, confort şi…

— Ei bine, i-am spus eu, acolo ne veţi putea găsi.

— Când?

— N-aş putea să vă spun. Cel mai bine ar fi să luaţi legătura cu administraţia hotelului şi vi se va spune dacă ne aflăm sau nu acolo.

Îi spusesem, aşadar, oaspetelui unde şi cum ne poate găsi, şi, după câteva cuvinte de complezenţă, această vizită, care avea să se dovedească a fi mai importantă decât aş fi crezut, s-a încheiat.

Soţia mea părea nemulţumită. Era de părere că nu fusesem îndeajuns de politicos şi că mă purtasem distant cu americanul.

— De ce te-ai purtat astfel? a întrebat ea.

— Fiindcă a minţit, am spus eu. Pentru că nu a fost cinstit şi pentru că n-a vorbit deschis. Ştii cine e?

— Este unul dintre cei doi fraţi care fac parte din acea nefericită familie, ai cărei membri erau chinuiţi de dorinţa de a se sinucide.

— Aşa este, el e unul dintre cei doi fraţi, dar nu se numeşte Enters.

— Crezi că poartă un nume fals, că este un escroc, un om care pretinde a fi altceva decât este în realitate?

— Nu. Vreau să spun că, tocmai pentru că este un om cinstit, poartă un nume fals. Îi e ruşine de numele său adevărat Cred chiar că, datorită celor scrise de mine în „Winnetou”, şi-a schimbat numele. În realitate omul se numeşte Santer.

Soţia mea m-a întrebat foarte mirată:

— De care Santer vorbeşti, de cel care i-a ucis pe tatăl şi pe sora lui Winnetou?

— Da, străinul care tocmai ne-a vizitat este fiul lui.

— Imposibil! Dovedeşte-o!

— De fapt, nici nu e nevoie să fac aşa ceva. Cred că şi tu ţi-ai dat seama de asta.

— Crezi? Până acum nu-mi dau seama decât că, pentru tine, omul ăsta e un mincinos pentru că a spus că se numeşte Enters, în loc să fi spus că-l cheamă Santer.

— Cât de mult greşeşti! Dacă m-aş baza numai pe lucrul ăsta, aş fi un greenhorn{19} şi ar trebui să-mi fie ruşine să spun că mă pricep la oameni. Te rog să nu uiţi însă un lucru: A angajat un om care să-i traducă romanul, astfel încât el însuşi să poată face însemnări. Cât timp a pierdut cu treaba asta?

— Câţiva ani, probabil.

— Bine. Pentru ce a făcut aceste însemnări?

— Din motive pur literare, ca editor. El aşa a spus.

— Perfect. Ei bine, tocmai acum urmează minciuna lui, minciuna care m-a făcut să devin suspicios, care m-a făcut să bănuiesc care era adevăratul lui nume. Omul a recunoscut că făcea afaceri cu animale. Ştii sau nu când a încetat să se mai ocupe de astfel de afaceri?

— Da, ştiu! Anul trecut. Cel puţin aşa i-a spus doctorului.

— Cu toate astea, el făcea de câţiva ani „însemnări din motive pur literare”. Crezi, într-adevăr, asta?

— Nu. Acum totul e limpede. Poate că nici măcar nu e editor.

— Sigur că nu e! Ei, vezi că gândim amândoi la fel? Fii atentă: Omul a auzit de la nişte prieteni că am scris „Winnetou”. A plătit un om care să-i traducă romanul şi care să-i citească traducerea. Crezi că l-a pus pe traducător să-i tălmăcească toată cartea?

— Sigur că nu.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Pe american l-au interesat numai anumite pasaje, care erau foarte importante pentru el şi care au avut asupra lui un efect puternic. În timp ce traducătorul citea, el îşi făcea însemnări. Oare de ce? În orice caz, nu pentru a reţine totul până în cele mai mici amănunte. Un om reţine lucrurile care îl impresionează, fără a fi nevoie să şi le noteze. El a recunoscut că, atunci când a făcut cercetări în Vestul Sălbatic, a avut cu sine hârtiile pe care îşi făcuse însemnările. A întreprins, aşadar, multă vreme, cercetări, căutând…

— Căutându-l pe tatăl dispărut!

Am fost de acord cu soţia mea, iar ea a continuat:

— Extraordinar! Sigur că a pornit în căutarea tatălui despre care nu ştia unde se află!

— Aş fi vrut să-ţi mai spun câteva lucruri, în temeiul cărora ai fi ajuns la concluzia asta, dar văd că nu mai e nevoie să o fac, am replicat eu. Ţin doar să-ţi aduc aminte că oaspetele nostru nu reuşise să descopere două dintre locurile descrise de mine în roman, Nugget Tsil şi Apa Întunecată şi că ţinea foarte mult să afle unde anume sunt ele.

— Dorinţa asta are legătură numai cu Santer?

— Da.

— Nu are legătură cu nici o altă persoană sau cu pepitele?

— Nu. În ce priveşte vreo altă persoană, singura care intră în discuţie sunt eu. Toţi cei care au avut legătură cu lucrurile întâmplate demult fie că au murit, fie că sunt mai puţin importanţi în legătură cu întâmplările de atunci. Ar fi de-a dreptul caraghios să cred că americanul a început să colinde Vestul numai pentru a-mi da de urmă. Oricum, prin vizita pe care ne-a făcut-o, a dovedit el însuşi că mă poate găsi uşor. În ceea ce priveşte aurul, a citit doar că acesta s-a pierdut. Prin urmare, există doar două persoane care sunt importante în legătură cu cele întâmplate la Nugget Tsil şi la Apa Întunecată. De mine nu putea fi vorba, aşadar, rămâne în discuţie doar Santer. Şi acum, fii atentă, Sufleţel: Americanul vrea să cumpere drepturile pentru „Winnetou”. De ce? Ca să-l traducă, să-l tipărească şi apoi să-l vândă?

— Nu, ci tocmai pentru a împiedica editarea traducerii în America. Ai dreptate. Lucrul ăsta se putea deduce din felul în care a vorbit, din disperarea care l-a cuprins atunci când i-ai spus că nu eşti de acord ca el să se ocupe de traducerea şi de editarea cărţii. Omul nu vrea ca trecutul şi faptele tatălui său să fie cunoscute în America.

— Da. Eu sunt convins că ăsta este adevărul. Americanul a crezut că mă poate momi cu grămada lui de dolari, deşi ar fi trebuit să ştie din „Winnetou” că nu sunt omul care să înghită asemenea momeală. Pentru mine, vizita şi oferta americanului nu au fost decât o jignire şi trebuie să-ţi mărturisesc că am fost de acord să ne întâlnim la Niagara pentru că am motive serioase de a nu-i pierde din ochi, de acum încolo, pe fraţii Enters, sau Santer. Ştii doar că pentru un om care are experienţa Vestului Sălbatic este foarte important să nu se lase surprins de indivizi periculoşi.

— Periculoşi? întrebă soţia mea. Eu cred despre Enters că este un om cumsecade, deşi ar putea fi unul dintre fiii lui Santer.

— Şi eu cred asta, dar oare bunătatea nu se poate preschimba uneori în răutate? Adânca tristeţe a acestui om nu ascunde oare un pericol de care este bine să ne ferim? Şi apoi, îl cunoaştem pe fratele lui? Ştii doar bine că fraţii nu seamănă întotdeauna între ei, nici la fire, nici la înfăţişare. Sunt convins că, atunci când ne vom întâlni la Niagara, îi vom cunoaşte mai bine pe cei doi şi vom şti cum să ne purtăm faţă de ei, astfel încât să nu calce pe urmele părintelui lor. Doctorul ne-a vorbit de acea nenorocită dorinţă de sinucidere. Cred că dorinţa asta poartă în ea şi ceva din plăcerea de a distruge, de a ucide, pe care o avea Santer. Vezi, călătoria noastră devine palpitantă, chiar înainte de a începe.

— Crezi că ne pândeşte vreun pericol? întrebă consoarta mea.

— Nu e vorba de asta! Eu ştiu doar că trebuie să ajungem în America, la Mount Winnetou, că trebuie să-l cunoaştem pe Tatellah-Satah, „păstrătorul marilor leacuri”. El îmi scrie că trebuie să-l salvez pe Winnetou. Dacă asta este ceea ce trebuie să fac, atunci pentru mine nu mai există pericole. Ce spui?

— Te însoţesc cu plăcere!

— Să pornim, atunci şi fie ca norocul să ne însoţească!

Capitolul II • La Cascada Niagara

Odată ajunşi în America, ne-am instalat la hotelul Clifton, care era aşezat în imediata apropiere a cascadei Niagara. Din hotel aveam o minunată perspectivă asupra cascadei, permanentă prăvălire de ape. Cele mai bune camere erau cele de la primul etaj, cu vedere spre cascadă. Camerele acestea dau către o terasă îngustă, străjuită de acoperişul susţinut de coloane. Încăperile erau astfel dispuse, încât dacă oaspetele intra în camera sa, venind din hol şi ieşea pe terasă, acesta putea să vadă foarte bine cascada.

Dacă acest hotel ar fi fost construit în Germania, oamenii ar fi fost deranjaţi de această terasă comună, pentru toate încăperile de la primul etaj şi-ar fi împărţit-o, izolând una de alta suprafeţele corespunzătoare fiecărei camere în parte.

În America, însă, fiecare om, fiecare oaspete al hotelului a înălţat un zid în jurul său, care, deşi este invizibil, este atât de puternic, încât pereţii despărţitori din lemn nu îi sunt de nici un folos.

Când am ajuns la hotel, am avut bucuria de a afla că s-a eliberat un apartament de trei camere, de la primul etaj, cu vedere spre cascadă, mai precis, un apartament aşezat pe colţ. M-am bucurat pentru că, datorită poziţiei încăperilor, urma să avem un singur vecin şi nu doi. În singurul apartament ce se învecina cu al nostru stăteau însă doi fraţi: Hariman F. Enters şi Sebulon L. Enters.

Îmi închipuisem că cei doi vor închiria o cameră sau un apartament în acel hotel, pentru a putea fi acolo imediat ce am fi sosit noi. Nu m-aş fi aşteptat, însă, ca tocmai ei să ne fie vecini. Trebuie să recunosc faptul că acest lucru mă bucura, pentru că astfel puteam să-i ţin sub observaţie.

Fiecare persoană care dorea să închirieze o cameră sau un apartament la hotelul Clifton trebuia să-şi treacă numele în registrul aflat la recepţie. Aceasta era singura informaţie care i se cerea: numele. Când am sosit la hotelul Clifton, am trecut în registru „domnul şi doamna Burton”. M-am folosit de acest nume de împrumut şi pentru că era bine să fiu cât mai discret cu putinţă; am procedat însă astfel şi pentru faptul că ştiam că fraţii Enters mă vor căuta la hotel, având ca indiciu adevăratul meu nume.

Aşa cum am mai spus, apartamentul nostru era alcătuit din trei camere, aşezate pe colţ. Camera soţiei mele dădea către partea în formă de potcoavă a cascadei şi era mai mare decât a mea, dar nu avea ieşire în balcon. Camera mea, deşi era mai mică, dădea spre latura cascadei care ţine de Statele Unite ale Americii şi avea ieşire spre terasă. Între aceste două camere, era o a treia ce servea drept vestibul şi care făcea legătura între ele.

Când ni s-a recomandat acest apartament, am întrebat cine erau vecinii noştri, iar groom{20}-ul care ne-a condus şi care era şi ospătar, mi-a răspuns:

— Doi fraţi. Sunt americani şi îi cheamă Enters. Aş putea zice că sunt numai pe jumătate oaspeţii noştri. Ştiţi, ei nu mănâncă aici, ci altundeva. La noi vin doar să se culce. Pleacă cu noaptea-n cap şi vin seara târziu, iar noi nu mai servim masa la ora aceea.

Spunându-mi toate acestea, omul avusese o anume expresie a feţei care îmi stârni curiozitatea.

— Ce vă frământă? l-am întrebat eu.

Foto 1 Cascada Niagara ne oferea un spectacol fantastic...

— Vedeţi, hotelul Clifton e un hotel de lux. Cel ce nu se simte bine la noi, doarme aici, dar nu serveşte masa, fiindcă nu-i agreează pe oaspeţii noştri. Respectivul poate încerca o dată să mănânce aici, dar dacă nu îi prieşte, nu cred să ia prea curând masa la hotel.

Toate acestea fuseseră spuse cu multă siguranţă. Cititorii trebuie să ştie că, în Statele Unite, 60 din 100 de ospătari sunt fie germani, fie austrieci. Cel care tocmai îmi vorbise era un canadian de origine engleză. Astfel se explica de ce era atât de sigur de ceea ce spunea. Pentru că însoţitorul nostru mă privea mai curând cu dispreţ decât mânat de curiozitate, i-am spus că mă număr printre aceia care obişnuiesc să dea bacşişuri, numai că acestea sunt împărţite în două părţi egale.

— Prima jumătate, i-am spus eu, o dau la sosire, pentru a arăta că doresc să fiu servit cum se cuvine, iar a doua jumătate o dau la plecare asta însă numai dacă sunt mulţumit de felul în care am fost servit.

Spunând aceste din urmă cuvinte, i-am dat omului prima parte a bacşişului. Acesta privi nerăbdător bancnota primită pentru a vedea ce valoare avea, apoi făcu o plecăciune, pe care sunt convins că nici un austriac sau nici un neamţ n-ar fi fost în stare să o facă mai frumos.

— Mă aflu la dispoziţia dumneavoastră! zise el. Am să-i spun şi cameristei să vă servească cu cea mai mare atenţie! Poate vă deranjează fraţii Enters, domnule Burton. Doriţi să îi rugăm să se mute în alt apartament?

— Nu, vă rog să-i lăsaţi în pace. Nu ne deranjează, am răspuns eu. Omul mai făcu o plecăciune şi se retrase fericit, aruncându-ne priviri pline de respect şi de bunăvoinţă. Când am chemat camerista, ne-am dat seama imediat că binevoitorul nostru chelner îi spusese totul în legătură cu obiceiul meu de a împărţi bacşişul în două şi i-am oferit posibilitatea de a fi la fel de mulţumită ca şi colegul ei.

Roadele acestui mod de a acţiona, arătând angajaţilor că eşti gata să le fii recunoscător de la bun început şi nu atunci când este prea târziu, aveau să se arate foarte curând, iar cititorii vor înţelege de ce am amintit toate acestea.

Am ajuns după-amiaza la hotel şi am făcut, chiar în aceeaşi zi, cele două călătorii de agrement pe care cred că le-a făcut orice turist care s-a aflat în apropierea cascadei Niagara. Este vorba despre călătoria cu trenul şi de cea cu vaporul.

Linia ferată coboară pe latura dinspre Canada a cascadei şi urcă apoi brusc pe partea dinspre Statele Unite ale Americii a acesteia. Jos se văd apele învolburate fierbând, iar pe laturi, stâncile se înalţă spre cer. Şinele ajung pe alocuri la o distanţă de numai doi metri faţă de cascadă. Cel ce călătoreşte cu trenul are sentimentul că pluteşte şi apoi se prăbuşeşte în cascada asemănătoare unei guri uriaşe, pregătite să-şi înghită prada.

Călătoria cu vaporul se face cu vestita Maia of Mist{21}, cu care călătorii sunt duşi până în apropierea cascadei. Cei ce sunt îndeajuns de curajoşi şi doresc să se laude cu faptul că au fost „chiar în spatele cascadei” sunt debarcaţi într-un anumit loc.

După aceea am cinat în sufrageria hotelului, care se afla la parter. Ambianţa era foarte plăcută, pentru că aici cânta un cvartet. Ne-am retras apoi în apartamentul nostru, adică, mai precis, am stat pe balcon şi am privit cascada la lumina lunii.

Era ora 11, când a venit camerista să ne anunţe că au sosit fraţii Enters.

— Unde sunt? a întrebat soţia mea.

— Jos, la recepţie. Ştiţi, în fiecare seară când vin, au obiceiul să se uite în registru. După ce îl consultă, se duc la culcare.

— De ce se uită în registru?

— Ca să vadă dacă nu au sosit cumva doi nemţi, soţ şi soţie, doamna şi domnul May. La început întrebau, acum se uită în registru pentru că simt că nu-s bineveniţi aici. Nici eu nu vorbesc cu ei.

Fata plecă, iar noi n-am mai stat pe terasă, pentru a nu fi văzuţi. Această veste a fost primul serviciu pe care l-am obţinut în schimbul bacşişurilor.

Pentru ca şi cititorii să înţeleagă mai bine cele ce vor urma, trebuie să descriu uşile care dădeau spre terasă. Aşa cum ştiu oaspeţii hotelului Clifton, aceste uşi au fost făcute astfel încât nimeni să nu poată pătrunde din exterior în camere sau în apartamente. Aceste uşi erau prevăzute atât cu geamuri, cât şi cu fante pentru aerisire. Fantele puteau fi deschise sau închise după dorinţa celui ce se afla în apartament, respectiv în cameră, iar geamurile puteau fi acoperite cu perdele.

Astfel, cel ce se afla în cameră putea vedea şi auzi tot ce se petrecea şi tot ce se vorbea afară.

Nu am făcut lumină şi am aşteptat cu răbdare ca fraţii Enters să iasă pe terasă, după ce vor fi ajuns în apartamentul lor.

Într-adevăr, nu am avut prea mult de aşteptat şi cei doi au apărut. Luna era încă pe bolta cerească şi l-am recunoscut imediat pe omul care ne vizitase. Cei doi fraţi vorbeau între ei şi se plimbau încolo şi încoace. Apoi s-au oprit şi s-au aşezat chiar în dreptul camerei mele. Cerusem să se pună o masă acolo pentru a putea scrie. Pentru că lăsasem deschise fantele pentru aerisire, puteam auzi tot ce vorbeau. Pentru început nu ne-a prea interesat discuţia lor. După o pauză, acela dintre fraţi pe care nu-l cunoşteam, adică Sebulon, a exclamat:

— Nu prea-mi place că trebuie să stăm aici! Poate că vin peste câteva săptămâni!

— Sunt sigur că nu-i aşa. Or să vină mai curând, spuse Hariman. Au zis că poposesc mai întâi aici. Poate că după aceea se întâlnesc cu editorii. Or să vină într-una din zilele astea.

— Rămâi la părerea ta?

— Da. Trebuie să fim cinstiţi! E adevărat că omul nu s-a purtat prea frumos cu mine, dar îţi spun că, dacă nu suntem sinceri cu el, n-o scoatem la capăt, iar soţia lui pare foarte de treabă. M-aş simţi prost dacă n-aş fi cinstit faţă de ei.

— Fleacuri! Ce-i aia „să fim cinstiţi”? Cinstit trebuie să fii mai întâi faţă de tine însuţi! Iar dacă vrem să facem o afacere care să iasă bine pentru noi...

— Ssst! Linişte! şopti Hariman.

— Ce e? întrebă Sebulon.

— S-ar putea să ne-audă profesorul de alături. Spunând acestea, omul arătă spre uşa noastră.

— Profesorul? interveni Sebulon. Bine, dar ştii doar că profesorul stă şi citeşte zilnic jos, în bibliotecă, până la miezul nopţii, apoi urcă în camera lui şi mai citeşte până la ora unu. Uite, nu-i lumină în camera lui. Înseamnă că e încă jos.

— Cu toate astea ar fi bine să vorbeşti mai încet şi oricum, sunt obosit. Mă duc să mă culc. Mâine dimineaţă plecăm la Toronto şi ne întoarcem abia poimâine. Trebuie să fim odihniţi. Să mergem.

Cei doi se ridicară de la masă şi intrară în apartamentul lor. Nu aflasem prea multe, dar măcar ştiam că Hariman F. Enters era un om cinstit. Eram convinşi că, pe măsură ce va mai trece timpul, ne vom da seama şi ce fel de persoană era Sebulon L. Enters.

Când am coborât, a doua zi dimineaţă, pentru a lua micul dejun, ospătarul ne-a spus că fraţii Enters părăsiseră hotelul în urmă cu douăzeci de minute şi dăduseră dispoziţie ca, dacă domnul şi doamna May ar fi sosit la hotel, să fie anunţaţi că fraţii Enters au plecat la Toronto şi se întorc abia a doua zi. Cu un gest de dispreţ, omul adăugă:

— Fraţii Enters sunt nişte scandalagii! Sunt imposibili. Doamna şi domnul May, oamenii ăştia, care trebuie să sosească din Germania şi pe care-i caută fraţii Enters, nu au ce căuta aici şi cred că nu li se va închiria nici măcar o cameră.

Ce bine mi-a părut că la hotel eram cunoscuţi sub un alt nume! Dintre cele spuse de ospătar rezulta că trebuia să fim şi mai prudenţi în legătură cu vecinii noştri, deşi un scandalagiu nu trebuie neapărat să fie un om rău, cu toate că el este întotdeauna un ins lipsit de educaţie.

Trebuie să spun că la hotelul Clifton existau numai mese mici şi nu din cele lungi, la care toţi clienţii stau laolaltă. Mesele cele mai bune erau, după părerea mea, cele de pe veranda hotelului. Această verandă era îngustă, într-o oarecare măsură, fiindcă nu aveau loc decât două rânduri de mese. Cei care se aşezau la una dintre acestea, care erau puse pe verandă, puteau vedea foarte bine cascada. Ne-am ales una dintre mesele de pe verandă şi am fi dorit să stăm întotdeauna acolo când mâncam. L-am întrebat pe ospătar dacă ar fi fost posibil aşa ceva şi acesta ne-a răspuns:

— De obicei, nu, dar pentru dumneavoastră voi avea eu grijă de toate. Cea mai bună ar fi ultima, pentru că aceasta se învecinează cu o singură masă, prin urmare, oamenii care o ocupă pot fi văzuţi, auziţi şi deranjaţi mai greu. Din păcate, masa aceea este ocupată deja de doi domni, pe toată durata şederii lor aici. Ei au dorit-o, iar dorinţa le-a fost îndeplinită.

Ospătarul ne spusese toate acestea pe un ton obişnuit. Coborând însă glasul, adăugă:

— Nu au fost refuzaţi pentru că plătesc numai în pepite din aur, în nuggets! Au o geantă plină cu pepite, pe care au lăsat-o în seiful hotelului.

Persoanele care doreau să ia loc la masa cu pricina erau îndrumate spre alte mese.

Tocmai când micul dejun era pe sfârşite, au apărut doi bărbaţi care au atras asupra lor toate privirile celor ce luau masa. Cei doi aveau vârste apropiate şi erau indieni. Lucrul acesta se observa din prima clipă. Nou-veniţii erau înalţi şi atletici. Aveau trăsături aspre care le dădeau o anumită distincţie. S-au îndreptat spre masa aceea retrasă, despre care ne vorbise ospătarul, dând impresia că nu privesc pe nimeni. Nu erau îmbrăcaţi în veşminte indiene, ci purtau costume din stofă, croite obişnuit, iar părul îl aveau tăiat scurt. Se vedea însă că aceşti doi oameni se simţeau foarte bine în şaua unui cal, în savană sau în Munţii Stâncoşi. Deşi erau foarte bronzaţi, trăsăturile lor trădau faptul că obişnuiau să gândească foarte mult la lucruri deosebite. Despre astfel de oameni se spune că sunt meditativi. Impresia pe care o lasă aceştia este şi mai puternică, atunci când în privirea lor se reflectă o adâncă tristeţe şi anume acea tristeţe pe care o poartă în suflet aceia ce au văzut de-a lungul anilor popoare stingându-se. Această tristeţe mută, dar izbitoare se putea citi în ochii celor doi indieni.

— Aceştia sunt cei doi domni despre care v-am vorbit, nişte oameni minunaţi, chiar dacă-s numai indieni! Nişte oameni minunaţi! repetă ospătarul, frecând degetul mare de arătător, pentru a sublinia cele spuse.

— De unde sunt? am întrebat eu.

— Nu ştiu prea bine, mi-a răspuns chelnerul. Unul pare să vină de foarte departe, altul mi se pare că este de prin părţile astea. Amândoi au trecut prin Quebec şi prin Montreal. Se zice că ar fi căpetenii.

— Cum se numesc? am fost eu curios să aflu.

— Domnul Athabaska şi domnul Algongka. Ce nume frumoase, nu credeţi? Sună ca un cântec! Ce mai cântec! Oamenii plătesc în aur!

Acesta era criteriul după care ospătarul nostru aprecia oamenii şi nici măcar nu se sfia de faptul că ne dădusem seama de acest lucru. Înainte de a pleca, omul nostru avu grijă să ne mai spună că domnii ocupau cele mai scumpe camere pe care le avea hotelul.

„Cei doi domni” mâncau încet şi cu măsură, ca şi când ar fi fost nişte obişnuiţi ai hotelurilor de talia lui Clifton. Era o plăcere să-i priveşti. Desigur că am făcut acest lucru cât mai discret cu putinţă. Soţia mea era uimită de eleganţa gesturilor acestor doi bărbaţi şi de modestia lor. Nu purtau nici un obiect de podoabă, nici un inel, nici un lanţ care ar fi putut trăda faptul că erau bogaţi.

Mie, cei doi mi-au atras atenţia prin faptul că discutau foarte aprins, deşi ştiam că indienii sunt destul de tăcuţi. Mi se părea ciudat şi faptul că cei doi aveau câte un caiet în care făceau nişte însemnări. Era vorba, desigur, de nişte însemnări importante şi, în acelaşi timp, valoroase, pentru că indienii deschideau caietele cu grijă şi le priveau ca pe nişte obiecte de mare preţ. Cei doi bărbaţi făceau însemnările cu atâta repeziciune şi siguranţă, încât era clar că ştiu să mânuiască nu numai securea şi cuţitul de vânătoare, ci şi pana şi creionul.

La hotelul Clifton exista obiceiul de a se da ospătarilor bacşişul imediat după terminarea mesei. Aşa am făcut şi noi: după ce am luat micul dejun, am chemat ospătarul pentru a-i mulţumi şi pentru a-i da bacşiş. Omul, care observase interesul nostru pentru cei doi indieni, ne-a întrebat:

— Doamna şi domnul doresc să le rezerv masa de lângă aceea pe care o ocupă cei doi domni?

— Da, răspunse Klara.

— Doriţi ca acea masă să vă fie rezervată permanent?

— Da!

— Well{22}! Voi avea grijă ca dorinţa să vă fie îndeplinită! spuse ospătarul.

Când am venit, apoi, să luăm prânzul, cele două căpetenii se aflau deja la masa lor. Toate celelalte mese, în afară de aceea pe care o reţinusem, erau ocupate.

Ospătarul ne aştepta şi ne spuse că, în ceea ce priveşte dorinţa de a ocupa permanent acea masă, totul era rezolvat. Astfel, ne aflam atât de aproape de cei doi indieni, încât puteam auzi tot ce-şi spuneau. Cei doi îşi luaseră şi de această dată caietele şi făceau însemnări atât în timp ce le erau servite diversele feluri de mâncare, cât şi în timp ce mâncau, lăsând tacâmurile deoparte pentru câteva clipe.

Oricine îşi poate închipui cât de uimit am fost atunci când mi-am dat seama că cei doi vorbeau în graiul lui Winnetou. Ei îşi propuseseră să descopere asemănările ce existau între graiurile athabasce{23}. Printre acestea se număra şi graiul apaşilor. Pentru Athabaska acest lucru era legat şi de graiul oamenilor din mijlocul cărora se trăgea, în timp ce pentru Algongka, nu. Acesta din urmă făcea parte din tribul krih şi spusese un lucru care pentru mine prezenta interes. Indianul arătase că are liste cuprinzând cuvinte în limba rayuatl, adică limba vechilor azteci. Această limbă, spunea el, era înrudită cu limba sa maternă.

Ascultând ce vorbeau indienii, am putut trage o concluzie foarte importantă şi anume, aceea că ei se îndreptau spre Mount Winnetou şi vorbeau între ei numai în graiul apaşilor pentru a şi-l aminti.

Îmi dădusem seama de faptul că cei doi ştiau foarte multe în legătură cu limbile şi cu graiurile indienilor. Desigur că erau căpetenii. Erau chiar mai mult decât atât, dar ce anume? Nu trebuia să mă frământ foarte tare, căutând răspunsul la această întrebare, deoarece atât ei, cât şi noi urmam să ajungem la Mount Winnetou şi eram convins că acolo îi voi cunoaşte mai bine. După-amiază am plecat la Buffalo. Doream să mergem la Forest Lawn Cemetery{24}, pentru a vizita mormântul şi monumentul căpeteniei Sa-ga-ye-wat-ha. Vroiam să depunem flori la mormântul acestui om de seamă, pe care americanii îl considerau încă un „strongand peerless orator“{25}.

Cimitirul de care aminteam avea o frumuseţe aparte. Americanii nu sunt zgârciţi atunci când este vorba despre terenurile destinate cimitirelor. Ei înving moartea prin simţul artistic. În cimitir nu trebuie, de pildă, să existe dealuri, care, după părerea mea, nu sunt decât nişte semne de exclamare create de natură. Americanii aleg un anumit teren care devine cimitir, numai că ei transformă cimitirul în parc. Mormintele şi monumentele se află la distanţe mari unele faţă de altele şi acest lucru te face să te gândeşti că va veni o zi în care toţi acei morţi vor învia. În aceste cimitire este impresionant faptul că morţii sunt trataţi în mod egal. Săracul are loc de veşnică odihnă laolaltă cu bogatul; neştiutorul de carte, alături de un om învăţat, iar cel ce se află pe treapta cea mai de jos a societăţii va avea numele înscris pe o placă din marmură, iar această placă va fi aşezată pe mormântul său.

Un om sărac, un necunoscut, un nimeni moare călcat de o maşină. Iată că se apropie un milionar, se opreşte şi îi întreabă pe cei care s-au strâns în jurul mortului dacă-l cunosc.

— Nu, nu-l cunoaştem, răspund aceştia.

— Atunci, el face parte din familia mea, spune milionarul şi are grijă ca mortul să fie îngropat cum se cuvine, chiar la locul de veci al familiei.

Americanii fac toate acestea şi încă multe altele.

Era o zi frumoasă, scăldată în razele soarelui. Am pus florile lângă monumentul marii căpetenii şi ne-am aşezat pe muchia soclului ce-l reprezintă pe Sa-ga-ye-wat-ha. Monumentul se înalţă până aproape de coroanele copacilor ce-l înconjoară. Am început să vorbim despre el. Vorbeam în şoaptă, aşa cum obişnuiesc să vorbească în cimitire oamenii care cred că va veni o zi în care morţii vor învia şi care au, de asemenea, credinţa că, după viaţa trăită aici, pe pământ, urmează o alta. De aceea, cei ce s-au apropiat de monument nu ne-au auzit. Nici noi nu i-am auzit, fiindcă iarba crescuse din belşug în jur şi zgomotul paşilor se pierdea în covorul ei mătăsos. Cei care se apropiau nici nu ne puteau vedea, decât dacă ajungeau pe acea latură a soclului pe care ne aflam. Erau chiar cei doi indieni pe care-i văzusem la hotelul Clifton! Aceştia au dorit, ca şi noi să viziteze monumentul vestitului orator. Ei şi-au dat seama imediat de faptul că ne aflam acolo, dar s-au purtat ca şi când nu ne-ar fi observat. Cei doi s-au îndreptat încet spre pietrele funerare, destinate diverşilor membri ai familiei căpeteniei. Acolo depusesem florile, iar indienii se opriră în dreptul acestora.

— Uff! exclamă Athabaska. Aici a fost cineva care a vorbit în graiul iubirii! Cine să fi fost?

— În nici un caz o faţă palidă, răspunse Algongka.

Acesta din urmă se aplecă şi luă câteva flori pentru a le examina. Athabaska făcu şi el acelaşi lucru, iar apoi cei doi schimbară priviri în care se citea surprinderea.

— Florile sunt proaspete. Au fost culese în urmă cu mai puţin de-o oră, spuse Athabaska.

— Florile au fost aduse aici în urmă cu mai puţin de-un sfert de oră, spuse la rândul său Algongka, privind urmele paşilor noştri, care se mai puteau desluşi încă în iarbă. Deci au fost, totuşi, feţe palide!

— Da, cele de-aici. Vorbim cu ele?

— Cum vrea fratele meu roşu. El să hotărască!

Indienii aveau dreptate. Nu adusesem flori, ci le culesesem din apropiere.

Soţia mea păstrase două, una pentru sine, una pentru mine.

Cele două căpetenii vorbiseră între ele în graiul apaşilor.

După ce aşeză florile la locul lor, Athabaska mi se adresă în engleză:

— Credem că dumneavoastră aţi pus aceste flori aici. Aşa este?

— Da, am răspuns eu şi m-am ridicat respectuos de la locul meu.

— Şi pentru cine sunt florile?

— Pentru Sa-ga-ye-wat-ha.

— De ce?

— Pentru că-l iubim.

— Pentru a iubi pe cineva, trebuie să-l cunoaştem!

— Îl cunoaştem şi îl înţelegem.

— Îl înţelegeţi? întrebă Algongka, iar ochii i se îngustară în semn de neîncredere. I-aţi auzit vreodată glasul? Omul a murit demult! Sunt aproape opt decenii de atunci.

— Nu a murit. Noi îi auzim glasul adesea, iar cei ce vor să-l perceapă cu adevărat îl pot auzi şi azi la fel de limpede, ca şi atunci când el le-a vorbit „lupilor” din tribul său. Din păcate, aceştia nu l-au auzit.

— Ce-ar fi trebuit să audă?

— Nu ar fi trebuit să audă vorbele, ci ar fi trebuit să cuprindă înţelesul vorbelor lui, înţeles dat de marele Manitou.

— Uff! exclamă Athabaska. Ce era de înţeles?

— Că nici un om, nici un popor şi nici o rasă nu trebuie să fie mai prejos decât alt om, alt popor sau altă rasă. Că fiecare savană, fiecare munte şi fiecare vale au fost făcute de Marele Spirit spre a purta oameni însufleţiţi de gânduri nobile, nu inşi care trăiesc doar pentru a se lupta între ei. Că Marele Cârmuitor al lumii dă fiecărui om şi fiecărui popor în parte timpul necesar şi prilejul prielnic pentru a evolua. Că oamenii care nu vor să evolueze îşi pierd dreptul la viaţă. Marele Manitou e bun, dar e şi drept. Marele Spirit a vrut ca indienii să fie buni, mai ales faţă de fraţii lor roşii. Pentru că războinicii nu au încetat a se ucide între ei, Manitou le-a trimis feţele palide...

— Care să ne ajute să pierim mai repede! mă întrerupse Algongka.

Cei doi indieni aşteptau cu nerăbdare răspunsul meu.

— Nu, ci pentru a vă salva, am spus eu. Sa-ga-ye-wat-ha a priceput lucrul acesta şi ar fi dorit ca şi poporul său să-l priceapă. Nimeni nu a vrut să-l asculte. Indienii ar fi putut fi salvaţi, dacă ar fi evoluat, dacă ar fi devenit bărbaţi, în loc să rămână copii.

— Cum adică, bărbaţi? întrebă Algongka.

— Răspunsul se află chiar în înţelesul cuvântului „bărbat”. Bărbat este acela care nu foloseşte forţa, indiferent de situaţia în care este pus. Un bărbat cugetă înainte de a pune mâna pe armă. Înainte de toate, un bărbat se poartă frăţeşte cu membrii rasei din care face parte, cu membrii poporului din care face parte şi se alătură lor pentru a se apăra de duşmani. Aceste lucruri le-a repetat mereu căpetenia tribului seneka, omul la mormântul căruia ne aflăm acum. Cuvintele lui nu s-au pierdut în vânt.

Mi-am scos pălăria în semn de salut si am vrut să plec, împreună cu Klara.

Ea spuse, spre surprinderea mea:

— Luaţi aceste flori! Nu vi le dau din partea mea, ci vi le dau din partea lui! Sunt florile înţelegerii, ale adevărului şi ale iubirii. Sunt florile pe care el le-a dăruit demult poporului său. Ele sunt veştede, dar parfumul lor rămâne. Priviţi cum se apropie încet razele soarelui pentru a revărsa lumină şi căldură asupra numelor săpate în piatră. Auziţi cum şoptesc frunzele care umbresc mormântul. Nici măcar mormântul nu aparţine morţii!

Klara a dat fiecăruia câte o floare şi apoi am vrut să plecăm.

— Nu plecaţi, rămâneţi! spuse Athabaska.

— Da, mai rămâneţi! întări Algongka. Dacă îl iubiţi, locul vostru este aici.

— Nu încă, am spus eu. Eu sunt prietenul, voi, însă, sunteţi fraţii lui.

Plecarăm. După ce ne îndepărtarăm destul de mult, astfel încât cei doi nu ne mai puteau vedea, soţia mea m-a întrebat:

— Nu cumva am făcut vreo greşeală?

— Ce greşeală?

— Tu le-ai ţinut o lungă cuvântare, iar eu le-am dat flori. De obicei, nu femeile sunt cele care oferă flori.

— Poate că nu, dar nu-ţi face griji! Există în viaţă momente în care cel mai bun lucru este să faci asemenea greşeli. Eu cred că tocmai am trecut printr-un astfel de moment. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, n-aş fi ţinut o „cuvântare”, dar cred că-i cunosc pe indieni şi, în afară de asta, mă gândesc la situaţia în care ne aflăm şi care mă îndeamnă să spun mai mult decât aş fi spus oricui altcuiva. Oricum, felul în care s-au purtat ne arată că am avut dreptate să facem ceea ce am făcut. Nu ne-au poftit ei să mai rămânem? Ia gândeşte-te, ne-au poftit să mai zăbovim la acest mormânt! Să mai rămânem împreună cu ei, cu ei care sunt nişte căpetenii! Astfel au dovedit că ne respectă! După părerea lor ne-am purtat, aşadar, cum se cuvine. Să fi făcut noi vreo greşeală? Nicidecum!

Imediat ce ne-am întors la Niagara, s-a dovedit că avusesem dreptate. Ne-am înapoiat abia către seară. De data asta, n-am călătorit cu trenul, ci cu vaporul.

Ospătarul a apărut imediat ce a aflat că ne-am întors la hotel:

— Mă iertaţi că vă deranjez, a spus el. Trebuie să vă fac cunoscut un lucru neobişnuit. Domnul Athabaska şi domnul Algongka nu iau masa jos, ci în apartamentul lor.

— Da? Dar de ce ar trebui să ne privească asta? întrebai eu.

— Ar trebui să vă privească, fiindcă am primit misiunea de-a vă înştiinţa, doamnă şi domnule Burton, că sunteţi invitaţii domnului Athabaska şi ai domnului Algongka.

Această invitaţie era, într-adevăr, neaşteptată, dar m-am mulţumit să-l întreb pe ospătar, cu prefăcută indiferenţă:

— La ce oră?

— La ora nouă. Domnii au hotărât să vină ei înşişi pentru a vă conduce la apartamentul dumnealor. Eu, însă, trebuie să mă întorc cât mai curând cu putinţă la dânşii, pentru a le spune dacă acceptaţi invitaţia sau nu.

— Asupra acestui lucru va hotărî doamna Burton, nu eu.

Ospătarul o privi întrebător pe soţia mea, iar ea îi răspunse:

— Acceptăm invitaţia şi vom fi punctuali.

— Mulţumesc! Domnii au rugămintea să-i consideraţi a fi nişte prieteni care nu ţin cont de felul cum se îmbracă oamenii.

Am fost foarte bucuroşi la auzul acestor din urmă cuvinte, pentru că nu trebuia să ne îmbrăcăm neapărat într-un anume fel, potrivit unui anumit eveniment şi pentru că ne puteam considera prietenii celor care ne invitau la masă.

Cele două căpetenii au venit la ora nouă să ne ia, fără a întârzia nici un minut măcar. Lucrul acesta spunea foarte multe.

Deşi cei doi veniseră de-a lungul holului, ne-au rugat să mergem în apartamentul lor folosind nu holul, ci terasa exterioară. Împlinindu-le dorinţa, am ieşit prin uşa care dădea spre exterior şi am observat că luna era mai luminoasă decât fusese cu o seară înainte. Aveam în faţa ochilor cascada, frumoasă ca un basm. Vuietul ei ajungea până la noi şi ni se părea că este glasul veşniciei, un glas pe care fiecare om trebuie să-l audă, dacă nu vrea să piară. Indienii se opriră, iar Athabaska spuse:

— Nu numai albii, dar şi indienii ştiu că tot ce avem a aştepta de la soartă se aseamănă cu o pildă. Una dintre cele mai însemnate pilde pe care ni le dă Manitou se găseşte aici, sub ochii noştri.

Cel ce vorbise, trecu mai departe, ajungând lângă Algongka, la marginea terasei.

I-am urmat pe cei doi, ţinând-o de braţ pe soţia mea, care îmi făcu un semn discret. Strânsoarea mâinii ei m-a făcut să înţeleg foarte bine ce voia să spună. Oricum, ni se întâmplă foarte des să gândim amândoi acelaşi lucru. Şi de această dată ea îşi dădu seama, la fel de bine ca şi mine, de ce indianul spusese ceea ce spusese. El vroia să ne testeze, chiar dacă era vorba de o simplă întrebare. Eram, prin urmare, puşi la încercare, pentru că cele două căpetenii doreau să ştie dacă se cuvenea să fim trataţi ca nişte oameni oarecare, sau nu.

De ce aceasta? Pentru că era posibil ca toate câte le spusesem la mormântul marelui şef de trib să fie numai nişte lucruri citite într-o carte sau nişte lucruri auzite la alţii, pe care să le spun atunci când se ivea ocazia.

Toate acestea voise să mi le transmită soţia mea, prin semnul discret pe care mi-l făcuse.

I-am dat a înţelege că pricepusem ce dorea, tot printr-un semn discret.

Am păstrat tăcere câteva minute. Apoi, arătând cu mâna apele cascadei aflate într-o veşnică rostogolire, într-o cădere fără sfârşit, Algongka spuse:

— Iată soarta omului roşu. Omul alb a înţeles?

— De ce să nu înţeleagă? am întrebat eu.

— Fiindcă nu e vorba de soarta lui, ci de soarta altuia.

— Credeţi că albii nu înţeleg decât lucrurile care îi privesc pe ei şi nu pricep deloc lucrurile care-i privesc pe alţii?

— Puteţi să dezlegaţi ghicitoarea?

— Să dezleg ghicitoarea? Mi-aţi spus că-i vorba de o pildă, nu de o ghicitoare. Pildele nu se ghicesc, ele se explică.

— Atunci, vă rog s-o explicaţi!

— Cu plăcere! Avem în faţa noastră apele care se prăbuşesc. Nu vedem apa, lacul cel mare din care vine cascada şi nici lacul în care ea se varsă. Amândouă sunt ascunse ochilor noştri.

— Da, aşa este, dar ce vor să însemne toate acestea? întrebă Athabaska.

— Acum rasa roşie trece prin vremuri grele şi nu vedem decât prăbuşirea ei. Prăbuşirea asta seamănă cu prăbuşirea apelor cascadei. Vuietul apelor poartă în sine strigătul tuturor acelora care au murit şi care vor mai muri. Trebuie să aflăm care sunt înaintaşii acestui popor care trece prin greutăţi. În ce ţară trăiau aceşti înaintaşi? Când au trăit aceştia? Nu ştim asta! Ochii noştri nu văd mulţimea de popoare, triburi, familii care se dezbină, se pierd, se prăbuşesc în abis. Aşa se face însă o formaţie din numai o sută de oameni. Aceşti oameni sunt oameni precum apele în vâltoare pe când se pierd cu totul odată cu limbile, graiurile şi dialectele pe care le vorbesc. Dispar apoi şi lingviştii care cercetează aceste limbi, graiuri şi dialecte. Când şi unde se vor uni toţi aceşti oameni dezbinaţi, aşa precum îşi adună Niagara apele? Oare când va putea acest popor să năzuiască la un viitor care să-i fie prielnic? Pe ce meleaguri va exista acest popor? Noi nu ştim toate astea. Ochii noştri nu pot vedea acele meleaguri. Noi nu putem spune acum decât că aceste ape care ne slujesc pentru pildă îşi au izvorul în lacul Erie şi că se varsă în lacul Ontario şi putem spune că rasa roşie îşi are originea într-un popor de războinici şi va ajunge un popor animat de gânduri nobile{26}. Aceasta cred eu, domnilor, că se ascunde în spatele acestei pilde!

Cei doi n-au mai scos nici o vorbă. Am mai rămas o vreme pe terasă, păstrând tăcerea, până când l-am văzut pe ospătar stând în pragul apartamentului celor ce ne invitaseră la masă.

Fără nici un cuvânt, Athabaska o luă de braţ pe soţia mea şi o conduse spre uşa în pragul căreia stătea ospătarul. Am păşit în urma lor împreună cu Algongka.

Ca şi noi, cele două căpetenii ocupau mai multe camere. În cea mai mare dintre acestea era pusă masa. Trebuie să spun că în această cameră nu se afla nici un obiect care să ducă cu gândul la bogăţie. Dimpotrivă, tot ce vedeam aici puteam vedea şi jos, unde luam masa.

Pentru noi, cei ce ne invitaseră, pregătiseră ca băutură vin, iar pentru ei înşişi, apă. Klara a spus, văzând acestea, că noi am vrea să bem apă, ci nu vin. La un semn al gazdelor, ospătarul luă sticlele de pe masă.

Fiecare dintre cei doi avea în faţă, pusă într-o vază mică, floarea pe care o primise din partea soţiei mele. În faţa noastră fusese pus câte un trandafir. Nimeni însă nu spuse nimic despre aceste flori. În timpul mesei s-a vorbit, de altfel, foarte puţin. Gazdele nu scoaseră o vorbă despre sine şi nu ne întrebară nimic despre noi înşine. Nu am discutat decât despre un singur subiect: trecutul şi viitorul indienilor; nu am vorbit decât despre soarta rasei roşii.

Trebuie să recunosc deschis că, deşi am stat foarte puţin împreună, am învăţat multe de la aceşti oameni. Ei nu rosteau nici un cuvânt în vânt. Fiecare vorbă avea rostul şi valoarea ei.

Cele două căpetenii puteau fi asemuite cu doi uriaşi, ale căror gânduri se prăvălesc precum bolovanii din munţi, într-o vale în care micuţi oameni spărgeau aceşti bolovani cu măruntele lor unelte.

Am petrecut o seară minunată, o seară în care gândurile şi dorinţele noastre au fost mai adânci, mai profunde. Am petrecut o seară care sunt sigur, nu o vom uita niciodată. Era aproape miezul nopţii când ne-am despărţit de gazdele noastre.

N-am rămas tot timpul în cameră, ci am adus scaunele şi masa pe terasă, pentru a putea sta şi afară.

Fiecare dintre noi îşi depăna gândurile, privind cascada Niagara.

Abia înainte de a ura noapte bună gazdelor noastre, am aflat că acestea doreau să plece a doua zi şi că voiseră să petreacă această seară împreună cu noi, în semn de mulţumire pentru florile pe care le primiseră din partea soţiei mele!

Nici unul dintre cei doi indieni nu bănuia că am fi germani şi, cu atât mai puţin, că ţinta călătoriei noastre coincidea cu ţinta călătoriei lor. Căpeteniile nu ne întrebară de unde suntem şi nici nu ne spuseră dacă ar dori sau nu să ne mai întâlnească vreodată. Când le-am întins însă mâna, ei mi-o strânseră îndelung. Athabaska se apropie apoi de soţia mea şi, punându-i mâinile pe cap, o trase uşor către el şi o sărută pe păr, spunând:

— Athabaska vă binecuvântează!

Algongka făcu apoi acelaşi lucru.

Cei doi indieni spuseseră aceste vorbe cu toată sinceritatea, din adâncul sufletului. Această sinceritate se putea ghici din felul în care rostiseră cuvintele şi din faptul că dispărură foarte repede, intrând în apartamentul lor. Acest apartament era aşezat undeva, la mijlocul şirului de camere care aveau ieşire spre terasă. Apartamentul nostru, a cărui uşă o lăsasem deschisă, se afla în capătul acestui şir. Pentru a ajunge la locuinţa noastră, trebuia să trecem pe lângă apartamentul în care locuiau fraţii Enters. Pe măsură ce ne-am apropiat mai mult, am văzut că la ei era lumină. Spre deosebire de noi ei nu lăsaseră uşa deschisă. În schimb, prin fantele de aerisire răzbătea lumina şi se auzeau glasurile celor doi. Discutau aprins. Se întorseseră, aşadar, chiar în aceeaşi zi si se certau, umblând prin cameră.

Ne-am oprit surprinşi în faţa uşii lor. Hariman tocmai îi spunea fratelui său:

— Îţi zic înc-o dată: nu mai ţipa aşa! După cum cred că ştii, nu suntem singuri în hotelul ăsta!

— La naiba cu hotel Clifton! Nimeni de-aici nu ne tratează cum trebuie! În afară de asta, plătesc pentru camera în care stau şi pot să ţip cât îmi place! Profesorul n-are cum să m-audă. E plecat. Profesorul e înscris în registru, în schimb numele „May” tot nu apare acolo! Treaba asta nu-mi convine deloc! Cât să mai aşteptăm? Doar ai auzit şi tu azi cum stă treaba la Devil’s Pulpit{27}. Dacă întârziem fie şi numai o jumătate de zi, pierdem toţi banii, fără să ştim măcar despre ce sumă este vorba!

— De asta mă tem şi eu, spuse Hariman, dar putem să plecăm fără să aşteptam să vină soţii May din Germania? Ştii cât de importanţi sunt oamenii ăştia pentru noi.

— De ce nu? Unul din noi poate pleca pentru a se ocupa de Kiktahan Shonka{28}, până vine celălalt. Nu asta mă supără, însă. Mă supără aşa numita „cinste” de care vrei să dai dovadă. În situaţia în care ne aflăm asta-i tot ce ne mai lipsea. Trebuie neapărat să ştim unde anume se află Nugget Tsil şi Apa Întunecată. Mă rog, din partea mea poate să se cheme şi Apa Neagră, dar noi trebuie să dăm de ea, iar neamţul ăsta e singurul care poate să ne arate unde sunt locurile respective. Pentru asta nu trebuie să fii neapărat foarte amabil cu el.

— Cine-a zis aşa ceva? Nu ţi-am cerut decât să fii cinstit!

— Ce prostie! Vrei să fii cinstit faţă de ucigaşul tatălui nostru!

— Nu-i adevărat! Nu e el ucigaşul tatălui nostru! Tata e singur de vină că a murit aşa cum a murit! L-am moştenit cu toţii. Numai noi doi am mai rămas şi, dacă nu vom fi cinstiţi, vom sfârşi mai rău ca el! Eu tot mai sper că există ceva care ne poate salva. Asta nu se poate întâmpla decât după ce sunt iertate păcatele trecutului, iar pentru aşa ceva neamţul este iarăşi singurul om care ne-ar putea ajuta, nu-ţi dai seama?

Sebulon nu răspunse imediat. Pentru scurt timp, liniştea luă totul în stăpânire. Am auzit apoi nişte şoapte, care mai târziu s-au transformat în suspine. Cine suspina? Hariman? Sebulon?

Mai apoi, Sebulon spuse cu o voce, din care răzbătea suferinţa:

— E înspăimântătoare dorinţa asta stăruitoare din lăuntrul meu. Parcă mă apasă, parcă-i un îndemn din ce în ce mai stăruitor! Îmi doresc să fi murit deja!

— Şi eu!

Se făcu iar linişte, apoi se auzi din nou vocea lui Sebulon:

— Mă gândesc! Mă tot gândesc neîncetat, zi şi noapte! Dacă putea avea comoara care s-a pierdut, care a pierit o dată cu tata! Oare cât ne-ar da Kiktahan Shonka dacă i l-am aduce plocon pe neamţ? Câte pungi de pepite? Atâtea câte să încapă într-o casă, sau atâtea încât să poţi acoperi cu aur un oraş întreg?!

— Pentru numele lui Dumnezeu! striga Hariman, speriat. Nu te mai gândi la lucrurile astea!

— Te-ai întrebat dacă pot să nu mă mai gândesc? Gândul ăsta mă mână şi a pus stăpânire pe mine! Gândul ăsta e mai puternic decât stropul de voinţă pe care-l mai am! Mi-e frică! Mi-e tare frică! Dacă stă cineva în fata uşii şi ne-ascultă?

Am luat-o repede pe Klara de braţ şi am intrat împreună cu ea în cameră. Nici nu ne-am mai ostenit să închidem uşa, ci ne-am strecurat, cât am putut de repede, în vestibul. Ajunşi aici, ne-am oprit şi am tras cu urechea. Ce bine că nu am închis uşa! Cei doi fraţi ieşiseră pe terasă şi stăteau în faţa uşii noastre.

— Nu-i nimeni, spuse Hariman. Ţi s-a părut.

— Se poate, răspunse Sebulon. Am avut o presimţire, pentru că de auzit nu am auzit nimic. Dar, ia uită-te la uşa asta! Era deschisă când am venit?

— Da. Bătrânul nu-i aici şi camerista a lăsat uşa deschisă ca să se aerisească apartamentul.

— Eu intru!

— Prostii! Dacă ar fi fost, într-adevăr, cineva aici care să fi tras cu urechea, ar fi închis uşa, asta-i sigur!

Celălalt intră, totuşi, făcu câţiva paşi şi se împiedică de un scaun.

— Nu face zgomot! spuse Hariman.

La auzul acestor cuvinte, Sebulon se întoarse şi ieşi afară.

Hariman împinse puţin uşa, astfel încât aceasta rămase întredeschisă. După aceea, cei doi fraţi dispărură în apartamentul lor.

Noi ne-am retras, însă, în camera soţiei mele. Aici puteam face lumină, fără ca fraţii Enters să observe acest lucru.

Klara era foarte speriată:

— Să te ducă plocon! spuse ea. Vai de mine! Si apoi, cine-i acest Kiktahan Shonka, de care tot vorbeau?

— Poate vreo căpetenie sioux. Nu ştiu. N-am auzit niciodată de el. Tu îţi faci griji, Sufleţel, dar n-ai nici un motiv absolut nici unul!

— Vor să te dea pe mâna unui indian, şi tu-mi spui că n-am de ce să nu fiu îngrijorată.

— Pentru că am aflat ce au de gând, voi avea grijă să nu ducă la sfârşit ceea ce şi-au propus. Oricum, e numai o dorinţă care-l obsedează pe bietul om. În afară de asta, ei n-ar întreprinde nimic împotriva mea până când nu le-aş arăta locul în care a pierit Santer. Până când nu voi face acest lucru, nu am de ce mă teme pentru viaţa mea. Dracul nu e chiar aşa de negru pe cât pare.

— Ce-au vrut să zică cu „Amvonul Diavolului”? Ce denumire înspăimântătoare!

— Nu cred că-i înspăimântătoare, cred că-i mai curând romantică. În ţara asta există tot atâtea locuri ale căror nume se leagă de cel al diavolului, câte locuri cu denumiri ciudate există şi în Germania. Ia gândeşte-te la Breitenbach{29}, Ebersbach{30} sau Langenberg{31}. Voi afla mâine dimineaţa la hotelul Prospect, unde este acest „Amvon al Diavolului” despre care vorbeau cei doi.

— Ce hotel este ăsta?

— E hotelul în care voi dormi în noaptea asta.

— Vei dormi la un alt hotel? întrebă, mirată, soţia mea.

— Da, voi dormi la un alt hotel!

— Mă mir! spuse soţia mea.

— Eu nu mă mir! În afară de asta, important este, într-o căsnicie fericită, dacă se miră, sau nu, soţul. Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun care sunt motivele ce mă îndeamnă să procedez astfel. Plec acum la hotelul Prospect, mănânc ceva, închiriez o cameră şi-i trimit domnului Hariman F. Enters o scrisoare de două-trei rânduri, în care-i dau a înţelege că am sosit la Niagara-Falls şi că, uitându-mă în registrul hotelului Clifton, mi-am dat seama că locuieşte în acest hotel. Îi voi mai explica domnului Enters că am avut motive serioase spre a mă opri la hotelul Prospect, unde-l aştept mâine şi îl rog să vină împreună cu fratele său, între orele 8 şi 10, dar nu mai târziu, deoarece trebuie să mă dedic problemelor legate de soţia mea, care nu a sosit încă în Statele Unite. Eşti de acord?

— Trebuie, n-am încotro, spuse consoarta mea, zâmbind şi trebuie să spun că sunt de asemenea de acord să te muţi. Este posibil să faci lucrul ăsta acum, noaptea!?

— Aici, orice este posibil.

— Pleci fără bagaj? Pot să-ţi dau un pachet? N-o să fie bine dacă apari aşa la hotel, fără să ai nimic la tine!

— Toate astea n-o să aibă altă urmare, decât că o să fac o anumita impresie, atâta tot! Mai am o rugăminte la tine: fă aşa încât să nu fii zărită.

— O să-mi fie destul de greu! Nu pot să te însoţesc măcar până jos?

— Mulţumesc, dar nu e bine să fii văzută. O să ne despărţim aici sus.

În holul hotelului mai era lume, dar nimeni nu m-a luat în seamă. Am ieşit în stradă şi am traversat podul care făcea legătura între cele două părţi ale oraşului. Un sfert de oră mai târziu, îmi luasem o cameră la hotelul Prospect.

Am trimis o scrisoare domnului Hariman F. Enters, am luat masa şi m-am culcat. Eram foarte mulţumit de cele ce făcusem în ziua aceea. Şi la hotelul Prospect avusesem grijă să mă trec în registru sub numele de Burton.

A doua zi dimineaţa, când am coborât să beau o cafea la parterul hotelului, fraţii Enters sosiseră deja. Hariman se grăbi să mi-l prezinte pe Sebulon şi-mi spuse că se bucurase mult de sosirea mea, dar că era dezamăgit de faptul că nimeni din hotel nu-i putuse spune nimic în legătură cu domnul sau cu doamna May.

— Călătoresc sub numele de Burton.

— Înţeleg, spuse Hariman. Faceţi asta din cauza cititorilor care nu v-ar da pace, dacă ar şti cine sunteţi cu adevărat.

— Desigur, am aprobat eu.

— Şi doamna Burton unde este? N-am avut plăcerea s-o vedem.

— Nu a sosit încă. O veţi vedea mâine, sau poimâine. Am fost, bineînţeles, mai întâi la hotelul Clifton. V-am văzut numele în registru, da am preferat să vin aici. Sper că vă convine.

— Desigur. Ne pare rău însă că nu vom putea să o vedem şi pe doamna Burton. Plecăm chiar astăzi.

— Aşa? înseamnă că am avut dreptate. Nici acum, când ne reîntâlnim nu vom putea ajunge la o înţelegere.

— De ce spuneţi asta? Noi speram că vom putea ajunge la o înţelegere cu dumneavoastră, domnule Burton.

— De ce nutriţi această speranţă?

— Pentru faptul că sunteţi un om înţelept şi inteligent, dar să nu mai vorbim despre asta! Acesta nu este locul potrivit pentru a sta de vorba.

În privinţa asta, omul avea dreptate. La parterul hotelului se afla o mulţime de oameni. Nu acesta era, aşadar, locul cel mai nimerit pentru a discuta probleme confidenţiale. Ne-am grăbit să luăm micul dejun şi apoi am făcut o scurtă plimbare de-a lungul apei, pentru a ne aşeza pe una din băncile de pe mal. Aici puteam vorbi despre orice doream, fără a ne teme că ne-ar auzi cineva. Hariman nu se schimbase deloc de la prima noastră întâlnire. Sebulon avea „ochii trişti”, ca şi fratele lui, dar părea a fi un om nervos şi inconsecvent.

În ceea ce mă privea, eram hotărât sa le spun celor doi cât mai puţine lucruri şi să mă exprim cât mai concis cu putinţă. Imediat ce ne-am aşezat pe o bancă, Hariman a deschis discuţia:

— Aşa cum v-am mai spus, noi credem că dumneavoastră sunteţi un om înţelept şi inteligent. Putem să trecem, prin urmare, la afaceri, sir?

— Da, am răspuns eu. Trebuie să vă întreb, mai întâi, cu cine vreţi să staţi de vorbă, cu omul care cunoaşte Vestul Sălbatic, sau cu scriitorul?

— Cu omul care cunoaşte Vestul Sălbatic vom vorbi poate mai târziu, deocamdată dorim să vorbim cu scriitorul.

— Well! Amândoi, atât scriitorul, cât şi omul Vestului, vă stau la dispoziţie, dar cel mult pentru un sfert de oră. Timpul meu e măsurat.

Am scos ceasul, le-am arătat cadranul şi le-am spus:

— Acum este ora opt. Puteţi să vorbiţi cu scriitorul până la opt şi un sfert şi cu omul Vestului până la opt şi jumătate. După ce a trecut această jumătate de oră, întâlnirea noastră va fi luat sfârşit.

— Dar, ne-aţi scris că ne veţi acorda două ore încheiate, spuse Sebulon.

— Aşa este, am recunoscut eu, dar pentru o oră şi jumătate vă putea sta la dispoziţie prietenul. Văd însă că vreţi să vorbiţi numai cu scriitorul şi cu omul care cunoaşte Vestul. De prieten nici măcar nu aţi pomenit, aşa ca aveţi la dispoziţie o jumătate de ceas.

— Noi sperăm să vă devenim prieteni. Putem spera că în această situaţie ne veţi acorda două ore?

— Chiar si mai mult, dar haideţi să începem, să nu mai pierdem timpul în zadar!

— Aveţi un fel foarte ciudat de a discuta afaceri! spuse Sebulon, supărat.

— Numai atunci când am refuzat ceva şi sunt nevoit să vorbesc din nou despre acel ceva, pierzând timp cu un lucru despre care nu voiam să mai vorbesc. Deci, vă rog!

După ce am tăcut, Hariman luă cuvântul:

Foto 2 Am avut o presimţire, pentru că de auzit nu am auzit nimic. Dar, ia uită-te la uşa asta! Era deschisă când am venit?

— Aşa cum am mai spus, este vorba despre faptul că dorim să obţinem de la dumneavoastră drepturile pentru „Winnetou”.

— Vreţi să-l tipăriţi? am întrebat eu.

— Credeţi că drepturile pentru cărţi se cumpără pentru a...?

— Haideţi să nu ne mai ascundem în spatele vorbelor! Vreau un răspuns concis! Da, sau nu? Vreţi să obţineţi drepturile pentru a traduce şi pentru a edita romanul?

Fraţii Enters se priviră unul pe altul. Niciunul din ei nu spuse nimic, aşa că am continuat:

— Pentru că nu vreţi să răspundeţi, voi răspunde eu în locul dumneavoastră: Nu vreţi să tipăriţi romanul, ci vreţi să dispară, pentru că vă gândiţi la dumneavoastră, la numele pe care-l purtaţi şi la tatăl dumneavoastră.

Amândoi săriră în sus şi începură să strige şi să-mi pună tot felul de întrebări. I-am întrerupt printr-o mişcare a mâinii şi am strigat.

— Linişte! Vă rog să încetaţi! Poate că pe scriitor aţi fi reuşit să-l înşelaţi, dar nu şi pe omul Vestului. Vă numiţi Santer. Sunteţi fiii acelui Santer care m-a obligat prin comportarea sa să povestesc lucruri neplăcute despre el. Sper că despre dumneavoastră voi putea scrie lucruri mai plăcute!

Amândoi au rămas nemişcaţi, de parcă erau nişte statui din lemn. Apoi s-au aşezat din nou, privind în gol.

— Ce spuneţi? am întrebat eu.

Hariman se întoarse spre Sebulon:

— Ţi-am spus de la bun început, dar nu m-ai crezut. Cu omul ăsta nu trebuia să procedăm aşa. Mă laşi pe mine să vorbesc?

Sebulon aprobă printr-o mişcare a capului, iar Hariman se întoarse acum spre mine:

— Sunteţi dispus să ne cedaţi dreptul pentru roman, ştiind că acesta nu va fi editat?

— Nu.

— Cu nici un preţ?

— Cu nici un preţ şi asta nu din dorinţa de a mă răzbuna sau mândrie, ci numai pentru faptul că afacerea asta nu v-ar aduce nici un folos. Ceea ce am scris nu poate să dispară pur şi simplu. În America există mii de exemplare ale romanului, editate în limba germană. După legile de acum, eu nu sunt protejat ca autor. Fiecare om are dreptul să traducă romanul sau să-l editeze în câte exemplare doreşte. Asta ştie orice editor, iar dumneavoastră mi-aţi dovedit, atunci când aţi fost în Germania şi mi-aţi făcut oferta pe care mi-aţi făcut-o, că nu sunteţi editor. Eu pot să bag banii în buznar şi pe urmă să râd de dumneavoastră în voie. Vreţi asta?

— Ai văzut? îl întrebă Hariman pe fratele său. Ai văzut că e cinstit?

Sebulon se sculă de pe bancă şi veni în faţa mea. Ochii îi ardeau şi omul articula cu buze tremurânde:

— Domnule Burton, arătaţi-mi ceasul dumneavoastră! După ce i-am îndeplinit dorinţa, omul spuse:

— Mai sunt două minute până se scurge sfertul de oră. Vedeţi, eu sunt gata să respect timpul pe care mi l-aţi acordat. Voi fi concis, aşa cum vă place dumneavoastră. Ceea ce va urma nu se va întâmpla însă din vina noastră, ci din vina dumneavoastră, iar dumneavoastră veţi fi cel care va avea conştiinţa încărcată! Ei bine, da, ne numim Santer şi tatăl nostru a fost acel Santer pe care l-aţi cunoscut. Ne cedaţi drepturile pentru „Winnetou”?

— Nu!

— Gata! Acum nu mai vorbesc cu scriitorul, ci cu omul care cunoaşte Vestul Sălbatic! Vă întreb: Cât ne luaţi pentru a ne duce pe amândoi la Nugget Tsil şi la Apa Întunecată?

— Nu am de gând să fac aşa ceva pentru nimic în lume. Nu sunt ghid.

— Nici măcar dacă pentru asta aţi fi foarte bine plătit?

— Nici măcar atunci!

Dintr-o dată, Sebulon îşi întrebă fratele:

— Crezi că pot să-i spun? Crezi că am voie să-i spun?

Hariman aprobă tăcut, făcându-i un semn, iar Sebulon continuă:

— Cu toate astea, o veţi face, chiar dacă nu pentru bani. Îi cunoaşteţi pe indienii sioux?

— Desigur! Citiţi „Winnetou”!

— Atunci ascultaţi ce am să vă spun. De adevărul cuvintelor pe care le voi rosti, garantăm amândoi şi suntem gata să băgăm mâna-n foc. Aşadar: Căpeteniile sioux au fost chemate undeva de căpeteniile apaşilor. Unde şi de ce, asta nu mai ştiu. Nu ştiu decât că între cele două triburi ar urma să fie pace.

Numai căpeteniile au fost chemate. Atât. Căpeteniile sioux au hotărât să se unească cu duşmani apaşilor pentru a-i nimici. Credeţi asta?

— Ar trebui verificat, am răspuns eu, cu răceală.

— Să continui: Există un loc în care se vor aduna duşmanii apaşi, pentru a face planul de atac şi de nimicire a apaşilor. Cunosc acest loc.

— De unde? De la cine?

— Asta nu ar trebui să vă spun, pentru că am putea rata o afacere, dar vă voi spune, pentru că ştiu că-mi veţi fi recunoscător. Eu îi cunosc pe indienii sioux şi ei mă cunosc pe mine. Când făceam afaceri cu cai şi cu vite, aveam legături cu ei. Acum ne-au propus un târg, o afacere care ne-ar putea aduce foarte mulţi bani, mai mulţi ca niciodată. Noi trebuie sa preluăm prada pe care o vor lua ei de la apaşi. Înţelegeţi ce vreau să spun.

— Înţeleg foarte bine.

— Urmează să se dea o luptă. Se va lăsa cu vărsare de sânge. Ştiu că dumneavoastră sunteţi prietenul apaşilor. Vă dau ocazia să zădărniciţi planurile duşmanilor dumneavoastră. Eu am să vă duc la locul în care duşmani apaşilor se vor aduna ca să ţină sfat. Renunţ la tot ce aş fi avut de câştigat din urma acestei afaceri. Vă cer în schimb un singur lucru: să ne duceţi la Nugget Tsil şi la Apa Întunecată. Acum vă întreb: o veţi face, sau nu?

Sebulon vorbise repede pentru a economisi timp şi pentru că vorbise astfel, tot ceea ce spusese părea de două ori mai înspăimântător, mai grav decât era în realitate. Cu toate acestea, eu am continuat calm şi liniştit.

— Vreţi să mă duceţi la locul în care urmează să se ţină sfat? În ce parte ar trebui s-o luăm ca să ajungem acolo?

— Spre Trinidad.

— Care „Trinidad”? Există mai multe aşezări care poartă numele acesta.

— Oraşul din Colorado.

Oraşul Trinidad, despre care îmi vorbise Sebulon, este capitala ţinutului Los Animas, din statul american Colorado. Acest oraş era important nod de cale ferată şi un punct însemnat pentru comerţul de vite. Probabil că asta era cauza pentru care fraţii Enters cunoşteau bine oraşul şi regiunea în care se afla acesta.

Sebulon continuă cu o întrebare:

— Aţi fost vreodată la Trinidad, domnule Burton? Am dat un răspuns imprecis:

— Trebuie să mă gândesc. Am trecut prin atâtea oraşe, încât nu mi le mai amintesc pe toate. Deci aici se vor întâlni duşmanii apaşilor?

— Da, dar nu chiar în oraş, ci undeva, în munţi.

— Aşa? Prin urmare, indienii trebuie să-şi ascundă intenţiile? Probabil credeţi că sunt un prost, dacă aţi presupus că mi-ar fi trecut prin cap ca indienii s-ar aduna într-un oraş atât de mare. Cred, de aceea, că nu e bine să plecăm împreună. Vreau să vă pun o singură întrebare: Când ar trebui să ajungem la locul cu pricina?

— Noi plecăm chiar astăzi, pentru că avem nişte treburi la Chicago, unde stăm o zi şi la Leavenworth, unde ne oprim pentru două zile. Puteţi să ne urmaţi. Indienii se vor întâlni peste zece zile. Noi vă vom aştepta la Trinidad, cu trei zile înainte de a avea loc întâlnirea pieilor roşii.

— Spuneţi-mi mai precis unde ar trebui să ne întâlnim, pentru că oraşul Trinidad nu este aşa de mic, încât să vă văd imediat ce ajung acolo.

— Când ajungeţi în Trinidad, întrebaţi de hotelul Vestul Sălbatic. Acolo ne veţi găsi. Dar, domnule, au trecut deja unsprezece minute. Mai avem patru. Gândiţi-vă la ce v-am propus şi daţi-ne un răspuns, altfel expiră timpul pe care ni l-aţi acordat!

— Nu vă faceţi griji, vom termina în exact cincisprezece minute.

— Să sperăm! Oricum, asta ar fi, în primul rând, în avantajul dumneavoastră şi apoi în avantajul nostru!

— De ce?

— Pentru că, fără noi, nu-i puteţi salva pe apaşi.

Era momentul să dau cărţile pe faţă, pentru că aveau pretenţii şi erau prea siguri pe ei. I-am privit şi i-am întrebat aproape în glumă:

— Nu cumva vă înşelaţi? Sau poate credeţi că mi-ar fi greu să mă întâlnesc cu căpetenia Kiktahan Shonka la Amvonul Diavolului?

Cei doi erau acum foarte surprinşi. Fu rândul lui Hariman să se ridice de la locul său:

— Cerule! Ştie deja! Dumneavoastră ştiţi chiar tot, domnule?

— Da, ştiţi chiar tot? întrebă şi Sebulon.

Stăteau în faţa mea, ca doi băieţaşi care fuseseră prinşi în timp ce furau mere.

Mi-am scos ceasul şi am privit cadranul.

— Nimeni nu ştie tot, dar pentru că sunt numai scriitor, ci şi un om ce a umblat prin Vestul Sălbatic, am obiceiul de a fi mereu cu ochii-n patru. Cunoşteam secretul dumneavoastră, înainte de a mi-l fi mărturisit. Vă înşelaţi dacă nutriţi speranţa că în schimbul celor ce mi-aţi spus să vă duc la Nugget Tsil şi la Apa Întunecată. Lucrurile stau cu totul altfel decât credeţi. Nu puteţi câştiga nimic cu ajutorul indienilor sioux, ci numai cu ajutorul apaşilor şi numai eu sunt acela care v-ar putea aduce vreun câştig.

După ce m-am ridicat de la locul meu, am continuat:

— Peste şapte zile voi fi în Trinidad, la hotelul Vestul Sălbatic. Din clipa în care voi ajunge acolo, vă voi pune la încercare. Dacă voi fi mulţumit, veţi vedea Nugget Tsil şi Apa Întunecată, dacă nu, nu! Fiţi de partea războinicilor sioux, sau fiţi de partea apaşilor, dar aşa cum spuneaţi chiar dumneavoastră mai devreme, ceea ce va urma nu se va întâmpla însă din vina mea, ci din vina dumneavoastră. Aşa! Au trecut cele cincisprezece minute. La revedere, domnilor! Să ne vedem cu bine la Trinidad!

Mi-am băgat ceasul în buzunar şi am plecat, fără a întoarce capul. Cei doi fraţi nu au făcut nimic pentru a mă opri.

Nu au scos nici un cuvânt. Erau buimăciţi.

M-am întors imediat la hotelul Clifton, unde nimeni nu observase absenţa mea. Dacă cineva m-ar fi privit atent, ar fi crezut că mă întorceam de la o plimbare matinală.

De când plecasem, Klara nu ieşise din camera ei, prin urmare, nu luase micul dejun. Am coborât împreună şi ne-am aşezat la masa noastră. Soţia mea putea, în sfârşit, să mănânce liniştită. Cele două căpetenii părăsiseră deja hotelul, iar la masa pe care o ocupaseră stăteau acum alţi oaspeţi ai hotelului.

I-am povestit Klarei cum a decurs întâlnirea cu fraţii Enters, iar ea mi-a spus, spre bucuria mea, că sunt un om cu simţul onoarei.

Stăteam lângă o fereastră care dădea spre apă. De la locul nostru puteam vedea persoanele care treceau pe pod. Tocmai încheiase relatarea, când i-am văzut pe cei doi fraţi traversând podul şi îndreptându-se spre hotel. Ospătarul îi văzu, la rândul lui.

— Vin vecinii dumneavoastră! spuse el. Astăzi au plecat mai devreme. Au primit o scrisoare. Niciodată până acum nu i-am observat pe-aici în timpul zilei. Astăzi văd că se întorc la hotel. Ce-o fi cu ei?

Nimic nu ne bucura mai mult decât curiozitatea ospătarului. Acesta ieşi afară, dar se întoarse numaidecât şi spuse:

— Pleacă! Mai întâi la Buffalo şi apoi cu trenul la Chicago. Tot la Chicago au plecat şi cei doi domni. Ce rău îmi pare c-au plecat! Tare îmi pare! Plăteau numai în aur!

După puţină vreme, i-am văzut pe fraţii Enters părăsind hotelul îndreptându-se spre pod. Aveau bagaj puţin: numai două genţi din piele.

Nu mai aveam motive să mă întreb unde şi cum îşi petrecuseră dimineaţa. Deocamdată, nu mai prezentau interes pentru mine.

— Trebuie să plecăm şi noi? întrebă soţia mea.

— Da. Mâine dimineaţă.

— Unde plecăm?

— Dacă aş fi singur, nu m-aş mai opri decât la Trinidad.

— Crezi că nu rezist? întrebă ea.

— E obositor!

— Pentru mine, nu! spuse soţia mea. Totul se poate, dacă ai un pic de voinţă. Stai puţin!

Se duse la recepţie şi luă mersul trenurilor. Am făcut împreună un calcul. Nu trebuia să fim văzuţi în Chicago sau în Leavenworth.

Asta nu era deloc greu. Nu trebuia să o luăm neapărat prin Leavenworth, ci puteam să trecem foarte bine şi prin Kansas City. E adevărat că de acolo mai era drum lung până la Trinidad. Am avut, însă, în vedere că în trenurile americane te puteai bucura de tot confortul şi ne-am gândit că drumul nu va fi atât de obositor.

— O să reuşim! exclamă Klara. Călătorim până la Trinidad, fără a ne mai opri nicăieri. Trebuie să cumpărăm bilete!

A doua zi dimineaţa, ne aflam într-un vagon al firmei Pullman şi ne îndreptam cu toată viteza spre Vestul Sălbatic şi spre tot ceea ce avea să ne aştepte acolo.

Capitolul III • O farsă

Nu mă supăra deloc faptul că trebuia să călătorim tocmai până la Trinidad. Nu aş fi trecut prin Statele Unite, fără să fi vizitat acest oraş, dar probabil că mi-aş fi rezervat această plăcere pentru mai târziu şi poate că aş fi trecut prin oraşul ăsta cu puţin timp înainte de a ne întoarce acasă. Mă gândisem mai întâi să ajung din Kansas City direct la Nugget Tsil. Pentru a ajunge în statul Colorado, mai precis, la Trinidad, trebuia să facem un ocol, iar distanţa era de două ori mai lungă decât cea pe care dorisem s-o parcurgem iniţial, dar nu mă mai gândeam la toate astea. Trebuia să găsesc neapărat Amvonul Diavolului. Trebuia să aflu unde se strâng duşmanii apaşilor, pentru a putea şti ce planuri urzeau.

Din fericire, aveam timp destul şi nu trebuia să ne temem că ajungem prea târziu la Mount Winnetou.

Spuneam mai înainte că această călătorie până la Trinidad nu ne supăra defel şi iată de ce:

În Trinidad locuiau doi vechi prieteni ai mei, care fuseseră pe vremuri vânători, iar acum erau proprietarii unui hotel şi anume chiar ai hotelului Vestul Sălbatic, pe care fraţii Enters îl aleseseră ca punct de întâlnire. Când s-au lăsat de meserie, cei doi dispuneau de o avere frumoasă, dar le-a mers precum lui Hans din basmul german „Hans cel norocos“{32}.

Foto 3 Călătoria până la Trinidad a fost lungă...

Pentru că erau doi inşi care nu puteau sta locului, ei au preferat sa investească banii în tot soiul de afaceri, în loc să se bucure de sumele pe care le puteau avea din dobânzi. Nenorocul lor a fost că se pricepeau mai bine la blănuri de castor{33} şi de bizon{34}, decât la socoteli. Aşa se face că banii lor s-au împuţinat şi cei doi au ajuns proprietarii unui aşa numit hotel.

Asta fusese ultima veste pe care o avusesem despre ei. Care era însă numele celor doi bărbaţi, împreună cu care trecusem de atâtea ori prin savană şi împreună cu care vânasem de atâtea ori? Erau cunoscuţi pe tot cuprinsul savanei şi al Munţilor Stâncoşi, numele lor purtau însa faima de care se bucurau cei doi. Numele acestea erau... Nu-i va păsa nimănui dacă i-ar chema, de fapt, altfel. Aceste nume, cititorul le va afla la momentul potrivit.

Călătoria a fost lungă şi pe parcursul ei nu a avut loc nici un eveniment demn de amintit aici.

Am ajuns, aşadar, în oraşul Trinidad şi am avut grijă ca geamantanele noastre să fie duse la hotelul Vestul Sălbatic.

I-am spus Klarei, imediat ce am coborât din tren, că, pentru o vreme va trebui să renunţăm la confort şi s-a dovedit că avusesem dreptate.

Oraşul Trinidad se schimbase mult de când fusesem acolo pentru prima dată. Acum nu mai era o simplă aşezare aruncată undeva, între prerie şi munte, dar, oricum, nu era un oraş care să-ţi ofere tot ce ţi-ai fi dorit. Vestul Sălbatic nu putea fi numit hotel. Trebuie să spun că hanurile din Germania sunt mult mai primitoare.

Un ospătar, care mânca parcă numai în zilele de post, ne-a arătat camerele noastre, două încăperi alăturate, sărăcăcioase, dar curate. Aceste „camere” aveau avantajul că ferestrele dădeau spre grădină. Privind pe fereastră, ne-am dat seama imediat că „grădina” era, de fapt, un loc împrejmuit de un gard de zid coşcovit, în care se puteau vedea două mese vechi, trei scaune mai vârstnice decât mesele, un copac chel care era fie un tei, fie un plop, patru tufe despre care nu puteam spune nimic, pentru că nici ele însele nu ştiau ce soi de plante sunt şi, în sfârşit, câteva zeci de fire de iarbă care îşi dădeau de ani de zile osteneala de a deveni gazon.

La una dintre mese stăteau doi bărbaţi care păreau a fi doborâţi de plictiseală. Unul era scund şi gras, celălalt, înalt şi slab. Primul avea în mână o halbă, dar renunţase să bea, pentru că halba era goală, cel de-al doilea ţinea între degete un trabuc, dar nu fuma, pentru că trabucul se stinsese. Amândoi păreau foarte nefericiţi şi, mai mult decât atât, păreau că sunt supăraţi unul pe celălalt. Asta putea să creadă cineva care nu-i cunoştea pe cei doi, dar cel ce îi ştia bine nu se lăsa înşelat de aparenţe. Cei doi erau prieteni nedespărţiţi, chiar dacă se certau destul de des.

— Uite-i, spuse soţia mea. Sunt exact aşa cum mi i-am închipuit, numai că mai bătrâni.

— Da, au îmbătrânit şi au albit, dar cred că sunt încă în putere. Fii atentă! Să vezi ce-am să le fac! Pe tine nu trebuie să te vadă!

M-am apropiat şi mai mult de fereastră, având grijă să rămân în umbra zidului. Apoi mi-am băgat degetele în gură, pentru a putea imita mai bine strigătul de luptă al indienilor sioux.

Efectul a fost uluitor. Cei doi au sărit de pe scaun, iar cel mic şi îndesat a început să strige:

— Hei, hei, vin sioucşii!

Cei doi prieteni se uitară în toate părţile şi, pentru că nu văzură pe nimeni prin preajmă, se priviră unul pe celălalt.

— Sioucşii? întrebă lunganul. Tare aş vrea să ştiu de unde până unde vin sioucşii în oraş şi tocmai de la câteva zile de mers călare, din locul pe unde mai sunt sioucşii!

— Dacă au venit, sau n-au venit, asta nu contează! Eu ştiu că unul e pe-aici!

— Prostii!

— Nu-s prostii! Pot să-ţi spun că era un sioux Ogellallah!

— Mă faci să râd, Dick! Dacă un...

Omul nu apucă să termine, pentru că am repetat strigătul de luptă.

— Ascultă! Dacă ăsta n-a fost un Ogellallah, sunt gata să mă las legat la stâlpul caznelor şi să-i poftesc pe indieni să-şi facă curele din pielea mea! zise omul victorios.

— Atunci spune-mi şi mie unde e!

— De unde să ştiu eu? Cred că strigătul a venit de undeva de sus, de deasupra noastră.

— Da, numai că s-ar putea la fel de bine să se fi auzit de undeva de jos, de sub pământ! Cred că cineva ne face o farsă, atâta tot!

— Dacă-i glumă, sau nu, asta nici nu mai contează! Dacă nu-i un strigăt de luptă, e un semn!

Fără să mai stau pe gânduri, am strigat din nou.

—Ai auzit, Pitt Holbers, prostănac bătrân? Fie că omul e cu adevărat un sioux Ogellallah, fie că e o vulpe bătrână ca şi noi, care ne-a văzut stând aici şi care...

Omul fu întrerupt de o voce de femeie care se auzi dinspre uşa din spate a hotelului:

— Veniţi repede! Nu ştiu ce să gătesc!

— Să găteşti? Clienţii mai vor şi altceva în afară de băutură? întrebă Dick Hammerdull.

— Da! Vor să mănânce şi doresc să închirieze două camere!

— A venit vreun străin?

— Sunt chiar doi!

— Ce noroc! În sfârşit! Unde sunt acum?

— În camerele 3 şi 4. Sunt soţ şi soţie.

— 3 şi 4? Camerele astea sunt cu ferestrele spre grădină, şi geamurile erau deschise, spuse Dick. Acum ştiu de unde se auzea strigătul!

— Prostii! Spuse lunganul. Unde ai mai pomenit tu oameni serioşi, soţ şi soţie, să urle ca pieile roşii?

— Dacă-au urlat, sau nu, asta nu mai contează! E vorba că n-a urlat femeia, ci bărbatul. E un prieten de-al nostru. Poate să mă ungă cineva cu păcură, să mă umple de fulgi, să mă linşeze şi...

— Veniţi odată! Se auzi din nou vocea feminină. Oaspeţii noştri vor să mănânce şi n-am carne şi nici bani!

Cei doi intrară, fără să mai scoată o vorbă. Sufleţel spuse râzând:

— Hai că am nimerit bine, cei doi se descurcă de minune, n-am ce zice, dar par nişte oameni cumsecade şi....

Cineva bătu la uşă.

— Intraţi! strigă soţia mea.

Cine intră? Nimeni alţii decât Dick Hammerdull şi Pitt Holbers, care erau cunoscuţi prin isprăvile şi prin şotiile lor, din prerie până-n Munţi Stâncoşi.

Timpul îşi pusese amprenta asupra lor. Ţineau spatele drept, ca atunci când, împreună cu Winnetou şi cu Old Surehand, îl puseseră pe fugă pe „General”. Faţa rotundă ca o lună plină a lui Hammerdull era acum brăzdată de mii şi mii de cute, iar Pitt lunganul părea şi mai înalt şi parcă mai slăbise. Din privirea lui Dick nu pierise însă acea luminiţă care lăsa să se vadă inteligenţa omului, iar „bătrânul vulpoi” te privea de parcă nu ar fi simţit apăsarea celor peste şaptezeci de ani, câţi număra.

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Dick, de parcă ar fi vorbit numai pentru sine. Am auzit strigătul de luptă al sioucşilor Ogellallaşi şi voiam... Noi ne gândeam... şi... şi bun venit, mister Shatterhand, bun venit!

Omul îşi pierduse graiul atunci când mă văzuse şi şi-l recăpătase atunci când mă recunoscu. Desfăcu braţele, ca şi când s-ar fi pregătit să mă strângă la pieptul său, dar se opri, gândindu-se că aşa ceva nu se face mulţumindu-se să-mi strângă mâna. Omul îmi scutură cu putere braţul şi emise tot soiul de exclamaţii, care dădeau în vileag bucuria de a mă revedea şi poate că nu s-ar fi oprit, dacă o mână puternică nu l-ar fi dat deoparte.

— Opreşte-te, Dick. Mai sunt şi eu pe-aici! Bun venit, mister Shatterhand, cât de mult mă bucur să vă văd în oraşul ăsta vechi şi prăfuit! Fiul mamei mele ar plânge de bucurie, dar aşa ceva nu se cade să facă o mârţoagă bătrână ca mine!

Omul dăduse frâu liber simţămintelor sale şi făcu un pas strângându-mi amândouă mâinile cu putere.

Pitt Holbers era un om tăcut, se putea spune chiar că era prea tăcut şi îmi dădeam seama că ţinuse un adevărat discurs şi că vorbele lui ieşiseră din adâncul sufletului.

Klara a fost atât de impresionată de reîntâlnire, încât i-au dat lacrimile, iar eu a trebuit să fac tot posibilul pentru a-mi păstra calmul.

— Dacă se cade, sau nu, asta nici nu contează, de vreme ce vorbele au fost rostite din adâncul sufletului, nu-i aşa? spuse Dick. Dumneavoastră aţi strigat, mister Shatterhand?

— Da, eu am strigat.

— Ştiam eu, spuse omul. Numai unul ca dumneavoastră putea să facă aşa ceva.

— Da, numai unul ca mine, recunoscui eu, râzând. Aşa cum i-ai spus mai devreme prietenului dumitale, nu putea să fie o femeie, deci soţia mea iese din cauză.

— Soţia dumneavoastră? Mii de draci... Vă cer de mii de ori iertare, spuse omuleţul, bătându-se peste gură. Chiar şi în prerie sau în savană trebuie să saluţi întâi femeia şi apoi bărbatul! O să-mi repar acum greşeala. Pitt Holbers, vulpoi bătrân, arată că ştii să te porţi ca un adevărat gentleman.

După ce spuse toate acestea, omul încercă să facă o reverenţă cât mai adâncă.

Imediat, Pitt căută să afle ce mai făcusem şi prinse să ne povestească prin ce trecuse el şi prietenul său. Nu voiam să încep să povestesc şi să ascult ce avea să-mi spună vechiul meu prieten, pentru că în astfel de ocazii trebuie să ai dispoziţia potrivită. De aceea, i-am invitat să ia masa împreună cu noi şi să dea ordinele necesare, astfel încât să putem mânca peste o oră în grădină.

— Ne vedem la masă, le-am spus celor doi. Aş vrea să fac o plimbare împreună cu soţia mea, pentru a-i da ocazia să cunoască oraşul, în care doi dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt proprietarii unui frumos hotel.

— Hm, mormăi Dick, că suntem, sau nu proprietarii hotelului, asta nu contează. Oricum, hotelul nu ne va mai aparţine mult timp, nu-i aşa Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

— Dacă vrei să spui că am ajuns la sapă de lemn, ai dreptate, Dick.

Dick nu se aşteptase să i se răspundă verde-n faţă, iar după ce îi aruncă soţiei mele o privire nesigură, zise printre dinţi:

— Trebuie să-ţi spun că nu am ajuns nicidecum la sapă de lemn! Auzi! Dick Hammerdull a ajuns la sapă de lemn! Caraghios! Ăsta-i chiar un lucru pe care nimeni nu ar fi în stare să şi-l închipuie! În ceea ce te priveşte, e cu totul altceva. Dacă nu aş fi fost prin preajma ta, nu ştiu ce s-ar fi ales din tine.

— Termină, grasule! Nu te mai umfla-n pene ca un curcan! Dacă am fost atât de prost, încât am risipit jumătatea mea de avere, tu nu ai fost cu nimic mai deştept decât mine!

— Dacă-s mai deştept ca tine, sau nu, asta nici nu mai contează, dacă te crezi cumva mai deştept ca mine, te înşeli. Nu-ţi permit să crezi asta!

— Iar eu nu-mi permit să se afle cine sunt de fapt, i-am întrerupt pe cei doi.

— Păcat! Foarte păcat! strigă Dick. Şi eu care voiam să le spun tuturor că Old Shatterhand e la noi...

— Să nu cumva să vă dea prin cap una ca asta! Am eu motivele mele pentru care nu vreau să se afle cine sunt. Nu aveţi decât să spuneţi că am umblat mult prin Vestul Sălbatic, atât şi nimic mai mult. Acum mă numesc Burton, iar voi sunteţi mult mai vestiţi ca mine, aţi înţeles?

— Că aţi umblat mult prin Vest, asta nici nu mai contează. Dacă nu putem să spunem nimănui că sunteţi Old Shatterhand, mai bine-mi ţin pliscul, nu-i aşa, Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

— Dacă tu crezi că-i mai bine să-ţi ţii pliscul, n-ai decât s-o faci, dragă Dick, răspunse Pitt Holbers, cu voce mieroasă.

— La dracu! Când am zis că e mai bine să-mi ţin pliscul, m-am gândit şi la tine.

— Cu ce drept? Cine-ţi dă voie să împodobeşti o faţă, care nici măcar nu-i a ta, cu un plisc! Eu, în nici un caz!

Aşa erau ei. Aşa fuseseră mereu. Erau nedespărţiţi şi, totuşi, nu pierdeau nici o ocazie fără să se certe, fără să se tachineze reciproc.

Am luat-o pe soţia mea la plimbare prin oraş şi ne-am întors la hotel având grijă să fim punctuali. Ne-am dus mai întâi în cameră şi, uitându-ne pe geam, am văzut că veniseră şi alţi oaspeţi. Erau vreo şase tineri, care doreau şi ei să ia masa în „grădină”. Numai pentru noi fusese pregătit prânzul. Pentru tineri fusese adusă în grădină un fel de masă lungă şi nişte scaune. Stăteau cu toţii în faţa unei sticle de brandy şi făceau un zgomot infernal, pentru că singura faţă de masă de care dispunea hotelul era pusă pe masa noastră. Ei ar fi vrut să li se dea mâncarea pregătită pentru noi. Îi convinseseră pe Dick Hammerdull şi pe Pitt Holbers să se aşeze la masa lor şi să bea cu ei, iar cei doi fuseseră atât de înţelepţi încât să dea curs invitaţiei. Mesenii strigau la cei doi proprietari şi voiau să-şi bată joc de ei. Ei, însă, erau foarte liniştiţi şi îşi păstrau calmul. Cel mai în vârstă dintre cei şase se numea Howe, aşa cum aveam să aflăm mai târziu. Când am intrat în cameră, am auzit prin fereastra deschisă:

— Cine-i, de fapt, acest domn Burton, pentru care aţi pregătit totul?

Hammerdull se uită la fereastra camerei mele, mă văzu şi spuse, zâmbind şiret.

— E muzicant.

— Cum adică, muzicant?

— Trage şi el de armonică, iar nevastă-sa cântă la chitară.

— De ce nu trage şi nevastă-sa de chitară? Gluma asta proastă fu răsplătită cu râsete.

— De ce vorbeşte omul ăla aşa nişte prostii? întrebă soţia mea, supărată.

— Nu-l lua în seamă, o rugai eu. Vorbeşte gura fără el. Cred că-i unul dintre aceia care nu plac oamenilor din Vest şi anume, un tânăr care vrea neapărat să-şi bată joc de cei despre care crede că sunt proşti sau cărora crede că le este superior în vreun fel.

— Tinerii ăştia sunt nişte golani? mă întrebă Klara.

— Nu. Cred că se poartă numai ca nişte golani şi tocmai de aceea o lecţie le-ar prinde mult mai bine decât unor adevăraţi vagabonzi. Mă gândeam la caii ăştia care sunt ai lor, după câte se pare.

— Sunt nişte cai buni? vru să afle soţia mea.

Am ezitat să răspund, fiindcă tocmai priveam patrupedele cu toată atenţia.

În spatele gardului de zid al grădinii, era numai teren sterp, pe care nu se afla nimic atunci când venisem noi. Acum însă, pe acel teren se vedeau câţiva peoni{35} care se pregăteau să monteze un cort. În imediata lor apropiere erau nişte cai şi nişte asini, împărţiţi în două grupuri. Primul grup era format din nouă cai şi patru asini. Caii erau nişte animale „de primă mână”, cum se spune, iar asinii proveneau din Mexic şi aparţineau acelui soi de animale care sunt cunoscute sub denumirea de nobiliario{36}. Fiecare dintre aceste animale valora cel puţin o mie de mărci. Cel de-al doilea grup era format din numai trei cai, dar ce cai! Erau nişte armăsari tărcaţi, dar nu negri cu pete albe, ci negri cu pete roşcate. Culoarea asta se obţinea cu mare greutate, prin multe împerecheri. Prin rasă, prin felul în care arătau şi prin musculatura lor, aceşti cai îmi aminteau de cei ai apaşilor, dar şi de armăsarii din Dakota, un soi de cai care acum nu mai există şi care erau crescuţi de anumite triburi de indieni din Dakota de Nord. Caii despre care vorbeam erau astfel dresaţi şi antrenaţi, încât deveneau, cu timpul, deosebit de rapizi.

De la distanţa la care mă aflam nu puteam şti foarte exact despre ce fel de cai era vorba. Pentru asta ar fi trebuit să-i văd de-aproape. Eram sigur de un singur lucru: cei trei cai pătaţi erau foarte valoroşi. Asta se putea vedea şi din faptul că erau separaţi de celelalte patrupede. Caii cabrau, se fugăreau şi se adunau apoi din nou laolaltă, părând nişte copii care se joacă şi care n-au fost nicicând despărţiţi.

În apropierea cortului se afla o grămadă de pături şi de alte lucruri care sunt de folos atunci când vrei să călătoreşti călare sau când vrei să înnoptezi sub cerul liber. Printre toate aceste lucruri se găseau şi foarte multe şei, vreo douăzeci. Am văzut şi câteva şei de damă. La ce le folosea acestor şase oameni zgomotoşi şeile de damă? Acestui grup li se alăturaseră şi câteva femei pe care nu le văzusem deocamdată? Grupul era format din mai mult de şase persoane? Până acum nu se zăreau decât cei şase tineri şi trei peoni.

Oricum, nu m-am înşelat atunci când am spus că cei şase nu erau nişte haimanale, ci se comportau doar ca atare. Era clar însă că dădeau dovadă de proastă creştere şi că nu erau tocmai întregi la minte. Asta se putea vedea şi din felul în care îi tratau pe cei doi prieteni ai mei, precum şi din faptul că îşi permiteau să facă glume nesărate pe seama noastră. Era foarte posibil, însă, să nu fie doar nişte haimanale!

Am scos cele două revolvere din geamantan, le-am încărcat şi le-am luat asupra mea.

— Vrei să tragi cu pistolul? întrebă soţia mea.

— Trebuie să fiu pregătit pentru orice.

Klara se neliniştise vizibil.

Acum se dovedea că, poate, făcusem o greşeală, expunând-o primejdiilor unei astfel de călătorii.

— Nu vrei să luăm masa aici? întrebă ea.

— Şi să ne ascundem ca nişte laşi?

— Nu, răspunse ea cu hotărâre. Să mergem!

Am coborât şi ne-am aşezat la masa noastră. La masa vecină s-a făcut linişte. Oamenii ne priveau şi ne cântăreau din ochi. Dick Hammerdull şi Pitt Holbers se ridicară de la locurile lor şi veniră la masa noastră, pentru că îi invitasem să ia prânzul împreună cu noi. Cei şase începură să vorbească în şoaptă şi ne puturăm da seama că făceau glume pe seama noastră.

— Sunt artişti, spuse Dick, aşezându-se la masă şi privindu-i pe furiş pe cei de la masa vecină.

— Ce fel de artişti? am întrebat eu.

— Pictori şi sculptori. Ei zic că vor să se îndrepte spre sud, să ajungă pe pământurile apaşilor.

— Aşa? Şi ce vor să facă acolo?

— Habar n-am. Nu mi-au zis nimic. Din cele ce-au vorbit între ei, mi-am dat seama că ar fi invitaţi acolo. Mâine, în zori, vor să plece. Cred că au pe dracu-n ei. Niciunul dintre ei n-are treizeci de ani! Nişte puştani care se poartă de parcă ar fi mâncat deşteptăciune cu lingura. Aţi auzit ce-am vorbit? Aţi auzit ce le-am spus?

— Da.

— Şi sunteţi mulţumit?

— Foarte mulţumit. Nu-mi pasă ce cred oamenii ăştia despre mine.

— Ce cred, sau ce nu cred ei, asta nici nu mai contează, fapt e că sunt supăraţi pe dumneavoastră şi cred că pun ceva la cale.

— Să poftească!

Nici nu apucasem să sfârşesc ce avusesem de spus, că dorinţa mi s-a şi împlinit. Howe se ridică de la locul lui şi veni încet la masa noastră.

— Începe distracţia! mă avertiză Dick.

— Va fi o plăcere pentru mine, am spus eu. Lasă-mă pe mine să vorbesc şi nu mă întrerupe!

Între timp, Howe ajunse la masa noastră şi se înclină în bătaie de joc:

— Sunteţi domnul Burton, dacă nu mă-nşel?

— Eu sunt, am aprobat eu.

— Dumneavoastră cântaţi la armonică şi soţia dumneavoastră cântă la chitară?

— Desigur. Doriţi, poate, să ne ascultaţi?

— Acum nu, poate mai târziu. Acum ne trebuie asta.

Spunând acestea, omul trase faţa de masă care era pregătită pentru noi şi plecă cu ea.

— Asta-i neruşinare! spuse Dick.

— Stai liniştit! spusei eu. Vreau să văd de ce sunt în stare. Aş fi putut să pun capăt acestei obrăznicii, dându-le tinerilor câte-o palmă.

Aş fi putut la fel de bine să le spun că sunt Old Shatterhand, dar nu voiam s-o fac. Doream să le dau o lecţie usturătoare.

A apărut chelnerul şi a început să pună masa. Mai întâi a adus farfurii şi tacâmuri. Abia terminase, că Howe apăru şi ne luă farfuriile şi tacâmurile din faţă pentru a le duce la masa lui. Ospătarul aduse supa şi dându-şi seama ce se petrecuse, lăsă oala pe masă. Oala ne fu însă luată imediat de tinerii noştri vecini şi golită cu repeziciune. Ni se aduse alta oală, care dispăru la fel de repede ca şi prima. Aceeaşi soartă au avut-o şi celelalte vase şi feluri de mâncare ce ni s-au adus pe urmă.

— Ăştia nu-s nici negri, nici indieni, sunt albi! Ce ziceţi de asta, domnule? întrebă Dick.

— O să-ţi răspund imediat, am replicat eu.

— O să spun să ni se aducă altceva!

— Nu. Nu încă. Mai întâi trebuie să punem capăt comediei ăsteia. Când va fi gata mâncarea pentru aceşti domni?

— Poate să dureze foarte mult, până când e gata mâncarea lor. Bucătăreasa e bună, dar e bătrână şi durează o veşnicie până când jumuleşte o găină tânără. Asta pentru că smulge pană cu pană. Gaşca asta şi-a dorit supă de găină şi nu mai aveam decât una singură, de şase ani, Până când va fi gata găina asta or mai trece, dacă nu mă înşel, vreo cinci-şase ore. Acum puteţi să vă daţi seama şi singur când va fi gata mâncarea pentru aceşti „domni”.

— Nemaipomenit! Ce zici, Sufleţel, le cântăm puţin acestor „domni”?

Klara mă privi, fără a înţelege prea bine ce voiam să spun.

— Cu puţin timp în urmă te-ai speriat de „instrumentele” la care şti să cânţi, i-am spus eu, zâmbind.

Soţia mea răspunse, supărată de faptul că îndrăznisem să dau în vileag spaima ei la vederea armelor:

— Ah, revolverele? Desigur, cum vrei tu!

— Tu nu trebuie să mă ajuţi cu nimic, am spus eu ca s-o necăjesc. Astea sunt treburi de care se ocupă numai şi numai bărbaţii. Fii atentă începe dansul!

Howe se apropie din nou de noi şi se postă în faţa noastră, spunând:

— Vin cu o rugăminte: noi suntem pictori şi am dori să vă desenam, pe dumneavoastră, pe doamna Burton, pe domnul Hammerdull şi pe domnul Holbers. Ne daţi voie?

— Cu plăcere! Vă pun însă o singură condiţie.

— Care?

— Să ne desenaţi în poziţia în care suntem acum.

— Well! Noi am fi vrut să staţi în altă poziţie, dar vom fi mulţumiţi şi aşa. Încercaţi numai să nu vă mişcaţi, ca să putem să vă oferim o adevărată operă de artă. Să începem!

Tinerii scoaseră creion şi hârtie şi se puseră pe treabă. Stând la masă, am observat că dinspre terenul sterp, care se afla în spatele hotelului, venea cineva. Omul era înveşmântat în straie indiene şi purta pe spate o sarcină grea, învelită-n piele. Că ducea ceva greu în spate, se vedea după faptul că mergea încet şi aplecat. Se părea că indianul era foarte ostenit. Când a ajuns în dreptul cailor, se opri şi îi privi. Apoi îşi continuă drumul. Când s-a apropiat suficient de mult pentru a i se putea distinge faţa, mi-am dat seama că număra 22-23 de ani. Avea trăsături plăcute şi purta părul aşa cum obişnuia să-l poarte Winnetou, legat spre vârful capului şi lăsat să cadă pe umeri. Se părea că omul cunoştea locurile, pentru că se îndrepta spre poarta care dădea în „grădină”.

— Dumnezeule, el e! strigă Hammerdull. Ce zici, Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

— Dacă crezi că-i tânărul indian de-atunci, îţi dau dreptate, răspunse Holbers.

— Îl cunoaşteţi? am întrebat eu.

— E Vulturul cel Tânăr. Acum patru ani a venit pe jos de la munte, ca şi acum. A rămas două zile la noi ca să se odihnească. În afară de hainele pe care le purta, avea un rând de haine noi. Hainele noi ni le-a lăsat nouă în păstrare. A spus că, dacă n-o să moară, o să vină peste câţiva ani să şi le ia. Nu avea bani, ci numai nuggets. Aurul pe care-l purta atunci cu el făcea cam 300-400 de dolari. Doamne, ce palid şi ce obosit e!

— Îi e foame, am spus eu. Asta se vede imediat.

— Da, e vlăguit, spuse Klara. O să-i spun să mănânce cu noi! Aduceţi repede încă un scaun, domnule Hammerdull!

Omuleţul se grăbi să-i îndeplinească dorinţa.

Soţia mea se ridică de la masă, se duse la uşă şi îl pofti pe tânărul indian la masa noastră. Între timp, Dick adusese încă un scaun.

Deşi era foarte obosit, războinicul rămase în picioare şi îşi îndreptă ochii mari şi negri spre aceea care se purtaseră atât de frumos cu el.

— Sunteţi aşa cum mi s-a povestit că era Nşo-ci: plină de bunătate! rosti indianul, închizând ochii.

Tânărul indian era atât de obosit, încât nu se gândise să-şi dea jos sarcina pe care o purta pe spate.

Am desfăcut curelele şi am luat povara pe care o purta. Era foarte grea, învelită în piele groasă. Omul cărase ceva care cântărea 40-50 de kilograme. Am presupus că era vorba de un obiect din fier. I-am luat, aşadar, sacul din piele de pe spate şi l-am pus jos, lângă scaunul pe care se aşezase. Hammerdull s-a dus la masa tinerilor noştii vecini şi i-a ruga să-i dea un pahar de brandy.

— Pentru cine? vru să ştie Howe.

— Pentru indianul de colo. E foarte ostenit.

— Băutura asta nu-i pentru pieile roşii, ci pentru albi. Cară-te de-aici! Supărat de această obrăznicie, bătrânul meu prieten reveni la masa noastră.

— Nu te supăra, am încercat eu să-l liniştesc. Vor plăti cu vârf şi îndesat. Du-te, te rog, la bucătărie şi adu-mi de unde ştii o farfurie de supă. Supa e mai bună decât orice băutură!

Dick intră repede în hotel, iar indianul, care auzise cuvintele mele spuse, ţinând în continuare ochii închişi:

— Nu brandy! Niciodată brandy!

Omul o amintise pe Nşo-ci, sora lui Winnetou şi de aceea mă întrebam dacă era apaş.

Hammerdull aduse supa şi o puse pe masă, spunând:

— Din găina cea bătrână, dar să ştii că-i bună!

Deşi farfuria cu supă îi fusese pusă în faţă, indianul nu făcu nici o mişcare. Cu toate astea se putea vedea că omul era chinuit de foame.

Numai după ce Klara îl rugă de mai multe ori să mănânce, indianul puse mâna pe lingură. Privindu-l, îmi dădeam seama că tânărul războinic umblase mult printre oameni cu educaţie aleasă. Se vedea însă că privirea mea îl făcea să se simtă jenat.

În timp ce indianul mânca, tinerii noştri vecini ne aduseră desenele. Erau atât de nereuşite, încât nu puteau fi numite nici măcar schiţe. Oamenii credeau că o să ne supărăm, dându-le astfel prilejul să râdă pe seama noastră. Noi am făcut însă exact contrariul, arătându-ne încântaţi de ceea ce vedeam:

— Extraordinar! Într-adevăr, extraordinar! exclamai eu. Cât costă aşa un desen?

— Ia auziţi! strigă Howe. Aşa ceva numeşte dânsul desen! Suntem darnici! Vă facem cadou „operele” astea!

— Toate şase? am întrebat eu.

— Din partea mea, le puteţi lua pe toate şase!

— Mulţumesc!

Am luat cu grijă foile de hârtie şi le-am băgat în buzunar. Apoi am continuat:

— Eu sunt un om căruia nu-i place să primească ceva, fără a se arăta recunoscător. Poate unul dintre dumneavoastră să mă deseneze călare? Nu-mi pasă dacă mă costă patru-cinci dolari.

— Cinci dolari? Pe toţi dracii! Aduc imediat un cal! strigă unul dintre ei.

Omul plecă, urmat de tovarăşii lui, care voiau, pesemne, să aleagă vreo mârţoagă.

— V-aţi pus ceva în gând? mă întrebă Hammerdull.

— Bineînţeles! am răspuns eu. Acum îşi vor primi pedeapsa. Te rog frumos să aduci nişte oameni care vor să fie martori la toate câte au să se întâmple. Cel mai bine ar fi să aduci nişte oameni ai legii şi să-i rogi să se ducă sus, într-una dintre camerele noastre. De acolo vor putea auzi şi vor putea vedea totul.

— Well! Well! Mă îngrijesc imediat de toate!

Prietenul meu plecă în mare grabă, iar cei şase tineri aduseră calul. Howe îmi ceru cei cinci dolari înainte, iar eu i-i dădui. Numai după asta am avut voie să încalec. M-am purtat de parcă nu mai încălecasem niciodată un cal şi, după trei încercări, aproape că am reuşit să mă salt în şa, dar mi-am luat prea mult avânt şi am căzut, însă nu pe partea pe care voisem să încalec, ci pe partea opusă. Toată treaba asta a stârnit râsul tinerilor.

Am fost ajutat să încalec şi mi s-au pus hăţurile în mână.

— O să iasă ceva minunat! spuse unul dintre „artişti”. Când e călare, domnul Burton e falnic de parcă ar fi un cavaler care iese învingător în fiecare turnir.

Deşi simţeam batjocura ce se ascundea în spatele acestor cuvinte, am intrat în joc:

— E-adevărat?

— Desigur! Desigur! Se vede de la o poştă că nici unul dintre noi nu vă întrece la călărie!

— Chiar aşa?

— Bineînţeles!

— Spuneţi-mi, vă rog, cam cât costă aşa un cal?

— Vreţi să cumpăraţi un cal?

— Poate chiar mai mulţi! Dacă dumneavoastră sunteţi de părere că aş fi un călăreţ de mare clasă, aş fi chiar prost să călătoresc cu trenul. În afară de asta, călătoria cu trenul mă costă o grămadă de bani! Dacă aş călători călare, aş ieşi mai ieftin. Nu credeţi?

— Sigur că ieşiţi mai ieftin. Avem câţiva cai care ne prisosesc. Poate vă vindem unul.

Tinerii schimbară priviri furişe şi pline de înţeles.

— Vreţi să-mi vindeţi numai un cal? Mie mi-ar trebui cinci sau şase.

— Chiar aşa? Pentru cine?

— Pentru mine şi pentru doamna Burton...

— Cea care cântă la chitară? întrebă Howe, batjocoritor.

— Da. Şi mi-ar mai trebui nişte cai pentru nişte prieteni de-ai noştri.

— Sunt şi ei tot muzicanţi?

— Dacă doriţi să ştiţi neapărat, ei bine, da, sunt tot muzicanţi. Mi-ar face plăcere să cumpăr trei cai, trei asini şi şase şei. Cât mă costă toate astea?

Pentru început, cei şase nu mai ştiau ce să creadă. Se uitară la mine, apoi unii la alţii. Howe mă întrebă încet:

— Trei cai şi trei asini? Care anume?

Le-am arătat asinii pe care-i doream şi am spus:

— Aş dori cei trei cai cu urechi lungi, cei care s-au culcat la pământ, am spus eu, arătând cu mâna cei trei cai tărcaţi.

„Artiştii” se înveseliră parcă dintr-o dată, iar eu continuai nestingherit:

— Îmi plac asinii şi caii dumneavoastră. Sunt gata să plătesc oricât.

Tinerii începură să râdă:

— Domnul doreşte asinii aceia şi caii de colo! Nemaipomenit, ordinar!

După ce au râs pe săturate şi s-au distrat de minune, Howe a întrebat:

— Plătiţi oricât? Chiar aşa? De ce sumă dispuneţi, domnule?

— Am 250 de dolari! am exclamat eu, cu mândrie prefăcută, şi cred că mi-ar ajunge să cumpăr toţi caii pe care-i aveţi! De data aceasta, cei şase au izbucnit într-un râs asurzitor. Vorbeau pe şoptite, strânşi unul într-altul. Puneau la cale ceva care era „în folosul” meu. Nici nu se mai gândeau la portretul meu călare, ci plănuiau cum să pună mâna mai repede pe banii mei.

— Coborâţi, spuse Howe. Ne sunteţi foarte drag, domnule Burton! Va dăm caii, asinii şi şeile! Vi le dăm fără nici un ban, dacă vreţi!

— Fără nici un ban? Dar de ce? am întrebat eu.

— Vrem să vă admirăm călărind! Dorim însă să vă vedem călare pe cal dar şi pe asin! Înşeuăm imediat animalele! Dumneavoastră ne veţi face plăcerea de a veni încoace călare. Nu veţi intra însă pe poartă, ci veţi sări gardul!

— Va trebui să sar gardul călare? am întrebat eu. Să sar cu calul un gard care este înalt de peste un metru?

— Da. Aveţi curajul să faceţi asta?

— De ce nu? Dumneavoastră m-aţi asigurat că sunt un călăreţ foarte bun. Dacă ţin bine hăţurile şi dacă nu scot picioarele din scări, n-am cum să cad de pe cal.

— Sigur că nu, spuse Howe, râzând.

După ce tinerii săi prieteni râseră şi ei pe săturate, nechezând precum caii, Howe continuă:

— Orice cal şi orice asin cu care reuşiţi să săriţi peste gard, fără a cădea din şa, va fi al dumneavoastră!

—Am voie să-mi scot pălăria şi haina?

Tinerii „artişti” izbucniră în râs, iar Howe se stăpâni şi spuse:

— Puteţi să vă scoateţi sau să vă puneţi orice haine doriţi. Puteţi să vă puneţi si haine de măscărici, noi nu avem nimic împotriva. Nu vă punem decât o condiţie: trebuie să ne daţi imediat cei 250 de dolari. Daca reuşiţi să săriţi gardul pe fiecare dintre cele 6 patrupede, veţi primi banii înapoi. Dacă nu reuşiţi, banii sunt ai noştri. Aţi înţeles care este condiţia pe care v-o punem?

— Desigur, am răspuns eu. Dumneavoastră puneţi la bătaie caii şi asinii, iar eu trebuie să vă arat ca sunt un om curajos. Banii mi-ar ajunge să cumpăr toţi caii pe care-i aveţi, dar eu îmi respect cuvântul.

Râseră din nou cu toţii.

— Aşa e, spuse Howe. Şi pentru ca noi va punem la dispoziţie chiar acum caii şi asinii, dumneavoastră aveţi obligaţia sa ne daţi banii imediat.

— Da, desigur, imediat ce facem contractul, am spus eu.

— Contractul? întrebă Howe.

— Desigur. Ştiu că geambaşii{37} sunt oameni nu tocmai cinstiţi şi ar fi bine să iei anumite măsuri, înainte de a face o afacere cu ei.

— Dar noi nu suntem negustori de cai, noi suntem artişti!

— Cu toate astea vreţi să vindeţi cai şi asini, iar pe mine nu ma priveşte cine vinde, atâta vreme cât este vorba de cai şi de asini.

— Bine, sunt de acord. Daţi-mi hârtie!

— Şi eu sunt de acord, am spus, coborând de pe cal cât mai greu cu putinţă.

Howe se aşeză, iar eu îi dictai. Scria întocmai ce-i dictam. „Artistul” era hotărât să scrie şi să semneze orice, pentru că era convins că, în încercarea mea de a mă dovedi un călăreţ de soi, am să cad din şa. Vorbisem destul de tare, pentru că la ferestrele camerelor noastre văzusem martorii de care aveam nevoie. Am spus că doresc să dau banii unei persoane nepărtinitoare şi că vreau ca aceeaşi persoană să înşeueze animalele. Am arătat, de asemenea, că omul cel mai potrivit pentru toate acestea ar fi domnul Holbers.

Howe şi tovarăşii lui erau atât de siguri de ei, încât nu s-au opus acestei condiţii, iar Howe s-a grăbit s-o treacă în contract.

Apoi am semnat, i-am dat contractul lui Holbers, iar acesta l-a băgat în buzunar. Tinerii „artişti” credeau că nu aveau nimic de pierdut. Eu eram însă de cu totul altă părere. I-am dat banii lui Pitt Holbers. Soţia a zâmbit, pentru că bănuia ce avea să urmeze, iar apoi mi-a făcut un semn discret.

Indianul îşi revenise între timp şi urmărea foarte atent tot ce se întâmpla. Omul mă privea insistent şi am putut citi în ochii lui că bănuia ce aveam de gând să fac.

— Să înşeuăm animalele! strigă Howe, ieşind pe poartă, împreună cu prietenii săi.

Pitt Holbers îi urmă. Eu am mers încet şi calm după ei, urmărindu-i cu multă atenţie. Tinerii le-au spus peonilor ce urma să se întâmple.

Trebuie să amintesc pentru cititor că un peon este un argat sau grăjdar. De obicei, peonii sunt aleşi din rândul mexicanilor. Oamenii pe care-i aveam în faţă erau însă americani şi anume nişte americani ce nu păreau a fi tocmai săraci. Peonii aceştia erau bărbaţi în toată firea, cu toţii trecuţi de vârsta de 40 de ani. Am văzut că atunci când vorbeau cu artiştii, se purtau de parcă ar fi fost nişte stăpâni şi nu nişte grăjdari. Cu toate că peonii păreau să fie în realitate nişte domni, ei au fost imediat de acord cu cele puse la cale de cei şase tineri şi au început să râdă atunci când au auzit despre ce era vorba. Când Howe s-a îndreptat, împreună cu doi dintre peoni, spre locul unde erau cei trei cai tărcaţi, cel de-al treilea le-a strigat:

— Ce păcat că Sebulon şi Hariman nu sunt aici cu noi! Ar muri de râs! Mai ales Sebulon!

Oricine îşi poate imagina ce-am simţit atunci când au fost rostite aceste două nume! Fraţii Enters! Eram convins că numai despre ei putea fi vorba şi datorită ordinii în care fuseseră rostite numele. „Grăjdarul” îl amintise mai întâi pe Sebulon, pentru că el se simţea mai bine printre aceşti oameni, decât fratele lui. Nu aveam însă timp să mă gândesc la toate acestea, pentru că trebuia să aleg şeile pe care le doream. Nu ştiam dacă în acel moment era important ce şei alegeam, avusesem însă anumite bănuieli, care mai târziu se dovediseră a fi adevărate.

M-am oprit, aşadar, asupra unei şei de damă şi asupra unui număr de cinci şei pentru bărbaţi, cele mai bune dintre cele pe care le aveau „artiştii”. Mai târziu a trebuit să dau una dintre aceste şei în schimbul unui samar{38}.

Cititorii care au urmărit cu sufletul la gură toată această poveste legată de cai şi de cei şase „artişti” ar putea să creadă că cele întâmplate nu sunt demne de Old Shatterhand. Cu toate acestea, eu îi rog să nu se simtă dezamăgiţi. În tot ceea ce întreprinde, omul trebuie să se gândească la ţelul pe care-l are. Aşa am făcut şi eu. Nu aveam de gând să las lucrurile să se desfăşoare la voia întâmplării, ci să le întind acestor băieţi obraznici, despre care bănuiam că ar fi, de fapt, nişte bandiţi, o capcană bine ticluită. Pentru asta trebuia însă să fac pe prostul, dar ce mai conta? Se ştie doar că cine râde la urmă râde mai bine.

Mai rău era că o implicasem şi pe Klara în acest „joc” al meu, dar nu avusesem încotro, fusesem obligat s-o fac.

Mă gândeam că, după câţiva ani buni petrecuţi în faţa mesei de scris, ar fi bine ca Old Shatterhand să... nu, nu să ridice din nou pumnul său de fier, ci să arate încă o dată şi cine ştie, poate, pentru ultima oară, prin forţa gândirii şi prin inteligenţă, că adevăraţii bărbaţi care au colindat Vestul, în lung şi-n lat, nu au pierit.

Băieţaşii ăştia erau atât de orbi, încât nu îşi dădeau seama de lucruri clare ca lumina zilei. De aceea, eram îndreptăţit să cred că nu-mi va fi greu să le dau o lecţie.

Din grămada de douăzeci de şei, eu le alesesem pe cele mai bune. Asta ar fi trebuit să le dea de gândit, însă ei nu îşi dădeau seama de nimic şi credeau că sunt un bătrân nebun pe care puteau să-l ducă de nas.

Doream să le arăt că se înşelau amarnic. I-am lăsat în pace şi nu am luat în seamă obrăzniciile lor. Am mers chiar până acolo încât l-am rugat pe unul dintre grăjdari să-mi împodobească cizmele cu pintenii săi mexicani. Holbers înşeuă mai întâi asinii, apoi caii.

Caii au stat liniştiţi cât timp au fost înşeuaţi, dar se pare că nu aveau de gând să se lase încălecaţi.

M-am prefăcut că nu ştiu pe ce parte trebuie să încalec şi am încercat să mă salt în şa mai întâi pe partea dreaptă a calului. Acesta se întorcea însă astfel, încât nu reuşeam deloc. Caii nu lăsau să se apropie nimeni de ei, nici atunci când veneai pe la spatele lor. Toţi trei dădeau din picioare vrând să-l lovească pe cel ce ar fi îndrăznit să încerce măcar să le stea prin preajmă. Aflasem tot ce trebuia să aflu şi anume ştiam acum că îmi va fi foarte uşor să sar gardul cu aceşti cai. Cu asinii nu era acelaşi lucru. Trebuia să-mi dau seama, mai întâi, dacă puteau duce în spinare şi altceva în afară de poveri.

— Daţi-i drumul, domnule Burton! strigă Howe, nerăbdător, daţi-ne timp să ajungem în grădină, pentru a vă putea admira atunci când săriţi gardul!

Toţi s-au uitat atent la mine cum am încălecat şi cum am luat-o râzând, spre grădină. Peonii au rămas lângă cort, împreună cu Holbers. Acesta mi-a făcut un semn prin care voia să-mi dea de înţeles că mă puteam bizui pe el. Nu se schimbase deloc. Rămăsese acelaşi om atent si prevăzător, căruia nimeni nu-i putea citi gândurile.

Acum era momentul să văd de ce era în stare asinul pe care îl încălecasem. Mi se părea că animalul se mişca din ce în ce mai repede, fără să aibă nevoie să-l îndemn eu. A luat-o mai întâi înainte, apoi la stânga apoi la dreapta. S-ar fi putut crede că patrupedul fugea încotro voia. Asinul se întoarse, alergă în semicerc, se întoarse din nou. Eu alunecam încolo şi-ncoace. În cele din urmă, asinul o luă la trap. Mi-au scăpat hăţurile de două ori şi mi-au ieşit picioarele din scări. Recunosc că am fost pus la grea încercare, dar am vrut să văd de ce este în stare animalul pe care-l călăream. Mi-am dat seama că pot stăpâni asinul şi ştiam ce fel de patruped este. Era un animal dresat după cele mai bune metode mexicane. Am vrut să mă îndrept spre gardul de zid. Asinul a înţeles ce aveam de gând şi şi-a luat avânt, înainte ca eu să-l mai pot struni. Astfel ne-am apropiat de gard şi ne-am oprit la patru-cinci paşi de el.

— Haideţi, domnule Burton! Săriţi! mă îndemnă Howe.

— Rămâne, prin urmare, aşa cum ne-am înţeles? l-am întrebat eu.

— Desigur!

— Atunci, să nu mi-o luaţi în nume de rău!

— Nici prin cap nu ne trece! Săriţi!

— Hai! Sus! Sus!

În timp ce îndemnam asinul cu acele cuvinte pe care le rostim atunci când vrem să facem un salt călare, am sărit gardul cu mare uşurinţă şi m-am oprit în „grădină” atât de repede, de parcă nici nu m-aş fi mişcat din loc.

— Mii de draci! a exclamat Howe, iar tovarăşii lui au rămas, de asemenea, foarte surprinşi.

Am alunecat din şa, fără a spune o vorbă, am scos patrupedul din „grădină”, l-am dus în curte şi l-am legat de un stâlp.

Am fost întrebat de ce duc asinul în curte, dar am preferat să nu răspund, i-am zâmbit soţiei mele şi m-am îndepărtat pentru a încăleca alt asin. Şi acesta a făcut săritura la fel de uşor ca şi primul.

— Poftim! strigă Howe. Ăsta ştie să călărească! Ne-a minţit!

Nu l-am băgat în seamă si am dus animalul în curte. Apoi i-am spus Klarei:

—Te rog să aduci bagajul meu şi să-l pui lângă tufişuri. Când m-am îndreptat spre locul în care stăteau peonii, unul dintre aceştia mi-a spus:

— Se pare că vreţi să glumiţi pe seama noastră, sir!

— Chiar dacă ar fi aşa, intenţia mea ar semăna leit cu a voastră!

— Aveţi grijă, mă avertiză omul. Din toate astea ar putea ieşi ceva serios.

— În ceea ce mă priveşte, am răspuns eu, orice glumă devine un lucru serios, atunci când e vorba de lucruri serioase.

Grăjdarul se apropie foarte mult de mine şi spuse:

— Eu nu fac decât să vă atrag atenţia!

— Prostii! am replicat eu, cu dispreţ. Am crezut de cuviinţă că nu mai avea rost să mă prefac, aşa că am sărit repede în şaua celui de-al treilea asin, pe care Holbers îl ţinea de hăţuri.

— Cum o să faceţi cu caii? m-a întrebat acesta.

— Cum am făcut şi cu asinii, am răspuns eu.

— Bine, dar caii ăştia nu lasă pe nimeni să se apropie de ei!

— Nu te îngrijora, i-am spus eu. Nu numai că o să mă apropii de ei, dar o să-i şi încalec!

Am parcurs drumul în zbor şi tot în zbor am sărit gardul.

Când am adus cel de-al treilea asin lângă ceilalţi doi, curtea se umpluse de oameni. Lumea aflase ce se petrecea şi se strânsese ca să vadă „spectacolul”. Şi în grădinile şi în curţile vecine se adunau din ce în ce mai mulţi oameni.

Klara îmi adusese geamantanul jos, aşa cum o rugasem şi îmi spusese că alături de Dick Hammerdull, la ferestrele camerelor noastre, se aflau patru martori: trei oameni ai legii şi un domn pe care lumea îl numea corregidor.

— Corregidor înseamnă primar, i-am spus eu Klarei. Mexicanii folosesc acest cuvânt spaniol pentru a-l numi pe cel ce se află în fruntea oraşului.

Nu era timp pentru prea multe explicaţii. M-am ascuns în tufiş şi am îmbrăcat repede haina din piele albă, pe care războinicii roşii o poarta atunci când se adună la sfat. Această haină din piele albă era împodobita cu franjuri la cusături. Apoi mi-am pus pe cap podoabele făcute din pene strălucitoare de vultur, cuvenite unei căpetenii.

Tânărul războinic era aşezat astfel încât vedea tot ce făceam. Sunt sigur că a fost uimit de pregătirile mele, dar n-a scos un cuvânt.

Cititorii trebuie să ştie că, pentru podoabele despre care vorbeam mai înainte, se foloseau de obicei numai două pene de vultur. Eu purtam însă pe cap ceva cu totul deosebit, lucrat chiar de mâna meşteşugarilor indieni. Penajul meu era atât de bogat, încât ajungea din creştetul capului până la pământ.

Când am ieşit din tufiş, doi-trei „artişti” au izbucnit în râs, dar Howe s-a răstit la ei:

— Tacă-vă gura! Nu băgaţi de seamă ce-o să se întâmple? Cunoaşte secretul cailor şi nu-i nimic de râs în treaba asta! Totuşi, trag nădejde că o să-şi rupă gâtul!

Am trecut liniştit printre ei şi am luat-o către locul în care se aflau caii. Peonii stăteau lângă patrupede şi nu scoteau un sunet, dar dacă privirile lor ar fi avut puterea gloanţelor, aş fi căzut ciuruit la pământ. Cei trei cai tărcaţi stăteau strânşi unul într-altul. M-am îndreptat încet spre ei. S-au uitat la mine, fără să se mişte. Şi-au umflat nările roşcate, au început să-şi mişte urechile mici şi să-şi agite cozile.

Mi-am dat imediat seama ce se întâmplase, căci animalele au simţuri mult mai ascuţite decât cele ale omului. În timp ce un om s-ar fi putut lăsa înşelat de hainele şi podoabele mele potrivite pentru o căpetenie, animalele se lăsau călăuzite de instinct şi de simţul mirosului şi nu credeau că un alb împodobit precum o mare căpetenie era, într-adevăr, un războinic roşu, aşa cum nici un câine nu crede că are în faţă un alt câine, atunci când se vede pe sine însuşi în oglindă.

Trebuia să mă gândesc, aşadar, la un alt mijloc prin care aş fi putut să-i fac pe aceşti cai să se supună voinţei mele. Ştiam foarte bine că trebuia să mă port cu blândeţe. Am povestit în romanul „Old Surehand” o astfel de întâmplare cu un cal indian pe care voiam să-l îmblânzesc. Nici Old Wabble, the king of the cowboys{39}, care se pricepea ca nimeni altul la cai, nu a crezut că sunt în stare să fac aşa ceva. Totuşi, am făcut-o şi asta numai pentru că am amăgit calul cu ajutorul mirosului.

Dar, să ne întoarcem la povestea noastră!

Desigur că atunci când am pornit împreună cu soţia mea în această călătorie şi anume în 1908, nu aveam de unde să ştiu prin ce încercări aveam să trecem, însă, ca orice om care a bătut lumea-n lung şi-n lat, eram pregătit pentru orice. Şi de această dată mă gândisem la toate şi culesesem, imediat ce ajunsesem la Niagara Falls, un anume soi de plantă pe care indienii o folosesc drept mirodenie, o plantă care creşte în America, precum creşte la noi pătlagina.

Mi-am frecat, aşadar, mâinile şi faţa cu această plantă „miraculoasă”. Mirosul ei era specific indienilor, iar caii au început imediat să se comporte altfel.

Foto 4 Am parcurs drumul în zbor şi tot în zbor am sărit gardul.

Doi dintre aceştia m-au lăsat să mă apropii. Cel de-al treilea însă s-a tras înapoi cu teamă. Acest al treilea cal avea o pată mică, rotundă şi albă, chiar puţin mai sus de bot, ochi limpezi şi adânci, un căpşor mititel şi era atât de bine proporţionat, încât am hotărât pe loc că acesta va fi calul meu. M-am săltat în şaua unuia dintre ceilalţi doi cai şi, după ce ne-am învârtit de două ori în galop, am sărit peste gard atât de uşor, de parcă am fi sărit peste o treaptă mică a vreunei scări.

Oamenii care se adunaseră au început să strige şi să aplaude. „Artiştii” erau însă muţi.

După ce am dus calul în curte, lângă asini, am încălecat şi cel de-al doilea cal şi am sărit peste gard, fără a avea nici cea mai mică supărare.

Când m-am îndreptat pentru ultima oară spre locul unde erau caii, peonul care-mi mai vorbise, mi-a spus:

— Domnule, recunoaşteţi că aţi avut de gând...

— Că am avut de gând să vă dau o lecţie? Da, asta am avut de gând, l-am întrerupt eu.

— Aţi reuşit! Ne-aţi dat o lecţie! Acum opriţi-vă! Nu mai vrem să fim părtaşi la „jocul” ăsta!

— Nici nu mai este nevoie, am răspuns eu. Termin imediat! M-am săltat în şa şi m-am grăbit să dau pinteni calului. Calul a făcut un salt, iar peonul a fost nevoit, la rândul său, să sară într-o parte ca să nu fie lovit de copitele patrupedului.

— Câine! strigă grăjdarul. Ai să mi-o plăteşti! Apoi continuă, adresându-se tovarăşilor lui:

— Haideţi, repede! Să mergem în curte! Contractul nu face doi bani! Trebuie să ne dea caii şi asinii înapoi!

Omul o luă la fugă, însoţit de ceilalţi „grăjdari”. Eram deja pe cal şi nu se mai punea problema că mă va împiedica cineva să sar gardul, dar peonii vroiau să ajungă înaintea mea în curte. Se vede că erau siguri de faptul că acest al treilea cal nu va mai fi atât de ascultător ca şi ceilalţi doi. Din fericire pentru mine, se înşelau. Calul nu a făcut nici o încercare de a se opune voinţei mele sau de a mă arunca din şa.

Nu i-am dat pinteni, ci am încercat să-l îndemn cu vorbe blânde. Pentru că eram sigur că acest cal fusese dresat de indienii Dakota, am încercat mai întâi să-l liniştesc, vorbindu-i în graiul acestora:

— Şuktanka tehike, waşteh! Amani-wo, tokiye-wo! Fii cuminte, căluţule! Mergi înainte!

Calul nu reacţiona deloc la îndemnurile mele, aşa că m-am văzut nevoit să încerc altceva. I-am vorbit în graiul apaşilor:

— Inciu, arkugo! Tatişah, nakate eâkhantaş! Fii cuminte! Fugi! Fugi! Calul ciuli urechile şi începu să dea din coadă. Auzise, aşadar, aceste vorbe, dar pesemne nu erau tocmai vorbele potrivite. Asta m-a făcut să-i spun în comanşă:

— Miaro namakzo! Fugi! Repede!

Reacţia calului m-a uimit. Acesta necheză de bucurie şi începu să „danseze” pe toate cele patru picioare ale sale.

Gândindu-mă la armăsarul roşcat, la care prietenul meu Apanatshka, marea căpetenie a comanşilor naiini ţinea atât de mult, mi-am adus aminte câtă osteneală şi-a dat atât el, cât şi Old Surehand ca să poată obţine o rasă de cai în urma amestecului dintre caii comanşi, caii apaşi şi caii Dakota. Eforturile lor nu au rămas fără rezultat. Existau acum crescătorii mari, în care se obţineau astfel de cai. Cea mai însemnată dintre acestea era pe Bijou Creek, un afluent al fluviului La Plata. Acolo, Old Surehand avea o crescătorie de cai şi o locuinţă în care se retrăgea câteva luni pe an. Aceasta era locuinţa despre care îmi scrisese că va fi şi a mea. Era oare cu putinţă ca aceşti trei cai să fie din acea crescătorie? Asinii erau oare tot de acolo? Era posibil ca aceşti şase aşa-numiţi artişti, precum şi peonii lor sa fie hoţi de cai? Oricum, nu era cu totul imposibil. Trinidad era un oraş mare, în care se făcea comerţ cu cai. Prin acest oraş treceau tot felul de oameni, iar în Trinidad era foarte lesne să vinzi cai furaţi.

Toate acestea mi-au trecut prin minte într-o clipă. Nu avusesem nici măcar timp să mă gândesc pe îndelete la ele.

Aşa cum am spus, calul era foarte vesel. L-am îndemnat şi am sărit gardul.

— A câştigat! A câştigat! Caii sunt ai lui! strigau oamenii care urmăriseră tot ce se întâmplase.

Holbers ajunsese în spatele meu, şi, după ce am coborât de pe cal, omul mi-a luat frâiele din mână, iar eu l-am rugat să ducă patrupedul în curte.

— Staţi pe loc! Nimeni nu merge nicăieri! strigă Howe, poruncitor. Calul ăsta-i al nostru şi tot ai noştri sunt şi ceilalţi doi cai şi asinii!

Howe smulse hăţurile din mâna lui Holbers. Atunci m-am apropiat de el şi i-am spus:

— Ia mâna de pe cal! Număr până la trei: Unu, doi, trei!

Când am spus „trei” l-am lovit cu pumnul în coaste. „Artistul” a căzut la picioarele tovarăşilor săi. Howe a încercat să se ridice şi a reuşit să o facă cu greu. Între timp se apropiase de noi peonul care mi-a făcut „plăcerea” de a mă numi câine. Omul venea spre mine cu pumnii strânşi. Când a ajuns destul de aproape, a început să urle:

— Cum? Dai cu pumnii? Asta o să...

„Grăjdarul” nu a apucat să mai continue, pentru că Dick Hammerdull a intrat în grădină şi nu singur, ci urmat de câţiva bărbaţi musculoşi şi l-a întrerupt, strigând mai tare ca el:

— Linişte! Ţineţi-vă gura! Vine supa! Încheiaţi-vă socotelile după ce veţi fi mâncat! În hotelul meu nu sunt bine venite încăierările! Eu am o vorbă: întâi mâncăm şi pe urmă ne ocupăm de afaceri!

Dick Hammerdull era şiret. S-ar fi părut că dă vina pe mine, spunând că „nu sunt binevenite încăierările”, dar din privirea lui am înţeles că nu trebuia să iau în serios această observaţie făcută numai pentru a-l linişti pe „grăjdar”.

În timp ce bărbaţii de care venise însoţit duceau tacâmuri şi farfurii, el însuşi aducea oala cu supă de găină. Aşa credeam eu şi nu numai eu, ci şi oamenii adunaţi în grădină. Hammerdull mă rugă să ridic capacul oalei şi apoi arătă tuturor ce se afla în ea. În oală se putea vedea o bucată mare de friptură de vânat.

— Găina s-a preschimbat în vânat! strigă Dick, vesel, făcându-mi cu ochiul.

Am înţeles imediat ce a vrut să spună bătrânul meu prieten prin gestul său: friptura era pentru noi, pentru că nu reuşisem să mâncăm în linişte. Hammerdull voia să-i facă să creadă pe cei din jur că masa era pregătită pentru „artişti” şi pentru prietenii lor.

— Să poftească la masă toţi cei pentru care a fost pregătită mâncarea, spuse el.

— Well! strigă peonul. Aşa să fie! Mai întâi să mâncăm şi apoi ne vom ocupa de cai! Domnul Burton poate să aştepte până luăm masa!

— Nu, să nu aştepte! îl contrazise Howe, care se îndrepta şchiopătând spre un scaun. Să cânte pentru noi! Să cânte ca să ne tihnească mâncarea!

— Da, aşa să facă! spuse peonul, făcându-mi semn cu mâna. Să vină armonica, să vină chitara!

— Imediat! am răspuns eu, scoţând cele două revolvere din buzunarele hainei şi îndreptându-mă spre masa la care stăteau „amicii” mei. Iată chitara şi armonica mea! Începe jocul, un joc foarte simplu: cine încearcă să pună mâna pe armă va primi imediat un glonţ! Dacă mâncarea pregătită pentru noi a fost a voastră, mâncarea pregătită pentru voi e a noastră! Vă rog, domnule Hammerdull! Aduceţi faţa de masă şi puneaţi-o pe masa noastră! Aduceţi tacâmurile şi farfuriile încoace! Aduceţi mâncarea!

Pentru câteva clipe, nu se auzi nici un sunet. Niciunul dintre „artişti” şi nici unul dintre peoni nu îndrăzni să spună nimic. Ameninţarea mea îşi făcuse efectul. Nimeni nu îndrăznea să se împotrivească.

Apoi, oamenii care se adunaseră în grădină au început să aplaude.

Hammerdull şi Holbers s-au grăbit să-mi îndeplinească dorinţele şi nimeni nu a încercat să-i împiedice. Dintr-o dată, oamenii începură să se agite pentru că cineva voia neapărat să ajungă din curte în grădină.

Apoi am auzit pe cineva spunând:

— Vine corregidor! Corregidor!

Venea chiar primarul, însoţit de cei trei apărători ai legii, martorii noştri. Ei nu veneau însă numai în calitate de simpli martori. Primarul mi se adresă mai întâi mie:

— Băgaţi pistoalele în buzunar, domnule Burton! Ele şi-au făcut datoria şi acum, că mă aflu aici, nu mai sunt de folos. Caii şi asinii sunt ai dumneavoastră şi tot ai dumneavoastră sunt şi banii. Nimeni nu vă poate lua ceea ce vă aparţine!

Peonul care mă insultase prinsese curaj, pentru că nici o armă nu mai era îndreptată asupra lui şi spuse:

— Hei, mai suntem şi noi pe-aici!

— Sigur că mai sunteţi şi dumneavoastră pe-aici, mai ales dumneavoastră! Vreau să ştiu care este numele dumneavoastră, dar adevăratul nume!

— Numele meu? Dar de ce? întrebă mirat peonul şi se simţi obligat să adauge: Eu nu port nume false!

— Eu ştiu cel puţin zece-unsprezece nume pe care le-aţi purtat pentru a vă ascunde adevărata identitate. Numele dumneavoastră este, de fapt, Wycliffe. Ultima dată aţi fost arestat sub un nume fals în Springfield şi aţi fost condamnat pentru jaf şi furt de cai, dar aţi reuşit să evadaţi!

— Asta-i o minciună! Eu sunt un om cinstit şi nu am înşelat niciodată pe nimeni, nici măcar cu un cent!

— Chiar aşa? Vreţi să vedeţi pe cineva care susţine exact contrariul?

— Aduceţi-l încoace!

— Iată-l!

Spunând aceasta, primarul se dădu la o parte şi un bărbat făcu un pas înainte.

— Mă recunoaşteţi, domnule Wycliffe? Eu sunt cel care v-a arestat la Springfield. Acum am grijă ca legea să nu fie încălcată în oraşul Trinidad.

Omul abia rostise ultimele cuvinte, când peonul izbucni furios:

— Puşlamaua asta-i aici! Puşlamaua asta! Să vă ia dracu pe toţi! Ei, haideţi, veniţi toţi, ieşiţi de pe unde v-aţi ascuns!

Spunând acestea, omul făcu o săritură, ajunse lângă noi, ieşi din grădină şi o luă la fugă pe câmp pentru a ajunge la cai.

— Prindeţi-l! Vrea să scape! strigă primarul, pornind el însuşi în urmărirea fugarului.

„Artiştii” şi „grăjdarii” îi urmară exemplul, cu o viteză care te făcea să crezi că fuseseră nevoiţi să fugă de foarte multe ori.

Eu sunt obişnuit să iau hotărâri foarte rapide, atunci când este nevoie şi am reuşit să pun mâna pe ultimul dintre fugari. Omul a încercat să scape, dar Hammerdull îl luă în primire, îl trânti la pământ şi îi puse genunchiul în piept.

Ceilalţi fugeau cât îi ţineau picioarele. În cele din urmă, au reuşit să ajungă la cai, să încalece şi să plece în goană, luând cu ei şi calul tovarăşului lor, care se afla în mâinile noastre.

— Puşlamalelor! strigă acesta furios. Ce mă fac eu acum?

— Depinde, am spus eu.

— Cum adică? întrebă omul.

— Imediat, am răspuns eu.

Eram atent acum la cele ce se întâmplau în jurul meu. Toţi cei prezenţi luaseră parte la urmărire: oamenii care se adunaseră în curte şi în grădină, soţia mea, indianul, Hammerdull şi Holbers. Chiar dacă fugarii plecaseră călare, nimănui nu i-ar fi trecut prin gând să renunţe la urmărire.

— Repede, la corral.

Cititorii trebuie să ştie că un corral este un ţarc în care sunt adăpostiţi caii.

În Trinidad erau mai multe astfel de corral-uri, iar oamenii erau foarte grăbiţi să ajungă la ele pentru a-şi lua caii şi pentru a-i urmări pe fugari. Rămăsesem cu prizonierul pe care Hammerdull îl ţinea lipit de pământ, apăsându-i genunchiul în piept.

— Ridică-te, i-am spus omului, iar Dick îl lăsă liber numai atât cât i-a trebuit să se ridice în picioare. Dacă îmi răspunzi la o întrebare şi dacă spui adevărul îţi dau drumul.

— Îmi daţi drumul şi pot să plec încotro vreau?

— Da.

Prizonierul mă măsură din priviri şi apoi spuse:

— Nu păreţi a fi un mincinos. Întrebaţi-mă ce vreţi.

— De la cine aveţi caii tărcaţi?

— De la ferma unuia căruia i se zice Old Surehand.

— Şi asinii?

— Tot de-acolo.

— I-aţi furat?

— Nu, nu chiar. S-ar putea spune că am tras pe cineva pe sfoară. Wycliffe a prins de veste că cei mai buni cai erau pentru unu care venea din Germania, împreună cu nevastă-sa. Tot de la ferma asta trebuiau să-şi ia cai nişte pictori şi nişte sculptori...

— Să-şi ia cai? Pentru ce?

— Trebuiau să plece în teritoriul apaşilor, la o întâlnire importantă. Tânărul Surehand i-a invitat la întâlnirea asta, numai că el şi Surehand bătrânul plecaseră deja de la fermă. Pentru că lucrurile stăteau aşa, am pus totul la cale în aşa fel, încât omul care se ocupa de fermă ne-a crezut şi ne-a dat tot ce i-am cerut.

— Aha, încep să înţeleg cum stau lucrurile. Voi nici măcar nu sunteţi artişti! Unii dintre voi nici nu şi-au dat prea mare osteneală ca să deseneze urât!

— Da, aveţi dreptate. Ce vreţi să mai ştiţi?

— Nimic. Dacă te-aş mai întreba ceva, aş afla prea multe şi ar însemna să nu mă ţin de cuvânt. Nu mai vreau să aflu nimic de la tine.

— Pot să plec?

— Da.

— Vă mulţumesc. Sunteţi un om de cuvânt, sir, dar, ştiţi, n-am cal.

— Nu pot să te-ajut.

— Nu puteţi să-mi daţi măcar un asin?

— Să-ţi dau un animal furat? Nu, asta nu se poate!

— Bine, dar acum când ştiţi că asinii şi caii nici măcar nu sunt ai noştri, nu aveţi voie să-i păstraţi!

— Nici nu vreau să-i păstrez. Îl cunosc pe Old Surehand şi pe tânărul Surehand şi o să am grijă să le înapoiez ceea ce le aparţine, sau cel puţin o parte din ceea ce le aparţine. O să iau şi cortul.

— Well! Nu-mi pasă, dar fără cal nu pot să plec! O să auziţi astăzi că de undeva s-a furat un cal. N-o să vă mustre cugetul?

— Nicidecum, fiindcă nu-mi încarc conştiinţa cu necazurile altora. Pleacă!

— Bine, gata, plec!

Omul se pregăti, într-adevăr, să plece, dar Dick Hammerdull i se puse în cale, spunându-i:

— Dacă vrei neapărat să vezi ce se petrece în cugetul altora, al meu îţi stă la dispoziţie! O să am grijă ca azi să nu dispară nici un cal din oraş! Peste zece minute tot oraşul va afla că vrei să furi cai! Întinde-o!

Hoţul vru să plece, dar Hammerdull îl apucă de braţ, zicând:

— Mai am o vorbă cu tine! Se pare că am uitat un lucru important. Ai bani?

— Da, am cât îmi trebuie.

— Unde?

— Aici, în buzunar, răspunse omul, dând la iveală o pungă plină de bani, pe care ne-o arătă, nu fără mândrie.

După ce se făli cu banii pe care-i avea, hoţul de cai întrebă:

— Ce vă pasă dacă am bani, sau nu?

— Ne pasă, fiindcă vrem să plăteşti, răspunse Hammerdull, râzând. Eu sunt Dick Hammerdull şi nu mă las dus de nas de unul ca tine. Ai să plăteşti ce-ai mâncat şi ce-ai băut împreună cu prietenii tăi!

— Pentru mine plătesc, dar nu şi pentru ceilalţi! Nici nu mă gândesc să plătesc pentru ei!

— Asta s-o crezi tu! Dă punga-ncoace!

Spunând acestea, Dick îi smulse hoţului punga din mână şi mi-o dădu, spunându-mi:

— Vă rog să fiţi atât de bun şi să plătiţi, sir! Pe nemernicul ăsta-l ţin eu bine!

Spunând acestea, Hammerdull a făcut socoteala, eu am plătit şi apoi i-am pus omului punga înapoi în buzunar. „Artistul” a plecat, înjurând cu năduf, dar trebuie să vă spun că mergea cât putea de repede.

Capitolul IV • Aşta

După ce a plecat hoţul de cai, am dezbrăcat veşmintele indiene şi le-am pus în geamantan. În sfârşit, puteam să mâncăm liniştiţi. Vulturul cel Tânăr îşi mai revenise, dar era stânjenit de faptul că observasem în ce stare se găsea. Îşi dorea să nu ne facem o părere greşită despre el şi, din cauza asta, ne-a spus că în urmă cu patru zile calul îi fusese furat undeva în apropiere de Carriso Creek. Împreună cu calul, i se furase tot ce avea în desagi. Pe drum nu mâncase decât ce găsise, adică rădăcini şi fructe. Cărase acea povară grea şi nu era de mirare că fusese atât de obosit când ajunsese la hotel. După ce a aflat că hainele pe care le lăsase în păstrare îi stăteau la dispoziţie, a început să mănânce, stând cu noi la masă.

Îmi puneam tot felul de întrebări în sinea mea, dar m-am abţinut să i le pun şi tânărului războinic. Se vedea că Hammerdull şi Holbers ar fi vrut şi ei să afle câte ceva în ceea ce-l privea, numai că Vulturul cel Tânăr, deşi era, într-adevăr, foarte tânăr, se purta ca un bărbat căruia, dacă nu voia să spună ceva, nu era bine să-i pui întrebări.

Nici nu cred că am fi aflat ceva despre el, dacă nu s-ar fi hotărât să rupă tăcerea şi să ne spună unele lucruri în timpul mesei. Omul ne-a povestit că o dată cu calul, i s-au furat şi armele şi banii, deci nu mai avea nimic.

Soţia mea mi-a aruncat o privire şi am înţeles imediat ce voia să-mi spună. Trebuia să-l rog pe tânărul războinic să călătorească împreună cu noi. Acesta fusese, de altfel şi motivul pentru care voisem trei cai şi nu doi. I-am propus, aşadar, Vulturului cel Tânăr să ne însoţească şi un zâmbet lumină imediat trăsăturile feţei lui, se ridică de pe scaun, dar se stăpâni, pentru că un indian nu trebuie să-şi dea în vileag nici suferinţa, nici bucuria. Am observat că, deşi războinicul nu mă văzuse niciodată, bănuia cine eram.

Când l-am întrebat din ce trib făcea parte şi unde voia să ajungă omul a tăcut pentru o clipă. Apoi a răspuns:

— Sunt apaş şi merg spre sud. Spunând acestea, războinicul nu m-a privit, ci s-a uitat în pământ, dar îmi puteam da seama că aştepta nerăbdător răspunsul meu.

— Şi noi mergem tot spre sud, am răspuns eu, privindu-l pe furiş. Pentru asta avem însă nevoie de câteva îndrumări.

M-am întors spre Hammerdull şi l-am întrebat:

— Cunoşti cumva locul care se află pe undeva, pe-aici şi care este numit Amvonul Diavolului?

— Dacă îl cunosc, sau nu, asta nici nu mai contează, dar pot să spun că am fost de mai multe ori acolo împreună cu Pitt. Şi Vulturul cel Tânăr ştie unde-i Amvonul Diavolului. Acum patru ani mi-a spus că vine chiar de-acolo. Amvonul Diavolului e la vest de locul unde ne aflăm. Vreţi să mergeţi într-acolo?

— Da, vreau să ajung neapărat la Amvonul Diavolului, deşi ar trebui s-o iau spre sud-est. Trebuie să fac neapărat un ocol. Trag nădejde că nu-i un ocol prea mare.

— Dacă ocolu-i mare, sau nu, asta nici nu mai contează. Călare, ajungeţi în mai puţin de-o săptămână. Să vă însoţesc?

— Vrei să faci asta?

—Auzi! Ce întrebare! Dacă vreau? Sigur că vreau, numai că o fac cu o singură condiţie!

— Care?

— Vă însoţesc până la Amvonul Diavolului, dacă îmi daţi voie să vă însoţesc şi mai departe. Se poate?

— Se poate, se poate, domnule Hammerdull. Soţul meu ţine mult la dumneavoastră şi eu vă preţuiesc mult, şi, în afară de asta, el are trei cai şi trei asini, adică mai mulţi decât ne trebuie, spuse Sufleţel, foarte bucuroasă.

Am început să râd cu poftă, însă nu m-am putut abţine să nu întreb:

— Dar hotelul?

— Hotelul? Nu mă interesează hotelul, şi, în afară de asta, Pitt se poate ocupa singur de şandramaua asta până când mă-ntorc eu. Ce zici Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

Holbers tăcu şi se gândi, ca şi când s-ar fi pregătit să ţină o cuvântare. Cu toate astea, omul nu spuse decât un singur cuvânt:

— Nu.

Hammerdull ridică din sprâncene şi faţa i se făcu toată numai cute.

— Nu vrei? Pot să ştiu şi eu de ce nu vrei?

— Ei! Şandramaua asta, căreia toţi îi zic hotel, nu mă interesează nici măcar cât te interesează pe tine. În hârtii tu eşti proprietarul, nu eu.

— Că sunt, sau nu proprietarul, asta nici nu mai contează, oricum tu ai aceleaşi drepturi asupra Vestului Sălbatic, pe care le am şi eu. Dacă nu-mi dădeai banii tăi, nici nu puteam să cumpăr hotelul, ştii bine că eu ajunsesem la fundul sacului.

— Aşa o fi, dar hai să nu ne certăm. Ţi-am dat banii pentru că... pentru că mi-au plăcut locurile astea, ştii tu de ce. Asta nu înseamnă că am rămas aici de dragul hotelului. Din partea mea poate să facă cine ce-o vrea cu el! Vin şi eu cu tine!

— Nu se poate! Eşti prea bătrân pentru drumul obositor pe care îl avem de făcut.

— Taci din gură, grasule! Vorbeşti de parcă ai fi cu douăzeci de ani mai tânăr ca mine. Diferenţa de cinci ani dintre noi nici măcar nu se simte. Mai sunt şi eu bun de ceva. Nu mă puteţi lipsi de bucuria de a va însoţi, mister Shatterhand... Cerule, ce-am zis!

Omul ne spusese tot ce avea pe suflet şi, dând frâu liber simţămintelor sale, îl luase gura pe dinainte.

Pitt Holbers nu mai scoase o vorbă. Pe faţa indianului trecu un zâmbet şi acesta spuse:

— Nu vă faceţi sânge rău! Am ghicit cine este acest om şi oricum i-aş fi spus fratelui marelui nostru Winnetou şi prietenului poporului meu că eu l-am recunoscut! Trebuia să-i spun că l-am recunoscut!

Klara era foarte bucuroasă pentru că lucrurile mergeau aşa cum şi-ar fi dorit ea.

— Mi s-a împlinit dorinţa! Ne vor însoţi toţi trei, nu-i aşa, dragule?

— Toţi trei? Cum să ne însoţească Vulturul cel Tânăr? Te-ai gândit la sacul lui greu din piele?

Punând soţiei mele această întrebare, l-am privit cu coada ochiului pe tânărul apaş. Privirea i se luminase.

— Vulturul cel Tânăr are timp. Pentru el ar fi o mare cinste să vă însoţească.

— Bine, am spus eu. Ne vor însoţi toţi trei. Vulturul cel tânăr va lua calul tărcat cu pete negre. Prietenii noştri vor lua asinii şi cortul.

După ce am mâncat, am strâns cortul şi l-am dus în hotel. De acolo nu-l mai putea fura nimeni.

Deodată, Hammerdull ne spuse:

— Ia priviţi! Ce să fie asta?

— Un asin! Al patrulea asin! a strigat soţia mea.

— Da, e un asin care s-a întors la tovarăşii lui. Le-a scăpat bandiţilor!

Avusesem noroc. Acum aveam un animal în plus, pe care-l puteam folosi la căratul poverilor şi eram foarte bucuros că toate patrupedele care îi fuseseră furate lui Old Surehand erau în mâinile noastre.

Am cumpărat pentru Vulturul cel Tânăr o puşcă şi un revolver, pentru că războinicul nu mai avea nici o armă în afara cuţitului. După aceea am scris o scrisoare adresată lui Hariman F. Enters, care avea următorul conţinut:

„M-am ţinut de cuvânt şi am venit la Trinidad. I-am cunoscut pe prietenii dumneavoastră, Wycliffe şi Howe. Pot spune că vă cunosc mai bine decât aş fi vrut. Cu toate astea, sunt gata să-mi ţin promisiunea. Dacă sunteţi cinstiţi, dar numai dacă sunteţi cinstiţi, sunt gata să vă arăt cele două locuri pe care le căutaţi.

Burton.”

Nimeni nu mă putea sili să rămân la Trinidad pentru a-i aştepta pe fraţii Enters.

Convenisem să ne întâlnim în acel oraş şi, în alte condiţii, aş fi fost gata să aştept oricât pentru a-mi respecta cuvântul. Ştiam însă că fraţii Enters îi cunosc pe hoţii de cai. Aflasem destule despre aceşti doi fraţi care încercaseră deja să mă ducă de nas. Din cauza asta, am crezut că ajunge să le scriu această scrisoare.

În ceea ce priveşte planurile mele, am preferat să păstrez tăcerea. Era mai bine ca oamenii din oraş să nu ştie încotro ne îndreptam.

Cei care porniseră pe urmele hoţilor de cai s-au întors seara. Nu reuşiseră să prindă pe nici unul dintre aceştia. Hoţul pe care-l eliberasem se părea că-şi lăsase, deocamdată, deoparte îndeletnicirea, pentru că nu am auzit pe nimeni din oraş spunând că s-ar fi furat vreun cal.

În dimineaţa următoare, am părăsit oraşul şi ne-am îndreptat spre vest.

Aşa cum am mai spus, am împărţit patrupedele cum s-a putut mai bine. Soţia mea, eu şi Vulturul cel Tânăr călăream câte un cal tărcat. Cei doi prieteni ai mei călăreau fiecare câte un asin, iar ceilalţi doi asini erau încărcaţi cu lucrurile noastre. Printre aceste lucruri se numărau cortul şi sacul din piele al războinicului. Nu ştiam ce conţinea acest sac şi nici nu l-am întrebat pe tânărul războinic. Pentru că sacul amintit era foarte greu, am tras concluzia că ar conţine un obiect din fier, obiect care părea să aibă foarte mare preţ pentru apaş, fiindcă acesta avea mare grijă de povara sa. Era o plăcere să-i vezi pe bătrânii mei prieteni stând în şa. Amândoi îşi ţineau spatele drept, iar pe faţă li se citea bucuria pe care o simţeau pentru faptul că puteau fi alături de noi. Amândoi purtau la brâu câte două pistoale şi nelipsitul cuţit Bowie. Pe spate, fiecare părea să poarte o bâtă prinsă cu o curea de piele. Cel ce-i privea mai atent îşi putea da seama foarte uşor că nu era vorba de bâte, ci de puşti. Numai proprietarii lor ar fi avut curajul să tragă cu asemenea puşti şi asta numai pentru că puştile ameninţau să sară în mii de bucăţi dacă cineva ar fi îndrăznit să tragă fie şi numai un foc cu ele. Cei doi însă nu şi-ar fi dat puştile nici măcar în schimbul celor mai noi şi mai scumpe arme. Seara, cei doi se ocupaseră ore întregi de puştile lor şi asta nu de dragul de a le face să semene cât de cât cu nişte puşti, ci pentru a îndepărta rugina care se pusese pe ele, pentru că nu mai fuseseră folosite de foarte multă vreme.

Trebuie să amintesc că m-am folosit de prima ocazie care s-a ivit pentru a depăna amintiri împreună cu cei doi vulpoi ai Vestului Sălbatic. În ziua în care am ajuns la Trinidad, nu am avut timp pentru aşa ceva.

Când am pornit la drum, mi-am mânat calul astfel încât să mă aflu între cei doi.

Nu mai fusesem de mulţi ani în Vest şi nu era de mirare că nu mai ştiam nimic despre soarta multora dintre cei care fuseseră prietenii mei. Este adevărat că mai corespondasem cu unii dintre ei, dar toată lumea ştie ce scrie lumea de obicei în scrisori: lucruri banale, lucruri pe care omul le scrie în general despre sine, fără a da însă prea multe amănunte. Ştiam, totuşi, câte ceva despre unii dintre vechii mei prieteni.

Ştiam că Old Firehand se odihnea pe veci în Saint Louis, unde se retrăsese, după ce se ocupase de o mină de argint care se afla în apropierea Lacului Argintiu. Nu ştiam însă nimic despre Harry, nici despre fiul său rezultat din prima căsătorie cu Ribanna. Băiatul lui Harry învăţase, din păcate, prea curând să se descurce singur în viaţă şi nu simţise nevoia să se bazeze prea mult pe tatăl său. Ştiam că se ocupa cu vânătoarea, pentru că nu era în stare să rămână prea mult într-un loc anume. Setea lui de răzbunare nu se potolise. În ciuda celor întâmplate – lucruri despre care am scris în romanul „Winnetou” – uciderea mamei şi a surorii lui îl transformaseră într-un duşman neînduplecat al sioucşilor Ogellallah. Puşca lui semănase moarte şi nenorocire în rândurile acestora. Bănuiam că acest tânăr ducea o viaţă agitată. Aşa cum am scris în romanul „Dervişul”, mătuşa Droll pierise ucisă de glonţul unui ucigaş.

Unde erau oare toţi eroii Vestului: Bloody Fox, vânătorul de urşi, Dick Stone, Will Parker, Davy lunganul şi toţi ceilalţi bărbaţi ale căror nume erau atât de cunoscute în această parte a Americii? Poate că vreun deal răsărit în savană sau vreo stâncă le acoperă trupurile. Poate că oasele lor se odihneau în nisipurile din Llano Estacado sau în vreo prăpastie necunoscută omului, din Grand Canyon. Pieriseră toţi aceşti prieteni ai mei!

Corabia vieţii i-a dus numai pe câţiva dintre ei într-un port liniştit. Ştiam, de pildă, că Fammy grăsunul trăia liniştit, sub numele său adevărat, Jakob Pfefferkorn, undeva, lângă lacul Ontario.

Hobble-Frank era rentier şi se gândea adesea cu durere în suflet la prietenul său Droll, dar nimic nu l-a putut convinge să se mai bucure măcar o dată de priveliştile savanei şi să-şi părăsească locuinţa de pe malurile Elbei{40}.

Despre bătrânul Sam Hawkens, cei doi însoţitori ai mei îmi spuseseră câte ceva. Eu însumi nu mai aflasem nimic despre el, pentru că nu-mi scrisese nici măcar o singură dată. Acest lucru nu mă mira. Ştiam foarte bine că Sam prefera să atace cu cuţitul un urs Grizzly, decât să „înnegrească hârtia albă cu cerneală neagră”, aşa cum el însuşi obişnuia să spună. Holbers şi Hammerdull mi-au spus că bătrânul Sam Hawkens îi vizitase în urmă cu opt ani şi că atunci când trecuse pe la ei, prin Trinidad, se bucura de o sănătate excelentă.

Înainte de a se despărţi de el, Dick l-a întrebat dacă nu s-a gândit să se stabilească undeva şi să ducă un trai liniştit. După ce îşi îndesase peruca pe cap, mângâindu-şi, barba mare şi stufoasă, omuleţul răspunsese:

— Liniştit? Sam Hawkens să trăiască liniştit? Şi cum îţi închipui c-ar fi asta, mă rog? Crezi oare că fiul mamei mele ar avea destulă răbdare pentru a sta măcar o zi între aceste ziduri? Nici nu mă gândesc! Toată viaţa am trăit sub cerul liber, dacă nu mă-nşel şi acolo vreau să-nchid ochii pentru totdeauna. O să găsesc eu un locşor care să-mi fie pe plac şi în care să stau liniştit împreună cu Liddy{41}. Hihihihi!

Spunând acestea, bătrânul Sam îşi luase puşca în spinare şi dispăruse.

— Şi de-atunci nu aţi mai auzit nimic în legătură cu el? am întrebat eu.

— Este cel din urmă lucru pe care-l ştim.

— O mai fi trăind?

— Şi de ce nu?! Bătrânul Sam nu te făcea să crezi c-ar fi cu un picior în groapă. Poate să trăiască şi o sută de ani. Doamne, rău îmi pare că n-am dat dracului şandramaua aia căreia-i zice hotel. Trebuia să plec cu el atunci când ne-am văzut ultima dată! spuse Dick, supărat.

— Cine te-a împiedicat?

— Mai şi întrebaţi! Omul cu minte de copil care călăreşte alături cu dumneavoastră! Nu voia deloc să plece de prin părţile astea!

— Aşa? Şi de ce, mă rog?

— Hm! Nu mi-o luaţi în nume de rău, mister Shatterhand, dar nu ştiu dacă-mi este îngăduit să vorbesc despre asta.

— Dă-i drumu’, spuse Pitt Holbers. Îţi dau voie să vorbeşti. Faţă de mister Shatterhand n-am secrete.

— Dacă-i secret, sau nu, asta nici nu mai contează, dar nu voiam să zic nimic, fără să ştiu dacă-mi dai voie s-o fac sau nu.

— Mă faci curios, mister Hammerdull.

— Ei, o să vă miraţi când o să auziţi despre ce-a fost vorba. Undeva, în bătrâna prerie, la trei zile de mers călare faţă de locul unde ne aflăm acum, cu mulţi ani în urmă, Pitt a trecut printr-o întâmplare foarte însemnată, pentru viaţa lui, la care se mai gândeşte şi acum.

Privindu-l pe Holbers, mi-am dat seama că nu putea fi vorba decât despre una dintre acele întâmplări care sunt foarte importante pentru un om al Vestului şi care îl fac să devină un adevărat bărbat, un om singuratic şi tăcut.

— Din păcate, continuă Dick, cele ce vreau să vi le povestesc s-au întâmplat înainte ca Pitt să mă fi întâlnit pe mine. Dacă m-ar fi întâlnit, poate că lucrurile ar fi luat altă întorsătură. Cred că şi tu eşti de aceeaşi părere, nu-i aşa, Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

— Nu întru totul, dragă Dick, îl contrazise lunganul. Acum patruzeci de ani şi mai bine, eram cu totul alt om şi ai fi putut să-mi spui orice, că tot nu te-aş fi ascultat.

— Doamne, Dumnezeule! Te cerţi cu mine ş-acum, la bătrâneţe, Pitt?

— Nu-i vorba de-acum, e vorba de vremurile de-atunci.

— Că-i vorba de vremurile de-atunci, sau nu, asta nici nu mai contează, oricum aş fi făcut eu într-un fel ca lucrurile să fi luat altă întorsătură.

— Acum, că a trecut atâta vreme, e lesne să credem că lucrurile s-ar fi întâmplat altfel, dar eu îţi spun că, de dragul ei, aş fi fost în stare să mă iau de piept cu toată lumea!

— De dragul ei? E vorba cumva de vreo fată? am întrebat eu, mânat de curiozitate.

— Că-i vorba de-o fată, sau nu, asta nici nu mai contează, dar, vă rog, mister Shatterhand, uitaţi-vă puţin la prietenul meu. Vă vine a crede că ar fi putut trezi simţăminte de iubire în inima unei fete? Vă rog să-mi spuneţi adevărul, că doar vă pricepeţi la oameni.

— Nu l-am cunoscut pe mister Holbers la vremea aceea şi mi-e greu să răspund la întrebare, am spus eu, evitând astfel o situaţie stânjenitoare.

— Nu-i nimic, l-am cunoscut eu pe amicul Pitt, la puţină vreme după ce-a cunoscut-o pe fata asta şi pot să vă spun: Băiatul n-avea nici cea mai mică şansă. Îţi dai seama acum că n-aveai nici o şansă, Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

„Vulpoiul bătrân” se aplecă mult în şa, astfel încât să nu se vadă nimic pe trăsăturile obosite ale feţei. Apoi se îndreptă din nou şi spuse, fără să ne privească:

— Dacă-mi dau seama? Asta nici nu mai contează. Pentru mine ea a fost, hm, singura iubire a vieţii mele.

Omul spusese toate acestea cu simplitate şi cu hotărâre, stăpânindu-şi atât de bine sentimentele, încât aş fi dorit să-i strâng mâna. Şi Hammerdull tăcu câteva clipe, spunând apoi cu o seriozitate neobişnuită pentru el:

— Că era vorba de dragoste, sau nu, asta nici nu mai contează. Oricum trebuie să recunoşti că ştiu să-ţi respect sentimentele. Nu am avut nimic împotrivă să te duci, an de an, în locul care ţi-a adus atâta suferinţă, aşa cum un bun creştin merge adesea la mormântul iubitei care-şi doarme somnul de veci.

Pitt Holbers îşi trecu palma peste frunte, ca şi când ar fi vrut să alunge gândurile negre şi spuse:

— Acum ştiţi de ce m-am simţit legat de locurile astea, domnule Shatterhand. Poate că vreodată, când o să am poftă s-o fac, am să vă povestesc totul pe-ndelete.

După ce Holbers spuse toate acestea, ne-am continuat drumul în tăcere. Nu voi stărui prea mult asupra descrierii drumului, ci mă voi mulţumi să amintesc doar faptul că ducea către un platou care cobora apoi în minunata vale Apishapa, vale care se află între platoul propriu-zis şi stâncile numite Spanish Peaks.

Peisajul montan era încântător. Am trecut călare prin acest paradis care părea că nu se va mai sfârşi vreodată. La vremea prânzului am făcut un popas lângă un râu, limpede precum cristalul.

I-am spus soţiei mele câte ceva despre deosebirile care existau între munte şi şes în ceea ce priveşte frumuseţea peisajului. După obiceiul său, Vulturul cel Tânăr păstra tăcerea, ascultând. Nici Pitt Holbers nu scotea nici un cuvânt. Numai rotofeiul Dick Hammerdull mai spunea din când în când câte-o vorbă. După o vreme, Dick îi zise Klarei:

— Mâine veţi vedea cu proprii ochi care sunt aceste deosebiri. O să trecem pe lângă un lac „al câmpiei” care este împrejmuit de munţi foarte înalţi.

— Eu cunosc lacul ăsta? l-am întrebat pe prietenul meu.

— Nu ştiu. E vorba despre lacul Kanubi.

— Am auzit de un lac cu numele ăsta când am fost în Massachusetts, venind de la Lawrence. Se spune că lacul are o mare însemnătate în legătură cu trecutul mai multor triburi indiene, mai ales cu cel al indienilor seneka. Apa lui străluceşte scăldată în razele soarelui, iar insuliţele care se află pe el par a fi învăluite într-o mantie verde. Toate insulele acestea au fost leagănul a numeroase triburi. Aici, în mijlocul naturii minunate, indienii au dus o viaţă paşnică. Ştiu că unui lac de prin apropiere i s-a pus acelaşi nume. Sunt curios să văd dacă-l merită.

— Cred că-l merită, spuse Holbers, după ce tăcuse destul de multă vreme.

— Ai văzut lacul ăsta vreodată? l-am întrebat eu.

— Eu? Da, foarte des.

Spunând acestea, omul oftă. Poate că tocmai lacul acesta îl purta în lumea amintirilor tulburi, pe care le evocase cu puţină vreme în urmă prietenul său. Am preferat să tac pentru a nu-i răscoli sufletul. Pitt trase aer în piept şi spuse:

— Lângă lacul ăsta m-a rănit puşlamaua. Era să mă omoare.

— Cine? am întrebat eu.

— Un anume Tom Muddy. Aţi auzit vreodată de nemernicul ăsta?

— Nu.

— Cred că nici măcar nu era ăsta numele lui adevărat. N-am aflat niciodată cum îl chema de fapt.

— L-ai mai întâlnit de atunci?

— Din păcate, nu, cu toate că l-am căutat mult timp. Poate că am să vă povestesc totul când s-o întuneca. Pentru indienii seneka e foarte important.

— Ce e important?

— Că şi-au aşezat satele pe malul lacului aceluia din Massachusetts. Ştiţi care era de fapt numele tribului?

— Da, Senontowana.

— Aşa este. Cei care i-au numit seneka au fost albii. Eu unul m-am înţeles întotdeauna foarte bine cu indienii din tribul ăsta, spuse Pitt, ca şi când s-ar fi simţit dator să-mi dea neapărat o explicaţie.

— Dar de ce? l-am întrebat eu.

— Pentru că... pentru că... pentru că... hm. O să vă spun mai multe în seara asta. Deocamdată, voi păstra tăcere. Vă rog să nu vă supăraţi.

În cursul după-amiezii, ne-am continuat drumul şi am ajuns pe o culme de unde puteam vedea un podiş care se întindea spre apus. Soarele se pregătea să apună. În mijlocul acestui podiş, se vedea strălucind în razele lui un diamant, încadrat de o salbă de smaralde lucitoare, care păreau scăldate în cununi de foc.

— Acela e lacul Kanubi, spuse Holbers. Pe cât de aproape pare a fi, pe atât de departe se află în realitate. Ne-ar trebui trei ore ca să ajungem acolo. Ar fi mai bine să poposim aici, adică, dacă n-aveţi nimic împotrivă, vom poposi în acelaşi loc în care am înnoptat eu când am văzut locurile astea pentru prima oară.

Pitt ne duse într-un loc mai ferit de vântul rece al nopţii. În apropiere, curgeau apele unui mic râu, iar caii aveau hrană din belşug. Nici nu ne-am fi dorit un adăpost mai bun. Am pregătit cortul pentru soţia mea şi am făcut focul. Noi, bărbaţii, am preferat să dormim sub cerul liber. Era în toiul verii şi pentru oricine era o plăcere să doarmă sub cerul liber.

Noaptea ne-a învăluit în timp ce mâncam şi a răsărit luna. Aerul era curat şi cerul, senin. Totul se vedea foarte bine şi foarte clar la lumina lunii. Diamantul care strălucise în razele soarelui avea acum luciri argintii şi era aidoma unei perle.

Pitt Holbers începu să-şi depene amintirile.

— Ca şi azi, lacul lucea sub ochii mei. Lacul ăsta mă atrăgea, mă chema la el. În ziua aceea m-am trezit foarte devreme şi am pornit călare, înainte ca soarele să se fi înălţat pe cer, am ajuns lângă lac. În iarbă se vedeau urme care trădau faptul că pe acolo trecuseră oameni, indieni. Asta m-a făcut să fiu cu băgare de seamă. Mi-am ascuns calul şi am urmărit atent urmele pe care le văzusem în iarbă. Ele m-au purtat prin tufişuri, până în apropierea lacului. Acolo, lângă lac, am văzut nişte cabane, sau mai bine spus nişte case. Nu erau numai wigwam-uri sau corturi, ci şi case, case în toată puterea cuvântului, case construite din bârne şi din scânduri. Pe malul lacului erau mai multe bărci. Am văzut şi nişte plase de pescuit care fuseseră puse la uscat. Uşile caselor erau închise şi nu se vedea nici ţipenie de om. Toţi dormeau şi dormeau fără grijă, fiindcă n-am văzut străji pe nicăieri. Atunci am ieşit încet de după un tufiş şi am văzut-o... Am văzut-o pe cea mai frumoasa fată din lume. Stătea pe o piatră şi privea spre răsărit, spre locul de unde tocmai apăruse soarele. Era îmbrăcată într-un veşmânt din piele albă, împodobit cu franjuri roşii, iar în părul negru, care-i atârna pe spate, purta flori şi agrafe asemănătoare păsărilor colibri. Când agrafele au început să strălucească în lumina soarelui, fata s-a ridicat, şi-a desfăcut braţele şi a exclamat cu supunere şi veneraţie:

— O, Manitou! O, Manitou!

Apoi şi-a împreunat mâinile şi a rămas nemişcată multă vreme, privind spre soare.

N-am mai putut sta locului şi m-am îndreptat încet spre ea. Când m-a văzut, fata nu s-a speriat, ci a rămas nemişcată, mulţumindu-se să mă privească cu nişte ochi în care se citea mirarea. Eu m-am purtat ca un dobitoc sadea, pentru că în loc să o salut, am întrebat-o:

— Cum te cheamă?

— Aşta, mi-a răspuns ea imediat.

Mai târziu am aflat că „Aşta” însemna, în graiul ei, „bunătate”. Aşa şi era. Fata asta era plină de bunătate. Era liniştită, binevoitoare şi blândă. Pot să vă spun că luni de zile am trecut pe la lacul ăsta şi prin împrejurimile lui, numai că fata nu-mi plăcea numai mie, ci şi altora. Cei ce apucau s-o vadă o dată n-ar mai fi plecat de lângă ea. Aşta îi furase inima şi lui Tom Muddy, dar şi unui sioux Ogellallah.

Foto 5 Am văzut-o pe cea mai frumoasă fată din lume. Stătea pe o piatră şi privea spre răsărit...

Holbers îşi întrerupse pentru câteva clipe povestirea, iar soţia mea îi zise:

— Domnule Holbers, nu ne-aţi spus ale cui erau casele de pe malul lacului şi nu ne-aţi povestit cine era tatăl lui Aşta.

— Nu v-am spus? Hm, aşa sunt eu, când mi-aduc aminte de Aşta, uit de toate. Tatăl ei era vraciul tribului seneka. Vraciul a plecat de pe pământurile tribului său însoţit de câţiva războinici, pentru că „omul alb” îl ura de moarte. Aşa a ajuns tatăl lui Aşta în Vestul Sălbatic, adică, mai precis, prin locurile astea şi a văzut lacul. A rămas uimit de frumuseţea acestei oglinzi de apă şi de asemănarea cu lacul de pe plaiurile sale natale. Toate astea l-au făcut să se aşeze lângă lac, împreună cu cei ce-l însoţiseră. Vraciul şi oamenii săi şi-au construit case, aşa cum aveau obiceiul cei din tribul său. Indienii au dat acestui lac denumirea lacului de pe malurile căruia plecaseră. L-au denumit Kanubi. De această aşezare a indienilor au aflat curând şi vânătorii albi şi vânătorii roşii. Toţi veneau în acel loc pentru a găsi pace şi linişte. Toată lumea ştia că acolo se respecta o lege nescrisă: cine venea în acea aşezare de lângă lac trebuia să lase deoparte ura şi duşmănia şi să se lase stăpânit doar de iubire.

Omul tăcu din nou câteva clipe, trase aer în piept şi continuă:

— Astea au fost timpuri frumoase, a fost singura dată în viaţa mea când am fost cu adevărat fericit, vreau să spun nu numai ca bărbat care aparţinea Vestului, ci şi ca om... Dar, să depăn firul povestirii... Printre albii care veneau foarte des în aşezarea de lângă lacul Kanubi se număra şi Tom Muddy, iar printre războinicii roşii care erau întâlniţi foarte adesea pe lângă lac era şi un tânăr vraci din tribul sioucşilor Ogellallah, care venise la tatăl lui Aşta pentru a-şi face ucenicia şi pentru a învăţa lucrurile tainice pe care le cunosc numai pieile roşii. Nimeni nu ştia unde îşi avea sălaşul acest tânăr vraci, dar cred că era o cabană undeva, în apropierea unui afluent al râului Purgatorio. Se pare că indianul îşi părăsise locuinţa pentru a fi împreună cu maestrul său. Vraciul acesta era un tânăr frumos, care cunoştea taina mânuirii tuturor armelor, dar care era condus numai de gânduri paşnice. Nici nu era de mirare că Aşta era atrasă mai mult de el, decât de toţi ceilalţi bărbaţi care veneau s-o vadă. Eu n-am ştiut asta, ci am aflat-o de la Tom Muddy.

Tom Muddy ăsta nu era nici frumos şi nici foarte iubit. Nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Pusese un ochi pe Aşta, ba aş spune că i-a pus pe amândoi, dar ea nu voia să-l vadă, se ferea de el şi făcea tot ce-i stătea în putere să nu-i vorbească, pentru că lui Tom îi intrase în cap că ea trebuie să fie cu orice preţ soţia lui. Cred, însă, că o iubea, dar o şi ura, în aceeaşi măsură, pentru că fata îşi dăduse pe faţă simţămintele faţă de el. În sufletul lui se dădea o luptă aprigă. Cel mai bine se înţelegea cu mine, nici astăzi n-aş putea spune de ce. Poate pentru că mie nu mi-era greu să-i spun că nu vreau să am de-a face cu el, aşa cum îi spuneau ceilalţi. Făceam tot ce puteam pentru ca el să nu-şi dea seama că şi eu o iubeam pe tânăra indiancă. M-am gândit de foarte multe ori că ea nu era de nasul meu, dar apoi mi-am spus că nu eram de lepădat şi că puteam să mă măsor oricând, cu oricine. Când o vedeam, îmi pierea curajul, mi se topea inima şi uitam tot ce vrusesem să-i spun.

Într-o zi, când mă întorceam de la vânătoare, am aflat de la Tom Muddy că tânărul vraci Ogellallah a cerut tatălui Aştei mâna fiicei sale şi că bătrânul fusese de acord ca indianul s-o fure în timpul nopţii...

— S-o fure? a întrebat soţia mea. Asta trebuia să facă tânărul indian?

— Nu numai că aşa trebuia, dar aşa se şi cădea să facă. Am aflat şi eu că toate datinile astea trebuie respectate din anumite pricini foarte precise. Tatăl şi mama îşi cresc fata, înfruntând toate greutăţile. Iată că vine un străin şi le-o fură. Străinul îi ia fetei o mare parte din sufletul ei şi ea îl urmează cu drag, fără să se întrebe dacă străinul merită dragostea ei. Toate frământările astea sufleteşti sunt oglindite în tradiţii. Fata este gata să se lase răpită, dar părinţii fac tot ce le stă în putere pentru a împiedica asta. Viitorul soţ, pe de altă parte, face tot ce-i stă-n putere pentru a răpi fata şi pentru ca toate măsurile pe care le iau părinţii să fie de prisos. Dacă nu poate răpi fata printr-un şiretlic, el o va răpi cu forţa. În această confruntare dintre viitorul mire şi rudele fetei, băiatul trebuie să-şi dovedească şiretenia şi curajul, pentru că, de foarte multe ori, fata este apărată de întregul trib din care face parte. Prin faptele sale, viitorul mire dovedeşte că este demn de fata pe care o răpeşte, iar membrii tribului fetei vor şti la ce se pot aştepta de la viitorul soţ.

Când am aflat de la Tom Muddy cum stăteau lucrurile, m-am simţit de parcă aş fi primit un pumn în frunte. Eu eram năucit, dar Tom Muddy era furios. El s-a jurat pe tot ce-avea mai scump că fata nu va fi niciodată soţia vraciului sioux. Când şi-a dat pe faţă simţămintele, Tom mi-a arătat pistolul şi mi-a spus:

— Dacă-mi apare în faţa ochilor, îi fac o gaură-n burtă nemernicului ăla roşu, aşa, să-i piară pofta să mai râvnească la fata asta.

Am crezut că era de datoria mea să-l previn pe tânărul sioux, dar el dispăruse. Dispăruse pentru că, din clipa în care primise încuviinţarea tatălui fetei, el trebuia să plece şi să revină mai târziu pentru a arăta că este în stare să răpească fata. Tânărul trebuia să se comporte ca şi când ar fi fost în joc chiar viaţa lui. Pentru a duce la îndeplinire totul, indianul nu putea întreprinde nimic în timpul zilei, de aceea mi-am dat toata osteneala să-l găsesc în timpul nopţilor care-au urmat. Asta era o treabă primejdioasă, pentru că ştiam bine că şi Tom Muddy făcea tot posibilul pentru a-l găsi pe tânărul sioux. Trebuia, aşadar, să mă feresc de unul şi să-l găsesc pe celălalt şi vă spun că asta nu era o treabă deloc uşoară. Trebuia să fiu cu mare băgare de seamă. L-am căutat o săptămână întreagă pe tânărul vraci, dar nu am dat de urma lui. După toată săptămâna aceea, a urmat o noapte neagră, fără lună şi fără stele. Nu ploua, dar era umed. Cu toate astea, nu m-am mulţumit să stau liniştit lângă foc, ci am continuat să-l caut pe indian. Presimţeam că se va întâmpla ceva chiar în noaptea aceea neagră şi umedă, ceva la care eu trebuia să iau parte cu orice preţ. M-am strecurat uşor până când am ajuns la peretele din spate al casei în care se afla Aşta. Apoi m-am târât încet până în colţul casei, unde voiam să mă întind pe burtă pentru a trage cu urechea la ce se va mai întâmpla şi pentru că din locul în care eram puteam auzi dacă s-ar fi mişcat ceva pe lângă două dintre laturile casei. Când am ajuns la colţul casei, am vrut să mai înaintez puţin şi... Dumnezeule mare! În faţa mea se afla cineva, întins pe burtă ca şi mine. Era să dau nas în nas cu el! Cu toate că era întuneric, omul mă văzuse, aşa cum îl văzusem şi eu pe el. Oare cine era? Era siouxul sau era Tom Muddy? Am deschis gura pentru a spune ceva, când cel ce se afla în faţa mea ridică braţul. Am auzit împuşcătura şi apoi m-am rostogolit pe-o parte ca un sac, fără a fi în stare să scot nici măcar un sunet. Am zăcut aşa, fără simţire, până când am fost găsit, purtat în casă şi readus la viaţă.

Sigur că cei ce se aflau în casă au auzit împuşcătura şi au ieşit pentru a vedea ce se întâmplase. A venit bătrânul vraci, a venit soţia lui, fiica lui, Aşta şi mulţi alţii. Printre cei care au venit pentru a vedea ce se întâmplase se afla însă şi tânărul vraci Ogellallah. Indianul şi-a dat seama imediat că putea întoarce toată situaţia în folosul lui. Când oamenii care se strânseseră în jurul meu m-au dus în casă şi m-au întins pe un pat, de afară s-a auzit strigătul de izbândă al sioucşilor Ogellallah. Oamenii au văzut imediat că Aşta nu era nicăieri şi şi-au dat seama că indianul reuşise s-o răpească. Dacă indianul ar fi putut să se îndepărteze cu tânăra fată de casa părinţilor ei, aceasta era pe veci a lui. Tânărului vraci nici măcar nu i-a fost foarte greu să facă lucrul ăsta, pentru că Aşta l-a urmat de bunăvoie. Tânărul sioux a adus fata în casa părinţilor ei şi a fost întâmpinat ca un fiu al acestora. Trăgând asupra mea, Tom Muddy înlesnise planul indianului. Ponoasele le trăgeam eu. Am stat mult timp ţintuit la pat, chinuit de fierbinţeală, plutind între viaţă şi moarte. M-am refăcut foarte greu, dar imediat ce-am putut merge, am avut grijă să plec şi să nu spun nimănui nimic din tot ce ştiam. Nimeni nu bănuia cine şi din ce cauză trăsese asupra mea.

Puşlamaua aia de Tom a dispărut fără urmă, chiar în noaptea cu pricina. Mi-am dat toată osteneala să dau de urma lui, dar nu l-am găsit nicăieri. Peste câţiva ani, m-am întors la lacul Kanubi. Casele, în care locuiseră oamenii care se aşezaseră pe malul lacului, erau goale, părăsite. Indienii din tribul seneka fuseseră atacaţi de o bandă de răufăcători albi şi fuseseră ucişi cu toţii. Nu mai era în viaţă decât Aşta, pentru că plecase împreună cu soţul ei şi trăia într-unul din satele sioucşilor Ogellallah.

— Aţi mai întâlnit-o vreodată? întrebă Klara.

— Nu, niciodată, răspunse Pitt Holbers. Pentru mine, sioucşii Ogellallah au fost duşmanii albilor. Sigur că am încercat să aflu câte ceva despre Aşta şi am şi aflat că era foarte fericită alături de soţul ei. De asemenea, că vraciul Ogellallah ar trăi undeva, în apropierea râului Niobrara, unde s-ar fi retras într-o rezervaţie, împreună cu ucenicii săi. Se spune că vraciul se ocupă numai de totemuri şi wampum-uri{42} şi că citeşte cărţile pe care i le trimit albii. Se mai spune că ar fi foarte respectat de albi.

— Ştii cum se numeşte indianul ăsta? l-am întrebat pe Holbers.

— Da, a răspuns el.

— Se numeşte cumva Wakon?

— Da, Wakon.

— Am auzit şi eu de el, deşi nu l-am văzut niciodată. Şi-a dedicat întreaga viaţă studiului rasei roşii şi a scris cărţi despre indieni, cărţi care, din păcate, n-au fost încă tipărite. El nu vrea să le publice decât atunci când va fi terminat de scris ultimul volum. Lumea nu se interesează însă prea mult de cărţile lui.

— Câţi ani are vraciul acum? întrebă soţia mea.

— E cam de-aceeaşi vârstă cu Pitt, am răspuns eu, dar trebuie să spun că bărbaţii adevăraţi nu mor, până când nu duc la îndeplinire ceea ce şi-au pus în gând. Când spun asta, nu mă gândesc, desigur, la eroii care îşi pierd viaţa în luptă. Sunteţi obosiţi?

Întrebarea i-o pusesem mai ales lui Holbers, care se înfăşurase în pătura lui şi părea că vrea să se culce.

— Nu, nu mi-e somn, a răspuns el, dar amintirile mi-au răscolit sufletul. Am iubit-o mult pe indianca aceea, foarte mult! De atunci nu m-am mai uitat niciodată la vreo femeie şi nu m-am mai gândit niciodată la însurătoare. Am fost un singuratic şi cred că, atunci când mi-o veni ceasul, am să mor singur. Aş vrea să mă culc. Noapte bună!

I-am urat la rândul nostru „noapte bună”, dar noaptea a fost bună doar pentru unul dintre noi, mai precis pentru Hammerdull, care se înfăşurase în pătură deja de când prietenul său îşi începuse istorisirea, pentru că el cunoştea, desigur, toate amănuntele acestei triste poveşti de dragoste. Dick dormea tun, în schimb, noi nu ne mai găseam locul. Timp de două ore, Pitt Holbers s-a întors de pe-o parte pe alta şi, în cele din urmă, s-a sculat şi a început să se plimbe, încolo şi-ncoace, pentru a se linişti.

Trebuie să spun că atunci, în seara aceea, l-am cunoscut pe Pitt Holbers sub o altă înfăţişare. Era cu totul altul decât cel pe care-l ştiusem până atunci. Carapacea în care se închidea căzuse, bucată cu bucată. Omul ţinuse, probabil, cea mai lungă cuvântare din viaţa lui, dar nu numai asta mă uimise, ci şi felul în care se exprimase. Aş îndrăzni să spun că Pitt vorbise literar. Am descoperit astfel o latură a sufletului său, a cărei existentă nici n-o bănuiam, pentru că omul era scump la vorbă şi părea să nu ţină la nimeni. Îl întâlnisem de multe ori pe acest om, dar niciodată nu-mi vorbise despre lucrurile despre care ne-a povestit în acea seară.

Se făcuse miezul nopţii şi Holbers nu se întorsese încă în mica noastră tabără. Am adormit, în cele din urmă, răpus de oboseală, dar m-am trezit peste vreo două ore. Acum Pitt era la locul său. Se întorsese din plimbarea nocturnă, dar nu se culcase. M-am ridicat în picioare, când Vulturul cel Tânăr a sărit în sus ca un arc. Din cort s-a auzit vocea soţiei mele:

— Nici eu nu dorm. Pot să vă fac o propunere?

— O propunere? am întrebat eu, curios.

— Să plecăm! Haideţi să mergem la lac! Oricum, nu mai putem dormi şi asta ni se întâmplă din cauza poveştii triste pe care-am ascultat-o înainte de a ne culca.

Holbers spuse la rândul său:

— Well, Să plecăm! Probabil că lacul îl atrăgea cu amintirile pe care i le trezea.

Oare numai din cauza poveştii lui Holbers nu putusem să dormim aproape deloc, sau mai era şi altceva care ne făcuse să ne trezim cu mult mai devreme decât plănuisem?

Am călărit tăcuţi, unul lângă altul, şi, în curând, am ajuns la şes şi am început să înaintăm mai repede.

S-a luminat de ziuă, iar când soarele a luat în stăpânire cerul, am ajuns într-o pădure care împrejmuia lacul. Am intrat în pădure, trecând peste o câmpie care se termina într-un luminiş. Acest luminiş a devenit din ce în ce mai îngust, transformându-se, în cele din urmă, într-o cărare lată de cinci-şase metri.

— Acesta-i drumul pe care am mers şi atunci, a spus Holbers, numai că acum pădurea este mai deasă şi copacii sunt mai înalţi. Aici am dat de urmele acelea. Peste puţină vreme, vom vedea oglinda lacului.

Pitt a luat-o înainte şi, la un moment dat, s-a întors spre noi şi ne-a spus:

— Astea sunt cele din urmă tufişuri. În curând ajungem la lac şi o să vedem piatra pe care stătea Aşta, atunci când am văzut-o pentru prima dată... ah, Cerule!

Omul trecuse şi de cele din urmă tufişuri, dar se oprise deodată, cu un strigăt de uimire. L-am urmat repede şi ne-am dat seama că avea tot dreptul de a fi uimit.

Ajunsesem pe malul dinspre răsărit al lacului, care era de o frumuseţe răpitoare. Într-adevăr, lacul acesta putea fi asemuit cu lacul Kanubi din statul Massachusetts. Nu aveam însă timp să ne lăsăm vrăjiţi de frumuseţea lui. În dreapta noastră se găseau ruinele a ceea ce fuseseră odată casele indienilor din tribul seneka. În faţa ochilor noştri se întindeau apele transparente, albastre-verzui ale lacului, care părea că îşi revarsă peste maluri verdele intens al apelor sale. În stânga noastră, unde tufişurile se întindeau până la malul lacului, era o piatră mare, albă, netezită de ape, iar pe acea piatră se afla... o indiancă tânără, care semăna leit cu fata pe care ne-o descrisese Holbers cu o seară înainte!

Era îmbrăcată într-un veşmânt din piele albă, împodobit cu franjuri roşii, iar în părul negru, care-i atârna pe spate, purta flori care străluceau în soare, precum pietrele preţioase. Fata nu stătea cu faţa spre soare, ci privirea îi era aţintită chiar spre locul din care ne-am ivit noi. Era frumoasă, foarte frumoasă.

Tânăra indiancă nu făcu nici o mişcare, ci ne privi liniştită cu ochii ei mari şi negri.

Pitt Holbers a descălecat şi s-a îndreptat ca vrăjit spre fată, păşind cu grijă, de parcă s-ar fi temut să n-o tulbure, s-a oprit şi a întrebat-o:

— Cum te cheamă?

Iar ea i-a răspuns:

— Mă cheamă Aşta.

— Care-i vârsta ta?

— Optsprezece veri.

Holbers îşi trecu mâna peste faţă, de parcă ar fi vrut să se trezească dintr-un vis.

— Nu, nu, nu se poate, tu nu eşti ea, chiar dacă semănaţi ca două picături de apă!

— Vorbeşti de bunica mea? întrebă fata. Se spune că semăn foarte mult cu ea.

— Cum o cheamă pe bunica ta?

— Aşta, ca pe mine.

— Cine-i bărbatul bunicii tale?

— Numele lui este Wakon. Aşezarea noastră e undeva la nord, lângă râul Niobrara.

Împreunându-şi mâinile, Holbers exclamă:

— Este o nepoată de-a ei... o nepoată!

Fata s-a înclinat surprinsă spre el.

— Îi cunoşti pe bunica şi pe bunicul? Nu te-am văzut niciodată pe plaiurile noastre.

— Nici eu nu i-am văzut nicicând în locurile în care s-au aşezat acum. I-am cunoscut înainte ca... Înainte ca ei să fie soţ şi soţie.

— Cum? Erai în ţinuturile de lângă lac, atunci când s-au cunoscut bunicii?

Fata s-a apropiat mai mult de el şi a continuat:

— Atunci ştiu cine eşti. În tribul nostru s-a vorbit adesea despre un alb, căruia marele vraci al sioucşilor şi femeia lui trebuie să-i fie recunoscători. Tu semeni foarte mult cu bărbatul alb al cărui chip mi-a fost zugrăvit de-atâtea ori. Spune-mi, numele tău este Pitt Holbers?

— Da, acesta-i numele meu.

— Înseamnă că tu l-ai salvat pe Wakon. Tu eşti acela care s-a sacrificat pentru el. De ce nu ai venit niciodată la noi? Marele vraci şi soţia lui s-au întrebat adesea unde eşti, au vrut să afle care-i soarta ta, dar totul a fost în zadar, căci n-au putut să-ţi dea de urmă. Îngăduie-mi să te salut!

Înainte ca Holbers să fi făcut vreo mişcare, fata îi luase mâinile amândouă şi i le sărutase.

Pitt tremura din toate încheieturile, atât de mari fuseseră uimirea şi emoţia de care era stăpânit. Desigur că şi acea întâlnire neaşteptată îl emoţionase profund.

— De unde ştie Wakon că glonţul acela trebuia să-l ajungă pe el? Eu n-am spus nimănui, niciodată, nimic!

— Ba da! Ai făcut-o fără să vrei şi fără să ştii, când erai chinuit de fierbinţeală. Wakon l-a întâlnit de două ori pe omul care a vrut să-i curme firul vieţii, dar nu a putut să-l prindă. Numele lui nu era Tom Muddy, ci Santer. Aseară, când focul vostru s-a văzut în noapte ca o steluţă sclipitoare, bunica mi-a spus: „Aşa strălucea focul ocrotitorului nostru alb în noaptea dinaintea zilei în care l-am văzut întâia dată”.

— Bunica ta este aici? a întrebat Pitt, repede.

— A fost aici. Acum nu mai este, a răspuns indianca. A fost aici, împreună cu mai multe femei şi fete, dar a plecat cu ele, imediat ce s-a crăpat de ziuă. Numai eu am mai rămas... să stau de strajă, să văd ce se mai întâmplă şi să le dau de ştire celorlalte.

— Să le dai de ştire? a întrebat Pitt, zâmbind. Şi dacă am fi fost nişte duşmani ai tribului tău?

— Atunci nu m-aţi fi văzut.

— Ai vrut să ştii cu orice preţ cine suntem?

— Da, pentru că am văzut focul pe care l-aţi aprins.

— A, da, aşa este! Şi acum trebuie să pleci repede?

— Da. Ca să le ajung din urmă pe celelalte. Nu am voie să părăsesc locul ăsta, până ce nu aflu când şi unde te voi întâlni din nou.

— Unde mergeţi?

— N-am voie să spun.

La auzul acestor cuvinte, Vulturul cel Tânăr coborî de pe cal şi se apropie de fată, spunându-i:

— Ai voie! Uită-te la mine! Eu sunt fratele tău!

Vulturul cel Tânăr era îmbrăcat în veşmintele cele noi pe care i le păstrase Hammerdull. Indianul îşi puse degetul pe partea dreaptă a pieptului, unde, pe haina din piele, era prinsă o stea în douăsprezece colţuri, făcută din perle. Am văzut că şi fata avea prinsă-n piept o asemenea stea.

— Eşti un Winnetou? l-a întrebat ea, privindu-l cu atenţie.

— Da.

— Eu sunt o Winnetah. Amândoi purtăm în piept steaua marelui Winnetou, deci suntem frate şi soră. Eu sunt o sioux Ogellallah, iar tu?

— Eu sunt un apaş Mescalero.

— Eşti din tribul lui Winnetou. Rogu-te, spune-mi numele tău.

— Mi se spune Vulturul cel Tânăr.

Fata se arătă surprinsă.

— Ştiu că un învăţăcel al marelui vraci Tatellah-Satah, un învăţăcel pe care vraciul îl preţuieşte, poartă acest nume. Războinicul a fost numit astfel, de pe vremea când era foarte tânăr. Alţi tineri de vârsta lui nu au încă un nume. Vulturul cel Tânăr a fost primul căruia Tatellah-Satah i-a îngăduit să poarte steaua lui Winnetou. Ştii tu oare unde se află acest războinic acum?

— Se află în faţa ta.

— Tu eşti acela? Trăieşti? S-a auzit că ai fi dispărut, spuse fata, lăsându-se în voia bucuriei care o cuprinsese.

— Toate vorbele care s-au spus sunt adevărate.

— Ai plecat în căutarea lutului sfânt din care se face pipa păcii?

— Da. Şi am fost pus la încercări şi mai grele.

— Se spune că tu însuţi te-ai supus unor încercări foarte grele.

— Şi asta-i adevărat.

Era o încântare să-i priveşti pe cei doi tineri. Eram convins de faptul că ei reprezentau viitorul rasei lor.

— Ai putut să treci prin toate aceste încercări?

— Da. Marele Manitou m-a călăuzit şi m-a ocrotit. Au trecut patru ani de când am părăsit Mount Winnetou. Acum mă întorc. Ai acelaşi drum?

— Da.

— Nu te mai întreb încotro trebuie să-ţi îndrepţi paşii, pentru că ştiu că te voi revedea. Rogu-te, dă-mi mâna ta.

— Ţi le dau pe amândouă, a spus fata, întinzându-i mâinile şi privind cu ochi mari chipul frumos şi sobru al tânărului războinic.

Vulturul cel Tânăr nu o privea pe fată, ochii lui rătăceau undeva, dincolo de apele lacului, departe în zare. Cei doi tăcură câteva clipe, apoi războinicul spuse:

— Nepoata celui mai mare vraci al sioucşilor, nepoata celui ce caută şi celui ce ştie şi ucenicul marelui Tatellah-Satah, la care sufletul chinuit al rasei roşii a aflat adăpost. Aceasta eşti tu şi acesta sunt eu. Marele Manitou este acela care a vrut ca noi doi să ne întâlnim aici. Că noi ne despărţim este doar o părere, căci binecuvântat este locul în care ne vom întâlni din nou. Fii binecuvântată, frumoasă Winnetah!

Războinicul sărută amândouă mâinile fetei, apoi o întrebă:

— Pleci chiar acum?

— Da, chiar acum, dar spuneţi-mi unde duce drumul vostru.

— Mai întâi, trebuie să ajungem la Amvonul Diavolului. Ştii unde este?

— Da, ştiu unde este şi mă bucur că m-ai întrebat, căci trebuie să-ţi spun să te fereşti de cineva.

— De cine?

— De Kiktahan Shonka, bătrâna căpetenie a sioucşilor Ogellallah.

— De căpetenia tribului tău?

— Ah! exclamă fata, cu mândrie. Aşta nu are căpetenie! Triburile Dakota se frământă. Războinicii tineri sunt de partea lui Winnetou, cei bătrâni sunt împotriva lui! Ştiu că bătrânul Kiktahan Shonka vine la Amvonul Diavolului pentru a ţine sfat cu bătrânele căpetenii ale războinicilor utah. Fereşte-te să cazi în mâinile lor! Se spune că şi Old Shatterhand va fi acolo!

— Ştiu.

— Şi crezi că-i adevărat?

— Cred.

—Atunci îl vom vedea, dacă scapă de primejdiile care-l pândesc.

— Ştii care sunt acele primejdii?

— Nu. Tot ce ştiu este că sunt oameni care vor să-l prindă şi să-l vadă murind la stâlpul caznelor, aşa cum şi-ar fi dorit toţi duşmanii lui Winnetou. Se spune că a îmbătrânit şi că păru-i este alb. La bătrâneţe, trupul şi sufletul îşi pierd puterea. Ce mult s-ar bucura duşmanii lui, dacă bătrânului i se va întâmpla acum, la bătrâneţe, ce nu i s-a întâmplat la tinereţe! Dacă aş şti când şi de unde vine, aş pune iscoadele să-l păzească şi să-i spună să se păzească!

— Nu-ţi face griji pentru el, Aşta! Toate vorbele pe care i le-ar spune iscoadele tale i s-au spus deja.

— I-a spus cineva să fie cu băgare de seamă?

— Da!

— Manitou fie lăudat! Acum pot să-mi văd de drum, dar stai! Numai o clipă!

Fata îşi îndreptă paşii spre ruinele unei case pentru a-şi lua calul. Acolo încalecă şi se îndreptă spre noi, pentru a-i strânge încă o dată mâna Vulturului cel Tânăr.

— Rămâneţi cu bine! Să ne vedem cu bine! spuse tânăra indiancă. Unde ne vom întâlni? îl întrebă apoi pe Pitt.

Holbers nu ştia ce să-i răspundă, dar, în cele din urmă, spuse şovăind:

— Îl însoţesc pe Vulturul cel Tânăr. Unde vom merge împreună? Asta încă nu ştiu.

Făta spuse râzând:

— Îl însoţeşti pe Vulturul cel Tânăr? Atunci sunt liniştită. Ştiu că vă voi revedea.

Indianca ne privi apoi pe noi, pe soţia mea şi pe mine, ne întinse mâna şi spuse:

— Nu mi s-a spus cine sunteţi, aşa că nu-mi este îngăduit să întreb. Rămâneţi cu bine!

Spunând acestea, fata îşi mână calul printre ruinele caselor şi apoi dispăru în spatele unor tufişuri.

Holbers şi Vulturul cel Tânăr au privit mult timp după ea, iar bătrânul Pitt merse puţin pe urmele ei, ca prins în mrejele unui vis.

Tânărul războinic rămase tăcut şi apoi îşi întoarse calul dintr-o dată, cu o smucitură, ca şi când i-ar fi fost greu să se desprindă de imaginea celei pe care tocmai o cunoscuse.

Noi, ceilalţi, am descălecat, iar eu am căutat să desluşesc urmele celor ce trecuseră prin acele locuri. Între timp, Klara a pregătit toate cele trebuincioase pentru a face cafeaua.

Mi-am putut da seama după urme că lângă lac se aflaseră aproximativ patruzeci de persoane. Se trezise în mine spiritul omului care umblase mult prin Vestul Sălbatic. M-am încruntat fără să vreau, pentru că mi-am dat seama că în locul acela se aflaseră mai ales femei. Pe vremuri, ar fi fost de neconceput ca nişte femei să umble singure prin Vestul Sălbatic şi mi-am adus aminte cu durere în suflet că acele vremuri trecuseră.

Apoi mi-a revenit în minte întâlnirea pe care tocmai o avusesem. Indianca Aşta aducea cu sine ceva care aparţinea noilor vremuri, ea era pentru mine întruchiparea rasei roşii, a tinerilor care aparţineau acestei rase, tineri cu care bătrânii oameni ai Vestului Sălbatic nu se puteau împăca prea lesne. Pentru mine ea era însă şi o imagine a lui Winnetou, care dăinuia în timp.

În cele din urmă, am lăsat deoparte toate aceste gânduri şi mi-am zis că trebuia să trăiesc în prezent, în prezentul care avea să însemne atât de mult pentru mine.

Holbers s-a întors şi ne-a spus că Aşta o luase spre sud şi că toate urmele duceau într-acolo.

Dacă Tatellah-Satah nu m-ar fi chemat stăruitor la Nugget Tsil, unde avea să-mi vorbească unul dintre cei cinci molizi aflaţi acolo, am fi pornit imediat pe urmele lui Aşta, după ce am fi trecut pe la Amvonul Diavolului, cu atât mai mult cu cât ultima ţintă a călătoriei noastre era Mount Winnetou, care se afla undeva la sud de locul în care eram. Aşa, trebuia să ajungem mai întâi la Amvonul Diavolului şi, de acolo, să pornim spre sud-est şi să ocolim oraşul Trinidad pe la sud. Mi se părea, dintr-o dată, că ne vom petrece timpul pe care îl aveam la dispoziţie călătorind încolo şi-ncoace, urmând să ajungem chiar până la limita teritoriilor care aparţineau indienilor.

— Nu-i aşa că asta-i o minune? ne-a întrebat Holbers, aşezându-se. Toate s-au petrecut ca atunci şi ei ştiu că glonţul ăla nu-mi era hărăzit mie! Ei m-au căutat! M-au căutat până-n ziua de astăzi! Doamne, ce mă mai bucur! Pentru mine azi e sărbătoare!

— Hm, mormăi Dick, dacă-i sărbătoare, sau nu, asta nici nu mai contează, dar pot să spun că mie toată povestea asta mi se pare neobişnuită.

— Dar de ce? întrebă Pitt.

— Mai şi întrebi! Eu n-am mai pomenit aşa o potrivire! Să se întâmple lucrurile în acelaşi loc şi în acelaşi fel! E chiar mai mult decât pot eu să cred!

Poate că bunul Dick Hammerdull gândea la fel ca mine şi toate întâmplările care se repetau i se păreau ciudate şi îl puneau pe gânduri. Dick fu contrazis de Vulturul cel Tânăr:

— Bătrânul vânător al Vestului greşeşte, pentru că aici nu poate fi vorba de înşelătorie. Indianca este o Winnetah şi nu va spune nicicând o minciună şi nici măcar nu ar lua parte la vreun şiretlic.

— Dac-o fi Winnetou, sau Winnetah, asta nici nu mai contează, mormăi Dick, neîncrezător. Nu las pe nimeni să-mi umble cu cioara vopsită şi o să fiu cu ochii-n patru.

Nu numai pentru Holbers, dar şi pentru mine întâlnirea cu tânăra şi frumoasa indiancă avea o însemnătate deosebită. Mă gândeam mai ales la cele două stele din perle. Aceste stele erau un semn de recunoaştere. Vulturul cel Tânăr nu spusese nimic despre aceste stele, iar eu mă mulţumisem să nu-l întreb nimic despre ele. Bănuiam despre ce era vorba. Existau diferenţe între trib şi clan, în înţelesul pe care aceste două cuvinte îl au atunci când este vorba despre rasa roşie.

Diferenţa dintre aceste două cuvinte este de mare importanţă pentru toţi aceia care au studiat diferenţele existente între clanuri şi triburi de-a lungul evoluţiei indienilor din America de Nord. Fie că cercetătorii nu au descoperit care sunt toate deosebirile care există între clanuri şi triburi, fie că nu s-au ocupat îndeajuns de serios de acestea.

În dezvoltarea omenirii şi deci şi în evoluţia fiecărei rase în parte, se întâlnesc două tendinţe distincte: tendinţa de separare şi tendinţa de unire, sau, altfel spus, tendinţa spre unitate şi tendinţa spre pluralitate. Separarea duce la fărâmiţarea raselor, şi, astfel, o rasă este împărţită în popoare, popoarele sunt împărţite în oameni care trăiesc în sate şi oraşe, oamenii care trăiesc în sate şi oraşe se împart în familii şi familiile se împart în oameni care se gândesc numai la avutul lor şi îşi aduc aminte foarte rar că sunt o părticică din marea familie a lumii.

Unirea este un proces total opus celui pe care l-am descris mai sus înseamnă unirea tuturor printr-un singur gând măreţ, care-i adună laolaltă pe toţi oamenii într-un singur popor, într-o singură fiinţă.

Oamenii nu ştiu care dintre aceste două căi este aceea care le-ar putea aduce fericirea şi, din această cauză, omenirea trebuie să găsească răspunsul, trecând uneori prin clipe grele.

Acest lucru se observă cel mai bine dacă avem în vedere rasa roşie, pentru că nici o altă rasă nu a trecut prin atâtea încercări. Nicăieri, nici măcar în Orientul îndepărtat nu se poate întâlni o rasă atât de împărţită, atât de fărâmiţată, ca aceea a pieilor roşii. Fiecare dintre triburile mai mari sau mai mici ale indienilor este mândru de sine însuşi. Atât de mândru, încât este gata să se stingă, încât este gata să moară. Această separare în triburi ar fi atras după sine dispariţia rasei roşii, dacă marii vraci indieni nu ar fi făcut tot ce le-a stat în putere pentru a împiedica acest lucru, pe două căi: religioasă şi socială.

Din punct de vedere religios, ei porniseră de la existenţa Marelui Spirit, a Marelui şi Bunului Manitou. Cercetările au demonstrat şi vor mai demonstra că indianul adevărat a fost monoteist{43}. Monoteismul a adus în sufletul indianului fericirea şi liniştea, până în momentul în care s-a răspândit credinţa în tot felul de zeităţi şi până când au apărut şi s-au dezvoltat tot felul de graiuri şi dialecte, fenomene care au dus la împărţirea rasei în triburi şi seminţii. Această evoluţie a rasei era reprezentată foarte bine de apele cascadei Niagara. Această cascadă reflecta cel mai bine dezbinarea şi, în cele din urmă, dispariţia rasei.

Din punct de vedere social, s-a pornit de la formarea clanurilor, prin care s-a reuşit unirea triburilor dezbinate. Desigur că nu trebuie să se pornească, în acest caz, de la înţelesul pe care cuvântul „clan” îl are în limba engleză sau în scoţiană. În ceea ce-i privea pe indieni, clanurile erau formate pornindu-se de la ideea de a fi drept, credincios, bun şi cinstit. Cel ce dorea să aparţină la un anume clan al indienilor trebuia să aibă tăria şi voinţa de a face numai fapte bune, de a nu spune niciodată o minciună, de a nu fi niciodată necredincios sau nedrept. Toate acestea însemnau că omul putea să fie membru al unui clan, că vorba sau strângerea de mână aveau pentru el valoarea unui jurământ. Cel ce încălca principiile ce trebuiau respectate era exclus din clan şi se spunea despre el că este lipsit de onoare. Pentru a exista o deosebire între clanuri, fiecare dintre acestea purta numele unui animal, a cărui imagine îi distingea pe membrii unui clan de cei ai altuia. Astfel, marea căpetenie a tribului seneka, Sa-ga-ye-wat-ha, la al cărui monument din Buffalo fusesem, făcea parte din clanul lupilor. Exista, de asemenea, un clan al vulturilor, al corbilor sau al broaştelor ţestoase.

Într-un astfel de clan putea intra oricine, indiferent de tribul din care făcea parte. În clanuri erau acceptaţi bărbaţi sau femei care făceau parte din triburi adverse. Chiar şi duşmanul de moarte era ocrotit şi ajutat, dacă se supunea condiţiilor pe care trebuia să le îndeplinească în cadrul clanului. De exemplu, chiar dacă între kiovaşi şi navajo dăinuia o duşmănie neîmpăcată care nu putea fi potolită decât prin moarte şi prin sânge, în cazul în care un kiovaş făcea parte din acelaşi clan al cărui membru era un navajo, duşmănia dintre cei doi războinici era uitată pentru totdeauna.

Oricine îşi poate imagina ce rol benefic aveau aceste clanuri. Din păcate, toate aceste clanuri au început să se destrame imediat ce în rândurile lor au fost primite feţele palide. Albii care au intrat în clanuri şi-au urmărit numai interesele personale, fără a ţine seama de rigorile cărora ar fi trebuit să se supună. Prin aceasta, clanurile au început să-şi piardă bunul renume de care se bucuraseră şi menirea pe care o avuseseră din punct de vedere social. Numai viitorul poate spune dacă aceste clanuri vor reînvia.

Întotdeauna clanurile au purtat denumiri de animale şi niciodată numele unui om. Eu, cel puţin, nu auzisem niciodată de un astfel de clan care să poarte numele unei anumite persoane. Era pentru prima dată când aflam de existenţa unui astfel de clan, care purta numele lui Winnetou!

Nu era nici o îndoială că era vorba despre un clan. Semnul de recunoaştere era steaua în douăsprezece colţuri, pe care o purtau Vulturul cel Tânăr şi Aşta. Cine a pus bazele acestui clan şi când? Acest lucru se întâmplase, desigur, în urmă cu cel puţin patru ani. De atunci erau hainele pe care le purta Vulturul cel Tânăr. El fusese primul membru al acestui clan. Această onoare îi fusese făcută de către Tatellah-Satah. El era, prin urmare, fondatorul acestui clan al lui Winnetou. Bărbaţii care făceau parte din acest clan erau numiţi Winnetou, iar femeile membre ale acestuia erau numite Winnetah. Ce ţeluri înalte aveau membrii acestui clan? Ce obligaţii? Nu l-am întrebat nimic pe Vulturul cel Tânăr, pentru că speram să aflu curând răspunsurile la întrebările pe care mi le puneam. Că membrii acestui clan doreau pacea, se putea presupune şi din faptul că Aşta şi Vulturul cel Tânăr făceau parte din două triburi diferite, între care domnea o ură de moarte.

Capitolul V • Taina Amvonului Diavolului

În timp ce ne beam cafeaua, Pitt Holbers ne-a spus că în seara aceea vom ajunge la Devil’s Pulpit şi ne-a rugat să-i lăsăm un răgaz de o oră, timp în care voia să revadă împrejurimile lacului Kanubi. Nu aveam nimic împotriva dorinţei lui, numai că Pitt a revenit în mai puţin de o oră în locul unde poposisem.

— Eu aş zice să pornim, dacă nu vă e cu supărare! Dacă mai stau prin locurile astea, în sufletul meu se va strânge mai multă amărăciune decât bucurie şi asta nu-mi trebuie la bătrâneţile mele!

Omul avea dreptate. Lacul Kanubi era frumos ca şi lacul cu acelaşi nume din Massachusetts, numai că, pentru noi, apele lui nu erau prilej de bucurie, ci de tristeţe. Am preferat să păstrăm acest lac în amintire, ca pe un loc în care am făcut un scurt popas, pentru a pleca apoi mai departe.

Am pornit călare prin valea lui Rio Grande{44} şi am urmat apoi un fir de apă limpede precum cristalul, care avea să ne călăuzească spre ţinta noastră.

O dată cu venirea nopţii am ajuns în apropierea Amvonului Diavolului şi, pentru că se întunecase, am propus să nu ne apropiem de locul care purta acest nume straniu şi înfricoşător, pentru că fuseserăm preveniţi că acolo s-ar fi putut să ne pândească primejdia. Ar fi fost, aşadar, mai bine să facem un popas, mai ales că, din cauza întunericului, nu ne puteam da seama unde se află eventualii duşmani.

— Well, spuse Hammerdull, care avea chef de vorbă, în timp ce Pitt se cufundă în muţenia-i obişnuită, am să vă duc într-o ascunzătoare pe care nici un războinic roşu n-o s-o găsească, chiar dacă are ochi ageri. Eu am găsit ascunzătoarea asta printr-o întâmplare şi cred că, în afară de mine şi de Pitt, nu mai ştie nimeni de existenţa ei.

— Cred că exagerezi, spuse Pitt.

— Ba nu exagerez deloc! răspunse Dick şi continuă, crezând că se cuvine să ne dea unele explicaţii. Mai facem câţiva paşi, ajungem la un râuleţ care pare că îşi are izvorul într-un iaz liniştit şi ascuns. Iazul nu-i mare şi e înconjurat de stânci înalte. Stâncile astea n-au nici cea mai mică crăpătură, cel puţin aşa i se pare cuiva care nu cunoaşte locurile, dar trebuie numai să treci de partea cealaltă a iazului ca să vezi că în stâncă e o gaură, prin care, dacă pătrunzi, ajungi la adevăratul izvor al râuleţului, pentru că trebuie să ştiţi că acest râu mic nu porneşte din iaz, ci chiar din inima stâncilor, adică din locul în care ne vom petrece noaptea.

— Crăpătura din stâncă e destul de largă pentru a putea trece prin ea cu tot cu bagaje? am întrebat eu.

— Da, numai că trebuie să punem beţele de cort pe lung şi nu pe lat.

— Cât de adâncă e apa?

— Apa are o adâncime de mai puţin de-un metru.

— Adică, vrei să spui că atât era de adâncă apa când ai fost dumneata ultima oară aici.

— Hm! Credeţi cumva că apa a devenit mai adâncă între timp? Aşa ceva n-am mai auzit în toată viaţa mea. Apele stătătoare obişnuiesc să sece, nu să devină mai adânci. Dar, ia stai! Ne aflăm chiar lângă râuleţ. O să pornim de-a lungul lui şi o să ajungem între stânci. Hai, ajută-mă, Pitt Holbers, vulpoi bătrân!

I-am ajutat pe cei doi să aşeze altfel beţele de cort şi apoi l-am lăsat pe Dick să o ia înainte.

Mai aveam destulă lumină ca să putem vedea încotro călărim. Am ajuns, în cele din urmă, la iazul care era cufundat în întuneric ca o taină de nepătruns. Am trecut de partea cealaltă a acestuia şi am ajuns, într-adevăr, la o gaură săpată în stâncă. Această gaură era acoperită de verdeaţă. Ne-am continuat drumul, urmând cursul micului râu şi am ajuns în locul în care acesta îşi avea izvorul. Aici se vedea o altă gaură în piatră, mare şi rotundă. Eram înconjuraţi de stânci foarte înalte.

— Ei, ăsta-i locul! spuse Dick. N-avem decât să rămânem aici şi-o sută de ani, că tot n-o să ne dea nimeni de urmă!

— Locul ăsta-i umed? am întrebat eu.

— Dacă-i umed, sau nu, asta nici nu mai contează. În afară de asta, suntem în plină vară, şi, până trece vara, mai sunt câteva săptămâni bune. Oricum, pe timpul verii nu pică strop de ploaie!

— Pereţii ăştia de stâncă pot fi escaladaţi?

— Nu ştiu. N-am încercat niciodată, fiindcă niciodată nu m-a îmboldit inima să mă caţăr pe stânci.

— Şi de sus poate să ne vadă cineva?

— Ca să ne vadă, ar trebui să se caţere mai întâi pe stânci, pornind de-aici.

— M-am liniştit. Haideţi să facem mai întâi focul şi apoi să punem cortul.

Zis şi făcut! Într-o jumătate de oră, focul era aprins şi cortul era gata. Nu am legat caii şi asinii, pentru ca aceştia să se poată mişca în voie. Mai întâi, patrupedele au băut apă şi apoi s-au tăvălit prin muşchi, semn că erau sănătoase. Animalele aveau cu ce să se hrănească, pentru că în locul acela se găsea verdeaţă din belşug. Puteam să rămânem acolo mai multe zile, fără a ne face griji că asinii şi caii n-aveau ce mânca. Patrupedele aveau însă mai mult nevoie de odihnă decât de hrană, pentru că drumul de la lacul Kanubi până la ascunzătoarea dintre stânci fusese lung şi istovitor. Şi noi eram obosiţi. Am mâncat repede şi ne-am culcat. De data asta am adormit imediat şi nu ne-am mai frământat, aşa cum făcusem cu o noapte înainte. Trebuie să recunosc cu ruşine că am dormit buştean şi că m-am lăsat în voia somnului, până când m-a trezit Dick Hammerdull, spunându-mi:

— Doamna Burton s-a sculat deja şi... auziţi? Macină cafeaua în cort ca să nu vă trezească.

— Aşa că m-ai trezit ca nu cumva să-mi pierd bunul renume?

— Renume, sau nu, asta nici nu mai contează, dar cum o să doarmă Old Shatterhand, după ce soţia lui s-a trezit? Asta nu prea merge!

Acum am început să admir în voie locul în care ne aflam. Totul era foarte frumos şi nu se vedea pe nicăieri vreo urmă care să fi trădat trecerea omului prin locurile acelea. Printre stânci se ridicau copaci foarte înalţi şi foarte bătrâni, vârsta lor fiind de câteva sute de ani. Aceşti copaci dădeau posibilitatea escaladării stâncilor şi erau un ajutor pentru cel ce s-ar fi încumetat s-o facă.

Vulturul cel Tânăr mâncase în grabă şi încerca acum să ajungă pe creasta stâncilor. Tânărului războinic i-a fost foarte uşor să ajungă în vârf şi, după ce a privit în jur, a strigat:

— Uff! Uff! Ochii mei văd o minune!

— Mai încet! am strigat eu. Se poate să mai fie şi alţi oameni pe-aici!

— Aici unde mă aflu eu nu mai este nimeni, a răspuns războinicul. În jurul meu nu e decât aer!

— Ai ajuns atât de sus? Ce se vede de acolo?

— Devil’s Pulpit!

— Amvonul Diavolului? Adevărat?

— Da.

— Nu se poate, spuse Dick Hammerdull.

— De ce nu se poate? l-am întrebat eu.

— Fiindcă ştiu prea bine că nu se poate. Drumul spre Amvonul Diavolului e spre stânga, noi am apucat-o spre dreapta. În afară de asta, Amvonul Diavolului e împrejmuit din toate părţile de stânci, pe care nimeni nu s-ar putea căţăra pentru a ajunge-n vârf. Cum poate să vadă indianul Amvonul Diavolului?

— Poate că drumul spre Devil’s Pulpit este întortocheat şi poate că te-ai înşelat.

— Dacă-i întortocheat, sau nu, asta nici nu mai contează, dar nici un om, nici un animal şi nici un drum nu poate să fie atât de întortocheat, încât să mă înşele.

L-am întrebat încă o dată pe tânărul războinic dacă e sigur că ceea ce vede este Amvonul Diavolului şi pentru că mi-a răspuns că n-are nici o îndoială, am prins să o iau pe urmele lui, pentru a ajunge pe creastă. La puţin timp după aceea, exemplul meu fu urmat de Klara, însă cei doi vânători au preferat să rămână în ascunzătoare.

— Niciodată n-am fost vreo capră neagră, a spus Dick, iar acum, la bătrâneţe, e prea târziu să mă mai schimb. Drumul drept, un cal bun şi o şa bună, astea-s lucrurile care-mi plac. Urcaţi cât de sus vreţi, eu rămân aici!

Când am ajuns sus, în faţa ochilor noştri s-a aşternut o imagine de vis.

Rog cititorii să-şi închipuie un acoperiş neted, care este alcătuit din blocuri mari de piatră şi care este înţesat cu tufişuri dese, astfel că cel ce ajungea sus nu putea fi văzut de jos. Dacă cel ce era sus, pe acest aşa-numit acoperiş, se apropia de marginea acestuia, putea vedea că stâncile pe care se sprijinea „acoperişul” erau aproape verticale.

Pe un astfel de „acoperiş” neted ne aflam noi acum, iar la picioarele noastre se întindea căldarea largă a unei văi.

Foto 6 Vulturul cel Tânăr mâncase în grabă şi acum încerca să ajungă pe creasta stâncilor.

Mi-am imaginat mereu că Amvonul Diavolului era o stâncă singuratică şi acum vedeam că valea pe care o aveam în faţa ochilor avea forma unei elipse, adică era ovală. Această elipsă avea două „focare”, cum s-ar spune în termeni geometrici, iar aceste „focare” erau două stânci care se înălţau singuratice, pornind parcă din inima văii.

Această vale avea forma unui ou şi era atât de simetrică, încât am crezut mai întâi că nu natura, ci mâna omului îl turnase apoi în forme perfecte. Dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, înseamnă că totul s-a petrecut cu foarte multă vreme în urmă, pentru că rocile îşi mai pierduseră din perfecţiune. Pe alocuri se vedeau crăpături, adâncituri, colţuri, spărturi. La toate aceste deformări contribuiseră şi copacii, tufişurile, plantele de tot felul, iarba şi muşchiul.

Fundul văii era acoperit de verdeaţă. Gândindu-mă la acest covor verde mi-am dat seama de un lucru ciudat: această vale era toată numai stânci, adică numai rocă stearpă, şi, totuşi, pe fundul văii crescuseră copaci înalţi. Aceşti copaci nu mai aveau însă coroane. Coroanele se uscaseră cu totul, în decursul timpului. Era, deci, posibil ca pământul pe care se dezvoltaseră aceşti copaci să fi fost adus de mâna omului. Mai târziu, când aveam să cobor în aceasta vale, aveam să-mi dau seama că pe fundul văii exista, într-adevăr, un strat subţire de pământ, acoperit de plăci din piatră. Copacii şi tufişurile se hrăneau din acest strat subţire de pământ. Pe fundul văii nu existau însă nici un fel de flori, pentru că acestea aveau rădăcini prea firave pentru a putea supravieţui şi pentru a se putea dezvolta. Aşa se explica şi faptul că cei mai mulţi copaci nu mai aveau coroane.

Prima întrebare pe care mi-am pus-o nu numai eu, ci şi-ar fi pus-o orice persoană care ar fi examinat atent această vale, era, de ce fusese acoperit stratul de pământ cu plăci din piatră?

Altă ciudăţenie a acestei văi era aceea că aproximativ o treime din vegetaţia ei nu era atinsă de mâna omului. Nu acelaşi lucru se putea spune însă de restul de două treimi, ba mai mult, se pare că omul intervenise destul de des aici. Mai era apoi ceva neobişnuit: aveam impresia că era chiar interzis să te apropii de acea mică parte de vegetaţie deasă de care omul nu se atinsese niciodată. Cele două suprafeţe, adică cele două feluri de vegetaţie păreau a fi delimitate strict.

O a doua întrebare care mă frământa era, de ce această delimitare strictă a vegetaţiei?

Aşa cum am mai spus, două stânci se înălţau singuratice, pornind parcă din inima văii, aceste două stânci reprezentau pentru mine un mare semn de întrebare. Se pare că, demult, omul voise să umple cu apă întreaga vale. Astfel s-ar fi format un lac, din care ar fi ieşit cele două stânci care ar fi arătat ca nişte insule. De-a lungul secolelor, probabil că apa s-a scurs încet, încet, iar oglinda de apă a fost din ce în ce mai joasă şi, în cele din urmă, apele au lăsat în urma lor numai pământul gol.

Toate aceste presupuneri mă făceau să cred că oamenii fuseseră prezenţi în această vale. Credeam, de asemenea, că indienii din vechime făcuseră mult mai multe decât erau în stare să facă indienii de acum.

Mai era ceva care îmi dădea de gândit şi anume cele două insule. Le-am numit insule, pentru a păstra termenul pe care l-am folosit şi până acum. Ele erau aşezate simetric în perimetrul văii. Aceasta mă ducea cu gândul la faptul că omul a jucat un rol deosebit de important în ceea ce priveşte această vale. Cele două insule erau aşezate astfel în urma unor calcule. Pe de altă parte, toate acestea păreau a fi imposibile, pentru că nu înţelegeam ce scop ar fi avut. Mă gândeam la toate acele calcule astronomice pe care le făcuseră vechii egipteni, ele fiindu-le de folos la construirea piramidelor, mă gândeam, de asemenea, la calculele pe care le-au făcut anticii pentru a putea înălţa toate monumentele din vechime. Eu nu sunt nici arhitect, nici constructor şi nici om de ştiinţă şi de aceea nu mă puteam aventura în presupuneri şi cercetări în legătură cu monumentele antichităţii.

Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de Dik Hammerdull, care m-a întrebat care-i treaba pe la noi pe sus.

Când i-am spus că presupuneam că-n faţa noastră se arată valea Amvonului Diavolului, omuleţul s-a ridicat în picioare şi a început, încet-încet, să se caţere pe stâncă. A trecut destulă vreme, până când Dick a ajuns în locul în care ne aflam noi.

— Aşa! Iată-mă! Am ajuns, spuse el, vreau să ştiu şi eu ce prostie...

Omul s-a întrerupt şi a rămas cu gura căscată.

— Despre ce prostie vorbeşti? l-am întrebat eu.

— Prostia care, care... pe toţi dracii! Ce-mi văd ochii?

— Ce zici? E Amvonul Diavolului, sau nu?

— El e! Vai, Dick Hammerdull, ai minte cât o oaie! Şi să ţi se întâmple asta tocmai acum, la bătrâneţe! Aşa ceva i se poate întâmpla oricând unui greenhorn dar nu unui om îmbătrânit în Vest, aşa cum sunt eu. Dacă află cineva ce mi s-a întâmplat, sunt pierdut pe veci, ce zici, Pitt Hol... ?

Dick şi-a întrerupt vorba, pentru că şi-a dat seama că cel căruia i se adresa nu era lângă el. Eu înţelegeam foarte bine de ce se lua singur în râs. Era vorba aici de experienţa pe care o avea şi de anii îndelungaţi pe care îi petrecuse în Vestul Sălbatic, era vorba despre renumele lui. Din fericire, nu era nimeni prin apropiere care să fi spus în gura mare ce păţise bătrânul Dick Hammerdull, iar eu l-am asigurat, de mai multe ori, că nu voi spune niciodată, nimănui, nimic despre toate cele întâmplate şi omul s-a mai liniştit întrucâtva.

Pentru Dick nu mai era nici o îndoială: în faţa noastră se găsea Amvonul Diavolului. Pe mine, însă, faptul că bătrânul Dick se înşelase mă neliniştea şi de aceea m-am adresat Vulturului cel Tânăr, care preferase sa păstreze tăcerea de când ajunsesem sus:

— Vulturul cel Tânăr ne-a călăuzit bine, l-am lăudat eu. Vreau să ştiu care dintre locurile pe care le vedem acum este denumit Amvonul Diavolului?

— Stânca aceea.

Spunând aceasta, indianul arătă spre partea vestică a văii, în care se găsea stânca mai puţin înaltă.

— Şi stânca ce se află chiar aici, în faţa noastră?

— Asta este Stânca Tăcerii. Trebuie să ştii că oamenii roşii numesc Amvonul Diavolului „Manitou-ottowung“{45}. Aici Marele Spirit ascultă ce spune diavolul şi-l blestemă.

Tot ce mi-a spus războinicul m-a făcut să fiu mai atent şi i-am spus:

— Ceea ce văd ochii mei îmi dă mult de gândit. Iată, în partea dinspre răsărit a văii totul este lăsat să crească în voie, iar în partea dinspre apus copacii sunt rari şi mi se pare că unii dintre ei au fost doborâţi pentru a fi puşi pe foc.

— Da, asta se întâmplă atunci când oamenii roşii se adună la sfat.

— La sfat? Bine, dar aici nu se vânează?

— Nu. Locul ăsta este sfânt pentru omul roşu. Aici războinicii nu se adună decât atunci când trebuie să ţină sfat de seamă, atunci când la sfat se întâlnesc căpeteniile mai multor triburi. Aici nu se spun niciodată vorbe-n vânt.

— Cum? Chiar aşa?

— Da, mă asigură tânărul războinic. Eu ştiu asta bine. Mereu când aici se adună la sfat războinicii roşii, oricât de mulţi ar fi ei, nici unul nu îndrăzneşte să calce în partea de răsărit a văii sau să se apropie de Stânca Tăcerii. Se spune că acolo sălăşluieşte Spiritul cel Rău, diavolul. De aceea, partea dinspre apus a văii se numeşte Amvonul Diavolului.

— Despre Amvonul Diavolului se spun tot felul de lucruri, tot felul de poveşti de demult. Crezi cele ce se spun despre locul acesta?

— Cred în sâmburele de adevăr al poveştilor.

— Ştii care este acest sâmbure de adevăr?

— Nu, dar trag nădejde să aflu asta de la Tatellah-Satah. El este acela care mi-a spus toate câte le ştiu despre valea asta.

— Şi el a vorbit despre amvon şi despre ureche, ca şi cum ar fi vorba de unul şi acelaşi lucru? Gândeşte-te că amvonul este un loc de unde vorbeşti pentru a te face auzit, iar urechea este aceea care te ajută să auzi. Nu crezi că există o oarecare deosebire între aceste două lucruri?

— Nu, mi-a răspuns cu hotărâre Vulturul cel Tânăr. Eu nu m-am gândit la toate aceste lucruri, aşa cum s-a gândit domnul Burton. Eu respect tradiţia, aşa cum o respecta şi tatăl meu, fără a mă gândi dacă e drept sau adevărat tot ce se spune.

— Vulturul cel Tânăr nu va pune piciorul în acest loc sfânt?

— Domnul Burton vrea să se ducă acolo?

— Da, eu mă voi duce.

— Atunci îl voi însoţi pe domnul Burton. Am trăit patru ani printre feţele palide şi am învăţat să deosebesc înţelesul unui lucru de lucrul în sine. Pentru mine este important înţelesul. Înfăţişarea lucrurilor nu este importantă pentru mine, dar sunt atent la ea şi nu caut s-o schimb decât atunci când cred că aduce cu sine răul.

Mi-am dat seama că acest tânăr războinic vorbea aproape ca un alb cultivat şi, din cauza aceasta, am început să-l respect din ce în ce mai mult. Dick Hammerdull, care tăcuse până atunci, întrebă dintr-o dată:

— M-am înşelat eu, sau aţi spus că vreţi să coborâţi în vale?

— Sigur că vrem să coborâm în vale. Doar trebuia să ajungem la Amvonul Diavolului! am răspuns eu.

— Şi când vreţi să coborâţi?

— Acum, imediat!

— Să înşeuez caii!

— Nu trebuie, mergem pe jos.

— Oho! Credeţi dumneavoastră că Dick Hammerdull îşi toceşte pingelele, atunci când are un cal sau un asin?

— Nu cred aşa ceva, dar nici n-a spus nimeni că o să mergi pe jos, pentru că vei rămâne aici, împreună cu Pitt.

— Să rămân aici, împreună cu Pitt? a întrebat Dick, uimit.

— Da.

— Oare nu merităm să venim şi noi cu dumneavoastră?

— Nu spune prostii! Îmi sunteţi de mai mult folos aici sus, decât jos, în vale. Ştim că vor veni nişte duşmani de-ai noştri, dar nu ştim când vor veni. Ei pot sosi în orice clipă, poate chiar atunci când ne aflăm în vale şi nu-i vedem venind. În afară de asta, nu vreau să plecăm călare, pentru că urmele făcute de cal sunt mai uşor de văzut decât urmele lăsate de om şi apoi, dacă plecăm călare, cel ce ne pândeşte ne poate vedea mai lesne.

— Ah! Am ghicit, m-a întrerupt Dick.

— Ce-ai ghicit?

— Vom sta de strajă aici, sus şi vom fi atenţi la tot ce se întâmplă, nu-i aşa?

— Chiar aşa!

— Atunci se schimbă treaba! Spuneţi-mi ce ar trebui să facem.

— Nimic mai simplu. Ştim de unde vor veni războinicii utah şi sioucşii. Sioucşii vor veni dinspre nord, iar războinicii utah, dinspre apus, dar ei nu pot ajunge aici din direcţia din care-am venit noi, ci tocmai din partea opusă. Această parte va fi chiar sub ochii voştri şi îi veţi vedea pe războinicii roşii cu mult înainte ca ei să fi ajuns aici. Dacă îi vedeţi că vin, ne daţi de ştire.

— Cum?

— Veţi fluiera o dată lung şi ascuţit. Să mergem.

La îndemnul meu, Vulturul cel Tânăr m-a urmat. Am coborât împreună şi am ajuns în locul în care ne aşezasem tabăra. Aici i-am spus lui Holbers ce aveam de gând şi mi-am luat carabina Henry.

— Vrei să tragi cu puşca? m-a întrebat Klara.

— Poate se iveşte prilejul să vânez ceva. Şi Vulturul cel Tânăr îşi va lua puşca.

Soţia mea i-a făcut indianului un semn cu mâna. Ştiam ce voia să însemne gestul ei. Eram uluit de felul în care tânărul războinic privea arma pe care o luasem în mână.

— Uff! exclamă el. Asta-i puşca aceea vestită! Am voie s-o privesc şi eu?

— Ia-o!

Vulturul cel Tânăr luă carabina, fără a îndrăzni însă s-o cerceteze mai îndeaproape.

Această carabină, cu care trăsesem pe vremea când Winnetou mai era în viaţă, i se părea apaşului un obiect sfânt.

— O puşcă cum nu-i alta! exclamă războinicul, înapoindu-mi arma.

— Nu-i singura puşcă de felul ăsta. Unii au râs de mine când le-am spus că pot trage cu ea douăzeci şi cinci de focuri. Au existat chiar oameni cu multă minte care, din cauza acestei puşti, au crezut că sunt un mincinos, cu toate că nu se pricepeau câtuşi de puţin la armele de foc. Trebuie să-ţi spun că există puşti chiar mai bune decât asta. În Italia, maiorul Cei-Rigotti a inventat o puşcă cu douăzeci şi cinci de focuri, care este folosită în armata italiană, iar ministrului englez de război, un inventator scoţian i-a oferit o puşcă cu douăzeci şi opt de focuri, cu care se poate trage la o distanţă de 3 100 de metri. Trebuie să mai ştii că puşca asta este la fel de valoroasă ca şi puşca cu ţinte de argint care a fost a lui Winnetou.

— Puşca cu ţinte de argint? a întrebat indianul. O mai aveţi?

— Desigur.

— Puteţi să-mi spuneţi câte ceva despre această puşcă?

— Mai târziu. Acum trebuie să ne folosim de fiecare clipă pentru a cerceta Amvonul Diavolului. Când vor fi venit duşmanii noştri, nu vom mai avea timp s-o facem. Să nu mai pierdem timpul!

Am fost întrerupt de un hohot de râs şi mi-am dat seama că Pitt Holbers era cel care râdea. Omul s-a apropiat de noi şi ne-a spus:

— Aha! Noi trebuie să rămânem aici, dar dumneavoastră trebuie să plecaţi călare! În afară de asta o să aveţi nevoie mare, mare de mine!

Gândindu-mă la cele ce-mi spusese Pitt, mi-am dat seama că avea dreptate.

— O să plecăm călare? a întrebat Klara. O să plecăm călare şi o să avem nevoie de ajutorul dumneavoastră? Nu vă supăraţi, dar cred că vom merge pe jos.

— O să plecaţi călare! Trebuie să-mi daţi şi mie ascultare, măcar o dată, chiar dacă vreţi sau nu, sau poate doriţi ca domnul Burton să-şi ude picioarele şi să răcească sau să păţească Dumnezeu mai ştie ce. Ca să nu mai vorbim că o să-l apuce şi strănutul!

Holbers avea dreptate. Sigur că un bărbat obişnuit cu rigorile Vestului Sălbatic nu o să se întrebe neîncetat dacă se udă, sau nu, dar o să facă tot ce-i stă-n putere pentru a se feri de umezeală. Pentru a ajunge acolo unde voiam, trebuia să trecem prin iaz, adică prin apă. Am luat-o de-a lungul pârâiaşului, până când am ajuns în locul prin care trecusem cu o zi înainte. Pe măsură ce înaintam spre Amvonul Diavolului, apa devenea din ce în ce mai adâncă. Drumul nostru era întortocheat şi ne-am dat seama că nu aveam cum să ajungem de-a dreptul la Amvonul Diavolului. Trebuia să facem un ocol. Din cauza acestui ocol semicircular, Dick Hammerdull se înşelase atunci când spusese că era imposibil ca stânca văzută de Vulturul cel Tânăr să fie Amvonul Diavolului.

Pe măsură ce coboram, părea că stânca fusese tăiată cu un ferăstrău uriaş. Se vedea şi gaura aproape verticală prin care apa se scursese, croindu-şi drum printre roci. Toate acestea dovedeau că la formarea acestui peisaj contribuiseră, în egală măsură, natura şi omul. Se vedea, de asemenea, că aici existase cândva un lac, ce secase în timp, pe măsură ce apa se scursese. În această vale mai exista apă, deoarece un râu trecea prin căldarea ei, dar acest râu nu a putut străpunge plăcile din piatră, pentru a se putea scurge în pământ. Râul îşi formase însă o matcă alcătuită din pietriş. Urmând cursul lui, am ajuns în partea văii în care vegetaţia era abundentă. Nu ne-am oprit însă aici, pentru că era de aşteptat ca indienii să se adune tocmai în partea opusă, adică pe latura dinspre apus, acolo unde vegetaţia era rară.

Ajunşi aici, am observat că plăcile din piatră se vedeau pe alocuri foarte bine, pentru că pământul fusese dat deoparte. Copacii care crescuseră în această parte a văii nu erau înalţi, iar tufişurile erau rare. Se vedea că lemnul copacilor fusese folosit destul de des pentru a se face focul. Locurile lipsite de vegetaţie erau atât de numeroase, încât eram îndreptăţit să cred că în această parte a văii era destul loc pentru sute de oameni care s-ar fi adunat la sfat. „Insula” din această parte a văii era mai înaltă decât cel mai înalt copac aflat prin preajmă, fără a fi însă neobişnuit de mare, fiindcă trebuie să spun că nici copacii nu erau deosebit de falnici. Această aşa-numită insulă nu era acoperită de vegetaţie, ci era alcătuită numai din stânci golaşe. În mijloc se afla un bloc de piatră care semăna cu un fotoliu. În jurul acestui fotoliu din piatră se aflau o serie de alte pietre care puteau fi asemuite cu nişte scaune. Acesta era, aşadar, locul în care se adunau marile căpetenii pentru a ţine sfat şi pentru a le spune apoi oamenilor care se aflau la baza acestei „insule” ce hotărâri luaseră.

Am urcat, fără a descoperi nimic demn de atenţie. O dată ce am ajuns sus, mi-am îndreptat privirea spre „insula” aflată în partea de răsărit a văii, „insulă” care era mai mare decât aceea pe care ne aflam şi care era acoperită de vegetaţie deasă.

M-am gândit mult la aceste două „insule”, la aceste două „focare”, dintre care unul era numit Amvonul Diavolului sau „Urechea lui Manitou”, iar celălalt, Stânca Tăcerii. Mi-am pus întrebarea dacă această vale nu avea cumva anumite calităţi acustice deosebite. Ştiam că în antichitate se construiau amfiteatre care aveau anumite forme geometrice şi că în aceste amfiteatre se auzea foarte clar, dintr-un anume punct, ceea ce se spunea foarte încet într-un alt punct al acestora. Nu am vorbit nimănui despre ceea ce gândeam.

Am coborât cu toţii şi, când am ajuns jos, ne-am înălţat privirile pentru a-l putea zări de Dick Hammerdull. Acesta nu era nicăieri, dar eram convins că se ascunsese foarte bine şi că ne privea din ascunzişul lui.

Ne-am îndreptat apoi spre cealaltă „insulă” aflată în acea vale, care, aşa cum am mai spus, era acoperită de vegetaţie deasă. Ne-am domolit paşii, pentru că am descoperit nişte urme. Erau însă nişte urme care nu ne îngrijorau, ci care ne-au stârnit mai degrabă bucuria, pentru că ele îmi aduceau aminte de copiii care umblau prin pădure pentru a găsi fragi şi mure. Imediat ce am ocolit cu grijă cea de-a doua „insulă”, am întrebat-o pe soţia mea:

— Sufleţel, ţi-e poftă de o labă de urs sau de o bucată de muşchi de urs?

— Dumnezeule! a exclamat ea speriată. Sunt urşi pe-aici?

— Da.

— Urşi grizzly?

— Nu. Nu te gândi la urşi grizzly. Este vorba, mai curând, de un urs negru care şchiopătă. Probabil are ceva la o labă, laba stângă din spate. Cred că a fost rănit cândva şi s-a obişnuit cu infirmitatea lui. Bănuiesc că animalul este erbivor şi mă îndoiesc de faptul că s-ar da în vânt după carne de om. E pe „insula” asta.

— Acolo, sus? a întrebat soţia mea. Apoi, după ce privi în sus, Klara exclamă:

— Da, ai dreptate. Îl văd! Tocmai se uită la noi! Uite-l! Uite-l!

În timp ce soţia mea rostea aceste cuvinte, Vulturul cel Tânăr a dus puşca la ochi, dar ea i-a spus:

— Nu trage, nu trage! E atât de drăguţ! E atât de scump!

Dorinţa ei a venit prea târziu. S-a auzit o împuşcătură. Glonţul a intrat în ochiul animalului şi i s-a oprit în creier. Văzându-ne, ursul a vrut să se ridice în două labe. Când l-a lovit glonţul, a căzut şi a alunecat pe stâncă, oprindu-se la picioarele noastre.

— Ce păcat! a exclamat Klara. Putea să mai trăiască!

— De ce, ca să se chinuie? Ia priveşte, i-am spus eu, examinând ursul. Nu era rănit. Avea laba ruptă şi, pentru că nu s-a bucurat de îngrijirile nici unui medic, trebuia s-o târască după el. Moartea a fost pentru el o uşurare.

— Bine, dar pentru asta nu trebuia împuşcat! a spus consoarta mea, cu încăpăţânare.

O cunoşteam pe soţia mea îndeajuns de bine pentru a şti că nici un argument nu o putea abate de la părerea ei, aşa că am încercat să fac o glumă, spunându-i:

— Carnea de pe oasele rupte are un gust mai bun decât carnea de pe oasele întregi!

— Eşti lipsit de milă! strigă soţia mea, furioasă. Ce-o să se întâmple acum cu ursul? Cine o să-l ducă sus, în tabăra noastră?

— Asta va fi treaba celor doi vânători care ne însoţesc. Animalul are peste patru ani şi cântăreşte câteva sute de kilograme, dar avem cai şi putem să-l cărăm. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca nimeni să nu-şi dea seama că am trecut pe-aici, asta mai ales din cauza indienilor pe care-i aşteptăm să sosească. Mai întâi trebuie să-i luăm blana lui moş Martin!

Am jupuit ursul foarte repede, ajutat de Vulturul cel Tânăr, care a dovedit că se pricepe foarte bine la o asemenea treabă. După ce am învelit ursul în propria-i blană, ne-am continuat cercetările. Pentru a ajunge sus, pe cea de-a doua „insulă”, am urcat nişte trepte. De ambele părţi ale acestor trepte erau dispuse plăci din piatră. Aceste plăci fuseseră puse aici după ce lacul secase. Pe prima dintre acestea fusese sculptat conturul „insulei”. Pe o altă placă se vedea silueta unui bărbat care urca treptele. Pe a treia se putea observa un monstru înspăimântător care îl înghiţea pe curajosul ce îndrăznise să urce treptele. Toate aceste sculpturi erau un avertisment adresat celui care ar fi îndrăznit să meargă pe Stânca Tăcerii. Ce rost avea acest avertisment? Probabil că pe această stâncă se petreceau lucruri pe care nu trebuia să le afle nimeni. Ne-am continuat drumul. Când am ajuns sus, am văzut o căsuţă din piatră, care era înconjurată de verdeaţă din toate părţile. Căsuţa semăna foarte mult cu o gheretă în care se stă de pază. Lângă această căsuţă se afla bârlogul ursului. Nu era de mirare faptul că animalul nu putuse intra în micuţa clădire, pentru că nu avusese cum să deschidă uşa. Noi, în schimb, am deschis-o şi am văzut că micul adăpost din piatră era gol.

Mi-am dat seama că în acesta căsuţă nu puteau intra mai mult de patru oameni. Pentru cine fusese construit acest adăpost? Poate pentru cineva care trebuia să vadă şi să audă tot ce se întâmpla? Cel ce se ascundea în această căsuţă nu putea fi observat de nimeni, dar putea să observe ce se întâmpla pe cealaltă „insulă”, unde nu exista un astfel de adăpost şi nici verdeaţă care să-i fi ferit pe cei de acolo de privirile curioase ale vreunei iscoade.

Asta era tot ce puteam vedea aici şi îmi spuneam că, dacă Amvonul Diavolului avea vreo taină, aceasta îşi avea izvorul în vreo ciudăţenie a naturii. De aceea i-am rugat pe Vulturul cel Tânăr şi pe soţia mea să se înapoieze la Amvonul Diavolului şi să se aşeze pe „scaunele” pe care le ocupau de obicei căpeteniile adunate la sfat.

— De ce? a întrebat soţia mea.

— Vreau să fac cuiva o surpriză.

— O surpriză?

— Da, vreau să fac cuiva o surpriză! Crede-mă! Dacă ţi-aş explica acum totul, nu ar mai fi vorba de-o surpriză, nu crezi?

— Ba da.

— Atunci du-te, te rog. Nu avem timp de pierdut. Plecând, Klara mi-a spus, clătinând din cap a nemulţumire:

— De la o vreme încoace, eşti plin de mistere!

Soţia mea a plecat împreună cu apaşul. I-am văzut îndepărtându-se şi discutând. Au ajuns în cele din urmă la Amvonul Diavolului şi au început să urce.

Trebuie să mărturisesc că eram nerăbdător să văd ce se va întâmpla. Deodată, am auzit foarte clar vocea soţiei mele, dar nu din direcţia în care tocmai priveam, ci de undeva, din spatele meu:

— N-o să-şi găsească liniştea! O să facă tot ce este posibil pentru a desluşi taina „Urechii”, adică, mă rog, a „Amvonului”! îl cunosc eu prea bine!

Au ajuns în vârful „insulei” şi mi-am dat seama că auzisem cuvintele Klarei, numai din clipa în care ea se afla la o anumită înălţime. I-am văzut pe amândoi stând în picioare. Nu le puteam distinge trăsăturile feţelor şi nici nu-mi puteam da seama ce gesturi făceau, pentru că distanţa dintre mine şi ei era destul de mare.

După o pauză, am auzit din nou vocea Klarei:

— Nu. Nu ştiu. Nici n-a avut timp să-mi spună.

Din cele spuse de Klara trăsesem concluzia că apaşul o întrebase ceva şi că eu nu auzisem întrebarea pe care acesta o pusese. Probabil că mă aflam într-o poziţie din care nu puteam distinge cuvintele lui. Observasem că tânărul războinic se afla la mijlocul „Amvonului”, aşa încât m-am dus şi eu la mijlocul stâncii pe care mă aflam. În mijlocul acesteia era tocmai adăpostul din piatră. Când am ajuns în dreptul acestuia, am auzit glasul Klarei mai limpede decât înainte:

— Din păcate n-am preparat niciodată aşa ceva şi sunt nevoită să te cred. Este adevărat că labele sunt cele mai gustoase?

Tot atât de limpede am auzit şi răspunsul tânărului apaş:

— Fără îndoială! Nu există ceva mai gustos!

— Este adevărat că în labe trebuie să pătrundă mai întâi viermii?

— Da, întocmai.

— Ah, ce scârbos!

— De ce vă este scârbă? Viermii se dau deoparte şi nu se mănâncă decât carnea.

— Da, numai că din aceeaşi carne s-au hrănit şi viermii! De aceea mi-e scârbă.

— Atunci carnea nu trebuie lăsată să putrezească!

Ca să glumesc, am spus cu voce tare:

— Nicidecum! Trebuie să aştepţi neapărat până putrezesc labele şi până când intră viermii-n carnea lor. Pe urmă prăjeşti carnea, iar cu viermii hrăneşti prigoriile{46} şi privighetorile.

Imediat am auzit-o pe Klara râzând şi spunând:

— Ăsta-i soţul meu care ciripeşte precum un vrăbioi! Ne-a ajuns din urmă, dar unde-o fi oare?

— Sunt aici! Chiar aici! am strigat eu.

— Unde? a întrebat soţia mea.

— Sunt sus, lângă Dick Hammerdull!

— Glumeşti, desigur! Hai, vorbeşte serios!

— Bine! Află că sunt în copacul de lângă tine!

— Lasă glumele şi vorbeşte serios! Ăsta-i vreun şiretlic de-al tău!

— Fie, cum vrei tu! M-am ascuns în buzunarul stâng al hainei Vulturului cel Tânăr!

— Uff! Uff! strigă indianul. Acum am înţeles!

— Ce? a întrebat soţia mea.

— Nu-i aici, pentru că vocea i se aude când de sus, când de jos, când din stânga, când din dreapta! E în locul de unde-am pornit! A dezlegat taina şi acum vocea lui ajunge până la noi!

— Asta o fi fost surpriza de care mi-a vorbit?

— Desigur! Aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, nu şi-a găsit liniştea până când nu a desluşit taina „Urechii”, adică a „Amvonului”. Acum cred că s-a liniştit!

— Ai dreptate, acum m-am liniştit, am spus eu.

— Unde eşti? a întrebat Klara.

— Sunt aici, pe „insula” mea. Stau în faţa căsuţei din piatră.

— Glumeşti, sau e, într-adevăr, aşa?

— Nu, nu. Acum vorbesc foarte serios. Mă aflu chiar în faţa căsuţei din piatră de pe Stânca Tăcerii şi vă aud tot atât de bine, pe cât de bine mă auziţi şi voi pe mine. Am bănuit că aşa va fi şi de aceea v-am trimis pe cealaltă insulă. Acum presupunerile mele s-au adeverit şi sunt foarte mulţumit.

— Dacă tot ce spui este adevărat, atunci s-ar putea spune că este vorba despre o minune.

— Nu este vorba de o minune, ci de folosirea unor proprietăţi ale naturii.

— Înseamnă că din locul în care eşti tu putem să auzim tot ce vorbesc războinicii care se adună la sfat.

— Da, putem să ascultăm fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fără a fi văzuţi şi fără a fi în pericol.

— Înţeleg că descoperirea pe care ai făcut-o ne este de mare folos, pentru că vom avea un mare avantaj asupra duşmanilor noştri.

— Toate bune şi frumoase, dar acum trebuie să vedem de unde se aude mai clar şi din ce punct se aude tot ce se vorbeşte.

În cele din urmă, ne-am putut da seama de unde se auzea mai clar şi unde ar fi trebuit să ne aflăm pentru a auzi tot ce se spunea. Nu se distingeau, însă, cuvintele şoptite. Şoaptele semănau cu o adiere de vânt, din care nu se puteau desluşi vorbele rostite. În schimb, dacă cineva striga, puterea sunetului putea fi asemuită cu un tunet. Cel care trăgea cu urechea s-ar fi putut speria chiar. În afară de asta, nu se înţelegeau toate cuvintele rostite cu voce foarte puternică. Tot ceea ce nu era şoptit sau strigat se înţelegea atât de clar, încât aveai impresia că te aflai chiar lângă cel care vorbea.

Soţia mea a propus să schimbăm locurile.

— Tu vii pe „insula” pe care mă aflu eu şi eu vin pe „insula” pe care te afli tu, numai că tu vei aşeza în căsuţa din piatră un lucru anume, pe care am să-l numesc eu, pentru a fi sigură că tu te-ai aflat, într-adevăr, acolo.

— Tot mai crezi că glumesc?

— Nu mă prea pricep la fenomenele din natură şi vreau să mă conving şi altfel de faptul că această nemaipomenită descoperire a ta este reală.

— Spune-mi, ce vrei să las în căsuţă? Ceasul? Cuţitul?

— Nu. Vreau ceva mai romantic: o scrisoare de dragoste!

— Oho! Şi cui să-i fie adresată scrisoarea asta de dragoste?

— Mie, bineînţeles! Doar nu mai e nici o femeie prin împrejurimi. Rupe o foaie din carneţelul tău şi scrie ce-am să-ţi spun acum.

— Bine. Uite, mi-am luat foaia de hârtie şi creionul. Spune!

Soţia mea mi-a dictat următoarele:

„Dragă Sufleţel,

Te iubesc foarte mult şi mă bucur că suntem amândoi eroii unei aventuri în Vestul Sălbatic.”

Am lăsat biletul în căsuţa din piatră şi am coborât de pe „insula” mea pentru a mă îndrepta spre cealaltă „insulă” din vale. M-am grăbit să ajung în locul unde cu puţin timp înainte se aflaseră Klara şi Vulturul cel Tânăr. Am ajuns sus şi n-am scos nici un sunet. Aşteptam să văd ce se va întâmpla. Trăgeam cu urechea.

I-am văzut pe cei doi ajungând sus, în locul în care până atunci mă aflasem eu. Soţia mea s-a dus imediat la adăpostul din piatră şi am auzit-o spunând:

— E, într-adevăr, aşa cum a spus. Foaia de hârtie se află aici! A scris întocmai ce i-am spus eu! Nu mai încape nici o îndoială...

— Hai să ne întoarcem în tabăra noastră, am întrerupt-o eu. Nu voi pleca împreună cu voi. Ne întâlnim lângă apă, la intrarea în căldarea văii.

Când am ajuns la locul de întâlnire pe care îl stabilisem, Klara şi apaşul nu sosiseră încă acolo, deşi drumul nu era deloc lung. A mai durat o vreme până când i-am văzut venind.

— Ne pare rău că ne-am lăsat aşteptaţi, a spus soţia mea, dar am vrut să pregătim totul, astfel încât să te poţi simţi cât mai bine.

— Cum?

— Postul tău de observaţie, căsuţa din piatră în care vei sta ore în şir! A trebuit să fac mai întâi curat pe-acolo. Apoi am adus nişte crenguţe uscate, ca să poţi sta pe cât se poate mai comod. Mergem sus?

— Da, dar numai noi doi. Vulturul cel Tânăr va trebui să-l aştepte aici pe Dick Hammerdull. Vor aduce ursul împreună. E prea greu ca să-l poată căra un singur om.

Apaşul a fost de acord şi s-a întins pe covorul de muşchi în aşteptarea lui Dick. Noi doi, soţia mea şi cu mine, am făcut tot posibilul pentru a ajunge cât mai repede în tabăra noastră. Imediat ce am ajuns acolo, am aflat că Hammerdull fusese tot timpul cu ochii pe noi. Omul auzise şi împuşcătura şi s-a bucurat când a aflat că vânasem un urs.

Dick a pregătit asinii pentru a putea aduce ursul şi, înainte de a pleca, mi-a spus cu faţa scăldată în lumina unei mari bucurii:

— Mister Shatterhand, mare noroc am avut că aţi venit! Acum viaţa-i iarăşi aşa cum ar trebui să fie!

Capitolul VI • La „Urechea lui Manitou”

Ne aşteptam la venirea războinicilor sioux şi a războinicilor utah, aşa încât trebuia să fim cu mare băgare de seamă. Întrucât Dick Hammerdull plecase să aducă vânatul, l-am rugat pe Pitt Holbers să rămână la cai şi pentru că omul a acceptat bucuros această sarcină, am urcat la „postul de observaţie”.

De aici, întreaga valea se vedea atât de clar şi se distingea atât de bine forma ei de elipsă, încât nu a fost foarte greu să-i explic soţiei mele de ce într-unul dintre focarele acestei elipse se auzea atât de clar ce se vorbea la celălalt focar şi invers.

După ce ursul a fost adus, a rămas de strajă Vulturul cel Tânăr, iar noi ne-am îndreptat spre tabăra noastră. Dick Hammerdull i-a explicat soţiei mele cum trebuiau legate şi puse în pământ labele de urs pentru a se muia carnea, fără ca viermii să ia şi ei parte la ospăţ. Muşchiul animalului a fost curăţat cu grijă de grăsime, a fost tăvălit prin scrum şi a fost bine legat şi împachetat. Dick şi Pitt s-au ocupat de pulpele din faţă, pentru că urma să ne ospătăm mai întâi din ele. Cei doi le-au luat şi le-au bătut timp de-un ceas, cu două bâte groase. Între timp, eu am căutat tot felul de ierburi de care orice om care a trăit în Vest are nevoie atunci când vrea să-şi pregătească o friptură de urs la proţap sau o friptură de urs înăbuşită. Toată lumea era ocupată, dar mai ales Sufleţel, care voia să coacă pâine pentru mai multe zile. Soţia mea voia să pregătească şi o plăcintă cu mure, mai ales pentru că murele se găseau chiar în apropierea cortului nostru. Una dintre cutiile cu făină pe care le-am cumpărat la Trinidad s-a golit cu această ocazie. Klara s-a grăbit să amestece făina cu grăsimea de urs şi se cuvine să spun că grăsimea de urs este mult folosită în Vest, iar unii spun că această grăsime dă un gust mai bun mâncărurilor.

Indienii o folosesc de multă vreme, chiar dinaintea apariţiei omului alb pe aceste meleaguri. Aproape în fiecare oraş există locuri destinate sacrificării urşilor şi chiar creşterii lor.

Războinicii sioux şi războinicii utah nu au apărut în următoarele două zile şi m-am folosit de această ocazie pentru a o învăţa pe soţia mea cuvinte şi expresii noi în graiul apaşilor, iar Vulturul cel Tânăr m-a ajutat foarte mult. Klara voia neapărat s-o uimească pe Kolma Pushi cu cunoştinţele ei.

De-abia în seara celei de-a treia zile s-au arătat cei pe care îi aşteptam. De pe platoul pe care ne aflam, i-am văzut urcând de-a lungul unei stânci golaşe. Indienii mergeau călare, unul în spatele celuilalt. Ei înaintau în „şir indian”, aşa cum obişnuiau pe vremuri, atunci când Vestul mai putea fi numit, într-adevăr, „sălbatic”. Pe vremea aceea, indienii s-ar fi ferit să se arate pe un vârf golaş de munte, căci o astfel de stâncă nu le dădea posibilitatea de a se ascunde de privirile eventualilor duşmani. Pentru că indienii nu erau în luptă cu nimeni, cel puţin deocamdată, aceştia nu erau vopsiţi în culorile războiului, care-i deosebeau pe membrii unui trib de membrii altuia. Mi-am putut da seama după lăncile, după căpestrele cailor şi după podoabele pe care le purtau că era vorba despre indieni din tribul utah. Erau însă, dacă mă pot exprima astfel, indieni utah războinici, mai puţin paşnici, pentru că deosebisem războinici utah Pah, Teish, Kapote, Wihminutsh, Yampa, Pahwang şi chiar utah Sempish. Văzându-i pe războinicii utah, m-am gândit imediat la căpetenia lor Tusahga Sartish{47}, despre care am scris şi în romanul „Old Surehand”. Războinicii se aflau însă la o distanţă atât de mare, încât nu le puteam distinge trăsăturile feţelor. Aveam să aflu mai târziu că printre războinici se afla şi Tusahga Sartish, căpetenia tribului utah Kapote, care, deşi încheiase pace cu noi, cu mult timp în urmă, se număra acum, la bătrâneţe, printre duşmanii noştri.

După ce indienii au ajuns la Amvonul Diavolului, ne-am putut da seama, din atitudinea lor, că şi pentru ei locul acesta era sacru. Indienii priveau stânca pătrunşi de teamă şi de respect. Îşi aduseseră cu ei până şi lemne de foc, pentru a nu trebui să se atingă nici măcar de un copac sau de un tufiş din valea aceea. Oamenii au rămas în partea dinspre apus a văii, fără a se apropia deloc de partea dinspre răsărit, în care se afla Stânca Tăcerii. Pentru noi era şi mai important faptul că nici unul dintre ei nu s-a apropiat prea mult de Amvonul Diavolului şi nici nu putea fi vorba ca vreunul dintre ei să urce chiar pe „Amvon”. Oricum, sfatul urma să se ţină numai când ar fi venit sioucşii, iar pe noi asta ne interesa şi nimic altceva. De aceea nu ne-am ostenit să ne furişăm până în apropierea taberei războinicilor utah. Nu voiam să ne expunem pericolului de a fi descoperiţi, doar pentru a ne satisface curiozitatea. Am preferat, aşadar, să rămânem în tabăra noastră şi să dormim, pentru că nu ştiam când vom mai avea ocazia s-o facem.

Războinicii utah au aprins câteva focuri, dar acestea erau, din păcate, prea mici pentru ca noi să fi putut vedea ce făceau. Aceştia erau şi foarte tăcuţi, pentru că de acolo de unde eram, nu puteam auzi nimic din cele ce spuneau. În timpul nopţii am dormit liniştiţi, deoarece nu s-a întâmplat nimic deosebit.

A trecut şi ziua următoare, fără ca sioucşii să se fi arătat. Am mai avut o noapte liniştită. În dimineaţa care a urmat, însă, am observat că cei ce stăteau de strajă în tabăra indienilor utah au început să se agite, pregătindu-se, probabil, pentru sosirea sioucşilor. Sioucşii au sosit, într-adevăr, înaintând în „şir indian”, aşa cum făcuseră şi războinicii utah. Aveau în fruntea lor o mare căpetenie, un bărbat bătrân, slab şi înalt. Calul căpeteniei era ţinut de dârlogi de doi războinici, care aveau probabil menirea să ducă animalul la pas. Bătrâna căpetenie nu mai părea a fi în deplinătatea forţelor şi asta mă îndreptăţea să cred că omul era mânat de o voinţă arzătoare. Altfel nu s-ar fi explicat de ce bătrânul acesta fusese gata să facă atâta drum.

Această căpetenie sioux a fost întâmpinată cu mult respect de către războinicii utah şi abia când omul a fost ajutat să descalece, am văzut cât era de slab. Dacă toate acestea nu s-ar fi petrecut în plină zi, aş fi crezut că bătrâna căpetenie era o stafie. Acest bărbat în vârstă era, aşa cum aveam să-mi dau seama foarte curând, Kiktahan Shonka, „Câinele care veghează”, omul care dorise să-i vadă pierind pe apaşi şi pe toţi prietenii şi aliaţii acestora. Indienii au întins câteva pături moi în faţa căpeteniei utah, Tusahga Sartish. Pe aceste pături a fost aşezat, ca un copil mic, bătrânul Kiktahan Shonka. La spatele lui, războinicii au bătut câţiva ţăruşi, de care bătrâna căpetenie sioux se putea sprijini. Privindu-l pe acest bătrân bolnav, m-am gândit că oamenii suferinzi nutresc o ură şi o sete de răzbunare mult mai puternice decât cei sănătoşi. Venise timpul să ne luăm în primire postul de observaţie. Soţia mea m-ar fi însoţit cu plăcere, numai că nu-mi putea fi de nici un ajutor, cel mult mi-aş fi făcut griji şi pentru ea. Klara trebuia, aşadar, să rămână în ascunzătoare. Cei doi vânători au renunţat de bunăvoie să mă însoţească.

— Ce să caut eu acolo? m-a întrebat Dick Hammerdull. Cel ce vrea să tragă cu urechea la cele ce spun indienii, trebuie să priceapă graiul lor mai bine decât îl pricep eu. E-adevărat că numele meu e Dick Hammerdull şi că mă pricep binişor să mânuiesc puşca, dar când vine vorba de graiurile pieilor roşii, s-a terminat cu priceperea mea! Mai bine rămân aici, cu doamna Burton, şi-o rog să ne mai facă o plăcintă cu mure. Ce zici, Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

— Dacă vrei să spui c-o să-ţi ţin tovărăşie atunci când o fi să mănânci plăcintă, dragă Dick, pot să-ţi spun că ai dreptate.

Aşa stând lucrurile, am pornit prin pădure, împreună cu Vulturul cel Tânăr. Am luat cu noi şi puştile, pentru a avea şi arme cu bătaie lungă. Am făcut tot posibilul pentru a nu lăsa urme şi pentru a nu fi zăriţi. Ştiam că peste o zi ar fi fost ziua despre care-mi vorbiseră fraţii Santer şi mă gândeam că, probabil, vor sosi şi ei la Amvonul Diavolului. M-am gândit că poate cei doi fraţi ar fi stat la pândă, pentru a se arăta abia mai târziu, după ce ar fi aflat ce voiau să afle.

Am trecut numai prin locuri în care solul era destul de tare, astfel încât să nu lăsăm nici o urmă şi s-a dovedit mai târziu că am procedat foarte bine. Am profitat de siluetele copacilor pentru a rămâne nevăzuţi şi, în cele din urmă, am ajuns la căsuţa din piatră.

Aici am observat că soţia mea pregătise totul, astfel încât puteam sta şi întinşi. Din păcate nu era acum momentul să ne odihnim. Trebuia să-i ţinem sub observaţie pe războinicii adunaţi la Amvonul Diavolului şi pentru asta ocheanul meu era de foarte mare folos. Am văzut că în tabăra războinicilor roşii erau patruzeci de sioucşi şi patruzeci de indieni utah. Se pare că acest număr fusese stabilit dinainte. Ne-am dat seama că nu veniseră decât indieni cu o oarecare poziţie în triburile din care făceau parte. Războinicii obişnuiţi, cei care urmau să-i atace pe apaşi, nu se aflau în această vale. Am vorbit deja despre marile căpetenii ale cele două triburi. În afară de aceste două mari căpetenii, se mai aflau în vale cinci căpetenii sioux şi cinci căpetenii utah. Despre ceilalţi se putea spune că erau războinici care îşi câştigaseră faima prin faptele lor sau războinici care se bucurau de încrederea căpeteniilor lor.

Sub ochii mei se petreceau lucruri obişnuite pentru o tabără a indienilor. Caii fuseseră adăpaţi, iar războinicii se pregăteau să mănânce.

Îi urmăream foarte atent pe cei doi mari şefi de trib Kiktahan Shonka şi Tusahga Sartish. Ceilalţi mă interesau mai puţin, deocamdată. Privind prin ochean, l-am recunoscut imediat pe cel ce era marea căpetenie utah. Indianul era bătrân şi părea a fi mai bătrân decât era de fapt, pentru că faţa îi era toată numai cute. Aceasta mă făcea să cred că marele şef de trib nu purta în sufletul său bunătatea şi celelalte sentimente care îl fac pe om să se simtă tânăr sufleteşte şi să pară şi trupeşte mai tânăr decât este. Pe de altă parte, căpetenia sioux avea un nas subţire ca o lamă de cuţit. Buzele nu i se vedeau deloc, iar ochii i se afundaseră în orbite. Bătrânul sioux purta părul lung şi pentru a părea mai lung şi mai des, i se prinseseră în păr şuviţe care, dacă priveai mai atent, vedeai că nu sunt ale sale.

Ştiu foarte bine că nu este frumos să-l judeci pe om după înfăţişare, dar mă văd nevoit să spun că acest indian era antipatic, ba chiar respingător.

Cina a durat mult, peste două ore. Apoi căpeteniile au început să urce spre vârful Amvonului Diavolului. Kiktahan Shonka nu era în stare să meargă, aşa că fusese legat cu frânghii pentru a fi tras în sus.

Am început să fim foarte atenţi la tot ceea ce se petrecea în Amvon. Mai întâi, a fost aprinsă pipa păcii. Marea căpetenie utah s-a ridicat de la pământ, a suflat fumul în şase direcţii diferite şi a vorbit primul. Marele şef sioux nu putea sta în picioare, aşa încât a tras din pipa păcii şi a vorbit stând jos. Celelalte zece căpetenii au făcut acelaşi lucru, astfel că am ascultat douăsprezece cuvântări, pe care îmi este imposibil să le redau aici. Toate aceste cuvântări nu erau decât introducerea pentru sfatul care urma să se ţină. Aceste cuvântări puteau dura şi trei zile, pe care noi le-am fi petrecut în micul adăpost din piatră. Tot acest timp s-a limitat în cele din urmă la trei ore şi aveam, oricum, toate motivele să ascult, pentru că tot ce vorbeau indienii mă interesa foarte mult, fiindcă era vorba despre... mine!

Deşi nu îmi propun să le redau aici, cuvântările celor douăsprezece căpetenii meritau a fi ascultate. Toate începeau cu afirmaţia că apaşii şi membrii triburilor înfrăţite cu aceştia erau cei mai josnici oameni de pe Pământ, dar că cei mai josnici dintre ei erau Winnetou şi prietenul lui, Old Shatterhand. Cei doisprezece nu erau de acord cu faptul că în onoarea lui Winnetou urma să fie înălţat un monument din aur, acest aur urmând a fi procurat de către reprezentanţii tuturor triburilor indiene. Urma ca aurul să fie adus din locuri care le erau necunoscute albilor şi despre care acestora nu le spusese nimeni, nimic, de-a lungul atâtor ani. Era vorba de câteva sute de kilograme de aur. Toate acestea urmau să se facă pentru un singur om, pentru acest coiot, pentru acest pimo{48}! Cine urma să facă acest monument? Un sculptor şi un pictor, adică Young Surehand şi Young Apanatshka, ai căror taţi erau nişte trădători ai rasei roşii, nişte puşlamale. Monumentul fusese pictat pe pânză şi apoi modelat din lut. Acum, toate căpeteniile, cei mai faimoşi bărbaţi şi cele mai respectate femei care aparţineau rasei roşii, trebuiau să se adune la Mount Winnetou pentru a-şi spune părerea despre tablou şi despre modelul din lut. Până şi câinele de Old Shatterhand fusese chemat!

Această îngâmfare a apaşilor, spuneau mai departe căpeteniile, trebuia domolită. Ei trebuiau să afle că o astfel de statuie i se cuvine unui războinic sioux sau utah, dar nu unui câine de pe Rio Pecos! În acest sfat de la „Urechea lui Manitou”, urma să se hotărască ce era de făcut şi când trebuia făcut ceea ce se va hotărî. Oricum, hotărârile luate trebuiau respectate, chiar dacă astfel urma să piară întreaga rasă roşie!

Sfatul a fost întrerupt dintr-o dată de apariţia unui om care venea de-a lungul apei. Acest om nu era nimeni altul decât Sebulon L. Enters. Sebulon avea pinteni, dar mergea pe jos. Omul purta toate armele pe care le purtau în urmă cu treizeci de ani oamenii din Vestul Sălbatic.

Sioucşii nu l-au împiedicat să se apropie, ceea ce însemna că îl cunoşteau. Războinicii l-au condus imediat la Amvonul Diavolului, iar Sebulon Enters a urcat în Amvon pentru a se alătura căpeteniilor adunate la sfat. Apoi am auzit din nou voci.

— Cine-i faţa palidă? a întrebat Tusahga Sartish.

— E un om pe care-l cunosc, a răspuns Kiktahan Shonka. Eu l-am chemat aici. Trebuia să vină abia mâine. De ce a venit el deja azi?

Această întrebare îi fusese adresată lui Sebulon, pe un ton care nu era deloc prietenos. Indienii îi dispreţuiesc pe albii pe care-i folosesc drept iscoade.

— M-am grăbit. Am vrut să ajung cât mai repede aici ca să vă spun să fiţi cu băgare de seamă şi să vă păziţi, a răspuns Sebulon.

— De cine trebuie să ne păzim?

— De cel mai mare duşman al vostru, de Old Shatterhand. El va veni încoace!

— Uff, uff, uff, uff!

Au exclamat cu toţii. Kiktahan Shonka a strigat uimit

— Uff, uff! Old Shatterhand! De unde ştii tu asta?

— Mi-a spus el însuşi.

— L-ai văzut şi i-ai vorbit?

— Da.

— Unde?

— La cascada Niagara.

— Uff! Ştiam că va veni, dar n-am aflat că a venit deja. Va trece şi pe la Amvonul Diavolului? De ce? Ce vrea?

— Să afle ce vorbiţi şi ce hotărâţi.

— Uff, uff! A aflat că ne adunăm aici? A aflat de ce ne adunăm aici?

— Ştie tot.

— De la cine?

— Asta nu mi-a spus. A plecat de la cascadă şi, la puţină vreme după aceea, am plecat şi noi. În Trinidad am dat de urma lui. Cred că de acolo a venit încoace.

— Uff, uff, uff, uff!

Au exclamat, din nou, cu toţii. Kiktahan Shonka a strigat furios:

— Oare câinele ăsta nu este destul de bătrân pentru a-şi fi pierdut agerimea ochiului şi ascuţimea auzului? Nu putea să rămână de partea cealaltă a Marii Ape{49} în wigwam-ul lui împuţit?

— E împreună cu soţia lui, a adăugat Sebulon.

— Cum? Squawa{50} lui? Spui că este cu el?

— Da.

— A fost cu el la cascada Niagara?

— Şi în Trinidad a fost cu el. Ştiu asta, pentru că am întrebat şi mi s-a spus.

— Uff, uff! Asta e pentru noi o veste bună! Asta înseamnă că are mintea slabă. Numai un nebun îşi ia squawa cu el atunci când e-n luptă cu omul roşu. E nebun! Nu mai poate face nici un rău nimănui! Poate să vină. Nu ne temem de el. Va muri la stâlpul caznelor, iar femeia lui ne va fi slugă.

— Fratele meu să nu cuvânteze fără a gândi, a spus Tusahga Sartish. Old Shatterhand îşi cunoaşte femeia, tu n-o cunoşti. Dacă a luat-o cu el, înseamnă că ştie că poate să facă asta, fără să-şi producă vreun rău. Poate că este mai bătrân, dar a ajuns la vârsta la care orice om este mai cu băgare de seamă şi mai înţelept, sau ajunge iar copil. Eu cred că a venit clipa în care trebuie să ne temem mai mult de el decât ne temeam înainte, pentru că el este mai tânăr decât noi cu multe veri.

— Cei doi nu sunt singuri, a spus Sebulon.

— Cine mai este cu ei? a întrebat Kiktahan Shonka.

— Două bătrâne vulpi ale Vestului sălbatic, pe numele lor Pitt Holbers şi Dick Hammerdull.

— Uff! Am auzit de ei. Sunt viteji şi şireţi. Dacă ei sunt alături de Old Shatterhand, se cade să fim cu băgare de seamă.

— Şi mai este cineva cu ei, a spus Sebulon. Un tânăr apaş Mescalero, Vulturul cel Tânăr.

— Vorbeşti oare de acel războinic ce a plecat la feţele palide ca să înveţe a zbura?

— Asta nu ştiu, dar am auzit în Trinidad spunându-se că ar fi fost patru ani printre albi şi că acum s-ar întoarce printre oamenii tribului său.

— Aşa este! El e unul dintre primii care s-au numit „Indienii Tineri”. Printre ei sunt numai dintre aceia care vorbesc de omenie, cunoaştere, împăcare şi dragoste. El este şi unul dintre primii care au intrat în clanul Winnetou. Se povesteşte că este rudă de sânge cu Winnetou. Dacă Vulturul cel Tânăr este împreună cu Old Shatterhand, trebuie să facem tot ce ne stă în putere ca să punem mâna pe cei patru bărbaţi şi pe femeie. Unde ţi-ai lăsat calul?

— De partea cealaltă a muntelui, a răspuns Sebulon, unde fratele meu păzeşte caii. Eu m-am furişat pe jos până aici, pentru a căuta urme şi pentru a vedea ce se întâmplă.

— Pe unde-aţi luat-o după ce aţi plecat din Trinidad?

— Am trecut pe lângă lacul Kanubi.

— Aţi văzut vreo urmă de-a lui Old Shatterhand?

— Nu. Am văzut urmele multor femei care au făcut popas lângă lacul Kanubi.

— Erau femeile nebune din tribul nostru, femei care-şi spun „Indience Tinere”. Ele mergeau la Mount Winnetou ca să vadă statuia şi ca să dea nuggets. Nu putem să le oprim, dar îi vom pedepsi pe apaşi. Old Shatterhand ţi-a pomenit despre Mount Winnetou?

— Nu.

— Nu ţi-a spus pe ce drum vrea s-o apuce?

— Nu, dar am aflat că voia să ajungă la Amvonul Diavolului pentru a-l vedea pe Kiktahan Shonka, marele şef de trib al sioucşilor.

— A rămas acelaşi care era pe vremuri, a scăpat de atâtea ori de stâlpul caznelor, dar acum nu va mai scăpa. Dacă se apropie, nu poate veni decât dinspre răsărit. De acolo ai venit şi tu?

— Da.

— O să pun să se caute temeinic prin împrejurimi. Tu întoarce-te la fratele tău şi adu-l aici. Nu vom mai sta la sfat, până nu suntem siguri că Old Shatterhand nu-i pe undeva pe-aproape.

Sebulon L. Enters s-a îndepărtat. Am văzut cum a luat-o tocmai pe drumul pe care venisem noi şi m-am gândit că avusesem o idee bună când făcusem tot posibilul pentru a nu lăsa urme foarte vizibile. Tusahga Sartish a coborât din Amvon, însoţit de căpetenii, pentru a lua parte la căutarea noastră. Numai Kiktahan Shonka a mai rămas. Ne căutau patruzeci de războinici sioux şi patruzeci de războinici utah. Asta era o treabă nu tocmai plăcută pentru noi.

Nu mă gândeam că soţia mea sau că cei doi bătrâni vulpoi ai Vestului Sălbatic vor ieşi din ascunzătoare, dar mă temeam ca nu cumva cineva să se fi gândit că drumul care ducea până la iaz ar fi continuat, poate şi mai departe. În ceea ce ne privea pe noi doi, adică pe Vulturul cel Tânăr şi pe mine, nu trebuia să ne amăgim cu gândul că ne-am fi aflat în deplină siguranţă. Era de ajuns ca un singur războinic din cei optzeci, câţi ne căutau, să nu se teamă de „Spiritul cel Rău” şi să treacă în partea estică a văii, pentru a descoperi urmele noastre.

Am simţit nevoia de a mă sfătui cu tovarăşul meu, pentru a vedea ce puteam să facem în situaţia în care ne aflam. Până atunci vorbisem cu Vulturul cel Tânăr numai în limba engleză şi aceasta numai pentru că nici soţia mea şi nici cei doi prieteni ai mei nu cunoşteau atât de bine graiul apaşilor, încât să ne fi putut înţelege. Acum însă, pentru că eram singuri, puteam să-i vorbesc tânărului războinic chiar în limba lui maternă:

— Fratele meu mai tânăr a înţeles tot ce s-a vorbit? l-am întrebat eu, pe şoptite.

— Am auzit tot, a răspuns el, încet.

— Fratele meu crede că ne vor găsi?

— Nu.

— Şi eu cred la fel, dar un războinic prevăzător trebuie să fie pregătit pentru orice. Trebuie să ne gândim la două lucruri. Fratele meu ştie la ce mă refer?

— Se poate să fim descoperiţi aici şi se poate să fie descoperită tabăra noastră.

— Aşa este! Trebuie să ne gândim ce vom face. Dacă duşmanii ne găsesc aici, ar fi o nebunie să încercăm să fugim în tabăra noastră pentru a ne putea apăra mai bine. Atunci ar trebui ca fratele meu mai tânăr să se strecoare în tabără pentru a îi duce pe soţia mea, pe cei doi vânători, precum şi animalele în altă parte. Dacă ar fi aşa, eu i-aş ţine la distanţă pe duşmanii noştri. Ieşirea din căldarea văii este foarte îngustă şi nici unul dintre ei n-ar scăpa de gloanţele mele.

— Şi dacă duşmanul descoperă unde se află tabăra noastră? a întrebat el.

— Nici dacă s-ar întâmpla astfel nu mi-aş face griji. Cei doi vânători stau de pază şi au văzut că războinicii au plecat din tabăra lor pentru a ne căuta. Amândoi îşi vor lua puştile şi se vor ascunde undeva lângă iaz. Drumul care duce la iaz este foarte îngust. E nevoie doar de un singur om pentru a ţine în loc o întreagă armată. Iar noi le-am cădea duşmanilor în spate. Nu avem de ce să ne facem griji. Putem să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă.

A durat mai bine de o oră, până când indienii s-au întors, pe rând, în tabăra lor. Nu descoperiseră nimic, dar deveniseră mai atenţi şi au pus străji peste tot, din păcate şi în locurile pe unde trebuia să trecem dacă am fi vrut să ne întoarcem în ascunzătoarea noastră de lângă iaz.

În curând au venit şi fraţii Enters. Sfatul a început din nou. Căpeteniile s-au urcat din nou în Amvonul Diavolului. Acum toţi vorbeau mai încet şi nu auzeam decât un mormăit. Vorbeau în şoaptă pentru că voiau să dispună de albi, fără ca aceştia să afle prea multe. După ce căpeteniile s-au hotărât cum să-i folosească pe fraţii Enters, li s-a dat voie să urce în Amvon. Kiktahan Shonka i-a întrebat pe un ton sec şi plin de dispreţ:

— Mai ştiţi ce v-am spus şi ce-am vorbit cu voi?

— Da, ştim foarte bine, a spus Sebulon, care părea să vorbească pentru amândoi.

— Şi sunteţi gata să îndepliniţi cele ce s-au hotărât între voi şi noi?

— Da, chiar astăzi.

— Pe lângă toate astea vrem să vă mai cerem ceva: trebuie să ni-i aduceţi pe Old Shatterhand şi pe femeia lui. Sunteţi gata să faceţi asta?

— Numai dacă asta ne aduce un folos.

— Vă aduce folos! Dar azi nu-i timp să vorbim despre răsplată. Dacă-i prindem noi, nu vă dăm nimic. Noi mai stăm trei zile aici. Dacă vine în locul ăsta, nu ne scapă, îl prindem cu siguranţă şi atunci nu veţi mai primi nimic. Noi ştim acum că a plecat din Trinidad înaintea voastră şi de aceea credem că are alte planuri şi că nu s-a îndreptat spre Amvonul Diavolului. Credem că le-a întâlnit pe femeile noastre lângă lacul Kanubi. Şi pentru că femeile noastre sunt atât de nebune, încât văd în Winnetou şi în Old Shatterhand nişte zei, albul nu s-a lăsat prea mult rugat şi a plecat împreună cu ele. Din mândrie, va fi gata să facă un ocol.

— Asta se poate, a spus Sebulon, repede. Noi am văzut şi urmele unor bărbaţi în apropierea lacului.

— Asta-i de ajuns! El a fost. Acum trebuie să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru ca noi să vă dăm banii pe care vi i-am promis. Aveţi noroc. Noi ştim încotro se îndreaptă femeile. Se îndreaptă spre Tovuntfits-payavh{51}. Ştiţi unde este acest munte?

— Nu.

— Vestitul meu frate, Tusahga Sartish, ştie unde este şi vă va spune cum să ajungeţi acolo.

Nici eu nu ştiam unde era Muntele Vulpii şi de aceea am fost foarte atent, astfel încât să nu-mi scape nimic din cele ce se spuneau. Marea căpetenie a început să explice ce drum ar fi urmat să parcurgă fraţii Santer. Indianul a descris totul foarte amănunţit şi mi-am putut da seama că Muntele Vulpii era chiar Nugget Tsil! Mă bucuram cu atât mai mult, cu cât spre acest munte voiam să ne îndreptăm şi noi. Într-acolo plecaseră, aşadar, femeile. Atunci când Aşta îmi spusese că se îndreaptă spre sud, am crezut că femeile urmau să o ia spre Mount Winnetou. Nu înţelegeam de ce femeile făceau un ocol atât de mare, dar explicaţia a venit imediat, pentru că, descriind drumul pe care fraţii Enters urmau să-l parcurgă, Tusahga Sartish a spus:

— Pe femei le-a cuprins duhul nebuniei, căci altfel nu s-ar îndrepta spre răsărit!

— Fratele meu se înşelă, a spus Kiktahan Shonka. Fratele meu n-o cunoaşte pe Aşta, femeia lui Wakon, cea care este mai mare peste femei. Ea ştie întotdeauna ce face. Am aflat cu ajutorul iscoadelor că Aşta mai aşteaptă şi alte femei care gândesc la fel ca ea şi care vor să i se alăture. Ea vrea să fie însoţită de cât mai multe femei, ca să fie cât mai sigură că va împlini ce şi-a pus în gând. Ele merg la Tovuntfits-payavh, la mormintele care sunt sfinte pentru ele, ca să se roage pentru a izbândi în cele ce-au gândit.

Acum aflasem tot ce voiam să aflu. Ştiam despre ce morminte era vorba şi o admiram pe soţia lui Wakon pentru că voia să le ducă pe femei la mormântul lui Nşo-ci, înainte de a ajunge la locul unde trebuiau să se adune la sfat. Puteam fi sigur că nu vom sosi prea târziu la Mount Winnetou şi ştiam că le vom prinde din urmă pe femeile care desigur că înaintau destul de încet. Trebuia numai să evit întâlnirea cu grupul de indience, pentru că voiam să ajung neînsoţit la Nugget Tsil pentru a vedea ce avusese să-mi transmită bătrânul Tatellah-Satah.

Fraţii Enters şi-au făcut câteva însemnări în carnetele pe care le aveau la ei, apoi Kiktahan Shonka a continuat:

— Veţi merge într-acolo. Îi veţi ţine tovărăşie lui Old Shatterhand şi nu îl veţi mai scăpa din ochi! Sunteţi în stare de asta?

— Desigur! Dar cum să vi-l aducem? Când şi unde? Oare el ne va urma de bunăvoie?

— O să vă urmeze. Aţi auzit vreodată de Wiconte-mini{52}?

— Nu, răspunse Sebulon.

— De aici plecăm într-acolo pentru a ne uni cu kiovaşii şi cu comanşii împotriva apaşilor. Lui trebuie să-i spuneţi numai că în locul ăsta se adună kiovaşii şi comanşii. Mânat de curiozitatea lui nestăvilită, el va veni într-acolo şi atunci va fi în mâinile noastre.

Fraţii Enters şi-au făcut din nou câteva însemnări, pentru a putea găsi fără ajutorul meu lacul numit Wiconte-mini. Din explicaţiile marii căpetenii, cei doi fraţi au aflat că lacul era în Arizona, la vest de Mount Winnetou. Toate acestea l-au făcut pe Sebulon să cadă mai întâi pe gânduri, pentru ca apoi să spună:

— Vreţi să vă îndreptaţi chiar spre lacul ăsta, plecând de-aici? Asta înseamnă că veţi ajunge acolo cu mult timp înaintea noastră. Veţi aştepta acolo până îl aducem pe Old Shatterhand, dacă el va vrea să ne urmeze?

— O să vă urmeze cu siguranţă, pentru că arde de curiozitate să afle ce vom vorbi atunci când ne vom aduna la sfat. Este sigur că ne veţi întâlni acolo. Noi înaintăm încet. Până la adunarea de la Mount Winnetou mai sunt câteva săptămâni. Noi ne vom reuni la Wiconte-mini numai cu câteva zile înainte de a pleca la marele sfat de la Mount Winnetou. Gândeşte-te că nu putem să adunăm acolo, pentru câteva săptămâni, un număr atât de mare de războinici şi de cai, fiindcă pentru duşmanii noştri trebuie să rămânem nevăzuţi. Voi fiţi fără grijă şi faceţi precum v-am spus. Aduceţi-l pe acest câine alb şi aduceţi-o şi pe femeia lui ca să ne putem răzbuna!

— Şi răsplata?

— Despre asta vom vorbi atunci când ne veţi spune că se apropie Old Shatterhand.

— De ce nu ne spuneţi chiar acum care va fi răsplata noastră?

— Fiindcă nu ştim cum vă vom răsplăti. Nu ştim dacă vă vom da animale, nuggets, arme sau o parte din prada pe care-o luăm de la duşmani. Nu daţi crezare cuvântului nostru?

— Ba da, vă credem.

— Atunci nu mai avem ce vă spune! Plecaţi chiar acum! Vă sfătuim să nu pierdeţi nici măcar un ceas. Ajungeţi-l din urmă pe Old Shatterhand şi asta cât mai repede. Cu cât veţi face mai curând şi mai bine ce-aveţi de făcut, cu atât vom fi mai siguri de izbândă şi cu atât va fi mai mare răsplata voastră.

Fraţii Enters au părăsit Amvonul şi s-au îndreptat spre caii lor. Hariman F. Enters nu spusese nici un cuvânt, iar căpeteniile tăceau, de asemenea şi au continuat să tacă până când au plecat cei doi albi. După aceea, marea căpetenie utah n-a spus decât un singur cuvânt:

— Ticăloşii!

— Mişeii! adăugă Kiktahan Shonka. Nu sunt demni nici măcar să fie scuipaţi! Crede fratele meu că, pentru trădarea asta, ei vor primi măcar preţul unui fir de iarbă sau pe cel al unei pene?

— Şi târgul pe care l-au făcut cu voi şi cu noi? a întrebat Tusahga Sartish.

— Nu le va aduce nici un folos, a răspuns, râzând, bătrânul sioux. Ei plătesc preţul, dar noi păstrăm ce avem. Am grăit oare pe gândul fratelui meu?

— Da. Fratele meu a grăit foarte înţelept.

— Oh! Nu este nevoie de înţelepciune ca să înşeli o faţă palidă.

— Dar trădătorii vor voi să-i răsplătim aşa cum le-am spus.

— Nu vor voi nimic, fiindcă cel ce nu mai este în viaţă nu mai vrea nimic. Am grăit şi de-această dată pe gândul fratelui meu roşu?

— Da.

Foto 7 Toţi au fugit care-ncotro, grabindu-se să coboare din Amvon...

— Este şi pe gândul celorlalţi?

— Da, da, da, da, au răspuns pe rând celelalte căpetenii.

Nu m-am mai putut abţine şi am rostit, în graiul indienilor sioux, chiar cuvântul pe care-l rostise cu puţin timp înainte Kiktahan Shonka:

— Sitşepi! Mişeii!

Mai întâi s-a făcut linişte. Apoi am auzit:

— Uff, uff... uff, uff! Cine-a fost? Ce-a fost asta? De unde s-a auzit?

Privind prin ochean, am putut vedea că toţi se uitau speriaţi în toate părţile, aşa că am strigat:

— Şikşitşe-lahgtşa! Ticăloşilor!

S-a lăsat o linişte profundă şi am văzut că toţi s-au ridicat de la locurile lor, unul după altul. Chiar şi bătrânul Kiktahan Shonka s-a sculat în picioare, cu mare greutate.

— Nici voi nu sunteţi demni nici măcar să fiţi scuipaţi, am continuat eu.

Din nou s-a făcut linişte. Apoi am auzit vocea bătrânului sioux:

— Uff, uff! Ăsta nu-i om!

— Nu-i om! a spus şi Tusahga Sartish.

— Ştie fratele meu roşu ce spun toate vechile wampum-uri despre Amvonul Diavolului pe care tocmai ne găsim?

— Da.

— Ştii că bunul Manitou aude tot ce vorbeşte duhul rău?

— Da.

— Şi ştii că-l pedepseşte.

— Da, îl pedepseşte foarte aspru.

— Cel ce-a vorbit a fost oare duhul cel bun? Ce facem? Eu nu mai rămân aici!

— Nici eu!

— Plecaţi! Plecaţi! am strigat eu.

Cuvintele mele au avut efect. Toţi au fugit care-ncotro, grăbindu-se să coboare din Amvon. Numai Kiktahan Shonka nu putea să coboare şi striga din toate puterile:

— Ajutaţi-mă! Şi eu vreau să cobor! Şi eu! Şi eu!

Dar vitezele căpetenii erau foarte grăbite şi, în învălmăşeala creată, nu le mai stătea capul la bătrânul sioux. A fost nevoie să vină câţiva războinici de jos pentru a-şi ajuta căpetenia. Kiktahan Shonka şi-a pierdut şuviţele care nu erau ale lui şi care dădeau impresia că bătrânul avea părul mai lung decât îl avea de fapt, dar asta nu-l mai interesa. Bătrâna căpetenie sioux a fost purtată în braţe de războinici şi ridicată pe cal. Imediat ce s-a văzut călare, Kiktahan Shonka le-a poruncit războinicilor săi să plece imediat din acel loc ce devenise pentru indieni şi mai misterios, un loc sacru pentru ei. Toţi îşi dădeau silinţa să dispară cât mai repede. Nimeni nu se mai gândea acum să-l aştepte sau să-l prindă pe Old Shatterhand. Cei care stătuseră de pază au fost chemaţi imediat în tabără şi apoi indienii au plecat, toţi optzeci, aşa cum veniseră, în „şir indian”. În timp ce îi privea cum plecau, faţa Vulturului cel Tânăr era luminată de un zâmbet şi trebuie să mărturisesc faptul că eu însumi devenisem, dintr-o dată, foarte vesel.

— De izbânda asta mă bucur mai mult decât dacă i-am fi învins în luptă, a spus tânărul apaş. Mă bucur, pentru că-i o izbândă a ştiinţei şi nu a armelor.

— Îţi este cunoscută această ştiinţă? l-am întrebat.

— Da. A trebuit să învăţ despre acustică, ecou şi deplasarea prin aer. Am fost la feţele palide pentru a învăţa aerostatica şi aeronautica. Ştiu că vechii asirieni, babilonieni şi egipteni cunoşteau taina construirii unor monumente, astfel încât să se poată auzi foarte clar ceea ce se vorbea într-un punct îndepărtat. Mă bucur să aflu că şi strămoşii oamenilor roşii cunoşteau această taină, la fel ca şi celelalte popoare din vechime. Trebuie să aducem în sufletul oamenilor care aparţin aceleiaşi rase cu noi tot ce s-a pierdut din timpuri trecute, aceasta este datoria noastră. Mă rog la Bunul Manitou să ne dea putere ca să ducem la îndeplinire această datorie a noastră.

Era pentru prima dată când apaşul îşi descărca sufletul, era pentru prima dată când îl auzeam vorbind astfel. Nu m-a mirat nimic din cele ce mi-a spus. Vulturul cel Tânăr era un bărbat tăcut, dar care dovedea calităţi deosebite. Avea puterea şi curajul de a face lucruri neobişnuite. Faţa lui, atât de sobră de obicei, era acum scăldată în soare, iar trăsăturile lui, luminate de bucurie, îmi aminteau de cele ale lui Winnetou. Mi se părea că apaşul pe care-l aveam în faţă semăna foarte mult cu bunul meu prieten Winnetou.

După ce dispăru şi ultimul dintre cei optzeci de indieni, am părăsit ascunzişul în care stătusem până atunci. Nu ne-am întors imediat în tabăra noastră, ci ne-am îndreptat mai întâi spre partea apuseană a căldării văii, acolo unde se aflaseră cu puţin timp înainte indienii. Voiam să vedem dacă am fi citit în urmele lor ceva care ne-ar fi putut fi de folos. Nu am observat nimic deosebit, dar când am urcat spre Amvon, am descoperit pe una dintre treptele care duceau într-acolo un obiect care nu se aflase în locul acela înainte de venirea războinicilor. Dacă s-ar fi găsit acolo, l-aş fi văzut cu siguranţă. Erau două labe de câine. Nu erau doar ghearele, ci chiar labele, cusute cu multă grijă, cu păr de cerb, acolo unde fuseseră tăiate. Labele erau unite între ele printr-un os de cerb şi semănau cu două mâini ale căror degete arătau în direcţii opuse. I-am arătat obiectul găsit Vulturului cel Tânăr.

— Un leac! a exclamat el.

— Da, aşa se pare, dar al cui să fie?

— Al bătrânului Kiktahan Shonka!

— Oare cum l-o fi pierdut? După ştiinţa mea, leacurile se ţin în traista pentru leacuri. Acestea sunt labe de câine, iar căpetenia sioux se numeşte „Câinele care veghează”. Cum se poate ca bătrânul să fi pierdut tocmai labele de câine? Fratele meu roşu să le privească cu băgare de seamă.

Apaşul le-a privit foarte atent. Apoi mi-a spus:

— Labele nu au fost purtate în traista pentru leacuri. Au fost cusute la cingătoare. Labele i-au fost smulse atunci când a fost ajutat să urce pe cal, sau atunci când l-au coborât cu frânghiile din Amvonul Diavolului. Lucrul găsit are mare însemnătate.

— Da, dar poate aduce şi primejdie. Dacă bătrânul sioux vede foarte curând ce-a pierdut, se întoarce aici ca să caute. Dacă vede asta mai târziu, nu va şti unde a pierdut leacul, aici, sau undeva pe drum. Oricum, nu trebuie să mai zăbovim foarte multă vreme. Să mergem!

Am luat leacul şi l-am băgat cu mare grijă în buzunar. Apoi ne-am îndreptat spre tabăra noastră. Dick ne urmărise tot timpul, pentru că ne-a aşteptat şi a adus caii ca să nu trecem pe jos prin apa iazului.

— Totul s-a întâmplat repede, foarte repede, a spus Dick. Or să se-ntoarcă iar?

— Să sperăm că nu, am răspuns eu.

— Ce treabă! De obicei stau zile-ntregi la sfat. De ce or fi plecat aşa degrabă? Aţi aflat ceva?

—Ai răbdare până când ajungem în tabără, să le spunem şi celorlalţi.

Asta aşa era. Puteam citi în privirea Klarei că ardea de nerăbdare să afle ce s-a întâmplat. Nici n-am mai aşteptat să ajungem în ascunzătoarea noastră, ci am strigat de departe:

— Am reuşit! Am reuşit!

— Minunat! a strigat ea. Descălecă şi povesteşte.

La un semn al meu, Vulturul cel Tânăr a urcat pe o stâncă pentru a sta de strajă şi pentru a-mi spune imediat dacă bătrânul Kiktahan Shonka s-ar fi arătat din nou.

Am povestit pe scurt toate cele întâmplate. Imediat ce-am terminat, Sufleţel a sărit în picioare şi a spus foarte hotărâtă:

— Să strângem tot şi să plecăm imediat de-aici.

Spunând acestea, soţia mea a şi pus mâna pe oale şi pe vase. Eu însă am rămas nemişcat.

— Unde să mergem? am întrebat-o.

— S-o luăm pe urmele fraţilor Enters!

— Numai tu singură?

— Singură? Cum aşa?

— Uite-aşa. Dacă vrei să pleci, va trebui s-o faci singură, pentru că eu mai rămân puţin pe aici.

— Ce să facem aici?

— Nimic.

— Şi vrei să mai rămâi aici?

Uimită, Klara s-a adresat lui Dick:

— Nimic! Şi el vrea să mai rămână! Pricepeţi ceva, domnule Hammerdull?

— Dacă pricep, sau nu, asta nici nu mai contează, dar dacă dânsul vrea să rămână, înseamnă că are anume motive, iar noi nu ne putem opune acestei dorinţe.

— Motive? Mereu are motive!

— Asta ştim foarte bine atât eu, cât şi Pitt.

— Şi sunteţi de părere că trebuie să-l ascult?

— Desigur. Pentru numele lui Dumnezeu, aşezaţi-vă şi aveţi încredere în soţul dumneavoastră! Mereu ştie ce vrea. Mai rămânem aici.

— Cât timp?

— Cred că până mâine-n zori, a răspuns Dick, încet.

— E adevărat? m-a întrebat soţia mea.

— Da, am răspuns eu.

— Şi vrei să-i laşi pe fraţii Enters să-şi vadă liniştiţi de drum?

— Da. Cel puţin, astăzi, asta am de gând să fac. Ştiu încotro au luat-o. De ce trebuie să-i ajungem din urmă chiar azi şi să fim tot timpul pe urmele lor? O să avem nevoie de ei. Ei poartă cu sine izvorul din care vom lua şi noi apă, adică ştiu multe lucruri pe care vrem să le aflăm, dar n-are rost să ne ţinem după ei. Nici nu-i plăcut.

— Da, ai dreptate.

Toţi au fost de părerea mea. Nu aveam de ce să-i hărţuim pe cei doi. Ne puteam pregăti în linişte pentru a ne continua drumul. Niciunul dintre indienii care fuseseră la Amvonul Diavolului nu s-a întors. „Câinele care veghează” nu-şi dăduse seama că pierduse leacul. Ce însemna această pierdere nu pot înţelege decât cei ce cunosc importanţa pe care o au leacurile pentru indieni.

Capitolul VII • Cel de-al doilea testament

Am părăsit Amvonul Diavolului şi ne-am îndreptat spre Mugworthills. Aşa cum am scris şi în romanul „Winnetou”, munţii cunoscuţi sub denumirea de Mugworthills erau numiţi, de către Winnetou şi de către tatăl lui, Nugget Tsil. Ca şi noi, fraţii Enters voiau să ajungă tot la Nugget Tsil. Ştiam exact pe ce drum urmau să apuce. Exista însă o cale mult mai scurtă pentru a ajunge acolo, o cale pe care o cunoşteam. Apucând-o pe acest drum mai scurt, câştigam atât de mult timp, încât nu numai că-i ajungeam din urmă pe cei doi fraţi, dar puteam să fim înaintea lor la Mugworthills, deşi părăsisem Amvonul Diavolului cu mult după ce plecaseră ei de acolo. Nu era, aşadar, foarte greu pentru noi să-i ajungem din urmă pe cei doi, ba mai mult, puteam să-i aşteptăm unde doream. Cel mai bine ar fi fost să le ieşim în cale la Canadian-River, chiar în acel loc în care, după moartea lui Winnetou, îi întâlnisem pe Gates, Clay şi Summer{53}. Acolo aveam apă de băut, era destulă iarbă pentru cai şi toată regiunea era împânzită de tufişuri înalte, astfel încât puteam sta liniştiţi, fără a fi văzuţi de nimeni. Undeva, în mijlocul acestor tufişuri era un loc pe care fusese făcut de multe ori focul şi pe care nu mai creştea iarba. Acolo am pus cortul.

În timp ce pregăteam toate cele necesare, soţia mea prepara masa de prânz. Carnea ursului avea să ne ajungă încă multă vreme. Pe drum vânasem un cocoş şi două găinuşe sălbatice. Aveam, prin urmare, carne din belşug şi nu mai era nevoie să vânăm. După ce-am mâncat, am preferat să ne odihnim, nu atât pentru că eram obosiţi, dar, mai ales, pentru că ne aflam pe pământurile comanşilor şi ale kiovaşilor şi ştiam că trebuia să facem cât mai puţine lucruri care ar fi putut trăda prezenţa noastră.

Se lăsase seara, când din direcţia din care ne aşteptam să apară fraţii Enters s-au văzut venind doi călăreţi. Cei doi s-au apropiat încet. Caii erau foarte osteniţi. Abia când s-au apropiat mai mult, i-am recunoscut pe fraţii Enters. Amândoi erau înarmaţi cu puşti, revolvere şi cuţite.

Pentru că nu venisem pe acelaşi drum cu ei, cei doi fraţi nu au văzut nici o urmă de-a noastră. Fraţii Enters au descălecat, şi-au adăpat caii şi au început să caute crengi uscate pentru foc. Cei doi au făcut focul în câmp deschis şi flacăra lui putea fi văzută foarte uşor de la mare distanţă, imediat ce se lăsa noaptea. Flacăra asta i-ar fi trădat nu numai pe ei, ci şi pe noi. M-am ridicat în picioare, hotărât să îi avertizez.

— Pot să vin şi eu? m-a întrebat Dick Hammerdull. Aş vrea să văd ce mutre or să facă atunci când o să vă recunoască!

— Să mergem! l-am îndemnat eu.

Am păşit încet printre tufişuri şi, când ne-am aflat foarte aproape, m-am gândit că ar fi fost mai bine ca, pentru început, să se ducă numai Hammerdull la ei. Omul s-a apropiat pe la spate şi a spus:

— Bună ziua, domnilor! Pot să vă întreb dacă doriţi să fiţi scalpaţi repejor pentru a fi omorâţi mâine la stâlpul caznelor?

Amândoi fraţii au sărit speriaţi în picioare.

— Scalpaţi? De cine? a întrebat Sebulon.

— Să fim legaţi şi omorâţi la stâlpul caznelor? a întrebat Hariman. Cine să ne omoare? De ce să ne omoare?

— Kiovaşii şi comanşii care spun că pământurile astea-s ale lor, a răspuns Dick. Văd c-aţi făcut focul de parcă aţi vrea cu orice preţ să vă-nhaţe netrebnicii ăia roşii. De ce n-aţi aprins un foc în spatele tufişurilor?

— Pentru că n-avem de ce să ne temem nici de kiovaşi, nici de comanşi, a răspuns Sebulon.

— Sunteţi prieteni cu ei?

— Noi suntem prieteni cu toţi oamenii care ne ies în cale.

— Well! Prin urmare, sunteţi şi prietenii mei! Aşa stând lucrurile, aş fi curios să aflu numele prietenilor mei! Se poate?

— Ne numim Enters. Eu sunt Sebulon Enters, iar el este fratele meu, Hariman Enters.

— Vă mulţumesc. Dar, ia spuneţi-mi, de unde veniţi şi-ncotro vă duceţi?

— Noi venim din Kansas City, ne-am abătut spre apus şi am trecut prin Trinidad şi acum ne îndreptăm spre Rio Grande del Norte. Dar cine sunteţi dumneavoastră?

— Numele meu este Dick Hammerdull şi vin tot din Trinidad. Încotro mă-ndrept? Nici eu nu ştiu prea bine.

Fraţii Enters au făcut o mişcare de surprindere.

— Dick Hammerdull! Ce coincidenţă! Am locuit la hotelul dumneavoastră. Acolo trebuia să ne întâlnim cu cineva. Din păcate, cel cu care aveam întâlnire nu se mai afla acolo. Şi dumneavoastră plecaserăţi, iar din cauza asta n-am aflat nimic despre omul nostru. Poate că ne spuneţi dumneavoastră câte ceva.

— Dacă o să vă spun, sau nu, asta nici nu mai contează, dar despre cine este vorba?

— Despre soţii Burton, care-au fost în Trinidad. Au locuit în hotelul dumneavoastră. Acolo ar fi trebuit să ne şi aştepte. Ştiţi ceva despre ei?

— Hm! Dacă ştiu ceva? Aţi pus întrebarea asta tocmai omului potrivit.

— Vai, ce ne bucurăm! Păi, dacă dumneavoastră sunteţi omul potrivit, atunci spuneţi-ne dacă...

— Eu, omul potrivit? l-a întrerupt Dick. Nu sunt eu omul potrivit.

— Nu? Dar atunci cine e omul potrivit?

Ieşisem din ascunzătoarea mea pentru a-l împiedica pe Hammerdull să spună, poate, vreun lucru pe care n-aş fi dorit să-l afle cei doi fraţi. Văzând aceasta, Dick a spus:

— Dânsul este omul la care mă gândeam.

Fraţii Enters au fost surprinşi de apariţia mea, dar nu într-o foarte mare măsură. Le-am spus să stingă focul, să-şi ia caii şi să ne urmeze, iar ei n-au ezitat să-mi asculte sfatul. Cei doi au salutat-o cu mult respect pe soţia mea. Despre Hariman credeam, într-adevăr, că este un om respectuos, dar în ceea ce îl privea pe Sebulon, aveam impresia că se preface. Este adevărat că omul îşi dădea toată silinţa pentru a face o impresie bună, numai că privirea lui era plină de neîncredere şi devenea uneori ameninţătoare. Atât soţia mea, cât şi eu ne-am dat seama imediat de toate acestea.

Nici unul dintre ei nu a îndrăznit să ne întrebe de ce nu am călătorit împreună cu femeile sioux care se adunaseră pe malul lacului Kanubi, pentru a nu-şi da gândurile în vileag.

Oricum, cei doi au vrut să afle de ce nu i-am aşteptat în Trinidad, aşa încât le-am spus:

— Fiindcă aveam motivele mele care m-au făcut să nu doresc să mă aflu în tovărăşia voastră. V-am lăsat o scrisoare. V-a parvenit?

— Da, am primit scrisoarea, imediat ce am spus cum ne numim, a spus Sebulon. În scrisoare spuneaţi că Wycliffe şi Howe ar fi prietenii noştri. Trebuie să vă spunem că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Noi am făcut doar afaceri cu ei, pe vremea când eram negustori de cai. După ce i-am cunoscut puţin mai bine, n-am mai vrut să avem de-a face cu ei. Nu sunt cinstiţi. Îmi daţi voie să vă întreb încotro aţi luat-o după ce aţi plecat din Trinidad?

— A fost la vânătoare de urşi, a răspuns soţia mea, repede.

Răspunsul acesta era pe cât de scurt, pe atât de inspirat, pentru că ne scutea de tot felul de explicaţii legate de Amvonul Diavolului.

— Aţi vânat ceva? a întrebat Sebulon.

— Da, am răspuns eu. Acum avem şi şuncă de urs. De labe n-o să ne atingem decât atunci când ajungem la Tovuntfits-payavh.

— La Tovuntfits-payavh? a întrebat Sebulon, aruncându-i fratelui său o privire fugară şi plină de înţelesuri. Cunoaşteţi locul?

— Da, de multă vreme, am răspuns eu.

— Şi noi vrem să mergem într-acolo.

— Vreţi să mergeţi într-acolo? De ce?

— Asta a fost dorinţa căpeteniilor sioux şi utah.

— Aşa? I-aţi întâlnit pe şefii de trib?

— Da. La Amvonul Diavolului. Ce păcat că nu v-am întâlnit în Trinidad! V-am fi luat cu noi!

— Mie nu-mi pare rău. Oricum, n-ar fi fost în folosul meu să mă vadă la faţă.

— Da, aşa e, dar poate că aţi fi putut trage cu urechea la cele ce-au vorbit!

— Şi la ce mi-ar fi folosit? Eu sper să aflu de la voi toate câte s-au petrecut acolo.

— Să vă povestesc?

— Da, te rog.

Omul a început să povestească. Ne-a spus numele celor două mari căpetenii şi a înflorit istorisirea sa, pentru că cei optzeci de indieni de la Amvonul Diavolului se făcuseră patru sute. Cele câteva ore cât ţinuse sfatul căpeteniilor s-au transformat în trei zile. Povestitorul a mai spus că indienii vorbiseră despre lucruri de foarte mare însemnătate. Totul ne-a fost prezentat, de parcă cei doi fraţi se aflaseră în centrul atenţiei, de parcă indienii i-ar fi tratat cu cea mai mare cinste. Mai ales despărţirea de cei doi mari şefi a fost redată ca fiind deosebit de călduroasă. Astfel am aflat că Tusahga Sartish şi Kiktahan Shonka s-au întors de două-trei ori, după ce se despărţiseră de cei doi fraţi, pentru a le strânge mâna.

— Indienii au plecat de-acolo înaintea voastră, am spus eu. Şi încotro au luat-o?

— Asta-i un secret şi n-avem voie să spunem nimic nimănui, cu nici un preţ. Dumneavoastră, însă, am să vă spun, ca să vă dovedesc cât de cinstit sunt în ceea ce vă priveşte. Indienii au plecat spre locul pe care ei îl numesc Wiconte-mini. Cunoaşteţi acest loc?

— E o apă, nu-i aşa?

— Da, aşa este. Indienii ne-au descris întocmai drumul până acolo.

— Trebuie să ajungeţi la apa aceea?

— Bineînţeles. Acolo vom afla care sunt planurile de atac împotriva apaşilor şi împotriva celor ce le sunt prieteni sau aliaţi. Cred că vă daţi seama cât de importante sunt toate acestea pentru dumneavoastră, nu? Vreţi să vă spunem ce se va vorbi acolo?

— Desigur!

— Noi suntem gata să facem acest lucru pentru dumneavoastră şi sperăm să ne fiţi recunoscător.

— Veţi culege ceea ce veţi semăna.

— Spuneţi-mi, Wiconte-mini, Apa Morţii, este departe de Apa Întunecată în care tatăl nostru şi-a găsit sfârşitul?

— Dacă mă gândesc bine, cele două lacuri sunt foarte aproape unul de altul. O să-mi pot da seama când voi ajunge acolo.

Nu ar fi fost cuminte din partea mea să-i spun că prin Apa Morţii şi Apa Întunecată indienii înţelegeau, de fapt, unul şi acelaşi lac.

— Ah, văd că vreţi să ajungeţi şi dumneavoastră la Apa Întunecată.

— Desigur, dacă n-aveţi nimic împotrivă.

În privirea pe care Sebulon i-o aruncă fratelui său se citea bucuria victoriei. Era foarte mulţumit pentru faptul că eu acceptam fără şovăire tot ce spunea. Omul nu-şi dădea seama că-şi întindea sieşi o capcană în care avea să cadă foarte curând.

— Şi de ce am avea ceva împotrivă? Doar sunteţi cu toţii prietenii noştri şi ne bucurăm că ne veţi însoţi în drumul nostru spre această Apă a Morţii. Pentru asta vă punem o condiţie: să ne duceţi la Nugget Tsil şi să ne arătaţi unde este Apa Întunecată.

— Am să vă duc. Dar, spuneţi-mi, cum se face că nu aţi plecat de-a dreptul spre sud, împreună cu Kiktahan Shonka? De ce v-a spus s-o luaţi mai întâi spre răsărit şi să ajungeţi la Tovuntfits-payavh?

— Pentru că trebuie să fim cu ochii pe femeile sioux care au apucat-o într-acolo. Numai după aceea ne vom întâlni cu Kiktahan Shonka şi-i vom spune ce-am văzut. Din cele ce ne-a spus indianul, mai avem de mers două zile până acolo.

— Aşa e. Vreau să vă rog să-mi răspundeţi la o întrebare, şi, dacă-mi veţi răspunde, mă voi declara mulţumit de toate: De ce m-aţi întrebat tocmai pe mine unde este Apa Întunecată şi unde se află Nugget Tsil? Mi se pare de necrezut că n-aţi descoperit încă aceste două locuri. Despre Nugget Tsil puteaţi să-i întrebaţi pe kiovaşi şi anume chiar pe căpetenia lor, Tangua, sau pe fiul acestuia, Pida. În ce priveşte locul unde se află Apa Întunecată, nu se poate să nu fi întâlnit vreun apaş care să nu vă fi putut spune unde se află ceea ce căutaţi.

— Toate astea par foarte la îndemână, dar nu sunt, mi-a răspuns Sebulon. Am stat un timp printre kiovaşi, dar am avut nenorocul să-l cunosc numai pe Pida, care mi-a vorbit cu mare dispreţ. Pe de altă parte, imediat ce întrebam un apaş unde se află Apa Întunecată, indianul mă privea ca pe-un duşman şi nu scotea o vorbă. Sunt foarte prevăzători netrebnicii ăştia!

— Netrebnicii ăştia sunt prietenii mei, domnule Enters, şi, dacă mai spuneţi vreo vorbă de ocară despre ei, veţi călători singur! Acum soţia mea va pregăti cina, iar după aceea ne vom culca. Mâine în zori pornim spre Tovuntfits-payavh. Sunteţi de acord?

— Desigur. Numai că noi nu vom înnopta aici, ci puţin mai încolo. Ştiţi, sforăim cam tare şi printre noi se află o doamnă pe care n-am vrea s-o deranjăm.

Pretextul era copilăresc şi nu mai încăpea nicio îndoială că cei doi voiau să fie singuri pentru a putea vorbi nestingheriţi. Mi-a trecut prin minte să mă strecor pe urmele lor şi să ascult ce vorbeau, dar am renunţat repede, pentru că fraţii Enters erau atât de neciopliţi, încât nici măcar nu merita să-mi dau prea multă osteneală cu ei. Puteam afla şi singur tot ce aş fi aflat de la ei.

Dintre fraţii Enters, Sebulon fusese singurul care vorbise. Hariman păstrase tăcerea. Se părea că cei doi fraţi nu erau de acord asupra anumitor lucruri.

La fel de tăcut fusese şi Vulturul cel Tânăr, care se purtase de parcă cei doi nici măcar nu s-ar fi aflat acolo. Toate acestea mă făceau să cred că nu aveam să ne simţim prea bine împreună. Aşa cum spusese Sebulon, cei doi nu au înnoptat împreună cu noi, ci au preferat să plece imediat după cină. În zorii zilei s-au întors, iar trosnetul crengilor care ardeau le-a dat de veste că ne trezisem deja. Când a răsărit soarele, cortul era strâns şi puteam să pornim din nou la drum. Am observat imediat că fiecare dintre cei doi fraţi avea atârnată o sapă de şa. Seara nu ne dădusem seama de lucrul acesta pentru că fusese întuneric. Dick Hammerdull a observat imediat că priveam sapele cu mult interes şi le-a spus celor doi:

— Văd că v-aţi luat sape. Aţi pornit în căutare de comori?

— Poate, a răspuns Sebulon, pe un ton care s-a dorit a fi batjocoritor.

— Ce fel de comori?

— Încă nu ştiu. Oricum, avem cu ce să săpăm dacă va fi nevoie s-o facem. Kiktahan Shonka ne-a spus că nu ne dă bani, ci o parte din pradă, lucruri, cai şi altele de felul ăsta. Poate ne dă şi metal, argint, cupru şi, poate, chiar aur. Poate descoperim vreo mină sau, poate, trebuie să săpăm ca să dăm de vreun filon şi, dacă trebuie să săpăm, o să avem cu ce.

Se părea că Sebulon avea gânduri şi planuri foarte îndrăzneţe. Era atât de plin de el, încât nici nu-i dădea prin gând că nu era decât o unealtă care, o dată ce nu va mai fi de folos, va fi aruncată.

Urmam drumul pe care îl parcursesem cu ani în urmă, împreună cu Gates, Clay şi Summer. Am poposit chiar în locul în care poposisem cu mult timp în urmă, împreună cu cei trei şi nu am aprins focul. În dimineaţa zilei următoare, am spus în treacăt că, în jurul prânzului, vom ajunge la Tovuntfits-payavh. M-am ferit să vorbesc despre Mugworthills. Tovarăşii mei de drum şi-ar fi dat seama imediat că era vorba, de fapt, despre Nugget Tsil. Spre mirarea mea, Sebulon m-a întrebat:

— Aţi auzit doar vorbindu-se de muntele ăsta, sau ştiţi unde se află? Aţi fost vreodată acolo, mister Burton?

— Am fost de mai multe ori acolo, am răspuns eu. Pe vârf sunt două morminte. Ştiaţi asta?

— Am auzit ceva. Se spune că acolo ar fi îngropate câteva căpetenii kiovaşe.

— Da, aşa este.

— Da, sigur că aşa este, pentru că asta ne-a spus-o cineva care a fost acolo de mai multe ori.

— O să poposim chiar lângă cele două morminte de care v-am vorbit. Este cel mai bun loc de popas. Asta ştiu de mai demult.

În timpul acelei dimineţi n-am vorbit aproape deloc cu Klara. Locurile prin care treceam îmi răscoleau amintirile. La rândul ei, soţia mea era cufundată în gânduri.

Vulturul cel Tânăr mă privea din când în când dintr-o parte, dar îşi întorcea privirea ori de câte ori mă întorceam spre el.

Numai fraţii Enters trăncăneau în spatele nostru şi le puneau tot soiul de întrebări lui Hammerdull şi lui Holbers, la care aceştia răspundeau în doi peri.

Înainte de ora prânzului, am zărit, la sud, munţii. Pe cel mai înalt vârf al acestora se afla încă acel pom care era mai înalt decât toţi cei din jur.

Am trecut pe lângă grotele care se aflau în partea de vest a acestui grup de munţi, apoi am cotit-o spre stânga pentru a ajunge în valea pe care am descris-o şi în romanul „Winnetou”. Am luat-o pe firul acestei văi şi am urcat pieptiş, ducând caii de dârlogi. Am trecut apoi prin pădure şi, în cele din urmă, am ajuns la ţinta pe care o aveam. Aici se afla mormântul lui Inciu-Ciuna, tatăl lui Winnetou, înmormântat pe calul său. Aici se afla piramida din piatră, în vârful căreia se afla copacul care se zărea din depărtare, datorită înălţimii sale. La rădăcina acestui copac îşi dormea somnul de veci Nşo-ci. M-am oprit în dreptul acestor morminte şi, deodată, mi s-a părut că numai cu o zi în urmă plecasem din acele locuri. Copacii deveniseră mai înalţi, iar tufişurile, mai dese. Se părea că liniştea acestui loc nu fusese tulburată multe decenii la rând.

— Acestea sunt mormintele căpeteniilor kiovaşe, a spus Sebulon Enters. Am ajuns. Rămânem aici peste noapte?

— Da. Poate, mai rămânem şi mâine, am spus eu.

— Du-i pe ăştia doi de-aici măcar pentru o vreme, m-a rugat soţia mea, încet. Să mă lase liniştită măcar o oră!

Am vrut să-i îndeplinesc dorinţa, dar Sebulon mi-a luat-o înainte:

— Să plec împreună cu fratele meu la vânătoare? Doriţi vânat proaspăt, sau ne vom înfrupta din labele de urs?

— Ar fi bine să vânaţi ceva, a spus Klara, repede. Aveţi destul timp pentru asta. Oricum, nu o să mâncăm decât după-amiază.

Cei doi au plecat, iar eu am pus cortul, ajutat de Dick şi de Pitt. Bătrânii vânători făceau tot ce le stătea în putere pentru a nu produce vreun zgomot, fiindcă observaseră că soţia mea stătea gânditoare lângă mormântul surorii lui Winnetou. Apoi s-a dus la mormântul căpeteniei apaşe. Chiar la picioarele acestui mormânt, în partea dinspre apus, se vedea o adâncitură în pământ care era acoperită cu iarbă şi muşchi.

— Aici ai săpat atunci? m-a întrebat Klara.

— Da, am răspuns eu. Am astupat bine gaura, dar cred că, în timp, pământul s-a mai lăsat şi se vede adâncitura.

— Poate că asta le va da unora ideea să sape aici!

— N-au decât să o facă! Nu vor găsi nimic.

— Nu fi atât de sigur!

— De ce nu?

— Fiindcă m-am tot gândit.

— Te-ai gândit la ceva anume atunci când ai văzut adâncitura?

— Da şi trebuie să-ţi spun că, pe măsură ce ne-am apropiat mai mult de munţi, mi-am amintit foarte limpede tot ce mi-ai povestit. Tot gândindu-mă, mi-am adus aminte de nişte cuvinte pe care ţi le-a spus Winnetou, nişte cuvinte pe care ţi le-a spus chiar foarte des. Mai ştii cum numea el aurul, nuggets?

— Te gândeşti cumva la deadly dust?{54}

— Da, mă gândesc tocmai la deadly dust. Chiar înaintea morţii lui, când ţi-a vorbit despre testament, ţi-a spus că tu eşti făcut pentru un destin mai nobil şi nu doar pentru dorinţa de a avea aur. După aceea, tu ai săpat aici, lângă mormântul tatălui său pentru a găsi aur. Nu cumva ai făcut vreo greşeală?

— Nu cred, pentru că aurul despre care era vorba în testamentul pe care l-am găsit aici nu era pentru mine, ci era destinat unor scopuri nobile.

— Poate că-i aşa cum zici, dar tot nu pot spune că răspunsul tău mă mulţumeşte. Ia gândeşte-te! Aici, unde ai găsit testamentul, crezi că nu mai era chiar nimic pentru tine, cel mai bun prieten al lui Winnetou? Crezi că Winnetou, apaşul cu o minte atât de luminată, nu s-a gândit atunci când a fost vorba despre ultimele lui dorinţe, decât la aurul său?

— Hm, hm, Sufleţel, poate că ai dreptate. Trebuie să recunosc că atunci am căutat numai testamentul şi nu m-am gândit la nimic altceva, pentru că viaţa-mi era în primejdie. Aş fi putut să mă întorc după câţiva ani aici, să mai caut, dar nu m-am gândit la asta... niciodată nu m-am gândit la asta.

— Şi acum?

— Ce vrea să însemne întrebarea asta?

— Vrei să-mi îndeplineşti o dorinţă?

— Dacă pot să ţi-o îndeplinesc, cu mare plăcere!

— Mai sapă o dată, dar mai adânc decât ai făcut-o atunci, demult.

— Bine, aşa am să fac.

— Cred că vom mai găsi ceva şi anume ceva foarte important. În testament este vorba despre locul în care se află ascuns aurul, dar cred că adevărata comoară este altundeva.

— Cum spui tu toate astea! Ca şi când ai şti precis că aşa este cu adevărat.

— Nu ştiu, dar presimt că aşa este. Winnetou avea mai multă minte şi era mai înţelept decât crezi tu, dragul meu soţ. El era puţin mai în vârstă decât tine, dar cred că era mai aşezat şi mai cumpănit. Trebuie să săpăm de două ori mai adânc aici, la mormânt, dar trebuie să cauţi de două ori mai bine, să-ţi aminteşti de toate cele ce s-au petrecut cu mult timp în urmă. Nu cred că vom găsi deadly dust, dar, desigur, vom descoperi perle şi nestemate venite din adâncul comorilor sufleteşti. Nu vrei să începem? Am avea o ocazie foarte bună, pentru că fraţii Enters au plecat.

— Ăsta nu-i un motiv temeinic, pentru că ar fi foarte greu să săpăm astfel încât să nu se observe ce-am făcut. Dacă fraţii Enters s-ar întoarce pe neaşteptate, şi-ar da seama imediat ce s-a întâmplat aici în lipsa lor. Au trecut treizeci de ani de când locul ăsta a rămas neatins şi cred că mai poate rămâne astfel pentru alte câteva ore. Nu uita că Tatellah-Satah mi-a scris că trebuie să ajung la cei cinci molizi. El mi-a scris: „Înainte de a veni aici, du-te la Nugget Tsil. Acolo sunt cinci molizi. Cel din mijloc îţi va spune tot ce nu-i pot încredinţa acestei hârtii. Molidul îţi va vorbi. Fie ca vocea lui să fie pentru tine precum vocea Marelui Manitou, spiritul veşnic iubitor!”

— Sigur că trebuie să faci precum ţi-a scris, dar unde sunt cei cinci molizi?

— Nu departe de-aici. Să mergem.

Am pornit împreună prin pădure, şi, într-un anume loc, se înălţau mai multe stânci care păreau să fi ieşit de-a dreptul din pământ. De la picioarele acestor stânci izvora un pârâu. Aici se găseau molizii despre care era vorba în scrisoare. Aceşti molizi aveau crengi care ajungeau până aproape de pământ. M-am uitat la molidul din mijloc şi mi-am dat seama imediat despre ce era vorba. Klara însă a privit copacii pe rând, şi-a împreunat mâinile şi a spus:

— Molizii sunt toţi la fel, numai că cel din mijloc este mai înalt decât ceilalţi! Toţi copacii sunt foarte deşi şi au crengi până la pământ! Molidul din mijloc îţi va vorbi? Ce vrea să-nsemne asta?

— Mai priveşte-l o dată cu atenţie!

— Nu văd nimic deosebit la el, a spus Klara, după un timp.

— Asta pentru că nu ai umblat prin Vestul Sălbatic. Ştii care-i diferenţa dintre un molid şi un brad? Mai uită-te o dată la molidul din mijloc! Către poalele pomului sunt câteva crengi uscate. Numără-le de jos în sus şi arată-le cu degetul!

Soţia mea a început să numere crengile uscate:

— Una, două, trei, patru, cinci, şase...

— Opreşte-te! am întrerupt-o eu. Uită-te atent la cea de-a şasea creangă! E o creangă de molid?

— Nu, e de brad, a recunoscut Klara.

— Vezi că molidul începe să-mi vorbească?

— Ah! Să-ţi vorbească în felul ăsta?

— Da, în felul ăsta! Crezi că această creangă a crescut pur şi simplu pe molid? Bineînţeles că nu. Cineva a tăiat creanga de molid şi a pus în locul ei una de brad! Desprinde-o!

— Crezi că cineva a înfipt creanga asta în trunchiul copacului?

— Să vedem! desprinde-o! am încurajat-o eu.

Ochii nu mă înşelaseră. Cineva tăiase creanga de molid, făcuse o gaură în trunchiul copacului şi pusese creanga de brad în locul celei tăiate. După ce am îndepărtat creanga uscată, mi-am dat seama că scoarţa copacului fusese înlăturată cu grijă, pentru ca apoi să fie aşezată la loc şi prinsă cu ajutorul crengii de brad. Am dat la o parte scoarţa şi am observat că sub ea se afla o bucată de hârtie albă. Klara a luat repede biletul şi a strigat bucuroasă:

— Asta-i „vocea copacului”! Asta e! Cât de prevăzător şi cât de înţelept poate fi, totuşi, un indian!

— Bine, dar nu trebuie să fii neapărat indian ca să-ţi vină-n minte astfel de idei, am spus eu, zâmbind. Astfel de lucruri se mai fac şi prin alte părţi ale lumii.

— Tu vorbeşti de parcă toate lucrurile astea ar fi fireşti. Eu sunt, însă, pentru prima dată în Vest. Trebuie să-ţi mărturisesc deschis că Tatellah-Satah începe să-mi placă din ce în ce mai mult.

Spunând acestea, soţia mea încerca să descifreze cele scrise pe foaia de hârtie, dar peste puţină vreme mi-a întins biletul şi mi-a spus dezamăgită:

— Vai, nu înţeleg nimic!

— Sunt desene?

— Nu, totul e scris cu litere latine, dar în grai indian şi nu înţeleg nimic.

— Să văd.

— Hai să ne aşezăm undeva. Omul înţelege mai greu atunci când stă în picioare, a spus Klara, râzând.

Ne-am aşezat şi am citit. Biletul era scris în graiul apaşilor. Scrisul era foarte îngrijit, iar hârtia era de foarte bună calitate, ca şi aceea pe care Tatellah-Satah îmi scrisese scrisoarea pe care mi-a trimis-o în Germania. Biletul avea următorul conţinut:

„De ce mai cauţi deadly dust? De ce mai cauţi pulberea galbenă a morţii?

Crezi, oare, că Winnetou, care este atât de bogat, nu le-ar lăsa urmaşilor săi altceva mai bun decât aurul?

Oare Winnetou, pe care tu ar trebui să-l cunoşti foarte bine, a fost atât de lipsit de gândire, încât ar fi fost nevoie să sapi mai adânc pentru a găsi comori?

Acum ştii de ce te-am duşmănit.

Păstrătorul marilor leacuri.”

Scrisoarea fusese scrisă de Tatellah-Satah cel de demult. Am împăturit hârtia şi am băgat-o în buzunar. Ne-am privit unul pe altul.

— Nu crezi că totu-i nemaipomenit? m-a întrebat Sufleţel.

— Ba da, este, într-adevăr, nemaipomenit. El exprimă în scris exact ce mi-ai spus tu. Vai, ce ruşine-mi e!

— Nu pune totul la inimă!

— Ba da, e cazul să mă supăr! Văd că nu m-am gândit destul de bine la cele ce-a vrut să spună Winnetou. Acum cred şi eu că, dacă voi mai săpa încă o dată, voi găsi lucruri mai importante.

— De ce, pentru că aşa a spus Tatellah-Satah?

— Nu, nu e vorba numai de asta! De-abia acum încep să-l înţeleg pe deplin pe Winnetou! Ce-ar mai fi râs, dacă m-ar fi văzut acum! Dar mie nu-mi vine să râd! Şi când mă gândesc că au trebuit să treacă treizeci de ani! O viaţă de om! Hai, Sufleţel! Trebuie să săpăm!

— Da, trebuie să săpăm, atâta vreme cât fraţii Enters sunt plecaţi!

— Nu-mi mai prea pasă dacă sunt plecaţi, sau nu. Ascultă! Le-aud vocile. Vorbesc cu Hammerdull, deci s-au întors.

Se întorseseră, într-adevăr şi vânaseră un iepure de prerie care se rătăcise prin munţi. Sebulon vorbea de parcă ar fi obţinut o mare victorie.

— Lăsaţi-l încolo de iepure! l-am întrerupt eu. Acum avem lucruri mai însemnate de făcut!

Avusesem intenţia să le spun fraţilor Enters totul despre acest munte şi despre morminte, numai după ce ne vom fi reluat drumul, pentru că nu eram sigur cum ar fi reacţionat. Acum însă aveam alte intenţii, aşa că am continuat:

— Vreau să vă spun unele lucruri, pe care voiam să vi le spun ceva mai târziu. Vă înşelaţi asupra locului în care ne aflăm acum. Aici nu sunt îngropate căpetenii kiovaşe, aici se află mormintele... mormintele tatălui şi surorii lui Winnetou! Tovuntfits-payavh este Nugget Tsil.

Aceste cuvinte i-au uimit pe cei doi fraţi. Amândoi au rămas fără grai.

— Aţi înţeles ce v-am spus? i-am întrebat eu.

Când am pus această întrebare, Hariman a căzut în genunchi, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să plângă în hohote. Sebulon mi-a aruncat o privire veninoasă şi m-a întrebat:

— E adevărat ce-aţi spus?

— De ce v-aş minţi?

— Well! Vă credem! Astea sunt, care va să zică, mormintele lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci?

— Da.

— Trebuie să-mi arunc şi eu o privire.

Sebulon s-a îndreptat mai întâi spre mormântul căpeteniei apaşe şi apoi spre mormântul fiicei sale. Omul părea foarte sigur de sine, dar se putea vedea că se pierduse cu firea, pentru că mergea împleticit. Încet-încet, s-a întors în locul unde lăsase iepurele şi, lovindu-l cu piciorul, a spus, scrâşnind:

— Un biet iepuraş! Întocmai cum s-a întâmplat cu Gates şi cu Clay. Vedeţi, domnule Burton, că am ţinut minte? Vedeţi că am citit şi am reţinut tot? Chiar şi întâmplarea cu iepurele şi cu porumbeii din carnea cărora n-a mai vrut să guste nimeni. Aş vrea să vă rog ceva.

— Spuneţi.

— Aduceţi la viaţă aceste locuri. Aduceţi la viaţă oamenii care animau acest ţinut. Mă înţelegeţi?

— Da, înţeleg. Vreţi să încălecăm chiar acum şi să vă duc în locul în care au fost împuşcaţi Inciu-Ciuna şi fiica sa şi mai vreţi să vă arăt unde mi-a furat tatăl dumneavoastră testamentul.

— Da, asta vrem.

— Oricum, aveam de gând să-i arăt aceste locuri soţiei mele. Dacă doriţi să ne însoţiţi, n-am nimic împotrivă. Domnul Holbers va rămâne aici şi va sta de veghe.

— Cu mare plăcere, a răspuns bătrânul vânător. Oricum, nu intenţionam să bat drumuri care-mi sunt cunoscute.

Pitt ar fi zis mai multe, pentru că se vedea că nu-i putea suferi pe cei doi fraţi, dar se mulţumi să spună doar atât.

Noi ceilalţi puteam porni la drum, pentru că nici măcar nu luasem şeile de pe cai. Am mers o vreme pe calea pe care-am venit apoi am luat-o spre sud pentru a ajunge la izvorul lângă care poposisem pe vremuri, împreună cu Winnetou, Inciu-Ciuna, Nşo-ci, Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parker şi cu treizeci de apaşi. Apoi ne-am continuat drumul, în parte călare, în parte pe jos, până când am ajuns în locul unde, cu mult timp în urmă, au fost ucişi cu focuri de armă Inciu-Ciuna şi fiica sa. Astfel, parcurgând acest drum, soţia mea şi fraţii Enters şi-au putut crea o imagine asupra celor petrecute. Ne-am îndreptat apoi spre locul în care îmi fusese furat testamentul şi le-am povestit însoţitorilor mei cum s-au petrecut lucrurile. Pe tot drumul, Hariman Enters n-a scos nici măcar un singur cuvânt şi nu m-a privit nici măcar o singură dată. Îmi era milă de el. Uneori i se aprindeau privirile şi câteodată îşi ştergea fruntea de sudoare. Omul avea febră. Cu totul altfel stăteau lucrurile cu Sebulon. Pe el părea că nu-l impresionează nimic. Era foarte liniştit, atât de liniştit încât chiar şi o persoană care se pricepea la oameni s-ar fi înşelat. Ochii, ochii erau cei care-i trădau gândurile. Sebulon era furios pentru că tatăl său nu reuşise să ducă la îndeplinire tot ce-şi propusese. Probabil că Sebulon mă ura chiar mai mult decât tatăl său. Sebulon Enters era în stare de orice, era în stare chiar să ucidă şi, totuşi, nu aveam de ce să-mi fac griji pentru viaţa mea, cel puţin nu acum, când trebuia să mă dea pe mâna lui Kiktahan Shonka, viu şi nevătămat.

Când ne-am întors la mormântul lui Inciu-Ciuna, Sebulon a observat adâncitura şi m-a întrebat:

— Aici aţi săpat atunci?

— Da, am răspuns eu.

— Aici era testamentul?

— Da, dar nu numai testamentul.

— Ce mai era?

— Nu ştiu, dar vom afla imediat. Vă rog să-mi daţi o sapă. Vreau să mai caut o dată aici.

— Credeţi că se mai află şi altceva?

— Sunt convins.

În ochii lui Sebulon se putea citi nerăbdarea de care era stăpânit. Această stare de spirit era atât de puternică, încât glasul îi suna dogit.

— Şi chiar vreţi să vă dăm o sapă? Nici nu ne trece prin cap! O să săpăm chiar noi, fratele meu şi cu mine!

Omul s-a grăbit să ia o sapă şi să-i întindă una şi fratelui său, strigând:

— Ridică-te şi nu mai boci ca o babă! Ai auzit doar că mai e ceva acolo! Probabil ceva valoros! Ridică-te! Acum se cuvine să muncim! Hai, la treabă!

Hariman se aşezase şi lăsase capul în pământ, dând deoparte sapa pe care Sebulon i-o întinsese.

— Lasă-mă! Nu mişc un deget! Blestemat să fie tot aurul din lume şi pofta ta nestăvilită de a pune mâna pe aurul altuia! Din asta o să ţi se tragă sfârşitul ca şi... lui!

— Prin urmare, nu vrei să m-ajuţi?

— Nu. Mie mi-e de-ajuns!

— Laşule! Babo! a strigat Sebulon, dispreţuitor. La aceste cuvinte, Hariman s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de Sebulon, întrebându-l:

— Cine-i laş, tu, sau eu? Eu am puterea să lupt, tu n-o ai. Vreau să scap de răul care ne-a stăpânit şi care încă ne mai stăpâneşte. Acest rău, acest diavol nu cunoaşte milă şi iertare. El vrea să-i dăm ascultare şi să pierim. El ne îndeamnă la fărădelegi sau ne călăuzeşte spre sinucidere, pentru a ispăşi păcatele tatălui nostru. Tu n-ai curajul să lupţi împotriva lui şi din cauza asta tu ai ales fărădelegea. Eu am ales... am ales moartea! Cine-i laşul, eu, sau tu?

— Eu nu aleg fărădelegea, eu aleg aurul! Şi dacă nu mă ajuţi, o să dau de el şi singur!

Spunând acestea, Sebulon a aruncat o sapă, iar cu cealaltă s-a apucat de lucru. Hariman s-a aşezat din nou.

Dick Hammerdull s-a apropiat şi a ridicat sapa aruncată de Sebulon.

— Sap şi eu. Dacă suntem doi, avem mai mult spor.

Sebulon s-a răstit însă la el:

— Plecaţi de-aici! Nu aveţi ce căuta! Nu vreau să văd pe nimeni prin preajma mea!

— Dacă vreţi, sau nu vreţi, asta nici nu mai contează, dar dacă nu vreţi să vă ajut, eu n-am să stărui.

Dick a lăsat sapa din mână, dar Sebulon lucra ca un ieşit din minţi. Săpa repede şi fără întrerupere, cu o putere şi cu o grabă de parcă s-ar fi temut să nu treacă nici o clipă în zadar, de parcă ar fi fost vorba de viaţă şi de moarte. Gaura devenea din ce în ce mai adâncă, iar Sebulon privea mereu înăuntru, fără să-l intereseze ce se întâmpla în jurul său. Sudoarea îi curgea pe frunte şi pe obraji.

— E nebun! mi-a şoptit Klara. Se poartă de parcă totul i-ar aparţine! Ce-o să se petreacă?

— Nu-ţi face griji, i-am răspuns eu, încet.

— Dacă găseşte ceva, ce se întâmplă?

— Nu-l interesează decât aur sau lucruri de valoare, altceva nimic.

— Şi dacă va găsi ceva care îl va tenta? O să te lupţi cu el?

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de el şi nu te mai frământa! E vorba despre...

— Ascultă! m-a întrerupt soţia mea. Ce-a strigat?

Sebulon scosese un strigăt de bucurie şi acum parcă săpa de două ori mai iute. Pământul era aruncat repede din groapă. M-am apropiat şi am privit în adâncitură.

— Plecaţi! Plecaţi de-aici! mi-a strigat omul.

— Vreau să arunc doar o privire, i-am spus eu, foarte liniştit.

— Nu se poate! Plecaţi că de nu, dau!

Spunând acestea, Sebulon a ridicat sapa şi m-a privit ameninţător. Am făcut un pas înapoi şi l-am întrebat:

— Putem afla măcar de ce aţi strigat?

— Asta pot să vă spun: am găsit aur.

— Aur?

— Da, am dat de ceva tare şi lat. Gaura e prea strâmtă. Trebuie s-o mai lărgesc, dar am să fac asta singur. Dacă se apropie cineva, îl omor cu sapa!

M-am întors liniştit la locul meu, iar Klara a început din nou să dea glas îngrijorării ei:

— Vezi că am dreptate? E în stare să te omoare!

— Da, dar n-o s-o facă. Te rog, nu-mi îngreuna situaţia! Nu ai nici un motiv de îngrijorare!

Soţia mea s-a mai liniştit puţin, deşi Sebulon nu era tocmai omul a cărui prezenţă să fi liniştit pe cineva. Până atunci se mai oprise din când în când pentru a-şi şterge fruntea, dar între timp renunţase şi transpiraţia i se scurgea de pe faţă şi cădea în stropi mari. Toată faţa lui părea umflată. Ochii îi ieşeau din ce în ce mai mult din orbite. Gemea şi ofta de fiecare dată când înfigea sapa în pământ. Din când în când se oprea pentru a-şi trage răsuflarea. Braţele au început să-i tremure, iar el făcea tot felul de mişcări şovăitoare. Vederea lui ne înspăimânta. Sebulon semăna cu un duh rău. Pentru a-l putea privi liniştit pe acest om, trebuia să dai dovadă de multă stăpânire de sine.

Mai întâi s-au auzit două strigăte de bucurie şi apoi Sebulon a exclamat:

— Tată, tată, eşti aici! Mă ajuţi! Eu ştiu asta! O simt! Îţi mulţumesc! După ce a dat glas bucuriei sale, Sebulon s-a întors spre noi şi ne-a spus, cu un rânjet care-i strâmba faţa:

— Nimeni n-are voie să se-apropie. Pe cel ce îndrăzneşte să se-atingă de comori îl omor. Ţineţi minte ce v-am spus!

Gaura era acum adâncă şi largă, atât de adâncă, încât Sebulon intra în ea până la brâu. Aplecându-se, omul a scos din groapă un obiect pe care l-a pus pe margine. Era un vas din lut. Apoi s-a mai aplecat o dată şi a scos încă un asemenea vas şi încă unul. După aceea a mai săpat o vreme şi a ieşit din groapă. A tras adânc aer în piept şi a strigat:

— Gata! Asta-i tot! Nu mai e nimic!

Hariman stătuse tot timpul cu spatele la fratele lui. Apoi s-a întors, a privit vasele de lut, s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de Sebulon.

— Ah, ai venit? l-a întrebat Sebulon, batjocoritor. Să nu crezi că ai să primeşti ceva! Totul e-al meu! Totul!

— Nimic nu-i al tău! strigă Hariman.

— Dar al cui?

— Al domnului Burton. Winnetou a îngropat toate lucrurile astea aici pentru domnul Burton, numai şi numai pentru domnul Burton!

— Dovedeşte că e cum spui tu! a strigat Sebulon, zâmbind. Domnul Burton şi-a luat de-aici tot ce-i aparţinea în urmă cu treizeci de ani. A luat testamentul şi a lăsat tot ce mai era îngropat, asta pentru că restul nu era al lui! Astăzi norocul mi-a surâs şi am găsit ceva. Aşa cum este obiceiul în Vest, tot ce-am găsit eu este al meu!

— Greşeşti! l-a contrazis Hariman. Ce ştiai tu despre comorile astea? Domnul Burton ştia unde se află şi a vrut să sape, să le scoată de-acolo de unde se găseau. De aceea a cerut o sapă. Tu însă nu i-ai dat numai sapa, i-ai dat şi braţele tale, puterea ta. Tu ai săpat în locul dânsului. Aşa stau lucrurile.

— Aşa? se răsti Sebulon. Şi toate astea mi le spui tocmai tu, fratele meu! De unde ştii tu că am săpat pentru el şi nu pentru mine? Cât am săpat, a stat liniştit, s-a uitat la mine şi n-a spus că ce-am să găsesc eu o să fie-al lui. Când a venit la marginea gropii ca să vadă ce-i înăuntru şi l-am gonit, nu s-a împotrivit şi nu a cerut nimic din ce-aveam să găsesc eu. Ai înţeles? Oalele astea trei sunt ale mele. Acum, ajută-mă. Vreau să văd ce-i în ele!

Soţia mea m-a privit îngrijorată şi întrebătoare în acelaşi timp, iar eu i-am şoptit:

— Să aşteptăm şi să vedem ce-i înăuntru. În nici un caz nu-i aur.

— De unde ştii?

— M-am uitat atent. Vasele sunt prea uşoare pentru a fi pline cu aur. Ai răbdare!

Vasele din lut erau pătrate, aveau o culoare verde-maronie şi erau împodobite cu diverse figuri specific indiene. Se vedea că aceste vase din lut ars erau lucrate de meşteri olari din tribul Moqui, sau din tribul Zuni şi erau alcătuite din două părţi, cea superioară şi cea inferioară, lipite între ele cu chit şi legate cu frânghie din scoarţă de copac, unsă cu ulei. Toate acestea m-au făcut să cred că în vasele acelea se afla ceva care trebuia ferit de umezeală, deci nu putea fi vorba de metal.

— Ajută-mă! îi spuse Sebulon, din nou, fratelui său. Dar fii atent să nu spargi ceva!

Cei doi s-au aşezat şi au început să desfacă mai întâi frânghia.

Hariman făcea acest lucru cu grijă şi cu răbdare, Sebulon, însă, lucra încordat şi se vedea că e nerăbdător. Braţele şi degetele de la mâini au început să-i tremure.

— Nodurile astea blestemate! a spus el. Ce încet merge! Mişcă-te mai repede, dar vezi să nu spargi ceva!

După ce au desfăcut frânghia, fraţii Enters au început să desprindă chitul cu cuţitele. Această operaţie cerea multă răbdare şi timp, pentru că, de-a lungul anilor, chitul se pietrificase. În timp ce lucra, Sebulon îi vorbea fratelui său tot timpul despre argint aur, perle, podoabe mexicane vechi, bijuterii şi podoabe aztece şi peruviene. El îşi închipuia că în acele vase de lut se aflau lucrurile cele mai valoroase din câte există pe lume. Tot gândindu-se la obiecte de mare preţ, Sebulon a început să vorbească fără şir. Cei doi au terminat în acelaşi timp.

Acum fiecare dintre ei putea să deschidă vasul pe care-l avea în faţă. Niciunul dintre ei nu s-a grăbit s-o facă, erau mult prea emoţionaţi. Amândoi şi-au tras răsuflarea.

— Ghiceşte ce-i înăuntru! a spus Sebulon, cu buze tremurânde. Aur? Diamante?

— Nu vreau să ghicesc, a spus Hariman. Să deschidem!

— Bine, atunci am să număr! Unu, doi, treeei...!

Capacele au fost ridicate în acelaşi timp. Fiecare dintre ei se uita în vasul pe care-l avea în faţă.

— Aici e ceva învelit în piele, a spus Sebulon.

— E ceva învelit în piele, a spus şi Hariman.

— O fi aur?

— Nu, e prea uşor ca să fie aur.

— Diamante? Bijuterii?

— Nu, pentru că aşa ceva e mult mai greu.

— Or fi bancnote?

Ochii lui Sebulon au început să strălucească.

— Trei teancuri mari de bancnote! Asta-nseamnă o avere! Să desfacem învelişul! Să-l desfacem repede! a strigat Sebulon.

Curelele din piele au fost tăiate imediat, iar pielea a fost înlăturată.

— Caiete, spuse Hariman, dezamăgit.

— Caiete! Mii de draci! Numai caiete! Să le ia naiba de caiete! Să nu le văd în ochi! strigă Sebulon, aruncându-le încotro nimerea.

— Bine, dar ce fel de caiete? Uită-te, poate că între file sunt bani, spuse Hariman.

Sebulon a adunat repede caietele pe care le aruncase şi, după ce le-a răsfoit, le-a aruncat din nou.

— Pagini întregi pe care apare mult iubitul nume „Winnetou”.

— Şi la mine e acelaşi lucru, a spus Hariman, după ce a răsfoit caietele pe care le avea în faţă.

— Atunci să le-aruncăm, a spus Sebulon. Ăsta-i ultimul. Trag nădejde să găsesc în el şi altceva!

Oricine îşi poate închipui că nu eram chiar atât de liniştit pe cât voiam să par. Pentru mine, fiecare bucată de frânghie, fiecare bucăţică de piele şi fiecare filă de caiet erau sfinte. Îi lăsasem pe cei doi să facă ce vor, pentru că nu voisem să intervin, dar îmi propusesem să nu-i las să distrugă nimic.

Foto 8 Sebulon a pus vasul lângă sine, a luat sapa şi m-a privit ameninţător...

— N-o să spargeţi nimic! i-am spus eu. Vasele acestea conţin lucruri ale unui mare om, ale unui om nobil care nu mai este printre noi! Toate aceste lucruri sunt pentru mine mai valoroase decât aurul şi decât pietrele preţioase. N-am să dau voie nimănui să spargă aceste vase!

Sebulon a pus vasul lângă sine, a luat sapa şi m-a privit ameninţător, întrebându-mă:

— Şi dacă am să sparg oala, ce-o să se-ntâmple?

— N-o să aveţi vreme s-o faceţi! Am să vă dobor şi veţi pica la pământ ca nişte saci!

—Ah! exclamă omul, batjocoritor. Încercaţi, dar ascultaţi ce vă spun. Vedeţi sapa din mâna mea? Cu ea am să sparg mai întâi oala şi apoi am să vă sparg capul, dacă îndrăzniţi să mai faceţi vreo mişcare! Şi acum, n-aveţi decât să faceţi ce vreţi!

Omul a ridicat sapa, pentru a sparge vasul, iar eu m-am pregătit să-l lovesc cu pumnul, când Hariman i-a spus fratelui său deodată:

— Eşti nebun? Lasă imediat sapa!

Sebulon l-a privit ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn adânc şi ar fi început să priceapă ce se petrece în jurul său şi apoi a lăsat sapa deoparte. Buzele au început să-i tremure şi i-a spus fratelui său:

— De ce-mi stai în cale? Nebunule, nu-nţelegi că trebuie să mă lupt pentru moştenirea pe care ne-a lăsat-o tatăl nostru?

Hariman îi aruncă o privire plină de înţeles.

— Moştenirea tatălui nostru? Ce bine-mi pare că ai folosit cuvântul ăsta! Ştii ce am moştenit de la el? Ştii?

— Dreptul de a avea aur! a răspuns Sebulon.

Hariman a izbucnit într-un râs amar.

— Aur, aur şi iar aur! a spus el, batjocoritor. Îţi spun că n-o să ne alegem cu nici un strop de aur. Moştenirea pe care am primit-o de la tatăl nostru e blestemul de a trebui să nimicim şi să ucidem mereu. Să-i nimicim pe alţii şi să ne nimicim pe noi înşine! Să spulberăm fericirea noastră şi pe-a altora! Să distrugem totul... totul!

Sebulon nu mai spunea nimic. Îşi privea fratele, cu ochii rătăciţi ai unui nebun. Soţia mea i-a pus mâna pe umăr şi i-a spus:

— Fratele dumneavoastră a spus adevărul. Stăpâniţi-vă. E spre binele dumneavoastră.

Sebulon se chirci şi se trase înapoi, strigând:

— Lăsaţi-mă-n pace!

Glasul lui nu suna furios, ci rugător.

— Nu mă mai priviţi aşa! Nu mai suport privirea dumneavoastră!

După ce-a rostit aceste cuvinte, se părea că nu-l mai ţineau picioarele.. Omul a căzut la pământ şi a rămas aşa, privind în gol. Klara s-a aşezat lângă el şi a început să-i vorbească cu blândeţe:

— Bine, nu vă mai privesc, dacă asta vă face să vă simţiţi mai bine, dar am voie să vorbesc? Dacă daţi din cap, înseamnă că pot să vorbesc. Nu vreau să vă fac nici un rău. Luaţi vasul şi deschideţi-l cu grijă.

A apucat vasul în mâini şi a rămas nemişcat. Era ca şi când ar fi aşteptat să se întâmple ceva înăuntrul lui. În cele din urmă, i-a spus lui Hariman:

— Hai să ne vedem de treabă, dar cu atenţie, să nu se spargă vasul cumva. Ai înţeles?

Sebulon a început să lucreze ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, liniştit, calm şi cu grijă, cu o grijă care m-a mirat. Soţia mea zâmbea. Din când în când, omul făcea gesturi repezi care trădau nerăbdarea, dar lupta împotriva acestei nerăbdări. Făcea tot posibilul pentru a se stăpâni şi această stăpânire de sine nu l-a părăsit până în clipa în care era pe punctul de a îndepărta capacul vasului. În acel moment, Sebulon s-a oprit, a tras aer în piept şi a spus:

— Doamnă Burton! Dacă înăuntru se află numai caiete, să fie toate ale dumneavoastră! Dacă e aur sau altceva de felul ăsta, nu dau nimănui nimic! Acum mă uit!

Soţia mea i-a zâmbit şi a dat din cap aprobator. Omul a dat deoparte capacul.

— Iar e ceva învelit în piele, a gemut el. După ce a desfăcut curelele, a exclamat:

— Caiete! Pagini întregi scrise! Ce păcat!

Hariman se juca absent cu bucăţile de curea cu care fuseseră legate părţile din primele două vase. Trăsăturile îi erau împietrite. Nu se putea spune dacă era dezamăgit sau dacă era nepăsător. Sebulon nu putea suporta această linişte a fratelui său şi-l scutură de umeri, strigând:

— Ei! Spune şi tu ceva!

— Ce să spun?

— Ceva, orice! Nu mai sta aşa nepăsător, ca şi când dracul nu şi-ar fi bătut joc de noi chiar în clipa asta! Ah, e groaznic! Poate să te-apuce nebunia!

Disperat, Sebulon a prins să se plimbe încoace şi-ncolo. Noi am început să aşezăm în ordine caietele pe care el le aruncase. Omul s-a aşezat lângă noi, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să plângă. După o vreme, Sebulon s-a ridicat în picioare, a privit în jurul său ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis şi a strigat furios:

— Ce spuneam eu? Spuneam că tatăl nostru-i aici? Nebunul de mine! De pe urma bătrânului n-a rămas nimic, nici măcar un fir de praf. Ne-a rămas numai ruşinea! Asta-i tot ce ne-a lăsat: ruşinea! Şi ne-a mai lăsat dorinţa de a face rău, dorinţa de a ucide, dorinţa de a ne nimici chiar pe noi înşine! Asta e tot ce-i datorăm. Asta-i tot! Şi un astfel de om s-a numit tată! Ptiu!

Sebulon scuipă şi se îndepărtă, însă după ce făcu câţiva paşi se întoarse spre noi, spunând:

— Doamnă Burton, mă lipsesc de toate hârţoagele. Vi le dăruiesc dumneavoastră, auziţi? Numai şi numai dumneavoastră! Toate terfeloagele sunt ale dumneavoastră! Faceţi ce vreţi cu ele!

Rostind acestea, Sebulon ne-a întors spatele şi a luat-o spre pădure, iar în curând a dispărut printre copaci.

— Om nebun! mormăi Hariman, care privise ca şi noi în urma fratelui său.

Klara ar fi trebuit să pregătească masa, dar n-a făcut-o, pentru că voia să ştie ce cuprindeau caietele care fuseseră scoase la lumină. Eu l-am rugat pe Hammerdull să sape mai adânc, pentru ca nu cumva să rămână din nou ceva îngropat şi uitat în acel loc. Holbers s-a oferit imediat să-l ajute şi cei doi au continuat să sape până când gaura s-a adâncit cu două picioare{55}. Nu au mai găsit însă nimic şi au astupat cu grijă groapa. Între timp, am răsfoit împreună cu soţia mea caietele găsite în cele trei vase de lut. Aceste caiete erau legate ca nişte cărţi, iar filele erau acoperite de un scris frumos. Literele aveau aceeaşi înclinaţie şi aceeaşi dimensiune. Scrisul era lizibil şi uniform, un scris limpede şi frumos ca şi sufletul celui ce-l aşternuse pe hârtie. Totul semăna mai mult a desen sau a pictură, decât a scris. Nu se vedea nici cea mai mică pată, nici cea mai mică ştersătură şi nu era vorba doar de treizeci sau cincizeci de pagini, ci de mult mai multe. Mă întrebam unde le va fi scris Winnetou. Pe unele caiete se putea citi: „Scris la Nugget Tsil”, „Scris la mormântul tatălui meu”, „Scris la mormântul lui Klekih-Petra”, „Scris în locuinţa lui Old Shatterhand de lângă Rio Pecos”, „Scris la Tatellah-Satah”, „Scris pentru fraţii mei albi”, „Scris pentru fraţii mei roşii”, „Scris pentru toţi oamenii din lume”. Nu pe toate caietele fusese însemnat ceva. Winnetou scrisese totul în limba engleză, iar acolo unde nu găsise termenul potrivit, în grai indian. De la mine învăţase câteva cuvinte şi expresii în limba germană şi eram emoţionat când descopeream, pe alocuri, câteva dintre aceste cuvinte şi expresii. La sfârşitul ultimului caiet în care m-am uitat, se găsea o scrisoare care-mi era adresată şi care avea următorul conţinut:

„Dragul şi bunul meu frate,

Îl rog pe Marele şi Bunul Manitou să te-aducă din nou pe aceste meleaguri, pentru ca tu să iei aceste caiete. Dacă nu le vei găsi atunci când vei săpa prima dată în acest loc, înseamnă că nu va fi venit încă vremea pentru ca toate aceste caiete să ajungă în mâinile tale. De acolo de sus, de unde mă voi afla, nu voi înceta să mă rog ca tu să te întorci şi să le găseşti, pentru că ele ţie ţi-au fost hărăzite.

Nu i-am lăsat aceste comori lui Tatellah-Satah, fiindcă el nu te iubeşte, deşi, ca întotdeauna, el nu are decât gânduri nobile. Nici altcuiva n-am vrut să le las, pentru că încrederea mea în Părintele Atotputernic este mai mare decât încrederea mea în oameni. Am să îngrop aceste caiete adânc în pământ, pentru că ele au o mare însemnătate. Mai este un al doilea testament pe care l-am lăsat, aşa încât ceea ce găseşti aici să-ţi fie cunoscut numai ţie, dar ascuns altora. Tatellah-Satah ştie că sunt două testamente, aşa că, dacă te vei mai întoarce vreodată pe aceste meleaguri, nimic să nu se piardă.

Şi acum, deschide-ţi sufletul şi ascultă ce-am să-ţi spun!

Eu sunt fratele tău. Vreau să fiu şi să rămân fratele tău, chiar şi atunci când glasurile apaşilor vor spune tuturor: Winnetou, căpetenia noastră, a murit! Tu m-ai învăţat că moartea este cea mai mare minciună a lumii. Îţi mulţumesc pentru cele ce mi-ai spus şi vreau să-ţi arăt cât adevăr este în cuvintele tale. Vreau ca atunci când se va spune despre mine că am murit, să te ocrotesc aşa cum te-am ocrotit cât timp am trăit. Vreau să te ocrotesc, dragă prietene, dragă frate!

Marele şi Bunul Manitou a vrut ca drumurile noastre să se întâlnească. Noi nu suntem două fiinţe, ci una singură şi astfel vom şi rămâne. Nu există nici o putere pe pământ care poate schimba aceasta. Nici măcar mormântul nu ne va putea despărţi. Eu voi fi alături de tine mereu, chiar şi după moarte.

De când te-am cunoscut, ai fost îngerul meu păzitor, iar eu am fost acelaşi lucru pentru tine. Tu mi-ai fost mai aproape decât oricare alt om pe care l-am preţuit. Eu ţi-am dat îndemnuri. Tu mi-ai dăruit mult mai mult, mi-ai dăruit comori pentru minte şi pentru suflet, iar eu am încercat să mi le însuşesc mereu. Eu îţi sunt dator, dar această datorie nu mă apasă, ci îmi face cinste. Oare de ce nu ne-au stat aproape toate feţele palide, aşa cum tu mi-ai stat aproape? Îţi spun că toţi oamenii roşii s-ar fi simţit datori faţă de oamenii albi, aşa cum mă simt eu dator faţă de tine. Rasa roşie ar fi mulţumit rasei albe, aşa cum Winnetou îţi mulţumeşte ţie, iar dacă milioane de oameni ar fi adus mulţumire altor milioane de oameni, întreg pământul ar fi fost un rai.

Dar tu ai făcut mai mult decât atât. Tu ai fost legat nu numai de prietenul tău roşu, ci şi de întreaga rasă din care făcea parte, o rasă hulită şi dispreţuită, deşi tu ştiai, la fel de bine ca şi mine, că pentru asta vei fi dispreţuit şi că mulţi te vor lua în râs. Să nu dai înapoi de la nimic, prietene, căci eu voi fi mereu lângă tine. Cei ce nu te vor crede pe tine, care eşti în viaţă, vor trebui să mă creadă pe mine, care am murit şi dacă ceea ce scrii tu nu va fi înţeles de către unii, arată-le ce am scris eu. Cred că asta este cea mai însemnată şi cea mai îndrăzneaţă faptă a fratelui tău, Winnetou, care în ceasurile de linişte a lăsat deoparte puşca şi a luat în mână pana. La început mi-a fost foarte greu, pentru că pana nu voia să-mi dea ascultare mie, o piele roşie. Mi-a fost şi uşor pentru că vocea inimii mele se aude în fiecare rând scris pe care-l las oamenilor.

Fratele tău, Winnetou, îţi va sta alături şi după ce va fi murit, pentru că dragostea lui trăieşte. Fratele tău va fi alături de tine, luptând pentru sine şi pentru rasa lui. Pentru a te apăra, m-am înălţat până la tine. Lasă-te apărat de cel ce a murit! Dacă vei face asta, poporul meu va ajunge la fel de nobil ca şi poporul tău şi toate suferinţele poporului meu vor fi şterse, dacă nu prin mersul istoriei, atunci prin Winnetou!

Tu ştii că voi fi alături de tine, atunci când ochii tăi vor citi aceste rânduri şi vei simţi în sufletul tău cald că-ţi sunt alături. Ce bine ar fi dacă toţi oamenii de pe acest pământ ar purta în suflete căldura inimii tale!

Oare sper prea mult când scriu aceste rânduri? Îţi transmit salutul meu! Tot ce ai fi vrut să auzi de la mine vei găsi în aceste pagini. Am adus tot ce am scris la Nugget Tsil. Mormântul tatălui meu este deschis deja şi aşteaptă să primească în sine cele scrise de mine. Sunt cu totul singur!... Mereu te-am iubit! Tu ai fost mintea şi sufletul meu, inima şi voinţa mea. Ceea ce am devenit pentru tine, am devenit datorită ţie. Mai sunt atât de mulţi care ar vrea să fie ce am fost eu pentru voi... pentru voi!

Al tău,

Winnetou.”

Soţia mea stătea lângă mine. Îi citisem totul încet. După ce am terminat, nu a scos o vorbă, s-a cuibărit în braţele mele, şi-a pus capul pe umărul meu şi a plâns. Şi eu eram foarte impresionat de cele ce citisem. Am rămas aşa multă vreme. Apoi am pus caietele din nou în vasele de lut şi le-am dus în cort. Scrisoarea am păstrat-o însă la mine.

— O să-i arăţi scrisoarea Vulturului cel Tânăr? m-a întrebat Klara.

— Da, vreau să o citească. Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru.

Ne-am apropiat de tânărul apaş. Se purta de parcă nici nu i-ar fi păsat de toate cele întâmplate. Când i-am dat însă scrisoarea, explicându-i în câteva cuvinte despre ce era vorba, peste faţa lui a trecut o rază de soare. Indianul s-a ridicat în picioare şi a luat scrisoarea, spunându-mi:

— Mulţumesc, mister Burton! Vă rog să credeţi că ştiu prea bine ce înseamnă să primeşti o astfel de scrisoare, aşternută pe hârtie de o astfel de mână!

— Ţi-am arătat scrisoarea cu un scop anume, i-am spus eu. Ţi-am arătat-o ca să ţi-o dau în grijă şi păstrare. Eu nu pot să stau tot timpul lângă cort şi te rog pe tine să o păzeşti. Mă duc să-l caut pe Sebulon Enters.

— Eu o să am grijă să mă ocup de mâncare, de hrana trupului, a spus soţia mea. O să pregătesc ceea ce i-ai promis lui şi fratelui său: labele de urs. Sper să reuşesc cu ajutorul domnului Hammerdull.

Aveam motivele mele pentru care îl căutam pe Sebulon. Nu numai că omul ne punea în pericol pe toţi, dar îmi era şi milă de el. În afară de asta, nu voiam să-l scap din ochi. Aş fi vrut să-l aduc şi pe el pe calea cea bună, după ce am reuşit asta, într-o oarecare măsură, cu fratele lui.

Am luat-o încet pe urmele lui Sebulon. Aceste urme mă călăuzeau în adâncul pădurii, dar drumul pe care mi-l arătau nu era drept, cum este acela al unui om care ştie încotro vrea să meargă, ci ducea ba la stânga, ba la dreapta, ba înapoi. Paşii erau nehotărâţi, ca aceia ai unui nebun care nu mai ştie ce vrea şi încotro s-o apuce. Din când în când, Sebulon se oprise şi făcuse câţiva paşi în toate direcţiile, ca şi când s-ar fi simţit înconjurat de oameni de care trebuia să se apere.

Am înaintat foarte încet, pentru că mă opream din când în când pentru a mă gândi la toate acestea. În cele din urmă, l-am auzit. Vorbea singur. Am luat-o în direcţia din care i se auzea glasul. Omul stătea sprijinit de trunchiul unui fag înalt. În apropierea copacului erau nişte tufişuri dese, după care m-am ascuns. Sebulon vorbea de parcă în faţa sa s-ar fi aflat nişte fiinţe în carne şi oase. Omul dădea din cap şi îşi agita mâinile.

L-am auzit spunând:

— Voi toţi aţi murit deja! Voi toţi! Numai noi doi am mai rămas! Trebuie să pierim şi noi? Hariman vrea să moară, dar eu vreau să trăiesc. Eu vreau să îndeplinesc dorinţa tatii, ca să nu mă omoare şi pe mine, pe mine care sunt cel din urmă! Vreau să-l duc la moarte pe acest Old Shatterhand! Vreau! Vreau! Vreau să-l nimicesc pe cel mai mare duşman al familiei Santer, ca să pot rămâne eu în viaţă. Dar sunt în stare s-o fac? Sunt oare în stare?

Sebulon a întors capul, ca şi când în faţa sa s-ar fi aflat nişte oameni aşezaţi în semicerc. Apoi a ascultat cu atenţie de parcă cineva i-ar fi dat un răspuns. Apoi a continuat:

— Femeia asta e de vină! Femeia asta cu ochi albaştri, a cărei privire nu o pot îndura! Mi se pune în cale ca o oprelişte vie.

Sebulon a dus amândouă mâinile la gură şi le-a făcut pâlnie. Apoi a spus:

— Sunt ochii albaştri ai mamei noastre. Ochii aceia dragi care au plâns de atâtea ori, până când s-au stins de suferinţă şi s-au închis pentru totdeauna! Aţi băgat şi voi de seamă asemănarea?... Ochii ăştia trebuie să se umple de lacrimi din cauza mea? Oare trebuie nimicită atâta bunătate? Bunătatea trebuie să se preschimbe în ură, în răzbunare? Sunt eu în stare să fac asta? Am eu voie să fac asta? Şi totul pentru o lepădătură? Pentru o lepădătură...?

Omul a ascultat din nou cu mare atenţie, ca şi când cineva i-ar fi spus ceva. Apoi a făcut un gest hotărât de dezaprobare.

— Nu! Tata m-a tras pe sfoară! M-a tras pe sfoară ca la carte! Nu era aur, era numai hârtie! Oare mă va trage pe sfoară şi în privinţa lui Kiktahan Shonka? A tras pe sfoară pe toată lumea, câte zile a avut. Acum, c-a murit, nu ne mai poate trage pe sfoară decât pe noi. Întotdeauna a tras pe câte cineva pe sfoară! Oare pot să-l las să-mi facă una ca asta? Tare mai am poftă să-l trag şi eu pe sfoară în privinţa lui Old Shatterhand. Poate că am s-o fac. Cred c-am s-o fac! Vreau să mă port şi eu ca el o dată! Vreau...

Sebulon a fost întrerupt de fratele său care s-a apropiat, trecând pe lângă fag:

— Taci, fii mai atent! Strigătele şi văicărelile tale o să ne pună-n încurcătură pe amândoi!

— Toţi au fost aici, toţi! a spus Sebulon, părând că vrea să se scuze.

— Prostii! Nu-i nimeni aici! Dar poate veni cineva în orice clipă şi dacă cel care vine aude ce le povesteşti tu copacilor, va afla tot ce te străduieşti să ascunzi!

— Despre cine vorbeşti?

— Despre Old Shatterhand. A plecat în pădure şi a luat-o chiar pe-acolo pe unde-ai luat-o tu. Eu cunosc duhul care te face să spui totul cu voce tare, de aceea am venit după tine, ca să te previn, dar n-am ştiut unde eşti. Mi-a trebuit mult până am dat de urma ta şi apoi te-am auzit strigând.

— Strigătele mele au fost şi ele bune la ceva. Dacă nu strigam, n-aveai cum să mă găseşti.

— Nu mai vorbi prostii! În scurtă vreme ne vor chema să mâncăm. Haide!

Fraţii Enters au plecat împreună, iar eu m-am grăbit, pentru că trebuia să-i ajung din urmă şi să-i întrec. Când s-au apropiat de locul în care ne instalasem tabăra, mă aflam deja acolo şi stăteam liniştit lângă Vulturul cel Tânăr, ca şi când m-aş fi înapoiat cu mult timp în urmă.

Labele de urs fuseseră pregătite cu boabe de ienupăr, ciuperci şi peliniţă, dar peste câteva zile ar fi fost şi mai gustoase.

După ce am mâncat, am plecat călare, împreună cu soţia mea. Aveam de gând să mergem la molidul despre care îmi pomenise Tatellah-Satah în scrisoarea sa. Acest copac se afla, aşa cum am mai spus, pe vârful unei stânci, constituind un excelent punct de observaţie, pentru că îmi oferea o perspectivă foarte bună asupra locurilor din jur. Femeile sioux voiseră să ajungă la Nugget Tsil şi ar fi trebuit să fi sosit aici cu mult timp în urmă, dar ele nu erau de văzut nicăieri. Nu observasem nici o urmă care să le fi trădat prezenţa şi toate acestea mă făcuseră să-mi doresc neapărat să arunc o privire în jur. M-am suit în molid, atât cât mi-a permis-o trăinicia crengilor.

Aerul era curat, sub mine se afla muntele Nugget Tsil, iar înaintea mea, cât puteam cuprinde cu privirea, se vedea preria, pătată parcă, ici-colo, cu verde. Îmi luasem ocheanul şi puteam observa foarte clar împrejurimile. Nu se vedea nici ţipenie de om. M-am înapoiat împreună cu Klara în tabăra noastră. Puteam fi siguri că, în cursul acelei zile, nu vom fi tulburaţi de nimeni.

Dick şi Pitt avuseseră grijă să adune lemn uscat care să ne ajungă pentru toată noaptea. Lemnul era stivuit în faţa cortului, iar Hammerdull întreţinea focul. Vulturul cel Tânăr stătea lângă cei doi prieteni. Fraţii Enters stăteau şi ei lângă foc şi pregăteau friptură de iepure. Ne-au poftit să gustăm şi noi din friptura lor şi nu i-am refuzat. Ni s-a părut că erau alţi oameni, pentru că păreau foarte liniştiţi şi luau parte la discuţiile noastre de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ce era cu ei? Oare nu mai aveau aceleaşi intenţii ca mai înainte? Probabil că nu. Eram îndreptăţit să cred că şi Sebulon gândea altfel, pentru că era foarte calm, ca şi când ar fi uitat cu totul lucrurile pe care le făcuse atunci când îşi dorise cu orice preţ să găsească aur.

Capitolul VIII • Clanul Îngerilor păzitori

Datorită întâmplărilor prin care am trecut, în ziua aceea am vorbit numai despre Winnetou şi despre apaşi. Am povestit câteva întâmplări mai deosebite din vremurile în care eram împreună. Hammerdull a redat împrejurările în care l-a cunoscut, iar Holbers a mai făcut din când în când câte o observaţie scurtă, în felul care îi era caracteristic. Vulturul cel Tânăr a vorbit despre influenţa pe care Winnetou o avea, chiar şi după moartea sa, asupra indienilor şi mai ales asupra apaşilor şi a indienilor din triburile cu care apaşii se aflau în relaţii de prietenie. Fraţii Enters n-au scos nici un cuvânt, dar au ascultat tot ce s-a spus şi se vedea pe feţele lor că erau foarte atenţi la cele povestite. Lucrul acesta mă bucura foarte mult, deoarece credeam că au auzit de la tatăl lor şi de la prietenii acestuia atâtea lucruri urâte despre Winnetou şi despre mine, încât nu le strica să mai afle şi lucruri bune şi adevărate despre noi. Vulturul cel Tânăr şi-a dat seama ce urmăream în privinţa lor şi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a transforma ura celor doi în respect.

La cină, firul aducerilor aminte s-a rupt pentru scurtă vreme, iar după masă, Dick Hammerdull şi Pitt Holbers şi-au aprins trabucuri dintre cele din care îşi cumpăraseră în Trinidad. Fraţii Enters şi-au scos, la rândul lor, pipele scurte şi pungile de tutun. Vulturul cel Tânăr nu fuma, pentru că, aşa cum el însuşi a spus, nu se cuvenea să se fumeze decât la sfaturi şi atunci trebuia să se folosească numai kalumet-ul{56} şi nimic altceva. În ceea ce mă priveşte, se ştia foarte bine că fumam foarte mult. Trebuie să recunosc că eu însumi eram cel mai înrăit fumător din câţi cunoscusem. Acum nu se mai poate spune acelaşi lucru despre mine. În urmă cu cinci ani{57}, soţia mea m-a rugat să mai las tutunul. Ea era de părere că mai aveam destule de spus cititorilor mei şi trebuia să trăiesc cât mai mult cu putinţă. La această rugăminte a Klarei, am stins trabucul pe care îl fumam şi i-am spus:

—Ăsta a fost ultimul. N-am să mai fumez niciodată.

Mă aflam, aşadar, în aceeaşi situaţie cu Vulturul cel Tânăr şi eram de aceeaşi părere cu el. De fumat nu trebuie să se fumeze decât la sfaturi şi atunci se cuvenea să se folosească numai kalumet-ul şi nimic altceva!

Cu toate acestea, nu vreau să spun că un trabuc de calitate sau că un tutun de pipă foarte bun nu au uneori un efect benefic asupra gândirii noastre, nu vreau să spun că nu gândim mai lesne şi mai în tihnă, atunci când norişorii albaştri se înalţă spre cer. În acele clipe s-ar părea că ideile ne vin mai repede, că sufletul se deschide. Gândindu-mă la toate acestea, l-am privit atent pe Vulturul cel Tânăr. Războinicul nu fuma, dar vedeam cum se juca cu inelele de fum care ieşeau din gura lui Hammerdull. El inhala fumul şi gândurile lui păreau să se îndrepte mereu către alte lucruri. Indianul se exprima parcă şi altfel. Se întâmplă un lucru ciudat. Indianul liber nu este un fumător în sensul pe care noi îl cunoaştem şi, cu toate acestea, sau poate tocmai pentru aceasta, indianul este mai expus efectelor nicotinei.

Indianul nu fumează decât la ocazii foarte importante, sau în anumite momente care au caracter sacru. El este însă foarte religios şi nu întreprinde nimic important fără a se adresa zeilor, iar înainte de a se adresa acestora şi uneori şi după aceasta, indianul fumează.

Vulturul cel Tânăr avea o viaţă sufletească foarte intensă, dar era tăcut. Era prima dată de când îl cunoşteam, când războinicul dădea glas simţămintelor sale, dar o făcea cu măsură, treptat. Omul nu a spus nimic despre sine, ci a vorbit numai despre Winnetou. Cu această ocazie, Klara i-a pus apaşului o întrebare care o frământa deja din clipa în care Vulturul cel Tânăr o întâlnise şi îi vorbise Aştei lângă lacul Kanubi. Tânărul războinic vorbea tocmai despre întâlnirea cu Aşta, când soţia mea l-a întrebat:

— Am văzut că fata purta o stea, o stea pe care şi tu o porţi. Ce înseamnă această stea? Ce se înţelege prin „Winnetou” şi „Winnetah”? E vorba de vreun secret?

Indianul a închis ochii timp de-o clipă, apoi i-a deschis şi a răspuns:

— Nu e nici un secret. Oricine poate să audă ce am să vă spun. Aş vrea chiar ca lumea întreagă să audă cuvintele mele, numai că nu ştiu dacă a sosit clipa potrivită pentru a vorbi despre aceasta.

În timp ce rostea ultimele cuvinte, tânărul războinic a aruncat o privire fugară fraţilor Enters. Înţelegându-l, i-am spus:

— De ce să nu fi sosit clipa potrivită? Nimic nu te împiedică să vorbeşti.

— Aşa să fie! a spus indianul şi, după ce a închis ochii pentru a se gândi, a început să povestească. Aş fi dorit să vă pot vorbi în graiul apaşilor, căci acest grai este ca o haină în care sunt îmbrăcate toate cele despre care vreau să vă vorbesc şi care şi-au găsit loc în inima mea. Limba feţelor palide redă altfel tot ce se află în sufletul meu.

Vulturul cel Tânăr spusese toate acestea cu ochii închişi. Apoi i-a deschis şi a continuat.

— Departe, foarte departe de aici se află o ţară numită Ginnistan, o ţară care ne este cunoscută numai nouă, oamenilor roşii.

Oricine îşi poate imagina cât de mult m-a surprins mărturisirea indianului. Soţia mea a fost la fel de surprinsă ca şi mine şi mi-a luat mâna de parcă ar fi avut nevoie de ajutor, ca şi când ar fi trebuit să facă mari eforturi pentru a nu izbucni, pentru a nu-i spune Vulturului cel Tânăr că se înşeală atunci când presupune că noi nu ştim despre ce este vorba.

— Ginnistan? am întrebat eu. Acesta este un cuvânt din graiul apaşilor?

— Nu, este un cuvânt dintr-o limbă care nu e cunoscută deloc pe aceste meleaguri, a răspuns apaşul. Au trecut multe mii de ani de când America era legată de Asia. În nord se afla o punte care făcea legătura între Asia şi America. Această punte de pământ s-a rupt şi s-a prefăcut în mai multe insule. în acele vremuri, adică în urmă cu multe mii de ani, nişte oameni care erau uriaşi şi la trup şi la minte au venit la strămoşii noştri şi le-au adus salutul stăpânei lor, regina Marameh.

Soţia mea îmi strânse mâna din nou, pentru că îşi dădea seama, la fel de bine ca şi mine, că apaşul vorbea de fapt despre Marah Durimeh, dar Vulturul cel tânăr a continuat:

— Solii reginei au venit cu daruri nemaivăzute şi cu porunca de a nu primi nimic în dar la rândul lor, pentru că un dar care se face în schimbul unui alt dar nu se mai poate numi „dar”, el se numeşte „datorie”. Acei trimişi au povestit despre regatul numit Ginnistan. În acest regat nu exista decât o singură lege, „legea îngerilor păzitori”, de aceea, regatul mai era numit şi „Ţara îngerilor păzitori”. Orice supus din regatul acela trebuia să fie îngerul păzitor al altui supus. Cel ce se hotăra să devină îngerul păzitor al duşmanului său era socotit a fi erou, pentru că astfel s-a învins pe sine însuşi. Toate acestea au fost pe placul strămoşilor noştri, pentru că şi ei erau la fel de nobili ca şi asiaticii. Ei le-au spus trimişilor că ar vrea s-o roage pe regina Marameh să-i ajute ca această lege a îngerilor păzitori să prindă rădăcini şi în America. Solii au spus că vor îndeplini această rugăminte a strămoşilor noştri şi au plecat.

— S-au mai întors? a întrebat soţia mea.

— Nu au venit aceiaşi soli, au venit alţii. La fiecare nouă generaţie veneau alţi soli care aduceau daruri şi care voiau să ştie dacă acea lege a lor se mai respectă în acest colţ al lumii. Astfel au trecut mai multe mii de ani. Paradisul devenise realitate, pentru că nu exista nici o diferenţă între oameni şi îngeri. Toţi oamenii erau îngeri, pentru că fiecare era îngerul păzitor al celuilalt. Apoi, solia care venea la trecerea fiecărei generaţii n-a mai venit şi nici următoarele solii. Oamenii au încercat să afle ce se întâmplase, s-au dus la punte, numai că puntea se rupsese, iar în urma ei nu mai rămăseseră decât insulele scăldate de apele învolburate.

— Dacă nu mă-nşel, insulele astea mai există şi azi şi se cheamă Aleutine{58}, a spus Dick Hammerdull.

— Aşa e, am spus eu, zâmbind. Văd că eşti un mare geograf, domnule Hammerdull.

— Dacă sunt, sau nu geograf, asta nici nu mai contează, a răspuns Dick, dar pot să spun că ăsta e unul dintre puţinele lucruri pe care le mai ţin minte, de când mergeam la şcoală.

— Au trecut multe generaţii, fără ca vreo solie a reginei Marameh să mai fi venit a spus Vulturul cel Tânăr. Legăturile dintre ei şi noi s-au destrămat.

— Bine, dar nu a încercat nimeni să reînnoade aceste legături? a întrebat soţia mea. Cel întrebat a răspuns, zâmbind amar. Ai noştri nu au făcut nimic. Erau doar indieni! Voiau să fie fericiţi, dar fără să facă nimic pentru fericirea lor. Li s-a părut prea greu să lupte pentru asta. Au crezut că îşi pot dobândi fericirea mai uşor. Nu s-au gândit că Marele şi Atotputernicul Manitou i-a pus la încercare, că El a vrut ca solii să nu mai vină la ei pentru a le da un semn că doreşte să facă ceva. Strămoşii nu au făcut nimic. Ei au respectat legea din Ginnistan, dar nu au făcut nimic pentru Manitou şi pentru regină, nu au făcut nimic pentru fericirea lor. Ăsta este marele păcat al strămoşilor noştri, un păcat de neiertat, pe care noi îl purtăm până-n ziua de azi!

La aceste cuvinte, Sebulon a spus încet:

— Strămoşii... părinţii!

— Taci, nu-l întrerupe, i-a spus Hariman, rugător. Tânărul apaş a continuat:

— Legii din Ginnistan îi lipsea ceva: legătura dintre cele două popoare şi puterea ei s-a pierdut. Îngerii au redevenit oameni. Paradisul n-a mai existat. Dragostea a murit. Ura, pizma, iubirea de sine, îngâmfarea şi-au început din nou domnia. Marea împărăţie care se supunea unei singure legi a început să se clatine. Rasa care respecta această singură lege şi care a câştigat datorită ei nobleţe sufletească a început să se dezbine. Dezbinarea a durat mii de ani, totul s-a întâmplat încet dar sigur. Cei care conduceau poporul au devenit asupritori. Cei care vegheau la respectarea legii au devenit tirani. Dacă odată exista doar o singură lege a iubirii, acum exista numai legea asupririi. Ceea ce fusese odată binecuvântare devenise blestem. Tot ce dusese odată la unire ducea la dezbinare. Soarta părea că se află în mâinile celor puternici, în mâinile asupritorilor şi asupritorii şi-au arătat puterea, domnind cu o mână de fier, dar numai câteva mii de ani, pentru că o presiune naşte contrapresiune, se formează căldură, o căldură care vrea să se elibereze, ieşind din trupul în care s-a strâns. Presiunea asta, asemănătoare celei a unor ape ţinute cu forţa între nişte maluri, a crescut până când malurile nu au mai putut stăpâni apele. Apăsarea miilor de ani s-a făcut simţită. Am să vă dau o pildă geografică pentru a putea zugrăvi mai bine ce s-a întâmplat în istorie. Apele lacului din nord au împins apele lacului Michigan, apele acestuia au împins apele lacului Huronilor, iar acestea din urmă au împins, la rândul lor, apele lacului Erie. Acum trebuiau să se surpe chiar şi malurile din stâncă şi s-au surpat! Astfel a luat naştere Niagara, mai întâi fluviul şi apoi cascada, cascada a cărei curgere nu poate fi oprită, cascada ce arată că rasa roşie se risipeşte, precum apele ei, în mii şi mii de părţi. Aceste picături, aceşti stropi, aceste unde de apă nu se pot uni decât printr-un gând însemnat salvator, care să adune apele în ceea ce va urma să fie lacul Ontario. Cred că tot acest tablou nu vă este cunoscut.

— Ne este cunoscut, a răspuns soţia mea. Tabloul acesta ni s-a întipărit în suflet fără ajutorul nimănui. Am mai vorbit despre toate acestea şi acasă şi aici. Ultima dată am vorbit despre toate acestea chiar lângă cascada Niagara, cu Athabaska şi cu Algongka, căpeteniile triburilor...

— Cu Athabaska şi cu Algongka? a întrebat, bucuros, tânărul războinic.

— Da.

— Cu amândoi deodată?

— Da, cu amândoi deodată, pentru că erau împreună.

Această veste l-a bucurat nespus pe Vulturul cel Tânăr şi îmi dădeam seama care era cauza bucuriei lui. M-am mulţumit însă, să nu spun nimic şi l-am lăsat pe el să continue.

— Erau împreună! a strigat apaşul. Au venit împreună la cascada Niagara! Pe urmă, pe urmă... ştiţi cumva încotro au pornit, pe urmă?

Nici de această dată n-am spus nimic, ci am lăsat-o pe soţia mea să-i dea indianului vestea pe care el o aştepta cu multă nerăbdare.

— Au pornit spre Mount Winnetou, a spus Klara.

La auzul acestor cuvinte, tânărul războinic şi-a împreunat mâinile şi a exclamat bucuros, privind spre cer:

— Spre Mount Winnetou! E salvat... e salvat!

— Ce e salvat? a întrebat soţia mea.

Vulturul cel Tânăr a ezitat puţin, dar în cele din urmă a răspuns:

— Gândul cel mare, care se va înălţa din adâncul apelor Niagara.

— S-a născut acest gând?

— Acest gând nu trebuia să se nască. El a fost purtat în minţi şi în suflete de mii de ani, dar a fost dus de apele cascadei. Acest gând nu a fost însă nimicit precum am fost nimiciţi noi, ci a ieşit la suprafaţă limpede, clar, strălucind ca o minune, chiar în momentul când apele se pregăteau să-l înghită. Acest gând a fost însuşit de urmaşii acelora care nu s-au ostenit să apere legea din Ginnistan.

Indianul vorbise atât de frumos, încât o impresionase şi pe soţia mea şi îi transmisese înflăcărarea sa. Klara a exclamat:

— Ştiu ce vrei să spui! Cunosc acest gând salvator!

— Cunoaşteţi acest gând? a întrebat, neîncrezător, Vulturul cel Tânăr.

— Desigur! Îl cunosc de multă vreme. Vorbeşti despre legea din Ginnistan: Fiecare om trebuie să fie îngerul păzitor al altui om. Am dreptate?

Războinicul a răspuns uimit:

— Într-adevăr, m-aţi înţeles! Cum se poate, doamnă Burton?

— Se poate pentru că peste tot în lume există oameni care năzuiesc la mai bine şi pentru că, fii atent la cele ce am să-ţi spun, peste tot în lume se ştie despre Ginnistan şi despre regina acestei ţări, deşi ai spus că numai oamenii roşii au cunoştinţă despre toate acestea.

Apaşul m-a privit întrebător.

— Are dreptate, i-am spus eu. Noi ştim chiar numele adevărat al reginei. Ea se numea Marah Durimeh şi nu Marameh. De-a lungul timpului, voi aţi transformat numele alcătuit din cinci silabe într-un nume alcătuit din trei silabe, adică l-aţi prescurtat.

— Poate că aşa este. Nu voi pune acum întrebări despre acest nume. Mă bucur că aţi auzit de regină, că aveţi ştire despre ţara numită Ginnistan şi despre legea acestei ţări. Înseamnă că ne puteţi ajuta chiar mai mult decât Athabaska şi Algongka. Ei ştiu cine sunteţi?

— Nu, nu le-am spus. Pentru ei am fost doamna şi domnul Burton. Nicicând nu am văzut faţa Vulturului cel Tânăr inundată de atâta bucurie.

— Ce fericit sunt! a exclamat el. Cât de surprinşi trebuie să fie cei care vă recunosc! Ce bucurie va avea Tatellah-Satah, maestrul meu, când va afla că Old Shatterhand doreşte acelaşi lucru ca şi el! Sunteţi aşteptat cu bucurie şi cu teamă, domnule Burton!

— De ce cu teamă?

— Pentru că Tatellah-Satah crede că sunteţi mai puternic decât arătaţi a fi, pentru că puteţi spune ceea ce gândiţi despre monument, despre această operă, unor oameni îngâmfaţi şi puţini la minte. Cuvântul dumneavoastră cântăreşte greu, Tatellah-Satah ştie asta şi asta o ştim cu toţii. Dacă el va cădea în talerul celor îngâmfaţi, nu ne aşteaptă renaşterea, ci moartea. Sufletul poporului nostru, al rasei noastre s-a trezit. El începe să se trezească, să gândească, să dorească unirea membrilor rasei într-un tot. Toţi cei care gândesc vor unirea, dar priviţi la sioucşi, la comanşi, la războinicii utah, la kiovaşi. Ei pun mâna pe arme şi o fac nu pentru a lupta împotriva albilor, ci pentru a lupta împotriva lor înşişi. Ei sunt gata să calce în picioare şi să nimicească acest suflet care abia s-a trezit. De ce?

Tânărul războinic ar fi vrut să dea el însuşi răspunsul la întrebare, dar soţia mea a spus:

— Pentru că Old Surehand, Apanatshka, fiii lor şi toţi cei ce le sunt apropiaţi jignesc simţămintele războinicilor care nu uită că fac parte dintr-un anumit trib şi care nu vor ca unei căpetenii a apaşilor să i se facă o cinste exagerată, pe care această căpetenie nu o merita.

Războinicul i-a aruncat soţiei mele o privire uimită, aproape înspăimântată. Se părea că omului nu-i venea să-şi creadă urechilor.

— Cum a spus doamna Burton? a întrebat el. Dânsa a spus că această cinste este exagerată şi nemeritată?

— Da, aşa am spus, a răspuns Klara.

— Şi spuneţi că-l iubiţi pe Winnetou, doamnă Burton?

Vulturul cel Tânăr a devenit dintr-o dată foarte serios. Faţa lui părea a fi sculptată în marmură. Soţia mea devenise şi ea foarte sobră.

— Îl iubesc şi îl respect, cum îl iubesc şi îl respect numai pe soţul meu.

— Şi cu toate astea, vorbiţi despre exagerare şi despre lipsa de merit? Spunând acestea, indianul s-a ridicat în picioare, iar Klara i-a urmat exemplul, ridicându-se la rândul ei. Aveam sentimentul că în acele clipe aveau să se decidă lucruri de care avea să depindă ceea ce avea să urmeze.

Aveam de trei ori vârsta acestui războinic, dar nu-mi trecea nici o clipă prin cap că sunt şi de trei ori mai înţelept decât el. Pentru mine, el nu întruchipa numai tot ceea ce însemna mişcarea numită „Indienii Tineri”, dar şi viitorul rasei sale. El se aflase timp de patru ani printre albi şi se pare că se bucura de respectul acestora. Îi cunoştea pe Athabaska şi Algongka, îi scria vestitului Wakon, iar acesta îi răspundea la scrisori. El era ucenicul preferat al lui Tatellah-Satah, pentru mine el era urmaşul lui Winnetou şi astfel trebuiau să gândească despre Vulturul cel Tânăr toţi membrii rasei roşii. Nu aveam voie să-l subestimez pe acest războinic. Deşi era tânăr, avea înţelepciunea unui bărbat de vârsta mea. Gândindu-mă la toate astea, am răspuns eu în locul Klarei:

— Tocmai pentru că-l iubim atât de mult, nu putem să dăm voie nimănui să-şi râdă de el. Monumentul poate fi oricât de măreţ. În realitate, Winnetou este cu mult, mult mai măreţ decât acest monument! Cu cât monumentul pe care ochii îl pot vedea va fi mai înalt, cu atât el va fi coborât mai jos. Winnetou nu a fost nici învăţat, nici comandant de oşti, nici fondatorul unui oraş. La ce ar folosi, aşadar, un monument? La ce ar folosi un lucru fără măsură? Oare nepreţuitul nostru prieten a meritat o astfel de răsplată? Nu este o dovadă de dispreţ dacă spun că el nu a fost nici învăţat, nici comandant de oşti, nici fondatorul unui oraş, căci el a fost mai mult decât atât, el a fost un om nobil! A fost primul indian în trupul căruia a înviat sufletul adormit al rasei sale. Odată cu el, acest suflet a renăscut. El a fost tot numai suflet şi a vrut să rămână astfel. De aceea eu cred că monumentele nu-şi au locul aici! El a fost în sufletele noastre şi tot în sufletele noastre trebuie să rămână şi de aici înainte! Cel ce crede că îl va smulge din sufletele noastre şi-l va întruchipa, folosind piatra sau metalul, va avea de-a face cu noi! Winnetou trebuie să trăiască, trebuie să trăiască şi de acum încolo prin mine, prin noi, prin voi, urmaşii lui, în... sufletul poporului său, care s-a trezit în el, al poporului său care este sortit pieirii şi pentru care singura cale de a se salva este legea din Ginnistan. Winnetou ar fi putut să fie un erou, să stea în fruntea oamenilor săi şi să-i conducă în luptă, dar el nu a vrut nimic din toate acestea, pentru că astfel ar fi grăbit sfârşitul poporului său. El a propovăduit pacea, iar în locurile prin care a trecut a lăsat în urmă pace. El era îngerul păzitor al tuturor acelora pe care-i întâlnea, indiferent dacă-i erau prieteni sau duşmani. Atunci când sufletul poporului său a reînviat prin el, această reînviere a fost legată de legea îngerilor păzitori. El a fost, aşadar, urmaşul ultimului mare stăpânitor indian la care au venit solii reginei Marameh, acei soli care nu au mai revenit nicicând după aceea. Voi, fraţii şi surorile lui care vă mai aflaţi pe acest pământ, aţi înţeles asta? Aţi înţeles voi oare că nici un popor nu are voie să rămână copil? Aţi înţeles ce se întâmplă atunci când, timp de mii de ani, războinicii care fac parte din sute de triburi diferite, oameni în vinele cărora curge acelaşi sânge se războiesc şi se nimicesc între ei? Aţi înţeles că toate acestea au însemnat o sinucidere înceată care a dus la moartea rasei? Aţi înţeles că numai prin iubire puteţi să reparaţi tot ce aţi distrus prin ură? Aţi priceput că raiul strămoşilor voştri s-a pierdut în clipa când omul roşu a devenit un diavol pentru fratele său şi că acest rai nu poate fi refăcut decât atunci când fiecare indian va deveni îngerul păzitor al fratelui său, aşa cum se întâmpla atunci când regina Marameh a încetat să vă mai vorbească prin solii ei?

Spusesem toate acestea de parcă lângă mine s-ar fi găsit o mulţime de ascultători, când de fapt aveam în faţă numai o mână de oameni. Winnetou îmi scrisese însă că îl voi simţi în sufletul meu, că va fi mereu alături de mine şi iată că spusesem cuvinte pe care poate nu le-aş fi spus vreodată. Vulturul cel Tânăr, care stătea în faţa mea, mă urmărise foarte atent, de parcă ar fi vrut să-mi soarbă fiecare cuvânt de pe buze. Abia terminasem ce avusesem de spus, când indianul m-a întrebat:

— Spuneţi-mi, domnule Burton, nu aţi fost, într-adevăr, niciodată la Tatellah-Satah?

— Niciodată, i-am răspuns eu.

— Ciudat! Şi nici de la Winnetou nu vă pot veni.

— Ce?

— Gândurile cărora tocmai le-aţi dat glas.

— Fiecare om are o lume a gândurilor sale. Eu nu fur gândurile care aparţin altora. Şi întrebările pe care le-am pus vin din lumea gândurilor mele. Eşti liber să răspunzi la ele, sau să nu răspunzi.

— Răspund cu plăcere şi nu numai prin vorbă, ci şi prin faptă. Aţi întrebat dacă noi am înţeles. Poate, nu am înţeles tot, dar am înţeles aproape tot. Dovada se află aici.

Spunând acestea, indianul a arătat steaua în douăsprezece colţuri şi apoi a continuat.

— Doamna Burton voia să ştie ce vrea să însemne asta, iar eu îi voi spune. Asta înseamnă că vrem să ispăşim greşelile din trecut, că nu vrem să mai urâm, ci vrem să iubim, că am încetat să fim diavolii fraţilor noştri, că vrem să fim din nou vrednici de raiul pe care l-am pierdut, că vrem ca legea din Ginnistan să domnească din nou. Vrem să fim uniţi sufleteşte, nu mai vrem să fim dezbinaţi. Nu avem nici un conducător care să ne poruncească toate astea, aşa că ne poruncim chiar noi înşine. Toate aceste gânduri au pornit de la maestrul Tatellah-Satah. Eu am fost primul pe care el l-a numit „Winnetou”, apoi au fost zece, douăzeci, cincizeci, o sută, iar acum printre „Urmaşii lui Winnetou” se numără mii de suflete.

— De ce aţi ales tocmai numele lui Winnetou? a întrebat Klara.

— Oare a existat vreodată unul mai nobil decât el? Winnetou n-a fost oare întruchiparea tuturor poruncilor pe care le avem de respectat şi a tuturor faptelor ce le avem de îndeplinit? Oare numele Old Shatterhand şi Winnetou nu sunt pentru popoarele oamenilor roşii o întruchipare a prieteniei, a iubirii faţă de oameni şi a dorinţei de a sări în ajutorul altora, chiar cu preţul propriei vieţi? Oare nu întruchipează ei cel mai bine cuvântul legii care spune că fiecare dintre noi trebuie să fie îngerul păzitor al celuilalt? Ceea ce am făcut noi nu este un lucru deosebit. Noi am alcătuit un nou clan, un clan cum a existat şi mai există încă. În clanul nostru, fiecare membru trebuie să fie îngerul păzitor al altui membru, pentru întreaga viaţă. Noi am numit acest clan clanul „Winnetou” şi am făcut ceea ce trebuia, pentru că astfel îl cinstim pe cel ce a fost căpetenia tuturor apaşilor, pentru că noi toţi ne numim urmaşii lui spirituali. Dar acesta trebuie să fie singurul monument pe care rasa roşie îl înalţă în onoarea sa. Nu există un monument mai frumos şi mai valoros. El trebuie să fie şi să rămână însuşi sufletul nostru. Astfel el va fi mai măreţ decât orice monument şi decât orice vârf de munte! Astfel el este mai măreţ decât monumentul uriaş pe care oamenii cei mici vor să i-l înalţe acum! Mă bucură faptul că Old Shatterhand gândeşte astfel. Veţi cunoaşte mai bine pe cei ce fac parte din clan, atunci când veţi ajunge la Tatellah-Satah, adică la Mount Winnetou.

— Nu putem afla mai multe chiar acum?

— Eu sunt un om care se întoarce acasă. Chiar şi atunci când am fost departe, m-am aflat în legătură cu cei de la Mount Winnetou, dar nu mi s-au adus la cunoştinţă decât lucrurile foarte importante. Pot să vă spun că nici eu nu ştiu chiar tot.

Fraţii Enters păstraseră tot timpul tăcerea. De aceea ne-a surprins că Hariman a întrebat tocmai atunci:

— Putem să ştim măcar dacă din acest clan pot face parte şi albi?

— Clanul a fost destinat numai indienilor, a răspuns Vulturul cel Tânăr. Ar fi însă împotriva gândului care ne-a însufleţit să ne împotrivim primirii albilor în clan. Noi vrem ca dragostea pentru aproapele nostru să nu ne însufleţească numai pe noi, ci pe toţi oamenii din lume.

—Ar putea să ne împiedice cineva să întemeiem un clan „Winnetou” pentru noi?

— Nimeni nu vă poate împiedica.

— Fiecare membru poate să şi-l aleagă pe cel pe care vrea să-l apere?

— Nu. Asta nu se poate, pentru că dacă fiecare şi l-ar putea alege pe cel pe care vrea să-l apere, ar exista unii care ar fi ocrotiţi de mai mulţi „îngeri” şi ar rămâne foarte mulţi neocrotiţi. Nu ai nici un merit dacă ocroteşti un om pe care-l iubeşti, dar faci un sacrificiu dacă-l aperi pe cel pe care-l urăşti sau pe cel ce este dispreţuit. Acesta este sacrificiul pe care trebuie să-l faci de dragul iubirii de oameni.

— Şi se ştie cine pe cine ocroteşte?

— Nu. Asta rămâne o taină. Nici chiar cel ocrotit nu ştie cine este ocrotitorul său. Numai după ce moare ocrotitorul sau cel ocrotit, se află pe cine a ocrotit sau de cine a fost ocrotit cineva. Fiecare ocrotitor poartă numele celui pe care îl ocroteşte pe partea dinăuntru a stelei sale. După moarte, această stea se ia şi se vede pe cine a ocrotit acesta, adică al cui înger păzitor a fost.

— Well! Asta se va vedea şi la mine!

— La tine? a întrebat Sebulon, uimit.

— Da. La mine.

— Mă faci să râd! Crezi că te vor primi în clan tocmai pe tine?

— Nici nu mă gândesc la asta, dar, totuşi, voi fi un „Winnetou”. Toată treaba asta-mi place şi asta va fi intenţia mea.

— Şi ce vrei să faci?

—Voi întemeia un clan numit „Winnetou”, al albilor.

— Când?

— Azi, chiar acum, pe loc!

— Nebunule! a exclamat Sebulon, făcând cu mâna un gest de dispreţ. Hariman nu s-a lăsat deloc descurajat şi i-a spus fratelui său:

— N-ai decât să râzi de mine cât vrei! Eu tot am s-o fac! Trebuie să fac asta! Şi tu o să trebuiască s-o faci!

— Eu? Să fac eu aşa ceva? Nici prin gând nu-mi trece!

— Nici mie nu mi-a trecut prin gând la început, dar ideea asta îţi vine fără să vrei şi, o dată ce ţi-a venit, nu mai poţi scăpa de ea. Prin urmare, aşa cum am spus, eu întemeiez acum un clan „Winnetou”, al albilor. Nu-mi pasă acum dacă voi fi unicul şi singurul membru al clanului. Nu-mi pasă nici dacă lumea va râde de mine. Vreau numai că din clan să mai facă parte cineva şi acela eşti tu, Sebulon!

— Nici să nu te gândeşti!

— Totuşi, eu mă gândesc. Tu singur o să vezi că trebuie să-mi urmezi exemplul! Doamnă Burton, cred că aveţi la dumneavoastră toate cele trebuincioase pentru cusut?!

— Bineînţeles, a răspuns soţia mea.

— Vă rog să-mi daţi un ac, aţă neagră şi o foarfecă!

—Vă aduc tot ce vă trebuie, a spus soţia mea, îndreptându-se spre cort.

— Şi dumneavoastră, domnule Burton, sunteţi scriitor, mi-a spus Hariman. Aveţi, desigur, cerneală şi toc.

— Da, am cu mine cele trebuincioase scrisului, i-am răspuns eu.

— Daţi-mi, vă rog, tocul şi un strop de cerneală! Hârtie am eu.

— Soţia mea o să aducă tot ce trebuie.

— Ce vrei să faci cu tocul şi cu cerneala? a întrebat Sebulon.

— Vreau să scriu numele aceluia pe care vreau să-l ocrotesc.

— Asta-i nebunie curată! Pot să ştiu şi eu de cine-i vorba?

— Nu! Nimeni n-are voie să ştie asta! Cu atât mai puţin tu!

După ce soţia mea a adus toate cele trebuincioase, Hariman a tăiat din blana iepurelui, din a cărui carne ne înfruptasem în ziua aceea, o stea în douăsprezece colţuri, îndepărtând cu ajutorul cuţitului firele de păr. Apoi a tăiat o bucată de hârtie pe măsura stelei şi a scris încet şi cu grijă, ţinând hârtia pe genunchi, numele persoanei la care se gândise, a însemnat pe reverul hainei locul în care voia să-şi pună steaua, a dezbrăcat haina şi a început să coasă steaua pe reverul acesteia. Sebulon urmărea atent fiecare mişcare a fratelui său. Pe trăsăturile feţei sale se puteau citi dispreţul şi încordarea. Hariman nu se pricepea la cusut. După primele împunsături de ac, omul a descusut aţa. Situaţia s-a repetat şi Hariman a devenit nerăbdător.

— Parcă cineva n-ar vrea să-mi duc gândul la îndeplinire, dar, totuşi, am s-o fac! a spus Hariman, hotărât.

Văzând ce se întâmpla, soţia mea l-a întrebat:

— Îmi daţi voie să cos eu steaua? Mie îmi va fi mai uşor s-o fac.

— Vreţi să faceţi dumneavoastră asta, doamnă Burton? Cât de bună sunteţi! Da, aici aveţi haina, steaua şi bucata de hârtie care trebuie pusă în spatele stelei, aveţi aici totul! Dar, vă rog să păstraţi taina mea!

Soţia mea a pus bucata de hârtie împăturită pe locul pe care i-l arătase Hariman, a pus steaua deasupra bucăţii de hârtie şi a început să coasă cu grijă. Steaua număra douăsprezece colţuri şi Klara avea mult de lucru.

— Sigur că nu mi-aş fi dat atâta osteneală, a spus Hariman şi apoi a continuat, vorbind parcă numai pentru sine. Ce ciudat, atunci când am scris numele a fost ca şi când mi-aş fi semnat condamnarea la moarte. Şi, totuşi, m-am simţit uşurat!

Sebulon nu-şi lua ochii de la soţia mea. El era atent nu atât la ceea ce făcea Klara, ci mai ales la trăsăturile feţei ei. Din când în când, omul închidea ochii, ca şi când l-ar fi chinuit vreo durere. Îl priveam şi deodată... Dar ce era asta? Am văzut cum de pe frunte i se prelingeau picături de sudoare. Oare transpira?

Mâinile i s-au îndreptat tremurând spre blana de iepure. Era ca şi când Sebulon n-ar fi vrut s-o facă, dar, în cele din urmă, a prins în mâini blana, a luat o foarfecă şi a început să taie. A tăiat din blană o stea în douăsprezece colţuri, la fel cum făcuse şi fratele său cu puţin timp înainte. Sebulon făcea toate acestea împotriva voinţei lui, de parcă s-ar fi dat pradă unui vis. Sebulon a înlăturat perii cu cuţitul şi apoi i-a dat steaua Klarei, spunând:

— Vă rog, doamnă Burton, vreau şi eu!

— S-o cos?

— S-o coaseţi! a spus Sebulon, dând din cap.

— Împreună cu bucata de hârtie?

— Da, numele-l scriu chiar acum!

— Totuşi, vrei s-o faci! N-am spus eu că aşa se va întâmpla? a izbucnit Hariman.

— Taci! i-a răspuns Sebulon, răstit. Nu o fac pentru că vrei tu, o fac pentru că vreau eu! Şi eu sunt în stare să ocrotesc pe cineva! Ai înţeles?

— Bine, dar pe cine? a întrebat Hariman, curios.

—Asta-i taina mea! Oare tu mi-ai spus numele pe care l-ai scris? Nici tu n-ai să afli numele scris de mine!

Sebulon a luat tocul şi hârtia şi a scris. Era vorba despre un singur cuvânt, adică despre un singur nume, dar omului i-a trebuit multă vreme ca să-l scrie, pentru că s-a întrerupt de mai multe ori şi a tras adânc aer în piept. În cele din urmă a terminat şi a aşteptat să se usuce cerneala. Apoi a împăturit cu grijă bucata de hârtie şi a întins-o soţiei mele.

Faptele celor doi fraţi au trezit în mine un sentiment ciudat. Poate pentru alţii totul ar fi putut să pară o copilărie, mie însă îmi era imposibil să zâmbesc atunci când mă gândeam la cele întâmplate. Credeam că amândoi acţionaseră mânaţi de o pornire lăuntrică, în faţa căreia nici unul dintre ei nu rezistase.

După ce Klara a terminat treaba, cei doi fraţi şi-au îmbrăcat hainele, privindu-se reciproc, mai întâi cu seriozitate, apoi cu ură şi apoi din ce în ce mai prietenos. În cele din urmă Hariman a râs, iar Sebulon s-a mulţumit să zâmbească.

— Ştii ce eşti tu acum? a întrebat Hariman.

— Un „Winnetou”, a răspuns Sebulon.

— Da, dar ştii şi ce înseamnă asta?

— Că sunt îngerul păzitor al unui om pe care trebuie să-l ocrotesc.

— Aşa este. Trag nădejdea că ai ales bine.

Sebulon l-a privit neîncrezător pe fratele său şi l-a întrebat:

— Ce vrei să spui cu asta?

— Trebuie să te gândeşti că...

— Nu m-am gândit la nimic, a izbucnit Sebulon. Fac ce vreau! Când chibzuiesc prea mult, mă încearcă gânduri străine de voinţa mea. Eu am devenit un „Winnetou” şi...

— Nu, nici unul dintre voi nu-i un „Winnetou”! a spus Vulturul cel Tânăr.

Era prima dată când războinicul i se adresa lui Sebulon, fără ca acesta să-l fi întrebat ceva.

— Nu suntem? l-a întrebat Sebulon. Dar ce mai lipseşte?

— Jurământul prin care vă legaţi să respectaţi poruncile sfinte pentru membrii clanului.

— Un jurământ? Trebuie să jurăm?

— Da, trebuie să juraţi. Sunteţi albi şi trebuie să juraţi că vă veţi face datoria ca îngeri păzitori. Oamenii roşii nu trebuie să jure. Pentru ei, strângerea de mână ajunge, fiindcă pentru ei strângerea de mână cântăreşte la fel de greu ca un legământ.

— Şi pentru noi! a strigat Hariman.

— Da şi pentru noi! a încuviinţat Sebulon.

— Atunci ridicaţi-vă! le-a spus tânărul războinic.

Cei doi s-au ridicat, iar indianul le-a urmat exemplul. În clipa aceea, Hammerdull a aruncat o bucată mare de lemn în foc. Flacăra s-a înviorat şi şi-a întins limbile în toate direcţiile. Era ca şi cum pădurea s-ar fi umplut de spirite. Umbrele copacilor şi tufişurilor, care se îmbrăcaseră în mantia nopţii, au început să se mişte, să se încline încolo şi-ncoace, ridicându-se şi apoi aplecându-se către pământ.

— Daţi-vă mâinile! a poruncit Vulturul cel Tânăr.

Cei doi fraţi au făcut întocmai ceea ce le spusese indianul, care şi-a pus la rândul său mâna peste mâinile celor doi albi.

— Spuneţi după mine. Vom fi credincioşi până la moarte celor pe care îi ocrotim!

—Vom fi credincioşi până la moarte celor pe care îi ocrotim! au spus fraţii Enters, într-un glas.

— Acesta este jurământul nostru! Spuneţi şi asta!

— Acesta este jurământul nostru! au repetat cei doi.

— Aşa! Acum puteţi spune că sunteţi doi „Winnetou”, fiindcă nu steaua este importantă, ci voinţa şi voi aţi dat glas acestei voinţe. Eu sunt martorul vostru! Daţi-mi şi mie, ca martor al vostru, mâinile voastre!

— Iat-o pe-a mea! a spus Hariman.

— Şi pe-a mea! a spus Sebulon.

Tânărul apaş a prins mâniile celor doi albi într-ale sale, pe una dintre ele cu dreapta sa, iar pe cealaltă cu stânga.

— Ştiţi cât de însemnată este această clipă? a întrebat el.

Niciunul dintre fraţi n-a răspuns, dar tânărul războinic a continuat.

— Ceea ce voi nu ştiţi, ştie Manitou, iar ceea ce voi nu puteţi, poate Manitou. Cel ce-i ocroteşte pe alţii, se ocroteşte pe sine. Pentru că vreţi să fiţi îngerii păzitori ai celor pe care vreţi să-i ocrotiţi, cei pe care vreţi să-i ocrotiţi au devenit îngerii voştri păzitori! Fiţi credincioşi faţă de voi înşivă şi faţă de ei! Astfel veţi deveni şi în realitate ceea ce vreţi să deveniţi: Urmaşi ai lui Winnetou!

Capitolul IX • „Păr Negru”

Îmi propusesem ca, a doua zi, să-mi arunc o privire asupra caietelor pe care le descoperisem, dar, spre regretul meu, nu am avut timp pentru asta.

Ne aflam cu toţii la micul-dejun, când am auzit voci şi zgomotul paşilor unor oameni care se apropiau. Vulturul cel Tânăr s-a îndreptat repede spre marginea sudică a luminişului în care ne aflam.

— Vin mai mulţi oameni, a spus el. Cred că sunt femeile sioucşilor, care aveau de gând să se îndrepte spre Mount Winnetou, dar nu sunt numai femei, sunt şi bărbaţi.

Când a aflat bătrânul şi bunul Pitt Holbers despre ce era vorba, l-a cuprins o emoţie pe care şi-o putea stăpâni cu greu. Fraţii Enters nu se simţeau în siguranţă şi ne-au întrebat dacă ar fi fost cazul să plece. Întrebarea asta era o dovadă că se gândiseră bine la toate cele ce se puteau întâmpla.

—Acum v-aţi alăturat nouă şi veţi rămâne cu noi, le-am zis eu. Vă rog să nu spuneţi nimănui cine sunt.

Astfel fusese stabilit tot ceea ce se cuvenea. Atât soţia mea, cât şi eu priveam cu mare încordare în direcţia din care urma să se apropie grupul de oameni despre care vorbise tânărul apaş. Mă gândeam cu părere de rău că nu voi avea timp să citesc cele scrise în caiete. Au mai trecut câteva minute. Era clar că cei ce se apropiau nu se grăbeau. În cele din urmă, am auzit mai clar zarva făcută de vocile unor persoane care discutau între ele, zarvă întreruptă, din când în când, de exclamaţii. Oamenii se apropiau pe jos. Caii fuseseră lăsaţi la poalele muntelui, fiindcă pantele erau destul de abrupte. Grupul de oameni ne-a observat înainte de a se apropia de copaci. Ne-am dat seama de acest lucru din faptul că glasurile au amuţit dintr-o dată. S-a apropiat de noi un bărbat înalt şi slab, care mergea legănat. Nu era îmbrăcat în straie de indian, ci purta un costum de cea mai bună calitate, avea guler alb şi înalt şi nişte manşete la fel de albe. Pe piept avea prinsă o perlă veritabilă, iar pe degete străluceau câteva diamante şi alte pietre preţioase. Bărbatul avea mâini mari, picioare şi mai mari şi un nas... ce să mai vorbim de nas! Acest nas nu putea fi moştenit decât de la o mamă indiancă get-beget şi de la un tată armean sadea. Nici nu se putea altfel, pentru că nasul părea parcă şlefuit. Era atât de mare, încât ochii păreau prea mici şi faţa prea îngustă. Capul era asemănător cu cel al unei păsări, dar nu al unui vultur neînfricat, ci mai curând al unui tucan cu ciocul mare.

Acest om s-a apropiat de noi, s-a oprit în faţa noastră, fără să ne salute şi ne-a privit pe rând, ca şi cum am fi fost nişte obiecte de vânzare sau nişte oameni cărora nu merita să le dai atenţie, întrebându-ne în cele din urmă:

— Cine sunteţi?

Glasul îi era ascuţit şi sonor. Oamenii care au o astfel de voce sunt de obicei lipsiţi de sentimente şi nepăsători faţă de cei din jurul lor. Pentru că nu a obţinut imediat răspunsul dorit, a repetat întrebarea:

— Cine sunteţi? Trebuie să ştiu!

Nici soţiei mele şi nici mie nu ne trecea prin cap să-i dăm vreun răspuns, iar Vulturul cel Tânăr a tăcut, plin de mândrie. Fraţii Enters aveau motivele lor pentru a nu dori să iasă în evidenţă, astfel încât sarcina de a rezolva problema i-a revenit lui Hammerdull.

Acesta s-a întors calm către prietenul său şi l-a întrebat:

— Ce zici, Pitt, s-o fac?

— Dacă tu gândeşti că altfel nu ne va da pace, îţi dau dreptate.

— Dacă ne va da pace, sau nu, asta nici nu mai contează, dar vreau să-i spun de la bun început tot adevărul.

Zicând acestea, Dick s-a ridicat de la locul său, s-a apropiat de străin şi a început:

— Trebuie să aflaţi numele noastre? Dar cine vă obligă la aşa ceva?

— Să mă oblige? Nu-i vorba că sunt obligat de cineva. Eu vreau! Dacă nu vreţi să-mi răspundeţi la întrebare, am toate mijloacele pentru a vă învăţa cum se cuvine să vă purtaţi.

— Să ne învăţaţi cum să ne purtăm? Dumnezeule! La omul care spune aşa nişte vorbe trebuie să mă uit mai atent.

Hammerdull l-a apucat pe străin de mâini, la întors spre dreapta, apoi spre stânga, apoi l-a învârtit în cerc şi la scuturat de i-au trosnit toate oasele, după care a spus:

— Hm! De obicei nu-s tocmai prost, dar în ceea ce-l priveşte pe acest domn nu mă prea pot lămuri. Nu sunteţi indian get-beget. Sunteţi indian numai pe jumătate. Aşa-i?

Cel întrebat a vrut să izbucnească, dar bătrânul vulpoi al Vestului l-a scuturat a doua oară, spunându-i:

— Gata! Fără necuviinţe! Nu rabd aşa ceva! Cel ce vine-ncoace şi vrea să ne forţeze să-i dăm ascultare, fără a ne saluta măcar, este în primul rând un necuviincios şi, în al doilea rând, n-are minte nici cât o oaie. Acesta este locul pe care noi ne-am aşezat tabăra. După legile preriei, locul ăsta-i al nostru până-n clipa-n care plecăm de-aici. Am fost aici înaintea dumneavoastră. Suntem, cum s-ar zice, la noi acasă. Cel ce ne intră în casă trebuie să salute cu respect şi să-şi spună numele, fie el cine-o fi. Aţi înţeles? Şi-acum, înainte de toate, ia spuneţi-mi numele dumneavoastră!

Dick îl ţinea atât de strâns cu amândouă mâinile, încât străinul a spus încet, strâmbându-se de durere:

— Măcar daţi-mi drumul. Numele meu este Okih-tshin-tsha, iar albii mă cunosc sub numele de Antonius Paper!

— Antonius Paper şi Okih-tshin-tsha? Buuun! Dar nu sunteţi indian sadea?

— Nu.

— Mama dumneavoastră era indiancă?

— Da.

— Din ce trib?

— Sioux.

— Şi tatăl dumneavoastră?

— Tata a venit din ţara binecuvântată şi era armean.

— De-o fi venit din ţara binecuvântată, sau nu, asta nici nu mai contează, dar toţi armenii care-au venit încoace sunt comercianţi. Dumneavoastră sunteţi tot comerciant?

— Eu sunt bancher! a răspuns omul, plin de mândrie. Dar acum daţi-mi drumul şi spuneţi-mi cine sunteţi!

—Aşa să fie! Eu sunt un bătrân vânător foarte cunoscut în prerie, iar numele meu este Dick Hammerdull. Lunganul de colo, care vă priveşte cu atâta drag, e prietenul meu, Pitt Holbers. Pot să vă spun că şi despre el se povestesc multe. Şi el este un bătrân vulpoi al Vestului. Oricum, ne face plăcere amândurora să-i învăţăm, din când în când, pe oameni cum se cuvine să se poarte. Aşa cum ne-am dat seama, nu sunteţi singur. Însoţitorii dumneavoastră sunt acolo, printre copaci?

— Aşa este.

— Printre cei ce vă-nsoţesc se află şi femei?

— Da.

— Femeile sioux care vor să ajungă la Mount Winnetou?

— De unde ştiţi asta?

— Asta-i treaba mea şi nu a dumneavoastră. Cine sunt bărbaţii care vă însoţesc?

— Sunt nişte domni care fac parte dintr-un comitet, iar împreună cu ei se află însoţitorii lor.

— Ce fel de comitet?

— Pentru înălţarea unui monument.

Omul nu a mai continuat, ci a preferat să tacă, pentru că s-a gândit că albii nu trebuiau să afle totul. Apoi a spus:

— Întrebaţi-i pe ei, eu nu pot să vă dau toate datele legate de scopul pe care-l urmăreşte comitetul şi daţi-mi drumul odată!

Dick l-a lăsat slobod în cele din urmă şi i-a spus:

— Întoarceţi-vă la cei ce vă însoţesc şi spuneţi-le numele meu! Şi Pitt Holbers le transmite salutul său, mai ales doamnelor! Printre însoţitorii dumneavoastră se numără şi unii care se vor bucura atunci când le veţi spune toate astea.

Domnul Antonius Paper a plecat, legănându-se şi a dispărut, în cele din urmă, printre copaci. Numele lui indian, Okih-tshin-tsha, înseamnă, în graiul sioucşilor, „băiat”. Se pare, aşadar, că, de mic, acest om nu promitea să se facă cunoscut prin lucruri şi calităţi care aveau să dovedească faptul că ar fi un adevărat bărbat. El era casierul comitetului care se ocupa de monumentul lui Winnetou.

Mă întrebasem de la bun început ce legătură era între acest om şi Old Surehand. Acum, când îl vedeam pentru prima oară, puteam spune că impresia pe care mi-o făcea nu era una dintre cele mai bune. Această impresie era împărtăşită şi de către soţia mea.

— Un metis! a exclamat ea. Tu ai fost mereu de părere că metişii moştenesc tot ce-i mai rău de la părinţii lor!

— Da, cred că aşa se întâmplă de cele mai multe ori, dar uite-i că vin! Abia pronunţase Okih-tshin-tsha numele de Pitt Holbers, când se şi auzi un glas de femeie strigând de bucurie. Imediat după aceea am văzut două femei care se apropiau cu paşi repezi de luminiş. Una dintre ele era Aşta, indianca pe care o întâlnisem pe malul lacului Kanubi, cealaltă era probabil bunica ei. Aşta şi bunica ei erau urmate îndeaproape de celelalte femei, iar acestea erau urmate, la rândul lor, de bărbaţii care se apropiau în pas domol şi măsurat. Ne-am ridicat cu toţii.

— Mă simt aşa ciudat a spus Pitt Holbers, sprijinindu-se de pomul din spatele lui şi privind cu nerăbdare spre toţi cei ce se apropiau.

Se observa imediat că cele două femei erau rude, atât de mult semănau. La toate astea se mai adăuga şi faptul că erau îmbrăcate absolut la fel. De altfel, toate cele patruzeci de indience aveau îmbrăcăminte asemănătoare şi multe dintre ele purtau în piept steaua clanului „Winnetou”.

Consoarta lui Wakon trebuia să aibă, după socotelile mele, aproape şaizeci de ani, dar vârsta nu-i răpise nimic din frumuseţea trăsăturilor feţei pe care ţi-o dă frumuseţea sufletului.

— Uite-l, i-a spus Aşta bunicii ei, arătând spre Pitt Holbers. Şi lângă el se află Vulturul cel Tânăr, războinicul despre care ţi-am povestit.

Bătrâna avea însă ochi numai pentru vânătorul alb. Ea s-a oprit puţin şi l-a privit din cap până-n picioare.

— Da, el este, a spus ea. Apoi s-a apropiat de Pitt, i-a luat amândouă mâinile într-ale sale şi l-a privit în faţă, întrebându-l: De ce nu aţi venit? De ce aţi fugit de noi? Este foarte rău atunci când nu vrei să primeşti mulţumirea celor ce ţi-o aduc din toată inima!

Bătrânul vânător nu a fost în stare să facă nici o mişcare. Din pieptul lui a izbucnit un sunet care era pe jumătate un oftat şi pe jumătate strigăt de bucurie. Apoi şi-a smuls mâinile din cele ale bătrânei Aşta, s-a întors şi a dispărut în pădure. Cele două femei l-au urmat încet.

Credeam că nou-veniţii vor păstra tăcerea, dar m-am înşelat. Desigur că de data aceasta nu domnul Antonius Paper a luat cuvântul, deşi se putea vedea că tare ar mai fi vrut să vorbească. Un alt domn a făcut câţiva paşi înainte şi s-a apropiat de noi, zâmbind.

— Am vrea să ne prezentăm. Eu sunt agent, mă ocup cu tot soiul de lucruri şi numele meu este Evening. Aici se află domnul Simon Bell, profesor de filosofie, iar acesta este domnul Edward Summer, profesor de limbi clasice. Vă este de ajuns?

Se vedea că omul voise să ne impresioneze şi trebuie să recunosc că până atunci avusesem tot respectul pentru cei doi profesori care ne fuseseră prezentaţi, deşi nu-i cunoscusem personal. Deocamdată nu simţeam nevoia să mă prezint frumos şi respectuos, deşi ei se numărau printre prietenii lui Old Surehand şi aveau să hotărască asupra monumentului lui Winnetou.

Dick Hammerdull s-a pregătit să spună ceva, dar l-am oprit cu un gest al mâinii. M-am înclinat, întocmai cum o făcuse şi domnul Evening cu puţin timp înainte şi apoi am spus:

— Sunt onorat să cunosc nişte oameni eminenţi ai lumii ştiinţei. Îmi este îngăduit să întreb cu ce le-aş putea fi de folos acestor domni?

— Desigur, cu mare plăcere. Veţi primi numaidecât răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Pot să vă întreb mai întâi cum vă numiţi?

— Mă numesc Burton.

— Şi doamna care se află lângă dumneavoastră?

— Este soţia mea.

— Şi cei doi domni care stau în spatele dumneavoastră?

— Sunt fraţi. Este vorba despre domnul Hariman şi despre domnul Sebulon Enters. Lângă mine se află Vulturul cel Tânăr, un războinic din tribul apaşilor Mescalero, iar aici este domnul Dick Hammerdull, vânător al Vestului sălbatic.

— Vă mulţumesc. Acum însă daţi-mi voie să vă spun despre ce este vorba. Noi am venit încoace pentru a privi mai îndeaproape locul acesta şi am crezut că nu vom găsi pe nimeni aici. Prezenţa dumneavoastră este stânjenitoare pentru noi.

Pe cât de reverenţios erau spuse aceste cuvinte, pe atât de pline de nepăsare erau ele. I-am privit pe cei doi profesori şi nu am răspuns imediat.

— M-aţi înţeles, nu-i aşa? m-a întrebat domnul Evening.

— Desigur, am răspuns eu. Doar v-aţi exprimat destul de clar.

— Ei bine?

— Doriţi să ne îndepărtăm?

— Da.

— Cât de mult?

— Ce întrebare! Desigur că nu vreau să mergeţi zece-douăzeci de paşi mai încolo! Vreau să plecaţi de-aici! Să plecaţi cu toţii!

— Şi domnii profesori doresc aceasta?

Cei doi domni şi-au exprimat foarte hotărât dorinţa ca noi să plecăm, iar agentul a mai adăugat, vrând parcă să dea o explicaţie:

— Domnul Antonius Paper a fost întâmpinat de către dumneavoastră în mod grosolan. Iar noi suntem aici cu o treabă delicată, cum să spun...? Suntem aici cu o treabă foarte delicată. Cred că nu sunteţi de teapa noastră.

— Mi-am dat şi eu seama de asta, domnule Evening! Vom părăsi acest loc.

— Vorbiţi serios?

— Da.

— Când?

— Imediat. Vă rog doar să ne daţi timp să strângem cortul şi să ne înşeuăm caii.

— Cu plăcere! Văd că sunteţi mai înţelept decât credeam.

Am început să strâng cortul împreună cu soţia mea şi i-am rugat pe Vulturul cel Tânăr, pe Hammerdull şi pe fraţii Enters să ne ajute.

— Ce păcat că trebuie să plecăm dintr-un loc sfânt pentru noi, a spus soţia mea, pe care aproape că o podidise plânsul.

— Fii liniştită, i-am spus eu. O să trecem pe aici atunci când ne vom întoarce şi o să ne bucurăm de mai multă linişte.

Klara nu a fost mulţumită de cele ce i-am spus.

— Trebuie să facem asta? a întrebat ea. Trebuie să cedăm aşa de uşor acestor oameni?

Am întrebat-o încet:

— Vrei să te cerţi cu ei?

— Asta nu, dar...

— Lasă, i-am spus. Cu ei ne vom socoti mai târziu. Acum, te rog să strângi lucrurile!

Operaţiunea asta a durat mai puţin decât ne-am fi aşteptat, pentru că domnii au avut „bunătatea” de a ne pune la dispoziţie câţiva hands{59}. Eram pregătiţi de plecare, tocmai în clipa în care Pitt Holbers s-a întors din pădure, însoţit de cele două femei. Faţa lui era scăldată de lumina unei mari bucurii.

Când a văzut că asinii erau pregătiţi, caii înşeuaţi şi l-a zărit şi pe Vulturul cel Tânăr săltându-se în spinarea calului, a întrebat mirat:

— Ce-i asta? Vreţi să plecaţi?

— Da, vrem să plecăm, i-am răspuns eu. Încalecă!

— Nu se poate! Am promis că rămân!

— Atunci, rămâi! Trebuie să te ţii de cuvânt! Eu am spus însă că părăsesc Nugget Tsil şi asta imediat.

— Cui i-aţi spus asta?

— Domnilor de-aici, i-am răspuns eu, arătând spre cei patru.

— Nu suntem de nasul lor! a spus Dick, dând frâu liber supărării sale.

— Nu suntem delicaţi, adică nu suntem destul de delicaţi! a spus şi Hariman Enters. Ei cred că nu suntem de teapa lor!

— Asta-i o obrăznicie nemaiauzită! a izbucnit Holbers. Noi suntem oameni de treabă şi...

— Te rog să nu mai spui nimic! l-am întrerupt eu. Nu ne mai putem schimba hotărârea! Noi plecăm. Poţi să ne ajungi mâine din urmă.

— Cum? Să vă las singur pe dumneavoastră şi pe doamna Burton? Dacă aş face aşa ceva, ar însemna că sunt cea mai mare puşlama! Nu, nu! Vin şi eu! O să le rog pe cele două doamne să-mi dea voie să-mi iau vorba înapoi şi ştiu că-mi vor îndeplini rugămintea, pentru că am să le spun că ne vom revedea foarte curând!

Pitt Holbers şi-a luat rămas-bun, spunând cuvinte puţine, dar spunându-le într-un mod care ar fi impresionat pe oricine şi apoi s-a îndreptat spre asinul lui care era înşeuat.

Femeia lui Wakon s-a ridicat de la locul în care se aşezase şi a întrebat:

— Ce s-a întâmplat aici? Asta vreau să ştiu eu, femeia lui Wakon cel neprihănit, a lui Wakon care n-a vrut să facă parte din această adunare. Spuneţi-mi! Vocea bătrânei indience a răsunat puternic, acoperind parcă întreaga adunare.

— Cel ce vine acum îţi va spune ceea ce vrei să ştii, a spus nepoata celei ce pusese întrebarea, arătându-l pe Vulturul cel Tânăr, care s-a îndreptat călare spre locul în care se aflau cele două femei.

O dată ce a ajuns lângă ele, tânărul războinic a strigat, astfel încât toţi cei aflaţi acolo să-l poată auzi:

— Eu sunt un „Winnetou”, din tribul apaşilor. Mă întorc din aşezările feţelor palide şi mă îndrept spre aşezările strămoşilor mei. Mi se spune Vulturul cel Tânăr...

— Vulturul cel Tânăr... Vulturul cel Tânăr! s-a auzit imediat ca un vuiet trecând prin mulţimea de oameni.

Numele era cunoscut, deşi cel care-l purta era încă atât de tânăr. Războinicul apaş a continuat.

— Eu spun în numele tuturor apaşilor care fac parte din clanul „Winnetou” că acest comitet nu este demn de a da răspunsul la marea întrebare pe care noi toţi ne-o punem şi de a hotărî care este răspunsul la această întrebare! Am zis! Howgh!{60}

Vulturul cel Tânăr s-a pregătit să plece, când bătrâna Aşta l-a întrebat:

—Trebuie să pleci?

— Este nevoie de mine, dar ne vom revedea.

— Când şi unde? a întrebat de data aceasta nepoata bătrânei Aşta.

— La Mount Winnetou.

Tot acest dialog se purtase pe şoptite şi nu în limba engleză, ci în graiul apaşilor.

Bătrâna Aşta a mai spus:

—Tu eşti unul dintre cei care-i sunt foarte, foarte dragi soţului meu, Wakon. Îl vei întâlni şi pe el la Mount Winnetou. Vei ajunge la Tatellah-Satah înainte de a veni la sfatul care se va ţine la Mount Winnetou?

— Aşa aş vrea.

—Atunci spune-i că Aşta, femeia lui Wakon, precum şi nepoata celui mai mare vraci al tribului seneka, împreună cu toate femeile roşii, îi stau alături în lupta sa împotriva celor lipsiţi de judecată.

— Îţi mulţumesc în numele lui. Cum se poate să mergeţi alături cu această adunare de oameni lipsiţi de judecată?

— Întâmplarea a făcut să-i întâlnim şi ei au dorit să călătorească împreună cu noi, chiar dacă noi n-am vrut astfel. Ei au vrut să afle ce vom vorbi şi ce vom hotărî la Mount Winnetou. Noi nu le vom spune nimic din toate acestea. Îl lăsăm în grija ta pe prietenul şi salvatorul nostru şi te rugăm să veghezi asupra lui. Cine este faţa palidă care călătoreşte împreună cu squawa lui şi care se află alături de tine?

— Nu v-a spus domnul Holbers?

— Nu. L-am întrebat, dar nu ne-a spus nimic. Cred că-i respectă foarte mult pe amândoi.

Îmi mânasem calul atât de aproape de cele două femei, încât auzisem fiecare cuvânt pe care îl rostiseră. Consoarta lui Wakon credea că eu, albul, nu aveam cum să înţeleg ce se vorbeşte. Vulturul cel Tânăr mi-a aruncat o privire întrebătoare. Se vedea că ţinea mult la ambele femei şi le-ar fi spus cu dragă inimă cine eram. Printr-o înclinare a capului i-am dat a înţelege că le putea spune ceea ce voiau să afle. Indianul şi-a mânat calul şi mai aproape de ele şi le-a spus:

— Dacă vrei ca albul şi soţia lui să nu înţeleagă cele ce spui, se cuvine să vorbeşti mai încet.

— Dar de ce?

— Pentru că înţelege graiul apaşilor.

La auzul acestor cuvinte, bătrâna s-a speriat.

— A înţeles tot, a zis consoarta lui Wakon, cu părere de rău.

— Desigur, a înţeles fiecare cuvânt, a spus Vulturul cel Tânăr. Asta nu trebuie să te sperie. El a fost prietenul lui Winnetou şi este şi prietenul tău. Nu vrea ca numele lui să se ştie deja, dar dacă nu veţi spune nimănui nimic, îl puteţi afla.

— Nu vom spune nimic!

— Ei bine, el este Old Shatterhand.

— Old Shat... De uimire femeia nu a putut pronunţa numele până la capăt şi s-a înroşit după ce, pentru o clipă, se făcuse albă ca varul. Este adevărat?

— Da, el este, a asigurat-o Vulturul cel Tânăr.

— Cel mai bun, cel mai credincios prieten... fratele lui Winnetou! Îl văd pentru prima dată-n viaţa mea! Oh, de-aş putea... de-aş putea...

Spunând acestea femeia îşi împreună mâinile şi mă privi descumpănită. Nepoata ei s-a apropiat însă de mine şi a spus, ridicând mâna dreaptă în semn de salut:

— Old Shatterhand va fi binevenit printre toţi fraţii şi printre toate surorile din clanul „Winnetou”. El este precum raza de soare pentru toţi cei al căror spirit este aidoma celui al marii căpetenii. El îi va duce pe toţi spre lumină, aşa precum a spus Wakon.

Le-am întins mâna celor două indience, spunându-le:

— Îl preţuiesc mult pe Wakon, cel ce caută neobosit şi cel ce găseşte, pentru că el caută sufletul poporului său. Mă bucur, fiindcă-l voi vedea la Mount Winnetou şi sunt mândru că mi-a fost dat să le întâlnesc azi pe squawa şi pe nepoata lui. Cea mai mare fericire este pentru mine aceea de a şti că suntem fraţi. Amintirea lui Winnetou se cuvine să rămână în inimile bărbaţilor şi ale femeilor, în sufletele popoarelor, dar nu în nimicnicirile deşarte puse la cale de oamenii fără judecată. Vă rog să nu spuneţi nimănui că m-aţi întâlnit aici. Ne vom revedea în clipa potrivită, la locul potrivit!

Am plecat, salutându-le respectuos pe femei, dar fără a arunca bărbaţilor nici măcar o privire. Am pornit pe drumul abrupt pe care îl urmasem pentru a ajunge la Nugget Tsil. Am văzut caii celor ce ne poftiseră să plecăm, dar nu le-am dat nici cea mai mică atenţie. După ce drumul a devenit drept şi am ieşit din pădure, am început să înaintăm mai repede şi toate acestea nu pentru că ar fi trebuit să ne grăbim, pentru că nu am fi avut vreme destulă, ci pentru că, având în vedere cele întâmplate, nu voiam să ţin drumul drept. Următoarea ţintă a călătoriei noastre era chiar la sud-vest faţă de locul în care ne aflam. Noi am apucat-o tocmai spre sud-est, spre locul în care se intersectează North Fork şi Salt Fork, adică spre Red River, mai precis spre acea regiune în care, cu ceva timp în urmă, se aflaseră corturile kiovaşilor{61}. M-am gândit bine înainte de a o apuca pe drumul acesta. Este adevărat că vremea luptelor sângeroase trecuse, slavă Domnului, dar este la fel de adevărat că vechea ură nu se stinsese. Lucrul acesta l-am înţeles foarte clar din scrisorile pe care le-am primit de la To-kei-chun, căpetenia comanşilor Raccurah şi de la Tangua, bătrâna căpetenie a kiovaşilor. Drumul nostru trecea chiar prin teritoriul acestor două triburi, şi-mi dădeam seama că, deşi nu se putea spune că făcusem o mare greşeală, se putea afirma, cu siguranţă, că dădeam dovadă de îndrăzneală, fiindcă mă aventurasem pe aceste meleaguri împreună cu soţia mea. Deşi nu eram liniştit, m-am ferit să-i spun Klarei acest lucru. Nu am făcut ceea ce am făcut fiindcă nu mă gândisem îndeajuns de bine la toate, ci pentru că voiam să-i induc în eroare pe domnii din comitetul ce se ocupa de monumentul lui Winnetou, domni care, pentru a-şi atinge ţinta, urmau s-o apuce şi ei spre sud-vest. Ei nu trebuiau să bănuiască faptul că noi ne îndreptam spre Mount Winnetou şi nici să-şi dea seama ce intenţii aveam, dacă ar fi observat urmele noastre, ci să creadă că am luat-o spre sud-est. Aveam de gând să ne îndreptăm mai târziu spre sud-vest şi să parcurgem un drum paralel cu cel pe care aveau să-l facă domnii din comitet.

Soţia mea nu ştia nimic despre toate acestea şi, în timp ce înaintam în galop, îmi arunca din când în când, pe furiş, o privire pe care am remarcat-o şi de înţelesul căreia mi-am dat seama imediat. Klara nu poate să tacă, dacă a greşit cu ceva, chiar dacă nu este vorba despre un lucru făptuit, ci numai despre un lucru gândit. Ea trebuie să spună mereu ce are pe suflet, pentru că altfel nu îşi găseşte liniştea. Acum avea ceva pe suflet, era vorba de ceva care-o apăsa, care nu-i dădea pace. De asta mă privea pe furiş. Am urmărit-o şi, când mi-a aruncat încă o astfel de privire, am început să râd şi i-am spus:

— Ei, hai, dă-i drumul!

— Cum adică să-i dau drumul?

— Mărturiseşte ce ai pe suflet!

— Să mărturisesc ce am pe suflet? Mă întreb ce ar trebui să am eu de mărturisit?

— Nu ştiu! Sper să-mi spui tu!

— Aşa? Ascultă! Ce zici tu despre o căsnicie în care biata şi nefericita soţie nu are voie să-şi privească soţul, pentru că el crede că în fiecare privire pe care i-o aruncă soţia se ascunde ceva ce ar trebui mărturisit?

— Eu cred că biata şi nefericita soţie are o căsnicie fericită, pentru că soţul ei o cunoaşte şi o înţelege.

— Hm! Un soţ care cu toate acestea nu ştie ce ar trebui să-i mărturisească soţia şi atunci zice mereu: „Sper să-mi spui tu!” Cu toate astea, trebuie să recunosc că ai dreptate, dar numai de data asta! Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Nu am fost de aceeaşi părere cu tine, chiar dacă n-am spus nimic.

— N-ai fost de aceeaşi părere cu mine? În ce privinţă?

— Eu voiam să rămânem acolo şi mi s-a părut că dai dovadă de slăbiciune atunci când ai spus că trebuie să plecam, dându-te la o parte din faţa acelor oameni.

— Şi acum?

— Acum cred că ai făcut ceea ce trebuia. Dacă am fi rămas acolo, s-ar fi ivit tot felul de pricini pentru a ne lua la ceartă şi victoria asta a noastră ar fi fost mai mult o înfrângere. Nici nu ne puteam gândi măcar să citim în linişte caietele scrise de Winnetou. Acum avem linişte, nu trebuie să ne certăm cu nimeni, nu trebuie să ne amărâm şi... prima bătălie a fost câştigată.

— Asta e părerea ta?

— Da, desigur! Oricum, bătrâna Aşta, soţia lui Wakon, mi-a plăcut foarte mult. E o femeie foarte înţeleaptă. Niciunul dintre membrii comitetului nu gândeşte la fel de profund ca ea. Ea nu merge la Mount Winnetou pentru a ţine cuvântări în calitate de conducătoare a femeilor. Ştie foarte bine ce vrea, dar nu spune nimic! Asta-mi place foarte mult la ea! Lăsându-te gonit, ţi-ai făcut din ea un prieten de nădejde, un prieten al cărui sprijin nu e de lepădat.

— Da, am spus, râzând. Cred că se va da o luptă între membrii comitetului şi femeia asta care seamănă c-o amazoană. Sunt tare curios ce o să se mai întâmple. Am auzit că bătrânul Kiktahan Shonka este un duşman neîmpăcat al lui Wakon. Cred că aşa cum Wakon va veni la Mount Winnetou în fruntea tinerilor sioucşi, Kiktahan Shonka îi va duce pe sioucşii bătrâni la Apa Întunecată! Două grupuri de oameni, care fac parte din acelaşi trib, dar care se duşmănesc, se vor întâlni pe pământ străin! Ce întâmplare nefericită! Tocmai în acest fel a început să se stingă rasa roşie! Trebuie ca totul să ia altă întorsătură! Eşti de părerea mea?

— Întru totul. Unde poposim în seara asta?

— Lângă Red River, la North Fork. Mâine o să ajungem la Salt Fork, adică în locul în care se afla odată satul kiovaşilor, sat care acum nu mai există.

Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum am prevăzut. Spre seară, am ajuns la braţul nordic al Râului Roşu şi ne-am oprit lângă undele apelor sale.

Înainte de a ne culca, le-am descris prietenilor mei drumul pe care l-am făcut demult împreună cu tovarăşii mei, urmărindu-l pe Santer, care pornise spre satul kiovaşilor. Le-am propus să mergem pe un alt drum, nu pe cel pe care-l urmasem eu cu ani în urmă, iar ei au fost de acord. Aşa se explică faptul că aveam să ajungem în apropierea ţintei noastre cu trei săptămâni mai devreme, decât dacă am fi apucat-o pe alt drum.

Regiunea prin care am trecut în ziua următoare era aridă. Nu exista nicăieri nici un strop de apă. Nu se vedea nici un pom, nici un tufiş şi nici un fir de iarbă care ar fi putut bucura ochiul călătorului. Doar stânci şi bolovani.

Până atunci drumul fusese întins, acum însă începea să urce. Era ora prânzului, dar nu ne-am oprit pentru a mânca sau pentru a ne odihni, fiindcă nu aveam apă. Ştiam că vom găsi apă pe măsură ce continuam să urcăm.

La un moment dat am zărit în faţa noastră un călăreţ pe care nu-l observasem până atunci, fiindcă se afla mai sus decât noi. Omul, care ne zărise din ascunzătoarea sa, se îndrepta acum, încet, spre noi. Oare de ce nu rămăsese în ascunzişul său? De ce se arăta? Era imposibil să ne fi recunoscut. Un războinic încercat ar fi aşteptat să ne mai apropiem. Mă gândeam că, poate, omul credea că vremurile în care Vestul era un ţinut plin de pericole trecuseră şi nu mai avea rost să fie prudent.

Călăreţul care se apropia de noi, ducându-şi calul la pas, era un indian. S-a oprit şi a aşteptat să ne apropiem. Războinicul roşu era slab şi de statură medie. Hainele sale în culori vii erau ţesute în pueblo{62}, iar de sub pălăria împletită din fir de agavă{63}, părul lung i se revărsa pe umeri. La brâu avea un cuţit, iar în mână ţinea o puşcă de calibru mic. Calul era un mustang de cea mai pură rasă, iar călăreţul stătea mândru în şa, poziţia lui trădând mândria tipică a războinicului roşu. Unui european această atitudine i s-ar fi putut părea trufaşă. Faţa lui, pe care, desigur, nu creştea nici un fir de păr, mi se părea cunoscută, dar nu-mi puteam da seama de ce. Figura războinicului avea trăsături mai blânde, iar culoarea pielii era puţin mai deschisă decât aceea pe care o are de obicei pielea unui indian. Şi privirea aceea care-mi amintea de ochii surorii lui Winnetou, Nşo-ci... şi tot gândindu-mă la acest războinic mi-am adus aminte, dintr-o dată, unde-l mai văzusem! În clipa în care mi-am amintit unde îl mai întâlnisem, m-a recunoscut şi el. Omul intrase chiar în mijlocul grupului nostru şi nu mă observase chiar din prima clipă.

Vedeam în faţa ochilor imagini pe care un povestitor mi le aducea din amintire. Retrăiam întâmplări care avuseseră loc de-a lungul unor zile ce nu fuseseră atât de liniştite precum cele pe care le trăiam acum. M-am văzut luptând pentru testamentul lui Winnetou. M-am văzut pus la stâlpul caznelor de kiovaşi şi mi-am adus aminte pe cine aveam în faţă.

Nici nu-mi trecea prin minte să le spun celorlalţi cine era acest războinic. Toate acestea păreau o glumă, o glumă nebunească, ce-i drept, dar, totuşi, o glumă.

Războinicul părea a fi trist şi nu ne-a spus nici un cuvânt de salut. Din cauza asta, Dick Hammerdull, care mergea în fruntea micului nostru grup, a simţit nevoia să ia cuvântul:

— Îl salutăm pe fratele nostru roşu! Ăsta-i drumul spre Wiconte-mini?

Cel întrebat a răspuns:

— Eu fac parte din tribul kiovaşilor. Wiconte-mini este o vorbă rostită în graiul sioucşilor, cu toate astea cunosc locul numit astfel. Da, ăsta este drumul ce duce spre apă. Fraţii mei vor să se-ndrepte într-acolo?

— Dacă vrem să ne îndreptăm într-acolo, sau nu, asta nici nu mai contează, dar noi vrem s-ajungem acolo oricum.

— Atunci se cuvine să fiţi cu băgare de seamă.

— De ce?

Foto 9 Călăreţul care se apropia de noi, ducându-şi calul la pas, era indian...

— Fiindcă Wiconte-mini înseamnă „Apa Morţii” şi dacă mergeţi într-acolo, acea apă ar putea fi pentru voi o apă a morţii.

Hammerdull pusese întrebarea într-un amestec de engleză, grai indian şi spaniolă, răspunsul i-a fost dat însă într-o engleză destul de corectă. Vocea războinicului kiovaş semăna cu aceea a unei femei care-şi dă osteneala să vorbească mai gros, pentru a părea bărbat.

— De ce ne ameninţi cu moartea? a întrebat bătrânul vânător.

— Nu vă ameninţ, vă previn, a răspuns indianul.

— Dacă ne ameninţi, sau dacă ne previi, asta nici nu mai contează, noi am vrea să ştim numai de ce.

— Am motivele mele întemeiate, dar motivele astea se spun numai prietenilor.

— Noi suntem prietenii tăi.

— Asta spui tu, dar eu nu te cunosc.

— Atunci îţi voi spune cine suntem: numele meu este Dick Hammerdull, iar lângă mine se află Pitt Holbers. Aceşti doi domni sunt Hariman şi Sebulon Enters. În spatele nostru este domnul Burton, iar doamna de lângă el este doamna Burton, soţia lui. Fratele nostru roşu, care este lângă mine, este un fiu al apaşilor numit Vulturul cel Tânăr.

Kiovaşul ne-a privit pe rând, cu ochi pătrunzători, în ordinea în care fuseserăm prezentaţi. Privirea lui trecu repede peste chipul soţiei mele, dar când a auzit numele apaşului s-a apropiat de el:

— La noi se povesteşte despre Vulturul cel Tânăr, din tribul apaşilor. Se spune că el este din tribul lui Winnetou şi se mai spune că Vulturul cel Tânăr ar fi rudă cu Winnetou. Tu eşti oare acel războinic?

— Da, eu sunt acela.

— Ţi-ai dobândit numele de pe vremea când erai numai un copil, pentru că ai prins un vultur, l-ai legat şi l-ai silit să te aducă în zbor de pe înălţimea de pe care se afla. Aşa este?

— Aşa este.

— Atunci îţi întind mâna. Văd pe pieptul tău steaua clanului „Winnetou”. Şi eu sunt un „Winnetou”. Dar acum am motive pentru a-mi ascunde steaua. Iată! Acum ai încredere în mine?

Punând această întrebare, kiovaşul a îndepărtat puţin veşmântul pe care-l purta şi de sub haină a ieşit la iveală steaua în douăsprezece colţuri a clanului „Winnetou”.

— Am încredere în tine, l-a asigurat Vulturul cel Tânăr.

— Atunci îngăduie-mi să vă fiu călăuză! V-am aşteptat.

— Tu... ne-ai aşteptat? a întrebat apaşul, neîncrezător.

— Acesta-i adevărul, crede-mă!

Vulturul cel Tânăr nu ştia ce să spună. În faţa lui se afla un războinic kiovaş, un duşman de moarte al apaşilor. Steaua pe care acesta o purta putea fi numai un obiect în spatele căruia se ascundeau intenţii rele. Apaşul m-a privit întrebător, iar eu i-am făcut un semn discret de încuviinţare.

— Da, tu vei fi călăuza noastră! a decis, în cele din urmă, Vulturul cel Tânăr.

Apaşul ar mai fi vrut să spună ceva, dar Sebulon Enters i-a luat-o înainte, întrebându-l pe kiovaş:

— Sioucşii au venit?

— Care sioucşi? a întrebat kiovaşul.

— Cei în fruntea cărora se află bătrâna căpetenie Kiktahan Shonka, cei care voiau să ajungă la Wiconte-mini. Au venit războinicii utah, în fruntea cărora se află Tusahga Sartish?

Căldura din privirea kiovaşului a dispărut imediat şi noul nostru prieten a devenit foarte serios:

— Le cunoaşteţi pe aceste două căpetenii?

— Da, a răspuns Enters.

— Am auzit că sunteţi fraţi.

— Da, suntem fraţi.

— Kiktahan Shonka este acela care v-a chemat la Wiconte-mini?

— Da.

— Atunci se cuvine să vă grăbiţi. Sunteţi aşteptaţi acolo. Mergeţi la Pida, căpetenia kiovaşilor, fiul vestitei căpetenii Tangua! El vă va duce la Kiktahan Shonka şi la Tusahga Sartish.

— Să ne grăbim? De ce?

— Nu ştiu. Asta nu mi s-a spus.

— Şi dumneavoastră ce veţi face? Când şi unde ne vom întâlni din nou?

Această întrebare îi fusese pusă soţiei mele.

— Nu vă faceţi griji, am răspuns eu. Dacă vă promit acum că ne vom vedea la timpul potrivit, în locul potrivit, mă voi ţine de cuvânt, aşa cum a făcut-o întotdeauna Old Shatterhand. Urmaţi-vă liniştiţi drumul. Puteţi avea încredere în cuvântul kiovaşului.

— Wiconte-mini este, cu adevărat, Apa Întunecată în care şi-a găsit sfârşitul tatăl nostru?

— Da. Locul e descris în cartea mea şi o să-l găsiţi foarte lesne.

—Aşa este, numai că nu ştim drumul. Cât veţi mai călători împreună cu noi?

Kiovaşul a răspuns repede în locul meu:

— De acum încolo veţi călători singuri. Ceilalţi vor merge pe alt drum. Aşa vrea Kiktahan Shonka şi voi trebuie să-i daţi ascultare. Nu trebuie să vă faceţi griji, drumul vostru merge drept. Când ajungeţi lângă lac, veţi da de războinicii care stau de strajă. Ei vă vor duce la Pida.

Kiovaşul spusese toate acestea pe un ton care trăda hotărârea. Fraţii Enters i-au dat ascultare, şi-au luat rămas-bun de la noi şi şi-au continuat drumul. Se părea că n-ar fi vrut să se despartă de noi, deşi trebuiau să o apuce pe altă cale şi să le spună duşmanilor noştri unde ne aflam. După ce fraţii Enters s-au depărtat atât de mult încât nu îi mai zăream, kiovaşul l-a întrebat pe Vulturul cel Tânăr:

— Fratele meu îi cunoaşte pe aceşti doi oameni?

— Îi cunoaştem foarte bine.

— Ştiţi că ei sunt duşmanii voştri?

— Da.

— Ştiţi că vor să vă dea pe mâna lui Kiktahan Shonka?

— Ştim şi asta.

— Şi cu toate astea aţi călătorit împreună? Uff, uff. Faceţi precum Winnetou şi Old Shatterhand odinioară. Lor le plăcea primejdia.

Spunând acestea, omul mi-a aruncat o privire prietenoasă şi apoi a continuat. De ce i-aţi însoţit spre apa lângă care vă aştepta pieirea? Numai ca să-i faceţi să-şi dea pe faţă gândurile şi să-i pedepsiţi? Nu! Mai aveaţi şi alte gânduri. Pot să-ncerc să le ghicesc?

— Încearcă! i-a spus Vulturul cel Tânăr.

— Voiaţi să aflaţi ce se va întâmpla atunci când se vor întâlni kiovaşii, comanşii, sioucşii şi războinicii utah. Am dreptate?

— Fratele meu are o minte foarte ageră.

La auzul acestor cuvinte, kiovaşul a izbucnit în râs, spunând:

— Pida, prietenul lui Old Shatterhand, are o minte şi mai ageră.

— Eşti trimisul lui? Faci totul la îndemnul lui? l-am întrebat eu. La această întrebare, kiovaşul m-a privit în ochi şi mi-a răspuns:

— Nu. El nu ştie ce fac eu. El este căpetenia tribului său şi fiul tatălui său. Căpetenia tribului şi fiul tatălui trebuie să fie duşmanul vostru. Dar el îl iubeşte pe Old Shatterhand şi îl respectă ca pe nimeni altul. De aceea el doreşte, în adâncul sufletului său, ca Old Shatterhand să învingă, aşa cum a învins întotdeauna, dar nu cu arma, ci cu dragostea şi cu împăcarea. Pida nu vrea să ştie ce fac eu şi de aceea eu fac tot ce cred că e mai bine. Am să vă duc în locul în care voiţi să ajungeţi.

— Nu ne duci la Apa Morţii?

— Ba da, numai că am să vă duc pe căi ocolite, ca să nu vă vadă nimeni. Aşa veţi ajunge nu numai la Apa Morţii, dar şi la Casa Morţii. Vă temeţi de spirite?

— Se cuvine să te temi numai de cei ce sunt în viaţa, nu şi de cei ce nu mai trăiesc. Nu am auzit niciodată de locul numit Casa Morţii. Unde este acest loc?

— Lângă lac. Acest loc nu era cunoscut nimănui, el a fost descoperit numai în urmă cu doi ani. Locul acesta este plin de oseminte din vremuri trecute, totemuri, wampum-uri şi alte lucruri sfinte. Toate aceste lucruri au fost aşezate în ordine, timp de săptămâni în şir. Apoi s-a fumat pipa tainei şi de atunci nimeni nu mai are voie să meargă în acel loc. Cel ce ar îndrăzni să se apropie de locurile din apropierea Casei Morţii, care se află pe malul lacului, va pieri ucis de spiritele celor ce au trăit cândva acolo.

— Cu toate astea, tu vrei să te-ndrepţi într-acolo?

— Da.

— Eşti foarte viteaz! a exclamat, cu mirare, Vulturul cel Tânăr.

Nu se putea şti dacă apaşul spusese toate acestea cu admiraţie. Kiovaşul a privit în jos şi apoi şi-a înălţat repede capul, spunând:

— Nu m-aş duce niciodată singur acolo, dar, dacă sunt cu voi, nu mi se poate întâmpla nimic. De asta sunt sigur, sunt atât de sigur, de parcă mi-ar fi spus-o însuşi Marele Manitou cu gura Lui. Voi nu mă cunoaşteţi şi aveţi tot dreptul să nu mă credeţi. Cu toate astea, vă rog să mă urmaţi! Nu vă pot da siguranţă, dar pot să vă pun o întrebare: O cunoaşteţi poate pe Kolma Pushi?

— Da.

— Ea este prietena mea. O cunoaşteţi poate şi pe Aşta, squawa lui Wakon, vestitul bărbat care face parte din tribul Dakota.

— Da, îi cunoaştem.

— Ne aflăm la distanţă mare unii faţă de alţii, dar păstrăm legătura prin soli. Trag speranţa să-i revăd curând, deşi între triburile noastre domneşte duşmănia. Acum aveţi încredere în mine?

Era înduioşător faptul că omul îşi dădea toată silinţa pentru a ne câştiga încrederea. Cine ştie prin câte trecuse pentru a ne fi de folos, numai că nu-şi dădea seama că, dezvăluindu-ne legăturile sale de prietenie cu Kolma Pushi şi cu Aşta, deci cu două femei, trăda faptul că este, de fapt, femeie.

— Avem încredere. Am avut încredere din prima clipă în care te-am văzut. Călăuzeşte-ne! Te vom urma, am spus eu.

— Veniţi! a spus kiovaşul.

Fraţii Enters se îndepărtaseră mult. Mai întâi am înaintat încet pe urmele lor, astfel încât să nu-şi fi putut da seama care era drumul pe care mergeam. Apoi am luat-o spre dreapta. Pentru că urma să ajungem la Casa Morţii, nu trebuia să o luăm de-a dreptul spre lac, ci trebuia să facem un ocol.

Kiovaşul mergea în frunte, iar Dick Hammerdull, care se afla lângă el, îi punea tot soiul de întrebări. Mai întâi, bătrânul vânător l-a întrebat de unde îi cunoştea pe fraţii Enters.

— Nu-i cunosc, a răspuns indianul, dar Kiktahan Shonka a trimis un sol la lac pentru a vesti sosirea lui. Solul a mai spus că trebuiau să sosească două feţe palide care ar fi fraţi şi care s-ar fi legat să-l aducă pe Old Shatterhand şi pe squawa lui, pe doi bătrâni vânători albi şi pe apaşul numit Vulturul cel Tânăr. Toţi cinci erau sortiţi morţii. Atunci m-am hotărât să pornesc la drum ca să-i salvez. Plecând de la lac, am mers călare o jumătate de zi şi m-am oprit într-un loc pe lângă care trebuiau să treacă neapărat. Am aşteptat şi ieri şi azi, iar acum v-am văzut venind. Totul se potrivea: un indian, cinci albi şi o squawa. V-am venit în întâmpinare. Mi-am pus în gând să vă despart de cei doi fraţi trădători şi toate s-au întâmplat pe gândul meu.

— Crezi cumva că domnul Burton este Old Shatterhand?

— Da. Mă-nşel oare?

— Întreabă-l tu însuţi!

— Nu mai e nevoie. Dacă n-ar fi fost el, mi-ai fi spus-o, dar ai ocolit răspunsul şi asta mi-e de-ajuns.

Nu am mai auzit ce vorbeau cei doi, pentru ca au grăbit pasul cailor, dar soţia mea mi-a spus:

—Taina ta a fost dată în vileag.

— Încă nu, i-am răspuns eu.

— Crezi că acest kiovaş n-o să spună nimic?

— Dacă-i cer să nu spună nimic, n-o să spună nimic.

— Îţi place indianul ăsta?

— Desigur.

— Şi mie. Ştii, poartă în sine mândrie şi tristeţe. Tristeţea asta se poate vedea în privirea fiecărui indian, numai că în ochii războinicului ăstuia simţământul parcă se oglindeşte mai clar. S-ar părea că poartă tot timpul durerea în sine. Ar trebui ajutat, nu crezi?

— Hm! Tu ai vrea să-i ajuţi pe toţi cei ce suferă, dar nu-i aşa uşor să descoperi care este rădăcina suferinţei lor. Trebuie să afli mai întâi cauzele suferinţei şi tu ştii prea bine că indienii sunt nişte oameni tăcuţi.

— Tare mult aş vrea să ştiu...

— Pun rămăşag, am întrerupt-o eu, râzând, că vei avea surprize în ceea ce-i priveşte pe oamenii din Vestul Sălbatic, dar poate că indianul ăsta e o excepţie.

Klara m-a privit întrebător, dintr-o parte. Ea nu ştia despre indianul ăsta tot ce ştiam eu, sau, mai bine spus, ce credeam că ştiu. Ea şi-ar fi dorit numai să-l îndepărtez pe Dick Hammerdull de indian.

— Îmi dai voie, sau nu? a întrebat soţia mea.

— Chiar te rog, i-am răspuns eu. Sunt gata să te ajut!

Spunând acestea, l-am strigat pe Dick Hammerdull şi i-am dat astfel Klarei ocazia să intre în vorbă cu indianul.

Drumul devenea mereu mai abrupt. Ne apropiam de munţii care înconjurau Apa Întunecată. Către seară, am zărit undeva, lateral, liziera pădurii, fapt care ne îndreptăţea să credem că ne apropiam de lac. Acolo am făcut popas peste noapte pentru a ajunge, a doua zi, pe malul apei. De această dată am ocolit pădurea şi lacul, am trecut printr-un râu care, deşi era lat, nu era foarte adânc. Am lăsat aici caii să se adape şi apoi ne-am îndreptat spre o înălţime împădurită. În ziua aceea aveam să ne oprim acolo, pe acea înălţime îmbrăcată cu arbori deşi. Era prea târziu pentru a încerca să ajungem la Casa Morţii în aceeaşi zi, fiindcă se întunecase deja. Era atât de întuneric, încât a trebuit să ne grăbim să punem cortul şi să adunăm bolovani din care să facem o vatră pentru foc, astfel încât flacăra să nu poată fi văzută de alţii. Kiovaşul ne-a asigurat că nu trebuia să ne temem de iscoade, fiindcă locul pe care ne aflam făcea parte din teritoriul cunoscut sub denumirea de Casa Morţii. Indianul ne-a mai spus că, pentru a ajunge la Casa Morţii, mai trebuia doar să coborâm de-a lungul unei pante, numai că nu puteam face acest lucru o dată ce se lăsa noaptea, pentru că panta era foarte abruptă. Trebuia, aşadar, să aşteptăm sosirea dimineţii.

Jos, lângă lac îşi aşezaseră separat tabăra kiovaşii şi comanşii. Sioucşii şi războinicii utah nu sosiseră încă, dar erau aşteptaţi din clipă-n clipă.

În timp ce Vulturul cel Tânăr se îngrijea de cai, am aşezat cortul, ajutat de cei doi vânători. Dick nu era în apele lui. Tuşea şi mormăia tot timpul, ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar nu ar fi ştiut cum să-nceapă. De aceea l-am întrebat de-a dreptul ce era cu el.

— Ce să fie cu mine? a răspuns vânătorul, destul de tare pentru a-l putea auzi şi Pitt Holbers. Sunt supărat!

— De ce?

— Nu am încredere-n kiovaşul ăsta!

Ştiam ce voia să spună bunul Dick, dar nu voiam să-i fac jocul şi de aceea l-am întrebat:

— De ce?

— Mă mai şi-ntrebaţi? Chiar nu vedeţi nimic? N-aveţi ochi?

— Pentru ce?

— Pentru ce! Ce întrebare! Pentru ce! De ce! Cum! Şi eu trebuie să vă dau un răspuns cumsecade la întrebările astea! Ştiţi cumva câtă vreme a trecut de când l-am întâlnit pe kiovaşul ăsta?

— Aproape şase ore.

— Aşa-i. Şi ce-a făcut el în astea şase ore?

— Ne-a călăuzit încoace.

— Dacă ne-a călăuzit, sau nu, asta nici nu mai contează. Nu la asta m-am gândit eu. Era de datoria lui. A mai făcut un lucru care nu era de datoria lui. Asta nu vă supără?

— Nu ştiu ce ar trebui să mă supere.

— Aşa? Oare nu trebuie să vă supăraţi pentru că indianul ăsta a mers şase ore încheiate alături de stimata dumneavoastră soţie, care n-a mai avut ochi şi urechi pentru nimeni, nici măcar pentru dumneavoastră? Aşa-i că am dreptate, Pitt Holbers, vulpoi bătrân?

— Dacă tu crezi că doamna Burton trebuie să te-ntrebe mai întâi pe tine cu cine are şi cu cine n-are voie să vorbească, atunci nu-ţi dau dreptate, dragă Dick.

— Vai, ce prostie! Auzi, să vorbească! De parc-ar fi vorba numai de asta! N-ai rămas decât un greenhorn sadea, Pitt, cu toţi anii care-au trecut peste tine. Ce-ai zice tu dacă bunul kiovaş n-a vrut decât s-o tragă de limbă pe doamna Burton, pentru ca apoi să le istorisească tot kiovaşilor şi comanşilor care-s acum acolo, jos?

— Asta n-o s-o facă. Mister Shatterhand are-ncredere în el şi mister Shatterhand ştie-ntotdeauna ce face.

— Pitt are dreptate, cred că kiovaşul ne este prieten, am spus eu.

— Înainte de a numi pe cineva prieten, obişnuiesc să-l cercetez luni de zile. Şi dumneavoastră eraţi odată cu băgare de seamă. Eraţi chiar mai cu băgare de seamă ca mine. Acum v-aţi schimbat cu totul. Eu nu fac decât să vă previn!

— Ah! Te superi fără rost, mister Hammerdull. Îmi este îngăduit să-ţi amintesc de faptul că n-ai avut încredere nici în tânăra Aşta, indianca din tribul sioux? Vezi cât de mult te-ai înşelat? Ai încredere în mine, dragă Dick şi nu te mai tot gândi la kiovaş! E o călăuză de nădejde!

— E nemaipomenit ce încredere aveţi în indianul ăsta. Well, uitaţi tot ce-am spus, dar eu am să fiu cu ochii-n patru. Eu nu mă las înşelat.

Acestea fiind spuse, discuţia despre kiovaş luase sfârşit deocamdată. Îl înţelegeam foarte bine pe bunul Dick. Îl invidia pe kiovaş. O respecta pe soţia mea şi, pentru că o viaţă întreagă nu avusese alt tovarăş decât pe Pitt, care era un om scump la vorbă, se bucura atunci când Klara vorbea un sfert sau chiar o jumătate de ceas cu el. În cursul acelei zile nu avusese bucuria asta şi de aceea fusese acum atât de supărat.

După ce am mâncat, soţia mea s-a retras în cort, şi, curând după aceea, ne-am culcat şi noi.

Dacă aş fi fost neîncrezător, aş fi insistat să facem numai noi de strajă. Pentru că bănuiam cine era kiovaşul şi pentru că aveam încredere în el, mi s-a părut de prisos să iau această măsură de precauţie. Dick Hammerdull era însă de altă părere şi din cauza asta şi-a făcut culcuşul lângă kiovaş, astfel încât să poată fi cu ochii pe el în timpul nopţii.

În dimineaţa zilei următoare, nu m-am trezit eu însumi, ci am fost trezit de cineva şi anume de Dick Hammerdull, care era agitat şi roşu la faţă.

— Iertaţi-mă, domnule Burton, că vă scol din somn! S-au întâmplat nişte lucruri îngrozitoare, nişte lucruri care m-au îndemnat să vă trezesc!

— Ce este? l-am întrebat eu, sărind în picioare.

— S-a întâmplat ceva groaznic! Ceva înspăimântător!

— Ce s-a întâmplat? Spune repede!

— Nu pot să vă spun totul aşa repede precum vreţi dumneavoastră! Trebuie să vă pregătesc mai întâi!

— Lasă! Spune-odată!

Eram, într-adevăr, îngrijorat, pentru că nu ştiam ce se întâmplase, dar Dick nu avea de gând să-mi spună aşa, cu una, cu două, despre ce anume era vorba.

— Dacă nu vă pregătesc mai întâi, s-ar putea să leşinaţi de spaimă şi să nu vă mai reveniţi nicicând!

— Eu? Nu stau aşa de prost cu nervii. E vorba cumva despre soţia mea?

— Da, desigur, despre soţia dumneavoastră!

— Ce i s-a întâmplat, spune-odată!

Bătrânul vânător arăta de parcă s-ar fi petrecut, într-adevăr, un lucru foarte grav, un lucru iremediabil. Mă aşteptam la ce era mai rău.

— I s-a întâmplat vreo nenorocire? l-am întrebat eu, văzând cum stătea în faţa mea şi continua să tacă.

— Hm, depinde cum vreţi s-o luaţi. Poate că dânsei nu, dar dumneavoastră, cu siguranţă! Ascultaţi!

În loc să se apropie mai mult de mine, aşa cum ar fi făcut orice om care ar fi vrut să-mi spună ceva tainic, Dick s-a dat cu doi paşi înapoi şi a spus, în sfârşit, ce îl frământa:

— Nu vă este credincioasă!

Îmi închipuiam deja ce avea să urmeze: o comedioară a cărei desfăşurare începuse să mă amuze de pe-acum. După părerea mea, bunul Dick Hammerdull avea să fie cel ce se înşelase asupra celor întâmplate.

Îmi luasem o mină destul de cruntă pentru a-l încuraja să-mi spună totul şi omul s-a apropiat din nou de mine, vorbindu-mi cu toată seriozitatea:

— Eu am respectat-o pe soţia dumneavoastră. Am crezut că este cea mai bună şi cea mai cinstită femeie din lume. Aş fi fost în stare să trec pentru dânsa prin apă şi prin foc. Toate astea s-au sfârşit începând din ziua de azi! Nici măcar prin cap nu-mi trece să mai mişc un deget pentru dânsa de-acum încolo! Nu merită! M-a dezamăgit! Să aibă aşa un soţ şi să nu-i fie credincioasă! Să-l înşele! Şi cu cine, mă rog!?

— Şi cine este acest „cineva”?

— Chiar nu ghiciţi?

— Nu.

— Hm! Vă cred! Nici nu-i de ghicit! Măcar de-ar fi vorba de Dick Hammerdull sau de Pitt, bătrânul vulpoi, dar să vă înşele cu o piele roşie, asta-i prea gogonată!

— O piele roşie, ai spus? Vulturul cel Tânăr e la locul său, dar kiovaşul a dispărut, a plecat. Despre el e vorba?

— Da, despre el! Şi a plecat şi soţia dumneavoastră!

— Ei şi ce mai e?

— Ascultaţi-mă! Mai am o groază de lucruri să vă spun. Vreţi să vă povestesc?

— Desigur!

— Iată ce s-a întâmplat: Eram supărat pe individul ăsta, fiindcă ieri a vorbit cu soţia dumneavoastră toată după-masa. V-am spus că eram bănuitor. N-am dormit toată noaptea. Kiovaşul s-a trezit foarte devreme. La puţin timp după ce s-a trezit indianul, soţia dumneavoastră a ieşit din cort. Dânsa se trezeşte mereu prima, asta ştiu prea bine. Apoi se plimbă şi trage adânc aer în piept. Aşa a făcut şi azi. Când s-a îndepărtat, kiovaşul a urmat-o. Asta m-a împins la bănuieli. Am aşteptat puţin şi pentru că nu se întorcea nici kiovaşul, nici soţia dumneavoastră, m-am strecurat pe urmele lor şi ce credeţi că mi-a fost dat să văd?

— Ei, ce?

— Stăteau pe-o stâncă, îmbrăţişaţi.

— Atât?

Lui Dick Hammerdull nu-i venea să-şi creadă urechilor. Întrebarea mea îl uluise cu totul.

— Vreau să zic, am continuat eu, că nu-i nimic dacă soţia mea a legat prietenie cu indianul.

Spunând acestea, omul s-a îndepărtat de mine, şi-a împreunat mâinile şi a spus tânguitor:

— Dumnezeule bun! M-am gândit eu! Iată că s-a-ntâmplat nenorocirea, chiar dacă nu-i întocmai precum m-aşteptam. Omul nu leşină, nu mă loveşte, dar înnebuneşte şi vorbeşte de prietenie, atunci când soţia lui face ochi dulci altuia!

La auzul acestor vorbe, i-am pus lui Dick mâna pe umăr.

— Dragă Dick, i-am spus eu, atât de puţin mă cunoşti, încât să crezi asemenea lucruri despre mine, să crezi că mi-am pierdut, într-adevăr, minţile? Am să-ţi fac o propunere: Vom merge acolo unde se află cei doi şi vom vedea despre ce este vorba. Îţi spun de pe acum că n-am să fiu atât de aspru faţă de kiovaş cum te-ai aştepta tu. În ultimele zile am vorbit despre kiovaşi. Ştii ce mi-a fost dat să trăiesc atunci când am fost ultima dată „oaspetele” lor?

— Ştiu povestea. Trebuia să muriţi la stâlpul caznelor şi aţi fost salvat de fiica unui mare războinic, unul căruia i se spune „O pană”.

— Aşa este, fata asta se numea Kakho-Oto{64}. Ei îi datorez viaţa.

— De dragul ei vreţi să-l iertaţi pe kiovaşul cu care vă înşeală soţia dumneavoastră?

— Da, asta vreau.

— Ascultaţi-mă! Asta nu merge! Asta ar fi o dovadă de slăbiciune care ar fi de neiertat! Trebuie să vă spun că... că... am o rugăminte!

— Care?

— Daţi-mi cel puţin voie să-l apuc pe indianul ăsta de guler şi să-i dau câteva palme zdravene!

— Asta te-ar bucura?

— Mi-ar face mare bucurie!

— Atunci, fă-o! Poţi să dai cât de mult şi cât de tare vrei!

— Aşa! Acum pot să strig: Mulţumescu-ţi Doamne! Am să dau nişte palme, cum nu s-au mai dat nicicând altele! Acum, haideţi! Repede! Repede!

Dick a luat-o înainte grăbit, iar eu l-am urmat. M-a dus printre nişte tufişuri spre o stâncă golaşă. La un moment dat, s-a oprit şi mi-a spus:

— Ia uitaţi-vă! Acolo sunt! Ei, cum vă place?

Soţia mea stătea lângă kiovaş, pe un bolovan. Ea îşi pusese braţul drept după gâtul indianului şi cu mâna stângă ţinea amândouă mâinile războinicului.

Războinicul era puţin mai mic decât Klara şi îşi sprijinise capul pe umărul ei. Dick m-a privit ca şi când s-ar fi aşteptat să izbucnesc furios. Eu m-am mulţumit să zâmbesc şi asta l-a scos din sărite. M-a întrebat încet, dar apăsat:

— Râdeţi? Eu vă întreb foarte serios: cum vi se pare?

— Sunt puţin prea apropiaţi, nimic mai mult.

— Puţin prea apropiaţi! Nimic mai mult! a repetat omul. Ei bine, eu cred că puşlamaua asta nu-i numai apropiată, e chiar obraznică! Şi pentru că mi-aţi dat voie să-l pălmuiesc pe indianul ăsta, am s-o fac chiar acum! Fiţi atent!

Spunând acestea, omul a trecut de tufişuri şi s-a îndreptat spre locul în care se aflau Klara şi kiovaşul, iar eu l-am urmat îndeaproape. Atât războinicul roşu, cât şi soţia mea s-au ridicat imediat ce ne-au văzut venind.

Se părea că Hammerdull era hotărât să-şi ducă la îndeplinire gândul, pentru că, fără să spună o vorbă, l-a apucat pe kiovaş cu stânga de piept şi s-a pregătit să lovească cu mâna dreaptă. L-am apucat repede de mâna cu care se pregătea să dea.

— Opreşte-te, dragă prietene! Să nu uităm nimic din ceea ce spun normele etichetei că trebuie să facă doi domni în asemenea cazuri!

— Ce fel de etichetă, ce norme? a întrebat Dick, încercând să-şi elibereze mâna din strânsoare.

— Înainte de a-şi da palme, doi domni sunt obligaţi să se prezinte!

— Ce înseamnă „să se prezinte”?

— Să spună unul altuia cine sunt şi cu ce se ocupă!

—Asta n-are nici un rost, fiindcă ne cunoaştem deja. Puşlamaua asta roşie, pe care o numiţi „domn”, ştie că mă numesc Dick Hammerdull şi eu ştiu foarte bine că el nu este un domn, ci este o stârpitură roşie. De asta pot să...

— Bine, dar încă nu l-ai întrebat cum se numeşte. După câte ştiu eu, domnul acesta nu este un domn, ci este, de fapt, o doamnă şi se numeşte, din câte ştiu eu Kakho-Oto. Aşa! Şi acum poţi să-i dai palme!

Spunând acestea, i-am dat drumul lui Dick, dar omul nu s-a mişcat. M-a privit fără să scoată o vorbă, de parcă îi pierise graiul.

— Ka-kho-O-to? a întrebat el, în cele din urmă, ca şi când s-ar fi aflat pe altă lume.

— Da, i-am răspuns.

— Nu-i bărbat e... e... femeie?

— Da, întocmai!

— Adică e fiica lui „O pană”, cea care v-a salvat viaţa atunci, demult?

— Ea este!

La aceste cuvinte, bătrânul vânător a tras adânc aer în piept, iar pe faţa lui se citea disperarea.

— Pe toţi sfinţii! a exclamat el. Una ca asta poate să mi se întâmple numai mie. Când s-a mai auzit ca oarecine să vrea să-i dea unui bărbat palme şi să iasă la iveală că bărbatul ăla care trebuia să capete palmele era femeie? S-a zis cu mine, odată pentru totdeauna! Am să-mi pierd urma! O să mă fac nevăzut!

Spunând acestea, Dick s-a întors pe călcâie şi a plecat în fugă. Când a ajuns în dreptul tufişurilor, s-a întors şi a strigat:

— Mister Shatterhand, pot să vă spun că asta n-a fost o glumă pe care să i-o faceţi unui prieten.

— Dar de ce? l-am întrebat.

— Puteaţi să mă scutiţi de ruşinea asta. Trebuia să-mi spuneţi din vreme că n-avem de-a face cu-n bărbat, ci c-o femeie!

— Asta nu-i vina mea, ci a dumitale, Dick Hammerdull! Totul ar fi fost în regulă, dacă aveai încredere în Old Shatterhand! Ţi-am spus doar din vreme că acest kiovaş e demn de-ncredere! De ce nu m-ai crezut?

— Pentru că-s un măgar! Un măgar sadea! Caracterizându-se astfel, Dick s-a făcut nevăzut. Kakho-Oto stătea în faţa mea, cu ochii-n pământ. Această atitudine dovedea stânjeneala ei şi m-am simţit dator să-i întind mâna şi să-i spun în graiul kiovaşilor:

— Îţi mulţumesc! Nu te-am uitat. Vrei să fii sora noastră, a amândurora?

— Da, din toată inima! Vreau să fiu sora ta şi a ei!

Spunând acestea, femeia s-a îndepărtat de noi cu paşi repezi.

Klara m-a întrebat mai întâi de ce voise Hammerdull să o lovească pe Kakho-Oto. I-am povestit pe scurt despre ce fusese vorba, iar Klara a râs cu poftă. Apoi mi-a mulţumit pentru faptul că nu i-am spus cine era de fapt kiovaşul. Dacă aş fi făcut asta, spunea ea, i-aş fi răpit plăcerea surprizei pe care o avusese în dimineaţa aceea. Ne-am întors la cortul nostru, în faţa căruia Pitt Holbers aprinsese un foc mic, la care Klara a fiert cafeaua. În scurtă vreme, ni s-au alăturat Dick Hammerdull şi Kakho-Oto. Toate s-au întâmplat de parcă cei doi făcuseră tot posibilul pentru a veni în acelaşi timp. Se vedea că bătrânul vânător era încă tulburat de toate cele întâmplate. O privea pe indiancă pe furiş şi se părea că o plăcea. Deodată, a apucat-o de mână şi a spus mârâind printre dinţi:

— Şi aşa o femeie am vrut eu să pălmuiesc! Oare nu se cuvine ca eu însumi să capăt nişte palme?

Cu această întrebare totul fusese spus între ei, căci trebuie să mărturisesc faptul că au devenit foarte buni prieteni.

Capitolul X • În „Casa Morţii”

După micul dejun, am strâns cortul. Am înşeuat caii, dar n-am mai pus beţele pe lat, ci pe lung, deoarece Kakho-Oto ne spusese că drumul care ducea spre Casa Morţii era foarte îngust. Coborâşul a început să fie atât de abrupt la un moment dat, încât n-am mai putut înainta călare. Am fost nevoiţi să descălecăm şi să mergem pe jos. Am intrat într-o prăpastie care, la început, era împădurită.

A trebuit să mergem mai bine de o jumătate de ceas pe drumul care ducea în jos. După aceea am văzut, dintr-o dată, o grămadă de pietre, nu era vorba însă de pietre mărunte, ci mai curând de un grup de stânci golaşe, care mă făceau să mă gândesc la faptul că, în urmă cu sute de ani, avusese loc o cădere de stânci. Avea să se dovedească foarte curând că mă înşelasem.

— Am ajuns la Casa Morţii! a spus Kakho-Oto, arătând spre grupul de stânci.

— Asta este Casa Morţii? am întrebat eu. Între stânci se face un gol?

— Da. Stâncile nu sunt aduse aici de natură, ci de mâna omului. Veniţi! Indianca ne-a condus spre colţul grupului de stânci şi, odată ajunşi aici, ne-am dat seama că ne aflam în faţa unei porţi masive care era mai mult lată decât înaltă. Partea de sus a acestei porţi era dreaptă. Stâlpii porţii aveau o lăţime de peste doi metri şi erau sculptaţi, reprezentând căpetenii care se pregăteau să intre în templu. Faptul că războinicii reprezentaţi în sculpturi erau căpetenii se putea vedea după felul în care purtau în păr una, două sau trei pene de vultur. Mai sus, dincolo de poartă, se afla o stâncă de câţiva metri înălţime, care reprezenta un altar, pe care căpeteniile îşi depuneau leacurile.

— Bine, dar asta nu este o „casă a morţii”, nu este un cimitir, ci un templu în care căpeteniile ţin sfat, cu un altar pe care ele îşi pun leacurile înainte de a se aşeza la sfat şi le iau după ce s-a încheiat sfatul.

Kakho-Oto mi-a spus, zâmbind:

— Toate astea le ştiu prea bine, numai că noi nu spunem oamenilor de rând ce se află aici. Dacă am face-o, locul şi-ar pierde din însemnătatea pe care vor să i-o dea căpeteniile. În afară de asta, aici se află atâţia morţi, încât locul îşi merită numele de „Casa Morţii”. Vreţi să intrăm?

— Cât de departe se află lacul?

— Lacul se află la o depărtare de două sute de paşi.

— Atunci trebuie să fim atenţi. Aici nu vin numai indieni din triburile pe ale căror pământuri ne aflăm, ci şi indieni din alte triburi, care nu vor ţine seama că nu se cuvine să vină în acest loc. Trebuie să ne ascundem caii şi trebuie să ne dăm osteneala să nu lăsăm urme. Numai după ce ne ascundem caii, o să intrăm în templu. Să căutăm un loc bun!

— Am găsit un asemenea loc. L-am găsit când am plecat de lângă lac, pentru a vă ieşi în întâmpinare.

Spunând acestea, indianca ne-a dus puţin înapoi pe drumul pe care venisem şi ne-a îndrumat spre o mică adâncitură. Această adâncitură, care putea fi asemuită cu o mică prăpastie, dădea într-o altă prăpastie, care era tocmai potrivită pentru scopul pe care-l urmăream. Aici se găseau apă şi iarbă din belşug. Am scos şeile de pe cai şi de pe asini, i-am priponit şi i-am lăsat în grija bătrânului Holbers. Era foarte mulţumit, fiindcă „nu trebuia să-şi târască oasele încolo şi-ncoace”, după cum el însuşi spusese. Noi, ceilalţi, ne-am întors la Casa Morţii.

Am cercetat mai întâi împrejurimile. Nicăieri nu se vedea nici o urmă, nici de om şi nici de animal. Am început imediat să ştergem, cu ajutorul unor crengi, urmele pe care le lăsasem. Când coborâsem de pe înălţimea pe care înnoptasem, ajunsesem de fapt pe latura nordică a templului. Pe această latură se afla, aşa cum am mai spus, poarta lăcaşului. Această poartă era ascunsă de tufişuri şi copaci, astfel încât nimănui nu i-ar fi dat prin gând că în acel loc s-ar fi găsit un templu. Doar pe măsură ce înaintai şi observai că vegetaţia era arsă de focul ce fusese aprins, îţi puteai da seama că acolo se afla o poartă şi descopereai taina acelor locuri. Se mai vedeau încă urmele pe care focul le lăsase în urma sa. Câteva pietre erau afumate. Ajunşi pe latura sudică a templului alcătuit din piatră, am văzut, la depărtare de două sute de paşi, apele lacului, întocmai cum spusese Kakho-Oto. Acea grămadă de bolovani putea fi zărită dinspre lac, dar nimeni nu şi-ar fi putut închipui că la aşezarea lor mai contribuise şi altcineva, în afară de natură. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că aceste stânci erau, de fapt, o construcţie înălţată de mâna omului. Aceste stânci erau atât de abrupte şi de neregulate, încât era imposibil să le escaladeze cineva. Prin colţurile şi crăpăturile rocilor uriaşe, vântul depusese pământ şi praf, pe care crescuseră fire de iarbă. Restul era numai stâncă goală, piatră moartă.

Aşa arăta partea exterioară a acestui templu. Când am pătruns în interiorul său, imediat ce am păşit dincolo de poartă, ne-am aflat într-o încăpere nu prea mare, dar foarte înaltă, care avea o arhitectură cu totul aparte. Cititorul trebuie să-şi imagineze un degetar uriaş tăiat în două, una dintre aceste părţi, mai precis cea dreptunghiulară, sprijinindu-se parcă pe stâncă, iar cealaltă, având forma unui trunchi de con, fiind formată din bucăţi de piatră. În interior peretele nu se înălţa drept, ci se curba în sus. Suprafaţa peretelui nu era uniformă, ci alcătuia, datorită modului în care erau aşezate bucăţile din piatră, o serie de nişe în care s-ar fi putut dispune mumii sau schelete. Peretele era astfel construit, încât se putea merge în zig-zag spre partea de sus a încăperii.

Pe pământ, chiar în mijlocul templului, se afla un altar din piatră. În interiorul altarului se găsea, aşa cum aveam să vedem mai târziu, o adâncitură în care era o placă netedă şi grea. Pe suprafeţele laterale ale acestui altar erau săpate douăzeci şi patru de sculpturi, mai precis douăsprezece pene de vultur şi douăsprezece palme strânse. Aceste sculpturi alternau, fiecare pană fiind urmată de o palmă strânsă, făcută pumn. Palma strânsă, făcută pumn, este semnul tăcerii. Aceste sculpturi spuneau, aşadar, că numai căpeteniile aveau dreptul să se apropie de acest altar şi că tot ce se vorbea şi se hotăra aici trebuia tăinuit. Mijlocul plăcii era negru, semn că, în timpul sfaturilor care se ţineau aici, se aprindea focul.

Lumina din această ciudată încăpere te ducea cu gândul la aventură. Totul era învăluit în semiobscuritate. Firul de lumină care pătrundea se datora găurilor lăsate intenţionat în partea de sus a pereţilor, ici-colo, lipsind câte o bucată de piatră şi lăsând să intre lumina zilei. Zidul era însă atât de gros, încât fiecare dintre aceste deschizături păreau mai curând tunele care duceau în afară, tunele al căror capăt nu se zărea de jos. Aceste găuri erau bine ascunse pentru cel ce le-ar fi privit din afară, astfel încât nu puteau fi zărite dinspre lac. Aşa se face că mare parte din lumina de afară se pierdea încă înainte de a se scurge în interiorul templului. Am mai întâlnit acest semiîntuneric în mormintele faraonilor din Egipt. Încăperile acelea erau foarte joase. Templul de la „Lacul Morţii” era însă foarte înalt, iar efectul pe care îl avea lumina era mult mai puternic. În fiecare nişă se afla fie o mumie neagră, parcă şezând, fie un schelet alb, care părea să se fi aşezat în nişă. În fiecare astfel de nişă era înfiptă o pană de vultur, astfel încât să se ştie că acolo se găseau osemintele unei căpetenii.

Aerul era plăcut, fiindcă existau numeroase găuri prin care putea pătrunde nestingherit, aceste găuri mergând până sus, spre vârful templului. Deosebit de interesant mi se părea faptul că se putea ajunge de la o gaură la alta, sau, dacă mă pot exprima astfel, de la o fereastră la alta. Mai bine spus, s-ar fi putut ajunge cândva de la o fereastră la alta şi de la o nişă la alta, pentru că din perete ieşeau o serie de blocuri de piatră care formau un fel de scară. Cele mai de jos trepte ale acestei scări lipseau acum. Aceste trepte fuseseră sparte de curând, fiindcă bucăţile de piatră erau, pe alocuri, mai albe.

— Ce păcat că treptele astea nu mai sunt! a spus soţia mea.

— De ce? am întrebat-o.

— Fiindcă aş vrea să ajung până sus.

— Parc-ai fi o capră neagră, am spus eu, râzând.

— Nu te mai preface, a răspuns ea. Te cunosc prea bine. Nimeni nu-şi doreşte mai mult ca tine să ajungă până sus. Tu trebuie să te uiţi în fiecare nişă şi să priveşti pe fiecare fereastră în parte pentru a descoperi ce se vede, sau vrei să spui că nu-i aşa?

— Nu. Numai că exagerezi când spui că vreau să mă uit în fiecare nişă. Cred însă că e chiar necesar să mă uit pe una din ferestre. Probabil că de la o asemenea fereastră se poate vedea tot ce-i în jur. Trebuie să ştiu cât de bine se vede lacul de la o astfel de fereastră. Poate că de sus se zăreşte ceva ce s-ar putea să ne scape.

— Cum vrei să ajungi la înălţimea de la care încep treptele?

— Foarte simplu: o să facem o scară.

— Aşa e! a spus soţia mea bucuroasă. Hai să-ncepem!

Am ieşit din templu şi am găsit foarte uşor două bucăţi lungi de lemn. Apoi am făcut nişte trepte pe măsură. Nu aveam ciocan şi nici cuie, aşa că ne-am văzut nevoiţi să legăm bucăţile de lemn între ele. Curele aveam destule. În curând, scara era gata, aşa încât am dus-o înăuntrul templului, am sprijinit-o de unul dintre pereţi şi am început să urcăm. Scara ajungea tocmai până la înălţimea la care se afla prima treaptă din piatră. Am continuat să urcăm, fără a avea o balustradă de care am fi putut să ne ţinem. Lucrul nu era lipsit de pericol, pentru că fiecare piatră trebuia mai întâi încercată pentru a vedea dacă rezistă greutăţii. Am trecut pe lângă o mulţime de nişe în care erau dispuse mumii şi schelete. Priveliştea era înfiorătoare.

La un moment dat, am ajuns destul de sus pentru a ne putea strecura către una dintre aşa-numitele „ferestre”. Aceasta era îndeajuns de mare pentru ca noi să putem intra în ea aplecaţi. „Fereastra” era asemănătoare unui gang. Pentru a ajunge afară a fost suficient să facem nouă paşi. O dată ce am ajuns afară, am putut vedea lacul, în cea mai mare parte a sa. Ne-am aşezat, pentru a nu putea fi văzuţi, aceasta fiindcă un kiovaş sau un comanş ne puteau observa imediat, dacă am fi continuat să stăm în picioare şi să ne mişcăm. S-a dovedit că prin apropiere nu se afla numai un singur indian, ci chiar mai mulţi! Războinicii au trecut pe lângă noi călare, încet şi cu oboseala întipărită pe faţă. Înaintau în şir indian, unul în spatele celuilalt.

— Sunt sioucşii bătrânului Kiktahan Shonka, am spus eu. Războinicii utah fie că au trecut deja, fie că trebuie să vină. Asta înseamnă că s-au odihnit câteva zile de-a lungul drumului, altfel ar fi ajuns demult aici. Sunt foarte mulţi, o adevărată armată.

— Asta înseamnă că am ajuns la timp, a spus Klara.

Vulturul cel Tânăr n-a scos nici un cuvânt, dar Kakho-Oto a spus:

— Trebuie să vă părăsesc. Dacă vă spun că nu voi rosti nici o vorbă care v-ar putea face rău, mă veţi crede?

—Te credem, i-am spus eu, în graiul kiovaşilor. Când te întorci printre noi?

— Nu ştiu. Mă duc să văd ce se-ntâmplă şi apoi mă întorc să vă spun ce-am văzut. Dacă nu voi avea ce vă spune, nu mă întorc, dar dacă aflu ceva însemnat, mă înapoiez repede. Unde vă voi găsi?

— Unde vei voi.

— Atunci am să vă rog să rămâneţi în locul în care se află acum caii. Nu vă puneţi în primejdie şi, mai ales, nu încercaţi să ne urmăriţi! Eu voi veghea pentru voi! Ochii mei vor fi ochii voştri! Veţi afla tot ce voi putea să aflu eu.

I-am promis că vom urma întocmai sfaturile ei. Apoi indianca s-a îndepărtat. Noi, însă, am mai rămas pentru a-i privi pe indienii care treceau. S-a scurs multă vreme până când a trecut prin faţa noastră ultimul sioux. Au urmat apoi războinicii utah. Mă durea să văd cum se furişează, încet-încet, toţi aceşti oameni împovăraţi de ură.

— Cine va birui? a întrebat consoarta mea. Ei, sau noi?

Întrebarea aceasta venea din partea unui om care nu îşi dădea seama cât de mare era pericolul, care nu bănuia prin ce trecuseră prietenii mei, împreună cu mine, pe aceste meleaguri.

— Trag nădejde că noi vom birui, am răspuns eu, scurt.

Vulturul cel Tânăr, care voia să o liniştească pe soţia mea, a adăugat:

— Nu au provizii nici pentru ei, nici pentru caii lor. Asta ne va aduce biruinţa.

La cele spuse de apaş, Klara m-a privit întrebător şi eu am încercat să-i dau o explicaţie ce ar fi fost în măsură să-i mai alunge temerile:

— Indienii ăştia nu mai acţionează aşa cum o făceau acum cincizeci sau acum treizeci de ani. Au pierdut din calităţile de războinici ai rasei lor şi le-au pierdut pentru că nu s-au mai folosit de ele. Pe vremuri, când porneau la luptă, indienii se adunau în grupuri mici, niciodată în grupuri mari de mii de oameni, fiindcă atunci când este vorba de un grup mic, cele necesare sunt mai uşor de transportat şi de găsit. Atunci când vânau bizoni, indienii treceau prin acele părţi ale preriei în care găsea iarbă din belşug, iarbă care era atât de trebuincioasă pentru cai. Primăvara, indianul îşi procura carne pentru şase luni şi apoi toamna, pentru încă şase luni. Carne era din belşug şi uscată şi sărată, astfel încât se putea porni la luptă. Unde sunt acum bizonii? Unde este acum vânatul mic? Unde este acum indianul care avea în cortul său carne pentru mai multe luni? Toate acestea se întâmplau în trecut. Acum, însă, totul s-a schimbat. Cel ce crede că poate să acţioneze ca în trecut, acela este pierdut. Acum trăim în alte timpuri. „Doborâtorul de urşi“{65} l-am lăsat acasă, carabina Henry nu-mi mai este de folos atât de mult precum îmi era odată. Dar ce fac Kiktahan Shonka şi Tusahga Sartish? Pornesc în fruntea a o mie de războinici sioux şi a o mie de războinici utah. Cai şi oameni care nu au experienţa războiului şi care, mai ales, nu au alimente! Acum se văd nevoiţi să cerşească de la kiovaşi şi comanşi. De unde să aibă kiovaşii şi comanşii carne din belşug, când, la rândul lor, nu au cele de trebuinţă? Kiovaşii şi comanşii vor porni şi ei la drum. Vor fi, deci, patru mii de oameni şi patru mii de cai, fără a avea cele necesare. De unde vor lua hrana pentru oameni şi pentru cai, de unde vor lua apa? Niciunul dintre ei nu trebuie să piară de mâna vreunui duşman. Foamea şi setea îi vor nimici. Văzându-i cum trec pe lângă noi, mi se pare că nu sunt trupuri, ci suflete care se îndreaptă spre lumea cealaltă, spre plaiurile pe care ar vâna în veci, dar pe care nu mai există vânat. Se îndreaptă spre aceste meleaguri pentru a pieri şi acolo de foame.

— Uff, uff! a exclamat apaşul, mişcat de descrierea pe care o făcusem.

Soţia mea a păstrat tăcerea; îşi dădea foarte bine seama că aveam dreptate. Ea vedea cu ochii minţii patru mii de oameni murind şi îi părea rău că şi noi vom contribui la moartea lor.

După ce ultimul dintre războinicii utah a trecut pe lângă noi, am coborât, am ascuns scara în nişte tufişuri, astfel încât să nu fi putut fi descoperită de privirile vreunui intrus şi ne-am întors la Holbers şi la caii noştri.

— Kakho-Oto a fost aici, a spus omul, imediat ce ne-a văzut. A înşeuat un cal şi a plecat în grabă. A zis că ştiţi încotro se duce.

Am pus cortul şi ne-am aşezat cât mai comod cu putinţă. Eram hotărâţi să respectăm întocmai sfaturile indiencei şi să nu ne expunem inutil pericolelor. Se părea că cel mai bine era să rămânem acolo. Aveam, deci, timpul şi liniştea necesară pentru a mă apleca asupra celor scrise de Winnetou. Am desfăcut cu grijă învelişurile în care păstrasem caietele şi am citit, împreună cu soţia mea, întreaga dimineaţă şi după-amiază. Despre conţinutul acestor caiete voi mai vorbi{66}. Pot să spun doar că nu am citit nicicând ceva asemănător şi că aceste caiete cuprindeau o comoară ce nu se putea compara cu tot aurul din lume, o comoară pe care Winnetou o lăsa urmaşilor săi.

Kakho-Oto a revenit către seară. Ea ne-a spus că războinicii utah, kiovaşii, comanşii şi sioucşii se adunaseră acum laolaltă şi că erau în total patru mii de războinici, cam o mie din fiecare trib. Era, prin urmare, precum am presupus. În cursul dimineţii, războinicii îşi aşezaseră tabăra şi mâncaseră. După-amiaza, se ţinuseră sfaturi. În cele din urmă, toţi căzuseră de acord asupra unor lucruri şi trebuia să aibă loc un mare sfat, ca o concluzie a celor hotărâte până atunci.

— Se va ţine un mare sfat? am întrebat eu.

— Da, mi-a răspuns Kakho-Oto.

— Când?

— La miezul nopţii.

— De m-aş putea afla şi eu acolo, fără a fi văzut de nimeni!

La cuvintele mele, soţia mea a exclamat, pradă îngrijorării:

— Nu! Nu se poate! E prea primejdios!

— De ce e primejdios?

— Dacă te văd, eşti pierdut! Am eu un gând şi cred că toată osteneala pe care ţi-ai da-o n-ar avea nici un rost.

— Să vedem. M-ai făcut curios.

— Kakho-Oto va lua parte la acest mare sfat.

Am exclamat, râzând:

— Ce idee! Cum îţi închipui tu că o femeie ar fi poftită să ia parte la un mare sfat la care sunt bine venite numai căpeteniile?

— Nu se poate să ia parte şi ea? a întrebat Klara, dezamăgită. Asta nu e bine. Totuşi, trebuie să aflăm ce se vorbeşte la acest sfat. Cum să facem?

Întrebarea Klarei a adus pe faţa indiencei un zâmbet.

— Vă veţi afla la acest sfat, a spus ea şi nimeni nu vă va vedea. Căpeteniile se vor aduna la sfat în Casa Morţii. Aşa a vrut vraciul comanşilor şi vraciul kiovaşilor a fost de aceeaşi părere. Ei au spus că acest loc numit Casa Morţii este, de mii de ani, o casă în care căpeteniile se adună la sfat şi că se cuvine ca lăcaşul să fie din nou ceea ce a fost odată. Pe femeile şi pe războinicii obişnuiţi îi aşteaptă pedeapsa cu moartea, dacă ar îndrăzni să pună piciorul în Casa Morţii. În afara căpeteniilor, pot pătrunde aici numai cei ce le slujesc.

— Ai spus că vor veni la miezul nopţii? a întrebat soţia mea, gâtuită de emoţie.

— Da, cu puţin timp înainte, pentru că sfatul trebuie să înceapă chiar la miezul nopţii.

— Atunci ar fi bine să ne aflăm acolo înainte de sosirea căpeteniilor, poate, chiar cu o oră înainte.

— Tu nu! am protestat eu.

— Dar de ce nu? a întrebat ea.

— Pentru că asta nu-i o treabă pentru o femeie! am replicat eu scurt.

— Adică e o treabă primejdioasă? a întrebat Klara.

— Da, am răspuns eu, fără să-mi dau seama că astfel turnasem gaz pe foc.

—Aşa? Ei află atunci că n-ai să scapi de mine. Dacă eşti în primejdie, vreau să fiu lângă tine. Căsătoria înseamnă şi prietenie. Te rog să mă iei cu tine!

La asemenea argumente nu mai aveam ce să spun.

— Trebuie să ne ascundem, am spus eu. Pentru asta se cuvine să găsim din vreme un loc potrivit. În afară de asta, trebuie să ne calculăm bine timpul, pentru a nu ajunge prea târziu. Oricum, nu ştim câţi oameni...

— Ştiu eu, a spus Kakho-Oto. Vor veni cele patru mari căpetenii Kiktahan Shonka, Tusahga Sartish, To-kei-chun şi Tangua, vraciul kiovaşilor şi vraciul comanşilor, precum şi alte patru căpetenii, câte una din partea fiecărui trib. Vor mai veni şi câţiva războinici fără ranguri, care au sarcina de a aduce lemn de foc şi de a-l căra pe Tangua, care nu poate merge. Trimişii fiecărui trib trebuie să aprindă un foc. Se va aprinde un foc şi pe altar. Înăuntrul altarului se vor pune leacurile marilor căpetenii şi se vor lăsa acolo până când se iau hotărârile.

— E de crezut că vor veni cam treizeci de oameni, am spus eu. Nu ştim cum şi unde se vor aşeza. Se cuvine să fim cu mare băgare de seamă. În locul în care se va ţine sfatul nu există nici o ascunzătoare sigură pentru noi. Nu există nimic în spatele căruia ne-am putea ascunde. Există numai altarul în jurul căruia se vor aduna cu toţii.

— Ne vom ascunde sus, a spus soţia mea. În spaţiul pe care ni-l oferă ferestrele! O să folosim scara!

— Aşa e! Te-ai gândit însă la fumul care se va înălţa? Chiar dacă nu o să ne sufocăm din cauza fumului, o să tuşim şi o să strănutăm şi asta ar trăda prezenţa noastră. Se vor aprinde cinci focuri: câte unul pentru fiecare trib şi unul pe altar. Dacă pentru foc nu se folosesc vreascuri bine uscate, se face foarte mult fum, iar acolo unde vrei tu să ne ascundem nu vom putea să rezistăm. Totul ar fi să găsim un loc în care să nu ajungă fumul.

— Hm! Oare există un asemenea loc?

— Sper. Aşa cum spuneam, jos nu ne putem ascunde, aşa că trebuie să găsim sus un ascunziş, un loc mai puţin înalt, astfel încât să putem auzi tot. Trebuie să ţinem seama de direcţia vântului şi de direcţia curenţilor de aer care trec prin încăpere. Poarta templului, precum şi ferestrele se află mereu deschise, aşa că se face curent din belşug, dar care este direcţia curenţilor de aer? Cred că ar trebui să aflăm asta, făcând nişte încercări! Nu ne mai rămâne decât un sfert de oră până când se întunecă. Să mergem repede în Casa Morţii, să aprindem focul şi să vedem încotro se duce fumul.

— Ca să fim prinşi mai lesne! a exclamat Hammerdull, vrând parcă să ne avertizeze asupra pericolului.

— Nu va veni nimeni, a spus Kakho-Oto. Ne putem vedea liniştiţi de ale noastre.

Am procedat aşa cum ne propusesem. Ne-am îndreptat cu toţii – cu excepţia lui Holbers care a trebuit să stea de strajă la cai – spre Casa Morţii. Pe drum am adunat destule vreascuri pentru a putea aprinde un foc, adică pentru a putea face experienţa plănuită. Am luat scara şi am sprijinit-o de perete. La rugămintea mea, Hammerdull a făcut focul şi l-a întreţinut. Vulturul cel Tânăr a urcat şi a început să urmărească direcţia în care se răspândeau căldura şi fumul. Astfel, apaşul a descoperit locul care ar fi fost cel mai nimerit pentru ascunzătoarea noastră. Vulturul cel Tânăr a coborât şi am început să ştergem cu toţii urmele lăsate de foc. Ne-am întors apoi în tabăra noastră. Kakho-Oto a plecat, fiindcă trebuia să se alăture kiovaşilor, dar a promis că se va întoarce în dimineaţa următoare. în timp ce soţia mea pregătea cina, am făcut nişte lumânări din grăsime de urs, folosind sfoară de bumbac în loc de fitil. Aceste lumânări ne erau foarte trebuincioase în drumul spre ascunzătoarea noastră şi ne erau de folos fiindcă nu voiam să stăm în întuneric chiar în Casa Morţii.

Drumul pe care îl aveam de făcut era periculos, pentru că trebuia să ne căţărăm. De aceea am vrut să urc însoţit numai de Vulturul cel Tânăr. Îi rugasem pe Pitt Holbers şi pe Dick Hammerdull să-i ţină tovărăşie Klarei şi să aibă grijă de lucruri şi de cai. Consoarta mea insista însă să mă însoţească, spunând că este dreptul ei de a-mi fi alături atunci când mă aflam în primejdie.

În jurul orei unsprezece, am pornit. Le-am spus celor doi vânători că, dacă nu ne-am fi înapoiat până în dimineaţa următoare, să pornească pe urmele noastre şi să vadă ce ni se întâmplase, să vadă dacă nu cumva eram prizonieri în Casa Morţii.

Ne-a fost uşor să parcurgem drumul până la Casa Morţii, mulţumită faptului că cerul era plin de stele. În templu am aprins trei lumânări. Am urcat mai greu decât m-aş fi aşteptat şi aceasta din cauza scării care ne era atât de necesară pentru a putea ajunge la prima treaptă din piatră. Spuneam că urcuşul a fost greu din cauza scării, fiindcă nu o puteam lăsa în urmă, sprijinită de perete.

Vulturul cel Tânăr a urcat primul, apoi a urmat soţia mea şi, în cele din urmă, eu însumi. Scara am dus-o noi, bărbaţii. Apaşul susţinea partea din faţă, iar eu, partea din spate a acesteia, astfel încât servea soţiei mele ca sprijin. Încet, încet, am ajuns sus şi am băgat scara într-o deschizătură în care aceasta a intrat cu totul. Apoi am stins lumânările şi am ieşit din templu printr-o gaură din zid.

Peste noi veghea un cer plin de stele. În lumina astrelor lacul ni se arătă, suprafaţă argintie, lucind stins, prinsă în braţele de umbră ale tufişurilor de pe maluri.

Nu am avut mult de aşteptat pentru a observa că, în preajma oglinzii de apă, războinicii se puseseră în mişcare. Se vedeau oameni înaintând unul în spatele celuilalt. Am văzut şi targa pe care era purtată căpetenia kiovaşilor. Această targă era făcută din două pături prinse între două crengi groase. Am văzut şi câţiva războinici care duceau bucăţi de lemn şi surcele. Erau, în total, douăzeci şi patru de persoane şi am aşteptat până când ultima dintre ele a intrat în Casa Morţii, apoi ne-am strecurat în gaura prin care ieşisem din templu. Înăuntrul templului era întuneric şi am preferat să ne aşezăm.

Am auzit zgomote undeva, sub noi. Nimeni nu vorbea, nu se auzea nici un strigăt, nici o poruncă. Se părea că nu mai era nimic de spus, pentru că totul fusese spus dinainte, apoi, dintr-o dată, s-a văzut o scânteie, apoi încă una şi încă una. Toate aceste scântei s-au transformat pe urmă în flăcări mărunte, iar flăcările, în focuri. Focurile, în număr de patru, păreau a fi colţurile unui dreptunghi care încadra altarul. În jurul celor patru focuri se strânseseră indienii, care păreau zugrăviţi. La fiecare foc stăteau reprezentanţii câte unui trib. Fumul a început să se înalţe, fără a ne stânjeni, căci se scurgea prin deschizătura din partea opusă celei în care ne aflam. Lumina focurilor se ridica parcă în văzduh, ajungând până la noi şi dând încăperii un aer tainic. În dansul flăcărilor totul părea să prindă viaţă – nişele, mumiile, scheletele. Soţia mea m-a apucat de mână şi mi-a strâns-o cu putere, şoptind:

— E înfiorător!

— Nu vrei să pleci din locul ăsta? am întrebat-o.

— Nu, nu! Aşa ceva nu-mi va mai fi dat să văd nicicând! Parc-am fi în infern.

Comparaţia făcută de Klara mi se părea nimerită, dar eu aş fi spus mai curând că ne aflam în flăcările iadului, pentru că ceea ce aveau să hotărască cei ce se aflau în templu era un mare păcat, numai că acest păcat nu trebuia să aducă după sine blestemul. Noi ne aflam acolo tocmai pentru a împiedica păcatul şi blestemul. Mi se părea că acele fiinţe, care se strânseseră la sfat, nu erau urmaşii unor oameni care existaseră de mii de ani pe acele meleaguri, ci, mai curând nişte suflete rătăcite, venite din timpuri imemorabile, care se adunaseră acolo pentru a pune la cale o ultimă faptă cumplită, care ar fi vrut, totuşi, să găsească o cale de a ieşi din întuneric. În timp ce mă gândeam la toate acestea, de jos s-au auzit primele cuvinte:

— Eu sunt Avat Tovavh{67}, vraciul comanşilor. Eu vă spun: Este miezul nopţii!

Imediat a răsunat un al doilea glas:

— Eu sunt Onto Tapa{68}, vraciul kiovaşilor. Eu poruncesc: Să înceapă sfatul!

— Să înceapă! a strigat Tangua.

— Eu sunt gata! a exclamat To-kei-chun.

În acelaşi fel şi-au anunţat prezenţa şi Tusahga Sartish şi Kiktahan Shonka.

Ne era cu neputinţă să vedem feţele vorbitorilor. Le zăream numai siluetele şi le auzeam vocile, de parcă acestea ar fi venit dintr-o altă lume, care se afla undeva, sub noi.

Vraciul comanşilor s-a îndreptat spre altar, spunând:

— Stau în faţa locului sfânt în care se păstrează leacurile. În templul bătrânului şi vestitului nostru frate Tatellah-Satah se află blana uriaşă a leului argintiu, care s-a stins demult. Pe ea stă scris: Păstraţi-vă cu sfinţenie leacurile! Faţa palidă vine de dincolo de Marea Apă şi trece prin prerie pentru a vă fura leacurile. De va fi el un om bun, vă va aduce binecuvântare. De va fi el un om rău, în toate taberele şi corturile voastre va domni jalea.

Imediat după aceea, s-a apropiat de altar şi vraciul kiovaşilor şi a spus:

— Lângă astă blană a leului argintiu stau penele vulturului, iar pe ele e scris. Dar apoi va veni un erou, unul despre care se va spune că este „cel ce deşteaptă poporul”. El va zbura de trei ori în jurul Muntelui Leacurilor şi apoi se va coborî pe pământ pentru a vă da tot ce v-a furat faţa palidă. Atunci sufletul rasei roşii se va trezi din somnul în care a zăcut mii de ani, iar poporul împărţit se va uni într-unul singur. Eu vă întreb pe voi, marile căpetenii ale celor patru triburi înfrăţite: veţi rămâne credincioşi hotărârilor luate astăzi sub oblăduirea noastră? Sunteţi gata să puneţi aici leacurile, drept zălog al credinţei voastre?

Cuvântul „da” a răsunat puternic, rostit de patru glasuri deodată.

— Atunci, aduceţi-le şi puneţi-le aici!

Cele patru căpetenii au făcut întocmai. Până şi Tangua a dorit să fie dus la altar, pentru a pune leacul acolo cu mâna lui. Kiktahan Shonka s-a plâns vraciului, dându-i leacul său:

— Nu mai am decât jumătate, cealaltă jumătate s-a pierdut atunci când Manitou şi-a îndepărtat privirea de la mine. Apoi şi-a întors din nou privirea spre mine şi a făcut ca astă a doua jumătate să nu se piardă! Povara anilor pe care-i port mă împinge spre mormânt. Oare trebuie să ajung pe tărâmul de dincolo de moarte fără leacul meu şi să fiu pierdut pe veci? Chiar şi numai pentru a mă feri de pierzanie, trebuie să-mi ţin cuvântul!

Placa a fost ridicată de pe altar şi apoi, după ce leacurile au fost aşezate înăuntrul lui, a fost pusă la loc. Pe această placă, din bucăţi de lemn şi vreascuri, a fost aprins focul. Această operaţie a fost făcută după metoda folosită de indieni şi nu aşa cum obişnuim noi, europenii, astfel încât focul aprins avea o flacără plăpândă! În foc ardeau propriu-zis numai vârfurile bucăţilor de lemn, iar poziţia lor era modificată, pe măsură ce erau mistuite de foc. Acesta era focul la care se cuvenea să fie ţinut sfatul ce trebuia să înceapă. Totul a decurs foarte ceremonios, şi, pentru început, toţi cei ce participau la sfat au fumat pipa sfatului. Toţi participanţii au ţinut cuvântări. Ar fi interesant să le redau aici pe toate, fiindcă unele dintre ele s-au dovedit a fi adevărate mostre de artă retorică indiană. Făcând aceasta, aş întrerupe însă pentru prea multă vreme firul povestirii. Este de ajuns să spun că, din locul în care ne aflam, am auzit foarte clar fiecare cuvânt rostit. Aş putea spune chiar că nu ne-a scăpat aproape nimic.

Concluzia era simplă. Cele patru triburi doreau să atace tabăra apaşilor şi a aliaţilor acestora, la Mount Winnetou. Prin acest atac se dorea împiedicarea cinstirii lui Winnetou. Se dorea şi capturarea unor comori care s-ar fi aflat acum în tabăra apaşă. Era vorba mai ales de nuggets şi metale preţioase care fuseseră donate de triburi, clanuri, societăţi sau persoane particulare. Căpeteniile au mai decis că războinicii trebuiau să mai rămână câteva zile la Apa Întunecată pentru a se odihni după drumul lung pe care-l parcurseseră, pentru ca apoi să se îndrepte spre locul pe care ei îl numeau Valea Peşterii. Această vale se afla în apropiere de Mount Winnetou şi era o ascunzătoare sigură, chiar şi pentru un număr atât de mare de războinici. Din acel loc urmau să fie atacaţi apaşii şi aliaţii acestora.

De foarte mare însemnătate era pentru noi îndeosebi un anume lucru pe care reuşisem să-l aflăm şi anume că triburile, ai căror reprezentanţi se adunaseră la sfat în Casa Morţii, aveau un aliat în tabăra apaşilor, care se angajase să le aducă la cunoştinţă tot ce se întâmpla acolo. Acest spion, acest trădător era cu atât mai periculos, cu cât se număra printre persoanele foarte respectate, având în vedere că făcea parte din comitetul care se ocupa de înălţarea monumentului lui Winnetou. Era vorba, mai precis, de domnul Antonius Paper, cunoscut printre indieni cu numele de Okih-tshin-tsha, omul cu mers legănat. Pentru cele ce avea să facă, lui Okih-tshin-tsha i se promisese o parte importantă din pradă. Nu se spunea însă nimic despre această parte a prăzii, promisă domnului Antonius Paper. Se părea că marile căpetenii se feresc să spună mai mult despre acest lucru în prezenţa căpeteniilor de rang mai mic.

S-a mai vorbit şi despre fraţii Enters, care nu aveau să primească ceea ce li se promisese, pentru că trebuia răsplătit domnul Antonius Paper. S-a exprimat şi părerea că domnului Paper nu ar trebui să i se dea chiar tot ce i se promisese, pentru că se cuvenea să fie răsplătiţi şi fraţii Enters. Se putea observa că, despre subiectul acesta, căpeteniile nu vorbeau cu plăcere. Tot atât de clar era şi faptul că toţi vorbitorii doreau ca fraţii Enters şi Antonius Paper să fie înşelaţi şi să dispară o dată pentru totdeauna.

Când sfatul a luat sfârşit, focul de pe altar a fost stins de cei doi vraci. Aceştia au înlăturat cenuşa de pe placa pe care arsese focul şi s-au dat câţiva paşi înapoi.

Vraciul comanşilor a spus ceremonios:

— De câte ori se stinge focul ce arde deasupra leacurilor, trebuie să repetăm cuvintele marelui leu argintiu: Păstraţi-vă cu sfinţenie leacurile! Faţa palidă vine de dincolo de Marea Apă şi trece prin prerie pentru a vă fura leacurile.

După aceea, vraciul kiovaşilor a rostit:

— De câte ori se stinge focul ce arde deasupra leacurilor, trebuie să repetăm cuvintele marelui vultur: Va veni un erou, unul despre care se va spune că este „cel ce deşteaptă poporul”. El va zbura de trei ori în jurul Muntelui Leacurilor şi apoi se va coborî pe pământ pentru a vă da tot ce v-a furat faţa palidă. Atunci sufletul rasei roşii se va trezi din somnul în care a zăcut mii de ani, iar poporul împărţit se va uni într-unul singur.

Din clipa în care vraciul kiovaş a rostit ultimul cuvânt, n-a mai vorbit nimeni. Cei ce se adunaseră la sfat au aşteptat până când s-au stins, pe rând, cele patru focuri şi ultimul dintre ele s-a prefăcut într-o mică scânteie. Apoi indienii au plecat din Casa Morţii, în acelaşi fel în care au venit: încet şi în linişte, unul după altul. I-am urmărit cu privirea până când au ajuns în apropierea lacului.

— Ce noapte! N-am s-o uit niciodată! a exclamat consoarta mea. Ce facem acum?

— Coborâm şi luăm leacurile, am spus eu.

— Hm! O treabă destul de periculoasă.

— Da, este periculoasă, dar numai dacă eşti prins în timp ce o faci. Cine fură leacuri este pedepsit cu moartea. Nici un indian nu ar face aşa ceva. Noi o vom face din prevedere.

Vulturul cel Tânăr a auzit toate acestea, dar n-a spus nimic. Am aprins lumânările, am luat scara şi am început să coborâm cu mare atenţie. Când ne-am apropiat de altar, tânărul războinic m-a întrebat în graiul apaşilor:

— Vrei să iei, într-adevăr, leacurile?

— Da, neapărat, am răspuns eu. Ele ne dau putere, o putere pe care o vom folosi spre binele şi în folosul omului roşu.

— Ştiu toate acestea, dar sunt indian şi cunosc însemnătatea leacurilor. Mai ştiu şi că ele nu trebuie să fie atinse, dacă au fost lăsate într-un astfel de loc. Ştii ce este de datoria mea să fac?

— Da. Trebuie să mă împiedici să le ating. Dar vreau eu oare să le păstrez altfel decât ca pe nişte lucruri sfinte? Vreau eu oare să le aduc vreun neajuns?

— Nu, nu vrei asta. Tu eşti Old Shatterhand şi cine sunt eu? Nu mă pot lupta cu tine, dar te rog să-mi îngădui să pun o condiţie.

— Îţi este îngăduit.