/ Language: România / Genre:adv_western, adv_indian

Winnetou (4)

Karl May


WINNETOU (4)

Karl May

Traducere de Eugen Frunză

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATE

─——————————————————————──—————

ePub: https://is.gd/FU1JXF

docx: https://is.gd/FhtFJh

─——————————————————————──—————

Capitolul XIII

NEGUSTORUL AMBULANT

Era la trei luni după peripeţiile descrise mai sus şi, cu toate că trecuse atîta vreme, urmările lor încă nu se şterseseră pe deplin. Ce-i drept, nădejdea noastră în salvarea lui Old Firehand se îndeplini, dar procesul de vindecare se desfăşura mult prea încet; din cauza slăbiciunii persistente, bolnavul nu-şi părăsea culcuşul; ceea ce ne obligă să abandonăm proiectul nostru iniţial de al transporta la fort. Trebuia sa ramînă pe loc, la „fortăreaţă”, pînă la totala lui întremare. Aici, după cum dovedea experienţa, îi puteam oferi o îngrijire destul de bună, sub îndrumarea pricepută a lui Winnetou.

Rana lui Harry fusese, din fericire, neînsemnată. Winnetou se procopsise cu cîteva răni uşoare, care se cicatrizau repede. Eu nu aveam decît nişte contuzii fără importanţă; mă mai dureau la atingere, dar învăţasem să suport orice durere ca un indian adevărat. Cel mai puţin vătămat ieşise Sam Hawkens: cîteva julituri care nu meritau discuţie.

Era de prevăzut că Old Firehand, chiar după completa lui restabilire, va trebui să se cruţe încă mult timp. I-ar fi fost imposibil să reia numaidecît viaţa de westman; hotarîse, aşadar, ca îndată ce va suporta călătoria, să-l ia pe Harry şi să plece în Est, la fiul său cel mare. Se înţelege ca, în acest caz, nu putea să lase aici în părăsire marele stoc de blănuri pe care le strînsese împreună cu vînătorii lui; acestea trebuiau puse în valoare, adică vîndute. La fort nu exista deocamdată nici o perspectivă de a le plasa, iar unui convalescent îi era – dacă nu chiar imposibil – totuşi foarte greu să facă atîta drum cu blănurile după el. Ce era de făcut? Soluţia ne-o dădu un soldat din cei rămaşi o vreme la noi ca să ne apere în eventualitatea unui atac. Omul ştia că dincolo, la Turkey-River, trăia un pedlar, un negustor ambulant, care cumpăra aproape orice marfă, plătind nu numai în natura, ci şi cu bani peşin. Negustorul acesta putea să ne scoată din încurcătură.

Dar cum să-l aducem la faţa locului? Prin cine să-l anunţăm, cînd nu dispuneam decît de soldaţii aceia care aveau ordin să nu-şi părăsească postul? Nu rămînea decît ca unul din noi să se deplaseze şi să-l anunţe pe negustor. Mă oferii eu să plec călare pînă la Turkey-River. Mi se atrase însă atenţia că mişună pe-acolo nişte siucşi-okananda, extrem de porniţi împotriva albilor. Pedlarul putea să circule liniştit oriunde, pentru că roşii nu prea îi atacă pe negustori, de la care îşi procură, prin schimb, cele de trebuinţă. Cu atît mai vîrtos însă trebuiau să se ferească albii ceilalţi. Deşi faptul nu mă îngrozea chiar atît de mult, mă bucurai totuşi cînd Winnetou hotărî să mă însoţească. La urma urmei, puteam să lipsim cîtva timp amîndoi, lăsîndu-l pe Old Firehand în grija lui Harry şi a lui Sam Hawkens. În ce priveşte hrana, aceasta era asigurată de ostaşii care vînau cu schimbul.

Aşadar plecarăm. Cum Winnetou cunoştea perfect drumul, sosirăm a treia zi la Turkey-River sau Tur-key-Creek, cum i se mai zice. Există cîteva rîuri cu acelaşi nume, dar acesta la care mă refer era faimos pentru multele bătălii sîngeroase dintre albi şi diverse triburi de siucşi, desfăşurate în cursul vremii de-a lungul malurilor sale.

Bine, dar cum să-l găsim pe negustor? Dacă era cumva printre indieni, trebuia să fim cu băgare de seamă. Chiar pe mal şi prin vecinătate locuiau nişte colonişti albi care, cu ani în urmă, cutezaseră să se aşeze în acele locuri. Era, deci, indicat să-i vizităm şi să ne informăm asupra situaţiei. Şi iată-ne călărind pe marginea apei. Cîtva timp nu întîlnirăm nici o aşezare omenească pînă ce, pe înserate, răsăriră înaintea noastră nişte lanuri de secară. Lîngă un mic afluent al rîului se înălţa o casă destul de arătoasă, clădită din buşteni solizi, neciopliţi, cu grădină şi cu gard masiv de lemn. Alături, într-un ocol bine împrejmuit, se aflau caii şi vacile. Cotirăm într-acolo, descălecarăm şi, priponindu-ne caii, dădurăm să ne apropiem de casa aceea cu geamuri înguste ca nişte creneluri. Deodată, la două din geamuri apăru cîte o armă cu ţeava dublă şi un glas răstit ne soma:

— Staţi! Aici nu-i coteţ de porumbei în care intră şi zboară care cum îi place. Cine sînteţi şi ce vreţi?

— Eu sînt german şi caut un negustor despre care mi s-a spus că se află prin partea locului.

— Atunci căutaţi-l acolo unde se află! N-avem nimic de împărţit! Căraţi-vă!

— Dar, sir, cred că veţi fi atît de înţelept, ca să nu-mi refuzaţi o informaţie pe care, eventual, o deţineţi. Numai pe nişte vîntură-lume îi alungi din prag.

— Exact. Tocmai de aceea vă şi alung.

— Ne luaţi, aşadar, drept puşlamale?

— Yes!

— De ce?

— Asta-i treaba mea. N-am de dat nici o socoteala. Iar faptul că sînteţi german e o născocire.

— Ba e adevărul curat.

Pshaw! Un german nu se aventurează pînă la noi, afara doar de Old Firehand...

— Chiar din partea lui vin.

— Dumneavoastră? Hm! Şi de unde anume?

— Va despart trei zile călare de tabăra lui. Poate că aţi auzit.

— Ce-i drept, a trecut odată pe-aici unul Dick Stone, care zicea la fel. Cică e în serviciul lui Old Firehand.

— Dick s-a prăpădit. Am fost prieteni.

— Se poate. Dar cum să am încredere în dumneavoastră, cînd vă vad cu un indian?! Acum, vremurile sînt aşa fel, încît nu pot să permit ca un roşu să-mi treacă pragul.

— Aflaţi că indianul acesta, trecîndu-vă pragul, v-ar face o mare cinste, pentru că-l cheamă Winnetou şi e căpetenia apaşilor.

— Winnetou? Formidabil! Să-i văd puşca!

Winnetou îşi scoase de pe umăr faimoasa lui puşca cu ţinte de argint şi o arătă stăpînului casei.

— Da, ţintele de argint! Exclamă acesta. În regulă. Dar dumneavoastră văd că aveţi două puşti, una mare şi alta mai mică. Asta îmi dă oarecum de gîndit. Nu cumva cea mare e doborîtorul de urşi?

— Aţi ghicit.

— Şi cea mică e carabina Henry?

— Chiar aşa.

— Şi purtaţi alt nume decît cel adevărat? Vreau să spun o poreclă dobîndită în prerie?...

— Exact.

— Nu cumva sînteţi Old Shatterhand, care, cică, e neam de dincolo?

— Chiar eu in persoană.

— Asta-i bună! Poftiţi repede în casă, domnii mei! Asemenea oaspeţi sînt bineveniţi, fireşte. Vă stau la dispoziţie.

Ţevile duble dispărură de la geamuri şi gazda se ivi numaidecît în cadrul uşii. Era un om destul de vîrstnic, dar vînjos şi zdravăn. Se vedea că luptase din greu cu viaţa, fără să se lase doborît. Ne întinse amîndouă mîinile, apoi ne conduse în casă, unde se găseau nevasta şi feciorul lui, un flăcău chipeş, puternic. Mai tîrziu aflarăm că avea încă doi feciori, plecaţi în pădure.

Locuinţa nu număra decît o singură încăpere. Pereţii erau împodobiţi cu arme şi trofee de vînătoare. Pe vatra simplă, din piatră, fierbea apa într-un cazan de tuci, vesela şi tacîmurile – numai strictul necesar – se înşirau pe o poliţă. Cîteva lăzi serveau drept dulapuri de haine şi cămară de provizii, iar de tavan atîrnau afumături cît să ajungă pentru luni de zile unei familii de cinci persoane. Într-un colţ – o masă meşterită primitiv de stăpînul casei şi cîteva scaune pe potrivă.

Furăm invitaţi să luăm loc şi, în timp ce tînărul vedea de caii noştri, gazda ne servi cina, care, ţinînd cont de împrejurări, nu lăsa nimic de dorit.

În timp ce ne ospătam, sosiră şi ceilalţi doi fii ai gazdei. Iară nici un fel de fasoane, luară loc la masa noastră şi, liniştiţi, mîncară zdravăn, neamestecîn-du-se în discuţie.

— Da, domnilor, vorbi bătrînii, să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă v-am întîmpinat cam aspru. Aici, în orice moment te poţi trezi cu pieile-roşii, mai ales cu siucşii-okananda, care chiar daunăzi, nu mai departe decît la o zi călare de aici, au atacat o casă de oameni cinstiţi, gospodari. Şi mai puţin încă te poţi încrede în albii care pică aici, după ce-au fugit din est pentru cine ştie ce isprăvi necurate. Iată de ce simt o bucurie îndoită cînd văd că am de-a face cu nişte gentlemeni ca dumneavoastră. Va să zică, îl căutaţi pe negustor? Vreţi să încheiaţi vreo afacere?

— Da, confirmai cu, în timp ce Winnetou, potrivit obiceiului, tăcea.

— Ce anume afacere? Nu vă întreb din curiozitate, ci pentru a vă da eventual unele indicaţii.

— Am vrea să-i oferim nişte blănuri.

— Multe?

— Da, multe.

— Contra marfă, sau pe bani?

— Pe bani, dacă se poate.

— Atunci negustorul acesta e, într-adevăr, singurul om potrivit. Alţii nu fac decît schimb de mărfuri. El, însă, dispune totdeauna de aur sau bani, pentru că umblă şi pe la zăcămintele aurifere. E un capitalist, nu un pîrlit colea, ce-şi poartă în bocceluţă marfa.

— O fi şi cinstit?

— Ei da, cinstit! Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cinstit? Orice negustor face negustorie ca să cîştige parale şi nu e niciodată atît de prost, încît să renunţe la vreun profit. Cine se lasă înşelat, treaba lui! E singur de vină. Aşa, va să zică, omul de care vorbesc se cheamă Burton şi îşi cunoaşte meseria, nu glumă. Are atîta dever, încît călătoreşte în permanenţă cu cîte patru sau cinci ajutoare după el.

— Şi unde credeţi că l-am putea găsi?

— Aflăm noi încă în seara asta. Unul din ajutoarele lui, îi zice Rollins, a trecut ieri pe-aici după comenzi; acum e dus în sus, pe la coloniştii vecini şi se întoarce deseară ca să înnopteze la noi. De altfel, Burton a cam avut ghinion în ultima vreme.

— Cum aşa?

— I s-a întîmplat nu demult, de vreo cinci-şase ori, să se deplaseze în chestiuni de afaceri şi să găsească aşezările arse şi prădate de indieni. Asta înseamnă nu numai pierdere de timp pentru el, dar şi pagubă curată, fără a mai socoti primejdia la care se expune, chit că e negustor, bătînd atîta drum prin regiunile bîntuite de pieile-roşii.

— Atacurile s-au săvîrşit în vecinătatea dumneavoastră?

— Da, ţinînd seama că aici, în Vest, cuvinte ca „aproape” sau „departe” au cu totul altă măsură. Spre pildă, vecinul meu cel mai apropiat se află la nouă mile de aici.

— Asta-i rău. La asemenea distanţe nu vă puteţi ajuta în caz de primejdie.

— Fireşte. Dar nu mi-e frică. Nu le-ar merge pieilor-roşii cu bătrînul Corner, aşa mă cheamă, Corner. I-aş învăţa eu minte!

— Totuşi, nu sînteţi decît patru persoane!

— Patru? Puteţi, fără nici un risc, s-o număraţi printre persoane şi pe soţia mea. Şi ce mai persoană! Nu se sperie de nimic, iar puşca o mînuieşte ca şi mine.

— Vă cred. Totuşi, în faţa unei cete de indieni, vorba ceea: duşmanii mulţi, înfrîngere sigură, sau, cum zice neamţul, mulţi cîini, moartea iepurelui.

— Well! Dar unde scrie că am fi nişte iepuri? Mă rog, n-am pretenţie, nu sînt nici pe departe un westman ca dumneavoastră, nu posed nici puşcă de argint, nici carabină Henry; dar de tras ştiu să trag cu nădejde. Avem arme bune şi, dacă blochez uşa, nici picior de indian nu-mi calcă în casă. O sută de m-ar împresura îi curăţ pe rînd... Dar staţi puţin! Cred c-a sosit Rollins.

Într-adevăr, se auzi un tropot de cal în curte. Corner ieşi, discută cîtva timp afară cu cineva, apoi se întoarse însoţit de un bărbat pe care ni-l prezentă.

— Iată-l pe mister Rollins despre care v-am vorbit, ajutorul negustorului.

Şi, adresîndu-se noului sosit, adăugă:

— Vă spuneam afară că veţi avea o mare surpriză în legătură cu musafirii mei. Ei bine, aflaţi ca aceşti doi gentlemeni nu sînt alţii decît Winnetou, căpetenia apaşilor şi Old Shatterhand, despre care veţi fi auzit destule. Îl caută pe mister Burton. Vor să-i ofere spre vînzare nişte piei şi blănuri.

Rollins era un bărbat de vîrstă mijlocie, un tip cît se poate de comun, fără nimic aparte nici de bine, nici de rău, la prima vedere nu provoca nici o bănuială. Şi, totuşi, căutătura şi aerul lui parcă nu-mi plăceau. Dacă eram, într-adevăr, oameni atît de marcanţi cum ne înfăţişase gazda, se cădea să-l bucure o asemenea cunoştinţă. Cu atît mai mult, cu cît îi surîdea şi perspectiva unei bune afaceri. Dar omul nu arăta nici bucurie, nici satisfacţie. Părea, mai degrabă, indispus. Să fi fost numai o aparenţă? Posibil. Ceea ce îmi displăcea la el putea, la urma urmei, să nu fie decît o simplă timiditate pe care un modest slujbaş o resimţea în compania unor westmen-i ca noi, cu renume bine stabilit. De aceea, îmi înfrînai orice idee preconcepută, învitîndu-l să ia loc pentru a discuta cu noi afacerea.

Gazda îi oferi demîncare, dar omul părea să nu aibă nici pic de poftă. Curînd, se ridică de la masă, cică să vadă de cal. Pentru o asemenea treabă nu era nevoie de prea mult timp; şi totuşi Rollins zăbovi peste un sfert de oră. N-aş putea spune că-l suspectam, dar mă zgîndărea un simţămînt nedefinit, îndemnîndu-mă să ies şi eu în curte pentru o clipă. Calul lui era priponit de un stîlp, lîngă casă. Rollins însă – nicăieri. Se înnoptase de-a binelea, totuşi, în lumina darnică a lunii, ar fi trebuit să-l zăresc de îndată. Abia tîrziu îl văzui cum apare de după un colţ al gardului. Mă observă la rîndu-i, stătu o clipa în loc şi, în cele din urmă, se apropie cu paşi repezi.

— Vă plac plimbările sub clar de lună, mister Rollins? Îl întrebai.

— Nu, nu sînt chiar atît de visător.

— Se pare totuşi că sînteţi o fire poetica.

— De ce?

— Păi, vă plimbaţi.

— Oh, nu de dragul lunii! Mi-e cam rău. Mi-am stricat stomacul azi-dimineaţă. Şi pe urmă, am tot şezut în şa... Simţeam nevoie de puţină mişcare. Asta-i tot, sir...

Rostise aceste cuvinte pe un ton cu totul diferit, aproape politicos şi curtenitor. Era oare prefăcătorie? Sau poate recunoştea că la început nu se purtase cum trebuie.

Îşi dezlegă calul şi-l duse în ocolul unde se aflau şi caii noştri. Apoi intrarăm amîndoi în casă. De ce oare mă intriga personajul acesta? În fond, era liber să se mişte cum vrea şi să facă ce-i place. Totuşi, spiritul de vigilenţă, atît de propriu oricărui westman, îl împinge spre suspiciune. Desigur că motivul invocat de Rollins în ce priveşte „plimbarea” era întru totul plauzibil. Mîncase, de altfel, cu atîta lipsă de poftă, încît părea că într-adevăr îl supără stomacul. Şi apoi, după ce ne aşezarăm din nou în jurul mesei, se purtă foarte natural, discret, politicos. În felul acesta orice neîncredere, chiar gata conturată oarecum, era de natură să dispară.

Fireşte că vorbeam de afacerea noastră, de preţurile zilei, de tratarea şi transportul pieilor şi de multe altele. Rollins dovedea cunoştinţe bune în branşa lui şi vorbea cu atîta cumpăt, modest, chibzuit, încît cuceri pînă şi simpatia lui Winnetou, care se antrena în discuţie mai mult ca oricînd. Povestirăm şi ultimele noastre peripeţii, fiind ascultaţi cu deosebită atenţie. Desigur că mă interesai şi de negustor, fără prezenţa şi consimţămîntul căruia nu se putea încheia tîrgul. La aceasta, Rollins răspunse:

— Din păcate, nu ştiu unde se află şeful în clipa de faţă, nici unde va fi mîine sau poimîine. Misiunea mea e să înregistrez comenzile şi să i le prezint în anumite zile, cînd ştiu unde poate fi găsit. Ce distanţa e pînă la mister Firehand?

— Trei zile călare.

— Hm! Peste şase zile mister Burton va fi sus, la Riffley Fork. Pînă atunci, aş avea timp să merg cu dumneavoastră, să văd marfa şi s-o evaluez cu aproximaţie. Apoi mă duc să-l informez pe patron şi mă întorc împreună cu el, fireşte, dacă în prealabil mă voi fi convins că afacerea rentează. Ce ziceţi, sir?

— Bineînţeles că trebuie să vedeţi marfa înainte de a o cumpăra. Ar fi însă de preferat să tratăm cu mister Burton personal.

— Acuma, în nici un caz nu e posibil. De altminteri, chiar dacă şeful ar fi aici, nu cred că v-ar însoţi numaidecît. Firma noastră e mai mare decît vă închipuiţi şi patronul nu dispune de timp ca să-şi îngăduie o călătorie de trei zile înainte de a şti dacă oferta îl interesează practic. Sînt sigur că nu s-ar deplasa cu dumneavoastră, ci ar delega pe unul din funcţionarii săi. Iată de ce spun că lucrurile s-au potrivit tocmai bine; fiind deocamdată disponibil, aş face eu drumul. Sînteţi de acord sau nu, ca să ştiu cum stăm?

Nu aveam nici un motiv ca să-i refuz propunerea. Dimpotrivă, eram convins că şi Old Firehand ar fi acceptat-o.

— Dacă aveţi destul timp, aprobai, atunci foarte bine, poftiţi! Ar însemna să plecăm chiar mîine în zori.

— Desigur! Oameni ca noi nu-şi irosesc zilele. Pornim la primele ore, cum se crapă de zi. De aceea, n-ar strica să ne culcăm devreme.

Şi în această privinţă nu era nunic de obiectat, deşi mai tîrziu aveam să constatăm că omul nostru nu era nici pe departe inofensiv precum părea.

Se ridică de la masă şi dădu o mînă de ajutor nevestei colonistului la aşternutul blănurilor şi păturilor. Apoi ne îndemnă să ne culcăm.

— Mulţumesc, dar preferăm să dormim afară, în aer liber, îl asigurai.

— Oh, mister Shatterhand, afara e lumină, bate luna! Şi pe urmă, gîndiţi-vă, noaptea e cam răcoare.

— Sîntem obişnuiţi cu răcoarea. Iar în ce priveşte luna, las’ să lumineze unde-i place, nu ne supărăm.

Rollins mai stărui cîtva timp, dar fără succes. Nu vedeam nimic suspect în grija ce ne-o arăta şi abia pe urmă, cînd l-am cunoscut mai bine, ne-am amintit – fireşte, prea tîrziu – de aceste insistenţe ale lui, cărora nu le acordasem atenţia necesară.

Cînd să ieşim din odaie, gazda ne spuse:

— Noi, domnilor, obişnuim să închidem seara uşa cu zăvorul. Poate vreţi s-o las deschisă de astă dată?

— La ce bun?

— Poate că aveţi trebuinţă de ceva...

— N-o să avem. Şi-apoi, prin părţile astea, nu a cazul să laşi uşa descuiată. Dacă avem ceva de spus, v-o spunem prin geam.

— Într-adevăr, geamurile nu le închidem.

De afară auzirăm clar cum gazda noastră împinse zăvorul. Luna coborîse jos de tot, încît umbra casei cădea pînă peste ocolul în care se aflau animalele. Intrarăm şi noi la cai, ca să dormim ocrotiţi de întuneric. Swallow al meu se lungise alături de roibul lui Winnetou. Îmi aşternui pătura şi mă culcai lîngă el, folosind drept pernă – ca şi în atîtea alte rînduri – grumazul cald, catifelat. Era de mult obişnuit cu procedeul meu şi îl accepta cu plăcere. Curînd, mă fură somnul.

Să tot fi dormit un ceas, cînd, deodată, o tresărire a calului mă trezi brusc. De obicei, Swallow îmi respecta cu stricteţe somnul şi nu se mişca decît în cazuri ieşite din comun. De data asta îşi înăltase capul şi trăgea zgomotos aerul pe nări. Mă sculai repede şi, aplecîndu-mă pentru a nu fi zărit, mă strecurai spre gard, în direcţia pe care mi-o indicase Swallow. Cu multă precauţie mă uitai printre ulucii gardului; la vreo două sute de paşi parcă se mişcau nişte umbre, încet-încet, apropiindu-se de noi. Erau oameni. Veneau tîrîş. Dădui să mă întorc în grabă ca să-l informez pe Winnetou, dar acesta se şi afla lîngă mine: paşii mei uşori îl treziseră totuşi din somn.

— Vede fratele meu mişcarea de colo? Îi şoptii.

— Văd, răspunse el. Sînt războinici roşii.

— Pesemne okananzi care vor să-l atace pe colonistul nostru.

— Old Shatterhand a ghicit. Să intrăm în casă.

— Haide, trebuie să-i dăm o mîna de ajutor. Dar caii? O să ne trezim fără ei.

— Îi băgăm şi pe ei în casă. Repede! Bine că sîntem la întuneric. N-au cum să ne vadă siucşii.

Dădurăm fuga la cai, îi scularăm de jos şi, scoţîndu-i din ocol, îi duserăm pînă la uşa casei. Winnetou, lîngă geam, tocmai voia să-i anunţe pe cei dinăuntru, cînd eu, dincoace, observai că, de fapt, uşa nu era încuiată, ba chiar crăpată niţel. O dădui larg în lături şi-l trăsei pe Swallow după mine – Winnetou procedă la fel cu roibul său, apoi trase zăvorul. Fireşte că zgomotul îi trezi pe toţi din somn.

— Cine-i? Ce s-a întîmplat? Cai, în casă?! Exclamă coloniştii! Sărind din pat.

— Noi sintem, Winnetou şi Old Shatterhand, îl lămurii, văzînd ca nu ne recunoaşte prin întuneric.

— Dumneavoastră? Pe unde aţi intrat?

— Pe uşă.

— Cum aşa?! Doar îi pusesem zăvorul!

— Am găsit-o deschisă.

— Pe toţi dracii! Oi fi fost zăpăcit. Dar de ce aţi adus caii?

Omul zăvorîse, într-adevăr, uşa, însă bravul său musafir, negustorul, a deschis-o, pesemne, iar, ca să le pregătească indienilor terenul.

— Am adus caii înăuntru ca să nu ni-i fure, îi explicai gazdei.

— Să-i fure? Cine, adică?

— Siucşii-okananda, care se apropie. Vor să ne atace.

Vă puteţi imagina ce panică stîrniră aceste vorbe. Corner, care se fălise că nu-i e teamă de nimic, se îngrozi în faţa primejdiei iminente. La rîndul lui, Rollins o juca pe speriatul. Winnetou ceru să se facă linişte şi rosti:

— Ţineţi-vă cumpătul! Doar n-o să-i bateţi pe okananzi cu gălăgie! Hai să ne sfătuim, să luam măsuri.

— Ce să ne mai sfătuim!? Interveni Corner. Sîntem pregătiţi. Cum apare unul, îl şi împuşcăm. Şi aşa, pe rînd, pînă la ultimul. Bine că e lună şi-i vedem!

— Nu, asta să n-o facem! Protestă apaşul.

— Şi de ce nu?

— Nu trebuie să vărsăm sînge cînd nu e neapărat nevoie!

— Dar acum se cere. Le-aş da ciinilor ăstora o lecţie să n-o uite neam de neamul lor!

— Va să zică, fratele meu alb îi socoteşte pe indieni drept cîini. N-ar fi rău să-şi amintească faptul ca şi eu sînt indian şi că-mi cunosc mai bine fraţii roşii decît îi cunoaşte el. Cînd indienii îl atacă pe un alb, ei n-o fac fără pricină. Fie că acesta le-a dat într-adevăr dovadă de duşmănie, fie că o altă faţă palidă îi stîrneşte şi-i îndeamnă la atac. Poncaşii care au tăbărît asupra lui Old Firehand erau conduşi de un alb; iar acum, dacă siucşii-okananda vin să te prade, sînt încredinţat că tot un alb de-al vostru e de vină.

— Nu cred.

— Crezi, nu crezi, asta n-are importanţă. Winnetou, căpetenia apaşilor, ştie ce vorbeşte.

— Chiar aşa fiind, tot trebuie sa-i pedepsim pe okananzi cu asprime. De ce se lasă momiţi? Cînd cineva vrea să intre cu forţa în casa mea, îl împuşc fără milă. E dreptul meu şi am s-o fac!

— Dreptul tău? Păstrează-ţi-l sănătos! Cînd eşti singur, n-ai decît să faci ce vrei. Dar acum sîntem şi noi aici, adică Old Shatterhand şi cu mine. Şi află că noi, oricînd şi oriunde, cerem să fim ascultaţi. De la cine ai cumpărat pămîntul acesta?

— Să-l cumpăr? Dar ce, sînt chiar atît de prost?! M-am instalat aici, pentru că aşa mi-a plăcut; şi dacă rămîn pînă la termenul prevăzut de lege, obţin dreptul de proprietate.

— Desigur, că pe siucşi, adevăraţii stăpîni ai acestui pămînt, nici nu i-ai întrebat dacă au ceva împotrivă?

— Cum adică: să-i întreb?!

— Şi te mai miri că te privesc ca pe un duşman, ca pe un hoţ care le-a răpit pămîntul? Zici că sînt cîini? Vrei să-i împuşti? Încearcă numai, că-ţi zbor numaidecît creierii!

— Păi, atunci, ce vrei să fac? Întrebă colonistul, care se potoli văzîndu-se astfel tratat de către faimosul şef al apaşilor.

— Să nu faci nimic, mă-nţelegi, nimic! Răspunse acesta. Eu şi fratele Old Shatterhand vom lucra în numele tău. Dacă ne asculţi întocmai, scapi cu bine.

Tot acest schimb de cuvinte nu dură mai mult de un minut. Între fimp, eu pîndeam la o fereastră ca să observ mişcarea okananzilor. Nu se zărea nimeni. Probabil că ocoleau casa pe departe, ca să se convingă că nu sînt descoperiţi şi că nu-i aşteaptă vreo surpriză. Winnetou veni lîngă mine, curios.

— Fratele meu îi vede?

— Încă nu.

— Eşti şi tu de părere să nu-i ucidem?

— Sîntem într-un gînd. Colonistul le-a furat glia. Şi apoi, mă gîndesc că venirea lor poate să aibă şi un alt motiv.

— Se prea poate. Dar cum să-i alungăm fără vărsare de sînge?

— Fratele Winnetou ştie ca şi mine ce-i de făcut.

— Într-adevăr, Old Shatterhand îmi ghiceşte gîndurile, cum le ghicesc şi eu pe-ale lui. Să punem mîna pe unul de-ai lor, să-l luăm prizonier.

— Exact. Îl prindem pe cel dintîi care va veni ca iscoadă. Nu-i aşa?

— Ba da. Sînt sigur că vor trimite pe careva. Şi atunci, îl înşfăcăm!

Desfăcurăm zăvorul şi crăparăm niţel uşa, cît să putem privi în curte. Mă aşezai la pîndă.

Timpul trecea încet, apăsător. În casă era beznă. Nici o şoaptă, nici o mişcare. Deodată, auzii nişte paşi sau, mai bine spus, nu-i auzii – căci nu urechea sesizează zgomotul, ci un anume instinct specific oricărui westman cu experienţă. Cîteva clipe şi îl zării într-adevăr pe indianul trimis în recunoaştere. Se lungise la pămînt şi se tîra uşor, atent, aproape, mai aproape. Ajuns la uşă, ridică mîna ca s-o pipăie. Într-o secundă, o deschisei toată, larg, sării asupra omului şi-l apucai cu mîinile de gît. Indianul încercă să se apere, zvîrli din picioare, îşi agită braţele, dar degeaba. Nici măcar un strigăt nu reuşi să scoată. Îl trăsei repede în casă şi Winnetou zăvorî uşa la loc.

— Faceţi lumină, mister Corner! Îi poruncii colonistului. Să-l vedem pe dumnealui cum arată la faţă.

Corner se execută şi aprinse o luminare din seu de cerb. După ce-i slobozii gîtul, încleştîndu-i în schimb vîrtos braţele, ne uitarăm de aproape la chipul indianului.

— „Murgul” căpetenia siucşilor-okananda! exclamă Winnetou. Grozavă captură a făcut Old Shatterhand!

Strînsoarea mea aproape că-l sufocase pe indian. Acum răsuflă din adîncul pieptului şi rosti uluit:

— Winnetou, căpetenia apaşilor!

— Da, eu sînt! Mă cunoşti, nu ne vedem pentru întîia oară. Dar pe omul acesta nu-l ştii. Ai auzit cum i-am spus pe nume?

— Old Shatterhand?

— Chiar aşa. De altfel, te-ai putut încredinţa şi singur cu cine ai de-a face: te-a tras înăuntru ca pe o cîrpă. Acum eşti al nostru. Ei, ce te aşteaptă, cum crezi?

— Fraţii mei sînt vestiţi pretutindeni. Ei or să-mi dea drumul şi voi fi slobod.

— Aşa crezi?

— Da.

— De ce?

— Pentru că războinicii okananda nu se află în duşmănie cu apaşii.

— Dar voi faceţi parte din neamul siucşilor ca şi poncaşii, care ne-au atacat deunăzi.

— N-avem nici o legătură cu ei.

— Ascultă, lui Winnetou să nu-i vorbeşti cu viclenie! Eu sînt prietenul tuturor oamenilor roşii, dar pe ticăloşi, de orice culoare ar fi ei, îi socot duşmani. Zici că n-ai nimic comun cu poncaşii? E o minciună. Ştiu sigur că okananzii şi poncaşii nu s-au războit nicicînd între ei; mai mult, acum sînt chiar aliaţi. Aşa că minciuna ta nu se prinde. Aţi venit aici ca să-i atacaţi pe aceşti albi. Crezi cumva că eu şi Old Shatterhand vom îngădui asemenea lucru?

Şeful okananzilor îşi plecă privirea întunecată şi întrebă:

— De cînd Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, a ajuns un om fără cumpăna dreptăţii? Lumea îl preţuieşte pentru că s-a străduit de-a lungul vremii să nu oropsească pe nimeni. Şi astăzi să-mi stea împotrivă tocmai mie, care sînt în dreptul meu?

— Te înşeli. Ceea ce vreţi voi să faceţi nu e bine.

— De ce? Oare nu-i al nostru pămîntul? Şi dacă cineva doreşte să se aşeze aici nu e dator să ne ceară învoire?

— Aşa e.

— Dar aceste feţe palide nu ne-au întrebat de nimic. Prin urmare, nu e dreptul nostru sfînt să-i alungăm?

— Departe de mine să vă tăgăduiesc acest drept; depinde însă ce şi cum faceţi. Trebuie oare să năpăstuiţi, să ardeţi, să ucideţi, dacă vreţi să scăpaţi de aceşti nepoftiţi? Adică, trebuie să vă purtaţi după pilda lor, să fiţi şi voi tîlhari care atacă noaptea, pe furiş? Omul curajos nu se fereşte să dea faţă cu duşmanii deschis, cinstit. Tu, însă, vii ca un laş, cu mulţime de războinici, ca să ataci o mînă de oameni. Mie, Winnetou, mi-ar fi ruşine să fac astfel. Orişiunde mă voi duce, voi spune lumii ce fricoşi sînt fiii okananzilor, care nici nu merită să se cheme războinici.

„Murgul” fierbea de mînie, dar ochii apaşului îl fixau atît de poruncitor, încît se mulţumi să mormăie:

— Fac şi eu după obiceiul oamenilor roşii; duşmanul trebuie atacat noaptea.

— Cînd atacul e necesar! Numai atunci!

— Şi ce-ai vrea, să-i iau pe aceşti albi cu vorbe bune? Să mă rog de ei?

— Ba să le porunceşti, însă nu aşa, furişîndu-te noaptea, ca tîlharul, ci arătîndu-te înaintea lor demn, în plină zi, ca stăpîn al acestui ţinut. Spune-le deschis că nu le îngădui să rămînă aici; dă-le un răgaz de cîteva zile pentru mutare şi numai dacă nu te vor asculta şi nu vor înţelege de cuvînt, atunci lasă-ţi frîu liber mîniei. Dacă procedai astfel, vedeam în tine pe căpetenia okananzilor şi vorbeam de la egal la egal. Aşa însă, te privesc ca pe un om care, lipsindu-i curajul, apucă drumuri piezişe.

Okanandul se uita ţintă spre un colţ al încăperii, fără a scoate un cuvînt. Ce-ar fi putut răspunde? Îi eliberasem braţele din strînsoare, totuşi stătea în faţa noastră conştient de primejdia în care s-a vîrît. Pe chipul grav al lui Winnetou licări un zîmbet uşor cînd mi se adresă cu întrebarea:

— „Murgul” spunea că o să-i dăm drumul şi va fi iarăşi liber. Ce părere are fratele meu Old Shatterhand?

— Cred că şi-a greşit socotelile. Cine vine să pîrjolească şi să ucidă, acela nu merită să mai vada lumina soarelui.

— Cum, Old Shatterhand vrea să mă omoare? Tresări okanandul.

— Nu. Eu nu sînt ucigaş. Însă e o mare deosebire între a omorî pe cineva şi a-l pedepsi pe bună dreptate cu moartea.

— Şi ar fi oare drept să-mi luaţi viaţa?

— Fireşte!

— Ba nu! Eu mă aflu aici pe pămîntul nostru.

— Ba te afli în casa unui alb, chiar dacă pămîntul de dedesubt îţi aparţine. După legile Vestului, am dreptul să te ucid, dacă pătrunzi cu forţa în wigwamul meu. Fratele Winnetou ţi-a spus cum trebuia să procedezi; şi eu sînt cu totul de părerea lui. Nimeni nu ne poate învinui de nimic dacă îţi scurtăm chiar acum zilele. Dar tu ne cunoşti; ştii că nu vărsăm niciodată sîngele oamenilor dacă nu e neapărată nevoie. S-ar putea să ajungem la o învoială care să te salveze. Întreabă-l pe Winnetou, căpetenia apaşilor şi vei afla ce şi cum.

Omul venise ca să-i judece pe alţii şi acum stătea el înaintea judecăţii. Se afla în mare încurcătură. Tulburarea i se citea pe faţă, deşi îşi dădea osteneală s o ascundă. Ar fi vrut, fireşte, să mai aducă alte argumente în favoarea sa, dar nu le găsi. De aceea preferă să tacă, privindu-l pe apaş cu nişte ochi plini de aşteptare şi de mînie reţinută. Deodată, îşi îndreptă privirea spre Rollins, ajutorul negustorului şi mi se paru că, premeditat sau nu, îi cerea acestuia să-l susţină. Şi, într-adevăr, negustorul îi luă partea.

— Sper că Winnetou, şeful apaşilor, nu e setos de sînge. Chiar şi aici, în Vest, nu se aplică pedeapsa decît pentru fapte săvîrşite. Or, în cazul nostru, nu s-a petrecut nimic care să justifice o pedeapsă.

Winnetou îl măsură cu privirea, bănuitor. Apoi rosti:

— Cînd fratele meu Old Shatterhand şi cu mine, şeful apaşilor, avem ceva de hotărît, nu ne trebuie sfatul nimănui. Va să zică, degeaba îţi baţi gura. Şi vîră la cap că bărbaţilor nu le stă bine limbuţia. Vorbeşte numai cînd e nevoie.

De ce asemenea dojană aspră? Poate că nici Winnetou nu-şi dădea seama de ce. Însă, după cum s-a dovedit mai tîrziu, instinctul lui nu dăduse greş nici de astă dată. Adresîndu-se „Murgului”, continuă:

— Ai auzit cuvîntul lui Old Shatterhand: judecata lui e şi a mea. Nu vrem să te ucidem, dar trebuie să ne spui totul pe şleau, fără ocolişuri sau înşelăciuni. Mărturiseşte cinstit: de ce aţi venit încoace? Doar n-ai să fii atît de laş, încît să ne ascunzi adevărul!...

— Iuf! Făcu indianul cu ciudă. Războinicii okananzi nu sînt nişte fricoşi cum ziceai adineauri. N-am nimic de ascuns. Am vrut să atacăm casa.

— Şi să-i daţi foc?

— Da.

— Şi cu oamenii ce urma să se întîmple?

— I-am fi ucis.

— Şi v-aţi hotărît singuri la această faptă?

Okanandul şovăi. De aceea, Winnetou îşi preciză întrebarea:

— Poate v-a îndemnat cineva?

Omul tăcu şi de astă dată, ceea ce pentru mine însemna de fapt o confirmare.

— „Murgul” pare să nu găsească răspuns, stărui Winnetou. Dar aici e în joc însăşi viaţa lui. Dacă vrea să aibă zile, atunci să răspundă. Cine a pus la cale atacul? Poate cineva dinafară voastră?

— A fost unul care ne-a îndemnat, mărturisi în cele din urmă prizonierul.

— Cine?

— Oare căpetenia apaşilor obişnuieşte să-şi trădeze aliaţii?

— Nu! Recunoscu Winnetou.

— Atunci, să nu fie cu supărare, nici eu nu trădez.

— Înţeleg şi nu mă supăr. De fapt, cine-şi vinde prietenul merită ucis ca un cîine rîios. N-ai decît să treci sub tăcere numele lui. Vreau să ştiu numai dacă omul cu pricina e din neamul vostru, al okananziior.

— Nu.

— E dintr-un alt trib?

— Nu.

— Va să zică, e un alb?

— Da.

— Se află acum afară, printre războinicii tăi ?

— Nu, nu-i afară.

— Aşadar, se adevereşte bănuiala noastră, a lui Old Shatterhand şi a mea: aţîţătorul e un alb. Asta înseamnă că vom fi mai blînzi cu tine. Siucşii-okananda au tot dreptul să nu îngăduie aşezarea albilor pe glia lor străbună, dar nu e cazul sa-i şi ucidă după cum vă puseserăţi în gînd. Chibzuind, pe de altă parte, că totuşi nu v-aţi dus la îndeplinire planul, o să-ţi dăruim, cu anumite condiţii, viaţa şi libertatea.

— Ce condiţii? Întrebă „Murgul”.

— Două la număr. Mai întîi, trebuie să te lepezi de albul care v-a îndemnat încoace.

Condiţia aceasta părea să nu-i convină okanandu-lui. Totuşi, după oarecare şovăială, consimţi şi se interesă de cea de-a doua condiţie. Winnetou îl lămuri.

— Vei cere acestei feţe palide, care se numeşte Corner, să cumpere de la voi pămîntul sau să-l parăsească. Numai dacă nu-ţi va împlini cererea, atunci te vei întoarce cu războinicii tăi şi-l vei alunga.

De astă dată, „Murgul” se învoi mai repede. În schimb, colonistul era împotrivă. Se referi la legea proprietăţii private şi debita un lung discurs, pe care Winnetou i-l reteză în cele din urmă.

— Noi îi cunoaştem pe albi numai ca pe nişte nemernici care ne fură pămîntul. Legile, dreptul şi datinile voastre nu ne interesează. Crezi că după ce-ai răpit pămîntul altora, vei scăpa de pedeapsă punîndu-te sub ocrotirea legilor ticluite de voi? Te ajut cît pot; mai mult să nu-mi ceri. Acum vom fuma calumetul, Old Shaterhand, eu şi căpetenia okananzilor, ca să consfinţim înţelegerea noastră.

Winnetou vorbise pe un ton atît de hotărît, încît Corner renunţă să mai protesteze. Apoi apaşul umplu pipa păcii şi, cu ceremonialul cunoscut, convenţia fu pecetluită. Socoteam puţin probabil ca şeful okananzilor să-şi calce cuvîntul. Nici Winnetou nu ezita să-i acorde încrederea: se îndreptă spre uşă, trase zăvorul şi rosti:

— Fratele meu roşu se poate întoarce acum la războinicii săi şi să plece cu ei împreună. Sîntem convinşi că-şi va ţine legămîntul.

Okanandul ieşi. Prevăzători, puserăm din nou zăvorul la uşă şi ne postarăm la ferestre ca să-l urmărim. Se departă doar cîţiva paşi şi se opri anume în bătaia lunii; dorea să-l vedem şi noi. Vîrîndu-şi două degete în gură, şuieră odată lung şi ascuţit. Cît ai clipi, războinicii se adunară în jurul lui. Erau, fireşte, surprinşi de acest semnal, de vreme ce însuşi „Murgul” le ordonase să stea ascunşi şi liniştiţi. Dar căpetenia le vorbi cu glas tare, spre bună-ştiinţă.

— Războinicii okananzilor să asculte aici! Am venit încoace pentru a-l pedepsi pe Corner, faţa palidă care s-a cuibărit pe pămîntul nostru fără să ne ceară învoirea. Eu m-am strecurat înainte ca să iscodesc şi totul ar fi mers ca pe apă dacă nu se aflau aici, în popas de noapte, doi dintre cei mai vestiţi bărbaţi ai preriei şi ai munţilor: Old Shatterhand şi căpetenia apaşilor, Winnetou. Ei ne-au zărit cînd veneam încoace, iar pe mine Old Shatterhand m-a prins şi m-a vîrît cu forţa în casă. De fapt, nu-i nici o ruşine să fii biruit de un asemenea om. În schimb, e o cinste să fumezi cu el şi cu Winnetou pipa păcii. Aşa am şi făcut. Şi am încheiat cu el legămînt să-i lăsăm în viaţa pe albii care s-au aşezat aici, dacă ne cumpără locul sau îl părăsesc într-un termen ce rămîne să-l hotarîm împreună. Aceasta e înţelegerea noastră şi eu, din parte-mi, mă voi ţine de cuvînt. Winnetou şi Old Shatterhand stau la fereastră şi îmi ascultă vorbele. Între noi e pace şi prietenie. Fraţii mei să mă urmeze! Ne întoarcem la wigwamurile noastre!

Plecă şi dispăru după gard. Ceata de războinici pieri şi ea în noapte.

Bineînţeles că ne repezirăm cu toţii afară să controlăm dacă plecaseră cu adevărat – deşi eram aproape siguri că nu aveau intenţia să ne tragă pe sfoară. Găsind totul în ordine, secaserăm caii din casă şi ne culcarăm iar în ocolul cu pricina. Numai Rollins părea bănuitor şi se luă după indieni, cică să-i mai ţină un timp sub observaţie. Fireşte că, mai tîrziu, aveam să ne lămurim de ce devenise atît de zelos. Nici nu băgarăm de seama cînd se înapoie. Dar dimineaţa, cînd mă trezii din somn, îl văzui şezînd alături de gazdă, în faţa uşii, pe un buştean ce ţinea loc de bancă.

Corner ne dădu bineţe pe un ton prea puţin amabil. Era supărat şi convins că ar fi fost mult mai bine dacă i-am fi „curăţat” pe indieni, cum se exprimase în ajun. Acum avea de ales între a plăti şi a pleca. La urma urmei, nu-l plîngeam deloc. De ce se instalase tocmai aici? Ce-ar spune locuitorii din Illinois sau din Vermont dacă un indian siux, cu familia după el, s-ar opri acolo, declarînd trufaş: „Pămîntul acesta îmi aparţine!”?

Nu ne prea sinchisirăm deci de supărarea colonistului şi, mulţumindu-i pentru găzduire, pornirăm la drum.

Potrivit înţelegerii, Rollins ne însoţea, dar aproape că nu-i simţeam prezenţa. Călărea la oarecare distanţă, ca un mic slujbaş, care-şi arată astfel respectul faţă de superiori. Lucrul nu avea în sine nimic supărător, ba ne şi convenea. Puteam să discutăm în voie, nestingheriţi de nimeni.

Abia după cîteva ore se apropie de noi şi deschise vorba despre afacerea proiectată. Se informă asupra calităţii şi cantităţii pieilor pe care Old Fi-rehand avea intenţia să le vîndă. După ce-i dădurăm lămuririle necesare, încercă să afle în ce anume loc ne aştepta Old Firehand, unde şi cum îşi adăpostise marfa. Am fi putut să-i satisfacem şi această curiozitate, dar neştiind ce hram poartă, evitarăm să-i dăm un răspuns precis. De altfel, nu stă în obiceiul westmen-ilor sau al vînătorilor să divulge locurile în care îşi păstrează agoniseala. Sincer vorbind, nici nu ne păsa dacă discreţia noastră îl indispune. Şi într-adevăr, din acea clipă, Rollins se ţinu mereu retras, cît mai departe de noi.

Călăream în aceeaşi direcţie din care veniserăm în ajun – prin urmare, nu mai era necesar să cercetăm împrejurimile. Le cunoşteam destul de bine. Totuşi, nu renunţarăm complet la acea precauţie de care un westman încercat nu s-ar lipsi nicicînd, chiar dacă ar cunoaşte ţinutul ca pe propriul său buzunar. Observam mereu terenul şi nu pierdeam din ochi urmele de oameni sau animale. Şi această atenţie neslăbită ne duse, către amiază, la descoperirea unei urme pe care am fi trecut-o, poate, cu vederea, dacă n-am fi constatat că cineva se ostenise s-o şteargă. Şi nici atunci poate că n-am fi luat-o în seamă, dacă n-am fi văzut alături iarba culcată la pămînt, semn că acolo poposiseră nişte oameni. Ne-am oprit, aşadar, ca să examinăm urma de aproape. Atunci se apropie şi Rollins, descălecînd lîngă noi.

— O fi de animal sau de om? Întrebă el.

Winnetou nu-i acordă nici un răspuns; eu, însă, i-l dădui din politeţe.

— Se pare că nu prea aveţi experienţă în citirea urmelor. Aici totul e clar de la prima vedere.

— Adică, oameni?

— Desigur.

— Nu-mi vine să cred... Ar însemna ca iarba să fie mult mai strivită.

— Va imaginaţi că există pe-aici inşi care bătătoresc anume pămîntul din plăcerea de a fi descoperiţi şi înşfăcaţi?

— Ah, nu, dar călare nu poţi evita să laşi urme mai pronunţate.

— Şi dacă respectivii merg pe jos, fără cai?!

— Cum pe jos? Prea ar bate la ochi, ar fi chiar suspect. Aici nu cred să găsiţi om care să nu-şi aibă calul său.

— De acord. Numai că se întîmplă, poate aţi auzit şi dumneavoastră, ca omul să-şi piardă într-un fel calul.

— Se întîmplă, fireşte. Dar în cazul nostru, nu e vorba de un singur ins. Unul, mă rog, rămîne fără cal, dar mai mulţi deodată?...

O făcea pe deşteptul, deşi era clar că nu prea îl ajută cunoştinţele. De altfel, nici nu mai aveam chef să-i răspund. Şi chiar atunci interveni Winnetou.

— Ştie fratele meu Old Shatterhand ce urmă e asta?

— Ştiu.

— Trei albi fără cai, fără puşti, numai cu ciomege. Au plecat de aici în şir, unul după altul. Cel din coadă a încercat să şteargă urmele. Va să zică, se ştiau urmăriţi.

— Aşa gîndesc şi eu. Totuşi... fără nici un fel de arme?...

— În orice caz, nu aveau puşti. Altminteri am găsi vreun semn pe locul unde le-au lepădat în timpul popasului.

— Hm! Ciudat! Trei albi neînarmaţi, într-o regiune atît de periculoasă! Nu văd altă explicaţie decît că li s-a întîmplat, poate, o nenorocire; poate au fost atacaţi şi prădaţi.

— Fratele meu alb parcă ar gîndi cu capul meu. Aceşti oameni au trecut pe-aici sprijiniţi în crăci rupte din arbori; dovadă, găurile lăsate în pămînt. Desigur că au nevoie de ajutor.

— Şi vrei să mergem în ajutorul lor?

— Căpetenia apaşilor e gata oricînd să ajute, fără să întrebe dacă e vorba de indieni sau de albi. Mă interesează totuşi părerea lui Old Shatterhand, fiindcă eu, deşi aş vrea, mă cam îndoiesc, n-am încredere.

— De ce?

— Mi se pare cam suspectă purtarea acestor feţe palide. De ce şi-or fi dat osteneală să şteargă urmele care duc mai încolo, de vreme ce aici, pe locul popasului, au lăsat totul vraişte?

— Poate că n-au avut timp. Sau şi-or fi zis că nu e nici o primejdie dacă urmăritorii descoperă locul acesta; important e să nu vadă în ce direcţie au apucat de aci încolo.

— O fi cum spune fratele meu; dar asta înseamnă că sînt nişte oameni fără experienţă, nu westmen-i adevăraţi. Hai după ei, să le dăm ajutor!

— De acord, mai ales că, după cît se pare, nu trebuie să ne abatem prea mult din drumul nostru.

Încălecarăm din nou. Rollins însă şovăi.

— N-ar fi mai sănătos să-i lăsăm în plata Domnului? Ce interes avem să ne luăm după ei? Nu ne foloseşte la nimic.

— Nouă, ce-i drept, nu ne foloseşte, în schimb, lor!...

— Ne pierdem vremea...

— Nu sîntem chiar atît de grăbiţi încît sa abandonăm nişte oameni care, probabil, au nevoie de sprijinul nostru.

Deoarece îi vorbisem pe un ton cam aspru. Rollins, îmbufnat, bîigui ceva neînţeles şi se săltă la rîndul lui în şa. Mărturisesc că nu-l prea aveam la inimă. Totuşi, nu mi-l închipuiam încă nici pe departe atît de perfid pe cît era.

Urmele treceau prin pădure, ducînd apoi în cîmp deschis. Erau proaspete. Le apreciam vechimea la cel mult o oră. Şi, într-adevăr, mînînd bine caii, îi observarăm repede pe cei în cauză. Erau cam la o milă engleză depărtare şi abia străbăturăm jumătate din drum, că ne zăriră şi ei. Statură o clipă locului, parcă speriaţi. Pe urmă o luară la picior, fugind ca şi cînd i-ar fi ameninţat moartea. Dădurăm pinteni cailor. Fireşte că i-am fi putut ajunge imediat, dar căutarăm mai întîi să-i liniştim strigîndu-le cîteva vorbe amicale. Atunci s-au oprit.

Erau, într-adevăr, complet neînarmaţi; nu aveau nici măcar cuţite; îşi închipuiseră nişte ciomege din crăci. În schimb, hainele de pe ei arătau destul de bine. Primul era legat la cap cu o basma; al doilea îşi purta braţul stîng într-o eşarfă; al treilea părea nevătămat. Ne priviră bănuitori, înfricoşaţi.

— De ce fugiţi aşa, domnilor? Îi întrebai.

— Dacă nu ştim cine sînteţi şi ce gînduri nutriţi!... răspunse cel mai vîrstnic dintre ei.

— Asta n-are importanţă. Oricine am fi, tot v-am fi ajuns din urmă. De aceea, fuga e inutilă. Dar fiţi pe pace: sîntem oameni de treabă. Ne-am luat după dumneavoastră ca să vă dăm, la nevoie, un ajutor. Bănuiam că nu sînteţi într-o situaţie tocmai plăcută.

— Şi n-aţi greşit, sir. Ne-a mers prost. Slavă cerului că am scăpat de la moarte!

— Dar cine v-a maltratat in felul ăsta? Niste albi?

— Nu. Siucşii-okananda.

— Aşa, va să zică... Şi cînd?

— Ieri dimineaţă.

— Unde?

— Sus, la Turkey-River.

— Dar cum s-au petrecut lucrurile? Sau poate aţi prefera să nu vă întreb?

— De ce nu, dacă sînteţi într-adevăr oameni de treabă, cum ne-aţi declarat adineauri?! În acest caz, n-am putea să aflăm oare numele dumneavoastră?

— Desigur, acest gentleman roşu e Winnetou, căpetenia apaşilor, eu sînt Old Shatterhand, iar dumnealui e mister Rollins, negustor de profesie, care ne însoţeşte în interes de afaceri.

— High-day! Slavă Domnului! Atunci, orice bănuială trebuie exclusă. Despre Winnetou şi Old Shatterhand am auzit multe, deşi nu ne numărăm printre westmen-i. Iată doi bărbaţi de nădejde, pe care te poţi bizui! Norocul nostru că ne-aţi ieşit în cale. Da, domnilor, avem urgentă nevoie de ajutor, foarte urgentă. Răsplătească-vă cerul pentru binele ce ni-l veţi face!

— Sîntem gata! Numai să ştim ce anume ar fi de făcut.

— Înainte de toate, să ne recomandăm. Eu mă numesc Warton. Acesta e fiul meu. Iar celălalt mi-e nepot. Venim din regiunea New-Ulm, ca să ne stabilim la Turkey-River.

— Mare imprudenţă!

— Aşa e, din păcate. Dar n-am ştiut ce ne aşteaptă aici. Ni se înfăţişase totul atît de frumos şi de simplu! Ai fi zis că n-aveam decît să ne instalăm si să strîngem recolta.

— Chiar aşa? Şi la indieni nu v-aţi gîndit de loc?

— Ba da, însă ne-au fost descrişi cu totul altfel decît sînt în realitate. Ne-am echipat bine şi am venit încoace ca să ne alegem un loc bun pentru gospodărie. Ei şi am căzut în mîinile pieilor-roşii!

— Să fiţi mulţumiţi că aţi scăpat aşa de ieftin!

— Aveţi dreptate, sir. La început, lucrurile se anunţau mult mai grave. Indienii îi dădeau zor cu stîlpul torturii şi cu alte asemenea plăceri. Dar pe urmă s-au mulţumit să ne alunge, după ce ne-au luat totul, afară de haine. Aveau preocupări mai importante decît să se care cu noi.

— Aţi înţeles, poate, despre ce anume preocupări era vorba?

— Nu le cunoaştem graiul, însă căpetenia o rupea niţel pe englezeşte şi ne-a pomenit de unul Corner, un colonist, căruia probabil că-i purtau sîmbetele.

— Exact. Se pregăteau să-l atace chiar aseară; de aceea nu prea aveau timp, nici chef să se ocupe de voi. Asta v-a salvat viaţa.

— Dar ce fel de viaţă!

— Ce-aţi spus? Nu înţeleg!

— Vreau să spun că e un calvar să n-ai asupra ta nici o armă, nici măcar un cuţit cu care să-ţi faci rost de vînat. De ieri dimineaţă ne-am hrănit doar cu rădăcini şi cu coacăze, iar aici, în prerie, nici atît. Dacă nu veneaţi, cred că muream de foame. Pentru că, scuzaţi, ceva de-ale gurii, poate o bucăţică de carne, se va fi găsind, probabil, la dumneavoastră...

— Se găseşte. O să vă dăm. Şi acum, de fapt, încotro grăbeaţi?

— Spre fortul Wilke.

— Cunoaşteţi drumul?

— Nu prea, dar cred că am ghicit oarecum direcţia.

— Într-adevăr, aţi ghicit-o. Şi aveţi vreun interes special să ajungeţi la fort?

— Avem un interes cît se poate de serios. Va spuneam adineauri că noi, ăştia trei, am luat-o înainte ca să depistăm locul. Familiile noastre, venind din urmă, ne aşteaptă la fortul Wilke. Dacă ajungem acolo, am scăpat cu toţii de primejdie.

— Iată o coincidenţă fericită! Şi noi mergem exact în aceeaşi direcţie. În plus, ne aflăm în raporturi amicale cu garnizoana din fort. Dacă vreţi, facem drumul împreună.

— Da?... Ne îngăduiţi, sir?

— Cum de nu! Doar n-o să vă lăsăm aici la voia întîmplării!

— Dar nu avem cai; ni i-au luat indienii. Va trebui să mergem pe jos şi veţi pierde mult timp din cauza noastră.

— N-avem ce face. Acum staţi, odihniţi-vă. Să vă dăm şi ceva de mîncare.

Rollins nu părea deloc mulţumit de hotărîrea luată, înjură printre dinţi, apoi trăncăni ceva despre întîrziere şi despre caritatea noastră inutilă. Dar nu-l luarăm în seamă. Sărirăm din şa şi, după ce le dădurăm demîncare străinilor, ne culcarăm în iarbă. Nefericiţii drumeţi se ospătară cu poftă şi se odihniră cîteva ore. Apoi ne continuarăm drumul, reluînd direcţia de la care ne abătusem. Oamenii erau fericiţi şi dispuşi să mai sporovăiască, dar Winnetou şi cu mine nu ne arătam prea guralivi.

În ce-l priveşte pe Rollins, cei trei încercară zadarnic să-i dezlege limba. Era supărat foc şi, drept orice răspuns, îi repezea cu brutalitate. Faptul acesta îl scăzu şi mai mult în ochii mei. Omul îmi deveni şi mai antipatic. De aceea îl urmăream mereu, pe ascuns, cu privirea. Şi rezultatul acestei atente examinări se dovedi pe parcurs cu totul altul decît cel bănuit.

Aşa, de pildă, văzui că, ori de cîte ori se credea neobservat, un zîmbet ironic, satisfăcut şi răutăcios îi strîmba gura. Totodată, se uita pieziş, cercetător, la Winnetou şi la mine. Desigur că aici era un tîlc şi încă unul primejdios. Atent, ca să nu bage de seamă, continuam să-l urmăresc. Din cînd în cînd, privirea i se întîlnea cu a celor trei străini care, repede şi-o mutau în altă parte, lăsîndu-mi totuşi impresia că ar fi înţeleşi între ei. Să fi fost oare tuspatru cunoştinţe vechi sau chiar asociaţi? Şi atitudinea ostilă a lui Rollins să nu fi fost decît o mască? Dar ce motive să-i fi determinat la un asemenea joc? Doar străinii aceştia ni se arătau plini de recunoştinţă! Ori mă înşelam?

Curios lucru! Identitatea, aş zice permanentă, de simţire şi de gîndire dintre apaş şi mine, se manifestă şi acum. Tocmai cînd meditam asupra constatărilor mele, Winnetou se opri, coborî de pe cal şi se adresă bătrînului Warton:

— Fratele alb a mers destul pe jos; să mai urce acum pe calul meu. Cred că şi Old Shatterhand va face la fel. Avem amîndoi picioare bune şi vom ţine pasul cu caii.

La început, Warton se prefăcu a nu accepta, dar pînă la urmă primi bucuros. Fiul său încalecă pe Swallow. S-ar fi cuvenit ca şi Rollins să-i ofere calul celui de-al treilea drumeţ. Dar n-o făcu. De aceea, pe parcurs, fiul şi nepotul lui Warton se folosiră cu schimbul de calul meu.

Mergînd pe jos, ne cream posibilitatea de a rămîne mai în urmă, fără a da de bănuit. Ne ţineam la oarecare distanţă, ca să nu fim auziţi şi, ca măsură de precauţie, vorbeam în graiul apaşilor.

— Fratele meu Winnetou nu şi-a cedat calul din milă, ci din altă cauză, începui eu.

— Old Shatterhand judecă bine, confirmă apaşul.

— I-ai observat cu atenţie pe cei patru?

— Văzîndu-te cam bănuitor, m-am apucat şi eu să-i urmăresc. Dar şi mai înainte băgasem de seamă unele lucruri.

— Ce anume?

— Fratele meu va ghici, desigur şi asta.

— Nu cumva e vorba de bandajele lor?

— Chiar aşa. Unul şi-a înfăşurat capul, celălalt braţul şi cică rănile astea ar proveni de la întîlnirea lor de ieri cu siucşii-okananda. Crezi că-i adevărat?

— Nu cred. Mai curînd mi se pare că nici n-au fost răniţi.

— Desigur, sînt teferi. Pînă acum am trecut pe lingă două ape şi ei nici gînd să stea să-şi mai răcorească rănile. Dar dacă nu sînt răniţi, înseamnă ca toată povestea cu okananzii e o minciună... Şi încă un lucru: te-ai uitat la ei cînd mîncau?

— Da. Au mîncat serios.

— Totuşi, prea puţin şi fără lăcomia unor oameni care, de ieri dimineaţă cică, nu s-ar fi hrănit decît cu rădăcini şi coacăze. Şi pe urmă, ei susţin că au fost ieri la Turkey-River. Dar gîndeşte-te: cînd au putut să bată atîta drum pînă aici?

— Asta n-o mai ştiu, nu cunosc distanţa.

— Doar calare dacă poţi s-o parcurgi atît de repede. Va să zică, ori au cai, ori n-au fost la Turkey.

— Hm! Să presupunem că au cai, dar atunci de ce ne-au minţit şi în seama cui şi-au lăsat animalele?

— Aflăm noi şi asta. Crede fratele meu că Rollins îi duşmăneşte într-adevăr?

— Ba eu cred că se preface.

— Am văzut şi cu: sigur că se preface. Se cunosc tuspatru. Poate că sînt chiar înţeleşi.

— Şi de ce tot jocul acesta? În ce scop?

— Greu de ghicit acum. Dar vom afla.

— Ce-ar fi să le spunem deschis bănuiala noastră?

— Nu e bine.

—?

— Purtarea lor poate avea altă pricină, fără nici o legătură cu noi. S-ar putea ca, în ciuda bănuielii noastre, oamenii să fie foarte de treabă. De aceea, să nu-i jignim: să nu le spunem nimic pînă nu ne convingem.

— Hm! Uneori fratele meu Winnetou mă face să mă ruşinez, pentru că mă întrece cu mult în bunătate şi delicateţe.

— Oare Old Shatterhand îmi găseşte vreo vină că mă port aşa?

— Nicidecum. Departe de mine să-ţi fac vreun reproş.

— Howgh! Să nu condamni niciodată pînă nu cunoşti adevărul. Mai bine îndură tu nedreptatea decît s-o săvîrşeşti. Fratele meu să stea şi să judece: ce pricină ar avea Rollins să ne facă vreun rău?

— Absolut nici una. Dimpotrivă, ar trebui să fie bucuros de întîlnirea noastră.

— Aşa e, fireşte. Omul are tot interesul să vîndă marfa; patronul lui ar putea să încheie o afacere bună cu Old Firehand. Or, în cazul că ni s-ar întîmpla ceva pe drum, totul ar cădea baltă, pentru că nimeni n-ar afla din gura noastră unde se adăposteşte Old Firehand şi marfa lui. Prin urmare, chiar daca Rollins ar plănui vreo ticăloşie, deocamdată, pînă nu va vedea pieile, putem fi liniştiţi. Ce crede fratele meu?

— Cred la fel ca şi Winnetou.

— Şi acum, în privinţa celor trei, care pasămite, au venit să-şi caute aici un loc pentru viitoarea lor colonie şi au fost atacaţi...

— Nu sînt colonişti!

— Aşa gîndesc şi eu. Sînt altceva.

— Dar ce?

— Orice-ar fi, cît călătorim împreună, n-avem de ce ne teme.

— Pe urmă, însă, după ce vom fi sosit la destinaţie...

— Iuf! Zîmbi apaşul. Old Shatterhand parc-ar gindi iarăşi cu capul meu.

— Nu-i de mirare. Presupunerea e la mintea oricui, nici nu văd alta posibilă.

— Adică vrei să spui că tuspatru sînt negustori înţeleşi între ei?

— Da. Coloniştii! Corner ne-a informat ieri că Burton, negustorul, lucrează cu patru sau cinci ajutoare. S-ar putea, deci, ca bătrînul acesta, care îşi zice Warton, să fie de fapt Burton. Numele se cam aseamănă. Se poate ca negustorul să fi poposit azi-noapte în vecinătatea lui Corner, iar Rollins, ajutorul, tocmai de aceea să fi dispărut o vreme din casă; o fi plecat să-l anunţe pe patron în legătură cu afacerea propusă de noi Şi atunci, bătrînul a hotărît să ne iasă în drum şi să ni se alăture împreună cu celelalte două ajutoare.

— Dar cu ce gînd? Bun sau rău?

— Hm! Cred că nu tocmai bun. Altminteri, ar însemna ca toată şmecheria să nu aibă decît un singur scop: ca negustorul să ajungă la magaziile lui Old Firehand, să vadă marfa şi s-o preţuiască în taină, fără ca noi să bănuim cu cine avem de-a face. Ar fi, ca să spun aşa, un şiretlic negustoresc. Dar nu-i prea înţeleg rostul, de vreme ce Rollins poate stabili tot atît de bine valoarea pieilor.

— Fară îndoială. Rămîne deci să bănuim altceva. „Drumeţii” ăştia, împreună cu Rollins, vor să pătrunda la noi, să vadă unde se găsesc pieile şi să le ia fără nici o plată.

— Prin urmare, jaf sau chiar omor?

— Da.

— Şi eu bănuiesc acelaşi lucru.

— E aproape sigur. Sînt oameni suspecţi, par a fi nişte răufăcători. Însă pe drum, nici o grijă: nu ne vor face nimic. Lovitura urmează abia cînd vom ajunge la „fortăreaţa” lui Old Firehand.

— Dar nu e deloc greu să le stricăm socotelile. Pe Rollins n-avem încotro, trebuie să-l luăm cu noi. În schimb, de ceilalţi putem scăpa mai repede. Ne despărţim şi gata. Ziceau doar că se duc la fortul Wilke unde sînt aşteptaţi de familiile lor. Aşa că e simplu. Totuşi, chiar pe parcurs, nu trebuie să uităm nici o măsură de precauţie. Ni se pare nouă că am prins firul, dar poate să şi greşim. De aceea, trebuie să fim cu ochii pe ei zi şi noapte.

— Da, da, să fim atenţi; eu, unul, cred că şi caii lor se află prin preajmă, sub paza cuiva. Va să zică, să ne hotărîm: deseară dormim cu schimbul. Vom veghea pe rînd, gata de luptă şi fără să ne simtă nimeni.

Astfel se desfăşura discuţia noastră, în timp ce mergeam pe jos, în urma cailor. Cu luciditatea lui, Winnetou judecase iarăşi bine. Dar nu întrezărise totul. Dac-am fi bănuit şi restul, cu greu ne-am fi putut păstra calmi în faţa „tovarăşilor” noştri de drum.

Nici după-amiază, deşi invitaţi cu stăruinţă, nu ne folosirăm de caii noştri. Cînd se făcu seară, am fi poposit bucuroşi în preria deschisă unde, privind roată, poţi depista mai uşor primejdiile, dar se pornise o vîntoasă rece cu ploaie, care ne-ar fi muiat pînă la piele. Am preferat deci să ne continuăm drumul şi, ajungînd la marginea unei păduri, m-am adăpostit sub nişte arbori cu coama deasă. Astfel, căutînd să ne ferim de ploaie, lăsarăm oarecum pe al doilea plan preocuparea noastră în legătură cu pericolul – poate chiar iminent – care ne ameninţa şi căruia, dacă s-ar fi produs, nu i-am fi putut face faţă decît prin neadormită vigilenţă.

Proviziile noastre erau calculate numai pentru două persoane, dar Rollins avea şi el de-ale mîncării, încît toată lumea se îndestulă. Ba mai rămase şi un rest pentru a doua zi cînd, de altfel, ne puteam îngriji de ceva vînat prospăt.

După cină ar fi fost desigur cazul să ne culcăm, numai că însoţitorii noştri nu se arătau dispuşi să doarmă. Discutau zgomotos, nestingheriţi, cu toate că-i prevenisem să nu vorbească tare. Pînă şi Rollins deveni vorbăreţ, povestindu-şi aventurile trăite în timpul diverselor sale călătorii de afaceri. Fireşte că nici eu, nici Winnetou nu puteam adormi. Stăteam amîndoi treji, deşi nu luam parte la discuţie.

Această animaţie gălăgioasă nu-mi părea deloc întîmplătoare, ba mai degrabă întreţinută intenţionat. Nu cumva era un mod de a ne abate atenţia de la nişte lucruri ce se petreceau în preajmă? Privindu-l pe Winnetou, constatai că era şi el frămîntat de acest gînd. Toate armele, chiar şi cuţitul, le ţinea la îndemînă, iar privirea-i ageră, abia mijită printre gene, pîndea orice mişcare – deşi numai eu, carc-l cunoşteam ca pe mine însumi, eram în măsură să-i observ încordarea. Ziceai că stă cu ochii închişi, că doarme. Fireşte că şi eu făceam la fel.

Ploaia încetă curînd şi vîntul se mai potoli. Ne-ar fi convenit să ne mutăm acum în cîmp deschis, dar am fi dat loc la nemulţumiri şi proteste din partea celorlalţi. De aceea ramaserăm pe loc.

Aflîndu-ne pe teritoriul ostil al indienilor siucşi, aveam un pretext serios ca să nu încingem focul, după care s-ar fi putut orienta eventualii aliaţi ai însoţitorilor noştri. Eram siguri că, datorită deprinderii noastre cu întunericul, vom descoperi la timp orice mişcare suspectă...

Ne adăpostiserăm, cum spuneam, sub nişte copaci cu rămuriş bogat şi, presupunînd că duşmanul nu ar putea veni decît dintr-o anume direcţie, stăteam cu faţa la pădure. Sus, în văzduh, se iţi secera subţire a lunii, presărînd cu lumină uşoară, mată, creştetele copacilor boltiţi deasupra noastră. Conversaţia celor patru se prelungea mereu, zgomotos. Era clar că, deşi nu ni se adresau direct, urmăreau să ne reţină atenţia şi să ne-o sustragă de la alte obiective. Winnetou stătea întins pe jos, rezemat în cotul stîng şi cu capul în palmă. Deodată, observai că-şi îndoaie uşurel piciorul drept, închipuind cu genunchiul un unghi ascuţit. Avea oare de gînd să tragă cu arma „de la genunchi”, acea faimoasă şi dificilă poziţie pe care am descris-o în altă parte?

Într-adevăr! Apucă puşca de argint şi o lipi, aparent fără nici o intenţie, de coapsă. Scrutînd întunericul în prelungirea puştii lui Winnetou, descoperi o licărire slabă de tot, cam fosforescentă, ce stăruia într-o tufă, sub un copac – al patrulea de lîngă noi. Numai un om ca Winnetou, extrem de ager şi exersat, o putuse zări. Fără îndoială că acolo se ascundea cineva. Winnetou se pregătea deci să-l împuşte pe spion „de la genunchi”, să-l trăsnească drept între ochi, singura ţintă sigură. Încă niţel – şi ochii aceia vor intra în bătaia puştii. Aşteptam încordat clipa fatală. Winnetou nu trăgea niciodată pe alături, fie chiar şi noaptea, din această poziţie dificilă. Văzui cum îşi fixează degetul pe trăgaci... Dar nu apăsă... Dimpotrivă, lăsă sa-i alunece puşca din mină şi îşi întinse la loc piciorul. Ochii din tufiş dispăruseră.

— Şiret, băiatul! Îmi şopti Winnetou în graiul apaşilor.

— Pesemne că ştie cum se trage „de la genunchi”. S-o fi descurcînd şi el din asemenea poziţie, îi spusei tot în şoaptă.

— E o faţă palidă.

— Desigur. Un siux n-ar sta cu ochii căscaţi. Acuma ştiu că duşmanul ne pîndeşte.

— Dar şi dînsul ştie că l-am simţit.

— Aşa e, din păcate. O fi înţeles că te pregăteai să tragi; de-acum înainte, va fi cît se poate de atent.

— N-o să-i ajute la nimic. Mă iau după el.

— E primejdios...

— Pentru mine?

— Va observa numaidecît că ai dispărut de aici şi...

Pshaw! Îl fac să creadă ca mă duc la caii noştri. Asta n-o să-l neliniştească.

— Lasă-l mai bine în seama mea, Winnetou!

— Cum, vrei să te trimit pe tine în gura lupului, ca şi cînd mie mi-ar fi teamă?! Eu l-am zărit primul şi e dreptul meu să-l învăţ minte. Ajută-mă numai să ies de aici fără să-i trezesc bănuiala.

Ca să-i îndeplinesc dorinţa, mă adresai după cîtva timp însoţitorilor noştri:

— Ia mai încetaţi cu sporovăială! Pornim dis-de-dimineaţă şi trebuie să mai apucăm un pic se somn. Spuneţi, vă rog, mister Rollins, v-aţi priponit bine calul?

— Bine! Răspunse acesta contrariat că le-am întrerupt taifasul.

— Al meu se cam plimbă în voie, interveni cu glas tare Winnetou. Trebuie să-i aleg şi eu un locşor de păscut în timpul nopţii şi să-l priponesc. Vrea fratele Old Sbatterhand să-l duc şi pe-al lui?

— Dacă eşti atît de bun! Încuviinţai ca şi cînd am fi avut într-adevăr grija cailor.

Winnetou se ridică încet, îşi aruncă pe umeri pătura şi plecă agale spre cai. Ştiam însă că, mai încolo, se va culca pe burtă şi se va tîrî înapoi spre pădure. Fireşte că pătura nu-i slujea la nimic; nu o luase decît pentru a-i deruta pe ceilalţi.

Discuţia, întreruptă o clipă, se reanimă. Faptul îmi convenea numai în parte. Winnetou putea, cei drept, să se apropie mai uşor de spionul cu pricina, dar în acelaşi timp eu, de aici, nu-l mai puteam urmări cu auzul. Mă prefăcui că moţăi, cu ochii aproape închişi, ca şi cum nimic nu m-ar interesa. De fapt, observam cu mare atenţie liziera pădurii.

Trecură cinci, zece minute; se făcu aproape o jumătate de oră. Începea să mă îngrijoreze soarta lui Winnetou, deşi ştiam cît de dificil e să te furişezi pe întuneric şi cîtă precauţie se cere cînd ai de-a face cu un duşman şiret care, pe deasupra, se mai şi aşteaptă la o surpriză. În sfîrşit, auzii zgomot de paşi din direcţia în care plecase Winnetou, cică după cai. Întorsei pentru o clipă capul şi zării o umbră care venea de departe, fără grabă. Desluşeam şi pătura aruncată pe umeri. Aşadar, era limpede. Winnetou îl prinsese pe spion şi-l făcuse inofensiv.

Îl aşteptam acum cu sufletul uşurat. Paşii se a-propiau din ce în ce, apoi se opriră îndărătul meu si... stupoare! Un glas care nu era al lui izbucni:

— Şi acum, ţine!

Mă întorsei brusc şi văzui într-adevăr pătura, dar cel ce o purta ca să mă inducă în eroare nu era apaşul, ci un individ bărbos, care-mi păru cunoscut. Se pregătea tocmai să mă lovească cu patul armei. Dădui să sar la o parte, însă prea tîrziu: doar atît că nu mă nimeri în creştet, ci la ceafă – un loc, de altfel şi mai primejdios. Lovitura mă paraliză; o a doua, drept în creştet, mă făcu să-mi pierd cunoştinţa.

Trebuie să fi zăcut aşa pe puţin cinci-şase ore, deoarece, cînd îmi revenii în fire şi, cu mari eforturi, îmi ridicai niţel pleoapele ca de plumb, se lumina de ziuă. Cîteva clipe şi închisei din nou ochii. Eram într-o stare cu totul aparte: nici somn, nici trezie, nici ceva intermediar. Îmi era de parcă aş fi murit şi spiritul meu asculta discuţia celor adunaţi lîngă propriu-mi cadavru. Numai că nu distingeam cuvintele – pînă ce auzii o voce care m-ar fi putut scula într-adevăr din morţi.

— Cîinele de apaş nu vrea să mărturisească nimic, iar pe ăstălalt îmi pare că l-am ucis. Păcat! Capturarea lui m-a bucurat mai mult ca orice. L-aş fi făcut eu să simtă ce înseamnă să cazi în mîinile mele! Aş da nu ştiu cît să văd că mai trăieşte!

Timbrul acestei voci mă făcu să holbez ochii. Priveam fix la individul pe care din cauza bărbii lui dese şi buimac cum eram, nu-l recunoscusem din prima clipă. Îmi veţi înţelege desigur grava uimire, aflînd că omul respectiv era Santer, nimeni altul decît Santer! Aş fi vrut să nu observe că trăiesc – dar nu reuşeam. Pleoapele, care mai înainte îmi păruseră atît de grele, refuzau acum să se închidă. Îl ţintuiam cu privirea şi parcă nu eram în stare să mi-o mut de la el pînă ce, la un moment dat, ticălosul sări în sus de bucurie.

— Trăieşte, trăieşte! A deschis ochii! Ia să controlez dacă mă înşel, ori ba.

Îmi adresă o întrebare. Neprimind nici un răspuns, se lăsă în genunchi lîngă mine, mă apucă de guler şi mă zgîlţîi zdravăn, izbindu-mă cu capul de pietroaiele pe care zăceam. Să mă apăr, nu era chip: fusesem legat cobză.

— N-ai să vorbeşti, cîine? Văd că răsufli, ţi-ai venit în simţiri, poţi să răspunzi. Dacă nu vrei, îţi smulg eu vorba din gură.

Îmi tot scutura capul în toate părţile, încît îl zării alături pe Winnetou, legat fedeleş, strîns ca un ghem. O asemenea poziţie l-ar fi dat gata pînă şi pe „omul-şarpe” de la bîlci. Cîtă suferinţă va fi îndurat bietul meu prieten! Şi poate că stătea aşa de multe ore, chinuit în mod barbar. În afară de el şi de Santer, nu mai vedeam decît pe pretinsul Warton, cu fiul şi cu nepotul său. Rollins, ajutorul negustorului, nu era de faţă.

— Ei, ai de gînd să vorbeşti? Răcni Santer ameninţător. Vrei să-ţi trezesc limba cu cuţitul? Răspunde dacă mă cunoşti, dacă ştii cine sînt, daca înţelegi ce-ţi spun!

Ce rost mai avea să tac? Ne-am fi înrăutăţit situaţia şi atîta tot. Măcar de dragul lui Winnetou trebuia să mă arăt mai maleabil. Ce-i drept, nici nu ştiam dacă sînt în stare să vorbesc, dar încercarea îmi reuşi oarecum.

— Vă cunosc. Sînteţi Santer.

— Aşa, aşa! Mă recunoşti, care va să zică! Rînji el satisfăcut. Îmi închipui că te bucuri grozav! Ce surpriză pentru tine, ce plăcere, ce încîntare! Nu-i aşa?

Am ezitat să răspund acestei explozii de batjocură. Atunci îşi scoase cuţitul şi îi sprijini vîrful de pieptul meu.

— Deschide gura, spune „da” răspicat! Că de nu îţi străpung inima!

În ciuda durerilor, care, desigur că-l torturau, Winnetou interveni.

— Fratele meu Shatterhand nu va spune „da”! Mai degrabă se va lăsa ucis!

— Taci, cîine! Se răsti la el Santer. Dacă mai scoţi un cuvînt, îţi strîng legăturile pînă-ţi crapă os cu os. Aşadar, Old Shatterhand, prietene, dragule, nu-i aşa că eşti fericit de revedere?

— Da, am răspuns hotărît, fără a ţine seama de dorinţa lui Winnatou.

— Aţi auzit? Aţi auzit? Triumfă Santer, adresîndu-se celorlalţi. Old Shatterhand, faimosul, invincibilul Old Shatterhand cum mai tremură în faţa cuţitului! Iată-l cum recunoaşte frumos, ca un băieţaş cuminte, că-l bucură nespus întilnirea noastră.

Să nu fi fost starea mea chiar atît de proastă cum credeam sau cinismul acestui om să-mi fi dat, poate, puteri nebănuite – nu ştiu. Dar îmi simţii deodată capul limpede, uşor, eliberat parcă de durere şi ameţeală. Izbucnii cu glas tare, rîzînd:

— Vă înşelaţi rău de tot! Nu de teama cuţitului am spus „da”.

— Zău? Atunci, de ce?

— Fiindcă acesta e adevărul: mă bucur sincer că ne revedem, în sfîrşit.

Cuvintele din urmă le rostii cît se poate de serios, fără nici o nuanţă de ironie sau de batjocură. Tonul acesta îl nedumeri pe Santer. Îşi înălţă capul, încruntă sprîncenele şi mă studie cîtva timp.

— Ce-ai spus? Am auzit bine? Oare ţi-am zguduit creierul în aşa hal, încît aiurezi? Care va să zică, te bucuri cu adevărat?

— Bineînţeles! Confirmai cu hotărîre.

— Pe toţi dracii! Mai că-mi vine să cred că vorbeşti neserios!

— Cît se poate de serios!

— Atunci eşti inconştient, eşti nebun?

— Nicidecum. Sînt mai conştient ca niciodată.

— Da, da, da, atunci e vorba de obrăznicie, nemaipomenită obrăznicie! Omule, te fac covrig, ca şi pe Winnetou... te spînzur de picioare, să-ţi ţîşnească sîngele prin toţi porii!

— Asta n-o veţi face!

— Şi de ce n-aş face-o? Din ce motiv?

— Îl cunoaşteţi atît de bine, încît nu e nevoie să vi-l spun.

— Oho! Nu ştiu nimic!

Pshaw! Pe mine nu mă păcăliţi! Vreţi să mă spînzuraţi? Poftim! În zece minute îmi dau duhul şi n-o să mai aflaţi ceea ce vă interesează.

Nimerisem în plin. I-o citeam pe faţă. Privind mirat către Warton, clătină din cap şi zise:

— Aţi văzut, blestematul? Noi îl credeam mort şi cînd colo, nici nu-şi pierduse cunoştinţa! A auzit tot ce l-am întrebat pe Winnetou, roşul ăsta al naibii, care şi-a pus lacăt la gură!

— Iar aţi dat pe-alături, intervenii eu. Am zăcut într-adevăr în nesimţire, însă Old Shatterhand are destulă minte în cap ca să vă ghicească planul.

— Aşa? Păi atunci, n-ai decît să spui ceea ce ne interesează!

— Absurd! Vă ţineţi de copilării! N-o să aflaţi nimic, absolut nimic! Dimpotrivă, vă declar încă odată că mă bucur sincer de întîlnirea noastră. Prea mult am dorit-o, pentru ca acum, cînd s-a realizat, să nu-mi încînte inima. În sfîrşit, ne găsim faţă în faţă, în sfîrşit!

Mă privi îndelung, ca absent. Trînti apoi o înjurătură, pe care nu o pot reda şi se răsti la mine:

— Afurisitule, ai noroc că te cred nebun, căci, dacă aş fi convins că eşti în toată firea şi că-mi vorbeşti anume asa, ţi-aş oferi nişte lecţii de tortură să te-nveţi minte! Voi fi deci îngăduitor. Dar te previn: răspunde sincer si de bună voie. Altfel, te aşteaptă o moarte de care n-a mai murit nimeni pe lumea asta!

Se aşeză în faţa mea şi, după cîtleva clipe de meditaţie, continuă:

— Voi, ăştia, vă credeţi grozav de deştepţi, cei mai teribili din tot Vestul sălbatic. Dar cît de proşti sînteţi de fapt amîndoi! Uite, de pildă, Winnetou se luase pe urmele mele. Credea că mă prinde. Ei, ce zici, m-a prins? Altul în locul lui ar crăpa de ruşine. Şi acum, răspunde-mi cinstit: aşa-i că aseară mi-aţi zărit ochii?

— Da, confirmai eu.

— Aşa-i că Winnetou voia să tragă în mine?

— Da.

— Ei vezi, eu mi-am dat seama numaidecît şi m-am ascuns. Dînsul s-a sculat de lîngă tine şi a dat să se strecoare pe furiş în spatele meu. Aşa-i?

— Exact.

— Zicea să mă surprindă, ha-ha-ha-ha! Parcă n-aş fi ştiut ce urmăreşte! Şi un copil ar fi înţeles manevra. Cică să mă surprindă pe mine! Ce tîmpenie! Zău dacă n-aţi merita să vă batem la dos ca pe nişte ţînci! Venise să mă înşface pe mine şi, cînd coio, l-am prins eu şi l-am doborît cu patul puştii. Pe urmă, mi-am aruncat frumuşel pe umeri pătura pe care o lepădase el şi m-am dus să-ţi fac o vizită. De fapt, ce ţi-ai zis cînd m-ai văzut în locul apaşului?

— M-am bucurat.

— Şi cînd te-am pocnit odată şi a doua oară? Te-ai bucurat şi atunci? Cred că mai puţin. V-am dus de nas ca pe nişte băieţaşi de care nici măcar nu-ţi vine să rîzi, pentru că-ţi inspiră milă. Şi acum? Acum va aflaţi în puterea noastră şi nicăieri o salvare, absolut nicăieri, afară de cazul că mi s-ar muia mie inima şi m-aş hotărî la blîndeţe. Nu e deloc exclus să vă ofer o dovadă de mărinimie, însă cu o condiţie: să-mi daţi informaţiile de care am nevoie. Uită-te la aceşti trei bărbaţi! Sînt oamenii mei. Vi i-am scos în cale ca să vă ademenească. Ei, să-ţi aud acum părerea: drept cine ne iei?

Ştiam acuma şi cine şi ce sînt cu toţii, dar raţiunea îmi poruncea să fiu abil. De aceea, rostii:

— Mi-ajunge cît ştiu despre dumneavoastră; de mai mult n-am nevoie. Aţi fost şi aţi rămas, desigur, pînă în ziua de azi, un nemernic.

— Bine! Ascultă ce-ţi spun: voi trece deocamdată peste această gravă insultă; dar după ce încheiem discuţia noastră, vine şi răsplata. Ţine minte, să nu uiţi! Îţi mărturisesc fără ocol că decît semănatul ne place mai mult culesul. Cel dintîi ne cam oboseşte şi îl lăsăm în seama altora. Noi, unde dăm peste vreo recoltă uşor de cules, o şi strîngem fără a sta mult pe gînduri; nici nu ne pasă ce vor spune oamenii care pretind că ogorul e al lor. Aşa am făcut pînă acum, aşa vom face şi de aci încolo, pînă vom găsi că ne ajunge.

— Şi cînd va fi asta?

— Poate chiar în curînd. Aici, prin apropiere, se află un lan tare frumos şi bine copt. Am vrea să-l secerăm. Dacă izbutim, s-ar zice că ne-am căpătuit.

— Felicitările mele! Rostii ironic.

— Mulţumesc! Răspunse el pe acelaşi ton. Dacă ne feliciţi, înseamnă că ne doreşti binele şi vei fi drăguţ să ne dai o mîna de ajutor ca să găsim lanul cu pricina.

— Ah! Nu ştiţi unde se află.

— Ştim numai că nu e departe de aici.

— Asta-i neplăcut.

— Nici o grijă! Ne dai tu informaţiile necesare!

— Mă cam îndoiesc.

— Zău?

— Pe onoarea mea!

— De ce?

— Fiindcă nu cunosc nici un lan care să vă convină.

— Ba cunoşti!

— Ba deloc!

— Asta s-o crezi tu! Dacă-mi îngădui, am să-ţi împrospătez memoria. Fireşte că nu e vorba, propriu-zis, de un lan, de un cîmp, ci de o magazie ascunsă, pe care vrem să o golim.

— Ce fel de magazie?

— Cu piei, cu blănuri şi cu alte asemenea.

— Hm! Şi ziceţi c-o cunosc?

— Da.

— Cred că vă înşelaţi.

— Nicidecum. Ştiu totul. N-ai să tăgăduieşti că aţi fost în casa bătrînului Corner, la Turkey-River.

— Am fost.

— Ce-aţi căutat la el?

— Am poposit întîmplător, fără nici o intenţie.

— Nu încerca să mă duci cu preşul! Eu am vorbit cu Corner şi am aflat chiar din gura lui pe cine aţi căutat acolo.

— Ei, pe cine?

— Pe un negustor, anume Burton.

— Palavragiu, bătrînul... Asta n-ar fi trebuit să v-o spună.

— Uite că mi-a spus. Negustorul urma să cumpere de la voi o mare cantitate de piei.

— De la noi?

— Adică, mai precis, de la Old Firehand, care conduce un grup de vînători şi a strîns o grămadă de piei în depozit.

— Măi, măi, dar ştiu că sînteţi bine informat!

— Nu-i aşa? Rîse Santer, plin de sine, fără să priceapă că-l iau peste picior. Nu l-aţi găsit pe negustor; în schimb, v-a însoţit unul din oamenii lui. Noi am urmărit să vă prindem pe tustrei; din păcate, însă, individul, cred că-i zice Rollins, a şters-o în timp ce ne ocupam de voi.

Deprins să observ totul, chiar şi cel mai mic amănunt, nu-mi scăpă faptul că, povestindu-mi acestea, Santer aruncase o privire către locul de unde ne pîndise în ajun. Ochii lui stăruiseră numai o clipă, poate fără voie, asupra tufişului respectiv – dar destul ca să devin atent. Nu cumva această fugară privire îl vizase tocmai pe Rollins? Trebuia să dezleg taina. Deocamdată, însă, nici nu mă uitai într-acolo, ca să nu simtă că bănuiesc ceva. Santer continuă să-mi vorbească.

— Dar nu face nimic. Nu-mi trebuie nici un Rollins cîtă vreme dispun de voi. Îl cunoşti pe Old Firehand?

— Da.

— Ştii şi bîrlogul unde se ascunde?

— Cum să nu!

— Aha! Mă bucură că mi-o mărturiseşti cu atîta francheţe.

Pshaw! De ce n-aş spune adevărul?...

— Welll Presupun, deci, că n-o să-mi faci greutăţi.

— Credeţi?

— Da. Pentru că recunoşti, desigur, că n-aveţi cale mai bună decît să spuneţi totul, absolut totul.

— Şi întrucît calea asta e cea mai bună?

— Vă veţi uşura soarta. Chiar foarte mult.

— Şi altminteri, ce credeţi că ne-ar aştepta?

— Moartea! Doar mă cunoaşteţi şi vă cunosc. Ştim foarte bine cum stăm: cine cade în puterea celuilalt e pierdut. Ei şi aţi căzut voi în puterea mea, deci trebuie să muriţi. Întrebarea e însă: cum, în ce fel? Am fost dintotdeauna hotărît să vă jupoi pe îndelete, cu voluptate, pînă vă daţi sfîrşitul. Acuma, luînd în considerare afacerea cu Old Firehand, poate că m-aş arăta mai puţin sever.

— Şi, adică, ce am avea de făcut?

— Să-mi descrieţi ascunzătoarea şi să-mi indicaţi unde se află.

— Şi, în schimb?

— Vă asigur o moarte rapidă, fără dureri; un glonţ în cap.

— Splendid! Oferta e într-adevăr ispititoare, dar nu prea cuminte din partea dumneavoastră.

— Cum aşa?

— De pildă, vrînd să profităm de această moarte uşoară şi rapidă, am putea foarte bine să vă minţim, să vă indicam un loc care nici măcar nu există.

— Ar însemna că mă credeţi mult prea naiv; doar n-am să mă mulţumesc fără dovezile necesare. Deocamdată, să vedem dacă-mi trădaţi locul.

— Trădare, da, ăsta-i cuvîntul. Numai că Old Shatterhand, după cum veţi fi ştiind, nu are obiceiul sa trădeze. De altfel şi Winnetou v-a refuzat. Îmi închipui că nici nu v-a învrednicit cu vreun răspuns, pentru că e prea mîndru ca să stea de vorbă cu orice secătură. Eu, însă, m-am pretat la discuţie şi n-am făcut-o fără scop.

— Va să zică, dumneavoastră urmăriţi un anume scop? Care? Întrebă Santer cu vădită curiozitate.

— Nu e cazul să vi-l divulg; îl veţi afla mai tîrziu.

Încercase să fie mai politicos cu mine, nu mă mai tutuise, îmi spunea „dumneavoastră”; dar acum se răsti din nou:

— Prin urmare, refuzi şi tu?

— Da.

— Nu vrei să-mi spui nimic?

— Absolut nimic!

— Te fac ghem ca pe Winnetou!

— N-aveţi decît!

— Vă chinuim pînă scoatem sufletul din voi!

— Degeaba! Nu v-aţi alege cu nici un rezultat.

— Asta s-o crezi tu! Găsim noi în orice caz depozitul!

— V-ar trebui un noroc chior, dar nici atunci nu v-aţi atinge ţinta. Ar fi prea tîrziu. Pentru că, fiţi atent! Dacă nu ne întoarcem pînă la un anumit termen, atunci Old Firehand va fi avertizat şi va goli depozitul. Aşa ne-am înţeles cu el înainte de plecare.

Întunecat, scormonind în sinea lui, Santer îşi tot juca în neştire cuţitul, ceea ce însă nu mă înspăimînta deloc. Îi ghicisem de fapt dubla sa intenţie. Prima eşuase: trebuia să treacă deci la cea de-a doua. Deşi făcea eforturi, nu reuşea decît în mică măsură să-şi ascundă şovăiala.

Să ne ucidă şi să-l jefuiască pe Old Firehand – iată ce-şi propusese. Însă pofta de înavuţire covîrşea pînă şi ura ce-o nutrea faţă de noi. În ultimă instanţă, era chiar gata să ne elibereze, dacă astfel ar fi putut intra în posesia comorii. De aceea, aşteptam oarecum fără grijă hotărîrea lui. În fine, îşi înalţă din nou privirea.

— Va să zică, eşti decis să taci?

— Categoric!

— Chiar dacă refuzul v-ar costa imediat viaţa.

— Cu atît mai mult! O moarte rapidă e de preferat chinurilor la care vreţi să ne supuneţi.

— Well! Am să te silesc. Să vedem daca mădularele tale sînt insensibile ca şi ale apaşului.

Făcu un semn celorlalţi trei. Aceştia mă înşfăcară şi mă duseră lîngă Winnetou – cu care prilej privii din nou către locul unde luciseră aseară ochii spionului. Da, bănuiala se adeveri: acolo se ascundea cineva. Îşi scosese puţin capul din frunziş ca să vadă ce se întîmplă cu mine. Şi mi se păru că e Rollins.

Ca să fiu scurt, voi spune doar că mă legară ca şi pe Winnetou. Zăcurăm aşa vreo trei ore, fără să schimbam între noi un cuvînt, fără să scoatem măcar un geamăt. Santer venea din sfert în sfert de ceas să ne întrebe dacă ne-am schimbat hotărîrea, dar nu primea nici un răspuns. Totul depindea de cine va şti să rabde mai mult – el sau noi. Eram convins că Winnetou vede situaţia în acelaşi fel.

Către amiază, după ce mai stăruise odată fără succes pe lîngă noi, Santer se retrase şi se sfătui în taină cu complicii săi. Apoi vorbi anume cu glas tare.

— Mi se pare şi mie că s-o fi ascuns prin preajmă... Că de fugit, cum să fugă aşa, fără cal?! Hai, căutaţi-l peste tot! Eu rămîn să-i păzesc pe dumnealor.

Se referise la Rollins. Însă faptul că vorbise în-gura mare, îi demasca adevărarta intenţie. Cînd vrei să prinzi pe cineva care se ascunde prin apropiere, nu te apuci să strigi şi să-l pui astfel în gardă. Complicii îşi luară armele şi plecară. Iar eu, în sfîrşit, îi şoptii lui Winnetou:

— Ştie fratele meu ce se urmăreşte?

— Ştiu. Îl vor prinde, cică, pe Rollins şi-l vor aduce aici.

— Cu siguranţă! Iar Santer, după ce, chipurile, îl va fi crezut duşman, se va preface că descoperă în el o veche cunoştinţă. Şi atunci Rollins va interveni în favoarea noastră...

— ... şi Santer, „şovăind” cîtva timp, o să ne dea drumul. Lucrurile se vor petrece ca în acele case mari, frumoase, unde feţele palide joacă teatru.

— Exact! Santer fireşte că e negustorul care-şi zice Burton, iar Rollins nu s-a arătat pînă acum, pentru că trebuia să fie, cică, prins şi astfel să intervină pentru eliberarea noastră.

— Aşa e. Judecăm la fel. Dacă Santer ar fi fost mai deştept, n-ar fi avut nevoie de atîtea şiretlicuri. Îl lăsa pe Rollins să ne însoţească pînă la capăt şi apoi ar fi aflat de la el unde ne poate găsi pe toţi, pe noi şi pe Old Firehand.

— S-a pripit, vezi bine. Fără îndoială că era cu siucşii-okananda cînd au atacat casa lui Corner. Doar sînt aliaţi. Iar Rollins, ajutorul, avea misiunea să iscodească. Aflînd cine sîntem, i-a raportat deîndată lui Santer. Acesta, neputînd să se bizuie pe indienii siucşi, a hotărît să ne atace singur. Rollins a călărit cu noi, iar cei trei fîrtaţi trebuiau să o ia înainte pe jos, în timp ce Santer venea din urmă cu caii. Bucurîndu-se prea devreme că ne va da gata, s-a cam pripit cu planul său. În prostia lui, a neglijat de la bun început faptul că nu sîntem atît de păcătoşi, încît să-l trădăm pe Old Firehand. Acum încearcă să-şi repare greşeala. Ne vor da drumul ca să ne urmărească apoi pînă la „fortăreaţă”. Bine că nu i-am dat lui Rollins informaţii în legătură cu ascunzătoarea!

Discutarăm astfel, aproape fără să mişcăm buzele, încît Santer nici nu băgă de scamă. Stătea, de altfel, pe jumătate întors cu spatele şi trăgea cu urechea la cele ce se petreceau în pădure.

După cîtva timp, se auzi de acolo un strigăt puternic, apoi răsunară alte glasuri şi, tot ţinînd-o într-o gălăgie, cei trei Warton se arătară de după tufiş; îl înşfăcară pe Rollins, care se zbătea nevoie-mare, cică să scape din mîinile lor.

— În sfîrşit, l-aţi adus! Le sări în întîmpinare Santer. Nu vă spuneam eu că trebuie să fie pe-aici?! Duceţi-l lîngă ceilalţi şi să mi-l faceţi ghem, ca şi...

Nu sfîrşi fraza şi, covîrşit parcă de o surpriză grozav de plăcută, exclamă bîlbîindu-se:

— Ce ce!? Ci... cine-i ăsta? Văd eu bine, sau e o părere?

La rîndul său, Rollins simula aceeaşi surpriza nebănuită, se smulse din mîinile celor trei Warton şi rosti emoţionat:

— Mister Santer! Dumneavoastră aici? E cu putinţă? O, atunci am scăpat! Nu mă mai tem de nimic!

— Fireşte, mister Rollins, fireşte! Fiţi pe pace! Ia te uită cum m-am înşelat! Va să zică, dumneavoastră sînteţi acel Rollins pe care umblam să-l prind? Cui sa-i treacă prin gînd că sînteţi, nu-i aşa, una şi aceeaşi persoană cu... adică, vreau să spun, că lucraţi acum cu Burton, negustorul?!

— Da, mister Santer, am dus-o şi eu, ca omul, cînd mai bine, cînd mai rău, dar acum pot spune că sînt mulţumit. Mă aflam tocmai într-o călătorie de afaceri, excelentă afacere, mister Santer. Din păcate, însă, mă pomenesc aseară că...

Dar nu mai continuă şi-i strînse cu efuziune mîinile, ca unui amic pe care nu-l văzuse multă vreme. Apoi, deodată, uitîndu-se la noi, se arătă consternat.

— Ei, dar staţi niţel, mister Santer! Nu cumva chiar dumneavoastră ne-aţi făcut pozna aseară?

— Bineînţeles.

— Drace! Să mă trezesc atacat de cel mai bun prieten al meu, căruia i-am salvat de atîtea ori viaţa? Ce-aveţi cu mine?

— Ce să am? Nimic. Nici nu v-am văzut bine la faţă. Aţi şters-o ca din puşcă!

— E adevărat. Voiam să mă pun mai întîi în siguranţă, pentru ca, pe urmă, să le dau o mînă de ajutor acestor doi gentlemeni. De aceea nici n-am fugit prea departe. M-am ascuns chiar aici, aşteptînd momentul potrivit ca să-i scap şi pe ei. Dar de ce i-aţi legat în aşa hal? Asta-i prea de tot! Daţi-mi voie să-i dezleg numaidecît!

Dădu parcă să vină spre noi, dar Santer îl apucă de braţ.

— Ce vă trece prin gînd, mister Rollins? Indivizii ăştia sînt duşmanii mei de moarte!

— Dar, pe de altă parte, sînt prietenii mei!

— Nu mă priveşte! Noi avem o răfuială, trebuie să-i şterg de pe faţa pămîntului. De aceea i-am şi luat prizonieri. Fireşte... fără să ştiu de prezenţa dumneavoastră.

— Vai de mine, ce încurcătură! Va să zică, sînt duşmanii dumneavoastră de moarte? Şi, totuşi, n-am altă cale, trebuie să-i ajut! Oare aveţi dovezi chiar atît de temeinice împotriva lor?

— Prea suficiente ca să le frîng de zece ori gîtul.

— Nu uitaţi, totuşi, cine sînt!

— Credeţi că nu-i cunosc?

— E vorba de Winnetou şi de Old Shatterhand. Pe ăştia nu e cazul să-i ucideţi aşa, cu una, cu două!

— Tocmai fiindcă e vorba de ei nu pot să-i cruţ pentru nimic în lume.

— Vorbiţi serios, mister Santer?

— Foarte serios. Vă asigur că sînt iremediabil pierduţi.

— Chiar dacă vă rog eu?...

— Chiar şi atunci.

— Dar gîndiţi-vă la ce-mi datoraţi! V-am salvat viaţa în atîtea rînduri...

— Ştiu şi n-am s-o uit niciodată, mister Rollins.

— Vă mai amintiţi ce s-a petrecut ultima oară?

— Ce?

— Aţi jurat că-mi veţi împlini orice dorinţă, orice rugăminte!

— Hm! Parcă-mi amintesc.

— Şi dacă v-aş ruga, de pildă, acum...?

— Mai bine tăceţi, pentru că în cazul de faţă sînt nevoit să vă resping rugămintea şi n-aş vrea să-mi calc promisiunea. Lăsaţi-o pentru altă ocazie.

— Nu pot. E vorba de nişte obligaţii care-mi sînt sfinte. Vă rog, mister Santer, veniţi să vă explic!

Îl luă de braţ şi-l conduse mai la o parte. Acolo se încinse, aparent, o discuţie în contradictoriu, însoţită de gesturi nervoase. Îşi jucau comedia cu atîta pricepere, încît – dacă nu eram convinşi de adevărul adevărat – am fi fost în stare să-i credem. Apoi, Rollins se apropie de noi singur.

— Domnii mei, am obţinut deocamdată permisiunea de a vă uşura situaţia în care vă aflaţi. Aţi văzut şi dumneavoastră cîtă osteneală mi-am dat. Să sperăm că pînă la urmă, tot voi reuşi să vă eliberez.

Ne slobozi puţin legăturile, cît să putem respira mai uşor. Apoi se întoarse iar la Santer reluîndu-şi aşa-zisa pledoarie în favoarea noastră. Dură destul de mult pînă ce, în sfîrşit, reveniră amîndoi şi Santer ne ţinu următorul logos:

— S-ar zice că dracul şi-a pus în gînd să vă ocrotească. I-am făcut cîndva o promisiune acestui gentleman şi acum trebuie să mă ţin de cuvînt. Se foloseşte de ea şi nu renunţa nici în ruptul capului. De dragul lui sînt nevoit să fac cea mai gogonată, prostie din viaţa mea. Vă voi da drumul. Dar toate lucrurile voastre, aşadar şi armele, ramîn la mine.

Nu-i răspunserăm nimic, nici eu, nici Winnetou.

— Ei? Vă surprinde aşa de mult mărinimia mea, încît v-aţi pierdut graiul?

Tăcurăm şi de astă dată. Atunci interveni Rollins.

— Fireşte că sînt uluiţi în faţa unui gest atît de nobil. Am să-i dezleg.

Întinse mîna spre mine.

— Staţi, nu vă atingeţi! Îi strigai. Lăsaţi-mă aşa, mister Rollins!

— Ce aveţi? Aţi înnebunit?

— Ori totul, ori nimic!

— Cum adică?

— Nu primim libertatea dacă nu ni se restituie armele şi celelalte lucruri!

— Dar e posibil? Ce gînduri mai sînt şi astea?

— Gîndească alţii cum le place! Winnetou şi Old Shatterhand nu se urnesc de aici fără lucrurile lor. Mai bine murim decît să se afle pe urmă că am fost dezarmaţi!

— Omule, ar trebui să fiţi bucuroşi că...

— Destul! Îi tăiai vorba. Ştiţi că noi, cînd luăm o hotărîre, ţinem morţiş la ea.

— Ei, drăcia dracului! După ce că fac totul ca să vă salvez, mai trebuie să înghit şi răstelile voastre!

Îl trase din nou pe Santer deoparte. La această nouă consultare participară şi cei trei Warton.

— Fratele meu a întors-o bine, îmi şopti Winnetou. Cu siguranţă că ne vor face pe plac. Doar sînt convinşi că, pînă la urmă, toate vor fi ale lor.

Eram şi eu de aceeaşi părere. Bineînţeles că Santer o juca iarăşi pe intransigentul, dar după cîtva timp se apropie de noi şi rosti:

— Pot spune că aveţi astăzi noroc cu carul. Cuvîntul dat mă obligă să fac nişte lucruri de-a dreptul nebuneşti. Veţi rîde voi acum de mine, dar vă asigur că eu voi rîde la urmă. Şi asta cît de curînd! Uite ce am hotărît...

Făcu o pauză pentru a pregăti efectul scontat. Apoi reluă:

— Vă dau drumul, vă restitui şi lucrurile. Dar toată ziua de azi veţi rămîne aici legaţi de copaci, ca să nu ne puteţi urmări. Noi plecăm numaidecît la treburile noastre. Mister Rollins merge cu noi, pentru ca nu cumva să vă elibereze prea curînd. Se va întoarce însă odată cu căderea nopţii. Îi datoraţi viaţa. Să-l răsplătiţi cum se cuvine!

Nimeni nu mai scoase o vorbă. Furam legaţi de doi copaci vecini. Apoi oamenii lui Santer ne priponiră caii în apropiere şi ne aruncară lucrurile grămadă. Mare ne-a fost bucuria cînd am văzut printre lucruri şi armele noastre.

Fără a mai zăbovi, tuscinci încălecară şi porniră. Noi ramaserăm tăcuţi, extrem de atenţi, gata să prindem cel mai mic foşnet – şi stăturăm aşa preţ de un ceas. La un moment dat, Winnetou îmi şopti:

— N-au plecat nicăieri. S-au ascuns. Vor să ne urmărească după ce vom porni de aici, adică la căderea nopţii, cum au hotărît ei. Asta ca să nu-i putem zări pe întuneric!... Ce-ar zice fratele meu dacă am pune mîna pe Santer Cum să facem?

— În nici un caz nu trebuie să-l purtăm după noi pînă la Old Firehand.

— Fireşte că nu! N-are voie să vadă ascunzătoarea. Dacă mergem călare toată noaptea, apoi şi ziua, putem ajunge mîine scară la „fortăreaţă”. Dar noi ne vom opri pe parcurs. Rollins urmîndu-ne, va lăsa, desigur, anumite semne în drum după care să se orienteze ceilalţi. Cînd va sosi clipa, îl doborîm şi ne întoarcem o bucată ca să-l aşteptăm pe Santer cu ai săi. Se învoieşte fratele meu cu acest plan?

— Da, cred că e bun. Santer e convins că ne are în mînă şi, cînd colo, îl avem noi.

— Howgh!

Un singur cuvînt, atîta rosti apaşul. Dar răzbătea din el o uriaşă satisfacţie că omul căutat de atîta vreme va fi, în sfîrşit, prins.

Ziua se tîra tăcută, cu încetineală de melc. Coborî apoi o seară lungă, leneşă şi, în cele din urmă, odată cu primele semne ale nopţii, auzirăm un tropot de cal. Rollins sări din şa, veni spre noi şi ne desfăcu legăturile. Desigur că nu pierdu ocazia să se înfăţişeze drept îngerul nostru salvator şi să ne înşire verzi şi uscate despre drumul pe care, cică, îl străbătuse însoţindu-l pe Santer. Noi făcurăm pe naivii şi-l asigurarăm de toată recunoştinţa noastră, ferindu-ne însă de vorbe prea mari. Apoi ne suirăm pe cai şi o luarăm încet din loc.

Fireşte că „salvatorul” se ţinea înapoia noastră. Observam că, pentru a lăsa urme cît mai vizibile, îşi juca din cînd în cînd calul pe loc. Mai tîrziu, după ce răsărise luna, rupea din desiş cîte o crenguţă, aruncînd-o jos drept semn de orientare.

Dimineaţa făcurăm un popas, iar la prînz altul – de data asta mai lung, cam de vreo trei ore. Întîrziam anume pentru ca Santer, care urma să pornească abia a doua zi în zori, să se apropie cît mai mult de noi. Făcurăm apoi încă vreo două ore de drum şi mai rămînea cam tot atîta pînă la „fortăreaţă”.

În sfîrşit, sosi momentul să ne răfuim cu Rollins. Descălecarăm. Faptul trebuie să-i fi dat de bănuit, căci sări şi el de pe cal, întrebîndu-ne:

— De ce v-aţi oprit, domnilor? Trei popasuri într-o zi? Doar n-o mai fi chiar aşa de mult pînă la Old Firehand! Decît să înnoptăm aici, mai bine i-am da drumul înainte.

Winnetou, altminteri atît de temperat, îi răspunse:

— Uite că ne-am oprit, pentru că bandiţii n-au ce căuta la Old Firehand!

— Bandiţi? Ce vrea să spună căpetenia apaşilor?

— Vreau să spun că tu însuţi faci parte dintr-o bandă.

— Eu? De cînd Winnetou e atît de ingrat, încît aruncă cu noroi asupra salvatorului său?

— Salvator? Crezut-ai oare cu adevărat că ne vei duce de nas pe amîndoi, pe Old Shatterhand şi pe mine? Ştim totul, de-a fir-a-păr. Burton, negustorul, e de fapt Santer, iar tu eşti sluga lui. Tot drumul pînă aici l-ai aşternut cu semne, ca să-i araţi pe unde s-o ia spre ascunzătoarea lui Old Firehand. Lucrezi cu duşmanul şi te lauzi că ne-ai salvat! Am fost tot timpul cu ochi pe tine, fără să bănuieşti. Dar acum ţi s-a infundat. Santer ne-a cerut să-ţi arătăm recunoştinţă. Ei bine, facem socotelile!

Dădu să-l umfle pe Rollins. Văzînd primejdia, acesta se feri în lături şi se aruncă în şa. Dar în aceeaşi clipă, eu prinsei dîrlogii, iar Winnetou sări pe crupa calului. Cum eu îl ţineam în loc, Rollins căută să scape mai întîi de mine. Scoase pistolul, îl îndreptă asupra mea şi trase. Mă aplecai fulgerător. Glonţul nu mă nimeri. Exact atunci trase şi Winnetou, răsturnîndu-l pe bandit de pe cal; îl dezarmă şi-i vîrî un căluş în gură. Apoi îi petrecurăm bine curelele în jurul trupului (aceleaşi cu care fuseserăm noi înşine legaţi) şi îl imobilizarăm lîngă un copac. Calul i-l priponirăm la mică distanţă. Ne gîndeam ca, mai tîrziu, după ce-l vom fi prins şi pe Santer, să-l ducem acolo. Apoi încălecarăm şi ne întoarserăm o bucată îndărăt – însă nu pe urmele noastre, ci paralel cu ele – pînă ajunserăm la un desiş izolat, de unde puteam supraveghea apropierea lui Santer şi alor săi. Ascunserăm caii în hugeag şi ne aşezarăm la pîndă.

Trebuiau să vină dinspre apus; într-acolo se întindea o mică prerie netedă, fără nici un obstacol, care ne permitea să-l zărim pe Santer înainte de a ajunge în dreptul nostru. După calculele noastre, nu mai aveam mult de aşteptat. Mai rămăsese aproximativ un ceas şi jumătate pînă la asfinţitul soarelui. Probabil însă că Santer avea să apară mai curînd.

Şedeam tăcuţi unul lîngă altul, fără să ne sfătuim măcar asupra modului cum vom proceda. Doar ne înţelegeam atît de bine, încît ştiam fiecare ce avem de făcut. Ne pregătiserăm lasso-urile. Santer şi cei trei Warton nu ne mai puteau scăpa.

Dar trecu primul sfert de oră, apoi al doilea şi al treilea, fără ca nimeni să se arate. Abia după aproape un ceas de aşteptare zării la un moment dat, în partea de miazăzi a preriei, un punct care se deplasa rapid.

— Iuf! Un călăreţ! Exclamă Winnetou, arătînd într-acolo.

— Exact, e un călăreţ. Curios lucru!

— Iuf, iuf! Galopează în întîmpinarea lui Santer. Desluşeşti cumva culoarea calului?

— Pare să fie un roib.

— Într-adevăr, ca şi calul lui Rollins.

— Rollins? Imposibil! Doar l-am legat bine de tot!

Ochii lui Winnetou fulgerau. Respiraţia i se acceleră şi faţa lui bronzată se întunecă şi mai mult. Dar se stăpîni şi zise calm:

— Să mai aşteptăm un sfert de ceas.

Trecu şi acesta. Călăreţul dispăruse demult şi Santer nu mai venea. În sfîrşit, apaşul luă o hotărîre:

— Fratele meu să dea fuga pînă la Rollins, să vadă dacă mai e acolo şi să se întoarcă numaidecît.

— Şi dacă Santer cu ai lui apar între timp?

— Îi dovedesc eu şi singur.

Scosei repede calul din hugeag şi o luai înapoi la galop. Cînd, după zece minute, ajunsei la locul cu pricina – Rollins, nicăieri! Dispăruse cu cal cu tot. Întîrziai încă vreo cinci minute, ca să cercetez urmele lăsate de fugar. Apoi mă repezii iarăşi la Winnetou. Auzind care-i situaţia, apaşul ţîşni în sus, ca împins de un resort.

— Încotro să fi fugit? Întrebă el.

— La Santer, ca să-l prevină.

— Ce arată urmele?

— Acelaşi lucru.

— Iuf! A ghicit că vom lua drumul înapoi, ca să punem mîna pe Santer şi a cotit-o niţel spre miazăzi ca să nu treacă prin dreptul nostru. De aceea l-am zărit tocmai la marginea preriei. Dar, mă-mreb, cum s-o fi dezlegat? N-ai găsit vreo altă urmă?

— Ba da. Un călăreţ, venind probabil din est, a descălecat lîngă el şi i-a dat drumul.

— Te pomeneşti că vreun soldat din fortul Wilke...

— În nici un caz. Urma tălpilor e aşa de mare, încît nu poate fi vorba decît de uriaşele încălţări indiene ale lui Sam Hawkens. Iar după forma copitelor, cred că am recunoscut-o şi pe bătrîna lui Mary.

— Iuf! Poate că mai e totuşi timp să-l prindem pe Santer. Fratele meu Shatterhand să vină!

Sărirăm pe cai şi pornirăm ca vîntul spre vest. Winnetou nu scotea o vorbă şi gonea năprasnic. Vai şi amar dacă-l prindea pe Santer!

Soarele dispăruse după orizont. În cinci minute, străbăturăm mica prerie; după alte trei minute dăduram de urmele lui Rollins, venind din stînga şi alăturîndu-se urmelor noastre mai vechi; încă trei minute şi ajunserăm la locul unde fugarul se întîlnise cu Santer şi cu cei trei Warton. Stătuseră doar cîteva clipe în loc şi făcuseră repede cale-ntoarsă. Deşi era întuneric, ne-ar fi fost destul de uşor să-i urmărim dacă ar fi luat-o îndărăt, pe drumul ştiut de noi. Dar ei, prudenţi, se abătuseră în altă direcţie, Iată de ce, orbecăind o vreme prin necunoscut – nici urmele nu se mai vedeau din cauza întunericului – furăm nevoiţi, în ultima instanţă, sa abandonăm.

Mut ca şi pînă atunci, Winnetou îşi întoarse calul şi o luaram la galop înapoi. Goneam iarăşi spre vest. Mai văzurăm odată locul unde îl pîndiseram pe Santer, apoi copacul de care fusese legat Rollins – şi trecurăm înainte spre „fortăreaţă”. Santer ne scăpase iarăşi din mîini. Oare numai vremelnic, sau pentru totdeauna? Urmărirea n-o puteam relua decît a revărsatul zorilor. Şi era de aşteptat ca Winnetou să nu renunţe la ea cu nici un preţ.

Tocmai răsărea luna cînd ajunserăm în preajma Mankizilei şi ne lăsarăm în jos către rîpa unde, ascuns după tufişuri, stătea de obicei omul nostru de gardă. Era, într-adevăr, acolo şi ne somă cu glas tunător. Auzind răspunsul nostru, se grăbi să-şi ceară scuze.

— Nu vă supăraţi că am strigat cam tare, însă azi trebuie să fim mai treji ca oricînd.

— De ce?

— Pare că se întîmplă ceva înăuntru.

— Ce anume?

— Nu prea ştiu. Dar cum s-a întors, mărunţelul acela de Sam Hawkens, parcă aşa îi zice, s-a pornit pe un discurs interminabil.

— Păi cum, a fost plecat?

— Da.

— Singur?

— Singur.

Se confirma deci faptul că bătrînul Sam, altminteri atît de şiret, făcuse prostia de a-l elibera pe Rollins.

Intrînd în „fortăreaţă” primul lucru ce-l aflai era că starea lui Old Firehand se înrăutăţise. Deşi boala nu prezenta un pericol deosebit, menţionez totuşi împrejurarea, pentru că tocmai ea avea să mă despartă de Winnetou.

Sărind de pe cal, apaşul se îndreptă repede spre focul de tabără unde Sam Hawkens, Harry şi ofiţerul de la fortul Wilke şedeau lîngă Old Firehand, întins pe jos şi învelit în pături.

— Slavă Domnului că v-aţi întors! Ne întîmpină acesta cu voce stinsă. L-aţi găsit pe negustor?

— L-am găsit şi l-am pierdut, răspunse Winnetou. Fratele meu Hawkens a fost cumva plecat?

— Da, am tras o raită prin împrejurimi, confirmă cu candoare Sam.

— Ştie frăţiorul meu cam ce e dînsul?

— Ce să fie! Un westman, dacă nu mă-nşel!

— Westman? Un dobitoc, asta eşti. Un dobitoc cum nu s-a văzut şi nu se va vedea vreodată. Howgh!

După această solemnă caracterizare, apaşul îi întoarse spatele şi plecă. O asemenea explozie din partea lui Winnetou, altminteri atît de calm şi delicat, stîrni, bineînţeles, senzaţie. Dar totul se clarifică după ce le povestii oamenilor cele întîmplate. Îl găsisem pe Santer şi ne scăpase din nou! Era o păţanie cum nu se poate mai tristă. Prichindelul de Sam îşi ieşi pur şi simplu din fire; se blestema, se înjura, îşi zbîrlea într-una barba haotică şi nu mai reuşea să se potolească; îşi smulse şi peruca din cap, batjocorind-o în fel şi chip, dar nici aşa nu se calmă. Pînă la urmă, o dădu de pămînt şi trase concluzia:

— Winnetou are dreptate, perfectă dreptate! Sînt cel mai sinistru dobitoc, cel mai tîmpit greenhorn din cîţi fac umbră pămîntului! Şi tîmpit voi fi cîte zile-oi avea!

— Cum s-a făcut, dragă Sam, de-a scăpat Rollins? Îl descusui.

— Prostia mea, omule! Auzii două împuşcături şi o luai călare în direcţia respectivă. La un moment dat, ce-mi văd ochii? Un om legat de un copac şi alături un cal priponit, dacă nu mă-nşel. Îl întreb, fireşte, pe individ cum de-a ajuns în starea asta şi el se dă drept negustorul care îl caută pe Old Firehand; cică indienii l-au atacat şi l-au legat de copac.

— Hm! Dintr-o singură privire ai fi putut constata că urmele nu proveneau de la indieni.

— Aşa-i, dar pesemne că intrasem într-o zodie rea. Şi uite că l-am dezlegat. Aveam de gînd să-l aduc încoace, dar a sărit pe cal şi dă-i, exact în direcţie opusă. Eu, ce să spun, căzui la griji, mai ales din cauza indienilor de care îmi vorbise. Aşa că hotărîi să dau fuga încoace şi să dau alarma, dacă nu mă-nşel. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, dar ia-l de unde nu-i! Iar peruca, pot s-o şi calc în picioare, că tot nu se schimbă situaţia. Mîine, însă, las’ pe mine, găsesc cu urmele individului şi nu mă las pînă nu-l prind şi nu-i curăţ pe toţi!

— Fratele Sam nu va face nimic, interveni Winnetou, care se înapoiase între timp. Eu, căpetenia apaşilor, îl voi urmări singur pe ucigaş. Fraţii mei albi să rămînă pe loc, pentru că Santer s-ar putea să vină totuşi la „fortăreaţă” ca s-o prade şi atunci e nevoie aici de oameni curajoşi care să-i stea împotrivă.

Ceva mai tîrziu, după ce oamenii se mai liniştiră, dăruindu-se odihnei, mă dusei să-l caut pe Winnetou. Calul lui păştea la malul apei, iar el stătea culcat în iarbă. Cînd mă văzu, se ridică în picioare şi-mi prinse mîna.

— Ştiu ce vrei să-mi spui, frate Şarli; ai dori să mă însoţeşti ca să-l prindem pe Santer, nu-i aşa?

— Da.

— Asta nu trebuie s-o faci. Old Firehand o duce cam rău cu sănătatea; Harry e încă un copil; Sam Hawkens, după cum te-ai putut convinge şi tu adineauri, îmbătrîneşte; iar soldaţii de la fort sînt nişte străini totuşi. Aici, Old Firehand are mai multă nevoie de tine decît am eu dincolo; cu Santer o scot şi singur la capăt. În schimb, ce se întîmplă dacă, în lipsa mea, ticălosul vine pe drum ocolit şi, cu cîţiva oameni de strînsură, pătrunde în „fortăreaţă”? Haide, arată-mi că ţii la mine şi rămîi cu Old Firehand! Vrei să-mi îndeplineşti dorinţa, frate?

Îmi venea nespus de greu să mă despart de viteazul meu prieten, dar în faţa stăruinţei sale mă văzui obligat să cedez. În fond, argumentul lui era just: Old Firehand avea mai multă nevoie de ajutor decît dînsul. Totuşi, nu mă putui abţine să nu-l însoţesc o bucată de drum. Mai scînteia încă pe boltă luceafărul dimineţii cînd pornirăm împreună prin pădure. Apoi, odată cu răsăritul soarelui, ne oprirăm chiar în locul de unde Santer făcuse cale-ntoarsă. Ochiul ager al apaşului mai desluşi încă urmele.

— Aici ne luăm rămas bun, rosti Winnetou, aplecîndu-se din şa şi punîndu-şi dreapta pe umărul meu. Marele spirit porunceşte să ne despărţim, dar la timpul cuvenit vom fi iarăşi împreună, căci Old Shatterhand şi Winnetou nu pot rămîne departe unul de celălalt. Pe mine vrăjmăşia mă mînă înainte, pe tine te opreşte aici prietenia, iar dragostea va face să ne întîlnim din nou. Howgh!

Îmi strînse mîna şi, îndemnîndu-şi calul cu un strigăt ascuţit, se depărtă în grabă. Pletele-i lungi şi negre fluturau în văzduhul alb al dimineţii. Vei reuşi oare să-l prinzi pe duşman? Cînd ne vom revedea, dragul meu Winnetou?

Capitolul XIV

PE MAREA LINIE FERATA A VESTULUI

Parcursesem de dimineaţă o bună bucată de drum. Eram obosit şi soarele urcînd spre amiază mă sîcîia cu dogoarea lui aprigă. Hotărîi deci să poposesc şi să mănînc. Preria, toată numai valuri şi coline, se întindea cît vedeai cu ochii. De cinci zile, de cînd grupul nostru fusese răzleţit de o ceată numeroasa a ogellallaşi-lor, nu-mi ieşise în drum nici un vînat mai acătării. De cinci zile nu dădusem peste vreo urmă de om. Simţeam nevoia să văd în sfîrşit un chip omenesc şi să mă conving că, în pofida îndelungatei mele izolări, nu-mi pierdusem cu desăvîrşire graiul.

Nicăieri nici un pîrîu, nici o gîrlă, nimic. Şi tot atît de puţin pădure sau tufăriş. Aşadar n-aveam de ales. Puteam să poposesc oriunde. Descălecai într-o văiugă, priponii calul cu ajutorul lasso-ului şi luînd cu mine pătura, urcai pe un dîmb ca să-mi aştern acolo culcuşul. Mustangul trebuia să rămînă jos, ferit de ochii eventualilor duşmani; mie, însă, îmi convenea locul cel mai înalt, pentru că, lungit pe pămînt, să nu fiu observat de nimeni, putînd însă îmbrăţişa cu privirea întreg ţinutul.

Aveam serioase motive să fiu prudent. Un grup de doisprezece inşi porniseră de pe malul lui La Plata pentru a coborî la est de Munţii Stîncoşi, spre Texas.

Tocmai atunci cîteva triburi ale siucşilor îşi părăsiseră aşezările pentru a răzbuna moartea unor războinici de-ai lor. Ştiam acest lucru şi totuşi, în pofida vigilenţei noastre, fuseserăm descoperiţi. După o luptă dîrză şi sîngeroasă, în care căzură cinci dintre noi, ne împrăştiarăm care încotro în largul preriei.

Indienii, observînd urmele pe care nu apucaserăm a le şterge cu totul, îşi vor fi dat desigur seama că ne îndreptam spre miazăzi. Era deci de aşteptat sa se ia după noi. Trebuia să fim cu ochii în patru, ca nu cumva, culcîndu-ne seara fără grijă sub păturile noastre, să ne pomenim dimineaţa fără scalp, în "veşnicile plaiuri ale vînătoarei".

Lungit pe jos, scosei din sacul de merinde nişte pastramă de bivol, cumplit de vînoasă şi frecînd-o cu praf de puşcă în loc de sare, mă apucai s-o sfîşii şi s-o macin între dinţi, ca s-o aduc în stare comestibilă, îmi aprinsei apoi o ţigară, de fabricaţie proprie, închipuind rotocoale măiestre şi trăgînd fumul in piept cu satisfacţia plantatorului din Virginia, care ar savura tabac din cel mai nobil, cules cu mănuşi glacé.

Fumam aşa, întins pe pătură, cînd, deodată, privind îndărăt, zării la orizont un punct care se apropia, mişcîndu-se oblic pe direcţia de unde venisem. Mă lăsai repede mai în jos, după dîmb, urmărind din ochi arătarea. Curînd băgai de seamă că e vorba de un călăreţ care – potrivit obiceiului indian – se ţinea pe cal cu bustul mult aplecat înainte.

În clipa cînd îl descoperisem, călăreţul se afla cam la o milă engleză şi jumătate. Calul se mişca încet de tot. Ca să parcurgă astfel o singură milă, i-ar fi trebuit aproape o jumătate de ceas. Plimbîndu-mi ochii in direcţia aceea, avui surpriza să mai descopăr încă alte patru puncte care înaintau exact pe urmele celui dintîi. Faptul nu putea să mă lase nepăsător. Mă încordasem tot. Primul călăreţ, după cum îl arătau veşmintele, era un alb. Dar ceilalţi? Nu cumva indieni – care îl urmăreau? Privii prin lunetă. Într-adevăr, nu greşeam. După arme şi tatuaj, recunoscui că sînt indieni din neamul ogellallaşilor, cel mai războinic şi mai fioros trib al siucşilor. Aveau cai excepţional de buni, pe cînd albul călărea o gloabă. Se apropiase atît de mult, încît îl puteam studia în amănunt.

Era mărunţel de tot, foarte slab şi purta o pălărie veche de pîslă, fără boruri – fapt care în prerie nu prea bate la ochi, dar care de astă dată îmi atrase atenţia asupra unui beteşug extrem de ciudat; omul n-avea urechi. Cele două cicatrice arătau că urechile ii fuseseră tăiate. Pe umeri îi atîrna o pătură uriaşă, acoperindu-i o bună parte din trup şi lăsînd la vedere doar picioarele subţiri, vîrîte în nişte cizme atît de caraghioase, încît dincolo, în Europa, ar fi stîrnit hohote de rîs. Făceau parte din acel soi de încălţăminte pe care obişnuiesc să o confecţioneze şi s-o poarte aşa-numiţii gauchos din America de Sud. Procedeul e următorul: jupoi pielea de pe piciorul unui cal după ce i-ai scos copita, o tragi pe propriul picior cît mai e caldă şi o laşi să se răcească. Pielea ia forma piciorului şi a gambei, alcătuind astfel o foarte bună încălţăminte şi avînd particularitatea că-ţi îngăduie să calci pe propriile tale „pingele". De şa, străinul agăţase un obiect care s-ar fi zis că e puşcă, dar aducea mai curînd a ciomag găsit întîmplător prin pădure. Călărea o mîrţoagă cu picioare lungi ca de cămilă şi cu un ciot golaş în loc de coadă. Capul animalului era mult prea mare, urechile enorme şi în general, toată fiinţa părea un amestec de cal, măgar şi dromader. Mergea cu botul în pămînt şi urechile, parcă prea grele, îi atîrnau ca la prepelicar.

În alte împrejurări, sau dac-aş fi fost un nou venit în acele locuri, aş fi rîs de cal şi călăreţ. Dar aşa, cu tot ridicolul înfăţişării sale, omul îmi făcea impresia unuia din acei westmen-i care trebuiesc cunoscuţi îndeaproape înainte de a fi judecaţi într-un fel sau altul. Nici nu bănuia, probabil, că patru dintre cei mai crunţi duşmani ai vînătorilor de prerie mai că ajunseră să-i sufle în ceafă. Altminteri nu şi-ar fi continuat drumul cu atîta calm şi s-ar fi uitat cît de cît în jurul lui.

Omul se apropie de mine cam la o sută de paşi. Abia atunci îmi descoperi urmele. N-aş putea spune cine le observase mai întîi – el sau iapa. Fapt e că mîrţoaga se opri din proprie iniţiativă, se aplecă şi mai tare la pămînt şi după ce mirosi urmele mustangului meu, porni să-şi mişte urechile în sus, în jos, înainte, înapoi, de parcă o mînă invizibilă le-ar fi acţionat dinlăuntrul capului. Călăreţul dădu să coboare din şa, ca să cerceteze mai îndeaproape urmele – ceea ce ar fi însemnat să întîrzie în mod inutil. De aceea îi strigai:

— Hai, omule! Opreşte puţin şi vino mai aproape!

Îmi schimbasem poziţia, ca să mă poată vedea. Iapa îşi înălţă capul, îşi desfăcu urechile ca şi cînd ar fi voit să-mi prindă glasul ca pe o minge şi dădu vesel din ciotul ce-i ţinea loc de coadă.

— Alo, master, răspunse călăreţul, stăpîniţi-vă gura şi zbieraţi mai încet. În pajiştea asta bătrînă, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pîndesc niscai urechi nepoftite. Hai, Tony !

La acest îndemn, iapa îşi puse în mişcare picioroangele şi se opri apoi de la sine lîngă mustangul meu, căruia – după o mîndră şi maliţioasă ochire – îi întoarse acea parte a corpului pe care marinarii o numesc pupa.

Era probabil unul din acei cai de prerie care, slujindu-şi exclusiv stăpînul, sînt atît de refractari faţă de străini, încît nici nu se lasă încălecaţi.

— Las' că ştiu eu cum să vorbesc! mă adresai ciudatului călăreţ. De unde vii, master şi încotro ai de gînd?

— Asta nu e treaba dumneavoastră! mi-o reteză el.

— Crezi? Nu eşti din cale afară de politicos. Deşi am schimbat cu dumneata mai puţin de două vorbe, aş, putea să te calific precis sub acest aspect. Dar ţin să-ţi declar că eu unul, sînt obişnuit să mi se răspundă la întrebări!

— Hm, da! În orice caz, îmi faceţi impresia unui foarte distins gentleman, rosti străinul în bătaie de joc. De aceea mă grăbesc să vă dau informaţia cerută.

Plimbîndu-şi braţul înapoi şi înainte, continuă:

— Vin de colo şi merg încolo.

Individul începea să-mi placă. Mă lua, desigur, drept un vînător de ocazie, rătăcit de ceata lui. Unui westman adevărat nu-i pasă de înfăţişarea lui exterioară. El manifesta un dispreţ făţiş pentru curăţenie. Cutreierînd ani de zile Vestul sălbatic, omul se sinchiseşte prea puţin de propria-i ţinută, iar cînd dă peste un ins îngrijit, îl ia drept greenhorn şi papă-lapte. Eu îmi procurasem în fortul Randall un rînd de haine noi şi în plus, obişnuiam să-mi ţin armele extrem de curate. Era deci firesc să nu-i inspir nici pe departe încredere unui vînător de savană.

De aceea purtarea lui nu mă revoltă. Îl avertizai doar, imitîndu-i gestul:

— Atunci ia-o cît mai repede, încolo şi păzeşte-te de cei patru indieni care vin din urmă! Probabil că nici nu i-ai văzut.

Mă fixă cu ochii lui limpezi, pătrunzători, intrigat dar şi amuzat în acelaşi timp.

— Nu i-am văzut? Ha-ha-ha! Să umble patru indieni după mine şi eu să nu ştiu! S-ar părea că sînteţi, ca sa zic aşa, un tip foarte nostim! Domnii aceştia se ţin după mine încă de azi-dimineaţă. Dar ce nevoie aş avea să mă holbez la ei? Parcă nu le cunosc eu metoda?! Cît mai e zi, vor păstra distanţa,  iar seara, cînd va fi să poposesc, se vor aşeza la pîndă. Dar îşi cam greşesc socotelile, ca să zic aşa. Mă gîndesc să fac un ocol şi să ajung în spatele lor. Numai că n-am dat pînă acum de terenul potrivit. Aici, între dîmburile astea, mi-aş permite, în fine, manevra. Dacă vă îmbie să vedeţi cum un westman experimentat îi bagă în cofă pe indieni, atunci n-aveţi decît să aşteptaţi aici zece minute. Dar îmi închipui că o să vă lăsaţi păgubaş: unui tip ca dumneavoastră, ca si zic aşa, nu-i prea place parfumul de indian. Come on, Tony! Hai, Tony!

Fără să-i mai pese de mine, o luă din loc şi după vreo jumătate de minut, dispăru pe după dîmburi dimpreună cu frumoasa lui iapă.

Planul lui mi se părea ingenios. Într-o situaţie asemănătoare aş fi procedat la fel. Omul intenţiona să descrie un arc care să-l ducă în spatele urmăritorilor şi să se apropie de ei înainte ca manevra să fie sesizată. Pentru a-şi atinge scopul, trebuia, bineînţeles, să călărească mereu pe după coline. Era mai avantajos să facă un scurt ocol, în aşa fel încît să nu ajungă în spatele indienilor, ci să-i lase pe ei să se apropie cît mai mult. Indienii, care îl urmăriseră tot timpul cu atenţie, credeau că el se află departe înaintea lor şi nu-l puteau bănui atît de aproape.

Erau patru contra unu. Exista posibilitatea să fiu nevoit a mă folosi de arme. De aceea, le luai la îndemînă şi aşteptai desfăşurarea evenimentelor.

Indienii se apropiau în şir, cîte unul. Mai să atingă locul unde urmele pirpiriului călăreţ se întîlneau cu ale mele, cînd indianul din fruntea şirului îşi struni calul şi se întoarse cu faţa la ai săi.

Păreau cu toţii cuprinşi de uimire: albul urmărit de ei nu se mai zărea. Se adunară tuspatru şi se sfătuiră. I-aş fi putut lovi în plin cu doborîtorul meu de urşi. Dar nu mai fu nevoie. Un foc de armă trosni numaidecît, urmat de încă unul  şi doi dintre indieni se prăbuşiră de pe cai. În aceeaşi clipa izbucni un strigăt de triumf.

— O-hi-hi-hiiii! se înălţă acel chiot ascuţit, gutural, specific indienilor porniţi la atac.

Dar strigătul nu se datora vreunui indian, ci era opera mărunţelului vînător, care se ivi de după o colină apropiată.

Planul îi izbutise. Dispăruse în spatele meu, ca acum să apară înaintea mea. După ce trăsese cele două focuri, se prefăcu a fugi şi iapa lui năstruşnică se transformă cît ai clipi. Zvîrlea din picioare de se cutremura pămîntul, pătimaşă, cu urechile ciulite, cu coama zbîrlită. Fiece fibră a trupului îi era încordată la culme. Cal şi călăreţ păreau un singur trup. Omul încărcă puşca din galop cu o siguranţă care demonstra că nu se află pentru întîia oară într-o astfel de situaţie.

În spatele lui detunară două puşti: trăseseră cei doi indieni rămaşi în viaţă, dar fără succes; scoaseră apoi un urlet de furie şi punînd mîna pe tomahawkuri, se repeziră la omuleţul nostru. Pînă atunci, acesta nici nu întorsese capul. Terminînd cu încărcatul îşi struni mîrţoaga. Părea că animalul îi ghiceşte intenţiile: se opri, se propti în cîteşipatru picioarele şi rămase aşa, nemişcat, crăcănat ca o capră de tăiat lemne. Atunci omul duse puşca la ochi şi trase două focuri la rînd, fără ca iapa să tresară măcar. Cei doi indieni se prăbuşiră, loviţi în cap.

Stătusem toată vremea cu degetul pe trăgaci, gata să intervin. Dar mărunţelul se descurcase şi fără ajutorul meu. Acum sări din şa şi se apucă să-i cerceteze pe cei căzuţi. Între timp. mă apropiai şi eu.

— Ei, sir, mă întîmpină el. Acum văzurăţi, ca să zic aşa, cum se face ca să-i vîri în cofă pe mişei? Este?

Thank you, master! Mulţumesc! Are omul ce învăţa de la dumneata!

Pesemne că zîmbetul meu i se păru echivoc, căci mă privi bănuitor.

— Ori aveaţi cumva altă idee?

— După mine, n-ar fi fost nevoie chiar de o asemenea manevră. Pe un teren ca ăsta, care-ţi îngăduie să dispari la adăpostul colinelor, e suficient să obţii un avans mare faţă de duşman şi apoi să te întorci pur şi simplu pe propriile tale urme. Ocolul, aşa cum ai făcut dumneata, e mult mai indicat în cîmp neted, deschis.

— Ia te uită! De unde o mai ştiţi şi pe asta? Şi, în fond. Cine sînteţi?

— Scriitor...

— Scrieţi... cărţi?... şi se dădu cu un pas înapoi, făcînd o mutră plină de compasiune. Sînteţi bolnav, Sir?

Îşi duse arătătorul la frunte, ca să înţeleg exact ce anume boală avea în vedere.

— Nicidecum! îl asigurai eu.

— Nu? Dracu să vă priceapă! Cînd vînez un bivol, ştiu că o fac pentru mîncare, dar cărţile astea pentru ce naiba le faceţi?

— Ca să fie citite de alţii.

— Scuzaţi, sir, dar prostie mai mare nici c-am auzit. Vrea cineva cărţi de citit? N-are decît să şi le scrie singur. E la mintea cocoşului, ca să zic aşa. Nici eu nu vînez pentru alţii!... Prin urmare, sînteţi un book-maker, un făcător de cărţi? Păi atunci ce căutaţi în savană? Aveţi de gînd să scrieţi aici?

— Asta mai tîrziu, după ce mă voi întoarce în patrie. Atunci voi istorisi tot ce-am trăit şi am văzut. Astfel, mii de oameni vor citi şi vor afla cum merg treburile în savană, fără ca piciorul lor să fi călcat vreodată prin aceste locuri.

— Adică, veţi scrie şi despre mine?

— Se-nţelege!

Mai făcu un pas înapoi, după care, apropiindu-se brusc de mine, trase cu dreapta cuţitul, iar cu stînga mă prinse de braţ.

Sir, iată-vă calul! Urcaţi în şa şi plecaţi cît mai e vreme, ca să nu vă treziţi cu fierul asta tăios între coaste! Cu de-alde ăştia, scriitorii, nu poţi scoate o vorbă fără ca toată lumea să o afle! Duceţi-vă naibii! Hai! Repede!

Omuleţul, deşi abia îmi ajungea pînă la umăr, îşi lua rolul în serios. În sinea mea eram foarte amuzat.

— Îţi promit să scriu numai lucruri bune despre dumneata, căutai să-l liniştesc.

— Plecaţi! Ce-am spus rămîne spus!

— Ei bine, îţi dau cuvîntul meu că nici n-am să pomenesc de dumneata!

— Nu mai spune! Ca să scrii cărţi, trebuie să fii nebun. Or, nebunii nu se ţin de cuvînt. Aşadar, valea! Altminteri mă apucă, să zic aşa, mîncărimea de degete şi vă fac o figura de mai mare dragul!

— Ce figură?

— V-o arăt eu numaidecît!

Mă uitam calm şi zîmbitor în ochii lui aprinşi de mînie.

— Ei hai, dă-i drumul!

— Atunci, poftim! Vă place cuţitul ăsta?

— Nu e rău. Ţi-o demonstrez pe loc!

Cît ai clipi, îl înşfăcai răsucindu-i braţele şi încleştîndu-i mîna cu atîta putere, încît omul gemu şi scăpă jos cuţitul. Atacul îl surprinsese peste măsură. Pînă să se dezmeticească, îi şi legai mîinile la spate cu o curea.

All devils! Pe toţi dracii! exclamă el. Ce v-a apucat? Ce-aveţi de gînd cu mine, ca să zic aşa?

— Master, stăpîneşte-ţi gura şi zbiară mai încet, îi întorsei propriile sale cuvinte de adineauri. În pajiştea asta bătrînă, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pîndesc niscai urechi nepoftite!

Mă depărtai puţin şi ridicai de jos cuţitul, apoi puşca pe care o lepădase cînd cu examinarea indienilor ucişi. Omuleţul făcea eforturi disperate ca să-şi elibereze mîinile. Tot sîngele i se urcase în obraz. Cureaua îl ţinea însă strîns, aşa că nu avea succes.

— Degeaba, master! îi strigai. Aşa-mi rămîi pînă mi-o veni pofta să-ţi dau drumul. Dovadă că un book-maker se pricepe să plătească cu aceeaşi monedă. Nu m-am atins de dumneata, nu te-am jignit. Şi, cînd colo, ai sărit la mine cu cuţitul. Acum, după legile preriei, eşti în puterea mea şi pot sa te tratez cum vreau. Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină dacă, aşa cum ziceai adineauri, ţi-aş înfige fierul acesta tăios între coaste.

— Mă rog, loviţi! Altceva nici nu merit! răspunse el mînios. Auzi, să mă biruie un ins, unul singur, ziua-n amiaza mare! Să-mi lege mîinile şi eu să nu-i smulg măcar un fir de păr din cap! Ei bine, aşa nu se mai poate trăi! Ruşine, Sans-ear!

— Sans-ear ai spus? Dumneata eşti Sans-ear?

Auzisem multe despre acest faimos westman care niciodată nu era văzut în tovărăşia cuiva, pentru că nu considera pe nimeni vrednic să şi-l apropie. Cu ani în urmă, îşi pierduse urechile la Navajos şi de atunci îşi luase acest nume confecţionat din două limbi diferite: Sans-ear, adică „Fără urechi", poreclă sub care devenise cunoscut pe tot cuprinsul savanei şi chiar dincolo de ea.

Omuleţul tăcu. Abia după ce repetai întrebarea, rosti:

— Numele meu nu vă priveşte! Dacă e păcătos, nu merită pronunţat, iar dacă e onorabil, ar trebui cruţat de umilinţă.

Mă apropiai şi îi scosei cureaua de la mîini.

— Ia-ţi cuţitul şi puşca. Eşti liber! Vezi-ţi de drum!

— Lăsaţi glumele proaste! Cum adică, să trec peste ruşinea de a fi fost înfrînt de un greenhorn? Dacă eraţi, ca să zic aşa, un flăcău ca lumea, un Winnetou, sau lunganul de Haller, sau chiar Old Firehand, sau Old Shatterhand, atunci, mă rog...

Îl priveam cu milă pe bătrîn. Mica mea „lovitură" îl afectase profund şi-mi părea bine că-mi oferea posibilitatea să-l consolez, legîndu-mă de faptul că pomenise numele sub care eram cunoscut atît printre albi cît şi în wigwamurile indiene.

— Un greenhorn, zici? Crezi dumneata că un greenhorn ar fi în stare să-i joace vestitului Sans-ear o asemenea festă?

— Dar ce altceva sînteţi? Arătaţi ca şi cînd aţi fi ieşit chiar acum de la croitor. Şi apoi, armele astea lucii! Parcă aţi merge la bal mascat!

— În schimb, sînt bune armele. Ai să vezi numaidecît! Fii atent!

Luai o piatră cam de două ori cît o piesă de un dolar, o aruncai în sus, dusei repede puşca la ochi şi în momentul cînd piatra – ajunsă la cumpăna dintre forţa de ascensiune imprimată şi forţa de atracţie a pămîntului – păru o clipă suspendată în aer, glonţul o lovi şi îi dădu un nou impuls.

Exerciţiul acesta îl încercasem de sute de ori pînă să izbutesc. Totuşi, nu-l socoteam cine ştie ce tur de forţă. Mărunţelul însă mă privi cu nişte ochi plini de admiraţie.

Heavens, cerule! Asta zic şi eu lovitură! Vă reuşeşte întotdeauna?

— De nouăsprezece ori din douăzeci.

— Pai atunci sînteţi un fenomen! Cum vă cheamă, ca să zic aşa?

— Old Shatterhand!

— Imposibil! Old Shatterhand trebuie să fie mult mai bătrîn, altminteri nu i s-ar spune old.

— Uiţi că porecla are un alt sens şi nu se referă la vîrstă?

— Adevărat! Dar scuzaţi, vă rog, dacă insist: Old Shatterhand a încăput odată în labele unui grizzly care, surprinzîndu-l în somn, l-a sfîşiat de la umăr pînă-n şold. Se zice că şi-a prins apoi la loc tot acest amestec, însă rana, ca să zic aşa, trebuie să se mai vadă.

Îmi descheiai vesta din piele de bivol, apoi cămaşa albă din piele de căprioară:

— Uite-aici!

— Măi, măi, grozav v-a mai lucrat bestia! Trebuie că v-a jupuit vreo şaizeci şi opt de coaste!

— Cam aşa ceva. Lucrurile s-au întîmplat jos, la Red River. Am zăcut aşa, rupt, însîngerat, lîngă leşul ursului, fără ajutor de nicăieri, pînă m-a găsit Winnetou, căpetenia apaşilor, de care ai pomenit adineauri.

— Va să zică, ce mai calea-valea: Old Shatterhand! Atunci să vă întreb: credeţi că sînt, ca să zic aşa, un prost atît de mare?

— Nu cred deloc. Ai greşit luîndu-mă drept un greenhorn, atîta tot. Doar nu te puteai aştepta ca un ageamiu să-ţi joace asemenea renghi. Aşadar nimic altceva decît surpriza e de vină.

— Oho! Pe cît se pare, dumneavoastră nici n-aveţi nevoie să apelaţi la surpriză. Nu prea cunosc mulţi inşi cu asemenea forţă de bivol. În sfîrşit... nu mi-e ruşine că am fost înfrînt. Numele meu adevărat e Sam Hawerfield. Dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, spuneţi-mi Sam.

— Şi dumneata mie Charlie, cum îmi spun toţi prietenii. Iată mîna!

— Bine, sir! Bătrînul Sam nu e dintre aceia care strîng mîna orişicui, dar în ce vă priveşte n-am nici o rezervă. Numai un lucru: fie-vă milă şi nu-mi striviţi degetele! Mai am nevoie de ele.

— Nici o grijă, Sam. Degetele dumitale or să-mi mai fie de folos, după cum şi ale mele îţi vor sta la dispoziţie. Şi-acum revin la prima mea întrebare: de unde vii şi încotro te duci?

— Vin tocmai din Canada, unde am ţinut de urît unor lumberstriker-i, unor tăietori de lemne. Acum, ca să zic aşa, vreau să trec în Texas sau în Mexic, unde ar fi, cică, atîţia criminali, încît îi rîde omului inima în piept de cîte gloanţe şi cuţite o pîndesc.

— Va să zică, avem aceeaşi ţintă. Eu tot în Texas şi California vreau să ajung şi nu prea contează dacă fac un mic ocol prin Mexic. Mă iei cu dumneata?

— Ce întrebare! Fireşte că vă iau. Doar veniţi din Sud, sînteţi omul de care am nevoie. Dar, ia spuneţi: eraţi serios în chestia aia cu scrisul?

— Bineînţeles!

— Hm! Dacă un Old Shatterhand se ocupă cu asemenea treburi, înseamnă că se schimbă socoteala, ca să zic aşa. Eu, unul, vă mărturisesc că prefer să cad cu dosul în vizuina ursului, decît să moi condeiul în călimară. Nu mi-ar ajunge o viaţă ca să aştern pe hîrtie un cuvînt. Mă rog, să trecem la altă chestiune: Ce-or fi căutînd indienii pe-aici? Sînt ogellallaşi, periculoşi ai dracului !

Îl informai asupra celor ştiute de mine.

— Hm! făcu el. Nu e prea bine să prindem rădăcini aici. Am întîlnit ieri o urmă, să-ţi scoţi pălăria, zău aşa: pe puţin şaizeci de călăreţi! Ăştia patru, cu care m-am socotit adineauri, trebuie că aparţin acelei trupe. Se aflau, probabil, în recunoaştere. Dumneavoastră aţi mai fost vreodată prin aceste locuri?

— Nu!

— La vreo douăzeci de mile spre vest preria devine absolut netedă şi la alte zece mile curge un pîrîu către care trebuie să se fi îndreptat indienii ca să-şi adape caii. Noi, fireşte, îi vom ocoli şi vom lua-o spre sud. Chiar cu riscul de a nu da de altă apă decît mîine după-amiază. Plecînd imediat, ajungem pînă în seară la calea ferată ce leagă statele din răsărit ale S.U.A. cu ţinuturile vestice şi dacă nu întîrziem, ne vom desfăta, ca sa zic aşa, privind cum trece trenul sub nasul nostru.

— Sînt gata. Dar ce facem cu indienii ucişi?

— Ce să facem? Nimic complicat. Îi lăsăm aici şi basta. Numai să le tai mai întîi urechile.

— Ar trebui îngropaţi. Dacă-i descoperă fîrtaţii, atunci trag imediat concluzia să ne aflăm aici.

— Las' să-i descopere, Charlie! Asta şi vreau.

Duse pe rînd cadavrele pînă pe creasta unei coline, le rîndui unul lîngă altul, apoi le tăie urechile şi le vîrî în propriile lor mîini.

— Aşa, Charlie! Vor veni, vor vedea şi vor recunoaşte imediat că isprava i se datorează lui Sans-ear. Ascultaţi ce vă spun: iarna e o senzaţie cît se poate de proastă să vrei să îţi îngheţe urechile şi să nu le ai. Am fost cîndva atît de tont, încît m-am lăsat prins de indieni. Lichidasem, ce-i drept, o seamă de inşi, dar unuia, în loc să-i crap capul cu tomahawkul, i-am retezat din greşeală o ureche. Drept răsplată, pînă să mă omoare, roşii mi-au tăiat ambele urechi. S-au ales ei cu urechile, dar nu şi cu hoitul lui Sam Hawerfield, care a şters-o frumuşel. De atunci, pentru perechea mea de urechi, ei da, număraţi aici!

Scoţîndu-şi puşca de pe umăr, îmi arătă semnele crestate în patul ei. Apoi continuă:

— De fiecare indian omorît, un semn. Acum se mai adaugă patru.

Mai făcu patru crestături cu briceagul, apoi continuă:

— Vedeţi, aici sînt numai indieni; dincoace, sus, am opt albi care au gustat şi ei din gloanţele mele. Vă povestesc totul cu alt prilej. De fapt, erau zece cu toţii. Îmi mai lipsesc doi, tată şi fiu, cei mai mari ticăloşi de pe faţa pămîntului. Cînd voi termina şi cu ăştia, înseamnă că mi-am împlinit menirea.

Ochii i se tulburară; chipul i se învălui într-o umbră de tristeţe şi duioşie. Bănuiam că inima bătrînului vînător îşi primise cîndva partea ei de zbucium. Poate că suferinţa şi nevoia de răzbunare să-l fi îndemnat şi pe el, ca pe atîţia alţii, spre Vestul sălbatic, unde omul nu mai ţine cont de sublima poruncă „iubeşte-ţi duşmanii!"

Sans-ear îşi încărcă din nou puşca. Era una din acele vechituri, pe care nu rareori le întîlneşti în prerie. Patul, zgîriat, crestat peste tot, îşi pierde cu timpul forma iniţială. Fiecare semn aminteşte moartea cîte unui duşman. Ţeava se acoperă treptat de rugină groasă, parcă se strînge, se chirceşte de bătrîneţe. Nici un străin n-ar cuteza să apese pe trăgaciul unei asemenea arme, dar în mîna stăpînului, ea funcţionează perfect. Omul s-a obişnuit cu ea de o viaţă, îi cunoaşte firea, toanele, beteşugurile şi cînd sloboade un foc, poţi să pui rămăşag pe orice că loveşte în ţintă.

— Tony! chemă deodată Sam.

Pînă atunci iapa păscuse nu departe de noi. Auzindu-se strigată, veni săltînd şi se propti aşa fel lîngă stăpînul ei, încît acesta nu avea decît să întindă un braţ şi să urce în şa.

— Ce să spun, Sam, ai un cal admirabil! Cine-l vede numai în treacăt n-ar da pe el un cent; dar observîndu-l cu atenţie, îţi dai scama că nici o mie de galbeni n-ar fi un preţ exagerat.

— O mie? Pshaw! Puteţi să-mi daţi şi un milion! Eu unul cunosc dincolo, în Munţii Stîncoşi, nişte zăcăminte, să scoţi bănet cu lopata, nu altceva şi dacă voi da vreodată de un ins care să mi se lipească de suflet, am să-i arăt unde se află. Va să zică, ce nevoie aş avea s-o vînd pe Tony? Trebuie să ştiţi un lucru: Cel căruia i se spune astăzi Sans-ear a fost cîndva într-o cu totul altă situaţie, a fost un om pe deplin fericit şi mulţumit, aşa cum ziua e plină de lumină şi marea de apă. Era pe atunci un tînăr farmer, avea o soţie şi un copil pentru care şi-ar fi jertfit nu o viaţă, ci o mie, zece mii de vieţi. Nevasta şi-a adus-o la timpul său, călare pe cea mai splendidă iapă, una Tony. Iar cînd iapa a născut un mînz vioi şi deştept, cum rareori se întîmplă, de ce să nu-i fi dat şi lui numele mamei, adică Tony? Aşa e?

— Ai dreptate – aprobai mirat oarecum de naivitatea lui copilărească.

Well! Apoi au venit cei zece albi pomeniţi adineauri, o bandă fără căpătîi care teroriza întregul ţinut. Mi-au incendiat ferma, mi-au ucis nevasta şi copilul, mi-au împuşcat şi iapa după ce au văzut că nu se lasă încălecată de străini. Numai mînzul a rămas în viaţă: se rătăcise întîmplător şi n-au dat cu ochii de el. Întorcîndu-mă de la vînătoare, l-am găsit drept unică relicvă a fericirii distruse. Eh, ce rost mai au vorbele?... Pe opt dintre criminali i-am lichidat cu puşca asta. Ceilalţi doi au scăpat, dar trebuie să-i prind! Cînd Sans-ear se ţine de cineva, apoi nu-l scapă, de-ar fi să fugă şi în Mongolia. Iată ce mă mînă acum spre Texas şi Mexic. Tînărul şi veselul farmer a ajuns cu anii, vînătorul cărunt care cutreieră păduri şi savane, mistuit de un aprig foc al răzbunării: iar mînzul a devenit o făptură ciudată, semănînd mai degrabă cu un ţap decît cu un cal adevărat. Dar amîndoi sînt neînfricaţi, ca să zic aşa şi vor duce-o împreună pînă ce un plumb, o săgeată sau poate un tomahawk va scurta zilele unuia din ei. Atunci, cel rămas în viaţă, cal sau călăreţ, cine ştie, se va sfîrşi de singurătate, pustiit de dorul celuilalt.

Îşi trecu palma peste ochi, ca şi cînd ar fi voit să alunge o umbră, apoi continuă:

— Destul cu vechile mele poveşti, Charlie! Deşi nu vă cunosc mai demult, sînteţi primul om care le află din gura mea şi pesemne ca veţi rămîne şi ultimul. Îmi închipui că aţi mai auzit destule despre mine, după cum şi mie mi-a fost dat să aud o mulţime de lucruri despre Old Shatterhand cînd îmi îngăduiam cîte un mic popas pe la focurile altora. De aceea am ţinut să vă arăt că nu vă socotesc un străin. Dar faceţi-mi, vă rog, plăcerea şi uitaţi cum am picat în labele dumneavoastră! Am să vă dovedesc în viitor că bătrînul Sam Hawerfield, chiar dacă a păţit ce-a păţit adineauri, ştie să stea neînfricat la postul sau.

Îmi dezlegai mustangul şi încălecai. Iar Sam, deşi îmi spusese că vom merge spre sud, porni spre vest. De ce? Nu-l întrebai. Avea, probabil, o anume intenţie. Nu cerui lămuriri nici pentru faptul că luase cu el suliţele celor patru indieni ucişi. Omul acesta îmi amintea mult de bătrînul Sam Hawkens, mai ales că purta şi acelaşi prenume.

O bună bucată de timp merserăm aşa, fără să schimbăm o vorbă. La un moment dat, Sam îşi struni calul, sări din şa şi înfipse una din suliţe sus, pe o colină. Atunci pricepui şi eu ce urmăreşte. Folosea suliţele drept indicatoare pentru a-i îndruma pe indieni către cadavrele lăsate în urmă. Voia ca duşmanii să afle că Sans-ear, răzbunătorul, a mai făcut patru victime.

Apoi bătrînul desfăcu un cobur de la şa şi scoţînd opt bucăţi de piele, îmi dădu şi mie patru.

— Poftim. Charlie, înfăşuraţi cu ele copitele mustangului. Astfel, pe terenul ăsta nu se mai imprimă nici o urmă, iar indienii n-au decît să creadă că am zburat pe sus, ca păsările. Va să zică, dumneavoastră o luaţi drept spre sud, pînă la calea ferată şi mă aşteptaţi acolo. Eu mai am de plantat, ca să zic aşa, trei suliţe, pe urmă vin la locul convenit. Ne întîlnim fără doar şi poate. Pentru cazul că totuşi ne-am rătăci niţel, reţineţi semnalul: ziua un ţipăt de vultur şi noaptea un lătrat de coiot.

După cinci minute, nici nu ne mai zăream unul pe celălalt. Cufundat în tot soiul de gînduri, călăream spre locul întîlnirii. Calul, avînd copitele înfăşurate, fugea mai greu ca de obicei; de aceea, după vreo cinci mile, descălecai şi-i scosei învelitorile. Doar nu avuseseră alt scop decît să evite orice semn în preajma suliţelor înfipte de Sam.

Acum mustangul îşi luă viteză. Preria devenea tot mai întinsă, mai netedă, punctată ici şi colo de cîte un corcoduş sau o tufă de alun. Soarele încă nu coborîse după orizont, cînd observai departe, în stînga mea, o dungă prelungită deopotrivă spre vest ca şi spre est.

Să fi fost linia ferată? Tot ce se poate.

Ţinui drumul înainte şi aşteptarea mea se împlini. În faţa ochilor mei apăru calea ferată. Şinele şerpuiau pe un terasament de înălţimea unui stat de om.

Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, dar explicabil: după multă vreme, luam din nou contact cu civilizaţia. Nu aveam decît să fac un semn la apropierea unui tren, să mă urc într-un vagon şi să mă călătoresc fie spre apus, fie spre răsărit.

După ce priponii calul cu lasso-ul, mă apucai să caut vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfel de un tufiş ce se afla chiar lîngă rambleul liniei ferate. Aplecîndu-mă, după nişte crengi, dădui pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că unealta se va fi aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca nouă, fără urmă de rugină. Fusese folosită deci de către cineva care trecuse pe-acolo cel mult cu o zi înainte.

Cercetai mai întîi locul unde mă aflam, dincoace de rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi sus, căutînd vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă întîmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcîiului şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci, indian? Să fi fost indieni pe aproape? În acest caz, ce legătură între ei şi ciocanul aceia părăsit? Şi parcă nu există şi albi care poartă mocasini? Nu cumva vreun cantonier a preferat această încălţăminte comodă, pentru deplasarea de-a lungul liniei? Oricum, nu mă puteam mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini.

O examinare a liniei implica primejdii serioase. De ambele părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, putea să pîndească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, pe rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată împrejurimile. Dar acum, cînd ogellallaşii cutreierau regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă prudenţă.

Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mînă, mă strecurai tîrîş pînă la tufă. Nimic, nici un rezultat. Făcui apoi calea-ntoarsă, dar pe alt traseu. Iarăşi nimic. Examinai astfel partea dinspre vest de locul unde păştea mustangul meu. Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii nimic suspect. În sfîrşit, cînd să trec în patru labe peste linia ferată, simţii în palme umezeală şi nisipul dedesubt începu să lunece. Observai că acolo nisipul era parcă anume presărat pe o porţiune în formă de cerc. Scormonii cu degetele şi mărturisesc, mă speriai. Mîna mi se înroşi toată! Nisipul era sîngeriu. Strîns lipit de pămînt, controlai locul mai de aproape şi-mi dădui scama că e vorba de o băltoacă de sînge acoperită cu nisip.

Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorît un animal, nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de sînge. Cine era victima şi cine ucigaşul? Terenul dimprejur fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. Dar aruncîndu-mi privirea sus, pe creasta rambleului acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dîre paralele, ca şi cînd victima ar fi fost tîrîtă de subsuori, cu picioarele atîrnînd.

Era cît se poate de primejdios să trec aici de partea cealaltă a liniei ferate. Pămîntul încă nu absorbise sîngele, urmele se păstraseră foarte bine – aşadar crima fusese săvîrşită de curînd şi făptaşii mai puteau fi prin apropiere. De aceea mă lăsai în jos şi abia după ce făcui o bună bucată de drum îndărăt, mă săltai dincolo de rambleu şi continuai să mă furişez spre est.

Toate acestea se petreceau foarte încet, deoarece, spre a nu fi cumva zărit, trebuia să recurg la tot soiul de vicleşuguri şi dibăcii. Noroc că tufele erau aici destul de dese. Ascunzîndu-mă îndărătul lor, scrutînd cu atenţie terenul înainte de a străbate cîte un interval, tîrîndu-mă ca şarpele, ajunsei cu bine pînă în dreptul locului acela însîngerat, situat sus, pe rambleu.

Un mărăcine stufos, încîlcit, se înălţa chiar în dreptul tufei după care mă pitisem, ca la vreo opt metri depărtare. Deşi rămurişul lui mă cam încurca la vedere, totuşi mi se păru că zăresc o umbră lungită sub el, ca un trup de om. O masă neagră care se distingea de mediul înconjurător, mai luminos. Să fi fost cadavrul? Sau poate unul din făptaşi? Trebuia să mă lămuresc.

În fond, de ce mă expuneam primejdiei? Puteam foarte bine să-l aştept pe Sam şi să ne vedem apoi liniştiţi de drum împreună. Dar vînătorul de prerie trebuie să ştie în orice moment ce duşman are în faţă, în spate sau în flancuri. Nici un amănunt nu poate fi trecut cu vederea; orice semn îţi poate dezvălui un fapt sau întări o concluzie în legătură cu realităţi la care nici cel mai erudit profesor sau savant nu s-ar gîndi. Westman-ul trage adesea concluzii foarte serioase din cele mai mărunte indicii în care omul neiniţiat nu vede nici un fel de semnificaţie, sau care pur şi simplu îi provoacă rîsul. Într-o zi, de pildă, el străbate călare patruzeci sau cincizeci ce mile engleze, iar în ziua următoare nu face decît o jumătate de milă, fiind obligat să-şi cumpănească fiece pas. Şi chiar dacă prudenţa nu-i va aduce vreun folos personal, în schimb se va dovedi utilă pentru alţii: vînătorul îi va putea informa, sfătui, preveni. În general, omul e totdeauna dornic să se convingă asupra naturii oricărui pericol şi să lupte din răsputeri împotriva lui, fără a mai vorbi de tentaţia pe care o exercită asupra caracterelor puternice orice acţiune îndrăzneaţă.

Luai de jos o cracă uscată, îmi agăţai pălăria în vîrful ei şi înălţînd-o deasupra tufişului, făcui anume puţin zgomot, pentru ca insul de dincolo să creadă că aici se mişcă cineva. Dar umbra nu tresări deloc – fie că nici nu era vorba de vreun duşman, fie că aveam de-a face cu un individ prea şiret ca să se lase păcălit de o asemenea manevră.

Hotărîi să risc totul. Mă tîrîi încetişor, de-a-ndărătelea, apoi îmi luai avînt şi din două salturi ajunsei drept lîngă umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuţitul. Şi iată că sub crengile frînte, răsucite, zăcea un om. Constatai numaidecît că e mort. Dădui crengile în lături şi mă pomenii în faţa unui chip groaznic desfigurat de spasmele morţii, cu ţeasta însîngerată. Era un alb scalpat. O săgeată cu gheare îi găurise spinarea şi se frînsese. Judecînd deci după felul săgeţii, făptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi pe război.

Să fi plecat departe, sau mai erau prin preajmă? Trebuia s-o aflu negreşit. Urmele erau clare: duceau de la rambleul liniei ferate către prerie. Mă luai după ele, trecînd de la tufă la tufă şi aşteptîndu-mă din moment în moment la vreo săgeată sau la un atac pe care să-l parez cu cuţitul. Din tiparul tălpilor desluşeam că era vorba de patru bărbaţi, doi mai în vîrstă şi doi tineri. În timp ce mă tîram pe vîrful degetelor de la mîini şi de la picioare – treabă care presupune mult exerciţiu şi nu puţină forţă – dînşii nici măcar nu încercaseră să-şi ascundă urmele. Probabil că se simţeau în deplină siguranţă.

Vîntul îmi sufla în faţă dinspre sud-est. De aceea nici nu mă speriai prea tare cînd auzii fornăitul unui cal: doar nu mă putuse mirosi. Mersei tîrîş înainte pînă mă lămurii suficient ca să mă pot retrage. În faţa mea, printre tufişuri, se aflau aproximativ şaizeci de cai, toţi, cu excepţia a doi, dichisiţi după obiceiul indian. Şeile le fuseseră scoase, probabil pentru a folosi în tabără drept scaune sau perne.

La cai nu erau decît doi oameni de strajă. Unul, foarte tînăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de viţel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care – am uitat să notez – îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi. Deci, tînărul din post era unul din cei patru inşi pe ale căror urme mă deplasasem.

Indianul vine adeseori în contact cu albi care nu-i cunosc limba. De aceea, între cele două părţi s-a statornicit un fel de limbaj pantomimic, ale cărui semne şi înţelesuri trebuie să le cunoască orice om care se abate prin Vestul sălbatic. Din obişnuinţă, oamenii cu temperament vioi sau aflaţi în situaţii încordate, chiar dacă se înţeleg prin cuvînt, mai adaugă şi cuvenita pantomimă. Cele două străji discutau între ele şi subiectul părea atît de interesant, încît, crezîndu-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar fi atras mai mult decît o mustrare din partea celor doi tovarăşi ai lor mai vîrstnici. Arătară spre vest, făcură semnul focului şi al calului, deci al locomotivei. Căreia indienii îi spun „calul de foc", îşi loviră arcurile de pămînt, ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi cînd ar mînui cuţitul ori tomahawkul. În sfîrşit, înţelesei destul ca să mă pot întoarce, nu fără a şterge însă pe cît posibil urmele.

Din pricina acestei operaţii, întîrziai cam mult pînă să ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp societate: păştea lîngă iapa lui Sam. Acesta şedea calm îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastramă.

— Cîţi sînt, Charlie? mă întrebă.

— Cine?

— Indienii.

— De unde ştii?

— Adică, vi se pare că bătrînul Sans-ear e un biet greenhorn, cum vă crezuse el pe dumneavoastră? Vă înşelaţi, ha-ha-ha!

Era rîsul lui semeţ, pe care îl mai afişase faţă de mine şi pe care, probabil, îl folosea, mai ales în situaţiile cînd se credea superior preopinentului său. Chiar şi în această privinţă omul îmi amintea de Sam Hawkens, care îşi avea şi el rîsul lui cu tîlc.

— Ce vrei să spui, Sam?

— Parcă mai e nevoie s-o spun? Ce-aţi fi făcut, de pildă, dacă eraţi dumneavoastră Sans-ear şi venind încoace, aţi fi găsit colea, lîngă calul lui Old Shatterhand, nu pe stăpînul acestuia, ci un ciocan?

— Aş fi aşteptat să se întoarcă stăpînul!

— Zău? Asta, ca să zic aşa, n-aş crede-o. Constatîndu-vă lipsa, m-am gîndit că vi s-a întîmplat ceva şi m-am luat după dumneavoastră.

— Şi dacă aveam un plan pe care prezenţa dumitale mi l-ar fi zădărnicit? Şi apoi cred că Old Shatterhand nu întreprinde nimic fără precauţia necesară. Pînă unde m-ai urmărit?

— Peste tot şi aici şi dincolo, pînă la nenorocitul acela ucis de indieni. Puteam să va ajung numaidecît, căci ştiam că sînteţi înaintea mea; dar văzînd mortul, m-am gîndit ca v-aţi dus numai în recunoaştere şi m-am întors încoace. Aici v-am aşteptat în toată liniştea, ca să zic aşa. Ei cîţi sînt?

— Vreo şaizeci

— Ia te uită! Asta-i trupa ale cărei urme le-am mirosit încă de ieri. Sînt puşi pe război?

— Da.

— Un scurt popas?

— Au deşeuat caii.

— Hait! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi mirosit nimic?

— Bănuiesc că. Vor să scoată şinele, să provoace deraierea unui tren şi să-l jefuiască.

— Vorbiţi serios, Charlie? Atunci personalul si pasagerii se află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece prin gînd tocmai aşa ceva?

— I-am spionat.

— Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor?

— Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai discutau într-o pantomimă foarte clară.

— Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie pantomima.

Îi făcui hatîrul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus, dar se stăpîni.

— I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului. Dar să nu ne pripim, ca să zic aşa. Asemenea lucruri importante trebuiesc chibzuite serios şi cu calm. Prin urmare, şaizeci? Hm, abia dacă mai am loc pentru zece crestături pe patul puştii! Unde să-i mai mai însemn şi pe ceilalţi?

Cu toată gravitatea situaţiei, era cît pe-aci să izbucnesc în rîs. Faţă-n faţă cu şaizeci de indieni, mărunţelul Sam – în loc să se sperie de-a binelea – avea grija răbojului!

— Păi, cîţi inşi ai de gînd să dobori? îl întrebai.

— Asta, ca să zic aşa, încă nu se ştie. Cred că cel mult doi sau trei, fiindcă restul or s-o şteargă repede cînd se vor trezi în faţa a douăzeci sau treizeci de albi.

Ne gîndiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe sprijinul personalului din tren şi pe călători.

— Principalul, judecai eu, ar fi să ştim care anume tren intră în vederile lor, din ce parte urmează să sosească. Grozav ne-am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie greşită!

— După cît înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmai asta mă miră, pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne despărţim: unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus.

— Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să aflăm exact intenţiile lor. Ei, de-am şti cum şi cînd circulă trenurile!

— Cine să ştie? De cînd trăiesc, n-am intrat măcar o dată în vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi picioarele. Mie, ca să zic aşa, îmi place preria şi Tony. Dar. Spuneţi, nu cumva s-au şi apucat indienii de treabă?

— Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu cînd soseşte trenul şi pînă în seara nu vor face nimic. În curînd amurgeşte; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci să ne furişăm pînă în preajma lor; poate aflăm ce ne trebuie.

Okay, fie şi aşa!

— Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi să se posteze aici, la rambleu. Te pomeneşti că indienilor le trece prin gînd să vină din cealaltă parte. Eu, unul, presupun ca vor demonta şinele venind în direcţia noastră, ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac.

— N-avem nevoie de nici o măsură specială, Charlie. Uitaţi-vă niţel la iapa mea. N-o priponesc niciodată; e un animal foarte inteligent şi are un miros demn de toată încrederea. Aţi mai văzut cal care să nu fornăie cînd simte un duşman?

— Nu.

— Totuşi există unul şi acesta e Tony. Ce-i drept, fornăitul e un bun semnal, dar şi trădează două lucruri: mai întîi locul unde se află calul şi călăreţul, apoi faptul că acesta din urmă a fost avertizat. De aceea mi-am deprins iapa să tacă şi dînsa, deşteaptă, m-a înţeles. O las să pască în voie şi cînd simte primejdia, numai o văd că se apropie şi mă împinge cu botul.

— Şi dacă, de pildă, în cazul nostru n-ar simţi nimic?

Pshaw! Vîntul bate din direcţia indienilor. Mă las împuşcat, dacă Tony nu-mi comunică de îndată ce vreun roşu se apropie de ea la o mie de paşi. De altfel, indivizii ăştia au ochi de vultur şi chiar dacă v-aţi culca de-a lungul rambleului, tot s-ar putea să vă zărească. Staţi deci liniştit, Charlie!

— Bun. Hai să mă încred în Tony a dumitale. Deşi o cunosc de puţină vreme, sînt aproape convins de vrednicia ei.

Scosei o ţigară de „fabricaţie proprie" şi-i dădui foc. Sam îşi holbă ochişorii pe cît putu de tare şi rămase cu gura căscată. Nările îi fremătau şi sorbeau lacom mireasma tutunului; chipul i se lumină de fericire.

Westman-ul, deşi nu prea are prilej să savureze tutun de bună calitate, e de obicei fumător pătimaş.

— O, wonderfull, minunat!... Charlie!... Aveţi ţigări?

— Se-nţelege, o duzină. Vrei una?

— Daţi-o-ncoace! Pentru asta meritaţi să-mi scot pălăria în faţa dumneavoastră.

Luă foc de la ţigara mea, înghiţi cîteva fumuri după obiceiul indienilor şi le suflă apoi cu voluptate afară. Obrazul i se transfigură, de parc-ar fi încăput în cel de-al şaptelea cer al lui Mahomed.

— Ce plăcere, Charlie! Te face să uiţi de griji! Ia să-i ghicesc soiul.

— Poftim. Eşti cunoscător?

— Cred şi eu!

— Ei?

Goosefoot din Virginia sau Maryland.

— Aş!

— Cum? Ar fi să mă-nşel pentru prima oară în viaţă. Totuşi, e cu siguranţă Goosefoot. Îl recunosc după gust şi parfum.

— Nu e Goosefoot.

— Atunci, la sigur, Legitimo brazilian.

— Nici.

Gorassao din Bahia?

— Nu!

— Pai, atunci ce-i?

— Uită-te bine la ţigara !

Mai scosei încă una, o desfăcui şi-i arătai învelişul şi conţinutul.

— Aţi înnebunit, Charlie? Stricaţi bunătate de ţigară! Orice westman v-ar oferi pe ea, la nevoie, cinci pînă la opt piei de biber, mai ales dacă n-a mai fumat de multişor.

— Pînă-n două-trei zile am altele.

— În trei zile?!... De unde?

— De la fabrica mea.

— Oh! Aveţi fabrica de ţigări?

— Exact!

— Şi unde o aveţi?

— Uite colo!

Arătai în direcţia unde se afla mustangul meu.

— Charlie, ce-i cu glumele astea deplasate, ca să zic aşa?

— Nu glumesc de loc; spun adevărul.

— Hm! Dacă n-aţi fi Old Shatterhand, aş crede că vă lipseşte o doagă sau că aveţi vreuna în plus.

— Examinează mai bine tutunul! Sam îl studie serios, cu toată atenţia.

— Nu mă dumiresc şi pace! Însă de bun, e bun, chiar excepţional.

— Atunci, haide să-ţi arăt fabrica!

Mă apropiai de mustangul meu şi scosei de sub şa un săculeţ. Îl dezlegai.

— Bagă mîna!

Sam se execută şi scoase la iveală un pumn de frunze.

— Charlie, mă credeţi idiot? Astea-s frunze de cireş şi alte alea.

— Da, da. Şi ceva cînepă sălbatică. Iar învelişul nu e decît o frunză dintr-un soi de limba-boului, plantă căreia voi aici îi ziceţi „verhally" Săculeţul asta e fabrica mea de tutun. Cînd dau de asemenea frunze, adun cît îmi trebuie, le vîr în săculeţ şi-l pun sub şa. Căldura face ca foile să fermenteze, asta-i toată arta!

— De necrezut!

— Dar adevărat! O asemenea ţigară nu e decît un surogat mizerabil; orice fumător destoinic, cu cerul gurii argăsit ca pielea de bivol, ar arunca-o după primul fum. Însă fumează dumneata drăcia asta după ce-ai cutreierat savana ani de-a rîndul! Să vezi atunci cum ţi se pare cel mai bun Goosefoot. De altfel, te-ai convins personal!

— Charlie, aţi crescut în ochii mei!

— Numai nu mă trăda în faţa persoanelor care n-au mai fost prin Vest! Altminteri ne-ar lua drept tunguzi, kirghizi sau ostiaci care şi-au spălat gura şi nasul cu catran.

— Tunguz, ostiac, dacă ţigara îmi place, mi-e indiferent. De altfel, nici nu ştiu unde se află soiul ăsta de oameni.

Dezvăluirea secretului meu de fabricaţie nu-i tulbură de loc plăcerea. Fumă ţigara pînă la capăt, mai să-şi frigă buzele.

Între timp soarele asfinţi. Seara era atît de întunecoasă, încît puteam să pornim la executarea planului nostru.

— Mergem? întrebă Sam.

— Mergem.

— Şi cum procedăm?

— Ne apropiem amîndoi de caii indienilor; acolo ne despărţim, dăm fiecare ocol taberei şi ne întîlnim din nou în spatele ei.

— Bine! Şi pentru cazul că va trebui să fugim şi ne vom pierde unul de altul, fixăm întîlnirea la sud, lîngă malul apei. Acolo se întinde adînc în prerie capătul unei păduri virgine ce coboară din munţi. Către liziera de sud a pădurii, cam la vreo două mile distanţă, preria face un cot unde ne putem lesne regăsi.

— Am înţeles. Hai să mergem!

Nu credeam să ajungem în situaţia de a ne refugia pînă acolo, dar era cuminte şi prudent să ne asiguram pentru orice eventualitate. Pornirăm deci.

Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grija peste linia ferată. O luarăm apoi la stînga, de-a lungul terasamentului, ţinînd pentru caz de primejdie cuţitele pregătite. În prerie, ochiul se deprinde repede cu întunericul; puteam recunoaşte de la cîţiva paşi orice siluetă de indian. Trecurăm pe lîngă cadavrul albului şi ajunserăm la locul unde ştiam că se află caii. Erau tot acolo.

— De aici eu o iau la stînga, îmi şopti Sam şi se făcu nevăzut.

Eu ocolii pe dreapta, pe lîngă cai, apropiindu-mă de umbrele întunecate ale indienilor. Îşi amenajaseră tabăra într-un loc cam sterp şi nu aprinseseră nici un foc. Păstrau atîta linişte, încît s-ar fi auzit şi mersul gîndacului prin iarbă. Ceva mai la o parte şedeau trei inşi – singurii care păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă, mă furişai pînă acolo.

Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta cu indienii? Să fi fost prizonier? Se vedea limpede că nu. Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele lor prădalnice. Se putea să fie şi unul din acei vînători albi care, căzuţi în mîinile roşilor, îşi salvează viaţa luînd de soţie o fată indiană şi intră astfel în comunitatea tribului respectiv. Dar în acest caz, îmbrăcămintea pe care, în pofida întunericului, i-o desluşeam destul de bine, ar fi trebuit să se apropie mai mult de cea a indienilor.

Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei operaţii comune.

Şedeau tustrei lîngă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă apropii pînă s-ajung a desluşi discuţia lor. Mă tîrîi încă o bucată. Mai că i-aş fi putut atinge cu mîna.

Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. Tăcerea dură cîteva minute. Apoi una din căpetenii îl întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti şi indiene:

— Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul cal de foc?

— Sigur, întări cel întrebat.

— Cine i-a spus-o?

— Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc.

— Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, California?

— Da.

— Şi merge la marele părinte[1] al feţelor palide care face din el dolari?

— Chiar acolo.

— Tatăl feţelor palide nu va primi nici atîta aur cît să facă o monedă! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc?

— Asta n-o ştiu, însă oricîţi ar fi, sînt sigur ca fratele meu roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge.

— Războinicii ogellallaşilor vor culege multe scalpuri; soţiile şi fetele lor vor juca de bucurie. Oare călăreţii calului de foc aduc cu ei destule lucruri din cele trebuitoare oamenilor roşii: haine, arme, pături?

— Aduc de toate, chiar mai multe decît îţi închipui. Dar voi primi şi eu cele cerute de la bărbaţii roşii?

— Fratele meu alb va primi tot aurul şi argintul din pîntecele calului de foc. Oamenii roşii n-au nevoie de aur. În munţii lor se găsesc nuggeţi cu grămada. Ka-wo-mien, căpetenia ogellallaşilor (şi se arătă cu degetul pe sine însuşi) a cunoscut cîndva un alb înţelept şi viteaz care spunea că aurul nu este decît deadlydust, pulberea morţii, născocită de spiritul cel rău al pămîntului pentru a face din oameni hoţi şi ucigaşi.

— Această faţă albă era un neghiob. Cum îi zicea?

— Nu era neghiob, era tare înţelept şi curajos. Fiii ogellallaşilor se aflau atunci sus, la apele lui Broad-fork, porniţi să ia scalpurile unor albi care vînaseră pe pămîntul nostru o mulţime de biberi. Printre vînătorii aceia era unul pe care toţi îl socoteau nebun, fiindcă venise numai să vadă savana şi să culeagă ierburi şi gîngănii. Dar în capul lui sălăşluia înţelepciunea şi în braţe puterea. Ţintea fără greş cu puşca, iar cu cuţitul îl înfrunta fără teamă pe ursul cenuşiu din Munţii Stîncoşi. A încercat omul să-i înveţe şi pe ceilalţi cum să se poarte cu noi, dar l-au luat în rîs şi pînă la urmă au fost ucişi, cu toţii. Scalpurile lor împodobesc şi azi wigwam-urile ogellallaşilor. Omul acela n-a vrut să-şi părăsească fraţii albi şi a luptat şi a răpus mulţi războinici de-ai noştri, pînă ce, covîrşit de numărul lor, n-a mai avut încotro. Parcă era un stejar care, prăbuşindu-se sub secure, zdrobeşte totul în jur. A fost luat prizonier şi dus în satele ogellallaşilor. Acolo nu l-au ucis, fiindcă era un războinic mare şi multe fete de neam roşu ar fi vrut să-i fie squaw şi să-l urmeze în cortul lui. Ma-ti-ru, cea mai mare căpetenie a ogellallaşilor, voia să-i dăruiască wigwamul fiicei sale sau, dacă nu, să-l ucidă. El însă o dispreţuia pe “Floarea preriei”. Într-o zi i-a răpit căpeteniei calul şi-a luat armele, a ucis cîţiva războinici şi a fugit.

— E mult de atunci?

— De atunci soarele a biruit patru ierni.

— Şi cum îi zicea albului aceluia?

— Avea un pumn ca laba ursului. O mulţime de capete, chiar şi de albi, le-a sfărîmat numai cu pumnul. De aceea vînătorii albi îi spuneau Old Shatterhand.

Era, într-adevăr, una din aventurile mele mai vechi, de care pomenea acum Ka-wo-mien. Da, îl recunoscui, în sfîrşit şi pe el şi pe Ma-ti-ru, care şedea alături şi care mă luase cîndva prizonier.

Povestitorul spusese adevărul, dar în sinea mea nu puteam să nu-i reproşez că prea mă acoperise cu laude şi înflorise lucrurile.

— Old Shatterhand? Îl cunosc şi eu! sări albul. Se afla într-o Hide-Spot, în ascunzătoarea grupului de vînători a lui Old Firehand, cînd eu şi cîţiva oameni curajoşi am tăbărît ca să le luăm pieile de biber şi de vidră. Dar abia am putut scăpa împreună cu doi oameni de-ai mei. Tare-aş vrea să mai dau o dată ochii cu nemernicul acela şi să-i plătesc cu vîrf şi îndesat!

Acum îl recunoscui şi pe alb. Era conducătorul unei bande care ne atacase la Saskatschawanul de sud; într-adevăr, din bandă ne scăpaseră numai trei inşi. Era unul dintre acei tîlhari de prerie mai sîngeroşi decît cei mai sălbatici indieni, pentru că reunesc în ei, la proporţii sporite, cele mai abjecte trăsături ale ambelor rase.

Ma-ti-ru, care pînă atunci tăcuse, ridică un braţ:

— Vai şi amar dacă mai cade în mîinile noastre! L-am lega la stîlpul caznelor şi Ma-ti-ru i-ar rupe carnea de pe os, bucată cu bucată. Dînsul a omorît o mulţime de războinici, i-a furat căpeteniei cel mai bun cal şi a respins inima celei mai frumoase fiice a savanei.

De-ar fi bănuit cei trei fîrtaţi că omul pe care îl blestemau sta întins la numai trei palme în spatele lor!

— Oamenii roşii nu-l vor mai vedea niciodată, observă albul. S-a dus departe, peste apă, în ţara unde soarele arde ca focul şi pustiul e mai întins decît savana; acolo rage leul şi bărbaţii au mai multe femei.

Pomenisem ocazional, la cîte un foc de tabără, că am intenţia să plec în Sahara, ceea ce am şi făcut mai apoi. Şi iată că, spre marea mea surprindere, aflam acum – la întoarcerea în prerie – că vestea călătoriei mele ajunsese pînă la urechile indienilor. Se părea că, graţie cuţitului meu de vînătoare, izbutisem să cuceresc aici o mai mare faimă decît la mine acasă, cu ajutorul condeiului.

— Se întoarce el! vorbi Ma-ti-ru. Cine a gustat odată aerul preriei, acela îi duce dorul cîte zile i-au mai rămas de trăit din voinţa Marelui Spirit.

Aici avea dreptate. Ca şi munteanul care, stabilit la şes, nu mai poate de dorul înălţimilor, ca şi corăbierul care pentru nimic în lume nu s-ar despărţi de vuietul mării, tot astfel şi omul care a cunoscut o dată preria duce cu sine chemarea ei vrăjită. Nu degeaba mă aflam din nou aici!

Deodată, Ka-wo-mien arătă spre cer:

— Fratele meu alb să privească stelele! E timpul să ieşim în drumul calului de foc. Sînt oare destul de tari mîinile acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul alb al calului de foc? Vor fi în stare să rupă drumul?

Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. Pesemne că era un cantonier care, cu uneltele lui – căpetenia le numea “Mîini de fier” – făcuse revizia şinelor.

— Sînt mai tari decît mîinile a douăzeci de bărbaţi roşii la un loc, răspunse albul.

— Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele?

— Da, fraţii mei roşii n-au decît să vină după mine. Pînă într-o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că tot aurul şi argintul mi se cuvin mie.

— Ma-ti-ru nu minte niciodată! îl asigura cu mîndrie căpetenia, ridicîndu-se de jos. Aurul e al tau, în schimb, toate celelalte avuţii împreună cu scalpurile feţelor palide rămîn pentru războinicii ogellallaşi.

— Dar catîri îmi daţi, ca să car de aici aurul ; oameni care să mă însoţească pînă la Canadian River?

— Vei avea catîri şi războinici ogellallaşi care te vor însoţi pînă la hotarele ţării Aztlan[2]. Iar în cazul cînd calul de foc va aduce multe lucruri care să placă lui Ka-wo-mien şi lui Ma-ti-ru, atunci războinicii te vor întovărăşii mai departe, pînă la marele oraş Aztlan unde, după cum spuneai, te aşteaptă feciorul tău.

Căpetenia strigă o dată şi numaidecît toţi indienii se ridicară în picioare. Eu mă trăsei îndărăt. Nu departe de locul unde mă pitisem se auzi un foşnet uşor, de parcă o pală de vînt ar fi trecut peste ierburi.

— Sam!

Abia de-i murmurasem numele şi totuşi, la cîţiva paşi de mine, se şi arătă pentru o clipă statura scundă a lui Sans-ear.

— Charlie!

Mă tîrîi uşurel în direcţia lui.

— Ce-ai observat? îl întrebai.

— Mai nimic; tot indieni, ca şi aici.

— Ai auzit ceva?

— Nici un singur cuvinţel. Dar dumneavoastră?

— Foarte multe. Hai să plecăm.  Indienii o iau acum spre vest. Trebuie să ajungem cît mai repede la caii noştri.

Mă furişai înainte. Sam după mine. Ajunserăm la calea ferată şi trecurăm tîrîş dincolo de terasament.

— Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de milă de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo. N-aş vrea să-i pierd pe indieni din ochi, înainte de a mă fi orientat exact.

— N-aţi putea să-mi încredinţaţi mie această sarcină? Pînă acum i-aţi tot spionat dumneavoastră. Eu ce ispravă am făcut? Nimic! Mi-e şi ruşine.

— Nu merge, Sam! Mustangul meu te ascultă şi pe dumneata, dar Tony a dumitale poate să-mi joace renghiul.

 — Aici aveţi, ca să zic aşa, perfectă dreptate. Mă duc.

Şi plecă hotărît, cu paşi apăsaţi. De data asta, ar fi fost într-adevăr inutilă străduinţa de a nu lăsa vreo urmă.

Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stînd aşa culcat sub rambleu, îi zării pe indieni tîrîndu-se în lanţ pe partea cealaltă a terasamentului.

Eu, dincoace, mă furişai neobservat, căutînd să fiu mereu în dreptul lor. Nu departe de locul unde găsisem ciocanul, indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. Mă pitii în spatele unor tufe şi peste puţin, auzii zdrăngănit de fier, apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei se pusese pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul sculelor luate de la cantonier.

Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei din urmă.

— Strică şinele? mă întrebă el.

— Da.

— Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud perfect loviturile de ciocan.

— Acum, la lucru, Sam! Peste trei sferturi de ceas are să vină trenul. Trebuie să-l întîmpinăm înainte ca indienii să-i zărească farurile.

— Charlie, eu nu merg!

— De ce?

— Dacă plecăm amîndoi în întîmpinarea trenului, va trebui să pierdem pe urmă timp pentru o nouă recunoaştere; în schimb, întorcîndu-mă la indieni şi ţinîndu-i sub observaţie, vă pot da relaţii precise la înapoierea dumneavoastră.

— Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci?

— O las aici. Nu se clinteşte ea din loc pînă nu mă întorc.

— Bine! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă.

— În ce mă priveşte, nici o grijă! Hai, căraţi-vă! Ne întîlnim tot aici.

Încălecai şi pornii cît putui mai repede în întîmpinarea trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distantă, încît indienii nici să nu observe că s-a oprit.

Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau strălucirea lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea mea la cîteva lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, fără răgaz, pînă străbătui vreo trei mile.

Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de şină şi scrutînd zarea in direcţia din care urma să vină trenul.

Să tot fi stat aşa vreo zece minute, cînd – la un moment dat – simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se apropia mereu. Apoi zării la mare depărtare un punct luminos, cît o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa creştea văzînd cu ochii. Trenul se apropia.

Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise clipa decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecît o pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. Huruitul creştea din ce în ce. În sfîrşit, prin snopul de lumină al celor două faruri se contura trupul locomotivei. Încă un minut – şi trenul avea să ajungă la mine.

Repede, dădui foc şi “torţei”. Jucînd-o în văzduh, pornii în goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizînd probabil situaţia, frînă brusc. Locomotiva şuieră de trei ori ascuţit. Frînele scrîşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pîrîit prelung – şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos:

— Hei, omule, ce-i cu dumneata? Vrei să te urci în tren?

— Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborîţi dumneavoastră!

— Ei, las-o naibii!

— Totuşi. Trebuie! Nu departe de aici indienii au demontat linia.

— Ce vorbiţi?! Indienii? 's death! La dracu! E adevărat, omule?

— Nu vad de ce-aş minţi.

— Ce doriţi dumneavoastră? se amestecă şeful de tren, care între timp coborîse şi se apropiase de mine;

— Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră, îl lămuri mecanicul.

— Zău? I-aţi văzut?

— Desigur, i-am şi auzit. Sînt ogellallaşi.

— Cei mai afurisiţi dintre toţi! Cîţi la număr?

— Vreo şaizeci.

— Mari bandiţi! Al treilea atac din anul acesta. Dar, las' că-i învăţăm noi minte! De mult aştept prilejul să le dau o lecţie! Sînt departe de-aici?

— La vreo trei mile.

— Mecanic. Camuflează imediat luminile! Roşii ăştia vad ca pisicile... Vă sînt recunoscător, master! Ne-aţi prevenit la timp. După îmbrăcăminte, pare că sînteţi vînător de prerie...

— Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni sub observaţie pînă sosim la faţa locului.

— Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă mai înghesuiţi, oameni buni! Nu-i nimic grav. Din contra, tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă.

Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se restabili.

— Transportaţi aur şi argint? îl întrebai.

— Cine v-a spus?

— Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei bande de tîlhari. Acesta urmează să capete aurul şi argintul, în timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, dimpreună cu scalpurile dumneavoastră.

— Oh! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem?

— Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic precis.

— Lămurim noi. Bineînţeles dacă-l prindem viu, ceea ce mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, cum vă cheamă? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face.

— Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear. Iar eu...

— Sans-ear? Formidabil! Asta om! Face cît doisprezece. Şi dumneavoastră?

— Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand.

— Old Shatterhand, omul care, cu trei luni în urmă, hăituit de peste o sută de siucşi, a străbătut pe schiuri, în nici trei zile, toată întinderea Yellowstone, de la Munţii înzăpeziţi pînă la fortul Union?

— Exact!

Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur că în sfîrşit vă cunosc! Dar, lucru curios! Parcă tot dumneavoastră aţi salvat nu demult un tren pe care Parranoh, căpetenia albă a siucşilor, intenţiona să-l atace?!

— Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai vestit indian din toată preria. Ei bine, sir, luaţi o hotărîre! Indienii ştiu cînd trebuie să sosească trenul. Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o trădare.

— Aşa e. Dar mai întîi aş dori să cunosc poziţiile lor. Pentru orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil asupra măsurilor luate de inamic.

— Vorbiţi ca un mare strateg, sir. Din păcate, nu vă pot da suficiente lămuriri. Trebuia să ies în întîmpinarea dumneavoastră şi n-am mai avut timp să aştept pînă ce indienii vor fi gata cu pregătirile. Dar tovarăşul meu ne va oferi, desigur, informaţiile necesare. Rugîndu-vă să luaţi o hotărîre, nu vreau decît să aflu dacă aveţi de gînd să atacaţi sau nu.

— Fireşte, fireşte că-i atac, răspunse cu însufleţire şeful trenului. Sînt chiar obligat să le tai odată pofta de a ne jefui încărcăturile. Dumneavoastră, doi inşi, desigur că n-aţi putea ţine piept unei trupe de şaizeci de indieni. Nu e cazul să riscaţi, nu-i aşa, că...

Pshaw! îi tăiai vorba. Ştim noi mai bine ce trebuie şi ce nu trebuie să riscăm. Azi, în plină zi, Sans-ear a lichidat în două minute patru indieni şi vă asigur că noi doi, fără nici un ajutor din partea dumneavoastră, putem expedia cîteva duzini de ogellallaşi în veşnicele plaiuri ale vînătorii. Aici nu e vorba atît de număr, cît de forţă şi de raţiune. Cînd eu trag, de pildă, pe întuneric, douăzeci şi cinci de focuri la rînd cu carabina Henry fără s-o încarc pe parcurs, de unde să ştie indienii că sîntem doi sau douăzeci?! Hei, domnilor, aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi?

De fapt, întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului se purta ca şi cînd ar fi vrut să ia în mîinile lui conducerea acţiunii, ceea ce nu era de acceptat. Să dirijezi un atac nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai multe cunoştinţe decît ar putea să le aibă un funcţionar al căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ.

Drept răspuns, răsună un „da" unanim, iar şeful trenului adăugă:

— Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte pricepuţi în mînuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de militari destinaţi fortului Niobara, înarmaţi cu flinte, pistoale şi cuţite. Pe deasupra, mai sînt aici cîţiva gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor?

Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi chiar dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămînă pe loc. De aceea intervenii:

— Ascultaţi, domnilor, sînteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, dar nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper că-mi veţi da dreptate. Sînt aici cîteva doamne pe care nu le putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem şi nu mă îndoiesc de acest lucru, e totuşi posibil ca indienii să năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea trebuie să lăsam aici, pentru pază, cîţiva oameni neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcina, să se anunţe!

Într-adevăr, opt inşi îşi oferiră serviciile, gata să apere trenul cu preţul scumpei lor vieţi. Erau trei dintre soţii doamnelor de faţă şi alţi voiajori care făceau impresia că se pricep mai bine la preţul articolelor de fierărie, al vinului, ţigărilor şi sămînţei de cînepă decît la folosirea cuţitului de vînătoare.

Primilor trei nu le-o puteam lua în nume de rău; mai presus de toate, trebuiau să-şi îndeplinească datoria de soţi.

— Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine rămîne? îl întrebai pe şeful trenului.

— Mecanicul şi fochistul, răspunse el. Să preia şi conducerea acestor viteji gentlemeni, continua şeful. În ce mă priveşte, merg, bineînţeles, la atac. Voi comanda eşalonul.

— Cum doriţi, sir! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte la bătălii împotriva indienilor?

— Ce nevoie? Aceşti yambarijos, indieni de strînsură, nu se pricep decît să atace şi să-şi masacreze adversarii prin viclenie. Cînd sînt însă atacaţi, la rîndul lor, în mod organizat, o iau la sănătoasa. Oricum, va fi o treabă uşoară.

— Nu prea cred, sir. Sînt ogellallaşi, cei mai sîngeroşi dintre siucşi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.

— Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii? Sîntem aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sarcina nu e deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să nu observe că sîntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm masca: dumneavoastră vă urcaţi pe locomotivă şi ne apropiem de locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne oprim brusc şi ii căsăpim pe mişei pînă la unul. Reparăm pe urmă linia şi nu ne rămîne decît să recuperăm o întîrziere de cel mult un ceas.

— Trebuie să recunosc că aveţi aptitudini remarcabile pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că şarja cere alte condiţii decît cele de faţă. Cu un asemenea plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la executarea lui.

— Cum? Nu vreţi să ne sprijiniţi? Ce-i asta: laşitate sau invidie? Vă doare că nu veţi juca rolul de comandant?

— Laşitate? Pshaw! Dacă într-adevăr aţi auzit de mine, cred că e o nesocotinţă să folosiţi acest cuvînt. Pumnul lui Old Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpînul lui ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cît despre invidie, vă asigur că ar putea să-mi fie cu totul indiferent în mîna cui se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu are dreptul să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez cîtva timp. Good evening, domnii mei!

Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apucă de braţ.

— Stop, master! Nu merge aşa! Am preluat comanda şi trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca trenul să rămînă la o asemenea distanţă de locul bătăliei. Eu răspund aici pentru orice pagubă. Va să zică, am hotărît: ne conduceţi pînă acolo! Pe parcurs nimeni nu coboară din tren! Un bun conducător de oşti trebuie să prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrîngere. Pentru acest din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost sigur. Dinăuntru ne putem apăra pînă la sosirea unei alte garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa, domnilor?

Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut de rezultat, mi se adresă scurt:

— Urcaţi, sir!

— Bine, dacă porunciţi, mă supun!

Dintr-un salt mă avîntai pe spinarea mustangului care în tot timpul discuţiei stătuse dezlegat.

— Nu aşa, my dear, dragul meu! Am vrut să spun: pe locomotivă!

— Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi aici.

— Vă ordon să descălecaţi!

Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei răspicat:

— Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe asemenea ton. Fiţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă.

Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un îndemn al meu, calul aproape că se lipi de locomotivă. Cît ai clipi, feroviarul-strateg ateriză în cabină, iar eu mă depărtai în galop.

Stelele luminau acum atît de tare, încît puteam ocoli uşor orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei la Sam.

— Ei? întrebă acesta pe cînd descălecam. Mă aşteptam să aduceţi ceva oameni cu dumneavoastră!

Îi explicai de ce m-am întors singur.

— Bine-aţi făcut, Charlie, foarte bine! Un funcţionar ca ăsta se uită de sus la de-alde noi, fiindcă, să zic aşa, nu ne bărbierim de trei ori pe zi. Îşi vor pune, desigur, planul în aplicare, dar o să vadă ei, ha-ha-ha!

Şi rîzînd cu poftă, Sam sugeră cu un gest operaţia scalpării. Apoi adăugă:

— Dar nici nu mi-aţi spus ce-aţi aflat aici adineauri!

— Căpeteniile lor sînt Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.

— Ah! Atunci, să vedeţi luptă! Un deliciu! O să-mi crească-n piept bătrîna inimioară.

— E şi un alb cu ei, care i-a informat că trenul transportă aur şi argint.

— Desigur că pe astea şi le-a rezervat lui. Indienii se vor alege cu scalpurile şi cu alte mărunţişuri.

— Întocmai.

— Mi-am închipuit. Trebuie să fie capul vreunei bande.

— Întîmplător îl ştiu. A tăbărît cîndva cu banda lui asupra adăpostului lui Old Firehand, dar a fugit ca iepurele prin porumbişte.

— Cum îi spune?

— Habar n-am. De altfel, n-are importanţă; oamenii de teapa lui îşi iau zilnic alt nume. Ai fost în recunoaştere?

— Da. Indienii s-au împărţit în două grupuri şi stau la pîndă de ambele părţi ale liniei, cam la jumătatea drumului dintre porţiunea demontată şi locul unde îşi ţin caii. Animalele le-au lăsat în paza a doi oameni. Ei, ce facem, Charlie. Le dăm ajutor feroviarilor, sau ne vedem de drum, ca să zic aşa?

— Avem datoria să-i ajutăm, Sam. Ori eşti de altă părere?

— Nicidecum! Sînt perfect de acord în ce priveşte datoria. În plus, mă gîndesc şi la urechile mele, care încă nu mi-au fost pe deplin achitate. O dau pe Tony a mea în schimbul unei broaşte rîioase, dacă mîine în zori nu vor zăcea lîngă linie cîţiva indieni cu urechile lipsă! Dar acum ce facem, Charlie?

— Ne despărţim, la rîndul nostru. Ne postăm de ambele părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor.

Well! Dar mi-a venit o idee: ce părere aţi avea de un „stampedo"? Să dezlegăm caii şi să rămînă dumnealor pe jos.

— Hm! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare şi să putem conta pe înfrîngerea totală a indienilor. Dar în cazul de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren ar păţi-o rău, iar noi doi n-am putea decît să-i ţinem în loc pe indieni pînă la sosirea trenului următor sau să-i speriem cumva, determinîndu-i s-o ia la sănătoasa. În ambele cazuri, însă, e de preferat ca ei să se poată deplasa repede.

Lăsîndu-i fără cai, îi obligăm de fapt să rămînă în preajma noastră. N-ai auzit de vorba aceea înţeleaptă care spune că, în anumite împrejurări, e bine să arunci, punţi de aur în calea inamicului?

— Pînă acum n-am cunoscut, ca să zic aşa, decît punţi de lemn, de piatră sau de fier. Toată cinstea pentru argumentele dumneavoastră, Charlie, dar cînd îmi imaginez mutrele ce le-ar face indienii grăbindu-se să încalece şi negăsind nici un cal, zău că simt un fel de gîdilătură pînă în vîrful degetelor. Şi încă ceva important: nu credeţi că, lipsindu-i de cai, i-am băga în sperieţi?

— Desigur. Totuşi prefer să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor.

— Mă rog. Să aşteptăm. Însă un lucru trebuie făcut.

— Ce anume?

— Să-i lichidăm pe cei doi străjeri. De acord?

— De fapt, nu sînt niciodată pentru vărsări de sînge inutile. Acuma, însă, îţi dau dreptate: e o brutală, dar legitimă apărare. Punem astfel stăpînire pe caii lor. Hai să-i priponim mai întîi pe-ai noştri şi pe urmă acţionăm.

Ne depărtarăm niţel călare. Acolo îmi legai mustangul aşa fel, încît să nu se poată deplasa decît vreo trei paşi. Sam o legă în acelaşi fel pe Tony. Deşi eram siguri de patrupedele noastre, totuşi, în cazul unui „stampedo", se putea foarte uşor întîmpla ca pîlcul celorlalţi cai să o ia la goană tocmai în direcţia lor şi să-i tîrască cu ei.

Făcurăm apoi un ocol care ne aduse iarăşi în spatele indienilor. Farurile locomotivei încă nu se zăreau; fie că planul şefului de tren întîmpinase între timp opoziţie, fie că oamenii nu se hotărau să pornească fără prezenţa mea.

Ajunşi lîngă cai, desluşirăm uşor siluetele celor doi străjeri care patrulau fiecare în parte în jurul animalelor. Unul tocmai se apropia încet de tufa pe după care ne pitisem. Cînd veni în dreptul nostru, Sam sări şi-i înfipse cuţitul în inimă. Indianul se prăbuşi fără să zică nici pîs. Colegul lui avu parte de acelaşi sfîrşit...

Întorcîndu-mi instinctiv capul de la această sîngeroasă privelişte, dădui cu ochii de un cal care păştea în apropierea mea. Purta în spinare o şa spaniolă, confortabilă, cu scări mari, prevăzute cu tălpici, cum se obişnuieşte în America Centrală şi de Sud. Harnaşamentul nu avea nimic indian. Să fi fost acesta calul banditului alb? Mă apropiai şi mai mult de el. Pe amîndouă laturile şaua avea cîte un buzunar îngust. Le scotocii repede şi dădui peste nişte hîrtii şi două pungi. Neavînd vreme să le cercetez conţinutul, le luai cu mine.

— Şi acum ce facem? întrebă Sam.

— Eu o iau la dreapta, dumneata la stînga. Dar stai niţel! Observi?

—- Trenul, da, da, trenul! Vine, ca să zic aşa! Să mai zăbovim puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba.

Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. Curînd, roţile scrîşniră prelung şi trenul se opri chiar în faţa spărturii.

Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzînd cum condiţia principală a izbînzii lor nu se realizase! Poate bănuiau chiar că însoţitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră jos, gata de luptă. Curînd aveau să-şi dea scama de neghiobia comisa. Înaintînd pînă în faţa locomotivei, ei ajunseră în bătaia farurilor şi astfel le oferita indienilor ţinte atît de sigure, cum aceştia nici în vis n-ar fi visat. Răsună o salvă şi încă una, după care izbucni un urlet si un vacarm înfricoşător.

Agitîndu-şi armele descărcate, indienii se repeziră înainte, dar nu mai dădură decît peste morţi şi răniţi, pentru că ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzîndu-se în vagoane. Cîţiva indieni se aplecară ca să scalpeze victimele, dar fură siliţi să renunţe, pentru că albii refugiaţi în primul vagon trăgeau asupra lor.

Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede înapoi. Dar ea nu se mişcă din loc. Poate că mecanicul şi fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi într-unul din vagoane.

— Ce aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula? comentă Sam.

— Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decît pînă la sosirea trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, deşi procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor.

— Şi noi? E cam greu să iei o hotărîre.

— Orice hotărîre trebuie luată repede şi aplicată imediat. Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi focul. Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în sens opus. Descriem astfel cîte un semicerc larg. Tot la cincizeci-şaizeci de lungimi de cal coborîm şi dăm foc preriei. Dar mai întîi să realizăm, vorba dumitale. Un „stampedo", împiedicîndu-i astfel pe indieni să atace rapid şi răpindu-le posibilitatea de retragere. În situaţia dată nu avem nimic mai bun de făcut.

— Drace! Cu planul ăsta îi băgăm în boală! Dar mă tem că şi trenul va lua foc.

— Ferească sfîntul! Ce-i drept, s-ar putea să transporte materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar lemnul vagoanelor e destul de tare ca sa reziste unui foc de ierburi. Şi nu uitaţi că singura scăpare a indienilor, dacă nu vor să fie fripţi de vii. E să aprindă contrafocuri, ceea ce cu siguranţă că o vor face cît mai aproape de vagoane. Eu, în locul lor, aş căuta să ajung sub vagoane, pe rambleu.

— Dar v-aţi gîndit si la timpul necesar pînă să aprindem preria cu scăpăratoarele astea leneşe? Că făclii nu putem folosi. Ne-ar trăda.

— Un om al preriei trebuie să fie pregătit pentru orice situaţie. Eu, de pildă, sînt oricînd aprovizionat cu chibrituri. Am destule. Ia şi dumneata!

— Bravo, Charlie! Va sa zică, "stampedo" şi pe urmă la caii noştri!

— Stai, Sam! Abia acum îmi dau seama că era sa fac o prostie. De fapt, ce nevoie avem de caii noştri? Nu sînt aici o mulţime de cai? Uite, eu îl iau pe murgul asta!

— Şi eu pe roibul de alături. Haide, să tăiem Lasso-urile

Ceea ce şi făcurăm, furişîndu-ne în grabă printre cai. Apoi dădurăm foc mărăcinişului şi încălecarăm. Flacăra nu se ridica decît la cîţiva ţoii înălţime. Indienii încă nu puteau s-o vadă, iar noi puteam trece la lucru neobservaţi.

— Unde ne întîlnim după ce facem ocolul? întrebă Sam.

Lîngă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. Clar?

— Absolut! Aşadar, go on, roibule, vulpoi bătrîn!

Tăierea lasso-urilor provocă nelinişte printre cai. Acum adulmecau focul apropiat şi îşi zbîrleau coamele. Unii se şi cabrau ridicîndu-se în două picioare, gata-gata s-o ia din loc. Eu apucai la dreapta, în prerie. Descriind în galop un arc cu o rază de aproape o milă engleză, sării pe parcurs de cinci ori din şa şi dădui foc ierburilor. În sfîrşit, ajuns din nou în apropierea terasamentului, îmi veni în minte că săvîrşiserăm amîndoi o mare nechibzuinţă: dînd urmare unei inspiraţii de moment, neglijaserăm a ne gîndi la propriii noştri cai.

Îmi întorsei numaidecît murgul şi mă repezii în linie dreaptă spre locul unde îi lăsaserăm priponiţi. Cercul de foc lumina totul în jur. Hăt-departe, în savană, tropoteau caii răzleţiţi ai indienilor, iar dincoace, în apropiere, se stîrni un urlet de spaimă şi furie, cum numai indienii îl ştiau lansa din gîtlejurile lor. Printre roţile trenului ardeau cîteva focuri cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altfel, roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor „contrafocuri". Dincolo, în stînga, mustangul meu aştepta lîngă Tony cea lungă de picioare. Şi spre surpriza mea, iată-l şi pe Sam venind în goană pe calul său de împrumut, care galopa de ziceai că matură pămîntul cu burta; în ultimul moment îşi dăduse şi el seama de neglijenţa ce o comisesem.

Dar între timp indienii ne zăriseră caii. O ceată întreagă venea în fugă spre ei. Doi, mai sprinteni, se şi aflau la cîţiva paşi depărtare. Îmi fixai mai strîns puşca la umăr, mă înălţai în şa şi apucai tomahawkul. În salturi ca de felină, calul se repezi înainte. Ajunsei la caii noştri o dată cu cei doi indieni. Dintr-o singură privire îi recunoscui. Erau căpeteniile.

— Înapoi, Ma-ti-ru! Caii sînt ai mei!

Întoarse capul şi mă recunoscu la rîndul lui.

— Old Shatterhand! Mori, broască albă!

Trase cuţitul şi dintr-o săritură ajunse lîngă mine. Dar în clipa cînd dădu să lovească, tomahawkul meu îl izbi, prăbuşindu-l. Celălalt între timp izbuti să-mi încalece mustangul, dar nu băgase de seama că acesta era împiedicat.

— Ka-wo-mien, vorbeai adineauri cu trădătorul alb despre mine; acum am să-ţi vorbesc eu!

Înţelese ca pe calul înţepenit era pierdut, sări jos şi încercă să dispară în tufiş. Îmi avîntai tomahawkul şi slobozindu-l, îl nimerii pe indian drept în creştetul împodobit cu pene de vultur. Căpetenia căzu numaidecît la pămînt. Atunci descălecai şi eu, apucai carabina Henry şi mă întorsei spre ceilalţi din ceată. Cu trei gloanţe doborîi trei indieni, dar cum focul ajunsese aproape de tot, nu mai avui timp să continui lupta. Îmi dezlegai repede mustangul şi sărind în şa, o luai la goană.

— Alo, Charlie, spre locul acela deschis! îmi strigă Sam.

Cît ai clipi ajunse la mine. Sări de pe roibul indian care o luă din loc ca apucat de streche, se urcă pe iapa lui şi aplecîndu-se, o slobozi din legături şi o îndemnă la galop. Astfel gonirăm alături către un petic de prerie, unde cercul de foc încă nu se închisese.

Trecurăm cu bine dincolo, cotirăm la stînga şi ne oprirăm îndărătul flăcărilor. Ne aflam acum în punctul unde aprinsesem cel de-al treilea foc. Pămîntul era negru, pîrjolit, dar se răcise între timp. În faţa şi înapoia noastră o fîşie de asemenea neagră, pustiită de foc, indica drumul pe care-l parcursese mai înainte. Pe margini, încă mai bîntuia marea de flăcări, răspîndind dogoarea şi absorbind tot oxigenul din aer. Respiraţia devenea aproape imposibilă.

Totuşi atmosfera aceasta sufocantă se îmblînzea pe măsură ce flăcările se depărtau de noi. În mai puţin de un sfert de oră, doar la orizont se mai zăreau flamurile roşii ale focului. În schimb, aici, în jurul nostru, sub stelele învăluite de fum, preria se întindea întunecată şi sumbră; abia de vedeai la trei paşi înaintea ta.

Bless me, păzeşte-mă, Doamne! Parcă era focul gheenei! vorbi Sam. Mare minune ca trenul să nu fi suferit nici o pagubă!

— Ba eu cred că n-a suferit. Vagoanele sînt construite aşa fel, încît, să reziste în asemenea cazuri, pentru că se întîmplă adeseori ca trenurile să treacă prin păduri ori savane incendiate.

— Şi ce facem acum, Charlie? Indienii ne-au văzut, vor fi cu ochii în patru.

— Ne văd ei şi acum, dacă stăm aşa profilaţi pe orizontul luminat de flăcări. Ar trebui păcăliţi, să creadă că ne depărtăm. Poate că ne vor lua drept vînători care se grăbesc să-şi anunţe tovarăşii, să-i mobilizeze în ajutorul feroviarilor. O luăm la galop spre miazănoapte, cotim spre răsărit şi ocolind, ne întoarcem înapoi.

— Sînt de aceeaşi părere, ca să zic aşa. Pînă la urmă cred că afacerea îi va costa pe indieni cîteva urechi bunicele. De altfel tomahawkul dumneavoastră a lucrat frumos adineauri.

— Şi totuşi nu i-am omorît! răspunsei sec.

— Cum?! Nu pricep!

— I-am ameţit cu tomahawkul şi atîta tot.

— Atîta tot? Pai, sînteţi cu minţile acasă, ori...? Să-l loveşti pe indian cu securea numai aşa, ca să se trezească iar înseamnă că o să vă dea iarăşi de furcă.

— Am eu nişte motive. Poate c-ai să înţelegi măcar unul dintre ele.

— Ba n-am să înţeleg nimic, Charlie! Aici, după cum bănuiesc, e vorba de cele două căpetenii. Or, în cazul acesta, nu admit cruţare.

— Mă aflam cîndva în mîinile lor. Ar fi putut să mă omoare, dar n-au făcut-o. Iar eu am evadat, dovedindu-mă nerecunoscător faţă de bunătatea lor. Iată de ce acuma nu mi-am folosit tomahawkul decît pe jumătate.

— Iertaţi-mă, Charlie, dar asta, ca să zic aşa, e o prostie uriaşă! Aş înţelege, mă rog, dacă pe urmă v-ar fi recunoscători. Dar ce-or să-şi spună indivizii? Că Old Shatterhand n-are forţă nici cît să scarpine bine o ţeastă de indian! Să sperăm că focul a reparat greşeala.

Discutînd aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. Bătrîna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinîndu-se de mustangul meu. În numai cîteva minute ajunserăm din nou la linia ferată, cam la o milă depărtare spre est de locul unde staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi de-a lungul liniei spre locul respectiv.

Peste tot mirosea a ars şi cîmpul era acoperit cu un strat de cenuşă. Vîntul o răscolea, o spulbera, îngreuindu-ne respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpîneşti tusea şi să nu te trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne apropiarăm şi mai mult; îmi încordai privirea şi constatai că indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră – aşa cum prevăzusem, de altfel – sub vagoane. Zăceau acolo claie peste grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de gloanţele albilor.

Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, dar efectul avea să fie decisiv.

— Sam, întoarce-te la cai, nu cumva să ni-i fure indienii.

Pshaw! Sînt mulţumiţi că şi-au găsit adăpost.

— Dar eu am să-i scot de acolo.

— Trăgînd în ei?

— Nu.

Îi împărtăşii planul, iar el dădu din cap satisfăcut.

Well, Charlie, ideea e cît se poate de fericită, numai că trebuie acţionat repede; nu cumva să va înşface de picioare în timpul săriturii. Eu am să stau, ca să zic aşa, prin apropiere cu caii, ha-ha-ha ... dăm iama în ei ca bizonul în coioţi.

Se retrase de-a-ndăratelea, în timp ce eu, lipit de pămînt, mă tîrîi înainte, strîngînd în dreapta cuţitul, gata de apărare. Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact sub locomotivă.

Poziţia în care mă aflam, ca şi roţile mari din faţă ale locomotivei mă împiedicau să văd dacă indienii se adăpostiseră şi sub maşină. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi – din două sărituri – mă cocoţai pe „calul de foc".

Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucni un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groază. După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de astă dată înainte.

— Cîine! răcni cineva lîngă mine şi un ins cu cuţitul în mînă încerca să se salte pe locomotivă.

Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul în piept şi-l dădui de-a berbeleacul.

— Încoace Charlie, mă auzii strigat. Repede!

În stînga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu mîna dîrlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a doi indieni. Drept înainte, indienii care scăpaseră teferi de sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. De fapt, era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după pîrjolul ce bîntuise acolo.

Oprii numaidecît locomotiva şi mă avîntai în direcţia fugarilor. Chemarea lui Sam atrase atenţia celor doi indieni care îl împresurau: zărindu-mă, o luară imediat la picior. Eu încălecai şi într-o clipă, mă şi năpustii pe urmele indienilor. Acţiunea nu era chiar atît de primejdioasă cum s-ar părea; indienii, speriaţi la culme după ce constatară dispariţia cailor, fugeau care încotro, ca sălbăticiunile surprinse de copoi.

Deodată îl auzii pe Sam strigînd:

— All devils, pe toţi dracii, dar ăsta-i Fred Morgan! Piei, satană!

Şi îl văzui, în lumina focului care mai ardea la orizont, cum se repede şi dă să-l lovească pe bandit. Dar acesta se feri cu dibăcie şi dispăru în gloata fugarilor.

Sam dădu pinteni iepei şi dintr-un salt ateriză în mijlocul indienilor. Eu însă nu mai putui urmări acest intermezzo; cîţiva roşii se iviră în calea mea şi dură cîtva timp pînă să-i pun pe fugă.

Nici nu mă mai luai după ei; cursese destul sînge şi eram sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea care nu putea fi decît primejdioasă, imitai tare de tot lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă.

Feroviarii coborîseră din tren şi în timp ce mecanicul dădea drumul la aburi, se apucară să-şi caute morţii şi răniţii. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. Cînd mă văzu, se repezi furios la mine:

— Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi pe indieni? Îi aveam în mînă, i-am fi putut decima pe toţi!

— Uşurel-uşurel, domnule! Fiţi bucuros că au plecat, altminteri s-ar fi putut întîmpla să vă judece ei şi nu invers. Aţi încurcat bine de tot lucrurile!

— Cine a dat foc preriei?

— Eu.

— Aţi înnebunit? Şi m-aţi bruscat şi pe mine! Ştiţi că vă pot aresta şi deferi justiţiei?

— Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l predaţi apoi justiţiei. Sînt foarte curios să văd cum veţi realiza acest lucru.

Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură...

— N-am gîndit aşa, sir! Aţi dat, ce-i drept, cu oiştea în gard, dar îmi place să v-o trec cu vederea.

— Mulţumesc, sir! Ţi se moaie inima, nu alta, cînd constaţi că puternicii lumii au atît de duioase înclinaţii spre milă şi mărinimie. Şi acum ce aveţi de gînd?

— Ce pot face decît să iau măsuri pentru repararea liniei şi să ne continuăm călătoria? Ori e de aşteptat cumva un nou atac?

— Nu cred, Sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atît de strălucit gîndită şi executată, încît le-aţi tăiat indienilor orice curaj.

— Nu cumva mă luaţi peste picior, sir? Asta v-o interzic cu toată seriozitatea! Nu e vina mea că erau atît de mulţi şi atît de pregătiţi în vederea atacului nostru.

— Vă prevenisem doar că ogellallaşii ştiu să-şi folosească excelent armele. Uitaţi-vă: din cei şaisprezece feroviari plus douăzeci de militari ai dumneavoastră, au căzut nu mai puţin de nouă. Răspunderea nu e a mea. Şi dacă judecaţi faptul că numai eu şi camaradul meu, adică doi inşi, am pus pe fugă întreaga ceată, atunci veţi deduce cum ar fi mers lucrurile în cazul că m-aţi fi ascultat pe mine şi n-aţi fi acţionat după capul dumneavoastră.

Omul parc-ar fi vrut să se ia în colţ cu mine. Dar între timp se apropiaseră şi alte persoane care îmi dădură dreptate. De aceea îmi vorbi mai potolit:

— Rămîneţi aici pînă placăm?

— Se-nţelege! Un adevărat westman nu face lucrul pe jumătate. Apucaţi-vă de treabă; aprindeţi cîteva focuri, ca să aveţi lumină, vreascuri sînt aici destule. Rînduiţi şi santinele pentru cazul puţin probabil că roşii ar mai reveni.

— N-aţi vrea să preluaţi sarcina, sir ?

— Care?

— Securitatea.

— Nici nu mă gîndesc! Am făcut şi aşa destule; pe mine mă pîndesc noi primejdii şi eforturi. În timp ce pe dumneavoastră vă aşteaptă un trai confortabil. De altfel, talentul dumneavoastră strategic vă va ajuta să organizaţi straja în condiţii optime.

— Dar ochii şi urechile noastre sînt mai puţin agere ca ale dumneavoastră!

— Încordaţi-le, sir, încordaţi-le! Atunci veţi vedea şi auzi ca şi mine. Am să v-o dovedesc numaidecît. Oameni buni. Ia tăceţi şi ascultaţi! Auziţi ceva în stînga noastră?

— Da. Se aude un călăreţ, un roşu, desigur.

Pshaw! Credeţi că un indian ar face atîta zgomot, dacă ar vrea să vă surprindă? Acesta e camaradul meu şi vă sfătuiesc serios să-l primiţi cu toată politeţea. Sans-ear nu ştie de glumă.

Era într-adevăr Sam. Descălecă de pe Tony a lui şi făcu o mutră de parc-ar fi vrut să sugrume toată omenirea.

— Mi-ai auzit semnalul? îl întrebai.

Confirmă scurt din cap şi se adresă şefului de tren:

— Dumneavoastră sînteţi autorul acestor frumoase planuri strategice?

— Eu, răspunse acesta cu o candoare care mă făcu să-mi stăpînesc cu greu rîsul.

Well, sir, atunci primiţi complimentele mele. În orice caz, bătrîna mea Tony are mai multe grăunţe în cap. Aveţi şanse să faceţi carieră. S-ar putea să vă aleagă chiar preşedinte, mai ştii... Stai, Tony, mă-ntorc imediat!

Bravul funcţionar rămase perplex. Nu ştia ce să răspundă. Şi chiar dac-ar fi găsit un răspuns, tot n-ar mai fi avut cui să-l adreseze. Sans-ear dispăruse în întunericul nopţii. Mă întrebam, fireşte, ce anume îl scosese în aşa măsură din pepeni pe bunul meu Sam şi nu vedeam altă pricină decît acel Fred Morgan care era, desigur, una şi aceeaşi persoană cu banditul alb pe care îl îmbrîncisem de pe locomotivă. Îmi puteam lesne imagina încotro se dusese acum Sam. L-aş fi urmat şi eu, dar pînă să plec, Sam se şi întoarse iarăşi printre noi. Mă aşezai, urmărind preparativele în curs pentru repararea liniei ferate. Sam se aşeză alături. Nu se calmase de loc. Dimpotrivă, era şi mai furios.

— Ei? încercai să-l trag de limbă.

— Ce, ei? se răsti dînsul.

— Morţi?

— Care morţi? Ridicol! Cum să moară coşcogea căpetenii indiene, cînd abia îi gîdilaţi la ceafă ca şi cum i-aţi apăra de muşte! Aţi auzit ce i-am spus adineauri şefului de tren?

— Că Tony a mea are mai multe grăunţe în cap!

— Şi? Zii înainte! Judecaţi singur! Tony, de pildă, i-ar fi pocnit pe alde Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru definitiv! Nu i-ar fi mîngîiat, ca să zic aşa. S-au dus!

— E mai bine.

— Cum?! Zău că-mi vine să vă plîng de milă! Să-ţi scape nişte tîlhari ca ăştia cînd poţi să-i scalpezi?!

— Ţi-am mai arătat odată motivele mele, aşa că lasă, te rog, comentariile. Mai bine spune-mi ce te-a enervat într-atît?

Well! Ştiţi peste cine am dat?

— Fred Morgan.

— Da! De unde ştiţi?

— Chiar de la dumneata. Doar l-ai strigat pe nume după ce l-ai recunoscut.

— Aşa? Habar n-am. Dar ştiţi cine-i bestia?

După această expresie ca şi după furia ce-l stăpînea, o bănuială îmi trecu prin minte.

— Nu cumva e asasinul soţiei şi copilului dumitale?

— Fireşte, cine altul!?

— Asta-i grozav! exclamai, sărind de la locul meu. E formidabil! L-ai prins?

— Mi-a scăpat, canalia! A fugit peste munţi şi văi. Of, mi-aş smulge urechile dacă le-aş mai avea.

— Dar te-am văzut cum te năpusteai după el călare, în mijlocul indienilor.

— N-a ieşit nimic. Mi-a tras clapa. Nici n-am mai dat de el! Poate s-a lipit de pămînt şi am trecut peste el din goana calului... Dar fie ce-o fi, tot îl găsesc! Ei n-au cai, merg pe jos. Ne putem lua după urmele tălpilor.

— Grea treabă! Ce-i drept, urmele unui alb pot fi uşor deosebite de cele ale unui indian, dar cine ştie dacă Morgan nu e atît de viclean, încît să imite călcătura indienilor? Şi afară de asta, crezi că terenul e destul de moale peste tot pentru ca urmele să fie vizibile?

— Aşa e, Charlie, dar altă soluţie nu văd...

Băgai mîna în buzunar şi scosei cele două pungi şi hîrtiile pe care le găsisem în şaua banditului.

— Poate că e aici vreun semn care să ne arate calea.

Desfăcui pungile. Chiar lîngă noi mai ardea unul din focuri şi la lumina lui desluşii conţinutul pungilor.

— Pietre scumpe, diamante! Exclamai în culmea surprizei. Sam dragă, ţin în mîinile mele o avere formidabilă!

De unde avea tîlharul diamantele şi cum de venise cu ele în sălbăticia savanei? Pe cale cinstită nu putea să le fi agonisit, asta era clar. Şi era de datoria mea să-l caut pe adevăratul lor stăpîn.

— Diamante? 's death, să leşini, nu alta! Ia să le văd! De cînd sînt n-am avut, ca să zic aşa, norocul să-mi cadă în mîini o astfel de comoară!

— Diamante de Brazilia, constatai, întinzîndu-i-le. Uită-te şi dumneata.

— Hm, ciudată făptură e omul, ca să zic aşa! În fond, astea nu sînt decît nişte sărmane pietre, nici măcar metal mai acătării. Aşa-i, Charlie?

— Cărbune şi atîta tot.

— Cărbune, fie şi cocs, mi-e indiferent. Eu, unul, n-aş da pe ele nici măcar rabla mea de puşcă. Şi ce-aveţi de gînd cu mizeriile astea?

— Le restituim stăpînului lor.

— Şi cine-i acela?

— De unde să ştiu? Să sperăm că voi afla. O pagubă atît de serioasă nu se suportă în tăcere; se publică în toate ziarele.

— Ha-ha-ha-ha! Va să zici, ar trebui să comandăm chiar mîine un ziar, să ne abonăm, aşa-i?

— Posibil să găsim altă cale; s-ar putea să găsim chiar în hîrtiile astea vreun indiciu.

— Atunci căutaţi!

Aşa şi făcui. Despăturind hîrtiile, găsii două hărţi foarte clare ale Statelor Unite şi o scrisoare fără plic, cu următorul text:

„Calverston, în...

Dragă tată!

Am nevoie de tine; vino cît mai repede, indiferent dacă lovitura cu pietrele ţi-a reuşit ori ba. Vom fi bogaţi în orice caz. Pe la mijlocul lui august mă găseşti la Sierra Blanca, acolo unde Rio Pecos trece printre Skettel-Pik şi Head-Pik. Restul îţi voi comunica verbal.

Al tău Patrik."

Colţul unde fusese data era rupt, deci nu puteam stabili vechimea scrisorii. I-o citii şi lui Sam.

Behold ! Ia te uită! făcu acesta după ce terminai. Se potriveşte, ca să zic aşa. Pe fiul lui îl cheamă Patrik. Şi chiar ăştia doi mi-au scăpat din zece cîţi erau! Ia mai citiţi odată: cum le spune la cei doi munţi?

— Skettel-Pik şi Head-Pik.

— Îi cunoaşteţi?

— Puţin. Am călătorit odată de la Santa Fe spre Munţii Organos şi aflînd că la Sierra Blanca si Sierra Guadelupa s-ar găsi urşi, m-am abătut pînă acolo.

— Cunoaşteţi şi Rio Pecos?

— Foarte bine.

— Atunci sînteţi omul potrivit. Tot aveam noi de gînd să trecem în Texas şi în Mexic. N-ar fi mare lucru să o cotim niţeluş spre dreapta. De altminteri, mă cam ispitea să dau o raită prin locurile alea. Bănuiam, nu ştiu cum, că acolo am să mă pot uita în ochii lor. Ei şi acum, cînd au avut bunătatea să-şi divulge adresa, dobitoc aş fi să nu le ofer prilejul ca să-l admire pe Sans-ear călare pe Tony. Veniţi şi dumneavoastră dacă mîine dimineaţă nu dăm de urma lui Morgan?

— Fireşte. Am şi eu interesul să-l prind. Cine altul mi-ar putea indica persoana căreia îi aparţin diamantele?!

— Atunci băgaţi-le în buzunar şi hai să vedem ce fac feroviarii!

Urmîndu-mi sfatul, şeful de tren rînduise santinelele. Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Cîte unii ne iscodeau, neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră.

După ce ne ridicarăm de jos, cîţiva se apropiară de noi ca să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră situaţia mai bine decît şeful trenului. Voind să-şi arate recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti. Îi rugai să ne vîndă pulbere, plumb, tutun, pîine şi chibrituri din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecît prin bagaje, oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. De plată nici nu voiau sa audă şi nici nu era cazul să insist.

Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei; uneltele fură strînse şi şeful de tren veni spre noi întrebînd:

— Nu urcaţi şi dumneavoastră, domnilor? Vă duc cu plăcere pînă unde doriţi.

— Mulţumim, sir. Nu plecăm.

— Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre cele întîmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste; veţi fi fără îndoială, răsplătiţi.

— Foarte amabil din partea dumitale, sir, însă banii nu ne-ar folosi la nimic. Nu mai rămînem în aceste locuri.

— Şi trofeele? Cine le ia?

— După legile savanei, toate lucrurile celui învins aparţin învingătorului.

— Adică nouă! Prin urmare, luăm totul. Puneţi mîna, domnilor! Să ne alegem măcar cu cîte o amintire din bătălia de azi.

Dar Sam interveni.

— Binevoiţi, sir, de-mi arătaţi şi mie pe indianul ucis de dumneavoastră!

— Nu înţeleg, răspunse omul.

— Vreau să spun că, dac-aţi omorît vreun indian, îi puteţi lua lucrurile, altminteri nu.

— Sam, lasă-le plăcerea, căutai eu să-l temperez. Nouă şi aşa nu ne trebuiesc asemenea fleacuri!

— Dacă vreţi dumneavoastră, fie! Însă de scalpuri, domnilor, nu se atinge nimeni!

— Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu dumneavoastră, adăugai eu. E o datorie.

Această dorinţă a mea trebuia, fireşte, împlinită. Indienii omorîţi fură scotociţi bine de tot, li se luară armele şi celelalte lucruri. Apoi albii care căzuseră în luptă fură urcaţi într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni pufuind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab al roţilor şi ramaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi tăcută.

— Şi acum, Charlie? întrebă Sam.

— Să tragem un pui de somn.

— Nu credeţi că indienii s-ar putea întoarce, acum că "vitejii" s-au dus?

— Nu cred.

— Tare mă tem ca Fred Morgan să nu revină la faţa locului, să-şi caute calul şi diamantele!

— Posibil, dar nu cred că va veni. Cine mai speră să regăsească un cal fugit de spaima focului? Şi în plus, Morgan al dumitale ştie că în afara celor din tren se mai află aici şi alţii, de care trebuie să se ferească pentru a nu da de dracu.

— Banditul m-a recunoscut – cum l-am recunoscut şi cu – şi m-ar mira să nu încerce a mă găuri niţeluş cu plumbul sau cu cuţitul.

— Rămîne de văzut. Oricum, pentru astăzi putem fi liniştiţi. E bine, totuşi, să ne depărtăm de calea ferată, atît cît să avem siguranţa că nu vom fi tulburaţi.

Well, să plecăm!

Încălecarăm amîndoi şi făcurăm aproximativ o milă spre nord. Acolo priponirăm caii şi ne culcarăm, înfăşuraţi în pături.

Eram tare ostenit. Somnul mă fură numaidecît şi mi se păru apoi că aud prin vis zgomotul unui tren trecînd dinspre est spre vest; dar nu mă trezii decît pe jumătate şi somnul mă cuceri pe deplin.

Cînd mă deşteptai şi mă dezvelii, abia se crăpa de ziuă. Totuşi Sam era în picioare şi trăgea tacticos dintr-o ţigară de foi primită în ajun.

— Good morning, Charlie! Cam diferă buruiana asta de ţigările „patent" pe care le „fabricaţi" sub şa. Aprindeţi un trabuc şi hai să ne apucăm de treabă. Pînă nu găsim apă, trebuie să renunţăm la dejun.

— Numai de-am da mai repede de un izvor! Mi-e de cai mai cu seamă, în definitiv, pot să fumez şi călare.

Aprinsei ţigara şi îmi dezlegai mustangul.

— Încotro apucăm? întrebă Sam.

— Călărim în spirală pînă la locul unde a staţionat trenul. Astfel nu vom scăpa din vedere nici o urmă.

— Dar nu mergem alături.

— Bineînţeles, lăsam o distanţă între noi. Haide!

Iniţial, cenuşa fină a ierbii păstrase foarte vizibil urmele ogellallaşilor fugari; însă vîntul din timpul nopţii le ştersese aproape cu totul. Ajunserăm astfel la locul convenit fără să fi obţinut nici un rezultat.

— Aţi descoperit ceva, Charlie? se interesă Sam.

— Nimic.

— Nici eu. Să-l ia dracu' de vînt! Se trezeşte tocmai atunci cînd nu trebuie. Dacă n-aţi fi găsit scrisoarea, habar n-am fi avut acum încotro s-o luăm.

— Ei, să pornim atunci spre Rio Pecos!

Well ! Numai să le spun mai întîi indienilor cui datorează petrecerea de aseară.

În timp ce descălecai, lungindu-mă apoi pe rambleu, Sam se dedică operei la care eu nu voiam sa particip: peste puţin, indienii morţi zăceau înşiraţi unul lîngă altul, cu urechile tăiate şi vîrîte în propriile lor mîini.

— Gata, mergem! Rosti Sam. Ne aşteaptă drum lung pînă la cea mai apropiată sursă de apă; sînt curios cine rezistă mai bine: mustangul dumneavoastră, sau bătrîna mea Tony?

— Tony a dumitale nu duce în spinare greutatea ce o duce mustangul meu.

Well, Charlie, ceva mai puţin hoit; în schimb, mai multă minte. Eu, omule, n-am nici o vină ca mi-a scăpat Fred Morgan; dar că dumneavoastră nu i-aţi şters de pe faţa pămîntului pe cei doi şefi indieni, asta n-am să v-o iert, ca să zic aşa, decît dacă-mi ajutaţi să-l prind pe Morgan.

Capitolul XV

TILHARII PUSTIULUI

Între Texas, Arizona, New-Mexico şi teritoriul indienilor sau, altfel spus, între ramificaţiile munţilor Ozark, începînd de la Sierra Guadelupa superioară şi inferioară şi prelungindu-se către munţii Gualpa – înconjurată de înălţimile ce mărginesc cursul superior al lui Rio Pecos şi izvoarele lui Red River, Sabine, Trinidad, Brazos şi Colorado – se află o nesfîrşită întindere de pămînt pe care am putea-o denumi „Sahara Statelor Unite".

Terenurile pustii, aride, acoperite cu nisip arzător, alternează cu aglomerări de stînci golaşe, fierbinţi, incapabile să ofere o existenţă măcar efemeră unei vegetaţii cît de sărăcăcioase. Brutal şi fără tranziţie, frigul nopţii înlocuieşte dogoarea din timpul zilei. Nici un „gebel" – deal singuratic, nici un petec de verdeaţă nu întrerupe, ca în Sahara, acest deşert mort şi uniform; nici o fîntînă măcar, darnică şi tăcută, nu vesteşte apropierea vreunei oaze cît de mici; pînă şi stepa, care face de obicei trecerea de la ţinuturile muntoase, bogat împădurite, la sălbăticia fără viaţă, lipseşte aici cu desăvîrşire, iar moartea se arată pretutindeni în nuda ei grozăvie. Doar ici şi colo – nu se ştie prin ce miracol – răsare şi trăieşte cîte un boschet însingurat de "mezquito" ca o ironie pentru ochiul dornic de verdeaţă. Şi tot atît de surprinzător, întîlneşti pe alocuri un soi de cactuşi sălbatici, în cîte un singur exemplar, sau îngrămădiţi pe suprafeţe întinse, fără să-ţi poţi explica enigma existenţei lor. Dar nici „mezquito" şi nici cactuşii nu oferă o privelişte plăcută, reconfortantă; culoarea lor e un galben-murdar şi forma de loc simpatică; sînt acoperiţi cu o crustă groasă de nisip şi vai de animalul pe care un călăreţ imprudent l-ar vîrî într-o asemenea insulă de cactuşi! Ghimpii cu vîrful subţire ca firul de păr şi tare ca sîrma de oţel îi rănesc într-atît picioarele, încît nu mai poate alerga nicicum. Călăreţul e nevoit să-l abandoneze şi calul – dacă nu e împuşcat pe loc – va pieri de o moarte cumplită.

Cu toate grozăviile acestui deşert, omul a cutezat totuşi să-l înfrunte.

Şosele îl străbat pînă sus, către Santa Fe, în fortul Union, sau dincolo, spre Paso del Norte, ca şi în jos, către fertilele prerii şi păduri din Texas. Dar denumirea „şosea" nu trebuie să ne ducă cu gîndul la construcţiile de acest fel din lumea civilizată. E drept că mai trece pe-acolo cîte un vînător sau cercetaş, vreun grup de aventurieri îndrăciţi sau o ceată dubioasă de indieni care străbat în mare grabă deşertul; mai scîrţîie prin pustietatea dezolantă cîte un car cu boi, mişcîndu-se în pas de melc; dar un drum propriu zis nu există, nici măcar acele făgaşuri răsfirate la cîte un sfert de oră depărtare unul de altul, cum se găsesc în bărăganul din Lüneburg sau în nisipăria brandenburgheză. Călătorul, calare sau pe jos, îşi taie drum atîta vreme cît întîlneşte puncte de reper către ţinta propusă. Dar treptat, aceste indicii naturale dispar chiar şi pentru ochiul cel mai ager; de aceea s-a luat măsura ca, de aci înainte, drumul să fie însemnat cu pari înfipţi în pămînt din loc in loc.

Totuşi pustiul îşi cere victimele, care, ţinînd seama de suprafaţa regiunii, sînt mult mai numeroase şi mai greu încercate decît cele pe care le reclamă ca tribut Sahara şi platourile din nordul Asiei. Cadavre omeneşti, stîrvuri de animale, resturi de şei. Care sfărîmate şi alte asemenea mărturii risipite în drum povestesc în graiul lor mut istorii lugubre pe care, chiar dacă urechea nu le aude, ochiul le desluşeşte cu atît mai uşor. Şi sus, în văzduh, plutesc vulturii negri, urmărind cu o răbdare teribilă orice semn de viaţă pe pămînt, ca şi cum ar şti că prada le e asigurată, neavînd nici o şansă de scăpare.

Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii teritoriilor învecinate îi dau tot felul de nume, cînd englezeşti, cînd franţuzeşti, cînd spaniole; dar cel mai răspîndit, pînă departe, e Llano estacado, ceea ce înseamnă Ţinutul marcat – referire la parii care indică drumul.

Venind dinspre izvoarele lui Red River şi îndreptîndu-se spre Sierra Blanca, doi oameni înaintau încet pe nişte cai frînţi de oboseală. Bietele animale slăbiseră aproape pînă la os şi arătau ca nişte păsări rebegite, gata să piară peste noapte în colivia lor. Poticnindu-se la fiece pas, abia îşi tîrau ciolanele; te aşteptai ca din clipă în clipă să se prăbuşească. Aveau ochii injectaţi, roşii ca sîngele; limba le atîrna uscată şi cu toată arşiţa cumplita a zilei, nici strop de sudoare nu răsărea pe trupurile lor sfîrşite; la zăbale nici urmă de spumă – semn că în afara sîngelui îngroşat, organismul nu mai dispunea de nici o rezervă de lichid din cauza fierbinţelii.

Caii aceştia erau Tony şi mustangul meu; aşadar, călăreţii nu puteau fi alţii decît Sans-ear şi cu mine.

De cinci zile călăream prin Llano estacado, găsind cu mare greu, ici şi colo, cîte un firicel de apă; iar acum, cît vedeai cu ochii, totul era uscăciune şi mă gîndeam cît de practică s-ar dovedi introducerea în acest ţinut a unor cămile. Abia acum înţelegeai într-adevăr tîlcul versurilor lui Uhland:

"Şi caii-s flămînzi, lihniţi peste poate,

Mai să-i care stăpînul în spate".

Dar performanţa din ultimul vers, chiar dacă îndeobşte ar fi fost posibilă, nu ne ispitea de loc în condiţiile date: călăreţii erau exact în aceeaşi jalnică stare ca şi caii lor. Sam, chinuit de sete, se mai ţinea ca prin minune în spinarea iepei sale; gura-i căscată, privirea fixă, aproape neînsufleţită, vestea apropierea unei totale apatii. Mie pleoapele îmi atîrnau grele, ca de plumb; de uscat ce-mi era gîtlejul, nici nu mai încercam să vorbesc; parcă orice sunet, cît de slab, mi l-ar fi rănit, zgîriat, spart. Prin vine părea că-mi curge metal topit. Presimţeam că nu va mai dura nici un ceas şi ne vom prăbuşi leşinaţi de pe cai.

— A... pă! gemu Sam.

Îmi ridicai anevoie capul. Ce-aş fi putut să-i răspund ? Tăcui.

Deodată calul meu se poticni şi rămase aşa, nemişcat. Îmi dădui toată osteneala să-l urnesc din loc, dar în zadar. Bătrîna Tony îi urmă şi ea exemplul.

— Să descălecam! îndrăznii să rostesc şi fiecare silabă îmi provocă o durere cumplită în gît. Ai fi zis că pe traiectul glasului, de la plămîni la buze, mă înţepau o mie de ace.

Coborîi de pe cal, îl apucai de dîrlogi şi pornii înainte, clătinîndu-mă; calul, eliberat de povară, mă urmă încet. Sam şi mai istovit decît mine, abia de-şi mai trăgea Rosinanta după el. Era pur şi simplu zdrobit şi ameninţa să cadă la fiece pas.

Făcurăm astfel, cu chiu cu vai, cam o jumătate de milă. Pînă auzii îndărătul meu un suspin prelung. Întorsei capul. Bunul meu Sam zăcea in nisip, cu ochii închişi. Mă apropiai şi mă aşezai lîngă el în tăcere. Cuvintele nu puteau să schimbe nimic.

Aşadar, acesta să-mi fie sfîrşitul, popasul final al peregrinărilor mele? Căutam să mă gîndesc la părinţi, la fraţii şi surorile mele din depărtata Germanie, să-mi adun gîndurile într-o rugă – dar nu era chip. Creierul parcă-mi fierbea în cap. Căzusem amîndoi victima unei teribile viclenii care costase înaintea noastră nenumărate vieţi.

De la Santa Fe şi trecînd prin Paso del Norte coboară adeseori în grupuri căutătorii de aur, cărora soarta le-a fost prielnică şi care se întorc spre est cu agoniseala lor din minele şi zăcămintele Californiei. Ei sînt obligaţi să străbată Llano estacado şi tocmai aici îi aşteaptă marile primejdii care nu sînt legate doar de condiţiile specifice ale climei şi ale terenului. Oameni fără noroc în căutarea aurului şi care au pierdut gustul muncii cinstite, tot soiul de indivizi suspecţi, decăzuţi, de care Estul se leapădă, reprezentanţi ai tuturor viciilor, se trag încoace, către hotarul lui Estacado, adulmecîndu-i pe căutătorii de aur. Cum însă aceştia din urmă sînt îndeobşte bărbaţi puternici, curajoşi, căliţi într-o mulţime de bătălii, nu e de loc uşor să-i înfrunţi făţiş. De aceea tîlharilor le-a trecut prin cap o idee cît se poate de crudă şi mişelească: ei scot parii de la locul lor şi-i înşiră pe o direcţie falsă, rătăcindu-i astfel pe călători, înfundîndu-i în cea mai primejdioasă parte a pustiului şi condamnîndu-i la moarte prin epuizare. Pe urmă fireşte că le vine uşor să-şi prade fără osteneală şi risc victimele, ale căror oseminte albesc întinsul dezolant al deşertului, în timp ce familiile îi tot aşteaptă zadarnic pînă la capătul vieţii, neştiind nici cum, nici unde au dispărut.

Noi urmaserăm lungă vreme, încrezători, drumul marcat de aceşti pari şi abia în ziua aceea către prînz, ne dădurăm seama ca apucasem o direcţie greşită. Nu ştiam cînd anume ne-am abătut de la drumul adevărat; de aceea n-avea rost să ne întoarcem, cu atît mai mult cu cît în situaţia noastră desperată orice minut era foarte preţios. Sam era cu totul sfîrşit, nu mai putea merge; iar eu – cu maximă încordare – poate că aş fi reuşit să mai străbat o milă. Era clar: intrasem de vii în mormînt. Numai o întîmplare fericită ne-ar fi putut salva. Şi asta cît mai repede.

Deodată răsună în văzduh un ţipăt puternic şi răguşit. Mă uitai în sus şi zării un vultur care, după toate aparenţele, se ridicase tocmai atunci de la pămînt, nu departe de noi. Pasarea zbura în cerc deasupra capetelor noastre, ca şi cum ar fi descoperit o pradă sigură. Trebuia să se afle prin preajmă vreo victimă a pustiului sau a stakemen-ilor, cum sînt denumiţi aceşti tîlhari din Estacado, care mută indicatoarele. Îmi rotii privirea în jur, pentru a descoperi o cît de mică urmă.

Deşi arşiţa soarelui şi febra îmi urcaseră sîngele la cap de vedeam totul ca prin ceaţă, totuşi observai la vreo mie de paşi depărtare nişte umbre care nu puteau fi nici bolovani, nici movile de pămînt. Apucai puşca şi căutai să mă apropii de ele.

Nu făcusem nici jumătate de drum, cînd zării un număr de trei coioţi şi ceva mai încolo, cîţiva vulturi. Fiarele stăteau în jurul unui trup pe care nu-l desluşeam decît foarte vag. Trebuie să fi fost vreun animal sau un om încă viu, altminteri făpturile acestea lacome şi-ar fi sfîşiat de mult prada. Oricum, descoperirea îmi dădu o rază de speranţă, deoarece coioţii, neputînd rezista mult timp fără apă, nu cutează să se afunde prea adînc în pustiu. Cînd să mă apropii şi mai mult, ca să văd cine-i victima, un gînd mă fulgeră şi-mi dusei repede puşca la ochi.

Nu lipsea mult să ne dam sufletul, mai ales din cauza lipsei de apă. Oare sîngele acestor animale n-ar fi putut să ne potolească setea cît de cît? Eram grozav de slăbit şi frigurile mă zgîlţîiau de nu mai puteam stăpîni arma. Mă lăsai la pămînt şi-mi rezemai cotul de genunchi, ca să pot ochi cu mai multă siguranţa.

Trăsei două focuri la rînd şi doi coioţi se prăbuşiră în nisip; acest succes mă făcu să-mi uit slăbiciunea; dădui fuga într-acolo. Pe unul din lupi îl nimerisem in cap, dar a doua oară trăsesem atît de şcolăreşte, încît, dac-aş fi făcut abstracţie de situaţia în care mă găseam, m-aş fi ruşinat pînă la sfîrşitul zilelor mele. Glontele zdrobise labele dinainte ale fiarei, care urla şi se vînzolea pe nisip.

Îmi scosei cuţitul şi tăindu-i primului coiot artera de la gît, îi sorbii sîngele cu nesaţ, de parc-ar fi fost vorba de nectar zeiesc. Apoi umplui plosca de piele pe care o purtam la brîu şi mă apropiai de victima care zăcea în nesimţire. Era un negru. Cînd îmi aruncai cehii asupra chipului său întunecat şi plin de noroi, cît pe-aci să scap plosca din mină.

— Bob!

Auzindu-se chemat, nenorocitul întredeschise pleoapele.

— Apă! gemu el.

Îngenuncheai, îl aşezai în capul oaselor şi-i dusei plosca la gură.

— Bea!

Uscăciunea din gît nu-i permitea să înghită decît cu mare greutate. Dură mult timp pînă reuşi să bea greţosul lichid. Apoi omul se lăsa din nou pe spate.

În sfîrşit, trebuia să mă îngrijesc şi de Sam. Luasem anume mai întîi sîngele coiotului mort, căci s-ar fi scurs mai repede decît al celui rănit.

Acum mă apropiai de acesta din urmă. Deşi dădea să muşte, totuşi nu-l omorîi. Înşfăcîndu-l de ceafă, îl tîrîi pînă la Sans-ear. Acolo îl ghemuii sub mine, ca să nu mişte şi-i tăiai vîna.

— Bea de-aici, Sam!

Sărmanul zăcuse într-o apatie totală; dar acum se însufleţi brusc:

— Să beau? Oh!

Apucă grăbit plosca şi o goli dintr-o răsuflare. I-o umplui din nou. Sam bău iarăşi pînă la fund.

— Bîrrr, sînge! Ptiu! Dar e mai bun decît s-ar crede!

Puţinele picături ce mai rămăseseră le sorbii eu, apoi mă ridicai în picioare. Al treilea coiot, care la început îmi scăpase, reveni între timp şi fără să ţină scama de vecinătatea lui Bob, sfîşia hoitul tovarăşului său ucis. Îmi încărcai din nou puşca, mă apropiai cu precauţie şi-l doborîi dintr-un foc. Cu sîngele acestuia reuşii să-l întremez pe Bob şi să-l pun pe picioare.

I se întîmplă uneori călătorului sa dea în chip cu totul neaşteptat peste un cunoscut al său. O astfel de întîlnire era aceasta cu negrul Bob, pe care îl cunoşteam foarte bine. Poposisem cîteva zile în casa stăpînului său, giuvaergiul Marshall din Louisville şi îl îndrăgisem atunci pe slujitorul acesta credincios şi mereu bine dispus. Cei doi fii ai giuvaergiului luaseră parte împreună cu mine la o vînătoare în munţii Cumberlan şi mă însoţiseră pînă la Mississippi. Erau amîndoi nişte flăcăi admirabili, a căror companie îmi fusese foarte plăcută. Cum de-a ajuns bătrînul Bob tocmai aici, în Llano estacado ?

— Ţie mai bine? îl întrebai.

— Oh, bine, foarte bine!

Abia cînd se ridică în picioare, păru să mă recunoască.

— Massa Charlie? Mare, extra vînător? Oh, nigger Bob foarte bucuros; massa Charlie salvează massa Bern', altfel mort de tot.

— Bernard? Unde se află?

Negrul privi în jurul lui si arătă cu mîna către sud:

— Oh, unde sînt massa Bern'? Acolo sînt! Nu, nu, acolo... sau dincolo...

Vorbind astfel, se învîrtea în jurul propriei sale axe, arătînd în toate direcţiile. Bravul Bob nu ştia nici el în ce parte se afla tînărul massa.

— Şi ce caută Bernard aici, în Llano estacado?

— Ce căutăm! Bob nu ştim. Bob n-ai văzut massa Bern', care plecat cu alţi massa.

— Cu cine anume?

— Oameni vînător, negustor este... Bob nu ştim bine!

— Şi încotro se ducea Bernard?

— La Californ', la Francisco, la massa Allan tînăr.

— Va să zică, Allan e la San Francisco?

— Acolo este. Cumpără mult aur pentru massa Marshall. Dar massa Marshall aur nu mai trebuie, fiindcă mort.

— Cum, a murit Marshall?! întrebai mirat, ştiind ca bijutierul fusese încă în plină putere.

— Nu boală mort. Ucis bandit!

— Ucis? exclamai mişcat. Cine-i criminalul?

— Bob nu ştim, nimeni nu ştim. Bandit noaptea înfipt cuţit la inima lui massa Marshall şi luat tot, pietre, giuvaer, aur. Cine ucigaş şi unde plecat nu ştim nimeni, nici şerif, nici judecător, nici massa Bern’, nici Bob.

— Cînd s-a petrecut crima?

— Trecut multe săptămîni, multe luni, trecut cinci luni. Massa Bern' rămînem sărac. Massa Bern' scris massa Allan la Californ' şi n-ai primit răspuns. De aceea mers singur Californ', căutam massa Allan.

Era, în orice caz, o ştire lugubră. Un act bestial pusese capăt fericirii acestei familii de oameni cumsecade, frînsese viaţa tatălui şi aruncase în sărăcie pe cei doi fii ai săi. Să fi dispărut oare cu acest prilej toate nestematele şi giuvaerurile? Gîndul mă duse imediat la diamantele pe care le găsisem în şaua lui Fred Morgan şi le purtam încă la mine. Dar ce să-l fi mînat pe asasin de la Louisville pînă aici, în prerie?

— De unde veneaţi? continuai să-l descos pe Bob.

— De la Memphis spre fort Smith, apoi peste munţi la Preston. Bob mers în căruţă, pe jos, pe cal pînă la pustiu estaccad unde nimeni nu găsim apă. Cal şi Bob obosit: sete mare ca Mississippi. Bob căzut de pe cal şi cal plecat şi Bob rămas jos. Mult suferit Bob şi mort de sete dacă nu venit massa Charlie, dat băut sînge. Oh, massa, salvaţi massa Bern' şi Bob iubeşte cît lume şi pămînt!

Era o dorinţă pe care nu prea vedeam să i-o pot îndeplini. Pe ce se întemeia însă speranţa negrului? Nu ştiam. Eu, unul, nu-i puteam făgădui nimic. Îl întrebai totuşi:

— Cîţi oameni eraţi?

— Mult, foarte mult. Nouă massa şi Bob.

— Şi unde voiaţi să ajungeţi mai întîi?

— Asta Bob nu ştim. Bob călărit la urmă, nu auzit vorba la massa.

— Văd că ai cuţit şi sabie. Eraţi înarmaţi cu toţii?

— Nu avut tunuri sau grenad', dar mult puşti, carabin', cuţit, pistol, revolver.

— Cine vă conducea?

— Un massa Williams.

— Caută de-ţi aminteşte unde eraţi cînd ai căzut de pe cal.

— Asta nu putem. Acolo sau dincolo, nu ştim.

— Cînd s-a întîmplat, cam la ce ora?

— Aproape seara. Oh. Acum Bob amintim: massa Bern' călărit faţa la soare cînd Bob căzut.

— Bine! Te poţi ţine pe picioare?

— Bob poate fugim cum cerbul. Bun leac sînge la sete, bun.

Într-adevăr, neobişnuita băutură mă înviorase şi pe mine, alungîndu-mi febra din trup. Sam, care stătuse alături, parcă se întrema şi el. Cînd se apropie de noi ca să asculte discuţia, arăta cu mult mai bine. În mai puţin de cinci minute se limpezise la faţă.

Mă gîndeam acum că Bernard şi însoţitorii lui trebuie să fi fost la fel de istoviţi ca şi noi, altminteri tînărul Marshall nu l-ar fi lăsat în părăsire pe servitorul său devotat.

Poate că setea şi febra să-l fi măcinat într-atît încît nu mai era stăpîn pe propriile sale gînduri. Ultimul răspuns al negrului mă făcu să presupun că Bernard se îndrepta, ca şi noi, spre vest. Dar cum să-l ajung, ce sprijin să-i dau, cînd noi înşine aveam nevoie de ajutor, iar caii erau total epuizaţi?

Chibzuiam în toate felurile şi deşi eram aproape convins că grupul încă nu se depărtase prea mult, nu găseam vreo soluţie salvatoare. Totuşi – cum se face că nu se zărea nici o urmă?

Mă adresai lui Sam:

— Rămîi aici, la cai. Poate că-şi revin între timp, să mai poată face măcar o milă. Dacă nu mă întorc pînă în două ore, vii pe urmele mele.

Well, Charlie! Departe tot n-ai să ajungi. Înghiţitura asta de suc de coiot, ca să zic aşa, nu poate să ne ţină prea mult.

Se-nţelege că, după atîta vreme de cînd ne cunoşteam, trebuia să-l părăsim, în sfîrşit, pe „dumneavoastră" şi pe „dumneata" în favoarea lui „tu".

Cercetai terenul si constatai că, de la punctul unde zăcuse Bob, urmele paşilor săi duceau către miazănoapte. Mergînd pe acest traseu, descoperii peste puţin o grămadă de urme de copite. Zece cai îşi continuaseră de aici drumul spre vest. Aici bietul Bob căzuse epuizat, fără să-l observe nimeni. Probabil, că rămăsese încă mai demult în urma grupului. Cercetînd mai departe, semnele îmi confirmară acest lucru. Calul lui Bob abia se mai tîrîse în urma celorlalţi. Se părea însă că şi restul cailor ajunseseră la extenuare. Animalele înaintaseră cu şovăieli şi poticneli. Din loc în loc, călcătura era strîmbă, pe muchia copitei.

Datorită acestui fapt, urmele se întipăriseră foarte clar, mă orientam deci fără osteneală şi înaintam destul de repede. Spun „repede" fără să exagerez cu nimic. Nu-mi dau scama dacă băutura aceea scîrboasă sau poate grija pentru soarta lui Bernard îmi dăruise puteri neaşteptate.

Să tot fi mers aşa preţ de o milă, cînd observai nişte arbuşti de cactus, izolaţi, veştezi, îngălbeniţi. Ici şi colo răsăreau în pîlcuri stinghere, îndesîndu-se treptat şi alcătuind în cele din urmă un hăţiş interminabil, prelungit pînă peste linia orizontului.

Fireşte că urmele după care mă luasem nu duceau prin această vegetaţie vrăjmaşă, ci se înşirau pe marginea ei. Îmi continuai astfel drumul, dar nu multă vreme, căci îmi veni deodată un gînd tonic, însufleţitor.

Cînd în şesurile fierbinţi ale peninsulei Florida dogoarea seacă toate apele, cînd oamenii şi vitele sînt gata să piară şi pămîntul rămîne totuşi ca „de plumb topit", iar cerul ca un mineral incandescent, fără petic de nor – atunci locuitorii greu încercaţi dau foc stufărişului, buruienilor, tufelor – şi iată că ploaia vine, în sfîrşit, ca prin minune. Observasem personal în două rînduri acest fenomen care, pentru un om cît de cît familiarizat cu legile şi forţele naturii, e uşor explicabil.

Iată la ce mă gîndeam în clipa aceea. Şi abia ce-mi veni ideea, că şi îngenuncheai lîngă un arbust şi îmi preparai un mănunchi de fire uscate, uşor inflamabile Cîteva minute şi focul se înălţă, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic. Se întindea mereu, pînă mă trezii ca în faţa unui front în acţiune. Oceanul de flăcări părea nemărginit.

Contemplasem în viaţa mea nu o dată incendii în plină prerie. Dar niciodată nu văzusem o asemenea dezlănţuite a focului, cînd cactuşii plesnesc şi bubuie infernal, cînd fiece vrej detună ca o carabină şi totul parc ca o năvală năprasnică, fără noimă, a unui întreg corp de armată. Vîlvătaia se înălţa la cer, iar sus, deasupra ei, se învolburau, se frămîntau aburii încinşi, amestecaţi cu fărîme de cactus proiectate in văzduh. Pămîntul se cutremura şi în aer bîntuia ca un vuiet de bătălie.

Acesta era cel mai bun ajutor pe care – cel puţin deocamdată – îl puteam acorda lui Bernard Marshall şi grupului său. Făcui apoi cale-ntoarsă, fără să mă gîndesc dacă voi mai regăsi urma lor. Nădejdea mă întărise; nu mi-ar fi trebuit mai mult de o jumătate de ceas ca să parcurg drumul înapoi. Dar iată că la jumătatea drumului îmi şi ieşiră înainte Sam şi Bob împreună cu cei doi cai, care izbutiseră să se pună oarecum pe picioare.

— Zounds, ce naiba se petrece, Charlie? Întîi am crezut că se cutremură pămîntul, dar se pare că a luat foc nisipul, ca să zic aşa.

— Nu nisipul, ci cactuşii care acolo sînt nenumăraţi.

— Cum s-a întîmplat? Doar nu le-oi fi dat tu foc?

— Şi de ce nu?

— El a făcut-o, al naibii! Păi, ce vrei cu asta, omule?

— Vreau ploaie!

— Ploaie?! Iartă-mă, Charlie, cred că te-ai cam smintit la cap!

— Oare nu ştii că uneori scrîntiţii trec drept oameni foarte deştepţi?

— Şi pretinzi cumva că ai făcut o treabă deşteaptă? Păi, căldura e şi mai mare acum, s-a dublat.

— Într-adevăr, căldura a crescut şi se produce electricitate.

— Lasa-mă-n pace cu electricitatea! Ce, asta se mănîncă, se bea? În fond, nici nu ştiu ce creatură o fi, cum arată.

— Ai să vezi numaidecît. Vom avea o ploicică grozavă, poate şi trăsnete.

— Zău că ai luat-o razna, Charlie! Eşti bun de balamuc!

Mă privi cu atîta compătimire, încît îmi dădui seama că nu glumeşte. Arătai spre cer.

— Vezi cum se adună sus aburii?

— Formidabil, omule, te pomeneşti că n-ai înnebunit de tot!

— Uite că se formează un nor care va produce descărcări violente...

— Charlie, dacă treaba asta se adevereşte, atunci eu sînt măgar sadea, iar tu cea mai deşteaptă minte a Americii şi chiar a mapamondului.

— Nu exagera, Sam. Eu am mat văzut ploi din astea în Florida şi nu fac decît să imit. Mă gîndesc că nu strică un pic de umezeală. Uite norul, s-a şi adunat! Cum se va stinge focul jos, cum va porni ploaia. Şi ca să te convingi de pe acum, priveşte-o pe Tony cum dă din ciotul ei de coadă şi cum adulmecă. Şi mustangul meu presimte ceva. De altfel, să ştii că ploaia nu se va întinde prea mult dincolo de porţiunea incendiată. Haide, s-o apucăm şi noi!

Ne deplasarăm pe jos, deşi de astă dată am fi putut folosi caii, care se învioraseră şi pe cît îi ţineau puterile, zoreau din instinct către multrîvnita răcoare.

„Profeţia" mea se adeveri. Nu trecu nici o jumătate de oră şi norul crescu acoperind cerul deasupra noastră şi întunecînd zarea. Apoi se porni ploaia, nu treptat ca în regiunile cu climă temperată, ci brusc, vijelios, de parcă s-ar fi răsturnat nişte găleţi uriaşe. Apa ne izbea umerii ca şi cînd zeci de pumni s-ar fi abătut asupra lor. În mai puţin de un minut eram uzi leoarcă; s-ar fi zis că înotasem îmbrăcaţi în valurile unui fluviu. Caii se lăsară la început în voia ploii, nechezînd de nesaţ. Apoi porniră să joace şi să zburde de mai mare dragul. Se vedea cît de colo că-şi reveniseră pe deplin. Iar noi, în culmea bucuriei, întinserăm păturile şi colectînd preţiosul lichid, băurăm pe săturate şi ne umplurăm burdufurile.

Cel mai entuziast se arăta Bob. Se tăvălea pe jos, se dădea peste cap şi croia nişte mutre care, datorită înfăţişării lui şi a contrastului dintre părul alb şi obrazul tuciuriu, apăreau cu totul năstruşnice.

— Massa, massa, oh, frumos apă, bun, mult apă! Bob sănătos, Bob puternic, Bob poate merge, călărim pînă la Californ'! Sînt oare apă şi la massa Bern'?

— Probabil. Nu cred că Bernard să fi trecut mult de cactuşi. Dar bea şi tu, Bob! Ploaia se opreşte îndată.

Negrul îşi ridica de jos pălăria cu boruri largi, o ţinu pînă se umplu cu apă, căscă gura pînă la urechi şi dîndu-şi capul pe spate, bău totul dintr-o răsuflare.

— Oh, bun, massa! Bob mai bem! Îşi sticli el dinţii şi întinse din nou pălăria cu gura în sus. Dar şi-o retrase dezamăgit: Oh, gata ploaie? Nu mai vinem?

Într-adevăr, după o ultimă salvă de tunete, ploaia încetă tot atît de brusc precum apăruse. De altfel, nici nu mai aveam nevoie de ea. Setea ne-o potolisem, iar burdufurile erau pline-ochi.

— Acum să îmbucăm ceva şi apoi, după Bernard, mă adresai celor doi tovarăşi.

Prînzirăm în cîteva minute: cîte o porţie de pastramă de vită. Apoi Sam şi cu mine încălecarăm şi pornirăm la trap, în timp ce Bob, dovedindu-se un excelent alergător, ţinu pas cu caii, fără prea mult efort.

Ploaia ştersese, ce-i drept, urmele, dar eu cunoşteam acum direcţia. Nu dură mult şi întîlnii jos, în nisip, o tărtăcuţă, aruncată probabil de vreun călăreţ din grupul lui Bernard.

Cactuşii trebuie să se fi întins hăt-departe, dinspre est spre vest, deoarece porţiunea incendiată nu se mai isprăvea. Faptul mă bucura, de altminteri: va să zică, Bernard cu oamenii lui avuseseră şi ei parte de ploaie. Totuşi depăşirăm curînd locul incendiului şi peste puţin zărirăm în depărtare un grup de oameni şi animale. Dusei luneta la ochi şi numărai zece cai şi nouă oameni, dintre care opt şedeau jos, iar cel de al nouălea, călare, tocmai îşi lua avînt în direcţia noastră. Deodată, observîndu-ne, îşi struni calul. Îl privii atent prin luneta şi-l recunoscui pe Bernard Marshall.

Intenţia lui îmi era clară. Se aflase, ca şi ceilalţi, într-o asemenea stare de sfîrşeală şi depresiune, încît nici nu sesizase absenţa lui Bob. Acum, înviorat de ploaie, găsi de datoria lui să-l caute pe negru şi să-l readucă între ai săi. Nu întîmplător tînărul ducea de frîu un al doilea cal. Faptul că nimeni din grup nu i se alăturase îmi displăcea. Puteam să pariez că era vorba de nişte yankei pentru care viaţa unui nigger – şi nici măcar propriul lor servitor – nu valora o ceapă degerată.

Bernard ne scrută de la distanţă, striga ceva către ceilalţi din grup şi numaidecît îi văzui încălecînd, cu armele în mîini.

— Du-te tu înainte, Bob şi explică-le cine sîntem! îi poruncii negrului.

Acesta o luă în pas alergător, iar noi îl urmarăm la oarecare distanţă. Cînd Marshall îl recunoscu pe Bob, orice bănuială îi dispăru. Toată lumea descălecă din nou, aşteptînd apropierea noastră. Îi lăsasem lui Bob un mic avans, încît să putem auzi discuţia lui cu stăpînul regăsit:.

— Nu puşcaţi, massa, nu puşcaţi! Frumos oameni vine, buni oameni, massa Charlie, care omorîm tîlharii cu pumn, dar cruţăm gentleman şi nigger !

— Charlie?! E cu putinţă?! exclamă surprins Marshall şi mă fixă preţ de o clipă.

Acolo, în patria lui, arătasem cu mult mai gentlemanlike decît în savană. Un chip pe care îl ştiai abia umbrit de o bărbuţă delicată cu greu îl mai recunoşteai cînd, după luni de zile, apare năpădit de o barbă deasă şi sălbatică! Adăugaţi şi îmbrăcămintea în care omul nu mă mai văzuse nicicînd. Era deci firesc să nu fiu recunoscut imediat şi încă de la distanţă. Dar acum, cînd mă apropiasem la numai treizeci de lungimi de cal, tînărul giuvaergiu se convinse că Bob îi spusese adevărul. Într-o clipă se şi afla lîngă mine şi îmi întinse mîna.

— Charlie, formidabil! Chiar dumneata! Parcă intenţionai să mergi la fortul Benton şi în Munţii înzăpeziţi! Cum de-ai ajuns în sud?

— Am fost şi acolo, Bernard, dar era un frig crîncen şi m-am întors pentru o vreme. Ei, bine te-am găsit în Estacado! Nu vrei să mă prezinţi camarazilor?

— Cum sa nu! Să-ţi spun drept, nici o mie de dolari nu m-ar face mai fericit ca prezenţa dumitale. Descalecă şi vino mai aproape!

Mă recomandă celorlalţi pe numele meu adevărat şi-mi comunică, pe rînd, numele lor. Apoi mă copleşi cu o grămadă de întrebări, la care îi dădui lămuriri pe cît îmi stătea în putinţă. Toţi ceilalţi erau yankei – cinci voiajori ai companiei de blănuri, prevăzuţi cu echipament splendid şi trei persoane atît de împovărate cu arme, încît în nici un caz nu puteau fi westmen-i autentici. Erau, desigur, negustorii de care îmi pomenise Bob, dar care-mi păreau mai curînd nişte aventurieri aciuaţi în Vest pentru a-şi căuta pe orice cale norocul. Cel mai în vîrstă dintre voiajori, care-mi fusese prezentat sub numele de Williams, era conducătorul grupului şi îmi făcea impresia unui urs spălător „cam aşa şi-aşa" cum se spune de obicei în Vest, După ce Bernard îşi epuizase întrebările, de altfel nu prea importante, acest Williams mi se adresă la rîndul lui. Se vede că Sam nu-i prea trezise interesul.

— Acum ştim oarecum cine sînteţi şi de unde veniţi, dar nu şi încotro mergeţi, rosti el.

— La Paso del Norte sau poate în altă parte, sir, depinde de împrejurări.

Găsii de cuviinţă să nu-i divulg deocamdată mai mult decît credeam necesar.

— Şi ce ocupaţie aveţi ?

— Cutreierăm şi noi lumea, să vedem cum arată.

Lack-a-day! Nu mai spuneţi! E o ocupaţie plăcută şi nu cere eforturi prea mari. Sînteţi, probabil, bine situat, dacă nu chiar bogat de-a binelea. Se vede, de altfel şi după armele dumneavoastră!

Raţionamentul său în această chestiune era foarte greşit, căci, în afara acestor arme, nu posedam decît nişte fleacuri pe care le lăsasem acasă. Iar întrebarea ca atare nu-mi prea plăcuse. Şi încă mai puţin privirea omului şi intonaţia glasului său ironic, viclean, provocator. Procedase, de altfel, imprudent, reuşind ca în ciuda exteriorului său îngrijit, să-mi insufle neîncredere. Hotărîi deci să-l ţin la respect şi evitai un răspuns precis.

— Sărac sau bogat, mi se pare fără importanţă aici, în Estacado.

— Aveţi dreptate, sir. Numai cu o jumătate de oră mai înainte era cît pe-aci să murim. S-a petrecut aşa o minune cum nu cred să se mai fi întîmplat în aceste locuri.

— Ce fel de minune?

— Ploaia, domnule! Ori poate că veniţi dintr-o direcţie unde n-a plouat?

— Ba ne-a udat binişor. Dar noi înşine am provocat-o.

— Aţi provocat-o? Nu înţeleg!

— Adineauri, fiind şi noi sfîrşiţi de sete şi dogoare, am ajuns la concluzia că singurul mijloc de a ne salva e să preparăm nişte nori, fulgere şi tunete.

— Ia lăsaţi palavrele, sir! Doar nu ne credeţi nătîngi şi nătărăi cărora le poţi vinde iepuri morţi drept urşi vii! Altminteri, zău că aţi lua-o pe cocoaşă! Te pomeneşti că aţi fost dincolo, pe la Lacul Sărat din Utah şi faceţi parte din secta „Credincioşii ultimelor zile", care cică fac asemenea minuni!

— Am fost într-adevăr cîndva pe-acolo, dar acum asta n-are importanţă. Ne permiteţi să vă însoţim, eu şi tovarăşul meu?

— De ce nu! Mai ales că vă cunoaşte master Marshal. Cum se face însă că v-aţi aventurat singuri în Llano estacado?

Din cauza neîncrederii pe care mi-o insuflase acest Williams, căutai s-o fac pe naivul lipsit de experienţă:

— Ce fel de aventură? Drumul e marcat. N-ai decît să te orientezi după indicatori şi ajungi drept la ţintă!

Good lack, dar grăbit mai sînteţi! N-aţi auzit de stakemen-i?

— Nu. Despre cine-i vorba?

— Ei, poftim! Mai bine n-aş fi pomenit de ei! Nu cumva să se întîmple, vorba ceea: vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Dar atîta vă spun: cine se încumetă numai aşa, în doi, prin Estacado, acela trebuie să fie ori un Old Firehand, ori un Old Shatterhand, ori un şmecher ca Sans-ear, bătrînul vînător de indieni. Nici de ăştia n-aţi auzit?

— S-ar putea să fi auzit, însă mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe alta. Mai e mult pînă ieşim din Estacado?

— Două zile călare.

— Ne aflăm, desigur, pe drumul cel bun?

— Şi de ce nu ne-am afla?

— Mi s-a părut că, la un moment dat, indicatorii se înşiră pe direcţia sud-est în loc de sud-vest.

— Vi s-o fi părut dumneavoastră, dar nu şi mie, care sînt un vechi şi încercat voiajor. Cunosc Estacado ca şi buzunarul meu.

Bănuiala mea spori. Dacă Williams era într-adevăr atît de versat, atunci trebuia să-şi fi dat seama că se abătuse de la direcţia justă. Mă hotărîi deci să-l supraveghez mai atent.

— Cum se face că firma dumneavoastră vă trimite atît de departe în sud? Cred că în nord se găsesc mult mai multe blănuri.

— Deştept mai vorbiţi, zău aşa! Păi, una e blana şi alta e pielea! În nord sînt, într-adevăr, foarte mulţi urşi negri, racooni, oposumi şi alte fiare cu blănuri scumpe; dar noi mergem în sud, pentru ca la migraţiunea de toamnă a bivolilor să facem rost de cîteva mii de piei.

— Aşa! Credeam că pe astea le puteţi obţine mult mai uşor sus, în rezervaţiile cu bivoli şi prin împrejurimi. De altfel, dumneavoastră, ca voiajor, beneficiaţi de un avantaj: nu aveţi a vă teme de indieni. Mi s-a spus că firma dumneavoastră şi-ar folosi voiajorii şi ca poştaşi sau curieri şi că o scrisoare din partea companiei ar fi cel mai sigur scut împotriva indienilor. E adevărat?

— Întocmai. Nu numai că nu ne temem de ei, dar ne şi bizuim pe ajutorul lor.

— Înţeleg. Înseamnă că aveţi, desigur, vreo scrisoare de acest fel la dumneavoastră.

— Fireşte. Ajunge să arat sigiliul şi orice indian ne oferă sprijinul sau.

— Mă faceţi curios, sir. Nu-mi arătaţi şi mie un astfel de sigiliu?

Observai numaidecît că-l pusesem în încurcătură. El căută însă să pareze:

— N-aţi auzit, domnule, de secretul corespondenţei? Sigiliul nu se arată decît indienilor.

— Doar nu v-am cerut scrisoarea ca s-o citesc! În orice caz, se pare că nu v-aţi găsit niciodată în situaţia de a vă legitima în faţa unui alb.

— Atunci mă legitimez cu arma. Luaţi notă ! Făcui o mină de om intimidat şi tăcui. Sam cel pirpiriu clipi din ochi cu înţeles, dar aşa fel, ca şi cum s-ar fi adresat nu mie, ci bătrînei sale Tony.

— Am aflat de la Bob încotro te duci şi ce motive te-au determinat la această călătorie. Îmi îndreptai de astă dată vorba către Marshall. Nu aveţi nici un indiciu în legătură cu banditul care v-a jefuit toată averea?

— Nimic. De altfel, cred că trebuie să fi fost isprava mai multor persoane.

— Unde-i Allan?

— La San Francisco. Cel puţin aşa îmi indică în scrisori.

Well, atunci va fi lesne de găsit. Mai continuaţi drumul astăzi, sau poposiţi aici?

— Ne-am înţeles să rămînem.

— Bine, să-mi deşeuez calul.

Luai şaua de pe mustangul meu, îi scosei frîul şi zăbala şi îi dădui să ronţăie cîţiva pumni de boabe de porumb. Sam procedă la fel cu iapa lui. Ne feream să schimbăm între noi vreo vorbă. De altfel, nici nu era necesar: ne înţelegeam fără cuvinte. Vînătorii, după ce au petrecut săptămîni întregi împreună, îşi citesc gîndurile din ochi. Nici cu Marshall nu discutai nimic pe ascuns. Astfel, în taifasuri fără însemnătate, trecu restul zilei şi se făcu scară.

— Rînduiţi străjile, sir, îl îndemnai pe Williams. Sîntem obosiţi, trebuie să dormim.

El luă măsurile de rigoare, dar constatai că la nici unul din posturile duble nu ne programă nici pe mine, nici pe Sam, nici pe Marshall, ci numai pe cîte doi dintre voiajorii săi.

— Culcă-te printre ei, ca să nu se poată sfătui în taină! îi şoptii lui Marshall.

Acesta, auzindu-mi îndemnul misterios, mă privi foarte mirat, dar se supuse.

Cum nu exista păşune prin apropiere, caii se lungiră pe jos. În timp ce fîrtaţii se culcară roată, eu mă tolănii lîngă mustangul meu, culcîndu-mi capul pe trupul lui. Ceilalţi îşi rezemară capetele de şei. Aveam motivele mele să-mi aleg această poziţie. Sam mă înţelese şi fără să mai aştepte vreun semn din partea mea, îşi potrivi culcuşul printre voiajori, în aşa fel, ca aceştia să nu poată vorbi între ei decît atunci cînd vor face de strajă.

Stelele răsăriră, dar – poate din cauza ploii ce o provocasem – plutea în văzduh un abur uşor, învăluind şi domolindu-le strălucirea. Doi negustori alcătuiră prima strajă; schimbul lor se consumă fără să remarc vreun fapt deosebit. Al doilea schimb Williams îl rezervase pentru sine şi cel mai tînăr dintre voiajori. Pînă să le vină rîndul, aceştia nu dormiră de loc. Se sculară, îşi luară în primire postul şi începură să patruleze fiecare pe semicercul lui. Reţinui exact ambele puncte unde se întîlneau de fiecare dată. Unul se afla în imediata vecinătate a calului de care se folosea Bob – şi acest amănunt mi se părea preţios – deoarece nu era de presupus ca negrului să i se fi încredinţat un cal de prerie dintre cei mai buni, al cărui instinct ager te poate pune în grea încurcătură.

Nu-mi dădeam seama dacă cei doi discută între ei ori de cîte ori se întîlnesc, dar mi se părea că paşii lor întîrzie oarecum la fiecare din aceste întîlniri. Viaţa în savană îmi ascuţise auzul. Dacă nu mă înşelam, aveam de-a face cu nişte indivizi extrem de rafinaţi.

Mă tîrîi uşurel pînă în preajma calului. Părea să fie o gloabă răbdătoare şi de nădejde, căci nu-mi trăda prezenţa în nici un fel; nici nu sforăi, nici nu tresări măcar. Astfel mă putui lipi strîns de trupul calului, fără a mă teme că voi fi divulgat.

Williams venea dintr-o parte, tînărul din cealaltă parte. La întîlnirea lor, desluşii clar cuvintele:

— Tu sări pe el, cu negrul mă descurc eu! Vorbise Williams. Cînd se întîlniră a doua oară, auzii:

— Fireşte şi pe ei!

Probabil că la celălalt punct de întîlnire tînărul îl întrebase ceva în legătură cu mine şi cu Sam. La următoarea rundă prinsei alte cîteva cuvinte:

Pshaw! Unul e mărunţel de tot. Iar celălalt... doar îl luăm din somn.

"Mărunţelul" era, desigur, Sam, iar.. "celălalt", eu. Deci voiau să ne omoare. Cu ce scop? Asta nu mi-o puteam explica. Cînd se întîlniră din nou, desluşii încă două vorbe:

— Tustrei!

Probabil că dincolo tînărul se interesase dacă şi cei trei negustori ar urma să împărtăşească soarta noastră. Era clar: voiajorii, cinci la număr, intenţionau să ne atace pe noi doi, pe Marshall, pe Bob şi pe negustori. Adică cinci contra şapte. Îşi făcuseră o socoteală foarte simplă. Dacă nu mi-ar fi venit ideea să-i spionez, ne-ar fi lichidat fără nici un risc. Mizerabilii se întîlniseră din nou.

— Cu nici un minut mai devreme. Gata! hotărî Williams, încheind convorbirea.

Prin urmare, pasionanta lor discuţie luase sfîrşit. Ultimele cuvinte se refereau, desigur, la momentul cînd vor trece la acţiune. Dar cînd anume aveau s-o facă? În timpul somnului – asta o aflasem. Totuşi nu ştiam dacă azi ori mîine. Azi, părea mai probabil. Şi cum cele două bestii mai aveau cel mult un sfert de oră pînă să iasă din schimb, trebuia să le-o iau repede înainte.

Stăteam încordat, gata să sar. Iată-i că se întîlnesc iarăşi, dar fără să mai schimbe nici un cuvînt. Fac amîndoi stînga-mprejur. Cîteva clipe şi Williams ajunge în dreptul meu. Mă salt fulgerător în picioare, îi vîr stînga în beregată ca să nu poată crîcni şi-l izbesc cu pumnul drept în tîmplă. Canalia cade ca o cîrpă la pămînt.

Îi iau repede locul şi fac pe santinela. Mă apropii calm de celălalt punct de întîlnire şi dau peste voiajorul cel tînăr, care habar n-are de nimic. Crede că sînt Williams. Îl prind şi pe acesta de beregată şi pînă să zică pîs, îl culc dintr-un pumn. Îmi fac socoteala că vor rămîne amîndoi în nesimţire cel puţin zece minute. Asta e sigur. Mă reped la grupul nostru. Toţi dorm, afară de Sam, fireşte şi de Bernard care, în urma avertismentului meu, n-a mai putut aţipi. Îmi scot lasso-ul de la brîu; Sam face la fel.

— Numai pe voiajori, îi şoptesc, pe tustrei! Apoi îmi înalţ glasul şi strig: Alo, voi ăştia, sus!

Într-o clipă toată lumea sare în picioare, chiar şi Bob. Şi în aceeaşi clipă lasso-urile noastre îi prind pe doi dintre voiajori. Mai facem cîte un nod şi îl strîngem atît de tare, încît nu se mai pot mişca. Bernard, mai mult bănuind decît înţelegînd situaţia, se aruncă asupra celui de-al treilea voiajor şi îl ţine în loc, pînă reuşim să-l legăm. Acum sînt tustrei la dispoziţia noastră.

Toată operaţia s-a desfăşurat uimitor de repede. Abia cînd eram aproape gata, unul dintre negustori se repezi la puşcă strigînd:

— La arme! Sîntem atacaţi!

Sam rîse din toată inima.

— Las-o în pace de stropitoare, bre! S-ar putea să nu ia foc, ha-ha-ha!

Prevăzător, în timp ce mă aflam încă la pîndă, Sam scosese capsele de la cele trei puşti ale negustorilor – dovadă cît de bine acţionam împreună, fără a schimba măcar un cuvînt.

— Staţi fără grijă, oameni buni, nu vi se întîmplă nimic! Adăugai eu, ca să-i liniştesc pe negustori. Stimabilii aceştia voiau să ne omoare. De aceea, pînă una-alta, i-am făcut inofensivi.

Cu tot întunericul, se putea observa panica pe care o semănaseră aceste cuvinte. Pînă şi Bob se apropie în mare grabă.

— Massa, voit omorît şi Bob?

— Da şi pe tine au vrut să te omoare.

— Atunci spînzurăm pe ei în Estaccad', sus la pari!

Cei prinşi tăceau mîlc. Sperau, pesemne, în ajutorul santinelelor.

— Ascultă, Bob, mă adresai negrului, acolo jos zace Williams, iar dincolo mai zace unul. Adu-i încoace!

— Mort sînt? se întrebă el.

— Nu, numai leşinaţi.

— Aducem, gata!

Uriaşul Bob îi cără cîte unul pe umerii lui laţi şi îi depuse în faţa noastră. Îi legarăm şi pe ei fedeleş. Acum puteam discuta, în sfîrşit, cu cei trei negustori ca să-i lămuresc asupra celor întîmplate. Ascultîndu-mă, o mînie fără margini îi cuprinse şi cerură ca voiajorii să fie pedepsiţi cu moartea. Trebuii să mă opun.

— Domnilor, preria îşi are tradiţiile şi legile ei. Dacă voiajorii s-ar fi năpustit înarmaţi asupra noastră şi ar fi încercat să ne ucidă, atunci se cădea să-i împuşcăm pe loc; dar aşa cum stau lucrurile, nu avem dreptul să-i omorîm, ar fi o crimă. Trebuie să alcătuim un complet de judecată.

— O, bun judecată! îşi dădu cu părerea negrul, bucuros să asiste la un asemenea spectacol. Apoi Bob spînzurăm la toţi cinci.

— N-o să-i judecăm acum. E noapte, nu avem lumină. Mai bine aşteptăm pînă dimineaţă. Sîntem şapte inşi. Cinci pot să doarmă liniştiţi, iar cîte doi vor sta de pază. În ce-i priveşte pe voiajori, n-o să ne dea nici o bătaie de cap în cursul nopţii.

Îmi impusei punctul de vedere cu oarecare greutate, dar în cele din urmă căzurăm cu toţii de acord. Cinci dintre noi se culcară, în timp ce eu şi unul din negustori preluarăm sarcina de santinele. După un ceas, furăm înlocuiţi. Sam luă asupră-şi ultimul schimb, de unul singur. Începea să se crape de ziuă; ajungea un singur om în post.

Noaptea, prizonierii nu suflară o vorbă. Dimineaţa însă constatai că Williams şi complicele său se treziseră la realitate.

Luarăm în primul rînd gustarea de dimineaţă şi ne ospătarăm caii cu cîte o porţie de grăunţe. Trecurăm apoi la dezbateri. Sam luă cuvîntul arătînd spre mine:

— Iată-l pe şeriful nostru! Dumnealui va deschide şedinţa, ca să zic aşa.

— Nu, Sam, eu nu prezidez. Rolul acesta îţi revine ţie.

— Mie? Ce-ţi veni? Sam Hawerfield şerif? La treaba asta se pricep mai bine scriitorii.

— Eu nu sînt cetăţean al Statelor Unite şi am trăit în prerie mai puţin ca tine. Dacă nu vrei tu, atunci să conducă Bob!

— Bob? Şerif negru? Asta ar fi boacănă de tot! Ei, dacă insişti, ce să fac! Nu-mi rămîne decît să primesc, ca să zic aşa.

Îşi umflă pieptul şi luă o atitudine marţială, voind să sublinieze astfel că în acest tribunal al savanei vor domni aceeaşi nepărtinire şi acelaşi respect al adevărului ca la oricare for de justiţie dintr-un stat civilizat.

— Aşezaţi-vă roată, domnilor! Sînteţi juraţi. Negrul Bob rămîne în picioare în calitate de supraveghetor.

Bob îşi strînse şi mai bine sabia la şold şi se strădui să arate cît mai demn de acest titlu.

— Supraveghetor, scoate legăturile arestaţilor! Sîntem aici într-o lume liberă. Şi într-o asemenea lume chiar şi ucigaşii stau slobozi înaintea judecăţii.

— Dar daca fug toţi cinci..., încercă negrul să obiecteze.

— Executarea! tună Sans-ear. N-o să fugă nimeni, căci le-am luat armele şi  pînă să facă zece paşi, gloanţele noastre i-ar domoli, ca să zic aşa.

Dezlegaţi, prizonierii se ridicară tăcuţi în picioare. Noi stăteam cu armele în mîini. O evadare ar fi fost cu neputinţă.

— Spui că te cheamă Williams, începu Sam adresîndu-se capului bandei. E numele dumitale adevărat?

— Nu răspund, făcu acesta îndîrjit. Voi înşivă sînteţi criminali! Voi ne-aţi atacat! Pe voi ar trebui să vă judece un tribunal al savanei!

— Faci cum vrei, băiete, treaba ta! Îţi atrag doar atenţia că refuzul de a răspunde echivalează cu o mărturisire. Aşadar: eşti într-adevăr voiajor?

— Da.

— Dovedeşte! Unde-ţi sînt scrisorile?

— N-am nici o scrisoare.

— Bine băiete, asta e de ajuns ca să ne lămurească asupra persoanei dumitale. N-ai vrea să ne spui ce ai discutat aseară cu camaradul tău cînd făceaţi de straja şi cam ce aţi hotărît?

— Nimic! N-am schimbat nici o vorbă!

— Acest bărbat demn de toată încrederea v-a ascultat şi a desluşit cuvînt cu cuvînt discuţia voastră! Voi nu sînteţi westmen-i. Un adevărat vînător de prerie ar fi lucrat cu mai multă isteţime.

— Nu sîntem westmen-i? All devils, pe toţi dracii, sfîrşiţi cu comedia şi atunci vă arătăm noi cît face vitejia voastră! Cine sînteţi, la urma urmei? Nişte greenhorn-i, care ne-au atacat în somn ca să ne omoare şi să ne jefuiască.

— Nu te aprinde aşa, fiule!  Am să-ţi fac cunoştinţă cu greenhorn-ii care vor hotărî aici asupra vieţii sau morţii voastre. Bărbatul acesta, după ce a înţeles ce puneţi la cale, v-a doborît de unul singur cu pumnul lui şi totul s-a petrecut, ca să zic aşa, atît de corect, încît nimeni nu l-a observat, nici măcar voi înşivă. Şi iată că stăpînul acestui pumn faimos răspunde la numele de Old Shatterhand! Clar! Ei şi acum, uitaţi-vă niţel la mine! Are voie omul, după ce navajoşii i-au tăiat urechile, să se cheme Sans-ear? Va să zică, sîntem exact dintre cei puţini despre care ziceai că s-ar putea aventura şi singuri în Llano estacado. Iar afirmaţia că am provocat ieri ploaia corespunde perfect adevărului: cine altul ar fi putut s-o facă? Ori aţi auzit cumva ca în Estacado să plouă de la sine?

Era vădit că numele noastre nu-i încîntaseră de loc pe cei cinci „voiajori". Williams luă cel dintîi cuvîntul. Cumpănise bine situaţia şi spera, probabil, că n-are a se aştepta tocmai din partea noastră la vreun act de violenţă.

— Dacă sînteţi într-adevăr aceia drept care vă daţi, atunci sperăm într-o judecată cinstită. Am să vorbesc sincer, fără ocol. Purtam înainte alt nume; dar nu văd ce crimă ar fi aceasta, de vreme ce nici dumneavoastră nu vă numiţi de fapt Old Shatterhand şi Sans-ear. Orice om e liber să şi spună cum îi place.

Well, nici nu te acuzăm din cauza numelui!

— Şi nici pentru vreo crimă nu putem fi acuzaţi. N-am făcut nici un rău nimănui, n-am avut nici o intenţie de acest fel. Ce-i drept, aseară am discutat despre un omor. Dar am pomenit oare numele voastre?

Bravul Sam privi o vreme în gol şi rosti, în cele din urmă, cam supărat:

— Ei da, n-aţi pomenit, însă din vorbele voastre reieşea totul cît se poate de clar.

— Simpla deducţie după nişte vorbe nu înseamnă o dovadă, nu e un fapt dovedit, înţeleg, un tribunal de prerie e o instituţie onorabilă şi un asemenea for are obligaţia să judece după fapte, nu după simple presupuneri. I-am întîmpinat pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand cu ospitalitate şi  drept răspuns, ei caută să ne curme viaţa fără să fim cu nimic vinovaţi. Toţi vînătorii, de la Marele Ocean pînă la Mississippi, de la Golful Mexic pînă la Fluviul Sclavilor, toţi vor afla despre această faptă şi vor spune: „iată ce au devenit cei doi faimoşi westmen-i: nişte bandiţi, nişte asasini!"

Trebuia să constat în sinea mea că omul îşi susţinea apărarea cu multă pricepere. Sam fu atît de răscolit de vorbele lui, încît exclamă:

's death, nimeni n-are să spună aşa ceva, pentru că nici n-o să vă condamnăm! Din partea mea, sînteţi liberi! Dumneavoastră ceilalţi ce părere aveţi?

— Să-i punem în libertate! Sînt nevinovaţi! Aprobară cei trei negustori, care nici înainte nu prea fuseseră convinşi de vinovăţia acuzaţilor.

— Nici eu, din cîte cunosc, n-am motive să-i condamn, adaugă la rîndul lui Bernard. Ce sînt şi cum îi cheamă nu ne priveşte pe noi. Iar dovezi pentru condamnare nu avem, doar bănuieli.

Bob, negrul, stătea pleoştit, uluit. Vedea cum deodată i se năruiesc toate nădejdile în legătură cu spînzurarea celor vinovaţi. În ce mă priveşte, eram oarecum satisfăcut de întorsătura pe care o luau lucrurile; de altfel, o şi prevăzusem şi nu degeaba insistasem în ajun pentru amînarea judecăţii. Tot din acelaşi motiv propusesem ca Sam să prezideze tribunalul. Ca vînător era deosebit de înzestrat, dar pentru interogarea şi demascarea unui “criminal" nu era nicidecum omul potrivit. În prerie nu poţi fi niciodată sigur de propria ta viaţă. De ce atunci să curmi cinci vieţi omeneşti, cînd, de fapt, nimic concret nu s-a săvîrşit împotriva ta? Ar însemna să condamni la moarte pe oricine numai pentru o simplă bănuială. Şi  în fond, mă interesa mai puţin lichidarea acestor oameni şi mai mult siguranţa noastră. Or, în acest scop puteam lua măsurile de rigoare. Sam însă merita o papară pentru că lăsase să-i fie smuls un lucru pe care l-am fi putut oferi drept dovadă de milă şi mărinimie. De acea, cînd îmi ceru şi mie părerea, îi replicai:

— Mai ţii minte, Sam, în ce constă marea superioritate a bătrînei tale Tony ?

— În ce?

— Are grăunţe în cap.

— Da, îmi amintesc. Şi constat că nici ţie nu-ţi lipseşte memoria. Dar ce sînt eu de vină dacă, fiind vînător, nu am, ca să zic aşa, talent de jurist? Tu poate că ai fi scos de la ei ceva mărturisiri. De ce n-ai vrut să prezidezi juriul? Acuma oamenii sînt liberi: ce-am hotărît rămîne bun hotărît.

— Fireşte, părerea mea nu mai poate să schimbe nimic. Însă dumnealor au fost achitaţi numai în ce priveşte tentativa de omor, nu şi în alte privinţe. Master Williams, am să te întreb un lucru. Răspunsul dumitale vă va decide soarta. Spune-mi, pe ce drum se ajunge cel mai repede la Rio Pecos?

— Drept înainte, spre vest.

— În cît timp?

— În două zile.

— Eu vă socotesc stakemen-i, deşi ieri te-ai grăbit să ne previi împotriva acestor bandiţi şi în ciuda faptului că, după ce avuseşi grijă să-i storci de vlagă, păreai să-i conduci pe aceşti oameni în direcţia justă. Veţi rămîne prizonieri timp de două zile. Dacă pînă atunci nu ajungem la Rio Pecos, s-a terminat cu voi! Mă voi îngriji personal de judecarea voastră; ori vă fac să simţiţi curelele pe spinare, ori glonţul în scăfîrlie. Acum ştiţi ce vă aşteaptă! Hai, legaţi-i şi urcaţi-i pe cai! Plecăm!

— Oh, asta bine! fu de părere Bob. Dacă la rîu n-ajungem, Bob spînzurăm la ei în pom!

După numai un sfert de oră ne aflam în mers. Prizonierii, legaţi pe şei, călăreau bineînţeles la mijloc. Bob părea că n-are de gînd să renunţe la slujba de supraveghetor; se ţinea scai de ei şi îi păzea cu străşnicie. El încheia coloana, iar Bernard şi cu mine călăream în faţă.

Natural că discutam despre întîmplarea de ieri, dar fără să-i dăm prea multă importanţă. În cele din urmă, ne distanţarăm mai mult de voiajori şi Bernard mă întrebă:

— E adevărat ceea ce susţine Sans-ear, cum că dumneata ai fi provocat ploaia?

— Da.

— Nu pricep, deşi ştiu prea bine că-ţi place să spui numai adevărul.

— Am provocat ploaia ca să ne salvăm cu toţi, atît noi cît şi voi.

Îi explicai procedeul atît de simplu prin care “făcătorii de ploaie” şi vracii triburilor indiene îşi dobîndesc printre credincioşii naivi un credit nelimitat.

— Prin urmare, îţi datorăm viaţa. Ne-am fi încheiat zilele chiar acolo unde ne-ai găsit.

— N-aţi fi murit de extenuare, aţi fi fost ucişi. Vezi numai ce cară cu ei aceşti “voiajori”! Burdufurile li-s pline cu apă! Nici n-au suferit măcar de sete, tîlharii. Dacă nu m-aş feri să vărs sînge omenesc, i-aş împuşca fără milă. Cum îi spune tînărului care a fost aseară în schimb cu Williams?

— Mercroft!

— Nume fals, desigur. În ciuda tinereţii sale, individul mi se pare cel mai suspect dintre toţi; parcă l-am mai văzut la faţă în împrejurări nu prea plăcute. Vai de pielea lor dacă nu ajungem la Rio Pecos în timpul fixat! Acum dă-mi, te rog, amănunte în legătură cu jefuirea şi asasinarea tatălui dumitale.

— Nu cunosc amănunte. Allan era plecat la San Francisco după achiziţii de aur. Rămăsesem cu Bob şi cu menajera noastră, deci patru la număr, avînd în vedere că lucrători şi calfele nu locuiau cu noi. Tata, după cum ştii, ieşea întotdeauna seara în oraş. Ei şi într-o dimineaţă l-am găsit mort în culoarul casei. Uşa era încuiată pe dinafară, iar atelierul şi magazinul vraişte. Dispăruse tot ce-ar fi avut oarecare valoare. Bătrînul purta de obicei la el o cheie care se potrivea la toate uşile. După ce l-au omorît, criminalii i-au luat cheia şi astfel au jefuit casa fără nici o greutate.

— Şi n-aveţi nici o bănuială?

— Amănuntul cu cheia nu-l cunoştea decît una din calfe, dar toate cercetările poliţiei au rămas fără rezultat. Calfele au fost eliberate şi au dispărut. Printre bijuteriile furate se aflau şi importante depuneri aparţinînd diverşilor clienţi. Am fost nevoit să-i despăgubesc pe toţi şi nu mi-au rămas decît mijloacele necesare acestei călătorii în California. Trebuie să-l caut pe Allan, de la care, în treacăt fie zis, n-am mai primit ştiri în ultima vreme.

— Aşadar, n-ai nici o nădejde să-i prinzi pe criminali şi să-ţi redobîndeşti măcar în parte averea?

— Nici una. Făptaşii trebuie să-şi fi trecut de mult prada peste frontieră. Nu-mi prea pun speranţe nici în faptul că, la cererea mea, toate ziarele mari din Europa şi America au relatat despre acest furt, dînd şi o descriere exactă a celor mai valoroase obiecte dispărute. Asemenea criminali rafinaţi au destule căi şi mijloace ca să se pună în siguranţă.

— Aş dori să văd şi eu un astfel de anunţ.

— Se poate. Am la mine un număr din Morning Herald. Îl păstrez pentru orice eventualitate.

Băgă mîna în buzunar, scoase ziarul şi mi-l întinse. Citii anunţul în timp ce ne urmam drumul şi mă izbiră din nou unele înlănţuiri de fapte cărora scepticul le spune coincidenţe. După lectură, împăturii ziarul şi-l înapoiai lui Marshall.

— Ce-ai zice dac-aş fi în măsură să-ţi indic pe unul din făptaşi?

— Dumneata, Charlie?! se miră el.

— Şi dacă te-aş ajuta să recuperezi o parte însemnată din pagubă?

— Lasă glumele, Charlie. Cînd s-a petrecut crima, dumneata erai în prerie. Cum să-ţi reuşească dumitale ceea ce nu le-a reuşit organelor competente venite la faţa locului?

— Bernard, eu sînt un om dur. Dar ferice de acela care îşi păstrează credinţele copilăriei pînă la vîrsta aspră a maturităţii! Eu cred că exista un ochi care veghează peste tot şi un braţ care schimbă în bine chiar şi cele mai crunte lovituri. Pentru acest ochi, pentru acest braţ, Louisville şi savana sînt totuna. Ia priveşte aici!

Scosei din buzunar pungile cu diamante şi i le dădui. Bernard le luă curios şi  cînd le desfăcu, mîinile începură să-i tremure. Recunoscuse diamantele dintr-o privire şi exclamă fericit:

— Doamne, sînt ale noastre! Fără nici o îndoială! Cum se face?...

— Stop! îl potolii. Stăpîneşte-te! Indivizii din urma noastră nu trebuie să ştie despre ce discutăm. Dacă e într-adevăr vorba de pietrele voastre, lucru de care nu mă îndoiesc, atunci păstrează-le. Şi pentru ca să nu crezi cumva că aş fi eu însumi hoţul, am să-ţi explic cum au ajuns în mîinile mele.

— Dar, Charlie, cum îţi trece prin minte aşa ceva?

— Pst, mai încet! Vorbeşti de parc-ai vrea ca discuţia noastră să se audă pînă în Australia!

Bernard se afla într-o explicabilă surescitare, iau eu – trebuie să recunosc – mă bucuram din tot sufletul de marea lui fericire. Regretam doar faptul că nu mai era nici o putinţă ca bietul său tată să-şi revadă comoara.

— Vorbeşte, Charlie! se rugă Bernard. Sînt nerăbdător să aud cum au ajuns diamantele la dumneata.

— N-a lipsit mult să pun mîna şi pe criminal. Eram atît de aproape unul de altul, încît i-am făcut vînt cu piciorul de pe o locomotiva pe care mă urcasem. Şi Sam l-a urmărit, dar fără rezultat. Sper totuşi să-l găsesc foarte curînd dincolo de Rio Pecos, unde s-a deplasat desigur în vederea unei noi tîlhării. Trebuie să-i dăm de urmă!

— Mai spune, Charlie! Zi-i!

Îi relatai amănunţit încercarea ogellallaşilor de a jefui trenul, apoi îi citii scrisoarea adresată de Patrik tatălui său Fred Morgan. Tînărul Marshall mă ascultă cu cea mai mare atenţie şi în cele din urmă rosti entuziast:

— Îi prindem, Charlie! Îi prindem şi aflăm ce s-a făcut cu restul bijuteriilor.

— Dar nu mai vorbi aşa de tare, Bernard! Nu, sîntem decît la cîteva lungimi de cal înaintea lor şi aici, în Vest, trebuie să păstrezi secretul chiar şi cu privire la cele mai neînsemnate lucruri. Uşurinţa nu foloseşte la nimic.

— Bine-bine! Şi ai de gînd să-mi înapoiezi diamantele fără nici o condiţie sau pretenţie ?

— Desigur, doar sînt ale dumitale!

— Ascultă, Charlie, eşti... dar stai...

Băgă mîna într-una din pungi şi scoase un diamant dintre cele mai mari:

— Fă-mi plăcerea şi ia-l ca amintire.

Pshaw! Ferească Sfîntul! Nici n-ai măcar dreptul să înstrăinezi vreo piatră din acestea, nimic, absolut nimic! Diamantele nu-ţi aparţin numai dumitale, ci şi lui Allan.

— El va fi de acord cu mine.

— Se poate, sînt chiar convins că va fi de acord, par nu uita că pietrele astea sînt numai o mică parte din cît aţi pierdut. Păstrează-le deci şi  cînd va fi odată să ne despărţim, dăruieşte-mi un obiect oarecare. Te asigur că-mi va fi tot atît de drag şi de scump ca şi diamantul. Şi acum, ia-o dumneata înainte, că eu îl aştept pe Sam.

Îl lăsai cu bucuria lui şi  strunindu-mi calul, aşteptai ca grupul să treacă înainte şi Sans-ear să ajungă în dreptul meu.

— Ce secrete grozave aţi discutat acolo, Charlie? întrebă Sam. Vă agitaţi mîinile, ca să zic aşa şi băteaţi cu ele aerul ca într-o scenă de balet.

— Ştii tu cine l-a omorît pe tatăl lui Bernard?

— Ei, doar nu-l vei fi dibuit!

— Ba da!

Well, frumoasă treabă! Charlie, ţie toate îţi merg în plin. Unul se zbate ani şi ani de-a rîndul, alergînd să-şi împlinească o dorinţă, iar tu n-ai decît să întinzi mîna în vis şi gata, s-a făcut! Ei, cine-i banditul? Sper că nu te înşeli!

— Fred Morgan!

— Fred Morgan... tocmai ăla! Charlie, cred eu multe, dar pe asta nu! Morgan e o canalie a Vestului, dar în Est nici nu i-a călcat piciorul!

— Crede ce vrei. Totuşi, diamantele sînt ale lui Marshall. I le-am înapoiat.

— Păi, deh, dac-ai făcut asta, înseamnă că eşti sigur de tot. Ce bucurie pe bietul băiat! Da, da, va să zică avem acum un motiv în plus să schimbăm o vorbuliţă cu acest Morgan. Sper să mai crestez un semn pe răbojul meu.

— Şi pe urmă, după ce terminăm cu el, ce mai facem?

— Ce facem? Hm, eu numai din cauza lui am venit în sud; m-aş fi dus şi în Mexic, în Brazilia, în Ţara de Foc, orişiunde. Ei şi dacă-l găsesc, mi-e totuna încotro şi pe unde o iau. Posibil, ca să zic aşa, să mă apuc de vînat prin bătrîna Californie unde, cică, ar fi rost de aventuri excepţionale.

— Atunci te însoţesc. Mai am cîteva luni de răgaz şi n-aş vrea să-l las pe Bernard singur în această lungă şi primejdioasă călătorie.

Well, sîntem înţeleşi. Vezi numai să ieşim cu bine din deşertul ăsta şi din societatea indivizilor, mă-nţelegi. Acuma mi-s şi mai antipatici ca azi-dimineaţă. Mai ales mutra tînărului nu-mi place de loc; parcă cere palme. De altfel, îmi face impresia ca l-am mai văzut undeva şi încă în timp ce săvîrşea o faptă urîtă.

— Am şi eu aceeaşi impresie. Poate să-mi amintesc pînă la urmă unde şi cînd l-am întîlnit.

Drumul continuă aproape fără întrerupere pînă seara, cînd făcurăm un popas. Îngrijirăm de cai, îmbucarăm nişte pastramă tare şi uscată, apoi ne dădurăm odihnei. Prizonierii fură legaţi pe timpul nopţii şi santinela îi păzi ca nu cumva să-şi desfacă legăturile. În zori pornirăm mai departe şi către prînz observarăm că regiunea se schimbă la faţă, devenind din ce în ce mai fertilă. Cactuşii erau mai zemoşi; ici-colo, fire de iarbă sau cîte o tufă galben-verzuie se iveau din nisip spre delectarea cailor noştri. Treptat, iarba şi tufele se îndesiră. Deşertul luă tot mai mult înfăţişarea unei pajişti. Descălecarăm pentru a da posibilitate cailor să-şi potolească foamea. Dar trebuia, fireşte, să luăm măsuri ca să nu se îndoape peste măsură; de aceea îi legarăm, lăsîndu-i să pască doar cît îngăduie lasso-ul. Fiind sigur că vom găsi în curînd apă, nu prea făcurăm economie cu rezervele rămase pe fundul burdufurilor.

Pe cînd ne bucuram că vom ieşi, în sfîrşit, din această pustietate, Williams se apropie de mine şi rosti:

— Cred că acum v-aţi convins, sir, în ce priveşte adevărul spuselor mele.

— M-am convins.

— Atunci restituiţi-ne caii, armele şi daţi-ne drumul. Nu v-am făcut nici un rău ca să ne trataţi ca pe nişte duşmani.

— S-ar putea. Însă eu nu hotărăsc de unul singur. Am să-i întreb şi pe ceilalţi.

Ne aşezarăm la sfat şi făcui o scurtă introducere:

— Domnilor, deşertul a rămas în urmă şi în faţa noastră se întinde pămînt roditor. Vă întreb, deci, dacă mai e cazul să rămînem împreună, ori ne despărţim.

Şi, adresîndu-mă negustorilor, întrebai:

— Dumneavoastră unde vreţi să ajungeţi?

— La Paso del Norte.

— Noi patru o luăm în sus, spre Santa Fe. Aşadar, drumurile noastre se despart. Şi acum, încă o întrebare: ce facem cu aceşti cinci voiajori?

După o scurtă dezbatere, se ajunse la concluzia ca voiajorii să fie eliberaţi şi aceasta nu a doua zi, ci chiar imediat. Hotărîrea nu venea de loc în contradicţie cu intenţiile mele.

Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi porniră numaidecît. La întrebarea mea, Williams ne informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos pînă la întîlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gînd să vîneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rînd după linia orizontului.

Stăturăm o vreme liniştiţi, pînă ce Sam mi se adresă:

— Ei, Charlie. Să-ţi aud părerea?!

— Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul spre Santa Fe.

Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informîndu-l asupra ţintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai întîrziem aici sau pornim imediat.

— Cred că e mai bine să rămînem pe loc. De urmărit tot nu-i putem urmări, pentru că, aşteptîndu-se la una ca asta, vor fi cît se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul nostru va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sînt în stare să le facă faţă. Mai bine stăm aici pînă mîine. Lăsînd caii să pască şi să prindă puteri.

— Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă?  interveni Marshall.

— Atunci vom avea, în sfîrşit, motive să discutăm cu ei cum se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc chiar eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decît caii voştri. Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă aşteptaţi.

Fără să întîmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud-vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud.

Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întîi fără grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci trecu mai bine de o jumătate de oră pînă să-i zăresc. Ştiam că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul lunetei mele.

După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrînd ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, desigur şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine să mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care călărea de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta urmăreşte un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc – destul că se depărtau de tabăra noastră. În schimb, mi se părea mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. Apucai deci pe urmele lui.

După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărînd printre arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de punctul unde dispăruse călăreţul, pînă descoperii un locşor neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe. Spre bucuria mea, văzui ţîşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. Descălecai şi îmi priponii mustangul lîngă izvor, ca să poală bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutînd urmele misteriosului călăreţ.

Le găsii foarte curînd şi  spre mirarea mea, constatai că pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. Ba descoperii chiar şi o potecă mai demult bătucită de pasul cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate supravegheat – ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în cap. Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulîndu-mă după tufe, pînă ce un nechezat puternic mă ţintui locului.

Tocmai dădui să mă dumiresc ce cal nechezase, cînd o descoperire făcu să mă ascund din nou, în cea mai mare grabă. Înaintea mea stătea lungit un om care îşi iţea capul de după o tufă, ţinînd sub observaţie poteca. Era, desigur, un om de strajă, a cărui prezenţă dovedea că prin apropiere trebuie să fi fost mai mulţi camarazi de-ai săi.

Omul nu văzuse şi nu simţise nimic. Făcui cîţiva paşi îndărăt şi îl ocolii. Totul îmi reuşi perfect. În cinci minute mă lămurii asupra situaţiei terenului. Poteca ducea spre o rarişte la mijlocul căreia un mărăciniş stufos, năpădit de hamei sălbatic, îţi închidea orice perspectivă. De acolo venise nechezatul. Mă furişai pe marginea rariştei, căutînd să pătrund cu privirea prin mărăciniş, dar în zadar: era ca un perete impenetrabil. De fapt însă, părea să fie numai un camuflaj, pentru că de dincolo străbătu pînă la mine mai întîi o voce, apoi alta, demonstrînd prezenţa unor bărbaţi.

Să mă strecor pînă acolo? Era extrem de periculos, dar mă hotărîi să încerc. Din cîteva salturi intrai în rarişte, într-un loc ferit de ochii străjerului. Înaintai aşa, ascuns după mărăciniş, căutînd în zadar o deschizătură prin care să trec. Nu exista decît un singur ochi, jos, chiar la rădăcina tufelor, prin care lipindu-mă cu burta de pămînt, aş fi putut să încerc trecerea.

Mersei încet, foarte încet, dar pînă la urmă izbutii şi abia atunci constatai că dincolo, în inima rariştei, terenul era curăţit, netezit, pe un spaţiu cam de treizeci de coţi diametru, complet camuflat de jur-împrejur. Am numărat acolo optsprezece cai, legaţi strîns unul de altul; nu departe de mine zării şaptesprezece bărbaţi, care lungiţi în iarbă, care şezînd. În rest, spaţiul era ocupat cu tot soiul de calabalîc clădit în grămezi şi acoperit cu piei crude de bivol.

Totul făcea impresia unei vizuini în care tîlharii îşi depozitau marfa.

Tocmai atunci unul dintre indivizi îşi înălţă glasul. Îl recunoscui pe Williams. El era călăreţul care se despărţise de grup. Desluşeam fiecare cuvînt:

— Cred că am fost spionat. M-am pomenit cu un pumn în cap, de-am căzut ca buşteanul...

— Cum spionat, bre! se răsti la el un ins îmbrăcat într-un frumos costum mexican. Eşti un nătărău! Va trebui să ne lipsim de tine. Cum adică, să te spioneze tocmai în Estacado, unde nu există măcar vreun ascunziş?!

— Nu fi atît de sever, capitano! se apără Williams. Dacă ai şti cine a fost, ţi-ai da seama că nici ţie nu ţi-ar fi mers mai bine.

— Mie? Vrei să-ţi găuresc scăfîrlia? Şi nu numai că te-a spionat, dar te-a şi doborît cu pumnul ca pe un ţînc, ca pe un papă-lapte!

De ciudă, lui Williams i se umflară vinele de pe frunte.

— Ştii bine, capitano, că nu sînt laş. Omul care m-a culcat la pămînt te-ar da gata şi pe tine dintr-un pumn.

Capitano rîse cu zgomot.

— Dă-i înainte!

— Şi Patrik, adică, să-i zic şi cu Mercroft, a păţit la fel.

— Patrik? Cu ţeasta lui de taur Şi pe urmă? Williams povesti toată întîmplarea pînă în momentul eliberării "voiajorilor".

Carajo, nemernicule, te împuşc ca pe o potaie! se înfurie capitano. Te laşi tu bătut împreună cu patru din cei mai buni oameni ai mei, de către două lepre pripăşite de aiurea?... Te laşi prins şi legat ca un mucos ce se ţine de fusta maică-sii?

Thunder-storm, mii de trăsnete, capitano! Vrei să ştii cine sînt cele două lepre ce-şi zic Charlie si Sam Hawerfield? Dac-ar apărea ei acum singuri-singurei, cu puştile în mîini şi cu cuţitele la brîu, mulţi dintre noi nici n-ar şti ce să facă: să se apere sau să se predea. Află că e vorba de Old Shatterhand şi de Sans-ear I

— Mincinos ordinar! sări în sus şeful. Vrei să-ţi scuzi laşitatea!

Capitano, poftim, vîra cuţitul în mine! Să ştii că nici n-am să clipesc.

— Va să zică, spui adevărul?

— Numai adevărul.

— Dacă-i aşa, por todos los santos, pe toţi sfinţii, trebuie să-i ucidem pe amîndoi! Şi yankeul trebuie omorît împreună cu negrul lui. Altminteri, perechea asta de vînători nu se astîmpără pînă nu ne distrug.

— N-or să ne facă nimic; au hotărît să plece imediat la Santa Fe.

— Ţine-ţi clonţul! Eşti mai tîmpit de o mie de ori decît ei şi tot nu le-ai spune adevărul, dacă te-ar întreba încotro mergi. Îi cunosc eu pe vînătorii ăştia din nord. Dacă vor să ne ia urma, ne-o găsesc şi de-ar fi să zburăm. Nici măcar aici nu am siguranţa că nu ne pîndeşte careva din tufiş.

La aceste cuvinte, mă simţii destul de prost. Capitano continuă:

— Da, le cunosc eu felul. Am lucrat un an întreg cu vestitul Florimont, supranumit Track-smeller, omul care miroase urmele, căruia indienii îi spuneau As-ko-lah, adică Inimă-de-urs. De la el am învăţat toate manevrele şi trucurile lor. Ascultaţi ce vă spun: ăştia nu se duc la Santa Fe şi nici nu-şi părăsesc tabăra. Ştiind că şi mîine vă pot da de urmă, se vor îngriji mai întîi de odihna cailor. Abia mîine, refăcuţi şi cu mintea limpede, se vor lua după noi. Şi atunci, chiar dacă i-am birui, tot ar cădea barem jumătate dintre ai noştri. Old Shatterhand cică ar avea o armă cu care trage şapte zile în şir fără s-o mai încarce. I-o fi dat-o dracul, luîndu-i în schimb sufletul. Deci, va trebui să-i atacăm încă în seara asta, să-i luăm din somn. Ei sînt numai patru la număr, va să zică nu pot rîndui pe schimb decît un singur om. Ştii bine locul unde se află?

— Da, răspunse Williams.

— Atunci, pregătirea! Trebuie să-i atacăm la miezul nopţii. Dar mergem pe jos, fără cai. Ne strecurăm pînă la ei şi-i luăm prin surprindere.

Se vede că bravul capitano nu ne cunoştea chiar atît de bine cum credea că ne cunoaşte; altminteri ar fi luat şi alte măsuri. Oamenii din prerie, ca şi cei din regiunile civilizate, suferă nu odată de mania exagerării care face din ţînţar armăsar. Cînd se întîmplă ca un westman, într-o împrejurare sau alta, să se comporte bărbăteşte în faţa duşmanului, dovedindu-şi totodată isteţimea, i se duce faima din tabără în tabără, umflîndu-se mereu. Pînă la urmă, omul ajunge un erou fără pereche, supranatural, de al cărui nume tremură toţi, ca şi cînd s-ar afla aievea în faţa puştii sale. Astfel ajunsesem şi eu posesorul unei arme miraculoase care cică mi-ar fi fost dăruită de însuşi diavolul şi cu care puteam trage o săptămînă în şir, fără răgaz – cînd de fapt nu era vorba decît de carabina Henry care, ce-i drept, avea un încărcător cu douăzeci şi cinci de cartuşe.

— Unde-i Patrik cu ai lui? se interesă acum capitano.

— S-a dus la Head-Pik. După cum ţi-a raportat, ca să-l aştepte pe taică-su. Pe drum o să „lămurească" şi chestiunea cu cei trei negustori, care au arme excelente şi o mulţime de bani. Poate că, între timp, a şi terminat cu ei; doar era grăbit.

— Şi prada mi-o trimite încoace?

— Da, cu doi oameni. Pe al treilea îl reţine ca însoţitor.

— Armele cele mai bune tot de la ăştia doi westmen-i le vom lua. Sans-ear are, cică, o puşcă grozavă: bate la o mie două sute de paşi.

În clipa aceea se auzi de departe lătratul unui cîine de prerie. Semnalul era destul de prost ales, deoarece pe-acolo nici nu există asemenea cîini.

— E Antonio, cu parii pentru Estacado, constată şeful. Să nu-i descarce afară, să-i aducă aici! De cînd cu vînătorii ăştia, trebuie să fim foarte atenţi.

Acum mă convinsei pe deplin că aveam de-a face cu o bine organizată bandă de stakemen-i şi că sub pieile acelea de bivol se aflau mormane de lucruri jefuite de la victimele care pieriseră în pustiu.

Deodată, drept înaintea mea, se dădu la o parte desişul care închipuia în acel loc un fel de perdea de plante agăţătoare, uşor de ridicat sau de tras în lături şi în tabără intrară trei călăreţi, trăgînd după ei o sumedenie de pari legaţi cu curele de ambele părţi ale şeilor, aşa cum îşi transportă indienii materialul lemnos pentru corturi.

Călăreţii atraseră asupra lor întreaga atenţie a celorlalţi indivizi, încît mă puteam retrage fără a fi observat. Avui însă grijă sa iau cu mine un semn, o dovadă a prezenţei mele acolo. Şeful îşi lepădase cuţitul şi cingătoarea în care odihneau două pistoale cu ţeava dublă, bătute în alamă. Le aşezase la spatele său. Dacă întindeam mîna, puteam să iau unul din pistoale. Aşa şi făcui. Apoi mă strecurai îndărăt, ştergînd cît mai bine toate urmele. La fel procedai şi dincolo de cercul mărăcinişului; mă îndepărtai apoi către rariştea unde îmi lăsasem mustangul. Mergeam tîrîş de-a-ndărătelea şi  pentru a nu lăsa nici un semn, mă sprijineam doar în vîrful degetelor de la mîini şi de la picioare. În sfîrşit, distanţa îmi îngădui să mă ridic în picioare şi să-mi continui drumul în mod normal. Dezlegai calul, încălecai şi făcui un ocol mare de tot, ca să mă asigur ca stakemen-ii nu vor simţi nimic care să aibă darul de a-i pune pe gînduri.

Ajuns spre seară la tovarăşii mei, citii pe feţele lor îngrijorarea cu care mă aşteptaseră.

— Asta massa Charlie! exclamă Bob, pe un ton care trăda bucurie şi ataşament faţă de mine. Bob avut frică, toţi avut frică pentru massa Charlie!

Ceilalţi erau mai reţinuţi. Aşteptară să descalec şi să mă aşez lîngă ei, apoi Sam începu cu întrebările.

— Ei?

— Negustorii sînt pierduţi!

— Mi-am închipuit. Voiajorii ăia, care sînt de fapt stakemen-i şi-au schimbat direcţia şi se vor răfui la noapte cu negustorii, dacă n-au şi făcut-o cumva în plină zi.

— Ghici cine-i Mercroft!

— Ţi-am spus-o şi altădată că mai curînd mă iau la trîntă cu ursul decît să mă obosesc cu ghicitorile cînd, de fapt, o vorbuliţă poate lămuri totul.

— Mercroft e un nume fals şi...

— Nu sînt chiar atît de prost ca să fi crezut că e numele lui adevărat!

— Şi iată că individul se cheamă, de fapt, Patrik Morgan! continuai eu.

— Pa... trik... Mor... gan! exclamă Sam şi rămase, pentru prima oară de cînd îl ştiam, absolut perplex. Patrik Morgan? Cum aşa?... Ai, Sam Hawerfield, urs bătrîn şi idiot! Îţi pică bestia în mîini şi tu o faci pe şeriful şi-i dai drumul! Charlie, eşti convins sută-n sută?

— Foarte convins. Acuma ştiu şi de ce-mi părea cunoscut: seamănă leit cu tată-său.

All right ! Acu' m-am lămurit şi eu de ce-mi făcea impresia că l-aş mai fi văzut cîndva. Unde-i? Sper că nu ne mai scapă!

— După ce-i lichidează pe negustori, pleacă numai în doi la Skettel-Pik şi Head-Pik, ca să-l întîlnească pe tată-său.

— Atunci sus, oameni buni, să-i ajungem din urmă!

— Stop, Sam! E aproape seara. Cum vrei să le desluşim urmele? Şi apoi, trebuie să ne pregătim pentru o vizită simandicoasă.

— Vizită? Cine?

— Patrik face parte dintr-o bandă de stakemen-i care-şi au tabăra nu departe de-aici. Şeful lor e un mexican, capitano, cum îi spun ei, care pare să fi luat lecţii serioase cu bătrînul Florimont. I-am spionat la vizuina lor: Williams le-a istorisit toată păţania. Ei şi se pregătesc să ne atace la miezul nopţii.

— Va să zică, ştiu că am rămas aici?

— Păi da, au ghicit.

Well, facă-se voia lor! Îi aşteptăm şi le spunem frumos good-evening. Sînt mulţi?

— Douăzeci şi unu.

— Oho, cam multişori pentru noi patru! Tu ce crezi, Charlie? Eu zic să încingem un foc şi să ne atîrnăm hainele roată, ca să pară că şedem în jurul focului. Iar noi, de fapt, să ne postăm mai încolo, afară şi să-i prindem pe bandiţi la mijloc, între flacăra focului şi armele noastre. Aşa îi pocnim la sigur.

— Planul e bun, aprobă Bernard Marshall şi cred că e unicul realizabil în condiţiile date.

— Bine! Să adunăm repede vreascuri pînă nu se întunecă, conchise Sam, ridicîndu-se de jos.

— Stai, nu te pripi, îl oprii eu. Crezi într-adevăr că putem înfrunta în felul acesta douăzeci şi unu de inşi?

— De ce nu? La primul foc o şterg cu toţii! Doar n-au de unde să ne ştie numărul.

— Şi dacă, de pildă, capitano e destul de deştept ca să ghicească şiretlicul? Ne-ar lovi atunci de ne-ar năuci. Tot planul s-ar duce de rîpă.

— La o asemenea surpriză trebuie să se aştepte orice vînător, ca să zic aşa.

— Atunci amîndoi Morgani ţi-ar scăpa din mîna şi de astă dată.

Behold, aşa e! Prin urmare, vrei s-o tundem de-aici, să-i lăsăm în pace şi să nu le dam peste cap socotelile? Ar fi să ne asumăm o grea răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cinstiţi care vor trece prin Estacado!

— Nici vorbă să plecăm aşa, omule! Am eu un alt plan, bun de tot.

— S-auzim!

— În timp ce bandiţii ne caută aici, noi ne strecurăm în tabăra lor, le luăm caii şi proviziile.

Good-lack, bună idee! Dar cum să le luăm caii? Crezi că vor veni încoace pe jos?

— Da. Şi asta înseamnă că vor porni de-acolo cu vreo două ore înainte de miezul nopţii; dar e o distanţă de parcurs.

— Eşti sigur că vor face aşa?

— Se-nţelege! Dacă stăm aici, ne punem viaţa în primejdie; în schimb, dacă-i lăsăm pe bandiţi fără alimente, muniţii şi cai, vor fi obligaţi să renunţe măcar temporar la noi fărădelegi. Şi bagă de seamă că obţinem totul fără un foc de armă.

— Nu se poate să nu lase străji.

— Cunosc eu posturile.

— Dar ne vor urmări, ce zici?

— Parcă dacă am rămîne aici ne-ar lăsa în pace? Oricum, tot va trebui să fugim.

— Bine, sînt de acord! Cînd plecăm?

— S-ar putea chiar peste un sfert de oră; pînă atunci, se întunecă binişor.

— Oh, asta frumos! se bucură negrul. Bob călărim cu massa şi luăm tot, tot de la tîlhari. Asta mai bun, nu rămîne aici şi împuşcat la Bob!

Peste puţin se întunecă de-a binelea. Nu se vedea la zece paşi. Pornirăm deci călare, eu înainte, ceilalţi înşiraţi cîte unul în urma mea.

Fireşte că n-o luarăm drept spre vizuina tîlharilor, ci făcurăm un ocol larg care ne aduse la marginea mărăcinişului, cam la o milă de Hide-Spot. Priponirăm caii şi ne continuarăm drumul pe jos.

Deşi Marshall şi negrul nu prea aveau antrenament la furişat, ajunserăm totuşi neobservaţi la hotarul rariştei, exact în dreptul potecii supravegheată mai înainte de străjerul pitulat în tufiş.

O lumină palidă, abia strecurată în văzduh, ne vesti că bandiţii aprinseseră un foc de tabără sau cel puţin o faclă; în preajma noastră însă era atît de întuneric, încît ne puteam deplasa fără grijă mergînd normal. Revenii astfel la locul unde ascultasem discuţia tîlharilor şi  pînă să mă pitulez, auzii iarăşi vocea şefului. Mă strecurai printre mărăcini şi văzui toată banda adunată în jurul rariştii, înarmată pînă-n dinţi şi gata de plecare. Capitano îşi continua vorbirea începută mai demult:

— Dac-am fi găsit cît de cît vreo urmă, aş fi zis că a fost pe-aici unul dintre vînători şi ne-a spionat. Dar aşa, unde să fi dispărut pistolul? Poate l-oi fi pierdut pe cînd călăream azi-dimineaţă şi mi-am scos centura. Ei, Hoblyn, i-ai văzut tu cu ochii tăi pe tuspatru şezînd?

— I-am văzut: trei albi şi un negru. Caii păşteau alături, unul fără coadă. Parc-ar fi ţap; numai coarnele îi lipsesc.

— Asta-i hodoroaga de iapă a lui Sans-ear; e vestită ca şi stăpînu-său. Dar pe tine nu cumva te-au simţit?

— Nu. M-am apropiat împreună cu Williams, călare, doar atît cît eram sigur că nu vom fi zăriţi, apoi am luat-o tîrîş pînă am văzut totul foarte limpede.

Elevul bătrînului Florimont fusese deci destul de prevăzător ca să trimită o patrulă în recunoaştere. Din fericire, aceasta s-a petrecut abia după ce mă întorsesem la ai mei.

— Atunci o să meargă strună! chibzui capitano. Tu, Williams, eşti cam obosit, rămîi aici. Iar tu, Hoblyn, preiei paza la potecă. Voi, ăştilalţi, după mine!

În lumina săracă a focului văzui cum perdeaua de crengi de la intrare se dădu în lături. Nouăsprezece inşi părăsiră tabăra. Rămaseră numai cei doi pomeniţi mai sus. Abia dispărură bandiţii după un cot, că mă şi aflam iarăşi lîngă Sam..

— Cum stăm, Charlie? Mi se pare că au plecat.

— Da. Doi au rămas aici; unul de pază la potecă, iar celălalt, adică Williams, în tabără. Acesta din urmă nu e înarmat: santinela, în schimb, are puşcă. Să stăm deocamdată pe loc, să nu întreprindem nimic; posibil ca vreunul din cei plecaţi să fi uitat ceva şi să se întoarcă. Între timp însă, să ne pregătim. Hai cu mine, Sam! Iar voi staţi aici pînă vă chem ori vin personal.

Ne strecurarăm pînă la potecă şi aşteptarăm acolo vreo zece minute pînă să se ivească santinela. Omul patrula foarte calm şi nepăsător, simţindu-se în toată siguranţa. Să fi trecut poate vreun sfert de ceas cînd ajunse iarăşi cam în dreptul nostru. Acum nu mai era de temut că s-ar întoarce cineva din drum. Puteam acţiona.

Mă ghemuii de o parte şi Sam de cealaltă parte a tufişului. În clipa cînd banditul dădu să treacă printre noi, Sam îi sari în gît, iar eu, rupînd o fîşie din haina lui ponosită, o făcui căluş şi i-o îndesai în gură. Îi prinserăm apoi mîinile şi picioarele în propriul său lasso pe care îl purta la şold şi-l legarăm de o tufă solidă.

— Hai, continuăm!

Ne apropiarăm uşurel de intrare şi desfăcurăm niţel perdeaua de hamei sălbatic. Williams şedea lîngă foc şi frigea un hartan de carne. Stătea întors cu spatele la noi; mă furişai pînă la el fără să simtă nimic.

— Ţine carnea mai sus, master Williams, că se arde! îi rostii în ceafă.

Se întoarse fulgerător şi  recunoscîndu-mă, împietri de groază.

— Bună seara! Mai că era să uit reverenţa ce se cuvine unui gentleman ca dumneata!

— O... O... Old Shat... Shatterhand! gîngăvi el cu ochii holbaţi. Ce vreţi aici?

— Nimic deosebit. Trebuie doar să-i restitui lui capitano pistolul pe care i l-am luat pe cînd îi povesteai păţaniile dumitale.

Banditul îşi încordă un picior, ca şi cum ar fi voit să sară şi scormoni cu privirea în jurul său, căutîndu-şi puşca. Dar nu avea la îndemîna decît cuţitul.

— Fii calm, master stakeman, cel mai mic gest ar putea să te coste viaţa. Întîi de toate, află că pistolul şefului dumitale e încărcat şi apoi, dacă priveşti niţeluş spre intrare, vezi numaidecît că te poate trăsni şi de-acolo un glonţ!

Omul privi spre intrare şi văzu într-adevăr puşca lui Sam aţintită asupra lui.

Thunder-storm, mii de trăsnete, m-am ars!

— Poate că mai ai oarecare şanse de scăpare dacă te supui şi nu ne faci greutăţi. Bernard, Bob, veniţi încoace!

La chemarea mea, cei doi tovarăşi apărură şi ei la intrare.

 — Bob, uite colo, lîngă şei, sînt nişte lasso-uri. Ia unul şi leagă-l pe dumnealui!

— Nu, mai bine moartea! izbucni Williams.

Şi tîlharul se ţinu de cuvînt. Cît ai clipi, îşi înfipse cuţitul în inimă şi se prăbuşi fără viaţă.

— Dumnezeu să-l ierte! rostii.

— Canalia! Va fi avut poate sute de vieţi pe conştiinţă, vorbi Sam cu scîrbă. Nicicînd cuţitul nu şi-a făcut mai bine datoria.

— S-a osîndit singur, dragă Sam. Bine că ne-a scutit pe noi de o faptă sîngeroasă.

Îl trimisei apoi pe Bob după Hoblyn. Peste puţin, individul zăcea jos, în faţa noastră. Îi scosei din gură căluşul. Prizonierul răsuflă adînc, apoi privirea i se opri îngrozită asupra complicelui său mort.

— Dacă nu ne răspunzi la întrebări, ajungi cadavru ca şi ăsta! îl avertizai.

— Spun totul! făgădui Hoblyn înspăimîntat.

— Aşadar: unde aţi ascuns aurul?

— L-am îngropat colo, sub sacii de făină. Dădurăm la o parte pieile de bivol şi ne apucarăm să cercetăm depozitul. Era o adevărată colecţie de tot ce fusese cîndva transportat prin Estacado: arme de cele mai diverse tipuri şi calibre, pulbere, plumb, cartuşe, lasso-uri, şei, pungi, pături, echipamente complete de voiaj şi de vînătoare, stofe şi pînzeturi, imitaţii de coral, giuvaeruri şi salbe de perle,  mult căutate de indience, tot soiul de alte mărfuri, instrumente şi unelte, o mulţime de cutii cu pemmican – carne conservată – apoi mari cantităţi de alte alimente. Nu era greu să-ţi dai seama ca totul provenea din jaf.

Bob arunca la o parte sacii grei de parc-ar fi fost pachete de tutun. Marshall scotoci printre unelte şi gasi un hîrleţ şi o lopată. Începurăm a săpa. În scurt timp, puserăm stăpînire pe o asemenea cantitate de grăunţe de praf de aur, încît am fi gheboşat sub ele un cal de povară solid. Mă înfioram la gîndul cîţi bieţi căutători de aur îşi vor fi pierdut viaţa pentru ca să se îngrămădească aici atîta deadly dust – praf al morţii – cum pe drept cuvînt îi spun indienii. Cînd se întorc în patrie, oamenii transportă cu ei numai o mică parte din aurul agonisit; restul îl schimbă în bancnote sau în cecuri. Cu siguranţă că victimele au avut şi ele asemenea valori. Dar unde s-or fi aflînd acum? Mă adresai din nou lui Hoblyn;

— Spune-mi unde sînt banii şi cecurile jefuite de la călători!

— Departe, într-o altă ascunzătoare. Capitano nu vrea să le ţină aici. Nu are încredere în toţi oamenii lui.

— Aşadar, nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea în afară de dînsul?

— O ştie şi locotenentul.

— Cum îl cheamă?

— Patrik Morgan.

Mă fulgeră un gînd. „Vom fi bogaţi în orice caz", îi scrisese el tatălui său. Nu cumva acest Patrik are intenţia să-l jefuiască pe propriul său şef?

— Şi nu ştii de fel unde se află ascunzătoarea?

— Ştiu ceva, dar nu sînt sigur. Capitano pare să nu aibă încredere nici în locotenent. Acesta din urmă a plecat azi împreună cu un însoţitor la Head-Pik şi la Rio Pecos; eu trebuia să pornesc mîine pe acelaşi drum şi să-l ţin sub observaţie.

— Aha! Deci capitano ţi-a dat indicaţii precise, ţi-a descris locul!

Hoblyn tăcu încurcat. Se codea.

— Spune adevărul! Dacă taci, moartea te paşte! Vorbeşte sincer şi te cruţăm, deşi meritaţi cu toţii ştreangul.

— Aţi judecat bine, sir!

— Ei, unde e ascunzătoarea?

— Mîine urma să merg încolo şi să-l împuşc pe locotenent, dac-ar încerca să se apropie! E o mică vîlcea; o cunosc foarte bine, am văzut-o cu ochii mei. Însă descrierea nu v-ar folosi prea mult; tot n-aţi găsi ascunzătoarea.

— Nu ţi-a indicat capitano precis locul ei?

— Se fereşte să dea amănunte. Mi-a poruncit doar să mă ascund în vîlcea şi să-l împuşc pe locotenent în clipa cînd ar pătrunde acolo.

— Bun! Îţi cruţ viaţa, dacă ne conduci la vîlceaua aceea.

— Sînt gata să vă conduc.

— Dar, ţine minte: dacă încerci să ne înşeli, îţi pierzi capul! N-ai să mergi liber; te legăm pe cal şi vii cu noi.

Well, făcu Sam, deci treaba s-a cam terminat. Ce urmează?

— Luăm numai aurul şi alte cîteva lucruri folositoare: arme, muniţii, tutun, alimente, plus nişte mărunţişuri, daruri pentru indienii care ar fi să ne iasă în drum. Hai, alegeţi ce vă trebuie! Între timp, eu mă duc să examinez caii.

Găsii acolo patru cai de povară excelenţi din Michigan şi vreo trei mustangi care meritau toată atenţia. Erau, în orice caz, de preferat gloabelor lui Bernard şi Bob. Aşadar puteam să le schimbăm cu doi mustangi, iar pe-al treilea să-l repartizăm lui Hoblyn.

Erau aici şi samare, pe care le aşezai în spinarea cailor de povară. Apoi, din toate lucrurile alese, făcurăm opt baloturi, cîte două de fiecare cal. Tot restul prăzii îl adunarăm grămadă şi puserăm dedesubt pulberea ce ne prisosea, laolaltă cu lucrurile cele mai inflamabile.

— Ce facem cu caii ceilalţi? Întrebă Sam.

— Să-i dezlege Bob şi să-i gonească în prerie. Nu e prea convenabil, dar mă doare inima să-i omor. Tu, Sam, preia conducerea convoiului. Eu rămîn să dau foc mormanului ăsta.

— Păi, de ce nu i-am da foc imediat? întrebă Marshall.

— Flăcările ar lumina pînă departe. Or, stakemen-ii după ce nu ne vor fi găsit la tabăra noastră, se vor întoarce, desigur, în mare grabă şi atunci focul îi va ajuta să ne dibăcească. De aceea e mai bine să vă depărtaţi cît mai mult, iar eu vă ajung mai tîrziu din urmă.

Well, ai dreptate! La drum, boys ordonă Sam. Porni cel dintîi, ducînd de frîu pe unul din caii de povară şi urmat de ceilalţi trei. Marshall, Bob şi Hoblyn legat pe un mustang – încheiau convoiul. Eu cu calul meu rămăsei să aştept pînă se va fi stins orice zgomot. Trecu astfel mai bine de un sfert de ceas. Zăbava nu mai trebuia prelungită: mă puteam pomeni cu stakemen-ii. Intrai deci în ascunzătoare, ca să dau foc prăzii.

Dintr-o pătură ruptă îmi confecţionasem din vreme un fitil lung, care îmi îngăduia să mă depărtez suficient înainte ca pulberea să ia foc. Cum vîrîsem sub grămadă şi o mulţime de cartuşe, era de prevăzut o explozie puternică.

Aprinsei capătul fitilului, luai calul de frîu şi ieşii pe potecă în direcţia preriei. Dincolo de mărăciniş mă avîntai în şa.

Atunci izbucni un bubuit şi o pălălaie grozave. Focul făcuse să explodeze cartuşele. Dădui pinteni calului şi mînai cît putui de tare, ca să ies din raza luminii. Flăcările se înălţau sălbatice. Focul mistuia toată averea strînsă de bandiţi prin jaf şi omor...

Capitolul XVI

PRINTRE COMANŞI

Acolo unde se întîlnesc statele Texas, Arizona şi New Mexico, aşadar în ţinutul străbătut de afluenţii lui Rio Grande del Norte, se înalţă munţii Sierrei şi Los Organos, Rianca şi Guadelupa, alcătuind un vălmăşag cu înălţimi sălbatice, răspîndite fără noimă. Munţii aceştia seamănă uneori cu nişte cetăţi de piatră, uriaşe, despuiate, alteori cu fantastice bastioane învăluite în codri seculari, străbătute ici-colo de trecători abrupte sau despărţite de văiugi uşor înclinate. Coloşii par să stea de cînd lumea într-o superbă şi deplină izolare. Şi totuşi vîntul aduce polen şi seminţe pînă sus, pe coamele şi piscurile lor, asigurînd dezvoltarea vegetaţiei. Ursul negru şi cel cenuşiu se caţără pe stînci şi coboară de cealaltă parte, în împărăţia singurătăţii, iar turmele de bizoni, numărînd mii de capete, trec şi ele prin cîte o strungă în migraţiunile lor de toamnă şi de primăvară. Apar aici chiar şi oameni, fie albi, fie arămii, sălbatici ca însăşi natura acestor locuri. Cînd aceştia se retrag şi dispar, nimeni nu ştie ce vor fi făcut acolo, căci uriaşii de piatră nu vorbesc, pădurile tac şi nu s-a găsit încă omul care să înţeleagă graiul animalelor.

Aici, pe culmi, urcă vînătorul temerar, bizuindu-se doar pe sine şi pe arma lui; aici se refugiază insul care fuge de civilizaţie; aici se adăposteşte indianul care a declarat război întregii lumi, fiindcă lumea toată îi vrea pieirea. Aici răsare din rămuriş ba căciula de blană a vreunui vînător, ba sombrero-ul cu boruri largi al vreunui mexican, ba chica împletită a indianului.

Ce caută aceşti oameni, ce-i mînă tocmai pe înălţimile acestea izolate? Nu există decît un singur răspuns: vrăjmăşia faţă de om sau animal, lupta pentru o existenţă care nu merită totdeauna osteneala unei asemenea lupte.

Jos, la şes, terenurile de vînătoare şi pămînturile apaşilor se învecinează cu cele ale comanşilor; pe aici, la graniţă, se consumă fapte eroice neconsemnate în nici o istorie. Bătăliile dintre aceste puternice seminţii împing uneori cîte o ceată izolată sau risipită pînă sus, în munţi, unde la fiece pas oamenii au de luptat cu moartea, cu forţele naturii ce par de neînvins.

Rio Pecos izvorăşte din Sierra Jumanez, coboară spre sud-est şi coteşte apoi către Sierra Blanca, drept spre sud. Nu departe de ieşirea sa din munţi, fluviul face un arc mare spre vest, mărginit pe ambele părţi de înălţimi. Între albia fluviului şi acest lanţ muntos care străjuieşte amîndouă malurile, ici şi colo răsare cîte o mică prerie, cînd foarte îngustă, cînd mai largă, acoperită cu ierburi bogate şi pierzîndu-se în codrii străvechi ce coboară pînă la poalele munţilor.

E un teren cît se poate de periculos. Munţii îngemănaţi lasă arareori să se strecoare printre ei vreun drum, vreun defileu pe care să poţi trece de cealaltă parte şi cine întîlneşte aici un duşman n-are cum să-l ocolească decît abandonîndu-şi calul, ceea ce iarăşi îi poate aduce pieirea.

Ajunserăm, aşadar, în această vale, pe care eu o mai străbătusem odată călare, dar într-o companie mai numeroasă şi mai sigură. Acum nu eram decît patru inşi şi  pe deasupra, obligaţi să-l supraveghem cu atenţie pe prizonier care, deşi se arăta extrem de docil, putea totuşi să urzească în taină planuri viclene. Hoblyn călărea la mijloc, alături de Bob; în fruntea grupului era Sam; pe urmă veneam eu şi Bernard Marshall care, în cursul marşului nostru îndelungat, se dovedi un bun călăreţ.

Era înainte de amiază şi soarele atinsese culmile munţilor înşiraţi pe partea cealaltă a fluviului. Deşi ne aflam la mijlocul lui august, totuşi prezenţa soarelui ne provoca o vădită plăcere, căci aici, printre înălţimile acestea întunecate, se înserează repede, nu mult după prînz. Nopţile erau atît de reci, dimineţile atît de jilave, încît mergeam mai tot timpul înfăşuraţi în pături.

Ziua, Hoblyn călărea liber, îl legam numai pe timpul nopţii. Doar răspundea cu propria-i viaţă pentru adevărul mărturisirilor sale.

— Mai e mult pînă la Skettel-Pik şi Head-Pik? Mi se adresă Marshall.

— Poate că am atinge munţii chiar mîine, dacă, potrivit spuselor lui Hoblyn, n-am fi obligaţi să cotim spre dreapta.

— Oare n-ar fi mai bine să mergem de-a dreptul în munţi, ca să dăm de Fred Morgan?

— În orice caz, de-a dreptul nu e bine; s-ar putea să fim observaţi. Morgan e cu siguranţă acolo: calendarul arată paisprezece august. Patrik, însă, cred că a luat-o către vîlceaua unde capitano îşi ţine banii. Şi acolo unde e fiul, s-ar putea să vină şi tatăl. De altfel, Patrik n-are decît un avans de cel mult cîteva ore; doar ne-am ţinut strîns pe urmele lui. Astă-noapte a poposit la şase mile de aici; va să zică, dacă a pornit în zori, odată cu noi, trebuie să fie acum la cel mult trei ore înaintea noastră.

Have care! Atenţie! exclamă deodată Sam, care călărea în faţă. Colo, la marginea pădurii, văd o creangă verde pe jos. Înseamnă că a fost ruptă de curînd; a trecut cineva nu demult pe-aici.

Ne apropiarăm şi sărirăm din şa. Sam ridică de jos creanga, o examină, apoi mi-o întinse şi mie.

— Ia uită-te, Charlie, la drăcia asta, ca să zic aşa.

— Hm, pun prinsoare că a fost ruptă abia acum un ceas.

— Exact, aşa cred şi eu. Iată şi urme de paşi, observi?

Mă aplecai să le examinez mai îndeaproape.

— Doi bărbaţi. Stai să le măsurăm!

Scosei din buzunar două beţişoare pe care însemnasem măsura urmelor lăsate de Patrik şi de însoţitorul său pe locul primului popas.

— Ei sînt! Exact tălpile lor! Nu mai înaintăm!

— Ai dreptate. Să nu simtă că ne ţinem după ei. Dar dacă au descălecat aici, înseamnă că au un anume plan, un scop. Iată, colo şi-au lăsat caii: pămîntul e scormonit cu copitele. Iar dincoace urme de paşi care duc în pădure. Hai să vedem!

Ceilalţi trei rămaseră să ne aştepte, iar noi pătrunserăm sub bolţile pădurii. Făcurăm o bună bucată de drum pînă cînd Sam, care mergea în faţă, se opri. Dăduse de un strat de muşchi călcat şi bătătorit. Parc-ar fi săpat cineva pămîntul dedesubt, apoi l-ar fi netezit şi acoperit cu muşchi. Mă aplecai şi dădui muşchiul la o parte.

— Un tîrnăcop! constată Sam cu uimire.

— Da, da, aici a stat un tîrnăcop.

Sub stratul de muşchi, pe fundul unei adîncituri, se vedea conturul exact al uneltei.

— Va să zică, l-au scos de aici. Dar cine l-o fi ascuns? cugetă cu glas tare Sam.

— E lesne de dedus. După ce capitano şi locotenentul au îngropat banii şi au părăsit vîlceaua, tîrnăcopul trebuie să-i fi incomodat; de aceea l-au ascuns aici. În orice caz trebuie să găsim la marginea pădurii vreun semn pe care l-or fi lăsat pentru orientarea lor la o eventuală întoarcere; vor avea nevoie de tîrnăcop ca să dezgroape comoara.

Aşezai muşchiul la loc şi mă dusei să examinez copacii de la liziera pădurii. Într-adevăr, doi copaci, unul pe dreapta, celălalt pe stînga urmelor purtau fiecare cîte trei crestături în cruciş, iar cîte trei crengi de jos fuseseră rupte.

— Ce concluzie tragi de-aici? Te ajută capul, Charlie?

— Ca şi pe tine şi pe oricare altul. Problema e uşor de rezolvat: Patrik are într-adevăr intenţia să se ducă în vîlcea.

— Trebuie să i-o luăm numaidecît înainte. Mă întreb însă dacă se îndreaptă direct spre vîlcea, sau îl caută mai întii pe tată-său.

— Asta putem s-o aflăm imediat.

— Mai e mult pînă cîrmeşte drumul vostru de la fluviu şi dă în vîlcea? mă adresai lui Hoblyn.

— Cel mult două ore, dacă mi-aduc bine aminte.

— Atunci poate că ar fi nimerit să mergem pînă acolo. Dacă o ia pe drumul din dreapta, înseamnă că se duce dea dreptul la ascunzătoare; în schimb, daca ţine direcţia pe care a pornit, atunci vrea să-l caute mai întii pe taică-său. Iar noi va trebui să ne orientăm după ceea ce face. De altfel, se pare că a stat multişor în acest loc; probabil că nu mai are nici măcar o oră avans faţă de noi. De aceea, nu strică să ne odihnim şi noi puţintel! Dintr-o pricină sau alta, Patrik poate să se fi oprit undeva, înaintea noastră şi atunci ne observă la sigur.

All right! Să mai stăm. Dar să nu comitem imprudenţa pe care a comis-o el şi să lăsăm caii de capul lor. Ia, mînaţi-i după copaci! Şi să mai îmbucăm ceva, că tot n-am pus nimic în gură de la răsăritul soarelui.

Îi făcurăm pe plac şi ne aşezarăm pe muşchiul moale. Dar nici nu apucarăm să ne scoatem merindele, că Hoblyn tresări şi arătă cu mîna printre copaci.

— Domnilor, vedeţi strîmtoarea de colo? Parc-am zărit sus de tot ca un vîrf de suliţă lucind la soare, un vîrf de oţel.

— Imposibil, protestă Sam. Cum să observi vîrful unei suliţe de la o asemenea distanţă?

— Şi totuşi, Sam, intervenii eu, nu-i deloc imposibil, dacă privirea cade întîmplător exact pe punctul cu pricina, fie el cît de mic. Dar asemenea suliţe nu poartă decît indienii... Va să zică, ar trebui ca...

În acel moment zării şi eu două puncte scînteietoare, unul sus, celălalt puţin mai jos.

— Oameni buni, ăştia nu pot fi decît indieni, făcui eu. Mare noroc că ne-am adăpostit aici! Dacă mai mergeam, ne prindeau în toată legea; doar ne bătea soarele în faţă.

Îmi pusei luneta la ochi şi cercetai strîmtoarea. Tabloul ce mi se oferi nu putea decît să-mi stîrnească cea mai gravă îngrijorare.

— Priveşte şi tu, Sam! Uită-te atent: sînt cel puţin o sută cincizeci de inşi.

Sam apucă luneta, o duse la ochi, apoi o trecu lui Bernard.

— Poftim, master Marshall! Admiraţi-i pe roşii ăştia! Aţi mai întîlnit vreodată comanşi?

— Încă nu. Sînt comanşi?

— Da, răspunse Sam hotărît. Judecînd după regiune, ar putea să fie şi apaşi; numai că aceştia poartă chica într-alt fel. Observaţi ca sînt vopsiţi în roşu şi albastru? Ei, asta înseamnă că se duc la război. De aceea şi-or fi ascuţit vîrfurile suliţelor. Fiecare războinic va fi avînd în tolba lui cîteva săgeţi otrăvite cu care eu nu simt nici o nevoie să fac cunoştinţă, ca să zic aşa. Tu ce crezi, Charlie? Ce se întîmplă dacă trec pe-aici?

— Ne observă, fără doar şi poate.

— Măi, de-am putea să ştergem cît de cît urmele, să dăm la o parte creanga aceea ruptă şi s-o tulim! Dar nu văd cum!

— Nici nu ne-ar fi de prea mare folos, pentru că mai îndărătul nostru tot ne-ar descoperi urmele şi ar face cale-ntoarsă.

— Ştiu, ştiu. Însă am cîştiga timp şi pînă să se întoarcă ei, ne-am pune la adăpost.

— Ai şi tu dreptate. Urmele copitelor sînt pe margine. Poate reuşim să le ştergem.

În spatele meu se afla un lăstar de molift, subţire, uscat. Îl retezai şi-mi făcui un fel de undiţă cu care pescuii creanga buclucaşă. Adunai apoi ace uscate de brad şi le presărai pe locul unde stătusem, deşi urmele erau şi aşa foarte puţin vizibile; numai un ochi de indian ar fi fost în stare să le observe.

— Să vedem dacă ne ajută la ceva. Pe mine, unul, nu m-ai îmbrobodi cu asemenea procedee, vorbi Sam fălos.

— Şi de ce?

— Păi, de cînd produce arţarul, ca să zic aşa, ace de molift ?

Într-adevăr, chiar în locul cu pricina creştea un arţar; dar nu mai aveam ce face. Indienii îmi absorbeau toată atenţia. Ajunseseră tocmai la capătul de jos al strîmtorii, se opriră acolo şi trimiseră trei călăreţi în recunoaştere.

High-day, slavă Domnului, nu vin spre noi! exclamă Sam plin de bucurie.

— De unde ştiţi? se amestecă Bernard.

— Explică-i tu, Charlie, că tot îţi place să-l instruieşti.

— Foarte simplu. Din grupul lor de recunoaştere, doi au luat-o paralel cu fluviul, în jos, iar cel de-al treilea se îndreaptă spre albia apei. Aşadar au intenţia să treacă pe malul celălalt. Pe aici, însă, nu se vor abate, altminteri n-ar fi luat-o în jos, ci în sus. Primii doi au sarcina să controleze dacă totul e în regulă, dacă nu se văd ceva urme, iar al treilea va stabili dacă Rio Pecos poate fi traversat în acest loc.

Curînd, cei trei indieni se întoarseră din misiunea lor; păreau să fi adus veşti bune, deoarece trupa porni numaidecît în direcţia fluviului. Acum îi puteam număra cu ochiul liber şi se dovedi că le apreciasem forţele mai curînd în minus decît în plus. Erau nişte flăcăi sănătoşi, zdraveni, care păreau să facă parte din două triburi sau aşezări diferite, deoarece erau conduşi de două căpetenii.

— Ăia doi cu pene de vultur sînt şefii? întrebă Bernard.

— Da.

— Auzisem că şefii lor nu călăresc decît pe cai albi.

— Albi? Ha-ha-ha! rîse cu poftă Sam.

— Eşti prost informat, îl lămurii eu pe tînărul Marshall. La noi, în lumea veche, se găseşte, într-adevăr, cîte un general care nu încalecă decît favoritul său alb. Aici, însă, nu e aşa. Indianul nu prea ţine la caii de culoare deschisă. Calul alb, putînd fi lesne observat, îndepărtează vînatul, iar în caz de război te trădează inamicului. Doar iarna cînd zăpada serveşte de camuflaj, se întîmplă să fie folosiţi şi caii bălani, în care caz călăreţul se acoperă şi el cu o pînză albă. Am încercat personal trucul acesta sus, la Nord-Park şi am avut succes.

Între timp, caii indienilor coborîseră de pe mal şi  deşi apa era repede, călăreţii ţinură atît de precis direcţia, încît ajunseră dincolo cu o abatere de numai cîţiva coţi. Se procedă apoi la o nouă recunoaştere, după care întregul detaşament se puse în mişcare.

Acuma puteam să respirăm uşuraţi; scăpasem de o primejdie destul de serioasă. Sam îşi mîngîie iapa.

— Ei, bătrîne, ce-ai fi zis dacă roşii ţi-ar fi tăiat ţie coada şi mie urechile? Ha-ha-ha! Noroc că treaba asta sa petrecut mai demult! Dar, Charlie dragă, ce se întîmplă acum cu Patrik şi cu stakeman-ul lui, ca să zic aşa? Indienii or să le descopere cu siguranţă urmele.

— N-or să se atingă de el, răspunse în locul meu Hoblyn.

— Nu? Păi de ce?

— Fiindcă se cunosc. Aceştia sînt comanşi din tribul Raccurroh cu care Patrik şi capitano au fumat pipa păcii. Ştiţi, multe din lucrurile acelea le cumpărau ei...

— Asta-i rău, ar putea să facă front comun împotriva noastră, se îngrijoră Sam.

— Mă rog. Aşteptăm şi vedem, îl îmbărbătai eu. Patrik se va feri să-i aducă în vîlcea. Cel mult va întîrzia din politeţe cîteva ceasuri ca să fumeze calumetul cu căpeteniile lor. Apoi îşi va vedea de drum.

Mă lipii de un copac şi privii în zare, ca să văd ce fac indienii. Aceştia dispăruseră la cotul fluviului, după munţi. Dar cînd îmi aruncai privirea în susul apei, mă trăsei repede îndărăt. Sam observase mişcarea şi întrebă:

— Ce-i? Mai vin şi alţii?

— Se pare că da! În orice caz, am văzut unul la strunga de colo.

Sam, care păstrase la el luneta, o duse repede la ochi.

— La naiba! izbucni el. Ai dreptate. Dar nu văd decît un singur om. Poate că ceilalţi stau în spatele lui. Aha, ce văd? Un apaş, ca să zic aşa!

— Zău?

— Exact! Şi încă o căpetenie! Are părul lung de-i cade pînă pe spinarea calului. Iată-l!, se îndreaptă spre fluviu, vrea să treacă dincoace.

— Dă-mi luneta!

Mi-o dădu, însă, din păcate, nu mai văzui nimic; călăreţul coborîse în apă şi o ridicătură de pămînt mi-l acoperea cu totul.

— Ştii tu, Charlie, cum vine asta? chibzui Sam. Comanşii, fără să ştie, sînt urmăriţi de apaşi, iar conducătorul apaşilor a luat-o înainte ca să nu-i piardă din ochi pe adversari. Dar e deştept, al dracului! N-a apucat-o chiar pe urmele lor, ci alături, pe strungă. Daţi-vă, bre, mai înapoi! Apaşii ăştia au nişte ochi teribili. Şi astupaţi nările cailor, să nu sforăie cînd îl vor simţi pe indian! Că de venit, vine cu siguranţă. Cît despre Tony a mea, nici o grijă: are ea destule grăunţe în cap! Ei, linişte!

Nu-l vedeam pe apaş; terenul ne împiedica vederea. Dar nu trecură nici cinci minute, că şi auzirăm tropotul calului său.

Ceilalţi se traseră repede îndărăt; eu însă mă pitii după o tufă mare. Apaşul venea încet, examinînd cu atenţie pămîntul dedesubt. Observase cumva nişte fire de iarbă călcate sau vreun alt semn? Aşa se părea. Şi iată că se opri chiar în dreptul meu studiindu-mi opera – stratul din ace de brad improvizat adineauri – şi  cuprins de bănuială, sări de pe cal cu tomahawkul în mînă.

— Trage, Charlie! mă îndemnă în şoaptă Sam. Eu însă, pe cît de iute descălecase indianul, pe atît de repede ieşii din ascunziş. Braţul lui se înălţă, gata să izbească necruţător.

— Winnetou! strigai eu apropiindu-mă. Vrea oare marele conducător al apaşilor să-l omoare pe fratele său?

Braţul îi căzu şi ochii lui noptatici se luminară duios.

— Şarli!

Nu-mi rosti decît numele, dar în glasul lui simţii o mare bucurie, pe care indienii şi-o stăpînesc de obicei cu discreţie.

Apoi viteazul apaş mă strînse în braţe şi mă lipi de pieptul său.

Fireşte că şi eu mă bucuram nespus de această întîlnire. După ce ne privirăm cîteva clipe în tăcere, întrebai:

— Ce caută fratele meu tocmai aici, lîngă Rio Pecos?

Winnetou îşi vîrî tomahawkul în brîu şi răspunse:

— Puricii au părăsit tabăra comanşilor ca să le dea apaşilor sîngele acestora. Marele Spirit spune însă că Winnetou le va trage pielea de pe cap! Şi fratele meu alb ce face pe-aici? Doar îmi spunea acum cîteva luni că se întoarce peste apa cea mare, la wigwamul său părintesc, pentru ca apoi să plece în deşertul acela mai mare şi mai crunt decît Mapimi şi Estacado?

— Am şi fost acasă. Am fost şi în Sahara. Dar duhul preriei mă cheamă şi ziua şi în visurile nopţii. I-am ascultat glasul şi m-am întors.

— Fratele meu alb a făcut bine! Inima preriei e largă şi darnică; viaţa şi moartea se cuprind în ea. Cine a simţit o dată bătaia acestei inimi, chiar de-ar pleca, tot va fi să se întoarcă. Howgh!

Îşi luă calul de căpăstru şi veni cu mine pînă sub copaci. Abia aici dădu cu ochii de însoţitorii mei. Dar în ciuda faptului că nu-i pomenisem de prezenţa lor, nu se arătă de loc surprins, ci se făcu că nu-i observă. Băgă mîna sub oblîncul şeii, scoase pipa şi punga cu tutun şi se aşeză cu gravă demnitate.

— Winnetou a fost departe, în miazănoapte, la apa cea mare, ca să aducă humă sfîntă pentru calumet. Şarli e primul om care va fuma cu Winnetou din această pipă.

— Mai sînt aici şi alţii care ar vrea să fumeze cu fratele meu roşu.

— Winnetou nu fumează decît cu bărbaţii viteji, care nu ascund viclenia în inimă şi minciuna in cuvînt. Dar el ştie că fratele său alb n-are legături cu oameni netrebnici.

— A auzit oare căpetenia apaşilor de Sans-ear, iscusitul şi neînfricatul vînător?

— Winnetou îl ştie din auzite, dar la faţă nu l-a văzut. Sans-ear e viclean ca şarpele, isteţ ca vulpea şi viteaz ca jaguarul. El îi omoară pe indieni şi-i înseamnă pe răbojul puştii! Dar eu ştiu că nişte indieni i-au ucis soţia şi copilul şi că el nu-i omoară decît pe cei ticăloşi. Îi văd aici iapa. De ce nu se arată Sans-ear ca să fumeze cu Winnetou pipa păcii?

Sam se ridică de la locul lui şi se apropie de Winnetou. Se vedea că e oarecum tulburat în faţa bărbatului pe care îl ştia drept cel mai vestit, mai netemător şi mai drept războinic al savanelor.

— Fratele meu roşu a rostit adevărul: eu nu-i omor decît pe cei răi, pe cei buni îi ajut, spuse el cu modestie.

Îi făcui semn şi lui Bernard Marshall.

— Căpetenia apaşilor să binevoiască a lumina cu ochiul său şi pe acest războinic. A fost, pînă nu demult, un om foarte bogat; dar bandiţii i-au ucis tatăl şi l-au jefuit de diamante şi dolari. Ucigaşul e un alb şi se află aici, lîngă Rio Pecos. El va fi să piară chiar de mîna acestui tînăr!

— Winnetou îi e frate şi îl va ajuta să-l prindă pe ucigaş. Howgh!

Acest ultim cuvînt echivala cu un angajament solemn pe care avea să-l respecte cu sfinţenie. Cîştigasem deci pentru Bernard un ajutor cum nu se poate mai preţios.

Apaşul îşi umplu pipa şi-i dădu foc. După ce suflă de cîte trei ori fumul spre cer şi spre pămînt, îndreptă calumetul către cele patru puncte cardinale  şi apoi mi-l întinse mie. Împlinii şi eu ceremonialul şi-i trecui pipa lui Sam. După ce fumă şi Marshall, pipa reveni la Winnetou. Atunci Sam îl întrebă:

— Are tratele meu roşu mulţi războinici cu el?

— Iuf!

Aceasta e, după cum se ştie, o exclamaţie de mirare.

Sam însă nu cunoştea pe-atunci modul de exprimare al apaşilor şi bănuind că nu fusese înţeles, repetă întrebarea.

— Ziceam dacă fratele meu roşu are mulţi războinici cu el.

— Iuf! Fratele meu alb ar putea să-mi spună de cîţi urşi e nevoie ca să strivească un muşuroi cu o mie de furnici?

— Păi, ajunge şi un urs!

— Şi de cîţi crocodili ca să înghită o sută de broaşte?

— Ajunge un crocodil.

— Şi de cîte căpetenii ale apaşilor e nevoie ca să ucidă un roi de ţînţari Racurroh? Cînd Winnetou dezgroapă securea războiului, el merge de unul singur, fără alţi oameni după el. Căci Winnetou nu e capul unui trib singuratic, ci regele tuturor apaşilor. Oriîncotro şi-ar întinde braţul, mii de războinici zoresc să-i împlinească poruncile; o mulţime de glasuri aleargă spre el ca să-i spună ce fac fiii comanşilor; sumedenie de cuţite şi tomahawkuri vin să-l doboare pe duşman.

Apoi tînărul şi viteazul şef al apaşilor mi se adresă mie.

— Bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul, Şarli! Dar, te rog, spune-mi ce urmăreşti aici împreună cu aceşti oameni ai tăi?

Îi înfăţişai pe scurt dar exact motivele care ne aduseseră la Rio Pecos. Winnetou ascultă atent şi stătu o vreme cu ochii în jos. Trăgînd ultimul fum, îşi prinse calumetul la gît şi se sculă în picioare.

— Fraţii mei albi să binevoiască a veni după mine! Îşi scoase calul din pădure şi sări în şa. Încălecai şi eu şi plecarăm în trap rapid. Apaşul călărea un murg osos, costeliv, pe care îl cunoşteam mai demult. Arăta ca o gloabă de ham muncită, prăpădită şi numai un cunoscător ca Winnetou s-ar fi putut hotărî să-l folosească la călărie. Calul acesta era neîntrecut la galop, statornic la trap, răbdător, neobosit la pas şi avea un suflu inepuizabil. Ca inteligenţă, nu era cu nimic mai prejos decît iapa lui Sam, iar cu copitele-i tari ca oţelul punea nu o dată pe goană sălbăticiuni primejdioase ca lupul sur sau puma. Cînd îl încăleca, Winnetou şi murgul lui păreau un trup şi un suflet, o singură voinţă şi hotărîre. Nicicînd animalul acesta deosebit de curajos, puternic şi iute, nu a ostenit să-şi slujească stăpînul în cele mai grele situaţii.

Dînd de urmele comanşilor, înţeleserăm că hoarda se simţise aici sigură şi la largul ei; nu făcuse nici cel mai mic efort să le şteargă. Călărirăm aşa preţ de un ceas, oprindu-ne la fiece cot, ca să scrutăm împrejurimile. Eram tocmai pe punctul de a cîrmi iarăşi pe după un pîlc de arbori, cînd apaşul trase puternic de frîu.

Arătă cu dreapta înainte, iar cu stînga ne făcu semn să tăcem din gură, să fim atenţi. Îmi încordai privirea, dar nu văzui nimic neobişnuit.

Winnetou însă îşi atîrnă puşca de oblîncul şeii, scoase cuţitul de vînătoare, descălecă şi fără a rosti măcar un cuvînt, dispăru în pădure.

— Ce să fie, Charlie? întrebă Sam nedumerit.

— Habar n-am.

— Original tip Winnetou ăsta! Nu putea să ne spună şi nouă despre ce-i vorba?!

— N-ai auzit ce zicea adineauri: bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul. Adică prin faptă. Zărind ceva suspect, s-a dus să cerceteze mai îndeaproape situaţia. Ce nevoie să-ţi dea lămuriri verbale, de vreme ce acţionează sub ochii tăi!...

— Totuşi, ar fi putut să ne spună măcar cu aproximaţie ce a observat!

— O să aflăm în curînd.

— Da, am fi ştiut şi noi, ca să zic aşa, cum să ne orientăm şi ce să facem.

— Ştim şi aşa: trebuie să aşteptăm aici, după colţ, pînă se întoarce sau pînă dă vreun semn. Simplu de tot.

— Massa, oh, auzit, massa? interveni Bob.

— Ce?

— Strigat om!

— Unde?

— Aici. După colţ asta.

Mă uitai întrebător la ceilalţi, dar nimeni nu auzise nimic. Se putea, totuşi, ca negrul să aibă dreptate.

Deodată răsuna – îl auzirăm acum cu toţii – glasul ciudat al unui wipp-por-will. Oricare altul ar fi fost convins că e într-adevăr glasul acestei păsări, dar eu ştiam ca nu era decît o imitaţie perfectă realizată de Winnetou. De acest semnal ne folosisem cîndva în expediţiile noastre comune.

— Un wipp-poor-will[3], spuse Sam. Aş fi curios, ca să zic aşa, pe unde nu se găseşte soiul ăsta de gaiţe.

— Ba te înşeli, Sam. E pentru întîia oară că auzi asemenea glas: ne cheamă Winnetou. Uite-l colo, la cîteva sute de paşi în marginea pădurii. Haidem!

Luai de căpăstru murgul apaşului şi pornii călare, însoţit de ceilalţi. După ce se convinse că i-am auzit chemarea, Winnetou dispăru imediat după copaci. Ajuns la locul cu pricina, descălecai şi intrai după el în pădure. Îl găsii stînd în picioare, iar jos, pe pămînt, zăcea un tînăr legat cu propria lui cingătoare. Gemea şi privea în sus la Winnetou, cu nişte ochi îngroziţi.

— Fricosule! rosti cu dezgust apaşul.

Şi, fără să adauge alt cuvînt, îi întoarse spatele.

Tînărul capturat era un alb. Văzîndu-mă pe mine – tot alb – se însenină puţin la faţă. O undă de nădejde îi răcori sufletul, mai ales cînd se ivi şi Sam.

— Un alb, un yankeu! exclamă acesta din urmă. De ce fratele meu roşu îl tratează ca pe un duşman?

— Ochi rău! răspunse scurt Winnetou.

Atunci un strigăt se auzi în spatele meu. Întorsei capul şi-l văzui pe Marshall cum se uită stupefiat la prizonier.

— Holfert! Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici?

— Marshall! Master Marshall! se miră prizonierul la rîndul său.

Era deci o cunoştinţă de-a lui Bernard. Se părea însă că apariţia prietenului meu nu-i provoca o deosebită plăcere.

— Cine-i tînărul? întrebai.

— E din Knoxville, îl cheamă Holfert. A lucrat în magazinul nostru, ne lămuri Bernard.

Cum de ajunsese aici un fost angajat de-al lui Marshall? Ce căuta tocmai în aceste locuri, unde speram să-l găsim pe Morgan? Îmi veni o idee.

— Era în serviciul dumneavoastră cînd aţi lichidat întreprinderea?

— Da.

Mă adresai atunci prizonierului:

— Master Holfert, te căutăm demult. N-ai vrea să ne spui unde se află bunul dumitale amic Fred Morgan?

— Sînteţi detectiv, sir? izbucni acesta speriat.

— Profesia mea vei afla-o la timp. Dar pot să-ţi spun că n-am intenţia să mă ocup de dumneata în mod oficial, deoarece înclin să cred că ai căzut victimă unei momeli. Răspunde aşadar: unde-i Morgan?

— Dezlegaţi-mă şi vă voi spune totul, sir.

Bernard asista la discuţie ca un martor cu totul uluit.

— De dezlegat nu poate fi vorba, dar o să-ţi slăbim niţel legăturile. Bob, ia vezi!

Negrul ieşi în faţă şi se aplecă.

— Bob şi tu eşti aici?! exclamă Holfert.

Yes! Unde massa Bern' acolo Bob. De ce nu rămînem massa Holfert la Lu'ville şi venit la munţi? De ce trebuim legat massa Holfert?

Negrul desfăcu puţin legăturile, încît prizonierul reuşi să se salte în şezut. Eu continuai interogatoriul:

— Deci, pentru a treia oară: unde se află Morgan?

— În Head-Pik.