/ Language: România / Genre:antique

Star Wars - Vol 8 Matthew Stover

La Rascruce


Matthew Stover

LA RĂSCRUCE

Shatterpoint

  CUPRINS:

  INTRODUCERE 4

  PERICULOS DE RAŢIONAL 4

  PARTEA ÎNTÂI – OAMENI IN JUNGLA.

  SPIRALA DESCENDENTĂ 27

  DELICTE CAPITALE 50

  JUNGLĂ CONTRA JUNGLĂ 74

  RĂZBOIUL VERII 91

  FEBRA SÂNGELUI 114

  CIVILI 135

  JOCURI ÎN BEZNĂ 159

  LOR PELEK 174

  PARTEA A DOUA – CONDIŢII DE VICTORIE 194

  INSTINCT 195

  CUVÂNTUL UNUI JEDI 212

  OSTATIC 232

  LEGILE JUNGLEI 249

  JEDI AL VIITORULUI 268

  INTRARE FINALĂ 284

  CAPCANA 294

  PARTEA A TREIA – PUNCT DE IMPLOZIE 306

  UNDE DE ŞOC 306

  CĂUTĂTORUL 316

  RĂZBOI NECONVENŢIONAL 325

  BĂTĂLIE AERIANĂ 339

  DEJARIK 360

  INFERN 373

  PREDARE 387

  CALEA CEA GREA 401

  POSTFAŢĂ 417

  RĂZBOIUL LUI JEDI 417

  INTRODUCERE.

  PERICULOS DE RAŢIONAL.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  În visurile mele, procedez de fiecare dată corect.

  În visurile mele, sunt în loja stadionului. Pe Geonosis. Strălucirea portocalie orbitoare retează orice umbre. Jos, pe nisip: Obi-Wan Kenobi, Anakin Skywalker, senator Padme Amidala. În loja de piatră cioplită grosolan, la o lungime de braţ de mine: Nute Gunray. În raza sabiei mele: Jango Fett.

  Şi maestrul Dooku.

  Nu. El nu mai este Maestru. Contele Dooku.

  S-ar putea să nu mă obişnuiesc niciodată să-l numesc aşa. Nici chiar în visuri.

  Jango Fett este înarmat până în dinţi. Un asasin instinctiv, cel mai letal om din galaxie, Jango mă poate ucide în mai puţin de o secundă. O ştiu. Chiar dacă n-am citit raportul lui Kenobi de pe Kamino, pot să simt violenţa pe care o radiază Jango: în Forţă este ca un pulsar al morţii.

  Eu însă procedez corect.

  Lama sabiei mele nu luminează partea de dedesubt a maxilarului pătrat al lui Fett. Eu nu-mi pierd timpul cu vorbe. Eu nu ezit.

  Eu cred.

  În visurile mele, focul violet al sabiei mele pârleşte firele cărunte ale bărbii lui Dooku şi în fracţiunea de secundă vitală necesară lui Jango Fett să ţintească şi să tragă, răsucesc lama aceea şi-l port pe Dooku cu mine în moarte.

  Şi salvez galaxia de războiul civil.

  Aş fi putut s-o fac.

  Aş fi putut s-o fac.

  Pentru că ştiam. Puteam să simt.

  În volbura Forţei din jurul meu, puteam să simt conexiunile pe care Dooku le sudase între Jango şi Federaţia Comercială, geonosiani şi întreaga mişcare Separatistă: legături de lăcomie şi frică, de amăgire şi intimidare făţişă. Nu ştiam ce erau ele – nu ştiam cum sau de ce le realizase Dooku; dar le simţeam puterea; acum ştiu că acela era năvodul de trădare pe care el îl ţesuse pentru a prinde galaxia.

  Puteam să simt că fără Dooku care să-i menţină ţesătura, să-i repare imperfecţiunile şi să-i dubleze firele subţiri, plasa avea să putrezească, să se zbârcească şi să se descompună până ce avea să poată fi sfâşiată de o simplă răsuflare, care să-i risipească fibrele în infinitele vânturi stelare.

  Dooku era punctul de implozie.

  O ştiam.

  Acesta este darul meu.

  Imaginaţi-vă o nestemată corusca: un mineral al cărui structură cristalină întrepătrunsă îl face mai dur ca duroţelul. Puteţi lovi nestemata cu un baros de cinci kilograme şi nu veţi reuşi decât să provocaţi o indentaţie pe baros. Aceeaşi structură cristalină care asigură tărie coruscei îi determină însă şi punctele de implozie: puncte în care aplicarea precisă a unei forţe exact determinate – nu mai mult de o ciocănitură delicată – o va sparge în bucăţi. Dar pentru a găsi punctele de implozie, pentru a le utiliza ca să conferiţi frumuseţe şi utilitate nestematei corusca, aveţi nevoie de ani de studiu, de o cunoaştere intimă a structurii cristaline şi de antrenamente riguroase care să poarte mâna spre combinaţia perfectă de putere şi precizie care produce tăierea dorită.

  Asta dacă nu aveţi cumva talentul meu.

  Eu pot zări punctele de implozie.

  Simţul respectiv nu este unul de natură vizuală, totuşi a zări este termenul cel mai apropiat pentru a-l descrie: este o percepere, o senzaţie a felului în care ceea ce privesc eu se încadrează în Forţă şi a felului în care Forţa îl leagă de sine şi de tot. Împlinisem şase-şapte ani standard – înaintasem destul de mult în instruirea din Templul Jedi; înainte de a-mi da seama că alţi elevi, cavaleri Jedi maturi, ba chiar maeştri înţelepţi puteau vedea asemenea conexiuni doar cu dificultate, cu concentrare şi antrenament. Forţa îmi arată tării şi slăbiciuni, defecte ascunse şi utilizări neaşteptate. Îmi arată vectori de stres care strivesc sau întind, care torsionează sau forfecă; îmi arată felul în care tiparele acelor vectori se intersectează pentru a forma matricea realităţii.

  Mai simplu spus: atunci când vă privesc prin Forţă, pot vedea unde vă veţi nărui.

  L-am privit pe Jango Fett pe nisipul din arena geonosiană. O combinaţie perfectă de arme, aptitudini şi voinţa de a le folosi: structură cristalină întrepătrunsă a unui asasin. Forţa a sugerat un punct de implozie şi am lăsat pe nisip un cadavru decapitat. Cel mai letal om din galaxie…

  Acum… doar mort.

  Ca şi nestematele, situaţiile au puncte de implozie. Acelea sunt însă fluide, efemere, apar doar pentru o clipită şi dispar din nou fără să lase nici o urmă a existenţei lor. Întotdeauna, ele sunt funcţie de sincronizarea temporală.

  Nu există o a doua şansă.

  Dacă – când – îl voi mai întâlni pe Dooku, el nu va mai fi punctul de implozie al războiului. Nu pot pune capăt acestui război printr-o singură moarte.

  Însă în ziua aceea, în arena geonosiană, aş fi putut s-o fac…

  La câteva zile după bătălie, maestrul Yoda m-a găsit într-o cameră de meditaţie a Templului.

  — Prieten ţi-a fost, mi-a spus bătrânul maestru în clipa în care a pătruns şchiopătând pe uşă. (Un dar aparte al lui Yoda este să pară că ştie întotdeauna ce anume gândesc.) Respect îi datorai. Chiar afecţiune Să-l ucizi nu puteai… pentru o simplă impresie, nu.

  Dar aş fi putut s-o fac.

  Ar fi trebuit.

  Exact din motivul acesta, Ordinul nostru interzice ataşamentele personale. Dacă nu l-aş fi respectat – ba chiar iubit – atât de mult pe Dooku, s-ar fi putut ca în galaxie să domnească pacea acum. O simplă impresie, a spus Yoda.

  Sunt un Jedi.

  Din clipa naşterii, am fost antrenat să mă încred în impresiile mele.

  Dar în care anume impresii ar fi trebuit să mă-ncred?

  Atunci când m-am confruntat cu a alege între uciderea unui fost maestru Jedi şi salvarea lui Kenobi, a tânărului Skywalker şi a senatorului… am lăsat Forţa să aleagă pentru mine. Mi-am urmat instinctele.

  Am ales ca un Jedi.

  În felul acesta, Dooku a scăpat. Şi în felul acesta, mulţi dintre prietenii mei au fost măcelăriţi.

  Nu există o a doua şansă.

  Ciudat: sunt Jedi, totuşi mă copleşeşte regretul de a fi cruţat o viaţă.

  Mulţi supravieţuitori de pe Geonosis suferă de coşmaruri. Am auzit numeroase relatări ale medicilor Jedi care le-au acordat îngrijire. Coşmarurile sunt inevitabile; un asemenea măcel de cavaleri Jedi n-a mai existat de pe timpul războiului Sith, acum patru mii de ani. Niciunul nu şi-ar fi putut imagina ce avea să simtă, stând în arena aceea, înconjurat de cadavrele prietenilor săi, sub soarele portocaliu orbitor al amiezii, în duhoare şi nisip îmbibat de sânge. Este posibil ca eu să fiu unicul veteran de pe Geonosis care să nu aibă coşmaruri despre planeta aceea.

  Fiindcă în visurile mele, procedez de fiecare dată corect.

  Coşmarul meu este ceea ce găsesc atunci când mă trezesc.

  Şi cavalerii Jedi au puncte de implozie.

  Mace Windu se opri în pragul uşii şi încercă să-şi recapete calmul. Un arc de sudoare îi întuneca gluga mantiei iar tunica i se lipea de piele; venise direct de la o şedinţă de antrenamente în Templu, fără să fi avut timp să-şi facă duş. Iar pasul vioi – aproape o alergare – pe care-l susţinuse prin labirintul Senatului galactic nu-i oferise posibilitatea de a se usca.

  Cabinetul privat al lui Palpatine, parte a apartamentului Cancelarului Suprem de sub uriaşa Rotondă a Senatului, se deschise vast şi dezolant de gol în faţa lui. O podea întinsă din ebonită neagră, câteva scaune simple, moi, un birou plat tot din ebonită susţinut pe doi suporţi sobri. Nici un tablou, fotografie sau ornamente, cu excepţia a două statuete; doar repetoare holografice pe toată înălţimea pereţilor, prezentând imagini în timp real din Oraşul Galactic, aşa cum se vedea de pe vârful domului Senatului. În exterior, oglinzile orbitale aveau în curând să-şi întoarcă feţele dinspre soarele Coruscantului, pogorând amurgul peste capitală.

  În cabinet se afla numai Yoda, cocoţat solemn pe aeroscaunul lui, cu palmele strânse pe măciulia cârjei.

  — La timp ai sosit, rosti bătrânul maestru, dar în ultima clipă. Loc ia, liniştiţi să fim trebuie. Grav că este mă tem.

  — Nu mă aşteptam la o celebrare.

  Tălpile cizmelor lui Mace ţăcăniră pe pardoseala lustruită. Trase unul dintre scaunele simple mai aproape de Yoda şi se aşeză lângă el, cu faţa spre birou. Din cauza încordării simţea cum îl dor maxilarele.

  — Curierul a spus că este vorba despre operaţiunea de pe Haruun Kal.

  Faptul că dintre toţi membrii Consiliului Jedi şi Comandamentului Superior al Republicii, numai ei doi, cei mai marcanţi, fuseseră convocaţi de Cancelar, sugera că veştile nu erau bune.

  Cei doi membri marcanţi se deosebeau extrem de mult între ei în privinţa aspectului exterior. Yoda depăşea cu puţin înălţimea de o jumătate de metru, avea pielea verde precum kelpul-rătăcitor chadian şi ochi mari, bulbucaţi, care uneori păreau că iluminează ei înşişi. Mace era înalt pentru un om, cu mai puţin de o palmă mai scund de doi metri, cu umeri laţi şi puternici, braţe solide, ochi negri şi fălci pătrate, încleştate. În vreme ce puţinele fire de păr ale lui Yoda erau veşnic răvăşite, ţeasta lui Mace era perfect rasă, de culoarea lemnului de lammas lustruit.

  Deosebirea cea mai mare dintre cei doi maeştri Jedi consta în aura lor. Yoda emana o cumpătare discretă, combinată cu un simţ ghiduş al umorului caracteristic adevăratului înţelept; uneori însă vârsta lui înaintată şi experienţa vastă îl făceau să pară oarecum distant, chiar detaşat. Cei aproape nouă sute de ani îl determinau în mod firesc să aibă asupra evenimentelor o viziune mai vastă. Pe de altă parte, Mace ajunsese în Consiliul Jedi înainte de a fi împlinit treizeci de ani. Comportarea lui era exact opusă. Zvelt. Determinat. Intens. Emana intelect incisiv şi voinţă de neînfrânt.

  La momentul bătăliei de pe Geonosis, care deschisese Războaiele Clonelor, Mace făcea parte din Consiliu de peste douăzeci de ani standard. Trecuseră zece ani de când cineva îl mai văzuse zâmbind.

  Uneori el însuşi se întreba dacă avea să mai surâdă vreodată.

  — Transpirat în cabinetul acesta nu planeta Haruun Kal te aduce, spuse Yoda pe un ton uşor şi înţelegător, deşii privirea îi era pătrunzătoare. Îngrijorat pentru Depa eşti.

  Mace plecă fruntea.

  — Ştiu: Forţa va aduce ceea ce va aduce. Totuşi Contrainformaţiile Republicii au raportat că separatiştii s-au retras. Baza lor de lângă Pelek Baw este abandonată…

  — Însă ea nu s-a întors.

  Mace îşi încrucişă degetele. Exală şi glasul îşi recăpătă inexpresivitatea obişnuită, profundă şi seacă.

  — Haruun Kal continuă să fie o planetă separatistă şi Depa este dată în urmărire. Nu-i va fi uşor să părăsească planeta şi nici să emită un semnal pentru a cere evacuarea – miliţia locală foloseşte bruiatoare de emisii, iar ceea ce nu poate bruia, triangulează. Grupuri întregi de partizani au fost masacrate din cauza unei transmisii imprudente…

  — Prietena ta ea este, îl împunse Yoda cu cârja în umăr. La ea, tu ţii.

  Mace nu-l privi în ochi. Sentimentele lui pentru Depa Billaba erau profunde.

  Depa se afla pe planetă de patru luni standard. Nu putea să comunice cu regularitate; Mace îi urmărise activităţile prin intermediul sporadicelor rapoarte ale Contrainformaţiilor Republicii despre sabotarea bazei separatiste de vânători stelari şi despre expediţiile nefructuoase ale miliţiei balawai care încercase – şi nu izbutise – să distrugă trupa de gherilă a Depei sau măcar să-i limiteze acţiunile. Cu mai bine de o lună în urmă, Contrainformaţiile Republicii anunţaseră că separatiştii se retraseră în Norul Gevarno, deoarece nu-şi mai puteau menţine şi apăra baza. Succesul femeii n-ar fi putut să fie mai strălucit.

  Mace se temea însă să afle care fusese preţul.

  — Nu se poate totuşi să lipsească pur şi simplu sau…, murmură el.

  O văpaie întunecată i se răspândi peste cupola rasă a ţestei, când îşi dădu seama că-şi rostise gândurile cu glas tare. Simţea ochii lui Yoda încă aţintiţi asupra lui şi strânse din umeri pe jumătate în semn de scuză.

  — Mă gândeam doar că dacă ar fi fost capturată sau… sau ucisă… n-ar mai fi fost nevoie de asemenea discreţie…

  Cutele de pe chipul lui Yoda se adânciră în jurul gurii şi bătrânul emise sunetul de dezaprobare blândă pe care orice Jedi l-ar fi recunoscut imediat.

  — Puţin importantă speculaţia este, când răbdarea totul va dezvălui.

  Mace încuviinţă tăcut. Cu maestrul Yoda nu te puteai contrazice; lucrul acesta îl învăţai din pruncie. Nici un Jedi nu-l uita vreodată.

  — Este… înnebunitor, Maestre. Dacă măcar… vreau să spun, acum zece ani, am fi putut pur şi simplu să ne fi dus…

  — Să se agaţe de trecut, Jedi nu poate, îl întrerupse Yoda sever.

  Ochii săi verzi îi reamintiră lui Mace să nu vorbească despre umbra care înnegurase perceperea Forţei de către cavalerii Jedi. Asta nu se discuta în afara Templului. Nici chiar aici.

  — Membru în Consiliul Jedi ea este. Puternică Jedi. Luptătoare excelentă…

  — Ar fi şi cazul, se strădui Mace să zâmbească. Eu am instruit-o.

  — Totuşi, griji îţi faci. Prea multe. Nu numai pentru Depa, ci pentru toţi Jedi. De la Geonosis.

  Surâsul nu mergea. Mace încetă să se mai prefacă.

  — Nu doresc să discut despre Geonosis.

  — De luni de zile aceasta am ştiut.

  Yoda îl împunse din nou cu cârja şi Mace ridică ochii. Bătrânul maestru se plecă spre el, cu urechile arcuite către înainte şi uriaşii lui ochi verzi scânteiară încetişor.

  — Când în cele din urmă să vorbeşti vei dori… te voi asculta.

  Mace acceptă printr-o înclinare tăcută. Nu se îndoise niciodată de asta. Prefera totuşi să discute altceva.

  Orice altceva.

  — Priveşte locul acesta, murmură el şi arătă din bărbie întinderea cabinetului Cancelarului Suprem. Chiar şi după zece ani, diferenţa dintre Palpatine şi Valorum… Cum era cabinetul acesta pe atunci…

  Yoda înălţă capul în încuviinţarea sa care părea inversată.

  — Pe Finis Valorum bine mi-l amintesc. Ultimul dintr-o descendenţă măreaţă, a fost.

  Privirea lui se pierdu într-o depărtare nemărginită, părând că şi-ar fi examinat cei nouă sute de ani petrecuţi în Ordinul Jedi.

  Era tulburător să te gândeşti la faptul că Republica, aparent eternă în domnia ei lungă de un mileniu, nu era cu mult mai vârstnică decât Yoda însuşi. Uneori, în istoriile pe care Yoda le spunea despre juneţea sa îndepărtată, un Jedi putea să întrevadă însăşi tinereţea Republicii: îndrăzneaţă, încrezătoare, explodând de vitalitate în timp ce se extindea prin galaxie, aducând pace şi dreptate în nor stelar după nor stelar, sistem după sistem, planetă după planetă.

  Pentru Mace, era chiar mai tulburător să contemple contrastul pe care-l vedea Yoda.

  — Conectat cu trecutul Valorum a fost. În solul tradiţiei, înrădăcinat adânc.

  Prin fluturarea mâinii sale, Yoda părea că invocă abundenţa scânteietoare de mobile antice ale lui Finis Valorum, strălucind de lacuri exotice, cu opere de artă, sculpturi şi comori adunate de pe o mie de planete. Cândva, cabinetul său fusese ticsit de moştenirile a treizeci de generaţii ale casei Valorum.

  — Poate prea adânc. Om al trecutului, Valorum a fost. Palpatine… (Ochii lui Yoda reveniră în prezent.) Om al zilei prezente, Palpatine este.

  — Spui asta ca şi cum te-ar îndurera.

  — Poate, da. Sau poate durerea mea pentru ziua prezentă este, nu pentru omul ei.

  — Prefer cabinetul în această formă.

  Mace înclină uşor din cap spre podeaua largă şi goală. Interiorul era auster, nepretenţios şi lipsit de compromisuri. Pentru Mace semăna cu o deschidere în caracterul lui Palpatine: Cancelarul Suprem trăia complet pentru Republică. Simplu în port. Direct în vorbire. Nepreocupat de ornamente sau confort fizic.

  — Păcat că el nu poate atinge Forţa. Ar fi fost un Jedi excelent.

  — Nevoie atunci de alt Cancelar Suprem am fi avut, surâse blând Yoda. În felul acesta mai bine este poate.

  Mace admise afirmaţia cu o plecăciune uşoară.

  — Pe el îl admiri.

  Mace se încruntă. Nu se gândise niciodată la asta. Viaţa lui adultă fusese petrecută îndeplinind ordinele Cancelarului Suprem… dar el slujea funcţia, nu omul. Ce gândea el despre Cancelarul Suprem ca persoană? În ce măsură lucrul acela putea avea o însemnătate?

  — Cred că da.

  Îşi reaminti limpede ce-i arătase Forţa cu zece ani în urmă, când îl privise pe Palpatine depunând jurământul de Cancelar Suprem. Palpatine era el însuşi un punct de implozie de care depindea viitorul Republicii… poate chiar al întregii galaxii.

  — În afara lui, singura persoană pe care mi-o pot închipui la conducerea Republicii în acest ceas întunecat este… ei bine…

  — Deschise o palmă – eşti dumneata, Maestre Yoda.

  Yoda se legănă spre înapoi pe aeroscaun şi emise sforăitul pufnit care-i servea drept râs.

  — Politician eu nu sunt, prostuţule.

  Ocazional continua să i se adreseze ca unui elev. Pe Mace nu-l deranja. Îl făcea să se simtă tânăr. În rest, tot ce se întâmpla în zilele acestea îl făcea să se simtă bătrân.

  Râsul lui Yoda se diminuă.

  — Conducător potrivit pentru Republica aceasta nu aş fi. (Coborî glasul şi mai mult, depăşind cu puţin nivelul unei şoapte.) înnouraţi de beznă, ochii îmi sunt. Suferinţă şi distrugere Forţa îmi arată… şi începutul unei nopţi lungi, foarte lungi. Poate mai bine fără Forţă, conducătorii să fie. Capabil să vadă destul de bine, tânărul Palpatine pare.

  „Tânărul” Palpatine – care avea cel puţin zece ani mai mult ca Mace şi arăta cu douăzeci de ani mai vârstnic – pătrunse tocmai atunci în încăpere, însoţit de alt bărbat. Yoda coborî din aeroscaun. Mace se ridică, în semn de respect. Maeştrii Jedi se înclinară, salutându-l pe Cancelarul Suprem cu obişnuitul lor formalism. Palpatine flutură iute din braţ în semn de răspuns, indicându-le să înceteze cu ceremonialul. Arăta obosit şi carnea părea că i se topeşte sub pielea fleşcăită, accentuându-i pomeţii obrajilor deja scofâlciţi.

  Însoţitorul lui avea statura cu puţin mai înaltă ca a unui copil, deşii era evident că trecuse de patruzeci de ani; părul şaten, lung, subţire şi pe cale să se rărească încadra o faţă atât de lipsită de trăsături distinctive, încât Mace o putea uita din clipa în care îşi întorcea privirea în altă parte. Ochii îi erau tiviţi cu roşu, ţinea o batistă la nas şi aducea atât de mult cu un birocrat minor – un funcţionar dintr-un post guvernamental care avea siguranţa postului ocupat şi absolut nimic altceva; încât Mace presupuse în mod automat că era un spion.

  — Avem veşti despre Depa Billaba.

  În ciuda deducţiei sale anterioare, tristeţea simplă din glasul Cancelarului strânse măruntaiele lui Mace într-un nod.

  — Omul acesta tocmai a sosit de pe Haruun Kal. Mă tem… poate însă că ar trebui să examinaţi voi înşivă informaţiile.

  — Ce este? întrebă Mace simţind că gura i se uscase ca iasca. A fost capturată?

  Tratamentul la care un Jedi capturat se putea aştepta din partea separatiştilor lui Dooku fusese demonstrat pe Geonosis.

  — Nu, Maestre Windu, spuse Palpatine. Mă tem… mă tem că este vorba despre ceva mult mai rău.

  Agentul deschise o valiză de călătorie, din care scoase un holoproiector de modă veche. Petrecu câteva clipe reglând comenzile, apoi o imagine înflori deasupra ebonitei lustruite ca oglinda care slujea ca birou lui Palpatine.

  Urechile lui Yoda i se lipiră de ţeastă şi ochii se îngustară la dimensiunea unor fante.

  Palpatine îşi feri privirea.

  — Am văzut deja prea mult, rosti el.

  Mâinile lui Mace se încleştară în pumni. Părea că nu-şi mai putea trage răsuflarea.

  Trupurile ce pâlpâiau în hologramă erau de mărimea unui deget. Mace numără nouăsprezece. Păreau omeneşti sau aproape omeneşti. Peste tot se vedeau resturi de barăci din prefabricate, detonate, arse, distruse. Scena era înconjurată de ruinele unui probabil zid defensiv. Jungla care se vedea imediat în spate era înaltă de patru decimetri şi acoperea un metru şi jumătate din biroul lui Palpatine.

  După o clipă, agentul îşi drese glasul pe un ton de scuză.

  — Este… mai exact, pare să fie opera partizanilor loialişti de sub comanda maestrei Billaba.

  Yoda privi tăcut.

  Mace privi tăcut.

  Acolo… rănile acelea… Mace trebuia să vadă mai bine. Când se întinse către junglă, peste mâna sa unduiră razele strălucitoare ale laserelor de scanare matricială ale holoproiectorului.

  — Acestea.

  Îşi trecu mâna printr-un grup de trei corpuri, sfârtecate de răni neregulate.

  — Măreşte-le.

  Fără să-şi ia batista de la ochii înroşiţi, agentul din Contrainformaţiile Republicii replică:

  — Sunt… ă-ă-ă… mă tem… Maestre Windu, înregistrarea aceasta este, ă-ă-ă, destul de lipsită de sofisticare… aproape, ă-ă-ă, primitivă…

  Glasul i se sfârşi printr-un strănut, care-l făcu să tresară de parcă ar fi primit o palmă peste ceafă.

  — Îmi cer scuze… scuze, nu pot… organismul meu nu tolerează supresorii histaminici. De fiecare dată când vin pe Coruscant…

  Mâna lui Mace nu se clinti şi maestrul Jedi nu ridică ochii. Aşteptă, în vreme ce scâncetul agentului se stinse în tăcere. Nouăsprezece cadavre şi bărbatul acela se plângea despre alergiile lui!

  — Măreşte-le, repetă Mace.

  — Eu, ă-ă-ă… da, Maestre.

  Agentul manipulă comenzile holoproiectorului cu mâini nu tocmai tremurătoare. Nu tocmai… Jungla licări şi dispăru. Reapăru peste o clipă, întinsă peste zece metri din podeaua cabinetului. Ramurile superioare încâlcite ale arborilor holografici deveniseră modele scânteietoare de scanare pe plafon; cadavrele aveau acum jumătate din mărimea lor normală.

  Agentul plecă fruntea, ştergându-şi apăsat nasul cu batista.

  — Îmi cer scuze, Maestre Windu. Îmi cer scuze. Însă sistemul… este…

  — Primitiv. Da.

  Mace avansă prin imaginile realizate din razele de lumină, până putu să îngenuncheze lângă trupuri. Îşi rezemă coatele de genunchi, încrucişând degetele înaintea feţei.

  Yoda se apropie, apoi se ghemui aplecându-se pentru a vedea mai bine. După o clipă, Mace ridică privirea şi se uită în ochii lui verzi şi trişti.

  — Vezi?

  — Da… da, replică răguşit bătrânul maestru. Concluzii însă de aici nu se pot trage.

  — Exact asta vreau să subliniez.

  — Pentru noi, care nu suntem Jedi…

  Glasul Cancelarului Suprem Palpatine avea forţa caldă a politicianului de carieră. Îşi ocoli biroul, purtând pe chip surâsul uşor derutat al unui om bun care se confrunta cu o situaţie neplăcută, dar spera că totul mai putea încă să fie bine.

  —… poate ne explicaţi despre ce-i vorba?

  — Da, domnule Cancelar. Celelalte corpuri nu ne spun mare lucru, fiind fie descompuse, fie mutilate de animalele necrofage. Însă unele mutilări vizibile pe ţesuturile moi de aici…

  Mâna lui Mace se deplasă, urmând tăieturile care se căscau pe torsul holografic al unei femei.

  —… nu provin de la gheare sau colţi. În acelaşi timp, nu sunt nici opera unei arme energetice. Vedeţi tăieturile de pe coaste? O sabie de lumină – chiar şi un vibroşiş – ar fi retezat osul. Tăietura aceasta aparţine unei lame inerte, domnule.

  Repulsia boţi faţa Cancelarului Suprem.

  — O… lamă inertă? Adică… o bucată de metal? Puf şi simplu o bucată de metal ascuţit?

  — O bucată de metal foarte ascuţit, domnule Cancelar, preciză Mace aplecându-şi capul un centimetru spre dreapta. Sau de ceramică… de oţel transparent… sau chiar de carbonită.

  Palpatine inspiră adânc, parcă reprimându-şi un fior.

  — Sună… teribil de primitiv. Şi dureros.

  — Uneori aşa este, domnule Cancelar. Nu întotdeauna. (Nu se sinchisi să explice cum ştia lucrul acesta.) Tăieturile acestea sunt însă paralele şi au aproape toate aceeaşi lungime – mai mult ca probabil că femeia era moartă înainte să fi fost tăiată. Sau cel puţin inconştientă.

  — Sau…, agentul smârcâi din nas şi tuşi parcă cerându-şi iertare,… pur şi simplu, ă-ă-ă, ştiţi… legată.

  Mace îl privi fix. Yoda închise ochii. Palpatine plecă fruntea, parcă fulgerat de durere.

  — În conflictul de pe Haruun Kal există o, ă-ă-ă, istorie a ceea ce, ă-ă-ă, cred c-am putea numi tortură recreaţională. De ambele părţi. (Agentul se înroşi la faţă, ca şi când ar fi fost stingherit de cunoaşterea unor astfel de detalii.) Uneori, oamenii… oamenii se urăsc atât de mult, încât simpla ucidere a duşmanului nu-i îndeajuns…

  Un pumn se încleştă în pieptul lui Mace: faptul că omuleţul acela moale – civilul acela – o putea acuza pe Depa Billaba de asemenea atrocitate, fie numai şi prin implicare, îi contracta inima cu o furie bolnavă. O căutătură prelungă şi îngheţată îi arătă toate locurile de pe corpul moale al acelui om moale unde o singură lovitură i-ar fi putut cauza moartea; agentul păli, de parcă le-ar fi putut număra pe toate în ochii maestrului Jedi.

  Mace fusese însă Jedi de mult prea mult timp pentru ca furia să obţină o victorie atât de uşoară. Două respiraţii adânci deschiseră pumnul din jurul inimii sale şi el se ridică în picioare.

  — Nu am văzut nimic care să sugereze că Depa ar fi fost implicată.

  — Maestre Windu…, începu Palpatine.

  — Care a fost importanţa militară a avanpostului acesta?

  — Importanţa militară? Agentul păru surprins. Păi… cred că niciuna. Aceştia erau prospectori balawai de junglă. Proji, cum li se zice. Unii dintre ei au o miliţie temporară, dar din care fac parte aproape întotdeauna numai bărbaţi. Aici au fost şase femei. Iar unităţile de miliţie balawai nu, ă-ă-ă, nu-şi aduc niciodată, ă-ă-ă, copiii…

  — Copii, repetă Mace.

  Agentul încuviinţă fără tragere de inimă.

  — Trei. Ă-ă-ă, bioscanările indică o fată de doisprezece ani, iar ceilalţi doi este posibil să fi fost gemeni. Un băiat şi o fată. Înjur de nouă ani. A trebuit să se folosească bioscanări…

  Ochii lui pieriţi îl implorau pe Mace să nu-l lase să termine.

  După câteva zile petrecute în junglă, din corpurile copiilor nu rămăsese suficient pentru a putea fi identificaţi.

  — Înţeleg, zise Mace.

  — Aceştia n-au făcut parte din miliţie, Maestre Windu. Au fost prospectori balawai de junglă care s-au găsit în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

  — Prospectori de junglă? făcu Palpatine, părând interesat de politeţe. Şi ce sunt balawaii?

  — Extraplanetarii, domnule Cancelar, răspunse Mace. Junglele de pe Haruun Kal sunt unica sursă galactică de scoarţă thyssel, dar şi de frunze portaak, jinsol, tyruun şi lammas. Printre altele…

  — Mirodenii şi esenţe exotice? Iar acestea sunt îndeajuns pentru a atrage emigranţi de pe alte planete? Într-o zonă de război?

  — Ştiţi care este preţul actual al scoarţei thyssel?

  — Nu… Palpatine zâmbii cu regret. Să fiu sincer, nu mă interesează. Bănuiesc că gusturile mele sunt mai banale. Poţi strămuta un băiat din Inelul Mijlociu, dar…

  Mace clătină din cap.

  — Nu este relevant, domnule Cancelar. Vreau să spun că aceştia au fost civili. Depa nu ar fi implicată în aşa ceva. Nu s-ar putea implica.

  — Pripită afirmaţia ta este, interveni grav Yoda. Toate dovezile nu am văzut mă tem.

  Mace se uită la agent şi acesta se învăpăie iarăşi la chip.

  — Ei bine, ă-ă-ă, da… Maestrul Yoda are dreptate. Această, ă-ă-ă, înregistrare… – întoarse capul către cadavrele spectrale ce umpleau cabinetul – a fost realizată chiar de echipamentele prospectorilor, care sunt adaptate la condiţiile de pe Haruun Kal, unde instrumentele electronice mai sofisticate…

  — Nu am nevoie de o predică despre Haruun Kal, rosti apăsat Mace. Am nevoie de dovezile tale.

  — Da, da, desigur, Maestre Windu…

  Agentul cotrobăi câteva secunde în valijoară, apoi scoase un cip demodat din cristal pentru date. Îl întinse.

  — Este, ă-ă-ă, numai audio, dar… am analizat amprenta vocală. Nu este exactă… şi există zgomote ambientale, alte glasuri, sunete din junglă şi altele similare… totuşi probabilitatea potrivirii este de peste nouăzeci la sută.

  Mace cântări în palmă cipul de cristal. Îl privi. Din mişcarea unei unghii îl putea rupe în două. Ar trebui s-o fac, gândi. Să-l sparg. Să-l rup în două chiar acum. Să-l distrug, fără să fie auzit.

  Întrucât ştia. Putea să simtă. În Forţă, liniile de stres se extindeau din cip precum chiciura care se depune pe oţel transparent suprarăcit. Nu-i putea descifra tiparul, dar îi putea percepe puterea.

  Avea să fie oribil.

  — Unde l-aţi găsit?

  — Era… ă-ă-ă, la scenă. La scena masacrului. Era… da, la scenă.

  — Unde l-aţi găsit?

  Agentul se crispă.

  Mace răsuflă din nou adânc. Şi încă o dată. La a treia răsuflare, pumnul din pieptul său se relaxă.

  — Îmi cer scuze.

  Uneori uita cât de intimidatoare îi erau statura şi glasul pentru unii. Ca să nu mai amintească de reputaţia sa. Nu dorea să fie temut.

  Cel puţin, nu de loialiştii Republicii.

  — Te rog, urmă el. S-ar putea să fie important.

  Agentul bolborosi ceva.

  — Poftim?

  — Am spus că era în gura ei, zise agentul fluturând din mână în direcţia generală a cadavrului holografic de la picioarele lui Mace. Cineva îi… îi fixase maxilarul închis, pentru ca necrofagii să n-ajungă la el când… ştiţi doar, ei preferă, ă-ă-ă, limba…

  Greaţa înflori sub coastele lui Mace. Vârfurile degetelor îl furnicau. Coborî ochii spre imaginea femeii. Semnele de pe faţa ei… crezuse că erau simple semne. Sau un fel de ciupercă, ori o pată de mucegai. Acum ochii lui le pricepură înţelesul şi regretă că o făcuseră: sub bărbie avea umflături de culoarea aurului mat.

  Spini de liane-de-bronz.

  Cineva îi folosise pentru a ţintui maxilarele.

  Fu nevoit să se întoarcă cu spatele. Îşi dădu seama şi că trebuia să se aşeze.

  Agentul continuă:

  — Şefa celulei noastre a primit o informaţie şi m-a trimis s-o verific. Am închiriat o şeniletă de la nişte proji faliţi, am angajat cinci orăşeni care ştiau să folosească armament greu şi ne-am dus acolo. Ce am găsit… puteţi vedea. Cipul cu date… când l-am descoperit…

  Mace îl privi pe agent ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci. Şi într-adevăr nu-l văzuse: abia acum, în cele din urmă, îl vedea cu adevărat. Un omuleţ perfect banal: chip moale şi glas nesigur, mâini tremurătoare şi alergii. Un omuleţ lipsit de trăsături distinctive, care avea probabil resurse de duritate pe care Mace nu şi le putea imagina. Să pătrundă într-un decor pe care Mace îl suporta cu greu chiar şi într-o imagine laser transparentă şi lipsită de sânge, să fie nevoit să simtă mirosurile cadavrelor… să le atingă… să deschidă gura unei moarte…

  Iar apoi să aducă înregistrările aici, astfel încât să le retrăiască…

  Mace ar fi putut să facă şi el aşa ceva. Aşa credea. Probabil. Fusese în unele locuri şi văzuse unele scene.

  Nu însă ca aceasta.

  — Sursele noastre, spuse agentul, sunt destul de sigure că informaţia a provenit chiar de la FEM.

  Palpatine privi întrebător şi Mace explică fără să-şi desprindă ochii de la agent:

  — Este vorba despre Frontul de Eliberare Muntean, domnule Cancelar, grupul de partizani al Depei. „Munteni” este traducerea aproximativă a cuvântului korunnai – denumirea pe care o folosesc triburile din munţi pentru a se defini.

  — Korunnai? se încruntă absent Palpatine. Korunnaii nu sunt poporul tău, Maestre Windu?

  — Da… neamul meu, încuviinţă Mace silindu-se să descleşteze maxilarele. Aşa este, domnule Cancelar. Aveţi o memorie bună.

  — Deprinderi de politician, surâse blând şi dezaprobator Palpatine schiţând un gest scurt din mână. Continuă, te rog!

  Agentul strânse din umeri, de parcă n-ar mai fi avut mare lucru de adăugat.

  — Au fost multe… rapoarte neliniştitoare. Execuţii de prizonieri… Ambuscade implicând civili… De ambele părţi. De obicei, nu pot fi verificate. Jungla… înghite totul. De aceea, când am căpătat informaţia aceasta…

  — Aţi găsit cipul, fiindcă cineva a dorit să-l găsiţi, îi termină Mace fraza. Iar acum credeţi…

  Răsuci întruna cipul între degete, privindu-l cum reflecta raze de lumină.

  — Credeţi că oamenii aceia au fost ucişi pur şi simplu pentru ca mesajul acesta să ne parvină.

  — Ce idee oribilă! Palpatine se lăsă încet pe marginea biroului şi se întoarse, parcă rugător, spre agent: Nu poate fi adevărat, nu-i aşa?

  Agentul se mulţumi să plece fruntea.

  Urechile lui Yoda se curbară îndărăt şi ochii i se mijiră.

  — Unele mesaje… cum sunt prezentate mai important este. Conţinutul lor, secundar este.

  Palpatine clătină din cap neîncrezător.

  — Aceşti partizani… noi suntem aliaţi cu ei! Jedi sunt aliaţi cu ei? Ce fel de monştri sunt?

  — Nu ştiu, răspunse Mace restituind agentului cipul. Să aflăm.

  Agentul îl introduse într-un port de pe o latură a holoproiectorului şi atinse o comandă.

  Difuzoarele cu unde de fază ale aparatului treziră împrejurul lor zgomotele junglei: foşnetele frunzelor legănate de vânt, scrâşnetele şi scârţâiturile insectelor, ţipetele vagi de frecvenţe diferite ale păsărilor ce treceau pe deasupra, urletele şi mârâiturile unor prădători îndepărtaţi. Prin volburile şi bolboroselile sonore, plutea un murmur sinuos ca un şarpe acvatic – o şoaptă umană sau aproape umană, un glas susurând în bazică, uneori comprehensibil, câte un cuvânt aici, o frază dincolo, alteori contorsionându-se sub undele deformatoare ale suprafeţei auditive. Mace înţelese cuvintele Jedi şi nopţii – sau morţii – şi ceva despre priveşte între stele…

  Se încruntă către agent.

  — Nu puteţi filtra zgomotele?

  — Aceasta este versiunea filtrată, răspunse omuleţul şi scoase un datapad din valijoară, îl activă şi i-l întinse. Am făcut o transcriere. Este provizorie. Tot ce am putut obţine.

  Transcrierea era fragmentară, totuşi suficient pentru ca pe Mace să-l treacă fiori prin braţe: Templul Jedi… învăţat (sau posibil încordat)… întuneric… un duşman. Dar… Jedi… la adăpostul nopţii.

  O şoaptă era complet clară. Mace citi cuvintele pe ecranul datapadului, chiar atunci când murmurul păru să vină dinapoia umărului său.

  Eu folosesc noaptea şi noaptea se foloseşte de mine.

  Uită să mai răsufle. Nu era deloc bine.

  Şi deveni şi mai rău.

  Şoapta spori la intensitatea unei voci. O voce de femeie.

  Vocea Depei.

  Pe datapadul din mâna lui Mace şi murmurând în aer îndărătul umărului său…

  Am devenit întunericul junglei.

  Înregistrarea continua. Şi nu se mai oprea.

  Şoapta ei îl secătuia de emoţii, de putere, ba chiar de gândire; cu cât continua, cu atât Mace se simţea mai pustiit. Totuşi ultimele ei cuvinte izbutiră să-i declanşeze un şoc surd în piept.

  Depa se adresa lui…

  Ştiu că vei veni după mine, Mace. N-ar fi trebuit niciodată să mă trimiţi aici. Şi eu n-ar fi trebuit niciodată să vin. Dar ce s-a făcut nu mai poate nicicând să fie desfăcut. Ştiu: crezi că mi-am pierdut minţile. Nu este aşa. Ceea ce mi s-a întâmplat este mult mai rău.

  Mi le-am recăpătat.

  De aceea vei veni, Mace. De aceea va trebui s-o faci.

  Fiindcă nimic nu este mai periculos decât un Jedi devenit finalmente raţional.

  Glasul se topi treptat în murmurele junglei.

  Nimeni nu se clinti sau vorbi. Mace rămase cu degetele încrucişate, sprijinindu-şi bărbia. Yoda se rezema în cârja sa, cu ochii închişi şi gura strânsă într-o durere interioară. Palpatine privea grav prin jungla holografică, de parcă ar fi văzut ceva real dincolo de graniţele ei.

  — Asta-i… ă-ă-ă, asta-i tot.

  Agentul întinse un braţ şovăielnic spre holoproiector şi apăsă o comandă. Jungla dispăru ca un vis urât.

  Toţi se foiră, trezindu-se, netezindu-şi hainele cu gesturi instinctive. Acum cabinetul lui Palpatine părea ireal, ca şi cum podeaua mochetată curată şi liniile perfect distincte ale mobilelor, aerul pur filtrat şi panorama Coruscantului care acoperea ferestrele mari ar fi fost proiecţia holografică, iar ei s-ar fi aflat în continuare în junglă.

  De parcă numai jungla ar fi fost reală.

  Mace vorbi primul.

  — Are dreptate, zise el ridicându-şi capul din mâini. Trebuie să plec după ea. Singur.

  Sprâncenele lui Palpatine se arcuiră.

  — Nu mi se pare… înţelept.

  — De acord cu Cancelarul Palpatine, eu sunt, rosti fără grabă Yoda. Riscuri mari acolo vor fi. Prea valoros tu eşti. Pe alţii să trimitem ar trebui.

  — Nu mai există altcineva care să poată face asta.

  — Maestre Windu, surâse neîncrezător dar respectuos Palpatine, sunt sigur că o echipă de agenţi de teren ai Contrainformaţiilor Republicii, sau chiar o echipă de Jedi…

  — Nu. Mace se ridică şi-şi îndreptă umerii. Eu trebuie să merg.

  — Maestre Windu, cu toţii îţi înţelegem grija faţă de fosta elevă, dar sunt sigur…

  — Cancelare Suprem, motive să aibă el trebuie, spuse Yoda. Să le ascultăm ar trebui.

  Până şi Palpatine constată că nu te puteai contrazice cu maestrul Yoda.

  Mace se strădui să insufle siguranţă vorbelor sale. Dificultatea aceea era un corolar al darului său aparte al perceperii. Unele lucruri îi erau atât de evidente, încât îi venea greu să le descrie; ca şi cum ar fi explicat de unde ştia că plouă, în timp ce stătea în mijlocul unei furtuni.

  — Dacă Depa a… înnebunit – sau, mai rău, s-a prăbuşit în partea întunecată, începu el, este esenţial ca Jedi să afle de ce s-a întâmplat. Trebuie să descoperim ce anume i-a făcut. Până nu vom şti aceasta, nici un alt Jedi n-ar trebui expus, decât dacă este absolut necesar. De asemenea, este posibil ca totul să fie fals – o încercare deliberată de a o incrimina. Zgomotele de fundal din înregistrare…

  Privi către agent.

  — Dacă glasul ei a fost contrafăcut – să zicem, sintetizat de calculator este posibil ca zgomotele să fi fost introduse tocmai în intenţia de a înceţoşa mistificarea, nu-i aşa?

  Agentul încuviinţă.

  — De ce însă ar fi dorit cineva s-o acuze pe nedrept?

  Mace flutură din mână, ignorând întrebarea.

  — Indiferent ce s-a întâmplat, ea trebuie adusă înapoi. Şi cât mai repede… înainte ca zvonurile despre asemenea masacre să se răspândească prin galaxie. Chiar dacă ea n-a avut nici o implicare, asocierea Ordinului Jedi cu astfel de crime este o ameninţare la adresa încrederii pe care o are lumea în Jedi. Depa trebuie să răspundă oricăror acuzaţii, înainte ca acestea să fie făcute publice.

  — Este adevărat, încuviinţă Palpatine, trebuie adusă înapoi. Rămâne totuşi întrebarea: de ce tocmai tu!

  — Fiindcă s-ar putea ca ea să nu dorească să se întoarcă.

  Palpatine păru gânditor.

  Capul lui Yoda se înălţă şi ochii i se deschiseră, sclipind spre Cancelarul Suprem.

  — Dacă pe calea sălbăticiei a pornit… de găsit, greu va fi. De prins…

  Vocea îi coborî, ca şi cum cuvintele i-ar fi provocat durere.

  — Periculos va fi.

  — Depa mi-a fost padawană, rosti Mace îndepărtându-se de birou şi privind afară pe fereastră la apusul tremurător care întuneca treptat panorama capitalei. Legătura dintre maestru şi padawan este… intensă. Nimeni n-o cunoaşte mai bine, iar eu am mai multă experienţă în junglele acelea decât oricare alt Jedi în viaţă. Sunt singurul care o poate găsi, dacă nu doreşte să fie găsită. Şi dacă trebuie să fie…

  Înghiţi un nod şi se uită la discul de lumină difuzat dinspre o oglindă orbitală.

  — Dacă trebuie să fie… oprită, continuă în cele din urmă, s-ar putea ca tot eu să fiu singurul în stare s-o facă.

  Sprâncenele lui Palpatine se încruntară în neînţelegere politicoasă.

  Mace inspiră profund, trezindu-se că-şi privea din nou mâinile; de fapt, se uita prin mâini şi în minte vedea o singură imagine, distinctă ca un vis: sabie de lumină împotriva altei săbii de lumină în sălile de antrenament din Templu, fulgerul verde al lamei Depei părând să vină simultan din toate părţile.

  Nu putea desface ceea ce înnodase.

  Nu exista o a doua şansă.

  Glasul ei îi răsuna în minte: Nimic nu este mai periculos decât un Jedi devenit finalmente raţional, dar el nu spusese decât…

  — Este maestră vaapad.

  În tăcerea care se lăsă, îşi studie cutele şi zbârciturile degetelor întrepătrunse, concentrându-şi atenţia în propriul său câmp vizual pentru a ţine la depărtare spectrele de vis întunecat ale lamei Depei fulgerând spre beregate de Jedi.

  — Vaapad? repetă Palpatine în cele din urmă; poate că obosise să tot aştepte pe cineva să-i explice. Nu-i o specie de animal?

  — Prădător de pe Sarapin, explică Yoda grav. De asemenea, poreclă dată de elevi pentru a şaptea tehnică de luptă cu sabia de lumină este.

  — Hm-m-m… Mi se părea că auzisem tot timpul că n-ar exista decât şase tehnici.

  — Generaţii de Jedi, şase au fost. A şaptea… bine cunoscută nu este. Tehnică puternică este. Dintre toate, cea mai ucigătoare… Dar periculoasă este – pentru cine o foloseşte şi pentru inamicul lui. Puţini au studiat-o. Maestru un singur elev a ajuns.

  — Dar dacă ea este unicul maestru – şi tehnica vaapad este atât de letală ce vă face să credeţi…

  — Nu este unica maestră, domnule Cancelar, zise Mace şi ridicând ochii zări încruntătura lui Palpatine. Este unica mea elevă care a devenit maestru.

  — Unica ta elevă…, repetă Palpatine.

  — Eu n-am studiat tehnica vaapad, rosti Mace lăsându-şi mâinile să cadă pe lângă trup. Eu am creat-o.

  Sprâncenele lui Palpatine se adunară laolaltă gânditor.

  — Da, parcă îmi reamintesc o referire în raportul tău despre trădarea maestrului Sora Bulq. Nu l-ai instruit şi pe el? Nu pretindea şi el că este maestru vaapad?

  — Sora Bulq n-a fost elevul meu.

  — Atunci… asociatul tău?

  — Şi nici n-a ajuns maestru vaapad, urmă posac Mace. Vaapad a ajuns să-l domine pe el.

  — Aha, aha, înţeleg…

  — Cu tot respectul, domnule Cancelar, nu cred că înţelegeţi.

  — Înţeleg suficient ca să mă îngrijorez, doar puţin. (Căldura zâmbetului lui Palpatine alunga insulta din cuvintele sale.) Ai spus că relaţia dintre un maestru şi padawanul său este intensă – şi te cred perfect. Atunci când l-ai înfruntat pe Dooku pe Geonosis…

  — Prefer, rosti încet Mace, să nu discutăm despre Geonosis, domnule Cancelar.

  — Depa Billaba a fost padawana ta. Şi poate că mai este prietena ta cea mai apropiată, nu-i aşa? Dacă trebuie să fie ucisă, eşti într-atât de sigur că o poţi doborî?

  Mace privi podeaua, apoi spre Yoda, către agent şi în cele din urmă fu nevoit să înfrunte iarăşi ochii lui Palpatine. Cel care întrebase nu era doar Palpatine de Naboo; întrebarea venise din partea Cancelarului Suprem. Funcţia lui dorea un răspuns.

  — Fie ca Forţa, răspunse Mace încetişor, să nu dorească să fiu silit s-o aflu.

  PARTEA I – OAMENI ÎN JUNGLĂ.

  SPIRALA DESCENDENTĂ.

  Prin oţelul transparent, Haruun Kal era un zid de nori străpuns de munţi, chiar lângă el. Părea îndeajuns de aproape pentru a fi atins cu mâna. Orbita navetei spirală lent spre suprafaţă; destul de repede, avea s-o poată atinge cu adevărat.

  Naveta avea locuri pentru numai douăzeci de pasageri, totuşi era pe trei sferturi neocupată. Compania aeriană o cumpărase de la o firmă turistică; fuzelajul cilindric era complet transparent, cu exteriorul scrijelit şi înceţoşat de urmele micrometeoriţilor şi cu interiorul complet gol, cu excepţia benzilor cenuşii de material antiderapant montate în lungul intervalelor dintre fotolii.

  Mace Windu era singurul om. Ceilalţi pasageri erau doi kubazi care fluierau surescitaţi despre posibilităţile culinare de gândaci-pişcători şi viermi-zumzăitori, şi un cuplu bizar, care păreau să fie comedianţi ambulanţi – un kitomak şi un pho ph'eahian ale căror glume zgomotoase şi prăfuite îl făceau pe Mace să-şi dorească dopuri pentru urechi. Sau vidul spaţial. Sau simpla şi demodata surzenie. Probabil că ajunseseră într-o situaţie disperată pentru a fi nevoiţi să ia naveta turistică către Pelek Baw; capitala lui Haruun Kal era cimitirul spectacolelor expirate. Pacheboturile de pasageri de pe Bucla Gevarno se opreau acolo numai fiindcă erau oricum nevoite să reintre în spaţiul real pentru tranzitarea sistemului.

  Mace se aşeză pe cât de departe de ceilalţi o îngăduia spaţiul limitat al navetei.

  Maestrul Jedi purta straie adecvate rolului pe care-l întrupa: vestă pătată din piele de panteră-de-nisip corelliană peste o cămaşă largă, care fusese cândva albă, şi pantaloni negri mulaţi pe picior cu porţiuni sure de tocire. Cizmele aveau o urmă de lustru, dar numai deasupra gleznei; partea de sus era uzată până aproape de fibră. Singurele părţi bine întreţinute ale costumaţiei sale erau tocul suplu prins pe coapsa dreaptă şi strălucitorul Merr-Sonn Power 5 pe care-l conţinea. Sabia de lumină fusese ascunsă în sacul de voiaj de sub scaun, camuflată ca o baghetă luminoasă veche.

  Datapadul din poală era de asemenea o disimulare; deşii funcţiona suficient de bine pentru a-şi putea încripta jurnalul, era de fapt un transmiţător subspaţial miniatural, fixat pe frecvenţa de bandă monitorizată de crucişătorul mediu Halleck, aflat în stare de alertă în sistemul Ventran.

  Platoul Korunnai apăru în raza vizuală a lui Mace: un podiş vast, acoperit de toate tonurile de verde imaginabile, înconjurat de volburi de nori neştiut de adânci, străbătut peste tot de lanţuri muntoase ce se intersectau. Câteva piscuri mai înalte erau încununate de alb; mulţi dintre munţii mai scunzi aveau penaje de fum şi gaze. Jumătatea estică a ţinutului trecuse deja prin terminator; când naveta ajunse deasupra emisferei întunecate a planetei, străluciri roşu-închis şi portocaliu împestriţau solul ca ochii prădătorilor dincolo de cercul de flăcări al unui foc de tabără: căldările deschise ale numeroşilor vulcani activi ai regiunii.

  Era minunat. Mace abia le băgă în seamă.

  Ţinea tija de înregistrare a falsului datapad şi vorbea foarte, foarte încetişor:

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU

  [Coborârea spre Haruun Kal]:

  Depa este acolo, jos. Chiar acum.

  N-ar trebui să mă gândesc la asta. N-ar trebui să mă gândesc la ea. Nu încă.

  Dar…

  Ea este acolo, jos. Este acolo de trei luni.

  Nu-mi pot închipui ce i s-ar fi putut întâmpla. Nu vreau să-mi închipui.

  Voi afla destul de repede.

  Focalizare. Trebuie să mă focalizez. Să mă concentrez la ceea ce ştiu că este adevărat şi în acelaşi timp să aştept ca mâlul să se decanteze şi ca apa să devină limpede…

  Aceasta este una dintre lecţiile lui Yoda. Uneori însă nu poţi să aştepţi.

  Iar uneori apa nu se limpezeşte niciodată.

  Mă pot focaliza asupra a ceea ce ştiu despre Haruun Kal. Ştiu multe lucruri.

  Iată unele dintre ele:

  HARUUN KAL (Al'har I): singura planetă a sistemului AL'HAR. Haruun Kal este denumirea planetei în graiul populaţiei umane indigene, korunnai (muntenii). În bazică s-ar traduce ca „deasupra norilor”. Din spaţiul cosmic, planeta pare a fi oceanică, cu numai câteva insule cu vârfurile acoperite de verde ridicându-se dintr-o mare multicoloră şi permanent agitată. Este însă o amăgire: oceanul străpuns de insulele acelea nu este lichid, ci alcătuit din gaze toxice mai grele decât aerul, care se revarsă de-a pururi din numeroşii vulcani activi ai planetei. Formele de viaţă care respiră oxigen pot să supravieţuiască doar pe vârfurile munţilor şi pe platourile de mare altitudine… şi nici acolo nu sunt prea multe; dacă nu se ridică suficient deasupra oceanului de nori sunt vulnerabile înaintea vânturilor imprevizibile de pe Haruun Kal. Mai ales în timpul iernii scurte a planetei, când şuieră thakiz baw'kal – Furtuna Descendentă; vânturile agită marea de nori, înălţând-o îndeajuns pentru ca în câteva ore să nimicească toate fiinţele care respiră oxigen din zonele joase. Capitala, PELEK BAW, se află pe singurul continent locuit, podişul cunoscut drept PLATOUL KORUNNAL, şi este cea mai mare aşezare permanentă de pe planeta aceasta acoperită în principal de junglă.

  Indigenii sunt oameni, trăiesc în triburi seminomade mici numite ghosh şi evită aşezările, în care locuiesc extraplanetari aparţinând unei varietăţi largi de specii. Korunnaii îi clasifică pe toţi extraplanetarii şi locuitorii din aşezări în aceeaşi categorie oarecum dispreţuitoare de „balawai” (adică „stabiliţi”). Există o istorie lungă de conflicte locale dezorganizate…

  Nu m-ajută.

  Nu pot introduce cunoştinţele mele despre Haruun Kal într-o descriere de ghid turistic. Prea multe dintre cele pe care le ştiu sunt culoarea scânteierii soarelui şi izul vântului pe Umărul Bunicului, unduirea mătăsoasă a părului unui ierboş printre degetele mele, înţepătura aprig de fierbinte a atingerii Forţei unui câine akk…

  M-am născut pe Haruun Kal. Hăt departe, în regiunea muntoasă.

  Sunt un korun neaoş.

  O sută de generaţii de strămoşi ai mei au respirat aerul acela şi au băut apa aceea, au mâncat roadele solului şi au fost îngropaţi în adâncul lui. Am revenit aici o singură dată, cu treizeci şi cinci de ani standard în urmă… dar am purtat lumea aceasta cu mine. Senzaţiile ei… Puterea furtunilor… Vălmăşagul ascendent al junglelor. Detunăturile piscurilor…

  Ea nu este însă căminul meu. Căminul meu este Coruscant. Căminul meu este Templul Jedi.

  Nu-mi reamintesc deloc pruncia printre korunnai; cea mai veche amintire a mea este zâmbetul blajin al lui Yoda şi ochii lui enormi şi blânzi deasupra mea, aproape. Este încă vie. Nu ştiu ce vârstă aveam, dar sunt convins că încă nu puteam păşi. Poate că eram prea mic chiar pentru a sta în capul oaselor. În amintirea aceea îmi pot vedea mânuţele grăsuţe de prunc ridicându-se pentru a trage smocurile de păr alb de deasupra urechilor lui Yoda.

  Îmi amintesc cum ţipam – zbierete de liliac-licurici rănit, cum preferă să descrie Yoda – la un fel de jucărie, probabil o zdrăngănea, care se legăna în aer imediat dincolo de raza de acţiune a braţelor mele. Îmi amintesc că nici un fel de ţipete, zbierete, urlete sau lacrimi nu puteau apropia zdrăngăneaua cu un milimetru de pumnişorul meu. Şi-mi mai amintesc clipa în care m-am întins spre jucăria aceea fără să-mi folosesc braţele; îmi amintesc felul în care am putut s-o simt atârnând şi am putut să simt felul în care o susţinea mintea lui Yoda… şi o şoaptă a Forţei a început să-mi zumzăie în urechi.

  Următoarea mea lecţie: Yoda venise să ia zdrăngăneaua, iar eu – cu egoismul instinctiv al pruncilor – refuzasem să-i dau drumul, ţinând de ea cu ambele mâini şi toată Forţa pe care o puteam apela. Zdrăngăneaua s-a rupt – pentru mintea mea infantilă a fost o tragedie similară cu sfârşitul lumii; fiindcă acela fusese modul prin care Yoda învăţa legea Jedi a neataşării: dacă strângem prea tare ceea ce iubim, sfârşim prin a-l distruge.

  Şi ne vom frânge şi inima.

  Este o lecţie la care nu doresc să mă gândesc în clipa de faţă.

  Dar îmi este imposibil să n-o fac. Nu acum.

  Nu în momentul în care eu sunt aici, sus, iar Depa acolo, jos.

  Depa Billaba a apărut accidental în viaţa mea; una dintre coincidenţele fericite care sunt uneori darul galaxiei. Am găsit-o după ce i-am ucis pe piraţii care-i omorâseră părinţii; piraţii o răpiseră pe frumoasa fetiţă a victimelor lor. N-am aflat niciodată de ce o răpiseră. Sau ce doriseră să facă cu ea. Refuz să speculez.

  Un avantaj al disciplinei mintale Jedi: mă pot opri din a-mi imagina asemenea lucruri.

  Ea a crescut în Templu şi mi-a devenit padawană. Momentul cel mai mândru al vieţii mele a fost ziua în care m-am ridicat şi am invitat Consiliul Jedi să-şi salute cel mai recent membru.

  Depa este unul dintre cei mai tineri Jedi din toate timpurile care a ajuns în Consiliu. În ziua aceea, Yoda a sugerat că învăţăturile mele o aduseseră atât de departe, deşii era atât de tânără.

  Cred că a spus asta mai degrabă din curtoazie, decât din onestitate; ea a ajuns atât de departe, tânără fiind, deoarece este persoana care este. Învăţătura pe care i-am oferit-o are prea puţină legătură cu asta. N-am cunoscut niciodată pe cineva ca ea.

  Depa înseamnă mai mult decât o prietenă pentru mine. Ea este una dintre ataşamentele acelea periculoase. Este fiica pe care n-o voi avea niciodată.

  Nici toată disciplina Jedi din galaxie nu poate să supună pe de-a întregul inima omenească.

  Îi aud vocea iarăşi şi iarăşi: „… n-ar fi trebuit niciodată să mă trimiţi aici şi eu n-ar fi trebuit niciodată să vin…”

  Nu mă pot opri să nu caut prin Forţă, deşii ştiu că este zadarnic. Cu puţin înainte ca Qui-Gon Jinn şi Obi-Wan Kenobi să fi stat în faţa Consiliului pentru a raporta renaşterea Ordinului Sith, un văl misterios de întuneric înnegurase Forţa. Aflată la îndemână – atât în spaţiu, cât şi în timp Forţa este aşa cum a fost dintotdeauna călăuză şi aliat, ochii mei invizibili şi mâinile mele nevăzute. Dar atunci când încerc să caut prin Forţă pentru a o găsi pe Depa, descopăr numai umbre, neclare şi ameninţătoare. Puritatea de cristal a Forţei a devenit o ceaţă deasă ce ascunde pericole.

  Din nou: dar ce s-a făcut nu mai poate nicicând să fie desfăcut.

  Pot clătina din cap până ameţesc, dar se pare că nu pot alunga cuvintele acelea. Trebuie să-mi limpezesc mintea; Pelek Baw continuă să fie separatist şi va trebui să fiu alert. Trebuie să încetez să mă gândesc la Depa.

  În loc de asta, mă gândesc la război.

  Republica a fost prinsă cu totul nepregătită. După o mie de ani de pace, nimeni – mai ales noi, Jedi – nu credea cu adevărat că războiul civil avea să vină vreodată. Cum ne-am fi putut gândi la aşa ceva? Nici chiar Yoda nu-şi putea reaminti ultimul război galactic. Pacea este mai mult decât o tradiţie. Este însăşi fundamentul civilizaţiei.

  Acesta a fost marele avantaj al Confederaţiei: separatiştii nu numai că se aşteptau la război, ci şi se bazau pe el.

  Până ce mocnitul Război al Clonelor a izbucnit în flăcări geonosiane, navele lor erau deja în mişcare. În săptămânile ce au urmat, în timp ce noi, Jedi, ne îngrijeam rănile şi ne jeleam morţii, în timp ce Senatul se chinuia să mobilizeze o flotă – orice fel de flotă – pentru a face faţă puterii Confederaţiei Sistemelor Independente, în timp ce Cancelarul Suprem Palpatine implora, se târguia şi uneori trebuia să ameninţe de-a dreptul pe senatorii ezitanţi nu numai pentru a rămâne loiali Republicii, ci şi pentru a-i susţine armata de clone cu creditele şi resursele lor, separatiştii se răspândiseră prin galaxie, însămânţând culoarele spaţiale cu forţele lor militare. Căile principale de pătrundere în spaţiul separatiştilor erau pichetate de vânători stelari droizi, acoperiţi de nou-dezvăluitele nave spaţiale de luptă: cuirasate geonosiane care se iveau din şantiere spaţiale secrete.

  Din punct de vedere strategic, vânătorii stelari droizi au însemnat o capodoperă. Orice atac spre planetele din centrul Confederaţiei avea să fie ştirb şi întârziat suficient pentru ca rezervele separatiste să reacţioneze; orice atac care ar fi deţinut destulă putere pentru a depăşi rapid pichetele ar fi lăsat sute sau mii de planete neapărate în faţa unui contraatac rapid de reprimare din partea separatiştilor. Îndărătul frontierelor lor apărate de droizi, ei îşi puteau aduna liniştit forţele, atacând sistemele Republicii pentru a le înghiţi bucată cu bucată.

  Noi pierdusem chiar înainte ca Republica să fi fost gata de luptă.

  Yoda este maestrul strateg al Consiliului Jedi. O viaţă atât de lungă predispune la distingerea tabloului de ansamblu şi privirea în perspectivă. El ne-a dezvoltat strategia curentă de angajare limitată pe fronturi multiple; scopul nostru este de a-i hărţui pe separatişti, de a-i obosi într-un război de uzură, de a le ştirbi puterile şi a-i împiedica să-şi consolideze poziţia. În felul acesta sperăm să câştigăm timp pentru ca titanica bază de producţie a Republicii să fie convertită pentru producerea de nave, arme şi alte materiale de luptă.

  Şi timp pentru a ne instrui trupele. Clonele kaminoane nu sunt doar cei mai buni soldaţi pe care-i avem, ci singurii noştri soldaţi. I-am fi folosit pentru a-i antrena pe civilii voluntari şi pe personalul de menţinere a legii, dar separatiştii au reuşit să menţină complet angajate pe aproape toate cele 1,2 milioane de clone, care aleargă de la un sistem la altul şi de la o planetă la alta, pentru a se înfrunta cu atacuri de recunoaştere din partea incredibilei varietăţi de droizi de război pe care TechnoUnion, cu susţinerea financiară a Federaţiei Comerciale, îi produce în cantităţi aparent nelimitate.

  Deoarece avem nevoie de toate clonele noastre pur şi simplu pentru a apăra sistemele Republicii, am fost siliţi să găsim modalităţi de a ataca fără ele.

  Separatiştii nu se bucură de popularitate absolută nici chiar în sistemele lor centrale; în plus, în orice societate există elemente refractare, gata să ridice armele împotriva autorităţii. Pe furiş, cavalerii Jedi s-au infiltrat pe sute de planete cu misiunea comună de a organiza rezistenţa loialiştilor, de a-i antrena pe partizani în sabotaje şi război de gherilă şi, în general, de a face orice este posibil pentru a destabiliza guvernele separatiste.

  De aceea Depa Billaba a venit pe Haruun Kal.

  Eu am trimis-o aici. Sistemul Al'Har – al cărui unică planetă este Haruun Kal – se află la răspântia câtorva căi hiperspaţiale; este butucul unei roţi numite Bucla Gevarno, ale cărei spiţe unesc sistemele separatiste Killisu, Jutrand, Loposi şi Norul Gevarno cu cele loialiste din Opări, Ventran şi Ch'manss. Din cauza configuraţiilor stelare locale şi a sensibilităţii masice a hiperpropulsiilor moderne, orice navă care călătoreşte între aceste sisteme îşi poate scurta călătoria cu câteva zile standard dacă trece prin Al'Har, chiar ţinând seama de tranzitul de o zi prin spaţiul real al sistemului în sine.

  Niciunul dintre sistemele acestea nu are vreo valoare strategică deosebită… dar Republica a pierdut prea multe sisteme în urma secesiunii pentru a risca să piardă altele prin cuceriri. Controlul nodului Al'Har oferă controlul întregii regiuni. S-a decis că Haruun Kal merită atenţia Consiliului… şi nu numai pentru valoarea sa militară.

  În arhivele Templului există rapoartele antropologilor Jedi care au studiat triburile korunnai. Potrivit teoriei lor, este posibil ca o navă Jedi să fi asolizat forţat acolo, poate cu mii de ani în urmă, în decursul clocotului cauzat de Războiul Sith, când atât de mulţi Jedi au fost pierduţi pentru istorie. În junglele de pe Haruun Kal există varietăţi de fungi care consumă metale şi silicaţi; o navă care nu poate să decoleze imediat va rămâne veşnic pe sol, iar echipamentele de comunicaţii ar fi la fel de vulnerabile. Antropologii cred că strămoşii korunnai au fost acei Jedi naufragiaţi.

  Aceasta este explicaţia lor cea mai bună pentru un straniu detaliu genetic: toţi korunnaii pot atinge Forţa.

  Adevărata explicaţie poate fi mai simplă: noi am fost siliţi s-o facem. Cei care nu pot utiliza Forţa nu supravieţuiesc mult timp. Oamenii nu pot trăi în junglele acelea; korunnaii supravieţuiesc, deoarece îşi urmează turmele de ierboşi, animale uriaşe sextupede, care sfâşie jungla cu membrele anterioare şi cu fălcile masive. Numele lor provine de la întinderile de iarbă care rămân în siaj. Pe pajiştile acelea îşi duc korunnaii existenţa precară. Ierboşii îi protejează pe korunnai de junglă; la rândul lor, korunnaii – împreună cu tovarăşii lor legaţi prin Forţă, ferocii câini akk – îi protejează pe ierboşi.

  Atunci când antropologii Jedi au fost gata de plecare, i-au întrebat pe bătrânii ghoshului Windu dacă nu pot lua un copil cu ei pentru a-l instrui în artele Jedi, recuperând astfel talentele în Forţă ale korunnailor pentru a sluji păcii în galaxie.

  Copilul acela am fost eu.

  Eram un prunc, un orfan, purtând numele ghoshului meu, deoarece părinţii îmi fuseseră înghiţiţi de junglă înainte de ziua numirii mele. Aveam şase luni. Alegerea a fost făcută de alţii.

  Nu m-a deranjat niciodată.

  Depa a venit aici pentru a-i instrui pe korunnai şi a-i folosi ca partizani antiguvernamentali. Guvernul civil de pe Haruun Kal este format exclusiv din balawai: extraplanetari şi urmaşii lor, beneficiari ai intereselor financiare dinapoia comerţului cu scoarţă thyssel. Guvernarea balawailor, de către balawai şi pentru balawai.

  Nici un korun n-are ce căuta acolo.

  Guvernul şi miliţia planetară – braţul său armat – s-au alăturat Confederaţiei Sistemelor Independente, ca eschivă cinică de înăbuşire a unei investigaţii a Departamentului Judiciar privind tratamentul aplicat indigenilor korun. În schimbul folosirii astroportului capitalei ca bază pentru repararea şi dotarea flotei Al'Har de vânători stelari droizi, separatiştii au furnizat arme miliţiei şi au ignorat activităţile balawai ilegale din Platoul Korunnai.

  Dar după sosirea Depei, separatiştii au descoperit că până şi bandele cele mai mici de luptători de gherilă decişi pot avea un efect devastator asupra operaţiunilor militare.

  Mai ales când toţi luptătorii pot atinge Forţa.

  Aceea a fost o parte importantă din argumentaţia Depei de a veni aici şi motivul pentru care ea a insistat să se implice personal. Utilizatorii neinstruiţi ai Forţei pot fi incredibil de periculoşi; în asemenea populaţii, talente remarcabile pot apărea imprevizibil. Faptul că Depa este maestră în vaapad o face practic invincibilă în duelurile individuale, iar propria ei instruire culturală – în elegantele discipline filozofico-mistice ale Adepţilor chalactani – îi conferă o rezistenţă unică faţă de toate formele de manipulare mintală, începând cu sugestiile amplificate de Forţă şi terminând cu „spălarea creierilor” prin tortură.

  Cred că ea a nutrit de asemenea speranţa intimă că unii korunnai ar putea fi convinşi să se înroleze în Marea Armată a Republicii şi că un cadru de trupe de comando capabile să aplice Forţa ar putea îndepărta mare parte din presiunea exercitată asupra Ordinului Jedi, reuşind misiuni în care nici un soldat-clonă n-ar fi putut spera să supravieţuiască.

  Mai bănuiesc că unul dintre motivele pentru care Depa a insistat să preia misiunea aceasta a fost de ordin sentimental; cred că a venit aici, fiindcă Haruun Kal este locul unde m-am născut.

  Deşii planeta aceasta n-a fost niciodată adevăratul meu cămin, eu îi port pecetea şi în ziua de azi.

  Cultura korună se bazează pe o premisă simplă, pe ceea ce ei numesc Cei Patru Stâlpi: Onoare, Datorie, Familie, Turmă.

  Primul Stâlp este Onoarea, obligaţia ta faţă de propria-ţi persoană. Acţionează cu integritate. Rosteşte adevărul. Luptă fără teamă. Iubeşte fără reţineri.

  Mai înalt însă este al Doilea Stâlp, Datoria, obligaţia ta faţă de alţii. Îndeplineşte-ţi sarcinile. Munceşte cu abnegaţie. Ascultă-i pe bătrâni. Susţine-ţi ghoshul.

  Peste el se ridică al Treilea Stâlp, Familia. Ai grijă de părinţii tăi. Iubeşte-ţi tovarăşul de viaţă. Învaţă-ţi copiii. Apără-i pe cei de acelaşi sânge cu tine.

  Cel mai mare dintre toţi rămâne totuşi al Patrulea Stâlp, Turma, deoarece viaţa ghoshului depinde de turmele de ierboşi. Familia ta este mai importantă decât datoria ta, datoria cântăreşte mai mult decât onoarea ta, însă nimic nu este mai important decât turma ta. Dacă binele turmei cere să-ţi sacrifici onoarea, o vei face. Dacă-ţi cere să te sustragi de la îndeplinirea datoriei, o vei face.

  Indiferent cu ce preţ.

  Chiar cu preţul familiei tale.

  Cândva Yoda a spus că – deşii am părăsit Haruun Kal fiind prunc şi am revenit acolo o singură dată, în tinereţe, pentru a mă antrena în legătura de Forţă korună cu uriaşii câini akk – el crede că port cei Patru Stâlpi în venele mele alături de sângele korun. A mai spus că Onoarea şi Datoria îmi sunt la fel de fireşti ca respiraţia şi că unica diferenţă reală adusă de instruirea mea în artele Jedi este faptul că Jedi au devenit Familia mea, iar Republica în sine este Turma mea.

  Este o observaţie măgulitoare. Sper că ar putea să fie adevărată, dar nu am nici o opinie vizavi de subiect. Nu mă interesează opiniile. Mă interesează doar faptele.

  Iată un fapt: am găsit punctul de implozie al Buclei Gevarno.

  Iată alt fapt: Depa s-a oferit voluntară să lovească punctul acela.

  Şi alt fapt…

  Ea a spus: Am devenit întunericul junglei.

  Astroportul din Pelek Baw mirosea a curăţenie, dar nu era curat. Un port spaţial tipic pentru o planetă mărginaşă: murdar, dezorganizat, pe jumătate sufocat de rămăşiţele ruginite ale navelor dezasamblate.

  Mace coborî de pe rampa navetei, ţinând de curea sacul de voiaj. O căldură umedă înăbuşitoare revărsa transpiraţie înţepătoare peste ţeasta sa rasă. Ridică ochii de la epavele acoperite cu solzi de culoarea ocrului şi de la ambalajele mototolite de raţii nutritive azvârlite prin terminalul docului, şi cercetă cerul turcoaz acoperit de pâcle.

  Deasupra oraşului se ridica maiestuos cununa albă a Umărului Bunicului: cel mai înalt munte de pe Platoul Korunnai, un vulcan activ cu zeci de căldări deschise. Mace îşi reaminti gustul zăpezii la linia copacilor, aerul rece şi rarefiat şi răşinile aromate ale desişurilor de plante perene de sub vârf.

  Petrecuse o parte prea mare a vieţii pe Coruscant.

  Dacă ar fi putut veni aici pentru cu totul alt motiv…

  Orice alt motiv.

  Tremurul galben-pal al aerului din jurul său îi explică mirosul de curăţenie: exista un câmp sterilizator similar celor din sălile de operaţii chirurgicale. Se aşteptase la el. Astroportul avusese dintotdeauna o umbrelă de câmp permanent activat, care să protejeze navele şi echipamentele de diverşii fungi indigeni ce se hrăneau cu metale şi silicaţi; în acelaşi timp, câmpul steril distrugea bacteriile şi mucegaiurile care ar fi conferit altfel docurilor şi terminalelor izul unui refrişator supraîncărcat.

  Duşurile probiotice ale astroportului se aflau în aceeaşi baracă lungă şi joasă din durbeton pătat de mucegai, dar intrarea fusese extinsă într-o recepţie cu aspect temporar din plastispumă injectată şi modelată, având ca uşă o placă din spumă expandată care atârna strâmb în balamalele pe jumătate plesnite. Uşa era brăzdată de dungi de rugină care picuraseră din indicatorul de duroţel de deasupra, mâncat de fungi. Pe indicator scria VAMĂ. Mace intră în recepţie.

  Razele soarelui se strecurau verzui prin ferestrele vărgate de mucegai. Din fantele plafonului, echipamentul de climatizare şuiera o briză care avea temperatura corpului, iar mirosul avertiza viguros că locul acesta se găsea destul de departe de câmpul de sterilizare.

  În interiorul vămii, bâzâiau destule muşte-zumzăitoare pentru a-i face pe cei doi kubazi să chicotească şi să se înghiontească nerăbdători. Mace nu reuşi prea bine să-l ignore pe pho ph'eahian care-i explica în detaliu omului cu aspect plictisit că tocmai sosise de pe Kashyyyk şi că-l dureau teribil picioarele. Vameşul părea să-l considere la fel de tolerabil pe cât îl considera Mace; îi trecu grăbit pe cei doi actori după perechea de kubazi şi toţi dispărură în baraca duşurilor.

  Mace avu parte de alt vameş: o femelă neimoidiană cu ochi ca nişte fante roz, cu sângele rece şi somnoroasă în ciuda căldurii. Îi examină fără chef identikitul.

  — Corellian, mda? Scopul vizitei?

  — Afaceri.

  Ea suspină obosită.

  — Găseşte un răspuns mai bun. Corellia nu-i prietena Confederaţiei.

  — Tocmai de aceea fac afaceri aici.

  — Hm… Te scanez. Deschide sacul.

  Mace se gândi la „bagheta luminoasă veche” ascunsă în sac. Nu era sigur cât de convingător avea să fie învelişul ei exterior pentru ochii neimoidiani, care puteau zări o porţiune însemnată din spectrul infraroşu.

  — Aş prefera să n-o fac.

  — Ce-mi pasă? Deschide-l! (Miji spre el un ochi roz-întunecat.) Frumos ţi-ai mai aranjat pielea. Aproape c-ai putea fi luat drept korun.

  — Aproape?

  — Eşti prea înalt. În plus, ei au toţi păr pe cap. Oricum, korunnaii sunt mutanţi din cei care folosesc Forţa, nu? Au tot felul de puteri şi alte chestii.

  — Şi eu am puteri.

  — Mda?

  — Sigur că da, încuviinţă Mace vârându-şi degetele mari la centură. Am puterea de a face ca zece credite să apară în mâna ta.

  Neimoidiana îl privi gânditor.

  — Mi se pare o putere destul de interesantă. Demonstreaz-o!

  Mace trecu mâna peste biroul vamal şi lăsă să cadă moneda pe care o palmase din buzunăraşul centurii. Neimoidiana avea de asemenea puteri – făcu moneda să dispară.

  — Nu-i rău, încuviinţă ea şi ridică mâna goală. Ia s-o mai văd o dată.

  — Să-mi văd identikitul validat şi bagajul trecut.

  Ea ridică din umeri şi se conformă, iar Mace îşi repetă gestul.

  — Cu puteri ca ale tale o să te descurci excelent în Pelek Baw, comentă neimoidiana. Mi-a făcut plăcere să facem afaceri. Ai grijă să-ţi iei tabletele PB. Şi caută-mă când pleci. Întreabă de Puley.

  — O s-o fac.

  După biroul vamal, un uriaş ecran publicitar îi sfătuia pe toţi pasagerii care intrau în Pelek Baw să folosească duşurile probiotice înainte de a părăsi astroportul. Duşurile înlocuiau flora epidermică benefică, care fusese ucisă de câmpul sterilizator. Recomandarea era însoţită de holograme oribil de explicite despre varietatea de infecţii fungoide ce-i aşteptau pe călătorii care nu trecuseră pe la duşuri. Sub ecran, un automat oferea pentru o jumătate de credit doze de tablete ce garantau restabilirea florei intestinale. Mace cumpără câteva, înghiţi una, apoi intră în baraca duşurilor.

  Baraca avea propriul ei miros: un iz de mosc, nebulos, greu şi organic. Duşurile în sine erau autoduze simple care pulverizau o ceaţă nutritivă bogată în bacterii; se înşiruiau în lungul pereţilor coridorului lung de treizeci de metri. Mace îşi scoase hainele şi le îndesă în sacul de voiaj. Lângă intrare exista o bandă rulantă pentru bagaje, dar el îşi păstră sacul. Câţiva germeni nu-i puteau face nici un rău.

  La ieşirea din duşuri îl aştepta o surpriză.

  Vestiarul pentru îmbrăcare duduia de vuietele uscătoarelor cu jet de aer, puse în mişcare de turbine. Cei doi kubazi şi actorii, încă dezbrăcaţi, se strânseseră nesiguri într-un colţ. În faţa lor stătea un om voinic şi morocănos, purtând uniformă kaki decolorată şi şapcă militară, cu braţele impresionante încrucişate peste pieptul la fel de impresionant. Îi fixa pe pasageri cu o ameninţare rece, neprecizată.

  Un altul mai scund, în uniformă identică, scotocea prin bagajele ce fuseseră îngrămădite înapoia picioarelor celuilalt. Avea o geantă de umăr, în care arunca orice obiecte mici şi de valoare găsea. La centurile ambilor bărbaţi atârnau bastoane paralizante şi tocuri de blastere.

  Mace încuviinţă gânditor. Situaţia era destul de clară. Dacă şi-ar fi jucat în continuare rolul, ar fi trebuit să ignore totul. Indiferent însă de personajul pe care-l întrupa, el rămânea un Jedi.

  Bărbatul cel voinic îl privi pe Mace. Din cap până în picioare, apoi încă o dată. Privirea lui avea insolenţa evidentă a cuiva îmbrăcat şi înarmat în faţa unui om în pielea goală de pe care se scurge apa.

  — Uite altul, comentă el. Şmecherul nu şi-a lăsat bagajul.

  Tovarăşul lui se îndreptă şi-şi luă bastonul de la centură.

  — Şmecher rău. Ia hai să vedem bagajul. Inspecţie! Vino-ncoace!

  Mace rămase nemişcat. Ceaţa probiotică se condensă în firicele, care se prelinseră peste pielea lui dezgolită.

  — Vă pot citi gândurile, vorbi sumbru. Aveţi doar trei idei şi toate sunt greşite.

  — Ce?

  Mace ridică degetul mare.

  — Credeţi că dacă sunteţi înarmaţi şi duri înseamnă că puteţi face orice doriţi.

  Coborî degetul mare şi ridică arătătorul.

  — Credeţi că nimeni nu vi se poate împotrivi, dacă este în pielea goală.

  Coborî şi degetul acela şi-l ridică pe următorul.

  — Şi mai credeţi c-o să vă uitaţi în sacul meu de voiaj.

  — Oho, este un tip amuzant rău de tot, comentă bărbatul scund rotindu-şi bastonul şi înaintând spre el. Nu-i numai şmecher, e şi amuzant.

  Tovarăşul său se mişcă spre flancul lui Mace.

  — Să ştii că-i actor de meserie.

  — Actorii sunt acolo, arătă din cap Mace către pho ph'eahian şi partenerul său kitomak care tremurau dezbrăcaţi în colţ. Vedeţi diferenţa?

  — Da? Bărbatul cel voinic îşi flexionă mâinile puternice. Şi atunci tu ce eşti?

  — Eu sunt un profet, coborî glasul Mace ca şi cum ar fi destăinuit un secret. Pot vedea în viitor…

  — Cum să nu? pufni celălalt, strângând din fălcile acoperite cu tuleie nerase şi dezvelindu-şi dinţii galbeni şi neregulaţi. Ce vezi?

  — Pe tine, răspunse Mace. Sângerând.

  Expresia lui ar fi putut să fie un zâmbet, dacă în ochi ar fi existat cea mai infimă urmă de căldură.

  Pe neaşteptate individul cel masiv păru mai puţin sigur pe sine.

  În privinţa aceea, poate că ar fi fost scuzabil; ca pe toţi prădătorii de succes, îl interesau numai victimele. În nici un caz, oponenţii. Şi, la urma urmelor, exact aceea era ţinta îndeletnicirilor sale: membrii oricărei specii dotate cu raţiune din a căror moştenire culturală făceau parte veşmintele şi care aveau să se simtă şovăielnici, nesiguri şi vulnerabili atunci când erau surprinşi dezbrăcaţi. Mai ales oamenii. Orice persoană normală s-ar fi oprit să-şi tragă pantalonii, înainte de a fi lansat un pumn.

  Pe de altă parte, Mace Windu părea că ar fi ştiut despre nesiguranţă şi vulnerabilitate numai din auzite, dar nu se confruntase niciodată cu vreuna dintre ele.

  O sută optzeci şi opt de centimetri de muşchi şi oase. Absolut nemişcat. Absolut relaxat. Judecând după atitudinea sa, ceaţa probiotică ce i se prelingea pe pielea dezgolită putea să fie o armură corporală din ceramică ranforsată cu fibră de carbon.

  — Aveţi de gând să faceţi ceva? întrebă Mace. Mă grăbesc.

  Privirea insului solid se îndreptă pentru o clipă în lateral şi mormăi:

  — Hă…?

  Mace simţi o apăsare în Forţă deasupra rinichiului său stâng şi auzi sfârâitul activării unui baston paralizant. Se răsuci şi prinse cu ambele mâini încheietura bărbatului scund, îndepărtând lama scăpărătoare a bastonului printr-o răsucire care aduse faţa atacatorului în calea piciorului său care se înălţa. Impactul scoase un plesnet ce aduse cu pocnetul unui os. Individul voinic scoase un răget şi se năpusti, iar Mace păşi în lateral şi şfichiui din braţul celui pe care-l prinsese, astfel încât trupul inert al aceluia se roti. Mace îi prinse capul în palma celeilalte mâini şi-l izbi cu putere în nasul camaradului său.

  Cei doi agresori alunecară, împleticindu-se unul în jurul celuilalt pe podeaua umedă şi lunecoasă, şi se prăbuşiră. Bastonul scuipă scântei, oprindu-se într-un colţ. Bărbatul mai micuţ rămase nemişcat. Din ochii celuilalt ţâşniră lacrimi şi se aşeză în capul oaselor pe podea, străduindu-se cu ambele mâini să refacă forma nasului său zdrobit. Sângele i se prelingea printre degete.

  Mace se opri lângă el.

  — Ţi-am spus-o.

  Bărbatul nu păru impresionat. Mace strânse din umeri. Se spunea despre profeţi că nu erau recunoscuţi pe propria lor planetă.

  Se îmbrăcă în tăcere, în vreme ce ceilalţi pasageri îşi recuperau bunurile. Insul mătăhălos nu schiţă nici un gest de a-i opri sau măcar de a se ridica. Brusc, tovarăşul său se foi, gemu şi deschise ochii. De îndată ce se focalizară suficient pentru a-l vedea pe Mace tot în vestiar, înjură şi trase cu degetele de tocul blasterului, străduindu-se să-şi elibereze arma.

  Mace îl privi.

  Bărbatul decise că ar fi fost mai bine să lase blasterul la locul lui.

  — Habar n-ai în ce rahat te-ai băgat, bolborosi el posac ridicându-se în şezut cu vorbele indistincte din cauza gurii deformate. (îşi trase genunchii la piept şi-i cuprinse cu braţele.) Cine se pune cu miliţia din capitală nu are viaţă lungă…

  Celălalt îl întrerupse, trăgându-i o palmă peste ceafă.

  — Gura!

  — Miliţia din capitală?

  Mace înţelese acum. Chipul lui afişă o mască zâmbitoare şi-şi termină de încătărămat tocul armei.

  — Voi sunteţi poliţia.

  Pho ph'eahianul mimă o căzătură în fund.

  — N-aş fi crezut că angajează poliţişti atât de nepricepuţi.

  — Nu ştiu ce să zic, phootie, replică kitonakul cu glas lent şi foarte relaxat caracteristic replicilor de pe scenă. Au căzut totuşi foarte frumos.

  Ambii kubazi piuiră ceva despre podele alunecoase, încălţăminte neadecvată şi accidente nefericite.

  Miliţienii mârâiră.

  Mace se lăsă pe vine în faţa lor. Palma lui dreaptă se rezema pe patul armei Power 5.

  — Ar fi regretabil, dacă un blaster s-ar declanşa din cauza unui defect, rosti el. Că mai aluneci, că mai cazi… sigur că da, este jenant. Te loveşti şi te doare, însă peste o zi sau două, îţi revii. Dar dacă s-ar fi declanşat blasterul vreunuia dintre voi, când a căzut…? înălţă din umeri. În cât timp îţi revii din moarte?

  Miliţianul scund începu să replice ceva veninos. Celălalt îl întrerupse cu altă scatoalcă.

  — Te-am scanat, mormăi el. Dă-i drumul.

  Mace se ridică.

  — Îmi amintesc o vreme când oraşul ăsta era cu adevărat plăcut.

  Îşi aruncă sacul pe umăr şi ieşi în după-amiaza tropicală toridă.

  Trecu pe sub un indicator îndoit şi ruginit, fără să ridice ochii.

  Pe indicator scria: BUN SOSIT ÎN PELEK BAW.

  Chipuri…

  Chipuri încruntate. Chipuri reci. Flămânde sau bete. Pline de speranţe. Calculate. Disperate.

  Chipuri de pe stradă.

  Mace mergea cu un pas în urma şi în dreapta şefei celulei Contrainformaţiilor Republicii, menţinându-şi mâna dreaptă în apropierea patului armei Merr-Sonn. La miezul nopţii, străzile continuau să fie ticsite. Haruun Kal nu avea sateliţi naturali; străzile erau iluminate cu revărsările luminii dinspre taverne şi terasele localurilor. Felinarele stradale – stâlpi înalţi şi hexagonali din durbeton cu benzi luminescente pe toate feţele – se ridicau la fiecare douăzeci de metri pe ambele laturi ale străzii. Spoturile lor galbene erau înconjurate de umbre negre; a intra pe una dintre străduţele lăturalnice însemna să fii şters din existenţă.

  Şefa celulei CIR era o femeie voinică, cu obrajii rumeni, cam de vârsta lui Mace. Conducea cafebaia Platoul Verde, care combina o baie comună cu un restaurant, şi avea destul succes în nordul capitalei. Nu se oprea din vorbit. Mace nici măcar nu începuse s-o asculte.

  Forţa îl împungea cu ameninţări din toate direcţiile: de la vuietul vehiculelor de sol cu roţi, care se mişcau aleatoriu prin străzile ticsite, până la evantaiul de beţe-de-moarte din pumnul unui adolescent. Miliţieni în uniforme se fuduleau, mergeau ţanţoş sau uneori pur şi simplu pozau, umflându-şi piepturile în simularea durităţii, caracteristică amatorilor înarmaţi. Cu tocurile armelor deschise… Cu carabinele blaster rezemate în şold… Mace văzu fluturându-se o mulţime de arme, văzu oameni îmbrânciţi, văzu nenumărate priviri intimidatoare şi ameninţătoare, ca şi glume grosolane specifice străzii; de fapt, nu văzu nicăieri menţinerea păcii şi armoniei. Când o rafală de blaster răsună la câteva străzi depărtare, nimeni nu întoarse măcar capul.

  Pe de altă parte, aproape toţi se holbau la Mace.

  Chipuri de miliţieni: oameni sau fiinţe atât de asemănătoare cu oamenii, încât nu puteau fi deosebite de aceştia. Îl priveau pe Mace, vedeau doar un korun în veşminte extraplanetare şi ochii lor deveneau reci ca de moarte. Goi. Măsurători. După o vreme, toţi ochii ostili seamănă între ei.

  Mace rămase alert şi se concentră asupra proiectării unei aure puternice de tipul „Nu vă băgaţi peste mine”.

  S-ar fi simţit mai în siguranţă în junglă.

  Chipuri de pietoni: rotogoale umflate de băutură de faliţi gata să fure ceva mărunţiş. Un wookiee grizonat de la nas până la piept se împingea epuizat în hamul său, în vreme ce trăgea o ricşă-taxi pe două roţi, îndepărtând cu o mână puştii de pe stradă şi apăsând-o pe cealaltă pe centura cu bani. Chipuri de prospectori de junglă: cu cicatrice de fungi pe obraji, cu arme de ambele părţi ale trupului.

  Chipuri de tineri: copii mai mici decât fusese Depa în ziua când devenise padawana lui, oferindu-i lui Mace fleacuri la „preţuri speciale” fiindcă le „plăcea de el”.

  Mulţi dintre ei erau korunnai.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Sigur că da. Vino-n oraş. Viaţa-i uşoară în oraş. Nu există pisici-de-liane. Nu există căpuşe-sfredelitoare. Nici liane-de-bronz sau văgăunile-morţii. Nu trebuie să dai la lopată bălegar de ierboşi, nu trebuie să cari apă, nu trebuie să ai grijă de puii de akk. În oraş sunt bani mulţi. Tot ce trebuie să faci este să vinzi asta sau să înduri aia. Ce vinzi de fapt? Tinereţea ta. Speranţele tale. Viitorul tău.

  Oricine care simpatizează cu separatiştii ar trebui să petreacă nişte zile în Pelek Baw. Să afle pentru ce luptă de fapt Confederaţia.

  Noroc că Jedi nu se înjosesc la ură.

  Flecărelile şefei de celulă ajunseseră cumva la subiectul paravanului ei. Femeia se numea Phloremirlla Tenk, „dar spune-mi Fior, scumpule, toţi îmi zic aşa”. Mace reveni cu atenţia la pălăvrăgeala ei.

  — Ce naiba, oricine mai are nevoie de un duş când şi când. De ce să nu-ţi speli şi hainele în acelaşi timp? Aşa că toţi vin la mine. Am parte de proji, korno… tot ce vrei. Am parte de vârfurile miliţiei şi separatiştilor… mai exact, aveam parte până s-au retras. Am de toţi. Am bazine. Am şase saune diferite. Am duşuri private, unde poţi căpăta apă, alcool, probi, sonice, tot ce vrei – am chiar şi nişte recordere, ca să obţinem realmente mizeriile de care avem nevoie. Ai fi uluit dacă ai vedea despre ce ajung să discute unii dintre ofiţerii ăştia de miliţie, singuri într-o saună. Înţelegi ce vreau să spun?

  Era spionul cel mai guraliv pe care-l cunoscuse vreodată. Când în cele din urmă se opri pentru a-şi trage răsuflarea, Mace i-o spuse.

  — Da, ciudat, nu-i aşa? Cum crezi c-am supravieţuit în afacerea asta timp de douăzeci şi trei de ani? Dacă vorbeşti atât de mult ca mine, oamenii au nevoie de mai mult timp să-şi dea seama că de fapt nu spui niciodată nimic.

  Poate că era stresată. Poate că adulmeca ameninţarea care fumega pe străzile acelea. Unii credeau că pot ţine pericolele la distanţă, pretextând că sunt în siguranţă.

  — Am treizeci şi şapte de angajaţi. Numai cinci lucrează în contrainformaţii. Toţi ceilalţi sunt lucrători reali. Ha! Câştig de două ori mai mulţi bani din cafebaie decât am economisit în douăzeci şi trei de ani de serviciu. Asta nu-nseamnă c-ar fi aşa greu de făcut, dacă-nţelegi ce vreau să spun. Ştii cât câştigă un pensionar clasa 17? Jalnic! Patetic. Cât câştigă un Jedi în ziua de azi? Măcar vă plătesc? Fac prinsoare că oricum nu-i destul. Ei sunt încântaţi de mizeria aia că Serviciul este propria sa răsplată, nu? Mai ales când este vorba despre serviciul altora. Fac prinsoare!

  Pregătise deja o echipă care să-l ducă spre interiorul platoului. Şase bărbaţi cu armament greu şi o şeniletă cu aburi aproape nouă.

  — Par niţel neciopliţi, dar sunt toţi băieţi buni. Mercenari, dar de-ncredere. Au petrecut ani buni în tufişuri. Doi dintre ei sunt korno sută la sută. Se pricep să-i ia pe indigeni, ştii?

  Din motive de securitate, îl ducea ea însăşi la întâlnirea cu ei.

  — Cu cât porneşti mai repede, cu atât mai fericiţi vom fi amândoi. Nu-i aşa? N-am dreptate? Taxiurile sunt inutile la momentul ăsta din zi. Ai grijă la chestiile din rigole… o să-ţi treacă prin cizme ca prin brânză. Hei, fii atent, vierme! Nu ştii că pietonii au prioritate? Da? Ei bine, maică-ta mănâncă muci de hutt!

  Tropăia pe stradă, legănând energic din braţe.

  — Auzi, ştii că Jedi asta a ta este căutată, nu? Ai vreo modalitate prin care s-o scoţi de pe planetă?

  Mace avea la dispoziţie crucişătorul Halleck, aflat în stare de alertă în sistemul Ventran cu douăzeci de navete de desant înarmate şi un regiment de clone. Se mulţumi să răspundă:

  — Da.

  Altă rafală de focuri blaster cântă la una sau poate două străzi depărtare, presărată cu păcănituri sacadate, mai seci decât blasterele. Hor se întoarse prompt la stânga şi se îndepărtă pe stradă.

  — Hopa! Pe-aici… ştii, e bine să te ţii departe de tulburările stradale. S-ar putea să nu fie nimic decât o revoltă legată de mâncare, dar nu poţi să ştii niciodată. Ce-s pocnetele alea? Să fiu eu dug, dacă nu-s aruncătoare de proiectile! Poate că-i acţiunea unuia dintre grupurile alea de gherilă pe care le conduce Jedi a ta… mulţi korno au aruncătoare de proiectile şi proiectilele ricoşează. Detest armele astea, dar sunt uşor de întreţinut. După o zi sau două petrecută în junglă, blasterul nu-ţi mai trage, pe când un aruncător bun, dacă-l ştergi şi-l ungi, te ţine toată viaţa. Luptătorii de gherilă au noroc cu ele, deşii necesită foarte mult antrenament… ştii, proiectilele sunt balistice. Trebuie să calculezi traiectoria mintal. Să fiu a naibii, aş prefera oricând un blaster.

  O notă nouă se alătură focurilor de blastere: mai profundă şi repetată, trummtrummtrummtrumm. Mace se strâmbă peste umăr. Părea să fie un soi de repetor uşor, un T-21 sau poate un Merr-Sonn Thunderbolt.

  Armament de calibru militar.

  — Ar fi bine, spuse el, dacă am putea ieşi de pe stradă.

  — Nu, nu – nu te teme, îl asigură femeia, încăierările astea nu ţin niciodată prea mult.

  Mace se gândea însă de acum cât de repede şi-ar fi putut scoate sabia de lumină din sacul de voiaj.

  Schimbul de focuri se intensifică. I se alăturară glasuri: răcnete şi ţipete. Furie şi durere. Părea tot mai puţin o revoltă, cât mai degrabă o înfruntare armată.

  Chiar dinapoia colţului din faţă, fulgere alb-incandescent ţâşniră pe strada perpendiculară. Alte salve de blastere ţiuiră în urma lor. Lupta se extindea şi devenea un potop care ar fi putut să se reverse peste ei dintr-o clipă în alta. Mace privi peste umăr; pe strada aceasta nu zărea decât mulţime şi vehicule de sol, totuşi miliţienii începuseră să devină alerţi, verificându-şi armele şi îndreptându-se către fundăturile şi străzile laterale. Dinapoia lui, Fior rosti:

  — Vezi? Fii atent! De fapt, nici nu ţintesc în ceva. Acum, dac-o să trecem pur şi…

  Fu întreruptă de bufnet ce răsună ca un plescăit obscen. Mace auzise de prea multe ori zgomotul acela: vapori supraîncălziţi de o salvă de mare energie care explodau prin ţesut organic viu. O lovitură de blaster care nimerise o fiinţă vie. Se întoarse către Fior şi o văzu împleticindu-se în cerc, ca un beţiv, vopsind pavajul cu sânge. În locul braţului ei stâng mai exista doar o masă de carne zdrenţuită de mărimea pumnului. Restul braţului nu se mai zărea nicăieri.

  — Ce? Ce? făcu femeia.

  Mace plonjă pe stradă. Se rostogoli şi se ridică, izbind-o cu umărul în articulaţia şoldului. Impactul o dărâmă peste el; o luă în braţe, se întoarse şi sprintă spre colţ. Fulgere strălucitoare de salve blaster sfârâiră invizibile, însoţite de pocnetele de degete ale unor proiectile hipersonice. Mace ajunse la adăpostul sărăcăcios al colţului şi o întinse pe femeie pe trotuar, lipită cât mai mult de zid.

  — Nu se poate aşa ceva…

  Viaţa se scurgea prin ciotul distrus al umărului. Deşii pe moarte, Fior continua să vorbească. Un murmur indistinct.

  — Nu-i adevărat. Nu poate fi adevărat. Bra… braţul meu…

  În Forţă, Mace putea percepe artera ei brahială sfâşiată; utilizând Forţa, pătrunse în umărul femeii şi strangulă artera. Sângele încetini la nivelul unui şiroit leneş.

  — Uşurel…

  Îi ridică picioarele pe sacul lui de voiaj, pentru a menţine curgerea sângelui spre creier.

  — Încearcă să fii calmă. Poţi să supravieţuieşti.

  Nişte cizme tropăiră pe permatonul dinapoia lui: o grupă de miliţieni sprinta către ei.

  — Vin ajutoare. (Se aplecă mult peste ea.) Spune-mi punctul de întâlnire şi parola de recunoaştere pentru echipă.

  — Ce? Ce spui?

  — Ascultă-mă! Încearcă să te concentrezi, înainte să intri în stare de şoc. Spune-mi unde găsesc echipa care mă va duce în interior şi care este parola pentru identificare.

  — Nu… nu-nţelegi… nu poate fi adevărat…

  — Ba da. Este adevărat. Concentrează-te. De tine depind vieţi. Spune-mi punctul de întâlnire şi parola.

  — Dar… dar… nu-nţelegi…

  Miliţienii dinapoia lor se opriră cu zgomot.

  — Tu! Korno! Îndepărtează-te de femeie!

  Mace privi peste umăr. Erau şase. În postura de tragere. Felinarul stradal din spatele lor le încercuia chipurile cu umbre întunecate. Gurile înnegrite de plasmă ale ţevilor îl fixau.

  — Femeia este rănită. Grav. Fără îngrijire medicală, va muri.

  — Tu nu eşti medic, spuse unul dintre ei şi-l împuşcă.

  DELICTE CAPITALE.

  Avu timp suficient pentru a se familiariza cu camera de interogatorii.

  Patru metri pe trei. Blocuri de durbeton presărate cu pietriş, ale căror plane de fracturare scânteiau ca mica. De la înălţimea brâului până la tavan, pereţii fuseseră zugrăviţi cândva în culoarea fildeşului îmbătrânit. Podeaua şi partea de jos a pereţilor avuseseră verdele kelpului-rătăcitor. Ceea ce rămăsese de pe urma zugrăvelilor se jupuia acum în petece tivite de mucegai.

  Scaunul imobilizator în care se afla Mace era într-o stare mai bună. Brăţările de la încheieturi erau reci şi dure şi nu le putea percepe nici o slăbiciune; legăturile de la glezne se afundau albicioase în pielea cizmelor. Placa pectorală abia îi permitea să răsufle.

  Nu existau ferestre. O bandă luminescentă proiecta o lumină galben-pal dinspre îmbinarea unui perete cu plafonul. Cealaltă era moartă.

  Uşa se găsea îndărătul lui. Durerile ar fi fost prea mari, dacă s-ar fi răsucit s-o vadă. Masa de duroţel din centrul încăperii era îndoită pe alocuri şi împestriţată de rugină… cel puţin, Mace credea că era rugină. Spera că era rugină. De partea cealaltă a mesei se afla un scaun de lemn, cu spătarul curbat uzat de folosinţă.

  Vesta şi cămaşa îi erau zdrenţuite la umăr, unde lovise prima salvă. Dedesubt, pielea se vedea pârlită şi umflată cu o vânătaie înnegrită. Reglată la nivelul de paralizie, salva de abia îi străpunsese epiderma, dar şocul rafalei de vapori îl lovise ca o măciucă. Îl izbise şi-l răsucise. Pulsaţia pe care o simţea în ţeastă denota că cel puţin o salvă îi atinsese partea laterală a capului. Nu şi-o amintea.

  Nu-şi amintea de altfel nimic între acea primă împuşcătură şi momentul în care se trezise în scaunul imobilizator.

  Aşteptă. Aşteptă mult timp.

  Era însetat. Cumva, presiunea neplăcută pe care o simţea în vezica urinară îi sporea durerea de cap.

  Studierea încăperii şi aprecierea rănilor nu-i putea ocupa însă tot timpul. Restul timpului şi-l petrecu rederulând în mintea moartea lui Fior.

  Ştia că era moartă. Nu se putea altfel. Nu putuse trăi mai mult de un minut sau două după ce miliţienii îl ameţiseră; în absenţa Forţei cu care el strangulase artera brahială, urma să-şi piardă tot sângele în câteva secunde. Ar fi zăcut pe trotuarul murdar, privind în sus spre stelele diminuate de luminile oraşului în timp ce ultimele fărâme ale conştiinţei ei s-ar fi întunecat, s-ar fi estompat şi în cele din urmă ar fi dispărut din existenţă.

  Din nou şi din nou, auzi bufnetul plescăit. Din nou şi din nou, o purtă pe umăr la adăpost. Şi-i opri hemoragia. Şi încercă să vorbească cu ea. Şi fu împuşcat de oameni despre care crezuse că-i veneau în ajutor.

  Moartea femeii îl pătrunsese, îi intrase adânc sub coaste. Îl rodea pe dinăuntru: un focar micuţ de infecţie care creştea pe măsură ce treceau orele în odaia aceea, până ce devenea un abces pulsatoriu. Durere, greaţă şi sudoare. Frisoane.

  O febră a minţii.

  Nu fiindcă el ar fi fost responsabil pentru moartea ei. Îl rodea pentru că nu era.

  Habar nu avusese că ea avea să intre în traiectoria unei salve de blaster. Forţa nu-i oferise nici cel mai vag indiciu în privinţa respectivă. Nici urmă de presentiment… sau, mai degrabă, nici un fel de indiciu că toate presentimentele pe care le avusese urmau să se îndrepte spre ceva mult, mult mai teribil.

  Nimic. Absolut nimic. Asta era ceea ce-l îmbolnăvea.

  Ce se întâmplă cu un Jedi când nu mai poate să aibă încredere în Forţă?

  Oare asta o afectase şi pe Depa?

  Îşi alungă gândul acela din minte. Reveni cu atenţia asupra câmpului vizual, focalizându-se să catalogheze cele mai mărunte detalii ale temniţei. Până nu avea să vadă cu ochii lui, îşi repetă cu înverşunare, îi datora prezumţia de nevinovăţie. Asemenea îndoieli nu erau demne de Depa. Şi nici de el. Continuau totuşi să se infiltreze din nou, indiferent cât de concentrat ar fi fixat vopseaua mâncată de mucegai de pe pereţi.

  Ştiu că crezi că mi-am pierdut minţile. Nu este aşa. Ceea ce mi s-a întâmplat este mult mai rău.

  Mi le-am recăpătat…

  El o cunoştea. O ştia. O cunoştea până în măduva oaselor. Până în adâncul tainelor inimii ei. Îi ştia visele cele mai dragi şi speranţele cele mai îndepărtate şi mai ceţoase. Nu putea fi implicată în masacre de civili. Sau de copii… nimic nu este mai periculos decât un Jedi devenit finalmente raţional…

  Ea nu putea face aşa ceva.

  Dar pe măsură ce secundele deveniră ore, certitudinea din capul lui deveni găunoasă, apoi disperată. Ca şi cum ar fi încercat să se autoconvingă în legătură cu ceva despre care ştia că era greşit.

  Simţi uşa dindărătul său deschizându-se. O briză umedă îi linse ceafa. Paşi intrară şi tălpile răsunară în lateral, iar el se răsuci ca să privească: aparţineau unui bărbat uman micuţ, dolofan, purtând o uniformă kaki de miliţie improbabil de bine scrobită, ţinând seama de căldură şi de umezeală. Bărbatul purta o valijoară cu margini etanşe, acoperită în piele tăbăcită. Îşi îndepărtă din ochi o şuviţă de păr umed de culoarea aluminiului şi-i surâse amabil lui Mace.

  — Nu, te rog. (Indică din mână către uşă.) Poţi să te uiţi…

  Răsucindu-se şi mai mult, Mace putu să vadă coridorul îndărătul scaunului său. În capătul îndepărtat se aflau doi miliţieni cu chipuri ferme, cu carabinele blaster aţintite spre faţa lui.

  Se încruntă. Poziţia era neobişnuită pentru nişte paznici.

  — Este destul de clar?

  Bărbatul îl ocoli pe Mace, apropiindu-se de masă, fără să se interpună în linia de foc şi-şi deschise valiza.

  — Mi s-a spus că ai suferit un mic şoc. Să avem grijă să nu devină fatal, de acord?

  Forţa îi arătă pe corpul moale o duzină de locuri în care o singură lovitură ar fi schilodit sau ucis. Bărbatul acesta nu era un luptător, totuşi energia radia din el în toate direcţiile: era un om important. Mace nu descoperi în el o ameninţare directă, ci doar un pragmatism voios.

  — Nu eşti vorbăreţ? Nu te învinuiesc. Perfect! Mă numesc Geptun şi sunt şeful securităţii pentru districtul capitalei. Prietenii mă numesc Lorz. Tu îmi poţi spune domnul colonel Geptun.

  Aşteptă, purtând acelaşi surâs indiferent şi plăcut. După câteva secunde, oftă.

  — Ei bine, ştim cine sunt eu. Şi ştim cine nu eşti tu.

  Deschise capacul identikitului lui Mace.

  — Nu eşti Kinsal Trappano. Bănuiesc că nici corellian. Interesantul trecut de aici nu-ţi aparţine. Contrabandist… Pirat ocazional… Vânzător de armament… Etcetera şi aşa mai departe.

  Se aşeză în scaunul de lemn, îşi încrucişă degetele şi-şi propti mâinile pe pântece. Îl privi pe Mace cu acelaşi surâs plăcut. În tăcere. Aşteptându-l să spună ceva.

  Mace l-ar fi putut lăsa să aştepte zile la rând. Fără instruire Jedi, nici un om nu poate înţelege cu adevărat ce înseamnă răbdarea. Depa se afla însă pe planetă. Undeva… Făcea ceva… Cu cât dura mai mult până ajungea la ea, cu atât putea să facă mai multe. Decise să vorbească.

  O victorie măruntă pentru el, gândi Mace. Nici un fel de pierdere din partea mea.

  — Care sunt capetele de acuzare împotriva mea?

  — Depinde. Ce ai făcut?

  — Oficial.

  Geptun strânse din umeri.

  — Nu există nici o acuzaţie scrisă. Deocamdată.

  — Atunci de ce sunt reţinut?

  — Te interogăm.

  Mace înălţă o sprânceană.

  — Oh, da. Te interogăm, îi făcu Geptun cu ochiul. Da, da. Sunt un interogator foarte bun.

  — Nu mi-ai pus nici măcar o singură întrebare.

  Celălalt zâmbii ca o pisică-de-liane somnoroasă.

  — Întrebările sunt ineficiente. În cazul tău, inutile.

  — Trebuie să fii realmente bun, comentă Mace, ca să-ţi fi dat seama de asta fără să fi întrebat nimic.

  În loc de răspuns, Geptun introduse mâna în valijoara îmbrăcată în piele de animal şi scoase sabia de lumină a lui Mace.

  Învelişul baghetei luminescente fusese înlăturat şi urmele adezivului se distingeau negre pe suprafaţa metalului. O cântări în mână, zâmbind.

  — Iar tortura ar fi probabil tot o irosire de timp, nu?

  Aşeză sabia de lumină şi o învârti ca pe o sticlă aşezată orizontal. Mace îi putea percepe rotirea în Forţă; putea simţi exact ce ar fi însemnat s-o atingă cu mintea, s-o ridice, s-o activeze şi s-o repeadă asupra colonelului Geptun, să-l ucidă ori să-l ia prizonier, sau să reteze legăturile ce-l reţineau în scaunul imobilizator…

  O lăsă să se rotească.

  Cei doi paznici înarmaţi din capătul îndepărtat al coridorului căpătau sens.

  Rotirea sabiei deveni tot mai lentă, încetini şi se opri treptat, cu emiţătorul îndreptat asupra sternului său.

  — Cred că asta înseamnă că te indică pe tine, comentă Geptun.

  Un truc abil. Mace îl cercetă din nou. Colonelul îi suportă privirea inexpresiv.

  — Geptun, zise Mace, ar putea fi un nume korun.

  — Şi chiar este, recunoscu vesel colonelul. Bunicul din partea tatei a ieşit din junglă acum vreo şaptezeci de ani. Asta, hm, nu se discută. Înţelegi… Nu în societatea civilizată.

  — Mai aveţi aşa ceva pe aici? O societate „civilizată”?

  Geptun strânse din umeri.

  — Numele meu reprezintă un handicap doar minor. Poate că tocmai urma aceea de sânge korun este ceea ce mă face prea mândru ca să-l schimb.

  Mace încuviinţă mai mult pentru sine, decât pentru celălalt. Dacă bărbatul avea destulă influenţă în Forţă pentru a controla rotirea sabiei de lumină, ar fi putut cu uşurinţă să aibă capacitatea de a-şi camufla intenţiile. Îşi revizui estimarea de ameninţare din partea lui de la nivelul „redus” la nivelul „necunoscut”.

  — Ce doreşti de la mine?

  — Mda. Asta-i adevărata întrebare, nu? Există mai multe lucruri pe care le-ai putea face pentru mine. Ai putea, să zicem, să fii un salt impresionant în cariera mea. Un cavaler Jedi? Pentru cei interesaţi, până şi simplele tale mormăieli Jedi ar putea fi valoroase. Am capturat un ofiţer inamic, nu? Confederaţia m-ar putea răsplăti frumuşel pentru tine. De fapt, chiar ştiu c-ar face-o. Ba poate chiar să-mi acorde o medalie. (Lăsă capul pe un umăr şi-l privi amuzat dintr-o parte.) Nu pari îngrijorat de o asemenea posibilitate.

  Dacă ar fi intenţionat să-l predea pe Mace separatiştilor, Geptun n-ar mai fi fost aici. Mace aşteptă. În tăcere.

  — Din păcate, suspină colonelul după un moment, nu sunt implicat politic. Mă gândesc însă că există altceva ce ai putea să faci pentru mine.

  Mace continuă să aştepte.

  — Ei bine, uite cum văd eu lucrurile. Am aici un Jedi. Probabil unul important, deoarece l-am capturat lângă cadavrul şefei planetare a Contrainformaţiilor Republicii. Îi făcu iarăşi cu ochiul lui Mace. Oh, da, Phloremirlla şi cu mine eram prieteni vechi. Eram prieteni de prea mult timp ca să ne despartă deosebirile politice, înţelegi?

  — Sunt convins că ar fi mişcată de evidenta ta suferinţă.

  Geptun îl ascultă fără să clipească. Surâsul nici măcar nu-i tresări.

  — Tragic. După atâţia ani petrecuţi în atâtea locuri periculoase, să fii retezată de o salvă rătăcită. Victime colaterale. Un simplu pieton. Totuşi, nu s-ar putea spune că era inocentă, nu?

  Era posibil, reflectă Mace, să ajungă să-l urască realmente pe bărbatul acela.

  — Dacă oamenii tăi nu m-ar fi împuşcat, ea ar mai fi trăit.

  Geptun chicoti.

  — Dacă oamenii mei nu te-ar fi împuşcat, n-aş fi avut plăcerea tovărăşiei tale în seara asta.

  — Plăcerea respectivă a meritat preţul vieţii prietenei tale?

  — Asta rămâne de văzut.

  Privirile lor se încrucişară pentru o clipă. Mace văzuse şopârle cu ochi mai expresivi. Şopârle prădătoare.

  Îşi revizui iarăşi estimarea de ameninţare din partea lui. Cu un nivel mai sus.

  Geptun se foi în scaun, aidoma cuiva care caută o poziţie cât mai confortabilă după un prânz copios.

  — Să revenim la acest Jedi despre care vorbeam. Eu cred că acest Jedi este de asemenea o persoană destul de capabilă. Ba poate chiar periculos în mod activ. Deoarece se potriveşte ca descriere cu un individ care a rupt oasele a doi dintre cei mai buni oameni ai mei.

  — Aceia au fost oamenii tăi cei mai buni? Îmi pare rău.

  — Şi mie, maestre Jedi. Şi mie. În sfârşit… în mod inevitabil, m-am întrebat oare ce misiune ar putea aduce un Jedi important şi periculos ca tine pe micuţa şi primitiva noastră planetă Haruun Kal? Este greu de crezut că ai străbătut atâta distanţă, doar pentru a comite o agresiune măruntă asupra unor ofiţeri care menţineau ordinea. M-am întrebat dacă nu cumva misiunea ta ar putea avea o legătură cu alt Jedi. Unul care pare că bântuie prin interiorul platoului, efectuând tot soiul de acţiuni deloc caracteristice pentru Ordinul Jedi. Cum ar fi uciderea civililor. S-ar putea ca misiunea ta să aibă vreo legătură cu acel Jedi!

  — Şi dacă ar avea?

  Geptun îşi înclină scaunul pe spate şi-l privi pe Mace peste curbele obrajilor săi plinuţi.

  — Îl vânăm pe acel Jedi de destul timp. Ba chiar am pus o recompensă pentru prinderea lui. O recompensă mare. Este posibil ca dacă cineva ar, hm-m-m… rezolva actuala mea problemă cu acel Jedi, să mă simt pe deplin compensat. S-ar putea chiar să nici nu-mi pese de răsplata aceea despre care discutam mai devreme.

  — Înţeleg.

  — Poate că înţelegi. Sau poate că nu. Asta-i problema: nu mă pot decide.

  Mace aşteptă.

  Geptun suspină iritat şi reveni cu toate cele patru picioare ale scaunului pe podea.

  — Nu eşti un om cu care se conversează uşor.

  Observaţia nu necesita o replică, aşa încât Mace tăcu.

  — Vezi? Exact ce-ţi spuneam. În sfârşit… Presupun că am nevoie de un mod prin care să-mi uşurez îndoielile, înţelegi? În cazul acesta sunt chiar la răspântie – pot să apuc în oricare dintre direcţii. Mi-ar plăcea răsplata aceea. Da, mi-ar plăcea realmente. Ţinând totuşi seama de posibilitatea de a opta, aş prefera să fie soluţionată, ă-ă-ă, problema mea Jedi din interiorul platoului… deşii nu sunt convins că-i decizia cea mai bună pe care aş putea s-o iau în clipa asta. Este vorba despre viitorul meu. Oscilez. Înţelegi? Şovăi. Am nevoie de o asigurare cât de mică. Nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să spun?

  Mace pricepu în cele din urmă despre ce anume discutau.

  — Cât de mare ar trebui să fie asigurarea aceea?

  Ochii lui Geptun sclipiră la fel de mat ca şi planele de fractură ale pietrişului din pereţi.

  — Zece mii.

  — O să-ţi dau patru.

  Geptun se strâmbă la el. Mace rămase privindu-l; chipul său ar fi putut să fie dăltuit în piatră.

  — Te pot ţine aici foarte mult timp…

  — Trei mii cinci sute, spuse Mace.

  — Mă insulţi. Ce vrei să spui, că nu merit nici măcar să te târguieşti cu mine?

  — Tocmai ne târguim. Trei mii două sute cincizeci.

  — Sunt rănit, Jedi…

  — Vrei să spui, Maestre Jedi, îl corijă Mace. Trei mii.

  Geptun se întunecă la faţă, dar după o clipă irosită încercând să privească la fel de ferm ca Mace Windu – o tentativă zadarnică; clătină din cap şi ridică iarăşi din umeri.

  — Trei mii. Bănuiesc că trebuie să mai şi cedăm. Oftă, continuând:

  — La urma urmelor, suntem în război.

  Îl eliberară în zori.

  Mace coborî treptele tocite de piatră ale scării din faţă de la Ministerul Justiţiei. Norii cirrus de înaltă altitudine de peste Umărul Bunicului însângerau zorii. Felinarele stradale păliseră. Strada din faţă continua să fie aglomerată şi agitată.

  Maestrul Jedi purta sacul de voiaj peste umăr şi blasterul legat de coapsă. Sabia de lumină se găsea într-un buzunar interior al vestei, ascunsă sub braţul stâng.

  Se afundă în mulţime şi se lăsă purtat de curentul acesteia.

  Nenumărate chipuri trecură pe lângă el, privindu-i ochii cu curiozitate sau indiferenţă. Cotigile zdrăngăneau. Muzica se revărsa dinspre uşi deschise şi şopotea din playere personale. La răstimpuri, vuietul masiv al şeniletelor sileau mulţimile să se desfacă în două; în astfel de momente, atingerea trupurilor nefamiliare îi făcea pielea ca de găină. Miros de sudoare umană combinată cu cel al urinei de yuzzem şi cu izul de mosc al togorianilor. Simţi mireasma inconfundabilă a glandelor coatelor de t'landa til şi fumul frunzelor de portaak care se prăjeau peste focuri de lammas şi se putu doar minuna, vag, cât de extraterestru i se părea totul. Desigur, în cazul acela, extraterestrul era Mace.

  Nu avea habar ce ar trebui să facă în continuare.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Ar fi trebuit să pornesc deja spre Depa. Aş fi putut să merg la cafebaia Platoul Verde, pentru a relua contactul cu agenţii Contrainformaţiilor Republicii existenţi pe planetă. Aş fi putut să-mi angajez propria mea echipă; deşii mita pentru Geptun a golit contul lui „Kinsal Trappano” – acesta nu conţine niciodată mai mult de câteva mii de credite; contul respectiv este monitorizat de Consiliul Jedi. În funcţie de solicitări, vor fi adăugate fonduri noi. N-ar fi fost greu de procurat o şeniletă, iar străzile erau ticsite cu indivizi cu aspect periculos, care ar fi fost doritori să se angajeze. Aş fi putut să fac multe alte lucruri.

  În loc de aşa ceva, m-am lăsat purtat de curentul mulţimilor.

  Am descoperit că mi-era teamă. Mă temeam să nu comit altă greşeală.

  Sentimentul este nefamiliar. Până la Geonosis, n-am înţeles cu adevărat că aşa ceva ar fi fost măcar posibil.

  În Templu învăţăm că unica greşeală reală pe care o face vreodată un Jedi este de a înceta să se mai încreadă în Forţă. Jedi nu „îşi fac socoteli”, nici nu „stabilesc un plan”. Asemenea acţiuni sunt opusul noţiunii de Jedi. Noi lăsăm Forţa să curgă prin noi şi-i urmăm curenţii spre pace şi dreptate. Cea mai mare parte a instruirii Jedi implică a învăţa să ne încredem în instinctele noastre, în sentimente, nu în intelect. Un Jedi trebuie să înveţe să „non-gândească” o situaţie, să „non-acţioneze”, să devină un recipient gol pe care Forţa să-l umple cu înţelepciune şi acţiune. Simţim adevărul atunci când încetăm să-l analizăm. Forţa acţionează prin noi, atunci când renunţăm la orice efort. Un Jedi nu decide. Un Jedi are încredere.

  Cu alte cuvinte: nu suntem instruiţi să gândim. Noi suntem instruiţi să ştim.

  Dar pe Geonosis, ştiinţa noastră ne-a înşelat aşteptările.

  Haruun Kal m-a învăţat deja că tragedia judecării greşite care a fost Geonosis n-a însemnat un eveniment izolat. Se poate repeta.

  Se va repeta.

  Nu ştiu cum să-i pun capăt.

  Venirea mea aici, singur, avea sens… dar dintr-un punct de vedere raţional, iar raţiunea este înşelătoare. A merge eu însumi după Depa mi se pare corect… însă nu mă mai pot încrede în impresiile mele. Umbra pogorâtă asupra Forţei ne întoarce instinctele împotriva noastră.

  Nu ştiam ce să fac şi nu ştiam cum să decid ce să fac.

  Existau totuşi instincte care aveau prea puţină legătură cu instruirea Jedi. Pe unul dintre acelea îl urmă Mace, atunci când, simţind un ghiont în umăr, Salut, amice, se întoarse şi nu văzu pe nimeni.

  Ghiontul sosise prin Forţă.

  Scană o mare de feţe, capete şi fum de şenilete. Pavilioane inerte deasupra cafenelelor, de pe care se scurgeau picături în aerul umed. O cotigă trasă de un ierboş acoperit cu pete neregulate de scabie. Conducătorul agita un electropalpator.

  — Două credite, oriunde în oraş. Două credite!

  Un yuzzem cu ochii înceţoşaţi de alcool pufni în apropiere. Era înhămat la o ricşă-taxiuri pe două roţi. Se răsuci în hamuri şi smulse un om de pe capră, ridicându-l deasupra capului cu o mână enormă, în timp ce cealaltă etala gheare curbate periculos. Mârâitul său se traducea: N-ai bani? Nici o problemă. Mi-este foame.

  Alt ghiont…

  De data aceasta, Mace îl întrezări. Mulţimea se despică aleatoriu ca fumul şi-i îngădui să vadă la o sută de metri depărtare pe stradă: un korun subţirel, având mai puţin de jumătate din vârsta maestrului Jedi, cu piele mai întunecată şi purtând tunica maro şi pantalonii din ţesătură deasă a unui ghoshin din junglă. Mace zări un fulger rapid de dinţi albi şi ochi surprinzător de albaştri, apoi tânărul korun se întoarse şi se îndepărtă pe stradă.

  Ochii aceia surprinzători… oare îi mai văzuse vreodată? Pe stradă, poate în noaptea anterioară, cam în momentul răscoalei…

  Mace porni după el.

  Avea nevoie de o direcţie. Aceasta părea promiţătoare.

  În mod limpede, tânărul korun dorea să-l urmeze; de fiecare dată când mulţimile se închideau între ei şi Mace îl pierdea, alt îndemn al Forţei îi îndrepta ochii în direcţia cuvenită.

  Gloata avea propriul ei ritm. Cu cât Mace încerca să avanseze mai rapid, cu atât întâlnea mai multă rezistenţă: coate, umeri, şolduri, ba chiar unul sau două braţe de modă veche proptite în piept, însoţite de aprecieri neprietenoase referitor la stilul lui de mers şi propuneri de a-i completa lacuna aceea din educaţie. La toate, le răspundea simplu:

  — Nu cred că vrei să te lupţi cu mine.

  Nu se sinchisi niciodată să accentueze vorbele acelea cu Forţa; căutătura ochilor săi era suficientă.

  Un tânăr mai surescitat nu replică nimic, ci decise să comunice prin intermediul unui upercut violent direcţionat spre nasul lui Mace. Maestrul Jedi înclină cu gravitate din cap, ca şi cum s-ar fi plecat politicos, şi pumnul tânărului se zdrobi în osul frontal al craniului ras al lui Mace. Pentru o clipă, se gândi să-i ofere un sfat prietenesc tânărului agitat despre virtuţile răbdării, non-violenţei şi comportamentului civilizat – sau cel puţin o critică blândă la adresa loviturii stângace; dar agonia de pe faţa acestuia când îngenunche, strângând la piept articulaţiile fracturate ale degetelor, îi readuse în minte una dintre maximele lui Yoda, „Lecţiile cele mai puternice fără cuvinte sunt învăţate”, aşa încât se mulţumi să strângă din umeri cu un gest de scuză şi trecu mai departe.

  Apăsarea mulţimilor îi confrunta urmărirea cu legea randamentelor descrescătoare: Mace nu se putea apropia de tânărul korun fără să atragă şi mai multă atenţie şi, posibil, să rănească numeroşi pietoni insuficient de politicoşi. Uneori, când korunul arunca o privire în urmă, i se părea că detecta o umbră de surâs, dar se afla prea departe pentru a-l putea descifra: era oare un zâmbet încurajator? Prietenos? Doar politicos? Maliţios?

  Prădător?

  Korunul coti pe o stradă mai îngustă şi mai întunecoasă, încă adumbrită de urmele nopţii. Aici mulţimile lăsaseră loc unei perechi de yarkora, care dormeau după orgia nocturnă, unul în braţele celuilalt, periculos de aproape de o băltoacă de vomă, şi de trei-patru femei balawai în vârstă, care se aventuraseră pentru a mătura pavajul din faţa locuinţelor lor. Ritualul lor matinal se întrerupse la apropierea lui Mace. Strânseră puternic măturile în mâini, îşi potriviră basmalele care le prindeau puţinul păr ce le mai rămăsese şi-l priviră în tăcere.

  Când trecu, una dintre ele scuipă în apropiere de picioarele lui.

  În loc să-i răspundă, Mace se opri. Aflat acum departe de străzile principale şi de vuietul permanent al vocilor, paşilor şi roţilor, putea să audă un zgomot nou în dimineaţă, slab dar distinct: un zumzet subţire şi ascuţit, care pulsa neregulat, legănându-se ca o bărcuţă pe o mare leneşă.

  Un elevator repulsor. Poate chiar mai multe.

  Ecourile de pe strada mărginită de clădiri făceau ca sunetul să răsune din toate direcţiile. Nu sporea totuşi în intensitate. Iar când receptă alt ghiont de Forţă din partea Zâmbăreţului aflat în faţa sa şi avansă, zumzetul nu se diminuă.

  De partea cealaltă a clădirilor, se gândi Mace. Merge în paralel cu mine.

  Poate că erau swoopere. Sau motospeedere. Nu era oricum un speeder de teren, deoarece elevatoarele sale repulsoare ar fi bâzâit o singură notă. Ele nu pulsau, atunci când vehiculul se legăna în sus şi în jos.

  Totul începea să se focalizeze.

  Îl urmă pe Zâmbăreţ printr-un labirint de străzi care se răsuceau şi se bifurcau. Unele erau zgomotoase şi aglomerate; cele mai multe erau tăcute, neexistând decât conversaţii murmurate şi fâşâiturile cauciucurilor din polimer ale bicicletelor. Acoperişurile se aplecau de sus şi etajele superioare se căutau reciproc, eclipsând dimineaţa într-un singur ciob albastru şi îngust deasupra penumbrei permanente.

  Străzile întortocheate deveniră ulicioare încâlcite. După un colţ, Zâmbăreţul dispăru.

  Mace se trezi într-o curte interioară micuţă, având cel mult cinci metri pătraţi. La interior nu exista nimic, doar pubele masive, din care se revărsau gunoaiele. Tobogane pentru deşeuri se reliefau ca nişte vene pe faţadele inexpresive ale clădirilor din jur; ferestrele cele mai de jos se aflau la zece metri înălţime şi erau acoperite cu grilaje de sârmă. Mult deasupra, pe marginea unui acoperiş, ochii ageri ai lui Mace distinseră o cicatrice de cărămidă mai curată: probabil că Zâmbăreţul urcase iute pe o funie, apoi o trăsese după el, anulându-i posibilitatea de a-l urma.

  În unele graiuri, un asemenea loc era numit fundătură.

  Un loc perfect pentru o capcană.

  În sfârşit…, gândi Mace.

  Începuse să se întrebe dacă nu cumva se răzgândiseră.

  Rămase în curte, cu spatele către străduţa prin care intrase şi-şi deschise mintea.

  În Forţă, îi simţea sub forma unor câmpuri energetice.

  Patru sfere de maliţie precaută peste care se suprapunea freamătul anticipaţiei: se aşteptau la o vânătoare de succes, dar nu-şi asumau riscuri. Doi rămăseseră în urmă, la capătul îndepărtat al străduţei, pentru a asigura acoperire şi forţe de rezervă. Ceilalţi doi avansau tăcuţi, cu armele pregătite, aşteptând să tragă de la distanţa cea mai mică. Mace putea simţi spoturile de ţintire ale armelor lor lunecându-i fierbinţi peste piele, ca nişte gândaci de lavă aridusiani pe sub veşminte.

  Zumzetul elevatorului repulsor se ascuţi şi-şi preciză direcţia: deasupra, în ambele părţi. Bănuia că erau motospeedere. Îşi extinsese perceperea în Forţă pentru a le prelua şi simţise ameninţarea accentuată a armelor puternice de sus, iar swooperele erau rareori înarmate. Fiecare avea câte un ocupant. Se deplasau în afara razei vizuale, peste marginile clădirilor, pentru a asigura foc încrucişat.

  Lucrurile începeau să devină interesante.

  Mace simţi doar o anticipaţie caldă. După o zi de nesiguranţe şi înşelătorii, după ce-şi menţinuse cu insistenţă paravanul, oferise mite şi îngăduise bătăuşilor să plece, de abia aştepta să aibă parte de oxigen într-o confruntare fizică directă, lipsită de complicaţii.

  Apoi însă surprinse tonul propriilor sale gânduri şi suspină.

  Nici un Jedi nu era perfect. Toţi aveau defecte împotriva cărora se luptau zilnic. Puţinele defecte personale ale lui Mace erau binecunoscute tuturor cavalerilor Jedi care-i erau apropiaţi; el nu şi le tăinuia. Dimpotrivă – o parte a măreţiei specifice lui Mace era tocmai faptul că îşi putea recunoaşte în mod deschis slăbiciunile şi că nu se temea să solicite ajutor pentru a le soluţiona.

  Defectul său aplicabil în cazul de faţă era faptul că îi plăcea să se lupte. Lucrul acesta, pentru un Jedi, era deosebit de periculos.

  Iar Mace era un Jedi deosebit de periculos.

  Cu disciplină mintală riguroasă, îşi înfrână anticipările şi decise să negocieze. Dacă-i convingea să nu-l atace, le putea salva vieţile. Şi păreau să fie profesionişti; poate că ar fi putut pur şi simplu să le plătească pentru informaţia pe care o dorea.

  În loc de a-i bate pentru a o obţine.

  În clipa când ajunse la decizia aceea, cei dinapoia lui ajunseră la distanţa optimă pentru deschiderea focului. Într-adevăr, profesionişti: fără un cuvânt, aţintiră armele şi încărcături gemene de plasmă focalizate ţâşniră spre spinarea lui Mace.

  Chiar şi cel mai bine antrenat ţintaş uman are o întârziere de minimum un sfert de secundă între decizia de a trage şi apăsarea pe trăgaci. Afundat în Forţă, Mace putu simţi deciziile acelea chiar înainte să fie luate – sub forma unui ecou din viitorul său.

  Înainte ca degetele lor să fi putut măcar tresări, el intră în acţiune.

  Până ce salvele de blaster parcurseseră un sfert din distanţă, Mace se rotise, deschizându-şi vesta, prin chiar viteza mişcării. Până ce salvele parcurseseră jumătate din distanţă, Forţa îi adusese sabia de lumină în mână. La trei sferturi din distanţă, lama lui se extinse şi când salvele de blaster ajunseră la el, nu întâlniră carne şi os, ci o cascadă continuă, lungă de un metru, de energie vie, violet.

  În mod reflex, Mace trimise salvele înapoi spre atacatori… dar în loc să ricoşeze din lamă, salvele se prelinseră pe lângă ea, atingându-i coastele şi izbiră o pubelă dinapoia sa, care bubui, se îndoi şi vibră ca un clopot fisurat.

  S-ar putea totuşi să am necazuri, îşi spuse Mace.

  Înainte ca gândul să i se fi putut forma complet în minte, cei doi agresori (o parte îndepărtată, raţională a creierului maestrului Jedi îl informă că amândoi erau oameni) îşi trecură armele pe foc automat. O jerbă orbitoare de salve umplu fundătura.

  Mace se azvârli într-o parte şi făcu o tumbă prin aer. Un fulger îi atinse fluierul piciorului, proiectându-l înapoi şi transformându-i tumba într-o cădere; totuşi reuşi să aterizeze ghemuit la adăpostul colţului interior al fundăturii. Îşi privi piciorul: salva nu-i străpunsese pielea cizmei.

  Nivel paralizant, înţelese. Profesionişti care mă doresc viu.

  În timp ce se străduia să perceapă ce ar putea încerca agresorii în continuare, observă că lama lui emana o lumină straniu de decolorată. Mult prea decolorată.

  Chiar pe când stătea ghemuit, holbându-se la ea în fundătura cu pereţi înalţi, lama păli mai mult, licări şi se stinse.

  Iar necazurile astea s-ar putea să fie serioase, îşi spuse.

  Sabia de lumină se descărcase.

  — Nu-i posibil, şuieră. Nu-i…

  Simţi un ghem în măruntaie când pricepu.

  Geptun.

  Îl subestimase. Corupt şi lacom, da. Prost? Evident, nu.

  — Jedi!

  Fusese un glas de bărbat dinspre stradă: unul dintre ţintaşi.

  — Haide să cădem la pace, de acord? Nu-i nevoie să ne rănim.

  „Ce bine ar fi dacă ai spune adevărul”, gândi Mace.

  — Avem tot felul de arme asupra noastră, Jedi. Nu numai blastere, ci şi grenade cu gelatină, nytinită şi plase paralizante.

  Deocamdată nu folosiseră însă nimic din toate acelea. Erau mercenari, decise Mace. Poate vânători de recompense. În nici un caz miliţieni. Grenadele cu gelatină lipicioasă şi gazele soporifice erau scumpe; o salvă de blaster nu costa aproape nimic. Prin urmare, economiseau câteva credite.

  În acelaşi timp, îi acordau timp să se gândească. Iar el era pe punctul de a-i face s-o regrete.

  — Vrei să ştii ce mai avem?

  Mace îi putea distinge clar zâmbetul superior.

  — Priveşte în sus, Jedi…

  Peste marginile acoperişurilor de deasupra, perechea de motospeedere se ridică legănat şi piloţii cu ochelari integrali se conturară pe fundalul albastru. Paletele frontale direcţionale împrăştiară scânteile de oglinzi ale răsăritului de soare peste pavajul curţii interioare. Tunurile blaster de dedesubtul lor îl încadrară pe Mace cu ţevi pârlite de plasmă. Era complet expus focului lor încrucişat… dar ele nu trăgeau.

  Mace încuviinţă în gând. Îl doreau viu. O singură lovitură din partea tunurilor şi ar fi trebuit să-i răzuiască trupul cu şpaclul şi mopul.

  Asta nu însemna însă că tunurile nu erau utilizate: o salvă a speederului aflat mai în faţă desprinse o bucată de mărimea unui tors din peretele de lut ars, la doi metri deasupra sa. Bucăţi şi aşchii se revărsară peste el, îl zgâriară şi-l trântiră la pământ.

  Sudoarea îi şiroia pe piele şi simţi miros de sânge: se zgâriase. Restul era prea neaşteptat pentru a şti cât de rău avea să fie. Se târî prin năruituri şi plonjă înapoia unei pubele. Zadarnic: pilotul speederului trase în partea opusă a pubelei şi şocul îl izbi pe Mace îndeajuns de puternic pentru a-l face să-şi piardă răsuflarea.

  Împuşcat. Şocat. Tăiat. Lovit. Fără sabie.

  Haruun Kal îl făcea bucăţele şi nu trecuse nici o zi de când era pe planetă.

  — Perfect!

  Se ridică şi-şi răşchiră degetele peste pubelă, astfel încât să fie văzute de piloţii speederelor. Lăsă sabia de lumină descărcată să se legene, atârnând de inel pe degetul mare.

  — Perfect: ies. Nu trageţi.

  Speederul din faţă se apropie doar puţin, când el îşi făcu apariţia dinapoia pubelei, cu braţele în aer. Celălalt speeder rămase în urmă, pentru a-l acoperi de sus. Mace se îndreptă spre capătul străduţei, inspiră profund şi ieşi de după colţ. Cei doi ţintaşi îşi părăsiră fără grabă poziţiile: unul dinapoia unei pubele, iar celălalt din nişa unei intrări. Cei doi care-i acopereau îşi menţinură poziţia în colţurile îndepărtate ale celuilalt capăt al străzii.

  — Sunteţi destul de buni, comentă Mace. Printre cei mai buni pe care i-am văzut vreodată.

  — Mulţumim, răspunse unul dintre ei.

  După voce, el vorbise şi mai devreme. Probabil era conducătorul lor.

  Zâmbetul îi era mai puţin prietenos decât tonul. Atât el, cât şi partenerul lui purtau blastere cu pat rabatabil, sprijinite în încheietura cotului. Cei din capătul străduţei aveau arme cu ţevi duble, blastere combinate cu ceva de calibru mai mare: lansatoare de grenade sau blastere cu focalizare largă, speciale pentru înăbuşirea tulburărilor publice.

  — Din partea unui Jedi ca tine, bănuiesc că asta-i o laudă cu totul deosebită.

  — În tot cazul, aţi venit bine pregătiţi.

  — Exact. Acum, dă-ne blasterul ăla, da? Frumos şi încetişor.

  Încet – foarte încet – îşi trecu sabia de lumină în mâna stângă şi apropie mâna dreaptă de mânerul lui Power 5.

  — Aş vrea să-mi pot aminti de câte ori au venit după mine echipe ca a voastră. Nu numai în fundături. Pe străzi. În grote… Pe stânci… în cale de cargoboturi… Docuri uscate… Orice vă trece prin minte.

  — Iar acum ai fost prins. Pune blasterul jos şi trimite-l cu piciorul la amicul meu de aici.

  — Piraţi… Vânători de recompense… Tribali… Găşti…

  Mace parcă pălăvrăgea cu nişte prieteni vechi, când se plânse:

  — Înarmaţi cu tot ce vă puteţi imagina, de la detonatoare termale la topoare de piatră. Iar uneori, doar cu ghearele şi cu dinţii.

  Agresorul tăcut se aplecă după Power 5. Ţeava blasterului său coborî. Mace făcu un pas la stânga. Cel care vorbea ajunsese în linia de foc a celor doi din spatele său.

  Mace pătrunse în Forţă şi străduţa se cristaliză în jurul său: o reţea de planuri de fractură, linii de stres şi vectori de mişcare. O nestemată cu defecte şi fisuri care-i legau pe vorbitor şi pe partenerul său, cei doi ţintaşi din capătul îndepărtat, motospeederele şi piloţii lor, clădirile înalte de douăzeci de metri din ambele părţi…

  Şi pe Mace.

  Nici un punct de implozie pe care-l putea distinge nu l-ar fi scos din situaţia aceasta. Asta nu-nseamnă că n-o să ies, gândi el. Atât doar că nu va fi uşor. Sau garantat.

  Sau măcar probabil.

  Inspiră profund, pentru a se linişti.

  Nu avu nevoie de mai mult de o răsuflare. Dacă Forţa avea să-i aducă moartea aici, era pregătit.

  — Acum sabia de lumină, vorbi mercenarul.

  — Sunteţi mai bine pregătiţi decât cei mai mulţi, spuse Mace echilibrându-şi sabia pe palmă. Dar ca toţi ceilalţi, aţi uitat unicul echipament care v-ar fi de fapt util.

  — Serios? Care anume?

  Glasul lui Mace deveni rece, iar ochii şi mai reci.

  — O ambulanţă.

  Zâmbetul conducătorului încercă să se transforme într-un chicotit, dar se topi destul de repede: privirea fixă a lui Mace aparţinea unei zone lipsite de umor.

  Legănă uşor blasterul.

  — Sabia de lumină. Imediat!

  — Sigur că da, i-o aruncă Mace. Prinde-o.

  Sabia lui descrise un arc prelung. În Forţă, îi simţi pe toţi relaxându-se infim… o diminuare uşoară a apăsării pe trăgace… o destindere vagă a concentrării clocotind de adrenalină. Se relaxau, fiindcă el era acum neînarmat.

  Fiindcă niciunul dintre ei nu înţelegea ce era o sabie de lumină.

  Mace începuse să-şi construiască sabia pe când era padawan. În ziua când atinsese prima dată metalul, visa deja sabia aceea de trei ani; şi-o imaginase atât de complet, încât existase în mintea lui, perfectă în toate detaliile. Construirea ei nu fusese o – creare, ci o actualizare: el luase realitatea mintală şi-i conferise materialitate. Obiectul din metal şi nestemate, din fascicul de particule şi pilă energetică, era doar o expresie; adevărata lui sabie de lumină exista numai în acea parte a Forţei pe care Mace o denumea mintea lui.

  Sabia de lumină nu era o armă. Armele pot fi confiscate sau distruse. Armele erau entităţi unitare. Mulţi oameni chiar le botezau.

  Mace nu ar fi dat un nume sabiei sale, tot aşa cum nu ar fi dat un nume mâinii sale. El nu mai era băiatul care-şi imaginase forma sabiei cu patruzeci şi unu de ani în urmă şi nici sabia nu era identică cu acea primă imagine din visurile băiatului în vârstă de nouă ani. Cu fiecare pas nou în înţelegerea sa tot mai profundă a Forţei şi a locului său în ea, îşi reconstruise sabia de lumină. O refăcuse. Ea crescuse o dată cu el.

  Sabia lui reflecta tot ce ştia el. Tot ce credea.

  Tot ce era.

  De aceea nu avu nevoie nici de efort, nici de gând pentru a prinde în Forţă mânerul sabiei care se rostogolea prin aer şi a o propulsa ca pe un glonţ.

  Sabia ţipă prin aer şi mânerul ei îl lovi pe conducătorul atacatorilor între ochi cu un pocnet sec, precum cel scos de o piatră care izbeşte lemnul. Impactul îl trânti pe bărbat, inconştient sau mort înainte să fi atins solul. Mâinile lui zvâcniră pe blaster care revărsă energie. Prin Forţă, Mace împinse doar puţin ţeava blasterului pentru a-l lovi pe partenerul conducătorului şi a-l trimite zvârcolindu-se pe pământ; o dirijă după aceea mai în sus şi rafalele de energie mestecară un arc de bucăţi din pereţi înainte de a lovi paletele direcţionale ale motospeederului aflat deasupra şi îndărătul lui şi a-i imprima o spirală dezordonată, care-l făcu pe pilot să-i dedice toată atenţia şi să nu se mai gândească defel la armamentul său.

  Ţevile duble ale celor doi mercenari din capătul străduţei tuşiră, dar Mace se găsea deja în mişcare; ajutat de Forţă, sări pieziş şi atinse zidul cinci metri mai sus, apoi se propulsă spre zidul opus, suind şi schimbând întruna direcţia, dintr-un perete în altul, descriind un zigzag către acoperişuri în mijlocul unei furtuni de salve blaster.

  Cu întârziere, grenadele detonară dedesubt: gelatina albă ca saliva se revărsă în fundătură, învolburând norul purpuriu de gaz anesteziant nytinită, însă Mace se afla deja mult deasupra zonei în care armele acelea aveau vreun efect. Sări peste buza acoperişului plat din olane de lut ars, iar acolo erau oameni…

  Acoperişul era ticsit cu tărgi pline de olane, recipiente cu permacit lichid şi suluri de prelate, care poate că aveau scopul de a crea o izolare împotriva ploilor iernii… dar care acum deveniseră camuflaje pentru minimum doi bărbaţi.

  Ascunşi îndărătul prelatelor, aceştia erau invizibili vederii, dar Mace îi percepea în Forţă sub forma fiorilor de adrenalină şi autocontrolului disperat necesar pentru a-şi păstra nemişcarea. Martori inocenţi? Muncitori care reparau acoperişul, fuseseră prinşi în mijlocul schimbului neaşteptat de focuri şi se ascundeau pentru a scăpa cu viaţă? Rezerve ale echipei de asalt?

  Mace nu era convins că avea să supravieţuiască pentru a afla răspunsul.

  Înainte de a fi putut ateriza pe acoperiş, pilotul celuilalt speeder îi intersectă traiectoria cu o jerbă de rafale blaster pentru a-l intercepta. O deviere cu Forţa îl opri, însă imediat după ce atinsese acoperişul, pilotul lansă spre picioarele lui o grenadă cu detonare la impact. Mace se întinse în Forţă şi îndepărtă grenada de el şi de oamenii ascunşi, dar salva tunului răpăi asurzitor o linie de ţigle sfărâmate şi găuri fumegând, care se îndrepta direct către ei.

  Aşa încât Mace sări spre ea.

  O propulsare ascendentă amplificată de Forţă îl ridică peste rafală şi-i transformă saltul într-o tumbă răsucită care-l aduse în picioare cu spatele la masivul coş comun ce se ridica din centrul acoperişului. Coşul se cutremură sub impactul salvelor de tun din partea opusă. În Forţă, Mace simţi cum celălalt speeder descrie un cerc pentru a-i ocoli ascunzătoarea.

  Găurile de tun din acoperiş, gândi el. Salvele făcuseră găuri neregulate, suficient de mari pentru a plonja prin ele. Dacă ar fi putut coborî printr-una în clădire…

  Coşul era cu numai un metru mai înalt decât Mace şi maestrul Jedi sări în vârful lui. Salvele de tun loviră în lutul ars la soare al coşului, suind spre picioarele sale. Înainte să fi putut zări o gaură în acoperiş destul de mare pentru a se azvârli prin ea, coşul se înclină şi începu să se surpe.

  Se strădui cu disperare să-şi regăsească echilibrul. Un bărbat strigă:

  — Windu! La mulţi ani!

  Mace întrezări cu coada ochiului prelata care se dădu în lături, ochii albaştri şi dinţii albi, apoi ceva zbură prin aer, rostogolindu-se către el…

  Avea vag forma unei grenade cryoban, dar când Mace se întinse în Forţă pentru a-i devia traiectoria, o recunoscu; semnătura ei îi era la fel de familiară ca şi sunetul vocii lui Yoda.

  Era o sabie de lumină.

  Era sabia Depei.

  În loc s-o devieze, Mace o trase spre el… şi prin Forţă, o simţi, o simţi pe Depa, ca şi cum ar fi stat lângă el şi l-ar fi prins de mână. Mânerul sabiei îi atinse palma.

  În fulgerul verde al lamei Depei, situaţia arăta cu totul altfel.

  Restul luptei nu dură nici cinci secunde.

  Speederul de deasupra redeschise focul şi Mace făcu un pas în lateral, lăsând Forţa să mişte sabia. Salvele de blastere ricoşară din arteziana de energie şi distruseră celula energetică a speederului, trimiţându-l spre sol, la capătul fundăturii. Korunul cu ochi albaştri – Zâmbăreţul care-l adusese aici – şi celălalt bărbat care stătuseră ascunşi sub prelate aveau aruncătoare de proiectile cu foc automat pe care le trecură peste marginea acoperişului, acoperind fundătura şi străduţa de dedesubt cu o perdea letală de gloanţe.

  Alţi doi korunnai ieşiră la iveală pe acoperişul de vizavi. Unul avea un aruncător de proiectile şi flăcările ţâşniră la gura ţevii sale. Celălalt – o korună voinică, cu piele deschisă la culoare şi păr roşcovan – rămase în picioare, cu tălpile depărtate şi un Mer-Sonn Thunderbolt masiv proptit în interiorul cotului, mitraliind fundătura cu salve urlătoare de pachete focalizate de particule.

  Al doilea pilot nu păru încântat de răsturnarea situaţiei; ambală speederul şi vui peste acoperişuri, îndepărtându-se. Zâmbăreţul îşi roti arma şi ţinti spatele pilotului… dar înainte de a fi putut deschide focul, vehiculul făcu o tumbă prin văzduh, se rostogoli fără control şi se izbi de peretele unei clădiri îndepărtate la viteza de aproape două sute de kilometri pe oră.

  Zâmbăreţul făcu un semn din braţ şi korunnaii încetară să mai tragă.

  Liniştea bruscă ţiui în urechile lui Mace.

  — A fost amuzant, nu? Zâmbăreţul rânjii către el şi-i făcu cu ochiul. Haide, Windu, zi pe bune dacă nu te-a-ncălzit niţel?

  Mace sări pe acoperiş şi coborî lama Depei în poziţie neutră.

  — Cine eşti?

  — Tipu' care ţi-a scos fundul din foc. Haide, omule! Miliţienii o să apară dintr-o clipă-n alta.

  Korunnaii aflaţi de cealaltă parte a fundăturii lunecau deja pe funii subţiri spre sol. Zâmbăreţul şi prietenul său agăţară de buza acoperişului gheare ce păreau făcute din liane-de-bronz lustruite şi lăsară în jos frânghii. Prietenul său îşi puse aruncătorul în spate şi trecu peste margine.

  Mace se încruntă spre coloana de fum care se înălţa din gaura căscată pe care al doilea motospeeder o lăsase în clădirea aflată la câteva străzi mai departe. Zâmbăreţul îi zări privirea şi chicoti.

  — Mă topesc după fungii ăştia – i-au halit sistemul electronic de control. M-au scutit de o încărcătură.

  — Sper doar că nu era nimeni acasă, murmură maestrul Jedi.

  — Aşa-i, gândeşte-te ce mizerie ar fi făcut. Zâmbăreţul îi oferi iarăşi surâsul lui larg şi sclipitor de alb. Nu te mai gândi la identificarea cadavrelor, da? Hai s-o frigem de-aici.

  Mace se uită către el.

  — Am senzaţia, vorbi fără grabă, că noi doi n-o să fim prieteni.

  — Vreau să-ţi spun că mi se rupe inima de durere. Zâmbăreţul prinse o funie în mâini şi-i făcu semn: Rapid, Windu! Ce vrei, invitaţie specială? Flori şi o cutie de bomboane?

  Cascada sabiei Depei le iluminase feţele amândurora în culoarea razelor de soare văzute în junglă.

  — Ceea ce vreau, rosti Mace, este să-mi spui ce făceai cu sabia asta.

  — Sabia de lumină? (Ochii albaştri scânteiară de foc nebunesc.) Asta-i scrisoarea mea de recomandare, zise el şi dispăru sub buza acoperişului.

  JUNGLĂ CONTRA JUNGLĂ.

  Mace rămase pe acoperiş, privind în sclipirea de smarald a sabiei Depei. Fie că ea i-o dăduse Zâmbăreţului, fie că el o luase de la cadavrul Depei. Mace speră că era vorba despre prima variantă.

  Cel puţin, credea că aşa spera.

  Depa pe care o cunoştea el… oare şi-ar fi împrumutat sabia de lumină? Ar fi renunţat, fie şi temporar, la o parte a propriei ei persoane?

  Ceva îi spunea că nu fusese tocmai un Acord de Loialitate.

  După câteva secunde, eliberă plăcuţa de activare. Lama se reduse şi dispăru, lăsând în urmă numai izul de ioni. Strecură mânerul în buzunarul interior al vestei. Nu intră uşor; mânerul era acoperit cu un strat subţire şi cleios, care avea o aromă erbacee.

  Era un fel de răşină vegetală, lipicioasă, care-i rămăsese şi pe palmă.

  Clătină din cap, examinându-şi mâna. După aceea suspină. Strânse din umeri. Poate că era momentul să se oprească de a mai aştepta ca lucrurile de pe planeta aceasta să aibă vreun sens.

  Se aplecă peste marginea acoperişului. Pe străduţă se zăreau patru trupuri, plus pilotul care zăcea printre resturile speederului său în fundătură. Dacă-l socotea şi pe cel care se izbise de clădire, fuseseră toţi.

  Zâmbăreţul şi korunnaii jefuiau rapid şi eficient cadavrele.

  Maxilarele lui Mace se încleştară. Unul dintre morţi – poate conducătorul – avea o tăietură largă, cu margini sângerânde, de sub o ureche până sub cealaltă.

  Cineva îi retezase beregata.

  O greutate rea se adună în pieptul lui Mace. Unele lucruri aveau totuşi sens, iar sensul acestora îi ridica stomacul în gură.

  Forţa nu-l anunţa de vreun semn de remuşcări din partea celor de jos; poate că violenţa de aici era atât de recentă, încât ecourile ei sufocau asemenea subtilităţi. Sau poate că acela care o făcuse nu se simţea deloc vinovat.

  Iar ucigaşii aceştia erau principala lui speranţă – poate unica speranţă – de a ajunge la Depa.

  În acelaşi timp, nu putea pur şi simplu lăsa situaţia aşa.

  Altă lecţie a lui Yoda îi reveni în minte: Când toate opţiunile par greşite, alege înfrânarea.

  Mace porni să coboare pe funie.

  Zâmbăreţul îl examină din cap până în picioare.

  — Ştii în ce hal eşti? Scoate-ţi cămaşa. (Se aplecă şi trase o mintrusă medicală de la centura unui cadavru.) Aici trebuie să existe vreun spray-pansament…

  Mace îl prinse de braţ.

  — Noi doi, îi spuse, trebuie să ne redefinim relaţia.

  — Hei… au, ce?

  Zâmbăreţul încercă să se elibereze şi constată că strânsoarea lui Mace era comparabilă cu gheara de andocare a unui cargobot.

  — Hei!

  — Am pornit cu stângul, zise Mace. Trebuie să facem o ajustare. Crezi c-o putem reuşi în mod paşnic?

  Ceilalţi korunnai se opriră din jefuit. Se ridicară în picioare şi feţele li se întunecară, când se răsuciră spre Mace şi Zâmbăreţ, legănându-şi armele în mâini. Degetele lunecară prin gărzile trăgacelor.

  — Nu-i o idee bună, comentă Mace. Pentru nimeni dintre cei implicaţi.

  — Auzi, uşurel cu braţul, da? S-ar putea să mai am nevoie de el…

  Strânsoarea lui Mace se intensifică.

  — Spune-le ce facem.

  — Vrei să renunţi la strânsoarea asta care-mi rupe osul? glasul Zâmbăreţului se subţiase şi pe buza superioară îi apăruseră broboane de sudoare. Care-i treaba, îţi place atât de mult braţul meu, încât vrei să-l iei acasă cu tine?

  — Asta nu-i strânsoarea mea de rupt oase. Asta-i strânsoarea care te avertizează să nu faci prostii. (O mai spori doar atât cât să obţină un icnet de durere printre buzele Zâmbăreţului.) Vom trece la strânsoarea de rupt oase peste vreo zece secunde.

  — Dac-o iei aşa…

  — Spune-le ce facem.

  Zâmbăreţul îşi răsuci gâtul pentru a privi peste umăr spre ceilalţi korunnai.

  — Băieţi, rosti el slab, staţi cuminţi, da? Noi, ă-ă-ă… ne redefinim relaţia.

  — Paşnic.

  — Da, paşnic.

  Cei trei korunnai lăsară armele să le atârne în banduliere şi reveniră la jefuirea cadavrelor.

  Mace îi dădu drumul. Zâmbăreţul îşi masă braţul, părând iritat.

  — De fapt, ce anume te-a deranjat?

  — Nu m-ai atras într-o capcană. Te-ai folosit de mine ca să-i atragi pe ei într-o capcană.

  — Alo, Căpitane Isteţ, citeşte ultimul buletin de presă: asta n-a fost o capcană.

  Mace se încruntă.

  — Atunci, cum i-ai spune?

  — A fost o ambuscadă, pufni Zâmbăreţul. Care-i treaba, nu vă-nvaţă bazica la şcoala Jedi?

  — Ştii că nu te-am plăcut din clipa când ne-am întâlnit?

  — Asta-i expresia Jedi pentru mulţumesc tare mult că mi-ai salvat fundul cu sabie de lumină cu tot! Pfui! (Clătină din cap, prefăcându-se întristat.) Deci care-i treaba? Ce te-a enervat?

  — Aş fi preferat, rosti ferm Mace, să-i fi capturat vii.

  — La ce bun?

  Mace se gândi că întrebarea aceea era corectă în Pelek Baw. Pentru a-i preda autorităţilor? Care autorităţi? Geptun? Poliţiştii care terorizau în vestiarele duşurilor probiotice? Inspiră adânc.

  — Ca să-i interogăm.

  — Ce mai vrei să ştii?

  Vorbise roşcata cea voinică, înarmată cu Thunderbolt. Ridicase ochii către Mace, rămânând ghemuită lângă un cadavru. Accentul ei era specific înălţimilor Platoului.

  — Uite-i. Şase balawai nenorociţi. S-a zis, cu ei. Case de korunnai n-o să mai ardă. Cirezi n-o să mai măcelărească, copii n-o să mai omoare copii, femei n-o să mai…

  Nu termină fraza, dar Mace putu citi ultimul cuvânt în fumul de ură care-i înnoura ochii. Îl putu simţi în furia şi tulburarea care pulsau dinspre ea în Forţă. Putea bănui destul de bine prin ce trecuse; în Forţă, putea să perceapă cum o făcuse să simtă – îngreţoşată de dispreţ, atât de rănită în inimă, încât nu-şi putea îngădui sentimente. Chipul i se înmuie pentru o clipă, dar îl înăspri iarăşi. Instinctiv, ştiu că roşcata nu dorea milă. Ea nu era victima nimănui.

  Dacă ar fi văzut cât de mult o compătimea, l-ar fi detestat.

  De aceea, preferă să coboare glasul, vorbind blând şi cu respect:

  — Înţeleg. Întrebarea mea rămâne totuşi: cum sunteţi siguri că oamenii aceştia au făcut asemenea lucruri?

  — Balawai, atunci.

  Rostise cuvântul ca şi cum ar fi scuipat o bucată de carne putredă.

  Aceştia erau oamenii pe care Depa îi trimisese după el? Greutatea rea din pieptul său îşi sporea apăsarea.

  Se îndepărtă de Zâmbăreţ şi deschise degetele spre sabia sa, care zăcea lângă cadavrul cu beregata tăiată. Mânerul descărcat sări de pe sol în mâna lui.

  — Ascultaţi-mă! Toţi!

  Simpla autoritate din vocea lui le atrase ochii şi le păstră privirile atente.

  — Cât timp sunt alături de voi, le spuse, nu veţi mai ucide pe nimeni. Aţi înţeles? Dacă încercaţi s-o faceţi, vă voi opri. Dacă nu voi reuşi…

  Muşchii îi jucară în lungul maxilarelor şi încheieturile degetelor i se albiră pe mânerul sabiei. Ameninţarea mocnită îi ardea calmul din ochii negri.

  — Dacă nu voi reuşi, vorbi printre dinţi, vă voi răzbuna victimele.

  Zâmbăreţul scutură din cap.

  — Alo, bună ziua, domnu'! Poate n-ai observat, dar aici suntem în război. Te-ai prins?

  În depărtare, un şuierat subţire spori în intensitate până la volumul unui zbieret. Alte fluierături i se alăturară, crescând atât în volum, cât şi în stridenţă. Sirenele unor unităţi de miliţie ce se apropiau. Zâmbăreţul se întoarse către camarazii săi.

  — Clopoţelul de sfârşitul recreaţiei, copii. Pe cai!

  Korunnaii lucrau rapid, curăţind cadavrele de truse medicale, raţii alimentare, cartuşe cu gaze pentru blastere. Credite… Cizme…

  — Spui că-i război, rosti Mace, dar aceştia n-au fost soldaţi.

  — Poate că nu, da-n tot cazul au nişte echipamente de mâna-ntâi, nu? Zâmbăreţul ridică o armă cu ţeavă dublă şi privi apreciativ prin cătare. Foarrrte drăgălaşe. Cum altfel să obţinem chestii d-astea? N-aş zice că nenorocita voastră de Republică ne trimite ceva.

  — Şi merită preţul vieţilor lor?

  — Pfui! Nu eşti niţel cam critic? Parcă de-abia ţi-am scos fundu' din foc. Un simplu mulţumesc n-ar fi tocmai deplasat…

  — Voi, replică Mace încruntat, mi-aţi pus „fundu'„ pe foc. Şi nu v-aţi grăbit deloc să-l scoateţi de acolo.

  Deşii tonul îi rămase ironic, ochii Zâmbăreţului se înăspriră.

  — Windu, eu nu te cunosc. Ştiu însă cine ar trebui să fii. Ea vorbeşte tot timpul despre tine. Ştiu ce ar trebui să fii capabil să faci. Dacă ei ar fi fost în stare să te captureze…

  — Da?

  Capul celuilalt se mişcă un centimetru spre dreapta: echivalentul korun al ridicării din umeri.

  — I-aş fi lăsat s-o facă. Vii… sau ce faci?

  Pelek Baw rămânea în urmă dincolo de geamurile opacizate ale vehiculului de teren. Acesta rula pe roţi toroidale mari făcute din răşina unui arbore băştinaş şi folosea stinghii curbate din lemn drept arcuri. Şoferul era nativ, un korun de vârstă mijlocie cu reţeaua cataractei acoperindu-i un ochi şi cu dinţii stricaţi, pătaţi în roşu de mestecatul scoarţei thyssel neprelucrate. Mace şi korunnaii stăteau înapoia lui, în cabina pentru pasageri.

  Mace ţinea capul plecat, prefăcându-se absorbit de meşterirea unui adaptor improvizat pentru a-şi reîncărca sabia de lumină de la încărcătoarele energetice ale blasterelor care fuseseră luate de la mercenari. În realitate, nu avea nevoie de atâta atenţie; sabia lui fusese proiectată pentru a putea fi reîncărcată cu uşurinţă. Într-o situaţie de urgenţă, se putea folosi chiar de Forţă şi să activeze o încuietoare ascunsă în interiorul învelişului sigilat ermetic, care deschidea comutarea manuală a pilei energetice. În loc s-o facă, preferă să tragă fire, cu atenţie, de la încărcătoarele blasterelor şi să pretexteze că le examina indicatoarele de transfer.

  În principal era o scuză pentru a menţine ochii aplecaţi.

  Primul lucru pe care îl făcuseră korunnaii după pornire fusese să demonteze rapid şi eficient armele capturate, în ciuda spaţiului strâmt şi a călătoriei cu zdruncinături. Mace bănuia că aveau multă experienţă în genul acela de operaţiuni. Toate părţile expuse le frecau cu bucăţi dintr-o răşină maro-portocalie translucidă, despre care Zâmbăreţul spusese că era ambră portaak: un fungicid natural utilizat de FEM pentru a-şi proteja armamentul. Era aceeaşi răşină care acoperea mânerul sabiei de lumină a Depei.

  Zâmbăreţul îi întinse lui Mace o bucată.

  — Ar fi bine să ţi-o acoperi şi pe a ta. Şi n-ar fi rău să te gândeşti să te înarmezi cu un cuţit. Poate şi c-un pistol cu proiectile. În ciuda ambrei, aici nu te poţi bizui pe armele energetice.

  Îi spuse lui Mace să păstreze bucata de ambră şi ridică indiferent din umeri când maestrul Jedi îi mulţumi.

  Zâmbăreţul se numea Nick Rostu. Se prezentase în vehiculul de teren, în timp ce acoperea cu spray-pansament tăieturile lui Mace şi-i trata vânătăile, folosind fără milă conţinutul unei truse medicale capturate. Mace îşi amintea un ghosh Rostu, care fusese afiliat pe departe cu ghoshul Windu; faptul că Nick adoptase numele Rostu însemna că era un nidosh: un copil al clanului, un orfan. Ca şi Mace.

  Dar nu foarte mult ca Mace.

  Spre deosebire de camarazii săi, Nick vorbea bazica fără accent. Şi cunoştea bine oraşul. Probabil că de aceea el părea să fie şeful. Din conversaţia lor, Mace înţelese că Nick îşi petrecuse mare parte din copilărie aici, în Pelek Baw. După copiii korun pe care-i văzuse, maestrul Jedi refuza să-şi permită să-şi imagineze cum fusese copilăria lui Nick.

  Fata voinică şi răvăşită emoţional se numea Chalk. Ceilalţi doi korunnai semănau destul de bine pentru a fi fraţi. Cel mai în vârstă, ai cărui dinţi dezvăluiau pete stacojii de thyssel, se numea Lesh. Fratele lui mai mic, Besh, nu vorbea niciodată. Umflătura unei cicatrice unea colţul gurii sale de urechea dreaptă, iar de la mâna stângă îi lipseau ultimele trei degete.

  În vehiculul de teren, discutau între ei în korună. Cu ochii fixaţi asupra mânerului sabiei, Mace nu dădu nici un semn că ar fi înţeles majoritatea spuselor lor; nu mai ştia prea bine koruna – o învăţase în urmă cu treizeci şi cinci de ani standard totuşi se putea descurca, iar Forţa îi oferea înţelegere acolo unde memoria putea da greş. Pălăvrăgeala lor era în principal cam ceea ce s-ar fi aşteptat din partea unor tineri după o luptă: un amestec de Ai văzut când am… şi Pfui, crezusem realmente c-o să…, în vreme ce sortau prin haosul de imagini încărcate de adrenalină care constituiau în mod inevitabil amintirile despre schimbul de focuri.

  La răstimpuri, Chalk privea către Mace.

  — Ce-i cu Jedi Faţă-de-piatră? îi întrebă pe ceilalţi. Nu-mi place. Când îşi curăţă armele arată la fel ca atunci când le foloseşte. Îmi dă fiori.

  Nick ridică din umeri. Ai fi mai fericită dacă ar fi ca Depa? Vezi-ţi de treabă! Şi ţine-ţi gura: ea zicea că el a petrecut câţiva ani prin platoul central. S-ar putea să mai ştie ceva korună.

  Unicul răspuns al lui Chalk fusese o strâmbătură tăcută şi rece, care se răsucise ca un cuţit în stomacul lui Mace. Ca Depa…

  Ardea de dorinţa de a-l întreba pe Nick ce voise să spună prin cuvintele acelea… totuşi n-o făcu. Nu putea. Nu-i putea întreba despre Depa. Era deja pe jumătate suferind de groaza răspunsului, iar aceasta nu era nici pe departe starea potrivită pentru a-şi întâlni fosta padawană şi a-i examina sănătatea mintală şi morală; avea nevoie de mintea cea mai limpede şi deschisă pe care i-o putea asigura instruirea şi disciplina Jedi. Nu putea să rişte să-şi contamineze percepţiile cu aşteptări, speranţe sau temeri.

  Se hurducară şi legănară printr-o parte a oraşului pe care Mace n-o recunoscu: un hăţiş de blocuri cu apartamente din piatră ce se ridicau din prundişul de bordeie cu structură de lemn. Deşii pe aici străzile erau mult mai puţin aglomerate – singurii pietoni erau bărbaţi voinici cu priviri posace şi femei sperioase care trăgeau cu ochiul din pragurile uşilor sau care erau strânse în grupuri agitate; vehiculul de teren continua să piardă minute preţioase oprindu-se la colţuri şi răspântii, şi aşteptând degajarea drumului în zgomotul infernal al claxonului cu aburi. Ar fi mers mai rapid cu un aerospeeder, dar Mace nu sugerase aşa ceva; pe această planetă, zborul i se părea o acţiune plină de riscuri.

  N-ar fi putut afirma totuşi cu certitudine că riscurile ar fi fost mai mari decât petrecerea de timp suplimentar alături de aceşti tineri korunnai. Îl îngrijorau; atingeau suficient Forţa pentru a fi imprevizibili şi manifestau destulă violenţă sălbatică pentru a fi primejdios de puternici.

  La toate acestea se adăuga Nick, care, în cazul cel mai bun, era doar parţial întreg la minte.

  În fundătură, stând printre cadavre şi cu echipajele de miliţie gonind spre ei, Mace întrebase care le era mijlocul de transport şi de ce nu se grăbeau spre el; nu intenţiona să fie prins în alt schimb de focuri.

  — Destinde-te, pufnise Nick. Nici ei n-o doresc. De ce crezi că urlă sirenele alea? Ne anunţă că sosesc.

  — Nu încearcă să vă prindă?

  — Dac-ar încerca, ar trebui să se lupte cu noi, răspunsese korunul mângâind ţeava lungă a aruncătorului de proiectile ca pe un animal de companie. Crezi c-o vor face?

  — Eu aş face-o.

  — Foarte bine, dar ei nu sunt Jedi.

  — Am observat.

  Korunnaii nu se atinseseră de unele arme. Besh ridicase blasterul Power 5 al lui Mace, se încruntase, apoi înălţase din umeri şi-l aruncase înapoi printre leşuri. Mace făcuse un pas pentru a-l recupera, dar Nick îi spusese să nu-şi bată capul cu el.

  — Este al meu…

  — I-un gunoi, replicase Nick şi-l ridicase. Uită-te!

  Îl îndreptase către fruntea lui Mace şi apăsase pe trăgaci.

  Mace izbutise să nu tresară. Cu greu…

  Un fuior de fum verzui unduise în jos dinspre plăsele.

  Nick strânsese din umeri şi azvârlise blasterul pe jos.

  — L-au atacat fungii. La fel ca pe motospeederul ăla. Unele circuite din arme au grosimea de numai câţiva nanometri – câţiva spori le pot roade imediat.

  — N-a fost amuzant ce ai făcut, comentase Mace.

  — Nu la fel de amuzant ca în cazul în care n-aş fi avut dreptate, da? chicotise Nick. Care-i treaba, Windu? Depa zice că ai un umor fantastic.

  Printre dinţii încleştaţi, Mace răspunsese:

  — Probabil c-a glumit.

  În maşină, privise pe rând la korunnai. Nu se putea încrede în niciunul. Deşii nu simţea răutate dinspre ei, nu simţise aşa ceva nici dinspre Geptun. În acelaşi timp percepea înnodată în jurul lor o plasă sufocantă de furie, teamă şi durere.

  Korunnaii foloseau Forţa, totuşi nu deţineau instruirea Jedi. Aceştia radiau întuneric, ca şi cum ar fi venit dintr-un univers inversat, în care lumina nu era decât o umbră proiectată de bezna stelelor. Mânia şi durerea lor îl izbeau în valuri, care-i declanşau în inimă armonice rezonante. Fără s-o ştie, atingeau emoţii pe care instruirea de o viaţă a lui Mace în artele Jedi ar fi trebuit să le îngroape.

  Iar emoţiile acelea îngropate începeau deja să se mişte ca răspuns…

  Îşi dădu seama că aici se afla în pericol. Pericole mult mai profunde decât cele simple, de natură fizică.

  Stând în vehiculul de teren şi aşteptând ca sabia de lumină să se reîncarce, Mace decise că ar fi trebuit să pună la punct unele lucruri cu tinerii korunnai. Un moment mai bun n-avea să se mai ivească.

  — Cred că toţi cei de faţă vorbim bazica, rosti el. Orice fiinţă ar obosi în scurt timp să asculte conversaţii purtate într-o limbă străină.

  Ceea ce nu era chiar o minciună.

  Chalk îl privi sumbru.

  — Aici, bazica este o limbă străină.

  — Mi se pare corect, acceptă Mace, totuşi când mă aflu în tovărăşia voastră, vom vorbi bazica.

  — Pfui, ne cam place să dăm ordine, aşa-i? Fără crime, fără jafuri, vorbiţi bazica…, comentă Nick. Cine a zis că tu eşti şeful? Şi dacă nouă nu ne place să facem ce ni se spune? Ce-o să se întâmple, Domnule-Fără-Emoţii? O să ne cerţi?

  — Eu sunt şeful, zise încetişor Mace.

  Afirmaţia fu salutată cu o serie de pufnete, surâsuri şi clătinături din cap pe jumătate compătimitoare.

  Mace privi spre Nick.

  — Te îndoieşti de abilitatea mea de a strânge situaţia în mâini?

  — Foarte amuzant, replică Nick masându-şi braţul.

  — Nu vă voi plictisi cu complexităţile lanţului de comandă, urmă Mace. Mă voi rezuma la fapte. Fapte simple, directe şi simplu de înţeles. Aşa cum este următorul: maestra Billaba v-a trimis aici ca să mă aduceţi la ea.

  — Cine zice asta?

  — Dacă dorea să mă ştie mort, m-aţi fi lăsat în fundătură. Nu v-ar fi trimis să mă abateţi sau să vă descotorosiţi de mine. Ştie că sunteţi îndeajuns de buni pentru aşa ceva.

  — Asta o zici tu…

  — Aţi primit ordin să mă aduceţi.

  — Depa nu obişnuieşte să dea ordine, preciză Nick. Mai degrabă, te lasă să ştii ce crede că ar trebui să faci. Iar apoi o faci.

  Mace ridică din umeri.

  — Intenţionaţi s-o dezamăgiţi?

  Privirea nesigură pe care o schimbară acum afundă şi mai mult cuţitul în măruntaiele maestrului Jedi. Se temeau de ea – sau de ceva care avea legătură cu ea – într-un fel în care nu se temeau de el.

  — Şi-atunci? făcu Nick.

  — Şi atunci aveţi nevoie de cooperarea mea.

  Mace controlă indicatorul încărcătorului energetic al Maşterului: se golise. Scoase adaptorul din portul de încărcare al sabiei sale de lumină.

  Nick se aplecă înainte şi o scânteie periculoasă îi sclipi în ochii albaştri.

  — Cine zice c-am avea nevoie de cooperarea ta? Cine zice că nu te putem face pur şi simplu pachet şi expedia ramburs la Templul Jedi?

  În loc să cupleze următorul încărcător energetic, Mace cântări mânerul sabiei în palmă.

  — Eu zic asta.

  Schimbară din nou căutături şi Mace simţi curenţi rapizi unduind Forţa înainte şi înapoi în rândul lor. Fraţii păliră. Încheieturile degetelor lui Chalk se albiră pe Thunderbolt. Faţa lui Nick era complet inexpresivă. Mâinile lor îşi schimbară poziţiile pe arme.

  Mace se jucă în continuare cu sabia.

  — Mai gândiţi-vă.

  Îi privi cum calculau mintal şansele de a scoate o armă care să joace un rol decisiv în spaţiul strâmt înainte ca el să-şi poată activa lama.

  — Şansele voastre au două dimensiuni, le spuse. Mici şi mari.

  — Bine, făcu Nick şi-şi ridică încetişor braţele goale. Atenţie, toată lumea. Staţi jos. Relaxaţi-vă, da? Pfui, ce nervoşi suntem, da? Uite care-i treaba – şi tu ai nevoie de noi, Windu…

  — Maestre Windu.

  Nick clipi repede.

  — Glumeşti, aşa-i?

  — Am muncit din greu ca să obţin titlul acesta şi am muncit chiar mai din greu pentru a-l merita. Prefer să-l folosiţi.

  — Hm, bine. Spuneam că tu ai nevoie de asemenea de noi. Vreau să spun că nu eşti de-al locului.

  — M-am născut pe versantul nordic al Umărului Bunicului.

  — Da, bine. În regulă. Ştiu – eşti de-aici. Totuşi nu eşti de-al locului. Tu eşti din galaxie. (Degetele lui Nick se încleştară, de parcă ar fi încercat să culeagă cuvintele din aer.) Depa zice… ştii ce zice Depa?

  — Maestra Billaba.

  — Da, bine, bine. Cum vrei. Cam aşa încearcă maestra Billaba să explice lucrurile. Mă-nţelegi, tu trăieşti în galaxie, pricepi? Cealaltă galaxie.

  Cealaltă galaxie! Mace se încruntă.

  — Zi mai departe.

  — Ea spune… ea spune că voi – voi toţi, Jedi, guvernul, toţi – vă comportaţi ca şi cum aţi fi din Galaxia Păcii. Sunteţi dintr-o galaxie unde regulile sunt reguli şi aproape toţi le urmează. Haruun Kal însă… noi suntem un loc cu totul diferit, ştii? Ca şi cum legile fizicii ar fi diferite. Nu sunt opuse – nu înseamnă că sus este jos ori că alb este negru. Nu-i deloc aşa simplu. Pur şi simplu sunt… diferite. De aceea, atunci când vii aici, tu te aştepţi ca lucrurile să se desfăşoare într-un fel anume. Dar nu se-ntâmplă aşa, deoarece lucrurile stau altfel aici. Înţelegi?

  — Înţeleg, zise Mace apăsat, că voi nu reprezentaţi singura mea opţiune pentru călăuze locale. Contrainformaţiile Republicii au pregătit o echipă care să mă ducă în interior…

  Privirile schimbate între korunnai îl opriră în mijlocul frazei.

  — Ştiţi ceva despre echipa aceea.

  Nu fusese o întrebare.

  — Echipa care să te ducă în interior, repetă dispreţuitor Nick. Vezi, exact despre asta vorbesc. Pur şi simplu, nu pricepi.

  — Ce anume nu pricep?

  Ceva din sclipirea nebună reveni în ochii albastru-strălucitor ai tânărului.

  — Pe cine crezi c-am lăsat morţi în mijlocul străzii?

  Mace se holbă la el.

  Nick îşi arătă dinţii sclipitori.

  Mace privi spre Lesh, care desfăcu braţele. Surâsul lui pătat de thyssel îşi cerea scuze.

  — Spune adevărul, Nick: lucrurile sunt altfel aici.

  Besh ridică din umeri, aprobând din cap.

  Mace se uită la Chalk, la ochii ei, distonant de întunecaţi pe chipul cu piele deschisă la culoare, la felul cum ţinea în braţe masivul Merr-Sonn Thunderbolt, ca pe copilul ei.

  Şi brusc multe piese îşi ocupară locul în puzzle.

  — Tu ai fost, rosti uluit către ea. Tu ai împuşcat-o pe Phloremirlla Tenk.

  Soarele pârjolitor al după-amiezii dizolvă vehiculul de teren care se îndepărta în praf şi imagini tremurătoare de căldură. Mace rămase în drum şi-l privi.

  La distanţa aceasta de capitală, drumul era doar o pereche de făgaşe pline cu pietriş ce şerpuiau printre dealuri. Vegetaţie verde începuse să crească prin mijloc: jungla îşi revendica teritoriul, începând dinspre centru. Pe distanţa aceea scurtă, drumul era paralel cu meandrele argintii ale Lacrimilor Bunicii, un râu de zăpadă topită care curgea dinspre Umărul Bunicului pentru a se uni cu Marele Torent, la câţiva kilometri de Pelek Baw. Acum se aflau mult deasupra capitalei, de partea cealaltă a muntelui măreţ.

  Cu armele atârnate pe umăr, Nick şi ceilalţi începuseră deja să escaladeze versantul printr-o întindere de hăţişuri şi jepi care ajungea la înălţimea gleznelor. Peretele viu al junglei se înălţa la douăzeci de metri deasupra. În depărtare, Mace putea distinge o linie segmentată de puncte cenuşii: probabil ierboşi îmblânziţi. Guvernul balawai folosea echipe formate din uriaşele animale pentru a îndepărta jungla de drum.

  — Maestre Windu…

  Nick se oprise mai sus pe pantă. Îi făcu semn lui Mace să-l urmeze şi arătă spre cer.

  — Patrule aeriene. Trebuie s-ajungem la lizieră.

  Mace rămase însă pe drum. Nemişcat, privea praful ridicându-se şi învolburându-se în urma vehiculului de teren.

  Nick spusese: Tu eşti din Galaxia Păcii.

  Şi: lucrurile stau altfel aici.

  O tulburare profundă i se aduna ca un ghem sub coaste. Dacă n-ar fi fost Jedi şi imun la asemenea lucruri, ar fi putut spune că era o superstiţie rău prevestitoare. O teamă iraţională: că el părăsise galaxia o dată cu vehiculul de teren, că civilizaţia în sine hurduca, îndepărtându-se spre Pelek Baw. Abandonându-l aici.

  Aici, doar cu jungla.

  Îi putea simţi mirosul.

  Parfumul bobocilor grei, seva din crengi rupte, colbul de pe drum, bioxidul de carbon curgând în jos din căldările active ale Umărului Bunicului. Aici până şi lumina soarelui părea că transportă o aromă: fier încins şi putregai. Şi mirosul lui Mace însuşi.

  Îşi putea simţi izul transpiraţiei.

  Sudoarea i se prelingea pe braţe. Îi brobonea capul şi-i curgea pe gât, pe piept, pe spinare. Zdrenţele cămăşii sale însângerate rămăseseră undeva pe drum, cu kilometri în urmă. Pielea vestei i se lipise de epidermă şi prezenta de acum semicercuri de sare.

  Începuse să transpire înainte să fi părăsit vehiculul. Începuse să transpire în timp ce Nick explica de ce partizanii susţinuţi de Republică şi aflaţi sub comanda unei maestre Jedi o uciseseră pe şefa celulei Contrainformaţiilor Republicii.

  — Tenk începuse să joace pe cont propriu de mulţi ani, povestise Nick. Echipa pentru interior, fi mi-ar furunculele ale naibii! Tu, Maestre Windu, te aflai în drum spre un lagăr de spionaj al separatiştilor din Norul Gevarno. Lucrurile s-ar fi desfăşurat cam aşa. Unu: ea te preda „echipei”. Doi: „echipa” raporta un „accident în junglă”. Corpul tău n-avea să fie recuperat niciodată – fiindcă ceea ce-ţi mai rămânea din creieri avea să fie golit într-o celulă de tortură din Gevarno. Trei: Tenk se retrăgea pe o planetă staţiune de odihnă din Confederaţia Sistemelor Independente.

  Mace fusese şocat. Prea multe dintre cele aflate aveau prea mult sens. Dar când întrebase ce dovezi avea Nick în privinţa aceea, tânărul korun se mulţumise să ridice din umeri.

  — Aici nu-i o sală de tribunal, Maestre Windu. Este război.

  — Prin urmare, aţi asasinat-o.

  — Tu îi spui asasinat, ridicase iarăşi din umeri. Eu spun că ţi-am salvat fundu'…

  — Din foc. Îmi amintesc.

  — Te-am aşteptat zile la rând. Depa – maestra Billaba – ni te-a descris şi ne-a spus să te aşteptăm la astroport, dar am avut nişte necazuri cu miliţia şi te-am pierdut. Te-am regăsit abia atunci când ai ieşit din cafebaie împreună cu Tenk. Şi acolo a fost cât pe-aici să te ratăm… ne-a încurcat o revoltă pentru mâncare. Apoi, înainte de a reuşi să ajungem la tine, ai izbutit să te-alegi cu o paralizie pe termen lung. O luptă dezechilibrată cu miliţia pe o stradă deschisă din Pelek Baw nu-i o tactică de supravieţuire cu şanse prea mari, dacă-nţelegi ce vreau să spun.

  — Nu m-aţi fi putut avertiza?

  — Ba cum să nu! În felul ăla ne-am fi deconspirat faţă de Tenk şi de amicii ei balawai. Am fi fost ucişi zadarnic. Fiindcă oricum nu ne-ai fi crezut.

  — Nu sunt sigur că vă cred nici acum. (Mace răsucise sabia de lumină în palmă, simţind felul neplăcut în care ambra de portaak i se lipea de piele.) îmi dau perfect seama că în privinţa aceasta mă bizui exclusiv pe cuvântul tău. Toţi cei care ţi-ar putea contrazice istoria sunt morţi.

  — Aşa-i.

  — Asta nu pare să te neliniştească.

  — Sunt obişnuit.

  — Nu înţeleg, se încruntase Mace.

  — De aceea este războiul, spusese Nick. Glasul lui îşi pierduse tonul zeflemitor şi păruse blând. Este ca jungla: până ce necunoscutul care se mişcă printre copaci ajunge îndeajuns de aproape ca să identifici în mod sigur ce este – sau cine este; eşti deja mort. Aşa că trebuie să ghiceşti cât mai bine. Uneori ai dreptate şi ucizi un duşman sau cruţi un aliat. Uneori greşeşti. Atunci mori. Sau trebuie să trăieşti, ştiind c-ai ucis un prieten.

  Îşi arătase dinţii, dar zâmbetul nu mai avea căldură.

  — Şi uneori ai dreptate şi mori oricum. Uneori prietenul tău nu-i un prieten. Nu ştii niciodată. Nu poţi să ştii.

  — Ba pot. Asta face parte din a fi Jedi.

  Zâmbetul lui Nick devenise ştiutor.

  — Bine. Atunci alege. Noi suntem ucigaşi care trebuie aduşi în faţa justiţiei. Sau suntem soldaţi care ne facem datoria. Indiferent ce anume ai alege, cine te va duce la De… la Maestra Billaba?

  — N-am scăpat nici aspectul acesta, mârâise Mace.

  — Şi atunci cum vei proceda?

  Nick şi ceilalţi îl priviseră pe Mace căzând pe gânduri.

  Şi, în cele din urmă, decizia la care ajunsese Mace nu surprinsese pe nimeni. Îl dezamăgise doar pe el însuşi.

  Nick îi făcuse cu ochiul.

  — Bun-venit pe Haruun Kal.

  Penajul de colb al vehiculului de teren lunecase într-o despicătură a dealurilor şi dispăruse.

  La zidul verde de deasupra, Besh şi Lesh pieriseră deja în umbrele coronamentului. Chalk şi Nick îl aşteptau imediat lângă lizieră, ghemuiţi în tufişuri, privind cerul. Conturaţi pe verdeaţă.

  Peretele junglei era verde numai la exterior; între frunze şi trunchiuri, printre flori, foliacee şi liane, umbra era atât de deasă încât de aici, de sub soarele sclipitor, părea complet neagră.

  „Nu-i prea târziu să mă răzgândesc”, gândi Mace.

  L-ar fi putut lăsa pe Nick aici. Le-ar fi putut întoarce spatele lui Chalk, Besh şi Lesh. Pleca pe jos pe drum, făcea autostopul până în Pelek Baw, se îmbarca într-o navetă pentru următorul pachebot pe Bucla Gevarno…

  Ştia, cumva, că aceasta era ultima lui şansă de a abandona. Ştia că o dată ce avea să treacă de zidul verde, unica lui cale de ieşire avea să fie prin acesta.

  Nu bănuia ce ar putea găsi pe drum…

  Decât, posibil, pe Depa.

  N-ar fi trebuit niciodată să mă trimiţi aici. Şi eu n-ar fi trebuit niciodată să vin…

  La urma urmelor, era prea târziu pentru a se mai răzgândi.

  Se afla deja în junglă.

  Intrase în ea încă din clipa în care coborâse din navetă, în astroportul Pelek Baw. Poate chiar din loja de pe Geonosis. Sau poate că el stătuse pur şi simplu nemişcat, iar jungla crescuse în jurul lui fără să-şi dea seama…

  Bun-venit pe Haruun Kal.

  Cizmele sale trosniră peste pleava de ferigă, când urcă panta. Chalk încuviinţă spre el şi dispăru prin perete. Nick îi surâse, de parcă ar fi ştiut la ce gândea Mace.

  — Ar fi bine să ţii pasul, Maestre Windu. Încă un minut şi te-am fi lăsat să rămâi acolo. Vrei să fii pe cont propriu? Nu cred.

  În privinţa asta avea dreptate.

  — Dacă s-ar întâmpla să ne despărţim, există vreun punct de referinţă către care ar trebui să mă îndrept?

  — Nu-ţi face griji în privinţa asta. Mergi mai departe.

  — Totuşi dacă s-ar întâmpla aşa ceva, cum vă găsesc?

  — N-o să ne găseşti. Nick clătină din cap şi privi, zâmbind, spre junglă. Dacă s-ar întâmpla să ne despărţim, nu vei trăi suficient ca să-ţi faci griji despre găsirea noastră. Ai priceput? Ţine pasul.

  Intră printre copaci şi fu înghiţit de crepusculul verzui.

  Mace încuviinţă pentru sine şi-l urmă în umbre, fără să privească îndărăt.

  RĂZBOIUL VERII.

  Mergeau în şir indian prin junglă. Chalk alegea poteca, dând în lături frunzele lucitoare, îndepărtând lianele agăţătoare cu ţeava de Thunderbolt. Mace o urma la vreo zece metri, cu Nick aproape imediat lângă umărul său. Besh şi Lesh formau ariergarda, schimbând poziţiile la răstimpuri, pentru a se acoperi pe rând.

  Mace trebuia să fie cu ochii în patru, pentru a o urma pe Chalk. După ce se afundaseră în junglă, nu-i mai putea simţi la fel de uşor pe korunnai în Forţă. Ochii lui manifestau tendinţa de a luneca pe lângă ei, de a trece mai departe fără să-i vadă, până nu-şi direcţiona cu fermitate voinţa: un talent util într-un loc unde oamenii nu erau decât alte animale de pradă.

  Ocazional, câte o pulsaţie evidentă în Forţă, aşa cum era ridicarea unui braţ, venea dinspre un korunnai şi toţi încremeneau locului. Urmau după aceea secunde sau minute de nemişcare: ascultau foşnetele vântului şi ţipetele animalelor, căutau cu ochii printre umbrele verzi şi lumina şi mai verde, pătrundeau în Forţă printr-o abundenţă de vieţi, căutând… ce? Pisici-de-liane? Patrule de miliţie? Stobori? După aceea venea un val de destindere, limpede ca un oftat – trecuse o ameninţare pe care Mace n-o putea vedea sau percepe şi porneau mai departe.

  Sub copaci era chiar mai fierbinte decât sub razele directe ale soarelui. Orice uşurare datorată umbrei era anulată de nemişcarea umedă şi sufocantă a aerului. Deşii Mace auzea un permanent foşnet de frunze şi ramuri mult deasupra capului, briza părea să nu pătrundă niciodată prin coronament.

  Ieşiră într-un luminiş şi Nick anunţă oprirea. Vârfurile copacilor formau un acoperiş deasupra lor, dar aici cutele solului erau neacoperite pe o rază de zeci de metri şi trunchiurile netede sur-aurii ale arborilor erau aidoma contraforturilor unei catedrale, susţinând ziduri de frunze şi liane. Mai sus pe pantă o băltoacă alimentată de un izvor se revărsa într-un pârâu din care se ridicau aburi cu iz sulfuros.

  Chalk se apropie de mijlocul luminişului, plecă fruntea şi rămase complet nemişcată. Un val de Forţă emană dinspre ea şi-l copleşi pe Mace, iar treizeci şi cinci de ani căzură de peste el: pentru o clipită delicioasă, redevenise un băieţel readus în compania ghoshului Windu după o viaţă întreagă petrecută în Templul Jedi, simţind pentru prima dată căldura mătăsoasă a apelării korun prin Forţă spre un akk…

  Apoi senzaţia trecu şi Mace redeveni adult, redeveni maestru Jedi, obosit şi îngrijorat, temându-se pentru prietena sa, pentru Ordinul său şi pentru Republica sa.

  În câteva minute, trosnetele ce răsunară în afara luminişului anunţară sosirea unor animale mari şi în curând zidul junglei se deschise pentru a lăsa să treacă un ierboş. Acesta se împletici în luminiş pe picioarele posterioare, cele patru membre anterioare fiind ocupate cu smulgerea de vegetaţie şi îndesarea ei într-un bot suficient de mare pentru a-l înghiţi cu totul pe Mace. Rumegă placid, cu mulţumire bovină în toţi cei trei ochi. Întoarse ochii aceia spre oameni, câte unul pe rând: mai întâi dreptul, apoi stângul şi în cele din urmă coroana, asigurându-se că nici un ochi nu sesizase vreo ameninţare.

  Alţi trei ierboşi apărură în luminiş, strivind hăţişurile în cale. Toţi patru erau înhămaţi pentru călărie, cu şeile largi fixate deasupra şi dedesubtul umerilor lor anteriori, exact aşa cum îşi amintea Mace. Unul purta o şa dublă; cea de-a doua atârna inversată peste umerii mediani.

  Toţi patru ierboşi erau zvelţi şi mai mici decât ţinea minte Mace – cel mai mare dintre ei s-ar fi putut să nu depăşească şase metri când se întindea complet – iar blana lor cenuşie era mată şi aspră; erau foarte diferiţi de monştrii cu blană strălucitoare pe care-i călărise cu atâţia ani în urmă. Era un semn la fel de alarmant ca oricare altul pe care-l văzuse. Oare korunnaii aceştia abandonaseră al Patrulea Stâlp?

  Nick se întinse şi apucă funia cu noduri pentru a sui pe ierboşul cu şa dublă.

  — Haide, Maestre Windu. Călăreşti cu mine.

  — Unde îţi sunt akkii?

  — În jur. Nu-i poţi simţi?

  Acum Mace îi percepu: un inel de precauţie prădătoare în exteriorul zidurilor verzi: sălbăticie, foame şi devotament fuzionate într-un nod semiconştient de Să-Găsim-Ceva-de-Ucis.

  Ţinându-se de funie, Nick sui pe flancul ierboşului şi se instală în şaua superioară.

  — O să-i vezi, dacă va trebui să-i vezi. Să sperăm că nu va fi cazul.

  — Nu se mai obişnuieşte ca oaspeţii să fie prezentaţi akkilor ghoshului?

  — Tu nu eşti oaspete, ci un balot. (Nick scoase un impulsionator din liane-de-bronz din tocul acestuia, de lângă şa.) Suie! Haide să plecăm de-aici.

  Fără măcar să înţeleagă de ce o făcea, Mace se îndepărtă de el şi se apropie de mijlocul luminişului. O răsuflare îi calmă mintea. Următoarea îi exprimă natura în Forţa din jurul său; seninătatea Jedi echilibra irascibilitatea îngropată, devotamentul faţă de pace apleca balanţa împotriva plăcerii vinovate faţă de luptă. Aici nimic nu era ascuns. Lumină şi întuneric, puritate şi corupţie, speranţă, teamă; mândrie şi umilinţă: el oferi tot ceea ce-l definea, cu zâmbet prietenos, ochi coborâţi şi mâini deschise în părţi. Apoi trimise unduind prin Forţă chemarea pe care o învăţase cu treizeci şi cinci de ani în urmă…

  Şi căpătă un răspuns.

  Lunecând prin zidurile luminişului, cu pasul măsurat contopindu-se fără urmă cu foşnetele vântului şi muştele-zumzăitoare – capete reptiliene cu coarne, întrebătoare, cu ochi ovali fără pleoape de negru lucitor…

  — Windu! Şuieră Nick. Nu te clinti!

  Colţi triunghiulari forfecau unii pe lângă alţii, când fălcile care puteau zdrobi duroţel clănţăneau şi mestecau. Bale aburinde curgeau pe lângă cutele gurii în pielea cu solzi îndeajuns de groasă pentru a opri o sabie de lumină. Picioare cu degete lăţite, cu gheare de dimensiunile unor hârleţe învolburau kilograme de sol la fiecare pas. Cozi musculoase şi blindate, lungi cât vehiculele lor de teren, biciuiau sinuos înainte şi înapoi.

  Câinii akk de pe Haruun Kal.

  Erau trei.

  Nick şuieră iarăşi:

  — Înapoi. Retrage-te. Vino drept spre mine. Foarte încet. Nu le arăta spatele. Sunt câini buni, dar dacă le declanşezi instinctele de vânătoare-ucidere…

  Fiarele descriau un cerc, legănând cozi care l-ar fi putut frânge pe Mace în două. Ochii lor, cochilii dure şi fără pleoape, scânteiau inexpresiv. Răsuflările le duhneau a carne putredă, iar pieile emanau miros de mosc şi pentru o clipă Mace se regăsi pe nisipul din Circus Horrificus, în adâncul lui Nar Shaddaa, înconjurat de mii de spectatori care răcneau, la cheremul huttului Gargonn…

  Acum înţelegea de ce făcuse asta. De ce trebuise s-o facă.

  Fiindcă în amintirea aceea de o secundă a unei arene din vechime, Depa era alături de el.

  Oare aceasta era ultima lor misiune împreună? Putea să fie?

  Părea că trecuse foarte mult de atunci…

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Venisem pe Nar Shaddaa pentru a da de urma unor contrabandişti de animale exotice care vânduseră câini akk dresaţi pentru atac teroriştilor din laro Roşu de pe Lannik… şi Depa mă urmase pe Satelitul Contrabandiştilor, deoarece bănuise că aş putea avea nevoie de ajutorul ei. Câtă dreptate avusese; chiar împreună, de abia am supravieţuit. A fost o încleştare teribilă, împotriva akkilor giganţi mutanţi, pentru amuzamentul spectatorilor din Circus Horrificus…

  Dar amintindu-mi episodul în junglă, am constatat că ochii mi s-au umplut de lacrimi.

  În ziua aceea pe Nar Shaddaa, ea mi-a demonstrat o tehnică de luptă cu sabia care o depăşea pe a mea; continuase să crească, să studieze şi să progreseze în vaapad, nu numai în Forţă.

  M-a făcut să mă simt foarte mândru…

  Trecuseră ani de zile de când absolvise testele pentru a deveni Jedi; era de multă vreme maestră Jedi şi membră a Consiliului, dar în ziua aceea aparte, fuseserăm din nou Mace şi Depa, maestru şi padawană, opunând eficienţa letală a tehnicii vaapad împotriva adversarului cel mai teribil pe care ni-l putea arunca înainte galaxia. Ne-am luptat aşa cum o făcusem de multe ori, ca o unitate perfect integrată, amplificându-ne reciproc punctele tari, contracarându-ne reciproc slăbiciunile, iar în ziua aceea s-a părut că niciodată n-ar fi trebuit să facem nimic altceva. În calitate de cavaleri Jedi, eram imbatabili. Ca maeştri, membri ai Consiliului…

  Ce câştigasem? Câştigasem ceva?

  Sau pierdusem totul?

  Cum se face că generaţia noastră a ajuns să fie prima după o mie de ani care să vadă Republica zguduită de război?

  — Windu! şuieră Nick insistent, readucându-l în prezent.

  Mace înălţă ochii. Nick îl privea de la trei metri deasupra solului.

  — Nu sta locului!

  — Bine.

  Mace ridică mâinile şi toţi cei trei akki se aşezară. O atingere a Forţei şi o întoarcere a ambelor palme şi câinii se rostogoliră pe spate, cu limbile negre atârnând pe o parte între colţii ascuţiţi ca briciul. Gâfâiau fericiţi, privindu-l cu totală încredere.

  Nick comentă ceva despre a fi până la gât în balegă de colţos.

  Mace se apropie de capul unui câine şi-şi trecu palma prin triunghiul pe care cele şase coarne vestigiale îl formau pe fruntea akkului. Cealaltă palmă o puse imediat sub buza lui inferioară, astfel încât limba uriaşă a creaturii să poată şfichiui mirosul lui Mace în fosele olfactive de lângă nările sale. Trecu de la un akk la altul, până la ultimul; ei îi inhalară mirosul şi el le absorbi senzaţia Forţei. În ceremonialul rigid cerut de asemenea ocazii solemne, învăţară cu respect unii despre ceilalţi.

  Creaturi magnifice, foarte diferite de giganţii mutanţi cu care Depa şi el se înfruntaseră în Circus Horrificus. În adâncurile fetide de pe Nar Shaddaa, Gargonn îi luase pe apărătorii nobili ai turmelor şi-i preschimbase în ucigaşi vicioşi…

  Şi Mace nu putu să nu se întrebe dacă ceva de pe Haruun Kal putuse avea un efect similar asupra Depei.

  — Perfect, rosti el adresându-se tuturor şi nimănui. Sunt gata de plecare.

  În fiecare seară, făceau tabără „rece”; nu aprindeau focul şi nu aveau nevoie de el. Akkii ţineau prădătorii la distanţă, iar korunnaii nu erau impresionaţi de beznă. Deşii navele înarmate ale miliţiei nu zburau noaptea, un foc de tabără depăşea în mod suficient temperatura junglei înconjurătoare pentru a putea fi detectat de senzorii sateliţilor; Nick explică sec că nu puteai să ştii niciodată când balawaii puteau decide să-ţi arunce o ACAE în cap.

  Mai spuse că guvernul continua să aibă un număr necunoscut de platforme ACAE pe orbită; în esenţă, o Armă Cinetică Amplasată Extra-orbital era un simplu cilindru din duroţel solid de dimensiunile unei rachete, cu sisteme rudimentare de ghidare şi control plasat pe orbită în jurul planetei. Ieftin de produs şi uşor de utilizat: o simplă comandă emisă spre propulsorul ACAE cobora arma în atmosferă, trimiţând-o pe un curs către orice coordonate de poziţie fixă.

  ACAE nu aveau o precizie foarte mare, dar aşa ceva nici nu era necesar; practic constituiau o lovitură de meteorit la cerere.

  Pentru korunnai, focurile de tabără aparţineau unor vremuri trecute.

  Multe dintre insectele nocturne comunicau între ele prin semnale luminoase, făcând noaptea să scânteieze ca un câmp stelar ticsit, iar diferitele tipuri de liane luminescente erau uşor fosforescente în culori diverse şi variate; toate se combinau într-o iluminare generală palidă, destul de asemănătoare cu razele slabe ale lunii.

  Ierboşii dormeau întotdeauna în picioare, cu toate cele şase membre întinse rigid şi ochii închişi, dar mestecând în mod reflex.

  Korunnaii aveau pături pentru dormit rulate şi legate de şei. Mace folosi un cort portabil pe care-l ţinea într-un buzunar lateral al sacului de voiaj; după ce apăsa cu unghia pe etanşarea de presiune, nervurile interioare articulate depliau în mod automat un înveliş transparent, obţinând un adăpost suficient de mare pentru două persoane.

  Se aşezau în şezut sau în genunchi pe sol, împărţind mesele; după ce raţiile şi dulciurile pe care le jefuiseră de la morţi se terminară, mesele lor se rezumară la fâşii de carne de ierboşi afumată şi o brânză tare şi veche obţinută din laptele aceloraşi animale. Apa provenea de la plantele-pâlnii, atunci când le puteau găsi – frunze ceroase portocalii care se înfăşurau după o spirală impermeabilă înaltă de doi metri şi prindeau apa de ploaie pentru a menţine permanent umed sistemul de rădăcini puţin adânci. Altfel îşi umpleau bidoanele din pâraie calde sau din izvoarele bolborositoare pe care Chalk le gusta ocazional şi le declara potabile; nici chiar autosterilizatorul ionic din bidonul lui Mace nu putea să îndepărteze gustul slab de ou clocit al sulfului.

  După ce mâncau, Lesh obişnuia să scoată din sacul său un sul de scoarţă moale neprelucrată de thyssel şi să le ofere tuturor. Nick şi Mace îl refuzau de fiecare dată. Chalk mai lua câte o bucăţică, iar Besh ceva mai mult. Lesh îşi folosea cuţitul pentru a-şi tăia o bucată de lăţimea a trei degete şi groasă cât două, pe care şi-o îndesa în gură. Prăjită şi rafinată în vederea vânzării, scoarţa de thyssel era un narcotic uşor stimulant, nu mai vătămător decât vinul dulce; neprelucrat, era îndeajuns de puternic pentru a cauza modificări permanente în reacţiile chimice cerebrale. Un minut de mestecare aducea broboane de sudoare pe fruntea lui Lesh şi-i conferea ochilor o căutătură sticloasă, dacă printre liane pătrundea suficientă lumină pentru a-i zări.

  În timpul serilor şi nopţilor de popas, Mace învăţă multe despre tinerii korunnai – şi, implicit, despre FEM. Nick era liderul acestui grup micuţ, dar nu în conformitate cu vreun rang. Ei nu păreau să aibă ranguri. Nick conducea prin forţa personalităţii sale şi prin folosirea fulgerătoare a ironiilor sale acide, aidoma unui bufon aflat în controlul curţii regale.

  Nu vorbea despre sine ca despre un soldat şi cu atât mai puţin ca despre un patriot; pretindea că ambiţia lui cea mai mare era să fie mercenar. Nu intrase în războiul acesta ca să salveze planeta pentru korunnai. Insista că o făcuse pentru credite. Vorbea întruna despre faptul că se pregătea „să plec din nenorocita asta de junglă. În galaxia cea mare se pot câştiga creditele adevărate”. Pentru Mace era însă limpede că nu era decât o poză afectată: o modalitate prin care-şi ţinea camarazii la depărtare, prin care pretexta că de fapt nu-i păsa.

  Mace putea să vadă că-i păsa foarte mult.

  Lesh şi Besh se alăturaseră războiului pur şi simplu din ură faţă de balawai. Cu doi ani în urmă, Besh fusese răpit de prospectorii de junglă. Degetele îi fuseseră tăiate, pe rând, de către balawai, pentru a-l sili să răspundă la întrebări despre locaţia unei presupuse comori formate dintr-un pâlc de arbori lammas. Când nu le putuse răspunde întrebărilor – de fapt, pâlcul acela nu era decât un mit; ei consideraseră că era încăpăţânat. „Dacă n-o să ne răspunzi”, îi spusese unul, „o să ne asigurăm că nu vei mai răspunde nici altora, niciodată”.

  Besh nu vorbea niciodată pentru că nu putea. Balawaii îi tăiaseră limba.

  El comunica printr-o combinaţie de semne simple şi o proiecţie extraordinar de expresivă a emoţiilor şi atitudinilor făcută prin intermediul Forţei; din multe puncte de vedere, era persoana cea mai elocventă din grup.

  Chalk se dovedi o surpriză pentru Mace; bănuind ce i se întâmplase, maestrul Jedi se aşteptase că şi ea avea o vendetă personală, la fel ca Besh şi Lesh. Lucrurile stăteau însă cu totul altfel: chiar înainte să se fi alăturat lui FEM, Chalk şi unii membri ai ghoshului ei îi vânaseră pe cei care o batjocoriseră – o grupă obişnuită de cinci miliţieni şi comandantul acesteia. Şi-i pedepsiseră în modul korun tradiţional pentru asemenea fapte. Aceasta se numea tan pel'trokal şi se traducea aproximativ prin „dreptatea junglei”. Vinovaţii erau răpiţi, purtaţi la o sută de kilometri de cea mai apropiată aşezare, apoi li se luau echipamentele, hainele şi mâncarea. Tot ce aveau asupra lor. După care erau eliberaţi.

  Goi. În junglă.

  Foarte, foarte puţini oameni supravieţuiseră vreodată tari pel'trokalului. Siluitorii lui Chalk nu supravieţuiseră.

  Prin urmare, Chalk nu lupta pentru a se răzbuna, ci potrivit cuvintelor ei: „Fată puternică, eu. Voinică. Dură. Bună luptătoare. N-am vrut. A trebuit. Cum am trăit după ce mi-au făcut, eu? Am luptat, eu. Nu m-am oprit din luptă. Şi am trăit. Acum lupt pentru ca alte fete să nu trebuiască să lupte. Să fie tot fete, ele. Înţelegi? Numai două feluri sunt să mă oprească: să mă ucidă sau să-mi arate că nici o fată nu mai trebuie să lupte.”

  Mace înţelesese. Nimeni n-ar fi trebuit să fie atât de dur.

  — Sunt impresionat de felul în care te deplasezi prin junglă, îi spusese o dată, în una dintre taberele „reci”. Nu-i uşor să te zăresc, nici chiar atunci când ştiu că eşti acolo. Până şi ierboşul tău este greu de depistat.

  Ea mârâise, mestecând scoarţă. Felul dispreţuitor în care ridicase din umeri fusese aproape la fel de indiferent ca şi observaţia lui Mace. Adică greu de sesizat.

  — Este un mod interesant de a folosi pelekotanul. (Din adâncurile amintirilor vechi de treizeci şi cinci de ani, dezgropase cuvântul korun pentru Forţă. Pelekotan: aproximativ „puterea-lumii”.) Este ceva ce ai putut face dintotdeauna?

  Ceea ce întrebase de fapt Mace… ceea ce se temuse să întrebe direct era: Depa te-a învăţat asta?

  Dacă Depa îi învăţa tehnici Jedi pe oameni care erau prea vârstnici pentru a deprinde disciplina Jedi… oameni lipsiţi de apărare împotriva părţii întunecate…

  — Nu foloseşti pelekotan, răspunsese Chalk. Pelekotan te foloseşte pe tine.

  Răspunsul nu fusese deloc liniştitor.

  Mace îşi reamintise că traducerea strict literală a cuvântului era „mintea-junglei”.

  Descoperise că, de fapt, nu dorea să se gândească la asta. Continua să audă mereu în minte… Am devenit întunericul junglei…

  Pasul greoi al ierboşului era totuşi lin şi soporific; pentru a ajunge cât mai repede, păşea atât pe membrele posterioare, cât şi pe cele mediane. În felul acesta, spinarea îi era înclinată sub un unghi care făcea ca şaua îndreptată spre înapoi a lui Mace să-i îngăduie să se lase oarecum pe spate, odihnindu-şi umerii pe spinarea lată şi netedă a animalului, în vreme ce Nick ocupa şaua de pe umerii anteriori, privind peste creştetul ierboşului.

  Călătoria lungă şi legănată prin junglă îl tulbura profund pe Mace. Fiind îndreptat mereu cu faţa spre înapoi, nu putea zări niciodată ce se afla în faţă, ci numai locurile pe lângă care trecuseră deja şi până şi acelea aveau înţelesuri pe care nu le putea pătrunde. În privinţa multor dintre cele pe care le zărea nu putea fi complet sigur dacă erau plante sau animale, otrăvitoare, prădătoare, inofensive sau benefice… ba poate chiar îndeajuns de inteligente pentru a avea propria lor natură morală, indiferent dacă bună sau rea…

  Încerca sentimentul neplăcut că drumurile acestea erau pentru el înseşi simbolurile războiului. Înainta cu spatele. Chiar şi în lumina deplină a zilei, nu avea vreun indiciu privind ceea ce avea să urmeze şi nici înţelegerea reală a locurilor pe lângă care trecuse. Era complet pierdut. Întunericul agrava şi mai mult situaţia.

  Spera că se înşela. Simbolurile sunt alunecoase.

  Nesigure…

  În timpul zilei întrezărea ocazional câinii akk prin junglă, în timp ce explorau terenul accidentat din jur. Erau în faţa şi în spatele lor, patrulând pentru a-i feri de prădători; jungla aceasta adăpostea multe animale agresive îndeajuns de mari pentru a ucide un ierboş. Cei trei akki erau conectaţi prin Forţă de Besh, Lesh şi Chalk. Nick nu avea un akk al său.

  — Dac-am crescut pe străzile din Pelek Baw, ce puteam face cu un akk? Ce să-i dau să mănânce – oameni? Deşii, dacă stau să mă gândesc mai bine…

  — Ţi-ai putea găsi unul acum, îi spuse Mace. Deţii puterea, ţi-am perceput-o. Ai putea avea un tovarăş legat prin Forţă, la fel ca prietenii tăi.

  — Mă iei peste picior? Sunt prea tânăr pentru un asemenea angajament.

  — Serios?

  — Pfui! E mai rău decât să fii însurat.

  — N-aş fi ştiut-o, rosti Mace rezervat.

  Adesea devenea somnoros din cauza căldurii şi a legănatului lin al ierboşului. Puţinul somn de care avea parte în timpul nopţii era bântuit de visuri febrile, în mod neclar ameninţătoare şi violente. În prima dimineaţă după un asemenea somn, declanşase autoplierea cortului portabil şi-l vârâse înapoi în buzunarul cât o palmă al sacului de voiaj. Nick îl auzise suspinând şi-l văzuse frecându-şi ochii înceţoşaţi.

  — Nimeni nu doarme bine pe-aici, îi spusese el chicotind sec. O să te-obişnuieşti…

  Peste zi, drumul era ca o curgere de vis de la penumbra crepusculară a junglei la soarele sclipitor şi înapoi, pe măsură ce traversau potecile ierboşilor: fâşiile şerpuitoare de teren deschis lăsate în urmă de turmele de ierboşi care îşi croiau drum prin junglă. De multe ori acelea erau unicele momente în care-i zărea pe Chalk, Besh, Lesh, ierboşii şi akkii lor. Folosind câinii akk pentru a păstra contactul, ei se puteau distanţa mult, astfel încât să aibă o mai mare securitate.

  Terenul deschis constituia singura ocazie în care puteau scăpa de insecte: aici era teritoriul a zeci de specii de păsări insectivore care se mişcau cu iuţeala fulgerului. Muştele-câini, gândacii-pişcători şi toate varietăţile de viespi, albine şi bărzăuni se păstrau în general în siguranţa relativă a umbrelor. Epiderma lui Mace era acoperită de muşcături şi înţepături, care necesitau o exercitare considerabilă de disciplină Jedi pentru a evita scărpinatul.

  Ocazional, korunnaii foloseau sucurile din două tipuri diferite de frunze pe care le striveau, pentru a trata înţepăturile care arătau foarte neplăcut sau erau periculoase, dar de obicei păreau să nu le bage în seamă, la fel cum cineva bagă rareori în seamă modul în care cizmele îi strâng în mod nenatural degetele de la picioare. Avuseseră toată viaţa la dispoziţie pentru a se obişnui cu ele.

  Deşii ar fi putut să înainteze mai rapid, urmând potecile ierboşilor, frecventele survolări aeriene ale navelor de poliţie sporeau riscul; Nick îl informă că persoanele care erau detectate călărind ierboşi erau împuşcate pe loc. La fiecare una-două ore, akii îi avertizau asupra unor nave aeriene ce se apropiau; urechile lor ascuţite puteau distinge de la peste un kilometru depărtare zumzetul elevatoarelor repulsoare, în ciuda foşnetelor şi bâzâiturilor permanente din junglă, a scârţâiturilor şi scrâşnetelor, ba chiar şi a tunetelor îndepărtate dinspre ocazionalele erupţii vulcanice minore.

  Mace zărise de suficiente ori navele acelea pentru a-şi forma o idee despre capacităţile lor. Erau versiuni ale vechilor Turbostorm Sienar: nave blindate reechipate pentru acţiuni de asalt direct în atmosferă. Relativ lente, dar puternic înarmate, ticsite cu tunuri şi lansatoare de proiectile, suficient de mari pentru a transporta un pluton de infanterişti grei. Păreau să zboare în grupuri de câte trei. Capacitatea miliţiei de a menţine patrule aeriene în ciuda fungilor şi mucegaiurilor mâncătoare de metal se explica prin pâlpâirea galben-pai care le înconjura în timpul zborului; fiecare navă era îndeajuns de mare pentru a-şi transporta propriul generator de câmp sterilizator.

  Judecând după înălţimea tufişurilor şi copăceilor de pe potecile ierboşilor, cele mai recente cărări pe care le traversaseră erau vechi de minimum doi-trei ani standard. Mace îi pomeni lucrul acesta lui Nick.

  Korunul mârâi posac.

  — Mda… ştii, nu trag în noi. Când se plictisesc, tunarii balawai încep să ucidă turmele de ierboşi. Pur şi simplu ca să se distreze. Au trecut vreo doi ani de când am fost într-atât de proşti încât să aducem mai mult de patru-cinci ierboşi în acelaşi loc. Chiar şi aşa însă trebuie să ne folosim de akki pentru a-i ţine suficient de separaţi ca să nu constituie ţinte facile.

  Mace se încruntă. Fără contact constant şi interacţiune cu semenii lor, ierboşii puteau deveni deprimaţi, bolnavi… uneori chiar psihopaţi.

  — În felul acesta aveţi grijă de turmele voastre?

  Deşii nu zărea faţa lui Nick, putea auzi expresia ei.

  — Ai o idee mai bună?

  Mace trebuia să recunoască faptul că nu avea altă idee în afară de a câştiga războiul.

  Altceva îl deranja: Nick spusese vreo doi ani… dar războiul începuse numai cu câteva luni în urmă. Când aminti amănuntul respectiv, Nick răspunse printr-un pufnet dispreţuitor.

  — Războiul tău a început cu câteva luni în urmă. Al nostru se desfăşoară dinainte de a mă fi născut eu.

  Aşa începu lecţia lui Mace despre Războiul Verii.

  Nick nu era sigur cum anume începuse totul; părea să creadă că fusese coliziunea inevitabilă a unor stiluri diferite de viaţă. Korunnaii îşi urmau turmele. Turmele distrugeau jungla ostilă. Distrugerea junglei făcea posibilă supravieţuirea korună prin ţinerea sub control a căpuşelor-sfredelitoare, frunzelor-prinzătoare, pisicilor-de-liane şi celorlalte milioane de moduri prin care jungla putea ucide o fiinţă.

  Pe de altă parte, balawaii exploatau jungla; aveau nevoie de ea intactă, pentru a creşte toate mirodeniile, esenţele lemnoase şi plantele exotice care reprezentau fundamentul întregii economii civilizate de pe Haruun Kal… iar mai ales ierboşii erau consumatori de scoarţă thyssel şi frunze portaak.

  De aproape treizeci de ani, luptătorii de gherilă koruni luptaseră cu unităţile de miliţie balawai în aceste jungle.

  Nick considera că probabil totul începuse de la nişte nemulţumiţi – prospectori de junglă ghinionişti – care deciseseră să învinuiască de lipsa lor de noroc pe korunnai şi ierboşi. Mai bănuia că indivizii se îmbătaseră bine şi apoi deciseseră să pornească într-o vânătoare de ierboşi. Iar după ce măcelăriseră turma vreunui ghosh nenorocos, membrii ghoshului descoperiseră că autorităţile balawai nu erau deloc interesate să investigheze moartea unor animale neînsemnate. De aceea hotărâseră că ar putea porni ei înşişi la vânătoare: o vânătoare de balawai.

  — De ce n-ar fi făcut-o? Nu mai aveau nimic de pierdut, comentă Nick. Fără turme, ghoshul era oricum terminat.

  Raidurile sporadice continuaseră timp de decenii de ambele părţi. Platoul Korunnai era o regiune întinsă. Câteodată vărsările de sânge se întrerupeau pentru ani la rând, pentru ca după aceea o serie de provocări dintr-o parte sau alta să declanşeze inevitabil o nouă scânteie. Copiii koruni erau crescuţi pentru a-i urî pe balawai; în ţinuturile Muntoase, copiii balawai erau crescuţi să-i împuşte pe korunnai fără avertisment.

  De partea korună era un război de modă veche. Fungii mâncători de metale îi limitau pe luptători la arme în general simple – bazate de obicei pe explozivi chimici de diverse naturi – şi animale de călărie, în loc de vehicule. Nu puteau nici măcar să utilizeze aparatură pentru comunicaţii, deoarece guvernul balawai avea sateliţi orbitali geosincroni pentru detecţie, care puteau localiza instantaneu sursele transmisiunilor. Korunnaii îşi coordonau activităţile printr-un sistem de comunicaţii prin Forţă, cu puţin mai sofisticat decât semnalele cu fum.

  Până ce Nick ajunsese destul de mare ca să poată lupta, Războiul Verii devenise o tradiţie, aproape un sport; spre sfârşitul primăverii, când ploile iernii încetaseră de suficient timp pentru ca munţii să poată fi traversaţi, cei mai aventuroşi tineri şi tinere korunnai se adunau pe ierboşi pentru raidurile anuale împotriva balawailor. La rândul lor, balawaii îşi încărcau şeniletele şi porneau în întâmpinarea băştinaşilor, în fiecare vară se desfăşura un tumult de ambuscade şi contra-ambuscade, sabotaje de şenilete şi ucideri de ierboşi. Cam cu o lună înainte de venirea toamnei, ploile reîncepeau şi toţi plecau acasă.

  Ca să se pregătească pentru anul următor.

  Acum, înţelese Mace, se explicau unele dintre succesele uluitoare ale Depei; ea nu trebuise să creeze o armată de gherilă. Găsise una deja existentă.

  Însângerată şi flămândă.

  — Iar Războiul Clonelor ăsta al vostru… cui îi pasă de el? Crezi că pe Haruun Kal există cineva pe care să-l doară undeva de cel care conduce de pe Coruscant? Noi îi ucidem pe separatişti, fiindcă ei furnizează arme şi alimente balawailor. Balawaii îi susţin pe separatişti, deoarece capătă chestii aşa cum sunt navele militare. Le capătă gratis. Anterior trebuiau să le cumpere şi să le fie livrate din Opări. Te-ai prins? Ăsta-i războiul nostru, Maestre Windu. (Nick clătină din cap cu dispreţ amuzat.) Voi sunteţi pur şi simplu în trecere.

  — După cum vorbeşti, pare aproape o distracţie.

  — Aproape”? îi rânjii Nick. Este distracţia cea mai mare de care poţi avea parte, când nu eşti treaz. Şi de fapt nici nu trebuie să fii foarte treaz – uită-te la Lesh.

  — Recunosc că nu ştiu multe despre război. Ştiu totuşi că nu-i un joc.

  — Ba este. Scorul îl dă numărarea morţilor.

  — Mi se pare revoltător.

  Nick ridică din umeri.

  — Auzi, eu am pierdut prieteni. Persoane care mi-au fost poate mai apropiate decât familia. Dacă laşi însă furia să te macine pe dinăuntru, până la urmă o să faci o prostie şi o să fii omorât. Poate alături de alţii la care ţii. Iar teama este tot atât de rea – excesul de prudenţă îi omoară pe oameni în aceeaşi măsură ca şi excesul de îndrăzneală.

  — Aşadar răspunsul tău este să pretinzi că-i o distracţie!

  Surâsul celuilalt deveni evaziv.

  — Nu trebuie să pretinzi nimic. Trebuie să laşi să fie o distracţie. Trebuie să găseşti acea parte din tine căreia îi place.

  — Jedi au o denumire pentru aşa ceva.

  — Serios?

  Mace încuviinţă din cap.

  — Se numeşte partea întunecată.

  Noapte.

  Mace stătea turceşte în faţa cortului portabil, cosând ruptura făcută în pantaloni de un tufiş de liane-de-bronz. Datapadul fals îi era rezemat de coapsă; ecranul lui furniza suficientă lumină pentru a-şi vedea de treabă fără să se înţepe. Pe carcasa de duroţel se vedea mucegai negru şi începutul unor cicatrice de fungi, însă fusese adaptat pentru junglele de pe Haruun Kal şi continua să funcţioneze destul de bine.

  Terminaseră brânza şi carnea afumată. Korunnaii îşi demontau armele bizuindu-se numai pe pipăit, reaplicând portaak pe suprafeţele vulnerabile. Vorbeau între ei cu glasuri scăzute: în general, împărtăşeau opinii despre vreme şi drumul de a doua zi, şi dacă vor reuşi să ajungă la FEM-ul Depei înainte de a fi interceptaţi de o patrulă aeriană.

  După ce-şi termină de cârpit pantalonii, Mace lăsă deoparte acul şi-i privi în tăcere pe korunnai, ascultându-le conversaţia. După o vreme, ridică tija de înregistrare a datapadului şi o activă, manevrând-o câteva clipe pentru a-i ajusta protocolul de criptare. Când fu mulţumit de ceea ce obţinuse, apropie tija de înregistrare de gură şi vorbi foarte încet.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  În arhivele Templului, am citit istorii de război din primii ani de existenţă ai Republicii şi din perioada anterioară. Potrivit acelor istorii, s-ar presupune că în bivuacuri soldaţii vorbesc întruna despre părinţii sau iubitele lor, despre mâncărurile pe care şi-ar dori să le mănânce sau despre vinurile pe care visează să le bea. Şi despre planurile lor pentru după război. Korunnaii nu pomenesc de niciunul dintre lucrurile acestea.

  Pentru korunnai, nu există „după război”.

  Războiul este tot ceea ce este. Niciunul dintre ei nu-i destul de vârstnic pentru a-şi aminti altceva.

  Ei nu-şi permit nici măcar să viseze la pace.

  Ca văgăuna aceea a morţii pe lângă care am trecut azi…

  În adâncul junglei, Nick a abătut ierboşul nostru de la ruta de marş, pentru a ocoli o cută adâncă în sol, care era înţesată cu o abundenţă de verdeaţă imposibil de deasă. N-a trebuit să întreb de ce o făcuse. Văgăuna morţii este un punct depresionar în care se pot acumula gazele toxice mai grele decât aerul, care se rostogolesc pe pante dinspre înălţimile vulcanilor.

  Leşul unui colţos de o sută de kilograme se afla imediat dincolo de buza văgăunii, cu râtul la numai un metru sub aerul curat care l-ar fi putut salva. Alte stârvuri acopereau solul dimprejur: ciori putrezite, jacune şi necrofagi mici pe care nu i-am recunoscut, atrase spre moarte de falsa promisiune a unui prânz gratuit oferit de junglă.

  Am comentat ceva în sensul acesta. Nick a râs şi m-a numit balawai prost.

  — Nu există false promisiuni, a spus el. Nu există absolut nici o promisiune. Jungla nu promite. Ea există. Doar atât. Ceea ce i-a omorât pe ruskakkii ăia mici n-a fost o capcană. A fost pur şi simplu felul în care sunt lucrurile.

  Nick spune că a vorbi despre junglă ca despre o persoană – a-i atribui aspectul metaforic al unei creaturi, al oricărei creaturi – este specific pentru balawai. Asta-i o parte din ceea ce-i ucide acolo.

  Este o metaforă care-ţi înceţoşează felul în care gândeşti: a vorbi despre junglă ca despre o creatură şi a începe s-o tratezi ca pe o creatură, începi să te gândeşti că poţi să fii mai inteligent ca jungla sau că poţi să ai încredere în ea, să o supui sau să-i devii prieten, să o înşeli ori să cazi la înţelegere cu ea.

  Iar apoi mori.

  — Nu pentru că jungla te-ar ucide. Înţelegi? Ci doar pentru că este ceea ce este. (Acestea au fost cuvintele lui Nick.) Jungla nu face nimic. Este doar un loc. Este un loc unde trăiesc, multe, foarte multe creaturi… şi toate mor. A-ţi imagina fel de fel de lucruri despre ea – a pretinde că-i altceva decât ceea ce este – e fatal. Asta-i lecţia gratuită despre viaţă pe care ai căpătat-o azi, mi-a spus el. Ţine-o minte.

  O voi ţine minte.

  Am senzaţia că lecţia lui se aplică în aceeaşi măsură şi acestui război. Dar cum pot să evit să pretind că războiul acesta nu există în realitate? Încă nu ştiu ce este cu adevărat un război real.

  Până acum, despre el nu am decât senzaţii…

  Vast. Necunoscut şi imposibil de descifrat. Întuneric viu. Ucigaş ca şi jungla aceasta.

  Şi nu pot avea încredere în călăuza mea.

  Ziuă.

  Mace stătea într-un univers de ploaie.

  Ploaia răpăia prin frunze şi crengi de parcă arborii, ferigile şi florile junglei ar fi crescut la piciorul unei cascade uriaşe, cu un vuiet care făcea posibilă conversaţia doar prin strigăte. Nici un echipament impermeabil nu putea să reziste la aşa ceva; în mai puţin de un minut, hainele lui Mace fuseseră îmbibate de apă. Trată situaţia în stilul korun: o ignoră. Hainele aveau să se usuce şi el avea să se usuce de asemenea. Mai îngrijorat era în privinţa ochilor; trebuia să-i protejeze cu ambele mâini pentru a putea privi în sus, spre torent. Vizibilitatea se extindea până la câţiva metri.

  Era doar atât de bună cât să poată vedea cadavrele.

  Acestea atârnau cu capul în jos, cu coatele îndoite sub unghiuri stranii, deoarece mâinile le fuseseră legate la spate. Frunze-prinzătoare vii înfăşurate în jurul gleznelor lor le susţineau la şase metri deasupra solului, suficient de jos pentru săritura unei pisici-de-liane, ca aceea pe care un akk o alungase când se apropiaseră Mace şi Nick.

  Mace numărase şapte corpuri.

  Nu numai pisicile-de-liane, ci şi păsările şi insectele acţionaseră asupra lor. Spânzurau acolo de mult timp, în crepusculul umed care alterna cu ploi torenţiale răsunătoare. Iar metalele nu erau singurele materiale cu care se hrăneau fungii şi mucegaiurile locale. Prin zdrenţele decolorate care mai rămăseseră din veşmintele lor, era imposibil de precizat măcar dacă fuseseră femei sau bărbaţi. Mace era doar pe jumătate sigur că fuseseră oameni.

  Rămase sub ele, privind în sus în găvanele lipsite de ochi a celor două stârvuri care mai aveau capete.

  — Asta ai simţit? strigă Nick de pe şa.

  Ierboşul lui se întinse spre frunzele-prinzătoare ce susţineau leşurile şi Nick îi împunse membrul anterior cu impulsionatorul din liane-de-bronz. Ierboşul se răzgândi şi preferă să rupă nişte ferigi-de-sticlă din apropiere. Nu se oprea niciodată din rumegat.

  Mace aprobă din cap. Ecourile asasinatelor urlau în Forţă de jur împrejurul său. Le percepuse de la sute de metri depărtare.

  Locul duhnea a partea întunecată a Forţei.

  — Ei bine, acum ai văzut care era treaba. Nu putem face nimic aici. Haide, încalecă!

  Leşurile îl priveau fără ochi pe Mace.

  Întrebându-l: „Ce vei face în privinţa noastră?”

  — Sunt…

  Lui Mace i se uscase gâtul; trebui să tuşească pentru a-şi drege vocea şi în gură îi pătrunse atâta apă încât tuşi de-a adevăratelea pentru câteva secunde.

  — Sunt balawai?

  — De unde să ştiu?

  Mace ieşi de sub trupuri şi miji ochii către Nick. Scânteierea unui fulger deasupra coronamentului înconjură părul negru al tânărului korun cu un nimb auriu.

  — Vrei să spui că se poate să fi fost korunnai?

  — Bineînţeles! Ce vrei să zici?

  Părea uimit că lui Mace i-ar fi păsat într-un fel sau altul.

  Mace însuşi nu era sigur de ce anume îi păsa. Sau chiar dacă îi păsa. Oamenii sunt oameni. Morţii sunt morţi.

  Chiar dacă aceştia fuseseră duşmani, nimic n-ar fi justificat-o.

  — Ar trebui să-i îngropăm.

  — Ar trebui s-o ştergem de-aici!

  — Poftim?

  — Suie! Plecăm.

  — Dacă nu-i putem îngropa, cel puţin îi putem coborî pe sol. Să-i ardem… Ceva…

  Mace trase de funia de ascensiune, ca şi cum puterile sale doar omeneşti ar fi putut ţine în loc ierboşul de două tone.

  — Sigur că da. Să-i ardem… (Nick scuipă peste flancul ierboşului o gură din ploaia ce şiroia peste el.) Asta-i altă dovadă a umorului Jedi…

  — Nu-i putem lăsa pradă animalelor!

  — Ba putem. Şi-o vom face.

  Nick se aplecă spre el şi pe faţa lui se descifra ceva care ar fi putut să fie chiar compătimire. Compătimire însă pentru Mace. Faţă de morţi, se părea că nu simţea absolut nimic.

  — Dacă sunt korunnai, strigă el dar fără răutate, ca să le oferim orice fel de funeralii decente ar însemna să aprindem o reclamă uriaşă Suntem aici pentru următorul grup de trupe neregulate sau de patrule de miliţie. Şi să le oferim şi o idee destul de bună asupra momentului. Dacă sunt balawai…

  Ridică ochii către ei. Chipul îi fu părăsit de orice sentimente omeneşti.

  Coborî glasul, totuşi Mace îi putu citi pe buze.

  — Dacă sunt balawai, murmură el, asta-i deja mai bine decât merită.

  Noapte.

  Mace se trezi din visurile rele fără să deschidă ochii.

  Nu era singur.

  Nu avea nevoie de Forţă ca s-o ştie. Îi putea simţi izul. Sudoare râncedă. Bale şi scoarţă de thyssel neprelucrată.

  Lesh.

  Abia un murmur.

  — De ce aici, Windu? Ai venit aici, de ce?

  Cortul portabil era complet scufundat în întuneric. Lesh nici n-ar fi ştiut măcar dacă Mace era treaz.

  — Ce vrei aici, tu? S-o iei de la noi, tu? Aşa a zis, ea.

  Vocea îi suna înceţoşată de drog, pe tonul de surprindere plângăreaţă a unui copil care bănuieşte că Mace i-ar putea strica jucăria favorită.

  — Lesh…

  Mace impuse glasului său un ton profund. Calm. Asigurător ca un părinte.

  — Trebuie să ieşi din cortul meu, Lesh. Putem vorbi despre asta mâine dimineaţă.

  — Crezi că poţi? Da? Crezi că poţi?

  Glasul i se subţie ca un strigăt strangulat la dimensiunea unei şoapte. Mace simţea miros de vaselină pentru mecanisme şi ambră portaak.

  Lesh era înarmat.

  — Nu-nţelegi încă, tu. Dar vei afla, tu…

  Mace se extinse în Forţă şi îl simţi pe Lesh ghemuit lângă glezna sa. Pătura lui Mace era prinsă sub cizmele korunnaiului.

  O poziţie de luptă departe de a fi ideală.

  — Lesh…, rosti Mace adăugând Forţa în tonul vocii sale. Tu vrei să pleci, acum. Vom discuta în zori.

  — Care zori? Zori pentru tine? Zori pentru mine?

  Mace nu putea fi sigur dacă spunea zori sau mori.

  Ceva continua să fie destul de puternic chiar şi în mintea buimăcită de thyssel a lui Lesh, pentru a putea rezista ordinului amplificat de Forţă dat de Mace.

  — Nu ştii nimic, tu. (Glasul i se îngroşase şi era neregulat, de parcă n-ar fi respirat prea bine.) Dar te va învăţa, da, Kar. Ce faci tu, el ştie. Te vor învăţa, da, akkii. Aşteaptă, tu. Aşteaptă şi vezi.

  Kar? În câteva rapoarte ale Depei fusese menţionat un anume Kar Vastor. Numele lui apăruse ca al unui conducător de grup de comando extrem de capabil, independent sau semiindependent; Mace nu era foarte sigur în privinţa structurii de comandă a FEM. Lesh însă şoptise numele cu un fel de veneraţie superstiţioasă…

  Şi oare spusese akkii sau hăcui?

  — Lesh. Trebuie să pleci. Acum.

  În ciuda întrebărilor ce-i roiau prin minte, Mace nu era într-atât de stupid încât să stea la poveşti cu un bărbat aflat sub influenţa drogurilor.

  — Crezi că o ştii pe ea. Crezi că este a ta, ea. O să te-nveţe. Poate. O să trăieşti destul să-nveţi, tu? Poate că nu.

  Ameninţarea fusese suficientă pentru ca un şfichi al Forţei să-i aducă lui Mace sabia în mână. Flacăra sfârâitoare a lamei proiectă umbre cu margini violet. Lesh însă nu ataca.

  Nici nu se clintise. Îşi ţinea arma de-a curmezişul pieptului, în braţe.

  Lacrimi i se prelingeau pe obraji.

  De aceea îi era glasul înceţoşat. Aceea era îngroşarea neregulată.

  Plângea. În tăcere.

  — Lesh, începu Mace uluit, ce s-a-ntâm…

  Se opri, fiindcă bărbatul continua să fie ameţit de thyssel şi nici maestrul Jedi nu era stupid. Îi oferi un prosop din sacul de voiaj.

  — Ia! Şterge-te pe faţă.

  Lesh luă prosopul şi-şi întinse dârele de sub ochi. Se holbă la prosop şi-l înnodă în pumni.

  — Windu…

  — Nu, zise Mace şi întinse mâna după prosop. Vom sta de vorbă dimineaţă. După ce te trezeşti.

  Lesh încuviinţă şi smârcâi, ştergându-şi nasul cu dosul palmei. Cu o ultimă privire imploratoare spre Mace, dispăru.

  Noaptea se derulă, lentă şi fără somn. Meditaţia oferea mai puţină odihnă decât somnul, dar asigura absenţa coşmarurilor.

  Nu era un schimb tocmai rău.

  Dimineaţă, când îl întrebă pe Lesh dacă mai voia să discute cu el, korunul se prefăcu că nu înţelegea ce dorea. Mace îi privi spinarea îndepărtându-se, un fulger de intuiţie din Forţă îl zgâlţâi şi atunci ştiu:

  Până la căderea nopţii, Lesh avea să fie mort.

  Ziua.

  În Forţă, schelălăitul akkilor era aproape dureros. Scoseseră sunetul acesta de suficiente ori pentru ca Mace să-l cunoască de acum.

  Nave militare. Multe.

  Mace putea simţi că Nick era îngrijorat. În Forţă, percepea o încordare îngheţată rostogolindu-se dinspre el. Începuse să-l afecteze şi pe Mace; respirând-o dinspre Nick, îşi simţea măruntaiele strângându-se în gheme.

  Patrulele aeriene nu-i lăsaseră în pace toată ziua. Descriau trasee spirale şi reveneau pe propriile lor urme, executând în mod evident şabloane de detecţie. Nu era prudent să presupui că ar fi căutat pe altcineva decât pe cei patru korunnai şi Mace.

  Tensiunea răsucea nodurile în stomacul lui Mace. Cum puteau oamenii trăi permanent sub asemenea presiune?

  — Ghinion, murmură Nick în şoaptă. Curat ghinion.

  Erau expuşi într-o trecătoare care aducea cu o crestătură ce traversa un lanţ muntos ascuţit ca briciul; probabil că, cu mult timp în urmă, un seism provocase o ruptură aici. Un evantai larg de grohotiş acoperit cu mărăcini forma rampa pe care ei suiseră spre trecătoare. Îşi căutaseră drumul printr-un vălmăşag de stânci largi de zeci de metri, cu akii în faţa şi în spatele lor; laturile pasului erau feţe stâncoase înalte peste care atârnau liane şi arbori epifiţi, agăţându-se de piatră cu degetele rădăcinilor. Creasta lanţului era învăluită în nori joşi. La numai două-trei sute de metri depărtare, panta de pe partea opusă cobora în jungla întunecată. Ar fi putut să ajungă la copaci înainte ca patrula aeriană să treacă pe deasupra lor…

  Însă Nick opri ierboşul.

  — Lesh are necazuri.

  Mace nu trebui să întrebe de unde o ştia: tinerii împărtăşeau o legătură reciprocă aproape la fel de profundă ca aceea pe care o aveau cu akii lor.

  Se gândi la intuiţia din Forţă pe care o avusese în cursul dimineţii şi rosti:

  — Dă-i drumul.

  Nick întoarse ierboşul şi galopară înapoi prin pas. Din şaua sa orientată către spate, Mace o privi pe Chalk care-i depăşi, revenind din poziţia ei din avangardă. Ierboşul ei era cel mai rapid dintre cei patru şi purta numai jumătate din greutatea ierboşului lui Nick.

  Când trecură de punctul cel mai înalt al trecătorii, Mace folosi Forţa pentru a se ridica, astfel încât să poată sta în picioare pe şa şi să privească spre înainte, cu mâinile pe spinarea lui Nick, aplecându-se pentru a se putea uita peste umărul acestuia.

  Pe curba descendentă a trecătorii, cineva era întins pe jos. Un câine akk îl adulmeca nervos. Lesh. Ierboşul lui stătea placid la zece metri depărtare, rupând copăcei de pe peretele stâncii pentru a-şi umple botul permanent rumegător. Besh ajunse primul acolo; sări de pe ierboş şi sprintă către fratele său.

  — Sus? strigă Nick. Încalecă şi dă-i drumul!

  Nick făcu un gest şi, în Forţă, Mace simţi o smucitură, de parcă o mână nevăzută îi prinsese direcţia privirii şi o întorsese spre jungla de jos: două pete mate de metal treceau la rasul coronamentului, dând naştere unui siaj de frunze tulburate.

  Nave de poliţie care veneau drept spre trecătoare.

  — S-ar putea să nu ne fi văzut deocamdată, murmură Nick pentru sine. S-ar putea doar să verifice pasul…

  — Ne-au văzut.

  Nick se uită la Mace peste umăr.

  — De unde ştii?

  — Pentru că ei merg câte trei.

  Ultimul său cuvânt fu înghiţit de urletul elevatoarelor repulsoare şi de mârâitul turbojeturilor ce aduseră o navă în trecătoare, îndărăt din cealaltă parte a crestei. Mace se aşteptase ca nava să se năpustească pentru survolare, dar rămase locului, plutind staţionar şi ambalând turbojeturile.

  — Ce fac?

  Nick se strâmbă către navă.

  — Ai auzit expresia ne-am ars?

  — Da…

  Trapele ventrale se deschiseră în pântecul navei şi ţevi de forma camerelor de reacţie ale unei rachete chimice se extinseră într-un evantai larg. Ţevile irupseră jeturi de flăcări, care loviră solul, se sparseră şi se revărsară aidoma unor râuri de foc, acoperind pietrele şi umplând denivelările. În ceva mai mult de o secundă, întreaga extremitate a trecătorii devenise un infern atât de intens, încât Mace fu nevoit să-şi protejeze faţa cu braţele. Nava se întoarse spre ei, îngropând trecătoarea în foc.

  — În cazul de faţă, urmă Nick posac, nu-i doar o expresie.

  FEBRA SÂNGELUI.

  Nava porni către ei, călărind un gigantic evantai de flăcări.

  Ierboşul emise un muget asurzitor şi porni într-un sprint incredibil de rapid, sărind de pe o stâncă pe alta, cabrându-se şi răsucindu-se în aer. Nick slobozi un şuvoi la fel de asurzitor de obscenităţi şi-i cuprinse grumazul cu braţele, agăţându-se disperat. Partea anterioară a trupului animalului şfichiuia înainte şi înapoi, iar toate cele patru braţe se roteau panicate.

  Mace îşi adună toate puterile, simţi fluxul Forţei şi-şi lăsă mintea să unească traiectoria ierboşului care gonea în salturi cu jeturile aruncătoarelor de flăcări ale navei. Când nava ajunse deasupra lor, îşi încordă degetele, transformându-şi palma într-o lamă şi izbi animalul în plexul nervos localizat mai jos de umerii mediani.

  Ierboşul scoase un răget precum claxonul unui aerotaxi în trafic greu şi sări cinci metri în lateral – în interstiţiul dintre franjurile a două jeturi de foc, astfel încât acestea vuiră pe lângă Nick şi Mace şi doar câteva răbufniri aprinseră petece de blană de pe picioarele ierboşului. Mace făcu un gest şi Forţa împinse aerul de lângă blana incendiată, stingând-o în bula de vid astfel creată.

  Nava vâjâi peste ei, cu limbile de flăcări întinzându-se către Chalk. Fata se lăsă să lunece sub pieptul ierboşului ei şi acesta o prinse în membrele anterioare în timp ce alerga, protejând-o cu trupul său. Blestemele lui Nick se stinseră în tusete când înghiţi fumul petrochimic gros şi negru.

  Fumul ardea ochii lui Mace ca un acid, orbindu-l cu lacrimi. Folosi Forţa pentru a se fixa de şa, apoi, bâjbâind, deschise trusa medicală ce atârna de centura lui Nick şi lăsă Forţa să-i spună ce spray hipodermic să folosească. Îl izbi în spinarea korunului, lângă şira spinării, după care îl declanşă asupra propriului său piept.

  Simţind înţepătura, Nick se răsuci.

  — Ce pi…?

  — Liant de gaze, răspunse Mace.

  Liantul de gaze fusese creat pentru situaţii de urgenţă, cum erau incendiile de la bordul navelor spaţiale, şi curăţa în mod selectiv sângele utilizatorului de o serie de toxine, de la monoxidul de carbon la acidul cianhidric.

  — Nu-i la fel de bun ca masca de gaze, dar ne va menţine conştienţi câteva minute…

  — O să fim perfect conştienţi în timp ce ardem de vii? Grozav! Cum ţi-aş putea mulţumi vreodată?

  Nava carenă deasupra lor şi viră într-o curbă care avea s-o readucă în altă survolare. Flăcările brăzdară coastele ierboşului lui Chalk şi întregul său flanc luă foc. Animalul urlă şi-şi ridică brusc braţele, se împletici către înainte, zbătându-se pe rocile arzătoare, şi o scăpă pe Chalk care se izbi violent de un bolovan. Galthra, căţeaua akk legată prin Forţă de ea, sări de pe un ţanc pe altul, urlând de furie şi brăzdând aerul cu ghearele, ca şi cum ar fi încercat să ajungă la navă şi s-o doboare din văzduh. Mace nu simţi nici un pic de teamă pentru ea; akkii se năşteau şi creşteau pe versanţii vulcanilor activi, iar pielea lor împlătoşată era îndeajuns de dură pentru a opri o sabie de lumină.

  Nava îşi încheie virajul şi reveni spre Mace şi Nick.

  Mace pătrunse şi mai adânc în Forţă, deschizându-se şi căutând un punct de implozie. Situaţia fluidă din trecătoarea îngustă se coagulă, apoi clivă într-un cristal: ierboşi, akki, oameni şi nave deveniră noduri de stres, vectori de energii care se intersectau, alături de fisuri şi linii de fractură. Gura lui Mace se strânse într-o fantă aspră.

  Zări o şansă îndepărtată.

  Nava putea să treacă întruna peste ei şi să reverse foc; nici o sabie de lumină de pe lume n-ar fi deviat un potop de combustibil arzător. Dar dacă cei din navă intenţionau să-i ucidă şi pe akki…

  Lansatoarele pupa ale navei tuşiră şi torpile de şoc ţâşniră prin trecătoare spre Besh şi Lesh. Impactul exploziilor făcu infernul din jurul lui Mace şi Nick să şfichiuiască, să vibreze şi să scuipe şi i se răspunse prin detonări mai reduse din toate părţile, când pietrele începură să crape din cauza temperaturii ridicate. Schije de piatră pe jumătate topită, roşii ca focul, brăzdară prin flăcări. Se lipeau, sfârâind, de orice loc în care cădeau. Vesta lui Mace fumega şi Nick era prea ocupat să-şi stingă flăcările de pe haină şi pantaloni, lovindu-le cu palmele, pentru a-şi reaminti măcar să mai înjure.

  Mace se folosi de Forţă pentru a deschide legătura de grenade pe care Nick o luase de la mercenari în Pelek Baw, apoi smulse arma cu ţeavă dublă din tocul ei de pe oblâncul ierboşului.

  Nick se răsuci din nou, cu ochi sălbatici, abia mai ţinându-se în şa.

  — Ce mai faci acum?

  — Sări.

  — Ce…?

  Cu un impuls de Forţă, Mace îl smulse din şa cu o clipă înainte ca un proiectil să-l lovească pe ierboş drept în piept. Explozia îi rostogoli prin aer într-un nor de carne şi oase vaporizate.

  Prin Forţă, Mace simţi conştiinţa lui Nick înceţoşându-se în urma undei de şoc şi îşi preschimbă rostogolirea într-o tumbă spre înainte, care-l făcu să aterizeze în picioare printre stânci. Forţa îi aduse pe umăr banduliera puştii cu două ţevi, eliberându-i mâinile, după care prinse trupul inert al lui Nick şi-l predă uşor în braţele sale.

  Korunul îl privi cu ochi care nu izbuteau să se focalizeze.

  — Ce…? Ce s-a-n…?

  — Stai aici.

  Mace îl înghesui pe Nick în interstiţiul dintre două stânci de mărimea unei case; masa lor avea nevoie de mult timp pentru a se încinge, chiar în infernul acela dezlănţuit. Între timp, ofereau şi adăpost împotriva focului din văzduh.

  — Eşti nebun! articulă cu greu Nick. Ştii ce putere de foc au chestiile alea?

  — Două turele duble Taim & Bak KX-4, la tribord şi babord, răspunse Mace neatent şi se ghemui îndărătul stâncii, vârând o grenadă cu nytinită în ţeava dublă, în timp ce aştepta ca nava să revină către ei. Două minilansatoare de proiectile cu poziţie fixă Krupx MG-3, la pupa şi prova, un aruncător de flăcări Merr-Sonn Sunfire 1000 montat ventral…

  — Şi blindajele lor! rosti Nick. (Ochii începuseră abia acum să i se limpezească.) Ce avem noi care ar putea străpunge blindajul ăla?

  — Nimic.

  — Atunci ce crezi că poţi să faci?

  — Să înving, răspunse Mace.

  Nava trecu peste ei. În fracţiunea de secundă în care Mace se găsi în pata oarbă a tunarilor, se ridică şi lansă o grenadă cu nytinită într-o parabolă largă. În Forţă, îi percepu traiectoria; când ajunse lângă navă, fu nevoie doar de un impuls foarte slab pentru a o împinge exact în faţa prizei de aer a turbojetului tribord, care o absorbi prompt, ca un peşte care înghite o momeală.

  Metalul urlă. De fapt, grenadele cu nytinită nu detonau, ci erau recipiente care eliberau jeturi de gaz. Important era însă faptul că o jumătate de kilogram de duroţel intrase în paletele turbojetului care se roteau cu un număr incredibil de mare de rotaţii pe secundă.

  Un val purpuriu se revărsă prin evacuarea navei, urmat de bucăţi alb-incandescent din paletele interne ale turbojetului. Alte schije supraîncălzite sfârtecară carcasa turbojetului şi întregul motor explodă în bucăţi, trimiţând nava într-un picaj necontrolat în lateral, ricoşând din peretele de stâncă.

  Mace privi spre Nick.

  — Ceva întrebări?

  Tânărul părea în pericol de a fi sufocat de propria sa limbă.

  — Scuză-mă, adăugă Mace şi dispăru.

  Forţa îl trimise peste bolovani ca o torpilă. Rămase aplecat, traversând flăcările, prea iute pentru a se arde, practic zburând peste zgura de sub picioare; ţopăind de pe un stei pe altul, traversă trecătoarea spre Chalk şi Galthra.

  Cele două nave aeriene care veneau de jos urcau către pas. Ierboşul lui Besh se prăbuşise şi zvâcnea din picioare, zbierând în flăcări. Cel al lui Lesh era de acum doar un morman inform de carne. Un proiectil lovi un akk în flanc; deşii pielea de akk era aproape impenetrabilă, şocul hidraulic al detonării proiectilului tocă organele interne ale animalului. Akkul se împletici şi se lovi de stânci înainte de a muri. Besh îşi trase fratele prin flăcări, pentru a se adăposti îndărătul masivului trup împlătoşat. Corpul câinelui akk tresări şi tresăltă, când o serie de salve de tun îl izbiră, făcându-l să se mişte ca şi cum ar fi fost viu.

  Înapoia lui Mace, pilotul primei nave recăpătă finalmente controlul aparatului său, decuplând turbojetul babord, şi făcu o întoarcere bazându-se exclusiv pe repulsoare. Mace o simţi pe Chalk recăpătându-şi conştiinţa printre stâncile în flăcări, dar în clipa aceea nu avea timp să se ocupe de ea, ci doar să urmeze direcţia minţii ei trezită în legătura de Forţă pe care o împărtăşea cu Galthra. O secundă îi fu îndeajuns să sondeze profunzimile legăturii acelea şi să-i vadă întreaga măsură.

  Apoi o preluă complet.

  Legătura dintre Galthra şi Chalk era puternică şi profundă, însă era o simplă funcţie a Forţei, iar Mace era un maestru Jedi. Până ce elibera căţeaua akk, legătura Galthrei avea să fie cu el.

  Mace se năpusti, sărind prin aer, exact în clipa în care Galthra ţâşni în întâmpinarea lui. Ea ateriză, deja încordată pentru următorul salt şi Mace îşi încheie săritura pe spinarea căţelei. Nu era antrenată să poarte un călăreţ în luptă, dar prin legătura lor fluxul Forţei îi transforma într-o singură creatură. Mace îşi strecură laba piciorului stâng înapoia ţepilor de pe gât şi Galthra se repezi în trecătoare, urmând o potecă neregulată prin infernul de flăcări şi schije de rocă.

  Ghemuindu-se mult pentru a se feri cât de cât îndărătul craniului masiv al căţelei akk, Mace introduse o grenadă în lansator şi puse arma pe umăr fără să tragă. Simţi cum înapoia lui se deschideau trapele pupa ale torpilelor din nava avariată.

  — La timp, murmură el.

  Ajunseră pe creasta trecătorii. Cele două nave din faţa lui vuiră, suind panta. Cea din spate lansă o torpilă de şoc spre Galthra.

  În jumătatea de secundă de după lansare, în acel clipit din ochi în care torpila păru să atârne în văzduh, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru aprinderea completă a motorului principal şi a nenumăratelor zeci de g-uri standard de acceleraţie de care avea să se folosească în zborul ei ca fulgerul, legătura de Forţă dintre Mace şi Galthra pulsă şi marea căţea akk făcu un salt brusc în stânga.

  Torpila urlă atât de aproape de ei, încât jetul pârli scalpul lui Mace.

  Iar un impuls infim în Forţă – cu puţin mai mult decât o atingere afectuoasă sub bărbie – îi ridică focosul rombic cu un centimetru sau doi, modificându-i unghiul de atac doar atât cât să treacă peste creasta trecătorii, în loc să se înfigă în solul incendiat. Continuă să gonească, irupând fum negru în volburi turbulente ce-i urmau aripioarele cozii, până ce nava din faţă se înălţă din partea cealaltă a trecătorii şi primi torpila drept în bot.

  Un glob de foc alb gigantic o trimise pe spate cabrându-se ca un ierboş speriat şi fumul negru se revărsă prin gaura zdrenţuită din blindajul botului. Turbojeturile sale urlară şi fumul izbucni din elevatoarele repulsoare, în timp ce pilotul se lupta să-i recâştige controlul. A treia navă pivotă, virând sălbatic când inversă direcţia, şi pică, pentru a evita să se izbească de pupa celeilalte.

  Mace şi Galthra sprintară direct spre ele.

  Când trecu pe lângă mormanul zvâcnind al ierboşului lui Chalk, maestrul Jedi se întinse spre Thunderbolt, care ţâşni de pe sol în braţele lui, proptindu-şi încărcătorul energetic între picioarele sale. El îşi lipi arma masivă de şold, aţinti ţeava către a treia navă şi apăsă trăgaciul.

  Mace goni prin flăcări şi fumul negru şi înţepător, peste zgura de piatră topită, prin tunete şi ţiuituri de şrapnele de roci care explodau, pe spinarea unui prădător blindat de trei sferturi de tonă, trăgând de la şold, mitraliind o arteziană de fascicule energetice care sui pe flancul navei. Un Thunderbolt nu avea putere să străpungă blindajul greu al navei, dar asta era lipsit de importanţă; urletele repetorului erau doar cartea de vizită a lui Mace.

  Galthra năvăli în jos pe pantă între nave şi Mace se întoarse cu faţa spre ele, călărind invers, împroşcând aerul cu salve de blaster până ce Thunderboltul se supraîncălzi şi scuipă scântei, iar maestrul Jedi îl azvârli cât colo. A treia navă lansă o pereche de torpile, însă Mace le percepu punctele de ochire înainte ca trăgacele să fi fost apăsate şi Galthra era atât de rapidă în reacţia la comenzile sale date în Forţă, încât niciunul dintre proiectile nu se apropie suficient, nici cât să-i zbârlească părul.

  Dacă ar fi avut vreun fir de păr.

  Turelele laser montate pe flancurile navei se rotiră pentru a-i urmări şi Mace simţi prin Forţă computerele de ochire care se fixară asupra lor şi-i încadrară. Cele două nave avariate ajunseseră la distanţa optimă de tragere şi-i fixară de asemenea în reticulele armelor. Îşi coordonau focul şi Mace nu putea spera să se ferească de ele. De aceea nici nu se sinchisi s-o facă. O opri pe Galthra.

  Rămase nemişcat, cu mâinile goale, aşteptându-i să deschidă focul.

  Se pregătea să le ofere o scurtă introducere în arta vaapad.

  Tunurile lor irupseră valuri de energie şi Mace se propulsă în Forţă, eliberând totul, mai puţin intenţiile sale. De acum nu Mace Windu era cel care acţiona, ci Forţa acţiona prin intermediul său. Sabia de lumină a Depei îi sări în mâna stângă, iar propria lui sabie se activă în mâna dreaptă. Cascada verde fu un ecou de junglă a celei violet, când ambele întâlniră lanţurile cu gheare roşii.

  Pe Sarapin, vaapadul era un prădător celebru prin periculozitatea sa, puternic şi rapace, care ataca folosindu-se de tentacule ce se mişcau orbitor de iute. Cei mai mulţi vaapazi aveau minimum şapte asemenea tentacule şi nu era neobişnuit să ajungă până la douăsprezece. Cel mai mare vaapad ucis vreodată avusese douăzeci şi una. Problema cu vaapadul era că niciodată nu ştiai câte tentacule avea până nu era mort; se mişca prea rapid pentru a le număra. De fapt, se mişca aproape prea rapid pentru a fi văzut.

  Aşa făcea acum şi Mace.

  Energia se revărsă în jurul lui, dar numai stropi răzleţi îl atinseră, ici-colo; restul reveni la navele miliţiei. Deşii Thunderboltul nu avea puterea de a le străpunge blindajele groase, un tun laser Taim & Bak este o fiară cu caracteristici complet diferite.

  Zece salve ajunseră la săbiile lui Mace. Câte două de la fiecare lamă reveniră la navele avariate, lovindu-le blindajul cu suficientă putere pentru a le deplasa, astfel încât pierdură ţinta din reticulele armelor. Celelalte şase izbiră în cockpitul celei de-a treia nave, căscând o gaură rânjită în vizorul de oţel transparent.

  Mace lăsă săbiile, basculă înainte arma cu două ţevi şi trase de la şold. Arma scuipă o singură grenadă, pe care Forţa o dirijă exact prin gaura din cockpit. Grenada scoase un hum sec, fluid, în interiorul navei. O fântână arteziană de fluid alb irupse prin deschizătură.

  Mace mârâi nemulţumit; crezuse că încărcase nytinită.

  După aceea strânse din umeri. Nu contează. Rezultatul e acelaşi.

  Unul dintre turbojeturile anterioare aspiră prin priza sa şiraguri de adeziv întărit, scrâşni şi se autociopârţi în şrapnele. Nava se legănă scăpată de sub control; imobilizaţi de gelatina eliberată de grenadă, membrii echipajului nu puteau face nimic altceva decât să privească îngroziţi cum nava lor se izbi de faţa stâncii şi detonă într-o explozie impresionantă ce revărsă flăcări pe trei sute de metri în josul pantei.

  Iar acum, îşi spuse Mace, următoarea scamatorie…

  Eliberă arma cu două ţevi, extinse braţele şi ambele săbii de lumină îi reveniră în mâini…

  Cele două nave avariate fugiseră însă şi se îndepărtau poticnit în cerul pătat de fum.

  Le privi plecând şi se încruntă.

  În mod straniu, se simţea tulburat.

  Nefericit.

  Fusese ceva… ciudat. Neliniştitor.

  Onestitatea sa riguroasă nu i-ar fi îngăduit să nege termenul real care descria sentimentul respectiv.

  Fusese nemulţumitor.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Nu ştiu cât timp am rămas pe loc, încruntându-mă spre cer. În cele din urmă mi-am revenit suficient din starea aceea pentru a luneca de pe spinarea Galthrei şi a o elibera de legătura de Forţă cu care o ţinusem. A ţâşnit imediat, căutând-o pe Chalk printre stâncile incendiate aflate mai sus de noi pe pantă.

  Nick s-a apropiat, coborând împleticit panta, croindu-şi drum printre flăcările muribunde şi evitând bolovanii pe jumătate topiţi care continuau să strălucească roşu-întunecat. Părea teribil de impresionat de luptă, îmbătat de adrenalină şi chicotind ca un copil, era delirant de fericit şi clocotea de entuziasm tremurător. Nu-mi amintesc multe din cuvintele pe care mi le-a spus, cu excepţia unor prostii potrivit cărora eram o „maşină de război întrupată în om”.

  Cam aşa ceva. Nu sunt sigur dacă a folosit cuvântul întrupat.

  Mare parte din spusele lui nu se auzeau în vuietul care vieţuia în capul meu: un vârtej de uragan al bubuiturilor inimii mele, ecouri ale exploziilor bătăliei şi refluxul Forţei însăşi.

  Când a ajuns lângă mine, am văzut că era rănit: sângele îi curgea pe faţă şi pe gât, de la o tăietură adâncă de pe o parte a capului făcută probabil de o aşchie de piatră. Continua să bolborosească despre faptul că nu mai văzuse nimic ca mine, până ce l-am oprit, prinzându-l de braţ.

  — Sângerezi, i-am zis dar scânteierea întunecată din ochii lui albastru-strălucitor nu s-a oprit.

  A continuat:

  — Singur împotriva a trei nave înarmate. Trei! Singur!

  I-am spus că nu fusesem singur. L-am citat pe Yoda:

  — Aliatul meu este Forţa.

  N-a părut să înţeleagă, aşa încât i-am explicat:

  — I-am copleşit numeric.

  Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat după aceea, oricât de mult aş dori să-mi pot şterge imaginile din minte. Nu-mi puteam desprinde ochii de la cele două nave avariate care de acum erau simple puncte de duroţel înălţându-se în cerul nesfârşit.

  Nick mi-a urmărit privirea şi a spus:

  — Ştiu ce simţi. Îţi pare rău că nu le-ai putut frige pe toate trei, este?

  — Ce simt? m-am rotit spre el. Ce simt eu?

  Am încercat imboldul brusc de a-l lovi; o dorinţă atât de puternică, încât efortul pe care l-am făcut pentru a mă abţine m-a lăsat fără răsuflare. Voiam – trebuia – să-l lovesc. Să-l pocnesc în faţă. Să-mi simt pumnul dislocându-i falca.

  Să-l silesc să tacă.

  Să-l silesc să nu se uite la mine.

  Înţelegerea din glasul lui… ştiinţa din ochii lui albaştri şi reci…

  Doream să-l lovesc, fiindcă avea dreptate. Ştia ce simţeam.

  A fost un şoc oribil.

  Aşa cum spusese: dorisem să distrug şi celelalte nave. Dorisem să le dobor din cer şi să le privesc arzând. Nu mă gândisem defel la vieţile pe care le curmasem deja în prima navă. Nu mă gândisem defel la vieţile pe care aveam să le curm în celelalte două. Prin Forţă, m-am întins spre epava care ardea pe faţa stâncii de deasupra, căutând printre flăcări; n-aş putea spune ce anume.

  Mi-ar plăcea să cred că eram în căutare de supravieţuitori. Că încercam să depistez oameni, doar răniţi, care ar fi putut să fie salvaţi dintre sfărâmături. Totuşi nu pot spune cu onestitate că ar fi fost adevărat.

  Poate că doream să-i simt cum ardeau.

  De asemenea, nu pot afirma cu onestitate că-mi părea rău pentru felul cum se terminase lupta.

  Deşii le-am curmat vieţile în autoapărare şi în apărarea altora, nici eu şi nici cei pe care-i apărasem nu suntem nevinovaţi. Nu pot să susţin cu mâna pe inimă că tovarăşii mei koruni ar merita să trăiască mai mult decât miliţienii din navă. Nu pot spune despre ceea ce am făcut în trecătoare că ar fi fost datoria mea de Jedi.

  Ceea ce am făcut acolo n-a avut nici o legătură cu pacea.

  S-ar putea spune că a fost un accident de război: întâmplător, grupul mic de luptători de gherilă a fost însoţit de un maestru Jedi şi astfel soţiile şi copiii luptătorilor dintr-o navă au suferit o pierdere teribilă. S-ar putea spune că a fost un accident de război… până şi eu i-aş putea spune aşa…

  Dacă ar fi adus cât de cât cu un accident.

  Dacă n-aş fi încerca? Să dobor nava aceea. Dacă n-aş fi simţit febra din venele mele: febra sângelui.

  Pofta de victorie. Să înving, cu orice preţ.

  Febra sângelui.

  O simt până şi în acest moment.

  Nu este subjugătoare; n-am decăzut atât de mult. Deocamdată… Este mai degrabă o preferinţă. O aşteptare. O anticipare care a fost dezamăgită.

  Asta este rău. Nu răul cel mai mare care poate fi posibil, dar destul de rău.

  Am ştiut de mult timp că aici sunt în pericol. Dar abia acum încep să înţeleg cât de întunecat şi cât de apropiat este pericolul acela; nu bănuisem niciodată cât de mult mă apropiase Haruun Kal de muchia aceea fatală.

  Este un efect secundar al imersiunii în Forţă provocată de vaapad. Stilul meu de luptă oferă o putere uriaşă, dar cu un risc pe măsură. Febra sângelui este o boală care poate ucide pe oricine pe care l-a atins. Pentru a folosi vaapad, trebuie să-ţi îngădui să te bucuri de luptă. Te afunzi pe deplin în senzaţiile luptei. Fiorul victoriei. De aceea atât de puţini elevi încearcă să utilizeze tehnica.

  Vaapad este o cărare ce merge prin penumbra părţii întunecate.

  Aici, în junglă, penumbra aceea este neaşteptat de îngustă. Bezna totală se găseşte la numai un pas depărtare. Trebuie să fiu foarte, foarte atent.

  Altfel s-ar putea să înţeleg prea bine ce i s-a întâmplat Depei.

  Mace îşi plecă fruntea. Zumzetul electric al luptei i se scurse din membre, lăsându-le grele şi dureroase: avea o mulţime de arsuri superficiale de la stropii de plasmă şi schijele de rocă pe jumătate topită.

  Se sili să privească în sus, spre trecătoare, prin flăcările ce mureau şi fuioarele negre şi contorsionate de fum destrămat. În trecătoare erau akki morţi, ierboşi morţi sau răniţi şi Chalk, Besh şi Lesh.

  Îşi reaminti intuiţia de Forţă din cursul dimineţii.

  — Haide, potoleşte-te, îi spuse lui Nick. (Era uluitor cât de obosit devenise în mod brusc.) Cred că avem victime.

  Suiră rampa de grohotiş. Deasupra, Chalk şchiopătă spre ierboşul ei rănit şi clătină din cap, privindu-l; fusese ars în mod oribil. Un flanc întreg se transformase într-o masă de cărbune. Fata merse pe toată lungimea de şase metri a trupului său, se lăsă într-un genunchi şi-l mângâie pe cap. Animalul scoase un gâgâit slab de durere şi spaimă şi-i împunse botul cu palma, iar Chalk scoase pistolul şi-l împuşcă imediat sub ochiul din coroană.

  Pocnetul izolat şi distinct al armei răsună din pereţii de piatră ce mărgineau pasul. Lui Mace i se păru ca un semn de punctuaţie – punctul final al bătăliei. Ecourile îl transformară în aplauze sardonice.

  Besh şi Lesh rămăseseră în continuare pitiţi în umbra akkului mort. Cu câinele de o parte şi un stei imens de partea cealaltă pentru a-i proteja de flăcări, Mace crezu că s-ar fi putut să scape.

  Chalk ajunse acolo înainte de Nick şi Jedi. Pe toată distanţa cât coborâse de la leşul ierboşului ei, ochii îi rămăseseră aţintiţi către locul unde se aflau fraţii şi din expresia ei Mace putea spune că ceea ce vedea nu era de bun augur. Ea îi privi când se apropiară şi clătină din nou, lent şi inexpresiv, din cap.

  Besh stătea pe sol, lângă capul câinelui akk mort. Îşi strângea genunchii la piept şi se legăna pe călcâie înainte şi înapoi. Pe jos în jurul său era risipit conţinutul unei truse medicale standard: scaner manual, sprayuri hipodermice şi bandaje, stabilizatoare osoase. El nu părea să fie rănit, dar era palid ca un mort şi ochii holbaţi îi priveau în gol.

  Lesh intrase în convulsii.

  Chipul îi era contorsionat într-o mască rigidă, căscată orbeşte spre cerul pustiu al după-amiezii. Se zbătea şi se zvârcolea, încleştând pumnii spasmodic şi răpăind din călcâie pe piatră. Primul gând al lui Mace fu rană la cap – un şrapnel sau o aşchie de rocă pătrunsă în ţeastă ar fi putut declanşa astfel de crize epileptice – Şi nu putu înţelege motivul pentru care Nick, Chalk şi fratele lui stăteau pur şi simplu locului, de parcă ar fi fost complet neajutoraţi şi nu puteau decât să-l privească cum suferă. Lăsându-se într-un genunchi, maestrul Jedi se întinse către scaner.

  — Lasă-l, spuse Chalk.

  Mace ridică ochii spre ea. Fata scutură iarăşi din cap.

  — E mort deja.

  Mace ridică oricum scanerul şi glisă capacul trusei pentru a activa displayul. Afişajul anunţa că Lesh nu era rănit.

  Era infectat.

  Paraziţi neidentificaţi pătrunşi în sânge se colectaseră în sistemul lui nervos central. Acum atinseseră o nouă etapă a ciclului lor de viaţă.

  Îi devorau creierul.

  Episodul petrecut în decursul nopţii în cortul portabil căpătă brusc sens pentru Mace. Lesh fusese deja îmbolnăvit de paraziţii aceia. Mace crezuse însă că nu era vorba decât de stres şi intoxicaţie cu thyssel.

  — Viespile-febrei, rosti răguşit Nick.

  Era aproape la fel de palid ca Besh. Putea înfrunta moartea violentă, făcând cu ochiul şi comentând sarcastic, dar chipul îi lucea de sudoare rece. Mirosea a frică.

  — Greu de spus când a fost înţepat. Mestecătorii de thyssel mor mai repede. Larvelor le place scoarţa. Când incubează…

  Înghiţi un nod şi ochii i se mijiră. Fu nevoit să-şi ferească privirea.

  — Vor ieşi din craniul lui. Prin craniul lui. Ca dintr-o… dintr-o găoace de ou…

  Oroarea pură şi directă de pe faţa lui îi spuse lui Mace că n-ar fi fost prima dată când vedea aşa ceva.

  Maestrul Jedi aşeză trusa medicală pe un loc rece, lângă akkul mort.

  — Aici spune că încă mai poate fi salvat.

  Avu nevoie de numai o secundă pentru a încărca un spray hipodermic cu thanatizină.

  — Îi putem induce hibernare. Prin încetinirea funcţiilor vitale, încetinim… larvele viespilor… până-l putem transporta la Pelek Baw şi la un spital dotat cu tot ce trebuie. Chiar dacă va fi identificat…

  Besh ridică ochii şi negă mut din cap.

  Mace trecu pe lângă el şi îngenunche lângă Lesh.

  — Îl putem salva, Besh. Poate că asta va însemna să-l dăm pe mâinile miliţiei, dar cel puţin va fi viu.

  Besh îl prinse de braţ. Ochii îi erau umezi, împăienjeniţi de sânge. Negă încă o dată din cap.

  — Maestre Windu… Nick luă trusa medicală şi-i examină afişajul. Starea lui Lesh este mult mai avansată decât scrie aici.

  — Scanerele din trusele medicale sunt foarte bune. Mi-e greu să cred că se înşeală.

  — Nu se înşeală, răspunse încet Nick şi răsuci displayul astfel încât Jedi să poată citi. Aceştia nu sunt parametrii lui Lesh.

  — Poftim?

  Besh, plecă privirea în pământ, îşi atinse pieptul cu vârfurile degetelor, apoi se gârbovi; păru ca şi cum s-ar fi năruit în sine, răsuflarea expirată lăsându-l doar cu speranţe şi spaime. În Forţă, aura lui era adumbrită de disperare întunecată.

  Mace se uită de la Besh la Nick şi înapoi, spre Lesh care se zvârcolea pe pietre şi la sprayul hipodermic pe care-l strângea fără putere în mână. Nu pentru că jungla te-ar ucide, spusese Nick. Ci doar pentru că este ceea ce este.

  Nick luă scanerul trusei şi-l trecu pe lângă ţeasta lui Mace.

  — N-ai nimic, rosti el încetişor, lingându-şi broboanele de transpiraţie de pe buza superioară. Nici un semn de infestare.

  Se întoarse către Chalk, încruntându-se la afişaj.

  Umerii i se cocârjară şi mâna începu să-i tremure.

  Nu rosti nici un cuvânt, dar nici nu mai trebuia s-o facă. Fata îşi citise soarta pe chipul lui.

  Chalk se încordă şi buzele i se subţiară, transformându-i gura într-o linie dură. După aceea se răsuci cu spatele către ei şi porni să coboare panta.

  — Chalk…, strigă neajutorat Nick după ea. Chalk, stai…

  — Iau Thunderboltul, eu. (Glasul fetei era perfect plat, la fel de inexpresiv ca vocabulatorul unui navicalculator.) Armă bună. Vei avea nevoie de ea, tu.

  Nick reveni cu privirea distrusă spre Mace.

  — Maestre Windu… Ridică implorator scanerul. Nu mă sili să-mi văd singur destinul, da?

  Mace scană rapid ţeasta şi şira spinării tânărului. Afişajul indica rezultate clar negative, totuşi Nick nu păru mult mai uşurat.

  — Grozav, ce să spun, comentă el cu amărăciune reţinută. Dac-aş fi murit în următoarele câteva zile, n-aş mai fi avut grija lor.

  — Să ai grija lor? repetă Mace. Există vreun tratament?

  — Da, făcu Nick şi scoase pistolul. Tratamentul lor e-n mâna mea.

  — Ăsta ţi-e răspunsul? făcu Mace şi păşi în faţa lui. Să-ţi ucizi prietenii?

  — Doar pe Lesh.

  Glasul îi era ferm şi dur, deşii tremura puţintel, la fel ca mâna. Nu avea tăria mintală a lui Chalk. Ochii i se înceţoşară de lacrimi, chipul i se contorsionă şi de abia se putu sili să privească spre prietenii săi.

  — De Besh şi Chalk o să am vreme să m-ocup când vor începe convulsiile.

  Mace tot nu putea să creadă că Nick vorbea serios.

  — Vrei să-i împuşti pur şi simplul Ca pe ierboşul lui Chalk?

  — Nu ca pe ierboşul ei, replică Nick. (Faţa îi devenise cenuşie.) Nu în cap. Aş împrăştia larvele. Unele dintre ele vor fi îndeajuns de dezvoltate ca să fie periculoase.

  Tuşi şi adăugă:

  — Pentru noi.

  — Deci nu este suficient că el moare.

  Mace insuflă disciplina Jedi într-un zid în jurul inimii, pentru a zăvorî oroarea empatică faţă de rictusul cenuşiu al feţei lui Lesh. O spumă cu margini roz înflorea de pe buzele korunului inconştient.

  — Zonele… infestate trebuie… distruse. Creierul şi şira spinării.

  Nick încuviinţă, părând chiar şi mai chinuit.

  — În cazul febrei viespilor, de obicei incinerăm trupul, dar…

  Mace înţelese. Navele care fugiseră le transmiseseră locaţia. Nu se putea şti ce anume pornise deja către ei.

  Nu-i venea realmente să creadă ce urma să facă. Nu-i venea să creadă nici chiar ce urma să spună. Totuşi el era un Jedi. Ţelul vieţii lui era de a face ceea ce trebuia făcut. De a face ceea ce alţii nu doreau sau nu puteau.

  Indiferent despre ce ar fi fost vorba.

  Scoase de la centură săbiile de lumină. Atât pe a lui, cât şi pe a Depei.

  Lama verde şi cea violet sfârâiră împreună în aerul înceţoşat de fum.

  Besh ridică ochii. Chalk încremeni pe pantă, cu Thunderboltul în braţe. Nick deschise gura de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu ştia ce poate să fie.

  Toţi se holbau la Mace ca şi cum nu l-ar mai fi văzut până atunci.

  — Este prietenul vostru. Este fratele tău.

  Mace inspiră adânc, liniştindu-şi propria teamă şi repulsie, ca şi dezgustul negru, întunecat pentru ceea ce trebuia să facă.

  — Poate că doriţi să vă luaţi rămas bun.

  Besh clătină din cap fără un cuvânt. Cu un icnet nearticulat, alcătuit din durere şi teroare, sări în picioare şi se împletici, pornind în sus pe pantă.

  Chalk îl fixă cu privirea pe Mace doar o secundă, după care încuviinţă încetişor. Apoi îl urmă pe Besh. Îşi trecu braţul puternic după umerii acestuia. Besh se rezemă de ea, suspinând.

  Nick fu ultimul. Ochii săi nu trădau nimic, doar suferinţă. În cele din urmă aplecă fruntea şi lacrimile i se prelinseră pe obraji.

  — Este deja dus… îl atinse pe Mace pe umăr. Maestre Windu… nu trebuie s-o faci…

  — Ba da, rosti Windu. Altfel va trebui s-o faci tu.

  Nick aprobă fără chef, înţelegând.

  — Mulţumesc. Windu… ă-ă-ă, Maestre… pur şi simplu… mulţumesc.

  Se întoarse şi porni după ceilalţi, apoi se opri şi adăugă:

  — Nu voi uita asta.

  Nici Mace n-avea să uite.

  Coborî ochii spre Lesh şi-l privi printre cele două lame sclipitoare. Căută în Forţă, străduindu-se să atingă ceva ce putuse rămâne din tânăr, de a-i oferi puţina alinare pe care ar fi putut, însă totul era aşa cum spusese Nick: Lesh era deja dus. Trecură câteva momente până ce Mace se reculese, găsi o atitudine de respect calm şi încredinţă Forţei ce mai putuse rămâne din conştiinţa sau spiritul lui Lesh.

  După aceea inspiră adânc, ridică lamele şi începu.

  Creasta ascuţită ca briciul eclipsa cerul sudic dinapoia lor. Coronamentul junglei de deasupra sclipea în începutul amurgului; de acum crepusculul se instaurase pe sol. Grupul mergea pe o potecă lată, menţinută de trecerile repetate ale şeniletelor. Ramurile arborilor se arcuiseră peste cărare, contopindu-se deasupra, astfel încât drumul lor trecea printr-un tunel format de junglă, care şerpuia şi-şi schimba direcţia brusc prin râpele ce radiau de pe faţa nordică a crestei.

  Mace avea bactaplasturi, croiţi pentru a se potrivi peste arsurile cele mai urâte. Tâmpla lui Nick strălucea de spray-pansament. Chalk purta o bandulieră ce-i strângea umărul pe care-l luxase atunci când fusese azvârlită în bolovani, iar o faşă de compresie îi susţinea genunchiul răsucit. Besh mergea tăcut şi inexpresiv. Părea de-a dreptul în stare de şoc.

  Ceea ce rămăsese din Lesh fusese îngropat la lizieră.

  Raniţele le atârnau grele, încărcate cu proviziile luate de la ierboşii morţi. Puţine dintre echipamentele lui Mace scăpaseră; cortul portabil, schimburile de haine, trusa medicală şi identikitul fuseseră distruse o dată cu ierboşul lui Nick. Războiul de pe Haruun Kal îi reteza conexiunile cu viaţa din exteriorul junglei – dintre toate dovezile fizice că ar fi fost cândva altceva decât un korun rămăseseră doar cele două săbii de lumină.

  Fusese afectat până şi datapadul fals pe care-l purtase tot timpul… probabil că minuscula sa bobină subspaţială fusese avariată în urma exploziei. Se gândise să-l cheme pe Halleck ca să-i evacueze pe Besh şi Chalk pentru tratament medical, în ciuda faptului că asta i-ar fi compromis misiunea aici; apariţia unui crucişător al Republicii în sistemul Al'Har ar fi atras cu certitudine prea multă atenţie din partea separatiştilor. Holocomunicatorul datapadului nu izbutise să recepteze însă nici măcar o undă purtătoare. Ultima sa legătură cu ceea ce Depa numise Galaxia Păcii era la fel de moartă ca şi miliţienii balawai pe care Mace îi trimisese să se zdrobească de creasta tăioasă ca un cuţit.

  Ca o ironie a sorţii, funcţia de înregistrare a falsului datapad rămăsese intactă. Disimularea devenise realitate: datapadul nu mai era o camuflare. Mace avusese presentimentul superstiţios că era ceva simbolic.

  Galthra mergea între ei, alături de Chalk, în loc să acopere regiunea din jur; era ultimul lor akk. Cu puţin noroc, simpla ei prezenţă ar fi putut ţine prădătorii majori la o distanţă plină de respect.

  Deocamdată nici o navă a miliţiei nu apăruse în trecătoarea din urma lor, iar lui Mace asta i se părea inexplicabil şi tulburător. La răstimpuri, Galthra trimitea câte un zvâcnet în Forţă, ceea ce putea însemna că auzise motoare în depărtare, totuşi era greu de spus. În principal, căţeaua îşi jelea tovarăşii morţi; prezenţa ei în Forţă era un schelălăit prelung de durere şi pierdere.

  Continuau să meargă şi Nick impuse un ritm ucigător. Nu mai scosese o vorbă de când îngropaseră resturile lui Lesh.

  Mace bănuia că Nick se gândea la Besh şi Chalk; el unul se gândea cu siguranţă la cei doi koruni. Se gândea la larvele de viespile-febrei care se dezvoltau în creierul lor şi în ţesutul şirei spinării. Puteau să mai dispună de o zi sau două înainte să înceapă demenţa. Iar peste alte una-două zile… convulsii şi o moarte oribilă. Besh umbla cu capul plecat, tremurând, de parcă nu se putea gândi la nimic altceva; Chalk mărşăluia ca un droid de război, ca şi cum suferinţa şi moartea ar fi fost prea străine pentru ea ca să le înţeleagă, cu atât mai puţin ca să se teamă de ele.

  Mace mergea alături de Nick, umăr la umăr.

  — Vorbeşte cu mine.

  Ochii lui Nick rămaseră aţintiţi pe jungla din faţă.

  — De ce aş face-o?

  — Fiindcă vreau să ştiu ce ai de gând.

  — Ce te face să crezi că aş avea ceva de gând? Ce te face să crezi că ceea ce aş avea de gând ar conta? Glasul îi era amar şi furios.) Avem alături de noi doi oameni care vor intra în faza a doua a bolii induse de viespile-febrei. Nu mai avem ierboşi. Un singur akk. O mână de arme, iar miliţia este pe urmele noastre. Plus tu şi eu.

  Privirea îi lunecă în lateral, pentru a o întâlni pe a lui Mace. Ochii îi erau înroşiţi şi umflaţi.

  — Suntem morţi. Ai înţeles? Ca şi colţosul ăla din văgăuna-morţii, la numai câţiva metri de ceea ce ne trebuia. N-am izbutit. Suntem morţi.

  — Pentru nişte oameni morţi, observă Mace, înaintăm destul de rapid.

  Pentru o clipă, crezu că Nick s-ar putea să schiţeze un zâmbet. În loc de aşa ceva, korunul clătină din cap.

  — Grupul Depei este însoţit de un lor pelek. El este… foarte puternic. Mai mult decât puternic. Dacă-i putem duce pe Besh şi Chalk la el înainte de a începe convulsiile, s-ar putea să-i salveze.

  Lor pelek: „maestru al junglei”… şaman… Doctor-vrăjitor… înţelept… în legendele korune, lor pelek era o persoană de mare putere şi extrem de periculos. La fel de imprevizibil ca jungla. El aducea viaţa sau moartea – un dar sau o rană. În unele istorii, lor pelekul nu era câtuşi de puţin o fiinţă, ci mai degrabă încarnarea pelekotanului: avatarul „minţii-junglei”.

  Mace făcu o conexiune.

  — Kar Vastor.

  Nick se holbă la el.

  — Cum de ştii asta? Cum de-i ştii numele?

  — Cât mai avem până ajungem la ei?

  Nick merse câţiva paşi înainte să răspundă.

  — Dacă am mai fi avut ierboşi şi akki care să ne protejeze? Poate două zile. Poate mai puţin. Pe jos? Cu un singur akk?

  Ridică expresiv din umeri.

  — Atunci de ce mărşăluim atât de repede?

  — Pentru că am totuşi ceva de gând. (Îl privi din nou pieziş). Dar n-o să-ţi placă.

  — O să-mi placă mai puţin decât dacă va trebui să le fac lui Besh şi Chalk ceea ce i-am făcut lui Lesh?

  — Asta n-o pot spune eu, replică Nick şi ochii lui se pierdură în tunelul crepuscular ce se întindea în faţa lor. Cam la o oră de mers spre vest există un avanpost mic. Genul ăsta de aşezări sunt dispuse la fiecare sută de kilometri în lungul drumurilor pentru şenilete. Va avea un buncăr sigur şi o unitate de comunicaţii. Chiar dacă noi – FEM – nu folosim comunicatoarele, monitorizăm frecvenţele. Dacă ajungem acolo, putem transmite un semnal codificat cu poziţia noastră. După aceea îi trecem pe Chalk şi Besh în hibernare cu thanatizină, stăm locului şi sperăm tot ce poate fi mai bun.

  — Este o aşezare balawai?

  Korunul încuviinţă din cap.

  — Noi nu avem aşezări. ACAE s-a îngrijit de asta.

  — Şi balawaii aceştia… ne vor accepta?

  — Bineînţeles. Dinţii lui Nick străluciră în amurgul junglei şi luciul nebunesc îi scânteie în ochi. Totu-i să ştii cum să-i rogi.

  Mace se întunecă la faţă.

  — Nu te voi lăsa să le faci rău civililor. Nici chiar pentru a-ţi salva prietenii.

  — Nu trebuie să-ţi pârleşti scalpul în privinţa asta, mârâi Nick fără să se oprească. Aici în junglă, civilii sunt un mit.

  Mace nu dori să întrebe ce voia Nick să spună prin cuvintele acelea. Se opri pe poteca primitivă. Revăzu holoimaginea carnagiului lăţită peste biroul Cancelarului Suprem, revăzu imagini ale colibelor distruse şi arse şi nouăsprezece cadavre în junglă.

  — Ai avut dreptate, rosti. Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Nick continuă să meargă. Nici măcar nu privi peste umăr când îl lăsă pe Mace în urmă.

  — Perfect, se adresă el beznei din faţă, imediat ce ai o idee mai bună să m-anunţi şi pe mine, da?

  CIVILI.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  În buncărul acesta aerul este mai răcoros decât am avut parte vreodată după ce am părăsit camera de interogare din Ministerul Justiţiei. Buncărul se află în roca vulcanică a versantului; este de fapt doar o uşă din duroţel fixată peste gura unei scobituri pe care un buzunar de gaz sau o rocă mai moale a lăsat-o cândva în granitul de aici. Deşii se găseşte deasupra resturilor avanpostului de dedesubt, este clar că nu s-a intenţionat niciodată să fie o poziţie de luptă: nu există ambrazuri pentru arme. Din felul în care a fost construit – excavat cred c-a fost gândit mai degrabă în direcţia unui adăpost, al unui loc sigur în care locuitorii să se refugieze în eventualitatea unui atac. Un loc sigur în care să aştepte ajutorul miliţiei.

  Dacă aşa a fost gândit, n-a funcţionat ca atare. Aerul nopţii ocoleşte cu blândeţe aşchiile răsucite care reprezintă tot ce a mai rămas din uşă; trecerea lui şoptită este un ecou al violenţei care continuă să zumzăie în Forţa din jurul meu.

  Nu îndrăznesc să meditez. Întunericul este prea profund aici. Manifestă puterea de absorbţie a unui reflux: o gaură neagră în jurul căreia m-am plasat pe o orbită prea apropiată şi care mă sfâşie în două. Forţa de gravitaţie trage jumătatea mea mai apropiată spre un orizont de evenimente pe care mi-este teamă până şi să-l întrezăresc.

  Îndărătul meu, pierduţi în umbrele nopţii pe fundalul stâncii, Besh şi Chalk zac nemişcaţi, aproape la fel de reci ca piatra pe care sunt întinşi în hibernarea indusă de thanatizină. Numai prin intermediul Forţei pot spune că ei mai sunt în viaţă: inimile nu le bat nici măcar o dată pe minut şi într-o oră respiră doar de zece-douăsprezece ori, superficial. Larvele viespilor-febrei din trupurile lor suferă aceeaşi hibernare; în felul acesta, Besh şi Chalk ar putea supravieţui o săptămână sau mai mult.

  Cu condiţia ca nimic să nu-i devoreze între timp.

  Siguranţa lor este sarcina mea. În clipa de faţă este unica mea sarcină. Aşa încât stau printre rămăşiţele uşii şi privesc în noaptea infinită.

  Thunderboltul se odihneşte pe bipodul său în uşă, cu ţeava aţintită către cer. Chalk îşi îngrijeşte bine arma ei iubită; înainte de a-mi îngădui s-o injectez, a insistat s-o mai demonteze şi cureţe o ultimă dată. La răstimpuri, am tras cu ea pentru a o testa şi continuă să funcţioneze perfect. Deşii încerc să învăţ să simt în Forţă acţiunea fungilor mâncători de metale, aşa cum fac korunnaii, prefer să depind de experimentele practice.

  În clipa de faţă nu am de făcut prea multe. Îmi trec timpul înregistrând în jurnal… şi gândindu-mă la cearta mea cu Nick.

  Pe când eram pe drum, Nick a spus că civilii sunt o legendă. Am descoperit că voia să spună că aici nu există civili, că a fi în junglă înseamnă a fi în război. Guvernul balawai susţine mitul prospectorilor de junglă inocenţi care sunt masacraţi de partizanii korunnai sălbatici. Asta, spune Nick, este doar propagandă.

  Acum, aici, în ruinele avanpostului balawai, constat că ideea este în mod straniu liniştitoare… totuşi mai devreme în seara aceasta am respins-o în mod instinctiv. Nu mi se părea nimic mai mult decât raţionalizare. O scuză… O mită pentru conştiinţele bântuite de atrocităţi. Mergând pe cărarea făcută de şenilete care ne-a adus aici, Nick şi eu am vorbit destul de mult despre asta.

  Potrivit spuselor sale, civilii stau în oraşe; singurii civili adevăraţi de pe Haruun Kal sunt chelnerii şi administratorii, proprietarii de prăvălii şi purtătorii de ricşe-taxiuri. El a spus că există un motiv pentru care prospectorii de junglă poartă arme de calibru aşa mare şi că motivul respectiv este legat mai degrabă de akki decât de pisicile-de-liane. Balawaii nu intră în junglă decât dacă sunt pregătiţi, doritori şi capabili să-i ucidă pe korunnai. Nici o tabără nu-i aşteaptă pe ceilalţi să atace. În junglă, dacă nu loveşti primul nu eşti decât o simplă pradă.

  După aceea l-am întrebat despre copiii morţi.

  A fost singurul moment în care l-am văzut pe Nick înfuriat. S-a răsucit spre mine, parcă gata să mă lovească.

  — Care copii? a întrebat el. Câţi ani trebuie să ai pentru ca să apeşi pe trăgaci? Copiii sunt soldaţi excelenţi. Ei abia ştiu ce-nseamnă frica.

  Nu poate fi bine să duci război împotriva copiilor – sau folosindu-te de ei – şi i-am spus-o. Indiferent cum ar sta lucrurile. Ei nu sunt îndeajuns de vârstnici pentru a înţelege consecinţele acţiunilor lor. Mi-a răspuns în termeni incredibil de obsceni că ar trebui să le spun asta balawailor.

  — Şi cum stă treaba cu copiii noştri? (Tremura de furie de abia stăpânită.) Projii îşi pot lăsa copiii acasă, în oraş. Noi unde-i lăsăm pe ai noştri? Ai văzut cum arată Pelek Baw. Tu ştii ce se-ntâmplă unui puşti korun pe străzile alea… eu ştiu ce se-ntâmplă. Am fost unul dintre ei. Mai bine să fii făcut bucăţele aici, decât să fii nevoit să… supravieţuieşti… aşa cum s-a-ntâmplat cu mine. Şi atunci, aici, cum le spui tunarilor din navele alea că korunnaii cărora ei le retează încântaţi braţele şi picioarele nu sunt decât nişte copii?

  — Şi asta justifică ceea ce se întâmplă cu copiii balawai? Cu cei care nu stau în oraşe? l-am întrebat. Korunnaii nu trag la întâmplare dintr-o navă aeriană. Care-i scuza voastră?

  — Noi n-avem nevoie de scuze, a replicat. Noi nu ucidem copii. Noi suntem tipii cei buni.

  — Tipii cei buni, l-am îngânat.

  Nu-mi puteam ascunde tonul amar din glas; imaginile holografice care ne fuseseră arătate lui Yoda şi mie în cabinetul lui Palpatine nu coboară niciodată dincolo de suprafaţa minţii mele.

  — Am văzut ce rămâne în urmă atunci când voi, tipii cei buni, aţi terminat cu avanpostul unor prospectori de junglă, am urmat. De aceea mă aflu aici.

  — Cum să nu! Ha! Dă-mi voie să-ţi spun ceva, da?

  Schimbătoare ca o furtună de vară, furia lui Nick se disipase cât ai clipi din ochi. M-a privit cu compătimire amuzată.

  — Aşteptam de câteva zile să deschizi subiectul ăsta.

  — Care?

  — Voi, Jedi, cu secretele voastre şi toate rahaturile de colţoşi. Credeţi că alţii nu-şi pot ţine cărţile lipite de piept pentru a nu fi văzute? (Îşi dădu ochii peste cap şi-şi flutură degetele în apropierea feţei). Atenţie, atenţie, sunt un Jedi! Cunosc lucruri Prea Periculoase pentru Simplii Muritori! Aveţi grijă! Dacă nu vă daţi înapoi, s-ar putea să vă spun ceva ce Oamenii N-ar Trebui să ştie!

  Retrospectiv, mă întreb dacă nu cumva Nick Rostu ar putea fi privit ca un test al convingerilor mele morale. Este posibil ca un Jedi să cadă în partea întunecată din simpla dorinţă de a-l bate măr.

  La momentul respectiv, am izbutit să mă abţin, ba chiar să păstrez un ton civilizat, în timp ce Nick a dezvăluit că ştia totul despre masacrul din junglă şi despre cipul cu date.

  N-a fost uşor.

  Mi-a spus că nu numai el fusese acolo – chiar la scena pe care eu şi Yoda o văzusem în cabinetul lui Palpatine; ci că Depa şi Kar Vastor plănuiseră totul. El îi ajutase să aranjeze locul şi, mai târziu, el însuşi oferise indiciul contrainformaţiilor Republicii.

  Chiar şi acum, după atâtea ore, îmi vine greu să exprim în cuvinte ce anume am simţit când am aflat informaţia respectivă. Am fost cu siguranţă dezorientat, aproape ameţit. Neîncrezător.

  Trădat.

  Purtasem imaginile acelea ca pe o rană. Se infectaseră în mintea mea, devenind atât de inflamate şi dureroase, încât trebuise să le învelesc în straturi de negare. O asemenea durere conferă preţ unei răni; atunci când atingerea cea mai infimă cauzează agonie, trebuie să păstrezi rana atât de protejată, atât de ferită, încât devine un obiect de adoraţie. Sacru.

  Nick a relatat însă istoria ca şi cum fusese un fel de farsă excelentă.

  Hm-m-m… Descopăr alt termen pentru ceea ce am simţit. Pentru ceea ce simt.

  Furie.

  La rândul ei, furia face ca meditaţia să fie dificilă. Şi riscantă.

  Este mai bine că Nick a plecat pe Galthra acum câteva ore. Poate că înainte de a reveni – dacă va mai reveni; voi fi găsit în mintea mea un loc pentru a depozita lucrurile pe care mi le-a împărtăşit, undeva de unde să nu mai şoptească violenţă dinapoia inimii mele.

  Întregul masacru a fost regizat.

  Nu simulat. Cadavrele au fost reale. Moartea a fost reală. Dar a fost o înscenare. A fost o farsă. Adresată mie.

  Depa mă dorea aici.

  Asta fusese totul. Din capul locului.

  Cipul de date n-a fost o înscenare şi n-a fost o confesiune. A fost o momeală. Ea dorea să mă atragă de pe Coruscant, să mă aducă pe Haruun Kal şi să mă arunce în jungla aceasta de coşmar.

  Nick mi-a spus că multe trupuri aparţineau într-adevăr unor prospectori de junglă. Atunci când nu exploatează jungla, projii joacă rolul de substituenţi neoficiali ai miliţienilor balawai. Ei sunt cu mult mai periculoşi decât navele aeriene, sateliţii detectori şi toate ACAE-le, vânătorii stelari droizi şi armatele separatiştilor puse laolaltă. Ei cunosc jungla. Ei trăiesc în ea. Ei o folosesc.

  Ei sunt mult mai nemiloşi decât FEM.

  Restul cadavrelor din scena aceea micuţă şi regizată cu abilitate… aparţineau unor prizonieri koruni. Capturaţi, torturaţi şi maltrataţi mai presus de capacitatea mea de a descrie; atunci când FEM a ajuns acolo, primul lucru pe care l-au făcut balawaii a fost să-i execute pe puţinii prizonieri care mai erau în viaţă. Nick mi-a spus că niciunul n-a scăpat. Nici un prizonier. Şi nici un proj.

  Copiii…

  Copiii erau korunnai.

  Acest Kar Vastor – ce fel de om trebuie să fie? Nick mi-a spus că Vastor introdusese cipul cu date în gura moartei, folosind lianele-de-bronz. Nick mi-a spus că Vastor convinsese FEM-ul să lase cadavrele în junglă. Pentru ca scena să fie atât de oribilă, încât eu să vin ca să investighez. Să las copiii morţi – proprii lor copii morţi – pe seama jacunelor, viermilor-sfredelitori şi muştelor de cadavre, negre şi puturoase, atât de îmbuibate de sânge, încât pot doar să se târască peste carnea intrată în putrefacţie…

  Stop! Trebuie să mă opresc. Să încetez să mai vorbesc despre asta. Să încetez să mă mai gândesc la asta.

  Nu pot… asta nu este…

  Nu poţi să ai încredere în nimic de pe planeta aceasta. Ceea ce vezi nu este asociat cu realitatea. Se pare că eu nu sunt capabil să înţeleg ceva.

  Totuşi, învăţ; învăţând, mă modific. Cu cât mă modific mai mult, cu atât înţeleg mai mult. Asta este ceea ce mă sperie. Mă înfiorez, gândindu-mă ce se va întâmpla atunci când voi începe realmente să înţeleg locul acesta.

  Până ce voi înţelege finalmente ce este realitatea, cine voi fi eu?

  Mă tem că omul care am fost îl va dispreţui pe omul care devin. Am o presimţire teribilă că transformarea aceasta este exact ceea ce a gândit Depa, atunci când a decis să mă atragă aici. Ea a spus că nimic nu este mai periculos decât un Jedi devenit finalmente raţional.

  Cred că ea este periculoasă.

  Mă tem că ea doreşte ca şi eu să devin periculos.

  Ar trebui – trebuie să schimb – să mă gândesc la altceva decât…

  Fiindcă l-am întrebat pe Nick despre ea.

  Nu m-am putut abţine. Speranţa mi-a înflorit alături de furie – dacă holograma fusese o înscenare, poate că spusele ei nu fuseseră nimic altceva decât… atmosferă. Culoare locală. Ceva de felul acesta.

  În ciuda deciziei mele de a nu avea prejudecăţi până n-o puteam vedea, până nu puteam vorbi cu ea şi nu-i puteam percepe esenţa în Forţă – în ciuda hotărârii mele de a nu întreba nimic şi de a nu asculta nimic; în ciuda anilor mei de autodisciplină şi autocontrol…

  Inima are puteri cărora nu li se poate împotrivi nici o disciplină.

  Aşa încât l-am întrebat, i-am povestit despre cuvintele Depei de pe cipul de date; că se autodenumise întunericul junglei şi spusese că devenise finalmente raţională.

  Că mă temeam că, de fapt, căzuse pradă părţii întunecate şi că înnebunise în mod irecuperabil.

  Iar Nick…

  Iar Nick…

  — Nebună? a hohotit el. Tu eşti cel nebun. Dacă ea ar fi nebună, n-ar mai urma-o nimeni, nu?

  Dar când l-am întrebat dacă asta însemna că ea era bine, mi-a răspuns:

  — Asta depinde de ceea ce înţelegi prin bine.

  — Trebuie să ştiu dacă ai văzut-o acţionând din furie sau teamă. Trebuie să ştiu dacă foloseşte Forţa pentru mulţumirea personală – pentru câştig sau pentru răzbunare. Trebuie să ştiu cât de mult a pus stăpânire pe ea partea întunecată.

  — Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, mi-a spus. N-am cunoscut niciodată pe cineva mai bun sau mai milos decât maestra Billaba. Ea nu este rea. Nu cred că ar putea să fie.

  — Nu este vorba despre bine şi rău, i-am explicat, ci despre natura fundamentală a Forţei însăşi. Cavalerii Jedi nu sunt moralişti, deşii aceasta este o prejudecată des întâlnită. În esenţă, noi suntem pragmatici. Ordinul Jedi este altruist, nu atât pentru că aşa e bine, ci pentru că aşa e sigur, folosirea Forţei în interese personale este primejdioasă. Ea este capcana care poate ademeni până şi pe cei mai buni şi miloşi cavaleri Jedi şi conduce la ceea ce noi denumim partea întunecată. Puterea de a face bine devine în cele din urmă pur şi simplu putere. Forţă brută, despuiată de orice pretenţii. Un scop în sine. Este o formă de nebunie faţă de care Jedi sunt sensibili în mod aparte.

  Nick a răspuns printr-o strângere din umeri.

  — Cine cunoaşte motivele reale pentru care un om face ceva?

  Răspunsul nu a fost unul liniştitor, iar ceea ce mi-a spus în continuare a fost şi mai rău.

  A spus că înregistrarea de pe cristal era pur şi simplu felul în care vorbeşte Depa acum. A spus că ea are coşmaruri, că ţipetele ce răzbat din cortul ei sfâşie întreaga tabără. A spus că nimeni n-o vede mâncând vreodată, că se topeşte ca şi cum ar fi consumată de ceva din interior… A spus că are dureri de cap faţă de care analgezicele sunt neputincioase şi uneori nu poate ieşi din cort zile la rând. Că atunci când iese afară, în timpul zilei, strânge din pleoape, fiindcă nu poate suporta lumina soarelui…

  Regret că l-am întrebat. Regret că mi-a răspuns.

  Regret că nu m-a minţit.

  Este cu totul neobişnuit ca un Jedi să se teamă de adevăr.

  Voi continua istoria. Repovestirea evenimentelor aduce un câştig în perspectivă. Am nevoie de aşa ceva. În plus, este o modalitate de a trece orele nopţii de care am de asemenea nevoie. Chiar şi pentru un maestru Jedi, obişnuit cu meditaţia şi reflecţia – antrenat pentru aşa ceva; nu este recomandabil să-şi petreacă prea mult timp singur cu gândurile sale.

  Mai ales aici.

  Avanpostul acesta a fost construit pe coama unei spinări ce coboară dinspre creasta principală. Aici coama nu mai este ascuţită ca briciul, ci mai degrabă este un zid sinuos de movile de natură vulcanică. Aşezarea se află pe un afloriment smălţuit în verzui; de ambele părţi ale acestui pumn de piatră strâns de junglă se găsesc făgaşe înnegrite prin care lava curge ocazional dintr-o căldare majoră, situată cu şase sute de metri mai sus de locul în care înregistrez. Dacă ascultaţi cu atenţie, puteţi auzi huruitul. Poate că microfonul meu nu-i suficient de sensibil. Acum… aţi auzit? Se pregăteşte pentru altă erupţie.

  Erupţiile sunt îndeajuns de regulate pentru ca jungla să nu aibă timp să acopere poteca de lavă; arbori uscaţi de căldură sunt înşiruiţi în lungul făgaşelor, cu frunzele distruse în partea lavei. Totuşi probabil că erupţiile nu sunt foarte serioase. Altfel, de ce să plasezi tocmai aici un avanpost?

  Sigur că da…

  Bănuiesc că poţi s-o faci pentru panoramă.

  Buncărul în sine se află mai sus decât restul aşezării. Din locul în care stau, în ruina uşii, pot privi în jos spre dezastrul carbonizat de barăci distruse şi spre zidul de apărare înconjurător care a fost spart. Lumina slabă a lianelor-luminescente se întrevede sură pe poteca şeniletei care şerpuieşte urcând pe versantul coamei.

  Prin junglă…

  Pot vedea jungla pe kilometri întregi: unduiri spectrale de coronament răspândindu-se argintii şi negre sub mine, cu vene de liane-luminescente presărate de ochi pâlpâitori stacojii, purpurii şi uneori pur şi simplu roşu-mat: căldări deschise, active şi bolborosind în această regiune volatilă. Îţi taie răsuflarea.

  Sau poate că de vină este duhoarea.

  Alta dintre ironiile sorţii care s-au năpustit să-mi năpădească viaţa: toate grijile mele legate de civili, bătălii şi masacre şi necesitatea de a lupta şi poate ucide bărbaţi şi femei care pot fi simpli civili, spectatori inocenţi, toate discuţiile mele cu Nick şi tot ce mi-a spus el…

  Totul a fost degeaba. Nu trebuia să-mi fi făcut griji. Când am ajuns la avanpost, nu mai rămăsese nimeni cu care să ne luptăm.

  FEM fusese deja pe aici.

  Nu existau supravieţuitori.

  Nu voi descrie starea trupurilor. A fost îndeajuns de teribil să văd ce se făcuse aici; nu încerc nici un imbold de a le spune şi altora, nici chiar Arhivelor.

  Voi recunoaşte un lucru faţă de Nick: balawaii din acest avanpost n-au fost în nici un caz civili inocenţi. Korunnaii au lăsat trupurile acoperite cu ceea ce trebuie să fi fost cele mai de preţ bijuterii ale projilor: coliere formate din urechi umane.

  Urechi de korunnai.

  Bazându-se pe leziunile limitate induse de necrofagi şi pe descompunerea redusă, Nick a apreciat că grupul FEM care putuse face asta trebuie să fi trecut pe aici doar cu două-trei zile în urmă. Şi existau anumite, hm-m-m, semne… lucruri ce fuseseră făcute corpurilor şi ecouri în Forţă care par să nu dispară, un talaz înalt de putere, care sugerează că aici a fost chiar mâna lui Kar Vastor.

  Gherilerii din FEM au jefuit de asemenea cu meticulozitate locul; n-am găsit nici măcar o fărâmă de mâncare şi doar bucăţi şi piese inutile de echipamente şi tehnologie. Epavele a două şenilete zac răsturnate pe versant. Bineînţeles, echipamentul de comunicaţii a dispărut şi el şi de aceea sunt singur acum, veghind peste Besh şi Chalk.

  Când a văzut că echipamentul de comunicaţii nu mai exista, starea de spirit a lui Nick s-a prăbuşit. El pare să alterneze între disperare şi voioşie maniacă şi nu-i întotdeauna uşor să bănuieşti ce anume va declanşa una sau alta dintre stări. S-a lăsat să cadă pe solul pătat de sânge şi ne-a considerat pierduţi. A revenit la mantra lui din trecătoare.

  — Ghinion, a murmurat în barbă. Pur şi simplu, ghinion.

  Disperarea este vestitorul părţii întunecate. L-am atins pe umăr.

  — Norocul, i-am spus încetişor, nu există. Noroc este un cuvânt pe care-l folosim doar pentru a ne descrie orbirea faţă de curenţii subtili ai Forţei.

  Răspunsul lui a fost amar.

  — Da? Ce curent subtil l-a ucis pe Lesh? Asta a plănuit Forţa ta pentru tine? Pentru Besh şi Chalk?

  — Jedi afirmă, i-am replicat, că există întrebări la care nu putem căpăta niciodată răspunsuri. Putem doar să fim noi înşine răspunsurile.

  M-a întrebat mânios ce voiam să spun prin asta. I-am răspuns:

  — Nu sunt nici savant, nici filosof. Sunt un Jedi. Nu trebuie să explic realitatea, ci doar să mă ocup de ea.

  — Asta fac şi eu.

  — Asta eviţi.

  — Dispui de vreo putere Jedi care ne poate duce pe toţi la Depa şi Kar într-o zi? Sau în trei zile? Ei se îndepărtează de noi. Nu-i putem prinde din urmă. Asta-i realitatea. Singura existentă.

  — Chiar aşa? Mi-am coborât gânditor privirea pe spinarea lată a Galthrei. Ea se mişcă bine prin jungla asta. Ştiu că akkii nu sunt animale de povară… totuşi ar putea să poarte cu viteză mare un om – unul singur.

  — Da, sigur, dacă n-ar trebui să-mi fac griji despre voi…

  S-a oprit şi a mijit ochii.

  — Nici vorbă. Nici vorbă, Windu! Las-o moartă.

  — O să-i păzesc până te întorci.

  — Am zis las-o moartă! Nu te părăsesc aici.

  — Nu depinde de tine.

  M-am apropiat cu un pas de el. A fost nevoit să lase capul pe spate pentru a privi în sus, în ochii mei.

  — Nu argumentez cu tine, Nick. Şi nici nu te rog. Asta nu-i o discuţie. Este o informare.

  Nick este un tânăr încăpăţânat, dar nu-i prost. N-a durat mult să înţeleagă că până nu mă întâlnise pe mine nu ştiuse care era chipul încăpăţânării.

  Am izbutit să meşterim o şa improvizată pentru Galthra; folosind Forţa, Nick, Chalk şi eu am convins-o pe căţea să-l poarte pe Nick pe spinare, aşa cum mă purtase pe mine, şi să-l transporte iute prin junglă pe urmele korunnailor. Noi trei i-am privit dispărând în noaptea vie, apoi Besh şi Chalk s-au instalat cât mai confortabil cu putinţă pe podeaua buncărului şi eu i-am injectat cu thanatizină.

  Aşteptăm împreună cu speranţa că Nick va răzbate prin junglă, cu speranţa că s-ar putea să-l găsească şi aduce înapoi pe Kar Vastor – acest lor pelek periculos, teroarea viilor şi mutilatorul morţilor – şi că acest bărbat lipsit de conştiinţă ori de sentimente umane şi-ar putea folosi puterea pentru a salva două vieţi.

  Mă întreb ce va crede Kar Vastor, când va sosi şi va vedea ce am făcut din scena victoriei sale.

  Am petrecut câteva ore – între momentul plecării lui Nick şi clipa în care m-am aşezat aici – ca să-i îngrop în mod decent pe morţi. Fără îndoială, Nick va râde şi va face o remarcă sarcastică despre cât de puţine înţeleg eu, despre cât de naiv şi nepregătit sunt pentru a juca un rol în acest război. Probabil că mă va întreba dacă faptul că i-am îngropat pe oamenii aceia le-a anulat cu ceva moartea. Acestei replici imaginare nu-i pot răspunde decât ridicând din umeri.

  Nu am făcut-o pentru ei. Am făcut-o pentru mine. Am făcut-o fiindcă este unica modalitate de care dispun pentru a-mi exprima respectul faţă de viaţa care le-a fost smulsă, chiar dacă sunt inamici.

  Am făcut-o fiindcă nu doresc să fiu genul de om care ar lăsa pe cineva… în felul acela…

  Indiferent despre cine ar fi vorba.

  Acum stau în buncăr, ştiind că Depa a trecut la câţiva kilometri de locul acesta; că a stat, poate, chiar aici. În ultimele patruzeci şi opt de ore. Oricât de mult m-aş afunda în Forţă – oricât de mult m-aş afunda în piatra de dedesubt şi în jungla din jur; nu pot percepe nici o urmă a ei. Pe planeta aceasta n-am simţit-o deloc.

  Nu simt decât jungla şi întunericul.

  Mă gândesc mult la Lesh. Îmi reamintesc întruna cum se zvârcolea pe pământ, zbătându-se în convulsii, cu dinţii încleştaţi şi ochii daţi peste cap, cu întregul corp răsucindu-se cu furia vieţii… dar viaţa care-l răsucea nu-i aparţinea lui Lesh, ci era ceva care-l devora dinăuntru spre afară. Atunci când m-am întins către el în Forţă n-am simţit decât jungla. Şi întunericul.

  Apoi mă gândesc iarăşi la Depa.

  Poate că ar trebui să ascult mai mult şi să mă gândesc mai puţin.

  Erupţia pare că se înteţeşte. Uruiturile sunt sonore ca o stradă din Pelek Baw, iar vibraţiile au început să scuture podeaua de piatră. Hm-m-m… şi ploaia a început, aşa cum o face adesea, declanşată de particule din norul de fum.

  Apropo de fum…

  Printre echipamentele jefuite de FEM trebuie să fi fost, fără îndoială, şi măşti respiratorii; s-ar putea să le duc lipsa mai mult decât orice altceva. Trebuie să am grijă de plămânii mei. Pe promontoriul acesta de stâncă nu sunt ameninţat de lavă, dar gazele ce se rostogolesc la vale din asemenea erupţii pot fi caustice şi sufocante. Besh şi Chalk vor fi mai în siguranţă decât mine. Poate că ar trebui să risc o transă de hibernare; prin erupţie, nici un prădător nu va ajunge la noi. Şi prădătorii trebuie să respire.

  Şi ei…

  Ce…

  Staţi, parcă a fost…

  Ciudat. Unii prădători de pe Haruun Kal imită strigătele de împerechere ale prăzilor sau ţipetele lor de spaimă, pentru a le ademeni sau alunga. Mă întreb ce fel de animal a fost acela; probabil unul care atacă oamenii. Ţipătul lui aproape că m-a convins. Semăna leit cu zbieretul de teroare al unui copil.

  Realmente, leit.

  Şi acum acesta…

  Oh.

  Oh, nu.

  A fost în bazică. Acelea sunt într-adevăr ţipete.

  Acolo în junglă sunt copii.

  Mace se repezi în josul pantei, alergând pe jumătate orbeşte prin ploaie şi fum, deplasându-se exclusiv după sunete, îndreptându-se către strigăte.

  Fumul provenit din căldarea de deasupra estompase lianele-luminescente; unica lumină provenea de la strălucirea stacojie de iad care răzbătea prin fisurile crustelor negre ce pluteau pe râurile de lavă. Ploaia se transforma în abur la un metru deasupra făgaşelor. Un nor învolburat luminat în roşu preschimba noaptea în sânge.

  Mace se azvârli în Forţă, lăsându-l să-l poarte, sărind de pe un bolovan pe o ramură şi apoi pe un bolovan, înălţându-se mult peste crevase, lunecând pe lângă trunchiuri de arbori vizibile doar ca umbre negre şi pe sub crengi joase, la numai câţiva milimetri de impact. Glasurile se auzeau intermitent; printre ele, prin torentele de ploaie, erupţie şi bubuiturile propriei sale inimi, Mace distingea scrâşnet de oţel pe piatră şi vuietul mecanic al unui motor ambalat la limitele extreme ale puterii sale.

  Era o şeniletă cu abur.

  Zăcea înclinată sub un unghi periculos deasupra unei râpe şi doar o buză de rocă împiedica prăbuşirea în bezna fără fund. O şenilă zăngănea în aer şi cealaltă era îngropată în lava care se solidifica. Lava nu se comportă ca un lichid, ci mai degrabă ca un plastic moale: pe măsură ce se rostogoleşte la vale, se răceşte şi tranziţia ei treptată spre faza de rocă solidă poate produce schimbări imprevizibile ale direcţiei; formează baraje, zăgazuri şi canale de deplasare care pot răsuci curgerile pe kilometri de ambele părţi sau chiar să le determine să se „retragă” şi să inunde un canal din amonte. Uriaşul vehicul încerca probabil să escaladeze poteca spre avanpost, când unul dintre râurile de lavă se astupase şi deviase, măturând şenileta de pe drum, în josul făgaşului de ploaie, până se înţepenise de buza din piatră. Răsucirile şi rostogolirile de lavă răzbăteau prin petece negre de cruste în jurul ei şi stacojiul urca lent către partea ventrală.

  Deşii erau vehicule de joasă tehnologie – pentru a le reduce vulnerabilitatea faţă de fungii mâncători de metal; şeniletele nu erau defel primitive. Aici, la un kilometru mai jos de căldare, temperatura fluxului de lavă nu se apropia nici pe departe de punctul de topire al aliajelor avansate din care erau construite blindajul şi şenilele. Pe de altă parte, lava umplea interstiţiul de sub partea ventrală plată până ce avea să răstoarne şenileta peste buza stâncii înainte ca temperatura transmisă prin blindaj să-i fi copt pe cei dinăuntru.

  Nu toţi erau însă înăuntru.

  Mace patină şi se opri la numai un metru mai sus de locul în care şuvoiul de lavă retezase drumul. Lava despicase pământul şi ajunsese la fundamentul de rocă, transformând malul viroagei pe care stătea Mace într-un pisc instabil, la opt metri înălţime deasupra unui râu leneş de piatră topită; şenileta se găsea cu alţi zece metri mai jos în dreapta sa. Imensele ei proiectoare azvârleau o lumină albă orbitoare în aburi şi ploaie. Mace abia putu discerne două forme micuţe ghemuite în punctul cel mai înalt: colţul din spate al acoperişului mult înclinat al cabinei. O alta se târî prin dreptunghiul iluminat în galben al unei trape laterale şi li se alătură.

  Trei copii terifiaţi suspinau pe acoperişul cabinei; în Forţă, Mace putea percepe alţi doi înăuntru – unul rănit, în dureri care se transformau în şoc, celălalt inconştient. Mace putea simţi hotărârea disperată a celui rănit de a-l scoate pe celălalt prin trapă înainte ca şenileta să se răstoarne – fiindcă cel rănit dinăuntru nu putea să ştie că ieşirea prin trapă nu avea să-i ajute cu nimic pe niciunul. Toţi se confruntau cu o opţiune simplă: să cadă în râpă sau în lavă.

  Oricum ar fi murit.

  Dacă, aşa cum susţineau unii filosofi, în Univers exista un scop mai profund pe care-l servea Ordinul Jedi, dincolo de funcţia socială de suprafaţă a păstrării păcii Republicii – dacă, de fapt, exista un motiv cosmic pentru existenţa cavalerilor Jedi, un motiv pentru care li se acordau puteri care depăşeau în asemenea măsură pe cele ale altor muritori – atunci probabil că avea vreo legătură cu astfel de situaţii.

  Mace se deschise spre Forţă. Putea auzi glasul lui Yoda: Mărimea nu contează – ceea ce Mace considerase întotdeauna în sinea lui că era mai degrabă adevărat pentru Yoda decât pentru oricare dintre elevii săi. Probabil că Yoda s-ar fi întins în Forţă, ar fi ridicat şenileta din viroagă şi ar fi făcut-o să plutească lin în sus pe munte, spre avanpost, iar în acelaşi timp ar fi emis o maximă enigmatică de felul Faţă de puterea Forţei, nici un vulcan nimic nu înseamnă,… Mace era mult mai puţin încrezător în propria sa putere brută.

  El însă dispunea de alte talente.

  Un nou tremur dinspre erupţie scutură malul de pământ de sub tălpile sale şi îl simţi afundându-se. Tăiat dedesubt de şuvoiul de lavă, tremurul distrugea rapid integritatea structurală a malului. Dintr-o secundă în alta avea să se năruiască, trimiţându-l pe Mace în râu, dacă nu acţiona în nici un fel.

  Se afundă mult în Forţă, până ce putu simţi o structură de rocă fracturată, la zece metri sub el şi la cinci metri de versant. De ce să aştept? Se gândi şi împinse.

  Malul de pământ vibră, se înclină şi se prăbuşi.

  Cu un vuiet subteran care acoperi până şi tunetul erupţiei şi huruitul motorului chinuit al şeniletei, sute de tone de pământ şi piatră se revărsară în râul de lavă; materiile organice izbucniră în flăcări pe care lunecarea de teren tot mai masivă o înăbuşi instantaneu, ridicând o uriaşă bermă de pământ în formă de pană peste viroagă. Lava se umflă lent şi sui pe faţa dinspre torent, dar partea opusă a malului continuă să colapseze, îngrămădindu-se peste lava mai rece care se solidifica dedesubt şi împingând-o pe cea mai fierbinte şi fluidă într-un val care debordă în jurul flancului şeniletei, crescu spre buza râpei şi apoi se împrăştie într-o ploaie de foc peste jungla neagră aflată mult mai jos.

  Lunecarea de teren spori într-un talaz în sine, care umplu viroaga în vreme ce înaintă către şeniletă şi către copiii care ţipau şi plângeau… iar chiar pe coama valului acela de pământ şi piatră, retrăgându-se atent pentru a evita să fie absorbit şi tras dedesubt de rostogolirea solului, sosea Mace Windu.

  Mace călări creasta pe când talazul se prăbuşi, se lăţi şi în cele din urmă se opri cu un zguduit, ultimele sale rămăşiţe prelingându-se într-o punte care unea poziţia maestrului Jedi cu colţul cabinei şeniletei. Aproape toată concentrarea sa rămase afundată în Forţă, răspândită pe întreaga lunecare de teren; folosi o priză largă în Forţă pentru a stabiliza grohotişul, iar el porni iute spre acoperişul şeniletei.

  Acolo se aflau doi băieţi, amândoi în jur de şase ani, şi o fată de vreo opt ani standard. Se agăţau unul de celălalt, plângând, cu ochii plini de teroare holbându-se prin lacrimi.

  Mace se ghemui lângă ei şi atinse braţul fetiţei.

  — Pe mine mă cheamă Mace Windu. Am nevoie de ajutorul tău.

  Fata smârcâi din nas, uimită.

  — Tu… tu… ajutorul meu?

  Mace încuviinţă cu gravitate.

  — Trebuie să mă ajuţi să-i ducem în siguranţă pe băieţii aceştia. Poţi s-o faci? Îi poţi duce pe băieţi în sus, pe acelaşi drum pe care am coborât eu? Urcă drept pe creasta aceea. Nu-i abruptă.

  — Eu… eu… eu nu… mi-e frică…

  Mace se aplecă mai aproape şi-i vorbi în ureche doar puţin mai tare decât murmurul ploii:

  — Şi mie. Dar trebuie să te prefaci curajoasă. Prefă-te! Pentru ca să nu-i sperii pe băieţei. Bine?

  Fata îşi frecă nasul înroşit cu dosul palmei, clipind des pentru a-şi stăvili lacrimile.

  — Eu… eu… şi ţie îţi este frică?

  — S-s-st! Ăsta-i un secret. Un secret pe care-l ştim doar noi. Haide, dă-i drumul sus.

  — Bine…, făcu ea îndoielnic totuşi îşi şterse ochii, inspiră adânc şi când se întoarse spre ceilalţi doi copii vocea ei avea tonul autoritar care pare să fie arma exclusivă a fetiţelor de opt ani. Urno, Nykl, haideţi! Terminaţi cu plânsul, ce sunteţi mucoşi? O să vă salvez.

  În vreme ce fata îi împingea pe băieţaşi în sus pe panta lunecării de teren, Mace porni spre trapă. Deşii era dispusă lateral, unghiul sub care se răsturnase şenileta o îndrepta către cer. La interior, podeaua vehiculului era foarte înclinată, iar ploaia care răpăia înăuntru prin trapa deschisă făcuse metalul atât de alunecos, încât era imposibil de escaladat.

  Jos, în colţul cel mai îndepărtat al cabinei dreptunghiulare, un băiat abia intrat în adolescenţă se străduia folosindu-se de un singur braţ să târască o fată de aceeaşi vârstă pe podeaua înclinată. Un braţ îi era învelit în spray-pansament voluminos şi îmbibat de sânge din care se desprindeau fulgi de spumă şi încerca să împingă fata inconştientă în faţa lui, folosindu-se de picioarele din duroţel ale scaunelor vehiculului nituite de podea ca de nişte trepte. Braţul său rănit nu putea însă susţine greutatea; lacrimile îi brăzdau chipul în timp ce o implora pe fată să se trezească, trezeşte-te, să-l ajute măcar puţin, deoarece n-o putea scoate şi n-o va abandona, dar numai dacă te trezeşti…

  Capul fetei se bălăngănea inert. Mace văzu că oricum n-avea să se trezească în curând: deasupra liniei scalpului avea o rană urâtă şi părul ei fin şi auriu devenise negru şi lipicios de sânge.

  Mace se aplecă prin trapă şi întinse braţul.

  — Gata, fiule. Prinde-mă de mână. După ce vă scot de aici, o să pot…

  Când băiatul ridică ochii, rugămintea plângăreaţă de pe chipul său se contorsionă în furie sălbatică instantanee, iar implorările lui se transformară într-un răcnet de mânie. Mace nu observase carabina blaster cu pat rabatabil atârnată pe umărul braţului sănătos; primul indiciu asupra existenţei ei fusese rafala de plasmă fierbinte care îi vâjâi pe lângă faţă. Se azvârli afară din trapă şi se lipi de acoperişul cabinei, în timp ce deschiderea scuipă salve de blaster.

  Şenileta vibră şi trapa se ridică mai sus; mişcarea lui bruscă fusese îndeajuns pentru a-i dezechilibra balanţa precară, aplecând-o spre râpă.

  Mace îşi dezveli dinţii în noapte. Folosind Forţa, prinse şenileta şi o smuci înapoi… dar un ţipăt venit de sus îi atrase atenţia. Ocupându-se de şeniletă, pierduse priza prin Forţă asupra alunecării de teren şi movila instabilă de pământ şi piatră începuse să se deplaseze sub fată şi cei doi băieţaşi, care lunecau spre lavă.

  Maestrul Jedi îşi potoli bubuiturile inimii şi întinse un braţ; trebui să închidă ochii pentru o clipă ca să-şi recapete controlul asupra alunecării şi s-o stabilizeze… totuşi deplasarea o lăsase mai dezechilibrată. O putea menţine aşa un minut sau două cât ar fi avut nevoie copiii să ajungă în siguranţa relativă a steiului de piatră de mai sus, dar nu mai mult. Iar acum simţea şenileta înclinându-se lent sub el, aplecându-se tot mai mult şi mai mult către locul fără întoarcere.

  Din interiorul cabinei auzi blestemele îngrozite ale băiatului şi zbieretele lui de vă omor pe toţi, korno împuţiţi. Mace închise ochii.

  Războiul acesta nenorocit…

  Băiatul şi fata din şeniletă erau pe punctul de a deveni victimele Războiului Verii… deoarece atunci când băiatul ridicase ochii nu putuse vedea că un maestru Jedi sosise pentru a-l salva.

  El putuse vedea doar un korun.

  A folosi Forţa pentru a-l dezarma sau a-l convinge pe băiat ar fi însemnat să curme priza cu care menţinea în loc alunecarea de teren, iar asta ar fi putut costa vieţile celor trei copii care se grăbeau s-o escaladeze. A discuta cu băiatul părea imposibil – acesta ar fi ştiut prea multe despre lucrurile la care se putea aştepta un balawai din partea korunnailor – şi ar fi durat cu certitudine mai mult decât timpul pe care îl aveau ei la dispoziţie. A-i abandona nu era o opţiune.

  După ce l-ar fi pornit pe băiat să suie pe alunecarea de teren spre ceilalţi, Mace ar fi putut aduce fata singur. Dar cum să-l scoată pe tovarăşul ei din cabină?

  În mintea sa, Mace examină situaţia pe toate feţele, încadrând-o ca pe o luptă pentru vieţile celor cinci copii. A tuturor. Un principiu fundamental al luptei: Foloseşte echipamentul de care dispui. Modul în care lupţi depinde de cel cu care lupţi. Primul său oponent fusese chiar vulcanul. El se folosise de puterea armei vulcanului – lava, atunci când retezase baza malului – pentru a ţine puterea aceea la distanţă.

  Actualul său oponent nu era băiatul, ci mai degrabă experienţa băiatului în Războiul Verii.

  Foloseşte echipamentul de care dispui.

  — Puştiule! strigă Mace, îngroşându-şi glasul şi străduindu-se să sune aşa cum s-ar fi aşteptat băiatul din partea unui korun, cu un accent puternic, ca al lui Chalk. Puştiule, ai cinci secunde s-arunci blasterul ăla prin trapă şi să ieşi, tu.

  — Niciodată! răcni băiatul dinăuntru. Niciodată!

  — Nu ieşi, tu, şi următorul lucru pe care-l vezi – ultimul lucru pe care-l vezi vreodată – este o grenadă care soseşte înăuntru. M-auzi, tu?

  — Dă-i drumul! Ştiu ce se-ntâmplă dacă suntem capturaţi de vii!

  — Puştiule, îi am deja pe ceilalţi, nu? Fata. Urno şi Nykl. O să-i laşi singuri, tu? Cu mine?

  Tăcere.

  Mace continuă repede:

  — Cum să nu, dă-i drumul şi mori. Orice laş poate face asta. Ai curaj să mai trăieşti o vreme, tu?

  Era sigur că un băiat de treisprezece ani care-i încărcase pe alţi patru copii şi pornise într-o şeniletă noaptea peste Platoul Korunnal – un băiat care ar fi murit mai degrabă decât să abandoneze o fată leşinată – avea destul curaj pentru a face aproape orice.

  Peste o secundă căpătă confirmarea că avusese dreptate.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Din pragul uşii, pot să văd un şirag de flăcări albe scânteietoare – proiectoarele a trei, ba nu, staţi, a patru şenilete – ce urcă pe creasta promontoriului, îndreptându-se către drumul distrus.

  Îndreptându-se către noi.

  Zorii vor răsări în vreo oră. Sper că vom trăi toţi până atunci.

  Erupţiile s-au diminuat şi ploaia s-a redus la un răpăit intermitent. Am modificat câteva lucruri prin buncăr. Cei trei copii mai mici dorm ghemuiţi în spate, pe pături luate din avanpost. Besh şi Chalk zac în prezent lângă Thunderbolt, acolo unde pot fi cu ochii pe ei; nu sunt deloc sigur că unul dintre copiii aceştia nu ar putea încerca să le facă vreun rău. Terrel, băiatul de treisprezece ani care pare să fie şeful lor, este remarcabil de aprig şi tot nu-i pe deplin convins că nu intenţionez să-i torturez pe toţi cinci până la moarte. Totuşi, chiar şi pe Haruun Kal, băieţii rămân băieţi; de fiecare dată când încetează de a-şi mai face griji despre tortură, începe să mă bată la cap să-l las să tragă cu Thunderboltul.

  Mă întreb ce ar spune Nick despre aceşti civili. Şi ei sunt tot o legendă? Munca mea de curăţire a aşezării nu mai pare inutilă; copiii aceştia au trecut prin destule astă-seară pentru a mai fi nevoiţi să vadă ce s-a întâmplat cu cei care au locuit aici. Pentru a mai fi nevoiţi să vadă ce s-a întâmplat cu cei din avanpostul lor, cu oamenii pe care-i ştiau.

  Poate chiar cu părinţii lor.

  În clipa de faţă nu pot analiza asemenea întrebări. În clipa de faţă se pare că tot ceea ce pot face este să privesc peste colţii răsuciţi de duroţel care cândva au format uşa acestui buncăr, să mă uit la şeniletele care urcă încet.

  Nu am nevoie de nici un indiciu din partea Forţei pentru a avea un presentiment neplăcut despre situaţia în care mă găsesc.

  În dejarik există o manevră clasică numită „furculiţa”, în care jucătorul mută un singur holomonstru pentru a ataca simultan două sau mai multe piese ale adversarului său, astfel încât indiferent ce monstru ar muta adversarul pentru a-l pune la adăpost, celălalt va fi devorat. Prins în furculiţă, singura ta opţiune se referă la piesa pe care o vei pierde. Termenul „furculiţă” a ajuns să simbolizeze situaţiile în care nu poţi să alegi decât dintre două dezastre.

  Noi suntem cu siguranţă într-o furculiţă.

  Ştiu ce aduc şeniletele acestea: prospectori de junglă din acelaşi avanpost ca şi copiii, care fug din faţa aceloraşi gherile FEM al căror atac i-a alungat pe copii – probabil aceeaşi bandă care a distrus avanpostul de mai jos. Am aflat întreaga istorie de la Terrel, în timp ce-i îngrijeam braţul rupt şi rana de pe scalpul fetei.

  Aşezarea lor era următoarea de pe drumul acesta, la vreo şaptezeci de kilometri spre nord-est. Fuseseră atacaţi de FEM în amurg; tatăl lui Terrel îi încredinţase sarcina de a-i strânge pe ceilalţi copii şi a-i conduce spre siguranţă.

  Nu avuseseră nici o modalitate prin care să ştie că FEM trecuseră mai întâi pe la avanpostul în care se află acum.

  Osul braţului lui Terrel fusese rupt fie de un glonţ, fie de o schijă de grenadă; nu era sigur în privinţa asta. Mi-a spus cu mândrie cum reuşise să acţioneze comenzile manşei duble ale şeniletei cu o singură mână, cum izbise în ierboşi atunci când străpunsese linia korună şi cum era sigur că izbutise să calce „cel puţin cinci-şase komo împuţiţi”.

  Spune toate lucrurile acestea în mod insolent, parcă sfidându-mă să-l lovesc pentru ele.

  Ca şi cum aş putea s-o fac vreodată.

  Fata mai mare, Keela, este rănită cel mai serios. Când şenileta s-a răsturnat în viroagă, a fost azvârlită din scaun. Are o fractură craniană şi o comoţie serioasă. Am izbutit să recuperez o trusă medicală suplimentară din şeniletă, înainte ca vehiculul să se prăbuşească în râpă. Acum nu este în pericol grav, atâta timp cât stă liniştită şi beneficiază de câteva zile de repaus. Trusa medicală conţinea un stabilizator osos nou, aşa încât braţul lui Terrel ar trebui să se vindece fără probleme. Copiii mai mici – Urno, Nykl şi fetiţa curajoasă, Pell – n-au decât vânătăi şi julituri ale mâinilor şi genunchilor după escalada pe lunecarea de teren.

  Deocamdată.

  Nu m-am obosit să susţin că aş aparţine gherilei, deşii am evitat de asemenea să explic cine sunt în realitate. Copiii par să fi decis că sunt un vânător de recompense, deoarece nu mă „comport ca un korno” – adică nu i-am torturat şi ucis, aşa cum toţi se aşteptau pe jumătate, bazându-se pe istoriile auzite de la părinţii lor. Aşa cum toţi se aşteptau pe jumătate, în ciuda faptului că erau în viaţă doar pentru că eu îi salvasem. Bazându-se pe vasta lor experienţă în privinţa vânătorilor de recompense – graţie nenumăratelor holograme de două credite; deciseseră că Besh şi Chalk sunt prizonierii mei şi că urmează să-i livrez în Pelek Baw pentru o recompensă importantă.

  Nu am încercat să le scot ideea aceasta din cap. Este mai lesne de crezut decât adevărul.

  Totuşi ceea ce ar fi trebuit să fie doar o fantezie copilărească a devenit neaşteptat de complicat şi de dureros; până şi cea mai blândă iluzie va cresta adesea mai adânc decât orice adevăr. În mod destul de arbitrar, unul dintre băieţii mai mici a decis că eu trebuie să fiu „cel mai mare vânător de recompense din galaxie”. Bănuiesc că a fost reacţia instinctivă a unui puşti de şase ani. În scurt timp a început o discuţie animată cu fratele său, care insista că „toţi ştiu” că Jango Fett este cel mai mare vânător de recompense în viaţă. În felul acesta, primul băiat m-a întrebat dacă eu sunt Jango Fett.

  Îmi este imposibil să nu mă întreb: dacă le-aş fi spus că fac parte din Ordinul Jedi, cine ar fi presupus băiatul acesta că sunt?

  M-a salvat de la răspuns declaraţia dispreţuitoare a lui Terrel.

  — Nu-i Jango Fett, prostule. Jango Fett a murit. Toţi ştiu asta!

  — Jango Fett n-a murit! Nu! Lacrimile au început să umple ochii băieţelului, care s-a întors rugător spre mine. Jango Fett nu-i mort, nu-i aşa? Spune-i! Spune-i că nu-i mort.

  Iniţial, nu m-am putut gândi să spun decât „îmi pare rău”. Şi îmi părea rău. Îmi pare rău. Totuşi adevărul rămâne adevăr.

  — Îmi pare rău, dar este adevărat, le-am spus. Jango Fett a murit.

  — Vezi? a pufnit Terrel cu dispreţul teribil al puştilor de treisprezece ani. Bineînţeles c-a murit, prostule. Un împuţit de Jedi s-a furişat şi l-a înjunghiat pe la spate cu o sabie laser de-a lor.

  Cumva, asta m-a durut chiar mai mult.

  — Nu s-a întâmplat aşa. Fett a fost… ucis în luptă.

  — Rahat de colţos, a declarat Terrel. Nici un împuţit de Jedi nu l-ar fi putut învinge pe Jango într-o luptă faţă în faţă! El a fost cel mai bun.

  În privinţa aceasta nu puteam argumenta; puteam doar să insist că Fett nu fusese înjunghiat pe la spate.

  — Ce ştii tu despre asta? Ai fost tu acolo?

  N-am putut – nu pot nici acum – să mă silesc să le spun cât de aproape am fost.

  Şi nu pot descrie în mod corect rana pe care tonul lui Terrel a deschis-o în mine: felul în care rostise împuţit de Jedi mi-a spus mai multe decât aş fi dorit să ştiu despre ce a făcut Depa pentru numele Ordinului nostru pe această planetă. Nu trecuse chiar atât de mult timp de când orice băiat sau fată cu spirit aventuros visase să fie un cavaler Jedi.

  Acum eroii lor sunt vânătorii de recompense.

  Şirul de şenilete s-a oprit la o jumătate de kilometru sub noi – acolo unde lava a distrus drumul. Accidentul respectiv nu-i va opri pentru mult timp; când s-a năruit, stânca a creat un dig natural peste ruptură. Bănuiesc că în orele scurse de la începutul erupţiei, lava a străpuns rocile şi solul şi s-a răcit suficient pentru a stabiliza alunecarea. Inteligent de precauţi, ei îi testează integritatea înainte de a încerca să-l traverseze.

  Dar ştiu că o vor face.

  Şi atunci ce voi face eu?

  Se pare că nu mai am opţiuni. Predarea nu este o opţiune. Pentru a-i salva pe Besh şi Chalk – ca să nu mai amintesc de mine; va trebui să-i ţin ostatici pe copii.

  Într-atât de mult am decăzut – chiar şi eu, un maestru Jedi. La asta m-au adus cele doar câteva zile petrecute în acest război: să ameninţ vieţile copiilor pentru a căror salvare mi-aş fi dat propria mea viaţă.

  Şi dacă balawaii nu se vor lăsa impresionaţi de cacealmaua mea?

  Rezultatul cel mai bun pe care-l pot întrezări este că aceşti copii vor fi nevoiţi să vadă cum părinţii lor, sau prietenii părinţilor lor, sunt ucişi de un Jedi.

  Rezultatul cel mai bun… în sine, expresia este o batjocură. Pe Haruun Kal nu pare să existe aşa ceva.

  Furculiţă…

  Totuşi în dejarik nu ajungi accidental în furculiţă. Ea este rezultatul unei greşeli de joc. Dar unde a fost greşeala mea care ne-a adus aici?

  Văd dedesubt baghete luminescente. Au ieşit din şenilete şi avansează pe jos. Nimeni n-a strigat. Probabil că au încercat să apeleze avanpostul prin comunicatoare; deoarece n-au primit nici un răspuns, se vor apropia cu prudenţă. N-aş fi surprins dacă baghetele acelea luminescente ar fi legate de tije lungi, pentru a vedea dacă atrag asupra lor foc de lunetişti.

  Sunt mulţi.

  Disperat, pot să procedez doar aşa cum am făcut de fiecare dată când m-am confruntat cu situaţii imposibile: mă întorc spre învăţăturile lui Yoda, pentru sfaturi şi inspiraţie. Îmi readuc în minte ochii lui verzi şi înţelepţi şi-mi imaginez aplecarea capului său plin de riduri. Îi pot auzi glasul:

  Dacă nici o greşeală nu ai făcut, totuşi pierzi… alt joc să joci ar trebui.

  Da. Alt joc. Am nevoie de un joc diferit. De reguli noi. De obiective noi. Şi am nevoie de toate astea în vreo treizeci de secunde.

  — Terrel? Terrel, vino aici. Veniţi toţi. Pell, trezeşte-i pe băieţi. Vom juca un joc.

  [Glasul unui băiat, slab]:

  — Ce fel de joc?

  Un joc nou. Tocmai l-am inventat. Se numeşte Azi nu mai moare nimeni.

  [Glasul altui băiat, slab]:

  — Dormeam… O să fie un joc frumos?

  Numai dacă vom câştiga.

  JOCURI ÎN BEZNĂ.

  Poate că balawaii nu erau militari de carieră, dar erau experimentaţi şi disciplinaţi. Echipa lor de recunoaştere pătrunse în aşezarea ruinată în trei grupuri de câte doi oameni, răspândite pe un arc de 120 de grade pentru a-şi suprapune câmpurile de foc. În timp ce baghetele luminescente continuau să se legene la jumătatea urcuşului pe panta de dedesubt, cei şase pătrunseră în totală tăcere, folosindu-se de umbrele cele mai întunecate. Erau echipaţi probabil cu dispozitive de vedere nocturnă; dacă Forţa nu i-ar fi îngăduit lui Mace să simtă ameninţarea limpede a ochitoarelor armelor lor, maestrul Jedi n-ar fi ştiut că ajunseseră acolo.

  Mace rămase în umbra impenetrabilă, privind afară printre colţii răsuciţi de duroţel care mai rămăseseră din uşa buncărului. Percepea un întuneric mai adânc decât noaptea adunându-se peste avanpost, precum ceaţa care se înalţă dintr-un teren umed. Bezna îl îmbiba, pătrunzându-i prin pori şi-i bubuia în cap ca o migrenă neagră.

  Nu existase niciodată o lumină îndeajuns de puternică pentru a alunga un astfel de întuneric; Mace putea doar să spere ca el însuşi să se transforme într-o lumină suficient de strălucitoare pentru a-l putea străpunge.

  Eu sunt tăişul, îşi spuse în gând. Va trebui să fiu; nu există un altul.

  — Terrel, rosti încet. Sunt aici. Dă-i drumul, fiule.

  — Eşti sigur? Nu pot să văd nimic, vorbi Terrel de lângă el. Îşi şterse nasul, apoi strânse pumnii ca şi cum s-ar fi agăţat cu ambele mâini de curaj. Nu pot să văd absolut nimic.

  — Ei vor putea să te vadă, spuse Mace. Strigă-i.

  — Bine. Bine, repetă băiatul rămânând în umbră dar o făcu acum cu glas tare: Alo, hei, nu trageţi, da? Nu trageţi! Eu sunt!

  Noaptea se cufundă în tăcere. Mace percepu şase arme îndreptându-se către uşa buncărului.

  — Spune-le cine eşti, murmură el.

  — Da, ă-ă-ă, hei, ascultaţi, sunt eu, Terrel, da? Terrel Nakay. Tata e şi el acolo?

  Glasul unei femei răsună din întuneric în stânga lui Mace, ascuţit de speranţă.

  — Terrel? Oh, Terrel? Keela e cu tine…?

  Fata rănită la cap o ţinea pe Pell şi pe cei doi băieţi în spate, departe de intrare, dar când auzi vocea femeii se ridică şovăielnic în picioare.

  — Nu ieşi, spuse Mace. Şi ţine-i pe copii să nu se mişte. Nu dorim ca printr-un accident să fie împuşcat cineva.

  Ea aprobă şi se lăsă înapoi în genunchi, strigând:

  — Mamă, sunt aici! Sunt bine!

  — Keela! Keela… Keela… Pell este cu tine?

  Din centru, un bărbat răcni:

  — Tăceţi!

  — Rankin, sunt Terrel şi Keela! Nu i-ai auzit? Keela, ce-i cu Pell…

  — Păstrează-ţi poziţia, proasto! Şi taci! Mârâi bărbatul cu glas răguşit, furios, epuizat şi disperat. Nu ştim cine altcineva este pe-aici! Locul ăsta-i un dezastru.

  — Rankin…

  — S-ar putea ca ei să fie momeală. Gura până nu te-mpuşc chiar eu!

  Mace încuviinţă fără un cuvânt. Şi el ar fi bănuit aceeaşi situaţie.

  — Terrel, rosti bărbatul pe un ton mult mai blând şi prudent de calm. Terrel, sunt Pek Rankin. Ieşi undeva să te pot vedea.

  Terrel privi spre Jedi.

  — Îl cunoşti? întrebă Mace.

  Băiatul aprobă din cap.

  — Este… un fel de prieten al tatei. Un fel…

  — Dă-i drumul, atunci, zise blând Mace. Mergi încet. Ţine-ţi braţele la vedere şi departe de trup.

  Terrel îl ascultă. Ieşi prin uşa buncărului, pipăind drumul pe pantă în jos către barăcile distruse.

  — Nu puteţi să-mi aprindeţi o lumină? Nu văd nimic.

  — Imediat, răspunse vocea lui Rankin din întuneric. Mergi tot aşa, Terrel. N-o să păţeşti nimic. Ce s-a-ntâmplat cu şenileta ta? De ce n-ai răspuns la apeluri? Unde-s ceilalţi puşti?

  — Am avut un accident, dar n-am păţit nimic. Toţi suntem bine. În regulă? Terrel se lovi cu piciorul într-un bolovan şi se împiedică. Au! Hei, aprindeţi o dată lumina aia? Am deja un braţ rupt.

  — Continuă să mergi spre vocea mea. Eşti singur? Unde-s ceilalţi puşti?

  — În buncăr, dar nu pot ieşi, zise Terrel. Iar voi nu puteţi intra.

  — De ce?

  Mace vorbi:

  — Pentru că aici sunt eu.

  În Forţă, percepu încordarea lor sporind brusc, perfect distinct ca o inspiraţie bruscă. După o clipă, glasul lui Rankin răsună din beznă:

  — Şi cine eşti tu?

  — Nu trebuie să ştiţi.

  — Chiar aşa? De ce nu ieşi de acolo, ca să te putem vedea?

  — Fiindcă tentaţia de a trage în mine s-ar putea să fie prea puternică pentru a vă împotrivi, replică Mace. Orice salvă care va da greş va ricoşa în interiorul buncărului. Iar aici sunt alţi patru copii nevinovaţi.

  Vocea altui bărbat se auzi din dreapta, ascuţită de teamă şi furie:

  — Doi dintre copiii ăia sunt fiii mei… dacă le faci vreun rău…

  — Tot ce le-am făcut, zise Mace, a fost să le îngrijesc rănile şi să-i aduc la adăpost. Ce li se va întâmpla în continuare depinde numai de voi.

  — Vă spune adevărul! strigă Terrel. Nu ne-a făcut nici un rău… ne-a salvat. Este un tip în regulă. Zău! Îi este însă frică să nu-l împuşcaţi, fiindcă-i un korno!

  Din dreapta se revărsă o rafală de obscenităţi murmurate, pe jumătate înăbuşite.

  Terrel urmă iute:

  — Dar nu-i un korno adevărat. Doar seamănă cu unul. Vorbeşte aproape ca un om obişnuit… şi este ca un… ca un… un vânător de recompense sau aşa ceva…

  Glasul i se stinse, lăsând o tăcere pustie şi ameninţătoare. Mace simţi curenţii de intenţii modificându-se şi unduind prin Forţă; probabil că balawaii se consultau în şoaptă prin intermediul comunicatoarelor.

  În cele din urmă, Rankin strigă din nou:

  — Şi? Ce doreşti?

  — Vreau să luaţi copiii şi să plecaţi de-aici.

  — Ce?! Şi mai ce?

  — Atât. Doar să luaţi copiii şi să plecaţi.

  — Mda, foarte generos, comentă sec şi amar Rankin. Uite care-i treaba. Voi aprinde o lumină. Nimănui să nu-i tremure degetul pe trăgaci. Nu vreau să fiu făcut ferfeniţă, da?

  — Lumina va fi binevenită, zise Mace.

  O lucire alb-gălbuie înflori înapoia unei porţiuni de zid năruit şi o baghetă luminescentă cu baterie zbură prin aer şi ateriză nu departe de picioarele lui Terrel. Ricoşă, se rostogoli puţin apoi se opri. Emisfera ei de lumină orientată în sus alungea umbrele înconjurătoare spre cer, întunecându-le şi mai mult.

  Terrel ridică palma în dreptul bărbiei, pentru a-şi feri ochii.

  — Hei, nu mă faceţi să stau singur aici, auziţi?

  — Vino-ncoace, băiete.

  Un bărbat ieşi la vedere, avansând lent în lumină. Într-o mână ţinea o carabină blaster cu ţeava îndreptată precaut în jos, spre sol. Celălalt braţ era ridicat şi întins în faţă, cu palma deschisă. Hainele îi erau pârlite şi pătate, iar pe o parte a capului purta un spray-pansament îmbâcsit de sânge, a cărui spumă îi acoperea un ochi. După voce, era Rankin.

  — Treci la adăpost.

  Terrel ridică ochii către buncăr.

  — Dă-i drumul, fiule, spuse Mace.

  Glasul celui care afirmase că era tatăl băiatului mârâi din beznă:

  — Să nu-i spui fiu, korno! Nu eşti tatăl lui! Împuţiţii voştri l-au ucis pe tatăl lui…

  — Termină cu prostiile! lătră Rankin, dar prea târziu.

  Chipul lui Terrel se boţi în neîncredere îndurerată.

  — Tata? rosti el, părând ameţit şi pierdut. Tatăl meu?

  Dacă ochii i-ar fi putut lansa salve blaster, ai lui Rankin l-ar fi ucis pe bărbatul invizibil.

  — Luaţi-l de aici, comandă el.

  Alt bărbat, de asemenea rănit, avansă îndeajuns de mult în lumină pentru a-l prinde pe Terrel în braţe şi a-l trage în inelul de întuneric.

  — Ascultă, urmă Rankin privind în sus spre gura întunecată şi neregulată a buncărului. Am înţeles că nu doreşti rănirea copiilor. Nici noi n-o vrem. Avem însă aici o problemă serioasă, înţelegi? Am fost atacaţi rău în seara asta. Casele ne sunt distruse. Jumătate din oamenii pe care-i cunoşteam pe planeta asta sunt morţi. Şeniletele alea sunt ticsite de răniţi şi avem o droaie de korno pe urmele noastre. Nu putem pur şi simplu pleca mai departe, înţelegi? Nu putem. Avem nevoie de un loc în care să ne adăpostim până-n zori, doar atât.

  — Nu puteţi rămâne aici, spuse Mace. Chiar în clipa asta, gherile FEM se îndreaptă încoace. Uitaţi-vă în jurul vostru. Locul acesta n-a putut să-i oprească nici când a fost intact.

  — Nici nu-i nevoie. Navele poliţiei vin în zori. Până atunci putem rezista.

  — Nu-nţelegi…

  — Poate că nu. Şi? Nu-i problema ta, aşa-i?

  — Am transformat-o în problema mea, replică sumbru Mace. Habar n-aveţi ce este locul acesta. Ce a devenit el.

  — Ştii ce s-a-ntâmplat aici? arătă Rankin cu carabina spre barăcile distruse. Unde sunt toţi?

  — Au murit, răspunse Mace. I-au ucis FEM. Pe toţi.

  — Nu cred. Unde le sunt cadavrele – crezi că n-am mai văzut până acum o acţiune FEM? Ştiu ce fel de lucruri le fac morţilor noştri.

  — Nu te mai gândi la cadavre.

  Mace încercă să-şi alunge durerea din tâmplă, masându-se cu podul palmei. Cum se putea ca simpla decenţă a îngropării morţilor să se întoarcă împotriva lui?

  — Dacă sunteţi aici atunci când soseşte gherila, vă va ucide şi pe voi. Îţi pasă de vieţile copiilor voştri? Du-i de aici.

  — Hei, n-a zis pe noi, se auzi din beznă vocea tatălui. Ai fost atent, Pek? A zis „vă va ucide şi pe voi”. Ai fost atent?

  — Gura! Rankin nici măcar nu privi în direcţia tatălui. Atunci de ce nu i-ai trimis deja şi pe ceilalţi copii?

  — Fiindcă nu ştiu când FEM va ajunge aici, răspunse Mace simţind că-şi pierde răbdarea. Acesta este singurul loc în care îi pot apăra. Iar dacă i-aş fi trimis deja, n-aţi mai fi avut nici un motiv să mă ascultaţi, nu? Aş fi fost pur şi simplu alt korno. Unul dintre voi ar fi deschis focul şi până acum ar fi murit mai mulţi oameni. Asta încerc să evit. Nu înţelegeţi? N-avem timp de târguieli. Pe ierboşi, ei se pot deplasa la fel de repede ca o şeniletă. Ba chiar mai repede. Ar putea să fie aici chiar în momentul acesta, privindu-vă din junglă…

  Rankin clătină din cap.

  — Din cauza asta avem nevoie de buncăr, pricepi? Trebuie să ne ducem răniţii într-un loc unde-i putem proteja…

  — Nu-i puteţi proteja!

  Pumnii lui Mace se încleştară până ce unghiile îi însângerară palmele. De ce nu pricepeau? Putea simţi întunericul apropiindu-se de ei ca laţul unui strangulator.

  — Ascultaţi-mă. Buncărul acesta nu i-a putut ajuta pe cei care trăiau aici şi nu vă poate ajuta nici pe voi. Unica voastră speranţă este să-i luaţi pe copii şi pe răniţi şi să fugiţi. Toţi – să fugiţi.

  — Al naibii de ciudat korno ăsta, se auzi glasul tatălui din umbră. De ce-şi face atâtea griji pentru noii.

  — Asta nu-i treaba voastră, zise Mace. Treaba voastră este ca voi, oamenii voştri şi aceşti cinci copii să plecaţi de aici fără să moară nimeni.

  — Poate că-ncearcă pur şi simplu să ne alunge de aici, într-un loc unde împuţiţii de korno ne pot rade…

  — Nu ţi-am spus să taci? Rankin îşi ridică ochiul sănătos către buncăr. Ne ceri să avem multă încredere într-un tip pe care nici măcar nu-l putem vedea.

  — Nu este nevoie să mă vedeţi. Tot ce trebuie să vedeţi este asta.

  Printr-un zvâcnet al Forţei, Mace apăsă trăgaciul Thunderboltului.

  Un singur pachet energetic zbieră spre cer şi explodă într-un fulger sferic şi stacojiu când pătrunse într-un nor jos.

  — Acesta ar fi putut foarte uşor să fie capul tău! Ştiu exact unde sunteţi toţi şase.

  Tăcu o clipă, lăsându-i să priceapă înţelesul cuvintelor sale.

  — Dacă v-aş fi dorit răul, n-am mai fi stat de vorbă. Aţi fi fost deja morţi.

  Adevărul afirmaţiei goli chipul lui Rankin de orice expresie. Mace văzu cum îi atinsese coarda raţională şi avu timp doar să se gândească la faptul că ar putea avea succes…

  Apoi dârele salvelor de blastere aprinseră panta de sub ei.

  Jungla bubui de explozii roşiatice, cu focuri multiple scânteind de la adăpostul şeniletelor pentru a rupe crengi şi a transforma bolovanii în aşchii. Instantaneu, salvele fură îngânate de străfulgerări mai mici şi mai albe de sub arbori, trosnind ca un foc de tabără construit din lemne verzi: focurile de la gurile ţevilor.

  Aruncătoare de proiectile.

  Răcnetele şi ţipetele din gâtlejuri omeneşti subliniară ţiuiturile blasterelor şi zbieretele proiectilelor ce ricoşau din blindajele şeniletelor.

  — Ce ţi-am spus? urlă tatăl din întuneric. Ce ţi-am spus? Ne-a ţinut de vorbă şi-acum îi ucid acolo jos…!

  — Nu faceţi vreo prostie! strigă Rankin şi se ghemui în revărsarea de lumină a baghetei luminescente cu chip disperat şi înspăimântat, ca un cerb tânăr prins în fasciculele proiectoarelor vânătorilor. Atenţie, nimeni să nu facă vreo…

  — Rankin! Forţa îi conferi glasului lui Mace bubuitura unui tun semnalizator. Cheamă-ţi oamenii. Dă-le retragerea. Adu-i aici sus, în avanpost.

  Dedesubt, turela unei şenilete scuipă un jet de flăcări peste un arc de junglă. Lumina de culoarea sângelui linse plafonul buncărului.

  — Ai spus că dacă venim în avanpost nu ne va fi de nici un folos…

  — Aşa-i. Eu însă vă pot fi de folos. Fă-o. Este unica voastră şansă, îndărătul lui Mace, unul dintre băieţi începu să plângă, apoi i se alătură şi celălalt.

  — Domnule, rosti Pell, aia-i mămica mea. Buza inferioară îi tremură şi ochii i se umplură de lacrimi. Nu-i lăsa să-i facă rău, da? Nu lăsa pe nimeni să-i facă rău.

  Keela o strânse pe Pell în braţe.

  — N-o să păţească nimic. Nu te teme. N-o să păţească nimic. Ochii ei îl implorau pe Mace să transforme cuvintele în realitate. Mace îi privi, gândindu-se că dacă ar fi fost după el, nimeni n-ar fi făcut nimănui vreun rău. Nicăieri. Niciodată. Spuse doar:

  — Ţineţi-vă bine. Fiţi curajoşi. Pell smiorcăi şi încuviinţă solemn. Afară, Rankin striga în comunicator:

  —… nu, fir-ar să fie! Sus, aici. Semnalizatoarele şi aruncătoarele de foc. Aprindeţi-le şi încetiniţi-i… şi băgaţi viteză-n şenilete!

  — Nu, Rankin! urlă tatăl. Nu pricepi? O dată ce suntem aici, el ne poate prinde în foc încrucişat din buncăr!

  — Nu fi idiot…

  — Termină cu vorba asta nu fi idiot! Ştii ce-i idiot? Să vorbeşti cu korno ăla ca şi cum ar fi un om! Să crezi toate cuvintele pe care le spune, asta-i idiot! Vrei să vorbeşti cu korno? Vorbeşte cu arma ta.

  O stea învie mai jos şi se înălţă mult în văzduh: o rachetă semnalizatoare. Atârnă sub nori, luminând şeniletele, jungla şi avanpostul într-un alb actinic, conturând perfect toate detaliile. Mace fu nevoit să-şi ferească ochii de strălucirea neaşteptată, auzi răcnetul răguşit de triumf al tatălui şi Forţa îi aduse sabia în palmă, activând lama în clipa în care o carabină blaster cântă un ritm pe cât de rapid îl putea declanşa o mână omenească.

  Tatăl nu era un ţintaş de elită; nici o salvă nu s-ar fi apropiat la mai puţin de o lungime de braţ de Mace… dar ar fi ricoşat în buncăr. Lumina de ametist scânteie întâlnind-o pe cea roşie şi toate salvele vuiră, îndreptându-se către cer.

  Mace ieşi în prag şi se uită în jos spre chipul uluit de veneraţie al lui Rankin, dincolo de garda sabiei sale. Buzele bărbatului se mişcară neauzite:

  — Jedi…

  Mace se gândi: Se pare că pierdem.

  — Keela, rosti el fără să se întoarcă, cu glas încordat totuşi perfect calm. Du copiii în spate. Întindeţi-vă înapoia trupurilor korunnailor, ei sunt paravanul vostru cel mai bun.

  — Ce? Keela îl privi neînţelegător. Ce? Cine eşti?

  De afară, vocea tatălui tună:

  — Ăla-i un Jedi!

  Peste o clipă i se alătură alt glas: mai ascuţit, pe jumătate spart, răguşit de durere, trădare şi furie pură.

  — Un împuţit de Jedi! Este-un împuţit de Jedi! Ucide-l! Ucide-l!

  Glasul era al lui Terrel.

  Forţa mişcă mâinile lui Mace mai iute ca gândul. Sabia Depei se ridică în palma stângă, imitând propria lui armă din dreapta şi împreună ţesură un zid peste gura buncărului, interceptând şi risipind un potop de foc de blastere.

  Salvele deviară în toate direcţiile; interceptarea sacadării întâmplătoare a focurilor prost ţintite îi solicita toată concentrarea şi măiestria. Mace se afundă tot mai adânc în Forţă, cedând tot mai mult din gândirea sa conştientă vârtejului instinctiv de vaapad şi totuşi câteva salve trecură pe lângă el şi bâzâiră ricoşând aleatoriu prin buncăr.

  Mace era prea cufundat în vaapad pentru a face un plan, prea cufundat chiar pentru a se gândi, totuşi era un maestru Jedi: nu trebuia să gândească.

  El ştia.

  Dacă rămânea în pragul uşii, copiii aveau să moară.

  Pas cu pas, pentru a le acorda trăgătorilor timp să-şi ajusteze ochirea, Mace pătrunse în furtuna de focuri de blaster şi porni să coboare panta expusă de sub uşă. Lamele lui străfulgerau în volburi orbitoare de verde-junglă şi purpuriu-crepuscular, proiectând un evantai ascuţit de salve deviate spre stelele acoperite cu linţolii de fum, atrăgând focul balawailor tot mai jos, departe de uşa buncărului. Departe de proprii lor copii.

  Un pas, încă unul.

  În mod abstract, deconectat de propria-i persoană, era conştient de durerea din braţe şi de înţepătura sărată a transpiraţiei care i se prelingea în ochi. Era conştient de zgârieturile fierbinţi de blaster pe flancurile sale şi de o bucată de carne care-i fusese smulsă din coapsă de un foc rătăcit. Toate acelea însemnau pentru el mai puţin decât noii vectori ai salvelor, în vreme ce-şi continuă marşul neabătut şi projii îşi părăsiră ascunzătorile. Mai era conştient şi de faptul că nu toţi projii trăgeau; auzi ordinele disperate ale lui Rankin de încetare a focului şi simţi în Forţă setea iraţională de sânge care-i împingea pe ceilalţi să continue să apese pe trăgace până ce armele începură să fumege.

  O sete de sânge alimentată de întuneric.

  Nu. Nu sete de sânge.

  Febra sângelui.

  Percepea oameni deplasându-se de jur împrejurul său, alţi oameni, trăgând, strigând şi împleticindu-se printre barăcile ruinate. Le simţea panica şi furia dezlănţuită, dar şi disperarea retragerii cu sufletul la gură. Umbre uriaşe se înălţau în Forţă, goliaţi greoi care mugeau cu glasuri de foc – şenilete ce se retrăgeau în aşezarea năruită, strivind sub şenile plăci rostogolite din pereţii de prefabricate, apăsând pietriş în mormintele pe care Mace le săpase cu numai câteva ore în urmă.

  Avanpostul se umplu de fum şi flăcări, de licăriri de salve blaster şi mârâituri de proiectile hipersonice. Mace le traversă pe toate cu calm nemilos, singura sa expresie fiind o uşoară încruntătură de concentrare, ţesând din lame o plasă impenetrabilă de fulgere. Se lăsa tot mai mult în voia Forţei, îngăduindu-i să-i mişte mâinile şi picioarele, să-l călăuzească prin bătălie.

  Puterea întunecată pe care o percepuse adunându-se în Forţă se ridica acum pentru a înghiţi stelele; se sparse peste el într-un val care-l trântea şi-l ridica, iar când simţi o prezenţă ostilă repezindu-se către spinarea sa, se roti cu iuţeală lipsită de efort şi lumina de ametist revărsă foc prin lama lungă de duroţel a unui cuţit ţinut de o mână micuţă. O bucată retezată zăngăni pe sol şi energia verde se prăbuşi ca o secure pentru a ucide…

  Şi se opri, tremurând…

  La un centimetru deasupra unui cap cu păr şaten.

  Firele de păr castaniu se răsuciră, se pârliră şi se înnegriră în focul verde. Un ciot de cuţit, cu muchia nou tăiată încă strălucind fierbinte, căzu din mâna inertă. Din ambele părţi ale lamei Depei, de jos, îl priviră ochi căprui ameţiţi, revărsând lacrimi ce scânteiau verde sclipitor.

  — Jedi împuţit, hohoti Terrel. Hai, omoară-mă. Hai, omoară-i pe toţi…

  — Aici nu eşti într-un loc sigur, zise Mace.

  Se azvârli fulgerător pe spate şi cu un brânci din Forţă îl expedie pe Terrel spre uşa buncărului. Un jet de flăcări vui prin locul în care stătuseră.

  Mace se rostogoli şi se ridică, cu lamele încrucişate într-o postură defensivă în faţă, privind în sus spre turela ameninţătoare a tunului unei şenilete care se deplasa, urmărindu-l. Cineva dinăuntru decisese că viaţa lui Terrel ar fi reprezentat un preţ acceptabil pentru a-l ucide pe Mace. Lui însă nu-i păsa prea mult de genul acela de matematică. El avea în minte altă ecuaţie.

  Patru şenilete împărţite la un Jedi egal un morman mare de sfărâmături fumegând.

  Punctele de implozie ale şeniletelor erau evidente: nici şenilele segmentate, nici angrenajele orizontale ce roteau turelele n-ar fi rezistat înaintea unui singur arc descris de o sabie de lumină. În mai puţin de o secundă pentru fiecare, ar fi putut preschimba monştrii blindaţi în simple stânci metalice cave… dar n-o făcu.

  Fiindcă asta n-ar fi fost îndeajuns de dureros.

  Dorea să le cauzeze mai multă durere decât migrena neagră care-l chinuia.

  Oamenii aceştia îl atacaseră, deşii el nu dorise decât să-i ajute. Deşii încercase să-i ajute. Îl atacaseră fără să le pese de propriile lor vieţi ori de vieţile copiilor lor. Aproape că-l împinseseră însuşi pe el să-l ucidă pe unul dintre copiii lor.

  Erau proşti. Erau răi. Meritau să fie pedepsiţi.

  Meritau să moară.

  Văzu totul într-o singură rafală de imagini: amintirea unei scene care încă nu se întâmplase. Se văzu plonjând cu capul înainte sub şeniletă, răsucindu-se pe spate, cu lamele gemene retezând prin blindajul ventral uşor al vehiculului. Ar fi ieşit în compartimentul pentru pasageri, unde era posibil ca unul sau doi bărbaţi înarmaţi să-i păzească pe răniţi; s-ar fi folosit chiar de salvele lor blaster pentru a-i ucide. După aceea şi-ar fi croit drum în cabină, ar fi omorât pilotul… şi ar fi scăldat avanpostul în flăcări proiectate din turela tunului şeniletei; projii pedeştri ar fi fugit şi zbierat în timp ce ardeau. Apoi ar fi utilizat Forţa pentru a-şi activa săbiile şi pentru a tăia deschideri în blindajul celeilalte şenilete, fante prin care turela sa ar fi revărsat foc, prăjind piloţii, pasagerii şi răniţii – fumul cu iz de carne arsă ar fi ţâşnit prin trape…

  Aveau să moară toţi. Până la unul.

  Lui nu i-ar fi trebuit mai mult de un minut.

  Şi i-ar fi făcut plăcere.

  Alerga de acum spre şeniletă, încordându-se pentru plonjon, când gândi în cele din urmă: Ce faci?

  Abia reuşi să-şi transforme plonjonul în săritură. Făcu o tumbă în sus prin aer şi ateriză legănându-se pe puntea exterioară a şeniletei, lângă turela aruncătorului de flăcări. Se lăsă să cadă răşchirat pe punte, folosind masivitatea ei pentru a-l acoperi de focul blasterelor revărsat de balawaii de pe sol şi întregul lui trup se înmuie când încercă să-şi retragă mintea din Forţă.

  Era prea întuneric aici. Prea întuneric peste tot: des şi impenetrabil, înecăcios ca panaşul de fum negru din gura vulcanului de deasupra. Nu putea găsi absolut nici o lumină, cu excepţia flăcării roşii ce-i ardea în inimă. Capul îi bubuia ca şi cum în creierul lui s-ar fi înmulţit viespile-febrei. Ca şi cum ţeasta i-ar fi crăpat.

  Oboseala şi durerea îl izbiră, târându-l spre leşin; apelând la Forţă pentru a se susţine, îşi redeşteptă furia. Se agăţă de puntea şeniletei şi-şi apăsă chipul de blindajul fierbinte şi scrijelit de gloanţe. Fiecare secundă în care se putea menţine nemişcat reprezenta o secundă de viaţă în plus pentru unii dintre bărbaţii şi femeile din jur.

  Un urlet i se aduna în suflet, crescând: un muget de mânie întunecată ridicat la nivelul de exaltare. Strânse din dinţi şi se strădui să i se împotrivească, dar îi răsună oricum în urechi, ridicând ecouri peste versantul muntelui precum akkii care urlau cu glasul febrei sângelui…

  Răsuflarea i se opri în gâtlej lui Mace. O voce dinlăuntrul său întrebă… cum putea să ridice ecouri?

  Înălţă capul.

  Urletele erau într-adevăr de akki.

  Câinii veneau din junglă, căţărându-se pe pantele abrupte tăiate de lavă ale promontoriului, cu ghearele masive brăzdând făgaşe în piatră. Cinci… opt… o duzină: gigantici, blindaţi, cu ţepii gâtului şi capului complet zbârliţi în ameninţare, cu funii albe şi înspumate de bale atârnând din colţurile gurilor cu colţi ca pumnalele.

  Balawaii bine înarmaţi se retrăseseră din faţa lor. Akkii înaintau cu viteza premeditată a unor creaturi care nu au de ce se teme. Turelele şeniletelor îi împroşcară cu flăcări, dar le ignorară. Nici măcar nu băgau în seamă înţepăturile minore ale blasterelor. Când ajunseră pe vârful promontoriului, începură să se învârtă în jurul avanpostului, ocolind barăcile năruite; pasul lor deveni trap, apoi galop – un inel de prădători ce se strângea treptat.

  Mace recunoscu comportamentul de haită al akkilor; akkii îi sileau pe balawai să se adune într-un singur grup în zona centrală a aşezării, ca pe nişte ierboşi neascultători care trebuiau readuşi în ţarc, acţionând pur şi simplu prin intimidare. Orice balawai care încerca să scape din cerc era trimis îndărăt de zvâcnetul unui umăr masiv sau de pendularea unei cozi blindate. Nici un akk nu se atingea cu colţii de carnea oamenilor; un proj care trăsese cu carabina de la distanţă minimă în gâtul unui câine – zadarnic – primise doar un brânci din partea fălcilor care l-ar fi putut reteza cu uşurinţă în două.

  Mace simţi tunetul întunecat înălţându-se prin Forţă şi pricepu: avanpostul nu devenise un ţarc, ci o cuşcă de măcel.

  Un loc de ucis.

  Apoi simţi umbra măcelarului.

  Ridică ochii şi-l zări, stând pe stânca de deasupra uşii buncărului.

  Un korun.

  În Forţă, ardea de putere.

  Era uriaş; pieptul lui gol, sclipitor de sudoare, fusese creat din bolovani de granit topiţi laolaltă. Craniul ras îi sclipea la peste doi metri deasupra tălpilor desculţe. Pantalonii îi erau croiţi grosolan din blană de pisică-de-liane. Ridicase braţele deasupra capului ca ranforsările unui screper spaţial.

  De fiecare antebraţ era prins un soi de pavăză – lacrimi alungite dintr-un metal lustruit ca oglinda. Capetele lor late şi curbate se extindeau în jurul pumnilor săi masivi, îngustându-se până la mărimea unui vârf de ac la o lăţime de palmă îndărătul coatelor.

  Venele i se zbăteau în antebraţe, când încordă pumnii. Marginile scuturilor se înceţoşară şi un ţiuit ascuţit şi rău rezonă în dinţii lui Mace.

  Câinii akk se întoarseră către el, ca la un semnal. Ca unul, câinii şi omul ridicară capetele spre stelele neclare şi emiseră alt urlet negru de febră a sângelui. Acesta zumzăi în pieptul lui Mace, care simţi ecoul de răspuns pe care-l trezi în propria sa mânie şi înţelese în cele din urmă.

  Furia nu era exclusiv a sa.

  Febra sângelui din el era răspunsul inimii sale faţă de chemarea junglei. Faţă de urletele akkilor.

  Faţă de puterea korunului acela.

  Balawaii nu fugiseră aici din propria lor voinţă; ei fuseseră împinşi aici, adunaţi pe solul care fusese îmbibat de violenţă, răutate şi febră sălbatică a sângelui cu numai câteva zile în urmă. Ceea ce se petrecuse aici fusese deliberat, o imagine neagră în oglindă a unei sanctificări religioase. Masacrul de aici fusese doar o pregătire, amorsarea junglei pentru un ritual întunecat.

  Mace ştia acum: acesta trebuia să fie lor pelek.

  Acesta era Kar Vastor.

  Braţele lui se lăsară în jos şi de dincolo de cercul de akki în mişcare ţâşniră şase korunnai, sărind la fel de înalt ca nişte cavaleri Jedi, dar fără graţia acestora. Impulsul de Forţă care-i propulsă se simţi ca un icnet de durere. Fluturară din braţe, de parcă s-ar fi tras cu ghearele prin aer, dar aterizară încordaţi, echilibraţi, ghemuiţi pentru atac. Toţi şase erau îmbrăcaţi ca Vastor şi purtau acelaşi paveze gemene în formă de picătură ce mârâiau ca difuzoarele unor comunicatoare supraîncărcate.

  Balawaii îi primiră cu o furtună de foc blaster. Salvele sclipeau, se spărgeau şi se despicau în sus, în nori, deoarece pavezele gemene purtate de korunnai se mişcau mai iute ca gândul.

  Balawaii opriră focul.

  Nici măcar un singur korun nu fusese doborât. Scuturile lor scânteietoare interceptaseră toate salvele.

  Aşa ceva putuseră învăţa doar de la un Jedi.

  De la un anume Jedi.

  Oh, nu, gândi Mace.

  Oh, Depa, nu…

  Pe stânca de deasupra, lor pelek îşi deschise braţele încordate şi se aplecă peste margine, căzând în faţă de parcă ar fi crezut că poate să zboare… pentru ca apoi, în ultima clipă, să se propulseze înainte într-un plonjon care-l purtă spre centrul mulţimii de balawai masaţi în jurul şeniletelor.

  Masacrul începu.

  LOR PELEK.

  Korunnaii se revărsară fără să-l aştepte pe Vastor să aterizeze. Se răspândiră prin masa de balawai şi rotiră pavezele în formă de picături în arce scurte, ucigaşe, menţinându-le paralel cu solul pentru a tăia cu muchiile lor…

  Şi tăiară.

  Muchiile sfârâitoare retezară blastere, ţipând ca scrâşnete de dinţi; sfârtecară prin carne cu lipăituri organice şi sângele de pe ele vibră în picături de ceaţă. Nori stacojii îi urmau aidoma fumului. Mace zări un bărbat secţionat în două de pavăza care ieşise prin celălalt flanc al trupului său sclipind în continuare, ca o oglindă de ultracrom.

  Sclipind ca o vibrosecure.

  Vastor ateriză în centrul avanpostului şi se rostogoli, amortizând şocul fără să încetinească. Ţâşni cu un sprint inuman de rapid exact spre şenileta deasupra căreia se afla Mace. Sprintul lui Vastor se transformă într-un plonjon cu capul înainte care-l purtă lunecând printre şenile.

  Blindajul vehiculului zumzăi sub palmele lui Mace şi un scrâşnet aspru se alătură corului de paveze mârâitoare; maestrul Jedi se opri în ultima clipă să rostească o obscenitate pe care o învăţase de la Nick.

  Vastor tăia prin blindajul ventral al şeniletei.

  Oare furase visul acela întunecat din capul lui Mace?

  Mace sări în picioare şi ambele sale săbii înviară bâzâind. În Forţă, îl simţi pe Vastor ca o torţă care ardea cu întuneric. Aproape că terminase de tăiat blindajul; o dată ajuns înăuntru, avea să se dezlănţuie printre răniţi. Forţa îi arătă felul în care bărbaţii şi femeile rănite dinăuntrul şeniletei se îndepărtaseră deja cu groază de lamele sclipitoare ce sfârtecau de jos în sus.

  Mace decise că sosise timpul să se prezinte lor pelekului.

  Sări în aer şi execută o tumbă înaltă peste turela şeniletei, aterizând pe puntea mediană plată şi blindată aflată chiar deasupra lui Vastor. O contracţie a Forţei îi inversă prizele săbiilor, astfel încât lamele coborau acum din pumnii săi. După aceea se lăsă să cadă în genunchi, se răsuci şi roti lamele în jurul său.

  Vibropavăza nu este singura armă care poate să taie prin blindajul de şenilete.

  Un disc din blindajul acela – cu marginile încă strălucind de la tăieturile săbiilor de lumină, purtând un Mace îngenuncheat în mijlocul său – căzu pe verticală aidoma unui turbolift.

  Mace auzi o singură înjurătură explozivă de dedesubt înainte ca el şi discul de blindaj să-l turtească pe Kar Vastor ca un berbec cu fuziune.

  Interiorul şeniletei era ticsit de răniţi. Unul dintre ei ţinea în mână un blaster greu şi Mace îl reteză în două printr-un gest scurt al sabiei.

  — Fără împuşcături, rosti el şi Forţa îi transformă cuvintele într-o comandă care trimise alte câteva blastere zăngănind pe podea.

  Vastor zăcea pironit cu faţa în jos pe punte, pe jumătate ameţit.

  Mace se apropie de urechea lui.

  — Kar Vastor, sunt Mace Windu. Rămâi jos. Este un ordin.

  O contracţie a Forţei fu singurul avertisment, dar pentru Mace însemnase mai mult decât avea nevoie. Se azvârli într-o tumbă spre spate cu un sfert de secundă înainte ca discul de blindaj să se înalţe violent, izbindu-se cu un zăngănit asurzitor de plafon. Înainte să fi căzut din nou, Vastor era în picioare. Apoi, când discul căzu, o flacără ultracrom trecu prin el, retezându-l în două.

  Bucăţile căzură zgomotos prin deschiderea tăiată de Vastor în podea.

  Vastor îl privi pe Mace de cealaltă parte a deschiderii. Prin Forţă, întunericul pulsa către maestrul Jedi, totuşi pe chipul lor pelekului nu se citea furie, ci o concentrare inumană: o ferocitate primară, asemănătoare cu a unui dragon krayt surprins peste leşul unei banthe.

  Felul în care-l examinase pe Mace şi retezarea discului de blindaj fuseseră afişarea dominatoare a unui prădător.

  Ridică braţele cu paveze într-un salut şi mormăi ceva într-un grai pe care Mace nu-l recunoscu – de fapt, nici măcar nu semăna cu un grai, ci mai degrabă cu mormăiturile şi mârâiturile fiarelor junglei.

  Pe măsură însă ce vorbi, o putere a lor pelekului dezvălui înţelesul cuvintelor sale în mintea lui Mace.

  Mace Windu, spuse Vastor. Sunt onorat. De ce intervii în omorul meu?

  — S-a terminat cu omorurile, zise Mace. Înţelegi? Gata cu omorurile. Nu mai moare nimeni.

  Surâsul lui Vastor era neîncrezător. Nu? Atunci ce propui? Să coborâm braţele? Îl invită printr-un semn al unei paveze sfârâitoare. Tu primul.

  Ţiuiturile ricoşeurilor de blastere şi mugetul tunurilor din turelele şeniletelor se auzeau limpede prin găurile din blindajul vehiculului lor.

  — S-a terminat cu omorurile inutile, preciză Mace. Gata cu masacrele.

  Răspunsul lui Vastor deţinea un caracter animalic, direct şi fără complicaţii. Masacrele sunt necesare, doshalo.

  — Tu şi eu nu suntem doshallo. Mace îşi încrucişă săbiile de lumină într-un X defensiv. Nu eşti frate de clan cu mine.

  Vastor strânse din umeri. Unde sunt Besh şi Chalk?

  — În buncăr, răspunse Mace fără să se gândească, cu mintea încă rotindu-se în jurul conceptului de masacru necesar.

  Vastor îi examină pe răniţii din cabina şeniletei cu o privire dispreţuitoare. Aceştia vor continua, doshalo. Ei nu pot scăpa. Urmează-mă. Cu un impuls de Forţă, se înălţă drept în sus prin orificiul decupat de Mace.

  Acelaşi impuls de Forţă trase de voinţa maestrului Jedi, determinându-l să-l urmeze fără să se gândească… dar acum înţelegea puterea locului şi a lui Vastor în sine.

  — Va trebui să faci ceva mai bun decât atât, murmură el.

  Reveni cu atenţia la balawaii terifiaţi din jurul său. Făcu un gest şi toate blasterele azvârlite pe punte se ridicară atârnând în aer; printr-o singură mişcare iute le reteză pe toate în două, apoi proiectă bucăţile prin gaura din podea.

  — Ascultaţi-mă cu atenţie, toţi! Trebuie să vă predaţi. Este unica voastră speranţă.

  — Speranţă pentru ce? întrebă amar un bărbat. (Chipul îi era cenuşiu, avea un bactaplasture peste o rană din piept şi se strângea de ciotul încheieturii mâinii, imediat deasupra unui ghemotoc de spray-pansament care-i slujea drept garou.) Ştim ce se-ntâmplă, dacă suntem capturaţi.

  — Nu şi de data asta, răspunse Mace. Dacă vă plângeţi, vă vor ucide. Dacă vă predaţi, eu vă pot menţine în viaţă. Şi-o voi face.

  — Pe tine ar trebui să te credem pe cuvânt?

  — Sunt un maestru Jedi.

  Bărbatul scuipă sânge pe punte.

  — Ştim ce valoare are…

  — În mod evident, nu ştiţi.

  În Forţă, Mace simţi flacăra neagră a lor pelekului care lupta pentru a sui spre buncăr. Pentru o clipă fu aproape recunoscător – avea să fie fericit să lase în seama lui Vastor apărarea lui Besh şi Chalk; dar apoi îşi reaminti de copii. Copiii rămăseseră înăuntru.

  Acolo unde se ducea Vastor.

  Masacrele sunt necesare.

  — Nu voi argumenta, rosti Mace şi, apropiindu-se de marginea deschiderii tăiate de Vastor, o privi pe cea realizată de el şi aprecie din ochi spaţiul disponibil. Luptaţi-vă pentru o moarte sigură sau predaţi-vă pentru speranţa vieţii. Alegerea vă aparţine, încheie şi sări în sus în noaptea arzătoare.

  Întregul avanpost ardea: fum negru înecăcios se învolbura deasupra băltoacelor de combustibil scurse din aruncătoarele de flăcări. Salvele de blastere străfulgerau sub toate unghiurile şi rafalele lor erau o răpăială aritmică mai gravă decât corul urlător al armelor-paveze ale korunilor. Vastor se repezise pe panta spre buncăr în salturi aleatorii, în zigzag, scânteind din paveze, interceptând salve rătăcite, retezând metal, sfârtecând carne.

  Mace plonjă din vârful şeniletei, făcu o tumbă în văzduh şi ateriză în plină alergare. Lamele lui ţesură o coroană de putere verde şi purpurie, care devia focurile de blastere spre cer.

  Un grup de balawai îngenunchease la câţiva metri în stânga lui Mace, cu degetele împletite la ceafă. Cu ochii închişi pentru a nu vedea oroarea din jur, urlau cerşind îndurare unui korun mânjit de sânge, pe a cărui faţă nu se zărea nimic uman. Korunul ridică pavezele gemene ţiuind deasupra capului şi cu un urlet de exultare întunecată le repezi către gâturile lipsite de apărare…

  Dar înainte să fi putut completa lovitura, talpa unei cizme îi lovi cu atâta putere şira spinării, încât descrise un arc prin aer şi căzu în cap.

  Korunul sări în picioare, nevătămat şi clocotind.

  — M-ai lovit cu piciorul pe mine? O să mori, tu! O să mori…

  Se opri, fiindcă dacă s-ar mai fi clintit un centimetru ar fi intrat cu nasul în lama sabiei de lumină violet, fermă ca o stâncă, aţintită în faţa lui. La capătul opus al lamei se afla Mace Windu.

  — Da, o să mor, spuse el. Dar nu azi.

  Expresia korunului se înăcri ca laptele stricat de ierboş.

  — Trebuie să fii Jedi Windu, tu, zise el în korună. Părintele Depei.

  Cuvântul îl înfioră pe Mace; în korună, părinte putea să însemne fie „învăţător”, fie „tată”. Sau ambele. Rosti în koruna lui nesigură:

  — Nu ucide pe cei care nu luptă, tu. Ucide pe cei care nu luptă şi vei muri, tu.

  Korunul pufni.

  — Vorbeşti ca un balawai, tu, scuipă el în bazică. Nu ascult ordine, eu.

  Mace mişcă sabia. Ochii korunului pâlpâiră. Mace reveni şi el la bazică.

  — Dacă vrei să trăieşti, crede ce-ţi spun: ce li se întâmplă lor ţi se va întâmpla şi ţie.

  — Spune-i asta lui Kar Vastor, mârâi korunul.

  — Asta intenţionez.

  Înainte de a primi un răspuns, Mace se roti şi se repezi spre uşa buncărului.

  Nu-şi mai bătu capul cu distragerile care făcuseră ca drumul lui Vastor să zigzagheze ca un fulger pe cer, ci se îndreptă direct către deschiderea căscată a uşii distruse ca lansat din tun. Ajunse acolo la numai câţiva paşi în urma bărbatului mai masiv.

  Şi încremeni.

  Încremeni în ciuda ţiuitului îngheţat al pavezelor în formă de picături, în ciuda mârâitului uruitor al lui Vastor, care aducea cu tusea de vânătoare a unei pisici-de-liane flămânde. În ciuda unui sunet pe care Mace nu-l putea ignora tot aşa cum nu putea inversa mişcarea de rotaţie a unei planete: ţipete de copii strigând terorizaţi.

  Avanpostul incendiat de dedesubt ilumina plafonul buncărului cu pete schimbătoare de culoarea sângelui, proiectând umbra lui Mace uriaşă şi tremurătoare, indistinctă dar complet neagră – o umbră care acoperea totul înăuntru. Singura lumină care cădea pe miezul umbrei lui era revărsarea nenaturală de străluciri verzi şi mov fuzionate dinspre săbiile sale.

  Vastor stătea înăuntru, ghemuit ca un gundark, cu braţul drept retras în spate gata să lovească. În pumnul lui stâng, atârnând de părul încâlcit şi dând din picioare deasupra podelei, scâncind fără să se poată controla:

  — Despre voi, împuţiţii de korno trebuie să muriţi toţi! Era Terrel.

  — Vastor, opreşte-te! Mace se deschise spre fluxul total al Forţei şi o folosi pentru a izbi în voinţa lor pelekului. N-o face, Kar. Lasă băiatul jos.

  Putea la fel de bine să nu se fi sinchisit; mârâitul de răspuns al lui Vastor se traduse în mintea lui Mace ca După ce termin cu el. Pavăza legată de braţul lui stâng descrise un halo cu sclipiri de oglindă peste capul lui Terrel, dar acum cealaltă se îndreptă către locul unde zăceau Besh şi Chalk. Priveşte acolo şi vezi ce fel de creatură ţin.

  — El nu este o creatură, răspunse Mace cu siguranţă reflexă. Este un băiat. Îl cheamă… îl cheamă… Glasul i se stinse, când ochii săi înţeleseră finalmente ce arăta Vastor. Terrel…

  Besh şi Chalk zăceau pe podeaua de piatră între locul unde Vastor stătea ţinându-l pe Terrel şi locul în care tremurau Keela, Pell şi cei doi băieţaşi. Hainele korunnailor aflaţi sub efectul thanatizinei păreau boţite în mod inexplicabil, chiar zdrenţuite, iar peste trunchiurile lor lucea ceva negru, umed şi unsuros. Trecu o secundă întreagă înainte ca Mace să-şi dea seama că lumina lamelor lui răpise culoarea din sclipirea umedă de pe veşmintele lor; recunoscu însă mirosul, puternic chiar prin duhoarea avanpostului care ardea afară.

  Era miros de sânge.

  Cineva îi hăcuise, nepriceput, dar cu o fervoare considerabilă, pe cei doi korunnai neajutoraţi.

  Îi înjunghiase pe oamenii pe care Mace jurase să-i protejeze.

  Pe bietul Besh, care nu putea vorbi. Care-şi pierduse fratele abia ieri.

  Pe apriga Chalk, fata care se autoîntărise suficient pentru a supravieţui la orice. La orice, mai puţin la aşa ceva.

  Ei se întinseseră pe podeaua rece a buncărului şi acceptaseră în venele lor drogul care-i înghiţise într-o moarte falsă, încrezători că un maestru Jedi avea să-i vegheze pentru a împiedica adevărata moarte.

  Pe podea, sub picioarele lui Terrel, se afla ciotul scurt al unui cuţit mânjit cu acelaşi sânge întunecat. Lama era lungă de numai jumătate de decimetru, cu vârful având un unghi ascuţit…

  Cuţitul lui Terrel. Cel pe care Mace îl retezase în două pe panta de afară.

  Puterea i se scurse din genunchi.

  — Oh, Terrel, rosti Mace lăsând săbiile să-şi înghită lamele. Terrel, ce ai făcut?

  Nu te teme, fu înţelesul mârâitului uruitor al lui Vastor. N-o va mai face.

  Mace se propulsă într-un salt amplificat de Forţă şi ambele lui lame reînviară, când se năpusti prin întuneric spre spinarea lui Vastor… şi în clipa aceea se revăzu certându-se cu Nick pe potecă, îi reauzi ordinele din buncărul acesta zguduit, văzu şenileta cu copii legănându-se pe buza râpei, îl văzu pe Rankin păşind în cercul de lumină, se confruntă cu Vastor în interiorul unei şenilete ticsite de răniţi. Nu putea să vadă nimic ce ar fi trebuit să facă altfel – ce ar fi putut face altfel, rămânând în acelaşi timp Jedi care era – pentru a conduce către orice alt moment decât acesta: momentul acesta în care ştia deja că avea să fie prea târziu, prea lent, prea bătrân şi vlăguit, prea istovit de inexplicabilele cruzimi ale războiului din junglă…

  Prea inutil pentru a salva viaţa unui singur copil.

  Mace putu doar să urle o împotrivire zadarnică, când Vastor lovi. Vibropavăza se afundă adânc în trupul lui Terrel. Iar când lor pelekul smulse viaţa din băiat, febra sângelui îi spuse lui Mace ce trebuia să fi făcut în mod diferit.

  Ar fi trebuit să-l fi ucis pe Kar Vastor.

  Ajunsese prea târziu pentru a-l salva pe Terrel, dar în buncăr se aflau alţi patru copii balawai la care Vastor putea să ajungă dintr-un singur pas.

  Aflat în plin salt, Mace duse în spate ambele săbii şi le şfichiui înainte şi în jos, cu intenţia totală şi neîndurătoare de a-l transforma pe Vastor în bucăţele atât de mici încât ar fi fost nevoie de o bioscanare pentru a spune că aparţinuseră vreodată unei făpturi omeneşti.

  Printr-un gest scurt al încheieturii sale masive, lorpelekul azvârli într-o parte leşul băiatului şi se roti, cu pavezele scânteind în lumina săbiilor când se ridicară fulgerător şi parară loviturile descendente ale lui Mace. Maestrul Jedi se folosi de Forţă pentru a călăuzi lamele; avea să reteze pavezele, să taie ambele braţe ale lui Vastor, să-i sfârtece adânc în piept pentru a stinge focul lamelor în inima lui fumegătoare…

  Dar pavezele nu fură străpunse şi nu cedară.

  Ţiuitul lor cântător zumzăi în mâinile lui Mace, în sus prin braţe, înfiorându-i pieptul şi bâzâindu-i în dinţi.

  Apoi el trecu mai departe, zburând peste capul lui Vastor. Keela, Pell şi cei doi băieţaşi ţipară şi se îmbrăţişară strâns, stând în genunchi, ferindu-se din calea sa. Ateriză şi se răsuci pentru a-l înfrunta pe lor pelek, cu lamele încrucişate în X-ul defensiv.

  Vastor îl privi nemişcat dintr-o postură ghemuită de luptă. Ochii lui mocneau; mârâitul lui spunea Ne-am străduit considerabil pentru a te aduce aici, doshalo. Trebuie să te ucid!

  — Ţi-am mai spus, replică maestrul Jedi printr-un mârâit identic. Nu sunt doshalo cu tine.

  Depa va suferi să te găsească mort. Dă-te la o parte.

  Întregul trup al lui Mace pulsa de nevoia de a ataca: nevoia de a se afunda în vaapad şi a-i îngădui furtunii sale întunecate să-i conducă lamele. Venele lui cântau de febra sângelui şi migrena neagră îi ciocănea în ţeastă. Trebuia să-l lovească pe Vastor, să-i facă rău. Să-l pedepsească.

  Îl opri însă viaţa întreagă dedicată disciplinei Jedi. Jedi nu se răzbună. Jedi nu pedepsesc.

  Jedi apără.

  Mace scrâşni din dinţi, gâfâind neregulat.

  — Pleacă de-aici, Kar Vastor. Nu te voi lăsa să le faci rău acestor copii.

  Vastor ridică pavezele care continuau să strălucească orbitor ca nişte oglinzi; săbiile de lumină ale lui Mace nici măcar nu le zgâriaseră suprafaţa. Febra sângelui clocoti în inima maestrului Jedi. Vastor avansă către el cu ameninţarea masivă a unui rancor flămând. Văd flăcări în ochii tăi, Jedi Mace Windu: verdele junglei şi purpuriul norilor de furtună. Aud ecourile tunetului sângelui din urechile tale.

  Atinse între ele părţile dorsale curbate ale vibropavezelor sale, care scoaseră un ţipăt asurzitor ce trimise fiori pe spinarea lui Mace, iar rânjetul său de luptă dezveli dinţi ascuţiţi ca ai unei pisici-de-liană. Ai decis să-mi iei viaţa.

  — Nu te voi lăsa să le faci rău acestor copii, repetă Mace.

  Vastor clătină din cap într-o negaţie lentă, rânjită.

  — Ei nu mă interesează. Eu nu duc război cu copiii.

  Răspunsul lui Mace fu o privire tăcută şi mohorâtă spre cadavrul lui Terrel.

  — El a fost îndeajuns de bărbat pentru a ucide, fu înţelesul ridicării de umeri din mârâitul lui Vastor. El a fost îndeajuns de bărbat pentru a muri. Ceea ce a făcut n-a fost război, ci crimă. Ce ar fi trebuit să fac? Priveşte înjur, doshalo. În jungla asta, ai văzut vreo închisoare?

  — Dacă aş fi văzut, articulă Mace printre dinţi, te-aş fi închis pe tine în ea.

  — Dar în loc s-o faci, stai acolo, gâfâind de speranţă şi teamă.

  — Jedi nu se tem, îi spuse Mace. Speranţa am lăsat-o în urmă, pe Coruscant.

  — Speri că-i voi ameninţa pe copii. Te temi că s-ar putea să n-o fac. Speri că-ţi voi oferi un pretext să mă ucizi! Te temi să acţionezi pur şi simplu.

  Mace rămase privindu-l.

  În reflecţia sa din pavezele bâzâitoare ale lui Vastor, se văzu pe sine de parcă ar fi privit un punct de implozie în propria sa natură.

  Spusele lui Vastor erau adevărate.

  Totul era adevărat.

  El ardea de febra sângelui: ardea de dorinţa de a-l ucide pe lor pelek în acelaşi fel în care Vastor îl ucisese pe Terrel. Şi pentru acelaşi motiv. Interpunându-se între Vastor şi copii, el nu căutase să apere vieţi nevinovate.

  Căutase un pretext justificabil pentru o crimă.

  O perfectă crimă Jedi.

  Ca o găleată de apă rece ca gheaţa care-i fusese azvârlită în faţă, înţelegerea îl zgudui dintr-un vis; pentru prima dată, buncărul iluminat de flăcări părea real. Vastor era acum uman, un om simplu; desigur, un om dotat cu puteri uriaşe, totuşi nu întruparea întunericului junglei. Terrel fusese un băiat, un simplu copil, de acord, însă unul ale cărui braţe moarte erau încă ude până la coate cu sângele lui Chalk şi Besh.

  Până în momentul acela Mace îi privise – privise această întreagă planetă şi tot ceea ce văzuse pe ea – cu ochi de Jedi; zărise modele abstracte de putere în clarobscurul rotitor al Forţei, un ritm punctat de bine şi rău. Ochii lui de Jedi îi găsiseră doar ceea ce căutase deja.

  Fără s-o ştie, el căutase un duşman. Pe cineva cu care să se poată lupta. Pe cineva care să poată simboliza acest război.

  Pe cineva pe care l-ar fi putut învinui.

  Pe cineva pe care l-ar fi putut ucide.

  Acum însă…

  Îl privi pe Vastor cu proprii săi ochi, cu adevărat deschişi pentru întâia oară.

  Vastor îi întoarse privirea, pătrunzător. După un moment, lor pelek se destinse cu un suspin şi coborî armele. Ai decis să mă laşi să trăiesc, era înţelesul mormăitului său fără cuvinte. Deocamdată.

  — Îmi pare rău, rosti Mace.

  — Pentru ce? spuse Vastor derutat.

  Atunci când Mace nu-i răspunse, strânse din umeri.

  — Acum, când mă pot întoarce fără griji cu spatele la tine, voi pleca. Lupta s-a încheiat. Trebuie să mă ocup de prizonierii noştri.

  Se răsuci spre uşa buncărului. Mace se adresă spinării sale:

  — Nu-ţi voi îngădui să-i ucizi pe prizonieri.

  Vastor se opri şi privi peste umăr.

  — Cine a spus ceva despre uciderea prizonierilor? Vreunul dintre oamenii mei? Ochii săi căpătară o strălucire sălbatică în lumina lamelor lui Mace. Nu contează. Ştiu cine a fost. Lasă-l în seama mea.

  Fără alt cuvânt, ieşi afară, în noaptea luminată de incendii.

  Mace rămase în bezna pâlpâitoare, unde unica lumină era licărul săbiilor Jedi. După un timp, degetele îi amorţiră pe plăcuţele de activare de pe mânere şi lamele se retraseră, dispărând.

  În buncăr exista acum doar strălucirea însângerată de pe plafon, proiectată de focurile din exterior.

  Cu un aer absent, constată că Besh şi Chalk nu sângeraseră prea mult din rănile lor. Bănuia că motivul îl constituia thanatizina.

  Un scâncet slab din spate îi reaminti de existenţa copiilor. Se întoarse şi-i privi. Tremurau într-un grup atât de strâns laolaltă încât nu putea să-şi dea seama unde se termina un copil şi unde începea următorul. Niciunul nu-i răspunse la uitătură. Prin Forţă, le putea percepe teroarea; se temeau să-l privească în ochi.

  Ar fi dorit să le spună că nu aveau de ce se teme, dar ar fi fost o minciună. Ar fi dorit să le spună că nu va lăsa pe nimeni să le facă vreun rău. Aceea era altă minciună: deja îngăduise lucrul acesta. Niciunul n-avea să uite vreodată că-şi văzuse prietenul ucis de un korun.

  Niciunul n-avea să uite vreodată că văzuse un Jedi lăsându-l pe korunul acela să plece nestingherit.

  Existau atât de multe cuvinte pe care ar fi trebuit să le spună, încât nu putea decât să rămână tăcut. Existau atât de multe lucruri pe care ar fi trebuit să le facă încât nu putea decât să stea nemişcat, ţinând în mâini săbiile de lumină dezactivate.

  Când toate opţiunile par greşite, alege înfrânarea.

  De aceea rămase nemişcat.

  — Maestre Windu?

  Vocea era familiară, dar părea că vine de foarte departe; sau poate că era doar un ecou de amintire.

  — Maestre Windu?

  Rămase privind într-o depărtare invizibilă, până ce o mână puternică îl prinse de braţ.

  — Hei, Mace!

  — Ce doreşti, Nick? suspină el.

  — Aproape c-au răsărit zorii. O dată cu lumina, decolează şi navele miliţiei. N-o să aibă nevoie de mult timp ca s-ajungă aici. E timpul să-ncălecăm…

  Glasul i se curmă, ca şi cum s-ar fi înecat.

  — Să fiu al… Ceai… vreau să spun, ce au făcut ei… cine a… cum?

  Amuţi. În cele din urmă, Mace se răsuci către tânărul korun. Nick privea încremenit spre grozăviile însângerate în care fuseseră transformaţi Besh şi Chalk.

  — Thanatizina le-a încetinit hemoragia, vorbi Mace încetişor. Cineva care se pricepe să utilizeze lianţii de ţesuturi din trusele medicale ar mai putea fi în stare să le salveze vieţile.

  — Şi… şi… şi… şi copiii ăia…?

  — Se pare că unii balawai nu-i lasă totuşi în oraşe.

  — Ce fac aici puştii ăia? Ce li s-a întâmplat?

  Mace îşi feri ochii.

  — Le-am salvat vieţile.

  Umerii i se ridicară când oftă, apoi se prăbuşiră şi adăugă:

  — Temporar.

  — Hm, mârâi Nick. Aşa-i întotdeauna.

  Mace îl privi.

  — Atunci când salvezi viaţa cuiva, înclină Nick din cap în gestul korun echivalent ridicării din umeri. E-ntotdeauna temporar, ştii?

  Maestrul Jedi se îndreptă ca prin vis spre uşa distrusă a buncărului.

  — Bănuiesc că ai dreptate. Nu am privit niciodată problema în felul acesta.

  — Hei, stai aşa! Unde te duci?

  — Părinţii acestor copii au fost acolo, afară. Poate că mai trăiesc.

  — Dar Besh şi Chalk? insistă Nick. Ce-i cu Besh şi Chalk? Nu poţi ieşi pur şi simplu de aici, abandonându-i…

  — Ei sunt acum în grija ta. Eu nu i-am putut proteja. Mace îşi coborî capul când se îndepărtă şi reduse de asemenea glasul. Nu m-am putut proteja nici chiar pe mine.

  — Dar Mace… Maestre Windu…, strigă Nick după el. Mace!

  Mace se opri şi privi îndărăt. Nick stătea încadrat în deschiderea întunecată a buncărului, înconjurat de cioturile răsucite de duroţel care aduceau cu nişte dinţi.

  — Cum rămâne cu copiii? Ce să fac cu ei?

  — Consideră că ar fi ai tăi, spuse Mace şi se îndepărtă.

  Avanpostul era plin de korunnai înarmaţi, care jefuiau cadavrele cu aceeaşi eficienţă rapidă pe care Mace o văzuse la Nick, Chalk, Besh şi Lesh în fundătura din Pelek Baw. Korunnaii aceştia purtau haine ce păreau alcătuite exclusiv din petice; cei mai mulţi aveau răni de un fel sau altul şi mulţi dintre ei dovedeau semne de malnutriţie. Doar armele le erau bine întreţinute.

  În mod clar, se îngrijeau mai mult de blastere decât de ei înşişi.

  Când Mace avansă prin aşezare, noua realitate a lumii pe care o văzu se intensifică şi se fragmentă într-o dispersie de detalii hiperreale pe care nu le putea potrivi într-un tablou complet.

  Vie ca un coşmar.

  O mână şi un antebraţ retezate zăceau pe sol la marginea unei băltoace de combustibil pentru aruncător de flăcări ce ardea; degetele se chirceau lent într-un pumn, pe măsură ce se carboniza.

  Altă băltoacă, neagră, care nu ardea şi care putea să fie apă. Sau sânge.

  Un cartuş de gaz pentru blaster, care se topise pe jumătate şi se fisurase, iar acum se rotea nebuneşte pe pământ, revărsând un jet de flăcări verde-strălucitor.

  Doi adolescenţi koruni care dansau ca nişte maimuţe-şopârle kowakiane demente, evitând petecele de flăcări în timp ce încercau să prindă pachetele de raţii ce le erau aruncate prin trapa unei şenilete învăluită de fum.

  Cerul ardea în zori, ca şi cum norii ar fi luat foc.

  Cei doisprezece akki formaseră un cerc în jurul a douăzeci de balawai tremurători. Captivii se strânseseră laolaltă, ţinându-se între ei, privind gherila cu ochi goliţi de speranţă şi inexpresivi de teroare.

  Korunul care fusese lovit de Mace stătea pe marginea oblică a blindajului unei şenilete, lângă cercul de akki, străfulgerându-l cu privirea pe maestrul Jedi care se apropia sfidător de el. Îşi ridicase pavezele pe braţe, eliberându-şi astfel mâinile, care masau energic umflătura masivă a unei vânătăi negre de deasupra ochiului drept. Pielea plesnise în locul respectiv şi jumătate din faţa lui era pictată cu sângele care ţâşnise din vânătaie şi se contopise cu altă şiroire dintr-o umflătură similară situată de aceeaşi parte a gurii.

  O scânteie de intuiţie conectă privirea ucigaşă a korunului, umflăturile de pe chipul său şi cuvintele pe care lorpelekul le adresase lui Mace atunci când părăsise buncărul.

  Probabil că Vastor avea o lovitură cu stânga devastatoare.

  — Ce vrei, tu? mârâi korunul. Se ridică, îşi împinse pavezele înapoi spre pumni şi armele bâzâiră, înviind. Ce vrei?

  — Înapoi, rosti Mace inexpresiv şi trecu pe lângă bărbatul mai masiv. Se pare că sunt în căutarea cuiva pe care să-l ucid. Ai grijă să nu fi tu acela.

  Nu trebui să se prezinte câinilor akk care-i păzeau pe prizonieri; haita se desfăcu la apropierea sa, de parcă l-ar fi recunoscut instinctiv. O întrebare simplă adresată celui mai apropiat captiv îl aduse la tatăl celor doi băieţi. Când Mace îi spuse că Urno şi Nykl erau încă vii şi în siguranţă, în măsura în care oricare dintre balawaii de aici putea fi, bărbatul izbucni în plâns.

  Mace nu putea preciza dacă plângea de uşurare sau de teroare.

  Lacrimile sunt lacrimi.

  Mace nu putea găsi simpatie pentru el. Nu putea să uite că acesta era bărbatul care trăsese cel dintâi spre buncăr. Totuşi, nici nu l-ar fi putut judeca în vreun fel; nu putea să spună că dacă el n-ar fi tras, toţi morţii din jur ar mai fi fost încă în viaţă.

  Rankin nu se număra printre prizonieri. Nici mama fetelor.

  Mace ştiu că niciunul dintre ei nu scăpase.

  Rankin… Deşii el şi Mace nu s-ar fi putut încrede unul în celălalt, ei doi fuseseră, chiar dacă numai pentru foarte puţin timp, de aceeaşi parte. Amândoi încercaseră să-i evacueze pe toţi de aici, fără ca nimeni să moară.

  Rankin plătise preţul eşecului.

  Poate că şi Mace începuse să-l plătească.

  Încă o întrebare adresată unei captive, apoi akkii se traseră iarăşi într-o parte şi în alta din faţa sa.

  Vastor se afla în apropiere, mârâind, lătrând şi mormăind pentru a-i organiza pe korunnai în grupuri în vederea retragerii. În starea sa detaşată, Mace constată că nu era defel surprins să descopere că acum nu-l mai putea înţelege pe lor pelek. Vocea lui Vastor devenise zgomot de junglă, încărcat de înţelesuri, dar indescifrabil. Inuman… Impersonal…

  Letal.

  Nu pentru că jungla te-ar ucide, spusese Nick. Ci doar pentru că este ceea ce este.

  Mace ridică un braţ pentru a-l opri, când lor pelekul trecu pe lângă el.

  — Ce vei face cu prizonierii?

  Vastor hurui fără vorbe în adâncul gâtlejului, iar înţelesul se derulă iarăşi în mintea lui Mace.

  — Ei vin cu noi.

  — Puteţi avea grijă de prizonieri?

  — Noi nu avem grijă de ei. Îi oferim junglei.

  — Tan pel'trokal, murmură Mace. Dreptatea junglei.

  Cumva, era perfect logic. Deşii nu putea fi de acord, îi era imposibil să nu înţeleagă.

  Vastor încuviinţă din cap şi se întoarse să plece mai departe. Este calea noastră.

  — Diferă cu ceva de crimă? (Deşii îl privea pe Vastor, se părea că Mace se întrebase pe sine.) Ar putea supravieţui vreunul dintre ei? Lăsat singur, fără provizii, fără arme…

  Lor pelek rânjii ca un prădător peste umăr şi-şi dezgoli dinţii ascuţiţi ca nişte ace. Eu am putut, mârâi şi se îndepărtă.

  — Şi copiii?

  Mace se adresase însă spinării lor pelekului. Vastor se răstea deja la trei-patru korunnai zdrenţăroşi. Maestrul Jedi nu putea spune ce anume le ordona să facă; înţelesul lui Vastor pierise o dată cu atenţia sa.

  Mace se îndreptă în direcţia indicată de ultima prizonieră cu care vorbise. Se opri la marginea unei băltoace de combustibil pentru aruncătoare de foc, care fumega. Arsese aproape complet; spirale de fum negru se răsuceau în sus din câteva petice de flăcări pălite sub lumina zorilor.

  La un pas sau doi de marginea băltoacei zăcea un trup.

  Era întins pe o parte, chircit în ghemul fetal caracteristic victimelor arsurilor. Un braţ părea să fi scăpat de contracţia generală şi indica spre marginea apropiată a urmei de arsură lăsată de băltoacă, cu palma în jos, ca şi cum rănitul ar fi murit încercând să se târască, ciung, cât mai departe de flăcări.

  Mace nu-şi putea da nici măcar seama dacă fusese bărbat sau femeie.

  Se ghemui pe vine la marginea băltoacei, privind. După aceea îşi cuprinse genunchii cu braţele şi stătu pur şi simplu locului. Nu exista nimic altceva ce să poată face.

  O întrebase pe ultima prizonieră unde o zărise pe mama fetelor.

  Îi era imposibil să determine dacă leşul fusese cândva femeia care le născuse pe Pell şi Keela; dacă masa aceasta de carne moartă şi carbonizată le ţinuse în braţe şi dacă le îndepărtase prin săruturi lacrimile copilăreşti de pe obraji.

  Mai conta?

  Aici fusese părintele, fratele sau sora cuiva. Copilul cuiva Prietenul cuiva.

  Care murise anonim în jungla aceasta.

  Nu putea nici măcar să precizeze dacă victima fusese ucisă de un glonţ, de o vibropavăză korună ori de un blaster balawai. Sau dacă avusese pur şi simplu ghinion şi intrase în calea unui jet de foc dinspre turela unei şenilete.

  Poate că din Forţă ar fi fost capabil să perceapă unele răspunsuri. Nu putea însă decide dacă ştiinţa ar fi fost mai bună decât neştiinţa. Iar reatingerea Forţei în locul acesta întunecat constituia un risc pe care nu era pregătit să şi-l asume.

  De aceea rămase locului şi se gândi la întuneric.

  Rămase locului în timp ce gherila se împărţi în bande care se scurseră în jos pe munte. Rămase locului în vreme ce prizonierii fură împinşi în marş, înconjuraţi de câini akki. Rămase locului pe când soarele se ridică pe lângă o pereche de piscuri nord-estice şi un val de lumină se rostogoli pe panta de deasupra lui.

  Vastor veni spre el, mugind ceva despre părăsirea locului înainte de sosirea navelor miliţiei. Mace nici măcar nu ridică ochii.

  Se gândea la lumina soarelui şi la felul în care ea nu atingea întunericul în junglă.

  Nick se opri înainte de a părăsi tabăra. Într-un braţ îl purta pe Urno; Nykl dormea pe celălalt umăr al său, îmbrăţişându-l de gât cu braţele sale micuţe. Keela se împleticea după ei, apăsând cu o palmă spray-pansamentul care-i acoperea rana de la cap şi ţinând-o cu braţul celălalt pe micuţa Pell. Probabil că Nick îl întrebase ceva pe Mace, deoarece se opri lângă maestrul Jedi, parcă aşteptând un răspuns.

  Dar Mace nu avea răspunsuri pe care să le ofere.

  Când nu căpătă nici un răspuns, Nick strânse din umeri şi porni mai departe.

  Mace se gândi la întuneric. Metafora Jedi despre partea întunecată a Forţei nu păruse niciodată mai adecvată ca în prezent – nu atât întunericul răului, cât întunericul unei nopţi fără stele; acolo unde crezi că este o pisică-de-liane nu este decât un tufiş, iar ceea ce pare să fie un copac poate să fie un ucigaş, nemişcat, aşteptându-te să întorci privirea în altă parte.

  Mace citise relatările din Arhivele Templului, scrise de Jedi care atinseseră partea întunecată şi-şi reveniseră. Relatările acelea menţionau adesea că partea întunecată părea să facă totul mult mai clar; acum, Mace ştia că aceea nu era decât o amăgire. O minciună.

  Adevărul era exact invers.

  Aici exista atât de mult întuneric, încât el putea foarte bine să fi fost orb.

  Soarele dimineţii atinse avanpostul şi aduse cu el navele miliţiei; erau şase, o patrulă dublă ce vuia direct dinspre strălucirea înţepătoare a lui Al'har, când trecu peste munţi. Formaţia lor înflori într-o rozetă, risipindu-se sub unghiuri piezişe pentru foc încrucişat şi nimicitor de artilerie.

  Mace tot nu se clinti.

  Aş putea la fel de bine să fiu orb, gândi el şi poate chiar că o rosti cu glas tare…

  Deoarece vocea care se auzi înapoia sa păru că-i răspunde.

  — Omul cel mai înţelept pe care-l cunosc mi-a spus cândva: Lumina care suntem noi străluceşte cel mai puternic în întunericul cel mai adânc.

  Era o voce feminină, spartă de oboseală şi răguşită de dureri vechi… şi poate că doar vocea aceea care ar fi putut aprinde o torţă în imensul întuneric al lui Mace, doar vocea aceea l-ar fi putut aduce pe bărbat în picioare, răsucindu-se, cu speranţa înflorindu-i în minte, aproape fericit…

  Ba chiar aproape zâmbind…

  Se întoarse, deschizând braţele, cu răsuflarea tăiată, şi putu să murmure numai:

  — Depa…

  Ea însă nu veni în braţele sale şi speranţa din el pâlpâi şi muri. Braţele îi căzură pe lângă trup. Deşii fusese pregătit de cuvintele lui Nick, nu era nici pe departe pregătit pentru aşa ceva.

  Maestra Jedi Depa Billaba stătea înaintea lui în resturile zdrenţuite ale veşmintelor Jedi, pătate de noroi, sânge şi sevă din junglă. Părul ei – cândva o coamă bogată şi strălucitoare, neagră ca spaţiul cosmic, pe care-l păstra în codiţe perfecte, parcă matematice – era încâlcit, ţepos de murdărie şi grăsime, scurt şi neregulat de parcă l-ar fi retezat cu cuţitul. Faţa îi era palidă şi cutată de oboseală şi devenise atât de slabă, încât pomeţii obrajilor îi ieşeau în relief ca două lame. Gura părea lipsită de buze şi dură; de la un colţ şi până la vârful bărbiei se zărea o cicatrice de arsură recentă… dar toate acestea nu erau lucrurile cele mai rele.

  Nimic din toate acestea nu-l pironiră pe Mace în asemenea măsură încât să rămână ca ţintuit în pământ, deşii navele miliţiei ajunseseră deasupra lor şi revărsau salve de blaster peste avanpost.

  În infernul de explozii, în mijlocul ţiuiturilor schijelor de piatră şi răpăiturilor reţelei de plasmă, Mace putea doar să se holbeze la fruntea Depei, la locul unde ea purtase cândva mărgeaua strălucitoare de aur a Marelui Semn al Iluminării: simbolul adepţilor chalactani. Semnul Iluminării este fixat pe osul frontal al craniului adeptului de către bătrânii religiei acelea străvechi, ca simbol al Ochiului Veşnic Deschis, care este expresia cea mai măreaţă a Iluminării chalactane. Timp de douăzeci de ani, Depa îl purtase pe al ei cu mândrie.

  Acum în locul Semnului se vedea numai încreţitura hidoasă a unei cicatrice cheloide, ca şi cum acelaşi cuţit care îi retezase părul îi hăcuise cu brutalitate şi simbolul religiei ancestrale din osul ţestei.

  Iar peste ochi, Depa purta o fâşie de ţesătură puternic strânsă, împiedicând-o complet să vadă: o zdreanţă murdară, pătată şi sfâşiată la fel ca veşmintele.

  Ea însă stătea de parcă l-ar fi putut zări perfect.

  — Depa…

  Mace fu nevoit să ridice glasul pentru a-l auzi el însuşi prin vuietul elevatoarelor repulsoare, a tunurilor laser şi exploziilor din pământul şi pietrele din jurul lor.

  — Depa, ce s-a-ntâmplat? Ce s-a întâmplat cu tine?

  — Salut, Mace, rosti ea trist. N-ar fi trebuit să vii.

  PARTEA A DOUA – CONDIŢII DE VICTORIE.

  INSTINCT.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Înţeleg în sfârşit ce fac aici. Înţeleg de ce am venit. Înţeleg ipocrizia motivelor pe care le-am oferit lui Yoda şi Palpatine, în cabinetul Cancelarului, cu săptămâni în urmă.

  I-am minţit.

  Şi m-am minţit pe mine.

  Probabil că am înţeles adevăratul motiv al venirii mele aici din prima clipă în care m-am întors către ea în avanpost. În cutele săpate de durere de sub pomeţii Depei… în cicatricea din locul unde fusese Semnul Iluminării…

  Da, de fapt, nu era ea, ci o viziune a Forţei. O halucinaţie. O minciună. Totuşi până şi o minciună a Forţei este mai adevărată decât orice realitate pe care o pot pricepe minţile noastre limitate.

  În zdreanţa care-i lega ochii, dar care n-o orbea înaintea adevărului despre mine…

  Mi-am găsit condiţiile de victorie.

  Nu am venit aici pentru a afla ce se întâmplase cu Depa, nici pentru a proteja reputaţia Ordinului nostru. Nu-mi pasă ce s-a întâmplat cu ea, iar reputaţia Ordinului nostru este lipsită de importanţă.

  Nu am venit pentru a lupta în acest război. Nu-mi pasă cine câştigă, deoarece nu câştigă nimeni. Într-un război adevărat nu câştigă nimeni, întrebarea este doar cât de mult este gata fiecare dintre părţi să piardă.

  Nu am venit pentru a reţine sau ucide un Jedi sălbăticit şi nici pentru a-l judeca. Nu o pot judeca pe ea. Am fost la periferia acestui război de numai zece zile şi iată ce sunt pe cale să devin; ea a fost în mijlocul lui timp de luni de zile.

  Înecându-se în întuneric.

  Îngropată în junglă.

  Nu am venit pentru a o opri pe Depa. Am venit aici pentru a o salva.

  O voi salva.

  Şi fie ca Forţa să aibă milă de oricine ar încerca să mă oprească, deoarece eu nu voi avea milă.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Nu-mi amintesc cum am părăsit avanpostul. Cred că intrasem în stare de şoc. Nu din punct de vedere fizic; rănile mele sunt minore, deşii acum bactaplasturii din trusele medicale pe care le-am capturat sunt necesari pentru răni mai serioase şi arsura de blaster de pe coapsă mi s-a inflamat de infecţie. Totuşi termenul potrivit este şoc. Poate că a fost un şoc mintal.

  Şoc moral.

  Se lăsase o cortină. Între clipa în care Depa a venit la mine în avanpost şi clipa în care mi-am revenit pe panta de jos, în mintea mea există doar o ceaţă neclară. În ceaţa aceea neclară, găsesc două amintiri conflictuale despre întâlnirea noastră acolo…

  Şi ambele, se pare, sunt false.

  Visuri. Reinterpretări inventive ale evenimentelor.

  Halucinaţie.

  Într-o amintire, ea întinde o mână spre mine şi eu mă pregătesc să i-o prind… dar în loc de aşa ceva, simt cum ceva mă trage de vestă şi sabia ei de lumină sare din buzunarul meu interior şi zboară prin aer pentru a-i ateriza în palmă. Salvele de blaster din tunurile laser ale navelor miliţiei deschid cratere prin avanpost; fiecare salvă face ca pământul şi rocile să explodeze aidoma unor grenade; în jurul nostru, aerul se umple cu plasmă roşie şi flăcări portocalii, iar vechiul şi familiarul surâs schiţat pe jumătate îi ridică un colţ al gurii şi Depa întreabă „Sus sau jos?”, eu îi spun Sus, ea sare într-o tumbă aeriană peste capul meu şi eu fac un singur pas în faţă, astfel încât ea aterizează cu spatele lipit de mine…

  Iar atingerea spinării ei, atingerea aceea puternică, caldă şi vie pe care am simţit-o de atâtea ori, în atâtea locuri, îmi alungă spaima din inimă şi întunericul din ochi, iar lamele noastre în sincronizare perfectă parează focurile de deasupra şi le proiectează înapoi în cerul ofilit de zori…

  După cum am spus: un vis.

  Cealaltă amintire este o imagine fără sonor: eu merg calm alături de Depa prin ploaia de focuri de blastere, conversând cu o lipsă de griji calmă, ignorând navele aeriene în aceeaşi măsură ca jungla şi lumina revărsatului de zori. În acest vis, Depa îşi întoarce către mine chipul legat la ochi, cu capul uşor înclinat, de parcă ar putea să zărească în adâncul inimii mele. De ce ai venit aici, Mace? Măcar o ştii?

  Nu aud cuvintele acestea; din nou, ca într-un vis, se pare că abia ne punem ceva în gând şi, cumva, ne facem înţeleşi.

  De ce ai trimis după mine? este răspunsul meu.

  Nu-i acelaşi lucru, îmi reaminteşte ea cu blândeţe. Trebuie să-ţi defineşti condiţiile de victorie. Dacă nu ştii ce încerci să faci, cum poţi să spui când ai făcut realmente lucrul respectiv? De ce ai venit? Pentru a mă opri? Poţi să faci asta dintr-o lovitură cu sabia de lumină.

  Presupun, replic eu într-un mod necunoscut, că încerc să aflu ce s-a întâmplat aici. Ce se întâmplă. Cu oamenii aceştia şi cu tine. Când voi înţelege ce se întâmplă, voi şti cum trebuie să procedez.

  Singurul lucru pe care nu-l înţelegi, spune imaginea de vis oarbă a iubitei mele padawane, este că tu înţelegi deja tot ce este de înţeles. Atât doar că nu vrei să crezi.

  După aceea vălul devine mai dens şi se îngroaşă spre noapte şi eu nu-mi mai amintesc nimic, decât ceva mai târziu – nu cu mult mai târziu; când alergam cu disperare prin junglă, singur.

  Fugind în salturi, coborând o pantă lungă, foarte lungă şi stearpă de lavă veche care nu fusese arsă de cea nouă, îi puteam percepe pe luptătorii de gherilă undeva în faţă, orientându-mă după siajul negru ca fumul pe care-l lăsau în Forţă… şi-i puteam urmări după sângele pe care numeroşii lor răniţi îl lăsau pe sol, pe pietre şi pe frunze.

  Îmi amintesc că am lunecat peste marginea unui torent secat şi l-am găsit pe Kar Vastor aşteptându-mă jos.

  Kar Vastor…

  Am multe de spus despre lor pelekul acesta. Despre puterile pe care l-am văzut folosindu-le, despre extragerea viespilor-febrei din Chalk şi Besh, despre felul în care jungla în sine pare să se retragă pentru a-i face loc, pentru ca apoi să se strângă în urma lui într-un hăţiş de nepătruns. Despre discipolii lui: cei şase korunnai pe care-i numeşte Gardieni Akk, bărbaţi pe care i-a transformat în ecouri mai slabe ale fiinţei sale. Despre felul în care i-a instruit să lupte cu armele lor specifice: „vibropavezele” terifiante pe care le-a conceput şi realizat chiar el. Până şi detaliile cele mai infime: ferocitatea primară a privirii, mârâitul de junglă al glasului fără de cuvinte şi a felului în care îi auzi înţelesul ca şi cum ar fi propria ta voce murmurându-ţi în minte – toate acestea merită un comentariu mai profund decât pot eu să ofer aici.

  Nu sunt sigur de ce mi-a trebuit atât de mult să înţeleg că noi doi suntem inamici înnăscuţi.

  Lor pelek stătea pe pantă alături de Mace, ţinând frâiele unui ierboş înşeuat. Animalul îşi menţinea precaut unul dintre cei trei ochi asupra lui Vastor şi când lor pelekul vorbea animalul tremura, parcă gata să fugă de acolo dacă n-ar fi fost reţinut de o putere invizibilă care-i copleşea instinctele.

  — Jedi Windu. S-a trimis după tine, doshalo.

  Mace nu trebuia să întrebe cine trimisese.

  — Unde este ea?

  O oră de călărit. Se odihneşte în palanchinul ei. De acum nu mai umblă.

  Mace se simţea ameţit; lumea îşi schimba focalizarea, ca şi cum el i-ar fi privit reflexia într-un iaz încreţit de vălurele.

  — O oră… nu mai umblă…?

  Era lipsit de sens, totuşi în Forţă simţea că era adevărul.

  — A fost aici… a fost chiar aici…

  Nu.

  — Ba a fost… m-a salutat şi…

  Mace îşi trecu o palmă peste cap, căutând urme de sânge sau tumefieri; căutând o rană.

  — I-am înapoiat sabia de lumină… ne-am luptat… ne-am luptat cu navele aeriene…

  Te-ai luptat singur.

  — Ea a fost cu mine…

  Când nu te-ai alăturat marşului, am trimis doi oameni să te caute. Ei te-au privit de jos, ascunzându-se de navele balawai. Te-au văzut: singur în avanpost, cu lamele fulgerând împotriva salvelor de blastere. Oamenii mei te-au văzut alungându-le de unul singur, deşii nu păreau să fi fost avariate. Poate că i-ai învăţat pe balawai să se teamă de sabia Jedi. Îi arătă lui Mace dinţii săi ascuţiţi. Nick Rostu a povestit multe despre victoria ta din trecătoare. Nici chiar eu n-aş putea egala o asemenea ispravă.

  — Ea a fost cu mine. Mace privi urmele de ambră portaak ce-i pătau palmele. Ne-am luptat… sau am vorbit… nu izbutesc să-mi reamintesc…

  Ceea ce-ţi reaminteşti este pelekotanul.

  — Forţa…? Vrei să spui că a fost un fel de viziune indusă de Forţă?

  Pelekotanul ne aduce visurile treze ale dorinţelor şi temerilor noastre. Tonul lui Vastor era grav, dar binevoitor. Când dorim ceva de care ne temem şi când ne temem de ceva ce dorim, pelekotanul răspunde întotdeauna. Jedi a uitat asta?

  — Părea atât de real… părea mai real decât tine.

  Vastor strânse din umeri. Era mai real decât mine. Numai pelekotanul este real. Toate celelalte sunt forme şi umbre, mai puţin chiar decât un nor sau decât o amintire. Noi suntem visurile pelekotanului. Jedi a uitat şi asta?

  Mace nu răspunse. Abia atunci simţi greutatea echilibrată a vestei sale; duse o mână spre partea ei dreaptă şi prin pielea de panteră pătată simţi conturul unei săbii de lumină, asemănătoare cu propria sa sabie, pe care o purta în stânga.

  Sabia Depei.

  Dar ce conta dacă ceea ce văzuse în avanpost fusese o viziune din Forţă? Schimba adevărul pe care-l văzuse el? Schimba adevărul pe care ea îl văzuse în el?

  Din partea Forţei, adevărurile acelea deveneau cu atât mai reale, nu mai puţin reale.

  — Un vis, se auzi murmurând. Un vis…

  Vastor îi făcu semn să încalece. Poate că ea este un vis, dar dacă-i refuzi chemarea vei afla cât de iute visurile se preschimbă în coşmaruri.

  Mace sui în şa fără să-i spună lor pelekului că ştia deja asta.

  Un impuls obscur îl împinse să întrebe:

  — Şi ţie, Kar Vastor, ce viziuni îţi aduce pelekotanul?

  Răspunsul celuilalt fu o privire infinită, inumană, plină de pericole de nebănuit ca şi jungla însăşi. De ce ar trebui ca pelekotanul să-mi arate ceva? Eu nu am temeri.

  — Şi nici dorinţe?

  El se întorsese însă de acum pentru a mâna ierboşul şi nu schiţă nici un semn că l-ar fi auzit.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Kar Vastor mi-a condus ierboşul, mergând pe jos; putea găsi o potecă prin hăţişurile cele mai dese şi mai încâlcite, cu asemenea lipsă de efort încât înaintam într-un trap constant. După un timp am început să cred – aşa cum cred acum – că abilitatea lui de a se deplasa prin junglă era numai pe jumătate percepere; cealaltă jumătate era putere primară. Nu numai că putea simţi o cărare acolo unde nu puteai vedea nimic, ci cred şi că, la nevoie, putea să creeze o cărare acolo unde nu existase niciuna.

  Sau poate a crea este termenul greşit.

  Nu am văzut niciodată puterea aceasta în acţiune; nu am văzut niciodată copaci mişcându-se şi nici ghemuri de liane deznodându-se. În loc de aşa ceva am perceput un curent continuu în Forţă, un ciclu rostogolitor ca răsuflarea unei creaturi vaste şi solitare în întuneric. Puterea se revărsa în el, apoi în afară, totuşi nu-l simţeam că s-ar fi folosit de ea, tot aşa cum nu-mi simt nici muşchii folosindu-se de glucoza cu care-i alimentez.

  Şi exact aşa părea – că eram purtaţi prin junglă fără efort, ca nişte corpuscule prin venele ei. Ori ca nişte gânduri prin mintea ei infinită.

  Ca şi cum am fi fost visul pelekotanului.

  În călătoria aceea din ariergarda marşului gherilei spre avangarda ei, am văzut pentru prima dată celebrul Frontul de Eliberare Muntean.

  FEM: teroarea junglei. Duşmanul de moarte al miliţiei. Luptătorii nemiloşi, de neoprit, care alungaseră Confederaţia Sistemelor Independente de pe planetă.

  Abia îşi duceau zilele.

  Marşul lor era o coloană neregulată de răniţi, urmărindu-se unul pe celălalt prin junglă după picăturile de sânge şi miasmele grele ale infecţiilor. Mai târziu în zilele acelui marş infernal, aveam să aflu că această ultimă acţiune încheiase o serie de raiduri îndreptate asupra avanposturilor prospectorilor de junglă; atacaseră nu pentru a ucide balawai, ci pentru a face rost de truse medicale, alimente, haine, arme, muniţie… provizii pe care Republica nu putea sau nu dorea să le ofere.

  Se îndreptau spre baza lor din munţi, unde adunaseră aproape tot ce mai rămăsese din poporul korun: bătrânii şi invalizii, copiii şi resturile turmelor. Traiul într-un spaţiu limitat şi ticsit era nenatural pentru korunnai. Ei nu aveau experienţă în asemenea condiţii, care îşi cereau cu iuţeală preţul. Îi decimau maladii necunoscute în galaxia civilizată; în lunile ce trecuseră de la sosirea Depei, dizenteria şi pneumonia uciseseră mai mulţi korunnai decât navele miliţiei.

  Navele acelea se roteau ca vulturii deasupra junglei. Arborii zumzăiau întruna sub zgomotele elevatoarelor repulsoare grele şi a turboelicelor. Zumzetele creşteau la nivelul unor mugete şi se reduceau la bâzâiturile insectelor, contopite în roiuri şi divizate în unităţi singulare ce se curbau prin cerul invizibil. La răstimpuri, în junglă se revărsau flăcări venind din înălţimi, aducând sub coronament o lumină portocalie puternică, care proiecta umbre negre prin verdeaţă.

  Nu cred că de fapt se aşteptau să lovească pe cineva.

  Ne hărţuiau permanent, adesea trăgând în jos la întâmplare prin vârfurile copacilor sau survolând pentru a incendia porţiuni întinse cu aruncătoarele de flăcări Sunfire. A le răspunde atacurilor ar fi însemnat să le dezvăluim poziţia noastră, astfel încât tot ce puteam face era să ne grăbim pe sub frunziş şi să sperăm că nu vom fi văzuţi.

  Luptătorii de gherilă abia păreau să le bage în seamă. Înaintau şchiopătând – cei care puteau merge – cu capetele plecate, de parcă ar fi acceptat că, mai devreme sau mai târziu, unul dintre covoarele acelea de foc avea să se prăbuşească peste ei. Koruni până în măduva oaselor, nu murmurau niciodată vreun cuvânt de plângere şi aproape toţi îşi puteau trage tărie din Forţă – din pelekotan – pentru a-i menţine pe picioare.

  Cei care nu puteau umbla erau legaţi ca nişte bagaje pe spinările ierboşilor. Cele mai multe animale nu transportau acum decât răniţi; proviziile şi alimentele luate de la balawai se găseau pe tărgi rudimentare dar solide pe care ierboşii le târau după ei.

  În marşul acesta, FEM-ul urma să fie supus unei tactici noi din partea miliţiei, care începuse raiduri nocturne. De fapt, miliţienii nu aveau nici o speranţă de a ne prinde… dar nu asta îi interesa. Navele lor zburau pe sus şi trăgeau în jos, aleatoriu, cu tunurile laser. Simple hărţuieli. Doar pentru a ne împiedica să ne odihnim. Pentru a ne menţine treji şi agitaţi.

  Răniţii aveau nevoie de odihnă pentru a se vindeca: niciunul nu avea parte de aşa ceva. În fiecare zori de zi, alţi câţiva rămâneau nemişcaţi şi reci pe aşternuturile lor, în vreme ce noi ceilalţi ne sculam, în fiecare zi, alţi câţiva se împiedicau, ameţiţi de epuizare şi se îndepărtau de coloana de marş, rătăcindu-se printre copaci.

  De obicei, pentru totdeauna.

  Pe Haruun Kal există mulţi prădători mari: şase specii distincte de pisici-de-liane, două variante mai mici de câini akk, dar şi uriaşi lupi akk sălbatici, plus numeroşi necrofagi oportunişti, aşa cum era jacuna, o pasăre nezburătoare de mărimea maimuţei-şopârlă care umblă în cârduri de zeci, la fel de pricepută să se caţere, să sară de pe o ramură pe alta ori să alerge pe teren plat, şi care nu este deloc mofturoasă atunci când hrana este deja moartă. Iar cei mai mulţi prădători mari de pe Haruun Kal sunt suficient de inteligenţi pentru a-şi aminti de hrana bună care se găseşte în urma unei coloane de korunnai răniţi. Din acest motiv, cei care se rătăceau ajungeau rareori iarăşi la noi.

  Aşa cum ar fi zis Nick, eram ca un bufet expres mergător cu mâncarea gratuită.

  Din acelaşi motiv, FEM nu trebuia să-i păzească prea atent pe captivi.

  Erau douăzeci şi opt: douăzeci şi patru de prospectori de junglă şi cei patru copii care supravieţuiseră. Projii fuseseră lăsaţi să se împleticească alături de korunnai, sprijinindu-se reciproc după cum puteau şi târându-i pe cei care nu puteau să umble pe modele mai mici ale tărgilor remorcate de ierboşi.

  Îi supravegheau doar doi Gardieni Akk ai lui Vastor şi şase dintre akkii lor aprigi; când Vastor îl conduse pe Mace pe lângă ei, îi explică faptul că Gardienii şi câinii erau acolo doar pentru a se asigura că balawaii nu furau arme ori provizii de la korunnaii răniţi sau că nu-i atacau. Gardienii nu aveau nevoie de blastere; orice prizonier care dorea să evadeze în junglă era liber s-o facă.

  La urma urmelor asta avea să se întâmple oricum cu ei: având asupra lor doar hainele şi cizmele, urmau să fie lăsaţi în junglă, putând să se îndrepte spre orice liman pe care ar fi izbutit să-l găsească.

  Tan pel'trokal. Dreptatea junglei.

  Mace se aplecă peste grumazul ierboşului, pentru a vorbi încetişor numai pentru urechile lui Vastor:

  — De unde ştii că nu se vor întoarce pentru a ne urmări. Unii dintre răniţii voştri de abia mai merg. Balawaii se pot gândi că merită să rişte să fure arme sau provizii.

  Vastor îi oferi un rânjet ca o gură plină de ace. Nu-i poţi simţi? Ei sunt în junglă, nu sunt ai junglei. Nu ne pot surprinde.

  — Atunci de ce mai sunt aici?

  Este lumină, hurui Vastor fluturând din încheietură spre frunzele luminate în verde de deasupra. Ziua aparţine navelor miliţiei. Prizonierii vor avea parte de tan pel'trokal după apus.

  — În întuneric, murmură Mace.

  Da. Noaptea este a noastră.

  Mace îşi reaminti înregistrarea şoaptei Depei: Eu folosesc noaptea şi noaptea se foloseşte de mine… Simţi în piept o durere apăsătoare. Respiraţia îi ieşea lent şi chinuitor.

  Nick mergea pe jos cu prizonierii, ducând de frâu un ierboş soios şi nehrănit. Acesta avea altă şa dublă, la fel ca aceea care fusese făcută bucăţele în trecătoare; fiecare şa era îndeajuns de mare pentru a transporta doi copii. Urno şi Nykl călăreau pe şaua superioară, cu feţele înainte, ţinându-se strâns de blana deasă de pe ceafa ierboşului şi privind printre urechile animalului. Keela şi Pell călăreau pe şaua inferioară, privind către înapoi şi ţinându-se una de cealaltă în disperare mută.

  Văzându-i pe copiii aceia, maestrul Jedi îşi reaminti de cel care nu era acolo şi fu nevoit să-şi ferească ochii de Kar Vastor. În minte îl revedea pe lor pelek ţinând leşul unui băiat. Revedea scânteierea pavezei prin pelicula sclipitoare a sângelui lui Terrel.

  Nu-l putea privi pe Vastor în ochi fără să-l urască.

  — Şi copiii? Cuvintele părură să se strângă în gâtlejul său şi să se reverse brusc spre celălalt. Şi pe ei îi dai junglei?

  Este calea noastră. Mârâitul lui Vastor se înmuie, înţelegător. Te gândeşti la băiat. La cel din buncăr.

  Mace îi evită în continuare ochii.

  — El a fost capturat. Dezarmat.

  A fost un ucigaş, nu un soldat. I-a atacat pe cei lipsiţi de apărare.

  — La fel ca tine.

  — Da. Şi dacă sunt capturat de inamici, voi fi şi mai rău decât ai văzut. Crezi că balawaii îmi vor oferi o moarte curată şi rapidă?

  — Nu discutăm despre ei, zise Mace. Discutăm despre tine. Vastor se mulţumi să înalţe din umeri.

  Nick îi zări şi flutură sarcastic din braţ.

  — De fapt, nu sunt doică, strigă el. Doar joc rolul ăsta pe HoloNet. Tonul îi era voios, dar maestrul Jedi putea să citească pe faţa lui ştiinţa limpede a ceea ce avea să se întâmple cu copiii aceia la apusul soarelui. Mace simţi că-l durea propria sa faţă; îşi atinse fruntea şi descoperi un rictus.

  — Ce face el aici?

  Vastor se uită pe lângă Nick, ca şi cum dacă l-ar fi privit ar fi însemnat un compliment pe care tânărul korun nu-l merita.

  — În el nu putem avea încredere cu muncă adevărată.

  — Fiindcă m-a lăsat pe mine şi a plecat să-şi salveze prietenii? Chalk şi Besh sunt luptători veterani. Nu meritau efortul?

  — La ei se poate renunţa. Ca şi la el.

  — Eu nu cred asta, îi spuse Mace. La nimeni nu se poate renunţa.

  Lor pelekul păru să-i analizeze afirmaţia mult timp în vreme ce mergea, conducându-i ierboşul.

  — Nu ştiu de ce Depa te vrea aici, spuse el în cele din urmă. Dar nu trebuie să ştiu. Ea îţi doreşte prezenţa şi asta e suficient. Deoarece eşti important pentru ea, eşti important pentru războiul nostru. Mult mai important decât un soldat prost ca Nick Ros tu.

  — Nu se poate spune în nici un caz că ar fi prost…

  — Este slab. Laş. Temător de sacrificiu.

  — Faptul că Nick şi-a periclitat misiunea – că şi-a riscat viaţa – pentru prietenii săi ar putea însemna că este un soldat prost, zise Mace, dar înseamnă sigur că este un om bun.

  Şi pentru că, cumva, nu se putu abţine, adăugă:

  — Mai bun decât tine.

  Vastor îl privi cu ochi umpluţi de junglă.

  — Mai bun la ce?

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  Nu-l consider pe Vastor întruparea răului. Nu-l consider un om cu adevărat rău. Da, radiază întuneric… dar asta este valabil pentru toţi korunnaii. Şi pentru balawai. Întunericul lui este al junglei, nu al Sithilor. El nu trăieşte pentru putere, pentru a provoca suferinţă şi a domina tot ceea ce conduce. El pur şi simplu trăieşte. Sălbatic. Natural. Despuiat de restricţiile civilizaţiei.

  Este într-o măsură mai mică un om, decât un avatar al junglei în sine. Puterea întunecată curge în el şi din el, dar nu pare să-l atingă. Deţine o puritate primitivă pe care aş putea s-o invidiez, dacă n-aş fi un Jedi şi n-aş fi jurat luminii.

  Negru înseamnă prezenţa tuturor culorilor.

  El nu creează întunericul, ci doar îl foloseşte. Întunericul lui interior este o reflectare a întunericului lumii sale şi, la rândul său, întunecă lumea din jurul lui. Întunericul interior şi exterior se creează reciproc, la fel ca lumina interioară şi exterioară: aceasta este unitatea fundamentală a Forţei.

  După cum ar putea spune Depa, nu el a pornit războiul acesta. El încearcă doar să-l câştige.

  Şi asta însemna totul, chiar acolo; instinctele Jedi făcuseră o conexiune dincolo de pragul conştiinţei mele. Vastor… Jungla… Akkii şi oamenii care fuseseră transformaţi în haita lui Vastor… Depa… întunericul atât de adânc încât te orbea… Cuvintele lui Nick: Jungla nu promite. Ea există. Nu pentru că jungla te-ar ucide. Ci doar pentru că este ceea ce este.

  Războiul în sine.

  Abia mai târziu, când aveam să petrec o zi întreagă, călărind alături de palanchinul Depei pe cochilia dorsală a imensului ei ankkox, când aveam să mă aplec aproape de perdelele delicate pentru a-i auzi cuvintele pe jumătate şoptite, aveam să înţeleg încotro mă conduceau instinctele.

  Există momente când vocea ei este puternică şi clară, iar argumentele lucide şi dacă închid ochii şi ignor legănatul ankkoxului, înţepăturile insectelor şi miasma grea de putreziciune florală a junglei, îmi pot imagina că noi doi pălăvrăgim în faţa unor ceşti de ceai rek în cămăruţa mea de meditaţie din Templul Jedi.

  În momentele acelea, înţelesul ei este teribil.

  — Continui să gândeşti ca un justiţiar, mi-a spus ea odată. Asta-i eroarea ta fundamentală. Continui să gândeşti în termenii aplicării silite a legii. În termenii respectării regulilor. Ai fi fost un excepţional apărător al ordinii, dar un general jalnic. De aceea s-au pierdut atâtea vieţi pe Geonosis: am sosit ca justiţiari. Am încercat să-i recuperăm pe ostatici fără vărsare de sânge. Am încercat să păstrăm pacea. Geonosianii ştiau deja că suntem în război – de aceea atât de puţini dintre noi au supravieţuit…

  — Şi dacă aş fi gândit ca un general, ce ar fi trebuit să fac? am întrebat-o. Să-i fi lăsat pe Obi-Wan şi Anakin să moară?

  — Un general, a murmurat umbra printre perdele, ar fi aruncat o bombă cu baradium peste arena aceea.

  — Depa, nu cred că vorbeşti serios…, am început, dar ea încetase să mă mai asculte.

  — Ar fi câştigat războiul. L-ar fi câştigat cu preţul a doi Jedi, unui senator şi câtorva mii de inamici.

  — Cu preţul a tot ceea ce-i face pe Jedi să fie ceea ce sunt.

  — În loc de aşa ceva, au murit peste o sută de Jedi şi galaxia a intrat în război. Milioane vor muri şi alte milioane vor sfârşi ca băiatul acela ucis de Kar: deformaţi, furioşi şi răi. Adună un milion de cadavre şi spune-le că etica ta a cântărit mai mult decât vieţile lor…

  La aşa ceva n-am avut un răspuns simplu, nici chiar acum.

  Dar aşa cum spune Yoda: „Există întrebări la care nu putem căpăta niciodată răspunsuri. Putem doar să fim noi înşine răspunsurile”.

  Asta trebuie să încerc să fiu, deoarece ştiu, acum, ce înseamnă să fii un păstrător al păcii în Galaxia Războiului.

  Nu înseamnă absolut nimic.

  Nu există pace. Ceea ce noi am crezut că este Marea Pace a Republicii nu era decât un vis din care galaxia noastră s-a trezit. Mă îndoiesc că vom mai cădea vreodată într-un astfel de vis.

  În Galaxia Războiului nimeni nu doarme atât de bine.

  Înţelegerea aceasta a venit mai târziu; la momentul când stăteam în şaua ierboşului şi priveam în jos spre Kar Vastor şi prizonierii dindărătul nostru, cu ankkoxul Depei încă nevăzut în depărtare, aveam doar o noţiune – o intuiţie; o masă de sentimente neprocesate şi idei nesortate.

  Un instinct.

  Cumva însă se pare că instinctele mele par să funcţioneze din nou… de aceea am ales să-l trimit pe Vastor mai departe fără mine. Aşa cum i-am cerut Depei de o mie de ori, când îmi era padawană…

  Adevărata lecţie este cea predată de învăţător sau cea învăţată de elev?

  Ajuns la câţiva paşi de prizonierii balawai care se împleticeau prin junglă, Mace Windu se întinse pe lângă botul ierboşului şi-i luă hăţurile într-o mână.

  — Am ajuns suficient de departe. Lasă-mă aici.

  Vastor se opri, privind peste umărul lui masiv.

  — Depa aşteaptă.

  — A aşteptat săptămâni. O să mai aştepte câteva ore.

  Pentru prima dată de la bătălia din trecătoare, Mace se simţea calm. Sigur. Pe teren solid.

  — Daţi-i drumul fără mine. Voi veni la ea atunci când voi crede de cuviinţă.

  — S-a trimis după tine. Ea nu poate fi sfidată. Vastor se întoarse şi trase de hăţuri, dar Mace le ţinea în pumn şi ar fi putut la fel de bine să fi fost ţintuite de o stâncă.

  Ochii lui Vastor pâlpâiră ca o primejdie îndepărtată: fulgerele unei furtuni de dincolo de linia orizontului. Vei regreta asta.

  — Sunt Maestru Jedi şi membru al Consiliului Jedi, rosti răbdător Mace. Sunt general al Marii Armate a Republicii. După mine nu se trimite. Dacă doreşte să mă vadă, mă va găsi la drumul şeniletelor înainte de amurg.

  Fulgerele din ochii lor pelekului se apropiară.

  — Am spus că te voi aduce.

  Mace îi imită perfect privirea.

  — Interesant – sunt aproape exact cuvintele lui Nick. Nici el n-a avut mai mult noroc în privinţa asta.

  — Ordinele pe care le-am primit…

  — Sunt problema ta.

  Mace dădu drumul hăţurilor din mână şi deschise braţele. Rămase perfect nemişcat, perfect relaxat, perfect calm, cu excepţia sfârâitului Forţei care se arcui ca electricitatea statică de la mânerele celor două săbii spre palmele lui goale.

  — Dacă nu cumva alegi să le transformi în problema noastră. Dacă doreşti, poţi face asta chiar acum.

  Vastor lăsă de asemenea hăţurile să-i cadă din mână. Făcu un pas în lateral, îndepărtându-se de ierboş şi se răsuci pentru a-l privi drept în ochi pe maestrul Jedi. Umerii lui imenşi se încordară şi muşchii pectorali deveniră rigizi şi perfect distincţi, parcă gravaţi. În jurul său aerul tremura ca un miraj: furia îl lovea pe Mace în Forţă ca un simun arzător. Vei veni cu mine.

  — Nu.

  Putere întunecată strânse voinţa lui Mace.

  — Vei veni cu mine.

  Lent, parcă şovăielnic, Mace coborî din şa, lunecând pe sol. Făcu doi paşi către Vastor.

  Şi se opri.

  — Tovărăşia ta nu-mi mai face plăcere, rosti maestrul Jedi. Pleacă acum. Nu te întoarce la mine fără Depa.

  Ochii lui Vastor se lărgiră. Buzele i se mişcară fără sunet.

  — Tu şi eu nu trebuie să rămânem singuri laolaltă. Poate izbucni o luptă.

  Tendoanele se umflară în gâtul lui Vastor, plecându-i capul şi îndepărtându-i buzele de dinţii lustruiţi şi ascuţiţi. Nu doresc să mă lupt cu tine, doshalo. În pofida furiei care fumega din el în Forţă, glasul îi era blând.

  — Depa se va mânia să te găsească mort.

  — Atunci ar fi bine să pleci cât mai repede, replică Mace raţional. Nu vrei să mânii pe Depa, aşa-i?

  Se părea că nu voia; mârâitul lui Vastor se subţie, transformându-se într-un schelălăit de frustrare.

  — Şi ce să-i spun că faci aici?

  — Nimic care să merite să mă deranjez să-ţi explic. (Mace reveni spre ierboşul său şi-i luă iarăşi hăţurile.) Dacă are vreo întrebare, Depa ar trebui să mi-o pună ea însăşi.

  Deşii se prefăcea ocupat cu aranjarea harnaşamentului ierboşului, Mace rămase perfect atent la privirea alb-arzătoare cu care Mace îl sfredelea între omoplaţi. Rămase relaxat şi perfect echilibrat, gata să sară în orice direcţie dacă lor pelekul s-ar fi repezit spre el.

  În loc de aşa ceva, auzi doar un mârâit, un mormăit şi câteva chelălăieli scurte şi profunde: Vastor spusese ceva unui Gardian Akk, care-i supravegheau pe prizonieri. Cu o ultimă uitătură, pe care Mace o putu simţi ca şi cum o lentilă i-ar fi focalizat pe piele razele soarelui, Vastor se întoarse şi se afundă în junglă, prinzând din urmă coloana de marş.

  Mace îl privi îndepărtându-se, cu satisfacţie mohorâtă pe chip. S-a zis cu musafirul mult aşteptat, îşi spuse el.

  Gardianul Akk cu care vorbise Vastor îl privi fioros pe Mace imitat de cei trei câini akk din apropiere. Mace îi ignoră pe toţi, iar peste câteva secunde Gardianul porni grăbit să-şi ajungă partenerul şi pe ceilalţi akki. Mace întâlni ochii lui Nick Rostu şi-l chemă cu un gest scurt. Nick predă unui balawai ierboşul cu copii şi alergă spre maestrul Jedi, trăgând mereu cu privirea către Gardianul care se îndepărta.

  — Pfui! Tipii ăia-mi dau fiori. Lucrurile păreau niţel cam încordate aici, Maestre Windu. Ce ţi-a zis namila?

  — Ţine astea, îi întinse Mace hăţurile ierboşului. Cât ai auzit?

  — O parte din spusele tale. Ai ceva curaj, nici vorbă. Nick se ridică pe vârfuri pentru a scărpina ierboşul pe partea laterală a gâtului. Cât despre Vastor… poate c-ai observat, dar îl poţi înţelege numai când ţi se adresează direct. Când vorbeşte cu altcineva, se aude de parcă ar mârâi, fluiera sau scoate alte zgomote de animale.

  — Da, am observat, încuviinţă încet Mace. Crezusem însă că se întâmpla aşa numai pentru mine. În avanpost… lucrurile au fost confuze.

  — De asta pare ca şi cum ai vorbi cu tine însuţi, înţelegi? În capul meu, el se aude mereu ca o maimuţă de pe trotuarele din Pelek Baw. Ce ţi-a spus?

  — Încerca, răspunse Mace sec, să mă impresioneze cu simţul datoriei lui.

  — Şi acum? Nu i-ai făcut vânt celui mai periculos om de pe Platoul Korunnai doar ca să poţi flecări cu preşedintele Corporaţiei „Doicile Junglei Rostu”. Trebuie să acţionezi într-un fel.

  Mace aprobă din cap.

  — Trebuie să acţionăm împreună. Suie! Îi vei conduce pe prizonierii ăştia spre drumul şeniletelor, pentru ca să poată fi găsiţi şi salvaţi de miliţie.

  Nick rămase cu gura căscată.

  — Împreună… eu? De ce aş fi de acord să fac aşa ceva?

  — Fiindcă le-am dat cuvântul unui maestru Jedi că dacă se predau îi voi apăra să nu păţească nici un rău. Nu vreau să fiu numit mincinos.

  — Şi ce legătură este între cuvântul tău şi mine?

  — Absolut niciuna, răspunse Mace. Sunt sigur că-ţi face plăcere să ţi-o imaginezi pe Keela sfârtecată de o pisică-de-liane. Când te gândeşti la Pell, o vezi murind de foame într-un cuib de frunze-prinzătoare, ori cu ochii ciuguliţi de jacune?

  Nick se schimbă la faţă şi păru că i se face rău.

  — Auzi, ia-o mai uşor cu rahatul de colţos, da?

  — Crezi că băieţii vor fi rupţi de colţoşi sau sfâşiaţi de lianele-de-bronz? Poate că vor fi norocoşi şi vor cădea într-o văgăună a morţii. Cel puţin acolo este relativ rapid, până ce vaporii caustici le mănâncă plămânii şi propriile lor lacrimi le ard obrajii ca acidul…

  Tânărul korun se întoarse cu spatele.

  — Ai idee ce-mi vor face Kar şi Depa?

  — Ai mers prin regiunea asta. Dacă-i conduc eu însumi, voi sfârşi prin a ne rătăci toţi în junglă. Încalecă. Imediat!

  Nick pufni.

  — Pfui, tot n-ai încetat cu ordinele, aşa-i? Şi dacă nu vreau, pur şi simplu? Dacă-mi place cu adevărat să mă gândesc la toate chestiile alea? Dacă doresc ca oamenii ăştia să moară? Ce se-ntâmplă atunci?

  Mace rămase nemişcat. Privi în depărtare, în junglă, cu ochii umpluţi de întunericul ei.

  — Atunci o să te bat de o să te snopesc, răspunse el încet, şi voi ruga pe altcineva.

  Se uită la Nick.

  Nick înghiţi un nod.

  — N-o să-ţi repet, zise Mace.

  Nick încălecă.

  — Kar Vastor, rosti maestrul Jedi uitându-se iarăşi în junglă de data aceasta în direcţia marşului unde dispăruse lor pelek, nu este omul cel mai periculos de pe Platoul Korunnai.

  Nick clătină din cap.

  — Spui asta fiindcă de fapt nu-l cunoşti.

  — Spun asta, replică Mace Windu, fiindcă el nu mă cunoaşte pe mine.

  CUVÂNTUL UNUI JEDI.

  Prizonierii şchiopătau în grupuleţe neregulate, susţinându-se reciproc şi privind cu ochi nervoşi spre câinii akk. Mace îşi croi drum spre ei prin mărăcinişul încurcat, urmat îndeaproape de Nick călare pe ierboş.

  — Nu cumva îmi scapă ceva? Nick se aplecase pentru a vorbi încetişor, ţinând un braţ îndoit pe ceafa lată a ierboşului. Azi-noapte, hrana asta de akki încerca să taie o felie din friptura Windu.

  — Tu eşti de acord cu tan pel'trokall întrebă Mace cu glas la fel de scăzut şi mult mai mohorât.

  — Sigur că da. Nick privi ierboşul călărit de copii şi-şi feri iute căutătura. Cel puţin în principiu… (Ochii lui vii se mijiră cinic.) Nu cu mult timp în urmă, Kar obişnuia să-i ucidă pur şi simplu. Nu ne putem permite să-i hrănim. Ce altceva ar trebui să facem? Dreptatea junglei a fost propunerea Depei.

  — Da?

  — E logic, nu? Dacă balawaii cred că oricum îi vom ucide, de ce s-ar mai preda? Toţi ar lupta până la ultima suflare şi asta ar fi destul de costisitor, ştii? De aceea îi lăsăm în voia junglei. Cel puţin aşa au o şansă.

  — Câţi supravieţuiesc?

  — Unii.

  — Jumătate? Un sfert? Unu la sută?

  — De unde să ştiu? ridică Nick din umeri. Are vreo importanţă?

  — Pentru mine, nu, spuse Mace Windu.

  Nick închise ochii şi-şi rezemă capul de urechea ierboşului, parcă epuizat sau îndurerat.

  — Ai luat-o razna, nu-i aşa? spuse el. Eşti complet nebun.

  Mace se opri. Zvâcnetul unei încruntături desenă o cută verticală între sprâncenele sale.

  — Nu. De fapt, chiar dimpotrivă.

  — Ce vrea să însemne asta?

  Mace se îndepărta de acum.

  Nick bolborosi o înjurătură la adresa tuturor idioţilor de Jedi care aveau nuci nikkle în loc de creieri, apoi îşi îndemnă ierboşul după el.

  Când prizonierii îi văzură apropiindu-se, glasul unui bărbat rosti:

  — Este Jedi… Nu, celălalt. Adevăratul Jedi.

  Mace se gândi că vocea aceea ar fi putut să aparţină celui cu care vorbise în şeniletă înaintea zorilor: bărbatul cenuşiu la chip, cu o rană în piept şi mâna tăiată, care nu ar fi crezut în cuvântul unui Jedi.

  Optă să nu întrebe ce voia să spună prin adevăratul Jedi.

  Câţiva prizonieri se înghesuiră către el, netezindu-şi hainele şi silindu-şi chipurile să adopte expresii de speranţă; cei mai mulţi se opriră pur şi simplu locului, clătinându-se de epuizare sau rezemându-se de arborii suri uriaşi. Câţiva se prinseră de liane, pentru a se lăsa încet spre sol.

  La câţiva zeci de metri mai jos, cei doi Gardieni Akk îl priviră pe Mace cu ostilitate neascunsă. Doi dintre cei şase câini akk care-i vegheau pe prizonieri aşteptau greoi în apropiere.

  Ierboşul copiilor era condus de un bărbat pe care Mace îl recunoscu ca fiind tatăl lui Urno şi Nykl. Singurele locuri curate de pe faţa lui murdară şi mânjită de sânge erau dârele gemene care-i uneau ochii de bărbie, spălate de lacrimi. Dădu drumul hăţului din mână şi se aruncă pe jos la picioarele lui Mace.

  — Vă rog… vă rog, Domnia Voastră… înălţimea Voastră…, suspină el cu faţa în pământul junglei, vă rog, nu-i lăsaţi să-mi omoare băieţii. Faceţi ce vreţi cu mine… o merit, ştiu, îmi pare rău pentru tot ce am făcut, dar băieţii mei… nu-i vina lor, ei n-au făcut nimic… vă rog, eu nu… eu n-am mai întâlnit nici un Jedi vreodată… nu ştiu nici măcar cum să vă spun…

  — Ridică-te, i se adresă Mace sobru. În faţa cavalerilor Jedi nu se îngenunchează. Noi nu suntem stăpânii, ci slujitorii voştri. Ridică-te.

  Încet, omul se sculă uimit în picioare. Dosul palmei sale întinse o dâră de noroi sub nas.

  — Da, rosti el. Bine. Ce mă aşteaptă pe mine… pot să accept ca bărbat… dar băieţii mei…

  — Ce te aşteaptă pe tine este viaţa şi, posibil, libertatea.

  Bărbatul clipi, neînţelegător.

  — Domnia Voastră…?

  — Spune-mi Maestrul Windu. Mace trecu pe lângă el şi deschise braţele, chemând toţi prizonierii. Adunaţi-vă! Vreau să veniţi cu toţii aici. Nu vom fi suficienţi pentru a avea grijă de cei care se rătăcesc.

  — Domnule, rosti Keela când ierboşul copiilor se apropie. (Fata se răsucise în şaua inferioară pentru a-l privi cu ochi umezi, înroşiţi.) Domnule, ce vor face cu noi? Unde-i mama? Îi veţi lăsa să ne abandoneze în junglă?

  Mace privi direct în ochii înceţoşaţi de lacrimi.

  — Nu. Vă voi trimite înapoi în oraş. Vă întoarceţi acasă. Toţi.

  — Nu face promisiuni pe care nu le poţi onora, murmură Nick.

  — N-o fac niciodată.

  — Nu crezi că Gardienii Akk şi Kar vor avea un cuvânt în privinţa asta?

  — De acum le cunosc opinia. Eu am propria mea opinie.

  — Tan pel'trokal…

  — Nu-nseamnă nimic pentru mine, zise Mace. Nu-mi pasă de dreptatea junglei. Îmi pasă de dreptatea Jedi. Şi voi avea grijă să fie aplicată.

  — Dreptatea Jedi, ce să-ţi povestesc! Tot nu ai priceput, nu-i aşa? Orice chestie Jedi nu-nseamnă nici un rahat aici…

  — Acum înţeleg regulile. Tu însuţi mi le-ai citit, apoi Kar Vastor m-a învăţat ce înseamnă ele. Acum pot începe să particip la joc.

  — Exact asta-i, insistă Nick. Acum eşti în junglă. Nu există reguli.

  — Ba există, nu fi idiot.

  Nick clipi repede.

  — Glumeşti, aşa-i? Asta-i o glumă.

  — Stai pe loc şi priveşte, îi spuse Mace pornind spre Gardieni. După aceea spune-mi ce crezi despre umorul meu.

  Acelaşi Gardian Akk pe care-l lovise Mace înaintă pentru a bloca drumul maestrului Jedi. Umflăturile lăsate pe chipul său de pumnul lui Vastor deveniseră purpuriu-întunecat ca şi norii ce se îndeseau deasupra. Sub pielea pieptului dezvelit, muşchii erau umflaţi ca nişte blocuri de durbeton.

  — Unde mergi, Windu?

  Mace fu nevoit să lase capul pe spate pentru a-l privi în ochi.

  — Nu-ţi cunosc numele.

  — Îmi poţi spune…

  — Nu te-am întrebat cum te numeşti, i-o reteză Mace. Am spus doar că nu-ţi cunosc numele. Nu am nevoie de el. Ar trebui să te fereşti din drumul meu.

  Ochii celuilalt părură opăriţi şi mai mult decât doar uşor nebuni.

  — Să mă feresc din drumul tău, micuţule Jedi?

  — Îi duc pe prizonieri la drumul şeniletelor, rosti Mace indicând din cap în direcţia respectivă. Pot trece pe lângă tine sau pot trece peste tine. Alege.

  — Peste mine? Poţi zbura, tu?

  Vibropavezele prinse de antebraţele sale zumzăiră, înviind. Le ridică de o parte şi cealaltă a feţei lui Mace.

  — Scoate-ţi arma jucărie, micuţule Jedi. Haide! Scoate-o!

  — Sabia mea de lumină? De ce ar trebui s-o fac? Mace ridică un deget şi-şi atinse fruntea: Asta-i singura armă de care am nevoie.

  — Da? rânjii Gardianul. Ce-o să faci, o să m-omori cu mintea?

  — Ai înţeles greşit, zise Mace şi în loc de orice explicaţie îi sparse nasul cu o lovitură puternică de cap.

  Korunul se împletici spre înapoi şi Mace îl urmă în sincronizare perfectă, ca şi cum ar fi dansat, strângându-i cu mâinile bicepşii masivi. Când Gardianul începu să-şi recapete echilibrul şi capul îi reveni în mod natural în faţă, Mace îl smuci de braţe, atrăgându-l către altă lovitură de cap, care conectă fruntea sa şi vârful bărbiei korunului cu un trosnet puternic ca o piatră spartă.

  Mace se retrase un pas, lăsându-l pe omul semiconştient să se prăbuşească. Celălalt Gardian mugi şi se repezi spre spinarea lui, doar pentru a se trezi confruntat de vârful unei săbii de lumină violet, sfârâitoare.

  — El este viu, spuse Mace calm. Aşa eşti şi tu. Deocamdată. Următorul dintre voi, amărâţi patetici, care ridică mâna la mine, va muri pentru asta. Ai înţeles?

  Korunul rămase privindu-l cu ură ucigaşă întipărită pe chip.

  — Răspunde-mi! urlă Mace.

  Cu un mârâit convulsiv, îşi azvârli sabia de lumină pe sol, la picioarele korunului. Mai iute decât putea vedea ochiul, mâna lui ţâşni şi degetul mare se vârî în obrazul bărbatului, în timp ce celelalte degete i se afundară înapoia maxilarului. Trase faţa korunului la numai un centimetru de chipul său şi în ochii lui era o demenţă deschisă, clocotitoare.

  — M-AI ÎNŢELES?

  Gura korunului se mişcă, fără să scoată nici un sunet, şocată. Mace îi răcni în faţă:

  — VREI SĂ MORI? VREI SĂ MORI CHIAR ACUM? FĂ O MIŞCARE! FĂ-O! FĂ-O ŞI MORI!

  Korunul uluit izbuti doar să clipească din ochi, să mormăie şi să încerce să scuture din cap. Mace îl eliberă cu un brânci dispreţuitor, care-l trimise împleticindu-se înapoi. Deschise mâna goală şi sabia sări de pe pământ şi i se lipi de palmă. O vârî înapoi în tocul din vestă.

  — Să nu-mi mai stai niciodată în cale, rosti el cu glas ce-şi recăpătase calmul îngheţat. Niciodată.

  Întoarse ochii spre cei doi câini akk, care se ridicaseră şi mârâiau ca nişte tunete ce se apropiau din înălţimi, cu ţepii înfoiaţi deasupra umerilor împlătoşaţi.

  Mace îi pironi cu privirea.

  Întâi unul, apoi celălalt îşi coborî capul şi ţepii. Cu cozile plecate, akkii se retraseră.

  Mace privi în sus pe pantă, unde Nick rămăsese cu gura căscată de uimire. Captivii se strânseseră şi mai mult laolaltă şi niciunul nu îndrăznea să întreprindă contact vizual. Mace îi făcu semn lui Nick să se apropie.

  Până ce sosiră Nick şi ierboşul care-i purta pe copii, Gardianul Akk doborât începuse să se mişte, dar când deschise ochii şi-l descoperi pe Mace tot lângă el, decise să rămână pe pământ.

  — Bine, recunosc, spuse Nick când trecură de gardieni şi de câini. A fost destul de amuzant. Şi niţel înfricoşător… până acum nu te-am mai văzut înfuriat.

  — Nu m-ai văzut nici acum, vorbi încetişor Mace. Mai ţii minte regulile acelea ale junglei despre care am vorbit? Tocmai ai văzut una dintre ele în acţiune.

  — Ce regulă a fost aceea?

  — Când dulăul umblă, rosti maestrul Jedi Mace Windu, căţelul se fereşte.

  Ploaia îngheţată trecea prin coronament şi tunetele se rostogoleau ca turbojeturile navelor de miliţie ce treceau pe deasupra. Deşii ziua ajunsese abia la amiază, furtuna cuprinsese jungla în crepusculul amurgului. Mace mergea la câţiva paşi înapoia ierboşului ud leoarcă al lui Nick. Picături de ploaie îi răpăiau pe ţeastă şi un pârâiaş rece îi şerpuia pe spinare. În locurile unde frunzele mucegăite lăsau loc solului gol, mâzga îi prindea cizmele şi le trăgea cu fiecare pas. Uneori se afunda îndeajuns de mult pentru ca noroiul să i se reverse peste partea lor de sus. Putea să înainteze numai apelând la putere din partea Forţei.

  Nu-şi putea imagina cum ar fi fost marşul pentru prizonierii răniţi.

  La răstimpuri, o rafală sau două din grindina pe care norii o împroşcau de deasupra străbătea complet straturile de frunze, crengi şi liane, lovind pe cineva. Până ajungeau la nivelul solului, cele mai multe dintre bucăţelele de gheaţă ale grindinei se topiseră la aproximativ jumătate din pumnul lui Mace; erau prea mici pentru a fi periculoase, totuşi îndeajuns de mari pentru a-i crea cucuie dureroase. Prizonierii balawai le adunau pe cele care cădeau în apropiere şi le sugeau în gură, ca să le topească. Şterse puţin în prealabil, bucăţile de grindină erau sursa cea mai curată de apă pe care o puteau găsi – aveau doar urme foarte vagi de iz sulfuros provenit de la fumul şi gazele vulcanice.

  În Forţă, Mace simţi înţepătura fierbinte a unui câine akk care se apropia; peste o clipă, percepu pe omoplatul drept un ghiont de Forţă. Ridică mâna şi-l trase pe Nick de gleznă.

  — Condu-i mai departe, îi spuse ridicând glasul peste şuierul ploii. Mă întorc imediat.

  La câţiva paşi de linia lor de marş, umbra unui om începuse să se contureze prin penumbra înceţoşată de ploaie. Mace merse spre ea, strecurându-se printre copaci şi înlăturând lianele cu braţul, pentru a descoperi Gardianul Akk învineţit care venea către el purtând un balawai. Înapoia lui, marele akk pe care îl simţise Mace era o siluetă cenuşie.

  — A căzut, acesta. Cred că are febră, eu.

  Gardianul îl aşeză pe balawai pe picioare. Era bărbatul rănit cu mâna retezată.

  — Mai bine să pui pe cineva cu el, tu.

  Mace aprobă din cap şi-şi trecu peste umăr braţul sănătos al balawaiului.

  — Mulţumesc. O să am grijă de el.

  Balawaiul îl privi fără să-l fi recunoscut. Gardianul se încruntă spre ei.

  — Pentru asta te va ucide, Kar. Ştii asta, tu?

  — Apreciez grija pe care o ai faţă de mine.

  — Nu este nici o grijă. Doar îţi spun. Asta-i tot.

  — Mulţumesc.

  Korunul se strâmbă o clipă, apoi ridică încet din umeri înainte de a se întoarce şi a dispărea din nou în crepuscul.

  Gânditor, Mace îl privise cum se îndepărta. Cei doi Gardieni Akk nu fuseseră dificil de cooptat; în timp ce Nick îi dirijase pe balawai în ceva cât de cât asemănător unui marş ordonat, maestrul Jedi suise înapoi pe pantă, unde un Gardian stătea privindu-l, pe când cel pe care-l doborâse rămăsese pe sol şi-şi masa nasul spart.

  Mace se aşezase pe vine lângă el.

  — Cum îţi merge faţa? îl întrebase cu gravitate.

  Vocea Gardianului era pe jumătate înăbuşită de palmele sale.

  — De ce îţi pasă, ţie?

  — Nu este o dezonoare să fii învins de un Jedi, spusese Mace. Dă-mi voie să văd.

  Când Gardianul Akk îşi luase surprins mâinile de pe faţă, Mace îşi dusese palmele de ambele părţi ale nasului său şi îndreptase oasele cu o strângere iute, răsucită. Durerea bruscă şi ascuţită îl făcuse pe korun să icnească, dar trecuse atât de fulgerător încât nici măcar nu avusese timp să ţipe.

  După aceea clipise din ochi surprins.

  — Hei… hei, se simte mai bine, asta. Cum ai…

  — Îmi cer iertare că mi-am pierdut cumpătul, rostise Mace ridicându-se şi privind spre celălalt Gardian. Nu pot însă să bat în retragere înaintea unei provocări. Înţelegeţi.

  Cei doi korunnai schimbaseră o privire şi ambii încuviinţaseră fără chef, aşa cum Mace ştiuse că va fi; Vastor îi antrenase ca pe nişte câini şi, aidoma câinilor, unicul lor răspuns faţă de mângâierea pe creştet ce urmase loviturii de picior era să dea din coadă şi să spere că nu mai aveau necazuri.

  — Cred că amândoi sunteţi solizi, continuase Mace. Luptători puternici. De aceea v-am atacat atât de puternic – din respect. Sunteţi prea periculoşi pentru mine ca să mă joc cu voi.

  Korunul cu nasul rupt replicase pe un ton de concesie plină de generozitate:

  — Ai o lovitură de căpăţână dulce ca piatra, tu. Chicotise şi-şi încrucişase ochii pentru a-şi examina umflătura însângerată dintre ei. Cea mai bună pe care-am gustat-o vreodată…

  Celălalt nu rezistase să nu intervină şi el:

  — Şi cum m-ai prins de faţă… tot o chestie Jedi era? N-am mai văzut una până acum, eu. Poate mă înveţi, tu?

  Mace nu avea timp de amabilităţi.

  — Uitaţi care-i treaba: ştiu că luarea prizonierilor va cauza necazuri cu Kar. Şi mai ştiu şi că voi veţi avea necazuri pentru că i-aţi lăsat să plece cu mine. De ce nu rămâneţi cu noi? Luaţi-vă şi câinii. Menţineţi-i pe balawai în coloană şi nu le permiteţi să se rătăcească. Oricum Kar ştie încotro ne îndreptăm. I-am spus-o eu însumi. Iar dacă sunteţi şi voi, nu va avea probleme în a ne găsi – voi vă puteţi simţi unul pe celălalt în pelekotan. Nu-i aşa?

  Ei schimbaseră din nou priviri şi încuviinţaseră din capete.

  — Dacă îi doreşte pe aceşti prizonieri, Kar îi poate lua el însuşi de la mine. Cum v-ar putea învinui că i-aţi pierdut, dacă lui îi este frică să intervină?

  Pentru un korun îmbibat în întuneric, logica era indiscutabilă.

  — Da, rostise fericit Gardianul lovit. Da. Crede că eşti un puiuţ în piele de pisică-de-liane, el? Lasă-l pe el să te-apuce de coadă. O va afla destul de repede, cred, eu.

  În felul acesta, Mace Windu se alesese cu doi păstori koruni pentru turma sa de balawai.

  Mace cimentase ajutorul lui Nick folosind o tehnică similară. Pe când se pregăteau să se desprindă de coloana FEM, maestrul Jedi rămăsese gânditor de o parte, lângă ierboşul lui Nick.

  — Nick, începuse el, voi avea nevoie de un ajutor.

  Tânărul korun mijise ochii suspicios de pe şa.

  — Un ajutor? Pentru ce?

  — După cum ţi-am spus, când m-ai recuperat din Pelek Baw, eu nu sunt de-al locurilor. Am nevoie de cineva care să poată avea grijă de mine, să mă sfătuiască, chestii de-astea…

  — Vrei sfaturi? Dă-le un şut nenorociţilor de balawai şi mişcă-ţi fundul de Jedi înapoi în coloană. Pupă-te cu Kar şi Depa, înainte să te facă chiseliţă. Dacă mai vrei şi alte sfaturi, sunt gata să ţi le ofer.

  — Asta şi fac.

  — Ce?!

  — Am nevoie de cineva care să ştie rosturile pe-aici. Cineva în care să am încredere.

  Nick pufnise:

  — Bafta ta! Eu nu m-aş încrede în nimeni de pe-aici…

  — Nici eu nu mă încred, răspunsese Mace. Doar în tine.

  — În mine? clătinase korunul din cap. Ai luat-o realmente razna. N-ai auzit? Sunt tipul cel mai puţin demn de încredere din FEM. Sunt laşul cel slab, aşa-i? Sunt creierul de piftie care nici măcar nu te-a putut scoate din Pelek Baw fără să nu strice ceva… iar acum stric din nou, participând la parada asta de ţăcăniţi „Eliberaţi-i-pe-balawai…”

  — Tu eşti singurul om demn de încredere pe care l-am întâlnit pe Haruun Kal, rostise Mace apăsat. Tu eşti singurul în care mă pot încrede că va face ceea ce trebuie.

  — Ce să-ţi povestesc! Uite ce mi-a adus chestia asta.

  — Ţi-a adus, urmase Mace, ocazia de a te alătura echipei unui general din Marea Armată a Republicii.

  — Da? Nick începuse să pară interesat. Cât se plăteşte?

  — Nimic, recunoscuse Mace şi expresia lui Nick se posomorâse, dar maestrul Jedi urmase: Deşii când voi părăsi planeta, îmi voi lua echipa cu mine.

  Ochii korunului îşi recâştigaseră scânteia.

  — Cu un rang confirmat de… să zicem, maior? Iar o dată ce vom ajunge pe Coruscant, voi avea nevoie de instructori care să-i antreneze pe ofiţeri în tacticile de gherilă. Câteva luni în calitate de consultant în probleme de război urban şi în junglă afiliat cu Templul Jedi ar trebui să te facă destul de atrăgător pentru toţi căpitanii de mercenari. S-ar putea să obţii chiar propria ta companie. Nu asta-ţi doreşti? Sau te confund cu alt korun, al cărui vis cel mai drag era să călătorească prin galaxie ca mercenar?

  — Ba poţi să-ţi pui la bătaie şi… vreau să spun, nu – domnule. Domnule general! Maiorul Rostu la ordinele dumneavoastră, domnule general. Ă-ă-ă… există vreun jurământ de credinţă, sau altceva de felul ăsta?

  — Nu m-am gândit la aşa ceva, recunoscuse Mace. Până acum n-am mai înrolat pe nimeni în Marea Armată a Republicii.

  — Am senzaţia că ar trebui să ridic mâna dreaptă, sau aşa ceva.

  Mace încuviinţase cu un aer gânditor.

  — Pune palma stângă pe inimă, ridică braţul celălalt şi ia poziţia de drepţi.

  Nick se conformase.

  — Este… ă-ă-ă, ştii, mă simt niţel cam caraghios…

  — Nu trebuie să tratezi situaţia cu superficialitate. Forţa este martoră la asemenea jurăminte.

  — Sigur că da, înghiţise Nick un nod. Gata, sunt pregătit.

  — Juri solemn că vei servi Republica în gând, cuvânt şi faptă, că-i vei proteja cetăţenii, te vei împotrivi duşmanilor ei şi-i vei apăra justiţia cu toată inima, puterea şi mintea ta, că te vei lepăda de orice alte juruinţe, pentru a respecta ordinele legitime ale ofiţerilor tăi superiori, că vei susţine cele mai nobile idealuri ale Republicii şi că vei acţiona întotdeauna spre binele Republicii, în calitate de ofiţer numit al ei, adeverit şi ajutat de Forţa în care vei avea credinţă?

  N-a sunat chiar rău, gândise Mace. Poate că ar fi bine să scriu undeva vorbele astea.

  Nick clipise din ochi. Privirea îi era sticloasă şi-şi linsese buzele.

  Mace se aplecase spre el.

  — Spune da, Nick.

  — Cred… că da, rostise korunul pe un ton de descoperire mirată, de parcă tocmai aflase ceva uimitor despre propria lui persoană. Adică, vreau să spun că da.

  — Ia poziţia de drepţi şi salută.

  Nick adoptase o poziţie de drepţi foarte corectă, deşii continuase să pară ameţit.

  — Hei… hei, simt ceva. În Forţă…

  Ameţeala îi fusese înlocuită de uimire deschisă.

  — Pe tine.

  — Un soldat în poziţie de drepţi nu vorbeşte, decât pentru a răspunde la întrebări directe. S-a înţeles?

  — Da, domnule general.

  — Ceea ce simţi este noua noastră relaţie – în Forţă, ea are o rezonanţă asemănătoare legăturii dintre un akk şi omul său.

  — Prin urmare, acum eu sunt câinele tău?

  — Nick…

  — Gata, gata, am tăcut. Ştiu. A-ă-ă, domnule general…

  — Pe loc repaus, maior, rostise Mace răspunzând în cele din urmă la salutul tânărului korun. Mişcă-i de aici.

  După ce Gardienii Akk dispăruseră în ploaie, Mace îl purtase pe balawaiul rănit înapoi la grupul de prizonieri istoviţi. Nu putu găsi printre ei pe nimeni care măcar să pară îndeajuns de puternic pentru a susţine greutatea acestui bărbat peste hăţişul de rădăcini de arbori şi prin noroiul care-i ajungea la jumătatea gambei, aşa încât se mulţumi să strângă din umeri şi se alătură marşului, ţinând braţul balawaiului după gâtul său.

  Cu capetele plecate, cu umerii strânşi sub torentele de ploaie ca gheaţa, se târâră mai departe.

  Ieşiră dintre copaci pe un promontoriu mic care se sfârşea într-un perete de stâncă abrupt. La o sută de metri mai jos, jungla învăluise baza stâncii. Ei începuseră să coboare, urmând o serpentină lungă şi întortocheată spre fundul canionului. După jumătate de kilometru, panglica unei cascade ridica jerbe de vapori de apă pe o cădere de o mie de metri; peretele îndepărtat al canionului către o explozie de verde, purpuriu şi roşu-strălucitor care eclipsa jumătate din cer. Norii de furtună erau purtaţi spre spatele lor, când Mace şi Nick apărură dintre arbori iar în apropiere, la numai un kilometru depărtare, prin gura canionului din faţă – sclipind de soarele după-amiezii care strălucea pieziş şi roşu din cerul de cristal – se întindea curba lată de pământ gol a drumului pentru şenilete.

  Mace şi Nick mergeau pe jos. Balawaiul cu febră fusese legat de şaua ierboşului.

  — Asta-i, rosti Nick cu glas scăzut şi posac. Frumos, nu?

  — Da. Frumos. Mace ocoli ierboşul. Păcat că n-am reuşit să ajungem.

  Orice individ sensibil la Forţă ar fi putut simţi ameninţarea care li se ridica în cale; lui Mace i se părea ca un arc de incendiu forestier care spinteca prin arbori. Nu putea percepe exact ce anume se afla acolo jos, dar ştia că era Vastor; forţele necunoscute pe care le adusese pe urmele lor zăgăzuiseră gura canionului.

  Nick încuviinţă. Îşi scoase carabina de pe umăr, verifică încărcătorul şi-l armă.

  — N-am putut pur şi simplu să ne deplasăm suficient de rapid.

  Privi în urmă la balawaii care se legănau spre liziera de mărăcini.

  Clătină din cap.

  — Aveam nevoie numai de o oră. Doar atât. O singură oră şi am fi scăpat.

  — Ce se întâmplă? Tatăl băieţilor li se alătură lângă buza stâncii. Ăla-i drumul? De ce ne-am oprit?

  Gardianul Akk cu chip învineţit apăru dintre copaci; cei şase câini şi celălalt Gardian erau dispuşi în evantai în urma captivilor. Arătă arcul lat de pericol pe care toţi, mai puţin ierboşii şi balawaii, îl puteau percepe în faţă.

  — Ghinion, nu? Ţi-am spus că o să vină Kar, eu.

  — Da. Mace încrucişă braţele peste piept. Era prea mult să fi sperat că ne-ar putea lăsa să scăpăm.

  Se întoarse către Gardian.

  — Dacă doriţi, vă puteţi duce la el.

  — Poate că o vom face, noi.

  Korunul îşi recăpătase o parte din fudulia anterioară. Pieptul i se bombase şi coborî ochii spre Mace cu un aer dispreţuitor care ar fi putut să fie convingător, dacă n-ar fi avut atâta grijă să se ferească din raza de acţiune a braţelor maestrului Jedi.

  — Nu mergi nicăieri, tu?

  Mace se uită la Nick, care strânse trist din umeri. Maestrul Jedi rosti:

  — Se pare că nu.

  Grupuleţe de balawai istoviţi se desfăcură şi fărâmiţară, pentru a-l lăsa pe Gardianul Akk să treacă. Acesta se alătură celuilalt şi împreună cu câinii se pierdură printre arborii aflaţi dincolo de atingerea soarelui după-amiezii.

  Nick îşi pipăi carabina.

  — Chiar crezi că se vor duce jos, la Kar?

  — Nici vorbă, rosti Mace. Vor sui înapoi pe serpentină, pentru a ne tăia retragerea.

  — Nu-mi prea place cum sună asta. Care va fi mişcarea noastră?

  — Aştept să-mi spui tu, domnule maior.

  Nick clipi din ochi.

  — Glumeşti…

  — Deloc. Ţinând seama de condiţiile noastre de victorie – a salva cât mai mulţi balawai cu putinţă; ce ar trebui să facem?

  — Nu pot să cred că mă-ntrebi pe mine.

  — Nu te întreb, urmă Mace, ce vom face noi, ci ce ar trebui să facem. S-o formulez altfel: ce crede Kar că vom face?

  — Ei bine… Nick privi înapoi spre potecă, apoi în faţă, în jos, către gura canionului şi drumul pentru şenilete. Ar trebui să ne divizăm. Dacă vom rămâne laolaltă, vom fi prinşi toţi fie de ce are Kar acolo jos, fie de gardieni şi de FEM din spate. Dacă prizonierii se risipesc, unii ar putea scăpa în vreme ce Kar îi adună pe restul.

  — Exact, aprobă Mace şi întinse mâna spre tatăl băieţilor. Tu! Adu-i pe ceilalţi dintre copaci. Vreau să veniţi toţi pe stânca asta. În genunchi, cu mâinile la ceafă.

  Balawaiul se holbă la el.

  — Eşti nebun?

  — Ştii, suspină Nick, asta-l întreb eu tot timpul. Cumva, nu capăt niciodată un răspuns precis.

  Mace îşi încrucişă braţele peste piept.

  — Cei care nu doresc să facă ce spun eu îşi pot încerca şansele cu FEM şi jungla.

  Bărbatul se îndepărtă, clătinând din cap.

  — Ce vom face? întrebă Nick.

  — Altceva.

  — Ştii, dacă nu i-ai fi spus lui Kar că ne ducem la drumul pentru şenilete, el n-ar fi fost acum acolo…

  — Da, ne-ar fi atacat în junglă şi n-am fi avut nici o şansă.

  — Stai… stai, m-am prins…

  Înţelegerea lumină chipul lui Nick.

  Mace încuviinţă.

  — Sub arbori, prizonierii s-ar fi risipit. Poate că unii ar fi scăpat, aşa cum spui. El se aşteaptă să ne împrăştiem, exact ca tine. Din punctul lui de vedere, este mişcarea evidentă – unii să moară pentru a-i salva pe restul. De aceea m-am aşteptat din partea lui Kar să încerce aşa ceva: să găsească un loc unde să-i poată prinde pe toţi în capcană. Deoarece Kar şi cu mine avem o trăsătură comună faţă de oamenii aceştia – totul sau nimic. El doreşte să-i dea pe toţi junglei. Eu vreau să-i trimit pe toţi acasă. (Muşchii jucară în lungul maxilarelor sale.) Nu doresc să cumpăr viaţă cu moarte, decât dacă moartea aceea este chiar a mea.

  Nick părea impresionat.

  — Kar nu-i un om pe care să-l minţi uşor. Este atât de afundat în pelekotan, încât este periculos de minţit. Odată l-am văzut smulgând limba unui tip…

  Mace îi aruncă o căutătură piezişă.

  — Cine a minţit? i-am spus că el şi Depa mă vor putea găsi la drumul şeniletelor în această după-amiază. Minciuna stă în ceea ce a presupus el că am vrut eu să spun, nu în ceea ce am spus de fapt.

  — Şi m-ai lăsat pe post de călăuză, fiindcă te-ai gândit că va fi în stare să bănuiesc pe ce rută voi porni… şi i-ai luat şi pe Gardienii Akk, pentru ca el să ne poată urmări…

  Mace aprobă din cap.

  — Dar de ce?

  — Pentru a ajunge toţi într-un loc ca acesta. Aici sunt sigur că el crede că ne-a încolţit pe toţi.

  — Şi a şi făcut-o.

  — Prin urmare, nu se grăbeşte să vină şi să ne ridice. Acum, în lumina scopului nostru, la ce este bun drumul pentru şenilete? Este o zonă lată şi deschisă, unde orice navă aeriană aflată în trecere i-ar zări pe aceşti oameni, şi este îndeajuns de netedă ca să fie folosită pentru asolizare.

  — Da…

  — Atunci, la ce-l ajută să ne izoleze de o zonă deschisă…

  — Mace îşi introduse mâinile în vestă şi scoase săbiile de lumină; o azvârli pe a Depei spre Nick, care o prinse cu un gest reflex -… când tot ce ne trebuie este niţel timp pentru a ne face noi înşine una?

  Nick rămăsese, privind sabia din mână.

  — S-ar putea să meargă, admise el. Şi vrei ca eu să-i învăţ pe alţii tactici de război?

  Mace ridică din umeri.

  — Acesta nu este război, ci dejarik.

  — Da, cum să nu! Când va apărea Kar, tu poţi să fii cel care părăseşte tabla de joc. Dă-i drumul! Plecă fruntea, posac. Să ştii c-o să ne ucidă pe-amândoi.

  Sabia de lumină a lui Mace îi găsi palma şi o fântână de energie lungă de un metru crescu din emitorul ei.

  — Asta rămâne de văzut.

  DIN JURNALELE PERSONALE ALE LUI MACE WINDU.

  A durat numai câteva minute să defrişăm o zonă pentru asolizare. Mă folosisem de Forţă pentru a îngrămădi câţiva copăcei, intenţionând să aprind lemnul lor umed cu sabia pentru un uriaş foc de semnalizare, dar n-a fost necesar; înainte să fi terminat de defrişat zona, trei nave aeriene au apărut deasupra. Nu au părut să aibă mari dificultăţi în a înţelege situaţia: douăzeci şi opt de balawai îngenuncheaţi cu degetele încrucişate la ceafă trebuie să fi făcut situaţia destul de clară.

  — Se pare c-am reuşit, a spus Nick deşii succesul părea să-i confere prea puţină satisfacţie, i-am salvat. Păcat că nu ne pot întoarce favoarea.

  De abia începusem să tăiem, când simţisem amândoi forţele lui Vastor strângându-se în jurul nostru ca un laţ viu. Nick comentase că mica mea viclenie nu-l amăgise mult timp.

  Nu i-am răspuns. Aveam sentimentul că în acest joc aparte de dejarik, Kar nu era adevăratul meu oponent.

  Una dintre nave descria cercuri deasupra noastră oferindu-se ca momeală, pentru a vedea dacă nişte trăgători ascunşi nu aveau să deschidă focul atunci când intra în raza de foc. În Forţă, am putut percepe tunarii din interior ochindu-ne pe Nick şi pe mine cu tunuri laser; numai faptul că eram atât de aproape de balawai îi oprea s-o facă.

  Aşa cum ar fi zis Nick: era timpul să-i dăm bice.

  Totuşi înainte de a pleca, m-am ghemuit lângă tatăl lui Urno şi Nykl.

  — Vreau să transmiţi un mesaj colonelului Geptun.

  El părea ameţit şi cuvintele abia i-au ieşit mormăite de epuizare.

  — Geptun? Şeful securităţii din Pelek Baw? Cum aş putea ajunge la el?

  — Te va interoga personal.

  — O va face?

  — Spune-i aşa: maestrul Jedi s-a ocupat de problema lui Jedi. Spune-i că dacă-şi dezarmează trupele neregulate şi retrage miliţia din zonele muntoase, războiul s-a terminat. Îmi dau cuvântul în această privinţă.

  Bărbatul s-a holbat la mine de parcă din frunte îmi crescuseră brusc coarne… iar uimirea lui nu era mai mare ca a lui Nick.

  — Încă un lucru: aminteşte-i că în mai puţin de o săptămână am soluţionat o problemă pe care el n-a putut-o gestiona în patru luni.

  M-am ridicat şi am rămas lângă el, astfel încât umbra mea i-a acoperit faţa.

  — Spune-i că dacă nu face aşa cum îi sugerez, el va fi problema. Şi eu îl voi soluţiona.

  L-am condus pe Nick în junglă fără să mai aştept o replică.

  M-am oprit totuşi pentru o clipă şi am privit în urmă printre copaci, spre locul unde tatăl băieţilor îi ţinea în braţele sale, aşteptând nava care cobora.

  Spre locul unde Keela o ţinea pe Refl; ambele cu capetele plecate înaintea vârtejului de frunze ridicat de turbojeturile navei.

  Nu mă aştept să fiu iertat. Nici măcar nu sper la aşa ceva. Sper doar că într-o bună zi copiii aceia să fie în stare să privească un Jedi fără să simtă ură în inimi.

  Aceasta este singura răsplată pe care o doresc.

  Noaptea cobora şi razele de soare se întrevedeau pieziş, jos, prin gura canionului. Orientarea era uşoară; retezau prin crepusculul tot mai întunecat, îndreptându-se direct spre locul unde Forţa îi arăta lui Mace ameninţare maximă.

  — Aşadar ai rezolvat problema Jedi a miliţiei, nu? mormăi Nick pe când alergau pe sub copaci. Cred că asta va fi o surpriză pentru Kar şi Depa.

  — Nu mă interesează Kar, spuse Mace. Pe mine mă interesează doar Depa. Unde este cel mai apropiat comunicator subspaţial?

  Nick strânse din umeri.

  — În grotele Trecătorii Lorshan. Acolo-i baza noastră – la numai două zile depărtare, dacă putem scăpa vreodată de blestematele de nave. Oricum, în direcţia aceea mergem acum. De ce?

  — La mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce ajung la comunicatorul subspaţial, eu şi Depa vom părăsi planeta. Nu mai vreau să irosesc timp deloc. Am nevoie de subspaţiu ca să solicit recuperarea noastră.

  — Şi eu, nu? Doar n-o să-ţi laşi toată echipa aici, nu?

  — Ai văzut care este valoarea cuvântului meu.

  — Nu crezi că ai putea să mă trimiţi pe mine mai întâii Deoarece… ştii, nu vreau să fiu prin sectorul ăsta, când Kar va afla că am plecat.

  — Lasă-l pe Vastor în seama mea.

  — Şi… ă-ă-ă, domnule general… te-ai gândit ce vei face dacă ea nu vrea să vină?

  — Nu-i după ea.

  — Dacă ar fi dorit, ar fi putut pleca de aici cu săptămâni în urmă. Cum o vei convinge să plece?

  — Am un ostatic, spuse Mace.

  — Un ce? Ai voie să faci aşa ceva? Vreau să zic, Jedi iau ostatici?

  — Există un ostatic pe care un Jedi îl poate lua în mod legal. Sper că nu se va ajunge la asta.

  — Te-ai gândit că ea s-ar putea să nu dea ostaticului mai multă importanţă decât unei găleţi de rahat de colţos?

  — Da, zise Mace.

  Glasul îi era calm, totuşi gândul respectiv îi răsuci un cuţit fierbinte în pântece.

  Nick se opri brusc şi rosti încetişor:

  — Te-ai gândit că-i posibil ca niciunul dintre noi să nu trăiască pân-atunci?

  Spusese asta din cauza celor doisprezece akki mârâitori care se materializaseră în jurul lor, ca şi cum jungla le-ar fi dat naştere din crepuscul.

  Furia se revărsa în Forţă ca aburii din nările lor.

  Dintre arborii profilaţi neclar în umbrele amurgului, ieşiră toţi cei şase Gardieni Akk. Purtau vibropavezele ridicate pe bicepşi, eliberându-şi mâinile pentru carabinele de asalt şi lansatoarele de grenade.

  Arme pentru vânători de prăzi umane.

  Toţi şase purtau echivalentul rânjetelor de akki.

  Niciunul nu vorbea.

  Era posibil, în clipa aceea, ca niciunul să-şi mai fi reamintit cum să vorbească.

  Forţa zumzăia de furie, ca şi cum toţi ar fi rezonat pe o singură armonică. Mace simţi atunci puterea legăturilor de Forţă ce-i conectau… dar nu între ei. Nici un Gardian Akk nu avea cu un câine o legătură de felul celei pe care Chalk o avusese cu Galthra.

  Toţi optsprezece, câini şi bărbaţi deopotrivă, erau legaţi prin Forţă nu între ei, ci de unul singur, de parcă ar fi fost spiţele unei roţi al cărei butuc era el.

  Furia pe care o simţea Mace era a lui Kar.

  Îi recunoscu izul specific.

  — S-ar putea într-adevăr, rosti el, ca lor pelek să fie niţel supărat în privinţa prizonierilor aceia.

  Nick stătea cu spatele lipit de spinarea lui Mace, aşa cum ar fi făcut cândva Depa.

  Acolo unde ar fi trebuit să fie Depa.

  Acolo unde, în orice univers logic, ea ar fi fost chiar în clipa aceasta.

  Mace auzi zumzetul familiar al activării unei săbii de lumină şi se întoarse spre Nick.

  — Dă-mi-o.

  Ochii tânărului korun luciră verde în sclipirea sabiei.

  — Şi cu ce ar trebui să lupt atunci? Cu vorbele mele de duh, ascuţite ca briciul?

  Care l-ar fi ajutat la fel de mult ca o sabie de lumină împotriva a doisprezece câini akk, dar Mace nu-i spuse asta.

  — Tu n-o să lupţi.

  — Asta zici tu…

  În loc să argumenteze, Mace se întinse deasupra lamei şi-i trase un bobârnac peste nas, aşa cum ar fi făcut pentru a alunga o muscă.

  Nick clipi din ochi, strâmbându-se, şi emise în mod reflex o obscenitate, dar până îşi aminti că avea o sabie în mână, aceasta trecuse la Mace.

  — Vastor este un animal de pradă, nu un erou negativ de pe HoloNet. Ei nu ne ţin aici pentru ca el să se poată umfla în pene. Dacă intenţiona să ne ucidă, am fi fost deja morţi.

  — Atunci de ce ne ţin aici?

  O umbră masivă se apropie printre arbori: scundă şi imensă, cu picioare crăcănate şi tălpi imense cu degete răşchirate.

  Nick răsuflă încet.

  — M-am prins. O aduce pe Depa.

  OSTATIC.

  Umbra imensă se apropie tot mai mult, strivind tot în cale – mersul ei era o simfonie de arbori trosnind.

  Era un ankkox.

  Un saurian masiv şi împlătoşat, ankkoxul era cel mai mare animal de uscat de pe Haruun Kal. Ankkoxii erau de două ori mai mari decât ierboşii – aveau o dată şi jumătate masa unei banthe mature; dar erau scunzi şi laţi, cu o cochilie dorsală mare ca o supieră ovală întoarsă cu fundul în sus. Cochilia dorsală a acestui animal era lată de aproape trei metri şi lungă de peste patru metri. O capră pentru vizitiu era prinsă de partea superioară a cochiliei coronare a ankkoxului, un disc convex de platoşă care încununa ţeasta fiarei; când ankkoxul îşi retrăgea capul şi picioarele, cochilia coronară şi cele şase cochilii ale genunchilor îşi găseau perfect locul în armura sa, aidoma unor uşi etanşe de ecluze, îngăduindu-i să supravieţuiască torentelor de gaze vulcanice dinaintea cărora nu putea fugi.

  Vizitiul acestui ankkox nu şedea, ci stătea în picioare, cu tălpile mult depărtate, îndărătul caprei, mânuind o tijă lungă care se sfârşea printr-un cârlig ce părea ascuţit, cu care direcţiona creatura. Două paveze în formă de lacrimă din ultracrom îi erau ridicate pe bicepşi.

  Kar Vastor.

  Se mişca doar cât să dirijeze ankkoxul. Chipul său era inexpresiv. Nici măcar nu se uita spre Mace şi Nick.

  În jurul său, aerul vibra de mânie.

  Arborii mai mici erau împinşi în lături de umerii ankkoxului, mărăcinii erau pur şi simplu striviţi sub tălpile sale de mărimea unor speedere. Pentru a-l face să treacă printre interstiţii prea mici pentru cochilia lui uriaşă, în locurile unde trunchiurile erau prea groase pentru a se îndoi, Vastor întindea tija şi indica puncte de pe acestea – care erau după aceea izbite de un obiect vâjâitor ce acţiona invizibil de rapid şi izbea cu suficientă putere pentru a distruge copacii şi a-i da voie să treacă: coada ca o măciucă a creaturii.

  Singura parte din ankkox care nu era împlătoşată o constituia coada sa extensibilă, musculoasă şi surprinzător de flexibilă. Coada se termina printr-o măciulie mare, pe care un ankkox adult o putea şfichiui mai rapid decât putea distinge ochiul omului, folosind-o pentru a lovi cu precizie ţinte de până la opt metri, cu suficientă putere pentru a ameţi un câine akk sau a rupe un arbore mai mic.

  Existase o vreme, înainte de deschiderea planetei Haruun Kal către galaxia civilizată, când o măciulie luată de la un ankkox tânăr reprezenta arma tradiţională a păstorilor koruni. Periculos de obţinut. Dificil de utilizat. Letală ca efect.

  Pe proeminenţa centrală a cochiliei dorsale a acestui ankkox fusese construit un palanchin: o cabină micuţă, încadrată cu lemn lammas, de doi metri pe trei, doar puţin mai mare decât sofaua capitonată dinăuntru. Baldachinul acoperit cu perdele era mai înalt decât Mace şi înconjurat de o balustradă lustruită la probabil un metru deasupra cochiliei. Perdelele şi lemnul în sine, minunat lucrat, erau probabil prăzi jefuite din locuinţa vreunui balawai. Alcătuite din mai multe straturi de dantelă vaporoasă, perdelele erau translucide ca fumul.

  Cu apusul în spate, Mace îi putu distinge silueta.

  Ankkoxul bubui, se opri greoi, aşezându-se pe cochilia ventrală, şi emise printre dinţi un şuierat prelung aidoma gazului care ţâşneşte din amortizoarele pneumatice de asolizare. Vastor introduse tija de ghidare în tocul ei fixat de cochilia coronară a ankkoxului, apoi făcu un pas înainte spre scaunul vizitiului şi-şi încrucişă braţele groase şi musculoase.

  Privi în jos, fixându-l pe maestrul Jedi.

  Câinii akk începură să mârâie scăzut în gâtlejuri, un sunet mai degrabă simţit decât auzit, ca precursorul subteran al unui seism care se apropie.

  Vântul căzu; până şi foşnetele frunzelor încetară.

  În liniştea amurgului, Forţa îi arătă lui Mace un punct de implozie.

  Întunericul junglei, nu al Sithilor.

  Viaţă fără restricţiile civilizaţiei.

  — Suntem terminaţi, spuse Nick. Te-ai prins, da? Suntem terminaţi ca o friptură veche de o săptămână. Cum se numeşte asta în armată? Ajutorarea şi evacuarea inamicului?

  — Taci. Nu atrage atenţia asupra ta.

  — Grozavă idee! Poate c-o să uite că sunt aici.

  — Aici nu-i vorba despre ajutorarea şi evacuarea inamicului, zise Mace. Dacă ar fi fost ceva de tip militar, ne-ar fi arestat. Am fi fost duşi la o mascaradă de proces la care să asiste tot restul FEM. În loc de aşa ceva, suntem aici, în junglă, iar singurii martori sunt Kar, Depa şi akkii aceştia – oameni şi saurieni.

  — Aşa că ne vor ucide pur şi simplu.

  — Dacă avem noroc, zise Mace, va fi o înfruntare.

  — O înfruntare? Dacă avem noroc? Sigur că da, perfect. Să nu-ncercăm nici măcar să găsim o logică. Spune-mi doar ce ar trebui să fac.

  — Ar trebui să-ţi aminteşti că eşti ofiţer al Marii Armate a Republicii.

  — Am depus nenorocitul ăla de jurământ acum trei ore…

  — Trei ore sau treizeci de ani, nu contează. Ai jurat să acţionezi spre binele Republicii ca ofiţer împuternicit al ei.

  — Deci asta înseamnă că nu pot să fac în pantaloni şi să suspin ca un copilaş, nu?

  — Stai calm. Nu trăda nici o slăbiciune. Gândeşte-te la Vastor ca la un akk sălbatic şi nu întreprinde nimic care i-ar putea declanşa impulsul de prădător. Şi taci din gură.

  — Cum să nu, sigur că da. A fost un ordin, domnule general?

  — Dacă ar fi un ordin, te-ar ajuta să taci o dată?

  De pe cochilia ankkoxului, Vastor privea tăcut în timp ce aura de mânie creştea în aerul din jurul său. Abia acum Mace se uită în ochii lor pelekului.

  Maestrul Jedi îngădui buzelor sale să se curbeze cu o urmă de dispreţ.

  — Ce faci? şopti Nick.

  Uitătura lui Mace nu tremură nici măcar o clipă.

  — Nimic care să fie grija ta.

  — Ă-ă-ă… poate c-ar fi trebuit să-ţi spun, mormăi nervos tânărul korun, dar lui Kar nu-i place să te holbezi la el.

  — Ştiu.

  — Îl înnebuneşte.

  — Este deja nebun.

  — Aşa-i. Iar tu îl înnebuneşti şi mai mult.

  — Asta-i şi intenţia mea.

  — Ştiu, zise Nick. Renunţ să te mai întreb dacă eşti nebun. Să considerăm asta o întrebare permanentă, da? De fiecare dată când deschizi gura, dă-i drumul şi consideră că mă-ntreb dacă n-au început să-ţi curgă nuci nikkle din urechi. „Bună dimineaţa, Nick.” Eşti nebun? „Frumoasă zi, nu?” Eşti nebun?

  Mace şuieră prin colţul gurii:

  — Vrei să taci?

  — Eşti nebun? Nick se feri iute. Scuze… Pur şi simplu, din reflex.

  Maxilarul lui Vastor se mişcă şi un mârâit fără cuvinte ţâşni dintre buzele lui încordate.

  — S-a trimis după tine.

  Mace suspină şi păru plictisit.

  Mârâitul lui Vastor se îngroşă.

  — Sfidarea are preţul ei.

  Nick îşi lăsă capul pe un umăr, încruntându-se.

  — Nu-i vorba despre prizonieri?

  Mace îl privi cu coada ochiului: Nick înţelesese. Aşadar Vastor vorbea pentru amândoi – mai exact, se adresa lui Mace, dar o făcea parţial şi în beneficiul lui Nick. Ridică ochii către palanchin.

  Probabil şi în beneficiul Depei.

  — Bineînţeles că-i vorba despre prizonieri, rosti el încet. De abia îşi face încălzirea. Joacă mai departe.

  Îşi vârî degetele mari în centură şi păşi nepăsător înainte.

  — Ţi-am spus deja că nu sunt un om după care să se trimită. Deoarece ai adus-o aşa cum ţi-am poruncit, acum o voi vedea.

  Vibraţiile din jurul lui Vastor sporiră, totuşi se menţinu perfect nemişcat. Mârâitul său deveni mai ascuţit, ca tusea unei pisici-de-liane aflate la vânătoare. Mie nu-mi porunceşte nimeni. Depa este aici pentru că aşa a dorit.

  — Serios?

  — A venit să-ţi spună la revedere.

  — Nu plec nicăieri.

  Răspunsul lui Vastor fu un rânjet tăcut şi larg care-i dezveli toţi dinţii inuman de ascuţiţi. Făcu un gest şi cercul de akki şi oameni se desfăcu în faţa lui.

  — Ţi-am spus c-o să ne omoare! şuieră Nick. Ţi-am spus! Fir-ar să fie, detest să am dreptate!

  — Aşa cum ţi-am spus mai devreme, gândeşte-te la Vastor ca la un akk sălbatic. Nu ne va ucide decât dacă nu există altă cale de a obţine ceea ce doreşte.

  — Da? Şi ce doreşte?

  — Ceea ce doreşte orice câine akk: să-şi afirme dominaţia. Să-şi apere teritoriul. Şi haita.

  — Şi crezi că nu ne va ucide pentru că i-am luat pe prizonierii ăia?

  Mace strânse din umeri.

  — Pe tine oricum nu te va ucide. Tu eşti un subordonat – de fapt, nu se ţine seama de tine.

  — Ah, sigur că da. Mulţumesc mult… Nick se opri în mijlocul sarcasmului şi privi gânditor. Ştii ceva? Cred că vorbesc serios.

  — N-ai decât.

  Vastor roti tija cu cârlig şi ankkoxul se legănă spre Mace şi Nick, descriind arcuri ameninţătoare cu măciulia din coadă.

  — Şi-acum? murmură Nick. Crezi c-o să ne-alunge pur şi simplu de-aici? „Până la apusul soarelui să părăsiţi planeta asta”?

  — Cam aşa ceva.

  — Cum stă treaba cu ostaticul despre care povesteai?

  — Vom vedea dacă avem nevoie de el.

  — Ă-ă-ă… nu sunt eu, aşa-i? Ştii, ca să-ţi spun adevărul, nu cred că Depa mă place prea mult… de fapt, ştii, nu place pe nimeni. Deloc.

  — Taci.

  Ankkoxul se opri. Cochilia coronară curbată ca un cioc de pe ţeasta de mărimea unui speeder de teren coborî pe pământ, la picioarele lui Mace. Ochii fiarei erau portocalii şi aurii, de mărimea capului maestrului Jedi, şi priveau cu o răbdare sauriană melancolică de sub curbura platoşei.

  Vastor sări pe sol. Ia-ţi rămas bun. După aceea, pleci.

  — Cuţu cuminte…, rosti Nick cu un zâmbet crispat şi nesigur. Râse slab. Cuţu…

  Imensul braţ stâng al lui Vastor fulgeră spre Nick cu o palmă orbitoare care l-ar fi decapitat înainte să fi putut clipi din ochi… însă braţul acela masiv fu interceptat de podul palmei deschise a lui Mace.

  Degetele sale se strânseră pentru o clipă pe încheietura lui Vastor.

  — El este cu mine, îi spuse şi înainte ca lorpelekul să fi putut reacţiona, îi eliberă mâna şi-l lovi cu dosul palmei pe Nick, trimiţându-l la pământ.

  Nick rămase boţit pe frunzele mucegăite, holbându-se uluit la el. Prin legătura lor din Forţă, Mace îi trimise un impuls privat de liniştire; îi făcu, invizibil, cu ochiul.

  Nick îşi intră imediat în rol.

  — De ce-ai făcut asta?

  Maestrul Jedi împunse cu un deget către faţa lui:

  — Eşti ofiţer în Marea Armată a Republicii. Comportă-te ca atare.

  — Cum anume?

  Mace reveni spre Vastor.

  — Îmi cer iertare pentru el.

  Vastor mârâi. Mama lui ar trebui să-şi ceară iertare.

  — Dacă ai vreo problemă cu el, spune-mi mie. (Mace era nevoit să-şi lase capul mult pe spate pentru a privi în ochii lor pelekului.) Mai devreme, am lovit unul dintre oamenii tăi. Îmi cer iertare şi pentru asta.

  Îl privi leneş pe Vastor.

  — Ar fi trebuit să te lovesc pe tine.

  — Eşti maestrul Depei şi doshalo al meu şi nu-ţi doresc răul. Uruitul lui Vastor deveni scăzut şi mătăsos. Să nu mă mai atingi.

  Mace suspină, continuând să pară scârbit.

  — Nu te scula, i se adresă lui Nick apoi vorbi către Vastor: Scuză-mă.

  Îl ocoli pe lor pelek şi sări pe cochilia dorsală a ankkoxului.

  Avu timp să se întrebe dacă simulata lui încredere în sine păcălea pe cineva.

  Mace privi în sus spre palanchin, aflat numai la un pas sau doi depărtare. Gâtlejul i se uscase complet.

  Tot nu o putea percepe.

  Chiar şi atât de aproape, în cele din urmă, după atâta timp, prezenţa necunoscută pe care ea o proiecta în Forţă se contopea invizibil în noaptea junglei din jurul lor.

  Greutatea bolnavă i se adună iarăşi în piept: cea care se născuse cu săptămâni în urmă în cabinetul lui Palpatine. Cea care sporise în greutate în Pelek Baw şi care mai că-l strivise noaptea trecută în buncărul din avanpost. Povara aceea se ridicase cumva în după-amiaza aceasta lungă; poate pentru că el fusese atât de sigur că procedase corect. Fusese unicul mod în care putuse proceda. Iar acum se afla la numai un metru de a da ochi cu ea… padawana lui… protejata lui… femeia de dragul căreia lăsase în urmă Coruscantul, Templul Jedi şi abstracţiile simple ale războiului strategic. De dragul căreia se afundase în jungla aceasta. Se supusese acestei realităţi dure, complicate şi insolubile dinapoia strategiilor ce păruseră atât de simple şi curate atunci când stătuse în odăile sterile ale Consiliului. Descoperi că, din nou, nu ştia ce ar fi trebuit să facă. Simpla vedere a umbrei ei pe perdele înmuiase decizia lui fermă despre bine şi rău.

  Cuvintele lui Palpatine îi răsunau în minte: Depa Billaba a fost padawana ta. Şi poate că mai este prietena ta cea mai apropiată, nu-i aşa?

  Este oare? se întrebă Mace. Aş vrea să ştiu şi eu.

  Dacă trebuie să fie ucisă, eşti într-atât de sigur că o poţi doborî?

  În clipa de faţă, nu era complet sigur că o putea privi.

  Se temea de ceea ce ar fi putut să vadă.

  Am devenit întunericul junglei…

  O mână subţire şi cafenie prinse o margine a draperiei. Degete prelungi, dar puternice: unghii rupte şi negre de murdărie… forma palmei, textura uşor vălurită a venelor, tendoanelor şi oaselor, pe care le cunoştea pe atât de bine pe cât le cunoştea pe ale sale… draperia era mânjită de mucegai şi pătată, cârpită manual cu aţă neagră care se vedea ca nişte cicatrice pe dantelă şi se înfăşură în jurul mâinii ei, atunci când o trase lent într-o parte, iar inima lui Mace bubui şi el fu cât pe aici să se întoarcă cu spatele, fiindcă ar fi trebuit să ştie că nu avea să se întâlnească cu ea în zori, la începutul unei zile, nici chiar în toiul unei furtuni de foc revărsate dinspre tunurile navelor; ar fi trebuit să ştie că acelea erau doar dorinţe în care spera, o alinare din partea Forţei; ar fi trebuit să ştie că aveau să se reîntâlnească doar în umbrele amurgului… Dar şi teama duce spre întuneric.

  De acum am cunoscut întunericul acestei jungle, gândi el. L-am simţit în propria mea inimă. Am luptat cu el, corp la corp şi minte la minte. De ce ar trebui să mă tem să-l văd pe faţa ei? Nodul din pieptul său se dezlegă.

  Toată anxietatea se scurse din el. Tot întunericul se prelinse din el. Rămase golit de toate, mai puţin de oboseală, de durerile cărnii lovite şi de o calmă aşteptare Jedi; gata să accepte cotitura Forţei, indiferent ce ar fi putut aduce.

  Ea trase draperia în lături.

  Stătea pe marginea unei sofale lungi, capitonate. Purta zdrenţele veşmintelor Jedi peste ţesătura manuală grosolană a unei korune din junglă. Părul ei era aşa cum îl văzuse în avanpost: încâlcit, gras, retezat scurt, parcă de lama unui cuţit pe care-l folosise fără a se ajuta de oglindă. Faţa era exact la fel de trasă pe cât o văzuse: cu pomeţi ascuţiţi şi maxilar care ieşea în proeminenţă. Cicatricea arsurii era acolo, de la un colţ al gurii subţiată de greutăţi până în vârful bărbiei…

  Dar în loc de o legătură peste ochi, purta fâşia de cârpă murdară legată în jurul frunţii, ascunzând Marele Semn al Iluminării.

  Sau cicatricea rămasă în urma lui…

  Micul Semn continua să-i scânteieze auriu pe şaua nasului şi deşii ochii îi erau acoperiţi de vinişoare sângerii şi bântuiţi de suferinţă, privirea îi era limpede şi directă şi, la urma urmelor, ea era Depa Billaba.

  Indiferent ce i se întâmplase; indiferent ce văzuse ori făcuse.

  Ea continua să fie Depa.

  Cu un efort care aproape îi frânse inima lui Mace, ea îşi curbă gura într-un surâs şi întinse o mână care tremura, doar puţin, iar el se întinse s-o prindă. O simţi fragilă în palma lui, de parcă oasele i-ar fi fost cave, ca ale păsărilor, dar strânsoarea era puternică şi caldă.

  — Mace, rosti ea şi nestemata unei singure lacrimi i se cristaliză într-un ochi. Mace… Maestre Windu…

  — Salut, Depa. Îşi deschise vesta şi scoase sabia ei. Am avut grijă de ea, pentru tine.

  Când se întinse s-o ia, mâna ei tremură şi mai mult.

  — Mulţumesc, Maestre, vorbi încet cu o formalitate vlăguită. Sunt onorată s-o primesc din mâna ta.

  Zâmbetul îi deveni mai autentic. Îşi privi sabia, răsucind-o pe toate părţile, de parcă nu-şi mai amintea exact la ce anume slujea. Plecă fruntea până ce Mace nu-i mai putu vedea ochii.

  — Oh, Mace… Cum ai putut?

  — Depa?

  — Cum ai putut să fii atât de arogant? Atât de stupid? Atât de orb? (Deşii cuvintele îi erau mânioase, glasul era doar obosit.) Păcat că… Ar fi trebuit să vii la mine, Mace. Direct la mine. Oamenii aceia… ei nu merită asta. Nu merită ca tu să nu ştii. Ar fi trebuit să mă întrebi pe mine… ţi-aş fi putut spune…

  — De ce trebuie să moară copii nevinovaţi?

  Fruntea ei coborî şi mai mult.

  — Toţi trebuie să murim, Mace.

  — Nu am venit aici pentru a discuta cu tine în contradictoriu, Depa. Am venit aici pentru a te duce acasă.

  — Acasă…, repetă ea şi înălţă capul; ochii îi erau orizonturi de evenimente infinit de adânci şi infinit de întunecate. Foloseşti cuvântul acesta de parcă ar însemna ceva.

  — Pentru mine înseamnă.

  — Dar nu-i aşa. De acum nu mai înseamnă. Nici chiar pentru tine. Pur şi simplu încă nu ţi-ai dat seama.

  Suspină şi chicoti trist şi amar, un chicot la fel de negru ca ochii ei, şi mişcă braţul tremurător, arătând jungla din jurul lor.

  — Asta înseamnă acasă. Atât de mult acasă pe cât va fi orice alt loc. Pentru oricare dintre noi. Pentru noi toţi. Asta te-am adus aici să înveţi, Mace. Dar tu ai stricat totul. Se năruieşte şi zboară în toate direcţiile. Totul este greşit şi e mult prea târziu, iar eu ar fi trebuit să ştiu că aşa se va întâmpla, ar fi trebuit să ştiu fiindcă tu eşti prea al naibii de arogant ca să-ţi vezi de treaba ta.

  Vocea îi crescuse la nivelul unui ţipăt şi o picătură de sânge se prelinse dintr-o crăpătură a buzei inferioare.

  — Tu eşti treaba mea aici.

  — Exact! Exact! îl prinse de încheietura mâinii şi-l smuci în jos, spre ea cu o putere uimitoare. Eu am fost treaba ta aici. Oamenii aceia n-au nici o legătură cu tine. Nici tu cu ei. Dar tu nu te poţi opri să fii Jedi, continuă ea amar. Indiferent ce s-ar întâmpla. Cu existenţa întregului Ordin Jedi în joc, tu trebuie să joci rolul eroului din HoloNet. Acum treaba ta aici este ruinată. Distrusă. Totul este irosit. E prea târziu. Prea târziu pentru noi toţi. Trebuie să pleci, Mace. Trebuie să pleci imediat, altfel Kar te va ucide.

  — Intenţionez să plec, încuviinţă Mace. Iar tu vii cu mine.

  — Oh, rosti ea.

  Focul din trup i se micşoră şi puterea se diminuă o dată cu el. Mâna i se înmuie pe braţul lui Mace.

  — Oh… tu crezi – tu crezi că pot pur şi simplu să plec…

  — Depa, trebuie să pleci. Nu ştiu ce crezi că te reţine aici…

  — Nu înţelegi. Cum ai putea? Nu ai văzut… nu ţi-am arătat… Este imposibil să înţelegi…

  Mace se gândi la halucinaţia sa din avanpost.

  — Înţeleg, rosti el încet, tot ce este de înţeles. Iar acum cred în asta.

  — Înţelegi că nu eu comand aici?

  Mace strânse din umeri.

  — Comandă cineva?

  — Exact, spuse ea. Exact. Maestrul Yoda… maestrul Yoda ar fi spus Vezi, dar nu vezi.

  — Depa…

  — Eşti viu în clipa asta, deoarece Kar nu vrea să mă tulbure. Acesta este unicul motiv. Nu fiindcă i-aş putea porunci. Indiferent ce anume. Fiindcă l-am rugat. L-am rugat să-ţi acorde şansa să fugi. Deoarece Kar… deoarece Kar mă place…

  Mace se întoarse şi privi în jos, către oamenii şi akkii din junglă. Amurgul sporea şi lianele-luminescente începeau să pulseze la viaţă. Akkii se foiau nemulţumiţi, mormăind semimârâituri groase în adâncul piepturilor enorme. Nick şedea pe sol, cu genunchii ridicaţi şi strânşi la piept. Ţinea capul plecat, evitând să se uite la Vastor. Lor pelekul se plimba înainte şi înapoi prin faţa capului ankkoxului, bântuind ca o pisică-de-liane flămândă, aruncând căutături iuţi spre Depa şi Mace, de parcă n-ar fi vrut să fie surprins că-i privea.

  — Vastor comandă FEM-ul…?

  — Nu există nici un FEM! şuieră Depa. FEM este un nume, atâta tot. Eu l-am inventat! Frontul de Eliberare Muntean este o sperietoare născocită pe care să se dea vina pentru orice raid, ambuscadă, hoţie, sabotaj minor şi mai ştiu eu ce. Miliţia înnebuneşte, căutând un şablon pentru acţiunile noastre. Încercând să ne deducă strategia. Asta pentru că nu există nici un şablon. Nici o strategie. Nici un FEM. Există doar un clan aici, o familie acolo, o bandă dincolo şi aşa mai departe. Atât. Bandiţi şi ucigaşi koruni în zdrenţe.

  — Rapoartele tale…

  — Rapoartele! (Părea că ar fi fost gata să-l înşface şi să-l zgâlţâie, dar era prea vlăguită.) Ce ar fi trebuit să-ţi spun? Tu ai văzut niţel din Haruun Kal. Ce aş fi putut spune ca să înţelegi?

  — Nu trebuie să mă faci să înţeleg. Tot ce trebuie să faci este să vii cu mine.

  — Mace, ascultă-mă: nu pot. Se gârbovi şi-şi lăsă faţa în palme. Kar este de acord să te lase să pleci, doar pentru că eu rămân. Ca să te ţină departe de mine. Dacă aş pleca împreună cu tine… Să mergi prin junglă, Mace, gândeşte-te la asta. Pe jos, pe ierboşi. Chiar şi într-o şeniletă. Până în Pelek Baw? Nu l-ai văzut suficient azi pentru a şti că nicăieri în junglă nu vei putea fi vreodată în siguranţă?

  Greutatea de pe pieptul lui Mace se reduse, doar puţin. Înghiţi un nod şi descoperi că răsuflarea îi ieşea mult mai uşor.

  Ea se temea pentru el. Nu se prăbuşise în asemenea măsură încât să nu-i mai pese.

  Aceasta era victoria lui în clipa şi în locul acelea.

  — Nu vom merge prin junglă, îi spuse. Am pe orbită o navă, cu un batalion de trupe. Comunicatorul meu este avariat, altfel am fi pornit deja. Nick mi-a spus că aveţi subspaţial în peşterile din trecătoarea Lorshan. Putem ieşi din sistemul ăsta stelar la mai puţin de o zi după ce ajungem acolo.

  Ea ridică din nou capul şi ochii îi erau tot lipsiţi de speranţe.

  — Vom avea nevoie de două zile până acolo. Iar dacă mai rămâi două ore aici, Kar te va ucide. Două minute.

  — Lasă-l pe Vastor în seama mea, rosti Mace şi se aplecă înainte sprijinindu-şi antebraţele pe balustrada lustruită a palanchinului. Nu plec fără tine.

  — Trebuie să pleci.

  — Dă-mi voie să formulez altfel situaţia.

  Mace inspiră adânc.

  — Maestră Depa Billaba, în virtutea autorităţii mele ca membru senior al Consiliului Jedi şi general al Marii Armate a Republicii, te eliberez din clipa aceasta de la comanda forţelor Republicii de pe Haruun Kal, regulate sau nu. Eşti eliberată de toate îndatoririle şi responsabilităţile privind acţiunile pe această planetă. Eşti suspendată din Consiliul Jedi până la investigarea acţiunilor tale pe Haruun Kal şi ţi se ordonă să te deplasezi în cel mai scurt timp posibil pe Coruscant, unde te vei prezenta înaintea Consiliului în vederea judecăţii.

  Depa clătină din cap.

  — Nu poţi… nu poţi…

  — Depa, vorbi Mace cu tristeţe, eşti arestată.

  — Este ridicol…

  — Da. Şi absolut serios. Mă cunoşti Depa. Câte arestări am făcut noi doi, în atâţia ani? Ştii că-mi voi preda prizonierii sau voi muri încercând s-o fac.

  Ea aprobă încet şi-şi găsi din nou un surâs: un zâmbet trist şi slab, cu urme de cunoaştere amară.

  — Îmi vei accepta libertatea condiţionată? Dacă-mi dau cuvântul că nu… voi încerca să evadez?

  — Mă voi încrede mereu în tine, Depa.

  Lacrimi bruşte scânteiară iarăşi în ochii ei şi-şi feri chipul.

  — De câte ori mă vei face să-ţi salvez viaţa?

  — Numai de data asta, zise el. Poţi să vii cu mine ori poţi să mă priveşti murind. Alegerea îţi aparţine.

  Umerii ei zvâcniră şi se scuturară, iar Mace crezu pentru o clipă că plângea, dar apoi chicotul ei încet şi sec ajunse la urechile lui.

  — Mi-ai lipsit, Mace. Ochii îi străluceau de lacrimi. Nu-ţi pot spune cât de mult mi-ai lipsit. Bineînţeles că tu ştiai precis punctul în care apărările mele se vor nărui. Totuşi nu eu sunt adevărata ta problemă, spuse ea obosită. Ce vei face în privinţa lui Kar?

  — Tu eşti unica mea problemă, replică Mace. Dacă am găsit punctul tău de implozie, crezi că-l voi rata pe al lui?

  — Nu cred că el are aşa ceva.

  — Asta rămâne de văzut, spuse Mace Windu.

  — Tu şi punctele tale de implozie… (Zâmbetul trist era scânteietor pe faţa brăzdată de lacrimi.) Cine altul decât Mace Windu s-ar fi gândit să se ia ostatic pe sine?

  Capul lui Mace zvâcni spre dreapta în echivalentul korun al ridicării din umeri.

  — Eram singurul disponibil.

  Mace sări lin de pe ankkox.

  — Kar Vastor, rosti el, trebuie să stăm de vorbă.

  Nu trebuie. Vastor nu-l privea în ochi. Aşa cum ai spus: la următoarea noastră întâlnire s-ar putea să fie o luptă.

  — Ceea ce am spus, preciză Mace fără grabă, a fost că data viitoare când tu şi eu suntem singuri laolaltă poate izbucni o luptă. Dar ţi-am acordat prea mult credit. Vreau să spun că de aceea ţi-ai adus toţi căţeluşii, nu? Nu păreai defel interesat în a te confrunta cu mine fără ei.