/ Language: România / Genre:adv_western, adv_indian

Winnetou (2)

Karl May


WINNETOU (2)

Karl May

Traducere de Eugen Frunză

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

─——————————————————————──—————

ePub: https://is.gd/C9QPiW

docx: https://is.gd/pzHgWX

─——————————————————————──—————

 

Capitolul V

"ZI-FRUMOASĂ"

Reîntors la pueblo, îmi dădui, în sfîrşit, seama cît de semeaţă şi masivă era această aşezare de piatră. Se afirmă că băştinaşii ar fi incapabili de cultură; dar nişte oameni care au fost în stare să mute asemenea coloşi de stîncă şi să dureze cetăţi inexpugnabile în raport cu armele de atunci, nu se puteau afla pe cea mai joasă treaptă a culturii. Nu accept, dar nici nu contest teoria după care indienii de astăzi nu ar fi urmaşii acelor neamuri de demult; însă chiar dac-ar fi aşa, nu văd întemeiată afirmaţia cum că indienii ar fi inapţi de o evoluţie spirituală. Fireşte că, răpindu-le şi spaţiul şi timpul, îi sileşti la decădere şi dispariţie.

Urcarăm scările pînă la platforma a treia, în spatele căreia se aflau cele mai bune încăperi ale clădirii. Acolo locuia Inciu-Ciuna cu cei doi copii ai săi; acolo ni se oferi şi nouă găzduire.

Odaia mea era spaţioasă. Ca şi celelalte, nu avea ferestre şi primea lumină numai prin uşă; dar canaturile erau atît de depărtate unul de altul şi atît de ridicate, încît vizibilitatea era foarte bună. Odaia nu avea nici o mobilă, dar Nşo-ci aduse imediat blănuri, cuverturi şi alte lucruri, creîndu-mi o ambianţă cît se poate de plăcută. Hawkens, Stone şi Parker căpătară tustrei o cameră asemănătoare.

După ce "odaia musafirilor" oferită mie fu aranjată şi mă putui instala comod, "Zi-Frumoasă" îmi aduse o pipă a păcii admirabil sculptată, împreună cu tutunul necesar. O umplu chiar dînsa şi o aprinse. Trase din ea cîteva fumuri şi rosti:

— Calumetul acesta ţi-l trimite Inciu-Ciuna, părintele meu. Lutul l-a adus chiar el de la steiul sfînt, iar eu am scobit vatra pipei. Încă nu a fost atinsă de buzele nimănui. Te rugăm s-o primeşti în dar şi să-ţi aminteşti de noi cînd vei fuma dintr-însa.

— Bunătatea voastră n-are margini, am răspuns. Aproape că mă pune în încurcătură, căci nu ştiu să răsplătesc un asemenea dar.

— Ne-ai dat pînă acum atît de mult, încît nu-ţi putem mulţumi de ajuns; ai salvat în două rînduri viaţa lui Inciu-Ciuna şi a lui Winnetou, fratele meu. Amîndoi au căzut de două ori în mîinile tale şi nu i-ai ucis. Chiar şi astăzi ai fi putut să-l omori pe Inciu-Ciuna şi n-ai făcut-o. De aceea inimile noastre bat pentru tine şi vrem să ne fii frate, să îngădui ca războinicii noştri să te socotească unul de-ai lor.

— Atunci s-ar împlini dorinţa mea cea mai arzătoare. Inciu-Ciuna este o căpetenie şi un războinic vestit, iar pe Winnetou l-am îndrăgit din prima clipă. Mi-ar face nu numai o mare cinste, ci şi o mare bucurie să mă numesc fratele unor astfel de oameni. Aş vrea ca şi tovarăşii mei să aibă parte de aceeaşi bucurie.

— Dacă o doresc, atunci îi vom socoti ca şi cum s-ar fi născut apaşi.

— Vă mulţumim. Aşadar, tu însăţi ai plămădit vatra pipei din argila sfîntă? Ce măiestre îţi sînt mîinile!

Fata roşi la auzul acestor laude şi răspunse:

— Ştiu că soţiile şi fiicele feţelor palide sînt încă mai iscusite şi mai îndemînatice ca noi. Dar stai, să-ţi mai aduc ceva.

Ieşi şi se întoarse cu pistolul şi cuţitul meu, cu muniţiile şi cu toate celelalte lucruri în afara celor ce le purtam prin buzunarele hainelor şi de care nici nu se atinseseră. Îi mulţumii, constatai că nu lipseşte absolut nimic şi întrebai:

— Oare veţi înapoia şi camarazilor mei toate lucrurile?

— Da, totul. Cred că le-au şi primit; eu te slujesc pe tine, iar Inciu-Ciuna se îngrijeşte de ei.

— Dar ce se întîmplă cu caii noştri?

— Sînt aici. Îţi vei călări iarăşi calul, iar lui Sam Hawkens i-o dăm înapoi pe Mary.

— Ah, cunoşti şi numele catîrului?

— Da, ştiu şi cum se cheamă flinta lui cea veche: îi zice Liddy. Am stat adeseori de vorbă cu el, dar nu ţi-am spus nimic. E un mare glumeţ şi un vînător iscusit.

— E şi mai mult decît atît: un tovarăş credincios, gata de jertfă, pe care nu se poate să nu-l iubeşti. Dar aş vrea să te întreb ceva: o să-mi spui cinstit adevărul?

— Nşo-ci nu minte! Răspunse ea mîndră şi totuşi cu simplitate. Ţie mai ales nu-ţi va spune niciodată o minciună.

— E adevărat că războinicii voştri le-au luat prizonierilor kiowaşi toate lucrurile ce le aparţineau?

— Da.

— Şi celor trei camarazi ai mei?

— Da.

— Atunci de ce nu le-au luat şi pe-ale mele? Nici nu s-au atins de buzunare.

— Aşa a poruncit Winnetou, fratele meu.

— Ştii şi de ce?

— Pentru că îi erai drag.

— Deşi mă socotea duşman?

— Da. Spuneai adineauri că l-ai îndrăgit şi tu din prima clipă; la fel s-a întîmplat şi cu dînsul. I-a părut tare rău că e nevoit să te socotească duşman şi nu numai duşman...

Se opri. Ar fi voit să mai adauge ceva, dar îi era teamă să nu mă jignească.

— Vorbeşte mai departe! O îndemnai.

— Nu.

— Atunci am să vorbesc în locul tău. Faptul că mă socotea duşman încă nu-l durea prea mult; chiar şi un duşman poate fi demn de preţuire; însă el mă credea mincinos, prefăcut, viclean. N-am dreptate?

— Ai spus-o.

— Sper că acum îşi recunoaşte greşeala. Mai spune-mi, rogu-te, ce s-a întîmplat cu Rattler, ucigaşul lui Klekih-Petra?

— Îl leagă chiar acum la stîlpul caznelor.

— Ce? Chiar în clipa asta?

— Da.

— Şi nu mi-ai spus nimic?! De ce?

— Winnetou a voit astfel.

— Care e motivul?

— Socoate că ochii tăi nu vor fi în stare să privească, nici urechile să asculte cele ce se vor petrece.

— Poate că nu s-a înşelat. Şi, totuşi, voi izbuti să privesc şi să ascult dacă se va ţine seama de dorinţa mea.

— Care anume?

— Spune-mi mai întîi în ce loc va fi supus caznelor.

— Jos, la rîu, unde ai stat şi tu. Inciu-Ciuna v-a adus aici pe tuspatru ca să nu observaţi ceea ce se întîmplă.

— Dar eu doresc să fiu de faţă! Ce cazne îl aşteaptă?

— Toate cîte ştim să le aplicăm prizonierilor. Omul acela e cel mai rău dintre feţele palide care au căzut vreodată în mîinile noastre. Fără nici o pricină l-a ucis pe părintele alb, atît de iubit şi de cinstit la noi, dascălul lui Winnetou. De aceea nu va muri ca alţii în caznele obişnuite, ci va fi supus tuturor chinurilor pe care le cunoaştem şi pe care le vom încerca pe rînd asupra lui.

— Asta nu trebuie să faceţi. E lipsit de omenie!

— Îşi merită soarta!

— Ai putea să stai acolo şi să te uiţi?

— Da!

— Tu, care eşti o fată gingaşă?

Îşi plecă genele lungi. Rămase un timp cu ochii în pămînt, apoi îşi ridică privirea serioasă, aproape mustrătoare şi răspunse:

— Te miră?

— Da. O femeie nu trebuie să vadă asemenea lucruri.

— La voi aşa este?

— Aşa.

— Vorbeşti adevărat?

— Desigur.

— Nu vorbeşti adevărat, dar nici mincinos nu eşti, pentru că a fost din neştiinţă, fără să-ţi dai seama. Te înşeli.

— Şi tu eşti de altă părere?

— Da!

— Oare cunoşti mai îndeaproape ca mine pe femeile şi fetele noastre?

— Poate că tu nu le cunoşti îndeajuns! Nu-i aşa că la voi se îngăduie ca diferiţi oameni curioşi să fie de faţă cînd criminalii stau înaintea judecătorului?

— Da.

— Pe cît ştiu, acolo se înghesuie mai multe femei decît bărbaţi. E locul acela potrivit pentru o squaw? E frumos din partea ei să se lase mînată de curiozitate?

— Nu.

— Şi cînd ucideţi voi pe un răufăcător, cînd îl spînzuraţi, de pildă, sau îi tăiaţi capul, nu vin femeile albe ca să vadă şi ele cum se face?

— Asta se obişnuia mai demult, în alte vremuri.

— Şi acum e interzis?

— Da.

— Şi bărbaţilor?

— Şi lor.

— Înseamnă că e oprit pentru toţi deopotrivă! Şi dac-ar fi îngăduit, atunci şi femeile ar lua parte. O, femeile albe nu sînt chiar atît de gingaşe cum crezi tu! Ele sînt foarte tari în faţa suferinţei, dar numai atunci cînd îi doare pe alţii, fie oameni, fie dobitoace. Eu însă n-am fost pe la voi, dar Klekih-Petra ne-a lămurit. Pe urmă, Winnetou a cutreierat marile oraşe de la răsărit şi, după ce s-a întors, mi-a povestit totul: şi ce i-au văzut ochii şi ce-a simţit inima. Ştii tu ce fac femeile voastre cu animalele pe care au de gînd să le fiarbă sau să le frigă pentru mîncare?

— Ce?

— Le jupoaie de vii şi le scot măruntaiele cît sînt încă în viaţă şi le aruncă în apă fierbinte. Şi mai ştii ce fac vracii albilor?

— Ce anume?

— Aruncă în apă clocotită cîini vii ca să vadă cît mai trăiesc aşa. Le jupoaie pielea opărită. Le scot ochii şi le taie limba; le spintecă trupurile; îi chinuiesc în fel şi chip ca să scrie apoi cărţi despre bietele fiinţe.

— Asta se cheamă vivisecţie şi se face spre binele ştiinţei.

— Ştiinţă! Klekih-Petra mi-a fost şi mie învăţător, de aceea înţeleg acest cuvînt... Dar aceste squaw ale voastre nu aud oare cum strigă durerea din bietele făpturi? Nu ţin ele în odăile lor păsări închise în colivii? Nu ştiu ele ce chinuri îndură sărmana pasăre? Nu vin oare femeile albe cu miile la curse şi privesc cum caii îşi scot sufletul de alergătură? Nu aleargă ele să vadă cum boxerii îşi strivesc feţele pînă la sînge? Eu nu sînt decît o fată tînără, nepricepută şi socotită de voi drept "sălbatică"; dar îţi pot spune încă multe despre ceea ce fac gingaşele voastre squaw-ri fără să simtă tulburarea pe care aş simţi-o eu. Numără, te rog, miile de femei albe, delicate, frumoase, care-şi chinuiesc de moarte sclavii şi care zîmbesc drăguţ cînd o slujnică neagră e biciuită! Or, în cazul nostru, e vorba de un criminal, de un ucigaş, care trebuie să-şi ispăşească nelegiuirea. Şi dacă vreau să fiu de faţă, tu mă condamni! E cumva urît din partea mea să privesc liniştită cum piere un astfel de ticălos? Şi chiar dac-ar fi urît, cine-i de vină că noi, oamenii roşii, ne-am obişnuit ochii cu asemenea privelişti? Oare nu albii ne silesc să nu avem milă faţă de cruzimile lor?

— Nu cred ca un judecător alb să condamne pe un prizonier roşu la stîlpul caznelor.

— Judecător! Nu te supăra dacă repet cuvîntul pe care l-am auzit de atîtea ori din gura lui Hawkens: greenhorn! Tu nu cunoşti ţinuturile noastre. Unde găseşti aici judecători în înţelesul pe care tu îl dai acestui cuvînt? Judecător e cel tare, iar cel slab e judecat. N-ar strica să te informezi despre cîte se petrec la focurile de tabără ale albilor. Oare toţi indienii aceia nenumăraţi, care au căzut în lupta contra năvălitorilor albi, au avut o moarte uşoară, dintr-un glonţ sau dintr-o lovitură de cuţit? Cîţi din ei n-au fost chinuiţi înainte de-a muri! Şi care alta era vina lor decît aceea de a-şi fi apărat drepturile? Iar acum, cînd urmează să-şi primească osînda un ucigaş, eu să stau departe numai pentru că sînt o squaw, o fată? E adevărat, a fost cîndva şi altfel la noi, dar ne-aţi învăţat să privim cum curge sîngele şi să nu clipim din ochi. Mă voi duce acolo şi voi fi de faţă cînd ucigaşul lui Klekih-Petra îşi va primi pedeapsa!

O cunoscusem pe frumoasa şi tînăra indiană ca pe o fiinţă blîndă, liniştită. Acum i se iviră fulgere în ochi şi obrajii îi ardeau; părea imaginea vie a unei zeiţe a răzbunării, care nu cunoştea mila. Stătea dinainte-mi parcă şi mai frumoasă ca de obicei. S-o fi condamnat? Cu ce drept?

— Atunci du-te! I-am spus. Dar merg şi eu.

— Mai bine rămîi aici! Stărui dînsa, vorbind iarăşi cu glasul ei potolit. Inciu-Ciuna şi Winnetou nu doresc să fii acolo.

— S-ar supăra pe mine?

— Nu. Deşi nu o doresc, totuşi nu te vor alunga. Eşti fratele nostru.

— Atunci merg şi ei mă vor ierta.

Cînd, însoţit de Nşo-ci, am ieşit pe platformă, Sam Hawkens se afla acolo. Trăgea din pipa lui veche şi scurtă, aşa-zisă de savană.

Primise şi el tutun.

— Acuma da, s-au mai schimbat lucrurile, sir, constată el zîmbind.

Pînă mai adineauri eram prizonieri şi acum trăim ca boierii. E o diferenţă! Cum vă simţiţi în noua situaţie?

— Bine, mulţumesc! I-am răspuns.

— Şi mie-mi merge admirabil. Ne-a servit şeful în persoană. E o atenţie excepţională, dacă nu mă-nşel.

— Unde-i Inciu-Ciuna?

— S-a întors la rîu.

— Ştii ce se petrece acolo?

— Îmi închipui.

— Ce-ţi închipui?

— Drăguţii de kiowaşi şi-or fi luînd rămas-bun.

— Nu asta.

— Păi atunci, ce?

— Rattler va fi torturat.

— Rattler? Şi noi stăm aici? Trebuie să văd şi eu! Haideţi, sir, să coborîm repede!

— Domol! Te simţi dumneata în stare să asişti la un asemenea spectacol fără să ţi se facă pielea zgîrci şi s-o iei la picior?

— Cum adică pielea zgîrci? Că mare greenhorn mai sînteţi, dragă sir Cînd veţi fi de mai multă vreme aici, în vest, n-o să vă mai treacă prin gînd s-o luaţi la picior. Individul îşi merită soarta şi va fi executat după legea indienilor. Asta-i tot!

— Dar e o cruzime!

Pshaw! Să nu-mi pomeniţi de cruzime cînd e vorba de un specimen ca ăsta! Oricum, trebuie lichidat. Sau nici cu moartea nu sînteţi de acord?

— Ba da. Însă scurt, repede. Totuşi e om!

— Cine omoară fără cel mai mic motiv acela nu e om. Era beat ca un porc.

— Tocmai. E o circumstanţă atenuantă; nu ştia ce face.

— Nu mai vorbiţi ca un caraghios! Fireşte, la voi în ţară stau domnii juraţi şi judecă acordînd circumstanţe atenuante pentru orice crimă comisă în stare de beţie. De fapt, ar trebui înăsprită pedeapsa, sir; da, da, înăsprită! Cine se îmbată pînă la inconştienţă şi se aruncă apoi ca o fiară asupra aproapelui său, acela să-şi primească pedeapsa îndoit. Rattler nu-mi inspiră nici un pic de milă. Nu uitaţi cum s-a comportat chiar faţă de dumneavoastră!...

— Totuşi ca să-i curm suferinţele, am să-i trag un glonţ în inimă.

— Ca să-i curmaţi suferinţele? Pentru Dumnezeu, să nu faceţi una ca asta! Veţi stîrni împotriva dumneavoastră pe toţi apaşii. E dreptul lor sacru să decidă felul pedepsei; dacă interveniţi, atunci s-a isprăvit cu prietenia noastră abia încheiată! Aşadar, veniţi cu noi?

— Da.

— Bine. Dar fără prostii! Mă duc să-i chem pe Dick şi pe Will.

Intră în odaie şi se întoarse peste puţin împreună cu cei doi camarazi. Coborîrăm etajele. Nşo-ci o luase înainte şi nu era de văzut.

Cînd trecurăm din vîlcea în valea cea mare, nu mai găsirăm picior de kiowaş. Plecaseră călare, împreună cu şeful lor rănit. Ca măsură de precauţie, Inciu-Ciuna trimisese iscoade pe urmele lor, ca nu cumva să se întoarcă pe furiş şi să se răzbune.

Am pomenit mai sus că acolo se afla şi carul nostru cu boi. Acum apaşii formaseră un cerc larg în jurul lui. La mijloc se găseau cele două căpetenii şi cîţiva războinici. Era şi Nşo-ci; discuta cu Winnetou.

Deşi fiica şefului, totuşi nu-i era îngăduit să se amestece în probleme care intrau exclusiv în competenţa bărbaţilor. Dacă se afla acolo şi nu între femei, însemna că venise cu o comunicare foarte importantă.

Am observat cum, zărindu-ne, fata îi atrase atenţia lui Winnetou asupra noastră, apoi îşi reluă locul în rîndurile squaw-elor. Prin urmare, îi vorbise de noi. Winnetou despică cercul războinicilor, se apropie de grupul nostru şi ne spuse hotărît:

— De ce n-au rămas fraţii mei albi sus, în pueblo? Oare nu le plac odăile în care i-am găzduit?

— Ba ne plac, i-am răspuns şi mulţumim fratelui nostru pentru grija ce ne-o poartă. Ne-am întors pentru că am auzit că Rattler va fi executat chiar acum. Aşa e oare?

— Da.

— Totuşi, nu-l văd nicăieri.

— E în car, lîngă trupul lui Klekih-Petra.

— Şi ce fel de moarte îl aşteaptă?

— Va muri în cazne.

— Aceasta e ultima voastră hotărîre?

— Da.

— Ochiul meu nu poate privi asemenea faptă!

— Tocmai de aceea Inciu-Ciuna, părintele meu, v-a condus în pueblo. De ce v-aţi întors? De ce vrei să vezi ceea ce ochiul tău nu e în stare să privească?

— Sper să fiu de faţă la moartea lui fără să-mi închid ochii de groază... Te rog, liniştiţi-vă mînia şi faceţi aşa ca să moară repede!

— Hotărîrea e luată şi trebuie dusă la îndeplinire.

— Trebuie?

— Da, trebuie.

— Aşadar, nu e nici un mijloc să-mi văd şi eu dorinţa împlinită? Winnetou îşi aţinti privirea gravă în pămînt, apoi răspunse:

— Există unul.

— Care?

— Înainte de a i-l spune fratelui meu alb, am să-l rog să nu se folosească de acest mijloc, pentru că l-ar coborî mult în ochii războinicilor mei.

— Cum adică?

— Nu te-ar mai preţui cît aş vrea eu.

— Va să zică, e vorba de un mijloc nedemn, necinstit?

— După credinţa oamenilor noştri, da.

— Spune-mi-l, totuşi!

— Ar trebui să invoci recunoştinţa ce ţi-o datorăm.

— Ah! Nici un om corect nu face asta!

— Tu ne-ai dăruit viaţa. Dacă te-ai folosi de dreptul ce ţi se cuvine de pe urma faptei tale, atunci m-ai obliga şi pe mine şi pe tatăl meu Inciu-Ciuna să-ţi împlinim dorinţa.

— În ce fel?

— Am ţine încă un sfat şi i-am convinge pe războinicii noştri să-ţi acorde răsplata ce ne-o ceri. Pe urmă însă, tot ce ai făcut pentru noi şi-ar pierde valoarea. Merită oare Rattler asemenea jertfă din partea ta?

— Fireşte că nu!

— Fratele meu îşi dă seama că vorbesc deschis. Eu ştiu ce gînduri şi simţiri sălăşluiesc în mintea şi în inima ta; însă războinicii mei nu le-ar înţelege. Un bărbat care cere să fie răsplătit cade în dispreţul lor. S-ar cuveni oare ca Old Shatterhand, care poate ajunge un neîntrecut războinic al apaşilor, să plece chiar astăzi din mijlocul nostru, alungat cu scîrbă de războinicii mei?

Îmi venea greu să răspund. Inima îmi poruncea să stărui în rugămintea mea; raţiunea însă, ori mai bine zis mîndria, se opunea.

Pe Winnetou îl înduioşa dilema în care mă zbăteam. El zise:

— Am să-i vorbesc tatălui meu Inciu-Ciuna. Tu aşteaptă aici! Se depărtă.

— Nu mai călcaţi în străchini, Sir! Mă imploră Sam. Habar n-aveţi ce se află în joc: poate chiar viaţa.

— Asta în nici un caz!

— Ba da! Chiar ăsta-i adevărul. Indianul te dispreţuieşte dacă-i aminteşti de binele făcut şi îi ceri răsplată. Îţi satisface el, nu-i vorbă, rugămintea, însă pe urmă nici nu se mai uită la tine. Am fi, într-adevăr, nevoiţi să plecăm chiar astăzi de aici, iar kiowaşii, ştiţi doar, se află în faţa noastră. Nici nu mai e cazul să vă explic ce s-ar întîmpla.

Inciu-Ciuna şi Winnetou discutară o vreme foarte serios între ei, apoi se apropiară de mine. Căpetenia vorbi:

— Dacă nu ne-ar fi povestit Klekih-Petra o mulţime de lucruri despre credinţa voastră, te-aş socoti un om cu care mi-ar fi ruşine să stau de vorbă. Aşa însă, pricep foarte bine dorinţa ta; numai că războinicii mei n-o vor înţelege şi te vor dispreţui...

Se uită apoi în ochii fiului său şi acesta îi susţinu privirea. Se înţelegeau. Discutau numai din ochi. Inciu-Ciuna mi se adresă din nou:

— Ucigaşul acesta te duşmănea şi pe tine?

— Da.

— L-ai iertat?

— Da.

— Atunci ascultă ce-ţi spun: vrem să aflăm dacă a mai rămas întrînsul o cît de mică urmă de omenie. În caz că da, mă voi strădui să-ţi împlinesc dorinţa fără a-ţi căşuna vreun neajuns. Aşezaţi-vă deci tuspatru aici şi aşteptaţi cele ce urmează. Îţi voi face un semn; atunci te vei duce la ucigaş şi-l vei pofti să-ţi ceară iertare. Dacă o face, îi dăruim o moarte uşoară.

— Pot să i-o spun şi lui?

— Da.

Inciu-Ciuna şi Winnetou se întoarseră la locul lor şi noi ne aşezarăm.

— De necrezut, constată Sam, ca însuşi şeful să vă facă pe plac. Se vede că vă bucuraţi de multă preţuire.

— Nu de asta e vorba. Motivul e altul.

— Care?

— Influenţa lui Klekih-Petra, care stăruie şi după moartea lui... Sînt curios ce-o să se întîmple.

— O să vedeţi îndată. Fiţi atent!

Apaşii deteră la o parte coviltirul de pe car şi scoaseră la vedere un fel de ladă, de care era legat un om.

— Sicriul, mă lămuri Sam Hawkens. E construit din buşteni scobiţi prin ardere şi învelit în piei ude. Uscîndu-se, pielea se strînge în jurul sicriului şi nu mai pătrunde pic de aer.

Nu departe, acolo unde vîlceaua răspundea în valea cea largă, se înălţa un fel de cadru pătrat din piatră, deschis în faţă şi lipit de o stîncă. Alături, o grămadă de bolovani aduşi anume. Apaşii transportau acum sicriul spre acest cadru de piatră. Iar de sicriu era legat Rattler.

— Ştiţi ce rost au bolovanii aceia? Mă întrebă Sam.

— Bănuiesc.

— Ei?

— Se pregăteşte un mormînt.

— Just! Un mormînt dublu.

— Şi pentru Rattler?

— Da. Ucigaşul e înmormîntat împreună cu victima sa, ceea ce dacă ar fi cu putinţă, ar trebui să se întîmple cu orice asasin.

— Groaznic! Să stai legat de sicriul victimei şi să ştii că te afli de fapt în propriu-ţi mormînt!

— Încep să cred că-l compătimiţi într-adevăr. Că aţi intervenit pentru el, mai înţeleg, dar să vi se rupă şi inima de milă, asta-i prea de tot!

Acum sicriul fu ridicat în aşa fel, încît Rattler stătea în picioare.

Om şi sicriu fură legaţi cu curele de stîncă. Indienii – bărbaţi, femei şi copii – se apropiară şi formară un semicerc. Se lăsase tăcere, o tăcere plină de aşteptări. Winnetou şi Inciu-Ciuna stăteau pe dreapta şi, respectiv, pe stînga sicriului. Căpetenia îşi înălţă glasul:

— Războinicii apaşilor s-au adunat aici spre a fi judecători, căci o mare, grea pierdere a lovit neamul nostru. Şi pentru aceasta, vinovatul va plăti cu viaţa.

În felul propriu indienilor, cu bogăţie de imagini, Inciu-Ciuna vorbi despre meritele lui Klekih-Petra, despre caracterul şi activitatea lui, istorisind apoi cu de-amănuntul cum se petrecuse crima. Evocă şi acţiunea care a dus la prinderea lui Rattler; în sfîrşit, sublinie că ucigaşul va fi torturat şi pe urmă, aşa cum se află acum legat de coşciug, va fi îngropat de viu împreună cu mortul. La aceste cuvinte, îmi aruncă o privire şi-mi făcu semnul pe care-l aşteptam.

Ne ridicarăm în picioare, îndreptîndu-ne spre ei; acolo furăm, prinşi de îndată în semicercul mulţimii. Înainte, din depărtare, nu-l putusem vedea destul de bine pe osîndit; acum mă aflam în faţa lui şi, oricît de infam şi păcătos îl ştiam, încercai totuşi un adînc sentiment de milă.

Sicriul era lat cît două trupuri omeneşti şi măsura în lungime cinci coţi. Arăta ca un buştean tăiat cu ferăstrăul dintr-un trunchi gros de copac şi învelit apoi în piele. Rattler fusese legat cu spatele de sicriu, aşa fel încît braţele îi atîrnau în jos, iar picioarele îi erau desfăcute. Se vedea pe chipul lui că nu suferise nici de foame, nici de sete. Nu putea vorbi, căci îi vîrîseră un căluş în gură. Şi capul îi era imobilizat. Cînd am sosit, Inciu-Ciuna îi scoase căluşul din gură şi mi se adresă:

— Fratele meu alb a dorit să-i vorbească ucigaşului. Poftim!

Rattler, văzînd că sînt liber, îşi imagina, probabil, că m-am împrietenit cu indienii. De aceea credeam că mă va ruga să intervin în favoarea lui. Dar el, îndată ce scăpă de căluş, se oţărî la mine:

— Ce doreşti? Ia-o din loc! Nu vreau să am de-a face cu dumneata!

— Ştii că ai fost condamnat la moarte, domnule Rattler, i-am răspuns liniştit. În privinţa asta nu mai e nimic de făcut. Trebuie să mori. Dar vreau să-ţi...

— Pleacă de-aici, cîine, pleacă! Mă apostrofă el şi dădu să mă scuipe în obraz; dar neputînd să-şi mişte capul, nimeri alături.

— Prin urmare, va trebui să mori, continuai netulburat. Întrebarea e însă cum vei muri şi asta depinde de dumneata. S-a hotărît să fii schingiuit, torturat pe îndelete în tot cursul zilei de azi, poate şi mîine. Consider că e îngrozitor şi n-aş voi să se întîmple. La rugămintea mea, Inciu-Ciuna e gata să-ţi uşureze moartea, dacă vei îndeplini condiţia de care depinde, după părerea lui, acordarea acestei favori.

Făcui o pauză, crezînd că voi fi întrebat care e condiţia. Însă Rattler proferă o înjurătură atît de grosolană, încît mi-e cu neputinţă s-o reproduc.

— Condiţia e să-mi ceri iertare, explicai mai departe.

— Iertare?! Să-ţi cer ţie iertare?! Strigă el. Mai bine îmi muşc limba şi îndur toate chinurile pe care le-au născocit mizerabilii ăştia roşii!

— Foarte bine, mister Rattler; nu eu am pus condiţia, căci n-am nevoie să ascult rugămintea dumitale. Inciu-Ciuna a voit-o şi, avînd sarcina să ţi-o comunic, m-am executat. Judecă situaţia în care te afli şi ceea ce te aşteaptă! Te ameninţă cumplite încercări şi chinuri, de care ai putea să scapi rostind un singur cuvînt: "Iertare!"

— Nici nu mă gîndesc, auzi, niciodată! Niciodată! Şi cară-te la naiba de-aici! Nu sufăr în ochi mutra ta ticăloasă! Du-te unde a înţărcat dracul oile şi chiar mai departe!

— Dacă-ţi fac voia şi mă duc, atunci va fi prea tîrziu pentru dumneata, căci de întors nu mă mai întorc. Fii, deci, om de înţeles şi pronunţă cuvinţelul cu pricina.

— Nu, nu, nu! Urlă el.

— Te rog, pentru binele dumitale!

— Şterge-o, îţi spun, cară-te odată! Pe toţi dracii, de ce sînt legat? Să am mîinile libere, ţi-aş arăta eu drumul!

— Well! Fie după dorinţa dumitale. Dar ţine minte: dacă mă chemi pe urmă, nu mai vin!

— Să te chem eu pe tine? Scoate-ţi-o din cap, om de nimic ce eşti! Haide, ia-ţi valea! Umblă odată, m-auzi?!

— Bine, mă duc. Dar mai întîi o întrebare: ai vreo dorinţă? Vreau să ţi-o împlinesc. Să transmit cuiva un salut? Ai, poate, rude cărora să le spun un cuvînt din partea dumitale?

— Du-te în fundul iadului şi spune acolo că eşti un ticălos blestemat. Ai trecut de partea indienilor şi m-ai dat pe mîna lor. Pentru asta să-ţi...

— Te înşeli, l-am întrerupt. Va să zică, n-ai nici o dorinţă înaintea morţii?

— Am una: să mă urmezi cît mai curînd. Asta mi-e singura dorinţă!

— Mă rog. Atunci, am terminat...

Inciu-Ciuna mă luă de mînă, mă duse deoparte şi-mi zise:

— Tînărul meu frate alb recunoaşte, deci, că ucigaşul acesta nu merită compătimire...

Nu i-am răspuns. Ce-aş fi putut spune? Nu mă aşteptasem la o astfel de atitudine din partea lui Rattler. Se dovedise altădată atît de laş şi de fricos, încît îl apucau bîţîielile cînd se pomenea de stîlpii de tortură. Şi iată că se purta acum ca şi cînd nu s-ar sinchisi de nici o caznă din lume.

— Asta nu e curaj, constată Sam, ci turbare, furie neputincioasă, atîta tot.

— Furie? Împotriva cui?

— Împotriva dumneavoastră, sir. Crede că l-aţi dat pe mîna pieilor-roşii. Nu ne-a mai văzut din ziua în care am fost luaţi prizonieri; în schimb, ne vede acum liberi pe toţi patru; indienii ne arată prietenie, în timp ce dînsul e condamnat la moarte. Are deci toate motivele să creadă că am trişat. Dar aşteptaţi să înceapă tortura şi o să vedeţi cum îşi schimbă cîntecul. Notaţi, vă rog, ce vă spun, dacă nu mă-nşel...

Apaşii nu ne lăsară să aşteptăm prea mult debutul acestei jalnice operaţii. De fapt, avusesem intenţia să plec; cum însă nu văzusem pînă atunci un asemenea spectacol, mă hotărîi să asist atîta cît aş fi în stare să suport priveliştea.

Spectatorii se aşezară jos. Un grup de tineri războinici păşi înainte purtînd cuţite în mîini; ei se opriră cam la cincisprezece paşi în faţa lui Rattler. Aruncară cuţitele în direcţia lui, dar ferindu-se să-l lovească; lamele se înfipseră toate în sicriul de care era legat osînditul. Primul cuţit nimeri în stînga, altul în dreapta piciorului, la o distanţă aproape insesizabilă. Următoarele două se înfipseră puţin mai sus şi tot astfel pînă ce ambele picioare fură încadrate în două şiruri de cuţite.

Pînă atunci, Rattler îşi păstrase oarecum calmul. Acuma însă cuţitele fulgerau mereu mai sus, desenînd conturul trupului său.

Începu să-i fie frică. La fiece aruncătură de cuţit striga de spaimă. Şi strigătele sporeau în intensitate pe măsură ce indienii ţinteau mai sus.

După ce şi bustul îi fusese astfel îngrădit, veni rîndul capului. Un cuţit vîjîi în dreapta gîtului, aproape atingîndu-l şi fixîndu-se în lemnul sicriului; altul pătrunse pe partea stîngă. Şi aşa mai departe, pînă ce în jurul feţei, de la umeri la creştet, n-a mai rămas nici un loc neacoperit. Apoi cuţitele fură scoase pe rînd. Nu era decît un prolog executat de oameni tineri care îşi demonstrau abilitatea în ce priveşte tragerea la ţintă precis şi cu sînge rece. Treaba isprăvită, se întoarseră la locurile lor şi se aşezară.

Inciu-Ciuna alese apoi cîţiva oameni mai vîrstnici care aveau să ţintească şi ei, însă de la treizeci de paşi distanţă. Cînd cel dintîi fu gata să arunce cuţitul, căpetenia se apropie de Rattler, arătă un anume loc pe braţul lui drept şi ordonă:

— Aici!

Cuţitul zbură şi pătrunse cu precizie în locul indicat, găurind muşchiul braţului şi împlîntîndu-se în sicriu. Jocul devenea serios.

Rattler scoase un urlet ca şi cum ar fi fost rănit de moarte. Următorul cuţit îi străpunse acelaşi muşchi al braţului stîng. Urletul crescu. A treia şi a patra lovitură vizau ambele coapse şi nimeriră exact în punctele indicate, pe rînd, de Inciu-Ciuna. Sîngele nu apărea, căci Rattler rămăsese îmbrăcat în costumul lui; pe de altă parte, indienii aveau grijă să ţintească numai acele locuri unde rana nu era primejdioasă.

Altminteri, ar fi însemnat să scurteze spectacolul.

Poate că Rattler nici nu luase în serios intenţia indienilor de a-l ucide; acuma însă, trebuia să recunoască, deznădăjduit, că se înşelase.

Mai încasă cîteva cuţite în antebraţ şi în pulpă. Dacă înainte urlase doar din timp în timp, acum zbiera fără încetare.

Spectatorii şuierau şi huiduiau, manifestîndu-şi dispreţul. Un indian, pus la stîlpul caznelor, se poartă cu totul altfel. De îndată ce începe tortura menită să se încheie cu moartea lui, osînditul intonează cîntecul său din urmă, în care îşi glorifică faptele şi îi desfide pe călăi. Cu cît cresc suferinţele, cu atît se înteţesc invectivele, blestemele ce le aruncă; dar niciodată nu va scoate un geamăt sau un strigăt de durere. Odată mort, duşmanii îi laudă vitejia şi-l depun în mormînt cu toate onorurile indiene. Este şi pentru ei o cinste să fi contribuit la o moarte glorioasă.

Cu totul altfel se petrec lucrurile cînd e vorba de un laş care ţipă şi urlă la cea mai mică suferinţă, ba mai cere şi îndurare. Să chinuieşti un asemenea om nu e o cinste, ci aproape o ruşine. De aceea, pînă la urmă, nici un războinic adevărat nu se mai pretează să continue operaţia. Condamnatul e ucis la repezeală, trecînd fără slavă de la viaţă la moarte.

Rattler era un astfel de laş. Rănile sale erau încă uşoare, inofensive. Ce-i drept, îi provocau dureri, dar nici pe departe nu era încă vorba de suplicii îngrozitoare. Totuşi urla şi ţipa de parc-ar fi căzut în cuptoarele iadului şi, printre strigătele sale învălmăşite, răzbătea uneori numele meu. Mă chema la dînsul. Atunci Inciu-Ciuna porunci o pauză şi mă îndemnă:

— Tînărul meu frate alb să se apropie de osîndit şi să-l întrebe de ce ţipă aşa. Doar cuţitele încă nu i-au provocat atîta suferinţă.

— Da, sir, veniţi încoace! Strigă Rattler. Trebuie să vă vorbesc!

Mă apropiai de el şi-l întrebai:

— Ce mai doreşti de la mine?

— Smulgeţi-mi cuţitele din braţe şi din pulpe!

— N-am voie.

— Dar am să mor! Cine poate îndura atîtea răni?

— Ciudat! Credeai, cumva, că vei rămîne în viaţă?

— Păi dumneavoastră nu trăiţi?

— Eu n-am ucis pe nimeni.

— Şi eu ce vină am? Ştiţi că eram beat.

— Fapta rămîne faptă. Te-am sfătuit de multe ori să nu bei. Nu m-ai ascultat. Acuma suporţi consecinţele.

— Sînteţi un om crud şi fără inimă! Haide, interveniţi pentru mine!

— Am şi făcut-o. Spune "iertare" şi vei muri repede, fără chinuri.

— Să mor repede! Dar eu nu vreau să mor nicicum! Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc!

— Imposibil!

— Cum aşa, nu e nici o scăpare?

— Nu.

— Nici o scăpare... nici una... nici o scăpare!

Strigase aceste cuvinte din fundul bojocilor, după care începu o văicăreală şi un bocet insuportabil. Mă depărtai.

— Nu plecaţi, sir, staţi lîngă mine! Mă imploră el. Altfel începe iar.

Atunci căpetenia îl puse la punct:

— Nu mai chelălăi, javră! Eşti o potaie împuţită de care nici un războinic nu şi-ar mai atinge arma.

Şi, întorcîndu-se spre ai săi, continuă:

— Care dintre fiii vitejilor apaşi vrea să se mai ocupe de laşul acesta?

Nimeni nu răspunse.

— Aşadar, nimeni?

Iarăşi tăcere.

— Iuf! Acest ucigaş nu merită să fie ucis de noi şi nici îngropat lîngă Klekih-Petra. Nu se poate ca o broască rîioasă să se înfăţişeze alături de o lebădă albă pe plaiurile veşnice ale vînătoarei! Dezlegaţi-l!

Făcu semn către doi băieţaşi. Aceştia săriră de la locul lor, dădură fuga pînă la Rattler, îi smulseră cuţitele din carne şi-l dezlegară de sicriu.

— Să-i strîngeţi bine mîinile la spate! Porunci iarăşi căpetenia.

Băieţii, să tot fi avut vreo zece ani, se executară; Rattler nu îndrăzni nici cel mai mic gest de împotrivire. Ce ruşine! Aproape că mă jenam de faptul că sînt un alb.

— Duceţi-l la rîu şi aruncaţi-l în apă! Sună porunca lui Inciu-Ciuna. Dacă ajunge teafăr la malul celălalt, să fie liber!

Rattler scoase un strigăt de triumf şi se lăsă dus de băieţi pînă la rîu. Îi dădură brînci, mizerabilul neavînd nici măcar atîta simţ al onoarei încît să sară singur în apă. Mai întîi se scufundă, ieşi însă iar la suprafaţă şi se sili, înotînd pe spate, să se apropie de malul opus.

Nu era deloc greu, chiar şi aşa, cu mîinile prinse la spate. Îndeobşte omul, datorită greutăţii sale specifice, nu se scufundă cu totul; pe de altă parte, Rattler avea picioarele slobode; putea să înoate deci cu ajutorul lor, ceea ce reuşi de altfel destul de lesne.

Îl vor lăsa oare să ajungă teafăr la malul opus? Nici măcar eu n-o doream. El merita să piară. Lăsîndu-l în viaţă şi scăpîndu-l de sub supraveghere, ne-am fi făcut noi înşine vinovaţi de crimele ce le-ar fi comis în viitor. Cei doi băieţaşi mai stăteau pe mal şi-l urmăreau cu privirea. Deodată, Inciu-Ciuna porunci:

— Luaţi cîte o armă şi împuşcaţi-l în cap! Alergară amîndoi şi-şi aleseră cîte o puşcă din stiva de arme depusă de războinici. Ştrengarii ăştia mici cunoşteau la perfecţie mînuirea armei. Îngenuncheară pe malul apei şi luară la ochi capul lui Rattler.

— Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu, nu trageţi! Strigă el cuprins de groază.

Copiii schimbară cîteva vorbe între ei; se purtau ca nişte mici sportivi; îl lăsară să mai înoate o bucată, lucru la care Inciu-Ciuna consimţi în tăcere. Am înţeles că şeful le cunoştea îndeaproape dibăcia de trăgători. Apoi, cu glasurile lor limpezi, ei deteră un chiot şi îşi descărcară armele în acelaşi timp. Lovit în cap, Rattler dispăru într-o clipă sub apă.

Nici o exclamaţie de bucurie nu răsună, după cum obişnuiesc indienii la moartea unui duşman. Insul acesta laş nu o merita. Atît de adînc era dispreţul lor, încît nici măcar nu se preocupară de găsirea cadavrului; îl lăsară în voia apei şi nu-l mai învredniciră cu nici o privire. Era posibil să fi fost numai rănit; s-ar fi putut chiar să se prefacă mort şi să se scufunde anume, aşa cum făcusem şi eu, pentru a ieşi la suprafaţă într-un loc nevăzut. Dar nimeni nu-şi mai dădea osteneala să se ocupe de el.

Inciu-Ciuna se apropie şi mă întrebă:

— Tînărul meu frate alb e mulţumit acum de mine?

— Da. Îţi mulţumesc.

— N-ai de ce. Chiar dacă nu ţi-aş fi cunoscut dorinţa, tot nu făceam altfel. Cîinele ăsta nici nu merita să moară în cazne... Feţele palide sînt în stare de toate ticăloşiile, dar cînd e vorba să-şi arate curajul, scheaună de spaimă, ca nişte cîini ciomăgiţi.

— Căpetenia apaşilor să nu uite că există peste tot oameni viteji şi laşi, buni şi răi.

— Ai dreptate; nici n-am vrut să te jignesc. Dar atunci nici un popor să nu-şi închipuie că e mai bun decît altul numai fiindcă e de altă culoare.

Pentru a-l abate de la subiectul acesta spinos, îl întrebai:

— Şi acum ce vor face războinicii apaşilor? Îl veţi înmormînta pe Klekih-Petra?

— Da.

— Ne îngăduiţi să luăm şi noi parte, adică eu şi tovarăşii mei?

— Fireşte. Dacă nu mă întrebai, te-aş fi poftit chiar să fii de faţă. Tu ai stat de vorbă cu Klekih-Petra, pe cînd noi eram plecaţi după caii noştri. Aţi vorbit atunci despre lucruri neînsemnate?

— Dimpotrivă, am discutat despre lucruri foarte importante, atît pentru el, cît şi pentru mine. Pot să vă spun despre ce am vorbit?

Întrebuinţai de astă dată pluralul, pentru că se apropiase şi Winnetou.

— Spune! Mă îndemnă acesta.

— După ce plecaserăţi, ne-am aşezat unul lîngă altul. Am descoperit curînd că patria lui e şi a mea şi am vorbit în limba noastră maternă. Trecuse prin multe, pătimise greu şi mi-a povestit cîte ceva din viaţa lui. Mi-a mărturisit cît de dragi îi sînteţi şi cum dorinţa lui cea mai arzătoare e să-şi dea viaţa pentru Winnetou. Marele Spirit i-a împlinit dorinţa doar cîteva minute mai tîrziu.

— Cînd zăcea pe moarte la pieptul meu, vorbea într-o limbă pe care n-am înţeles-o. Ce limbă era aceea?

— Limba părinţilor noştri.

— A spus şi ceva despre mine?

— Da.

— Ce?

— M-a rugat să-ţi rămîn credincios.

— Să-mi... rămîi... mie... credincios?... Dar tu nici nu mă cunoşteai!

— Te cunoşteam, adică te văzusem. Şi cine îl vede pe Winnetou îşi dă numaidecît seama cu cine are de-a face; şi apoi, el îmi istorisise multe despre tine.

— Şi ce i-ai răspuns?

— Am făgăduit să-i împlinesc dorinţa.

— Era ultima sa dorinţă. Tu ai devenit astfel moştenitorul lui. I-ai jurat să-mi fii credincios, m-ai ocrotit, m-ai vegheat şi cruţat, în timp ce eu te prigoneam ca pe un duşman. Lovitura cuţitului meu ar fi fost mortală pentru oricare altul, dar trupul tău puternic a rezistat. Mă simt nespus de vinovat faţă de tine. Fii prietenul meu!

— Îţi sînt de mult prieten.

— Fii fratele meu!

— Din toată inima!

— Să legăm frăţia noastră la mormîntul aceluia care mi-a pus sufletul sub veghea sufletului tău! O nobilă faţă palidă a plecat dintre noi şi ne-a lăsat, în clipa despărţirii, un urmaş la fel de nobil. Fie ca sîngele meu să fie al tău şi sîngele tău să fie al meu! Să bem fiecare din sîngele celuilalt. Inciu-Ciuna, marele şef al apaşilor, părintele şi stăpînul meu, va îngădui!

Inciu-Ciuna ne întinse mîinile şi rosti din adîncul inimii:

— Aşa să fie! De aci încolo veţi fi nu numai fraţi, ci unul şi acelaşi războinic cu două trupuri. Howgh!

Ne îndreptarăm spre locul de veci destinat lui Klekih-Petra. Mă interesai de felul construcţiei, de dimensiunile mormîntului şi rugai să mi se dea cîteva tomahawkuri. Mă dusei apoi, împreună cu Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker, în susul rîului, către pădure, unde căutarăm lemn potrivit şi, cu ajutorul tomahawkurilor, meşterirăm o cruce. Pînă să ne întoarcem, funeraliile începuseră. Indienii se strînseseră în jurul mormîntului de piatră, a cărui construcţie se apropia de sfîrşit şi psalmodiau nişte cîntece cu totul ciudate, monotone, pătrunse de jale. Sunetul uniform, reţinut, era din cînd în cînd covîrşit de un ţipăt violent, asemenea fulgerului ce răzbate brusc printre norii grei şi deşi.

O duzină de indieni lucrau, sub conducerea celor două căpetenii, la zidirea cavoului, iar între ei şi mulţimea aceea tînguitoare dansa cu mişcări lente şi în salturi mici o ciudăţenie împodobită cu tot felul de insemne.

— Cine e? Am întrebat. Vraciul?

— Da, răspunse Sam Hawkens.

— Datini indiene la funeraliile unui creştin! Ce zici de asta, dragă Sam?...

— Oamenii aceştia buni şi cumsecade cred într-un Mare Spirit la care şi învăţătorul lor alb a aderat. Ei îndeplinesc, după obiceiul lor, acest ritual al despărţirii şi al înmormîntării, iar jocul vraciului nu reprezintă decît un simbol. Lăsaţi-i să-şi cate de treabă în toată liniştea. Nici ei nu ne vor împiedica să înălţăm crucea pe mormînt.

Cînd aşezarăm crucea lîngă sicriu, Winnetou întrebă:

— Să punem pe mormînt acest semn?

— Da.

— Aşa se cuvine. L-aş fi rugat chiar eu pe fratele Old Shatterhand să cioplească o cruce, pentru că şi Klekih-Petra avea una în odaia lui şi-şi făcea rugăciunile în faţa ei. Prin urmare, aş fi dorit să-l vegheze şi la mormînt acest semn al credinţei la care se închina. Ce loc să-i dăm?

— Sus, deasupra mormîntului.

— Adică la fel ca şi pe casele înalte unde creştinii se roagă bunului lor Spirit? Voi face precum doreşti. Aşezaţi-vă şi vedeţi dacă o pun bine.

După cîtva timp lucrul era terminat şi crucea se înălţa deasupra cavoului încă deschis; sicriul se mai afla încă afară.

Atunci apăru Nşo-ci. Fusese în pueblo, luase de acolo două ceşti de lut ars şi le umpluse cu apă de rîu. Acum veni lîngă noi şi aşeză ceştile pe sicriu. Cu ce rost – aveam să aflu mai pe urmă.

În sfîrşit, se încheiară toate pregătirile de înmormîntare. Inciu-Ciuna făcu un semn, după care bocetul amuţi. Vraciul se ghemui la pămînt, iar căpetenia se apropie de sicriu vorbind rar şi solemn:

— Soarele se ridică dimineaţa la răsărit şi coboară seara în asfinţit, anul se trezeşte o dată cu primăvara şi iarna se duce la culcare. Aşa e şi omul. Adevărat?

— Howgh! Răspunse mulţimea cu glas înăbuşit.

— Omul răsare ca soarele şi apune în mormînt. Vine pe lume ca şi primăvara şi se duce la odihnă ca iarna. Dar după ce apune, soarele răsare iarăşi în zori şi după ce trece iarna, se face iarăşi primăvară. Adevărat?

— Howgh!

— Aşa ne-a învăţat Klekih-Petra. Omul se culcă în mormînt, dar se scoală dincolo de moarte ca o nouă zi şi ca o nouă primăvară, pentru a duce o altă viaţă în împărăţia bunului Spirit. Aşa spunea Klekih-Petra şi acum a dispărut ca ziua şi ca anul, pentru ca sufletul lui să odihnească în lăcaşul celor plecaţi, de care lui îi era atîta dor. Adevărat?

— Howgh!

— ... Voi vorbi acum de sfîrşitul lui. Moartea s-a năpustit ca o fiară asupra prăzii şi l-a surprins pe neaşteptate. Se găsea alături de noi, sănătos şi în pline puteri. Urma să încalece ca să ne întoarcem împreună acasă. În acea clipă l-a ajuns glonţul ucigaşului. Fraţii şi surorile mele să deplîngă acest sfîrşit!

Se auzi o tînguire înceată, apoi din ce în ce mai sonoră şi desluşită, pînă se prefăcu într-un bocet prelung şi pătrunzător. Căpetenia urmă:

— Noi i-am răzbunat moartea. Dar sufletul ucigaşului i-a scăpat; el nu-i mai poate sluji dincolo de mormînt, căci e un suflet josnic şi nedemn să-l însoţească după moarte. Cîinele rîios în care sălăşluia acest suflet a fost împuşcat de copii şi stîrvul lui pluteşte acum în josul apei. Adevărat?

— Howgh!

— Acum Klekih-Petra cel viu s-a dus dintre noi; dar trupul lui ne-a rămas ca să-i ridicăm un monument şi să nu uităm nici noi, nici urmaşii noştri pe bunul părinte alb ce ne-a fost dascăl şi ne-a iubit. Nu era născut în această ţară. Venise de dincolo de marea apă, din ţinuturi unde cresc stejarii. De aceea, de dragul şi în cinstea lui, am adus ghinda ca s-o semănăm lîngă mormînt. Aşa cum va încolţi ghinda şi va creşte lăstarul din ţărînă, aşa se va ridica şi sufletul lui din mormînt şi va creşte mare dincolo de lume. Şi aşa cum se înalţă stejarii, vor sui în inimi cuvintele şi sfaturile sale, iar sufletele noastre se vor adăposti la umbra lor. El s-a gîndit întotdeauna la noi şi ne-a purtat de grijă. Şi nici nu a plecat fără a ne trimite în loc o faţă palidă care să ne fie prieten şi frate. Îl vedeţi aici pe Old Shatterhand... El ştie toate cîte le ştia cel dus dintre noi. Iar ca războinic îl şi întrece. A răpus un grizzly cu cuţitul şi pumnul său zdrobeşte pe orice duşman. Inciu-Ciuna şi Winnetou s-au aflat de mai multe ori în mîinile lui; dar ne-a lăsat în viaţă, fiindcă ţine la noi şi este prietenul oamenilor roşii. Adevărat?

— Howgh!

— A fost cel din urmă cuvînt şi ultima dorinţă a lui Klekih-Petra ca Old Shatterhand să fie urmaşul său printre războinicii apaşi, iar acesta i-a făgăduit să-i împlinească dorinţa. De aceea să fie primit în neamul apaşilor şi să poarte rangul de căpetenie. Să fie ca şi cum ar avea culoarea noastră şi s-ar fi născut între noi. Pentru a întări legămîntul, ar trebui ca fiecare războinic mai în etate să fumeze cu el pipa prieteniei; dar nu e nevoie, pentru că dînsul va bea din sîngele lui Winnetou, iar fiul meu va bea din sîngele lui Old Shatterhand; atunci va fi şi el sînge din sîngele nostru şi carne din carnea noastră. Sînt oare războinicii apaşi de aceeaşi părere?

— Howgh, howgh, howgh! răsună de trei ori răspunsul entuziast al asistenţei.

— Aşadar, Old Shatterhand şi Winnetou să păşească în faţa sicriului şi să-şi picure sîngele în apa frăţiei!

Deci frăţie de sînge, autentică şi concretă frăţie de sînge, despre care citisem în atîtea rînduri! Ea se practică la multe popoare sălbatice sau semiprimitive. În acest scop, fie că fîrtaţii îşi amestecă sîngele şi apoi îl beau, fie că unul soarbe din sîngele celuilalt, După acest legămînt, ei îşi sînt mai apropiaţi şi mai devotaţi chiar decît fraţii buni.

În cazul nostru urma să bem fiecare din sîngele celuilalt. Ne postarăm pe ambele părţi ale sicriului; Inciu-Ciuna îşi scoase cuţitul şi, suflecînd mîneca fiului sau, îi scrijeli braţul. Din tăietura mică şi neînsemnată ţîşniră cîteva picături de sînge, pe care căpetenia le culese într-una din ceştile umplute cu apă. Procedă şi cu mine la fel; sîngele meu picură în cea de-a doua ceaşcă. Winnetou primi ceaşca mea şi eu pe-a lui. Iar Inciu-Ciuna rosti:

— Sufletul trăieşte în sînge. Sufletele acestor doi tineri războinici să se unească într-unul singur. Gîndul lui Old Shatterhand să fie şi gîndul lui Winnetou şi dorinţa lui Winnetou să fie şi a lui Old Shatterhand! Beţi!

Golirăm amîndoi ceştile. Era apă din Rio Pecos, nepotabilă şi pe deasupra amestecată cu sînge. Căpetenia îmi întinse mîna şi îmi spuse:

— Acum eşti una cu Winnetou, fiul meu drept şi eşti războinic al neamului nostru. Faptele tale vor fi repede şi pretutindeni ştiute, nici un războinic nu te va întrece în faimă. Ai intrat printre noi cu rang înalt de căpetenie şi toate spiţele neamului nostru te vor cinsti ca atare!

După cum vedeţi, avansasem foarte rapid! Încă nu demult fusesem un biet meditator la Saint Louis, apoi măsurător de terenuri şi iată-mă acum mai mare peste "sălbatici"! Mărturisesc însă cinstit că-i preferam cu mult pe aceşti "sălbatici" oamenilor albi cu care avusesem de-a face în ultima vreme.

Pentru a înlătura de la început orice confuzii, trebuie să fac o paranteză. Se întîmplă şi la noi ca între oameni porniţi pe aventură să se lege frăţii de sînge, cam în acelaşi fel sau chiar prin ceremonii şi mai stranii întemeiate pe obscurantism. Se atribuie acestor frăţii urmări neobişnuite, printre altele şi aceea că "fraţii" sînt sortiţi să moară în aceeaşi clipă. Dacă, să zicem, unul din ei, mai debil şi bolnăvicios, pleacă în Italia şi moare acolo de holeră, atunci celălalt, puternic şi plin de sănătate, rămas în Germania, moare şi el subit.

Evident că toate acestea sînt absurdităţi.

Dar în legămîntul dintre mine şi Winnetou nu era vorba de asemenea superstiţii. Schimbul cîtorva picături de sînge nu exprima nici pentru noi, nici în general pentru apaşi, vreo hotărîre divină care ne-ar impune aceeaşi soartă, ci avea un caracter pur simbolic, aş zice metaforic.

Şi totuşi, foarte ciudat, cuvintele lui Inciu-Ciuna prin care ne declarase un singur suflet sălăşluind în două trupuri se confirmară mai tîrziu. Ne înţelegeam fără ca măcar să ne mărturisim sentimentele, gîndurile, hotărîrile. Era de ajuns un schimb de priviri pentru a şti exact ce gîndeam fiecare; ba nici măcar de atîta nu era nevoie.

Cînd ne aflam departe unul de altul, acţionam într-un consens uimitor şi niciodată nu s-a ivit între noi vreo neînţelegere. Fireşte că aceasta nu era nicidecum consecinţa schimbului de sînge efectuat între noi, ci a unei sincere înclinări reciproce, a unei comuniuni de simţire, a afinităţii de păreri şi a caracterului nostru asemănător.

Cînd Inciu-Ciuna pronunţă ultimele cuvinte, toţi apaşii, chiar şi copiii, se ridicară în picioare şi strigară un "Howgh" unanim, puternic, prelungit. După care căpetenia adăugă:

— Acum se află iarăşi printre noi Klekih-Petra cel tînăr şi viu, iar pe cel mort se cade să-l înmormîntăm. Fraţii mei s-o facă!

Se adresa oamenilor care construiseră mormîntul. Cerui o scurtă amînare şi făcui semn lui Hawkens, Stone şi Parker să se apropie.

Rostii cîteva cuvinte lîngă sicriu, încheind cu o rugăciune. Apoi rămăşiţele pămînteşti ale lui Klekih-Petra fură introduse în cavoul pe care indienii se grăbiră să-l închidă cu bolovani.

Au fost primele funeralii la care am asistat printre pieile-roşii.

Mărturisesc că m-au impresionat profund...

În timp ce se lucra la închiderea cavoului, răsunară din nou bocetele indienilor şi, abia cînd ultimul bolovan fu aşezat, ceremonia se stinse numaidecît; oamenii plecară la treburile lor mai puţin sumbre. Cea dintîi era mîncarea, la care Inciu-Ciuna mă pofti şi pe mine.

El ocupa locuinţa cea mai spaţioasă la etajul amintit. Mobilierul era extrem de simplu, dar jur-împrejur, pe pereţi, atîrna o foarte bogată colecţie de arme indiene care-mi stîrni cel mai viu interes.

"Zi-Frumoasă" ne servea pe tustrei, adică pe Inciu-Ciuna, pe Winnetou şi pe mine şi admiram măiestria în prepararea bucatelor indiene. Se vorbea puţin, aproape deloc. De altfel, indianul e taciturn din fire.

Or, astăzi se vorbise mult prea mult pentru a mai simţi nevoia unei discuţii. După ce mîncarăm, se aşternu curînd înserarea. Winnetou mă întrebă:

— Vrea fratele meu alb să se odihnească, sau doreşte să meargă cu mine?

— Merg cu tine, i-am răspuns, fără să mă interesez încotro.

Ieşirăm din pueblo şi ne îndreptarăm spre rîu. Mă aşteptasem, de altfel, s-o ia într-acolo. Firea lui, atît de adînc pătrunsă de gravitatea vieţii, trebuia să-l recheme la mormîntul dascălului său. Ajunşi la ţintă, ne aşezarăm unul lîngă altul. Winnetou îmi apucă mîna şi mi-o ţinu îndelung într-a sa, fără să scoată o vorbă. Am păstrat şi eu tăcere.

S-ar cuveni să adaug că nu toţi apaşii pe care-i întîlnisem aici locuiau cu familiile lor în pueblo. Deşi încăpător, acesta nu-i putea adăposti pe toţi. Aici locuiau numai Inciu-Ciuna şi războinicii mai de seamă, împreună cu ai lor. Era un fel de centru al tuturor apaşilor mescaleri care cutreierau călare aceste meleaguri, ocupîndu-se cu vînătoarea. De aici şeful îşi guverna tribul şi tot de aici pornea călare pînă departe, spre celelalte triburi care-l recunoşteau drept căpetenie supremă. Acestea erau triburile numite Llaneros, Jicarillas, Taracones, Chiriguais, Pinalenjos, Cilas, Mimbrenjos, Lipans, precum şi apaşii din minele de aramă şi alţii; pînă şi cei din tribul Navajos obişnuiau să se supună, dacă nu chiar poruncilor, cel puţin sfaturilor sale.

Mescalerii care nu locuiau în pueblo plecaseră imediat după înmormîntare. Nu a rămas decît un grup de oameni pentru paza cailor preluaţi de la kiowaşi. Caii păşteau prin apropiere. Winnetou şi cu mine şedeam acum singuri şi neobservaţi lîngă mormîntul lui Klekih-Petra, în jurul căruia, chiar a doua zi, apaşii aveau să semene ghindă. Sămînţa încolţi mai tîrziu, iar stejarii respectivi mai străjuiesc şi astăzi depărtarea.

În sfîrşit, Winnetou rupse tăcerea şi mă întrebă:

— Va uita oare fratele meu Old Shatterhand că i-am fost cîndva duşmani?

— Am şi uitat, i-am răspuns.

— Dar un lucru n-ai să ni-l ierţi.

— Care?

— Jignirea pe care ţi-a adus-o tatăl meu.

— Cînd?

— Cînd ne-am întîlnit întîia oară.

— Ah, cînd m-a scuipat în obraz?

— Da.

— Şi de ce n-aş putea s-o iert?

— Pentru că scuipatul nu poate fi şters decît cu sîngele celui care te-a jignit.

— Winnetou să nu-şi facă griji. Eu am uitat-o şi pe asta.

— Nu pot crede aceste vorbe ale fratelui meu.

— Crede-le, totuşi. De altfel, s-a şi dovedit demult că am uitat întîmplarea.

— Prin ce?

— Prin însuşi faptul că nu m-am răzbunat împotriva lui Inciu-Ciuna, tatăl tău. Sau bănuieşti că Old Shatterhand s-ar lăsa scuipat în obraz fără să răspundă imediat cu pumnul dacă într-adevăr s-ar simţi jignit?

— Ne-am mirat şi noi pe urmă de purtarea ta.

— Ei, vezi, tatăl lui Winnetou nu mă putea jigni. Mi-am şters scuipatul de pe obraz şi gata: totul era iertat şi uitat. Să nu mai vorbim de asta!

— Şi totuşi trebuie să mai stărui. E de datoria mea.

— De ce?

— Trebuie să mai înveţi obiceiurile neamului nostru. Nici un războinic nu-şi recunoaşte bucuros greşeala şi cu atît mai puţin o căpetenie. Inciu-Ciuna ştie că a greşit, dar el nu poate să-şi ceară iertare. De aceea mi-a poruncit să vorbesc eu cu tine. Winnetou îţi cere iertare în numele tatălui său.

— Dar nu e necesar. De altfel, sîntem chit, pentru că şi eu v-am jignit pe voi.

— Nu-i adevărat!

— Ba da! Oare a lovi nu înseamnă a jigni? Or, eu v-am lovit cu pumnul pe amîndoi.

— Asta-i altceva, s-a petrecut în luptă, deci nu e jignire. Fratele meu e nobil şi mărinimos. N-o vom uita niciodată!

— Hai să vorbim de altele! Eu, unul, am devenit astăzi apaş. Dar ce se întîmplă cu camarazii mei?

— Ei nu vor fi primiţi în rîndurile noastre, dar îi socotim fraţi.

— Fără nici o ceremonie?

— Vom fuma cu ei mîine pipa păcii. De bună seamă că în ţara fratelui meu alb nu există calumete?

— Nu. Creştinii se consideră fraţi fără să fie nevoie de un ritual anume...

— Sînt fraţi? Dar războaie nu se poartă între ei?

— Se poartă, fireşte.

— Asta înseamnă că nu sînt mai buni ca noi. Ei predică iubirea, dar nu o simt. De ce şi-a părăsit fratele meu patria?

Nu e în obiceiul indienilor să pună astfel de întrebări. Dar Winnetou avea tot dreptul să mă întrebe, fiindu-mi acum frate şi voind să mă cunoască mai bine. Totuşi, problema nu-l interesa din simplă curiozitate sau compasiune; avea şi alt motiv.

— Am plecat să-mi caut norocul pe aceste meleaguri, i-am răspuns.

— Norocul! Ce e norocul?

— Bogăţie!

Cum auzi cuvîntul, el îmi eliberă mîna pe care o ţinuse pînă atunci în strînsoarea mîinii sale. Şi iarăşi se aşternu tăcerea între noi. Ştiam că născusem în el sentimentul unei decepţii.

— Bogăţie! Şopti el după un timp.

— Da, bogăţie, repetai.

— Aşadar, pentru asta... pentru asta!...

— Ce vrei să spui?

— De aceea te-aflai printre... printre...

Se jena să rostească vorba. II ajutai eu:

— Printre hoţii de pămînturi?

— Ai spus-o. Veniseşi cu ei ca să ajungi bogat. Şi crezi, într-adevăr, că bogăţia te face fericit?

— Da.

— Te înşeli. Nouă aurul nu ne-a adus decît nenorociri. Din pricina aurului ne hăituiesc astăzi albii din ţinut în ţinut, din loc în loc, pînă va fi să pierim încet, dar sigur. Aurul ne duce la moarte. Fratele meu să nu-l rîvnească.

— Nu, deloc.

— Nu? Parcă spuneai că ai venit să-ţi găseşti norocul în bogăţie.

— Aşa este. Numai că bogăţiile sînt de tot felul: poţi fi bogat în aur, în înţelepciune sau în experienţă, în sănătate, în cinste şi faimă, în bunăvoinţa oamenilor.

— Iuf, iuf! Prin urmare, acesta e tîlcul!... Şi tu la ce fel de bogăţie rîvneşti?

— La ultima.

— Adică la bunăvoinţa oamenilor. Înseamnă că eşti bun şi cinstit?

— Nu ştiu, numai Dumnezeu ştie dacă sînt bun, dar aş vrea să fiu.

— Pe noi ne consideri păgîni?

— Nu. Voi nu vă închinaţi la idoli, ci credeţi în Marele Spirit.

— Atunci îndeplineşte-mi o rugăminte!

— Cu plăcere! Care?

— Să nu-mi vorbeşti niciodată de credinţă şi să nu încerci să mi-o schimbi. Te iubesc mult de tot şi n-aş vrea ca legămîntul nostru să se rupă. E aşa cum a vrut Klekin-Petra. Poate că credinţa ta este dreaptă, noi însă nu o pricepem. Dacă nu ne-ar goni şi omorî, am zice că şi creştinii sînt buni ca şi credinţa lor... Dar noi sîntem striviţi încet, cu neîndemînare şi nu putem crede că religia celor ce ne omoară este o religie a dragostei...

După o pauză, Winnetou continuă:

— Cum se face că fratele meu Old Shatterhand s-a alăturat acelor hoţi de pămînturi? Oare nu şi-a spus că astfel va păcătui faţă de oamenii roşii?

— Mi-aş fi spus-o, poate, însă nu m-am gîndit. Eram bucuros să lucrez ca expert topograf, pentru că mă plăteau foarte bine.

— Te plăteau? După cît ştiu, nici nu aţi terminat lucrările. Ori vi se plătea înainte?

— Nu. Am primit numai un avans şi echipamentul. Plata întreagă urma s-o capăt abia după încheierea lucrărilor.

— Şi acum vei pierde banii?

— Da.

— Mulţi?

— Foarte mulţi, dacă judec după situaţia în care mă găsesc.

Tăcu un răstimp, apoi reluă:

— Îmi pare rău că fratele meu a suferit o pagubă din pricina noastră. Nu eşti prea bogat, aşa-i?

— Sînt bogat în toate celelalte privinţe, dar nu şi în bani.

— De cît timp mai aveaţi nevoie ca să isprăviţi lucrările?

— Ne-ar fi ajuns cîteva zile.

— Iuf! Dacă te-aş fi cunoscut cum te cunosc acum, i-aş fi atacat pe kiowaşi cu cîteva zile mai tîrziu.

— Numai ca să-mi pot termina lucrul? Îl întrebai, mişcat de atîta altruism.

— Da.

— Adică, ne-ai fi lăsat să ducem la capăt tîlhăria?

— Nu tîlhăria, doar măsurătorile. Liniile pe care le trageţi pe hîrtie nu ne fac nici un rău: asta încă nu înseamnă tîlhărie. Nelegiuirea începe însă cînd vin lucrătorii şi se apucă să taie drum calului de foc. Ţi-aş da...

Se întrerupse, pentru a-şi lămuri sieşi un gînd abia încolţit. Apoi reluă:

— Ai nevoie cumva de hîrtiile acelea cu desene ca să poţi primi banii ce ţi se cuvin?

— Da.

— Iuf! Atunci n-ai să-i primeşti niciodată, căci toate desenele au fost distruse.

— Şi cu uneltele ce-aţi făcut?

— Războinicii cărora le-au căzut în mîini voiau să le distrugă şi pe acestea, însă nu i-am lăsat. Deşi n-am fost în nici o şcoală a feţelor palide, ştiu totuşi că astfel de obiecte au o valoare mare; de aceea am poruncit să fie păstrate cu grijă. Le-am adus cu noi aici şi le-am pus bine. Le voi înapoia fratelui meu Old Shatterhand.

— Îţi mulţumesc. Voi primi acest dar al tău, deşi mie personal nu-mi aduce nici un folos. Mă bucur însă să le pot restitui celor în drept.

— Va să zică, ţie nu-ţi aduc nici un folos?

— Nu. Spre folosul meu ar fi numai dac-aş duce măsurătorile pînă la capăt.

— Păi, îţi lipsesc hîrtiile acelea distruse.

— Am fost prevăzător şi am făcut desenele în cîte două exemplare.

— Şi mai ai unul?

— Am, uite aici, în buzunar. Tu ai fost atît de bun şi ai poruncit să nu-mi fie luate.

— Iuf, iuf!

De astă dată, exclamaţia suna şi a mirare şi a satisfacţie. Apoi Winnetou tăcu iarăşi. În mintea lui – aveam să aflu mai tîrziu – se născuse o idee atît de nobilă, cum nici un alb n-ar fi putut s-o conceapă, necum s-o pună în aplicare. După un timp, se ridică şi zise:

— Să ne întoarcem acasă. Fratele meu alb a fost păgubit de noi. Winnetou va avea grijă să-ţi acopere pierderea. Dar înainte de toate, trebuie să te refaci pe deplin.

Revenirăm în pueblo unde, pentru întîia oară, patru albi aveau să-şi petreacă noaptea ca oameni liberi.

A doua zi, în mijlocul unor mari solemnităţi, Hawkens, Stone şi Parker de o parte şi apaşii de altă parte fumară pipa păcii. Se înţelege că şi cu acest prilej s-au rostit discursuri interminabile. Cea mai frumoasă cuvîntare a ţinut-o Sam. În felul lui şugubăţ, o împănase cu asemenea expresii, încît şi indienii, atît de serioşi îndeobşte, făcură vizibile eforturi ca să nu izbucnească în rîs. De-a lungul acelei zile a fost reluată povestirea tuturor faptelor şi întîmplărilor recente. Între altele, s-a pomenit din nou că eu am fost omul care, în seara aceea memorabilă, am desfăcut legăturile lui Inciu-Ciuna şi Winnetou. Iar Sam mi-a închinat următorul logos:

— Sînteţi un om şiret, un ipocrit, sir! Cu prietenii se obişnuieşte să fii sincer, mai ales cînd le datorezi recunoştinţa pe care ne-o datoraţi. Adică, mă rog, cine şi ce eraţi dumneavoastră cînd v-am întîlnit întîia oară la Saint Louis? Un biet meditator, care trebuie să bage cu nuiaua abc-ul şi tabla înmulţirii în capul unor copii. Şi aţi fi rămas colea o creatură amărîtă, dacă nu v-am fi purtat de grijă noi, cu dragoste şi înţelegere. V-am smuls dintr-o tîmpită tablă a înmulţirii şi v-am cărat cu nespusă jertfă de sine de-a lungul savanei, dacă nu mă-nşel. V-am vegheat cum îşi veghează o mamă pruncul sau precum găina care a clocit ouă de raţă îşi păzeşte puii abia ieşiţi din găoace. Aici, printre noi, v-a venit pe încetul mintea la cap şi vi s-a luminat creierul cufundat în beznă. Ce mai tura-vura, v-am fost şi tată şi mamă şi unchi şi mătuşă, v-am purtat pe braţe, v-am hrănit trupul cu hălci de carne mustoasă, iar cugetul, cu înţelepciunea şi priceperea noastră. Ne-am fi aşteptat, în schimb, la respect, la stimă şi recunoştinţă; cînd colo, vă purtaţi ca bobocul de raţă care se zbenguie în apă şi-şi lasă găina cloşcă pe mal, pentru că, vezi bine, dumneaei cum să-l urmeze dacă nu ştie să înoate?! Pe deasupra, v-aţi îngăduit să călcaţi toate dispoziţiile noastre. Mă doare pînă-n fundul vechiului meu surtuc de vînătoare să constat cum răsplătiţi dragostea şi abnegaţia noastră cu atîta nepăsare şi ingratitudine. Dacă m-aş apuca să înşir toate poznele ce le-aţi comis, n-aş mai ajunge la capăt. Dar cea mai urîtă dintre toate a fost eliberarea celor două căpetenii fără ca s-o ştim şi noi. Pe asta nu v-o iert şi nu v-o uit; pentru asta am să vă scot ochii şi n-am să vă slăbesc cît oi trăi. Urmările acestei perfidii nu s-au lăsat mult aşteptate. În loc să fim admirabil prăjiţi la stîlpul caznelor şi să ne plimbăm acum în frumoasele plaiuri ale vînătoarei împreună cu sufletele indienilor răposaţi, n-am fost socotiţi nici măcar vrednici de-a fi ucişi. Şi iată-ne acum vii, nevătămaţi în acest pueblo însingurat, unde gazdele îşi dau osteneala să ne strice stomacul cu tot soiul de bunătăţi şi să facă dintr-un greenhorn ca dumneavoastră un ditamai semizeu. Toată această pacoste v-o datorăm exclusiv dumneavoastră, mai ales fiindcă sînteţi un înotător atît de ordinar, însă dragostea este, în tot cazul, un sentiment de neînţeles: cu cît batjocoreşti, cu atît se aprinde mai tare. De aceea, iată că nu vă alungăm nici acum din rîndurile noastre şi nici din inimă. Vă vom împodobi creştetul cu un nimb de flăcări, dăruindu-vă iertarea în neclintita noastră nădejde că totuşi, pînă la urmă, veţi băga ceva la cap, dacă nu mă-nşel. Uite mîna mea! Făgăduiţi, iubite sir, că vă veţi îndrepta pe viitor?

— Făgăduiesc, i-am răspuns scuturîndu-i mîna. Mă voi strădui să urmez în totul nobilul dumitale exemplu, ca să ajung în scurt timp un al doilea Sam Hawkens.

— Nici chiar aşa, stimabile! În zadar osteneala! Un greenhorn ca dumneavoastră să aspire la un Sam Hawkens! Totală aberaţie! Ar fi ca şi cum un broscoi şi-ar pune în gînd să devină cîntăreţ de operă şi...

Atunci Dick Stone, deşi amuzat, îi tăie şuvoiul de vorbe:

— Stop! Nu mai taci odată, palavragiu bătrîn?! Ai ajuns un nesuferit! Pe toate le întorci cu susu-n jos, te porţi anapoda şi tragi mănuşa dreaptă pe mîna stîngă! Eu, în locul lui Old Shatterhand, nu ţi-aş mai permite să-mi dai zor întruna cu greenhorn-ul dumitale.

— Şi de ce-ar fi, mă rog, împotrivă? Dacă este, se cheamă că este!

— Vorbeşti aiurea! Îi datorăm viaţa. Din o sută de westmeni trecuţi prin ciur şi dîrmon, laolaltă cu tine şi cu noi, nimeni n-ar fi scos-o ieri la capăt ca dînsul. În loc ca noi să-l apărăm, ne ocroteşte el, bagă-ţi bine-n cap! Dacă nu era Old Shatterhand, nu mai şedeam noi aici la glume şi taclale; nici tu nu te-ai hlizi acum de sub peruca ta falsă!

— Cum ai spus, perucă falsă?! Să nu dea Domnul să mai aud o dată asemenea vorbă! E o perucă veritabilă. Dacă nu ştii, uită-te bine la ea! Îşi scoase peruca şi i-o întinse lui Stone.

— Fugi de-aici cu blana ta jigărită! Rîse acesta.

Sam şi-o potrivi iarăşi pe cap şi rosti pe un ton dojenitor:

— Să-ţi fie ruşine, Dick! Auzi, podoaba mea capilară cică e o blană jigărită!... La asta nu m-aş fi aşteptat din partea unui camarad atît de bun cum te pretinzi a fi. Nimeni dintre voi nu ştie să-l preţuiască pe bătrînul Sam la justa valoare. Vă sancţionez deci cu dispreţul meu profund şi mă duc s-o caut pe Mary, să văd dacă e bine sănătoasă ca şi stăpînul ei.

Făcu din mînă un gest superior şi plecă. Izbucnirăm cu toţii în rîs; era imposibil să-i iei ceva în nume de rău.

În ziua următoare se întoarseră iscoadele trimise în taină pe urmele kiowaşilor. Oamenii raportară că aceştia şi-au văzut de drum şi că, după toate semnele, nu au de gînd să se angajeze într-o nouă luptă cu apaşii.

Urmă o perioadă de linişte, dar pentru mine – de o intensă activitate. Sam, Dick şi Will se desfătau sub ochii ospitalieri ai apaşilor; mîncau şi se odihneau în lege. Singura treabă a lui Hawkens era să-şi călărească zilnic catîrul pentru ca, după expresia lui, "să-i admire inteligenţa" şi să-l deprindă cu felul lui de a călări.

Eu însă nu mă lăsai pe tînjală. Winnetou şi-a pus în gînd să mă treacă prin "şcoala indiană". Lipseam amîndoi zile întregi din pueblo, făceam lungi plimbări călare, în timpul cărora trebuia să mă exersez în tot ce ţine de vînătoare şi de luptă. Mă tîrîm prin păduri şi-mi însuşeam excelente deprinderi în arta furişatului. Winnetou mă supunea unei adevărate "instrucţii de campanie". Uneori se ascundea de mine şi mă punea să-l caut. Îşi dădea osteneala să şteargă urmele, iar eu umblam să i le descopăr totuşi. De cîte ori nu se pitula prin tufişurile dese sau, la adăpostul tufelor, dispărea în apele rîului Pecos, pîndindu-mă de acolo! Îmi atrăgea atenţia asupra greşelilor, îmi lămurea diferite procedee, cum e bine şi cum e rău. Erau lecţii admirabile şi predate cu aceeaşi plăcere cu care eu, ca ucenic sîrguincios şi ca admirator, mi le însuşeam. Şi totuşi, niciodată Winnetou nu mă lăuda, după cum nici nu mă mustra în înţelesul obişnuit al cuvîntului.

Meşter în toate îndeletnicirile specifice indienilor, era totodată un abil educator.

De cîte ori nu mă întorceam acasă frînt de oboseală! Dar nici atunci nu mă odihneam, căci hotărîsem să învăţ limba apaşilor şi luam lecţii în pueblo. Aveam o profesoară şi doi profesori: Nşo-ci mă învăţa idiomul mescalerilor, Inciu-Ciuna pe cel al mimbrenilor, iar Winnetou pe al navajilor. Cum cele trei idiomuri sînt foarte înrudite şi nu posedă un vocabular prea bogat, progresam neobişnuit de repede.

Cînd Winnetou şi cu mine nu plecam prea departe de pueblo, se întîmpla uneori ca Nşo-ci să ne însoţească. Se bucura din toată inima privind cum execut exerciţiile.

Într-o zi ne aflam în pădure. Winnetou îmi ceru să mă depărtez şi să revin abia după un sfert de oră. Aveam să nu-i mai găsesc acolo şi să descopăr unde s-a ascuns Nşo-ci. M-am depărtat deci o bună bucată de drum, apoi m-am întors. La început, urmele amîndurora erau destul de vizibile; dar la un moment dat paşii fetei dispărură. Ştiam, fireşte, că avea un mers neobişnuit de uşor, însă, pămîntul fiind moale, ar fi trebuit să existe neapărat măcar vreun semn că a trecut pe acolo; totuşi, nu găseam nimic, nici barem un firicel sau o frunză călcată, deşi tocmai aici creştea nişte muşchi des şi subţire. Doar urma lui Winnetou se desluşea precis şi aceasta nu mă interesa. Nu pe dînsul aveam sarcina să-l găsesc, ci pe sora lui. Dar bănuiam că şi el se afla pe aproape şi îmi observă eventualele greşeli.

M-am sucit, m-am învîrtit în cerc o dată şi iar o dată, fără a găsi vreun punct de reper. Mi se părea ciudat. Chibzuisem. Trebuie negreşit să fi lăsat vreo urmă; e imposibil ca piciorul să fi călcat pămîntul fără să lase nici un semn pe muşchiul acesta moale. Adică, ce zic? Să atingă pămîntul? Şi dacă Nşo-ci nici nu 1-a atins?

Cercetai urmele paşilor lui Winnetou. Erau adînci, mai adînci ca înainte. Să-şi fi luat sora în braţe şi s-o fi dus mai încolo?

Dacă Winnetou s-ar fi strecurat de unul singur prin desiş, cu braţele libere, atunci nu i-ar fi fost greu să răzbească. Dar, cu soră-sa în braţe, nu putea să nu lase niscai semne prin rămurişul des. Mă luai deci după urmele întipărite jos, în pămînt, aţintindu-mi însă privirea nu atît asupra lor, cît sus, asupra rămurişului. Într-adevăr! Nu avusese braţele libere şi de aceea nu putuse feri în lături crengile cu toată grija. Nici Nşo-ci n-o făcuse. Probabil, nu-i trecuse prin gînd. Iată de ce am dat în mai multe locuri peste ramuri frînte şi frunze rupte, semn că Winnetou nu trecuse singur pe acolo.

Urmele duceau în linie dreaptă într-un luminiş şi apoi, iarăşi drept înainte, pînă de partea cealaltă. Şi acolo, în spatele luminişului, probabil că stăteau amîndoi liniştiţi şi foarte amuzaţi de renghiul ce mi-l jucaseră. Puteam s-o iau drept într-acolo, dar mă ispitea gîndul să-i surprind şi să-i păcălesc. Mă furişai deci, la adăpostul vegetaţiei, ocolind luminişul, pînă am ajuns de cealaltă parte. Căutai mai întîi urmele lui Winnetou. Dacă şi-ar fi continuat drumul, ar fi trebuit să le descopăr. Dacă nu, atunci era clar că s-a ascuns împreună cu Nşo-ci.

Mă culcai la pămînt şi mă tîrîi fără zgomot, într-un semicerc, silindu-mă să rămîn neobservat în dosul copacilor şi tufelor.

Înaintam încet şi în mare linişte. Nici un zgomot, cît de mic, nu trebuia să le atragă atenţia; ca să-mi ating scopul, desfăşuram o adevărată strategie. Şi pînă la urmă izbutii mai bine chiar decît sperasem. Îi zării pe amîndoi. Şedeau împreună sub un corcoduş; şedeau cu spatele la mine, aşteptîndu-se, dacă i-aş fi descoperit, să le apar în faţă. Şopteau între ei, încît nu le puteam desluşi vorbele.

O nespusă bucurie mă stăpînea gîndindu-mă la surpriza ce aveam să le-o fac. Mă apropiai din ce în ce, mai să-i pot ajunge cu mîna.

Eram gata să întind braţul şi să-l apuc pe Winnetou de umăr, cînd o şoaptă a lui mă reţinu:

— Să mă duc în căutarea lui? Întrebă.

— Nu, răspunse Nşo-ci. Vine el singur.

— Nu vine.

— Ba vine.

— Sora mea se înşală. A învăţat el foarte bine totul, însă de data asta urmele se pierd în văzduh. Cum să le găsească?

— Le găseşte. Nu mi-a spus chiar fratele meu Winnetou că Old Shatterhand nu mai poate fi înşelat? De ce vorbeşte acum altfel?

— Fiindcă l-am pus acum la cea mai grea încercare. Ochiul lui desluşeşte orice urmă; dar a ta nu poate fi văzută decît cu gîndul şi asta încă n-a învăţat-o.

— Va veni, totuşi. El se pricepe la orice.

Vorbea în şoaptă, dar în cuvintele ei stăruia o nemărginită încredere cu care m-aş fi putut mîndri.

— Într-adevăr, n-am cunoscut alt om să se descurce atît de bine în toate împrejurările. Doar un singur lucru cred că nu-l va pricepe şi-mi pare rău.

— Despre ce anume vorbeşti?

— Despre dorinţa noastră, a tuturor.

Eram din nou pe punctul să mă arăt în faţa lor, dar auzindu-l pe Winnetou, hotărîi să mai aştept. Exista oare vreo dorinţă pe care să le-o refuz acestor oameni buni şi dragi? Se pare totuşi că nutresc un gînd pe care nu mi l-au împărtăşit de teamă să nu-l resping. S-ar putea să aflu acum despre ce e vorba.

Statui liniştit şi ascultai în continuare.

— A discutat oare fratele meu Winnetou cu dînsul? Întrebă Nşo-ci.

— Nu.

— Nici Inciu-Ciuna, părintele nostru?

— Nici el. A vrut să i-o spună, dar l-am sfătuit să tacă.

— De ce? Doar Nşo-ci iubeşte din toată inima pe acest om alb şi dînsa e fiica celui mai mare conducător al apaşilor.

— Da, este. Şi chiar cu mult mai mult. Cine dintre războinicii indieni sau dintre feţele palide n-ar fi fericit ca sora mea să-i devină soţie?! Toţi, în afară de Old Shatterhand.

— De unde o ştie fratele meu, dacă nici n-a stat de vorbă cu dînsul?

— Ştiu, fiindcă îl cunosc. El nu e ca orice faţă palidă; el năzuieşte mult mai sus şi nu va lua de squaw o indiană.

— A spus-o el?

— Nu.

— Oare şi-a dăruit inima unei femei albe?

— Nici asta.

— Eşti sigur?

— Da. Am discutat cu el despre femeile albe şi am înţeles că inima lui nu s-a rostit încă.

— Atunci se va rosti pentru mine!

— Sora mea să nu-şi facă nădejdi deşarte! Old Shatterhand judecă şi simte altfel decît crezi. Dacă îşi va alege cîndva o soţie, aceasta va trebui să se înalţe deasupra celorlalte femei, aşa cum el se înalţă peste ceilalţi bărbaţi.

— Şi eu nu sînt destul de vrednică?

— Dacă te asemăn cu fetele noastre, atunci eşti mai presus de toate. Dar ce-ai văzut şi ce-ai auzit tu din cîte sînt pe lume? Ce învăţătură ai? Tu cunoşti viaţa femeilor noastre roşii, dar nu ştii nimic din ce învaţă şi trebuie să ştie o femeie albă. Old Shatterhand nu se uită la strălucirea aurului, nici la frumuseţea chipului; el căuta alte însuşiri pe care nu le poate găsi la o fată de indian.

Nşo-ci îşi plecă mîhnită capul şi tăcu. Atunci Winnetou îşi trecu mîngîietor mîna peste părul şi peste obrajii ei:

— Mă doare să rănesc inima bunei mele surori, dar Winnetou e deprins să spună numai adevărul, chiar dacă acesta nu e plăcut. S-ar putea totuşi ca fratele tău să ştie un drum către ţelul dorit.

Fata înălţă repede capul şi întrebă:

— Care e drumul?

— Cel care duce spre oraşele feţelor palide.

— Crezi că ar trebui să merg acolo?

— Da.

— Pentru ce?

— Ca să-ţi dai seama cum trebuie să trăieşti şi să te porţi dacă vrei să fii iubită de Old Shatterhand.

— Atunci plec imediat, sînt gata! Vrea fratele meu să-mi asculte o rugăminte?

— Care anume?

— Vorbeşte-i lui Inciu-Ciuna, tatăl nostru. Cere-i să-mi îngăduie călătoria spre marile oraşe ale feţelor palide. Cred că n-are să fie contra, căci...

N-am mai ascultat continuarea. Tîrîndu-mă, m-am retras de lîngă ei. Mi se părea că făptuisem un păcat trăgînd cu urechea la această discuţie dintre frate şi soră. Numai de n-ar afla-o! Ar fi foarte jenant pentru ei, iar pentru mine şi mai mult! Trebuia acum, la retragere, să fiu şi mai atent ca adineauri, cînd mă apropiasem. Orice zgomot cît de neînsemnat, orice pas greşit puteau să le trădeze faptul că am surprins taina frumoasei indiene. Or, în acest caz, aş fi fost nevoit să-i părăsesc imediat, încă în cursul aceleiaşi zile, pe prietenii mei roşii.

Din fericire, am izbutit să mă retrag neobservat. Ajuns la o depărtare de unde nu mai puteam fi auzit, m-am ridicat în picioare şi am ocolit iute luminişul pînă am dat iarăşi de urmele cunoscute.

Apucai drumul pe care venisem mai înainte; la doi-trei paşi de ascunzişul lor mă oprii şi strigai:

— Fratele meu Winnetou să poftească!

Nimeni nu se urni. Repetai:

— Fratele meu să vină! Doar îl văd!

Totuşi, Winnetou mai stăruia în tăcere.

— Iată-l, şade sub corcoduş. Vrea să-l scot eu de acolo?

Atunci crengile foşniră şi Winnetou ieşi la iveală. Nu avea rost să mai rămînă ascuns, dar spera să mă mai păcălească în legătură cu ascunzătoarea fetei. Mă întrebă:

— A găsit-o fratele meu pe Nşo-ci?

— Da.

— Unde?

— În ascunzişul ei, în desiş.

— În care desiş?

— Acolo unde duce urma ei.

— Vrei să spui că i-ai descoperit urma?

Era cît se poate de mirat. Nu ştia ce să creadă. Desigur, nu-şi închipuia că-l mint, dar nici nu pricepea cum aş fi putut găsi vreo urmă de-a surorii sale. Doar nu se dezlipise de ea nici o clipă! Era, deci, convins că n-o descoperisem şi eu, probabil, mă înşelam.

— Da, am răspuns, i-am găsit urma.

— Sora mea a fost atît de atentă, încît n-a putut lăsa nici un semn.

— Te înşeli. A lăsat unul.

— Nu!

— Ba uite c-a lăsat, nu jos pe pămînt, ci sus în rămuriş. Nşo-ci nu a atins pămîntul cu picioarele, dar, pe cînd o purtai în braţe, a cam îndoit crengile şi a stîrnit frunzişul.

— Iuf! Şi crezi că am purtat-o în braţe?

— Cred.

— Cine ţi-a spus?

— Urmele paşilor tăi. Dintr-o dată au devenit mai adînci din cauza greutăţii sporite. Cum însă nu era posibil să te fi îngrăşat într-o clipă, am tras concluzia că ai ridicat în braţe o povară. Şi aceasta era însăşi sora ta care, după cum am constatat, nici n-a atins pămîntul.

— Iuf! Te înşeli. Du-te şi mai caută!

— Ar fi de prisos. Nşo-ci şade chiar acolo de unde ai sărit tu. Am s-o aduc îndată.

Intrai în luminiş, dar fata se grăbi să-mi iasă înainte şi se adresă cu satisfacţie fratelui ei:

— Ţi-am spus eu c-o să mă găsească şi n-am greşit!

— Da, sora mea a avut dreptate; în schimb, m-am înşelat eu. Fratele meu Old Shatterhand ştie să desluşească urma unui om nu numai cu ochii, ci şi cu gîndul. Se pare că nu i-a mai rămas nimic de învăţat.

— O, au rămas încă foarte, foarte multe! I-am răspuns. Fratele meu Winnetou mi-a adus o laudă pe care n-o merit încă; dar voi învăţa de la el şi restul.

Era, într-adevăr, primul cuvînt de laudă pe care-l auzeam din gura lui şi mărturisesc că mă flata ca şi pe vremuri lauda ocazională a vreunui profesor.

În seara aceleiaşi zile, Winnetou îmi aduse o haină de vînătoare din piele albă, bine lucrată şi împodobită cu frumoase cusături roşii, specific indiene.

— Nşo-ci, sora mea, te roagă să porţi acest veşmînt, zise dînsul. Cel vechi nu mai e destul de bun pentru Old Shatterhand.

Avea, fireşte, multă dreptate. Haina mea arăta cam jerpelită chiar şi în ochii indienilor. Într-un oraş european, cu o astfel de haină pe mine, aş fi fost cu siguranţă arestat pentru vagabondaj. Dar se cădea oare să accept din partea lui Nşo-ci un asemenea dar? Winnetou păru să-mi ghicească gîndul şi-mi spuse:

— Poţi primi fără grijă această haină. Eu am comandat-o. Nu e darul surorii, ci al lui Winnetou pe care l-ai salvat de la moarte. Oare după obiceiul albilor nu se cuvine să primeşti daruri de la o femeie?

— Nu se cuvine, afară de cazul că vin de la propria ta soţie sau de la o rudă.

— Tu îmi eşti frate, deci rudă cu Nşo-ci. Totuşi, darul e al meu, nu al ei. Sora mea n-a făcut decît să coasă haina.

Cînd, a doua zi dimineaţa, mi-am încercat costumul, îmi venea ca turnat. Nici un croitor din New York n-ar fi nimerit mai bine măsura.

Fireşte că mă arătai în primul rînd frumoasei prietene, care se bucură enorm de laudele mele. Curînd, mi se înfăţişară Dick Stone şi Will Parker căutînd şi ei să-mi stîrnească admiraţia: primiseră, la rîndul lor, nişte costume lucrate de alte femei. Iar în timp ce mă aflam în vale şi mă exersam în mînuirea tomahawkului, răsări dinainte-mi o ciudăţenie grozav de fudulă. Era un surtuc de piele nou-nouţ, care atingea jos o pereche de cizme indiene, vechi şi colosal de mari. Deasupra surtucului trona o pălărie de pîslă şi mai veche, cu borurile jalnic pleoştite, iar de sub pălărie ieşeau la iveală o barbă încîlcită, un nas monumental şi doi ochişori care se zgîiau la mine sfidători. Îl recunoscui, în sfîrşit, pe micul meu Sam Hawkens. Se proţăpi în faţa mea, cu picioarele răşchirate, subţiri, strîmbe şi, mîndru nevoie-mare, mă întrebă:

— Sir, îl cunoaşteţi cumva pe bărbatul acesta?

— Hm! Răspunsei. Să-l văd mai de aproape! Îl apucai de braţ, îl răsucii de trei ori în jurul propriei sale făpturi şi-l cercetai cu de-amănuntul:

— Aş putea să jur că-i Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel!

— Yes, milord! Nu vă înşelaţi. Sînt chiar eu în persoană şi în mărime naturală. Nu observaţi nimic?

— Un costum nou!

— Cred şi eu!

— De unde?

— Din pielea de urs pe care mi-aţi dăruit-o.

— Asta se vede, Sam. Dar mă interesează de la care persoană ţi-a căzut pleaşca.

— Persoana? Ha! Aşadar, persoana, sir!... Asta e o chestie, cum să zic... De fapt nici nu e o persoană.

— Atunci ce?

— Mă rog, e şi dînsa, un fel de persoană cam mititică.

— Adică?

— Ei, n-o cunoaşteţi pe drăguţa Cliuna-ai?

— Nu. Cliuna-ai înseamnă "lună". E fată sau nevastă?

— Amîndouă, sau mai curînd nici una, nici alta.

— Prin urmare, o bunicuţă?

— Pe dracu'! Dacă nu e nici squaw, nici fată, atunci fireşte că trebuie să fie văduvă. E o squaw rămasă văduvă de pe urma unui războinic ucis în lupta cu kiowaşii.

— Şi ţi-ai pus în gînd s-o consolezi?

— Well, sir, încuviinţă el. Nu mă dau în lături; am şi pus un ochi pe ea, mai bine zis amîndoi ochii.

— Totuşi, dragă Sam, judecă bine: e o femeie indiană!

— Şi ce dacă? M-aş însura şi cu o negresă de n-ar fi atît de neagră. De altfel, Cliuna-ai e o partidă minunată.

— De ce?

— Păi e cea mai mare meşteră în tăbăcitul pieilor.

— Şi vrei să te tăbăcească?

— Vă arde de glumă, sir Eu vorbesc serios. Un cămin intim, nu-i aşa... înţelegeţi? Are o faţă plină, rotundă, ca luna.

— În crai-nou sau în ultimul pătrar?

— Vă rog şi stărui să nu mai faceţi glume pe seama lunii! E o lună plină şi mă-nsor cu ea, dacă nu mă-nşel.

— Să sperăm că n-o să iasă din toate astea şi o lună nouă... Cum ai cunoscut-o?

— La tăbăcărie. M-am interesat care e cea mai bună tăbăcăriţă, ştiţi, pentru pielea de urs. Ei şi mi-au recomandat-o pe Cliuna-ai. I-am adus pielea şi mi-a declarat că-i place...

— Pielea?

— Mofturi! Îi place de mine, fireşte.

— Înseamnă că are gust, dragă Sam, n-am ce zice.

— Păi, are! Şi nici incultă nu-i! Dovadă faptul că nu s-a limitat să tăbăcească pielea, ci mi-a şi cusut costumul. Ce ziceţi, e frumos?

— Arăţi ca un dandy!

— Un gentleman, nu-i aşa? Curat gentleman! A rămas şi dînsa praf cînd m-a văzut îmbrăcat. Fiţi pe pace, sir. mă însor cu ea!

— Dar cu haina veche ce-ai făcut?

— Am aruncat-o dracului!

— Aşa! Şi spuneai cîndva că n-ai da-o nici pe zece mii de dolari!

— Ce-a fost a trecut. Pe-atunci n-o cunoşteam pe Cliuna-ai. Vremea nu stă în loc, sir!

Omuleţul meu, candidat la însurătoare şi îmbrăcat în piele de urs, tropăi din picioare, se învîrti, se răsuci şi plecă de lîngă mine ca un păun înfumurat. Slăbiciunea lui pentru văduva indianului nu-mi punea nici un fel de probleme morale şi nu mă îngrijora. Era de ajuns să-l priveşti pe Sam ca să-ţi alungi orice nelinişte. Labele peste măsură de mari din care creşteau în sus picioruşele ca nişte beţe strîmbe, apoi faţa de ornitorinc cu cioc de uliu, Doamne iartă-mă! Chiar şi pentru o indiană era prea de tot! Nu apucă să se depărteze, că se şi întoarse, rostind cu emfază:

— E totuşi altceva costumul ăsta, sir! Mă simt ca nou-născut. Pe cel vechi să nu-l mai văd în ochi! Merg în peţit, hi-hi-hi-hi!

L-am întîlnit a doua zi în pueblo. Privea în zare şi medita.

— Ce probleme de astronomie te frămîntă, dragă Sam? L-am întrebat.

— De ce tocmai de astronomie?

— Fiindcă arăţi ca şi cum ai vrea să descoperi o cometă sau o nebuloasă nouă.

— Păi cam aşa e. O crezui cometă, dar e mai degrabă o nebuloasă.

— Cine?

— Ei, cine! Cliuna-ai.

— Aha! Va să zică luna plină s-a schimbat în nebuloasă. Cum asta?

— Am întrebat-o dacă nu vrea să se mărite a doua oară şi mi-a răspuns scurt: "Nu!"

— N-ar fi un motiv să-ţi pierzi încrederea. Nici Roma n-a fost clădită într-o singură zi.

— De fapt, nici costumul ăsta nou n-a fost cusut într-o singură oră. E just, sir. Mă mai duc o dată în petit.

Urcă scara, îndreptîndu-se spre locuinţa văduvei. A doua zi, pe cînd înşeuam calul ca să pornesc cu Winnetou la o vînătoare de bizoni, mă pomenii cu Sam Hawkens:

— Mă luaţi şi pe mine, sir?

— La vînătoare de bizoni? Nu! Doar dumneata vînezi acum ceva mai de soi.

— Dar nu-mi merge, nu se lasă.

— Zău?

— Pe onoarea mea! Mai are şi pretenţii!

— Cum adică?

— Vin tocmai de la dînsa. Cică mi-a cusut haina din porunca lui Winnetou.

— Şi eu care credeam că din dragoste...

— Se pare că nu. Mi-a mai spus că tăbăcitul trebuie să i-l plătesc, pentru că eu l-am comandat.

— Deci, pretinde şi plată.

— Yes! Credeţi că e un semn de dragoste?

— Habar n-am. Îmi lipseşte experienţa în materie. Copiii îşi iubesc părinţii şi totuşi îi storc de bani. Poate că tocmai această pretenţie să fie o dovadă a iubirii ce-ţi poartă.

— Luna plină!... Hm! S-ar putea să fie doar ultimul pătrar. Va să zică, nu mă luaţi la vînătoare?

— Winnetou doreşte să mergem numai în doi.

— Atunci nu mai insist.

— De altfel, ţi-ai terfeli costumul, dragă Sam.

— Just! Petele de sînge nu şed bine pe o asemenea haină.

Dădu să plece, dar se întoarse iar şi întrebă:

— Nu credeţi, sir, că haina mea veche era mai practică?

— Posibil.

— Nu posibil, chiar foarte probabil.

Cu aceasta, isprăvirăm discuţia. Dar în zilele următoare, Sam deveni foarte gînditor şi zgîrcit la vorbă. Luna părea să fie în continuă descreştere. Şi iată ca, într-o dimineaţă, îl zării ieşind din locuinţa sa... îmbrăcat în vechiul său costum!

— Ce-i, Sam? L-am întîmpinat. Credeam că te-ai dezis pentru totdeauna de surtucul dumitale sau, după propria-ţi expresie, "l-ai aruncat dracului".

— Îl şi aruncasem.

— Şi te-ai întors la el?

— Yes.

— De necaz?

— Fireşte! Sînt pur şi simplu furios!

— Pe ultimul pătrar de lună?

— A intrat în eclipsă. Nici nu vreau s-o mai văd pe această Cliuna-ai.

— Înseamnă că ţi-am prezis bine.

— Da. S-a întîmplat întocmai. Dar a mai intervenit ceva care m-a supărat de mama-focului.

— Pot să ştiu ce?

— Dumneavoastră am să v-o spun. Aşadar, i-am făcut ieri o nouă vizită. Mă tratase în ultimele zile foarte rău; aproape că nu-şi arunca ochii în direcţia mea şi-mi răspundea cît se poate de scurt şi înţepat.

Mă aşez deci lîngă dînsa şi-mi reazem capul de un stîlp. Pesemne că stîlpul avea undeva o aşchie care mi-a prins părul. Cînd să mă ridic şi să plec, mă pomenesc cu o smucitură teribilă la onorata-mi scăfîrlie; îmi întorc privirea şi, ce văd, sir... ce văd?

— Peruca dumitale, bănuiesc.

— Da, domnule, peruca mea agăţată de stîlp! Iar pălăria îmi zburase cît colo pe podea.

— Atunci probabil că frumoasa lună plină s-a încruntat?

— Chiar aşa! Întîi s-a sculat în picioare şi s-a uitat la mine ca la... Ca la... în fine, ca la un om care n-are păr pe cap.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă a început să ţipe şi să urle de parc-ar fi chelit ea.

— Şi, în sfîrşit?

— În sfîrşit, s-a întunecat de tot. S-a repezit afară şi dusă a fost!

— Poate mai răsare ea în chip de crai-nou şi apoi ca lună plină.

— Niciodată. Mi-a şi trimis vorbă.

— Ce vorbă?

— Să nu-i mai calc pragul. Şi-a vîrît în cap ca proasta să nu ia de soţ decît pe unul cu plete originale. Ce ziceţi, nu e o tîmpenie fără pereche?

— Deh...

— Aici nu încape nici un "deh", Sir. Cînd o femeie se mărită nici n-ar trebui să-i pese că bărbatul are păr sau poartă perucă, dacă nu mă-nşel. În fond, peruca e chiar mai onorabilă, pentru că, vezi bine, costă bani, în timp ce părul natural creşte pe gratis!

— Păi, atunci, în locul dumitale, mi l-aş lăsa să crească, dragă Sam!

— Stimate sir, să vă ia naiba! Eu caut mîngîiere în zbuciumul meu sentimental şi în necazurile mele cu însurătoarea şi dumneavoastră mă luaţi peste picior. Dea Domnul să vă văd cu perucă în cap şi o văduvă de indian să vă arunce pe uşă afară! Salut!

Se depărtă mînios.

— Sam! Îl strigai din urmă. Încă o întrebare!

— Ce mai vreţi? Mîrîi el oprindu-se în loc.

— Unde-i acuma?

— Cine?

— Costumul cel nou.

— I l-am trimis îndărăt. Nu vreau să mai ştiu de el. Ziceam să-l port la cununie; acum, că s-a ales praful din toate, nu-mi mai trebuie nici un costum! Howgh!

Aşa s-a terminat idila lui Sam cu Cliuna-ai, luna în permanentă descreştere. De altfel, omuleţul s-a consolat curînd şi a recîştigat buna dispoziţie, mărturisindu-mi chiar bucuria că a rămas tînăr holtei. De acum nu se va mai despărţi în veci de surtucul lui cîrpit, care e mult mai bun, mai practic, mai comod decît orice haină de vînătoare cusută de croitoresele indiene.

Lucrurile se desfăşurară deci aşa cum prevăzusem. Un Sam Hawkens căsătorit era de-a dreptul inimaginabil.

În aceeaşi zi, spre seară, luai cina, ca de obicei, împreună cu Inciu-Ciuna şi Winnetou. După cină, tînărul apaş ne părăsi; mă pregăteam şi eu să ies, cînd căpetenia aduse vorba despre aventura lui Sam cu Cliuna-ai şi, din una în alta, se opri la tema căsătoriei dintre bărbaţii albi şi fetele indiene, Mi-am dat seama că vrea să mă sondeze.

— Tînărul meu frate, Old Shatterhand socoteşte o asemenea căsătorie potrivită, ori ba? Mă întrebă el într-un tîrziu.

— Dacă e încheiată de un preot şi fata trece mai întîi la creştinism, nu văd nimic rău! Am răspuns.

— Ce fel de squaw ar prefera tînărul meu frate, o indiană sau una albă?

Să fi spus că prefer o soţie albă? L-aş fi ofensat. De aceea i-am răspuns cu ocolişuri:

— E greu să mă pronunţ. Depinde de vocea inimii. Cînd ea se rosteşte, atunci o asculţi, indiferent de culoarea şi de obîrşia fetei. În faţa Marelui Spirit toţi oamenii sînt egali, iar cei ce se potrivesc şi sînt destinaţi unul altuia se vor găsi pînă la urmă.

— Howgh! Dacă se potrivesc, atunci se vor găsi. Fratele meu a vorbit foarte înţelept; de altfel, vorba lui e întotdeauna înţeleaptă.

Cu aceasta, tema fu epuizată în sensul dorit de mine. Cel puţin aşa credeam. Accentuasem anume faptul că o indiană, dacă vrea să devină soţia unui alb, trebuie să treacă mai întîi la creştinism. Intenţia mea era precisă. I-aş fi dorit lui Nşo-ci pe cel mai ales şi mai nobil războinic indian, chiar şi un conducător. Eu însă nu venisem în Vestul sălbatic pentru a mă căsători cu o indiană; ba nici la una albă nu mă gîndeam. Planurile mele de viitor, aşa cum mi le făurisem, excludeau căsătoria.

Rezultatul discuţiei mele cu Inciu-Ciuna urma să-l aflu abia a doua zi. Căpetenia mă conduse jos, la primul etaj, unde nu fusesem încă.

Acolo, într-o cămăruţă anume rezervată, se păstrau instrumentele noastre de măsurat.

— Cercetează şi vezi dacă lipseşte ceva, mă invită Inciu-Ciuna.

Constatai că nu lipseşte nimic. Instrumentele fuseseră adăpostite cu grijă şi erau intacte, afară de unele mici îndoituri uşor de reparat.

— Lucrurile acestea erau pentru noi ca "medicamentele", zise el. De aceea le-am pus la bună păstrare. Tînărul meu frate alb le poate lua. Sînt iarăşi ale sale.

Aş fi vrut să-i mulţumesc pentru generozitate, dar el preveni orice cuvînt de recunoştinţă:

— Erau ale tale şi ţi le-am luat fiindcă te socoteam duşmanul nostru; dar acum, cînd ştim că ne eşti frate, trebuie să-ţi înapoiem toate lucrurile. N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Ce ai de gînd să faci cu aceste obiecte?

— Cînd va fi să plec de aici, le voi lua cu mine şi le voi restitui oamenilor de la care le-am primit.

— Unde locuiesc oamenii aceia?

— La Saint Louis.

— Inciu-Ciuna cunoaşte numele acestui oraş şi ştie unde se află. Winnetou, fiul meu, l-a vizitat şi mi-a vorbit de el. Prin urmare, vrei să ne părăseşti?

— Da, chiar dacă nu imediat.

— Ne pare rău. Ai devenit un războinic al tribului nostru şi ţi-am dat chiar puterea şi rangul unei căpetenii a apaşilor. Credeam că vei rămîne pentru totdeauna la noi, cum a făcut Klekih-Petra.

— Situaţia mea e alta.

— Ai cunoscut-o pe-a lui?

— Da. Mi-a povestit totul.

— Înseamnă că a prins mare încredere în tine, deşi te vedea pentru întîia oară.

— Probabil pentru că eram din aceeaşi ţară.

— Nu numai asta. El a vorbit cu tine chiar şi în ultimele sale clipe. Nu-l puteam înţelege, căci nu cunosc limba voastră, dar ne-ai povestit tu însuţi despre ce aţi discutat. După dorinţa lui Klekih-Petra te-ai înfrăţit cu Winnetou şi iată că vrei să-l părăseşti. Se cuvine oare?

— Nu e nevoie ca fraţii să fie veşnic împreună. Dacă sarcinile lor diferă, ei apucă de multe ori drumuri deosebite.

— Dar pe urmă se regăsesc.

— Da. Şi pe mine o să mă revedeţi. Porunca inimii mă va întoarce la voi.

— Sufletul meu te ascultă cu plăcere. De cîte ori ai să revii, va fi bucuria noastră. Inciu-Ciuna regretă sincer că, după spusele tale, eşti chemat de alte treburi. Oare nu te-ai simţi fericit şi aici, între oamenii noştri?

— Nu-mi dau încă seama. Sînt de prea puţină vreme aici ca să pot răspunde la întrebare. Ar fi ca şi cum două păsări ar sta la umbra unui pom; una se hrăneşte cu roadele pomului şi rămîne acolo; dar celeilalte îi trebuie un alt soi de mîncare şi de aceea nu poate rămîne veşnic pe loc; trebuie să zboare în altă parte.

— Şi, totuşi, fii sigur că ţi-am oferit tot ce pofteşti.

— Ştiu; dar cînd am vorbit de hrană, nu mă gîndeam la nevoile trupului.

— Da, înţeleg. Voi, feţele palide, vorbiţi şi de o hrană a sufletului. Aşa spunea şi Klekih-Petra. Această hrană îi lipsea şi lui aici. Cîteodată era mîhnit, deşi se străduia să nu băgăm de seamă. Tu eşti mai tînăr decît a fost el cînd a venit în mijlocul nostru; de aceea ai cădea mai lesne pradă dorului de ducă. Aşa că poţi pleca. Dar te rugăm să revii. Poate pînă atunci îţi vei fi schimbat gîndurile şi vei fi înţeles că şi la noi te poţi simţi bine. Însă tare aş vrea să ştiu ce vei face după întoarcerea ta în oraşele feţelor palide!

— În privinţa asta încă nu pot spune nimic.

— Vei rămîne printre albii care taie drum calului de foc?

— Nu.

— Bine faci. Ai devenit fratele oamenilor roşii, deci nu trebuie să-i ajuţi pe albii care vor să ne înşele şi să ne răpească ţara. Dar acolo la voi n-ai să poţi trăi din vînat ca aici. Acolo e nevoie de bani şi Winnetou mi-a povestit că eşti un om sărac. Dacă nu vă atacam, ţi-ai fi primit banii. De aceea, fiul meu m-a rugat să te despăgubesc. Vrei aur?

Punîndu-mi întrebarea, mă scrută atît de aspru şi atent, încît am ocolit un răspuns afirmativ. Voia să mă pună la încercare.

— Aur? Am spus mirat. Nu mi-aţi luat nici un fel de aur, de aceea nu pot pretinde nimic de la voi.

Era un răspuns prudent, nici da, nici nu. Ştiam că există indieni care cunosc zăcăminte de metale nobile, dar că le ţin în mare secret faţă de albi. Şi Inciu-Ciuna cunoştea cu siguranţă asemenea locuri.

Acum mă întreba: "Vrei aur?" Care alb ar fi răspuns cu un simplu şi deschis nu? În ce mă priveşte, n-am rîvnit niciodată la comori care, după expresia din Evanghelie, sînt mîncate de rugină şi de molii; totuşi, după opinia mea, valoarea aurului e de necontestat ca mijloc în vederea atingerii unui scop înalt. Dar o asemenea idee ar fi fost greu de înţeles pentru căpetenia apaşilor.

— Nu, nu ţi-am luat nici un fel de aur, declară el. Însă din pricina noastră nu ai primit plata cuvenită şi de aceea urmează să te despăgubim. Află că în munţi se găsesc mari grămezi de aur. Oamenii noştri cunosc acele locuri; nu au decît să se ducă acolo şi să-l ia. Doreşti ca Inciu-Ciuna să-ţi aducă şi ţie o parte?

O sută de înşi, de-ar fi fost în locul meu, ar fi acceptat propunerea şi... nu s-ar fi ales cu nimic; citeam aceasta în ochii lui ciudat de iscoditori. Deci refuzai:

— Îţi mulţumesc! Bogăţia primită în dar, fără muncă, nu-ţi dă bucurie; numai cea cîştigată prin propria ta muncă are preţ adevărat. Chiar dacă sînt sărac, nu am motive să mă tem că, după întoarcerea mea printre feţele palide, voi muri de foame.

Chipul lui se destinse; îmi prinse mîna şi, pe un ton sincer, apropiat, mărturisi:

— Vorbele tale îmi arată că nu ne-am înşelat în ce te priveşte. Praful de aur, după care rîvnesc atîta oamenii albi, e un praf al morţii. Cel care, întîmplător, îl găseşte, se duce de rîpă. Nu fugi nicicînd după aur, căci el ucide şi trupul şi sufletul! Am vrut să te pun la încercare. Aur nu ţi-aş fi dat, dar bani vei căpăta şi anume banii care ţi s-ar fi cuvenit şi în care îţi puseseşi nădejdea.

— Asta nu se poate!

— E voinţa lui Inciu-Ciuna, deci se poate. Ne vom duce călare în regiunea unde aţi muncit. Vei termina lucrările întrerupte şi vei primi astfel plata care ţi-a fost făgăduită.

Îl priveam tăcut şi mirat. Glumea oare? Nu. Astfel de glume nu şi le-ar permite un şef indian. Sau mă supunea unui nou examen? Şi asta mi se părea puţin probabil.

— Tînărul meu frate alb nu spune nimic? Stărui el. Oare propunerea mea nu-i place?

— Ba îmi place foarte mult! Dar nu-mi vine să cred că vorbeşti serios.

— De ce nu?

— Să termin eu lucrările pentru care i-ai pedepsit cu moartea pe colaboratorii mei! Să fac tocmai lucrul pentru care tu, la prima noastră întîlnire, m-ai condamnat atît de aspru!

— Atunci nu aveai învoirea stăpînilor acestui pămînt; dar acum o vei avea. Propunerea nu pleacă de la mine, ci de la fiul meu Winnetou. El m-a încredinţat că nu vom suferi nici o pagubă dacă-ţi vei duce la capăt munca.

— Se înşală. Va fi construită calea ferată şi atunci albii vor veni cu siguranţă încoace.

Privi întunecat în pămînt şi după, cîteva clipe, încuviinţă:

— Ai dreptate. Nu-i putem împiedica să ne jefuiască necontenit. Mai întîi trimit nişte grupuri mici ca al vostru; fireşte că le-am putea distruge; dar ce folos, dacă pe urmă vin alţii în cete mari, din faţa cărora trebuie să ne retragem ca să nu fim zdrobiţi?! Ştiu bine că nici tu nu ai putinţă să schimbi lucrurile. Sau crezi cumva că, renunţînd să termini măsurătorile, albii nu vor mai veni asupra noastră?

— Nu, nu cred asta. Orice-am face, calul de foc tot va pătrunde în aceste locuri.

— Deci primeşte propunerea mea! Ţie îţi va folosi mult şi nouă n-are ce să ne strice. M-am sfătuit cu Winnetou. Pornim călare tustrei, însoţiţi de treizeci de războinici. Sînt destui pentru a te ocroti în timpul lucrului şi a-ţi da o mînă de ajutor. Pe urmă, cei treizeci de oameni ne conduc spre răsărit, pînă ajungem la drum sigur şi ne îmbarcăm în fine pe vaporul ce pleacă la Saint Louis.

— Ce aud? Înţeleg oare bine? Doreşte fratele meu mai mare să plece în răsărit?

— Da, împreună cu tine, cu Winnetou şi cu Nşo-ci.

— Şi Nşo-ci?

— Întocmai. Fiica mea rîvneşte să vadă şi ea marile oraşe ale feţelor palide şi să rămînă acolo pînă va deveni în toate ca o femeie de-a voastră.

La auzul acestor cuvinte nu făcui, probabil, o mutră prea inteligentă, căci Inciu-Ciuna adăugă zîmbind:

— Tînărul meu frate alb pare surprins. Poate nu-i convine să-l însoţim? Să vorbească sincer!

— Cum să nu-mi convină? Din contra, mă bucură foarte mult! În tovărăşia voastră am să ajung, fără nici o primejdie, în răsărit. De n-ar fi decît atît şi încă m-ar bucura propunerea. Unde mai pui că am să fiu împreună cu nişte oameni atît de dragi sufletului meu!

— Howgh! aprobă el satisfăcut. Îţi vei termina lucrul şi pe urmă ne ducem în răsărit. Oare va găsi acolo Nşo-ci oameni la care să locuiască şi să înveţe?

— Da. Voi aranja eu totul cu plăcere. Dar căpetenia apaşilor să ia în seamă că oamenii albi nu sînt atît de ospitalieri ca pieile-roşii.

— Ştiu asta. Cînd feţele palide vin la noi fără gînduri duşmănoase, atunci le oferim toate cele necesare şi nu le cerem în schimb nimic; iar dacă le vizităm noi oraşele, atunci nu numai că plătim totul, dar ni se cere chiar preţul îndoit prin comparaţie cu călătorii albi.

— Aşa e, din păcate. Dar să nu vă faceţi griji. În urma propunerii tale mărinimoase, voi încasa bani mulţi şi vă voi găzdui ca pe oaspeţii mei.

— Iuf, iuf! Ce părere îşi face fratele meu alb despre Inciu-Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor? Ţi-am spus doar mai înainte că oamenii roşii cunosc multe locuri unde se găseşte aur. Avem munţi, străbătuţi de vine groase de aur şi văi în care praful de aur zace sub aşternutul subţire de ţărînă. Cînd ne ducem în oraşele albilor, nu avem bani, însă avem aur, atîta aur încît nici o sorbitură de apă nu rămîne neplătită. Chiar dacă Nşo-ci ar trebui să rămînă acolo cîteva veri, i-aş da atîta aur, încît i-ar prisosi. Numai lipsa de prietenie şi lăcomia feţelor palide ne sileşte să cercetăm zăcămintele de aur. Altminteri nici nu le-am lua în seamă şi nu le-am folosi. Cînd crede tînărul meu frate alb că va fi gata de drum?

— Oricînd veţi găsi de cuviinţă.

— Atunci să nu mai zăbovim; e toamnă tîrzie şi se apropie iarna. Un războinic roşu nu are nevoie de multă pregătire, chiar şi pentru călătoriile cele mai lungi. Dac-ai fi gata, am putea să plecăm şi mîine.

— Sînt gata. Rămîne doar să hotărîm ce vom lua cu noi, cîţi cai şi...

— Asta rămîne în grija lui Winnetou, mă întrerupse el. S-a şi gîndit la toate; tînărul meu frate alb poate fi liniştit.

Părăsirăm etajul întîi unde ne aflam şi urcarăm din nou scara.

Cînd să intru în camera mea, iată-l pe Sam Hawkens.

— Am să vă comunic o noutate, sir, îmi strigă el radiind de bucurie. O să vă mire grozav, dacă nu mă-nşel.

— Ce?

— Vestea pe care v-o aduc. Sau aţi şi aflat ceva?

— Haide, spune, dragă Sam!

— Plecăm, plecăm de-aici!

— Asta-i tot? Fireşte că ştiu.

— Ştiţi, care va să zică? Şi eu care ziceam să vă fac o bucurie! Prin urmare, am întîrziat!

— Am aflat-o chiar acum de la Inciu-Ciuna. Dar dumitale cine ţi-a spus?

— Winnetou. L-am întîlnit jos, la rîu, unde alegea caii. Chiar şi Nşo-ci vine cu noi călare. O ştiaţi şi pe-asta?

— Da.

— E o idee cam ciudată, dar mie îmi convine. Se pare că vor s-o dea la un pension, undeva, în est. De ce, pentru ce, asta n-o mai înţeleg, afară de cazul că...

Se opri în mijlocul frazei, mă măsură cu ochişorii lui plini de înţelesuri şi continuă:

— ... afară de cazul că... hm! Poate ca Nşo-ci să devină, să zic aşa, un fel de Cliuna-ai a dumneavoastră. Nu sînteţi de părere, iubite sir  Shatterhand?

— Cliuna-ai, adică luna mea? Asemenea poveşti le las în seama dumitale, Sam. Ce-mi trebuie mie o lună care descreşte pînă dispare cu totul? Nici prin gînd nu mi-ar trece să-mi pierd peruca de dragul unei indiene!

— Peruca? Ia vedeţi! Aici aţi scrîntit-o. E o glumă proastă, care nu vă face cinste. Şi-apoi, găsesc chiar bine că dragostea mea pentru "luna în descreştere" a fost nefericită.

— De ce?

— Fiindcă n-o puteam lăsa aici; ar fi trebuit s-o iau cu mine. Şi atunci mă-ntreb: cărui călăreţ îi convine să străbată preria cu luna după el? Hi-hi-hi-hi! Tot răul e spre bine. Numai una mă supără.

— Ce?

— Chestia cu surtucul. Dac-aş fi prelucrat eu însumi pielea aia frumoasă de grizzly, m-aş plimba acum într-o haină de vînătoare clasa-ntîi. Aşa, s-a dus dracului surtucul cu piele cu tot!

— Păcat! Sper însă că se mai iveşte ocazia să dobor un grizzly. Atunci îţi dau iarăşi pielea.

— Mi-o daţi mie? Mai curînd vă fac eu un cadou, stimate sir. Să nu vă imaginaţi că urşii ăştia cenuşii mişună peste tot numai din plăcerea de a fi răpuşi de primul greenhorn ce le iese în drum! Atunci a fost o întîmplare cu care n-aveţi motive să vă lăudaţi, cum, de altfel, nici cu gluma de adineauri. Mai bine nu ne-am întîlni cu urşii, măcar în viitorul apropiat, cît mai avem de lucru. Colosală idee să vă puteţi continua măsurătorile! Nu-i aşa?

— Nobilă, Sam, foarte nobilă!

— Yes! în felul ăsta încasaţi banii şi noi de asemenea. Poate că, thunderstorm! Mii de trăsnete! V-aş dori-o din inimă, dacă nu mă-nşel! Cred c-am ghicit.

— Ce-ai ghicit?

— C-o să primiţi toţi banii, toţi!

— Nu înţeleg.

— Păi e uşor de înţeles. Dacă lucrarea e făcută în întregime, ea trebuie plătită ca atare. Ceilalţi au murit, aşa că vi se cuvine şi partea lor.

— Asta să ţi-o scoţi din cap, Sam! Vor avea alţii grijă să nu iasă după socoteala dumitale atît de rezonabilă.

— Totul e posibil, sir, totul! Depinde cum veţi pune chestiunea; trebuie să cereţi plata integrală. De altfel, aţi făcut aproape singur toată treaba. Vreţi să încercaţi?

— Nu. N-am de gînd să mă fac de rîs cerînd mai mult decît mi se cuvine după contract.

Greenhorn! Zi-i greenhorn şi pace! Vă spun eu că aici, în ţara asta, modestia dumneavoastră e cu totul deplasată. Eu vă vreau binele, deci ascultaţi ce vă spun. Părăsiţi ideea de a deveni un westman, căci n-o să ajungeţi cîte zile veţi trăi; nu aveţi nici cea mai mică aptitudine. Trebuie aşadar să vă alegeţi o altă carieră şi în acest scop e nevoie de bani şi iarăşi de bani. Cu condiţia să aveţi un pic de minte, vi se oferă acum ocazia să puneţi mîna pe o sumă frumuşică şi să vă asiguraţi pentru o bucată de vreme. Altfel o să vă zbateţi ca peştele pe uscat.

— Vom vedea. N-am trecut dincoace de Mississippi ca să ajung un westman şi dacă într-adevăr nu izbutesc, atîta pagubă. În acest caz numai dumneata ai fi de compătimit.

— Eu? De ce tocmai eu?

— Pentru că ţi-ai dat atîta osteneală să scoţi ceva din mine. Parcă şi aud comentariile: "Trebuie să fi încăput omul pe mîinile unui dascăl ageamiu, care habar nu are de nimic".

— Adică eu n-am habar de nimic? Eu, Sam Hawkens, hi-hi-hi-hi! Eu mă pricep la toate, sir, absolut la toate! Mă pricep chiar să vă las aici la voia întîmplării!

Dădu să plece, dar se întoarse după cîţiva paşi, ameninţîndu-mă:

— Dar un lucru să ştiţi: dacă nu cereţi toţi banii, îi cer eu şi vi-i bag cu de-a sila în buzunar! Howgh!

Plecă hotărît, cu paşi care se voiau gravi, dar care stîrneau ilaritate. Omuleţul acesta simpatic îmi dorea tot binele, pînă şi onorariul întreg, de care însă nu putea fi vorba.

Spusele lui Inciu-Ciuna se adeveriră: un războinic roşu n-are nevoie de prea multe pregătiri, chiar şi pentru o călătorie din cele mai lungi.

Viaţa în pueblo îşi urmă cursul ei obişnuit şi calm, fără ca nimic să indice apropiata noastră plecare. Chiar şi Nşo-ci care, după bunul ei obicei, continua să ne servească masa, era neschimbată. Cîtă agitaţie şi alergătură nu implică, pentru o femeie albă, pregătirile în vederea celei mai neînsemnate excursii! Această fată de indian avea să străbată călare un drum lung şi primejdios pentru a cunoaşte mult lăudatele minuni ale civilizaţiei şi totuşi nu dădea nici cel mai mic semn de nelinişte. Nimeni nu mă întreba nimic, nici nu-mi cerea vreun sfat.

Singura mea grijă era să strîng şi să împachetez instrumentele, pentru care Winnetou mi-a pus la dispoziţie cîteva pături moi de lînă.

Ca şi altădată, ne-am petrecut toată seara împreună, fără să schimbăm un cuvînt despre călătoria noastră şi, ducîndu-mă la culcare, nu mă simţeam deloc ca în ajunul unui drum atît de serios. Calmul şi sîngele rece al indienilor mă contaminaseră. Dimineaţa, nu mă trezii de la sine, ci datorită lui Hawkens, care mă anunţă că totul e gata şi că putem pleca imediat. Abia se crăpase de zi. Ne aflam către sfîrşitul toamnei şi răcoarea dimineţii dovedea că n-ar fi fost cazul să mai amînăm plecarea.

Am luat în grabă o gustare şi apoi, însoţiţi de toţi locuitorii din pueblo, cum s-ar zice "cu căţel şi cu purcel", am pornit în jos, către malul rîului, unde avea să se desfăşoare o ceremonie cu totul nouă pentru mine: vraciul trebuia să se pronunţe dacă această călătorie va fi norocoasă ori ba.

Se adunaseră aici şi apaşii ce locuiau în apropierea pueblo-ului.

Carul nostru cu boi mai sta acolo; fireşte că nu-l puteam lua cu noi la drum, fiind prea greoi şi incomod. Acum, acoperit cu pături sub care se adăpostea vraciul, carul fusese improvizat în sanctuar.

Se alcătui un cerc larg în jurul carului. Apoi începu "sfînta slujbă" indiană, pe care eu, în sinea mea, o denumeam "spectacol"; era un mîrîit şi un miorlăit de parcă o haită de cîini şi de pisici ar fi fost gata să se încaiere.

Stăteam între Winnetou şi sora lui. Nşo-ci se îmbrăcase în haine bărbăteşti şi astfel ieşea şi mai mult în evidenţă marea asemănare dintre cei doi fraţi. Hainele de pe dînsa erau aidoma cu ale fratelui, aşa cum le-am descris la timpul cuvenit. Avea, ca şi Winnetou, capul descoperit şi părul adunat într-o coadă împletită. La brîu purta cîteva punguliţe, fiecare cu alt conţinut, un cuţit şi un pistol. De umăr îi atîrna o puşcă. În hainele acestea noi, împodobite cu broderii şi ciucuri, Nşo-ci arăta foarte marţială, dar în acelaşi timp atît de graţioasă, încît toţi ochii se aţintiră asupra ei. Cum şi eu îmi pusesem costumul primit în dar, eram tustrei îmbrăcaţi aproape identic.

Probabil că, la auzul acelor sunete, nu mă prea luminasem la faţă, căci Winnetou ţinu să-mi explice:

— Fratele meu încă nu cunoaşte această datină a noastră; pesemne că în sinea lui îşi rîde de noi.

— Mie nu-mi pare ridicolă nici o datină religioasă, oricît de puţin aş pricepe-o, i-am răspuns.

— Acesta e cuvîntul just: religioasă. Cele ce vei vedea şi auzi aici nu sînt nişte maimuţăreli păgîne; fiecare gest şi sunet al vraciului îşi are tîlcul lui. Iată acum se ceartă între ele, vrăjmaşe, vocile binelui şi ale răului. În acelaşi fel îmi lămuri şi dansul vraciului. După un şir de miorlăituri, venea mereu cîte un urlet alternat cu intonaţii mai potolite. Urletul izbucnea în momentele cînd vraciul desluşea semne rele, iar sunetele potolite însoţeau semnele bune. La un lung răstimp, după ce toate acestea se consumară, vraciul sări din car şi începu să alerge roată, strigînd ca turbat. Apoi fuga lui se domoli; strigătul încetă; groaza, pe care o "mimase" atît de bine şi care-l făcuse să alerge nebuneşte, se potoli; vraciul începu să danseze lent şi grotesc; părea cu atît mai ciudat, cu cît îşi vîrîse faţa într-o mască înfiorătoare, iar de trup îi atîrnau tot soiul de obiecte, unele de-a dreptul monstruoase, îşi însoţea dansul cu o litanie tărăgănată. Amîndouă – şi dansul şi cîntecul – erau mai întîi agitate şi se liniştiră apoi treptat, pînă încetară cu totul. Vraciul se aşeză pe vine, îşi vîrî capul între genunchi şi stătu astfel nemişcat lungă vreme. Deodată, sări ca ars şi anunţă cu glas tare rezultatul viziunii sale:

— Ascultaţi, ascultaţi voi, fii şi fiice din neamul apaşilor! Iată ce mi-a îngăduit să întrevăd Manitu, Marele şi Bunul Spirit! Inciu-Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor şi Old Shatterhand, care este căpetenia noastră albă, pornesc călare cu războinicii lor roşii şi albi pentru a însoţi pe Nşo-ci, tînăra fiică a tribului nostru, spre aşezările feţelor palide. Bunul Manitu este gata să-i ocrotească. Vor avea de întîmpinat cîteva primejdii, din care vor ieşi neatinşi şi se vor întoarce cu bine în mijlocul nostru. Chiar şi Nşo-ci, care va zăbovi mai multă vreme printre feţele palide, se va înapoia nevătămată. Numai pe unul singur dintre ei va fi să nu-l mai revedem.

Se opri şi-şi înclină capul pentru a-şi exprima astfel mîhnirea pentru pierderea ce se anunţă.

— Iuf, iuf, iuf! Exclamară indienii, curioşi şi întristaţi totodată.

Cum vraciul rămase mai multă vreme în poziţia lui ghemuită şi stăruia în tăcere, Sam Hawkens al meu îşi pierdu răbdarea şi întrebă:

— Cine-i omul care nu se va întoarce? Să ne-o spună vraciul mai repede!

Vraciul făcu un gest de refuz cu mîna şi mai aşteptă un timp destul de lung pînă-şi ridică privirea şi o fixă asupra mea, strigînd:

— Ar fi fost mai bine să nu fiu întrebat. N-am vrut să-l numesc; dar acum Sam Hawkens, această faţă palidă dornică să le ştie pe toate, m-a silit să rostesc numele. Old Shatterhand e acela care n-o să mai revină. Moartea îl va găsi curînd. Ceilalţi, cărora le-am prezis reîntoarcerea, să nu se ţină în preajma lui, dacă nu vor să-şi piardă viaţa o dată cu el! Stîndu-i alături, vor fi şi ei în primejdie; departe de el, vor fi în siguranţă. Aşa spune Marele Spirit... Howgh!

Încheind, se ascunse iarăşi în car. Oamenii din jur îmi aruncau priviri speriate şi scoteau exclamaţii de compătimire. În ochii lor eram de pe acum un proscris, din calea căruia trebuie să te fereşti.

— Ce i-o fi căşunat individului ăsta? Se revoltă Sam. Să muriţi dumneavoastră? Haida-de! Numai un tîmpit poate scorni asemenea bazaconii! Are creierul putred şi ideea i-a ţîşnit ca puroiul. Cum naiba s-o fi gîndit tocmai la asta?

— Întreabă-te mai bine ce urmăreşte! E limpede că nu mă are la stomac... Vraciul ăsta nu mi-a adresat vreodată un cuvînt şi, bineînţeles, i-am plătit cu aceeaşi monedă; parcă nici nu exista pentru mine. Se teme de influenţa mea asupra căpeteniilor şi poate chiar asupra întregului trib; de aceea s-a folosit de ocazie ca să-mi lichideze autoritatea.

— M-aş duce la el să-i trag o pereche de palme.

— Lasă prostiile, Sam! Nu merită să-ţi ieşi din fire pentru atîta lucru.

Ascultînd profeţiile vraciului, Inciu-Ciuna, Winnetou şi Nşo-ci se uitară consternaţi unul la altul. Indiferent dacă dădeau sau nu crezare acestor profeţii, ei ştiau bine ce efect produc ele asupra apaşilor.

Treizeci de oameni fuseseră însărcinaţi să ne însoţească; şi aceştia, crezînd sincer că apropierea mea le aduce nenorociri, ar fi provocat, desigur, serioase dificultăţi. A para o asemenea situaţie nu era posibil; cuvintele vraciului nu dădeau loc la răstălmăciri. Singura soluţie ar fi fost ca şefii tribului să rămînă neclintiţi în atitudinea lor amicală faţă de mine şi să şi-o manifeste în văzul şi auzul tuturor. Şi, într-adevăr, ei îmi strînseră mîinile, iar Inciu-Ciuna vorbi cu voce tare, ca să fie înţeles de toată lumea:

— Fraţii şi surorile mele roşii să-mi asculte cuvintele! Fratele nostru, vraciul, are darul de a desluşi tainele viitorului şi, de multe ori, s-a şi întîmplat ceea ce a prezis. Dar noi ştim că poate să şi greşească. Pe vremea marii secete el a chemat ploaia, care însă n-a venit. În ajunul ultimului război împotriva comanşilor, el ne-a prorocit că vom face prăzi bogate şi totuşi izbînda nu ne-a adus decît vreo cîţiva cai şi trei puşti învechite. Cînd ne-a îndemnat acum două toamne să ne ducem la malul rîului Tugah, dacă vrem să răpunem bivoli mulţi, noi i-am urmat sfatul, dar ne-am ales cu aşa de puţină carne, încît iarna era să ne sfîrşim de foame. Pot să vă dau şi alte pilde care dovedesc că, uneori, ochii lui sînt nevăzători. De aceea e foarte posibil să se fi înşelat şi în privinţa fratelui nostru Old Shatterhand. Socotesc cuvintele sale ca şi cînd n-ar fi fost rostite şi cer ca fraţii şi surorile mele să facă acelaşi lucru. Vom vedea dacă prorocirile se vor adeveri.

Atunci micul meu Sam Hawkens păşi în faţă, plin de hotărîre:

— Nu, nu vom vedea nimic! Nu e nevoie să aşteptăm. Cunosc eu un mijloc prin care vom afla imediat dacă vraciul a prezis adevărul sau nu.

— La ce mijloc se gîndeşte fratele meu alb? Se interesă căpetenia.

— Am să vi-l spun. Nu numai roşii, dar şi albii au vracii lor care se pricep să vadă viitorul, iar eu, Sam Hawkens, sînt cel mai vestit dintre ei.

— Iuf, iuf! Exclamară, miraţi, apaşii.

— Da, da, miraţi-vă! M-aţi, socotit pînă acum un westman de rînd, fiindcă nu-mi cunoaşteţi încă puterile; mă pricep şi la altele decît să mănînc şi să dorm! Vedeţi voi acuşi de ce sînt în stare, hi-hi-hi-hi! Cîţiva dintre războinici să ia tomahawkurile şi să sape aici, în pămînt, o groapă adîncă şi îngustă.

— Vrea oare fratele meu alb să privească în adîncul pămîntului? Întrebă Inciu-Ciuna.

— Da, căci viitorul e ascuns în măruntaiele pămîntului şi uneori în stele; cum însă, ziua-n amiaza-mare nu pot citi în stele, trebuie să cercetez adîncimile.

Cîţiva indieni îi urmară îndemnul şi-şi înfipseră securile în pămîntul dur, ca să sape groapa.

— Nu te ţine de năzbîtii, Sam! I-am şoptit. Dacă roşii bagă de seamă că le joci festa, mai mult strici lucrurile decît le dregi!

— Năzbîtii? Dar vraciul lor ce face? Tot scamatorii! Ceea ce ştie şi poate dînsul ştiu şi eu, stimate sir, dacă nu mă-nşel! Lăsaţi pe mine! E o demonstraţie cît se poate de necesară pentru ca însoţitorii noştri să nu ne dea peste cap planurile. Altminteri, vă asigur că va fi de rău.

— Sînt şi eu convins; dar te rog din suflet să nu faci caraghioslîcuri!

— O, nici o grijă! Lucrul e serios, chiar foarte serios!

Cu toate asigurările lui, mărturisesc că nu mă simţeam prea bine. II cunoşteam pe Sam ca pe mine însumi. Era un şugubăţ incorigibil. De aceea l-aş fi prevenit cu şi mai multă stăruinţă, dar el mă părăsi în grabă şi se duse la săpători, ca să le arate cît de adîncă trebuie să fie groapa.

Cînd terminară, Sam îi expedie la locurile lor şi îşi dezbrăcă surtucul vechi de piele. Îl încheie la toţi nasturii şi-l rezemă de pămînt.

Surtucul stătea ţeapăn, pe verticală, de parc-ar fi fost din tablă sau lemn. Sam îl potrivi ca pe un cilindru deasupra gropii, luă o atitudine importantă şi strigă:

— Bărbaţii, femeile şi copiii apaşilor vor vedea ce fac, ce aflu şi se vor mira foarte. După ce voi rosti cuvintele mele de vrajă, pămîntul îşi va deschide adîncul şi voi desluşi cele hărăzite nouă în viitorul apropiat.

Se dădu cîţiva paşi în lături şi porni apoi încet şi solemn în jurul gropii, turuind din gură, spre marea mea stupoare, tabla înmulţirii de la unu pînă la nouă. Noroc că o făcea atît de repede, încît indienii nu înţelegeau nimic. Isprăvind înmulţirea cu nouă, îşi iuţi din ce în ce paşii pînă dădu în galop în jurul surtucului său, urlînd din toţi bojocii şi agitîndu-şi braţele ca o moară de vînt. În cele din urmă, cu respiraţia tăiată de atîta urlet şi alergătură, se opri lîngă haina lui înţepenită, făcu nişte plecăciuni grave şi-şi vîrî capul în deschizătura surtucului, pasămite ca să se uite în adînc.

Mă cuprinse teama gîndindu-mă la efectul acestei copilării. Mă uitai în jur şi constatai, spre liniştea mea, că indienii participau cu toată seriozitatea la spectacol. Nici chipurile celor două căpetenii nu trădau nemulţumire; nu eram însă convins că Inciu-Ciuna ştia prea bine cîte parale fac scamatoriile lui Sam.

Capul lui Sam poposi vreo cinci minute în gulerul surtucului. În acest răstimp omuleţul îşi tot mişca braţele ca şi cum ar fi vrut să arate că observă nişte lucruri foarte importante şi nemaivăzute. În fine, îşi scoase capul. Avea o mutră extrem de serioasă. Descheie din nou surtucul, îl îmbrăcă şi porunci:

— Fraţii mei roşii să astupe groapa; cît e deschisă, n-am voie să spun nimic!

După ce i se împlini porunca, răsuflă o dată adînc, ca şi cum s-ar fi simţit aievea foarte mişcat şi începu:

— Vraciul vostru n-a văzut bine, căci se va întîmpla taman pe dos. Am aflat tot ce ne aşteaptă în săptămînile următoare; dar nu mi-e îngăduit să spun decît o parte din cele scrise. Am zărit în fundul gropii arme şi am auzit împuşcături; prin urmare, va fi luptă. Ultimul glonţ a pornit din doborîtorul de urşi al lui Old Shatterhand. Asta înseamnă că el va învinge, pentru că, dac-ar fi să moară, n-ar putea trage tocmai el ultimul foc. Pe fraţii mei roşii îi pîndeşte o nenorocire. Ei pot scăpa numai dacă se ţin în preajma lui Old Shatterhand.

În schimb, dac-ar face după îndemnul vraciului vostru, ar fi pierduţi fără scăpare. Am zis! Howgh!

Efectul acestei prorociri a fost, cel puţin pe moment, acela scontat de Sam. Apaşii îi dădură crezare; se vedea pe chipurile lor. Îşi aţinteau totuşi privirile pline de aşteptare spre carul cu boi. Bănuiau că vraciul va ieşi de acolo pentru a-şi apăra punctul de vedere. Dar el nu se arătă, ceea ce îi conduse la presupunerea că omul se da bătut. Sam Hawkens veni spre mine şi, scăpărînd din ochişorii lui şireţi, mă iscodi:

— Ei, sir, vă place cum am dres-o?

— Ca un şmecher de prima clasă.

— Well. Deci am lucrat bine, nu?

— Bine. Cel puţin aşa pare. S-ar zice că ţi-ai atins scopul.

— L-am atins pe deplin. Vraciul e bătut; n-aude şi nu vede.

Winnetou ne privea în tăcere şi cu tîlc. În schimb, tatăl său se vădi mai puţin tăcut; se apropie şi rosti către Sam:

— Fratele meu alb e un bărbat deştept; el a stors vlaga din spusele vraciului nostru şi are un surtuc plin de profeţii însemnate. Surtucul acesta nepreţuit îşi va cuceri faima peste mări şi ţărmuri. Numai că Sam Hawkens a cam întrecut măsura cu prorocirile lui.

— Am întrecut măsura? Cum aşa? Se interesă mărunţelul.

— Ar fi fost de ajuns să spună că prezenţa lui Old Shatterhand nu ne va căşuna nici un rău. Ce nevoie a mai avut să adauge că ne aşteaptă o nenorocire?

— Aşa am citit în groapă.

Inciu-Ciuna respinse binevoitor argumentul:

— Căpetenia apaşilor ştie cum stau lucrurile; Sam Hawkens poate fi încredinţat de asta. Nu era nevoie să prezici nenorociri şi să semeni îngrijorare în sufletele oamenilor.

— Îngrijorare? Păi războinicii apaşilor sînt luptători viteji, care nu se tem de nimic.

— Nu se tem, ce-i drept. Şi o vor dovedi, fără îndoială, dacă în călătoria noastră, pe care o doresc liniştită, vom fi primejduiţi de cine ştie ce vrăjmaşi. Să pornim aşadar!

Ni se aduseră caii, dintre care un număr considerabil erau împovăraţi cu samare; unii cărau instrumentele mele; alţii fuseseră încărcaţi cu provizii şi cu diverse obiecte necesare în călătorie.

La indieni domneşte obiceiul ca războinicii care pleacă la drum să fie petrecuţi un răstimp de către cei care rămîn. De astă dată, conform dorinţei lui Inciu-Ciuna, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Cei treizeci de indieni care ne însoţeau nici nu-şi luară măcar rămas bun de la soţiile şi copiii lor. Desigur, vor fi făcut-o mai înainte, căci manifestarea în public a duioşiilor familiale nu corespunde cu demnitatea unor războinici.

Numai unul singur s-a găsit să-şi ia rămas-bun cu glas tare şi anume Sam Hawkens. O zări printre femei pe Cliuna-ai, îşi mînă catîrul pînă în dreptul ei şi o întrebă:

— Ai auzit, "Lună", ce-am citit eu în adîncul pămîntului?

— Ai spus-o şi am auzit, răspunse ea.

— Aş fi avut încă multe de spus, chiar şi despre tine.

— Despre mine? M-ai văzut şi pe mine în groapă?

— Dă. Ţi-am văzut tot viitorul. Să ţi-l spun?

— Te rog! Zise ea curioasă şi grăbită. Ce-o să-mi aducă viitorul?

— N-o să-ţi aducă nimic. În schimb, o să-ţi răpească ceva foarte drag.

— Ce anume? Întrebă ea speriată.

— Părul! Ai să-l pierzi în cîteva luni şi ai să ajungi cheală, dar ştii, fără un fir de păr în cap, ca şi luna de sus. Atunci am să-ţi trimit peruca mea. Rămîi cu bine, te salut, tristeţe lunară!

Rîse şi dădu pinteni catîrului, în timp ce femeia îşi ascunse obrazul, vădit ruşinată că a fost trasă pe sfoară datorită propriei sale curiozităţi.

Ordinea în care călăream se alcătui de la sine. În frunte, Inciu-Ciuna, Winnetou, sora lui şi eu. Urmau Hawkens, Parker şi Stone, după care cei treizeci de apaşi mînînd cu schimbul caii încărcaţi cu poveri.

Nşo-ci se ţinea bărbăteşte în şa. Era, după cum aflasem înainte şi se adeverea acum, o excelentă şi foarte dîrză călăreaţă. La fel de bine se pricepea şi în mînuirea armelor. Orice străin ar fi luat-o drept fratele mai tînăr al lui Winnetou; dar unui ochi mai atent nu-i puteau scăpa gingăşia feminină a feţei şi perfecţiunea trupului. Era frumoasă, desăvîrşit de frumoasă, în ciuda costumului şi a atitudinii ei bărbăteşti.

Primele zile ale călătoriei se scurseră fără nici o întîmplare care ar merita pomenită. Cititorul îşi aminteşte că apaşii avuseseră nevoie de cinci zile pentru a se întoarce de la locul bătăliei cu kiowaşii pînă la pueblo-ul lor de pe Rio Pecos. Atunci transportul prizonierilor şi răniţilor încetinise mult ritmul călătoriei. De astă dată, am ajuns numai în trei zile la locul unde Klekih-Petra fusese ucis de Rattler. Acolo ne oprirăm pentru popasul de noapte. Apaşii cărară bolovani pentru construcţia unui monument. În popasul acesta Winnetou arăta şi mai serios ca de obicei. I-am povestit atît lui, cît şi tatălui şi surorii sale, cele ce-mi încredinţase Klekih-Petra privind trecutul său.

A doua zi dimineaţa ne continuarăm drumul pînă în regiunea unde lucrările noastre fuseseră atît de brusc întrerupte de atacul apaşilor.

Jaloanele se mai aflau la locul lor, ceea ce mi-ar fi permis să-mi încep imediat munca. Amînai însă, pentru că aveam ceva mai urgent de făcut.

După încetarea luptei, apaşilor nu le venise în minte să-i îngroape pe morţii noştri şi nici pe kiowaşii căzuţi. Ei lăsaseră cadavrele în părăsire. În schimb, vulturii şi alte animale de pradă se îngrijiră de ele în felul lor. Oasele zăceau împrăştiate, unele complet dezgolite, altele învelite încă în zdrenţe de carne putredă. Ne apucarăm, împreună cu Sam, Dick şi Will, să adunăm aceste resturi omeneşti şi să le depunem într-o groapă comună. Era îngrozitoare treaba. Fireşte că apaşii nu participară la această lugubră operaţie.

Între acestea, ziua trecu şi mă apucai de lucrările mele abia în dimineaţa următoare. Pe lîngă războinicii care îmi dădeau ajutor, mă asista şi Winnetou cu multă tragere de inimă, iar soră-sa aproape că nu se depărta de lîngă noi. Munca mergea cu mult mai bine ca altădată, cînd avusesem în preajmă nişte indivizi atît de puţin simpatici. Indienii care nu aveau treabă cutreierau împrejurimile; seara ne aduseră niscai vînat mărunt.

E lesne de înţeles că-i dădeam zor cu munca. În ciuda obstacolelor terenului, am izbutit, numai în trei zile, să fac joncţiunea cu sectorul învecinat; în cea de-a patra zi, toate desenele şi calculele erau terminate. Încheiasem lucrul tocmai la timp, căci iarna se apropia cu paşi repezi. Nopţile deveneau din ce în ce mai răcoroase. Trebuia să ţinem focul aprins pînă dimineaţa.

Spuneam că apaşii îmi dădeau ajutor; şi aceasta era realitatea; numai că, din păcate, nu o făceau şi cu plăcere. Se supuneau poruncii primite de la căpeteniile lor şi atît. Altminteri, nu s-ar fi grăbit să mă ajute. Li se citea pe faţă bucuria cînd vedeau că nu mai am nevoie de serviciile lor. Şi de cîte ori şedeam seara în jurul focului de tabără, cei treizeci de indieni se izolau de noi mai mult decît ar fi cerut respectul faţă de şefi. Acestora nu le-a scăpat din atenţie faptul, dar păstrară tăcere. Chiar şi Sam sesiză situaţia:

— Nu-i prea trage aţa la muncă pe roşii ăştia! Adevărul e adevăr: indianul e vînător iscusit, războinic viteaz, dar şi trîntor fără pereche. Nu-i place munca şi basta!

— Ceea ce fac ei nu e deloc obositor şi nu se poate numi muncă. Altceva îi roade.

— Da? Şi ce anume?

— Pare că se gîndesc la profeţiile vraciului şi cred în ele mai mult decît în ale dumitale, dragă Sam.

— Mă rog! Ar fi însă o prostie din partea lor.

— În orice caz, nu văd cu ochi buni munca mea de-aici. Pămîntul acesta le aparţine lor şi eu îl măsor pentru alţii, pentru duşmani. Judecă şi tu, Sam!

— Dar ideea de a reveni aici porneşte chiar de la căpeteniile lor.

— Neîndoielnic. Numai că asta nu înseamnă, sau mai bine zis nu implică şi acordul celorlalţi. În sinea lor sînt chiar împotrivă. Şi cînd stau aşa, deoparte, discutînd în şoaptă, observ pe feţele lor că vorbesc despre mine la un mod care nu mi-ar face plăcere dacă le-aş desluşi cuvintele.

— Cam aşa mi se pare şi mie. Dar mi-e indiferent. Nici gîndul şi nici vorba lor n-au ce să ne strice. Noi avem ce avem cu Inciu-Ciuna, cu Winnetou şi cu Nşo-ci; or, de ăştia trei nu ne putem plînge.

Aici avea dreptate. Winnetou şi tatăl său mă sprijineau în toate, binevoitori ca nişte fraţi; iar fata mai că-mi citea în ochi orice dorinţă. Ai fi zis că-mi ghiceşte gîndurile. Mi le îndeplinea fără ca măcar să-i adresez vreo rugăminte. Şi asta în chestiuni din cele mai mărunte, cărora, de obicei, nu li se acordă atenţie. Îi eram din ce în ce mai îndatorat. Avea un foarte ascuţit simţ de observaţie, asculta cu mare interes discuţiile şi, spre bucuria mea, constatai că devenisem, cu sau fără intenţie, dascălul ale cărui învăţături le sorbea cu nesaţ. Cînd vorbeam, ochii ei îmi stăruiau pe buze; căuta să mă imite în toate, chiar dacă nu se potriveau cu obiceiurile rasei sale. Părea că se află aici exclusiv pentru mine şi, cu toate că n-aş fi voit să mi se creeze condiţii deosebite faţă de ale altora, se ocupa de confortul meu mai mult decît de al ei şi cu mai multă grijă, decît o făceam eu însumi.

Aşadar, la sfîrşitul celei de-a patra zi, eram gata şi mi-am strîns instrumentele, învelindu-le în pături. Ne-am pregătit de plecare şi, în a cincea zi, am pornit o dată cu zorile. Cele două căpetenii hotărîră să urmăm aceeaşi cale pe care Sam m-a condus la sosirea mea în aceste ţinuturi.

După două zile de mers, avurăm parte de o întîlnire. Ne găseam într-un şes întins, acoperit de ierburi şi punctat ici şi colo de tufişuri; cuprindeam cu privirea întregul cîmp, ceea ce în vest e totdeauna avantajos. Nu poţi să ştii niciodată peste ce oameni dai şi de aceea e bine să observi de departe orice apariţie. Zărirăm patru călăreţi care se apropiau de noi. Erau albi. Fireşte că ne văzură şi ei tot atît de repede şi se opriră locului, cumpănind dacă e cazul să-şi continue drumul sau să ne ocolească. Întîlnirea cu o ceată de treizeci de indieni nu e lucru tocmai plăcut pentru nişte albi, mai ales cînd aceştia nu sînt decît patru la număr şi nu cunosc tribul cu care au de-a face.

Dar băgaseră de seamă că erau şi nişte albi aici, fapt care le risipi, probabil, îndoiala; lăsară deci caii să-şi urmeze drumul în direcţia noastră.

Erau îmbrăcaţi ca nişte cowboy şi înarmaţi cu puşti, cuţite şi pistoale. Ajunşi la douăzeci de paşi de noi, îşi struniră caii, îşi aduseră puştile în poziţie de tragere şi unul din ei strigă:

— Good-day, domnilor! E nevoie să ţinem degetul pe trăgaci, ori ba?

— Good-day, gentlemeni! Răspunse Sam. Lăsaţi fără nici o grijă puşcoacele în jos. N-avem intenţia să vă mîncăm. Putem să aflăm şi noi de unde veniţi?

— De la bătrînul Mississippi.

— Şi încotro vă îndreptaţi?

— În sus, către New Mexico şi apoi în California. Am auzit că se caută acolo văcari pricepuţi şi că se plăteşte simbrie bună; mai bună decît în locurile de unde venim.

— S-ar putea să aveţi dreptate, sir; dar mai rămîne cale de străbătut pînă să găsiţi asemenea slujbă rentabilă. Noi am coborît încoace, cu direcţia Saint Louis. E curăţel drumul?

— Da. Cel puţin noi n-am auzit de vreun obstacol. Dar, oricum, n-aveţi de ce vă teme: sînteţi destul de numeroşi. Sau, poate, gentlemenii roşii nu vă însoţesc pînă la capăt?

— Numai aceşti doi războinici, căpeteniile apaşilor, Inciu-Ciuna şi Winnetou, precum şi sora lui.

— Nu mai spuneţi, sir! O lady roşie care pleacă la Saint Louis? S-ar putea să aflăm şi numele dumneavoastră?

— De ce nu! Sînt nume onorabile şi nu avem motive să le tăinuim.

Mie îmi spune Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel. Aceştia sînt camarazii mei, Dick Stone şi Will Parker şi aici, alături de mine, îl vedeţi pe Old Shatterhand, un boy care înjunghie ursul cenuşiu cu cuţitul şi doboară dintr-un pumn pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Veţi fi acum atît de amabil să ne spuneţi şi nouă numele dumneavoastră?

— Cu plăcere! De Sam Hawkens am auzit, de ceilalţi gentlemeni încă nu. Mă numesc Santer şi nu sînt un vînător cu faimă în vest, ca dumneavoastră, ci un simplu cowboy sărac.

Ne comunică şi numele celor trei fîrtaţi ai lui, pe care însă nu le-am reţinut; mai puse apoi cîteva întrebări despre starea drumului şi plecară apoi cîte patru. După ce se depărtară, Winnetou îl mustră pe Sam:

— De ce fratele meu a găsit cu cale să dea acestor oameni informaţii atît de precise?

— Să le fi refuzat?

— Da.

— Nu văd de ce. Am fost întrebat politicos şi se cuvenea să răspund la fel. Aşa se poartă Sam Hawkens în toate cazurile.

— Eu nu cred în politeţea acestor feţe palide. S-au stăpînit pentru că-i întreceam de opt ori ca număr. Nu sînt deloc bucuros că le-ai spus cine sîntem şi încotro ne ducem.

— De ce? Crezi că ne poate strica?

— Da.

— În ce fel?

— În tot felul. Aceste feţe palide nu mi-au plăcut. Din ochii celui care vorbea nu luminează bunătatea.

— N-am observat. Însă chiar de-ar fi aşa, ce ne pasă? Au plecat. Ei călăresc într-o direcţie, noi în alta. Doar n-or să se întoarcă şi să se lege de noi!

— Totuşi, vreau să le aflu intenţiile. Fraţii mei să meargă înainte.

Eu şi Old Shatterhand îi vom urmări un timp. Trebuie să ştim dacă se duc într-adevăr spre ţinta lor sau numai se prefac.

Pe cînd ceilalţi îşi continuară drumul, Winnetou şi cu mine pornirăm călări chiar pe urmele lăsate de noi şi după care se luaseră cei patru străini. Mărturisesc că nici mie nu-mi plăcuse acest Santer şi nici însoţitorii lui nu-mi inspiraseră prea multă încredere. Doar că nu-mi închipuiam ce-ar putea să aibă împotriva noastră şi ce-ar fi în stare să facă. Presupunînd chiar că erau din acea tagmă care confundă avutul ei cu al altora, încă mă întrebam ce i-ar putea ispiti la jaf în cazul de faţă. Şi dac-ar cuteza – ceea ce mi se părea imposibil.

— Să ne atace, cum ar izbuti patru inşi să înfrunte treizeci şi şapte de oameni înarmaţi? Împărtăşindu-i lui Winnetou nedumeririle mele, dînsul îmi explică:

— Dacă sînt hoţi, atunci nu le pasă de numărul nostru, fiindcă n-or să ne atace făţiş; mai degrabă ne-ar urmări în ascuns şi ar pîndi momentul cînd unul dintre noi, pe care au pus deja ochii, s-ar depărta niţel de ceilalţi.

— Pe cine să fi pus ochii? Nici măcar nu ne cunosc.

— Pe acela la care presupun că s-ar afla aurul.

— Aur? Dar de unde să ştie că avem aur şi la care din noi se găseşte? Ar trebui să fie atotştiutori.

— Nicidecum! E suficient să judece un pic ca să meargă aproape la sigur. Sam Hawkens a fost tare uşuratic şi le-a divulgat că sîntem căpetenii, că mergem la Saint Louis. Mai mult nici nu le trebuie.

— Ah, bănuiesc, în sfîrşit, ce vrea să spună fratele meu! Cînd merg spre răsărit, indienii au nevoie de bani. Cum însă nu dispun de monedă, iau cu dînşii aur, ale cărui zăcăminte le cunosc numai ei. Şi dacă, pe deasupra, e vorba de căpetenii, atunci aceştia cunosc cu precizie zăcămintele şi se aprovizionează cu aur din belşug.

— Fratele meu Old Shatterhand a ghicit. În cazul că plănuiesc un furt sau o tîlhărie, albii aceia şi-au fixat, desigur, atenţia asupra noastră, a celor doi şefi. Fireşte că acum nu vor găsi nimic la noi.

— Nimic? Parcă aveaţi intenţia să vă asiguraţi cu aur!

— O facem mîine. De ce să-l fi cărat cu noi dacă nu ne trebuia încă? Pînă acum n-am avut nimic de plată; cheltuielile ne aşteaptă mai tîrziu, în forturile prin care vom trece. Aşadar, ne vom aproviziona cu aur probabil mîine dimineaţă.

— Înseamnă că se găsesc zăcăminte în drumul nostru?

— Da. E muntele Nugget-tsil, cunoscut numai de noi sub acest nume. Pentru restul lumii, care nu trebuie să ştie că muntele ascunde aur, îi spunem altfel. Deseară vom ajunge la poalele lui şi vom lua cele de trebuinţă.

Mărturisesc că mă încerca admiraţia, dar şi un pic de invidie. Oamenii aceştia ştiau unde se află cantităţi enorme din preţiosul metal şi, în loc să-l valorifice, duceau o viaţă lipsită aproape cu desăvîrşire de cerinţele civilizaţiei. Nu purtau la ei nici portofele, nici carnete de cecuri; în schimb, ştiau pretutindeni comori ascunse şi n-aveau decît să întindă mîna pentru a-şi umple buzunarele cu aur. Cine-ar putea, dispunînd de asemenea bogăţii, să ducă totuşi o viaţă atît de modestă?!

Trebuia să fim atenţi ca Santer să nu observe că-l urmărim. De aceea, foloseam drept acoperire orice dîmb sau tufiş. Siguri pe sine, bine dispuşi, cei patru înşi îşi îndemnau mereu caii la trap, ca şi cum ar fi fost grăbiţi să ajungă cît mai repede la ţintă; parcă nici gînd nu aveau să se întoarcă sau să apuce alt drum. Winnetou se opri, îi urmări din ochi pînă dispărură şi zise:

— N-au gînduri rele; putem fi liniştiţi.

Nici nu bănuia, ca şi mine, de altfel, cît de mult îl înşelau aparenţele. Indivizii aceia cloceau gînduri ascunse, dar – după cum aveam să constat mai tîrziu – erau extrem de vicleni. Presupuneau că-i vom urmări un oarecare timp şi o făceau anume pe grăbiţii. Mai tîrziu însă, aveau să se întoarcă şi să se ia după noi.

Galopînd vîrtos, îi ajunserăm curînd din urmă pe tovarăşii noştri.

Seara poposirăm lîngă o apă. Vigilenţi ca întotdeauna, Inciu-Ciuna şi Winnetou cercetară cu grijă împrejurimile pînă să se decidă asupra locului de popas. De fapt, apa aceea nu era decît un izvor care ţîşnea din adînc, limpede şi puternic. Iarbă pentru cai era destulă, iar jur-împrejur creşteau arbori şi tufăriş, la adăpostul cărora puturăm aprinde focuri mari şi în acelaşi timp ascunse depărtării. Inciu-Ciuna orîndui două străji şi se părea că, datorită măsurilor luate, ne aflăm în deplină siguranţă.

Cei treizeci de apaşi îşi stabiliră tabăra, ca de obicei, la o distanţă exagerat de mare; acolo se puseră pe fript şi pe mîncat pastrama.

Noi, ăştilalţi, şapte la număr, şedeam lîngă tufăriş în jurul focului.

Ne alesesem dinadins acest loc ferit de vîntul rece ale serii.

După cină, obişnuiam să mai stăm o vreme la taifas. La fel şi acum.

În cursul discuţiei, Inciu-Ciuna ne aduse la cunoştinţă că a doua zi vom porni mai tîrziu ca în alte dăţi, abia către amiază şi, satisfăcîndu-i curiozitatea lui Sam Hawkens, ne lămuri în felul lui deschis motivul amînării. Faptul acesta aveam să-l regretăm profund mai tîrziu.

— De altfel, e un secret, ne spuse Inciu-Ciuna, dar am să-l dezvălui fraţilor mei albi, dacă-mi făgăduiesc că nu se vor lua pe urmele noastre.

Am făgăduit cu toţii. Inciu-Ciuna continuă:

— Avem nevoie de aur; de aceea, eu şi copiii mei vom pleca mîine în zori ca să aducem aurul, adică nuggeti. Ne vom întoarce către prînz.

Stone şi Parker îşi exprimară zgomotos uluirea, iar Sam Hawkens, nu mai puţin mirat, exclamă:

— Există, aşadar, aur prin apropiere?!

— Da, confirmă Inciu-Ciuna. Nimeni nu ştie, nici chiar războinicii mei. E o taină pe care mi-a încredinţat-o tatăl meu, iar dînsul o ştia de la bunic. Secrete de acest fel se moştenesc numai din tată-n fiu şi sînt păstrate cu sfinţenie. Nu le dezvălui nici celui mai bun prieten. Şi chiar dacă vă spun toate acestea, în schimb locul unde se află zăcămintele n-am să-l destăinui nimănui pe lume, nicidecum să-l arăt; dacă cineva s-ar lua după mine, l-aş împuşca imediat.

— Ne-ai ucide şi pe noi?

— Şi pe voi! V-am arătat încredere; înşelîndu-mi-o, aţi merita moartea. Ştiu însă bine că nu veţi părăsi tabăra pînă ne întoarcem.

Astfel încheie Inciu-Ciuna, scurt şi hotărît, cele ce avea de spus în această chestiune, iar discuţia luă alt curs. La un moment dat, Sam o întrerupse. Inciu-Ciuna, Winnetou, Nşo-ci şi eu şedeam cu spatele la tufiş; Sam, Dick şi Will erau de cealaltă parte a focului, avînd tufişul în faţă. În toiul discuţiei, Hawkens strigă deodată, apucă puşca, o duse la ochi şi trase în direcţia tufelor. Fireşte că se stîrni alarmă în toată tabăra. Indienii săriră de la locurile lor şi se apropiară în goană. Ne ridicarăm şi noi în picioare, întrebîndu-l pe Sam ce i-a venit să tragă cu puşca.

— Am zărit o pereche de ochi care-l fixau de după tufiş pe Inciu-Ciuna, ne lamuri el.

Fără să mai zăbovească, indienii smulseră din foc cîteva crengi aprinse şi pătrunseră în desiş. Nu găsiră pe nimeni. Ne liniştirăm şi ne aşezarăm din nou în jurul focului.

— Sam Hawkens trebuie să se fi înşelat, zise Inciu-Ciuna. În pîlpîiala flăcărilor asemenea năluciri sînt posibile.

— M-aş mira; sînt sigur că era o pereche de ochi.

— Poate că două frunze şi-au schimbat poziţia datorită vîntului şi s-au întors în afară cu partea dinăuntru, a cărei culoare e mai deschisă; şi atunci fratele meu alb a crezut că sînt ochi.

— Posibil şi asta, nu zic ba. Împuşcai, va să zică, nişte frunze... hi-hi-hi-hi!

Sam chicotea după obiceiul lui. Winnetou însă nu luă lucrul în glumă şi rosti:

— Fratele meu Sam a făcut, în orice caz, o greşeală de care ar fi bine să se păzească în viitor.

— O greşeală? Eu? Cum aşa?

— Nu trebuia să tragi.

— Nu? Asta-i bună! Cînd cineva mă spionează din tufiş, am dreptul să-l pocnesc, dacă nu mă-nşel!

— De unde ştii că are gînduri duşmănoase? Dacă le-ar avea, atunci s-ar furişa cît mai aproape de noi, ca să afle cine sîntem. Iar dacă nu, atunci ar ieşi la iveală ca să ne salute.

— Hm! Asta cam aşa e! Recunoscu omuleţul.

— Împuşcătura nu face decît să sporească primejdia, continuă Winnetou. Ori Sam s-a înşelat, n-a văzut nici un fel de ochi şi în acest caz glonţul e de prisos, atîta doar că poate să atragă pe eventualii duşmani ce s-ar afla pe aproape. Ori a fost, într-adevăr, un om care ne iscodea, însă şi în cazul acesta e o greşeală să tragi, fiindcă e de prevăzut că glonţul va nimeri în gol.

— Oho! Sam Hawkens trage la sigur! Aş vrea să-l cunosc pe acela care mi-ar dovedi că am tras vreodată pe lîngă ţintă!

— Ştiu şi eu să trag, dar probabil că nici eu n-aş fi nimerit. Doar omul mă observă că-l iau la ochi, îşi dă seama că l-am văzut şi se va feri repede din bătaia puştii. Glonţul se duce în gol şi omul dispare în noapte.

— Bine, bine! Dar ce-ar fi făcut fratele meu roşu în locul meu?

— Ori trăgeam "de la genunchi", ori mă depărtam pe tăcute, făceam un ocol şi cădeam în spatele iscoadei.

"De la genunchi" e una din cele mai dificile poziţii de tragere. Mulţi, foarte mulţi westmeni, de altminteri buni trăgători, nu se pricep la asta. Eu însumi n-o cunoşteam deloc, dar am deprins-o mai tîrziu, cu ajutorul lui Winnetou.

Să presupunem că, singur sau în tovărăşia altora – faptul n-are importanţă – şed lîngă un foc de tabără; puşca mi-o ţin lîngă mine, pe dreapta, cum cere regula. Deodată, observ doi ochi care mă pîndesc din ascunziş. Chipul iscoadei se topeşte în întuneric, nu se vede; ochii însă – dacă iscoada n-are grijă să se uite numai printre gene – pot fi observaţi. Ei au un luciu mat, fosforescent, care apare cu atît mai precis, cu cît îţi încordezi mai mult privirea. Să nu se creadă, totuşi, că e lucru uşor să descoperi printre milioanele de frunze ale desişului o pereche de ochi deschişi. E o treabă care nu se poate învăţa; e nevoie să te fi născut cu o anume agerime a privirii.

Dacă m-am convins că e vorba de un spion duşman, trebuie, pentru propria-mi salvare, să-l fac inofensiv, să-l dobor dintr-un foc, adică să-l împuşc în ochi, pentru că aceştia sînt singura ţintă vizibilă pentru mine. Dar dacă iau puşca şi ţintesc ca de obicei, atunci adversarul îmi observă gestul şi dispare cît ai clipi. Trebuie, deci, să fac în aşa fel, încît să nu observe mişcarea. Lucrul e posibil numai prin tragerea "de la genunchi". Îmi îndoi piciorul astfel ca genunchiul împreună cu coapsa să formeze o linie care, continuată, să ducă drept la ţintă. Atunci, în aparenţă nepăsător, ca din joacă, apuc puşca, o reazem cu ţeava de-a lungul coapsei – încît să se afle exact în prelungirea acesteia – şi apăs pe trăgaci. E un procedeu foarte dificil, mai ales că se cere să lucrezi numai cu mîna dreaptă; manevrînd cu amîndouă mîinile, jocul n-ar mai părea atît de inocent. Or, ca să potriveşti arma numai cu o mînă, s-o fixezi bine de coapsă şi apoi să tragi, aceasta e o treabă pe care puţini o duc la capăt. Nu mai pun la socoteală cît de greu e să ocheşti precis dintr-o astfel de poziţie şi fără ajutorul cătării, başca ţinta, care nu e decît o pereche de puncte abia sesizabile sub pîlpîirea jucăuşă a luminii, poate şi în tremurul frunzişului bătut de vînt.

La acest procedeu se referea Winnetou vorbind de "împuşcătura de la genunchi", în care era meşter. Mie, cu doborîtorul meu de urşi, mi-a fost destul de greu să aplic procedeul, pentru că arma cîntărea mult şi mînuirea ei cu o singură mînă cerea un efort serios. Dar exerciţiile continue m-au dus în cele din urmă la rezultate bune chiar şi în faţa unor ţinte foarte greu de zărit.

Pe cînd toată lumea se simţea satisfăcută sau barem liniştită de faptul că cercetarea împrejurărilor n-a dus la nici o descoperire, Winnetou nu se arătă deloc mulţumit. Se ridică după o vreme şi plecă să controleze personal terenul. Trecu mai bine de o oră pînă s-a întors.

— Nu e nimeni, anunţă el, prin urmare Sam Hawkens totuşi s-a înşelat.

În ciuda acestei constatări, el rîndui patru străji în locul celor două, recomandîndu-le cît mai multă atenţie şi patrulare permanentă în jurul taberei. Apoi ne culcarăm.

Dormeam agitat; mă trezeam mereu şi eram hărţuit de vise scurte, sumbre, în care Santer şi însoţitorii lui jucau rolul principal. Era, desigur, ecoul uşor explicabil al recentei noastre întîlniri, dar cînd mă deşteptai dimineaţa, persoana lui îmi stăpînea într-atît gîndurile, încît zadarnic încercam s-o alung. De fapt, se întîmplă nu o dată ca un om care îţi apare în vis să capete apoi, în existenţa ta reală, o însemnătate cu mult mai mare ca înainte.

După gustarea de dimineaţă, compusă din carne şi o fiertură de făină, Inciu-Ciuna cu fiul şi cu fiica lui se pregătiră de drum. Înainte de plecare, le cerui îngăduinţa să-i însoţesc măcar un timp. Pentru a-i asigura că nu am deloc intenţia să aflu drumul spre zăcămînt, le-am mărturisit obsesia mea în legătură cu Santer. Mă miram şi eu cum, fără nici un temei concret, am ajuns în acea dimineaţă la convingerea că Santer şi oamenii lui se întorseseră. Probabil că era efectul visului.

— Fratele meu să nu se îngrijească din pricina noastră, îmi răspunse Winnetou. Pentru a te linişti, urmă el, voi mai cerceta o dată împrejurimile. Ştim că Old Shatterhand nu rîvneşte la aur. Şi, totuşi, însoţindu-ne chiar şi pe o distanţă scurtă, ar putea să creadă că a ghicit locul zăcămîntului şi atunci ar cădea în acea ispită a prafului ucigător, care nu-i iartă pe oamenii albi pînă nu le distruge şi sufletul şi trupul. Te rugăm, deci, nu din neîncredere faţă de tine, ci din dragoste şi prudenţă, să nu vii cu noi.

Trebuia să mă supun. Winnetou mai controlă o dată locul fără a descoperi nici o urmă, apoi tustrei plecară. Din faptul că mergeau pe jos şi nu călări, am dedus că zăcămîntul cu pricina nu se afla prea departe.

M-am tolănit în iarbă, mi-am aprins luleaua şi, ca să-mi risipesc temerile, m-am pornit pe taifas cu Sam, Dick şi Will. Dar nu-mi găseam liniştea; curînd mă sculai din nou; ceva dinlăuntrul meu nu-mi dădea pace. Îmi luai puşca şi plecai.

Poate să vînez vreo sălbăticiune, îmi ziceam, să-mi mai alung gîndurile.

Inciu-Ciuna părăsi tabăra îndreptîndu-se spre miazăzi. Eu o apucai spre nord, ca să nu se creadă cumva că umblu cu alte intenţii.

Să tot fi mers un sfert de oră cînd, spre uimirea mea, dădui de urmele a trei persoane încălţate cu mocasini. Deosebii o pereche de tălpi mari, una de dimensiuni mijlocii şi o alta mai mică. Urmele păreau proaspete. Erau, probabil, ale lui Inciu-Ciuna, Winnetou şi Nşo-ci. Se îndreptaseră mai întîi spre sud, dar apoi o luaseră totuşi spre nord, fireşte, pentru a ne deruta şi a ne face să credem ca zăcămîntul de aur se află la sud.

Să-mi fi continuat drumul? Nu. S-ar fi putut să mă zărească sau, la întoarcere, ar fi putut să-mi descopere urmele. Or, n-aş fi vrut în nici un caz să cadă la bănuială că m-am ţinut după ei. Să mă întorc în tabără? Nu prea aveam chef. O apucai deci spre răsărit.

Şi iată, după scurtă vreme trebuii să mă opresc iarăşi; o altă urmă îmi atrase atenţia. Cercetînd-o îndeaproape, constatai că provine de la trei bărbaţi care purtau cizme cu pinteni. Ca un fulger mă duse gîndul iarăşi la Santer. Paşii se înşiră pe direcţia în care ştiam că se deplasaseră cele două căpetenii; părea că pornesc dintr-o pădurice apropiată în care dominau, mai înalţi, cîţiva stejari încă înfrunziţi.

Acolo trebuia să cercetez, în primul rînd.

Judecasem bine: urma pornea într-adevăr din păduricea respectivă. Pătrunzînd înlăuntru, găsii patru cai priponiţi; erau caii lui Santer şi ai fîrtaţilor săi. Toate semnele arătau că indivizii îşi petrecuseră aici noaptea. Prin urmare, tot se înapoiaseră! Dar cu ce scop? Din pricina noastră, evident. Desigur că se purtau cu gîndul de care Winnetou îmi vorbise în ajun. Deci, nu se înşelase Sam Hawkens; zărise într-adevăr o pereche de ochi, dar, cu pripeala lui, îl alungase pe individ încă înainte de a-şi fi descărcat arma. Fuseserăm spionaţi. Santer ne urmărise, pîndind clipa cînd l-ar putea surprinde singur pe cel vizat. Totuşi, locul acesta din pădurice era mult prea departe de tabăra noastră. Cum de ne-a putut observa de aici?

Examinai copacii. Erau foarte înalţi, dar nu prea groşi; tocmai buni pentru căţărat. Pe scoarţa unuia descoperii zgîrieturi provocate fără îndoială de nişte pinteni. Indivizii se căţăraseră aşadar în copaci; de acolo, de sus, putuseră să observe, dacă nu chiar interiorul taberei, cel puţin mişcarea dimprejurul ei. Cerule! Un gînd neaşteptat mă fulgeră! Despre ce discutam noi aseară înainte ca Sam să fi zărit ochii aceia? Despre faptul că Inciu-Ciuna, împreună cu copiii săi, se va duce astăzi după aur! Spionul trebuie să fi auzit această discuţie. Dimineaţa s-a urcat într-un stejar şi i-a văzut pe tustrei cum pleacă. Apoi, la puţin timp, împreună cu haimanalele lui, a pornit în urmărire. Deci Winnetou se află în primejdie! Nşo-ci şi tatăl ei de asemenea! Trebuia să acţionez imediat, fără a pierde o clipă şi să-i ajung din urmă pe tîlhari.

Nici nu mai era timp să mă întorc în tabără şi să dau alarma. Dezlegai repede un cal, îl scosei din desiş, mă aruncai în şa şi pornii în galop pe urmele celor patru bandiţi, care se amestecară curînd cu cele ale apaşilor.

Pentru cazul că aş pierde aceste urme, căutam între timp niscai puncte de reper după care să mă orientez în ce priveşte locul zăcămîntului. Winnetou vorbise de un munte numit de el Nugget-tsil.

"Nuggeţii" sînt boabele de aur de diverse mărimi, ce se găsesc în stare naturală; "tsil", în limba apaşilor, înseamnă munte. Aşadar, zăcămîntul se afla în munţi. Măsurai din ochi depărtările; drept în faţa mea se ridicau nişte munţi destul de impunători şi împăduriţi. Unul din ei trebuia să fie muntele nuggeţilor. Faptul îmi apărea neîndoielnic.

Gloaba bătrînă pe care călăream nu excela în viteză. Smulsei din goană o nuia şi dădui imbold calului. Făcea, sărmanul, tot ce putea şi, curînd, străbăturăm şesul; munţii mi se deschideau în faţă. Urmele duceau între doi munţi, dar după un timp nu le mai putui desluşi din cauza pietrişului pe care apele îl rostogoliseră din înălţimi. Totuşi, nu descălecai, căci era în tot cazul de presupus că tîlharii urcaseră panta.

Mai încolo, însă, pe dreapta, se deschidea o văgăună al cărei fund era de asemenea pietros. Acum se punea întrebarea dacă indivizii o cotiseră la dreapta ori apucaseră drumul înainte. Descălecai şi cercetai pietrişul. Nu era uşor de descoperit vreo urmă, totuşi o găsii; ducea către văgăună. Mă săltai din nou în şa şi pornii pe urme. După puţin, drumul se bifurca; a trebuit să cobor iarăşi de pe cal. Pesemne că situaţia avea să se mai repete şi calul nu putea decît să mă incomodeze, îl legai deci de un copac şi grăbii pe jos, mai departe, după ce mă lămurisem încotro duce urma.

Străbătui repede un fel de jgheab strîmt, pietros, fără apă.

Neliniştea mă gonea mereu mai departe, într-un ritm care-mi tăia respiraţia. Ajuns pe o înălţime, m-am oprit să-mi trag sufletul; îmi continuai apoi drumul în urcuş, pînă ce urma o cotea la stînga, în pădure. Mai curînd alergam pe sub copaci decît mergeam. La început erau deşi, apoi se răreau din ce în ce. Se anunţa un luminiş. Dar n-ajunsei bine acolo că detunară cîteva împuşcături, urmate de un strigăt care îmi străpunse inima ca un jungher: era strigătul de moarte al apaşilor.

Acum nu mai alergam, ci mă năpusteam înainte ca o fiară care se aruncă asupra prăzii. Încă o împuşcătură, încă una... Aceasta era arma cu două ţevi a lui Winnetou. Îi cunoşteam detunătura. Slavă Domnului! Mai trăia, altminteri n-ar fi putut să tragă. Mai aveam doar cîteva salturi de făcut pînă să ies în luminiş, dar mă oprii ca trăsnit lîngă ultimul copac; priveliştea îmi paraliza pur şi simplu picioarele.

Luminişul nu era prea mare. Către mijlocul lui zăceau Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Nu puteam să văd dacă mai trăiesc, dacă mai mişcă. În apropierea lor, după un bloc de stîncă, se adăpostea Winnetou; era tocmai pe cale să-şi încarce iarăşi puşca. La stînga mea, îndărătul unor copaci, stăteau pitulaţi doi dintre bandiţi, cu armele la ochi, gata să tragă în Winnetou dacă s-ar fi descoperit. Pe dreapta se furişa printre copaci un al treilea individ urmînd să cadă în spatele lui Winnetou.

Al patrulea zăcea mort chiar în faţa mea, împuşcat în cap.

Pentru moment, primii doi erau cei mai periculoşi pentru viaţa lui Winnetou. Dusei la ochi doborîtorul meu de urşi şi-i împuşcai pe amîndoi; fără a mai pierde timp cu încărcarea armei, mă năpustii după cel de-al treilea. Auzind împuşcătura, se întoarse fulgerător spre mine. Văzu că mă apropii, ochi şi trase. Dar sărisem în lături şi glonţul nu mă nimeri. Atunci banditul se dădu bătut şi o luă la goană către adîncul pădurii. Mă repezii după el. Era însuşi Santer. Încercai să-l ajung, însă depărtarea dintre noi era prea mare. Îl zării încă la capătul luminişului, dar mai încolo, în pădure, îl pierdui, din păcate, nu-l mai puteam prinde, oricîtă silinţă mi-aş fi dat. Nu era chip să-l ajung. De aceea luai drumul îndărăt, mai ales că-mi era de Winnetou. Dacă are nevoie de mine?

Ieşii din nou la lumină şi-l văzui îngenuncheat lîngă tatăl şi sora lui, cercetînd, plin de îngrijorare, dacă mai sînt în viaţă. Cînd mă zări, se ridică pentru o clipă. Avea o expresie pe care n-o voi uita niciodată. În ochii lui erau noapte şi durere nebună. Îmi spuse:

— Fratele meu Old Shatterhand vede ce s-a întîmplat. Nşo-ci, cea mai frumoasă şi mai bună dintre fiicele apaşilor, nu se va mai duce în oraşul feţelor palide; mai licăreşte în ea un strop de viaţă, dar ochii ei vor rămîne de-a pururea închişi.

Nu eram în stare să scot o vorbă; n-aveam ce spune sau întreba.

Ce să fi întrebat? Vedeam doar cum stau lucrurile. Zăceau amîndoi într-un lac de sînge, Inciu-Ciuna lovit în cap şi "Zi-Frumoasă" împuşcată în piept. Căpetenia murise pe loc, fata mai respira, greu, precipitat, în timp ce obrajii ei frumoşi, bronzaţi, deveneau tot mai palizi, mereu mai palizi. Chipul ei catifelat se subţia şi masca morţii se aşternea treptat peste gingaşele ei trăsături.

Deodată, avu o tresărire uşoară. Îşi întoarse capul către tatăl mort şi pleoapele i se întredeschiseră. Îl văzu pe Inciu-Ciuna scăldat în sînge şi se cutremură de groază – numai că, în starea ei de slăbiciune, nici groaza nu reuşi să-i schimbe înfăţişarea. Părea că-şi adună gîndurile; apoi îşi reveni întrucîtva, înţelese cele întîmplate şi-şi duse mîna la inimă. Simţi şuvoiul de sînge cald şi suspină adînc.

— Nşo-ci, buna, singura mea surioară! Se jelea Winnetou cu un glas frînt, inimitabil. Fata îşi ridică ochii.

— Winnetou... fratele... meu! Şopti ea. Răzbună-mă... răzbună-mă! Apoi privirea îi lunecă spre mine şi un surîs cald de o clipă jucă în jurul buzelor ei palide.

— Old... Shatter... hand! Îngînă ea. Eşti... aici! Atunci pot... să mor... aşa...

Asta a fost totul. Moartea îi închise pentru vecie gura. Era de parcă mi s-ar fi rupt inima în două; simţeam nevoie de aer; sării în picioare – pentru că îngenuncheasem şi eu lîngă biata fată – şi scosei un răcnet, al cărui ecou ricoşa din pădurile munţilor învecinaţi.

Winnetou se ridică şi el, încet, apăsat parcă de o povară uriaşă.

Mă îmbrăţişă şi zise:

— Acum sînt morţi! Cel mai mare şi mai nobil conducător al apaşilor şi Nşo-ci, sora mea, care îţi dăruise sufletul. A murit cu numele tău pe buze. Să nu uiţi, frate, să nu uiţi niciodată!

— Nu, n-am să uit! Strigai.

Chipul lui Winnetou luă o altă expresie şi glasul lui părea un huruit de tunet depărtat şi ameninţător:

— Ai auzit care i-a fost ultima dorinţă?

— Da.

— Răzbunare! Da, am s-o răzbun cum încă nici o crimă n-a fost răzbunată! Ştii tu cine sînt ucigaşii? I-ai văzut doar. Erau feţele palide cărora nu le făcusem nici un rău. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi pînă la pieirea celui din urmă indian. Şi chiar dacă nu vom pieri cu toţii ucişi, e o crimă, da, o crimă ce se săvîrşeşte faţă de poporul meu. Am vrut să vizităm oraşele acestor albi nelegiuiţi; Nşo-ci dorea să ajungă asemenea unei squaw albe, căci te îndrăgise şi spera să-ţi cucerească inima însuşindu-şi cunoştinţele şi obiceiurile albilor. Această dorinţă a plătit-o cu viaţa. Fie că vă urîm, fie că vă iubim, e totuna. Unde calcă un alb, acolo se anunţă pierzania noastră. Un geamăt de durere va străbate toate triburile apaşilor şi un strigăt al mîniei şi al răzbunării se va înălţa pretutindeni, oriunde se află vreun fiu al neamului nostru. Acum ochii tuturor apaşilor privesc la Winnetou, ca să vadă cum va răzbuna el moartea tatălui şi a surorii sale. Fratele meu Old Shatterhand să stea mărturie jurămîntului pe care-l fac aici, lîngă aceste două victime! Jur pe Marele Spirit şi pe toţi vitejii mei strămoşi care mă privesc din plaiurile veşnice ale vînătoarei, că de aci încolo, pe oricare alb, da, pe oricare alb ce-mi va ieşi în drum, îl voi doborî cu arma căzută din mîinile părintelui meu, sau...

— Stai! Intervenii cutremurat, căci ştiam că acest jurămînt ar fi devenit faptă neîndurătoare. Opreşte-te! Fratele meu Winnetou să nu jure acum, nu acum!

— De ce nu acum? Mă întrebă el, aproape furios.

— Un jurămînt trebuie rostit cu sufletul netulburat.

— Iuf! In această clipă sufletul meu e liniştit ca şi groapa în care îi voi culca pe morţii mei dragi. Aşa cum ei nu se vor mai întoarce din mormînt, aşa nici eu n-am să retrag nici o vorbă din jurămîntul meu...

— Nu mai continua! L-am întrerupt din nou.

Ochii lui mă străfulgerară aproape duşmănos:

— Vrea oare Old Shatterhand să mă abată de la datorie? Să ajung de batjocura babelor şi să fiu alungat din sînul neamului meu pentru că n-aş avea curajul să răzbun cele petrecute azi?

— Departe de mine să doresc aşa ceva. Vreau şi eu pedepsirea ucigaşilor. Trei dintr-înşii au şi plătit pentru fapta lor; al patrulea a şters-o, dar nu ne va scăpa.

— Cum să ne scape! Izbucni el. Dar nu numai cu dînsul trebuie să mă răfuiesc. El n-a făcut decît să se poarte ca un vrednic fiu al rasei albe care ne aduce pieirea; ea este răspunzătoare pentru tot ce l-a învăţat să facă; ei îi va cere socoteală Winnetou, de acum înainte cel dintîi şi cel mai mare conducător al tuturor apaşilor!

Stătea în faţa mea mîndru şi cu capul sus; în pofida tinereţii lui, se simţea rege peste ai săi. Da, era într-adevăr omul în stare să realizeze ceea ce şi-a propus. Lui, numai lui i-ar fi fost cu putinţă să adune sub conducerea sa pe războinicii tuturor triburilor roşii şi să pornească o luptă necruţătoare împotriva albilor, o luptă a desperării, al cărei sfîrşit nu putea fi decît unul singur, dar care ar fi acoperit cu sute de mii de victime întregul Vest sălbatic. Acum, această clipă hotăra dacă tomahawkul morţii se va dezlănţui sau nu în toată năprasnica lui furie.

Îl apucai pe Winnetou de mînă şi spusei:

— Vei face după voinţa ta; totuşi, ascultă mai întîi o rugăminte, poate cea din urmă pe care ţi-o fac; pe urmă, nu vei mai auzi niciodată glasul prietenului şi fratelui tău alb. Aici zace Nşo-ci. Spuneai chiar tu că m-a iubit şi că s-a stins cu numele meu pe buze. Şi tu i-ai fost drag; pe mine m-a iubit ca prieten, pe tine ca frate; şi tu ai răspuns din plin dragostei sale. În numele acestei iubiri, te rog să nu juri acum, ci abia după ce lespezile vor fi acoperit mormîntul celei mai nobile fiice a apaşilor!

Mă privi cu seriozitate, aproape sumbru, după care îşi plecă ochii asupra moartei. Observai că trăsăturile i se destind. În cele din urmă, ridicîndu-şi din nou privirea către mine, răspunse:

— Fratele meu Old Shatterhand are o mare putere asupra inimilor care-i stau în preajmă. Nşo-ci desigur că i-ar fi împlinit rugămintea şi de aceea vreau să i-o ascult şi eu. Cînd ochiul meu nu va mai vedea aceste două fiinţe moarte, atunci abia să se hotărască dacă Mississippi cu toţi afluenţii lui va duce spre apele mării sîngele popoarelor albe şi roşii. Am zis. Howgh!

Slavă Domnului! Izbutisem, cel puţin pentru moment, să evit o catastrofă cumplită. Drept mulţumire, îi strînsei mîna.

— Fratele meu roşu va vedea îndată că nu cer milă pentru vinovat; vreau să-l lovească pedeapsa cu toată greutatea şi necruţarea pe care fapta lui o cere. Nu trebuie să-i dăm răgazul să dispară. Să nu-i lăsăm nici un avans. Winnetou să-mi spună ce ar crede de cuviinţă în acest scop.

— Picioarele îmi sînt legate, vorbi el, întunecîndu-se iarăşi la faţă. Datinile îmi poruncesc să rămîn lîngă morţii mei pînă vor fi înmormîntaţi. Abia după aceea pot merge pe drumul răzbunării.

— Şi cînd va fi înmormîntarea?

— Trebuie să ţin sfat cu războinicii mei. Fie că-i îngropăm aici, pe locul unde au murit, fie că-i ducem înapoi în pueblo, ca să se odihnească lîngă strămoşii lor. Dar şi în cazul cînd vor fi îngropaţi aici, pe loc, încă vor trebui cîteva zile pînă să împlinim ceremonia la înmormîntarea unui conducător atît de mare.

— Pînă atunci, ucigaşul ne scapă cu siguranţă!

— Nu. Pentru că nu pot să-l urmăresc personal, sarcina va reveni altcuiva. Fii bun şi spune-mi cum s-a făcut că ai venit încoace?

Acum, cînd era vorba de chestiuni concrete, Winnetou deveni calm ca de obicei. I-am povestit tot ce-l interesa; el rămase cîtva timp pe gînduri.

Deodată, auzirăm un geamăt venind din direcţia unde ziceau cei doi ticăloşi pe care îi credeam ucişi. Pe unul îl împuşcasem drept în inimă; celălalt, însă, fusese lovit ca şi Nşo-ci; mai era în viaţă şi tocmai se trezise. Ne privi nedumerit şi murmură nişte vorbe neînţelese.

Mă aplecai asupra lui şi-i strigai:

— Omule, vino-ţi în fire! Ştii în faţa cui te afli?

Îşi dădea în chip vădit osteneală să-şi amintească cele întîmplate, într-adevăr, ochii i se limpeziră oarecum şi-l auzii întrebînd în şoaptă:

— Unde... unde este... Santer?

— A fugit! I-am răspuns. Nu mă lăsa inima să mint un muribund, fie şi ucigaş.

— În... încotro?

— Asta nu ştiu; dar sper să mă lămureşti dumneata. Ceilalţi din grupul vostru sînt morţi şi nici dumitale nu ţi-au mai rămas decît cel mult cîteva minute de trăit. Sper că acum, în pragul morţii, te vei purta mai bine. Spune-mi, de unde e originar Santer?

— Nu... ştiu.

— Acesta e numele lui adevărat?

— Are... multe... multe nume.

— Cu ce se ocupă el de fapt?

— Nici... asta... n-o ştiu.

— Aveţi cunoscuţi prin apropiere, poate în vreun fort?

— Nu... pe nimeni.

— Încotro vă duceaţi, unde voiaţi să ajungeţi?

— Ni... Nicăieri. Bani... pradă...

— Eraţi, va să zică, tîlhari de meserie! Îngrozitor! Cum de v-a venit ideea să-i atacaţi pe aceşti doi apaşi şi pe fata care-i însoţea?

— Nug... nuggeţi.

— Dar n-aveaţi de unde să ştiţi despre nuggeţi!

— Voiam să... să ne luăm după...

Tăcu. Îi cădea nespus de greu să vorbească. I-am ghicit însă gîndul şi l-am întrebat:

— Aţi aflat că aceşti apaşi se pregăteau pentru o vizită în oraş şi aţi presupus că duc cu ei aur?

Confirmă din cap.

— Aţi hotărît deci să-i atacaţi; dar ştiaţi că vom fi vigilenţi şi că nu vă vom slăbi curînd din ochi; de aceea aţi călărit o bucată de drum mai departe şi v-aţi întors abia mai tîrziu presupunînd că ne-am liniştit. Aşa e? Dădu iarăşi din cap.

— Prin urmare, v-aţi întors, ne-aţi ajuns din urmă, iar seara ne-aţi spionat? Aţi auzit discuţia noastră?

— Da... Santer.

— Înseamnă că însuşi Santer era spionul! V-a povestit cele auzite?

— Apaşi... Nugget-tsil... vor aduce nuggeţi... dimineaţa...

— Exact. Apoi v-aţi ascuns în pădurice şi ne-aţi observat de sus, din copaci. Voiaţi să cunoaşteţi locul de unde apaşii ar fi luat aurul?

Închise ochii şi nu mai răspunse.

— Sau aveaţi de gînd să-i atacaţi la întoarcere şi...

— Fratele meu să nu mai întrebe zadarnic, mă întrerupse Winnetou. Această faţă palidă nu mai poate vorbi. A murit. E clar că tîlharii voiau să ne afle secretul; dar au întîrziat. Noi ne şi întorceam cînd ei ne auziră paşii. Atunci s-au tupilat în dosul arborilor şi au tras asupra noastră. Inciu-Ciuna şi "Zi-Frumoasă" s-au prăbuşit sub gloanţele lor; mie mi-au atins doar mîneca. Am tras asupra unuia; dar în clipa cînd am apăsat pe trăgaci, el a sărit în spatele unui copac şi nu l-am nimerit; în schimb cu al doilea glonţ l-am doborît pe un altul. Apoi repede m-am adăpostit îndărătul acestui bolovan, care totuşi nu m-ar fi putut salva dacă nu apărea la timp fratele meu Old Shatterhand. Căci, gîndeşte-te: doi mă ameninţau dintr-o latură, iar al treilea se grăbea să ajungă pe ocolite în spatele meu; glonţul lui m-ar fi lovit cu siguranţă. Am auzit detunătura doborîtorului de urşi şi am scăpat cu viaţă. Acum fratele meu ştie totul şi rămîne să vedem ce trebuie făcut pentru prinderea lui Santer.

— Cine va îndeplini această sarcină?

— Nu mă îndoiesc că Old Shatterhand va şti să dea de urma fugarului.

— Asta-i neîndoielnic. Însă căutarea urmelor e anevoioasă şi voi pierde mult timp.

— Nu. Fratele meu nici nu trebuie să caute urma, pentru că se duce cu siguranţă la caii lui. Într-acolo să apuci mai întîi. Pe locul unde a mas Santer şi ai lui creşte iarbă bogată. Old Shatterhand va descoperi lesne direcţia în care a fugit ticălosul.

— Şi apoi?

— Apoi fratele meu va lua cu dînsul zece dintre războinici spre a-l urmări şi a-l prinde pe ucigaş. Restul de douăzeci îi trimiţi încoace pentru a jeli împreună cu mine la căpătîiul morţilor.

— Aşa să fie! Sper că voi răspunde cu cinste încrederii pe care fratele meu roşu mi-o acordă.

— Ştiu că Old Shatterhand mă va înlocui ca şi cînd eu însumi aş fi de faţă acolo. Howgh!

Îmi întinse mîna. I-o scuturai cu putere, mă înclinai încă o dată în faţa celor doi morţi şi plecai. La marginea luminişului mă oprii ca să privesc îndărăt. Winnetou tocmai acoperea chipurile morţilor şi se tînguia cu acel glas înăbuşit cu care indienii încep prohodul. Vai, cît de mult mă durea! Cît de teribil! Dar nu era timp de pierdut şi apucai în grabă drumul pe care venisem.

Credeam la început că raţionamentul lui Winnetou se va adeveri; dar, ajuns pe înălţimea pomenită, mă cuprinse îndoiala.

Santer voia, desigur, să se depărteze cît mai iute şi să dispară, întorcîndu-se la locul unde poposise noaptea, ar fi însemnat să întîrzie în apropierea noastră. Era totuşi posibil să procedeze aşa în intenţia de a-şi face rost de un cal. Dar dacă în drum ar fi dat cu ochii de gloaba pe care călărisem eu? Ticălosul fugise doar exact pe acelaşi drum şi era exclus să nu vadă calul.

Gîndul acesta îmi grăbi paşii. Coborîi în fugă, extrem de curios dacă animalul mai stă la locul lui. Imaginaţi-vă ce ciudă mă cuprinse cînd îi constatai dispariţia. Nu pierdui decît un moment, apoi, mai mult zburînd, mă avîntai prin văgăună. Pe aici mai puteam alerga cu toată viteza pentru că, datorită pietrişului, căutarea urmei ar fi fost inutilă. Dar jos, în vale, m-am oprit s-o caut. N-am izbutit din primul moment, pămîntul fiind aici încă prea dur. La vreo zece minute de drum, terenul se muia şi, de data asta, era mai uşor să recunoşti amprentele picioarelor şi copitelor.

Şi totuşi – ce dezamăgire! Puteam să caut mult şi bine, să-mi încordez la maximum atenţia, rezultatul ar fi rămas acelaşi: Santer nu trecuse pe aici. Probabil că părăsise văgăuna în alt loc, mai potrivit, undeva mai sus, unde, călcînd pe piatră, nu lăsa urme; altă ipoteză nu vedeam. Iată-mă, deci, descumpănit. Ce să fac? Să mă întorc şi să cercetez locul trecerii? Mi-ar trebui ore întregi pînă să găsesc vreun semn şi o astfel de întîrziere nu mi-o pot permite. E totuşi preferabil să mă duc în tabără şi să-mi iau de acolo oameni de ajutor.

Zis şi făcut. M-am angajat într-o cursă de rezistenţă cum încă nu încercasem pînă atunci. Dar am izbutit. Învăţasem de la Winnetou cum trebuie procedat ca să-ţi păstrezi suflul şi vigoarea: îţi laşi greutatea corpului pe un singur picior şi, cînd acesta oboseşte, o schimbi pe celălalt picior. Astfel poţi alerga ore întregi fără prea mari eforturi; dar e nevoie de plămîni puternici, sănătoşi.

Apropiindu-mă de ţintă, mă îndreptai mai întîi spre locul unde poposise Santer. Cei trei cai se mai aflau în pădurice. Îi dezlegai, mă săltai în spinarea unuia şi, ţinîndu-i de dîrlogi pe ceilalţi, pornii în trap spre tabără. Trecuse mult de amiază şi Sam mă întîmpină intrigat:

— Pe unde hoinăriţi, sir? Aţi pierdut masa de prînz şi eu...

Tăcu deodată, măsură cu uimire caii şi continuă:

— Drace! Aţi plecat pe jos şi vă întoarceţi călare! V-aţi făcut cumva hoţ de cai?

— Asta nu. I-am capturat.

— Unde?

— Nu prea departe de aici.

— De la cine?

— Uită-te bine la ei! Eu i-am recunoscut imediat; şi dumneata, după cîte ştiu, ai ochi foarte buni.

— Am, nu zic ba. Mi-am şi dat seama din prima clipă ai cui sînt; numai că nu-mi venea să cred. Ăştia-s caii lui Santer şi ai însoţitorilor săi; dar unul e lipsă.

— Pe acela trebuie să-l mai căutăm, ca şi pe călăreţ, de altfel.

— Păi bine, cum...

— Ascultă, dragă Sam, îl întrerupsei, s-a întîmplat ceva foarte grav, foarte tragic. Trebuie să plecăm imediat de aici.

— Să plecăm? De ce?

În loc de răspuns, i-am chemat pe apaşi la mine. Lipseau cîţiva dintre ei. Celor prezenţi le-am împărtăşit ştirea morţii lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale. Se lăsă o tăcere adîncă. Vestea li se părea de necrezut, era prea monstruoasă. Le povestii atunci în amănunt cele întîmplate şi adăugai:

— Să-mi spună acum fraţii mei roşii: cine a prezis mai bine viitorul: Sam Hawkens, sau vraciul vostru? Inciu-Ciuna şi Nşo-ci şi-au găsit moartea, fiindcă au plecat fără mine, iar Winnetou trăieşte pentru că eu l-am salvat. Aşadar, ce aduce tovărăşia mea: viaţă sau moarte?

Nu se mai îndoiau de adevăr. Se iscă o larmă atît de mare, încît s-ar fi putut auzi la zeci de mile distanţă. Oamenii alergau ca înnebuniţi, îşi agitau armele şi, pentru a da durerii o expresie cît mai vie, îşi strîmbau feţele înfricoşător. Abia după o vreme glasul meu izbuti să se facă iarăşi auzit deasupra larmei şi vaietelor care păreau să nu se mai sfîrşească.

— Războinicii apaşilor să facă linişte! Poruncii. Zarva nu duce la nimic. Trebuie să pornim şi să-l prindem pe ucigaş.

— Să plecăm, da, să plecăm!

Strigară şi săriră pe cai.

— Tăcere! Ordonai din nou. Fraţii mei nu ştiu ce au de făcut. Am să le spun eu.

Se înghesuiau atît în mine, încît trebuia să mă feresc ca să nu fiu strivit. Dacă Santer ar fi fost acolo, l-ar fi rupt în bucăţi. Hawkens, Stone şi Parker stăteau tăcuţi deoparte. Ştirea tragică făcuse asupra lor o impresie zguduitoare. În sfîrşit, se apropiară. Şi Sam rosti:

— Mă simt ca năuc şi încă nu mă pot deprinde cu gîndul celor întîmplate. Groaznic! Înspăimîntător! Draga de ea, frumoasa şi buna fată indiană! A fost întotdeauna atît de delicată cu mine şi acum zace moartă! Ştiţi, sir, mi-e nu ştiu cum...

— Oricum ţi-ar fi, păstrează deocamdată totul pentru dumneata! Îi tăiai vorba. Mai întîi să-l găsim pe ucigaş. Vorbele sînt inutile.

— Well!. Sînt de aceeaşi părere. Ştiţi încotro a întins-o?

— Încă nu ştiu.

— Bănuiam. Nu i-aţi găsit urma. Dar cum s-o descoperim? Mi se pare imposibil sau, în orice caz, extrem de greu.

— Nu e deloc greu. Dimpotrivă.

— Credeţi? Hm! Vreţi să spuneţi că va trebui să urcăm sus, la văgăuna pe unde a cotit-o bestia? Complicată afacere!

— Nu e vorba de văgăună.

— Nu? Atunci sînt curios să aflu ce mai născociţi! Se întîmplă şi unui greenhorn să-i pice cîte o idee, totuşi...

— Mai tacă-ţi gura cu greenhorn-ul dumitale şi lasă glumele! N-am chef de baliverne acum! Îmi sîngerează inima!

— Glume? Helloo! Cine îşi închipuie că-mi arde de glumă îl pocnesc o dată de-l zbor pînă-n California! Dar nu înţeleg, sir, cum vreţi să-l găsiţi pe Santer, fără să cercetăm mai întîi locul unde i se pierde urma?

— Doar spuneai singur că ar fi să căutăm mult şi bine. Şi chiar dac-am găsi vreo urmă, ar trebui să ne luăm după ea peste munţi şi văi şi prin pădure deasă; şi iarăşi ar dura prea mult. De aceea mă gîndesc să facem altfel. Uitîndu-mă atent la munţii aceia, îmi vine să cred că nu sînt legaţi într-un masiv unic, par mai degrabă izolaţi...

— Foarte adevărat. Cunosc ţinutul pe dinafară. Aici e şes, dincolo iar şes. Munţii ăştia nu ţin de un masiv; se înalţă aşa, răzleţi, în prerie deschisă.

— Prerie? Aşadar, e şi dincolo păşune?

— Da, jur-împrejurul munţilor.

— Uite, pe asta mă bizui. Santer poate să treacă fie peste munţi, fie printre munţi, cum îi convine. Faptul nici nu ne interesează. Dar odată ajuns în prerie, nu poate să nu lase urme.

— Se-nţelege, stimate sir.

— Ascultă mai departe. Alcătuim două grupe şi ocolim munţii, noi cei patru albi pe dreapta, iar pe stînga cei zece apaşi daţi mie de Winnetou. Ne întîlnim apoi dincolo şi vedem dacă vreuna din grupe a descoperit ceva. Sînt convins că ori unii, ori alţii vom găsi urma şi atunci, fireşte, ne ghidăm după ea.

Micul Sam mă privi chiorîş şi făcu o faţă cam bleagă.

— Lack-a-day! Cap sec ce sînt! Cum de nu mi-a trecut prin gînd asemenea soluţie?! E tot ce poate fi mai simplu şi mai sigur. În fond, e la mintea copiilor, dacă nu mă-nşel!

— Deci, eşti de acord, Sam?

— Absolut, sir! Alegeţi repede zece indieni!

— Am să aleg dintre aceia care au cai mai buni. Cine ştie cît va dura urmărirea banditului! Trebuie să luăm cu noi şi provizii destule. Dumneata, Sam, spuneai că cunoşti la perfecţie regiunea. Poate ştii şi cît timp ne-ar lua să ajungem de cealaltă parte a munţilor?

— Oricum, de două ceasuri tot e nevoie, chiar de-am merge cu toată viteza.

— Atunci, să nu mai zăbovim!

Mi-am ales zece apaşi, care se arătară foarte bucuroşi că sorţii căzuseră asupra lor; preferau să-l urmărească pe ucigaş decît să stea lîngă morţi şi să le cînte prohodul. Celorlalţi douăzeci le-am explicat în amănunt drumul care duce spre Winnetou şi ei plecară imediat într-acolo.

Fără întîrziere porniră la drum şi cei zece războinici aleşi de mine.

O luară pe stînga munţilor, într-un arc ce ocolea spre apus, pe cînd noi, albii, urma să ocolim munţii dinspre răsărit. După ce încălecarăm tuspatru, dădui fuga mai întîi la locul unde poposise Santer în cursul nopţii. Acolo căutai o întipăritură adîncă a copitei calului pe care îl folosisem şi îmi desenai pe hîrtie conturul ei exact. Sam Hawkens clătina sceptic din cap şi mă întrebă zîmbind:

— O fi şi asta treabă de expert topograf, să desenezi copite de cai?

— Nu. Dar pentru un westman adevărat nu strică s-o ştie.

— Pentru un westman? Şi de ce, mă rog?

— Îi poate fi de mare folos, la nevoie.

— În ce fel?

— Ai să vezi mai tîrziu. Dacă dau de o urmă de copită, o compar cu desenul meu.

— Ah, aşa! Hm! Just! Nu e rău! Şi pe asta o ştiţi din cărţi?

— Nu!

— Atunci, de unde?

— Mi-a venit, aşa, o idee...

— Va să zică, există şi idei care au plăcerea să intre în capul dumneavoastră? N-aş fi crezut, hi-hi-hi-hi!

Pshaw! Oricum, se simte mai bine în capul meu decît sub peruca dumitale!

— Bravo, bine spus! Interveni Dick Stone. Nu-i mai daţi voie să-şi ia nasul la purtare! Se vede de la o poştă cum îl depăşiţi în orice problemă!

— Ia mai taci! Îl repezi Sam cu mînie simulată. Ce te pricepi tu la păşit sau la depăşit? E o neruşinare să vă agăţaţi mereu de peruca mea! N-am s-o mai rabd!

— Şi, mă rog, ce-ai să ne faci?

— Ţi-o dăruiesc ţie. Scap de ea şi tu te delectezi cu gîndurile care zac dedesubt. De altfel, am recunoscut că ideea acestui greenhorn nu-i de lepădat. Numai c-ar fi trebuit să le dea şi celor zece apaşi, care ocolesc munţii pe cealaltă parte, o copie tot atît de frumoasă a copitei.

— Ar fi fost inutil, am răspuns.

— Inutil? Cum aşa?

— Nu s-ar pricepe să compare urma de copită cu acest desen. Sînt, oricum, înapoiaţi. Degeaba le-ai da pe mînă o asemenea schiţă. Şi apoi, sînt sigur că nu ei vor descoperi urma lui Santer.

— Să am iertare, eu susţin contrariul. Tocmai ei o vor găsi. E doar limpede ca lumina zilei că Santer o ia spre vest.

— Nu mi se pare chiar aşa limpede.

— Nu? Dar cînd ne-am întîlnit, nu mergea într-acolo? Înseamnă că apucă şi acum în aceeaşi direcţie.

— Nu prea cred. Aveam de-a face cu un individ rafinat; se observă şi din dispariţia lui. Şi-o fi spunînd că bănuim ceea ce bănuieşti dumneata şi că-l vom urmări în direcţia vest. De aceea va lua altă direcţie, probabil spre răsărit. E la mintea oricui.

— O fi. Pare plauzibil. Să sperăm că se va adeveri. Dădurăm pinteni cailor şi pornirăm prin prerie, avînd la stînga şirul acela de munţi fatali. Ne străduiam, fireşte, să călărim tot timpul pe teren moale unde Santer, dacă acesta i-a fost drumul, ar fi lăsat, desigur, urme. Ţineam ochii aţintiţi în jos şi cu cît călăream mai repede, cu atît mai atenţi trebuia să fim, ca nu cumva să ne scape cel mai mic indiciu.

Trecuse astfel o oră, apoi încă o jumătate de oră. Aproape că încheiasem ocolul munţilor, cînd, în sfîrşit, zărirăm prin iarbă o dîră mai întunecată. Era urma unui singur călăreţ, probabil chiar a celui în cauză. Descălecarăm. Făcui cîţiva paşi de-a lungul dîrei, căutînd să descopăr o amprentă mai vizibilă. Izbutii s-o găsesc. O comparai atent cu schiţa mea şi contururile se suprapuseră atît de exact, încît nici îndoială nu putea fi că Santer trecuse pe aici.

— Un desen ca ăsta e, într-adevăr, foarte practic, îşi dădu Sam cu părerea. Am să bag la scăfîrlie.

— Da, s-o ţii minte! Sublinie Parker. Şi să mai ţii minte ceva!

— Ce?

— Că am ajuns şi ziua aceea cînd profesorul, cum ţi-a plăcut să te crezi, învaţă de la elevul său.

— Vrei cu orice preţ să mă necăjeşti, bătrîne Will? Dar n-o să-ţi meargă, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi! Se porni Sam pe rîs. E o cinste pentru profesor dacă elevul său, datorită educaţiei primite, ajunge să-l întreacă în iscusinţă şi deşteptăciune. În ce te priveşte, bineînţeles că trebuie renunţat dintru început la orice speranţă. Ani de-a rîndul m-am căznit să scot din tine un westman şi degeaba. Nici n-ai să fii în stare să uiţi ceva la bătrîneţe, pentru că nu ţi-a intrat nimic în tigvă cît ai fost tînăr.

— Ştiu, ştiu! Acuma mi-ai zice mie greenhorn, că te usuci fără cuvîntul ăsta, dar Old Shatterhand, după cum vezi, te-a înfundat.

— Păi, ce-ţi închipui că eşti, dacă nu un greenhorn sadea?! Şi bătrîn pe deasupra! Ar trebui să intri în pămînt de ruşine că un tinerel ca ăsta te-a depăşit considerabil, dacă nu mă-nşel!

Cu tot acest duel verbal, căzurăm repede de acord că urma lui Santer nu era mai veche de două ceasuri. Ne-am fi luat imediat după ea, dar eram nevoiţi să-i aşteptăm pe cei zece apaşi. Din păcate, am pierdut astfel încă trei sferturi de oră. L-am trimis pe unul din apaşi la Winnetou, pentru a-l înştiinţa că am găsit urma căutată; curierul putea să rămînă apoi lîngă tînărul său şef; după care, ne continuarăm drumul în direcţia est.

Fiind toamnă tîrzie, nu ne mai rămîneau decît cel mult două ore pînă la căderea serii; trebuia să ne grăbim şi să înaintăm cît mai mult pe lumină, căci noaptea, pe întuneric, aveam să stăm locului.

Nu puteam călări mai departe, fără să observăm urma.

În schimb, era de presupus că Santer, bănuind că e urmărit, va folosi toată seara şi chiar noaptea ca să se depărteze cît mai mult.

Ne aştepta deci a doua zi drum lung, nu glumă şi îngreuiat de necesitatea de a fi mereu atenţi la urme, în timp ce Santer putea goni cu toată viteza. Totuşi, călărind o noapte întreagă, banditul avea să obosească şi să caute, în sfîrşit, un răgaz de odihnă pentru sine şi pentru cal. Deci, o împrejurare care egala oarecum şansele ambelor părţi.

Muntele pe care Winnetou şi tatăl său îl denumiseră "Nugget-tsil", dispăru curînd în spatele nostru. Aveam acum în faţă preria întinsă, acoperită mai întîi de tufişuri, apoi numai de iarbă din ce în ce mai uscată. Urma se vedea perfect. Santer călărise de zor şi copitele calului lăsaseră amprente adînci.

Cînd începu să se întunece, descălecarăm; mergînd pe jos, urma era mai lesne de observat decît de pe cal. Ne continuarăm drumul pînă nu se mai desluşea nimic. Atunci ne-am oprit; din fericire nimerisem iarăşi într-o păşune cu ierburi grase. Caii aveau, deci, nutreţ pe săturate. Ne învelirăm în pături şi ne culcarăm.

Noaptea era foarte răcoroasă; oamenii se trezeau mereu din somn din cauza frigului. Eu, unul, oricum n-aş fi putut dormi. Moartea tragică a lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale mă ţinea treaz şi, dacă închideam ochii pentru o clipă, vedeam parcă în faţa mea cele două trupuri însîngerate şi îmi părea că aud ultimele cuvinte rostite de Nşo-ci. Mă mustram pentru faptul că nu fusesem destul de prietenos cu dînsa şi că, în discuţia cu tatăl ei, nu mă exprimasem cu mai multe menajamente. Mi se părea că, prin purtarea mea, i-am grăbit într-un fel moartea.

Către dimineaţă se făcu şi mai frig şi mă sculai ca să-mi dezmorţesc oasele. Sam Hawkens mă zări şi întrebă:

— Aţi degerat, stimate sir? Nu strică să vă puneţi în culcuş o încălzitoare. Greenhorn-ii obişnuiesc să care cu ei asemenea lucruri. Halal de vechiul meu surtuc! Nimic nu pătrunde prin el, nici săgeata, nici frigul. Vreţi să vi-l împrumut? Hi-hi-hi-hi!

Din pricina frigului, eram cu toţii în picioare încă înainte de revărsatul zorilor şi, cum se făcu puţină lumină, încălecarăm şi pornirăm mai departe. Caii erau destul de odihniţi, deşi tremuraseră un pic în timpul nopţii. Simţeau şi ei nevoia să se încălzească şi o zbughiră la drum fără să mai aştepte îndemn.

Călăream încă în prerie. Totuşi, terenul începea să se vălurească.

Pe dîmburi iarba era vlăguită şi uscată, în timp ce jos creştea iarba verde şi fragedă. Din cînd în cînd, dădeam peste cîte o baltă, opream caii şi-i adăpam.

Dacă pînă atunci urmele se înşiraseră aproape exact în direcţia est, iată că pe la ceasul amiezii ele cotiră spre sud. Observînd schimbarea, Hawkens se arătă îngrijorat.

— Dacă e aşa cum bănuiesc, atunci toată osteneala noastră e în zadar.

— Ce vrei să spui?

— Individul e şiret. Parc-ar avea intenţia să se refugieze la kiowaşi.

— Nu face el una ca asta.

— Şi de ce nu? Credeţi că de dragul dumneavoastră o să ne aştepte aici, în prerie şi o să se lase luat ca din oală? Ce vă închipuiţi? Face omul tot ce poate ca să se salveze. Doar n-o fi fost orb ca să nu observe că avem cai mai buni decît gloaba lui! Şi uite aşa, temîndu-se că-l vom ajunge din urmă şi-a pus în gînd să caute adăpost la kiowaşi.

— Şi ce crezi, îl vor primi cu braţele deschise?

— Fără îndoială! N-are decît să le spună că i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci şi-l vor întîmpina cu urale. Haide să-i dăm drumul înainte, poate îl găsim pînă deseară.

— Ia stai niţel; cît de veche să fie urma asta?

— N-are importanţă. El a trecut pe-aici în cursul nopţii. Trebuie să descoperim locul unde a poposit. Atunci vom şti mai precis cît de veche e urma. Cu cît s-a odihnit mai mult, cu atît mai repede îl ajungem.

Abia pe la amiază găsirăm locul unde poposise Santer. Se vedea că şi gloaba lui se culcase pe jos de osteneală; de altminteri, după felul cum se înşirau urmele, ghicisem încă dinainte starea de oboseală a calului. Probabil că nici Santer nu fusese mai puţin istovit, căci noile semne lăsate de trecerea sa existau de cel mult două ceasuri; se vede că-şi prelungise peste măsură somnul. Recuperasem deci avansul pe care banditul îl dobîndise asupra noastră în cursul nopţii. Ba ne aflam chiar cu o jumătate de oră mai aproape de el decît fusesem la începutul urmăririi.

Semnele duceau din ce în ce mai sigur spre sud. Părea că Santer a părăsit ţinutul Canadian River-ului cu intenţia de a se îndrepta spre Red River. Mînam caii la galop şi nu-i lăsam decît arareori să răsufle; ne pusesem în gînd să-l ajungem pe Santer, dac-ar fi fost posibil, încă înainte de căderea nopţii.

După-amiază – iarăşi preria verde şi mai tîrziu iarăşi tufăriş. Dacă apreciam exact urmele, însemna că distanţa dintre noi şi Santer nu putea să întreacă o jumătate de ceas. În faţa noastră linia orizontului începea să se întunece.

— Acolo e pădure, mă lămuri Sam. Bănuiesc că ne vom întîlni şi cu un mic afluent al lui Red River. Ar fi fost preferabil să ne continuăm drumul prin prerie.

Fireşte că ar fi fost preferabil. În savană ai toată priveliştea deschisă, pe cîtă vreme în pădure e primejdios, te poate pîndi inamicul.

Or, în graba noastră, ar fi fost imposibil să facem explorări şi controluri prealabile.

Sam avusese dreptate. Dădurăm într-adevăr de o albie, dar aproape seacă; numai cîte o băltoacă ici şi colo. Malurile erau străjuite de tufăriş şi de copaci; nu era propriu-zis o pădure, ci mici pîlcuri de copaci, izolate între ele.

Spre seară ne apropiasem atît de mult de fugar, încît ne aşteptam să răsară din clipă în clipă înaintea noastră. Ne continuarăm drumul cu rîvnă sporită. Eu călăream în faţă, căci dereşul meu se păstrase mai bine şi mai în putere decît ceilalţi cai. În plus, eram mînat de un imbold aparte. Mă obseda priveliştea celor două victime şi doream să-l prind cu mîna mea pe criminal. Nu era ceea ce se cheamă furie sau sete de răzbunare, ci pur şi simplu o nevoie imperioasă de a-l vedea pedepsit pe ucigaş.

Călărirăm în continuare printre pîlcurile de copaci înşirate pe malul stîng al albiei. Ajuns la capătul lor, observai că urma se abătea prin albia seacă, spre dreapta. Mă oprii niţel ca să le dau de ştire celorlalţi. Şi asta spre norocul nostru! Căci în clipa aceea de aşteptare, ochii mei, rătăcind deasupra albiei, făcură o descoperire care mă obligă să mă ascund în grabă după un pîlc de copaci.

Pe malul opus, la numai vreo cinci sute de paşi de noi, creştea o altă pădurice. Acolo, nişte indieni îşi plimbau caii. Hălci de carne atîrnau în curelele întinse pe pari. Dacă mai înaintam puţin, doar cît o lungime de cal, indienii m-ar fi zărit. Descălecai, avertizîndu-i pe oamenii noştri de situaţia în care ne aflam.

— Kiowaşi! Stabili unul dintre războinicii lui Winnetou, care ne însoţeau.

— Da, kiowaşi, confirmă Sam. Probabil că Santer ăsta se are bine cu dracul, de l-a ajutat să-şi găsească în ultima clipă asemenea refugiu. Îmi şi lungisem degetele să-l prind! Dar nici aşa nu trebuie să ne scape!

— Nu sînt prea numeroşi kiowaşii, observai eu.

— Hm! Noi îi vedem numai pe ăştia de dincoace de copaci; mai încolo s-ar putea să fie şi alţii. Au vînat şi acum prepară carnea, o usucă.

— Ei, ce facem, Sam? Ne întoarcem, o ştergem cît mai departe?

— Nici gînd! Stăm aici!

— Dar e primejdios!

— Deloc!

— S-ar putea ca vreunul să treacă pe malul nostru.

— Nu fac ei treburi din astea. Precum vedeţi, sînt dincolo; mai tîrziu se întunecă şi nu le mai arde să-şi părăsească tabăra.

— Totuşi, cu cît sîntem mai precauţi, cu atît mai bine.

— Şi cu cît ne speriem mai tare, cu atît sîntem mai greenhorn-i. Vă declar că aici, lîngă kiowaşii ăştia, ne aflăm în siguranţă ca la New York. Nici nu visează ei să treacă dincoace; în schimb, le vom face noi o vizită. Pun eu mîna pe Santer, de-ar fi să-l scot dintre o mie de kiowaşi!

— Astăzi, dragă Sam, judeci exact cum îmi reproşai că aş face eu, adică uşuratic.

— Cum? Ce? Uşuratic? Sam Hawkens uşuratic? Îmi vine să rîd, hi-hi-hi-hi! Nu mi-a mai spus-o nimeni. Păi bine, sir, dumneavoastră care nu vă speriaţi de nimic şi-l luaţi pe ursul grizzly în vîrful cuţitului, de ce, mă rog, teama asta subită?

— Nu e teamă, ci prudenţă. Ne aflăm prea aproape de inamic.

— Prea aproape? Ridicol! S-ar cuveni să ne mai apropiem niţel. Aşteptaţi numai să se întunece!

Nu-l prea înţelegeam pe Sam în ziua aceea; era altfel ca de obicei.

Moartea "frumoasei şi bunei fete indiene" îl revoltase în aşa măsură, încît tînjea după răzbunare. Apaşii îi împărtăşeau părerea; Parker şi Stone erau şi ei de partea lui. Aşadar, nu mă mai puteam opune.

Priponirăm caii şi ne aşezarăm, aşteptînd căderea întunericului.

Ce-i drept, kiowaşii nu trădau nici un fel de nelinişte. Călăreau, alergau în loc deschis, se strigau pe nume, într-un cuvînt, se purtau firesc, ca şi cînd s-ar fi aflat acasă la ei şi la adăpost de orice pericol.

— Vedeţi şi dumneavoastră că nu le pasă de nimic! Reluă Sam. Nu-i preocupă nici un gînd rău.

— Numai să nu te-nşeli!

— Sam Hawkens nu se înşală!

Pshaw! Aş putea să-ţi dovedesc contrariul. Am un fel de presimţire că dumnealor se prefac.

— Presimţire! Numai babele au presimţiri. Notează asta, onorabile sir! Şi în ce scop s-ar preface?

— Ca să ne atragă în cursă.

— Absolut inutil! Ce nevoie au de momeală? Doar ne ducem oricum la ei.

— Admiţi că Santer e acolo?

— Fireşte. Ajungînd la mal, i-a zărit dincolo şi a trecut albia, ca să se adăpostească sub ocrotirea lor.

— Şi nu crezi că le-a povestit cele întîmplate şi le-a explicat motivul pentru care caută ocrotire?

— Ce întrebare! Bineînţeles că le-a povestit!

— Şi nu le-a spus oare că urmăritorii sînt pe aproape?

— Fie şi aşa.

— În acest caz, mă miră grozav că n-au luat nici o măsură de prevedere.

— De ce să vă mire? Doar nu-şi închipuie că sîntem chiar atît de aproape; ne aşteaptă să sosim abia mîine. Lăsaţi, cum se întunecă, mă strecor dincolo şi văd cum stau lucrurile. Pe urmă, ştim ce avem de făcut. Musai să pun mîna pe Santer!

— Fie, dar te însoţesc şi eu.

— Nu-i nevoie.

— Ba cred că e nevoie.

— Cînd Sam Hawkens se duce în recunoaştere, nu-i trebuie nici un ajutor. Nu vă iau cu mine. V-am dibuit eu cine-mi sînteţi cu omenia dumneavoastră fără noimă. Vă bate, probabil, gîndul să-l lăsaţi în viaţă pe ucigaş.

— Nici prin vis nu mi-ar trece!

— Haide, nu jucaţi teatru!

— Spun exact ceea ce gîndesc. Vreau şi eu să punem mîna pe Santer, să-l prindem viu şi să-l predăm lui Winnetou. Dar dacă nu va fi cu putinţă şi voi vedea că nu există altă cale, atunci am să-l împuşc în cap. Poţi să fii sigur de asta!

— Păi, tocmai! O să-l împuşcaţi! Adică să-l scutiţi de tortură. În fond, nici mie nu-mi plac asemenea privelişti, dar mişelului ăsta îi doresc din toată inima o moarte cumplită. De aceea îl prindem şi-l ducem lui Winnetou. Dar mai întîi trebuie să ştim cîţi kiowaşi se află dincolo; nu încape îndoială că sînt mai mulţi decît se văd.

Am preferat să tac, pentru că vorbele lui puteau să redeştepte neîncrederea însoţitorilor noştri apaşi. Nu uitau, desigur, că intervenisem pentru Rattler şi puteau crede că am şi acum aceleaşi intenţii.

Mă prefăcui, deci, că accept ideea lui Sam şi mă lungii jos, lîngă calul meu.

Soarele scăpătase de mult şi se lăsa noaptea. Dincolo, kiowaşii aprinseseră cîteva focuri. Flăcările se înălţau sus de tot, abundente.

Faptul contravenea practicilor pline de prudenţă ale indienilor şi-mi întărea convingerea că totul nu era decît un şiretlic. Căutau să ne legene în iluzia că nimeni n-ar bănui prezenţa noastră şi că-i puteam ataca prin surprindere. Dacă am fi făcut-o, atunci am fi păţit-o rău de tot.

Chibzuind astfel, mi se păru deodată că aud un zgomot care nu provenea de la ai noştri; venea parcă din spatele meu. Dar acolo nu se afla nimeni, fiindcă mă culcasem chiar la margine. Trăsei cu urechea: zgomotul se repetă. Îl auzeam clar. Era ca un foşnet de frunze tari, uscate, sunînd ca şi cum ai smulge paiele dintr-un snop. Parcă nu se mişcau nişte ramuri netede, ci mai degrabă vrejuri aspre, ghimpoase, ca de mărăcini.

Acest amănunt îmi spuse numaidecît încotro să-mi îndrept atenţia, în spatele meu, lîngă trei copaci învecinaţi, se afla o tufă de mure din care, probabil, fusese mişcată o crenguţă. Putea fi vorba de vreo vietate măruntă, dar situaţia în care ne găseam cerea precauţie. Şi dacă era un om? Trebuia, deci, să văd, să mă conving. Să văd? În bezna asta? Da, totuşi!

Am mai spus că dincolo, la kiowaşi, ardeau focuri puternice. Ce-i drept, lumina nu răzbătea pînă la noi, dar privind în direcţia focurilor, nici un obiect care s-ar fi interpus nu putea să-mi scape de sub observaţie. Numai că, pentru aceasta, trebuia să mă furişez de partea cealaltă a tufei de mure. Mă ridicai deci de la locul meu şi mă prefăcui că mă plimb alene, dar nu în direcţia vizată. Îndepărtîndu-mă suficient, făcui un ocol şi mă apropiai de pădurice, dinspre partea care-mi convenea. Apoi mă culcai pe burtă şi începui să mă tîrăsc încet, încet de tot – nevăzut nici măcar de ai mei – pînă la tufa de mure... într-adevăr, chiar de acolo venea zgomotul.

Un indian stătuse pitulat în tufiş şi se pregătea tocmai să se tragă îndărăt... Cît pe-aci să-şi ducă la capăt manevra. Mai rămăsese în tufiş numai cu capul, cu un umăr şi cu un braţ.

Mă strecurai pînă în spatele lui. Omul ieşea tot mai mult la iveală, îşi eliberă umărul, apoi gîtul şi capul. Atunci mă proptii în genunchi, îl apucai cu mîna stîngă de gît şi-i repezii doi-trei pumni în cap; omul căzu în nesimţire.

— Ce-a fost asta? Îi întrebă Sam, dincolo, pe tovarăşii săi. N-aţi auzit nimic?

— O fi tropăit calul lui Old Shatterhand, răspunse Dick.

— Dar unde-i el, că nu-l văd. Nu cumva să se apuce iar de prostii!

— Prostii? El? Nici n-a făcut, nici n-o să facă vreuna.

— Oho! E în stare să se furişeze la kiowaşi ca să-l scape de la moarte pe Santer!

— Nu-ţi fie teamă. Mai curînd îl sugrumă decît îl scapă. Moartea celor două fiinţe dragi l-a tulburat profund; trebuie s-o recunoşti şi tu.

— Mă rog. Dar cînd m-oi duce să-i iscodesc pe kiowaşi, nu-l iau cu mine. De altfel, nici nu mi-ar fi de ajutor. Am de gînd să-i număr şi să cercetez terenul; pe urmă, hotărîm cum şi în ce fel să-i lovim. La drept vorbind, ca greenhorn se descurcă el cîteodată binişor; dar ca să se apropie de kiowaşi, pe o asemenea flăcăraie, asta îl depăşeşte. Kiowaşii ştiu doar că vom veni, sînt atenţi şi stau cu urechile pe noi. Numai un westman calificat se poate apropia fără a fi dibuit. Pe Old Shatterhand, însă, l-ar auzi şi l-ar observa la prima mişcare.

Atunci mă ridicai în picioare şi mă apropiai iute de el:

— Te cam înşeli, dragă Sam! Credeai că sînt plecat şi iată-mă aici. Nu-i aşa că ştiu să mă furişez?

— Pe toţi dracii! Sînteţi aici?! Nici nu v-am mirosit!

— Încă o dovadă că-ţi lipseşte ceea ce, după afirmaţiile dumitale, mi-ar lipsi mie. De altfel, nici nu bănuieşti că se mai află aici cineva, în afară de mine.

— Cine? De cine vorbiţi? Întrebă cu aprindere Sam.

— Du-te pînă la tufa aceea de mure şi ai să vezi!

Se sculă şi se duse. Ceilalţi îl urmară.

— Alo! Strigă Sam. Aici zace un tip, un indian! Cum de-a ajuns aici?

— Să-ţi spună el!

— Păi, e mort!

— Trăieşte. L-am năucit şi atîta tot.

— Unde s-au petrecut lucrurile? Nu cumva chiar sub nasul nostru? Doar plecaserăţi, după cîte ştiu. Se vede treaba că l-aţi surprins undeva şi l-aţi cărat apoi încoace.

— Nici gînd! Omul se ascunsese aici, în tufa asta şi l-am observat. Cînd a dat s-o şteargă, l-am trăsnit...

— Mînca-l-ar iadul, chiar aşa e! A fost, va să zică, aici, a stat ascuns în tufiş şi a ascultat discuţia noastră. Ce catastrofă pe capul nostru dac-ar fi izbutit să se retragă! Bine că l-aţi pocnit! Legaţi-l fedeleş şi vîrîţi-i căluşul în gură, dacă nu mă-nşel! Dar de ce n-a rămas dincolo, la ai lui? Ce căuta pe-aici? Trebuie c-a stat la pîndă încă înainte de sosirea noastră.

— Umbli cu asemenea întrebări şi-i mai faci pe alţii de greenhorn! Păi numai un greenhorn veritabil poate să pună întrebări de soiul acesta! Negreşit că se afla aici înaintea noastră. Kiowaşii ne-au prevăzut sosirea; ştiau că-l vom urmări pe Santer şi că vom ajunge aici. Aveau de gînd să ne iasă în întîmpinare şi, pentru a nu pierde momentul oportun, au trimis o iscoadă care să-i vestească. Cum însă noi am călărit neaşteptat de repede, ori omul n-a băgat de seamă la timp, ori ajungînd aici o dată cu noi şi văzîndu-se în primejdie, s-a repezit în tufa de mure şi s-a pitulat.

— Ar fi putut totuşi să şteargă putina, să fugă la ai săi!

— Nu mai era timp. L-am fi zărit şi am fi ghicit că sîntem aşteptaţi de kiowaşi; nici n-ar fi putut să-i mai prevină. Dar nu e exclus să fi avut chiar de la bun început intenţia de a se ascunde şi a ne spiona.

— Toate astea sînt foarte posibile. Oricum, e norocul nostru că l-aţi prins. Las' că-i stoarcem noi toate informaţiile!

— Se va păzi ca de foc să trădeze. Nu scoţi nimic de la el.

— S-ar putea. De altfel, nici nu e cazul să ne pierdem vremea cu dumnealui. Ştim doar cum stau lucrurile; iar în ce priveşte alte amănunte, le aflu eu imediat, mă duc dincolo.

— Pentru ca să nu te mai întorci niciodată?

— De ce?

— Fiindcă te vor prinde kiowaşii. N-ai spus chiar dumneata că e foarte greu să te strecori pe asemenea lumină?

— Pentru dumneavoastră, sir, nu pentru mine. Aşadar, am spus şi repet: mă duc dincolo şi voi rămîneţi pe loc!

Vorbise atît de hotărît şi de poruncitor, încît mă simţii obligat la un răspuns mai sever:

— Nu ştiu ce ai astăzi, Sam, dar eşti cu totul schimbat. Doar nu-ţi închipui că ai avea căderea să-mi porunceşti! Sau poate că ţi-o închipui?

— Sigur că da.

— Atunci, cu toată prietenia noastră, nu-mi rămîne decît să-ţi declar că te înşeli, dragă Sam. În calitate de expert sînt superiorul dumitale; n-ai alt rol decît să faci de gardă. În plus, e bine să-ţi aminteşti că, avînd asentimentul întregului trib, Inciu-Ciuna m-a ridicat la rangul de căpetenie. Să-ţi revizuieşti, aşadar, atitudinea faţă de mine. Orice părere ai avea, trebuie să mi te supui. Eu ordon aici, nu dumneata!

— Mie n-are a-mi comanda nici o căpetenie de trib! Se răţoi Sam. Şi, afară de asta, sînt un westman recunoscut, iar dumneavoastră, un biet greenhorn şi pe deasupra ucenicul meu. S-o ţineţi bine minte, dacă nu vreţi să treceţi drept ingrat. Aşa! Eu mă duc, voi staţi pe loc!

Şi plecă. Apaşii cam bombăniră împotriva lui, iar Stone rosti cu ciudă:

— Astăzi e, într-adevăr, mai sucit ca de obicei. Auzi! Să vă învinuiască de ingratitudine! Noi vă datorăm recunoştinţă, căci fără dumneavoastră nu mai trăiam astăzi nici unul. Oare v-a salvat el vreodată de la moarte?

— Lasă-l în pace! Am răspuns. E un omuleţ admirabil şi chiar purtarea lui de azi îi face cinste. Îl stăpîneşte mînia pentru crima ce-a fost săvîrşită faţă de Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fireşte că de porunca lui n-am să ascult. Mă duc şi eu. În starea lui de enervare s-ar putea lansa într-o acţiune necugetată pe care, altminteri, ar şti s-o evite. Rămîneţi aici pînă mă întorc; chiar dacă auziţi împuşcături, nu vă mişcaţi defel. Veniţi în ajutor numai la chemarea mea.

Lepădai doborîtorul de urşi, cum făcuse şi Sam cu Liddy a lui şi plecai. Observasem că Hawkens o luase de-a dreptul prin albia rîului; voia să se strecoare apoi dincolo. După părerea mea, procedase greşit.

Eu intenţionam să aplic altă tactică, mai bună. Kiowaşii ştiau unde ne aflăm, deci toată atenţia lor era îndreptată încoace; tocmai de aceea greşise Hawkens pornind de-a dreptul prin albie. Eu, în schimb, plănuiam să mă apropii dinspre partea opusă.

Am mers mai întîi pe mal în jos, ferindu-mă să nu intru în lumina focurilor şi am înaintat astfel paralel cu păduricea de pe malul celălalt, pînă am ajuns la capătul ei. Acolo nu ardeau focuri, iar copacii mă apărau de lumină. Domnea un întuneric deplin. Am coborît neobservat în albie şi am trecut netulburat în cealaltă parte. Acum mă aflam la adăpostul arborilor; m-am lungit la pămînt şi am pornit-o tîrîş.

Ardeau opt focuri, mai multe decît ar fi fost necesar, avînd în vedere că indienii din jurul lor nu erau nici patruzeci la număr. Era deci clară intenţia kiowaşilor de a ne momi pur şi simplu în tabăra lor.

Stăteau lîngă copaci, grupuri-grupuri, cu armele în mîini, gata să tragă. Ar fi fost vai de noi dacă, din neprevedere, am fi căzut în cursă.

De altfel, cursa era atît de evidentă şi de naivă, încît numai nişte oameni fără pic de experienţă s-ar fi lăsat păcăliţi. Caii indienilor păşteau afară, în preria deschisă.

M-aş fi dus bucuros să spionez un grup sau altul, în special acolo unde se găsea căpetenia lor şi unde, fireşte, aş fi cules mai sigur informaţiile necesare. Dar cum să dau de şef? Fără îndoială că e împreună cu Santer, îmi spusei. Mă furişai, deci, de la copac la copac, ca să-l descopăr undeva pe bandit.

După un timp îl zării; şedea laolaltă cu patru kiowaşi, care însă nu purtau însemne de şef. De altfel, nici nu era nevoie să mai cercetez; după uzanţele indienilor, cel mai bătrîn din grup trebuia să fie şeful. Din păcate, nu puteam să mă apropii prea mult, căci nu exista nici un tufiş care să-mi ofere acoperire. Totuşi, cîţiva copaci aruncau destulă umbră ocrotitoare. La lumina celor opt focuri umbra arborilor, multiplicată, uneori plină, alteori rară şi tremurătoare, împrumuta interiorului pădurii un aspect fantomatic.

Spre bucuria mea, indienii nu discutau în şoaptă, ci în gura mare; nu căutau să-şi ascundă prezenţa. Dimpotrivă, făceau totul ca să fie văzuţi şi auziţi.

La adăpostul umbrei, am ajuns la vreo doisprezece paşi de grupul lui Santer. Era destul de riscant, întrucît, încă mai lesne decît cei patru din faţa mea, m-ar fi putut descoperi vreunul din ceilalţi kiowaşi.

Îl auzeam pe Santer perorînd. Povestea de muntele cu nuggeţi; îi îndemna pe indieni să-l urmeze pînă acolo şi să pună stăpînire pe comoară.

— Cunoaşte fratele meu alb locul unde se găseşte comoara? Întrebă cel mai vîrstnic dintre kiowaşi.

— Nu. Am încercat să-l aflu, dar apaşii s-au întors prea curînd. Nădăjduiam ca, zăbovind ei mai mult acolo, să-i putem ajunge din urmă şi spiona.

— Atunci nu are rost să căutăm. Dacă s-ar duce în cercetare de zece ori cîte o sută de oameni, tot n-ar găsi nimic. Noi, indienii, ne pricepem de minune să camuflăm asemenea locuri, ferindu-le de ochi străini. Totuşi, pentru că fratele meu a doborît pe cel mai mare dintre duşmanii noştri şi pe fiica lui, îi vom face pe plac, îl vom însoţi şi-l vom ajuta în căutarea comorii. Dar pînă atunci, să-i prindem pe urmăritori şi să-l ucidem pe Winnetou.

— Winnetou? Păi ăsta s-o fi aflînd printre urmăritori!

— Ba nu. Dînsul n-are voie să plece de lîngă morţii săi şi trebuie să-şi fi păstrat cea mai mare parte dintre războinici. Restul, în număr mai mic, a plecat pe urma ta şi se află, desigur, sub conducerea lui Old Shatterhand, cîinele alb care a zdrobit genunchii căpeteniei noastre. Ceata asta o vom nimici astăzi.

— Bine. Şi apoi mergem călare spre muntele nuggeţilor, ne răfuim cu Winnetou şi căutăm aurul.

— Asta nu-i chiar atît de uşor cum îşi închipuie fratele meu. Winnetou trebuie să-şi îngroape mai întîi părintele şi sora; or, nouă nu ne este îngăduit să tulburăm înmormîntarea. Marele Spirit nu ne-ar ierta-o niciodată. Abia pe urmă ne aruncăm asupra lui. De bună seamă că n-o să-şi mai continue drumul către oraşele feţelor palide, ci se va întoarce acasă. Atunci îi atragem în capcană, aşa cum am făcut-o azi cu Old Shatterhand, care trebuie să se afle pe undeva, pe aproape. Aştept numai să se întoarcă iscoada care s-a pitulat dincolo. Nici de la străjile care veghează în prerie nu am primit încă nici o veste.

Auzind aceste vorbe, m-am speriat. Prin urmare, lîngă pădurice se află posturi de santinele. Dacă Sam Hawkens nu le observă şi cade în mîinile lor? Nu-mi terminasem bine gîndul, că răsună un semnal scurt izbucnit din mai multe guri deodată. Şeful sări în picioare şi deveni atent. Tăcură şi ceilalţi kiowaşi. Ascultau cu încordare.

Şi iată că din pădurice se ivi un grup de patru indieni care trăgeau după ei un alb. Omul se zbătea în zadar. Deşi nu era încă legat, cele patru cuţite ale biruitorilor săi îl ţineau la respect. Şi albul acela era nesocotitul de Sam! Hotărîrea mea era luată: să-l scap, deşi îmi riscam viaţa.

— Sam Hawkens! Strigă Santer, recunoscîndu-l imediat. Good evening, sir! Nu te aşteptai, desigur, să ne revedem aici!

— Mişelule, tîlharule, ucigaşule! Răspunse curajosul omuleţ, repezindu-se la Santer şi apucîndu-l de beregată. Bine că mi-ai picat în labe! Ţi-o plătesc eu, dacă nu mă-nşel!

Santer se apără; indienii interveniră şi-l îndepărtară pe Sam. Se produse o scurtă învălmăşeală, de care m-am folosit fără întîrziere.

Cu cîte un pistol în fiecare mînă, sării drept în mijlocul indienilor.

— Old Shatterhand! Exclamă Santer, luînd-o speriat la fugă.

Trăsei două focuri în urma lui, fără să-l nimeresc; mai descărcai cîteva gloanţe asupra indienilor care se retraseră înspăimîntaţi şi-i strigai lui Sam:

— Fugi, ia-te după mine, ţine-te exact după mine!

S-ar fi zis că kiowaşii împietriseră de groază; stăteau nemişcaţi, cu toate că trăsesem în ei, avînd însă grijă să nu le provoc decît răni uşoare. Îl apucai pe Sam de braţ, îl tîrîi după mine în pădurice, o străbăturăm în fugă, coborînd apoi spre albia rîului. Totul s-a consumat atît de repede, încît, din clipa atacului meu, nu trecuse mai mult de un minut.

All devils! Pe toţi dracii, dar aţi venit taman la timp! Rosti Sam gîfîind. Tîlharii ăştia m-au...

— Nu mai pălăvrăgi, mai bine urmează-mă! Îi tăiai vorba, slobozindu-i braţul. O apucai în goană la vale, de-a lungul albiei; trebuia, înainte de toate, să ieşim din bătaia puştilor.

Abia acum indienii, luaţi fără veste şi buimăciţi, se dezmeticiră.

Strigătele lor se învălmăşeau în urma noastră, încît nu mai era cu putinţă să disting paşii lui Sam. Ţipete stridente şi împuşcături umpleau văzduhul; se produse o zarvă infernală.

De ce n-am fugit în susul albiei, către tabăra noastră, ci dimpotrivă, în direcţia opusă? Dintr-un motiv foarte simplu. Mai întîi că, procedînd astfel, indienii nu ne puteau zări; aici era întuneric beznă, în al doilea rînd, dînşii mai mult ca sigur alergau spre tabăra noastră, convinşi că am apucat acest drum. Ne aflam, deci, în oarecare siguranţă şi, făcînd un ocol, ne puteam întoarce la ai noştri.

Apreciind că ne depărtasem destul, mă oprii din fugă. Mai stăruiau încă, departe, strigatele kiowaşilor; aici însă era linişte, nu se mişca nimic.

— Sam! Chemai cu voce reţinută.

Nici un răspuns.

— Sam, n-auzi? Întrebai cu glas ceva mai ridicat.

Iarăşi nici un răspuns. Unde-o fi? Trebuia doar să mă urmeze îndeaproape. Să fi căzut, să se fi rănit? Posibil, pentru că trecusem în fugă peste glodărie uscată, colţuroasă, peste gropi adînci şi băltoace secate. Îmi încărcai din nou pistoalele şi pornii înapoi, atent, cu paşi rari, în căutarea lui Sam.

Hărmălaia kiowaşilor se prelungea; mă aventurai totuşi mereu mai încolo, mai încolo, pînă am dat iarăşi de locul acela de sub pădurice unde îl somasem pe Hawkens să tacă şi să mă urmeze. Sam – nicăieri! Probabil că se încăpăţînase iarăşi, luînd-o de-a dreptul spre malul opus, fără să ţină seama de îndemnul meu. Dar în cazul acesta va fi intrat în lumina focurilor şi se va fi expus gloanţelor vrăjmaşe. Ce nechibzuinţă la omuleţul acesta! Mai ales astăzi! Mă cuprinse iarăşi teama pentru soarta lui. Mă depărtai de pădurice şi, mergînd cu mare atenţie, ca să nu fiu cumva zărit, ajunsei pe ocolite înapoi în tabără.

Acolo domnea o agitaţie fără seamăn. Camarazii mei albi, ca şi apaşii, se îngrămădiră în jurul meu şi Dick Stone mă dojeni:

— De ce ne-aţi interzis, sir, să vă venim în ajutor, chiar dacă auzim împuşcături? Am stat cu sufletul la gură aşteptînd să ne chemaţi. Bine că v-aţi întors teafăr.

— Dar Sam unde-i? Nu-i aici? Mă interesai.

— Aici? Ciudată întrebare? N-aţi văzut ce-a păţit?

— Ce să văd?

— Staţi să vă spun! După ce-aţi plecat, am rămas în aşteptare.

Trece un răstimp destul de lung şi deodată auzim nişte strigăte de indieni. Apoi se lăsă iar tăcere. Dar la un moment dat răsună focuri de pistol şi nişte urlete îngrozitoare. Mai pe urmă auzim detunături de puşcă şi-l vedem pe Sam că se iveşte din întuneric.

— Unde?

— Acolo jos, lîngă pădurice.

— Mi-am închipuit! Sam a fost astăzi mai uşuratic ca oricînd. Ei, mai departe!

— Fugea către noi, urmărit de o ceată de kiowaşi; l-au ajuns din urmă şi l-au prins. Am văzut totul foarte clar; focurile ardeau cu flacără plină. Am vrut să-l ajutăm, dar pînă să ajungem la locul cu pricina, indienii şi trecuseră albia şi dispăruseră cu prizonierul lor după copaci. Eram gata să fugim după ei ca să-l eliberăm pe Sam. Dar ne-am amintit de ordinul dumneavoastră şi am renunţat.

— Aţi făcut foarte bine; unsprezece înşi, cîţi sînteţi, n-aţi fi reuşit nimic şi aţi fi fost ucişi pînă la ultimul.

— Bine, bine, dar ce facem, sir? Sam e prizonier!

— Din păcate, este. Şi chiar pentru a doua oară.

— Pentru a doua oară?... se miră Stone.

— Da. Prima oară am izbutit să-l scap. Nu avea decît să se ţină după mine şi s-ar afla acum aici. Dar astăzi n-a vrut să ştie de nimic; a lucrat numai după capul lui orgolios.

Le-am povestit cele întîmplate. Cînd am isprăvit, Will Parker mi-a spus:

— N-aveţi nici o vină, sir. Aţi cutezat mai mult decît oricare altul. Sam şi-a vîrît singur capul în laţ; totuşi, nu se cade să-l lăsăm la voia întîmplării.

— Fireşte, trebuie smuls de acolo. Numai că lucrul va fi cu mult mai greu decît mi-a fost mie întîia oară; fără îndoială că acum kiowaşii îşi vor dubla vigilenţa.

— Nici vorbă! S-ar putea totuşi să izbutim şi să-l mai scoatem o dată din mîinile lor.

— Hm! Orice e cu putinţă; clar ce să facă doisprezece oameni împotriva a cincizeci care mai şi aşteaptă atacul? Şi cu toate acestea, probabil că intervenţia imediată e singura cale ce ne oferă şanse de reuşită. Ziua, nici gînd să riscăm un atac asupra păduricii.

— Well, atunci operăm chiar în noaptea asta!

— Uşurel, uşurel! Trebuie să chibzuim!

— Chibzuiţi, sir, însă daţi-mi voie să mă furişez şi eu dincolo, să văd cum stau lucrurile.

— Asta o poţi face, dar nu acum; aşteaptă să mai treacă o bucată de timp şi să mai slăbească atenţia kiowaşilor. Şi nici atunci nu vei merge singur; te însoţesc eu. Eventual mergem cu toţii.

— Excelent, sir! Sînt de acord. Să vină şi ceilalţi cu noi. Asta înseamnă atac prin surprindere. Ne vom face datoria. Şase pînă la opt kiowaşi mi-i lăsaţi în seamă, iar lui Dick Stone nu mai puţini. Aşa-i, bătrîne Dick?

— Yes, bătrîne Will, răspunse acesta. Nu mă tocmesc pentru unul în plus sau în minus, dacă-i vorba să-l eliberăm pe Sam. Altminteri, e un pişicher şi jumătate, însă azi a avut o zi proastă.

Într-adevăr, Sam n-a fost în ziua aceea la înălţime. Mă tot sfătuiam cu mine însumi cum ar fi mai bine să acţionăm. În ce mă priveşte, mi-am pus viaţa în joc pentru el, dar aveam oare dreptul să-i arunc şi pe apaşi într-o primejdie de moarte? Poate o stratagemă ne-ar duce mai uşor la ţintă? Asta se va vedea după ce vom fi trecut neobservaţi dincolo. Pentru orice împrejurare, mă gîndeam să-i iau cu mine şi pe apaşi. S-ar putea ca un atac fulgerător, cu toate forţele, să se dovedească mai avantajos.

Acum nu rămîne decît să aşteptăm, pentru că dincolo forfota încă mai era în toi. Dar nu trecu mult şi lucrurile se mai potoliră, nu se auzeau decît izbiturile puternice, cu ecou prelung, ale tomahawkurilor. Kiowaşii tăiau lemne; probabil că aveau intenţia să întreţină pînă în zori focurile lor viclene.

În sfîrşit, amuţiră şi securile. Stelele indicau miezul nopţii; după socoteala mea, sosise momentul să pornim. Am avut mai întîi grijă să ne priponim bine caii, ca să nu se poată depărta şi răzleţi; apoi am controlat legăturile şi căluşul din gura prizonierului kiowaş. Abia pe urmă părăsirăm tabăra, apucînd exact drumul pe care-l străbătusem eu mai înainte.

Ajungînd sub păduricea de pe mal, am poruncit apaşilor să stea locului, sub conducerea lui Dick Stone şi să nu facă nici cel mai mic zgomot. Apoi, împreună cu Will Parker, am urcat încetişor malul. Sus, ne-am lungit la pămînt şi am tras cu urechea. Jur-împrejur domnea o tăcere adîncă. Ne-am tîrît cu precauţie mai departe. Cele opt focuri continuau să ardă cu flăcări mari. Observai mormane întregi de vreascuri solide aruncate pe foc. Lucrul m-a cam surprins. Înaintarăm pas cu pas, mereu mai departe, fără să zărim pe nimeni. În cele din urmă, ne-am convins, fireşte, cu toată rezerva necesară, că păduricea era pustie. Nu se afla acolo nici un kiowaş.

— Au plecat, au şters-o! Se miră Parker. Şi, totuşi, au înteţit focul!

— Ca să-şi ascundă retragerea. Cîtă vreme mai ard focurile, noi am putea crede că se află aici.

— Dar încotro s-or fi dus? Să fi plecat de tot?

— Bănuiesc că s-au retras ca să-l pună la adăpost pe Sam, pe care îl consideră o pradă preţioasă. Dar nu e exclus ca motivul să fie altul: poate că pun la cale cine ştie ce năzbîtie.

— Ce anume?

— Poate un atac asupra noastră, dincolo, aşa cum plănuisem noi aici.

— La naiba! Să ştiţi că e posibil. Trebuie să le-o luăm înainte, sir!

— Da. Să ne întoarcem în tabără şi, chiar dacă lucrul s-ar dovedi mai tîrziu de prisos, să ne punem caii în siguranţă. O măsură în plus nu strică.

Coborîrăm iarăşi la apaşii noştri şi plecarăm apoi împreună spre tabără. Acolo, totul era neschimbat. Dar kiowaşii puteau să apară şi mai tîrziu; de aceea încălecarăm şi, după o bună bucată de drum prin prerie, făcurăm popas. Dac-ar fi năvălit pînă la urmă asupra taberei, kiowaşii nu ne-ar mai fi găsit acolo. Ar fi fost nevoiţi să aştepte zorile, ca să pornească în căutarea noastră. Pe prizonier îl luarăm, bineînţeles, cu noi.

Acum nici noi nu mai aveam ce face decît să răbdăm pînă dimineaţa. Cine era în stare să doarmă – dormea, cine nu – veghea.

Astfel trecu noaptea şi, cînd se crăpă de ziuă, încălecarăm din nou şi ne întoarserăm la tabără. Nimeni nu fusese acolo în timpul nopţii: manevra noastră se dovedise deci inutilă, dar nici nu ne-a stricat cu nimic. Trecurăm apoi iarăşi albia rîului spre pădurice. Focurile se stinseseră; doar grămezile de cenuşă mai aminteau forfota din ajun.

Ne apucarăm să cercetăm urmele. Ele porneau de la locul unde păscuseră caii kiowaşilor, îndreptîndu-se în direcţia sud-est. Era limpede că indienii renunţaseră să ne înfrunte într-o bătălie care nu le-ar fi adus mare folos, dat fiind faptul că n-ar mai fi putut să ne ia prin surprindere.

Şi Sam? Îl duseseră cu ei şi aceasta îi mîhnea peste măsură pe Dick Stone şi pe Will Parker. Şi mie îmi părea nespus de rău de soarta bietului prichindel. Pentru a-l salva, eram gata să întreprind orice acţiune măcar pe jumătate rezonabilă.

— Dacă nu-l eliberăm, va fi legat la stîlpul torturii, vorbi îndurerat Dick Stone.

— Nu! Încercai să-l consolez. Doar avem şi noi un kiowaş, pe care-l ţinem ostatic în schimbul lui Sam.

— Numai s-o ştie şi ei!

— Nici o grijă! Sam e destul de deştept ca să le-o spună. Orice suferinţă a lui Sam se va răzbuna asupra prizonierului nostru.

— Dar pe kiowaşi nu trebuie să-i slăbim nici în ruptul capului!

— Ba nu-i aşa.

— Adică vreţi să-i lăsaţi cumva în pace?

— Nici aşa.

— Atunci cum se potriveşte una cu alta?

— Uite ce-i: eu n-am să mă las dus de nas prin toată preria de către canaliile astea.

— Dus de nas? Nu pricep!

— Observă, te rog, urmele lor. Cam de cînd să fie?

— S-ar putea să fi plecat de aici înainte de miezul nopţii.

— Aşa cred şi eu. De atunci au trecut, va să zică, aproape zece ore. Crezi că putem recupera astăzi un asemenea avans?

— Nu.

— Sau mîine?

— Nici mîine.

— Şi încotro crezi c-au luat-o?

— Spre satul lor.

— Vor ajunge, deci, la destinaţie, înainte ca noi să-i putem dibui. Şi crezi oare că noi, doisprezece inşi mari şi laţi, ar trebui să ne aventurăm în mijlocul teritoriului îndepărtat al kiowaşilor şi să năvălim în sat ca să eliberăm un prizonier?

— Ar fi curată nebunie!

— Păi vezi! Sîntem într-un gînd: nu mergem în urmărirea lor.

Se scarpină după ureche şi mormăi descumpănit, supărat:

— Dar Sam! Bătrînul nostru Sam! Ce se întîmplă cu el? Doar n-o să-l părăsim!

— În nici un caz! Dimpotrivă, îl vom elibera.

— Dracul vă ştie, sir. Nu sînt făcut să dezleg cimilituri. Pe de o parte ziceţi să nu-i urmărim pe kiowaşi, pe de alta, să-l eliberăm pe Sam. Asta-i ca şi cum i-ai spune măgarului ba cămilă, ba maimuţă! Să vă înţeleagă cine poate, eu, unul, mă dau bătut.

— E cu totul altceva decît crezi şi comparaţia dumitale cam bate alături. Uite ce-i: kiowaşii nu au plecat spre satul lor.

— Zău? Atunci încotro?

— Nu ghiceşti?

— Nu.

— Măi, măi, ce westmeni grozavi îmi sînteţi! Păi nu sînt mai vrednici de laudă greenhorn-ii care dezleagă astfel de probleme fără multă bătaie de cap? Află că dumnealor se îndreaptă spre muntele cu nuggeţi.

— Spre... muntele... behold! Ia te uită! Aşa să fie, sir?

— Aşa este, pot să te asigur.

— Ăştia sînt în stare de aşa ceva.

— Nu numai că sînt în stare, dar eu afirm cu toată certitudinea că o şi fac.

— Totuşi, datinile nu le permit să tulbure ceremonia înmormîntării!

— Nici n-au intenţia s-o tulbure. Vor aştepta sfîrşitul. Ei ne urăsc pe noi în aceeaşi măsură ca şi pe apaşi. Sînt setoşi de răzbunare. De aceea le-a picat tocmai bine apariţia lui Santer. Au aflat de moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale şi s-au bucurat. Cu cîtă plăcere ne-ar dori, lui Winnetou şi nouă, tuturor, aceeaşi soartă! Cînd au aflat că venim pe urmele lui Santer, s-au şi crezut stăpîni pe noi. Numai că, exceptîndu-l pe Sam, am fost destul de atenţi să nu cădem în cursă. Acum ei încearcă altă metodă. Se prefac a se întoarce în satul lor, bănuind că în cazul acesta vom renunţa la urmărire şi ne vom întoarce la Winnetou. După ce-au parcurs o bucată de drum, sporindu-şi hoarda cu alţi războinici, schimbă direcţia spre muntele nuggeţilor unde, cred ei, vor izbuti să ne atace pe nepusă masă şi să ne măcelărească pe toţi, pînă la unul.

— Ce să spun, frumoasă idee! Numai că vom avea grijă ca socotelile să le iasă pe dos.

— Fireşte. Probabil că ideea e a lui Santer, care speră să se înfrupte şi el cu aur. Ce să mai lungim vorba, sînt absolut convins că aşa stau lucrurile. Ei, mai vrei să ne luăm după kiowaşi?

— Nici gînd! Deşi logica dumneavoastră mi se pare cam îndrăzneaţă, totuşi, după cîte vă ştiu, nu vă înşelaţi niciodată. Sper să aveţi şi acum dreptate. Tu ce părere ai, bătrîne Will?

— Şi eu cred că Old Shatterhand are dreptate. Să plecăm de aici cît mai repede şi să-l prevenim din vreme pe Winnetou. Sînteţi de acord, sir?

— Da.

— Îl luăm cu noi şi pe ostatic?

— Bineînţeles. Îl legăm de catîrul lui Sam, ceea ce, desigur, n-o să-i facă dobitocului mare plăcere. Apoi plecăm neîntîrziat. Pînă atunci, însă, trecem pe la albia rîului, căutăm o băltoacă şi ne adăpăm caii.

După o jumătate de oră, ne aflăm pe drum, fireşte, nu prea bucuroşi de isprava noastră. În loc să-l fi prins pe Santer, îl pierdusem – datorită propriei sale nechibzuinţe – pe Sam Hawkens. Totuşi, dacă presupunerile mele erau juste, ne puteam aştepta să-l eliberăm pe Sam şi să-l prindem pe Santer.

Bineînţeles că ne ţineam mereu de urmele lui Santer care, abătîndu-se într-un unghi obtuz de la direcţia iniţială, ne ispiteau şi pe noi să facem ocolul. Hotărîi totuşi să tăiem unghiul şi să scurtăm astfel drumul. Datorită acestei măsuri, am sosit chiar în după-amiaza următoare la văgăuna pomenită mai înainte, lîngă luminişul unde bandiţii săvîrşiseră îndoita crimă.

Lăsarăm caii în paza unuia dintre apaşi şi urcarăm pe jos mai departe. La marginea luminişului stătea de strajă un om al lui Winnetou, care ne salută cu o fluturare de mînă. Din prima clipă, constatarăm cît de sîrguincios lucraseră cei douăzeci de apaşi în vederea înmormîntării. Doborîseră cu tomahawkurile o mulţime de copaci şi îi pregătiseră pentru montarea unei schelării. Făcuseră grămezi de bolovani şi mai cărau încă. Apaşii sosiţi cu mine se alăturară celorlalţi ca să le dea ajutor. Aflai că ceremonia urma să se desfăşoare a doua zi.

Fusese improvizată şi o baracă pentru adăpostirea celor două leşuri.

Winnetou era înăuntru. Înştiinţat de sosirea noastră, ne ieşi în întîmpinare. Vai, cum arăta!

Îl ştiam dintotdeauna extrem de serios; rareori i se ivea pe faţă un zîmbet fugar. Nu-l văzusem niciodată rîzînd cu toată gura. Totuşi, în pofida acestei seriozităţi, trăsăturile sale frumoase, bărbăteşti, aveau uneori o expresie de blîndeţe, iar ochii lui noptatici, catifelaţi, priveau cîteodată nespus de prietenos. De cîte ori nu se opriseră cu adîncă dragoste şi căldură asupra mea!

Dar astăzi, nimic din toate acestea. Chipul său părea împietrit, într-o durere mută şi căutătura întunecată parcă scruta în propria-mi inimă.

Gesturile îi erau încete şi greoaie. Se apropie fără grabă, aruncă o privire tulbure în jur, îmi strînse obosit mîna, mă cîntări cu o expresie care-mi cutremură sufletul şi zise:

— Cînd s-a întors fratele meu?

— Chiar acum.

— Unde-i ucigaşul?

— Ne-a scăpat.

Dragostea de adevăr mă obligă să recunosc că, rostind aceste cuvinte, mi-am coborît privirea. Mărturisesc că-mi era ruşine să le pronunţ.

Şi dînsul îşi plecă ochii. I-aş fi putut citi în suflet. Abia după o lungă pauză, se interesă:

— Fratele meu i-a pierdut urma?

— Nu. O cunosc şi acum. Se îndreaptă încoace.

— Old Shatterhand să fie bun şi să-mi povestească totul! Se aşeză pe un pietroi. Făcui la fel. I-am înfăţişat în amănunt cum se petrecuseră lucrurile. M-a ascultat tăcut pînă la capăt şi, după un timp, mă întrebă:

— Deci, fratele meu nu ştie dacă ucigaşul a fost rănit?

— Nu ştiu, dar înclin să cred că nu l-am nimerit.

Dădu uşor din cap. Îmi strînse mîna şi-mi spuse:

— Fratele meu să-mi ierte întrebarea de adineauri cu privire la pierderea urmei! Old Shatterhand a făcut tot ce s-a putut face şi a procedat foarte cuminte. Sam Hawkens are ce regreta că a fost atît de imprudent; i-o vom ierta şi-l vom smulge din captivitate. Sînt şi eu de părerea fratelui meu; kiowaşii vor veni încoace. Numai că ne vor găsi altfel decît speră ei. Prizonierul nu trebuie tratat prea aspru, dar nici să nu-l pierdem din ochi. Mîine vom înălţa lăcaşul de veci pentru Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fratele meu va fi de faţă?

— M-ar durea nespus dacă Winnetou nu mi-ar îngădui prezenţa.

— Nu numai că nu-ţi interzic, dar te şi rog să iei parte. Poate că prezenţa ta va duce la salvarea multor feţe palide, a căror moarte e cerută prin legea sîngelui. Ochiul tău e ca soarele ale cărui raze topesc gheaţa şi o schimbă în apă răcoroasă. Tu ştii ce-am pierdut. Să-mi fii tu, de aci înainte şi tată şi soră; te rog din suflet, Şarli!

O lacrimă îi luci în ochi şi se ruşina. Faţă de nimeni altul nu şi-ar fi trădat zbuciumul amar. Se duse apoi grăbit către baraca în care odihneau morţii. Îmi spusese astăzi pentru prima oară Şarli, după numele meu mic, Karl – şi de-aci încolo nu avea să-l mai rostească altfel.

Ar trebui, poate, să povestesc cîte ceva despre înmormîntarea care s-a desfăşurat cu toată solemnitatea obiceiurilor indiene. Ştiu bine că o descriere amănunţită a ceremoniei ar interesa pe cititori. Însă de cîte ori mă gîndesc la acele ceasuri tragice, mă cuprinde o durere atît de adîncă, de parcă totul s-ar fi petrecut abia ieri. Aşa că descrierea ceremoniei îmi pare o profanare nu atît a mormintelor ridicate pe muntele Nugget, ci mai ales a monumentului pe care l-am înălţat în inima mea şi l-am păzit mereu cu sfinţenie şi credinţă. De aceea, cer îngăduinţa de a trece peste relatarea respectivă.

Trupul lui Inciu-Ciuna fu legat în spinarea calului său. Jur-împrejur se grămădi pămînt peste pămînt, pînă ce animalul, nu se mai putu mişca. Apoi îl împuşcară în cap. Movila de pămînt se înălţa mereu pînă ce călăreţul mort, împreună cu armele şi amuletele lui, fu acoperit pe de-a-ntregul. Atunci oamenii stivuiră înjur, pînă în vîrf, bolovanii.

La rugămintea mea, apaşii construiră pentru Nşo-ci un alt mormînt. Doream ca trupul ei să nu fie strivit sub pămînt. O sprijinirăm de trunchiul unui arbore, ca şi cum ar fi şezut şi clădirăm în jurul ei, din bolovani, o piramidă solidă, goală pe dinăuntru şi din al cărei vîrf se înălţa creştetul arborelui.

Mai tîrziu, aveam să urc în cîteva rînduri, împreună cu Winnetou, sus, pe Nugget-tsil, ca să revedem mormintele. Le-am găsit totdeauna intacte...

Capitolul VI

ELIBERAREA LUI SAM

Va înţelege oricine cît de adîncă era jalea lui Winnetou pentru pierderea tatălui şi a surorii sale. Dacă în timpul înmormîntării îşi mai manifestase într-un fel suferinţa, de-aci încolo avea să şi-o închidă în străfundul sufletului. Pe de o parte, aşa cerea tradiţia indiană, pe de altă parte, trebuia să-şi concentreze toată atenţia asupra iminentei apariţii a kiowaşilor. Acum nu mai era fiul şi fratele încovoiat de greaua încercare prin care trecuse, ci conducătorul trupei cu ajutorul căreia avea să pareze atacul duşmanilor şi să-l prindă pe ucigaşul Santer.

Părea să-şi fi făcut planul de luptă, căci imediat după înmormîntare ordonă apaşilor să se pregătească de drum şi să-şi aducă din vale caii.

— De ce a dat fratele meu asemenea poruncă? Îl întrebai. Terenul e foarte accidentat şi e greu să aduci animalele pînă aici.

— Ştiu, răspunse Winnetou, dar n-am încotro. Numai astfel îi pot induce în eroare pe kiowaşi. S-au dat de partea ucigaşului şi trebuie să piară toţi, pînă la unul!

La aceste cuvinte, o îndîrjire cumplită se zugrăvi pe chipul său. Dacă hotărîrea lui s-ar fi tradus în fapt, kiowaşii ar fi fost pierduţi. Sentimentele mele erau mai temperate. Într-adevăr, kiowaşii erau duşmanii noştri neîmpăcaţi, dar ei nu aveau nici o vină în asasinarea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale. Să încerc a-l îmblînzi pe Winnetou? Poate că nu voi reuşi decît să-mi atrag supărarea lui. Totuşi ocazia era unică, ne aflam între patru ochi. Apaşii, potrivit ordinului, se depărtaseră imediat; Stone şi Parker plecaseră cu ei. Prin urmare nimeni nu ne putea auzi. Şi dacă, din supărare, Winnetou mi-ar fi dat un răspuns brutal, atunci totul ar fi rămas între noi. Îi împărtăşii aşadar deschis părerea şi, spre surpriza mea, efectul nu a fost cel bănuit. În ciuda privirii aspre a ochilor săi mari şi întunecaţi, Winnetou răspunse calm:

— Fireşte că trebuia să mă aştept la această părere din partea fratelui meu. El crede că a fugi din calea duşmanului nu înseamnă mişelie.

— M-ai înţeles greşit. Nici vorbă nu poate fi de fugă. Dimpotrivă, mă gîndesc cum am face ca să-i prindem pe toţi. Adevărul e însă că nu ei sînt vinovaţi de cele întîmplate aici şi ar fi nedrept să fie loviţi cu aceeaşi asprime ca şi ucigaşul.

— Ei i-au luat apărarea nelegiuitului şi vin să ne atace! Nu ajunge oare ca să-i tratăm fără milă?

— Nu, nu-i destul, cel puţin după judecata mea. Îmi pare rău că fratele Winnetou e gata să comită şi el greşeala care duce la pieirea seminţiilor roşii.

— Despre ce greşeală vorbeşte Old Shatterhand?

— E vorba de faptul că indienii se sfîşie între ei în loc să se ajute unii pe alţii în lupta împotriva duşmanului comun... Priceperea ta e ascuţită, ochii tăi văd departe, mult mai departe decît ochii unui războinic indian oarecare. De cîte ori n-aţi dezgropat voi securea războiului! Trebuie să recunoşti că asta înseamnă o permanentă şi groaznică sinucidere a neamului vostru, iar cine procedează astfel se face părtaş la marea sinucidere. Inciu-Ciuna şi Nşo-ci n-au fost omorîţi de oameni roşii, ci de albi. Unul dintre asasini s-a refugiat la kiowaşi şi i-a convins să vă atace; iată un motiv temeinic de a-i aştepta aici şi de a le paraliza atacul; dar asta nu justifică să-i stîrpeşti ca pe nişte cîini turbaţi. Sînt doar fraţi de acelaşi sînge cu tine, nu uita!

Şi astfel am continuat să-i vorbesc. Mă asculta liniştit. Apoi îmi întinse mîna şi rosti:

— Old Shatterhand este într-adevăr un prieten sincer al tuturor oamenilor roşii şi are dreptate cînd vorbeşte de sinucidere. Am să fac după dorinţa lui. Îi prind pe kiowaşi, dar pe urmă le dau drumul şi-l reţin numai pe ucigaş.

— Vrei să-i prinzi? Va fi cam greu; ei ne covîrşesc ca număr. Sau poate că eşti într-un gînd cu mine?

— Cum adică?

— Să-i atragem pe kiowaşi într-un loc unde nu se pot apăra.

— Da, acesta-i şi planul meu.

— Tu cunoşti mai bine regiunea; tocmai voiam să te întreb dacă există un asemenea loc.

— Există nu departe de aici: o trecătoare între stînci, care seamănă cu o ţeavă de tun. Acolo vreau să-i atrag pe kiowaşi.

— Şi crezi că vei reuşi?

— Da. Cînd vor fi păşit în trecătoarea aceea închisă pe margini, îi vom ataca la intrare şi la ieşire, silindu-i să se predea ca să nu cadă cu toţii sub gloanţele noastre. Le voi dărui apoi viaţa şi vor fi bucuroşi să-l lase pe Santer în grija mea.

— Îţi mulţumesc! Ai o inimă primitoare pentru orice cuvînt bun. Poate vei judeca la fel de cumpătat şi în alte chestiuni.

— Ce vrea să spună fratele meu?

— Te pregăteai să juri răzbunare împotriva tuturor albilor şi te-am rugat să nu juri, să aştepţi pînă după înmormîntare. Aş putea să aflu acum hotărîrea ta?

Stătu cîtva timp cu ochii plecaţi, apoi mă privi în faţă luminos, arătă spre baraca unde zăcuseră morţii şi răspunse:

— Noaptea dinaintea înmormîntării mi-am petrecut-o acolo, lîngă trupurile dragilor mei şi am luptat cu mine însumi. Gîndul răzbunării născuse în mine un plan mare şi îndrăzneţ. Ziceam să strîng în jurul meu pe războinicii tuturor neamurilor roşii şi să pornesc în fruntea lor împotriva feţelor palide. Aş fi fost înfrînt, probabil. Dar în lupta ce am dus-o cu mine însumi azi-noapte am ieşit biruitor.

— Va să zică, ai renunţat la planul cel mare şi îndrăzneţ?

— Da. M-am. Sfătuit cu trei oameni care-mi sînt dragi, doi morţi şi unul viu. M-au îndemnat să renunţ la planul meu şi am hotărît să le urmez sfatul.

Am schiţat o întrebare, dar nu prin cuvînt, ci din priviri. Atunci Winnetou continuă:

— Fratele meu nu ştie de cine-i vorba? De Klekih-Petra, de Nşo-ci şi de tine. Cu voi trei m-am sfătuit în gînd şi răspunsul întreit a fost unul şi acelaşi.

— Dacă morţii ar învia şi i-ai întreba, da, fără îndoială că ţi-ar spune să procedezi după sfatul meu. Planul pe care-l nutreai era mare şi tu ai fost omul potrivit ca să-l duci la îndeplinire, însă...

— Fratele meu să gîndească şi să vorbească despre mine cu mai puţine laude, mă întrerupse el. Chiar dacă vreo căpetenie ar izbuti să unească sub o singură comandă toate triburile roşii, tot n-ar putea-o face atît de repede ca în dorinţa mea; pentru atingerea acestui ţel ar fi nevoie de o lungă şi neobosită viaţă de om şi la capătul ei ar fi prea tîrziu să mai începi lupta. Un singur om, fie el cît de mare şi de vestit, nu s-ar putea achita de o asemenea sarcină, iar după moartea lui ar lipsi urmaşul capabil să-i continue opera şi s-o ducă la bun sfîrşit.

— Mă bucură că fratele meu Winnetou a ajuns la această concluzie, de altfel unica justă. Într-adevăr, un singur om nu ajunge, iar un urmaş corespunzător s-ar găsi cu greu. Şi chiar dacă s-ar ajunge la o asemenea luptă, sfîrşitul ei ar fi nefericit pentru voi.

— Ştiu. Nu ar face decît să ne grăbească pieirea. Chiar de-am ieşi învingători din toate bătăliile, feţele palide sînt atît de numeroase, încît ar trimite împotriva noastră mereu alte şi noi trupe, în timp ce nouă ne-ar fi imposibil să ne înlocuim pierderile. Biruinţele ne-ar măcina poate mai încet, dar tot atît de sigur ca şi înfrîngerea. Toate acestea mi le-am spus pe cînd vegheam azi-noapte lîngă morţii mei; şi am luat hotărîrea să abandonez planul. Gîndeam să mă mulţumesc cu prinderea ucigaşului şi să mă răzbun pe kiowaşii care i-au dat ajutor şi vin acum asupra noastră. Dar şi acest gînd mi-a fost risipit prin cuvîntul fratelui meu Old Shatterhand. Răzbunarea mea se va mărgini la prinderea lui Santer şi la pedepsirea lui. Pe kiowaşi îi vom lăsa în pace.

— Cuvintele tale mă fac să fiu mîndru de prietenia care ne leagă; n-am să le uit niciodată. Deşi nu e chiar sigur, sîntem totuşi aproape convinşi că trupa kiowaşilor urmează să ne calce. Ne-ar trebui doar să aflăm momentul sosirii.

— Vor sosi încă astăzi! Declară Winnetou cu deplină certitudine, ca şi cînd ne-am fi găsit în faţa unui fapt bine stabilit.

— De unde atîta siguranţă?

— Judec după cele ce mi-ai povestit în legătură cu ultimul vostru drum călare. Kiowaşii s-au prefăcut că se întorc în satul lor ca să vă ducă pe cale greşită; de fapt, au apucat-o încoace; au făcut deci un ocol, altminteri ar fi sosit încă de ieri. Au mai întîrziat şi prin alte părţi.

— În alte părţi, zici?

— Asta din pricina lui Sam Hawkens. Pe dînsul, fireşte, nu-l vor căra încoace; l-au trimis la ai lor. Dar pentru asta vor fi trebuit să aştepte momentul indicat, poate chiar o ocazie. A fost, de asemenea, nevoie să trimită un curier pînă în satul lor, care să anunţe sosirea voastră.

— Ah, pentru ca războinicii de acolo să ne iasă în întîmpinare?

— Desigur. Kiowaşii de lîngă albia rîului intenţionau să vă atragă în cursă, însă voind totodată să ajungă cît mai repede încoace, nu le-a mai rămas timp să se bată cu voi. În orice caz, au trimis în satul lor un curier sau chiar mai mulţi pentru a-i pregăti pe războinicii de acolo să vă iasă în cale. Cu acest curier trebuie să-l fi trimis şi pe Sam Hawkens. Apoi au cotit-o în direcţia muntelui Nugget. Dar ca să-şi ascundă manevra, s-au văzut nevoiţi s-o apuce prin locuri unde nu se întipăresc urmele copitelor. Asemenea locuri sînt rare şi în general departe de drumurile obişnuite. Iată dar altă pierdere de vreme. Iată şi de ce, în condiţii normale, kiowaşii ar fi sosit încă de ieri. Dar astăzi vor veni cu siguranţă.

— De unde ştii că nu au şi sosit?

Îmi arătă cu mîna creştetul muntelui învecinat. Pădurea, sus, era dominată de un copac semeţ, constituind punctul cel mai înalt de pe munţii nuggeţilor. Urcîndu-se în vîrful copacului, un om înzestrat cu privire ageră ar fi putut să cuprindă cu ochii jur-împrejur întreaga prerie.

— Fratele meu n-are de unde să ştie că am trimis acolo sus un om care veghează. Omul acesta are ochi de şoim. Cum îi zăreşte, coboară şi mă anunţă.

— E bine. Omul încă n-a coborît, aşadar kiowaşii nu sînt pe aproape. Şi crezi că or să apară chiar astăzi?

— Nu-şi pot îngădui să întîrzie mai mult dacă vor să ne mai surprindă aici şi să ne atace.

— Dar vezi că ei, de fapt, nu aveau intenţia să urce spre Nugget-tsil, ci plănuiau să vă întindă o cursă şi să vă atace în drumul vostru spre casă.

— Poate c-ar fi reuşit dacă nu trăgeai cu urechea la vorbele lor şi nu mă preveneai. Aşa însă, capcana lor e inutilă. În schimb, am să-i momesc eu. Ca să mă întorc spre casă, ar fi fost s-o iau spre miazăzi. Aşadar, ei m-ar fi pîndit pe această direcţie. Acum însă, îi fac să creadă că o apuc spre miazănoapte şi-i atrag după mine.

— Numai dacă se vor prinde.

— Nici o îndoială! În orice caz, vor trimite pe cineva în cercetare ca să vadă dacă mai sîntem aici. N-o să-i facem, desigur, nici un rău; îl vom lăsa să se întoarcă la ai săi. Tocmai pentru iscoada asta am dat ordin ca toţi caii să fie aduşi încoace. Sînt peste treizeci de animale.

Deşi terenul e pietros, totuşi vor rămîne urme; descoperindu-le, iscoada se va lua după ele. Noi, în schimb, ne vom îndrepta spre trecătoarea de care ţi-am vorbit şi unde vreau să-i atrag în cursă pe kiowaşi. Iscoada nu ne va urmări chiar atît de departe; se va furişa după noi o bucată de drum, ca să se convingă că am pornit-o într-adevăr într-acolo şi va face repede cale întoarsă. Le va da de ştire kiowaşilor că nu ne îndreptăm spre miazăzi, ci spre miazănoapte. Este fratele meu de aceeaşi părere?

— Da. Şi kiowaşii se vor vedea siliţi să renunţe la capcana lor. În felul acesta e aproape sigur că vor veni încoace şi se vor lua pe urmele noastre.

— Nici nu mă îndoiesc că aşa va fi. Nu-mi scapă mie Santer din mînă. Am să-l prind chiar astăzi!

— Şi ce-ai de gînd să faci cu el?

— Ar fi mai bine, frate, să nu mă întrebi. Va pieri. Îţi ajunge răspunsul acesta.

— Unde? Chiar aici? Sau îl veţi duce în pueblo?

— Încă n-am hotărît. Să sperăm că nu e un laş ca Rattler. Pe acela am fost nevoiţi să-l ucidem repede ca pe un cîine fricos. Ascultă! Aud tropotul cailor noştri. Vom pleca acum de-aici şi ne vom întoarce mai tîrziu împreună cu prizonierii.

Caii fură aduşi, printre ei şi calul meu şi catîrul lui Sam. Nu încălecarăm: drumul era incomod pentru călărie. Pornirăm pe jos, ducînd caii de căpăstru.

Winnetou mergea în capul coloanei. Ne conduse către nord, prin inima pădurii aşternută pe un povîrniş destul de abrupt. Jos era o poiană. Încălecarăm şi, străbătînd poiana, ajunserăm la un perete de stîncă înalt şi drept. O strungă îngustă îl despărţea în două. Winnetou mi-o arătă şi zise:

— Iată capcana de care vorbeam. Vom trece acum călare prin ea.

Expresia "capcană" se potrivea de minune acestei trecători strîmte, pe care o parcurgeam. Pereţii ei urcau de ambele părţi aproape vertical spre cer şi nu ofereau nici un locşor pe care să te poţi căţăra. În cazul cînd kiowaşii ar fi fost atît de imprudenţi încît să pătrundă aici, iar noi am fi ocupat ambele intrări, orice rezistenţă din partea lor s-ar fi dovedit o nebunie.

Trecătoarea nu era dreaptă, ci cotea ba într-o parte, ba în alta. Se scurse mai bine de un sfert de oră pînă să ajungem la capătul opus.

Acolo ne oprirăm şi coborîrăm de pe cai. Dar aproape în aceeaşi clipă îl şi zărirăm pe omul lui Winnetou, care stătuse la pîndă sus, în copacul din creştetul muntelui.

— Sosesc! Au şi sosit! Ne anunţă el. Am încercat să-i număr, însă n-am putut, fiindcă veneau cu grămada şi apoi, erau prea departe.

— Au luat-o spre vale?

— Nu. S-au oprit în prerie şi s-au cuibărit prin tufişuri. Doar unul s-a desprins de ei şi a pornit spre vale în jos.

— E iscoada. Ne mai rămîne exact timpul necesar cît să deschidem capcana şi s-o închidem apoi la loc. Fratele meu Old Shatterhand să-i ia pe Stone, Parker şi doisprezece din luptătorii mei, să ocolească muntele pe stînga şi, de îndată ce va întîlni un mesteacăn gros şi înalt, să intre în pădurea care urcă uşor şi coboară apoi de partea cealaltă. Dincolo, fratele meu va nimeri în valea de unde am urcat noi spre Nugget-tsil şi va ajunge degrabă în locul unde fuseseră caii noştri. Restul drumului îl ştii. Numai să nu mergi în lungul văii, ci să înaintezi neobservat pe marginea pădurii şi să te ascunzi în ea cît mai aproape de gura trecătorii. Vei vedea iscoada kiowaşilor, dar să nu-i faci nimic. Pe urmă vor veni cu toţii şi îi vei lăsa să pătrundă în trecătoare.

— Va să zică, acesta e planul tău, îl completai. Tu rămîi aici pentru a ţine sub observaţie ieşirea din capcană, iar eu mă duc pe calea ocolită ce mi-ai descris-o, înapoi, spre poala muntelui Nugget, ca să-i aştept acolo pe kiowaşi şi să-i urmez pe ascuns pînă vor fi intrat în capcană. Aşa e?

— Da, întocmai aşa. Dacă fratele meu Old Shatterhand nu comite nici o greşeală, atunci îi prindem cu siguranţă.

— Voi fi cît se poate de atent. Mai are Winnetou vreun sfat sau vreo îndrumare?

— Nu. Celelalte le las în seama ta.

— Cine va sta de vorbă cu kiowaşii, dacă izbutim să-i închidem aici?

— Eu. Old Shatterhand n-are altceva de făcut decît să nu le permită ieşirea cînd mă vor zări şi vor încerca să se întoarcă. Dar grăbiţi-vă! După-amiaza e pe ducă şi kiowaşii nu vor aştepta pînă mîine, ci ne vor urma încoace încă înaintea serii.

Într-adevăr, soarele îşi încheiase aproape traiectoria zilnică şi nu mai era decît o oră pînă să se întunece. Pornii, fireşte, pe jos, împreună cu Dick, Will şi cu apaşii care-mi fuseseră repartizaţi.

După vreun sfert de ceas zărirăm mesteacănul şi intrarăm în pădure. Totul corespundea exact descrierii lui Winnetou. Am ajuns de cealaltă parte, în vale, unde păscuseră caii. În faţă se deschidea vîlceaua laterală, ducînd spre luminişul cunoscut de noi şi mai departe, în sus, spre cele două morminte.

De acolo, dintre copaci, unde ne aşezarăm, puteam observa eventuala sosire a kiowaşilor, fără a ne teme că vom fi descoperiţi, pentru că era de presupus că nu vor veni spre noi, ci vor apuca spre vîlceaua lăturalnică.

Apaşii tăceau; Stone şi Parker discutau în şoaptă. Erau convinşi că atît kiowaşii, cît şi Santer vor cădea în mîinile noastre. Eu eram mai puţin sigur. Mai rămăseseră cel mult douăzeci de minute pînă la căderea serii şi kiowaşii tot nu veneau, ceea ce mă făcu să cred că abia ziua de mîine va fi cea hotărîtoare, mai ales că nici iscoada lor nu se ivea. Aici, în pădure, se şi întunecase.

Deodată Parker şi Stone amuţiră. O adiere trecu peste creştetele copacilor. Se iscă acel foşnet monoton ca un suflu neîntrerupt, lin şi adînc, de care orice alt zgomot, cît de neînsemnat, este lesne de deosebit. Totodată mi se păru că, în spatele meu, ar fi tresărit pămîntul reavăn al pădurii. Ascultai atent. Da, se mişca parcă ceva. Ce să fie? Vreun patruped nu ar fi îndrăznit să se apropie atît de mult. O reptilă? Nu, nici asta. M-am întors repede şi m-am lungit la pămînt ca să observ mai uşor, privind de jos ceea ce se întîmplă. O făcui tocmai la timp. Iată că o umbră, care fusese în spatele meu, se furişa acum printre copaci. Am sărit în picioare şi m-am grăbit s-o ajung. Îmi apăru deodată ca o siluetă neagră în penumbră, mă repezii asupra ei şi apucai cu mîna un capăt de haină.

Away! La o parte! Strigă o voce speriată şi rămăsei cu mîna goală. Umbra dispăru. Ţintuit locului, ascultai să prind măcar un zgomot. Dar tovarăşii mei observaseră mişcările mele precipitate şi auziseră exclamaţia. Săriră de la locul lor şi mă întrebară ce s-a întîmplat.

— Sst! Linişte! Poruncii, trăgînd mai departe cu urechea. Nu se auzea nimic.

Aşadar, ne spionase cineva şi anume un alb, după cum o dovedea exclamaţia lui în englezeşte; probabil fusese chiar Santer, căci în afară de el nu era nici un alb printre kiowaşi. Trebuia să-l urmăresc, în pofida întunericului.

— Staţi la locurile voastre şi aşteptaţi pînă mă întorc! Ordonai; oamenilor şi plecai.

Nu aveam nici o îndoială cu privire la direcţia pe care aveam să merg: fireşte către prerie, unde poposeau kiowaşii. Numai într-acolo trebuie s-o fi şters spionul, nu în altă parte.

Mă gîndeam să-i înmoi fuga, băgînd spaima în el. Îi strigai deci din urmă:

— Stai, opreşte! Dacă nu, trag!

Şi, ca să subliniez ameninţarea, am tras două focuri de pistol. Nu era nici o greşeală. Şi aşa prezenţa noastră fusese descoperită, Bănuiam că acuma fugarul, cuprins de frică, va intra mai adînc în pădure, întîrziind astfel din pricina întunericului dens. În schimb, eu, căutînd să i-o iau înainte, alergai spre marginea pădurii. Aici se vedea mai bine. Intenţionam să fug pînă în josul văii, unde se deschidea preria şi să mă ascund. Sosind acolo, individul ar trece pe lîngă mine şi aş putea să-l înhaţ.

Era un plan destul de bun, dar nu mi-a fost dat să-l pun în aplicare. Tocmai cînd dădui s-o cîrmesc pe după un cot, zării înaintea mea nişte oameni şi cai. Abia avui timpul să mă trag îndărăt şi să mă pitesc după copaci.

Kiowaşii îşi stabiliseră tabăra aici, în spatele unor tufişuri. De ce? Nu era greu de ghicit.

Dintru început îşi făcuseră popasul în prerie şi trimiseseră un om în cercetare. Misiunea lui – după cum aveam să aflu curînd – nu era prea complicată. Santer, cunoscînd împrejurimile, o luase mult înaintea kiowaşilor ca să mai iscodească locul şi să-i informeze de îndată ce vor fi sosit. Cum dînsul încă nu se înapoiase, kiowaşii au dat ordin unei iscoade să meargă pe urmele lui – neavînd a se teme de nimic, deoarece acesta, dac-ar fi descoperit vreo primejdie, s-ar fi întors numaidecît ca să dea de ştire. Aşadar, iscoada s-a înapoiat să dea raportul. Cum valea oferea în timpul nopţii un adăpost mai bun decît preria deschisă, kiowaşii hotărîră să-şi mute tabăra în vale.

Santer, oricum, avea să-i găsească cu uşurinţă chiar dacă – din prevedere – nu aprinseseră nici un foc.

Acum era limpede că – dacă Santer fusese destul de deştept să ne ghicească planul – kiowaşii nu ne vor cădea în mîini chiar astăzi şi probabil nici mîine. Ce era de făcut? Să mă întorc la postul meu şi să aştept ca, mîine, kiowaşii să cadă totuşi în cursă? Ori să-l caut pe Winnetou, să-i comunic situaţia şi să-l rog a lua noi măsuri? Mai exista şi o a treia posibilitate, însă riscantă pentru mine şi anume să rămîn pe loc. Era, în orice caz, foarte necesar să aflăm ce vor decide kiowaşii după ce Santer îi va fi informat asupra celor văzute. Ah, dac-aş putea să trag cu urechea la discuţia lor! Aş risca însă prea mult, poate chiar totul. Santer le va spune desigur că mă aflu pe urmele lui şi asta ar putea să ducă la descoperirea mea. Totuşi, am să încerc, fie şi cu cea mai mică şansă de reuşită. Am mai spus că, pentru a nu fi observaţi, kiowaşii nu aprinseseră focuri. Faptul acesta era în avantajul lor, dar şi în al meu.

Printre copaci zăceau bolovani năpădiţi de muşchi şi înconjuraţi de ferigi înalte. M-aş fi putut ascunde, poate, în spatele lor.

Majoritatea kiowaşilor mai erau ocupaţi cu priponirea cailor, ca să nu se răzleţească şi să nu trădeze aşezarea taberei. Alţii se aşezaseră sau se lungiseră sub copaci. Într-o parte a pădurii răsună un glas înăbuşit, poruncitor; aşadar acolo se găsea şeful şi era de presupus că acolo va rămîne peste noapte. Dac-aş izbuti să mă apropii cît de cît de locul acela!

Mă tîram pe burtă în direcţia respectivă. Nu simţeam nevoia de prea multă acoperire. Întunericul mă proteja, iar majoritatea kiowaşilor se găsea departe de locul cu pricina. M-ar fi descoperit numai dacă vreunul, ieşindu-mi în cale, s-ar fi poticnit de mine. Spre norocul meu, nu s-a întîmplat nimic şi mi-am atins cu bine ţinta. Două blocuri de stîncă zăceau acolo alături, unul lung şi înalt, celălalt mai mărunt. Cui îi va trece prin gînd că tocmai acolo, sus, pîndeşte un străin! Mă căţărai pe pietroiul mai mărunt şi de aici mă săltai alături, pe cel mare, unde mă lungii în toată regula. Mă aflam la doi metri înălţime şi în oarecare siguranţă. Nici un kiowaş n-ar fi avut de ce să urce pînă la mine.

Oamenii care se ocupaseră de cai veniră şi ei lîngă fîrtaţii ceilalţi, se aşezară sau se tolăniră alături. Dinspre locul unde bănuiam că se află şeful lor se auzeau porunci rostite cu glas reţinut. Nu le înţelegeam; graiul kiowaşilor îmi era străin. Cîţiva inşi se depărtară, desigur, străjile care-şi luau în primire postul. Observai că se rînduiesc numai în flancul dinspre vale al taberei, nu şi înspre pădure, ceea ce îmi convenea foarte mult. Mă puteam, deci, retrage mai tîrziu, fără să mă tem de vigilenţa străjilor.

Cei din tabără sporovăiau între ei; auzeam fiece cuvînt. Din păcate, însă, nu pricepeam nimic. Ce bine-ar fi fost să-i pot înţelege!... Winnetou stăpînea nu mai puţin de şaisprezece dialecte indiene şi mi-a fost, mai tîrziu şi în această privinţă, mare dascăl. Niciodată nu aveam să mai iscodesc vreo tabără fără să înţeleg ceea ce se discută acolo.

Trecuseră vreo zece minute de cînd stăteam lungit pe blocul de piatră. Deodată, aud că strigă o santinelă şi-i răspunde glasul pe care-l aşteptam:

— Eu sînt, Santer. Prin urmare, tot aţi venit încoace!

— Da. Fratele alb poate să treacă; îi va întîlni imediat pe războinicii noştri.

Cuvintele acestea le-am priceput, pentru că santinela vorbise în jargonul indiano-englez pe care-l cunoşteam. Santer trecu înainte.

Şeful îl chemă la dînsul şi-i spuse:

— Fratele meu alb a lipsit mai mult decît fusese hotărît. Trebuie să fi avut motive serioase.

— Mai serioase decît bănuiţi. De cînd v-aţi aşezat aici?

— După măsura feţelor palide, să tot fie o jumătate de ceas.

— Aţi dat de calul meu?

— Da. Ne luaserăm pe urmele tale şi ne-am oprit chiar acolo unde-ţi priponiseşi calul. Venind încoace, l-am luat cu noi.

— Ar fi fost mai bine să rămîneţi în prerie. Aici nu e tocmai sigur.

— N-am rămas, fiindcă aici putem poposi mai în voie şi am socotit că nu e nici o primejdie; altminteri, te-ai fi întors repede să ne anunţi.

— Tocmai pe dos. Am lipsit atîta pentru că sîntem în mare primejdie şi mi-a trebuit timp să mă dumeresc. Old Shatterhand e aici.

— Mi-am închipuit. Fratele meu l-a văzut!

— Da.

— O să-l prindem şi o să-l aducem în faţa căpeteniei noastre. I-a zdrobit genunchii, mişelul. Îl aşteaptă moartea la stîlpul caznelor. Unde-i acum?

Prin urmare, kiowaşii nu intenţionaseră să ne atragă în satul lor; bănuiseră că ne vom întoarce la Winnetou.

— Nu-i chiar atît de sigur că o să-l prindeţi, răspunse Santer.

— Şi totuşi aşa va fi. Cîinii ăştia n-au decît treizeci de războinici cu ei, în timp ce noi numărăm de cinci ori zece. Pe deasupra, ei habar n-au că sîntem aici. Îi vom lua pe nepregătite.

— Te înşeli amarnic. Ei ştiu că venim. S-ar putea să ştie chiar şi locul unde ne aflăm. Vor fi trimis, în tot cazul, o iscoadă în întîmpinarea noastră.

— Iuf! Să ştie ei oare totul?

— Fireşte.

— Atunci nu-i mai putem lua ca din oală.

— Sigur că nu.

— Va să zică, dacă atacăm, o să avem de furcă, nu glumă. Winnetou şi Old Shatterhand fac fiecare cît zece războinici.

— Cel puţin cît zece. Moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale i-a îndîrjit grozav; clocoteşte în ei dorinţa de răzbunare şi se vor apăra ca nişte fiare turbate. Dar trebuie să-i prindem. Mai cu seamă Winnetou trebuie să-mi pice în gheare cu orice preţ.

— De ce tocmai el?

— E vorba de nuggeţi. Cred că e singurul care cunoaşte locul zăcămîntului.

— Nu-l va trăda nimănui pe lume.

— Nici dacă-l luăm prizonier?

— Nici.

— Îl chinuiesc eu pînă-mi spune secretul.

— Va tăcea. Cîinele ăsta de apaş îşi rîde de toate suferinţele. Iar dacă ştie că venim, va lua măsuri să nu cadă în mîinile noastre.

— Ei, las' că ştiu eu cum e de făcut ca să-l înhăţăm.

— Dacă ştii, spune.

— N-avem decît să fim şireţi, să ne folosim chiar de capcana pe care ne-a întins-o el.

— Zici că ne-a întins o capcană? Ce fel?

— Au de gînd să ne atragă într-o trecătoare şi să ne închidă ieşirile.

Acolo vor să ne prindă pe toţi.

— Iuf! Fratele meu Santer e sigur?

— Sigur.

— Cunoşti şi trecătoarea cu pricina?

— Am şi călcat-o cu piciorul.

— Povesteşte cum ai descoperit planul!

— Am riscat foarte mult. Dacă m-ar fi zărit, aş fi avut parte de o moarte cumplită. Sînt al naibii de bucuros că am scăpat teafăr. Reuşita o datorez numai faptului că mai străbătusem o dată drumul pînă la Nugget-tsil şi cunoşteam locul unde se găsesc cele două morminte.

— Morminte? Prin urmare Winnetou şi-a îngropat morţii acolo sus, după cum bănuisem?

— Da. Şi asta mi-a fost de folos. Atenţia apaşilor era abătută în altă parte. Mi-am zis că se vor fi aflînd în luminişul acela şi am fost cît se poate de prudent. Doar mai trecusem eu prin destule încurcături şi mă pot lăuda că nu sînt un westman ageamiu. Însă aşa de prevăzător ca astăzi n-am mai fost niciodată. Natural că nu am coborît în valea deschisă, ci m-am ţinut pe marginea pădurii. Mişeii îşi lăsaseră caii pe dreapta, acolo unde începe urcuşul la strungă. Nu e uşor să urci panta fără să treci prin strunga aceea, dar am izbutit. Sus, a trebuit să-mi sporesc atenţia şi să-mi pun în joc toată dibăcia. Mi se părea imposibil să pătrund neobservat în luminiş. Apaşii însă nu aveau ochi şi urechi decît pentru treburile înmormîntării şi astfel m-am încumetat pînă în spatele unei stînci ce se înalţă la marginea luminişului. De acolo se vedea totul.

— Fratele meu alb a fost prea curajos şi a scăpat cu viaţă numai datorită înmormîntării.

— Păi, n-am spus?! După ce mormintele fură închise, Winnetou şi-a trimis oamenii după cai.

— Şi i-au mînat în sus? Anevoioasă treabă!

— Foarte grea!

— Trebuie să fi avut un motiv deosebit.

— Fără îndoială. Zărind caii acolo sus, ne-am fi căţărat şi noi cu ai noştri pe urmele lor şi ne-am fi trezit prinşi în capcană.

— Ce te face să crezi?

— Nu cred. Ştiu precis. Am auzit-o cu urechile mele.

— De la cine?

— Chiar de la Winnetou. Oamenii lui plecaseră după cai, iar dînsul rămăsese cu Old Shatterhand; se aflau aproape de ascunzătoarea mea şi am ascultat toată discuţia.

— Iuf! Mare minune! Winnetou să fie spionat! Asta numai pentru că gîndul nu-i era la noi, ci la tată şi soră.

— Ba era şi la noi. A trimis o iscoadă pe cel mai înalt pisc, ca să ne pîndească din vîrful copacului.

— Şi ne-a văzut?

— Nu. În orice caz, nu ştiu să ne fi văzut. Îţi dai seama ce bine am făcut că am luat-o înaintea voastră; călărind de unul singur, am putut scăpa neobservat.

— Da, ai lucrat cu cap. Spune mai departe!

— După ce şi-au adus caii, apaşii n-au mai zăbovit mult; au părăsit luminişul şi s-au lăsat în jos de cealaltă parte a văii. Cum treci valea, dai de o strungă îngustă, lungă, pe ale cărei laturi nu te poţi căţăra; în trecătoarea asta voiau să ne atragă.

— Înseamnă că Winnetou voia să ocupe trecătoarea, adică să-i închidă ieşirile?

— Chiar aşa, să le închidă după ce vom fi pătruns înăuntru.

— Atunci, trebuie să-şi fi împărţit oamenii. Un grup s-o fi dus prin trecătoare ca să ne aştepte la celălalt capăt, alţii vor fi rămas ascunşi dincoace, ca să ne cadă în spate.

— Cred şi eu.

— Cum e pămîntul, pietros sau moale?

— În trecătoare nu e decît piatră, însă la gura ei dinspre vale creşte: iarbă.

— Prin urmare, apaşii care ne pîndesc jos, la intrare, trebuie să fi lăsat urme. Le-am fi descoperit şi în nici un caz n-am fi căzut în cursă.

— Ba da! Sînt mai şireţi decît îţi închipui. Nici grupul ăstora n-a rămas pe loc la intrare. Au trecut şi ei dincolo de strungă.

— Iuf! Atunci cum ne-ar fi închis de amîndouă părţile?

— M-am întrebat şi eu. Nu există decît un singur răspuns. Ăştia au sarcina să se întoarcă pe drum ocolit la gura trecătorii şi să ne închidă calea îndărăt.

— Fratele meu a judecat iarăşi foarte bine. Dar ai descoperit şi drumul acela?

— Da. Întîi de toate, am intrat în strungă, deşi era primejdios. Trebuia să-mi dau seama de situaţie. Bineînţeles că n-am trecut chiar dincolo, căci aş fi dat peste apaşii care stau la ieşire. După o bucată de drum, m-am întors, dar n-am ieşit afară, pentru că auzisem paşi. Norocul meu că se aflau ceva mai la o parte nişte bolovani mari şi m-am ascuns îndărătul lor; un apaş a trecut pe lîngă mine şi nu m-a văzut.

— N-o fi fost iscoada din vîrful muntelui?

— S-ar putea.

— Ne-o fi zărit cînd soseam şi a dat fuga să-l anunţe pe Winnetou.

— Ori aşa, ori altminteri. S-ar putea ca Winnetou, plecînd de la morminte, să fi dat poruncă iscoadei printr-un om al său, ca să coboare de sus şi să-l urmeze.

— Asta nu. Atunci ar fi fost doi, nu unul. Tu zici însă că a trecut unul singur. Rămîn, deci, la prima părere: ne-a văzut şi s-a grăbit să-l înştiinţeze pe Winnetou. Bine c-ai avut timp să te ascunzi! Şi ce-a mai fost?

— Am chibzuit. Dacă apaşii vor să ne cadă în spate, le-ar veni mult mai uşor pîndindu-ne într-un loc potrivit. Care să fie acel loc? În orice caz, în valea asta şi anume acolo unde începe suişul – spre strungă. Ascunzîndu-se acolo, în dosul copacilor, ne-ar observa trecerea, ne-ar urmări pînă la capcană şi ne-ar închide drumul îndărăt. Aşa mi-am zis şi de aceea m-am întors încoace şi m-am furişat apoi spre locul unde, după socotelile mele, credeam că-i găsesc.

— Şi i-ai găsit?

— Nu chiar imediat. Sosisem înaintea lor. Dar aşteptarea n-a fost prea lungă. După cîtva timp, apărură.

— Cîţi, cîţi? I-ai văzut, i-ai numărat?

— Era Old Shatterhand împreună cu ceilalţi, doi albi şi peste zece apaşi.

— Va să zică Winnetou conduce grupul celălalt de la capătul trecătorii.

— Exact. Apoi s-au aşezat cu toţii pe jos. Îndrăznisem multe pe ziua de azi şi prinsei curajul să mai risc o dată; mă strecurai deci cît mai aproape, ca să ascult ce vorbesc.

— Şi?

— Nimic. Albii vorbeau între ei, însă prea încet ca să-i aud; cînd mă apropiai şi mai mult, tăcură. Apaşii şedeau muţi. Old Shatterhand nu scotea o vorbă. Eram chiar lîngă dînsul, mai-mai să-l ating cu mîna. Dac-ar afla, zău c-ar plesni de ciudă!

Aici Santer nu se înşela. Mă necăjeam şi încă tare. Omul acesta era pe cît de viclean, pe atît de îndrăzneţ. Auzi, să ne spioneze, pe mine şi pe Winnetou, în timp ce discutam sus, lîngă morminte! Apoi să ne calce pe urme pînă la trecătoare, să ne ghicească planul pînă în cele mai mici amănunte şi, pe deasupra, să mă pîndească în pădure, unde mă trimisese Winnetou! Stătuse îndărătul meu, ba l-am şi prins de poala surtucului! Asta zic şi eu ghinion, afurisit ghinion! Şi ce noroc pe Santer! Dacă l-aş fi capturat, evenimentele, după cîte înţelegeam acum, ar fi luat pentru mine cu totul altă întorsătură; poate că şi viitorul meu ar fi fost altul. Şi totuşi – în ciuda regretului ce mă stăpînea – trăiam şi un dram de satisfacţie: de astă dată eu îl spionam pe Santer şi dînsul habar n-avea.

— Atît de aproape ai fost de cîinele acela? Rosti kiowaşul mirat. De ce nu i-ai înfipt cuţitul în ceafă?

— Nici gînd să fac aşa ceva!

— De ce?

— Aş fi stricat totul. Ce mai zarvă s-ar fi produs! Apaşii ar fi dat fuga la Winnetou care, la rîndul lui şi-ar fi dat seama că planul i-a fost descoperit. Şi atunci cum să-l mai prind? Cum să ajung la nuggeţii de care am nevoie?

— Nici aşa n-ai să te pricopseşti cu nuggeţi datorită lui. Oare Old Shatterhand să fi rămas acolo pe loc?

— Sper.

— Speri numai? Va să zică, se poate să fi plecat? Nu ne mai pîndeşte acolo, după cum fusese vorba?

— Avea, desigur, intenţia asta, dar te pomeneşti că s-a răzgîndit.

— Ce motiv ar avea?

— Dacă ştie că a fost spionat...

— Iuf! Cum să ştie?

— Datorită unei găuri nenorocite, o scobitură în pămînt făcută, pesemne, de vreun animal.

— Dar ce, scobitura vorbeşte?

— În anumite împrejurări, da. Dădui să mă întorc tîrîş de la locul meu de pîndă. Trebuia să-mi las toată greutatea trupului în mîini; cînd colo, mă afund cu dreapta în gaura aceea şi se produce un zgomot care nu scapă urechilor lui Old Shatterhand. El se ridică repede în picioare şi, probabil, mă zăreşte, căci nu apuc bine s-o iau la sănătoasa, că-l şi simt în urma mea. Cît pe-aci să mă prindă. Ba m-a şi prins de un capăt al hainei, dar m-am smuls şi am şters-o. A răcnit el după mine, nu-i vorbă, să mă opresc, că de nu, trage, dar bineînţeles că nu căzusem în cap să fac asemenea prostie. Dimpotrivă, m-am înfundat şi mai adînc în pădure, unde întunericul mă punea la adăpost. Acolo m-am întins la pămînt şi am aşteptat să treacă primejdia.

— Dar oamenii lui ce făceau?

— Probabil că au vrut să plece în căutarea mea, însă el i-a oprit. Le-a dat ordin să-l aştepte pînă se întoarce şi s-a luat după mine. I-am mai auzit paşii cîtva timp. Apoi s-a făcut linişte.

— A dispărut, va să zică?

— Da.

— În ce direcţie?

— N-am de unde s-o ştiu. Oricum, văzînd că m-a scăpat din mîini, nu cred să fi mers prea departe. S-o fi întors la ai săi.

— Te-a recunoscut?

— Bănuiesc că nu; era prea întuneric.

— Poate că, urmărindu-te, a ajuns pînă aici şi ne spionează.

— Cu neputinţă! Nici nu putea să vadă încotro am apucat. Mai mult ca sigur că s-a întors la ai săi. Şi, cum ziceam, am aşteptat ce-am aşteptat, apoi am ieşit din pădure în cîmp deschis, unde puteam să alerg mai repede. Atunci m-a oprit santinela şi astfel am aflat că v-aţi mutat aici.

Pauză. Tăcere. Şeful aflase acum totul şi părea să cumpănească lucrurile. După un timp, îl auzii:

— Ce crede fratele meu alb că e de făcut?

— Să aud mai întîi hotărîrea ta.

— Faptele istorisite îmi arată că situaţia e cu totul alta decît bănuiam. Dac-am fi reuşit să-i luăm pe nepregătite, apaşii ar fi căzut în mîinile noastre, fie morţi, fie vii, fără să ne coste sînge. Acuma însă, ei sînt pregătiţi. Old Shatterhand te-a surprins; el ştie, deci, că planul lui a fost zădărnicit şi va fi cît se poate de prevăzător. Cel mai bine ar fi să părăsim aceste locuri.

— Să le părăsim?! Vrei s-o ştergi? Ce-ţi trece prin cap? Ţi-e frică de o mînă de apaşi?

— Fratele meu alb n-o fi vrînd să mă jignească! Eu nu cunosc frica; dar dacă-l pot prinde pe inamic fie cu, fie fără vărsare de sînge, atunci prefer calea din urmă. Aşa face orice războinic înţelept, oricît de viteaz ar fi.

— Crezi oare că, părăsind ţinutul, îi vom mai prinde pe albii aceştia şi pe apaşi?

— Da.

— Oho! Sînt curios cum!

— Ei ne vor urmări.

— Nu e sigur.

— Ba e sigur. Winnetou trebuie să se răzbune pe tine şi ştie că te găseşti printre noi; de aceea, nu se va depărta o clipă de urmele noastre. Iar noi le vom întipări anume atît de clar, încît să le recunoască fără nici o greutate şi vom călări frumuşel spre satul nostru, unde l-am expediat pe prizonierul acela alb, Sam Hawkens.

— Şi crezi că apaşii vor veni după noi pînă acolo?

— În cea mai mare grabă.

— Aha, ca să pună laba pe mine? Îţi închipui că asta mă bucură? Adică, în timp ce aici am în sfîrşit prilejul să-mi ating scopul, ai vrea să mă las iarăşi hăituit.

— Nu-ţi atingi nici un scop; în schimb, dacă vii cu noi în sat, scapi de orice primejdie.

— Şi dacă ne ajung din urmă? Atunci ce mă fac?

— Păi tocmai că n-or să ne ajungă. Cîştigăm faţă de ei un avans care ne pune în siguranţă. O luăm chiar acum din loc, iar ei n-or să-şi dea seama de plecarea noastră decît mîine la amiază.

— Cum? Să plecăm chiar imediat? Nu accept. Ce va spune căpetenia voastră, Tangua, cînd va afla că ai scăpat din mînă, nesilit de nimeni, un prilej atît de bun?! Ia gîndeşte-te!

Era un fel de şantaj. Şeful căzu în muţenie. Aşadar, vorbele lui Santer îi zdruncinaseră hotărîrea. Acesta îşi dădu seama că se află pe drumul cel bun şi continuă:

— Da, sîntem într-un avantaj pe care l-am pierde luîndu-ne după planul tău. Nu avem decît să-i atragem pe apaşi în propria lor cursă şi să vezi cum ne cad în labe!

— Iuf! Şi ce e de făcut?

— Atacăm, pe rînd, fiecare grup de apaşi. Atunci nu mai pot închide trecătoarea din amîndouă părţile.

— În cazul acesta, să atacăm mai întîi grupul lui Old Shatterhand. Nu-i aşa?

— Exact.

— Trecem mîine pe lîngă ascunzătoarea lui şi ne prefacem că habar n-avem de nimic.

— Nu e nevoie să aşteptăm atîta. Îi nimicim încă azi.

— Iuf! Şi cum anume?

— E atît de simplu şi pe înţelesul oricui, încît, de fapt, nici n-ar fi nevoie să-ţi explic. Eu cunosc cu precizie locul unde se află acum Old Shatterhand cu oamenii lui. Vă conduc drept acolo. Kiowaşii sînt deprinşi cu întunericul şi mersul lor seamănă cu al şerpilor pe care nu-i auzi cînd se tîrăsc pe muşchiul din pădure. Îi înconjurăm pe cei trei albi şi grupul lor de apaşi şi, la un semn, tăbărîm pe ei. Cu siguranţă că nu ne scapă nici unul. Îi înjunghiem înainte de a apuca să se apere.

— Iuf, iuf, iuf! Se auziră vocile cîtorva care îl ascultau pe Santer.

Propunerea lui părea să le fie pe plac.

Şeful, însă, nu se grăbi să aprobe. Abia după un timp de gîndire rosti:

— S-ar putea să izbutim dacă facem totul cu chibzuinţă şi atenţie.

— Zici că s-ar putea? Eu sînt sigur că izbutim! Principalul e să-i înconjurăm fără să ne simtă. Şi asta nu-i chiar atît de greu. Apoi, nişte lovituri sigure de cuţit şi lucrul e ca şi făcut. Prada ce ne cade în mîini rămîne a voastră; mie nu-mi trebuie nimic. Pe urmă, mergem la Winnetou.

— Tot în noaptea asta?

— Nu. Lăsăm pe mîine. Winnetou preţuieşte prea mult ca să-l scap barem o clipă din ochi. Or, noaptea, pe întuneric, poţi să dai greş. Facem, deci, cum au făcut şi apaşii: ne împărţim în două grupe. Iau o parte din oameni şi-i conduc pînă în interiorul strungii. Acolo vor rămîne noaptea. Iar în zori vor da să iasă la capătul celălalt. Atunci Winnetou, încredinţat fiind că Old Shatterhand se află dincolo, la intrare, adică în spatele lor, îi va ataca. Bun!... Dar tot eu voi călăuzi în zori a doua grupă şi vom ieşi în drumul pe care a mers Old Shatterhand; pun mîna-n foc că drumul acesta traversează pădurea, ocoleşte poalele muntelui şi duce pînă la capătul trecătorii, adică locul unde se află Winnetou. Acesta va sta cu ochii spre interiorul capcanei, căci de acolo vor căuta să năvălească cei din prima noastră grupă. Nici n-o să simtă Winnetou că ne apropiem pe la spate. Astfel, va fi împresurat exact după metoda lui. Neavînd cu el decît vreo cincisprezece oameni, va fi nevoit să se predea ca să nu piară cu toţii. Iată planul meu!

— Dacă-l vom aduce la îndeplinire aşa cum l-a gîndit fratele meu, atunci planul e bun.

— Aşadar, îl aprobi?

— Aprob. Vreau să-l prind pe Winnetou viu şi să-l predau căpeteniei noastre. Altceva nu doresc. Mulţumită planului tău, aş putea să-mi ating scopul fără prea multă zăbavă.

— Atunci, să nu mai zăbovim. Îl punem în aplicare.

— A-l împresura pe Old Shatterhand noaptea în pădure, fără ca el s-o simtă, asta-i o treabă foarte grea. Voi alege dintre războinici pe cei cu ochii mai ageri şi cu pricepere mai mare la furişat.

Începu să-şi strige oamenii vizaţi. Era, deci, timpul să mă întorc la ai mei. Altminteri, dacă duşmanul pornea repede, nu-i mai puteam preveni. Coborîi, lunecînd de pe un bolovan pe altul şi o luai tiptil din loc...

— Cine-i acolo? Întrebă Dick Stone, cînd, după o vreme, îmi auzi paşii. V-aţi întors, sir!

— Da, eu sînt.

— Pe unde aţi umblat atîta? Aşa-i că a fost pe-aici o iscoadă? Pesemne vreun kiowaş care, tot furişîndu-se, a dat întîmplător peste noi?

— Era Santer.

— Trăsni-l-ar...! Tocmai el? Şi să ne scape! Ne pică, puşlamaua, drept în palmă şi noi stăm ca nişte momîi! Cum de-a fost posibil?

— S-au întîmplat şi altele, încă mai năstruşnice. N-am eu acum timp să povestesc, căci trebuie să fugim cît mai repede de aici. Las' că aflaţi totul mai tîrziu.

— Să plecăm? De ce?

— Vin kiowaşii asupra noastră.

— Vorbiţi serios, sir?

— Foarte serios. Am auzit din gura lor. Vor să ne lichideze aici în cursul nopţii, iar în zori să-l atace pe Winnetou. Ne cunosc planul. Hai s-o luăm din loc!

— Încotro?

— La Winnetou.

— Să trecem prin pădure în bezna asta? O să ne alegem cu nişte cucuie de ţi-i mai mare dragul!

— Mutaţi-vă ochii în palmă! Şi acum, haideţi!

O plimbare nocturnă prin bezna pădurii sălbatice este într-adevăr extrem de periculoasă pentru integritatea şi armonia feţei omeneşti.

A trebuit, aşa cum îi recomandasem lui Stone "să ne mutăm ochii în palmă", adică să ne conducem mai mult după pipăit decît după văz.

Doi oameni mergeau în faţă, cu mîinile întinse, orbecăind, iar noi, ceilalţi, îi urmam în şir unul cîte unul. A durat mai bine de un ceas pînă să lăsăm pădurea în urma noastră; cel mai greu ne-a fost să păstrăm direcţia. O dată ieşiţi din pădure, totul a mers mai uşor şi mai repede. Am ocolit muntele şi ne-am îndreptat spre capătul trecătorii, unde Winnetou îşi organizase pînda.

Dinspre partea de unde veneam, nu-l ameninţa nici un pericol.

Totuşi, pusese şi acolo un om de strajă. Acesta ne somă cu glas tunător.

I-am răspuns, la rîndul meu, răspicat. Apaşii îmi recunoscură vocea şi săriră în picioare.

— Fratele meu Old Shatterhand?! Se miră Winnetou. Pesemne că s-a întîmplat ceva. Aici i-am aşteptat în zadar pe kiowaşi.

— Au de gînd să vină abia mîine dimineaţă, dar nu prin strungă, ci din spate, ca să vă zdrobească.

— Iuf! Pentru aşa ceva ar trebui să te înfrîngă mai întîi pe tine şi să ne afle intenţiile.

— Le cunosc.

— Imposibil!

— Le cunosc de-a fir-a-păr. Santer a fost sus, la morminte şi a prins cu urechea toată discuţia dintre noi doi.

Nu vedeam prin întuneric faţa lui Winnetou, dar tăcerea lui trăda stupefacţie. Se aşeză, mă îndemnă şi pe mine să iau loc şi, în cele din urmă, spuse:

— Dacă ştii toate astea, înseamnă că şi tu l-ai spionat, la rîndul tău.

— De bună seamă.

— Va să zică, praful s-a ales din combinaţiile noastre. Povesteşte-mi totul!

I-am relatat cele aflate de mine. Apaşii se îngrămădiră în jurul nostru ca să asculte. Din cînd în cînd, scoteau cîte un "iuf!". Doar Winnetou păstra tăcere. În sfîrşit, mă întrebă:

— Fratele meu Shatterhand găseşte că, în împrejurările date, cel mai nimerit lucru era să-şi părăsească postul?

— Da. Puteam, fireşte, să aleg şi alte două căi, ori una, ori alta; însă nici una nu-mi oferea siguranţa necesară pentru atingerea scopului nostru.

— Care ar fi fost acele căi?

— Mai întîi, ca să nu cădem în cursă, ar fi fost să ne retragem deocamdată puţin şi să aşteptăm zorii.

— Greşit. Dimineaţa v-aţi fi pomenit faţă-n faţă cu cincizeci de duşmani, iar planul nostru tot ar fi căzut. Şi a doua cale?

— Să fi rămas chiar la postul nostru. Eram gata-gata să pun în aplicare acest gînd. Santer avea să-i conducă pe kiowaşi spre noi. S-ar fi strecurat, deci, înaintea lor, ca să le arate drumul şi ar fi ajuns primul la ţintă. Pîndindu-l cu mare grijă, l-aş fi simţit de îndată, l-aş fi doborît cu pumnul şi am fi fugit, ducîndu-l cu noi.

— Fratele meu este, desigur, un luptător curajos, dar o asemenea îndrăzneală putea să-l coste scump. Cu Santer în spinare nu puteai fugi prea repede. Ai fi fost copleşit de numărul mare al kiowaşilor şi ai fi fost ucis.

— Se putea, fireşte. Şi nici nu eram sigur că Santer va sosi primul. Dacă-i lăsa pe kiowaşi înainte, iar dînsul se ţinea în urmă?! Iată de ce am găsit că lucrul cel mai bun e să venim încoace.

— Ai procedat foarte just. Fratele meu face totdeauna cum aş face eu însumi.

— Mi-am zis că e preferabil să vin încoace şi să ne sfătuim cum s-o scoatem la capăt.

— Ce propune fratele meu?

— Nu se poate propune nimic înainte de a afla ce întreprind kiowaşii după ce constată că am dispărut de acolo.

— Să aflăm, zici? N-am putea să ghicim?

— Posibil, însă n-am dobîndit siguranţa celor văzute şi auzite la faţa locului. Se mai întîmplă să te înşeli.

— În cazul acesta, nu. Kiowaşii nu sînt copii, ci războinici încercaţi. Din toate posibilităţile, ei ştiu s-o aleagă pe cea mai bună şi nu există decît una.

— Să se întoarcă în satul lor?

— Dacă nu te mai găsesc în locul ştiut, se vor convinge că intenţia lui Santer e irealizabilă şi atunci şeful lor va reveni la prima hotărîre. E sigur că va renunţa să ne mai atace.

— Dar Santer va încerca să-l abată de la această hotărîre.

— Bineînţeles. Numai că n-or să-l mai asculte. Vor pleca.

— Şi noi ce facem? Îi urmărim, cum, de altfel, se aşteaptă ei?

— Sau le-o luăm înainte!

— Nu-i rău! Atunci, le ieşim înainte şi-i dăm peste cap.

— Ar fi cu putinţă. Dar nu uita că trebuie să-l eliberăm pe Sam Hawkens. Numai că n-o să mergem chiar pe drumul folosit de kiowaşi. Altminteri, n-am rămîne neobservaţi şi totul ar cădea baltă.

— Ştie fratele Winnetou unde-i satul lui Tangua?

— Ştiu.

— Cunoaşte el bine de tot locul?

— Cum îmi cunosc propriul meu pueblo. Satul acela se află la Salt Fork, pe braţul nordic al lui Red River.

— Prin urmare, la sud-est de aici?

— Da.

— Înseamnă că ei ne vor aştepta dinspre nord-vest, în timp ce noi, vom căuta să ne ivim din direcţia opusă, dinspre sud-est.

— Chiar asta mi-e intenţia. Fratele meu Shatterhand e totdeauna gînd la gînd cu mine. Se întîmplă exact cum spunea Inciu-Ciuna, părintele meu, pe cînd sorbeam împreună sîngele frăţiei: "Sufletul trăieşte în sînge. Sufletele acestor doi tineri războinici să se amestece şi să alcătuiască unul singur. Gîndul lui Old Shatterhand va fi şi al lui Winnetou, voinţa lui Winnetou va fi şi a lui Old Shatterhand!" Cum a vorbit, aşa s-a întîmplat. Ochiul lui a pătruns în inimile noastre şi ne-a văzut viitorul. Iar dînsul se va bucura sus, în veşnicele plaiuri ale vînătoarei şi va fi fericit văzînd că profeţia i se adevereşte. Howgh!

Tăcu emoţionat şi toţi cîţi ne aflam în jurul lui îi respectarăm tăcerea. Era o expresie mută şi adîncă de pietate filială faţă de părintele plecat dintre cei vii. Abia după cîtva timp tuşi niţel jenat de emoţia ce-l cuprinsese şi reluă:

— Ne vom duce, cum spuneam, în satul lui Tangua, dar nu pe drumul cel mai drept şi scurt pe care vor merge kiowaşii; vom ocoli ţinutul, ca să apărem din partea cealaltă. Acolo nu e nici o pază şi va fi mai uşor să ne realizăm planul. Se pune doar întrebarea: cînd să pornim de aici. Ce părere are Old Shatterhand?

— S-ar putea să pornim chiar acum. Drumul e lung. Cu cît plecăm mai devreme, cu atît ajungem mai repede. Şi totuşi, n-aş crede să procedăm aşa.

— De ce?

— Pentru că nu ştim cînd vor pleca de aici kiowaşii.

— Poate chiar astă-seară.

— Bănuiesc şi eu. S-ar putea însă să plece şi mîine. Şi apoi, nu mi se pare deloc exclus ca să le vină totuşi pofta de atac. Oricum, trebuie să luăm în considerare că ne-ar putea descoperi urmele şi atunci s-ar lua după noi; în cazul acesta, vor ghici planul nostru şi-l vor da peste cap.

— Fratele meu a judecat iarăşi ca şi mine. Trebuie să rămînem aici pînă pleacă ei; abia pe urmă vom fi siguri că nu ne mai pot vătăma. Dar nu e bine să înnoptăm chiar aici, ţinînd seama şi de posibilitatea ca ei să tabere asupra noastră.

— Atunci, să ne mutăm într-un loc de unde, în cursul zilei, să putem ţine sub observaţie ieşirea din strungă.

— Ştiu eu un loc. Fraţii mei să-şi ia caii şi să vină după mine!

Apucarăm de dîrlogi caii ce păşteau în apropiere şi-l urmarăm pe Winnetou afară, în prerie. După cîteva sute de paşi, ne apropiarăm de un pîlc mărişor de arbori. Ne oprirăm îndărătul lor. Aici puteam poposi în linişte, fără a ne teme să fim descoperiţi de kiowaşi în cazul că ar mai fi nutrit intenţii agresive pentru noaptea respectivă. Iar o dată cu ivirea zorilor, avînd trecătoarea înaintea ochilor, era uşor s-o supraveghem.

Noaptea era răcoroasă, ca şi cele precedente; am aşteptat să se culce calul meu şi m-am cuibărit lîngă trupul lui cald. Animalul rămase liniştit, ca şi cum ar fi ştiut ce serviciu îmi aduce şi astfel dormii pînă dimineaţa somn bun, doar cu o singură tresărire.

Cînd se lumină de zi, nu ieşirăm de după copaci. Un ceas întreg stăturăm cu ochii aţintiţi asupra trecătorii. Dar acolo nu se mişca nimic.

De aceea găsirăm cu cale să cercetăm mai bine terenul, să-i căutăm pe kiowaşi. Dacă mai erau aici, se cerea prudenţă; ar fi trebuit să ne apropiem de ei în mare taină şi am fi pierdut o groază de timp. De aceea i-am propus lui Winnetou:

— Ascultă-mă, kiowaşii au trecut doar prin prerie spre muntele Nugget; probabil că vor folosi acum, la întoarcere, acelaşi traseu. La ce bun să-i mai căutăm în zadar? Ocolind munţii pînă în locul unde omul tău i-a zărit ieri, vom vedea precis dacă ei se mai află acolo. De ce să pierdem vremea, cînd ne putem dumeri mai repede şi mai uşor?

— Fratele meu a găsit soluţia potrivită. Aşa vom face.

Sărirăm pe cai şi făcurăm un ocol în semicerc spre sud, cotind apoi spre vest. Era drumul în sens invers, pe care-l străbătuseră apaşii în căutarea lui Santer după fuga acestuia. Ajunşi în preria situată la sud de Nugget-tsil, prevederile mele se adeveriră: am dat peste două urme mari şi adînci; una de ieri, care ducea în largul văii, alta proaspătă, de astăzi, care venea dintr-acolo. Deci kiowaşii plecaseră, era clar. Totuşi, pentru a ne convinge, pătrunserăm în vale şi călărirăm o bucată de drum pe urmele lor, pînă stabilirăm cu toată precizia că locul fusese abandonat de kiowaşi.

Ne luarăm din nou după semnele ce veneau dinspre muntele Nugget, împreunîndu-se cu cele în sens opus. Erau atît de adînci şi desluşite, încît trădau vădit intenţia kiowaşilor de a ne atrage pe acest drum. Voiau cu tot dinadinsul să ne momească şi, de aceea, chiar în locurile cele mai dure, îşi dăduseră osteneala să lase urme cît mai vizibile. Un zîmbet uşor flutură pe buzele lui Winnetou cînd îmi spuse:

— Kiowaşii ăştia ar trebui să ne cunoască mai bine. Să fi şters urmele, că tot le-am fi descoperit. Dar aşa, ne deşteaptă ei înşişi bănuiala. Au vrut s-o facă pe deştepţii şi a ieşit pe dos. N-au nici un pic de minte.

Vorbi cu glas tare, încît şi prizonierul kiowaş, pe care, fireşte, îl; luaserăm cu noi, putu să-l audă. Adresîndu-se acestuia, Winnetou adăugă:

— Tu, pesemne, ai să mori, pentru că te vom ucide dacă Sam Hawkens nu va fi eliberat, sau dacă vom afla că a fost chinuit. Dar dacă se întîmplă cumva altminteri şi te lăsăm în viaţă, atunci spunele alor tăi că lucrează ca nişte mucoşi, care n-au învăţat nimic şi se fac de rîsul lumii, dîndu-şi aere de oameni mari. Nu sîntem atît de proşti, încît să ne ducă de nas.

Acestea zise, Winnetou cîrmi şi se abătu de la urmele ce duceau spre sud-est, îndreptîndu-se hotărît spre răsărit. Ne găseam între izvoarele Canadianului sudic şi cele ale braţului nordic aparţinînd lui Red River. Intenţia lui Winnetou era să-l atingă pe acesta din urmă.

Caii apaşilor care mă însoţiseră în urmărirea lui Santer erau cam osteniţi, motiv pentru care înaintam mai încet. Se adăuga faptul că, proviziile noastre fiind pe terminate, eram obligaţi să ne ocupăm de vînat, ceea ce însemna ca, pe de o parte, să pierdem timp preţios, iar pe de alta, în cursul vînătorii, să slăbim vigilenţa necesară. Totodată, eram nevoiţi să lăsăm urme, ceea ce altminteri s-ar fi putut evita.

Din fericire, către amurg dădurăm de un grup de bizoni, întîrziaţii unor mari cirezi care-şi încheiaseră migraţiunea spre miazăzi. Împuşcarăm două bivoliţe şi ne făcurăm rost de carne pe o săptămînă întreagă. Aveam astfel condiţii să înaintăm fără zăbavă spre ţinta expediţiei noastre.

A doua zi, am atins braţul nordic al lui Red River şi i-am urmat cursul în jos. Apa nu era adîncă, în schimb malurile – bogate în verdeaţă, spre deosebire de iarba pîrlită pe care călcasem pînă atunci.

Rîul Salt Fork izvorăşte în apus şi se varsă dinspre dreapta în Red River. În unghiul format la îmbucătura celor două ape se afla pe atunci satul kiowaşilor conduşi de Tangua. Noi ne găseam pe stînga Fluviului Roşu, adică Red River. Puteam deci spera să nu fim observaţi.

Totuşi, ajunşi aproape de vărsarea lui Salt Fork, am ocolit cam o jumătate de zi de drum ca să ne întoarcem mai în vale, iarăşi la Red River. Pentru şi mai multă precauţie, am făcut ocolul noaptea, încheindu-l o dată cu primele raze ale soarelui. Ne aflam, în sfîrşit, aşa cum plănuisem, pe direcţia opusă celei de unde ne aşteptau kiowaşii.

Căutarăm un loc de popas după această noapte de călărie obositoare.

Numai Winnetou şi cu mine nu aveam timp de odihnă. Grăbit să pornească în recunoaştere, tînărul apaş îmi ceru să-l însoţesc.

Pînă aici, drumul nostru urmase cursul apei în coborîre. Recunoaşterea trebuia s-o facem dimpotrivă, în susul rîului şi anume pe malul opus. Se punea deci problema să traversăm rîul, ceea ce nu era prea greu, chiar dacă apele ar fi fost mai umflate.

Fireşte că n-am traversat rîul în apropierea taberei noastre, deoarece urmele ar fi putut să fie uşor depistate şi, dacă cineva, dintr-un motiv sau altul, s-ar fi ţinut de ele, ne-ar fi descoperit adăpostul.

Am mai coborît deci o vreme în josul apei, pînă am ajuns la vărsarea unui alt afluent al lui Red River. Prin acest afluent mînarăm caii şi trecurăm dincolo, călărind împotriva curentului. Astfel urmele noastre se pierdură. După o jumătate de oră părăsirăm malul afluentului şi o luarăm către prerie, pentru ca, întorcîndu-ne iarăşi la Red River, să-l atingem într-un loc situat la cîteva mile engleze mai sus de tabăra noastră.

Acest ocol, cu preocuparea de a ne ascunde urmele, fusese greu şi durase mult. Dar osteneala ne fu răsplătită mai curînd decît am fi crezut. Nici nu ajunsesem bine la rîu, ne mai aflam încă în prerie, cînd zărirăm doi călăreţi ce mînau vreo doisprezece catîri de povară.

Nu veneau chiar în direcţia noastră, ci pe dreapta. Unul călărea în faţă, celălalt în urma catîrilor bine încărcaţi. Nu le desluşeam chipurile, dar am dedus, după veşminte, că sînt albi.

Ei ne observară, la rîndul lor şi se opriră. Ar fi bătut la ochi dacă treceam şi evitam întîlnirea. În schimb, o discuţie cu ei ne-ar fi putut aduce mult folos, deoarece veneau din satul kiowaşilor. Să ne facă vreun rău? Nu era cu putinţă. Nici nu le-ar fi trecut prin gînd să ne cerceteze urmele, care, de altfel, se găseau tocmai la nord, lîngă afluentul de care am pomenit. Îl întrebai, deci, pe Winnetou:

— Mergem în întîmpinarea lor?

— Mergem, răspunse dînsul. Sînt feţe palide, de bună seamă nişte negustori care au făcut schimb de mărfuri cu kiowaşii. Dar nu trebuie să afle cine sîntem.

— Bine. Atunci eu sînt funcţionar la o agenţie de comerţ şi merg în satul kiowaşilor. Te-am luat ca însoţitor pentru că nu cunosc limba. Eşti indian din neamul Pawnee.

— În regulă. Fratele meu să discute dînsul cu aceste feţe palide.

Ne îndreptarăm spre ei. După cum se întîmplă de obicei în Vestul Sălbatic, îşi pregătiră puştile şi ne priveau cu suspiciune.

— Lăsaţi puştile, domnilor! Îi invitai, apropiindu-mă. N-avem de gînd să vă muşcăm.

— Nici nu v-ar prii, răspunse unul. Ştim şi noi să muşcăm. Nu de frică am pus mîna pe armă, ci pentru că aşa e uzul şi, în plus, ne păreţi suspecţi.

— Suspecţi? Cum aşa?

— Cînd doi gentlemeni, unul alb şi celălalt roşu, hoinăresc aşa călare prin prerie, sînt de obicei nişte răufăcători. Afară de asta, purtaţi veşminte indiene. M-aş mira să fiţi oameni de treabă!

— Vă mulţumesc pentru sinceritate. E întotdeauna util să ştii ce cred alţii despre tine. Dar vă pot asigura că greşiţi.

— Nu-i exclus. Se pare că n-aveţi chiar mutră de criminal. De altfel, mi-e indiferent dacă veţi fi spînzurat mai devreme sau mai tîrziu. Nu e gîtul meu în cauză, ci al dumneavoastră. Veţi fi drăguţ să ne spuneţi de unde veniţi?

— Cu plăcere. N-avem nimic de ascuns. Venim dinspre Woshita.

— Aşa? Şi încotro, mă rog?

— Avem niţică treabă la kiowaşi.

— La care?

— La tribul lui Tangua.

— Nu-i departe de-aici.

— Ştiu. Aşezarea se află între Red River şi Salt Fork.

— Exact! Dar vă dau un sfat: luaţi-o degrabă îndărăt, nu cumva să vă simtă kiowaşii.

— De ce?

— Fiindcă e un obicei cît se poate de ingrat să te laşi ucis de pieile-roşii.

Pshaw! N-am obiceiul acesta, nici n-o să-l am vreodată.

— Nimeni nu-şi cunoaşte viitorul. Oricum, sfatul meu e sincer şi bine întemeiat. Venim şi noi de la Tangua. Dînsul are lăudabila poftă de a nimici pe orice alb ce i-ar ieşi în cale, chiar şi pe indienii care nu fac parte din neamul Kiowa.

— Atunci e un gentleman foarte bine intenţionat! V-a spus-o chiar el?

— De repetate ori.

— E glumeţ al naibii!

— Oho! E mai mult decît serios!

— Zău? În cazul acesta, cum se face că am plăcerea de a vă întîlni vii nevătămaţi? Ziceţi doar că Tangua vrea să-i ucidă şi pe albi şi pe roşii. Eu vă luasem drept albi. Dar te pomeneşti că sînteţi negri?

— Daţi-le încolo de glume proaste! Nouă Tangua nu ne face nimic; cu noi e altă poveste. Sîntem cunoştinţe vechi şi am poposit nu o dată în satul lor. Aflaţi că noi sîntem traders, negustori, după cum probabil aţi ghicit. Şi anume, negustori cinstiţi, nu ticăloşi din ăia care-i înşală pe indieni cu marfa proastă şi apoi dispar în vecii-vecilor. De aceea sîntem oriunde bine veniţi. Indienii au nevoie de marfa noastră şi nu sînt proşti să ucidă un om pe care se pot bizui şi de la care trag foloase. Pe voi, însă, vă lichidează cu siguranţă.

— Sper, totuşi, să rămîn în viaţă. Sînt şi eu un om cinstit şi îi caut spre folosul lor.

— Va să zică, aşa stau lucrurile. Ia spuneţi-mi atunci: cine sînteţi şi ce căutaţi la kiowaşi?

— Vin din partea unei agenţii.

— Agenţie? Păi asta e şi mai grav! Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar v-o spun pe şleau: kiowaşii sînt porniţi tocmai împotriva agenţilor, fiindcă... vedeţi... Şovăia să-şi termine fraza. De aceea, o continuai eu:

— ... fiindcă i-au înşelat de atîtea ori. Asta vă stătea pe limbă. Recunosc că e adevărat.

— Mă bucur nespus să aud chiar din gura dumneavoastră cum că agenţii comerciali sînt nişte pungaşi! Rîse el. Chiar de curînd, la ultimele livrări de mărfuri, kiowaşii au fost traşi pe sfoară. Dacă vă face plăcere să pieriţi în torturi, mă rog, duceţi-vă la ei, veţi fi excelent serviţi.

— Aş putea să renunţ la plăcere, sir. Totuşi, vă asigur că voi fi nu numai bine primit de kiowaşi, ci mai mult, se vor bucura nespus, aflînd cu ce treburi am venit. Pentru că tocmai despre trasul pe sfoară e vorba. Am obţinut să se repare greşeala care s-a făcut cu ei. Vor fi despăgubiţi cu alte mărfuri bune şi am să le indic adresa de unde le pot lua în primire.

— Vai, vai, sînteţi o pasăre rară, pe onoarea mea! Exclamă negustorul surprins. În cazul acesta, fireşte că n-or să vă facă vreun rău. Dar de ce v-aţi însoţit cu un indian?

— Nu cunosc dialectul kiowaşilor; dînsul mi-e tălmaci. E un "pawnee" şi-l cunoaşte pe Tangua.

— Well! Atunci totul e în ordine şi sfatul e de prisos. Dar vă rog să mă credeţi, n-am vorbit în vînt. Tangua e turbat împotriva a tot ce nu-i kiowaş.

— De ce?

— A păţit-o grozav de rău în ultima vreme. Apaşii au năvălit şi i-au furat cîteva sute de cai. Bineînţeles că i-a urmărit, dar cum erau de trei sau patru ori mai numeroşi, a fost bătut. Şi poate că, în ciuda superiorităţii lor, încă nu l-ar fi înfrînt, dacă printre apaşi nu s-ar fi asociat o adunătură de westmeni albi, care le-au dat ajutor. Unul din ei a tras în Tangua şi l-a ologit. Pe individul acela îl cheamă Old Shatterhand. Cică doboară dintr-un pumn pe cel mai tare om. Dar, pînă la urmă, n-o să-i meargă!

— Nu? Au cumva kiowaşii de gînd să se răzbune?

— Fireşte! Doar i-a zdrobit genunchii lui Tangua. Groaznică soartă pentru o căpetenie de războinici! Turbează, pur şi simplu, de mînie şi n-o să aibă tihnă pînă nu-i va prinde pe Old Shatterhand şi pe Winnetou.

— Winnetou? Cine mai e şi ăsta?

— Un tînăr şef al apaşilor, care poposeşte cu o mică trupă de războinici ca la vreo două zile călare de aici. Albii aceia sînt cu dînsul. Un număr de kiowaşi au primit însărcinarea să se deplaseze într-acolo, să-i ademenească pe bandiţi şi să-i aducă pînă în satul lui Tangua.

— Hm! Şi vor fi fiind albii şi apaşii aceia atît de prostănaci, încît să cadă în cursă?

— Posibil. Tangua e chiar sigur de asta. A şi luat măsuri ca regiunea prin care vor trece să fie controlată de oamenii lui. Apaşii, ca şi albii respectivi, sînt fără îndoială pierduţi. De fapt, lucrul nu mă priveşte, dar fiind vorba şi de albi, am preferat s-o şterg. Aş mai fi rămas bucuros cîteva zile la Tangua, însă n-am poftă să asist la schingiuirea şi la moartea lor.

— N-aţi fi putut să le veniţi cumva în ajutor?

— Nicidecum, chiar dac-am fi voit. Şi, la urma urmei, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Sînt, ca să zic aşa, partenerul de afaceri al kiowaşilor şi nu-mi convine să-mi stric socotelile, intervenind pentru nişte duşmani ai lor. Am făcut, de altfel, o timidă încercare, dar am renunţat curînd, căci Tangua începuse să latre ca un dulău.

— Se înţelege. De fapt, nici nu sosise încă timpul să interveniţi în favoarea prizonierilor, pentru simplul motiv că nu erau încă prinşi. Trebuia să mai aşteptaţi.

— Păi, unul a şi fost prins, un alb de-al lui Old Shatterhand". Curios tip! Rîde toată vremea şi se poartă ca şi cum n-ar avea habar de moartea ce-l pîndeşte în orice clipă.

— L-aţi văzut?

— L-am văzut cînd l-au adus. Era legat cobză şi a zăcut la pămînt o oră întreagă pînă l-au transportat pe insulă.

— Insulă? O fi servind de temniţă?

— Da. E situată lîngă Salt Fork, aproape de mal şi la cîţiva paşi de sat. E bine păzită.

— Aţi vorbit cu prizonierul?

— Cîteva cuvinte. L-am întrebat ce-am putea face pentru el. Mi-a zîmbit cu duioşie şi mi-a răspuns că ar avea poftă de lapte bătut; n-aş putea oare să mă reped pînă la Cincinnati şi să-i aduc un borcan plin? Trăsnit rău, domnule! I-am amintit că situaţia lui nu e deloc amuzantă. Atunci mi-a răspuns chicotind, să nu-i port de grijă, că are el oameni care să-l ajute. Am stăruit, totuşi, în favoarea lui, dar Tangua m-a repezit cum nu se poate mai grosolan. De altfel, prizonierul nu-i chiar atît de rău tratat, fiindcă şi Old Shatterhand deţine, la rîndul său, un ostatic kiowaş. Numai Santer umblă să-i amărască dinadins puţinele zile care i-au mai rămas.

— Santer? Păi ăsta-i nume de alb! Au mai fost şi alţi albi acolo afară de voi?

— Doar unul, adică acest Santer. Un tip dezgustător. A picat aseară cu kiowaşii care l-au ademenit pe Winnetou să-i urmeze. Cum a venit, s-a şi dat la prizonier. O să-l cunoaşteţi cînd veţi ajunge în sat.

— Ştiţi cumva ce caută Santer la Tangua?

— Nu. I-am dat bună ziua şi nu l-am mai luat în seamă; de altfel, prezenţa mea părea să nu-i facă plăcere. Puteam să mă informez la kiowaşi, dar nu mă interesa. Nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. E un principiu de la care nu mă abat.

— Şi Santer acesta e oaspetele şefului, sau locuieşte într-un cort separat?

— I s-a dat un cort, nu chiar în apropierea şefului, cum se procedează de obicei cu musafirii bine văzuţi, ci unul cam vechi de piele cîrpită şi tocmai la capătul satului. S-ar zice că nu prea e în graţiile lui Tangua.

— Ştiţi, poate şi numele prizonierului?

— Sam Hawkens, un westman, să zic aşa, celebru, deşi tare caraghios, îmi pare rău că e sortit morţii, dar ce să-i fac?! Poate să aveţi mai multă trecere pe lîngă Tangua şi să puneţi o vorbă bună.

— Am să încerc. N-aţi putea să-mi descrieţi mai exact poziţia cortului în care locuieşte Santer?

— La ce bun? O să-l vedeţi chiar la intrarea în sat. E al patrulea sau al cincilea în susul rîului. În ce priveşte omul, nu cred să vă placă; seamănă cu un corb care se hrăneşte cu hoituri. Păziţi-vă de el! Cu toată slujba ce-o aveţi, sînteţi încă foarte tînăr şi n-o să-mi luaţi sfatul în nume de rău. Acum trebuie să plec. Rămîneţi sănătos. Sper să vă păziţi bine pielea.

Să-l mai fi reţinut ca să aflu şi alte amănunte? În cazul acesta, trebuia să-i spun deschis cine şi ce sîntem şi ar fi fost cam riscant.

Winnetou era de aceeaşi părere. Îndemnîndu-şi calul, îmi şopti:

— Ajunge! Fratele meu să nu mai întrebe nimic. Altminteri le-am părea suspecţi acestor oameni care, la urma urmei, sînt prieteni cu kiowaşii.

— Într-adevăr, am aflat destul. Ştim aproape precis unde se află Hawkens şi unde locuieşte Santer. Îi vom găsi pe amîndoi. Pînă unde ne continuăm drumul?

— Pînă vom dispărea din ochii negustorilor. Apoi ne întoarcem în tabără. Norocul nostru că i-am întîlnit. Ca să aflăm singuri toate astea, ar fi trebuit să ne expunem la mari primejdii. Acum ştim cum stau lucrurile şi deseară ne furişăm în satul kiowaşilor.

Cei doi negustori se topeau treptat în zare. Erau nevoiţi să călărească încet, din cauza catîrilor cu samarele pline. Am auzit mai tîrziu cît de fatală le-a fost această îngrijorare. Am aflat de asemenea că schimbaseră cu kiowaşii diferite blănuri. De fapt, numai omul cu care discutasem era negustor, celălalt era ajutorul lui. Acum, că nu ne mai vedeau, făcurăm cale-ntoarsă spre tabără, dîndu-ne iarăşi osteneala să ascundem urmele.

Dick Stone şi Will Parker se arătară foarte mulţumiţi de rezultatul cercetărilor noastre. Îi bucura mai ales faptul că Sam se simte relativ bine şi că nu şi-a pierdut buna dispoziţie. Ne poftiră să-i luăm deseară cu noi. Dar Winnetou se opuse.

— Fiţi buni şi rămîneţi deocamdată aici, fiindcă va fi greu să-l eliberăm pe Sam Hawkens chiar din primul moment. Probabil că lucrul se va face abia mîine şi atunci veţi fi şi voi de faţă.

Adăpostul nostru era destul de bun; dar ne găseam în inima unui ţinut vrăjmaş şi se putea lesne întîmpla ca vreun om al kiowaşilor să dea peste noi. De aceea Winnetou propuse:

— Ştiu o insulă puţin mai jos, în mijlocul rîului, acoperită cu tufe şi copaci, tocmai bună de ascunziş. De obicei, nimeni nu calcă pe acolo. Fraţii mei să mă urmeze.

Pornirăm călare în josul apoi, pînă descoperirăm insula. Apa era aici mai adîncă şi mai repede, însă am trecut-o cu bine, călare. Avusese dreptate Winnetou: insula era mare, iar vegetaţia bogată oferea destulă acoperire pentru oameni şi cai.

Îmi aşternui culcuşul, avînd grijă să adorm cît mai repede, căci prevedeam că în cursul nopţii nu vom dispune de prea mult răgaz pentru somn. Nu pentru că n-am fi avut vreme destulă sau loc potrivit ca să ne lăsăm odihnei, ci iată de ce:

După cum aflasem, Sam Hawkens era deţinut pe o mică insulă şi urma să mă strecor pînă acolo. Însemna, deci, să trec prin apă.

Plănuiam, Winnetou şi cu mine, ca dintru început să înotăm către malul rîului, unde am fi ajuns, fireşte, uzi pînă la oase. Or, calendarul arăta mijlocul lui decembrie, apa era rece. Cine-ar fi putut să mai doarmă apoi în asemenea condiţii?

Cînd se întunecă, furăm treziţi. Winnetou dormise şi el. Era momentul să pornim. Am lepădat veşmintele de prisos şi tot ce aveam prin buzunare. N-am luat cu noi alte arme decît cuţitele. Am sărit apoi în apă şi am înotat pînă la malul drept al rîului. De acolo se putea pătrunde neobservat la Salt Fork. După o oră de mers în susul malului, am ajuns la întîlnirea dintre Salt Fork şi braţul lui Red River.

Mai făcurăm doar cîteva sute de paşi de-a lungul afluentului spre stînga şi zărirăm focurile satului aşezat pe malul opus. Trebuia, deci, să trecem dincolo.

N-am trecut însă imediat. Am mai urcat încet, încet, chiar pînă în dreptul satului. Cînd spun "sat", cuvîntul nu trebuie luat în sensul lui european, adică o aşezare cu case zidite, înconjurate de grădini şi ţarini.

Nu zăreşti aici nici urmă de grădină sau de ogor. Iar locuinţele sînt, de fapt, nişte corturi – iarna din piele groasă, vara din pînză de în.

Mai lîngă fiecare cort ardea focul, în jurul căruia oamenii, ghemuiţi, îşi încălzeau mădularele şi îşi preparau masa de seară. Cel mai arătos era un cort situat în centrul satului, împodobit la intrare cu lănci, de care atîrnau pene de vultur şi aşa-zisele "medicamente" în forme din cele mai ciudate. La focul din faţa cortului şedea Tangua, căpetenia, avînd alături un tînăr de vreo optsprezece ani şi doi băieţi cam de doisprezece şi respectiv, paisprezece ani.

— Sînt feciorii lui, mă lămuri Winnetou. Cel mare e favoritul şi va ajunge un războinic viteaz. E atît de iute de picior, încît l-au supranumit "Pida", ceea ce înseamnă cerb.

Ici şi colo, cîte o femeie alerga după treburi; la indieni, femeile şi fetele nu sînt admise la masă cu bărbaţii şi feciorii. Ele mănîncă mai tîrziu ceea ce rămîne, în schimb, îndeplinesc muncile cele mai grele.

Căutai din ochi insula. Cerul atîrna greu, acoperit de nori negri.

Nici o stea, nicăieri. Totuşi, lumina focurilor ne îngăduia să desluşim trei insuliţe la mică depărtare una de alta.

— Pe care din ele s-o fi aflînd Sam? Întrebai.

— Fratele meu n-are decît să-şi amintească ce i-a spus negustorul acela, răspunse Winnetou.

— Că e vorba de o insulă situată chiar lîngă mal? Prima şi ultima sînt mai în largul apei; înseamnă că va fi cea din mijloc.

— Probabil. Iar încoace, pe dreapta, e capătul de jos al satului; acolo, în al patrulea sau al cincilea cort locuieşte Santer. Şi acum ne despărţim, nu mai mergem împreună. Eu trebuie să mă răfuiesc cu ucigaşul tatălui şi al surorii mele. În schimb, tu ocupă-te de Sam; e mai curînd tovarăşul tău decît al meu.

— Şi unde ne întîlnim pe urmă?

— Chiar aici, unde ne găsim acum.

— Asta, dacă nu se întîmplă nimic neprevăzut. Dar dacă, din întîmplare, vreunul din noi ar fi descoperit, s-ar stîrni o zarva nemaipomenită; e nevoie, deci, să stabilim un alt loc de întîlnire, mai departe de sat.

— Sarcinile noastre nu sînt uşoare. A ta e încă şi mai grea decît a mea, căci va trebui să înoţi spre insulă şi străjile te pot zări mai lesne. Dacă te prind cumva, îţi sar eu în ajutor; iar dacă scapi, te întorci la insula noastră, dar pe drum ocolit, să nu se ştie direcţia în care ai dispărut.

— Dar mîine dimineaţă o să se vadă urmele lăsate de mine.

— N-o să se vadă nimic. Vine ploaia şi le şterge.

— Bine! Şi dacă nu izbuteşti tu, atunci sar eu şi te scap.

— Asta nu se întîmplă, afară de cazul că mă paşte ghinionul. Ia uită-te dincolo! În cortul al cincilea nu arde nici un foc. Pe semne că Santer e înăuntru, altminteri l-am vedea pe afară. Doarme, probabil. Aşadar, nu e deloc greu să-l iscodesc.

Aceste zise, Winnetou plecă...

Ţinta mea se afla în bătaia luminii; asta era rău. Nu aveam voie să mă arăt la suprafaţa apei; ca să ating insula respectivă, ar fi trebuit să înot pe dedesubt, ceea ce ar fi fost extrem de greu, din cauza distanţei. Aş fi încercat, nu-i vorbă, dar ce mă făceam dacă, ieşind la suprafaţă, dădeam de o santinelă? N-ar fi mai bine s-o iau întîi pînă la insuliţa de alături, prima din şirul celor trei, unde, probabil, nu se află nimeni? De acolo n-ar mai fi decît vreo douăzeci de metri pînă în cealaltă, din mijloc, adică ţinta mea. Ajuns la prima insuliţă, pot cerceta cu ochii ce se întîmplă dincolo, pe a doua.

Urcai, deci, o bucată în susul apei, cu atenţia mereu încordată asupra insuliţei de la margine. Într-adevăr, nu se observa nici cea mai mică mişcare. Era, deci, de presupus că nu locuia nimeni acolo. Mă scufundai încet în apă şi trecui înot de partea cealaltă.

Am ajuns cu bine şi am scos capul pe jumătate, pînă la gură, ca să răsuflu. Mă găseam la hotarul de sus al primei insule. Aici observai că există o cale şi mai bună de a ajunge la ţintă.

La malul opus al rîului – cam tot la douăzeci de metri depărtare – acosta un şir de bărci. Acestea îmi ofereau un excelent camuflaj.

Mă scufundai iarăşi în apă şi înotai pînă la prima barcă, de acolo la a doua, la a treia şi tot astfel pînă mă pomenii chiar lîngă insula din mijloc. Acuma o vedeam ca în palmă.

Era mai aproape de mal decît celelalte două. Creşteau pe ea tufişuri joase, dominate de doi arbori. Nici prizonierul, nici paznicii nu erau de văzut. Deodată, însă, cînd să mă dau iarăşi la fund, ca să trec de partea cealaltă, aud sus, pe mal, deasupra mea, un zgomot uşor. Trag cu ochiul şi văd un indian care coboară panta. Pida, "cerbul", feciorul cel mai mare al căpeteniei. Din fericire, o ia pe alături, spre o barcă, fără să mă simtă. Sare pe ea, o dezleagă şi vîsleşte spre insula din mijloc. Prin urmare, pas de te mai duce acolo! Trebuia să aştept.

Peste puţin, răsună voci omeneşti şi una din ele, recunosc, e vocea lui Sam. Doar n-am să scap prilejul să ascult ce se vorbeşte! O iau, deci, înot, pe sub apă, pînă la barca următoare. Sînt atît de multe bărci, încît ai zice că fiecare locuitor îşi are barca lui. Cînd să ies din nou la suprafaţă, ascuns în spatele bărcii, îl aud pe fiul lui Tangua:

— Tatăl meu vrea s-o ştie.

— Să-şi pună pofta-n cui! Nu trădez nimic! Răspunde Sam.

— Atunci vei îndura chinuri înzecit de grele!

— Nu mă face să rîd! Sam Hawkens să îndure chinuri, hi-hi-hi-hi! Tatăl tău a mai rîvnit cîndva să mă supună la torturi, acolo, la Rio Pecos, cînd eram printre apaşi. Şi care a fost rezultatul? Mi-l spui şi mie?

— L-a betegit cîinele de Old Shatterhand!

— Well! Cam aşa va fi şi acum. Nici nu-mi pasă de voi!

— Dacă vorbeşti serios, înseamnă că ţi-ai pierdut minţile. Eşti în mîinile noastre şi, de scăpat, nu mai scapi. Nu uita că eşti legat cobză, nu poţi mişca nici un mădular!

— Ei, da, sînt legat cobză! Pentru asta îi mulţumesc bunului meu Santer şi mă simt foarte bine.

— Te doare, o ştiu, dar nu vrei să recunoşti. Afară că eşti prins în curele, mai eşti şi legat de copac, iar patru străji te păzesc zi şi noapte. Cum gîndeşti să mai scapi?

— Mă priveşte, flăcăule! Deocamdată, îmi place aici. Aşteaptă pînă îmi vine poftă să mă car şi atunci ţine-te, nene!

— Te eliberăm dacă ne spui încotro are de gînd să meargă.

— Uite că nu spun nimic! Cunosc eu lucrurile. Tare drăguţ din partea lui Santer că mi-a povestit braşoave, doar-doar va băga frica-n mine. Însă nu i-a mers. V-aţi dus la Nugget-tsil ca să-i prindeţi pe Old Shatterhand şi pe Winnetou. Mă pufneşte rîsul, zău aşa! Adică să-l prindeţi pe Old Shatterhand, elevul meu, hi-hi-hi-hi!

— Dar pe tine, care-i eşti dascăl, totuşi te-am prins.

— Mă rog, m-am lăsat prins, aşa, ca să mai treacă vremea. Doream să petrec cîteva zile în mijlocul vostru; doar ştiţi cît vă iubesc, dacă nu mă-nşel. Va să zică, v-aţi dus degeaba pînă acolo, crezînd că Winnetou cu apaşii lui şi cu Old Shatterhand or să se ia după voi. O prostie ca asta n-am mai auzit de cînd sînt! Acum vedeţi şi voi că v-aţi greşit socotelile. Uite că n-au căzut în cursă şi nici nu aveţi habar unde se găsesc. Bănuiţi c-o ştiu eu. Ei bine, îţi spun cinstit: ştiu!

— Atunci, vorbeşte!

Pshaw! Ai s-o afli foarte curînd fără să vorbesc eu, căci...

Fu întrerupt de nişte strigăte puternice. Din păcate, nu le înţelegeam tîlcul, dar sunau ca o alarmă dată pentru prinderea unui fugar: "Puneţi mîna pe el, puneţi mîna pe el!", după care auzii şi numele lui Winnetou.

— Vezi unde sînt? Auzi? Izbucni Hawkens, în culmea bucuriei. Unde sînt Winnetou şi Old Shatterhand? Au sosit! Au şi sosit!

Larma se răspîndi în tot satul şi kiowaşii alergau care încotro. Îl zăriseră, deci, pe Winnetou, dar încă nu-l prinseseră. Incidentul acesta îmi zădărnicea tot planul. Îl văzui pe fiul lui Tangua înălţîndu-se pe insulă şi scrutînd malul. Apoi sări în barcă şi ordonă celor patru paznici:

— Pregătiţi puştile! Cum se apropie cineva să-l elibereze, trageţi în albul ăsta şi-l ucideţi!

Vîsli către mal. Dac-ar fi fost cît de cît posibil, l-aş fi salvat pe Sam chiar atunci. Dar nu se mai putea. De-aş fi riscat să tabăr pe cei patru kiowaşi înarmat numai cu cuţitul, n-aş fi făcut decît să-i scurtez lui Sam zilele. Cu siguranţă că paznicii ar fi executat porunca lui Pida şi l-ar fi ucis.

Deodată, cu mult înainte ca Pida să fi ajuns la mal, îmi trecu prin cap o idee năstruşnică. El era fiul favorit al lui Tangua. Dacă-l luam ostatic, puteam să forţez schimbul contra lui Sam. Era o idee aproape nebunească, dar nu-mi păsa. Trebuia cu orice preţ să-l prind pe tînărul kiowaş, fără să mă simtă nimeni.

Dintr-o privire, îmi dădui seama că situaţia e favorabilă. Winnetou fugise către Red River, deci spre stînga, pe cînd tabăra noastră se afla la dreapta, devale, pe insula ştiută. Procedase foarte inteligent, în felul acesta îi inducea în eroare pe urmăritori. Din direcţia aceea răbufneau strigătele kiowaşilor angajaţi în urmărirea fugarului şi într-acolo îşi aţintiseră privirea cei patru paznici ai lui Sam. Stăteau cu spatele la mine şi nimeni nu mai era pe-aproape.

Fiul lui Tangua se apropie cu barca de mal, sări afară şi dădu s-o lege de ţăruş, ca să fugă apoi pe jos mai departe. Cum stăteam încovoiat, am ţîşnit din apă chiar lîngă el şi cu un singur pumn l-am culcat la pămînt. L-am aruncat apoi în barcă şi, sărind după el, am pornit împotriva curentului, ţinîndu-mă cît mai aproape de mal.

Încercarea mea nebunească izbutise. Sus, în sat, nu era ţipenie de om, iar paznicii continuau să privească aiurea.

Lopătai din răsputeri, pentru a ieşi cît mai curînd din raza satului; apoi, cînd lumina focurilor nu mă mai putea ajunge, cîrmii spre malul drept al lui Salt Fork, unde îl culcai pe Pida în iarbă.

Nu-şi revenise încă. Am tăiat cureaua cu care se leagă barca de mal, ca s-o folosesc pentru imobilizarea prizonierului, apoi i-am dat brînci luntrei să se ducă în voia curentului şi să nu-mi trădeze prezenţa. Pe tînăr, după ce i-am prins braţele în curea, l-am luat în cîrcă şi am pornit spre insula noastră.

A fost un drum destul de greu, nu fiindcă povara m-ar fi covîrşit, ci pentru că tînărul, revenindu-şi în fire, începu să se zbată. A trebuit să-l ameninţ în cîteva rînduri cu cuţitul. Bineînţeles că avusesem grijă să-l uşurez de arme.

— Cine eşti? Întrebă el, scrîşnind de mînie. Eşti un alb rîios pe care Tangua, tatăl meu, îl va prinde chiar mîine şi-l va face una cu pămîntul.

— Tatăl tău n-are să mă prindă, fiindcă nici nu poate umbla, i-am răspuns.

— În schimb, are la războinici cît păr în cap şi-i va trimite în căutarea mea.

— Aiurea! Nici nu-mi pasă de războinicii voştri. S-ar putea s-o păţească toţi ca şi tatăl tău, cînd a cutezat să se bată cu mine.

— Iuf! S-a bătut cu tine?

— Da.

— Unde? Cînd?

— Cînd glonţul meu i-a zdrobit genunchii.

— Iuf, iuf! Eşti cumva Old Shatterhand? Întrebă el speriat.

— Ce mai întrebi? Te-am doborît dintr-un singur pumn. Cine, dacă nu Winnetou sau Old Shatterhand, ar îndrăzni să pătrundă în satul vostru şi să-l răpească pe însuşi fiul lui Tangua?

— Iuf! Înseamnă că am să mor. Dar n-o să auziţi din gura mea nici măcar un geamăt.

— Nu te omorîm. Nu sîntem ucigaşi ca voi. Îţi dăruim libertatea, dacă tatăl tău îmi predă cele două feţe palide care se află la el.

— Santer şi Hawkens?

— Da.

— O să vi-i dea. Fiul său îi e de zece ori mai scump decît toţi Hawkensii din lume; iar de Santer nici nu-i pasă.

Din acea clipă, încetă să se mai opună şi merse în tăcere, alături de mine. Şi prezicerea lui Winnetou se adeveri: deodată, se porni o ploaie torenţială, încît îmi era imposibil să regăsesc locul de trecere din faţa insulei noastre. Am fost nevoit să caut adăpost sub un copac rămuros şi să aştept acolo fie încetarea ploii, fie revărsatul zorilor.

Răbdarea mea fu pusă la grea şi plicticoasă încercare. Ploaia nu se mai potolea şi nici zorii nu se arătau. Aveam o singură mîngîiere şi anume că nu se putea să ajung mai ud decît eram. Vorba ceea: înecatul nu se mai teme de apă. Totuşi, umezeala care-mi pătrunsese în oase era atît de rece, încît trebuia din cînd în cînd să mă scol în picioare şi să fac pe gimnastul pentru a mă încălzi. Îmi era milă de tînărul kiowaş, obligat să stea în nemişcare; dar flăcăul avea o rezistenţă mult mai mare decît aveam eu pe atunci.

În sfîrşit, cele două dorinţe ale mele se împliniră în acelaşi timp: ploaia încetă şi începu să se crape de ziuă, numai că o ceaţă deasă învălui împrejurimile. Cu toate acestea, nu mi-a fost greu să găsesc locul de trecere din faţa insulei. Strigai din răsputeri:

— Alooo!

— Alooo! Răspunse imediat glasul lui Winnetou. E fratele meu Shatterhand?

— Chiar el.

— Atunci de ce nu vii? De ce-ai strigat? E periculos!

— Am aici un prizonier. Trimite-mi un înotător bun şi nişte curele.

— Vin chiar eu.

Eram extrem de bucuros că Winnetou nu căzuse în mîinile kiowaşilor. Chipul lui se ivi curînd între ceaţă şi apă. Cînd ajunse la mal şi-l zări pe kiowaş, Winnetou exclamă uimit:

— Iuf! Pida, fiul căpeteniei! Unde l-a dibuit fratele meu?

— Pe malul rîului, nu departe de insula lui Hawkens.

— L-ai văzut şi pe Sam?

— Nu, dar l-am auzit discutînd cu "cerbul" ăsta sprinten. Aş fi apucat să vorbesc cu dînsul şi poate chiar să-l eliberez, dar tocmai atunci te-au descoperit pe tine şi a trebuit s-o şterg.

— S-a întîmplat fără vina mea. Am avut ghinion. Ajunsesem la cortul lui Santer, cînd mă pomenii cu cîţiva kiowaşi. Dădeau să treacă pe acolo. Să mă ridic de jos, nu era cazul. Mă rostogolii deci puţin mai la o parte. Kiowaşii se opriră în loc şi se porniră pe taifas. De-o dată, unul mă zări şi se întoarseră toţi spre mine. Atunci, bineînţeles, n-am mai avut încotro; am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. Lumina focurilor cădea pe mine şi kiowaşii m-au recunoscut. Ca să-i amăgesc, m-am prefăcut că fug la deal, apoi am trecut apa înot şi am scăpat. Dar cu Santer n-am realizat nimic.

— Ai să-l vezi foarte curînd. Acest tînăr războinic e gata ca, în schimbul eliberării sale, să obţină predarea lui Santer şi a lui Sam Hawkens în mîinile noastre. Sînt sigur că Tangua va fi de acord.

— Iuf! E bine aşa, excelent! Capturîndu-l pe Pida, fratele meu Shatterhand a lucrat curajos, aş zice chiar nebuneşte de curajos; de fapt, aceasta e cea mai bună soluţie.

Cînd i-am spus lui Winnetou că-l va vedea foarte curînd pe Santer, nu credeam că lucrul se va întîmpla chiar mai repede ca în imaginaţia mea. Pe Pida îl legarăm atît de strîns între noi, încît, coborînd tustrei în rîu, umerii lui îi atingeau pe-ai noştri. Doar capul îi ieşea din apă, iar cu picioarele ne putea ajuta la înot. Tînărul nu opunea nici o rezistenţă, ci dimpotrivă, dădea puternic din picioare în acelaşi ritm cu noi.

Ceaţa plutea deasă deasupra apei, nu vedeam nici la zece paşi înaintea noastră. Se ştie însă că pe timp ceţos auzul e cu mult mai sensibil. Nu ne depărtasem bine de mal, că Winnetou mă preveni:

— Fii atent! Am auzit ceva.

— Ce?

— Un zgomot ca de vîsle, aici, mai în sus.

— Să ne oprim.

— Da. Ia ascultă!

Nu mai mişcăm decît foarte rar şi uşor, ca să ne ţinem la suprafaţă; nu provocăm nici un zgomot. Într-adevăr, Winnetou auzise bine: o barcă venea pe rîu în jos. Probabil că vîslaşul era grăbit, căci lopăta din plin, deşi curentul apei îl mîna de la sine.

Se apropia repede. Să ne lăsăm văzuţi? Şi dacă e o iscoadă duşmană? Ar fi totuşi în avantajul nostru să ne lămurim. Îi aruncai lui Winnetou o privire. El înţelese şi-mi şopti:

— Rămînem aşa! Vreau să ştiu cine este. De văzut, nu ne poate vedea şi nici auzi; stăm nemişcaţi.

Era, într-adevăr, de aşteptat să nu fim observaţi; nu ni se zăreau din apă decît capetele. Ramaserăm deci pe loc. Pida privea ca şi noi, încordat; ne-ar fi putut trăda strigînd după ajutor, dar n-a făcut-o.

Doar şi aşa îi asigurasem eliberarea.

Bătaia vîslelor se apropiase mult de tot; o luntre indiană se ivi din ceaţă. Şi în luntre – cine? Ar fi trebuit să tăcem mîlc, dar Winnetou – recunoscîndu-l pe luntraş – strigă din toată gura:

— Santer! Fuge! Vrea să scape!

La apariţia neaşteptată a lui Santer, prietenul meu, îndeobşte atît de prudent, îşi pierduse calmul; arunca din mîini şi din picioare ca să ajungă înot luntrea, dar îl împiedicau curelele cu care ne legaserăm unul de altul.

— Iuf, trebuie să mă desfac! Strigă el, apucînd cuţitul şi tăind legăturile. Trebuie să-l ajung, să-l iau de beregată!

Santer auzise, fireşte, glasul lui Winnetou. Zvîrli o privire spre noi şi ne recunoscu.

Thousand devils! Mii de draci! Izbucni el speriat. Uite-i!

Îşi strînse buzele. Apoi spaima fugi de pe chipul lui şi făcu loc unui rînjet de satisfacţie. Cîntărise situaţia în care ne aflam; aruncă vîslele în barcă, apucă arma şi o îndreptă spre noi:

— Ultima voastră partidă de înot, cîinilor!

Noroc că apăsă pe trăgaci exact în clipa cînd Winnetou, scăpînd din legături şi smucindu-se zdravăn, porni ca săgeata spre barcă. Astfel, Pida şi cu mine furăm împinşi în lături şi glonţul lui Santer nimeri aiurea.

Ceea ce văzui pe urmă nu se mai cheamă înot, ci mai degrabă o fulgerare prin apă. Ţinîndu-şi cuţitul între dinţi, Winnetou gonea spre duşman în salturi lungi, desenîndu-se asemenea unei pietre zvîrlite pieziş pe suprafaţa apei. Santer mai avea încărcătură pe cealaltă ţeava a puştii. Îl luă la ochi pe Winnetou şi rîse în bătaie de joc:

— Vino mai aproape, scîrnăvie roşie, să te trimit în iad!

Credea că are partida în mînă şi că nu-i rămîne decît să apese pe trăgaci, dar cu Winnetou se înşela. Acesta se dădu la fund ca să ajungă în dreptul luntrei şi s-o răstoarne. Dacă izbutea, Santer – căzut în apă – nu mai putea face uz de armă şi s-ar fi ajuns la o luptă corp la corp, în care tînărul meu prieten era maestru. Fugarul îşi dădu seama de primejdie, lepădă arma şi apucă din nou vîslele. Era şi timpul, fiindcă abia pusese barca în mişcare, că Winnetou se şi ivi la cîţiva paşi în urma ei. Santer renunţă să mai atace, vîsli din răsputeri şi se depărta de locul primejdios, strigînd:

— Ei, m-ai prins, cîine? Îţi rezerv glonţul pentru întîlnirea noastră viitoare!

Winnetou se strădui să-l ajungă, dar zadarnic. Nici un înotător din lume, fie şi campion mondial, n-ar izbuti să ajungă din urmă o barcă mînuită viguros şi în plus împinsă de curentul rapid al apei.

Toate acestea să tot fi durat o jumătate de minut, nu mai mult. Şi, totuşi, pe cînd Santer se pierdea din nou în ceaţă, se şi apropiară cîţiva apaşi care, auzind strigătele şi detunătura armei, părăsiseră insula şi porniseră înot în ajutorul nostru. Îi chemai ca să-mi uşureze transportarea lui Pida pe insulă. Cînd am ajuns cu toţii pe uscat şi desfăcurăm curelele ce mă ţineau legat de kiowaşul prizonier, Winnetou ordonă oamenilor săi:

— Fraţii mei roşii să se pregătească repede de drum! Santer a dispărut chiar acum cu o barcă în josul rîului; trebuie să-l urmărim.

Era atît de agitat, cum nu-l mai văzusem pînă atunci.

— Da, pornim fără întîrziere! Mă asociai şi eu Lui Winnetou. Dar ce facem cu Sam Hawkens şi, pe de altă parte, cu cei doi prizonieri ai noştri?

— Pe ăştia îi las în seama ta, răspunse Winnetou.

— Să rămîn aici?

— Rămîi. Eu, unul, trebuie să pun mîna pe Santer, ucigaşul tatălui meu şi al surorii mele. Tu însă ai datoria să-l eliberezi pe tovarăşul tău, pe Sam Hawkens. Aşa că ne despărţim.

— Pe cît timp?

Cumpăni cîteva clipe, apoi rosti:

— Nu pot să ştiu acum cînd ne vom revedea. Dorinţa şi voinţa omului sînt supuse Marelui Spirit. Credeam să fiu mai lungă vreme împreună cu fratele meu Shatterhand, dar iată că Manitu s-a pronunţat împotrivă. Voinţa lui e alta. Ştii de ce a fugit Santer?

— Îmi închipui. Pe de o parte, nu am căzut în cursa ce ne-a întins-o; pe de altă parte, ai fost văzut aseară. Era, deci, limpede că ne aflăm aici şi că vom face totul ca să-l prindem pe Santer şi să-l smulgem pe Hawkens din mîinile kiowaşilor. Atunci banditul a intrat în panică şi a şters-o.

— Ai dreptate. Dar mai există o posibilitate. Fiul lui Tangua a dispărut şi kiowaşii fac, desigur, legătură între această dispariţie şi prezenţa noastră. Ei bănuiesc că noi l-am răpit. Tangua, lovit de această întîmplare şi-a descărcat mînia asupra lui Santer, socotindu-l vinovat de toată nenorocirea. Şi l-a alungat.

— Se poate şi aşa. Santer trebuie să fi simţit că a căzut în dizgraţia kiowaşilor.

— Şi de ce a preferat barca, în loc s-o şteargă călare?

— De teamă. I-a fost frică să nu dea de noi. Chiar dacă nu-l întîlneam, tot îi descopeream urmele. De aceea a fugit cu barca. A primit-o, se vede, în schimbul calului său. Crezi că-l veţi putea ajunge călare?

— Greu, dar e cu putinţă. Va trebui să tăiem cotiturile rîului.

— Asta nu! Îţi atrag atenţia că ar fi o greşeală.

— De ce?

— Fiindcă lui Santer i-ar putea trece uşor prin gînd să iasă la mal şi să-şi continue fuga pe uscat; în felul acesta, s-ar salva mai lesne. Cum nu veţi cunoaşte locul unde a ieşit din apă, va trebui să vă împărţiţi în două grupuri, ca să-l urmăriţi pe ambele maluri ale lui Red River.

— Fratele meu judecă bine. Chiar aşa vom face.

— Să căutaţi cu mare atenţie locul unde va fi ieşit la mal. Din păcate, asta cere timp. Dar nici nu e bine să scurtaţi drumul tăind cotiturile. Dacă pe o parte a rîului cotul e, să zicem, în afară, pe cealaltă parte e tocmai invers. Şi atunci, în timp ce oamenii de pe un mal vor tăia cotul, cei de pe malul opus vor face un ocol cu atît mai mare. Astfel s-ar pierde legătura între voi.

— Aşa e cum spune fratele meu. Vom fi, deci, nevoiţi să urmăm întocmai cursul rîului. Ei, gata, să nu mai pierdem nici o clipă!

— V-aş însoţi cu cea mai mare bucurie! Dar e într-adevăr sarcina mea să mă ocup de Sam Hawkens. N-am voie să-l părăsesc.

— Iar eu nu te voi împiedica niciodată să-ţi împlineşti îndatoririle. Acum nu ţi-e îngăduit să vii cu noi. Dar dacă Marele Spirit o vrea, atunci ne revedem în cîteva zile.

— Unde?

— Cînd pleci de-aici, să te îndrepţi către confluenţa acestui rîu cu Rio Bosco de Nacitoses. Acolo unde apele se unesc, pe malul stîng al lui Rio Bosco, vei întîlni un războinic de-al meu. Asta, în cazul cînd revederea noastră va fi posibilă.

— Şi dacă omul tău nu va fi acolo?

— Atunci înseamnă că mă aflu încă pe urmele lui Santer şi, neştiind în ce parte va apuca, nu pot stabili încă locul nostru de întîlnire. În acest caz, pleacă împreună cu cei trei tovarăşi ai tăi spre Saint Louis, la feţele palide, care vor să construiască drumul calului de foc. Te rog însă din suflet să te întorci de îndată ce bunul Manitu va îngădui. Vei fi întotdeauna bine venit la noi în pueblo, lîngă Rio Pecos şi, dacă nu mă găseşti acolo, ţi se va spune unde şi cum să dai de mine.

În cursul discuţiei noastre, apaşii terminaseră pregătirile de plecare. Winnetou strînse mîinile lui Dick Stone şi Will Parker, luîndu-şi rămas-bun de la ei. Apoi mi se adresă mie:

— Fratele meu ştie cît de voioşi am pornit de la Rio Pecos în călătoria noastră care avea să aducă moartea lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Cînd te vei întoarce cîndva printre noi, n-o să mai auzi glasul celei mai frumoase dintre fiicele neamului apaşilor, care, dorind să ajungă în oraşele feţelor palide, s-a dus în ţara celor veşnic plecaţi. Acum, setea mea de răzbunare ne desparte, dar prietenia ce ne leagă te va readuce la noi. Aş dori mult să-ţi pot trimite vreo ştire acolo, la vărsarea lui Rio Bosco; dar dacă nu va fi posibil, atunci, rogu-te, nu zăbovi prea mult în oraşele din răsărit; revino cît mai curînd. Ştii doar în locul cui te-am aşezat în inima mea. Făgăduieşte-mi că nu vei întîrzia, frate al meu drag şi iubit Şarli.

— Îţi făgăduiesc! Inima mea te va însoţi, dragul meu frate Winnetou. Îţi aminteşti, desigur, ce i-am promis lui Klekih-Petra în ultimele lui clipe. Mă voi ţine de cuvînt.

— Atunci, bunul Manitu să-ţi călăuzească paşii şi să te ocrotească pe toate drumurile. Howgh!

Mă îmbrăţişă şi mă sărută pe amîndoi obrajii. Dădu apoi un ordin scurt oamenilor săi şi încalecă, îndemnîndu-şi calul spre apă. Conform poruncii lui Winnetou, apaşii se împărţiră în două grupuri: unul – părăsind insula – trecu înot spre malul drept, iar celălalt, împreună cu Winnetou, spre malul stîng al rîului. L-am urmărit cu privirea pe bunul meu prieten pînă se pierdu în ceaţă. Simţeam ca şi cînd sufletul mi s-ar rupe în două şi nu mă îndoiesc că şi Winnetou simţea la fel.

Stone şi Parker îmi citiră pe faţă tristeţea. În felul lui sincer şi naiv, Stone mă încuraja:

— Nu vă necăjiţi, sir! Îi revedem în curînd. Îl scoatem pe Sam din captivitate şi pornim glonţ după ei. Dar să nu pierdem vremea! Haide să facem schimbul de prizonieri. Cum socotiţi să procedăm?

— Vreau să aud părerea dumitale, dragă Dick. Ai mai multă experienţă.