/ Language: România / Genre:Literature_usa, Prose_contemporary

Hocus pocus

Kurt Vonnegut

Vonnegut este în primul rând un critic vocal al lumii în care a trăit. Un aspect important al operei sale, inclusiv al romanului Hocus Pocus, este dat de către avere și inegala ei distribuție în rândul populației. Chiar dacă autorul afirmă la începutul romanului că povestea este ficțiune pură, și într-adevăr anumite nume, situații, locuri sunt inventate, pe parcursul povestirii se observă realitatea inspirației datorită comparațiilor și aluziilor cu privire la elemente din lumea reală. Eugene Debs Hartke, personajul principal al romanului, este o combinație între Eugene V. Debs, mare activist socialist pe care Vonnegut l-a admirat mult, și Vance Hartke, senator cu principii anti-război, ambii cu rădăcini în orașul natal al autorului, Indiana.

HOCUS POCUS

KURT VONNEGUT

Kurt Vonnegut s-a născut la 11 noiembrie 1922 în Indianapolis, într-o familie de origine germană. Studiază la Corneli University Carnegie Institute şi University of Chicago. În 1942 se Înrolează în armata Statelor Unite. În 1944, în urma bătăliei de la Bulge este luat prizonier de război la Dresda, unde, peste mai puţin de două luni, va fi martor al teribilului bombardament din februarie 1945 asupra oraşului. Este decorat cu „Inima purpurie”, una dintre cele mai înalte distincţii militare americane. În 1946 lucrează ca reporter la agenţia de ştiri din Chicago, iar între 1947 şi 1950 se ocupă de relaţii publice la compania General Electric. În 1950 îşi publică prima povestire, iar în anul următor se mută în Provincetown, statul Massachusetts, dedicîndu-se exclusiv scrisului. În 1952 îi apare primul roman, „Pianul mecanic”, care va fi urmat de „Sirenele de pe Titan” (1959), „Mama Noapte” (1961), „Leagănul pisicii” (1963), „Fii binecuvîntat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gîşte” (1965), „Abatorul cinci sau Cruciada copiilor”, „Un dans obligatoriu cu moartea” (1969), „Mic dejunul campionilor sau La revedere, Blue Monday” (1973), „Făcăleţul sau Adio, singurătate” (1976), „Deţinutul” (1979), „Deadeye Dick” (1982), „Galapagos” (1985), „Barbă-Albastră” (1987), „Hocus pocus” (1990), „Cutremurul timpului” (1997). A mai publicat volumele de povestiri „Canarul din cuşca pisicii” (1961), „Bine aţi venit la Monkey House” (1968) şi Tabachera din Bagombo” (1999), piese de teatru, eseuri şi colaje autobiografice.

Eugene Debs Hartke, eroul romanului Hocus Pocus, îşi scrie autobiografia în aşteptarea procesului intentat de guvern pentru presupusa lui contribuţie la revolta celor 10.000 de deţinuţi din închisoarea de maximă securitate a statului New York, revoltă soldată cu un măcel. Visul lui Eugene fusese să studieze jurnalismul şi să cînte jazz cu trupa lui, The Soul Merchants. Însă destinul, acţionînd exact ca GriotTM, un stupid joc de computer care completează biografii pornind de la două-trei date, i-a pregătit un cu totul alt traseu.

Nota editorului

Autorul acestei cărţi nu a avut acces la hîrtie de scris de mărime şi calitate uniformă. A scris într-o bibliotecă adăpostind vreo opt sute de mii de volume care nu interesau pe nimeni altcineva în afara lui. Cele mai multe nu fuseseră citite şi probabil nici n-aveau să fie citite vreodată, aşa că nimic nu l-ar fi oprit să rupă foile albe de la final, pentru a-i servi drept hîrtie de scris. N-a făcut acest lucru. De ce nu l-a făcut nu se ştie. Oricare ar fi fost motivul, a scris această carte cu creionul, pe orice i-a picat în mînă, de la hîrtie maro de împachetat şi pînă la verso-ul cărţilor de vizită. Liniile neconvenţionale care separă pasajele din interiorul capitolelor indică locul în care se termină o bucată de hîrtie şi începe următoarea. Cu cît e mai scurt fragmentul, cu atît mai mică e bucata de hîrtie. Se poate specula că autorul, pescuind prin gunoaie după ceva pe care să poată scrie, ar fi sperat ca în acest fel să-şi creeze o reputaţie de om modest sau nebun, care i-ar fi prins bine în instanţă. La fel de posibil este şi să fi început această carte în urma unui impuls, fără să aibă habar că va deveni o carte, mîzgălind cuvinte pe o bucată de hîrtie aflată întîmplător la îndemînă. Se poate ca întîmplarea să-l fi fascinat în aşa măsură, încît să simtă nevoia de a continua, de la o bucată de hîrtie la alta, ca şi cum fiecare dintre acestea ar fi fost o sticlă pe care trebuia să o umple. E posibil ca, atunci cînd umplea una, indiferent de mărimea ei, să fi fost mulţumit că a scris tot ce se putea scrie despre un lucru sau altul. A numerotat toate paginile în aşa fel încît să nu fie nici o îndoială asupra secventialitătii lor, ori asupra speranţei sale că va exista cineva care, fără să se lase intimidat de înfăţişarea lor precară, le va citi ca pe o carte. De fapt, chiar spune pe alocuri, cu din ce în ce mai multă încredere pe măsură ce se apropie de final, că exact asta face, scrie o carte. Există mai multe desene ale unei pietre funerare. Autorul a făcut un singur asemenea desen. Celelalte sînt copii ale originalului, realizate probabil prin suprapunerea unor foiţe de hîrtie transparentă, în lumina unui geam însorit al bibliotecii. A scris cîte ceva pe faţa fiecărei pietre funerare şi, într-un caz, un simplu semn de întrebare. Scrisul de mînă era destul de greu de reprodus pe pagina tipărită, aşa că a fost înlocuit cu litere tipografice. Autorul însuşi este răspunzător pentru faptul că anumite cuvinte, ale căror iniţiale un redactor meticulos ar prefera să le vadă scrise cu litere mici, au fost scrise cu majuscule. Tot el, Eugene Debs Hartke, a ales, din motive neexplicate, să lase cifrele să vorbească pentru sine, în loc să le transforme în cuvinte, în afara cazului în care se află la început de propoziţie: de exemplu, „2”, în loc de „doi”. Poate a simţit că cifrele îşi pierd prea mult din putere, atunci cînd sînt diluate de alfabet. După ce am stat mult pe gînduri, am aplicat efectiv tuturor acestor idiosincrasii ale sale ceea ce un alt autor mi-a spus odată că este cea mai sacră noţiune din vocabularul unui mare editor. Cuvîntul care o defineşte este „stet” [Cuvînt latin cu sensul de „să rămînă”, care se referă la semnul pe care un redactor sau un corector îl face asupra unui segment modificat anterior pentru a arăta că acesta urmează să rămînă aşa cum era iniţial; n.tr.]. K. V.

Această operă de pură ficţiune este dedicată memoriei lui EUGENE VICTOR DEBS

1

Numele meu este Eugene Debs Hartke şi m-am născut în 1940. Am primit acest nume la dorinţa bunicului meu pe linie maternă, Benjamin Wills, care era Socialist şi Ateu şi lucra la Universitatea Butler din Indianapolis, Indiana, ca îngrijitor al spaţiilor verzi, în onoarea lui Eugene Debs din Terre Haute, Indiana. Debs era Socialist, Pacifist şi Activist Sindical şi candidase de cîteva ori la Preşedinţia Statelor Unite ale Americii, obţinînd mai multe voturi decît oricare alt candidat nominalizat de un al treilea partid în istoria acestei ţări.

Debs a murit în 1926, cînd eu aveam minus 14 ani.

Acum sîntem în 2001.

Dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat aşa cum mulţi credeau că se va întîmpla, Iisus Hristos ar fi venit din nou printre noi, iar steagul american ar fi fost plantat pe Venus şi pe Marte.

De unde atîta noroc?

─────────────────

Cel puţin va veni sfîrşitul lumii, eveniment anticipat cu multă bucurie de mulţi. Va veni foarte curînd, dar nu în anul 2000, care a fost şi s-a dus. Asta m-a făcut să ajung la concluzia că Dumnezeu cel Atotputernic nu se prea dă în vînt după Numerologie.

─────────────────

Bunicul meu, Benjamin Wills, a murit în 1948, cînd eu aveam plus 8 ani, dar nu înainte de a se asigura că ştiu pe de rost faimoasele cuvinte rostite de Debs, şi anume: „Cîtă vreme exista o clasă de mijloc, eu fac parte din ea. Cîtă vreme există criminalitate, sînt parte din ea. Cîtă vreme există un singur suflet în închisoare, nu sînt liber”.

─────────────────

Cu toate acestea, eu, tizul lui Debs, am devenit orice altceva decît o inimă milostivă. Din clipa în care am împlinit 21 de ani şi pînă la 35 am fost soldat profesionist, Ofiţer în Armata Statelor Unite. În timpul acestor 14 ani, l-aş fi ucis şi pe Iisus Hristos însuşi sau însăşi sau Orice ar fi fost, dacă aş fi primit ordin în acest sens din partea unui ofiţer superior. La sfîrşitul abrupt, umilitor şi dezonorant al Războiului din Vietnam, eram Locotenent-Colonel şi aveam 1000-i şi 1000-i de oameni în subordine.

─────────────────

În timpul acelui război, care n-a fost nimic altceva decît o mare afacere cu armament, cred că posibilitatea ca eu să contramandez un foc de baraj cu fosfor alb sau un atac cu bombe de napalm în speranţa celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos era de ordin microscopic.

─────────────────

N-am vrut niciodată să devin soldat profesionist, deşi am ajuns un soldat foarte bun, dacă poate exista aşa ceva. Ideea că ar trebui să mă duc la West Point a apărut la fel de neaşteptat ca şi finala Războiului din Vietnam, spre sfîrşitul ultimului meu an de liceu. Mă hotărîsem să mă înscriu la Universitatea din Michigan, unde aveam de gînd să studiez Engleza, Istoria şi Ştiinţele Politice şi să lucrez la un cotidian studenţesc, pregătindu-mă pentru o carieră de jurnalist.

Dar, pe nepusă masă, tata, care era inginer chimist, însărcinat să producă mase plastice cu valabilitate de măcar 50.000 de ani, dacă nu de două ori pe atît şi la fel de plin de excremente ca un curcan de Crăciun, a zis că ar fi mai bine să mă duc la West Point. El nu făcuse armata. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, fusese considerat prea valoros ca civil şi prea mare gînditor asupra problemelor chimiei pentru a fi îmbrăcat în uniformă de soldat şi transformat în 13 săptămîni într-un imbecil gata de sinucidere şi omucidere.

În clipa în care am primit această ofertă total neaşteptată de a mă prezenta la Academia Militară a Statelor Unite, fusesem deja acceptat de Universitatea din Michigan. Oferta a venit într-un moment lipsit de strălucire din viaţa tatălui meu, cînd avea nevoie de ceva cu care să se dea mare şi să-i impresioneze pe vecinii noştri, oameni simpli. Convocarea la un interviu la West Point echivala cu un mare premiu, de talia selecţiei într-o echipă de baschet profesionist.

Aşa că mi-a zis, cum aveam să le spun şi eu eşaloanelor de infanterişti abia aterizaţi sau amerizaţi în Vietnam:

— Este o mare şansă care ţi se oferă.

─────────────────

Ceea ce mi-ar fi plăcut să fac, într-o lume perfectă, ar fi fost să devin pianist de jazz. Şi mă refer strict la jazz. Nu la rock and roll. Mă refer la muzica niciodată-de-două-ori-la-fel, pe care negrii din America au dat-o lumii. Am cîntat la pian într-o formaţie exclusiv de albi, în liceul meu exclusiv de albi, din Midland City, Ohio. Ne spuneam „The Soul Merchants”.

Cît eram de buni? Trebuia să cîntăm muzica populară a albilor, altfel nimeni nu ne-ar fi angajat.

Dar, din cînd în cînd, tot mai scăpam din lesă şi-o dădeam pe jazz. Nimeni în afară de noi nu părea să remarce diferenţa. Eram pur şi simplu îndrăgostiţi de noi înşine. Eram în extaz.

─────────────────

Tata n-ar fi trebuit niciodată să mă trimită la West Point.

Lăsînd deoparte ce a făcut din mediul înconjurător cu plasticul lui nonbiodegradabil, uite ce mi-a făcut mie! Ce idiot! Şi mama era de acord cu orice hotărîre lua el, ceea ce o face şi pe ea altă zevzeacă fără pic de creier.

Amîndoi au murit acum 20 de ani, într-un accident stupid dintr-un magazin de suveniruri de pe malul canadian al Cascadei Niagara, pe care indienii din vale o numeau „Barba Albă a Tunetului”, cînd a cedat acoperişul, prăbuşindu-se peste ei.

─────────────────

Nu există cuvinte deocheate în această carte, în afară de „iad” şi „Dumnezeu”, în caz că cineva se teme că un copil inocent ar putea da peste 1. Expresia pe care o voi folosi ici şi colo cînd vorbesc despre sfîrşitul Războiului din Vietnam, de exemplu, va fi: „cînd s-a împuţit treaba”.

Poate că unicul precept pe care l-am învăţat de la Bunicul Wills şi pe care l-am respectat de cînd am devenit adult este că blasfemia şi obscenitatea îi îndreptăţesc pe cei care nu doresc să afle informaţii neplăcute să-şi închidă ochii şi urechile în faţa ta.

─────────────────

Cei mai ageri soldaţi care au luptat sub comanda mea în Vietnam ar comenta probabil aici, cu oarece uimire, că eu n-am făcut niciodată apel la înjurături, deosebindu-mă astfel de oricine altcineva din Armată. Şi-ar pune probabil întrebarea dacă asta se datora faptului că sînt o fire religioasă.

Aş putea să le răspund că religia nu are nimic de-a face cu asta. De fapt, sînt destul de Ateu, cum a fost şi tatăl mamei mele, chiar dacă nu prea vorbesc despre asta. Ce sens are să încerci să convingi pe altcineva că nu are rost să-şi facă iluzii despre o viaţă pe Lumea Cealaltă?

— Nu înjur, aş răspunde, pentru că viaţa ta şi vieţile celor din jurul tău ar putea să depindă de înţelegerea exactă a ceea ce spun eu. OK? OK?

─────────────────

Am demisionat din armată în 1975 după ce s-a împuţit treaba, reuşind, cu toate astea, să zămislesc un fiu în drum spre casă, fără să ştiu, în timpul unei scurte escale în Filipine. Am crezut, desigur, că viitoarea mamă, o tînără corespondentă de război pentru The Des Moines Register, foloseşte un mijloc contraceptiv adecvat.

Altă greşeală!

Peste tot, capcane puse de idioţi.

─────────────────

Cea mai mare capcană pusă de idioţi pe care Soarta mi-a pregătit-o a fost, totuşi, o tînără frumoasă şi atrăgătoare pe nume Margaret Patton. Mi-a permis să o curtez şi să o iau în căsătorie la scurtă vreme după ce am absolvit West Point-ul şi a făcut doi copii cu mine fără să-mi spună că în descendenţa ei pe linie maternă există un puternic germene de nebunie.

Şi pe urmă mama ei, care pe vremea aceea locuia cu noi, a luat-o razna şi pe urmă ea însăşi a luat-o razna. În plus, copiii noştri aveau toate motivele să creadă că vor înnebuni şi ei după vîrsta de patruzeci de ani.

Copiii noştri, acum oameni în toată firea, nu ne vor ierta niciodată că ne-am reprodus. Ce porcărie.

─────────────────

Îmi dau seama că vorbind despre prima şi unica mea soţie ca despre ceva atît de inuman precum o capcană pusă de idioţi, creez probabil senzaţia unei paranoia infernale Dar au existat multe alte femei cărora nu li s-a părut deloc dificil să intre în relaţii cu mine ca persoană, şi chiar într-unele destul de pasionale, iar interesul meu pentru ele a depăşit cu mult aspectele strict mecanice. Aproape invariabil, am fost la fel de vrăjit de sufletele, de inteligenţa şi de povestea vieţii lor, ca şi de calităţile lor amoroase.

─────────────────

Însă, după ce am venit acasă din Războiul din Vietnam şi înainte ca Margaret şi maică-sa să ne arate mie, copiilor şi vecinilor marile simptome ale nebuniei lor genetice, această echipă de mamă şi fiică m-a tratat ca pe un fel de aparat electric casnic, plicticos dar necesar, cum ar fi un aspirator.

─────────────────

Pe neaşteptate s-au întîmplat şi lucruri bune, „mană Cerească” ar putea fi numite, dar nu într-o cantitate atît de mare încît să mi se pară viaţa un castron plin cu cireşe sau ceva pe-aproape. Imediat după războiul meu, cînd n-aveam nici cea mai mică idee ce să fac cu restul vieţii mele, m-am întîlnit întîmplător cu un fost comandant, care devenise Preşedintele Colegiului Tarkington din Scipio, New York. La vremea aceea aveam doar 35 de ani, nevasta mea încă avea mintea întreagă, iar soacră-mea era doar puţin dusă. Acesta mi-a oferit un post de profesor, pe care l-am acceptat.

Puteam accepta postul cu conştiinţa împăcată, în ciuda lipsei unor referinţe academice, dacă nu punem la socoteală diploma de absolvire de la West Point, pentru că studenţii de la Tarkington aveau deficienţe de învăţare, dacă nu erau pur şi simplu tembeli, ori în comă, ori cine ştie cum. Indiferent ce materie aveam să predau, m-a asigurat fostul meu comandant, nu îmi va fi deloc greu să am un ascendent asupra lor.

─────────────────

Materia pe care dorea să o predau şi la care, în plus, excelasem în Academie, era Fizica.

Cel mai mare noroc al meu, cea mai mare bucată de mană Cerească, era faptul că Tarkington avea nevoie de cineva care să facă să răsune Clopotele Lutz, marea familie de clopote din turnul bibliotecii colegiului, unde scriu în acest moment.

L-am întrebat pe fostul meu comandant dacă clopotele sînt trase cu ajutorul funiilor.

Mi-a zis că aşa era înainte, dar că fuseseră electrificate şi acum se cînta la ele cu ajutorul unor clape.

— Şi cum arată clapele? am întrebat.

— Ca un pian, mi-a spus el.

Nu mai cîntasem niciodată la clopote. Foarte puţini oameni au posibilitatea de a emite dangăte de clopot. Dar ştiam să cînt la pian. Aşa că am zis:

— Dă mîna cu noul clopotar.

─────────────────

Fără nici un dubiu, cele mai fericite momente ale vieţii mele au fost cele în care am cîntat la Clopotele Lutz, la începutul şi la sfârşitul fiecărei zile.

─────────────────

Am venit să lucrez la Tarkington acum 25 de ani şi de atunci trăiesc în această vale minunată. Aici e căminul meu.

Aici am fost profesor. Tot aici am fost pentru scurt timp şi Director de închisoare, după ce Colegiul Tarkington a devenit oficial Centrul de Reformare Tarkington, în iunie 1999, acum 1 an şi 8 luni.

Momentan sînt cu mine însumi prizonier aici, dar încă pot să fac ce vreau. Încă nu am fost acuzat de nimic. Aştept să fiu judecat, probabil la tribunalul din Rochester, pentru că aş fi pus la cale evadarea în masă de la Centrul Corecţional de Maximă Securitate pentru Adulţi, din Atena, New York, de dincolo de lac.

─────────────────

Se pare că aş avea şi tuberculoză, iar biata şi smintita mea soţie Margaret şi mama ei au fost internate, prin ordin judecătoresc, într-un azil de nebuni din Batavia, New York, ceea ce eu nu am fost niciodată în stare să fac.

În momentul de faţă sînt atît de neputincios şi de dispreţuit, încît Eugene Debs, omul al cărui nume îl port, dacă ar mai trăi astăzi, ar putea să mă îndrăgească, măcar puţin.

2

În vremuri mai optimiste, cînd încă nu era evident că oamenii omoară planeta cu produse derivate ale propriei lor ingeniozităţi şi că o nouă Eră Glaciară începuse deja să se dezvolte, numele generic dat căruţei acoperite, trase de cai, care transporta mărfuri şi colonişti prin preeriile viitoarelor State Unite ale Americii, traversînd Munţii Stîncoşi către Oceanul Pacific, era „Conestoga” – pentru că primele căruţe de acest fel fuseseră construite în Conestoga Valley din Pennsylvania. Ele au asigurat aprovizionarea pionierilor cu trabucuri, astfel încît, chiar şi în zilele noastre, în anul 2001, trabucurile sînt numite uneori „stogies”, ca prescurtare de la „Conestoga”.

În jurul anului 1830, cele mai solide şi mai populare căruţe de acest tip erau de fapt făcute de Mohiga Wagon Company, chiar aici în Scipio, New York, unde Lacul Mohiga, cel mai adînc, mai rece şi mai vestic dintre lungile şi îngustele Finger Lakes, îşi strînge talia ca într-un corset. Drept pentru care, sofisticaţii fumători de trabucuri ar putea foarte bine să înceteze să-şi mai numească bombele puturoase „stogies” şi să înceapă să le spună „mogies” ori „higgies”.

─────────────────

Cel care a înfiinţat Mohiga Wagon Company a fost Aaron Tarkington, inventator şi industriaş strălucit, care, în ciuda calităţilor sale, nu ştia nici să scrie, nici să citească. În zilele noastre, ar putea fi catalogat drept, nevinovatul moştenitor al unui defect genetic cunoscut sub numele de dislexic. El spunea despre sine că este precum împăratul Carol cel Mare, „prea ocupat ca să înveţe să citească şi să scrie”. Cu toate acestea, nu era prea ocupat ca să-şi pună soţia să-i citească în fiecare seară cîte două ore. Avea o memorie excelentă, pentru că în fiecare sâptâmînă le ţinea muncitorilor de la fabrica sa discursuri împănate cu citate extinse din Shakespeare, Homer, Biblie ş.a.m.d.

A zămislit 4 copii, un fiu şi trei fiice, dintre care toţi ştiau să citească şi să scrie. Dar nu scăpaseră de povara genei dislexice, fapt care avea să îi descalifice pe cîţiva dintre descendenţii lor în încercarea de a ajunge prea departe în schemele convenţionale ale educaţiei. Doi dintre copiii lui Tarkington erau atît de departe de ideea de dislexic, încît reuşiseră să scrie ei înşişi nişte cărţi, pe care le-am citit de curînd şi pe care probabil nu le va mai citi nimeni vreodată. Unicul fiu al lui Aaron, Elias, a făcut o analiză tehnică a construirii Canalului Onondaga, care lega capătul din nord al Lacului Mohiga cu Canalul Erie, de la sud de Rochester. Iar cea mai tînără dintre fiice, Felicia, a scris un roman intitulat „Carpatina”, despre o tînără femeie din Mohiga Valley, încăpăţînată şi de viţă nobilă, care se îndrăgostea de un mecanic de ecluză, pe jumătate indian, lucrător la acelaşi canal.

─────────────────

Canalul respectiv este astupat şi pavat astăzi, în locul său aflîndu-se Route 53, care se bifurcă la capătul lacului, acolo unde altădată erau ecluzele. Un braţ duce spre sud-vest, printr-un peisaj rural, spre Scipio. Celălalt merge spre sud-est, prin eterna melancolie a Parcului National Irochez, spre creştetul golaş. Încununat de crenelurile Centrului Corecţional de Maximă Securitate pentru Adulţi al Statului New York, din Atena, un cătun aflat exact vizavi de Scipio, dincolo de lac.

Aveţi puţină răbdare. Aceasta e istoria locului, încerc să vă explic cum a ajuns această vale, această veritabilă fundătură, ceea ce este azi.

─────────────────

Toate cele 3 fete ale lui Tarkington s-au măritat cu fiii unor familii prospere şi întreprinzătoare din Cleveland, New York şi Wilmington, Delaware transformînd cu inocenţă ameninţarea dislexiei într-o adevărată epidemie care a afectat în bună măsură clasa nou-apărută de bancheri şi industriaşi, astăzi în mare parte înlocuită de nemţi, coreeni, italieni, englezi şi, desigur, japonezi.

Fiul lui Aaron, Elias, a rămas în Scipio şi a preluat proprietăţile tatălui său, adăugîndu-le o fabrică de bere şi una de covoare, care funcţiona cu aburi, prima de acest fel din întregul stat. În Scipio nu exista nici o hidrocentrală, prosperitatea industrială a oraşului bazîndu-se, pînă la introducerea aburului, nu pe energie ieftină şi pe materie primă disponibilă pe plan local, ci pe inventivitatea şi standardele înalte ale meseriaşilor săi.

Elias Tarkington nu s-a însurat niciodată. A fost grav rănit la vîrsta de 54 de ani, într-un moment în care era doar un observator civil, cu joben şi tot dichisul, al Bătăliei de la Gettysburg. Se afla acolo pentru a expune 2 dintre invenţiile sale, o bucătărie de campanie şi un mecanism pneumatic de repliere a artileriei grele. Întîmplarea face ca bucătăria de campanie să fi fost mai tîrziu adoptată cu doar vagi modificări de Circul Barnum & Bailey, iar apoi de Armata Germană, în timpul Primului Război Mondial.

─────────────────

Elias Tarkington era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu favoriţi pînă la bărbie şi pălărie tip burlan. Glonţul i-a traversat partea dreaptă a pieptului, dar nu l-a rănit mortal.

Cel care l-a împuşcat era 1 dintre puţinii soldaţi Confederaţi care ajunseseră la liniile Uniunii în timpul Atacului condus de generalul Pickett. Numele său era Johnny Reb şi a murit în extaz, printre duşmani, crezînd că l-a împuşcat pe Abraham Lincoln. Un fragment vechi de ziar pe care l-am găsit aici, în fosta bibliotecă a colegiului, acum bibliotecă a închisorii, citează ultimele cuvinte ale acestuia, ca fiind: „Plecaţi acasă, burţi albastre. Bătrînul Satana a murit”.

În timpul celor 3 ani petrecuţi în Vietnam, am auzit, evident, o sumedenie de ultime cuvinte rostite de infanteriştii americani în pragul morţii. Insă nici 1 dintre aceştia nu a avut vreo secundă iluzia că a obţinut ceva măreţ în timp ce făcea Sacrificiul Suprem.

Un băiat de doar 18 ani mi-a spus în timp ce murea şi eu îl ţineam în braţe: „Ce glumă proastă, ce glumă proastă.”

3

Elias Tarkington, grav-rănita sosie a lui Abraham Lincoln, a fost adus acasă la proprietatea lui din Scipio care dădea înspre oraş şi lac, într-1-a dintre căruţele sale.

Era un om cu o educaţie precară, mai mult mecanic decît om de ştiinţă, aşa că următorii 3 ani şi i- a petrecut încercînd să inventeze ceea ce orice persoană cît de cît familiarizată cu Legile lui Newton ar fi ştiut imediat că este o imposibilitate, şi anume un perpetuum mobile. Construise nu mai puţin de 27 de maşinării, de la care se aştepta prosteşte să meargă la infinit, pînă în Ziua Judecăţii de Apoi, după ce le dădea impulsul iniţial, învîrtindu-le sau lovindu-le uşor.

Cam la un an după ce am început să lucrez la Tarkington, am găsit 19 dintre aceste maşinării încăpăţînate şi batjocoritoare în podul locuinţei inventatorului, care în vremea mea era reşedinţa Preşedintelui Colegiului. Le-am coborît la parter şi în Secolul 20, împreună cu nişte studenţi de-ai mei, le-am curăţat şi am restaurat părţile deteriorate în cei 100 de ani de existenţă. În cel mai rău caz, puteau fi considerate nişte bijuterii remarcabile, avînd granate şi ametiste ca pivoţi, braţe şi picioare din lemn exotic, bile de fildeş, planuri înclinate şi contragreutăţi de argint. Era ca şi cum Elias cel muribund sperase să vrăjească ştiinţa cu magia materialelor sale preţioase.

─────────────────

Cel mai lung interval de timp pentru care studenţii mei şi cu mine am reuşit să facem să meargă cea mai performantă dintre maşinării a fost de 51 de secunde. Halal eternitate!

─────────────────

Mie, şi am împărtăşit această părere şi studenţilor mei, aparatele restaurate mi-au demonstrat nu numai cît de repede se strică orice lucru de pe Pămînt fără o infuzie constantă de energie. Mi-au amintit, în plus, şi de măiestria manufacturii care acum nu se mai practică în oraşul de la poalele dealului. Nimeni nu ar mai putea în zilele noastre să facă lucruri atît de inteligente şi de frumoase.

Din acest motiv, am luat 10 dintre maşinăriile cu care am căzut de acord cu toţii că sînt cele mai încîntătoare şi le-am pus într-o expoziţie permanentă în foaierul acestei biblioteci, dedesubtul unui panou ale cărui cuvinte se pot aplica fără nici o problemă întregii noastre planete distruse, în ziua de azi:

─────────────────

COMPLICATA INUTILITATE A IGNORANTEI

─────────────────

Citind ziare de demult, scrisori şi jurnale de epocă, am descoperit că oamenii care au construit maşinăriile pentru Elias Tarkington ştiau încă de pe atunci că nu vor merge, indiferent care ar fi fost motivul. Şi totuşi, cîtă dragoste au revărsat asupra materialelor cu care le făcuseră! Cum ar fi asta ca definiţie a artei desăvîrşite: „Să faci tot ce poţi din materia primă a inutilităţii?”

─────────────────

Tot un perpetuum mobile conceput de Elias Tarkington a fost şi „Institutul Liber Mohiga Valley”, numit aşa conform ultimului său Testament. La moartea lui, această nouă şcoală avea să devină posesoarea proprietăţii sale de 3 000 de hectare de deasupra oraşului Scipio şi, în plus, o jumătate din acţiunile fabricilor de căruţe, de covoare şi de bere. Cealaltă jumătate aparţinea deja surorilor sale plecate departe. Pe patul de moarte, muribundul prezisese că Scipio va ajunge într-1 zi o mare metropolă şi că averea lui va transforma acest mic colegiu într-o universitate ce va rivaliza cu Harvard, Oxford şi Heidelberg.

Institutul avea să ofere educaţie gratuită persoanelor de ambele sexe, indiferent de vîrstă, rasă sau religie, care locuiau pe o rază de 40 de mile de Scipio. Cei aflaţi la distanţă mai mare aveau să plătească o taxă modică. La început, ar fi avut 1 singur angajat, şi anume pe Preşedinte. Profesorii aveau să fie recrutaţi chiar de aici, din Scipio. În fiecare săptămînă, aceştia aveau să îşi ia cîteva ore libere, pentru a putea împărtăşi ceea ce ştiu. Inginerul-şef al fabricii de căruţe, de exemplu, al cărui nume era Andre Lutz, era originar din Liege, Belgia şi îşi făcuse ucenicia la un constructor de clopote. El urma să predea Chimia. Soţia acestuia, o franţuzoaică, avea să predea Franceza şi Acuarela. Hermann Shultz, şeful fabricii de bere, originar din Leipzig, avea să predea Botanica, Germana şi Flautul. Preotul Episcopalian, Dr. Alan Clewes, absolvent la Harvard, urma să predea Latina, Greaca, Ebraica şi Biblia. Doctorul personal al muribundului, Dalton Polk, urma să predea Biologia şi Shakespeare ş.a.m.d.

Şi testamentul a intrat în vigoare.

În 1869, noul colegiu a primit înscrieri pentru prima sa clasă, cu totul 9 studenţi, toţi chiar de aici, din Scipio. Patru dintre ei aveau vîrstă normală de mers la colegiu. Unul era veteran al Uniunii şi îşi pierduse ambele picioare la Shiloh. Altul era un negru care fusese sclav, în vîrstă de 40 de ani, iar una dintre studente era o fată bătrînă de 82 de ani.

─────────────────

Primul Preşedinte avea doar 26 de ani şi era un învăţător din Atena, la 2 kilometri pe cursul apei de Scipio. Pe vremea respectivă nu exista nici o închisoare acolo, doar o carieră de ardezie, un joagăr şi cîteva ferme ale unor săraci. Numele lui era John Peck. Era văr cu Tarkrngtomi. Ramura familiei din care provenea a fost şi a rămas neatinsă de flagelul dislexiei. Astăzi are numeroşi descendenţi, dintre care 1 este, nici mai mult nici mai puţin, cel care scrie discursurile Vicepreşedintelui Statelor Unite.

Tînărul John Peck, soţia, cei doi copii ai lor şi soacra lui au venit în Scipio cu barca, Peck şi nevasta lui la vîsle, copiii la pupa, iar bagajele şi soacra într-o altă barcă remorcată de prima.

Familia s-a mutat la etajul al treilea în fostul conac al lui Elias Tarkington. Camerele de la primele două etaje aveau să fie transformate în săli de clasă, bibliotecă, aceasta existînd deja şi deţinînd 280 de volume strînse de Tarkingtoni, săli de studiu şi o sală de mese. Multe comori din trecut fuseseră strînse şi duse în pod, pentru a face loc noilor activităţi. Printre acestea şi maşinăriile perpetuum mobile care dăduseră greş. Aveau să fie acoperite cu praf şi pînze de păianjeni pînă în 1978, cînd am dat eu peste ele, mi-am dat seama ce sînt şi le-am adus din nou la parter.

─────────────────

Cu o săptămînă înainte de a se ţine prima oră de curs, care era Latina, predată de preotul Episcopalian Alan Clewes, a sosit la conac şi Andre Lutz, belgianul, cu 3 căruţe purtînd o încărcătură foarte grea, un ansamblu de 32 de clopote. Le turnase în timpul său liber şi pe cheltuială proprie, în topitoria fabricii de căruţe. Erau făcute din ţevile de puşcă, obuzele şi baionetele adunate atît de la Uniune, cît şi de la Confederaţie, după Bătălia de la Gettysburg. Aveau să fie primele şi în mod sigur ultimele clopote turnate vreodată în Scipio.

După părerea mea, în Scipio nu se va mai construi nimic niciodată. Nici un fel de artă industrială, de nici un fel, nu va mai fi practicată aici vreodată.

─────────────────

André Lutz a dăruit noului colegiu toate acele clopote, chiar dacă nu era destul loc pentru a fi puse în funcţiune. Spunea că a făcut-o pentru că era sigur că, într-1 zi, Tarkington va deveni o mare universitate, cu clopotniţă şi tot ce trebuie. Avea să moară de emfizem în curînd, din cauza fumului emis de metalele topite, pe care îl inhalase încă de la vîrsta de 10 ani. N-a mai avut timp să aştepte construirea unui loc în care să poată atîrna cea mai minunată consecinţă a faptului că pentru scurtă vreme fusese în viaţă, şi anume toate acele clopote, clopote, clopote. Nu erau o surpriză. Turnarea lor durase 1 an şi jumătate. Topitorii a căror muncă o supervizase îi împărtăşiseră visurile de nemurire, în timp ce lucrau la ceva atît de nepractic şi de frumos cum sînt clopotele, clopotele, clopotele.

Aşa că toate clopotele în afară de 1 singur, o octavă medie, fuseseră acoperite cu un strat generos de grăsime pentru a se preveni ruginirea lor şi depozitate pe patru rînduri în uriaşul hambar al proprietăţii, aflat la 200 de metri de conac. Singurul dintre ele care urma să înceapă să cînte imediat a fost instalat în cupola conacului, iar funia îi ajungea pînă la primul etaj. Cu el aveau să fie chemaţi studenţii la ore şi, în caz de necesitate, se putea da alarma de incendiu.

Restul clopotelor au fost mai apoi tîrîte cu greu în pod, unde au stat vreme de 30 de ani, pînă în 1899, cînd au fost atîrnate pe osii ca o familie, cu tot cu cel din cupolă, în clopotniţa splendidei biblioteci dăruite şcolii de către familia Moellenkamp din Cleveland.

─────────────────

Moellenkampii erau şi ei tot membri ai familiei Tarkington. Întemeietorul uriaşei lor averi se însurase cu una dintre fiicele analfabetului Aaron Tarkington. Dintre ei, unsprezece erau dislexici şi cu toţii urmaseră colegiul din Scipio, nici o altă instituţie de învăţămînt superior neacceptînd să-i primească.

Primul Moellenkamp care a absolvit aici a fost Henry, înscris în anul 1875, la vîrsta de 19 ani, cînd şcoala avea 6 ani. În acea perioadă a fost schimbat şi numele acesteia, în Colegiul Tarkington. Am găsit nişte procese verbale îngălbenite ale Consiliului de Administraţie de la şedinţa la care s-a făcut această schimbare. Trei dintre cei 6 membri ai consiliului se însuraseră cu fiicele lui Aaron Tarkington, 1 dintre aceştia fiind bunicul lui Henry Moellenkamp. Ceilalţi 3 erau primarul din Scipio, un avocat care se ocupa de interesele fiicelor lui Tarkington în vale şi congresmanul regiunii, el însuşi un fidel servitor al celor trei surori, fiind partener cu colegiul în cele mai importante afaceri industriale ale sale.

Potrivit proceselor verbale, care mi se dezintegrau în mînă în timp ce le citeam, chiar bunicul tînărului Moellenkamp a fost cel care a propus schimbarea numelui colegiului, fiind de părere că „Institutul Liber Mohiga Valley” suna a azil de săraci sau a spital. Nu cred că l-ar fi deranjat atît de tare că părea să se adreseze săracilor, dacă, spre nenorocul său, nepotul lui nu ar fi trebuit să urmeze acest colegiu.

─────────────────

În acelaşi an, 1875, dincolo de lac, pe partea opusă oraşului Scipio, pe creştetul unui deal de deasupra Atenei, au început şi lucrările de construire a unui lagăr de închisoare pentru tinerii delincvenţi proveniţi din mahalalele marilor oraşe. Se credea că aerul curat şi minunile Naturii aveau să acţioneze pozitiv asupra sufletelor şi trupurilor deţinuţilor, pînă la punctul în care aceştia aveau să resimtă ca extrem de firească dorinţa de a deveni cetăţeni de nădejde.

─────────────────

Cînd am început să lucrez la Tarkington, nu erau decît 300 de studenţi, un număr care nu s-a modificat deloc în ultimii 50 de ani. Însă rusticul lagăr de muncă de dincolo de lac a devenit între timp o fortăreaţă de fier cu ziduri groase, pe un creştet golaş de deal: Centrul Corecţional de Maximă Securitate pentru Adulţi al Statului New York, din Atena, locul în care sînt ţinuţi sub cheie 5.000 dintre cei mai răi criminali ai acestui stat.

În urmă cu doi ani, Tarkington avea tot numai 300 de studenţi, în vreme ce populaţia închisorii, în condiţii de cumplită suprapopulare, ajunsese la 10.000. Şi apoi, într-1 noapte rece de iarnă, a devenit scena celei mai mari evadări din istoria Americii. Nimeni nu scăpase pînă atunci din Atena.

Brusc, toţi erau liberi să plece şi chiar să-şi ia 1 armă din dotarea penitenciarului, dacă le folosea la ceva. Lacul dintre închisoare şi micul colegiu era îngheţat bocnă, fiind la fel de uşor de traversat cum e parcarea unui mare mall.

Ce mai urmează?

─────────────────

Da, şi pe vremea cînd clopotele lui Andre Lutz ajungeau, în fine, să cînte împreună, Colegiul Tarkington avea nu doar o bibliotecă nouă, ci şi dormitoare luxoase, o clădire dedicată ştiinţelor, una pentru artă, o capelă, un teatru, o sală de mese, o clădire administrativă, 2 noi clădiri cu săli de clasă şi dotări sportive care stîrneau invidia tuturor instituţiilor cu care începuse să se întreacă la atletism, scrimă, înot şi baseball, şi anume Hobart, Universitatea din Rochester, Corneli, Union, Amherst şi Bucknell.

Aceste clădiri purtau numele unor familii înstărite, la fel de recunoscătoare ca şi Moellenkampii pentru ceea ce colegiul reuşise să facă din progeniturile lor, pe care alte colegii convenţionale le decretaseră ineducabile. Cele mai multe dintre ele nu aveau nici cea mai mică legătură cu Moellenkampii sau cu alt purtător al genei dislexiei, moştenită de la familia Tarkington, iar tinerii trimişi aici nu sufereau neapărat de această deficienţă. Sufereau, în schimb, de tot felul de alte deficienţe, cum ar fi faptul că nu erau în stare să scrie citeţ cu stilou şi cerneală, deşi ceea ce încercau ei să scrie avea sens, sau se bîlbîiau atît de tare, încît nu reuşeau să scoată nici un cuvînt în clasă, ori sufereau de o formă uşoară de epilepsie, care făcea ca uneori, pe neaşteptate, să li şteargă complet din minte totul, pentru cîteva secunde sau minute şi aşa mai departe.

Familia Moellenkamp a fost prima care a provocat micul colegiu, abia înfiinţat, la încercarea de a face ceva pentru un caz disperat de incapacitate juvenilă plutocratică, respectiv Henry. Acesta nu numai că a absolvit colegiul Tarkington cu brio, dar a ajuns în cele din urmă la Oxford, cu un însoţitor de sex masculin care îi citea cu voce tare şi nota gîndurile pe care Henry nu le putea exprima decît oral. Henry avea să devină 1 dintre cei mai străluciţi vorbitori ai epocii de aur a oratoriei onomatopeice americane şi să activeze ca congresman şi ulterior ca senator de Ohio al Statelor Unite vreme de 36 de ani.

─────────────────

Acelaşi Henry Moellenkamp este şi autorul versurilor uneia dintre cele mai îndrăgite balade populare ale sfîrşitului de secol, „Mary, Mary, unde te-ai dus?”

Melodia acestei balade a fost compusă de prietenul lui Henry, Paul Dresser, fratele romancierului Theodore Dreiser. Aceasta fusese 1 din rarele ocazii în care Dresser a pus pe muzică vorbe aparţinînd altcuiva. Henry modificase apoi melodia şi scrisese, sau mai degrabă dictase, noi cuvinte care înfăţişau cu sentimentalism viaţa de student la Tarkington.

Astfel a fost preschimbat „Mary, Mary, unde te-ai dus?” în alma mater a acestui campus, pînă la transformarea sa în penitenciar, în urmă cu 2 ani.

Istorie.

─────────────────

Accidente după accidente au făcut din Tarkington ceea ce este astăzi. Cine ar îndrăzni să prevadă ce va fi în 2021, la distanţă de 20 de ani de ziua de azi? Cei 2 factori principali ai mişcării din Univers sînt Timpul şi Norocul.

Cum zice replica de final a bancului meu porcos favorit: „Tine-ţi pălăria pe cap. Cine ştie unde te poţi trezi”.

─────────────────

Dacă Henry Moellenkamp n-ar fi ieşit din pîn-tecele mamei sale dislexic, Colegiul Tarkington nu s-ar fi numit niciodată Colegiul Tarkington. Ar fi continuat să fie Institutul Liber din Mohiga Valley, care ar fi murit odată cu fabrica de căruţe, cea de covoare şi cea de bere, după construirea în nordul şi în sudul oraşului Scipio a căilor ferate şi a şoselelor ce unesc Estul şi Vestul – pentru a nu face pod peste lac, pentru a evita tăierea pădurii virgine, întunecate şi adînci, acum Parcul Naţional Irochez, dinspre est şi sud.

─────────────────

Dacă Henry Moellenkamp n-ar fi ieşit din pîn-tecele mamei sale dislexic şi dacă respectiva mamă n-ar fi fost o Tarkington şi n-ar fi aflat în acest fel de micul colegiu de lingă Lacul Mohiga, această bibliotecă n-ar fi fost niciodată construită şi înţesată cu 800.000 de volume legate în piele. Cînd eram profesor aici, aveau cu 70.000 de volume legate mai multe decît Colegiul Swarthmore! Printre bibliotecile colegiilor de mici proporţii, aceasta era a 2-a, după cea de la Oberlin, care avea 1.000.000 de volume legate.

Aşadar ce este acest edificiu în care stau acum, graţie Timpului şi Norocului? Nu e nimic mai puţin, dragi prieteni şi vecini, decît cea mai mare bibliotecă de închisoare din istoria crimei şi a pedepsei!

Te simţi foarte singur aici. Hei! Hei!

─────────────────

Cam acelaşi lucru l-aş fi putut spune şi pe vremea cînd era bibliotecă de colegiu, cu 800.000 de volume legate. „Te simţi foarte singur aici. Hei! Hei!”

Tocmai am citit despre Universitatea Harvard. La ora asta are 13.000.000 de volume legate. Să tot citeşti!

Şi aproape toate cărţile sînt scrise pentru sau despre clasa conducătoare.

─────────────────

Dacă Henry Moellenkamp n-ar fi ieşit din pîn-tecele mamei sale dislexic, n-ar fi existat niciodată un turn în care să fie atîrnate Clopotele Lutz.

Poate că aceste clopote n-ar fi răsunat niciodată în vale sau în altă parte. Probabil că ar fi fost date la topit şi din ele s-ar fi făcut iar arme, în timpul Primului Război Mondial.

─────────────────

Dacă Henry Moellenkamp n-ar fi ieşit din pîn-tecele mamei sale dislexic, aceste înălţimi de deasupra oraşului Scipio ar fi putut să rămînă cufundate în întuneric, în acea noapte rece de iarnă de acum 2 ani, cînd Lacul Mohiga a îngheţat ca o parcare şi cînd 10.000 de prizonieri au fost brusc eliberaţi.

În loc de asta, însă, era acolo o mică galaxie de lumini care îşi făceau semn una alteia.

4

Indiferent dacă Henry Moellenkamp a ieşit sau nu din pîntecele mamei sale dislexic, eu unul m-am născut în Wilmington, Delaware, cu 18 luni înainte ca această ţară să intre în luptă, în Cel de-al Doilea Război Mondial. Nu am revenit niciodată în Wilmington. Acolo este înregistrată naşterea mea. Am fost unicul copil al unei gospodine şi, aşa cum am mai spus, al unui inginer chimist. La vremea respectivă, tata era angajat al E.l. Du Pont de Nemours & Company care, printre altele, era şi fabrică de explozivi de mare putere.

Cînd aveam doi ani, ne-am mutat în Midland City, Ohio, unde o fabrică de maşini de spălat pe nume Robo-Magic Corporation începuse să producă mecanisme de lansat bombe şi suporturi rotative pentru mitralierele de pe bombardierele B-17. Industria de mase plastice era pe vremea aceea la începuturi, şi Tata a fost trimis la Robo-Magic ca să hotărască ce materiale sintetice de la Du Pont ar putea fi folosite în sistemele de armament în locul metalelor, pentru a le face mai uşoare.

La finele războiului, compania ieşise complet din afacerea cu maşini de spălat, îşi schimbase numele în Barrytron, Limited şi producea componente pentru industria de armament, aviaţie şi vehicule motorizate, din mase plastice pe care le crease singură. Tata devenise Vicepreşedintele companiei, Responsabil cu Cercetarea şi Dezvoltarea.

Cînd eu aveam cam 17 ani, Du Pont a cumpărat Barrytron, pentru a pune mîna pe cîteva dintre patentele acesteia. Unul dintre materialele plastice la realizarea căruia contribuise şi Tata, îmi amintesc, avea capacitatea de a împrăştia semnalele de radar, în aşa fel încît un avion acoperit cu acest material putea foarte bine să fie confundat de duşmanii noştri cu un cîrd de gîşte sălbatice.

─────────────────

Acest material, care de atunci a fost folosit pentru a face skateboarduri, căşti de protecţie, schiuri, apărătoare de motocicletă şi aşa mai departe, teoretic indestructibile, era motivul pentru care, pe vremea copilăriei mele, la Barrytron era un regim de maximă securitate. Pentru a-i împiedica pe Comunişti să afle cum se face, un simplu gard terminat cu sîrmă ghimpată nu mai era de ajuns. A fost dublat de încă un gard exterior, iar spaţiul dintre cele două era în permanenţă patrulat de paznici fără chef de glumă, încălţaţi cu bocanci şi dotaţi cu dobermani agili şi înfometaţi.

─────────────────

Cînd Du Pont a preluat Barrytron, gardul dublu, dobermanii, pe tata şi tot restul, eu eram în ultimul an de liceu şi îmi făcusem planul să urmez Universitatea Michigan, ca să aflu tot ce trebuie despre cum să devii jurnalist, pentru a-l ajuta pe John Q. Public să-şi exercite dreptul de a şti. Încă doi dintre membrii formaţiei mele care în total număra 6 persoane, The Soul Merchants, şi anume clarinetistul şi violoncelistul, voiau să meargă tot la Michigan.

Urma să rămînem apropiaţi şi să continuăm să facem muzică la Ann Arbor. Cine ştie? Poate am fi devenit atît de faimoşi încît să facem turnee în jurul lumii, să fim putred de bogaţi şi superstaruri care să participe apoi, în timpul Războiului din Vietnam, la marşurile pentru pace şi la love-ins [Întruniri publice din anii ‘60, cu scopul de promovare a dragostei, fie pentru satisfacţia participanţilor, fie ca formă de activism social; n.t.].

─────────────────

Cadeţii de la West Point nu făceau muzică. Muzicienii din formaţia de dans şi din fanfară erau Membri înrolaţi ai armatei, membri ai clasei servitorilor.

Erau oameni care primiseră ordinul să execute muzica exact aşa cum era ea scrisă, notă cu notă, şi nimeni nu dădea doi bani pe părerea lor despre muzică sau despre orice altceva.

─────────────────

Din acest motiv, la West Point nu exista nici o publicaţie a studenţilor. Nimeni nu dădea doi bani pe părerea cadeţilor despre nimic. Nu interesa pe absolut nimeni.

─────────────────

Mie îmi mergea destul de bine, dar în viaţa tatălui meu se întîmplau tot felul de lucruri. Du Pont era cu ochii pe tata, aşa cum era cu ochii pe toţi cei de la Barrytron, gîndindu-se dacă să-l ţină sau nu. În aceeaşi perioadă, avea o relaţie cu o femeie măritată al cărei soţ l-a prins în flagrant delict şi l-a bătut măr.

Asta era, evident, un subiect foarte sensibil pentru ai mei, aşa că nu l-am discutat niciodată cu ei. Dar povestea a împînzit oraşul şi Tata avea un ochi vînăt. Nu practica nici un sport, aşa că a trebuit să inventeze o poveste cum că ar fi căzut pe scările de la subsol. Mama cîntărea cam 90 de kile pe vremea aia şi nu pierdea nici o ocazie de-ai face scandal că şi-a vîndut acţiunile de la Barrytron cu 2 ani mai devreme decît ar fi trebuit. Dacă ar fi aşteptat pînă la preluarea fabricii de către Du Pont, ar fi avut 1.000.000 de dolari şi pe vremea aia să fii milionar chiar însemna ceva. Dacă aş fi fost un copil cu deficienţe de învăţare, ar fi putut cu uşurinţă să mă trimită la Tarkington.

Spre deosebire de mine, el era genul de om care ar fi trebuit să fie într-o situaţie de forţă majoră ca să comită adulter. Conform poveştii pe care am auzit-o de la duşmanii mei cînd eram la liceu, Tata făcuse faza cu săritul pe fereastră, luînd-o hop-hop ca Peter Cottontail prin curtea din spate, cu pantalonii în vine, după care fusese muşcat de un cîine, se încurcase în rufele puse la uscat pe sîrmă şi tot restul. Poate că era o exagerare. N-am întrebat niciodată.

─────────────────

Şi eu am fost destul de stresat de problema de imagine a micii noastre familii, care s-a complicat când Mama şi-a spart nasul, la 2 zile după ce Tata a venit cu ochiul învineţit. Pentru cei din afară, era clar că îi zisese ceva lui Tata, iar el ca răspuns i-ar fi tras o stachie. Personal, nu cred că tata ar fi fost vreodată în stare de aşa ceva, indiferent de context.

Există, fireşte, şi posibilitatea extrem de îndepărtată ca el chiar să-i fi tras cu adevărat o stachie. Alţi bărbaţi, de condiţie inferioară, ar fi lipit-o categoric de pereţi, într-o situaţie similară. Însă adevărul adevărat al situaţiei a devenit inaccesibil istoricilor pe vecie, în clipa în care acoperişul magazinului de cadouri de pe ţărmul canadian al Niagarei i-a ucis pe ambii participanţi, aşa cum am mai spus, cu 20 de ani în urmă. Se spune că au murit pe loc. N-au ştiut niciodată ce i-a lovit, modul cel mai plăcut în care poţi termina cu viaţa.

Nu m-am certat cu nimeni pe chestia asta în Vietnam sau, din cîte îmi aduc aminte, pe vreun cîmp de bătălie. Odată, îmi amintesc, un puşti a călcat pe o mină antipersonal. Mina ar fi putut să fie chiar una de-a noastră. Cel mai bun prieten al lui, de la Basic Training, l-a întrebat ce poate face pentru el, iar puştiul i-a răspuns: „Stinge-mă ca pe un bec, Sam”.

Puştiul muribund era alb. Cel care voia să-l ajute era negru, sau de fapt, aproape alb. Dacă te uitai la el, trăsăturile îi erau practic de alb.

─────────────────

O femeie cu care făceam dragoste m-a întrebat acum cîţiva ani dacă părinţii mei încă mai trăiesc. Voia să ştie mai multe despre mine, acum că ne dădusem jos hainele.

I-am spus că au avut parte de o moarte cumplită într-o ţară străină, ceea ce era perfect adevărat. Canada e o ţară străină.

Însă pe urmă m-am trezit brodind povestea asta abracadabrantă cu ei care se aflau într-un safari în Tanganika, un loc despre care nu ştiu aproape nimic. I-am spus femeii şi ea m-a crezut, că părinţii mei şi ghidul lor au fost împuşcaţi de braconierii care omorau elefanţi pentru a le lua fildeşul şi care îi confundaseră cu paznicii rezervaţiei. I-am spus că braconierii le puseseră trupurile în vîrful unor muşuroaie de furnici, în aşa fel încît la scurtă vreme scheletele lor fuseseră complet curăţate de carne. Şi că identitatea lor nu s-a putut stabili cu exactitate decît după lucrările dentare.

Înainte îmi era destul de uşor şi mă distra la culme să inventez minciuni atît de elaborate.

Acum nu mi se mai întîmplă. Şi mă întreb dacă nu cumva îmi dezvoltasem obiceiul ăsta nesănătos de foarte tînăr, din cauză că îmi era foarte ruşine cu ai mei şi în special cu mama, care era suficient de obeză ca să se uite lumea la ea ca la circ. Mereu îmi descriam părinţii mult mai atrăgători decît erau, pentru a-i face pe cei care nu-i cunoşteau să aibă o impresie bună despre mine.

Şi în ultimul meu an în Vietnam, cînd am fost la Informaţii Publice, mi se părea la fel de firesc cum e să respiri să spun presei şi noilor sosiţi pe vas sau cu avionul că sigur învingem şi că cei de acasă ar trebui să fie fericiţi şi mîndri de toate lucrurile bune pe care le facem noi aici.

Am învăţat să mint aşa în liceu.

─────────────────

În Vietnam mi-a mai folosit, de asemenea, încă un lucru pe care l-am învăţat în liceu: alcoolul şi marijuana, cînd sînt folosite cu moderaţie, plus muzica dată tare, de obicei de proastă calitate, fac stresul şi plictiseala infinit mai uşor de suportat. A fost o adevărată mană Cerească faptul că m-am născut cu darul ăsta al moderaţiei în ce priveşte inhalarea de substanţe care-mi modifică starea de spirit. În ultimii doi ani de liceu, cred că părinţii mei nici măcar nu bănuiau că majoritatea timpului eram pe altă lume. Nu se plîngeau niciodată decît de muzică, atunci cînd ascultam radioul sau fonograful sau cînd The Soul Merchants repetau la noi în subsol, ceea ce Mami şi Tati considerau că e muzică de junglă şi mult prea tare.

În Vietnam, muzica era mult prea tare tot timpul. Aici, practic toată lumea era pe altă lume, inclusiv Preoţii. Unele dintre cele mai îngrozitoare accidente pe care a trebuit să le explic presei în timpul ultimului meu an acolo au fost cauzate de oameni care deveniseră imbecili sau demenţi îngurgitînd cantităţi exagerate din tot felul de substanţe care, consumate cu moderaţie, puteau fi de fapt folositoare. Fireşte, am atribuit toate aceste accidente erorii umane. Presa a înţeles. Ce om de pe Pămîn-tul ăsta n-a făcut în viaţa lui o greşeală sau 2?

─────────────────

Asasinarea unui arhiduce austriac a dus la Primul Război Mondial şi probabil că şi la Cel de-al Doilea. La fel de sigur, ochiul vînăt al tatălui meu m-a adus pe mine la starea de plîns în care mă aflu astăzi. Căuta o cale, de orice fel, prin care să recîştige respectul comunităţii şi să atragă asupra sa atenţia favorabilă a noului proprietar al lui Barrytron, Du Pont. Fireşte, Du Pont fusese între timp preluată de I.G. Farben din Germania, aceeaşi companie care produsese, împachetase, etichetase şi trimisese la adresele cerute gazul cianic care a omorît civili de toate vîrstele, inclusiv bebeluşi în braţele mamelor, în timpul Holocaustului. Ce planetă!

─────────────────

Aşa că Tata, cu ochiul tumefiat arătînd ca o despicătură într-o omletă roş-gălbuie, m-a întrebat dacă o să primesc vreun premiu la absolvirea liceului. N-a zis-o, dar era înnebunit să găsească ceva cu care să se poată lăuda la serviciu. Era atît de disperat, că era gata să-mi stoarcă un merit fie şi din simpla mea lipsă de participare la evenimentele sportive ale liceului, la liga elevilor sau la activităţile extracurriculare, sponsorizate de şcoală. Aveam media generală destul de mare pentru a intra la Universitatea din Michigan şi mai excelam din cînd în cînd la cîte o materie, dar nu era suficient ca să apar la Panoul de Onoare.

Era atît de penibil! Chestia asta mă umplea de nervi, pentru că încerca să mă facă şi pe mine responsabil de problema de imagine a familiei noastre, problemă cauzată strict de el.

— Mi-a părut întotdeauna foarte rău că n-ai făcut fotbal, mi-a zis, de parcă, dacă aş fi marcat un eseu, totul s-ar fi rezolvat.

— Prea tîrziu acum, am spus.

— Ai lăsat 4 ani să treacă fără să faci nimic decît muzică de junglă, a zis.

Acum, 43 de ani mai tîrziu, îmi dau seama, însă, că aş fi putut să-i spun că măcar cu viaţa sexuală stăteam mai bine decît el. Mi-o puneam ori de cîte ori aveam chef, graţie muzicii de junglă şi ceilalţi Soul Merchants la fel. Chiar şi anumite tipuri de femei, femei adevărate, nu simple fetişcane, ne admirau pe scenă, considerîndu-ne spirite libere, fermecătoare şi le plăcea cum îi imitam pe negri, fumam marijuana, ne iubeam pe noi înşine cînd făceam muzică şi rîdeam Dumnezeu ştie de ce aproape tot timpul.

─────────────────

Cred că acum s-a cam zis cu viaţa mea sexuală. Chiar dacă aş putea să ies din închisoare, n-aş vrea să-i dau vreunei femei care are încredere în mine tuberculoză. Ei i-ar fi frică de moarte să nu-i dau SIDA, iar eu i-aş da în schimb TBC. N-ar fi drăguţ?

Aşa că acum va trebui să mă mulţumesc doar cu amintirile. Pentru a-mi ajuta un pic memoria, am început să fac o listă cu toate femeile, cu excepţia soţiei mele şi a prostituatelor, cu care „am mers pînă la capăt”, cum ziceam pe vremea liceului. Îmi e aproape imposibil să îmi amintesc cu claritate de fiecare cucerire făcută pe vremea cînd eram adolescent, să separ faptele de fantezie. Totul era un vis. Aşa că am început lista cu Shirley Kern, cu care am făcut dragoste la 20 de ani. Shirley e prima pe lista mea.

Oare cîte nume se vor afla pe lista asta? E prea devreme ca să ştiu, dar nu va fi numărul ăsta, oricare s-ar dovedi el a fi, un lucru la fel de bun ca oricare altul, de scris pe piatra de mormînt ca epitaf enigmatic?

─────────────────

Ceea ce s-a şi întîmplat. Ori, mai degrabă, Tata s-a înscris şi a cîştigat Tîrgul de Ştiinţă, iar eu n-a trebuit decît să semnez o hîrtie prin care să certific că expoziţia e exclusiv lucrarea mea şi să ţin minte explicaţiile lui. Era despre cristale şi despre cum cresc ele şi de ce cresc. Competiţia a fost foarte slabă. La urma urmei, el era un inginer chimist în vîrstă de 43 de ani, cu o vechime de 20 de ani în industrie, care se punea cu adolescenţii dintr-o comunitate în care puţini dintre părinţi aveau educaţie superioară. Pe vremea aceea, principala sursă de venit a regiunii.

Îmi pare sincer rău dacă am distrus viaţa oricăreia dintre femeile care m-au crezut cînd le-am spus că le iubesc. Nu pot decît să sper, fără să-mi fac iluzii, că Shirley Kern şi toate celelalte fac bine.

Iar dacă le consolează cu ceva pe cele care poate nu fac chiar aşa de bine, trebuie să le spun că propria mea viaţă a fost distrusă de un Tîrg de Ştiinţă.

Tata m-a întrebat dacă nu există vreo activitate din afara programei, sponsorizată de şcoală, la care m-aş putea încă înscrie. Mai erau 8 săptămâni pînă la absolvire! I-am spus, cu ironie, fiindcă ştia că nu mă omor după ştiinţă, aşa cum se omora el, că singura mea şansă de a mai face ceva în sensul ăsta este Tîrgul Judeţean de Ştiinţă. La Fizică şi la Chimie aveam 9 şi din punctul meu de vedere, puteai să-ţi bagi materiile astea undeva.

Însă Tata s-a ridicat de pe scaun într-o stare de exaltare demenţă.

— Hai jos, la subsol, mi-a zis. Avem treabă.

— Ce treabă? am zis. Era cam miezul nopţii.

Şi el a spus:

— O să te înscrii şi o să cîştigi Tîrgul de Ştiinţă.

Era încă agricultura, creşterea porumbului, a porcinelor şi a bovinelor. Barrytron era unica industrie sofisticată şi numai o mînă de oameni, ca Tata, înţelegeau procesele şi aparatele. Cei mai mulţi dintre angajaţii companiei se mulţumeau doar să facă ce li se spunea şi erau total lipsiţi de curiozitate referitor la modul exact în care se realizau acele miracole care cumva ajungeau apoi gata ambalate, etichetate şi urmînd a fi livrate la diverse adrese, cu escală pe docurile de încărcare.

Îmi aduc aminte acum de soldaţii americani care au murit, cei mai mulţi adolescenţi, gata ambalaţi şi etichetaţi, urmînd a fi livraţi la diverse adrese, cu escală pe docurile de încărcare din Vietnam. Cîţi oameni ştiau sau îşi puneau problema cum se confecţionează aceste artefacte ciudate?

Cîtiva.

─────────────────

De ce Tata şi cu mine n-am fost reperaţi imediat ca escroci, de ce nu mi-a fost aruncată expoziţia afară de la Tîrgul de Ştiinţă, de ce sînt acum un prizonier care aşteaptă să fie judecat, în loc să fiu un reporter faimos pentru proprietarii Coreeni ai The New York Times? Îmi dau seama acum, a avut de-a face cu compasiunea. Cred că opinia generală în comunitatea noastră era că mica noastră familie suferise destul. Oricum, nimeni din tot ţinutul nu dădea doi bani pe ştiinţă.

Celelalte exponate erau stupide şi penibile, iar cele mai reuşite dintre ele ar fi făcut o imagine foarte proastă judeţului, dacă ar fi fost trimise la competiţia statală din Cleveland. Expoziţia noastră părea ingenioasă şi arăta chiar destul de prezentabil. Alt avantaj uriaş, din punctul de vedere al juriului, atunci cînd s-au gîndit că cel mai bun exponat al ţinutului avea să stea alături de cele mai bune din Cleveland era probabil faptul că unei persoane obişnuite i-ar fi fost foarte greu să[...]

─────────────────

Am aşteptat cu stoicism, graţie marijuanei şi alcoolului, în timp ce comunitatea mea se hotăra dacă să mă crucifice, ca impostor, sau să mă încoroneze ca geniu. Nu-i exclus ca Tata să se fi prins un pic. Cîteodată e greu de spus. În Vietnam, am servit sub 2 generali care beau câte un litru de whiskey pe zi, dar era greu să-ţi dai seama. Erau întotdeauna serioşi şi demni.

Aşa că Tata şi cu mine am pornit-o spre Cleveland. El era extrem de bine dispus. Eu ştiam că o să dăm chix. Nu ştiu cum de el n-a ştiut. Singurul sfat pe care mi l-a dat a fost să-mi ţin umerii drepţi cînd îmi explic exponatul şi să nu fumez în locurile în care mă pot vedea membrii juriului. El vorbea despre ţigări obişnuite. Habar n-avea că eu fumez altfel de ţigări.

─────────────────

Nu încerc să mă scuz în nici un fel pentru faptul că în timpul celor mai negre zile din liceu n-am ştiut pe ce lume sînt. Winston Churchill avea creierii varză în timpul celor mai negre zile din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, de la coniac şi trabucuri cubaneze.

─────────────────

Hitler, fireşte, graţie avansatei tehnologii germane, a fost una dintre primele fiinţe umane care şi-au făcut creierii varză cu amfetamine. Se spune că ajunsese chiar să muşte din covoare. Îhmm, ce gust bun.

Mama nu a venit la Cleveland cu Tata şi cu mine. Era atît de mare şi grasă, că îi era ruşine să iasă din casă. Prin urmare, eu eram cel care făcea cumpărăturile, după şcoală. Tot eu trebuia să fac şi treburile prin casă, ei îi era prea greu să se mişte. Familiaritatea mea cu menajul mi-a prins foarte bine la West Point şi apoi din nou, cînd soacra şi nevasta mea au luat-o razna. Adevărul e că munca asta era destul de relaxantă, fiindcă aveam satisfacţia de a face ceva categoric bun şi nu mai apucam să mă gîndesc la necazurile mele. Cum îi mai străluceau mamei ochii cînd vedea ce-am gătit pentru ea!

Povestea mamei mele este 1 dintre puţinele poveşti despre succes din această carte. La 60 de ani, adică la vîrsta mea de acum, s-a alăturat celor de la Weight Watchers. Cînd a căzut acoperişul pe ea, la Cascada Niagara, avea doar 52 de kilograme!

─────────────────

Biblioteca asta e plină de istorii despre aşa-zise triumfuri, ceea ce îmi cam trezeşte suspiciuni. E extrem de periculos să-i laşi pe oameni să citească despre mari succese, pentru că, din experienţa mea, chiar şi pentru albii din clasa de mijloc sau din clasa de sus, norma este eşecul. E cu atît mai nedrept să îi laşi pe tineri total nepregătiţi pentru porcăriile monstruoase care îi aşteaptă, pentru rolurile principale din comediile mute cu poliţişti à la Keystone Kop şi pentru mult, mult mai mult decît atît.

─────────────────

Tîrgul de Ştiinţă din Ohio a avut loc în superbul Auditorium Moellenkamp. Scaunele fuseseră scoase şi înlocuite cu mese, pe care se aflau exponatele. Era ca o vagă premoniţie a viitorului meu îndepărtat faptul că auditoriumul fusese dăruit oraşului de către familia Moellenkamp, aceeaşi familie care se ocupa cu cărbunele şi transportul şi care a dat Colegiului Tarkington această bibliotecă. Asta se întîmpla cu mult înainte de a-şi vinde vasele şi minele unui consorţiu Britanic şi Omanez, cu baza în Luxemburg.

─────────────────

Dar prezentul era destul de rău. Cînd pe rînd am început să ne aranjăm piesele de expoziţie, ceilalţi ne-au şi luat la ochi, catalogîndu-ne drept un cuplu de comici, gen Stan şi Bran, poate, Tata fiind cel gras şi grav, iar eu cel tălîmb şi slăbănog. Problema a fost că Tata era cel care făcea tot aranjamentul, în timp ce eu stăteam în picioare lîngâ el, plictisit nevoie-mare. Tot ce-mi doream era să ies şi să mă ascund în spatele unui copac sau pe undeva şi să fumez o ţigară. Pur şi simplu, violam regula fundamentală a tîrgului şi anume ca tinerii expozanţi să facă toată munca singuri, de la început şi pînă la sfîrşit. Părinţilor, profesorilor şi oricui altcuiva le era cu desăvîrşire interzis să-i ajute în vreun fel. Era ca şi cum m-aş fi înscris la derbiul Soapbox din Akron, Ohio, într-o maşină special făcută să coboare în viteză drumurile în pantă şi pe care se presupunea că am construit-o eu însumi, dar care era de fapt Ferrari Gran Turismo al tatălui meu.

Nu am făcut nici una dintre piesele expuse la noi în subsol. Cînd, iniţial, Tata a zis că ar trebui să coborîm la subsol şi să ne apucăm de lucru, e adevărat, chiar coborîsem. Am rămas acolo vreo 10 minute, timp în care el s-a tot gîndit, părînd din ce în ce mai entuziasmat. Eu n-am zis nimic. De fapt, am zis ceva:

— Pot să fumez?

— Te rog, mi-a spus el.

Asta a fost un moment foarte important din viaţa mea. Însemna că pot fuma în casă ori de cîte ori am chef, fără ca el să-mi zică nimic.

După care ne-am reîntors în living, eu în urma lui. S-a aşezat la biroul Mamei şi a făcut o listă cu lucrurile care ar trebui să compună expoziţia.

— Ce faci, Tati? am întrebat.

— Şşşt, a zis. Am treabă. Nu mă deranja.

Aşa că nu l-am deranjat. Şi aşa aveam prea multe lucruri la care să mă gîndesc. Eram destul de sigur că am gonoree. Era un fel de infecţie urinară, care îmi producea destul de multă neplăcere. Dar nu m-am dus la doctor pentru asta, fiindcă Doctorul trebuia, conform legii, să raporteze cazul meu la Ministerul Sănătăţii şi să le spună şi părinţilor mei despre asta, de parcă nu aveau şi aşa destule ale lor.

Indiferent despre ce infecţie a fost vorba, s-a vindecat fără să iau ceu vreo măsură în privinţa ei. Probabil că nu fusese gonoree, pentru că asta nu te lasă niciodată în pace definitiv singură. Şi de ce-ar face-o? Doar se distrează de minune. De ce să se termine petrecerea? Uite ce sănătoşi şi fericiţi sînt puştii ăştia.

─────────────────

Ulterior, am contractat de două ori gonoree, de data asta neexistînd nici urmă de ambiguitate, o dată în Tegucigalpa, Honduras, iar a doua oară în Saigon, numit acum Ho Şi Min, în Vietnam. Ambele daţi le-am spus doctorilor despre infecţia mea care s-a vindecat singură, cînd eram în liceu.

Poate că drojdia asta e o micoză, mi-au spus. Ar fi trebuit să deschid o brutărie.

─────────────────

Aşa că Tata a început să vină acasă de la serviciu cu bucăţi de exponate, care fuseseră făcute la comanda lui la Barrytron: piedestaluri şi cutii de expoziţie, tăbliţe şi etichete explicative făcute la tipografia cu care lucra Barrytron. Cristalele însele au venit de la o fabrică de produse chimice din Pittsburgh care colabora îndeaproape cu Barrytron. Un cristal anume, îmi aduc aminte, a fost adus tocmai din Burma.

Probabil că fabrica de produse chimice făcuse ceva efort pentru a alcătui această colecţie extraordinară de cristale pentru noi. Era imposibil ca ceea ce ne trimiseseră să facă parte din stocul lor obişnuit. Probabil că, în dorinţa de a face pe plac unui client atît de important ca Barrytron, au apelat la persoane care colecţionau şi vindeau cristale pentru frumuseţea şi raritatea lor, nu drept material chimic, ci ca bijuterii.

În orice caz, cristalele, care erau de o calitate demnă de un muzeu, l-au făcut pe Tata să emită aceste faimoase ultime cuvinte, după ce le-a întins cu ochi strălucitori pe măsuţa de cafea din sufrageria noastră:

— Fiule, e absolut imposibil să pierdem.

─────────────────

Ei, aşa cum spune Jean-Paul Sartre în Citate celebre de Bartlett, „Infernul sînt ceilalţi”. Alţii au rezolvat în doi timpi şi trei mişcări invincibila participare a mea şi a lui Tata la concursul din Cleveland, cu 43 de ani în urmă.

Îmi vin în minte Generalii George Armstrong Custer la Little Bighorn, Robert E. Lee la Gettysburg şi William Westmoreland în Vietnam.

─────────────────

Cineva a zis 1 dată, îmi amintesc, că ultimele cuvinte ale Generalului Custer au fost „Da’ de unde Dumnezeu tot răsar afurisiţii ăştia de indieni?”

─────────────────

Tata şi cu mine, şi nu superbele noastre cristale, am fost pentru scurtă vreme cel mai fascinant exponat din Auditoriumul Moellenkamp. Eram o demonstraţie a psihologiei anormale. Ceilalţi participanţi şi mentorii lor s-au strîns în jurul nostru şi ne-au luat la întrebări. Ştiau foarte bine pe ce buton să apese, ca să zic aşa, ca să ne facă să ne schimbăm la faţă, să ne sucim şi să ne răsucim, să rînjim ca proştii şi tot restul.

Un concurent l-a întrebat pe Tata cîţi ani are şi la ce liceu e.

În momentul acela ar fi trebuit să ne strîngem lucrurile şi să ne facem nevăzuţi. Membrii juriului încă nu ajunseseră la noi şi nimeni nu le făcuse încă nici o sesizare. Încă nu pusesem tăbliţa pe care scria numele meu şi ce şcoală reprezint. Încă nu spusesem nimic demn de a fi ţinut minte.

Dacă am fi împachetat totul pe loc şi ne-am fi evaporat pe şest chiar atunci, lăsînd în urma noastră doar o masă goală, am fi intrat în istoria ştiinţei americane drept un expozant căruia i s-a făcut rău şi s-a retras. Mai era încă o masă goală, care avea să rămînă aşa, la doar 5 metri de noi. Tata şi cu mine auziserăm că va rămîne aşa, şi aflaserăm şi motivul. Cel care trebuia să expună era, împreună cu mama şi cu tatăl lui, în spitalul din Lima, Ohio, nu Lima, Peru. Acolo locuiau. Abia băgaseră în marşarier în faţa casei, cu o zi în urmă, îndreptîndu-se spre Cleveland, credeau ei, cu exponatul în portbagaj, cînd, din spate, a intrat în ei un şofer beat.

Accidentul n-ar fi fost nici pe jumătate atît de grav dacă, aşa cum s-a dovedit ulterior, exponatul nu ar fi cuprins şi câteva sticle cu diverşi acizi, care s-au spart şi s-au vărsat peste benzină. Ambele vehicule au fost imediat cuprinse de flăcări.

Cred că expoziţia intenţiona să arate modul în care unii acizi, de care cei mai mulţi oameni se tem şi la care încearcă să se gîndească cât mai puţin posibil, fac servicii extrem de importante Umanităţii, în fiecare zi.

─────────────────

Oamenii care ne-au cîntărit din priviri şi ne-au luat la întrebări şi cărora se pare că nu le-a prea plăcut ce-au văzut şi auzit, au trimis după un membru al juriului. Voiau să fim descalificaţi imediat. Eram mai mult decît necinstiţi. Eram complet ridicoli! Îmi venea să vărs. I-am zis lui Tata:

— Tată, crede-mă, e mai bine să plecăm imediat de-aici. A fost o greşeală că am venit.

Însă el mi-a spus că n-avem de ce să ne jenăm şi că în mod sigur nu ne vom întoarce acasă cu coada între picioare.

Vietnam!

Aşa că a venit un membru al juriului, care şi-a dat seama în două secunde că habar n-am ce expun. L-a luat pe Tata deoparte şi a negociat cu el o înţelegere, ca de la bărbat la bărbat. Nu voia să se pună rău cu judeţul din care veneam, şi care mă trimisese la Cleveland drept campion al său. Nu voia nici să-l umilească pe Tata, care era un membru marcant al comunităţii sale şi care, evident, nu citise cum trebuie regulamentul. Nu avea de gînd să ne umilească printr-o descalificare oficială, care ar fi atras asupra noastră un val de publicitate negativă, dacă Tata, la rîndul său, nu avea de gînd să insiste ca eu să am pretenţia de a intra în competiţie la modul serios, de parcă aş fi avut ce să caut aici.

Cînd va sosi momentul, a mai zis, el şi ceilalţi membri ai juriului vor trece pur şi simplu pe lîngă noi fără să facă nici cel mai mic comentariu. Asta va fi secretul lor, şi anume că e imposibil să cîştigăm ceva.

Asta a fost aranjamentul.

E de domeniul trecutului.

5

Cea care a cîştigat în anul respectiv a fost o fată din Cincinnati. Întîmplarea face că şi exponatul ei se baza tot pe cristale. Însă ea, spre deosebire de noi, pe unele le crescuse singură, iar altele erau specimene pe care le culesese din albiile rîurilor, din peşteri şi mine de cărbuni aflate pe o rază de 100 de kilometri de casa ei.

Numele ei, mi-aduc aminte, era Mary Alice French şi avea să se claseze pe unul din ultimele locuri la Finalele Naţionale din Washington, D.C. Cînd a plecat spre Finale, am auzit, Cincinnati a fost atît de mîndru de ea şi atît de sigur că avea să cîştige, sau cel puţin să obţină un loc fruntaş cu cristalele ei, că Primarul a declarat ziua respectivă „Ziua Mary Alice French”.

─────────────────

Acum, că am atîta timp să mă gîndesc la oamenii pe care i-am rănit în viaţa mea, mă întreb dacă Tata şi cu mine nu sîntem vinovaţi indirect de cumplita dezamăgire care avea s-o aştepte pe Mary Alice French la Washington. E extrem de posibil ca juriul din Cleveland să-i fi dat Premiul întîi din cauza contrastului moral dintre exponatele ei şi ale noastre.

Poate, în timpul jurizării, ştiinţa trecuse cumva pe planul doi şi, din pricina exemplului nostru negativ, ea reprezentase ocazia ideală de a demonstra o regulă superioară oricărei leg. a ştiinţei: cinstea e cea mai bună politică. Dar parcă poţi să ştii?

Probabil că o fi pus mîna pe el vreo fătucă pusă pe căpătuială.

Fată isteaţă. Acum probabil locuieşte pe Strada Vieţii Lejere.

─────────────────

Mulţi, mulţi ani după ce Alary Alice French a primit această cumplită lovitură la Washington, iar eu devenisem profesor la Tarkington, am avut un elev din Cincinnati, oraşul ei natal. Familia lui pe latură maternă tocmai vînduse unicul cotidian al oraşului care încă mai apărea, precum şi postul principal de televiziune, multe posturi de radio şi ziare săptămînale, Sultanului din Brunei, după cît se pare, cel mai bogat individ de pe faţa Pămîn-tului.

Acest elev părea să aibă în jur de 12 ani cînd a venit la noi. Avea de fapt 21, însă vocea nu i se schimbase niciodată şi era doar de 1 metru 50 înălţime. În urma vînzării către Sultan, se spune că el personal avea o avere de 30.000.000 de dolari, dar îi era frică de moarte şi de propria sa umbră.

Ştia să scrie şi să citească şi se descurca foarte bine la algebră şi trigonometrie, pe care le învăţase singur. Era, de asemenea, probabil cel mai bun jucător de şah din istoria colegiului. Însă habar n-avea să se descurce în societate şi probabil nici n-avea să înveţe vreodată, fiindcă viaţa i se părea ceva extrem de înspăimîntător.

L-am întrebat dacă a auzit de vreo femeie cam de vîrsta mea din Cincinnati, pe nume Mary Alice French.

Mi-a răspuns:

— Nu ştiu nimic şi nu cunosc pe nimeni. Vă rog să nu îmi mai vorbiţi niciodată. Şi spuneţi-le şi celorlalţi să nu mai vorbească niciodată cu mine.

N-am aflat niciodată ce făcea cu tot bănetul lui, dacă făcea ceva cu el. Cineva mi-a zis o dată că s-a însurat. Greu de crezut!

─────────────────

Dar, ca să ne întoarcem la Tîrgul de Ştiinţă din Cleveland: după ce Tata şi membrul juriului au făcut respectivul aranjament, m-am îndreptat glonţ spre cea mai apropiată ieşire. Aveam nevoie de o gură de aer proaspăt. O altă planetă sau moartea, asta era tot ce-mi doream. Orice ar fi fost mai bine venit decît ce aveam.

Ieşirea era blocată de un bărbat îmbrăcat de-a dreptul spectaculos. Era total diferit de tot restul celor din auditorium. Era, incredibil, ceea ce aveam să devin şi eu: Locotenent-Colonel în Armata Regulată şi avea mai multe rînduri de medalii pe piept. Era în uniformă completă, cu şnur de aur pentru merite deosebite, însemne şi bocanci de paraşutist. În momentul acela nu eram în război cu nimeni, aşa că vederea unui militar pavoazat la maximum printre civili, mai ales că era încă devreme, era destul de impresionantă. Fusese trimis aici pentru a recruta tinere speranţe ale ştiinţei pentru alma mater a sa, Academia Militară a Statelor Unite de la West Point.

Academia fusese înfiinţată la scurt timp după Revoluţie, din cauză că ţara avea prea puţini ofiţeri cu abilităţi matematice şi inginereşti esenţiale pentru victoriile aşa-zisului război modern, şi anume cartografia şi artileria. Acum, că apăruseră radarul, rachetele, avioanele, armele nucleare şi tot restul, problema revenise din nou în actualitate.

Şi iată-mă în Cleveland, cu un ecuson rotund uriaş, prins cu ace de gămălie în zona inimii, asemeni unei ţinte, pe care scria:

EXPOZANT.

6

Acest Locotenent-Colonel, pe nume Sam Wakefield, nu numai că m-a înrolat la West Point. În Vietnam, unde era General-Maior, avea sa-mi dea Steaua de Argint pentru curaj extraordinar şi purtare exemplară. Avea să se retragă din Armată cu un an înainte de sfîrşitul războiului şi să devină Preşedintele Colegiului Tarkington, acum Penitenciarul Tarkington. Şi, cînd am ieşit şi eu din Armată, avea să mă angajeze să predau Fizica şi să cînt la clopote, clopote, clopote.

Iată care sînt primele cuvinte pe care mi le-a adresat Sam Wakefield, cînd eu aveam 18 ani, iar el 36:

— Un’ te grăbeşti aşa, Fiule?

— Un’ te grăbeşti aşa, Fiule? mi-a zis. Şi a continuat: Dacă ai un minut liber, aş dori să vorbesc ceva cu tine.

Aşa că m-am oprit. A fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Mai erau o groază de alte ieşiri şi ar fi trebuit să mă îndrept urgent către 1 dintre ele. În acel moment, fiecare dintre celelalte ieşiri ducea la Universitatea din Michigan, către jurnalism şi muzică, către o viaţă în care aş fi putut spune şi purta orice ar fi avut chef muşchiul meu. După toate probabilităţile, orice altă ieşire m-ar fi îndrumat către o nevastă care nu avea să înnebunească subit şi către copii care să mă iubească şi să mă respecte.

Orice altă ieşire ar fi dus, fireşte, viaţa fiind ceea ce este, şi către un fel sau altul de nefericire. Însă nu cred că m-ar fi trimis în Vietnam, ca apoi să predau lucruri de nepredat la Colegiul Tarkington, să fiu dat afară de la Tarkington şi în cele din urmă să predau lucruri de nepredat la penitenciarul de peste lac, pînă la cea mai mare evadare din închisoare în istoria Americii. Acum, sînt cu însumi deţinut.

Dar m-am oprit în faţa acelei 1 ieşiri blocate de Sam Wakefield.

Şi de-aici a pornit totul.

─────────────────

Sam Wakefield m-a întrebat dacă m-am gîndit vreodată la avantajele unei cariere militare. Vorbeam cu un om care fusese rănit în Cel de-al Doilea Război Mondial, singurul război, unicul, la care mi-ar fi plăcut să particip, iar apoi în Coreea. Pînă la urmă avea să demisioneze din armată înainte de finele războiului din Vietnam, să devină Preşedinte al Colegiului Tarkington, după care să-şi zboare creierii.

I-am zis că fusesem deja acceptat de Universitatea Michigan şi că nu mă interesează deloc să mă fac soldat. Şi că n-are noroc. Şi oricum, un adolescent ca mine, care ajunsese la un Tîrg de Ştiinţă la nivel naţional, s-ar fi dus la Cal Tech sau la MIT, sau în orice alt loc mult mai prietenos cu cei cu cugetul liber decît West Point. Tipul era disperat. Bătea ţara în lung şi-n lat, adunînd toate scursorile de la Tîrgurile de Ştiinţă. Nu m-a întrebat nimic despre exponatul meu. Nici despre notele de la şcoală. Voia corpul meu, oricum ar fi fost.

Şi atunci a apărut Tata, care mă căuta. În secunda următoare Tata şi Sam Wakefield rîdeau şi-şi dădeau mîna.

Tata era mai fericit decît îl văzusem eu în ani de zile. Mi-a zis:

— Cei de-acasă o să fie şi mai impresionaţi de asta, mai tare decît de orice premiu la Tîrgul de Ştiinţă.

— De ce anume? am spus.

— Tocmai ţi-ai cîştigat un interviu la Academia Militară a Statelor Unite, mi-a zis el. Acum am un fiu cu care mă pot mîndri.

În 1975, şaptesprezece ani mai tîrziu, eram Locotenent-Colonel şi mă aflam pe acoperişul Ambasadei Americane din Saigon, luptîndu-mă să ţin departe de elicoptere pe oricine ar fi vrut să se urce în ele, cu excepţia cetăţenilor Americani. Făceau ture-ture cu oameni aflaţi în ultimul hal spre vapoarele noastre din largul coastei. Pier-duserăm un război!

Nişte rataţi!

─────────────────

Nu eram cel mai jalnic tînăr savant pe care Sam Wakefield îl convinsese să vină la West Point. Un coleg de-al meu de clasă, care făcuse liceul în Wyoming, dăduse dovadă de geniu timpuriu construind un scaun electric pentru şobolani, cu cureluşe, glugă neagră minusculă şi tot restul.

Acesta era Jack Patton. Nu avea nici o legătură cu „Bătrînul Patton cel Sîngeros şi Viteaz”, faimosul General din Cel de-al Doilea Război Mondial. Şi avea să-mi devină cumnat. M-am însurat cu sora lui, Margaret. A venit cu ai lui din Wyoming să asiste la absolvire şi eu m-am îndrăgostit de ea. Făceam un duo de vis pe ringul de dans.

Jack Patton a fost ucis de un lunetist în Hue – care se pronunţă „uei”. Era Locotenent-Colonel la Tehnica de Luptă. Eu n-am fost acolo atunci, dar se spune că a primit-o drept între ochi. Tintaş, nu glumă! Oricine o fi fost cel care l-a împuşcat, era trăgător de elită.

Însă lunetistul respectiv n-a apucat să se bucure prea mult de succesul lui, din cîte am auzit. Nimeni nu prea apucă. Cîţiva dintre oamenii noştri şi-au dat seama de unde trage. Am auzit că părea să n-aibă mai mult de 15 ani. Era un băiat, nu un bărbat, dar, dacă se apucase să joace jocuri de bărbaţi, avea să aibă parte şi de pedepse ca pentru bărbaţi. După ce l-au ucis, am auzit că i-au pus testiculele minuscule şi penisul în gură, ca un fel de ameninţare pentru oricine şi-ar mai dori vreodată să se facă lunetist.

Lege şi ordine. Justiţie rapidă şi sigură.

Permiteţi-mi să mă grăbesc să adaug că nici o unitate din subordinea mea nu a fost încurajată să se angajeze în mutilarea trupurilor inamicilor şi nu aş fi închis ochii dacă aş fi auzit de aşa ceva. Un pluton dintr-un batalion pe care l-am condus, din proprie iniţiativă, s-a apucat să lase aşi de pică pe corpurile duşmanilor, ca un fel de carte de vizită, cred. Nu era mutilare, strict vorbind, dar tot le-am interzis şi chestia asta.

Totuşi, ce poate face un infanterist unui trup cu instrumentele de doi bani din dotare e nimic, evident, comparativ cu efectele obişnuite, imposibil de evitat, pur şi simplu de rutină, ale bombardamentului aerian şi ale artileriei. Am văzut o dată capul tăiat al unui bătrîn cu barbă care se odihnea pe măruntaiele revărsate ale unui bizon de apă, acoperite de muşte, într-un crater de bombă lîngă o orezărie din Cambodgia. Avionul a cărui bombă făcuse craterul zbura la o altitudine atît de înaltă cînd a aruncat-o că nici măcar nu-l vedeai de la sol. Dar trebuie să spun că bomba lui bate de departe aşii de pică, drept carte de vizită.

─────────────────

Nu cred că Jack Patton ar fi vrut ca lunetistul care l-a omorît să fie mutilat, dar nu se ştie niciodată. Cînd era viu, era mort dintr-1 anume punct de vedere: pentru el, toate erau bune şi frumoase.

Totul, şi vreau să spun chiar totul, i se părea o glumă, sau cel puţin aşa zicea. Expresia lui favorită, pînă în ultima clipă, a fost „Am murit de rîs”. Dacă Locotenent-Colonelul Patton e acum în Ceruri, deşi nu cred că prea mulţi soldaţi profesionişti s-au aşteptat vreodată să ajungă acolo, cel puţin nu în ultimii ani, poate că în clipa asta povesteşte cum i s-a curmat brusc viaţa în Hue, urmînd ca la sfîrşit să adauge, fără nici măcar un zîmbet, „Am murit de rîs”. Asta era chestia cu el: îţi povestea despre vreo întîmplare care se presupunea că e serioasă, frumoasă, periculoasă, ori are de-a face cu divinitatea, în timpul căreia invariabil murise de rîs, dar de fapt nu rîsese deloc. Şi nici după aia, cînd povestea despre ea, pe chipul lui nu se vedea nici măcar umbra unui surîs. Cred că în toată viaţa lui, nimeni nu l-a auzit vreodată făcînd ceea ce zicea că face nonstop, şi anume să moară de rîs.

─────────────────

A zis că a murit de rîs cînd a cîştigat un premiu la concursul de ştiinţă din liceu, pentru că făcuse un scaun electric pentru şobolani, dar n-a rîs. Mulţi oameni au insistat să facă o demonstraţie publică cu scaunul şi un şobolan tranchilizat. Voiau să-l vadă cum rade capul unui şobolan ameţit, îl leagă de scaun şi, mai ales, cum îl întreabă dacă are ceva de spus acum, în ultimele clipe de viaţă, dacă, poate, se căieşte pentru viaţa de fărădelegi pe care a dus-o.

Execuţia nu a avut loc niciodată. A existat măcar atîta bun-simţ în liceul lui Patton, deşi nu şi la Catedra de Ştiinţe, se pare, care ar fi trebuit să declare acest eveniment plin de cruzime faţă de nişte biete animale fără apărare. Şi iarăşi, Jack Patton a spus fără să zîmbească: „Am murit de rîs”.

A zis că a murit de rîs cînd m-am însurat cu sora lui, Margaret. A spus că Margaret şi cu mine nu trebuie să ne supărăm. A zis că aşa face el, de fiecare dată cînd se căsătoreşte cineva.

Sînt absolut sigur că Jack nu ştia că latura maternă a familiei sale a moştenit gena nebuniei, aşa cum nu ştia nici sora lui, care avea să-mi devină mireasă. Cînd m-am însurat cu Margaret, mama lor părea perfect OK, în afara unei manii pe care o avea cu dansatul, care ne cam speria uneori, dar era destul de inofensivă. Să dansezi pînă cazi lat nu era nici pe departe o dovadă de demenţă, cum era să bombardezi Vietnamul de Nord, readucîndu-l în Epoca de Piatră, sau să bombardezi orice alt loc, readucîndu-l în Epoca de Piatră.

Soacră-mea Mildred a crescut în Peru, Indiana, dar nu vorbea niciodată despre oraşul ei natal, nici măcar după ce o luase razna. Singurul lucru pe care-l spunea era că şi Cole Porter, compozitorul unor melodii populare ultrasofisticate, la mare preţ în prima jumătate a secolului trecut, se născuse tot în Peru.

─────────────────

Soacra mea fugise din Peru la vîrsta de 18 ani şi nu se mai întorsese acolo niciodată. Dintre toate locurile din lume, scăparea ei fusese Universitatea din Laramie, Wyoming, locul cel mai îndepărtat în care putuse să ajungă, fără să părăsească Calea Lactee. Aici îl întîlnise pe bărbatul ei, la acea vreme student la Facultatea de Medicină Veterinară.

Abia după Războiul din Vietnam, mult după moartea lui Jack, am înţeles că şi Margaret că nu mai voia să aibă deloc de-a face cu Peru, fiindcă acolo prea mulţi oameni ştiau că provine dintr-o familie notorie de ţicniţi cu patalama. Şi apoi s-a măritat, păstrînd pentru sine cumplitul secret al familiei şi s-a reprodus.

Propria mea soţie s-a măritat şi s-a reprodus, neavînd habar de pericolul care planează asupra sa şi de riscul pe care avea să-l paseze copiilor noştri.

─────────────────

Propriii noştri copii, după ce au crescut cu o bunică dementă despre care ştia toată lumea, au fugit din valea asta cît de repede au putut, exact aşa cum fugise şi ea din Peru. Însă ei nu s-au reprodus şi, ştiind ce ştiu despre genele lor adînc încărcate de demenţă, mă îndoiesc că o vor face vreodată.

─────────────────

Jack Patton nu s-a însurat niciodată. Niciodată nu l-am auzit spunînd că şi-ar dori copii. Asta ar putea să însemne că totuşi auzise el ceva-ceva despre rudele lui sărite de pe fix din Peru. Însă cu nu cred asta. El era împotriva tuturor celor care se reproduc, fiinţele umane fiind, ca să-l citez exact „cam de 1.000 de ori mai tîmpite şi mai rele decît se cred”.

Fireşte, şi eu am ajuns, într-un final, să-i împărtăşesc punctul de vedere.

Cam pe cînd eram boboci, mi-aduc aminte, pe Jack l-a apucat brusc dorinţa de a se face caricaturist, deşi niciodată nu-i mai trecuse o asemenea idee prin cap. Era genul compulsiv. Mi-l şi imaginez în liceul din Wyoming, cum i-a venit lui subit ideea să facă un scaun electric pentru şobolani.

Prima şi ultima caricatură pe care a desenat-o a fost cu 2 rinoceri care se căsătoresc. Un preot-om aflat într-o biserică le spunea celor prezenţi că, dacă există cineva care cunoaşte vreun motiv pentru care cei 2 miri n-ar trebui să fie uniţi prin sfînta legătură a căsătoriei, poate să vorbească acum sau să păstreze tăcerea pe vecie.

Asta a fost cu mult înainte să o întîlnesc pe sora lui, Margaret.

Eram colegi de cameră şi aveam să fim timp de 4 ani. Aşa că mi-a arătat caricatura şi mi-a zis că pune pariu că o s-o vîndă la Playboy.

L-am întrebat care-i poanta. Era complet anti-talent la desen. A trebuit să-mi spună el că mirele şi mireasa sînt rinoceri. Mie mi se păruseră două canapele, poate, sau nişte maşini buşite. Dacă stai să te gîndeşti, asta, da, ar fi fost destul de haios: 2 maşini buşite care îşi jură credinţă una alteia, ca apoi să se liniştească, aşezîndu-se la casa lor.

— Şi ce-i comic în asta? a zis Jack nevenindu-i să creadă. N-ai, chiar aşa, nici un dram de umor? Dacă nu opreşte nimeni nunta asta, ăştia doi o să se cupleze şi o să facă un rinoceraş.

— Normal, am zis.

— Pentru numele lui Dumnezeu, a spus el, ce poate fi mai urît şi mai idiot decît un rinocer? Doar pentru că ceva se poate reproduce, nu înseamnă că ar şi trebui s-o facă.

I-am spus că un rinocer poate fi extrem de atrăgător pentru un alt rinocer.

— Tocmai asta-i poanta, a zis el. Fiecare specie de animal crede că genul lui de animal e extraordinar. Oamenii care se căsătoresc cred că sînt extraordinari şi că o să aibă un copilaş care o să fie absolut minunat, cînd, de fapt, sînt la fel de urîţi ca rinocerii. Doar fiindcă noi credem că sîntem aşa deosebiţi, nu înseamnă că şi sîntem. Poate că sîntem nişte animale absolut oribile şi pur şi simplu nu vrem să recunoaştem asta, pentru că ne-ar durea prea tare.

─────────────────

În anul în care eu şi Jack marcasem AMR-ul de 500 de zile la West Point [În jargonul de la West Point, cow year reprezintă ultima perioadă de 500 de zile, marcată oficial, pînă la terminarea studiilor; n.t.] – ar fi fost penultimul an dacă am fi mers la un colegiu normal – mi-amintesc că ni s-a ordonat să facem turul Curţii Interioare timp de 3 ore, în pas de marş, ca şi cum am fi fost de planton la modul serios, cu uniformă completă şi cu puşti. Asta drept pedeapsă pentru că nu raportaserăm un cadet care copiase la examenul final de Electrotehnică. Codul Onoarei cere nu numai să nu minţim şi să nu copiem, ci şi să pîrîm obligatoriu pe oricine ar face aceste lucruri.

Nu-l văzusem pe cadet copiind. Nici măcar nu fusesem în aceeaşi clasă cu el. Însă, e adevărat, fusesem cu el, împreună cu încă un cadet, cînd se îmbătase în Philadelphia, după un meci între armată şi marină. Se îmbătase atît de tare, încît mărturisise că a copiat la examenul din iunie trecut. Jack şi cu mine i-am zis să tacă, că nu vrem să aflăm despre asta şi că o să ne facem că nici n-am auzit, fiindcă, oricum, probabil că nici măcar nu era adevărat.

Însă celălalt cadet, care ulterior avea să fie spulberat [Fragged; n.t.] de o grenadă în Vietnam, ne-a dat pe toţi în gît. Şi noi eram la fel de corupţi ca şi cel care copiase, se pare, fiindcă încercasem să-l acoperim. „Fragging”, apropo, era un cuvînt nou în limba engleză, provenit din Războiul din Vietnam, însemna aruncarea unei grenade aprinse în locuinţa unui ofiţer antipatic. Nu vreau să mă laud, dar, niciodată în timpul şederii mele în Vietnam, nu s-a oferit nimeni să mă spulbere cu o grenadă.

Cel care copiase a fost exmatriculat, deşi era în linia întîi [Firstie/First-class cadet (senior); n.t.], ceea ce însemna că nu mai avea decît 6 luni pînă la absolvire. Şi Jack şi cu mine a trebuit să facem un tur de 3 ore noaptea, pe o ploaie rece ca gheaţa. Nu aveam voie să vorbim cu nimeni şi nici între noi. Dar plantoanele lipsite de sens pe care trebuia să le facem în pas de marş se intersectau la 1 moment dat. Jack mi-a murmurat ceva la una dintre intersectările noastre, şi anume:

— Ce-ai face dacă ai auzi că cineva tocmai a lansat o bombă atomică asupra New York-ului?

Abia peste 10 minute ne-am întîlnit din nou. Mă gîndisem la cîteva răspunsuri de bun-simţ, cum ar fi că aş fi îngrozit, aş urla, mi-ar veni să plîng şi aşa mai departe. Dar am înţeles imediat că nu răspunsul meu voia el să-l audă.

Aşa că mi l-a dat pe al lui. M-a privit în ochi şi mi-a zis fără cel mai mic licăr de surîs:

— Aş muri de rîs.

─────────────────

Ultima oară cînd l-am auzit spunînd că a murit de rîs a fost în Saigon, cînd m-am întîlnit cu el într-un bar. Mi-a zis ca tocmai primise Steaua de Argint, ceea ce îl făcea egalul meu, fiindcă eu aveam deja una. Fusese cu un pluton din compania lui, să planteze mine pe cărările ce duceau spre un sat despre care se credea că simpatizează cu duşmanul, cînd a izbucnit un schimb de focuri. Aşa că a chemat ajutor aerian, iar avioanele au aruncat napalm, un fel de benzină gelatinată, creată de Universitatea Harvard, asupra satului, ucigînd vietnamezi de ambele sexe şi de toate vîrstele. După asta, i s-a ordonat să numere trupurile celor ucişi şi să considere că toţi fuseseră exclusiv duşmani, în aşa fel încît numărul victimelor să poată apărea la ştiri, în aceeaşi zi. Pentru asta primise Steaua de Argint.

— Am murit de rîs, mi-a zis, fără cea mai mică urmă de surîs.

─────────────────

Ar fi murit de rîs dacă m-ar fi văzut pe acoperişul ambasadei noastre din Saigon, cu pistolul scos. Eu îmi cîştigasem Steaua de Argint pentru că descoperisem şi ucisesem personal 5 soldaţi inamici care se ascundeau într-un tunel, sub pămînt. Iar acum mă aflam pe un acoperiş, în vreme ce regimente întregi de duşmani se aflau chiar acolo, la vedere, fără să mai fie nevoie să se ascundă de nimeni, luînd în primire fără nici cea mai mică rezistenţă din partea nimănui, străzile de sub noi. Erau chiar acolo în faţa mea, în caz că aveam chef să fac prăpăd în rîndul lor. Poc! Poc! Poc!

Mă aflam acolo pentru a-i opri pe vietnamezii care fuseseră de partea noastră să se urce în elicopterele care transportau exclusiv americani, funcţionari civili ai ambasadei şi apropiaţi ai acestora, către vapoarele Marinei noastre, aflate în largul coastei. Inamicul ar fi putut să tragă asupra elicopterelor şi să le doboare, apoi să vină, să ne captureze şi să ne ucidă, dacă ar fi vrut. Dar tot ce voiau de la noi era să plecăm acasă. În mod categoric, îi capturaseră şi îi omorîseră pe vietnamezii pe care eu nu i-am lăsat să se suie în elicopter după ce ultimul american, şi anume Locotenent-colonelul Eugene Debs Hartke, îşi luase rămas-bun de la acest loc.

─────────────────

În ziua respectivă s-au mai întîmplat următoarele:

Elicopterul care îl ducea pe ultimul american care a părăsit Vietnamul s-a alăturat puzderiei de elicoptere care zburau pe deasupra Mării de Sud a Chinei, gonite din adăposturile lor de pe pămînt şi în criză de combustibil. Cum sună asta pentru Ştiinţele Naturii, în plin Secol 20: cerul plin de pterodactili uruind, creaţi de mîna omului, rămaşi brusc fără cuib, incapabili să înoate, la un pas de a se îneca sau de a crăpa de foame.

Sub noi, întinsă cît vedeai cu ochii, era cea mai bine dotată armata din istorie. Nu o păştea absolut nici un pericol, de nicăieri. În ce-l privea pe inamic, puteam să facem ce vrem cu toată marea aia albastră. Bucuraţi-Vă! Bucuraţi-Vă!

Propriului meu elicopter i s-a transmis prin radio să zboare împreună cu alte 2 deasupra unui culegător de mine, care avea o platformă de aterizare pentru 1 pterodactil, şi anume al său, care a trebuit să decoleze ca noi să putem ateriza. Arn coborît, apoi am ieşit, iar marinarii au împins acest păsăroi tembel şi stîngaci al nostru peste bord. Procesul s-a repetat de două ori, după care creatura ciudată care ne-a cedat locul pe vas a cerut dreptul de a şi-l relua. Mai tîrziu m-am uitat înăuntru. Era plin de echipamente electronice care detectau minele şi submarinele de sub apă, precum şi bombele şi avioanele din cerul de deasupra.

Şi apoi Soarele însuşi a urmat ultimul elicopter american ce a părăsit Saigonul, pînă în adîncul mării celei albastre.

La vîrsta de 35 de ani, Eugene Debs Hartke era iar un împătimit al alcoolului, al marijuanei şi al femeilor de condiţie uşoară, cum fusese în ultimii 2 ani de liceu. Şi îşi pierduse orice brumă de respect pentru sine şi pentru conducătorii ţării sale, exact aşa cum, în urmă cu 17 ani, îşi pierduse orice brumă de respect pentru sine şi pentru tatăl său, în Cleveland, Ohio, la Tîrgul de Ştiinţă.

─────────────────

Mentorul său, Sam Wakefield, cel care îl recrutase pentru West Point, părăsise Armata cu un an înainte, manifestîndu-şi în acest fel opinia clară antirăzboi. Devenise Preşedintele Colegiului Tarkington, prin puternicele sale legături de familie.

Trei ani mai tîrziu, Sam Wakefield avea să se sinucidă. Încă un ratat dispărut de pe faţa pămîntului, în ciuda faptului că fusese General-Maior şi ulterior Preşedinte de Colegiu. Cred că entuziasmul l-a ajuns din urmă. Spun asta nu doar fiindcă mie mi se părea extrem de obosit în permanenţă, ci pentru că nici măcar biletul lui de adio n-a fost original şi nu părea să aibă nici cea mai mică legătură cu el personal. Era, cuvînt cu cuvînt, acelaşi bilet de adio lăsat demult, în 1932, cînd eu aveam minus 8 ani, de un alt ratat notoriu, şi anume George Eastman, inventatorul aparatului Kodak şi fondatorul companiei Eastman Kodak, acum decedat, la doar 75 de kilometri spre nord de locul în care mă aflu în acest moment.

Iată ce ziceau ambele bilete, nici un cuvînt mai mult: „Mi-am terminat treaba”.

În cazul lui Sam Wakefield, treaba terminată la care se referea, dacă nu cumva voia să pună la socoteală şi Războiul din Vietnam, consta în 3 clădiri noi, care urmau probabil să fie oricum construite, indiferent cine ar fi fost Preşedinte la Tarkington.

─────────────────

Nu scriu această carte pentru cei sub 18 ani, însă nu văd nici un rău în a le spune tinerilor să fie pregătiţi mai degrabă pentru eşec decît pentru succes, fiindcă eşecul este principalul lucru care li se va întîmpla.

Ca şi la baschet, aproape toată lumea trebuie să piardă. Un mare procentaj dintre deţinuţii din Atena, la fel ca şi cei din această instituţie infinit mai mică, şi-au dedicat întreaga copilărie şi adolescenţă exclusiv baschetului şi tot şi-au zdrobit creierii în primele runde ale vreunui turneu dement şi idiot.

─────────────────

Dacă, din întîmplare, aceste rînduri vor fi parcurse şi de vreun cititor foarte tînăr, permiteţi-mi să-i spun că, dacă nu aş fi fost supus disciplinei de la West Point, probabil că mi-aş fi distrus corpul, aş fi fost dat afară din Universitatea Michigan şi aş fi murit în vreun cartier sordid. Acum vorbesc despre corpul, nu despre mintea mea şi nu există o cale mai bună pentru cineva foarte tînăr de a învăţa să-şi respecte oasele, nervii şi musculatura decît aceea de a accepta un interviu la una dintre cele 3 academii militare importante.

Am intrat la Point ca tînăr punkist adus de umeri şi cu pieptul scobit, fără să fi făcut vreun sport în Viaţă, dacă nu punem la socoteală cele cîteva bătăi încinse după dans, din perioada în care cîntam cu formaţia mea. Cînd am absolvit şi am fost numit Sublocotenent în Armata Regulată, ocazie cu care mi-am aruncat chipiul în aer şi mi-am cumpărat un Corvette roşu cu solda retroactivă pe care Academia mi-o pusese deoparte, aveam coloana la fel de dreaptă ca o baghetă, plămînii puternici ca foalele cuptorului lui Vulcan, eram căpitan al echipelor de judo şi de lupte greco-romane şi nu mai pusesem gura pe ţigară sau pe alcool de 4 ani bătuţi pe muchie! Şi nu mai eram absolut deloc promiscuu sexual. În viaţa mea nu mă simţisem mai bine.

Îmi aduc aminte că le-am spus alor mei la absolvire:

— Nu-mi vine să cred că eu sînt ăsta.

Erau extrem de mîndri de mine, şi eu eram la fel.

M-am întors către Jack Patton, care era acolo cu sora şi mama lui, cele ce aveau să-mi joace aşa o farsă de prost-gust şi cu tatăl lui cel normal şi l-am întrebat:

— Ce părere ai despre noi acum, Locotenente Patton?

El era oaia neagră a clasei noastre, adică avea media cea mai mică. Dar la fel fusese şi Generalul George Patton, repet, fără nici o legătură de rudenie cu Jack şi ajunsese un aşa mare conducător în Cel de-al Doilea Război Mondial.

La care, evident, Jack mi-a răspuns, fără cel mai mic zîmbet, că moare de rîs.

7

Din cînd în cînd, citesc diverse numere ale revistei studenţilor de la Colegiul Tarkington, The Musketeer şi am ajuns pînă la primul număr, care a apărut în 1910. A fost numită aşa în cinstea Muntelui Musket, care e mai degrabă un deal şi nu un munte, aflat pe partea vestică a campusului, la poalele căruia, chiar lîngă grajd, sînt îngropate acum o groază de victime ale deţinuţilor evadaţi.

Fiecare propunere de îmbunătăţire fizică a planului Colegiului a provocat, de fiecare dată, un val de proteste. Cînd absolvenţii de la Tarkington reveneau aici, voiau ca locul să arate exact aşa cum şi-l aminteau. Şi 1 lucru, cel puţin, nu s-a schimbat niciodată: numărul studenţilor admişi, care a rămas 300, din 1925. Între timp, evident, populaţia închisorii de peste lac, invizibilă dincolo de zidurile acesteia, creştea irepresibil, ca Barba Albă a Tunetului, ca Niagara.

Judecînd după scrisorile din The Musketeer, cred că schimbarea care a stîrnit cea mai înflăcărată rezistenţă a fost modernizarea Clopotelor Lutz, la scurt timp după Cel de-al Doilea Război Mondial, în amintirea lui Ernest Hubble Hiscock. Acesta era un absolvent al Colegiului Tarkington care, la vîrsta de 21 de ani, fusese trăgător pe un bombardier al Marinei, al cărui pilot intrase cu avionul încărcat cu bombe în puntea unui portavion japonez, în timpul bătăliei de la Midway din Cel de-al Doilea Război Mondial. Aş fi dat orice pentru a muri într-un război atît de important.

─────────────────

Eu? Lucram în showbiz, străduindu-mă să obţin o audienţă cît mai mare pentru Guvern, pe posturile TV, ucigînd oameni reali cu muniţie reală, lucru ce nu era deloc la îndemîna celorlalţi advertiseri.

Ceilalţi advertiseri erau nevoiţi să contrafacă totul.

Lucru ciudat, actorii erau de fiecare dată mult mai credibili pe micul ecran decît noi. Nu ştiu cum se face, dar oamenii adevăraţi aflaţi într-un pericol adevărat nu reuşesc deloc să treacă bariera ecranului, ne lasă destul de reci.

─────────────────

Avem încă atît de multe de învăţat despre TV!

─────────────────

Părinţii lui Hiscock, care divorţaseră şi se recăsătoriseră, dar erau încă prieteni, au dat bani pentru a ajuta la mecanizarea clopotelor, în aşa fel încît să poată cînta la ele o singură persoană, cu ajutorul unor clape. Înainte vreme, era nevoie de mai mulţi oameni care să se atârne de frânghii pentru a face clopotele să răsune şi, odată pornite, nu se mai opreau decît atunci cînd aveau ele chef. Era imposibil să le faci să tacă.

În vremurile de demult, 4 dintre clopote erau celebre pentru cît de fals sunau, dar erau foarte îndrăgite. Purtau numele de „Castraveciorul”, „Lămîiţă”, „John cel mare şi dogit” şi „Belzebut”. Familia Hiscock le-a trimis în Belgia, la aceeaşi topitorie la care lucrase şi Andre Lutz, cu atîta timp în urmă. Acolo, au fost prelucrate de maşini speciale şi cîntărite pînă au ajuns la o tonalitate perfectă, aceasta fiind starea lor cînd am început eu să cînt la ele.

În zilele de odinioară, numai muzică nu se putea numi ceea ce scoteau clopotele. Cei care reuşiseră să înţeleagă ceva din acele zgomote le descriseseră în scrisorile lor către The Musketeer cu aceeaşi dragoste oarbă şi recunoştinţă exaltată cu care îmi povestesc deţinuţii cum era cînd luau heroină şi amfetamine, sau fenciclidină cu LSD, sau cocaină pură şi aşa mai departe. Mă gîndesc la toţi copiii ăia cu deficienţe de învăţare care se dădeau în trecut huţa pe frânghii, în timp ce clopotele dăngăneau dulce şi amar şi tare ca tunetul deasupra capetelor lor şi sînt sigur că şi ei găsiseră în asta aceeaşi fericire nemeritată pe care atîţia dintre deţinuţi o aflaseră în chimicale.

Şi nu am zis chiar cu că cele mai fericite momente ale vieţii mele au fost cele în care cîntam la clopote? Fără nici o bază reală, simţeam, la fel ca mulţi dintre deţinuţi, că am cîştigat, am cîştigat, am cîştigat!

─────────────────

Cînd am fost făcut clopotar, am lipit pe uşa camerei unde se aflau clapele o tăbliţă pe care scria „Tor”[Zeul tunetului la scandinavi; n.t.]. Aşa mă simţeam, ca un zeu, în timp ce cîntam şi trimiteam tunetele peste dealuri, peste ruinele industriale din Scipio, şi dincolo de lac, şi pînă dincolo de zidurile închisorii de pe partea cealaltă.

Atunci cînd cîntam, ecourile răsunau în fabricile pustii, se loveau de zidurile penitenciarului şi intrau în dialog cu notele ce abia părăseau clopotele de deasupra. Cînd a îngheţat Lacul Mohiga, notele amestecate sunau atît de puternic încît cei care nu mai fuseseră niciodată în această zonă au crezut că şi închisoarea are clopotele ei şi că respectivul clopotar voia cu tot dinadinsul să-şi bată joc de mine.

Iar eu urlam, pe deasupra infernalei ciocniri de clopote şi de ecouri: „Rîzi, Jack, rîzi!”

După faimoasa evadare, Preşedintele Colegiului avea să împuşte deţinuţii fugiţi chiar de aici, de sus, din clopotniţă. Iar acustica văii avea să-i facă pe evadaţi să se înşele asupra direcţiei din care veneau împuşcăturile.

8

Pe vremea mea, clopotele nu se mai legănau. Erau sudate de stîlpii rigizi. Limbile le fuseseră scoase şi înlocuite de pivoţi acţionaţi prin electricitate de la Cascada Niagara. Iar cîntecul lor putea fi oprit instantaneu, prin intermediul unor frîne cu neopren.

Încăperea în care cel puţin zece puşti cu deficienţe de învăţare trăgeau de clopote pînă îşi făceau creierii zob de la cacofonia atît de asurzitoare, avea lîngă perete nişte clape cu 3 octave. Găurile din tavan pentru frînghii, fuseseră astupate şi acoperite cu ipsos.

Nimic nu mai funcţionează în locul ăsta acum. Camera cu clapele şi clopotniţa de deasupra au fost ciuruite de gloanţe şi rachete trase cu bazuca de evadaţii de jos, după ce un lunetist ascuns printre clopote împuşcase şi omorîse 11 dintre ei şi rănise alţi 15. Lunetistul fusese Preşedintele Colegiului Tarkington. Deşi era deja mort cînd evadaţii ajunseseră la el, erau atît de furioşi, încît îl crucificaseră în podul grajdului în care studenţii îşi ţineau caii, la poalele Muntelui Musket.

Deci unul dintre Preşedinţii de la Tarkington, mentorul meu Sam Wakefield, şi-a zburat creierii cu un Colt 45. Iar succesorul său, deşi nu mai era în stare să simtă nimic, a fost crucificat.

S-ar putea spune că locul are deja o istorie extrem de încărcată.

Ca să revenim la partea mai lejeră a acestei istorii: Limbile de clopot, acum inutile, fuseseră atîrnate în ordinea mărimii, însă fără a fi etichetate în vreun fel, pe peretele foaierului acestei biblioteci, deasupra maşinăriilor de perpetuum mobile. Aşa că devenise o tradiţie a colegiului ca studenţii mai mari să le spună nou-veniţilor că limbile erau penisurile pietrificate ale unor diferite mamifere. Limba cea mai mare, care odinioară îi aparţinuse lui Belzebut, clopotul cel mai mare, se spunea că e chiar penisul lui Moby Dick, Balena Albă.

Mulţi dintre boboci au crezut povestea şi ceilalţi îi urmăreau cu atenţie pentru a vedea cît timp au să continue să o creadă, aşa cum, fără îndoială, şi ei fuseseră urmăriţi de cei mari pentru a vedea cît timp au să continue să creadă în Zîna Măseluţă, în Iepuraşul de Paşte şi în Moş Crăciun.

─────────────────

Vietnam.

─────────────────

Cele mai multe dintre scrisorile către The Musketeer care protestau în faţa modernizării Clopotelor Lutz aparţin persoanelor care, într-un fel sau altul, se ţineau cu dinţii de averea şi puterea cu care se născuseră. Una, totuşi, este de la un bărbat care recunoaşte că a fost închis pentru fraudă şi că şi-a distrus viaţa şi familia cu dublul său viciu, patima alcoolului şi a jocurilor de noroc. Scrisoarea lui era, ca şi această carte, un discurs înainte de spînzurătoare.

Un singur lucru îl aştepta cu nerăbdare, zicea, după ce îşi va fi plătit datoriile către societate, să se întoarcă în Scipio şi să mai cînte o dată la clopote.

— Acum, mi-aţi luat pînă şi asta, a spus.

Una dintre scrisori este de la o femeie, acum foarte probabil moartă, membră a Promoţiei din 1924, care se măritase cu un bărbat pe nume Marthinius de Wet, proprietar al unei mine de aur din Krugersdorp, Africa de Sud. Ştia istoria clopotelor, şi anume că fuseseră făcute din armele adunate după Bătălia de la Gettysburg. Nu o deranja că clopotele aveau să fie acţionate electric. Dar i se părea o idee proastă ca cele cu dangăt fals, Castraveciorul, Lămaiţă, John cel mare şi dogit şi Belzebut să fie strunjite în Belgia pînă fie erau aduse la acelaşi diapazon perfect, fie erau aruncate la groapa de gunoi.

— Oare le vom lua studenţilor de la Tarkington dreptul de a fi umanizaţi şi umiliţi aşa cum am fost eu, în fiecare zi, a întrebat ea, de ţipetele morţilor noştri, pe cîmpiile sfinte îmbibate de sîngele de la Gettysburg, care răsună dinspre clopotniţă? Controversa iscată de problema clopotelor a generat multe pagini înflăcărate de acest fel, cele mai multe probabil dictate unei secretare sau unui aparat, fără îndoială. Este foarte posibil ca doamna de Wet să fi absolvit colegiul Tarkington fără să fie în stare să scrie mai bine decît majoritatea deţinuţilor cu educaţie sumară de peste lac.

─────────────────

Dacă bunicul meu Socialistul, care fusese un simplu îngrijitor de spaţii verzi la Universitatea Butler, ar fi putut citi scrisoarea de la doamna de Wet şi ar fi remarcat adresa sud-africană a expeditorului de pe verso, s-ar fi bucurat nespus. Aceasta era o demonstraţie clară ca lumina zilei a stilului de viaţă dus de o femeie care huzureşte pe seama muncii minerilor de culoare, exploataţi şi prost plătiţi.

S-ar fi bucurat de asemenea şi de exploatarea celor săraci şi neputincioşi, prin dezvoltarea penitenciarului de dincolo de lac. În ochii lui, închisoarea era o cale de a priva clasele de jos de şansa de a obţine conducerea în Lupta de Clasă şi le lăsa cumplita alternativă de a accepta orice condiţii de muncă şi subzistenţă le-ar fi oferit stăpînii lor cei lacomi, care-i plăteau.

La vremea cînd am ajuns cu la Tarkington College, totuşi, s-ar fi înşelat în privinţa scopului închisorii de peste lac, fiindcă oamenii săraci şi lipsiţi de mijloace, oricît de docili ar fi fost, nu le mai erau de nici un folos investitorilor puşi pe căpătuială. Ceea ce în trecut obişnuiau să facă ei, era acum făcut de maşinării eroice, care nu se plîngeau niciodată. Aşa că probabil cel mai potrivit nume de pus deasupra porţii de la Atena ar fi putut să fie, de exemplu, în loc de „Munca Te Face Liber”, „Ce ghinion că te-ai născut. Nu-i eşti de folos nimănui” sau poate „Intră şi rămîi aici, povară a Societăţii ce eşti”.

9

Un fost coleg de cameră al lui Ernest Hubble Hiscock, eroul de război decedat, care făcuse şi el războiul şi îşi pierduse un braţ pe Iwo Jima, pe vremea cînd era în Marină, a scris că Hiscock însuşi şi-ar fi dorit probabil ca memoria lui să fie legată de promisiunea ca, la începutul fiecărui an, Consiliul de Conducere al Colegiului să menţină acelaşi număr de înscrieri ca în timpul său.

Aşa că, dacă Ernest Hubble Hiscock se uită acum în jos spre noi din Ceruri, sau de unde se duc eroii de război după ce mor, ar fi destul de necăjit să-şi vadă campusul iubit înconjurat de sîrmă ghimpată şi de turnuri de pază. Clopotele sînt făcute ciur. Iar numărul studenţilor, dacă le putem spune puşcăriaşilor aşa, este de aproximativ 2.000 acum.

─────────────────

Pe vremea cînd erau doar 300 de „studenţi” aici, fiecare dintre ei avea la dispoziţie propriul său dormitor cu baie şi mai multe dulapuri. Fiecare dormitor era parte a unui apartament pentru două persoane, cu 2 dormitoare, 2 băi şi 1 sufragerie comună. Fiecare sufragerie avea canapele, fotolii şi un şemineu care funcţiona, precum şi aparatură audio de ultimă generaţie şi un Televizor cu ecran mare.

La penitenciarul Atena, aşa cum aveam să descopăr cînd m-am angajat acolo, erau cîte 6 persoane într-o celulă construită pentru 2. Exista o cameră de recreere la fiecare 50 de celule, cu o masă de Ping-Pong şi un Televizor. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, la Televizor se puteau vedea exclusiv casete cu programe, inclusiv ştiri, vechi de cel puţin 10 ani. Ideea era să-i ţii pe prizonieri departe de orice informaţie externă care nu devenise deja de mult inofensivă.

Îşi puteau scălda ochii în orice doreau, atîta timp cît lucrurile la care se uitau nu aveau nici o importanţă.

─────────────────

Ce mai îndrăgeau autorii acestor scrisori nu doar colegiul, ci şi întreaga Mohiga Valley – anotimpurile, lacul, pădurea virgină de pe malul celălalt! Şi, nu erau decât mici diferenţe între plăcerile studenţiei din timpul lor şi cele din timpul meu. Pe vremea mea, studenţii nu mai patinau pe lac, ci pe un ring închis oferit în 1971 de familia Israel Cohen. Însă încă mai aveau curse de bărci cu pînze şi canoe pe lac. Încă mai ieşeau la picnic pe ruinele barajului din capătul lacului. Mulţi dintre studenţi încă îşi aduceau caii proprii la şcoală cu ei. Pe vremea mea, mai mulţi dintre studenţi îşi aduceau nu doar 1 cal, ci 3, polo fiind un sport important aici. În 1976, şi din nou în 1980, Colegiul Tarkington avea o echipă de polo de neînvins.

Acum, fireşte, nu mai există nici un cal în grajd. Evadaţii, înconjuraţi şi hămesiţi la doar 4 zile după evadare au mîncat caii şi cîinii din campus şi le-au dat bucăţi din ei şi ostaticilor, Membrii Consiliului de Conducere al Colegiului. Îşi spuneau „Luptători pentru Libertate” şi fluturau steagul american de pe clopotniţa acestei biblioteci.

─────────────────

Cel mai de succes atlet al Tarkington-ului, lucru discutabil, a fost un jocheu din vremea mea, pe nume Lowell Chung. A cîştigat Medalia de Bronz ca membru al Echipei de Călărie a Statelor Unite la Olimpiada din Seul, în 1988. Mama lui deţinea jumătate din Honolulu, însă el nu putea nici să scrie, nici să citească, nici să socotească cît fac doi cu doi. La un singur lucru se pricepea – la Fizică, îmi spunea cu exactitate cum funcţionează pîrghiile, lentilele, electricitatea, căldura şi tot felul de centrale energetice, şi îmi putea prezice extrem de corect ce anume îmi va demonstra un anume experiment – atîta vreme cît nu insistam să cuantifice ceva, să-mi zică cifrele exacte.

În 1984, a obţinut titlul de Profesor Asociat în Arte şi Ştiinţe. A fost unicul titlu pe care i l-am acordat, ca un avertisment echitabil către celelalte instituţii, către viitorii angajatori şi către studenţii înşişi, că realizările intelectuale ale elevilor noştri, deşi respectabile, sînt destul de neconvenţionale.

─────────────────

Lowell Chung m-a făcut să mă sui pe cal pentru prima oară în viaţa mea, la vîrsta de 43 de ani. M-a provocat. I-am spus că în mod sigur n-am de gînd să mă sinucid călărind pe un ponei de-al lui de polo, cu năbădăi, fiindcă am de întreţinut o nevastă, o soacră şi 2 copii. Aşa că a împrumutat o iapă bătrînă, extrem de blîndă şi răbdătoare, de la prietena lui de pe-atunci, Claudia Roosevelt.

Ironia sorţii, prietena lui zbîrnîia la matematică, dar în rest era o tolomacă de zile mari. Puteai s-o întrebi, de pildă „Cît face 5.111 ori 10.022, împărţit la 9?” Iar Claudia îţi răspundea „528.066,4. Şi, ce-i cu asta? Ce-i cu asta?”

Chiar aşa, ce era cu asta? Lecţia pe care am învăţat-o de mii de ori pe vremea cînd predam la colegiu şi apoi la închisoare a fost inutilitatea informaţiei pentru cei mai mulţi dintre oameni, în afara cazului în care ea avea funcţia de entertainment. Dacă faptele nu erau amuzante sau nu te înspăimîntau, sau dacă nu puteau măcar să facă din tine un om bogat, la naiba cu ele.

─────────────────

Mai tîrziu, cînd am început să lucrez la închisoare, am făcut cunoştinţă cu un criminal în masă, pe nume Alton Darwin, care şi el putea să facă socoteli complicate în minte. Era Negru. Spre deosebire de Claudia Roosevelt, era extrem de dotat pe latura verbală. Cei pe care îi omorîse fuseseră rivali de-ai lui, nişte terchea-berchea, informatori ai poliţiei, cazuri de confuzie de identitate sau spectatori nevinovaţi ai industriei ilegale de droguri. Avea un mod de a vorbi extrem de elegant şi care te punea pe gînduri.

Nu omorîse nici pe departe la fel de mulţi oameni ca mine. Dar, e adevărat, nici nu avusese avantajul meu, şi anume cooperarea totală a Guvernului.

Pe de altă parte, motivul pentru care omora el erau de fiecare dată banii. Eu nu mă coborîsem niciodată la aşa ceva.

Cînd am aflat că e în stare să facă socoteli complexe în cap, i-am zis:

— Ai un dar extraordinar.

— Nu e prea corect, nu-i aşa, mi-a spus, ca o persoană să se nască cu un asemenea avantaj uriaş faţă de oamenii obişnuiţi? Cînd o să scap de aici, o să-mi cumpăr un cort frumos cu dungi şi o să pun o pancartă pe care să scrie „Un dolar. Intraţi să vedeţi Cioroiu’ cum face aritmetică”.

Dar nu avea să iasă niciodată de acolo. Avea de ispăşit o condamnare pe viaţă, fără vreo speranţă de a fi eliberat condiţionat.

─────────────────

Visul lui Darwin, despre cum o să fie el vedeta unui show de aritmetică mintală cînd iese, a fost întîmplător inspirat de un lucru pe care îl făcuse 1 dintre strămoşii lui din Carolina de Sud, după Primul Război Mondial. Pe vremea aceea, toţi piloţii erau albi, iar unii dintre ei mai scoteau un ban cu cascadoriile, pe la bîlciuri. Li se spunea „zburăcioşii”.

Şi 1 dintre aceşti zburăcioşi, cu un avion cu 2 carlingi, l-a legat strîns cu curele pe stră-stră- bunicul lui Darwin de carlinga din faţă, în ciuda faptului că stră-străbunicul nu ştia nici să conducă un automobil. Zburăciosul s-a făcut covrig în carlinga din spate, în aşa fel încît oamenii să nu-l vadă, dar să poată manevra foarte bine comenzile. Şi, după spusele lui Darwin, oamenii veneau de foarte departe „ca să vadă Cioroiu’ cum zboară cu aeroplanu’”.

Cînd ne-am întîlnit, avea doar 25 de ani, exact vîrsta pe care o avea Lowell Chung cînd cîştigase Medalia de Bronz pentru călărie la Seul, Coreea de Sud. La 25 de ani nu omorîsem încă pe nimeni şi nu avusesem atîtea femei cîte avusese Darwin. La 20 de ani, mi-a zis, a plătit cu bani gheaţă un Ferrari. Eu n-avusesem o maşină proprie, o maşină ca lumea, adică destul de ca lumea pînă la vîrsta de 21 de ani. Iar Chevroletul Corvette de atunci nu era nici pe departe la fel de bun ca un Ferrari.

Dar cel puţin şi eu o plătisem tot cu bani gheaţă.

─────────────────

Cînd am vorbit la închisoare, m-a înnebunit cu o poantă pe care o tot făcea, şi anume că noi doi venim de pe planete diferite. Planeta lui era închisoarea, iar eu venisem cu o farfurie zburătoare de pe altă planetă, mult mai mare şi mai inteligentă.

Asta îi permitea să comenteze ironic singurele activităţi sexuale posibile dintre zidurile unei închisori.

— Pe planeta voastră aveţi bebeluşi? m-a întrebat.

— Da, avem, am zis.

— Cei de aici încearcă cu disperare să facă copii, în toate modurile imaginabile, a spus el, dar nu reuşesc deloc. Unde crezi că greşesc?

─────────────────

A fost primul deţinut la care am auzit expresia „PB”. Mi-a zis că uneori şi-ar fi dorit să aibă şi el „PB”. Am crezut că vrea să spună „TB”, prescurtarea de la tuberculoză, altă maladie obişnuită în cadrul penitenciarului – destul de obişnuită încît s-o am şi eu acum.

S-a dovedit că „PB” era prescurtarea de la „Parole Board” [Parole Board, consiliul care avizează eliberarea condiţionată a deţinuţilor; n.t.], denumirea pe care deţinuţii o folosesc cînd se referă la SIDA.

Asta s-a întîmplat în 1991, cînd ne-am întîlnit prima dată şi mi-a zis că uneori şi-ar fi dorit să aibă PB, cu mult timp înainte ca eu însumi să contractez TB.

Prescurtările lu’ peşte prăjit!

─────────────────

Era avid de descrieri ale acestei văi, în care fusese condamnat să rămînă pînă la sfîrşitul zilelor, unde avea să fie probabil îngropat şi pe care nu o văzuse niciodată. Nu numai deţinuţii, ci şi cei care îi vizitau erau ţinuţi complet în ceaţă referitor la situaţia geografică exactă a închisorii, în aşa fel încît, dacă cineva reuşea să evadeze, să nu aibă nici cea mai mică idee la ce să se aştepte şi încotro s-o ia.

Vizitatorii erau aduşi în această fundătură a văii de la Rochester, în autobuze cu ferestre vopsite în negru. Deţinuţii înşişi erau livraţi în cutii de oţel fără ferestre, în care încăpeau cîte 10, cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mîini, montate direct pe şasiul camioanelor. Autobuzele şi cutiile de oţel nu se deschideau niciodată decît după ce se aflau între zidurile penitenciarului.

La urma urmei, era vorba de criminali extrem de periculoşi şi de inventivi. La vremea cînd am ajuns eu acolo, japonezii preluaseră operaţiunile de administrare a Atenei, în speranţa de a scoate un oarece profit din asta, iar autobuzele şi cutiile de oţel se foloseau cu mult înainte de venirea lor. Aceste modalităţi morbide de transport deveniseră o privelişte obişnuită pe drumul spre şi dinspre Rochester probabil începînd din 1977, cam la 2 ani după ce eu şi mica mea familie ne-am stabilit în Scipio.

Singura schimbare pe care japonezii au adus-o acestor mijloace de transport şi care tocmai era în curs de derulare în 1991, cînd m-am dus să lucrez acolo, a fost să remonteze vechile cutii de oţel pe camioane japoneze noi.

─────────────────

Aşa că am încălcat la modul cel mai flagrant politica închisorii, povestindu-le lui Alton Darwin şi celorlalţi condamnaţi pe viaţă tot ce doreau să ştie despre vale. M-am gîndit că au dreptul să ştie despre pădurea minunată, care acum era a lor, despre lacul cel frumos, care acum era al lor şi despre micul colegiu, locul din care venea muzica clopotelor pe care o auzeau.

Şi, fireşte, asta le-a îmbogăţit foarte tare visurile despre evadare, dar ce erau acele biete visuri decît ceea ce, în alt context, am putea numi virtutea speranţei? Niciodată nu mi-a trecut prin cap că aveau să iasă vreodată de aici şi să folosească informaţiile date despre peisajul înconjurător, aşa cum nu le-a trecut nici lor.

─────────────────

Şi în Vietnam făcusem exact acelaşi lucru, ajutîndu-i pe soldaţii răniţi mortal să viseze că într-o zi se vor face bine şi vor fi din nou acasă.

De ce nu?

─────────────────

Şi mie îmi părea la fel de rău ca tuturor celorlalţi că Darwin şi restul au gustat cu adevărat libertatea. Au fost veşti cumplite, atît pentru ei, cît şi pentru ceilalţi. Mulţi dintre ei erau criminali adevăraţi şi le făcea plăcere să ucidă. Darwin nu era 1 dintre ei, dar chiar în timp ce deţinuţii traversau gheaţa către Scipio, s-a trezit dîndu-le ordine de parcă era ditamai împăratul, ca şi cum evadarea, cu care nu avusese nimic de-a face, fusese ideea lui. Habar n-avusese că urma să se întîmple asta.

Cei care escaladaseră de fapt zidurile şi deschiseseră celulele veniseră de la Rochester pentru a elibera 1 singur deţinut. Au venit, l-au luat şi nu voiau decît să părăsească rapid valea, neavînd nici cel mai mic interes de a cuceri oraşul Scipio şi mica lui armată formată din 6 poliţişti obişnuiţi, 3 jandarmi neînarmaţi ai campusului şi dintr-un număr necunoscut de arme de foc ale unor persoane particulare.

─────────────────

Alton Darwin a fost primul exemplu pe care l-am văzut de lider pursînge. Era un om fără galoane şi fără o organizaţie care să fi existat anterior, sau care să înţeleagă un plan de acţiune. În închisoare fusese o persoană modestă, care nu sărea în ochi prin nimic. Însă în clipa în care păşise afară, iluzia bruscă a grandorii îl transformase în unicul om care ştia ce să facă în momentul următor, şi anume să atace Scipio, unde gloria şi bogăţiile îi aşteptau pe toţi cei ce îndrăzneau să îl urmeze.

— După mine! a ţipat, şi unii l-au urmat. Cred că era un sociopat îndrăgostit de sine însuşi şi de nimeni altcineva, înnebunit după acţiune de dragul acţiunii şi indiferent la orice consecinţe pe termen lung. Un Om al Destinului în accepţiune clasică.

─────────────────

Cei mai mulţi nici măcar nu l-au urmat în josul pantei, pe gheaţă. S-au întors la închisoare, unde aveau paturile lor şi adăpost de vreme rea, mîncare şi apă, deşi nu aveau nici căldură, nici electricitate. Au ales să fie băieţi de treabă, ajungînd la concluzia extrem de corectă că băieţii răi, care hălăduiau în voie în vale, fiind total încercuiţi de forţele de lege şi ordine, vor fi împuşcaţi în văzul tuturor într-o zi sau 2, poate chiar mai devreme. La urma urmei, culoarea pielii îi dădea rapid de gol.

În Mohiga Valley, propria lor piele era de ajuns drept uniformă pentru deţinuţi.

─────────────────

Cam jumătate dintre cei care l-au urmat pe Darwin pe gheaţă s-au întors înainte de a ajunge în Scipio. Asta a fost înainte să se tragă asupra lor şi să se înregistreze primele victime. Unul dintre cei care s-au întors la închisoare mi-a spus că i s-a făcut rău cînd şi-a dat seama cît măcel şi cîte violuri aveau să se întîmple cînd vor ajunge pe partea cealaltă, în doar cîteva minute.

— M-am gîndit la toţi copilaşii ăia care dorm în pătuţurile lor, a zis.

Îi dăduse arma pe care o furase din magazia penitenciarului bărbatului de lîngă el, în mijlocul superbului Lac Mohiga.

— N-avea nici o armă, mi-a zis, pînă nu i-am dat-o eu pe a mea.

— V-aţi urat unul altuia noroc sau ceva de genul ăsta? l-am întrebat.

— Nici unul dintre noi n-a zis nimic, mi-a spus. Singurul care vorbea era tipul din faţa noastră.

— Care ce zicea? am întrebat.

Mi-a răspuns cu un glas total lipsit de orice expresie:

— După mine, după mine, după mine.

— Viaţa e un vis urît mi-a zis. Ştii asta?

Iluzia carismatică a grandorii care pusese stâpînire pe Alton Darwin a continuat să se dezvolte. S-a declarat Preşedinte al noii ţări. Şi-a stabilit cartierul general în Sala Consiliului Director din Samoza Hall, iar masa lungă şi uriaşă a devenit biroul său.

L-am vizitat acolo în jurul orei două după masa, a doua zi după marea evadare. Mi-a spus că această nouă ţară a lui o să taie pădurea virgină de pe cealaltă parte a lacului şi o să vândă lemnul japonezilor. Banii îi va folosi pentru a repune în funcţiune clădirile industriale abandonate care se vedeau jos, în Scipio. Încă nu ştia ce fel de fabrici să facă, dar se gîndea destul de serios la asta. Dacă aveam vreo sugestie, era extrem de bine venită.

Nimeni nu va îndrăzni să-l atace, mi-a zis, de teamă să nu le facă rău ostaticilor. Luase ostatic întreg Consiliul Director, însă fără Preşedintele Colegiului, Henry „Tex” Johnson şi fără soţia acestuia, Zuzu. Eu venisem să-l întreb dacă are cumva idee ce s-a întîmplat cu Tex şi cu Zuzu. Nu ştia nimic de ei.

Zuzu, aveam să aflu, fusese omorîtă de una sau mai multe persoane necunoscute, poate violată, poate nu. Nu vom afla niciodată. Nu era cel mai potrivit moment pentru investigaţii de medicină legală. În acest timp, Tex urca în turnul bibliotecii de aici cu o puşcă şi muniţie. Avea de gînd să se urce sus de tot şi să transforme clopotniţa într-un cuib de trăgător.

─────────────────

Alton Darwin n-a fost îngrijorat nici un moment, indiferent cît de rea era situaţia. A rîs cînd a auzit că paraşutiştii, avansînd spre noi pe jos, înconjuraseră penitenciarul venind tocmai de pe partea cealaltă a lacului şi se apropiau tot mai tare de vestul şi sudul oraşului Scipio. Poliţia şi forţele de ordine instituite ad-hoc blocasera deja drumul din capătul lacului. Alton Darwin a rîs, de parcă tocmai ar fi obţinut o victorie uriaşă.

Am cunoscut astfel de oameni în Vietnam. Jack Patton avea şi el genul ăsta de curaj. Nu e vorba, şi eu eram la fel de viteaz ca şi Jack. De fapt, sînt destul de sigur că în mine s-a tras de mai multe ori şi că am împuşcat mai mulţi ca el. Însă eu eram îngrozitor de îngrijorat în permanenţă. Jack nu-şi făcea griji niciodată. Mi-a spus-o chiar el.

L-am întrebat cum poate să fie în felul asta. Mi-a zis:

— Cred că am o doagă lipsă. Nu-mi pasă nici cît negru sub unghie că mi se poate întîmpla ceva, mie sau altcuiva.

Alton Darwin avea probabil exact aceeaşi doagă lipsă. Era un criminal în masă condamnat de justiţie, dar n-am văzut niciodată la el nici urmă de remuşcare.

─────────────────

În timpul ultimului meu an în Vietnam şi eu reacţionam la briefingurile de presă de parcă înfrîngerile noastre ar fi fost victorii. Dar aşa era ordinul venit de sus. Nu era dispoziţia mea naturală.

─────────────────

Alton Darwin, şi asta era valabil şi pentru Jack Patton, vorbea de problemele marunte şi de cele serioase cu acelaşi ton, aceleaşi gesturi şi aceleaşi expresii faciale. Nici un lucru nu conta mai mult sau mai puţin decît oricare altul.

Alton Darwin, îmi aduc aminte, îmi vorbea aparent destul de preocupat despre cît de mulţi dintre deţinuţii care traversaseră gheaţa cu el spre Scipio dezertau acum, întorcîndu-se pe gheaţă la închisoare, sau predîndu-se la barajul din capătul lacului, în speranţa unei amnistii. Dezertorii erau oameni care îşi făceau giiji. Nu voiau să moară şi nici să poarte vreo răspundere, deşi mulţi dintre ei chiar erau vinovaţi de crimele şi violurile din Scipio. Aşa că tocmai meditam la problema dezertării, cînd Alton Darwin mi-a zis, cu exact aceeaşi intensitate:

— Pot să patinez pe gheaţă. Îţi vine să crezi?

— Poftim? am zis.

— Ştiam că ştiu să patinez pe rotile, a spus. Dar niciodată n-am avut ocazia să patinez pe gheaţă, pînă azi-dimineaţă.

În dimineaţa respectivă, cînd telefoanele şi curentul electric fuseseră tăiate, cînd peste tot se aflau trupuri neîngropate, cînd toată mîncarea din Scipio fusese parcă devorată de o invazie de lăcuste, el se dusese la patinoarul Cohen şi-şi pusese în picioare patine pentru gheaţă, prima oară în viaţa lui. După cîţiva paşi nesiguri, se trezise alunecînd încoace şi încolo, în toate direcţiile.

— E exact acelaşi lucru să patinezi pe role sau pe gheaţă! mi-a spus victorios, de parcă tocmai făcuse o descoperire ştiinţifică ce avea să arunce o lumină complet nouă asupra unei situaţii ce păruse fără ieşire. Aceiaşi muşchi! mi-a zis, mîndru nevoie mare.

Ar fi putut să mă ţintească pe mine, pentru că ştia că, atunci cînd nu era el acasă, făceam dragoste cu nevasta lui, Zuzu.

Dacă îl ţintise pe Darwin în locul meu, înseamnă că rezolvase una dintre cele mai dificile probleme din domeniul trăgătorilor de elită, aceeaşi problemă pe care o rezolvase şi Lee Harvey Oswald cînd îl ţintise pe Preşedintele Kennedy şi anume unde să ţinteşti atunci cînd te afli mult deasupra ţintei tale.

Cum am spus:

— Frumoasă împuşcătură.

─────────────────

Am întrebat mai tîrziu care au fost ultimele cuvinte ale lui Alton Darwin şi mi s-a spus că au fost nişte vorbe fără noimă: „ca să vadă Cioroiu’ cum zboară cu aeroplanu’„.

─────────────────

Asta făcea cînd a fost împuşcat mortal, cam o oră mai tîrziu. Era pe patinoar, făcând ture după ture, în toate direcţiile. Îl lăsasem în birou şi crezusem că tot acolo îl şi găsesc.

Dar el se afla pe patinoar, învîrtindu-se încoace şi-ncolo, în toate direcţiile. S-a auzit o împuşcătură şi a căzut. Câţiva dintre cei ce îl urmaseră s-au dus la el, el le-a spus ceva, după care a murit.

─────────────────

A fost o împuşcătură frumoasă, dacă Darwin era persoana pe care o ţintise Preşedintele Colegiului.

Pînă în clipa în care am fost dat afară de la Tarkington, n-a fost deloc treaba mea ce se află înăuntrul acestora.

10

Uneori, Alton Darwin îmi vorbea despre planeta pe care fusese înainte de a fi transportat într-o cutie de oţel la Atena.

— Drogurile erau mîncarea mea, mi-a zis. Lucram în industria alimentară. Doar fiindcă oamenii de pe o planetă mănîncă un anume fel de mîncare, după care se înnebunesc şi care îi face să se simtă bine după ce o mănîncă, asta nu înseamnă că oamenii de pe alte planete nu pot să mănînce altceva. Sînt sigur că pe alte planete sînt oameni care mănîncă pietre şi care, la scurt timp după asta, se simt de milioane. Şi le vine chef să mai mănînce iar nişte pietre.

─────────────────

În timpul celor 15 ani pe care i-am petrecut ca profesor la Tarkington m-am gîndit foarte puţin la penitenciar, oricît de violent şi din ce în ce mai mare şi imposibil de ignorat era acesta pe partea cealaltă a lacului. Cînd ne duceam la picnic în capătul lacului, sau cînd mergeam la Rochester cu o treabă sau alta, vedeam destul de des autobuze cu geamuri înnegrite şi cutii de oţel în spatele camioanelor. Poate că într-una dintre acestea se afla Alton Darwin. Pe de altă parte, însă, dat fiind faptul că acelaşi tip de cutii de oţel se folosea şi pentru marfă, poate că înăuntru era doar Pepsi Light sau hîrtie igienică.

Cîteodată, în timp ce cîntam la clopote şi zidurile închisorii reverberau extrem de puternic, de regulă în toiul iernii, mi se părea că bombardez penitenciarul. În Vietnam, dimpotrivă, dacă se întîmpla să rămîn mai în spate, cu artileria, iar armele aruncau proiectile către tot ce mişca într-o direcţie a junglei sau în alta, zgomotul mi se părea că seamănă foarte mult cu muzica, sunete interesante pe care le puteai lua pur şi simplu doar ca sunete interesante şi nimic altceva.

─────────────────

În timpul unui exerciţiu de vară pe un cîmp, Jack Patton şi cu mine eram cadeţi încă, îmi amintesc că dormeam într-un cort, cînd undeva în apropiere a început să tragă artileria.

Ne-am trezit. Jack mi-a zis:

— I-auzi, Gene, e melodia noastră. Cîntă melodia noastră.

─────────────────

Înainte de a mă angaja la Atena, nu văzusem decît 3 deţinuţi în vale. Cei mai mulţi locuitori ai oraşului Scipio nu văzuseră nici măcar 1. Nici eu n-aş fi văzut nici măcar 1, dacă în capătul lacului nu s-ar fi stricat un camion cu o cutie de oţel în spate. Mă aflam la picnic, chiar lîngă apă, cu Margaret, soţia mea si Mildred, soacra mea. Mildred era deja ţicnită bine la ora aia, însă Margaret era încă întreagă la minte şi părea să existe o şansă destul de mare să rămînă pe veci aşa.

Eu aveam doar 45 de ani şi o încredere stupidă că am să tot fiu profesor aici pînă cînd am să ating vîrsta de pensionare de 70 de ani, în 2010, adică de acum în 9 ani. Oare ce-o să se întîmple cu mine în 9 ani de acum? E ca şi cum ţi-ai face griji că ţi se strică brînza, dacă nu o pui la frigider. Dar ce i se mai poate întîmpla unei brînze împuţite şi total lipsite de orice valoare, care să nu i se fi întîmplat deja?

─────────────────

Soacra mea, care nu era un pericol pentru nimeni şi nici pentru sine, era moartă după pescuit. Îi pusesem o rîmă în undiţă şi i-o aruncasem într-un loc care părea destul de promiţător. Ea s-a prins de undiţă cu ambele mîini, sigură, ca întotdeauna, că avea să se întîmple un lucru miraculos.

De data asta a avut dreptate.

Am ridicat ochii spre capătul ţărmului şi acolo era o dubă de închisoare, din motorul căreia se vedea ridicîndu-se un nor de fum. Nu erau decît 2 gardieni, iar 1 dintre ei era de asemenea şofer şi ambii săriseră din maşină. Ceruseră deja ajutor celor de la penitenciar, prin radio. Ambii erau albi. Asta se întîmpla înainte ca japonezii să preia Atena ca afacere, înainte ca tăbliţele indicatoare de la Rochester şi pînă aici să fie şi în engleză, şi în japoneză.

Părea că duba o să ia foc, aşa că cei 2 gardieni au descuiat uşiţa din spatele cutiei de oţel şi le-au spus prizonierilor să iasă. După care s-au dat mai în spate şi au aşteptat, cu puştile automate aţintite asupra uşiţei.

Şi au început să iasă prizonierii. Erau numai 3 şi păşeau stîngaci cu picioarele în lanţuri, iar cătuşele le erau prinse tot cu lanţuri de brîu. Doi dintre ei erau negri şi 1 alb, sau poate Hispanic cu pielea deschisă. Asta a fost înainte ca instanţa de la Curtea Supremă să confirme că este o pedeapsă într-adevăr crudă şi inumană să închizi o persoană într-un loc în care rasa lui sau a ei este mult depăşită ca număr de 1 alta.

Rasele erau încă amestecate în închisorile din toată ţara. Totuşi, mai tîrziu, cînd m-am dus să lucrez la Atena, aici nu se mai aflau decît persoane catalogate drept Negri.

─────────────────

Soacra mea nu s-a întors să vadă duba din care ieşea fum şi toate astea. Era obsedată de ce s-ar putea întîmpla în orice moment la celălalt capăt al undiţei. Însă Margaret şi cu mine am făcut ochii cît cepele. Pe vremea aia, penitenciarul era pentru noi ceva cam cum e pornografia, lucruri pe care oamenii cumsecade n-ar dori să le vadă, deşi în valea asta, de departe, cea mai mare industrie era pedeapsa.

Mai tîrziu, cînd am vorbit cu Margaret despre asta, nu mi-a zis că e pornografie. Mi-a zis că e ca şi cum ai vedea nişte animale în drum spre abator.

─────────────────

Noi, în schimb, probabil că eram în ochii deţinuţilor imaginea însăşi a Paradisului. Era o zi blîndă de primăvară. Spre sud se vedea un concurs de ambarcaţiuni cu vele. Colegiul tocmai primise 30 de mici şalupe de la un părinte recunoscător, care tocmai delapidase cea mai mare bancă de economii şi împrumuturi din California.

Mercedesul nostru nou-nouţ era parcat în apropiere, pe plajă. Costa mai mult decît salariul meu anual de la Tarkington. Maşina era un cadou de la mama unui student de-al meu, pe nume Pierre LeGrand. Bunicul lui pe linie maternă fusese dictator în Haiti şi, cînd l-au răsturnat de la putere, a fugit cu tot cu trezoreria ţării. De asta era mama lui Pierre atît de bogată. Iar el atît de antipatizat, încercase să-şi cîştige prieteni făcîndu-le daruri scumpe, dar cum nici aşa nu i-a mers, a încercat să se spînzure de o grindă din castelul de apă de pe creştetul Muntelui Musket. Din întîmplare mă aflam chiar acolo, în tufişuri, cu nevasta antrenorului Echipei de Tenis.

Aşa că am tăiat sfoara cu cuţitul meu din Armata Elveţiană. Pentru asta căpătasem Mercedesul. Din păcate, 2 ani ni ai tîrziu, Pierre avea să aibă mai mult noroc, sărind de pe Podul Golden Gate şi o glumă care circula prin campus zicea că acum trebuie să dau Mercedesul înapoi.

Aşa că era destul de multă suferinţă umană în ceea ce, cum am mai spus, trebuie să li se fi părut celor 3 deţinuţi Paradisul. N-aveau cum să-şi dea seama că soacra mea era nebună de legat, cîtă vreme stătea cu spatele la ei. N-aveau de unde să ştie, aşa cum nu aveam nici eu, fireşte, că frumoasa mea soţie avea să fie lovită de damblaua ereditară, care avea să cadă asupra noastră din senin ca o tonă de cărămizi, peste 6 luni, că avea să se transforme într-o dementă cu acte în regulă, la fel de înspăimîntătoare cum era şi maică-sa.

─────────────────

Dacă i-am fi avut cu noi şi pe cei 2 copii, asta ar fi completat perfect iluzia că trăim în Paradis. Ei ar fi fost emblema unei alte generaţii pentru care viaţa era la fel de confortabilă ca şi pentru noi. Ambele sexe aveau să fie reprezentate. Aveam o fată pe nume Melanie şi un băiat pe nume Eugene Debs Hartke, Jr. Însă acum nu mai erau copii. Melanie avea 21 de ani şi studia matematica la Universitatea Cambridge din Anglia. Eugene Jr. era în ultimul an la Academia Deerfield din Massachusetts, avea 18 ani, propria lui trupă de rock-and-roll şi poate că la ora aia compusese deja vreo 100 de melodii.

Însă Melanie ne-ar fi stricat un pic tabloul idilic de pe plajă. Asemenea mamei mele, pînă cînd se dusese la Weight Watchers, era cît casa. Probabil că e o chestie ereditară. Dacă ar fi stat cu spatele la puşcăriaşi, măcar i-ar fi scutit pe aceştia de imaginea nasului ei bulbucat, care aducea destul de bine cu cel al răposatului şi uriaşului comic alcoolic W.C. Fields. Melanie, slavă Domnului, nu era şi alcoolică.

Însă fratele ei era.

Şi acum îmi vine să mor cînd îmi amintesc cum m-am lăudat ca prostul că bărbaţii din familia mea nu se temeau absolut deloc de alcool, pentru că ştiau să bea cu moderaţie. Nu eram nici slabi şi nici nu ne lăsam tembelizaţi de droguri.

─────────────────

Cel puţin, Eugene Jr. era frumos, moştenind trăsăturile maică-sii. Oamenii care l-au văzut crescînd în această vale nu rezistau să nu-mi spună, destul de tare ca să audă şi el, că e cel mai frumos copil pe care l-au văzut în viaţa lor.

Habar n-am pe unde o fi acum. A încetat să mai comunice cu mine sau cu oricine din valea asta, cu mult timp în urmă.

Mă urăşte.

─────────────────

Aşa cum mă urăşte şi Melanie, deşi ea mi-a scris destul de recent, acum vreo 2 ani. Locuia la Paris, împreună cu altă femeie. Ambele erau profesoare de Engleză şi matematică la un liceu American de acolo.

─────────────────

Copiii mei nu îmi vor ierta niciodată faptul că nu am internat-o pe soacră-mea într-un azil de nebuni în loc s-o ţin acasă, unde prezenţa ei îi stînjenea enorm. Nu puteau să-şi aducă acasă nici un prieten. Totuşi, dacă aş fi internat-o pe Mildred la balamuc, nu mi-aş mai fi permis să-i trimit pe Melanie şi pe Eugene Jr. la şcoli atît de scumpe. Primisem o casă gratuită la Tarkington, dar aveam salariul mic.

Şi, în plus, nici nu cred că ţăcăneala lui Mildred era chiar atît de greu de suportat cum li se părea lor. În Armată mă obişnuisem cu oameni care spuneau numai prostii toată ziua. Vietnamul a fost o mare halucinaţie. După ce te obişnuiai cu asta, te obişnuiai cu orice.

Cu toate astea, cred că lucrul pe care mi-l reproşează copiii mei cel mai tare este faptul că m-am reprodus, prin intermediul mamei lor. Trăiesc cu spaima constantă de a nu înnebuni subit, ca Mildred şi Margaret. Din păcate, există o şansă destul de mare ca lucrul ăsta chiar să se întîmple.

─────────────────

Ca ironie a sorţii, se întîmplă să am un fiu ilegitim despre care n-am aflat decît de curînd. Dar el, avînd o altă mamă, nu are de ce să se teamă că într-o zi se va ţicni brusc. Şi totuşi, unii dintre copiii lui, în cazul în care va face vreunul, ar putea să moştenească obezitatea mamei mele.

Dar vor putea să se alăture şi ei celor de la Weight Watchers, ca mama.

─────────────────

Evident, în ultimul timp, ideea de ereditate mă preocupă destul de mult, ceea ce e normal. Aşa că am citit despre ea într-o carte de embriologie. Şi vă spun un lucru: Cei care se tem de ce ar putea găsi într-o carte dacă ar deschide 1, au toate motivele s-o facă. Mi-au luat creierii foc cînd am citit un eseu despre embriologia ochiului uman.

Nici o combinaţie de Timp şi Noroc n-ar putea niciodată să producă un aparat de filmat de o asemenea perfecţiune, nici măcar dacă am lua drept punct de plecare al ecuaţiei 1.000.000.000.000 de ani! Asta da mister de nepătruns!

─────────────────

Cînd m-am angajat la Atena, sperasem să găsesc măcar 1 dintre cei 3 deţinuţi care ne văzuseră pe Mildred, pe Margaret şi pe mine la picnic, cu atît de mult timp în urmă. Cum am mai spus, unul dintre ei mi se păruse Alb sau, poate, Hispanic. Aşa că probabil a fost transferat la o închisoare de Albi sau una de Hispanici, înainte de a ajunge eu acolo. Ceilalţi 2 erau evident negri, dar nu i-am găsit pe nici unul dintre ei. Mi-ar fi plăcut să aflu ce impresie le făcuserăm şi cît de mulţumiţi păream.

Erau probabil morţi acum. Poate de SIDA, poate fuseseră omorîţi sau se sinuciseseră, poate muriseră de tuberculoză. Anual, pentru fiecare student care primea o diplomă de Profesor Asociat în Arte şi Ştiinţe la Tarkington, mureau cîte 30 de puşcăriaşi de la Atena.

─────────────────

Pe cuvînt de onoare.

─────────────────

Dacă aş fi dat peste un deţinut care ne văzuse la picnic, am fi putut vorbi depre peştele pe care l-a prins soacră-mea, în timp ce el se uita la noi. Îi văzuse undiţa îndoindu-se, auzise firul scîrţîind ca o sirenă. Dar nu apucase să vadă monstrul care îi înghiţise momeala şi acum se îndrepta spre sud, spre Scipio. Înainte de a-l vedea, fusese aruncat din nou în întunericul altei dube.

─────────────────

Îi pusesem un fir extrem de rezistent în lansetă. Era o chestie pentru pescuit în apă adîncă, pentru ton şi rechin, deşi, din cîte ştiam noi, în Lacul Mohiga nu existau decît ţipari, bibani şi chefali. Cel puţin, asta prinsese Mildred pînă acum.

O dată, îmi aduc aminte, a prins un biban atît de mic că n-avea rost să-l ţinem. Aşa că i-am dat drumul, deşi colţul cîrligului îi perforase un ochi. Cîteva minute mai tîrziu, a prins din nou acelaşi biban. Avea acelaşi ochi străpuns. Gîndiţi-Vă o clipă la asta. Ochi fenomenali şi nici un pic de creier.

─────────────────

Pusesem un fir atît de rezistent în lanseta lui Mildred, că nimic nu i-ar fi putut scăpa. O dată, în Honduras, făcusem acelaşi lucru pentru un General cu 3 stele, al cărui aghiotant eram. Peştele lui Mildred n-a putut să rupă firul, iar Mildred nu voia deloc să-i dea drumul. Era o mînă de om, o lua vîntul pu sus, iar peştele cîntărea destul de mult pentru un peşte. Mildred s-a aplecat pînă a îngenuncheat în apă, rîzînd şi ţipînd. N-am să uit niciodată ce a zis: — E Dumnezeu! E Dumnezeu!

─────────────────

Am sărit repede s-o ajut. Nu voia deloc să dea drumul undiţei, aşa că am prins de fir şi am început să trag de el întîi cu o mînă, apoi cu cealaltă.

Doamne, ce bulbuci mai făcea apa! Cum fierbea!

Cînd am adus peştele la apă mai mică, brusc, a încetat să se mai zbată. Cred că pur şi simplu îşi consumase toată rezerva de energie. Asta a fost tot.

Peştele ăsta, pe care l-am luat de urechi şi l-am trîntit pe ţărm, era o ştiucă enormă. Margaret a privit-o îngrozită şi a zis:

— E un crocodil!

M-am uitat spre capătul ţărmului să văd ce părere au gardienii şi puşcăriaşii de un peşte atît de mare. Dispăruseră. Nu mai rămăsese decît duba stricată. Uşiţa de la cutia de oţel era larg deschisă. Oricine se putea urca şi închide uşa, în cazul în care se întreba cum o fi să fii deţinut.

─────────────────

Celor pasionaţi de Medicina Legală: Ştiuca nu muşcase din rîma pusă în cîrlig. Muşcase un biban care înghiţise rîma din cîrlig.

Credeam că soacră-mea o să fie interesată să afle asta, în drumul nostru spre casă, în Mercedes. Dar ea nu avea deloc chef să vorbească despre peşte. O băgase în sperieţi şi voia să uite total de el.

Pe măsură ce treceau anii, o mai întrebam despre peşte din cînd în cînd, fără să obţin din partea ei altceva decît o tăcere împietrită. Aşa că ajunsesem la concluzia că într-adevăr îl izgonise complet din memoria ei.

Însă atunci, în noaptea evadării, cînd noi 3 locuiam într-o casă veche din cătunul Atenei, chiar lîngă zidurile închisorii, am fost treziţi din somn de o explozie puternică.

Dacă Jack Patton ar fi fost acolo, cu noi, mi-ar fi spus:

— Gene, Gene! I-auzi, e melodia noastră!

Explozia a fost de fapt demolarea porţii principale de la Atena, din afară, şi nu dinăuntru. Jeffrey Turner, presupusul şef al cartelului jamaican de droguri, fusese adus la Atena în urmă cu 6 luni, într-o cutie de oţel, după un proces televizat care durase un an şi jumătate. Primise 25 de sentinţe pe viaţă consecutive, care se spunea că e un nou record. Acum, o echipă de intervenţie bine antrenată formată din angajaţii săi, estimată de presă cînd la nivelul unui pluton, cînd la cel al unei companii, ajunsese în faţa penitenciarului cu explozibili, un tanc şi mai multe autoblindate luate de la Depozitul Militar al Gărzii Naţionale, la circa 10 kilometri de Rochester, dincolo de şosea, peste drum de Meadowdale Cinema Complex. Unul dintre ei, ieşise ulterior la iveală, se mutase la Rochester şi se alăturase Gărzii Naţionale, jurînd să apere Constituţia şi tot restul, cu unicul scop de a fura cheile de la Depozitul Militar.

Gardienii japonezi erau total nepregătiţi şi nemotivaţi pentru a rezista unei asemenea forţe, mai ales că toţi atacatorii purtau uniformele Armatei Americane şi fluturau steaguri Americane. Aşa că s-au ascuns sau au ridicat mîinile şi au fugit spre pădurea virgină. Asta nu era ţara lor şi să păzeşti puşcăriaşi nu era o misiune sacră sau ceva de genul ăsta. Era doar o afacere.

Au fost tăiate liniile telefonice şi curentul electric, aşa că n-au putut nici măcar să cheme ajutoare sau să pună în funcţiune sirena.

Asaltul a durat o jumătate de oră. La terminarea lui, Jeffrey Turner plecase de mult şi de atunci nici n-a mai fost văzut vreodată. Atacatorii au dispărut şi ei. Uniformele şi vehiculele lor militare au fost găsite ulterior la o fermă de prelucrare a laptelui aflată în proprietatea unor speculanţi de origine germană care se ocupau cu intermedierea vînzării de terenuri, la un kilometru nord de capătul lacului. Erau urme de cauciucuri ale mai multor maşini, ceea ce i-a făcut pe poliţişti să creadă că echipa de şoc a proscrişilor reuşise această evadare 100% cu ajutorul unor autoturisme normale, de civili, fără legătură unul cu altul se pare şi care fără îndoială părăsiseră ferma la intervale bine stabilite.

Între timp, la închisoare, oricine nu mai avea chef să rămînă între zidurile acesteia era liber să iasă, după ce îşi lua din mers, dacă avea această înclinaţie şi dacă ajungea acolo înaintea celorlalţi, o puşcă, o puşcă de vînătoare, un pistol sau o grenadă cu gaz lacrimogen din magazia larg deschisă a penitenciarului.

─────────────────

Poliţia a fost şi ea de aceeaşi părere, şi anume că cei care au atacat închisoarea aveau pregătire militară clasa-întîi undeva, poate la vreo şcoală privată de supravieţuire din ţara asta, sau poate din Bolivia, Columbia ori Peru.

─────────────────

Oricum: Margaret, Mildred şi cu mine am fost treziţi de explozia care a demolat poarta principală a penitenciarului. Nu aveam de unde să ne imaginăm ce se întîmplă cu adevărat.

Fiecare dintre noi dormea într-un dormitor separat. Margaret dormea la etajul întîi, iar Mildred şi cu mine ne aflam la etajul doi. În clipa în care m-am ridicat în capul oaselor, cu urechile ţiuindu-mi, Mildred a intrat la mine în cameră goală-puşcă şi cu ochii larg deschişi.

Ea a vorbit prima. A folosit un cuvînt pentru imensitate pe care nu l-am mai auzit niciodată la ea. Nu era din argoul generaţiei ei, nici măcar din cel al generaţiei mele. Era din vocabularul copiilor mei, de pe vremea cînd erau mici. Bănuiesc că îl auzise şi îi plăcuse, după care îl păstrase bine pentru o ocazie cu adevărat importantă.

Iată ce a zis, în clipa în care dinspre închisoare au început să se audă împuşcături sporadice:

— Îţi aduci aminte de peştele ăla urieşenesc pe care l-am prins?

11

La un moment dat, eram destul de convins că îmi voi petrece tot restul vieţii în valea asta, dar nu în închisoare. Mă vedeam ieşind la pensie de la Colegiul Tarkington în 2010. Aveam să trăiesc bine, dar modest, cu asigurarea socială şi pensia de la Colegiu. La ora respectivă soacra mea avea să fie deja moartă, mă gîndeam, aşa că unica de care trebuia să am grijă urma să fie Margaret. Aş fi închiriat o căsuţă în oraşul de la poalele muntelui. Erau destule case goale.

Dar visul ăsta avea să fie făcut ţăndări chiar şi fără evadarea din închisoare, chiar dacă sistemul de Asigurări Sociale n-ar fi suferit un asemenea colaps, chiar dacă Trezorierul Colegiului n-ar fi fugit cu fondurile de pensii şi tot aşa. Pentru că, după cum am mai spus, în 1991 am fost dat afară de la Colegiul Tarkington.

Şi iată-mă, un bărbat la sfîrşitul vîrstei a doua, căruia i se dăduse un şut în fund şi care făcea parte dintr-o naţie prădată şi falită, ale cărei bunuri fuseseră vîndute străinilor, o naţie răvăşită de boli necunoscute, de superstiţii, analfabetism şi tembelizare prin hipnoza în masă propagată de Televiziune, fără nici un fel de asistenţă pentru cei săraci. Unde să mă duc? Ce să fac?

Aş fi încercat să mă lupt cu ei în vreun fel sau altul, deşi, spre deosebire de Preşedintele Colegiului, n-aş fi avut nici o armă. Aş fi fost ucis şi îngropat împreună cu Preşedintele Colegiului şi soţia lui Zuzu, cu Alton Darwin şi toţi ceilalţi. Aş fi fost îngropat lîngă grajd, la umbra Muntelui Musket, în Asfinţit.

─────────────────

Prima dată cînd l-am văzut pe Jason Wilder în persoană a fost la şedinţa de Consiliu la care am fost dat afară. La ora aceea, era doar un părinte ultragiat. Ulterior avea să se alăture Consiliului şi să devină de departe cel mai valoros dintre ostaticii deţinuţilor, după evadare. Ameninţarea lor că îl vor omorî a fost motivul care a dus la dislocarea de urgenţă în zonă a Diviziei 82 Aeropurtate, care fusese adusă cu autobuze şcolare din Sudul Bronxului. Paraşutiştii au închis complet valea la capătul lacului, au ocupat linia ţărmului, în partea opusă a oraşului Scipio şi au săpat tranşee pe versantul vestic al Muntelui Musket. Însă nu au îndrăznit să se apropie, de teamă să nu cauzeze moartea lui Jason Wilder.

Bărbatul care m-a concediat era Jason Wilder faimosul editorialist, conferenţiar şi moderator de televiziune, membru al partidului Conservator. Gestul lui mi-a salvat viaţa. Fără el, aş fi fost pe partea de lac pe care se afla oraşul Scipio, în loc să fiu în Atena, în timpul evadării. Şi toţi acei deţinuţi ar fi traversat gheaţa spre Scipio şi spre mine, la lumina lunii, în loc să-i văd cu mirare mută din spate, asemeni lui Robert E. Lee în timpul Atacului lui Pickett din Bătălia de la Gettysburg. Nu m-ar fi cunoscut, iar eu în continuare n-aş fi văzut decît 3 deţinuţi din Atena, în toată viaţa mea. Evident, mai erau şi alţi ostatici, inclusiv restul Consiliului Director, însă el era singura celebritate din rîndul lor. În ceea ce mă priveşte, eu nu eram ostatic, tehnic vorbind, deşi, dacă aş fi încercat să plec, probabil că aş fi fost împuşcat. Eram un fel de guru necombatant care plutea în voia lui şi rătăceam prin oraşul asediat Scipio pe oriunde aveam chef. Aşa cum, la închisoarea Atena, încercasem să răspund cît de sincer pot la orice întrebare dorea să-mi pună cineva. În rest, nu scoteam nici un cuvînt. N-am oferit voluntar nici un sfat celor de la Atena şi nici vreunei alte persoane din oraşul asediat. N-am făcut decît să descriu celui care mă întreba ceva situaţia în contextul respectiv, cît de bine mă pricepeam. Ce făcea el ulterior era strict treaba lui.

Asta numesc eu a fi profesor. Şi în nici un caz minte diabolică, autoare a unei întreprinderi trădătoare. Tot ce mi-am dorit vreodată să elimin au fost ignoranţa şi fanteziile autoflatante.

─────────────────

Am fost concediat fără preaviz, chiar în Ziua Absolvenţilor. Tocmai cîntam la clopote la prînz, cînd o fată care de-abia terminase anul întîi mi-a adus la cunoştinţă că Membrii Consiliului Director, adunaţi în Samoza Hall, clădirea administrativă, doresc să-mi vorbească. Era Kimberley Wilder, fiica lui Jason Wilder şi avea deficienţe de învăţare. O tolomacă. Lucrul mi s-a părut destul de straniu, dar faptul că o trimiseseră pe ca drept mesager m-a făcut să cred că nu e ceva grav. Nu-mi puteam imagina vreo legătură de nici un fel între ea şi şedinţa respectivă. Însă se pare că depusese mărturie în faţa lor despre presupusa mea lipsă de patriotism, după care ceruse să i se facă cinstea de a fi cea care mă aduce la lichidare.

Era una dintre puţinii elevi din clasele mici care se mai aflau în campus. Restul plecaseră acasă, iar apartamentele lor fuseseră ocupate de rude ale celor care urmau să primească certificatele de Profesor Asociat în Arte şi Ştiinţe. Nici o rudă de-a lui Kimberley nu absolvea astăzi. Rămăsese strict pentru şedinţa Membrilor din Conducere. Iar celebrul ei tată venise cu elicopterul pentru a o susţine. Ca heliport era folosit terenul de fotbal. Arăta ca o colonie de pterodactili.

Alţii veniseră cu avionul la Rochester, de unde fuseseră preluaţi de limuzine închiriate oferite de colegiu. Mama vitregă a unui elev din an terminal, mi-aduc aminte, a zis că avusese senzaţia că a aterizat la Yokohama în loc de Rochester, din cauza numărului atît de mare de japonezi. Întîmplarea a făcut ca schimbarea gărzii de la Atena să coincidă cu Ziua Absolvenţilor. Noile gărzi, în mare parte formate din băieţi de la ţară, din Hokkaido, care nu vorbeau pic de engleză şi nu mai fuseseră niciodată în Statele Unite, erau aduşi cu avionul la Rochester de la Tokyo, la fiecare 6 luni şi de acolo la Atena, cu autobuzul. Iar cei care stătuseră 6 luni de pază la porţi, pe metereze şi pe pasarelele de deasupra sălilor de mese, în turnurile de pază şi aşa mai departe, erau trimişi cu avionul direct acasă.

─────────────────

— Dar tu cum de n-ai plecat acasă, Kimberley? am zis.

Mi-a răspuns că ea şi cu tatăl ei doreau să asculte discursul de absolvire, care urma să fie rostit de prietenul apropiat al tatălui ei, bursier la Oxford, Dr. Martin Peale Blankenship, specialistul în economie al Universităţii din Chicago, care avea să devină paraplegic în urma unui accident la schi, în Austria.

Dr. Blankenship avea o nepoată printre absolvenţi. Acesta era motivul pentru care venise la Scipio. Nepoata lui era Hortense Mellon. Habar n-am ce s-o mai fi întîmplat cu Hortense. Ştia să cînte la harpă. Îmi aduc aminte asta şi faptul că avea dinţii de sus puşi. Cei adevăraţi îi săriseră din gură în urma unei puternice lovituri primite de la un hoţ, în clipa în care plecase de la petrecerea de debut în societate a unei prietene, de la Waldorf-Astoria, care de atunci a ars din temelii. Acum, acolo nu mai e decît un teren viran, care a fost cumpărat de japonezi.

Am auzit că tatăl ei, ca atîţia alţi părinţi de la Tarkington, a pierdut enorm de mulţi bani în cea mai mare escrocherie din istoria Wall Street-ului, plasîndu-i în acţiuni ale unei companii pe nume Microsecond Arbitrage.

─────────────────

Îmi dădusem de mult timp seama că Kimberley îşi bagă nasul peste tot, dar nu-mi trecuse niciodată prin cap că e un studio de înregistrare ambulant. Pe întreg parcursul anului de învăţămînt ce se termina acum, cărările noastre se intersectaseră cu o frecvenţă sîcîitoare. Cum vorbeam şi eu cu cineva, în aproape orice loc din campus, îmi dădeam seama că pe undeva prin apropiere îşi face de lucru şi Kimberley. Am crezut că e uşor deranjată la cap şi că trage cu urechea la ce vorbeşte toată lumea, că e avidă de bîrfă. Nici măcar nu se înscrisese la vreun curs de-al meu pentru un credit suplimentar, deşi a audiat atît cursul de Fizică pentru Cei Nepasionaţi de Ştiinţă, cît şi pe cel de Apreciere a Muzicii, pentru Nemuzicieni. Aşa că ce legătură puteam să am eu cu ca ori ca cu mine? Nu ne conversasem niciodată despre absolut nimic. O dată, îmi aduc aminte, jucam biliard în centrul de recreere, Pavilionul Pahlavi, iar ea era atît de aproape de mine că nu aveam loc să manevrez tacul, aşa că i-am spus:

— Iţi place parfumul meu?

— Ce? mi-a spus.

— Stai atît de aproape de mine tot timpul, am zis eu, că m-am gîndit că poate îţi place parfumul meu. Dacă aşa e, sînt extrem de flatat, fiindcă nu m-am dat cu nimic, ăsta e mirosul natural al corpului meu. Nu folosesc parfum.

Mă pot cita cu exactitate, fiindcă aceste cuvinte erau înregistrate pe una dintre casetele pe care Membrii Consiliului mi le-au pus să le ascult.

Ea a ridicat din umeri de parcă nu înţelegea despre ce vorbesc. Nu a părăsit Pavilionul extrem de jenată. Ba dimpotrivă! Mi-a făcut puţin mai mult loc pentru tac, dar în continuare era practic călare pe mine.

Jucam biliard cu 8 mingi[Eight Ball, tip de joc de biliard care se joacă cu o minge principală şi cincisprezece secundare, numerotate de la 1 la 15. Un jucător trebuie să trimită în „buzunarele” din masă mingile cu numerele de la 1 la 7 (vopsite în întregime în diverse culori), în vreme ce celuilalt jucător îi revin mingile 9-l5 (cu dungi). Jucătorul care introduce întregul său grup de bile, urmat de mingea a opta, cîştigă; n.t.] cu romancierul Paul Slazinger, Scriitorul Rezident al acelui an. Era complet falit şi nu i se mai publicase nimic de mult timp, acesta fiind unicul motiv pentru care cineva accepta vreodată postura de Scriitor Rezident la Tarkington. Era atît de bătrîn, încît participase pe bune la Cel de-al Doilea Război Mondial. Cîştigase o Stea de Argint, ca şi mine, cînd eu aveam doar 3 ani!

M-a întrebat cine e Kimberley, iar eu i-am spus şi ea a înregistrat şi asta:

— N-o băga în seamă. E o biată membră a Clasei Conducătoare.

Aşa că Consiliul Director voia să ştie ce anume aveam eu împotriva Clasei Conducătoare.

Nu le-am spus atunci, dar acum îmi face o mare plăcere să afirm că problema cu Clasa Conducătoare este că prea mulţi dintre membrii ei sînt găgăuţi sadea, ca şi Kimberley. Una dintre teoriile mele referitoare la curiozitatea ei bolnavă era că fusese stîrnitâ de reputaţia mea de John F. Kennedy al campusului în ce priveşte sexul în afara căsătoriei.

Dacă Preşedintele Kennedy, de acolo din Ceruri, de unde este el, ar fi conceput vreodată o listă cu toate femeile cu care făcuse dragoste, sînt sigur că aceasta ar fi fost de 2 sau 3 ori mai lungă decît cea pe care o întocmesc eu aici în închisoare. Dar trebuie amintit că el avea de partea lui strălucirea biroului său şi întreaga cooperare a Serviciilor Secrete şi a Personalului de la Casa Albă. Nici unul dintre numele de pe lista mea n-ar însemna nimic pentru publicul larg, în timp ce multe de pe lista lui sînt cel puţin vedete de film. El a făcut dragoste cu Marilyn Monroe. Eu sigur n-am avut parte de asta. Ea evident spera să se mărite cu el şi să devină Prima Doamnă, idee care probabil li se părea extrem de amuzantă tuturor cu excepţia ei.

Pînă la urmă, s-a sinucis. Într-un final, viaţa i s-a părut mult prea jenantă.

─────────────────

Şi totuşi, abia dacă o cunoşteam pe Kimberley cînd a apărut lîngă clopotniţă, de Ziua Absolvenţilor. Însă ea turuia întruna, de parcă eram vechi, vechi amici. Încă mă mai înregistra, deşi ceea ce avea deja pe casetă era de ajuns pentru a mă incrimina.

M-a întrebat dacă sînt de părere că discursul pe care l-a ţinut în Capelă Paul Slazinger, Scriitorul Rezident a fost unul bun. Fusese probabil cel mai antiamerican discurs pe care îl auzisem vreodată. L-a ţinut exact înainte de vacanţa de Crăciun şi nu a mai fost văzut niciodată în Scipio. Tocmai cîştigase o Bursă de Geniu de la Fundaţia MacArthur, de 50.000 de dolari pentru 5 ani. În aceeaşi noapte a discursului a şters-o la Key West, Florida.

Îmi amintesc că a prezis revenirea sclaviei umane, afirmînd că, de fapt, aceasta nu a dispărut niciodată. A zis că atîţia oameni vor să vină aici pentru că e foarte uşor să-i jefuieşti pe cei săraci, care nu beneficiază de absolut nici o protecţie din partea Guvernului. A vorbit despre poduri care se prăbuşesc şi despre conducte de apă care se sparg din lipsă de întreţinere. A vorbit despre deversările de petrol, deşeurile radioactive şi straturile acvifere otrăvite, despre băncile devalizate şi corporaţiile aduse la faliment.

— Şi nimeni nu e niciodată pedepsit pentru nimic, spunea, să fii american înseamnă să nu trebuiască niciodată să recunoşti că-ţi pare rău.

Şi tot aşa. Indiferent ce spunea, tot avea să primească cei 50.000 de dolari pentru 5 ani.

I-am spus lui Kimberley că sînt de părere că Slazinger spusese nişte lucruri care meritau să fie luate în seamă, dar că, per ansamblu, făcuse ca ţara să pară că are mult mai multe probleme decît avea de fapt, în timp ce ţara noastră este încă, de departe, cea mai bună de pe planetă.

Nu cred că răspunsul ăsta al meu a satisfăcut-o prea tare.

Ce părere am eu despre răspunsul ăsta azi? A fost un răspuns imbecil.

─────────────────

M-a întrebat despre cursul pe care îl ţinusem eu însumi în Capelă, cu doar o lună în urmă. Ea nu participase, aşa că nu îl avea înregistrat. Căuta confirmări ale lucrurilor de care ziceau alţii că aş fi vorbit. Cursul meu fusese o rememorare plină de umor a bunicului meu pe linie maternă, Benjamin Wills, Socialistul de odinioară.

M-a acuzat că aş fi spus că toţi bogaţii sînt nişte drogaţi şi nişte demenţi. Asta era o răstălmăcire a unor vorbe de-ale Buricului meu care zicea ca orînduirea Capitalistă este ceea ce hotărăsc să facă astăzi oamenii la care se află toţi banii noştri, indiferent dacă sunt beţi sau în stare de trezie, sănătoşi sau complet săriţi de pe fix. Aşa că am lămurit situaţia şi i-am explicat că opinia asta îi aparţinea bunicului meu, şi nu mie.

— Am auzit că discursul dumneavoastră a fost mai dur decît al domnului Slazinger, a zis ea.

— Sper sincer că nu-i aşa, am spus. N-am făcut decît să încerc să demonstrez cît de învechite sînt părerile bunicului meu. Am vrut ca oamenii să se amuze. Şi asta au şi făcut.

— Am auzit că aţi zis că Iisus Hristos a fost antiamerican, a spus ea, în vreme ce reportofonul continua să meargă.

Aşa că i-am descîlcit-o şi pe asta. Replica originală fusese tot o vorbă de-a bunicului meu. Repetase preceptul lui Karl Marx referitor la o societate ideală, şi anume „Fiecăruia după capacităţi, fiecăruia după necesităţi”. După care mă întrebase, dînd-o pe glumă:

— Gene, băiatule, ce poate fi mai antiamerican, decît ceva care sună exact ca Predica de pe Muntele Sfînt?

— Şi ce părere aveţi despre ideea de a băga toţi Evreii într-un lagăr de concentrare în Idaho? a zis Kimberley.

— Ce părere am despre ce? Poftim? am întrebat uluit.

În fine, în cele din urmă, dar prea tîrziu, mult prea tîrziu, am înţeles că tembela asta era la fel de periculoasă ca o cobră. Ar fi fost o catastrofă dacă s-ar fi apucat să împrăştie zvonul că aş fi anti-Semit, mai ales cu atîţia Evrei înjur, amestecaţi cu ne-Evrei şi care acum îşi trimiteau copiii la Tarkington.

— N-am spus niciodată, în toată viaţa mea, ceva de genul ăsta, am asigurat-o imediat.

— Poate că nu era vorba de Idaho, a zis ea.

— Wyoming? am spus.

— OK, Wyoming, a zis ea. Închideţi-i dracului pe toţi, corect?

— Am zis Wyoming doar fiindcă acolo m-am căsătorit, i-am răspuns. N-am fost niciodată în Idaho şi nici măcar nu m-am gîndit vreodată la Idaho. Încerc doar să înţeleg ce e cu toată confuzia asta din capul tău. Nu seamănă cu nimic din ce-aş fi putut eu spune.

— Evrei, a zis ea.

— Tot bunicul, am spus.

— Îi ura de moarte pe Evrei, aşa-i? a zis.

— Nu, nu, nu, am spus. Îi admira pe mulţi dintre ei.

— Dar tot voia să-i bage în lagăre de concentrare, a spus ea. Nu?

Originea acestei neînţelegeri extrem de dăunătoare a fost faptul că am povestit atunci, în Capelă, cum într-o Duminică dimineaţă, pe vremea cînd eram foarte mic, mă plimbam cu Bunicul în maşina lui în Midland City, Ohio. El, şi nu eu, îşi băteajoc de toate religiile organizate.

Cînd am trecut, din cîte îmi amintesc eu, pe lîngă o biserică Catolică, a zis:

— Crezi că taică-tău e bun chimist? Aici se face carne din biscuiţi de sodă. Taică-tău o putea să facă aşa ceva?

Cînd am trecut pe lîngă o biserică Penticostală, a spus:

— Minţile luminate de aici cred cu tărie în adevărul fiecărui cuvînt dintr-o carte încropită de o mînă de preoţi cu 300 de ani după naşterea lui Hristos. Sper că n-o să fii la fel de prostănac ca ei cînd o să creşti, să crezi în cuvîntul tipărit.

Mai tîrziu, aveam să aflu din întîmplare că femeia cu care fusese combinat tatăl meu cînd eram eu în liceu şi din cauza căreia sărise pe geam cu pantalonii în vine, fusese muşcat de un cîine şi se încurcase în sfoara de rufe, era membră a Bisericii Penticostale.

─────────────────

Ce a zis în dimineaţa respectivă despre Evrei era de fapt altă glumă a Creştinismului. Trebuise să-mi explice, aşa cum aveam să-i explic şi cu lui Kimberley, că Biblia e alcătuită din 2 părţi distincte, Noul Testament şi Vechiul Testament. Evreii religioşi dădeau crezare doar presupusei lor istorii, Vechiul Testament, în timp ce Creştinii luau ambele opere foarte în serios.

— Mi-e milă de Evrei, mi-a zis Bunicul, cum încearcă ei să treacă prin viaţă cu doar jumătate de Biblie.

După care a adăugat:

— E ca şi cum ai încerca să ajungi de aici la San Francisco cu o hartă rutieră care îţi arată drumul numai pînă la Dubuque, Iowa.

─────────────────

Acum chiar că mă înfuriasem.

— Kimberley, am întrebat-o, le-ai spus cumva celor din Consiliul Director că eu aş fi spus lucrurile astea? De-asta mă cheamă?

— Poate, a zis ea. Acum făcea pe niznaia. Mi s-a părut un răspuns tembel. De fapt, era destul de adevărat. Membrii Consiliului voiau să mă vadă în legătură cu lucruri mult mai grave decît înţelegerea greşită a cursului meu din Capelă.

Fata asta îmi provoca repulsie şi milă deopotrivă. Se credea ditamai eroina, iar eu eram aşa un şarpe veninos! Acum că mă cam prinsesem de ce pusese la cale, era încîntată la culme să-mi arate că e mîndră de ce a făcut şi că nu se teme de mine. Habar n-avea că odinioară aruncasem un bărbat aproape la fel de mare ca ea dintr-un elicopter. Ce mă oprea să n-o arunc şi pe ea pe fereastra unui turn? Mi-a trecut prin cap o asemenea idee, recunosc. Eram extrem de jignit! Să se înveţe minte să mă mai insulte în halul ăsta!

Bărbatul pe care îl aruncasem din elicopter îmi scuipase în faţă şi mă muşcase de mînă. Şi îl învăţasem eu minte să mă mai insulte.

─────────────────

Îmi era milă de ea pentru că era o retardată, progenitură a unei familii de oameni inteligenţi şi celebri care credea că, în sfîrşit, reuşise şi ea să facă un lucru inteligent, aducînd în faţa judecătorilor o persoană cu idei incriminatorii. Încă nu ştiam că tatăl ei, fost bursier la Oxford şi membru al frăţiei Phi Beta Kappa de la Princeton era cel care o pusese să facă asta. Credeam că fusese marcată de opiniile vehemente ale tatălui ei, adesea exprimate în articolele şi emisiunile lui de Televiziune şi fără îndoială că şi acasă, cum că există profesori care îşi urăsc în secret ţara şi vor să facă tînăra generaţie să îşi piardă încrederea în viitorul şi în conducătorii ei.

Credeam că ea singură se hotărîse să găsească un asemenea ticălos şi să facă în aşa fel încât să fie dat afară, dovedind în acest fel că nu e chiar atît de tembelă cum se credea şi că merită să fie fetiţa lui Tati.

Greşit.

— Kimberley, am zis, ca alternativă la a o arunca pe geam, e ridicol.

Greşit.

─────────────────

— Bine, am zis, o să punem la punct situaţia asta imediat.

Greşit.

Aveam să intru cu paşi hotărîţi în mijlocul şedinţei Consiliului Director, m-am gîndit, cu pieptul în afară şi strălucind de indignare – eu, cel mai popular profesor din campus şi unicul membru al facultăţii care avea medalii din Războiul din Vietnam. Dacă stau bine să mă gîndesc, chiar ăsta e motivul pentru care am fost concediat, deşi nu cred că ei şi-au dat seama că, de fapt, de asta mă dau afară: aveam cunoştinţe urîte şi personale despre ruşinea aia de Război din Vietnam.

Nici unul dintre Membrii Consiliului nu luase parte la războiul ăla, nici tatăl lui Kimberley şi mai ales nici unul dintre ei nu lăsase ca un fiu sau vreo fiică de-a lor să fie trimişi acolo. Fireşte, dincolo de lac şi jos în oraş, erau însă mulţi fii de neica nimeni care fuseseră trimişi acolo.

12

În timp ce am străbătut Curtea Interioară spre Samoza Hall am întîlnit doar două persoane. Una a fost Profesoara Marilyn Shaw, şefa Departamentului de Ştiinţele Naturii. Era una dintre cele două persoane din cadrul facultăţii care ajunseseră în Vietnam. Fusese infirmieră. Cealaltă persoană era Norman Everett, un grădinar bătrîn al campusului, ca şi bunicul meu. Avea un fiu care paralizase de la talie în jos din cauza unei mine din Vietnam şi era rezident permanent într-un spital al Administraţiei Veteranilor, din Schenectady.

Elevii din ani terminali, familiile lor şi restul facultăţii luau masa în Pavilion. Fiecare dintre ei primise cîte un homar opărit de viu.

Nu mă gîndisem niciodată să mă dau la Marilyn, deşi era destul de atrăgătoare şi nu avea pe nimeni. Nu ştiu de ce. Poate din cauza unui fel de tabu legat de ideea de incest care funcţiona subliminal, de parcă, din moment ce amîndoi fusesem în Vietnam, era ca şi cum am fi frate şi soră.

E moartă acum şi îngropată lîngă grajd, la umbra Muntelui Musket, în Asfinţit. Evident, a fost Victima unui glonţ rătăcit. Ce om întreg la minte ar fi luat-o pe ca drept ţintă?

Acum, cînd mă gîndesc la ea, mă întreb dacă nu cumva eram îndrăgostit de ea, chiar dacă evitam cît puteam să vorbim unul cu celălalt.

─────────────────

Poate că într-adevăr ar trebui s-o pun pe o altă listă, mai scurtă: toate femeile pe care le-am iubit. Aici ar intra Marilyn, cred, şi Margaret în timpul primilor aproximativ 4 ani ai căsniciei noastre, înainte să-i vin acasă cu sculament. Am ţinut foarte mult şi la Harriet Gummer, corespondenta de război a cotidianului The Des Moines Register, care după cum s-a dovedit ulterior, mi-a făcut un băiat, în urma aventurii noastre din Manila. Cred că am simţit ceva care poate fi numit dragoste pentru Zuzu Johnson, al cărei soţ a fost crucificat. Şi am avut o prietenie adîncă, intens reciprocă şi multidimensională cu Muriel Peck, care era barmaniţă la Black Cat Cafe în ziua în care am fost concediat şi care mai tîrziu a devenit membră a Catedrei de Engleză.

Aici se sfîrşeşte lista.

─────────────────

Muriel este de asemenea îngropată lîngă grajd, la umbra Muntelui Musket, în Asfinţit.

Harriet Gummer este şi ea moartă, dar departe, în Iowa.

Hei, fetelor, aşteptaţi-mă şi pe mine, aşteptaţi-mă şi pe mine.

─────────────────

Nu cred că am să dobor vreun record mondial cu numărul femeilor cu care am făcut dragoste, indiferent dacă le-am iubit sau nu. În ceea ce mă priveşte, recordul stabilit de Georges Simenon, scriitorul francez de romane poliţiste, poate să rămînă recordul absolut. Potrivit necrologului său din New York Times, s-a împerecheat cu 3 femei diferite în fiecare zi, vreme de ani şi ani de zile.

─────────────────

Marilyn Shaw şi cu mine nu ne cunoscuserăm în Vietnam, dar avusesem un prieten comun, şi anume pe Sam Wakefield. La sfîrşitul războiului, el ne angajase pe amîndoi la Tarkington, după care se sinucisese pentru motive neclare nici măcar pentru sine, dacă e să judecăm după biletul plagiat pe care l-a lăsat pe noptieră.

La ora respectivă, el şi soţia lui, care urma să devină Decana Femeilor de la Tarkington, aveau deja dormitoare separate.

─────────────────

După părerea mea, Sam Wakefield ne salvase viaţa, mie şi lui Marilyn, înainte de a renunţa definitiv la a sa. Dacă nu ne-ar fi angajat el la Tarkington, unde ambii deveniserăm foarte buni profesori pentru cei cu deficienţe de învăţare, nu ştiu ce s-ar fi ales de noi. Cînd am trecut din nou unul pe lîngă altul în Curtea Interioară, asemeni unor vapoare în noapte, în clipa în care eu mă duceam să fiu concediat, eram, incredibil, Profesor Plin, Titularizat, de Fizică, iar ea era Profesor Titular de Ştiinţele Naturii!

Într-o zi, pe cînd eram încă profesor acolo, l-am întrebat pe GRIOTTM, cel mai popular joc de computer din Pavilionul Pahlavi, ce s-ar fi întîmplat cu mine după război, în loc de ce s-a întîmplat în realitate. Evident, GRIOTTM se joacă spunîndu-i computerului vîrsta, rasa, gradul de educaţie, situaţia curentă şi dacă eşti consumator de medicamente şi droguri. Nici măcar nu trebuie neapărat să fie vorba despre o persoană reală. Computerul nu te întreabă dacă persoana e reală sau nu. Lui nu-i pasă de nimic. Şi, în primul rînd, i se rupe dacă jigneşte sau răneşte în vreun fel. Introduci detalii despre o viaţă, reală sau imaginară şi el scuipă din el o poveste despre ce e cel mai probabil să se întîmple cu respectiva persoană. Povestea se bazează, e adevărat, pe lucrurile întîmplate unor indivizi din realitate, care au avut aceleaşi date generale.

GRIOTTM nu funcţionează fără anumite informaţii. De pildă, dacă omiţi rasa, îţi pîlpîie scurt pe ecran cuvintele „origine etnică”, după care se opreşte. Dacă nu ştie asta, nu poate continua. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu educaţia. Nu i-am spus lui GRIOTTM că am avut norocul să am o slujbă care-mi place. I-am spus doar despre viaţa mea de pînă la sfîrşitul Războiului din Vietnam. Ştia totul despre Războiul din Vietnam şi despre tipurile de veterani pe care le produsese acesta. Eu eram un caz complet pierdut, din cauza duratei extinse a serviciului meu militar acolo, cred. Conform datelor pe care i le furnizasem, aveam să devin un alcoolic care-şi bate nevasta şi în cele din urmă rămîne singur, în vreun cartier rău-famat.

─────────────────

Dacă aş avea acces la GEIOTTM acum, poate că l-aş întreba ce s-ar fi întîmplat cu Marilyn Shaw dacă n-ar fi salvat-o Sam Wakefield. Însă evadaţii făcuseră zob unicul computer din Pavilion la scurt timp după ce le arătasem cum funcţionează.

Îi enervase la culme şi îi înţelegeam perfect. Mi-a părut rău imediat că le-am spus despre existenţa lui. Unul după altul, introduseseră grăbiţi datele despre rasă, vîrstă, părinţi, despre ce făcuseră pînă acum, despre cîtă şcoală făcuseră, ce droguri luaseră şi aşa mai departe, iar GRIOTTM îi trimisese direct la închisoare, cu sentinţe pe mulţi ani.

─────────────────

Habar n-am cît ştia GRIOTTM la ora respectivă despre infirmierele din Vietnam. Fabricanţii afirmau sus şi tare şi atunci, ca şi acum, că nici unul dintre programele aflate la vînzare în magazine nu are mai mult de 3 luni vechime şi că fiecare dintre ele este cît se poate de la zi cu ce s-a întîmplat cu un anume tip de persoane sau cu altul, în momentul cumpărării lui. Se pare că programatorii introduceau în fiecare zi ultimele date despre instalatori, pedichiuriste, vîslaşi din Vietnam, imigranţi Mexicani ilegali, traficanţi de droguri, paraplegici sau despre orice persoană ţi-ar putea trece prin cap că există între limitele continentale ale Statelor Unite şi ale Canadei.

În ultimul timp, am auzit că există discuţii legate de întrebarea dacă GRIOTTM este la fel de profund şi de la zi cum era odinioară, acum că Parker Brothers, compania care îl produce, a fost preluată de Coreeni. Noii proprietari intenţionează să mute întreaga operaţiune în Indonezia, unde mîna de lucru e aproape gratis. Se spune că se ţin la curent cu ştirile din America prin intermediul sateliţilor.

Aşa să fie, oare?

─────────────────

Nu am nevoie de ajutorul lui GRIOTTM ca să ştiu că Marilyn Shaw a avut parte de un război mult mai dur decît mine. Ea nu a avut de-a face decît cu soldaţi răniţi şi toţi aceştia aşteptau din partea ei un lucru de cele mai multe ori imposibil: să-i facă din nou întregi.

Ştiu că a fost măritată, că soţul ei, rămas acasă, a divorţat de ea şi s-a însurat cu altcineva în timp ce ea era în Vietnam şi că ei nu i-a păsat. Poate că ea şi Sam Wakefield au fost amanţi. N-am întrebat niciodată.

Tot ce se poate. După război a căutat-o şi, cînd a dat de ea, tocmai urma un curs de Computere la Universitatea din New York. Nu mai voia să fie infirmieră. Atunci el i-a spus că poate ar trebui să încerce să predea. Ea l-a întrebat dacă există o filială a Alcoolicilor Anonimi în Scipio şi el i-a spus că da.

După ce el s-a împuşcat, Marilyn, Doamna Profesoară Shaw, a băut pînă n-a mai ştiut de ea, vreme de o săptămînă. S-a făcut nevăzută, iar eu am primit sarcina de a o găsi. Am dat de ea în centru, mangă şi adormită pe o masă de biliard din camera din spate de la Black Cat Cafe. Îi curgea saliva pe fetrul mesei. Avea o mînă pe tac, de parcă, în clipa în care şi-ar fi recăpătat cunoştinţa, avea de gînd să lovească într-o bilă cu el.

─────────────────

Din cîte ştiu eu, n-a mai pus niciodată gura pe băutură.

─────────────────

În zilele de odinioară, înainte ca Coreenii să promită că vor reduce drastic costurile de producţie ale companiei Parker Brothers, mutînd-o în Indonezia, GRIOTTM nu îţi oferea aceeaşi biografie de fiecare dată cînd introduceai un anume set de date. Asemeni vieţii înseşi, îţi oferea o varietate de alte şanse posibile.

Acum 15 ani, după ce GRIOTTM mă trimisese pe Skid Row, l-am pus să încerce din nou. De data asta a fost un pic mai blînd, dar în continuare nu avea nici o legătură cu situaţia mea de la ora respectivă. Acum rămîneam în Armată, deveneam instructor la West Point, dar eram nefericit şi plictisit. Din nou îmi pierdeam nevasta, din nou beam prea mult şi aveam nenumărate prietene care se săturau curînd de mine şi de depresiile mele. Şi muream, pentru a doua oară, de ciroză.

─────────────────

GRIOTTM nu avea, cu toate astea, multe alternative în locul puşcăriei pentru deţinuţii evadaţi. Dacă îi elibera condiţionat, la scurtă vreme foştii puşcăriaşi erau băgaţi din nou la cuşcă.

─────────────────

Acelaşi lucru se întîmpla şi dacă i se spunea că infractorul este Hispanic. Era uşor mai optimist cînd era vorba de Albi, dacă ştiau să scrie şi să citească, dacă nu fuseseră niciodată într-un spital de nebuni şi nu fuseseră trimişi acasă cu patalamaua de Lăsare la Vatră Dezonorantă din Forţele Armate. În rest, prognoza era aceeaşi ca pentru Negri sau Hispanici.

─────────────────

GKIOTTM nu prea ştia însă deloc unde să-i încadreze pe Orientali şi pe Indienii Americani.

─────────────────

Cînd Curtea Supremă a hotărît ca prizonierii să fie segregaţi în funcţie de rasă, multe jurisdicţii nu aveau destui deţinuţi Orientali şi Indieni Americani, pentru a face fezabilă din punct de vedere economic crearea unor instituţii separate pentru ei. Hawaii, de exemplu, avea doar 2 prizonieri Indieni Americani, iar Wyoming, statul unde s-a născut soţia mea, doar 1 Oriental.

În aceste circumstanţe, Curtea a decis ca Indienii şi/sau Orientalii să devină Albi onorifici şi să fie trataţi ca atare.

Statul acesta are însă destui din ambele rase, mai ales după ce Indienii au început să pună pe picioare afaceri uriaşe, făcînd contrabandă cu droguri, dincolo de graniţa cu Canada, pe trasee care nu există pe hartă. Aşa că au primit o închisoare numai a lor, lîngă ceea ce strămoşii lor numeau „Barba Albă a Tunetului”, iar noi „Cascada Niagara”. Orientalii îşi au propria închisoare la Deer Park, Long Island, aflată foarte convenabil, la 50 de kilometri de fabricile lor de prelucrare a heroinei din Chinatown, New York.

Cînd ai curajul să te gîndeşti cît de uriaşe sînt afacerile cu trafic ilegal de droguri în ţara asta, îţi vine să crezi că practic toată lumea trage pe nas la greu, aşa cum am tras şi eu în ultimii 2 ani de liceu, cum a tras Generalul Grant în timpul Războiului Civil şi cum a tras Winston Churchill în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

─────────────────

Aşa că Marilyn Shaw şi cu mine am traversat Curtea Interioară asemeni unor vapoare în noapte. Avea să fie ultima noastră întîlnire de la colegiu. Fără ca nici unul dintre noi să ştie că aceasta este ultima oară cînd ne vedem, că mi-a spus un lucru care, acum, retrospectiv vorbind, mă mişcă nespus. Replica ei deriva din conversaţia explicativă pe care o avusesem cu atît de mult timp în urmă, la cocktailul de bun venit dat de facultate în cinstea noastră.

Îi spusesem cum mă întîlnisem cu Sam Wakefield la Tîrgul de Ştiinţă din Cleveland şi care fuseseră primele cuvinte pe care mi le adresase acesta. Acum, în timp ce mă grăbeam spre condamnare, ca mi-a aruncat aceleaşi cuvinte:

— Un’ te grăbeşti aşa, Fiule?

13

Preşedintele Consiliului Director care m-a concediat cu 10 ani în urmă era Robert W. Moellenkamp de la West Palm Beach, el însuşi absolvent la Tarkington şi tată a 2 Tarkingtonieni, dintre care 1 îmi fusese student. Întîmplarea face că tocmai era pe punctul de a-şi pierde averea, care exista de fapt numai pe hîrtie, în acţiuni la Microsecond Arbitrage, Incorporated. Această uriaşă escrocherie financiară pretindea că prinde din zbor tot felul de chilipiruri legate de hrană, adăpost, îmbrăcăminte, combustibil, medicamente, materii prime, utilaje şi aşa mai departe, înainte ca oamenii care chiar au nevoie de ele să afle de existenţa acestora. După care, se credea, computerele companiei îi puneau pe oamenii care chiar aveau nevoie de una sau de alta să liciteze unul împotriva celuilalt, pînă cînd profiturile creşteau exponenţial. Se pare că putea face acest lucru cu banii clienţilor, dat fiind faptul că aceste computere erau în legătură, prin intermediul sateliţilor, cu pieţele din fiecare colţ al lumii.

Avea să se dovedească însă că aceste computere nu erau conectate decît între ele şi cu credulii lor clienţi, ca Preşedintele Consiliului de la Tarkington. Acesta se pusese de acord cu Monumentul Conservatorismului American, Jason Wilder, că era momentul să mă concedieze, în timp ce flutura exultînd de mîndrie tot felul de hîrtii care descriau fabuloasele tranzacţii pe oare le făcuse în zone precum Tierra del Fuego, Uganda şi Dumnezeu mai ştie unde. Microsecond Arbitrage era fenciclidina lui, LSD-ul lui, carafa lui de vin Thunderbird, cocaina lui.

─────────────────

Eu însumi am devenit dependent de femeile în vîrstă şi de menaj, ceea ce avocatul numit din oficiu îmi spune că ar putea constitui un bun punct de plecare pentru o pledoarie credibilă care să demonstreze că nu sînt în deplinătatea facultăţilor mintale. Lucrul care i s-a părut cel mai uimitor avocatului a fost faptul că nu m-am masturbat niciodată.

— De ce nu? a zis.

— Tatăl mamei mele m-a pus să-i promit că n-am s-o fac niciodată, fiindcă o să devin un leneş care face degeaba umbră pămîntului şi o să mă afecteze la cap, am spus.

— Şi tu l-ai crezut? aîntrebat.

Are doar 23 de ani şi e proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii Syracuse. Iar eu i-am zis:

— Domnule avocat, în aceste vremuri atît de grăbite, cînd progresul are loc cu viteza fulgerului, bunicii sunt predispuşi să se înşele în absolut toate privinţele.

─────────────────

Robert W. Moellenkamp nu era încă la curent cu faptul că el, soţia şi copiii lui sînt la fel de faliţi ca ultimul puşcăriaş de la Atena. Aşa că în 1991, cînd am intrat în Sala de Consiliu, mi s-a adresat pe un ton de om de stat, ca un conservator prudent de descendenţă nobilă ce se afla. A arătat cu o vagă mişcare a capului în direcţia lui Jason Wilder, care la ora respectivă era un simplu părinte de la Tarkington, nu încă Membru al Consiliului. Wilder stătea la capătul opus al uriaşei mese ovale, avînd în faţa lui un dosar cu coperte groase, un reportofon, casete şi o fotografie Polaroid.

Evident, ştiam cine este şi cam cum îi funcţionează mintea, pentru că uneori îi mai citeam articolele din presă şi mă uitam la emisiunea lui. Dar era prima oară cînd ne întîlneam faţă în faţă. Membrii Consiliului, de pe ambele laturi ale mesei, se înghesuiseră unul într-altul ca să-i lase suficient loc pentru spectacolul care se prefigura.

El era singura celebritate de aici. Era probabil unica celebritate adevărată care pusese vreodată piciorul în acea Sală de Consiliu.

De faţă mai era încă 1 persoană, care nu era Membră a Consiliului. Şi anume, Preşedintele Colegiului, Henry „Tex” Johnson, cu a cărui soţie, aşa cum am mai spus, obişnuiam să fac dragoste atunci cînd el era plecat o anume perioadă de timp. Zuzu şi cu mine ne despărţiserăm definitiv cu aproximativ o lună în urmă, dar rămăseserăm în relaţii destul de bune.

─────────────────

— Te rog ia loc, Gene, a zis Moellenkamp. Domnul Wilder, care, bănuiesc că ştii, este tatăl lui Kimberley, vrea să discute cu tine despre un subiect destul de grav.

— Înţeleg, am zis, ca un soldat ascultător, care face ce i s-a spus.

Voiam să-mi păstrez slujba. Aici era casa mea. Şi, cînd venea momentul, aici voiam să ies la pensie şi aici voiam să fiu îngropat. Asta înainte să se afirme cu certitudine că gheţarii se îndreaptă din nou spre sud şi că toţi cei îngropaţi aici, inclusiv grupul de lîngă grajd, împreună cu Muntele Musket însuşi, vor ajunge în cele din urmă în Pennsylvania sau West Virginia. Ori în Maryland.

Unde, în altă parte, aş fi putut deveni Profesor Plin sau profesor de colegiu, de orice nivel, doar cu Licenţa în Ştiinţe obţinută de la West Point?

Nu puteam preda nici măwar la un liceu sau la o şcoală generală, fiindcă nu făcusem absolut nici unul din cursurile necesare pentru asta. La vîrsta mea, şi anume 51 de ani, cine şi pentru ce m-ar fi angajat, mai ales cu o nevastă şi o soacră demente în cîrcă?

Le-am spus Membrilor Consiliului şi lui Jason Wilder:

— Doamnelor şi domnilor, cred că ştiu în mare despre ce este vorba. Am aflat cîte ceva de la Kimberley şi cam ştiu ce aţi dori să auziţi de la mine. Atunci cînd veţi asculta acuzele care mi se aduc, nu pot decît să sper că nu veţi pierde din vedere ce aţi aflat fiecare dintre dumneavoastră în parte despre mine în aceşti 15 ani de loialitate în serviciu, la Tarkington. În mod sigur, chiar dumneavoastră, membrii acestui Consiliu, puteţi depune mărturii mai mult decît suficiente despre persoana mea. Dacă nu, puteţi aduce aici părinţi şi studenţi. Alegeţi-i la întîmplare. Ştiţi şi dumneavoastră, aşa cum ştiu şi eu, că toţi vor avea numai lucruri bune de spus despre mine.

Am arătat cu o mişcare a capului în direcţia lui Jason Wilder.

— Mă bucur să vă cunosc personal, domnule. Vă citesc în mod regulat articolele şi vă urmăresc emisiunile de la Televiziune. Şi, de fiecare dată, lucrurile pe care le spuneţi mi se par extrem de incitante şi de aceeaşi părere cu mine sînt şi soţia mea şi mama ei, ambele invalide.

Am avut grijă să pomenesc de cele 2 persoane aflate în îngrijirea mea, în eventualitatea că Wilder şi unii dintre membrii mai noi ai Consiliului nu sînt la curent cu situaţia. De fapt, minţeam cu neruşinare. Deşi Margaret şi mama ei îşi citeau destul de mult una alteia, pe rînd şi de regulă la lanternă, în interiorul unui cort pe care şi-l făcuseră în casă, din cearşafuri, scaune şi altele, nu citeau niciodată ziare. Nici televizorul nu le atrăgea deloc, unicul lucru la care se uitau fiind Sesame Street, care se spunea că e pentru copii. Din cîte îmi amintesc, singura dată cînd l-au văzut pe Jason Wilder pe micul ecran a fost cînd soacra mea a început să danseze pe sunetul vocii lui, de parcă ar fi fost muzică modernă.

Cînd unul dintre invitaţii din platou a spus ceva, îngheţase. Şi numai în clipa în care Wilder a vorbit din nou a reînceput şi ea să danseze.

Fireşte că n-aveam de gînd să-i spun lui Wilder aşa ceva.

─────────────────

— Domnule Profesor Hartke, în primul rînd, vreau să spun, a zis Wilder, că sînt absolut impresionat de conduita dumneavoastră exemplară din timpul Războiului din Vietnam. Dacă poporul american nu şi-ar fi pierdut curajul şi nu ar fi încetat să vă acorde sprijinul său, acum am trăi într-o lume mult diferită şi mult mai bună, în primul rînd în Asia. Ştiu, de asemenea, despre bunătatea şi compasiunea pe care le-aţi manifestat faţă de soţia dumneavoastră şi mama ei, pe care nu le pot califica decît cu acelaşi superlativ legat de comportamentul dumneavoastră pe care vi l-aţi cîştigat în Vietnam, şi anume că v-aţi făcut datoria „cu vîrf şi îndesat”. Drept pentru care trebuie să vă previn că ceea ce am să vă spun acum nu este chiar atît de simplu şi atît de uşor de trecut cu vederea cum poate V-a lăsat să credeţi fiica mea.

— Indiferent despre ce e vorba, domnule, am spus, vă rog să-mi spuneţi. Puteţi să începeţi.

Şi a început. Mi-a zis că mai mulţi prieteni de-ai lui fuseseră la Tarkington sau îşi trimiseseră copiii aici, aşa că fusese extrem de impresionat de succesele instituţiei pentru copiii cu deficienţe de învăţare, cu mult înainte de a ne-o încredinţa pe propria lui fiică. Un cavaler şi o domnişoară de onoare de la nunta lui, a continuat el, primiseră titlul de Profesor Asociat în Arte şi Ştiinţe în Scipio. Cavalerul de onoare fusese apoi numit Ambasador în Islanda. Domnişoara de onoare era în Comitetul Director al Chicago Symphony Orchestra.

El era de părere că tehnicile extrem de neconvenţionale de la Tarkington ar fi de mare folos dacă ar fi aplicate şi în şcolile atît de arhisolicitate din inima oraşelor şi avea de gînd să îşi exprime această opinie după ce va fi aflat mai multe despre ele. Întîmplarea făcea ca proporţia profesor-elev de la Tarkington să fie de 1 la 6. La şcolile din inima oraşelor, această proporţie era de 1 la 65.

Pe vremea aceea, îmi aduc aminte, era o campanie extrem de intensă menită să-i convingă pe japonezi să cumpere şcolile publice din oraşe, în acelaşi mod în care cumpăraseră închisori şi spitale. Dar erau prea deştepţi. Nu s-ar fi atins de şcolile pentru copiii nedoriţi ai unor părinţi nedoriţi, nici cu o prăjină de 3 metri.

─────────────────

Zicea că speră să scrie o carte despre Tarkington cu titlul „Micul Miracol de la Lacul Mohiga” sau „Cum să predai celor care nu pot învăţa”. Aşa că îşi echipase fiica cu un aparat de captat sunetul şi îi spusese să-i urmărească pe cei mai buni profesori, pentru a înregistra ce spun şi cum o spun.

— Domnule Profesor Hartke, am vrut să aflu ce anume îi face atît de buni, fără ca ei să ştie că sînt obiect de studiu, a zis. Am vrut ca ei să continue să fie ceea ce sînt, şi să-i surprind exact aşa cum sînt, fără ca ei să fie conştienţi de asta.

Era prima dată cînd auzeam de casete. Aceste veşti care făceau să-ţi îngheţe sîngele în vine explicau ce era cu Kimberley mereu pe urmele mele, adulmecîndu-mă iar şi iar şi iar. Wilder a avut, ce-i drept, bunăvoinţa de a mă scuti de suspans, nelăsîndu-mă să mă perpelesc, întrebîndu-mă ce o fi auzit aparatul lui Kimberley. A apăsat pe butonul de playback al reportofonului din faţa lui şi m-am auzit spunîndu-i lui Paul Slazinger, între patru ochi, credeam eu, că principalele două monede de schimb ale planetei sînt Yenul şi felaţia. Era chiar la începutul anului şcolar, cînd încă nici nu începuseră cursurile! Era în timpul Săptămînii de Orientare a Bobocilor şi tocmai le spusesem noilor înscrişi în Anul şcolar 1994 că majoritatea comercianţilor şi a negustorilor din oraşul de la poalele muntelui preferau să fie plătiţi mai degrabă în Yeni japonezi decît în dolari, aşa că elevii ar fi bine, poate, să le ceară părinţilor să le dea alocaţia în Yeni.

Le spusesem, de asemenea, că nu au voie să se ducă la Black Cat Cafe, pe care locuitorii oraşului îl considerau clubul lor privat. Era singurul loc în care se puteau duce şi în care nu trebuiau să-şi aducă aminte în permanenţă cît de tare depind de puştimea cea bogată de pe deal, dar n-am zis asta. N-am zis nici că aici se găseau uneori prostituate liber întreprinzătoare, care fuseseră în trecut cauza răspîndirii de boli venerice în campus.

Preferasem o variantă mult mai simplă pentru uzul bobocilor:

— Tarkingtonienii sînt mai mult decît bine veniţi oriunde în oraş, cu excepţia barului Black Cat Cafe.

Dacă Kimberley înregistrase acest sfat foarte bun, tatăl ei nu mi l-a pus să-l ascult. Nu mi-a pus nici eventuala înregistrare cu ce mi-a răspuns Slazinger, în timpul pauzei de cafea, stimulîndu-mă să numesc cele două monede de schimb cele mai răspîndite ale planetei. El era aici agentul provocator.

Mi-a zis, îmi aduc aminte:

— Vor să fie plătiţi în Yeni?

Era la fel de nou-venit în Scipio ca orice boboc şi abia ne întîlniserăm. Nu citisem nici o carte de-a lui şi, din cîte ştiam, nimeni din facultate n-o făcuse. Fusese o alegere de ultim moment pentru locul vacant de Scriitor Rezident şi venise la orientare pentru că se simţea singur şi n-avea nimic altceva de făcut. Nici măcar nu trebuia să fie acolo şi era atît, atît de bătrîn! Se aşezase printre adolescenţi ca şi cum ar fi fost şi el un puşti bogat care dăduse chix la Testul de Aptitudini şi era destul de bătrîn ca să le fie bunic!

Dumnezeule, luptase în Cel de-al Doilea Război Mondial! Atît era de bătrîn.

Aşa că i-am spus:

— Acceptă dolari dacă sînt nevoiţi, dar ar fi bine să ai cu tine o roabă.

La care el a vrut să ştie dacă comercianţii şi negustorii acceptă şi felaţia. Aici a folosit denumirea populară a cuvîntului felaţie, la plural.

Însă caseta începea imediat după asta, cu mine care spuneam, parcă tam-nesam şi ca o glumă, fireşte, doar că în timpul ascultării nu a sunat deloc aşa, că, de fapt, întreaga Lume e de vînzare pentru oricine are Yeni sau e de acord să ofere o felaţie.

14

Aşa că era a doua oară în decurs de o oră că eram acuzat de cinism, care de fapt îi aparţinea lui Paul Slazinger şi nu mie. Iar el se afla în Key West, unde pedeapsa nu-l putea ajunge, fiind salvat de sub spectrul şomajului pentru 5 ani, cu o bursă Genius, din partea Fundaţiei MacArthur. Zicînd ce zisesem despre Yeni şi despre felaţie nu făcusem altceva decît să fiu amabil cu un străin. Îi adeveream spusele, în încercarea de a-l face să se simtă la el acasă în aceste noi împrejurări din viaţa lui.

Şi, că veni vorba, Profesorul Damon Stern, şeful Catedrei de Istorie şi cel mai apropiat prieten al meu de sex masculin, vorbea la fel de rău despre propria lui ţară ca mine şi ca Slazinger şi asta chiar în clasă, în faţa studenţilor, în fiecare zi. Adesea stăteam şi eu la cursul lui şi rîdeam şi aplaudam. Adevărul poate fi extrem de amuzant într-un mod destul de cumplit, mai ales cînd are de-a face cu lăcomia şi ipocrizia. Probabil că Kimberley îl înregistrase şi pe el şi îi pusese aceste înregistrări tatălui ei. De ce nu era concediat şi Damon, odată cu mine?

Părerea mea e că el juca teatru, iar eu nu. Voia ca studenţii să plece din clasă simţindu-se bine, în nici un caz rău, aşa că atrocităţile şi stupidităţile pe care le aducea în discuţie erau toate din trecutul îndepărtat. Iar un student n-avea ce altceva să facă decît să rîdă, să rîdă şi iar să rîdă. În vreme ce Slazinger şi cu mine vorbeam despre cea de-a doua parte a secolului 20, în timpul căreia amîndoi fuseserăm răniţi extrem de serios, atît fizic, cit şi psihic, lucru de care doar un sociopat ar fi putut rîde.

─────────────────

Şi despre mine s-ar fi putut foarte bine spune că joc teatru, dacă singurele cuvinte ale mele înregistrate ar fi fost cele despre Yeni şi felaţie. Era un exemplu tipic, sănătos, de umor din Mohiga Valley, reacţie firească la faptul că japonezii preluaseră penitenciarul de dincolo de lac, stîrnind curiozitatea în rîndul populaţiei autohtone în legătură cu valorile diverselor monede naţionale. Japonezii doreau să-şi plătească facturile locale fie în dolari, fie în Yeni. Aceste facturi erau pentru diverse articole minore, metale-casnice, produse de igienă sau altele, considerate necesare urgent şi erau de regulă comandate telefonic. Articolele importante, în cantităţi mari, veneau de la companiile furnizoare aflate în proprietatea japonezilor, din Rochester sau de mai departe.

Aşa că în Scipio începuseră să circule banii japonezi. Administratorii închisorii şi paznicii erau, cu toate astea, foarte rar văzuţi prin oraş. Locuiau în barăci în partea de est a închisorii şi trăiau vieţi la fel de invizibile celeilalte părţi a lacului ca şi deţinuţii.

─────────────────

Dincolo de faptul că aproape nimeni de pe partea aceasta a lacului nu s-a gîndit mai deloc la închisoare pînă la evadarea în masă, oamenii se bucurau în general de faptul că situaţia e controlată de Japonezi. Noul proprietar pusese capăt risipei şi redusese corupţia aproape la zero. Iar costurile pe care le cereau Statului pentru a-şi pedepsi prizonierii reprezentau doar 75 la sută din suma cu care Statul se plătea pe sine însuşi pentru aceleaşi servicii.

Ziarul local, „The Valley Sentinel”, a trimis un reporter pentru a vedea cum fac japonezii de reuşesc acest lucru. Încă foloseau cutiile de oţel din spatele camioanelor şi difuzau emisiuni TV vechi, inclusiv ştiri, în ordine aleatorie, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru. Cea mai mare schimbare a fost faptul că, pentru prima oară în istorie, la Atena nu se mai găsea nici un gram de drog, iar prizonierii bogaţi nu-şi mai puteau cumpăra privilegii. Şi nici paznicii nu puteau fi prostiţi sau corupţi, pentru că engleza lor era extrem de limitată şi tot ce-şi doreau era să termine cît mai repede cele 6 luni de stat peste mări şi ţări şi să se întoarcă acasă.

─────────────────

O tură normală de serviciu în Vietnam era de două ori mai lungă şi de 1.000 de ori mai periculoasă. Cine-i poate condamna pe membrii claselor educate, cu relaţii în cercurile politice, pentru că au rămas acasă?

─────────────────

O altă şmecherie a japonezilor, pe care reporterul n-a menţionat-o, era faptul că, atunci cînd erau de serviciu, paznicii purtau măşti chirurgicale şi mănuşi de cauciuc, chiar şi în turnurile de control şi pe pasarele. Evident, nu fiindcă nu doreau să răspîndească infecţii. Ci pentru a se asigura că nu duc cu ei acasă bolile respingătoare ale respingătorilor indivizi aflaţi în custodia lor.

─────────────────

Cînd m-am angajat acolo, am refuzat să port mască şi mănuşi. Cum poţi învăţa ceva pe cineva, îmbrăcat în felul ăsta?

Aşa că acum am tuberculoză.

Tuse, tuse si iar tuse.

Înainte de a putea protesta în faţa Membrilor Consiliului, susţinînd că n-aş fi spus niciodată ce am spus despre Yen şi felaţie dacă aş fi crezut că există o şansă, oricît de redusă, de a fi auzit de vreun student, zgomotele de fundal de pe casetă s-au schimbat. Mi-am dat seama că urmează să ascult ceva ce am zis într-o altă locaţie. Se auzea poc-poc-poc-ul mingilor de Ping-Pong şi un jucător de cărţi tocmai spunea „Astea-s cărţi făcute la tine?” O femeie îi cerea cuiva să-i aducă o ciocolată de vanilie cu sirop fierbinte de ciocolată şi nuci pe deasupra. Zicea că e la cură de slăbire. Se auzeau nişte uruieli ca de artilerie în depărtare, care erau de fapt zgomotele făcute de mingile de bowling din subsolul Pavilionului Pahlavi.

O, Doamne, ce beat eram în noaptea aia. Pur şi simplu nu mai ştiam de mine. A fost o adevărată ruşine să apar în faţa studenţilor în halul în care eram. Arn s-o regret pînă în ultima zi a vieţii mele. Tuse.

─────────────────

Era o noapte extrem de friguroasă spre sfârşitul lunii noiembrie a anului 1990, cu 6 luni înainte ca Membrii Consiliului să mă dea afară. Ştiu că nu era în decembrie, pentru că Slazinger încă se mai afla în campus şi vorbea deschis despre sinucidere, încă nu-şi primise Bursa de Geniu.

În după-amiaza aceea, cînd m-am întors de la lucru, pentru a face curat şi a pregăti masa de seară, am găsit acasă un adevărat dezastru. Margaret şi Mildred, la acea oră ambele complet demente, sfîşiaseră toate cearşafurile. Tocmai le spălasem de dimineaţă şi seara aveam de gînd să le pun înapoi pe pat. Ce le păsa lor?

Îşi făcuseră ceea ce spuneau ele că e o pînză de păianjen. Bine măcar că nu era o bombă cu hidrogen.

Holul de la intrare şi sufrageria erau traversate în toate direcţiile de o reţea de fîşii albe de bumbac, rupte de la un capăt la altul. Capătul balustradei era legat de minerul interior al uşii de la intrare, care era la rîndul lui legat de candelabrul din sufragerie şi aşa mai departe, la infinit.

Oricum, ziua nu-mi începuse deloc bine. Îmi găsisem toate cele 4 cauciucuri ale Mercedesului dezumflate. O bandă de liceeni din vale, bine îmbibaţi cu alcool sau Dumnezeu ştie cu ce, urcaseră în timpul nopţii dealul ca Vietcongul şi „dăduseră cep” din nou. Nu numai că scoseseră aerul din toate pneurile fiecărei maşini scumpe pe care o găsiseră în aer liber sau în campus, Porsche, Jaguar, Saab, BMW şi aşa mai departe, dar luaseră cu ei şi ventilele. Am auzit că acasă aveau borcane pline cu ventile sau coliere din ventile, pentru a se lăuda cu cît de des dădeau ei cep. Şi una dintre victime a fost Mercedesul meu. Cum de altfel era de fiecare dată.

─────────────────

Aşa că în clipa în care m-am trezit prins în plasa de păianjen făcută de Margaret şi Mildred, sistemul meu nervos aproape a clacat. Eu eram cel care trebuia să cureţe tot dezastrul ăsta. Eu eram cel care trebuia să înfeşe din nou paturile cu alte cearşafuri şi să cumpere alte aşternuturi a doua zi. Întotdeauna îmi plăcuse să fac treabă în casă, sau cel puţin nu mă deranja la fel de tare cum se pare că îi deranja pe alţii. Dar chestia asta chiar că punea capac la toate!

De dimineaţă lăsasem casa lună! Iar Margaret şi Mildred nici măcar nu se distrau urmărindu-mi reacţiile în clipa în care m-am trezit încolăcit în pînza lor de păianjen. Fugiseră să se ascundă undeva unde nu mă puteau nici vedea, nici auzi. Se aşteptau să mă joc cu ele de-a v-aţi ascunselea, cu fiind cel care caută.

Ceva în mine a plesnit atunci. De data asta n-aveam nici un chef să mă joc de-a v-aţi ascunselea. Nu aveam de gînd să dau jos plasa de păianjen. Şi nici să pregătesc masa de seară. Să iasă cînd vor din ascunzătoarele lor, peste o oră sau cînd o fi. Să se întrebe, aşa cum mă întrebasem şi eu cînd nimerisem în pînza de păianjen, ce naiba s-a întîmplat cu Universul lor pe care pînă acum se puteau baza liniştite şi care le ierta de fiecare dată?

─────────────────

Am ieşit glonţ în noaptea rece, fără altă destinaţie în minte decît aceea de a uita de tot şi de toate. M-am trezit în faţa casei celui mai bun prieten al meu, Damon Stern, profesorul de Istorie care făcea din orele sale un adevărat spectacol. Cînd era copil în Wisconsin, învăţase cum să meargă pe monociclu. Şi îi învăţase şi pe soţia şi pe copiii lui.

Luminile erau aprinse, dar acasă nu era nimeni. Cele 4 monocicluri ale familiei erau în antreu, iar maşina lipsea. Lor nu le dădea nimeni cep niciodată. Erau deştepţi. Mergeau cu ultima broscuţă Volkswagen încă în stare de funcţionare.

Ştiam unde îşi ţin băutura. În locul căldurii reconfortante a trupurilor lor, mi-am turnat mai multe pahare zdravene de coniac. Cred că nu mai pusesem alcool în gură de peste o lună.

Am simţit cum îmi ia foc stomacul. Şi am ieşit din nou în noapte. Eram pe pilot automat, în căutarea unei femei mai în vîrstă, care să mă ajute să-mi revin, jucînd cu mine rolul de dihanie cu două spinări.

O studentă nu-mi era de nici un folos, dincolo de faptul că era şi greu de imaginat că aş găsi vreo studentă care să vrea să aibă de-a face cu cineva atît de expirat şi de relativ falit ca mine. Nu i-aş fi putut nici măcar promite o notă mai bună decît merita. La Tarkmgton nu se dădeau note.

Dar n-aş fi avut chef de o studentă, oricum. Singurul gen de femeie care mă poate excita este o femeie mai în vîrstă ca mine, aflată în împrejurări nefericite, plină de îndoieli nu doar în legătură cu sine, ci şi cu semnificaţia vieţii înseşi. Deşi nu am întîlnit-o personal, îmi vine în minte răposata Marilyn Monroe, cu, să zic, 3 ani înainte de-a se sinucide.

Tuse, tuse şi iar tuse.

─────────────────

Dacă există cu adevărat Providenţă Divină, atunci există una destul de perversă, dacă sîntem cu toţii de acord că a face dragoste cu o femeie dereglată la cap, cu care nu eşti însurat, e o perversitate în toată regula. Sentimentul meu este că, dacă adulterul este ceva pervers, atunci şi mîncarea este. După ce le consum, ambele mă fac să mă simt mult mai bine.

─────────────────

Aşa cum o persoană flămîndă ştie că undeva nu foarte departe cineva tocmai pregăteşte ceva foarte bun de mîncare şi eu ştiam în noaptea aceea că nu departe de mine se află sigur o femeie mai în vîrstă ca mine, aflată în ghearele disperării. Trebuia să fie!

Zuzu Johnson ieşea complet din discuţie. Soţul ei era acasă şi ea dădea o cină festivă pentru cîţiva părinţi recunoscători, care oferiseră colegiului un laborator lingvistic. Cînd avea să fie gata, studenţii urmau să poată sta în cabine separate, izolate fonic şi să asculte înregistrări în oricare dintre cele peste 100 de limbi şi dialecte, realizate de vorbitori nativi.

În atelierul de sculptură din clădirea de artă, Norman Rockwell Hali, unica structură din campus care purta numele unei figuri istorice şi nu pe cel al unei familii donatoare, luminile erau aprinse. Era un alt cadou din parcea membrilor familiei Moellenkamp, care poate simţiseră că deja mult prea multe le purtau numele.

Dinspre atelierul de sculptură se auzeau huruieli şi bubuituri. Cineva se juca cu macaraua înăuntru, coborîndu-i şi ridicîndu-i braţul pentru a se amuza. Oricine ar fi fost, sigur o făcea doar de distracţie, pentru că nimeni nu face o sculptură atît de mare încît să nu poată fi mişcată decît cu ajutorul unei macarale impozante.

După evadare, îi auzisem pe unii dintre deţinuţi întrebîndu-se cum ar fi să spînzure pe cineva de braţul macaralei ca apoi să-l mişte înainte şi înapoi în timp ce individul era strangulat. Nu se gîndiseră la vreo persoană anume. Şi nici n-au mai apucat s-o facă, pentru că Niagara Power şi Light Company, aflate în proprietatea Asociaţiei Evanghelice Coreene a Bisericii Unificării ne-au tăiat complet curentul electric.

─────────────────

În noaptea aceea, cum stăteam în faţa clădirii Rockwell Hali, mă simţeam ca şi cum aş fi patrulat în Vietnam. Atît de ascuţite îmi erau toate simţurile. Atît de alert îmi funcţiona mintea, fiind capabilă să refacă o întreagă imagine pornind de la doar cîteva indicii.

Ştiam că atelierul de sculptură era încuiat bine după ora 6:30 seara, dat fiind faptul că încercasem de multe ori uşa, gîndindu-mă că aş putea să-mi aduc vreo iubită aici. Mă gîndisem chiar cum să fac cumva rost de o cheie la începutul semestrului şi aflasem de la Clădiri şi Terenuri că doar ei şi Artistul Rezident al acelui an, sculptoriţa Pamela Ford Hali, aveau dreptul de a beneficia de chei. Asta din cauza vandalizării atelierului fie de către studenţi, fie de către localnici, în urmă cu un an.

Aceştia distruseseră nasurile şi degetele copiilor după statui greceşti şi defecaseră într-o găleată cu argila moale. Şi alte chestii de genul ăsta.

─────────────────

Aşa că numai Pamela Ford Hali putea să fie persoana care se juca ridicînd şi coborînd braţul macaralei. Iar periplul neobosit al macaralei nu putea reprezenta nimic altceva decît nefericirea, în nici un caz faptul că tocmai crea o capodoperă. La ce-i trebuia o macara şi chiar o roabă, din moment ce ea lucra exclusiv cu poliuretan, material aproape imponderabil? Şi era proaspăt divorţată şi fără copii. Şi, sînt sigur, mă evitase din cauză că îmi cunoştea reputaţia.

M-am urcat pe trapa de încărcare a studioului. Arn bătut cu pumnul în enorma uşă glisantă. Uşa era acţionată electric. Nu trebuia decît să apese pe un buton ca să-mi dea drumul înăuntru.

Macaraua a încetat să se mai ridice şi să mai coboare. Semn bun!

M-a întrebat de dincolo de uşă ce doresc.

— Vreau să mă asigur că eşti bine, am spus.

— Şi cine eşti tu, mă rog, ca să-ţi pese dacă eu sînt bine sau nu? a zis ea.

— Gene Hartke, am spus.

A crăpat puţin uşa şi s-a holbat la mine, fără să scoată un cuvînt. După care a deschis uşa mai larg şi am văzut că ţinea în mînă o sticlă încă nedesfăcută de ceea ce avea să se dovedească ulterior a fi lichior de mure.

— Salut, tovarăşe soldat, a zis.

— Bună, am răspuns precaut.

După care ea a spus:

— Dar ştiu că ţi-a luat ceva timp!

15

Cu ajutorul Pamelei m-am făcut pulbere în noaptea aia, după care am făcut dragoste. După care mi-am vărsat toată fierea şi tot veninul despre Războiul din Vietnam în Pavilionul Pahlavi, în faţa unui grup de studenţi. Atunci m-a înregistrat Kimberley.

─────────────────

Nu mai băusem în viaţa mea lichior de mure. Şi nici nu-mi mai doresc să beau vreodată. Mi-a făcut numai rău. M-a făcut să-mi aduc aminte de război şi să-mi plîng de milă. Un lucru care jurasem că nu mi se va întîmpla niciodată.

─────────────────

Dacă aş putea să comand orice băutură doresc acum, ar fi Sweet Rob Roy cu gheaţă, un cocktail Manhattan [cocktail alcătuit din vermut dulce, whiskey şi puţin bitter; n.t.] făcut cu Scotch. Asta e altă băutură cu care mi-a făcut cunoştinţă tot o femeie şi care m-a făcut să rîd, în loc să plîng şi să mă îndrăgostesc.

Asta s-a întîmplat în Manila, după ce s-a împuţit treaba, în Saigon. Era Harriet Gummer, corespondenta de război din Iowa. A făcut un copil cu mine, fără să-mi spună.

Cum îl cheamă? Rob Roy.

─────────────────

După ce am făcut dragoste, Pamela mi-a pus aceeaşi întrebare pe care mi-o pusese şi Harriet în Manila, cu 15 ani în urmă. Amîndouă voiseră neapărat să ştie asta. Amîndouă m-au întrebat dacă am ucis vreun om în timpul războiului.

I-am spus şi Pamelei acelaşi lucru pe care i-l spusesem şi lui Harriet:

— Dacă, în loc să fiu om, aş fi avion de luptă, aş fi complet acoperit de fotografii minuscule cu oameni.

După ce am spus asta, ar fi trebuit să mă duc direct acasă. Însă eu m-am dus în Pavilion. Aveam nevoie de un public mai mare pentru o asemenea replică.

Aşa că am dat peste un grup de studenţi care stăteau în holul principal, în faţa uriaşului şemineu. După evadare, acest şemineu avea să fie folosit pentru a găti carne de cal şi de cîine. M-am băgat între studenţi şi foc, în aşa fel încît le-a fost imposibil să mă ignore şi le-am zis:

— Dacă, în loc să fiu om, aş fi avion de luptă, aş fi complet acoperit de fotografii minuscule cu oameni.

Şi am ţinut-o tot aşa.

─────────────────

Doamne, ce mi se rupea sufletul de mila mea! Asta a fost lucrul cel mai insuportabil, atunci cînd Jason Wilder mi-a pus caseta. Eram atît de beat, că mă purtam ca o victimă!

─────────────────

Scenele de cruzime, tembelism şi risipă absolut de neconceput, pe care le descrisesem în noaptea aceea nu erau cu nimic mai cumplite decît emisiunile ultrarealiste despre Vietnam, care deveniseră un loc comun în cadrul programelor TV. Cînd le-am povestit studenţilor despre capul uman retezat pe care l-am văzut aşezat peste măruntaiele unui bivol de apă, sînt sigur că, pentru ei, acel cap putea foarte bine să fie făcut din ceară, în vreme ce măruntaiele puteau foarte bine să fie ale unui bivol de apă sau ale unui alt animal uriaş.

Ce importanţă avea faptul că acel cap era din ceară sau nu, ori că măruntaiele erau sau nu ale unui bivol de apă? Nici una.

─────────────────

— Domnule Profesor Hartke, mi s-a adresat Jason Wilder cu blîndeţe şi înţelegere, în clipa în care banda a ajuns la sfîrşit, de ce Dumnezeu ar vrea cineva să spună asemenea poveşti unor tineri care trebuie să-şi iubească ţara?

Voiam atît de mult să-mi păstrez slujba şi casa pe care o primisem la pachet, că am dat un răspuns complet idiot.

— Le vorbeam despre istorie, am spus şi băusem un pic cam mult. De obicei nu beau atît de mult.

— Sînt convins, a zis el. Mi s-a spus că sînteţi o persoană cu multe probleme, dar că alcoolul nu este în principiu una dintre ele. Aşa că să spunem că spectacolul pe care l-aţi dat în Pavilion a reprezentat o lecţie bine intenţionată de istorie, asupra căreia aţi pierdut la un moment dat controlul.

— Da, asta a fost, domnule, am spus.

Înainte de a vorbi din nou, mîinile i-au baletat în aer, ca o perfectă ilustrare a logicii gîndurilor sale. Era şi el pianist, ca şi mine. După care a spus:

— În primul rînd, nu aţi fost angajat pentru a preda Istoria. În al doilea rînd, studenţii care vin la Tarkington nu au deloc nevoie şi de alte exemple nefaste despre cum e cînd eşti înfrînt. Nu s-ar afla aici, dacă ei înşişi nu ar fi eşuat de atîtea şi atîtea ori. Din punctul meu de vedere, Miracolul de la Lacul Mohiga, care durează de peste un secol, a fost cel de a-i face pe copiii care au eşuat de nenumărate ori să înceapă să înveţe gustul victoriei, să nu se mai gîndească la faptul că oricum, totul e degeaba.

— A fost singura dată cînd s-a întîmplat, am spus şi îmi pare nespus de rău.

─────────────────

Tuse. O dată.

─────────────────

Wilder a zis atunci că el nu consideră că un profesor care are o atitudine negativă în legătură cu orice de pe lumea asta e un profesor adevărat.

— O asemenea persoană aş numi-o, mai degrabă, „antiprofesor”. Un asemenea om scoate tot felul de lucruri din capul tinerilor, în loc să le bage mai multe.

— Nu cred că se poate afirma despre mine că am o atitudine negativă în legătură cu orice, am spus.

— Care este primul lucru pe care îl văd studenţii cînd intră în bibliotecă? a spus el.

— Cărţile? am zis.

— Toate maşinăriile alea perpetuum mobile, a spus el. Am văzut expoziţia şi am citit tăbliţa de pe perete, de deasupra lor. Habar n-am avut că a fost ideea dumneavoastră.

Se referea la tăbliţa pe care scria „COMPLICATA INUTILITATE A IGNORANTEI”.

— Şi, în clipa în care am citit acele cuvinte, mi-am spus că nu doresc ca fiica mea şi nici copilul oricui altcuiva să vadă un mesaj atît de negativist ori de cîte ori intră în bibliotecă, a zis el. Şi apoi am aflat că dumneavoastră sînteţi persoana răspunzătoare pentru asta.

— Şi ce e atît de negativist în treaba asta? am zis.

— Ce cuvînt poate fi mai negativist decît „inutilitate”? a spus el.

— „Ignoranţa”, am zis.

— Poftim, a spus el.

Părea că tocmai i-am adus argumentul final, în favoarea sa.

— Nu înţeleg, am zis.

— Tocmai, a spus el. Este evident că nu înţelegeţi cît de uşor de descurajat este studentul tipic de la Tarkington, cît de sensibil este la sugestia că ar trebui să renunţe la a mai încerca să se deştepte. Asta înseamnă cuvîntul „inutil”: „Renunţă, renunţă, renunţă”.

— Şi atunci, „ignoranţă” ce înseamnă? am spus.

— Dacă îl pui sus pe perete şi îi dai importanţa pe care i-aţi dat-o dumneavoastră, a zis el, este un ecou extrem de neplăcut al lucrurilor pe care un Tarkingtonian e obişnuit să le audă, încă dinainte de a veni aici: „Eşti prost, eşti prost, eşti prost”. Şi, fireşte, ei nu sînt deloc proşti.

— Dar nici n-am spus vreodată că ar fi, am protestat eu.

— Le întăriţi părerea proastă despre sine, fără măcar să vă daţi seama ce faceţi, a zis el. Şi, în plus, îi ofensaţi cu un gen de umor mai potrivit pe un cîmp de instrucţie militară, sau cel puţin în mod sigur total deplasat într-o instituţie de învăţămînt superior.

— Vă referiţi la Yen şi la felaţie? am zis. N-aş fi spus niciodată aşa ceva dacă aş fi bănuit că mă aude vreun student.

— Mă refer tot la holul de la intrarea în bibliotecă, a zis el.

— Nu-mi imaginez ce alt lucru de acolo v-ar mai fi putut ofensa, am spus.

— Nu eu am fost cel ofensat, a zis el. Ci fiica mea.

— Mă las păgubaş, am spus.

Nu eram doar total neruşinat, eram de-a dreptul abject.

— În aceeaşi zi în care Kimberley v-a auzit vorbind despre Yen şi despre felaţie, chiar înainte de începutul orelor, a zis el, un student în ultimul an a condus-o, împreună cu ceilalţi boboci, în bibliotecă şi le-a spus pe un ton solemn că limbile de clopot de pe perete sînt penisuri pietrificate. Un gen de umor cazon pe care în mod sigur studentul îl învăţase de la dumneavoastră.

De data asta n-a fost nevoie să mă scuz în vreun fel. Mai mulţi dintre Membrii Consiliului l-au asigurat pe Wilder că era o tradiţie care data cu cel puţin 20 de ani dinainte de venirea mea în campus ca studenţii din ultimul an să le spună bobocilor că limbile de clopot sînt de fapt penisuri.

Însă aceasta a fost singura dată cînd mi-au luat apărarea, deşi 1 dintre ei, Madelaine Astor, de Peabody, îmi fusese studentă, iar 5 dintre ei erau părinţi ai unor foşti studenţi. Madelaine mi-a dictat ulterior o scrisoare, explicîndu-mi că Jason Wilder îi ameninţase că denunţă colegiul în articolul său din ziar şi la emisiunea lui TV, dacă Membrii Consiliului nu mă concediază.

Aşa că nu îndrăzniseră să îmi sară în ajutor.

─────────────────

Mi-a mai zis şi că, fiind ca şi Wilder Romano-Catolică, a fost extrem de şocată să mă audă spunînd că Hitler a fost şi el Romano-Catolic şi că Naziştii au desenat cruci pe tancuri şi pe avioane pentru că se considerau armată Creştină. Wilder pusese această înregistrare imediat după ce fusesem absolvit de orice răspundere referitoare la faptul că bobocilor li se spunea că limbile de clopot sînt penisuri.

Încă o dată, o încasam din plin pentru simplu fapt că repetasem un lucru spus de altcineva. De data asta, nu era vorba de ce-a zis bunicul meu, sau altcineva care nu putea fi atacat de Membrii Consiliului, ca Paul Slazinger. Era un lucru pe care îl spusese Damon Stern, cel mai bun prieten al meu, la ora lui de Istorie, în urmă cu doar cîteva luni.

Dacă Jason Wilder credea că eu sînt un anti-profesor, să-l fi auzit pe Damon Stern! Dar, pe de altă parte, Stern nu spusese niciodată adevărul despre anumite acţiuni considerate nobile, din vremuri recente. Faptele demascate de el transpiraseră probabil undeva în jurul lui 1950, să zicem.

Deci întîmplarea a făcut să asist la un curs de-al lui, în care a vorbit despre faptul că Hitler era un Romano-Catolic fervent. Atunci a zis un lucru la care nu mă gîndisem niciodată, un lucru de care am descoperit că, în general, Creştinii nu vor să audă: svastica Nazistă se voise a fi o versiune a crucii Creştine, o cruce făcută din topoare. Stern a mai spus că Creştinii se strofocaseră cît putuseră să nege acest fapt, că svastica e tot un fel de cruce, zicînd că e un simbol primitiv din tina primordială a trecutului păgîn.

Şi decoraţia militară cea mai preţuită a Naziştilor era Crucea de Fier.

Şi Naziştii îşi desenau cruci normale pe toate tancurile şi avioanele lor.

Bănuiesc că am ieşit de la cursul respectiv complet ameţit şi dat peste cap. Şi peste cine am dat? Evident, peste Kimberley Wilder.

— Azi despre ce-a vorbit? a zis ea.

— Despre faptul că Hitler era Creştin, am spus. Şi că svastica era de fapt o cruce Creştină.

Şi cuvintele mele au fost fidel înregistrate pe casetă.

─────────────────

Nu l-am dat în gît pe Damon Stern la Consiliu. Tarkington nu era West Point, unde era o onoare să-ţi torni camarazii.

─────────────────

Madelaine a fost total de acord cu Wilder, mi-a zis în scrisoare, că n-ar fi trebuit să le spun studenţilor mei, la ora de Fizică, că ruşii şi nu americanii, au fost primii care au făcut o bombă cu hidrogen, de dimensiuni care să permită transportarea şi folosirea ei drept armă.

— Chiar dacă ar fi adevărat, mi-a scris, ceea ce eu nu cred, nu era treaba ta să le spui asta.

Mi-a mai spus şi că mişcarea perpetuă este posibilă şi că nu trebuie decît ca oamenii de ştiinţă să se străduiască mai mult.

Evident, regresase vizibil din punct de vedere intelectual de cînd îşi dăduse examenele orale pentru titlul de Profesor Asociat în Arte şi Ştiinţe.

─────────────────

La orele mele, spuneam adesea că omul care crede în posibilitatea existenţei mişcării perpetue ar trebui opărit de viu, ca un homar.

De asemenea, eram un adept înfocat al Sistemului Metric. Eram celebru pentru faptul că întorceam spatele oricărui student care îmi vorbea despre picioare, livre sau mile.

Mă urau pentru asta.

─────────────────

Evident, n-am îndrăznit să adopt aceeaşi atitudine cînd am predat la închisoarea de peste lac.

Şi, pe de altă parte, deţinuţii lucraseră mult în branşa drogurilor şi fie făceau parte din Lumea a Treia, fie aveau de-a face cu oameni din Lumea a Treia. Aşa că Sistemul Metric era chestie veche pentru ei.

─────────────────

În loc să-l dau în gît pe Damon Stern pentru că a spus că Naziştii erau Creştini, le-am spus membrilor Consiliului că am auzit asta la Radioul Naţional Public. Le-am spus că regret nespus că am spus acest lucru unui student.

— Îmi vine să-mi muşc limba, am zis.

— Dar ce legătură are Hitler cu Fizica ori cu Aprecierea Muzicii? a spus Wilder.

Aş fi putut să-i răspund că poate Hitler nu ştia mai multă Fizică decît Consiliul Director, dar că era un meloman împătimit. De fiecare dată cînd era bombardată o sală de concerte, am auzit, punea să fie reconstruită imediat, ca o chestiune de maximă prioritate. Cred că asta e posibil s-o fi auzit chiar de la Radioul Naţional Public.

În loc de asta, am spus:

— Dacă aş fi ştiut că îi produc atîta supărare lui Kimberley pe cît spuneţi că i-am produs, în mod sigur i-aş fi cerut scuze. Dar habar n-am avut, domnule. N-a dat nici un semn.

─────────────────

Ceea ce mi-a tăiat brusc orice elan a fost revelaţia faptului că m-am înşelat enorm crezînd că sînt înconjurat de prieteni aici, în Sala de Consiliu, că toţi Tarkingtonienii, părinţii şi tutorii lor mă consideră un fel de unchi. Dumnezeule mare – cîte secrete de familie aflasem de-a lungul anilor şi le ţinusem numai pentru mine! Aveam lacăt la gură. Ce receptor de încredere fusesem în tot acest timp! Dar se pare că pentru cei din conducere eram doar un angajat şi nimic mai mult. Probabil şi pentru studenţi la fel.

Nu eram unchiul lor. Eram membrul Clasei Servitorilor.

Iar acum se renunţa la serviciile mele.

Soldaţii sînt lăsaţi la vatră. Oamenii care se duc la serviciu sînt concediaţi. Servitorii sînt cei la ale căror servicii se renunţă.

— Să înţeleg că sînt concediat? l-am întrebat pe Preşedintele Consiliului, nevenindu-mi să cred.

— Îmi pare rău, Gene, dar va trebui să renunţăm la serviciile tale.

─────────────────

Tex Johnson, Preşedintele colegiului, care stătea la două scaune de mine, nu mi-a aruncat nici o privire. Părea să nu se simtă bine deloc. Am presupus, în mod eronat, că fusese admonestat pentru că mă lăsase să rămîn la colegiu pînă fusesem titularizat pe post. Însă el era dat peste cap de o problemă mult mai personală, care avea de asemenea foarte mare legătură cu Profesorul Eugene Debs Hartke.

Fusese numit Preşedinte aici, fiind adus de la Rollins College din Winter Park, Florida, unde era Decan, după ce Sam Wakefield ne jucase festa cea urîtă cu sinuciderea. Henry „Tex” Johnson avea Licenţă în Administrarea Afacerilor, obţinută la Texas Tech din Lubock şi pretindea că e descendentul unui bărbat care murise la Alamo. Damon Stern, care mereu venea cu mici chestii inedite din istorie, mi-a spus, întîmplător, că motivul pentru care s-a dat Bătălia de la Alamo a fost sclavia. Bărbaţii curajoşi care au murit acolo voiau să se despartă de Mexic pentru că în Mexic era împotriva legii să ai în proprietate sclavi. Aceştia luptau pentru dreptul de a deţine sclavi.

Dat fiind faptul că avusesem o relaţie cu nevasta lui Tex, ştiam că strămoşii lui nu fuseseră texani, ci lituanieni. Tatăl lui, al cărui nume categoric nu era Johnson, fusese un lituanian, marinar secund pe un cargou rusesc, care sărise de pe vas în clipa în care acesta intrase în reparaţii de urgenţă la Corpus Christi. Zuzu mi-a spus că tatăl lui Tex nu era doar un simplu imigrant ilegal, ci nepotul unui fost mahăr comunist din Lituania.

Asta că veni vorba de Alamo.

M-am întors către el la şedinţa de Consiliu şi i-am zis:

— Tex... fie-ţi milă de mine, zi ceva! Ştii al naibii de bine că sînt cel mai bun profesor pe care îl ai! Nu eu sînt cel care spune asta. Studenţii o zic! O să aduci întreaga facultate în faţa Consiliului, sau eu sînt singurul? Tex?

El se uita ţintă în faţă. Părea complet împietrit.

— Tex?

─────────────────

Halal conducere!

I-am pus aceeaşi întrebare şi Preşedintelui, care fusese falimentat de Microsecond Arbitrage, dar încă nu o ştia.

— Bob... am început.

El a avut o grimasă.

Am început iar, între timp mesajul că sînt doar un servitor şi nu o rudă, intrîndu-mi bine în cap:

— Domnule Moellenkamp, am spus, ştiţi al naibii de bine, aşa cum ştiu toţi cei de faţă, că e extrem de posibil ca, urmărindu-l timp de un an de zile cu reportofonul pe cel mai patriot şi mai profund religios american care a trăit vreodată, să poţi dovedi că e un trădător mai mare ca Benedict Arnold şi că e discipol al Diavolului. Cui nu i s-a întîmplat să rostească anumite cuvinte într-un moment de înflăcărare sau de nepăsare, pe care apoi îşi doreşte din suflet să nu le fi spus niciodată?

Aşa că mai întreb o dată, sînt singura persoană căreia i se întîmplă una ca asta, şi dacă da, de ce?

A îngheţat.

— Madelaine? i-am spus lui Madelaine Astor, care apoi avea să-mi scrie o scrisoare extrem de tembelă.

Ea mi-a zis că nu i-a plăcut că le-am spus studenţilor despre faptul că se apropie o nouă Eră Glaciară, chiar dacă am citit asta în The New York Times. Asta era alt lucru spus de mine pe care Wilder îl avea pe casetă. Cel puţin, asta avea o oarecare legătură cu ştiinţa şi cel puţin nu era ceva ce prinsesem din zbor de la Slazinger, Bunicul Wills sau Damon Stern. Cel puţin, asta îmi aparţinea.

— Studenţii noştri au şi aşa destule lucruri de care să se îngrijoreze, a zis ea. Eu una, am avut.

Şi apoi a continuat spunînd că întotdeauna au existat oameni care au încercat să-şi facă un nume afirmînd că Lumea se va sfîrşi, dar Lumea nu se sfîrşise.

Peste tot, în jurul mesei am văzut oameni care aprobau din cap. Nu cred că exista măcar o persoană care să se priceapă vreun pic la ştiinţă acolo.

— Pe vremea cînd eram eu studentă aici v-am auzit des predicînd că va veni sfîrşitul Lumii, a spus ea, doar că spuneaţi că asta se va întîmplă în urma exploziei atomice şi a ploilor acide care ne vor ucide. Dar iată-ne. Eu mă simt foarte bine. Voi nu vă simţiţi bine? Aşa că n-aţi nimerit-o.

A ridicat din umeri.

— În legătură cu restul, a zis, îmi pare rău că a trebuit să asist. Mi s-a făcut rău. Şi, dacă trebuie să mai trec o dată prin chestia asta, am să părăsesc pur şi simplu încăperea.

Dumnezeule din Ceruri! Ce naiba o fi vrut să spună cu „restul”? La ce anume mai asistase oare şi ce aveau de gînd să mai treacă o dată în revistă, în faţa mea? N-auzisem deja tot ce era mai rău?

Nu.

16

„Restul” era un dosar cu coperte groase aflat în faţa lui Jason Wilder. Şi uite cum Manila joacă un rol extrem de important în viaţa mea [Manila folder, dosar cu coperte groase, făcut din hîrtie de Manila sau din alt tip de carton tare; n.t.]. De data asta, fără mai multe pahare de Sweet Rob Roy cu gheaţă.

În dosar se afla raportul unui detectiv particular angajat de Wilder pentru a-mi investiga viaţa sexuală. Acesta acoperea doar cel de-al doilea semestru, prin urmare nu includea şi episodul din atelierul de sculptură. Existau fotografii de la 3 din cele 7 rendez-vous-uri cu Artistul Rezident, 2 cu o femeie de la o firmă de bijuterii care venise să ia comenzi pentru inele de sfîrşit de an[Inel pe care sînt gravate datele promoţiei; nt.t] şi poate de la aproximativ 30 de întîlniri cu Zuzu Johnson, soţia Preşedintelui. Nu-i scăpase nici un lucru pe care îl făcusem cu Zuzu în timpul celui de-al doilea semestru. Nu exista decît 1 singur incident prost înţeles: cînd urcasem în podul grajdului, unde fuseseră depozitate Clopotele Lutz înainte de a exista un turn special creat pentru asta şi unde Tex Johnson a fost crucificat acum 2 ani. Urcasem cu mătuşa unui student. Ea era arhitectă şi voia să vadă cum se îmbinau stîlpii şi grinzile acolo, în cuie. Cel aflat pe urmele noastre presupusese în mod greşit că făcusem dragoste cu ca acolo. Nu făcusem. Asta se întîmplase mult mai tîrziu în după amiaza respectivă, într-un hambar cu unelte de lîngă grajd, la umbra Muntelui Musket, în Asfinţit.

─────────────────

Nu aveam să văd conţinutul dosarului lui Wilder preţ de încă vreo 10 minute. Wilder împreună cu alţi cîţiva voiau să continue discuţia despre ce îi deranja cel mai tare la mine şi anume efectul nociv al vorbelor mele asupra minţilor studenţilor. Promiscuitatea mea sexuală, legată de femei mai în vîrstă, îi interesa destul de puţin pe ei, excepţie făcînd Preşedintele Colegiului, în afară de cazul în care s-ar putea dovedi o cale extrem de la îndemînă de a mă concedia fără să se mai pună problema spinoasă a încălcării drepturilor mele garantate de Primul Amendament al Constituţiei.

Adulterul era glonţul cu care aveau să-mi perforeze creierul, ca să zic aşa, după ce plutonul de execuţie mă făcuse şvaiţer.

─────────────────

Pentru Tex Johnson, lituanianul nedeclarat, conţinutul dosarului era mai mult decît o portiţă prin care să mă elimine din colegiu, cu titularizare cu tot. Probele din dosar erau mult mai umilitoare pentru Tex decît erau pentru mine.

Cel puţin, spuneau clar că aventura mea cu soţia lui luase sfîrşit.

S-a ridicat în picioare. A cerut voie să plece. A zis că nu doreşte să fie prezent atunci cînd membrii Consiliului vor trece în revistă, pentru a doua oară, ceea ce Madelaine numise „restul”.

I s-a permis să plece şi părea că are de gînd să o facă fără să mai spună nimic. Dar, în clipa în care a pus mîna pe clanţă, a rostit două cuvinte pe un ton sugrumat şi anume titlul unui roman de Gustave Flaubert. Era despre o nevastă care se plictiseşte cu soţul ei şi care are o aventură excesiv de stupidă, după care se sinucide.

— Madame Bovary, a spus. Apoi a ieşit.

─────────────────

În prezent era un încornorat, iar în viitor îl aştepta crucificarea. Mă întreb dacă tatăl său ar mai fi sărit de pe vas la Corpus Christi dacă ar fî ştiut de ce final nefericit va avea parte fiul său, în vremea Liberei Iniţiative Americane.

─────────────────

Citisem „Madame Bovary” la West Point. Toţi cadeţii din vremea mea trebuiseră s-o citească, în ideea de a putea demonstra celor cultivaţi, la o adică, faptul că şi noi eram la fel de cultivaţi ca şi ei. Jack Patton şi cu mine am citit-o în acelaşi timp, pentru acelaşi curs. L-am întrebat apoi cum i s-a părut. Extrem de previzibil, mi-a spus că a murit de rîs. Acelaşi lucru l-a spus şi despre Othello, Hamlet şi Romeo şi Julieta.

─────────────────

Mărturisesc că nici la ora asta nu am reuşit să ajung la vreo concluzie fermă apropo de cît de inteligent sau de bătut în cap era cu adevărat Jack Patton. Iar asta mă lasă cu un oarece dubiu referitor la semnificaţia unui cadou pe care mi l-a trimis de ziua mea de naştere în Vietnam, cu puţin timp înainte ca un lunetist să-l ucidă cu o împuşcătură superbă în Hue, care se pronunţă „uai”. Era un număr, frumos împachetat, ca un cadou, al unei reviste pentru bărbaţi, intitulate Black Garterbelt [Pojartierul negru; n.t.]. Dar oare mi-o trimisese pentru pozele cu femei goale, care nu aveau pe ele decît portjartiere negre, ori pentru o poveste excepţională de science-fiction de acolo, „Consfătuirile Bătrînilor din Tralfamadore”?

Dar mai multe despre aceasta vom vorbi mai tîrziu.

─────────────────

Habar n-am cîţi dintre membrii Consiliului citiseră „Madame Bovary”. Doi dintre ei n-ar fi putut-o face decît dacă le-ar fi citit-o cineva cu voce tare. Aşa că nu eram unicul care se întreba de ce o fi spus Tex Johnson, cu mîna pe clanţă, „Madame Bovary”.

Dacă aş fi fost în locul lui, cred că aş fi şters-o din campus cît aş fi putut de repede, şi poate mi-aş fi înecat amarul printre cei fără studii superioare de la Black Cat Cafe. Acolo aveam să ajung şi eu în după-amiaza respectivă. Acum, cînd mă gîndesc, cred că ar fi fost destul de amuzant să ne plîngem unul altuia de milă, ca tovarăşi de beţie la Black Cat Cafe.

─────────────────

Imaginaţi-vă cum i-aş fi spus eului sau el mie, amîndoi beţi pulbere:

— Te iubesc, dobitocule. Ştii asta?

─────────────────

Unui membru al Consiliului i se pusese pata rău pe mine, din motive extrem de personale. Acesta era Sydney Stone, care se spunea că adunase o avere de peste 1.000.000.000 de dolari în doar 10 ani, în principal din comisioanele încasate prin intermedierea vînzărilor de proprietăţi americane către străini. Capodopera lui a fost, probabil, transferarea proprietăţii companiei la care lucrase tatăl meu, E.I. du Pont de Nemours & Company către I.G. Farben din Germania.

— V-aş putea ierta multe lucruri, domnule Profesor Hartke, dacă mi-ar pune cineva pistolul la tîmplă, a zis el, dar nu voi uita niciodată ce i-aţi făcut fiului meu.

El personal nu studiase la Tarkington. Era absolvent la Harvard Business School şi la London School of Economics.

— Fred? am spus.

— În cazul în care nu aţi remarcat, a zis el, am 1 singur fiu la Tarkington. De fapt, este unicul fiu pe care îl am.

După cît se pare, acest fiu, fără să trebuiască să ridice un deget, avea să aibă într-1 zi 1.000.000.000 de dolari.

— Ce i-am făcut lui Fred? am zis.

— Ştii foarte bine ce i-ai făcut lui Fred, a spus el.

Ce îi făcusem lui Fred fusese că-l prinsesem că a furat o halbă de bere de la biblioteca colegiului. Ce făcuse Fred Stone era dincolo de un simplu furt. Luase halba de bere de pe raft, se făcuse că toastează în cinstea mea şi a tipului de la casă, care eram singurele persoane de acolo, după care ieşise.

Tocmai mă întorceam de la o şedinţă cu corpul profesoral în cadrul căreia problema furturilor fusese discutată pentru a mia oară. Directorul bibliotecii ne spusese că nu există decît o singură instituţie care să poată rivaliza cu noi în privinţa mărfurilor furate, şi anume Harvard Coop din Cambridge.

Aşa că mă luasem după Fred Stone. Ieşind din curtea interioară, el se îndrepta către motocicleta lui Kawasaki, aflată în parcarea studenţilor. Am venit din spate şi i-am zis încetişor, cu toată politeţea posibilă:

— Fred, cred că ar trebui să pui halba aia de bere înapoi de unde-ai luat-o. Ori aşa, ori plăteşti pentru ea.

— A, da? a zis el. Asta crezi tu?

După care a izbit halba de marginea Fîntînii Memoriale Vonnegut şi aceasta s-a făcut ţăndări.

— Dacă asta crezi, a spus, atunci pune-o tu înapoi.

I-am raportat incidentul lui Tex Johnson, care mi-a spus să-l uit. Dar fierbeam de furie. Aşa că i-am scris o scrisoare despre asta tatălui băiatului, dar n-am primit nici un răspuns pînă la şedinţa Consiliului.

— Nu te pot ierta niciodată pentru faptul că mi-ai acuzat fiul de furt, a zis tatăl. L-a citat pe Shakespeare, în numele lui Fred. Eu, pasămite, trebuia să-mi închipui că Fred spune aceste cuvinte. „Furi punga-mi, furi un moft, un biet nimic, E-a mea, e-a lui, fu roaba tuturora. Un bun renume cînd mi-l şterpeleşti îmi furi ceva ce nu te-mbogăţeşte, Da-ntr-adevăr mă laşi calic.”[Othello, actul III, scena 3. Trad. de Ion Vinea, în William Shakespeare, Teatru, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1964, p. 873; n.t.]

— Îmi cer scuze, domnule, dacă am greşit, am spus.

— Prea tîrziu, a zis el.

17

Exista însă 1 membru al Consiliului care îmi era prieten. Lui, cuvintele mele de pe casetă i s-ar fi părut amuzante şi interesante. Dar el nu se afla aici. Numele lui era Ed Bergeron şi discutasem de multe ori cu el despre deteriorarea mediului, despre abuzurile de încredere pe piaţa bursei de valori, în industria bancară şi aşa mai departe. Pesimismul lui îl întrecea de departe pe al meu.

Averea lui era la fel de veche ca a familiei Moellenkamp şi se baza pe terenuri ancestrale cu zăcăminte de petrol, pe mine de cărbuni şi căi ferate pe care le vînduse la străini, pentru a se putea dedica trup şi suflet studiului şi conservării naturii. Era Preşedinte la Wildlife Rescue Federation şi fotografiile cu natura sălbatică făcute de el în Insulele Galăpagos fuseseră publicate de National Geographic. Chiar pe coperta revistei se afla o astfel de fotografie, care arăta o iguană marină digerînd alge în lumina soarelui, chiar lîngă un pinguin numai piele şi os, care fără îndoială avea cu totul alte lucruri la care să se gîndească, oricare or fi fost acestea.

Ed Bergeron nu era doar prietenul alături de care speram să fiu la Judecata de Apoi. Era de asemenea veteran al mai multor dezbateri despre mediul înconjurător, la emisiunea TV a lui Jason Wilder. Nu am găsit nici o casetă cu vreuna dintre confruntările lor aprinse în biblioteca de aici, dar la închisoare aveam 1. Apărea cam o dată la 6 luni pe Televizoarele de acolo, care mergeau în permanenţă.

În ea, îmi amintesc, Wilder zicea că necazul cu adepţii conservării mediului este că nu se gîndesc niciodată la costurile pe care le-ar implica, din punct de vedere al locurilor de muncă şi al standardelor de viaţă, eliminarea deşeurilor petroliere sau a gunoaielor altfel decît aruncîndu-le în ocean şi aşa mai departe.

Ed Bergeron i-a spus:

— Bravo! Atunci pot să scriu liniştit epitaful acestei sfere verzi-albastre, odinioară atît de salubră. Se referea la planetă.

Wilder i-a aruncat rînjetul său tipic, superior, viclean, condescendent şi stupid, de moderator.

— Dacă nu mă înşel, a zis, cea mai mare parte a comunităţii ştiinţifice ar fi de părere că epitaful e prematur cu cel puţin cîteva mii de ani.

Dezbaterea asta avusese probabil loc cu vreo 6 ani înainte de concedierea mea, adică undeva prin 1985 şi nu ştiu la ce comunitate ştiinţifică se referea. Toţi oamenii de ştiinţă, fără excepţie, pînă la chiropracticieni şi ortopezi, ţipau ca din gură de şarpe că omorîm planeta în ritm accelerat.

— Vreţi să auziţi epitaful? a zis Ed Bergeron.

— Dacă n-am de ales, a spus Wilder, cu acelaşi rînjet lăţit pe faţă. Totuşi, permiteţi-mi să vă amintesc că nu sînteţi prima persoană care spune că omenirea e condamnată la pieire. Sînt sigur că şi în Egipt, înainte de construirea primei piramide, au existat oameni care şi-au cîştigat de partea lor adepţi spunînd „Gata, totul s-a terminat”.

— Diferenţa dintre momentul actual şi situaţia din Egipt, înainte de construirea primei piramide... a început Ed.

— Şi înainte ca poporul chinez să inventeze tiparul şi marele Columb să descopere America... a intervenit Jason Wilder.

— Exact, a spus Bergeron. Diferenţa este că, din păcate, noi ştim exact ce se întîmplă, a spus Bergeron, iar asta nu e deloc amuzant. Acest lucru a dat naştere unei noi clase de şarlatani dichisiţi şi narcisişti ca dumneavoastră, care se fac portavocea unor poluatori bogaţi şi lipsiţi de orice ruşine, spunînd că starea atmosferei, a apei şi a solului, de care depinde însăşi viaţa, este un lucru la fel de superfluu ca subiect de discuţie precum întrebarea cîţi îngeri pot dansa pe particulele de praf stîrnite de o minge de tenis.

I se urcase tot sîngele la cap.

─────────────────

Cînd această veche înregistrare fusese dată la Atena, înainte de marea evadare, stîrnise destul de mult interes. Arn urmărit-o cu atenţie, împreună cu nişte studenţi de-ai mei. După aceea, unul dintre ei m-a întrebat:

— Cine are dreptate, dom’ Profesor? Bărbosu’ sau mustăciosu’?

Wilder era cel cu mustaţă, Bergeron cel cu barbă.

— Bărbosul, am răspuns.

Poate că ăsta a fost unul dintre ultimele cuvinte pe care le-am spus vreunui deţinut înainte de evadare, înainte ca soacră-mea să decidă că a venit, în fine, momentul să vorbească despre ştiuca ei gigant.

─────────────────

Epitaful propus de Bergeron pentru planetă, îmi aduc aminte, despre care el a zis că ar trebui sculptat cu litere mari pe peretele de la Grand Canyon, pentru a putea fi găsit de oamenii de pe farfuriile zburătoare, era acesta:

AM FI PUTUT-O SALVA, DAR AM FOST AL NAIBII DE MESCHINI.

─────────────────

Doar că el n-a zis „al naibii”.

─────────────────

Însă n-aveam să-l mai văd sau să-l mai aud pe Ed Bergeron vreodată. Şi-a dat demisia din Consiliu la scurtă vreme după demiterea mea şi, în acest fel, n-avea să fie unul dintre cei luaţi ostatici de către deţinuţi. Ar fi fost interesant de auzit ce are de spus despre un asemenea agresor. Mi-a zis odată, şi a repetat asta şi în faţa studenţilor mei, că în ziua de azi omul este cel care face vremea. El este cel care provoacă tornadele, grindina, inundaţiile. La fel de bine ar fi putut spune că Scipio e noul Pompei, iar evadaţii sînt lava care se revarsă.

Nu din cauza concedierii mele şi-a dat demisia din Consiliu. Avusese cel puţin două tragedii personale, una după alta. O companie pe care o moştenise fabricase tot felul de produse din azbest, al căror praf se dovedise la fel de cancerigen ca orice altă substanţă deja identificată în acest sens, cu excepţia cimentului de epoxid şi a unor materiale radioactive deversate din greşeală în aer şi în straturile acvifere din jurul fabricilor de arme sau al centralelor nucleare. Mi-a spus că se simte îngrozitor din cauza asta, deşi el nici măcar nu vizitase vreodată vreuna dintre fabricile care produceau substanţa respectivă. Le-a vîndut aproape pe nimic unei companii din Singapore care atunci cînd le-a cumpărat a preluat şi toate procesele aflate pe rol, toate utilajele, clădirile şi un patrimoniu de materiale finite absolut uriaş şi imposibil de vîndut în această ţară. Cei din Singapore au făcut ceea ce Ed nu avusese inimă să facă şi anume au vîndut toată gresia de pe jos şi toate bucăţile de acoperiş naţiunilor subdezvoltate din Africa.

Şi apoi fiul său Bruce – Promoţia Tarkington 1985 – care era homosexual, s-a alăturat celor de la Ice Capades, ca băiat de cor. Ed n-a avut nimic împotrivă, întelegînd că unii oameni se nasc homosexuali şi cu asta basta. Iar Bruce era extrem de fericit cu spectacolele lui pe gheaţă. Nu era doar un foarte bun patinator, ci şi cel mai bun dansator, indiferent de sex, de la Tarkington. Mai venea uneori şi dansa cu soacră-mea, doar de dragul dansului. Zicea că ea e cea mai bună parteneră de dans pe care a avut-o vreodată, iar ea i-a întors complimentul.

Nu i-am spus cînd am aflat că, la 4 ani după ce a absolvit, a fost găsit strangulat cu propria curea şi înjunghiat de vreo 100 de ori, într-un motel de lîngă Dubuque. Din nou, Dubuque.

18

Shakespeare.

─────────────────

Cred că William Shakespeare a fost omul cel mai înţelept de care am auzit vreodată. Ca să fiu sincer pînă la capăt, asta nu prea înseamnă mare lucru. Sîntem nişte animale extrem de încrezute şi adevărul e că sîntem proşti ca noaptea. Întrebaţi orice profesor. De fapt, nici măcar nu e nevoie să întrebaţi vreun profesor. Întrebaţi pe oricine. Cîinii şi pisicile sînt nişte animale mult mai inteligente decît noi.

Dacă spun că Membrii Consiliului Director de la Colegiul Tarkington erau nişte tembeli şi că cei care ne-au vîrît în Războiul din Vietnam au fost nişte tembeli, sper să se înţeleagă că eu sînt cel mai mare tembel dintre toţi. Uite unde sînt acum şi cît de mult m-am chinuit să ajung exact aici. Bingo!

Şi, dacă sînt de părere că tata era un idiot notoriu şi mama era o idioată notorie, ce pot fi eu altceva decît tot un idiot notoriu? Întrebaţi-i pe copiii mei, legitimi şi ilegitimi. Ei ştiu.

─────────────────

Şansele mele de a găsi înţelegere la membrii Consiliului erau la fel de pricăjite ca un chinez, fie-mi iertat clişeul rasist [Chinaman’s chance, a avea şanse extrem de reduse, a nu avea şanse; n.t.], mai ales cu toată chestia aia legată de promiscuitatea mea sexuală, de la dosar. Cînd m-am apărat în faţa lui, habar n-aveam cît e de blindat – situaţie extrem de curentă în comediile burleşti.

Am argumentat zicînd că este de datoria profesorului să le vorbească deschis studenţilor săi despre orice problemă importantă a umanităţii şi nu doar despre subiectul cursului său, conform manualului.

— În acest fel le cîştigăm încrederea şi îi încurajăm să-şi spună şi ei punctul de vedere, am spus, şi să-şi dea seama că subiectele nu constau în compartimentări foarte clar delimitate, ci sînt un continuum, inseparabil de cel mai mare subiect pentru studiul căruia existăm pe pămînt, şi anume viaţa însăşi.

Am spus că îndoielile pe care e posibil să le fi provocat în mintea studenţilor în legătură cu virtuţile Sistemului de Liberă Iniţiativă, atunci cînd le-am spus despre convingerile bunicului meu, e foarte posibil ca, în cele din urmă, să le întărească entuziasmul faţă de acest sistem. Îndoielile îi puteau face să-şi găsească propriile motivaţii pentru care Libera Iniţiativă este unicul sistem care merită luat în considerare.

— Oamenii nu sînt niciodată mai puternici, am spus, decît atunci cînd şi-au găsit ei singuri argumente pentru a crede în ceea ce cred. În acest mod, stau pe propriile 2 picioare.

— Aţi spus sau nu că Statele Unite sînt o demenţă totală? a spus Wilder.

Aici a trebuit să mă gîndesc o clipă. Chestia asta nu se afla pe casetele lui Kimberley.

— E posibil să fi spus, am răspuns, că toate naţiunile mai mari decît Danemarca sînt total demente, dar era o glumă, fireşte.

─────────────────

Acum susţin această afirmaţie 100 la sută. Toate naţiunile mai mari decît Danemarca sînt total demente.

─────────────────

Jason Wilder a considerat că a auzit destule. I-a rugat pe membrii Consiliului să treacă dosarul din mînă în mînă, pînă ajunge la mine. A zis:

— Înainte de a vedea ce se află înăuntru, ar trebui să ştiţi că acest Consiliu mi-a promis că nu se va menţiona nimic despre conţinutul acestui dosar dincolo de pereţii acestei încăperi. El va rămîne în proprietatea dumneavoastră, cu condiţia să vă depuneţi demisia imediat.

— Dumnezeule... am spus, dar ce poate fi înăuntru? Şi ce anume l-a făcut pe Tex Johnson să fugă din cameră aşa cum a făcut-o?

— I-a fost extrem de greu, a zis Wilder, să citească ultimul document din dosar.

— Dar despre ce este vorba? am spus.

Sincer, nu-mi închipuiam deloc cum i-aş putea eu face rău lui Tex. Cînd am făcut dragoste cu soţia lui, n-am vrut decît să ne fac pe noi 2 mai fericiţi. Nu o priveam ca pe nevasta altcuiva. Cînd fac dragoste cu o femeie, ultimul lucru la care mă gîndesc este cu cine e măritată. Nu pot să vorbesc în numele lui Zuzu, dar eu unul n-am avut nici cea mai mică intenţie de a-i face vreun rău, cît de mic, lui Tex. Cînd Zuzu vorbea urît despre el, îmi aminteam cine e şi îi luam apărarea.

─────────────────

Prima mea impresie despre ultimul document din dosar a fost că e un fel de diagramă, poate a intervalelor la care circulă autobuzul de la Scipio la Rochester, o aluzie nu tocmai subtilă la faptul că ar trebui s-o şterg din acest oraş cît se poate de repede. Însă apoi mi-am dat seama că acolo se aflau de fapt contabilizate toate venirile şi plecările mele, iar depoul, ca să zic aşa, era casa Preşedintelui Colegiului.

Acurateţea acestor sosiri şi plecări era atestată de către Terrence W. Steel, Jr., pe care eu îl ştiam doar pe numele de Terry. Nu-i cunoşteam numele întreg şi credeam că e chiar cine spune că e şi anume noul grădinar de la Clădiri şi Terenuri. De fapt, era detectivul particular pe care Wilder îl angajase să mă prindă cu ceva. Puţinul pe care mi-l spusese despre sine putea foarte bine să fi fost inventat de GRIOTTM, sau o mare parte din ce mi-a zis putea să fie adevărat. Cine ştie? Şi cui îi pasă?

Mi-aduc aminte că mi-a spus de soţia lui care descoperise că e lesbiană şi se îndrăgostise de o nutriţionistă de la un liceu. Şi că la un moment dat cele două femei dispăruseră cu tot cu cei 3 copii ai lui. Putea foarte bine să fie o poveste inventată de GRIOTTM.

─────────────────

Diagrama cu mine şi Zuzu era semnată de detectiv şi legalizată la notariat. Îl cunoşteam pe Notar. Toată lumea îl cunoştea. Era Lyle Hooper, Şeful Pompierilor şi proprietarul de la Black Cat Cafe. Şi el avea să fie ucis la scurt timp după evadare. Documentul respectiv, cu sigiliul lui, a fost suficient ca să înţeleg că postul meu de titular s-a dus pe apa sîmbetei.

Wilder a zis că restul hîrtiilor din dosar sînt depoziţii strînse de detectiv. Acestea atestau faptul că am fost un adulterin fără pic de ruşine, exact din clipa în care am ajuns cu familia mea în Scipio. Sper că veţi fi de acord cu mine, a spus el, că purtarea dumneavoastră din această vale este cea mai clară demonstraţie a ideii de promiscuitate morală, indiferent cît de laxe ar fi criteriile de definiţie.

Am pus dosarul înapoi pe masă, indicînd faptul că nu am nevoie să mă uit mai mult. Gestul meu a semănat cu cel făcut de un jucător de pocher care îşi pune jos cărţile, acceptînd înfrîngerea. Făcînd acest lucru, am pus dosarul peste Raportul anual al Trezorierului, o copie a acestuia fiind aşezată în faţa fiecărui scaun, înaintea şedinţei. La plecare, aveam să iau din greşeală şi raportul cu mine, din care ulterior aveam să aflu un lucru pe care nu-l ştiusem pînă atunci. Colegiul îşi vînduse toate proprietăţile deţinute în oraşul de la poalele muntelui, inclusiv ruinele fabricii de bere şi ale celei de căruţe, fabricile de covoare şi pămîntul pe care era construit Black Cat Cafe, aceleiaşi corporaţii japoneze care era şi proprietara închisorii.

─────────────────

După care Trezorierul băgase toate profiturile din vînzare, minus taxele imobiliare şi cele legale, în acţiunile, în mare vogă, ale Microsecond Arbitrage.

─────────────────

— Acesta nu este un moment fericit din viaţa mea, a spus Wilder.

— Din a mea cu atît mai puţin, am zis eu.

— Din păcate pentru noi toţi, a spus el, „degetul ce se mişcă scrie; şi, scriind, el merge mai departe”[Rubayatul LXXI de Omar Khayam; n.t.].

— Mi-aţi luat vorba din gură, am spus.

Apoi a venit momentul să vorbească Preşedintele Consiliului, Robert Moellenkamp. Era analfabet, dar reprezenta o legendă pentru Tarkingtonieni şi, fără îndoială şi la el acasă, datorită fenomenalei sale memorii. Asemeni tatălui fondatorului acestui colegiu, străbunicul lui, şi el putea să înveţe pe de rost orice i se citea cu voce tare de 3 ori sau cam aşa. Am cunoscut cîţiva deţinuţi de la Atena, şi ei tot analfabeţi, care puteau face acelaşi lucru.

Acum voia să citeze din Shakespeare.

— Doresc să se menţioneze în procesul verbal, a spus, că şi pentru mine a fost un episod destul de dureros.

După care a continuat, recitind acest discurs din Romeo şi Julieta de Shakespeare, în care Mercuţio, cel mai bun prieten al lui Romeo, galant şi extrem de spiritual, aflat în pragul morţii, descrie rana pe care a primit-o în duel:

„Aşa-i! Nu poate fi cît un puţ de adîncă, nici largă cît o uşă de biserică. E tocmai bună să mă dea gata. Dacă mîine aveţi nevoie de mine, mă găsiţi în coşciug! Pun prinsoare că mi-a sosit ceasul. Blestem pe neamurile voastre!”[Romeo şi Julieta, actul III, scena 1. Trad. de Virgil Teodorescu, ed. cit., p. 172.].

Neamurile erau, fireşte, familiile Montague şi Capulet, cele două familii învrăjbite, a lui Romeo şi a Julietei, a căror ură absolut tembelă avea să cauzeze indirect expedierea lui Mercuţio direct în Paradis.

─────────────────

Am copiat discursul ăsta din Citate Celebre a lui Bartlett. Dacă mai mulţi oameni ar recunoaşte deschis că perlele lor de înţelepciune vin din această carte şi nu din original, totul ar fi mult mai limpede.

─────────────────

Dacă Mercuţio a existat cu adevărat şi dacă Paradisul chiar există, poate că Mercuţio se plimbă acum cu adolescenţii înrolaţi cu forţa şi deveniţi victime şi discută despre cum e să mori pentru vanitatea şi prostia altora.

19

Cîteva luni mai tîrziu, după ce mă angajasem la Atena, am aflat că Robert Moellenkamp fusese adus în sapă de lemn de Microsecond Arbitrage şi trebuise să-şi vîndă bărcile, caii, El Greco-ul şi toate celelalte. Am presupus că implicit se retrăsese şi din Consiliu. Membrii Consiliului trebuiau să dea o căruţă de bani colegiului, în fiecare an. Altfel de ce-ar fi fost tolerată mama lui Lowell Chung, pentru care, ca membră a Consiliului, tot ce se spunea la şedinţe trebuia tradus în chineză?

De fapt, nu cred că Doamna Chung ar fi devenit membră a Consiliului dacă John W. Fedders, alt membru al acestuia, Alb, fost coleg la Tarkington cu Moellenkamp, nu ar fi crescut la Hong Kong, şi deci putea să-i fie translator. Tatăl lui era importator de fildeş şi coarne de rinocer, pe care mulţi Orientali le consideră afrodiziace. Se bănuia, de asemenea, că se ocupă şi cu traficul de opium în cantităţi industriale. Fedders era poate cea mai încrezută fiinţă pe care am văzut-o vreodată, în afara celor care poartă uniformă. Credea sincer că faptul că vorbeşte chineza fluent îl îndreptăţeşte să se creadă mai deştept decît un fizician nuclear de geniu, de parcă nu mai existau 1.000.000.000 de alte persoane, printre care, fără îndoială, şi 1.000.000 de oligofreni, care să vorbească chineza la perfecţie.

Acum 2 ani, cînd m-am întîlnit cu Membrii Consiliului, în momentul în care deveniseră ostatici în grajd, am fost surprins să-l revăd pe Moellenkamp. I se permisese să rămînă în Consiliu, deşi nu mai avea un sfanţ. Doamna Chung dispăruse de mult din peisaj. Fedders încă era acolo. Wilder, aşa cum am mai spus, devenise şi el între timp Membru al Consiliului. Mai erau şi alţii pe care nu îi cunoşteam.

─────────────────

Toţi Membrii Consiliului au supravieţuit coşmarului captivităţii fără să mănînce nimic altceva decît carne de cal prăjită la mobila pusă pe foc, în imensul şemineu din Pavilion, deşi Fedders avea să aibă probleme mai apoi, cu un infarct netratat. În cele mai dificile momente, se spune că a continuat să vorbească limba chineză.

─────────────────

Acum nu m-aş mai afla sub acuzare, dacă nu le-aş fi făcut o vizită de compasiune ostaticilor. N-aveau de unde să ştie că mă aflu pe o rază de 1.000 de kilometri de Scipio. Însă în clipa în care am apărut în faţa lor şi au văzut că mă plimb încolo şi-ncoace peste tot ca la mine acasă, că Negrul care mă păzeşte mă tratează cu deferentă, au tras concluzia că eu sînt creierul din spatele întregii operaţiuni.

Era o concluzie rasistă, bazată pe convingerea fermă că Negrii nu sînt în stare să conceapă nici cel mai mic plan. Voi spune asta la proces.

─────────────────

În Vietnam, e adevărat, chiar am fost creierul multor operaţiuni. Da, şi acest gînd continuă să nu-mi dea pace. În timpul ultimului meu an acolo, cînd muniţia mea erau vorbele şi nu gloanţele, am inventat nişte justificări pentru tot acel masacru şi toate acele morţi pe care le provocasem care m-au impresionat pînă şi pe mine! Eram un geniu al hocus pocus-ului mortal!

Vreţi să ştiţi cum îmi începeam discursul de bun venit adresat trupelor abia sosite, care nu fuseseră încă aruncate ca materie primă în malaxorul de carne? Îmi îndreptam umerii şi-mi împingeam pieptul în faţă, în aşa fel încît să mi se vadă toate galoanele şi răgeam la megafon:

— Soldaţi, vreau să mă ascultaţi, să mă ascultaţi foarte atent!

Şi ei mă ascultau, mă ascultau foarte atent.

─────────────────

În ultimul timp m-am întrebat cîte fiinţe omeneşti am ucis, oare, cu armamentul convenţional. Cred că nu conştiinţa mea este cea care mi-a dictat să fac acest lucru, ci lista cu femei pe care o alcătuiam, încercînd să-mi amintesc toate numele, chipurile, locurile şi datele, lucru care m-a făcut să mă întreb în mod logic: „De ce să nu fac o listă şi cu cei pe care i-am ucis?”

Aşa că probabil am s-o fac. Nu poate fi o simplă listă cu nume, pentru că n-am ştiut niciodată numele celor pe care i-am ucis. Va fi o listă cu date şi locuri. Dacă lista mea cu femei nu va include şi perioada liceului şi prostituatele, atunci lista cu cei ale căror vieţi le-am curmat n-ar trebui să cuprindă posibilităţile şi probabilităţile, sau pe cei ucişi de artilerie sau de atacurile aeriene pe care le-am condus şi în mod categoric nu şi pe cei, mulţi dintre ei americani, care au murit ca rezultat indirect al hocus pocus-ului meu verbal, al blabla-ului meu nesfîrşit.

─────────────────

Am de mult o cifră aproximativă în cap. Sînt destul de sigur că am ucis mai mulţi oameni decît cumnatul meu. Lucram de destul de puţin timp la Atena, cînd mi-am dat seama că în mod categoric am ucis mult mai multe persoane decît criminalul în masă Alton Darwin sau decît oricare alt deţinut care îşi ispăşea pedeapsa aici. Asta nu mă deranja deloc şi continuă să nu mă deranjeze cîtuşi de puţin. Mi se pare doar foarte interesant. E ca un film vechi. Să însemne oare asta că e ceva în neregulă cu mine?

─────────────────

Avocatul meu, abia ieşit din pubertate, a trecut pe la mine. Dat fiind faptul că nu am absolut nici un ban, e plătit de Guvernul Federal pentru a mă proteja de nedreptate. În plus, nu pot fi torturat sau forţat în alt mod să depun mărturie împotriva mea. Ce utopie!

În rîndul colegilor mei prizonieri de aici şi al celor mii şi mii de dincolo de lac, Carta Drepturilor Omului e la foarte mare preţ.

─────────────────

I-am spus avocatului despre cele două liste pe care le alcătuiesc. Cum să mă ajute dacă eu nu-i spun nimic?

— De ce le faci? m-a întrebat.

— Ca să urgentez procedura de la Judecata de Apoi, am spus.

— Credeam că eşti Ateu, a zis.

Spera ca Procurorul să nu se ambaleze pe chestia asta.

— Nu se ştie niciodată, am spus.

— Sînt Evreu, a zis.

— Ştiu asta, şi mi-e milă de tine, i-am răspuns.

— De ce ţi-e milă de mine? a zis.

Am spus:

— Fiindcă încercaţi să treceţi prin viaţă cu doar jumătate de Biblie. E ca şi cum ai încerca să ajungi de aici la San Francisco cu o hartă rutieră care îţi arată drumul numai pînă la Dubuque, Iowa.

I-am spus că vreau să fiu înmormîntat cu cele 2 liste ale mele, astfel încît, dacă avea să fie într-adevăr o Judecată de Apoi, să-i pot spune Judecătorului:

— Domnule Judecător, am găsit o soluţie pentru a te ajuta să pierzi cît mai puţin timp din Eternitate. Nu mai e nevoie să mă cauţi în Cartea în care Sînt Scrise Toate Lucrurile. Uite o listă cu cele mai mari păcate ale mele. Trimite-mă drept în Iad şi gata.

─────────────────

A vrut să-i arăt cele 2 liste, aşa că i-am arătat ce scrisesem pînă la ora respectivă. A fost încîntat, în primul rînd de redactarea extrem de neglijenţă. Erau pline de tot felul de notiţe despre o femeie sau alta ori despre un cadavru sau altul.

— Cu cît sînt mai neglijent scrise, cu atît mai bine, a zis.

— Cum aşa? am spus.

La care mi-a răspuns:

— Orice juriu întreg la minte care se va uita la ele va crede cu destulă uşurinţă că te afli într-o stare mentală extrem de precară şi că te afli în starea asta de destul de mult timp. La ora asta, oricum toată lumea e de părere că toţi veteranii din Vietnam au luat-o complet razna, fiindcă asta e reputaţia lor.

— Dar listele nu se bazează pe halucinaţii, am protestat eu. Nu mi-au fost dictate la radio, nu le-am primit de la CIA şi nici nu mi-au fost vîrîte în cap de oamenii de pe farfuriile zburătoare, în timp ce dormeam. Toate astea s-au întîmplat cu adevărat.

— N-are nici o importanţă, a zis el senin. Nu are nici cea mai mică importanţă.

20

După ce Robert Moellenkamp, lefter-fără-veste, a încheiat atît de teatral, cu „Blestem pe neamurile voastre!”, Jason Wilder a spus că el nu simte că, în cazul în discuţie, adică al meu, e vorba de 2 neamuri.

— Nu cred că e vorba nici de 2 neamuri, nici de două opţiuni, a zis el. Îndrăznesc să afirm că pînă şi Domnul Hartke e de acord în clipa asta că acest Consiliu nu poate concepe nici o altă alternativă în afară de aceea de a-i accepta demisia. Arn dreptate, Domnule Hartke?

M-am ridicat în picioare.

— Aceasta este a doua cea mai proastă zi din Viaţa mea, am spus. Prima a fost ziua în care am fost daţi afară din Vietnam. Shakespeare a fost deja citat de 2 ori pînă acum. N-am stat niciodată bine cu învăţatul pe de rost, dar în liceu am avut o profesoară de Engleză care a insistat ca toţi cei din clasa ei să ştie replicile cele mai cunoscute pe dinafară. Nu m-am aşteptat niciodată să le rostesc acordîndu-le semnificaţii majore în viaţa reală, dar cred că acum a sosit momentul. Iată:

„Fiinţă – nefiinţă: ce s-alegi?

Mai vrednic oare e să rabzi în cuget

A vitregiei praştii şi săgeţi

Sau fierul să-l ridici asupra mării

De griji – şi să le curmi? Să mori: să dormi;

Atît: şi printr-un somn să curmi durerea

Din inimă şi droaia de izbelişti

Ce-s date cărnii, este-o încheiere Cucernic de rîvnit.

Să mori, să dormi,

Să dormi – visînd, mai ştii?

Aici e greul.

Căci se cuvine-a cugeta: ce vise

Pot răsări în somnu’acesta-al morţii

Cînd hoitu-i lepădat?”

[Hamlet, actul III, scena 1. Trad. de Leon LeViţchi şi Dan Duţescu, ed. cit., p. 712; n.t.]

─────────────────

Monologul continua, fireşte, dar asta era singura parte pe care profesoara, pe nume Mary Pratt, ne ceruse s-o învăţăm pe dinafară. De ce să exagerez? Era în mod sigur destul pentru situaţia dată, proiectînd brusc, aşa cum sigur se întîmplase, spectrul ideii de a avea parte de încă un veteran din Vietnam, membru al facultăţii, care să-şi zboare creierii pe proprietatea şcolii.

Am pescuit cheia de la clopotniţă din buzunar şi am aruncat-o în mijlocul mesei ovale. Masa era atît de mare încît cineva trebuia să se urce pe ea ca să poată recupera cheia, sau să găsească un băţ pe undeva.

— Mult noroc cu clopotele, am zis.

Şi dus am fost.

─────────────────

Am plecat din Samoza Hall pe acelaşi drum pe care plecase şi Tex Johnson. M-am aşezat pe o bancă de la marginea Curţii Interioare, vizavi de bibliotecă, lîngă Aleea Absolvenţilor [conform unei vechi tradiţii a universităţilor americane, numele tuturor absolvenţilor unui an şcolar sînt gravate în piatră, de-a lungul unei alei special construite, care înconjoară campusul; n.t.]. Era plăcut să fii afară.

Din întîmplare, Damon Stern, cel mai bun prieten al meu de la facultate, tocmai trecea pe acolo şi m-a întrebat ce fac.

I-am zis că mă bronzez. Nu aveam de gînd să spun nimănui că fusesem dat afară, pînă nu eram aşezat confortabil pe un scaun de la Black Cat Cafe. Aşa că Profesorul Stern s-a simţit liber să pălăvrăgească vesel. Avea un monociclu, pe care ştia să meargă, şi mi-a zis că se gîndeşte să vină cu el la procesiunea academică din timpul ceremoniei de absolvire, care urma să aibă loc peste vreo oră, în viitorul apropiat.

— Sînt sigur că ai argumente şi pro şi contra, am zis.

Crescuse în Shelby, Wisconsin, unde practic toată lumea, inclusiv bunicile, ştiau să meargă cu monociclul. Povestea era că, în urmă cu 60 de ani, un circ dăduse brusc faliment în timp ce prezenta spectacole în Shelby şi îşi abandonase o mare parte din echipament, inclusiv mai multe monocicluri. Din ce în ce mai multe persoane au învăţat să meargă pe ele şi au mai comandat şi alte monocicluri pentru ei şi familiile lor. Aşa că Shelby a devenit şi rămîne şi azi, din cîte ştiu, Capitala Mondială a Monociclurilor.

— Fă-o! am spus.

─────────────────

— Hai, că m-ai convins, a zis el.

Era fericit. A plecat, iar gîndurile, purtate de adierea vîntului şi de razele soarelui, m-au dus înapoi pe vremea cînd eram încă în uniformă, dar mă întorsesem din război şi mi se oferise o slujbă la Tarkington. Asta se întîmplase într-un restaurant chinezesc din Harvard Square, Cambridge, Massachusetts, unde luam masa împreună cu soacra şi cu soţia mea, ambele încă în deplinătatea facultăţilor mintale, şi cu cei doi copii ai mei legitimi, Melanie, de 11 ani şi Eugene Jr., de 8. Rob Roy, fiul meu nelegitim, conceput la Manila cu doar 2 săptămîni în urmă, era atunci probabil de mărimea unui glonţ de puşcă cu aer comprimat.

Primisem ordin să mă prezint la Cambridge pentru un concurs de admitere la Departamentul de Fizică al Massachusetts Institute of Technology. Urma să mă înscriu la Masterat, după care să mă întorc ca profesor la West Point, rămînînd soldat, soldat pînă la sfîrşit.

Familia mea, cu excepţia glonţului de puşcă cu aer comprimat, mă aştepta la restaurantul chinezesc şi am intrat mîndru nevoie-mare în uniforma mea, pavoazat cu toate medaliile şi decoraţiile. Aveam părul tuns extrem de scurt în creştet şi ras în părţile laterale şi la ceafă. Oamenii mă priveau ca pe un ciudat. Aceeaşi impresie aş fi făcut-o probabil şi dacă aş fi purtat doar un portjartier negru.

În aşa hal de ridicoli deveniseră bărbaţii în uniformă în mediile academice, deşi o mare parte din veniturile universităţii Harvard şi ale MIT proveneau din cercetarea şi dezvoltarea noilor tipuri de armamente. Dacă n-ar fi fost acel mare cadou făcut civilizaţiei de către Departamentul de Chimie de la Harvard, şi anume napalmul, sau benzina transformată în gelatină lipicioasă, aş fi fost mort acum.

─────────────────

Aproape de sfârşitul acelei plimbări extrem de umilitoare, am auzit pe cineva zicîndu-i altcuiva din spatele meu:

— Dumnezeule! E Halloween-ul?

N-am răspuns la această insultă şi nu i-am bumbăcit urechile şi nu i-am perforat scurt traheea acestui student chiulangiu, ca să aibă la ce se gîndi. Am continuat să merg, fiindcă mintea îmi era invadată de motive mult mai profunde de nefericire. Soţia mea se mutase împreună cu copiii de la Fort Braggs la Baltimore, unde avea de gînd să urmeze Fizioterapia, la Universitatea John Hopkins. Iar mama ei, proaspăt văduvă, se mutase cu ei. Margaret şi Mildred cumpăraseră o casă în Baltimore cu banii lăsaţi de socrul meu. Era casa lor, nu a mea. Eu nu cunoşteam pe nimeni în Baltimore.

Ce naiba puteam să fac eu la Baltimore? Era ca şi cum aş fi fost ucis în Vietnam, iar acum Margaret avea de gînd să-şi facă o viaţă nouă, doar pentru ea. Şi în ochii propriilor mei copii eram un ciudat. Şi ei mă priveau de parcă nu aveam pe mine decît un portjartier negru.

Şi ce mîndri urmau să fie nevasta şi copiii mei de mine cînd aveam să le spun că n-am fost în stare să răspund la mai mult de un sfert din întrebările de la concursul de admitere pentru studii universitare de Fizică, la MIT?

Bun venit acasă!

Exact în clipa în care intram în restaurantul chinezesc, au ieşit două fete foarte drăguţe. Mi-au privit cu dispreţ atît tunsoarea, cît şi uniforma. Aşa că le-am zis:

— Care-i problema? N-aţi mai văzut niciodată un bărbat care n-are nimic altceva pe el decît un portjartier negru?

─────────────────

Probabil că mă obsedau portjartierele negre, cred, fiindcă îmi era atît de tare dor de Jack Patton. Eu supraietuisem războiului, el însă nu reuşise şi cadoul pe care mi-l făcuse cu doar cîteva zile înainte de a fi împuşcat mortal a fost, aşa cum am mai spus, o revistă cu gagici goale, cu titlul Black Garterbelt.

Aşa că iată-ne la restaurant, cu deja la al treilea Sweet Rob Roy. Margaret şi mama ei, care continuau să se poarte ca şi cum aş fi fost deja la 2 metri sub pămînt în Arlington National Cemetery, au comandat fel de fel de mîncăruri toată seara. Toate au fost servite aşa cum le plăcea lor. Nimeni nu m-a întrebat nimic despre examen. Nimeni nu m-a întrebat cum e să te întorci acasă din război.

Ceilalţi pălăvrăgeau de zor unii cu alţii despre toate zonele turistice pe care le vizitaseră în cursul zilei. Nu veniseră cu mine ca să-mi ţină de urît şi să-mi ofere sprijin moral. Se duseseră să vadă „Old Ironsides” [numele popular sub care era cunoscută fregata Constitution, scoasă din uz în 1830 şi devenită, în urma publicării poemului omonim al lui Oliver Wendell Holmes, obiect de mîndrie naţională şi punct de atracţie turistică. A fost mutată în 1897 în locaţie permanentă la Boston; n.t.] şi clopotniţa din care Paul Revere îşi fluturase torţa, semnalizînd că vin englezii pe uscat şi aşa mai departe.

Da, şi, că veni vorba de clopotniţe, în aceeaşi seară minunată am aflat că soţia mea, mama copiilor mei, are un număr impresionant de strămoşi şi rude colaterale, dinspre partea mamei ei, cu probleme la mansardă. Asta a fost o noutate pentru mine şi, de altfel şi pentru Margaret. Ştiam că Mildred crescuse în Peru, Indiana. Dar singurul lucru pe care am auzit-o spunîndu-l vreodată despre Peru a fost faptul că şi Cole Porter se născuse tot acolo şi că abia aşteptase să plece din locul ăla.

Mildred mai pomenea uneori despre copilăria ei nefericită, însă asta era foarte departe de a spune că ea şi, implicit, nevasta mea şi copiii mei, se trăgeau dmtr-o familie de demenţi din tată-n fiu.

Se pare că, în timp ce se aflau la bordul vasului Old Ironsides, soacră-mea dăduse din întîmplare peste un vechi prieten din oraşul ei natal, Peru, Indiana. Acum, vechiul prieten şi soţia lui se aflau la masa de lîngă noi. Cînd m-am dus să fac pipi, vechiul prieten a venit după mine şi mi-a povestit despre viaţa grea pe care a avut-o Mildred în liceu cu mama şi cu mama maică-sii internate la Spitalul de Stat pentru Alienaţi Mintali, din Indianapolis.

— Fratele mamei ei, pe care îl iubeşte foarte mult, a continuat el, scuturîndu-şi ultimele pică turi de la capătul puţulicii, a înnebunit şi el cînd ea era în ultimul an la liceu şi a început să provoace incendii, în diverse locuri din oraş. Şi eu, dac-aş fi fost în locul ei, aş fi fugit ca din puşcă spre Wyoming.

Cum am mai spus, asta era o noutate totală pentru mine.

— Partea ciudată... a continuat el, e că se pare că boala îi lovea brusc, în floarea vîrstei.

— Dacă nu rîd, am spus, e din cauză că azi m-am trezit cu fundul în sus.

─────────────────

Abia mă întorsesem la masă, că un tînăr care trecea prin spatele meu nu a rezistat impulsului de a-mi atinge ţepii din cap. Atunci chiar că am făcut plici! Era un slăbănog cu păr lung şi avea la gît un simbol al păcii. Semăna cu Bob Dylan, cîntăreţul. Din punctul meu de vedere, putea să fie chiar Bob Dylan în persoană. Oricine-o fi fost, i-am tras o ştachie de s-a dus direct într-un chelner care venea cu o tavă extrem de încărcată.

Mîncare chinezească peste tot!

Pandemoniu!

─────────────────

Am fugit afară. Toţi şi toate îmi erau duşmani. Eram din nou în Vietnam!

În acea clipă în faţa mea a apărut ca din pămînt un bărbat care semăna cu Iisus. Era la cravată şi costum, însă avea barba lungă şi ochii îi erau plini de dragoste şi milă. Părea să ştie totul despre mine şi chiar ştia. Era Sam Wakefield, care îşi dăduse demisia din funcţia de General, se alăturase unei Mişcări Pacifiste şi devenise Preşedintele Colegiului Tarkington.

Mi-a zis ce-mi mai spusese o dată, cu atîta timp în urmă, la Tîrgul de Ştiinţă:

— Un’ te grăbeşti aşa, Fiule?

21

De fiecare dată cînd mă gîndesc la venirea mea acasă din Vietnam, îmi aduc aminte de Bruce Bergeron, un student de-al meu de la Tarkington. V-am vorbit deja despre el. Cel care se alăturase baletului pe gheaţă Ice Capades, ca băiat de cor, după ce îşi luase Diploma de Profesor Asociat în Arte şi Ştiinţe şi care a fost ucis în Dubuque. Tatăl său era Preşedinte al Wildlife Rescue Federation. La o oră de Apreciere a Muzicii pe vremea cînd Bruce îmi era student, le pusesem o înregistrare a Uverturii 1812 de Ceaikovski. Le-am explicat studenţilor că lucrarea se referă la un eveniment istoric real, şi anume înfrîngerea lui Napoleon în Rusia. I-am pus să se gîndească la un eveniment important din viaţa lor şi să-şi închipuie ce fel de muzică l-ar descrie mai bine. Aveau timp de gîndire o săptămînă, înainte de a spune cuiva despre ce eveniment şi despre ce fel de muzică este vorba. Voiam ca creierele lor să se îmbibe de muzică, cu un capac bine strîns deasupra.

Evenimentul pe care Bruce Bergeron l-a pus pe muzică în minte a fost momentul în care a rămas cu liftul între etaje cînd avea în jur de 6 ani şi se ducea cu o bonă din Haiti la o reducere de după Crăciun, de la magazinul universal Bloomingdale’s din New York. Părinţii copilului ştiau că se duc la Muzeul American de Istorie Naturală, însă bona, fără a cere permisiunea familiei, voia ca înainte de asta să le trimită nişte aşternuturi de pat, luate mai ieftin, unor rude din Haiti.

Liftul se blocase exact dedesubtul etajului la care era reducerea la lenjerie de pat. Era un lift automat. Şi nu exista nici un liftier. Se blocase. Cînd a devenit limpede ca lumina zilei că liftul n-avea de gînd s-o mai ia din loc, cineva a apăsat butonul de alarmă şi pasagerii din lift l-au auzit zbîrnîind strident dedesubt. Din cîte îşi amintea Bruce, aceasta fusese prima dată în viaţa lui cînd se aflase într-o situaţie dificilă, pe care adulţii nu fuseseră în stare să o remedieze pe loc.

─────────────────

În lift se afla un interfon cu 2 canale, din care s-a auzit vocea unei femei, spunîndu-le oamenilor să-şi păstreze calmul. Bruce şi-a amintit că ea a cerut în mod expres un lucru:

— Nimeni să nu încerce să iasă prin trapa din tavan. Dacă cineva avea de gînd să facă aşa ceva, Bloomingdale’s nu îşi asuma răspunderea pentru ce poate păţi acesta sau aceasta, drept consecinţă a acţiunii sale.

S-a scurs destul de mult timp. Apoi şi mai mult. Lui Bruce i se păruse că erau închişi acolo de o veşnicie. Probabil că, în realitate, totul durase în jur de 20 de minute.

Micul Bruce simţea că se află în miezul unui eveniment extrem de important din istoria Americii. îşi închipuia că nu doar părinţii lui, ci şi Preşedintele Statelor Unite a aflat, în mod sigur, despre ce s-a întîmplat, de la posturile de Televiziune. După ce vor fi salvaţi, credea el, urma să fie întîmpinat de formaţii muzicale şi mulţimi care aveau să-l aplaude frenetic.

Micul Bruce se aştepta ca în cinstea lui să se dea un banchet şi să primească o medalie pentru că nu se panicase şi nu ceruse voie la toaletă.

Liftul se smuci brusc în sus preţ de cîţiva centimetri, apoi se opri. Se mai smuci încă un metru, un nou şoc. Uşile se deschiseră şi în faţa lor se afla raionul cu lenjerie, unde oameni obişnuiţi stăteau cuminţi la rînd sau aşteptau pur şi simplu celălalt lift, fără să aibă habar că ăsta avusese o defecţiune. Voiau ca oamenii dinăuntru să iasă mai repede, ca să poată intra ei. N-au fost nici măcar întîmpinaţi de vreo persoană din conducerea magazinului, care să-şi ceară scuze stresată şi să se asigure că nimeni n-a păţit nimic. Toate acţiunile legate de eliberarea ostaticilor avuseseră loc departe de aici – oriunde ar fi fost mecanismele de operare, oriunde ar fi fost gongul de alarmă ori femeia care le spusese să nu se panicheze şi să nu iasă pe trapă. Asta fusese tot.

─────────────────

Bona a cumpărat nişte aşternuturi, după care s-a dus cu Bruce la Muzeul American de Istorie Naturală. L-a făcut să-i promită că n-o să le spună părinţilor lui despre escala lor la Bloomingdale’s – şi el respectase promisiunea.

Încă nu le spusese despre asta atunci cînd ne-a spus nouă, la ora de Apreciere a Muzicii.

— Ştii ce ai descris aici absolut perfect? l-am întrebat.

— Nu, a zis el.

— Cum e cînd te întorci acasă din Războiul din Vietnam, am spus.

22

Am citit despre Cel de-al Doilea Război Mondial. Civilii şi soldaţii deopotrivă şi chiar copiii mici, erau mîndri că au luat parte la el. Se pare că era imposibil, pentru orice persoană, să nu se simtă ca făcînd parte din acel război, dacă trăise în vremea în care avusese loc. Da, iar suferinţa sau moartea soldaţilor, a marinarilor şi a Puşcaşilor Marini era resimţită, măcar parţial, de toţi ceilalţi. Dar Războiul din Vietnam aparţine exclusiv celor care au luat parte la el. Se pare că nimeni altcineva n-a avut nimic de-a face cu el. Toţi ceilalţi sînt curaţi ca lacrima. Numai noi sîntem tîmpiţi şi jegosi, pentru că am luptat într-un asemenea război. Dacă am pierdut, acest lucru trebuia să ne înveţe minte, pentru faptul că am iniţiat un asemenea război. Noaptea în care am clacat temporar, în restaurantul chinezesc din Harvard Square, toţi ceilaţi erau oameni împliniţi şi fericiţi, cu excepţia mea.

─────────────────

Înainte de izbucnirea mea, vechiul prieten al lui Mildred din Peru, Indiana, mi-a vorbit ca şi cum n-aş fi avut nici o legătură cu povestea, ca şi cum aş fi fost un ortoped, un furnizor de laminate şi nu o persoană care îşi riscase viaţa şi îşi sacrificase bunul simţ şi decenţa, pentru binele lui.

Întîmplarea face că el însuşi lucra în domeniul deşeurilor medicale, în Indianapolis. E un domeniu de activitate extrem de apetisant cînd te afli într-un restaurant chinezesc, unde toată lumea îşi plimba beţigaşele încoace şi-ncolo înfipte în tot felul de bucăţele despre care nu ştii ce sînt exact. Mi-a zis că problemele cu care se confruntă zilnic sînt în egală măsură legate de estetică şi de toxicitate. Ambii termeni, „estetică” şi „toxicitate”, îi aparţin. A spus:

— Nimănui nu-i face plăcere să găsească un picior, un deget sau mai ştiu eu ce într-o pubelă sau într-o groapă de gunoi, chiar dacă nici una dintre astea n-ar fi mai periculoasă pentru sănătatea publică decît rămăşiţele unui cotlet prăjit.

M-a întrebat dacă doresc să gust vreun fel de mîncare de pe masa lui şi a nevesti-sii, căci comandaseră prea multe.

— Nu, mulţumesc, domnule, am răspuns.

— Dar ce vă spun eu aici, a zis, dumneavoastră precis ştiţi toate astea mult mai bine ca mine.

— Cum adică? am zis.

Încercam să nu fiu atent la el şi mă uitam în locul cel mai nepotrivit pentru a-mi distrage atenţia, şi anume către chipul soacrei mele. Se pare că această persoană cu mare potenţial de demenţă, care fugise în lume în căutarea unei salvări, făcea acum parte integrantă din viaţa noastră. Era un fait accompli.

— Păi... dumneavoastră aţi fost în război, a zis el.

După tonul pe care a zis-o, era clar că, din punctul lui de vedere, războiul fusese doar al meu, nu şi al lui.

— Vreau să zic că voi de acolo sigur aţi avut de-a face de multe ori cu debarasarea şi curăţenia.

În acel moment, puştiul mi-a mîngîiat ţepii. Creierii mi-au explodat ca o canistră de nitroglicerină.

─────────────────

Extrem de încurajat de cele 2 liste pe care le fac şi de faptul că nu m-am masturbat niciodată şi îmi place să mă ocup de menaj, avocatul meu m-a întrebat ieri de ce nu înjur niciodată. M-a găsit spălînd geamurile bibliotecii, deşi nu mă pusese nimeni să fac asta.

Aşa că i-am spus de ideea bunicului meu pe linie maternă, că obscenitatea şi blasfemiile le dau celor mai mulţi dintre oameni permisiunea de a nu asculta cu respect ce li se spune.

I-am repetat povestea pe care mi-o spusese Bunicul Wills, despre un oraş în care, în fiecare zi, la ora prînzului, se auzea salva unui tun. Într-o zi, tunarului i s-a făcut rău în ultimul moment şi i-a fost imposibil să mai tragă salva de tun. Aşa că, la prînz, a fost linişte totală.

Toţi oamenii din oraş au sărit ca arşi în momentul în care soarele a ajuns la zenit. S-au întrebat unul pe altul, uimiţi:

— Sfinte Sisoe! Ce-a fost asta?

Avocatul meu a vrut să afle ce legătură are asta cu faptul că eu nu înjur.

I-am răspuns că, într-o epocă atît de spurcată la gură ca a noastră, e la fel de şocant să auzi „Sfinte Sisoe”, cum e să auzi o salvă de tun.

─────────────────

Atunci, demult, în 1975, în Harvard Square, Sam Wakefield a fost din nou cîrmaciul destinului meu. Mi-a spus să rămîn acolo pe trotuar, unde mă simt în siguranţă. Tremuram ca varga. Îmi venea să latru ca un cîine.

A intrat în restaurant şi, cumva, a reuşit să calmeze spiritele, oferindu-se să plătească pentru toate daunele din propriul lui buzunar, acolo, pe loc. Avea o nevastă foarte bogată, Andrea, care, după sinuciderea lui, avea să devină Decana Femeilor de la Tarkington. Andrea a murit la 2 ani după evadare, aşa că nu e îngropată împreună cu toţi ceilalţi lîngă grajd, la umbra Muntelui Musket, în Asfinţit...

E îngropată lîngă soţul ei în Bryn Mawr, Pennsylvania. Un eventual gheţar ar putea foarte bine să-i împingă pe amîn-2 spre Virginia de Vest sau Maryland. Bon Voyage!

─────────────────

Andrea Wakefield este cea de-a 2-a persoană cu care am vorbit după ce am fost dat afară de la Tarkington. Primul a fost Damon Stern. Mă refer, din nou, la 1991. Practic toată lumea mînca homari. Andrea a venit la mine, după ce se întîlnise cu Stern puţin mai înainte, pe Aleea Absolvenţilor.

— Credeam că eşti la Pavilion şi mănînci homari, a zis.

— Nu mi-e foame, am spus.

— Nu pot să suport faptul că-i fierb de vii, mi-a zis. Ştii ce mi-a spus Damon Stern acum un minut?

— Sînt sigur că un lucru foarte interesant, i-am răspuns.

— În timpul domniei lui Henric al 8-lea al Angliei, a spus ea, falsificatorii de bani erau opăriţi de vii.

— Show biz, am spus. Unde, în public?

— Nu mi-a zis, a spus ea. Dar tu ce faci aici?

— Mă bucur de soare, am răspuns.

M-a crezut. S-a aşezat lîngă mine. Avea deja pe ea toga academică, pentru parada de absolvire. Pe tichie scria că e absolventă a Universităţii Sorbona din Paris, Franţa. Pe lîngă îndatoririle de Decan şi anume soluţionarea cazurilor de sarcină nedorită, dependenţă de droguri şi altele de acest gen, mai preda Franceza, Italiana şi pictura în ulei. Se trăgea dintr-o familie din Philadelphia, veche şi distinsă la modul real, care dăduse civilizaţiei un număr remarcabil de educatori, avocaţi, medici şi artişti. Poate că ea chiar era ceea ce Jason Wilder şi alţi cîţiva Membri ai Consiliului de la Tarkington se credeau că sînt, şi anume, cele mai evoluate fiinţe de pe cuprinsul planetei.

Era mult mai inteligentă decît soţul ei.

Întotdeauna am vrut s-o întreb cum se face că o descendentă a Quakerilor s-a măritat cu un soldat profesionist, dar n-am întrebat-o niciodată.

Acum e prea tîrziu.

─────────────────

Chiar şi la vîrsta ei de atunci, adică în jur de 60 de ani, adică mai bătrînă decît mine cu 10 ani, Andrea încă era cea mai talentată patinatoare din facultate. Cred că patinajul artistic îi oferea Andreei Wakefield, atunci cînd îşi găsea un partener pe măsură, toată satisfacţia erotică de care avea nevoie. Generalul Wakefield era complet împiedicat la patinaj. Probabil că partenerul cel mai bun pe care l-a avut Andrea pe gheaţă la Tarkington a fost Bruce Bergeron – băiatul rămas blocat în lift la Bloomingdale’s, iar mai apoi tînărul care nu s-a putut înscrie la alt colegiu decît la Tarkington, care s-a alăturat corului unui spectacol pe gheaţă şi care în cele din urmă a fost apoi ucis cu bestialitate de către o persoană ce se pare că ura homosexualii, sau îl iubea pe unul dintre ei prea mult.

Andrea şi cu mine nu fuseserăm niciodată iubiţi. Era prea mulţumită de viaţa ei şi prea bătrînă pentru mine.

─────────────────

— Vreau să-ţi spun că eu te consider un Sfînt, mi-a zis.

— Cum aşa? am spus.

— Eşti atît de drăguţ cu soţia şi cu soacra ta!

— E mult mai uşor decît ce am făcut pentru Preşedinţii şi Generalii noştri şi pentru Henry Kissinger, am zis.

— Dar ăsta e un lucru la care te-ai înhămat voluntar, mi-a spus.

— Tot voluntar m-am înhămat şi dincolo, am zis. M-am avîntat cu capul înainte. Eram dus.

─────────────────

— Cînd te gîndeşti cîţi oameni îşi distrug în ziua de azi căsniciile, cînd acestea devin cît de puţin inconveniente sau incomode, a zis ea, tot ce pot să spun e că eşti un Sfînt.

— Ştii, ele n-au vrut să se mute aici, am spus. Erau foarte fericite în Baltimore, iar Margaret avea de gînd să se facă fizioterapeut.

— Dar nu s-au îmbolnăvit din cauza locului, nu? a spus ea. În cazul bărbatului meu, nu locul a fost de vină.

— Ceasul lor biologic a fost de vină, am spus. Ar fi bătut miezul nopţii pentru amîndouă, indiferent unde s-ar fi aflat.

— Asta simt şi eu în legătură cu Sam, a zis ea. Şi de-asta nici nu mă simt vinovată.

— Nici n-ai de ce, am spus.

— Cînd a demisionat din Armată şi s-a alăturat mişcării pentru pace, a continuat ea, cred că asta voia, să oprească ceasul. Dar n-a reuşit.

— Îmi lipseşte, am spus.

— Nu lăsa războiul să te ucidă şi pe tine, a zis.

— Fii fără grijă, i-am răspuns.

─────────────────

— Tot n-ai găsit banii? a zis.

Vorbea despre banii pe care Mildred îi luase pe casa din Baltimore. Pe vremea cînd încă mai era în toate minţile, îi depusese în Scipio, la o filială a First National Bank din Rochester. Însă apoi, cînd banca fusese cumpărată de Sultanul din Brunei, îi retrăsese, fără să ne spună nici mie, nici lui Margaret. După care îi ascunsese undeva, dar nu-şi amintea unde.

— Am renunţat să mă mai gîndesc la asta, am zis. Cel mai probabil e că i-a găsit cineva. Poate vreo ceată de copii. Poate vreun muncitor care ne-a reparat ceva prin casă. Indiferent cine a fost, în mod sigur n-o să spună.

Vorbeam de o sumă undeva în jurul a 45.000 de dolari.

— Ştiu că ar trebui să-mi pese măcar un pic, dar pur şi simplu mi-e total indiferent, am spus.

— Războiul ţi-a făcut asta, a zis ea.

— Cine poate şti? am spus.

─────────────────

În timp ce pălăvrăgeam la soare, din vale, din zona unde era Black Cat Cafe s-a auzit ambalîndu-se cu zgomot o motocicletă cu motor puternic. I-a răspuns alta, apoi alta.

— Îngerii Iadului? a zis ea. Dumnezeule, să nu-mi spui că ni se întîmplă cu adevărat chestia asta!

Era o glumă a noastră, că Tex Johnson, Preşedintele Colegiului, după ce văzuse puţin prea multe filme cu motociclişti răi, credea că într-o zi e posibil ca acest campus să fie invadat de Îngerii Iadului. Fantezia asta se înrădăcinase atît de tare în creierul lui, că îşi cumpărase o puşcă de lunetist israelian, cu telescop şi muniţie, de la un magazin din Portland, Oregon. Zuzu şi cu el se aflau în vizită la sora ei vitregă. Era chiar arma din cauza căreia avea să fie crucificat.

Însă acum, sumbra previziune a lui Tex, referitoare la un posibil atac al îngerilor Iadului, nu mai părea atît de comică. Un cor puternic de basso profundo, ca în ziua judecăţii de apoi, constituit din vehiculele pe 2 roţi se auzea din ce în ce mai puternic, pe măsură ce se apropia tot mai mult de noi. Nu era nici o îndoială! Oricine ar fi fost, era limpede, destinaţia lui nu putea fi alta decît Tarkington!

23

Dar nu erau îngerii Iadului.

Nu era nici măcar o persoană din clasa de jos.

Era o procesiune de vehicule aparţinîndu-le unor americani de mare succes, cei mai mulţi pe motociclete, unii dintre ei în limuzine, condusă de Arthur Clarke, miliardarul iubitor de distracţii. El însuşi se afla pe o motocicletă şi în spatele lui, ţinîndu-se bine de el, cu fusta ridicată pînă sus de tot, se afla Gloria White, 60 de ani, vedetă de film de-o viaţă!

Alaiul se încheia cu un camion cu echipamente de sunet şi o platformă pe roţi, care ducea un balon dezumflat. Cînd balonul a fost umflat în mijlocul Curţii Interioare, aveam să aflăm că are forma unui castel pe care Clarke îl deţinea în Irlanda!

─────────────────

Tuse, tuse. Tăcere. De încă două ori: Tuse, tuse. Aşa, acum mi-e mai bine. Tuse. Gata. Acum chiar că sînt OK. Pace.

─────────────────

Acesta nu era Arthur C. Clarke, scriitorul de science-fiction care a scris toate acele cărţi despre destinul umanităţii în alte părţi ale Universului. Era Arthur K. Clarke, miliardarul speculant şi editor de reviste şi cărţi despre mediul financiar.

Tuse. Îmi cer scuze. De data asta şi puţin sînge. În cuvintele nemuritoare ale Bardului din Avon: „Piei, pată blestemată! Piei îţi spun! Unul, două... E vremea s-o facem! Iadul adîncit în bezne! Ruşine, stăpîne, ruşine! Ostaş, să-i fie frică? De ce să ne temem că află cineva? Sîntem puternici, nimeni nu ne poate cere socoteală! Dar cine-ar fi crezut ca bătrînul să aibă atîta sînge în vine?” [Macbeth, actul V, scena 1. Trad. de Ion Vinea, ed. cit., p. 1041; n.t.]

Amin. Şi mulţumiri speciale cărţii Citate Celebre, de Bartlett.

─────────────────

Cînd eram în Armată, am citit o groază de literatură science-fiction, printre care şi „Sfîrşitul Copilăriei”, a lui Arthur C. Clarke, pe care am considerat-o o capodoperă. Era mult mai cunoscut pentru filmul „Odiseea spaţială 2001”, adică anul în care scriu şi tuşesc acum.

Am văzut Odiseea spaţială 2001 de două ori în Vietnam. Îmi aduc aminte de 2 soldaţi răniţi, aflaţi în rîndul 1, în cărucioare cu rotile, la una dintre aceste vizionări. Tot rîndul întîi era ocupat de cărucioare cu rotile. Cei 2 de care vorbesc aveau probleme la picioare, dar păreau OK de la genunchi în sus şi nu sufereau. Aşteptau să fie transportaţi acasă în State, cred, unde aveau să li se pună proteze. Cred că nici unul dintre ei nu avea peste 18 ani. Unul era negru, iar 1 alb.

După ce s-a aprins lumina, l-am auzit pe negru spunîndu-i albului:

— Spune-mi şi mie, te rog. Despre ce naiba a fost vorba în filmu’ ăsta?

La care albul i-a răspuns:

— Habar n-am, habar n-am. Tot ce-mi doresc e să ajung înapoi în Cairo, Illinois.

N-a zis „Cai-rou”. L-a pronunţat „Chei-rou”.

Aşa pronunţă şi soacra mea din Peru, Indiana, numele oraşului ei natal: „Pii-ru” şi nu „Pă-ru”. Bătrîna Mildred pronunţă numele unui alt oraş din Indiana, şi anume Brazil, ca „brezil”.

─────────────────

Arthur K. Clarke venea la Tarkington pentru a primi un titlu onorific, de Mare Sponsor al Artelor şi Ştiinţelor.

Colegiului îi era interzis prin lege să acorde orice fel de diplomă care suna ca şi cum cel care o primea ar fi depus o muncă serioasă pentru a o obţine. Paul Slazinger, fostul Scriitor Rezident, îmi amintesc, era total împotrivă ca instituţiile consacrate de învăţămînt superior să acorde titluri onorifice care să cuprindă şi cuvîntul „Doctor”. Prefera ca acesta să fie înlocuit cu cuvîntul „Panjandrum”.

În timpul Războiului din Vietnam, totuşi, un puşti putea scăpa de armată dacă se înscria la Tarkington. Din punctul de vedere al Comisiei de înrolare, Tarkington era o instituţie la fel de serioasă ca MIT. Un aranjament politic, probabil.

În mod categoric, un aranjament politic.

─────────────────

Toată lumea ştia că Arthur Clarke va primi un certificat care nu înseamnă nimic. Însă numai Tex Johnson, poliţiştii campusului şi Rectorul erau la curent cu intrarea spectaculoasă pe care intenţionase să şi-o facă. Era o operaţiune militară în toată regula. Motocicletele, care erau înjur de 30, şi balonul fuseseră aduse în parcarea din spate a Black Cat Cafe, în zorii zilei.

─────────────────

Mare demnitar, cuvînt inventat în secolul al XVIII-lea de către Samuel Foote, într-un text de literatură absurdă, pentru a-l pune la încercare pe actorul Charles Macklin, care susţinea că poate memora orice. Se pare că actorul a refuzat să înveţe textul.

După care, Clarke şi Gloria White, împreună cu toţi ceilalţi, inclusiv Henry Kissinger, fuseseră aduşi de la aeroportul Rochester cu limuzinele, iar în spatele lor venea camionul cu echipamentele de sunet. Kissinger nu acceptase să se urce pe motocicletă. Aşa cum nu acceptaseră nici alţi cîţiva, care veniseră pînă în Curtea Interioară cu limuzinele.

Şi totuşi, la fel ca tipii de pe motociclete şi cei din limuzine aveau pe cap căşti aurii pe care era desenat simbolul dolarului.

─────────────────

E bine că Tex Johnson a ştiut de sosirea lui Clarke pe motocicletă, altfel l-ar fi putut împuşca cu puşca israeliană pe care şi-o cumpărase din Oregon.

─────────────────

Spectaculoasa apariţie a lui Clarke era o repetiţie generală, nu tocmai rea, pentru Judecata de Apoi. Pentru Sf. Ioan Evanghelistul, un asemenea spectacol absolut şocant, cu zgomot, fum, aur, lei, vulturi, tronuri, celebrităţi, minuni pe cer şi toate celelalte, era doar un simplu joc al imaginaţiei. Arthur K. Clarke, însă, dăduse viaţă acestui spectacol ireal, cu tehnologie modernă şi tone de bani!

Motocicliştii cu căşti aurii se adunaseră într-un pătrat gol în mijlocul Curţii interioare, cu faţa spre ieşire, cu caii lor putere ambalaţi la maximum.

Muncitori în salopete albe începuseră să umfle balonul.

Camionul de sunet a făcut să duduie aerul cu înregistrarea tărăboiului făcut de o formaţie de cimpoaie.

Arthur Clarke, călare pe motorul lui, se uita în direcţia mea. Asta din cauză că bunii lui prieteni din Consiliul Director îi făceau cu mîna din clădirea din spatele meu. M-am simţit extrem de ofensat de această dovadă pe care mi-o dădea, că excesul de bani poate cumpăra fericire în exces.

Am căscat excesiv de elocvent. Le-am întors spatele, lui şi spectacolului său. M-am îndepărtat de parcă aş fi avut lucruri mult mai bune de făcut decît să stau să mă holbez la un imbecil.

Din acest motiv, n-am văzut cînd cablul care ţinea balonul a pocnit, iar acesta, la fel de liber ca şi mine, a pornit în zbor spre închisoarea de dincolo de lac.

─────────────────

Singurul lucru pe care-l vedeau prizonierii de acolo din lumea înconjurătoare era cerul. Unii dintre ei, aflaţi pe terenul de sport, au văzut preţ de o clipă un castel pe cer. Cum naiba şi-ar putea cineva explica aşa ceva?

„Mai multe-s pe pâmînt şi-n cer, Horaţio, Decît închipuie filozofia” [Hamlet, actul I, scena 5, ed. cit., p. 680, n.t.] – Citate Celebre, Bartlett.

─────────────────

Acel castel nelocuit, care se eliberase din chingile ce-l ţineau, o jucărie în voia vîntului, îmi semăna destul de mult. De fapt, semănăm atît de tare, încît şi eu aveam să fac o vizită neprevăzută penitenciarului, înainte de apusul Soarelui.

Dacă balonul ar fi fost atît de aproape de pămînt cum eram eu, ar fi pornit mai întîi în direcţia asta, înainte de a atinge suficientă altitudine ca vîntul puternic să-l expedieze dincolo de lac. Cu toate acestea, ceea ce m-a făcut să-mi schimb cursul nu au fost rafalele de vînt, ci posibilitatea de a mă întîlni cu vreo persoană sau alta, care să mă facă să mă simt şi mai prost decît mă simţeam deja. În primul rînd, nu voiam să dau peste Zuzu Johnson sau peste Artistul Rezident care tocmai trebuia să plece, Pamela Ford Hali.

Dar, viaţa fiind ceea ce este, aveam, evident, să dau nas în nas cu ambele.

─────────────────

Aş fi preferat mai degrabă să mă întîlnesc cu Zuzu decît cu Pamela, pentru că Pamela era la pămînt, iar Zuzu n-avea nici o problemă. Însă, aşa cum am mai spus, a trebuit să fac faţă întîlnirii cu ambele.

Nu din cauza mea era Pamela la pămînt. Ci din cauza 1-woman show-ului ei care avusese loc în Buffalo, în urmă cu cîteva luni. Atunci se întîmplase un lucru care amuzase extraordinar de tare pe toată lumea în afară de ea şi despre care se vorbise atît în ziare, cît şi la TV. Timp de cîteva zile, povestea fusese comentată cu umor la ştiri, oferind un bine venit moment de destindere după reportajele despre creşterea rapidă a gheţarilor de la poli şi despre modul în care deşertul se extinde cu viteză în ariile în care altădată se întindea pădurea amazoniană. Şi, în mod sigur şi despre o altă deversare de petrol. Acest din urmă subiect nu lipseşte niciodată din program.

Iar, dacă Denver, Santa Fe şi Le Havre, Franţa nu fuseseră încă evacuate din cauza deşeurilor nucleare din rezervele de apă, aveau să fie în curînd.

─────────────────

Păţania Pamelei din timpul 1-woman show-ului ei a dat, de asemenea, ocazia multora de a lua peste picior arta modernă, pe care doar bogaţii o declarau încîntătoare.

Cum am mai spus, Pamela lucra în poliuretan, care e uşor de sculptat, aproape imponderabil şi care miroase cam ca urina atunci cînd e fierbinte. Statuetele ei erau, la rîndul lor, destul de micuţe, reprezentînd femei cu fuste lungi, care stau jos sau sînt aplecate în faţă, în aşa fel încît nu le vezi feţele. Fiecare dintre ele încăpea perfect într-o cutie de pantofi.

Au fost aşezate pe piedestaluri în Buffalo, dar fără a fi lipite în vreun fel de acestea. Nu se pusese problema vîntului, dat fund faptul că între lucrare şi intrarea principală în muzeu, care dădea spre Lacul Erie, erau 3 rînduri de uşi.

─────────────────

Muzeul, Centrul Hanson pentru Arte, era nou-nouţ, fiind un cadou făcut oraşului de către o descendentă a familiei Rockefeller, care locuia în Buffalo şi moştenise o sumă uriaşă de bani în urma vînzării Centrului Rockefeller din Manhattan japonezilor. Era o doamnă în vîrstă, în cărucior cu rotile. Însă nu pentru că ar fi călcat pe o mină în Vietnam. Cred că motivul pentru care nu se mai putea ţine pe picioare era pur şi simplu vîrsta înaintată şi toată acea aşteptare ca proprietăţile Rockefeller să fie vîndute o dată, ca să aibă şi ea, îm sfîrşit, parte de nişte bani adevăraţi.

Presa se afla de faţă pentru că era chiar seara inaugurării Centrului. Primul 1-woman-show al Pamelei Ford Hali, care se numea „Femei fără adăpost”, fusese găzduit aici din pură întîmplare, iar lucrările erau expuse în galerie, unde cînta un cvartet de corzi şi se serveau şampanie şi fursecuri. Tinuta de gală era obligatorie.

Miss Hanson, donatoarea, a sosit ultima. Împreună cu căruciorul ei, care a fost aşezat pe treapta cea mai de sus de afară. După care au fost larg deschise toate cele 3 şiruri de uşi dintre femeile fără adăpost ale lui Pam şi Polul Nord. Aşa că toate femeile fără adăpost au fost spulberate de pe piedestalurile lor. Au ajuns pe podea grămadă, lîngă şipcile care ascundeau ţevile de încălzire.

Camerele de televiziune au prins totul, în afară de mirosul de poliuretan încins. Ce subiect de distracţie bine venit, după atîtea griji lumeşti! Cine zice că ştirile trebuie să fie neapărat sinistre, în fiecare zi?

24

Pamela stătea bosumflată, lîngă grajd. Grajdul nu se afla încă la umbra Muntelui Musket. Mai erau încă 7 ore pînâ la Asfinţit.

Era cu mult înainte de evadare, dar aici fuseseră deja îngropate 2 trupuri şi 1 cap de om. Toată lumea ştia despre cele 2 trupuri, înmormîntate cu tamtam şi acoperite cu o piatră tombală. Capul, însă, avea să constituie o adevărată surpriză, ieşind la iveală în clipa în care au fost săpate cu excavatorul mai multe gropi, după marea evadare.

Al cui era acest cap?

─────────────────

Cele 2 trupuri despre care ştia toată lumea le aparţinuseră primului profesor de Botanică, Germană şi Flaut de la Tarkington, berarului Hermann Shultz şi soţiei sale Sophia. Muriseră la interval de 1 zi unul de celălalt, în timpul unei epidemii de difterie, în 1893. În ziua în care am fost concediat, tocmai fuseseră puşi în morminte proaspete, deşi piatra comună de pe mormîntul lor avea 98 de ani. Trupurile lor şi piatra tombală erau mutate, pentru a face loc Pavilionului Pahlavi.

Antreprenorul de pompe funebre din oraş, care se ocupase de mutarea celor două trupuri în 1987 raportase faptul că sînt remarcabil de bine conservate. M-a invitat să mă uit, dar i-am spus că îl cred pe cuvînt.

─────────────────

Vă vine să credeţi aşa ceva? După toate cadavrele pe care le-am văzut în Vietnam şi pe care în multe cazuri le-am creat chiar eu, m-a cuprins greaţa la ideea de a mă uita la încă 2, care nu aveau absolut nimic de-a face cu mine. N-am nici o explicaţie pentru asta. Poate că gîndeam din nou ca un puşti inocent.

Am răsfoit Biblia Ateiştilor, Citate Celebre a lui Bartlett, căutînd un comentariu de vreun fel sau altul asupra stării neaşteptate de greaţă. Cel mai aproape a fost replica lui Lady Macbeth, către soţul ei ţinut sub papuc: „Ostaş, să-i fie frică?” [Ed. cit.; n.t.]

─────────────────

Că veni vorba de Ateism, îmi aduc aminte de o zi din Vietnam, în care am fost cu Jack Patton la o predică ţinută de Capelanul cel mai înalt în grad din Armată. Era General.

Predica se baza pe ceea ce el considera a fi un fapt bine ştiut, şi anume că nu există Atei în tranşee. După aceea, l-am întrebat pe Jack cum i s-a părut predica, iar el mi-a zis:

— Ăsta-i un Capelan care n-a fost în viaţa lui pe front.

─────────────────

Antreprenorul de pompe funebre, care e acum într-o tranşee acoperită de lîngă grajd, era Norman Updike, un descendent al primilor colonişti olandezi din vale. Atunci, în 1987, a continuat spunîndu-mi cu o veselie zgomotoasă că oamenii se înşală în general în legătură cu cît de repede putrezesc lucrurile, transformîndu-se în pămînt trainic, îngrăşăminte, praf sau mai ştiu eu ce altceva. Mi-a zis că oamenii de ştiinţă au descoperit în gropile de gunoi carne şi legume foarte bine păstrate, aruncate cel mai probabil cu ani buni în urmă. Asemeni lui Hermann şi Sophiei Shultz, aceste opere ale Naturii, teoretic biodegradabile, nu putreziseră din cauza lipsei de umiditate, care înseamnă viaţă pentru viermi, ciuperci şi bacterii.

— Chiar şi fără tehnicile moderne de îmbălsămare, a zis el, să te întorci iar în ţărînă şi în praf la mult mai mult decît realizează cei mai mulţi dintre oameni.

— Încurajator, am spus.

─────────────────

N-am văzut-o pe Pamela Ford Hali lîngă grajd decît atunci cînd a fost prea tîrziu să o zbughesc în direcţia opusă. Am fost distras de la încercarea de a mă feri de întîlnirea cu ea şi Zuzu de către un părinte care fugise de muzica de cimpoi din Curtea Interioară. Acesta a comentat că par cam supărat.

Încă nu spusesem nimănui că am fost dat afară şi categoric nu aveam de gînd ca primul căruia să-i împărtăşesc vestea să fie un străin. Aşa că am zis că nu pot să nu fiu supărat cînd mă gîndesc la calotele polare, la deserturi, la economia aflată la pămînt, la revoltele rasiale şi toate celelalte.

Mi-a zis să fiu mai optimist, pentru că 1.000.000.000 de chinezi tocmai sînt pe cale să se elibereze de sub jugul Comunismului. Şi după ce aveau să facă asta, a spus el, cu toţii vor dori automobile, anvelope, benzină şi aşa mai departe.

I-am adus aminte că practic toate industriile americane care aveau legătură cu automobilele erau ori în proprietatea, ori fuseseră falimentate de japonezi.

— Şi ce vă împiedică să faceţi ce am făcut şi eu? mi-a zis. E o ţară liberă. Mi-a spus că toţi banii lui sînt băgaţi în acţiuni ale unor corporaţii japoneze.

Vă puteţi măcar închipui ce şi-ar face unul altuia 1.000.000.000 de chinezi dacă ar avea automobile proprii şi ce ar mai rămîne din atmosferă?

─────────────────

Eram atît de disperat să scap cît mai repede de discursul ăla tipic şi tembel de Clasă Conducătoare, că nu am văzut-o pe Pamela decît atunci cînd am ajuns lîngă ea. Stătea pe jos şi bea lichior de mure, cu spatele sprijinit de piatra funerară a familiei Shultz. Se uita în depărtare, la Muntele Musket. Avea o problemă serioasă cu alcoolul. Nu era vina mea, însă. Cea mai mare problemă din viaţa unui alcoolic e chiar alcoolul.

Inscripţia de pe mormînt era cu faţa spre mine.

─────────────────

Epidemia de difterie care a ucis atîţia oameni în această vale a avut loc într-un moment în care majoritatea studenţilor de la Tarkington erau plecaţi în vacanţă.

Prin urmare, studenţii au fost extrem de norocoşi. Dacă epidemia ar fi izbucnit în timpul şcolii, mulţi, mulţi dintre ei s-ar fi aflat acum lîngă cei doi Schulz, întîi în locul pe care astăzi se află Pavilionul, iar apoi lîngă grajd, la umbra Muntelui Musket, în Asfinţit.

Iar acum 2 ani, corpul studenţilor a avut din nou noroc. Erau plecaţi cu toţii, fiind perioada dintre semestre, atunci cînd criminali notorii au luat cu asalt acest mic orăşel insignifiant de la ţară.

─────────────────

Miracole.

─────────────────

M-am uitat să văd cine erau Liber Cugetătorii. Erau membri ai unei secte ce activase o perioadă destul de scurtă, majoritatea de origine germană, care credeau, ca şi Bunicul Wills, că atît pe cei buni, cît şi pe cei răi, nu-i aşteaptă nimic altceva în Viaţa de Apoi decît somnul de veci, că ştiinţa a dovedit că toate religiile organizate sînt nişte prostii, că Dumnezeu nu poate fi cunoscut şi că cea mai bună întrebuinţare pe care o persoană o poate da vieţii sale este aceea de a îmbunătăţi calitatea vieţii pentru toţi cei din comunitatea sa.

─────────────────

Hermann şi Sophia Shultz n-au fost singurele victime ale epidemiei de difterie. Departe de asta! Însă ei au fost singurii care au cerut să fie înmormîntaţi în campus, care, cum au spus pe patul de moarte, era pămîntul sfînt pentru ei.

Pamela n-a fost deloc surprinsă să mă vadă. Îşi injectase prea mult alcool în sînge ca să mai poată reacţiona. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost „Nu”. Eu nu zisesem încă nimic. Credea că am venit să fac dragoste cu ea. Înţelegeam perfect de ce crede una ca asta.

Şi eu începusem să cred asta.

După care a zis:

— Anul ăsta a fost categoric cel mai bun an din viaţa mea şi vreau să-ţi mulţumesc pentru contribuţia ta extraordinară.

Era ironică. Şi usturător de nesinceră.

— Cînd pleci? am zis.

— Niciodată, mi-a spus. Mi-a murit cureaua de transmisie.

Se referea la Buick-ul ei cu 4 uşi, vechi de 12 ani, pe care îl primise în urma partajului, la divorţul de fostul ei soţ. El o lua mereu peste picior apropo de pretenţiile ei de a deveni un artist serios şi uneori îi mai trăgea şi cîte o palmă sau cîte un şut. Probabil că el fusese persoana care rîsese cel mai tare atunci cînd 1-woman-show-ul ei fusese spulberat de pe piedestal, în Buffalo.

Mi-a zis că un cablu de transmisie nou costă 850 de dolari în oraş, că mecanicul vrea să fie plătit în Yeni şi sugerase că reparaţiile ar putea costa mult mai puţin dacă se culcă cu el.

— Bănuiesc că n-ai aflat nici pînă acum unde a ascuns soacră-ta banii, a zis.

— Nu, am spus.

— Poate ar trebui să-i caut eu, a zis.

— Sînt sigur că i-a găsit altcineva, care pur şi simplu nu vrea să spună, am spus.

— Nu ţi-am cerut niciodată nici un ban, mi-a zis. Ce-ar fi să-mi cumperi tu un cablu de transmisie nou? Ca atunci cînd o să mă-ntrebe cineva „De unde ai cablul ăsta de transmisie atît de frumos?” să-i pot răspunde: „Un iubit de-al meu de demult mi l-a făcut cadou. E un erou de război faimos, dar n-am voie să-i dezvălui numele”.

— Cine e mecanicul? am întrebat-o.

— Prinţul de Wales, a zis. Dacă mă culc cu el, nu numai că-mi repară transmisia, dar mă face şi Regina Angliei. Tu nu m-ai făcut niciodată Regina Angliei.

— E Whitey vanArsdale? am zis.

Asta era un mecanic din vale care le spunea tuturor că li s-a stricat transmisia. Mi-a făcut-o şi mie la maşina pe care am avut-o înainte de Mercedes, o furgonetă Chevy din 1979. Întîmplarea face că l-am rugat pe un student care se pricepea la maşini să se uite. Transmisia n-avea nici pe dracu. Venisem la el doar ca s-o ungă puţin. Şi Whitey vanArsdale e acum îngropat lîngă grajd. Prinsese nişte deţinuţi, după care fusese la rîndul lui prins. Victoria lui durase 10 minute, dacă durase şi atît. Întîi a făcut el „Bang”, după care, 10 minute mai tîrziu, au făcut ei „Bang, bang”.

─────────────────

Pamela, care stătea pe jos, cu spatele sprijinit de piatra de mormînt, nu mi-a făcut ce avea să-mi facă Zuzu Johnson curînd, şi anume să mă transforme în principala cauză a nefericirii ei. Reproşul maxim pe care mi l-a făcut Pam a fost că n-am făcut-o niciodată Regina Angliei. Al lui Zuzu avea să fie că nu m-am gîndit niciodată serios s-o iau de soţie, în ciuda tuturor asigurărilor mele din aşternut că aveam să fugim amîndoi la Veneţia, pe care nici unul dintre noi nu o văzuse încă. Pentru că se pricepea foarte bine la grădinărit, i-am promis că acolo o să-şi deschidă o florărie. Eu aveam să predau limba engleză, pentru a-i ajuta pe sticlarii localnici să-şi vîndă marfa magazinelor universale americane şi aşa mai departe.

Zuzu era şi o fotografă destul de talentată, aşa că i-am spus că în curînd avea să bîntuie pe chei, acolo unde pasagerii se urcă în gondole, ca să le vîndă poze Polaroid cu ei în gondolă, făcute chiar atunci, pe loc.

Cînd venea vorba să visăm un viitor pentru noi, GRIOTTM era mic copil.

─────────────────

Pentru mine, toate aceste visuri despre Veneţia erau o parte a actului sexual, un echivalent erotic al parfumului lui Zuzu. Insă Zuzu le luase foarte în serios. Era gata de plecare. Şi eu nu puteam pleca, din cauza responsabilităţilor familiale.

─────────────────

Pamela ştia despre aventura mea cu Zuzu şi despre tot acel hocus pocus cu Veneţia. Zuzu îi spusese.

— Ştii ce ar trebui să-i spui oricărei femei suficient de proaste ca să se îndrăgostească de tine? m-a întrebat.

— Nu, am zis.

La care mi-a spus:

— Bun venit în Vietnam.

─────────────────

Stătea deasupra sicrielor familiei Shultz. Iar eu stăteam în picioare deasupra unui cap retezat ce avea să fie scos la iveală de un excavator, peste 8 ani. Capul fusese în pămînt atît de mult timp, că rămăsese doar un craniu.

Din întîmplare, în momentul cînd craniul a fost scos de cupa excavatorului, se afla aici şi un specialist în Medicină Legală de la Poliţia Statală, aşa că s-a uitat la el şi ne-a spus ce părere are despre treaba asta. Ca şi mine, nici el nu credea că e un cap de indian. A zis că acesta a aparţinut unui femei albe, în jur de 20 de ani. Nu suferise nici un traumatism cranian şi nu fusese împuşcată în cap, aşa că, înainte de a formula o părere despre ce anume o omorîse, avea nevoie să vadă şi restul scheletului.

Dar excavatorul n-a mai scos la iveală nici un os. Evident, decapitarea în sine putea fi răspunsul la întrebare.

Specialistul nu era prea interesat de subiect. Judecînd după patina craniului, a ajuns la concluzia că posesoarea acestuia murise cu mult înainte de a ne naşte noi. El se afla aici pentru a examina trupurile celor ucişi după evadare şi pentru a-şi da cu părerea asupra felului în care muriseră aceştia, împuşcaţi sau în alt mod.

Era în special fascinat de cadavrul lui Tex Johnson. În meseria lui văzuse aproape tot ce se poate vedea, mi-a spus, dar niciodată vreo persoană crucificată, cu palmele, picioarele şi tot restul ţintuite în cuie.

─────────────────

Voiam să aflu mai multe de la el despre craniu, însă a schimbat din nou subiectul, revenind la crucificare. Despre asta era în stare să vorbească pînă mîine.

Mi-a spus un lucru de care nu-mi dădusem seama: că şi Evreii, nu doar Romanii, îi crucificau pe cei pe care-i considerau criminali, din cînd în cînd. Omul cît trăieşte învaţă!

Oare cum de nu auzisem de asta pînă acum?

─────────────────

Darius, Regele Persiei, mi-a spus el, crucificase 3.000 de persoane pe care le considerase duşmani ai Babilonului. După ce romanii înăbuşiseră revolta sclavilor condusă de Spartacus, mi-a mai spus, crucificaseră 6.000 de rebeli, de o parte şi de alta a Viei Appia.

Mi-a mai spus că respectiva crucificare a lui Tex Johnson era neconvenţională din mai multe puncte de vedere, dincolo de faptul că Tex era deja mort sau aproape mort în clipa în care au început să-l bată în cuie, fîxîndu-l de căpriorii din podul grajdului. Nu fusese biciuit. Nu fusese pus să care o cruce pînă la locul execuţiei. Deasupra capului său nu se afla nici un semn care să spună de ce se face vinovat. Şi nu exista nici un cui bătut perfect vertical, al cărui vîrf să-l jeneze în zona inghinală şi în cea dorsală în caz că ar fi încercat să-şi schimbe poziţia, ca să stea puţin mai confortabil.

Aşa cum am mai spus la începutul acestei cărţi, dacă aş fi fost soldat profesionist în acele vremuri, probabil că aş fi crucificat oameni fără să mă gîndesc prea mult la asta, dacă aş fî primit vreun ordin în acest sens.

Sau dacă aş fi fost eu comandant, le-aş fi dat ordin celor din subordinea mea s-o facă şi le-aş fi explicat şi procedura.

─────────────────

Poate că i-aş fi învăţat cum se procedează pe recruţii care n-avuseseră niciodată de-a face cu crucificările sau care nu văzuseră nici una în viaţa lor, pentru ei era doar un cuvînt nou din vocabularul militar al acelor vremuri. Termenul folosit era crurifragium. L-am aflat de la Medicul Legist şi mi s-a părut atît de interesant încît m-am dus să-mi iau un creion şi mi l-am notat.

Este un cuvînt din limba latină, care înseamnă „ruperea picioarelor unei persoane crucificate cu o rangă de fier, pentru a-i scurta suferinţa”. Dar chestia asta nu face ideea crucificării mai simpatică în nici un fel.

Ce fel de animal ar fi în stare să facă aşa ceva? Cred că eu, cel de odinioară.

─────────────────

Profesorul Damon Stern, răposatul monociclist, m-a întrebat o dată dacă eu cred că ar putea exista o piaţă de desfacere pentru imaginea unui Iisus Hristos mergînd pe monociclu, în loc de cea cu el ţintuit pe o cruce. Era doar o glumă. Nu voia un răspuns şi nici nu a primit vreunul din partea mea. Probabil că intervenise în conversaţie un alt subiect.

Însă acum, dacă n-ar fi fost ucis în timp ce încerca să salveze caii, i-aş spune că cel mai important mesaj al unei crucificări, pentru mine cel puţin, este cît de incredibil de cruzi pot fi oamenii atunci cînd primesc ordine de la o autoritate superioară.

─────────────────

Dar fiţi atenţi aici: Cred că, răsfoind alene prin vechile ziare din biblioteca asta, am descoperit cui îi aparţinea acel craniu probabil de femeie tînără, de rasă europeană. Îmi vine să ies în goană în curtea închisorii, pe vremuri Curtea Interioară, şi să strig: „Evrika! Evrika!”

Datele pe care le deţin la această oră mă fac să cred că acest craniu i-a aparţinut Letitiei Smiley, o studentă dislexică de la Tarkington, celebră pentru frumuseţea ei, care a dispărut din campus în 1922, după ce a cîştigat Cursa tradiţională de Cros în picioarele goale a Femeilor, de la clopotniţă pînă la Casa Preşedintelui şi înapoi. Letitia Smiley a fost încununată ca Lilac Queen drept premiu şi a izbucnit în plîns din motive pe care nimeni nu le-a putut înţelege. Evident, o supăra ceva. Oamenii au fost cu toţii de acord, am aflat dintr-un ziar al vremii, că lacrimile Letitiei Smiley nu erau lacrimi de fericire.

Una dintre bănuieli a fost, deşi nimeni nu spune acest lucru negru pe alb, că Dra Smiley era însărcinată – poate cu un student sau cu unul dintre profesori. Acum mă joc de-a detectivul, fără să mă bazez pe nimic altceva decît pe un craniu şi nişte ziare vechi. Dar am cel puţin o informaţie pe care poliţia nu a avut de unde să o aibă atunci: un lucru care poate fi o dovadă foarte clară în mîinile unui expert în medicină legală craniană, asupra faptului că Letitia Smiley nu se mai afla printre cei vii. În dimineaţa de după încoronarea ei ca Lilac Queen, în pat i-a fost găsită o păpuşă făcută din prosoape de baie răsucite. În loc de cap era o minge de fotbal pe care o primise ca amintire de la un admirator, student la Colegiul Union din Schenectady. Pe el scria cu acuarela: „Union 31, Hobart 3”.

După asta: nimic.

Un dentist nu ar fi fost de nici un folos pentru identificarea craniului, pentru că posesorul acestuia nu avusese în viaţa lui nici o carie. Oricine era, avusese dinţi perfecţi. Cine, dintre cei care trăiesc astăzi, ne-ar putea spune dacă Letitia Smiley, care ar avea 100 de ani dacă ar mai fi în viaţă acum, în anul 2001, avea sau nu dinţi perfecţi?

Aşa erau identificate multe dintre trupurile mutilate ale soldaţilor din Vietnam, plecînd de la dinţii lor imperfecţi.

─────────────────

Se spune că cea mai cumplită infracţiune, crima, n-are nici un fel de limite. Dar cîţi ani ar putea avea asasinul fetei acum? Dacă a fost cine cred eu că a fost, ar avea 135 de ani. Părerea mea e că a fost nimeni altul decît Kensington Barber, Rectorul Colegiului Tarkington de la acea vreme. Avea să-şi petreacă ultimele zile din viaţă la Spitalul de Nebuni din Batavia. Cred că el e cel care, avînd împuternicirea de a face inspecţii în dormitoare, atît în cele ale fetelor, cît şi în cele ale băieţilor, făcuse acea păpuşă cu o minge de fotbal în loc de cap.

Cred că Letitia Smiley era deja moartă la ora respectivă. Mai ales că era de notorietate publică faptul că Rectorul a fost persoana care găsise păpuşa.

─────────────────

Medicului legist de la Poliţia Statală i s-a părut ciudat că nu există nici un fir de păr lipit de craniu. După părerea lui, acesta fusese fie scalpat, fie fiert înainte de a fi îngropat, pentru a face identificarea mai greu de făcut. Şi ce am aflat cu din ziare? Că Letitia fusese renumită, în scurta ei Viaţă, pentru părul ei lung şi auriu. Relatarea concursului de cros din ziar povesteşte întruna despre minunatul ei păr de aur.

Da, şi aceeaşi poveste îl indică pe Kensington Barber drept unică sursă a aserţiunii că Letitia fusese profund tulburată de o idilă furtunoasă cu un bărbat mai în vîrstă, din Scipio. Rectorul îşi dorea din suflet să se afle numele acestui bărbat, pentru ca poliţia să-l poată lua la întrebări.

Într-un alt articol, Barber i-a spus unui reporter că intenţionase să plece cu familia în turul Europei în vara respectivă, dar că, totuşi, va rămîne în Scipio, pentru a face tot ce poate pentru clarificarea misterului legat de dispariţia Letitiei Smiley. Cît devotament!

Avea nevastă şi 2 copii, aşa că i-a trimis pe ei în Europa, fără el. Campusul fiind practic pustiu în timpul verii, cu excepţia personalului de întreţinere, care se afla la ordinele lui, putea cu uşurinţă să-şi asigure toată singurătatea de care avea nevoie, trimiţînd muncitorii să lucreze în altă parte a campusului, în timp ce el îngropa mici bucăţi din Letitia, probabil cu aceeaşi sapă cu care fuseseră făcute gropile pentru stîlpii ce marcau linia de start şi pe cea de sosire de la cros.

─────────────────

În lumina propriei mele experienţe în ceea ce priveşte hocus pocus-ul relaţiilor cu publicul şi pe baza întîmplărilor recente produse sub conducerea Guvernului din ziua de azi, nu pot să nu mă întreb dacă în 1922 n-au existat totuşi destul de mulţi oameni în stare să adune 2 cu 2 la fel de uşor cum am făcut-o eu azi. De dragul reputaţiei colegiului, care devenise principala sursă de venit a oraşului Scipio, e posibil să fi avut loc o muşamalizare de proporţii.

Kensington Barber avea să sufere o cădere nervoasă la sfîrşitul verii şi să fie, aşa cum am zis, internat la Batavia. Preşedintele de la Tarkington din acea vreme, Herbert vanArsdale, care nu are nici o legătură cu Whitey VanArsdale, mecanicul escroc, a atribuit acest colaps al Rectorului epuizării cauzate de eforturile permanente în încercarea de a clarifica misterul dispariţiei frumoasei Lilac Queen, cea cu părul de aur.

25

Avocatul meu a găsit un singur lucru cu adevărat interesant în teoria mea despre Lilac Queen, şi anume amănuntul legat de panglicile purpurii, destul de late, pe care le purtaseră toate fetele la cros, pînă la ultima cursă de dinainte de evadare. Deţinuţii evadaţi descoperiseră suluri întregi din acea panglică într-un dulap din biroul Decanului Femeilor. Alton Darwin pusese să fie tăiate şi făcute banderole, ca un fel de uniformă, o cale rapidă de a distinge prietenul de duşman. Fireşte, culoarea pielii era deja un indiciu arhisuficient.

Importanţa banderolelor purpurii, spune avocatul meu, constă în faptul că eu nu am purtat nici una. Acest lucru îl va ajuta să demonstreze că am fost cu adevărat neutru.

─────────────────

Deţinuţii nu şi-au făcut un steag nou. Cel pe care l-au fluturat din clopotniţă a fost vechiul steag, cu Stele şi Dungi. Alton Darwin susţinea că ei nu luptă împotriva Americii. Zicea: „Noi sîntem America” .

─────────────────

Aşa că, în după-masa zilei în care am fost concediat, mi-am luat la revedere de la Pamela Ford Hali. N-aveam s-o mai revăd niciodată. Singura favoare reală pe care i-am făcut-o vreodată a fost, cred, faptul că i-am sugerat să mai întrebe pe cineva înainte de a-l lăsa pe Whitey vanArsdale să-i vîndă un cablu nou de transmisie. Am auzit că mi-a ascultat sfatul şi s-a dovedit că vechea ei transmisie era perfect în regulă.

Aceasta, împreună cu restul maşinii ei, au dus-o tocmai la Key West, unde se stabilise fostul Scriitor Rezident Paul Slazinger, trăind bine mersi din Bursa de Geniu de la Fundaţia MacArthur. Nu ştiusem că cei doi erau împreună pe vremea cînd se aflau amîndoi la Tarkington, dar se pare că aşa era. Ea în mod sigur nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. În orice caz, pe cînd lucram la Atena, m-am trezit cu o înştiinţare despre nunta lor ce urma să aibă loc în curînd, trimisă din Scipio.

Dar, evident, nunta n-a mai avut loc pînă la urmă. Probabil faptul că ea bea nonstop şi insista să urmeze o carieră artistică, în ciuda faptului că n-avea pic de talent, l-a speriat de moarte pe bătrînul romancier.

─────────────────

Slazinger nu era nici el mai breaz, desigur.

─────────────────

După marea evadare, i-am spus lui GRIOTTM tot ce ştiam despre Pamela şi l-am întrebat ce crede că se va alege de ca după ce s-a despărţit de Paul Slazinger. GRIOTTM a ajuns la concluzia că va muri de ciroză. Arn introdus din nou în aparat acelaşi set de date şi, de această dată, murea îngheţată de frig, în pragul unei uşi, la Chicago.

Prognoza nu era bună deloc.

─────────────────

După ce am lăsat-o pe Pamela, a cărei problemă de bază nu eram eu, ci alcoolul, am început să urc pe Muntele Musket. Voiam să ajung pînă la poalele castelului de apă unde aş fi stat liniştit să reflectez la ce am de făcut. Dar în faţa mea a apărut Zuzu Johnson, care tocmai cobora. Mi-a zis că a stat ore întregi la poalele castelului de apă, încercînd să găsească alte visuri, care să le înlocuiască pe cele ale noastre, cu Veneţia.

Mi-a zis că poate o să fugă singură la Veneţia şi o să se ducă să facă poze Polaroid turiştilor care urcă şi coboară din gondole.

Prognoza pentru ea era oricum mult mai bună decît cea pentru Pamela. Cel puţin, ea nu era dependentă şi nu era singură pe lume, chiar dacă nu îl mai avea decît pe Tex. Şi, cel puţin, nu fusese obiect de batjocură publică, de-a lungul şi de-a latul ţării.

Pe lîngă asta, avea capacitatea de a vedea partea amuzantă a situaţiei. A zis, îmi aduc aminte, că din clipa în care şi-a pierdut visul cu Veneţia a devenit un simplu cadavru ambulant. Dar într-o astfel de postură era probabil ideală ca parteneră pentru un Preşedinte de Colegiu.

A mai continuat o vreme pe tonul ăsta, dar n-a plîns şi şi-a pierdut curînd suflul. Ultimul lucru pe care mi l-a zis a fost că nu dă vina pe mine.

— Îmi asum întreaga răspundere, mi-a aruncat peste umăr, în timp ce se îndepărta, pentru că m-am îndrăgostit de o jigodie ca tine.

Perfect de acord!

─────────────────

În cele din urmă, am hotărît să nu mai urc pe Muntele Musket. În loc de asta, m-am dus acasă. Era mult mai înţelept să mă gîndesc la toate astea la mine în garaj, unde era foarte puţin probabil să fiu bombardat cu salve rătăcite de tun, din trecutul meu. Dar, cînd am ajuns acolo, la uşa noastră tocmai suna un bărbat de la United Parcels Service. Nu-l cunoşteam. Era nou în oraş, altfel n-ar fi întrebat de ce sînt trase obloanele. Orice persoană care se afla în Scipio de ceva vreme ştia foarte bine de ce sînt trase obloanele.

Aici locuiau nebuni.

─────────────────

I-am spus că în casă există persoane bolnave şi l-am întrebat cu ce-l pot ajuta.

Mi-a zis că are o cutie mare pentru mine, din St. Louis, Missouri.

I-am spus că nu cunosc pe nimeni în St. Louis, Missouri şi că nu aştept nici o cutie mare de la nimeni. Însă mi-a dovedit că într-adevăr îmi era adresată, aşa că am spus:

— OK, s-o vedem atunci.

Era vechiul meu cufăr din Vietnam, pe care îl lăsasem în urmă cînd se împuţise treaba şi mi se ordonase să mă ocup de evacuarea de pe acoperişul ambasadei.

Sosirea lui nu era o surpriză totală. Cu cîteva luni mai devreme primisem o înştiinţare despre existenţa lui într-o hală uriaşă a Armatei, care, într-adevăr, se afla la marginea oraşului St. Louis, iar acolo era locul în care se depozitau obiectele personale nerevendicate ale soldaţilor, chestii uitate pe cîmpul de luptă şi altele. Probabil că vreun idiot îmi pusese cufărul într-unul dintre ultimele avioane care au părăsit Vietnamul, lipsindu-l în acest fel pe duşman de briciul meu, de periuţa mea de dinţi, de ciorapii şi chiloţii mei şi, întîmplător, de ultimul cadou primit de ziua mea de la răposatul Jack Patton, un număr al revistei Black Garterbelt. După numai 14 ani, Armata îmi spusese că se află în proprietatea acestuia şi mă întrebase dacă îl vreau. Le spusesem „da”. Nu trecuseră mai mult de 2 ani şi, fără veste, m-am trezit cu el la uşă. Pînă şi gheţarii se mişcă mai repede.

L-am rugat pe tipul de la UPS să mă ajute să-l trag pînă în garaj. Nu era foarte greu. Era doar greu de apucat.

Mercedesul era parcat în faţă. Încă nu observasem că puştii din oraş îi dăduseră din nou cep. Toate cele 4 cauciucuri erau iar dezumflate.

─────────────────

Tuse, tuse.

Tipul de la UPS era de fapt un puşti. Era atît de tînăr şi de nou în treaba asta că nu s-a putut abţine să nu mă întrebe ce e în cutia respectivă.

— Dacă Războiul din Vietnam ar continua şi azi, am zis, înăuntru ai fi putut fi chiar tu. Am vrut să spun că ar fi putut să ajungă într-un coşciug.

— Nu-nţeleg, mi-a zis.

— Nu face nimic, am spus.

Am făcut să zboare lacătul, cu tot cu urechile de metal, cu un ciocan. Am ridicat capacul cufărului, care, pentru mine, chiar era un fel de sicriu. Aici se aflau rămăşiţele soldatului care fusesem. Deasupra de tot, cu faţa în sus, era revista Black Garterbelt, de care v-am vorbit.

— Uau, a făcut puştiul. Era complet siderat la vederea femeii de pe copertă. Era ca un cosmonaut aflat la prima sa călătorie în spaţiu.

— Te-ai gîndit vreodată să te faci soldat? l-am întrebat. Cred că ţi s-ar potrivi.

─────────────────

Nu l-am mai văzut niciodată. Poate că la scurt timp după asta fusese dat afară şi se dusese să îşi caute de lucru în altă parte. În mod categoric nu avea cum să reziste prea mult la UPS dacă îşi pierdea timpul, dînd tîrcoale ca un copilaş în dimineaţa de Crăciun, pînă cînd descoperea ce se află în fiecare dintre diferitele pachete pe care le livra.

─────────────────

Am rămas în garaj. N-aveam chef să mă întorc în casă. Şi n-aveam nici chef să ies iar să mă plimb. Aşa că m-am aşezat pe cufăr şi am citit „Consfătuirile Bătrînilor din Tralfamadore”, din Black Garterbelt. Era vorba despre fire inteligente de energie, lungi de trilioane de ani-lumină. Acestea doreau să populeze Universul cu forme de viaţă muritoare, care să se reproducă singure. Aşa că mai mulţi dintre ei, adică Bătrînii din titlu, au avut o întîlnire oficială, intersectîndu-se în apropierea unei planete numite Tralfamadore. Autorul nu zice niciodată de ce li se păruse bătrînilor atît de interesantă această idee. Nu-i fac o vină din asta. Nici eu, în locul lui, nu aş fi găsit nici un agument solid în favoarea ei. Din punctul meu de vedere, să vrei ca fiecare planetă locuibilă să fie locuită e ca şi cum ai vrea ca toată lumea să aibă picioare de balerină.

În cadrul întîlnirii respective, bătrînii au fost de acord că singurul mod practic în care viaţa poate călători prin spaţiu pe distanţe mari este sub formă de plante şi animale extrem de mici şi rezistente, care să fie purtate de meteoriţii ce ricoşează din planetele lor.

Însă, pînă la ora aceea, nicăieri nu se dezvoltase încă vreun microorganism suficient de puternic pentru a supravieţui unei astfel de călătorii. Viaţa era prea uşoară pentru acestea. Erau delicate ca puful de păpădie. Iar orice creatură pe care o infectau, chimic vorbind, le dăuna la fel de mult ca prea multă supă de pui.

─────────────────

Aşa se face că, potrivit acestei povestiri, legenda lui Adam şi a Evei a fost scrisă pentru posteritate, pentru prima dată, de către o femeie. Pînă atunci, prostioara asta plină de farmec fusese transmisă de la o generaţie la alta exclusiv pe cale orală.

Bătrînii au lăsat-o să descrie mitul originii exact aşa cum îl auzise, aşa cum îl povestea toată lumea, pînă cînd a ajuns aproape de final. Atunci, au preluat controlul asupra creierului ei şi au pus-o să continue cu lucruri care nu mai făcuseră niciodată parte din mit.

Era vorba, se pare, despre cîteva fraze rostite de Dumnezeu către Adam şi Eva. Iată care erau acestea, în urma lor viaţa avînd să devină un adevărat iad pentru toate microorganismele: „Răspîndiţi-vă pe Pămînt şi luaţi-l în stăpînire; în puterea voastră să fie peştii mării, păsările cerului şi oricare altă creatură ce se mişcă pe suprafaţa Pămîntului”.

─────────────────

Tuse.

─────────────────

La momentul întîlnirii, existau oameni pe Pămînt, dar aceştia erau mai degrabă o poşircă fierbinte în care bacteriile puteau înota în voie. Aveau însă creiere supradimensionate, iar unii dintre ei ştiau şi să vorbească. Cîţiva puteau chiar să scrie şi să citească! Aşa că Bătrînii s-au concentrat asupra lor şi s-au întrebat dacă nu cumva creierele oamenilor nu vor putea oare inventa teste de supravieţuire cu adevărat cumplite pentru aceste microorganisme.

Au văzut în noi un mare potenţial de a face rău din punct de vedere chimic, la nivel cosmic. Iar noi nu i-am dezamăgit.

Ce mai poveste!

26

Aşa că locuitorii Pămîntului crezuseră că au primit instrucţiuni de la însuşi Creatorul Universului pentru a-şi da în petec. Însă o făceau într-un ritm prea lent după gustul Bătrînilor, aşa că aceştia din urmă au început să le bage în cap oamenilor că ei înşişi erau unica formă de viaţă menită a se răspîndi în Univers. Ideea era complet aberantă, fireşte. Ca să-l citez pe autorul fără nume: „Cum putea toată grămada aia de carne, care avea nevoie de atîta hrană, apă şi oxigen şi producea nişte excremente cît casa, să creadă că poate supravieţui unei călătorii, indiferent de distanţă, prin vidul infinit al cosmosului? Era un adevărat miracol că asemenea giganţi voraci şi stînjenitor de corpolenţi erau în stare fie şi să se ducă pînă la cea mai apropiată băcănie şi să revină cu un pack de 6 sticle”.

Din întîmplare, Bătrînii renunţaseră să mai încerce să-i influenţeze pe humanoizii de pe Tralfamadore, care se aflau chiar deasupra locului în care avea loc întîlnirea lor. Tralfamadorienii aveau simţul umorului, drept pentru care ştiau destul de bine cît de imbecili, ca să nu zic imbecili şi demenţi, erau de fapt şi de drept. Erau imuni la kilovolţii de mîndrie cu care Bătrînii le prăjeau creierii. Începeau să rîdă în hohote în clipa în care le trecea prin cap ideea că ei sînt gloria Universului şi că ei sînt cei care ar trebui să colonizeze alte planete, cu incomparabila lor măreţie. Ştiau exact cît sînt de stîngaci şi de tembeli, în ciuda faptului că puteau să vorbească, iar unii dintre ei ştiau să scrie, să citească şi se pricepeau la matematică. Un scriitor de-al lor a scris o serie de satire de un umor nebun despre cum se duc Tralfamadorienii pe alte planete, cu intenţia de a răspîndi lumina cunoaşterii.

Însă locuitorii Pămîntului, fiinţe total lipsite de umor, au găsit ideea destul de rezonabilă.

─────────────────

Bătrînii au constatat că oamenii de aici sînt gata să creadă orice despre sine, oricît ar fi de departe de adevăr, cu condiţia ca acel lucru să îi flateze. Pentru a se asigura de aceasta, au pus la cale un experiment. Le-au băgat Pămîntenilor în cap ideea că întregul Univers ar fi fost creat de un singur animal de sex masculin, care arăta exact ca ei. Acesta stătea pe un tron, înconjurat de alte tronuri mult mai mici. Cînd mureau, oamenii ajungeau să stea pe aceste tronuri pe vecie, ei fiind rude extrem de apropiate ale Creatorului.

Iar oamenii de dedesubt pur şi simplu au înghiţit ditamai gogoaşa!

─────────────────

Alt lucru care le-a plăcut Bătrînilor la Pămînteni a fost faptul că se temeau şi îi urau pe ceilalţi Pămînteni care nu arătau şi nu vorbeau exact ca ei. Din această cauză, îşi făceau viaţa un iad atît unul altuia, cît şi celor pe care îi numeau „animale inferioare”. Chiar se gîndeau la străini ca la nişte animale inferioare. Aşa că singurul lucru pe care l-au avut de făcut Bătrînii pentru a se asigura că microorganismele vor avea o viaţă de coşmar a fost să eficientizeze armele, introducînd studii aprofundate de Fizică şi Chimie. Bătrînii nu şi-au pierdut prea mult timp cu treaba asta.

A fost de ajuns să-i trîntească un măr în cap lui Isaac Newton.

Şi să îl facă pe tînărul James Watt să ciulească urechile la auzul ţiuitului scos de ceainicul mamei sale.

─────────────────

Bătrînii ne-au făcut să credem că Creatorul de pe marele tron îi urăşte pe străini la fel de tare cum îi urîm şi noi şi că i-am face un foarte mare hatîr dacă am încerca să-i exterminăm în toate modurile posibile.

─────────────────

Acest lucru s-a întîmplat la scară impresionantă aici, jos.

Aşa că n-a durat mult pînă am născocit cele mai mortale otrăvuri din Univers şi pînă am împuţit aerul, apa şi solul. Ca să-l citez din nou pe autor, îmi pare foarte rău că nu-i cunosc numele, „Microorganismele au murit cu trilioanele sau nu au mai reuşit să se reproducă, pentru că nu s-au mai încadrat în parametri”.

Cîteva au supravieţuit, însă, şi chiar au înflorit, în ciuda faptului că aproape toate celelalte forme de viaţă de pe Pămînt au dispărut. Şi, abia atunci, cînd toate celelalte forme de viaţă de pe Pămînt au dispărut, iar această planetă a devenit la fel de sterilă ca şi Luna, microorganismele au hibernat ca spori virtual indestructibili, capabili să aştepte oricît e nevoie pînă la următoarea ciocnire norocoasă cu un meteorit. În acest fel, în cele din urmă, călătoria în spaţiu a devenit cu adevărat posibilă.

─────────────────

Dacă stai să te gândeşti, ceea ce au făcut Bătrînii s-a bazat de fapt pe un fel de teorie a infiltrării [Trickle-down theory, teorie economică conform căreia investirea banilor în companii şi scutirile de taxe sînt cea mai bună metodă de a stimula economia; n.t.].

De regulă, cînd se vorbeşte despre teoria infiltrării, aceasta are de-a face cu economia. Cu cît sînt mai înstăriţi cei de pe treapta de sus a societăţii, se pare, cu atît există mai multă bogăţie care să se prelingă şi către oamenii de pe treptele inferioare. Fireşte, în realitate nu se întîmplă niciodată aşa ceva, fiindcă, dacă există 2 lucruri pe care cei de la vîrf pur şi simplu nu le pot suporta, acestea sînt scurgerile şi inundaţia.

Însă planul Bătrînilor de a face ca nefericirea animalelor superioare să se infiltreze la nivelul microorganismelor a mers ca uns.

─────────────────

Dar povestea nu se opreşte aici. Am învăţat un nou termen de la autor, şi anume „Ultimul Cartuş”. Acesta venea, se pare, din vocabularul pirotehniştilor, specialişti în explozii bubuitoare şi scînteietoare, pe timp de noapte, altfel total inofensive. Reprezentau punctul de atracţie al sărbătorilor patriotice. Ultimul Cartuş era un buştean prelucrat, lung de aproximativ 3 metri, lat de 20 de centimetri şi gros de 5, în care erau montate tot soiul de mortiere şi lansatoare de rachete, legate în serie de un singur fitil.

Cînd artificiile păreau că s-au terminat, era momentul în care Maestrul Pirotehnist aprindea fitilul Ultimului Cartuş.

Aşa a caracterizat, de altfel, autorul Cel de-al Doilea Război Mondial şi cei cîţiva ani care i-au urmat. A numit perioada aceasta „Ultimul Cartuş al aşa-zisului Progres Uman”.

─────────────────

Dacă autorul are dreptate cînd spune că scopul vieţii pe Pămînt este acela de a ajuta microorganismele să se pregătească pentru a părăsi planeta atunci cînd va sosi momentul, înseamnă că pînă şi cele mai deosebite fiinţe umane din istorie, Shakespeare, Mozart, Lincoln, Voltaire sau oricare dintre ceilalţi, nu au fost altceva decît o cutie Petri [Vas puţin adînc, acoperit cu un capac care se închide etanş, a cărui denumire poartă numele bacteriologului german Jul1us Richard Petri şi care este folosit pentru cultura bacteriilor şi a altor microorganisme; n.t.] în cu adevărat Măreaţa Schemă a Lucrurilor. În poveste, Bătrînii din Tralfamadore erau indiferenţi, ca să nu spunem mai mult, la toată suferinţa din jurul lor. Cînd 6.000 de sclavi răsculaţi au fost crucificaţi pe Via Appia demult, în 71 î.Hr., Bătrînii ar fi fost de-a dreptul încîntaţi dacă unul dintre crucificaţi l-ar fi scuipat în faţă pe vreun Centurion, dîndu-i pneumonie sau TBC.

─────────────────

Dacă ar trebui să ghicesc cînd a fost scrisă povestea „Consfătuirile Bătrînilor din Tralfamadore”, aş zice că „Probabil cu mult, mult timp în urmă, după Cel de-al Doilea Război Mondial, dar înainte de Războiul din Coreea, care a izbucnit în 1950, cînd eu aveam 10 ani”. Coreea nu e deloc pomenită în legătură cu Ultimul Cartuş. Se vorbeşte mult despre cum va fi transformată planeta într-un paradis, prin exterminarea tuturor insectelor şi a microorganismelor, despre cum să generezi electricitate cu energie atomică, atît de ieftină încît nici măcar să nu poată fi contorizată, despre cum toată lumea îşi va putea permite un automobil mai puternic decît 200 de cai şi de 3 ori mai rapid ca un leopard şi despre incinerarea celeilalte jumătăţi de planetă în caz că oamenilor care o locuiau le-ar putea trece prin cap ideea că tipul lor de inteligenţă este cel care trebuie exportat către tot restul Universului.

Povestea era foarte probabil piratată după altă publicaţie, aşa că omisiunea numelui autorului putea fi intenţionată. Ce fel de scriitor şi-ar trimite, la urma urmei, o operă de ficţiune revistei Black Garte în vederea unei posibile publicări?

─────────────────

La vremea respectivă nu mi-am dat seama cît de tare m-a afectat această poveste. Mă afundasem în lectura ei pur şi simplu pentru a mai amîna puţin căutarea unui alt loc de muncă şi a altei locuinţe la vîrsta de 51 de ani, cu 2 nebune în cîrcă. Însă în adîncul sufletului meu, povestea începea să-şi facă efectul, asemeni unui analgezic tamponat. Ce uşurare era, într-un fel, să văd că altcineva îmi confirmă ceea ce începusem şi eu să bănuiesc spre sfîrşitul Războiului din Vietnam, mai ales după ce am văzut acel cap uman aşezat pe măruntaiele revărsate ale unui bivol de apă, la marginea unui sat Cambodgian: faptul că Umanitatea se îndreaptă într-o direcţie a binelui şi a frumosului în general e doar o poveste pentru copii sub 6 ani, ca Zîna Măseluţă, Iepuraşul de Paşte şi Moş Crăciun.

─────────────────

Tuse.

─────────────────

Ştiu un germene care e gata să-şi ia zborul chiar acum spre centura Orionului sau spre Ursa Mare sau mai ştiu eu în ce direcţie, chiar şi cu o escală pe Pămînt, şi anume gonoreea pe care am adus-o cu mine din Tegucigalpa, Honduras, în 1967. Cît am stat acolo, am crezut că n-am să mai scap de ea niciodată. La ora asta, probabil că e în stare să mănînce sticlă pisată şi lame de ras.

Germenii de TBC care mă fac să tuşesc atît de tare acum sînt, totuşi, floare la ureche pe lîngă ceilalţi. Sînt anumite medicamente pe piaţă cărora nu au reuşit niciodată să le facă faţă. Cel mai puternic dintre acestea mi-a fost comandat în urmă cu cîteva săptămîni şi trebuie să ajungă în Rochester din clipă-n clipă. Dacă vreunul dintre germenii mei se visează cadeţi ai spaţiului, s-o lase baltă. Ultima călătorie le va fi oferită de apa trasă la WC. Bon voyage!

Dar ia fiţi atenţi aici: Ştiţi cele 2 liste la care lucrez, 1 cu toate femeile cu care am făcut dragoste, iar 1 cu bărbaţii, femeile şi copiii pe care i-am ucis? Îmi e din ce în ce mai clar că ambele liste vor avea lungimi practic identice! Ce coincidenţă! Cînd am început să fac lista cu iubitele mele, m-am gîndit că oricît ar fi fost de multe, acest lucru mi-ar putea servi drept epitaf, un număr şi nimic mai mult! Dar, pe cuvîntul meu, exact acelaşi număr abia îi cuprinde pe cei pe care i-am ucis!

Este un alt miracol, ca şi faptul că studenţii de la Tarkington erau în vacanţă cînd a izbucnit epidemia de difterie, apoi, din nou, în timpul evadării. Oare cît timp o să mai pot susţine că sunt Ateu?

„Mai multe-s pe pămînt şi-n cer...” [Hamlet, ed. cit.; n.t.]

27

Iată cum am primit o slujbă la penitenciarul de dincolo de lac, în aceeaşi zi în care Colegiul Tarkington m-a dat afară:

După ce am citit că microorganismele şi nu oamenii sînt cele mai îndrăgite creaturi ale Universului, am ieşit din garaj. M-am suit în Mercedesul meu, intenţionînd să mă duc pînă la Black Cat Cafe pentru a prinde din zbor, dacă se poate, vreun zvon despre oricine care ar angaja pe oricine pentru a face practic orice gen de muncă, oriunde în această vale. Însă toate cele 4 anvelope au început să facă blump, blump, blump.

Tututor celor 4 anvelope le fusese dat cep în timpul nopţii de către Puştii Localnicilor. Am coborît din Mercedes şi mi-am dat seama că îmi vine să urinez. Dar nu voiam s-o fac la mine acasă. N-aveam deloc chef să vorbesc cu nebunele dinăuntru. Distractiv, nu? Ce microb a trăit vreodată o viaţă atît de plină de provocări şi de oportunităţi?

Cel puţin, nimeni nu voia să mă împuşte şi nu eram căutat de poliţie.

Aşa că m-am dus la bălăriile înalte ale unui teren pustiu de pe partea cealaltă a străzii, mai jos de casa mea, care era construită în pantă. Mi-am scos bălăngănelul şi am constatat că ţintesc cu el direct într-o superbă bicicletă albă, italiană, de curse, rezemată într-o rină. Cum stătea aşa ascunsă, mi s-a părut de-a dreptul magică şi nevinovată. Ar fi putut, la fel de bine, să fie un unicorn.

După ce am urinat în altă parte, am ridicat acel animal perfect artificial în picioare. Era nou-nouţă. Avea o şa asemeni unei banane. Oare de ce ar fi aruncat cineva aşa ceva? Nici pînă azi nu ştiu. În ciuda creierelor noastre enorme şi a bibliotecilor înţesate de cărţi, nu ne poate cere nimeni, ca nişte biete hoteluri de tranzit pentru microbi ce sîntem, să înţelegem absolut totul. Bănuiala mea a fost că vreun puştan dintr-o familie săracă din vale dăduse peste ea în timp ce hoinărea prin campus. Şi presupusese, cum aş fi făcut şi eu, că îi aparţine vreunui student superbogat de la Tarkington, care probabil avea o maşină extrem de scumpă şi haine mai frumoase decît avea să poarte el vreodată. Aşa că o luase, aşa cum am făcut şi eu, cînd mi-a venit rîndul. Dar apoi i se făcuse frică, ceea ce mie nu avea să mi se întîmple şi preferase să o ascundă între buruieni decît să stea cu teama că ar putea fi arestat pentru furt calificat.

Aşa cum aveam să aflu în modul cel mai neplăcut cu putinţă, bicicleta îi aparţinea de fapt unui sărac, un adolescent care lucra în grajd după şcoală şi îşi rupsese de la gură ca să strîngă ban după ban, pînă cînd îşi permisese să-şi cumpere una dintre cele mai splendide biciclete pe care o văzusem vreodată în campusul de la Tarkington.

─────────────────

Ca să mă mai joc puţin cu acest scenariu total eronat, în care bicicleta îi aparţinea unui puştan bogat: Mi se părea extrem de posibil ca un puşti bogat să aibă atît de multe jucării costisitoare, încît nu se mai obosise să aibă grijă şi de aceasta. Poate că nu îi intrase în portbagajul de la Ferrari Gran Turismo. E greu de crezut cîte comori, cercei cu diamante, ceasuri Rolex şi aşa mai departe zăceau, fără a mai fi reclamate vreodată, la biroul de Obiecte Pierdute al colegiului.

Mă enervează oamenii putred de bogaţi? Nu. În cel mai rău sau în cel mai bun caz, îi observ. Sînt de acord cu marele scriitor Socialist George Orwell, care zicea că bogaţii sînt de fapt nişte oameni săraci care au bani. Aveam să aflu că această opinie era împărtăşită şi de majoritatea deţinuţilor din închisoarea de dincolo de lac, deşi nici unul dintre ei nu auzise în viaţa lui de George Orwell. Mulţi dintre aceştia fuseseră ei înşişi săraci cu bani înainte de a fi prinşi, cu cele mai costisitoare maşini, bijuterii, ceasuri şi haine. Pe vremea cînd erau adolescenţi care făceau trafic cu droguri, nu mă îndoiesc că mulţi dintre ei avuseseră biciclete la fel de splendide precum cea pe care am găsit-o între buruienile de deasupra oraşului Scipio.

După ce-au aflat că Mercedesul meu avea doar 4 uşi şi 6 cilindri, deţinuţii m-au luat adesea peste picior sau m-au compătimit. Acelaşi lucru se întîmplase şi cu studenţii de la Tarkington. La fel de bine, puteam să conduc o furgonetă rablagită.

─────────────────

Aşa că am scos bicicleta din buruieni şi am aşezat-o pe panta abruptă a Clinton Street. Nu era nevoie nici măcar să pedalez sau să virez pentru a ajunge drept la uşa de la intrare a Black Cat Cafe. Frînele trebuia să le folosesc, totuşi, prin urmare le-am testat. Dacă nu-i mergeau frînele, aveam s-ajung direct pe docul de încărcare a barjelor şi, hop-aşa, drept în Lacul Mohiga.

M-am urcat în şaua în formă de banană, care s-a dovedit surprinzător de delicată cu sensibila mea zonă inghinală şi cu partea din spate. Să pluteşti în josul dealului pe bicicleta aceea, scăldat de razele soarelui, nu avea nici în clin, nici în mînecă, cu experienţa crucificării.

Am parcat bicicleta foarte la vedere, chiar în faţa barului Black Cat Cafe, remarcînd mai multe dopuri de şampanie pe trotuar şi în şanţ. În Vietnam, acestea ar fi fost cartuşe goale. Aici era locul în care Arthur K. Clarke îşi strînsese banda de motociclişti pentru asaltul său, care n-a întîmpinat nici cea mai mică rezistenţă, asupra Tarkingtonului. Trupele şi doamnele adiacente începuseră prin a bea şampanie. Pe jos se mai vedeau şi resturi de sandvişuri şi am călcat pe unul dintre acestea, care cred că era fie cu castravete, fie cu creson. Mi-am curăţat talpa de marginea trotuarului, lăsînd mizeria acolo, pentru microbi. Un singur lucru vă zic, totuşi: Nici un microb n-o să-şi ia zborul din Sistemul nostru Solar mîncînd prostii dintr-astea.

Plutoniu! Iată o chestie care să-i încreţească unui microb carnea de pe el.

─────────────────

Am intrat la Black Cat Cafe, pentru prima oară în viaţa mea. Ăsta era acum clubul meu, pentru că fusesem izgonit în Mahala. Poate că, după cîteva pahare de băutură, aveam să urc din nou dealul şi să scot aerul din pneurile cîtorva dintre motocicletele şi limuzinele lui Clarke.

Mi-am proptit burta de bar şi am zis:

— Dă-mi şi mie o budisimă. Aşa auzisem că spun cei din oraşul de la poale berii Budweiser, de cînd cumpăraseră italienii Anheuser-Busch, compania care producea Budweiser. Italienii primiseră şi St. Louis Cardinals, la pachet.

— Vine budisimă, a zis barmaniţa.

Era exact genul de femeie la care m-aş fi dat instantaneu, dacă n-aveam TBC. Avea spre 40 de ani, norocul o cam ocolise de ceva vreme şi nu ştia încotro s-o apuce. Îi cunoşteam povestea. Aşa cum i-o cunoştea toată lumea din oraş. Ea şi soţul ei renovaseră o veche gelaterie, cu două uşi mai sus de Black Cat Cafe, pe Clinton Street. Dar soţul ei murise brusc, din cauză că inhalase prea mult diluant de vopsea. Probabil că nici microbii din el nu se simţiseră prea bine.

─────────────────

Cine ştie, totuşi? Poate că Bătrînii din Tralfamadore îl făcuseră pe soţ să renoveze gelateria tocmai pentru a ne furniza nişte germeni capabili să supravieţuiască trecerii printr-un nor de acetonă, în cosmos.

─────────────────

O chema Muriel Peck, iar bărbatul ei, Jerry Peck, era descendent direct al primului Preşedinte al Colegiului Tarkington. Tatăl său crescuse în această vale, însă Jerry crescuse în San Diego, California, după care se dusese să lucreze pentru o fabrică de îngheţată de acolo. Fabrica de îngheţată fusese cumpărată de Preşedintele Mobutu al Zairului, iar Jerry rămăsese pe drumuri. Aşa că venise aici cu Muriel şi cu cei 2 copii ai lor, pentru a-şi redescoperi rădăcinile.

Ştiind destule despre îngheţată, i se păruse cel mai logic lucru din lume să cumpere el gelateria. Ar fi fost însă mult mai bine pentru toată lumea dacă ar fi ştiut mai puţine despre îngheţată şi mai multe despre acetonă.

─────────────────

Muriel şi cu mine aveam să devenim iubiţi, dar asta după ce eu lucram deja de 2 săptămîni la Penitenciarul Atena. În cele din urmă mi-am făcut curaj şi am întrebat-o, avînd în vedere faptul că atît ea, cît şi Jerry, erau licenţiaţi în Literatură la Colegiul Swarthmore, dacă măcar vreunul dintre ei se obosise să citească eticheta de pe o cutie de solvent.

— Nu pînă cînd n-a fost prea tîrziu, a zis ea.

La închisoare, aveam să dau peste un număr surprinzător de mare de deţinuţi care fuseseră grav afectaţi nu de acetonă, ci de vopsea. Cînd erau mici, fie mîncaseră fărîmiţe căzute pe jos, fie inhalaseră praful emanat de o vopsea antică, pe bază de plumb. Otrăvirea cu plumb îi tîmpise iremediabil. Cu toţii fuseseră închişi pentru cele mai tembele infracţiuni imaginabile şi nu am reuşit să-l învăţ nici măcar pe unul dintre ei să scrie şi să citească.

Graţie lor, oare avem acum germeni care mănîncă plumb?

Ştiu că avem germeni care mănîncă petrol. Nu ştiu care e povestea lor. Poate ei sînt cei responsabili pentru gonoreea mea din Honduras.

28

Jerry Peck se afla în scaun cu rotile, cu un tub de oxigen în poală, la marea inaugurare a Mohiga Ice Cream Emporium. Dar, împreună cu Muriel, dăduse lovitura. Atît Tarkingtonienii, cît şi Localnicii erau în egală măsură încîntaţi de decor şi de îngheţata plină de savoare.

La 6 luni de la deschiderea localului, totuşi, apăruse un bărbat, care fotografiase totul. După care scosese un ruler şi făcuse tot soiul de măsurători, pe care le notase într-un registru. Familia Peck era flatată şi îl întrebase dacă e cumva de la o revistă de arhitectură sau de unde e. El a zis că lucrează pentru arhitectul care proiectează noul centru de recreere al studenţilor, Pavilionul Pahlavi. PahlaVii doreau să aibă o gelaterie identică cu a lor, pînă la cel mai mic detaliu.

Aşa că poate, la urma urmei, nu acetona îl omorîse pe Jerry Peck.

─────────────────

Pavilionul a falimentat de asemenea şi unica sală de bowling din vale. Aceasta nu putea supravieţui doar de pe urma Localnicilor. Aşa că oricine din zonă, care voia să joace popice şi nu avea legătură cu Tarkington trebuia să străbată 30 de kilometri în direcţia nord, ca să ajungă la sălile de lîngă Meadowdale Cinema Complex, dincolo de şosea, pe partea opusă Depozitului Militar al Gărzii Naţionale.

Atmosfera de la Black Cat Cafe era destul de leşinată la ora aceea. Poate că în rulotele din parcare or fi fost vreo cîteva prostituate, dar înăuntru nu se afla nici una. Lyle Hooper, proprietarul, care era şi Şeful Departamentului de Pompieri Voluntari şi Notar, se afla la celălalt capăt al barului şi făcea socoteli. Pînă în ultima clipă a vieţii sale, n-a vrut niciodată să recunoască faptul că prezenţa prostituatelor în parcarea lui era motivul principal al succesului său în afacerile cu băutură, snackuri şi prezervative obţinute de la automatul din toaleta bărbaţilor.

Fireşte, pentru Bătrînii din Tralfamadore acel automat de prezervative ar fi reprezentat o ameninţare la programul lor spaţial.

─────────────────

Lyle Hooper era în mod sigur la curent cu palmaresul meu sexual, el fiind cel care legalizase depoziţiile din portofoliul meu. Dar nu le-a menţionat niciodată, nici pentru urechile mele şi, din cîte ştiu, nici pentru urechile altora. Era întruchiparea discreţiei absolute.

Lyle era probabil persoana cea mai simpatizată din această vale. Localnicii îl îndrăgeau atît de tare, bărbaţii şi femeile deopotrivă, că nu l-am auzit pe nici unul dintre ei numind vreodată Black Cat Cafe bordel. Sus pe deal, fireşte, i se spunea aproape exclusiv numai aşa.

Localnicii îi protejau imaginea pe care el o avea despre sine, în ciuda raidurilor Poliţiei Statale şi a inspecţiilor din partea Departamentului de Sănătate al Judeţului. Se credea un familist care se ocupă de un bar, al cărui succes depinde în întregime de calitatea băuturilor şi a snackurilor pe care le serveşte. Această conspiraţie plină de amabilitate îl proteja în egală măsură şi pe Charlton, fiul lui Lyle. Crescuse înalt de 2 metri şi, pe cînd era în ultimul an la Liceul din Scipio, devenise deja o vedetă a baschetului, fiind membru al New York High School All-star şi nu trebuise să spună niciodată mai multe despre tatăl său, decît că are un restaurant.

Charlton era un jucător de baschet atît de senzaţional încît a fost invitat să se alăture echipei New York Knickerbockers, care la ora respectivă încă se mai afla în proprietatea americanilor. În loc de asta, acceptase însă o bursă la MIT şi devenise un savant de vîrf, care se ocupa de testarea imensului accelerator de particule subatomice numit „Spulberatorul”, la marginea oraşului Waxahachie, Texas.

─────────────────

Din cîte înţeleg eu, savanţii de acolo forţau particulele invizibile să-şi dezvăluie secretele, făcîndu-le să facă pleosc pe plăci fotografice. Nu mi se pare mare diferenţă faţă de modul în care ne-am purtat uneori cu agenţii presupuşi inamici din Vietnam.

Am mai spus pînă acum că l-am aruncat pe unul dintre ei din elicopter?

─────────────────

Nu fusese nevoie ca localnicii s-o menajeze pe soţia lui Lyle, spunîndu-i care e motivul real al prosperităţii de la Black Cat Cafe. Îl părăsise ea. În floarea vîrstei, descoperise că e lesbiană şi fugise în Bermuda cu profesoara de sport a fetelor de la liceu, unde probabil că dădeau şi încă mai dau lecţii de navigaţie.

Mai demult, cu ocazia unei petreceri de împrietenire între Cei din vale şi Cei cu ţoale, mă dădusem la ea. Ştiam că e lesbiană înainte să ştie pînă şi ea.

─────────────────

Cu toate acestea, acum 2 ani, cînd Lyle Hooper era prizonier în clopotniţă, al deţinuţilor evadaţi, chiar înainte să moară, cei care l-au capturat i s-au adresat cu apelativul „Peştane”. Nu l-au scos din „Hei, Peştane, ce zici de priveliştea asta?” şi din „Ce crezi tu că ar trebui să facem noi cu tine, Peştane?” şi tot aşa. Era frig şi umezeală. Zăpada şi ploaia suflate de vînt pe cupola clopotniţei cădeau prin puzderia de găuri de glonţ din tavan, făcute de deţinuţii de jos, cînd îşi dăduseră seama că printre clopote s-a ascuns un lunetist.

Nu exista electricitate. Liniile de curent şi de telefon fuseseră tăiate. Cînd l-am vizitat pe Lyle acolo, ştia povestea acelor găuri şi cum fusese crucificat lunetistul în podul grajdului. Şi ştia şi că deţinuţii evadaţi încă nu se hotărîseră ce să facă cu el. Ştia că, în ochii lor, era pur şi simplu vinovat de crimă. El şi Whitey vanArsdale încolţiseră şi omorîseră 3 deţinuţi evadaţi care se duseseră pe poteca edecului din capătul lacului, pentru a negocia cu poliţia, politicienii şi soldaţii de la blocada de acolo. În clipa în care Lyle Hooper şi Whitey vanArsdale îi împuşcaseră mortal, negociatorii ad-hoc aveau steaguri de armistiţiu, feţe albe de pernă puse pe cozi de mătură.

După care, aproape imediat, Whitey însuşi fusese împuşcat mortal, iar pe Lyle îl luaseră prizonier.

Dar ceea ce îl deranja cel mai tare pe Hooper cînd am vorbit cu el în clopotniţă era faptul că cei care îl capturaseră nu-l scoteau din „Peştane”.

─────────────────

La acest moment din poveste, pentru a simplifica istorisirea şi fără nici cea mai mică intenţie de a face vreo subliniere de ordin politic, permiteţi-mi ca de acum încolo să-i numesc şi eu pe evadaţii din Scipio cu apelativul pe care îl foloseau ei înşişi cînd se refereau la sine, şi anume „Luptători pentru Libertate”.

─────────────────

Aşa că Lyle Hooper era indiscutabil vinovat de moartea a 3 Luptători pentru Libertate, dotaţi cu steaguri de armistiţiu. În plus, Luptătorul pentru Libertate care îl păzea în turlă atunci cînd am trecut să-l văd era fratele vitreg şi fostul partener în afacerile cu trafic de droguri, împreună cu bunica lor, al unuia dintre Luptătorii pentru Libertate pe care îi uciseseră el sau Whitey.

Dar singurul lucru despre care mi-a vorbit Lyle a fost nedreptatea de a fi numit peşte. Pentru cei mai mulţi, dacă nu chiar pentru toţi Luptătorii pentru Libertate, nu era, evident, nici urmă de intenţie în a insulta pe cineva atunci cînd i se adresau cu apelativul de peşte.

─────────────────

Lyle mi-a spus că fusese crescut de bunica dinspre tată, care îl făcuse să promită că va lăsa lumea mai bună decît a găsit-o. Mi-a spus:

— Ce crezi, Gene, am făcut asta?

I-am zis că da. Din moment ce îl aştepta execuţia, fireşte că n-aveam de gînd să-i spun că, cel puţin din punctul meu de vedere, cînd ataci nişte oameni înarmat fiind, lumea pare un loc în mod categoric mult mai neplăcut decît era pînă atunci.

— Am avut un bar decent şi civilizat, am crescut un fiu minunat, mi-a zis. Am stins o groază de incendii.

─────────────────

Membrii Consiliului Director le-au spus Luptătorilor pentru Libertate că Lyle are de fapt un bordel. Altfel, aceştia ar fi putut rămîne cu impresia că e doar un proprietar de local şi Şeful Pompierilor.

─────────────────

Starea de depresie a lui Lyle Hooper atunci în clopotniţă mi-a amintit de starea tatălui meu după ce a fost dat afară de la Barrytron şi a plecat într-o croazieră pe Coasta de Est, de-a lungul Inland Waterway, de la City Island din New York City pînă la Palm Beach, Florida. Şi anume, pe un iaht cu motor al cărui proprietar era fostul lui coleg de la colegiu, un tip pe nume Fred Handy. Handy urmase tot chimia industrială, dar ulterior intrase în afaceri cu obligaţiuni de mare risc. Auzise că Tata e extrem de deprimat. Şi se gîndise că o croazieră l-ar mai putea înveseli un pic.

Însă tot drumul pînă la Palm Beach, unde Handy deţinea o proprietate pe faleză şi pînă la East River, în josul Golfului Barnegat, în amonte pe Delaware Bay şi în aval pe Chesapeake Bay, de-a lungul Canalului Dismal Swamp şi tot aşa, iahtul trebuise să-şi croiască drum cu greu printr-un covor de sticle de plastic tresăltînde, ce se întindea de la un mal la celălalt, de la un orizont la altul. În sticle fusese lichid de frînă, clor şi tot aşa.

Tata avea o legătură destul de strînsă cu apariţia acestor sticle. Ştia, de asemenea, că ar putea pluti în derivă liniştite încă vreo 1.000 de ani. Şi nu se mîndrea deloc cu treaba asta.

Într-un fel, aceste sticle i se adresau în acelaşi mod în care Luptătorii pentru Libertate i se adresaseră lui Lyle Hooper.

Ultimele cuvinte ale lui Lyle, pline de disperare, rostite în timp ce era condus spre turla clopotniţei pentru a fi executat în faţa clădirii Samoza Hall, ar putea foarte bine să fie un epitaf pentru tatăl meu:

OK, RECUNOSC. E ADEVARAT, ERA UN BORDEL

29

Ultimele cuvinte ale lui Lyle Hooper, putem spune retrospectiv, acum în anul 2001, ar putea servi drept epitaf pentru mult mai mulţi adulţi care lucrau pentru naţiunile industrializate ale Secolului 20. Dar ce erau să facă bieţii de ei, dacă cele mai multe dintre slujbele ce li se ofereau lor sau prietenilor lor aveau de-a face cu înşelătoriile pe scară largă, cu furturile legale din trezorerii publice sau cu deteriorarea industriei alimentare, a solului, a apei sau a atmosferei?

─────────────────

După ce Lyle Hooper a fost executat, cu un glonţ după ureche, le-am făcut o vizită Membrilor din Consiliu, în grajd. Tex Johnson încă mai era crucificat pe căpriorii din podul de deasupra şi ei ştiau asta.

Însă, înainte de a vă povesti continuarea, mai bine să vă termin de spus povestea despre cum am fost eu angajat la Atena.

─────────────────

Deci iată-mă în 1991 descîntînd un Budweiser, sau o „budisimă”, la barul de la Black Cat Cafe. Muriel Peck tocmai îmi spunea cît de încîntată fusese de toată parada aia de motociclete, limuzine şi celebrităţi, care se desfăşurase chiar în faţa ei. Nu-i venea să creadă că stătuse atît de aproape de Gloria White şi Henry Kissinger.

Cîţiva dintre zurbagiii puşi pe distracţie intraseră pentru a se duce la toaletă, sau a bea un pahar cu apă. Arthur K. Clarke le furnizase servicii complete, mai puţin apă şi toalete. Aşa că Muriel îşi făcuse curaj şi îndrăznise sâ-i întrebe pe unii dintre aceştia cine sînt şi cu ce se ocupă.

Trei dintre ei erau Negri. Una era o Negresă în vîrstă, care tocmai cîştigase 57.000.000 de dolari la New York State Lottery, iar ceilalţi 2 erau jucători de baschet şi cîştigau 3.000.000 de dolari pe an.

Un alb, care se ţinea deoparte de ceilalţi şi, după părerea lui Muriel, părea că nu-şi găseşte locul, era recenzent la New York Times. Scrisese o recenzie aiurită la autobiografia lui Clarke, „Să Nu-ţi Fie Ruşine cu Banii Tăi”.

Un bărbat care venise pentru a merge la toaletă, mi-a mai zis ea, era un faimos autor de poveşti de groază, care deveniseră unele dintre cele mai de succes filme ale tuturor timpurilor. Întîmplarea face că citisem cîteva dintre ele în Vietnam, despre oameni nevinovaţi care sînt ucişi de cadavre ambulante, cu topoare, cuţite şi aşa mai departe.

I-am dat 1 dintre acestea şi lui Jack Patton, din cîte mi-aduc aminte, şi mai tîrziu l-am întrebat cum i s-au părut. După care i-am luat vorba din gură şi am zis:

— Nu e nevoie să-mi spui, Jack. Ştiu. Ai murit de rîs.

— Nu doar atît, domnule Maior Hartke, mi-a răspuns el. Ştiu şi despre ce ar trebui să fie următoarea lui carte.

— Despre ce? l-am întrebat.

— Despre B-52, a zis el. Peste tot, numai maţe şi sînge.

─────────────────

Unul dintre cei care folosiseră toaleta, ocazie cu care îi mărturisesc lui Muriel că are diaree şi o întrebase dacă nu are cumva la bar ceva care să-l strîngă la burtă, era un cosmonaut la pensie, pe care îl recunoştea, dar nu ştia de unde să-l ia. Îl văzuse de mii de ori în reclamele la un medicament pentru sinuzită şi la cele pentru locuinţele de pensionari din Cocoa Beach, Florida, de lîngă Cape Kennedy.

Aşa că Arthur K. Clarke, printre altele, era şi mare colecţionar de persoane. Invita la petrecerile sale oameni pe care nu îi cunoştea, dar care îi captaseră atenţia pentru 1 motiv sau altul, iar aceştia veneau, iar şi iar. Altul, mi-a mai spus Muriel, era un tip care moştenise de la taică-său un tablou de Mark Rothko, imediat după ce tocmai fusese vîndut de Muzeul Getty din Malibu, California, pentru suma de 37.000.000 de dolari, un nou record pentru un tablou pictat de un american.

Rothko însuşi se sinucisese cu mult timp în urmă.

Se săturase de viaţa asta.

Şi o părăsise definitiv.

─────────────────

— E foarte mică de înălţime, mi-a spus Muriel. Nu mi-a venit să cred ce mică e.

— Cine-i mică? am întrebat.

— Gloria White, mi-a zis.

─────────────────

Am întrebat-o ce părere are despre Henry Kissinger. Mi-a spus că îi place vocea lui.

Îl văzusem sus, în Curtea Interioară. Deşi fusesem şi eu un instrument al geopoliticii lui, nu mă simţeam în nici un fel legat de el. Îi cunoşteam chipul. Putea foarte bine să fie, ca Gloria White, cineva care jucase într-o groază de filme pe care le văzusem.

Şi totuşi, o dată l-am visat, aici în închisoare. Era femeie. Era o ghicitoare ţigancă şi se uita într-un glob de cristal, fără să scoată o vorbă.

I-am spus lui Muriel:

— Mă îngrijorezi.

— Poftim? a zis.

— Pari foarte obosită, am spus. Dormi suficient?

— Da, mulţumesc, a spus ea.

— Iartă-mă, am zis. Nu e treaba mea. Doar că, atunci cînd mi-ai vorbit de motocicliştii ăia, erai aşa plină de viaţă. Cînd te-ai oprit, a fost ca şi cum ţi-ai fi scos o mască de pe faţă şi ai fi rămas, brusc, fără pic de vlagă.

Muriel mă cunoştea destul de vag, din vedere. Mă văzuse cu Margaret şi Mildred după mine de cel puţin două ori pe săptămînă, în scurtul răstimp cît a fost deschisă gelateria. Aşa că nu era nevoie să-i spun că şi eu sînt practic singur. Şi văzuse cu ochii ei cît de blînd şi de răbdător sînt cu rudele mele mai mult decît nefolositoare.

Aşa că era deja destul de predispusă la amabilitate faţă de mine. Avea încredere în mine şi îmi răspundea cu gratitudine nedisimulată la expresiile mele de preocupare faţă de fericirea ei.

— Dacă vrei să ştii adevărul, mi-a zis, nu dorm aproape deloc, fiindcă îmi fac griji pentru copii.

Avea 2.

— După cum merg lucrurile, a spus, nu prea văd cum am să reuşesc să-l trimit măcar pe 1 dintre ei la colegiu. Mă trag dintr-o familie în care toată lumea a făcut facultate şi chestia asta era de la sine înţeleasă. Dar acum, gata, s-a terminat. Nici 1 dintre ei n-are aptitudini sportive.

Am fi putut deveni iubiţi chiar din noaptea aia, cred, şi nu abia peste 2 săptămîni, dacă un urît cît un munte n-ar fi intrat cu o falcă-n cer şi una-n pămînt, vrînd să ştie:

— OK, unde e? Unde-i pustiu’?

Întreba despre puştiul care lucra la grajdul de la Tarkington după şcoală şi a cărui bicicletă o furasem eu. Lăsasem bicicleta băiatului extrem de la vedere. Toate celelalte localuri, de la docul pentru şalupe şi pînă sus, la mijlocul dealului, aveau obloanele trase. Aşa că singurul loc în care putea fi băiatul, se gîndise el, era înăuntru în Black Cat Cafe sau, şi mai rău, într-una dintre rulotele din parcare.

─────────────────

Am făcut pe prostul.

Am ieşit amîndoi cu el afară, să vedem despre ce naiba bicicletă vorbeşte. Am început să-i zic că e un băiat bun şi că n-are cum să fie nici măcar în zona din jurul barului Black Cat Cafe şi că probabil vreun nemernic îi împrumutase bicicleta şi o lăsase acolo. Aşa că a pus bicicleta în spatele furgonetei rablagite şi mi-a zis că a întîrziat la interviul pentru angajare, la penitenciarul de dincolo de lac.

— Ce fel de slujbă e? am întrebat. La care mi-a răspuns:

— Angajează profesori.

L-am întrebat dacă pot să vin şi eu cu el. Mi-a zis:

— Nu, dacă vrei să predai tot ce vreau şi eu să predau. Ce vrei să predai?

— Orice nu vrei să predai tu, am zis.

— Eu vreau să predau lucrul manual, mi-a spus. Tu vrei să predai lucrul manual?

— Nu, am spus.

— Pe cuvîntul tău de onoare? a zis.

— Pe cuvîntul meu de onoare, am spus.

— OK, a zis, atunci hai.

30

Pentru a înţelege ce părere aveau gradele inferioare de la Atena în acele zile despre Albi, ca să nu mai vorbim despre Negri, trebuie să te gândeşti în primul rînd că majoritatea lor erau recrutaţi din insula cea mai de nord a Japoniei, Hokkaido. În Hokkaido, populaţia băştinaşă, Ainus, considerată a fi urîţenia însăşi din cauza palorii exagerate şi a pilozităţii, era Albă. Genetic vorbind, erau la fel de albi ca şi Nancy Reagan. Strămoşii lor de demult făcuseră greşeala ca, fiind umiliţi de civilizaţiile superioare asiatice, să o pornească spre nord în loc să o ia spre vest, spre Europa şi, în cele din urmă, evident, spre Emisfera Vestică.

Aceşti Albi de Hokkaido pierduseră foarte mult din cauza asta. Rămăseseră practic în urma tuturor. Şi, cînd bărbatul care dorea să predea lucrul manual şi cu mine ne-am prezentat la poarta drumului care ducea, prin Parcul Naţional, către închisoare, cei 2 paznici de serviciu erau proaspăt veniţi din Hokkaido. Pentru ei, oricît de mult respect le-ar fi inspirat faptul că eram Albi, puteam foarte bine să fim doar nişte indieni Arapahos beţi şi puşi pe harţă.

─────────────────

Bărbatul care voia să predea lucrul manual zicea că îl cheamă John Donner. Pe drum, mă întrebase dacă îl văzusem la emisiunea lui Phil Donahue de la Televizor. Era o emisiune de 1 oră, în fiecare după-amiazâ, la care apăreau grupuri de oameni normali, şi nu actori, cărora li se întîmplase acelaşi gen de nenorocire şi care o învinseseră sau îi făcuseră faţă cu greu sau în fine. În competiţie cu Donahue se aflau încă 2 emisiuni extrem de similare, iar bătrînul romancier Paul Slazinger obişnuia să se uite la toate 3 simultan, sărind încontinuu de la una la alta.

L-am întrebat de ce face asta. Mi-a zis că nu vrea să rateze momentul cînd, brusc, nu se va mai găsi absolut nici un subiect de discuţie.

─────────────────

I-am spus lui John Donner că, din păcate, nu putusem să mă uit la nici una dintre aceste emisiuni, pentru că la ora respectivă predam Aprecierea Muzicii, iar după asta Artele Marţiale. L-am întrebat despre ce anume se discutase în acea emisiune.

— Despre persoane care au crescut în cămine de copii şi erau bătute crunt tot timpul, mi-a zis.

─────────────────

Aveam să văd reluări ale emisiunii Donahue din plin, la închisoare, dar nu şi pe cea cu Donner. Emisiunea respectivă ar fi fost, oricum, apă de ploaie pentru locatarii de la Atena, aici practic toată lumea încasase bătaie la greu, în mod regulat, în copilărie.

Nu l-am văzut pe Donner, dar m-am văzut pe mine de cîteva ori, sau pe cineva care semăna cu mine de la distanţă, într-un vechi reportaj din timpul Războiului din Vietnam.

Chiar 1 dată am ţipat, aici, în închisoare:

— Uite-mă! Uite-mă!

Deţinuţii s-au adunat în spatele meu, uitîn-du-se la Televizor şi zicînd:

— Unde? Unde? Unde?

Dar era deja prea tîrziu. Dispărusem din nou.

Unde mă dusesem, oare?

Uite-mă. Aici sînt.

31

Nu era deloc exclus ca John Donner să fie mitoman. Putea foarte bine să fi inventat chiar el povestea despre apariţia lui la Donahue. Era un tip foarte alunecos. Sau putea la fel de bine să trăiască aici ca membru al Programului de Protecţie Federală a Martorilor, cu o nouă identitate şi o biografie falsă, pe care GRIOTTM o scrisese pentru el. Statistic vorbind, cred că GRIOTTM adăuga destul de des unei biografii informaţia că respectivul subiect fictiv fusese invitat la Donahue.

Pretindea că băiatul cu care locuieşte e fiul lui. Dar putea foarte bine să-l fi răpit pe băiatul a cărui bicicletă o furasem eu. Veniseră în oraş în urmă cu 1 an şi jumătate şi erau extrem de retraşi.

─────────────────

Sînt sigur că numele lui de familie nu era Donner. Am cunoscut mai mulţi Donner. Unul era cu un an mai mic ca mine, la Academie. Doi erau Tarkingtonieni fără legătură unul cu altul. Unul era un Sergent-Major din Vietnam, căruia o grenadă aruncată de un copil îi zburase braţul. Fiecare dintre aceşti Donner cunoştea infama poveste a Grupului Donner, care fusese prins de un viscol în 1846, în timp ce încerca să traverseze Munţii Sierra Nevada, pentru a ajunge în California. Căruţele lor fuseseră, cel mai probabil, făcute chiar aici, în Scipio.

─────────────────

Tocmai am căutat detalii despre asta în Encyclopaedia Britannica, publicată la Chicago şi aflată în proprietatea unui misterios traficant de arme egiptean, care trăieşte în Elveţia. Să trăiască Britania!

Cei care au supravieţuit viscolului au făcut-o devenind canibali. După socoteala finală, rămăseseră 47 de supravieţuitori dintre cei 87, cîţi erau la începutul călătoriei şi fuseseră mîncate şi cîteva femei şi cîţiva copii.

Iată un subiect numai bun pentru Donahue: oameni care au mîncat alţi oameni.

Oamenii care pot mînca alţi oameni sînt cei mai norocoşi oameni din lume.

Dar cînd l-am întrebat pe cel care susţinea că îl cheamă Donner dacă e cumva rudă cu cel care a condus Grupul Donner, n-a ştiut despre ce vorbesc.

─────────────────

Indiferent cine era de fapt, ne-am trezit stînd unul lîngă altul pe o bancă tare din anticamera biroului Directorului de la Atena, Hiroshi Matsumoto.

În timp ce stăteam noi acolo, s-a întîmplat ca un furnizor de marfă al închisorii să fure bicicleta din spatele furgonetei lui Donner.

Un amănunt nesemnificativ!

─────────────────

Donner n-a minţit cel puţin în legătură cu 1 lucru. Directorul tocmai intervieva persoane care doreau să se angajeze ca profesori. Dar nu eram decît 2. Donner mi-a zis că a auzit despre slujba asta la Radioul Naţional Public din Rochester. Asta nu e genul de post de radio pe care îl ascultă cei care îşi caută de lucru. E mult prea sofisticat.

Din întîmplare, ştiu că fusese unicul post de radio la care se spusese că nefericita întîmplare de la lansarea 1-woman-show-ului Pamelei Ford Hall în Buffalo fusese mai degrabă tragică decît amuzantă.

─────────────────

În faţa noastră era un televizor japonez. Toată închisoarea era plină de televizoare japoneze. Erau ca hublourile unui pachebot. Pasagerii erau într-o stare de animaţie suspendată, pînă în clipa în care imensul vas ajungea acolo unde trebuia să ajungă. Însă, ori de cîte ori aveau chef se puteau uita pe un hublou, pentru a vedea lumea reală de afară.

Fireşte, şi pentru mulţi dintre cei care nu se aflau în închisoare, viaţa era tot un pachebot. Iar televizoarele lor erau hublouri prin care se puteau uita în timp ce nu făceau nimic, ca să vadă ce face Lumea fără ca ei să aibă nici cea mai mică contribuţie la chestia asta. Ia te uită la ea!

─────────────────

La Atena, însă, la Televizor nu se puteau vedea altceva decît emisiuni vechi dintr-o videotecă uriaşă, aflată la 2 uşi de biroul Directorului Matsumoto.

Casetele nu erau puse în nici o ordine. Un paznic care, destul de posibil, nici măcar nu ştia engleză alimenta videocasetofonul central cu orice îi cădea în mînă, de parcă respectivele casete ar fi fost cărbuni, iar videoul grătarul de friptură pe care-l avea acasă, în Hokkaido.

Dar toată această schemă fusese o invenţie americană preluată de japonezi, ca şi videocasetofonul şi televizorul. Odinioară, pe vremea cînd rasele din penitenciare erau amestecate, fiul adoptiv al unui Membru al Consiliului Director al Muzeului de Transmisiuni Televizate fusese trimis la Atena pentru că-şi strangulase prietena în spatele Muzeului Metropolitan de Artă. Aşa că tatăl lui pusese să se copieze sute de casete cu emisiuni TV din biblioteca Muzeului de Transmisiuni TeleVizate, pe care le făcuse cadou închisorii. Visul său, se pare, fusese ca aceste casete să devină panctul de plecare pentru un curs care să se ţină la Atena despre Transmisiunile de Televiziune, industrie în care unii dintre deţinuţi poate şi-ar fi dorit să intre după ce ies, dacă aveau să iasă vreodată.

Însă cursul de Transmisiuni TV nu s-a mai ţinut niciodată. Aşa că acele casete au fost rulate de mii de ori, fiind totuşi ceva mai bun decît nimic la care deţinuţii să se poată uita în timp ce-şi ispăşeau pedeapsa.

─────────────────

Fiul adoptiv al donatorului casetelor a revenit la ştiri pentru un foarte scurt timp, în clipa în care a început segregarea populaţiei din închisori după rase. Se vorbise despre o eventuală eliberare a lui şi a multor altora ca variantă preferabilă transferării lor la alte închisori.

Însă părinţii fetei pe care o omorîse în spatele muzeului, care aveau relaţii importante în mediile înalte, au cerut ca el să-şi ispăşească întreaga sentinţă, care, dacă îmi aduc bine aminte, era de 99 de ani. Aşa cum am mai spus, fusese adoptat. Cu această ocazie, a ieşit la iveală faptul că şi tatăl său biologic fusese criminal.

Aşa că, la ora asta, poate se află pe unul dintre portavioanele sau bombardierele din Portul New York, transformate în vase-închisori.

─────────────────

În timp ce Donner şi cu mine îl aşteptam pe Director, ne-am uitat la asasinarea Preşedintelui John F. Kennedy. Bingo! Ia uite cum i-a zburat capul! Soţia lui, care purta o tocă, s-a tîrît afară din limuzina decapotabilă, fără să mai deschidă uşa.

După care urma o tăietură de montaj şi ne aflam la staţia de poliţie din Dallas, exact în clipa în care Lee Harvey Oswald, fostul Puşcaş Marin care se spune că l-ar fi împuşcat pe Preşedinte cu o puşcă italiană comandată prin poştă, era împuşcat mortal în piept de către proprietarul unui local de striptease. Oswald a făcut „Au”. Acesta a fost „Au”-ul care a făcut înconjurul lumii.

Cine zice că istoria trebuie neapărat să fie plictisitoare?

Între timp, afară, în parcare, cineva care adusese mîncare sau ceva de genul ăsta pentru închisoare tocmai ridica bicicleta din furgoneta lui Donner şi o punea în maşina proprie, după care o lua din loc. Exact cum fusese scoasă din joc Lilac Queen în 1922, o crimă perfectă.

Tuse.

─────────────────

Aud că se vorbeşte chiar despre transformarea submarinelor noastre nucleare în închisori pentru persoane care, ca şi mine, sînt în aşteptarea procesului. Evident, acestea nu vor fi băgate la apă, iar tuburile din care se lansează rachetele şi torpilele, împreună cu tot echipamentul electronic, vor fi vîndute la fiare vechi, lăsînd mai mult spaţiu pentru celule.

Am auzit că, dacă întreaga flotă de submarine ar fi transformată în penitenciare, toate celulele s-ar umple imediat. Cînd locul în care mă aflu a încetat să mai fie colegiu şi a devenit închisoare, s-a umplut pînă la refuz cît ai zice „Jack Robinson”.

─────────────────

Am fost chemat în biroul Directorului primul. Cînd am ieşit, nu doar cu un nou loc de muncă, ci şi cu o nouă locuinţă, la Televizor era o emisiune pe care o urmăream des pe vremea cînd eram copil, Howay Doway Buffalo Bob, moderatorul, tocmai urma să fie stropit cu apă carbogazoasă de către Clarabell Clovnul.

Emisiunea era alb-negru. Atît de veche era.

I-am spus lui Donner că Directorul doreşte să-l vadă, dar el părea să nu ştie cine sînt. M-am simtit de parcă încercam să aduc în simţiri un beţiv pus pe harţă. Am avut parte de multe ori de asta în Vietnam. Nu de puţine ori, beţivii puşi pe harţă erau Generali. Cel mai rău a fost un Congresman aflat în vizită pe front.

M-am gîndit că e posibil să trebuiască să mă iau la bătaie cu Donner, ca să-şi dea seama că mai sînt şi alte lucruri pe lume în afară de Howay Doway de la noi. Iar cei mai mulţi dintre ei probabil simţeau că se află într-un război peste mări şi ţări cu Dumnezeu ştie cine şi ce, cu atît mai mult cu cît, aşa cum fusese şi cazul meu în Vietnam, culoarea pielii îi făcea să se distingă foarte clar, contrastînd vizibil cu majoritatea populaţiei native.

─────────────────

Directorul Hiroshi Matsumoto era unul dintre supravieţuitorii bombei atomice de la Hiroshima, la acea oră eu avînd 5 ani, iar el 8. În clipa în care a fost lansată bomba, tocmai juca fotbal la şcoală, în timpul recreaţiei. S-a dus după mingea care nimerise într-un şanţ de la marginea terenului. S-a aplecat pentru a lua mingea. Au urmat un fulger luminos şi o puternică rafală de vînt. Cînd s-a ridicat, oraşul lui dispăruse de pe faţa pămîntului. Se afla singur într-un deşert. Ici şi colo în jurul lui dansau mici spirale de praf. Dar aveau să treacă încă 2 ani pînă să aflu cu aceste lucruri de la el.

Profesorii şi colegii lui fuseseră executaţi fără nici un proces, pentru crima de a fi SUPUŞI DEVOTATI AI ÎMPARATULUI.

Asemeni Ioanei d’Arc, fuseseră arşi de vii.

─────────────────

Crucificarea, ca metodă de execuţie aplicată celor mai răi criminali fusese scoasă în afara legii de către primul Împărat Roman Creştin, şi anume Constantin cel Mare.

Arderea şi fierberea de vii erau încă OK.

─────────────────

Dacă aş fi avut mai mult timp de gîndire, poate că n-aş fi încercat să-mi găsesc o slujbă la Atena, dîndu-mi seama că va trebui să recunosc că am servit în Vietnam, unde am ucis sau am făcut tot posibilul să ucid nimic altceva decît orientali. Iar cel care m-ar fi angajat avea în mod sigur să fie un oriental.

Da, şi nici n-am apucat bine să-i spun Directorului Matsumoto că am absolvit West Pointul, că l-am şi auzit rostind, cu maximă gravitate:

— Atunci, fireşte, aţi fost şi în Vietnam.

M-am gîndit în sinea mea „Of of. Acuş’ să te ţii”.

S-a dovedit, însă, că m-am înşelat total, la ora respectivă neştiind că japonezii se consideră la fel de diferiţi genetic de alţi orientali pe cît sînt faţă de mine, de Donner, Nancy Reagan sau, să zicem, de populaţia Ainus, cea palidă la faţă şi hirsută.

— Un soldat execută ordinul pe care îl primeşte, am zis. Nu m-am simţit niciodată bine să fac ceea ce a trebuit să fac.

Asta nu era complet adevărat. Din cînd în cînd, mă mai ambalam şi eu cînd omoram. O dată, am ucis un om chiar cu mîinile goale. Apoi am lătrat ca un cîine şi am rîs, după care am vomitat.

─────────────────

Spre uimirea mea, mărturisirea că am servit în Vietnam l-a făcut pe Directorul Matsumoto să simtă că sîntem aproape fraţi! A ieşit de după birou pentru a-mi lua mîna şi a mă privi drept în ochi. A fost o experienţă stranie pentru mine, pur şi simplu din punct de vedere fizic, fiindcă el avea mască chirurgicală pe faţă şi mănuşi de cauciuc.

— Deci amîndoi ştim cum e, a zis el, să fii debarcat pe pămînt străin, într-o misiune periculoasă a unor demenţi cu visuri de glorie deşartă!

32

Ce mai după-amiază!

Cu doar 3 ore în urmă, eram singur şi fericit în clopotniţa mea. Acum mă aflam într-o închisoare de maximă securitate, cu un tip de naţionalitate japoneză, cu mască şi mănuşi, care insista că Statele Unite sînt Vietnamul său!

Mai mult decît atît, luase parte activă la marşurile studenţeşti de protest împotriva războiului, în timpul Războiului din Vietnam. Corporaţia la care lucra îl trimisese la Harvard Business School pentru a studia minţile celor care învîrteau lumea pe degete şi care ne falimentau economia pentru beneficiile lor personale imediate, însuşindu-şi banii destinaţi cercetării, dezvoltării şi noilor tehnologii şi aşa mai departe şi punînd la cale planuri monumentale de asigurări pentru pensie şi bonusuri de sfîrşit de an pentru ei înşişi.

În timpul interviului, a folosit toată retorica antirăzboi pe care o auzise la Harvard în anii ‘60 pentru a denunţa dezastrul de peste ocean al propriei ţări. Situaţia era extrem de încurcată. La capătul tunelului nu se afla nici o lumină şi aşa mai departe.

Pînă în acel moment, nu mă gîndisem niciodată la starea mintală a membrilor armatei mereu crescînde de cetăţeni de naţionalitate japoneză din ţara noastră, care trebuiau să facă profitabile toate proprietăţile pe care corporaţiile lor le cumpăraseră

Apropo de culoarea pielii: Te-ai fi aşteptat ca, după marea evadare, să fie împuşcaţi o groază de negri, chiar dacă nu făceau parte neapărat dintre evadaţi. Starea de spirit a Albilor din această vale era că orice bărbat de culoare Neagră e categoric un evadat.

Întîi tragi şi după aia pui întrebări. Eu categoric aşa făceam pe vremuri.

Dar singura persoană care nu evadase şi care a fost împuşcată pentru simpla vină de a fi negru a fost nepotul Primarului din Troy. Din fericire, însă, nu a fost atins decît razant, la braţ. Mîna dreaptă i-a fost scoasă din uz, dar de atunci a fost reparată de miracolul chirurgiei microscopice.

Oricum, era stîngaci.

A fost atins în aripă fiindcă se afla acolo unde nu avea ce să caute, unde nimeni din rasa lui nu are ce căuta. Se afla cu cortul în Parcul Naţional, ceea ce este împotriva legii. Nici măcar nu ştia că avusese loc o evadare.

Şi atunci: Bang!

─────────────────

Şi iată, văd că uneori am scris „Negru” şi „Alb” cu majuscule, iar alteori cu litere mici, şi nici una dintre variante nu mă satisface întru totul. Poate că asta se întîmplă din cauză că uneori rasa pare să conteze enorm, iar alteori să nu conteze mai deloc. Şi tot îmi vine să zic „aşa-zis Negru” sau „aşa-zis negru”. Bănuiesc că mai mult de jumătate dintre deţinuţii de la Atena, aflaţi acum în închisoarea de aici, au avut strămoşi albi sau pe jumătate albi. Mulţi par albi de-a dreptul, dar nu sînt recunoscuţi ca atare. Închipuiţi-vă cum trebuie să se simtă.

Mi-am inventat şi eu un străbun de culoare, fiindcă închisoarea asta e destinată exclusiv Negrilor şi nu vreau să fiu transferat de aici. Am nevoie de biblioteca asta. Vă-nchipuiţi ce biblioteci or fi existînd pe portavioanele sau bombardierele devenite peste noapte vase-închisoare.

─────────────────

Aici sînt la mine acasă.

─────────────────

Avocatul meu spune că sînt deştept că nu vreau să fiu transferat, dar din alte motive. Un transfer ar putea să mă aducă iar în vizorul ştirilor, stîrnind un val de opoziţii, care ar putea cere să fiu pedepsit.

Aşa cum se prezintă situaţia acum, publicul m-a cam uitat, aşa cum a uitat de altfel şi despre evadare. Evadarea a fost o ştire de senzaţie la TV, pentru circa 10 zile.

După care, a fost înlocuită de o altă ştire şocantă, despre o fată Albă. Era fiica unui mare împătimit al armelor de foc, din California rurală de nord. Aceasta răsese de pe faţa pămîntului întregul Comitet al Balului de Absolvire al liceului ei, cu o grenadă de mînă fabricată în China, din Cel de-al Doilea Război Mondial.

Tatăl ei avea una dintre cele mai complete colecţii de grenade din lume.

La această oră, colecţia nu mai este chiar atît de completă, dacă nu cumva a avut mai mult de 1 grenadă chinezească din Ultimul Cartuş.

─────────────────

În timpul interviului, Directorul Matsumoto începuse să vorbească cu tot mai multă însufleţire, înainte de a fi trimis la Atena, mi-a zis, se ocupa de un spital-cu-plată pe care corporaţia lui îl cumpărase în Louisville. Era mare fan al Kentucky Derby. Însă îşi ura din suflet slujba.

I-am spus că mă duceam la cursele de cai din Saigon ori de cîte ori aveam ocazia.

Mi-a spus:

— Îmi pare rău că Preşedintele Consiliului de la Tokyo nu a stat măcar o oră cu mine în camera de gardă, în timp ce trimiteau la plimbare oameni pe moarte pentru că nu îşi puteau permite să ne plătească serviciile.

— Bănuiesc că făceaţi o numărătoare a cadavrelor în Vietnam, nu? mi-a zis.

Era adevărat. Ni se ordonase să numărăm cîţi oameni am ucis, în aşa fel încît cei de la centru, pînă la Washington, D.C., să poată estima cît de aproape, fie şi cu foarte puţin mai aproape, ne aduceau eforturile noastre de victorie. Nu exista altă metodă de a face punctajul.

— Aşa că acum, noi numărăm dolarii cum număraţi voi odinioară cadavrele, a spus el. Şi unde vom ajunge cu chestia asta? Ce înseamnă? Ar trebui să facem şi noi cu dolarii ăştia ce aţi făcut voi cu cadavrele respective. Să-i îngropăm şi să uităm de ei! Aţi avut mai mare noroc cu cadavrele voastre decît avem noi cu toţi dolarii noştri.

— Cum aşa? am spus.

— Cadavrele nu poţi decît fie să le arzi, fie să le îngropi, a zis el. Nu mai există şi coşmarul de după, cînd trebuie să investeşti dolarii şi să-i faci să crească.

— Ce cursă inteligentă ne-a pregătit Clasa Conducătoare, a continuat el. Mai întîi, bomba atomică. Iar acum, asta.

— Cursă? L-am îngînat nedumerit.

— V-au prădat în voie trezoreriile publice şi private şi v-au dat industriile pe mîna unor zevzeci, a zis el. După care, Guvernul vostru s-a împrumutat atît de masiv de la noi încît nu am avut altă soluţie decît să vă trimitem o Armată de Ocupaţie în costume de oameni de afaceri. Niciodată pînă acum, Clasa Conducătoare a unei ţări nu a găsit o modalitate de a arunca întreaga răspundere pe care ar putea-o implica averea ei pe umerii altor ţări şi totuşi să rămînă încă mai bogată decît în cele mai frumoase visuri ale celui mai nesăţios avar! Nu-i deloc de mirare că, pentru ei, comatosul Ronald Reagan a fost aşa un Preşedinte epocal!

─────────────────

Aici cam avea dreptate, mi se pare.

Cînd Jason Wilder şi tot restul Membrilor Consiliului erau ostatici şi mă dusesem să-i văd, am avut sentimentul destul de clar că, pentru ei, americanii sînt nişte străini. Ce naţionalitate aveau ei înşişi, e greu de spus.

─────────────────

Erau cu toţii Albi şi Bărbaţi, fiindcă mama lui Lowell Chung murise deja de tetanos. Murise înainte ca doctorii să-şi poată da seama ce anume o ucide. Nici unul dintre ei nu văzuse în viaţa lui vreun caz de tetanos, fiindcă toţi cei din ţara asta fuseseră practic imunizaţi de mult.

Acum că programele de sănătate publică sînt destul de la pămînt şi nici un străin nu e interesat să se ocupe de ele, lucru perfect de înţeles, încep să apară, din ce în ce mai des, cazuri de tetanos, mai ales printre copii.

Deci acum majoritatea doctorilor ştiu cum se manifestă. Doamna Chung a avut nenorocul de a fi o pionieră.

─────────────────

De la ostatici ştiu asta. Una din primele mele întrebări a fost:

— Unde e Madam Chung?

─────────────────

Crezusem că pot să-i liniştesc pe Membrii Consiliului, după executarea lui Lyle Hooper. Cred că trupul lui le fusese arătat drept avertizare asupra inoportunităţii oricărei tentative de îndrăzneală dementă. Cadavrul lui era bomboana de pe coliva spaimei, ca să zic aşa. La urma urmei, Preşedintele Colegiului se bălăngănea, atît cît îi permiteau cuiele care îl ţintuiau de căpriorii din podul de deasupra.

După eliberarea sa, unul dintre ostatici a spus într-un interviu că nu va uita niciodată zgomotul pe care îl făcea capul lui Tex Johnson atunci cînd se lovea de treptele scării, în timp ce trupul lui era tîrît spre podul de deasupra. A încercat chiar să reproducă sunetul respectiv. A zis „Blump, blump, blump”, acelaşi sunet pe care îl face un cauciuc dezumflat.

Ce mai planetă!

─────────────────

Ostaticii şi-au exprimat regretul pentru ce i s-a întîmplat lui Tex, dar nu au avut nici cea mai mică simpatie pentru Lyle Hooper şi nici pentru ceilalţi membrii ai facultăţii sau pentru Localnicii care muriseră. Localnicii erau fiinţe mult prea neînsemnate pentru nivelul lor social, pentru a se gîndi la ei. Nu-i învinovăţesc pentru asta. Cred că au fost, pur şi simplu, oameni.

Războiul din Vietnam n-ar fi durat, fireşte, atît cît a durat, dacă n-ar fi fost în firea umană să-i tratezi pe cei pe care nu îi cunoşti sau pe care nu doreşti să-i cunoşti, chiar dacă s-ar afla în agonie, drept insignifianţi. Cîteva fiinţe umane s-au luptat împotriva acestei tendinţe extrem de naturale şi şi-au exprimat compasiunea pentru străinii nefericiţi. Însă, aşa cum ne arată Istoria, aşa cum urlă Istoria din rărunchi: „N-au fost niciodată prea mulţi!”

Alt defect care face parte din caracterul omului este faptul că fiecare vrea să construiască, şi nimeni nu vrea să se ocupe de întreţinere.

─────────────────

Iar cel mai mare defect dintre toate este faptul că sîntem complet idioţi, pur şi simplu idioţi cu i mare. Recunoaşteţi-o!

Credeţi că Auschwitz-ul a fost o dovadă de inteligenţă?

─────────────────

Cînd am încercat să le spun ostaticilor cîte ceva despre cei care îi capturaseră, despre copilăria şi bolile psihice ale acestora, despre faptul că nu le pasă dacă mor sau trăiesc, despre cum e să fii închis şi aşa mai departe, Jason Wilder pur şi simplu a închis ochii şi şi-a acoperit urechile. Era mai degrabă teatral, decît practic. Nu şi-a acoperit urechile chiar atît de bine, încît să nu mă audă. Alţii au clătinat din cap şi mi-au indicat în alte moduri că asemenea informaţii nu sînt doar obositoare, ci şi ofensatoare. Era ca şi cum ne-am fi aflat în plină furtună, iar eu aş fi început să le ţin un discurs despre circulaţia sarcinilor electrice în nori, despre formarea picăturilor de ploaie, despre modul în care se formează fulgerele, ce e tunetul şi tot aşa. Pe ei nu-i interesa să afle decît cînd se va opri furtuna, ca să poată să-şi vadă în continuare de treabă.

Vorbele Directorului Matsumoto despre cei ca ei erau perfect valabile. Reuşiseră să-şi transforme averea, care iniţial fusese compusă din fabrici, magazine sau alte întreprinderi dificile într-o formă atît de fluidă şi de abstractă, reprezentări negociabile ale banilor pe hîrtie, încît acum existau foarte puţine lucruri care să le mai aducă aminte că ar fi răspunzători şi pentru altcineva din afara cercului lor personal de prieteni şi rude.

Nu se revoltaseră împotriva deţinuţilor. Erau supăraţi pe Guvern, pentru că nu luase toate măsurile pentru a face evadările din închisoare imposibile. Cu cît mai mult vorbeau despre asta, cu atît mai clar rezulta faptul că era Guvernul lor, şi nu al meu, al deţinuţilor sau al localnicilor. În plus, prima îndatorire a acestuia era aceea de a-i proteja de clasele de jos, nu doar în ţara lor, ci pretutindeni în lume.

Au fost vreodată cei de pe Strada Vieţii Lejere altfel?

Mai gîndiţi-vă o dată la crucificarea lui Iisus, a celor 2 hoţi şi a celor 6.000 de sclavi care l-au urmat pe gladiatorul Spartacus.

─────────────────

Tuse.

─────────────────

Din cîte îmi dau cu seama, trupul meu încearcă să izoleze cît mai bine germenii de TBC din mine, construindu-le mici învelişuri protectoare în jur. Aceste învelişuri sînt făcute din calciu, cel mai banal element chimic aflat în zidurile multor închisori, inclusiv ale Atenei. Locul e înconjurat cu sîrmă ghimpată. La fel ca la Auschwitz.

Dacă mor de TBC, va fi din cauză că trupul meu nu poate construi închisori destul de repede şi destul de rezistente.

E o lecţie aici? Nu una foarte veselă.

─────────────────

Dacă Membrii Consiliului erau răi, atunci deţinuţii erau şi mai răi. Aş fi ultima persoană care să spună altfel. Erau oameni care îşi distruseseră propriile comunităţi, cu arme, jafuri şi violuri, care făceau comerţ cu chimicale ce-ţi fac creierul zob şi aşa mai departe.

Dar cel puţin ei vedeau foarte bine ce fac, în vreme ce Membrii Consiliului aveau multe în comun cu bombardierele noastre B-52, de sus, din stratosferă. Doar rareori vedeau efectiv distrugerile pe care le provocau, în timp ce-şi mutau porţiunea imensă din averea ţării, pe care o controlau, dintr-o parte într-alta.

─────────────────

Spre deosebire de bunicul meu Socialist, Ben Wills, care era un nimeni, eu nu vreau să propun nici o reformă. Cred că orice formă de guvernare, nu doar Capitalismul, este ceea ce oamenii care au toţi banii, în stare de trezie ori beţi criţă, întregi la cap sau smintiţi de-a binelea, se hotărăsc să facă astăzi.

─────────────────

Directorul Matsumoto era un ciudat. Multe dintre ciudăţeniile lui erau, fără îndoială, o consecinţă a faptului că, atunci cînd era copil, îi fusese aruncată în cap o bombă atomică. Clădirile, copacii, podurile şi toate celelalte, care păruseră atît de solide, se evaporaseră brusc, asemeni unor iluzii.

Aşa cum am mai spus, Hiroshima devenise brusc un cîmp gol, deasupra căruia dansau ici şi colo mici drăcuşori de praf, spiralaţi.

După explozia luminoasă, micul Hiroshi Matsumoto rămăsese unicul lucru real din întreaga zonă. Şi o pornise într-o lungă, lungă călătorie, în căutarea altor lucruri la fel de reale ca şi el. Cînd a ajuns la marginea oraşului, s-a trezit în mijlocul unor structuri şi creaturi deopotrivă reale şi fantastice, oameni vii cu pieile atîrnîndu-le deasupra muşchilor dezgoliţi şi a oaselor la vedere, asemeni unor draperii şi aşa mai departe.

Apropo, toate aceste imagini despre bomba atomică îi aparţin. Dar nu aveam să-l aud vorbind despre ele decît la capătul a 2 ani de predat la închisoare şi de trăit uşă în uşă cu el, lîngă lac.

Oricît rău îi făcuse bomba atomică, conştiinţa nu i-o distrusese. Suferise atunci cînd fusese obligat să refuze internarea săracilor în spitalul-cu-plată de care se ocupa în Louisville. După ce preluase închisoarea-cu-plată de la Atena, se gîndise că ar trebui să existe un program educaţional, chiar dacă contractul pe care corporaţia lui îl avea cu Statul New York nu-i cerea decît să se asigure că deţinuţii nu evadează şi nimic mai mult.

─────────────────

Lucra pentru Sony. Niciodată nu lucrase decît pentru Sony.

─────────────────

— Statul New York, a zis, nu crede că educaţia poate reabilita genul de criminal care ajunge la Atena, Attica sau Sing Sing.

Attica şi Sing Sing erau pentru Hispanici şi respectiv pentru Albi care, ca şi deţinuţii de la Atena, fuseseră condamnaţi pentru cel puţin 1 crimă şi 2 alte delicte violente. Cel mai probabil, celelalte 2 erau tot crime.

— Nici eu nu cred, a mai spus. Un singur lucru ştiu, însă: 10 la sută dintre cei aflaţi între aceste ziduri încă au minte şi mintea lor nu are cu ce să se joace. Aşa că pentru ei locul ăsta e de două ori mai greu de suportat decît pentru ceilalţi. Un bun profesor le poate oferi minţilor lor noi jucării, cum ar fi Matematica, Astronomia şi Istoria, sau Dumnezeu mai ştie ce, iar asta le-ar face trecerea timpului un pic mai uşor de suportat. Ce părere aveţi?

— Dumneavoastră sînteţi şeful, am zis.

─────────────────

Şi chiar era şeful. Atena era aşa un mare succes financiar, încît superiorii lui din corporaţie îi permiseseră să fie complet autonom. Aveau contract cu Statul să aibă grijă de deţinuţi pentru numai 2 treimi din costul pe cap de deţinut din cît cheltuise Statul, atunci cînd se ocupase singur de administrarea acestui loc. Adică aproximativ cam cît ar fi costat să trimită un deţinut la medicină sau la Tarkington. Importînd mînă de lucru ieftină, tînără, pe termen scurt, care nu făcea parte din nici un sindicat şi aprovizionîndu-se de la furnizorii care îi vindeau marfa la preţul cel mai mic, în loc să o ia de la Mafie şi aşa mai departe, Hiroshi Matsumoto redusese costul pe cap de deţinut la mai puţin de jumătate din cît fusese înainte.

Nu pierdea absolut nimic din vedere. Cînd m-am dus la interviu, tocmai cumpărase un crematoriu de ultimă generaţie pentru închisoare. Pînă atunci, un crematoriu al Mafiei, aflat la periferia oraşului Rochester, în spatele Meadowdale Cinema Complex, vizavi de Depozitul Militar al Gărzii Naţionale, avusese monopolul asupra incinerării trupurilor de la Atena, nereclamate de nimeni.

Cu toate acestea, după ce japonezii cumpăraseră Atena, Mafia îşi dublase preţurile, folosind drept pretext epidemia de SIDA. Trebuia să-şi ia precauţii suplimentare, ziceau. Taxau dublu, chiar dacă închisoarea venea cu certificat medical care garanta că respectivul decedat nu avea SIDA, iar cauza morţii era, aşa cum se vedea cu ochiul liber, vreun cuţit, vreun ştreang ori vreun instrument contondent.

─────────────────

Nu exista nici un fabricant japonez de crematorii, aşa că Directorul Matsumoto cumpărase unul de la A.J. Topf und Sohn, din Essen, Germania. Era aceeaşi firmă care făcuse, în zilele ei de glorie, cuptoarele pentru Auschwitz.

Modelele Topf de după război aveau toate sisteme profesionale de curăţat cuptoarele, motiv pentru care cei din Scipio, spre deosebire de cei care trăiau lîngă Auschwitz, habar nu aveau că în apropierea lor se află un carbonizator de cadavre. Am fi putut gaza şi incinera deţinuţi aici nonstop şi cine ar fi ştiut?

─────────────────

Cui i-ar fi păsat?

─────────────────

Cu puţin timp în urmă am pomenit despre faptul că mama lui Lowell Chung a murit de tetanos. Vreau să spun, pînă nu uit, că tetanosul ar putea avea un viitor strălucit în astronautică, pentru că, atunci cînd viaţa devine intolerabilă, se transformă într-un spor extrem de rezistent.

─────────────────

Nu am nominalizat SIDA printre viruşii care promit să devină nişte rock jockey intergalactici de mare viitor fiindcă, în actualul lor stadiu de dezvoltare, nu pot supravieţui prea mult în afara unui trup omenesc viu.

Cu toate acestea, eforturile concertate de a-i ucide cu noi otrăvuri, cu succes fie şi doar parţial, este posibil să reuşească o schimbare radicală a situaţiei.

─────────────────

Crematoriul Mafiei din spatele lui Meadowdale Cinema Complex are din nou monopol asupra afacerilor închisorii din această vale. Unii dintre deţinuţii care au rămas în sau lîngă Atena după marea evadare, în loc să atace oraşul Scipio pe gheaţă, au simţit că măcar atîta lucru pot şi ei să facă, şi anume să arunce în aer crematoriul A.J. Topf und Sohn.

Meadowdale Cinema Complex a ieşit şi el din ecuaţie, pentru că foarte puţini oameni îşi mai permit în ziua de azi să aibă un automobil.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru mall-uri.

─────────────────

Un lucru ce mi se pare foarte interesant, deşi nu ştiu deloc cum să-l interpretez, este că Mafia nu vinde niciodată străinilor. În timp ce toţi ceilalţi care au moştenit sau pus pe picioare o întreprindere abia aşteaptă s-o vîndă şi să iasă la pensie mai devreme, Mafia nu dă din mînă nimic. în acest fel, asfaltarea, de pildă, a rămas o afacere strict americană.

Acelaşi lucru se întîmplă şi cu carnea en-gros, cu şervetele şi feţele de masă pentru restaurante.

─────────────────

I-am spus Directorului chiar de la început că am fost dat afară de la Tarkington. I-am explicat că acuzaţiile referitoare la un aşa-zis comportament sexual pervers ce mi-au fost aduse sînt doar o faţadă pentru lucruri mai grave. Consiliul Director era furios pe mine pentru că făcusem ca încrederea studenţilor în inteligenţa şi în decenţa conducerii ţării lor să se clatine, povestindu-le despre Războiul din Vietnam.

— Nimeni de pe această parte a lacului nu crede că există aşa ceva în această ţară jalnică, a zis el.

— Ce anume? am spus. Şi el mi-a zis:

— Conducere.

Cît despre comportamentul meu sexual pervers, a spus, i se pare că este vorba despre heterosexualitate sută la sută, iar de această parte a lacului nu există femei. El însuşi era necăsătorit, iar membrilor personalului nu le era permis să vină aici cu soţiile, în cazul în care aveau.

— Aşa că aici, a zis el, aţi fi de fapt Don Juan în Infern. Credeţi că aţi putea suporta asta?

Am spus că da, aşa că mi-a propus să mă angajeze de probă. Aveam să încep cît de curînd posibil şi aveam să predau noţiuni generale de educaţie, la nivel de şcoală primară, cam acelaşi lucru pe care îl făcusem şi la Tarkington. O problemă imediată era asigurarea unei locuinţe, cît mai rapid. Angajaţii lui locuiau în barăcile din umbra zidurilor închisorii, iar el stătea într-o casă renovată de lîngă malul apei şi era singurul locuitor al unui oraş fantomă, de fapt un cătun fantomă, care dăduse numele penitenciarului: Atena.

─────────────────

Chiar dacă nu rămîneam aici, dintr-un motiv sau altul, mi-a spus, tot avea nevoie de un profesor, care în mod sigur nu avea să accepte să locuiască într-o baracă. Aşa că intenţiona să mai facă o casă din oraşul fantomă locuibilă, poate chiar cea de lîngă a lui. Dar aceasta nu avea să fie gata pînă în august.

— Credeţi că cei de la colegiu vă vor lăsa să mai staţi acolo pînă atunci, timp în care să faceţi naveta zilnic? Aveţi maşină?

— Un Mercedes, am spus.

— Excelent! a zis. Iată că aveţi deja ceva în comun cu cei de după gratii.

— Cum aşa? am spus.

— Practic, toţi sînt foşti proprietari de Mercedesuri, mi-a zis.

Nu exagera prea tare. Însă nu a minţit deloc cînd a spus:

— Avem aici un tip care şi-a luat primul Mercedes la vîrsta de 15 ani.

Acesta era Alton Darwin, ale cărui ultime cuvinte de pe patinoar, după evadare, aveau să fie:

— Ca să vadă Cioroiu’ cum zboară cu aeroplanu’.

─────────────────

Aşa că cei de la colegiu ne-au lăsat să stăm în casa din Scipio peste vară. Nu exista sesiune de vară la Tarkington. Cine să vină? Şi făceam naveta la închisoare, în fiecare zi.

Pe vremuri, înainte ca japonezii să preia Atena, tot personalul făcea naveta de la Scipio şi Rochester. Aveau sindicat şi tocmai cererile lor de creştere a salariilor şi de introducere a altor beneficii, inclusiv compensaţie financiară pentru drumul dus-întors la şi de la muncă au făcut Statul să se hotărască să vîndă întreaga coşmelie japonezilor.

─────────────────

Primeam acelaşi salariu ca şi la Tarkington. Mi-am putut păstra asigurarea de sănătate Blue Cross-Blue Shield, corporaţia în proprietatea căreia era închisoarea deţinînd şi Blue Cross-Blue Shield. Nici o problemă!

Tuse.

─────────────────

Iată încă un lucru pe care l-am pierdut din cauza evadării: asigurarea Blue Cross-Blue Shield pentru mine şi familia mea.

33

Situaţia avea să se aranjeze destul de bine. Cînd le-am mutat pe Margaret şi pe Mildred în noua noastră casă din oraşul fantomă şi am coborît obloanele, pentru ele a fost ca şi cum n-am fi plecat niciodată din Scipio. Pe peluza din faţa casei, cu gazon nou-nouţ, mă aştepta un cadou surpriză, o barcă cu vîsle. Directorul găsise o barcă veche zăcînd în spatele fostei Poşte a oraşului Atena, aflată în paragină, poate de dinainte de a mă naşte eu. I-a pus pe cîţiva paznici să o acopere pe partea exterioară cu fibră de sticlă, făcînd-o iar rezistentă la apă, după toţi aceşti ani.

Semăna destul de tare cu umiacul eschimos acoperit cu blană care se afla pe vremuri în rotonda de lîngă Biroul Decanului Femeilor, cu toate coastele văzîndu-i-se foarte clar prin fibra de sticlă.

Ştiu ce s-a întîmplat cu multe dintre lucrurile din proprietatea colegiului după evadare, cu GRIOTTM şi aşa mai departe, dar habar n-am ce s-o fi ales de acel umiac.

Dacă n-ar fi fost expus în rotondă, eu, sutele de studenţi de la Tarkington şi părinţii lor am fi trecut prin viaţă fără să fi văzut niciodată un umiac de eschimos.

─────────────────

În barca aceea am făcut dragoste cu Muriel Peck. Eu m-am întins primul, iar ea s-a aşezat peste mine, ţinînd în mînă undiţa soacrei mele şi prefacîndu-se că e o doamnă extrem de rafinată, singură în barcă. A mea a fost ideea. Ce tipă de comitet!

─────────────────

Nu ştiu ce s-o fi întîmplat cu bărbatul care susţinea că îl cheamă John Donner şi care voia să predea lucrul manual la Atena, cu 8 ani înainte de marea evadare. Ştiu însă că Directorul l-a cam expediat la interviu, ultimul lucru de care avea nevoie închisoarea între pereţii ei fiind dalte, şurubelniţe, bomfaiere, ferăstraie, ciocane pentru prelucrat metalul şi aşa mai departe.

A trebuit să îl aştept pe Donner în faţa Biroului Directorului. El era biletul meu înapoi la civilizaţie, la casa şi familia mea şi la revista mea Black Garterbelt. Nu m-am uitat la micul ecran, să Văd Howay Dowdy. Interesul îmi fusese captat de o altă persoană, care aştepta să intre la Director. Simpla culoare a pielii sale îmi spunea clar că e deţinut, dar avea în plus cătuşe şi lanţuri la picioare şi stătea cuminte pe o banchetă de vizavi de cea pe care stăteam eu, încadrat, de-o parte şi de alta, de cîte un paznic cu mască şi mănuşi de cauciuc.

Citea o broşură ieftină. Din moment ce era alfabetizat, m-am gîndit că e probabil unul dintre cei a căror atenţie fusesem angajat să le-o distrag cu ajutorul cunoştinţelor. Nu mă înşelam. Îl chema Abdullah Akbahr. Datorită încurajărilor mele, avea să scrie cîteva povestiri interesante. Una, îmi amintesc, se presupunea că este autobiografia unui cerb vorbitor din Parcul Naţional, care se chinuie să găsească de mîncare în timpul iernii şi se încurcă în sîrma ghimpată, în timpul verii, încercînd să ajungă la delicioasa mîncare de la ferme. E ucis de către un vînător. În timp ce îşi dă ultima suflare, se întreabă de ce s-o fi născut, oare. Ultima frază a povestirii este ultimul lucru pe care cerbul l-a spus pe Pămînt. Se pare că vînătorul se afla suficient de aproape pentru a-l auzi şi a fost uimit. Fraza suna în felul următor: „Ce naiba a mai fost şi chestia asta?”

─────────────────

Cele 3 delicte grave care îl făcuseră pe Abdullah să ajungă la Atena erau crime în războiul drogurilor. El însuşi avea să fie împuşcat mortal cu alice şi gloanţe după evadare, în timp ce ducea un steag de armistiţiu, de Whitey vanArsdale, mecanicul şi de Lyle Hooper, Pompierul Şef.

— Scuzaţi-mă, i-am zis, îmi permiteţi să vă întreb ce citiţi?

Mi-a arătat coperta cărţii, ca să văd şi singur. Titlul era Protocoalele înţelepţilor Sionului.

Tuse.

Întîmplarea face ca Abdullah să fi fost chemat în biroul Directorului din cauză că era 1 dintre puţinele persoane, paznici şi deţinuţi, care susţineau că ar fi văzut un castel zburînd deasupra închisorii. Directorul voia să afle dacă în închisoare ajunsese cumva, prin contrabandă, vreun nou drog halucinogen, sau dacă înnebuniseră brusc cu toţii, sau ce naiba se întîmpla.

─────────────────

Protocoalele înţelepţilor Sionului era un text Antisemit care fusese publicat pentru prima oară în Rusia, în urmă cu aproximativ 100 de ani. Era alcătuit din procesele verbale ale unei întîlniri secrete a Evreilor din multe ţări, ce puneau la cale planuri de cooperare internaţională care să provoace războaie, revoluţii, crize financiare la nivel mondial şi aşa mai departe, în urma cărora întreaga bogăţie a planetei să le revină lor. Titlul povestirii fusese parodiat de autorul celei din Black Garterbelt, aşa cum fusese şi paranoia.

Marele inventator şi industriaş american Henry Ford crezuse că este un document oficial. Aşa că îl publicase pe vremea cînd tatăl meu era copil. Iar acum, un deţinut de culoare, care avea darul alfabetizării, îl lua drept bun. Aveam să aflu că există sute de copii care circulă în închisoare, tipărite în Libia şi trecute din mînă-n mînă de către banda care conducea Atena, the Black Brothers of Islam.

─────────────────

În vara aceea aveam să demarez un program de alfabetizare în închisoare, folosindu-mă de oameni ca Abdullah Akbahr ca prozeliţi în favoarea scrisului şi cititului şi mergînd din celulă în celulă pentru a oferi lecţii. Graţie mie, mii de foşti analfabeţi erau în stare să citească Protocoalele înţelepţilor Sionului la ora cînd a avut loc evadarea.

Am denunţat cartea, dar nu am putut împiedica circulaţia ei. Cine eram eu să mă opun temuţilor Black Brothers, care puneau în mod regulat în aplicare ceea ce Statul se înfrîna să facă, şi anume pedeapsa cu moartea.

─────────────────

Abdullah Akbahr zornăia din toate încheieturile.

— Aşa te porţi cu un veteran de război? a zis.

Fusese Puşcaş Marin în Vietnam, aşa că nu era obligat să mă asculte bătînd cîmpii. Eram pur şi simplu un om care făcuse Armata, ca şi el. L-am întrebat dacă a auzit vreodată de un ofiţer din Armată căruia i se spunea „Preotul”, ăsta fiind eu, fireşte. Eram curios cît de departe mi se dusese faima.

— Nu, mi-a