/ Language: România / Genre:antique

Xenocid

Orson Card


Orson Scott Card

Xenocid

1

Despărţirea

AZI, unul dintre fraţi m-a întrebat: Este oare o temniţă cumplită să nu fii în stare să te mişti din locul în care te afli?

Şi i-ai răspuns...

I-am spus că acum sunt mai liber decât el. Incapacitatea de a mă mişca mă scuteşte de obligaţia de a acţiona.

Voi, care aveţi darul vorbirii, sunteţi tare mincinoşi.

Han Fei-Tzu şedea în poziţia lotus pe duşumeaua goală de lemn, lângă patul de suferinţă al soţiei sale. Până mai adineauri poate dormise; nu era sigur. Dar acum sesizase uşoara modificare a respiraţiei ei, o modificare la fel de delicată precum adierea provocată de trecerea unui fluture.

Jiang-Qing, pe de altă parte, trebuie să fi simţit că ceva se schimbase în el, căci până atunci nu vorbise, iar acum vorbea într-adevăr. Vocea ei era foarte firavă, dar Han Fei-Tzu o auzea limpede, căci casa era liniştită. Ceruse prietenilor şi servitorilor săi să păstreze tăcerea în amurgul vieţii lui Jiang-Qing. Era timp destul pentru gălăgia nepăsătoare în lunga noapte ce avea să vină, când buzele ei n-aveau să mai şoptească nimic.

― Încă n-am murit, spuse Jiang-Qing.

Cu aceleaşi cuvinte îl întâmpinase de fiecare dată când se trezise, în ultimele zile. La început, cuvintele i se păruseră lui Han Fei-Tzu bizare sau paradoxale, dar acum ştia că vorbea cu dezamăgire. Tânjea după moarte acum, nu pentru că nu iubise viaţa, ci pentru că moartea devenise inevitabilă, şi ceea ce nu poate fi ocolit trebuie îmbrăţişat. Aceasta era Calea. În toată viaţa ei, Jiang-Qing nu se abătuse de la Cale nici măcar cu un pas.

― Înseamnă că zeii sunt milostivi cu mine, răspunse Han Fei-Tzu.

― Cu tine, oftă ea. La ce medităm?

Era felul ei de a-i cere să-i împărtăşească gândurile intime. Când alţii îl întrebau despre gânduri ascunse, se simţea iscodit. Dar Jiang-Qing întreba numai ca să se poată gândi şi ea la acelaşi lucru; era un mod de manifestare a faptului că deveniseră un suflet unic.

― Medităm la natura dorinţei.

― A cui dorinţă? întrebă ea. Şi pentru ce?

"Dorinţa mea ca oasele tale să se vindece şi să devină puternice, astfel încât să nu plesnească la cea mai mică apăsare. Dorinţa mea ca tu să te poţi ridica iarăşi, sau chiar să-ţi poţi ridica un braţ, fără ca muşchii să-ţi rupă bucăţi din oase sau să le frângă din pricina încordării. Dorinţa mea să nu mai fiu nevoit să văd cum te ofileşti până când, iată, ai ajuns să cântăreşti abia optsprezece kilograme. N-am ştiut niciodată cât de perfectă era fericirea noastră până am aflat că nu putem rămâne împreună."

― Dorinţa mea, răspunse el. Pentru tine.

― "Râvneşti numai ceea ce nu ai." Cine a spus asta?

― Tu. Unii spun, "ceea ce nu poţi". Alţii spun: "ceea ce nu ar trebui să ai". Eu zic: "Nu poţi râvni cu adevărat decât la ceva de care-ţi va fi mereu foame."

― Pe mine mă ai pentru totdeauna.

― Te voi pierde la noapte. Sau mâine. Sau săptămâna viitoare.

― Hai să medităm la natura dorinţei, zise Jiang-Qing.

Ca şi altădată, se folosea de filozofie ca să-l scoată din melancolia lui îngândurată. El se împotrivi, dar numai în joacă.

― Eşti un tiran neîndurător, spuse Han Fei-Tzu. La fel ca strămoşul tău de suflet, nu vrei să ştii de slăbiciunile celorlalţi oameni.

Jiang-Qing fusese botezată după un conducător revoluţionar din trecutul îndepărtat, care încercase să ducă poporul pe o nouă Cale, dar fusese doborât de laşii slabi de înger. Nu era drept, se gândea Han Fei-Tzu, ca soţia lui să moară înaintea sa: strămoşul ei spiritual trăise mai mult decât soţul ei. Şi apoi, soţiile ar trebui să trăiască mai mult ca soţii. Femeile sunt mai desăvârşite în forul lor lăuntric şi mai apte să supravieţuiască prin copiii lor. Niciodată nu sunt la fel de solitare ca un bărbat singur.

Jiang-Qing refuză să-l lase să se întoarcă la melancolia lui.

― Când soţia unui bărbat moare, după ce tânjeşte el?

În semn de revoltă, Han Fei-Tzu îi dădu cel mai fals răspuns cu putinţă:

― Să se culce cu ea.

― Dorinţa trupului, zise Jiang-Qing.

Întrucât ea era hotărâtă să poarte această conversaţie, Han Fei-Tzu luă catalogul:

― "Dorinţa trupului este să acţioneze. Ea include toate atingerile, întâmplătoare sau intime, şi toate mişcările familiare. Astfel, el vede cu coada ochiului o mişcare şi crede că a văzut-o pe soţia lui moartă trecând pragul uşii, şi nu va fi mulţumit până nu se va duce la uşă şi va vedea că nu fusese soţia lui. Tot aşa, se trezeşte dintr-un vis în care i-a auzit vocea şi se pomeneşte rostind răspunsul cu glas tare, ca şi cum ea l-ar fi putut auzi."

― Şi altceva? întrebă Jiang-Qing.

― Sunt obosit de-atâta filozofie, spuse Han Fei-Tzu. Se poate ca grecii să-şi fi găsit în ea tihna, dar nu şi eu.

― Dorinţa spiritului, insistă Jiang-Qing.

― Pentru că spiritul este al pământului, este acea parte care face lucruri noi din cele vechi. Soţul tânjeşte după lucrurile neterminate pe care el şi soţia lui le-au început înainte ca ea să moară, şi după toate visurile neîncepute despre ceea ce ar fi trebuit să facă împreună dacă ea ar fi trăit. Astfel, un bărbat devine tot mai mânios pe copiii lui pentru că seamănă prea mult cu el şi prea puţin cu soţia lui moartă. Tot aşa, bărbatul urăşte casa în care au trăit împreună, fie pentru că nu o schimbă, astfel că e la fel de moartă ca şi soţia lui, ori pentru că o schimbă, astfel că nu mai e pe jumătate opera ei.

― Nu trebuie să fii mânios pe micuţa noastră Qing-Jao, spuse Jiang-Qing.

― De ce? întrebă Han Fei-Tzu. Ai să rămâi, atunci, să mă ajuţi s-o învăţ să fie femeie? Eu nu pot s-o învăţ decât să fie ca mine: rece şi dur, aspru şi puternic, ca obsidianul. Dacă o să crească astfel, când de fapt îţi seamănă atât de mult, cum aş putea să nu fiu supărat?

― Pentru că tu poţi s-o înveţi tot ceea ce sunt eu, spuse Jiang-Qing.

― Dacă vreo părticică din făptura ta s-ar fi găsit în mine, n-ar mai fi fost nevoie să mă căsătoresc cu tine ca să devin un om desăvârşit. Acum el o tachina, folosind filozofia pentru a îndepărta conversaţia de la durere. Aceasta este dorinţa sufletului. Deoarece sufletul este făcut din lumină şi sălăşluieşte în aer, este acea parte a fiinţei care concepe şi păstrează ideile, îndeosebi ideea despre sine. Soţul tânjeşte după eul său întreg, care a fost alcătuit din soţ şi soţie laolaltă. Astfel, el nu-şi crede niciodată propriile sale gânduri, pentru că întotdeauna în mintea sa există o întrebare la care gândurile soţiei sale erau singurul răspuns posibil. Tot aşa, întreaga lume i se pare moartă, căci nu poate crede că ceva îşi va păstra înţelesul sub asaltul acestei întrebări fără răspuns.

― Foarte profund, murmură Jiang-Qing.

― De-aş fi fost japonez, mi-aş fi făcut Seppuku şi mi-aş fi vărsat măruntaiele în urna cu cenuşa ta.

― Foarte umed şi slinos, spuse ea.

El zâmbi.

― Atunci ar trebui să fiu un hindus din antichitate şi să-mi dau foc pe rugul tău funerar.

Dar ea se săturase de glume şi şopti:

― Qing-Jao.

Îi reamintea astfel că nu putea comite gestul spectaculos de a muri o dată cu ea. Cineva trebuia să se îngrijească de micuţa Qing-Jao. Han Fei-Tzu îi răspunse cu seriozitate:

― Cum aş putea s-o învăţ să fie ceea ce eşti tu?

― Tot ce e bun în mine, spuse Jiang-Qing, vine de la Cale. Dacă o înveţi să se supună zeilor, să-şi cinstească strămoşii, să iubească oamenii şi să-i slujească pe conducători, eu voi fi în ea în aceeaşi măsură ca şi tine.

― O voi învăţa Calea ca parte din mine însumi, zise Han Fei-Tzu.

― Nu aşa. Calea nu este o parte firească a ta, dragul meu soţ. Cu toate că zeii îţi vorbesc în fiecare zi, insişti să crezi într-o lume în care totul poate fi pus în seama unor cauze fireşti.

― Mă supun zeilor.

Se gândi cu amărăciune că nu avea de ales; că era o tortură până şi întârzierea supunerii.

― Dar nu-i cunoşti. Nu le iubeşti înfăptuirile.

― Calea înseamnă să-i iubeşti pe oameni. Zeilor doar ne supunem. Cum aş putea să iubesc nişte zei care mă umilesc şi mă chinuiesc cu fiecare prilej?

― Îi iubim pe oameni pentru că sunt creaţia zeilor.

― Te rog să nu-mi ţii predici.

Ea oftă. Tristeţea ei îl duru ca o înţepătură de păianjen.

― Aş vrea să-mi poţi spune predici o veşnicie, spuse Han Fei-Tzu.

― Te-ai căsătorit cu mine pentru că ştiai că-i iubeam pe zei şi că dragostea pentru ei lipsea cu desăvârşire din tine. În felul acesta te-am completat.

Cum putea s-o contrazică acum, când ştia că exact în clipa aceea îi ura pe zei pentru tot ce-i făcuseră vreodată, pentru tot ce-l obligaseră să facă, pentru toate câte îi luaseră în viaţă?

― Promite-mi, îi ceru Jiang-Qing.

Ştia ce înţeles aveau cuvintele acestea. Soţia lui simţea moartea pogorându-se asupra ei şi trecea povara vieţii asupra lui. O povară pe care avea s-o poarte bucuros. De faptul că rămânea singur, fără ea, să urmeze Calea, îi era lui groază de atâta timp.

― Promite-mi c-ai s-o înveţi pe Qing-Jao să-i iubească pe zei şi să păşească întotdeauna pe Cale. Promite-mi c-ai s-o faci să fie în aceeaşi măsură fiica mea şi a ta.

― Chiar dacă nu va auzi niciodată glasul zeilor?

― Calea există pentru toată lumea, nu numai pentru vorbitorii-cu-zeii.

Probabil, gândi Han Fei-Tzu, dar era mult mai uşor pentru vorbitorii-cu-zeii să urmeze Calea, căci pentru ei preţul abaterii de la aceasta era teribil. Oamenii obişnuiţi erau liberi, ei puteau părăsi Calea fără să simtă durerea ani în şir. Vorbitorii-cu-zeii nu puteau să se abată de la Cale nici măcar pentru o oră.

― Promite-mi.

"Aşa voi face. Îţi promit."

Dar nu putu rosti cuvintele cu glas tare. Nu ştia de ce, dar împotrivirea lui era profundă.

În tăcerea în care ea aştepta legământul lui, auziră sunetul unor paşi grăbiţi pe pietrişul din faţa casei. Nu putea fi decât Qing-Jao, venind acasă de la grădinile Sun Cao-Pi. Numai ei i se îngăduia să alerge şi să facă gălăgie în această perioadă de tăcere. Aşteptară tăcuţi, ştiind că fetiţa avea să vină direct în odaia mamei sale.

Uşa lunecă într-o parte aproape fără zgomot. Până şi Qing-Jao se deprinsese îndeajuns cu liniştea impusă, astfel încât să păşească neauzită când se afla cu adevărat în prezenţa mamei sale. Deşi mergea pe vârfuri, abia se putea abţine să nu ţopăie şi traversă încăperea aproape în galop. Dar nu îşi aruncă braţele în jurul gâtului mamei; îşi amintise lecţia, chiar dacă vânătaia oribilă dispăruse de pe faţa lui Jiang-Qing, din locul unde îmbrăţişarea înflăcărată a lui Qing-Jao îi zdrobise falca, cu trei luni în urmă.

― Două'ş'trei de crapi am numărat în pârâul din grădină, anunţă Qing-Jao.

― Ce mulţi, spuse Jiang-Qing.

― Cred că mi s-au arătat înadins ca să-i pot număra. Nici unul n-a vrut să fie lăsat pe dinafară.

― Te iubesc, şopti Jiang-Qing.

Han Fei-Tzu surprinse un nou sunet în respiraţia ei şuierată ― pocnituri, ca şi cum o mulţime de băşicuţe de aer s-ar fi spart o dată cu cuvintele rostite.

― Crezi că dac-am văzut atâţia crapi, am să fiu vorbitoare-cu-zeii? întrebă Qing-Jao.

― Am să-i rog pe zei să-ţi vorbească, spuse Jiang-Qing.

Deodată respiraţia ei deveni aspră şi repezită. Han Fei-Tzu îngenunche şi se uită la soţia lui. Ochii ei mari priveau înspăimântaţi. Clipa sosise.

Buzele i se mişcară. Promite-mi, spunea, deşi aerul expirat de plămânii ei nu reuşea să producă decât suspine.

― Îţi promit, spuse Han Fei-Tzu.

Apoi respiraţia încetă.

― Ce spun zeii când vorbesc cu tine? întrebă Qing-Jao.

― Mama ta e foarte obosită. Ar fi bine să pleci acum.

― Dar nu mi-a răspuns. Ce spun zeii?

― Spun secrete, zise Han Fei-Tzu. Nimeni dintre cei ce le aud nu le repetă.

Qing-Jao încuviinţă din cap cu înţelepciune. Făcu un pas înapoi, ca pentru a pleca, dar se opri.

― Pot să te sărut, mamă?

― Uşor, pe obraz, spuse Han Fei-Tzu.

Qing-Jao, mititică la cei patru ani ai ei, nu avea nevoie să se aplece prea mult ca să-şi sărute mama pe obraz.

― Te iubesc, mamă.

― Acum ar fi bine să pleci, Qing-Jao.

― Bine, dar mami nu mi-a spus că mă iubeşte şi ea.

― Ba ţi-a spus. Ţi-a spus-o mai înainte, nu mai ţii minte? Dar e foarte obosită şi slăbită. Du-te, acum.

Îşi înăsprise glasul suficient pentru ca fetiţa să plece fără să mai pună vreo întrebare. Numai după plecarea ei îşi îngădui Han Fei-Tzu să mai simtă şi altceva în afară de grija pentru ea. Îngenunche lângă trupul lui Jiang-Qing şi încercă să-şi închipuie ce se întâmpla cu ea acum. Sufletul ei îşi luase zborul şi ajunsese deja în rai. Spiritul avea să-i zăbovească mult mai mult; poate că spiritul ei va sălăşlui în această casă, dacă într-adevăr fusese pentru ea un loc al fericirii. Oamenii superstiţioşi credeau că toate spiritele morţilor erau periculoase şi născoceau tot felul de mijloace pentru a se apăra de ele sau pentru a le goni. Dar cei care urmau Calea ştiau că spiritul unui om bun nu era niciodată vătămător sau distructiv, căci bunătatea lor în viaţă venise de la dragostea spiritului de a face lucruri. Spiritul lui Jiang-Qing avea să fie o binecuvântare pentru această casă mulţi ani de acum încolo, dacă hotăra să rămână.

Totuşi, chiar în timp ce încerca să-şi imagineze sufletul şi spiritul ei, conform învăţăturilor Căii, stăruia în inima lui un loc îngheţat, în care era sigur că tot ce mai rămăsese din Jiang-Qing era acest trup fragil şi ofilit. În seara aceea avea să ardă la fel de repede ca hârtia şi apoi nu va mai rămâne nimic din ea, în afară de amintirile din sufletul lui.

Jiang-Qing avusese dreptate. Acum, când ea nu mai era aici să-i completeze sufletul, deja începuse să se îndoiască de zei. Iar zeii observaseră ― întotdeauna observau. Dintr-o dată simţi presiunea de nesuportat a nevoii de îndeplinire a ritualului purificării, până reuşea să scape de gândurile sale nevrednice. Nici măcar acum nu îl puteau lăsa nepedepsit. Chiar şi acum, când soţia sa zăcea fără suflare lângă el, zeii insistau ca mai întâi să-şi prezinte omagiile faţă de ei şi abia apoi să poată vărsa o lacrimă de durere pentru ea.

La început a vrut să întârzie, să amâne supunerea. Se antrenase în aşa fel încât să fie în stare să amâne ritualul o zi întreagă, ascunzându-şi totodată semnele exterioare ale chinului lăuntric. Putea s-o facă şi acum, dar numai menţinându-şi inima extrem de rece. Nu avea nici un rost. Adevărata durere nu putea veni decât după ce-i va fi satisfăcut pe zei. Aşa încât, căzând în genunchi, începu ritualul.

Încă se mai răsucea şi se învârtea în mişcările ritualului când un servitor se uită înăuntru. Deşi acesta nu spusese nimic, Han Fei-Tzu auzi zgomotul uşor al alunecării uşii şi ştiu ce avea să-şi zică servitorul: Jiang-Qing murise, iar Han Fei-Tzu era atât de virtuos încât comunica cu zeii chiar înainte de a anunţa celor din casă moartea ei. Fără îndoială că unii vor presupune chiar că zeii veniseră să o ia pe Jiang-Qing, dat fiind că era cunoscută pentru cucernicia ei ieşită din comun. Nimeni nu avea să ghicească faptul că, exact în clipele în care Han Fei-Tzu îşi făcea închinăciunile, inima sa era plină de amărăciune pentru că zeii îndrăzniseră să-i impună ritualul chiar atunci.

O, Zei, îşi spuse el, dacă aş şti că retezându-mi un braţ sau scoţându-mi ficatul aş putea să scap de voi pentru totdeauna, aş pune mâna pe cuţit şi m-aş desfăta cu durerea şi cu pierderea, numai de dragul libertăţii.

Gândul acela era şi el nevrednic şi cerea şi mai multă curăţire. Au trecut ore până când zeii i-au dat în sfârşit dezlegare şi atunci era prea obosit, prea nefericit ca să mai poată simţi durerea sufletească. Se ridică şi chemă femeile să pregătească pentru incinerare trupul lui Jiang-Qing.

Sosi ultimul lângă rug, la miezul nopţii, purtându-şi în braţe copilul somnoros. Fetiţa ţinea strâns în pumni cele trei bileţele pentru mama ei, mâzgălite cu scrisul ei copilăresc. Pe ele scrisese "peşte", "carte" şi "secrete". Acestea erau lucrurile pe care Qing-Jao i le dăruia mamei sale să le poarte cu ea la ceruri. Han Fei-Tzu încercase să ghicească la ce se gândise Qing-Jao când scrisese cuvintele acelea. Peşte, fără îndoială din pricina crapilor văzuţi în pârâul din grădină. Iar carte, era uşor de înţeles, pentru că cititul cu glas tare fusese unul din ultimele lucruri pe care Jiang-Qing mai putuse să-l facă împreună cu fiica ei. Dar de ce secrete? Ce secrete avea Qing-Jao pentru mama ei? Bileţelele oferite morţilor nu se discutau.

Han Fei-Tzu o lăsă pe Qing-Jao pe picioarele ei; fetiţa nu fusese profund adormită, încât se trezi imediat şi privi în jur, clipind cu încetineală. Han Fei-Tzu îi şopti ceva şi ea vârî bileţelele în mâneca mamei sale. Nu părea afectată de atingerea trupului rece al mamei ― era prea devreme pentru ea să fi învăţat să se înfioare la atingerea morţii.

Nici pe Han Fei-Tzu nu-l afectă atingerea trupului soţiei sale în timp ce-şi strecura în mâneca ei propriile lui bileţelele. Pentru ce s-ar mai fi temut de moarte acum, când făcuse deja ce era mai rău?

Nimeni nu ştia ce scrisese pe bileţelele lui, altfel ar fi fost cu toţii îngroziţi, căci scrisese "Trupul meu", "Spiritul meu" şi "Sufletul meu". În felul acesta şi el avea să ardă pe rugul funerar al lui Jiang-Qing şi se trimitea alături de ea oriunde s-ar fi dus.

Slujnica de taină a decedatei, Mu-Pao, coborî apoi făclia pe lemnele sacre şi flăcările cuprinseseră cu iuţeală rugul. Arşiţa focului era insuportabilă şi Qing-Jao se ascunse în spatele tatălui ei, aruncând din când în când câte-o privire pe după el, s-o vadă pe mama ei plecând în călătoria fără de sfârşit. Totuşi, pentru Han Fei-Tzu căldura uscată care-i ofilea pielea şi făcea ca mătasea mantiei sale să devină sfărâmicioasă era binevenită. Trupul soţiei sale nu fusese atât de uscat precum păruse; mult timp după ce hârtiile se transformaseră în cenuşă şi zburaseră spre cer purtate de fumul focului, corpul ei continuă să sfârâie şi fumul dens de tămâie ce împrejmuia rugul ca o perdea nu-l putea împiedica să simtă mirosul de carne arsă. Asta ardem noi aici: carne, peşte, un hoit, nimic. Nu pe Jiang-Qing a mea, ci doar costumul pe care l-a purtat în timpul vieţii. Ceea ce a făcut ca acel trup să fie femeia pe care am iubit-o trăieşte încă, trebuie să trăiască. Şi, pentru o clipă, crezu că poate să vadă sau să audă ori, într-un fel oarecare, să simtă trecerea lui Jiang-Qing. În aer, în pământ, în foc. Sunt alături de tine.

2

Întâlnirea

CEL MAI STRANIU LUCRU în privinţa oamenilor este modul cum se împerechează bărbaţii cu femeile. Aflaţi într-un permanent război unii cu alţii, niciodată nu sunt dispuşi să se lase în pace. S-ar părea că nu sunt în stare să priceapă ideea că bărbaţii şi femeile sunt specii separate, cu nevoi şi dorinţe complet diferite, obligate să se împreuneze numai pentru a se reproduce.

E firesc să ai o astfel de impresie. Partenerii tăi nu sunt decât nişte trântori fără minte, nişte anexe ale tale, lipsiţi de o identitate proprie.

Noi ne cunoaştem iubiţii cu o înţelegere perfectă. Oamenii inventează un iubit imaginar şi aştern acea mască peste chipul trupului aflat în patul lor.

Asta e tragedia limbajului, dragă prietenă. Cei care se cunosc unii pe alţii numai prin intermediul unor reprezentări simbolice sunt obligaţi să se imagineze unii pe alţii. Şi deoarece imaginaţia lor este imperfectă, adeseori se înşeală.

Asta e sursa nenorocirii lor.

Şi o parte din forţa lor, aşa cred. Specia ta şi a mea, fiecare din propriile sale motive legate de evoluţie, se împerechează cu parteneri extrem de inegali. Perechile noastre ne sunt întotdeauna, fatalmente, inferioare ca intelect. Oamenii se împerechează cu fiinţe care reprezintă o provocare pentru supremaţia lor. Conflictele între parteneri există nu pentru că ne sunt inferiori în privinţa comunicării, ci deoarece reuşesc cât de cât să comunice.

Valentine Wiggin îşi reciti eseul, făcând ici-colo câte-o corectură. Când termină, cuvintele rămaseră în aer, deasupra terminalului ei de computer. Era încântată de ea însăşi pentru că îi reuşise o caricatură atât de ironică şi de abilă a caracterului imposibil al lui Rymus Ojman, preşedintele de cabinet al Congresului Căilor Stelare.

― Am definitivat încă un atac la adresa stăpânilor celor O Sută de Planete?

Fără să se întoarcă spre soţul ei, Valentine îşi dădu seama din tonul vocii lui ce expresie avea pe faţă, aşa că îi răspunse printr-un zâmbet continuând să privească înainte. După douăzeci şi cinci de ani de căsnicie, se puteau vedea limpede fără să fie nevoie să se uite unul la celălalt.

― L-am făcut pe Rymus Ojman să pară ridicol.

Jakt se aplecă în biroul strâmt, cu faţa atât de aproape de a ei încât îi putea auzi respiraţia domoală în timp ce citea paragrafele introductive. Nu mai era aşa de tânăr; efortul de a se fi aplecat, prinzând cu mâinile cadrul uşii, îl făcuse să respire mai rapid decât i-ar fi plăcut ei să audă.

Apoi vorbi, dar faţa lui era atât de aproape încât îi simţea buzele mângâindu-i obrazul, gâdilând-o la fiecare cuvânt.

― De-acum înainte, până şi maică-sa are să râdă pe furiş, cu mâna la gură, ori de câte ori o să-l vadă pe bietul ticălos.

― A fost greu să scot ceva amuzant, spuse Valentine. Mă surprindeam denunţându-l iarăşi şi iarăşi.

― Aşa e mai bine.

― Da, ştiu. Dacă aş fi lăsat să se vadă cât sunt de ofensată, dacă l-aş fi acuzat de toate crimele sale, l-aş fi făcut să pară mai grozav şi mai înspăimântător decât este iar Facţiunea Domnia Legii l-ar fi îndrăgit cu atât mai mult, în vreme ce laşii de pe fiecare planetă şi-ar fi plecat capetele şi mai jos.

― Dacă se apleacă un pic mai mult, vor avea nevoie de nişte covoare mai subţiri, zise Jakt.

Ea râse, dar şi pentru că gâdilatul buzelor lui pe obraz devenise de nesuportat. Şi, de asemenea, pentru că începuse, doar un pic, să-i aţâţe nişte dorinţe care pur şi simplu nu puteau fi satisfăcute în această călătorie. Astronava era prea mică şi înghesuită, cu toată familia lor aflată la bord. Nici nu se punea problema unei adevărate intimităţi.

― Jakt, am ajuns aproape de jumătatea drumului. În fiecare an al vieţii noastre ne-am abţinut mai mult decât atât.

― Am putea să punem la uşă o tăbliţă cu "nu deranjaţi".

― Păi atunci ai putea la fel de bine să pui un afiş pe care să scrie: "Atenţie! Înăuntru e un cuplu de babalâci care retrăieşte amintiri de demult."

Eu nu sunt babalâc.

― Ai peste şaizeci de ani.

― Dacă bătrânul soldat mai poate să ia poziţia de drepţi şi să salute, eu zic să-l lăsăm să-şi facă marşul de paradă.

― Nici o paradă până la terminarea călătoriei. N-au mai rămas decât două săptămâni. Nu trebuie decât să stabilim contactul cu fiul vitreg al lui Ender şi pe urmă revenim pe traseul spre Lusitania.

Jakt se îndepărtă de lângă ea, ieşi din cadrul uşii şi se îndreptă de spate pe coridor ― unul dintre puţinele locuri de pe astronavă unde putea într-adevăr să facă asta. Mişcarea îi smulse un geamăt.

― Scârţâi ca o uşă veche şi ruginită, remarcă Valentine.

― Las' că te-am auzit şi pe tine cum făceai când te ridicai de la biroul ăsta. Să ştii că nu sunt singurul nătărău senil, decrepit şi ca vai de lume din familia noastră.

― Pleacă de-aici şi lasă-mă să transmit chestia asta.

― Când călătoresc, sunt obişnuit să am de lucru, se plânse Jakt. Pe-aici computerele se ocupă de toate cele şi nava asta n-are nici ruliu, nici tangaj.

― Să ştii că mă-ngrijorezi. Munca fără pic de distracţie face din Val o cotoroanţă arţăgoasă.

― Fiecare minut pe care-l pierdem trăncănind aici înseamnă opt ore şi jumătate în timp real.

― Timpul nostru de-aici, de pe astronavă, e tot atât de real ca şi timpul lor, de acolo, spuse Jakt. Câteodată parc-aş fi vrut ca prietenii lui Ender să nu fi găsit o modalitate ca nava noastră să menţină legătura cu planeta.

― Pentru asta e nevoie de o mare parte din timpul de lucru al computerelor, zise Val. Până acum, numai militarii puteau comunica cu astronavele în timpul zborurilor cu viteze aproape luminice. Dacă prietenii lui Ender au reuşit s-o pună la punct, sunt datoare faţă de ei s-o folosesc.

― Doar nu faci toate astea pentru că eşti datoare cuiva.

Era foarte adevărat.

― Dacă scriu un eseu în fiecare oră, Jakt, înseamnă că pentru restul omenirii Demostene publică ceva numai o dată la trei săptămâni.

― Dar e imposibil să scrii câte un eseu pe oră. Dormi, mănâncă.

― Tu vorbeşti, eu te-ascult. Haide Jakt, pleacă de-aici.

― Dac-aş fi ştiut că salvarea unei planete de la distrugere va presupune revenirea mea la virginitate, n-aş fi fost nici o clipă de acord.

Cuvintele fuseseră rostite doar pe jumătate în glumă. Plecarea de pe Trondheim fusese o decizie aspră pentru toată familia ei ― chiar şi pentru ea, deşi ştia că urma să-l revadă pe Ender. Copiii erau cu toţii adulţi acum, sau aproape adulţi; ei vedeau călătoria aceasta ca pe o aventură măreaţă. Viziunile lor despre viitor nu erau atât de legate de un loc anume. Nici unul nu se făcuse marinar, ca tatăl lor; toţi urmau să devină erudiţi sau oameni de ştiinţă, trăind aceeaşi viaţă de discursuri publice şi meditaţii solitare ca şi mama lor. Ei îşi puteau trăi vieţile, în esenţă nemodificate, oriunde, pe orice planetă. Deşi mândru de ei, Jakt era dezamăgit de faptul că avea să fie ultima verigă a lanţului unei familii care de şaptesprezece generaţii se afla pe mările de pe Trondheim. Iar acum, de dragul ei, renunţase şi el la mare. Să renunţe la Trondheim era lucrul cel mai dificil pe care i l-ar fi putut cere vreodată lui Jakt, iar el spusese da fără ezitare.

Probabil că se va întoarce într-o zi şi, dacă are s-o facă, oceanele, gheaţa, furtunile, peştii, păşunile teribil de verzi din timpul verii vor fi tot acolo. Dar echipajele sale nu vor mai fi, deja nu mai erau. Bărbaţii pe care-i cunoscuse mai bine decât pe copiii lui, mai bine decât pe soţia lui ― bărbaţii aceia erau deja cu cincisprezece ani mai bătrâni şi, când se va întoarce, vor fi trecut patruzeci de ani. La vremea aceea nepoţii lor vor lucra pe ambarcaţiunile lui. Nu vor cunoaşte numele lui Jakt. Va fi un proprietar de nave străin, venit din cer, nu un marinar, nu un bărbat purtând pe mâini mirosul greu şi sângele gălbui de skrika. El nu va fi unul de-al lor.

Aşa încât atunci când se plângea de faptul că îl ignora, când o tachina în privinţa lipsei de intimitate în timpul călătoriei, în toate acestea se ascundea mai mult decât dorinţa zburdalnică a unui soţ pe cale de a îmbătrâni. Indiferent dacă el ştia sau nu ca o spune, ea înţelegea adevărata semnificaţie a aluziilor lui: după ce am renunţat la atâtea pentru tine, tu nu ai nimic să-mi oferi în schimb?

Şi avea dreptate ― strădaniile depuse de ea erau mai mari decât ar fi fost necesar. Făcea mai multe sacrificii decât era nevoie ― cerându-i totodată şi lui peste măsură de mult. Nu numărul propriu-zis de eseuri subversive date publicităţii de către Demostene în timpul acestei călătorii avea să conteze. Important era câţi oameni citeau şi credeau cele scrise de ea şi câţi dintre ei, după aceea, gândeau şi vorbeau ca inamici ai Congresului Căilor Stelare. Poate că şi mai importantă era speranţa ca, până la urmă, unii membrii ai birocraţiei Congresului să ajungă să simtă un mai mare devotament faţă de umanitate şi să distrugă solidaritatea instituţională înnebunitoare. Cu siguranţă, unii se vor schimba sub influenţa lucrărilor ei. Nu mulţi, dar poate suficienţi. Şi poate că asta se va întâmpla la timp pentru a-i împiedica să distrugă planeta Lusitania.

În caz contrar, ea, Jakt şi toţi cei de pe Trondheim care renunţaseră la atâtea ca să-i însoţească în această călătorie vor ajunge la Lusitania într-un moment în care nu vor mai putea decât să se întoarcă şi să fugă de acolo. Nu era iraţional ca Jakt să fie încordat şi să dorească să petreacă mai mult timp cu ea. Era în schimb iraţional ca ea să fie atât de obsedată de preocupările ei şi să folosească fiecare clipă în care nu dormea pentru a scrie materiale propagandistice.

― Fă tu anunţul ăla, iar eu am să fac tot ce-am să pot ca să nu te simţi singur în această cameră.

― Femeie, îmi faci inima să ţopăie ca o caracudă când îşi dă duhul, zise Jakt.

― Eşti atât de romantic când vorbeşti ca un pescar, spuse Valentine. Copiii or să râdă pe săturate când or să vadă că nu te-ai putut abţine să nu m-atingi în atâtea săptămâni cât ţine călătoria.

― Şi ei au aceleaşi gene ca şi noi. Ar trebui să ne ţină pumnii să rămânem în formă până intrăm serios în al doilea secol de viaţă.

― Eu am intrat serios în al patrulea mileniu.

― Şi când voi avea plăcerea să te primesc la mine în cabină, bătrâna mea doamnă?

― După ce-am să transmit acest eseu.

― Şi când se va întâmpla asta?

― La scurt timp după ce-ai să pleci şi-ai să mă laşi în pace.

Cu un oftat adânc, mai mult decât izvorât dintr-o suferinţă sinceră, Jakt se îndreptă lipăind pe coridorul mochetat. După câteva clipe se auzi un dangăt şi strigătul de durere al lui Jakt. O durere prefăcută, fireşte; în prima zi a călătoriei se lovise din greşeală cu capul de traversa metalică, dar de atunci ciocnirile sale fuseseră intenţionate, de dragul efectului comic. Bineînţeles, nimeni nu râdea cu glas tare ― era o tradiţie în familie ca nimeni să nu râdă când Jakt se angaja într-unul din gagurile sale ― dar pe de altă parte Jakt nu era genul care să simtă nevoia unor încurajări făţişe din partea celorlalţi. Publicul lui cel mai bun era el însuşi: un om care toată viaţa lui fusese marinar şi conducător al altor oameni nu putea fi altfel decât un singuratic. Din câte ştia Valentine, ea şi copiii lor erau singurele fiinţe de care el îşi îngăduise să aibă nevoie.

Chiar şi atunci, nu avusese nevoie de ei într-atât încât să nu-şi poată duce mai departe viaţa de marinar şi pescar, departe de casă zile întregi, adesea săptămâni, uneori luni în şir. La început, când se simţeau atât de înfometaţi unul de celălalt încât niciodată nu rămâneau satisfăcuţi, Valentine a plecat cu el pe mare de vreo câteva ori. Dar, în decurs de câţiva ani, foamea lăsase loc răbdării şi încrederii. Cât timp era plecat, ea îşi vedea de munca ei de cercetare şi îşi scria cărţile, iar când se întorcea îşi dăruia întreaga atenţie lui şi copiilor.

Copiii obişnuiau să se plângă: "Am vrea ca tata să vină acasă pentru ca mama să mai iasă şi ea din camera ei şi să mai stea şi cu nou de vorbă." N-am fost o mamă prea bună, gândi Valentine. Numai norocul a făcut ca aceşti copii să fie atât de reuşiţi.

Eseul rămăsese în aerul de deasupra terminalului. Mai rămânea de adăugat un ultim retuş. Centră cursorul la baza textului şi tastă numele sub care fuseseră publicate toate materialele ei:

DEMOSTENE

Era numele pe care i-l dăduse Peter, fratele ei mai mare, pe când erau copii, în urmă cu cincizeci ― ba nu, cu trei mii de ani.

Simplul fapt că se gândise la Peter încă mai avea darul s-o supere, s-o facă să-şi simtă sufletul înfierbântat şi totodată îngheţat. Peter cel crud, cel violent, cel a cărui minte fusese atât de subtilă şi de periculoasă încât la trei ani o manipula pe ea, iar la douăzeci manipula o întreagă planetă. Când mai erau copii, pe Pământ, în secolul al douăzeci şi doilea, el a studiat scrierile politice ale marilor personalităţi, vii sau dispărute, nu pentru a le asimila ideile ― le pricepea instantaneu ― ci pentru a deprinde modul în care şi le făceau cunoscute. În termeni practici, pentru a învăţa cum să vorbească asemenea unui adult. După ce şi-a însuşit tehnica, a învăţat-o şi pe Valentine şi a obligat-o să scrie materiale politice demagogice de proastă calitate, sub numele de Demostene, în vreme ce el scria eseuri elevate, de om de stat, sub numele de Locke. Apoi le încredinţa reţelelor de computere şi în câţiva ani ajunseseră în miezul celor mai importante chestiuni politice ale vremii.

Ceea ce o iritase pe Valentine atunci ― şi o afecta chiar şi azi un pic, dat fiind că problema nu fusese lămurită înainte de moartea lui Peter ― era faptul că el, mistuit de setea de putere, o silise pe ea să scrie genul de lucruri care exprimau caracterul lui, în timp ce el ajunsese să scrie despre sentimentele nobile, pacifiste, care erau ale ei prin firea lucrurilor. În vremurile acelea, numele "Demostene" păruse pentru ea o povară. Tot ceea ce a scris sub acel nume a fost o minciună şi nici măcar nu a fost minciuna ei, ci a lui Peter. O minciună ascunsă într-o altă minciună.

Nu şi azi. De trei mii de ani situaţia se schimbase. "Am făcut ca acel nume să devină al meu. Am scris istorii şi biografii care au modelat gândirea a mii de învăţaţi de pe cele O Sută de Planete şi au ajutat la modelarea identităţii a zeci de naţiuni. Asta s-a ales de tine, Peter. Asta s-a ales de ceea ce ai încercat să faci din mine."

Dar acum, citind eseul pe care tocmai îl scrisese, ea îşi dăduse seama că, deşi se eliberase de sub suzeranitatea lui Peter, rămăsese în continuare învăţăcelul lui. Tot ce ştia despre retorică, polemică ― da, despre demagogie ― învăţase de la el sau datorită insistenţelor lui. Iar acum, cu toate că se folosea de ea într-un scop nobil, făcea apel la exact acel gen de manipulare politică pe care Peter o îndrăgea atât de mult.

Peter ajunsese până la urmă Hegemon, conducător al întregii omeniri, la şaizeci de ani de la începutul Marii Expansiuni. El fusese cel care unise toate comunităţile gâlcevitoare ale umanităţii în vederea uriaşului efort de trimitere a astronavelor către toate planetele pe care cândva sălăşluiseră gândacii şi mai departe, pentru a descoperi noi planete locuibile până când, la moartea lui, toate cele O Sută de Planete fuseseră colonizate sau erau în curs de colonizare. Abia după alţi o mie de ani, Congresul Căilor Stelare avea să reuşească din nou unirea întregii seminţii omeneşti sub un guvern unic, dar amintirea primului hegemon adevărat ― a Hegemonului ― constituia nucleul poveştii care făcuse posibilă unitatea omenirii.

Dintr-un pustiu moral precum sufletul lui Peter se născuse armonia, unitatea şi pacea, în vreme ce moştenirea lui Ender, atât cât îşi putea aminti omenirea, consta din crime, vărsare de sânge, xenocid.

Ender, fratele mai mic al lui Valentine, omul pe care ea şi familia ei mergeau să-l vadă ― el era cel blând, fratele pe care ea îl iubise şi, în primii ani ai copilăriei, încercase să-l protejeze. El era cel bun. Ei da, avea o înclinaţie spre cruzime care rivaliza cu a lui Peter, dar cel puţin avea şi atâta decenţă încât să fie îngrozit de propria-i brutalitate. Îl iubise cu aceeaşi pasiune cu care îl urâse pe Peter; iar când Peter l-a alungat pe fratele său mai mic de pe Pământul pe care era hotărât să-l domine, Valentine plecase împreună cu Ender, într-un gest de repudiere definitivă a hegemoniei exercitate de Peter asupra ei.

"Şi iată-mă ajunsă din nou, gândi Valentine, în afacerile politice."

Rosti pe un ton aspru, cu acea voce tăioasă care-i permitea terminalului să recunoască o comandă:

― Transmite!

Deasupra eseului apăru cuvântul transmitere. În mod obişnuit, pe vremea când scria opere ştiinţifice, ar fi trebuit să precizeze o destinaţie anume pentru ca eseul să ajungă la editor pe un traseu ocolit, astfel încât să nu se poată reface cu uşurinţă drumul înapoi la Valentine Wiggin. Acum însă, un prieten misterios de-al lui Ender, care acţiona sub numele conspirativ "Jane", se ocupa de toate acestea în locul ei. Jane rezolva problema dificilă a transformării unui mesaj transmis prin ansiblul unei nave, care se deplasa cu o viteză apropiate de viteza luminii, într-un mesaj ce putea fi decodificat de către un ansiblu aflat pe o planetă unde timpul se scurgea de cinci sute de ori mai repede.

Întrucât comunicarea cu o astronavă consuma cantităţi uriaşe din timpul ansiblului de la suprafaţa planetei, se folosea de regulă pentru transmiterea informaţiilor şi a instrucţiunilor legate de navigaţie. Singurii cărora li se permitea să transmită texte mai lungi erau înaltele oficialităţi militare sau din guvern. Valentine nici măcar nu încerca să înţeleagă cum de reuşea Jane să obţină atâta timp de ansiblu pentru transmiterea acestor texte şi în acelaşi timp să împiedice pe oricine să descopere de unde proveneau documentele subversive. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Jane folosea şi mai mult din timpul de lucru al ansiblului pentru a-i transmite lui Valentine toate replicile la scrierile ei şi pentru a-i aduce la cunoştinţă toate argumentele şi strategiile folosite de guvern spre a-i contracara propaganda. Indiferent cine era Jane ― şi Valentine bănuia că în spatele acestui nume se ascundea o organizaţie clandestină care pătrunsese până la cele mai înalte nivele guvernamentale ― era extraordinar de capabilă. Şi extraordinar de temerară. Totuşi, dacă Jane era dispusă să se expună la astfel de riscuri, Valentine se simţea datoare faţă de ea ― faţă de ei ― să scrie atât de multe eseuri câte putea şi să le facă pe cât de puternice şi de periculoase era în stare.

"Dacă vorbele pot fi arme aducătoare de moarte, eu trebuie să le pun la dispoziţie un arsenal."

Era însă şi ea doar o femeie; chiar şi revoluţionarilor li se îngăduie să aibă o viaţă personală, nu-i aşa? Momente de bucurie ― sau plăcere, ori poate numai de uşurare ― furate când şi când. Se ridică de pe scaun, ignorând durerea provocată de mişcare după atâta timp cât stătuse pe loc, şi ieşi din micuţul ei birou ― care, înainte ca ei să adapteze astronava după propriile lor nevoi, nu fusese decât un soi de debara. Se simţea un pic ruşinată de nerăbdarea cu care vroia să ajungă în camera unde o aştepta Jakt. Cei mai mulţi dintre marii propagandişti revoluţionari din istorie ar fi fost în stare să îndure măcar trei săptămâni de abstinenţă fizică. Sau n-ar fi fost? Se întrebă dacă făcuse cineva studiase vreodată serios această problemă.

Încă se mai gândea cum ar putea un cercetător să solicite o alocaţie bugetară pentru un asemenea studiu când ajunse la compartimentul cu patru cuşete pe care-l împărţeau împreună cu Syfte şi soţul ei, Lars, care o ceruse în căsătorie cu numai câteva zile înaintea plecării, de îndată ce şi-a dat seama că Syfte intenţiona cu adevărat să părăsească planeta Trondheim. Era greu să împarţi o cabină cu nişte tineri căsătoriţi şi Valentine se simţea tot timpul ca un intrus. Dar nu aveau de ales. Deşi această navă era un adevărat iaht de lux, cu tot confortul la care ar fi îndrăznit să spere, pur şi simplu nu fusese concepută să adăpostească atâţia oameni. Dar, întrucât fusese singura astronavă din apropiere de Trondheim care corespundea cât de cât exigenţelor, nu avuseseră încotro.

Ro, fiica lor de douăzeci de ani şi Varsam, fiul lor în vârstă de şaisprezece ani locuiau într-un alt compartiment, împreună cu Plikt, care fusese dintotdeauna preceptorul lor şi un prieten de familie drag. Membrii echipajului şi ai personalului de serviciu de pe iaht care hotărâseră să-i însoţească în această călătorie ― ar fi fost nedrept să fie concediaţi cu toţii şi să fie lăsaţi de izbelişte pe Trondheim ― ocupau celelalte două compartimente. Puntea de comandă, bucătăria, sala de mese, salonul, dormitoarele, toate erau pline cu oameni care se străduiau din răsputeri să nu scape de sub control iritarea produsă de spaţiul restrâns.

În orice caz, nici unul dintre ei nu se afla acum pe coridor şi Jakt apucase să lipească pe uşa lor afişul:

CINE INTRĂ O MIERLEŞTE

Semnase "Proprietarul". Valentine deschise uşa. Jakt stătea rezemat de perete, atât de aproape de uşă încât ea tresări speriată şi scoase un mic ţipăt.

― Îmi place să constat că vederea mea te poate face să ţipi de plăcere.

― De surprinsă ce-am fost.

― Haide, intră, mica mea instigatoare.

― Ştii, tehnic vorbind, eu sunt proprietarul acestei astronave.

― Ce-i al tău e şi al meu. M-am însurat cu tine pentru proprietăţile tale.

Valentine intrase de-acum în compartiment şi Jakt închise şi încuie uşa.

― Numai asta sunt eu pentru tine? întrebă ea. O moşie?

― O mică parcelă de teren unde pot să ar, să semăn şi să recoltez, toate la momentul oportun.

Întinse braţele şi ea se apropie de îmbrăţişarea lui. Mâinile lui Jakt alunecară uşor în sus, pe spatele ei, şi poposiră pe umeri. În îmbrăţişarea lui se simţea stăpânită, dar niciodată reţinută cu forţa.

― E toamna târziu, spuse ea. Se apropie iarna.

― E vremea grăpatului, probabil, zise Jakt. Sau poate că a sosit timpul să aţâţăm focul şi să încălzim bătrâna colibă înainte de venirea zăpezilor.

O sărută şi se simţiră ca la primul lor sărut.

― Dacă astăzi mi-ai cere să mă căsătoresc din nou cu tine, aş spune da, şopti Valentine.

― Şi dacă astăzi te-aş fi întâlnit pentru prima oară, ţi-aş cere-o. Îşi spuseseră aceleaşi cuvinte de multe, de foarte multe ori până atunci. Dar şi acum zâmbiră la auzul lor, pentru că mai erau adevărate.

Cele două astronave aproape îşi încheiaseră baletul lor amplu, dansând prin spaţiu în salturi uriaşe şi întoarceri delicate până când în sfârşit reuşiseră să intre în contact. Miro Ribeira urmărise întregul proces de pe puntea de comandă a astronavei sale, cu umerii gârboviţi şi cu capul sprijinit de tetiera fotoliului. Altora, această poziţie li se părea incomodă. Pe Lusitania, ori de câte ori îl surprindea şezând în felul acesta, mama lui începea să-l dojenească, insistând să-i aducă o pernă ca să poată sta confortabil. Se părea că niciodată nu reuşise să priceapă că numai în acea poziţie, aparent incomodă capul lui putea să rămână drept, fără nici un efort conştient din partea sa.

Îi suporta serviciile pentru că nu merita efortul de a o contrazice. Mama se mişca şi gândea întotdeauna atât de repede încât îi era aproape imposibil să încetinească pentru a-l asculta. De la accidentul cerebral pe care îl suferise când trecuse prin câmpul dezintegrator ce separa colonia umană de pădurea purceluşilor, vorbirea lui devenise insuportabil de înceată, aproape nearticulată şi dificil de înţeles. Quim, fratele cel religios al lui Miro, îi spusese că ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu fiindcă mai era cât de cât în stare să vorbească ― în primele zile fusese incapabil să comunice altfel construindu-şi mesajele literă cu literă. În unele privinţe, totuşi, articularea cuvintelor era preferabilă. Cel puţin Miro rămăsese tăcut; nu fusese nevoit să-şi audă propria sa voce. Sunetul acela răguşit, penibil şi încetineala lui chinuitoare. Cine din familia lui avea răbdare să-l asculte? Chiar şi la cei care încercaseră ― sora lui mai mică, Ela; prietenul şi tatăl lui vitreg, Andrew Wiggin, cel care era Vorbitor în numele Morţilor; Quim, fireşte ― se putea sesiza nerăbdarea. Aveau tendinţa să termine frazele în locul lui. Simţeau nevoia să grăbească lucrurile. Deşi spuneau că doresc să discute cu el, chiar dacă efectiv stăteau şi-l ascultau, el tot nu putea să vorbească liber cu ei. Nu putea discuta despre idei; nu putea vorbi în fraze lungi şi întortocheate pentru că până ajungea el la sfârşit, cei care-l ascultau ar fi pierdut firul logic de la început.

Miro ajunsese la concluzia că la fel ca şi computerele, creierul uman nu putea recepţiona informaţiile decât la anumite viteze. La o viteză prea mică, atenţia ascultătorului o ia razna şi informaţia se pierde.

Dar nu numai atenţia ascultătorului era importantă. Miro nu putea să nu recunoască faptul că era la fel de nerăbdător faţă de el însuşi ca şi ei. Când se gândea la efortul imens cerut de explicarea unei idei complicate, când anticipa chinul articulării cuvintelor cu buzele, limba şi maxilarele care refuzau să i se supună, când se gândea la cât de mult avea să dureze totul, de obicei se simţea prea obosit ca să mai vorbească. Mintea îi alerga departe, la fel de iute ca oricând, măcinând atâtea gânduri încât Miro ar fi vrut ca uneori creierul lui să nu mai funcţioneze, să rămână tăcut şi să-i dea pace. Dar gândurile acelea rămâneau doar ale lui, neîmpărtăşite.

În afară de Jane. Cu ea putea vorbi. Jane venise la el prima oară pe terminalul de acasă, chipul ei prinzând contur pe ecran.

― Sunt o prietenă a Vorbitorului, îi spusese ea. Cred că putem face ca acest computer să fie ceva mai receptiv.

Din acel moment, Miro a descoperit că Jane era singura persoană cu care putea vorbi cu uşurinţă. Unul din motive îl constituia răbdarea ei infinită. Niciodată nu se repezea să-i termine propoziţiile. Era în stare să aştepte până când le ducea la capăt el însuşi, fără să-l facă să se simtă mânat de la spate sau să aibă impresia că o plictiseşte.

Poate că şi mai important era faptul că nu trebuia să formuleze cuvintele în întregime pentru ea, aşa cum o făcea pentru ceilalţi ascultători umani. Andrew îi dăruise un terminal personal ― un mic transmiţător-receptor computerizat încastrat într-un rubin la fel ca cel pe care Andrew îl purta la ureche. Din acea poziţie favorabilă, folosind senzorii rubinului, Jane detecta orice sunet pe care-l producea el. Prin urmare, avea voie să fie leneş sau să vorbească mai repede şi să fie înţeles.

Şi, de asemenea, putea să vorbească în linişte, să subvocalizeze ― nu trebuia să folosească vocea aceea penibilă, lătrătoare, urlătoare, care era tot ce mai reuşea să producă gâtul lui. Aşa se făcea că atunci când discuta cu Jane vorbea repede, firesc, fără să i se aducă aminte că era un infirm. Cu Jane se simţea el însuşi.

Acum se afla pe puntea de comandă a navei transportoare care, cu doar câteva luni în urmă, îl adusese pe Vorbitorul în numele Morţilor pe Lusitania. Întâlnirea cu nava lui Valentine îl îngrozea. Dacă şi-ar fi putut închipui un alt loc în care să meargă, s-ar fi dus acolo ― nu ţinea deloc să se întâlnească cu sora lui Andrew, Valentine, sau cu altcineva. Dacă ar fi putut să rămână pentru totdeauna singur în această navă, să vorbească numai cu Jane, ar fi fost mulţumit.

Ba nu, n-ar fi fost. Niciodată n-avea să mai fie mulţumit.

Cel puţin această Valentine şi familia ei vor fi ceva nou. Pe Lusitania îi cunoştea pe toţi, sau măcar pe toţi cei pe care-i preţuia ― întreaga comunitate ştiinţifică de acolo, oamenii implicaţi în educaţie şi cunoaştere. Îi ştia pe toţi atât de bine încât nu putea să nu le observe mila, durerea şi frustrarea provocate de ceea ce se alesese de el. Când îl priveau, nu vădeau decât diferenţa dintre ceea ce fusese înainte şi ceea ce era acum. Nu puteau să vadă decât răul.

Exista o posibilitate ca aceşti nou-veniţi ― Valentine şi familia ei ― să fie în stare să se uite la el şi să vadă altceva.

Totuşi, chiar şi asta era imposibil. Străinii aveau să se uite la el şi să vadă mai puţin, nu mai mult, decât cei care-l cunoscuseră înainte de a deveni un infirm. Mama, Andrew, Ela, Ouanda şi toţi ceilalţi măcar ştiau că are şi el o minte, ştiau că e capabil să înţeleagă idei. "Ce-or să creadă ceilalţi când or să mă vadă? Or să vadă un trup deja atrofiat, mersul târşâit, or să mă vadă folosindu-mi mâinile ca pe nişte gheare, strângând lingura ca un copil de trei ani, or să-mi audă vocea răguşită, doar pe jumătate inteligibilă şi-or să presupună, să ştie că un asemenea individ nu poate să priceapă ceva complicat sau dificil.

De ce am venit?

N-am venit. Am plecat. N-am venit aici, ca să-i întâlnesc pe aceşti oameni. Am plecat de acolo. Am şters-o. N-am făcut altceva decât să mă înşel singur. M-am gândit să plec într-o călătorie de treizeci de ani, dar numai lor li se va părea că va trece atât. Din punctul meu de vedere, eu nu voi fi fost plecat decât o săptămână şi jumătate. Un interval de timp ca şi inexistent. Şi deja răgazul meu de solitudine s-a terminat. Timpul în care am fost singur cu Jane, care mă ascultă de parcă aş fi şi acum o fiinţă omenească, s-a scurs."

Aproape. Aproape că rosti cuvintele care ar fi anulat contactul. Ar fi putut să fure astronava lui Andrew şi să pornească într-o călătorie veşnică, în care n-ar mai fi fost nevoit să dea ochii cu nici o altă fiinţă.

Numai că hotărârea pentru un gest atât de nihilist nu se afla în el, nu încă. S-ar putea să mai existe ceva de făcut pentru care să merite să-şi ducă mai departe viaţa în acest trup. Ceva care ar putea să înceapă o dată cu întâlnirea cu sora lui Andrew.

Navele se alăturaseră acum, cordoanele ombilicale şerpuiau şi căutau, bâjbâind, până ce s-au întâlnit. Miro urmărea operaţiunea pe monitoare şi asculta rapoartele computerelor despre fiecare legătură reuşită. Navele se uneau în toate felurile posibile, astfel încât să poată face restul călătoriei într-un tandem perfect. Toate resursele urmau să fie împărţite. Deoarece nava lui Miro era un transportor de mărfuri, nu putea lua la bord decât câţiva oameni, dar putea lua o parte din rezervele vitale de pe cealaltă navă; împreună, computerele celor două nave calculau starea de echilibru perfect.

De îndată ce au stabilit încărcăturile, au trecut la determinarea cu precizie a acceleraţiilor pe care trebuia să le dezvolte fiecare navă în parte pentru ca ambele să ajungă la viteza luminii exact în acelaşi timp. Era o negociere extrem de delicată şi de complicată între două computere care trebuiau să ştie aproape la perfecţie ce anume transportau navele lor şi ce posibilităţi aveau. Operaţiunea s-a încheiat înainte ca tubul de trecere între nave să fie în întregime conectat.

Miro auzi târşâitul picioarelor în tub. Îşi întoarse fotoliul ― încet, pentru că aşa făcea el totul ― şi o văzu apropiindu-se. Aplecată de spate, dar nu prea mult, pentru că, de fapt, nu era chiar atât de înaltă. Părul ― în cea mai mare parte alb, cu câteva şuviţe cenuşii, ca blana de şoarece. Când îşi îndreptă spatele, el se uită la faţa ei şi o cântări din priviri. Vârstnică, dar nu bătrână. Dacă o încerca vreo nelinişte în privinţa acestei întâlniri, nu lăsa să se vadă. Pe de altă parte însă, din cele aflate despre ea de la Andrew şi Jane, avusese de-a face cu o mulţime de oameni mult mai înspăimântători decât un biet infirm de douăzeci de ani.

― Miro? întrebă ea.

― Cine altul?

I-a trebuit doar o clipă, cât o bătaie de pleoape, pentru a prelucra sunetele stranii ieşite din gura lui şi pentru a recunoaşte cuvintele. Miro se obişnuise de-acum cu pauza aceea, dar încă o detesta.

― Eu sunt Valentine, zise ea.

― Ştiu.

Cu răspunsurile sale laconice nu înlesnea câtuşi de puţin dialogul, dar ce altceva ar mai fi fost de spus? Nu era chiar o întâlnire între doi şefi de state care dezbăteau o listă de decizii vitale. Dar trebuia să se străduiască puţin, măcar pentru a nu părea ostil.

― Numele tău, Miro... Înseamnă "mă uit", nu-i aşa?

― "Mă uit îndeaproape." Poate "sunt atent".

― Nu-i chiar aşa de greu să te înţeleagă cineva.

Francheţea cu care abordase problema îl surprinse.

― Cred că accentul tău portughez îmi va da mai mult de furcă decât accidentul cerebral.

Preţ de o clipă, simţi că în loc de inimă avea un ciocan ― doar Andrew mai vorbea cu atâta francheţe despre situaţia lui. Dar, în fond, era sora lui Andrew, nu? Ar fi trebuit să se aştepte să fie atât de deschisă.

― Sau preferi să ne prefacem că nu există o barieră între tine şi ceilalţi oameni?

Aparent, sesizase starea lui de şoc. Acesta dispăru însă şi acum îi trecu prin minte că probabil n-ar trebui să fie supărat, dimpotrivă, ar trebui să se bucure că nu vor fi nevoiţi să evite problema. Cu toate acestea, era supărat, şi avu nevoie de o clipă ca să-şi dea seama de ce.

― Accidentul meu cerebral nu e problema ta, spuse el.

― Dacă din cauza asta mi-e greu să te-nţeleg, atunci e o problemă cu care va trebui să mă descurc. Nu e cazul să faci deja pe ţeposul cu mine, tinere. Abia am început să te deranjez, iar tu abia ai început să mă deranjezi. Nu te agita atât doar pentru că s-a întâmplat să pomenesc de problema ta cu creierul ca fiind oarecum şi problema mea. N-am nici un chef să-mi aleg fiecare cuvânt de teamă să nu jignesc un tânăr hipersensibil, care crede că întreaga lume se învârteşte în jurul dezamăgirilor sale.

Faptul că deja îl judecase, şi cu atâta asprime, îl înfurie pe Miro. Era nedrept şi nu se potrivea deloc cu ceea ce ar fi trebuit să fie autorul "Ierarhiei" lui Demostene.

― Nu cred că întreaga lume se învârteşte în jurul dezamăgirilor mele! Dar să nu-ţi închipui că poţi să vii aici şi să-ncepi să faci pe şefa pe nava mea!

Asta îl iritase, nu cuvintele ei. Avea dreptate ― cuvintele ei nu însemnau nimic. Era atitudinea ei, încrederea ei în sine desăvârşită. Nu era obişnuit ca oamenii să se uite la el fără ca pe feţele lor să se citească groaza sau mila.

Valentine se aşeză în fotoliul de lângă el. Miro se întoarse cu faţa la ea. La rândul ei, femeia nu-şi feri privirea. Mai mult, începu să-l cerceteze, din creştet până în tălpi, uitându-se la el cu un aer de evaluare calmă.

― Mi-a spus că eşti tare. Mi-a spus că ai fost mutilat, dar nu distrus.

― Trebuie să fii doctorul meu?

― Trebuie să fii duşmanul meu?

― Ar trebui? întrebă Miro.

― Nu mai mult decât ar trebui ca eu să-ţi fiu doctor. Andrew nu a pus la cale întâlnirea noastră pentru ca eu să te vindec. Ne-a determinat să ne întâlnim pentru ca tu să mă ajuţi. Dacă nu ai de gând, perfect. Dacă ai de gând, perfect. Vreau doar să lămurim câteva lucruri. Îmi petrec fiecare ceas de veghe scriind propagandă subversivă pentru a încerca să aţâţ opinia publică de pe cele O Sută de Planete şi din colonii. Încerc să-i ridic pe oameni împotriva flotei trimise de Congresul Stelar pentru cucerirea Lusitaniei. Planeta ta, nu a mea, dacă-mi îngădui această precizare.

― Fratele tău e acolo.

Nu era dispus s-o lase să se împăuneze cu altruismul ei desăvârşit.

― Da, amândoi avem acolo membri ai familiei şi amândoi suntem preocupaţi de salvarea acestor pequeninos. Şi mai ştim amândoi că Ender a dus Matca pe planeta voastră, aşadar, dacă Congresul va ajunge să-şi facă mendrele, vor fi distruse două specii străine. Miza este foarte mare, iar eu deja fac tot ce-mi stă în puteri ca să opresc flota. Dacă petrecându-mi câteva ore în compania ta mă ajută s-o fac mai bine, merită să renunţ la o parte din timpul dedicat scrisului pentru a discuta cu tine. Dar n-am nici un chef să-mi irosesc timpul făcându-mi griji dacă am să te jignesc sau nu. Deci, dacă ai de gând să-mi fii adversar, n-ai decât să rămâi aici singur, iar eu am să mă întorc la munca mea.

― Andrew a spus că eşti cea mai bună fiinţă pe care o cunoaşte.

― A ajuns la concluzia asta înainte să mă vadă făcând din copiii barbari nişte adulţi. Înţeleg că mama ta are şase.

― Exact.

― Iar tu eşti cel mai mare.

― Da.

― Păcat. Întotdeauna părinţii fac greşelile cele mai grave cu copiii cei mai mari. Atunci ştiu cel mai puţin şi le pasă cel mai mult, deci e foarte probabil să se înşele, după cum e şi mai probabil să susţină că au dreptate.

Lui Miro nu-i plăcea s-o audă pe femeia aceasta grăbindu-se să tragă concluzii despre mama lui.

― Nu seamănă deloc cu tine.

― Fireşte că nu. Valentine se aplecă în faţă. Ei, te-ai hotărât?

― În ce privinţă?

― Lucrăm împreună sau te-ai deconectat degeaba de la istoria omenirii timp de treizeci de ani?

― Ce vrei de la mine?

― Poveşti, bineînţeles. Faptele le pot obţine de la computere.

― Poveşti despre ce?

― Despre tine. Despre purceluşi. Despre tine şi purceluşi. La urma urmelor, toată istoria asta cu Flota Lusitania a început cu tine şi cu purceluşii. Pentru că tu ai intervenit în treburile lor...

― I-am ajutat!

― Oh, să-nţeleg cumva că iarăşi am folosit un cuvânt anapoda?

Miro se uită la ea cu severitate. Dar, chiar în timp ce o privea fix, ştia că ea avea dreptate ― era excesiv de sensibil. Cuvântul "intervenit", folosit într-un context ştiinţific, avea o semnificaţie aproape neutră. Nu însemna decât că introdusese o schimbare într-o cultură pe care o studia. Şi dacă avea într-adevăr o conotaţie negativă, ea se referea la faptul că-şi pierduse perspectiva ştiinţifică: încetase să-i mai studieze pe pequeninos şi începuse să-i trateze ca pe nişte prieteni. De acest fapt era în mod cert vinovat. Nu, nu vinovat ― era mândru că făcuse o astfel de tranziţie.

― Continuă, spuse el.

― Totul a început pentru că tu ai încălcat legea, iar purceluşii au început să cultive amarantă.

― N-o mai cultivă.

― Da, nu e şi asta o ironie a sorţii? Virusul descolada a reuşit să distrugă toate varietăţile amarantacee pe care sora ta le-a dezvoltat pentru ei. Amestecul vostru a fost zadarnic.

― Ba n-a fost, obiectă Miro. Purceluşii învaţă.

― Da, ştiu. Mai la obiect, selectează. Ca să înveţe ce să facă. Tu le-ai adus libertatea. Sunt întrutotul de acord cu decizia ta. Dar misiunea mea este să scriu despre tine pentru oamenii aflaţi pe cele O Sută de Planete şi în colonii, şi nu e absolut obligatoriu ca ei să înţeleagă la fel lucrurile. Deci trebuie să-mi povesteşti cum şi de ce ai încălcat legea şi ai intervenit în viaţa purceluşilor, şi de ce guvernul şi poporul de pe Lusitania preferă să se răzvrătească împotriva Congresului decât să te extrădeze pentru a fi judecat şi pedepsit.

― Andrew ţi-a spus deja povestea asta.

― Iar eu am scris despre ea, în termeni generali. Acum am nevoie de aspectele personale. Vreau să fiu în măsură să-i conving pe ceilalţi să-i trateze pe aceşti aşa-zişi purceluşi ca pe nişte fiinţe umane. La fel şi pe tine. Trebuie să-i fac să te cunoască în calitate de individ. Dacă e posibil, ar fi simpatic să-i determin să te placă. Atunci, Flota Lusitania ar arăta drept ceea ce este ― o monstruoasă reacţie exagerată la o ameninţare care n-a existat niciodată.

― Flota înseamnă xenocid.

― Exact acelaşi lucru l-am afirmat şi eu în propaganda mea, spuse Valentine.

Nu putea suporta încrederea ei în sine. Nu putea suporta credinţa nestrămutată în propria ei persoană. Trebuia s-o contrazică şi nu putea s-o facă decât avansând idei la care nu reflectase încă suficient. Idei care în mintea lui erau doar nişte îndoieli pe jumătate formulate.

― În acelaşi timp, flota are şi un rol de autoapărare.

Replica lui provocă efectul dorit: îi întrerupse predica şi chiar o făcu să ridice sprâncenele, într-o expresie interogativă. Necazul era că acum trebuia să explice ce anume dorise să spună.

― Descolada, începu el. Este cea mai periculoasă formă de viaţă de oriunde.

― Răspunsul este carantina, nu trimiterea unei flote echipate cu dispozitivul D.M., având capacitatea de a transforma Lusitania şi tot ce se află pe ea în pulbere interstelară microscopică.

― Eşti chiar atât de sigură că ai dreptate?

― Sunt sigură că nu e în regulă să se gândească măcar la nimicirea unei specii înzestrate cu simţuri.

― Purceluşii nu pot trăi fără descolada, şi dacă virusul se răspândeşte pe o altă planetă, va distruge tot ce înseamnă viaţă. Aşa va face.

Era o plăcere să vezi că Valentine putea să se arate consternată.

― Eu credeam că virusul e ţinut sub control. Bunicii tăi au găsit o modalitate de a-l neutraliza, de a-l menţine latent în oameni.

― Descolada se adaptează. Jane mi-a spus că deja s-a transformat de două ori. Mama şi sora mea, Ela, se ocupă de asta ― încearcă să ţină pasul cu descolada. Se pare chiar că descolada o face în mod deliberat. Inteligent. Găseşte strategii ocoleşte substanţele chimice pe care le folosim ca s-o izolăm şi s-o împiedicăm să mai omoare oameni. Pătrunde în cerealele de origine terestră de care oamenii au nevoie pentru a supravieţui pe Lusitania. Acum sunt nevoiţi să le stropească. Ce s-ar întâmpla dacă descolada ar găsi o ale să ocolească toate barierele ridicate de noi?

Valentine rămase tăcută. Nu avea nici un răspuns credibil de data asta. Nu abordase întrebarea direct ― nimeni n-o făcuse, cu excepţia lui Miro.

― Nici măcar nu i-am spus asta lui Jane, continuă Miro. Dar dacă Flota are dreptate? Dacă singura cale de a salva omenirea este de a distruge acum Lusitania?

― Nu, zise Valentine. Asta nu are nimic de a face cu scopurile pentru care Congresul a trimis flota. Motivele lor sunt toate legate de politica interplanetară, de dorinţa de a demonstra coloniilor cine e şeful. Sunt generate de o birocraţie scăpată de sub control şi o castă militară care...

― Ascultă-mă! o întrerupse Miro. Dacă tot ai spus că vrei să-mi auzi poveştile, ascult-o pe asta: Nu contează care le sunt motivele. Contează numai întrebarea ― trebuie să distrugă Lusitania?

― Ce fel de individ eşti tu? întrebă Valentine.

Miro putu sesiza în vocea ei atât admiraţia cât şi sila.

― Tu eşti filozoful moralist, zise el, aşa că tu să-mi dai răspunsul. Se cade să-i iubim atât de mult de pequeninos încât să îngăduim ca virusul pe care-l poartă să distrugă întreaga omenire?

― Bineînţeles că nu. Trebuie doar să găsim o modalitate de a neutraliza virusul.

― Şi dacă nu reuşim?

― Atunci instituim carantina pe Lusitania. Chiar dacă toate fiinţele omeneşti de pe planetă mor ― familia mea şi a ta ― tot nu-i distrugem pe pequeninos.

― Serios? întrebă Miro. Şi cum rămâne cu Matca?

― Ender mi-a spus că se restabileşte, dar...

― Conţine în ea o întreagă societate industrializată. Va ajunge să construiască astronave şi să părăsească planeta.

― Doar nu va lua descolada cu ea!

― N-are încotro. Descolada e deja în ea. E în mine!

Acesta a fost momentul în care într-adevăr a lovit-o. O putea vedea în ochii ei: teama.

― Va ajunge şi în tine, nici o grijă. Chiar dacă acum dai fuga la nava ta şi încetezi contactul cu mine, încercând să te izolezi de infecţie, de îndată ce vei ajunge pe Lusitania descolada va pătrunde în tine, în soţul tău şi în copii tăi. Vor fi nevoiţi să ingereze substanţe chimice odată cu hrana şi apa, în fiecare zi a vieţii lor. Şi nu vor mai putea pleca nicicând de pe Lusitania, căci ar însemna să poarte cu ei moartea şi distrugerea.

― Ştiam că asta e doar o posibilitate, spuse Valentine.

― Când aţi plecat, era doar o posibilitate. Ne gândeam că în curând vom reuşi să controlăm strict virusul. Acum nimeni nu mai e sigur dacă va putea fi vreodată ţinut sub control, ceea ce înseamnă că, o dată ce aţi ajuns acolo, nu veţi mai putea părăsi nicicând Lusitania.

― Sper că o să ne placă clima.

Miro îi scrută faţa, în timp ce ea prelucra informaţiile primite. Teama iniţială dispăruse. Redevenise ea însăşi: gândea.

― Uite care-i părerea mea, reluă Miro. Eu cred că indiferent cât de îngrozitor ar fi Congresul, indiferent cât de abjecte i-ar fi planurile, flota ar putea să reprezinte salvarea omenirii.

Valentine răspunse cu precauţie, căutându-şi cuvintele. Miro constată cu bucurie faptul că ea nu dădea nici o replică fără să gândească. Era capabilă să înveţe.

― Înţeleg că evenimentele converg spre o singură cale posibilă şi s-ar putea să vină o vreme când... dar este extrem de improbabil. Mai întâi şi mai întâi, cunoscând toate acestea, este greu de crezut că Matca va construi astronave care să ducă descolada aiurea.

― O cunoşti? întrebă Miro pe un ton imperativ. O înţelegi?

― Chiar dacă ar face o asemenea imprudenţă, mama şi sora ta se ocupă de asta, nu? Când vom ajunge pe Lusitania ― în momentul când Flota va ajunge pe Lusitania ― s-ar putea ca ele să fi găsit deja o modalitate de a controla descolada o dată pentru totdeauna.

― Şi dacă o vor găsi, zise Miro, crezi că ar trebui s-o pună în practică?

― De ce nu?

― Cum ar putea să distrugă toţi viruşii descolada? Virusul este parte integrantă din ciclul de viaţă pequenino. Când forma corporală pequenino moare, tocmai virusul descolada catalizează transformarea în copac, adică în ceea ce purceluşii numesc a treia viaţă ― şi numai în această a treia viaţă masculii pequenino pot fecunda femelele. Dacă virusul dispare, trecerea în cea de-a treia viaţă devine imposibilă şi generaţia actuală de purceluşi va fi ultima.

― Ceea ce nu înseamnă că va fi imposibil, ci doar mai greu. Mama şi sora ta vor trebui să găsească o modalitate de a neutraliza descolada în fiinţele omeneşti şi în cerealele pe care trebuie să le consumăm, fără să-i anuleze capacitatea de a controla trecerea la faza de maturitate a purceluşilor.

― Şi au la dispoziţie mai puţin de cincisprezece ani pentru asta, spuse Miro. Puţin probabil.

― Dar nu imposibil.

― Da. Există o şansă. Şi, bizuindu-te pe această şansă, vrei să te descotoroseşti de Flotă?

― Flota a fost trimisă să distragă Lusitania indiferent dacă dobândim sau nu controlul asupra virusului.

― Iar eu îţi repet: motivele celor ce au trimis-o sunt irelevante. Indiferent de motiv, distragerea Lusitaniei poate reprezenta singura protecţie sigură pentru tot restul umanităţii.

― Iar eu îţi spun că te-nşeli.

― Tu eşti Demostene, nu? Andrew aşa mi-a spus.

― Da.

― Deci tu ai conceput Ierarhizarea Străinilor. Utlaning sunt străinii de pe planeta noastră. Framling sunt străinii care aparţin speciei noastre, dar de pe altă planetă. Raman sunt străinii dintr-o altă specie, dar capabili să comunice cu noi, capabili să coexiste cu omenirea. Ultimii sunt varelse ― şi ce sunt aceştia!

― Pequeninos nu sunt varelse, nici Matca.

― Dar descolada este. Varelse. O formă de viaţă străină care este capabilă să distragă întreaga omenire...

― Doar dacă n-o vom putea îmblânzi...

― ... o specie străină cu care ne este imposibil să comunicăm şi alături de care nu putem trăi. Tu eşti cea care ai afirmat că într-o astfel de situaţie războiul este inevitabil. Dacă o specie străină pare hotărâtă să ne distrugă şi nu putem comunica sub nici o formă cu ea, dacă n-o putem înţelege, dacă nu există nici o posibilitate s-o abatem în mod paşnic de la scopurile ei, atunci orice acţiune întreprindem pentru a ne salva este justificată, inclusiv distragerea completă a celeilalte specii.

― Aşa este.

― Dar ce se întâmplă dacă trebuie să distrugem descolada şi totuşi n-o putem distrage fără să-i ucidem în acelaşi timp pe oameni, pe Matcă şi purceluşii de pe Lusitania?

Spre surprinderea lui Miro, ochii lui Valentine erau scăldaţi în lacrimi.

― Iată ce ai ajuns...

Miro era derutat.

― Când s-a transformat această conversaţie într-o discuţie despre mine?

― Te-ai gândit atâta timp, ai văzut toate posibilităţile pentru viitor ― cele bune şi cele rele în aceeaşi măsură ― dar singura în care eşti dispus să crezi este viitorul imaginar pe care ţi l-ai ales drept fundament pentru toate judecăţile tale morale, este singurul viitor în care tot ceea ce eu şi tu am iubit vreodată, toate speranţele noastre vor fi distruse.

― N-am spus că mi-ar plăcea acest viitor, se apără Miro.

― Nici eu n-am spus că ţi-ar plăcea. Am spus că e viitorul pentru care te pregăteşti. Dar eu nu vreau. Eu prefer să trăiesc într-un univers care mai păstrează o urmă de speranţă. Prefer să trăiesc într-un univers în care mama şi sora ta vor găsi o posibilitate de a ţine descolada sub control, un univers în care Congresul poate fi reformat sau înlocuit, un univers în care să nu existe nici puterea, nici dorinţa de a distruge o întreagă specie.

― Şi dacă te-nşeli?

― Tot îmi va rămâne timp din belşug să dispar înainte de a muri. Dar tu... tu chiar cauţi orice prilej de disperare? Andrew mi-a spus că ai fost un bărbat chipeş ― să ştii că încă mai eşti ― şi pierderea capacităţii tale fizice te-a rănit profund. Dar alţii au pierdut mult mai mult decât tine, fără să îmbrăţişeze o viziune atât de pesimistă asupra lumii.

― Ăsta e rezultatul analizei tale în ceea ce mă priveşte? întrebă Miro. Nu ne cunoaştem decât de o jumătate de oră şi pretinzi că înţelegi totul despre mine?

― Ştiu doar că e cea mai deprimantă conversaţie pe care am avut-o în viaţa mea.

― Aşadar, presupui că de vină e infirmitatea mea. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun ceva, Valentine Wiggin. Şi eu sper aceleaşi lucruri ca şi tine. Sper chiar ca într-o bună zi să reintru în posesia trupului meu. Dacă n-aş avea speranţa, aş fi un om mort. Lucrurile pe care tocmai ţi le-am spus nu sunt izvorâte din disperare. Le-am spus pentru că sunt posibile. Şi tocmai pentru că sunt posibile trebuie să reflectăm la ele, astfel ca mai târziu să nu ne surprindă. Trebuie să ne gândim la ele pentru că, în cazul în care se va întâmpla ireparabilul, trebuie să ştim deja cum vom trăi în acel univers.

Valentine părea să-l studieze; îi simţea privirea plimbându-i-se pe trup, ceva aproape palpabil, o furnicătură uşoară sub pielea, în creierul lui.

― Da, spuse ea.

― Da, ce?

― Da, eu şi soţul meu ne vom muta aici şi vom rămâne pe nava ta.

Se ridică de pe scaun şi porni spre coridorul ce dădea în tubul de legătură.

― De ce?

― Pe nava noastră e prea mare aglomeraţie. Şi pentru că, fără doar şi poate, merită să stau de vorbă cu tine. Nu numai ca să adun materiale pentru eseurile pe care trebuie să le scriu.

― Aha, deci am trecut testul tău?

― Da, l-ai trecut, răspunse ea. Dar eu l-am trecut pe-al tău?

― Eu nu te-am testat.

― Ei, pe naiba, râse ea. Dar, pentru eventualitatea în care n-ai băgat de seamă, am să-ţi răspund eu: l-am trecut. Altfel nu mi-ai fi spus toate lucrurile pe care mi le-ai spus.

Şi plecă. Îi auzi paşii de-a lungul coridorului, apoi computerul îi raportă că traversase tubul de legătură dintre nave.

Deja îi simţea lipsa.

Da, ea avea dreptate. Trecuse într-adevăr de testul lui. Îl ascultase aşa cum nimeni n-o mai făcuse ― fără nerăbdare, fără să-i termine frazele, fără să-şi abată privirea de la el. Iar el îi vorbise, nu cu grija de a pronunţa corect, ci cu o mare emoţie. Cu siguranţă, vorbele lui trebuie să fi fost aproape neinteligibile. Şi totuşi, ea îl ascultase cu atâta atenţie şi atât de bine încât îi înţelesese toate argumentele; nici măcar o singură dată nu-i ceruse să repete ceva. Putea să discute cu această femeie la fel de firesc cum vorbise cu toată lumea înainte de a suferi accidentul cerebral. Da, era încăpăţânată, autoritară şi grăbită să tragă concluzii, dar putea la fel de bine să asculte o opinie contrară, să se răzgândească atunci când era nevoie. Ştia să asculte şi el reuşea să vorbească. Poate că în prezenţa ei avea totuşi să fie Miro.

3

Mâini curate

LUCRUL cel mai neplăcut în privinţa fiinţelor umane este că nu se metamorfozează. Indivizii din specia mea şi a ta se nasc sub formă de larve, dar înainte de a se reproduce se transformă în ceva superior. Oamenii rămân larve toată viaţa lor.

Fiinţele umane se metamorfozează totuşi. Ele îşi schimbă identitatea în permanenţă. Cu toate acestea, fiecare nouă identitate se dezvoltă cu iluzia că s-ar fi aflat tot timpul în posesia trupului pe care tocmai l-a cucerit.

Astfel de modificări sunt superficiale. Oamenii sunt foarte mândri de schimbările lor, dar fiecare transformare imaginară se dovedeşte a fi un nou sistem de pretexte pentru a se comporta exact aşa cum s-a purtat dintotdeauna individul respectiv.

Eşti prea diferită de oameni ca să-i poţi înţelege vreodată.

Eşti prea asemănător cu oamenii ca să fii în stare vreodată să-i vezi aşa cum sunt.

Zeii i-au vorbit pentru prima oară lui Han Qing-Jao când avea şapte ani. O vreme, nu şi-a dat seama că auzea vocea unui zeu. Tot ce ştia era că avea mâinile murdare, acoperite cu o mâzgă scârboasă, invizibilă, şi că trebuia să le cureţe.

La început, în primele câteva rânduri, o simplă spălare era de ajuns şi se simţea mai bine câteva zile în şir. Dar, o dată cu trecerea timpului, senzaţia de murdărie revenea de fiecare dată tot mai repede şi trebuia să se frece din ce în ce mai mult pentru a îndepărta mizeria, până când a ajuns să se spele de câteva ori pe zi, folosind o perie aspră cu care-şi curăţa mâinile până începeau să sângereze. Abia când durerea devenea insuportabilă se simţea într-adevăr curată, şi atunci doar pentru câteva ore.

N-a spus nimănui nimic; ştia din instinct că murdăria de pe mâinile ei trebuie ascunsă ca un secret. Toată lumea aflase că spălatul pe mâini era unul din primele semne ce dădeau de veste că zeii îi vorbeau unui copil, şi majoritatea părinţilor de pe planeta Căii îşi urmăreau copiii cu speranţa că vor observa o preocupare excesivă pentru curăţenie. Dar ceea ce nu înţelegeau aceşti oameni era teribila cunoaştere de sine care ducea la spălat: primul mesaj primit de la zei era despre murdăria infectă a celui cu care vorbeau. Qing-Jao a ascuns faptul că se spăla pe mâini nu pentru că i-ar fi fost ruşine că zeii vorbeau cu ea, ci pentru că cei din jur ar fi aflat cât de netrebnică era şi ar fi dispreţuit-o.

Zeii i-au fost complici. I-au îngăduit să ascundă urmele frecatului sălbatic al palmelor. Atunci când avea mâinile grav rănite, le putea strânge pumn sau le putea ascunde în faldurile fustei, ori şi le ţinea cu smerenie în poală şi nimeni nu băga de seamă. Nu vedeau decât o fetiţă foarte bine crescută.

Dacă mama ei ar fi mai trăit, secretul lui Qing-Jao ar fi fost descoperit mult mai repede. Aşa însă, au trecut câteva luni până când unul dintre servitori a observat. Mu-Pao, slujnica cea bătrână şi grasă, a remarcat din întâmplare o pată de sânge pe mica faţă de masă de pe măsuţa pentru micul-dejun a lui Qing-Jao. Mu-Pao a înţeles din prima clipă ― doar se ştia prea bine că mâinile sângerânde erau unul dintre semnele timpurii ale atenţiei zeilor. Acesta era şi motivul pentru care mulţi părinţi ambiţioşi îşi sileau câte un copil deosebit de promiţător să se spele şi iarăşi să se spele. Pretutindeni pe planeta Căii, spălatul ostentativ al manilor se chema "atragerea zeilor".

Imediat, Mu-Pao s-a dus la tatăl lui Qing-Jao, nobilul Han Fei-Tzu, despre care se zvonea că ar fi cel mai mare dintre vorbitorii-cu-zeii, unul dintre cei atât de puternici în ochii nemuritorilor încât se putea întâlni cu framlingii ― fiinţele de pe alte planete ― fără să trădeze nici o clipă vocile zeilor dinlăuntrul său, păstrând astfel secretul divin al planetei Căii. El avea să fie bucuros la auzul veştii, iar Mu-Pao avea să fie venerată ca primul om care văzuse semnele zeilor la Qing-Jao.

După un ceas, Han Fei-Tzu a chemat-o pe copila sa iubită, Qing-Jao, şi au plecat împreună, într-o lectică, la templul de la Rockfall. Lui Qing-Jao nu-i plăcea să călătorească într-un astfel de scaun umblător, căci îi compătimea pe cei care trebuiau să-l poarte în spinare.

― Să ştii că nu suferă, i-a explicat tatăl ei. Se simt profund onoraţi. Este una din căile prin care îşi arată veneraţia faţă de zei: când un vorbitor-cu-zeii merge la templu, o face pe umerii celor credincioşi Căii.

― Dar eu sunt tot mai mare în fiecare zi, a răspuns Qing-Jao.

― Când ai să te faci prea mare, ori ai să mergi pe jos, ori ai să călătoreşti cu propria-ţi lectică, i-a spus tatăl ei. (Nu era nevoie să-i explice că va avea propria ei lectică numai dacă va deveni şi ea vorbitoare-cu-zeii.) Iar noi încercăm să ne arătăm umilinţa rămânând foarte slabi şi uşori, astfel încât să nu fim o povară prea grea pentru oameni.

Era o glumă, fireşte, căci deşi nu era uriaşă, burta tatei avea dimensiuni generoase. Dar gluma ascundea o lecţie adevărată: vorbitorii-cu-zeii nu trebuie să fie nicicând o povară pentru oamenii de rând care cred în Cale. Oamenii trebuie să fie întotdeauna recunoscători, niciodată plini de resentimente pentru că, dintre toate planetele, zeii o aleseseră pe a lor pentru a-şi face auzite glasurile.

Acum însă, Qing-Jao era mai preocupată de supliciul care o aştepta. Ştia că era dusă acolo pentru a fi supusă încercării.

― Mulţi copii sunt învăţaţi să pretindă că zeii le vorbesc, i-a explicat Han Fei-Tzu. Trebuie să aflăm dacă zeii te-au ales cu adevărat.

― Aş vrea să nu mă mai aleagă, a spus Qing-Jao.

― Vei dori şi mai mult în timpul încercării, i-a spus el cu o voce încărcată de milă, care o înfricoşă şi mai mult pe Qing-Jao. Cei din jur nu ne văd decât puterile şi privilegiile şi ne invidiază pentru ele. Ei nu cunosc suferinţele uriaşe ale celor ce aud vocile zeilor. Dacă zeii îţi vorbesc cu adevărat, draga mea Qing-Jao, vei învăţa să suporţi suferinţa aşa cum jadul îndură dalta cioplitorului şi pânza aspră a şlefuitorului. Te va face să străluceşti. De ce crezi tu că ţi-am pus numele de Qing-Jao?

Qing-Jao ― "magnific de strălucită", iată ce însemna numele ei. Era totodată şi numele unei mari poete din China antică. Deşi a trăit într-o epocă în care numai bărbaţii erau respectaţi, a fost cinstită drept cea mai mare scriitoare a vremurilor ei. "Ceaţa străvezie şi norii deşi întunecă întreaga zi." Era primul vers din cântecul lui Li Qing-Jao "De două ori a noua parte". Aşa simţea în momentul acela Qing-Jao.

Şi cum se sfârşea poemul? "Iar acum perdeaua-mi e ridicată doar de vântul de apus. Mai străvezie decât asta floare aurie am ajuns." Oare aşa avea să sfârşească şi ea? Îi spunea oare străbuna ei de suflet în acest poem că întunericul care cobora asupra ei avea să fie ridicat numai atunci când zeii vor veni dinspre apus, să-i înalţe de la trup sufletul străveziu, uşor şi auriu? Prea era îngrozitor să se gândească la moarte acum, când n-avea decât şapte ani; şi totuşi, gândul îi veni în minte: "Dacă mor curând, atunci o voi vedea pe mama şi chiar pe Li Qing-Jao."

Numai că încercarea nu avea nimic de a face cu moartea, sau cel puţin nu era menită să aibă. Era chiar destul de simplu. Tata a condus-o într-o încăpere mare, unde stăteau îngenuncheaţi trei bărbaţi bătrâni. Cel puţin păreau a fi bărbaţi, dar poate erau femei. Erau atât de bătrâni încât toate deosebirile dispăruseră. Aveau doar câteva şuviţe firave de păr alb şi nici un pic de barbă, şi erau îmbrăcaţi în veşminte largi, ca nişte saci. Mai târziu, Qing-Jao avea să afle că aceştia erau eunucii templului, supravieţuitori ai vremurilor premergătoare intervenţiei Congresului Stelar, după care a fost interzisă automutilarea, fie ea şi voluntară, în slujba unei religii. Acum însă, ei erau misterioasele făpturi fantomatice ale căror mâini o pipăiau, explorându-i îmbrăcămintea.

Ce căutau acolo? I-au găsit beţigaşele din abanos şi i le-au luat. I-au luat eşarfa cu care-şi încinsese mijlocul. I-au luat papucii. Mai târziu avea să afle că toate aceste lucruri îi fuseseră luate pentru că alţi copii deveniseră atât de disperaţi în timpul încercării încât îşi luaseră viaţa. O fetiţă îşi vârâse beţigaşul în nară, după care se aruncase la podea, înfigându-l în creier. Alta se spânzurase cu eşarfa. Alta îşi îndesase papucii în gură, împingându-i pe gât până când se sufocase şi murise. Nu se întâmpla de prea multe ori ca tentativele de sinucidere să fie încununate de succes, dar păreau să se întâmple cu cei mai inteligenţi dintre copii şi cel mai adesea cu fetele.

Aşadar au deposedat-o pe Qing-Jao de toate mijloacele cunoscute de sinucidere.

Bătrânii au plecat. Han Fei-Tzu a îngenuncheat alături de Qing-Jao şi i-a vorbit deschis:

― Trebuie să înţelegi, Qing-Jao, că nu pe tine te supunem la încercare. Nimic din ceea ce faci din propria-ţi voinţă nu are o cât de mică importanţă pentru ce se va întâmpla aici. De fapt, noi pe zei îi supunem încercării, să vedem dacă sunt hotărâţi să-ţi vorbească. Dacă sunt hotărâţi, vor găsi o cale pe care o vom vedea, iar tu vei ieşi din această încăpere nu ca o fată oarecare, ci ca vorbitoare-cu-zeii. Dacă nu, vei ieşi de aici eliberată pentru totdeauna de vocile lor. Nu pot să-ţi spun pentru care finalitate mă rog, căci nu ştiu.

― Tată, dacă o să-ţi fie ruşine de mine?

Tocmai gândul acesta a făcut-o să simtă o furnicătură în mâini, ca şi cum ar fi fost murdare, ca şi cum trebuia să şi le spele.

― În nici una din aceste două situaţii nu-mi va fi ruşine de tine.

Apoi a bătut din palme. Unul dintre bătrâni a intrat, aducând un lighean greu, pe care l-a aşezat în faţa lui Qing-Jao.

― Bagă-ţi mâinile înăuntru, a spus Han Fei-Tzu.

Ligheanul era plin cu o unsoare neagră şi vâscoasă. Qing-Jao s-a cutremurat.

― Nu pot să-mi bag mâinile acolo.

Han Fei-Tzu i-a apucat braţele şi i-a vârât cu forţa mâinile în murdărie. Qing-Jao a ţipat, căci niciodată până atunci tatăl ei nu mai folosise forţa. Iar când i-a dat drumul, mâinile i-au rămas acoperite cu o mucozitate lipicioasă. Mizeria de pe mâini a făcut-o să icnească; îi era greu să mai respire când se uita la ele şi le simţea mirosul.

Bătrânul a luat ligheanul şi l-a dus afară.

― Unde-aş putea să mă spăl, tată? a scâncit Qing-Jao.

― Nu poţi să te speli. N-ai să te mai poţi spăla niciodată.

Şi pentru că era doar un copil, Qing-Jao l-a crezut, fără să ştie că vorbele lui făceau parte din încercare. L-a văzut pe tatăl ei ieşind din încăpere. A văzut uşa zăvorându-se în urma lui. Rămăsese singură.

La început n-a făcut decât să-şi ţină mâinile întinse în faţa ei, având grijă să nu atingă îmbrăcămintea. A căutat cu disperare un loc unde să se spele, dar nu a găsit nici un pic de apă, nici măcar o cârpă. Încăperea nu era goală ― se găseau acolo scaune, mese, statui, mari urne din jad ― dar toate suprafeţele erau dure şi bine şlefuite, atât de curate încât nu se putea îndura să le atingă. Şi totuşi, murdăria de pe mâinile ei era insuportabilă. Trebuia neapărat să şi le cureţe.

― Tată! a strigat ea. Vino şi spală-mi mâinile!

De bună seamă că o auzea. De bună seamă că se afla undeva pe-aproape, aşteptând rezultatul încercării. Nu se putea să n-o audă ― dar n-a venit.

Singurul material textil din odaie era rochia cu care era îmbrăcată. Se putea şterge cu ea, numai că apoi avea să o mânjească. Soluţia, fireşte, era s-o dezbrace, dar cum s-o facă fără să-şi atingă trupul cu mâinile murdare?

A încercat. Mai întâi s-a şters cât a putut de bine de braţele netede ale unei statui. "Iartă-mă", i-a spus ea statuii, care aparţinea poate vreunui zeu. "Am să vin şi-am să te curăţ după aceea; am să te curăţ cu propria mea rochie."

Apoi şi-a întins mâinile în spate, peste umeri, apucând poalele rochiei şi încercând s-o tragă peste cap. Degetele ei unsuroase au alunecat pe mătase; a simţit pe pielea goală a spatelui răceala murdăriei pătrunse prin ţesătură. Am s-o curăţ, s-a gândit ea.

În sfârşit, a reuşit să apuce suficient de strâns mătasea încât să-şi poată scoate rochia. Aceasta a alunecat peste cap, dar fetiţa a ştiut că lucrurile stăteau mai rău ca oricând, căci o parte din unsoare îi mânjise părul, care-i căzuse peste obraji, astfel că acum, în afară de mâini, mizeria se întinsese pe spatele ei, pe cap şi pe faţă.

Totuşi, nu s-a dat bătută. Şi-a dezbrăcat până la urmă rochia şi şi-a şters cu grijă mâinile de marginea ei. Apoi s-a şters pe faţă cu altă bucată, dar fără folos. Indiferent ce făcea, o parte din unsoare rămânea lipită de ea. Se simţea de parcă mătasea nu reuşise decât să întindă şi mai mult unsoarea, în loc s-o îndepărteze. Niciodată în viaţa ei nu fusese atât de murdară. Era o senzaţie insuportabilă, însă nu putea scăpa de ea.

― Tată! Vino şi ia-mă de-aici! Nu vreau să fiu vorbitor-cu-zeii. Dar tata n-a venit. Fetiţa a început să plângă.

Necazul cu plânsul era că nu făcea altceva decât să înrăutăţească lucrurile. Cu cât plângea mai mult, cu atât mai murdară se simţea. Nevoia disperată de a redeveni curată i-a înăbuşit până şi plânsul. Cu lacrimile uscându-se pe obraji, a început să caute înnebunită o modalitate de a-şi şterge unsoarea de pe mâini. A încercat din nou mătasea rochiei, dar nu peste mult timp şi-a şters mâinile de pereţi, făcând ocolul încăperii şi mânjind zidurile. Şi-a frecat palmele de perete cu atâta repeziciune încât căldura dezvoltată a început să topească grăsimea. A continuat astfel până când mâinile i s-au înroşit, până când cojile cicatricilor din palme s-au tocit ori au fost smulse de asperităţile pereţilor de lemn.

Când palmele şi degetele au început s-o doară atât de tare încât nu mai simţea murdăria de pe ele, s-a şters pe faţă, zgâriindu-se cu unghiile ca să îndepărteze grăsimea. Apoi, cu mâinile din nou murdare, a început să se frece de pereţi.

În cele din urmă, epuizată, a căzut la podea şi a plâns din pricina durerii, din pricina neputinţei de a se curăţa. Plânsul a făcut-o să închidă ochii. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. S-a frecat la ochi şi a simţit cât de murdară îi devenise pielea din cauza lacrimilor. Ştia cu certitudine ce însemna acest lucru: zeii o judecaseră şi o găsiseră murdară. Nu era vrednică să trăiască. Dacă nu avea voie să trăiască, trebuia să-şi pună capăt zilelor, măcar aşa le dădea satisfacţie. Nu mai altceva de făcut decât să găsească o cale de a muri, să nu mai respire. Tatei avea să-i pară rău că nu venise când îl chemase, dar va fi prea târziu. Acum se afla sub puterea zeilor şi aceştia o găsiseră nevrednică să rămână printre cei vii. La urma urmelor, ce drept avea ea să răsufle când, de atâţia ani, poarta buzelor mamei sale încetase să mai lase aerul să treacă, înăuntru sau în afară?

La început s-a gândit să-şi folosească rochia, să şi-o îndese în gură sau să şi-o înfăşoare în jurul gâtului ― dar prea era murdară şi acoperită cu unsoare ca s-o poată mânui. Trebuia să găsească o altă cale.

Qing-Jao s-a apropiat de perete, şi-a lipit palmele de el. Lemn zdravăn. S-a lăsat pe spate şi capul ei a izbit violent lemnul. În momentul impactului, durerea i-a fulgerat creierul şi a căzut buimăcită pe podea. Încăperea se învârtea încet în jurul ei şi, timp de o clipă, a uitat de unsoarea de pe mîini.

Dar uşurarea n-a durat mult. Pe perete se putea vedea un locşor ceva mai întunecat la culoare, acolo unde grăsimea de pe fruntea ei murdărise suprafaţa lustruită. Zeii îi vorbeau, repetându-i că era la fel de murdară ca totdeauna. O durere uşoară n-avea cum să-i răscumpere nevrednicia.

S-a izbit încă o dată cu capul de perete. De data aceasta însă nu a mai simţit o durere la fel de ascuţită. S-a lovit iarăşi şi iarăşi, până când şi-a dat seama că, împotriva voinţei sale, trupul ei refuza lovitura, refuza să-şi provoace o durere atât de mare. Astfel a înţeles de ce zeii o găsiseră nespus de nevrednică: era prea slabă ca să-şi impună voinţa asupra trupului. Ei bine, nu era întru totul neajutorată. Îşi putea păcăli trupul să i se supună.

A ales cea mai mare dintre statui, care avea probabil trei metri înălţime. Era turnată din bronz şi înfăţişa un bărbat în mişcare, ţinând o sabie deasupra capului. Avea destule colţuri, îndoituri şi protuberanţe pe care să se caţere. Mâinile ei erau tot pline de unsoare, dar a reuşit să ajungă pe umerii statuii, ţinându-se de pălărie cu o mână şi de sabie cu cealaltă.

S-a oprit un moment, pipăind sabia, şi s-a gândit să încerce să-şi taie gâtul cu ea ― în felul acesta ar fi încetat să respire, nu? Dar era doar un simulacru de lamă, deloc ascuţită, şi nu-şi putea aşeza gâtul pe ea la unghi drept. A revenit la planul ei iniţial.

A inspirat adânc de câteva ori, apoi şi-a prins mâinile la ceafă şi s-a rostogolit înainte. Urma să cadă în cap pe podea; aşa avea să pună capăt murdăriei.

Cu toate acestea, în momentul în care podeaua i-a apărut în faţa ochilor, şi-a pierdut controlul. A ţipat; a simţit cum mâinile i se desfac şi se reped înainte, în încercare de a-i amortiza căderea. "Prea târziu", şi-a spus ea cu o satisfacţie sumbră, apoi capul i s-a izbit violent de podea şi totul s-a întunecat.

Qing-Jao s-a trezit cu o durere surdă în braţ însoţită de junghiuri în cap, care o fulgerau la cea mai mică mişcare, dar era vie. Când a reuşit să deschidă ochii a văzut că încăperea devenise mai întunecoasă. Să se fi făcut noapte? Cât timp dormise oare? Nu putea să-şi mişte braţul stâng, cel care-o durea. A văzut vânătaia urâtă de la cot şi s-a gândit că probabil îşi rupsese braţul când căzuse.

A văzut de asemenea că mâinile îi rămăseseră mânjite cu grăsime şi si s-a simţit insuportabil de murdară: judecata zeilor fusese împotriva ei. În fond, n-ar fi trebuit să încerce să-şi pună capăt zilelor. Zeii nu i-ar fi îngăduit să scape aşa de uşor de judecata lor.

"Ce pot să fac?" a întrebat ea. "Cum aş putea să fiu curată în faţa voastră, o, zei? Li Qing-Jao, străbuna mea de suflet, arată-mi cum să mă fac vrednică de a primi judecata blândă a zeilor!"

I-a venit în minte imediat cântecul de dragoste al lui Li Qing-Jao, "Despărţire". Era unul din primele pe care tata îi ceruse să le memoreze, când avea doar trei ani, cu puţin înainte să-i spună că mama urma să moară. Acum era cât se poate de potrivit, căci nu era ea despărţită de bunăvoinţa zeilor? Nu trebuia să se împace cu ei, astfel încât să poată fi primită printre adevăraţii vorbitori-cu-zeii?

Cineva mi-a trimis

un răvaş de iubire cu

şirurile de gâşte care se întorc,

şi-n timp ce luna-mi inundă

odaia dinspre apus,

În timp ce petalele dansează

deasupra pârâului jucăuş,

iarăşi mă gândesc la tine,

la noi, care trăim, despărţiţi,

o tristeţe,

o durere ce nu poate fi îndepărtată.

Şi totuşi, când privirea-mi coboară,

inima-mi rămâne neclintită.

Luna care inunda odaia dinspre apus îi spunea că de fapt un zeu, nu un iubit obişnuit, un bărbat adică, era dorit cu înfocare în acest poem. Li Qing-Jao răspunsese la rugăciunea micuţei Han Qing-Jao şi-i trimisese acest poem, ca s-o înveţe cum să-şi lecuiască durerea ce nu putea fi îndepărtată: murdăria ei trupească.

"Ce este răvaşul de iubire?" se întreba Qing-Jao. Şiruri de gâşte care se întorc ― dar nu e nici o gâscă în această încăpere. Şi petalele care dansează deasupra unui pârâu jucăuş ― dar aici nu existau petale şi nici vreun pârâu.

"Şi totuşi, când privirea-mi coboară, inima-mi rămâne neclintită." A înţeles că aceasta era cheia, acesta era răspunsul. Încet, cu grijă, Qing-Jao s-a rostogolit pe burtă. La un moment dat, când a încercat să se sprijine în mâna stângă, cotul i s-a îndoit şi durerea extraordinară aproape a făcut-o să-şi piardă din nou cunoştinţa. În cele din urmă a îngenuncheat, cu capul plecat, sprijinindu-se în mâna dreaptă. Privind în jos. Poemul promitea că aşa inima avea să-i fie neclintită.

Nu se simţea deloc mai bine: era la fel de murdară, la fel de suferindă. Privind în jos, nu vedea decât scândurile lustruite ale podelei, fibrele lemnului alcătuind linii şerpuitoare ce porneau dintre genunchii ei şi se pierdeau la marginea camerei.

Şiruri. Şiruri de fibre, şiruri de gâşte. Nu erau oare fibrele asemenea unui pârâu jucăuş? Trebuia să urmărească aceste linii, precum gâştele; trebuia să danseze deasupra acestor pârâie jucăuşe, ca o petală. Iată ce voia să-i spună poemul: când îşi va coborî privirea, inima îi va fi neclintită.

A ales o linie întunecată, asemenea unei ape ce şerpuieşte prin pădurea mai deschisă la culoare din jur, şi a ştiut din primul moment că acela era pârâul pe care trebuia să-l urmeze. Nu a îndrăznit să-l atingă cu degetul ei murdar şi nevrednic. Trebuia să-l urmeze aşa cum gâscă atinge aerul, aşa cum petala atinge apa pârâului. Nu putea face asta decât cu ochii.

Cu atenţie, a început să urmărească fibra, în drum spre perete. De vreo două ori s-a mişcat atât de repede încât a pierdut-o din vedere, uitând care dintre ele era; dar curând a găsit-o din nou, sau a crezut că a găsit-o, şi a mers mai departe spre perete. Era bine ce făcea? Erau zeii mulţumiţi?

Aproape, dar nu tocmai ― nu putea fi sigură dacă atunci când privirea i-a alunecat de la fibră a revenit la aceeaşi. Petalele nu ţopăie de la un râu la altul. Trebuia s-o urmeze pe cea cuvenită, pe toată lungimea ei. A doua oară a început de la perete şi s-a aplecat foarte mult, astfel încât atenţia ochilor să nu-i fie distrasă de mişcarea propriei sale mâini. Şi-a croit drum cu îndrăzneală, neîngăduindu-şi nici măcar să clipească, chiar atunci când ochii o usturau. Ştia că o dată ce ar fi pierdut fibra pe care o urmărea, trebuia să se întoarcă şi s-o ia de la capăt. Totul trebuia dus la perfecţiune, altfel puterea de purificare a gestului avea să se piardă.

A durat o veşnicie. A clipit totuşi, dar nu la întâmplare, nu accidental. Când ochii o usturau prea tare, se apleca până când ochiul stâng ajungea exact deasupra fibrei, apoi îl închidea o clipă pe celălalt. După ce-şi uşura ochiul drept, îl deschidea şi apoi îl închidea pe cel stâng. În felul acesta a fost în stare să ajungă la jumătatea încăperii, acolo unde scândura se termina, lipită fiind de o alta.

Nu ştia dacă era suficient, dacă era de ajuns să atingă capătul scândurii, sau trebuia să găsească o altă fibră pe care s-o urmărească. A dat să se ridice, punându-i la încercare pe zei, să vadă dacă erau mulţumiţi. S-a ridicat pe jumătate, dar n-a simţit nimic; s-a ridicat în picioare şi n-a simţit nici un fel de stânjeneală.

Aha! Erau deci satisfăcuţi, erau mulţumiţi de ea. Acum nu mai simţea grăsimea de pe mâini decât ca pe un strat subţire de ulei. Nu mai avea nevoie să se spele, căci găsise o altă cale să se purifice, o altă cale prin care zeii să o disciplineze. Încet, s-a întins pe spate, pe podea, zâmbind, plângând încetişor de bucurie. "Acum am fost alăturată zeilor; despărţirea a luat sfârşit. Mamă, sunt din nou cu tine, curată şi vrednică. Tigrule Alb de la Apus, acum sunt îndeajuns de curată ca să-ţi ating blana şi să nu las nici o urmă de murdărie."

Deodată au atins-o nişte mâini ― erau mâinile tatei, care o ridica în picioare. Picături de apă au căzut pe faţa ei, pe pielea goală a trupului ei ― lacrimile tatei.

― Trăieşti, a spus el. Draga mea vorbitoare-cu-zeii, fata mea, viaţa mea, nu ai încetat să străluceşti.

Mai târziu avea să afle că în timpul încercării fusese nevoie ca tatăl ei să fie legat şi împiedicat să scoată vreun sunet, îndesându-i-se un căluş în gură, că atunci când ea s-a suit pe statuie şi a schiţat gestul de a-şi apăsa gâtul pe tăişul săbiei, Han Fei-Tzu se aruncase înainte cu atâta forţă încât scaunul s-a răsturnat, iar el s-a lovit cu fruntea de podea. Acest lucru a fost considerat ca un act de mare milă cerească, fiindcă n-a mai apucat să vadă teribila ei cădere de pe statuie. A plâns pentru ea tot timpul cât a zăcut inconştientă. Iar apoi, când s-a ridicat în genunchi şi a început să urmărească fibrele lemnului din duşumea, el a fost cel care a înţeles.

― Priviţi, a şoptit el. Zeii i-au încredinţat o misiune. Zeii îi vorbesc.

Ceilalţi au priceput mai greu, pentru că nu mai văzuseră pe cineva care să urmărească fibrele. Ceea ce făcea Qing-Jao nu era descris în Catalogul Vocilor Zeieşti. Aşteptatul la uşi, Numărarea multiplilor de  cinci, Numărarea obiectelor, Râcâirea pielii, Verificarea crimelor accidentale, Ruperea unghiilor, Bulbucarea ochilor ― toate acestea erau cunoscute ca penitenţe cerute de zei, ritualuri de supunere care purificau sufletele vorbitorilor-cu-zeii, astfel încât nemuritorii să le poată umple mintea cu înţelepciune. Nimeni nu văzuse vreodată Urmărirea fibrelor de lemn. Totuşi, Han Fei-Tzu a văzut ce făcea fata lui, a dat un nume ritualului şi l-a adăugat la Catalogul Vocilor. Avea să poartă veşnic numele ei: Han Qing-Jao, ea fiind prima căreia zeii îi porunciseră să împlinească acest rit. Faptul acesta făcea din ea o persoană deosebită.

La fel şi neobişnuita ingeniozitate cu care încercase să găsească modalităţi de a-şi curăţa mâinile şi, mai târziu, de a-şi curma viaţa. Mulţi încercaseră, fireşte, să-şi şteargă mâinile de pereţi şi majoritatea încercase să-şi folosească hainele. Dar faptul că-şi frecase mâinile ca să dezvolte căldură prin fricţiune a fost considerat ca fiind ceva neobişnuit şi deosebit de inteligent. Dacă lovirea capului de pereţi era ceva banal, urcatul pe statuie şi săritul de acolo erau ceva foarte rar. Şi nici unul dintre cei care o mai făcuseră nu avusese tăria să-şi ţină mâinile la spate atât de mult. În templu nu se vorbea decât despre ea şi curând vestea s-a răspândit în toate templele închinate Căii.

Bineînţeles că pentru Han Fei-Tzu era o mare cinste ca fiica lui să fie atât de posedată de zei. Iar povestea nebuniei care aproape îl cuprinsese când fiica lui încercase să-şi ia viaţa s-a răspândit tot atât de repede şi a mişcat multe inimi. "O fi el unul dintre cei mai mari vorbitori-cu-zeii", spunea lumea despre el, "dar ţine mai mult la fiica lui decât la propria-i viaţă." Asta i-a făcut să-l iubească tot atât de mult pe cât îl venerau deja.

Atunci au început oamenii să vorbească în şoaptă despre o posibilă zeificare a lui Han Fei-Tzu. "Este îndeajuns de măreţ şi de puternic pentru ca zeii să-i dea ascultare", spuneau susţinătorii lui. "Şi, în aceleaşi timp, e atât de afectuos încât întotdeauna îi va iubi pe oamenii Căii şi va încerca să le facă bine. Nu aşa ar trebui să fie zeul unei planete?" Bineînţeles că era imposibil să decidă acum: un om nu putea fi ales drept zeu al unui sat, cu atât mai puţin al unei planete, până când nu murea. Cum să-ţi dai seama ce fel de zeu va fi până când nu-i cunoşti întreaga viaţă, de la început până la sfârşit?

Aceste şoapte au ajuns de multe ori la urechile lui Qing-Jao în timp ce creştea tot mai mare, iar conştiinţa faptului că era posibil ca tatăl ei să fie ales zeu al planetei Calea a devenit unul din farurile călăuzitoare ale vieţii sale. Dar la vremea aceea, şi pentru totdeauna în sufletul ei, îşi amintea că mâinile lui fuseseră acelea care îi purtaseră trupul acoperit de răni până la patul vindecării, că ochii lui fuseseră aceia care vărsaseră lacrimi calde pe pielea ei rece, că a lui fusese vocea care-i şoptise în tonalităţile minunate, pline de pasiune ale limbii străvechi:

― Iubita ea, draga mea Magnific de Strălucită, niciodată să nu-mi lipseşti viaţa de lumina ta. Orice s-ar întâmpla, să nu-ţi mai faci niciodată rău, căci am să mor cu siguranţă.

4

Jane

FOARTE MULŢI DINTRE SEMENII TĂI devin creştini şi cred în zeul pe care aceşti oameni l-au adus cu ei.

Voi nu credeţi în Dumnezeu?

Nu s-a pus niciodată problema. Noi ne-am amintit întotdeauna cum am început.

Voi aţi evoluat. Noi am fost creaţi.

Un virus.

De către un virus pe care Dumnezeu l-a creat în scopul de a ne crea.

― Aşadar, şi tu eşti un credincios.

Înţeleg credinţa.

Nu, tu doreşti credinţa.

O doresc îndeajuns ca să acţionez ca şi cum aş crede. Poate că aceasta e credinţa.

Sau nebunia deliberată.

Până la urmă, pe nava lui Miro n-au venit doar Valentine şi Jakt. Fără să fie poftită, Plikt a sosit şi ea, instalându-se într-o cămăruţă jalnică, în care nici măcar nu te puteai întinde în voie. Ea era anomalia acestei călătorii: nici membru al familiei, nici al echipajului, ci un prieten. Plikt fusese una din elevele lui Ender când acesta venise pe Trondheim ca vorbitor în numele morţilor. Ea îşi dăduse seama, pe căi independente, că Andrew Wiggin era Vorbitorul în numele Morţilor şi că totodată era Ender Wiggin.

De ce această tânără inteligentă făcuse o asemenea fixaţie pentru Ender Wiggin, Valentine nu putea înţelege cu adevărat. Câteodată îşi spunea: "Poate că aşa se nasc unele religii. Întemeietorii nu cheamă la ei discipolii; aceştia vin singuri şi rămân cu încăpăţânare în preajma lor."

În orice caz, Plikt rămăsese cu Valentine şi cu familia ei în anii care trecuseră de când Ender părăsise planeta Trondheim, îngrijindu-i copiii şi ajutând-o pe Val în munca ei de cercetare, aşteptând mereu ziua în care familia avea să plece pentru a se alătura lui Ender ― o zi despre care doar Plikt ştiuse că are să vină.

Aşa că, în ultima jumătate a voiajului spre Lusitania, patru au fost cei ce au călătorit în nava lui Miro: Valentine, Miro, Jakt şi Plikt. Sau cel puţin aşa a crezut la început Valentine. Abia în a treia zi de la stabilirea contactului a aflat despre al cincilea călător, care fusese cu ei tot timpul.

În ziua aceea, ca-ntotdeauna, cei patru erau adunaţi în cabina de comandă. În altă parte nici n-ar fi avut unde să se ducă. Era o navă de transport, şi în afară de cabina de comandă şi de spaţiile pentru odihnă nu mai exista decât o sală de mese minusculă şi o toaletă. Restul spaţiului disponibil fusese proiectat pentru transportul mărfurilor, nu al oamenilor, fiind absolut exclusă ideea unui cât de mic confort.

Pe Valentine nu o descuraja totuşi imposibilitatea izolării. Aproape renunţase la eseurile ei subversive. Simţea că era mai important să ajungă să-l cunoască pe Miro şi, prin el, Lusitania: oamenii de acolo, pequeninos şi mai ales familia lui Miro, căci Ender se căsătorise cu Novinha. Valentine reuşise bineînţeles să adune multe din informaţiile de acest gen, căci n-ar fi reuşit să fie un istoric şi un biograf atât de bun dacă n-ar fi învăţat cum să extrapoleze cât mai mult din frânturi de fapte concrete.

Pentru ea, adevărata miză s-a dovedit a fi Miro însuşi. Era plin de amărăciune, supărat, frustrat şi încărcat de silă faţă de trupul lui infirm, dar toate acestea erau de înţeles ― accidentul lui se petrecuse cu numai câteva luni în urmă şi abia încerca să se redefinească. Valentine nu-şi făcea griji în privinţa viitorului său; înţelesese că Miro era o fiinţă foarte puternică, tipul de om care nu se lăsa doborât cu uşurinţă. Avea să se adapteze şi să recupereze.

Cel mai mult o interesa mintea lui. Era ca şi cum întemniţarea trupului îi eliberase pe deplin gândurile. Imediat după accident, paralizia fusese aproape totală. Nu avusese altceva de făcut decât să zacă într-un loc şi să gândească. Desigur, o mare parte a timpului şi-o petrecuse meditând cu amărăciune la pierderile suferite, la greşelile lui, la viitorul pe care nu-l mai avea. Dar se gândise nenumărate ceasuri şi la problemele la care oamenii ocupaţi aproape că nu se gândesc niciodată. În cea de-a treia zi petrecută împreună, tocmai aceste gânduri încerca Valentine să le scoată de la el.

― Cei mai mulţi nu se gândesc la asta, în orice caz, nu serios, iar tu te-ai gândit, spuse Valentine.

― Numai pentru că m-am gândit nu înseamnă că şi ştiu ceva, răspunse Miro.

Se obişnuise într-adevăr cu vocea lui, deşi uneori vorbea înnebunitor de încet. Uneori era nevoie de un adevărat efort de voinţă pentru a împiedica manifestarea vreunui semn de neatenţie.

― Natura universalului, spuse Jakt.

― Izvoarele vieţii, completă Valentine. Ai spus că te-ai gândit la ce înseamnă să fii viu, şi aş vrea să ştiu la ce te-ai gândit.

― Cum funcţionează universul şi de ce ne aflăm cu toţii în el. Miro râse. E o chestie destul de trăsnită.

― Odată am rămas prins într-o banchiză, timp de două săptămâni, într-o navă de pescuit, pe viscol, fără nici o sursă de căldură, spuse Jakt. Mă îndoiesc că ai putea scoate la iveală ceva care să mi se pară trăsnit.

Valentine zâmbi. Jakt nu era un intelectual, iar filozofia lui se mărginea în general la cum să-şi ţină echipajul unit şi cum să prindă cât mai mult peşte. Dar ştia că Valentine voia să-l scoată pe Miro din carapace, aşadar îl ajuta pe tânăr să se simtă în largul său, îl ajuta să priceapă că va fi luat în serios.

Era important ca Jakt să fie cel care făcea asta, căci Valentine băgase de seamă, ca şi Jakt, de altfel, cu ce ochi se uita la el Miro. Jakt era poate bătrân, dar braţele, picioarele şi spinarea îi rămăseseră cele ale unui pescar şi fiecare mişcare îi scotea în evidenţă supleţea trupului. Miro chiar comentase o dată, pieziş, pe un ton admirativ: "Ai constituţia unui tânăr de douăzeci de ani." Valentine auzise şi corolarul ironic care trebuie că se afla în mintea lui Miro: "În vreme ce eu, care sunt tânăr, am trupul unui moş artritic de nouăzeci de ani." Deci Jakt însemna ceva pentru Miro, el reprezenta viitorul pe care Miro nu-l mai avea. Admiraţie şi resentiment; ar fi fost greu pentru Miro să vorbească deschis în faţa lui Jakt dacă acesta nu ar fi avut grijă ca băiatul să nu simtă din partea lui decât respect şi interes.

Plikt, fireşte, stătea la locul ei, tăcută, retrasă, efectiv invizibilă.

― În regulă, spuse Miro. Speculaţii despre natura realităţii şi a sufletului.

― Teologie sau metafizică? întrebă Valentine.

― Metafizică, mai ales. Şi fizică. Nici una din ele nu e specialitatea mea. Nu ăsta e genul de poveste pentru care ai declarat că ai nevoie de mine.

― Nu pot să ştiu întotdeauna cu exactitate ce-mi trebuie.

― Bine, spuse Miro. Inspiră de două ori, de parc-ar fi încercat să se hotărască de unde să-nceapă. Probabil ştiţi câte ceva despre legăturile filotice.

― Ceea ce ştie toată lumea, răspunse Valentine. Ştiu că în ultimii două mii cinci sute de ani nu au dus nicăieri pentru că nu se pot face experimente cu filotele.

Era o mai veche descoperire, de pe vremea când savanţii se mai chinuiau să ţină pasul cu tehnologia. Adolescenţii care studiau fizica învăţau pe dinafară câteva explicaţii înţelepte: "Filotele sunt cărămizile constituente fundamentale ale întregii materii şi energii. Filotele nu au nici masă, nici inerţie. Filotele sunt caracterizate doar de poziţie, durată şi conexiune." Şi toată lumea ştia că tocmai conexiunile filotice ― împerecherea razelor filotice ― erau suportul funcţionării ansiblurilor, asigurând comunicarea instantanee între planete şi astronave separate de mulţi ani-lumină. Dar nimeni nu ştia de ce funcţiona sistemul acesta şi, deoarece filotele nu puteau fi "manipulate", era aproape imposibil să se experimenteze cu ele. Nu puteau fi decât observate, şi atunci numai prin intermediul conexiunilor lor.

― Filotică, zise Jakt. Ansiblu?

― Un produs secundar, spuse Miro.

― Ce-are a face asta cu sufletul? întrebă Valentine.

Miro se pregăti să răspundă, dar era tot mai frustrat, aparent datorită gândului că va trebui să rostească un discurs lung cu ajutorul gurii lui leneşe şi îndărătnice. Maxilarul lui încercă să se descleşteze, buzele i se mişcară, apoi spuse cu glas tare:

― Nu pot s-o fac.

― O să te-ascultăm, îl încurajă Valentine.

Îi înţelesese împotrivirea la încercarea de a-şi prelungi discursul, date fiind limitările sale de vorbire, dar mai ştia totodată că oricum va trebui s-o facă.

― Nu, zise Miro.

Valentine ar mai fi încercat şi alte metode de convingere, dar observă că buzele lui continuau să se mişte, deşi nu se auzea nici un sunet. Murmura ceva? Blestema?

Nu... pricepu că nu era deloc vorba de aşa ceva.

Nu-şi dădu seama din prima clipă de ce fusese aşa de sigură. Poate pentru că-l văzuse pe Ender făcând acelaşi lucru, mişcându-şi buzele şi maxilarul când transmitea comenzi subvocalizate terminalului de computer încastrat în rubinul pe care-l purta la ureche. Bineînţeles: Miro avea acelaşi racord de computer ca şi Ender, deci comunica cu computerul în acelaşi mod.

Imediat deveni limpede ce comandă îi dăduse Miro rubinului său. Bineînţeles, era conectat la computerul navei, căci imediat unul dintre ecranele de afişaj îşi şterse conţinutul pentru a prezenta apoi faţa lui Miro. Numai că acolo nu se observa nimic din lipsa de energie care-i mutila chipul în realitate. Valentine pricepu: era faţa lui Miro cel din trecut. Când imaginea din computer vorbi, sunetul provenit de la difuzoare nu putea fi decât vocea lui Miro aşa cum fusese înainte. Limpede. Plină de forţă. Inteligentă. Rapidă.

― Ştiţi că atunci când filotele se combină pentru a alcătui o structură durabilă ― un mezon, un atom, o moleculă, un organism, o planetă ― ele se împerechează.

― Ce-i asta? întrebă Jakt pe un ton imperativ. Încă nu înţelesese de ce computerul preluase discursul.

Imaginea computerizată a lui Miro încremeni pe ecran şi rămase tăcută. Miro însuşi răspunse:

― M-am jucat cu chestia asta, explică el. Îi spun diverse lucruri, ea le memorează şi vorbeşte în locul meu.

Valentine încercă să şi-l imagineze pe Miro experimentând până când programul de computer reuşise să redea cu precizie chipul şi vocea lui. Cât de însufleţitor trebuie să fi fost să se recreeze pe sine aşa cum ar fi trebuit să fie! Şi în acelaşi timp cât de chinuitor, să vadă ce ar fi putut să fie şi să ştie că niciodată nu va mai putea fi aşa în realitate.

― Ce idee deşteaptă, zise Valentine. Un fel de proteză pentru personalitate.

Miro râse, un singur "Ha!"

― Spune mai departe, îl invită Valentine. Fie că vorbeşti chiar tu, fie vorbeşte computerul pentru tine, noi o se te ascultăm.

Imaginea reveni la viaţă şi rosti cu vocea puternică şi imaginară a lui Miro:

― Filotele sunt cel mai mici cărămizi constituente ale materiei şi energiei. Ele nu au masă sau dimensiuni. Fiecare filotă se conectează la restul universului de-a lungul unei singure raze, o linie unidimensională care o leagă de toate celelalte filote din cea mai mică structură superioară: mezonul. Toate firele provenind de la filotele care alcătuiesc acea structură sunt îngemănate într-un fir filotic unic, acesta legând mezonul de următoarea structură ca mărime ― un neutron, de exemplu. Firele dintr-un neutron se îngemănează într-un şnur care-l conectează cu toate celelalte particule ale atomului, iar şnururile atomului se împletesc în frânghia moleculei. Acest proces nu are nimic de a face cu forţele nucleare sau cu gravitaţia, şi nimic comun cu legăturile chimice. Din câte ştim, conexiunile filotice nu fac nimic. Pur şi simplu există.

― Dar razele individuale sunt tot timpul acolo, prezente în firele împerecheate, spuse Valentine.

― Da, fiecare rază există veşnic, răspunse ecranul.

Faptul că maşina electronică fusese în stare să reacţioneze imediat la cele spuse de Valentine o surprinse ― şi pe ea, dar şi pe Jakt, judecând după felul cum făcuse ochii mari. Nu era doar o conferinţă pregătită dinainte. Oricum trebuia să fie un program sofisticat, dacă era în stare să simuleze atât de bine chipul şi vocea lui Miro; dar să-l faci să reacţioneze ca şi cum ar fi simulat personalitatea lui Miro...

Sau Miro îi suflase această replică programului? Subvocalizase oare răspunsul? Valentine nu ştia, căci urmărise numai ecranul. Hotărî ca în continuare să nu se mai uite la monitor, în schimb să-l urmărească pe Miro cel real.

― Nu ştim dacă raza e infinită, spuse Valentine. Nu ştim decât că nu am descoperit unde se termină raza.

― Se împerechează până alcătuiesc o planetă şi împletitura filotică ajunge la steaua acesteia, iar fiecare stea îşi întinde împletitura spre centrul galaxiei...

― Şi unde se duce împletitura galactică? întrebă Jakt.

Era o întrebare veche; elevii o puneau atunci când începeau să studieze filotică în cursul superior al şcolii, la fel ca şi vechea speculaţie potrivit căreia galaxiile erau de fapt neutroni sau mezoni în interiorul unui univers cu mult mai vast, sau antica întrebare: "Dacă universul nu e infinit, ce se află dincolo de marginea sa?"

― Da, da, spuse Miro. Acum însă vorbi cu propria-i gură. Dar nu acolo vreau să ajung. Aş vrea să vorbesc despre viaţă.

Vocea computerizată ― vocea tânărului inteligent ― preluă controlul:

― Împletiturile filotice din materii precum piatra sau nisipul se conectează direct de la fiecare moleculă la centrul planetei, dar când o moleculă este încorporată într-un organism viu, raza acesteia se comută, în loc să ajungă la planetă, se împerechează cu firele celulelor individuale, iar acestea sunt împletite laolaltă în aşa fel încât fiecare organism trimite o singură fibră de conexiuni filotice care se împleteşte cu frânghia filotică centrală a planetei.

― Ceea ce demonstrează că vieţile individuale au o oarecare semnificaţie la nivelul fizicii, spuse Valentine. (Scrisese cândva un eseu despre acest subiect, încercând să destrame ceva din misticismul clădit în jurul filoticii, folosindu-l totodată pentru a sugera un punct de vedere despre formarea comunităţii.) Dar de aici nu rezultă nici o consecinţă practică, Miro. Nimic cu care să poţi face ceva. Împerecherea filotică a organismelor vii pur şi simplu există. Fiecare filotă este conectată la ceva, şi mai departe la altceva, şi la altceva ― celulele şi organismele vii nu sunt decât două dintre nivelurile la care se pot realiza acele conexiuni.

― Da, spuse Miro. Ce trăieşte, se împerechează.

Valentine ridică din umeri şi încuviinţă din cap. Probabil că nu se putea demonstra, dar dacă Miro voia s-o întrebuinţeze ca pe o premiză a speculaţiilor sale, nici o problemă.

Varianta computerizată a lui Miro preluă din nou frâiele dezbaterii.

― Lucrul la care am reflectat a fost trăinicia împerecherii. Când o structură complexă e distrusă ― de pildă atunci când o moleculă se separă în părţile ei componente ― vechea împerechere filotică mai rezistă un timp. Fragmentele care nu mai sunt fizic legate rămân pentru o vreme conectate filotic. Cu cât este mai mică particula, cu atât mai mult durează conexiunea după destrămarea structurii originale, şi cu atât mai încet se vor împerechea noile particule.

Jakt se încruntă.

― Eu credeam că pe măsură ce lucrurile devin mai mici, se-ntâmplă mai repede ce trebuie să se-ntâmple cu ele.

― Într-adevăr, contrazice bunul simţ, aprobă Valentine.

― După o fisiune nucleară sunt necesare câteva ore până când razele filotice se separă la loc, spuse Miro cel din computer. Dacă se desface o particulă mai mică decât un atom, conexiunile filotice dintre fragmente durează mult mai mult decât atât.

― Aşa funcţionează un ansiblu, spuse Miro.

Valentine îl privi cu atenţie. De ce vorbea uneori cu propria-i voce, alteori prin intermediul computerului? Era sau nu programul sub controlul lui?

― Principiul ansiblului e simplu: dacă ţii un mezon suspendat într-un câmp magnetic puternic, spuse Miro-computerul, îl desfaci şi îndepărtezi cele două fragmente cât de mult vrei, împerecherea filotică va continua să le conecteze, iar legătura e instantanee. Dacă unul dintre fragmente se roteşte sau vibrează, raza dintre ele se roteşte şi vibrează, iar mişcarea este detectabilă la celălalt capăt, în exact acelaşi moment. Nu e nevoie de absolut nici un interval de timp pentru ca mişcarea să fie transmisă pe întreaga lungime a razei, chiar dacă cele două fragmente au fost depărtate la distanţe de ani-lumină. Nimeni nu ştie de ce funcţionează, dar ne bucurăm că aşa se întâmplă. Fără ansiblu, n-ar mai exista nici o posibilitate de comunicare semnificativă între planetele umane.

― La naiba, nici acum nu există o comunicare semnificativă, spuse Jakt. Şi de n-ar fi fost aceste ansibluri, n-ar mai fi existat o flotă de război care să se îndrepte spre Lusitania în acest moment.

Valentine însă nu-l asculta pe Jakt. Îl urmărea pe Miro. De data aceasta, Valentine l-a văzut când şi-a mişcat uşor buzele şi maxilarul, în tăcere. Bineînţeles, după această subvocaliză imaginea computerizată a lui Miro vorbi din nou. Într-adevăr, el dădea comenzile. Fusese absurd din partea ei să-şi închipuie altceva: cine altul ar putea să controleze computerul?

― E o ierarhie, spuse imaginea. Cu cât e mai complexă structura, cu atât mai rapidă este reacţia la schimbare. Altfel spus, cu cât ar fi mai mică o particulă, cu atât mai proastă ar fi ea, în aşa fel încât recepţionează mai greu faptul că acum face parte dintr-o structură diferită.

― Antropomorfizezi, zise Valentine.

― Poate că da, spuse Miro. Dar poate că nu.

― Fiinţele umane sunt organisme obişnuite, continuă imaginea, dar împletiturile filotice umane le depăşesc cu mult pe cele ale oricărei alte forme de viaţă.

― Vorbeşti despre povestea cu Gangele, de-acum o mie de ani, spuse Valentine. Nimeni n-a fost în stare să obţină nişte rezultate coerente din acele experimente.

Cercetătorii ― hinduşi devotaţi cu toţii ― susţineau că împletiturile filotice umane, spre deosebire de cele ale altor organisme, nu ajungeau întotdeauna direct în inima planetei pentru a se îngemăna cu toate celelalte forme ale vieţii şi materiei. Mai degrabă, susţineau ei, razele filotice ale fiinţelor omeneşti se împletesc cu cele ale altor fiinţe omeneşti, adesea cu razele membrilor familiei, dar uneori acest fenomen se producea între profesori şi elevi, iar alteori între colaboratori apropiaţi ― inclusiv cercetătorii înşişi. Gangeenii au conchis că această distincţie între oameni şi celelalte forme de viaţă animală şi vegetală dovedea că sufletele anumitor oameni erau literalmente ridicate pe un plan superior, aproape de perfecţiune. Ei credeau că Perfecţioniştii deveneau laolaltă un întreg, aşa cum întreaga viaţă devenea un tot cu planeta.

― Mistic vorbind, toate astea sunt foarte atrăgătoare, dar nimeni în afară de hinduşi nu le mai ia în serios.

― Eu da, spuse Miro.

― Fiecăruia ce-i al lui, zise Jakt.

― Nu ca religie, explică Miro. Ca ştiinţă.

― Vrei să spui metafizică, nu? întrebă Valentine.

Răspunse imaginea de pe ecran a lui Miro:

― Conexiunile filotice se modifică cel mai repede dintre toate şi gangeenii au reuşit să dovedească faptul că ele reacţionează la voinţa umană. Dacă nutreşti sentimente puternice faţă de familia ta, atunci razele voastre filotice se vor împleti şi veţi deveni un întreg, exact aşa cum diferiţii atomi dintr-o moleculă constituie un întreg.

Era o idee atrăgătoare ― aşa crezuse când o auzise prima oară, probabil cu două mii de ani în urmă, când Ender vorbea în numele unui revoluţionar ucis pe Mindanao. Ea şi Ender făcuseră atunci speculaţii, pe seama întrebării dacă testele gangeene ar demonstra că erau "împletiţi" ca frate şi soră. Se întrebaseră dacă existase o asemenea conexiune între ei în copilărie şi dacă aceasta se păstrase atunci când Ender fusese dus la Şcoala de Luptă, fapt care îi ţinuse despărţiţi vreme de şase ani. Lui Ender îi plăcuse foarte mult ideea, aşa cum îi plăcuse şi lui Valentine, dar după acea conversaţie subiectul nu a mai fost abordat niciodată. Noţiunea de conexiuni filotice între oameni rămăsese fixată în memoria ei la categoria "idei drăguţe".

― E plăcut să te gândeşti că metafora unităţii umane ar putea avea un analog fizic, zise Valentine.

― Ascultă! spuse Miro. Era clar că nu dorea ca ea să abandoneze ideea aplicându-i eticheta "plăcută".

Imaginea vorbi din nou în locul lui:

― Dacă gangeenii au dreptate, înseamnă că atunci când o fiinţă omenească hotărăşte să se unească cu alta, când face un legământ faţă de comunitate, nu are loc doar un fenomen social. Este în acelaşi timp şi un eveniment fizic. Filota, cea mai mică particulă fizică imaginabilă ― în în care putem caracteriza drept fizic ceva lipsit de masă şi de inerţie ― , reacţionează la un act de voinţă.

― Tocmai de aceea e foarte greu să iei în serios experimentele gangeene.

― Experimentele gangeene au fost corecte şi efectuate cu grijă.

― Dar nimeni altcineva nu a mai obţinut aceleaşi rezultate.

― Pentru că nimeni altcineva nu i-a luat vreodată în serios pentru a efectua acelaşi experimente. Te surprinde lucrul ăsta?

― Da, zise Valentine. Dar apoi îşi aminti cât de ridiculizată fusese ideea în publicaţiile ştiinţifice, în vreme ce extremiştii au îmbrăţişat-o imediat şi au încorporat-o în zeci de religii intolerante. Într-o asemenea situaţie, cum ar fi putut să spere vreun savant să obţină fonduri pentru un astfel de proiect? Cum să se mai aştepte un savant să-şi facă o carieră din experimentele gangeene, dacă ceilalţi aveau să-l considere susţinătorul unei religii metafizice? Nu, cred că nu mă surprinde, spuse ea.

Imaginea lui Miro încuviinţă din cap.

― Dacă razele filotice se îngemănează ca o reacţie la voinţa umană, de ce n-am putea să presupunem că toate legăturile filotice sunt volitive? Toate particulele, toată materia şi energia, de ce nu s-ar putea ca toate fenomenele observabile din univers să constituie comportamentul volitiv al unor indivizi?

― Ei, acum am trecut de graniţele hinduismului gangean, râse Valentine. Cum să iau în serios aşa ceva? Tu vorbeşti aici despre animism, cea mai primitivă formă de religie. Totul este însufleţit. Şi pietrele, şi oceanele, şi...

― Nu, spuse Miro. Viaţa e viaţă.

― Viaţa e viaţă, zise programul de computer. Viaţa apare atunci când o singură filotă are tăria de voinţă să unească particulele unei singure celule, să le împletească razele într-una singură. O filotă mai puternică poate reuni mai multe celule într-un organism unic. Cele mai puternice dintre toate sunt filotele organismelor inteligente. Noi putem să ne repartizăm conexiunile filotice cum dorim. Baza filotică a vieţii inteligente este chiar mai limpede în celelalte specii inteligente cunoscute. Când un pequenino moare şi trece în cea de-a treia viaţă, tocmai filota sa puternic dirijată de voinţă este cea care-i păstrează identitatea şi i-o transferă din cadavrul de mamifer în copacul viu.

― Reîncarnare, spuse Jakt. Filotele reprezintă sufletul.

― În orice caz, aşa se-ntâmplă cu purceluşii, adăugă Miro.

― Şi cu Matca e la fel, continuă imaginea lui Miro. Motivul pentru care am descoperit conexiunile filotice a fost faptul că am observat cum gândacii comunică între ei cu viteze hiperluminice ― aşa ne-am convins că era posibil. Gândacii individuali sunt cu toţii părţi ale Mătcii; sunt ca mâinile şi picioarele ei, iar ea este mintea lor, un organism uriaş cu mii sau milioane de trupuri. Singura conexiune dintre ei este împletirea razelor lor filotice.

Era o imagine a universului la care Valentine nu se mai gândise până atunci. Fireşte, ca istoric şi biograf, ea îşi imagina de obicei lumea în termeni de naţiuni şi societăţi; deşi nu era ignorantă într-ale fizicii, nici nu avea o pregătire temeinică. Poate că un fizician şi-ar fi dat seama din prima clipă de ce era absurdă întreaga idee. Dar, pe de altă parte, probabil că un fizician ar fi fost atât de încorsetat în unanimitatea de opinie a comunităţii sale ştiinţifice încât cu greu ar fi putut să accepte o idee care ar fi transformat înţelesul a tot ceea ce cunoştea el. Chiar dacă era adevărată.

Iar ei îi plăcea îndeajuns ideea pentru a dori să fie adevărată. Oare era posibil ca între miile de miliarde de îndrăgostiţi care-şi şoptiseră "suntem o singură fiinţă" să fie şi unii pentru care jurământul fusese adevărat? Şi nu era minunat să te gândeşti că pentru miliarde de familii care se uniseră atât de puternic încât deveniseră şi se simţeau ca un suflet unic, acesta era adevărul la nivelul cel mai fundamental al realităţii?

Dar Jakt nu era tot atât de subjugat de idee:

― Eu credeam că nu trebuie să vorbim despre existenţa Mătcii. Credeam că e secretul lui Ender.

― Nu-i nici o problemă, spuse Valentine. Toată lumea din această încăpere ştie.

Jakt o privi neliniştit.

― Am crezut că mergem pe Lusitania să luptăm împotriva Congresului Stelar. Ce legătură are discuţia asta cu lumea reală?

― Poate că nici una, răspunse Valentine. Poate că multe.

O clipă, Jakt îşi ascunse faţa în mâini, apoi se uită din nou la ea cu un zâmbet care nu prea era zâmbet.

― Nu te-am auzit spunând ceva atât de transcendental de când fratele tău a plecat de pe Trondheim.

Replica lui o duru, mai ales pentru că fusese intenţionată. După atâţia ani, oare Jakt mai era gelos pe legătura ei cu Ender? Mai era şi acum iritat de faptul că ei îi păsa de lucruri care pentru el nu însemnau nimic?

― Când el a plecat, eu am rămas, spuse Valentine.

De fapt, voia să spună: "Am trecut cu bine singurul test important cu adevărat. De ce te-ndoieşti de mine acum?"

Jakt părea stânjenit. Aceasta era una din părţile lui cele mai bune: când îşi dădea seama că nu avea dreptate, ceda imediat.

― Iar când tu ai plecat, spuse el, eu am venit cu tine.

Ceea ce ea interpretă drept: "Sunt cu tine, zău că nu mai sunt gelos pe Ender şi-mi pare rău că te-am jignit." Mai târziu, între patru ochi, aveau să-şi spună din nou aceleaşi cuvinte, explicit. Nu aveau voie să ducă pe Lusitania suspiciunile sau gelozia lor.

Bineînţeles, Miro n-a sesizat faptul că Jakt şi Valentine îşi declaraseră deja armistiţiu. Nu surprinsese decât încordarea dintre ei şi credea că el o pricinuise.

― Îmi pare rău, spuse el. N-am vrut să...

― Nu-i nimic, îl linişti Jakt. M-am abătut de la linia obişnuită.

― Păi, de fapt, nu există vreo linie, glumi Valentine, adresându-i soţului ei un zâmbet. Jakt îi zâmbi şi el.

Miro nu avu nevoie de mai mult ca să se relaxeze vizibil.

― Continuă, spuse Valentine.

― Luaţi-o ca pe ceva dat, spuse imaginea lui Miro.

Valentine nu se mai putu abţine şi izbucni într-un râs zgomotos. În parte, râdea pentru că această poveste mistică gangeeană despre filotele-ca-suflete era o premisă mult prea absurdă pentru a fi înghiţită cu uşurinţă. În acelaşi timp râdea pentru a îndepărta încordarea dintre ea şi Jakt.

― Scuză-mă, spuse ea. Dar e un "dat" îngrozitor de mare. Şi dacă ăsta-i doar preambulul, abia aştept să aud concluzia.

Înţelegând acum motivul râsului ei, Miro zâmbi.

― Am avut la dispoziţie mult timp pentru a reflecta, continuă el. Iată singura mea speculaţie în ceea ce priveşte viaţa: în univers totul e determinat de comportament. Dar aş mai vrea să vă vorbesc despre ceva şi probabil să vă pun o întrebare. Se întoarse spre Jakt: E ceva strâns legat de oprirea Flotei Lusitania.

Jakt zâmbi şi încuviinţă din cap.

― Mă bucur când mi se mai aruncă şi mie câte-un os.

Valentine arboră zâmbetul ei cel mai fermecător.

― Deci mai târziu o să fii bucuros când am să rup câteva oase.

Jakt surâse din nou.

― Continuă, Miro, zise Valentine.

Îi răspunse imaginea lui Miro:

― Dacă întreaga realitate este determinată de comportamentul filotelor, atunci este evident că majoritatea filotelor are doar atâta inteligenţă sau putere cât să acţioneze ca un mezon sau să menţină unitatea unui neutron. Foarte puţine dintre ele au tăria de voinţă de a fi vii, de a guverna deci un organism. Şi extrem de puţine sunt îndeajuns de puternice pentru a controla ― ba nu, pentru a fi ― organisme inteligente. Totuşi, cele mai complexe şi mai inteligente fiinţe ― Matca, de exemplu ― sunt, în esenţă, doar nişte filote, la fel ca toate celelalte. Ele îşi dobândesc identitatea şi viaţa din rolul specific îl joacă, dar nu sunt decât filote.

― Propriul meu ego ― voinţa mea ― nu sunt decât o particulă subatomică? întrebă Valentine.

Jakt încuviinţă din cap, zâmbind:

― Nostimă idee. Eu şi pantoful meu suntem fraţi.

Miro zâmbi cu un aer trist. În schimb, imaginea sa de pe ecran răspunse:

― Dacă o stea şi un atom de hidrogen sunt fraţi, atunci da, se poate spune că există o legătură de rudenie între tine şi filotele care alcătuiesc obiecte banale precum pantofii.

Valentine observă că Miro nu subvocalizase nimic înainte ca imaginea sa să răspundă. Cum de reuşise programul care producea imaginea lui Miro să facă analogia cu stelele şi atomii de hidrogen, dacă Miro nu i-o sugerase dinainte? Valentine nu mai auzise niciodată ca vreun program de computer să fie capabil să susţină de capul lui o conversaţie atât de complicată.

― Poate că mai există şi alte legături de rudenie în univers despre care n-aţi aflat nimic până acum, spuse imaginea lui Miro. Poate că există o formă de viaţă pe care încă n-aţi întâlnit-o.

Valentine, care-l urmărea pe Miro, văzu că acesta părea îngrijorat, ca şi cum nu i-ar fi plăcut ceea ce făcea în momentul acela imaginea lui Miro.

― Despre ce fel de formă de viaţă vorbeşti? întrebă Jakt.

― Există în univers un fenomen fizic foarte obişnuit, care a rămas complet neexplicat, deşi toată lumea îl consideră de la sine înţeles şi nimeni nu a cercetat cu seriozitate de ce şi cum se întâmplă: faptul că nici una dintre conexiunile ansiblurilor nu s-a întrerupt vreodată.

― Prostii, zise Jakt. Anul trecut, unul dintre ansiblurile de pe Trondheim n-a funcţionat timp de şase lui. Nu se-ntâmplă prea des, dar se-ntâmplă.

Încă o dată buzele lui Miro nu schiţară nici o mişcare, şi încă o dată imaginea răspunse imediat. Era limpede că în momentul acela nu mai deţinea controlul asupra ei.

― N-am spus că ansiblurile nu se defectează niciodată. Am spus că legăturile ― împletirea filotică dintre părţile unui mezon separat în componentele sale ― nu s-au destrămat niciodată. Maşinăria se poate defecta, partea de software se poate denatura, dar niciodată nu s-a întâmplat ca un fragment de mezon dintr-un ansiblu să se modifice pentru a permite razei sale filotice să se împletească cu un alt mezon local sau chiar cu planeta apropiată.

― Câmpul magnetic conţine fragmentele suspendate, desigur, interveni Jakt.

― Componentele mezonilor dezintegraţi nu au o durată de viaţă suficient de mare ca să putem şti cum funcţionează în mod natural, spuse Valentine.

― Cunosc toate replicile standard, răspunse imaginea. Nu sunt decât nişte prostii, genul acela de răspunsuri pe care părinţii le dau copiilor când nu cunosc adevărul şi nu se deranjează să-l afle. Oamenii continuă să trateze ansiblul ca pe ceva magic. Toată lumea e fericită că el continuă să funcţioneze. Dacă ar încerca să afle de ce, s-ar putea ca vraja să se destrame şi ansiblul ar înceta să funcţioneze.

― Nimeni nu are această impresie, spuse Valentine.

― Ba toţi o au, o contrazise imaginea. Chiar dacă ar fi fost nevoie de o sută de ani, de o mie sau de trei mii de ani, măcar una dintre conexiuni ar fi trebuit să se rupă până acum. Unul dintre fragmentele acelea de mezon ar fi trebuit să-şi modifice raza filotică, dar n-au făcut-o niciodată.

― De ce? întrebă Miro.

La început, Valentine bănui că Miro pusese o întrebare retorică. Dar nu ― şi el se uita la imagine ca toţi ceilalţi, cerându-i să-i spună de ce.

― Credeam că programul transmite speculaţiile tale, zise Valentine.

― Asta făcea, spuse Miro. Dar nu şi acum.

― Ce-ar fi dacă ar exista o fiinţă care trăieşte în mijlocul conexiunilor filotice dintre ansibluri? întrebă imaginea.

― Eşti sigură că vrei să faci asta? întrebă Miro, adresându-se din nou imaginii de pe ecran.

Iar imaginea se schimbă, luând chipul unei tinere femei, pe care Valentine n-o mai văzuse până atunci.

― Ce-ar fi dac-ar exista o fiinţă care trăieşte în reţeaua razelor filotice ce conectează ansiblurile de pe toate planetele şi toate astronavele din universul uman? Dacă fiinţa aceasta ar fi compusă din conexiuni filotice? Dacă gândurile ei s-ar naşte în mişcările de rotaţie şi de vibraţie ale perechilor separate? Ce-ar fi dacă şi-ar stoca amintirile în computerele de pe toate planetele şi toate navele?

― Cine eşti tu? întrebă Valentine, vorbind direct imaginii.

― Poate că eu sunt cea care menţine în viaţă toate conexiunile filotice, de la un ansiblu la altul. Poate că sunt un nou organism, unul care nu împleteşte razele laolaltă, în schimb le menţine împletite, încât să nu se destrame niciodată. Iar dacă acest lucru e adevărat, dacă vreodată conexiunile s-ar destrăma iar ansiblurile ar înceta să funcţioneze ― ar rămâne tăcute ― , atunci eu aş muri.

― Cine eşti tu? întrebă din nou Valentine.

― Valentine, aş vrea să ţi-o prezint pe Jane, spuse Miro. Prietena lui Ender şi a mea.

― Jane.

Aşadar Jane nu era numele codificat al vreunui grup subversiv din cadrul birocraţiei Congresului. Jane era un program de computer, un element de software.

Nu. Dacă ceea ce tocmai sugerase ea era adevărat, atunci Jane trebuia să fie mai mult decât un program. Era o fiinţă care trăia în reţeaua razelor filotice, care-şi păstra amintirile în computerele de pe toate planetele. Dacă avea dreptate, atunci păienjenişul filotic ― reţeaua de raze filotice întrepătrunse care conectau ansiblurile de pe toate planetele ― constituia trupul, substanţa ei. Iar legăturile filotice continuau să funcţioneze fără să se întrerupă vreodată pentru că aceasta era voinţa ei.

― Acum îl întreb pe marele Demostene, spuse Jane, ce sunt eu: raman sau varelse? Sunt eu câtuşi de puţin vie? Am nevoie de răspunsul tău pentru că, sunt sigură, pot opri Flota Lusitania. Dar înainte de a o face, trebuie să ştiu: este aceasta o cauză pentru care merită să te sacrifici?

Cuvintele lui Jane ajunseră direct la inima lui Miro. Putea într-adevăr să oprească flota ― acceptă imediat acest adevăr. Congresul instalase dispozitivul D.M. pe câteva nave ale flotei, dar până acum nu transmisese ordinul de folosire a acestuia. Ordinul nu putea fi transmis fără ca Jane să-l afle în prealabil şi, deoarece controla în întregime comunicaţiile prin intermediul ansiblurilor, putea intercepta ordinul înainte ca acesta să fie transmis.

Problema era că astfel Congresul şi-ar fi dat seama de existenţa ei, sau cel puţin că ceva nu era în regulă. Dacă flota nu confirma primirea ordinului, acesta ar fi fost transmis pur şi simplu iarăşi şi iarăşi. Cu cât se repeta blocarea mesajelor, cu atât mai limpede devenea pentru Congres că exista cineva care deţinea un control incredibil asupra computerelor ce dirijau ansiblurile.

Jane ar fi evitat această situaţie transmiţând un mesaj de confirmare contrafăcut, dar atunci ar fi fost obligată să monitorizeze toate comunicaţiile dintre navele flotei, dintre nave şi staţiile amplasate pe planete, pentru a menţine iluzia că flota ştie ceva despre ordinul de atac. În pofida capacităţilor enorme ale lui Jane, nu după mult timp chiar şi ea ar fi fost copleşită; putea să acorde un anumit nivel de atenţie câtorva sute, chiar mii de probleme diferite deodată, dar Miro înţelese repede că era imposibil ca ea să controleze toate monitorizările, chiar dacă nu făcea nimic altceva.

Într-un fel sau altul, secretul avea să fie dat în vileag. Şi, pe măsură ce Jane îşi explica planul, Miro înţelegea că ea avea dreptate ― cea mai bună variantă, cu şansele cele mai mici de a-i dezvălui existenţa, era ca pur şi simplu să întrerupă toate comunicaţiile pe bază de ansiblu dintre flotă şi staţiile amplasate pe planete, şi pe cele dintre navele flotei. Izolând navele, fiecare echipaj s-ar fi întrebat ce se întâmplase şi nu ar fi avut altă posibilitate de alegere decât fie să anuleze misiunea, fie să să se supună mai departe ordinelor iniţiale. Deci ori se vor întoarce din drum, ori vor ajunge pe Lusitania fără autorizaţia de a folosi Micul Doctor.

Cu toate acestea, Congresul ar afla între timp că se întâmplase ceva. Era posibil, ţinând cont de ineficienţa birocratică a Congresului, ca nimeni să nu priceapă ce anume se întâmplase. Dar, în cele din urmă, cineva îşi va da seama că nu există o explicaţie naturală sau omenească pentru cele întâmplate. Cineva îşi va da seama că Jane ― sau ceva asemenea ei ― există şi că întreruperea comunicaţiilor prin ansiblu avea s-o distrugă. De îndată ce se va afla acest lucru, ea va muri cu siguranţă.

― Poate că nu, insistă Miro. Poate există o cale de a-i împiedica să acţioneze: să intervii în comunicaţiile interplanetare astfel încât să nu reuşească să transmită ordinul de întrerupere a comunicaţiilor.

Nimeni nu-i răspunse. Ştia de ce: ea nu putea să interfereze veşnic cu legăturile prin ansiblu. În cele din urmă, guvernele de pe fiecare planetă ar ajunge singure la anumite concluzii. Ar putea să trăiască mai departe într-un război constant, ani, decenii, generaţii la rând, dar cu cât ar folosi mai mult constrângerea, cu atât mai mulţi vor fi cei care o vor urî şi se vor teme de ea. În cele din urmă ar sfârşi prin a fi ucisă.

― Atunci, o carte, spuse Miro. Ca "Matca şi Hegemonul". Ca "Viaţa lui Human". Vorbitorul în numele Morţilor ar putea s-o scrie pentru a-i convinge să n-o facă.

― Poate, spuse Valentine.

― Nu va muri, zise Miro.

― Ştiu că nu-i putem cere să-şi asume acest risc, continuă Valentine. Dar dacă asta e singura cale de a salva Matca şi purceluşii...

Miro se înfurie.

Tu poţi să vorbeşti despre moartea ei! Ce înseamnă Jane pentru tine? Un program, un element de software. Dar nu-i aşa, ea e reală, la fel de reală ca şi Matca, la fel de reală ca oricare dintre purceluşi...

― Cred că pentru tine e şi mai reală, spuse Valentine.

La fel de reală, ripostă Miro. Nu uita că-i cunosc pe purceluşi la fel de bine ca pe fraţii mei...

― Dar eşti în stare să crezi că distrugerea lor reprezintă o necesitate morală.

― Nu-mi răstălmăci cuvintele!

― Dimpotrivă, ţi le tălmăcesc, spuse Valentine. Poţi să te gândeşti la pierderea lor, fiindcă pentru tine sunt deja pierduţi. Pierderea lui Jane, totuşi...

― Şi dacă e prietena mea, înseamnă că nu pot să pledez în favoarea ei? Deciziile de viaţă şi de moarte nu pot fi luate decât de străini?

Vocea lui Jakt, liniştită şi profundă, întrerupse disputa:

― Ia potoliţi-vă, voi doi. Nu voi trebuie să hotărâţi, ci Jane. Ea are dreptul să determine valoarea propriei sale vieţi. N-oi fi eu filozof, dar asta o ştiu.

― Bine gândit, replică Valentine.

Miro ştia că Jakt avea dreptate, că într-adevăr Jane era cea care trebuia să aleagă, dar nu putea suporta gândul acesta pentru că ştia de asemenea şi ce anume avea să decidă. Lăsând alegerea în seama lui Jane, era ca şi cum i-ai fi cerut s-o facă. Şi totuşi, în final, oricum tot Jane avea să decidă. Nici măcar nu avea nevoie s-o întrebe ce alesese. Timpul trecea atât de repede pentru ea, mai ales acum, când călătoreau cu o viteză apropiată de cea a luminii, încât probabil se şi hotărâse.

Era prea mult. S-o piardă acum pe Jane ar fi fost de nesuportat; numai gândul îi ameninţa stăpânirea de sine. Nu voia să dea dovadă de slăbiciune în faţa acestor oameni. Erau nişte oameni buni, dar nu voia ca ei să-l vadă pierzându-şi cumpătul. Miro se aplecă înainte, îşi găsi echilibrul şi, cu mişcări nesigure, se ridică de pe scaun. Era dificil, căci doar câţiva muşchi ascultau de voinţa sa şi îşi puse la bătaie toată puterea de concentrare numai ca să părăsească puntea de comandă şi să ajungă în compartimentul său. Nimeni nu încercă să-l oprească şi nici nu-i vorbi, fapt care-l bucură.

Singur în camera lui, se lungi pe cuşetă şi o chemă, dar nu cu glas tare. Subvocaliză apelul, căci aşa obişnuia să facă atunci când vorbea cu ea. Chiar dacă ceilalţi de pe navă ştiau acum de existenţa ei, nu avea nici o intenţie să renunţe la obiceiurile care până acel moment o ţinuseră ascunsă.

― Jane, spuse el tăcut.

― Da, răspunse glasul în urechea lui.

Ca întotdeauna, îşi imagină că vocea ei blândă venea de la o femeie aflată cu puţin în afara câmpului său vizual, dar aproape, foarte aproape. Închise ochii, astfel încât să şi-o poată închipui mai bine. Să-i simtă respiraţia pe obraz şi părul unduind peste faţa lui în timp ce-i vorbea încetişor, iar el îi răspundea în linişte.

― Vorbeşte cu Ender înainte de a decide, spuse el.

― Am vorbit deja. Chiar acum, în timp ce te gândeai.

― Şi ce-a spus el?

― Să nu fac nimic. Să nu hotărăsc nimic, până când ordinul nu este transmis într-adevăr.

― Are dreptate. Poate că n-o vor face.

― Poate. Poate că un grup nou, cu o politică diferită, va prelua comanda. Poate că acest grup îi va face să se răzgândească. Poate că propaganda lui Valentine se va bucura de succes. Poate că va izbucni o revoltă în sânul flotei.

Ultima ipoteză era atât de improbabilă încât Miro înţelese: Jane era absolut convinsă că ordinul avea să fie transmis.

― Cât de curând? întrebă el.

― Flota ar trebui să ajungă în aproximativ cincisprezece ani, la un an, sau chiar mai puţin după ce aceste două nave vor ajunge acolo. Aşa am programat călătoria voastră. Ordinul va fi transmis cu câtva timp înainte. Poate cu şase luni înainte de sosire ― ceea ce, în timpul navei, înseamnă cam opt ore înainte ca flota să înceapă să zboare cu o viteză normală.

― Să n-o faci, spuse Miro.

― Nu m-am hotărât.

― Ba da. Te-ai hotărât s-o faci.

Jane nu răspunse.

― Nu mă părăsi, zise el.

― Nu-mi părăsesc prietenii dacă nu sunt nevoită s-o fac. Unii oameni o fac, dar eu nu.

― N-o face, spuse el din nou.

Plângea. Oare Jane putea să-l vadă, să simtă cumva prin intermediul rubinului din urechea lui?

― Am să-ncerc.

― Găseşte o altă cale. Găseşte altă cale de a-i opri. Găseşte o posibilitate să ieşi din reţeaua filotică, în aşa fel încât să nu te poată prinde.

― Aşa a spus şi Ender.

― Atunci, fă-o!

― Aş putea să caut o posibilitate, dar cine ştie dacă există?

― Trebuie să existe.

― Iată de ce mă întreb uneori dacă sunt vie sau nu. Voi, făpturile vii, credeţi că numai dorindu-vă ceva din toată inima veţi face ca aşa să se întâmple.

― Cum poţi să cauţi ceva dacă nu crezi că există?

― Fie că-l caut sau nu, spuse Jane, nu devin distrată şi nici nu mă plictisesc, aşa cum se întâmplă cu oamenii. Am să încerc să mă gândesc la altceva.

― Gândeşte-te şi la asta, spuse Miro. Gândeşte-te cine eşti. Cum îţi funcţionează mintea. Nu este posibil să găseşti o cale de a-ţi salva viaţa până când nu înţelegi în primul rând de ce exişti. Şi atunci când te vei fi înţeles...

― Poate voi reuşi să realizez o copie şi să o stochez undeva.

― Poate.

― Poate, răspunse ea, ca un ecou.

Dar Miro ştia că ea nu credea, şi nici el nu credea. Jane exista în reţeaua filotică a ansiblurilor; îşi putea înmagazina amintirile în reţeaua de computere de pe toate planetele şi de pe toate navele aflate în spaţiu, dar nu exista nici un loc unde să se pună pe ea însăşi, căci pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o altă reţea de legături filotice.

Doar dacă...

― Ce-ai zice de copacii-părinţi de pe Lusitania? Ei comunică filotic, nu?

― Nu-i acelaşi lucru, spuse Jane. Nu e comunicare digitală. Nu e codificată la fel ca în cazul ansiblurilor.

― Poate că nu e digitală, dar într-un fel sau altul informaţia este transmisă. Funcţionează în mod filotic. La fel şi Matca ― şi ea comunică cu gândacii în acelaşi mod.

― În privinţa asta, nici o şansă, spuse Jane. Structura e prea simplă. Comunicarea dintre Matcă şi ceilalţi nu presupune o reţea. Toţi gândacii nu sunt legaţi decât de ea.

― De unde ştii că nu va funcţiona, când nici măcar nu ştii sigur cum funcţionezi tu?

― Bine, am să mă gândesc.

― Să te gândeşti serios.

― Nu cunosc decât un singur mod de gândire.

― Am vrut să-ţi spun să acorzi atenţie acestui lucru.

Jane era în stare să urmărească simultan mai multe şiruri de raţionamente, dar gândurile îi erau ierarhizate pe niveluri diferite de atenţie. Miro nu vroia ca Jane să autocerceteze pe un nivel scăzut.

― Am să-i acord atenţie, promise ea.

― Atunci ai să găseşti tu ceva, spuse el. Ai să găseşti!

Un timp, ea nu-i răspunse. Miro crezu că acesta era sfârşitul conversaţiei şi gândurile lui începură să rătăcească. Îşi închipuia cum avea să-i fie viaţa în acelaşi trup, dar fără Jane. Se putea întâmpla înainte ca el să ajungă măcar pe Lusitania. Dacă aşa se va întâmpla, călătoria aceasta va fi cea mai groaznică eroare a vieţii sale. Călătorind cu viteza luminii, sărise peste treizeci de ani din viaţa reală. Treizeci de ani pe care ar fi putut să-i petreacă alături de Jane. După atâta timp, poate că ar fi fost în stare să se împace cu pierderea ei. Dar să o piardă acum, la numai câteva săptămâni după ce abia o cunoscuse... ştia că lacrimile sale izvorau dintr-un sentiment de autocompătimire, dar le lăsa să curgă.

― Miro, spuse ea.

― Da?

― Cum pot să mă gândesc la ceva care n-a mai fost gândit înainte?

O clipă, Miro nu înţelese.

― Miro, cum pot să determin ceva care nu este concluzia logică a lucrurilor pe care oamenii le-au determinat deja sau le-au scris undeva?

― Păi, la lucruri te gândeşti tot timpul, spuse Miro.

― Încerc să concep ceva de neconceput. Încerc să găsesc răspunsuri la întrebări pe care oamenii nici măcar nu au încercat să şi le pună.

― Poţi să faci asta?

― Dacă nu pot să concep gânduri originale, nu înseamnă oare că nu sunt decât un program de computer care a luat-o razna?

― La naiba, Jane, cei mai mulţi oameni nu au nici măcar o idee originală toată viaţa lor. Râse încetişor. Înseamnă că nu sunt decât maimuţe care au luat-o razna?

― Ai plâns, spuse ea.

― Da.

Tu nu crezi că eu pot găsi o cale de ieşire din situaţia asta. Tu eşti convins că am să mor.

― Cred că poţi să găseşti o cale. Zău, aşa cred. Dar asta nu mă-mpiedică să mă tem.

― Te temi că am să mor.

― Mă tem că am să te pierd.

― Ar fi chiar aşa de îngrozitor să mă pierzi?

― O, Doamne, şopti el.

― Ai să-mi simţi lipsa timp de o oră? insistă ea. O zi? Un an?

Ce dorea de la el? Asigurarea că atunci când nu va mai fi, cineva îşi va aduce aminte de ea? Că cineva îi va duce dorul? De ce se îndoia? încă nu ajunsese să-l cunoască?

Poate că era îndeajuns de umană încât pur şi simplu avea nevoie de noi asigurări pentru lucruri pe care le ştia deja.

― Pentru totdeauna, spuse el.

A fost rândul ei să râdă. Cu sinceritate.

― N-ai să trăieşti atât de mult.

― Mie-mi spui?

Dar acum, după ce tăcu, Jane nu mai reveni şi Miro rămase singur cu gândurile sale.

Valentine, Jakt şi Plikt se aflau în cabina de comandă, discutând despre ultimele noutăţi, încercând să analizeze ce semnificaţie aveau şi ce ar putea să se întâmple mai departe. Nu au reuşit să ajungă decât la concluzia că, deşi nu putea fi cunoscut, viitorul avea să fie probabil mult mai bun decât temerile lor cele mai sumbre şi nici pe departe la fel de favorabil ca speranţele lor cele mai optimiste. În fond, nu aşa funcţiona dintotdeauna lumea?

― Da, spuse Plikt. Cu excepţia excepţiilor.

Acesta era stilul lui Plikt. De obicei era tăcută, dar când vorbea avea darul de a pune capăt conversaţiilor. Plikt se ridică, cu gând să se întoarcă la patul ei total lipsit de confort. Ca de obicei, Valentine încercă s-o convingă să vină pe cealaltă navă.

― Varsam şi Ro nu mă vor în camera lor, spuse Plikt.

― Nici nu se sinchisesc.

― Valentine, interveni Jakt, Plikt nu vrea să meargă pe cealaltă navă pentru că nu vrea să piardă nimic.

― Oh, făcu Valentine.

Plikt surâse larg.

― Noapte bună.

Curând după aceea, Jakt părăsi şi el cabina. La plecare, mâna lui zăbovi o clipă pe umărul lui Valentine.

― Vin şi eu imediat, spuse ea.

Şi în clipa aceea chiar asta dorea, să-l urmeze de îndată. În schimb, rămase în cabina de comandă, gândind, încercând să dea sens unui univers care ar fi adus tuturor speciilor non-umane cunoscute de către om riscul extincţiei, dintr-o dată. Matca, pequeninos şi acum Jane, singura de felul ei, poate singura care avea să existe vreodată. O veritabilă abundenţă de viaţă inteligentă şi totuşi cunoscută numai câtorva. Toţi în pericol de a fi lichidaţi.

Ender îşi va da seama în sfârşit că aceasta era ordinea firească a lucrurilor, că s-ar putea să nu fie atât de vinovat de distrugerea gândacilor acum trei mii de ani, aşa cum crezuse întotdeauna. Fără doar şi poate, Xenocidul făcea parte din structura universului. Nici o îndurare, nici măcar pentru cei mai măreţi dintre participanţii la joc.

Cum fusese posibil să gândească altfel? De ce numai speciile inteligente să fie imune la pericolul extincţiei care planează asupra fiinţelor?

Trecuse o oră de la plecarea lui Jakt, când Valentine îşi deconectă în sfârşit terminalul şi se ridică să plece la culcare. Fără nici un motiv, se opri înainte de a ieşi şi spuse, adresându-se aerului:

― Jane? Jane?

Nu primi nici un răspuns.

Nici nu avea de ce să se aştepte la un răspuns. Miro era cel care purta rubinul în ureche. Miro şi Ender. Câţi oameni putea să monitorizeze Jane simultan? Probabil că nu se descurca decât cu doi.

Sau poate două mii. Ori două milioane. Ce ştia Valentine despre limitele unei fiinţe fantomatice care trăia în păienjenişul filotic? Chiar dacă Jane ar fi auzit-o, Valentine nu avea nici un drept să spere că îi va răspunde.

Valentine se opri pe coridor, exact între uşa cabinei lui Miro şi cea de la camera pe care o împărţea cu Jakt. Din compartimentul lor se putea auzi sforăitul uşor al lui Jakt. Se auzea totodată şi un alt sunet: respiraţia lui Miro. Nu dormea. Plângea. Nu crescuse trei copii ca să nu fie în stare să recunoască respiraţia aceea greoaie, întretăiată.

"Nu e copilul meu. N-ar trebuie să mă amestec." Deschise uşa fără nici un zgomot, dar o rază de lumină trecu peste pat. Miro se opri din plâns şi se uită la ea cu ochii înroşiţi.

― Ce vrei? întrebă el.

Valentine intră în cameră şi se aşeză pe pat, astfel încât feţele nu le erau despărţite decât de câţiva centimetri.

― N-ai plâns niciodată pentru tine însuţi, aşa-i? întrebă ea.

― Am plâns de câteva ori.

― Dar în seara asta plângi pentru ea.

― Şi pentru mine, în aceeaşi măsură ca pentru ea.

Valentine se mută mai aproape, îşi petrecu braţul în jurul lui şi îi trase capul pe umărul ei.

― Nu, spuse el.

Dar nu se retrase. Şi, după câteva clipe, ridică stângaci braţul şi o îmbrăţişă. Nu mai plângea, dar o lăsă totuşi să-l ţină în braţe un minut sau două. Poate că aşa îl ajuta. Valentine n-avea de unde să ştie.

Apoi îi trecu. Se smulse din îmbrăţişare, rostogolindu-se pe spate.

― Îmi pare rău, spuse el.

― Cu plăcere.

Era credincioasă ideii de a răspunde la ceea ce oamenii au vrut să spună, nu la ceea ce au spus de fapt.

― Să nu-i spui lui Jakt, şopti el.

― N-am nimic să-i spun. Am avut o discuţie rodnică.

Se ridică şi plecă, închizând încet uşa în urma ei. Era un copil bun. O bucurase un lucru: Miro recunoscuse că-i păsa de ceea ce gândea Jakt despre el. Ce importanţă avea dacă lacrimile din seara aceea purtau în ele şi autocompătimire? Şi ea vărsase astfel de lacrimi în viaţa ei. Durerea, îşi reaminti ea, se întorcea aproape întotdeauna împotriva celui care jeleşte.

5

Flota Lusitania

ENDER zice că flota de război trimisă de Congresul Stelar are misiunea de a distruge această planetă.

Interesant.

Nu ţi-e frică de moarte?

Nu intenţionez să rămân aici până la sosirea ei.

Qing-Jao nu mai era fetiţa ale cărei mâini sângerau în taină. Viaţa ei se transformase din momentul în care dovedise că făcea parte din spiţa vorbitorilor-cu-zeii, şi în cei zece ani scurşi din acea zi ajunsese să accepte vocea zeilor în viaţa ei precum şi rolul pe care i-l oferea acest lucru în societate. Învăţase să accepte privilegiile şi onorurile ca pe nişte daruri menite de fapt zeilor. Aşa cum a povăţuit-o tatăl ei, departe de a ajunge o înfumurată, a devenit tot mai umilă pe măsură ce zeii şi oamenii lăsau poveri tot mai grele pe umerii ei.

Şi-a luat îndatoririle în serios şi a găsit bucurie în împlinirea lor. În ultimii zece ani, trecuse printr-un riguros şi totodată entuziasmam curs de instrucţie. Îşi clădise şi-şi antrenase trupul în compania altor copii ― alergând, înotând, călărind, deprinzând meşteşugul luptei cu sabia, cu ciomagul sau cu oasele. Alături de alţi copii, îşi umpluse memoria cu mai multe limbi: stark, limba comună a stelelor, care era tastată în computere; chineza veche, cântată şi desenată în minunate ideograme pe hârtie de orez sau pe nisip fin; chineza nouă, care era vorbită şi mâzgălită cu ajutorul unui alfabet banal pe hârtie ordinară sau pe lut moale. În afară de Qing-Jao, nimeni n-a fost surprins că ea a reuşit să înveţe toate acestea mult mai repede, mai uşor şi mai temeinic decât toţi ceilalţi copii.

Alţi dascăli au venit numai la ea. Aşa a învăţat ştiinţele şi istoria, matematica şi muzica. În fiecare săptămână se ducea la tatăl ei şi petrecea o jumătate de zi cu el, povestindu-i tot ce învăţase şi ascultând răspunsurile ei. Fiecare cuvânt de laudă din partea lui o făcea să se întoarcă în camera ei sărind într-un picior de bucurie; cea mai măruntă dojană o făcea să petreacă ore în şir urmărind fibrele lemnului pe duşumeaua camerei de studiu, până când se simţea vrednică să se întoarcă la învăţătură.

O altă latură a educaţiei sale a fost cât se poate de tainică. Văzuse cu ochii ei că tata era atât de puternic încât putea să-şi amâne obedienţa faţă de zei. Ştia că atunci când zeii îţi porunceau un ritual de purificare, foamea, nevoia de supunere era atât de intensă încât nu putea fi respinsă. Şi totuşi, tata reuşea într-un fel sau altul să o respingă destul de mult pentru ca ritualurile sale să se desfăşoare întotdeauna în intimitate. Qing-Jao tânjea după o astfel de tărie, astfel că a început să se autoeduce întru amânare. Când zeii o făceau să-şi simtă nevrednicia apăsătoare şi ochii ei începeau să caute fibrele de lemn sau îşi simţea mâinile insuportabil de murdare, aştepta, încercând să se concentreze la ceea ce se petrecea în acel moment şi să-şi întârzie cât putea de mult obedienţa.

La început, i se păruse un adevărat triumf dacă reuşea să-şi amâne purificarea un minut întreg ― iar când rezistenţa ei ceda, zeii o pedepseau făcând ritualul mai ruşinos şi mai dificil ca de obicei. Dar a refuzat să se dea bătută. Era doar fiica lui Han Fei-Tzu, nu? Iar cu timpul, odată cu trecerea anilor, a învăţat ceea ce învăţase şi tatăl ei: că te poţi obişnui cu acea foame, o poţi ţine în frâu, adesea timp de ore de-a rândul, ca pe un foc strălucitor închis între pereţii unei cutii din jad transparent, un foc periculos şi teribil trimis de zei, care ardea înlăuntrul inimii ei.

Apoi, când rămânea singură, putea să deschidă cutia aceea şi să elibereze focul, nu într-o erupţie unică şi înfricoşătoare, ci treptat, cu încetineală, lăsându-se inundată de lumina lui în timp ce îşi pleca fruntea şi urmărea liniile de pe duşumea sau când stătea aplecată deasupra ligheanului sacru pentru abluţiuni, frecându-şi în tăcere şi metodic mâinile cu piatră ponce, leşie şi aloe.

În felul acesta a convertit vocea mânioasă a zeilor într-o veneraţie intimă, disciplinată. Doar în momentele de oboseală subită îşi pierdea controlul şi se arunca la podea în faţa unui dascăl sau musafir. Accepta aceste umilinţe ca pe o modalitate prin care zeii îi aduceau aminte că puterea lor asupra ei era absolută, că stăpânirea ei de sine obişnuită nu era îngăduită decât pentru amuzamentul lor. Era mulţumită cu această disciplină imperfectă. La urma urmei, ar fi fost o înfumurare din partea ei să egaleze stăpânirea de sine perfectă a lui Han Fei-Tzu. Nobleţea lui ieşită din comun provenea de la faptul că zeii îl cinsteau, deci nu cereau umilirea sa publică. Ea nu făcuse nimic care s-o îndreptăţească la o asemenea onoare.

În sfârşit, instrucţia ei includea şi o zi pe săptămână în care îi ajuta pe oamenii obişnuiţi la munca lor virtuoasă. Bineînţeles, munca virtuoasă nu însemna activitatea de zi cu zi depusă de oamenii de rând în birourile şi fabricile lor. Munca virtuoasă însemna truda pe brânci în lanurile de orez. Toţi bărbaţii, femeile şi copiii de pe Calea trebuiau să ducă la capăt această trudă, aplecându-se şi îndoindu-se de şale în apa până la genunchi pentru a însămânţa sau recolta orezul, riscând altfel să piardă cetăţenia planetei.

― În felul acesta ne cinstim strămoşii, îi explicase tatăl ei când era mică. Le arătăm că nici unul dintre noi nu se va ridica vreodată mai presus de împlinirea datoriei de a munci.

Orezul crescut din munca virtuoasă era considerat sfânt, era oferit în temple şi mâncat cu ocazia sărbătorilor sacre, era păstrat în castronaşe ca ofrandă pentru zeii casei.

O dată, pe când Qing-Jao avea doisprezece ani, ziua era teribil de fierbinte iar ea era nerăbdătoare să-şi termine munca la un proiect de cercetare.

― Nu mă trimite astăzi în lanul de orez, i-a spus ea dascălului. Ceea ce fac aici este cu mult mai important.

Dascălul s-a înclinat şi a plecat, dar nu după mult timp tata a intrat în cameră. Adusese cu el o sabie grea şi fetiţa a ţipat îngrozită când el a ridicat-o deasupra capului. Chiar avea de gând s-o omoare pentru că vorbise atât de profanator? Dar el nu a rănit-o ― cum îşi putuse închipui că ar fi fost în stare s-o facă? În schimb, sabia coborî asupra terminalului ei de computer. Părţile metalice s-au încovoiat, plasticul s-a sfărâmat şi a zburat în toate direcţiile. Maşina a fost distrusă.

Tata nu a ridicat glasul. Cu o şoaptă abia auzită, a spus:

― Mai întâi zeii, apoi strămoşii, pe urmă, oamenii, după aceea conducătorii. Propriul tău suflet abia la sfârşit.

Era cea mai limpede exprimare a Căii. Era motivul pentru care, înainte de toate, această planetă fusese colonizată. Ea uitase: dacă era prea ocupată ca să-şi împlinească truda virtuoasă, însemna că se abătuse de la Cale.

N-avea să mai uite vreodată. Cu timpul, a învăţat să iubească soarele care-i ardea spinarea, apa rece şi nămoloasă care-i învăluia picioarele şi mâinile, tulpinile de orez care se înălţau din noroi şi se împleteau cu degetele ei. Plină de mâl în lanurile de orez, nu se simţea niciodată murdară, căci era murdară în slujba zeilor.

În sfârşit, la vârsta de şaisprezece ani educaţia ei s-a încheiat. Mai trebuia doar să-şi demonstreze capacităţile, într-o probă destinată femeilor adulte, o misiune îndeajuns de dificilă şi de importantă încât să nu poată fi încredinţată decât unui vorbitor-cu-zeii.

A fost trimisă în faţa marelui Han Fei-Tzu, în odaia lui. Ca şi încaperea ei, era un spaţiu deschis şi larg; ca şi camera ei, locul pentru dormit era simplu, o rogojină pe duşumea; ca şi odaia ei, camera era dominată de o masă cu un terminal de computer. Nu se întâmplase vreodată să intre în odaia tatălui ei fără să vadă ceva plutind deasupra terminalului: diagrame, modele tridimensionale, simulări în timp real, cuvinte. Cel mai adesea cuvinte. Litere sau ideograme care pluteau în aer pe nişte pagini simulate, mişcându-se înainte şi înapoi, ori dintr-o parte în alta, după cum tata avea nevoie să le studieze.

În camera lui Qing-Jao, tot restul spaţiului era gol. Întrucât Han Fei-Tzu nu urmărea fibrele lemnului, nu avea nevoie de atât de multă austeritate. Chiar şi aşa, gusturile sale erau simple. Un covor, dar arareori unul cu prea multe elemente decorative. O masă joasă şi o sculptură aşezată pe ea. Pereţii goi, cu excepţia unei picturi. Deoarece încăperea era atât de mare, fiecare dintre aceste obiecte părea aproape pierdut, la fel ca vocea abia auzită a cuiva care striga de la o foarte mare depărtare.

Mesajul adresat de această încăpere musafirilor era limpede: Han Fei-Tzu prefera simplitatea. Pentru un suflet curat, câte un obiect din fiecare era de ajuns.

Cu toate acestea, pentru Qing-Jao mesajul avea o cu totul altă semnificaţie, căci ea ştia ceva de care nimeni din afara casei nu-şi dădea seama: covorul, masa, sculptura şi pictura erau schimbate în fiecare zi. Şi niciodată de când intrase pentru prima dată nu recunoscuse vreunul din ele. Aşadar, lecţia învăţată suna astfel: un suflet curat nu trebuie niciodată să devină ataşat de un singur lucru; un suflet curat trebuie să se expună în fiecare zi la obiecte noi.

Deoarece era vorba de o ocazie oficială, ea nu se îndreptă spre terminal , cercetând ceea ce apărea pe afişajul lui, încercând să ghicească la ce lucra tatăl ei. De data aceasta se duse în mijlocul încăperii şi îngenunche pe covorul simplu, care astăzi avea culoarea oului de măcăleandru, cu o mică pată într-un colţ. Îşi ţinu ochii plecaţi, fără măcar să privească pata, până când tata se ridică şi se opri în faţa ei, unde rămase în picioare.

― Han Qing-Jao, spuse el, lasă-mă să văd răsăritul de soare de pe chipul fiicei mele.

Ridicându-şi capul, Qing-Jao se uită la el şi zâmbi. Zâmbindu-i la rândul său, tatăl ei continuă:

― Ceea ce voi aduce în faţa ta nu e o însărcinare uşoară, nici chiar pentru un adult experimentat.

Fata îşi înclină capul. Se aşteptase ca tata să-i încredinţeze o încercare grea şi era pregătită să-i respecte voinţa.

― Uită-te la mine, Qing-Jao.

Ea îşi ridică privirea şi se uită în ochii lui.

― Nu va fi ceva legat de şcoală. Este o misiune care ţine de lumea reală. O misiune pe care Congresul Stelar mi-a încredinţat-o mie. Este posibil ca de ea să depindă soarta naţiunilor, a popoarelor şi a planetelor.

Qing-Jao fusese încordată, dar acum tatăl ei o înspăimântase.

― Atunci trebuie să încredinţezi această misiune unui adult în care se poate avea încredere, nu unui copil lipsit de experienţă.

― De ani de zile nu mai eşti copil, Qing-Jao. Eşti pregătită să-ţi auzi însărcinarea?

― Da, tată.

― Ce ştii despre Flota Lusitania?

― Vrei să-ţi spun tot ce ştiu despre ea?

― Vreau să-mi spui tot ce consideri tu că e important.

Aşadar, era vorba de un test prin care urmăreau să se vadă cât de capabilă era să distileze elementele importante de cele neimportante din toate cunoştinţele sale legate de un anumit subiect.

― Flota a fost trimisă să supună colonia răzvrătită de pe Lusitania, unde legile privind neamestecul în problemele singurei inteligenţe străine cunoscute au fost încălcate în mod sfidător.

Era oare de ajuns? Nu ― tata aştepta.

― Încă de la început, a izbucnit o controversă, continuă ea. Eseurile atribuite unei persoane numite Demostene au stârnit tulburări.

― Precizează, ce fel de tulburări?

― Demostene a avertizat planetele colonizate că Flota Lusitania constituie un precedent primejdios: n-ar fi decât o problemă de timp până când Congresul Stelar se va folosi de forţă pentru a le impune şi lor şi supunerea. Adresându-se planetelor catolice şi minorităţilor catolice de pretutindeni, Demostene a susţinut că ilustrul Congres încerca să-l pedepsească pe episcopul de Lusitania pentru a fi trimis misionari la pequeninos ca să le salveze sufletele din iad. Savanţilor, Demostene le-a trimis avertismentul că în joc se afla principiul cercetării independente: o întreagă planetă era atacată de forţe militare, deoarece îndrăznise să prefere judecata savanţilor de la faţa locului în defavoarea judecăţii birocraţilor aflaţi la mulţi ani-lumină depărtare. În fine, adresându-se tuturor, Demostene a susţinut că Flota Lusitania este înzestrată cu Dispozitivul de Dezagregare Moleculară. Bineînţeles că asta e o minciună sfruntată, dar unii au crezut-o.

― Cât de eficiente au fost aceste eseuri? întrebă Han Fei-Tzu.

― Nu ştiu.

― Au fost foarte eficiente. Acum cincisprezece ani, primele eseuri adresate coloniilor au fost atât de eficiente încât aproape au provocat o revoluţie.

O rebeliune în colonii? Acum cincisprezece ani? Qing-Jao nu auzise decât de un singur eveniment asemănător, dar nu-şi dăduse seama nici o clipă că ar avea vreo legătură cu eseurile lui Demostene. Roşeaţa îi apăru în obraji.

― Acesta a fost momentul Cartei Coloniilor, primul tău mare tratat.

― Tratatul nu a fost al meu, spuse Han Fei-Tzu. El a aparţinut în mod egal Congresului şi coloniilor. Datorită lui a putut fi evitat un conflict teribil, iar Flota Lusitania îşi continuă misiunea ei măreaţă.

― Dar, tată, tu ai scris fiecare cuvânt al tratatului!

― Prin asta nu am făcut decât să găsesc exprimarea dorinţelor şi năzuinţelor aflate deja în inimile oamenilor aflaţi de o parte şi de alta a baricadei. N-am fost decât un grefier.

Qing-Jao îşi înclină capul. Ea ştia adevărul, aşa cum îl ştia toată lumea. Fusese începutul măreţiei lui Han Fei-Tzu, căci nu numai că scrisese tratatul, dar şi convinsese ambele părţi să-l accepte aproape fără modificări. Din acel moment, Han Fei-Tzu a devenit unul dintre cei mai de nădejde consilieri ai Congresului; zilnic îi soseau mesaje de la cei mai importanţi oameni de pe toate planetele. Dacă el prefera să afirme că nu fusese decât un grefier în această măreaţă întreprindere, aceasta se întâmpla numai datorită marii lui modestii. Qing-Jao mai ştia că, în timp ce el ducea la îndeplinire toată această muncă, mama era deja pe moarte. Un astfel de om era tatăl ei, căci nu-şi neglijase nici soţia, nici îndatoririle. Nu putuse salva viaţa soţiei sale, dar reuşise să salveze vieţile pe care războiul le-ar fi irosit.

― Qing-Jao, de ce nu crezi că Flota are dispozitivul D.M.?

― Păi... fiindcă ar fi ceva monstruos. Ar însemna că o întreagă planetă va fi distrusă, adică exact ceea ce a făcut Ender Xenocidul. O putere atât de mare nu are nici dreptul, nici raţiunea să existe în univers.

― Cine te-a învăţat aşa ceva?

― Buna-cuviinţă m-a învăţat. Zeii au făcut stelele şi planetele ― ce drept are omul să le distrugă?

― Dar zeii au creat şi legile naturii care fac posibilă distrugerea lor. Ce drept are omul să refuze să primească ceea ce zeii au oferit?

Qing-Jao tăcu, înmărmurită. Nu-l auzise nicicând pe tatăl ei luând, nici măcar în aparenţă, apărarea vreunuia din aspectele războiului: el detesta războiul sub toate formele lui.

― Te întreb din nou: cine te-a învăţat că o putere atât de mare nu are nici dreptul, nici raţiunea să existe în univers?

― E propria mea idee.

― Dar această frază este un citat cât se poate de exact.

― Da. Din Demostene. Însă crezând într-o idee, ea devine a mea. Tu m-ai învăţat aşa.

― Trebuie să ai grijă să înţelegi toate consecinţele unei idei înainte de a crede în ea.

― Micul Doctor nu trebuie să fie folosit niciodată pe Lusitania şi, prin urmare, nu trebuia trimis.

Han Fei-Tzu încuviinţă din cap cu un aer grav.

― De unde ştii că nu trebuie folosit niciodată?

― Pentru că i-ar distruge pe pequeninos, un popor tânăr şi minunat, care este dornic să-şi valorifice potenţialul de specie înzestrată cu raţiune.

― Încă un citat.

― Tată, tu ai citit "Viaţa lui Human"?

― Am citit-o.

― Atunci cum poţi să te îndoieşti că pequeninos trebuie salvaţi?

― Am spus că am citit-o. N-am spus că am crezut-o.

― Şi n-o erezii

― Nici da, nici nu. Cartea a apărut prima oară după ce ansiblul de pe Lusitania a fost distrus. Prin urmare, probabil că lucrarea nu-şi are originea acolo, şi în acest caz nu e decât o ficţiune. Lucrul acesta pare deosebit de probabil pentru că e semnată "Vorbitorul în numele Morţilor", la fel ca şi "Matca şi Hegemonul", cărţi vechi de mii de ani. E limpede că cineva încearcă să profite de pe urma veneraţiei nutrite de oameni faţă de acele lucrări străvechi.

― Eu cred că "Viaţa lui Human" este adevărată.

― E dreptul tău, Qing-Jao. Dar de ce crezi asta?

Pentru că atunci când o citise, i se păruse adevărată. Putea să-i spună aşa ceva tatei? Sigur, îi putea spune orice.

― Pentru că atunci când am citit-o, am simţit că trebuie să fie adevărată.

― Înţeleg.

― Acum ştii că sunt o proastă.

― Dimpotrivă. Ştiu că eşti înţeleaptă. Când auzi o poveste adevărată, există o părticică din tine care reacţionează la ea indiferent de meşteşugul povestitorului, indiferent de temeinicia relatării. Chiar dacă e stângaci povestită, tot o să-ţi placă istorisirea dacă iubeşti adevărul. Poate să fie cea mai evidentă născocire şi tot o să crezi fărâma de adevăr din ea, căci nu poţi nega adevărul, indiferent cât de sărăcăcios e îmbrăcat.

― Atunci, cum se face că tu nu crezi ce scrie în "Viaţa lui Human"?

― M-am exprimat neclar. Folosim două înţelesuri diferite ale cuvintelor adevăr şi credinţă. Tu crezi că povestea e adevărată, deoarece ai reacţionat sub imperiul acelui profund simţ al adevărului pe care-l porţi în tine. Numai că acest simţ al adevărului nu reacţionează la caracterul faptic al unei relatări ― dacă descrie într-adevăr un eveniment real din lumea reală. Acel simţ al adevărului din fiinţa ta reacţionează la cauzalitatea unei poveşti ― dacă prezintă cu fidelitate felul cum funcţionează universul, modul în care zeii îşi impun voinţa în rândurile oamenilor.

Qing-Jao reflectă doar o clipă, apoi încuviinţă din cap, în semn de înţelegere.

― Aşadar, "Viaţa lui Human" poate fi universal valabilă, dar specific falsă.

― Da, zise Han Fei-Tzu. Poţi să citeşti cartea şi să dobândeşti o mare înţelepciune din ea, căci e adevărată. Dar este această carte o reprezentare fidelă a străinilor pequeninos? E greu de crezut aşa ceva: o specie de mamifere care, la moarte, se transformă în copaci? Minunat, ca idee poetică. Ridicol, din punctul de vedere al ştiinţei.

― Dar poţi să fii sigur, tată?

― Nu, nu pot fi sigur. Natura a făcut multe lucruri ciudate şi există posibilitatea ca "Viaţa lui Human" să fie adevărată. De aceea nu pot să spun nici că o cred, nici că n-o cred. O menţin în stare de suspensie. Aştept. Totuşi, în acest timp, nu mă pot aştepta ca membrii Congresului să trateze Lusitania ca şi cum ar fi populată de făpturile fanteziste descrise în "Viaţa lui Human". Din câte ştim, pequeninos pot reprezenta un pericol mortal pentru noi. Ei sunt totuşi o specie străină.

― Raman.

― Aşa spune povestea. Dar raman sau varelse, nu ştim ce sunt de fapt. Flota duce cu ea Micul Doctor pentru că s-ar putea să fie necesar să salveze omenirea de un pericol inimaginabil. Nu stă în puterea noastră să decidem dacă trebuie sau nu să fie folosit; Congresul o va decide. Nu stă în puterea noastră să decidem dacă ar fi trebuit să fie trimis; Congresul l-a trimis. Şi, în mod cert, nu stă în puterea noastră să decidem dacă ar trebuie să existe; zeii au hotărât că un astfel de lucru este posibil şi poate exista.

― Deci Demostene a avut dreptate. Dispozitivul D.M. se află pe navele flotei.

― Da.

― Şi dosarele guvernamentale publicate de Demostene... au fost autentice.

― Da.

― Dar, tată... tu te-ai alăturat celorlalţi şi ai susţinut că erau nişte contrafaceri.

― Exact aşa cum zeii vorbesc doar câtorva aleşi, tot aşa şi secretele conducătorilor nu trebuie să le ştie decât aceia care vor folosi aceste cunoştinţe cum se cuvine. Demostene a pus secretele atotputernicilor la dispoziţia unor oameni care nu erau pregătiţi să le folosească cu înţelepciune, aşadar, spre binele oamenilor, a fost nevoie ca acele secrete să fie recuperate. Singura cale de a redobândi un secret, după ce a fost aflat, e să-l înlocuieşti cu o minciună. În felul acesta, cunoaşterea adevărului redevine secretul tău.

― Din cele ce-mi spui, înţeleg că nu Demostene minte, ci Congresul.

― Vreau să înţelegi că Demostene este duşmanul zeilor. Un conducător înţelept nu ar fi trimis în nici un caz Flota Lusitania fără să-i dea posibilitatea să reacţioneze la orice împrejurări. Dar Demostene a folosit cunoaşterea faptului că flota duce cu ea Micul Doctor pentru a sili Congresul să retragă navele. În felul acesta, el doreşte să smulgă puterea din mâinile celor cărora zeii le-au poruncit să conducă omenirea. Ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă ar ajunge să-i repudieze pe conducătorii trimişi lor de către zei?

― Haos şi suferinţă, spuse Qing-Jao.

Istoria era plină de perioade de haos şi suferinţă, care luau sfârşit când zeii trimiteau conducători şi instituţii puternice să instaureze ordinea.

― Deci, Demostene a spus adevărul în privinţa Micului Doctor. Ai crezut că duşmanii zeilor nu pot rosti niciodată adevărul? M-aş bucura să fie aşa, căci în felul acesta i-am identifica mai uşor.

― Dacă putem minţi în slujba zeilor, ce alte crime mai putem să comitem?

― Ce e aceea o crimă?

― Un act împotriva legii.

― Care lege?

― Înţeleg... Congresul face legile, deci legea este ceea ce spune Congresul că trebuie să fie. Dar Congresul este alcătuit din bărbaţi şi femei, care pot să facă şi bine, şi rău.

― Acum ai ajuns mai aproape de adevăr. Nu putem comite crime în slujba Congresului, deoarece Congresul face legile. Dacă totuşi Congresul ar deveni vreodată o forţă a răului, atunci s-ar putea ca, supunându-ne lui, să facem şi noi rău. E o problemă de conştiinţă. Oricum, dacă se va întâmpla aşa ceva, în mod sigur Congresul va pierde mandatul încredinţat de ceruri. Iar noi, vorbitorii-cu-zeii, nu trebuie să aşteptăm şi să ne întrebăm în privinţa mandatului cerurilor, asemenea celorlalţi. Dacă vreodată Congresul va pierde mandatul cerurilor, vom afla de îndată.

― Ai minţit în favoarea Congresului pentru că acesta deţine mandatul cerurilor.

― Prin urmare, am ştiut că ajutându-i să-şi păstreze secretul, împlinesc voinţa zeilor, spre binele oamenilor.

Până atunci, Qing-Jao nu se gândise niciodată la Congres în astfel de termeni. Toate cărţile de istorie pe care le studiase înfăţişau Congresul ca pe marele unificator al umanităţii şi, în conformitate cu manualele, toate actele sale erau nobile. Acum, totuşi, ea înţelegea că era posibil ca unele dintre acele acte să nu pară chiar aşa de bune, însă nu însemna în mod necesar că nu erau bune.

― Trebuie să aflu de la zei dacă voinţa Congresului este şi voinţa lor, spuse ea.

― Şi-ai să faci asta? întrebă Han Fei-Tzu. Ai să te supui voinţei Congresului, chiar dacă ţi se va părea greşită, atâta timp cât Congresul deţine mandatul cerurilor?

― Îmi ceri să jur?

― Da.

― Atunci, da, mă voi supune, atâta timp cât vor deţine mandatul cerurilor.

― Aveam nevoie de jurământul tău pentru a satisface cerinţele de securitate ale Congresului. Fără el, nu aş fi putut să-ţi încredinţez misiunea. Îşi drese glasul: Dar acum îţi cer un alt jurământ.

― Dacă pot, am să ţi-l dau.

― Jurământul acesta e... izvorăşte dintr-o mare iubire. Han Qing-Jao, ai să-i slujeşti pe zei în toate privinţele, în toate felurile, până la sfârşitul vieţii tale?

― O, tată, dar nu avem nevoie de un asemenea jurământ. Oare nu am fost deja aleasă de zei, care m-au călăuzit cu glasul lor?

― Cu toate acestea, îţi cer jurământul.

― Întotdeauna, în toate privinţele, în toate felurile, îi voi sluji pe zei.

Spre surprinderea ei, tatăl său îngenunche în faţa ei şi îi luă mâinile într-ale sale. Lacrimile îi şiroiau pe obraji.

― Mi-ai ridicat de pe inimă cea mai grea povară ce a fost lăsată vreodată acolo.

― Şi cum am făcut asta, tată?

― Înainte de a muri, mama ta mi-a cerut să-i făgăduiesc ceva. Întrucât întregul ei caracter îşi găsea expresia în devotamentul său faţă de zei, mi-a spus ea, singurul mod în care te puteam ajuta s-o cunoşti era să te învăţ şi pe tine să-i slujeşti pe zei. Toată viaţa mea m-am temut că s-ar putea să dau greş, că s-ar putea să-ţi întorci faţa de la zei, că s-ar putea să ajungi să-i urăşti ori să nu fii vrednică de glasul lor.

Cuvintele acestea ajunseră drept la inima lui Qing-Jao. Dintotdeauna fusese conştientă de profunda ei nevrednicie în faţa zeilor, ştiuse cât de murdară era în ochii lor, chiar şi atunci când nu-i cereau să urmărească cu privirea fibrele lemnului. Abia acum aflase ce era în joc: dragostea mamei sale pentru ea.

― Toate temerile mele s-au risipit acum. Eşti cu adevărat o fiică perfectă, draga mea Qing-Jao. Deja i-ai slujit pe zei cum se cuvine. Iar acum, cu acest jurământ, sunt sigur că vei continua s-o faci veşnic. Vei aduce o mare bucurie în casa din ceruri unde sălăşluieşte mama ta.

"Aşa să fie oare? Cei din ceruri îmi cunosc slăbiciunea. Tu, tată, vezi doar că până acum nu i-am trădat pe zei; mama trebuie să ştie cât de aproape am fost să-i trădez de prea multe ori, cât de murdară sunt ori de câte ori zeii îşi aruncă privirile asupra mea."

Dar el părea atât de fericit încât nu îndrăzni să-i arate cât de mult se temea de ziua când îşi va demonstra nevrednicia, în văzul întregii lumi. Prin urmare, îl îmbrăţişă, dar nu se putu abţine să nu-l întrebe:

― Tată, tu chiar crezi că mama mi-a auzit jurământul?

― Aşa sper, spuse Han Fei-Tzu. Dacă nu, cu siguranţă că zeii vor păstra ecoul vorbelor tale într-o scoică şi îi vor îngădui să-l asculte ori de câte ori şi-o va pune la ureche.

Acest gen de închipuire fantezistă era un joc pe care-l jucau încă din copilărie. Qing-Jao uită de spaima ei şi se gândi repede la un răspuns.

― Nu, zeii vor păstra atingerea îmbrăţişării noastre şi din ea vor ţese un şal, pe care ea îl va purta pe umeri când iarna va veni în ceruri.

Se simţea uşurată, oricum, pentru că tatăl ei nu spusese da. Spera doar ca mama să fi auzit jurământul ei. Poate că nu-l auzise şi atunci nu va mai fi atât de dezamăgită când fiica ei va da greş.

Tata o sărută, apoi se ridică.

Acum eşti gata să-ţi primeşti însărcinarea, spuse el.

O luă de mână şi o conduse la masa lui. Rămase lângă el când se aşeza pe scaun; nu era cu mult mai înaltă, în picioare, decât era el aşezat pe scaun. Probabil că nu atinsese încă înălţimea maturităţii, dar spera să nu mai crească mult. Nu dorea să ajungă precum acele femei înalte, mătăhăloase, care cărau poveri grele pe câmpuri. "Mai bine să fii un şoarece decât un porc", îi spusese Mu-Pao cu ani în urmă.

Tata făcu să apară pe afişaj o hartă stelară. Recunoscu de îndată zona. Era centrată pe sistemul stelar al Lusitaniei, deşi scara de reprezentare era prea mică pentru a permite vizualizarea planetelor.

― Lusitania se află în centru, zise ea.

Han Fei-Tzu încuviinţă din cap şi tastă alte câteva comenzi.

― Acum, fii atentă la asta, spuse el. Nu la afişaj, ci la mişcarea degetelor mele. Asta, plus identificarea vocală vor constitui parola care îţi va permite accesul la informaţiile de care vei avea nevoie.

Îl urmări în timp ce tasta: "Clica 4". Recunoscu imediat aluzia. Străbuna de suflet a marnei sale fusese Jiang-Qing, văduva primului împărat comunist, Mao Ze-Dong. Când Jiang-Qing şi aliaţii săi au fost înlăturaţi de la putere, Conspiraţia Laşilor i-a înjosit dându-le numele de ocară "Clica celor Patru". Mama lui Qing-Jao fusese o adevărată fiică-de-suflet a acelei mari martire din trecut. Iar acum, Qing-Jao va fi în măsură să o cinstească şi mai mult pe cea care fusese străbuna de suflet a mamei sale, ori de câte ori va tasta codul de acces. Fusese un gest binevoitor din partea tatei să aranjeze astfel lucrurile.

Pe afişaj îşi făcură apariţia mai multe puncte verzi. Le numără rapid, aproape fără să gândească: erau nouăsprezece, îngrămădite la o oarecare distanţă de Lusitania, dar înconjurând-o din toate direcţiile.

― E Flota Lusitania?

― Acestea au fost poziţiile navelor cu cinci luni în urmă. Tastă o nouă comandă şi punctele verzi dispărură. Iar acestea sunt poziţiile lor de astăzi.

Qing-Jao căută cu privirea, dar nu văzu nicăieri vreun punct verde. Totuşi, era limpede că tata se aştepta ca ea să vadă ceva.

― Au ajuns deja la Lusitania?

― Navele sunt acolo unde le vezi, spuse tata. Cu cinci luni în urmă, flota a dispărut.

― Şi unde s-a dus?

― Nimeni nu ştie.

― A fost o revoltă?

― Nimeni nu ştie.

Toată flota?

― Absolut toate navele.

― Ce-ai vrut să spui când ai zis că au dispărut?

Tata îi aruncă o privire, zâmbind.

― Bine gândit, Qing-Jao. Ai pus întrebarea cuvenită. Nimeni nu le-a văzut, căci toate se aflau în adâncurile spaţiului. Nu au dispărut fizic. Din câte ştim, s-ar putea ca ele să-şi urmeze şi acum traiectoriile stabilite. Au dispărut numai în sensul că am pierdut în întregime contactul cu ele.

― Ansiblurile?

― Au tăcut. Toate în acelaşi interval de trei minute. Nici o transmisie nu a fost întreruptă. Se termina una, după care următoarea nu mai ajungea.

― Toate legăturile navelor cu toate planetele? E imposibil. Nici chiar o explozie ― dacă s-ar produce vreodată una atât de mare ― nu putea să cauzeze o dispariţie unică, pentru că navele erau atât de larg răspândite în jurul Lusitaniei.

― Ei bine, este posibil, Qing-Jao. Dacă-ţi poţi imagina un eveniment atât de catastrofal ― este posibil ca steaua Lusitaniei să fi devenit o supernovă. Vor trece decenii până când vom observa lumina exploziei, chiar pe planetele cele mai apropiate. Necazul e că ar fi cea mai improbabilă supernovă din istorie. Nu imposibilă, ci improbabilă.

― Şi ar trebui să existe nişte semne prevestitoare, modificări ale stării stelei. Au detectat ceva instrumentele de pe nave?

― Nu. Tocmai de aceea nu credem că a fost vorba de vreunul din fenomenele astronomice cunoscute. Savanţii nu au putut găsi nici o explicaţie. Încercăm să anchetăm povestea ca pe un act de sabotaj. Am căutat urme ale pătrunderii în computerele ansiblurilor. Am scormonit în toate dosarele de personal de pe nave, în căutarea unor posibile conspiraţii în rândul echipajelor. S-au efectuat criptoanalize ale tuturor comunicaţiilor de pe fiecare navă, căutându-se schimburi de mesaje între conspiratori. Autorităţile militare şi guvernamentale au analizat tot ceea ce au găsit de cuviinţă să analizeze. Poliţiile de pe toate planetele au desfăşurat anchete... Am verificat trecutul tuturor operatorilor de ansiblu.

― Cu toate că nici un mesaj nu a mai fost transmis, ansiblurile au rămas conectate?

― Tu ce crezi?

Qing-Jao roşi.

― Bineînţeles că trebuie să fi rămas conectate, chiar dacă împotriva flotei ar fi fost folosit un dispozitiv D.M., deoarece sunt conectate prin intermediul unor fragmente de particule subatomice. Rămân neafectate chiar dacă întreaga astronavă e prefăcută în praf şi pulbere.

― Nu trebuie să te simţi ruşinată, Qing-Jao. Înţelepţii nu sunt înţelepţi pentru că nu fac greşeli, ci pentru că şi le corectează de îndată ce le recunosc.

Cu toate acestea, Qing-Jao roşise acum dintr-un alt motiv. Sângele înfierbântat îi pulsa cu putere în tâmple pentru că abia acum pricepuse în ce avea să constea misiunea încredinţată de tatăl ei. Dar era imposibil. Nu putea să-i dea ei o misiune pe care mii de oameni mai vârstnici şi mai înţelepţi nu reuşiseră s-o îndeplinească.

― Tată, şopti ea. Care e misiunea?

Încă mai spera să fie vorba de vreo problemă minoră legată de dispariţia flotei. Dar înţelese că speranţa ei era zadarnică, chiar înainte ca el să-i răspundă.

― Trebuie să descoperi toate explicaţiile posibile pentru dispariţia flotei şi să calculezi posibilităţile pentru fiecare în parte. Congresul Stelar trebuie să înţeleagă cum s-a întâmplat şi să ia măsurile necesare pentru a nu se mai întâmpla niciodată.

― Dar, tată, am numai şaisprezece ani. Nu sunt oare atâţia alţii mai înţelepţi decât mine?

― Probabil că toţi sunt prea înţelepţi ca să încerce să îndeplinească această misiune, iar tu eşti îndeajuns de tânără ca să nu te consideri o înţeleaptă. Eşti îndeajuns de tânără să te gândeşti la lucruri imposibile şi să descoperi de ce pot să fie posibile. Mai presus de toate, zeii îţi vorbesc cu o limpezime extraordinară, copilul meu inteligent, magnific de strălucita mea dragă.

Tocmai de acest lucru se temea: tatăl ei se aştepta ca ea să reuşească pentru că se afla în graţiile zeilor. Nu înţelesese cât de nevrednică o considerau zeii, cât de puţin o plăceau.

Mai era şi o altă problemă.

― Şi dacă reuşesc? Dacă aflu unde este Flota Lusitania şi restabilesc comunicaţiile? Nu va fi atunci vina mea dacă flota va distruge Lusitania?

― E bine că primul tău gând reflectă compasiunea pentru poporul Lusitaniei. Te asigur, Congresul a promis să nu folosească dispozitivul D.M. decât dacă se dovedeşte a fi absolut inevitabil, dar e atât de improbabil încât nu pot să cred că se va întâmpla. Chiar dacă ar fi aşa, totuşi, Congresul va trebui să decidă. Cum spunea strămoşul meu de suflet: "Dacă pedeapsa înţeleptului e uşoară, asta nu se datorează compasiunii sale; dacă pedeapsa lui e severă, de vină nu e cruzimea sa; el nu face decât să respecte datina vremii sale. Împrejurările se schimbă o dată cu epoca, iar modalităţile de abordare a acestora se modifică în funcţie de împrejurări." Poţi să fii sigură: Congresul Stelar va aborda problema Lusitaniei nu în funcţie de bunătate sau de cruzime, ci conform cu ceea ce este necesar pentru binele întregii omeniri. Iată de ce îi slujim pe conducători: pentru că ei îi slujesc pe oameni, care îi slujesc pe strămoşi, care îi slujesc pe zei.

― Tată, am fost nevrednică să gândesc altfel, spuse Qing-Jao.

Acum îşi simţea murdăria, nu era doar conştientă de existenţa ei. Simţea nevoia să-şi spele mâinile. Simţea nevoia să urmărească o fibră de lemn. Dar se abţinu. Avea să aştepte.

"Orice aş face, îşi spuse ea, consecinţele vor fi îngrozitoare. Dacă dau greş, tata îşi va pierde prestigiul în faţa Congresului şi, prin urmare, în faţa întregii planete a Căii. Pentru mulţi, asta va fi dovedit că tata nu merită să fie ales după moarte drept zeu al Căii.

Pe de altă parte, dacă reuşesc, consecinţa putea să fie Xenocidul. Chiar dacă hotărârea va aparţine Congresului, tot aş şti că eu am făcut posibil un asemenea lucru. Parţial, responsabilitatea îmi va aparţine. Indiferent ce fac, mă voi acoperi de ruşinea eşecului şi voi fi mânjită de nevrednicie."

Tatăl ei vorbi în aceeaşi clipă, ca şi cum zeii îi îngăduiseră să-i citească sufletul.

― Da, eşti nevrednică, spuse el, şi chiar acum eşti mai departe nevrednică în gândurile tale.

Qing-Jao roşi şi îşi înclină capul, ruşinată, nu pentru că tatăl ei îi citise cu atâta uşurinţă gândurile, ci pentru că fusese în stare să aibă nişte gânduri atât de nesupuse.

Han Fei-Tzu îi puse cu blândeţe mâna pe umăr.

― Dar sunt încredinţat că zeii te vor face vrednică, spuse el. Congresul Stelar are mandatul cerurilor, dar tu ai fost aleasă să-ţi urmezi propria cale. Poţi reuşi în această lucrare măreaţă. Vei încerca?

― Voi încerca.

"Şi totodată voi eşua, dar nimeni nu va surprins, cu atât mai puţin zeii, care îmi cunosc nevrednicia."

― Toate arhivele ţi se vor deschide în vederea cercetării, când îţi vei spune numele şi vei tasta parola. Dacă ai nevoie de ajutor, dă-mi de ştire.

Qing-Jao a părăsit odaia tatei cu demnitate şi şi-a impus să urce cât mai încet treptele ce duceau la camera ei. Abia când a ajuns înăuntru şi a închis uşa s-a aruncat în genunchi şi a început să se târască pe podea. A urmărit fibrele lemnului până când abia a mai fost în stare să vadă. Nevrednicia ei era atât de mare încât nici atunci nu s-a simţit întru totul curată; s-a dus la spălător şi şi-a frecat mâinile până când a ştiut că zeii erau satisfăcuţi. De două ori servitorii au încercat s-o întrerupă cu prânzul şi cu nişte mesaje ― de care puţin îi păsa ― , dar când au înţeles că fata vorbea cu zeii, şi-au plecat capetele şi, tăcuţi, s-au furişat afară.

Şi totuşi, nu spălatul mâinilor a făcut-o să se simtă în sfârşit curată, ci momentul în care a îndepărtat ultima rămăşiţă de incertitudine din sufletul ei. Congresul Stelar avea mandatul cerurilor. Ea trebuia să se purifice de orice îndoială. Orice intenţionau cu Flota Lusitania, cu siguranţă că voinţa zeilor era cea care avea să fie împlinită. Prin urmare, era de datoria ei să ajute la împlinirea ei. Şi dacă într-adevăr îndeplinea voinţa zeilor, atunci ei aveau să-i deschidă o cale de rezolvare a problemei. Ori de câte ori avea să gândească altfel, ori de câte ori cuvintele lui Demostene aveau să-i revină în minte, ea trebuia să le îndepărteze amintindu-şi că se supunea conducătorilor care aveau mandatul zeilor.

Când mintea i s-a liniştit, avea palmele jupuite şi pline de sânge izvorât din straturile de piele crudă care ajunseseră atât la suprafaţă. "Iată cum se naşte înţelegerea adevărului, spuse ea. Dacă îndepărtez prin spălare suficiente straturi ale mortalităţii mele, atunci adevărul zeilor va ţâşni la lumină."

În cele din urmă, s-a simţit curată. Ceasurile erau înaintate şi avea ochii obosiţi. Cu toate acestea, s-a aşezat în faţa terminalului şi a început să lucreze.

― Arată-mi rapoartele tuturor cercetărilor întreprinse până în prezent în legătură cu dispariţia Flotei Lusitania, începând cu cele mai recente.

Aproape imediat, cuvintele au început să apară în spaţiul de deasupra terminalului, pagină cu pagină, aliniate asemenea unei coloane de soldaţi mărşăluind în front. Citea una dintre ele, apoi o dădea la o parte şi numaidecât pagina din spatele ei se deplasa mai în faţă, ca ea s-o poată citi. A lucrat astfel timp de şapte ore, până când nu a mai fost în stare să citească, şi atunci a adormit în faţa terminalului.

Jane urmăreşte totul. Poate îndeplini un milion de activităţi, îşi poate împărţi atenţia simultan între o mie de lucruri diferite. Nici una dintre aceste capacităţi nu este infinită, dar sunt atât de mari în comparaţie cu jalnica noastră capacitate de a face ceva în timp ce ne gândim la altceva, încât ar putea foarte bine să fie considerate astfel. Cu toate acestea, Jane are o limitare senzorială pe care noi nu o avem; sau, mai exact, noi suntem limitarea ei cea mai serioasă. Ea nu poate vedea sau şti nimic din ceea ce n-a fost introdus ca pură informaţie într-unul din computerele conectate la marea reţea interplanetară.

Aceasta e o limitare mai neînsemnată decât aţi fi înclinaţi să credeţi. Jane are acces aproape instantaneu la semnalele de intrare neprelucrate de pe fiecare astronavă şi de pe aproape fiecare dispozitiv de spionaj monitorizat electronic. E adevărat însă că nu poate asista niciodată la certurile dintre îndrăgostiţi, la poveştile citite copiilor la culcare, la disputele din sălile de clasă, la bârfele de la cină sau la lacrimile de amărăciune vărsate pe ascuns. Ea nu cunoaşte decât acele aspecte ale vieţii noastre pe care le reprezentăm ca informaţii digitale.

Dacă ai întreba-o care este numărul exact de oameni de pe planetele colonizate, ţi-ar oferi rapid o valoare bazată pe rezultatele recensămintelor combinate cu probabilităţile de natalitate şi de mortalitate pentru toate grupurile sociale de populaţie. În majoritatea cazurilor, ea poate asocia nume cu aceste cifre, deşi nu ţi-ar ajunge o viaţă pentru a citi lista. Iar dacă ai lua un nume care tocmai s-a întâmplat să-ţi treacă prin minte ― de exemplu, Han Qing-Jao ― şi ai întreba-o pe Jane "Cine e această persoană?", ea ţi-ar oferi aproape imediat cifrele statistice vitale: data naşterii, cetăţenia, originea, înălţimea şi greutatea la ultima vizită medicală, rezultatele şcolare.

Dar toate acestea sunt pentru ea nişte informaţii arbitrare, un zgomot de fond. Ştie că există, dar nu au nici o semnificaţie aparte. S-o întrebi despre Han Qing-Jao ar fi ca şi cum ai întreba-o despre o anumită moleculă din vaporii de apă dintr-un nor îndepărtat. Molecula e cu siguranţă acolo, dar nu există nimic special care s-o diferenţieze de milioanele de alte molecule din imediata ei vecinătate.

Lucrul acesta a fost adevărat până în momentul în care Han Qing-Jao a început să-şi folosească computerul pentru a dobândi acces la toate rapoartele legate de dispariţia Flotei Lusitania. Abia atunci numele lui Qing-Jao a urcat rapid câteva niveluri în atenţia lui Jane, care a început să ţină o evidenţă strictă a tot ceea ce Qing-Jao făcea cu computerul ei. Astfel a devenit limpede pentru ea că Han Qing-Jao, deşi nu avea decât şaisprezece ani, urma să-i provoace necazuri mari: Han Qing-Jao, nelegată cum era de vreo birocraţie anume, neavând de urmărit scopuri ideologice personale sau de apărat interese ascunse, arunca o privire mai cuprinzătoare şi, prin urmare, mai periculoasă asupra tuturor informaţiilor care fuseseră colectate de toate agenţiile umane.

Şi de ce era acest lucru periculos? Lăsase Jane în urmă nişte indicii pe care Qing-Jao le-ar fi putut găsi?

Nu, fireşte că nu. Jane nu lăsase nici un indiciu. Se gândise să lase câteva, prin care dispariţia Flotei Lusitania să pară consecinţa unui act de sabotaj, a unei defecţiuni mecanice sau a vreunui dezastru natural. A fost nevoită să renunţe la ideea acesta fiindcă nu putea fabrica nici un fel de indiciu fizic. Tot ce putea face era să lase informaţii derutante în memoriile calculatoarelor. Nici una din ele nu avea vreun analog fizic în lumea reală şi, prin urmare, orice săvănţel de inteligenţă medie şi-ar fi dat seama rapid că indiciile nu erau decât nişte informaţii false, menite să inducă în eroare. Apoi ar fi tras concluzia că dispariţia flotei trebuie să fi fost provocată de vreo agenţie care deţinea priorităţi de acces inimaginabile la sistemele de computere ce primiseră informaţiile "manufacturate". În mod cert, aşa s-ar fi ajuns la descoperirea ei mult mai repede decât dacă nu lăsa nici un fel de probă.

Fără doar şi poate, lipsa dovezilor fusese varianta cea mai bună şi, până când Qing-Jao şi-a început investigaţiile, a funcţionat foarte bine. Fiecare agenţie implicată în anchetă se ocupase numai de zonele în care se desfăşurau de regulă cercetările ei. Poliţia de pe multe planete a verificat toate grupurile de dizidenţi cunoscute (şi, în anumite ocazii, i-a torturat pe unii dintre dizidenţi până când aceştia au făcut mărturisiri complete dar inutile, moment în care anchetatorii şi-au completat rapoartele finale şi au declarat clasarea dosarelor). Autorităţile militare au căutat dovezi ale unei opoziţii de tip militar, în special astronave străine, dat fiind că păstrau amintiri vii despre invazia gândacilor, petrecută cu trei mii de ani în urmă. Savanţii au căutat dovezi ale vreunui fenomen astronomic invizibil şi neobişnuit prin care să se poată explica fie distrugerea flotei, fie întreruperea selectivă a comunicaţiilor prin ansiblu. Politicienii au căutat alţi politicieni pe care să poată da vina. Nimeni nu s-a gândit la Jane şi, în consecinţă, nimeni nu a găsit-o.

Dar Han Qing-Jao aduna toate elementele, cu atenţie, sistematic, cercetând precis informaţiile. Era inevitabil ca ea să scoată la iveală dovada care, în cele din urmă, avea să demonstreze ― şi să anuleze ― existenţa lui Jane. Într-o exprimare simplificatoare, acea dovadă era absenţa oricărei dovezi. Nimeni nu o putea vedea, pentru că nimeni nu abordase investigaţia cu o minte metodică şi lipsită de prejudecăţi.

Ceea ce Jane nu avea de unde să ştie era faptul că răbdarea aparent inumană a lui Qing-Jao, atenţia ei meticuloasă faţă de detalii, perseverenţa cu care reformula şi reprograma cercetările ei computerizate, toate acestea deci erau rezultatul orelor petrecute în genunchi, aplecată peste o podea de lemn, urmărind cu atenţie o fibră de la un capăt la celălalt al scândurii, de la un perete la celălalt al încăperii. Jane nu avea nici măcar un început de bănuială că tocmai această lecţie măreaţă învăţată de la zei făcea din Qing-Jao adversarul ei cel mai de temut. Jane nu ştia decât că, la un moment dat, acest cercetător pe care-l chema Qing-Jao avea probabil să-şi dea seama de lucrul pe care nimeni nu-l înţelesese cu adevărat, şi anume că toate explicaţiile imaginabile pentru dispariţia Flotei Lusitania fuseseră deja în întregime eliminate.

În acel moment, o singură concluzie ar mai fi rămas: o anumită forţă, nemaiîntâlnită nicicând în istoria omenirii, avea puterea fie să provoace dispariţia simultană a astronavelor unei flote răspândite pe o arie vastă, fie ― la fel de improbabil ― să facă în aşa fel încât toate ansiblurile flotei să înceteze simultan să funcţioneze. Şi dacă aceeaşi minte metodică începea apoi să treacă pe o listă toate forţele posibile care aveau o asemenea putere, în cele din urmă nu se putea să n-o numească pe singura adevărată: o entitate independentă ce trăia printre... ba nu, care era compusă din razele filotice ce conectau toate ansiblurile. Pentru că această idee era adevărată, nu putea fi eliminată, oricâte analize logice şi cercetări s-ar fi efectuat. Urma etapa în care cineva avea să acţioneze în mod cert pe baza descoperirii lui Qing-Jao şi avea să declanşeze distrugerea lui Jane.

Aşadar, Jane urmărea cercetările lui Qing-Jao cu o fascinaţie crescândă. Această fiică a lui Han Fei-Tzu, în vârstă de şaisprezece ani, înaltă de 160 de centimetri şi cântărind 39 de kilograme, făcând parte din clasa socială şi intelectuală cea mai de sus a populaţiei chineze taoiste de pe planeta Calea, era prima fiinţă omenească întâlnită de Jane care se apropia de meticulozitatea şi precizia unui computer şi, prin urmare, de Jane însăşi. Cu toate că Jane putea efectua într-o oră un studiu care lui Qing-Jao îi lua săptămâni şi luni de zile, adevărul periculos era că fetiţa desfăşura aproape exact aceeaşi anchetă pe care Jane însăşi ar fi efectuat-o. În consecinţă, Jane nu avea nici un motiv să presupună că, până la urmă, Qing-Jao nu va ajunge la concluzia la care ar fi ajuns ea însăşi. Aşadar, Qing-Jao era duşmanul cel mai periculos al lui Jane, care nu avea cum s-o oprească ― cel puţin fizic. Dacă încerca să-i blocheze accesul la informaţii, nu făcea altceva decât s-o conducă mai rapid la dovada existenţei lui Jane. În locul opoziţiei făţişe, Jane a căutat o altă cale de a-şi opri inamicul. Nu înţelegea totalitatea naturii umane, dar Ender o învăţase că pentru a opri o fiinţă omenească de la întreprinderea unui anumit lucru, trebuie să găseşti o modalitate de a o face să nu-l mai dorească.

6

Varelse

CUM REUŞIŢI să comunicaţi direct cu mintea lui Ender?

Acum când ştim unde se află, e ceva la fel de natural ca şi procesul de hrănire.

Cum l-aţi găsit? Eu n-am fost niciodată în stare să comunic direct cu mintea cuiva care n-a trecut în a treia viaţă.

L-am găsit prin intermediul ansiblurilor şi a electronicii asociate acestora; astfel am determinat poziţia din spaţiu a trupului său. Ca să ajungem la mintea lui, a trebuit să ne extindem în haos îi să formăm o punte.

O punte?

O entitate tranzitorie, care se aseamănă în parte cu mintea lui, în parte cu a noastră.

Dacă aţi putut ajunge la mintea lui, de ce nu l-aţi împiedicat să vă distrugă?

Creierul omenesc este foarte ciudat. Înainte de a putea înţelege ceea ce am găsit acolo, înainte de a învăţa cum să comunicăm cu spaţiul acesta contorsionat, toate surorile şi mamele mele au dispărut. Am continuat să-i studiem mintea în toţi aceşti ani în care am aşteptat în coconii noştri, până când ne-a găsit; după ce a sosit am reuşit să comunicăm direct cu el.

Ce s-a întâmplat cu puntea pe care aţi făcut-o?

Nu ne-am mai gândit la ea. Probabil că mai există pe undeva, în spaţiu.

Noua specie de cartofi era pe moarte. Ender văzu cercurile brune revelatoare de pe frunze, plantele frânte acolo unde tulpinile deveniseră atât de fragile încât cea mai slabă adiere le îndoise până când cedaseră.

De dimineaţă, toate fuseseră sănătoase. Apariţia acestei boli fusese atât de bruscă, efectele ei atât de devastatoare, încât de vină putea fi doar virusul descolada.

Ela şi Novinha aveau să fie dezamăgite, căci îşi puseseră mari speranţe în această specie nouă de cartofi. Ela, fiica vitregă a lui Ender, lucrase la o genă care să provoace fiecare celulă dintr-un organism să producă trei substanţe chimice diferite, cunoscute ca inhibitoare sau anihilatoare ale virusului descolada. Novinha, soţia lui Ender, obţinuse o genă care să facă impermeabile nucleele celulelor la orice moleculă mai mare de o zecime din lungimea virusului. La această specie de cartofi, ele altoiseră amândouă genele şi, când primele teste au demonstrat că ambele caracteristici prinseseră "rădăcini", Ender dusese răsadurile la ferma experimentală şi le plantase. Împreună că ajutoarele sale, se ocupaseră de îngrijirea lor în ultimele şase săptămâni. Totul păruse să fie în ordine.

Dacă experimentul reuşea, tehnica putea fi aplicată la toate plantele şi animalele de care oamenii de pe Lusitania depindeau pentru asigurarea hranei. Numai că virusul descolada era mult prea deştept: până la urmă, reuşea să le dejoace toate stratagemele. Totuşi, şase săptămâni era mai bine decât ciclul normal de două-trei zile. Poate se aflau pe o pistă bună.

Sau poate că lucrurile fuseseră împinse deja prea departe. Demult, când Ender abia venise pe Lusitania, noile specii de plante şi animale de provenienţă terestră puteau să reziste douăzeci de ani în teren deschis, până când descolada reuşea să le decodeze moleculele genetice şi să le dezintegreze. Dar în ultimii ani se părea că virusul realizase un mare pas înainte, care îi permitea să decodeze orice moleculă genetică de pe Pământ în câteva zile sau chiar ore.

În prezent, coloniştii umani reuşeau să-şi mai crească plantele şi animalele numai datorită unui spray cu acţiune letală imediată asupra virusului. Printre colonişti apăruseră şi unii care ar fi vrut să aplice sprayul asupra întregii planete şi să distrugă o dată pentru totdeauna virusul.

Stropirea întregii planete era nepractică, dar nu imposibilă; altele erau motivele de respingere a acestei opţiuni. Toate formele de viaţă indigene depindeau în mod absolut de descolada pentru a se putea reproduce. Aici se încadrau şi purceluşii ― pequeninos, băştinaşii inteligenţi ai planetei ― , al căror ciclu reproductiv era legat în mod inviolabil de singura specie indigenă de copaci. Dacă virusul descolada era distrus, această generaţie de pequeninos avea să fie ultima. Aşa ceva era un xenocid.  |

Până acum, ideea de a întreprinde o acţiune care să ducă la dispariţia purceluşilor ar fi fost imediat respinsă de majoritatea locuitorilor satului Milagre, colonia oamenilor. Până acum. Dar Ender ştia că mulţi şi-ar schimba opinia în cazul în care câteva fapte ar deveni larg cunoscute. De exemplu, doar o mână de oameni ştiau că descolada se adaptase deja de două ori la substanţele chimice folosite pentru uciderea sa. Ela şi Novinha puseseră la punct mai multe versiuni noi ale substanţei chimice, astfel încât data viitoare, când descolada s-ar fi adaptat la un anumit virulicid, puteau trece imediat la un altul. Tot aşa, la un moment dat fuseseră nevoiţi să schimbe inhibitorul care imuniza oamenii la virusul din organismul fiecărui colonist. Inhibitorul fusese injectat în toate alimentele consumate în colonie, astfel încât toţi oamenii să-l ingereze la fiecare masă.

Cu toate acestea, toţi inhibitorii şi toate virulicidele funcţionau pornind de la aceleaşi principii de bază. Cândva, aşa cum reuşise să se adapteze în general la toate genele de provenienţă terestră, descolada avea să înveţe şi cum să descurce cu fiecare clasă de chimicale, şi atunci nu avea să mai conteze de câte versiuni noi dispuneau; în câteva zile, descolada le-ar epuiza resursele.

Doar câţiva oameni ştiau cât de nesigură era supravieţuirea coloniei Milagre. Doar câţiva oameni ştiau cât de mult depindea de activitatea depusă de Ela şi Novinha, în calitate de xenobiologi ai Lusitaniei, cât de inegală era competiţia lor cu descolada, cât de devastatoare ar fi consecinţele dacă Ela şi Novinha ar fi întrecute vreodată.

Era totuna. În cazul în care coloniştii ar înţelege într-adevăr, s-ar găsi mulţi care să spună: "Dacă e inevitabil ca descolada să ne copleşească într-o bună zi, atunci hai s-o lichidăm acum. Dacă din cauza asta vor muri şi purceluşii, atunci ne pare rău, dar între supravieţuirea lor şi a noastră, noi am ales-o pe-a noastră."

Pentru Ender nu era greu să adopte punctul de vedere al perspectivei filozofice şi să spună: "Mai bine să piară o colonie umană mică, decât să lichidezi o întreagă specie raţională." Ştia că un astfel de argument n-avea nici o şansă fie acceptat de către oamenii de pe Lusitania. Aici erau în joc înseşi vieţile lor şi ale copiilor lor; ar fi absurd să te aştepţi din partea lor să fie dispuşi să moară de dragul unei specii pe care nu o înţelegeau şi pe care puţini o agreau. Chiar dacă episcopul însuşi ar declara că aşa era voinţa lui Dumnezeu, ca făpturile omeneşti de pe Lusitania să renunţe la viaţa lor în favoarea purceluşilor, foarte puţini ar fi cei care s-ar supune.

"Nici eu nu sunt sigur că aş fi stare de un asemenea sacrificiu, reflectă Ender. Chiar dacă nu am copii. Cu toate că am trecut deja prin distrugerea unei specii înzestrate cu raţiune ― chiar dacă eu însumi am declanşat distrugerea acelei specii şi ştiu cât de îngrozitoare este o asemenea povară morală ― nu sunt sigur că aş putea să-i las pe cei din aceeaşi specie cu mine să moară, fie prin înfometare din pricina distrugerii recoltelor, fie, şi mai dureros, prin revenirea descoladei, care năruie în câteva zile trupul omenesc.

Şi totuşi... am voie să consimt la distrugerea speciei pequenino? Am voie să îngădui un nou xenocid?"

Ridică de jos una din tulpinile frânte de cartof, cu frunzele pătate. Bineînţeles, va trebui să i-o arate lui Novinha. Ea sau Ela aveau să o studieze şi să confirme ceea ce deja era evident. Încă un eşec. Puse tulpina de cartof într-o pungă sterilă.

― Vorbitorule.

Era Planter, asistentul lui Ender şi cel mai apropiat prieten al său din rândul purceluşilor. Planter era fiul unui pequenino numit Human, pe care Ender îl adusese în "a treia viaţă", a treia etapă a ciclului de viaţă pequenino. Ender ridică punga de plastic transparent, astfel ca Planter să vadă frunzele dinăuntru.

― Într-adevăr, complet moarte, Vorbitorule, spuse Planter fără urmă de intonaţie.

De la început, acesta fusese lucrul cel mai deconcertant în privinţa colaborării cu pequeninos: aceştia nu-şi manifestau emoţiile aşa cum oamenii erau obişnuiţi să le interpreteze. Era una dintre barierele cel mai dificil de înlăturat în vederea acceptării lor de către majoritatea coloniştilor. Purceluşii nu erau nici drăgălaşi, nici simpatici; nu puteau fi consideraţi decât ciudaţi.

― Vom încerca din nou, spuse Ender. Cred că am ajuns mai aproape.

Soţia ta vrea să te vadă, spuse Planter.

Cuvântul soţie, chiar tradus într-un limbaj uman precum stark, era atât de încărcat de tensiune pentru un pequenino încât nu putea fi pronunţat firesc: Planter aproape că ţipase când îl rostise. Pe de altă parte, ideea de "soţie" era atât de puternică pentru pequeninos încât, deşi o puteau chema pe Novinha pe nume atunci când i se adresa direct, dacă îi vorbeau soţului ei nu o puteau face decât apelând la titlul ei.

― Păi, oricum aveam de gând să mă duc la ea, spuse Ender. Te-aş ruga să măsori şi să înregistrezi cartofii ăştia.

Planter sări drept în sus ― "Ca floricelele de porumb", îşi zise Ender. Deşi faţa îi rămase lipsită de expresie, cel puţin pentru ochiul omenesc, saltul vertical dovedea încântarea. Lui Planter îi plăcea să lucreze cu echipamentul electronic, pentru că maşinile îl fascinau, dar şi pentru că astfel îşi sporea prestigiul printre ceilalţi masculi pequenino. Începu să despacheteze fără întârziere camera de luat vederi şi computerul ataşat la ea, pe care le purta într-un sac aflat tot timpul asupra sa.

― Când termini, te rog să pregăteşti secţiunea asta izolată pentru ardere, spuse Ender.

― Da da, spuse Planter. Da da da.

Ender oftă. Pequeninos se enervau foarte tare când oamenii le repetau lucruri pe care le cunoşteau deja. Cu siguranţă că Planter ştia ce să facă atunci când descolada se adapta la o nouă recoltă: virusul "educat" trebuia distrus cât încă mai era izolat. Nu avea nici un rost ca întreaga tulpină de descolada să fie lăsată să profite de pe urma celor învăţate de unul dintre soiuri. Însă acesta era modul în care oamenii îşi linişteau sentimentul de responsabilitate: verificând încă o dată chiar şi atunci când ştiau că nu era nevoie.

Planter era atât de absorbit încât nici nu băgă de seamă că Ender părăsea lotul experimental. Când ajunse în clopotul de izolare de la capătul dinspre oraş al terenului, Ender se dezbrăcă, îşi puse hainele în cutia de purificare, apoi începu dansul sterilizării: ridicarea mâinilor, urmată de rotirea braţelor din umeri, învârtirea în cerc, ghemuirea şi din nou ridicarea în picioare, astfel încât nici o părticică a trupului să nu scape amestecului de gaze şi radiaţii care umplea clopotul. Respiră profund pe nas şi pe gură, apoi tuşi ― ca întotdeauna ― , căci gazele abia dacă se încadrau între limitele de toleranţă umane. "Trei minute lungi, cu usturimi în ochi şi plămânii şuierând, fluturând din braţe şi făcând genuflexiuni: ritualul nostru de supunere faţă de atotputernicul descolada. În felul acesta, ne umilim în faţa stăpânului necontestat al planetei."

În sfârşit, decontaminarea se încheie. "M-am «copt» exact atât cât trebuie", gândi Ender. În vreme ce aerul proaspăt năvălea în clopot, îşi scoase hainele din cutie şi le îmbrăcă, cât încă mai erau fierbinţi. De îndată ce avea să iasă, clopotul urma să fie încălzit la o temperatură cu mult peste limita de toleranţă demonstrată a virusului descolada. Nimic nu putea supravieţui în clopot în timpul acestei ultime etape a dezinfectării. Data viitoare când va intra cineva acolo, incinta va fi perfect sterilă.

Cu toate acestea, Ender nu se putu abţine să nu se gândească la faptul că, într-un fel sau altul, virusul avea să găsească o cale de trecere, dacă nu prin clopot, atunci prin bariera de dezintegrare de intensitatea medie care împrejmuia lotul experimental ca un zid invizibil. Teoretic vorbind, nici o moleculă mai mare de o sută de atomi nu puteau trece prin barieră fără a fi descompusă. Garduri situate de fiecare parte a barierei îi împiedica pe oameni şi pe purceluşi să se rătăcească în zona fatală, dar Ender îşi imaginase ce s-ar întâmpla cu cineva care ar traversa câmpul de dezintegrare. Toate celule organismului ar fi fost ucise instantaneu, o dată cu descompunerea acizilor nucleici. Era posibil ca trupul să-şi păstreze aparent integritatea fizică. Dar în imaginaţia sa, Ender vedea de fiecare dată acel trup prefăcându-se în praf de partea cealaltă a barierei, apoi risipindu-se ca fumul înainte de a apuca să cadă la pământ.

Ceea ce îl jena cel mai mult pe Ender în privinţa barierei de dezintegrare era faptul că se baza pe acelaşi principiu ca şi dispozitivul de Dezintegrare Moleculară. Deşi fusese proiectat pentru a fi folosit împotriva astronavelor şi a rachetelor ofensive, Ender fusese cel care, cu trei mii de ani în urmă, pe vremea când se afla la comanda flotei de război a oamenilor, îl îndreptase împotriva planetei de origine a gândacilor. Şi aceeaşi armă fusese trimisă acum spre Lusitania de către Congresul Stelar. Conform afirmaţiilor lui Jane, Congresul Stelar făcuse deja o tentativă de trimitere a ordinului de folosire a dispozitivului. Jane îl blocase întrerupând comunicaţiile dintre flotă şi restul omenirii, dar nu puteau şti dacă nu cumva vreun căpitan de navă surescitat, cuprins de panică din cauză că ansiblul nu funcţiona, n-ar fi fost totuşi în stare să-l folosească atunci când ar fi ajuns la Lusitania.

Era ceva de neînchipuit, dar cât se poate de real: Congresul trimisese ordinul de distrugere a unei planete, de comitere a Xenocidului. Scrisese oare Ender în zadar "Matca şi Hegemonul"? Uitaseră deja?

Dar pentru ei cuvântul "deja" nu avea înţeles. Pentru cei mai mulţi dintre oameni trecuseră trei mii de ani. Cu toate că Ender scrisese "Viaţa lui Human", cartea nu era crezută încă la o scară suficient de extinsă, nu fusese îmbrăţişată de oameni într-o asemenea măsură încât Congresul să nu îndrăznească să acţioneze împotriva speciei pequenino.

De ce hotărâseră să o facă? Probabil din acelaşi motiv care impusese bariera de dezintegrare a xenobiologilor: pentru a împiedica răspândirea unei epidemii periculoase la o scară cosmică. Congresul era probabil preocupat de reprimarea flagelului unei revolte planetare. Dar când flota va fi ajuns aici, cu sau fără ordin, era foarte probabil că va folosi Micul Doctor ca soluţie definitivă la problema descolada: dacă planeta Lusitania n-ar mai exista, n-ar mai exista nici virusul semiinteligent şi automutant, arzând de nerăbdare să găsească prilejul de a nimici umanitatea şi toate realizările ei.

Nu avea prea mult de mers de la lotul experimental la noua staţie xenobiologică. Cărarea şerpuia peste o colină joasă, ocolind marginea pădurii care era în acelaşi timp tată, mamă şi cimitir viu pentru acest trib de purceluşi, şi mai departe, până la poarta nordică a gardului împrejmuitor al coloniei umane.

Pentru Ender, gardul constituia un subiect delicat. Nu avea nici un motiv să mai existe, acum când politica de contact minim între oameni şi pequeninos fusese încălcată şi ambele specii treceau liber pe poartă. Când Ender sosise pe Lusitania, gardul era încărcat cu un câmp care provoca dureri înfiorătoare celor ce încercau să treacă de el. În timpul campaniei de dobândire a dreptului de a comunica liber cu purceluşii, Miro, fiul vitreg cel mai vârstnic al lui Ender, a rămas prins în capcana câmpului timp de câteva minute, suferind o dereglare cerebrală ireversibilă. Totuşi, experienţa lui Miro n-a fost decât cea mai dureroasă şi mai imediată expresie a efectului acestui gard pentru sufletele oamenilor închişi în perimetrul său. Psihobariera fusese anulată în urmă cu treizeci de ani. În tot acest timp, nu mai existase nici un motiv de păstrare a vreunei bariere între oameni şi pequeninos. Cu toate acestea, gardul rămăsese. Aşa doriseră coloniştii umani de pe Lusitania. Dorinţa lor fusese ca frontiera dintre oameni şi pequeninos să rămână neîncălcată.

Acesta era şi motivul pentru care laboratoarele de xenobiologie fuseseră mutate din vechiul lor amplasament în josul răului. Dacă doreau ca pequeninos să ia parte la experimente, era necesar ca laboratoarele să fie situate aproape de gard, iar toate loturile experimentale să se afle în afara acestuia, astfel încât oamenii şi purceluşii să nu aibă ocazia să se întâlnească pe neaşteptate.

Când Miro plecase s-o întâlnească pe Valentine, Ender îşi făcuse socoteala că atunci când se va întoarce va fi uluit de marile transformări de pe Lusitania. Se gândise că Miro îi va găsi pe oameni şi pe pequeninos trăind împreună, ca două specii aflate în deplină armonie. În schimb, Miro avea să găsească colonia aproape neschimbată. Cu rare excepţii, fiinţele omeneşti de pe Lusitania nu tânjeau după compania apropiată a altor specii.

Ender procedase cu înţelepciune atunci când o ajutase pe Matcă să refacă specia gândacilor atât de departe de Milagre. Iniţial plănuise să-i ajute pe oameni şi pe gândaci să se cunoască treptat. Când colo, el, Novinha şi familia lor fuseseră nevoiţi să păstreze cu străşnicie secretul existenţei gândacilor pe Lusitania. În mod sigur, dacă nu se puteau împăca cu nişte pequeninos cu aspect de mamifere, la aflarea veştii despre existenţa creaturilor insectoide coloniştii umani ar fi avut o reacţie xenofobă.

"Am prea multe secrete pe suflet", medită Ender. "În toţi aceşti ani am fost vorbitor, dezvăluind secrete şi ajutându-i pe oameni să trăiască în lumina adevărului. Acum nu mai spun nimănui nici jumătate din ceea ce ştiu, căci mărturisind întregul adevăr n-aş stârni decât teamă, ură, brutalitate, crime şi război."

Nu departe de poartă, dar în afara împrejmuirii, se înălţau doi copaci-părinţi: pe unul îl chema Rooter, pe celălalt Human, şi fuseseră plantaţi astfel încât, văzuţi dinspre poartă, Rooter să apară în stânga, iar Human în dreapta. Human fusese acel purceluş pe care Ender fusese solicitat să-l ucidă, conform ritualului, cu propriile sale mâini, pentru a pecetlui tratatul dintre oameni şi pequeninos. După aceea, Human a renăscut în celuloză şi clorofilă, a ajuns în sfârşit la stadiul de mascul adult, apt să procreeze.

În prezent, Human se bucura încă de un prestigiu enorm, nu numai printre purceluşii acestui trib, dar şi în multe alte triburi. Ender ştia că e viu; totuşi, uitându-se la copac, îi era imposibil să uite cum murise Human.

Lui Ender nu-i era greu să-l considere pe Human o persoană, căci vorbise de multe ori cu acest copac-tată. Ceea ce nu reuşea era să se gândească la acest copac ca fiind persoana pe care o cunoscuse sub numele de Human. Poate că Ender înţelegea la nivel intelectual că identitatea unei persoane era dată de voinţă şi de memorie şi că acestea trecuseră intacte de la pequenino la copacul-tată. Numai că înţelegerea intelectuală nu aducea întotdeauna după ea şi înţelegerea viscerală. În momentul acesta, Human îi era foarte străin.

Totuşi, el era tot Human şi încă mai era prietenul lui Ender; în trecere, Ender atinse coaja copacului. Apoi, abătându-se puţin de la drumul lui, se apropie de celălalt copac, mai vârstnic, şi atinse şi coaja acestuia. Nu-l cunoscuse pe Rooter ca pequenino ― fusese ucis de alte mâini şi încă înainte de sosirea lui Ender pe Lusitania era înalt şi cu ramurile viguroase. Când discuta cu Rooter, Ender nu se simţea deloc încurcat.

La poalele lui Rooter, printre rădăcini, zăceau multe beţe. Unele fuseseră aduse din altă parte, altele proveneau din coroana lui Rooter. Acestea erau beţele vorbitoare. Purceluşii se foloseau de ele pentru a bate un anumit ritm în trunchiul unui copac-tată. Acesta din urmă îşi modela şi îşi remodela regiunile cavernoase din interiorul trunchiului pentru a modula sunetul, realizând astfel un gen de vorbire lentă. Ender putea şi el să bată ritmul, cu stângăcie, dar îndeajuns de corect pentru a obţine un răspuns din partea copacilor.

Totuşi, astăzi nu avea chef de conversaţie. Lasă în seama lui Planter să le spună copacilor-părinţi că un alt experiment eşuase. Ender avea să vorbească mai târziu cu Human şi Rooter. Avea să vorbească şi cu Matca, cu Jane, cu toată lumea. După toate aceste discuţii, n-aveau să se găsească mai aproape de rezolvarea vreuneia din problemele care întunecau viitorul Lusitaniei, pentru că soluţia problemelor nu depindea de discuţii. Depindea de cunoaştere şi de acţiune: cunoaştere pe care numai alţi oameni o puteau dobândi, acţiuni pe care numai alţi oameni le puteau întreprinde. Ender însuşi nu putea face nimic ca să rezolve ceva.

Tot ce putea să facă, tot ce făcuse de fapt de la ultima sa bătălie ca războinic copil, era să asculte şi să vorbească. În alte vremuri şi în alte locuri, fusese de ajuns. Dar nu şi acum. Multe posibilităţi diferite de distrugere planau asupra Lusitaniei, unele dintre ele declanşate de Ender însuşi, şi totuşi nici una dintre ele nu putea fi rezolvată acum cu ajutorul vreunei acţiuni, al unui cuvânt sau gând de-al lui Andrew Wiggin. Asemenea tuturor celorlalţi cetăţeni ai Lusitaniei, viitorul său se afla în mâinile altor oameni. Diferenţa dintre el şi ei era aceea că Ender cunoştea toate pericolele, toate consecinţele posibile ale fiecărui eşec şi ale fiecărei erori. Cine era mai blestemat, cel care murea fără să ştie nimic până în clipa morţii, sau cel care-şi urmărea distrugerea pe măsură ce se apropia, pas cu pas, zile, săptămâni şi ani?

Ender părăsi copacii-tată şi porni de-a lungul potecii bine bătătorite, către colonia umană. Trecu de poartă, apoi de uşa ce dădea în laboratorul de xenobiologie. Purceluşul care îi slujea Elei drept cel mai de nădejde asistent ― îl chema Deaf, Surdul, deşi nu suferea câtuşi de puţin de vreo deficienţă auditivă ― îl conduse de îndată în biroul Novinhei, unde era aşteptat de Ela, Novinha, Quara şi Grego. Ender ţinu la vedere punga ce conţinea fragmentele plantei de cartof.

Ela clătină din cap; Novinha oftă, dar nu păreau nici pe jumătate atât de dezamăgite pe cât se aşteptase Ender. Era limpede că altceva le frământa.

― Cred că bănuiam rezultatul, spuse Novinha.

― Trebuie să mai încercăm, zise Ela.

De ce să mai încercăm? întrebă Grego pe un ton imperativ.

Cel mai tânăr dintre copiii Novinhei ― prin urmare fiul vitreg al lui Ender ― avea acum treizeci şi cinci de ani, fiind şi el un strălucit om de ştiinţă; părea că savura rolul său asumat de cârcotaş în toate discuţiile familiale, fie că era vorba de xenobiologie, fie de culoarea zugrăvelii.

― Prin introducea acestor noi soiuri nu facem decât să învăţăm descolada să ne dejoace toate strategiile pentru a o ucide. Dacă n-o lichidăm curând, o să ne lichideze ea pe noi. Şi de îndată ce descolada nu va mai fi, vom putea cultiva soiurile noastre obişnuite de cartofi, fără să mai aşteptăm vreuna din tâmpeniile astea.

― Ba nu putem! strigă Quara. Vehemenţa ei îl surprinse pe Ender. De cele mai multe ori, Quara se codea să vorbească tare; nu-i stătea în fire să vorbească pe un asemenea ton. Ascultaţi ce vă spun: descolada e viu!

― Iar eu îţi spun că un virus e un virus, replică Grego.

Pe Ender îl deranja faptul că Grego dorea exterminarea descoladei: era ceva cu totul neobişnuit ca el să susţină o acţiune care ar fi dus la distrugerea purceluşilor. Practic, Grego crescuse prin masculii pequenino şi îi cunoştea mai bine, le vorbea limba mai bine decât oricine.

― Copii, puţină linişte, vă rog, ca să pot să-i explic lui Andrew despre ce e vorba, interveni Novinha. Eu şi Ela discutam despre ce-ar trebui să facem în cazul în care cartofii nu rezistă şi ea mi-a spus... nu, Ela, e mai bine să explici tu.

― E un concept destul de simplu. În loc să încercăm să creştem plante care să inhibe dezvoltarea virusului descolada, trebuie să ne ocupăm de virusul însuşi.

― Corect, spuse Grego.

― Taci din gură! ţipă Quara.

― Grego, dragule, ca un semn de bunăvoinţă faţă de noi toţi, te rog să faci aşa cum te-a rugat sora ta cu atâta amabilitate, interveni Novinha.

Ela oftă şi îşi reluă explicaţia:

― Nu putem să-l ucidem pur şi simplu, pentru că aşa am ucide toate formele indigene de viaţă de pe Lusitania. Propun, deci să încercăm să dezvoltăm o nouă varietate de descolada care să continue să acţioneze aşa cum actualul virus acţionează în ciclurile reproductive ale tuturor formelor de viaţă lusitane, dar lipsită de capacitatea de a se adapta la speciile noi.

― Poţi să elimini partea aceasta din virus? întrebă Ender. Poţi s-o găseşti!

― Puţin probabil. Dar cred că pot să găsesc toate părţile virusului care sunt active în purceluşi şi în toate celelalte perechi plantă-animal, să le păstrez şi să elimin restul. Apoi va trebui să le adăugăm o capacitate reproductivă rudimentară şi nişte receptori ca să poată reacţiona corespunzător la modificările apărute în organismele-gazdă, să aşezăm totul într-o mică organelă şi astfel să obţinem un substituent pentru descolada care să nu pună în pericol continuitatea speciilor indigene şi să ne permită şi nouă să trăim fără probleme.

― Şi în final ai să pulverizezi virulicidul pe toată planeta? întrebă Ender. Dacă există deja o varietate rezistentă?

― Nu, nu vom folosi sprayul pentru că asta ar însemna să lichidăm viruşii care sunt deja încorporaţi în organismele tuturor fiinţelor de pe Lusitania. Asta-i partea cu adevărat delicată...

― Ca şi cum restul ar fi uşor, interveni Novinha, adică să faci o organelă nouă din nimic...

― Nu putem să injectăm aceste organele în câţiva purceluşi şi nici în toţi indivizii, pentru că ar trebui totodată să le injectăm în toate celelalte animale şi plante indigene.

― Imposibil, spuse Ender.

― Trebuie deci să punem la punct un mecanism care să răspândească organelele în toată biosfera şi, în acelaşi timp, să distrugă o dată pentru totdeauna toţi viruşii descolada vechi.

― Un xenocid, spuse Quara.

― În asta constă disputa, preciză Ela. Quara susţine că descolada ar fi înzestrată cu simţuri.

Ender se uită la fiica sa vitregă cea mai tânără.

― O moleculă vie?

― Au un limbaj, Andrew.

― Asta când s-a mai întâmplat? întrebă Ender, care încerca să-şi imagineze cum putea o moleculă genetică ― fie ea una la fel de mare şi de complexă ca virusul descolada ― să vorbească.

― Am bănuit-o de multă vreme. Nu aveam de gând să vă spun nimic până când nu eram sigură, dar...

― Ceea ce înseamnă că nu e sigură, spuse Grego triumfător.

― Dar acum sunt aproape sigură şi nu puteţi să distrugeţi o întreagă specie până când nu ştim.

Si cum vorbesc? întrebă Ender.

― Nu ca noi, bineînţeles, spuse Quara. Are loc un transfer bidirecţional de informaţii la nivel molecular. Prima oară l-am observat pe când încercam să înţeleg cum se face că noile soiuri rezistente de descolada se răspândesc atât de rapid şi înlocuiesc toţi viruşii vechi într-un timp atât de scurt. N-am putut să rezolv problema pentru că o formulasem greşit. Viruşii noi nu-i înlocuiesc pe cei vechi. Pur şi simplu, transmit mesaje.

― Aruncă suliţe, interveni Grego.

― Acesta a fost cuvântul folosit de mine, zise Quara. Nu înţelesesem că era modul lor de vorbire.

― Fiindcă nu era aşa ceva, o contrazise Grego.

― Asta se întâmpla acum cinci ani, preciză Ender. Spuneai pe atunci că suliţele pe care le aruncă poartă cu ele genele necesare şi toţi viruşii care le primesc îşi revizuiesc structura pentru a include noile gene. Asta nu prea seamănă a limbaj.

― Dar suliţele nu sunt aruncate numai atunci, zise Quara. Acele molecule-mesager se deplasează înăuntru şi în afară tot timpul şi de obicei nici nu sunt încorporate în viruşi. Sunt citite şi apoi sunt transferate la un alt virus.

― Şi ăsta e un limbaj? întrebă Grego.

― Nu încă, răspunse Quara. Dar uneori, după ce un virus citeşte una dintre suliţe, face una nouă şi o trimite afară. Aici e partea care-mi spune că e vorba de un limbaj: "vârful" a noii suliţe începe întotdeauna cu o secvenţă moleculară similară cu "coada" celei pe care tocmi a primit-o. Aşa se păstrează firul conversaţiei.

― Conversaţie! pufni dispreţuitor Grego.

― Ori taci, ori te lichidez! zise Ela.

Chiar şi după toţi aceşti ani, realiză Ender, vocea Elei mai avea puterea să strunească aroganţa lui Grego, cel puţin câteodată.

― Am urmărit câteva dintre aceste conversaţii, care durează cel mult o sută de întrebări şi răspunsuri. Majoritatea încetează mult mai repede. Câteva din ele sunt încorporate în structura principală a virusului. Dar, şi ăsta e lucrul cel mai interesant, fenomenul e complet voluntar. Uneori, un virus prinde suliţa şi o păstrează, dar ceilalţi nu o fac. Alteori, majoritatea viruşilor păstrează o anumită suliţă. Numai că zona în care sunt încorporate aceste suliţe-mesager este cea a cărei hartă a fost cel mai greu de întocmit, pentru că nu face parte din structura lor, ci e memoria lor, iar indivizii sunt toţi diferiţi între ei. Totodată, au tendinţa de a elimina câteva fragmente atunci când au acumulat prea multe suliţe.

― Tot ce spui tu e fascinant, zise Grego, dar nu e ştiinţă. Există o mulţime de explicaţii pentru aceste suliţe şi aceste aglomerări şi difuzări aleatorii...

Nu sunt aleatorii! ripostă Quara.

― Nimic din toate astea nu constituie un limbaj, insistă Grego.

Ender ignoră disputa pentru că Jane îi şoptea în ureche prin intermediul rubinului de emisie-recepţie. Acum îi vorbea mai rar ca în anii trecuţi. El ascultă cu atenţie, fără să considere nimic de la sine înţeles.

"E o pistă bună, zise Jane. I-am verificat cercetările şi se petrece aici ceva care nu se întâmplă cu nici o altă creatură subcelulară. Am mai analizat de mai multe ori informaţiile şi cu cât simulez şi testez mai departe acest comportament particular al descoladei, cu atât mai puţin arată ca o codificare genetică şi cu atât mai mult seamănă cu un limbaj. În momentul de faţă nu putem exclude posibilitatea ca el să fie voluntar."

Când Ender îşi îndreptă din nou atenţia spre discuţie, Grego tocmai spunea:

― De ce trebuie să transformăm tot ceea ce încă nu am înţeles într-un soi de experienţă mistică? Grego îşi închise ochii şi intonă: Am descoperit o nouă formă de viaţă! Am descoperit nouă formă de viaţă!

― Încetează! ţipă Quara.

― Aşa nu se mai poate, spuse Novinha. Grego, încearcă să te menţii la nivelul unei discuţii raţionale.

― Păi, e foarte greu, când toată chestia e atât de iraţională. Até agora quem já imaginou microbiologista que se torna namorada de urna molécula! Cine a mai auzit vreodată de un microbiolog care să se îndrăgostească de o moleculă?

― Destul! spuse Novinha cu asprime. Quara e un om de ştiinţă în aceeaşi măsură ca şi tine şi...

A fost, bombăni Grego.

― Şi ― dacă ai fi atât de amabil încât să mă laşi să termin ― are dreptul să fie ascultată. Novinha era acum realmente supărată, dar, ca de obicei, Grego nu părea afectat. Ar fi trebuit să ştii până acum, Grego, că de multe ori ideile care la început par absurde şi împotriva bunului simţ provoacă mai târziu modificări fundamentale în felul în care privim lumea.

― Chiar credeţi că e vorba aici de o descoperire fundamentală? întrebă Grego, privindu-i în ochi pe fiecare din cei de faţă. Un virus care vorbeşte? Se Quara sabe tanto, porque ela não diz é que aqueles bichos dizem? Dacă ştie atâtea, de ce nu ne spune şi nouă ce-şi vorbesc animăluţele astea?

Faptul că trecuse la portugheză în loc să vorbească în stark, limba ştiinţei şi a diplomaţiei, era un semn că discuţia scăpase de sub control.

― Are vreo importanţă? întrebă Ender.

Are! spuse Quara.

Ela era consternată.

― Păi, e doar diferenţa dintre tratarea unei boli periculoase şi distrugerea unei întregi specii raţionale. Eu cred că are importanţă.

― Am vrut să întreb, explică Ender cu răbdare, dacă are vreo importanţă să aflăm ce-şi vorbesc.

― Nu, zise Quara. Probabil că n-o să le înţelegem niciodată limbajul, dar asta nu schimbă faptul că sunt înzestraţi cu simţuri. La urma urmei, ce ar avea să-şi spună viruşii şi oamenii unii altora?

― Ce-ai zice de: "Vă rugăm să nu mai încercaţi să ne ucideţi!" glumi Grego. Dac-ai putea să traduci întrebarea în limba viruşilor, e posibil să faci ceva util.

― Dar, Grego, dragule, spuse Quara cu un ton mieros prefăcut, noi trebuie să le-o spunem lor sau ei să ne-o spună nouă?

― Oricum, nu trebuie să luăm o hotărâre astăzi, îi linişti Ender. Ne putem permite să mai aşteptăm o vreme.

― Da' de unde ştii tu? întrebă Grego. De unde ştii că mâine după-amiază nu ne vom trezi toţi cu dureri şi mâncărimi, vomitând şi arzând de febră şi, până la urmă, vom da ortul popii, fiindcă peste noapte virusul descolada a aflat cum să ne lichideze o dată pentru totdeauna? Ori noi, oriei.

― Cred că Grego tocmai ne-a demonstrat de ce trebuie să aşteptăm, spuse Ender. Aţi auzit cum a vorbit despre descolada? "A aflat cum să ne lichideze." Până şi el crede că descolada are o voinţă şi ia decizii.

― N-a fost decât o figură de stil, spuse Grego.

― Cu toţii am vorbit aşa, zise Ender. Şi, totodată, am gândit aşa. Pentru că toţi o simţim: ne aflăm în război cu descolada. E mai mult decât lupta pentru eradicarea unei boli, e ca şi cum am avea un duşman inteligent, plin de ingeniozitate, care ne contracarează toate manevrele. În toată istoria cercetării medicale, nimeni nu a luptat vreodată împotriva unei boli care să dispună de atâtea modalităţi de anihilare a strategiilor folosite împotriva ei.

― Numai pentru că nimeni nu a luptat cu un microorganism care să aibă o moleculă genetică atât de mare şi de complexă, zise Grego.

― Întocmai, aprobă Ender. E vorba de un virus unic în felul său şi, prin urmare, s-ar putea să aibă capacităţi pe care nici nu ni le imaginăm la o specie cu o structură mai puţin complexă decât a vertebratelor.

Preţ de o clipă, singurul răspuns la cuvintele lui Ender a fost liniştea; timp de o clipă, Ender şi-a închipuit că, în fond, îndeplinise o funcţie utilă în această întrunire şi, ca simplu participant la discuţie, era posibil să fi dobândit un soi de acord.

Dar Grego se grăbi să-i spulbere această iluzie:

― Chiar dacă Quara are dreptate, chiar dacă a intuit exact, dacă toţi viruşii descolada sunt doctori în filozofie şi scriu dizertaţii pe tema "cum să-i înnebunim pe oameni până-i lichidăm", ce să facem? Să ne întindem pe spate şi să ne prefacem morţi pentru că virusul care încearcă să ne ucidă e atât de şmecher?

Novinha îi răspunse calmă:

― După părerea mea, Quara trebuie să-şi continue cercetările ― iar noi trebuie să-i oferim mai multe resurse ca s-o facă ― în timp ce Ela şi le continuă pe ale ei.

De data aceasta Quara găsi ceva de obiectat:

― Şi de ce să mă mai ostenesc să încerc să-i înţeleg, dacă voi continuaţi să căutaţi modalităţi de a-i ucide?

― Bună întrebare, Quara, zise Novinha. Pe de altă parte, de ce-ar trebui să încerci să-i înţelegi dacă vor reuşi brusc să găsească o cale de a străpunge de toate barierele noastre chimice, omorându-ne pe toţi?

― Noi sau ei, murmură Grego.

Ender îşi dădu seama că Novinha luase o hotărâre înţeleaptă: să menţină deschise ambele direcţii de cercetare şi să decidă mai târziu, când aveau să ştie mai multe. În acelaşi timp, şi Quara şi Grego se situau în afara subiectului, când presupuneau că totul depindea de răspunsul la întrebarea dacă virusul era sau nu înzestrat cu raţiune.

― Chiar dacă sunt inteligenţi, spuse Ender, nu înseamnă că sunt sacrosancţi. Totul depinde de ceea ce sunt ei: raman sau varelse. Dacă sunt raman ― dacă-i putem înţelege şi ei ne pot înţelege pe noi suficient ca să găsim o modalitate de convieţuire ― , atunci e în regulă. Şi noi şi ei vom fi în siguranţă.

― Marele pacifist plănuieşte să semneze un tratat cu o moleculă? întrebă Grego.

Ender nu luă în seamă tonul ironic.

― Pe de altă parte, dacă încearcă să ne distrugă şi nu putem găsi o cale de comunicare cu ei, atunci sunt varelse ― o specie străină raţională, dar ostilă şi periculoasă în mod implacabil. Varelse sunt speciile străine cu care nu putem convieţui. Varelse sunt speciile străine cu care, în mod natural şi permanent, suntem angajaţi într-un război pe viaţă şi pe moarte, şi într-o astfel de situaţie singura noastră datorie morală este să facem tot ceea ce este necesar pentru a câştiga.

― Corect, spuse Grego.

În pofida tonului triumfător al fratelui ei, Quara ascultase cuvintele lui Ender, le cântărise şi acum încuviinţă cu o mişcare şovăielnică a capului:

― Atâta timp cât nu pornim de la premisa că sunt varelse, zise ea.

― Chiar şi atunci, poate că există o cale de mijloc, reluă Ender. Poate că Ela va găsi o modalitate de a înlocui toţi viruşii descolada fără să le distrugă memoria şi limbajul.

― Nu! sări Quara, cuprinsă iarăşi de ardoare. Nu puteţi... nici măcar nu aveţi dreptul să le lăsaţi memoria şi să-i lipsiţi de capacitatea de a se adapta. E ca şi cum ei ne-ar face nouă lobotomii frontale. Dacă-i război, atunci război să fie. Omorâţi-i, dar nu le lăsaţi amintirile furându-le în acelaşi timp voinţa.

― Nu contează, spuse Ela. E imposibil. Aşa cum stau lucrurile, cred că mi-am impus o sarcină imposibilă. Să opereze pe descolada nu-i uşor, nu e ca şi cum ai examina şi ai opera un animal. Cum să anesteziez molecula în aşa fel încât să nu se vindece în timp ce eu abia am ajuns la jumătatea amputării? Poate că descolada nu se prea pricepe la fizică, dar e cu mult mai bun decât mine la chirurgie moleculară.

― Deocamdată, spuse Ender.

― Deocamdată nu ştim nimic, interveni Grego, decât că descolada încearcă din răsputeri să ne omoare pe toţi, în vreme ce noi încă mai stăm să ne gândim dacă trebuie sau nu să contraatacăm. Am să mă mai abţin un timp, dar nu pentru totdeauna.

― Şi purceluşii? întrebă Quara. Nu au şi ei dreptul să voteze dacă transformăm sau nu molecula care nu numai că le permite să se reproducă, dar probabil i-a şi creat din capul locului ca specie raţională?

― Fiinţa asta încearcă să ne ucidă, spuse Ender. Atâta timp cât soluţia găsită de Ela poate lichida virusul fără să afecteze ciclul reproductiv al purceluşilor, nu cred că au vreun drept să obiecteze.

― Dar dacă ei sunt de altă părere.

― Atunci poate ar fi mai bine să nu afle ce facem noi, spuse Grego.

― Nu vom sufla o vorbă nimănui ― nici oamenilor, nici purceluşilor ― despre cercetările pe care le întreprindem aici, interveni Novinha cu asprime. Ar putea provoca o înţelegere greşită a lucrurilor, care ar duce la violenţă şi la crime.

― Aşadar, noi oamenii suntem judecătorii tuturor celorlalte creaturi, spuse Quara.

― Nu, Quara. Noi savanţii culegem informaţii, replică Novinha. Până când nu adunăm destule, nimeni nu poate emite vreo judecată. Regula secretului e valabilă pentru toţi cei de faţă. Şi pentru Quara, şi pentru Grego. Nu spuneţi nimănui nimic până când nu vă dau eu voie şi n-am să vă dau voie până când nu aflăm mai multe.

― Până când nu ne dai voie tu, întrebă Grego cu imprudenţă, sau Vorbitorul în numele Morţilor?

― Eu sunt xenobiologul-şef, spuse Novinha. Numai eu pot să decid când ştim îndeajuns. S-a înţeles?

Aşteptă până când toţi îşi dădură consimţământul.

Novinha se ridică în picioare. Întrunirea luase sfârşit. Quara şi Grego plecară aproape imediat. Novinha îl sărută pe Ender, pe obraz apoi îi conduse pe el şi pe Ela afară din biroul ei.

Ender întârzie în laborator ca să discute cu Ela:

Există vreo cale de a inocula cu înlocuitorul tău de virus întreaga populaţie a tuturor speciilor indigene de pe Lusitania?

― Nu ştiu, răspunse Ela. Problema e mai puţin dificilă decât tehnica de a ajunge la toate celulele unui organism individual suficient de repede ca descolada să nu se adapteze sau să evadeze. Probabil că va trebui să-l modeleze parţial pe descolada însuşi, căci descolada este singurul parazit pe care l-am văzut în stare să invadeze un organism-gazdă atât de repede şi de temeinic, exact cum am eu nevoie s-o facă virusul purtător. Un mic paradox: voi învăţa cum să înlocuiesc descolada furând tehnica de la virusul însuşi.

― Nu-i un paradox, spuse Ender, aşa funcţionează lumea în care trăim. Cineva mi-a spus odată că singurul învăţător valoros pentru tine este propriul tău duşman.

― Atunci Quara şi Grego trebuie să-şi acorde unul altuia titluri academice înalte.

― Controversa lor e sănătoasă, zise Ender. Ne obligă să cântărim toate aspectele acţiunilor pe care le întreprindem.

― O să-nceteze să mai fie sănătoasă când unul dintre ei o să se hotărască s-o scoată din cadrul familiei, spuse Ela.

― Familia aceasta nu-şi dezvăluie problemele străinilor. Dintre toţi oamenii, cred că eu ar trebui să ştiu cel mai bine lucrul ăsta.

― Dimpotrivă, Ender. Dintre toţi oamenii, tu ar trebui să ştii cât de dornici suntem să discutăm cu un străin, când credem că nevoia noastră de a vorbi e suficient de mare ca s-o justifice.

Ender trebuia să admită că ea avea dreptate. Fusese tare greu să-i facă pe Quara, Grego, Miro, Quim şi Olhado să aibă suficientă încredere în el ca să-i vorbească atunci când Ender a sosit pentru prima oară pe Lusitania. Dar Ela îi vorbise de la bun început, şi aşa făcuseră apoi toţi ceilalţi copii ai Novinhei. În final, acelaşi lucru l-a făcut şi Novinha. Familia era extrem de loială, dar toţi erau încăpăţânaţi şi siguri de ei şi nu era unul care să nu considere propria lui judecată mai presus de a celorlalţi. Grego sau Quara, oricare dintre ei, putea foarte bine să decidă că interesele Lusitaniei, ale omenirii sau ale ştiinţei aveau să fie mai bine servite dacă vorbeau cu alte persoane şi atunci legea secretului s-ar fi dus pe copcă. Exact aşa cum legea separării de purceluşi fusese încălcată înainte ca Ender să ajungă acolo.

"Ce simpatic", gândi Ender. "Încă o sursă posibilă de dezastru pe care-mi este absolut imposibil s-o controlez."

Părăsind laboratorul, Ender îşi dori, ca în atâtea alte rânduri, să fi fost acolo Valentine. Ea era cea pricepută să rezolve dilemele etice. Va ajunge aici în curând ― dar îndeajuns de curând? Ender înţelegea şi în cea mai mare parte era de acord cu punctele de vedere exprimate atât de Quara cât şi de Grego. Cel mai mult îl irita necesitatea absolută a păstrării secretului, care-l împiedica să le vorbească purceluşilor, ba chiar şi lui Human însuşi, despre o decizie care avea să-i afecteze tot atât de mult cât i-ar afecta pe toţi coloniştii de pe Pământ. Şi totuşi, Novinha avea dreptate. Dezvăluirea chestiunii acum, când încă nu ştiau ce anume era posibil şi ce nu, ar fi dus în cel mai bun caz la confuzie, iar în cel mai rău caz la anarhie şi la vărsare de sânge. Pequeninos erau acum paşnici, dar istoria speciei era însângerată de războaie.

În timp ce ieşea pe poartă, îndreptându-se din nou către terenurile experimentale, Ender o văzu pe Quara stând lângă copacul-tată Human, cu nişte beţe în mână, angajată într-o conversaţie. Nu bătuse efectiv în trunchiul copacului, căci Ender ar fi auzit-o. Asta însemna de bună seamă că dorea intimitate. Nu era nici o problemă. Ender avea s-o ia pe o cale ocolitoare ca să nu se apropie într-atât încât să poată auzi ceva.

Dar, când îl văzu pe Ender privind în direcţia ei, Quara puse capăt imediat conversaţiei cu Human şi porni cu paşi repezi pe cărarea ce ducea la poartă. Bineînţeles că în felul acesta trecu chiar prin dreptul lui Ender.

― I-ai spus un secret? întrebă Ender.

Glumise, dar când văzu expresia de pe faţa ei îşi dădu seama fără greş cam ce secret era posibil să fi destăinuit Quara, iar vorbele ei îi confirmară bănuiala.

― Felul cum mama înţelege cinstea nu coincide întotdeauna cu al meu. Şi, la drept vorbind, nici felul cum înţelegi tu acelaşi lucru.

Ştiuse că s-ar putea să facă acest lucru, dar nici prin cap nu-i trecuse că o va face atât de curând după ce promisese contrariul.

― Dar este oare cinstea întotdeauna considerentul cel mai important? întrebă Ender.

― Pentru mine, da, răspunse Quara.

Încercă să se întoarcă şi să treacă prin poartă, dar Ender o prinse de braţ.

― Dă-mi drumul!

― Că i-ai spus lui Human, e un lucru, Ender. El e foarte înţelept. Dar să nu mai spui nimănui. Unii dintre purceluşi, unii dintre masculi mai ales, pot deveni foarte agresivi dacă au motiv.

― Nu sunt doar nişte masculi, replică Quara. Ei îşi spun soţi. Poate că noi ar trebui să-i numim bărbaţi. Îl privi pe Ender cu un zâmbet triumfător. Nu eşti nici pe jumătate atât de lipsit de prejudecăţi precum îţi place să crezi.

După care se smulse de lângă el şi ieşi pe poarta dinspre Milagre. Ender se duse lângă Human.

― Ce ţi-a spus, Human? Ţi-a spus că n-am să las pe nimeni, cu preţul vieţii mele, să lichideze descolada, dacă prin asta ar avea de suferit poporul tău?

Bineînţeles că Human nu răspunse imediat, căci Ender nu avea nici o intenţie să înceapă să bată în trunchiul său cu beţele-vorbitoare folosite pentru a pune în mişcare limba taţilor. Dacă ar fi făcut-o, masculii pequeninos ar fi auzit şi ar fi dat fuga într-acolo. Nu exista vreo discuţie intimă între pequeninos şi copacii-tată. Dacă un copac-tată dorea intimitatea, putea să vorbească oricând în linişte cu alţi copaci-tată: comunicau reciproc, de la minte la minte, la fel cum Matca comunica cu gândacii care-i serveau drept ochi, urechi, mâini şi picioare. "Ce n-aş da să fac şi eu parte din reţeaua aceea de comunicaţii", îşi spuse Ender. "Transmitere instantanee, constând din gânduri pure, proiectate oriunde în univers."

Totuşi, trebuia să spună ceva care să ajute la contracararea secretului pe care ştia că i-l spusese Quara.

― Human, facem tot ce putem ca să salvăm atât oamenii cât şi pe pequeninos. Dacă va fi posibil, vom încerca să salvăm chiar şi virusul descolada. Ela şi Novinha sunt foarte pricepute în ceea ce fac. La drept vorbind, la fel sunt Grego şi Quara. Dar deocamdată, te rog să ai încredere în noi şi să nu mai spui nimic, nimănui. Te rog. Dacă oamenii şi purceluşii vor ajunge să înţeleagă pericolul în care ne aflăm înainte de a fi gata să întreprindem acţiunile de reprimare a acestuia, consecinţele vor fi violente şi îngrozitoare.

Nu mai rămăsese nimic de spus. Ender s-a întors la loturile experimentale. Înainte de căderea nopţii, el şi Planter au definitivat măsurătorile, apoi au ars şi au iradiat întregul câmp. Nici o moleculă de mari dimensiuni nu a supravieţuit în interiorul barierei de dezintegrare. Au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să se asigure că tot ce-ar fi putut învăţa descolada de pe acest teren a fost uitat.

Ceea ce nu puteau face vreodată era să se descotorosească de viruşii pe care-i purta în interiorul propriilor celule, atât omul cât şi pequenino. Şi dacă Quara avea dreptate? Dacă viruşii descolada din incinta barierei, înainte de a muri, reuşiseră să le "spună" celor din interiorul organismelor lui Planter şi Ender ceea ce învăţaseră de la acest nou soi de cartofi, să le descrie sistemele defensive pe care Ela şi Novinha încercaseră să le construiască în acesta, să le arate calea de a le înfrânge tacticile?

Dacă descolada erau cu adevărat inteligenţi, dacă foloseau un limbaj pentru circulaţia informaţiilor şi transferul comportamentului de la un individ la mulţi alţii, atunci cum putea Ender ― sau oricine altcineva ― să spere că în final vor fi victorioşi? Până la urmă, era foarte posibil ca descolada să fie cea mai adaptabilă specie, cea mai capabilă să supună planete şi să-şi elimine rivalii, mai puternică decât oamenii, purceluşii sau gândacii, sau orice altă creatură de pe oricare planetă colonizată. Acesta a fost gândul pe care Ender l-a purtat în minte în seara aceea până în dormitor, gândul care l-a frământat chiar şi în timp ce făcea dragoste cu Novinha, încât ea a simţit nevoia să-l liniştească, ca şi cum el şi nu ea era cel împovărat cu grijile unei planete întregi. El a încercat să-şi ceară scuze, dar şi-a dat seama curând de intuiţia gestului. Ce rost avea să-i sporească îngrijorările, vorbindu-i despre ale sale?

Human ascultase cuvintele lui Ender, dar nu putea fi de acord cu ceea ce i se ceruse. Să tacă? Nu avea cum, când oamenii născoceau viruşi noi care puteau foarte bine să transforme ciclul vital al speciei sale. Ei da, Human n-avea să le spună nimic masculilor şi femelelor imature. Dar putea să le spună ― şi aşa avea să facă ― tuturor celorlalţi copaci-tată de pe Lusitania. Ei aveau dreptul să ştie ce se întâmplă şi apoi să hotărască împreună dacă şi ce trebuia făcut.

Până la căderea nopţii, toţi copacii din toate pădurile au aflat ceea ce ştia Human: despre planurile oamenilor şi despre părerea lui în privinţa încrederii care le putea fi acordată. Cei mai mulţi au fost de acord cu el: îi vom lăsa, deocamdată, pe oameni să continue, dar între timp vom veghea cu atenţie şi ne vom pregăti pentru o vreme ce s-ar putea să vină, chiar dacă sperăm să nu vină, când oamenii şi purceluşii se vor război unii cu alţii. Nu vom lupta cu speranţa de a învinge, înainte să ne măcelărească, vom găsi poate, măcar pentru unii dintre noi, o modalitate de salvare.

Astfel, înainte de ivirea zorilor, au făcut planuri şi aranjamente cu Matca, singura sursă non-umană de tehnologie avansată de pe Lusitania. Până la venirea nopţii următoare, începuseră deja să construiască o astronavă pentru a părăsi Lusitania.

7

Slujnica de taină

E ADEVĂRAT că în vremurile de demult, când aţi trimis astronavele să colonizeze mai multe planete, puteaţi să comunicaţi tot timpul între voi, ca şi cum v-aţi fi aflat în aceeaşi pădure?

Presupun că la fel se va întâmpla şi cu voi. Când noii copaci-tată vor fi crescut, ei vor fi alături de voi. Conexiunile filotice nu sunt afectate de distanţă.

Dar vom fi oare conectaţi? Nu vom trimite nici un copac în această călătorie. Numai fraţi, câteva soţii şi o sută de mame mici care să dea naştere noilor generaţii. Călătoria o să dureze cel puţin câteva decenii. De îndată ce vor ajunge, cei mai buni dintre fraţi vor fi trimişi în a treia viaţă, dar va trece cel puţin un an până când primul dintre copacii-tată se va maturiza suficient pentru a zămisli pui. Cum va putea primul tată de pe acea planetă nouă să vorbească cu noi? Cum să-i transmitem vreun mesaj, dacă nu vom şti unde se află?

Sudoarea curgea pe faţa lui Qing-Jao. Cum stătea aplecată, picăturile se prelingeau în jos pe obraji, pe sub ochi, spre vârful nasului. De acolo, broboanele cădeau în apa noroioasă a lanului de orez sau peste plantele tinere care abia se ridicau deasupra apei.

― De ce nu te ştergi pe faţă, sfinţia ta?

Qing-Jao îşi ridică privirea să vadă cine era atât de aproape de ea încât să-i vorbească. De obicei, ceilalţi membri ai echipei sale de muncă virtuoasă nu lucrau în apropierea ei, căci ideea de a sta alături de o vorbitoare-cu-zei îi neliniştea.

Era o fetiţă, mai mică decât Qing-Jao, cam de paisprezece ani, cu trup ca de băiat şi cu părul tuns foarte scurt. Se uita la Qing-Jao cu o curiozitate sinceră. Avea o candoare şi o lipsă de sfiiciune pe care Qing-Jao le găsi ciudate şi uşor iritante. Primul ei gând fu să o ignore.

Dar dacă o ignora însemna că este arogantă; era ca şi cum ar fi spus: "Pentru că sunt o vorbitoare-cu-zeii, nu sunt nevoită să răspund atunci când mi se vorbeşte." Nimeni n-ar fi bănuit vreodată motivul pentru care nu răspundea: fiind atât de preocupată de misiunea imposibilă încredinţată de marele Han Fei-Tzu, să se gândească la altceva ar fi fost aproape dureros.

Aşadar răspunse, dar cu o întrebare:

― Şi de ce-ar trebui să mă şterg pe faţă?

― Păi, nu te gâdilă sudoarea, când alunecă pe faţă? Nu te ustură când îţi intră în ochi?

Qing-Jao îşi lăsă faţa în jos câteva clipe, încercând să-şi analizeze senzaţiile. Într-adevăr, o gâdila, iar ochii o usturau. Cu grijă, Qing-Jao se îndreptă din şale şi acum remarcă durerea provocată de mişcare, felul în care spinarea ei protesta împotriva schimbării poziţiei.

― Da, îi spuse fetei. Mă gâdilă şi mă ustură.

― Atunci, şterge-te, zise fata. Cu mâneca.

Qing-Jao se uită la mânecă: era deja îmbibată de sudoarea de pe braţe.

― Şi crezi c-ar folosi la ceva? întrebă ea.

Era rândul fetei să descopere ceva la care nu se gândise. Pentru o clipă, rămase pe gânduri; apoi îşi şterse fruntea cu mâneca şi zâmbi larg:

― Nu, preasfinţia ta. N-ajută la nimic.

Qing-Jao încuviinţă cu o mişcare sobră a capului şi se aplecă din nou, numai că acum gâdilatul provocat de transpiraţie, usturimea din ochi, durerea de şale, toate o deranjau foarte mult. Starea de disconfort îi alungă gândurile, în loc să se întâmple invers. Fata asta, cine-o fi fost ea, nu făcuse decât să-i accentueze starea jalnică distrăgându-i atenţia; şi totuşi, paradoxal, făcând-o pe Qing-Jao să devină conştientă de suferinţele ei trupeşti, o eliberase de povara apăsătoare a gândurilor şi a întrebărilor.

Qing-Jao izbucni în râs.

― Râzi de mine, preasfinţia ta?

― Îţi mulţumesc în felul meu, spuse Qing-Jao. Mi-ai ridicat o mare greutate de pe suflet, chiar dacă numai pentru o clipă.

― Ba râzi de mine pentru că ţi-am spus să-ţi ştergi fruntea, cu toate că nu ajută la nimic.

― Ţi-am spus că nu de asta râd, zise Qing-Jao, ridicându-se din nou şi uitându-se drept în ochii fetei. Eu nu mint.

Fata păru stânjenită, dar nici pe jumătate faţă de cât ar fi trebuit să fie. Când vorbitorii-cu-zeii foloseau tonul pe care vocea lui Qing-Jao tocmai îl trădase, ceilalţi nu întârziau să se încline şi să-şi arate respectul. Dar fata se mulţumi să asculte, cântări spusele lui Qing-Jao şi apoi încuviinţă din cap.

De aici, Qing-Jao nu putea ajunge decât la o singură concluzie:

― Şi tu eşti vorbitoare-cu-zeii?

Fata făcu ochii mari.

― Eu? Părinţii mei sunt oameni foarte umili. Tata împrăştie bălegar pe câmp, iar mama spală vase într-un restaurant.

Fireşte că nu era un răspuns. Chiar dacă cel mai adesea zeii alegeau copiii vorbitorilor-cu-zeii, se cunoşteau cazuri în care vorbiseră şi unora ai căror părinţi nu auziseră niciodată glasul lor. Totuşi, era larg răspândită credinţa că starea socială a părinţilor tăi fiind foarte modestă, zeii nu se interesau deloc de soarta ta şi, de fapt, erau foarte rare situaţiile în care vorbiseră unor copii ai căror părinţi nu erau bine educaţi.

― Cum te cheamă? întrebă Qing-Jao.

― Si Wang-Mu, răspunse fata.

Qing-Jao căscă gura de mirare şi apoi şi-o acoperi cu mâna, înăbuşindu-şi râsul. Dar Wang-Mu nu se arătă supărată: făcu doar o strâmbătură şi păru nerăbdătoare.

― Iartă-mă, spuse Qing-Jao, când reuşi să vorbească. Dar acesta e numele...

― Reginei-mamă a Apusului, o completă Wang-Mu. Ce vină am eu dacă părinţii mi-au ales numele ăsta?

― E un nume nobil, spuse Qing-Jao. Străbuna mea de suflet a fost o mare personalitate, dar n-a fost decât o muritoare, o poetă. A ta e una dintre zeiţele cele mai vechi.

― Şi la ce-mi foloseşte? Părinţii mei au fost prea înfumuraţi când mi-au dat numele unui zeu atât de vestit. De-aia zeii n-or să-mi vorbească niciodată.

Auzind-o pe Wang-Mu vorbind cu atâta amărăciune, Qing-Jao se întristă. Dacă ar şti fata asta cât de dornică era Qing-Jao să facă schimb de locuri cu ea! Să scape de vocea zeilor! Să nu mai trebuiască niciodată să se aplece ca să urmărească fibrele lemnului, să nu mai simtă nevoia să-şi spele mâinile decât atunci când se murdăreau.

Totuşi, Qing-Jao nu-i putea explica fetei aşa ceva. Cum ar fi putut să înţeleagă? Pentru Wang-Mu, vorbitorii-cu-zeii erau elita privilegiată, infinit de înţeleaptă şi inabordabilă. Ar fi sunat ca o minciună dacă Qing-Jao i-ar fi explicat că poverile vorbitorilor-cu-zeii erau mult mai mari decât recompensele.

Dar pentru Wang-Mu vorbitorii-cu-zeii nu erau inabordabili ― doar vorbise cu Qing-Jao, nu? Qing-Jao îşi zise că, la urma urmei, n-avea ce pierde dacă-i spunea ce-avea pe suflet.

― Wang-Mu, mi-aş trăi bucuroasă restul zilelor fără lumina ochilor, dacă aş putea scăpa de glasul zeilor.

Wang-Mu căscă gura de uimire şi făcu ochii cât cepele.

Făcuse o greşeală că vorbise astfel. Qing-Jao o regretă imediat.

― Am glumit, spuse ea.

― Ba nu. Acum minţi. Adineauri ai spus adevărul. Veni mai aproape, călcând nepăsătoare pe firele de orez. Toată viaţa mea i-am văzut pe vorbitorii-cu-zeii duşi la templu cu lectica, purtându-şi mătăsurile strălucitoare, lumea înclinându-se în faţa lor, i-am văzut folosind toate computerele. Vorba lor e ca o muzică. Cine n-ar vrea să fie ca ei?

Qing-Jao nu-i putea răspunde deschis, nu-i putea spune: "În fiecare clipă zeii mă umilesc şi mă obligă să fac lucruri stupide ca sa mă purific, iar a doua zi o iau de la capăt."

― N-ai să mă crezi, Wang-Mu, dar viaţa aici, pe câmp, e mai bună.

― Nu! ţipă Wang-Mu. Ai învăţat totul! Cunoşti tot ceea ce se poate cunoaşte! Ştii să vorbeşti mai multe limbi, ştii să citeşti orice cuvânt, poţi să meditezi la idei care sunt tot atât de îndepărtate de gândurile mele cum sunt gândurile mele faţă de cele ale unui melc.

― Vorbeşti foarte clar şi corect, spuse Qing-Jao. De bună seamă că ai fost la şcoală.

― La şcoală! pufni Wang-Mu dispreţuitor. Cât îi preocupă problema şcolii pentru copiii ca mine? Am învăţat să citim, dar numai atât cât să desluşim rugăciunile şi plăcuţele indicatoare ale străzilor. Am învăţat despre numere, dar numai atât cât sa ne putem face cumpărăturile. Am învăţat pe de rost spusele înţelepţilor, dar numai pe acelea care ne povăţuiesc să fim mulţumiţi cu locul nostru în viaţă şi să ne supunem celor mai înţelepţi decât noi.

Qing-Jao nu ştiuse că şcolile pot fi şi astfel. Crezuse că toţi copii învăţau în şcoli aceleaşi lucruri pe care le învăţase şi ea de la preceptorii ei. Dar înţelese de îndată că Si Wang-Mu spunea adevărul, fără doar şi poate: un singur învăţător nu-i putea învăţa pe cei treizeci de elevi ai săi toate lucrurile pe care ea le învăţase de una singură cu atâţia profesori.

― Părinţii mei sunt foarte sărmani, continuă Wang-Mu. De ce să-şi piardă timpul să mă înveţe mai mult decât are nevoie să ştie o slujnică? Pentru că asta mi-e nădejdea cea mai mare în viaţa asta: să fiu spălată cum se cuvine şi să devin o slugă în casa unui om bogat. Au fost foarte grijulii să mă înveţe cum se curăţă o duşumea.

Qing-Jao se gândi la orele pe care le petrecuse pe podeaua casei sale, urmărind fibrele de la un perete la celălalt. Nici măcar o singură dată nu se gândise cât munceau servitorii ca să păstreze podelele atât de curate şi de lustruite încât, deşi se târa mereu pe jos, rochiile ei nu se murdăreau nici un pic.

― Ştiu şi eu ceva despre podele, spuse Qing-Jao.

― Tu ştii câte ceva despre toate, răspunse Wang-Mu cu amărăciune, aşa că nu-mi spune mie cât e de greu să fii vorbitor-cu-zeii. Zeii nu s-au gândit nici măcar o singură dată la mine şi-ţi spun eu că aşa e mai rău!

― De ce nu ţi-a fost teamă să vorbeşti cu mine?

― Am hotărât să nu-mi fie teamă de nimic. În fond, ce poate fi mai rău decât viaţa mea de-acum?

"Aş putea să te fac să-ţi freci mâinile până la sânge în fiecare zi a vieţii tale."

Dar, deodată, ceva se răsuci în mintea lui Qing-Jao şi ea pricepu că era posibil ca fata să nu considere că aşa ceva ar fi mai rău. Poate că Wang-Mu şi-ar spăla cu bucurie mâinile până când n-ar mai rămâne din ele decât nişte zdrenţe însângerate de piele, dacă ar putea să înveţe tot ceea ce ştia Qing-Jao. Se simţise atât de copleşită de misiunea încredinţată de Han Fei-Tzu şi totuşi era o însărcinare care, indiferent de reuşita sau de eşecul ei, avea să schimbe istoria. Wang-Mu n-avea să primească niciodată vreo însărcinare pe care să nu fie obligată s-o îndeplinească iarăşi a doua zi; Wang-Mu avea să-şi irosească viaţa în munci anonime, şi nimeni n-o va băga în seamă decât atunci când nu le va duce la bun sfârşit. Nu era oare munca unui servitor la fel de zadarnică, până la urmă, ca şi ritualurile de purificare?

― Viaţa unui servitor trebuie să fie grea, spuse Qing-Jao. Mă bucur că, spre binele tău, nu ai fost încă angajată.

― Părinţii mei aşteaptă cu speranţă ziua când voi deveni femeie. Atunci ar putea obţine o primă de angajare mai mare în schimbul meu. Poate că servitorul personal al vreunui bogătaş mă va cere de nevastă; poate că o doamnă bogată va dori să mă angajeze ca slujnică de taină.

― De pe-acum eşti drăguţă, spuse Qing-Jao.

Wang-Mu ridică din umeri.

― Prietena mea, Fang-Liu, lucrează deja şi mi-a spus că cele mai urâte muncesc din greu, dar că bărbaţii casei le lasă în pace. Femeile urâte sunt libere să aibă propriile lor gânduri, nu sunt obligate să le spună tot timpul lucruri drăguţe stăpânelor lor.

Qing-Jao se gândi la servitorii din casa tatălui ei. Ştia că tatăl ei nu s-ar lega niciodată de soarta vreunei servitoare. Şi nimeni nu trebuia să-i spună ei lucruri drăguţe.

― La mine acasă e altfel, spuse ea.

― Dar eu nu sunt servitoare în casa ta, i-o întoarse Wang-Mu.

Acum, dintr-o dată, totul îi deveni foarte limpede. Wang-Mu nu o abordase mânată de un impuls de moment. Wang-Mu îi vorbise în speranţa de a i se oferi o slujbă de servitoare în casa domniţe vorbitoare-cu-zeii. Din câte ştia, toate bârfele din oraş se învârteau în jurul tinerei domniţe Han Qing-Jao, care terminase cu preceptorii şi trebuia să ducă la bun sfârşit prima sa însărcinare de adult, precum şi în jurul faptului că încă nu avea nici soţ, nici slujnică de taină. Probabil că Si Wang-Mu reuşise să ajungă prin cine ştie ce mijloace în aceeaşi echipă de muncă virtuoasă ca şi Qing-Jao, pentru a putea purta exact această conversaţie. Preţ de o clipă, Qing-Jao se simţi cuprinsă de mânie. Apoi se gândi: "Şi de ce n-ar fi făcut Wang-Mu exact ceea ce făcuse? Lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla e să ghicesc ce are de gând, să mă supăr şi să n-o angajez. Oricum, n-ar duce-o mai rău decât înainte. Iar dacă n-aş fi ghicit ce vrea de fapt, mi-ar fi plăcut, n-aş fi angajat-o şi ar fi ajuns slujnică de taină a unei domniţe vorbitoare-cu-zeii. Dac-aş fi fost în locul ei, n-aş fi procedat la fel?"

― Crezi că mă poţi păcăli? întrebă Qing-Jao. Crezi că nu ştiu că vrei să te angajez ca servitoare?

Wang-Mu se tulbură, arătându-se pe rând supărată şi temătoare. Cu înţelepciune, totuşi, nu spuse nimic.

― De ce nu-mi răspunzi cu mânie? o întrebă Qing-Jao. De ce nu negi că ai vorbit cu mine numai ca să te angajez?

― Pentru că e adevărat, spuse Wang-Mu. Acum, am să plec.

Asta spera Qing-Jao să audă: un răspuns sincer. Nici prin cap nu-i trecea s-o lase pe Wang-Mu să plece.

― Cât de mult din ce mi-ai spus e-adevărat? Vrei într-adevăr o educaţie aleasă? Vrei să faci în viaţa ta ceva mai bun decât o muncă de servitor?

― Totul e-adevărat, răspunse Wang-Mu şi în vocea ei se simţea patima. Dar ţie ce-ţi pasă? Tu suporţi povara îngrozitoare a glasului zeilor.

Wang-Mu rostise ultima frază cu atâta sarcasm încât Qing-Jao aproape că izbucni în râs, dar se abţinu în ultima clipă. Nu avea rost să o supere şi mai tare pe Wang-Mu.

― Si Wang-Mu, fiică de suflet a Reginei-mamă a Apusului, am să te fac slujnica mea de taină, dar numai dacă eşti de acord cu următoarele condiţii: mai întâi, ai să-mi dai voie să fiu învăţătoarea ta şi-ai să studiezi toate lecţiile pe care ţi le voi da. De-acum încolo ai să-mi vorbeşti întotdeauna ca unei egale şi niciodată n-ai să te-nclini în faţa mea ori să-mi spui "preasfinţia ta". În sfârşit...

― Dar cum aş putea să fac aşa ceva? o întrerupse Wang-Mu. Dacă nu-ţi voi arăta respect, ceilalţi vor spune că sunt nevrednică. Mă vor pedepsi atunci când n-ai să mă vezi. Ne-ar dezonora pe amândouă.

― Bineînţeles că-mi vei arăta respectul cuvenit de faţă cu ceilalţi. Dar când vom fi singure, doar tu şi cu mine, ne vom trata reciproc ca nişte egale, altfel te trimit acasă.

― Si a treia condiţie?

― N-ai să spui nimănui nici un cuvinţel din tot ce vei afla de la mine.

Pe chipul lui Wang-Mu se oglindea limpede supărarea:

― O slujnică de taină nu trădează niciodată. În minţile noastre există nişte bariere.

― Barierele te ajută să-ţi aminteşti să nu vorbeşti, spuse Qing-Jao. Dar dacă vrei să vorbeşti, poţi să le ocoleşti. Sunt destui cei care vor încerca să te convingă să vorbeşti.

Qing-Jao se gândi la cariera tatălui ei, la toate secretele Congresului pe care le ţinea ascunse în mintea sa. El nu dezvăluia nimic, nimănui; nu vorbea cu nimeni, doar, uneori, cu Qing-Jao. Dacă Wang-Mu se dovedea a fi demnă de încredere, Qing-Jao va avea pe cineva alături şi nu va mai fi niciodată la fel de singură ca tatăl ei.

― Nu mă-nţelegi? întrebă Qing-Jao. Ceilalţi vor crede că angajez o slujnică de taină, dar tu şi cu mine vom şti că de fapt vei fi eleva mea, iar eu vreau să fii prietena mea.

Wang-Mu se uită la ea cu uimire.

― De ce să faci una ca asta, când deja zeii ţi-au spus cum l-am mituit pe şeful de echipă să mă lase să muncesc alături de tine şi să nu ne întrerupă în timp ce vorbim?

Bineînţeles că zeii nu-i spuseseră aşa ceva, dar Qing-Jao se mulţumi să zâmbească.

― Nu ţi-a trecut prin minte că poate e dorinţa zeilor ca noi două să fim prietene?

Stânjenită, Wang-Mu îşi împleti degetele şi râse nervos; Qing-Jao luă mâinile fetei într-ale sale şi simţi că Wang-Mu tremura. Aşadar, nu era atât de cutezătoare precum părea.

Wang-Mu se uită la mâinile lor şi Qing-Jao îi urmări privirea: erau acoperite cu noroi uscat.

― Ce murdare suntem, spuse Wang-Mu.

Qing-Jao învăţase de mult să nu ia în seamă murdăria muncii virtuoase, pentru care nu se impunea nici o penitenţă.

― Mâinile mele au fost cu mult mai murdare decât acum. Să vii cu mine când terminăm munca virtuoasă. Am să-i spun tatălui meu ce-am plănuit, iar el o să hotărască dacă poţi să fii slujnica mea de taină.

Faţa lui Wang-Mu se întunecă. Qing-Jao era bucuroasă că putea citi atât de uşor pe chipul ei.

― Ce nu-ţi convine? întrebă ea.

― Întotdeauna taţii hotărăsc totul, răspunse Wang-Mu.

Qing-Jao încuviinţă din cap, întrebându-se de ce se mai ostenise

Wang-Mu să spună ceva atât de evident.

― Acesta-i începutul înţelepciunii. Şi-apoi, mama mea a murit.

Munca virtuoasă se termina întotdeauna după-amiaza devreme. Oficial, se proceda astfel pentru a le da celor care locuiau departe de câmp răgazul să ajungă acasă. În realitate, era o recunoaştere a tradiţiei de a încheia munca virtuoasă cu o petrecere. Deoarece munciseră exact în perioada somnului de după-amiază, mulţi oameni se simţeau buimaci după munca virtuoasă, de parcă ar fi rămas treji o noapte întreagă. Alţii erau apatici şi posaci. Toate acestea erau pretexte bune pentru a mânca şi a bea cu prietenii, după care nu-ţi mai rămânea decât să te culci cât mai devreme ca să recuperezi somnul pierdut şi să te odihneşti după munca grea de peste zi.

Qing-Jao făcea parte dintre cei care nu se simţeau în apele lor; evident, Wang-Mu era şi ea cu capul în nori. Poate de vină era numai faptul că Flota Lusitania apăsa atât de greu în mintea lui Qing-Jao, în vreme ce Wang-Mu tocmai devenise slujnica de taină a unei fete vorbitoare-cu-zeii. Qing-Jao o călăuzi pe Wang-Mu de-a lungul procedurii de angajare în Casa Han ― spălarea, luarea amprentelor, verificările de securitate ― până când nu mai suportă să asculte nici o clipă bolboroseala entuziastă a fetei şi se retrase.

În timp ce urca treptele spre camera ei, Qing-Jao o auzi pe Wang-Mu întrebând temătoare:

― Am supărat-o cumva pe stăpâna mea cea nouă?

Iar Ju Kung-Mei, paznicul casei, îi spuse:

― Vorbitorii-cu-zeii răspund altor voci decât glasului tău, micuţo.

Era un răspuns amabil. Qing-Jao admirase nu de puţine ori gentileţea şi înţelepciunea celor angajaţi de tatăl ei în această casă. Se întrebă dacă alesese cu tot atâta înţelepciune la prima ei angajare.

Această îngrijorare îşi făcu loc în mintea ei abia după ce realiză cât de imprudentă fusese când luase o asemenea decizie atât de repede şi fără să se consulte în prealabil cu tatăl ei. Wang-Mu avea să fie găsită cu totul şi cu totul nepotrivită iar tata avea s-o dojenească pentru că acţionase prosteşte.

Gândul la dojana tatei era de ajuns pentru a-i aduce fără întârziere mustrarea din partea zeilor. Qing-Jao se simţea murdară. Se grăbi să intre în camera ei şi închise uşa. Era un paradox amar că se putea gândi la nesfârşit cât de mult detesta să împlinească ritualurile impuse de zei, cât de golită de sens era venerarea lor, în vreme ce un singur gând neleal la adresa tatei sau a Congresului îi impunea imediat penitenţa.

De obicei petrecea o jumătate de oră, o oră, poate mai mult, rezistând nevoii de penitenţă, îndurându-şi propria murdărie. Astăzi însă era înfometată de ritualul purificării. În felul său propriu, ritualul avea o logică, o structură, un început şi un sfârşit, reguli de respectat. Nu semăna nici pe departe cu problema Flotei Lusitania.

În genunchi, alese în mod intenţionat cea mai subţire, cea mai estompată fibră de pe cea mai ştearsă scândură. Avea să fie o penitenţă grea. Poate că astfel zeii aveau s-o considere îndeajuns de curată ca să-i arate soluţia problemei pe care i-o dăduse tatăl ei. Îi luă o jumătate de oră să traverseze camera, căci scăpase mereu din ochi fibra şi trebuia s-o ia de la capăt de fiecare dată.

În sfârşit, epuizată după truda virtuoasă şi cu usturimi în ochi, simţi nevoia intensă de somn; în loc să se culce, se aşeză pe podea în faţa terminalului şi ceru rezumatul activităţii ei de până atunci. După ce examinase şi eliminase toate absurdităţile inutile adunate în timpul investigaţiilor, Qing-Jao reţinuse trei mari posibilităţi. Prima: dispariţia fusese cauzată de un anumit fenomen încă invizibil pentru observatoarele astronomice. A doua: întreruperea comunicaţiilor prin ansiblu era consecinţa fie a unui act de sabotaj, fie a unei decizii de comandă în cadrul flotei. A treia: întreruperea aceloraşi comunicaţii fusese provocată de o conspiraţie la nivel planetar.

Prima categorie era virtual eliminată de modul în care se deplasa flota. Pur şi simplu, astronavele nu se aflau îndeajuns de aproape unele de altele pentru ca vreunul din fenomenele naturale cunoscute să le poată distruge pe toate deodată. Înainte de a porni la drum, navele nu se reuniseră într-un punct oarecare, ansiblurile făcând inutile astfel de manevre. În schimb, toate navele au pornit spre Lusitania din locurile unde se aflaseră înainte de a fi chemate să se integreze în flotă. Chiar şi acum, când nu le mai rămăsese decât un an de călătorie până când vor ajunge toate pe orbită în jurul planetei Lusitania, se aflau atât de departe una de cealaltă încât nici un fenomen natural imaginabil nu ar fi putut să le afecteze pe toate simultan.

A doua categorie devenea aproape la fel de improbabilă din pricina faptului că dispăruse întreaga flotă, fără excepţie. Era oare posibil ca un plan pus la cale de oameni să funcţioneze cu o eficienţă atât de perfectă, fără să lase măcar o urmă palpabilă a vreunei proiectări anterioare în nici una dintre bazele de date, profilele de personalitate sau jurnalele de comunicaţii păstrate în memoriile computerelor de la suprafaţa planetelor? Tot aşa, nu exista nici cea mai mică dovadă că cineva modificase sau ascunsese vreo informaţie, ori camuflase vreo transmisie pentru a evita lăsarea unor urme incriminatoare. Dacă planul fusese pus la cale la nivelul flotei, nu existau dovezi, nici erori, şi nimeni nu încercase să ascundă adevărul.

Aceeaşi lipsă de dovezi făcea şi mai improbabilă ideea unei conspiraţii la nivel planetar. Iar ceea ce anula complet toate aceste trei variante era simultaneitatea absolută a fenomenului. Conform determinărilor posibile, toate navele întrerupseseră comunicaţiile prin ansiblu aproape exact în acelaşi moment. Tăcerea se aşternuse în câteva secunde, minute chiar, dar în nici un caz cinci minute: pauza nu fusese îndeajuns de lungă pentru ca cineva aflat pe o navă să remarce dispariţia alteia.

Rezumatul era elegant prin simplitatea sa. Nimic nu fusese scăpat din vedere. Mai complet de-atât raportul nu putea fi şi desfiinţa orice explicaţie posibilă.

"De ce mi-a făcut tata una ca asta?" se întrebă ea, nu pentru prima oară.

Imediat ― ca de obicei ― se simţi murdară, fie şi numai pentru că pusese o astfel de întrebare, pentru că pusese la îndoială corectitudinea perfectă a tatălui ei în toate hotărârile pe care le lua. Simţi nevoia să se spele, doar un pic, ca să îndepărteze impuritatea îndoielii ei.

Dar nu se spălă. În schimb, lăsă vocea zeilor să devină mai intensă înlăuntrul ei, lăsă porunca lor să sporească în tărie. De data aceasta nu se împotrivea dintr-o dorinţă justificată de a deveni mai disciplinată. De data aceasta se străduia în mod deliberat să atragă cât mai mult posibil atenţia zeilor. Abia când începu să gâfâie din pricina nevoii de a se purifica, abia când simţi că se cutremură la simpla atingere a propriului său corp ― de pildă, când îşi atingea în treacăt genunchiul cu mâna ― abia atunci îşi formulă întrebarea.

― Voi aţi făcut-o, nu-i aşa? le spuse ea zeilor. Ceea ce nu putea face nici o fiinţă omenească, voi trebuie să fi făcut. Voi aţi făcut să dispară Flota Lusitania.

Răspunsul sosi, nu în cuvinte, ci prin nevoia crescândă de purificare.

― Dar Congresul şi amiralitatea nu sunt ale Căii. Ei nu-şi pot imagina Poarta de Aur către Oraşul Muntelui de Jad din Apus. Dacă tata le va spune: "Zeii v-au furat flota ca să vă pedepsească pentru nemernicia voastră", îl vor dispreţui. Şi dacă-l vor dispreţui pe el, cel mai mare om de stat al nostru, în aceeaşi măsură ne vor dispreţui şi pe noi. Iar dacă planeta Calea se va acoperi de ruşine din pricina tatei, el va fi distrus. De-asta aţi făcut-o?

Qing-Jao începu să plângă.

― Nu vă voi lăsa să-mi distrugeţi tatăl. Am să găsesc o altă explicaţie. Am să găsesc un răspuns care să-i satisfacă. Vă desfid!

Abia apucă să rostească aceste cuvinte şi zeii trimiseră asupra ei cea mai copleşitoare senzaţie de necurăţenie pe care o cunoscuse vreodată. Era atât de puternică, încât îi tăie respiraţia şi căzu înainte, agăţându-se de terminal. Încercă să vorbească, să ceară îndurare, dar se înecă şi se abţinu cu mare greutate să vomite. Simţea că lăsa dâre lipicioase pe orice punea mâna. În timp ce se chinuia să se ridice în picioare, rochia i se lipi de piele, de parcă ar fi fost îmbibată cu o unsoare neagră şi vâscoasă.

Dar nu se spălă şi nici nu se aruncă la podea să urmărească fibrele lemnului. Se îndreptă în schimb spre uşă, cu intenţia de a coborî în odaia tatălui ei.

Ajunsă în prag, se opri totuşi. Nu era vorba de o piedică fizică ― uşa se deschise la fel de uşor ca altădată ― cu toate acestea, nu putea să treacă mai departe. Auzise de asemenea manifestări, despre servitori nesupuşi ţinuţi captivi în pragul uşii, dar ei nu i se mai întâmplase până atunci. Nu putea pricepe cum: trupul ei era liber să se mişte, nu exista nici o barieră, dar groaza bolnăvicioasă provocată de gândul de a trece dincolo era atât de mare încât ştia că nu o poate face, că înainte de a o lăsa să părăsească încăperea zeii îi impuneau o penitenţă, un ritual de purificare oarecare. Nici urmărirea fibrelor lemnului, nici spălatul pe mâini. Ce îi cereau oare zeii să facă?

Apoi, dintr-o dată, înţelese de ce zeii nu o lăsau să iasă. Era jurământul pe care tata i-l ceruse de dragul mamei. Jurământul că, indiferent ce s-ar întâmpla, avea să-i slujească întotdeauna pe zei. Iar ea ajunsese în pragul sfidării. "Mamă, iartă-mă! N-am să-i desfid pe zei. Dar tot trebuie să ajung la tata ca să-i explic situaţia teribil de primejdioasă în care ne-au adus zeii. Mamă, ajută-mă să trec de uşa aceasta!"

Ca un răspuns la rugămintea ei, îi veni în sfârşit o idee. Nu trebuia decât să-şi fixeze privirea într-un punct din aer situat chiar lângă colţul din dreapta sus al uşii şi, fără să scape din ochi acel punct, să facă un pas înapoi peste prag cu piciorul drept, apoi să pivoteze spre stânga, aducându-şi piciorul stâng înapoi prin cadrul uşii, apoi braţul drept înainte. Era complicat şi dificil ca un dans, dar mişcându-se foarte încet şi cu grijă, reuşi.

Uşa o eliberă. Şi, cu toate că încă mai simţea apăsarea propriei sale murdării, intensitatea ei scăzuse. Putea să respire fără să gâfâie, putea să vorbească fără să se înece.

Coborî scara şi sună la uşa tatei.

― E cumva fiica mea, magnific de strălucita mea dragă? întrebă Han Fei-Tzu.

― Da, preamărite, spuse Qing-Jao.

― Sunt pregătit să te primesc.

Deschise uşa şi păşi înăuntru ― acum nu mai avu nevoie de nici un ritual. Se duse de îndată lângă scaunul din faţa terminalului, pe care şedea tata, şi îngenunche pe podea înaintea lui.

― Am examinat-o pe Si Wang-Mu a ta, spuse tata, şi cred că prima ta angajare a fost corespunzătoare.

Nu pricepu din prima clipă cuvintele tatei. Si Wang-Mu? De ce îi vorbea tata despre un zeu străvechi? Surprinsă, îşi ridică privirea, apoi se uită în direcţia în care privea tatăl ei ― şi o văzu pe mica servitoare îmbrăcată într-o rochie cenuşie curată, îngenucheată cuviincios, cu fruntea plecată. Îşi aminti cu oarecare greutatea de fata din lanul de orez, de faptul că urma să fie slujnica ei de taină. Cum de uitase? O părăsise cu doar câteva ore în urmă. Totuşi, în acest răstimp, Qing-Jao se războise cu zeii şi, chiar dacă nu învinsese, cel puţin nu fusese înfrântă. Ce era angajarea unei slujnice în comparaţie cu lupta împotriva zeilor?

― Wang-Mu este impertinentă şi ambiţioasă, spuse Han Fei-Tzu, dar totodată e cinstită şi mult mai inteligentă decât m-aş fi aşteptat. Pornind de la mintea ei ageră şi de la ambiţia ei acerbă, deduc că amândouă aţi plănuit ca ea să-ţi fie şi elevă şi slujnică de taină.

Wang-Mu căscă gura de uimire când se uită la ea şi Qing-Jao văzu cât de îngrozită era fata. Ei, da: sunt convinsă ― crede ea ― că i-a dezvăluit tatei planul nostru secret.

― Nu-ţi face griji, Wang-Mu, o linişti Qing-Jao. Tata ghiceşte aproape întotdeauna secretele. Ştiu că nu tu i-ai spus.

― Ce bine-ar fi dacă şi alte secrete ar fi la fel de transparente, zise Han Fei-Tzu. Fiica mea, trebuie să te laud pentru generozitatea ta vrednică de respect. Ca şi mine, zeii te vor preţui pentru ea.

Cuvintele erau mângâietoare ca o alifie pe o rană dureroasă. Iată motivul pentru care răzvrătirea nu-i adusese pierzania, iată de ce zeii se înduraseră şi o lăsaseră să treacă pragul: o judecase pe Wang-Mu cu milă şi înţelepciune, îi iertase obrăznicia şi astfel căpătase şi Qing-Jao iertarea, măcar în parte, pentru cutezanţa ei revoltătoare.

"Wang-Mu nu se căieşte pentru ambiţia ei, se gândi Qing-Jao. Nici eu nu mă voi căi pentru hotărârea mea. Nu trebuie să accept ca tatăl meu să fie distrus pentru că eu nu pot găsi ― sau nu pot inventa ― o explicaţie naturală pentru dispariţia Flotei Lusitania. Şi totuşi, cum aş putea să desfid hotărârile zeilor? Ei au ascuns sau au distrus flota. Lucrările zeilor trebuie trebuie să fie limpezi pentru servitorii lor supuşi, chiar dacă rămân ascunse faţă de necredincioşii de pe alte planete."

― Tată, spuse Qing-Jao, trebuie să-ţi vorbesc despre misiunea mea.

Han Fei-Tzu îi înţelese greşit ezitarea.

― Putem vorbi de faţă cu Wang-Mu. Ea a fost angajată acum ca slujnica ta de taină. Prima de angajare i-a fost trimisă tatălui ei şi primele bariere pentru păstrarea secretului au fost sugerate minţii ei. Putem avea încredere că nu va spune nimic din ce va auzi.

― Da, tată. De fapt, Qing-Jao uitase din nou că Wang-Mu se afla acolo. Tată, ştiu cum a dispărut Flota Lusitania, dar trebuie să-mi promiţi că n-ai sa le-o spui niciodată celor din Congresul Stelar.

Han Fei-Tzu, care de obicei avea o atitudine placidă, părea uşor abătut.

― Nu pot să-ţi promit aşa ceva. Ar fi o nevrednicie din partea mea să mă dovedesc un servitor atât de neloial.

În cazul acesta, ce putea face? Avea dreptul să vorbească? Şi, pe de altă parte, cum să se abţină să nu vorbească?

― Cine-ţi sunt stăpânii? ţipă ea. Congresul sau zeii?

― Mai întâi, zeii. Ei sunt întotdeauna primii.

― Atunci află că am descoperit că zeii sunt aceia care au ascuns flota de noi, tată. Dar dacă vei spune aşa ceva în faţa Congresului, ei or să te ia în derâdere, iar tu vei fi distrus. Deodată, îi trecu prin minte un alt gând. Dacă zeii au oprit flota, tată, atunci de bună seamă că a fost trimisă acolo împotriva voinţei zeilor. Iar dacă Congresul Stelar a trimis flota împotriva voinţei...

Tata ridică o mână, făcându-i semn să tacă. Qing-Jao tăcu imediat şi îşi înclină capul, aşteptând.

― Fireşte că zeii au făcut-o.

Primi cuvintele lui ca pe o uşurare şi, totodată, ca pe o umilinţă. Fireşte, spusese el. Să fi ştiut de la bun început?

― Zeii fac toate câte se fac în univers. Dar să nu-ţi închipui că ştii de ce. Tu afirmi că ei au oprit flota pentru că nu erau de acord cu misiunea ei. Dar eu vin şi spun că, mai întâi de toate, Congresul nu ar fi trimis flota dacă nu aceasta ar fi fost voinţa zeilor. Atunci de ce n-am putea spune că zeii au oprit flota pentru că misiunea ei era atât de măreaţă şi de nobilă încât omenirea nu este vrednică de ea, ori au ascuns flota pentru a te supune la o încercare grea? Un lucru e sigur: zeii au îngăduit Congresului Stelar să stăpânească cea mai mare parte a omenirii. Atâta timp cât ei deţin mandatul cerurilor, noi, cei de pe planeta Calea, trebuie să le respectăm edictele fără împotrivire.

― N-am vrut să mă împotrivesc...

Nu reuşi să rostească până la capăt minciuna atât de vădită. Bineînţeles că Han Fei-Tzu ghici imediat adevărul.

― Aud cum vocea îţi slăbeşte iar vorbele-ţi rămâne neterminate. Şi asta pentru că ştii prea bine că vorbele tale nu sunt adevărate. Ai vrut să te împotriveşti Congresului, în ciuda a tot ceea te-am învăţat. Deodată vocea lui se făcu mai blândă. De dragul meu ai vrut s-o faci.

― Tu eşti strămoşul meu. Îţi datorez supunere mai mare decât lor.

― Eu sunt tatăl tău. N-am să devin strămoşul tău decât după ce voi muri.

― Atunci de dragul mamei mele. Dacă vreodată vor pierde mandatul cerurilor, eu voi fi duşmanul lor cel mai înverşunat, pentru că eu îi voi sluji pe zei.

Dar chiar în timp ce le rostea, ştia că vorbele ei nu erau decât o jumătate de adevăr periculoasă. Până în urmă cu doar câteva clipe ― când era captivă în cadrul uşii ― nu fusese ea dispusă să-i desfidă chiar şi pe zei, de dragul tatălui ei? "Sunt cea mai nevrednică şi mai îngrozitoare fiică."

― Am să-ţi spun acum, magnific de strălucita mea fiică, că împotrivirea faţă de Congres nu-mi va aduce niciodată binele. Şi nici ţie. Dar te iert pentru că mă iubeşti peste măsură. Este cel mai onorabil şi mai duios dintre vicii.

Zâmbi şi astfel îi mai potoli agitaţia, chiar dacă fata ştia că nu era vrednică de aprobarea lui. Fiind în stare să gândească din nou, Qing-Jao reveni al enigma ei.

― Ai ştiut că zeii au făcut-o şi totuşi m-ai pus să caut răspunsul.

― Dar ai pus întrebarea care trebuia? Întrebarea la care aveam nevoie de răspuns este: Cum au făcut zeii una ca asta?

― Şi eu de unde să ştiu? răspunse Qing-Jao. Poate că au distras flota, ori au dus-o departe, într-un loc ascuns de la Apus...

― Qing-Jao! Uită-te la mine. Ascultă-mă cu atenţie!

Ea se supuse. Porunca lui fermă o ajută să se liniştească, să se poate concentra.

― Toată viaţa am încercat să te învăţ un lucru, Qing-Jao, dar acum trebuie să-l înveţi. Zeii sunt cauza a tot ce se întâmplă, dar ei nu acţionează niciodată altfel decât deghizaţi.

Fata încuviinţă din cap, căci auzise cuvintele de o sută de ori.

― Mă auzi şi totuşi nici acum nu mă înţelegi. Zeii au ales poporul de pe planeta Calea, Qing-Jao. Numai noi avem privilegiul de a le auzi glasul. Numai nouă ne este îngăduit să înţelegem că ei sunt cauza a tot ce a fost, este şi va fi. Pentru toate celelalte popoare, lucrările lor rămân ascunse, un mister. Sarcina ta nu este să descoperi cauza adevărată a dispariţiei Flotei Lusitania ― toţi cei de pe Calea ar şti din prima clipă că adevărata cauză este faptul că zeii au dorit să se întâmple aşa. Sarcina ta este să descoperi masca pe care zeii şi-au pus-o pentru acest eveniment.

Qing-Jao se simţea zăpăcită, ameţită. Fusese atât de sigură că aflase răspunsul, că îşi dusese la bun sfârşit misiunea, iar acum totul se dovedea inutil. Răspunsul era adevărat, dar sarcina ei era diferită.

― În momentul acesta, pentru că nu suntem în stare să găsim o explicaţie naturală, zeii au rămas expuşi privirilor întregii omeniri, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Zeii sunt dezbrăcaţi, iar noi trebuie să-i îmbrăcăm. Trebuie să descoperim şirul de evenimente înlănţuite de zei pentru a explica dispariţia flotei, să-l facem să pară natural şi în ochii necredincioşilor. Am crezut că ai înţeles asta. Noi slujim Congresul Stelar, dar numai fiindcă astfel îi slujim şi pe zei. Zeii doresc ca noi să înşelăm Congresul, iar Congresul doreşte să fie înşelat.

Qing-Jao încuviinţă din cap, amorţită de dezamăgirea că însărcinarea ei nu luase încă sfârşit.

― Ţi se pare că sunt nemilos? întrebă Han Fei-Tzu. Ţi se pare că sunt necinstit? Sunt cumva crud faţă de necredincioşi?

― Are dreptul o fată să-şi judece tatăl? şopti Qing-Jao.

― Bineînţeles că are, spuse tata. În fiecare zi, toţi oamenii îi judecă pe toţi ceilalţi oameni. Întrebarea e dacă judecăm cu înţelepciune.

― Atunci judecata mea îmi spune că nu-i un păcat să le vorbeşti necredincioşilor pe limba necredinţei lor, răspunse Qing-Jao.

Zâmbet să fi fost ceea ce apăruse în colţul gurii sale?

― Ai înţeles corect. Dacă vreodată Congresul va veni la noi căutând cu umilinţă să afle adevărul, le vom arăta Dramul, iar ei vor deveni parte din Cale. Până atunci, noi îi slujim pe zei ajutându-i pe necredincioşi să se înşele în convingerea lor că totul se întâmplă din cauze naturale.

Qing-Jao se înclină până când fruntea ei aproape atinse podeaua.

― Ai încercat de multe ori să mă înveţi adevărul, dar până acum n-am auzit ca principiul acesta să fi fost aplicat vreodată. Iartă prostia nevrednicei tale fiice.

― Nu am nici o fiică nevrednică, spuse Han Fei-Tzu. Nu o am decât pe fiica mea, care este magnific de strălucită. Prea puţini dintre adepţii Căii vor înţelege vreodată cu adevărat principiul pe care l-ai învăţat astăzi. Iată de ce doar câţiva dintre noi suntem în stare să comunicăm cu oamenii de pe alte planete fără să-i tulburăm şi să-i derutăm. M-ai surprins astăzi, fiica mea, nu pentru că nu-l pricepuseşi încă, ci pentru că l-ai înţeles atât de tânără fiind. Când eu însumi l-am înţeles, eram cu zece ani mai vârstnic decât tine.

― Cum e posibil ca eu să fi învăţat ceva înaintea ta, tată? Ideea de a-l depăşi, indiferent cum, îi era aproape de neconceput.

― Pentru că m-ai avut pe mine drept dascăl, spuse Han Fei-Tzu, în vreme ce eu a trebuit să descopăr totul singur. Dar văd că eşti înfricoşată de gândul că ai învăţat ceva la o vârstă mai fragedă decât mine. Crezi că m-aş simţi dezonorat dacă fiica mea m-ar depăşi? Dimpotrivă: nu poate exista o onoare mai mare pentru un părinte decât să aibă un copil care să-l întreacă.

― N-am să te depăşesc niciodată, tată.

― Într-un anumit sens, e adevărat, Qing-Jao. Deoarece eşti copilul meu, toate realizările tale sunt incluse într-ale mele, ca o submulţime, aşa cum noi toţi suntem submulţimi ale strămoşilor noştri. Dar tu ai un potenţial atât de ridicat încât cred că va veni o vreme când voi fi considerat măreţ mai curând din pricina realizărilor tale. Dacă vreodată poporul Căii mă va găsi demn de cinstire, se va întâmpla în aceeaşi măsură datorită înfăptuirilor tale şi reuşitelor mele.

Spunând acestea, Han Fei-Tzu se înclină în faţa ei. Nu era o plecăciune amabilă, prin care îi dădea de înţeles că putea să plece, ci o reverenţă profundă, izvorâtă din respect. Capul lui aproape atingea podeaua. Nu efectiv, căci ar fi fost jignitor, ba chiar ridicol dacă ar fi atins podeaua cu fruntea în cinstea propriei sale fiice. Dar se înclinase atât de mult cât îi permitea demnitatea.

Pentru moment, Qing-Jao se simţi derutată, chiar înfricoşată; apoi înţelese. Când sugerase că şansa lui de a fi ales zeu al Căii depindea de măreţia ei, nu se referise la cine ştie ce eveniment neprecizat din viitor. El vorbise despre ceea ce se întâmpla atunci şi acolo, vorbise despre însărcinarea ei. Dacă putea afla deghizarea zeilor, explicaţia naturală pentru dispariţia Flotei Lusitania, atunci desemnarea lui ca zeu al Căii era asigurată. Iată cât de multă încredere avea în ea. Iată cât de importantă era misiunea ei. Ce era devenirea ei ca adult în comparaţie cu zeificarea lui? Trebuia să se străduiască mai mult, să gândească mai bine şi să reuşească acolo unde toate resursele militarilor şi ale Congresului eşuaseră. Nu pentru ea însăşi, ci pentru mama ei, pentru zei şi pentru şansa tatălui ei de a deveni unul dintre aceştia.

Qing-Jao se retrase din camera tatălui său. Se opri în prag şi se uită spre Wang-Mu. O simplă privire din partea vorbitoarei-cu-zeii a fost de ajuns pentru a-i da de înţeles fetei să o urmeze.

Când a păşit în camera ei, Qing-Jao tremura din pricina nevoii înăbuşite de purificare. Toate lucrurile necuviincioase înfăptuite în ziua aceea ― răzvrătirea împotriva zeilor, refuzul de a accepta purificarea mai devreme, prostia de a nu-şi fi înţeles adevărata misiune ― se îngrămădiseră laolaltă acum. Nu se putea spune că se simţea murdară; nu dorea să se spele şi nici nu simţea scârbă faţă de sine însăşi. La urma urmelor, nevrednicia ei fusese atenuată de laudele tatălui său şi de zeul care-i arătase cum să iasă din camera ei. Iar faptul că Wang-Mu se dovedise o alegere potrivită ― iată un test pe care Qing-Jao îl trecuse cu bine, ba chiar cu îndrăzneală. Aşadar, nu propria ei ticăloşie o făcea să tremure. Era înfometată de purificare. Tânjea ca zeii să fie alături de ea în timp ce-i slujea. Totuşi, nici una dintre penitenţele pe care le cunoştea nu era suficientă pentru a-i potoli foamea.

Deodată, înţelese: trebuia să urmărească fiecare fibră de pe toate scândurile din încăpere.

Îşi alese imediat punctul de pornire: colţul de sud-est. Va începe să urmărească fiecare fibră de la peretele de răsărit, astfel încât fiecare ritual să se desfăşoare către apus, către zei. Ultima scândură, din colţul de sud-est al încăperii, avea să fie şi cea mai scurtă ― mai puţin de un metru ―, ca o răsplată: îi va urmări fibrele cu cea mai mare uşurinţă.

O auzi pe Wang-Mu intrând încetişor în cameră, dar Qing-Jao nu avea acum timp pentru muritori. Zeii aşteptau. Îngenunche în colţ, trecând cu privirea peste fibre spre a o găsi pe aceea pe care zeii îi cereau s-o urmărească. De obicei, trebuia să aleagă una singură, deci totdeauna o alegea pe cea mai dificilă, astfel ca zeii să n-o dispreţuiască. Dar în seara aceasta se simţi pătrunsă subit de certitudinea că zeii alegeau pentru ea. Prima linie era groasă, şerpuitoare şi uşor de urmărit. Deja îşi arătau îndurarea! Ritualul din seara aceasta va fi aproape ca o simplă conversaţie cu zeii. Astăzi trecuse de o barieră invizibilă: ajunsese mai aproape de înţelegerea limpede a tatălui său. Poate că într-o bună zi zeii aveau să-i vorbească cu acel gen de claritate despre care oamenii de rând credeau că toţi vorbitorii-cu-zeii aveau parte.

― Preasfinţia ta, spuse Wang-Mu.

Era ca şi cum bucuria lui Qing-Jao ar fi fost alcătuită din sticlă: Wang-Mu o prefăcuse în cioburi cu bună ştiinţă. Nu ştia oare că atunci când un ritual era întrerupt trebuia să fie luat de la capăt? Qing-Jao se ridică în genunchi şi se întoarse cu faţă spre fată.

De bună seamă că Wang-Mu văzu furia de pe chipul lui Qing-Jao, dar nu o înţelese.

― Oh, iertare, spuse ea fără zăbavă, aruncându-se în genunchi şi lipindu-şi fruntea de podea. Am uitat că nu trebuie să-ţi mai spun "preasfinţia ta". N-am vrut decât să te întreb ce cauţi, ca să te pot ajuta.

Greşeala lui Wang-Mu aproape o făcu să râdă. Bineînţeles că Wang-Mu nu avea de unde să ştie că ea asculta glasul zeilor. Iar acum, când mânia îi dispăruse, Qing-Jao se ruşină să vadă cât de mult se temea Wang-Mu de supărarea ei. Nu se cuvenea ca fata să stea cu fruntea lipită de podea. Lui Qing-Jao nu-i plăcea să-i vadă pe ceilalţi atât de umili.

"Cum de-am reuşit s-o înspăimânt aşa de tare? Eram plină de bucurie, pentru că zeii îmi vorbeau nespus de limpede; dar bucuria mea a fost atât de egoistă încât, atunci când fără voia ei m-a întrerupt, am întors spre ea o faţă plină de ură. Aşa le răspund eu zeilor? Ei îmi arată faţa lor iubitoare, iar eu o tălmăcesc în ură faţă de oameni, mai ales faţă de cei aflaţi sub puterea mea? Încă o dată zeii au găsit calea de a-mi arăta nevrednicia."

― Wang-Mu, nu trebuie să mă întrerupi când mă găseşti aplecată în felul acesta.

Apoi îi explică fetei ritualul purificării pe care zeii îi cereau să-l îndeplinească.

― Trebuie să fac şi eu la fel? întrebă Wang-Mu.

― Numai dacă zeii îţi spun s-o faci.

― Şi de unde am să ştiu?

― Dacă nu s-a întâmplat până la vârsta ta, Wang-Mu, probabil că n-o să se întâmple niciodată. Dar dacă s-ar fi întâmplat, ai fi ştiut, căci n-ai fi avut tăria să te împotriveşti glasului zeilor din mintea ta.

Wang-Mu încuviinţă din cap cu gravitate.

― Cum aş putea să te ajut... Qing-Jao?

Pronunţă numele stăpânei sale cu grijă, cu reverenţă. Pentru prima oară, Qing-Jao îşi dădu seama că numele ei, care în gura lui Han Fei-Tzu suna atât de afectuos şi de gingaş, părea exaltat când era rostit cu veneraţie temătoare. Era aproape dureros să fie numită "magnific de strălucită" exact în clipa în care Qing-Jao era extrem de conştientă de lipsa ei de strălucire. Dar nu putea să-i interzică lui Wang-Mu să-i folosească numele ― în fond, fata trebuia să-i spună într-un fel ―, iar tonul respectuos cu care-l pronunţa avea să-i servească lui Qing-Jao drept ironică aducere aminte pentru cât de puţin îl merita.

― Mă poţi ajuta dacă nu mă mai întrerupi, spuse Qing-Jao.

― Să plec, atunci?

Qing-Jao aproape rosti "da", dar deodată înţelese că, din cine ştie ce motive, zeii doreau ca Wang-Mu să ia parte la penitenţa ei. De unde ştia? Pentru că gândul la plecarea lui Wang-Mu era aproape la fel de insuportabil ca şi conştiinţa ritualului ei neterminat.

― Te rog să rămâi, spuse Qing-Jao. Poţi să aştepţi în tăcere, să mă priveşti numai?

― Da... Qing-Jao.

― Dacă durează prea mult şi nu mai poţi suporta, pleacă, spuse Qing-Jao, dar numai când ai să mă vezi mişcându-mă de la apus spre răsărit. Asta înseamnă că mă aflu între două trasee şi poţi pleca fără să mă deranjezi, deşi nici atunci nu trebuie să-mi vorbeşti.

Wang-Mu făcu ochii mari.

― Şi-o să faci treaba asta cu fiecare fibră de lemn de pe toate scândurile din duşumea?

― Nu. Zeii n-ar putea să fie niciodată atât de cruzi!

Dar chiar în timp ce rosti cuvintele, Qing-Jao ştiu că va veni şi ziua când zeii îi vor cere exact această penitenţă. O cuprinse o spaimă teribilă.

― Numai câte o fibră de la fiecare scândură, reluă ea. Uită-te şi tu odată cu mine, vrei?

O văzu pe Wang-Mu aruncând o privire spre indicatorul temporal ce strălucea deasupra terminalului. Se făcuse deja ora de culcare, şi amândouă săriseră peste somnul de după-amiază. Pentru fiinţele omeneşti de pe această planetă era nefiresc nu doarmă atâta timp. Pe Calea, zilele erau o dată şi jumătate cât cele de pe Pământ, astfel încât nu se potriveau niciodată cu ciclurile interne ale organismului uman. Să treci peste somnul de după-amiază şi să-l întârzii atât de mult pe cel de noapte era ceva neobişnuit.

Dar Qing-Jao nu avea de ales. Dacă Wang-Mu nu mai putea să reziste, trebuia să plece de îndată, oricât de tare se împotriveau zeii acestui lucru.

― Trebuie să rămâi trează, spuse Qing-Jao. Dacă te fură somnul, am să fiu nevoită să-ţi vorbesc ca să te muţi din locul în care stai şi să pot urmări mai departe liniile. Iar dacă vorbesc cu tine, va trebui s-o iau de la capăt. Poţi să rămâi trează, tăcută şi nemişcată?

Wang-Mu încuviinţă din cap. Qing-Jao o crezu că, într-adevăr, aşa intenţiona să facă; nu credea cu adevărat că fata va şi reuşi. Totuşi, zeii stăruiră ca ea să-şi lase noua slujnică de taină să rămână şi cine era Qing-Jao să refuze ceea ce-i cereau zeii?

Qing-Jao reveni la prima scândură şi îşi reluă ritualul. Spre uşurarea ei, zeii rămăseseră alături de ea. Scândură după scândură, i se dădea de urmărit fibra cea mai accentuată, cea mai simplă, iar dacă uneori primea şi câte una mai grea, se întâmpla fără greş ca ea să dispară dincolo de locul de îmbinare al scândurilor. Zeii aveau grijă de ea.

Cât despre Wang-Mu, se străduia din răsputeri. De două ori, când se întorcea înapoi de la apus ca s-o ia de la capăt dinspre răsărit, Qing-Jao privi în treacăt spre fată şi o văzu dormind. Dar când Qing-Jao începu să treacă pe lângă locul unde şezuse Wang-Mu, constată că slujnica ei se trezise şi se mişcase atât de tăcut într-un loc de care Qing-Jao trecuse deja încât aceasta nici nu o auzise. O fată bună. O alegere vrednică pentru o slujnică de taină.

În sfârşit, după un timp îndelungat, Qing-Jao ajunse la începutul ultimei scânduri, cea scurtă, din colţul încăperii. Fu cât pe ce să ţipe de bucurie, dar se abţinu în ultima clipă. Sunetul propriei sale voci şi răspunsul inevitabil al lui Wang-Mu ar fi trimis-o din nou la început ― ar fi fost o neghiobie inimaginabilă. Qing-Jao se aplecă peste capătul scândurii, la mai puţin de un metru de colţul nord-vestic al încăperii şi începu să urmărească cu privirea fibra cea mai accentuată. Aceasta o conduse, fără greş, până la perete. Terminase.

Qing-Jao se sprijini cu toată greutatea de perete şi începu să râdă de uşurare, dar era atât de slăbită şi de obosită încât râsul ei trebuie să-i fi părut lui Wang-Mu ca un plâns cu suspine. Cât ai clipi din ochi, fata se apropie de ea şi-i puse mâna pe umăr:

― Qing-Jao, spuse ea. Te doare ceva?

Qing-Jao îi luă mâna şi i-o ţinu între palme.

― Nu, nu mă doare. Cel puţin nu e o durere pe care somnul să n-o poată lecui. Am terminat. Sunt curată.

Într-adevăr, era îndeajuns de curată ca să nu simtă nici o repulsie când degetele ei se împletiră cu degetele lui Wang-Mu, iar atingerea intimă a epidermelor nu i-a provocat nici măcar o clipă senzaţia de impuritate. Faptul că putea strânge mâna cuiva la terminarea ritualului era un dar din partea zeilor.

― Te-ai descurcat de minune, spuse Qing-Jao. Mi-a fost mai uşor să mă concentrez cu tine în cameră.

― Mi se pare că am adormit o dată, Qing-Jao.

― Cred că de două ori. Dar te-ai trezit la momentul şi nu s-a întâmplat nimic rău.

Wang-Mu începu să plângă. Închise ochii, dar nu-şi trase mâna din strânsoarea lui Qing-Jao ca să-şi acopere faţa. Dădu frâu liber lacrimilor să-i curgă pe obraji.

― De ce plângi, Wang-Mu?

― N-am ştiut, spuse fata. Într-adevăr, e tare greu să fii un vorbitoare-cu-zeii. N-am ştiut.

― Dar, totodată, e greu să fii cu adevărat prietena unei vorbitor-cu-zeii, spuse Qing-Jao. De aceea n-am vrut să-mi fii servitoare, să-mi spui "preasfinţia ta" şi să te înfricoşezi la auzul vocii mele. N-am nevoie de o servitoare pe care trebuie s-o gonesc din camera mea când zeii îmi vorbesc.

Singura consecinţă a cuvintelor ei fu aceea că lacrimile lui Wang-Mu începură să curgă şi mai puternic.

― Si Wang-Mu, îţi e atât de greu să stai lângă mine?.

Wang-Mu clătină din cap.

― Dacă vreodată îţi va fi prea greu, am să-nţeleg. Atunci mă vei putea părăsi. Am fost singură şi înainte, nu mi-e teamă să fiu singură din nou.

Wang-Mu clătină iarăşi din cap, de data aceasta cu înverşunare.

― Cum aş putea să te părăsesc acum, când am văzut cât îţi e de greu?

― Atunci, într-o bună zi se va scrie şi se va spune în poveşti că Si Wang-Mu n-a plecat niciodată de lângă Han Qing-Jao în timpul ritualurilor ei de purificare.

Deodată, zâmbetul se întinse pe toată faţa lui Wang-Mu şi ochii i se întredeschiseră plini de bucurie, în ciuda lacrimilor care încă îi mai străluceau pe obraji.

― Nu ţi-ai dat seama ce glumă ai făcut? Numele meu: Si Wang-Mu. Când or să spună povestea aia, n-or să ştie că alături de tine s-a aflat o slujnică de taină. Or să creadă că a fost Regina-mamă a Apusului.

Qing-Jao izbucni şi ea în râs, dar în acelaşi timp îi trecu prin minte că poate Regina-mamă era cu adevărat străbuna de suflet a lui Wang-Mu, şi având-o pe fată alături, ca prietenă, Qing-Jao se apropiase totodată de această zeiţă care era prima dintre toţi zeii.

Wang-Mu întinse singură rogojinile, chiar dacă Qing-Jao îi explicase abia atunci, pentru prima oară, cum s-o facă. Era de datoria fetei şi Qing-Jao avea să asiste la acest ritual în fiecare noapte, deşi niciodată nu-i venise greu să le aştearnă ea însăşi. După ce se întinseră pe rogojinile lipite una de cealaltă, astfel încât nici o fibră a lemnului să nu se vadă între ele, Qing-Jao observă că printre jaluzele se strecura o lumină cenuşie. Nu numai că nu dormiseră în timpul zilei, dar pierduseră şi toată noaptea. Wang-Mu făcuse un sacrificiu nobil şi promitea să fie o adevărată prietenă.

Câteva minute mai târziu, după ce Wang-Mu adormise, Qing-Jao, ea însăşi gata să aţipească, se întrebă cum reuşise oare Wang-Mu, o fată care nu avea nici un ban, să-l mituiască pe şeful echipei sale de muncă virtuoasă ca să poată vorbi nestingherită cu Qing-Jao. Era cu putinţă ca vreun spion să fi plătit mita ca s-o poată infiltra în casa lui Han Fei-Tzu? Nu... Ju Kung-Mei, paznicul Casei Han, ar fi aflat imediat şi Wang-Mu n-ar fi fost niciodată angajată. Nu era posibil ca Wang-Mu să-şi fi plătit mita în bani. Avea cincisprezece ani, dar era deja o fată drăguţă. Qing-Jao citise destule biografii şi destulă istorie ca să ştie cum li se cerea de obicei femeilor să plătească astfel de mite.

Cuprinsă de o mânie cumplită, Qing-Jao hotărî că problema trebuia cercetată în taină, iar şeful de echipă merita să fie dat afară şi dezonorat în modul cel mai aspru dacă i se dovedea vina. În timpul anchetei, numele lui Wang-Mu n-avea să fie pomenit niciodată în public, astfel încât fata să fie apărată de toate relele posibile. Qing-Jao nu trebuia să-i spună lui Ju Kung-Mei decât o vorbă, iar acesta se va îngriji ca treaba să fie făcută.

Qing-Jao se uită la faţa încântătoare a slujnicei sale adormite, noua şi vrednica sa prietenă, şi se simţi copleşită de tristeţe. Cu toate acestea, ceea ce o întristase cel mai mult pe Qing-Jao nu era faptul că Wang-Mu îl mituise pe şeful de echipă, ci mai curând faptul că plătise ceva pentru o slujbă atât de lipsită de valoare, de dureroasă şi de îngrozitoare, pentru privilegiul de a fi slujnica de taină a lui Han Qing-Jao. Dacă o femeie a fost obligată să-şi vândă poarta către pântecele ei, aşa cum fuseseră silite să facă atâtea femei de-a lungul istoriei omenirii, atunci de bună seamă că zeii i-au dat în schimb ceva de preţ.

Iată de ce, în dimineaţa aceea, Qing-Jao a adormit şi mai fermă în hotărârea ei de a se dedica educaţiei lui Wang-Mu. Nu putea admite ca instruirea fetei să afecteze strădania ei de a rezolva enigma Flotei Lusitania, dar va profita de tot timpul ei liber pentru a-i oferi lui Wang-Mu o binefacere potrivită cu cinstea sacrificiului ei. Fără doar şi poate, zeii nici nu se aşteptau la mai puţin din partea ei, drept recunoştinţă pentru faptul că îi dăruiseră o atât de perfectă slujnică de taină.

8

Miracole

ÎN ULTIMA VREME, Ender ne-a tot bătut la cap, insistând să ne gândim la o modalitate de a călători mai repede decât lumina.

Ai spus că nu se poate.

Aşa credem noi, şi savanţii umani sunt de aceeaşi părere. Dar, susţine Ender, dacă un ansiblu poate transmite instantaneu informaţiile, ar trebui să fim în stare să facem acelaşi lucru şi cu materia. Bineînţeles că e o absurditate: nu există un termen de comparaţie între informaţie şi realitatea fizică.

De ce ţine morţiş să călătorească mai repede decât lumina?

E o idee caraghioasă ― nu crezi? ― să ajungi undeva înaintea imaginii sale. E ca şi cum ai traversa o oglindă ca să te întâlneşti pe tine însuţi în partea cealaltă.

Ender şi Rooter au discutat îndelung problema asta ― i-am auzit. Ender crede că materia şi energia nu sunt altceva decât informaţie, că realitatea fizică nu înseamnă altceva decât mesajele pe care şi le transmit filotele.

Şi Rooter ce spune?

Zice că Ender are dreptate doar pe jumătate, că realitatea fizică este un mesaj, iar mesajul este întrebarea pe care filotele i-o pun mereu lui Dumnezeu.

Care este întrebarea?

Doar două cuvinte: de ce?

Şi cum le răspunde Dumnezeu?

Cu viaţa. Rooter spune că viaţa este scopul pe care Dumnezeu l-a dat universului.

Întreaga familie a venit să-l întâmpine pe Miro la întoarcerea sa pe Lusitania. În definitiv, îl iubeau. Şi el îi iubea şi, după o lună petrecută în spaţiu, aştepta cu nerăbdare să se afle din nou în compania lor. Ştia ― cel puţin la nivel raţional ― că pentru el nu trecuse decât o lună, dar pentru ceilalţi se scursese un sfert de secol. Se pregătise sufleteşte pentru ridurile de pe chipul mamei sau pentru înfăţişarea de adulţi a lui Grego şi a Quarei, acum trecuţi de treizeci de ani. Ceea ce nu anticipase, în orice caz, nu în forul său lăuntric, fusese faptul că ei vor fi nişte străini. Ba nu, mai rău ca nişte străini. Erau nişte străini care îl compătimeau, credeau că-l cunoşteau şi se uitau la el cu dispreţ, ca la un copil. Cu toţii erau mai bătrâni decât el. Fără excepţie. Şi toţi erau mai tineri, pentru că durerea şi sentimentul irosirii nu-i afectaseră aşa cum îl afectaseră pe el.

Ca de obicei, Ela s-a comportat cel mai bine. L-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi i-a spus:

― Mă faci să mă simt atât de muritoare... Dar mă bucur să te văd atât de tânăr.

Cel puţin, a avut curajul să recunoască faptul că între ei exista o barieră directă, chiar dacă pretindea că bariera o constituia vârsta lui. Într-adevăr, Miro era exact aşa cum şi-l aminteau... măcar fizic. Fratele de multă vreme pierdut se întorsese dintre morţi. Fantoma etern tânără, care vine să bântuie familia. Dar adevărata barieră era felul cum se mişca. Felul în care vorbea. Era evident că uitaseră infirmitatea sa, cât de jalnic reacţiona trupul la comenzile creierului său bolnav. Paşii târşâiţi, vocea greoaie şi pocită ― memoria lor extirpase toate lucrurile neplăcute şi păstrase imaginea lui aşa cum fusese înainte de accident. La urma urmei, pentru ei fusese infirm doar câteva luni, înainte de a pleca în această călătorie în care timpul se dilatase. Era uşor să uite şi în schimb să şi-l amintească pe Miro aşa cum îl cunoscuseră atâţia ani înainte: puternic, sănătos, singurul în stare să-l înfrunte pe cel căruia îi ziceau tată. Nu-şi puteau ascunde starea de şoc. O vedea în ezitările lor, în privirile aruncate pe furiş, în încercarea de a ignora faptul că vorbea atât de greu şi de neclar, că se mişca atât de încet.

Le putea simţi nerăbdarea. În decurs de câteva minute, văzu cum unii dintre ei recurgeau la tot felul de stratageme pentru a-şi lua tălpăşiţa. "Am atâtea de făcut după-amiază. Ne vedem la cină." Întreaga poveste îi stingherea atât de tare încât trebuiau să evadeze, aveau nevoie de timp pentru a asimila această versiune a lui Miro care abia se întorsese la ei sau, probabil, să găsească altă căi de a-l evita cât mai mult în viitor. Grego şi Quara s-au comportat cel mai jalnic, arătându-se cei mai nerăbdători să se facă nevăzuţi, ceea ce l-a durut ― cândva îl veneraseră. Fireşte, a înţeles că tocmai de aceea le venea atât de greu să se împace cu acest Miro ruinat care stătea în faţa lor. Viziunea lor despre vechiul Miro era cea mai naivă şi, prin urmare, cea mai dureros contrazisă.

― Ne gândisem la o mare cină în familie, începu Ela. Mama aşa a vrut, dar eu m-am gândit să mai aşteptăm, să-ţi dăm un răgaz.

― Sper că n-aţi renunţat la cină în tot timpul ăsta, din cauza mea, zise Miro.

Numai Ela şi Valentine părură să realizeze că glumise; ele singure reacţionară firesc, cu un hohot reţinut. Ceilalţi, atât cât putea Miro să-şi dea seama, nici măcar nu înţeleseseră ce spusese.

Întreaga lui familie stătea în iarba înaltă din apropierea terenului de asolizare: mama, trecută acum de şaizeci de ani, cu părul cenuşiu ca oţelul, cu faţa încruntată de încordare, aşa cum fusese întotdeauna. Numai că acum expresia era săpată adânc în ridurile de pe frunte, în pielea încreţită de lângă gură. Gâtul ei arăta jalnic. Realiză că până şi ea avea să moară. Va mai trăi probabil treizeci sau patruzeci de ani, dar, până la urmă, va muri. Observase el oare înainte cât de frumoasă era? Crezuse cândva că această căsătorie cu Vorbitorul în numele Morţilor avea s-o îmblânzească şi avea s-o întinerească. Poate că aşa se întâmplase, poate că Andrew Wiggin îi întinerise sufletul, dar trupul era ceea ce timpul îl făcuse să fie. Mama lui îmbătrânise.

Ela, trecută de patruzeci de ani. Nu era însoţită de nici un bărbat, dar poate se măritase şi soţul pur şi simplu nu venise. Mai degrabă nu. Să se fi căsătorit cu munca ei? Părea că se bucură sincer să-l vadă, dar nici ea nu-şi putea ascunde privirea încărcată de milă şi îngrijorare. Îşi închipuise oare cumva că o lună de călătorie cu viteza luminii avea să-l vindece în mod miraculos? Crezuse oare că va coborî ţanţoş din navetă, la fel de mândru şi de puternic ca un zeu călător prin spaţiu din cine ştie ce poveste romantică?

Quim, înveşmântat acum în straie preoţeşti. Jane îi spusese lui Miro că fratele său mai mic devenise un mare misionar. Convertise peste o duzină de pequeninos. Îi botezase şi, cu împuternicirea episcopului Peregrino, hirotonisise preoţi din rândurile lor, pentru a da împărtăşania purceluşilor credincioşi. I-au botezat pe toţi pequeninos care au ieşit la lumină din copacii-mamă, au botezat toate mamele muribunde, toate soţiile sterpe care se îngrijeau de micile mame şi de tinerele lor vlăstare, toţi fraţii aflaţi în căutarea unei morţi glorioase şi toţi copacii. Cu toate acestea, numai soţiile şi fraţii puteau primi sfânta cuminecătură, cât despre căsătorie, era dificil de găsit o modalitate semnificativă de împlinire a unui astfel de ritual între un copac-tată şi melcii fără cochilie, orbi şi fără minte, cu care se împerecheau aceştia. Totuşi, Miro putea vedea în ochii lui Quim un soi de exaltare. Era strălucirea puterii bine întrebuinţate; doar el singur din familia Ribeira, ştiuse toată viaţa ce dorea să facă. Iar acum o făcea într-adevăr. Ce mai contau dificultăţile teologice, el era pentru purceluşi Sfântul Pavel şi asta îl umplea de o fericire permanentă. "L-ai slujit pe Dumnezeu, frăţioare, iar Dumnezeu a făcut din tine omul lui."

Olhado, cu ochii lui argintii şi strălucitori, cu braţul petrecut pe după umerii unei femei frumoase, înconjurat de şase copii; cel mai mic încă nu învăţase să meargă, cel mai mare era la la vârsta adolescenţei. Deşi copiii îl priveau cu toţii firesc, tot căpătaseră ceva din expresia detaşată a tatălui lor. Nu se uitau la ceva anume, ci priveau îndelung şi parcă în gol. La Olhado fusese ceva natural; pe Miro îl tulbura gândul că probabil Olhado prăsise o familie de observatori, nişte înregistratoare ambulante absorbind experienţele de viaţă spre a le reproduce mai târziu, neimplicându-se însă niciodată cu adevărat. Dar nu, era o amăgire. Miro nu se simţise niciodată în largul lui faţă de Olhado, astfel că orice asemănare între copii şi tatăl lor nu putea decât să-l facă pe Miro să fie stingher şi faţă de ei. Mama lor era destul de frumuşică. Probabil că încă nu împlinise patruzeci de ani. Câţi ani să fi avut când Olhado se însurase cu ea? Ce fel de femeie era, dacă acceptase un bărbat cu ochi artificiali? Înregistra oare Olhado scenele lor de amor, pentru a reproduce apoi imaginea ei din clipele când se uita în ochii lui?

Miro se simţi ruşinat de gândurile sale. "Asta-i singurul lucru la care mă pot gândi atunci când mă uit la Olhado, la meteahna lui, după ce l-am cunoscut atâţia ani? Cum să mă mai aştept atunci ca ei să vadă şi altceva în afară de metehnele mele atunci când se uită la mine? Faptul că am plecat de aici a fost o idee bună. Mă bucur că Andrew Wiggin mi-a sugerat-o. Singura parte ilogică o constituie revenirea. De ce mă aflu eu aici?"

Aproape împotriva voinţei sale, Miro se întoarse spre Valentine. Ea îi zâmbi, îl cuprinse cu braţul şi îl strânse la piept.

― Nu-i chiar aşa de rău, spuse ea.

Chiar aşa de rău ca ce?

― Mie nu mi-a rămas decât un singur frate care să mă întâmpine, explică Val. Pe tine a venit să te vadă toată familia.

― Aşa e, spuse Miro.

Tocmai atunci Jane se găsi să vorbească, cu o voce sarcastică:

― Nu toată.

"Gura", spuse Miro în tăcere.

― Numai un frate? întrebă Andrew Wiggin. Numai eu?

Vorbitorul în numele Morţilor se apropie şi îşi îmbrăţişă sora. Lui Miro i se păru că vede şi în acest gest o oarecare stângăcie. Aşa să fie oare? Era cu putinţă ca Valentine şi Andrew Wiggin să fie sfioşi unul cu celălalt? Ce glumă! Valentine, trufaşă la culme ― doar era Demostene, nu-i aşa? ― şi Wiggin, bărbatul care pătrunsese brusc în vieţile lor şi le reunise familia cu un simplu da licenâa. Puteau ei să fie timizi, să se simtă stingheri?

― Ai îmbătrânit jalnic, spuse Andrew. Eşti slabă ca o scândură. Nu cumva Jakt nu reuşeşte să-ţi asigure un trai decent?

― Dar Novinha nu-ţi dă să mănânci? întrebă Valentine. Arăţi mai prost ca oricând. Am ajuns aici la timp ca să fiu martoră la decăderea ta completă în stadiul de plantă intelectuală.

― Şi eu care credeam că ai venit să ne salvezi planeta.

― Universul, dragule. Dar mai întâi, pe tine.

Cu un braţ pe după Andrew, îl cuprinse cu celălalt pe Miro şi se adresă tuturor:

― Sunteţi atât de mulţi, dar am sentimentul că vă cunosc pe toţi. Sper că veţi simţi şi voi acelaşi lucru, cât de curând, faţă de mine şi familia mea.

Cu câtă eleganţă reuşise să-i facă pe toţi să se simtă în largul lor! "Chiar şi pe mine", gândi Miro. "Pur şi simplu îi manipulează pe oameni. Aşa cum face şi Andrew Wiggin. Ea a învăţat de la el sau el de la ea. Sau era ceva înnăscut în familia lor? În definitiv, Peter fusese cel mai mare dintre manipulatorii de conştiinţe din toate timpurile, întâiul Hegemon. Ce mai familie! La fel de ciudată ca şi a mea. Numai că a lor e ciudată din cauza geniului, în vreme ce a mea e neobişnuită din pricina durerii împărtăşite atâţia ani, din pricina sluţirii sufletelor noastre. Iar eu sunt cel mai ciudat, cel mai vătămat dintre toţi. Andrew Wiggin a reuşit să vindece rănile dintre noi, şi a făcut-o temeinic. Dar sluţenia interioară ― poate fi ea vindecată vreodată?"

― Ce-aţi zice de-un picnic? întrebă Miro.

Acum râseră cu toţii. "Cum vi s-a părut, Andrew, Valentine? I-am făcut să se simtă în largul lor? Am ajutat ca revederea să se desfăşoare mai uşor? I-am ajutat pe toţi să se prefacă bucuroşi că m-au întâlnit, că au cât de cât habar cine sunt eu?"

― Ea a vrut să vină, şopti Jane în urechea lui Miro.

"Gura", spuse Miro iarăşi. "Oricum, eu n-am vrut să vină."

― Dar o să te vadă mai târziu.

"Nu."

― E căsătorită. Are patru copii.

"Pentru mine nu mai înseamnă nimic."

― De ani de zile nu ţi-a mai strigat numele în somn.

"Credeam că-mi eşti prietenă."

― Îţi sunt. Pot să-ţi citesc gândurile.

"Eşti o hoaşcă intrigantă şi nu poţi să citeşti nimic!"

O să vină la tine mâine dimineaţă. În casa mamei tale.

"N-am să fiu acolo."

― Crezi că poţi fugi?

În timpul conversaţiei cu Jane, Miro nu auzise nimic din ce-şi spuneau cei din jurul său, dar nu avea importanţă. Soţul şi copii lui Valentine ieşiseră din navă, iar ea făcea prezentările. Bineînţeles, cel mai mult insista să-i prezinte unchiului lor. Miro constată surprins cu câtă veneraţie îi vorbeau. Pe de altă parte, ei ştiau cine era el cu adevărat. Ender Xenocidul, da, dar în acelaşi timp Vorbitorul în numele Morţilor, cel care scrisese "Matca şi Hegemonul". Miro o ştia acum, fireşte, dar la început îl întâmpinase pe Wiggin cu ostilitate ― nu era decât un mărturisitor în numele morţilor itinerant, un pastor al unei religii umaniste care părea hotărât să întoarcă pe dos familia lui Miro. Ceea ce şi făcuse.

"Cred că am fost mai norocos decât ei, gândi Miro. Am ajuns să-l cunosc ca om înainte de a-l cunoaşte ca pe o mare personalitate a istoriei omenirii. Probabil că ei n-or să-l cunoască niciodată ca mine.

Iar eu nu-l cunosc în realitate deloc. Nu cunosc pe nimeni şi nimeni nu mă cunoaşte. Ne petrecem viaţa încercând să ghicim ce se întâmplă în sinea celorlalţi şi, când avem noroc şi ghicim corect, ne închipuim că «am înţeles». Ce prostie! Până şi o maimuţă în faţa unui computer ar reuşi să tasteze din când în când câte-un cuvânt.

Nu mă cunoaşteţi, nici unul dintre voi, spuse el în gând. Şi, cel mai puţin dintre toţi, hoaşca asta intrigantă care trăieşte în urechea mea. Ai auzit?"

― Cum putea să-mi scape toată văicăreala aia stridentă?

Andrew aşezase bagajul pe platforma maşinii. Nu mai rămânea loc decât pentru vreo doi pasageri.

― Miro... vrei să mergi cu maşina, cu mine şi Novinha?

Miro nu apucă să răspundă, căci Valentine îl prinse de braţ.

― Oh, să nu faci asta, spuse ea. Vino pe jos, cu mine şi cu Jakt. Destul am stat înţepenită pe navă.

― Păi, cum să nu, interveni Andrew. Maică-sa nu l-a văzut de douăzeci şi cinci de ani şi tu ţii morţiş să-l scoţi la plimbare. Eşti întruchiparea nechibzuinţei.

Andrew şi Valentine păstrau tonul zeflemitor stabilit de la bun început, încât indiferent ce hotăra Miro, puteau s-o interpreteze în glumă ca pe o alegere între cei doi Wiggin. În nici un caz el nu era nevoit să spună "Trebuie să merg cu maşina pentru că sunt infirm", nici nu ar fi avut vreun motiv să se simtă jignit pentru că cineva îi hărăzise un tratament special. Totul era făcut cu atâta eleganţă încât Miro se întrebă dacă nu cumva Andrew şi Valentine discutaseră în prealabil despre asta. Poate că nici nu aveau nevoie să discute astfel de lucruri. Poate că petrecuseră atât de mulţi ani împreună încât ştiau să coopereze ca să netezească asperităţile pentru cei din jur fără măcar să se mai gândească la asta. Ca nişte actori care-şi interpretează de nenumărate ori rolurile, încât puteau să improvizeze fără nici o ezitare.

― Am să merg pe jos, spuse Miro. Am să aleg calea cea mai lungă. Voi puteţi s-o luaţi înainte.

Novinha şi Ela încercară să protesteze, dar Miro îl zări pe Andrew punându-şi mâna pe braţul soţiei sale; cât despre Ela, a fost redusă la tăcere de braţul lui Quim petrecut pe după umerii ei.

― Să vii direct acasă, spuse Ela. Oricât de mult timp ţi-ar lua, să vii acasă.

― Unde m-aş mai putea duce? întrebă Miro.

Valentine nu ştia ce să creadă despre Ender. Deşi nu petrecuse decât două zile pe Lusitania, era deja sigură că ceva nu era în regulă. Nu se putea spune că Ender n-are motive să fie preocupat şi îngrijorat. O pusese la curent cu problemele întâmpinate de xenobiologi în cercetarea virusului descolada, cu tensiunile dintre Grego şi Quara şi, fireşte, nu uitase nici flota trimisă de Congres, căci moartea îi ameninţa din fiecare colţişor al cerului. Numai că Ender se confruntase de multe ori, în toţi anii când fusese Vorbitorul în numele Morţilor, cu griji şi stări de tensiune. Atacase frontal problemele naţiunilor şi ale familiilor, străduindu-se să le înţeleagă, ca apoi să limpezească şi să vindece bolile sufletului. Niciodată nu reacţionase ca acum.

Poate doar o singură dată.

Pe când erau copii şi Ender era pregătit şi antrenat pentru a prelua comanda flotelor ce aveau să fie trimise către planetele gândacilor, fratele ei fusese adus înapoi pe Pământ pentru o anumită perioadă, liniştea de dinaintea furtunii finale, după cum avea să se dovedească. Ender şi Valentine fuseseră despărţiţi când el abia împlinise cinci ani, fără să li se permită nici măcar o singură scrisoare necenzurată. Apoi, pe neaşteptate, şi-au schimbat tactica şi au adus-o pe Valentine la el. Îl instalaseră pe o mare proprietate din apropierea oraşului lor natal şi Ender îşi petrecea zilele înotând sau ― cel mai adesea ― plutind în voia valurilor pe un lac particular, într-o apatie teribilă.

La început, Valentine a crezut că totul era în regulă şi nu a simţit decât bucuria provocată de mult aşteptata revedere, dar n-a trecut mult şi a înţeles că lucrurile nu stăteau nici pe departe pe roze. Numai că în acele zile nu-l cunoştea atât de bine pe Ender ― la urma urmelor, fuseseră despărţiţi pentru mai mult decât jumătate din viaţa lui. Totuşi şi a dat seama că nu-i stătea în fire să fie atât de preocupat. Nu, de fapt era altceva. Nu era preocupat, ci neocupat. Se detaşase de restul lumii. Iar misiunea ei era să-l reconecteze. Să-l readucă înapoi şi să-ia rate locul în păienjenişul omenirii.

Pentru că ea a reuşit, Ender s-a întors în spaţiu şi a preluat comanda flotelor care i-au distrus definitiv pe gândaci. De-atunci, legătura lui cu restul omenirii a părut fermă.

Iată că fuseseră din nou despărţiţi timp de o jumătate de viaţă. Douăzeci şi cinci de ani pentru ea, treizeci pentru el. Şi din nou detaşat. Îl studie în timp ce se plimbau cu maşina, ea, Ender, Miro şi Plikt, trecând razant pe deasupra nesfârşitelor preerii de capim.

― Suntem ca într-o bărcuţă pe un ocean, spuse Ender.

― Nu tocmai, răspunse ea, amintindu-şi de ziua când Jakt o luase în larg pe una din micile şalupe lansatoare de năvoade. Valurile înalte de trei metri îi ridicau pe creste, aruncându-i în prăpăstiile dintre ele. Pe marile pescadoare oceanice, valurile acelea abia dacă-i clătinau uşor, dar în şalupa micuţă erau copleşitoare. Îţi tăiau respiraţia, literalmente: ca să poată trage aer în piept, a trebuit să se arunce de pe scaun pe punte, îmbrăţişând spătarul de scânduri. Nu exista nici un termen de comparaţie între oceanul agitat şi cutremurat de spasme şi această câmpie liniştită, acoperită cu iarbă.

Pe de altă parte însă, pentru Ender acel termen de comparaţie poate nu exista. Atunci când se uita la hectarele de capim, poate vedea virusul descolada adaptându-se cu o voinţă malefică la misiunea lui de a distruge omenirea şi toate speciile ei însoţitoare. Poate că în ochii lui această preerie se învolbura şi se agita cu tot atâta brutalitate ca şi un ocean.

Marinarii răseseră atunci de ea, nu zeflemitor, ci cu bunăvoinţă, ca nişte părinţi de teama nestăpânită a copilului lor.

― Valurile astea-s nimica, spuseseră ei. Să vedeţi cum e pe o mare cu valuri de douăzeci de metri.

În exterior, Ender era la fel de calm cum fuseseră atunci marinarii. Calm, detaşat, făcând conversaţie cu ea, cu Miro şi cu Plikt cea tăcută, dar având totuşi anumite reţineri. Ceva şchiopăta oare în relaţia cu Novinha? Valentine nu-i văzuse îndeajuns de mult timp împreună ca să ştie ce era firesc între ei şi ce era forţat, dar în mod sigur nu existau certuri făţişe. Poate că problema lui Ender era zidul tot mai înalt care se înălţa între el şi comunitatea din Milagre. Era foarte posibil. Valentine îşi amintea limpede cât de greu reuşise să se facă acceptată de locuitorii de pe Trondheim, ea, care se bucura în rândurile lor de un prestigiu enorm. Cât de greu îi era lui Ender, căsătorit cu o femeie a cărei familie fusese deja respinsă de restul coloniei Milagre? Era posibil oare ca el să nu fi reuşit să vindece definitiv acest loc, aşa cum presupuneau toţi ceilalţi?

Nu era posibil. Când Valentine se întâlnise cu primarul, Kovano Zeljezo, şi cu bătrânul episcop Peregrino, în dimineaţa aceleiaşi zile, amândoi manifestaseră o afecţiune sinceră faţă de Ender. Valentine participase la prea multe astfel de reuniuni ca să nu recunoască diferenţa dintre amabilităţile formale ori ipocriziile politice şi prietenia adevărată. Dacă Ender se simţea detaşat de aceşti oameni, nu era din vina lor.

"Exagerez cu presupunerile", se gândi Valentine. "Dacă Ender se comportă aparent ciudat şi detaşat, e pentru că noi am fost despărţiţi atât de mult timp. Sau poate că-l inhibă tânărul furios, Miro; poate că de vină e Plikt, cu veneraţia ei tăcută, calculată faţă de Ender Wiggin, care-i impune să fie distant faţă de noi. Sau la mijloc nu e altceva decât insistenţa cu care am cerut s-o văd pe Matcă astăzi, fără amânare, înainte de a mă întâlni cu vreunul dintre conducătorii purceluşilor. N-am de ce să caut motivul detaşării lui dincolo de grupul companiei sale actuale."

Mai întâi au localizat oraşul Mătcii după vălul de fum.

― Combustibili fosili, preciză Ender. Îi arde într-un ritm dezgustător. În mod obişnuit, n-ar face una ca asta ― o matcă are mare grijă de planeta ei şi evită întotdeauna o mizerie şi o risipă ca aici. Dar acum e o mare vânzoleală şi Human mi-a spus că i-au dat permisiunea de a arde şi a polua atât cât e necesar.

― Necesar pentru ce? întrebă Valentine.

― Human nu vrea să-mi spună, şi nici Matca, dar am bănuielile mele şi cred că şi tu le ai pe-ale tale.

― Speră cumva purceluşii să facă saltul la o societate complet tehnologizată într-o singură generaţie, bazându-se pe munca Mătcii?

― Greu de crezut. Sunt mult prea conservatori. Vor să ştie tot ce e de ştiut, dar nu sunt teribil de interesaţi să se înconjoare cu maşini. Aminteşte-ţi că purceluşii-copaci din păduri le oferă gratuit şi cu bunăvoinţă toate uneltele necesare. Pentru ei, ceea ce numim industrie pare şi acum o brutalitate.

― Ce să fie atunci? De ce atâta fum?

― Întreab-o pe ea, spuse Ender. Poate o să fie sinceră cu tine.

― Şi chiar o s-o vedem? întrebă Miro.

― Ei da, spuse Ender. Sau, cel puţin, ne vom afla în prezenţa ei. S-ar putea chiar să ne atingă. Totuşi, cu cât o vedem mai puţin, cu atât mai bine. În mod obişnuit trăieşte în întuneric, cu excepţia perioadei de depunere a ouălor. Atunci are nevoie să vadă şi lucrătoarele deschid tunele pentru a aduce înăuntru lumina zilei.

― Nu au lumină artificială? se interesă Miro.

― Nu au folosit-o niciodată, nici măcar pe astronavele care au fost trimise în sistemul Solar, în timpul războaielor cu gândacii. Gândacii percep căldura aşa cum noi percepem lumina. Orice sursă de căldură le este perfect vizibilă. Mai mult, cred că îşi aranjează sursele de căldură în configuraţii care nu pot fi interpretate decât estetic. Un fel de zugrăveală termică.

― Atunci de ce le trebuie lumina pentru depunerea ouălor? întrebă Valentine.

― Aş ezita să-l numesc ritual ― Matca nutreşte un dispreţ profund pentru religia umană. Să zicem mai bine că face parte din moştenirea lor genetică. Fără lumina soarelui nu pot depune ouăle.

Şi deodată au intrat în oraşul gândacilor.

Valentine n-a fost surprinsă de ceea ce au văzut acolo; la urma urmelor, în tinereţe, ea şi Ender vizitaseră prima colonie de pe Rov, o fostă planetă a gândacilor. Dar ştia că experienţa avea să fie surprinzătoare şi stranie pentru Miro şi Plikt, şi, la drept vorbind, parcă se simţi şi ea cuprinsă de vechea senzaţie de dezorientare. Nu putea spune ce anume provoca impresia de straniu. Se vedeau clădiri, majoritatea joase, dar construite după aceleaşi principii structurale ca orice clădiri din oraşele oamenilor. Stranietatea era rezultatul aranjamentului lor neglijent. Nu se vedeau drumuri sau străzi, şi era evident că nu încercaseră să orienteze clădirile cu faţa într-o anumită direcţie; nici înălţimea până la care se ridicau construcţiile deasupra solului nu era aceeaşi. Unele edificii nu erau altceva decât acoperişuri aşezate direct pe pământ, altele aveau o înălţime impunătoare. Vopseaua părea a fi fost folosită numai ca material de conservare, nu apăreau nicăieri semnele vreunei intenţii decorative. Ender sugerase că era posibil ca sursele de căldură să fie folosite în manifestări estetice; în mod cert, nu utilizaseră nimic palpabil în acest sens.

― N-are nici o noimă, observă Miro.

― De la suprafaţă, nu, zise Valentine, amintindu-şi de Rov. Dar dacă mergi prin tunele, ai să-ţi dai seama că sub nivelul solului totul are o logică. Galeriile urmăresc straturile şi elementele structurale ale rocilor. Geologia are un anumit ritm, iar gândacii sunt sensibili la el.

― Şi care-i treaba cu clădirile înalte? întrebă Miro.

― Limita lor interioară o constituie pânza freatică. Dacă au nevoie de dimensiuni mai mari, pe verticală sunt obligaţi să meargă în sus.

― De ce le trebuie clădiri atât de înalte? întrebă Miro.

― Nu ştiu, spuse Valentine.

Tocmai ocoleau o construcţie care avea cel puţin trei sute de metri înălţime; nu departe de acolo, se ridicau alte zece la fel de maiestuoase.

Pentru prima oară în timpul acestei excursii, Plikt vorbi cu glas tare:

― Rachete.

Valentine îl văzu cu coada ochiului pe Ender zâmbind şi încuviinţând cu un gest uşor din cap.

― De ce? întrebă Miro.

Valentine era gata-gata să spună: "Ca să ajungă în spaţiu, fireşte!" Dar n-ar fi fost corect: Miro nu locuise niciodată pe o planetă care se chinuia să ajungă în spaţiu pentru prima oară. Pentru el, părăsirea planetei însemna pur şi simplu să ia naveta până la staţia orbitală. Dar singura navetă folosită de oamenii de pe Lusitania nu era deloc adaptată la transportul pe orbită al materialelor necesare oricărui program de construcţie spaţială. Şi chiar dacă ar fi putut rezolva această problemă, era improbabil ca Matca să ceară ajutorul oamenilor.

― Ce construieşte, o staţie spaţială? întrebă Valentine.

― Aşa cred, răspunse Ender. Dar, judecând după numărul rachetelor şi mărimea lor, am impresia că intenţionează s-o construiască în întregime, la o singură lansare, probabil sacrificând chiar rachetele. Care crezi că ar putea fi scopul?

Valentine s-a abţinut cu greu să nu izbucnească, exasperată: "De unde să ştiu?" Brusc, înţelese că nu pe ea o întrebase, pentru că tot el oferi răspunsul aproape imediat. Era evident că întrebarea fusese adresată computerului din urechea lui. Nu, nu "computerului", ci lui Jane. O întrebase pe Jane. Lui Valentine îi venea la fel greu să accepte ideea că, deşi în vehicul nu se aflau decât patru persoane, mai era prezentă şi o a cincea, care privea şi asculta prin intermediul rubinelor purtate de Ender şi Miro.

― Poate să facă totul dintr-o dată, spuse Ender. De fapt, ţinând cont de ceea ce ştim despre emisiile chimice de aici, Matca a topit suficient metal pentru a construi nu numai o staţie spaţială, ci şi două astronave mici, cu rază lungă de acţiune, asemănătoare cu cele care au participat la prima expediţie a gândacilor. E versiunea lor pentru o navă de colonizare.

― Înainte de sosirea flotei, constată Valentine.

Înţelesese imediat: Matca se pregătea să fugă. Nu avea nici o intenţie ca specia ei să fie prizoniera unei singure planete acum, când Micul Doctor sosea din nou.

― Înţelegi care-i problema, continuă Ender. Nu vrea să ne spună absolut nimic, aşa că trebuie să ne bazăm pe observaţiile lui Jane şi pe supoziţiile noastre. Iar ceea ce presupun eu nu-i deloc simpatic.

― Ce e rău în faptul că gândacii părăsesc planeta? întrebă Valentine.

― Nu numai gândacii, interveni Miro.

Valentine făcu şi a doua conexiune logică: iată de ce pequeninos i-au îngăduit Mătcii să polueze planeta; iată de ce se plănuiseră de la bun început construirea a două astronave.

― O navă pentru Matcă şi cealaltă pentru pequeninos.

― Asta au de gând, spuse Ender. Dar, după cum văd eu lucrurile, vor fi două nave pentru descolada.

Nossa Senhora! şopti Miro.

Valentine a fost scuturată de un fior. Faptul că Matca încerca să-şi salveze specia era un lucru uşor de acceptat. Dar faptul că în felul acesta ar fi purtat spre alte planete virusul letal, autoadaptabil, era cu totul altceva.

― Îţi dai seama în ce impas mă aflu. Înţelegi de ce nu vrea să ne spună direct ce face.

― Dar, oricum, n-ai putea s-o opreşti, nu-i aşa? întrebă Valentine.

― Ar putea să avertizeze flota Congresului, spuse Miro.

Aşa era. Zeci de astronave puternic înarmate ar fi năvălit spre Lusitania din toate direcţiile dacă ar fi fost anunţate că două nave străine părăseau planeta, iar dacă li s-ar fi transmis traiectoriile originale ale acestora, le-ar fi interceptat şi le-ar fi distrus.

― N-ai dreptul să faci asta, şopti Valentine.

― Nu-i pot opri şi nu-i pot lăsa să plece, zise Ender. Oprindu-i, ar însemna să risc Xenocidul simultan al gândacilor şi a purceluşilor. Lăsându-i să plece, aş risca distrugerea întregii omeniri.

― Trebuie să vorbeşti cu ei. Trebuie să ajungeţi la o înţelegere.

― La ce-ar servi o înţelegere cu noi? întrebă Ender. Noi nu vorbim în numele întregii omeniri. Dacă recurgem la ameninţări, Matca ne va distruge sateliţii şi, probabil, ansiblurile. E posibil s-o facă oricum, ca să fie în siguranţă.

― Atunci chiar că am fi complet izolaţi, spuse Miro.

― Faţă de orice, adăugă Ender.

Valentine realiză cu întârziere că cei doi se gândeau la Jane. Fără ansibluri, nu mai puteau să comunice cu ea. Şi fără sateliţii de pe orbita planetei, ochii lui Jane îndreptaţi spre spaţiul cosmic ar orbi.

― Ender, explică-mi şi mie, zise Valentine. Matca este inamicul nostru?

― Asta-i întrebarea, nu-i aşa? întrebă Ender. Asta-i problema: renaşterea speciei sale. Acum, o dată ce şi-a redobândit libertatea şi nu mai stă ascunsă într-un cocon, în sacul de sub patul meu, Matca va apăra intereselor propriei sale specii, indiferent care consideră ea că sunt aceste interese.

― Dar, Ender, e de neconceput ca între oameni şi gândaci să izbucnească din nou războiul.

― Dacă n-ar exista flota umană care se îndreaptă acum spre Lusitania, nu s-ar pune problema.

― Dar Jane le-a întrerupt comunicaţiile, strigă Valentine. Nu pot recepţiona ordinul de a-l folosi pe Micul Doctor.

― Deocamdată, spuse Ender. Dar de ce crezi tu, Valentine, că Jane şi-a riscat viaţa pentru a le întrerupe comunicaţiile?

― Pentru că ordinul a fost trimis.

― Congresul Stelar a transmis ordinul de distrugere a acestei planete. Iar acum, când Jane şi-a dezvăluit puterea, vor fi cu atât mai hotărâţi să ne distrugă. Imediat ce vor găsi o modalitate a de se descotorosi de Jane, vor acţiona împotriva acestei planete.

― Ai vorbit cu Matca?

― Încă nu. Pe de altă parte, nu sunt sigur cât de multe poate ea să afle din mintea mea, fără ca să-mi dau seama. N-aş zice că e un mijloc de comunicare pe care să îl controlez.

Valentine îşi aşeză mâna pe umărul lui Ender.

― De-asta ai încercat să mă convingi să nu mă întâlnesc cu Matca? Pentru că n-ai vrut ca ea să afle adevăratul pericol?

― Pur şi simplu, nu vreau să mai dau ochii cu ea, pentru că o iubesc şi mi-e teamă de ea, pentru că nu sunt sigur dacă ar trebui s-o ajut sau să încerc s-o distrug, pentru că în clipa în care-şi va trimite rachetele în spaţiu, lucru oricând posibil, ne va fi imposibil s-o oprim. Ne va tăia orice legătură cu restul omenirii.

Şi, din nou, rămase ceva a rămas nerostit: Matca putea să-i despartă pe Ender şi pe Miro de Jane.

― Eu cred că trebuie să avem o explicaţie cu ea, zise Valentine.

― Ori asta, ori s-o ucidem, spuse Miro.

― Acum înţelegi care e problema mea, spuse Ender.

Îşi continuară călătoria în tăcere.

Intrarea în palatul subteran al Mătcii era o clădire ca oricare alta. Nu exista nici o pază specială, ba mai mult, în toată excursia nu văzuseră nici un singur gândac. Valentine îşi aminti de vremea când, tânără fiind, se afla pe prima planetă colonizată, încercând să-şi imagineze cum arătau oraşele gândacilor când erau locuite. Acum ştia: arătau exact aşa cum erau când locuitorii lor muriseră. Nici urmă de gândaci alergând de colo-colo, ca nişte furnici mişunând peste muşuroaie. Ştia că undeva existau câmpuri şi sere îngrijite şi lucrate sub cerul liber, dar din locul unde se aflau nu se vedea nimic asemănător.

De ce îi provocase amănuntul acesta o atât de mare uşurare?

Ştiuse răspunsul chiar din clipa în care formulase întrebarea. Îşi petrecuse copilăria pe Pământ, în timpul războaielor cu gândacii; extratereştrii insectoizi îi bântuiseră coşmarurile, aşa cum îi îngroziseră pe toţi copiii de pe Pământ. Cu toate acestea, doar câţiva oameni văzuseră realmente un gândac şi puţini mai erau în viaţă pe vremea copilăriei sale. Nici măcar în prima colonie, înconjurată din toate părţile de ruinele civilizaţiei gândacilor, nu au găsit un singur cadavru deshidratat. Toate amintirile ei vizuale despre gândaci erau înspăimântătoarele filme văzute pe video.

Totuşi, nu era ea prima care citise cartea lui Ender? Nu era ea prima care, alături de Ender, ajunsese să se gândească la Matcă aşa cum te gândeşti la o persoană de o graţie şi o frumuseţe nepământeană?

Era prima, într-adevăr, dar însemna prea puţin. Toţi cei aflaţi astăzi în viaţă crescuseră într-un univers moral conturat în parte de "Matca şi Hegemonul", în vreme ce ea şi Ender erau singurii dintre cei crescuţi în toiul unei campanii insistente de denigrare a gândacilor. Bineînţeles că simţea o uşurare iraţională pentru că nu trebuia să-i vadă pe gândaci. Miro şi Plikt, la prima lor întâlnire cu Matca, nu puteau avea aceleaşi emoţii ca şi ea.

"Eu sunt Demostene", îşi reaminti Valentine. "Eu sunt teoreticianul care a insistat în ideea că gândacii sunt raman, extratereştri care pot fi înţeleşi şi acceptaţi. Trebuie să fac tot ce pot ca să-mi înving prejudecăţile copilăriei. La momentul potrivit, întreaga omenire va afla despre reînvierea rasei gândacilor; şi ar fi ruşinos ca tocmai Demostene, dintre toţi, să nu o poată accepta pe Matcă drept raman."

Ender conduse maşina într-un cerc strâns, ocolind o clădire micuţă.

― Aici e locul, spuse el.

Opri maşina, apoi încetini rotaţia paletelor pentru a coborî pe capim, aproape de singura uşă a clădirii. Uşa era foarte joasă: un adult nu putea să intre decât târându-se de-a buşilea.

― De unde ştii? întrebă Miro.

― Pentru că aşa mi-a spus ea, răspunse Ender.

― Jane? întrebă iarăşi Miro, care era nedumerit fiindcă, fireşte, Jane nu-i vorbise şi lui.

― Matca, spuse Valentine. Ea comunică direct cu mintea lui Ender.

― Simpatic truc, zise Miro. Pot să-l învăţ şi eu?

― Vom vedea când o vom întâlni.

În timp ce se dădeau jos din maşină, sărind în iarba înaltă, Valentine observă că Miro şi Ender priveau întruna către Plikt. Îi deranja, fireşte, faptul că Plikt era atât de tăcută. Sau, mai degrabă, părea tăcută. Valentine o considera pe Plikt o femeie volubilă şi elocventă , dar totodată se obişnuise cu felul în care, uneori, Plikt făcea pe muta. Ender şi Miro, bineînţeles, descopereau abia atunci tăcerea ei perversă şi se simţeau stânjeniţi, acesta fiind şi unul din motivele pentru care Plikt proceda astfel. Ea era încredinţată că oamenii îşi dezvăluie adevărata faţă numai atunci când erau vag neliniştiţi, şi puţine lucruri au darul să stârnească neliniştea ca prezenţa unei persoane care nu scoate nici o vorbă.

Valentine nu credea prea mult în valenţele acestei tehnici ca modalitate de lucru cu străinii, dar văzuse ea însăşi cum Plikt, în calitatea ei de preceptor, îi forţa pe elevi, prin tăcerile ei, să se confrunte cu propriile lor idei. Când Valentine şi Ender predau ceva, îşi provocau elevii cu dialoguri, întrebări, controverse. Plikt, în schimb, îşi obliga elevii să joace ambele părţi ale unei discuţii în contradictoriu, propunând propriile lor idei, apoi atacându-le pentru a-şi respinge propriile lor obiecţii. Probabil că la majoritatea oamenilor metoda n-ar fi funcţionat. Valentine a conchis că se aplica atât de bine la Plikt pentru că starea ei de muţenie nu era complet necomunicativă. Privirea ei neclintită şi pătrunzătoare era ea însăşi o expresie elocventă a scepticismului. Când un elev era confruntat cu ochii aceia care nu clipeau, ceda imediat în faţa propriilor sale nesiguranţe. Toate îndoielile pe care reuşise să le înlăture sau să le ignore ieşeau atunci cu putere la iveală, iar elevul trebuia să descopere în el însuşi motivele pentru îndoiala aparentă a lui Plikt.

Fiul cel mare al lui Valentine, Syfte, denumise aceste confruntări cu participare unică "a privi direct la soare". Acum era rândul lui Ender şi al lui Miro să orbească într-o dispută cu ochiul atotvăzător şi gura încleştată în muţenie. Lui Valentine îi veni să râdă de stinghereala lor şi ar fi vrut să-i liniştească. În acelaşi timp, ar fi vrut să-i tragă o palmă prietenească lui Plikt şi să-i spună să nu mai fie aşa de dificilă.

Fără să facă nici una, nici alta, Valentine se duse la uşa clădirii şi trase de ea, deschizând-o cu uşurinţă. O ţinu deschisă şi Ender îngenunche, apoi se târî înăuntru. Plikt îl urmă imediat. Miro oftă şi se lăsă cu încetineală în genunchi. Se târa cu şi mai multă stângăcie decât mergea; fiecare mişcare a braţelor sau a picioarelor era ruptă de celelalte, de parcă i-ar fi trebuit câte o secundă să se gândească cum să procedeze. În sfârşit, intră şi el, urmat de Valentine care, ghemuindu-se, pătrunse în beznă. Fiind cea mai mică de înălţime, nu trebuia să se târască.

Înăuntru, singura lumină venea de la uşă. Încăperea era lipsită de trăsături distinctive şi avea podeaua din pământ bătătorit. Abia după ce se obişnui cu întunericul, Valentine îşi dădu seama că umbra cea mai întunecată era un tunel ce cobora în pantă.

― În tunele nu e lumină, îi informă Ender. Ea are să mă călăuzească. Va trebui să vă ţineţi de mână. Valentine, tu rămâi ultima, bine?

― Putem să mergem fără să ne mai târâm? întrebă Miro şi era limpede că întrebarea era importantă pentru el.

― Da, spuse Ender. Nu întâmplător ne-a adus la această intrare.

Alcătuiră un şir, cu Plikt în spatele lui Ender şi Miro între cel două femei. Ender îi conduse pe treptele ce coborau către tunel. Era abrupt, iar întunericul perfect din faţa lor era descurajant, dar Ender se opri înainte ca bezna să devină de nepătruns.

― Ce aşteptăm? întrebă Valentine.

― Călăuza, zise Ender.

În clipa aceea, călăuza sosi. În întuneric, Valentine abia zări braţul subţire şi negru, ce avea la capăt doar două degete, în timp ce-i atingea mâna lui Ender. Imediat, Ender prinse un deget în mâna sa stângă; celălalt deget se închise ca un cleşte peste mâna lui. Uitându-se la celălalt capăt al braţului, Valentine încercă să vadă trupul gândacului căruia îi aparţinea membrul cu pricina. Nu reuşi să distingă decât o umbră de înălţimea unui copil şi parcă lucirea slabă a carapacei.

Imaginaţia ei completă restul împotriva voinţei sale, se cutremură.

Miro bâigui ceva în portugheză. Aşadar, şi el era afectat de prezenţa gândacului. Totuşi, Plikt rămase tăcută şi Valentine nu-şi putu da seama dacă tremura sau îşi păstrase stăpânirea de sine. Apoi Miro îşi târî piciorul înainte, trăgând de mâna lui Valentine şi conducând-o în întuneric.

Ender ştia cât de grea avea să fie pentru ceilalţi această porţiune a drumului. Până atunci, numai el, Novinha şi Ela o vizitaseră pe Matcă, iar Novinha nu venise decât o singură dată. Întunericul şi faptul că te mişcai la nesfârşit tot mai jos, fără ajutorul ochilor, ştiind după sunetele slabe că în jurul tău, nevăzute dar apropiate, erau nişte vietăţi care se apropiau, te făceau să-ţi pierzi cumpătul.

― Putem să vorbim? întrebă Valentine, cu o voce care abia se auzi în beznă.

― Ar fi o idee bună, spuse Ender. Pe ei n-ai să-i deranjezi. Nu prea bagă de seamă sunetele.

Miro spuse ceva. Pentru că nu putea să-i urmărească mişcarea buzelor, lui Ender îi venea şi mai greu să înţeleagă cuvintele rostite de Miro.

― Ce zici? întrebă el.

Amândoi am vrea să ştim cât de departe e, spuse Valentine.

― Habar n-am, mai ales de aici. Matca poate fi oriunde, acolo jos. Sunt câteva zeci de incubatoare. Dar nu vă faceţi griji, sunt aproape sigur că pot să mă descurc.

― Şi eu aş putea, zise Valentine. Cu o lanternă, în orice caz.

― Fără lumină, spuse Ender. Pentru depunerea ouălor e nevoie de lumina soarelui, dar apoi lumina nu face decât să le întârzie dezvoltarea şi, într-o anumită fază, poate ucide larvele.

― Dar tu eşti în stare să te descurci în acest coşmar pe întuneric? întrebă Valentine.

― Probabil. Ansamblul are o anumită structură, ca o pânză de păianjen; când te-ai prins care-i structura generală, fiecare secţiune are mai multă logică.

― Vrei să spui că tunelele nu sunt săpate la întâmplare? întrebă Valentine, cu un glas care-i trăda scepticismul.

― E ca sistemul de tunele de pe Eros.

Nu prea avusese timp să-l exploreze când ajunsese pe Eros ca soldat-copil. Asteroidul fusese ciuruit de gândaci, care îl transformaseră în bază de operaţii ofensive în Sistemul Solar. A devenit apoi cartier general al flotei terestre, după ce a fost capturat în timpul primului război cu gândacii. În lunile petrecute acolo, Ender şi-a dedicat timpul şi atenţia însuşirii manevrelor de comandă ale flotelor de astronave. Totuşi, probabil ca observase mai multe lucruri în privinţa tunelelor decât şi-a dat seama atunci, pentru că prima oară când Matca l-a adus în galeriile ei de pe Lusitania, Ender a constatat că succesiunea de cotituri şi intersecţii nu-l lua niciodată prin surprindere. Avea senzaţia că acolo le era locul, sau mai curând că erau inevitabile.

― Ce este Eros? întrebă Miro.

― Un asteroid din apropierea Pământului, îi răspunse Valentine. Locul unde Ender şi-a pierdut minţile.

Ender încercă să le explice câte ceva despre organizarea sistemului de tunele, dar era prea complicat. Ca şi în cazul fractalilor, erau prea multe excepţii posibile pentru a putea înţelege sistemul în detaliu: cu cât încercai să-l urmăreşti mai îndeaproape, cu atât mai mult apărea ceva care scăpa raţiunii. Şi totuşi, lui Ender i se părea mereu acelaşi, un model care se repeta iarăşi şi iarăşi. Poate era doar consecinţa faptului că Ender reuşise să pătrundă cumva în logica gândacilor, atunci când îi studia în scopul înfrângerii lor. Poate că pur şi simplu învăţase să gândească precum un gândac. În acest caz, Valentine avea dreptate: îşi pierduse o parte din mintea lui omenească sau, cel puţin, adăugase la ea o părticică din logica gândacilor.

În sfârşit, după o nouă schimbare de direcţie, apăru o licărire de lumină.

Graças a deus, şopti Miro.

Ender observă cu satisfacţie că Plikt ― această femeie de piatră care nu putea fi aceeaşi persoană cu eleva strălucită pe care şi-o amintea ― scăpase şi ea un suspin de uşurare. Poate că, la urma urmelor, mai era şi în ea un strop de viaţă.

― Aproape am ajuns, spuse Ender. Şi, pentru că tocmai depune ouă, o să fie într-o dispoziţie favorabilă.

― Nu doreşte intimitatea? întrebă Miro.

― E ca un orgasm de intensitate scăzută, care durează câteva ore, spuse Ender. De obicei, mătcile sunt înconjurate numai de lucrătoarele şi de trântorii care fac parte din ele însele, aşa că nu prea au cum să înveţe ce-i ruşinea.

Totuşi, îi simţi intensitatea prezenţei în mintea lui. Matca putea să ia legătura cu el în orice clipă, fireşte, dar în apropierea ei avea senzaţia că-i simte respiraţia în creier; totul devenea greu, apăsător. Oare cu ceilalţi se petrecea acelaşi lucru? Va fi ea capabilă să le vorbească şi lor? Cu Ela nu se întâmplase nimic, nu recepţionase nici măcar un cuvânt din conversaţia lor tăcută. Cât despre Novinha, pur şi simplu refuzase să discute despre acest subiect şi negase că ar fi auzit ceva, dar Ender bănuia că efectiv respinsese prezenţa fiinţei neomeneşti. Matca îi spusese că le putea asculta destul de clar gândurile, atâta timp cât erau prezente, dar că nu se putuse face "auzită". Oare la fel se va întâmpla şi cu însoţitorii lui de astăzi?

Era mult mai bine dacă Matca reuşea să vorbească şi cu o altă fiinţă omenească. Ea susţinea că ar fi în stare s-o facă, dar Ender aflase în ultimii treizeci de ani că era incapabilă să facă distincţia între previziunile ei încrezătoare în viitor şi amintirile sigure ale trecutului. Părea să creadă tot atât de mult în presupuneri pe cât credea în amintiri; totuşi, când presupunerile ei se dovedeau eronate, părea să nu-şi mai amintea că aşteptase un viitor diferit de cel care acum devenise trecut.

Ender era tulburat de tertipurile minţii ei extraterestre. El crescuse într-o civilizaţie care judeca maturitatea şi aptitudinile sociale ale indivizilor după capacitatea de a anticipa consecinţele alegerilor lor, iar Matca avea deficienţe pregnante în zona aceasta. Cu toată înţelepciunea şi experienţa ei, părea la fel de nelimitat şi de nejustificat încrezătoare în propriile-i posibilităţi ca şi un copil.

Acesta era unul din aspectele care-l înspăimântau pe Ender în perspectiva negocierii cu ea. Putea să-şi respecte promisiunile? Şi dacă nu şi le va respecta, îşi va da măcar seama ce făcuse?

Valentine încercă să se concentreze pentru a urmări discuţia celorlalţi, dar nu-şi putu lua privirile de la silueta gândacului care-i conducea. Era mai mărunt decât îşi închipuise vreodată: cam un metru şi jumătate, poate chiar mai puţin. Uitându-se dincolo de însoţitorii ei, abia vedea părţi din trupul creaturii, dar era mai rău decât dacă ar fi văzut-o în întregime. Nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că acest inamic negru-strălucitor ţinea mâna lui Ender într-o încleştare ce putea deveni mortală.

Nu, nu era un inamic, şi nici o ameninţare mortală. De fapt, nu era nici măcar o creatură în adevăratul sens al cuvântului. Avea tot atâta identitate personală ca şi o ureche sau un deget; fiecare dintre gândaci nu era decât un alt organ funcţional sau senzorial al Mătcii. Într-un fel, Matca se afla deja lângă ei, era prezentă oriunde se aflau lucrătoarele sau trântorii, chiar dacă îi despărţeau sute de ani-lumină. "Nu e un monstru. Este însăşi Matca descrisă în cartea lui Ender. E cea pe care el a purtat-o şi a îngrijit-o ani de-a rândul, cu toate că eu n-am ştiut nimic. N-am de ce să mă tem."

Valentine încerca să-şi înăbuşe frica, dar nu reuşea. Transpirase; îşi simţea mâna lunecând în strânsoare firavă a lui Miro. Cu cât se apropiau mai mult de bârlogul reginei ― ba nu, de locuinţa ei, de incubatorul ei ― se simţea tot mai înspăimântată. Dacă nu reuşea să se descurce singură, nu avea altceva de făcut decât să ceară ajutorul celor din jur. Unde era Jakt? Trebuia să se mulţumească cu altcineva.

― Scuză-mă, Miro, şopti ea. Cred că mă trec toate năduşelile.

― Pe tine? Şi eu care credeam că e transpiraţia mea.

Asta era bună! Miro izbucni în râs şi Valentine râse împreună cu el... sau cel puţin chicoti nervoasă.

Deodată, tunelul se deschise larg şi se pomeniră cu toţii clipind din ochi, într-o încăpere largă în care o coloană de lumină solară pătrundea printr-o gaură din tavanul boltit. Matca şedea exact în centrul fascicolului luminos. Lucrătoarele mişunau peste tot, dar acum, în plină lumină şi în prezenţa Mătcii păreau toate foarte mici şi fragile. Cele mai multe nu aveau mai mult de un metru înălţime, în vreme e Matca însăşi măsura cu siguranţă trei metri lungime. Elitrele ei imense, grele, aproape metalice, reflectau lumina naturală într-un curcubeu de culori. Avea abdomenul suficient de lung şi gros pentru a cuprinde în întregime corpul unui om. Totuşi, trupul ei se îngusta ca o pâlnie către ovipozitorul tremurător, care scânteia din pricina unui lichid translucid şi cleios; ovipozitorul pătrundea ritmic într-o gaură din podea, apoi se ridica, lăsând dâre subţiri de fluid, abia vizibile, care se prelingeau în gaură.

Oricât de grotescă şi de înspăimântătoare era această creatură uriaşă, care se comporta ca o insectă, ceea ce se petrecu mai departe o surprinse pe Valentine complet nepregătită. În loc să-şi cufunde pur şi simplu ovipozitorul în gaura următoare, Matca se întoarse şi înşfăcă una din lucrătoarele care mişunau prin apropiere. Prinzând gângania, care se zbătea disperată, între membrele ei anterioare puternice, o trase mai aproape de gură şi începu să-i reteze picioarele, unul câte unul. Cu fiecare picior amputat, cele rămase gesticulau şi mai agitate, ca un ţipăt tăcut şi ascuţit.

Valentine simţi o imensă uşurare în momentul dispariţiei ultimului picior, când se stinse şi ţipătul din faţa ochilor ei.

După aceea, Matca vârî lucrătoarea astfel mutilată în gaura următoare, cu capul înainte. Abia atunci îşi plasă ovipozitorul deasupra găurii. Sub privirile lui Valentine, fluidul din vârful ovipozitorului păru să se îngroaşe, luând forma unei mingi. Dar acum nu mai era fluid, sau cel puţin nu în întregime; în interiorul picăturii imense se afla un ou moale, gelatinos. Matca îşi schimbă poziţia corpului astfel încât să-şi ţină faţa direct în lumina soarelui, şi ochii ei poliedrici străluceau precum o mulţime de stele de smarald. Apoi ovipozitorul pătrunse în gaură. Când ieşi din nou, oul încă mai atârna de vârful lui, dar la următoarea ieşire dispăruse. Abdomenul se mişcă deasupra găurii de mai multe ori, şi de fiecare dată ieşi cu dâre noi de fluid atârnând de vârf.

Nossa Senhora, murmură Miro.

Valentine recunoscu expresia după echivalentul ei spaniol: Nuestra Sefiora, Maica Domnului. De obicei, era o expresie aproape lipsită de semnificaţie, dar acum căpătase un înţeles ironic respingător. Aici, în peştera aceasta adâncă, nu putea fi vorba de Sfânta Fecioară. Matca era Maica Întunericului, care-şi depunea ouăle peste trupurile lucrătoarelor ce aveau să hrănească larvele după incubaţie.

― E imposibil să se întâmple mereu aşa, spuse Plikt.

Timp de o clipă, Valentine a fost de-a dreptul surprinsă pentru că-i auzise vocea. Apoi a înţeles ce vroia să spună Plikt şi i-a dat dreptate: dacă pentru fiecare gândac care ieşea din nou trebuia sacrificată câte o lucrătoare, era imposibil ca populaţia să crească. De fapt, de la bun început ar fi fost imposibil ca acest roi să existe, căci Matca ar fi trebuit să dea viaţă primelor ouă fără să aibă la dispoziţie lucrătoarele care să le hrănească.

"Numai o nouă Matcă."

Pătrunsese în mintea lui Valentine de parcă ar fi fost propria ei idee. Matca trebuia să introducă trupul unei lucrătoare vii în culcuşul oului numai atunci când din el urma să se dezvolte o nouă regină. Dar aceasta nu era ideea lui Valentine; fusese prea limpede. Era absolut exclus ca ea s-o ştie, şi totuşi ideea răsărise clară, indubitabilă şi dintr-o dată, aşa cum Valentine îşi închipuise mereu că profeţii din antichitate auzeau vocea lui Dumnezeu.

― Aţi auzit-o, vreunul din voi? întrebă Ender.

― Da, spuse Plikt.

― Aşa cred, zise Valentine.

― Ce să aud? întrebă Miro.

― Pe Matcă, spuse Ender. Ne-a explicat că nu trebuie să plaseze o lucrătoare locaşul oului decât atunci când depune oul unei noi regine. Va depune cinci ― două sunt deja la locul lor. Ne-a invitat să vedem treaba asta. E felul ei de a ne spune că urmează să expedieze o navă de colonizare. Va depune cinci ouă, apoi va aştepta să vadă care matcă e mai puternică. Pe aceea o va trimite în spaţiu.

― Şi celelalte? se interesă Valentine.

― Dacă vreuna din larve merită efortul, o înfăşoară într-un cocon. Aşa s-a procedat şi cu ea. Pe celelalte le ucide şi le mănâncă. E nevoită s-o facă, căci dacă vreo urmă a trupului unei regine rivale ar fi atinsă de unul dintre trântorii care nu au apucat să se împerecheze cu ea, trântorul ar înnebuni şi ar încerca s-o ucidă. Trântorii sunt nişte "soţi" foarte fideli.

― Toată lumea a auzit, în afară de mine? întrebă Miro, dezamăgit că Matca nu reuşea să comunice şi cu el.

― Da, spuse Plikt.

― Doar o părticică, zise Valentine.

― Încercaţi să vă goliţi minţile cât puteţi de mult, spuse Ender. Încercaţi să reproduceţi o melodie în gând, poate vă ajută.

Între timp, Matca aproape terminase următoarea operaţie de amputare. Valentine se imagină păşind pe o grămadă de picioare adunate în jurul creaturii; în închipuirea ei, acestea se frângeau ca nişte nuiele, trosnind înfiorător.

"Foarte moi. Picioarele nu se frâng. Se îndoaie."

Matca răspundea gândurilor sale.

"Tu faci parte din Ender. Mă poţi auzi."

Gândurile din mintea ei erau mai clare acum, mai controlate şi nu atât de sâcâitoare. Valentine era în stare să facă diferenţa între ceea ce-i comunica Matca şi propriile sale gânduri.

Ouvi, şopti Miro. În sfârşit, auzise şi el ceva. Fala mais, escuto. Mai spune, te ascult.

"Conexiuni filotice. Eşti legată de Ender. Când vorbesc cu el prin legătura filotică, tu poţi auzi. Ecouri. Reverberaţii."

Valentine încercă să-şi explice cum de reuşea Matca să vorbească în mintea ei în limba stark. Apoi realiză că, aproape sigur, Matca nu făcea nimic de genul ăsta: Miro o auzise în limba lui maternă; iar Valentine nu auzise de fapt limba stark, ci engleza pe care aceasta se baza, engleza americană pe care o învăţase din familie, în copilărie. Matca nu le transmitea un limbaj, ci un gând, iar creierele lor îl traduceau în limba care, pentru fiecare în parte, se afla în straturile cele mai profunde ale memoriei. Când Valentine auzise cuvântul ecouri urmat de reverberaţii, nu Matca se chinuia să găsească cuvântul corect, ci propria ei minte.

"Legată de el. Ca şi neamul meu. Numai că tu ai voinţă liberă. Filotă independentă. Voi toţi sunteţi nişte animale solitare."

― A glumit, şopti Ender. Nu e o judecată.

Valentine i-a fost recunoscătoare pentru precizare. Imaginea sugerată de expresia "animale solitare" fusese aceea a unui elefant rătăcit de turmă, care călca în picioare un om, ucigându-l. O imagine din copilărie, o poveste din care învăţase pentru prima oară cuvântul solitar. O înfricoşase acea imagine, aşa cum o înfricoşase şi în copilărie. Detesta deja modul în care reuşea să-i dezgroape din străfundurile memoriei coşmaruri uitate. Tot ce era legat de Matcă era un coşmar. Cum îşi imaginase oare că făptura aceasta ea raman? Da, comunicau. Chiar prea mult. O comunicare ca o boală mintală.

Şi ce spusese adineauri... că o auzeau atât de bine pentru că era conectată filotic cu Ender? Valentine se gândi din nou la ce spuseseră Miro şi Jane în timpul călătoriei... era posibil ca fibra ei filotică să fie împletită cu cea a lui Ender şi, prin el, cu Matca? Dar cum se întâmplase una ca asta? În primul rând, cum era posibil ca Ender să fie conectat filotic cu Matca?

"L-am căutat. Era inamicul nostru. Încerca să ne distrugă. Voiam să-l îmblânzim. Ca pe un animal solitar."

Înţelese brusc, de parcă în mintea ei s-ar fi deschis o uşă. Gândacii nu se năşteau cu topi docili. Puteau să aibă propria lor identitate, sau cel puţin scăpau de sub control. În consecinţă, reginele puseseră la punct o modalitate de a-i ţine captivi, legându-i din punct de vedere filotic pentru a-i păstra sub comanda lor.

"L-am găsit. Nu l-am putut lega. Prea puternic."

Şi nimeni nu bănuise pericolul în care s-a aflat Ender, nimeni nu bănuise că Matca încercase să-l captureze, să-l transforme într-un soi de unealtă iraţională, aşa cum erau toţi ceilalţi gândaci.

"Am fixat o reţea pentru el. Am găsit lucrul după care tânjea. Ne-am gândit. Am pătruns înăuntru. I-am creat un nucleu filotic. Am stabilit legătura cu el. Dar nu a fost de ajuns. Acum tu. Tu."

Valentine simţi cuvântul în mintea ei ca pe un ciocan. "Se referă la mine. Se referă la mine, la mine, la mine..." se chinuia să-şi amintească cine era "mine". Valentine. Eu sunt Valentine. Ea se referă la Valentine.

"Tu erai aceea. Tu. Trebuia să te găsesc. După tine tânjea cel mai mult. Nu după celălalt lucru."

Îi era greaţă. Oare militarii au avut tot timpul dreptate? Era posibil ca numai separarea lor să-l fi salvat pe Ender? Oare, dacă ar fi rămas împreună cu Ender, gândacii s-ar fi putut folosi de ea pentru a câştiga controlul asupra lui?

"Nu. N-o puteam face. Şi tu eşti prea puternică. Eram condamnaţi la pieire. El nu ne aparţine. Dar nici ţie, de acum încolo. N-am putut să-l îmblânzim, dar ne-am împletit cu el."

Valentine îşi aminti de imaginea care-i venise în minte pe navă. Oamenii împletiţi laolaltă, familii legate prin fire invizibile, copiii de părinţi, părinţii între ei sau cu propriii lor părinţi. O reţea dinamică de fire reunind omenirea, după cum erau stabilite relaţiile de credinţă şi loialitate. Dar acum imaginea o înfăţişa pe ea însăşi, legată de Ender. Apoi pe Ender, legat... de Matcă... scuturându-şi ovipozitorul, cu dârele tremurătoare de fluid şi, la capătul unei dâre, capul lui Ender clătinându-se, balansându-se... Se scutură, încercând să îndepărteze din minte imaginea.

"Nu-l stăpânim. E liber. Dacă vrea, mă poate ucide. N-am să-l împiedic. Mă vei ucide?"

De data aceasta, întrebarea nu-i era adresată lui Valentine, care o simţi cum se îndepărtează de ea. Iar acum, în timp ce Matca aştepta un răspuns, simţi cum alt gând îşi făcea loc în mintea ei, atât de apropiat modului ei de judecată încât, dacă n-ar fi fost sensibilizată, dacă nu s-ar fi aşteptat ca Ender să răspundă, ar fi putu crede că era chiar gândul ei natural.

"Niciodată", spuse gândul din mintea ei. "Nu te voi ucide niciodată. Te iubesc."

Şi, împreună cu el, sosi un licăr de emoţie sinceră îndreptată spre Matcă. Dintr-o dată, întreaga ei imagine mentală despre fiinţa străină a fost curăţată de orice urmă de scârbă. Acum părea maiestuoasă, regală, magnifică. Curcubeele de pe elitre nu-i mai făceau impresia unei pelicule de ulei pe suprafaţa apei; lumina reflectată de ochii ei era ca o aură; dârele sclipitoare de fluid de la capătul abdomenului erau fibre dătătoare de viaţă, ca laptele izvorât din sânul unei femei, contopindu-se cu firele de salivă din gura sugarului. Dacă până atunci se luptase cu greaţa, brusc, Valentine simţi faţă de Matcă un sentiment asemănător cu veneraţia.

Gândul lui Ender pătrunsese în mintea ei, era sigură; de aceea avea impresia atât de acută că gândurile erau ale ei. Iar o dată cu viziunea lui despre Matcă, înţelese imediat că avusese dreptate tot timpul când scrisese sub semnătura lui Demostene, cu atâţia ani în urmă. Matca era raman, stranie, dar era capabilă de înţelegere şi putea fi înţeleasă.

În vreme ce viziunea se estompa, Valentine auzi pe cineva plângând. Plikt. În toţi anii petrecuţi împreună, nu se mai întâmplase ca Plikt să manifeste atâta fragilitate.

Bonita, spuse Miro. Drăguţă.

Doar atât văzuse Miro, că Matca era drăguţă? De bună seamă, comunicarea lui Miro cu Ender era firavă ― dar de ce n-ar fi fost aşa? El nu-l cunoştea pe Ender de atâta timp, nici atât de bine ca Valentine, care îl ştia de o viaţă.

Dar dacă acesta era motivul pentru care Valentine recepta gândurile lui Ender incomparabil mai puternic decât Miro, cum se explica faptul că Plikt recepţionase evident mai mult decât Valentine? Era posibil ca în timp ce-l studiase pe Ender, admirându-l fără să-l cunoască în realitate, Plikt să fi reuşit să se lege de el mult mai strâns decât era legată Valentine însăşi?

Bineînţeles că reuşise. Bineînţeles. Valentine era căsătorită. Valentine avea un soţ. Avea copii. Era inevitabil ca legătura ei filotică cu Ender să fie mai slabă. În schimb, Plikt nu avea sentimente care să rivalizeze cu dăruirea ei totală faţă de Ender. Iar acum, când Matca folosea reţeaua filotică pentru a transmite gândurile, era firesc ca Plikt să-l recepţioneze cel mai bine pe Ender. Nu exista nici un element perturbator. Nici o părticică din ea nu rămânea rezervată.

Oare Novinha, care în definitiv era legată de copiii ei, putea să manifeste un devotament atât de desăvârşit faţă de Ender? Era imposibil. Iar dacă Ender bănuia cât de cât această stare de lucruri, evident că-l deranja. Sau îl atrăgea? Valentine ştia destule despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei ca să-şi dea seama că veneraţia era unul din atributele cel mai seducătoare.

"Să fi adus oare cu mine o rivală, care va tulbura căsnicia lui Ender? Şi oare, în acest moment, sunt în stare Ender şi Plikt să-mi citească gândurile?"

Valentine se simţi extrem de expusă, de înspăimântată. Ca un răspuns, pentru a o linişti, vocea metalică a Mătcii reveni, îndepărtând gândurile pe care Ender le-ar fi putut trimite.

"Ştiu de ce ţi-e teamă, dar colonia mea nu va ucide pe nimeni. Când vom pleca de pe Lusitania, vom putea ucide toţi viruşii descolada de pe astronava noastră."

"Posibil", gândi Ender.

"Vom găsi o modalitate. Nu vom purta virusul cu noi. Nu trebuie să murim pentru a-i salva pe oameni. Nu ne ucideţi nu ne ucideţi."

"N-am să vă ucid niciodată."

Gândul lui Ender se "auzi" ca o şoaptă, aproape pierdut printre rugăminţile Mătcii.

"Oricum nu v-am putea ucide, gândi Valentine. Voi ne puteţi ucide cu uşurinţă. De îndată ce veţi construi astronavele... şi armele. Veţi fi pregătiţi să întâmpinaţi flota umană. Acum nu Ender se află la comanda ei."

"Niciodată. Niciodată nu ucidem. Niciodată ― am promis."

"Pace", veni şoapta lui Ender. "Pace. Fiţi pe pace, calmaţi-vă, liniştiţi-vă, potoliţi-vă. Nu vă temeţi de nimic. Nu vă temeţi de oameni."

"Nu construiţi o navă pentru purceluşi", gândi Valentine. "Construiţi una pentru voi, fiindcă puteţi ucide virusul descolada. Dar nu pentru ei."

Gândurile Mătcii trecură brusc de la implorare la o dojană aspră.

"Nu au dreptul să trăiască? Le-am promis o navă. Vouă v-am promis să nu vă ucid. Vreţi să-mi calc promisiunile?"

"Nu", gândi Valentine.

Deja se simţea ruşinată pentru că sugerase o asemenea trădare. Ori erau sentimentele Mătcii? Sau ale lui Ender? Mai putea fi sigură cu adevărat care erau gândurile şi sentimentele ei şi care ale altcuiva?

Teama ― teama nu putea fi decât a ei, era aproape convinsă.

― Te rog, spuse ea. Vreau să plecăm de-aici.

Eu tambien, confirmă Miro.

Ender făcu doar un pas către Matcă şi întinse mâna spre ea. Matca nu-şi întinse braţele către el, căci le folosea pentru a îndesa ultima dintre lucrătoarele sacrificate în cuibarul oului. În schimb, îşi ridică o elitră, o roti, apoi o mişcă în direcţia lui Ender până când în sfârşit mâna lui se odihni pe suprafaţa neagră cu reflexe multicolore.

"N-o atinge!" ţipă în gând Valentine. "Vrea să te ţină captiv aici!"

― Şşşt! făcu Ender.

Valentine nu era sigură dacă apelul la linişte era adresat ţipetelor ei mute sau unor vorbe pe care Matca i le spunea doar lui. Nu mai avea importanţă. În câteva clipe, Ender apucă degetul unui gândac şi îi conduse înapoi în tunelul întunecat. De data aceasta, Valentine era a doua, Miro venea după ea, iar Plikt încheia şirul, astfel că ea a fost aceea care a aruncat o ultimă privire înapoi către Matcă, şi tot ea i-a făcut cu mâna în semn de adio.

De-a lungul drumului spre suprafaţă, Valentine se chinui să priceapă sensul celor întâmplate. Întotdeauna crezuse că înţelegerea ar fi perfectă şi n-ar mai exista conflicte inutile dacă oamenii ar putea să comunice pe cale mentală, eliminând ambiguităţile limbajului. În schimb, descoperise că în loc să amplifice diferenţele dintre oameni, era posibil ca limbajul să le atenueze, să le minimalizeze, să netezească asperităţile astfel ca toţi oamenii să poată trăi în armonie, chiar dacă nu se înţelegeau cu adevărat unii pe alţii. Iluzia comprehensiunii îngăduia oamenilor să creadă sunt mai asemănători decât erau în realitate. Poate era mai bine să folosească limbajul.

Târându-se, ieşiră la lumina soarelui, clipind din ochi, râzând cu toţii uşuraţi.

― N-a fost prea amuzant, spuse Ender, dar tu ai insistat, Valentine. Ai vrut tu neapărat s-o vezi.

― Deci sunt o proastă, zise Valentine. Ce, ţi se pare că-i o noutate?

― A fost minunat, opină Plikt.

Miro se mulţumi să se întindă pe spate în iarba înaltă şi să-şi acopere ochii cu braţul.

Valentine se uită la el şi întrezări imaginea bărbatului care fusese cândva Miro, a trupului pe care-l avusese. Întins pe spate, nu se poticnea; tăcând, nu se bâlbâia. Nu era de mirare că xenologul Ouanda, colega lui de breaslă, se îndrăgostise de el. Cât de tragică trebuie să fi fost descoperirea faptului că tatăl ei este şi tatăl lui. Fusese cea mai dureroasă dezvăluire atunci când Ender mărturisise în numele morţilor de pe Lusitania, în urmă cu treizeci de ani. Acesta era bărbatul pe care Ouanda îl pierduse. Iar Miro îl pierduse şi el pe bărbatul care fusese. Nimic de mirare în faptul că îşi riscase viaţa trecând dincolo de gard, pentru a-i ajuta pe purceluşi. După ce-şi pierduse iubita, considerase că viaţa lui nu mai are nici un preţ. Singurul lui regret era că, după tot ce se întâmplase, nu murise.

Continuase să trăiască, la fel de distrus pe dinafară pe cât era de distrus pe dinăuntru.

De ce oare se gândea la toate aceste lucruri acum, când se uita la el? De ce totul i se părea atât de real?

Oare pentru că aşa gândea Miro despre el în clipa aceea? Surprinsese cumva imaginea lui despre el însuşi? Exista oare o conexiune abia sesizabilă între minţile lor?

― Ender, spuse ea, ce s-a întâmplat acolo jos?

― A fost mai bine decât am sperat, răspunse Ender.

― Ce anume?

― Legătura dintre noi.

― Te-ai aşteptat la aşa ceva?

― Am dorit-o. Ender şedea pe capota maşinii, cu picioarele atârnând în iarba înaltă. A fost în formă azi, nu crezi?

― Matca? N-am cu ce să fac comparaţie.

― Uneori e atât de intelectuală! E ca şi cum, vorbindu-i, aş avea de rezolvat nişte probleme de matematici superioare. Dar acum... ca un copil. Bineînţeles, n-am mai fost niciodată la ea atunci când îşi depune ouăle. Am impresia că ne-a spus mai mult decât a vrut.

― Adică n-a vorbit serios în privinţa promisiunii?

― Nu, Val, nu, ea vorbeşte întotdeauna serios când promite ceva. Nu ştie să mintă.

― Atunci, despre ce-i vorba?

― Vorbeam despre legătura dintre mine şi ea, despre cum au încercat să mă îmblânzească. A fost într-adevăr o chestiune interesantă, nu? Pentru o clipă, chiar s-a înfuriat când i-a trecut prin minte că tu ai fost probabil legătura de care au avut nevoie. Ştii ce-ar fi însemnat pentru ei: n-ar mai fi fost distruşi. Ar fi putut chiar să mă folosească pentru a comunica cu guvernele umane. Să împartă galaxia cu noi! Ce ocazie ratată!

― Iar tu ai fi devenit... un gândac. Un sclav de-al lor.

― Fireşte. Mie nu mi-ar fi plăcut. Dar atâtea vieţi care ar fi fost salvate... În fond, eram un soldat, nu? Dacă prin moartea unui soldat sunt salvate miliarde de vieţi...

― Dar era imposibil să reuşească. Tu ai o voinţă independentă, pledă Valentine.

― Evident. Sau, mă rog, mai independentă decât i-ar fi convenit Mătcii. Şi tu la fel. Liniştitor, nu?

― Uite că acum nu sunt deloc liniştită. Acolo jos ai pătruns în mintea mea. Şi Matca... Mă simt de-a dreptul violată...

Ender păru surprins.

― Eu nu m-am simţit niciodată aşa.

― Mă rog, nu-i numai asta, zise Valentine. A fost în acelaşi timp însufleţitor şi înspăimântător. Am simţit-o... atât de uriaşă în capul meu. De parcă aş fi încercat să cuprind pe cineva mai mare decât eu însămi.

― Probabil, spuse Ender. Se întoarse spre Plikt: Şi pentru tine a fost la fel?

Brusc, Valentine realiză cum se uita Plikt la Ender: cu o privire tremurătoare, intensă. Dar Plikt nu spuse nimic.

― Vasăzică, atât de puternică a fost impresia? Ender chicoti, întorcându-se spre Miro.

Oare chiar nu văzuse? Plikt fusese obsedată de Ender, dar acum, când îl simţea în mintea ei, poate că se depăşise o limită. Matca vorbise despre îmblânzirea lucrătoarelor rătăcite de roi. Era cu putinţă ca Plikt să fi fost "îmblânzită" de către Ender? Era posibil ca ea să-şi fi pierdut sufletul într-al lui?

"Absurd. Imposibil. Sper din răsputeri să nu fie aşa."

― Haide, Miro, zise Ender.

Miro îi îngădui lui Ender să-l ajute să se ridice. Apoi se urcară în maşină şi porniră spre casă, spre Milagre.

Miro le spusese că nu voia să meargă la liturghie. Ender şi Novinha plecaseră fără el, dar imediat după plecarea lor i-a fost imposibil să mai rămână în casă. Avea tot timpul senzaţia că cineva se afla exact la limita câmpului său vizual. O siluetă măruntă, ascunsă în umbră, care-l urmărea, înveşmântată într-o armură netedă şi dură, având doar câte două degete la extremitatea braţelor suple, care puteau fi frânte cu uşurinţă asemenea unor nuiele pentru aprins focul. Vizita de ieri îl tulburase mai mult decât şi-ar fi putut închipui.

"Sunt xenolog", îşi reaminti el. "Mi-am dedicat viaţa studierii raporturilor cu speciile extraterestre. Am privit fără să clipesc când Ender a jupuit trupul lui Human, pentru că sunt un om de ştiinţă imparţial. Uneori mă identific prea mult cu subiecţii mei, dar nu am coşmaruri cu ei, nu mi se năzare că-i văd mişunând prin locuri umbrite."

Cu toate acestea, stătea afară, lângă uşa casei părinteşti, la marginea câmpului acoperit cu iarbă, în lumina strălucitoare a dimineţii de duminică, unde nu exista nici o umbră în care un gândac să poată sta la pândă, gata să sară asupra lui.

"Oare sunt singurul care are această senzaţie? Matca nu e o insectă. Ea şi cei ce alcătuiesc specia au sânge cald, exact ca şi pequeninos, respiră şi transpiră ca mamiferele. Poate mai păstrează ecouri structurale ale legăturii lor evolutive cu insectele, aşa cum şi noi ne asemănăm cu lemurienii, şoarecii de câmp şi şobolanii, dar au creat o civilizaţie minunată şi strălucitoare. Sau, mă rog, una minunată şi întunecată. Ar trebui să-i privesc aşa cum o face Ender, cu respect, cu admiraţie, cu afecţiune.

Când colo, tot ce am reuşit a fost să suport, cu greutate.

Nu încape nici o îndoială că Matca este raman, capabilă să ne înţeleagă şi să ne tolereze. Problema e dacă eu sunt capabil să o înţeleg şi să o tolerez pe ea. Şi nu cred că sunt singurul. Mare dreptate a avut Ender să ascundă prezenţa ei faţă de majoritatea oamenilor de pe Lusitania. Dacă ar vedea o singură dată ceea ce am văzut eu, sau dacă măcar ar zări un singur gândac, teama s-ar răspândi, frica fiecăruia ar alimenta groaza celorlalţi, până când... până când s-ar întâmpla ceva. Ceva rău. Ceva monstruos.

Poate că noi suntem varelse. Poate că Xenocidul e încorporat în psihicul uman ca în nici o altă specie. Poate că cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla pentru binele moral al universului ar fi ca descolada să evadeze, să se răspândească pe toate lumile umane şi să ne anihileze. Poate că descolada este reacţia lui Dumnezeu faţă de nevrednicia noastră."

Miro se pomeni la uşa catedralei, rămasă deschisă în aerul răcoros al dimineţii. Cei dinăuntru nu ajunseseră încă la împărtăşanie. Intră târşâindu-şi picioarele şi se aşeză în spate. Azi nu avea chef să se împărtăşească din taina lui Hristos. Nu avea nevoie decât să-i vadă pe ceilalţi. Simţea nevoia să fie înconjurat de fiinţe umane. Îngenunche, îşi făcu cruce şi rămase aşa, cu capul plecat, agăţându-se de spătarul stranei din faţa lui. S-ar fi rugat, dar nu exista nimic în Pai Nosso care să-i aline teama. Dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele? Iartă-ne nouă greşalele noastre? Fie împărăţia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ? Ar fi minunat, împărăţia lui Dumnezeu, în care leul putea vieţui alături de miel.

Pe urmă, îi răsări în minte viziunea sfântului Ştefan: Hristos stând la dreapta lui Dumnezeu. Numai că la stânga acestuia se afla altcineva. Matca. Nu Sfânta Fecioară, ci Matca, cu o mâzgă albicioasă, tremurândă, în vârful abdomenului. Miro îşi încleştă mâinile pe lemnul stranei. "Doamne, ia vedenia asta de la mine. Îndărăt, Duşmanule!"

Cineva se apropie şi îngenunche alături de el. Nu îndrăzni să deschidă ochii. Ciuli urechile în aşteptarea unui sunet care să trădeze apartenenţa celuilalt, la specia umană, dar foşnetul putea să se datoreze la fel de bine elitrelor frecându-se de toracele chitinos.

A fost obligat să îndepărteze cu forţa această imagine. A deschis ochii. Persoana de lângă el stătea în genunchi. După subţirimea braţului, după culoarea mânecii, şi-a dat seama că era o femeie.

― Nu te poţi ascunde mine la nesfârşit, şopti ea.

Vocea nu era cum trebuia să fie. Prea răguşită. O voce care vorbise de sute de mii de ori de când o auzise ultima oară. O voce care îngânase cântece ca să adoarmă sugarii, ţipase în spasmele plăcerii, strigase la copii să vină acasă, să vină acasă. O voce care cândva, când era tânără, îi vorbise despre o dragoste care avea să dureze veşnic.

― Miro, dacă aş fi putut lua asupra mea crucea ta, aş fi făcut-o.

"Crucea mea? Asta duc eu cu mine peste tot, gârbovindu-mă şi împleticindu-mă? Şi eu care credeam că de vină e numai trupul meu."

― Nu ştiu ce să-ţi spun, Miro. Am suferit... vreme îndelungată. Uneori cred că şi acum sufăr. Faptul că te-am pierdut ― vreau să spun, speranţa noastră în viitor... a fost oricum mai bine. Am o familie bună, o viaţă bună şi le vei avea şi tu. Dar faptul că te-am pierdut ca prieten, ca frate, a fost lucrul cel mai greu, am fost atât de singură, nu ştiu dac-am să pot vreodată să trec peste asta.

"Faptul că te-am pierdut ca soră a fost partea cea mai uşoară. N-aveam nevoie de încă o soră."

― Îmi frângi inima, Miro. Eşti atât de tânăr. Nu te-ai schimbat, nu te-ai schimbat în aceşti treizeci de ani.

Mai mult de-atât Miro nu mai putea suporta în tăcere. Nu-şi înălţă capul, dar îşi ridică vocea. Mult prea tare, căci liturghia abia ajunsese la mijloc,îi răspunse ţipând:

― Nu m-am schimbat?

Se ridică în picioare, fără să vadă că oameni se întorceau spre el.

― Nu m-am schimbat, zici? Vocea i se îngroşase, era greu de înţeles, dar nu se străduia deloc să şi-o limpezească. Păşi şovăielnic pe culoar, apoi se răsuci în sfârşit cu faţa spre ea. Aşa mă ţii tu minte?

Ea îşi ridică privirea spre el, înfricoşată... de ce? De vocea lui Miro, de mişcările lui de infirm? Sau numai de faptul că o stingherea, că reîntâlnirea lor nu se transformase în scena de un romantism tragic la care visase în ultimii treizeci de ani?

Chipul ei nu îmbătrânise, dar nu era Ouanda. Între două vârste, mai grasă, cu riduri la ochi. Câţi ani să fi avut? Cincizeci? Aproape. Ce-l mai lega de această femeie de cincizeci de ani?

― Nici măcar nu te cunosc, zise Miro, apoi şontîcăi până la uşă şi ieşi în aerul răcoros al dimineţii.

După câtva timp, se pomeni odihnindu-se la umbra unui copac. Care din ei era, Rooter sau Human? Miro încercă să-şi amintească ― doar plecase de-aici abia de câteva săptămâni, nu? ― dar, la plecarea lui, Human nu era decât un puiet, iar acum amândoi copacii păreau la fel de mari şi nu-şi putea aminti cu certitudine dacă Human fusese ucis mai la deal sau mai la vale faţă de Rooter. Nu conta, Miro nu avea nimic de spus unui copac, iar ei nu aveau nimic să-i spună.

Şi apoi, Miro nu apucase să înveţe limba copacilor; când aflaseră că bătăile acelea în trunchiuri constituiau realmente o limbă, era deja prea târziu pentru Miro. Ender putea s-o facă, şi Ouanda, şi probabil încă vreo cinci-şase oameni, dar Miro n-avea să înveţe niciodată, pentru că mâinile sale nu puteau să ţină beţele şi nu puteau să bată ritmul acela. Nu era decât o altă limbă care pentru el nu mai avea nici o utilitate.

Que dia chato, meu filho.

Aceasta era vocea care n-avea să se schimbe niciodată. Şi nici atitudinea nu se modificase: "Ce zi urâtă, fiul meu." Pioasă şi falsă în acelaşi timp, şi autoironizându-se pe sine pentru ambele puncte de vedere.

― Salut, Quim.

― Mă tem că acum trebuie să-mi spui "părinte Estevão".

Quim adoptase în întregime însemnele vestimentare ale preoţiei, anteriu şi toate celelalte. Îşi adună straiele sub el şi se aşeză pe iarba strivită, în faţa lui Miro.

― Haineie ţi se potrivesc de minune, spuse Miro.

Quim se maturizase frumos. În copilărie avusese un aer suferind şi pios. Experienţa legată nemijlocit de lumea reală în locul teoriei teologice îi provocase riduri şi zbârcituri, dar chipul astfel modelat era plin de compasiune şi forţă.

― Îmi pare rău că am făcut o scenă la slujbă, zise Miro.

― Zău? N-am fost acolo. Sau, mai exact, am fost la liturghie... dar nu am fost la catedrală.

― Împărtăşania pentru raman?

― Pentru copiii lui Dumnezeu. Biserica a avut dintotdeauna un vocabular referitor la străini, n-a trebuit să-l aştepte pe Demostene.

― Ei bine, n-ar trebui să te lauzi, Quim. Doar nu tu ai inventat termenii.

― Hai să nu ne certăm.

― Hai să nu vârâm nasul în meditaţiile altora.

― Un sentiment nobil. Atâta doar, că ţi-ai ales locul de odihnă la umbra unui prieten de-al meu, cu care trebuie să port o conversaţie. Mi s-a părut că ar fi politicos să vorbesc mai întâi cu tine, înainte să încep să-l lovesc pe Rooter cu beţele.

― Ăsta e Rooter?

― Salută-l. Ştiu că aştepta cu nerăbdare întoarcerea ta.

― Nu l-am cunoscut niciodată.

― Dar el ştia totul despre tine. Nu cred că-ţi dai seama, Miro, ce fel de erou eşti tu printre pequeninos. Ei ştiu ce ai făcut pentru ei şi ce preţ ai plătit.

― Ştiu şi ce preţ vom plăti probabil cu toţii, în final?

― În final, ne vom afla cu toţii în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Dacă sufletele de pe o întreagă planetă vor pleca acolo dintr-o dată, atunci singura grijă e să nu rămână nebotezată nici o făptură al cărei suflet ar putea fi binevenit printre sfinţi.

― Deci, nici măcar nu-ţi pasă?

― Ba fireşte că-mi pasă, spuse Quim. Dar hai să zicem că e o perspectivă cu bătaie mai lungă, în care viaţa şi moartea sunt chestiuni mai puţin importante decât să alegi un fel de viaţă şi un fel de moarte.

― Tu chiar crezi cu adevărat toate astea, nu? întrebă Miro.

― În funcţie de ce înţelegi tu prin "toate astea", da, cred.

― Înţeleg totul. Un Dumnezeu care trăieşte, un Hristos înviat din morţi, miracole, viziuni, transsubstanţiere...

― Da.

― Miracole. Vindecări.

― Da.

― Precum cele de la racla bunicului şi a bunicii.

― S-a vorbit într-adevăr de multe vindecări care s-au petrecut acolo.

― Crezi în ele?

― Nu ştiu, Miro... Unele dintre ele se poate să fi avut o sorginte isterică. Unele s-au datorat probabil efectului placebo. E posibil ca alte aşa-zise vindecări să fi fost remisiuni spontane sau însănătoşiri naturale.

― Dar unele au fost reale.

― Poate au fost.

― Deci crezi că miracolele sunt posibile.

― Da.

― Dar nu crezi că vreunul dintre ele a avut loc cu adevărat.

― Miro, cred că miracolele se întâmplă cu adevărat, dar nu ştiu dacă oamenii reuşesc să perceapă cu acurateţe care evenimente sunt miracole şi care nu. Nu încape nici o îndoială că multe dintre pretinsele miracole n-au fost deloc aşa ceva. Totodată, probabil că sunt multe miracole pe care nimeni nu le recunoaşte ca atare atunci când au loc.

― Şi cu mine cum rămâne, Quim?

― Ce să fie cu tine?

― De ce cu mine nu se întâmplă nici un miracol?

Quim îşi lăsă capul în jos şi începu să smulgă firele scurte de iarbă din faţa sa. Era un obicei din copilărie, aşa încerca să evite o întrebare dificilă; era felul în care reacţiona când presupusul lor tată, Marçao, beat fiind, făcea tărăboi.

― Care-i treaba, Quim? Miracolele se petrec cumva numai pentru alţii?

― Miracolul constă,în parte, şi din faptul că nimeni nu ştie de ce are loc.

― Cât poţi să fii de parşiv, Quim.

Quim se îmbujoră la faţă.

― Vrei să ştii de ce nu te-ai vindecat miraculos? Pentru că-ţi lipseşte credinţa, Miro.

― Şi cum rămâne cu omul care a spus: "Da, Stăpâne, cred... iartă-mi necredinţa!"?

― Eşti tu acela? Ai cerut măcar o dată vindecarea?

― O cer acum, zise Miro. Deodată, pe neaşteptate, ochii i se umplură de lacrimi. O, Doamne, şopti el. Mi-e atât de ruşine!

― De ce? întrebă Quim. Pentru că l-ai rugat pe Dumnezeu să te ajute? Pentru că plângi în faţa fratelui tău? Pentru păcatele tale? Pentru îndoielile tale?

Miro clătină din cap. Nu ştia. Întrebările acestea erau mult prea dificile. Apoi îşi dădu seama că ştia răspunsul. Îşi ridică braţele de o parte şi de alta a corpului.

― Din cauza trupului ăsta, spuse el.

Quim se întinse şi îi apucă braţele din apropierea umerilor, le trase înspre el, coborându-şi mîinile de-a lungul braţelor lui Miro până când îi prinse încheieturile.

― "Acesta este trupul meu, care vă este dăruit vouă", ne-a spus El. Aşa cum tu ţi-ai dat trupul pentru pequeninos. Pentru micuţi.

― Da, Quim, numai că El şi-a primit trupul înapoi, nu?

― Dar, totodată, a murit.

― Adică aşa crezi tu c-am să mă vindec, găsind o cale de a muri?

― Nu fi catâr, spuse Quim. Hristos nu s-a sinucis. De vină a fost trădarea lui Iuda.

Mânia lui Miro răbufni:

― Vrei să spui că toţi oamenii care se lecuiesc de răceală sau care scapă de migrene în mod miraculos merită mai mult din partea lui Dumnezeu decât mine?

― Poată că vindecarea nu depinde de ceea ce meriţi. Poate că depinde de ceea ce ai nevoie.

Miro se repezi înainte, înşfăcând piepţii anteriului cu degetele sale pe jumătate înţepenite.

― Eu am nevoie să mi se dea trupul înapoi!

― Probabil, spuse Quim.

― Cum adică, probabil, ticălos prefăcut şi îngâmfat ce eşti?

― Vreau să spun, zise Quim cu blândeţe, că în vreme ce tu îţi vrei cu siguranţă trupul înapoi, se poate ca Dumnezeu, în marea lui înţelepciune, să ştie că pentru a deveni omul cel mai desăvârşit, ai nevoie să petreci o anumită perioadă de timp ca infirm.

― Şi cât de mare-i perioada asta de timp? întrebă Miro pe un ton imperativ.

― În mod sigur nu mai mult decât ce ţi-a mai rămas de trăit.

Miro gemu dezgustat şi îşi descleştă mâinile de pe anteriul lui Quim.

― Poate mai puţin, zise fratele său. Eu aşa sper.

― Speranţă, pufni Miro dispreţuitor.

― Alături de credinţa şi de dragostea pură, e una dintre cele mai nobile virtuţi. Ai putea să faci o încercare.

― Am văzut-o pe Ouanda.

― A tot încercat să vorbească cu tine de când ai sosit.

― E bătrână şi grasă. Are o droaie de copii, au trecut treizeci de ani şi individul cu care s-a măritat şi-a făcut toate mendrele cu ea în tot acest timp. Aş fi preferat să-i vizitez mormântul!

― Câtă generozitate din partea ta!

― Ştii bine ce vreau să spun! Am făcut bine că am părăsit Lusitania, dar treizeci de ani nu au fost destui.

― Ai fi preferat să te întorci pe o planetă unde nu te cunoştea nimeni.

― Păi, nici aici nu mă cunoaşte nimeni.

― Poate că nu. Dar te iubim, Miro.

― Iubiţi ceea ce eram înainte.

― Eşti acelaşi om, Miro, numai că ai un trup diferit.

Miro se chinui să se ridice în picioare, sprijinindu-se de trunchiul lui Rooter.

― Vorbeşte cu prietenul tău, copacul, Quim. Nu ai nici un cuvânt de spus pe care eu să vreau să-l aud.

― Aşa crezi tu.

― Ştii ce-i mai rău decât un ticălos, Quim?

― Bineînţeles, zise Quim. Un ticălos ostil, înăcrit, jalnic şi inutil, care se autocompătimeşte, îi ocărăşte pe ceilalţi şi are o părere prea bună despre importanţa propriei sale suferinţe.

Miro nu putu să suporte mai mult. Ţipă de furie şi se aruncă asupra lui Quim, trântindu-l la pământ. Fireşte, Miro îşi pierdu echilibrul şi căzu peste fratele său, apoi se încurcă în straiele acestuia. Dar nu avea importanţă, căci Miro nu încerca să se ridice: el încerca să-l lovească pe Quim astfel încât să-i provoace o durere cât mai mare ca şi cum, procedând aşa, ar fi scăpat el însuşi de o parte din durerea sa.

Totuşi, după numai câteva lovituri, Miro încetă să-l mai lovească pe Quim şi izbucni în plâns, vărsându-şi lacrimile la pieptul fratelui său. După o clipă, simţi braţul lui Quim cuprinzându-i şi-i auzi vocea blândă, care intona o rugăciune.

Pai Nosso, que estás no céu. Însă din acest punct incantaţia încetă, iar cuvintele se schimbară şi, prin urmare, deveniră reale. O teu filho está con dor, o meu irmão precisa a resurreição da alma, ele merece o refresco da esperança.

Auzindu-l pe Quim dând glas durerii sale, pretenţiilor lui scandaloase, Miro se ruşină din nou. De ce trebuia Miro să-şi închipuie că merita o speranţă reînnoită? Cum de îndrăznea el să ceară cu neruşinare ca fratele lui să se roage pentru un miracol în favoarea lui, pentru ca trupul lui să redevină întreg. Era nedrept, şi Miro o ştia, să pui în joc credinţa lui Quim de dragul unui necredincios ca el, care-şi plângea singur de milă.

Dar rugăciunea continuă:

Ele deu tudo aos pequeninos, e tu nos disseste, Salvador, que qualquer coisa que fazemos a estes spuse, fazemos a ti.

Miro încercă să intervină. Dacă am dăruit totul acestor pequeninos, am făcut-o pentru ei, nu pentru mine. Dar cuvintele lui Quim îl făcură să tacă: "Ne-ai spus, Mântuitorule, că tot ceea ce facem pentru cei mici, pentru Tine facem." Era ca şi cum Quim i-ar fi cerut lui Dumnezeu să respecte la rândul său învoiala. De bună seamă că fratele său stabilise o relaţie mai ciudată cu Dumnezeu, de parcă ar fi avut dreptul să-i ceară acestuia socoteală.

Ele não é como Jó, perfeito na coração.

Nu, nu sunt la fel de perfect ca Iov, dar am pierdut totul, ca şi el. Un alt bărbat a dat viaţă copiilor mei în femeia care ar fi trebuit să fie soţia mea. Alţii au înfăptuit ceea ce trebuia să înfăptuiesc eu. Şi dacă Iov a fost acoperit de pustule, eu am trupul ăsta infirm, pe jumătate paralizat... ar fi făcut Iov schimb cu mine?

Restabeleçe ele como restabeleceste Jó. Em nome do Pai, e do Filho, e do Espirito Santo. Amem.

"Întremează-l pe el, aşa cum l-ai întremat pe Iov."

Miro se simţi eliberat din strânsoarea braţelor fratelui său şi, ca şi cum acele braţe şi nu gravitaţia l-ar fi ţinut la pieptul său, se ridică imediat şi rămase cu privirea aţintită în jos, către Quim. O vânătaie se întindea pe obrazul acestuia, iar buza îi sângera.

― Te-am rănit, zise Miro. Iartă-mă.

― Da, m-ai rănit, iar eu te-am rănit pe tine. Pe-aici, e un mod foarte răspândit de distracţie. Ajută-mă să mă ridic.

Preţ de o clipă ― o clipă foarte scurtă ― Miro uită că era infirm, că abia putea să-şi ţină echilibrul. Doar în clipa aceea, dădu să întindă mâna ca să-şi ajute fratele, dar apoi se clătină, pierzându-şi echilibrul, şi-şi aminti.

― Nu pot, spuse el.

― Ia mai slăbeşte-mă cu infirmitatea ta şi dă-mi odată mâna.

Astfel că Miro îşi îndepărtă cât putu de mult picioarele şi se aplecă deasupra fratelui său; fratele său mai tânăr, care acum era cu aproape trei decenii mai vârstnic, şi cu mult mai vârstnic în privinţa înţelepciunii şi a compasiunii. Miro întinse mâna. Quim o apucă strâns şi, ajutat de Miro, se ridică de la pământ. Pentru Miro, efortul a fost epuizant; nu avea destulă putere pentru gestul acesta, iar Quim nu se prefăcuse, ci se lăsase cu adevărat ridicat de Miro. Sfârşiră prin a sta unul în faţa celuilalt, umăr la umăr, cu degetele încă împletite.

― Eşti un preot bun, spuse Miro.

― Mda, făcu Quim. Şi dacă vreodată o să am nevoie de un partener de antrenament la box, am să te anunţ.

― O să răspundă Dumnezeu la rugăciunea ta?

― Fireşte. Dumnezeu răspunde la toate rugăciunile.

Doar o clipă i-a trebuit Miro ca să-şi dea seama de sensul vorbelor lui Quim.

― Am vrut să spun, va răspunde el da?

A, păi asta-i partea de care niciodată nu sunt sigur. Să mă anunţi şi pe mine dacă o s-o facă.

Quim păşi ― destul de ţeapăn şi şchiopătând ― spre copac, apoi se aplecă şi luă de jos două beţe vorbitoare.

― Despre ce vrei să vorbeşti cu Rooter?

― Mi-a dat de veste că trebuie să discutăm. Se pare că a apărut un nou soi de erezie într-una din pădurile de-aici.

― I-ai convertit şi pe urmă au luat-o razna, nu?

― La drept vorbind, nu, zise Quim. E vorba de un grup în faţa căruia nu am ajuns să predic până acum. Copacii-tată vorbesc cu toţii între ei, aşa că ideile creştinismului au ajuns deja în toate colţurile acestei planete. Ca de obicei, erezia pare să se răspândească mai repede decât adevărul, iar Rooter se simte vinovat pentru că totul a pornit de la o speculaţie de-a lui.

― Cred că pentru tine e o problemă serioasă.

Quim se înfioră.

― Nu numai pentru mine.

― Scuză-mă. Am vrut să spun, pentru biserică. Pentru credincioşi.

― Nu e ceva strict parohial, Miro. Aceşti pequeninos au născocit o erezie realmente interesantă. Cândva, nu cu mult timp în urmă, Rooter a speculat pe seama faptului că, aşa cum Hristos a venit printre oameni, s-ar putea ca într-o bună zi Duhul Sfânt să vină printre pequeninos. Este o interpretare cum nu se poate mai greşită a Sfintei Scripturi, dar pădurea aceea a luat-o în serios.

― Mie mi se pare totuşi o problemă de interes parohial.

― Şi eu am crezut la fel, până când Rooter mi-a dezvăluit detaliile. Vezi tu, ei sunt convinşi că virusul descolada este încarnarea Sfântului Duh. Ideea are o logică perversă: pentru că Sfântul Duh sălăşluieşte oriunde, în toate creaţiile lui Dumnezeu, încarnarea sa în virusul descolada e cât se poate de potrivită, căci şi acesta pătrunde în fiecare părticică a oricărei făpturi însufleţite.

― Vrei să spui că se închină la virus!

― Ei bine, da. În definitiv, n-aţi descoperit voi, savanţii, că pequeninos au fost creaţi, ca fiinţe înzestrate cu raţiune, de către virusul descolada? Aşa că virusul are putere de creaţie, ceea ce înseamnă că este de natură divină.

― Presupun că există tot atât de multe dovezi concrete ca şi pentru încarnarea lui Dumnezeu în Hristos.

― Nu, sunt mult mai multe. Dar dacă totul s-ar rezuma la atât, Miro, aş considera-o o problemă religioasă. Complicată, dificilă, dar ― cum ai spus şi tu ― parohială.

― Atunci, despre ce-i vorba?

― Descolada este al doilea botez. De foc. Numai pequeninos pot suporta acest botez, care-i poartă spre a treia viaţă. Este evident că ei se află mai aproape de Dumnezeu decât oamenii cărora le-a fost refuzată a treia viaţă.

― Mitologia superiorităţii. Cred că trebuia să ne aşteptăm la asta, spuse Miro. Majoritatea comunităţilor ce încearcă să supravieţuiască sub presiunea irezistibilă a unei culturi dominante îşi dezvoltă un mit, care le îngăduie să creadă că, într-un fel sau altul, sunt un neam deosebit, ales, favorizat de către zei. Ţiganii, evreii: precedente istorice se găsesc din belşug.

― Să vedem ce zici de ăsta, Senhor Zenador: fiindcă pequeninos sunt cei aleşi de către Sfântul Duh, misiunea lor este să răspândească acest al doilea botez printre toate neamurile şi seminţiile universului.

― Să răspândească descolada?

― Pe toate planetele. Un fel de zi a judecăţii de apoi la purtător. Sosesc pe o planetă, descolada se împrăştie, se adaptează, ucide... şi toată lumea pleacă să-şi vadă Creatorul.

― Doamne apără şi păzeşte!

― Aşa sperăm şi noi.

Deodată Miro făcu legătura cu ceea ce aflase abia cu o zi în urmă.

― Quim, gândacii construiesc o navă pentru pequeninos.

― Acelaşi lucru mi l-a zis şi Ender. Iar când i-am vorbit părintelui Daymaker...

― E un pequenino?

― Unul din copiii lui Human. Mi-a spus: Fireşte!", ca şi cum toată lumea ar fi ştiut ce se petrece Poate că asta şi crede: dacă pequeninos ştiu un lucru, atunci îl ştie toată lumea. Tot el mi-a spus că grupul de eretici plănuieşte să pună mâna pe comanda navei.

― De ce?

― Ca s-o poată duce pe o planetă locuită, bineînţeles. În loc să caute o planetă nelocuită pe care s-o terraformeze şi s-o colonizeze.

― Cred c-ar fi mai potrivit termenul de lusiformare.

― Simpatică poanta. Totuşi, Quim nu râse. E posibil să-şi realizeze scopul. Ideea că pequeninos constituie o specie superioară e populară, mai ales printre acei pequeninos care n-au apucat să se creştineze. Cei mai mulţi dintre ei nu-s cine ştie ce sofisticaţi. Nu pricep că discută de fapt despre un xenocid, despre lichidarea întregii specii umane.

― Cum e posibil să le scape un mic amănunt ca ăsta?

― Simplu: ereticii accentuează faptul că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult pe oameni încât şi-a trimis printre ei singurul fiu preaiubit. Ţii minte ce zice scriptura.

― Oricine crede în el nu va pieri.

― Întocmai. Cei care cred vor dobândi viaţa eternă. După mintea lor, asta ar fi a treia viaţă.

― Deci cei care mor trebuie să fi fost necredincioşi.

― Nu toţi pequeninos s-au îmbulzit să se ofere voluntari pentru misiunea de îngeri itineranţi ai distrugerii, dar numărul lor justifică încercarea de-ai opri, nu numai de dragul bisericii mamă.

― Maica Pământ.

― Vezi tu, Miro, uneori un misionar ca mine devine foarte important pentru întreaga lume. Într-un fel sau altul, va trebui să-i conving pe aceşti amărâţi de eretici că stăruie în greşeală şi că trebuie să accepte doctrina bisericii.

― Şi acum de ce vrei neapărat să vorbeşti cu Rooter?

― Pentru a obţine acea informaţie pe care pequeninos nu ne-o vor da niciodată.

― Şi anume?

― Adresa. Pe Lusitania sunt mii de păduri de pequeninos. Care din ele e comunitatea eretică? Dacă m-aş apuca să caut la întâmplare, de capul meu, până i-aş găsi, nava lor va fi de mult plecată.

― Te duci singur?

― Aşa procedez întotdeauna. Nu pot lua cu mine pe nici unul dintre fraţii cei mici, Miro. Până la convertirea unei păduri, membrii acesteia au tendinţa de a-l ucide pe oricare pequenino străin. Iată un caz în care e mai bine să fii raman decât utlaning.

― Mama ştie că pleci?

― Te rog să dai dovadă de spirit practic, Miro. De Satana nu mi-e teamă, dar de mama...

― Andrew ştie?

― Bineînţeles. Insistă chiar să meargă cu mine. Vorbitorul în numele Morţilor se bucură de un prestigiu enorm şi crede că-mi poate fi de folos.

― Deci n-ai să fii singur.

― Bineînţeles că voi fi. Când a mai avut nevoie cineva înveşmântat în armura Domnului de ajutorul unui umanist?

― Andrew e catolic.

― Se duce la liturghie, ia împărtăşania, se spovedeşte în mod regulat, dar rămâne tot Vorbitorul în numele Morţilor şi nu sunt convins de credinţa lui în Dumnezeu. Am să mă duc singur.

Miro se uită la Quim cu un sentiment reînnoit de admiraţie.

― Eşti tare, măi pui de lele, nu-i aşa?

― Sudorii şi fierarii sunt tari. Puii de lele au şi ei problemele lor. Nu sunt decât un slujitor al lui Dumnezeu şi al Bisericii, cu o misiune de îndeplinit. Cred că faptele recente sugerează că mă pândeşte un pericol mai mare din partea fratelui meu decât din partea celor mai eretici dintre pequeninos. De la moartea lui Human, pequeninos şi-au respectat jurământul pe întreaga planetă: nici unul n-a ridicat vreodată mâna cu intenţii agresive asupra unei fiinţe omeneşti. Cât ar fi de eretici, tot pequeninos rămân. Îşi vor respecta jurământul.

― Iartă-mă că te-am lovit.

― Am primit loviturile ca pe-o îmbrăţişare, fiul meu.

― Aş vrea să fi fost o îmbrăţişare, părinte Estevão.

― Atunci a fost.

Quim se întoarse către copac şi începu să bată în trunchiul lui ca într-o toacă. Aproape imediat timbrul şi tonalitatea sunetului începură să se modifice, pe măsură ce spaţiile cavernoase dinlăuntrul copacului îşi schimbau forma. Miro aşteptă câteva clipe, ascultând, deşi nu pricepea limba copacilor-tată. Rooter vorbea cu vocea abia auzită a copacilor, deşi cândva vorbise cu un glas adevărat, articulase cuvintele cu buzele, limba şi dinţii. Existau mai multe posibilităţi de a-ţi pierde trupul. Miro trecuse printr-o experienţă care ar fi putut să-l ucidă. De pe urma ei se alesese cu infirmitatea. Dar încă se mai putea mişca, oricât de stângaci, încă mai putea vorbi, oricât de lent. Credea că suferă precum Iov, iar Rooter şi Human, infirmi într-un grad mai mare decât el, credeau că le-a fost dăruită viaţa eternă.

― Destul de urâtă, situaţia, spuse Jane în urechea lui.

"Da", răspunse Miro pe tăcute.

― Părintele Estevão n-ar trebui să plece singur, continuă ea. Pe vremuri, pequeninos erau nişte războinici de-o eficacitate devastatoare. N-au uitat încă acest lucru.

"N-ai decât să-i spui lui Ender. Eu n-am nici o putere."

― Cutezătoare vorbe, eroul meu, zise Jane. Am să-i spun lui Ender, în timp ce tu stai aici şi-ţi aştepţi miracolul.

Miro oftă şi porni în josul dealului, spre poartă.

9

Aşchiuţă

AM DISCUTAT cu Ender şi cu sora lui. Valentine, care e istoric.

Explică-mi noţiunea.

Caută prin cărţi şi încearcă să afle poveştile unor oameni, apoi scrie poveşti despre ceea ce află şi le trimite celorlalţi oameni.

Dacă poveştile sunt deja scrise, de ce le scrie din nou?

Pentru că nu sunt bine înţelese. Ea îi ajută pe oameni să le înţeleagă.

Dacă oamenii mai apropiaţi de vremurile acelea nu le-au înţeles, cum poate ea, care s-a născut mai târziu, să le înţeleagă mai bine?

Şi eu i-am pus întrebarea aceasta, iar Valentine mi-a spus că nu întotdeauna le înţelege mai bine. Dar vechii scriitori au înţeles semnificaţia pe care poveştile o aveau pentru oamenii vremurilor lor, iar ea înţelege semnificaţia pe care poveştile o au pentru oamenii timpului ei.

Aşadar, povestea se schimbă.

― Da.

Şi totuşi, ei cred de fiecare dată că povestea e o amintire adevărată?

Valentine mi-a explicat că unele poveşti sunt adevărate, iar altele demne de crezare. N-am înţeles nimic.

De ce nu memorează ei poveştile cu exactitate, din capul locului? Atunci n-ar mai fi nevoiţi să se tot mintă unii pe alţii.

Qing-Jao şedea în faţa terminalului, cu ochii închişi, reflectând. Wang-Mu îi peria părul; mişcările, mângâierile, însăşi respiraţia fetei o reconfortau pe Qing-Jao.

Acestea erau momentele când Wang-Mu putea vorbi liber, fără teama de a o întrerupe. Şi, fiind cine era, Wang-Mu se folosea de acest răgaz pentru a pune întrebări. Avea tare multe întrebări de pus.

În primele zile, întrebările ei fuseseră toate despre vorbele zeilor. Bineînţeles, Wang-Mu aflase cu mare uşurare că aproape întotdeauna era de ajuns urmărirea unei singure fibre; după prima întâmplare, se temuse ca nu cumva Qing-Jao să parcurgă în fiecare zi întreaga duşumea.

Dar încă mai avea întrebări despre tot ce era legat de purificare. "De ce nu urmăreşti câte-o linie în fiecare zi, dimineaţa, ca să ştii că ai scăpat de-o grijă? De ce nu acoperi duşumeaua cu un covor?" Tare greu mai era să-i explice lui Wang-Mu că zeii nu puteau fi păcăliţi prin astfel de stratageme caraghioase.

"Ce s-ar întâmpla dacă pe întreaga planetă n-ar exista deloc lemne? Te-ar arde zeii ca pe o foaie de hârtie? Ar veni un dragon să te ducă de-aici?"

Qing-Jao nu putea răspunde la întrebările fetei decât spunându-i că asta îi cereau zeii să facă. Dacă nu ar fi existat nici o fibră de lemn pe întreaga planetă, zeii nu i-ar fi dat o astfel de însărcinare. La care Wang-Mu a replicat că ar trebui să se dea o lege împotriva lemnului, încât Qing-Jao să scape de tot chinul acesta.

Cei ce n-au auzit glasul zeilor, pur şi simplu nu pot înţelege.

Astăzi, totuşi, întrebările lui Wang-Mu nu aveau nimic de a face cu zeii sau, cel puţin, nu aveau nimic de a face cu ei la prima vedere.

― Ce anume a oprit până la urmă Flota Lusitania? întrebă Wang-Mu.

Qing-Jao a fost ispitită să ia întrebarea în glumă şi să răspundă râzând: "Dacă aş şti, acum m-aş odihni!" Dar apoi îşi dădu seama că Wang-Mu nici n-ar fi trebuit să ştie că Flota Lusitania dispăruse.

― De unde ai auzit tu despre Flota Lusitania?

― Păi, ştiu să citesc, nu? zi se Wang-Mu, parcă un pic cam prea mândră. Dar de ce să nu fi fost mândră? Qing-Jao îi spusese, cu bună credinţă, că învăţa foarte repede şi că reuşea să deducă multe lucruri singură. Era foarte inteligentă şi Qing-Jao ştia că n-ar trebui să fie surprinsă dacă Wang-Mu înţelegea mai mult decât i se spunea în mod direct.

― Pot să văd şi eu ce apare mereu pe terminalul tău, continuă Wang-Mu, şi tot timpul e ceva legat de Flota Lusitania. De asemenea, ai discutat cu tatăl tău din prima zi de când am ajuns aici. N-am înţeles mai nimic din ce-ai spus, dar avea legătură cu Flota Lusitania. Vocea lui Wang-Mu se umplu instantaneu de scârbă: Fie ca zeii să se pişe în faţa ăluia care a trimis flota.

Vehemenţa ei era şi aşa îndeajuns de şocantă; faptul că Wang-Mu ridicase glasul împotriva Congresului Stelar era incredibil.

― Ştii cumva cine a trimis flota? întrebă Qing-Jao.

― Bineînţeles: politicienii din Congresul Stelar, care încearcă astfel să distrugă orice speranţă ca vreuna din planetele colonii să-şi câştige independenţa.

Aşadar, Wang-Mu ştia că vorbea ca un trădător; Qing-Jao îşi aminti de cuvintele asemănătoare spuse de ea însăşi, cu mult timp în urmă, şi o cuprinse sila; faptul că erau rostite din nou în prezenţa ei, de către propria ei slujnică de taină, era scandalos.

― Şi ce mai ştii tu despre acest subiect? Sunt probleme de competenţa Congresului şi iată-te vorbind despre independenţă, colonii şi...

Wang-Mu căzu în genunchi, cu fruntea la podea. Qing-Jao se ruşină imediat pentru că vorbise cu atâta asprime.

― Ei, haide, Wang-Mu, ridică-te.

― Eşti supărată pe mine.

― Sunt uluită că te aud vorbind astfel, asta-i tot. Unde-ai auzit asemenea prostii?

― Toată lumea vorbeşte, zise Wang-Mu.

― Nu toată lumea. Tata nu spune niciodată asemenea lucruri. Pe de altă parte, Demostene le repetă.

Qing-Jao îşi aminti ce simţise când citise prima oară cuvintele lui Demostene, cât de logic, de drept şi de adevărat i se păruse totul. Abia mai târziu, când tatăl ei i-a explicat că Demostene era inamicul conducătorilor şi, prin urmare, inamicul zeilor, abia atunci şi-a dat seama cât de linguşitoare şi de amăgitoare fuseseră cuvintele trădătorului, care aproape reuşise s-o convingă că Flota Lusitania era o forţă a răului. Dacă Demostene fusese în stare să păcălească o fată instruită şi pe deasupra vorbitoare-cu-zeii precum Qing-Jao, nu era de mirare că acum auzea cuvintele lui, ca adevăruri, în gura unei fete de rând.

― Cine e Demostene? întrebă Wang-Mu.

― Un trădător care, după cât se pare, a reuşit mai mult decât şi-a putut închipui cineva.

Îşi dădea seama Congresul că ideile lui Demostene erau repetate de către oameni care nici măcar nu auziseră de el? Înţelegea oare cineva ce semnificaţie avea acest fapt? Ideile lui Demostene ajunseseră subiecte banale de discuţie între oamenii de rând. Lucrurile luaseră o întorsătură mult mai periculoasă decât îşi închipuise Qing-Jao.

― N-are importanţă, spuse Qing-Jao. Vorbeşte-mi despre Flota Lusitania.

― Cum să vorbesc, dacă te superi?

Qing-Jao aşteptă cu răbdare.

― Bine, atunci, spuse Wang-Mu, dar cu aceeaşi expresie de precauţie. Tata zice ― şi tot aşa zice şi Pan Ku-Wei, prietenul; lui foarte înţelept care, o dată, a fost cât pe-aci să treacă de examenul pentru angajarea în serviciul civil...

― Ce spun ei?

― Că e foarte rău că dacă a fost trimisă o flotă atât de mare împotriva unei colonii dintre cele mai mici, numai pentru că cei din colonie au refuzat să extrădeze pe doi dintre cetăţenii lor spre a fi judecaţi pe o altă planetă. Ei zic că dreptatea e în întregime de partea Lusitaniei, pentru că a trimite oamenii de pe o planetă pe alta împotriva voinţei lor înseamnă să-i îndepărtezi pentru totdeauna de familie şi prieteni. E ca şi cum i-ai condamna înainte de a-i judeca.

― Şi dacă sunt vinovaţi?

― Asta trebuie s-o hotărască tribunalele de pe propria lor planetă, unde oamenii îi cunosc şi pot să le cântărească fărădelegile cu dreptate, şi nu cei din Congres, aflaţi la o depărtare atât de mare încât nu ştiu nimic iar de înţeles, înţeleg şi mai puţin. Wang-Mu îşi înclină capul. Aşa spune Pan Ku-wei.

Qing-Jao îşi stăpâni repulsia provocată de cuvintele trădătoare ale lui Wang-Mu; era important să ştie ce gândeau oamenii de rând, chiar dacă simpla ascultare a unor astfel de vorbe îi dădeau lui Qing-Jao certitudinea că zeii se vor mânia pe ea pentru atâta lipsă de loialitate.

― Deci tu crezi că Flota Lusitania nu ar fi trebuit să plece niciodată?

― Dacă au fost în stare să trimită o flotă împotriva Lusitaniei fără un motiv întemeiat, ce i-ar putea opri să trimită o flotă şi împotriva planetei noastre? Şi noi suntem o colonie, nu facem parte dintre cele O Sută de Planete şi nici membri ai Congresului nu suntem. Ce i-ar putea opri să declare că Han Fei-Tzu e un trădător şi să-l trimită în exil pe cine ştie ce planetă îndepărtată, de unde să mai revină abia peste şaizeci de ani?

Gândul acesta era unul dintre cele mai îngrozitoare, şi era o mare impertinenţă din partea lui Wang-Mu să-l aducă în discuţie pe tatăl ei; nu pentru că ea era doar o slujnică, ci pentru că ar fi fost o impertinenţă din partea oricui să şi-l imagineze pe marele Han Fei-Tzu condamnat pentru o fărădelege. Pierzându-şi pentru moment cumpătul, Qing-Jao dădu glas mâniei ce o cuprinsese:

― Congresul Stelar nu l-ar trata niciodată pe tatăl meu ca pe un criminal!

― Iartă-mă, Qing-Jao. Mi-ai poruncit să-ţi repet ce a zis tatăl meu.

― Vrei să spui că tatăl tău a vorbit despre Han Fei-Tzu?

― Toţi oamenii din Jonlei ştiu că Han Fei-Tzu este cel mai onorabil dintre locuitorii planetei Calea. Faptul că în oraşul nostru se află Casa Han e cea mai mare mândrie a noastră.

"Aşadar" îşi spuse Qing-Jao în gând, "ai ştiut exact cât de mare ţi-a fost ambiţia când te-ai hotărât să devii slujnica fiicei sale."

― Nici eu şi nici ei n-am vrut să dăm dovadă de lipsă de respect, dar recunoaşte că în clipa în care Congresul ar crede de cuviinţă, ar putea să ordone planetei Calea să-l trimită pe tatăl tău să fie judecat pe o altă planetă.

― Niciodată n-ar face...

― Dar ai putea? insistă Wang-Mu.

― Calea e o colonie, spuse Qing-Jao. Legea prevede aşa ceva, dar Congresul Stelar n-ar face niciodată...

― Dar dacă au făcut-o cu Lusitania, de ce n-ar face-o şi cu Calea?

― Pentru că xenologii de pe Lusitania au fost vinovaţi de crime care...

― Oamenii de pe Lusitania nu sunt de aceeaşi părere. Guvernul lor a refuzat să-i extrădeze pentru a fi judecaţi.

― Iată lucrul cel mai grav. Cum poate îndrăzni un guvern planetar să creadă că ştie mai bine decât Congresul ce e de făcut?

― Bine, dar ei ştiu totul! spuse Wang-Mu pe un ton de parcă ideea era atât de firească încât toată lumea ar fi trebuit s-o cunoască. Ei îi ştiu foarte bine pe xenologi. Dacă Congresul Stelar ar ordona planetei Calea să-l trimită pe Han Fei-Tzu să fie judecat pentru o crimă pe care noi toţi ştim că n-a comis-o, nu crezi că ar trebui mai bine să ne răzvrătim decât să ne lipsim de un om atât de important? Atunci ei ar trimite o flotă împotriva noastră.

― Congresul Stelar este izvorul justiţiei pe toate cele O Sută de Planete.

Qing-Jao rostise aceste cuvinte pe un ton că nu dădea drept la replică. Discuţia era încheiată.

Imprudentă, Wang-Mu nu tăcu:

― Dar Calea nu face parte dintre cele O Sută de Planete, nu-i aşa? Nu suntem decât o colonie, deci pot să ne facă ce vor, şi nu-i cinstit.

În final, Wang-Mu dădu cu hotărâre din cap, ca şi cum era convinsă că învinsese în această controversă. Qing-Jao aproape pufni în râs. Ar fi râs dacă n-ar fi fost atât de supărată. În parte, supărarea ei se datora faptului că Wang-Mu o întrerupsese de mai multe ori, ba chiar o contrazisese, lucru pe care profesorii ei avuseseră întotdeauna grijă să nu-l facă. Totuşi, impertinenţa manifestată de Wang-Mu era probabil ceva pozitiv iar mânia lui Qing-Jao era un semn că devenise prea obişnuită cu respectul nemeritat pe care oamenii îl arătau ideilor sale, numai pentru că fuseseră rostite de buzele unei vorbitoare-cu-zeii. Wang-Mu trebuia încurajată să vorbească în felul acesta. Partea aceea a făpturii lui Qing-Jao care se înfuriase nu era deloc bună şi trebuia să se descotorosească de ea.

Dar mânia lui Qing-Jao fusese provocată în bună măsură de felul în care Wang-Mu vorbise despre Congresul Stelar, ca şi cum nu l-ar fi considerat autoritatea supremă a întregii omeniri; ca şi cum şi-ar fi închipuit că planeta Calea era mai importantă decât voinţa colectivă a tuturor planetelor. Chiar dacă inimaginabilul s-ar fi întâmplat şi Han Fei-Tzu ar fi primit ordinul de a merge să fie judecat pe o planetă aflată la o sută de ani-lumină distanţă, ar fi făcut-o fără să murmure şi s-ar fi înfuriat grozav dacă cineva de pe Calea ar fi opus cea mai mică rezistenţă. Să se răzvrătească precum Lusitania? De neconceput. Numai gândul la aşa ceva o făcu pe Qing-Jao să se simtă murdară.

Murdară. Impură. Gândul atât de rebel o obligă să caute o fibră pe care s-o urmărească.

― Qing-Jao! ţipă Wang-Mu imediat ce stăpâna ei îngenunche şi se aplecă deasupra duşumelei. Te rog, spune-mi că zeii nu te pedepsesc pentru că ai ascultat vorbele pe care ţi le-am aruncat!

― Zeii nu mă pedepsesc. Mă purifică.

― Dar n-au fost ale mele vorbele acelea, Qing-Jao! Au fost vorbele unor oameni care nici măcar nu sunt aici.

― Indiferent cine le-a spus, sunt impure.

― Dar nu-i drept să te purifici pentru nişte idei care n-au fost niciodată ale tale şi în care nici n-ai crezut!

Din ce în ce mai rău! Chiar n-are de gând să se oprească?

― Acum trebuie să te ascult spunându-mi că înşişi zeii sunt nedrepţi?

― Sunt, dacă le pedepsesc pentru cuvintele altora!

Fata depăşise orice măsură.

― Ei poftim, acum eşti mai înţeleaptă decât zeii?

― Ar putea la fel de bine să te pedepsească pentru că eşti atrasă de gravitaţie sau pentru că atunci când plouă ţi se udă hainele!

― Dacă mi-ar porunci să mă purific pentru astfel de lucruri, aş face-o şi aş zice că e un act de justiţie.

― Atunci justiţia n-are nici o noimă! ţipă Wang-Mu. Când tu pronunţi cuvântul "justiţie", înţelegi prin el "ceea ce zeii hotărăsc". Dar când îl pronunţ eu, mă gândesc la dreptate şi înţeleg ca oamenii să fie pedepsiţi numai pentru ceea ce au făcut cu rea intenţie, şi...

― Trebuie să accept ceea ce zeii înţeleg prin justiţie.

― Justiţia e justiţie, indiferent ce ar avea de spus zeii!

Qing-Jao se abţinu cu greu să se ridice şi s-o pălmuiască pe slujnica ei de taină. Ar fi fost îndreptăţită s-o facă, căci Wang-Mu îi provocase o durere atât de mare încât parcă ar fi lovit-o cu toată puterea. Dar nu-i stătea în fire lui Qing-Jao să lovească o persoană care nu avea libertatea să răspundă în acelaşi fel. În plus, apăruse o enigmă mult mai interesantă: în definitiv, zeii o trimiseseră pe Wang-Mu ― Qing-Jao era deja sigură ― , aşadar, în loc să intre într-o controversă directă cu Wang-Mu, trebuia să înţeleagă care a fost intenţia zeilor când i-au trimis o servitoare care rostea cuvinte atât de ruşinoase şi de lipsite de respect.

Zeii o împinseseră pe Wang-Mu să spună că era nedrept ca stăpâna ei să fie pedepsită numai pentru că ascultase opiniile necuviincioase ale altora. Poate că ceea ce susţinea Wang-Mu era adevărat, dar tot atât de adevărat era că zeii nu puteau fi nedrepţi. În consecinţă, ei nu o pedepseau pe Qing-Jao numai pentru că ascultase vorbele trădătoare ale oamenilor. Nu, Qing-Jao trebuia să se purifice pentru că, în adâncul sufletului ei, exista probabil un colţişor în care credea acele opinii. Trebuia să se cureţe pentru că, într-un loc ascuns al făpturii sale, încă se mai îndoia de mandatul ceresc al Congresului Stelar, încă mai credea că hotărârile acestuia nu erau juste.

Imediat, Qing-Jao se târî până la peretele cel mai apropiat şi începu să caute fibra pe care se cuvenea s-o urmărească. Datorită cuvintelor lui Wang-Mu, descoperise în adâncul ei o murdărie ascunsă. Zeii o aduseseră mai aproape cu un pas de cunoaşterea celor mai întunecate locuri dinlăuntrul fiinţei sale, deci într-o bună zi va fi cu desăvârşire plină de lumină, binemeritându-şi astfel numele care acum nu era decât o zeflemea. "O parte din mine se îndoieşte de dreptatea Congresului Stelar. O, Zei, pentru binele strămoşilor mei, al poporului meu, al conducătorilor mei şi, la urmă, pentru binele meu, alungaţi această îndoială din mine şi făceţi-mă curată!"

Când termină să urmărească linia ― şi nu a fost nevoie decât de o singură fibră pentru a se simţi iarăşi curată ― o văzu pe Wang-Mu, care şedea liniştită într-un colţ şi o privea. Toată mânia lui Qing-Jao dispăruse acum şi, mai mult, îi era recunoscătoare lui Wang-Mu fiindcă, fără voia ei, fusese o unealtă a zeilor, ajutând-o să înţeleagă un nou adevăr. Totuşi, Wang-Mu trebuia să priceapă că întrecuse măsura.

― În casa asta toţi suntem slujitori loiali ai Congresului Stelar, spuse Qing-Jao cu o voce blândă şi cu expresia cea mai binevoitoare pe care şi-o putea compune. Iar dacă eşti credincioasă acestei case, ai să slujeşti şi tu Congresul din toată inima.

Cum putea să-i explice lui Wang-Mu cât de dureros învăţase ea însăşi lecţia aceasta, cât de dureros o învăţa şi acum? Avea nevoie de Wang-Mu ca s-o ajute, nu să-i îngreuneze strădaniile.

― Preasfinţia ta, n-am ştiut, spuse Wang-Mu, şi n-am bănuit. Întotdeauna am auzit numele lui Han Fei-Tzu pomenit ca numele celui mai nobil slujitor al Căii. Am crezut că slujiţi Calea, nu Congresul, altfel niciodată n-aş...

― Niciodată n-ai fi venit să lucrezi aici?

― Niciodată n-aş fi vorbit cu atâta asprime despre Congres. Te-aş fi slujit chiar dacă ai fi locuit în casa unui dragon.

"Poate că acolo locuiesc", îşi spuse Qing-Jao. "Poate că zeul care mă purifică e un dragon, rece şi fierbinte, îngrozitor şi minunat."

― Ţine minte, Wang-Mu, că planeta numită Calea nu este Calea însăşi, ci a fost numită aşa doar pentru a ne reaminti să trăim zi de zi după adevărata Cale. Tatăl meu şi cu mine slujim Congresul pentru că are mandatul cerului, iar Calea ne cere să-l slujim chiar şi peste dorinţele şi nevoile unei anumite planete ce poartă numele Calea.

Wang-Mu se uită la cu ochii mari, fără să clipească. Înţelesese oare? Crezuse? N-avea importanţă ― va învăţa să creadă, cu timpul.

― Du-te acum, Wang-Mu. Trebuie să lucrez.

― Da, Qing-Jao.

Wang-Mu se ridică imediat şi, cu capul plecat, se retrase mergând cu spatele. Qing-Jao îşi îndreptă atenţia către terminalul ei. Dar, în timp ce comanda afişarea pe display a altor rapoarte, deveni conştientă de prezenţa cuiva în încăpere. Se răsuci cu scaun cu tot; o văzu pe Wang-Mu în pragul uşii.

― Ce doreşti? întrebă Qing-Jao.

― Vreau să te-ntreb dacă e de datoria unei slujnice de taină să-ţi spună orice idee îi trece prin cap, chiar dacă se dovedeşte a fi o prostie?

― Poţi să-mi spui tot ce vrei. Te-am pedepsit eu vreodată?

― Atunci te rog să mă ierţi, stăpâna mea, dacă îndrăznesc să-ţi spun ceva despre însărcinarea la care lucrezi.

Ce putea să ştie Wang-Mu despre Flota Lusitania? Fata învăţa repede, dar Qing-Jao continua să-i predea noţiuni atât de elementare încât era absurd să creadă că slujnica ei ar putea măcar să priceapă problemele, darămite să se gândească la un răspuns. Cu toate acestea, tatăl ei o învăţase că servitorii sunt întotdeauna mai mulţumiţi atunci când ştiu că stăpânul lor îşi apleacă urechea la ceea ce au ei de zis.

― Te rog să-mi spui. Cum ai putea fi să rosteşti o prostie mai mare decât lucrurile pe care eu însămi deja le-am spus?

― Iubita mea soră mai mare, începu Wang-Mu, de fapt de la tine am luat ideea. Ai zis de atâtea ori că nimic din ceea ce ştiinţa şi întreaga istorie ne-au învăţat nu ar fi putut provoca dispariţia atât de perfectă a Flotei Lusitania.

― Dar uite că s-a întâmplat, deci, la urma urmelor, trebuie să fi fost posibil.

― Ceea ce mi-a venit în minte, dulcea mea Qing-Jao, reluă Wang-Mu, este un lucru pe care mi l-ai explicat atunci când am studiat logica, ceva despre cauza primară şi cea finală. În tot acest timp ai căutat cauzele primare: cum oare a dispărut o întreagă flotă? Dar ai căutat vreodată cauza finală, mai bine zis care a fost scopul celui care a anihilat sau chiar a distrus flota?

― Toată lumea ştie de ce ar vrea anumiţi oameni ca flota să fie oprită: încearcă să apere drepturile coloniilor sau le-a intrat în cap ideea ridicolă că cei din Congres intenţionează să-i distrugă pe pequeninos împreună cu întreaga Lusitanie. Sunt miliarde de oameni care ar dori să oprească navele. Toţi aceştia sunt răzvrătiţi în sufletele lor şi duşmani ai zeilor.

― Dar cineva chiar a făcut-o, zise Wang-Mu. Iar dacă nu poţi să descoperi în mod direct ce s-a întâmplat cu flota, atunci poate aflând cine a făcut-o, vei afla şi cum a procedat.

― Nu ştim nici măcar dacă a făcut-o cineva, replică Qing-Jao. Se poate să fi fost ceva. Fenomenele naturale nu au nici un scop, deoarece n-au raţiune.

Wang-Mu îşi înclină capul.

― În cazul acesta, chiar te-am făcut să-ţi pierzi timpul, Qing-Jao. Te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să plec atunci când mi-ai poruncit.

― Nu-i nimic, spuse Qing-Jao.

Wang-Mu ieşise deja şi Qing-Jao nu ştia dacă slujnica auzise cuvintele ei liniştitoare. "N-are importanţă. Dacă Wang-Mu s-a simţit jignită, mă revanşez faţă de ea mai târziu. Drăguţ din partea ei că s-a gândit să mă ajute. Am să-i spun că mă bucur că ştiu că are un suflet atât de zelos."

După ce Wang-Mu plecă, Qing-Jao se întoarse la terminal. Fără prea multă tragere de inimă, trecu în revistă rapoartele pe afişajul calculatorului. Pe toate le văzuse de atâtea ori înainte şi nu găsise nimic util! De ce ar fi fost altfel acum? Poate că aceste rapoarte şi rezumate nu-i dezvăluiau nimic pentru că nu era nimic de găsit. Poate că flota dispăruse fiindcă cine ştie ce zeu o luase razna; se cunoşteau relatări ale unor astfel de întâmplări în vremurile de demult. Poate că nu exista nici o dovadă a intervenţiei umane pentru că nu un om o făcuse. "Ce ar zice tata de una ca asta?" se întrebă ea. Cum s-ar putea descurca Congresul cu o zeitate cuprinsă de nebunie? Dacă nu erau în stare să dea de urma scriitorului acela instigator, Demostene, cum sperau să urmărească şi să prindă un zeu.

"Oricine-ar fi acest Demostene, chiar acum se prăpădeşte de râs", reflectă Qing-Jao. Atâtea strădanii din partea lui să-i convingă pe oameni că guvernanţii nu au avut dreptate când au trimis o flotă militară, şi uite că acum flota s-a oprit din drum, exact aşa cum a dorit Demostene!

"Exact aşa cum a dorit Demostene." Pentru prima oară, Qing-Jao făcu o conexiune mentală atât de evidentă încât nu-i venea să creadă că nu se gândise la ea până atunci. La drept vorbind, era atât de evidentă încât poliţiile din multe oraşe porniseră de la presupunerea că cei cunoscuţi deja ca simpatizanţi ai lui Demostene aveau în mod cert un amestec în dispariţia flotei. Îi arestaseră pe toţi cei suspectaţi de rebeliune şi încercaseră să obţină cu forţa mărturisiri din partea lor, dar bineînţeles că nu-l interogaseră pe Demostene, căci nimeni nu ştia cine era.

Demostene, atât de viclean încât nu fusese descoperit atâţia ani, în pofida tuturor investigaţiilor întreprinse de poliţia Congresului; Demostene, care era tot atât de greu de găsit ca şi cauza dispariţiei flotei. Dacă a fost în stare să se ascundă atâta vreme, de ce n-ar fi răspunzător pentru tot restul? "Dacă-l găsesc pe Demostene, poate voi afla şi cum a dispărut flota. N-aş zice că am habar de unde ar trebui să încep, dar cel puţin e o nouă cale de abordare. Măcar n-o să mai citesc la nesfârşit rapoarte inutile, lipsite de conţinut."

Brusc, Qing-Jao îşi aminti cine spusese aproape exact acelaşi lucru, cu numai câteva clipe mai devreme. Simţi cum se înroşeşte, iar sângele îi năvăli fierbinte în obraji. "Cât de arogantă am fost, arătându-mă condescendentă faţă de Wang-Mu, tratând-o de sus pentru că şi-a închipuit că m-ar putea ajuta în misiunea mea măreaţă. Iar acum, după nici cinci minute, gândul pe care mi l-a strecurat în minte a înflorit într-un plan. Chiar dacă planul eşuează, ea a fost cea care mi l-a sugerat, sau cel puţin m-a împins să mă gândesc la el. Prin urmare, eu am fost o proastă că am crezut-o pe ea neroadă." Lacrimi de ruşine umplură ochii lui Qing-Jao.

Deodată îi veniră în minte nişte versuri celebre dintr-un cântec scris de străbuna sa de suflet:

Aş vrea să chem înapoi

florile de coacăz

care au căzut,

deşi florile din păr au rămas.

Poeta Li Qing-Jao cunoştea durerea provocată de regretul pentru cuvintele care ne-au scăpat deja printre buze şi nu mai pot fi chemate vreodată înapoi. Era însă îndeajuns de înţeleaptă să-şi aducă aminte că, deşi acele cuvinte au dispărut, mai rămân destule altele care aşteaptă să fie rostite, ca florile de păr.

Spre a-şi alina ruşinea de a fi fost atât de trufaşă, Qing-Jao începu să recite strofele cântecului, dar când ajunse la versul: "bărcile-dragon de pe râu", gândul îi zbură la Flota Lusitania şi văzu în minte toate acele astronave ca pe nişte bărci pe un râu, pictate în culori fioroase, plutind acum în voia curentului, atât de departe de mal încât cei din ele nu mai puteau fi auziţi, oricât de tare strigau.

De la bărcile-dragon, gândurile ei trecură la zmeiele-dragon, şi îşi imagină Flota Lusitania ca pe un stol de zmeie cu aripile frânte, rătăcind în bătaia vântului, scăpate din mâna copilului care le ridicase în aer la început. Ce minunat era să le vezi plutind în libertate; totuşi, cât de groaznic trebuie să fi fost pentru ele, care nu-şi doriseră niciodată libertatea!

Nu m-am temut de vânturile sălbatice,

nici de ploaia furioasă.

Cuvintele îi veniră din nou în minte. Nu m-am temut. Vânturi sălbatice. Ploaia furioasă. Nu m-am temut în timp ce

Închinam şi beam din paharele

cu vin de coacăze cald,

iar acum nu mai ştiu

cum să fac să aduc vremurile

acelea înapoi.

"Străbuna mea de suflet putea să-şi înece teama în vin pentru că avea cu cine să-l bea", reflectă Qing-Jao. Chiar şi acum...

singură pe rogojina mea, cu o ceaşcă

în mâini, privesc cu tristeţe în gol.

...poeta îşi aminteşte de prietenul ei plecat. "Eu de cine-mi amintesc acum?" se întrebă Qing-Jao. "Unde e iubirea mea gingaşă? Ce epocă trebuie să fi fost atunci, când marea Li Qing-Jao era încă o muritoare şi când bărbaţii şi femeile puteai fi împreună, ca prieteni tandri, fără să-i preocupe cine era vorbitor-cu-zeii şi cine nu? Pe atunci, o femeie putea duce o astfel de viaţă încât, chiar şi în singurătatea ei, îi rămâneau amintirile. Eu nu-mi amintesc nici măcar chipul mamei mele, doar tablourile fără relief; nu pot să-mi amintesc cum îşi întorcea capul, în vreme ce ochii ei priveau mereu către mine. Îl am numai pe tatăl meu, care e asemenea unui zeu: pot să-l venerez, să mă supun lui şi chiar să-l iubesc, dar niciodată nu pot glumi cu el; când îl mai necăjesc, totdeauna sunt atentă să văd dacă încuviinţează felul în care-l necăjesc. O am şi pe Wang-Mu; cât de hotărât am vorbit despre cum o să fim noi prietene, dar o tratez ca pe o slujnică, nu uit nici măcar o clipă cine este vorbitor-cu-zeii şi cine nu. E ca un zid peste care nu se poate trece nicicând. Sunt singură acum şi veşnic voi fi singură."

O răcoare limpede pătrunde

prin perdeaua ferestrei,

luna nouă de dincolo de zăbrelele aurite,

Se cutremură. "Eu şi luna. Parcă zeii se gândeau la luna lor ca la o fecioară rece, zeiţă a vânătorii? Nu asta sunt eu acum? Am şaisprezece şi sunt neatinsă..."

şi aud un flaut sunând,

de parcă ar sosi cineva.

"Ascult şi iar ascult, dar nu aud niciodată melodia care să vestească sosirea cuiva..."

Nu. Ceea ce auzea erau sunetele îndepărtate ce însoţeau pregătirea mesei: zăngănit de castroane şi linguri, râsete dinspre bucătărie. Smulsă din starea de reverie, îşi şterse cu mâna lacrimile caraghioase de pe obraji. Cum putuse să se creadă singură, când crescuse în casa aceasta plină, în care toţi o îngrijiseră cu dragoste încă de pe vreme când era de-o şchioapă? "Uite cum stau aici şi-mi recit singură fragmente din poezii străvechi când am atâtea de făcut."

Ceru imediat rapoartele investigaţiilor privind identitatea lui Demostene.

Rapoartele o făcură să creadă pentru o clipă că şi acesta era un drum închis. Mai bine de treizeci de scriitori de pe aproape tot atâtea planete fuseseră arestaţi pentru publicarea unor documente instigatoare sub numele acesta. Congresul Stelar ajunsese la concluzia evidentă că Demostene nu era decât un nume generic folosit de orice rebel care voia să atragă atenţia asupra sa. Nu exista nici un Demostene real, nici măcar o conspiraţie organizată.

Dar Qing-Jao avea îndoieli în privinţa acestei concluzii. Demostene se bucurase de un succes remarcabil în provocarea tulburărilor pe toate planetele. Putea oare să aibă atâta talent vreunul dintre trădătorii arestaţi? Greu de crezut.

În plus, gândindu-se iarăşi la vremea când îl citise pe Demostene, Qing-Jao îşi aminti că remarcase coerenţa scrierilor sale. Singularitatea şi consistenţa viziunii sale erau doar două din trăsăturile ce-l făceau să fie atât de ispititor. Totul părea să se potrivească, să aibă o logică unitară.

Nu totul. Demostene stabilise şi Ierarhizarea Străinilor? Utlanning, framling, raman, varelse. Ba nu, asta s-a scris cu mulţi ani în urmă, trebuie să fi fost un alt Demostene. Ierarhia acelui Demostene era oare motivul pentru care trădătorii îi foloseau numele? Ei scriau în sprijinul independenţei Lusitaniei, singura planetă unde fusese descoperită o formă de viaţă inteligentă non-umană. Era deci foarte nimerit să se folosească numele scriitorului care, pentru prima oară, învăţase omenirea că universul nu era împărţit între umani şi non-umani sau între specii inteligente şi non-inteligente.

Unii dintre străini, afirmase acel Demostene de demult, erau framling ― fiinţe umane de pe o altă planetă. Alţii erau raman ― aparţinând unei alte specii inteligente, totuşi capabilă să comunice cu fiinţele omeneşti, astfel încât deosebirile puteau fi aplanate şi se ajungea în cele din urmă la decizii de comun acord. În fine, mai erau şi varelse, "fiarele înţelepte", în mod evident inteligente, dar complet incapabile să ajungă la o bază de discuţii comună cu specia umană. Numai împotriva acestor varelse era justificat vreodată războiul; cu o specie raman oamenii puteau încheia pacea şi apoi să împartă planetele locuibile. Era o modalitate de gândire lipsită de prejudecăţi, plină de speranţa că străinii erau capabili totuşi să ne fie prieteni. Oamenii care gândeau astfel n-ar fi trimis niciodată o flotă cu Dipozitivul Dezintegrator către o planetă locuită de o specie inteligentă.

Gândul acesta era extrem de stânjenitor: faptul că acel Demostene, care concepuse ierarhizarea, ar dezaproba totodată Flota Lusitania. Aproape imediat, Qing-Jao se văzu nevoită să se contrazică. N-avea importanţă ce ar fi gândit vechiul Demostene, nu-i aşa? Noul Demostene, instigatorul, nu era deloc un filozof înţelept care încerca să aducă pacea între rase şi naţiuni. Dimpotrivă, el încerca să semene disensiuni şi nemulţumiri între planete, să provoace dispute, poate chiar războaie între framlingi.

Iar Demostene-instigatorul nu era doar un personaj compus, alcătuit din mai mulţi rebeli ce activau pe diferite planete. Cercetările efectuate de computerul ei îi confirmară curând această părere. Într-adevăr, fuseseră descoperiţi mulţi rebeli care publicaseră pe planetele lor, folosindu-se de numele lui Demostene, dar aceştia erau întotdeauna autorii unor materiale mărunte, ineficiente şi inutile, fără vreo legătură cu documentele cu adevărat periculoase care păreau să-şi facă apariţia simultan pe jumătate din planete. Cu toate acestea, fiecare forţă de poliţie locală fusese foarte mulţumită să declare că propriul ei Demostene insignifiant fusese autorul tuturor scrierilor, după care făcuse plecăciunea de rigoare şi declarase cazul încheiat.

Congresul Stelar fusese la fel de mulţumit să procedeze identic cu propriile sale anchete. După ce rapoartele a câteva zeci de cazuri în care poliţiile locale arestaseră şi condamnaseră rebeli care, în mod incontestabil, publicaseră ceva sub numele Demostene, anchetatorii Congresului oftaseră uşuraţi şi declaraseră că Demostene se dovedise a fi o titulatură generică şi nicidecum o persoană anume, punând în sfârşit capăt anchetelor.

Pe scurt, cu toţii aleseseră rezolvarea cea mai simplă. Egoişti, neloiali... Qing-Jao se simţi cuprinsă de un val de indignare pentru că unor astfel de oameni li se îngăduia să mai ocupe posturile acelea înalte. Ar trebui să fie pedepsiţi, cu mare asprime, pentru că se lăsaseră dominaţi de propria lor lene sau de dorinţa de a obţine elogii nemeritate şi abandonaseră ancheta în privinţa lui Demostene. Chiar nu-şi dădeau seama că Demostene era cu adevărat periculos, că scrierile sale deveniseră deja subiecte obişnuite de discuţie printre oamenii de rând ai unei planete şi, probabil, la fel se întâmplase şi pe altele? Din cauza lui, câţi oameni de pe câte lumi s-ar bucura dacă ar afla de dispariţia Flotei Lusitania? Indiferent cât de mulţi fuseseră cei arestaţi sub numele de Demostene, lucrările lui au continuat să apară, şi mereu cu acelaşi ton agreabil şi rezonabil. Nu, cu cât citea mai multe rapoarte, cu atât mai convinsă devenea că Demostene era un singur om, încă nedescoperit. Un om care ştia să-şi apere secretele într-o manieră incredibilă.

Dinspre bucătărie se auzi sunetul flautului; erau chemaţi la cină. Qing-Jao îşi ridică privirea spre spaţiul de afişare de deasupra terminalului, unde încă mai plutea ultimul raport, cu numele "Demostene" repetat la nesfârşit.

― Ştiu că exişti, Demostene, şopti ea, şi ştiu că eşti foarte viclean, dar am să te găsesc. Iar când o voi face, vei înceta războiul împotriva Congresului şi îmi vei spune ce s-a întâmplat cu Flota Lusitania. Apoi voi termina cu tine, Congresul te va pedepsi, iar tata va deveni zeu al planetei Calea şi va trăi veşnic în Apusul Nemărginit. Asta e misiunea pentru care m-am născut, pe mine m-au ales zeii pentru ducerea ei la bun sfârşit. E totuna dacă te arăţi la faţă acum sau mai târziu, căci până la urmă toţi bărbaţii şi toate femeile îşi lasă capetele jos sub picioarele zeilor.

Flautul continua să cânte, o melodie joasă şi răguşită, smulgând-o pe Qing-Jao din gândurile ei şi atrăgând-o spre compania celor din casă. Pentru ea, muzica pe jumătate şoptită era cântecul celui mai interiorizat dintre spirite, conversaţia tăcută a copacilor pe deasupra apelor liniştite ale unui lac, sunetul amintirilor răsărite pe neaşteptate în mintea unei femei care-şi face rugăciunea. Aşa erau chemaţi la masă cei din casa nobilului Han Fei-Tzu.

Ascultând provocarea aruncată de Qing-Jao, Jane îşi zise: "Acesta e gustul fricii de moarte. Făpturile omeneşti îl simt tot timpul şi totuşi reuşeau să meargă mai departe de la o zi la alta, ştiind că în orice clipă existenţa lor poate lua sfârşit. Dar aşa ceva se întâmplă pentru că oamenii pot să uite un lucru chiar dacă îl ştiu; eu nu pot uita niciodată, decât dacă mi-aş pierde toată memoria. Ştiu că Qing-Jao e pe punctul de a descoperi secrete care au rămas ascunse numai pentru că nimeni nu s-a străduit îndeajuns să le găsească. Iar când acele secrete vor fi cunoscute, eu voi muri."

― Ender, şopti ea.

Era zi sau noapte pe Lusitania? Era treaz sau dormea? Pentru Jane, a pune o întrebare însemna fie să ştie, fie să nu ştie, deci află imediat că era noapte. Ender dormise, dar acum era treaz; era acordat pe lungimea de undă a glasului ei, realiză Jane, deşi în ultimii treizeci de ani între ei se aşternuse de multe ori tăcerea.

― Jane, şopti el.

Alături, soţia lui, Novinha, se mişcă în somn. Jane o auzi, sesiză vibraţiile mişcărilor ei, văzu umbrele tremurătoare prin intermediul senzorului din urechea lui Ender. Era bine că Jane nu învăţase încă ce este gelozia, altfel ar fi ajuns s-o urască pe Novinha, un trup cald alături de cel al lui Ender. Dar Novinha, făptură omenească, avea darul geloziei, şi Jane ştia că fierbea de furie ori de câte ori îl auzea pe Ender vorbindu-i femeii care trăia în rubinul din urechea lui.

― Şşş, făcu Jane. Nu-i trezi pe cei care dorm.

Ender îi răspunse mişcându-şi buzele şi limba, fără să-i scape printre buze altceva decât un şuierat.

― Cum o mai duc inamicii noştri aflaţi în zbor? întrebă el.

Era formula de salut pe care o folosea de mulţi ani.

― Nu prea bine, răspunse Jane.

― Poate că nu trebuia să-i blochezi. Am fi găsit o altă soluţie.

Cuvântările lui Valentine...

― Sunt pe cale să descopere adevăratul autor.

― Totul e pe cale să fie descoperit.

N-a mai adăugat: "din cauza ta".

― Doar pentru că Lusitania a fost condamnată la distrugere, răspunse ea, fără să mai spună "din cauza ta".

Vina era îndeajuns de mare pentru a fi trecută de la unul la celălalt.

― Aşadar, ştiu despre Valentine?

― O fată e pe punctul de a afla. Pe planeta Calea.

― N-o cunosc.

― O colonie relativ nouă, n-are decât două secole. Chineză, dedicată păstrării unui amestec bizar de religii vechi. Zeii le vorbesc.

― Am trăit pe mai multe planete ale chinezilor, spuse Ender. Oamenii credeau în vechii zei pe toate aceste lumi. De fapt, zeii continuă să existe peste tot unde trăiesc oameni, chiar şi aici, în cea mai mică dintre coloniile omeneşti. Şi acum se mai petrec vindecări miraculoase la racla Os Venerados. Rooter ne-a povestit despre apariţia unei noii erezii, undeva într-o pădure, departe de aici. Nişte pequeninos se află în relaţii strânse şi permanente cu Sfântul Duh.

― Nu pot să înţeleg, zise Jane. Nu a observat nimeni până acum că zeii spun întotdeauna ceea ce oamenii vor să audă?

― Nu-i aşa. Adeseori, zeii ne cer să facem lucruri pe care nu le-am dorit niciodată, lucruri care ne obligă să sacrificăm totul în numele lor. Nu-i subestima pe zei.

― Zeul tău catolic îţi vorbeşte?

― Poate că da. Totuşi, eu nu-l aud niciodată. Sau dacă da, nu-mi dau seama niciodată că a lui e vocea pe care o aud.

― Şi când muriţi, e adevărat că zeii vă iau şi vă duc în altă parte, unde trăiţi veşnic?

― Nu ştiu. Morţii nu scriu niciodată.

― Când voi muri, va veni vreun zeu să mă ducă în altă parte?

Ender tăcu o clipă, apoi începu să-i vorbească blând:

― A fost odată un păpuşar care n-avea nici un copil. Într-o zi, şi-a făcut o păpuşă care era atât de naturală încât părea un băieţel adevărat, iar meşterul păpuşar îl ţinea pe băieţelul de lemn în poală şi îi vorbea, ca şi cum i-ar fi vorbit propriului său copil. Nu era nebun. Ştia că nu era decât o păpuşă, dar i-a pus numele Aşchiuţă. Iată că într-o noapte a venit un zeu care, atingând păpuşa, a trezit-o la viaţă, şi când păpuşarul i-a vorbit, Aşchiuţă i-a răspuns. Meşterul păpuşar n-a spus nimănui nimic despre această minune. Şi-a ţinut odrasla de lemn acasă, dar i-a adus toate poveştile pe care le-a putut aduna şi veşti despre toate minunăţiile de sub ceruri. Într-o zi, păpuşarul se întorcea acasă din port, încărcat cu poveşti despre un tărâm îndepărtat, care tocmai fusese descoperit, când îşi văzu casa cuprinsă de flăcări. Fără să stea pe gânduri, încercă să alerge în casă, ţipând: "Fiul meu! Fiul meu!" Vecinii l-au oprit, spunându-i: "Ai înnebunit? N-ai nici un fiu!" A privit neputincios cum casa a ars până-n temelii şi, când flăcările s-au stins, s-a aruncat printre ruine, s-a acoperit cu cenuşa fierbinte şi a plâns amarnic. A refuzat să se lase liniştit. A refuzat să-şi reconstruiască atelierul. Când oamenii l-au întrebat de ce, a răspuns că fiul lui murise. A continuat să trăiască, lucrând prin curţile oamenilor, care-l compătimeau, căci erau siguri că incendiul îi zdruncinase minţile. Până când, într-o bună zi, trei ani mai târziu, un băieţel orfan a venit la el şi, trăgându-l de mânecă, i-a spus: "Tată, nu mai ai vreo poveste pentru mine?"

Jane aşteptă, dar Ender nu mai spuse nimic.

― Asta-i toată povestea?

― Nu-i de ajuns?

― De ce mi-ai spus-o? E vorba numai de visuri şi de dorinţe. Ce legătură au cu mine?

― A fost povestea care mi-a venit în minte.

― De ce ţi-a venit în minte?

― Poate că aşa vorbeşte Dumnezeu cu mine, spuse Ender. Sau poate că sunt somnoros şi nu am ceea ce vrei tu de la mine.

― Nici măcar nu ştiu ce vreau de la tine.

Eu ştiu ce vrei, zise Ender. Vrei să fii vie, să ai propriul tău corp, nu să fii dependentă de ţesătura filotică ce leagă ansiblurile. Dacă aş putea, ţi-aş da un astfel de dar. Dacă mi-ai spune cum să fac aşa ceva, aş face-o pentru tine. Dar, Jane, tu nici măcar nu ştii ce eşti. Poate că atunci când vei şti de ce exişti, ce anume te face să fii tu însuţi, atunci te vom putea salva de ziua când vor închide reţeaua ca să te ucidă.

― Deci asta vrea să spună povestea ta? Că voi arde o dată cu casa, dar sufletul meu va ajunge în trupul unui băieţel orfan de trei ani?

― Află cine eşti, ce eşti, care-ţi este esenţa şi vom vedea dacă vom reuşi să te mutăm într-un loc mai sigur până când se termină toată povestea asta. Avem un ansiblu. Poate vom reuşi să te punem din nou la locul tău.

― Nu există suficiente computere pe Lusitania care să mă cuprindă.

― N-ai de unde să ştii. Nu ştii în ce constă eul tău.

― Tu mă îndemni să-mi găsesc sufletul.

Rosti ultimul cuvânt pe un ton batjocoritor.

― Jane, nu faptul că păpuşa a renăscut într-un băiat a fost un miracol, ci faptul că păpuşa a căpătat totuşi viaţă. S-a petrecut ceva care a transformat conexiunile întâmplătoare ale computerului într-o fiinţă înzestrată cu simţuri. Ceva te-a creat. Iată lucrul care acum nu are nici o logică. Restul ar trebui să fie foarte simplu.

Ender începu să articuleze cuvintele tot mai confuz. "Vrea să-l las în pace ca să poată dormi", gândi ea.

― Am să mă ocup de problema asta.

― Noapte bună, murmură el.

Se lăsă furat de somn aproape instantaneu. Jane se întrebă: "A fost vreo clipă treaz cu adevărat? Îşi va aminti dimineaţă că am vorbit?"

Apoi simţi o mişcare în pat. Novinha. Respiraţia ei se auzea altfel. Abia atunci a înţeles Jane: "Novinha s-a trezit în timp ce vorbeam cu Ender. Ştie ce înseamnă sunetele acelea imperceptibile, ştie că Ender subvocalizează ca să poată vorbi cu mine. Ender ar putea uita că am vorbit în noaptea aceasta, dar Novinha n-o să uite. E ca şi cum l-ar fi prins în pat cu alta. Măcar de-ar putea să se gândească la mine ca la o fiică, să zicem, ca la fiica nelegitimă a lui Ender, rodul unei legături de demult. Copilul lui zămislit în jocul fanteziei. Ar mai fi geloasă şi atunci?

Dar sunt oare copilul lui Ender?"

Jane începu să facă investigaţii în propriul ei trecut. Începu să-şi studieze propria natură. Încercă să descopere cine era şi de ce era vie.

Dar, pentru că era Jane şi nu o fiinţă omenească, nu se rezuma să facă numai atât. Urmărea în acelaşi timp şi ancheta lui Qing-Jao referitoare la Demostene şi vedea cum fata se apropie tot mai mult de adevăr.

Cu toate acestea, activitatea cea mai urgentă pentru Jane era găsirea unei modalităţi de a o determina pe Qing-Jao să pună capăt încercării de a o găsi. Aceasta era cea mai grea dintre toate problemele, căci în pofida experienţei dobândite de Jane în privinţa minţii omeneşti, în ciuda tuturor conversaţiilor ei cu Ender, fiinţele omeneşti individuale continuau să reprezinte pentru ea un mister. Jane ajunsese la următoarea concluzie: "Indiferent cât de bine ştii ce a făcut o persoană şi ce a crezut că face când a făcut lucrul respectiv, e imposibil să fii sigur ce va face în continuare." Totuşi, nu avea de ales decât să încerce. Începu să supravegheze casa lui Han Fei-Tzu aşa cum n-o mai făcuse decât cu Ender şi, mai recent, cu fiul său vitreg, Miro. Nu-şi mai putea permite să aştepte ca Qing-Jao şi tatăl ei să introducă date în computer şi să încerce să-i înţeleagă astfel natura. Acum se văzu nevoită să preia controlul asupra computerului casei, pentru a putea folosi receptoarele audio şi video ale terminalelor din aproape toate camerele ca pe urechile şi ochii ei. Îi urmări îndeaproape. Singură şi izolată de ei, îşi dedică o parte considerabilă a atenţiei pentru a le studia şi analiza cuvintele, acţiunile, încercând să discearnă ce reprezentau unul pentru celălalt.

Nu-i luă mult timp pentru a stabili că fata putea fi influenţată cel mai bine nu printr-o confruntare directă de argumente, ci mai degrabă convingându-l mai întîi pe tatăl ei şi apoi lăsându-l pe acesta s-o convingă pe Qing-Jao. Modalitatea aceasta era mult mai potrivită cu Calea; Qing-Jao nu şi-ar încălca niciodată loialitatea faţă de Congresul Stelar, cu excepţia cazului în care Han Fei-Tzu i-ar spune să procedeze astfel: iar atunci, nu i-ar mai rămâne decât să se supună.

Într-un fel, sarcina lui Jane devenea astfel mult mai uşoară. Să o convingă pe Qing-Jao, o adolescentă nestatornică şi exaltată, care încă nu se înţelegea pe sine însuşi câtuşi de puţin, ar fi fost în cel mai bun caz ceva hazardat. Dar Han Fei-Tzu era un om raţional, cu un caracter bine definit şi în acelaşi timp un bărbat de o profundă sensibilitate. El putea fi convins cu argumente, mai ales dacă Jane reuşea să-l facă să înţeleagă că opunîndu-se Congresului ar fi acţionat spre binele planetei sale şi al omenirii în general. Nu avea nevoie decât de informaţia potrivită pentru a-l lăsa să ajungă singur la această concluzie.

Jane înţelegea acum tot atât de mult din modelele sociale ale Căii ca şi oricare dintre locuitorii ei, pentru că absorbise toată istoria, toate rapoartele antropologice şi toate documentele din arhivele planetei. Aşa aflase un lucru tulburător: oamenii de pe Calea erau sub controlul zeilor într-o măsură mult mai mare decât oricare alţi oameni din oricare alt timp sau loc. Mai mult decât atât, felul în care zeii le vorbeau era şi mai tulburător. În mod clar, era vorba de bine cunoscutul defect cerebral denumit "deranjament obsesiv-compulsiv ― DOC". În istoria timpurie a planetei ― cu şapte generaţii mai devreme, în perioada de început a colonizării, doctorii au tratat deranjamentul în mod corespunzător, dar au descoperit imediat că "vorbitorii-cu-zeii" de pe Calea nu reacţionau deloc la medicamentele normale, care în celelalte cazuri restabileau echilibrul chimic al "suficienţei", acea certitudine a unui individ că o treabă e terminată şi că nu mai e nevoie să-şi facă griji în privinţa ei. Vorbitorii-cu-zeii manifestau întreaga paletă comportamentală asociată cu DOC, numai că defectul cerebral nu era prezent. Trebuia să existe o altă cauză, necunoscută.

Explorând în profunzime această poveste, Jane găsi documente pe alte planete, nicidecum pe Calea, care aduceau lămuriri în această privinţă. Cercetătorii au conchis imediat că trebuie să fi fost la mijloc o mutaţie care provocase un deranjament cerebral înrudit, cu consecinţe similare. Dar imediat ce şi-au publicat rapoartele preliminare, toate cercetările au fost întrerupte, iar cercetătorii au fost repartizaţi pe altă planetă.

Pe altă planetă; era ceva aproape de neconceput. Însemna să-i dezrădăcinezi şi să-i elimini din scurgerea normală a timpului, îndepărtându-i de toţi prietenii şi toţi membrii familiei care nu mergeau cu ei. Şi totuşi, nici unul dintre ei nu a refuzat, ceea ce arăta, în mod cert, că asupra lor se exercitase o presiune enormă. Cu toţii au părăsit Calea şi nimeni nu a mai reluat de atunci cercetările în direcţia sugerată de ei.

Prima ipoteză a lui Jane a fost că una din agenţiile guvernamentale de pe Calea îi exilase şi pusese capăt cercetărilor lor; la urma urmelor, adepţii Căii nu-şi doreau ca religia lor să fie distrusă prin descoperirea cauzei fizice a faptului că zeii comunicau direct cu creierele lor. Dar Jane nu a găsit nici o dovadă care să ateste că guvernul local ar fi avut cunoştinţă de conţinutul integral al raportului. Singurul fragment al acestuia care circulase printre locuitorii planetei fusese concluzia generală că mesajele zeilor nu erau, în mod sigur, boala obişnuită şi tratabilă numită DOC. Populaţia de pe Calea a aflat din raport doar atât cât să îi confirme credinţa că vocea zeilor nu avea o cauză fizică cunoscută. Ştiinţa "dovedise" că zeii erau reali. Nu exista însă nici o dovadă înregistrată din care să reiasă că cineva de pe Calea ar fi întreprins vreo acţiune ulterioară de suprimare a informaţiilor sau a cercetărilor. Aceste decizii veniseră din afară. De la Congres.

Trebuia să existe o informaţie-cheie ascunsă chiar şi faţă de Jane, a cărei minte putea pătrunde cu uşurinţă în oricare dintre memoriile electronice conectate la reţeaua ansiblurilor. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat decât dacă cei ce cunoşteau secretul se temuseră atât de mult de aflarea lui încât îl păstraseră la adăpost chiar faţă de computerele guvernamentale la care accesul era extrem de restrictiv.

Dar Jane nu-şi putea îngădui să se lase oprită de un astfel de impediment. Trebuia să reconstituie adevărul din fragmentele de informaţii uitate din neglijenţă, în documente şi bănci de date fără nici o legătură între ele. Trebuia să găsească alte evenimente care să completeze părţile lipsă ale tabloului general. Pe termen lung, fiinţele omeneşti nu erau în stare să păstreze vreun secret faţă de cineva înzestrat cu răbdarea şi timpul nelimitate ale lui Jane. Avea să afle ce făcea Congresul cu cei de pe Calea şi, odată intrată în posesia informaţiei, avea s-o folosească pentru a o abate pe Han Qing-Jao de la traseul ei distructiv. Căci Qing-Jao, la rândul ei, descoperea secrete, unele mai vechi, care fuseseră îngropate vreme de trei mii de ani.

10

Martirul

ENDER spune că noi ne aflăm aici, pe Lusitania, la cumpăna istoriei, că în următoarele luni sau în următorii ani aici va fi locul unde fie moartea, fie înţelegerea se va lăsa asupra tuturor speciilor înzestrate cu simţuri,

Cât de înţelept a fost când ne-a adus aici la timp pentru posibila noastră dispariţie!

Vrei să mă tachinezi, desigur.

Dacă am şti cum să tachinăm, probabil că am face-o.

În parte, Lusitania este cumpăna istoriei, deoarece voi vă aflaţi aici. Oriunde v-aţi duce, purtaţi cu voi o cumpănă.

Ne-am descotorosit de ea. V-am dat-o vouă. E a voastră.

Oriunde se întâlnesc străinii, e o cumpănă.

Atunci hai să nu mai fim străini.

Oamenii insistă să facă din noi nişte străini, e ceva încorporat în materialul lor genetic. Dar noi putem fi prieteni

Cuvântul e prea puternic. Să zicem că suntem concetăţeni.

Cel puţin atâta timp cât interesele noastre coincid.

Atâta timp cât stelele vor străluci, interesele noastre vor coincide.

Poate nu atât de mult. Poate numai atâta timp cât fiinţele omeneşti vor fi mai puternice şi mai numeroase decât noi.

Deocamdată e suficient.

Quim venise la întrunire fără să protesteze, deşi era posibil să-l întârzie o zi întreagă în călătoria lui. De multă vreme învăţase să aibă răbdare. Indiferent cât de urgentă i se părea misiunea sa printre eretici, pe termen lung nu putea să realizeze mare lucru dacă nu se bucura de sprijinul coloniei umane. Atunci când episcopul Peregrino l-a rugat să participe la o întrunire cu Kovano Zeljezo, primarul satului Milagre şi guvernatorul Lusitaniei, Quim a acceptat.

A constatat cu surprindere că la întâlnire participau şi Ouanda Saavedra, Andrew Wiggin şi cea mai mare parte a familiei Ribeira. Prezenţa mamei şi a Elei avea sens dacă întrunirea fusese convocată pentru a discuta politica privitoare la ereticii pequeninos. Dar ce să caute aici Quara şi Grego? Nu exista nici o justificare ca ei să fie implicaţi în vreo discuţie serioasă. Erau prea tineri, prea greşit informaţi, prea impetuoşi. după cum observase imediat, şi acum se certau ca nişte copii. Nu erau la fel de maturi ca Ela, care putea să facă abstracţie de sentimentele personale în interesul ştiinţei. Fireşte, Quim era îngrijorat uneori, văzând că Ela depunea prea mult zel, dar în privinţa lui Grego şi a Quarei nici nu se punea problema.

În special Quara. Din cele spuse de Rooter, toată povestea cu ereticii a scăpat realmente de sub control atunci când Quara le-a dezvăluit purceluşilor diferitele planuri de acţiune pentru rezolvarea dificultăţilor provocate de virusul descolada. Ereticii nu şi-ar fi găsit atât de mulţi aliaţi în atât de multe păduri dacă printre purceluşi n-ar fi apărut teama că oamenii ar putea să dezlănţuie o epidemie sau să otrăvească Lusitania cu o substanţă chimică, lichidând astfel descolada şi, odată cu virusul, însăşi specia pequenino. Faptul că oamenii putuseră să ia măcar în consideraţie exterminarea indirectă a speciei lor transformase intenţia purceluşilor de a distruge omenirea doar într-o replică pe măsură.

Şi toate acestea aveau o singură cauză: Quara nu-şi ţinuse gura. Iat-o participând acum la o întrunire unde se vor discuta chestiuni de politică. De ce? Care grupare electorală din cadrul comunităţii era reprezentată de ea? Chiar îşi închipuiau oamenii adunaţi aici că politica guvernului sau a bisericii deveniseră acum domeniul familiei Ribeira? Desigur, Olhado şi Miro nu erau de faţă, dar ce importanţă avea, căci amândoi erau infirmi; restul familiei îi trata în mod inconştient ca pe nişte copii, deşi Quim ştia foarte bine că nici unul din ei nu merita să fie scăpat din vedere cu atâta lipsă de delicateţe.

Totuşi, Quim avea răbdare. Putea să aştepte. Putea să asculte. Putea să-i asculte până când terminau tot ce aveau de spus. Pe urmă, avea să facă ceva care să-i mulţumească şi pe Dumnezeu şi pe episcop. Fireşte, dacă nu era posibil, era de ajuns să-l mulţumească pe Dumnezeu.

― Întrunirea asta n-a fost ideea mea... spuse primarul Kovano.

Era un om de treabă, Quim o ştia. Un primar mai bun decât îşi dădeau seama majoritatea locuitorilor coloniei Milagre. Îl realegeau întruna pentru că avea o atitudine părintească şi se străduia din greu să ajute familiile ajunse într-o situaţie dificilă. Nu puneau prea mare preţ pe faptul că, în acelaşi timp, rezolva cu pricepere şi problemele politice; era ceva prea abstract pentru ei. S-a întâmplat însă să fie pe cât de înţelept, pe-atât de abil pe plan politic. O combinaţie rar întâlnită, care îl bucura pe Quim. "Dumnezeu a ştiut că vor veni vremuri de restrişte şi ne-a dat un conducător care să ne ajute să trecem prin toate greutăţile fără prea multă suferinţă."

― Dar sunt mulţumit că aţi venit cu toţii. Relaţiile dintre purceluşi şi oameni sunt mai încordate ca oricând, sau cel puţin de când Vorbitorul a venit aici şi ne-a ajutat să încheiem pacea cu ei.

Wiggin clătină din cap, dar toată lumea ştia ce rol jucase în acele evenimente şi minimalizarea contribuţiei sale nu avea nici un rost. Chiar şi Quim fusese nevoit să recunoască, în fine, că umanistul necredincios sfârşise prin a realiza lucruri bune pe Lusitania. Trecuse multă vreme de când Quim renunţase la ura sa profundă faţă de Ender; mai mult, uneori bănuia că el, în calitate sa de misionar, era singurul din familie care înţelegea cu adevărat cu reuşise să realizeze Wiggin. Numai un misionar îl putea înţelege pe un altul de o seamă cu el.

― Desigur, nu puţine dintre grijile noastre sunt datorate purtării nesăbuite a doi foarte neastâmpăraţi şi înfierbântaţi tineri, pe care i-am invitat aici ca să poată vedea câteva dintre consecinţele periculoase ale comportării lor stupide şi încăpăţânate.

Quim aproape izbucni în râs. Bineînţeles, Kovano rosti toate acestea pe un ton atât de plăcut şi de blând încât Grego şi Quara pricepură cu oarecare întârziere că tocmai fuseseră mustraţi cu asprime. Dar Quim înţelesese din prima clipă. "N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine, Kovano; n-ai fi invitat în ruptul capului pe cine nu trebuia la o astfel de întâlnire."

― După câte-am înţeles, în rândul purceluşilor a luat amploare o mişcare ce militează pentru lansarea unei astronave, cu scopul de a infecta în mod deliberat restul omenirii cu virusul descolada. Şi, datorită contribuţiei tânărului nostru papagal, aici de faţă, tot mai multe păduri acordă atenţie acestei idei.

― Dacă vă aşteptaţi să-mi cer scuze... începu Quara.

― Mă aştept să-ţi pui frâu la gură... sau e imposibil, măcar pentru zece minute?

Vocea lui Kovano era încărcată de o furie neprefăcută. Quara făcu ochii mari şi trupul i se încordă în scaun.

― Cealaltă jumătate a problemei noastre este un tânăr fizician care, din nefericire, s-a ocupat de păstrarea contactului cu masele. Kovano ridică o sprânceană către Grego. Măcar de-ai fi devenit un intelectual rezervat. În schimb, se pare că ai cultivat prietenia celor mai proşti şi mai violenţi dintre lusitani.

― Vrei să spui, prietenia cu oameni care nu sunt de acord cu dumneata, zise Grego.

― Cu oameni care uită că această planetă aparţine speciei pequenino, spuse Quara.

― Planetele aparţin celor care au nevoie de ele şi ştiu cum să le facă productive, ripostă Grego.

― Măi, copii, tăceţi din gură, altfel vă expulzez din această întrunire, şi adulţii vor hotărî ce-i de făcut.

Grego îl privi pe Kovano cu ură.

― Să nu-ndrăzneşti să-mi vorbeşti în felul ăsta!

― Ba am să-ţi vorbesc aşa cum am chef, replică Kovano. Din punctul meu de vedere, amândoi aţi încălcat obligaţiile legale cu privire la păstrarea secretului şi ar trebui să vă închid pe loc.

― Sub ce acuzaţie?

― Vă amintiţi, desigur, că sunt investit cu puteri speciale, pentru cazurile de forţă majoră. Nu am nevoie să nici un cap de acuzare până la încheierea stării de necesitate. M-am exprimat suficient de limpede?

― N-ai s-o faci. Ai nevoie de mine, spuse Grego. Sunt singurul fizician capabil de pe Lusitania.

― Fizica n-o să ne mai fie de nici un folos dacă vom ajunge la o confruntare cu pequeninos.

― Cu descolada trebuie să ne confruntăm, zise Grego.

― Ne pierdem timpul, interveni Novinha.

Quim se uită la mama lui pentru prima oară de începerea întrunirii. Părea foarte agitată şi înfricoşată. De mulţi ani n-o mai văzuse în asemenea hal.

― Ne aflăm aici pentru a discuta despre misiunea asta nebunească a lui Quim, spuse Novinha.

― Se numeşte părintele Estevão, o corectă episcopul Peregrino, foarte pedant când era vorba de acordarea cuvenitului respect funcţionarilor bisericii.

― E fiul meu. Am să-i spun cum poftesc.

― Măi, dar ce irascibili suntem cu toţii azi, spuse primarul Kovano.

Lucrurile luau o întorsătură foarte proastă. Quim evitase în mod deliberat să-i dea mamei sale detalii în privinţa misiunii sale printre eretici, fiind sigur că s-ar fi opus ca el să meargă direct la acei purceluşi care se temeau de oameni şi îi urau în mod făţiş. Quim ştia foarte bine de unde provenea groaza ei în privinţa contactului cu pequeninos. Încă din fragedă pruncie, îşi pierduse ambii părinţi din pricina virusului descolada. Xenologul Pipo fusese înlocuitorul ei de tată şi apoi primul om ucis prin torturare de către pequeninos. Novinha îşi petrecuse douăzeci de ani încercând să prevină ca iubitul ei, Libo ― fiul lui Pipo şi următorul xenolog, să aibă parte de aceeaşi soartă. Se căsătorise chiar cu un alt bărbat pentru a-l împiedica pe Libo să uzeze de dreptul soţului, prin care câştiga în mod automat accesul la fişierele ei particulare, unde, era încredinţată, putea fi găsit secretul care-i determinase pe purceluşi să-l omoare pe Pipo. Şi, până la urmă, strădaniile ei s-au dovedit zadarnice. Libo a fost ucis la fel ca şi Pipo.

Cu toate că mama aflase între timp adevăratul motiv al crimelor, cu toate că pequeninos se supuseseră jurământului solemn de a nu mai comite nici un act de violenţă împotriva unei fiinţe omeneşti, nu vedea nici o şansă ca Novinha să-şi poată folosi raţiunea când era vorba ca fiinţele iubite de ea să se aventureze printre purceluşi. Şi iat-o acum la o întrunire care fusese organizată ― fără îndoială la insistenţele ei ― pentru a se decide dacă Quim trebuia sau nu să plece în expediţia sa de misionarat. Se anunţa o dimineaţă neplăcută. Mama avea o experienţă de ani de zile în impunerea propriei sale voinţe. Căsătoria cu Andrew Wiggin o domolise şi o îmblânzise în multe privinţe, dar când avea impresia că unul din copiii ei se afla în pericol, îşi scotea ghearele şi nici un soţ nu mai avea o cât de mică influenţă asupra ei.

De ce acceptaseră primarul Kovano şi episcopul Peregrino ca această întrunire să aibă loc? Ca şi cum ar fi auzit întrebarea nerostită a lui Quim, primarul Kovano începu să explice:

― Andrew Wiggin a venit la mine cu informaţii noi. Primul meu gând a fost să păstrez totul secret, să-l trimit pe părintele Estevão în misiune şi apoi să-i cer episcopului Peregrino să se roage. Dar Andrew m-a asigurat că, pe măsură ce pericolele care ne ameninţă cresc, este cu atât mai important ca toată lumea să acţioneze pornind de la o informare completă. Se pare că vorbitorii se comportă mai bine atunci când ştiu mai mult. Sunt politician de prea multă vreme ca să-i împărtăşesc această încredere, dar el e mai bătrân decât mine, cel puţin aşa susţine, şi mă înclin în faţa înţelepciunii sale.

Quim ştia, fireşte, că primarul nu se înclina în faţa înţelepciunii nimănui. Pur şi simplu, Andrew Wiggin îl convinsese.

― În timp ce relaţiile dintre pequeninos şi oameni devin tot mai... ăăă... problematice, iar colocatarul nostru invizibil, Matca, se apropie cu paşi repezi de lansarea propriilor sale astronave, se pare că problemele din afara planetei devin şi ele mai urgente. Vorbitorul în numele Morţilor m-a informat, bazându-se pe sursele sale extraplanetare, că cineva de pe planeta numită Calea este foarte aproape de descoperirea aliaţilor noştri, care au reuşit să împiedice Congresul să transmită flotei ordinul de distrugere a Lusitaniei.

Quim observă cu interes că, după toate aparenţele, Andrew nu-i pomenise nimic primarului Kovano despre Jane. Episcopul Peregrino nu ştia nici el. Oare Grego şi Quara ştiau? Dar Ela? Mama ştia cu siguranţă. De ce mi-a spus Andrew mie, dacă faţă de atâţia alţii a păstrat secretul?

― Sunt foarte multe şanse ca în următoarele săptămâni ― sau zile ― Congresul să restabilească legătura cu flota. În momentul acela, ultima noastră barieră defensivă va cădea. Numai un miracol ne-ar mai putea salva de la anihilare.

― Prostii! spuse Grego. Dacă... chestia aia din preerie poată să construiască o astronavă pentru purceluşi, atunci poate să construiască vreo câteva şi pentru noi. Ca să putem părăsi planeta înainte să fie aruncată în fundul iadului.

― Probabil, spuse Kovano. Şi eu am sugerat ceva de genul acesta, deşi în termeni mai puţin coloraţi. Senhor Wiggin, poate reuşeşti să ne explici de ce planul atât de elocvent expus de Grego n-are şanse de reuşită.

― Matca nu gândeşte la fel ca noi. În pofida strădaniilor ei, nu pune un preţ la fel de mare pe vieţile indivizilor. Dacă Lusitania va fi distrusă, ea şi pequeninos se vor afla în pericolul cel mai mare...

― Dispozitivul D.M. va distruge întreaga planetă, preciză Grego.

― În pericolul cel mai mare de dispariţie a speciei, continuă Wiggin, fără să ia în seamă întreruperea lui Grego. Nu va renunţa la o navă ca să-i salveze pe oameni, pentru că mai există miliarde de fiinţe omeneşti pe vreo două sute de planete. Noi nu suntem ameninţaţi de xenocid.

― Vom fi, dacă aceşti purceluşi eretici reuşesc să-şi pună în aplicare planul, îl contrazise Grego.

― Mai este un aspect, continuă Wiggin. Dacă n-am găsit o modalitate de a neutraliza descolada, nu avem voie să ducem cu bună ştiinţă populaţia umană de pe Lusitania pe o altă planetă, căci ar însemna să facem exact ceea ce doresc ereticii: să-i obligăm pe alţi semeni de-ai noştri să se confrunte cu descolada şi, probabil, să moară.

― Atunci nu există nici o soluţie, spuse Ela. N-avem decât să ne aşezăm şi să aşteptăm moartea.

― Nu-i chiar aşa, zise primarul Kovano. Este posibil ― ba chiar probabil ― ca Milagre să fie condamnat. Dar cel puţin putem încerca să facem în aşa fel încât navele pequenino colonizatoare să nu poarte descolada către planetele locuite de oameni. S-ar părea că există două abordări: una biologică, cealaltă teologică.

― Suntem foarte aproape de final, zise Novinha. În câteva luni, sau chiar săptămâni, Ela şi cu mine vom obţine o specie înlocuitoare pentru descolada.

― Asta-i părerea dumitale, zise Kovano. Se întoarse către Ela: Tu ce ai de spus?

Quim a fost gata-gata să scape un geamăt. Ela va spune că mama se înşela, că nu există o soluţie biologică, apoi mama o va acuza că încearcă să mă ucidă, trimiţându-mă în mijlocul purceluşilor. Exact ce le trebuia acum: un conflict deschis între Ela şi Novinha, mulţumită lui Kovano Zekjezo, primarul umanitar.

Răspunsul Elei a fost însă diferit de cel aşteptam cu teamă de Quim.

― Chiar în acest moment, proiectul e aproape încheiat. Este singura variantă care până acum a dat rezultate, dar suntem pe cale să definitivăm proiectul unei versiuni a virusului descolada care va îndeplini toate funcţiile necesare pentru menţinerea ciclurilor de viaţă ale speciilor indigene, fără a ucide oricare altă specie nouă.

― Vorbeşti de o lobotomie la nivelul unei specii, spuse Quara cu amărăciune. Vouă v-ar conveni dacă cineva ar găsi o modalitate de a-i menţine pe oameni în viaţă, extirpându-le însă creierele?

Bineînţeles, Grego se grăbi să ridice mănuşa:

― Când aceşti viruşi vor putea să scrie un poem sau să tragă concluzii pe baza unei teoreme, atunci am să accept şi eu fleacurile astea sentimentale despre datoria noastră de a-i menţine în viaţă.

― Faptul că nu suntem în stare să le citim nu înseamnă că nu au şi ei poemele lor epice!

Fechai as bocas! urlă Kovano.

Cei doi tăcură de îndată.

Nossa Senhora! exclamă primarul. Poate că Dumnezeu vrea să distrugă Lusitania pentru că nu găseşte o altă cale de a vă închide gura!

Episcopul Peregrino îşi drese glasul.

― Sau poate că nu, zise Kovano. Departe de mine gândul de a specula în privinţa motivaţiilor lui Dumnezeu.

Episcopul izbucni în râs, ceea ce le dădu şi celorlalţi prilejul să râdă. Încordarea se risipi ― ca un val, dispărând pentru o clipă, dar revenind apoi cu mai multă putere.

― Deci, antivirusul e aproape gata? o întrebă Kovano pe Ela.

― Nu... ba da, este, virusul înlocuitor e aproape proiectat. Mai rămân două probleme. Prima este legată de distribuire. Trebuie să găsim o modalitate prin care noul virus să-l atace de la sine şi să-l înlocuiască pe cel vechi. Dar... suntem încă departe de rezolvarea ei.

― Sunteţi departe sau habar n-aveţi cum ar trebui să procedaţi? Kovano nu se lăsa dus cu vorba ― era evident că mai avusese de a face până atunci cu oameni de ştiinţă.

― Undeva între cele două, recunoscu Ela.

Novinha se foi pe scaun, îndepărtându-se în mod vizibil de Ela. "Biata mea surioară, gândi Quim. Rişti să nu ţi se mai vorbească deloc în următorii câţiva ani."

― Şi cealaltă problemă? întrebă Kovano.

― Una e să proiectezi un virus înlocuitor şi cu totul altceva să-l produci.

― Astea sunt detalii, spuse Novinha.

― Te înşeli, mamă, şi o ştii foarte bine, zise Ela. Pot oricând să pun pe o diagramă ce vrem noi de la virus, dar chiar dacă lucrăm sub zero absolut, nu putem ajusta şi recombina virusul descolada cu suficientă precizie. Ori moare, pentru că am prelevat prea mult din el, ori revine la normal imediat ce este readus la temperatura normală, pentru că nu am secţionat îndeajuns.

― Probleme tehnice.

― Probleme tehnice, repetă Ela pe un ton tăios. Ca şi cum ai construi un ansiblu fără o legătură filotică.

― Deci, tragem concluzia...

― Nu tragem nici o concluzie, spuse mama.

― Tragem concluzia, reluă Kovano, că există un dezacord pronunţat între xenobiologii noştri în privinţa posibilităţii practice de îmblânzire a virusului descolada. Ceea ce ne conduce la cea de-a doua cale de abordare a problemei: să-i convingem pe pequeninos să-şi trimită astronavele numai spre planetele nelocuite, unde să-şi poată reface ecologia lor stranie şi nocivă fără să ucidă fiinţe omeneşti.

― Să-i convingem, exclamă Grego. De parcă am putea fi siguri că-şi vor ţine promisiunile.

― Până acum au respectat mai multe promisiuni decât tine, răspunse Kovano, şi în locul tău n-aş adopta tonul ăsta de superioritate morală.

În sfârşit, lucrurile ajunseseră la punctul în care Quim simţi că intervenţia lui ar fi benefică.

― Toată această discuţie e interesantă. Ar fi un lucru minunat dacă misiunea mea printre eretici ar fi mijlocul de a-i convinge pe pequeninos să nu întreprinde nimic periculos pentru specia umană. Dar, chiar dacă am fi de acord cu toţii că misiunea mea n-are nici o şansă de reuşită, eu tot m-aş duce acolo. Chiar dacă am hotărî că există un mare pericol ca misiunea mea să înrăutăţească situaţia, tot aş pleca.

― Ne bucură să aflăm că ai de gând să cooperezi cu noi, spuse Kovano cu sarcasm.

― Intenţionez să cooperez cu Dumnezeu şi cu Biserica, preciză Quim. Misiunea mea printre eretici nu are drept scop să salvez omenirea de descolada şi nici măcar să încerc să menţin pacea între oameni şi pequeninos aici, pe Lusitania. Singurul ei scop este încercarea de a-i readuce la credinţa întru Hristos şi al unitatea cu Biserica. Am de gând să le salvez sufletele.

― Bineînţeles, spuse Kovano. Bineînţeles că e singurul motiv pentru care vrei să pleci la ei.

― E motivul pentru care voi merge şi, totodată, singurul criteriu după care voi hotărî dacă misiunea mea a reuşit sau nu.

Kovano se uită neajutorat la episcopul Peregrino.

― Ai spus că părintele Estevão o să fie cooperant.

― Am spus că se va supune fără crâcnire lui Dumnezeu şi Bisericii, replică episcopul.

― Iar eu am înţeles că-l vei putea convinge să amâne misiunea până când vom afla mai multe.

― Într-adevăr, l-aş putea convinge. Sau, pur şi simplu, aş putea să-i interzic să se ducă, zise episcopul Peregrino.

― Atunci, fă-o, interveni Novinha.

― N-o voi face.

― Am crezut că te preocupă binele acestei colonii, spuse primarul Kovano.

― Mă preocupă binele tuturor creştinilor aflaţi sub oblăduirea mea, preciză episcopul Peregrino. Până acum treizeci de ani, am fost preocupat numai de fiinţele omeneşti de pe Lusitania, dar acum sunt în egală măsură responsabil pentru bunăstarea spirituală a creştinilor pequeninos de pe această planetă. L-am însărcinat pe părintele Estevão să plece în această misiune aşa cum, cândva, un misionar pe nume Patrick a fost trimis în Irlanda. A avut un succes extraordinar, reuşind să convertească regi şi neamuri. Din păcate, biserica irlandeză nu a acţionat întotdeauna cum a fi dorit papa. Între cele două părţi s-au iscat multe... hai să le spunem controverse. Aparent erau legate de data Învierii, dar în esenţă era vorba de chestiunea supunerii faţă de papă. Uneori s-a ajuns chiar şi la vărsarea de sânge, dar niciodată nu i-a trecut cuiva prin minte că ar fi fost mai bine dacă sfântul Patrick nu s-ar fi dus niciodată în Irlanda. Nimeni nu a sugerat vreodată că ar fi fost preferabil ca irlandezii rămână păgâni.

Grego se ridică în picioare.

― Am descoperit filotele, adevăraţii atomi indivizibili. Am cucerit stelele. Transmitem mesaje cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Cu toate acestea, continuăm să trăim în Evul Mediu.

Se ridică şi porni spre uşă.

― Dacă ieşi pe uşa aia înainte să-ţi dau eu voie, spuse primarul Kovano, n-ai să mai vezi lumina soarelui un an de zile.

Grego ajunse la uşă, dar în loc să iasă se rezemă de ea şi rânji sardonic.

― Vezi cât de supus sunt.

― N-am să vă mai reţin mult, reluă Kovano. Episcopul Peregrino şi părintele Estevão vorbesc ca şi cum ar putea să hotărască independent de noi ceilalţi, dar ştiu că n-o pot face. Dacă eu hotărăsc că misiunea părintelui Estevão trebuie să fie anulată, ea va fi anulată. Vreau să fim bine înţeleşi în privinţa asta. Nu mi-e teamă să-l arestez pe episcopul Peregrino dacă binele Lusitaniei o cere; cât despre acest preot misionar, se va duce în mijlocul purceluşilor numai când va avea consimţământul.

― Nu mă îndoiesc că poţi interveni în lucrarea Domnului pe Lusitania, spuse episcopul Peregrino cu un ton glacial. Dar să n-ai o îndoială că şi eu pot să te trimit în iad.

― Ştiu că poţi, replică primarul. N-aş fi primul lider politic care ar sfârşi în iad la capătul unei dispute cu Biserica. Din fericire, acum nu va fi cazul. V-am ascultat pe toţi şi am ajuns la o concluzie. E prea riscant să aşteptăm noul antivirus. Chiar dacă aş şti, în mod absolut, că antivirusul ar fi gata în şase săptămâni, tot aş fi de acord această misiune. În clipa de faţă, singura noastră şansă de a mai salva ceva din toată această porcărie este misiunea părintelui Estevão. Andrew mi-a spus că pequeninos nutresc un profund respect şi o mare afecţiune pentru omul acesta ― chiar şi necredincioşii. Dacă îi va convinge pe ereticii pequeninos sa renunţe la planul de a anihila omenirea în numele religiei lor, va ridica de pe umerii noştri o grea povară.

Quim încuviinţă din cap cu gravitate. Primarul Kovano dădea dovadă de o mare înţelepciune: nu mai luptau unul împotriva celuilalt, cel puţin deocamdată.

― În acelaşi timp, mă aştept ca xenobiologii să-şi continue cu toată vigoarea cercetările. Când virusul va deveni realitate, vom decide dacă-l vom folosi sau nu.

― Îl vom folosi, spuse Grego.

― Numai dacă mor eu, zise Quara.

― Apreciez bunăvoinţa voastră de a aştepta până când vom afla mai multe, înainte de a vă dedica oricărui gen de acţiune, continuă primarul. Şi acum am ajuns la tine, Grego Ribeira. Andrew Wiggin m-a asigurat că deplasarea corpurilor cu viteze mai mari decât cea a luminii ar fi posibilă.

Grego se uită cu răceală la Vorbitorul în numele Morţilor.

― Unde zici că ai studiat fizica, senhor Falante?

― Sper s-o învăţ de la tine. Până când n-ai să-mi asculţi argumentele, nici nu ştiu dacă este sau nu justificată speranţa într-o asemenea descoperire.

Quim zâmbi văzând cu câtă uşurinţă îndepărtase Andrew pericolul controversei pe care Grego ar fi vrut s-o stârnească. Grego nu era un prost. Ştia că manipulat, dar Wiggin nu-i lăsase nici un motiv rezonabil pentru a-şi manifesta iritarea. Acesta era unul dintre talentele cele mai enervante ale Vorbitorului.

― Dacă ar exista o modalitate de a călători între planete cu viteza comunicărilor prin ansiblu, spuse Kovano, avem nevoie doar de o singură navă pentru a transporta toţi oamenii de pe Lusitania pe o altă planetă. E o şansă infimă...

― Un vis prostesc, zise Grego.

― Dar vom încerca s-o valorificăm. O vom studia, nu-i aşa? zise Kovano. Altfel ne vom pomeni muncind în turnătorie.

― Nu mi-e frică să muncesc cu mâinile, replică Grego, deci să nu-ţi închipui că mă înspăimântă gândul să-mi un mintea la dispoziţia ta.

― Accept dojana, spuse Kovano. Vreau să cooperezi, Grego, dar dacă nu eşti în stare, mă voi mulţumi şi cu supunerea ta.

După toate aparenţele, Quara se simţea exclusă din discuţie. Se ridică, aşa cum procedase şi Grego cu câteva clipe înainte.

― Văd că puteţi să staţi aici şi să analizaţi dispariţia unei specii inteligente, fără ca măcar să vă gândiţi la o modalitate de a comunica cu această specie. Sper că vă face plăcere rolul de criminali în masă.

Apoi, ca şi Grego, schiţă gestul de a părăsi încăperea.

― Quara, spuse Kovano.

Femeia se opri.

― Tu vei studia posibilitatea de a intra în legătură cu descolada. Să vedem dacă vom reuşi să comunicăm cu aceşti viruşi.

― Îmi dau şi eu seama când mi se aruncă un os de ros, ripostă Quara. Şi dacă v-aş spune că ne imploră să nu-i ucidem? Oricum nu m-aţi crede.

― Dimpotrivă. Ştiu că eşti o persoană cinstită, chiar dacă iremediabil de indiscretă. Dar am şi un alt motiv pentru care vrea ca tu să descifrezi limbajul molecular al descoladei. Vezi, Andrew Wiggin mi-a sugerat o posibilitate care până acum nu mi-a trecut prin minte. Ştim cu toţii că purceluşii au devenit fiinţe inteligente în momentul apariţiei acestui virus pe Lusitania. Dar dacă am interpretat greşit relaţia cauză-efect?

Novinha se întoarse spre Andrew, cu o încercare de zâmbet amar pe chip.

― Crezi că pequeninos au creat descolada?

― Nu, răspunse Andrew. Mă întreb dacă pequeninos sunt descolada.

Quara cască gura de uimire.

Grego izbucni în râs.

― Văd că eşti plin de idei inteligente, Wiggin.

― Nu înţeleg, spuse Quim.

― Mă întrebam şi eu, se apără Andrew. Quara zice că descolada e îndeajuns de complexă ca să poată fi inteligentă. Dar de ce să nu presupunem că viruşii descolada folosesc trupurile acestor pequeninos pentru a-şi exprima raţiunea? De ce să nu presupunem că inteligenţa purceluşilor provine în întregime de la viruşii din organismele lor?

Pentru prima oară, Ouanda, xenologul, deschise gura:

― Eşti tot atât de ignorant în materie de xenologie pe cât eşti de ignorant în fizică, domnule Wiggin.

― A, ba chiar mai mult, răspunse Wiggin, dar mi-a trecut prin minte că niciodată n-am găsit o altă explicaţie pentru modul în care amintirile şi intelectul nu sunt afectate atunci când un pequenino trece în cea de-a treia viaţă. Copacii nu au creier, asta e clar.; dacă acceptăm însă că voinţa şi memoria sunt vehiculate prin intermediul virusului descolada, moartea creierului devine aproape nesemnificativă în transmiterea personalităţii către copacul-tată.

― Chiar dacă există cea mai mică ca ceea ce afirmi tu să fie adevărat, spuse Ouanda, nu putem efectua nici un experiment rezonabil care s-o dovedească.

Andrew Wiggin dădu din cap cu tristeţe.

― Ştiu doar că eu nu pot iniţia un astfel de experiment. Sper ca voi să reuşiţi.

Kovano interveni din nou.

― Ouanda, avem nevoie de tine ca să explorezi chestia asta. Dacă n-o crezi, excelent ― găseşte o modalitate de a dovedi că e eronată şi ţi-ai făcut datoria. Kovano se ridică şi se adresă tuturor: Aţi înţeles ce vă cer? Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai teribile dileme morale cu care s-a confruntat vreodată omenirea. Riscăm să comitem un xenocid, ori acceptăm să fie comis, dacă nu facem nimic. Toate speciile cunoscute sau bănuite a fi inteligente trăiesc în umbra unui pericol imens şi aproape întreaga povară a deciziei apasă pe umerii noştri şi numai ai noştri. Ultima oară când s-a petrecut ceva cât de cât asemănător, predecesorii noştri umani au preferat să-şi asume Xenocidul pentru că ― aşa presupuneau ei ― era singura posibilitate de a se salva pe ei înşişi. Vă cer ajutorul pentru a urmări toate căile, oricât de improbabile, care ar putea să ne aducă măcar un licăr de speranţă, să ne ofere o rază cât de firavă de lumină care să ne călăuzească deciziile. Vreţi să ne ajutaţi?

Până şi Grego, Quara şi Ouanda îşi dădură consimţământul în tăcere, chiar dacă fără prea multă tragere de inimă. Cel puţin pentru moment, Kovano reuşi să transforme toată această adunătură de gâlcevitori într-o comunitate cooperantă. Cât de mult avea să dureze această situaţie dincolo de pereţii încăperii ţinea de domeniul speculaţiei pure. Quim era de părere că spiritul de cooperare va rezista probabil până la următoarea criză ― şi poate că asta va fi de ajuns.

O singură confruntare mai rămăsese. În timp ce participanţii la adunare se împrăştiau, luându-şi rămas bun sau stabilind întâlniri viitoare, Novinha se apropie de Quim şi îl privi în ochi cu înverşunare.

― Nu te duce.

Quim închise ochii. Nu era nimic de răspuns la o replică atât de scandaloasă.

― Dacă mă iubeşti, adăugă ea.

Quim îşi aminti de povestea din Noul Testament, când mama şi fraţii lui Isus au venit să-l viziteze, cerându-i să-şi întrerupă predarea învăţăturilor către discipoli pentru a-i primi.

― Aceştia sunt mama şi fraţii mei, murmură el.

Probabil că mama înţelesese referinţa, căci deschizând ochii, constată că dispăruse.

După mai puţin de o oră, Quim pleca şi el, pornind la drum cu unul dintre preţioasele camioane de marfă ale coloniei. Nu avea nevoie de prea multe provizii şi, într-o călătorie normală, ar fi plecat pe jos. Dar pădurea unde trebuia să se ducă era atât de departe încât i-ar fi trebuit câteva săptămâni ca să ajungă acolo fără maşină, şi nici hrană suficientă n-ar fi putut să care cu el. Era încă un mediu ostil ― nu creştea nimic comestibil pentru oameni, şi chiar dacă ar fi crescut, Quim ar fi avut nevoie oricum de hrana ce conţinea inhibitorul pentru descolada. Fără ea ar fi murit din cauza virusului cu mult înainte de a fi murit de foame.

Pe măsură ce orăşelul Milagre se făcea tot mai mic în urmă iar el gonea tot mai departe, în adâncul spaţiului liber şi fără nici o logică al preeriei, Quim ― părintele Estevão ― se întrebă ce-ar fi hotărât primarul Kovano dacă ar fi ştiut că liderul ereticilor era un copac-tată care-şi câştigase numele de Warmaker, ba mai mult, acesta afirmase că singura speranţă pentru pequeninos era ca Sfântul Duh ― virusul descolada ― să distrugă întreaga populaţie omenească de pe Lusitania.

N-ar fi avut nici o importanţă. Dumnezeu îl chemase pe Quim să predice evanghelia lui Hristos tuturor neamurilor, seminţiilor, limbilor şi popoarelor. Chiar şi cele mai războinice, mai însetate de sânge şi mai pline de ură fiinţe pot fi atinse de iubirea faţă de Dumnezeu şi transformate întru creştinătate. Se întâmplă de-atâtea ori în trecut, de ce nu şi acum?

O, Tată Ceresc, fă o faptă măreaţă pe lumea asta. Niciodată n-au avut copiii tăi mai multă nevoie de miracole!

Novinha nu mai vorbea cu Ender, iar lui îi era teamă. Nu erau simple toane, nu o văzuse niciodată pe Novinha dominată de dispoziţii de moment. Ender avea senzaţia că ea tăcea nu pentru a-l pedepsi ci, mai degrabă, pentru a se abţine să nu-l pedepsească; tăcea pentru că, dacă ar fi vorbit, cuvintele ei ar fi fost prea crude şi nu i le-ar fi iertat vreodată.

Aşadar la început nu încercă să-i adreseze vreun cuvânt. O lăsa să se mişte ca o umbră prin casă, trecând pe lângă el fără să-l privească în ochi; încerca să nu-i stea în drum şi nu se ducea la culcare până când ea nu adormea.

Evident, era vorba de Quim, de misiunea lui ― era uşor de înţeles de ce se temea ea ― şi chiar dacă Ender nu-i împărtăşea temerile, ştia că drumul lui Quim nu era lipsit de riscuri. Novinha se comporta iraţional. Ce şanse ar fi avut Ender să-l oprească pe Quim? El era singurul dintre copiii lui Novinha asupra căruia nu avea aproape nici o influenţă; ajunseseră la un soi de apropiere în urmă cu câţiva ani, dar fusese o declaraţie de pace între egali, nimic asemănător rudimentului de relaţie părintească stabilită de Ender cu toţi ceilalţi copii. Dacă Novinha nu fusese în stare să-l convingă pe Quim să renunţe, ce putea face Ender?

Probabil că Novinha înţelegea, la nivel raţional, dar, ca toate fiinţele omeneşti, nu acţiona întotdeauna în concordanţă cu ceea ce-i spunea raţiunea. Îi pierduse pe mulţi dintre cei pe care-i iubise; când a simţit că încă unul îi scăpa printre degete, reacţia ei a fost viscerală, nu intelectuală. Ender intrase în viaţa ei ca un tălmăcitor şi un protector şi era de datoria lui să-i alunge temerile, iar acum îi era teamă şi era supărată pe el pentru că îi înşelase aşteptările.

Cu toate acestea, după două zile de tăcere, Ender se săturase. Nu era deloc momentul potrivit ca să ridice un zid între el şi Novinha. Ştia ― ca şi Novinha, de altfel ― că sosirea lui Valentine risca să fie începutul unei perioade dificile pentru ei. Avea atât de multe fire de comunicare cu Valentine, atât de multe legături cu ea, atât de multe cărări bătătorite spre sufletul ei, încât nu-i venea greu să redevină persoana care fusese în timpul anilor ― mileniilor ― pe care-i petrecuseră împreună. Trăiseră alături experienţa a trei mii de ani de istorie, ca şi cum i-ar fi urmărit cu aceiaşi ochi. Lângă Novinha nu petrecuse decât treizeci de ani. De fapt, calculând după timpul subiectiv, trei decenii cu Novinha însemnau mai mult decât trei milenii cu Valentine, dar ştia că nu-i va fi greu să se întoarcă la vechiul său rol de frate, de Vorbitor în numele lui Demostene.

Ender se aşteptase ca Novinha să fie geloasă pe Valentine şi era deja pregătit. O prevenise pe sora lui că, la început, vor avea probabil puţine prilejuri de a fi împreună. Valentine l-a înţeles foarte bine ― Jakt era şi el îngrijorat şi amândoi aveau nevoie să fie liniştiţi. Era aproape ridicol ca Jakt şi Novinha să fie deranjaţi de legătura dintre frate şi soră. Niciodată nu existase cea mai mică sugestie de sexualitate în relaţiile dintre Ender şi Valentine ― oricine îi cunoştea cât de cât ar fi râs de o asemenea idee ― dar nu infidelitatea sexuală îi preocupa pe Novinha şi Jakt, şi nici legătura emoţională dintre ei. Novinha nu avea nici un motiv să se îndoiască de dragostea şi devotamentul lui Ender faţă de ea, iar Jakt nu putea să-i ceară lui Valentine mai mult decât îi oferea soţia lui, atât în privinţa pasiunii cât şi a credinţei.

Nu, era ceva mult mai profund: chiar şi acum, după atâţia ani, au fost încă din prima clipă una şi aceeaşi persoană, s-au ajutat fără să fie nevoie să rostească vreun cuvânt. Jakt remarcase această unitate; chiar pentru Ender, care abia îl cunoscuse, era evident că omul se simţea distrus, de parcă, văzându-şi soţia împreună cu fratele ei, şi-ar fi spus: "Iată ce înseamnă să fii aproape de altcineva. Iată ce înseamnă ca doi oameni să fie unul singur". Până atunci îşi închipuise că se apropiase de Valentine atât cât se poate apropia doi soţi, dar acum se confrunta cu faptul că era posibil ca doi oameni să fie, într-un anumit sens, una şi aceeaşi persoană.

Ender nu putea decât să admire tactul cu care Valentine încerca să-l liniştească, distanţându-se faţă de fratele ei, oferindu-i astfel lui Jakt răgazul să se obişnuiască treptat cu noua situaţie.

Ceea ce Ender nu reuşise să prevadă fusese felul în care reacţionase Novinha. O cunoscuse mai întâi ca mamă a copiilor ei şi nu remarcase decât loialitatea ei înverşunată şi iraţională. Dacă se va simţi vreodată ameninţată, îşi făcuse Ender socoteala, va deveni posesivă şi autoritară, aşa cum era în relaţiile cu copiii. Dar Ender nu fusese deloc pregătit pentru această retragere bruscă. Totuşi, Novinha începuse să se îndepărteze de el cu mult înainte de episodul cu misionaratul lui Quim, şi ridicase între ei un zid al tăcerii. Abia acum, privind retrospectiv, Ender realiză că totul începuse înainte chiar de sosirea lui Valentine, ca şi cum Novinha se hotărâse să cedeze în faţa rivalei înainte ca aceasta să ajungă acolo.

Era logic, fireşte ― ar fi trebuit să anticipeze asta ― Novinha pierduse prea multe persoane importante în viaţa ei, prea mulţi oameni de care avea nevoie. Pipo. Libo. Chiar şi Miro. Poate că era protectoare şi posesivă faţă de copiii ei, dar cu oamenii de care ea avea nevoie se purta exact invers. Dacă se temea că-i vor fi luaţi, se retrăgea din faţa lor, îşi impunea să mai aibă nevoie de ei.

Nu "de ei". De el. De Ender. Novinha încerca să se elibereze de nevoia de el. Dacă nu rupea curând tăcerea, prăpastia care se adâncea între ei avea să le condamne definitiv căsnicia.

Ender nu se gândise niciodată cum ar putea proceda într-o asemenea situaţie. Niciodată nu-i trecuse prin cap că mariajul lui ar putea fi ameninţat. Nu hotărâse cu uşurinţă; intenţiona să moară alături de Novinha şi toţi anii petrecuţi împreună fuseseră plini de fericirea care vine dintr-o încredere în celălalt. Acum, Novinha îşi pierduse încrederea în el. Nu era drept. Era încă soţul ei, şi-i era credincios aşa cum nici un alt bărbat, nici o altă persoană din viaţa ei nu-i fusese vreodată. Nu merita s-o piardă din pricina unei neînţelegeri ridicole, iar dacă lăsa lucrurile să se desfăşoare aşa cum Novinha ― oricât de inconştient ― părea hotărâtă să le facă să evolueze, ea avea să fie perfect convinsă că nu se va mai putea bizui niciodată pe nimeni. Această concluzie ar fi fost tragică, pentru că ar fi fost falsă.

Ender se gândea să provoace o explicaţie cu Novinha, când Ela, a declanşat-o în mod accidental.

― Andrew.

Ela se oprise în pragul uşii. Chiar dacă bătuse din palme afară, cerându-i permisiunea să intre, Ender nu o auzise. Dar pe de altă parte, nu prea avea de ce să solicite o astfel de permisiune în casa mamei sale.

― Novinha e în camera noastră, spuse Ender.

― Am venit să vorbesc cu tine.

― Îmi pare rău, dar nu-ţi pot dat un avans din banii de buzunar.

Ela râse şi se aşeză lângă el, dar veselia i se stinse repede. Era îngrijorată.

― Quara.

Ender oftă şi zâmbi. Quara era o încăpăţânată din naştere şi niciodată nu devenise mai maleabilă. Totuşi, Ela fusese întotdeauna capabilă să se înţeleagă cu ea mai bine decât oricine.

― Se întâmplă ceva neobişnuit, continuă ea. De fapt, provoacă mai puţine necazuri decât în mod normal. Nici măcar o ceartă.

― E un semn de pericol?

― Ştii că încearcă să comunice cu descolada.

― Limbaj molecular...

― Ei bine, ceea ce face ea e periculos şi n-o să stabilească o punte de legătură, chiar dacă reuşeşte. Mai ales dacă reuşeşte, pentru că sunt şanse mari să murim cu toţii.

― Ce spuneai că face?

― A umblat prin fişierele mele, ceea ce nu e greu, fiindcă nu m-am gândit niciodată să le blochez. A obţinut apoi inhibitorii pe care am încercat să-i testez pe plante, destul de simplu, pentru că am descris procedura în amănunt. Numai că, în loc să-i implanteze în ceva, îi oferă direct descoladei.

― Cum adică, îi oferă?

― Aşa îşi transmite mesajele. Mă rog, nu vom putea stabili, în urma acestui non-experiment, dacă succesiunea transmiterii inhibitorilor reprezintă sau nu un limbaj. Dar, fie că e sau nu înzestrat cu raţiune, ştim că virusul descolada are o capacitate formidabilă de adaptare, iar Quara ar putea să-l ajute să se adapteze la câteva dintre cele mai bune strategii pe care le-am pus la punct pentru a-i bloca acţiunea.

― Trădare.

― Exact. Transmite inamicului secretele noastre militare.

― Ai vorbit cu ea?

'Sta bricando. Claro que falei. Ela quase me matou. Glumeşti? Bineînţeles că am vorbit cu ea. Cât pe ce să mă omoare.

A reuşit să antreneze vreun lot de viruşi?

― Nici măcar n-a făcut vreun test în privinţa asta. E ca şi cum ar fi alergat la fereastră şi ar fi început să strige: "Fugiţi, că vin să vă ucidă!" Ea nu mai face ştiinţă, face politică inter-specii, cu menţiunea că noi habar n-avem dacă cealaltă specie are măcar vreo politică, ştim doar că s-ar putea să ne ucidă mai repede decât ne-am închipuit, cu ajutorul ei.

― Nossa Senhora, murmură Ender. E prea periculos. Nu se poate juca cu aşa ceva.

― Poate este deja prea târziu... Nu-mi dau seama dacă a făcut sau nu ceva iremediabil.

― Atunci, trebuie s-o oprim.

― Cum? Să-i rupem mâinile?

― Am să vorbesc cu ea, dar e prea matură ― sau prea tânără ― să asculte glasul raţiunii. Mă tem că soluţia se găseşte în mâinile primarului, nu într-ale noastre.

Abia când o auzi vorbind, Ender observă că Novinha intrase în încăpere.

― Cu alte cuvinte, la puşcărie, zise ea. Vrei s-o arestezi pe fiica mea. Când aveai de gând să mă anunţi?

― Nu m-am gândit deloc la puşcărie, se apără Ender. Mă aşteptam să i se interzică accesul la...

― Asta nu-i treaba primarului, e a mea. Eu sunt Xenobiologul şef. De ce n-ai venit la mine Elanora? De ce te-ai dus la el?.

Ela nu scoase un cuvânt; se uita fix la ea fără să clipească. Era felul ei de a aborda conflictele cu Novinha, adoptând tactica rezistenţei pasive.

― Quara a scăpat de sub control, Novinha, zise Ender. A fost şi-aşa destul de rău că le-a dezvăluit copacilor-tată secretele. Faptul că le-a spus şi viruşilor e o nebunie.

Es psicologista, agora? Acum eşti şi psiholog?

Nu intenţionam s-o arestez.

― Tu nu trebuie să intenţionezi nimic, zise Novinha. În orice caz, nu cu copiii mei.

― Ai dreptate, spuse Ender. Nu vreau să le fac nimic copiilor. Am totuşi responsabilitatea să întreprind ceva în legătură cu un cetăţean adult al oraşului Milagre, care, cu nechibzuinţă, pune în pericol supravieţuirea tuturor fiinţelor omeneşti de pe planetă şi poate a fiinţelor omeneşti de pretutindeni.

― Cine ţi-a pus pe umeri povara acestei nobile responsabilităţi, Andrew? A coborât cumva Dumnezeu pe munte şi ţi-a cioplit în piatră misiunea de a conduce oamenii.

― Bine. Tu ce propui?

― Propun să nu-ţi mai bagi nasul în chestiuni care nu te privesc. Şi, cinstit vorbind, Andrew, asta include cam totul. Nu eşti xenobiolog. Nu eşti psihiatru. Nu eşti xenolog. De fapt, nu prea eşti nimic, nu-i aşa, decât un intrigant de profesie care-şi vâră nasul în vieţile altora.

― Mamă! exclamă Ela, cu ochii măriţi de uimire.

― Singurul lucru care-ţi dă vreo putere e blestematul ăla de rubin din urechea ta. Ea îţi şopteşte secrete, ea discută cu tine noaptea când eşti în pat cu soţia ta, şi când ea doreşte ceva, te pomeneşti vorbind într-o întrunire la care nici n-ai avea ce căuta, spunând ceea ce ţi-a dictat ea să spui. Vorbeşti despre faptul că fiica mea a comis un act de trădare, dar, aşa cum văd eu lucrurile, tu eşti cel care trădează oamenii adevăraţi în favoarea unui program hiperdezvoltat!

― Novinha, spuse Ender.

Cuvântul era începutul tentativei de a o linişti, dar ea nu avea de gând să dialogheze.

― Să nu-ndrăzneşti să mai discuţi cu mine, Andrew! În toţi aceşti ani am crezut că mă iubeşti...

― Te iubesc.

― Am crezut că ai devenit într-adevăr unul de-ai noştri, că faci parte din vieţile noastre...

― Aşa şi este.

― Am crezut totul a fost adevărat.

― Este.

― Dar tu eşti exact ceea ce episcopul Peregrino ne-a prevenit de la bun început că erai. Un şarlatan. Unul care vrea cu orice preţ să-i conducă pe ceilalţi. Fratele tău a stăpânit cândva galaxia, nu aşa spune povestea? Însă tu nu eşti la fel de ambiţios. Tu te-ai mulţumit cu o planetă mică.

― Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, ţi-ai pierdut minţile? Chiar nu-l cunoşti pe omul ăsta?

― Am crezut că-l cunosc! Novinha începuse să plângă. Dar un om care m-ar fi iubit nu l-ar fi lăsat pe fiul meu să plece printre porcii ăia criminali...

― Mamă, nu l-ar fi putut opri pe Quim! Nimeni n-ar fi putut!

― Nici măcar n-a încercat. A fost de acord!

― Da, am crezut că fiul tău face un gest nobil şi curajos, şi am fost de acord cu el. A ştiut că pericolul, fără să fie exagerat, era real, şi totuşi a hotărât să se ducă... iar eu am fost de acord. Este exact ceea ce ai fi făcut şi tu, şi sper să fie ceea ce aş fi făcut şi eu, în locul lui. Quim e bărbat, un bărbat demn de admiraţie, poate chiar unul extraordinar. Nu are nevoie şi nici nu-şi doreşte protecţia ta. A hotărât care este ţelul vieţii lui şi îl înfăptuieşte. Îl respect şi aşa ar trebui să faci şi tu. Cum îndrăzneşti să sugerezi că vreunul dintre noi ar fi trebuit să-i stea în cale?

Novinha tăcu în sfârşit, pentru moment, în orice caz. Cântărea oare cuvintele lui Ender? Înţelesese oare, în ultima clipă, cât de inutil şi, da, cât de crud fusese faptul că-l lăsase pe Quim să plece purtând în amintire supărarea ei, nu speranţa ei? Cât a durat acea tăcere, Ender a mai păstrat un dram de speranţă.

Deodată, tăcerea luă sfârşit:

― Dacă te mai amesteci vreodată în viaţa copiilor mei, am terminat cu tine. Dacă lui Quim i se-ntâmplă ceva ― orice ― am să te urăsc până vei muri, şi mă voi ruga ca ziua aceea să vină cât mai curând. Nu ştii nimic, ticălosule, şi ar trebui să încetezi să te mai porţi ca şi cum ai şti.

Porni mândră spre uşă, dar în drum se răzgândi imediat şi renunţă la ieşirea teatrală din scenă. Se întoarse spre Ela şi îi vorbi cu un calm remarcabil.

― Elanora, voi lua imediat măsuri ca să-i blochez Quarei accesul la înregistrările şi echipamentul pe care le-ar putea folosi în contactul cu descolada. Iar pe viitor, draga mea, dacă te mai prind că discuţi probleme de cercetare cu oricine, în special cu individul ăsta, am să-şi interzic accesul în laborator pentru totdeauna. S-a înţeles?

A fost rândul Elei să răspundă prin tăcere.

― Aha, constat că mi-a furat mai mulţi copii decât am crezut.

Apoi se întoarse şi plecă.

Ender şi Ela împietriseră într-o tăcere desăvârşită. În cele din urmă, Ela se ridică, însă fără să facă vreun pas.

― Chiar că trebuie să fac ceva, zise ea, dar nici să mă tai n-aş şti ce anume.

― Ar fi bine să te duci la mama ta şi să-i arăţi că eşti totuşi de partea ei.

― Da, dar nu sunt. De fapt, mă gândeam să mă duc la primarul Zeljezo şi să-i propun s-o destituie pe mama din funcţia de xenobiolog-şef, fiindcă e limpede că şi-a pierdut minţile.

― Ba nu şi le-a pierdut, zise Ender, şi dacă faci una ca asta, o ucizi.

― Pe mama? E prea tare ca să moară.

― Nu. În clipa asta e atât de fragilă încât orice lovitură ar putea s-o ucidă. Nu e vorba de trupul ei, ci de... încrederea şi de speranţa ei. În nici un caz nu trebuie să-i dai vreun motiv să creadă că nu eşti de alături de ea.

Ela se uită la el cu exasperare.

― Mi-ai spus toate astea pentru că aşa ai hotărât, sau ţi-au venit în minte în mod spontan?

― Despre ce vorbeşti?

― Adineauri, mama ţi-a aruncat nişte cuvinte care ar fi trebuit să te înfurie la culme, sau să te rănească, sau... să-ţi provoace o reacţie oarecare şi, când colo, tu stai aici şi te gândeşti cum s-o ajuţi. Chiar nu simţi niciodată nevoia să loveşti pe cineva? Vreau să spun, tu nu-ţi pierzi niciodată cumpătul?

― Ela, după ce ai omorât în mod necugetat doi oameni cu propriile tale mâini, ori înveţi să te controlezi, ori îţi pierzi toată omenia.

― Ai făcut tu aşa ceva?

― Da, răspunse el.

O clipă, Ender crezu că Ela era realmente şocată.

― Şi ai mai fi în stare s-o faci?

― Probabil, zise el.

― Bun. S-ar putea să ne fie de folos când se va dezlănţui iadul.

Apoi Ela izbucni în râs. Fusese o simplă glumă. Ender simţea o mare uşurare şi reuşi chiar să râdă, slab, împreună cu ea.

― Am să mă duc la mama, continuă Ela, dar nu fiindcă aşa mi-ai sugerat tu şi nici măcar pentru motivul pe care l-ai pomenit.

― Perfect. Numai să te duci.

― Nu vrei să ştii de ce mă duc?

― Ştiu deja.

― Păi, bineînţeles. N-a avut dreptate, nu-i aşa? Tu chiar le ştii pe toate.

― Ai de gând să te duci la mama ta pentru că în acest moment e lucrul cel mai dureros pe care poţi să-l faci.

― Aşa cum o spui, pare ceva maladiv.

― E cel mai dureros lucru bun pe care poţi să-l faci. E treaba cea mai neplăcută, povara cea mai insuportabilă.

― Ela martira, certo? Aşa vei vorbi la moartea mea?

― Dacă voi vorbi la moartea ta, va trebui să mă înregistrez în prealabil. Sunt hotărât să mor cu mult înaintea ta.

― Deci nu părăseşti Lusitania?

― Bineînţeles că nu.

― Chiar dacă mama îţi dă papucii?

― Nu poate. N-are motive de divorţ, iar episcopul Peregrino ne cunoaşte prea bine pe amândoi ca să nu râdă de oricare cerere pe motiv de neconsumare a căsătoriei.

― Ştii bine ce vreau să spun.

― Am venit aici cu intenţia să rămân până la capăt. S-a terminat cu falsa nemurire câştigată prin dilatarea timpului. M-am săturat să alerg la nesfârşit prin spaţiu. N-am să mai părăsesc niciodată suprafaţa Lusitaniei.

― Chiar dacă astfel vei muri? Chiar dacă flota soseşte aici?

― Dacă toată lumea va putea să plece, am să plec şi eu, dar tot eu am să fiu acela care-o să stingă luminile şi-o să încuie uşa.

Ela alergă la el şi-l sărută pe obraz, îmbrăţişându-l, doar pentru o clipă. Apoi ieşi, iar Ender rămase, încă o dată, singur.

"Cât de mult m-am înşelat în privinţa Novinhei! Nu pe Valentine era ea geloasă, ci pe Jane. Ani de-a rândul, m-a văzut vorbind în tăcere cu Jane, mereu, rostind cuvinte pe care nu le putea auzi, auzind cuvinte pe care ea nu le putea rosti. Am pierdut încrederea ei şi nici măcar nu mi-am dat seama că o pierd."

Probabil că şi acum subvocalizase. Probabil că-i vorbise lui Jane dintr-un obicei atât de adânc înrădăcinat încât nici măcar nu mai era conştient că o face. Oricum ea îi răspunse:

― Te-am avertizat.

"Pesemne că m-ai prevenit", răspunse Ender în tăcere.

― N-ai crezut niciodată că înţeleg ceva despre fiinţele omeneşti.

"Presupun că înveţi."

― Are dreptate, să ştii. Eşti într-adevăr marioneta mea. Tot timpul te-am manipulat. De ani de zile n-ai mai avut un gând propriu.

― Taci din gură, şopti el. N-am chef.

― Ender, dacă ai impresia că asta te-ar ajuta să n-o pierzi pe Novinha, scoate rubinul din ureche. N-am să mă supăr.

Eu da.

― Am minţit, şi eu m-aş supăra. Dar dacă numai astfel poţi s-o păstrezi, atunci fă-o.

― Mulţumesc. Dar aş fi strâns cu uşa să păstrez pe cineva pe care e limpede că l-am pierdut deja.

― Când Quim se va întoarce, totul va fi în regulă.

"Aşa este, îşi spuse Ender. Aşa este. O, Doamne, te rog, ai grijă de părintele Estevão."

Ştiau că părintele Estevão va veni la ei. Pequeninos ştiau întotdeauna. Copacii-taţi îşi spuneau totul. Nu existau secrete, nu pentru că aşa doreau ei cu orice preţ, ci pentru că nu puteau să se izoleze. Nu trăiau niciodată experienţe individuale. Dacă un copac-tată vroia să păstreze ceva numai pentru el însuşi, se găsea un altul în apropiere care nu era de aceeaşi părere. Deşi erau alcătuite din indivizi, pădurile acţionau ca un tot unitar, astfel că poveştile treceau de la una la alta indiferent de dorinţele personale ale câtorva copaci-tată.

Quim ştia că asta era garanţia intangibilităţii lui. Chiar dacă Warmaker era un pui de lele ― deşi aplicat purceluşilor, epitetul n-avea nici o semnificaţie ― însetat de sânge, nu-i putea clinti nici un fir de păr părintelui Estevão dacă nu-i convingea mai întâi pe fraţii din pădurea lui să acţioneze în sensul dorit de el. Iar dacă ar fi încercat s-o facă, unul dintre copacii-tată din pădurea lui ar fi aflat cu siguranţă şi ar fi vorbit. Dacă Warmaker îşi încălca jurământul depus în urmă cu treizeci de ani, când Andrew Wiggin îl trimisese pe Human în a treia viaţă, n-o putea face în taină. Întreaga planetă ar fi aflat şi Warmaker ar fi fost declarat sperjur, un lucru extrem de ruşinos. Ce soţie ar mai fi acceptat atunci ca fraţii să-i aducă o mamă? Ar mai fi avut el copii vreodată?

Quim era în siguranţă. Poate că nu-l vor lua în seamă, dar nici rău nu-i vor face.

Cu toate acestea, când a ajuns în pădurea lui Warmaker, nici măcar n-a apucat să deschidă gura. Fraţii l-au prins, l-au aruncat la pământ şi l-au târât până la Warmaker.

― Nu era nevoie. Oricum veneam aici.

Un frate bătea toaca în trunchiul copacului. Quim ascultă atent muzica schimbătoare; Warmaker modifica mărimea şi forma spaţiilor goale dinăuntrul său, modulând sunetul în cuvinte.

― Ai venit pentru că aşa am poruncit eu.

― Tu ai poruncit. Eu am venit. Dacă vrei să crezi că tu m-ai adus aici, fie şi-aşa. Dar să ştii că mă supun de bunăvoie numai poruncilor lui Dumnezeu.

― Te afli aici ca să asculţi voinţa lui Dumnezeu.

― Mă aflu aici ca să dau glas voinţei lui Dumnezeu, răspunse Quim. Descolada e un virus, creat de Dumnezeu pentru ca pequeninos să fie demni de el. Dar Sfântul Duh nu s-a încarnat niciodată. Sfântul Duh este un spirit perpetuu, care sălăşluieşte veşnic în inimile noastre.

― Descolada sălăşluieşte în inimile noastre şi ne dă viaţă. Când sălăşluieşte într-ale voastre, ce vă dă?

― Un Dumnezeu. O credinţă. Un botez. Dumnezeu nu predică un lucru pentru oameni şi un altul pentru pequeninos.

― Noi nu suntem "cei mici". Voi veţi vedea cine e puternic şi cine nu.

Îl siliră să stea cu spatele lipit de trunchiul lui Warmaker. Simţi cum scoarţa începe să se mişte, iar ei îl împinseră şi mai tare, cu mâinile lor mici, cu râturile care-l adulmecau. Nu se gândise nici o clipă la aceste mâini şi al aceste feţe ca aparţinând duşmanilor săi. Chiar şi acum, Quim îşi dădu seama, cu uşurare, că nu se gândea la ei ca la inamicii lui personali. Ei erau duşmanii lui Dumnezeu, iar el îi compătimea. Era o mare revelaţie pentru Quim faptul că, până şi atunci când îl împingeau în pântecele unui copac-tată criminal, nu avea nici urmă de teamă sau de ură.

"Într-adevăr, nu mă tem de moarte. N-am ştiut niciodată ce este spaima de moarte."

Fraţii continuau să lovească în copac cu beţele. Warmaker remodula sunetele în cuvintele limbii taţilor, dar acum Quim se afla în interiorul sunetului, în interiorul cuvintelor.

― Eşti convins că-mi voi încălca jurământul, spuse Warmaker.

― Mi-a trecut prin minte că ai putea s-o faci.

Acum era captiv în interiorul copacului, chiar dacă trunchiul rămăsese deschis în faţa lui. Putea să vadă, putea să respire; închisoarea nu era nici măcar claustrofobică. Dar lemnul se mulase atât de strâns în jurul lui încât nu-şi putea mişca deloc mâinile sau picioarele, nu se putea răsuci ca să se strecoare afară din capcană. "Strâmtă e poarta şi îngustă e calea ce duce la izbăvire."

― Te vom supune încercării, zise Warmaker. Cuvintele lui erau mai greu de înţeles acum, când Quim le auzea dinăuntru. Şi mai greu de cumpănit. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece. Îţi vom da să bei câtă apă vei dori, din pârâul nostru, dar de mâncare n-ai să primeşti nimic.

― Înfometarea mea este...

― Înfometare? Avem alimentele tale. Te vom hrăni din nou peste zece zile. Dacă Sfântul Duh te va ţine în viaţă timp de zece zile, te vom hrăni şi te vom pune în libertate. Abia atunci vom crede în doctrina ta şi vom mărturisi că ne-am înşelat.

― Virusul o să mă ucidă până atunci.

― Sfântul Duh te va judeca şi va hotărî dacă eşti vrednic să trăieşti.

― Într-adevăr, aici are loc o încercare, spuse Quim, dar nu e cea la care te gândeşti tu.

― Cum aşa?

― Este încercarea Judecăţii de Apoi. Vă aflaţi înaintea lui Hristos, iar el el spune celor aflaţi la dreapta sa: "Am fost un străin şi voi m-aţi primit. Am fost înfometat, şi voi mi-aţi dat să mănânc. Intraţi întru bucuria lui Dumnezeu." Apoi le spune celor aflaţi la stânga sa: "Am fost înfometat, şi voi nu mi-aţi dat nimic. Am fost un străin, şi voi v-aţi purtat aspru cu mine." Iar ei îi spun într-un glas: "Doamne, când ţi-am făcut noi toate astea?" Iar le răspunde: "Dacă le-aţi făcut celor mai neînsemnaţi dintre fraţii mei, mie mi le-aţi făcut." Eu sunt cel mai neînsemnat dintre fraţii voştri. Veţi da socoteală în faţa lui Hristos pentru ce mi-aţi făcut aici.

― Om nesăbuit, noi nu-ţi facem nimic, decât că te ţinem nemişcat. Ce-o să ţi se întâmple o să fie numai dorinţa Sfântului Duh. N-a spus Hristos: "Nu fac decât ceea ce l-am văzut pe Tatăl meu făcând?" N-a spus Hristos: "Eu sunt Calea. Veniţi şi Urmaţi-mă?" Ei bine, te lăsăm să faci ceea ce a făcut si Hristos: a umblat prin pustietăţi, fără pâine, timp de patruzeci de zile. Îţi acordăm şansa de a fi pe sfert cât a fost el de sfânt. Dacă Dumnezeu vrea ca noi să credem în doctrina ta, va trimite îngeri să te hrănească. Va preface pietrele în pâine.

― Faci o greşeală, zise Quim.

Tu ai făcut o greşeală venind aici.

― Am vrut să spun că faci o greşeală de doctrină. Ai reţinut corect versetele ― postul din pustie, pietrele prefăcute în pâine, totul. Dar nu ţi se pare că, asumându-ţi rolul Satanei, ai comis o faptă care vorbeşte foarte limpede despre tine?

În aceeaşi clipă, Warmaker a fost cuprins de o furie îngrozitoare; a început să vorbească atât de repede, mişcările trunchiului au devenit atât de ample încât Quim a crezut că va fi strivit în interiorul copacului.

― Tu eşti Satana! Încercă să ne vinzi minciunile tale până când oamenii vor găsi o cale să distrugă descolada şi să-i împiedice pe fraţi să ajungă vreodată la a treia viaţă! Chiar crezi că nu vedem prin tine? Îţi cunoaştem toate planurile, absolut toate! Nu ai nici un fel de secrete! Nici Dumnezeu nu are vreun secret faţă de noi! Nouă ni s-a dat a treia viaţă, nu vouă! Dacă Dumnezeu v-ar fi iubit, nu v-ar fi lăsat să vă îngropaţi morţii în pământ, morţi din care nu se naşte nimic altceva decât viermi!

Fraţii se adunaseră în jurul trunchiului captivaţi de dispută.

Controversa continuă vreme de şase zile, cu argumente demne de oricare dintre înalţii prelaţi ai Bisericii din toate timpurile. Niciodată, de la conciliul de la Niceea, nu fuseseră dezbătute şi cântărite probleme atât de importante.

Argumentele erau transmise de la frate la frate, de la copac la copac, de la pădure la pădure. Relatările dialogului dintre Warmaker şi părintele Estevão ajungeau întotdeauna la Rooter şi Human în aceeaşi zi, dar informaţia nu era completă. Abia după patru zile şi-au dat seama că părintele Estevão era prizonier, fără să i se dea hrana ce conţinea inhibitorul pentru descolada.

S-a organizat imediat o expediţie, cu Ender, Ouanda, Jakt, Lars şi Varsam. Primarul Kovano îi alesese pe Ender şi Ouanda pentru că erau foarte cunoscuţi printre purceluşi, iar pe Jakt, pe fiul şi pe ginerele său pentru nu se născuseră pe Lusitania. Kovano renunţase să trimită vreun colonist localnic, căci dacă s-ar fi aflat, era greu de prevăzut ce s-ar fi putut întâmpla. Cei cinci au luat maşina cea mai rapidă şi au plecat în direcţia indicată de Rooter. Călătoria avea să dureze trei zile.

În cea de-a şasea zi, dialogul a luat sfârşit, pentru că descolada atacase într-o asemenea măsură organismul lui Quim încât acesta nu mai avea putere să vorbească şi era cuprins tot mai des de accese de febră şi delir; când vorbea totuşi, nu mai era în stare să pronunţe vreun cuvânt inteligibil.

În ziua a şaptea, a privit peste capetele fraţilor, care se aflau tot acolo, urmărind încă desfăşurarea evenimentelor.

― Îl văd pe Mântuitor şezând la dreapta lui Dumnezeu, şopti el, apoi zâmbi.

O oră mai târziu, a murit. Warmaker a simţit şi a anunţat triumfător vestea fraţilor.

― Sfântul Duh a judecat! Părintele Estevão a fost respins!

Unii dintre fraţi s-au bucurat, dar nu atât de mulţi, cum se aşteptase Warmaker.

Echipa lui Ender ajunse în pădure abia la asfinţit. Acum nu se mai punea problema ca purceluşii să-i captureze şi să-i pună la încercare; erau prea mulţi şi, oricum, fraţii nu mai erau cu toţii o minte şi un gând. Se opriră în faţa trunchiului despicat al lui Warmaker şi priviră chipul ascetic, răvăşit de boală al părintelui Estevão, abia vizibil în umbră.

― Deschide-te şi lasă-l pe fiul meu să vină la mine, spuse Ender.

Deschizătura din trunchi se lărgi. Ender întinse mâinile şi trase afară cadavrul părintelui Estevão. Era atât de uşor încât Ender crezu, timp de o clipă, că era probabil conştient, că putea să stea în picioare fără sprijinul său. Dar nu era aşa. Ender îl aşeză cu grijă pe pământ, în faţa copacului. Un frate începu să bată un ritm în trunchiul lui Warmaker.

― Într-adevăr, al tău trebuie să fie, Vorbitorule în numele Morţilor, pentru că e mort. Sfântul Duh l-a mistuit în flăcările celui de-al doilea botez.

― Ai încălcat jurământul, spuse Ender. Ai trădat cuvântul copacilor-tată.

― Nimeni nu l-a atins, zise Warmaker.

― Chiar crezi că se lasă cineva păcălit de minciunile tale? întrebă Ender. Oricine ştie că refuzul de a administra medicamente unui om aflat pe moarte este un act de violenţă la fel de grav ca şi o crimă cu premeditare. Uite-acolo era medicamentul lui. Ai fi putut oricând să i-l dai.

― Warmaker a fost de vină, interveni unul dintre fraţii aflaţi în preajmă.

Ender se întoarse către fraţi.

― Iar voi l-aţi ajutat. Să nu credeţi că puteţi arunca vina numai pe el. Fie ca nici unul dintre voi să n-apuce să treacă vreodată în a treia viaţă. Cât despre tine, Warmaker, fie ca nici o mamă să nu se târască vreodată pe scoarţa ta.

― Nici un om nu poate hotărî în numele nostru, replică Warmaker.

― Tu ai hotărât singur, când ai crezut că ai dreptul să ucizi ca să câştigi o simplă controversă, zise Ender. Iar voi, fraţilor, aţi hotărât când nu l-aţi oprit s-o facă.

― Nu eşti judecătorul nostru! ţipă unul dintre fraţi.

― Ba sunt, aşa cum este oricare locuitor de pe Lusitania, fie el om sau copac-tată, frate sau soră.

Au dus trupul lui Quim la maşină. Lars şi Varsam s-au urcat în maşina cu care venise acolo Quim. Ender a zăbovit câteva clipe ca să-i transmită lui Jane un mesaj pentru Miro, rămas în colonie. N-avea nici un rost ca Novinha să aştepte trei zile până să afle că fiul ei murise de mâinile purceluşilor. Şi, oricum, n-ar fi fost de dorit s-o audă din gura lui Ender. Singurul lucru sigur era că Novinha îşi pierduse fiul, pe Estevão.

― Ai să vorbeşti în numele lui? întrebă Jakt, în vreme ce maşina trecea pe deasupra câmpiilor acoperite de capim. Îl auzise cândva pe Ender vorbind în numele morţilor, pe Trondheim.

― Nu, spuse Ender. Nu cred.

― Pentru că a fost preot?

― Am mai vorbit în numele preoţilor. Nu, n-am să vorbesc în numele lui Quim pentru că n-ar avea nici un rost: Quim a fost exact ceea ce a dorit să fie şi a murit exact aşa cum a vrut, slujindu-l pe Dumnezeu şi predicând pentru fraţii cei mici. Nu am nimic de adăugat la povestea lui. Şi-a desăvârşit-o singur.

11

Jadul meşterului Ho

AŞADAR, acum începe măcelul.

E amuzant că ai tăi l-au început, nu oamenii.

Tot aşa l-au început şi ai tăi, când v-aţi luptat cu oamenii.

Noi l-am început, dar ei l-au sfârşit.

Cum or fi reuşind oamenii să înceapă de fiecare dată cu atâta nevinovăţie şi să sfârşească mereu cu mâinile mânjite de sânge?

Wang-Mu urmărea cuvintele şi numerele traversând afişajul de deasupra terminalului stăpânei sale. Qing-Jao adormise, respirând molcom pe rogojina întinsă lângă calculator. Wang-Mu dormise şi ea, dar ceva o trezise. Un ţipăt, nu foarte îndepărtat; probabil un ţipăt de durere din visul ei, însă auzise ultimele ecouri ale sunetului plutind în aer după ce se trezise. Nu fusese vocea lui Qing-Jao, mai curând glasul unui bărbat, deşi sunetul fusese ascuţit, un vaiet care îndreptase gândurile lui Wang-Mu către moarte.

Totuşi, fata nu se sculă să vadă ce se întâmplă. Nu era treaba ei să facă aşa ceva; locul slujnicei era tot timpul lângă stăpâna sa, şi numai stăpâna îi putea porunci să plece. Dacă Han Fei-Tzu ar fi hotărât că fiica lui trebuie să afle ce se întâmplase, ar fi trimis un alt servitor care s-o trezească pe Wang-Mu, iar fata, la rândul ei, avea s-o trezească pe Qing-Jao; până când stăpâna avea să se mărite, numai mâinile slujnicei de taină o puteau atinge fără permisiunea ei.

Wang-Mu rămase deci culcată, aşteptând ca cineva să-i spună lui Qing-Jao de ce strigase un bărbat cu atâta suferinţă în glas, destul de aproape ca să poată fi auzit în această încăpere din spatele casei lui Han Fei-Tzu. Aşteptând, ochii îi fură atraşi de afişajul luminos al computerului, care efectua calculele şi analizele programate de Qing-Jao.

Afişajul rămase nemişcat. Apăruse vreo problemă? Wang-Mu se ridică într-un cot; mişcarea o aduse suficient de aproape de afişaj ca să poată citi cuvintele suspendate în aer. Computerul încheiase investigaţiile. De data aceasta, nu mai afişase un mesaj laconic ce anunţa un nou eşec: FIŞIER LIPSĂ. LIPSĂ INFORMAŢII. LIPSĂ CONCLUZII. De data asta, mesajul era un adevărat raport.

Wang-Mu se ridică în picioare şi se apropie de terminal. Aşa cum o învăţase Qing-Jao, apăsă tasta care "salva" informaţiile curente; computerul avea să le păstreze în memorie indiferent ce se va întâmpla. Se duse apoi la Qing-Jao şi îşi puse mâna cu blândeţe pe umărul ei.

Qing-Jao se trezi aproape imediat; avea un somn uşor.

― Computerul a găsit ceva, şopti Wang-Mu.

Qing-Jao se scutură de starea de somnolenţă cu uşurinţa cu care s-ar fi descotorosit de o haină largă. Cât ai clipi din ochi, ajunse la terminal şi citi raportul afişat.

― L-am găsit pe Demostene, spuse ea.

― Unde e? întrebă Wang-Mu, cu respiraţia întretăiată.

"Marele Demostene... ba nu, îngrozitorul Demostene. Stăpâna mea vrea să mă gândesc la el ca la un duşman." În orice caz, era acel Demostene ale cărui cuvinte o tulburaseră atât de mult atunci când tatăl ei le citise cu glas tare.

"Câtă vreme o fiinţă le obligă pe altele să se încline în faţa ei pentru că are puterea de a le distruge, împreună cu tot ceea ce au şi iubesc, atunci trebuie să ne temem împreună."

Wang-Mu nu avea decât trei ani când auzise din întâmplare cuvintele acestea, dar le memorase pentru că le asociase, în mintea ei, cu o imagine. Când tatăl ei le citise, fata îşi amintise o scenă: mama ei vorbind şi tatăl ei furios; n-a lovit-o, dar şi-a încordat umerii şi braţul, schiţând un gest violent, ca şi cum trupul lui voia să lovească, iar el abia reuşise să-l oprească; gestul nu fusese tradus în fapt, iar mama se înclinase şi murmurase ceva, risipind tensiunea; Wang-Mu văzuse deci întruchiparea cuvintelor lui Demostene: mama se înclinase în faţa tatei pentru că el putea s-o rănească. Wang-Mu fusese înspăimântată, atunci şi, iarăşi, când îşi amintise întâmplarea. Când a auzit pentru prima oară cuvintele lui Demostene a ştiut că erau adevărate şi s-a mirat că tatăl ei le putea rosti, că era chiar de acord cu semnificaţia lor, fără să-şi dea seama că el însuşi le pusese în practică. Iată de ce Wang-Mu ascultase... întotdeauna cuvintele marelui, îngrozitorului, Demostene, pentru că, mare sau îngrozitor, era sigură că spunea adevărul.

― Nu "el", spuse Qing-Jao. Demostene e o femeie.

Noutatea o făcu pe Wang-Mu să-şi piardă răsuflarea. Aşa deci! Până la urmă, o femeie. Nu era de mirare că simţise atâta compasiune la Demostene. E femeie şi ştie ce înseamnă să fii supusă altora în fiecare clipă din zi. E femeie, deci visează să fie liberă, să nu mai existe la nesfârşit corvezi care îşi aşteaptă rândul. Nu e de mirare că în cuvintele ei arde o revoluţie, chiar dacă rămân nişte simple cuvinte, fără urmă de violenţă. Dar de ce nu vede Qing-Jao adevărul? De ce a hotărât că trebuie să-l urâm amândouă pe Demostene?

― O cheamă Valentine, continuă Qing-Jao; apoi, cu glasul încărcat de o teamă respectuoasă: Valentine Wiggin, născută pe Pământ, cu mai bine de trei... cu mai bine de trei mii de ani în urmă.

― E o zeiţă, dacă a trăit aşa de mult?

― Călătorii. Călătoreşte de la o planetă la alta şi nu rămâne nicăieri mai mult de câteva luni, timp suficient ca să scrie o carte. Toate marile discursurile publicate sub numele Demostene au fost scrise de aceeaşi femeie, dar nimeni n-a ştiut asta vreodată. Cum e posibil să nu fi aflat nimeni?

― Probabil se ascunde, spuse Wang-Mu, înţelegând prea bine ce o determinase pe o femeie să folosească numele unui bărbat. "Dacă aş putea, şi eu aş face la fel: aş călători de la o planetă la alta, aş vedea o mie de lumi şi aş trăi zece mii de ani."

― De fapt, nu are decât vreo cincizeci de ani. E încă tânără. A rămas în cele din urmă pe o planetă, s-a măritat şi are copii. Dar acum a plecat din nou. Către...

Qing-Jao căscă gura de uimire.

― Unde? întrebă Wang-Mu.

― Şi-a luat întreaga familie cu ea pe o astronavă, s-au îndreptat mai întâi spre Heavenly Peace, au trecut apoi pe lângă Catalonia, după care au pornit direct spre Lusitania!

"Bineînţeles!" exclamă în gând Wang-Mu. "Iată de ce are Demostene atâta compasiune şi înţelegere pentru lusitani. A discutat cu ei, cu xenologii rebeli şi cu pequeninos. S-a întâlnit cu ei şi ştie că sunt raman! Dacă Flota Lusitania ajunge acolo şi îşi îndeplineşte misiunea, Demostene va fi prins şi nu va mai scrie nici un cuvânt."

Apoi realiză că exista un detaliu care anula toate aceste ipoteze:

― Cum poate să fie pe Lusitania, când Lusitania şi-a întrerupt legăturile prin ansiblu? N-a fost acesta primul lucru pe care l-au făcut lusitanii când a izbucnit revolta? Cum au ajuns la noi textele ei?

Qing-Jao clătină din cap.

― Încă n-a ajuns pe Lusitania. Sau dacă a ajuns, asta s-a întâmplat acum câteva luni, ori mai recent. Ultimii treizeci de ani şi-a petrecut pe o astronavă. A plecat înainte de răscoală.

― Deci a scris totul în timpul zborului? Wang-Mu încercă să-şi imagineze cum puteau fi corelate cele două viteze de scurgere a timpului. Dacă a scris atât de mult de la plecarea Flotei Lusitania, trebuie să fi...

― Trebuie să-şi fi petrecut fiecare clipă scriind, scriind şi iarăşi scriind, o completă Qing-Jao. Totuşi, nu există nici o înregistrare din care să reiasă că astronava ei ar fi trimis vreun semnal undeva, în afară de rapoarte căpitanului. Cum de-au fost răspândite scrierile ei pe atât de multe planete, dacă în tot timpul ăsta ea a rămas pe o astronavă? E imposibil. Ar fi apărut, undeva, o înregistrare a transmisiunilor prin ansiblu.

― Mereu problema ansibilelor, spuse Wang-Mu. Flota Lusitania încetează să mai transmită mesaje, iar astronava ei trebuie să le fi trimis dar nu le-a trimis. Cine ştie? Poate că şi Lusitania expediază nişte mesaje secrete.

Wang-Mu se gândea la "Viaţa lui Human".

― Nu pot exista mesaje secrete. Conexiunile filotice sunt permanente, şi dacă ar apărea vreo transmisiune pe oricare frecvenţă, ar fi detectată şi computerele înregistrată.

― Ei, atunci asta e, spuse Wang-Mu. Dacă ansiblurile mai sunt conectate, iar în computere nu a fost găsită o înregistrare a transmisiunilor ― dar ştim că există transmisiuni, pentru că Demostene a scris toate aceste lucruri ― atunci înregistrările sunt eronate.

― Este imposibil ca cineva să ascundă o transmisiune prin ansiblu, o contrazise Qing-Jao. Ar avea o şansă dacă s-ar afla chiar acolo exact în momentul recepţiei şi ar scoate mesajul din circuitele controlate de programele de înregistrare şi... În tot cazul, e practic imposibil. Ar fi trebuit ca lângă fiecare ansiblu să stea permanent câte un conspirator, care să lucreze atât de rapid încât...

― Or să folosească un program care să facă toate acestea automat.

― Dar atunci am fi aflat despre existenţa programului ― orice program ocupă o parte din memorie, consumă din timpul de procesare.

― Dacă cineva ar reuşi să conceapă un program care să intercepteze mesajele transmise prin ansiblu, n-ar putea să-l camufleze în aşa fel încât să nu apară în memorie şi să nu lase nici o urmă a procesării?

Qing-Jao se uită furioasă la Wang-Mu.

― Ai învăţat atâtea despre calculatoare şi totuşi habar n-ai că aşa ceva nu se poate face?

Wang-Mu se aplecă şi atinse podeaua cu fruntea. Ştia că umilinţa o va face pe Qing-Jao să se ruşineze de propria ei mânie şi vor putea discuta din nou.

― Nu, spuse Qing-Jao, n-am nici un drept să fiu furioasă. Iartă-mă. Ridică-te, Wang-Mu. Poţi să mă întrebi orice doreşti. Întrebările sunt utile. Există o şansă infimă ca ceea ce spui tu să fie adevărat. Dacă ţie ţi-a trecut prin minte aşa ceva, poate altcineva a avut aceeaşi idee şi a reuşit într-adevăr s-o pună în practică. Dar uite de ce cred eu că e imposibil: un program atât de sofisticat trebuie să fie rezident pe toate calculatoarele care prelucrează comunicaţiile prin ansiblu, or sunt mii şi mii de astfel de computere pe toate planetele. Dacă un calculator se defectează şi altul este introdus în circuit în locul lui, e necesar ca programul să fie transferat instantaneu în noul computer. Programul nu poate fi încărcat în memoria permanentă, unde este uşor de găsit; singura soluţie ar fi să se afle într-o permanentă mişcare, să intre şi să iasă din memorie în aşa fel încât să nu se suprapună niciodată cu alte programe. Numai un program... inteligent ar putea face toate acestea, un program care se ascunde mereu în alt loc. Altfel l-am fi descoperit până acum. Cine-ar fi putut să conceapă un astfel de program? Şi mai e ceva, Wang-Mu. Această Valentine Wiggin care a scris toate lucrările lui Demostene a stat ascunsă timp de mii de ani. Dacă există un asemenea program, trebuie să fi existat dintotdeauna. Nu putea fi creat de către inamicii Congresului Stelar, pentru că atunci când Valentine Wiggin a început să-şi ascundă urmele, nu exista un astfel de Congres. Vezi cât sunt de vechi înregistrările care ne-au condus la ea? A rupt orice legătură directă cu Demostene începând cu cele mai vechi rapoarte de pe Pământ... de pe Pământ. Înainte de astronave. Înainte...

Qing-Jao lăsă fraza neterminată, dar Wang-Mu înţelesese deja, ajunsese la aceeaşi concluzie înainte ca ea să fi fost formulată de către Qing-Jao.

― Deci, dacă există vreun program secret în reţeaua de computere, trebuie să fi fost acolo tot timpul. Încă de la început.

― Imposibil.

Dar cum toate celelalte ipoteze erau şi ele inacceptabile, Wang-Mu înţelese că lui Qing-Jao îi plăcea ideea, că ar fi vrut s-o creadă; deşi imposibilă, cel puţin era imaginabilă şi, prin urmare, nu era exclus să fie reală.

"Şi eu am intuit-o", gândi Wang-Mu. "N-oi fi eu vorbitoare-cu-zeii, dar sunt inteligentă. Înţeleg multe. Toată lumea mă tratează ca pe un copil prost, până şi Qing-Jao, cu toate că ştie cât de repede învăţ, ştie că mă gândesc la lucruri care altora nu le trec prin cap ― chiar dacă ea mă dispreţuieşte. Dar sunt la fel de deşteaptă ca oricine, stăpână! Sunt la fel de deşteaptă ca tine, cu toate că n-ai observat nici o clipă, chiar dacă eşti convinsă că ai dus la capăt raţionamentul de una singură. Ei da, o să-mi recunoşti meritele, dar o să spui cam aşa: Wang-Mu m-a provocat să mă gândesc şi deodată mi-a venit această idee importantă. N-ai să spui niciodată: Wang-Mu a înţeles prima, mi-a explicat, apoi am înţeles şi eu. Mă vei privi ca pe o căţeluşă neroadă, care latră, schelălăie, se scarpină sau ţopăie în jurul tău şi, dintr-o pură coincidenţă, îţi atrage atenţia asupra adevărului. Nu sunt o căţeluşă. Am înţeles. Când ţi-am pus întrebările acelea, am făcut-o pentru că deja intuisem implicaţiile şi înţelesesem mai multe decât ai priceput tu până acum. Dar nu pot să-ţi deschid ochii decât întrebându-te, prefăcându-mă că nu înţeleg, pentru că tu eşti o vorbitoare-cu-zeii şi o simplă servitoare nu are voie niciodată să le dea idei celor care aud vocile zeilor.

― Stăpâna mea, cine controlează acest program are o putere enormă, şi totuşi niciodată nu s-a folosit de ea.

― Ba da, ca să ascundă adevărata identitate a lui Demostene. Valentine Wiggin e foarte bogată, dar proprietăţile ei sunt mascate astfel ca nimeni să nu-şi dea seama câte are, sau că toate aparţin aceleiaşi persoane.

― Deci acest program formidabil a stat ascuns în toate computerele, de la începuturile zborurilor astrale, dar a fost folosit doar la camuflarea averii acestei femei?

― Ai dreptate, spuse Qing-Jao, e ridicol. De ce un ins sau mai mulţi care au o putere atât de mare nu au folosit-o până acum pentru a prelua controlul asupra lumii? Sau poate că au făcut-o. S-au aflat acolo înainte de înfiinţarea Congresului, aşa că... dar de ce se opun acum Congresului?

― Poate că pur şi simplu nu le pasă de putere.

― Cui să nu-i pese?

― Celor care controlează acest program secret.

― Atunci, prima întrebare este: de ce au creat programul? Wang-Mu, tu nu gândeşti.

"Păi, fireşte că nu, eu nu gândesc niciodată!" Wang-Mu îşi înclină capul.

― Am vrut să spun că gândeşti, dar nu te gândeşti la următorul lucru: nimeni n-ar concepe un program atât de puternic dacă n-ar dori să câştige o puterea absolută... gândeşte-te puţin ce face programul, ce poate să facă... interceptează toate mesajele flotei, ca şi cum nici unul n-a fost trimis vreodată! Transmite scrierile lui Demostene pe toate planetele colonizate şi totuşi ascunde faptul că au fost trimise! Ar putea să facă orice, ar putea să modifice orice transmisiune, ar putea să stârnească panica pretutindeni sau să-i păcălească pe toţi, făcându-i să creadă... să creadă că s-a declanşat un război, ar putea să le ordone să facă orice, şi cum şi-ar da seama cineva că nu e adevărat? Dacă ar avea atât de multă putere, ar folosi-o! În mod cert!

― Doar dacă, cine ştie, programul nu acceptă să fie folosit astfel.

Qing-Jao râse zgomotos.

― Haide, Wang-Mu, asta a fost una dintre primele noastre lecţii despre computere. Oamenii obişnuiţi n-au decât să-şi închipuie că ele pot lua hotărâri, dar noi două ştim că nu sunt decât servitorii noştri, că nu fac decât ceea ce li se spune şi niciodată nu vor dori ceva.

Wang-Mu s-a înfuriat de-a binelea. "Chiar crezi că aceste maşinării sunt asemenea servitorilor, din simplul motiv că nu vor niciodată nimic? Chiar eşti convinsă că noi, servitorii, facem numai ceea ce ni se spune şi nu ne dorim nimic? Dacă zeii nu ne poruncesc să ne frecăm nasul de duşumea şi să ne spălăm pe mâini până la os, crezi că nu vrem niciodată altceva?

Ei bine, dacă ai descoperit vreo asemănare între servitori şi computere, ea există pentru că aceste maşinării electronice au dorinţe, nu pentru că servitorii nu au. Şi noi ne dorim multe lucruri. Tânjim. Suntem avizi. Dar nu încercăm niciodată să ne îndeplinim aceste dorinţe arzătoare, căci, dacă am face-o, voi, vorbitorii-cu-zeii ne-aţi izgoni şi aţi găsi alţii mai supuşi."

― De ce eşti supărată? întrebă Qing-Jao.

Îngrozită că sentimentele i se citeau pe faţă, Wang-Mu îşi plecă ochii.

― Iartă-mă, spuse ea.

― Fireşte că te iert, dar aş vrea să te şi înţeleg. Eşti supărată pentru că am râs de tine? Îmi cer scuze... n-ar fi trebuit. Înveţi cu mine doar de câteva luni, deci e firesc ca uneori să uiţi şi să revii la tiparele în care ai fost educată. N-am făcut bine că am râs, te rog să mă scuzi.

― O, stăpâna mea, nu se cade ca eu să te iert. Tu trebuie să mă ierţi.

― Nu, am greşit. Ştiu foarte bine... zeii mi-au arătat cât de nevrednică am fost când am râs de tine.

"Înseamnă că zeii sunt foarte proşti dacă-şi închipuie că râsul tău m-a supărat. Ori sunt proşti, ori te mint. Îi urăsc pe zeii tăi, urăsc umilinţa la care te supun fără să-ţi spună vreodată de ce o fac. N-au decât să mă ucidă pe loc pentru aceste gânduri!"

Dar Wang-Mu ştia că nu se va întâmpla nimic. Zeii nu vor ridica nici măcar un deget împotriva ei. În cel mai rău caz, Qing-Jao ― care era prietena ei, orice s-ar spune ― să va apleca şi va urmări o fibră, iar lui Wang-Mu i-ar veni să intre în pământ de ruşine.

― Stăpâna mea, n-ai făcut nimic necuvenit, iar eu nu m-am simţit deloc jignită.

Inutil, însă. Qing-Jao era deja la podea. Wang-Mu se întoarse într-o parte, îşi ascunse faţa în palme, dar tăcu, abţinându-se să scoată vreun sunet, căci astfel ar fi silit-o pe Qing-Jao s-o ia de la început. Cine ştie, poate credea că o jignise atât de rău pe Wang-Mu încât trebuia să urmărească două linii, sau trei, sau ― fie ca zeii să nu-i ceară asta! ― întreaga duşumea, din nou. Într-o zi, se gândi Wang-Mu, zeii îi vor spune lui Qing-Jao să urmărească toate fibrele de pe fiecare scândură din toate camerele casei, iar ea va muri de sete sau va înnebuni încercând s-o facă.

Ca să nu mai plângă de atâta frustrare, Wang-Mu se sili să-şi îndrepte privirea spre terminal şi citi raportul pe care-l citise adineauri Qing-Jao. Valentine Wiggin se născuse pe Pământ, în timpul războaielor cu gândacii, începuse să folosească pseudonimul "Demostene" încă din copilărie, în acelaşi timp cu fratele ei, Peter, care semna "Locke" şi devenise Hegemon. Nu era o Wiggin oarecare, ci făcea parte din celebra familie Wiggin: era sora lui Peter Hegemonul şi a lui Ender Xenocidul. În manualele de istorie, Valentine apărea doar într-o notă de subsol; Wang-Mu nici măcar nu-şi mai amintise până acum numele ei, ci doar faptul că marele Peter şi monstrul Ender aveau o soră. Iată însă că sora s-a dovedit a fi la fel de ciudată ca şi fraţii ei; era nemuritoare; era cea care continua să schimbe omenirea cu cuvintele ei.

Lui Wang-Mu abia îi venea să creadă: Demostene jucase deja un rol important în viaţa ei, dar acum aflase că adevăratul Demostene era sora Hegemonului, cel a cărui poveste fusese relatată în cartea sfântă a vorbitorilor în numele morţilor, "Matca şi Hegemonul". Şi nu era sfântă numai pentru aceştia. Practic, toate religiile găsiseră loc în dogmele lor pentru cartea lui Wiggin, fiindcă povestea era de o mare importanţă: despre distrugerea primei specii extraterestre descoperite vreodată de omenire şi forţele uriaşe ale binelui şi răului luptându-se în sufletul primului bărbat care a reuşit să unească omenirea sub o singură guvernare. O poveste deosebit de complexă, spusă totuşi cu atâta simplitate şi claritate încât mulţi au citit-o şi au înţeles-o încă din copilărie. Wang-Mu o auzise prima oară la vârsta de cinci ani. Era una dintre poveştile cele mai îndrăgite de ea.

Visase, nu o dată, că-l întâlnise pe însuşi Hegemonul ― Peter ―, dar că el insistase să i se spună pe numele conspirativ, Locke. Era fascinată şi în acelaşi timp dezgustată de el. Apoi el i-a întins mâna şi a spus: "Si Wang-Mu, Regină-Mamă a Apusului, doar tu eşti menită să fii consoarta Hegemonului întregii omeniri", şi a luat-o de nevastă, iar ea s-a urcat pe tron alături de el.

Fireşte, acum ştia că aproape toate fetele sărace visau să se mărite cu un bogat sau să afle