/ Language: România / Genre:Sf_space, SF

Avatarul

Poul Anderson

Dacă te gândeşti că vei citi cartea care stă la baza filmului cu acelaşi nume regizat de James Cameron, eşti într-o mare eroare. Singurele lucruri în comun pe care le au cartea şi filmul sunt titlul şi numele unei planete: Pandora. Cartea merită citită.

Poul Anderson

Avatarul

The Avatar

1995

Pentru Bubbles

Go raibh maith agat, mo chroi

1

ERAM UN MESTEACĂN, supleţe albă în mijlocul unei pajişti, dar nu aveam nume pentru ceea ce eram. Frunzele mele absorbeau lumina soarelui ce şiroia prin ele învăpăindu-le verdeaţa, jucau în vânt, care-şi făcea harpă din ramurile mele, dar eu nu auzeam, nici nu vedeam. Zilele în descreştere mă aureau veşted, îngheţul mă despuia, zăpada viscolea în jurul meu pe timpul îndelungatei somnolenţe, după care Orion îşi urmărea prada dincolo de aceste ceruri şi soarele se abătea spre nord pentru a mă deştepta cu vâlvătaia lui, dar eu nu simţeam nimic din toate acestea.

Şi totuşi, le însemnam pe toate, căci trăiam. Fiecare celulă dinlăuntrul meu simţea, în chip tainic, cum cerul începea să glăsuiască strălucitor pentru ca apoi să tacă, sau cum răbufnea văzduhul, cum chiuia sau sta visător, cum ploaia azvârlea fiori şi râsete, apa şi viermii îşi făceau datoria faţă de întinsele-mi rădăcini, iarba şi păpădiile mă învăluiau din belşug, solul fremăta în vreme ce Pământul se rotea printre stele. Fiecare an ce pleca lăsa în mine un răsunet de ţinut minte. Cu toate că nu eram conştient, totuşi în Facere mă aflam şi dintr-însa eram; deşi nu înţelegeam, ştiam. Eram Copac.

2

CÂND Emissary a trecut prin poartă şi Phoebus şi-a revărsat din nou strălucirea asupra sa, jumătate dintre cei doisprezece membri supravieţuitori ai echipajului erau adunaţi în sala comună, împreună cu pasagerul din Beta. După lungul timp petrecut pe alte meleaguri, doreau să asiste la această revenire, pe cel mai mare dintre ecranele navei, şi să participe la ceremonie, ridicând pahare cu vin din ultimul lot aflat la bord, în speranţa unei fericite întoarceri acasă. Cei de gardă şi-au alăturat glasurile prin intercom.

— Salud. Proost. Skal. Banzai. Saúde. Zdoroviye. Prosit. Mazel tov. Santé. Viva. Aloha, spuse fiecare, din câte un loc cu totul aparte.

De la postul său aflat la computerul de legătură, Joelle Ky şopti, în numele celor care rămăseseră pentru totdeauna în urmă:

Zivio – pentru Alexander Vlantis, Kan bei – pentru Yuan Chichao, Cheers – pentru Christine Burns.

Din partea ei însăşi nu adăugă nimic, gândindu-se că era o neghioabă sentimentală şi sperând că n-o auzise nimeni. Privirea i se abătu spre un mic ecran care ar fi trebuit să-i ofere datele vizuale, în caz de necesitate. În mijlocul echipamentelor de măsură, de control, de intrare şi ieşire care umpleau cabina, ecranul părea o fereastră spre lume.

Dar „lumea” însemna „universul”. Amplificarea era reglată la valoarea unu, prezentând numai ceea ce s-ar fi văzut şi cu ochiul liber. Totuşi, stelele străluceau atât de numeroase şi de luminoase, fără a licări, diamante, safire, topaze, rubine, încât întunecimea din jur şi de dincolo de acestea nu constituia decât un potir pentru ele. Nici chiar în Sistemul Solar, Joelle n-ar fi putut distinge constelaţii dintr-un roi atât de dens. Totuşi, forma Căii Lactee era prea puţin schimbată faţă de nopţile când strălucea deasupra Americii de Nord. Călăuzită de acea luminozitate rece, găsi punctul de magnitudine unsprezece care era M31; la fel arătase şi de pe Beta, ea fiind soră cu întreaga noastră galaxie.

Cu toate acestea, dorea o privelişte mai familiară. O surprindea nevoia încurajării pe care i-ar fi oferit-o ei hlotheta, pentru care tot ceea ce se vedea nu era decât un voal pe care-l purta realitatea. Ultimii opt ani tereştri trebuie c-o solicitaseră mai profund decât îşi dădea seama. Nedorind să aştepte ore, eventual zile întregi, până să-l poată revedea pe Sol, tastă pe keyboardul din faţa ei, comandând scannerului să i-l arate pe Phoebus. Îl întrezărise când se îndrepta spre exterior, şi toată viaţa îl văzuse în nenumărate imagini.

Avea casca pe cap, cuplajul la computer, la banca de memorie şi la instrumentele navei fiind deja realizat. În secunda de după ce dorise acea localizare celestă, o şi calculase. Pentru ea, operaţiunea avea un caracter cotidian: semăna cu senzaţia de a şti încotro să-şi mişte mâna pentru a lua un obiect sau a percepe din ce direcţie provenea un sunet. Nu avea nimic ezoteric.

Imaginea se comută pe un alt sector. Apăru un disc, puţin mai mare decât Sol sau Luna văzute de pe Pământ, o idee mai galben, de tip G5. Luminescenţa fotosferică, mai mare cu zece la sută decât cea pe care-o primea Pământul, fusese redusă automat pentru a n-o orbi. Splendorile mai moderate rămâneau neafectate. Astfel, distinse petele de pe suprafaţă, protuberanţele din jurul limbului, irizaţiile coroanei, aripile zvelte ale luminii zodiacale. Da, îşi spuse, frumuseţea lui Phoebus e de acelaşi gen cu a soarelui meu. A lui Centrum nu, şi abia acum simt într-adevăr câtă singurătate inspira lipsa aceea.

Tastă în continuare, solicitând o imagine a lui Demeter. Putea să rezolve această problemă şi fără ajutor intelectual.

Imediat dupa tranzit Emissari încă mai plutea în apropierea porţii şi ocupa o poziţie Lagrange 4 în raport cu planeta, aflată pe aceeaşi orbită, deşi cu şaizeci de grade avans. Scannerului nu-i rămânea decât să străbată ecliptica, pentru a găsi obiectivul dorit.

De la distanţa de 0,81 unităţi astronomice, neamplificat, Demeter semăna cu stelele din jur, mai luminos decât majoritatea dintre ele şi mai albastru decât oricare alta. Încă mai eşti acolo, Dan Brodersen? se întrebă Joelle, şi apoi: O, da, trebuie să fii. Am lipsit opt ani, dar pentru tine au trecut abia câteva luni.

Câte, exact? Nu ştiu. Fidelio nu e tocmai sigur.

Anunţul general al căpitanului Langendijk o smulse din reverie:

— Atenţiune, vă rog. Radarele noastre au înregistrat două nave. Una este, evident, nava oficială de supraveghere, şi semnalează pentru comunicaţie pe fascicul îngust. O voi comuta pe intercom, dar fiţi buni şi nu întrerupeţi convorbirea, nici nu faceţi zgomote fără rost. E mai bine să nu se ştie că ascultaţi.

Un moment, Joelle rămase nedumerită. De ce să-şi ia măsuri de prevedere, de parcă întoarcerea lui Emissary n-ar fi fost un prilej de bucurie pentru întreaga omenire? Cărui fapt se datora acea notă de tensiune din glasul căpitanului? Răspunsul o frapă. Fusese indiferentă la chestiunile partizane, pentru ea aproape că nu existau, dar, după ce fusese recrutată în echipaj, nu putuse să nu audă vorbindu-se despre conflicte şi intrigi. Brodersen îi explicase cu amărăciune faptele, care pe Beta constituiseră adeseori subiecte de conversaţie. O considerabilă coaliţie din cadrul omenirii nu dorise niciodată ca expediţia să aibă loc şi nu s-ar fi bucurat de succesul ei.

Două nave, probabil ambele pe orbită în jurul maşinii T. Cea de-a doua nu putea fi decât a lui Dan...

— Vă vorbeşte Thomas Archer, de la comanda navei de supraveghere Faraday, a Uniunii Mondiale, spuse un glas bărbătesc. Vorbea în spaniolă cu accent străin, la fel ca şi Joelle. Identificaţi-vă!

— Willem Langendijk, la comanda navei de explorare Emissary (în spaniolă, Emisario), răspunse căpitanul. Suntem în drum spre Sistemul Solar. Putem începe manevrele?

— Cum... dar...

Era clar că Archer, amuţise de uimire.

— Bine, semănaţi într-adevăr cu... Dar toată lumea credea că aţi plecat pentru câţiva ani!

— Aşa este.

— Nu se poate. V-am văzut tranzitul. A avut loc, ăă, acum cinci luni, nu mai mult...

— Aha. Daţi-mi data prezentă şi ora, vă rog!

— Dar... aţi...

— Vă rog!

Joelle îşi putea imagina uşor chipul slab al lui Langendijk, încordat pentru a-şi exprima mai convingător severitatea.

Archer bolborosi cifrele arătate de un cronometru. Joelle ceru din banca de memorie afişajul orar exact al momentului când ea şi colegii săi terminaseră parcursul căii de ghidaj, strecurându-se prin spaţiu-timp spre ţelul lor necunoscut. Scăderea indica un interval de douăzeci de săptămâni şi trei zile. Ar fi putut spune la fel de uşor şi câte secunde sau microsecunde trecuseră din viaţa lui Archer, dar acesta oferise informaţia doar cu aproximaţie de un minut.

— Mulţumesc, răspunse Langendijk. Pentru noi, au trecut aproximativ opt ani tereştri. Reiese că maşina T este într-adevăr un soi de maşină a timpului, precum şi un transportor spaţial. Betanii – fiinţele pe care le-am urmat – ne-au calculat traiectoria astfel încât să ne aducă în apropierea datei de plecare.

Se lăsă tăcerea. Joelle observă că era conştientă de mediul ambiant cu o intensitate mult mai mare decât în mod normal. În imponderabilitate, stătuse asigurată într-un harnaşament larg. O senzaţie plăcută, amintindu-i de zborurile onirice din tinereţea ei, cu mulţi ani în urmă. (După aceea, visurile i se schimbaseră o dată cu intelectul şi sufletul, pe măsură ce se maturiza, spre a deveni holothetă.) Curentul de aer al unui ventilator murmura, mângâindu-i obrajii. Emana un miros slab de lemn verde, provenit de la reciclarea chimicalelor, precum şi, în acel stadiu de variabilitate necesar pentru sănătate, răcoare şi o subliminală aromă de ioni, înţepătoare. Inima îi bubuia puternic. Şi, da, junghiurile din încheietura mâinii stângi se transformaseră într-o durere constantă, întârziase cu tratamentul contra artritei, amânându-l în repetate rânduri. Probabil că nici Ceilalţi înşişi nu puteau schimba asta...

Well, spuse Archer, în engleză. Ei, fir-aş al dracului! Ăă, bine aţi venit. Cum o duceţi?

Langendijk trecu la aceeaşi limbă, în care se simţea o idee mai în largul lui şi care de fapt se folosea la bordul lui Emissary cam cu aceeaşi frecvenţă ca spaniola.

— Am pierdut trei oameni. Altfel însă, căpitane, credeţi-mă, veştile pe care le aducem sunt minunate. Pe lângă nerăbdarea de-a ajunge acasă – pe care-o puteţi înţelege – abia aşteptăm să ne răspândim povestea în cuprinsul Uniunii.

— I-aţi...

Archer se întrerupse, parcă temându-se să pronunţe şi restul. Probabil că se temea într-adevăr. Joelle îl auzi trăgându-şi răsuflarea, înainte de a continua:

— I-aţi găsit pe Ceilalţi?

— Nu. Ceea ce-am găsit e o civilizaţie avansată, non-umană, dar prietenoasă, aflată în contact cu zeci de lumi locuite. Sunt dornici să stabilească relaţii strânse şi cu noi, propun nişte condiţii pe care echipajul meu şi cu mine le-am găsit fantastic de avantajoase. Nu, nu ştiu despre Ceilalţi nimic în plus faţă de ce ştim noi, cu excepţia porţilor adiţionale pe care-au învăţat cum să le folosească. Noi însă, următoarele câteva generaţii de oameni, vom primi de la betani atât de mult cât putem asimila.

Şi acum, îmi cer scuze, căpitane, sunt conştient că a-ţi dori să auziţi totul, dar ar dura zile întregi şi, oricum, avem ordin să nu pierdem vremea. Consiliul Uniunii Mondiale ne-a încredinţat misiunea şi pretinde să-i raportăm mai întâi lui. E logic, nu? Prin urmare, cerem permisiunea să pornim direct spre Sistemul Solar!

Archer tăcu iarăşi, un timp. Acţiona asupra lui şi altceva în afară de surprindere? Pradă unui impuls, Joelle activă circuitele exoinstrumentale ale navei. O ademenea un imens iureş de date. Nu constituiau o percepţie completă, totuşi, în măsura posibilului, cât de simplu şi de exaltant era să înţelegi cosmosul ca întreg şi să te identifici cu el! Rezistând ispitei, se concentra exclusiv asupra radarului şi a informaţiilor de navigaţie. Într-o fracţiune de secundă, calculă cum să aducă pe ecran imaginea navei Faraday.

Nu avea nici un motiv anume. Ştia cum arăta nava de supraveghere: un cilindru cenuşiu, cu capăt conic, pentru a fi capabil de asolizare planetară, cu lansatorul de rachete şi proiectorul de raze escamotate în suprafaţa sa lucioasă, complet diferit de enorma sferă fragilă, plină de ţepii instrumentelor, care era Emissary. Când imaginea se schimbă, nu o mări şi nici n-o amplifică pentru a face ca nava să devină vizibilă de la distanţa de o mie de kilometri. În schimb, o captivă apariţia a două globuri cu lumină difuză, unul roşu, altul verde, apărând în unghiul scannerului, profilate pe stele. Erau balizele ce încadrau maşina T. Le amplasaseră Ceilalţi. Simţurile ei sensibilizate o înştiinţau că pe receptor era vizibilă întâmplător şi o a treia, aceasta avea culoare ultravioletă.

Vag, îl auzi pe Archer:

— ...carantină?

Apoi, pe Langendijk:

— Mă rog, dacă insistă, dar am circulat pe suprafaţa planetei Beta, în repetate rânduri, timp de opt ani, avem cu noi un băştinaş betan şi nimeni nu a contractat nici o boală. Pinski şi de Carvalho, biologii noştri, au studiat subiectul şi mi-au spus că orice contaminare reciprocă e imposibilă. Biochimiile noastre sunt mult prea deosebite.

Atrasă de balize, încetase complet să mai asculte. O, desigur că ea, holothetă fiind, avea să poată vorbi de la minte la minte cu făuritorii lor, dacă avea să-i găsească vreodată.

Dar ce părere şi-ar fi făcut aceştia despre ea, poate nu în cuprinsul unei singure fraze? Era posibil ca nici măcar înfăţişarea fizică să nu fie complet irelevantă pentru ei. Deşi se dovedea o atitudine ciudată în împrejurările date, Joelle Ky, pentru prima oară în aproape un deceniu, se gândi la propriul său trup ca fiind alcătuit din carne, nu din aparatură.

La cincizeci şi opt de ani tereştri, înaltă de un metru şaptezeci şi cinci, rămăsese zveltă, aproape slabă, cu pielea palidă, curată şi doar foarte puţin ridată. În aceste calităţi, ca şi in pomeţii proeminenţi ai obrajilor, se regăsea un crâmpei de istorie, pe care-l amintea şi numele ei, se născuse în America de Nord, în ceea ce mai rămăsese din vechile State Unite, înainte de a fuziona într-un sistem federal cu Canada. Avea trăsăturile delicate, cu ochii mari şi închişi la culoare. Părul ei, cândva blond-cenuşiu, tuns imediat sub urechi, avea acum nuanţa fierului. Îmbrăcată în uniforma navei, o salopetă cu nenumărate buzunare şi carabine, rareori purta la ea acasă ceva mult mai pretenţios.

Pe buze îi licări un zâmbet. Ce proastă pot să fiu! Dacă se ştie un lucru sigur despre Ceilalţi, este că nici unul dintre ei nu va veni vreodată să-mi facă curte! Să fie oare cauza gândul la Dan, aflat în apropiere, pe Demeter? O prostie şi mai mare. Păi, cât timp am fost pe Beta, am îmbătrânit faţă de el cu opt ani.

Cumva, acest gând i-l reaminti pe Eric Stranathan, primul şi ultimul bărbat de care se simţise complet îndrăgostită. Îi reapăru în minte, la fel ca în urmă cu un sfert de secol – plus intervalul de timp al acestei misiuni – aşezat în faţa ei într-o canoe, pe Lake Louise, printre munţi, în aerul cu miros de brazi, sub un cer noptatec aproape la fel de vast ca întinderea din jurul lui Emissary; şi, privind în sus, şopti:

— Cum văd asta Ceilalţi? Ce înseamnă pentru ei?

— Ce sunt ei? replică el. Animale evoluate mai presus de noi, maşinării care pot să gândească, îngeri locuitori pe lângă tronul lui Dumnezeu, fiinţe, sau o singură fiinţă, de-un soi pe care nu n-i l-am imaginat niciodată şi niciodată n-am putea-o face; sau, ce?... Oamenii se tot întreabă, de peste o sută de ani.

Joelle îşi adună mândria:

— Vom ajunge să ştim.

— Prin holothetică?

— Poate. Sau altfel, cine poate şti? Dar cred cu tărie că vom afla. Trebuie s-o cred.

— S-ar putea să nu fie bine. Mă bate gândul că nu vom mai fi niciodată aceiaşi, şi că preţul s-ar putea să fie prea scump.

Joelle se înfioră:

— Vrei să spui că am uita de tot ceea ce avem aici?

— Şi de tot ceea ce suntem. Da, e posibil.

Silueta lui slabă, atât de dragă Joellei, fremătă, clătinând barca.

— Eu unul, n-aş dori-o. Sunt atât de fericit aşa cum stau aici, în clipa asta...

În noaptea aceea, au devenit amanţi.

Joelle se dezmetici. Încetează. Bagă-ţi minţile-n cap. Mă obsedează Ceilalţi, ştiu. Pesemne că, văzându-le opera, ajutând din nou nu nişte extratereştri, ci nişte oameni, s-a declanşat un resort înlăuntrul meu. Dar Willem are dreptate. Betanii ar trebui să fie de ajuns pentru multe generaţii ale speciei mele. Oare Ceilalţi o ştiu? Au prevăzut asta?

Uşor şocată, observă că de câteva minute scăpase din vedere intercomul. Nu avea obiceiul introspecţiilor sau al visatului cu ochii deschişi. Poate i se întâmplase fiindcă era conectată la computer. În asemenea momente, operatorul devenea, ca ordin de mărime, un matematician şi logician mai mare decât toţi cei ce trăiseră pe Pământ înainte de a fi fost elaborată conjuncţia. Dar operatorul rămânea un muritor, plin de nesocotinţele specifice muritorilor. Presupun că m-a învins obiceiul concentrării profunde, proprie momentelor când sunt în starea asta. Şi fiindcă nu sunt obişnuită să fac faţă emoţiilor, mi-am pierdut controlul...

Ştia, vag conştient, că avea loc o discuţie în contradictoriu. Revenindu-şi, îl auzi pe Archer declarând:

— Foarte bine, căpitane Langendijk, nimeni nu a prevăzut că vă veţi întoarce atât de devreme – sau că vă veţi mai întoarce, ca să fiu sincer – prin urmare, nu am ordine concrete în ceea ce vă priveşte. Superiorii mei, însă, m-au instruit şi au emis o directivă generală.

— Aşa? întrebă comandantul lui Emissary. Şi ce conţine?

— Păi, ăă, ştiţi, anumite persoane sus-puse au griji mai mari decât aceea că aţi aduce niscaiva microbi necunoscuţi pe Pământ. Ideea este că eu nu ştiu ce anume aţi putea aduce. Ascultaţi, nu vreau să zic că v-a pus stăpânire pe navă vreun monstru, dându-se drept dumneavoastră, chestii din astea paranoide...

— Sper că nu! Că tot veni vorba, domnule, betanii – denumire pe care noi le-am dat-o, desigur – betanii sunt nu numai prietenoşi, ci şi dornici să ne cunoască, la rândul lor. Ceea ce înseamnă că vor trata cu noi în termeni incredibil de avantajoşi. Susţin că ei ar avea şi mai mult de câştigat.

— Ce anume? întrebă cu prudenţă Archer.

— Ar fi mult de explicat. Speră să afle de la noi un anumit lucru de o importanţă vitală.

Joelle simţi un junghi: Ceva ce eu însămi n-am aflat niciodată cu adevărat şi nici nu cred că voi afla vreodată.

Glasul lui Archer îi izgoni cu brutalitate gândul:

— Mă rog, poate. Deşi cred că acest lucru întăreşte ipoteza că nimeni nu poate spune care ar fi efectul... asupra noastră. Şi să ştiţi că Uniunea Mondială nu e deloc stabilă. Plănuiţi să raportaţi în mod direct Consiliului...

— Da, îl întrerupse Langendijk. Vom merge până în vecinătatea Pământului, vom apela Lima şi vom cere instrucţiuni. Ce nu-i în regulă cu asta?

— E prea public! exclamă Archer; după câteva secunde, adăugă: Ascultaţi, nu am libertatea de a spune mai mult. Dar... oficialităţile pe care le-am menţionat vor să... ăă, să vă consulte cu cea mai strictă discreţie, să vă examineze materialele, şi aşa mai departe, înainte de a emite vreun comunicat de presă. Înţelegeţi?

— Mda, aveam eu bănuielile mele, mormăi Langendijk. Continuaţi.

— Ei, în circumstanţele existente, etcetera, voi interpreta după cum urmează ordinele pe care le-am primit: Vă vom însoţi prin poartă, în Sistemul Solar. Ne conectăm prin radio la piloţii dumneavoastră automaţi, desigur, ca să ne asigurăm că navele ies simultan pe partea cealaltă. Nu veţi avea comunicaţii cu nimeni în afara noastră, pe fascicul îngust – ne vom ocupa de toate în exterior, până la noi ordine. E clar?

— Cam prea clar.

— Vă rog, căpitane, nu vreau să vă jignesc, în nici un caz. Trebuie să înţelegeţi în ce situaţie deosebită ne aflăm. Oamenii care, ăă, care răspund de miliarde de vieţi omeneşti sunt obligaţi să fie prudenţi. Inclusiv eu însumi...

— Da, sunt de acord că vă faceţi datoria aşa cum înţelegeţi dumneavoastră, căpitane Archer. În plus, aveţi de partea dumneavoastră puterea.

Emissary avea două tunuri, dar mai mult ca un fel de anexe; ofiţerii de control al tragerii erau dubluri ai piloţilor de lansare. Deşi putea atinge viteze enorme, dacă i se acorda timpul, acceleraţia maximă, cu încărcătura şi masa de reacţie existentă, se situa sub două unităţi g, iar giropropulsoarele laterale n-o puteau întoarce în loc decât cu mare greutate. Nimeni nu şi-o imaginase ca navă de război, pornind singuratică să exploreze o galaxie întreagă. Faraday, în schimb, era conceput pentru luptă. (Nu se ivise niciodată ocazia, dar cine ştie ce putea să apară într-o bună zi prin poartă? În plus, înalta sa manevrabilitate o ajuta în misiunile de salvare şi transport al echipelor de explorare.)

— Încerc să-mi servesc guvernul cum pot mai bine, domnule.

— Aş dori să-mi spuneţi cine face parte din guvern.

— Regret, dar eu nu sunt decât un ofiţer astronaut. N-ar fi potrivit să discut politică. Ăă, înţelegeţi, nu-i aşa, că n-aveţi nici un motiv de îngrijorare? Este o măsură de prevedere în plus şi nimic mai mult.

— Da, da, oftă Langendijk. Să-i dăm drumul.

Şi discuţia trecu la detaliile tehnice.

În sfârşit, contactul se întrerupse. Langendijk se adresă echipajului:

— Aţi auzit, desigur. Întrebări? Comentarii?

Îi răspunse o izbucnire de indignare şi deznădejde; cel mai tare se auzi strigătul Friedei von Moltke:

— Höllenfeuer und Teufelscheiss!

Primul Inginer, Dairoku Mitsukuri, fu mai ponderat:

— Poate că e un mic abuz, dar n-ar avea de ce să ne reţină multă vreme. Vestea sosirii noastre va genera enorme presiuni din partea opiniei publice pentru a fi eliberaţi.

Carlos Francisco Rueda Suárez, şeful de echipaj, adăugă pe cel mai trufaş ton:

— În plus, familia mea va avea multe de spus în chestiunea asta.

Joelle fu cuprinsă de o spaimă pe care şi-o spera a fi ridicolă, îngheţându-i carnea şi înăsprindu-i contralto-ul:

— Presupunând că vor afla!

— Doamne fereşte, doar nu vorbeşti serios, protestă inginerul secund Torsten Sverdrup, Ruedas-ii să fie ţinuţi în necunoştinţă de cauză... e imposibil!

— Mă tem că e foarte posibil, replică Joelle. Ne aflăm complet la discreţia navei de colo, după cum vă daţi seama. Iar căpitanul ei nu acţionează numai ca un om care nu vrea să rişte. Nu-i aşa? Nu pretind că aş fi foarte sensibilă când e vorba de oameni, dar am avut ceva contacte cu clicile şi cabalele de înalt nivel politic. De asemenea, ultima oară când am vorbit cu Pământul, Dan Brodersen m-a prevenit că la întoarcere or să ne aştepte nu numai ostilitatea unor facţiuni, ci chiar necazuri.

— Brodersen? întrebă Sam Kalahele, colegul trăgător al lui von Moltke.

— Proprietarul firmei Chehalis Enterprises, de pe Demeter, răspunse Marie Feuillet, chimista. Trebuie să-i acorzi dreptul de a exagera. E un capitalist liber-schimbist, deci peste măsură de suspicios faţă de guvern, poate chiar faţă de Uniune însăşi.

— Trebuie să începem curând accelerarea, declară Langendijk. Toată lumea la posturi.

— Vă rog! ţipă Joelle. Comandante, ascultă-mă un minut! Nu voi discuta, recunosc că sunt de o naivitate fără speranţă în multe privinţe, dar Dan... Căpitanul Brodersen mi-a spus că va menţine un robot în apropierea porţii, programat să nu ne scape din ochi, în eventualitatea că vom avea dificultăţi. A prevăzut şi posibilitatea – probabilitatea, cum o numea el – că am reveni la o dată doar cu foarte puţin timp ulterioară plecării. Ei, şi ce altceva poate fi nava aceea, a doua, care orbitează în depărtare – am reperat-o pe radar, dacă mai ţineţi minte – ce altceva poate fi, dacă nu observatorul lui?

Răsună glasul lui Rueda:

— Sfântă Fecioară, Joelle, şi-n atâţia ani n-ai pomenit despre asta nici măcar o dată?

— A, el era de părere că n-avem de ce ne face griji pentru ceva ce s-ar fi putut să nu se întâmple niciodată. Mie mi-a spus fiindcă, în fine, suntem prieteni, şi ştia că voi păstra informaţi ferecată în minte. Am înregistrat-o pe banda mea de sumar, pentru cazul în care aş fi murit şi voi, ceilalţi, aţi fi ascultat-o.

— Dar, în cazul ăsta, nu e nici o problemă, răspunse fericit Rueda. Nu putem fi sechestraţi, dacă de asta vă temeţi. După ce robotul îl va anunţa, el va da de veste întregii lumi. Ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva din partea lui. Poate aţi auzit, suntem rude prin alianţă, după prima lui căsătorie.

Joelle clătină din cap. Cablurile căştii în formă de cuvă erau flexibile, îngăduindu-i acest lucru, deşi masa suplimentară o silea să facă un efort perceptibil care, în imponderabilitate, determina o uşoară contrarăsucire a toracelui.

— Nu, răspunse ea. Observaţi cât de departe se află. Nici unul dintre sistemele optice construite până acum de om nu are puterea de rezoluţie pentru a distinge Emissary dintre cele şapte, nu-i aşa? Nave similare, de la o asemenea distanţă. În fond, nu este decât un transportor de clasă Reina, cu modificări.

— Atunci, la ce-i foloseşte să-şi parcheze un observator acolo? se răsti intendentul-şef Bruno Benedetti.

— Nu e evident ce s-a întâmplat? replică planetologul Olga Razumovski. Dar spune-ne, Joelle...

Holotheta îşi trase respiraţia.

— Iată ce plănuia Brodersen să facă, începu ea. Ar fi expediat în mod ostentativ robotul, ca să studieze maşina T pe o perioadă de câţiva ani, în speranţa de a descoperi câteva indicii privind modul ei de funcţionare. Navele de supraveghere nu prea respectă un program adecvat, aşa că ar fi fost cam greu să i se interzică proiectul. În plus, n-ar fi făcut-o în nume propriu. Ar fi apelat la Fundaţia de Cercetare Demetriană, ca paravan. În fond, le-a făcut donaţii destul de generoase. Oricum, nava ar fi adus observaţii de calitatea întâi.

Dar atunci, de ce este silit un instrumentar atât de valoros să stea la peste un milion de kilometri distanţă de subiectul pe care se presupune că îl investighează? Îndrăznesc să spun că autorităţile au recurs la scuza securităţii, a riscului de coliziune, dacă intra pe poartă vreo navă cu vectori eronaţi. Deduc că probabilitatea unui asemenea accident ar fi cam de ordinul unu ori zece la puterea a zecea. Dacă însă ei sunt hotărâţi, pot impune o asemenea regulă.

Deci, o dată ce-au făcut-o, nu şi-au trădat adevăratul motiv? Nu vor să piardă controlul asupra ştirilor despre poartă, apariţia a încă unei nave betane, poate, sau a noastră întorcându-ne, sau cine ştie ce miracol. Vor să aplice cenzura.

Ne vor cenzura şi pe noi? Pe Pământ acţionează un puternic element antistelar, în numeroase guverne naţionale. E posibil să fi luat în stăpânire pârghiile adecvate din ierarhia Uniunii. Pot avea planuri în privinţa cărora nu şi-au consultat colegii,încheie Joelle.

Din intercom scrâşniră înjurături, mârâieli, câteva obiecţii. Printre ele se detaşa sunetul de fluier al uimirii lui Fidelio. „Ce se întâmplă?” cânta betanul. „De ce nu vă mai bucuraţi?”

Langendijk potoli hărmălaia:

— În calitate de căpitan al unei nave de supraveghere, Archer are autoritate asupra mea. Pregătiţi-vă să-i îndepliniţi instrucţiunile.

— Willem, ascultă, insistă Joelle. Pot îndrepta o undă spre robot, astfel încât cei de la bordul lui Faraday să nu detecteze nici măcar o şoaptă, şi să-i spun lui Brodersen adevărul...

Langendijk o întrerupse:

— Vom respecta ordinele. Aceasta e o comandă a mea directă, pe care-o şi înscriu în jurnalul de bord.

Apoi, tonul i se îmblânzi:

— Hai să nu ne certăm, după ce-am făcut împreună un drum atât de lung şi greu. Calmaţi-vă. Gândiţi-vă cât de mari sunt şansele ca unii dintre voi să fiţi suprasolicitaţi, ajungând să faceţi dintr-un fir de nisip o casă bântuită de fantome. Archer comunică în secret, cu complicitatea secretă a căpitanului navei de supraveghere din Sistemul Solar, comunică în secret cu superiorii lui secreţi, care-i spun să ne ducă într-un loc secret? Nu vi se pare puţin cam melodramatic?

Apoi, cu sinceritate:

— Şi mai gândiţi-vă la un lucru, legea spaţiului e mai presus de politică. Trebuie să fie. Fără ea, omul nu mai ajunge la stele, ci moare. Fiecare dintre noi am depus un jurământ solemn s-o respectăm.

Şi, după o pauză, în timpul căreia nu avusese cuvântul decât curentul de aer al ventilatorului:

— Toată lumea la posturi. Vom accelera în zece minute.

Joelle se cocoşă în scaun. Deznădejdea o copleşea. De fapt, ar fi putut transmite mesajul nedetectabil despre care vorbise, dacă îşi extindea cuplajul computerului la sistemul exterior de comunicare; comutatoarele acestuia nu se aflau însă în aceeaşi încăpere.

Iar Willem are într-adevăr dreptate în privinţa legii. De asemenea, poate să nu greşească nici când spune că toată ideea asta a unui complot împotriva noastră e o fantezie bolnăvicioasă. Cine sunt eu, să judec? Am fost izolată de comunitatea umană timp de prea mulţi ani, ca să mai pot simţi corect cum funcţionează.

Realitatea supremă e mai uşor de înţeles, da, e mai uşor să faci parte din ea, decât noi, biete scânteieri prin Noumenon.

— Eşti gata, Joelle? întrebă Langendijk moale, aproape cu remuşcări.

— A! tresări ea. A, da. Oricând.

— I-am semnalat lui Faraday intenţia noastră de a începe propulsia cu unu g la ora cincisprezece şi treizeci şi cinci, şi au fost de acord. Ne vor însoţi, chiar acum manevrează în acest scop. Conectarea piloţilor automaţi se va face la o sută de kilometri de Baliza Charlie. Ai reunit informaţiile necesare?... Ach, eşti nevoită, ce idiot sunt să întreb una ca asta...

Ea însăşi dornică de reconciliere, Joelle afişă un zâmbet pe care căpitanul nu putea să-l vadă şi răspunse:

— Ţie ţi-e uşor să uiţi, Willem. Am preluat funcţia Christinei...

Christine Burns, informaticiana titulară, murise în braţele Joellei cu doar câteva luni înainte ca Emissary să pornească înapoi spre casă.

— Atunci, navigaţia îţi aparţine, răspunse pe un ton formal Langendijk. Urmează semnalul.

— ‘ţeles.

Joelle începu să se agite. O năpădeau informaţii, vectori de locaţie, vectori de viteză, inerţii, impulsuri, forţe ale câmpurilor gravitaţionale, derivativele spaţio-temporale ale acestora, în continuă schimbare, limpezi şi puternice. Ieşeau din instrumente, transformate în numere digitale; şi, între timp, banca de memorie îi oferea nu numai faptele trecute, concrete şi constantele naturale pe care i le solicita, ci toată magnifica structură analitică a mecanicii celeste şi a tensorilor de efort. Avea instantaneu la discreţie cunoştinţe fizice seculare, precum şi pe cele ale acelui unic punct în spaţiu-timp unde se afla ea.

Datele de la surse treceau printr-o unitate care le traducea, într-un interval de nanosecunde, în semnalele cuvenite. Sub această formă, ajungeau în creierul său. Conexiunea nu se realiza prin fire înfipte în ţeastă sau alte asemenea modalităţi primitive; era suficientă inducţia electromagnetică. Joelle, la rândul ei, apela puternicul computer la care era de asemenea cuplată, cu problemele ce se iveau clipă de clipă. Legătura era totală. Adăugase propriului sistem nervos imensa capacitate de intrare şi înmagazinare, pentru a extrage viteza ansamblului electronic, deopotrivă cu imensa capacitate logico-matematică de volum şi viteză a operaţiunilor ce aparţineau celeilalte jumătăţi a ei. Din partea sa, contribuia cu facultatea umană de percepţie a neprevăzutului, de a gândi creator, de a se răzgândi. Ea era software-ul întregului sistem: un program autorescriindu-se la nesfârşit; dirijorul unei enorme orchestre mute, care-ar fi putut începe să cânte jazz pe neanunţate sau să compună o simfonie cu totul nouă.

Numerele şi operaţiunile nu se succedau pe dinaintea ei ca nişte noţiuni individuale. (După cum nici Joelle nu plănuia nenumăratele decizii kinestetice ale trupului, în timp ce umbla.) Le simţea însă, ca pe o obligaţie profundă, o senzaţie de corectitudine continuă, de funcţionare. Conştiinţa ei ajungea mult dincolo de manipularea simbolurilor mecanice; contura configuraţia generală a înaintării, la fel ca un sculptor care dă formă lutului cu nişte mâini ştiind singure ce au de făcut.

Artist, om de ştiinţă, atlet, la scurtul apogeu al împlinirii... această senzaţie i-o dăduse Christinei Burns linkingul.

Joellei, însă, nu. Christine fusese un linker obişnuit. Joelle era holothetă, depăşind considerabil acea experienţă. Poate că deosebirea semăna cu aceea dintre un mirean catolic aflat în rugăciune şi Sfântul Ioan al Crucii.

În plus, actuala muncă era de rutină. Joelle nu trebuia decât să dirijeze, prin propriile-i gânduri, echipamentele care propulsau nava pe un sistem de curbe standard, printr-un set de configuraţii cunoscute. Ar fi putut-o face şi computerul neasistat, dac-ar fi meritat osteneala de a reajusta câteva circuite. Robotul lui Brodersen îndeplinea o sarcină de acelaşi gen.

Christine, în calitate de linker, fusese cooptată fiindcă Emissary se îndrepta spre necunoscutul total, unde supravieţuirea putea depinde de un şir de decizii fulgerătoare, aproape imposibil de prevăzut şi programat. Ea însăşi, dacă ar fi rămas în viaţă, ar fi considerat foarte simplă această manevră.

Joelle o găsea liniştitoare. Se rezemă de spătar, conştientă de reapariţia greutăţii, delectându-se cu identificarea dintre sine însăşi şi navă. Nu putea să audă sau să simtă, dar percepea pe un plan subtil şoaptele navei. Celulele migma generau gigawaţi de putere de fuziune, pentru a fisiona apa şi a-i ioniza atomii, catapultând plasma prin focalizatorul reactorului cu o viteză apropiată de cea a luminii. Totul era de o superbă eficienţă, un triumf de proporţiile catedralei din Chartres, nu se vedea nimic, numai o aură infimă, întinzându-se în urmă cale de câţiva kilometri, precum şi mişcarea înainte a carcasei.

Mişcare, avea să dureze câteva ore, cu orientări şi configuraţii în permanentă schimbare, pe măsură ce Emissary îşi croia drum spre poarta stelară dintre Phoebus şi Sol. În prezent însă, nu folosea decât un impuls rectiliniu spre prima baliză. Joelle se foi pe scaun, încruntându-se. Cu nici jumătate din atenţie afectată operaţiunilor, nu-şi mai putea stăpâni multă vreme teama că o aştepta captivitatea.

Apoi, pe ecran se ivi întâmplător însăşi maşina T, iar Joelle fu cuprinsă de o încântare care nu-şi pierdea niciodată fascinaţia.

De la distanţa aceea, cilindrul apărea ca o dungă subţire printre ciorchini şi nori de stele. Mări imaginea, forma devenind mai clară, deşi dimensiunile rămâneau de domeniul abstractului: lungimea, cam de o mie de kilometri, diametral puţin mai mare de doi. Se rotea în jurul axei atât de repede, încât un punct aflat pe circumferinţă se deplasa cu trei sferturi din viteza luminii. Ochiul liber nu observa nici un semn al acestui fenomen pe suprafaţa sa argintiu-strălucitoare, deşi o nesfârşită licărire de culori în schimbare, abia perceptibilă, inspira totuşi senzaţia de vârtej a energiei conţinute în interior. Oamenii bănuiau că acea lucire provenea de la câmpurile de forţă care ţineau la un loc materia comprimată la densităţi incredibile. Existau sateliţi naturali cu o masă mai mică decât acea instalaţie pentru deschiderea porţilor între stele.

Pe fundal sclipeau încă două dintre balizele care-o înconjurau, una purpurie, cealaltă aurie; şi, cu ajutorul instrumentelor, Joelle o depistă şi pe-a treia, în spectrul undelor radio.

Acest obiect, pe care Ceilalţi îl fabricaseră şi îl amplasaseră pe orbită în jurul lui Phoebus, la fel cum amplasaseră câte unul şi în sistemul lui Sol, şi în Centram, şi... cine mai îndrăznea să presupună pe lângă câte stele, peste câţi ani-lumină şi ani temporali? Câte specii inteligente le găsiseră în spaţiu, primiseră acelaşi mesaj impersonal de a le folosi, iar după aceea tânjiseră la nesfârşit să afle cine erau în realitate constructorii?

Câţi dintre aceştia s-au schilodit singuri, aşa cum facem noi? se întrebă Joelle, într-o izbucnire de tristeţe. O, Dan, Dan, totul s-a pierdut degeaba, încercarea ta de a afla cuvântul care să ne poată elibera...

Şi atunci, asemenea unei explozii solare, văzu ideea care trebuie să-i fi venit şi lui, cu mult timp înainte. Era obligatoriu să se fi gândit la ea, îşi aminti cum îl auzise spunând, tărăgănat: „Orice vizuină de vulpe are două intrări”. În sufletul femeii scăpără speranţa. Nu zăbovi să vadă cât de slabă era, cât de uşor de stins iarăşi. Deocamdată, scânteia aceea era de ajuns.

3

DANIEL BRODERSEN SE NĂSCUSE în regiunea care încă se mai numea statul Washington şi, într-adevăr, nu se desprinsese de S.U.A. În timpul războaielor civile, aşa cum încercaseră mai multe alte zone şi cum reuşise să facă Sfânta Republică de Vest. Totuşi, timp de trei generaţii înaintea lui, capul familiei purtase titlul de Căpitan General al Domeniului Olimpic şi exercitase asupra acelei peninsule, inclusiv a oraşului Tacoma, o autoritate reală, faţă de cea valabilă doar cu vorba, a guvernului federal.

Acei baroni nu se consideraseră nobili. Mike era pescar, căsătorit cu o indiană Quinault, şi îşi investise banii în câteva ambarcaţiuni. Când Tulburările au ajuns în America, el şi oamenii lui au devenit nucleul unei grupări care restabilise ordinea în vecinătate, mai mult ca să-şi apere gospodăriile. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, primise chemări în ajutor din partea unui număr mereu crescând de ferme şi orăşele, până când, spre surprinderea lui, devenise stăpânul multor munţi, păduri, văi şi lunci, cu tot cu locuitorii lor. Oricare dintre aceştia avea oricând acces dinaintea lui, Mike nu-şi dădea nici un fel de aere.

Căzuse în lupta cu bandiţii fiul său cel mare, Bob, l-a răzbunat în chip exemplar, a anexat teritoriul nelegiuiţilor pentru a preveni recidivele şi a început să-şi apere în mod constant pământurile, exercitând o justiţie aspră, pentru ca oamenii să-şi poată vedea de muncile lor. Bob era loial Statelor Unite şi a recrutat în două rânduri regimente de voluntari care să lupte pentru integritatea acestora. Astfel, şi-a pierdut doi fii şi a murit el însuşi apărând oraşul Seattle împotriva unei flote trimise de Sfinţi spre nord.

În timpul vieţii lui, evoluţii similare au avut loc în Columbia Britanică. Naţionalismul american şi cel canadian însemnau mult mai puţin decât nevoia de cooperare locală. Bob l-a însurat pe John, singurul său fiu rămas în viaţă, cu Barbara, fiică a Căpitanului General al Văii Fraser. Respectiva alianţă dusese la o strânsă prietenie între familii. După moartea lui Bob, în cadrul unor alegeri speciale, un număr copleşitor de voturi l-au plasat în locul acestuia pe John. „Bună treabă făcurăm cu Brodersenii, este?” era cuvântul de ordine în docuri şi pe cheiuri, prin case şi colibe, în livezi, câmpii, tabere forestiere, ateliere, taverne, de la Cape Flattery până la Puget Sound şi din Tatoosh până-n Hoquiam.

Primii ani la putere ai lui John au fost zbuciumaţi, dar acest lucru se datora evenimentelor din afara Peninsulei Olimpice, care-şi pierduseră şi ele, treptat, violenţa. O dată cu pacea, se reinstalase prosperitatea şi civilizaţia renăscuse. Baronii fuseseră dintotdeauna destul de cultivaţi, deşi adepţi ai acţiunii aspre. John a subvenţionat şcoli, a importat învăţaţi, i-a ascultat şi a citit în toate momentele libere pe care şi le putea găsi.

Astfel, a ajuns să înţeleagă, mai profund decât îi îngăduia şiretenia sa înnăscută, că perioada feudală se apropia de sfârşit. Mai întâi, comandamentul militar federal a readus S.U.A. in întregime la ordine, la fel cum făcuse generalul McDonough în Canada. Apoi, încetul cu încetul, a înfiinţat o nouă administraţie civilă, ajungând la un soi de înţelegere cu Sfânta Republică de Vest şi Imperiul Mexican şi redeschizând negocierile pentru fuziunea cu vecinul de la nord. Între timp, Uniunea Mondială, creată prin Convenţia de la Lima, se extindea. Federaţia Nord-Americană a intrat în ea la trei ani după proclamare, conform unei promisiuni prealabile. Acest exemplu le-a atras şi pe ultimele naţiuni care mai şovăiau, guvernarea limitată a întregii omeniri devenind o realitate –pentru un timp, cel puţin.

La începutul acestor evenimente, John a hotărât că menirea lui era aceea de a păstra pentru oamenii săi o putere locală suficientă pentru ca ei să-şi trăiască în continuare viaţa, mai mult sau mai puţin conform propriilor tradiţii şi dorinţe. De-a lungul anilor, a cedat centralizării, pas cu pas, negociind fiecare punct şi împlinindu-şi într-adevăr dorinţa. În cele din urmă, a ajuns virtualmente un senior, deţinând proprietăţi considerabile, îndrituit la diverse onoruri şi privilegii, dar totodată şi un cetăţean de rând. În practică, se număra printre magnaţi, extrăgându-şi puterea din respectul şi afecţiunea întregii Regiuni Pacifice de Nord-Vest.

Daniel a fost cel de-al treilea fiu al său, care avea să moştenească foarte puţină avere şi nici un fel de rang. Lui Daniel îi convenise de minune. Trăise o copilărie fericită, păduri, podişuri, râuri năvalnice, marea, cai, maşini, ambarcaţiuni, aeronave, arme de foc, prieteni, gărzi de onoare, splendoarea rustică a casei feudale până ce aceasta se transformase în conac, vizite la rudele mamei sale şi în oraşele mai apropiate, prin intermediul cărora distracţiile şi cultura deveneau în ritm constant tot mai complicate, dar avea o fire neliniştită, moştenitoarea tradiţiilor unei case de luptători şi, în adolescenţă, participa adeseori la încăierări, atunci când nu chefuia cu hăndrălăii ori nu răsturna pe spate servitoarele tinere. Până la urmă, s-a înrolat în Corpul de Urgenţă al Comandamentului Forţelor de Pace ale Uniunii Mondiale. Faptul se întâmpla la foarte scurt timp după constituirea acestuia. Uniunea propriu-zisă era încă un prunc pe care mulţi voiau să-l sugrume. Membrii Corpului „săreau” din loc în loc pe tot globul – iar mai târziu, şi în afara lui -, majoritatea fiind plini de arme proprii folosinţei rapide. Astfel a început, pentru Brodersen, o serie de misiuni care, în cele din urmă, l-a adus pe Demeter.

Cunoscuţii săi de dată recentă presupuneau că, la cincizeci de ani de viaţă tereştri, tinereţea rămăsese cu mult în urma lui, in spaţiu şi poate chiar mai departe, în timp. El, unul, rareori se gândea la asta. Era tot timpul prea ocupat.

Instalându-şi făptura masivă într-un fotoliu, scoase pipa şi punga cu tutun.

— La dracu’ cu torpilele, bombăni el. Toată viteza înainte!

Guvernatoarea Generală a planetei Demeter îl privi peste birou, clipind din ochi:

— Poftim?

— O vorbă de-a lui taică-meu, răspunse Brodersen. Înseamnă că m-ai chemat să vin personal în biroul tău, fiindcă nu voiai să trăncănim la telefon despre ce-o fi, iar acuma, te-nvârţi pe vârfuri în jurul subiectului de parc-ar fi o hazna necurăţată de-o bună bucată de vreme.

Rânji, pentru a-i arăta că nu avea nici un gând râu. De fapt, bănuia că avea.

— Hai să nu stau aşa, mestecându-mi figurile de stil, mai mult decât trebuie. Lis m-aşteaptă acasă cu cina, şi nu mă iartă dacă din vina mea se arde prea tare friptura.

Aurelia Hancock se încruntă. Era o femeie masivă, mai curând supraponderală, cu trăsături obtuze şi păr scurt, cărunt. Între degetele îngălbenite îi fumega o ţigară, fumatul îi înăsprise vocea şi se zvonea că-şi făcea un număr ieşit din comun de injecţii anticancerigene. Conform obiceiului, purta haine de modă pământeană, dar conservatoare: o tunică verde cu guler descheiat, argintiu la tiv, pantaloni cu fundul larg şi sandale aurite.

— Încercam să fiu amabilă, spuse.

Degetul mare al lui Brodersen îndesa de zor tutunul în pipa de iarbă-neagră.

— Mersi, replică el, dar mă tem că nicicum nu poate fi vorba de ceva plăcut.

— De unde ştii despre ce vreau să vorbesc? se burzului guvernatoarea.

— Hai, coboară din nori, Aurie! Despre ce altceva, dacă nu despre Emissary?

Hancock trase din ţigară, o lăsă jos şi spuse:

— În regulă, Dan, trebuie să opreşti răspândirea poveştilor acelora despre întoarcerea navei. Pur şi simplu, nu sunt adevărate. Personalul meu şi cu mine avem şi-aşa destule pe cap, fără să se mai adauge şi bănuieli nefondate cum că însuşi Consiliul minte populaţia.

Sprâncenele stufoase ale lui Brodersen se înălţară:

— Cine zice că îndrug poveşti deplasate? N-am apărut în nici o emisiune, nici nu m-am cocoţat pe vreo ladă să predic în Goddard Park, nu? Acum patru, cinci săptămâni, am întrebat dacă auziseşi despre Emissary, şi de-atunci te-am mai întrebat de vreo două ori, iar tu mi-ai răspuns că nu. Asta-i tot.

— Ba nu e tot. Ai vorbit...

— Cu prietenii, sigur. De când îţi pui copoii să-mi intercepteze convorbirile?

— Copoi? Presupun că te referi la detectivii poliţiei. Nu, Dan, fii sigur că nu. Drept cine mă iei? De ce-aş dori, măcar, când în Eopolis sunt doar o jumătate de milion de locuitori, care bârfesc aşa cum bârfesc? Veştile ajung automat la mine.

Brodersen o privi cu un nou respect. Era activist politic numit – membră proeminentă a Partidului Acţiunii din Federaţia Nord-Americană, ajutoare şi protejată de-a lui Ira Quick – dar, în linii mari, nu făcuse o treabă prea rea pe Demeter, mediind între Consiliul Uniunii şi o mulţime pestriţă de colonişti din ce în ce mai nemulţumiţi. (O mică părere de rău: soţul ei fusese, pe Pământ, un avocat cu puteri considerabile, dar aici serviciile lui erau foarte puţin căutate şi, oricât de bine îşi salva faţada, toată lumea ştia că dăduse în patima beţiei, fără a-şi dori vindecarea. Totuşi, acest lucru o făcea pe Aurelia Hancock, dacă era posibil, şi mai formidabilă.) Trebuia să procedeze cu multă prudenţă.

— Cu tine am vorbit mai întâi, spuse Brodersen.

— Da, şi ţi-am spus că aş fi auzit, cu siguranţă, dacă...

— N-ai reuşit să mă convingi că probele mele erau eronate.

— Am încercat. N-ai vrut să mă asculţi. Dar, gândeşte-te. De la distanţa aceea, cum ar fi putut robotul tău să distingă că nava sosită era Emissary? se încruntă din nou Hancock. Sa ştii că felul cum ai înşelat Comisia de Control Astronautic cu privire la scopul acelei nave ţi-ar putea afecta menţinerea licenţelor.

Brodersen aşteptase această linie de atac.

— Aurie, oftă el teatral, dă-mi voie să-ţi repet ce s-a întâmplat, exact.

Îşi aprinse pipa şi o cântări în mână. Privi în jur. Încăperea şi mobila erau pe gustul lui, cu foarte puţine fibre sintetice, piesele fiind în majoritate lucrate manual din materialele disponibile cu vreo şaptezeci de ani în urmă, când colonia de pe Demeter era veche doar de o generaţie. (Asta ar însemna cam o jumătate de secol terestru, îi trecu fugar prin minte. Zău că m-am îmbibat de planeta asta, nu?) Lambriurile alburii de tulichină noduroasă scoteau în evidenţă vaza cu bobocii-soarelui de pe birou şi, pe un raft din spate, o splendidă hologramă a Muntelui Lorn, cu ambele luni strălucind pline deasupra zăpezilor. În dreapta, două ferestre stăteau deschise spre o grădină. Acolo, straturi de trandafiri tereştri şi iarbă se întindeau până la un gard din fier forjat; din pădurea dispărută, rămăsese doar un enorm stejar-tunător, bătrân, cu frunzele sale verzi-albăstrii emanând o slabă mireasmă de ghimbir, iar peste metal creşteau vesele zbilţişoare. Strada era străbătută de circulaţia obişnuită, pietoni, ciclişti, balonul câte unei maşini şi şarpele vreunui marfar sfârâind pe pernele de aer. Vizavi, o casă modernă îşi înălţa trapezoidul pastelat. Deasupra se arcuia cerul, de un albastru mai intens decât oriunde pe Pământ, iar Phoebus, după-amiaza, avea o blândeţe înrudită cu cea a lui Sol, seara. Preţ de o jumătate de secundă, îşi aminti că presiunea barometrică era mai joasă, la fel şi gravitaţia (optzeci la sută), însă trupul său se obişnuise prea mult cu condiţiile ca să le mai simtă.

Trase din pipă, savurând fumul pe limbă şi prin nări, şi continuă:

— Nu mi-am ţinut niciodată secrete opiniile. Teoria spune că o maşină T te poate transporta oriunde în spaţiu-timp, în limitele razei sale de acţiune... ceea ce înseamnă spaţiu şi timp. Emissary mergea pe urmele unei nave extraterestre care fusese văzută folosind o poartă din sistemul ăsta, evident pentru a se deplasa între două puncte despre care noi nu ştiam nimic. Am presupus că echipajul şi proprietarii ar putea fi prietenoşi. De ce n-ar fi fost? În cel mai rău caz, aveau să ajute Emissary să se întoarcă, după ce-şi îndeplinea misiunea. Şi, în acest caz, de ce n-ar fi trimis-o înapoi la o dată apropiată de cea a plecării?

— Ţi-am auzit argumentele, spuse Hancock, dar numai după ce ai început să faci agitaţie. Dacă ai considerat că era atât de plauzibil, atât de important, de ce n-ai întocmit din capul locului un raport către biroul adecvat?

Brodersen ridică din umeri:

— De ce-aş fi făcut-o? Pentru mine, ideea nu era absolut unică. În plus, sunt cetăţean particular.

Hancock îl privi printre pleoape:

— Cel mai bogat om de pe Demeter nu e un simplu cetăţean particular.

— Averea mea e un mizilic pe lângă cele ale bogătaşilor de pe Pământ.

— Precum clanul Rueda din Perú... cu care ai relaţii de afaceri, ca şi de familie. Nu, nu eşti deloc un cetăţean particular.

Continua să-l măsoare din priviri. Brodersen se rezemă de spătar, ţinând în căuşul palmelor lemnul cald al pipei, şi o lăsă să-l privească. Nu-şi făcea iluzii că ar fi fost prea chipeş. Era un om robust, înalt de un metru optzeci şi opt, cu oase solide, musculos, lat în umeri, cu pieptul bombat; în ultimii ani însă, făcuse burtă, ajungând să arate îndesat. Capul îi era la fel de masiv, mezocefal, cu faţa pătrată, bărbia proeminentă, nas roman lung, ochi cenuşii, îndepărtaţi şi înclinaţi în jos, cu laba-gâştii la colţuri. Pielea îi era ridată şi tăbăcită de vremuri. Asemenea majorităţii bărbaţilor de pe Demeter, se purta bărbierit şi cu părul tuns deasupra urechilor; acesta era aspru şi negru, cu firul drept şi câteva şuviţe albe, ultimă moştenire de la străbunica lui. Pentru această întâlnire, la fel ca în majoritatea cazurilor, purta obişnuita costumaţie colonială bărbătească: bolero din piele de orozaur peste o bluză largă, pantaloni lăbărţaţi vârâţi în botine din piele moale, curea lată având agăţate în inele diverse scule şi instrumente mărunte, plus un cuţit în teacă.

— Totuşi, spuse el, pe acelaşi ton amiabil, nu ştiu să fi încălcat vreo lege, nici s-o fi aplicat deformat.

— De-asta să nu fii prea sigur, îl preveni guvernatoarea.

— Hm? Poate-ar fi mai bine să recapitulăm povestea de la început, şi să vedem dac-o să-mi arăţi unde am comis o ilegalitate. Dacă nu poţi, toate bune şi frumoase.

Brodersen trase aer în piept, înainte de a continua:

— M-am gândit, şi le-am şi spus-o unor oameni feluriţi, că Emissary s-ar putea întoarce mult mai devreme. Puţini mi-au acordat atenţie. Da, aşa cum ai ghicit, am sponsorizat observatorul-robot trimis de Fundaţie ca să studieze maşina T, dar, în primul rând, acesta efectua activităţi ştiinţifice, şi încă mai aştept să primesc o explicaţie satisfăcătoare despre motivul pentru care a fost obligat să ocupe o orbită atât de îndepărtată... Fii bună, stai o clipă! Mai lasă-mă să trăncănesc doar câteva minute!

Deşi pleoapele i se încreţiseră, contrazicând tonul poruncitor, continuă cu tărie:

— Regulamentele spaţiale nu pretind ca planurile de cercetare să fie explicate amănunţit. Şi, la urma urmei, ce rău e în a ţine un telescop la pândă după Emissary? Mă acuzi de înşelătorie? Ce naiba, Aurie, a fost tocmai pe dos!

Şi totuşi, după câteva luni, observatorul s-a întors şi a transmis un mesaj staţiei stabilite pentru anumite circumstanţe. Ţi-am telefonat şi te-am întrebat – cu destul tact, cred – dacă ştiai ceva despre chestiunea asta. Ai spus că nu. Am verificat pe Pământ, unde toţi cei contactaţi au răspuns de asemenea negativ. Şi nu mi-ar face deloc plăcere să-i numesc mincinoşi pe toţi. Mai ales pe tine, Aurie. Cu toate acestea, azi m-ai invitat la o discuţie confidenţială, destinată – se pare – să-mi vâre pur şi simplu pumnul în gură.

Hancock se îndreptă în scaun, apucând sfidătoare tăblia biroului, cu ambele mâini:

— Din capul locului te-ai repezit să tragi concluzii. Concluzii absurde.

— Şi ce vrei să fac, să alerg desculţ prin hazna, pentru tine?

Tonul răbdător al lui Brodersen nu era spontan, îşi plănuise tactica încă de pe drum.

— Direct sau indirect, trebuie să-mi fi auzit raţionamentul şi mai înainte. Dar, nu-i nimic, ţi-l spun din nou.

Guvernatoarea trase fumul în piept, aşteptând. Brodersen se gândi un moment cu cât era mai uman discursul în acest fel, o repetiţie stearpă, dacă nu chiar un simplu tam-tam monoton, şi se întrebă dacă Ceilalţi erau scutiţi de o asemenea necesitate, dacă puteau vorbi direct la obiect, semnificativ.

— Robotul a depistat un transportor din clasa Reina apărând printr-o poartă, continuă el. Sigur, era prea departe ca să identifice nava, dar omenirea nu a construit nimic mai mare de-atât, iar forma corespundea. Fie era o Reina, fie o navă non-umană de acelaşi gen. Apoi, robotul a urmărit nava Faraday apropiindu-se de noul-sosit, după care le-a urmărit pe amândouă, în timp ce se deplasau pe traiectoria Phoebus-Sol. A fost suficient, pentru ca programul lui să decidă că ar trebui să se întoarcă la bază şi să raporteze.

Totuşi, Aurie, nu m-am repezit să sar într-un picior, chiuind de bucurie. Am început prin a-mi pune agenţii de pe Pământ să afle cu precizie unde se aflau toate celelalte Reina în momentul respectiv. A reieşit că nici una dintre ele nu putea fi aceea pe care-o văzuse observatorul meu, toate fuseseră reperate fie înafara Sistemului Solar, fie în acesta.

Între timp, Faraday se întorsese pe Phoebus şi-şi reluase îndatoririle. I-am cerut unui director al Fundaţiei să-i transmită căpitanului Archer o interpelare politicoasă despre cele întâmplate. Archer a răspuns că nu era nimic neobişnuit, o navă de marfă avusese unele dificultăţi în tranzitul dinspre Sol şi el o escortase înapoi, ca măsură de prevedere, şi că nu, nu era o Reina, ci o Princesa, iar dacă robotul nostru susţinea altceva, am face bine să-i aruncăm instrumentele peste bord.

Acum, eu, Aurie, ştiu că observatorul ăla e în perfectă stare. Deci, ce dracu vrei să cred? Fie era o navă non-umană, fie era Emissary, ceea ce (eşti de acord, sper), e de-o mie şi ceva de ori mai probabil. Că-i aşa, că-i altfel, pare cea mai senzaţională veste începând din... alege tu momentul... şi nimeni dintre autorităţi n-are de spus nici măcar o nenorocită de vorbă!

Brodersen se aplecă înainte. Împunse aerul cu coada pipei:

— Accept că – probabil – majoritatea celor pe care i-am chestionat, eu sau agenţii mei, sunt cinstiţi. Nu aveau, într-adevăr, nici o informaţie. În câteva cazuri, şi-au dat osteneala de a iniţia anchete proprii, şi au tras concluzii negative. E de înţeles că n-au scormonit mai adânc. Îşi consideră timpul preţios, iar eu am reputaţia de a aduce belele. De ce-ar fi presupus că datele mele erau corecte? Fără-ndoială, unii dintre ei au conchis că minţeam, cu cine ştie ce scop obscur.

Ei bine, tu te afli pe Demeter de destulă vreme ca să mă cunoşti mai bine, nu? Iar în ceea ce mă priveşte, prima oară când te-am contactat în problema asta şi mi-ai spus că nu auziseşi nimic, te-am crezut. Mai târziu, când te-am întrebat din nou şi ai răspuns că investigai, iarăşi te-am crezut. De-atunci însă... sincer să fiu, am devenit din ce în ce mai sceptic...

Prin urmare, de ce m-ai chemat azi?

Hancock strivi chiştocul ţigării într-o scrumieră, luă alta din tabacheră şi o aprinse, cu o mişcare furioasă.

— Ai spus că vreau să-ţi bag pumnu-n gură, spuse ea. Zi-i cum pofteşti. Asta şi intenţionez să fac.

Nu mă prea surprinde. Brodersen îşi impuse muşchilor burţii să i se destindă, făcând un efort de a replica blând:

— Din ce motiv şi cu ce drept?

Guvernatoarea îl privi drept în ochi:

— Am primit un răspuns la comunicările mele despre povestea asta. De la un nivel extrem de înalt. Interesele publice pretind ca, pe termen nelimitat, să nu se lanseze nici o ştire. Ceea ce include şi declaraţiile pe care le faci tu.

— Interese publice, hai?

— Da. Aş dori...

Mana care dusese ţigara la buzele lui Hancock nu era tocmai stabilă.

— Dan, spuse ea, aproape cu tristeţe, ne-am mai luat de păr şi alteori. Îmi dau seama cât de mult te opui anumitor politici ale Uniunii şi cum ai devenit un purtător de cuvânt al acestei atitudini din partea demetrienilor. Totuşi, te-am respectat şi, îndrăznesc să sper, ai înţeles şi că doresc numai binele acestei planete. Am colaborat chiar, nu-i aşa? Ca atunci când am convins Consiliul să acorde fondurile suplimentare pe care le doreai pentru Universitate sau când tu ai făcut lobby în parlamentul tău colonial cu gâturi ţepene ca să aprobe Autoritatea Ecologică, despre care te convinsesem că devenise o necesitate. Pot să-ţi mai cer azi încă o mică dovadă de încredere?

— Sigur, dacă-mi spui motivele.

Hancock clătină din cap:

— Nu pot. Înţelege, nici mie nu mi s-au spus detaliile. Atât de crucial este. Dar eu am încredere în cei ce mi-au cerut ajutorul.

— Mai ales în Ira Quick, nu reuşi Brodersen să-şi înăbuşe un răspuns acid. Guvernatoarea se îmbăţoşă:

— Cum pofteşti. Este Ministrul Cercetării şi Dezvoltării!

— Şi mare ştab în Partidul Acţiunii, care conduce toate acele facţiuni de pe Pământ ce nu vor să ne vadă ieşind în galaxie.

Brodersen făcu un efort să-şi stăpânească nervii.

— Hai să nu discutăm politică. Ce anume ai libertatea să-mi spui? Presupun că-mi poţi oferi unele argumente, anumite motive de a-mi ţine gura.

Hancock suflă fumul pe nas, privind jarul ţigării pe care-o ţinea deasupra biroului.

— Mi-au sugerat un caz ipotetic. Imaginează-ţi că ai dreptate, că Emissary s-a întors efectiv, dar aduce ceva îngrozitor.

— O molimă? Un roi de vampiri? Pentru numele lui Dumnezeu, Aurie! Şi-al lui Petru, Pavel, Matei, Marcu, Luca şi Iacob!

— Ar putea fi, pur şi simplu, o veste proastă. Am fost siguri de prea multe lucruri. De exemplu, că toate civilizaţiile mai avansate tehnologic decât a noastră trebuie să fie paşnice, altminteri n-ar fi putut să dăinuiască. Ceea ce e un non sequitur logic, de fapt. Să presupunem că Emissary a descoperit o specie cuceritoare de huni interstelari.

— Chiar de-ar fi aşa, mă îndoiesc că Ceilalţi ar sta cu mâinile-n sân, într-o situaţia ca asta. Totuşi, acceptând ideea, ei bine, eu unul aş dori să-mi alertez specia ca să ne putem pregăti de apărare.

Hancock îi adresă lui Brodersen un zâmbet palid.

— Mi-a fost singurul exemplu la îndemână. Recunosc deschis că nu e prea plauzibil.

— Atunci, serveşte-mi unul care să fie...

Guvernatoarea făcu o grimasa:

— În regulă. Dacă tot i-ai menţionat pe Ceilalţi... să zicem că nici nu există.

— Hmm? Cineva a construit maşinile T şi ne lasă să le folosim.

— Roboţi. Când primii exploratori au ajuns la maşina din Sistemul Solar, cel care le-a vorbit n-a ascuns faptul că era un robot. Ne-am clădit întregul concept despre Ceilalţi pornind exclusiv de la declaraţiile lui. Ceea ce înseamnă îngrozitor de puţin, Dan, dacă stai să te gândeşti. Să zicem că Emissary a adus probe că ne-am înşelat. Că Ceilalţi au dispărut. Sau nici n-au existat vreodată. Sau sunt în esenţă răi. Sau orice-ţi poţi imagina... Eşti un eretic înnăscut. Nimic din toate astea nu ţi se pare de neconceput, nu-i aşa?

— N-nu... Dar le găsesc extrem de improbabile. Presupunându-le însă adevărate, de dragul discuţiei, atunci ce e?

— Tu ţi-ai putea păstra mintea întreagă. Dar eşti un caz de excepţie. Ar putea-o face şi omenirea, ca întreg?

— Unde baţi?

Încă o dată, Hancock îşi înălţă capul chinuit de gânduri, pentru a-l privi pe Brodersen în ochi:

— Îţi place să citeşti istorie şi, ca întreprinzător, eşti un soi de politician pragmatic. Trebuie să-ţi spun pe litere ce-ar însemna sfărâmarea imaginii pe care ne-am format-o despre Ceilalţi?

Pipa lui Brodersen se stinsese. Şi-o aprinse din nou.

— Poate că trebuie.

— Bine, ascultă, omule...

Americanismul expresiei ei îl emoţionă în chip ciudat. Aveau aceleaşi antecedente, deşi Aurelia Hancock provenea din Midwest. Iar Joelle era născută în Pennsylvania, îşi aminti el. Unde eşti tu acum, Joelle?

— Când au descoperit ce era obiectul acela straniu, o maşină T propriu-zisă, şi au auzit ce avea să le spună robotul, poate că s-a produs cel mai mare şoc suferit vreodată de specia umană,de întregul neam omenesc. Pe Iisus sau Buddha trebuie să-i accepţi pe calea credinţei, iar credinţa se propagă încet. Aici însă apăru-se, peste noapte, dovada directă că există fiinţe superioare nouă. Nu numai în materie de ştiinţă şi tehnologie, nu,ceea ce spunea Vocea indica superioritatea lor prin ei înşişi. Îngeri, zei, orice denumire binevoieşti să le atribui. Şi aparent benigni, deşi indiferenţi. N-i s-a spus cum să ajungem de la Sol la Phoebus şi înapoi, am fost liberi să colonizăm planeta Demeter, dacă doream, restul a fost lăsat în seama noastră, inclusiv modul cum să continuăm de-aici încolo.

— Mda, sigur, o încurajă Brodersen.

— Probabil că aceasta a contribuit în mare măsură la efectul de şoc: indiferenţa. Dintr-o dată, oamenii şi-au dat seama cu certitudine că nu sunt cu nimic deosebiţi în univers. Dar, în acelaşi timp şi că au ceva la care să aspire. Nici nu-i de mirare că au răsărit milioane de culte, teorii, autoafirmări, demenţe curate. Nu-i de mirare că, după un timp, Pământul â explodat.

— M-m-m, eu n-aş pune vina pentru Tulburări în întregime pe seama revelaţiei, interveni Brodersen. Echilibrul la care se ajunsese anterior era extrem de precar. Dacă nu de altceva, cred că ideea existenţei Celorlalţi a împiedicat ca toată lumea s-o ia razna, a ajutat ca adevăratele arme distrugătoare la nivel planetar să nu fie prea mult folosite, astfel că Pământul încă mai e locuibil.

— Cum preferi, replică Hancock. Problema este că ideea a contat enorm, poate mai mult decât oricare dintre religiile tradiţionale.

Făcu un efort să continue:

— Bine. Să zicem că expediţia Emissary a aflat că e vorba de o idee falsă. După cum am sugerat, poate că Ceilalţi au murit, sau s-au mutat altundeva, sau sunt mai prejos ori mai răi decât îi credeam. Anunţă acest lucru pe nepregătite, lasă-i pe comentatorii isterici să răstoarne temeliile de sub sute de milioane de oameni, şi ce se întâmplă? Uniunea nu e îndeajuns de consolidată ca să poată supravieţui unei manii globale. Iar data viitoare, distrugerea planetară se poate foarte bine dezlănţui.

Şi, pe un ton implorator:

— Dan, înţelegi de ce trebuie să păstrăm un timp tăcerea?

Brodersen pufăi din pipă.

— Mă tem că am nevoie de detalii, răspunse el.

— Dar…

— Ai recunoscut că totul e doar o ipoteză, nu? Ei bine, nu înghit ipoteza. Dacă Ceilalţi ar fi fost nişte monştri, nu mai stăteam azi de vorbă; am fi fost nimiciţi, sau ajungeam animalele lor domestice, sau ce vrei tu. Dacă au dispărut, hmm, ia spune-mi, cum s-ar lăsa să dispară o specie capabilă să construiască maşini T? Şi nu-mi închipui nici că nu sunt mai buni decât noi, cu o asemenea tehnologie, tu nu ţi-ai îmbunătăţi propria specie, presupunând că n-a făcut-o deja evoluţia, în locul tău? Iar cât despre ideea că s-au dus in corpore să locuiască în cine ştie ce univers paralel, de ce-ar face-o, când ăsta, pe care-l avem, e încărcat cu mai multe distracţii decât poate încerca oricine, înainte să se stingă şi ultima stea?

— Nu pot afirma că vreunul dintre cazurile astea e cel valabil, spuse Hancock. Ţi-am propus doar câteva exemple.

— H-hm. Ai auzit vreodată de briciul lui Occam? M-am bărbierit şi eu cu el, din când în când.

— Să alegi cea mai simplă explicaţie a faptelor...

— Exact. Şi, în cazul de faţă, care e cea mai simplă? Eu propun ideea că Emissary s-a întors, că povestea adusă de ea ne învaţă cum să ajungem dincolo de cele două sisteme planetare pe care le avem, că anumitor politicieni de pe Pământ nu le convine posibilitatea asta şi vor s-o suprime, şi că tu, Aurie, ţi-ai primit acum ordinele de marş. Îmi imaginez că eşti de acord, în principiu, cel puţin. Aparţii Partidului Acţiunii!

Brodersen scuipase aceste ultime cuvinte ca pe un lătrat. O putea face foarte bine, aşa cum era, cu spatele lipit de zidul unei hotărâri pe care-o luase deja; şi poate că reuşea să smulgă un mic adevăr de la femeia care-i devenise duşmancă.

Se simţi totuşi descumpănit, când guvernatoarea îi răspunse pe cel mai rece ton:

— Consider asta drept o insultă, căpitane Brodersen. Dar nu contează. Dacă nu cooperezi de bunăvoie, va trebui să aplic forţa. Nu vei mai continua să vorbeşti ca până acum.

Îl izbi un fior îngheţat. Se aşteptase să încerce presiuni asupra lui, dar nu să-l sufoce.

— Ai citit vreodată Convenţia? întrebă el, cu glas scăzut. Mă refer la clauza libertăţii cuvântului.

— Dar tu, ai citit vreodată amendamentul stării de urgenţă şi legile aplicate în baza lui? replică Hancock, deşi Brodersen putea să observe că suferea.

— Mda. Şi?

— Declar stare de urgenţă. Întoarce-te peste cinci ani şi prezintă problema în instanţă.

Întinse mâna după o nouă ţigară.

— Dan, continuă ea, nefericită, am la dispoziţie copoii, cum îi numeşti tu. Până reuşim să cădem de acord asupra acestei afaceri, eşti în stare de arest!

Voia să spună că era arestat la domiciliu, cu poşta şi telefonul urmărite. Poate că fusese sinceră, promiţându-i că oamenii de la supraveghere nu-şi activau aparatele electronice de ascultare decât în momentele când el avea vizitatori. Îşi putea conduce afacerile, în condiţii normale, şi de-acasă – oricum, în ultimul timp se desfăşurau mai mult de la sine – şi putea oferi orice pretext dorea, ca de pildă un acces prelungit de ghiorăieli galopante, pentru a nu ieşi din locuinţă. Dacă, însă, ar fi spus cuiva că era consemnat la ordinele ei, Hancock ar fi declarat mijloacelor de informare că fusese reţinut pentru a-i ancheta firma ca suspectă de fraude.

Guvernatoarea se aştepta să-i poată da drumul peste o lună, două. Depindea de veştile primite de pe Pământ.

Brodersen nu-şi consumă energia zbierând.

— Eşti un adevărat guvern, Aurie, remarcă el, la privirea ei întrebătoare, îi explică: Singura definiţie logică a guvernului pe care am întâlnit-o vreodată este aceea că e organizaţia care-şi proclamă dreptul de a omorî oamenii, atunci când nu fac ce vrea ea.

Ar fi putut continua acceptând faptul că schematiza, întrucât Hancock acţiona evident spre binele unei grupări al cărei comportament propriu putea fi foarte bine ilegal, dar nu credea că merită efortul.

4

DOI POLIŢIŞTI ÎN CIVIL îl escortară politicoşi pe Brodersen de la locuinţa guvernatoarei, însoţindu-l până acasă, în maşina lui. Între timp, Demeter trecuse la catastif încă o zi, cu zece la sută mai scurtă decât cele terestre. Soarele se ascundea după Colina Nicovalei, ce se înalta albastră-cenuşie în capătul Bulevardului Pionierilor, cu domul Capitoliului strălucind auriu pe creastă. Oraşul se întindea la stânga şi la dreapta, o panoramă aerisită de locuinţe amestecate, mici fabrici, magazine, întreprinderi de servicii, majoritatea clădirilor fiind înconjurate de spaţii verzi şi flori. În spate, râul Europa strălucea lat, în drum spre Golful Apollo şi, mai departe, către Marea Hephaestiană. Malul opus era cultivat, lanuri cu grâu şi porumb de un verde viu în anotimpul acela, contrastând cu câteva pâlcuri albăstrii de mariflora şi prinde-ploaia. O lună se înălţa pe boltă, în pătrarul doi, golaşă şi pătată în mijlocul azurului fără nori. Pe sus, pluteau făpturi înaripate, firavari şi bucearoşi căutându-şi cuiburile, ciocârstele înălţându-se să vâneze în amurg. Vântul sufla răcoros, purtând miresme dinspre hinterlandurile răsăritene.

Ce frumoase sunt toate astea, îi trecu prin minte lui Brodersen în timp ce ieşea, continuând apoi cu câteva versuri ale poetului său favorit, scrise cu peste două secole în urmă:

Dumnezeu le-a dat tuturor pământul a-l iubi,

Dar, cum inima noastră atât de mică e,

Fiecăruia un loc rânduit i s-a dovedit Iubit mai presus de orice;

şi, în acelaşi timp: Nu, fir-ar să fie, nu e de-ajuns! Avem un univers întreg în care să trăim, dacă reuşim să răzbim dincolo de magnaţii puterii.

Îi reveniră în minte, vii, amintirile, Pământul văzut din spaţiu, mic, învolburat fermecător cu nori, infinit de preţios, cratere lunare sub o văpaie de stele, o auroră marţiană, roşie, roşie, roşie peste nisipuri, bolovani şi culori, grandioasa privelişte a multiplu-vărgatului Jupiter, prima oară când îl zărise pe Phoebus, de-a curmezişul unor noi constelaţii. Ce altceva mai văzuse Joelle? Ce altceva putea el să mai vadă?

— Frumoasă vreme, spuse unul dintre ofiţeri. Se pare că anul ăsta furtunile de vară nu vor începe înainte de Hektos sau Hebdomos.

— Mda, răspunse maşinal Brodersen. Observă, în treacăt, că tinerii de alături erau născuţi pe Demeter. Foloseau în mod automat calendarul demetrian. Puţini dintre atomii fiinţelor lor proveneau de pe Pământ. Ce părere aveau, în sinea lor, despre perspectiva ca omenirea să cucerească libertatea cosmosului? Fără îndoială, afirmau că era o idee măreaţă... până când vreun neocolectivist le trântea o estimaţie a costurilor sociale. Şi atunci? Se abţinu să întrebe.

În schimb, coti spre suburbia Eglise de St. Michel. (În Eopolis, traficul nu era atât de dens încet să fie obligatorie folosirea piloţilor automaţi.) Drumul Muntelui Ascuns se întindea auriu în asfinţit, împânzit de case şi grădini despărţite larg, cu pajişti şi dumbrăvi indigene între ele. Propria-i locuinţă era concepută pentru acel climat, un bungalow în stil hawaiian, pe o jumătate de hectar de gazon cu lodix şi flori pământene.

— Cum plănuiţi să vă întoarceţi, băieţi? întrebă el, oprind maşina în carport.

— Vom sta pe-aici până ne vine schimbul, sosi răspunsul.

— Aha! Vreţi să intraţi la o cafea?

— Mai bine nu, domnule. Dar vă mulţumim oricum.

Brodersen rânji văzând jena pasagerilor, care-i mai risipi cât de cât furia, şi cobori. Cei doi părăsiră incinta proprietăţii,dispărând după un gard viu, înalt, de davisia, fără îndoială pentru a-şi ocupa posturile de supraveghere atât spre intrarea din faţă, cât şi spre cea din spate.

După ce-şi salută cu o mângâiere ciobănescul german, intră în casă. Camera de zi era prelungă şi înaltă, lambrisată asemenea biroului unde tocmai fusese, cu un şemineu arhaic de piatră pe care îl clădise cu mâinile lui, vizavi de fereastra largă, cu vedere spre curtea interioară. Încăperea era plină de miresmele florilor aduse înăuntru de soţia lui. Dăduse drumul la muzică, un Sibelius drag ei, însă cu volum scăzut, ascultând aşezată într-un fotoliu, cu pisica în poală şi studiind un raport ingineresc. (La scurt timp după ce o angajase, Brodersen descoperise că tindea spre avansare rapidă, după ce se căsătoriseră, şi-o făcuse partener cu drepturi depline. În zilele acelea, Elisabet Leino îşi ocupa o mare parte din timp cu probleme străine de Chehalis Enterprises – civice, teatrale, horticole, fără a-i pune la socoteală şi pe cei doi copii energici – însă compania tot n-ar fi putut funcţiona bine fără ea.)

— Bună, îl întâmpină Lis şi lăsă hârtiile jos, ridicându-se, gata să-l sărute. Era o femeie slabă, cu pielea ca de fildeş, păr şaten, voce răguşită, îmbrăcată în acea zi cu o rochie suficient de scurtă pentru a-i pune în valoare picioarele; trăsăturile ei ascuţite, aproape clasice, îşi pierdură imediat expresia de bucurie. Ce-i cu mutra asta la reflux? A mers prost, nu?

— Vreau o bere, mârâi Brodersen, săltând o sticlă din dulăpiorul răcitor aflat în spatele unui băruleţ, apoi îşi reaminti de bunele maniere. Ăă, vrei şi tu una?

Lis se apropie pentru a-l îmbrăţişa uşurel.

— Aştept ora cocteilului. Ce s-a întâmplat, iubitule?

— O droaie, şi nimic bun.

Îşi umplu o halbă argintie dintr-un set pe care îl adusese cu prilejul ultimei călătorii pe Pământ, lua-le-ar dracu’ de taxe pe bagaje, pentru a-şi sărbători a noua aniversare a căsniciei, în acel an demetrian. Senzaţia ei în pumn şi aciditatea rece din gură îl calmau.

Soţia sa îl studie:

— Te-ai şi hotărât ce să faci.

— La asta lucrez. Şi tu eşti implicată, bineînţeles, în calitate de consultant-şef.

— Atunci, spune-mi, îl luă ea de mână, conducându-l spre canapea.

O lăsă să se aşeze, în timp ce el continuă să se plimbe prin încăpere, vorbind, luând câte o înghiţitură de lichid printre fragmentele mai dure. În final, rezumă:

— Mie mi se pare evident. O gaşcă de tipi antistelari au format o cabală. Trebuie să aibă membri prin mai multe guverne naţionale, plus, neîndoielnic, în Consiliul Uniunii, în birocraţie şi în corpul spaţial. E foarte probabil să fi luat mult mai în serios decât au dat de înţeles ideea că Emissary se putea înapoia mai devreme decât fusese prevăzut, aşa că au stat oarecum pregătiţi. Deci, nava e sechestrată, în timp ce ei decid ce măsuri să ia. Între timp, eu am făcut prea mult zgomot. Aşa că Hancock a primit ordin să-mi pună botniţa. Mă îndoiesc că a făcut vreodată parte din vreo conspiraţie, dar este loială Partidului Acţiunii, în general, şi sponsorilor ei politici, în particular. Dacă ei îi spun că e datoare să impună tăcerea, o acceptă fără a pune întrebări incomode.

Ridică din umeri:

— Cred c-ar trebui să-i mulţumesc că nu e genul care ia măsuri mai dure decât cele pe care le-a luat ea.

Lis păstră un moment de tăcere, în penumbra crepusculului, înainte de a murmura:

— Presupun că nu există nici o şansă ca ei să aibă dreptate?

— Tu ce părere ai?

— O, am mai bătut de multe ori cărările astea şi ştii că sunt de acord cu tine. Mă întrebam numai. Detestăm gândul de a ne imagina corupţia atingând cele mai înalte niveluri ale Uniunii –ale Uniunii! – nu-i aşa?... Ce planuri ai?

Brodersen se opri, privind-o, şi spuse:

— Ce pot face, în afară de a fi băiat cuminte? Iar tu, să fii fetiţă cuminte. Hancock a înţeles că-ţi voi spune cum stau lucrurile, dar m-a prevenit că intri şi tu la răcoare dacă vorbeşti. Vom lăsa să se creadă că sunt... „indispus” săptămâni de-a rândul, nu e credibil... Că m-am făcut pustnic pentru a elabora o nouă idee de afaceri, care trebuie să rămână secretă până va fi gata. Preiei tu funcţia în locul meu.

— Cum? exclamă ea, uluită. Tu, Dan, să te laşi călcat aşa în picioare?!

Clătinând din cap, Brodersen duse un deget la buze:

— Avem de ales? Aş fi putut s-o păţesc şi mai rău decât să-mi iau o vacanţă forţată. Poate voi citi unele din cărţile alea pe care mi le tot recomanzi. Acum ascultă, iubito, sunt obosit şi enervat şi nu-ţi voi aprecia cina dacă mai întâi nu mă destind. Bine?

Privirea femeii deveni complice.

— Bine, răspunse ea.

Prin urmare, o vreme şi-au văzut de ocupaţiile familiale. După încă o bere, Brodersen a luat copiii în camera de joacă, pentru jumătatea de oră şi ceva în compania tăticului, care le aparţinea de drept. Mike, mergând pe trei ani (doi, după calendarul terestru), fu bucuros să tropăie râzând, să fie săltat pe genunchi şi să acompanieze fără cuvinte câteva cântece. Intona melodiile mai corect decât tatăl său, deşi asta nu însemna mare lucru. Barbara, la cei şapte ani, îi ceru la rându-i să-i deseneze ceva şi să-i spună ultimele întâmplări din saga orozaurului Picior-întors. (În copilăria lui Dan, Căpitanul General John îi povestise despre ursul Picior-întors, dar asta se întâmpla pe Pământ.) Termină destul de brusc actuala aventură, cu o revenire sigură la Castelul Queets.

Fetiţa îi simţi graba.

— Iară te duci? îl întrebă.

— Nu-s sigur, iubito. Răspunsul se frământa înlăuntrul lui. S-ar putea să trebuiască, totuşi. Cât de caldă o simţea, aşezată între mâinile lui...

— Pentru mult timp?

— Sper, cu siguranţă, că nu. Ştii că trebuie să merg uneori în călătorii ca să fac rost de bani. Ei bine, dacă aşa va fi, am să mă-ntorc cât pot de repede, cu braţele încărcate de daruri şi o mulţime de poveşti noi.

Şi, îmbrăţişând-o:

— Ai s-o ajuţi pe mama la fel ca data trecută, da? Bravo, fetişcana lui tăticu!

Barbara îşi aruncă braţele pe după gâtul lui.

Bănuia că spionii, care puteau recurge la interceptări în pofida promisiunii lui Hancock, n-ar fi dat nici o importanţă unui asemenea schimb de replici. Cu toate acestea, după ce copiii se întoarseră în camera lor şi el se aşezase să bea un pahar cu Lis, remarcă, prudent:

— În legătură cu consemnarea mea la domiciliu, mă întreb dacă n-am putea pleca într-o vizită la Chinook. Sunt câteva lucruri de care trebuie să mă ocup personal. Până şi Barbara şi-a putut da seama că eram nerăbdător. Pot trimite doi dintre gardienii lor afurisiţi să se asigure că nu scap vreo vorbă.

— Mă rog, poţi încerca, răspunse Lis.

— Peste câteva zile, însă, când se vor mai fi liniştit spiritele.

La fel de conştientă de dispoziţia lui, ca şi fetiţa, Lis schimbă subiectul. Aveau întotdeauna destule despre care să vorbească. Afacerile erau de o diversitate nesfârşită. Chehalis deţinea majoritatea navelor spaţiale din Sistemul Phoebian şi-şi desfăşura cele mai multe activităţi în afara planetei Demeter, pe cont propriu sau pe bază de contract, transporturi, prospecţii, minerit, fabricaţie, explorări, cercetare pură. Acest lucru o implica inevitabil în sectoare vaste ale economiei şi politicii coloniale, şi în relaţii tot mai extinse cu Pământul. În afară de asta, fără a avea ambiţii pentru funcţiile publice, pe amândoi îi interesau îndeaproape problemele sociale, călătoreau împreună pe mare sau prin sălbăticie, schiau, făceau patinaj artistic, jucau tenis, şah slapdash şi pocher machiavelic, lucrau în casă şi prin curte, se plimbau adeseori admirând stelele şi întrebându-se ce se găsea dincolo de ele. În seara aceea, se adânciră în nişte descoperiri recente, despre o relaţie ciudată între hipersauroizii dominanţi şi theroizii primitivi de pe litoralul Golfului Ionian, aproape uitând de necazuri. După aceea, copiii îi ajutară să aibă o cină plăcută.

Dar, când soţul şi soţia rămaseră singuri, Brodersen spuse:

— Mă simt cam neliniştit. Cred c-am să trebăluiesc cu recorderul ăla de monofilm. Vii să m-ajuţi şi tu?

Asemenea planuri nu se numărau printre hobby-urile lui Lis, dar înţelese aluzia şi răspunse:

— Sigur.

Au intrat în atelierul lui Dan. Într-o jumătate de oră, termină de montat aparatul pe care-l dorea, dintr-o bogată rezervă de piese de schimb, şi îl activă. Un ţiuit se răspândi în camera plină de materiale. Brodersen ţâţâi din limbă.

— Vai de mine! Ce ineficient!

— Asta-i ca să ne acopere glasurile? se interesă ea.

Îşi dăduse seama ce anume îl îngrijorase. La ferma părinţilor ei din regiunea Trollberg, oamenii vorbeau irlandeza, iar Brodersen învăţase câteva limbi în plus, în anii în care bătuse drumurile Pământului. Dar singurele pe care le aveau în comun erau engleza – limba lor de toate zilele – şi spaniola, ambele fiind cunoscute de orice detectiv.

— Nu, îi explică Brodersen. Metoda sonică n-ar merge, cel puţin nu fără o mulţime de echipamente sofisticate de heterodinare. Ăsta nu-i decât un generator de zgomot radio pe bandă lată, de mare putere, care ar trebui să bruieze comunicaţiile electronice pe-o rază de vreo două sute de metri, părând accidental. Presupun că adversarul ne-a implantat microfoane în pereţi, ca să capteze convorbirile din casă şi să le transmită unui receptor. E foarte simplu. Chestiile alea sunt mici. Le-ai putea plasa în tufişuri cu praştia.

O cuprinse groaza.

— Chiar crezi că Aurie Hancock ar ordona aşa ceva, sau că poliţia s-ar supune? Se zice că pe Demeter avem o societate liberă.

— Se zice. De fapt, e un sistem de societăţi, după cum ştii, şi multe dintre ţările-mamă nu-s tocmai liberale. Dacă aş fi guvernator, mi-aş păstra sub arme câţiva oameni al căror trecut nu se distinge prin scrupulozitate faţă de drepturile omului. Aş putea avea nevoie de ei într-o bună zi, ca să tratez cu delincvenţii care găsesc pe planeta asta un teren fertil de vânătoare.

Se săltă pe bancul de lucru, cu picioarele balansându-i-se.

— Oricum, Lis, nu cred că suntem interceptaţi, o presupun doar. Problema asta e prea gravă ca să fim optimişti. Mâine, îl chemi pe Mamoru Saigo să vină cu un detector şi să caute dispozitive de spionaj. Dacă găseşte vreunele, hm, aş propune să le distrugi, dar mai întâi spune în microfon un mesaj răspicat că, dacă se mai întâmplă, te duci şi la tribunal, şi la presă. Lis rămase tăcută în mijlocul uneltelor, scrutându-l cu privirea. Fereastra din spatele ei era închisă, cu storul tras, dar prin ea pătrundea un curent slab, ca o sugestie a întunericului de afară.

— Deci tu n-ai să fii aici, înţelese femeia.

Brodersen scotoci după pipă şi tutun.

— Mă tem că nu, iubito. Nu-i putem lăsa pe ticăloşii ăştia să ne bage pumnu-n gură, nu? Pe Iuda preotul, tot viitorul călătoriilor spaţiale omeneşti! În plus – ai uitat? – şeful de echipaj al lui Emissary e Carlos Rueda Suárez, prietenul meu, vărul lui Toni. N-am scris încă familiei.

— Şi Joelle Ky, dacă e în viaţă, adăugă calmă Lis.

Brodersen tresari la vederea suferinţei de pe faţa ei.

— Mda, mă rog, tot o veche prietenă.

— Mai mult decât o prietenă, ridică Lis palma. Nu, nu te osteni să te prefaci. N-am obiectat niciodată faţă de micile tale nebuneli, nu? Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu pe Joelle. Trebuie să fie foarte deosebită, ca să însemne atât de mult pentru tine. Niciodată nu mi-ai pomenit-o atât de nepăsător pe cât îţi închipuiai.

— Ai câştigat, replică el, aprig la chip. Nu că ar fi fost ceva romantic între noi, înţelege. E prea... stranie pentru aşa ceva. Dar... Oricum, principalul e că nu văd cum ar putea cabala să-i dea drumul lui Emissary. Publicitatea le-ar distruge toate idealurile, iar de carierele lor politice s-ar alege praful. În acelaşi timp, e periculos să ţii prizonieri. S-ar putea să hotărască un masacru.

— Dacă sunt atât de ticăloşi. Dacă există o cabală...

Brodersen dădu din cap:

— E un risc pe care mi-l asum, acela că mă înşel.

— La fel ca toate riscurile vieţii tale, Dan.

— Nu-s prea proaste. Ţin la pielea mea. E singura pe care o am.

— Şi ce vrei să faci, de fapt?

— Să mă duc pe Pământ. Să cercetez. Să acţionez. În primul rând, cred, să alertez familia Rueda. Ei vor fi auzit cel mult nişte zvonuri vagi. Nu le-am scris direct, cum ştii, fiindcă nu eram atât de sigur pe ce ştiam, iar apoi, când am fost sigur, i-am cerut cu încredere lui Aurie să se intereseze mai serios, pentru ca azi să-mi arunce porcăria asta în cap. Sunt toate şansele să ne fie interceptată şi corespondenţa, ba chiar blocată, dacă va conţine ceva neconvenabil. Nu cunosc pe nimeni pe Demeter care să poată transmite vestea mai departe, nimeni de-aici nu se descurcă bine pe Pământ, nici nu are acolo relaţiile pe care le am eu. Nu, trebuie să ajung personal la Lima şi să vorbesc cu Seniorul.

— Cum?

Brodersen se întrerupse din umplutul pipei, pentru a-i adresa un rânjet strâmb:

— Lis, numai pentru întrebarea asta simplă şi practică, la ora asta din noapte, aş fi în stare să mă îndrăgostesc de tine.

De mult n-o mai văzuse roşind şi lăsând ochii în jos. Îl strânse de coapsă.

— Suntem parteneri, ai uitat? şopti ea.

— N-am de gând să uit.

Îşi lăsă jos pipa pentru a pune o mână peste a ei:

— În regulă, n-avem timp cu grămada, aşa că ar fi mai bine să conspirăm în continuare. Încă n-am un plan exact. În primul rând, bănuiesc că e necesar să ajung departe de-aici, unde nu pot fi găsit. Şi cât mai repede. Dacă timp de două-trei zile nu mă văd şi nu m-aud, cred că Aurie va fi convinsă că stau bosumflat în bârlogul meu. După aceea însă, ar părea ciudat că nu dau măcar câte un telefon ocazional. Aşa că o şterg la noapte.

Lis nu ceru detalii. Nimeni, în afară de ei doi, nu ştia despre tunel. Cu câţiva ani în urmă, Brodersen închiriase un săpător, pentru a adăuga un beci de vinuri lângă adăpostul contra furtunilor. Cât timp îl avusese, excavase o galerie până în mijlocul pădurii de la nord de pământurile lor, fortificând-o cu calcar pulverizat. Se întâmplase în timpul înverşunatei dispute de pe Pământ şi din jurul acestuia cu privire la drepturile de jurisdicţie şi proprietate printre asteroizi, când o vreme păruse că Liga Iliadică avea să ceară secesiunea. Dacă acea federaţie de colonii orbitale şi lunare ieşea din Uniune – iar Uniunea, probabil, recurgea la arme pentru a o aduce înapoi – numai Dumnezeu ştia ce s-ar fi putut întâmpla, pe Pământ ca şi pe Demeter. Criza se rezolvase printr-un compromis nesatisfăcător, dar Brodersen continua să-şi reproşeze că până atunci nu asigurase casa cu o ieşire secretă. Văzuse atâtea dezastre, majoritatea datorate guvernelor, încât ar fi trebuit să-şi fi luat din capul locului această măsură de siguranţă.

Din pădure, putea merge pe jos cinci kilometri până la o staţie izolată de aerobuz, de unde avea să zboare până într-un oraş îndepărtat, iar acolo să închirieze o maşină. Îşi pregătise câteva identităţi false, cu tot cu credite bancare excelente, ca să-şi apere viaţa privată când el şi ai lui călătoreau. În balta care era Demeter, cu o populaţie de nici trei milioane, ar fi devenit un broscoi mai mare decât i-ar fi plăcut.

— Şi pe urmă? întrebă Lis.

— Să ne gândim, spuse el aprinzând tutunul şi trăgând fumul în piept. Evident, voi avea nevoie de un mijloc de transport până la Sol, mijloc care să-mi folosească şi după ce ajung acolo. Chinook – care altul? – cu echipajul pe care-l poate duce, proviziile de la bord şi naveta auxiliară. În plus, Williwaw e practic concepută pentru misiuni ca răpirea pe neştiute din orice loc m-aş afla pe planeta asta.

— Şi cum speri să treci cu Chinook prin poartă, pe lângă navele de supraveghere?

Brodersen chicoti. Perspectiva de a acţiona, în loc de a se acţiona asupra lui, îl înveselea enorm. Nu că s-ar fi bucurat de respectiva încurcătură. Totuşi, în ultimii ani, zilele deveniseră prea previzibile pentru gusturile lui.

— Găsim noi o soluţie. Dacă nu te poţi ocupa de negocieri, draga mea, mai bine să ne prezentăm amândoi la clinica de gerontologie. La o adică... hm... În fine, Aventureros (compania înrudită cu Chehalis) poate cu siguranţă să folosească o altă navă mare de marfă în Sistemul Solar, şi acum, când Chinook nu mai are perspectiva de a porni spre stele, ei bine, am putea foarte bine s-o închiriem acolo în sistem charter.

Pocni din degete.

— Hei, da, asta i-ar oferi motivul oficial perfect de a contacta familia Rueda.

Aplecându-se, continuă serios:

— Da, să contăm pe asta. Mâine le telefonezi oamenilor din echipaj. Le vorbeşti despre o posibilă călătorie spre Sol, cu preaviz scurt, şi-i inviţi aici la o consfătuire. Hancock mi-a spus foarte clar că vom fi interceptaţi ori de câte ori avem vizitatori, iar un bruiaj în acel timp ar fi prea suspect. Dar poţi pregăti rezumate scrise pe care să le predai oamenilor, toate discuţiile serioase se pot desfăşura în scris, câtă vreme vorbiţi despre lucruri inofensive pe care le puteţi avea scrise tot dinainte. Am ales doar oameni isteţi, prind repede. Vor da un spectacol convingător.

Lis se încruntă:

— Vor accepta o aventură atât de riscantă ca pe ceva necesar?

— Ei, unii ar putea fi prea conştiincioşi faţă de lege, sau mai ştiu eu ce. Totuşi, sunt convins că dacă mă refuză, îmi vor fi totuşi destul de loiali ca să n-o ia la goană trăncănind încolo şi-ncoace. Nu i-am ales în echipajul meu, pentru o posibilă călătorie spre noi planete, fără a fi ajuns să-i cunosc pe toţi cât mai bine.

— Chiar şi aşa, Aurelia nu-i o tâmpită. Dacă află că Chinook e pe punctul să plece, s-ar putea să-i trântească o consemnare, sub ce pretext i-o trece prin minte, numai ca să se asigure.

— E neapărată nevoie să ştie? De obicei, biroul Guvernatorului General nu ţine evidenţa sosirilor şi plecărilor de nave spaţiale. Sunt aproape sigur că vei putea ajunge la un aranjament.

Brodersen ezită, înainte de a adăuga:

— Mda, cu timpul, se va convinge că mi-am luat tălpăşiţa şi e foarte probabil să speculeze că m-am strecurat la bord. Mă tem că te aşteaptă nişte hărţuieli îngrozitoare.

— Mă pricep să răspund cu aceeaşi monedă, îl asigură ea.

Brodersen zâmbi:

— Mie-mi spui? Nu văd cum ţi-ar putea face necazuri serioase, fără a se trăda, ceea ce nu trebuie să facă. Ce dovadă legală ar avea în afară de faptul că, probabil, ţi-ai ajutat soţul să scape de o supraveghere cu o legalitate dubioasă? Şi dacă povestea asta ajunge în instanţă, mamă!

— Ar putea născoci ceva mai râu, spuse Lis. Deşi, nu cred c-ar vrea. Nu are fire de comisar. Dar s-ar putea să i se ordone.

— Avocaţii noştri pot tărăgăna luni de zile orice caz juridic, îi aminti el. Până atunci, ar trebui să reuşesc să fac ţăndări toată împuţiciunea asta.

Se încruntă:

— Desigur, dacă dau greş...

— Nu-ţi face griji pentru mine, îl întrerupse Lis. Ştii c-am să mă descurc.

Râmase din nou tăcută, stând în picioare lângă soţul ei.

— Mi-e teamă pentru tine, spuse ea într-un târziu.

— Să nu-ţi fie...

Brodersen îşi mută pipa în mâna cealaltă şi o cuprinse pe Lis pe după umeri.

— Ei, dacă eşti atât de hotărât să pleci, hai să plănuim totul cu grijă. Pentru început, cum ţinem legătura?

— Prin Abner Croft, propuse el.

Aceasta era una dintre identităţile lui fictive. Abner Croft avea o cabană lângă Lacul Artemis, la o sută de kilometri distanţă. Telefonul lui poseda mai mult decât un simplu codificator. Era înzestrat cu un dispozitiv militar de care Brodersen aflase într-o călătorie pe Pământ şi pe care îl reconstituise pentru sine însuşi, ca măsură de precauţie suplimentară în timpul crizei iliadice. Interceptarea liniei ar fi înregistrat o banală conversaţie imprimată dinainte. El şi Lis se distraseră plăsmuind câteva asemenea discuţii, folosind travestiuri şi voci modificate prin voder. Putea intra în circuit prin orice terţ instrument, cerând un apel de teleconferinţă; maşinii de comutare puţin îi păsa.

— M-hm, făcu Lis. Şi unde crezi că vei fi de fapt?

— În Podişuri. Zona logică, nu?

Femeia tăcu o clipă.

— Cu Caitlín?

Dezarmat de gravitatea ei, Brodersen se eschivă:

— Păi, pe-acolo e şi ea în perioada asta a anului. Toţi localnicii vor şti unde s-o găsească şi cred că e foarte firesc ca un vizitator din afară să vrea să-i asculte câteva cântece. Şi cine m-ar putea ascunde mai bine sau ar putea spune ce înseamnă un rendez-vous sigur prin părţile alea, sau... sau ce-o mai fi?

Pufni zgomotos. Lis îl atinse iarăşi, dar acum nu-i mai dădu drumul.

— Iartă-mă că te-am întrebat, spuse ea încet. Nu protestez. Ai dreptate, e persoana cea mai potrivită să ne ajute. Dar, înţelegi... nu, nu sunt geloasă, s-ar putea însă ca după noaptea asta să nu te mai văd niciodată, iar ea înseamnă pentru tine mult mai mult decât Joelle, nu?

— Of, iubito! Îşi puse pipa deoparte, pentru a luneca de pe banc şi a o îmbrăţişa.

Cu capul pe pieptul său şi degetele apăsându-i puternic spatele, Lis lăsă cuvintele să i se rostogolească pe gură, deşi le păstră blânde.

— Dan, dragul meu, înţelege-mă. Ştiu că mă iubeşti. Şi eu, după ce mi s-a destrămat căsnicia aia nenorocită, când te-am cunoscut... Tot ce-ai fost şi-ai făcut arată că mă iubeşti. Dar tu, cu prima ta soţie, niciodată n-ai fost mai fericit decât atunci când ai avut-o pe Antonia, nu?

— Aşa e, mărturisi el, cu glasul îngroşat. Numai când mi-ai dăruit tu...

— Taci. Ţi-am spus clar că nu mă supăr – nu atât încât să conteze – dacă din când în când calci şi tu pe de lături. Întâlneşti o mulţime de oameni feluriţi, eu de obicei nu te însoţesc în călătoriile de afaceri pe Pământ, iar tu eşti un taur atrăgător, nu ţi-am spus-o niciodată? Nu, taci, iubitule, lasă-mă să termin! Nu-mi fac griji cu Joelle. Din puţinul pe care mi l-ai spus, are ea un anume farmec – e holothetă, şi... Dar n-ai inventat niciodată scuze ca să te întorci la ea. Cu Caitlín însă...

— Nici cu ea..., încercă el.

— Mi-ai spus că a fost doar o prietenă şi o tovarăşă ocazională de joacă. Mă rog, nu mi-ai mai spus asta, deschis, despre nimeni. În felul tău, eşti o persoană rezervată, Dan. Totuşi, am ajuns să te cunosc. V-am privit pe amândoi, când ea venea în vizită. Caitlín seamănă puţin cu Toni, nu?

Drept răspuns, Brodersen nu putu decât s-o cuprindă şi mai strâns.

— Ai spus că nu e nevoie să fiu nici eu monogamă, izbucni Lis. Şi poate nici n-am să fiu, întotdeauna.

Îşi înghiţi un chicotit.

— Ce mai pereche de anacronisme suntem, că ştim până şi ce înseamnă „monogamie”!... Dar, de când ne-am căsătorit, Dan, nimeni n-a meritat osteneala. Şi nimeni nu va merita, cât timp tu vei fi plecat în călătoria asta, din care nu ştiu dacă te mai întorci.

— Am să mă-ntorc, jură el. Mă întorc, la tine.

— Îţi vei da toată silinţa, sigur. Adică, o silinţă ca toţi dracii! Ridică faţa spre a lui. Brodersen îi văzu lacrimile, le simţi, le gustă.

— Iartă-mă, continuă Lis. N-ar fi trebuit să amintesc de Caitlín. Decât ca să... Îi transmiţi toată dragostea mea, te rog.

— Am... am spus adineaori, întrebarea ta practică mi-a amintit ce fel de om eşti, se bâlbâi el. Şi-acum, ăă, asta... Eşti, incredibil de bună, scurt pe doi!

Lis se desprinse, făcu un pas înapoi, îşi petrecu mâinile peste coastele lui, până la şolduri, şi spuse din adâncul gâtlejului:

— Mulţumesc, amice. Acum, ascultă, va fi o noapte scurtă – tu trebuie să prinzi aerobuzul la o oră când pasagerii sunt somnoroşi – şi mai avem încă multe de complotat. Mai întâi, însă... m-m-m-m?

În sufletul lui Brodersen se înteţi un val de căldură.

— M-m-m-m, i-o întoarse el.

5

LA TREI SUTE DE KILOMETRI în estul Mării Hephaestiene şi două mii de kilometri la nord de Eopolis, se înălţau Podişurile. Acolo se instalaseră numeroşi emigranţi din nordul Europei, în timpul exodului din secolul trecut. La fel ca majoritatea coloniştilor, o dată ce devenea posibilă supravieţuirea departe de oraşul de origine şi de sprijinul său tehnologic, aceştia tindeau să se adune cu cei asemenea lor. Fermieri, păstori, ţapinari, vânători duceau un trai primitiv, din lipsa maşinilor; costurile de transport de pe Pământ erau enorme. Ulterior, când a început să se dezvolte industria demetriană, au dobândit unele echipamente moderne – dar nu prea multe, căci între timp îşi elaboraseră moduri de viaţă proprii ţinutului. Mai mult, majoritatea nu ţineau să devină dependenţi de străini. Ei sau strămoşii lor veniseră acolo pentru a scăpa de guverne, corporaţii, uniuni şi alte monopoluri. Era o stare de spirit care dăinuia.

Populaţia care o reprezenta elaborase un întreg ethos. La ei acasă, mulţi dintre localnici continuau să vorbească limbile originare, în ciuda acestei diversităţi, limba comună era engleza, într-un nou dialect. Tradiţiile se contopeau la un loc, sufereau mutaţii sau luau fiinţă spontan. De exemplu, la solstiţiul de iarnă, friguros, înzăpezit şi întunecat, în acea zonă a continentului pe care oamenii o numeau Ionia, aveau sărbătoarea Yule (nu Crăciunul, care continua să respecte calendarul terestru) cu ospeţe, veselie, podoabe, daruri şi întruniri. La jumătatea anului demetrian, aveau o altă ocazie de a se reuni, cu un caracter bacanal mai făţiş. Atunci, focurile de tabără comunicau între ele din depărtările colţuroase, în jurul lor având loc dansuri – cu băutură, mâncare, cântece, glume, jocuri, întreceri sportive, sex – de la apusul soarelui până-n zori.

În ultimii trei ani, în acel sezon, când nu era ocupată cu plăcerile asociate ocaziei, Caitlín Margaret Mulryan le dăruia muzică acelora care se întâlneau pe Trollberg. O pornea din nou pe jos, de-a lungul unui drum desfundat, călătoria făcând parte din distracţie. Din mers, îşi repeta ultimul cântec compus pentru festival, săltând în ritmul său de vals şi în limpezile sale acute de soprană:

În albastrul argintiu, rouă sclipeşte senină,

Noaptea cea de vară plină

Mărginită-i de lumină.

Veniţi cu toţii de mână a vă lua,

Căci prin tot ţinutul, muzica

Deşteptatu-s-a.

Degetele ei alergau pe claviatura sonadorului sprijinit în îndoitura cotului stâng. Programată să imite un fluier, deşi ceva mai tare, cutia de culoarea lemnului de mahon triluia pe sub vocile corale.

Cu bucurie în sus, cu bucurie-n jos.

Dansurile zboară de râsete pline

Din câmpul înflorit spre piscul muntos.

Gustaţi bucuria ce dup-aceea vine!

De sub pantofii ei izbucneau rotocoale de praf. Împrejur, înălţimile visau sub aura chihlimbarie a lui Phoebus ce cobora spre apus, în apropierea celui mai nordic punct al traiectoriei sale, pe un cer cu câţiva nori albi. Drumul urma râul Astrid, tumultuos şi înspumat, înverzit de pulberea gheţarilor, curgând pe partea dreaptă spre Aguabranca, unde avea să se verse năvalnica Europa. Pe malul celălalt se întindeau pământuri virgine, coborând abrupt spre o vale deja întunecată, plină de vegetaţia verde-albăstrie aşternută oriunde nu-şi iţeau bolovanii creştetele lodix, asemănător unui soi de iarbă trilobată, sau trifoi, presărat cu nestematele petalelor de vârful-săgeţii, sau bobocul-soarelui, printre lăstărişuri de lance-roşie, înaltă, şi tulichină suplă. Roiau fiinţe insectoide, aripi-de-flacără în nuanţe orbitoare, bălăsari ţopăitori, nenumărate gâze zumzăitoare. Printre ele plutea un firavar cu pene viu colorate, un menestrel ciripea de pe o ramură, doi bucearoşi dădeau târcoale pe deasupra, iar în înalturi plutea un draque slăbănog, acesta din urmă nefiind o pasăre, ci un hipersauroid, asemenea tuturor vertebratelor evoluate care apăruseră până atunci pe Demeter. Arome înţepătoare, trezind amintiri de răşină şi scorţişoară, pluteau pe o adiere dinspre miazăzi ce răcorea cu repeziciune după-amiaza.

În stânga lui Caitlín se întindea un gard de stinghii. Aproape neted, până întâlnea o pantă abruptă, la trei-patru kilometri distanţă, terenul astfel demarcat fusese transformat în păşune pentru vitele pământene şi, mai departe, în plantaţii de orz pentru oameni. Invadatorii din spaţiu găseau carnea şi vegetaţia demetriană adeseori comestibile, uneori delicioase; de când cobora din autobuz, la Freidrop, Caitlín culegea încontinuu fragi-de-lună, mere-perlă şi dulcifructe. Le lipsea însă întreaga gamă de vitamine şi aminoacizi, conţinând în schimb multe care nu erau de nici un folos. Plantele importate erau de un verde intens, iar vitele ce le păşteau, fantastic de roşcovane.

În urma ei, drumul cotea dispărând după o colină. În faţă, urca asemeni unui şarpe. Dincolo de următoarea ridicătură se vedea Trollbergul, acoperit de păduri şi pajişti până-n vârf. În spatele său pluteau fantomatic piscurile Phaeciene înzăpezite, dominate de Muntele Lorn.

Muzica scânteiază dulce-săltătoare.

Se unduieşte dinainte-i

Pe agere picioare,

Aşa mlădie şi vioaie, cu ghirlande

De trandafiri şi licărul-stelelor

În jurul căpătâiului ei drăgăstos.

Cu bucurie în sus, cu bucurie-n jos.

Împrejur zboară dansul ca râsul furtunos...

Caitlín se opri. Dintr-un desiş din sălbăticie apăruse un garm. Mare cât un tigru, cu blana cenuşie, râtul rotunjit şi o măciulie în vârful cozii, se prelingea cu o graţie care-i smulse un mic ţipăt admirativ. Nici unul dintre ei nu avea de ce se teme. Carnivorelor demetriene nu le plăcea mirosul animalelor terestre, aşa că nu le atacau niciodată. La rândul lor, vânătorii-oameni încercau să menţină echilibrul unei naturi care le oferea piei pentru piaţă, iar Sfatul Popular al Podişurilor declarase garmii specie ocrotită.

Fiara se opri la rândul său, privind-o. Văzu o femeie tânără. (Vârsta ei exactă era de treizeci şi patru de ani, deşi, fiind născută pe Pământ, şi-o considera de treizeci şi cinci.) De statură medie, cu pieptul plin, zveltă ca nuiaua, lungă-n picioare, avea o coamă şatenă de nuanţa bronzului, ce i se rostogolea buclată pe umeri. Fruntea-i era înaltă, obrajii reliefaţi, îngustându-se spre bărbie; gura însă, o avea lată şi senzuală. Sub sprâncenele negre, fin arcuite, i se vedeau ochii ca smaraldul şi un nas scurt, cârn. Soarele şi vânturile îi bronzaseră pielea albă, adăugând o spuză de pistrui. Tunica şi pantalonii ei cunoscuseră vremuri grele. Şi-i strângea cu o curea de croms, haşurată ţipător, în toate culorile curcubeului. Îşi ducea în raniţă hainele de schimb, sacul de dormit, puţină hrană deshidratată, poeziile lui Yeats şi alte articole de călătorie.

— Glorie Creaţiunii, şopti ea, frumos eşti, tăuraşul meu!

Garmul dispăru înapoi în domeniul lui. Caitlín oftă, continuându-şi drumul.

Nesocoteşte ţărâna unde cândva păşit-a.

Braţul lui un fulger îi

Azvârle pe mijloc

Şi-l vede, peste lume învârtită,

Uşor ca vântul şi

Mai înalt decât copacii.

Cu bucurie în sus...

Se întrerupse. Un om ieşise la vedere în faţa ei, de după gard, ocolind o stâncă uriaşă. La fel de surprins, ridică după o clipă mâna, strigând o formulă de salut. Caitlín se apropie de el, în pas alergător. Era tânăr, văzu ea, voinic şi blond. Îmbrăcat în salopetă, purta un corn făcut din colţ de tordener, cu care să-şi cheme vacile acasă.

— Ziua bună, fata mea, spuse el cu accentul său melodios, când Caitlín ajunse în apropiere; prin partea locului, era o expresie politicoasă. Cum îţi merge?

— De minune. Îţi mulţumesc, domnule, şi-ţi doresc cumpăna zilei asupră-ţi, replică ea în engleza blândă a patriei sale, care de mult timp îşi asumase graiul cuceritorilor, însuşindu-şi-l.

— Te pot întreba încotrova te îndrepţi?

— La Trollberg, pentru Miezul-verii.

Tânărul făcu ochii mari:

— Aha. Atâta ghicit-am. Mi-eşti Cathleen, aşa-i? „Duduie” te-aş numi, cum se cade din partea unui gentleman, dar nu-ţi cunosc numele de familie. Pare că nimeni nu ţi-l foloseşte.

Îi toleră pronunţia. Puţini sassenachi sau capete-pătrate erau în stare de ceva mai elevat.

— Mda, căci nu mă aflu aici decât pentru întorsătura soarelui, când întreaga provincie e doar un mare bairam. Frumoasă ţară aveţi, şi oameni de soi, dar pe planetă se află multe altele unde să călătoresc. Dar dumneata, cine să fii?

— Elias Daukantas. De la Ferma Vilnyus.

Îşi repezi degetul mare îndărăt. Deasupra unui paravan de plopi se înălţa fum, probabil dintr-un horn. Şi, cu sfială:

— Auzit-am mult despre matale şi aş dori ca Trollbergul să se afle în vecinătatea mea. Sau, barem să mi te fi văzut venind mai dinainte. Ăă... Întotdeauna-mi baţi drumul pe jos?

Caitlín dădu din cap:

— Ce-aş câştiga mergând cu maşina, fără să cunosc nici un loc prin care trec?

— Dar unde-mi înnoptezi? Nici vorbă auzit-am c-ai vizita răzleţele noastre hanuri, deşi mai mult de doi moşieri spuseră cum că te-ar plăti frumos pentr-un chef de-o seară.

Zâmbi, ca să-i arate că nu era jignită, răspunzând:

— Barzii nu cântă pentru câştig, răzeş Daukantas, şi bard mă socot a fi, deşi nu tocmai vreun Brian Merriman. Putem primi daruri, dar cântăm de drag sau pentru ospeţie. Locuiesc acolo unde sunt binevenită, sau altfel, îmi întind sacul pe lodix.

În stângăcia lui, fermierul exclamă:

— Dar din ce-mi trăieşti?

Şi imediat, obrajii i se înroşiră de gafa făcută.

— Ei, oi fi stingherit acum? replică ea veselă, bătându-l pe dosul mâinii cu care se ţinea de gard. Bine, dar toţi mă-ntreabă asta...

Trecu intenţionat la eopolitana simplă:

— Am studii medicale, deşi nu sunt doctor. Iarna, lucrez în oraş şi prin împrejurimi, în circumscripţia spitalului St Enoch. Lipsa de medici îmi permite să stabilesc singură condiţiile. Bineînţeles, dacă aş fi o femeie de bun-simţ, aş lucra cu normă întreagă. Dar cum răstimpul meu de viaţă nu-mi ajunge ca să explorez planeta Demeter...

Se crispă:

— Şi când trebuie să văd oameni suferind...

Întrerupându-se, risipi tensiunea şi râse:

— Graţie vieţii, dar destul am vorbit despre mine, mai mult ca destul! Să vorbim şi despre dumneata!

— Nimica nu-i de spus, coniţa mea. Asta-i ferma tatălui meu, iar eu, al treilea-i fiu.

Caitlín înclină capul într-o parte:

— Eşti burlac, va să zică?

Tja, încuviinţă el, cunoşti datina noastră din podişuri. Când mi-s însurat, putem sta-n casa cea mare ca asociaţi, sau să chemăm în ajutor la desţelenirea pământului şi durarea unui cămin al nostru înşine. Eu, cred că pe-asta am să mi-o aleg. Noul început.

— Şi nu ai nici o fată care să-ţi spună cum ar dori şi ea?

— Nu. Cândva... Dar îţi spusei o droaie despre mine, hm, hm, Cathleen, se grăbi el să adauge. Înnoptezi la noi? Făgăduiesc că tot neamu-mi o să-mi fie încântat.

Caitlín privi spre apus. Deşi umbrele se alungiseră şi munţii deveneau vineţii, Phoebus mai avea cel puţin o oră până să-l înghită orizontul.

— Îţi mulţumesc, dumitale şi neamurilor dumitale, răspunse ea. Dar trebuie să ajung la Trollberg în cel mult trei zile, şi plănuiam să umblu până după asfinţitul soarelui, când Persefona va răsări mare şi plină, luminoasă ca Luna deasupra Pământului.

Erion, de o mărime aparentă cât jumătate dintr-a Persefonei, răsărise deja, ca un corn de ivoriu pe fond indigo.

— Mi te duc eu mâine cu maşina, cât de departe pofteşti, se oferi Daukantas; expresia lui Caitlín nu părea deloc convinsă; continuă, viclean: da, vrei să mi te afli-n apropiere de pământ. Ei, iacătă o familie pământeană pe care n-o mai cunoscuşi. Căminul nostru, obiceiurile, ar trebuie să mi te-ntereseze, sunt neobişnuite,i-ţi jur; nu suntem suedeji şi nici engleji sau... Te rog! Ne-ai înveseli nespus. Nicicând nu te-om uita.

— E-e-ei...

Relaxată, zâmbind, se apropie, bătând infim din gene:

— Eşti peste poate de amabil, Elias Daukantas, şi-s sigură că ar fi o seară reuşită, de-aş sta aici. Deci, dacă eşti sigur că domnia sa n-ar obiecta...

Un zumzet creştea în intensitate. Răsucindu-se, văzură o mică maşină ce se apropia. Perna sa de aer azvârlea praful în stânga şi-n dreapta, precum spuma de sub carena unei şalupe în viteză. Ajungând în dreptul lor, frână, cu un vuiet. Trepiedele se trântiră la pământ. Cupola transparentă se dilată. Din maşină se rostogoli afară un bărbat masiv.

— Caitlín! mugi el.

Caitlín lăsă să-i scape sonadorul.

— Dan, o, Dan! exclamă ea, alergând spre el.

Se îmbrăţişară. După un timp, gura lui se dezlipi de a ei, căutându-i urechea.

— Ascultă, macushla, şopti el. Sunt pe fugă. Urmărit. Mă numesc Dan Smith. Bine?

— Bine, suflă ea la rându-i, Brodersen îi simţea supleţea elastică, mirosul părului bătut de soare şi celelalte, mai calde, ale cărnii. Care ţi-este dorinţa, inima mea?

— Să dispărem naibii de-aici, într-o ascunzătoare sigură. Acolo, vom putea vorbi.

Brodersen trebuia să facă toate eforturile omenesc-posibile pentru a se stăpâni să n-o trântească la pământ, aruncându-se peste ea.

Aceeaşi strădanie vibra într-însa, şi mai puternică decât a lui. Se desprinse, răsucindu-se smucit, şi-i spuse şovăitoare fermierului ce-i privea cu gura căscată:

— Elias, dragul meu, mi s-a făcut o mare surpriză. Iată-l pe logodnicul meu, Daniel Smith. Nu ne aşteptam să ne întâlnim înainte de festival, călătoreşte. Dar, de vreme ce zeii sunt atât de darnici... Mă poţi ierta, cât de puţin? Mă voi întoarce, cu voia Puterilor, şi-atunci am să vă cânt.

Daukantas şi Brodersen îşi strânseră mâinile, bolborosind politeţuri stângace. Caitlín îşi înhăţă instrumentul şi-l trase pe Brodersen de mânecă. Se căţărară amândoi în maşină. Aceasta făcu un salt înainte. Daukantas rămase mult timp privind în direcţia unde dispăruse, înainte să ridice cornul pentru a-şi chema vitele.

Sub strălucirea unei luni şi jumătate, cu Phoebus dispărut nu de multă vreme, cerul era mai mult violet decât negru şi dezvăluia puţine stele. Dintre constelaţii, nu se vedeau în întregime decât Medeea şi Ariadna. Afrodita şi Zeus, planetele surori, străluceau ca două lumânări. Trei norişori păreau să emane lumină. Razele argintii scăldau vârfurile copacilor, revărsându-se pe pământul întins într-o penumbră translucidă. Printr-o spărtură a pădurii se vedea licărind Muntele Lorn. Licuricii pâlpâiau ca nişte mici felinare. Coristerii triluiau cu zecile de mii, chemându-şi perechile dintre lujeri şi frunze; cânta o ciocârstea; lângă grotă, un izvor îşi împroşca spuma într-un susur cristalin.

După ce parcaseră maşina, Caitlín îl condusese pe Brodersen către acest loc, pe o cărare a animalelor. Îşi adusese şi el o trusă de înnoptat în aer liber, inclusiv un încălzitor, rezervor de carburant care răspândea în adăpost o căldură binevenită. Sacii de dormit, pe perne de mollită, făceau ca pardoseala să fie confortabilă. Cei doi, însă, nu dormeau. După un timp, printre tachinări tandre, îşi gătiră cina şi mâncară. Dar nici după aceea nu adormiră.

Spre zorii zilei, Caitlín se săltă într-un cot, ca să-l vadă mai bine. Peştera avea gura spre vest, iar razele Persefonei intrau acum drept înăuntru, răspândind o luminozitate atât de feerică, încât Brodersen avu impresia că putea vedea cât de înroşite erau sfârcurile lui Caitlín, în contrast cu pielea ei albă. Întinse mâna să-i cuprindă carnea moale şi grea; aceasta se apăsă în căuşul palmei, când femeia se aplecă să-i dăruiască un sărut, un sărut stăruitor.

— Iubirea mea, dragostea mea, viaţa mea, aproape cântă ea, de-aş avea cuvinte să-ţi rostesc minunea care eşti, oamenii şi-ar aminti de mine până şi când Sapho şi Catullus vor fi fost daţi uitării. Dar nici chiar Brigit însăşi nu porunceşte acestei vrăji.

— O, Christoase, cât te mai iubesc, spuse el, cu glasul voalat de tăria sentimentului. De cât timp suntem împreună? De trei ani?

— O câtime mai mult. Eu număr şi lunile, din clipa când am ştiut pentru prima oară ce însemnai pentru sufletul meu, până m-i s-a ivit prilejul să te cunosc mai bine.

— Şi eu, care credeam că nu era decât o toană oarecare. Ce iute mi-ai dovedit că mă înşelam! Tu, nu doar un trup delicios şi, în pat, ca iadul pe roţi, ci tot ceea ce însemni tu.

— De n-ar fi fost necazurile acelea ce mi te-au scos în cale, m-aş afla într-un extaz de-a dreptul izotopic, Dan, Dan al meu. Aşa stând lucrurile, îţi proslăvesc duşmanii pentru atâta lucru, în timp ce ticluiesc cum să le spintec maţele. Nici nu ştiam c-aveam să te văd până la toamnă.

— Dacă rămâneai în Eopolis...

Buclele lucioase se mişcară, umbrindu-i trăsăturile, în timp ce clătina din cap.

— Nu, deveni ea complet serioasă. Încă n-am terminat de despicat în patru firul ăsta? N-ar fi fost drept faţă de Lis. Nici faţă de tine. Şi pe ea o iubeşti, cum e şi cazul. Eu însămi ţin la Lis, niciodată nu i-aş pricinui mai multă suferinţă decât e necsar şi sper că prietenia pe care mi-o arată nu e numai din datorie, cu siguranţă, ştie ce e între noi, deşi niciodată nu mi-a spus-o cu voce tare.

Caitlín se ridică în capul oaselor, cu spinarea dreaptă şi genunchii strânşi în braţe, privind pe deasupra lui spre sălbăticia argintată.

— De asemenea, adăugă ea, dat fiind că îmi lipseşte talentul ei la cifre şi organizare, n-aş putea niciodată să împărtăşesc aventura întreprinderilor tale. Nu vreau să fiu un parazit. Iar o slujbă stabilă şi sigură, într-un singur loc, în scurt timp m-ar fi făcut să mă scrântesc la cap. O pasăre trecătoare am fost, din clipa când m-am născut.

De pe buze îi izbucni veselia:

— Vai, bătută-n cap mai sunt! Cum să se nască o pasăre?

Brodersen se săltă lângă ea, aşezat turceşte.

— La fel cum se poate cloci o idee, propuse el.

— Ei, se grăbi Caitlín să răspundă, vezi, şi Einstein a meditat mult timp asupra... trebuia să i se aducă mâncarea şi tutunul în locul unde stătea... până când, într-o frumoasă zi, oul a făcut crac şi a scos ciocul micul principiu special al relativităţii, gol-goluţ şi ud-leoarcă, după care bietul om a trebuit să dea fuga încoace şi-ncolo, ca să aducă râmele lungi ale ecuaţiilor şi să i le îndese în cioc, dar până la urmă a crescut spre a deveni măreţul cocoş al teoriei relativităţii generalizate, şi a apărut mecanica cuantică, pentru a-i construi o stinghie pe măsură.

— Da-a-a, o cuprinse el cu un braţ. Cât despre lansarea unui proiect, îl văd întins pe căile unse, şi tu vii să spargi o sticlă de şampanie în capul directorului, el e statuia de la prova, desigur...

Continuară astfel cu aiurelile. Încântarea lui Caitlín constituia o parte integrantă din toate cele pentru care-i era dragă.

— Ascultă, remarcă Brodersen în cele din urmă, nu mi-ai spus cum ai găsit grota asta. Deşi, nici eu n-am pierdut vremea întrebându-te. Dar, dacă tot facem o pauză, cum ai găsit-o?

Caitlín rânji:

— Tu cum crezi?

— Ăaaa, cel mai chipeş vânător de anul trecut... Ştii, comoara mea, aproape mi-aş putea dori... aproape... ca tu să fi întârziat numai cu-o zi? Îmi făceam planuri cu băiatul ăla, când ai apărut. Da, mă rog, fără-ndoială, se mai pot amâna o vreme.

Brodersen încercă să nu se crispeze. Caitlín simţi şi îl îmbrăţişă, spunând:

— Iartă-mă. Te-am rănit? Sufăr.

— Păi, normal, nu mă pot aştepta să rămâi celibatară luni de zile, se sili el să răspundă. Ai prea multă viaţă în tine.

— Tu eşti cel pe care-l iubesc, Daniel. Adevărat, am avut şi iubiri trecute, înflăcărate şi ele, dar nici una ca asta. Puterea ta, înţelepciunea ta, dibăcia mâinilor tale dragi, of, eşti pe de-a-ntregul bărbat şi totuşi eşti blând, generos şi afectuos. Pe tine te voi iubi până-n ceasul când am să închid ochii. Restul... unii reies că-s răi, majoritatea sunt buni, nici unul n-a fost plicticos, dar în realitate nu sunt decât nişte capricii. Sau, cel mult, legarea unor camaraderii mai strânse.

— Mda, sigur. Nici eu nu-s tocmai monogam.

Caitlín încercă să răzbată dincolo de bariera din sufletul lui:

— Ţi-am spus, inima mea, nu-s o pisică. Câte un impuls din timp în timp, sigur, dar în primul rând trebuie să am de la început o părere bună despre el, după care să mă asigur că nu fac rău nimănui, până să-i dăruiesc mai mult decât o sărutare. N-am avut un număr fabulos de amanţi. Vreo zece, poate, de când am împlinit şaisprezece ani pe Pământ.

— Iar eu, n-am fost întotdeauna pretenţios, recunoscu Brodersen.

O strânse la piept, ţinând-o astfel un moment.

— Iartă-mă, spuse el după aceea, tremurat. N-am vrut să reacţionez aşa la o mică tachinărie. Dar...

— Dar? îl îndemnă Caitlín, peste câteva secunde.

— Cred că ceea ce făceam era să mă amăgesc că aş fi putut pleca de-acasă azi, în loc de ieri. Deodată, mi-am amintit că am plecat într-adevăr de-acasă, şi de ce.

— Şi te-ai întors la gelozie, fiindcă adevăratul gând te-a durut prea tare. O, iubitul meu!

Îngenunche în faţa lui şi-l mângâie pe faţă, privindu-l printre lacrim

— Poate, răspunse Brodersen. N-am obiceiul să-mi sondez psihicul.

Îşi arcui buzele în sus:

— Câtă vreme drăcia merge, fără să zdrăngăne prea mult, nu fac decât să-i schimb din când în când uleiul. Gata, hai să aruncăm naibii subiectul ăsta, cu o bufnitură surdă şi greţoasă.

Caitlín rămase gravă:

— Nu, Dan. Eşti în pericol şi, dintre toate la care ţii, pe primul loc sunt Lis şi copiii. Cum aş putea merita să fiu amanta ta, dacă ar trebui să mă cruţi de suferinţele tale? Spune-mi!

— Ţi-am spus, în timp ce veneam încoace cu maşina.

— Mi-am schiţat un schelet. Acum suflă asupra lui, ca să se scoale, însufleţit.

— Nu, ăă... nu ştiu ce să spun, Pegeen.

Când aveau discuţii intime, i se adresa cu acest nume.

— Atunci, lasă-mă să te conduc eu.

Se instală mai bine lângă el, stăteau atingându-se, braţ de braţ, şold de şold, în timp ce priveau afară spre licurici, copaci şi stele fugare. În afara apei de izvor, noaptea devenea tot mai încremenită, o dată cu apropierea zorilor.

— De ce te-ai răzvrătit? întrebă Caitlín. Sigur, şi eu tânjesc să explorez personal sorii de colo. Dar tu o ai pe Chinook, remodelată şi echipată pentru acelaşi scop.

— Mda, după ce nava străină a trecut prin poarta phoebeiană. Ai uitat, însă? Nu era prin apropiere decât o navă de supraveghere, ca să vadă ce traiectorie precisă urma, ceea ce, de fapt, n-au făcut decât vreo doi ofiţeri specialişti. Lua-i-ar dracu’, n-au transmis informaţia decât la eşalonul lor superior, iar guvernul Uniunii a declarat-o prompt strict secretă! Nici chiar Don Pedro – Seniorul, căpetenia familiei şi cartelului Rueda – n-a reuşit să smulgă datele. Dacă restul echipajului nu trăncănea, poate că tu şi eu n-am fi ştiut nici acum că a apărut vreodată o navă din exterior.

Şi continuă, scuipându-şi acreala din gât:

— A, da, pot înţelege şi eu raţionamentul. Ba chiar aş putea fi de acord, într-un fel, îţi vine să crezi? Habar n-avem ce fel de fiinţe sunt la celălalt capăt al porţii. N-am putea lăsa orice echipaj adunat întâmplător să se repeadă prin ea, cu riscul de a stârni o posibilă harababură. Ceea ce trebuia să mă includă şi pe mine şi compania mea. Când am pregătit-o pe Chinook, am făcut-o numai cu speranţa sinceră că expediţia oficială va reveni aducând veşti bune, astfel încât guvernul să aibă libertatea de a permite plecarea unor grupuri responsabile. Sau, altfel, dacă expediţia nu se mai întorcea, Consiliul Uniunii mi-ar fi permis să fac o nouă încercare. Pentru asta o ţineam echipată complet, ca să pot porni înainte de-a apuca vreun politician sau birocrat să-mi anuleze autorizaţia.

Şi, fir-ar să fie, Emissary s-a întors! Iar ăştia suprimă realitatea! Vor să ne nimicească şansa de a pleca vreodată...

Umerii i se prăbuşiră.

— Lua-m-ar dracu’ şi mama lui, murmură el, m-ai ascultat îndrugând la nesfârşit lucruri pe care le ştie toată lumea. Ultima oară când ne-am întâlnit, m-ai auzit vorbind despre bănuielile mele dinainte. Azi, mă auzi bătând câmpii despre ce s-a întâmplat de-atunci încoace. De ce mă laşi să mă repet aşa?

Caitlín îşi rezemă capul pe umărul lui.

— Fiindcă ai nevoie, dragul meu drag, răspunse ea, adăugând după un moment: dar ia spune-mi, de ce a fost nevoie să te repezi ca taurul lui O’Shaughnessy? Tu ştii să te struneşti. De ce n-ai putut aştepta, cu răbdare şi şiretenie, până aveai în sfârşit tot adevărul în mână, ca să spânzuri pe cine merită?

Mai mult decât cuvintele, îl calmă tonul ei.

— Mă rog, răspunse Brodersen, deja mă compromisesem într-o oarecare măsură. Apoi, am avut prea multă încredere în Aurelia Hancock, şi uite ce s-a întâmplat.

— Ai fi putut să mai aştepţi. Câţi ani, sau milioane de ani, au trecut peste noi, în timp ce Ceilalţi se răspândeau în galaxie, iar noi vegetam orbi pe biata noastră planetă? Ce importanţă ar mai fi avut doar câţiva în plus?

— Vor conta pentru echipajul de pe Emissary, scrâşni el. Ştii că nostromul, dacă mai trăieşte, e rudă cu mine. Şi mai am şi o bună prietenă. Ca să nu-i mai pomenim pe ceilalţi. Au şi ei drepturile lor.

— Mda. Şi totuşi, pui fără-ndoială toate astea în balanţă cu binele lui Lis, al Barbarei şi al lui Mike, fără să mai vorbim de sutele de oameni care-şi câştigă existenţa cu ajutorul firmei Chehalis.

Caitlín îl apucă de mână:

— Dan, dragul meu drag, te îmboldeşte ceva mai presus de toate astea. Ce să fie? Da, mi-ai spus de multe ori cât de minunat este ca oamenii să aibă libertatea stelelor, mai mult decât focul, scrisul sau sfârşitul bolilor. Şi am fost eu de altă părere? Dar de ce graba asta teribilă, cu orice preţ? Vom muri, iubitule, bătrâni şi înrăiţi, înainte de a şti tot ce e de ştiut numai despre Demeter...

Brodersen strânse pumnii, într-un efort de a-şi limpezi mintea.

— Pegeen, pe Pământ am văzut prea multe din efectele pe care le au marile convingeri pătimaşe asupra oamenilor, mai ales când le nutresc guvernele. Atunci am început să citesc istorie şi să descopăr la ce orori au dus ele în trecut. Toate astea m-au determinat să jur că voi rămâne obiectiv. Cel puţin, am bănuit că mă voi putea abţine să le predic tuturor celor ce-mi ies în cale. Numai că... presupun că, atunci când ajungem la esenţă, nu pot să-mi pun în cui cele mai puternice convingeri, în aşteptarea unui moment convenabil – nu mai mult decât oricine altcineva...

Un moment, o parte din el se întrebă dacă femeia de alături remarcase combinaţia de metafore. Probabil. Ea însă îl sărută, cerându-i:

— Atunci, spune-mi. Aşa cum doream s-o fi făcut adineaori... Brodersen îşi dădea seama cât de încordat îi era glasul, dar n-avea ce face:

— De-asta mă tem. Că dacă specia umană nu-şi ia zborul cât de curând spre stele, va pieri!

Uniunea are mari necazuri. În tinereţe, când am demisionat din Forţele de Pace, credeam că ne descurcaserăm destul de bine. Pământul părea sănătos şi în ordine. Ei bine, m-am înşelat. Pe planeta aia s-au aglomerat prea multe animale cu două picioare. Dau în clocot tot mai multe demenţe. Religii ca Transdeismul. Erezii ca Noul Islam. Credinţe politice, de genul Asianismului. Naţiuni unde gloatele sau miniştrii de cabinet zbiară cerând secesiunea, dacă nu reuşesc să obţină ceea ce vor, indiferent că e fezabil sau nu. Iar cel mai rău e că multe dintre iritările astea împotriva Uniunii sunt legitime. Din ce în ce mai mult, guvernul mondial încearcă să conducă totul –totul – de la centru. De parcă un mariculturist din Oceania, un cavaler himalaian, un om de afaceri din Nairobi şi un astronaut care lucrează într-o bază iliadică n-ar şti mai bine ce probleme aparte au şi cum să şi le rezolve. Pe Iuda preotul, îţi dai seama că în Consiliu se discută cu toată seriozitatea despre resuscitarea politicii fiscale keynesiene?

Bănuiesc că ai fost cruţată de a şti ce mai era şi aia.

Problema e că, ori de câte ori vizitez Pământul, îl găsesc tot mai bolnav. Mulţi sociologi susţin că revelaţia despre Ceilalţi, o specie de fiinţe absolut superioare, a jucat un rol considerabil în sminteala care a dus la Tulburări. Nu ştiu ce să zic. Poate. Dar dacă aşa e, atunci Convenţia nu ne-a oferit decât o pauză de respiraţie. Încă n-am căzut de acord cu faptul existenţei Celorlalţi. Şi nici n-o vom putea face vreodată, dacă nu reuşim să ajungem acolo. Nu, sunt convins că, după cum merge treaba, Pământul va exploda destul de curând. Cel mai bun rezultat al acestui fapt ar fi un soi de Cezar, iar Cezarii n-au fost, de fapt, prea durabili. Iar în cel mai rău caz... cel mai rău nici nu suportă să ne gândim la el, Caitlín.

Şi nu cred că putem sta aici la adăpost, fugind de dezastru. Din experienţa mea personală, în ultimele câteva săptămâni, reiese cu totul altceva. O fi fiind Demeter la două sute douăzeci de ani-lumină distanţă de Pământ, cea mai recentă estimaţie astronomică pe care am întâlnit-o, dar asta-i doar o zvârlitură de băţ prin poartă, pentru o navă cu rachete nucleare.

A, da – încheie Brodersen – poate că sunt prea apocaliptic. Am spus că încerc să mă ţin departe de fanatisme. Poate se vor descâlci cumva. Dar ştiu cu certitudine, dacă altceva nu, că Pământul nu va mai găsi idei noi decât în stele, iar între timp ideile vechi omoară oamenii. La fel cum au omorât-o şi pe prima mea soţie.

Şi tăcu, extenuat.

— Da, suferi, aproape că plânse Caitlín, legănându-l în braţe cât putea de blând.

Într-un târziu spuse:

— Niciodată nu mi-ai spus cu adevărat ce s-a întâmplat cu Antonia. Ai iubit-o, ai luat-o de soţie, iar ea a pierit de-o moarte groaznică. Ai vrea să-mi spui în noaptea asta toată povestea?

Brodersen rămase cu privirea aţintită înainte.

— De ce să te încarc şi cu asta?

— Ca să te pot înţelege, dragul meu drag. Să te înţeleg pe tine şi ceea ce se întâmplă în tine, m-am convins cu deplină siguranţă că asta e marea ta durere şi motivul pentru care nu poţi să stai liniştit în privinţa lui Emissary.

— Poate, mormăi el. Vezi tu, a fost un asasinat politic, iar politica n-ar exista, dacă n-am mai fi înţepeniţi în aceste două sisteme planetare nenorocite.

— Vorbeşte, Dan. Despre Antonia ta. Voi compune un cântec în memoria ei, dacă-ţi face plăcere.

— Mi-ar face. Mi-ar face...

— Atunci, mai întâi trebuie să ştiu.

Brodersen vorbea doar vag coerent şi plin de durere; horcăia, bâjbâind:

— Bine, pentru început, cum ne-am cunoscut. După liberarea din Forţele de Pace, am vrut să mă apuc de inginerie spaţială şi am avut norocul să fiu primit la academia condusă de Confederaţia Andeeană. La absolvire, m-am angajat la Aventureros Planetarios – marea corporaţie pe care o domină familia Rueda, o ştii. M-am descurcat destul de bine, am fost invitat la câteva petreceri organizate de ei şi am întâlnit-o pe Toni.

Ea, personal, a spus că a dracului să fie dacă vom suge la ţâţa timocraţiei. Lucra în astrografie, cu mult talent. Am făcut rost de locuri pentru amândoi, pe Nueva Cíbola. Ăsta-i un satelit iliadic, dacă mai ţii minte, dar acolo există un sediu al celor de la Aventureros, precum şi Observatorul Arp.

Şase ani tereştri... Am călătorit mult pe teren, inevitabil, până pe Jupiter, dar ştii, Pegeen, deşi de obicei ne însoţeau şi femei în misiuni, în tot acel timp am fost cu-adevărat monogam. Nu că Toni m-ar fi dezmoştenit, era însă şi ea, ceea ce a clarificat totul.

Rămase tăcut, în îmbrăţişarea lui Caitl

— În cele din urmă, reluă el, ne-am hotărât să întemeiem o familie. Iubea copiii. Şi animalele, şi... tot ce-i viu. Voia să nască acasă, în conacul Rueda, de dragul bunicilor ei. Erau prea firavi ca să părăsească Pământul, dar ar fi fost un lucru de-o importanţă cosmică pentru ei să vadă apariţia generaţiei următoare.

Şi de ce nu? Mă aştepta o deplasare pe Lună, care avea să mă ţină departe de ea timp de câteva săptămâni. Putea foarte bine să se întoarcă imediat în sânul familiei şi să se simtă bine. Sunt oameni de soi ales. Mă aşteptam să-mi termin treaba înainte de termenul naşterii, să-mi iau un concediu şi să vin la ea.

Ei bine... La foarte scurt timp după aterizarea ei, residencia a fost aruncată în aer. De către terorişti. Au emis un anunţ anonim, protestând că familia Rueda le fura maselor populare beneficiile progresului spaţial. Incidentul a făcut parte dintr-un val de violenţă revoluţionară ce cuprinsese întreaga Americă de Sud.

A trecut. Temporar. Acum, începe din nou. Ţinta e din nou familia Rueda. Da, bineînţeles că sunt bogaţi, fiindcă strămoşii lor au avut atâta minte să importe în Peni iniţiativa spaţială privată. Dar să-şi însuşească averile? Bine, să zicem că banii ar fi fost împărţiţi în mod egal între oprimidos. Ce sumă i-ar fi revenit fiecărei persoane? Şi de unde ar fi venit capitalul pentru următoarea investiţie? Pegeen, Pegeen, când au de gând salvatorii ăştia ai lumii să înveţe puţină economie elementară?

Oricum... bomba aia n-a rezolvat mare lucru. A distrus o aripă a casei, a omorât trei servitori care lucraseră acolo aproape toată viaţa... şi, da, da, pe Toni şi pe copilul ei.

N-a murit imediat. Au dus-o în grabă la spital. A întrebat dacă putea să vadă Luna pe cer – ultima ei dorinţă – dar nu era în faza potrivită. Iar eu eram plecat pe Faţa Nevăzută cu un lunatrac, o protuberanţă solară perturba comunicaţiile...

Ei bine, asta-i toată povestea. Am tăiat frunză la câini un an de zile, dar cei din familia Rueda m-au înţeles, m-au ajutat să-mi revin şi m-au susţinut când am luat hotărârea să vin pe Demeter şi să deschid o firmă asemănătoare cu a lor. Acum îţi dai seama de ce-mi fac griji pentru Carlos, aflat la bordul lui Emissary?

Stătură un timp tăcuţi. Se apropiau zorile

Într-un târziu, Brodersen spuse:

— Toni semăna mult cu tine...

Fiind cântăreaţă, Caitlín ştia când să tacă. Nu făcea decât să-i dăruiască tot ceea ce avea de oferit. La început, rămase pasiv, apoi încercă să reacţioneze, iar ea îi dădu de înţeles că nu era nevoie, după care Brodersen înţelese din toată fiinţa lui că trecutul nu mai era, dar pe ea o avea alături.

După aceea, au dormit un timp.

Caitlín se trezi înaintea lui. Ridicându-se, Brodersen o văzu aşezată la gura peşterii, profilată pe misterioasa albăstreală care apare chiar înainte de răsăritul soarelui, pe planetele de tip pământean. Îşi programase sonadorul pentru chitară fără acompaniament, făcând instrumentul să răsune cu rezonanţă. Cu un calm desăvârşit, intona ultimele dintre numeroasele versuri ale cântecului ei de festival:

Piscurile se auresc, răsăritu-i alb de lapte,

O adiere fluieră zorii

De văratică noapte,

Şi peste pământurile întinse până

În zări, se-ntorc spre casă dansatorii

Mână în mână.

Cu bucurie în sus, cu bucurie-n jos.

Dansurile zboară de râsete pline

Din câmpul înflorit spre piscul muntos.

Gustaţi bucuria ce dup-aceea vine!

6

ERAM O OMIDĂ care se târa, o pupă care dormea somn greu, un fluture de noapte zburând în căutarea Lunii. Schimbările erau atât de profunde, încât nici nu-mi puteam aminti ce fusesem înainte; parcă aş fi renăscut cu aripi. Dar nici mijloace ca să mă minunez de acest lucru nu aveam. Eram, şi atâta tot. Şi totuşi, cât de luminoasă era fiinţa mea!

Chiar şi eul meu nou-născut, o lungime înfometată, păroasă, trăia printre bogăţii: suc şi dulceaţă iute într-o frunză, căldură de soare sau răcoare de rouă, ori adieri fremătătoare peste blăniţa-i, nesfârşite miresme, fiecare cu subtilul ei mesaj. Apoi, într-un târziu, zilele ce se scurtau i-au vorbit înlăuntrului său. Şi-a găsit o ramură ferită şi a depănat mătase din pântec pentru a-şi clădi un locşor numai pentru sine, unde, ghemuit în întuneric, a murit de-o mică moarte. Preţ de-un anotimp, carnea sa şi-a muncit propria prefacere, până la cel ce-a crăpat coconul şi s-a târât afară, făcând parte dintr-o lume cu totul nouă. Curând, mi-am lepădat pielea din afară, aripile mi s-au deschis uscate şi puternice şi m-am avântat spre ceruri.

A mea era noaptea. În ochii mei, ea lucea şi scânteia, plină de forme vagi pe care le cunoşteam cel mai bine după arome. Mâncare îmi era nectarul florilor, supt în timp ce mă aţineam cu mărunte bătăi din aripi, deşi uneori seva fermentată a câte unui copac mă făcea să zbor în spirale bete, deopotrivă cu mii de alţii asemeni mie. Mai nebunesc era să mă sforţez cât de sus puteam, pe urmele Lunii pline, mai pierdută în strălucirea ei decât într-o furtună cu ploaie şi cu vânt. Iar când în jurul meu plutea mirosul câte unei femele gata de împerechere, deveneam zburătoarea Dorinţă.

Un nou îndemn orbesc ne trimise stolul într-o călătorie spre depărtări. Noapte de noapte treceam peste coline, văi, ape, păduri; câmpii, cu luminiţele oamenilor precum ciudate stele sub noi; zi cu zi ne odihneam pe câte un copac, împodobindu-l cu mulţimea noastră. În vreme ce astfel luam în piept vânturi ciudate, Unu m-a adunat, ducându-mă-napoi în Unitate şi, după un timp, Noi am ştiut ce fusese întreaga mea viaţă de când dormisem în ou. Nenumărate erau minunile sale. Eram Insectă.

7

GOALĂ ŞI RECE, nava Emissary orbita în jurul lui Sol, la o sută de kilometri dincolo de Roata San Geronimo. Micşorat de distanţă, soarele nu-i oferea decât o lumină slabă, făcând-o să pară pierdută printre stele. Roata era mai impresionantă, cu diametrul de doi kilometri, învârtindu-se maiestuos ca să creeze o gravitaţie de valoare terestră pentru atelierele şi locuinţele de pe circumferinţă. Butucul, în mijlocul spiţelor cu căi de acces în interior, ar fi putut primi cu uşurinţă o navă în docul său. Cu plăcile de aluminiu ale scutului ei anti-radiaţii, întreaga construcţie strălucea ca oţelul brunat.

Şi totuşi, era o nereuşită. Oamenii o asamblaseră în urmă cu un secol, pentru a servi drept bază de operaţiuni printre asteroizi. Oricât de răzleţ sunt împrăştiate acele rămăşiţe ale unei lumi născute moartă, puteau fi exploatate profitabil cu ajutorul roboţilor, la fel ca lunile jupiteriene în perioadele din jurul conjuncţiei inferioare. La scurt timp însă, navele spaţiale evoluate au făcut ca ideea să cadă în desuetudine. Devenise mai comod şi mai productiv ca oamenii să se deplaseze personal, mişcându-se continuu cu o acceleraţie de un g sau chiar mai mult, direct între aceste regiuni şi sateliţii industriali ai Pământului. Roata a fost abandonată. Se vorbea despre recuperarea metalelor din ea, dar cointeresarea era insuficientă. Pe-atunci, deja scădeau vertiginos preţurile tuturor metalelor. În cele din urmă, i-a revenit guvernului Uniunii, care a renovat-o şi a declarat-o monument istoric. O frecventau foarte puţini vizitatori.

Când Ira Quick, Ministrul Consilier al Cercetării şi Dezvoltării, i-a autorizat ocuparea, nimeni nu i-a dat multă atenţie. Quick a declarat că Roata era foarte convenabila pentru studiul gazelor interplanetare. Ar fi fost cea mai simplă muncă de detaliu, fără şanse de a se descoperi nimic fundamental, însă probabil rentabilă; în plus, proiectul era sponsorizat de o instituţie privată. Măsurătorile fiind delicate, a trebuit ca Roata şi vecinătatea ei să fie interzise accesului străinilor timp de câteva săptămâni sau luni. Acest lucru nu prea avea cui să nu-i convină, şi cu atât mai puţin personalului de întreţinere, care urma să se bucure de un concediu plătit. Subiectul a beneficiat de câteva rânduri în diverse publicaţii astronautice, şi de maximum treizeci de secunde în vreo duzină de emisiuni de actualităţi.

Un hublou din apartamentul Joellei Ky lăsa să se vadă cerul, priveliştea fiind întoarsă vertical cu ajutorul unui sistem de prisme. Nu se deplasa îndeajuns de repede pentru a stânjeni vizibilitatea, căci o turaţie dura aproape trei ore, oferind o imagine superbă. Se plictisi însă curând şi ar fi preferat să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în stare holothetică, dacă ar fi avut echipamentele la îndemână. Până acum, temnicerii refuzaseră să le debarce de pe navă sau s-o ducă pe Joelle acolo.

Vorbeau pe ton de scuză, explicând că nu îndrăzneau să facă nimic fără a primi ordin. Cei douăzeci de oameni care păzeau echipajul şi pasagerul navei Emissary erau destul de civilizaţi, în felul lor, agenţi ai serviciilor secrete nord-americane în misiune specială. Credeau cu sinceritate că tot ceea ce făceau era just şi necesar. Dar, în fond, erau aleşi pe sprânceană, crescuţi în cultul disciplinei şi al supunerii, care predominase în regimul militar anterior. Comandantul lor, care coordona interogatoriile şi instructajele prizonierilor, era mai puţin simpático. Totuşi, nu era o brută, iar când i-a spus Joellei că venea să-i viziteze însuşi Quick, a promis că avea să ceară permisiunea de a-i aduce aparatura de la bordul navei

— Desigur, doctor Ky, adăugă el, dacă aţi coopera mai bine, dacă aţi aprecia corect ce datorie aveţi, ei bine, ar trebui să fiţi complet liberi.

Joelle era prea obosită ca să-i răspundă.

Se retrăsese în lumea cărţilor, a înregistrărilor de artă vizuală şi a muzicii. Directorul nu le refuzase transferul enormei bănci de date, referinţe şi material recreativ al navei – cu atât mai mult cu cât principala lui sarcină era aceea de a afla ce făcuseră şi ce descoperiseră exploratorii, în cei opt ani cât lipsiseră. Cu excepţia meselor, Joelle abandonase aproape complet viaţa socială.

Foştii ei camarazi rămâneau mai deschişi. În timp ce Căpitanul Langendijk manifesta faţă de agenţi o corectitudine glacială, Rueda Suárez – o condescendenţă calculată, iar Benedetti – o agresivitate ocazională, ceilalţi fraternizau în diferite grade. Frieda von Moltke găsise chiar printre ei o mult dorită împrospătare sexuală. Celelalte femei dispreţuiau această atitudine, păstrându-şi favorurile pentru prietenii lor, dar nu refuzau jocurile de cărţi sau handbal.

Şi mai însingurat, deşi nu tocmai în acelaşi sens ca un om printre fiinţe neomeneşti, Fidelio căutase iniţial o alinare similară cu cea a Joellei, treptat apelând tot mai insistent chiar la ea. Îi cerea lămuriri despre lucrurile care-l contrariau. Studiase spaniola înainte de a se îmbarca, dar nu şi miile de culturi ale unei specii străine. Ea îl putea ajuta cel mai bine, fiindcă se angajase cu sârguinţă în învăţarea celor două limbi ale lui, folosind iniţial holothetica pentru a-l asista pe Alexander Vlantis, pentru a trece apoi în fruntea cercetărilor, după ce un flux marin violent îl înecase pe lingvist.

Când betanul o chemă, într-un moment anume din zi, tocmai proiecta Swinburne. O mare parte din proză şi poezie o lăsa indiferentă sau chiar nedumerită; avea o experienţă de relaţii emoţionale fireşti prea limitată şi o cunoaştere prea amplă a celor aflate la baza universului. Totuşi, senzualiştii romantici îi stimulau viscerele, la fel cum îi afectau şi precizioniştii cerebrumul. Bănuia că înţelege...

Timpul şi Zeii se află în luptă: sălăşluiţi în toiul ei,

Storcând un strop de viaţă din sterpii sâni ai dragostei.

Vă îndemn, sfârşiţi, odihniţi; da, tuturor vă zic pe pace a fi,

Până ce-amarul lapte din sânu-i şi sterpu-i piept va conteni.

Gândurile i se abătură dinspre text, la fel cum făceau mereu de când începuse să citească. Impulsul dinapoia amândurora era acelaşi; îi arătase acele cuvinte lui Dan Brodersen, ultima oară când fuseseră împreună. În actuala ei izolare, imaginea lui se ivea adeseori, mereu mai vie, până când ajungea să-i simtă mirosul pipei şi aproape să-i numere ridurile din colţurile ochilor. Se întreba dacă se întâmplă astfel fiindcă el trăia (o, trebuia să trăiască!), în vreme ce Christine era moartă, sau pentru că masculinitatea lui era oarecum mai sigură decât amintirea Christinei, sau... Iartă-mă, Chris, îi trecu prin minte, în timp ce se abandona în voia celor ce se întâmplaseră.

— Sigur, spuse el, e drăguţă. Nu, mai mult decât atât. Atacă ceva real.

Tăcu un moment.

— Scuză-mă, totuşi, dar nu-i o zeamă cam lungă? Kipling ar fi obţinut acelaşi efect în maximum o pagină.

— Poate că de-asta n-am reuşit niciodată să-l apreciez pe Kipling, răspunse ea.

O privi arcuind o sprânceană.

— Nici măcar poeziile despre maşinării? Şi totuşi ţie, holotheta, al cărei suflet ar trebui să fie un program de computer, îţi place Swinburne?

Şi, ridicând din umeri:

— Mă rog, oamenii sunt generatori de paradoxuri.

Deodată, iraţional de jignită, Joelle izbucni:

— Nu prea te înţeleg, cu siguranţă. Dar bănuiam că voi, normalii, rezonaţi uneori unul cu altul. Vrei să spui că nici tu nu poţi?

O clipă, îşi imagină că putea înţelege un mit străvechi. Avea, într-adevăr, senzaţia că daimonul acelui loc o poseda. În cele câteva zile în care putuseră aranja ca să fie împreună, se duseseră pe o insulă din arhipelagul Tuamotu, cunoscută lui Brodersen de mult timp (da, cu o altă femeie, recunoştea el nestingherit). Din veranda unde stăteau, privirea Joellei trecu peste un desiş verde cu roşu de hibisc, în lungul cărării spre plajă, care se curba în jurul unei lagune. Palmieri aliniaţi dădeau din capete şoptind ca răspuns brizei blânde. Apa era o întindere de lapislazuli presărată cu stele, în afara recifului, unde spumega tunătoare. Singurii nori se aflau în partea opusă soarelui, ca un zid cu portalul de curcubeu. Nu cunoştea nume pe care să le atribuie mirosurilor dulci-înţepătoare cu care o asedia văzduhul. În aceeaşi dimineaţă, ea şi Brodersen hoinăriseră pe ţărm ţinându-se de mână, se despuiaseră (cu excepţia şosetelor purtate împotriva coralilor frumoşi şi ascuţiţi) pentru a înota, după care stătuseră tolăniţi – lumina infiltrându-se prin pielea ei până-n măduva oaselor – până când Brodersen îi atrăsese atenţia să nu se ardă, şi se îmbrăcaseră. La întoarcere, întâlniseră un om cu pielea cafenie care le zâmbise, tăifăsuise cu ei într-o spaniolă aproximativă, îi invitase acasă la el, în apropiere, să îmbuce ceva, după care scosese o chitară şi făcuse schimb de cântece cu Brodersen. Ploaia, începută cam pe-atunci, dădea senzaţia că cerul şi pământul făceau dragoste. Iar acum, cel ce venise la ea de pe Demeter insinua că şi el trăia veşnic între ziduri. Daimonul cunoştea groaza. Durerea creştea.

— A, bine, nu ştiu ce să zic, niciodată nu mi-am bătut capul să vorbesc despre...

Se întrerupse.

— Hoy, ce-i cu tine? Aşa deodată, parcă ţi-am dat cu ceva la mir.

Joelle clătină din cap, cu ochii strâns închişi.

— Nu-i nimic, articulă.

Brodersen se apropie la trap, apucându-i ambele braţe în mâini, care-i cam tremurau, şi mârâi:

— Nimic pe dracu’! Orice te poate zgudui pe tine, Joelle...

— Nu ştiu, nu ştiu, răspunse Joelle înainte de a reuşi să se liniştească; îşi recăpătă stăpânirea de sine. Am... şi eu... momentele mele iraţionale.

Apoi, observând că era şocat.

— Nu ţi-ai dat seama? Brodersen înghiţi în sec, lucru care o uimi. Fără îndoială, cunoscuse destule femei, cu pandaliile lor. După un timp, spuse încet:

— Mda, sigur, probabil te simţi bine în compania mea – în afară de pat, vreau să zic – ceea ce nu prea are sens.

Joelle observă că, în spatele comportamentului dezinvolt pe care-l căpătase faţă de ea de-a lungul anilor, intelectul ei continua să-l buimăcească.

— Dar dacă ai şi o slăbiciune reală...

Cuvintele i se pierdură, când Joelle se aruncă la pieptul lui.

— Îmbrăţişează-mă strâns, Dan, îi ceru ea, pe un ton blând şi poruncitor totodată, nedorind să i se amintească despre psihicul demn de dispreţ ascuns sub gândirea ei conştientă. Hai să intrăm în casă. Hai să astâmpărăm animalul din noi!

De data asta însă, nu izbuti. Brodersen era la fel de blând şi puternic ca întotdeauna, ceea ce-i dărui puţină uşurare, apoi chiar mai multă, când îl asigură că nu prea era în apele ei, atâta tot, şi că în curând avea să-şi revină; ceea ce, fără îndoială, era adevărat.

Şi totuşi... Nici unul dintre noi nu scapă de faptul că adeseori ne e dificil, şi mult prea des imposibil, îşi spuse Joelle, acum prizonieră în Roată. Şi cu atât mai greu pentru betani, desigur. Cum te poţi simţi, nevoit să-ţi agăţi speranţele afective de o specie străină şi abia semicivilizată? O fi oare, pe lângă holothet85a noastră comună, unul dintre motivele pentru care mă simt atât de apropiată de Fidelio?

Se auzi clopoţelul uşii.

— Intră, spuse Joelle, fiind mai mult decât bucuroasă când văzu cine era. Nu numai fiindcă se gândise la el. În contrast cu atmosfera deprimant-funcţională a încăperii, pe care zugrăveala pastelată nu reuşea s-o înveselească în nici un fel, Fidelio stătea ca o mărturie solidă că realitatea nu se reducea la atât.

Buenos dias, o salută el, cu glasul aspru şi gutural al seminţiei sale, când ieşea pe uscat. Supratonurile şuierătoare făceau cuvintele greu de distins.

Bienvenido, îl întâmpină Joelle, propunându-i apoi să revină la limba lui natală, cea destinată comunicării în atmosferă. Ea urma să continue în spaniolă. Fără echipamente voder computerizate, nu putea reproduce vocabulele betane şi n-avea nici un chef să-l ducă în laborator, pentru a conversa sub ochii paznicului postat pe culoar, care ar fi intrat după ei. Dacă discuţia necesita expresii specifice numai lui, i le putea scrie. Desigur, în lipsa ansamblului holothetic, avea doar cunoştinţe limitate. Limbile conţineau mai multe nuanţe străine ei decât putea stăpâni un creier neasistat. („Limba” subacvatică era şi mai complicată, atât din punct de vedere al pronunţiei cât şi al percepţiei.) Totuşi, dacă situaţia nu se complica, putea să se descurce.

— Eşti angajată, femelă cu intelect? o întrebă el politicos. Nu aş dori să întrerup o logică-de-vis.

Îi propusese această expresie pentru un anume concept – o expresie deloc satisfăcătoare, dar neîndoielnic mai adecvată decât „meditaţie”, „gând filosofic” sau „reverie utilă”.

— Nu, leneveam, deşi n-aş vrea, îl asigură ea. Tu ce faci? Nu te-am mai văzut de... nici nu ştiu de când. În locul ăsta nenorocit, timpul îşi pierde sensul.

— Am fost în piscină, răspunse betanul.

Recent, biologii de pe Emissary avertizaseră că Fidelio avea să se îmbolnăvească şi să moară, dacă nu petrecea câteva ore pe săptămână în apă similară cu cea a mării lui de baştină. Compoziţia nu era identică celei din oceanele terestre, dar nici exotică, orice laborator chimic putea oferi ingredientele. Le aduseseră pe Roată de la bordul navei şi construiseră o baie. Comerţul cu sare dintre comunităţile litorale şi cele continentale condiţionase în mare măsură istoria betană.

— Bravo ţie, spuse Joelle, gândindu-se cât de nepotrivit era. Ce tragedie ar fi fost să-l piardă, pentru ambele specii şi, poate, pentru mult mai multe. În plus, era inteligent şi blând, valorând de un milion de ori mai mult decât Ira Quick.

Îl vom pierde, dacă i se termină mâncarea, îşi aminti ea, betanul nu putea extrage hrană din ţesuturile pământene, majoritatea erau otrăvitoare pentru el. Expediţia adusese pentru Fidelio raţii pe un an, majoritatea sub formă deshidratată şi congelată. Aveau certitudinea că, mult mai curând chiar, Uniunea urma să deschidă traficul regulat cu Beta

Nu avea înclinaţii spre mânie, dar deodată îi simţi gustul. Căutând să se calmeze, îl privi cum stătea pe picioare şi coadă, în faţa şezlongului ei. De fiecare dată observa ceva, o formă, o mişcare sau o subtilitate mai greu de identificat, pe care înainte n-o remarcase.

Ei bine, noi doi suntem produşii a patru miliarde de ani de evoluţii separate, de la materiile primordiale care au intrat în compoziţia a două planete foarte deosebite. Numele sunt necesare, dar induc în eroare, dându-ne senzaţia că intuim fondul, când de fapt nu-l înţelegem.

Caracterul arbitrar al acestora le făcea de două ori mai înşelătoare. În lipsa unei variante mai imaginative, exploratorii botezaseră „Centrum” soarele lângă care îi transportase poarta stelară, iar anexele sale, „Alfa”, „Beta”, „Gamma”... şi aşa mai departe, spre exterior. Numele de „Fidelio” fusese atribuit de către Torsten Sverdrup, care-l adora pe Beethoven, şi prinsese. Acasă, fiinţa era numită aproximativ „K’thrr’u” pe uscat şi „Gaoung Ro Mm” în apă; dar nici un alfabet terestru nu putea reproduce corect vreunul dintre cele două apelative.

Era un reprezentant al speciei lui la fel de tipic pe cât era Joelle pentru a ei, pe o gamă întinsă între chinezi şi papuaşi, celţi şi pigmei, negri şi eschimoşi etc. Concret, provenea de pe litoralul răsăritean al principalului continent din emisfera nordică, de la o latitudine medie, şi aparţinea acelei societăţi care-şi asumase conducerea unei revoluţii industriale, cu un mileniu în urmă. Pe Beta, civilizaţiile nu păreau să progreseze şi să decadă în acelaşi ritm ca pe Pământ. Cu toate acestea, în prezent, întreaga lui lume, precum şi coloniile sale din alte sisteme stelare, se confrunta cu o criză ciudată...

Fidelio era un biped cu şase membre. Avea trupul de mărimea celui al unui bărbat masiv, cu excepţia cozii puternice, terminată în aripioare orizontale, care îi sporea lungimea cu încă o jumătate din cea a trunchiului. Datorită poziţiei aplecate spre înainte, atingea o înălţime de circa o sută cincizeci de centimetri, grăsimea ascunzând nişte muşchi formidabili. Picioarele, care aminteau de ale unui Tyrannosaurus Rex, aveau la capete labe late, palmate, braţele superioare se sfârşeau prin gheare lungi cu membrane interdigitale, iar cele inferioare mai mici, posedau mâini cu câte trei degete plus unul mare, cu un aspect nu foarte omenesc. Anatomia scheletului făcea ca membrele şi degetele, plus torsul, coada şi gâtul zvelt, să fie atât de flexibile încât păreau aproape lipsite de oase. Capul era îngust, cu o proeminenţă posterioară conţinând creierul. Un bot scurt şi ascuţit, înconjurat de mustăţi rigide, purta o singură nară ce se putea închide şi o gură cu dinţi de varietate omnivoră, inclusiv doi colţi alarmanţi. Cele două urechi erau mici. Cei doi ochi, mari, aveau o culoare albastră, uniformă, membranele nictitante le puteau modifica proprietăţile optice pentru vederea subacvatică. Toată suprafaţa pielii era acoperită de o blană cafeniu-închisă, lucioasă, mai deschisă la culoare pe abdomen. Emana un miros înţepător, ca de iod. Drept îmbrăcăminte, purta un fel de bandulieră cu buzunare. Organele reproducătoare fiind retractile şi oricum foarte diferite de ale unui bărbat, nu era vizibil masculin... decât acasă, unde avea din capul locului două treimi din proporţiile medii ale femelei...

În atmosferă, vederea la distanţă îi era egală cu cea omenească, deşi vedea mult mai bine pe întuneric sau când se scufunda, şi cel puţin la fel de bine de aproape. Avea un auz superior şi senzitivităţi chimice pe care Joelle se hotărâse să nu le eticheteze ca „gust” sau „miros”. La rândul lui, era veşnic uimit de deosebirile pe care ea le putea percepe cu papilele digitale.

Iată-l, îşi spuse Joelle, ambasadorul de bună-credinţă şi bunăvoinţă al poporului său, azvârlit în închisoare; şi nici măcar nu ştiu ce părere are despre asta. A încercat să-mi spună, dar nu se poate exprima clar dacă nu intru în holotheză, şi poate că nici chiar atunci n-ar fi prea limpede.

— Ce pot face pentru tine, Fidelio? îl întrebă ea, încet.

— Caut să aduc în curenţii mei de vis (să ştie cu toată fiinţa lui?) cum au ajuns ai tăi mai întâi la motoarele de transport şi la informaţii despre Ceilalţi.

— Păi, ai auzit, răspunse Joelle, surprinsă. Pur şi simplu, am găsit maşina în Sistemul Solar, la fel cum şi exploratorii voştri planetari o găsiseră mai-nainte pe cea care orbitează Centramul

Mai-nainte? se întrebă. Ce-nseamnă asta? Simultaneitatea nu e un concept care să se aplice pe distante interstelare. Mai mult, reiese că „T’-ul din „maşina T” vine nu numai de la „Tipler” sau „Transport”, ci şi „Timp”. Nici chiar betanii nu-s siguri dacă, la trecerea printr-un sistem diferit, îşi vizitează viitorul sau trecutul. Că tot veni vorba, nici noi nu ştim în ce relaţie temporală suntem cu colonia noastră de pe Demeter. Tot ce pot determina astronomii e că cele trei porţi se deschid spre aceeaşi epocă generală a galaxiei.

Şi, dacă ajută la ceva, adică la nimic, poate, ştim faptul că betanii au în urma lor mai multe secole de civilizaţie ştiinţifică decât noi, pe Pământ – dacă om fi deja civilizaţi!

— Acesta este un adevăr aruncat pe un recif şi uscat până s-a înălbit, replică Fidelio. Eu sunt în căutarea coralului viu. (Desigur, pe Beta nu erau corali, dar exista o specie care se comporta similar.) Mi-ai spus, Joelle (pronunţie indescriptibilă), că nu ai prevăzut detenţia aceasta. Încep să mă îndoiesc că ceea ce s-a întâmplat este rezultatul devierii. (Ticăloşiei? Rătăcirii? Neînţelegerii? Cuvântul implica şi posibilitatea ca Quick şi executanţii săi să aibă dreptate.) Impactul acelei dezvăluiri iniţiale a fost cutremurător asupra Betei. Trebuie să fi fost comparabil şi pe Pământ. Totuşi, valul pe care l-a ridicat purta o formă aparte pentru neamul vostru, indiferent în ce condiţie era omenirea contemporană. Şi nu se poate ca vălurelele să fi murit... Am citit istorii, Joelle, dar sunt pline cu referiri la evenimente şi personalităţi care nu înseamnă nimic pentru mine.

— Înţeleg, răspunse ea încet. („Comprendo” = „I grasp”. Expresiile engleze şi cele spaniole nu sunt echivalente. Din partea lui, Fidelio ar fi spus, pe mare: „Dinţii mei o înhaţă”, iar pe mal ar fi zis: „O simt în mustăţi.”)

— Ei bine, continuă Joelle, nu prea cred că-ţi pot da un răspuns complet, când eu însămi sunt destul de derutată. Dar hai să facem o încercare.

Îşi mângâie bărbia, cugetând.

— Da, îmi amintesc un documentar complet pe tema asta, destinat şcolilor, care conţine multe materiale originale. Voi încerca să-l găsesc.

La fel ca toate apartamentele din Roată, şi al ei avea un terminal de computer, cu display şi imprimantă. Articolul la care se gândea era atât de clasic şi data din urmă cu atâţia ani – de pe vremea când oamenii aveau în vedere o populaţie permanentă pe Roată, inclusiv copii – încât era aproape sigură că se găseşte în banca de date. Activă keyboardul şi ceru documentarul.

Îl primi.

8

(IMAGINE A MAŞINII văzute de departe, lungă de o mie de kilometri, ca un ac plutind în spaţiu, minuscul pe lângă Calea Lactee.)

POVESTITORUL

Sonde fără echipaj au raportat semne ale unui obiect curios, orbitând în jurul Soarelui pe aceeaşi traiectorie cu Pământul, dar cu un decalaj de o sută optzeci de grade, astfel că se află permanent în partea opusă celui din urmă. O sondă zburând prin apropiere a confirmat că este într-adevăr straniu. Nici un asteroid nu poate avea o formă perfect cilindrică. Cu siguranţă, nici unul nu poate să fie atât de masiv, nici să se rotească atât de repede...

(Un astrofizician, celebru la vremea lui, vorbeşte de la birou, ilustrându-şi din când în când afirmaţiile prin prezentarea unei diagrame animate.)

IONESCU:

...n-ar trebui să fie posibil. Obiectul acela este la fel de dens ca un colapsar, la limita stării găurilor negre. Probabil că atomii săi au fost comprimaţi, ajungând în situaţia de a nu mai fi atomi adevăraţi, ci materie nucleară aproape continuă, din categoria pe care o numim neutroniu. Numai câmpul gravitaţional al unei stele mai mari decât Sol, făcând implozie după ce i s-au stins arderile, îi poate aduce în această condiţie. Cilindrul n-o poate face. Oricât de gigantic, are masa mult prea mică, de fapt, nici măcar suficientă pentru a perturba în proporţie perceptibilă planetele. Pe de altă parte, un corp de origine naturală ar lua o formă sferoidă.

Totuşi, obiectul este aşa cum e. Forţe despre a căror natură nu ştim nimic i-au dat formă, o energie de rotaţie incredibilă, şi îl ţin asamblat. Nu am nici o îndoială că avem de-a face cu produsul unei tehnologii mult mai avansate faţă de a noastră, la fel de avansată cum e a noastră în comparaţie cu Epoca Pietrei...

(Secvenţe agitate, discursuri, mulţimi, demonstraţii, predici, mitinguri de rugăciune peste tot pe Pământ şi pe sateliţi. Extras dintr-o conferinţă de presă organizată de Manuel Fernández-Dávila, Donald Napier şi Saburo Tonari, cei trei oameni care urmează să plece, echipa cea mai apropiată de una internaţională, căreia haosul dintr-o mare parte a lumii i-a dat posibilitatea să se reunească. Decolarea navetei, cu flăcările propulsoarelor strălucind vii pe fundalul unei austere cordillera. Rendez-vous cu Discoverer, nava, şi transferul la bord.

Secvenţe din timpul zborului, care pe vremea aceea dura multe săptămâni, în cea mai mare parte a timpului în stare de imponderabilitate. Imagini filmate prin hublouri: cilindrul crescând până când dimensiunile sale enorme devin perceptibile şi se pot vedea însoţitorii luminescenţi. Oamenii în scafandri spaţiali ies, la capătul corzilor, pentru a înregistra imagini şi a opera măsurători cu instrumentele. Comunică pe Pământ prin intermediul unui releu plasat pe orbită special pentru ei. Cuvintele sunt în genere seci, dar cutremurate de uimire.)

FERNANDEZ-DAVILA:

...nu sunt sateliţi. Nu se deplasează în jurul cilindrului, menţinându-şi locul relativ faţă de Soare şi unul faţă de altul. Dumnezeu ştie cum reuşesc, dar bănuim că sunt reţinuţi cu ajutorul unei părţi din puterea care ţine la un loc corpul principal

Am numărat zece. Par lipsiţi de trăsături aparte, cu excepţia diferitelor frecvenţe ale undelor pe care le emit. Sunt dispuşi în jurul axei de rotaţie a cilindrului – care este exact perpendiculară pe ecliptică – la diverse distanţe şi orientări, cel mai îndepărtat aflându-se cam la un milion de kilometri în exterior, cel mai apropiat cam la o mie. Când vedem întregul sistem prin telescopul nostru principal, are un aspect foarte plăcut. Mă rog, tot ceea ce ţine de astronomie este...

(La o dată ulterioară, când ţinta s-a apropiat şi mai mult.)

TONARI:

...însoţitorii luminescenţi au formă indiscutabil sferică, cu diametrul estimat la zece kilometri. Nu par să aibă consistenţă materială. Seamănă mai mult cu nişte globuri de energie, nexusuri într-un câmp de forţă. Am confirmat faptul că nu sunt absolut staţionari. Configuraţia se schimbă extrem de încet, dar continuu, conform unui plan pe care încă nu-l putem descifra...

(Imagine exterioară imortalizată de Tonari în E.V.A.: vedere parţială a navei, vedere directă spre cilindru, care umple ecranul cu toată lungimea lui, o pereche dintre lunile sale care nu sunt luni, iar în fundal şi împrejurul tuturor, stelele.)

NAPIER:

(între timp, la bordul navei)

...curbă de apropiere satisfăcătoare. Îl vom ocoli la o distanţă de nouă mii cinci sute de kilometri, ne vom retrage la o sută de mii, ne vom plasa pe orbită circulară şi... Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-i asta?

VOCEA:

(melodioasă, androgină, vorbind spaniola cu accentul unui cetăţean cultivat al oraşului Lima)

Atenţiune, vă rugăm! Atenţiune, vă rugăm! Acesta este un mesaj pentru dumneavoastră, din partea constructorilor dispozitivului pe care îl cercetaţi. Sunteţi bineveniţi aici. Dar trebuie să vă modificaţi traiectoria. Actualul dumneavoastră traseu vă pune în pericol. Pregătiţi-vă să acceleraţi şi aşteptaţi instrucţiuni. Vă rugăm să înregistraţi. Veţi avea nevoie de informaţiile pe care le veţi primi. Vă rugăm să înregistraţi. Peste cinci minute, aceste cuvinte se vor repeta în acel scop, urmate de datele necesare. Sunt cuvinte de bun venit, de bucurie că, în sfârşit, aţi ajuns atât de departe. Vă mulţumim.

(Imagine din interior. Fernández-Dávila a pus în funcţiune camerele de filmare, pentru cărţile de istorie.)

NAPIER:

Pentru Dumnezeu, cum...?

FERNANDEZ-DAVILA:

Vibraţii sonice instalate în carcasă, probabil. Nici o şmecherie pentru ei... Saburo! Saburo, mişcă-ţi curu-napoi în sas!

(Salutul nu se repetă; acest documentar a folosit reluarea care fusese promisă, întrucât originalul a fost recepţionat numai la capătul unei unde radio, lungă de două sute zece milioane de kilometri, după care a parcurs o distanţă egală până la Pământ, pe drum pierzând din calitate.)

VOCEA:

...înţelegem că adevărul nu va fi uşor de exprimat. Acum, în timp ce vă calmaţi, ar trebui să vă retrageţi la aproximativ cinci sute de mii de kilometri şi să vă înscrieţi pe orbită. Altfel, nu aveţi nici o şansă să vă mai întoarceţi acasă. Iată coordonatele temporale şi vectorii...

(Imagini diverse, exterioare şi interioare, înregistrate în zilele care au urmat: titanicul artefact, stele, Calea Lactee, Norii lui Magellan, galaxia-soră din Andromeda, oamenii care îşi continuă cumva ocupaţiile, glumind sau jucând jocuri, printre discuţii grave despre ceea ce au aflat de fiecare dată când primesc câte un mesaj.)

VOCEA:

(extrase)

Ascultaţi un sistem de gen computer-efector, un robot, dacă doriţi. Nici o fiinţă vie nu ar putea şi nu ar trebui să locuiască aici, aşteptându-vă sosirea...

Universul este un corn-al-abundenţei de viaţă...

Constructorii au existat epoci în şir. Doresc binele cosmosului, însă chiar din acest motiv nu caută să fie stăpâni, şi cu atât mai puţin zei. Este mai bine ca fiecare specie să-şi făurească propriul destin, oricât de tragic se poate dovedi acest lucru. Numai astfel se poate dezvolta, în putere, gândire şi spirit. De asemenea, constructorii au propria lor viaţă pe care să şi-o trăiască, propriile lor vise de împlinit. Prin urmare, veţi afla despre ei mult mai puţin decât aceste cuvinte, vreodată. Pentru voi, pentru nenumăratele fiinţe care mai trăiesc printre sori, ei trebuie să rămână necunoscuţii Ceilalţi...

Şi totuşi, îi interesaţi. Vă iubesc. E uşor de înţeles că v-au observat îndelung şi în profunzime. Croindu-vă drum până aici, sunteţi liberi să folosiţi această maşină pentru călătorii interstelare. Veţi fi îndrumaţi spre un sistem unde se află o planetă înrudită cu lumea voastră maternă, cu excepţia faptului că nu deţine forme de viaţă inteligentă care să şi-o revendice – vă aparţine, s-o luaţi în stăpânire, dacă doriţi...

POVESTITORUL:

Când transmisiunile de pe Discoverer au ajuns pe Pământ, într-adevăr, puţini au fost cei care şi-au păstrat cât de cât calmul.

(Biroul astrofizicianului)

IONESCU:

Speculaţiile care au început să se facă auzite când au sosit observaţiile de la faţa locului, par acum să se confirme. Din câte putem spune, obiectul acela este o maşină Tipler.

A fost denumită astfel în cinstea teoreticianului care, dezvoltând opera lui Kerr şi a celorlalţi, a publicat în 1974 un articol exact asupra acestui subiect, căruia ulterior i-a dat curs, cu ajutorul imaginaţiei precum şi al rigorii matematice. E drept, a fost silit să emită anumite ipoteze simplificatoare. Totuşi, a folosit principii stricte, ferm stabilite, ale fizicii, pentru a demonstra că transportul prin spaţiu-timp este solid conceptual, deşi pare să necesite condiţii imposibil de obţinut în universul real. (Zâmbind.) Mă tem că dovezile sunt destul de ezoterice. În termeni cotidieni, se reduc la următoarele: un cilindru de materie ultradensă, rotindu-se cu o viteză depăşind o zecime din cea a luminii, va genera un câmp. Nu un câmp de forţă, în sensul strict al cuvântului. Să-l numim, în schimb, o regiune în care anumite cantităţi variază conform cu poziţia pe care o ocupă. Un corp care trece prin acest câmp poate fi transportat direct de la un eveniment la altul. Într-un limbaj mai popular, în funcţie de traiectoria pe care se înscrie, obiectul se poate deplasa din orice punct spaţio-temporal în oricare altul aflat pe raza maşinii.

Aşa cum am spus, acest efect pare să presupună condiţii imposibile. De exemplu, pretinde densităţi ale materiei mai mari cu multe ordine de magnitudine decât cele ale nucleonilor înşişi, la fel cum s-ar putea concepe că el există într-o gaură neagră, dar nicăieri altundeva. Prin urmare, bănuiesc că densitatea pe care am măsurat-o pentru cilindrul respectiv, oricât de mare ar fi, nu reprezintă decât un mijloc; că, în interior, ea creşte până la proporţia în care se produce fenomenul de tip gaură neagră, că, exact în centru, se constituie o singularitate propriu-zisă. Cum au realizat Ceilalţi acest lucru, nu putem decât să ghicim, putem specula că starea de energie slaba poate fi străpunsă, în împrejurările adecvate, şi există toate şansele ca deducţiile noastre să se înşele amarnic. Cu puţin mai multă încredere, credem că lungimea finită a acestui obiect din lumea reală îi limitează gama efectelor, deşi este evident că această gamă e interstelară şi, probabil, interepocală.

De asemenea, începem să intuim cum îşi păstrează poziţia în raport cu Pământul. Acea poziţie nu e stabilă. Perturbaţiile planetare ar trebui să determine un corp aflat în acel loc să se abată într-un timp destul de scurt. Totuşi, se presupune că dispozitivul se află acolo de cel puţin câteva secole. Ce anume îi conferă capacitatea de menţinere a poziţiei? Analizând datele disponibile, credem că există o continuă interacţiune cu câmpurile magnetice interplanetare şi galactice, cu toate că şi aceasta trebuie să aibă loc pe distanţe covârşitoare.

Sper să trăiesc suficient timp pentru a vedea că dobândim ceva mai multe cunoştinţe despre creaţia pe care Ceilalţi au adăugat-o Creaţiunii. Poate chiar, într-un târziu, să găsim o cale de a face ca descoperirile noastre să devină inteligibile pentru profani – sau pentru noi înşine.

(Expresia profesorală se luminează.) Acum însă, nu are importanţă. Ceea ce contează mai presus de orice, în ziua de azi, este că ni s-a oferit şansa unui nou început!

POVESTITORUL:

Înainte ca Discoverer să se întoarcă acasă, Vocea s-a oferit s-o conducă prin poarta stelară şi înapoi. După cum a comentat ulterior Fernández-Dávila: „Cum am fi putut să nu acceptăm?”

(Imagini ale unei nave care a refăcut ulterior traseul, fotografiată de pe o navă însoţitoare. Acestea sunt intercalate cu simulări şi animaţie, precum şi cu imagini luate în timpul aventurii inaugurale. Ele, împreună cu naraţiunea, descriu clar ce se intâmplă. Nava spaţială se deplasează de la o sferă la alta, într-o ordine precisă.)

VOCEA:

Globurile sunt nişte simple balize, accesorii de navigaţie. Cu ajutorul lor, puteţi urma traiectoria exactă prin câmpul de transport, care vă va duce în locul pregătit pentru voi.

Aveţi grijă! Orice traseu diferit vă va conduce la o cu totul altă destinaţie. E foarte posibil ca acolo să nu existe nici o maşină. Aţi pieri undeva, în depărtările acelor ani-lumină. Când constructorii vor să înfiinţeze un nou cap-de-pod, trebuie să trimită toate materialele şi echipamentele necesare cu ajutorul unei maşini existente şi să construiască una nouă la destinaţie, înainte de a putea reveni.

Chiar dacă ieşiţi în apropierea unei maşini, niciodată nu v-aţi putea găsi drumul înapoi. Gândiţi-vă. Zece globuri, succedându-se în diverse ordini, definesc 3.628.800 de trasee. În realitate, combinaţiile sunt mult mai numeroase, întrucât nu toate căile necesită trecerea pe la fiecare baliză, dacă ignoraţi complet marcajele, numărul devine virtualmente infinit. Veţi orbecăi până la moarte sau, cel mai probabil, până la ieşirea într-un loc unde nu există nici o maşină.

După cum aţi remarcat, desigur, configuraţia sferelor nu este constantă, ci în modificare treptată. Fără îndoială, aţi dedus că scopul este acela de a compensa schimbările de poziţie ale stelelor. Nu vă faceţi griji. Urmaţi aceeaşi ordine a trecerilor prin apropierea fiecăreia, după cum aţi fost instruiţi. De asemenea, ordinea corectă la capătul opus al acestei călătorii vă va readuce întotdeauna de acolo aici. Veţi observa că se deosebeşte în întregime de traiectul care v-a purtat de aici acolo.

Feriţi-vă, repet, feriţi-vă să deviaţi de la oricare dintre aceste succesiuni. Trimiteţi sonde fără echipaj pe trasee aleatorii, dacă doriţi, dar niciodată un echipaj viu, căci s-ar putea să rămână pierdut pentru totdeauna.

(Studiul unui filosof celebru)

SAMUELSON:

...Nu cred că există vreo fiinţă omenească înzestrată pentru a-i înţelege pe Ceilalţi. Ceea ce au ei este, fără îndoială, mult mai important decât o ştiinţă şi o tehnologie infinit superioare alor noastre, cu probabil un milion de ani. Simt convingerea că au minţi superioare... şi, da, presupun, suflete superioare, mai nobile. Nu pot crede că au putut exista într-un asemenea interval de timp, cu astfel de puteri ca ale lor, fără să evolueze.

Cu toate acestea, în cazul maşinilor T, voi risca o deducţie asupra motivaţiilor. De ce nu ne-a descris Vocea şi alte căi, în afara celor dintre Sol şi acea unică stea îndepărtată? De ce nu a făcut nici măcar vreo aluzie la relaţia matematică dintre o traiectorie dată şi două puncte anumite în spaţiu-timp, astfel încât să putem calcula cum se ajunge de la A, unde ne aflăm, la un B pe care am dori să-l vizităm? De ce, într-adevăr, a rămas Vocea tăcută, după acea primă revelaţie a omenirii?

Cred că aceasta face parte integrantă din doctrina lor de neintervenţie.

Gândiţi-vă... Au amplasat maşina din Sistemul Solar vizavi de Pământ, şi nici n-am visat la existenţa ei până nu ne-am elaborat o substanţială capacitate de călătorii spaţiale. În celălalt sistem însă, maşina orbitează mult mai comod, pe o traiectorie stabilă, cu şaizeci de grade avans faţă de planeta pe care probabil o vom coloniza, vizibilă clar pentru astronomii de acolo. Totuşi, se pare că pe planetă nu trăieşte nici un astronom, nici o fiinţă cu adevărat gânditoare: nimeni pe care vederea maşinii să-l ademenească spre eforturi febrile şi dezechilibrate sau spre o luptă ucigătoare de a câştiga supremaţia.

Vocea a spus că Ceilalţi ne iubesc. Nu se poate altfel, ne-au oferit o întreaga lume nouă. Ei însă trebuie să iubească toate speciile inteligente. Bănuiesc că o seminţie asemănătoare cu a noastră, având istoricul ei de războaie, opresiune, silnicii şi exploatare, ar aduce după sine un dezastru dacă s-ar năpusti peste noapte în galaxie. Mai presupun şi că noi nu suntem neobişnuit de răi sau miopi, că numeroase specii ar deveni o la fel de mare ameninţare dacă ar avea ocazia.

În acelaşi timp, Ceilalţi par a refuza să ne ia, pe noi sau pe oricare alţii, sub tutelă. Sunt convins că, din punctul lor de vedere, au lucruri mult mai bune de făcut. Iar din punctul de vedere al binelui nostru, probabil consideră că ar greşi, domesticindu-ne.

Prin urmare, ne îngăduie să hotărâm singuri, ne permit să le folosim porţile stelare, dar alte cadouri nu ne mai fac. Trebuie să îndurăm frustrarea de a le vedea pe Alpha Centauri şi Sirius continuând să strălucească inaccesibile pe cerurile noastre, până când ne vom fi dibuit drumul prin cosmos. Sper că nădejdea lor e ca efortul susţinut şi cooperativ pe care-l necesită aşa ceva să ne mai maturizeze puţin...

(Vedere a unei nave spaţiale încheindu-şi traseul. Pe neaşteptate, dispare. Imagine a maşinii T din Sistemul Phoebian. Deodată, nava apare, cam la o jumătate de milion de kilometri distanţă de cilindru.

Imagini ale primei călătorii. Fernández-Dávila, Tonari şi Napier privesc cu ochi mari, înghesuiţi în cabina lor. Bâiguie. Doi dintre ei rostesc rugăciuni. După un timp, îşi vin în fire şi privesc afară, cu ochi de profesionişti. Un om de la sol, ajuns în spaţiu, nu poate distinge constelaţiile; stelele vizibile sunt prea numeroase. Un astronaut o poate face. Aici, nici o constelaţie nu e familiară. După un timp, oamenii bănuiesc că pot recunoaşte câteva, oricât de mult li s-au schimbat formele; iar corpurile extragalactice nu arată altfel. Calculează aproximativ că au ajuns la cel puţin o sută şi cel mult cinci sute de ani-lumină nord-vest faţa de Sol.)

VOCEA:

...Planeta care vă va interesa se află pe harta siderală lângă Nebuloasa Crabului...

(Imaginea se fixează asupra unui punct albastra ca safirul, de o nemărginită frumuseţe.)

POVESTITORUL:

Lumea pe care de-atunci încoace o numim Demeter... (Imagine în plonjeu a lui Phoebus. Vedere a cabinei navei Discoverer şi a celor trei, orbiţi de lumină.)

VOCEA:

Nava voastră nu e alimentată pentru a ajunge acolo. Cel mai bine e să vă întoarceţi imediat în Sistemul Solar. Cu siguranţă, vor veni alte nave, echipate pentru a explora. Vă puteţi afla la bord chiar voi înşivă...

(Secvenţe ale urmăririi traseului înapoi prin poartă, după o configuraţie absolut diferită de cea anterioară. Secvenţe ale ieşirii pe partea cealaltă, entuziasm, solemnitate, lungul drum spre casă. Secvenţe tumultoase, parăzi, ceremonii, petreceri, preziceri extravagante şi, printre ele, câte un ocazional comentariu pesimist.)

POVESTITORUL:

...suntem, în sfârşit, gata să-i trimitem pe primii colonişti. În prealabil, a trebuit să facem cercetări ani de zile, pentru a afla cele mai elementare date despre Demeter. Ceilalţi ne-au promis că va merita osteneala, dar nici nu va fi Paradisul...

(Locuinţa unui astronaut celebru.)

FERNANDEZ-DAVILA:

...Costurile pentru fiecare om trimis sunt mari şi nu ştim ce vor putea aduce înapoi ca să le compenseze. În acest sens, auzim proteste, primim cereri de a se abandona întregul program. Ei bine, eu continuu să susţin că stimulul pe care l-a primit tehnologia spaţială, amploarea progreselor înregistrate în construcţia de nave şi instrumente au amortizat deja integral investiţia, aducând chiar şi mari beneficii. Mai este, apoi, revoluţia ştiinţifică, mai ales în domeniul biologic, datorata planetei Demeter. Un set de forme de viaţă complet independent! Ne vor trebui decenii, poate chiar secole, pentru a le examina în întregime, o dată cu toate implicaţiile lor pentru medicină, genetică, agricultură, maricultură şi cine poate să prevadă ce altceva? Toate acestea necesită o colonie permanentă.

Pe de altă parte, în cei mai simpli termeni economici, susţin că, de-acum într-o generaţie, oamenii de pe Demeter vor restitui Pământului investiţia înmiită. Aduceţi-vă aminte ce a însemnat America pentru Europa! Amintiţi-vă ce înseamnă astăzi pentru noi Luna şi sateliţii!

Şi mai presus de toate acestea, gândiţi-vă la factorii nemăsurabili şi imprevizibili: provocarea, posibilităţile, iluminarea, libertatea...

Începuturile maturizării noastre spre a-i întâlni pe Ceilalţi...

Joelle descoperi că fusese adăugată o completare. O găsea la fel de onestă, dar de onestitatea unei generaţii ulterioare.

Era vorba de istoria demetriană. Anual, nu puteau fi expediaţi prin poartă şi debarcaţi pe suprafaţa planetei mai mult de câteva mii de indivizi. Capacităţile de transport crescuseră pe măsură ce colonia începea să aducă dividende, încet însă, datorită existenţei revendicărilor conflictuale asupra acestor bogăţii. Emigranţii călătoreau sub auspicii naţionale, conform unui complex sistem de cote. Totuşi, prin mituiri sau înţelegeri legale, mulţi călătoreau sub drapele diferite de cele proprii.

Motivele de a pleca erau la fel de diverse ca persoanele respective. Se numărau printre ele ambiţiile, aventura, viziunile utopice. Anumite guverne însă, finanţau plecarea cetăţenilor disidenţi şi exercitau asupra lor presiuni ca să accepte; unii ţinteau să găsească avanposturi ale puterii pentru ei înşişi; alţii aveau motive mai nebuneşti, alături de indivizii şi organizaţiile neoficiale.

Iniţial, toată lumea trebuise să locuiască în Eopolis sau prin apropiere, strânsa cooperare fiind o cerinţă a supravieţuirii. Ideea că Ceilalţi puteau fi pe undeva prin preajmă, supraveghindu-i, întărea solidaritatea. Această stare s-a risipit cu timpul, pe măsură ce populaţia creştea şi economia se dezvolta. Şi, de asemenea, cunoaşterea. Oamenii învăţau cum să trăiască independent de oraş. Zona rurală a devenit un caroiaj de grupări etnice şi contracte sociale.

În sfârşit, s-a acutizat necesitatea unei legislaturi demetriene. Planeta a rămas subordonată Uniunii, aceasta fiind reprezentată de guvernatorul general, a cărui autoritate era şi mai limitată prin faptul că majoritatea comunităţilor îşi desfăşurau cele mai multe activităţi fără a o implica.

Prin alte locuri, timpul îşi spunea de asemenea cuvântul. Ordinea precară care domnise pe Pământ se spulberase, şi începuseră Tulburările. Nu puţini vorbitori susţineau că autorii indirecţi ar fi fost Ceilalţi, era o situaţie prea răscolitoare, proprie provocării de erezii; existau lucruri pe care omul nu trebuia să le afle niciodată. După părerea Joellei – formată în mare parte din conversaţiile cu Dan Brodersen, care avea opinii ferme – asta era o prostie. Nu de alta, dar miracolul era că echilibrul durase, oscilând, până atunci, şi faptul că Ceilalţi oferiseră suficient răgaz de reflexie pentru ca demenţa să nu pustiască tot globul. Indiferent care era adevărul, nu încăpea nici o îndoială că, deşi pieriseră milioane de oameni şi naţiuni întregi, lumea supravieţuise. Civilizaţia supravieţuise în mai multe zone decât cele unde fusese distrusă. Supravieţuiseră şi activităţile spaţiale; în afara Pământului nu se produsese nici un hiatus important, fie în industrie, fie în explorare sau în colonizarea planetei Demeter.

Unul dintre actualele eforturi era socotit mai important chiar şi decât expedierea de sonde fără echipaj spre stelele din apropiere. Era vorba de trimiterea unor asemenea nave prin porţi, pe trasee arbitrare, programate să se întoarcă de la destinaţiile lor necunoscute prin urmarea unor trasee la fel de arbitrare. Nici una nu mai revenise.

Încet, omenirea părea să se liniştească. La Lima, a fost semnată Convenţia.

(Biroul unui astrofizician celebru, încă în viaţă.)

ROSSET:

...teoria pe care o elaborăm afirmă că o maşină T are o rază de acţiune finită. O estimăm la cinci sute de ani-lumină în spaţiu, poate mai mult, poate mai puţin. Problema este aceea că, dacă dorim să parcurgem o anvergură mai mare decât aceasta, trebuie să o facem cu ajutorul unei maşini intermediare, care acţionează cu funcţia de releu.

Până în prezent, sondele noastre nu au avut noroc. Dar dacă vom continua timp suficient, cea mai simplă statistică ne garantează că în cele din urmă una dintre ele îşi va găsi calea de întoarcere, cu înregistrarea traseelor pe care le-a parcurs. Fie ca aceasta să se întâmple de un număr de ori, şi vom avea cel puţin informaţiile necesare pentru a ajunge la tot atâtea stele. De asemenea, putem începe să intuim principiile de bază, pentru a calcula o traiectorie pentru noi înşine.

Acest lucru se va adeveri mai ales dacă întâlnim o altă specie care efectuează probe similare. Ne vom putea compara însemnările...

Prezentarea se sfârşea în acest punct, cu vreo douăzeci de ani în urmă. Joelle se întrebă cum ajunsese banda acolo. Poate că vreun custode pedant decretase că, dacă Roata San Geronimo avea să devină monument, referinţele istorice din băncile ei de date trebuiau să fie actualizate permanent.

Un moment, îşi imagină o altă aducere la zi, începând în urmă cu patru ani, după calendarul lui Sol sau al lui Phoebus, şi cu doisprezece ani din viaţa ei.

(Imagine a maşinii phoebiene, filmată din nava de supraveghere, cu o navă necunoscută sosind pe neaşteptate. Lungă, cu botul bont, zimţată, înconjurată de un halou albastru, este de construcţie vizibil non-umană. Nu răspunde la semnale, ci descrie o traiectorie de mare acceleraţie printre balize, observată îndeaproape de către ofiţerii de pe nava de supraveghere, până dispare.

Secvenţe cu furori publice şi ale unei dezbateri secrete, după ce s-a răspândit vestea. Oficialităţile au ajuns la disperare privind costurile sondelor robotice şi, de câtva timp, n-au mai trimis nici una. Se ia hotărârea să nu se trimită nici acum sonde, ci o navă cu echipaj uman, pe acelaşi traseu. Nu lipsesc voluntarii pentru echipaj.

Emissary trece prin poarta necunoscută şi dispare.

Uluitor de curând, Emissary revine.

Interviu cu o holothetă celebră, care explică ce a aflat de la betani. Folosesc acest mijloc de transport, pe care l-au descoperit prin simple încercări succesive, de trei secole – dar rareori ca releu spre sau dinspre o parte a galaxiei pe care nu prea au ocazia s-o viziteze. Nici o planetă din sistem nu-i atrage ca loc de colonizare, iar în materie de cercetări ştiinţifice, au deja mai multe subiecte decât pot face faţă. Îndreptându-se grăbiţi spre casă, obişnuiţi să folosească pentru comunicaţiile în spaţiu mai mult neutrinii în locul radioului sau al laserelor, ocupanţii acelei nave nu au observat că erau prezenţi şi nişte nou-veniţi.

Această secvenţă diferă de cele anterioare prin faptul că vestita holothetă nu se adresează unei lumi întregi, ci numai celor câţiva oameni care o ţin în captivitate.)

— Ei, întrebă Joelle, acum înţelegi mai bine?

— Nu, mărturisi Fidelio.

— Nici eu.

9

CUVINTELE rostite de Lis îl făcură pe Brodersen să privească în jur. Singurul telefon public din Novy Mir se afla pe peretele tavernei. Nimeni însă nu părea să fie curios. Lumina soarelui intra pe ferestre şi pe uşa deschisă, împreună cu mirosurile de pământ şi vegetaţie, însufleţind toată cămăruţa întunecoasă, ca un tablou radiant. O pereche de bătrâni îşi sorbeau ceaiul, jucând şah. Un bărbat mai tânăr stătea lângă samovar, bând însă vodcă şi sporovăind alene cu cârciumarul. Ochii lor se tot abăteau în alte părţi, numai spre Caitlín nu, care stătea singură la o masă, încruntându-se spre paharul cu băutura despre care ruşii aceia îşi închipuiau că s-ar numi bere. Oricum, puţini oameni de prin partea locului ştiu engleza, îşi aminti Brodersen. Poate nici unul.

— În regulă, se întoarse el spre ecran. Ce ziceai, iubito?

Pentru o clipă, văzându-i faţa şi urmele de nesomn, simţi enorma distanţă dintre ei. Depărtarea fizică era neînsemnată. Dar nu îndrăznea să se apropie de ea, nici ea de el, pentru a se putea atinge. Nici măcar nu puteau comunica în mod direct. De la aparatul acela, glasul lui ajungea la cabana de lângă Lacul Artemis, unde era codificat şi transmis acasă, la instrumentul lui Lis, care elimina conversaţia înregistrată dinainte între „Abner Croft” şi soţul ei – care-ar fi trebuit să-i convingă pe interceptorii lui Hancock că el era acasă – şi reconstituia mesajul. Răspunsul ei trebuia să refacă acelaşi drum întortocheat.

— Am spus că au acceptat să meargă numai cinci oameni din echipaj.

Lis le înşiră numele.

— Restul au promis că păstrează tăcerea şi cred că o vor face, dar, în fine, după cum a spus Ram Das Gupta, are o familie de hrănit, iar aventura asta nu e numai disperată, ci poate deveni chiar ilegală.

— Lua-i-ar dracu’ şi mama lui! mârâi Brodersen. Toţi erau gata să treacă prin poartă, oriunde se dusese Emissary, dacă reuşeam să obţinem autorizaţia şi datele de drum, în partea cealaltă, unde numai Dumnezeu ştie ce putem găsi, şi nu ne spune.

— Nu-i acelaşi, lucru. Eu una, nu pot să nu-i înţeleg. Uniunea înseamnă atât de mult. Sfidarea ei e un soi de blasfemie.

— Cabalele sunt cele care o sfidează şi o subminează.

— S-ar putea să te înşeli, iubitule. S-ar putea. Şi indiferent că te înşeli sau nu, dacă încerci figura asta şi eşuezi...

Se străduia să-şi stăpânească durerea din voce şi expresie.

— Voi fi întotdeauna mândră, ştii bine, dar poate că nu voi reuşi să-i conving pe Barbara şi Mike că tatăl lor n-a murit ca un delincvent.

Pumnul lui Brodersen lovi peretele. Cei din încăpere îl priviră uimiţi. Trase adânc aer în piept şi simţi că gâtlejul i se mai destinse.

— Am mai discutat despre asta şi ieri noapte, spuse el. Îţi repet, n-am de gând să procedez cu nepăsare.

Rânji chinuit:

— Mai trăiam eu acum, dacă aş fi fost genul necugetat?

— Iartă-mă, iartă-mă, clipi Lis din ochi cu putere. N-am cum să nu mă tem pentru tine. Dacă aş putea veni şi eu, o, pentru asta aş da oricât de mulţi ani din viaţa pe care s-ar putea s-o am de trăit fără tine!

Copleşit, Brodersen nu putu decât să mormăie:

— Mare lucru, iubito

Deşi pe ecran nu se vedea decât capul femeii, Brodersen putu observa cum îşi îndreptase umerii.

— Felul cum te ajut de-aici este modul meu de a te însoţi, spuse ea. Fă-ţi treaba, Elisabet Leino, şi fă-o cum trebuie!

— Ascultă, n-am vrut niciodată să zic că...

— Hai să ne ocupăm de problemele practice, îl întrerupse ea scurt. Te poţi descurca numai cu cei cinci membri din echipaj?

Brodersen făcu un efort să devină la fel de calm ca ea.

— Dacă e vorba de manevrarea lui Chinook sau Williwaw, sigur, nici o problemă. În plus, adu-ţi aminte, primul lucru pe care mă gândesc să-l fac e să iau legătura cu Seniorul. De-acolo, poate fi perfect capabil să preia el problema. S-ar putea ca totul să se vădească dezamăgitor de sigur şi de simplu.

— În care caz, după ce te întorci, vom putea face şi aici un mic scandal.

— Sigur.

Între ei fulgeră un surâs, apoi se risipi.

— În regulă, avem un echipaj restrâns, aşteptând ordinele. Cum rămâne cu plecarea mea?

— Mă ocup şi de asta.

Brodersen se încruntă:

— Hm-m-m. Cât timp crezi că va dura? Hancock va începe destul de curând să suspecteze că mi-am luat tălpăşiţa.

— Nu fac nimic care să-i amintească de existenţa noastră. În schimb, am pus mâna pe Barry Two Eagles1.

În calitate de comisar al Comisiei de Control Astronautic în Sistemul Phoebian, Barry Two Eagles deţinea autoritatea asupra traficului spaţial.

— La nivel confidenţial, înţelegi. Am luat cina împreună aseară, în tête-à-tête, la Apollo House. Ştii, i s-au aprins călcâiele după mine... Nu ştiai? râse Lis. Nu eşti nici pe departe atât de depravat pe cât susţii că ai fi, Dan, iubitule.

— Mm, mda, e un băiat bun, replică Brodersen, cu o lipsă de convingere care-l surprinse şi pe el.

— Adevărat. Îmi place, şi nu-mi convine să mă folosesc de el, fiindcă nu va avea nimic de câştigat, deşi încă nu ştie.

Oricum, n-o să facă nimic ilegal, desigur, dar va avea tot dreptul să autorizeze plecarea lui Chinook spre Sol fără să-i spună guvernatoarei. Mai ales că încă nu ştie că tu te afli, oarecum, în stare de arest. I-am explicat că eşti ocupat, dar ai auzit cât de mult vrea compania Aventureros să-ţi închirieze nava şi m-ai rugat pe mine să rezolv problema. Pentru el, pare o decizie-fulger, tipică Brodersen-Leino.

I-am mai explicat şi că Aurie Hancock s-ar opune dacă ar şti dinainte, fiindcă ea şi soţul ei deţin acţiuni într-o corporaţie rivală, aah, cât ţi-ar mai fi plăcut să auzi tot ce i-am îndrugat. A fost şocat, a negat că Aurie ar putea fi atât de venală, dar l-am dus cu preşul până a acceptat să păstreze tăcerea, după care i-am oferit o mică mită. A zis că se mai gândeşte.

— Hm? Barry nu ia mită...

— Nu tocmai. Dar când am comentat că dacă iese afacerea asta, vom ajunge în poziţia de a face o donaţie substanţială pentru cercetările asupra clonării de ţesuturi cerebrale...

Îl văzu pe Brodersen strâmbându-se, şi făcu şi ea acelaşi lucru. Two Eagles comandase unui medic să închidă aparatul care menţinea în viaţă resturile fiului său, după un accident care-i zdrobise ţeasta.

— Dan, o vom face. Orice-ar fi.

— Cu siguranţă. Totuşi, preferam să nu fi fost nevoie.

— Şi eu. Dar n-am avut încotro.

După un moment, Brodersen spuse:

— Ei! Te-aştepţi să accepte?

— Nu prea mă îndoiesc. Ar trebui să mă sune azi după-amiază.

— Şi îmbarcarea mea?

— E inclusă. I-am spus că unii membri din echipajul navei Chinook mai au nişte treburi de ultim moment la sol şi, dată fiind nevoia de discreţie, nu putem folosi o navetă de acces. Se vor întâlni într-un loc de unde-i poate prelua Williwaw, dacă emite el autorizaţia.

Lis tăcu o clipă.

— Care să fie locul?

Brodersen se gândise deja.

— Ţărmul răsăritean al Lacului Spearhorn. În adâncul pădurii, mai ţii minte, deşi există un fel de drum... loc de aterizare comod... În regulă?

— Bine, se uită Lis la ceas. Stai o clipă...

Brodersen îşi dădu seama că tasta pe un keyboard.

— Aşa. Ni se termina banda. Am înnădit-o cu fragmentul suplimentar.

— Bravo!

Regreta că nu putea s-o sărute.

— Pricepută mai eşti!

— Nu-s sigură că am mai avea şi altceva de vorbit, răspunse ea, cu părere de rău. Dacă la noapte nu vine naveta, cred că ar fi bine să găseşti un telefon şi să mă cauţi mâine dimineaţă.

— Naturalmente, querida.

— Copiii sunt bine, în afara faptului că le e dor de tine. Barbara îşi face siesta. Aş putea s-o trezesc.

— Mai bine nu.

— A spus să te salut din partea ei şi a lui Picior-întors.

— Salut-o şi din partea mea, şi... şi...

Se mai poticniră un moment, două, până când Brodersen explodă:

— La dracu’! N-ajungem nicăieri aşa, nu?

— Nu. Iar tu, fă bine şi mişcă-te. Lacul e destul de departe de Novy Mir.

— Mda. Perfect. Te iubesc, Lis!

— La revedere, iubitule!

Lis acţiona comenzile, pentru a introduce o formulă de rămas-bun prefabricată:

— Adică, „Pe curând. Hasta la Vista.” Dar nu te îngrijora dacă durează un timp. Te aştept oricât.

Ecranul se stinse. Cu paşi nu prea siguri, Brodersen reveni la masa lui Caitlín. Scaunul scârţâi când se lăsă pe el cu toată greutatea.

Caitlín întinse mâna spre a lui.

— Totul e-n regulă, inima mea? îl întrebă ea, cu voce joasă.

— Aşa se pare, murmură Brodersen, privind suprafaţa zgâriată a mesei.

— Iar pe dedesubt, e în mare neregulă. Biata şi curajoasa de ea! Ai dat dovadă de multă înţelepciune alegând-o, Dan, crede-mă!

Înfruntându-i ochii verzi, Brodersen încercă să zâmbească.

— Mă pricep la judecat femeile. Bea şi hai s-o-ntindem de-aici...

— Te-aş însoţi bucuros oriunde, iubitule, dar... Îşi strâmbă ea gura,... trebuie neapărat să beau tot?

— Nu, n-are importanţă. Lasă-le şi săracilor.

— Cum, şi să declanşez o revoluţie?

O idee mai înveselit, Brodersen îi adresă cârciumarului un Adiós şi ieşi împreună cu Caitlín. Phoebus se apropia de amiază, majoritatea coloniştilor se aflau pe tarlaua comunală, iar casele visau umăr la umăr de-a lungul singurei străzi prăfuite. În arşiţă, cheresteaua lor mirosea a smoală, deşi frontispiciile erau împodobite cu imagini viu colorate. O pisică trecu agale prin apropiere. O babuşka stătea pe prispa casei, croşetând, în timp ce supraveghea doi copii mici ce se jucau şi ale căror strigăte erau aproape singurele sunete din zonă. Dincolo de case, valea verde se întindea până la munţi, cuprinsă între versanţii lor abrupţi. Peisajul pare o ilustraţie de carte cu poveşti, îşi spuse Brodersen.

Dar creatorii săi fuseseră aduşi acolo de nave propulsate cu fuziune nucleară, agrochimiştii coordonaseră convertirea solului, până când putuseră înflori plantele terestre, modificate adecvat de către geneticieni; tehnologia ecologică, acţionând mai mult la nivel microbian, ţinea în frâu formele de viaţă locale, care altminteri s-ar fi întors, recucerind terenul; constelaţiile vizibile noaptea purtau nume ca Aeneas şi Gryphus, iar steaua numită Sol nu putea fi găsită decât cu telescoape puternice.

— Încotro ne îndreptăm? se interesă Caitlín, în timp ce deschidea capota translucidă a maşinii.

— La întâlnirea cu naveta care-o să mă ia, răspunse Brodersen. Restitui tu în locul meu maşina asta la agenţia de închirieri, te rog?

— Cum, dar nu are pilot automat pe care să i-l programezi?

— Ba da, dar când o vei trimite, vei fi undeva la mama dracului.

— Cum adică, voi fi?

— Auzi, ia stai, doar nu crezi...

— Urcă, îl întrerupse ea. Condu cât timp ne certăm, ca să terminăm scandalul până ajungem, şi să fim gata pentru distracţii mai interesante.

— Pegeen, oftă Brodersen, renunţând la vinovăţie, căci Lis nu i-ar fi reproşat mângâierile de care mai putea să profite, numai la un singur lucru îţi stă mintea.

— Adevărat, confirmă ea. Şi nu-i drăguţ, lucrai ăla?

Chinook se rotea în jurul lui Demeter ca o lună apropiată. Mai târziu, avea să fie o cometă.

Construită după modelul lui Emissary, întrucât urma să servească aceluiaşi scop dacă zeii erau generoşi cu Brodersen, nava era sferică, de două sute de metri în diametru, şlefuită ca oglinda. (Centrala ei energetică îi putea asigura cu uşurinţă căldura; problema care se punea ocazional era să elimine surplusul de căldură.) În spate se distingea focalizatorul pentru reactor, cu graţioasa sa structură în formă de lalea. Zona mediană conţinea motoarele auxiliare, cu rachete chimice, pe afeturi rotative. Împrejurul emisferei anterioare, netezimea era întreruptă de sasuri, turele, cofraje şi instalaţii electronice. La polul opus propulsorului principal, două macarale încadrau o uriaşă poartă circulară.

Echipajul se afla la bord. Fusese mai simplu decât insinuase Leino faţă de Two Eagles. Luaseră feribotul până pe Persefona, neobservaţi printre ceilalţi pasageri. În port, închiriaseră o navetă particulară, al cărei proprietar şi pilot declarase că pleca spre Erion şi în schimb îi dusese la nava lor. Traficul intersatelitic nu era urmărit decât aproximativ, iar cei mai mulţi astronauţi erau dispuşi să încalce câte o regulă, două, pentru a-şi ajuta camarazii de breaslă.

Îmbarcarea pe neştiute a căpitanului prezenta probleme ceva mai complicate.

Comanda sosi. Poarta se deschise lateral. Un transportor scoase pe jumătate naveta Williwaw. Macaralele o apucară şi o împinseră înainte, rotind-o astfel încât jetul propulsor să nu atingă nava-mamă. Forma sa lungă de şaptezeci şi cinci de metri sugera o torpilă, cu aripioare în coadă, aripi îngropate în dreptul mijlocului, şi un lonjeron în formă de lanceolat ieşind din bot.

Din navetă ţâşniră vapori, prea fierbinţi pentru a fi vizibili. Macaralele îi dădură drumul, iar Williwaw acceleră. O parte din apă se condensă în urma ei, pe câţiva kilometri distanţă, formând un nor alb, spectral, ce se învolbură înainte de a se disipa. Era un sistem ineficient, în comparaţie cu propulsia pe bază de plasmă, dar putea să suporte solicitările trecerii prin atmosferă. Cu toată mărimea sa şi inimaginabilele energii pe care le elibera şi le canaliza motorul, Chinook era o navă prea fragilă pentru aşa ceva, sau pentru a asoliza pe vreo suprafaţă planetară.

Respectând un plan de zbor aprobat oficial, Williwaw petrecu câteva ore coborând spre planetă pe o traiectorie curbă, înainte de a ajunge la limita stratosferei. Rămânea de eliminat mare parte din viteză: încet, ca să nu ia foc. Aripile scurte şi butucănoase se întinseră. Rachetele tăcură, valvele le închiseră. Un timp, pilotul şi computerul său purtară naveta într-o lunecare prelungă. În cele din urmă, ajunse la un nivel unde motoarele cu reacţie ale aripilor puteau absorbi suficient aer. Pilotul le activă. Un vâjâit ascuţit umplu carlinga. Continuând să încetinească intens, Williwaw se transformă în aeronavă. Emiţătorii optici solizi îi prezentau pilotului o mare de nori însoriţi, departe, foarte departe jos. Avea de ocolit jumătate din glob înainte de a asoliza

Lunile lui Demeter orbitează mai rapid decât Luna faţă de Pământ. În noaptea aceea, Erion apusese, iar Persefona n-avea să răsară decât după ivirea zorilor. Astfel, se vedeau mult mai multe stele decât înainte, licărind blând într-o penumbră albastru-violacee. Trecuse ora licuricilor şi a coristerilor; aici sălăşluia liniştea. Împrejmuit de masele umbroase ale pădurii, lacul lucea cenuşiu. Zeus întindea o dâră dreaptă prin mijlocul lui. Întrucât depresiunea se afla mult mai jos decât peştera, căldura stăruia, pentru a ridica duhuri de miresme fumurii din bobocii-soarelui crescuţi printre lodix, pe pajiştea unde stăteau aşezaţi Brodersen şi Caitlín.

Brodersen se foi pe iarba sârmoasă. Începuse să se ude.

— La dracu’, Pegeen, spuse el, nu poţi veni, şi cu asta, basta! Simţea, într-un cotlon al minţii, cum vehemenţa lui profana pacea din jur.

Caitlín, ghemuită cu un picior sub ea, se rezemă de el, ciufulindu-i părul şi muşcându-l încetişor de ureche.

— Îmi place când eşti dur, murmură ea. Poţi s-o iei în ce sens vrei.

— Dar e ridicol! De câte ori trebuie să ţi-o repet? Eşti neantrenată...

— Tu însuţi mi-ai promis că mă vei instrui, e uşor de învăţat şi nimic nu se compară cu regulatul în imponderabilitate!

— Vrei, te rog, să fii serioasă? Mă referisem la o scurtă călătorie de agrement, nu mai departe de Afrodita sau Ares.

Caitlín lăsă mâna în jos, pentru a se rezema. Antebraţul, şoldul şi coapsa continuau să i se îndese uşurel în trupul lui. Brodersen îi simţi respiraţia pe obraz, când din vocea ei dispăru veselia:

— Bine, atunci am să fiu serioasă, dragul meu ciufut. Mi-ai mărturisit că nu ai intendent şi, mai rău, nici medic de bord. N-aş putea eu să le fac pe amândouă? Să te las oare să porneşti spre primejdii fără mine, când te-aş putea ajuta? Mai gândeşte-te şi la echipaj, căpitane Brodersen. Le interzici prezenţa mea, când aş putea salva o viaţă, aş putea să le risipesc temerile?

— Dar călătoria nu va fi periculoasă...

— În cazul ăsta, de ce să-mi refuzi experienţa? Ştii ce cazărmi zburătoare sunt navele de emigranţi. Simt mai mult prezenţa universului în jurul meu aici – sau, da, când urmăresc o emisiune din spaţiu – decât am simţit-o vreodată la bordul Isabellei.

— Păi, ăă, vezi, n-am de unde să ştiu ce se poate întâmpla. Vom naviga cam împotriva vântului, şi... ăă...

— Şi ţiitoarea ta nu trebuie să-ţi stea alături? Daniel, Daniel, m-aş înfuria pe tine, dacă n-aş fi atât de dezamăgită.

— Of, la dracu’, Pegeen! întinse el braţul, pentru a o cuprinde şi mai strâns.

— Desigur, continuă Caitlín cu şiretenie, dacă te temi de scandal, pot păstra distanţa faţă de tine. Găsesc eu la bord vreun băiat care să mă consoleze….

— Încetează, vrăjitoareo!

Ştiuse că era ultima ciondăneală dintr-un război pe care Caitlín îl câştigase deja, folosindu-se de armele ei speciale, la scurt timp după ce ajunseseră în acel loc.

— Mă predau. Ai învins!

Capitularea îl înveselea. Caitlín îşi pecetlui victoria aşteptându-l s-o sărute – treizeci de secunde? – deşi, imediat după aceea, nimeni nu prea mai ştiu cine domina pe cine.

Se întrerupseră, căci naveta putea să apară în orice moment, şi stătură o vreme lăsându-şi sufletele să se umple de seninătate. Într-un târziu, Caitlín se ridică:

— Merg să-mi iau rămas bun.

Brodersen o văzu limpede cum ocoleşte poiana prin semiîntuneric, deşi acesta îi dădea o înfăţişare nu tocmai reală, în nuanţa Căii Lactee. Îşi scufundă o mână în lac şi bău, culese o petală de bobocul-soarelui, strivind-o cu drag între buze şi dinţi, îşi aruncă braţele în jurul unui koost înalt cât un stat de om, strângând tufişul la piept, îngropându-şi faţa în frunzele lui... În cele din urmă, se întoarse la el.

— Încerci într-adevăr să devii parte din toate astea, nu? şopti Brodersen.

— Nu, chiar sunt.

Mâna ei descrise un arc de la stele spre apă, şi peste pădure:

— Şi tu la fel, Dan. Cu toţii suntem. De ce n-o pot simţi oamenii?

— Noi nu putem fi ceea ce eşti tu, cred. Ai spus odată ceva în sensul că poate oi fi având sânge de zână. Crezusem că era doar o figură de stil. În noaptea asta, am ajuns să mă întreb cu adevărat dacă nu-i aşa.

Caitlín rămase cu privirea aţintită înainte.

— Eu însămi mă întreb.

— Vorbeşti serios? Aproape c-aş putea să te cred, agnosticul de mine!

— A, nu, n-am să-ţi servesc nici un fel de baliverne mistice. Nici chiar metafizica lui Yeats n-o înghit.

Ridică ochii.

— Şi totuşi, cosmosul ăsta e ciudat, neîndoielnic, mai ciudat decât putem noi bănui, nu-i aşa, bucuria mea

Brodersen dădu din cap:

— Fie şi numai prin mărimea lui. Am tot încercat să-mi imaginez un ani-lumină, un singur an-lumină, dar bineînţeles că nu pot. Apoi, am încercat să-mi imaginez micimea unui atom, şi nici asta nu pot. Mecanica undelor. Radiaţiile remanente de la începuturi. Eterna expansiune – spre ce? Găurile negre. Quasarii. Maşinile T. Ceilalţi. Da...

Şi, după o scurtă tăcere, atingând-o:

— Cred, însă, că făceai aluzie la un mister anume.

— Mă rog, era o poveste ciudată auzită de la mama mea, care era o bună catolică.

— Vrei să mi-o spui?

— Tare-aş mai vrea, dar, uf, nu ştiu cum. Căci nu este cu adevărat o poveste, nu e o întâmplare adevărată şi nici o minciună. Nu, este vorba de momentul şi felul cum mi-o spunea, şi de ea însăşi, care mi-a spus-o. Chiar vrei s-o auzi?

Brodersen o strânse şi mai tare cu braţul:

— De ce mă întrebi asta?

— Îţi mulţumesc, urs drag ce eşti, răspunse Caitlín. Trebuie să înţelegi, mai întâi, că mama era de la Lahinch, din Comitatul Clare. Face parte dintre regiunile Irlandei care au sărăcit în timpul Tulburărilor, până când n-au mai rămas decât mici proprietari, majoritatea analfabeţi. Iar aceştia cred din nou în Sídhe, dacă au încetat vreodată să mai creadă, deşi cred că Lady Gregory nu le-ar recunoaşte poveştile. Şi, ştiind despre Ceilalţi, de ce, pe toate stelele iernii, n-ar crede?

Namila uriaşă şi neagră a unui Wassergeist2 ieşi la suprafaţa lacului, îşi slobozi şuieratul ca dintr-o altă lume şi se scufundă la loc.

— Ei, şi cum ţi-am mai spus, continuă Caitlín, mama a ajuns la Dublin cu o bursă ca să studieze muzica, după ce un profesor care venise într-o excursie la pescuit o auzise cântând. Dar n-a lucrat prea mult la operă, căci s-a măritat cu Padraig Mulryan şi curând i-a născut doi copii. Apoi, a cuprins-o dorul de casă. Mulryan, care era medic, nu şi-a putut găsi timp liber, dar a trimis-o în vacanţă la căsuţa părinţilor ei, unde a fost bucuroasă să vagabondeze prin ţinuturile dragi de la ţară.

Caitlín se îndreptă de spate, răsucindu-şi degetele laolaltă şi căutând să-şi adune gândurile. Brodersen aştepta. Scump îi era profilul ei conturat în lumina slabă a nopţii!

— A povestit toate aceste lucruri peste multă vreme, iar eu am fost prima care le-a auzit, cu excepţia preotului. Tatăl meu, omul acela cumsecade şi cu picioarele pe pământ, mai în vârstă cu cincisprezece ani decât ea, ar fi spus că nu fusese decât un simplu vis, cum probabil chiar a şi fost. Dar mama căuta să mă recâştige, când a văzut că mă îndepărtam de credinţă şi de familie. Dorea să ştiu că şi ea simţise acelaşi lucru, pentru a mă putea preveni să mă feresc.

Şi totuşi, n-a putut spune mai mult de atât. Pornise într-o hoinăreală de-o săptămână, înnoptând în orice casă prin apropierea căreia se nimerea s-o prindă asfinţitul, oamenii fiind întotdeauna bucuroşi de noile cunoştinţe. Dar noaptea aceea cu lună de sub Slieve Bernagh era atât de frumoasă, încât şi-a întins aşternutul pe muşchi şi a zăcut trează multă vreme, cu privirea pierdută în sus.

Apoi, din lumina lunii s-a ivit un tânăr asemenea unei flăcări, a cărui frumuseţe era atât de mare, încât ea a plâns văzându-l, iar el a întrebat-o dacă ar dori să-l urmeze în munte. Nici o femeie născută pe astă lume nu l-ar fi putut refuza, sau, dacă putea, ar fi fost o sfântă, după cum mi-a spus mama. S-a desprins de pământ ca o pasăre, iar el a cuibărit-o în braţele lui şi a dus-o de-acolo. Cât despre ce-a urmat însă, n-a putut descrie decât curcubee şi sori, purpură şi aur, vânturi şi mări furtunoase şi numai strălucire. Dacă însemna că astfel a făcut dragoste cu ea, atunci a făcut dragoste cu ea. S-a trezit în locul unde se culcase, o rază de soare gâdilând-o pe nas până a început să strănute... Ţi-am tradus în engleză, Dan, un cântec pe care-l compusesem în gaelică despre asta, căci mamei îi lipseau cuvintele, mi-ar lipsi şi mie, dacă nu i-aş fi văzut ochii şi nu i-aş fi auzit vocea...

Şi nici Brodersen nu avea ce să spună.

— Peste nouă luni, m-am născut eu, crescând după chipul şi asemănarea ei, continuă Caitlín, după o pauză în timpul cărei pe deasupra lor săgeta dâra luminoasă a unui meteor. Da, ştiu la ce te gândeşti. Tatăl meu, dragul de el, nu s-a gândit niciodată la asta. Pentru el, mama mă purtase în burtă puţin mai mult timp, sau mai puţin timp, indiferent cum. Şi cât m-a mai răsfăţat, căci eram singura lui fiică şi ultimul copil pe care l-au avut. Dan, a avut dreptate. Eşti de acord, nu-i aşa, că mă pricep la oameni? Mama mea nu cunoscuse nici un alt bărbat în afara lui, niciodată.

— A, dar n-am vrut să spun asta, protestă stângaci Brodersen. Nu că mi-ar păsa, dar... Nu, cred doar că poate nutrea ea vreo fantezie... eşti de acord că era posibil, hmm?... poate chiar fără să-şi dea prea bine seama... Şi a cam întrecut limita.

— N-a fost niciodată genul care să tragă la măsea.

Când Brodersen încercă să-şi ceară scuze, Caitlín îi acoperi buzele cu mâna:

— Ba da, voiai să spui că a îmbătat-o lumina lunii.

— Se mai întâmplă, replică el, când îi dădu drumul. Păi, îmi amintesc cum mi-a vorbit de un bătrân ienupăr din spatele casei. Am uitat ce-a spus, dar ţin minte că vorbea la fel de bine cum îmi amintesc că la aceeaşi vârstă am învăţat să călăresc, patru, cinci ani, câţi aveam. Visurile se agaţă de noi în cele mai ciudate chipuri. Şi... dacă eşti la fel ca ea, Pegeen, atunci şi ea seamănă cu tine, iar tu eşti o visătoare...

— ...numai că uneori, când eşti atât de practic, mă sperii.

Caitlín nu râse, nu se destinse, aşa cum sperase el, deşi zâmbi totuşi.

— Nu sunt decât o femeie, Dan. Voi, bărbaţii, sunteţi sexul romantic.

— În regulă, şi ce crezi că s-a întâmplat? Dacă-ţi închipui că s-a dus într-adevăr în Elhoy – cum îi spunem noi, acolo de unde sunt eu – dacă asta crezi, n-am să strâmb din nas. Într-o lume în care există Ceilalţi, nu e deloc greu să accepţi Lumea Cealaltă.

— Sau diavolii? o simţi el înfiorându-se. Asta s-a temut mama că fusese, că o ispitise iadul, iar ea căzuse în ispită. Preotul i-a spus să nu creadă aşa ceva, cel mai probabil, nu avusese decât o patimă ascunsă în creier. Şi totuşi, până în ziua de azi a purtat teama asta în suflet. Tatăl meu mi-a spus cât de nepăsătoare era în tinereţe dar, cam de pe vremea aceea, a devenit foarte credincioasă.

Cu siguranţă că ar exista un asemenea îndemn, reflectă Brodersen. Acolo unde nu a distrus religiile, existenţa Celorlalţi a inspirat altele noi sau le-a revigorat pe cele vechi. Oare o fi fost şi asta una dintre intenţiile lor?

— Tu ce crezi?

— Eu? Nu cred nimic. Ştiu în ce constau dovezile ştiinţifice, iar aici nu avem nici una.

— Dar trebuie să fi presupus ceva. E evident că înseamnă mult pentru tine.

— Categoric. Norah e mama mea. Oricât de departe am ajuns, o iubesc, pe ea, pe tatăl şi pe fraţii mei, şi sper să-i revăd cu ocazia călătoriei noastre.

Îi apucă mâna, strâns:

— Îţi aminteşti că discuţia asta a început când tu ai întrebat despre senzaţia de a aparţine întregului univers. Cred că ea a trăit-o, în noaptea aceea, mai intens decât mi s-a întâmplat mie însămi vreodată. Dacă ar fi fost buddhistă, ar fi vorbit despre Nirvana, despre iluminare sau vreun alt lucru la fel de minunat. Fiind o fată de ţărani irlandezi, chiar măritată cu un medic din Dublin, şi fostă cântăreaţă la operă, a bătut în retragere, cu groază, şi e înfiorător de păcat că s-a întâmplat aşa. Dar ce anume i-a dăruit ei acea experienţă, sub înfăţişarea respectivă, nu pot ghici.

— Aş putea eu? replică Brodersen. Avea o fire la fel de aventuroasă ca a ta, la fel de însetată de viaţă, atâta doar că niciodată n-a luptat să-şi afle calea spre libertate, la fel ca tine. Aşa că...

Br-r-ru-uum-m, răsună cerul. Săriră în picioare. În înalturi, metalul reflectă lumina soarelui ascuns, sclipi, apoi coborî în eclipsă. Cu toate acestea, îi putură urmări forma în timp ce se apropia. Vuietul îndepărtat deveni muget, frunzele începură să tremure, aerul se agită furtunos. Naveta spaţială îşi roti aripile, coborând vertical, scoase roţile, atinse solul, opri motoarele şi rămase nemişcată. Tăcerea reveni, cu un tunet.

Brodersen şi Caitlín îşi înhăţară echipamentele şi o luară la fugă într-acolo.

10

SALA DE SPECTACOLE ŞI CONFERINŢE din Roata San Geronimo includea o cameră pe post de culise, unde vorbitorii şi actorii puteau să aştepte, pregătindu-se în caz de nevoie. Ira Quick nu avea nevoie, dar petrecu totuşi câteva secunde în faţa oglinzii de-acolo, verificându-şi înfăţişarea. Imaginea reflectată îi înfăţişa un bărbat de rasă caucaziană, în vârstă de patruzeci şi patru de ani, zvelt, cu osatură fină, frunte înaltă deasupra trăsăturilor regulate, ochi căprui, barbă neagră à la Vandyke şi păr brunet, ondulat, abia grizonat, care se rărise în creştet, dar i se revărsa abundent înapoia urechilor, până la jumătatea cefei. Era tunsoarea la modă, alături de iridescenţa calmă a tunicii şi luminozitatea pantalonilor închişi la culoare, perceptibil mai redusă decât anul trecut: intensitatea, nu ultramodernismul. „Să nu fii cel dintâi pe pielea căruia se încearcă noul.”

Doamne, un actor în toată regula, pregătindu-se să-şi facă intrarea care va captiva publicul ostil, nu-i aşa? îşi spuse el, apreciindu-şi capacitatea de autoironie. În fond, simţea cât de conştient era de ucigătoarea seriozitate a misiunii sale acolo, da, o adevărată tragedie. Tragedia nu consta într-o ciocnire dintre binele şi răul pur, aşa ceva ar fi fost o simplă melodramă. Tragedia se producea atunci când avea loc un conflict ineluctabil între persoane de egală moralitate, egală (mă rog, aproape egală!) inteligenţă şi egală sensibilitate.

Henry Troxell, directorul gărzii, se animă:

— Sunteţi, ăă, pregătit, domnule?

— Da, răspunse Quick. Fără introduceri fanteziste, te rog!

— Nici n-aş fi în stare, domnule. În regulă.

Troxell ieşi primul. Glasul său ca un muget de taur răsună reverberându-se prin uşa deschisă:

Damas y caballeros! Am plăcerea... v-am explicat de nenumărate ori că oamenii mei şi cu mine nu ne-am făcut decât datoria, aşa cum ne-a încredinţat-o guvernul nostru şi al dumneavoastră. Aţi solicitat o întâlnire cu cineva dintr-o funcţie de răspundere. A sosit. Am onoarea de a vi-l prezenta pe Ira Quick, membru reprezentant al Midwest-ului în Adunarea Federaţiei Nord-Americane, ministru al Cercetării şi Dezvoltării în Consiliul Uniunii Mondiale. Señor Quick...

Se retrase de pe scenă, când noul-venit intră, conducând aplauzele până îşi dădu seama că era singurul care bătea din palme.

Quick se apropie de pupitrul oratoric, pe care îl considera o piesă de recuzită, valoroasă ca impact psihologic, şi zâmbi în jur. Destinată câtorva sute de persoane, sala se întindea în toate părţile, enormă şi goală. În rândul întâi, stăteau doisprezece prizonieri încruntaţi, fără ca extraterestrul să se afle printre ei, constată el, neştiind dacă să fie nemulţumit sau uşurat. Gardienii, aşezaţi sau în picioare, dublau numărul de spectatori, ceilalţi se aflau pe staţie, oricât de minusculă era posibilitatea unei situaţii de urgenţă. Toţi purtau combinezoane spaţiale. Agenţii serviciului secret aveau armele în teci, majoritatea fiind tranchilizante sonice, plus câteva pistoale.

În tăcerea ce se lăsă, auzi zumzetul ventilatoarelor. Aerul mirosea potrivit de proaspăt; fără îndoială, uşorul iz de mucegai exista numai în imaginaţia lui. Dată fiind cvasipustietatea sălii, aceasta avea o acustică proastă, cu vagi ecouri. Ei, îşi spuse Quick, am cuvântat eu în condiţii şi mai rele... Prin mintea lui se succedară rapid câteva amintiri, o şcoală de provincie plină de muncitori veniţi de la câmp, mirosind a bălegar, o seară ploioasă într-o sală masonică, parţial bombardată in ultimul război civil şi încă nerenovată, zorii unei zile crude de iarnă în faţa porţilor unei fabrici ai cărei muncitori ştiau că aveau să fie concediaţi o dată cu revenirea automatizării, genul de situaţii cu care un tânăr şi inteligent avocat care devenise un tânăr şi inteligent politician trebuie să se deprindă. Dezirabile, în felul lor. M-au ajutat să-l înţeleg pe omul de rând.

— Vă deranjează dacă voi vorbi în engleză? începu el. Este limba mea natală, iar la bordul navei aţi folosit-o în egală măsură cu spaniola, nu-i aşa?

Posomoreala celor din faţa lui râmase neschimbată.

— Vă mulţumesc!

După aceste cuvinte, rostite pe un ton mai puţin oficial, Quick îşi rezemă vârfurile degetelor pe pupitru, dând frâu liber faimosului său timbru baritonal:

— Bună ziua, doamnelor şi domnilor! Şi bună sper să se dovedească această zi, pentru dumneavoastră şi pentru omenire. Mai mult decât se poate exprima prin orice limbaj, regret şi deplâng ceea ce vi s-a întâmplat. Iată-vă aici, reveniţi din expediţia dumneavoastră, a cărei semnificaţie o face să pălească pe aceea a lui Columb. V-aţi trudit, aţi suferit, aţi pierdut trei tovarăşi care vă erau dragi, iar între timp aţi îndurat atâtea greutăţi. Dar, în sfârşit, aţi adus acasă comoara care speraţi cu sinceritate că va deschide o nouă epocă, mai luminoasă. Aţi avut tot dreptul să vă aşteptaţi la un triumf, la cinstire pe tot restul vieţii, la nemurire în paginile istoriei. Şi, când colo...

Ach, nu mai mânca rahat, strigă o femeie blondă şi masivă. Nu ni-l arunca în faţă. Teja am înkiţit testul!

Trebuia să fie Frieda von Moltke, trăgător şi pilot al navetei, la fel ca omul cu pielea cafenie, Sam Kalahele, aşezat lângă ea. Căpitanul Willem Langendijk se răsuci, în modul său ultracorect pe care Quick şi-l amintea, pentru a o face să tacă. Şeful de echipaj, Carlos Francisco Rueda Suárez, ridică din sprâncene, discret aristocratic, pentru a schiţa o expresie de dispreţ... spre scenă. Figurile celorlalţi variau de la rânjete la jenă – cu excepţia celei a femeii slabe şi cărunte, Joelle Ky, care rămânea impasibilă.

Quick ridică o mână:

— Nu m-aţi jignit. Credeţi-mă, vă simpatizez. Am făcut atâta drum de pe Pământ în scopul de a purta un dialog raţional şi a ajunge la un modus vivendi care să vă satisfacă şi pe dumneavoastră. Mă gândisem să ţin o scurtă cuvântare, după care să avem o discuţie liberă. Sunteţi de acord?

— Să-l ascultăm, ordonă Langendijk.

Intendentul-şef Bruno Benedetti îşi încrucişă braţele,rezemându-se de spătar, şi căscă ostentativ.

— De ce nu? spuse el. Altceva, oricum, n-avem de făcut!

— Vă rog, interveni timidă (deşi trecuse prin poartă, la fel ca toţi ceilalţi, spre o destinaţie necunoscută, pentru a studia forme de viaţă care din câte ştia ea se puteau dovedi foarte uşor letale) Esther Pinski, medic de bord şi biolog asistent. Să fim politicoşi...

— Da, adăugă inginerul Dairoku Mitsukuri. Altfel, cum să ne câştigăm eliberarea?

Echipajul se linişti. Quick îşi reluă poziţia de vorbitor.

— Vă mulţumesc, spuse el. Sunteţi cum nu se poate mai generoşi.

Sunteţi primejdioşi de moarte, completă el în gând, şi imediat: Nu, nu e vina lor. Habar n-au. Trebuie să încerc să-i educ. Educaţia e cheia viitorului. Simţea că plesneşte de toleranţă.

— Colonelul Troxell şi, fără îndoială, oamenii săi, şi-au dat toată străduinţa să vă explice clar de ce aţi fost reţinuţi atâta timp, începu el. Totuşi, cu respectul cuvenit, poate că dumnealor nu sunt cei mai elocvenţi oameni din câţi există. Dialogul nu este meseria dumnealor. Este a mea, sau ar fi cazul să fie, dacă sper să rămân în funcţie.

Nimeni nu-i răspunse la chicotit. Planetologul Olga Razumovski îşi ciupi scurt nările.

— Intenţionez să discut şi cu, ăă, betanul, continuă Quick. Pot să vă întreb de ce nu este prezent?

Privirile celorlalţi o căutară pe Joelle Ky. Aceasta se aşeză picior peste picior, declarând sec:

— I-am recomandat contrariul. Vom relua această scenă mai târziu, şi vom încerca să i-o interpretăm, punct cu punct.

Quick se îndepărtă de pupitru, zâmbind mai reţinut. Nimic nu risipea mai repede atenţia publicului decât o poziţie fixa sau o expresie lipsită de reacţii. În plus, holotheţii îi dădeau fiori. Nu erau umani... Nu trebuia să-şi recunoască niciodată prejudecăţile. Avea destulă minte ca să admită că asta era o prejudecată.

Marie Feuillet, chimista, atenua replica lui Ky, spunând:

— Fidelio este deja atât de nedumerit, şi cred că suferă foarte mult...

— Mă rog, colegii săi de echipaj îl cunosc mai bine, cedă Quick. Fidelio, te rog, acceptă salutările mele şi urarea de bun sosit în Sistemul Solar din partea guvernului meu!

Apoi, revenind cu atenţia spre echipaj:

— Un bun sosit jalnic, sunt de acord. Am venit să-mi cer scuze şi, în acelaşi timp, să vă explic de ce guvernul nu a avut încotro. Custozii nu au putut decât să schiţeze motivele. Intenţionez să completez această schiţă. Puneţi-mi cele mai dure întrebări pe care le puteţi formula şi vă voi da cele mai directe răspunsuri pe care le pot găsi. Mai întâi însă, cred că ar fi înţelept să vă descriu de la bun început situaţia, aşa cum o vedem, colegii mei şi cu mine. Vă rog să nu vă spuneţi „am mai auzit asta şi-nainte”. Vă rog să mă ascultaţi. Poate că înainte nu aţi auzit chiar toate amănuntele...

Când v-aţi înrolat, a-ţi înţeles că, probabil, la întoarcere veţi sta în carantină pentru o perioadă neprecizată, indiferent ce par să fi dovedit cercetările dumneavoastră. Chiar şi în cazul Demeter, când Vocea Celorlalţi ne asigurase că planeta era lipsită de orice boli pe care le-ar fi putut contracta specia noastră, chiar şi în acel caz, au trecut zece ani înainte ca oricare cercetător ce fusese acolo să fi pus din nou piciorul pe un corp ceresc al Sistemului Solar. Dumneavoastră, fireşte, nu va trebui să aşteptaţi atât de mult pe orbită. Dar poate fi un timp mai lung decât cel pe care l-aţi petrecut până acum aici, în Roată.

Floriano de Carvalho, biologul şef, se înroşi la faţă.

— Un alt gen de timp, Quick! strigă el furios.

Vorbitorul se retrase câţiva paşi pe scenă, la fel cum poate s-ar fi retras un matador din vechime.

— Da, fireşte, fireşte. Veţi fi în contact audio-vizual cu cei dragi şi cu întreaga lume, veţi primi daruri, veţi... În fine, veţi beneficia de mâncăruri şi băuturi mai bune decât mă tem că a-ţi primit... o, da. Mai presus de orice – am dreptate? – vă veţi transmite mesajul. Mesajul că omenirea are în sfârşit libertatea galaxiei.

— Mă rog, încă nu e chiar aşa, interveni un tânăr slab. Într-o mie de ani, betanii au descifrat căile care-i duc cam la o sută de stele şi înapoi. E, totuşi, un început.

O clipă, Quick nu-l recunoscu. Un blocaj mintal. Îi cunoscuse personal pe toţi membrii echipajului, cu rezervele lor, studiase fiecare dosar, după ce nu reuşise să împiedice expediţia. Dar se aşteptase să treacă ani de zile; dacă norocul era într-adevăr decent, Emissary n-avea să se mai întoarcă niciodată. După care, a sosit catastrofala veste, şi aproape şi-a dorit să fi existat un Dumnezeu căruia să-i mulţumească pentru faptul că, în acel moment, Tom Archer comanda nava de supraveghere. Pe mulţi asemenea ofiţeri nu avusese nici o şansă să-i convingă să coopereze. Posibilitatea părea oricum redusă – ca o maşină T să te poată propulsa la fel de uşor prin timp ca şi prin spaţiu – teoretică, da, la fel cum şi E = mc2 fusese cândva o simplă teorie...

Mesajul de la Archer: Faraday escortase nava Emissary prin poartă, până în Sistemul Solar, după ce-şi indusese cu iscusinţă în eroare corespondentul de acolo, şi o păzea, ce să facă în continuare? Ulterior, Quick s-a mândrit cât de repede cristalizase aranjamentele în legătură cu Roata şi, incidental, cu Faraday. (A trimis-o înapoi la post, în Sistemul Phoebian. Înainte de expirarea misiunii, a expediat-o într-o supervizare cartografică, aprobată în grabă, a îndepărtatului Hades, cu obişnuitele prime grase pentru echipaj.) Totuşi, fusese o încurcătură de coşmar să realizeze aceste sarcini păstrând totodată secretul. Nimeni n-ar fi putut face totul singur. Între acei oameni, aflaţi în poziţii fie înalte, fie modeste, dintr-o duzină de ţări diferite, care-şi construiau carierele ducând o luptă de culise pentru stăvilirea dezastrului, funcţiona o legătură mai strânsă decât cea fraternă.

Şi, în continuare, mesajele radio dintre Roată şi Pământ nu se puteau transmite codificat, când acolo n-ar fi trebuit să se afle nimeni, în afara câtorva inofensivi oameni de ştiinţă. Navele-curier pierdeau câteva zile pe drum şi, în orice caz, nu puteau efectua curse frecvente. Şi aşa ceva ar fi trezit comentarii. (În plus, fondurile discreţionare disponibile nu se puteau întinde la nesfârşit. Şi mai lua-i-ar dracu pe reacţionarii ăia de două parale care le băgau mereu beţe-n roate vizionarilor!) Astfel, Quick ajunsese pe Roată doar cu o idee foarte schematică a tot ceea ce aflase echipa lui Troxell.

Din fericire, învăţ rapid. Gluma sa standard risipi vraja. Nu durase mai mult de o secundă, timp în care stătuse copleşit de măreţia a ceea ce făcea el pentru omenire. Cunoştea numele ultimului turbulent, al doilea inginer de pe nava Emissary, precum şi pe al soţiei acestuia.

— Vorbeam în sens metaforic, domnule Sverdrup, răspunse el. Din câte vă înţeleg afirmaţiile însă, betanii ne pot conduce spre lumi pe care le putem coloniza, după ce vom fi umplut până la limită planeta Demeter. Mai important – am dreptate? – este faptul că ne pot face cunoştinţă cu circa douăzeci de specii inteligente, de la care putem învăţa incalculabil de multe: ştiinţe, arte, filosofie, cine poate prevedea altceva?

— Începând cu betanii înşişi, se răsti Rueda. În sens tehnologic, sunt cei mai avansaţi. Comparativ cu inginerii lor, ai noştri se joacă în nisip cu lopăţelele. Din capul locului, ne pot arăta cum să construim nave spaţiale cu dotări care pentru noi ţin de domeniul science fiction, la fel de ieftin şi de uşor pe cât fabricăm automobilele. Şi sunt dispuşi s-o facă. Ne oferă termeni comerciali atât de generoşi, încât eu sunt încă buimăcit. Le-am spus că, pe Pământ, persoana unui ambasador e sacrosanctă. Domnule, al lor unde se află în momentul de faţă? Ce intenţii aveţi faţă de el?

Matadorul fentă atacul:

— Vă rog, señor Rueda, tocmai despre asta vom discuta astăzi. Fireşte, nu mă consideraţi antiştiinţific. Sunt ministrul Cercetării şi Dezvoltării.

Rueda îi replică dintr-o mişcare a sprâncenelor. Blestemat să fie, şi-a petrecut toată viaţa adultă în spaţiu, medită Quick, dar a rămas un membru al afurisitului său de clan timocratic, şi fără-ndoială că au discutat politică în prezenţa lui. Ştie că n-am urmărit portofoliul C&D în Cabinet fiindcă aş fi vrut să dau frâu liber forţelor ăstora orbeşti. Nu, eu am misiunea de a le îmblânzi. Sunt buni servitori, dar stăpâni răi... Ah-ha, Ira, iar citezi din obişnuitul tău discurs adresat (ie însuţi, nu-i aşa?

— Daţi-mi voie să mă întorc la secolul douăzeci, spuse el, şi la moratoriul asupra cercetării în tehnicile A.D.N. combinate pe care l-au impus savanţii responsabili, până când aveau să elaboreze reglementări de siguranţă riguroase. Rezultatul a fost acela că nici o molimă nouă n-a mai răvăşit lumea, dar în schimb omul a cules nenumăratele roade ale noilor cunoştinţe fundamentale din domeniul geneticii.

Doamnelor şi domnilor, vă aflaţi astăzi în situaţia acelor pionieri. Vă salut eroismul. Simpatizez cu nemulţumirile dumneavoastră şi apreciez vastul potenţial de foloase pe care-l aduc împlinirile dumneavoastră. Totuşi, am certitudinea că nu aţi dori să dezlănţuiţi asupra omenirii nici o boală oribilă. Ceea ce solicit eu nu e o oprire a explorărilor, ci un moratoriu. Am rugămintea să fiţi de acord.

„Ce boală?” mă veţi întreba. Prieteni, aceeaşi întrebare s-a formulat şi în acele laboratoare genetice. „Ce boală?” Nu ştia nimeni. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi existat nici o problemă. Totuşi, au avut înţelepciunea de a recunoaşte limitele propriilor lor cunoştinţe.

Guvernul dumneavoastră îşi ia funcţia în serios. Când a fost observată nava aceea betană trecând prin poarta din Sistemul Phoebian, expediţia pornită pe urmele ei a fost autorizată numai după îndelungi dezbateri, atât publice, cât şi oficiale.

După o luptă politică de mama dracului, pe care tabăra mea a pierdut-o, deşi am smuls totuşi câteva concesii şi, mai târziu, câţiva dintre noi ne-am adunat pentru a plănui cum am putea câştiga următoarea luptă.

— În mare măsură, hotărârea de a continua activităţile s-a bazat pe ipoteza că veţi lipsi ani de zile. Cel puţin, părea clar că aveaţi nevoie de multă vreme pentru a intra în comunicare cu o specie complet necunoscută. Între timp, noi, cei de acasă, puteam să ne imaginăm consecinţele şi să ne pregătim pentru ele.

Şi să ne batem pentru cine va avea de spus ultimul cuvânt.

— Dar, în schimb, după ce aţi stat acolo ani de zile, v-aţi întors aici după doar câteva luni!

Quick trecu de la emoţie la solemnitate

— Fidelio, drag prieten din stele, iartă-mă pentru ceea ce trebuie să spun. Sunt moralmente convins că tu şi ai tăi sunteţi inofensivi. Totuşi, certitudinea morală nu este de ajuns, când un guvern trebuie să vegheze asupra câtorva miliarde de vieţi. Şi, în fond, ce ştiţi voi despre noi? Aveţi probe concludente asupra cinstei şi pacifismului nostru? Cred că avem datoria, faţă de posteritatea voastră precum şi faţă de a noastră, să exercităm şi unii şi ceilalţi cea mai mare prudenţă.

Câţiva ascultători chicotiră pe sub mustaţă. Căţeaua de von Moltke râse zgomotos, strigând:

— Nu ştie tecît spaniola, tomnule Elocfent Om de Stat. Frei să-i tratuc?

Quick îşi stăpâni un val de furie, se gândi dacă să repete mesajul în cealaltă limbă, conchise că n-ar fi făcut decât să accentueze contradicţiile şi replică, zâmbind cât putea de tăios:

— Dacă doriţi, cum vă e placul, Madame.

Cu una ca ea însă, riposta părea irosită în pustiu.

Se îndreptă din nou spre echipaj:

— Lăsând la o parte posibilele intenţii agresive, care sunt de acord că ar fi improbabile, lăsând complet la o parte aşa ceva, gândiţi-vă la impactul asupra societăţii! Ceilalţi ni l-au dăruit pe Demeter, ne-au mai adus şi Tulburările. Uniunea rămâne înfiorător de vulnerabilă. Forţele de Pace sunt zilnic tot mai solicitate. Dumneavoastră sunteţi idealişti. Presupuneţi că un fulgerător torent de informaţii revoluţionare, tehnologie, idei, filosofii, credinţe... presupuneţi că aşa ceva nu poate fi decât de dorit, nu poate decât să stimuleze o renaştere.

Prieteni, vă reamintesc că Renaşterea Europeană originală a fost într-adevăr strălucită în arte şi ştiinţe, dar a fost de asemenea o epocă în care civilizaţia a explodat, epoca nu numai a lui Leonardo şi Michelangelo, ci şi a familiilor Borgia şi Cenci. Iar cel mai puternic mijloc de a ucide pe care-l aveau era praful de puşcă. Noi avem focoasele cu fuziune...

Îmi cer scuze că repet argumente care s-au făcut auzite în repetate rânduri, înainte de plecarea dumneavoastră. Dar, în fond, aţi petrecut opt ani din viaţa departe, într-un decor exotic. Entuziasmul descoperirii şi al împlinirii v-a înceţoşat în memorie aceste avertismente. Şi, evident, colonelul Troxell şi personalul lui nu au reuşit să vă convingă de gravitatea lor.

Daţi-mi voie să repet: noi, cei care ne îngrijim de bunăstarea lumii, am avut în vedere ani de zile în care să ne pregătim pentru întoarcerea dumneavoastră. Prevăzând pericolul, intenţionaserăm să întărim atât instituţiile publice ale legii şi ordinii, cât şi să educăm publicul. Sincer vorbind, revenind atât de devreme, dumneavoastră înşivă aţi precipitat situaţia de urgenţă.

Rueda îşi azvârli un braţ în sus.

— Şi nu ştii de ce-am făcut-o? strigă el.

Luat pe nepregătite, ministrul îşi auzi propriul glas replicând:

— Cum? Păi... păi, nu. Cred că nu. Figurează fără îndoială în rapoarte – colonelul Troxell mi-a spus că aţi fost foarte sinceri – dar acolo se află o enormă cantitate de material şi n-am vrut să vă las să mai aşteptaţi...

Îşi reveni:

— Foarte bine, señor Rueda. Mi se pare indiscutabil că aşa funcţionează poarta.

— Greşit, domnule Quick, răspunse şeful de echipaj. Betanii au avut la dispoziţie o mie de ani pentru a studia maşinile T. Au elaborat sonde ieftine pe care le-au putut trimite în număr de miliarde, câtă vreme noi am trimis doar câteva mii. Deci, câteva dintr-ale lor s-au întors. Dispunând de aceste informaţii, au putut începe să distingă semne ale unui sistem, au început să deducă o teorie. Mai au mult până la o înţelegere deplină, într-adevăr. Dar au descoperit felul în care micile variaţii ale traseului, insuficiente pentru a te purta la o altă destinaţie în spaţiu, te duc în alte momente din timp. Gama nu este mare, acoperind plus-minus un deceniu, cel mult două. În afară de asta, informaţiile lor sunt încă incomplete. Ne-au spus însă că pot calcula un traseu în jurul maşinii de la Centrum care să ne aducă înainte sau după ora când am părăsit Sistemul Phoebian, oriunde – oricând – în limitele unui interval de şapte ani.

Am hotărât să ne întoarcem la câteva zile după momentul plecării. Au ieşit, în schimb, câteva luni, pentru că noi nu puteam coordona nava Emissary la fel de precis cum fac ei cu ale lor. Noi am hotărât. Noi!

Langendijk se încruntă. Rueda clătină din cap spre căpitan. Copleşit, simţind că-i amorţeau membrele, Quick şopti:

— De ce?

Bănuia însă răspunsul.

— N-am uitat dezbaterile de dinainte, răspunse Rueda. Nu, am avut opt ani de gândire. Am întrezărit riscul ca facţiunea dumitale, domnule, să învingă, fiindcă ştie exact ce vrea, câtă vreme oamenii de categoria noastră nu promit altceva decât speranţa. Am decis că era mai bine să ajungem cât mai curând acasă.

Mai presus de deznădejde (fiindcă, Iisuse Christoase, mai intervenea şi călătoria în timp, pe lângă toate celelalte!), Quick fu încântat să observe cât de pregătit de contraatac era.

— Vă mulţumesc, señor Rueda, susură glasul lui. Aş dori să-mi spuneţi ce anume nu vrea facţiunea mea, cum o numiţi dumneavoastră. M-ar interesa să ştiu. Crezusem că Partidul Acţiunii şi organizaţiile cu ideologie similară nu urmăresc decât binele omenirii.

Rueda ridică din umeri:

— Ce este binele omenirii? Cine hotărăşte? Dă-mi voie să-ţi citez şi eu o istorioară. Cu câteva secole în urmă, şogunii din Japonia îi executau pe străini, nimiceau tot ceea ce era nou, tot ce era proaspăt. Domnul Mitsukuri mi-a spus cum încercau să reglementeze viaţa în întregime, până la preţul pe care-l plăteşti pe o păpuşă cumpărată pentru copil.

Festung Menschenheim, adăugă cu răutate von Moltke. Tar regatul ăsta te eremiţi ar putea să tureze. Ţintint cu rachete toate maşinile T şi spulberânt în bucăţi orice străin s-ar arăta. A, cum să nu!

N-ar fi deloc rea ideea.

Quick ridică mâinile:

— Drept ce fel de monstru mă luaţi? ţipă el. Cum vă aşteptaţi să răspund la o asemenea provocare? Mi-am bătut eu vreodată nevasta? Doamnelor şi domnilor, n-aş vrea să cred că toţi anii aceştia trăiţi pe Beta v-au transformat în nişte paranoici. Vă implor, încetaţi să mai vorbiţi aşa!

Căpitanul Langendijk interveni:

— Dacă sunteţi buni, toată lumea, vă rog. Să rămânem civilizaţi!

Se ridică, vorbind spre scenă:

— Domnilor, n-am devansat data înapoierii datorită vreunui complex de persecuţie. Părea pur şi simplu o soluţie de bun-simţ. În plus, vă puteţi imagina şi motivele personale. În opt ani, un număr dintre cei la care ţinem vor fi murit, restul vor fi îmbătrânit. Sperasem să evităm o asemenea situaţie.

Quick încercă să dea un răspuns. Glasul reţinut, dar încărcat de patimă, al lui Langendijk continuă:

— Cum spunea şi Carlos, înainte de a pleca, ne-am amintit argumentele cele mai importante. Le-am discutat iar şi iar,inclusiv pericolul de a reînvia Tulburările. Am ajuns la concluzia că pericolul e neglijabil.

Vorbiţi despre o inundaţie de noutate. Ei bine, aşa ceva nu se poate întâmpla. Într-o sută de ani, abia am început să cunoaştem planeta Demeter, care nu conţine nici o specie inteligentă locală. Cât despre Beta, betanii, care au experienţa de a face cunoştinţă cu specii diferite, estimează la cincizeci de ani intervalul după care vom putea depăşi stadiul schimbului de misiuni culturale şi ştiinţifice. De atâta vom avea nevoie ca să ne cunoaştem bine. Pământul va avea timp destul ca să se adapteze.

Vă rog, lăsaţi-mă să termin... Tehnologia va pătrunde mai repede, da. Dar, ce importanţă are? Sau, ce importanţă nu ar avea? Tehnologia de cea mai imediată semnificaţie va fi cea astronautică. Traseele prin porţi, nave spaţiale ieftine, îndestulătoare, cu adevărat profitabile; planete de tip pământean nelocuite, supapa de siguranţă, nu vă daţi seama? Libertatea de a pleca şi de a o lua de la capăt, nu pentru doar câteva mii de oameni pe an, înghesuiţi într-un singur transport, ci nelimitată. Libertatea! Asta am adus cu noi.

Se aşeză, roşu la faţă, neobişnuit să ţină discursuri, şi aşteptă. Cu toţii aşteptau.

Quick lăsă tăcerea să se prelungească, să accentueze cuvintele pe care le pregătea, înainte de a-şi relua locul la pupitru, în postura de predicator, pentru a le spune:

— Toţi cei de faţă suntem idealişti. Nu v-aţi fi dus pe Beta, dacă nu eraţi idealişti. Dacă eu n-aş fi idealist, nu aş lucra la Toronto şi Lima. În fond, nici oamenii care s-au ocupat de dumneavoastră, aici, n-ar fi acceptat această misiune dură şi ingrată, dacă nu erau idealişti.

Denaturez puţin adevărul, reflectă el. Din punct de vedere emoţional, eu, Ira Wallace Quick, trebuie să fiu acela care forţează destinul să ia formă. Nici un extaz nu se compară cu acesta. La cel mai rudimentar nivel, să aud o mulţime ovaţionându-mă, s-o văd adulându-mă, e mai grozav decât să am o femeie în pat.

Cât de sincer sunt cu mine însumi... (Sunt răutăcios. Ca de-atâtea ori. Îmi place trăsătura asta, cu măsură.) Prin urmare, îndrăznesc să fiu franc şi să adaug că trebuie să-şi asume cineva răspunderea, iar eu, de-a lungul anilor, am ajuns să-l cunosc pe omul de rând şi nevoile lui.

— Căpitane Langendijk, reluă el, recunosc că sunteţi sincer, dar v-aţi gândit cu adevărat la consecinţele faptului de a introduce în mod necugetat astronautica de acest gen? Vorbiţi despre o supapă de siguranţă. Daţi-mi voie, în schimb, să vă vorbesc despre dezmoşteniţii Pământului, naţiuni întregi care încă nu s-au trezit din barbaria înfometată, milioane de săraci şi urgisiţi din ţările aşa-zis avansate. Ei nu au nimic de spus? Cu siguranţă, nu vă puteţi imagina că pot să-şi facă bagajele şi să-şi ia valea. De unde ar avea ei bani pentru cel mai ieftin bilet, sau uneltele necesare la destinaţie? De unde ar primi educaţia necesară pentru supravieţuire? Demeter şi-a revendicat deja obolul de sute de vieţi, din rândurile unor emigranţi selecţionaţi cu grijă, într-o lume cercetată cu tot atâta grijă. De unde să aibă săracii fie şi doar stimulentul de a pleca, energia şi nimic mai mult?

Nu, ceea ce propuneţi ar abate resurse de necesitate vitală, şi mână de lucru calificată, de o importanţă şi mai vitală. Spre binele câtorva privilegiaţi, cei mulţi să fie azvârliţi într-o suferinţă mai cruntă şi mai prelungită? Nu aveţi deloc simţul datoriei faţă de semenii dumneavoastra

Mamma mia, ţipă Benedetti, dumneata nu ai deloc simţul celei mai elementare economii? Doar nu poţi crede o asemenea sciocchezza!

Quick deveni băţos.

— Cred în guvernarea binevoitoare, declară el.

Ky se foi în scaun:

— „Guvernarea binevoitoare” este o expresie-tip, însemnând „nu vom avea absolut nici o bunăvoinţă faţă de contribuabili”.

Bancul ăsta nu-i poate aparţine ei, îşi spuse Quick, furios. E prea ruptă de realitate. Pariez că l-a auzit de la Daniel Brodersen, ticălosul ăla de pe Demeter. Detectivii mi-au spus că ăştia doi au avut relaţii intime.

Se stăpâni, relaxându-şi muşchi după muşchi, se aplecă peste pupitru şi spuse, cu toată blândeţea pe care putea s-o exprime:

— Doamnelor şi domnilor, îmi dau seama că sunteţi înverşunaţi. Nu prevăzusem că întâlnirea noastră se va abate atât de mult spre o asemenea ostilitate. Ascultaţi, mi-am lăsat deoparte toate responsabilităţile şi am petrecut zile întregi călătorind încoace de pe Pământ, în scopul de a pune la punct împreună cu dumneavoastră un plan care să vă satisfacă, în viaţa particulară, îndeplinindu-vă totodată datoria faţă de omenire şi civilizaţie. Haideţi să legăm un dialog adevărat, de acord?

Peste două ore, stătea în apartamentul care-i fusese repartizat, strângând în mână un pahar cu scotch şi sifon şi bâjbâind după o decizie. În curând, trebuia să-l întâlnească pe Troxell, la cină. Fără îndoială, putea eschiva toate întrebările şi sugestiile indezirabile, acuzând oboseala. Şi nici n-ar fi fost o prefăcătorie. Nu putea fi sincer cu nici un preţ. Şi nu trebuia să rămână mult timp acolo, imobilizat în spaţiul cosmic, în timp ce acasă evenimentele o luau razna. Pentru el, Roata însemna o karmă proastă. Aşa că, dacă putea structura conversaţia cât mai repede, putea găsi indicii cum să procedeze mai bine. Aşa ceva, însă, implica cel puţin un plan de acţiune prin care să tatoneze terenul, obligându-l la rându-i să privească în faţă câteva adevăruri de-a dreptul oribile.

Un duş fierbinte îl spălase de sudoare, hainele de schimb alungaseră duhoarea. Şezlongul îi cuprindea trupul ca un căuş. Cupa era rece în mâna lui, umedă, fiecare sorbitură amintindu-i de fum, rug de crengi la mitingurile politice, foc de tabără în Munţii Stâncoşi, flăcări în şemineul unei cabane elveţiene, après-ski, havană după o cină de patru stele, la masă cu o tânără adoratoare din pepiniera programatoarelor guvernamentale... Răsunau acordurile muzicii lui Haydn. Stelele defilau magnific prin dreptul hubloului din perete. Abia dacă observa ceva în jur.

Ce să facă, ce să facă?

O tragedie, o adevărată tragedie, la un an-lumină distanţă de evenimentele prin care trecuse ca stagiar în biroul Judecătorului Avocat, sub vechiul guvern marţial, ajutând la acuzarea răufăcătorilor care de fapt erau produşii unei societăţi în haos. Cei ce se îmbarcaseră pe Emissary, spre Beta, erau în felul lor cei mai buni pe care-i avea de oferit Pământul, înzestraţi, cultivaţi, spiritualizaţi. Nu-i putea numi nici măcar tehnofili turbaţi, nu mai mult decât l-ar fi putut numi ei xenofob turbat. Împreună deţineau părţi separate ale adevărului, la fel ca orbii care pipăiau elefantul.

Trebuia să se confrunte însă cu întrebările grele, altfel nici nu mai putea să se considere om de stat. Care poziţie era mai apropiată de adevăr sau de o injustiţie mai puţin sfruntată? Ce era esenţială pentru elefant, coada sau trompa?

Am văzut prea multă nefericire în urma Tulburărilor, am citit statistici despre prea multe subiecte. Avea să fie veşnic bântuit de imaginea unei fetiţe pe care n-o cunoscuse niciodată. Se produsese o ciocnire de frontieră, între unităţile Statelor Unite şi cele ale Sfintei Republici de Vest, un obuz de mortier o luase razna, Quick, pe-atunci ofiţer al comisiei reunite de armistiţiu, căutase probe de vinovăţie şi, în schimb, găsise fetiţa strângând un ursuleţ la piept, peste rana care-i sângera de moarte. Şi, de murit, murise repede, între ruinele casei sale. Foametea era cumplită, pelagra şi mai cumplită. Ce raison d’être3 are guvernul, dacă nu să îngrijească oamenii? Şi cine să aibă grijă de ei, dacă nu guvernul?

Quick mai luă o înghiţitură şi savură concentrat senzaţia prelingerii pe gâtlej, devenind în mod conştient sardonic. Acum citez din Discursul Nr. 17-B. Îl ajuta să se calmeze, fără a schimba faptele.

Principalul fapt era acela că Homo sapiens nu avea de ce să-şi bage nasul printre stele. În ultimă instanţă, da, când urma să fie gata, atunci n-avea decât să meargă înainte. Dar, mai întâi, trebuia să facă ordine în propria-i casă. Ba chiar s-ar fi putut argumenta că misiunile interplanetare, de la primul sputnik începând, reprezentaseră o greşeală. Categoric, aşa ceva era o erezie. Quick n-o pronunţase niciodată în public. Tehnofilii s-ar fi năpustit asupra lui ca o avalanşă, cu cifrele lor despre creşteri ale valorii reale, datorate mineralelor şi industriilor, cu citatele despre progresele cunoaşterii ştiinţifice şi tot ceea ce însemnau acestea, de la prevenirea cutremurelor până la medicină; şi ar fi avut dreptate. Ceea ce nu zăboveau ei niciodată să se întrebe, era ce-ar fi putut face omenirea pentru a-şi clădi o lume civilizată şi stabilă, dacă ar fi rămas cuminte la ea acasă.

Fie ce-o fi... Of, blestemaţi să fie Ceilalţi! Dacă nu cumva or fi deja blestemaţi. Ăştia-s de-ajuns ca să-l facă pe un om să creadă în Satan!

Cu căţel, cu purcel, hai pe Demeter, indiferent de costuri în materie de muncă şi materiale, să dăruim noi speranţe câtorva mii din miliardele de pământeni... Da, da, investiţia renta, Demeter aducea un profit frumuşel, din care marele public primea o parte sub forma lefurilor mărite şi a preţurilor mai mici, dar cum rămânea cu săracii care fuseseră nevoiţi să-şi sugă de sub unghii, în timp ce se făcea investiţia? Acel capital ar fi trebuit să-i îmbogăţească enorm.

Mai importantă, fundamentală, imposibil de vindecat, era secătuirea atenţiei. Celor mai buni pământeni, în număr mereu crescând, nu prea le mai păsa de guvernul Pământului. Erau plecaţi în spaţiu. Să le dea numai drumul cu totul, să deschidă accesul betanilor, şi cu asta s-ar fi articulat sfârşitul programului lui Ira Quick pentru o civilizaţie umană şi raţională.

Îşi mângâie barba. Textura ei mătăsoasă îl calma, în timp ce continua recapitularea. Interesul lui era departe de a fi singurul pus în joc. Nici măcar doi dintre aliaţii săi nu aveau interese identice. Stedman, din Sfânta Republică de Vest, se temea de prăbuşirea unei credinţe şi a unui mod de viaţă slăbite deja de către influenţele laice ale Tulburărilor. Makarov, din Rusia Mare, îşi vedea primejduit visul de reunificare cu Belarus, Ucraina şi Siberia. Abdallah, din Califatul Meccan, suspecta că Iranul, deja dedicat dezvoltării industriei sale intens-energetice, avea să câştige un avantaj decisiv asupra acelei zone a islamismului. Garcilaso, din Confederaţia Andeeană, îşi adusese corporaţia la o relaţie viabilă cu principalii său concurenţi, Aventureros Planetarios, pe care nu voia s-o perturbe, nu atât pentru că ar fi pierdut bani, cât fiindcă familia sa şi-ar fi pierdut prestanţa. Broussard, din Europa, discuta despre politica practică, dar în fond se îngrozea de insignifianţa în care se puteau pierde cultura şi tradiţia sa. Şi lista continua...

Quick se desprinse din reverie, încleştând mâna pe pahar. Un realist trebuie să accepte realitatea. Nu-şi putea dori să dispară Demeter, porţile stelare, Ceilalţi, nici măcar Liga Iliadică. Apa nu poate curge în amonte. Poţi, în schimb, să sapi un lac de acumulare ca s-o opreşti. După aceea, eventual, cu puţin noroc şi devotament, poţi instala o pompă care s-o împingă cu forţa înapoi, acolo unde-i e locul.

Astăzi mi s-au confirmat temerile. Nu am nici o şansă de a face echipajul ăsta să coopereze. Nu pot fi decât recunoscător că nici unul dintre ei nu are talentul de a se preface, în scopul de a mă trăda mai târziu.

Sunt fiinţe omeneşti valoroase, şi, fără îndoială, extraterestrul dintre ei îmi poate încărca în acelaşi sens conştiinţa. Nu-i putem ţine captivi până vor muri de bătrâneţe, nu-i aşa? Nu. Ar fi prea multe riscuri să transpire secretul.

Bine, şi care e alternativa? Să le dăm drumul? Aşa ceva nu numai că ar nărui tot ceea ce m-am străduit să fac, ci chiar ar condamna Partidul Acţiunii şi toate grupările care au colaborat cu mine. Şi atunci, ce se va alege de speranţele mele?

În regulă, care sunt faptele? Echipajul lui Emissary s-a arătat, sub interogatoriu, foarte slobod la gură.

(a) Cu toate că betanii ar putea intra în Sistemul Phoebian ori de câte ori doresc, habar n-au cum să ajungă în Sistemul Solar, folosind acea maşină sau oricare alta. Indiferent cât de mult s-au apropiat de betani, vizitatorii umani şi-au respectat angajamentul de a păstra secretul traiectoriei.

(b) Betanii au recunoscut posibilitatea că, în fond, contactul cu omenirea s-ar putea să nu fie benefic, fie din punctul lor de vedere, fie dintr-al nostru. Au trimis un ambasador, care mai are şi funcţia de anchetator, dar nu vor mai trimite pe nimeni altcineva în Sistemul Phoebian. Pasul următor ne revine nouă. Dacă nu-i va căuta nici o navă terestră pentru a iniţia relaţii regulate, vor aştepta mult timp până să ia ei vreo iniţiativă. (Lui Quick îi era greu să-şi imagineze o asemenea reţinere, până când îşi aminti că gândea ca un om, nu ca un betan. Principalul lor interes faţă de pământeni avea o motivaţie complet non-umană şi nu prea putea fi satisfăcut dacă se impuneau cu forţa.)

(c) Când Emissary a plecat, aproape toată lumea a fost convinsă de faptul că avea să lipsească cel puţin câţiva ani, putând foarte bine să nici nu se mai întoarcă vreodată. Astfel, rămânea timp pentru ca Pământul şi Demeter să fie organizate corespunzător.

(d) Cei de la bordul navei Faraday ştiau că Emissary se întorsese. Judecând după un raport recent din partea Aureliei Hancock, se părea că şi nesuferitul de Brodersen avea bănuieli, precum şi, fără îndoială, asociaţii lui. Pe deasupra, Roata San Geronimo conţinea douăzeci şi unu de oameni care ştiau şi mai mult, dacă nu chiar totul. Totuşi, nişte cantităţi atât de mici nu erau imposibil de manevrat. Apelul la simţul datoriei sau al vanităţii, persuasiunea, de felurite genuri; presiunile, întrucât orice persoană are punctele ei vulnerabile, şi, fireşte, crearea unui climat de opinie, astfel ca nimeni cu mintea întreagă să nu dea atenţie acuzaţiilor vreunui detractor izolat. Aşa ceva necesita timp şi bani, dar se putea face. În pofida zecilor de mii de martori, comunitatea intelectuala apuseană nu acceptase adevărul despre imperiul lui Stalin timp de zeci de ani, şi se lăsase şi mai greu convinsă să-l recunoască pe cel despre maoişti.

Nu se putea spune că Ira Quick intenţiona să înfiinţeze lagăre de concentrare sau altceva asemănător. Exemplul ales făcea decât să demonstreze ce efecte putea obţine, de bine de rău, un enorm efort de propagandă. Cel mai adesea, o doctrină era răspândită de oameni care nici măcar nu o susţineau în ansamblu, ci doar erau convinşi de adevărul anumitor aserţiuni-cheie. Acestea apăreau în programele scrise...

(e) înşişi oamenii de pe Emissary. Aici era punctul dureros. Dacă-i lăsa liberi să-şi răspândească povestea... căci povestea nu spunea numai că fuseseră acolo, ci era exact revelaţia pe care o predicau Rueda şi Langendijk... şi puteai uita foarte bine justiţia socială. Plus cariera lui ha Quick. A, asociaţii mei şi cu mine vom evita acuzaţiile de crimă. Am verificat cu cea mai mare grijă detaliile tehnice legale. Actul Instrumentalităţilor Periculoase oferea comitetului ministerial discreţia de a sechestra materiale pe care le considera ca reprezentând o ameninţare. Cazul Finaliştilor – membri ai unei secte nihiliste, despre care apăruseră dovezi că ar fi descoperit câteva focoase nucleare rămase din timpul Tulburărilor – crea precedentul reţinerii unor persoane în izolare. Câtă vreme afacerea Emissary avea să provoace un scandal distrugător, Quick putea rămâne imun la acuzaţii... În afara cazului că ţinea prizonierii prea mult timp, eventual peste trei luni. Poate că aş putea reveni la practica avocaturii, după ce se va potoli agitaţia. Cu lumea întoarsă pe dos, presupun că avocaţii vor trece printr-o perioadă de mare dever. Dar ce sens ar avea totul?

Prin urmare: ce-i de făcut?

Spre binele omenirii.

Quick înghiţi un nod. Troxell era conştiincios, i se spusese că arestarea era ordonată de Cabinetul Uniunii, întrunit în sesiune executivă. Nu era chiar aşa. În schimb, acţionase o mână de oameni hotărâţi din cadrul guvernului.

Şi mai departe?

Quick se îndoia că Uniunea propriu-zisă, deschisă şi imparţială, l-ar fi putut convinge pe Troxell să accepte un masacru.

Spurcat cuvânt. Pentru o idee spurcată.

Şi totuşi, foarte uşor de îndeplinit. De exemplu, cu ajutorul unui gaz nedetectabi

Să dislocăm echipa lui Troxell! Să le găsim misiuni individuale, care să-i disperseze! După care, doi sau trei oameni devotaţi...

Pe capul meu o să cadă totul, şi pe al colegilor mei. Niciodată nu-mi voi mai putea spăla de sânge mâinile astea.

Dar fetiţa aceea moartă... Sărăcie. Ignoranţă. Cei mai buni şi mai inteligenţi, plecaţi în căutarea unei biete aventuri, când ar fi putut fi de folos pe Pământ. Diferă în vreun sens fundamental situaţia asta de un război?

Îşi goli paharul şi îl trânti pe masă. Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc. Să mă consult. Să împart vinovăţia. Curând însă, trebuie să se ia o măsură definitivă cu echipajul ăsta!

— Nu înţeleg, spuse Fidelio.

— Nici eu, răspunse Joelle, prezentă în locuinţa ei.

— Şi nici el. Masculul numit Quick (Kh’eh-yih-kh-h-h). Nu a văzut în sumare şi nu a auzit relatări despre dilema noastră în lumea voastră? Nu poate să-şi dea seama cum am dori să venim la voi, dacă ne veţi primi?

— Fie nu poate, fie nu vrea. S-ar putea să fie prea subtil pentru el. Sau... nu ştiu. Nu regret că sunt atât de îndepărtată de toate lucrurile astea.

Privirea ei se îndreptă spre hublou. În noaptea cristalină a spaţiului, Pleiadele deveniseră vizibile, o dată cu învârtirea Roţii. În aceeaşi direcţie, calculaseră betanii, se afla Beta. Şi trei oameni pentru care solul unei planete străine devenise pentru totdeauna Pământ.

— Dacă ar fi aici Chris, spuse Joelle, cu voce abia auzită, poate ar şti ea să-i explice...

11

Banca de memorie

SOARELE, pe care oamenii l-au numit Centram, este o pitică de tip K3, cu luminozitatea de 0,183 din cea a lui Sol. La distanţa medie de 0,427 unităţi astronomice, se roteşte în jurul ei cea de-a doua planetă, Beta, primind în total cam tot atâtea radiaţii cât şi Pământul – mai multe infraroşii şi mult mai puţine ultraviolete. Perioada de revoluţie numără aproximativ 118 zile terestre. Rotaţia s-a fixat la două treimi din acest interval. Prin urmare, timpul dintre răsăritul şi apusul soarelui, pe acea lume, echivalează cu un an betan, iar înclinaţia axei are efectul de a menţine emisfera sudică în stare de glaciaţiune permanentă. (Precesiunea schimbă acest fenomen, dar numai într-un răstimp de epoci geologice, Beta neavând lună.) De asemenea, se mai găseşte o întinsă calotă de gheaţă peste polul nord.

Rotaţia lentă creează un câmp magnetic slab. Astfel, aurorele sunt puţine şi difuze, cerul fiind în timpul nopţii mai luminos decât pe Pământ sau Demeter. La fel de slabe sunt şi vânturile ciclonice. Totuşi, condiţiile meteorologice violente sunt comune de-a lungul terminatorului, linia unde ziua se îngemănează cu noaptea. În zonele temperate şi tropicale ale emisferei nordice, ciclul caracteristic este următorul: în zorii zilei, dezgheţ; de dimineaţă până la amiază, furtuni ploioase; după-amiaza, secetă; seara, furtuni ploioase, mai târziu, viscol, în sfârşit, îngheţ şi calm până în zori, moment în care noi rafale de vânt anunţă următorul dezgheţ. Viaţa a evoluat corespunzător cu aceste condiţii.

În esenţă, este o viaţă de aceeaşi factură cu cea de pe Pământ sau Demeter, proteine în soluţie apoasă, plante care operează fotosinteza, animale mâncând vegetaţia şi unele pe altele. Nu e deloc surprinzător, pe un glob atât de similar,diametrul mediu de 11.902 kilometri, densitatea medie de 5,23 g/cc, apa în stare lichidă acoperind 65% din suprafaţă. În comparaţie cu, să zicem, Mercur sau Jupiter, cele trei lumi sunt practic trigemene.

Şi totuşi, micile lor deosebiri condiţionează natura şi soarta a tot ceea ce e viu pe suprafaţa lor.

Joelle Ky şi Christine Burns hoinăreau pe un ţărm răsăritean. În jurul lor, se întindea sălbăticia. Se întindea până la mai puţin de cincizeci de kilometri de un complex megalopolitan în care locuiau cincisprezece milioane de suflete, betanii, însă, îşi preţuiau zonele rustice. Într-adevăr, din văzduh puteai să nici nu recunoşti existenţa unui oraş. Vedeai un nucleu istoric, clădiri înghesuite pe o mie de hectare sau chiar mai puţin, iar în rest, un imens parc străbătut pe alocuri de drumuri, grădini în jurul câte unui lac artificial, câte un turn elegant. Cea mai mare parte a oraşului se afla sub pământ. Până şi regiunilor agricole le lipsea aspectul milităresc al ogoarelor şi tarlalelor omeneşti...

Joelle şi Christine îşi parcaseră aerocarul şi porniseră pe jos. Vehiculul le fusese împrumutat – pe loc, la cerere – de către o matriarhâ locală dornică să le servească. Nici fotoliile şi nici comenzile nu corespundeau trupurilor lor, dar pilotul automat preluase conducerea după ce Joelle îi dăduse instrucţiuni şi, pe timpul unui zbor atât de scurt, puteau să stea aşezate în orice poziţie.

Au umblat o vreme, tăcute, până când Joelle îşi adună destul curaj pentru a spune:

— Ai vrut să găsim un loc unde putem discuta între patru ochi, Chris.

Se întreba de ce-i fusese atât de greu. Era posibil să se teamă de ceea ce putea auzi?

Informaticiana de pe Emissary îşi trase răsuflarea.

— Da, aşa e, replică ea, în melodioasa ei engleză jamaicană.

Era înaltă şi mlădioasă, cu trăsături blânde şi ochi ca de căprioară. Avea pielea aproape ca abanosul, iar părul îi era o aureolă neagră. In ziua aceea, purta o rochie de culoare stacojie, sfidând peisajul din jur.

— Nu era nevoie să venim atât de departe. Ar fi fost potrivit orice loc aflat la adăpost de urechile celor din tabără...

Râse. De când se cunoşteau, Joelle îi invidiase uşurinţa cu care râdea.

— Gazdele noastre nu prea ar trage cu urechea, ce zici?

— A, am vrut să mai schimbăm peisajul, răspunse holotheta.

Făcu un efort să exprime mesajul: Ai dori să poţi avea încredere în mine. Personalitatea mea rece simte căldura nevoii tale. Nu meriţi un decor frumos pentru confesiune? Nereuşind, spuse:

— Am mai vizitat locurile astea. Îmi plac.

— Şi mie. De ce nu ne-ai vorbit niciodată şi nouă, celorlalţi, despre ele?

— O mulţime de alte zone sunt la fel de frumoase. Ştii că, din când în când, am nevoie să mă plimb singură.

— Mă rog, e dreptul tău, Joelle...

Aceste cuvinte îi deşteptară un nou nivel de conştiinţă, aproape pas cu pas. Obişnuinţa se risipi, Joelle simţind cum gravitaţia îi împuţina greutatea pământeană cu şapte, opt kilograme, şi-i modifica uşor modul de a merge, de a face fiecare mişcare. Nu putea percepe scăderea de presiune atmosferică, dar observă aburii degajaţi de o explozie de spumă marină în dreapta, şi remarcă rând pe rând mirosurile: de trandafiri, de brânză, de mirodenii, dulci, sulfuroase, de nedescris. Valurile vuiau; vântul răsuna precum un cimpoi; o vietate zburătoare, cu aripi de piele, cânta ca din flaut.

Cerul era de un albastru-vineţiu profund. Centrum era suspendat la mică înălţime spre apus, aproape neclintit, având o dată şi trei sferturi din mărimea unghiulară a lui Sol văzut de pe Pământ, disc portocaliu pe care îl putea privi fără probleme timp de o secundă încheiată. În partea opusă, norii se înălţau imenşi deasupra orizontului estic, întunecaţi în adâncuri, cu excepţia fulgerelor roşii şi aurii pe de margini. Îşi pogorau luminozitatea asupra oceanului, care în rest era cenuşiu ca oţelul, cu creste albe, până se sfărâma pe plaja prunduită.

Cele două pământence se plimbau pe deasupra, printre tufişuri care le zgâriau pulpele şi săreau la loc, închizând calea în urma lor. Spre interiorul continentului, desişuri de trestii zornăiau sec, iar copacii singuratici îşi fluturau frunzele de-a lungul crengilor subţiri, ce şfichiuiau aerul, înnebunite. Razele orizontale ale soarelui scoteau la iveală nesfârşite nuanţe de cafeniu, roşiatic, rubiniu, piersică, ocru, auriu, într-o sumbră bogăţie rembrandtiană de culori.

Opt ani, medită Joelle. Oare-mi mai pot aminti cu adevărat o porumbişte din Kansas, o pădure verde din Tennessee?

Împrejurimile se risipiră, căci Chris o luase de mână.

Degetele Joellei reacţionară cu sfială, şi cele două femei îşi reluară plimbarea. Într-un târziu; Christine spuse, cu vocea înfundată:

— Sper că nu te superi dacă-mi... deşert necazurile pe capul tău?

— Nu. Dă-i drumul!

Pulsul Joellei ezita. Îşi căută cuvintele:

— Îţi dai seama, totuşi, că din echipajul nostru sunt ultima care ar trebui să-ncerce să dea sfaturi personale. Cât mă pricep eu la emoţii?

— Mai mult decât noi, ceilalţi. Ai mai rămâne holothetă practicantă, dacă n-ai găsi în asta un mod de existenţă împlinit?

— O existenţă mai deloc umană.

— Ba este, este. Orice poate face o fiinţă umană, e uman.

— Prin definiţie, dacă insişti. Asta nu înseamnă că un ascet şi un libertin sunt acelaşi lucru. N-am avut de ales altă cale decât asta...

Christine o privi lung.

— Nu vreau să-mi bag nasul, spuse ea, după o vreme. Dacă încep, te rog să mă opreşti imediat. Dar cred că te pricepi la oameni mai mult decât crezi.

— Cum? Am crescut în proiectul de dezvoltare a holotheticii, de la vârsta de doi ani, orfană de război adoptată într-o rezervaţie de cercetări militare. Reiese că un holothet trebuie să înceapă aproape de la vârsta aia. Tu aveai – optsprezece ani, aşa mi-ai spus? – când ai început să te pregăteşti pentru meseria de linker. Prima mea amintire din viaţă se referă la un moment de linking. Aşa ceva te marchează definitiv.

Strânse mâna încleştată într-a ei.

— Dar nu mă plâng. În ansamblu, am avut o viaţă satisfăcătoare. Oricum, nu se compară cu a ta.

— Câtuşi de puţin? Eu... bine, ai evitat relaţiile intime în călătoria asta, te-am văzut respingând avansuri care nu erau întotdeauna întâmplătoare, dar... Iartă-mă, nu vreau să mă bag. Totuşi, bufele... nu, ceea ce ştie toată lumea, ca s-o spun pe şleau... ai avut şi tu aventurile tale!

Eric Stranathan, îşi aminti Joelle şi, preţ de-o clipă, Beta dispăru cu totul, el şi ea se aflau pe lacul Louise şi în apropiere nu mai era nimeni. După care Eric, om mândru, fiu al Căpitanului General al Văii Fraser, nu putuse îndura ideea de a fi un simplu linker faţă de ea (căci povestea se petrecuse în perioada când înţelegerea a ceea ce însemna să fii holothet tocmai se răspândise exploziv prin toată lumea) şi-şi luase rămas bun de la Joelle. N-ai cum să fi auzit despre Eric, Chris. Pe vremea aceea, nici nu erai născută. Te gândeşti la amanţii mei ocazionali de-atunci încoace, majoritatea holotheţi ca şi mine, plăceri trupeşti şi nimic altceva, în afară de – bănuiesc, într-o oarecare măsură – Dan Brodersen.

— Nimic profund, spuse ea. Mâna pe care o simţea într-a ei o contrazicea.

— Mi-ai fost ca o mamă, replică jamaicana. De-asta îndrăznesc să mă întorc acum spre tine.

O mamă, o mamă? Nu, o imagine maternă. După concepţia ta, Chris, tu eşti un linker oarecare, iar eu, zeiţa-holothetă. Adevărul este că, pur şi simplu, am fost un superior prietenos care ţi-a oferit puţin instructaj avansat. (Eşti tânără şi numai farmec. Eu sunt bătrâneţea care se apropie dintr-o dată – în pofida propriei sale voinţe, se apropie.)

Joelle simţea vântul înteţindu-se, clipă de clipă. Trebui să ridice vocea:

— Îţi mulţumesc. Hm, hai să nu mai vorbim despre mine şi să atacăm problema ta. Spune-mi tot ce doreşti, draga mea.

Dragă.

— Îmi fac curaj pentru asta de săptămâni în şir, răspunse Chris, parcă ocolind un obstacol. De când am convenit cu toţii că am realizat destul şi că în curând vom putea porni spre casă. Nu că m-aş fi temut de tine. De mine însămi mi-era teamă, mi-era teamă să privesc drept în faţă conflictele dinlăuntrul meu. Poţi să mă ajuţi?

— Pot încerca.

— Tu... tu îţi vei fi amintind că, iniţial, la bordul navei a fost distracţia de pe lume. (Când şase femei şi nouă bărbaţi,candidaţii, obţinuseră punctajele maxime la testele pentru înrolarea în echipaj, fetele au avut mari motive de bucurie, mai ales după ce Joelle preferase să rămână în afara acelui sport anume.) Apoi, între Chi şi mine treaba a devenit serioasă. Când a murit el... (Yuan Chichao, planetolog, intrase într-o ravină pentru a examina o protuberanţă granitică şi murise. Analizele ulterioare au demonstrat că plantele care creşteau acolo emanau, în arşiţa fluxului de la amiază, un gaz ucigător, pe care un strat de inversiune îl bloca şi-l concentra. Betanilor li s-au frânt inimile. Habar n-avuseseră. Pentru ei, vaporii aceia erau inofensivi.) Privind în urmă, cred că mi-am cam ieşit din minţi, jelindu-l, iar mai apoi, umblând brambura. (Se achitase de sarcini cu eleganţă. Uneori acestea erau cam meschine, necesitatea unui informatician fiind mică în situaţia în care expediţia îşi propusese să studieze o întreagă lume.) Torsten m-a ajutat să mă restabilesc. A fost incredibil de bun, puternic, atent. Mă trec fiorii când mă gândesc ce zombie drogată şi posomorâtă aş fi fost acum, dacă nu era el.

Eu n-aş fi putut face asta pentru tine, nu-i aşa? se frământă Joelle. Şi, cu voce tare:

— Te subestimezi. Eşti sănătoasă, de una singură ţi-ai revenit.

Apoi, fără tragere de inimă

— Totuşi, e evident că şi el ţi-a dat un mare imbold. Te simţi îndatorată lui.

V-am urmărit pe amândoi, zi de zi, ceas de ceas v-am urmărit, Chris!

— Aşa este. Când ne vom întoarce pe Pământ, vrea să ne căsătorim.

— Vai, dar e splendid, replică automat Joelle. Chris înghiţi în sec:

— Sunt îndrăgostită de Dairoku.

O înfăţişare similară cu cea a lui Chi? Nu mi s-a părut niciodată, dar...

— Şi el ce simte pentru tine?

— Îi sunt o bună prietenă, o colegă pe care o respectă şi o agreabilă tovarăşă de pat, răspunse grăbită Chris. Alături de Frieda, Esther, Maria sau Olga. Şi vei fi şi tu, dacă vrei. De când am aflat despre posibilitatea călătoriei în timp, vorbeşte tot mai mult despre o fată pe care a cunoscut-o în Kyoto... E curtenitor cu mine, plin de consideraţie, da, afectuos aş spune, dar aici... aici se opreşte.

— I-ai spus ce simţi tu?

— Nu. Nu tocmai. Lucrurile care se spun pe saltea – după aceea – nu se pun la socoteală, nu? Ar trebui să-i spun?

— Va trebui să mă gândesc la asta, spuse Joelle. Iar apoi, probabil că voi ajunge la o concluzie greşită.

Merseră mai departe. Vântul se înteţea, marea vuia. La răsărit, zidul de nori se înălţa tot mai sus, cu o iuţeală uluitoare. Din el îşi luau zborul scame, alergând peste cerul de culoare indigo.

Chris îşi cocoşă umerii în frigul tot mai pătrunzător.

— De Torsten ce zici? întrebă ea.

— Nu eşti obligată să te măriţi cu nimeni, să ştii, se răsti Joelle, brusc iritată.

— Fireşte că nu. Dar...

— N-o să moară de tristeţe. Îşi va găsi el alta, după întoarcere. Sau o serie de altele.

— Da, cu siguranţă. Dar... dacă nu-l pot avea pe Dai... chiar e bine să renunţ la Torsten? Aş dori să-ţi spun mai mult despre el, mărunţişuri, şi să mă sfătuieşti ce e înţelept. Nu c-aş fi com plet egoistă, sper. Mă iubeşte, da... Dar în fond, îl ştii pe Dai, voi doi aţi lucrat împreună, la întreţinerea motorului şi a reactorului. Poate reuşeşti să-mi dai o idee, dacă aş putea – dacă aş putea doar...

Şi îi strânse mâna la piept.

Nu reacţiona!

Ce curioase sunt căile iubirii... Mă îndoiesc că sunt mai puţin puternice la noi, decât la betani, şi iată că aici au adus istoria la un punct de răscruce. Pentru a-şi regăsi puterile, Joelle începu o recapitulare a faptelor.

12

Strămoşii betanilor erau omnivori, deveniţi vânători pe litoral, nespecializaţi nici pentru uscat, nici pentru apă, deşi puteau să înoate mai repede decât să fugă. Poate că dexteritatea şi inteligenţa erau selecţionate pentru momentele când schimbările curenţilor oceanici, datorate modificărilor din glaciaţiunea emisferică, dăunau „pescuitului”, dar favorizau abundenţa de vânat pe ţărm, constând din animale mari, proprii adeseori climatului rece. În cele din urmă, cu inteligenţa complet dezvoltată, specia s-a răspândit pe o arie largă, unii dintre membrii săi ajungând prea departe pe uscat pentru a mai vizita vreodată marea. Au rămas legaţi de ciclul zi/noapte.

Femela era o dată şi jumătate mai înaltă decât masculul, cu trupul proporţional mai masiv, dar având membrele de aceeaşi lungime. Astfel, era mai puternică, mai agilă în apă, dar comparativ înceată şi stângace pe uscat. Avea patru organe pentru hrănirea puilor. Nu se puteau numi tocmai sfârcuri, având o structură mult prea diferită, şi nici produsul lor nu putea fi numit lapte. De regulă, năştea patru pui într-o generaţie, dintre care trei erau masculi, echivalentul cromozomilor ei, nu cei ai masculului, determina sexul progeniturii. Ouăle erau depuse unul câte unul, pe o perioadă de circa o sută de ore în timpul sezonului de împerechere, şi în mod normal erau fertilizate separat de parteneri.

Acest lucru se întâmpla cam pe la amiază. Naşterea avea loc spre seara zilei următoare, astfel perioada de gestaţie fiind comparabilă cu a omului. Puii se iveau dintr-un uter compartimentat, la intervale aproximativ corespunzătoare cu cele dintre concepţiuni. Datorită mărimii mamei, naşterea decurgea mai uşor decât în cazul oamenilor. Femela îi alăpta în timpul nopţii, perioadă când creşteau cu repeziciune, după care începea înţărcarea, dimineaţa. În perioada de alăptare nu se putea împerechea şi continua să le dea să sugă, în proporţie scăzândă, un timp suficient pentru a rămâne nefertilă până la amiaza zilei următoare. În consecinţă, intervalul normal dintre naşteri era de patru ani betani, sau şaptesprezece luni terestre.

În mediile primitive, mama era handicapată pe ţărm, trebuind totuşi să rămână acolo pentru a-şi îngriji puii în noaptea iniţială a vieţii lor. Partenerii ei – trei, în medie – obişnuiau să aducă hrană, în timp ce femela lucra prin colonie sau tabără şi o păzea. (Ochii betani dispun de o superbă adaptare la întuneric.) Pe măsură ce au evoluat, tradiţiile maritale au dobândit, evident, o formă poligamă.

Poate din cauza contactelor sexuale rare, precum şi a disparităţii somatice, deosebirile psihomintale inerente dintre masculi şi femele au devenit pe Beta mult mai accentuate decât pe Pământ. Cei dintâi tindeau cu tărie să fie agresivi, inventivi, abili, cu gândirea orientată spre abstracţiuni, dar nu foarte creatori în artele care apelează direct la emoţii. Cele din urmă înclinau spre a fi stabile, stăruitoare, nemiloase la nevoie, cu minţi practice, dar şi artistice, şi cu un sentiment faţă de lumea vie pe care masculii nu şi-l puteau închipui niciodată prea bine. Aproape toate societăţile erau matriarhale, iar Marea Mamă era singurul arhetip religios.

Lucrurile stăteau astfel datorită modalităţilor de stabilire a legăturilor, care menţineau părinţii împreună şi astfel asigurau îngrijirea adecvată a tinerilor în lentă maturizare. La bărbat, libidoul funcţiona permanent. La betan, concupiscenţa se manifesta mai mult ca o forţă disruptivâ, iscând pasiuni care se puteau dovedi incontrolabile. Multe instituţii, din multe culturi distincte, au evoluat spre a face ca soţia în călduri să rămână partenera exclusivă a soţilor ei şi spre a proteja virtutea fiicei

În locul rutului permanent de grad scăzut, natura de pe Beta folosea nutriţia pentru a uni masculul şi femela. Pe lângă alăptatul copiilor, soţia îl alăpta şi pe el.

Alegând un singur cuvânt (dintre cele câteva mii) pentru fluidul produs de glande, oamenii de ştiinţă de pe Emissary l-au numit enin, iar procesul producerii sale, eninaţie. Eninul alimenta sugarii de ambele sexe. De asemenea, conţinea un hormon care le stimula creşterea – şi era esenţial pentru sănătatea şi vigoarea adultului de sex masculin. Acesta nu avea nevoie decât de cantităţi mici, iar captarea lor de la femelă îi producea o plăcere atât de intensă, încât în curând se sătura; dar trebuia să revină de mai multe ori per rotaţie planetară. (Femelei îi plăcea să fie captată, deşi în cazul ei senzaţiile erau moderate şi difuze.) Astfel, femela normală era sigură că îşi păstra soţii.

În perioada de împerechere, glandele îi secau. Feromonul emanat atunci îi incita pe masculi spre patima sexuală. La sfârşitul perioadei, aceştia erau înfometaţi. Când, la începutul sarcinii, reîncepea o eninaţie limitată, aceasta reprezenta un prilej de bucurie, cea mai importantă sărbătoare din cadrul a numeroase credinţe.

Această dependenţă directă le provoca în general masculilor un sentiment de mister şi uimire în faţa femelelor. În unele zone, sexele formau chiar două sub-societăţi diferite, cu legi, ritualuri şi limbaje separate; „limba” comună putea fi un hibrid.

La nivel universal, unitatea socială de bază consta în soţii unei anumite femele, împreună cu fiii aflaţi la vârsta adolescenţei. Se presupunea că aceştia formau o fraternitate indisolubilă. Desigur, în practică, acest deziderat putea să nu se aplice. Celibatul era foarte rar, peste tot, creând forme bizare de prostituţie, iar de homosexualitate nici nu se auzise. După ce civilizaţiile au devenit sofisticate şi cosmopolite, au sporit eforturile de a face sexele să fie nu „egale”, lucru aproape de neconceput, ci mai strâns integrate.

La fel ca pe Pământ, în cele din urmă a apărut statul, atât sedentar (pe litoralurile mai norocoase), cât şi nomad (în interiorul aspru al continentelor). La fel ca pe Pământ, statul a generat lucrări publice, războaie, cuceriri, înrobiri, tiranii, coruptie, declin şi decădere. Şi tot ca pe Pământ, statul a fost agentul unor considerabile progrese materiale şi intelectuale.

Totuşi, nici un stat betan nu era realmente comparabil cu vreunul terestru. Conducătorii erau invariabil de sex feminin –o monarhă putea fi proclamată divină – şi ţineau sub dominaţie combativitatea masculină. Structura familială împiedica supuşii să fie mobilizaţi în armate gen maşină sau atomizaţi în anomie. Mai mult, dat fiind accesul la mare, orice persoană sănătoasă putea trăi din vânătoarea marină de modă veche, scăpând astfel, prin înot, de opresiune. În consecinţă, majoritatea naţiunilor erau fie calme şi tradiţionaliste, fie active, dar raţionale. Întreprinderile lor imperialiste urmăreau de obicei scopuri clar definite şi încetau o dată cu atingerea acestora.

În ansamblu deci, istoria betană, cu suişurile şi coborâşurile ei, fusese mai puţin agitată decât cea terestră. Pe de altă parte, violenţa privată între masculi era mult mai răspândită.

Într-un târziu, s-a produs o revoluţie industrial-ştiinţifică. A adus cu sine riscurile şi dezastrele ei, fără însă a se compara nici pe departe cu abisul în care ajunsese Pământul, mai ales pentru că avusese loc treptat, în cadrul acelor civilizaţii dominate de femele, cu puternica lor etică ambientalistă. Pe termen lung însă, modificase caracterul vieţii betane mai profund decât schimbase revoluţia industrială terestră condiţia umană.

Acest lucru s-a produs cu ajutorul ştiinţelor biologice, cărora li se acordase o mai mare atenţie decât fizicii. Cercetătorii au descoperit cum să prepare pe cale sintetică hormonul-cheie din componenţa eninului.

Frământările nu au apărut peste noapte. Forţele oponente erau tradiţiile, obiceiurile, religia, legea; emoţiile, inclusiv cele asociate cu suptul; dorinţa de procreare. Cu toate acestea, acum masculii puteau trăi despărţiţi de femele cât de mult timp doreau, rămânând în putere.

Indivizii tineri au început să amâne căsătoria, căutându-şi partenere care le-ar fi convenit mai mult din punct de vedere pragmatic. Pentru prima oara, Beta a cunoscut o analogie a iubirii romantice. Între timp, mistica din jurul femelei a început să se risipească în mentalitatea masculină (şi adeseori chiar şi în cea feminină)

Unii masculi au rămas celibatari, în scopul de a explora Beta şi planetele învecinate, a studia ştiinţa, filosofia, căile spre împlinire. S-au întemeiat ordine monastice. Idealismul extrem a generat fanatisme, cu toate consecinţele lor. Un mare număr de masculi şi-au dat pur şi simplu seama că erau liberi să se adâncească oricât de mult doreau în domenii ca ingineria, pentru care matriarhele aveau un entuziasm strict limitat. A luat fiinţă o industrie intens-energetică, care a proliferat.

Revoluţia însă nu a avut loc în nici un caz sub forma unei singure convulsii. Indivizi cumpătaţi, de ambele sexe, acţionau spre a o constrânge. Un rezultat a fost apariţia guvernului mondial. Un altul a constat în călătoriile spaţiale. Întrucât se păstrase o mare parte din străvechiul respect faţă de viaţă, întruchipată în făptura femelei, a fost firesc ca noile tehnologii să se dirijeze în afară, unde nu puteau vătăma planeta-mamă, aducând în schimb noi resurse.

Pe Beta, nu existase niciodată libera iniţiativă, în sensul uman al cuvântului. Parcă din dorinţa de a compensa, războaiele şi alte nebunii similare se produseseră întotdeauna pe o scară incredibil de mică, după standardele omeneşti. Statul mondial avea suficiente rezerve pentru un program cosmic.

Curând, betanii au descoperit maşina T care orbita în jurul lui Centram, exact în partea opusă a traiectoriei planetei lor. În următoarele zece secole, cu mari eforturi şi enormă răbdare, au găsit trasee către o sută de porţi stelare separate, au colonizat o jumătate de duzină de lumi nelocuite, au întâlnit zece alte specii inteligente, au învăţat de la ele şi, prin urmare, şi-au îmbogăţit peste măsură propria civilizaţie.

Dar, în acelaşi timp, fundaţiile acestei civilizaţii erau erodate din ce în ce mai rapid. Revoluţia biologică decurgea mult mai încet decât ar fi făcut-o, în lumea oamenilor, un proces atât de important, totuşi, continua, inexorabil. În timp ce masculii, după ce-şi învinseseră dependenţa fizică faţă de femele, îşi pierdeau şi dependenţa spirituală, generaţie după generaţie, chimia făcea ca ciclul reproducător să devină controlabil. Femela putea fi sau nu în călduri, dacă voia şi oricând voia.

Efectele psihologice ale acestui lucru au fost în acelaşi timp eliberatoare şi pustiitoare. Armonia primordială cu soarele şi stelele nu mai exista, sau rămăsese, cel mult, o chestiune de alegere conştientă. Dacă femela pătrundea într-un domeniu până atunci exclusiv masculin, ca astronautica, trebuia să-şi rezolve nu numai problema relaţiilor profesionale, ci şi pe aceea a propriei identităţi, să afle cine şi ce era ea cu adevărat. N-a reuşit niciodată prea bine. Confuzia şi înverşunarea se răspândeau, ca şi prin rândurile celor rămaşi acasă. Prea adeseori, sexualitatea devenea o armă.

Profeţii, filosofii, după care şi oamenii de rând deopotrivă, căutau un nou ideal, viabil, satisfăcător. Exemplul inteligenţelor extraplanetare, cunoaşterea faptului că Ceilalţi existau, le făceau căutările de două ori mai intense şi dezamăgirile de două ori mai chinuitoare.

La sosirea lui Emissary, dilema psihosexualâ adusese Beta în pragul unei crize. Neliniştile, excentricităţile, bolile mintale, crimele, tumulturile de tot felul intraseră într-o escaladare acută. Indiferent cât erau de ocupaţi, prosperi, interesaţi de ceea ce făceau, puţini dintre cei mai norocoşi cunoşteau cu adevărat fericirea, iar multora tristeţea le domina întreaga existenţă.

Unii chiar insistau să folosească deplasarea temporală pentru a avorta întreaga dezvoltare a ştiinţei; dar, din fericire, acest lucru era imposibil, căci nu se cunoştea nici un traseu care să aducă o navă de lângă Centram foarte departe în trecut, nici nu părea verosimil să se găsească vreunul. Propunerile auzite mult mai frecvent, ca specia să se „întoarcă la natură”, erau la fel de absurde. Fără tehnologia modernă, aproape întreaga populaţie, asemenea întregii specii, ar fi murit; iar tehnologia nu putea fi coordonată decât de către cei emancipaţi sexual. Nu aveau încotro să se îndrepte, decât înainte... dar în ce direcţie, totuşi?

Şi atunci, a sosit Emissary.

O dată cu îmbunătăţirea, an de an, a comunicaţiilor, pe betanii cu cea mai mare putere de discernământ i-a cuprins o surescitare crescândă. Ceea ce fusese un enigmatic proiect academic dobândise o gigantică semnificaţie. Bipedele acelea nu erau numai un nou gen de sophonţi. Erau, din naştere, ceea ce se străduiau betanii să devină!

Sistemul lor de comportament sexual exista şi la alte câteva specii, dar acolo se semnalau prea multe diferenţe, prea profunde, afectând prea mult formele pe care şi le asuma. (De exemplu, o specie înaripată trăia într-o perpetuă migraţie, ocolindu-şi la nesfârşit lumea Nici una dintre instituţiile, moravurile, atitudinile, credinţele ei, nu erau adaptabile la viaţa pe suprafaţa solului.) Oamenii, în pofida tuturor divergenţelor, prezentau o asemănare fundamentală cu gazdele lor. Dovada o ofereau afinităţile ce se dezvoltaseră între indivizi ai ambelor specii.

Din studii ştiinţifice, din lecturi, din prietenie, betanii puteau spera să înveţe ce însemna să fie acel gen de mascul şi acel tip de femelă, şi cum să fie astfel. Acest lucru nu avea să se întâmple într-o singură generaţie, nici într-un singur secol; cunoştinţele dobândite aveau nevoie de o mie de ani pentru a transforma civilizaţia; rezultatul final avea să fie, fără-ndoială, inedit, strict betan. Totuşi, putea exista un început de înţelegere. Steaua călăuzitoare pe care atâţia o căutaseră timp îndelungat, orbiţi de suferinţele lor, putea foarte bine să fie Sol.

Fidelio o implorase pe Joelle:

— Învaţă-ne căile iubirii voastre!

Nici ea şi nici Christine nu dăduseră mare atenţie vremii. Furtunile crepusculare erau uneori periculoase, dar Centrum se afla la câteva zile terestre deasupra orizontului. În plus, vânturile acelea suflau dinspre vest. Într-un moment atât de timpuriu al anului, ploaia ar fi fost neobişnuită, dar binevenită, risipind căldura. Dacă ploua, după aceea hainele şi încălţările aveau să li se usuce repede. Îşi continuară plimbarea, purtându-şi fiecare furtunile sufleteşti.

În cele din urmă însă, Chris o trase pe femeia mai vârstnică spre ea, căci altfel vântul i-ar fi risipit cuvintele:

— Nu crezi că ar fi mai bine să ne întoarcem?

Joelle privi în jur. Cerul era ca de cerneală. Fulgerele se bifurcau, tunetul bubuia. Zdrenţe cenuşii de nori zburau pe sub plafonul jos. Stropi de apă înţepători erau azvârliţi dinspre marea care se cabra, tropăia, se trântea, îşi pulveriza tenebrele în erupţii albe de spumă, făcând pietrişul să scrâşnească într-un vacarm parcă produs de o mie de pietre de moară. Nu putea vedea departe, dar spre capătul câmpului vizual, tufişurile se agitau în valuri brune, aurii, roşietice, copacii dădeau din ramuri, frunze şi crengi smulse şfichiuiau pe-alături, dispărând în întunecime. Vântul vuia şi zbiera. Se strângea în jurul ei şi se repezea ca o volbură rece, turbulentă, ca valul fluxului solar care-l înecase pe Alexander Vlantis. Şi continua să se înteţească.

— Da, strigă ea. Să ne adăpostim în maşină! Nu încercam să decolăm până nu se termină!

Se întoarseră. Ploaia începu să le plesnească, mai întâi cu suliţe, apoi cu topoare, după aceea ca un ciocan a cărui singură lovitură cădea, la nesfârşit. Şiroia torenţial peste pământul întărit, agăţându-se de picioare, până începu să-l dizolve în noroi. Femeile alunecau, cădeau, se târau pe jumătate ridicate, se agăţau una de alta ca să se sprijine şi-şi continuau drumul poticnit înainte. Uraganul umplea ţeasta Joellei cu lovituri, ţipete, urlete. Tunetele îi zgâlţâiau oasele.

Aşa ceva e imposibil! strigă o parte izolată din ea. În opt ani tereştri, douăzeci şi cinci de ani betani, n-am mai întâlnit nimic de soiul ăsta... Înainte de căderea seni... niciodată!

Holotheta din ea răspunse neimplicată: Ce înseamnă douăzeci şi cinci de ani din durata unei lumi? Dacă-i laşi timp suficient, tot ce se poate întâmpla se va întâmpla. Probabil că un front rece masiv, lunecând în jos din regiunile arctice pe o direcţie anormală, a împins în faţa lui furtunile ucigaşe. Ar fi trebuit să consulţi un buletin meteorologic înainte de plecare. Dar să nu te simţi vinovată! Numai când eşti în raport cu maşina te poţi gândi la toate...

Vântul creştea tot mai puternic. Fulgerele prefăceau ploaia în argint viu, după care bezna cădea din nou bubuind. Începu şi grindina. Boabele de gheaţă săltau peste pământ, albindu-l. Loveau carnea, învineţeau, făceau să curgă sânge care era spălat pe dată. Nu aveai cum să ţii piept acelui baraj. Pământenele se răsuciră, dibuind spre vest, cu spatele în vânt, căutând un adăpost.

În faţă se înălţa o umbră, un copac sub care să se ghemuiască. Se târâră după el, orbite, asurzite, îmbrăţişate.

O creangă subţire ca un bici despică scalpul Joellei. Căzu în patru labe, în noroiul şi apa şiroindă. Un fulger îi arătă creanga înfăşurată pe după gâtul Christinei

Îi dădu drumul, lăsând-o şi pe ea să cadă. În poziţie patrupedă, Joelle se târî spre ea. Din gura Christinei ţâşnea un şuvoi stacojiu. Întinse mâinile în sus, sub grindină. Joelle se chirci, încercând s-o apere ca un acoperiş. Mâinile Christinei căzură, ochii i se dădură peste cap, cu albul lucind în lumina fulgerelor. Joelle încercă să-i facă respiraţie gură la gură.

Zadarnic. O fractură de laringe aduce rapid moartea.

Joelle îngenunche sub copac, cu trupul neînsufleţit al Christinei în braţe...

13

LA MOMENTUL POTRIVIT, pe orbita sa circumdemetriană, motorul principal al lui Chinook se puse în funcţiune. Timp de câteva secunde, scutul electromagnetic împotriva radiaţiilor cosmice rămase dezactivat. Se formă din nou, înconjurând rapid carcasa cu un potenţial pozitiv intens, de îndată ce jetul de plasmă atinse echilibrul dinamic. La acceleraţia standard de unu g, reprezentând aproximativ limita superioară când rezervoarele masei de reacţie erau pline, nava spaţială se eliberă pe o traiectorie spirală, pornind direct spre maşina T. Întrucât aceasta se afla în punctul L4, pe aceeaşi orbită în jurul lui Phoebus, dar cu şaizeci de grade în avans faţă de planetă, călătoria – cu răsucire în punctul median, urmată de frânare –avea să dureze, în teorie, şaptezeci şi trei de ore, iar în practică, puţin mai mult.

Când totul fu în ordine, Brodersen ordonă ca toate sistemele să fie lăsate pe funcţionare automată, urmând ca întreg echipajul să se adune în sala comună. Pe drumul într-acolo, dinspre centrul de comandă (pe care, amintindu-şi croazierele de-a lungul coastei Juan de Fuca şi către nord, prin frumuseţea austeră a Trecătorii Interioare, încă îl mai numea în sinea lui punte de comandă) simţi gravitaţia terestră atrăgându-l, mai mare cu un sfert decât cea demetriană. Făcea suficiente călătorii interplanetare anual pentru a şti că nu peste mult timp avea să se adapteze, împreună cu ceasurile potrivite, la orarul zilei pământene, de fiecare dată însă, trupul lui reacţiona cu o câtime mai încet. Coborând o scară şi apoi străbătând un coridor circular, cu o mochetă verde moale pe jos, dar în rest gol, vopsit în gri şi alb, se întrebă dacă nu cumva era cazul să-şi spună că, excepţie făcând relaţia cu Caitlín, începea să îmbătrânească.

În afara mobilierului şi a echipamentelor de recreere, sala comună era la fel de mohorâtă. Cu un preaviz atât de scurt pe cât îl dăduse el, nimeni nu apucase să aducă decoraţiuni sau să înveselească în vreun fel decorul. Totuşi, când Brodersen o văzu pe Caitlín, încăperea se lumină brusc.

Scosese din raniţă o rochie scurtă, de culoarea şofranului. O făcea să se profileze ca un soare pe marele ecran în faţa căruia stătea, captivată. Demeter umplea un sfert din imagine, cu faţa luminată având o culoare albastru de cobalt, cu nuanţe de turcoaz şi safir şi rotocoale de un alb virginal, lăsând să se întrezărească ici şi colo ocrul pământului, în vreme ce faţa întunecată lucea spectral în razele lunii. Strălucirea făcea să dispară stelele, până priveai în altă parte, spre margine, lăsându-ţi ochii să-şi revină, pentru a le percepe mulţimea de miriade.

— Glorie, glorie, o auzi el gângurind, şi cum ai putea să nu fii o maică a vieţii?

— Uşor, nu se putu abţine Brodersen să răspundă.

Caitlín tresări, râzând veselă, şi o luă la fugă spre el, desculţă. Asupra ei, suplimentul de greutate părea să nu aibă efect. Ei bine, ea aboleşte complet gravitaţia, îi fulgeră prin minte, înainte ca masa trupului ei îndrăgit să se ciocnească şi să se agaţe de el. Mirosea a săpun şi a baie recentă, dar şi a ea însăşi, iar în pârul despletit îi dăinuia un iz de strălucire solară. Sânii îl apăsară pe pieptul lat. Sărutarea se prelungea.

— Ho, hoo, iepşoaro, murmură Brodersen, când se desprinseră să respire. Ceilalţi vor fi aici cât ai bate din palme.

— Ceilalţi?

Avea o gamă de intonaţii atât de largă, cu rânjetul la fel de vizibil, încât Brodersen distinse majuscula de la începutul cuvântului.

— Trag cu ochiul, nu-i aşa? Poate vor învăţa şi ei câte ceva. Poate facem un schimb de informaţii tehnice...

— Ştii bine că m-am referit la echipaj, zăpăcito, se degajă el din îmbrăţişare. Situaţia e destul de complicată şi fără ca ei să-şi mai descopere bătrânul şi până acum respectatul căpitan în ghearele tale...

— Ar trebui să-l găsească în ghearele altcuiva? Doar nu crezi c-or să mă ia drept o mătuşă fată bătrână? Nu corespund din cel puţin două puncte de vedere...

Voioşia lui Brodersen se stinse.

— Iar aşa ceva o să atragă asupra ta reacţii şi mai grave decât invidia. În special... Lasă, îţi explic mai târziu. Dar ascultă, Pegeen, macushla, îmi dau seama că-i o mare aventură pentru tine. Atâta numai, că nu e! E o afacere urâtă. Are prea afurisit de multe şanse să se transforme în ceva ţinut minte cu ideea: „alte distracţii, alţi morţi...”

Îşi lovi palma cu pumnul.

— Ai putea să te numeri printre ei, o, Christoase, zău aşa!

Serioasă, Caitlín îi răspunse cu glas scăzut:

— Sau tu. Da. Dacă vrei să zburd mai puţin, am să-mi dau toată silinţa, de dragul tău!

Voioşia îi reveni, făcând-o să-şi treacă degetele peste capul lui şi peste conturul masiv al fălcii, mângâindu-i obrazul cam ţepos.

— Dar, crede-mă, Daniel, pesimismul nu-ţi vine bine, luptător înnăscut cum eşti...

— Sunt realist, sau măcar încerc. Tu trăieşti într-un univers bun şi vesel, la fel ca tine. Pentru asta te iubesc. Şi pe al meu mi-l luminezi, nemărginit de mult. Realitatea însă, realitatea nu dă două parale pe concepţiile noastre...

Simţea că i se înfierbântau urechile, cuvintele i se poticneau. Îi trebuia o cale de a-şi modera predica, şi se agăţă de argumentul aflat aparent cel mai la îndemână:

— Lasă-mă să-ţi dau un exemplu. Când am intrat, te-am surprins declarând că planeta Demeter trebuie să fie... ăă... viviferâ, pentru că e frumoasă. Nu are nici o legătură una cu alta. Fiecare planetă pe care am văzut-o era frumoasă în felul ei, şi aproape toate sunt moarte şi dintotdeauna au fost aşa. Faci ca viaţa să pară mai importantă decât este.

Caitlín se burzului puţin:

— Te gândeşti că n-am avut de-a face cu durerea şi moartea, eu, care am fost infirmieră? Şi că n-am stat niciodată contemplând o fosilă şi...

Se întrerupse. Pe uşă intrase un membru din echipaj.

Ceilalţi îl urmau îndeaproape. Brodersen le strânse mâinile, le-o prezentă pe Caitlín acelora care încă n-o cunoscuseră, schimbă cu fiecare câte un „Ce-ai mai făcut?”, le oferi bere sau răcoritoare din aparatul frigorific şi, treptat, îi puse să se aşeze la rând în fata lui, cu prietena sa într-o poziţie retrasă, în capăt. El se aşeză pe masa de biliard, cu picioarele legănându-se, şi-şi scoase pipa şi tutunul.

— Okay, începu el, în engleză, pe care subalternii săi o foloseau ca limbă comună mai frecvent decât spaniola. Mai întâi, daţi-mi voie să spun că nici nu ştiu cum să vă mulţumesc şi e mai bine nici să nu-ncerc. Probabil că, în toată povestea asta, nu există nimic absolut drept sau nedrept. Orice om are de ales şi s-ar putea ca, la vremea socotelilor, noi cei de faţă să dorim să fi făcut o altă alegere. Cred, totuşi, că nu va fi cazul. Dar, indiferent ce se va întâmpla, fie-mi dat să cânt ca soprană în haremul Marelui Han, dacă voi uita vreodată solidaritatea voastră de astăzi.

Şi nici nu e o simplă solidaritate, completă el, în gând. Sunt prea isteţi şi liberi ca să fie căţeii cuiva. Nu i-aş fi înrolat, dacă nu erau ceea ce sunt. Dar, la urma urmei, ce sunt? Oare ei înşişi ştiu? Să-ţi periclitezi viaţa împotriva sorţilor ostili nu e acelaşi lucru cu a-ţi risca onoarea faţă de autorităţile publice legal constituite. Nouă din paisprezece au refuzat. Nu cred că printre ăştia cinci pot găsi doi cu motivaţii identice. Oare aş putea ghici ce-i îndeamnă? Nu-i pot întreba de-a dreptul. De unde să ştiu ce-aş provoca astfel? Totuşi, informaţiile sunt covârşitor de importante, no es verdad, bătrâne? Îi petrecu cu privirea.

Stefan Dozsa, şef de echipaj şi ofiţer electronist. Ţanţoş ca de obicei.

Philip Weisenberg, inginer. Calm şi atent.

Martti Leino, inginer asistent. Privind încruntat de la Caitlín la Brodersen şi înapoi.

Susanne Granville, informaticiană. Concentrată, cocoşată în scaun, fără a-şi desprinde un moment ochii de la căpitan.

Serghei Nikolaevici Zarubaev, trăgător şi pilot principal al navetei. De obicei sobru, se luminase la faţă când Caitlín îl salutase cu un sărut energic; întâmplător, erau prieteni vechi.

Nu te mai frământa atâta... Coboară focul şi trinca!

— Soţia mea v-a explicat în ce fel de ciorbă ne-am băgat, continuă Brodersen, dar în împrejurările existente – comunicaţii în scris şi discuţii codificate, nu? – probabil că n-a putut vorbi prea amănunţit. Vă voi pune în temă oricât de amplu şi detaliat doriţi, pe toţi la un loc astăzi, sau individual mai târziu. Deocamdată însă, daţi-mi voie să fac un rezumat.

Începu să numere pe degetele lui groase:

— Observatorul-robot de la poartă, despre care ştiţi, a raportat întoarcerea unei nave despre care eu sunt gata să jur că era Emissary. A fost escortată în Sistemul Solar – unde altundeva? –şi, de-atunci, nimeni n-a mai auzit de ea. Câţiva dintre voi, aflaţi întâmplător prin preajma mea, m-aţi auzit exprimându-mi bănuielile. După care, câteva cercetări elementare mi le-au confirmat. Când am abordat-o pe guvernatoare, ea mi-a servit un cazan întreg de rahat aburind, cu garnitură de aluzii despre nişte chestii înfiorătoare care ar umbla creanga prin galaxie, şi în final mi-a trântit un arest la domiciliu, punându-i botniţă şi lui Lis. Ei bine, eu am spălat putina, şi iată-ne aici.

Nu exact asta avuseserăţi în vedere, când v-aţi oferit să vă instruiţi pentru serviciul pe Chinook şi apoi v-aţi angajat permanent sub comanda mea, sperând că veţi avea bafta de a porni spre stele. Vă felicit pentru inteligenţa voastră. Aţi întrezărit dinainte drumul pe care trebuie să-l străbatem şi că, dacă n-o facem noi, nimeni n-o va face.

Presupun că Lis v-a spus clar ce anume bănuiesc. Cel care acţionează nu e guvernul Uniunii ca întreg, ci o fracţiune din cadrul lui. Simpla publicitate ar trebui să-i pulverizeze pe conspiratori, dacă nu le lăsăm timp să-şi blindeze aranjamentele.

Intenţionez să mă duc pe Pământ pentru a lua legătura cu diverşi cunoscuţi de-ai mei, şi în primul rând cu familia Rueda. Totul se va face sub acoperire, pentru a evita declanşarea oricăror posibile alarme. Între timp, voi puteţi aştepta liniştiţi la bordul navei, oficial, nu sunteţi decât un echipaj care-l deserveşte pe Chinook în slujba celor ce l-au închiriat. Şi poate că asta va fi tot, în ce ne priveşte. Poate că, în continuare, se vor ocupa cunoştinţele mele. Fiţi siguri că mi-ar conveni.

Dacă nu însă, ei bine, soţia mea v-a prevenit, nu-i aşa? N-am idee ce se va întâmpla. Am să joc cărţile în ordinea în care cad, şi dacă licitez prost, pierdeţi şi voi...

Împunse aerul spre ei cu coada pipei, înainte de a o umple cu tutun:

— Nu ştiu dacă la carte au rămas legi cu privire la piraterie. Am putea fi nevoiţi s-o facem.

Deci, dacă e mai mult decât aţi mizat, faceţi-mi un ultim serviciu şi spuneţi-mi, bine? Vă voi elibera oficial de răspundere, trec în jurnalul de bord că aţi protestat, vă ţin sub cele mai blânde restricţii şi vă debarc în primul loc sigur pentru toţi cei implicaţi. De acord? Vorbiţi!

Îndesă tutunul şi îl aprinse, aşteptând. Tăcerea se prelungea.

— Nici nu mă aşteptam s-o faceţi, reluă el, într-un târziu. Oferta rămâne deschisă, atâta timp cât călătorim în condiţii paşnice. O dată ce începe acţiunea, dacă începe în vreun fel, va fi prea târziu ca să demisionaţi. Înţeles?

Voi împuşca oare pe oricine cedează sub foc... dintre aceştia, prietenii mei? Da, aş fi obligat, iar la proces aş invoca legea spaţială, în afară de cazul când ar reieşi că tot acest safari s-a produs dintr-o cumplită greşeală de-a mea. În care caz, voi merita tratamentul pe care înaintaşii mei îl administrau bandiţilor...

Sistemul de ventilaţie bâzâia. Fumul de pipă îi înţepă liniştitor limba.

— Cuvântarea s-a sfârşit, încheie Brodersen. Întrebări? Comentarii? Fluierături?

— Da, se aplecă înainte Martti Leino, cu o mişcare care făcu să se verse berea din halba pe care o ţinea în mână; continuă, aspru: Ce... caută la bord don’şoara Mulryan?

Mă aşteptam. Brodersen îl studie, înainte de a răspunde. Fratele mai tânăr al lui Lis nu semăna cu ea, trăgându-se mai mult din ramura Ladogană a genealogiei lor: scund, lat în umeri, cârn, cu un contur vag asiatic al chipului, păr negru lucios şi ochi albaştri migdalaţi. Obişnuita sa bună dispoziţie se risipise.

— M-a ascuns după ce am fugit, răspunse Brodersen. Fără ea, ar fi trebuit să stau în vreo zonă locuită şi puteam fi recunoscut. În primul rând, va fi medicul nostru de bord...

— Ea? îşi dezveli făţiş dinţii Leino.

— Face parte din personalul de la St. Enoch – e calificată să trateze orice afecţiune, ca de pildă rănile. De asemenea, îl va dubla pe intendent.

Dădu din cap:

— A, i se vor stabili sarcini precise.

Leino o privi încruntat pe Caitlín care, stând cu mâinile împreunate în poală, îi adresă un mic surâs conciliant.

— Da, ai să-i găseşti tu o droaie de treburi de făcut, nu? se răsti el.

— Ia, mai încet, îl temperă Weisenberg.

Brodersen se îndreptă de spate, vorbind cu şfichiuirea militarului-aristocrat:

— Ajunge, domnule Leino! Dacă ai o reclamaţie împotriva vreunei persoane, inclusiv a căpitanului, depune-o pe cale oficială. Altminteri, acordă-i camaradei dumitale respectul la care are dreptul!

Tânărul se rezemă de spătar, ca şi cum ar fi primit un pumn în stomac. L-am luat cam tare, nu-i aşa? îşi dădu seama Brodersen. Chiar dacă mi-am ieşit din minţi pentru Pegeen, n-ar fi trebuit s-o fac.

— Mai încet, mai încet, repetă Weisenberg. Fără vorbe aspre, din partea nimănui. Nu ni le putem permite. Domnişoară Mulryan, eşti binevenită printre noi.

În jurul zâmbetului său se întinseră riduri.

— Nu mă aşteptam să-mi împart cu încă cineva misiunea de intendent...

— Vă mulţumesc din suflet, domnule, şopti Caitlín, zăbovind un moment asupra lui cu o privire luminoasă. Era de înălţime medie, slab, cu trăsături colţuroase, mărul lui Adam mare, ochii mici, căprui, sub sprâncenele stufoase. Din obişnuinţă, purta un fes scoţian peste părul tuns perie, susţinând, faţă de cei ce se interesau, că deţinea funcţia de inginer-şef al navei

Şi eu îţi mulţumesc, Phil, încercă să-i transmită telepatic căpitanul. Probabil că era inutil. Familiile Weisenberg şi Brodersen erau prietene de mult.

Susanne Granville o bătu pe Caitlín pe umăr:

— Da, bine ai venit, confirmă ea, în engleza sa cu accent franţuzesc. Înţelegi, asthonauţii au ohoahe de pehsonalul neinsthuit – adevăhat, Mahtti? Dah sunt convinsă că vei învăţa să te achiţi de aceste sahcini. Dacă te pot ajuta, spune-mi, hogu-te!

Al naibii de drăguţ din partea lui Su, când ea e atât de mămoasă, iar Pegeen, aşa de seducătoare, îi trecu lui Brodersen prin minte. Se reculese. Ce dracu’ mi-a venit? Su e o fată bună şi nimic mai mult...

Zarubaev ridică mâna. Trăgătorul era un bărbat masiv, bine clădit, genul ciolănos; părul blond, lung până la umeri, şi barba, ambele demodate pe Demeter, cu excepţia regiunii lui natale din Novy Mir, înconjurau o fizionomie tolstoiană.

— Ce facem cu instrucţia de luptă? întrebă el.

— Hm? mârâi Brodersen.

— Ai spus că trebuie să fim pregătiţi de luptă, dacă zburăm spre stele. „Pentru orice eventualitate”, aşa ai spus. Prin urmare, avem arme încorporate, la fel ca ale lui Emissary, plus un arsenal de arme mici. Acum, vorbeşti despre posibile ciocniri. Piraterie, aşa ai spus.

— Stai o clipă, protestă Stefan Dozsa.

— Nu, lasă-l să continue, îi spuse Brodersen nostromului.

— Comandante, replică Dozsa, cu accentul său propriu, nu am obiecţii faţă de idee, ci numai faţă de limbaj. Am învăţat încă din copilărie că guvernul e duşmanul firesc al poporului. Dacă-i acceptăm semantica, lupta e pe jumătate pierdută. Nu suntem piraţi, ci eliberatori.

Caitlín se foi. În voce i se simţi o nuanţă de alarmă:

— Vorbiţi ca un fanatic, domnule. Ţara mea îşi aminteşte bine, mult prea bine.

Dozsa râse. Era un om butucănos şi oacheş, cu ochi migdalaţi pe un chip lătăreţ şi cam plat.

— Atunci, zi că suntem o miliţie particulară. Sau evanghelişti. Sau că nu suntem întregi la minte, probabil că e cel mai aproape de adevăr. Dar piraţi, nu. Piraţii urmăresc să adune bani.

— Zi ce-aveai de zis, Serghei, reveni grăbit Brodersen.

— Cred că ar trebui să facem instrucţie şi să ne antrenăm cu armamentul individual, declară Zarubaev. Fără-ndoială, oricine aflat la bord ştie să tragă, dar numai dumneata şi cu mine, căpitane, am servit în Forţele de Pace şi cunoaştem tehnicile de luptă, şi pe cele ale luptei spaţiale. Îi putem instrui pe ceilalţi. Mai avem câteva zile până să ajungem la maşina T, alte câteva zile de la poarta Solară la Pământ, şi cine poate şti câte în continuare? E timpul să fixăm câteva elemente de bază, puţină doctrină.

— Ei... hm-m-m..., îşi schimbă Brodersen poziţia coapselor pe masa de biliard. Nu căutăm necazul cu lumânarea...

— Puţină instrucţie nu poate strica nimănui, replică Dozsa. În expediţia asta, majoritatea dintre noi nu prea vom avea ocupaţie. Eu, unul, aş fi fericit să-mi umplu cu ceva orele libere. Ceilalţi, ce ziceţi?

Aruncă o privire spre Leino, care stătea încremenit.

— Poate ne va ajuta să fim mai uniţi?

Discuţia se generaliză. După ce-au căzut de acord asupra primelor propuneri şi detalii, s-au ivit şi alte probleme. Trecuseră două ore, când Brodersen dădu liber echipajului. Cei ce nu erau de gardă ar fi putut rămâne în sala comună, dar n-o făcu nimeni. Ieşind, Weisenberg murmură:

— Am să văd ce pot face cu Martti, Dan, dar i-a căşunat rău pe tine; este?

— Uf! făcu Brodersen, când rămase singur cu Caitlín.

Ea îl apucă de ambele mâini:

— Dragul de tine. Sigur, şi nu-i nici o distracţie să fii căpitan, aşa-i?

Brodersen înălţă un colţ al gurii:

— Vei constata că nici meseria de intendent nu-i tocmai amuzantă, iubito. Ai mai multe de făcut decât să găteşti şi să serveşti, deşi nici de-astea n-ai să duci lipsă. Scoţi materiale, ţii inventarul, ai grijă ca încărcătura să nu afecteze dinamica navei... Mai bine să-ncep să te învăţ imediat!

Caitlín se trase mai aproape.

— E atât de absolută graba? întrebă ea insinuant.

— Mă tem că da.

Tânăra oftă:

— Mda, bine. Atunci, mai târziu...

Şi, arătând spre cel mai apropiat ecran:

— Acolo se găseşte întotdeauna un mai târziu, cât timp trăim, nu-i aşa, inima mea?

Brodersen nu răspunse, fiind prea absorbit de imaginea ei pe fundalul stelelor.

14

ERAM UN MARE şi mândru somon, dar nu aveam cuvinte pentru măreţia sau mândria mea; eu eram ele însele. Aveam coastele albastre ca oţelul, burta albă ca argintul, dar tot ce cunoşteam despre metale era un cârlig pe care-l muşcasem, după care îmi rupsesem buza, eliberându-mă. Eram una cu apa, şi dintotdeauna fusesem astfel. În zilele mele de puiet, se unduise şipotind pe deasupra mea, în timp ce eu mă piteam printre pietre şi umbra unei suliţe luneca peste cioburile galbene de lumină. Mai târziu, a început să curgă, să bolborosească, să mângâie, să învăluie, în timp ce eu mă avântam în aval spre mare. Când a devenit sărată, înţepătura ei a trezit la viaţă o cunoaştere pe care o avusesem încă din ou, şi am sărit de bucurie, urcând printr-o cataractă de lumină strălucitoare, unde aerul şi-a trecut muchia tăioasă peste branhiile mele. Şi apoi, preţ de ani în afara timpului, am bântuit marea, vânam, învingeam, îmi înfigeam dinţii în zbaterea dulce şi exultam.

Dar, în cele din urmă, a plutit spre mine o aromă jinduitoare, şi m-am întors vitejeşte spre casă.

Eram mulţi, urcând pieptiş un râu care vuia împotrivă-ne, însufleţindu-se de luciul trupurilor noastre. Acum noi înşine eram pradă, muream şi iar muream, dar fiecare moarte făcea parte negreşit din aceeaşi jubilaţie pe care o cunoşteam noi, cei rămaşi în viaţă. Până la urmă, am câştigat. Viaţa din mine însumi îşi striga dreptul

Sub liniştea unui iaz din amonte, am scormonit cu coada prin pietrişul care mă adăpostise odinioară, săpând culcuş pentru propriile mele odrasle. Nu înţelegeam că astea aveau să fie –aş fi mâncat tot ce-mi ieşea în cale – totuşi le iubeam încă de pe-atunci. Şi apoi, m-a căutat el. Era cel mai din susul râului moment al vieţii mele.

Nu peste mult timp, am fost gata să mor. Atunci, a venit Chemătorul şi m-a luat în Unitate. Eram Peşte.

15

DEMETER SE MICŞORA rapid pe cer, devenind din planetă glob, apoi o mică fărâmă albastră, şi un infim punct luminos printre nenumărate altele. Oamenii îşi vedeau de treburi. Când Chinook naviga complet automat, ca acum, acestea constau mai mult în a sta de veghe cu atenţia trează, cu excepţia intendentului. În timp ce Caitlín trebăluia încântată în bucătărie, pregătind prima masă a călătoriei, care avea să cuprindă şi altceva în afară de mâncăruri luate din cambuză numai pentru a fi încălzite, Brodersen se afla în apartamentul căpitanului, fără nimic de făcut decât să fie accesibil.

Cabina interioară, privată, avea mobilier şi proporţii confortabile: pat dublu pliat pentru a lăsa cât mai mult spaţiu, scaune, debara, dulap, măsuţă de toaletă, rafturi, masă, terminale de date şi comunicaţii, lavabou, plită, frigider miniatural, ecrane pentru imagini atât din exterior, cât şi din interior. Cu un murmur vag, ventilatoarele menţineau aerul în mişcare, proaspăt, în pofida pipei; în acel stadiu al ciclului de temperatură-ionizare, avea o aromă de seară. Cloasonurile gri-deschis, cu margini albastre, erau lipsite de tablouri, pe rafturi nu erau cărţi, în toată camera nu se vedea aproape nici un obiect personal, întrucât nu avusese când să-şi aducă altceva decât ceea ce cărase în spinare împreună cu Caitlín. Totuşi, se puteau însufleţi oricând dorea, căci un mare procentaj din întreaga cultură a omenirii se găsea în banca de memorie a navei.

Brodersen ştia că ar fi trebuit să tragă un pui de somn, iar după cină, să doarmă bine toată noaptea. Era de prea mult timp în acţiune. Nervii întinşi la limită îi alungau somnul. Singur tutunul nu reuşea să-l calmeze, iar în spaţiu era foarte econom cu alcoolul şi marijuana. Se hotărî să-şi reînnoiască vechile cunoştinţe. Apăsând pârghiile din braţele fotoliului, goli ventuzele care-l ţineau blocat împotriva schimbărilor de acceleraţie şi îl mută în faţa terminalelor, unde greutatea trupului său îi fixă din nou picioarele. După ce solicită afişarea unei liste a codurilor de referinţă şi o studie câteva momente, îşi puse pe audio Simfonia a Cincea de Beethoven, iar pe video „Treizeci şi şase de vederi spre Fuji” de Hokusai, la intervale controlate manual, şi se rezemă de spătar. Mai târziu, poate, puţin Monet sau chiar Van Gogh, îşi spuse el, sau eventual nici o imagine, ci... m-m-m... un mic Kipling? N-am mai recitit Soldiers Three de ani de zile...

Cam la acest nivel de ezoterism ajungeau gusturile sale artistice. Se considera, în esenţă, un om al cartofilor cu carne, deşi nu strâmba din nas în faţa mâncărurilor fine – pe care i le puteau prepara Caitlín şi Lis, la fel ca majoritatea femeilor sexy – sau a altor mari subtilităţi. Părinţii lui avuseseră grijă să-i asigure o educaţie solidă, dar mentalitatea îi rămăsese strict pragmatică, până se înrolase în Forţele de Pace. Atunci, îi venise cheful să înţeleagă ceva din tot ceea ce trăia, în jurul Pământului şi mai departe. A ajuns astfel să citească destul de multă istorie, antropologie şi alte discipline înrudite, care la rândul lor l-au făcut să devină şi mai conştient de existenţa marilor creatori. Prima lui soţie îi încurajase aceste interese, iar a doua continua s-o facă la rândul ei.

— Nu sunt intelectual, remarca el uneori. Prefer gânditorii...

Şi totuşi, sponsorizase o catedră de ştiinţe umaniste la Universitatea din Eopolis. Specia avea nevoie să-şi conserve, să-şi înţeleagă şi să-şi preţuiască propria moştenire... În faţa Celorlalţi, în faţa întregului cosmos.

Începea să-şi simtă muşchii gâtului şi ai umerilor relaxându-se, când se auzi soneria de la uşă. La dracu’! La toţi dracii! Căpitanul nu închide niciodată prăvălia. Îşi săltă în picioare trupul greoi, străbătând puntea până în prima cabină. Era mică, nu mai mult de un simplu birou, cu excepţia complicatelor legături electronice cu centrul de comandă. Aşezându-se la masă, apăsă butonul de intrare. Uşa se retractă, lăsându-l să întrevadă coridorul înconjurător al acelui nivel unde locuiau oamenii.

Martti Leino intră cu pas întins şi, parcă amintindu-şi o procedură plănuită dinainte, luă o poziţie drepţi de tip civil.

— Solicit o întrevedere privată, domnule, anunţă el răspicat. Aha, aha. Ei bine, ştiam eu că va veni şi clipa asta...

— Sigur, răspunse Brodersen, închizând uşa. Dar de când e necesar ca membrii echipajului meu să facă circ faţă de mine, şi mai ales propriul meu cumnat?

Îi făcu un semn cu mâna:

— Ia-ţi un scaun... Oricare!

Tânărul (în vârstă de treizeci şi şapte de ani demetrieni) se conformă, cu mişcări smucite. Respira sacadat.

— Parc-ai fi profetul Nahum mahmur, observă Brodersen. Las-o mai moale. Cum tot nu fumezi, preferi să bei ceva?

— Nu.

— Care-i problema?

— Ştii foarte bine care e...

Cum chipul din faţa lui rămase atent şi calm, tânărul făcu un efort să continue:

— Aia, muierea aia a ta!

Nu şi-a pierdut controlul, nu tocmai, îşi dădu seama Brodersen. Perfect. Aş detesta să-l aud numind-o într-un mod care nu mi-ar mai lăsa de ales.

Sorbi aroma picantă din pipă, în timp ce-şi căuta cuvintele. Glasul îi rămase blând:

— Te referi la domnişoara Mulryan? Pentru informarea ta personală, nu e muierea nimănui, decât a ei însăşi! Dacă ai altă părere, încearcă doar s-o împingi în orice direcţie pe care n-a ales-o ea dinainte...

— S-a... instalat... la vedere, împreună cu tine!

— Şi pe cine mai priveşte treaba asta, în afară de noi?

— Pe Lis, ticălosule! strigă Leino, ridicându-se pe jumătate, cu pumnii strânşi; apoi căzu la loc, încleştând fălcile.

— Desigur... Când am spus „noi”, m-am referit la „noi”. Ştie, şi n-o deranjează!

— Sau e prea mândră şi prea loială ca să spună ce simte? O cunosc mai bine şi mai de mult decât tine, Daniel Brodersen!

De mai mult timp, da, spuse în sinea lui căpitanul. Mai bine? Posibil, şi asta. Deşi familia din ferma de sub Trollberg era numeroasă, cu şapte copii, Lis fiind prima, iar Martti al cincilea; totuşi, imensa sălbăticie din jur, munca şi distracţiile în comun, descoperirile şi uneori primejdiile, o uniseră strâns. Din cine ştie ce motive profunde, legătura dintre cei doi fraţi fusese întotdeauna deosebit de puternică. Când Martti venise la Eopolis să studieze ingineria nucleară, Lis era recent divorţată şi locuiseră în acelaşi apartament. Ea se angajase la Chehalis, devenind tot mai valoroasă şi mai atractivă în ochii şefului... şi refuzându-i amical avansurile, lucru destul de neobişnuit, până când, în cele din urmă, el o luase de soţie. Fiindcă ea o dorise, fratele ei fusese cavaler de onoare la modesta nuntă.

— Dă-mi voie să-ţi amintesc că sunt căsătorit cu ea de nouă, ba nu, de zece ani, replică Brodersen, încă ponderat. Nu crezi că asta m-a ajutat să înţeleg despre ea şi unele lucruri pe care tu nu le ştii?

— Zece ani – şapte, tereştri – nu există o zicătoare pe Pământ despre mâncărimea de după şapte ani de căsnicie? rânji provocator Leino.

— Insinuezi că ar fi o aventură întâmplătoare...?

Brodersen îşi stăpâni furia. Clocotea în el sardonica mărturisire că avusese mai multe. Nu era necesar s-o spună cu glas tare. Se aplecă înainte, rezemându-şi braţele pe birou, cu pipa în mâna dreaptă, legănându-i uşor coada îndreptată spre vizitator:

— Martti, ascultă! Ascultă-mă cu atenţie! Se vede clar că nu ai mai întâlnit posibilitatea de a iubi mai mult decât o singură persoană în acelaşi timp. Sunt gata să pariez că ţi se va întâmpla şi ţie, dar acum nu contează. Ceea ce contează între noi doi e următorul lucru: sora ta îmi aprobă legătura. Ea şi Caitlín Mulryan sunt bune prietene...

Exagerez puţin dar, cu siguranţă, numai pentru că noi trei n-am stat până acum prea mult timp împreună. Sunt cu siguranţă prietene bune şi vor fi şi mai bune!

— Dacă nu mă crezi pe cuvânt, la întoarcere îţi las frâu liber s-o întrebi chiar tu. Bine?

Leino înghiţi în sec.

— Nu. M-ar minţi cu mult curaj...

Trecu la dialectul său natal:

— ...ca pe tine de care legatu-s-a cu jurământ să te apere; ca de mine să-şi ascundă rănile.

Brodersen îl privi drept în ochi.

— Mă cunoşti şi tu cât de cât. Chiar crezi că sunt genul de om care şi-ar face intenţionat soţia să sufere?

Leino îşi muşcă buzele. Încearcă să fie obiectiv, observă Brodersen. Îşi cheamă câinii înapoi.

După absolvire, Leino devenise şi el un angajat al lui Chehalis Enterprises. Dacă se putea spune aşa, era un caz de nepotism inversat, profesioniştii cu studii cunoscând o penurie acută pe Demeter. Singurul favoritism posibil pe care i 1 manifestase în schimb Brodersen era acela de a-l fi însărcinat cu câteva proiecte spaţiale – explorări, prospecţii, înfiinţarea bazelor miniere pe câte un asteroid sau cometă – la care participa şi el însuşi. N-ar fi făcut-o, dacă Leino nu ar fi fost competent. În asemenea condiţii, oamenii ajung să se cunoască destul de bine.

Căpitanul profită de avantaj:

— Nici Lis şi nici eu nu considerăm că e o dovadă de infidelitate. Foloseşte-ţi imaginaţia! Există un milion de infidelităţi diferite pe care soţii monogami le pot practica unul faţă de celălalt, şi prea mulţi dintre ei o şi fac. Cruzimi meschine. Neglijenţe. Reducerea muncilor care-ţi revin. Simple delăsări, enervante şi evitabile, an după an. Necinste, în câteva moduri absolut fundamentale. Şi tot aşa... Ai dreptate, sora ta n-ar sta cu mâinile-n sân în faţa trădării – a adevăratei trădări!

Deci, calmează-te! Ai avut o surpriză, şi nimic mai mult. Vei trece peste ea.

— Umilinţa, izbucni Leino. Să faci paradă în public cu amanta...

Pipa lui Brodersen scăpară. Acesta se rezemă de spătar, pufăind pentru a înteţi jarul, şi-şi forţă un chicotit.

— În zilele şi pe vremurile astea? Ei bine, sunt de acord că Lis şi cu mine suntem doi oameni de excepţie, Ne dăm toată silinţa să ne menţinem private legăturile private!

— Legăturile? se inflamă Leino. Cum ţi-ar plăcea, dacă şi ea ţi-ar face acelaşi lucru?

Brodersen ridică din umeri:

— E matură, liberă... Nu mă aştept să mă trădeze nici ea pe mine, vreodată. Oricum, Caitlín se află la bord datorită situaţiei de urgenţă – fără ajutorul ei, s-ar putea să nu ne descurcăm –şi nici unul dintre noi, nici ei şi nici eu, nici unul dintre noi nu ne prea pricepem la ipocrizie.

Asta, îşi spuse el, în ce mă priveşte pe mine, s-ar putea să fie cea mai mare mostră a mea de ipocrizie, până la ora actuală! Mă rog, un om complet sincer e un monstru...

Era o reflexie trecătoare. Se risipi când Leino sări în picioare, cu chipul schimonosit, ridicând mâinile încleştate şi răcnind:

— Adică tu, porcule, ai corupe-o şi pe Lis? Mă doare-n cot ce s-o alege de tine dar, pe Dumnezeul Cel care i-a dat chip, să nu te-atingi de sufletul ei!

Instinctul îl făcu pe Brodersen să răspundă, cu o tărie perfect calculată:

— Linişte! Stai jos. E un ordin...

Navigatorii spaţiului învaţă din primele momente că viaţa tuturor celor de la bordul unei nave poate depinde de supunerea instantanee. Leino se înmuie. Cu excepţia gâfâielilor lui şi a ventilatorului, cabinetul se goli de orice sunet, un timp pe care Brodersen îl măsură, înainte de a spune cu glas calm:

— Martti, frate al lui Lis, ascultă-mă! Ai vorbit despre mândria ei. Îi admiri şi inteligenţa. Atunci, pe tot universul, ce te face să presupui că s-ar putea lăsa coruptă? Pur şi simplu, a ales să acţioneze puţin mai altfel decât te-ai fi aşteptat tu din partea ei. Dacă te îngrijorează fidelitatea şi moralitatea ei, de ce n-ai obiectat când a divorţat de primul soţ? Îi jurase credinţă pe Biblie, adu-ţi aminte; e cetăţean al Sfintei Republici de Vest:..

Leino se holbă la el, cu gura căscată.

— Fiindcă ştii, urmă Brodersen, că în pofida creierului său impresionant, e un ticălos tiranic, nesimţit şi cu vederi înguste. Dacă Lis va ajunge la concluzia că şi eu sunt la fel de rău, se va lepăda şi de mine, iar tu vei chiui de bucurie, nu-i aşa? Intenţionez să mă asigur că nu va lua niciodată hotărârea asta.

Totuşi, ce sunt divorţul şi recăsătoria, dacă nu poligamie în timp, nu în spaţiu?

Lăsă întrebarea să-şi facă efectul, înainte de a continua:

— Să nu mă înţelegi greşit... Îţi respect principiile. Acolo de unde vii tu, se aplică. Tradiţii adevărate şi verificate; familia mai presus de individ; casa care să prezinte lumii o faţadă solidă – palavre, în sensul ăsta am fost educat şi eu! Nu susţin nici că e greşit. Din câte ştiu eu, e adevărul absolut. Spun numai că nu e singurul mod în care pot trăi oamenii, sau în care chiar trăiesc. Iar tu, Martti – nu te iau de sus, declar numai un fapt –tu n-ai prea fost expus alternativelor. Ai venit în Eopolis, care îşi zice cosmopolitan, direct din fundul pădurii. Ei bine, Eopolisul nu e cosmopolitan. E o adunătură de orăşele, străine între ele, îngrămădite toate pe aceiaşi câţiva kilometri pătraţi. N-ai văzut niciodată Pământul. Lis l-a văzut... În plus, tu ai muncit din greu tot timpul, adeseori în spaţiu, ceea ce ţi-a limitat şi mai mult contactele cu oamenii. Repet: nu spun că ar trebui să-ţi schimbi filosofia. Spun că nu ai avut nici o posibilitate adecvată de a învăţa toleranţa – reala toleranţă, la nivel fundamental, despre lucrurile apropiate oamenilor la care ţii. Încearcă asta, prietene!

— Legea lui Dumnezeu..., şopti Leino.

Brodersen, care era agnostic încă din pubertate, ridică iarăşi din umeri

— Lasă-l în pace pe Dumnezeu! Hai să ne lămurim mai întâi cu Ceilalţi...

Reveni la atac:

— Fără să-mi bag nasul în treburile tale, rareori am observat să te fi lipsit de somn pentru slujbe religioase după câte o partidă de pocher prelungită, sau altceva. Ba chiar, te-am cam auzit lăudându-te cu faptele tale printre cucoane şi te-am văzut dând târcoale pe lângă câte una, două, cu reputaţie. Ca să nu mai menţionez bacanalele alea sezoniere din ţara ta natală...

Leino roşi.

— Sunt încă burlac!

— Şi, desigur, îţi închipui că te vei căsători cu o fecioară! Iar după aceea nu-i vei face nici un râu dacă mai calci pe-alături din când în când, cu condiţia să fii discret!

Râse sonor:

— Martti, am petrecut destul de mult timp în Podişuri. Ţi-am spus că îmi amintesc de-acasă. Hai să nu ne mai jucăm de-a cucu-bau, da?

Schimbul de replici continuă încă o jumătate de oră. Treptat, Leino se linişti.

În cele din urmă, Brodersen rezumă:

— În regulă, nu aprobi, şi nici nu mă aşteptam s-o faci atât de repede, dar eşti de acord că misiunea noastră e prea importantă ca s-o expui primejdiei de dragul unei răfuieli personale, iar rolul lui Caitlín în cadrul ei e la fel de important. Corect?

Leino înghiţi un nod – ajunsese în pragul lacrimilor – şi dădu din cap.

— Ei bine, e maximum cât am putea cere, eu sau ea, la un nivel rezonabil, conchise Brodersen. Spre binele tău însă, şi spre al nostru, am o mică rugăminte. Doar o rugăminte, reţine.

Degetele lui Leino se încordară, împreunate în poală.

— Dacă poţi, continuă Brodersen, nu fi distant cu ea, băţos şi formal. Ţine minte, Lis n-o face! Fii puţin mai prietenos! Ea ar dori cu siguranţă să-ţi fie prietenă. Şi mie mi-ar face plăcere să vă împrieteniţi. În fond, ţi-am explicat că între noi nu e o aventură de-o noapte, încerc să gândesc în avans cu ani de zile...

Zâmbi:

— Dă-i o minimă şansă şi te vei bucura de compania ei. De exemplu, ţie îţi plac baladele. Ei bine, e o baladistă trăsnet!

— De-asta sunt sigur, replică Leino.

— Convinge-te pe pielea ta, îl îndemnă Brodersen. Veţi avea o grămadă de timp, chiar şi după ce începem şedinţele alea de instrucţie militară. Nouăzeci la sută din bravură constă în a aştepta să se întâmple ceva, orice. Caitlín poate însufleţi ca nimeni alta ceasurile astea...

Ulterior, rămas singur, medită cu pipa în gură şi un pahar de scotch pe care şi-l îngăduise: Deci, mai facem un compromis de suprafaţă, care s-ar putea să reziste un scurt răstimp, în scopul ca misiunea noastră – lăsând la o parte vieţile cotidiene – să poată continua. Mă întreb, oare şi Ceilalţi sunt nevoiţi vreodată să procedeze la fel?

16

DACĂ ŞTIAI EXACT încotro să priveşti, maşina T sclipea ca o minusculă scânteie printre stele, la pupa, căci Chinook executase întoarcerea şi se îndrepta spre ea în marşarier. Susanne Granville, însă, comandase ecranului din cabina ei să-l înfăţişeze pe Phoebus. Cu luminozitatea redusă pe cale optică până la aceea a unei simple luni, iar coroana şi lumina zodiacală strălucind sidefiu la intensitatea lor naturală, discul acela continua să ascundă ochiului majoritatea sorilor îndepărtaţi.

— O ultimă phivelişte familiahă, îi explică ea lui Caitlín. Penthu mine, poahta va fi o noutate. Niciodată n-am condus o navă phin ea, decât în simulăhile de anthenament. Înţelegi, am... figuhat?... da, am figuhat de câteva ohi la hepetiţii, înthe locul de-aici şi Sol, înainte de a pleca în vheo dihecţie nouă.

— Chiar este necesar s-o faceţi? întrebă Caitlín. Am fost învăţată că trecerea se face după o configuraţie exactă – fără paşi de dans, nici măcar ca un marş de defilare, ci ca o piesă de şah sărind dintr-o pătrăţică în alta – şi că orice pilot automat poate conduce o navă prin toate etapele...

— Este aphoape întotdeauna adevăhat şi, de fapt, da, pilotul automat o face. Însă vahiaţiile pehmisibile sunt mici. Dacă depăşim tolehanţa, vom intha pe altă poahtă. Şi unde ajungem atunci, numai Dumnezeu ştie, iah eu nu ched în Dumnezeu. E absolut posibil să ajungem în vheun punct din spaţiul intehstelah, făhă nici o maşină la îndemână, cu vidul în juhul nosthu, până la moahte. Toată lumea ştie că nici una din sondele de la Sol nu s-a mai înapoiat!

Susanne se înfiora, abia perceptibil.

— O hegulă înţeleaptă spune ca, în tot timpul thanziţiei, un linkeh să stea cuplat în cihcuit, gata să-şi aplice flexibilitatea şi judecata, dacă se întâmplă ceva nephevăzut... Ceaiul e gata. Cu ce-l bei?

— Cu lapte, te rog. Nu, am uitat, nu avem proaspăt. Simplu ca al tău, şi-ţi mulţumesc!

Caitlín îşi lăsă gazda să toarne şi s-o servească, din serviciul de ceşti al navei. Ochii ei verzi se plimbau pe ecran.

Găsea aproape numai grandoare în imaginea prezentată. La fel ca toţi ceilalţi, Susanne se îmbarcase în grabă. Cu excepţia biroului alăturat celui al căpitanului, cabinele nu se deosebeau decât prin cheia cromatică, cea de faţă fiind decorată în roz şi alb. Altfel, n-o scoteau în evidenţă decât ceştile şi aroma din ceainic.

Dubla locuire ar fi conferit un accent în plus, iar spaţiul fusese conceput în vederea acestei posibilităţi; informaticiana însă părea dornică să-şi păstreze solitudinea. Scundă, slabă, adusă de umeri, cu braţele lungi şi trăsături vag batraciene, din jurul cărora părul rar şi negru era strâns la spate într-o coadă-de-cal, părea mai bătrână decât cei douăzeci şi opt de ani tereştri ai ei. Vocea subţire şi kimonoul ţipător n-o ajutau cu nimic. Tindeai să te concentrezi asupra ochilor ei, foarte frumoşi: mari, de un cafeniu intens, cu gene dese...

— Aş fi adus un ceai mai bun, dacă aveam timp, îşi ceru ea scuze. Mă phicep destul de bine la gătit ca să apheciez ceea ce ne dai la masă din haţia standahd. Poate, când voi avea timp, ai vhea să te ajut?

— A, pentru atât de puţini meseni, nu e nici o problemă, răspunse Caitlín. Deşi, dacă vrei să te recreezi, sigur, m-aş bucura să-mi ţii companie!

— Mă gândeam că ah fi bine să ne cunoaştem, propuse timid Susanne; se aşeză pe un scaun, în faţa musafirei. Expediţia asta poate deveni lungă sau pehiculoasâ...

— Sau şi una, şi alta. Iar noi suntem singurele două femei la bord. În plus, poţi să-mi vorbeşti despre restul echipajului. N-am avut nici cea mai mică şansă să cunosc vreun bărbat, în afară de Serghei Zarubaev, mai îndeaproape decât la nivel de salut sau de a-l bombarda cu întrebări tehnice. Dan mi-a ocupat tot timpul cu învăţarea îndatoririlor...

Susanne roşi:

— El ştie cel mai bine să explice desphe oameni. El ahe talentul de a-i cunoaşte. Eu nu sunt... sociabilă.

— Totuşi, îmi poţi oferi un punct de vedere în plus. Mai mult, când suntem amândoi liberi, Dan şi cu mine nu ne pierdem vremea cu informări.

Rânjetul lui Caitlín se şterse când Susanne roşi şi mai intens, sorbind cu zgomot. Întinzând mâna, îşi bătu gazda pe genunchi:

— Scuză-mă! Limba mea desferecată... Voi încerca să rămân mai puţin neruşinată, cât îmi îngăduie buna dispoziţie.

— Tu şi el vă iubiţi, nu?

Cuvintele fuseseră abia şoptite.

— Mhm... Cântece de păsărele, trandafiri şi whisky vechi de-o sută de ani! Dar nu te teme pentru căsnicia lui. Niciodată nu i-aş ameninţa-o, căci şi pe ea o iubeşte, şi ea pe el, şi e o doamnă nespus de scumpă.

Susanne privi de la ceaşcă spre soare şi înapoi.

— Cum v-aţi cunoscut?

— Prin intermediul lui Lis, aşa au vrut zeii. Fără îndoială, ştii că activează la Teatrul Apollo, organizând, colectând fonduri, netezind penele ciufulite, mai ales penele! Ei bine, apăream şi eu pe aceeaşi scenă din când în când, ca să joc câte un rol secundar sau să cânt câteva melodii. Lis a oferit interpreţilor o petrecere la ea acasă... Întâmplător, n-ai asistat la nici un spectacol cu mine?

Susanne clătină din cap:

— Nu phea ies în lume...

— Se spune, replică pe un ton mai blând Caitlín, că linkerii au preocupări mai înalte decât oamenii de rând.

— Nu, sunt numai altfel, şi numai când ne aflăm în linking. Decuplaţi, suntem la fel ca toţi ceilalţi...

Ridică o mână, susţinând privirea fermă a celeilalte femei:

— La dhept vohbind, anii de anthenament intens, munca însăşi, au o anume influenţă. De multe ohi e adevăhat ceea ce auzi desphe noi, suntem exthem de inthovehtiţi. E o phofesiune cahe athage acest gen.

Încercă să chicotească:

— Se mai întâmplă şi excepţii. O mică minohitate dintre noi suntem nohmali...

— Eu nici nu te-aş numi altfel, cred, o asigură Caitlín. Timidă, poate, ceea ce mie mi se pare fermecător, cu gura mea spartă. Şi accentul tău în engleză e drăguţ. Eşti din sudul Franţei?

— Nu eu, păhinţii mei. Eu m-am născut în Eopolis. Cunoşti La Quincaillerie, mahele magazin de matehiale de pe Tonahi Avenue? Al loh e. Ei bine, am fost singuhul copil, nesociabilă, ei aveau buni phieteni fhancezi, aşa că...

Punând ceaşca pe masa alăturată, Susanne desfăcu larg mâinile.

— Dan vorbea despre tine ca şi cum ai fi provenit de pe Pământ!

— Mi-a văzut cuhhiculum vitae, dah bineînţeles că mi-am pethecut fetia... copilăhia... şi de ce să fi ţinut minte? Păhinţii mei m-au thimis la studii când aveam... şaisphezece ani pământeni... iah testele au dovedit că aveam talent. Pe Demeteh nu se găsesc posibilităţi de a se fohma linkehi. Am locuit la mătuşa şi unchiul meu, iah după ce am absolvit, m-am angajat la o companie din Bohdeaux, până când, după şase ani de la plecahe, mi-a venit dohul de casă şi m-am întohs. Nu peste mult, m-a angajat Căpitanul Bhodehsen.

Se lăsă tăcerea, stingheră, prelungită. Caitlín o spulberă în bucăţi:

— E rândul meu, dacă te interesează.

Informaticiana dădu din cap, nervoasă şi nerăbdătoare.

— Deşi am mai puţine de spus decât tine. M-am născut în Baile Atha Cliath – Dublin, altfel spus. Tatăl meu fiind un medic de succes, îşi putea trimite copiii să-şi petreacă vacanţele în locuri celebre, inclusiv regiunea ta, Susanne. Cel mai mult, însă, vagabondam pe drumurile Irlandei: eram o fetişcană rea şi rebelă, teamă mi-e, care se simţea tot mai desconsiderată pâna când, la vârsta de nouăsprezece ani tereştri, mi-am depus formele de emigrare. Cota irlandeză era aproape neacoperită – aveam de umplut la loc jumătate din teritoriu, după Tulburări – şi m-au înhăţat imediat. De-atunci, am stat numai pe Demeter... Oftă.

— Of, doamne, ce dor mi-e să mă mai plimb o dată prin ţara aia verde, atât de verde, şi să-mi sărut părinţii. Cu toate certurile şi necazurile pe care li le-am pricinuit, scrisorile lor erau pline de nostalgie...

— Mă mih că ţi-ai păsthat patois-ul după atâţia ani!

— Mă rog, gaelica e principala noastră limbă, ştii, şi-apoi, mai avem şi un mod anume de a lupta să ne păstrăm identitatea în Cantonul Insulelor, şi în Europa pe deasupra, şi pe deasupra ei, în Uniunea Mondială.

Caitlín schimbă tonul:

— Pot vorbi engleza eopoleană oricând doresc. Sau britanica, cu voia dumneavoastră, ori scoţiană cu farafastâcuri, sau yankeea de jos din est, sau soudista... Un colecţionar de balade învaţă.

— Locuieşti în Eopolis?

— Da, într-o cabană lângă rău, pe Malul de Oriunde, împreună cu un căţel corcit, o pereche de guzgani, o armată de molii-curcubeu, o mâţă bătrână şi scorţoasă şi un număr variabil de pisoi. Şi lucrez ca infirmieră. Când nu hoinăresc prin alte locuri. Ceea ce, sunt sigură, e destul de spus despre mine... Mă priveşti foarte ciudat, Susanne!

— Malul de Ohiunde e un cahtieh cu heputaţie phoastă, mormăi informaticiana.

Caitlín râse:

— E un cartier poliglot, ieftin, dezmăţat şi amuzant, dar nu-i rău dacă-ţi faci prieteni şi rămâi cu capul pe umeri. Ce-a mai rămas din virtutea mea a trecut prin primejdii mai mari în camera de gardă de la St. Enoch sau în casele elegante de pe Colina Nicovalei, decât s-a întâmplat vreodată pe Mal!

— Călătoheşti prin lume, spui?

— Mda...

— Şi cine ahe ghijă de animalele tale când eşti plecată?

— Un zdrenţăros bătrân pe nume Matt Fry. Cum a ajuns pe nava de transport, în veci n-am să ştiu, nici eu şi nici altcineva. Nu spune niciodată de două ori aceeaşi poveste, şi n-are nici vreun talent deosebit ca să-şi justifice călătoria, în afara faptului că e cel mai încântător ticălos care s-a născut vreodată, de la Falstaff încoace. Eu, cel puţin, am putut promite că aveam să mă calific ca infirmieră, fiindcă tăticul îi dăduse un brânci din start fetiţei. Ei bine, Matt e blând şi înţelegător cu animalele, ţine casa curată şi păzită de hoţi, şi nu cere mai mult decât un acoperiş deasupra capului, plus sticlele pe care se nimereşte să le las în urma mea, nici una dintre ele plină vreodată.

Clătină din cap:

— Mi-aş dori să-i pot da adăpost pe tot timpul anului, dar n-am mai avea nici unul parte de discreţie, iar prietenii mei gentlemeni...

Se întrerupse.

— Nesimţita de mine, iar te-am făcut să te ruşinezi! Mă poţi ierta?

— Nu, nu, nu, se bâlbâi Susanne, roşie ca racul. Nu face nimic. Chezusem... că tu şi Daniel... nu, cum spuneai, discheţia... allons, să schimbăm subiectul, bine?

— E cel mai bine, încuviinţă serioasă Caitlín. N-am deloc lacăt la gură. O meteahnă irlandeză, la fel ca băutura. Dan mă tot bate la cap s-o las mai moale...

— Vohbăhia şi băutuha, eu găsesc să astea sunt phobleme ale speciei, nu naţionale.

Susanne începu să vorbească repede, îndepărtând conversaţia de subiectele personale şi regăsindu-şi, treptat, încrederea.

— Niciodată n-am mai cunoscut o ihlandeză, până la tine. Am citit unele opehe de-ale compathioţiloh tăi, mi-am phoiectat câteva filme, am văzut documentahe... Poate că, în expediţia asta, ai să-mi ahăţi şi mie ţaha?

— Pe legea mea, mare plăcere mi-ar face!

— Şi apoi, am să te duc şi eu pe tine phin Phovence... Dacă avem timp. Dah mai întâi mehgem în Ihlanda, datohită păhinţiloh tăi

— Excelent! Ce preferi, un oraş modem – am auzit că în ultima vreme Dublinul a devenit foarte interesant – sau monumentele istorice şi frumuseţea liniştită de la ţară? S-ar putea să avem de ales între una şi cealaltă...

— La ţahă! Ohaşele de pe Pământ seamănă phea mult unele cu altele. La ţahă, fiecahe loc e unic!

— La noi plouă, o preveni Caitlín, şi burniţează, şi iarăşi plouă, şi e ceaţă, şi din nou plouă, şi poate chiar să ningă puţintel. Am uitat în ce anotimp vom ajunge...

Cela ne fait rien. Mi-ah plăcea ohicum să vizitez. La noi în Fhanţa, la campagne, e de-acum phea civilizat – aghodomenii, pahcuhi, comunităţi şi, phinthe ele, câteva locuhi păsthate cuhate penthu tuhişti.

Caitlín zâmbi cu tristeţe:

— Atunci, hai repede în Irlanda, căci, din câte aud, se îndreaptă şi ea cu viteză în aceeaşi direcţie. Cât de mult mă bucur că o cunosc sălbatică, şi că Demeter însuşi va rămâne la fel cât timp voi trăi eu!

Şi fredonă o măsură, două.

— Ce-a fost asta? întrebă Susanne.

— A, se spune că e un vechi cântec de leagăn. Nu de mult i-am făcut nişte cuvinte proprii, după ce mi-a scris mama de la Lahinch, unde-şi făcea vacanţa.

— Cuvinte? Vhei să mi le cânţi?

— Când a refuzat vreodată un bard? râse Caitlín. Noroc că-i scurt!

Ademenim turiştii la noi,

Ademenim turiştii acasă,

Ademenim turiştii la noi,

Pe cer le punem taxă-ă,

Ademenim turiştii la noi,

Cântecel pentru copii,

La Piatra din Blarney,

Asta-i industria irlandeză-ă.

După care, amândouă se însufleţiră din ce în ce mai mult.

17

CÂND CHINOOK AJUNSE la aproximativ un miliard de kilometri distanţă de maşina T, nava de supraveghere Bohr stabili contactul laser. Autorizaţia de acces în Sistemul Solar fusese deja transmisă. Mai rămâneau de efectuat una-două formalităţi, precum şi trimiterea în avans a unui mic „peşte-pilot” automat, care avea să anunţe garda din cealaltă parte a porţii că urma să treacă o navă, pentru a pune în aplicare obişnuitele măsuri de siguranţă. Procedurile s-au executat în timp ce Chinook manevra pentru a se apropia de prima baliză pe lângă care trebuia să treacă.

Nu era cea mai îndepărtată. Traseul pe care avea să-l urmeze şerpuia printre şapte sfere luminoase. Se deosebea de traiectoria prin jurul maşinii din Sistemul Solar, cu destinaţia Phoebus, care cuprindea trei balize. Mulţi gânditori speculaseră cu privire la motivele acestor variaţiuni. Probabil că astronauţii extratereştri găsiseră unele răspunsuri, îşi spunea Brodersen.

Stătea singur în centrul de comandă. Şansele de a rămâne doar un simplu pasager, în timpul tranzitului, erau copleşitoare. Ar fi trebuit ca sistemele cibernetice să coordoneze totul. Dacă eşuau, sau păreau doar pe punctul să eşueze, prelua iniţiativa Su Granville, de la computer, împreună cu Phil Weisenberg şi Martti Leino, aflat în sala maşinilor, sub comanda ei. Cu toate acestea, se simţea obligat să stea pe poziţie, fără Pegeen, care i-ar fi distras atenţia, oricât de mult doreau să petreaca momentele acelea împreună. Brodersen nu se plictisea niciodată să asiste. Sub aspect vizual, apropierea de o poartă era mult mai puţin spectaculoasă decât multe alte fenomene din spaţiu. El, însă, se gândea la semnificaţia imaginilor, încerca să înţeleagă faptul că existau fiinţe care le făcuseră să fie posibile şi-şi simţea sufletul înălţându-se, cuprins de uimire.

Fiecare trecere era uşor diferită de cea anterioară, întrucât balizele îşi modificau încontinuu configuraţiile, pentru a corespunde cu rotaţia stelelor prin galaxie (şi cu cine ştie ce alte aspecte proteice ale universului?). Schimbările erau prea mici pentru a fi percepute în intervale mai scurte de câteva decenii, se compensau uşor şi, în orice caz, fiecare navă avea o oarecare cantitate de toleranţă. Dacă se abătea cu câţiva kilometri de la un anume curs, urma să apară totuşi la destinaţia dorită, deşi momentul şi poziţia exactă a sosirii puteau să nu mai corespundă exact intenţiilor. Chiar şi aşa, legea spaţiului recomanda pe bună dreptate degajarea lentă a traiectoriei, lăsând o marjă de eroare suficientă.

În fond, o eroare gravă te-ar fi aruncat în necunoscut. Presupunând că o configuraţie completă de tranzit implica două sau mai multe balize, şapte balize ofereau 5.913 destinaţii posibile. (Sondele robotice verificaseră această ipoteză, plecând din Sistemul Phoebian precum şi din cel Solar, pentru a nu se mai întoarce niciodată.) În plus, existau infinit mai multe căi care nu mergeau direct de la o baliză la alta, fiecare dintre ele ducându-te de asemenea altundeva. (Sondele controlaseră şi acest lucru, până când autorităţile ajunseseră la concluzia că se pierduseră prea multe.)

Brodersen ştia că un anume traseu l-ar fi dus acolo unde ajunsese nava extraterestră – şi Emissary, care după aceea se întorsese pentru a dispărea într-o capcană de un cu totul alt soi. La fel ca restul publicului, nu aflase care era acea traiectorie. (Pe vremea aceea, fusese şi el de acord că păstrarea secretului reprezenta o politică de bun-simţ.) Dincolo de poarta aceea, trebuia să existe o maşină. Una dintre sondele de fabricaţie terestră apăruse neapărat acolo, în prealabil. Însă, chiar dacă extratereştrii o observaseră, nu aveau cum să ştie cine o trimisese, şi de unde.

Asemenea celor mai mulţi dintre oameni, Brodersen lua drept sigur faptul că multe traiectorii rămase între balize, poate chiar toate, duceau de asemenea la maşini T. Problema era aceea că, o dată tranzitat, nu mai cunoşteai drumul de înapoiere. Ai fi orbecăit de la o poartă la alta, până când ţi se terminau proviziile, în afara cazului când găseai o societate avansată care să te ajute. Emissary plecase cu această nădejde, dar cei de pe Emissary ştiuseră că exista o asemenea civilizaţie. Totuşi, următoarea maşină T putea să îndeplinească pur şi simplu funcţia de releu, într-un loc altminteri complet pustiu... Singurul lucru sigur era că foarte puţine drumuri duceau la specii iniţiate în aceste probleme. Sistemul Phoebian, de exemplu, fusese lipsit de inteligenţă, nicidecum de o civilizaţie spaţială, până când Vocea îi îndrumase într-acolo...

Orele treceau.

În cea mai mare parte a timpului, Chinook plutea liber, iar Brodersen stătea harnaşat lejer în fotoliu, degustând senzaţia extatic-fantomatică a imponderabilităţii. Apoi, când nava ajungea la distanţa stabilită faţă de o baliză, giropropulsoarele, murmurând încet, o răsuceau, reactoarele se aprindeau; timp de câteva minute, Brodersen avea o uşoară impresie de greutate şi din nou plutea în derivă. Domnea o imensă tăcere. Ar fi putut vorbi cu Pegeen prin intercom, dar astfel i-ar fi auzit tot echipajul. Nici ceilalţi nu aveau nimic de transmis, în timp ce imaginile se deplasau, maiestuoase, pe ecrane.

O sferă pe fond negru, de mărime lunară pentru ochiul liber, strălucind verde ca Irlanda, înainte de a dispărea... maşina T la distanţa minimă, un cilindru scurtat, acoperind câteva grade dintr-un arc alb cu un slab luciu sidefiu pe fundalul înstelat... fiorii gândului că o masă atât de enormă era comprimată atât de dens, pentru a se roti cu atâta furie... o sferă a cărei culoare nu se înscria în spectral vizual... Calea Lactee, nebuloasele, galaxiile din afara galaxiei noastre...

După un timp, cerul începu să se modifice suficient pentru a fi perceptibil: steaua aceasta luminoasă şi steaua aceea luminoasă, apropiindu-se sau depărtându-se, pentru ca în sfârşit să pâlpâie şi să zboare prin beznă ca doi licurici, în timp ce Chinook se adâncea şi mai mult în câmpul acela pe care-l crea monstruoasa masă, în monstruoasa ei rotire...

Timpul era îndelungat, dar timpul nu însemna nimic, până când se auzi semnalul:

— Atenţiune!

Pulsul lui Brodersen făcu un salt. Se agăţă de braţele scaunului. Nava se întoarse greoi, se opri, stătu nemişcată o clipă. Forţa îl înşfăcă. Manevra finală, pe orice traiectorie, consta într-o acceleraţie acută, drept către maşină.

Când propulsorul se opri, nu simţi nici un salt, nici o deformare, nimic în afara imponderabilităţii. Pe ecrane, universul păru să se clatine un moment. Se stabiliză imediat; efectul aparţinea unei iluzii optice datorate inerţiei ochiului. Pretutindeni în jur, văzu o titanică seninătate; un cilindru, pe care depărtarea îl micşora până la dimensiunile unei scame, un cilindru care nu era cel pe care-l văzuse; un disc asemănător cu al lui Phoebus, dar mai alb, mai fierbinte: discul lui Sol.

Chinook trecuse.

Brodersen îşi reluă rolul de comandant.

— Aram Janigian, de la comanda navei de supraveghere Copernicus, spuse chipul în receptorul outercomului, într-o spaniolă cu accent străin. Bine ai venit, Chinook!

— Daniel Brodersen, comandant. Mulţumesc, fu răspunsul, la fel de ritual. Totul e-n ordine la bord!

— Perfect. Poziţia şi vectorii dumneavoastră sunt acceptabili, nu se cere efectuată nici o corecţie imediată...

Oricât îi era de familiar totul, Brodersen se simţi din nou impresionat de faptul că orice navă ieşea întotdeauna cu aceeaşi viteză relativă faţă de a doua maşină T, cu cea pe care o avusese în relaţie cu prima, la momentul saltului. Într-un fel, diferenţele de energie dintre stele erau compensate în interiorul câmpurilor transportoare – în afara cazului că acţiona vreo lege a conservării despre care omul nu ştia nimic.

— Poftiţi informarea, spuse Janigian.

Datele trecură direct din computer în computer, începând cu ora locală exactă. Comparaţia îi arătă lui Brodersen că se situa la mai puţin de două ore distanţă în timp faţă de estimările lui, binişor. Urmau condiţii ale vântului solar, localizări ale altor nave în Sistem etc. După ce toate acestea se terminară, Janigian comunică personal câteva subiecte selecţionate. Portul Helen, din Liga Iliadică, era închis datorită unei greve; un transport de apă şi hidrocarburi cometare, cu destinaţia Luna, primise prioritate de grad A; un asteroid din spaţiul interstelar, deplasându-se pe orbita sa hiperbolică, avea să se apropie de Marte la data de 3 februarie; până la noi dispoziţii, o zonă sferică din jurul Roţii San Geronimo, cu raza de un milion de kilometri, era interzisă persoanelor şi navelor neautorizate...

Brodersen tresări, oprindu-se în hamuri şi ricoşând înapoi.

— Ha? exclamă el. Ce se întâmplă?

— Un proiect ştiinţific care trebuie să evite contaminarea cu gaze, sau cel puţin aşa am înţeles eu, răspunse Janigian, plictisit. Ce vă pasă? Aveţi drum liber spre Pământ.

— Hm-m... Sperasem să vizitez Roata, cât timp sunt aici, minţi grăbit Brodersen. Să retrăiesc nişte amintiri fericite. Ce-i cu proiectul ăla?

— Nu ştiu. Vă transfer în bancă anunţul complet, dacă vreţi. Poate reuşiţi să obţineţi permisiunea...

— Mulţumesc. Continuaţi, vă rog!

Informarea luă sfârşit, fură schimbate politeţurile de rămas-bun, se calculară vectorii şi Chinook pomi cu acceleraţia de unu g. Avea nevoie de patru-cinci zile terestre pentru a-l ocoli pe Sol şi a ajunge pe Pământ. Ar fi trebuit să fie un voiaj absolut de rutină.

Brodersen ceru o afişare a interdicţiei. După ce-o citi încruntat, îşi desfăcu chingile şi începu să se plimbe printre instrumentele, suprafeţele oarbe şi ecranele pline de stele ale centrului de comandă. În cele din urmă, activă intercomul.

— Căpitanul către inginerul-şef. Phil, vrei să vii până aici? O parte din el îşi imagină dezamăgirea lui Caitlín că nu-i spusese nimic. Mai târziu, mai târziu şi ei, şi tuturor celorlalţi. Mai întâi, avea nevoie de o consultaţie cu principalul expert tehnic de la bord, care mai era şi cel mai vechi prieten al său prezent pe navă.

Weisenberg intră vioi pe uşă. Ridurile chipului său erau destinse; rareori îşi manifesta emoţia.

— Ce-a fost asta, Dan? întrebă el, în engleza sa tărăgănată; părinţii lui, de neam neo-hasidic, emigraseră pe Demeter pentru a scăpa de persecuţiile Sfintei Republici de Vest.

— Ai ascultat, nu-i aşa?

Conform obiceiului, Brodersen lăsase să se audă prin intercom conversaţia cu Janigian.

— Bine, uită-te la povestea asta cu Roata San Geronimo şi spune-mi a ce ţi se pare că miroase!

Weisenberg îşi coborî trupul slăbănog, încheietură cu încheietură, într-un scaun din faţa terminalului. Urmară câteva momente de tăcere. Brodersen simţea sudoarea îmbrobonindu-i pielea.

— Ei, se răsti el după un timp.

Weisenberg îl privi:

— E destul de evazivă, nu?

— Evazivă, pe dracu’! Cine te-aştepţi să ia în serios balivernele astea despre rezervarea unui monument public, luni de zile, pentru nişte cercetări atât de meschine?

— Oricine nu-i paranoic, Dan. Fundaţiile sponsorizează totuşi proiecte ciudate; iar monumentul respectiv e monumental de neimportant, cam pentru toţi cei ce sunt în viaţă.

Brodersen dădu cu pumnul în perete, dureros de tare.

— În regulă, sunt paranoic! Şi tu la fel. Şi toată gaşca. Din motive întemeiate. Emissary este reţinută undeva, dacă n-a fost cumva distrusă deja, cu echipaj cu tot. Roata nu ţi se pare un loc logic?

Weisenberg dădu din capul său albit:

— Ei da, dacă insişti, mi se pare. Slabe şanse să treacă vreo navă prin apropierea acelei zone închise. Dacă totuşi trece, n-ar avea nici un motiv să-şi întoarcă scannerele într-acolo, la putere maximă, şi să identifice o navă de tip Reina modificată orbitând prin apropiere.

Degetele sale prelungi frecau bărbia la fel de prelungă.

— Unde e Roata în prezent?

Susanne ieşise din post, altfel Brodersen ar fi putut primi răspunsul pe loc. Aşa stând lucrurile, îşi formulă solicitarea pe un keyboard. Privi împreună cu Weisenberg imaginea vizuală care însoţea numerele.

— Mda, spuse el. Nu departe de conjuncţia interioară cu Pământul. Ceea ce o recomandă în plus ca o închisoare ideală.

De pe scaunul său, Weisenberg îl privi pe comandant, care stătea aplecat deasupra ecranului.

— Vrei să zici c-ar trebui să dăm o raită prin apropiere şi să aruncăm o privire, spuse el încet.

— Ce altceva?

— Păi, să mergem pe Pământ, conform planului de zbor, şi să anunţăm familia Rueda, tot conform planului.

— Riscant, mârâi Brodersen. Vor avea nevoie de timp pentru a găsi pretextul să trimită o navetă, plus toate pregătirile şi hârţogăria. În vremea asta, se poate întâmpla orice. În cel mai fericit caz, Aurie Hancock va începe mai devreme sau mai târziu să aibă bănuieli faţă de mine... şi aş miza pe mai devreme, e o căţea bătrână şi deşteaptă. Deocamdată, avem avantajul timpului. Dacă Emissary e acolo, putem duce la Lima vestea – cu imagini – ca să dăm o declaraţie şi o transmisie publică, făcând praf toată conspiraţia asta! încheie el, cu un muget.

— Uşurel, uşurel, îl temperă Weisenberg. Ocolul va prelungi drumul cu două zile, îţi dai seama. Să zicem că nu vedem nimic. Ce explicaţii vom da, când ajungem pe Pământ?

— A, pregătim noi un scenariu din mers, replică nerăbdător Brodersen. Ca de pildă, să zicem, o ciocnire înfiorătoare cu un meteorit, care ne-a avariat sistemele de comunicaţii, aşa că n-am putut anunţa, şi am stat în cădere liberă cât timp am făcut reparaţiile. Improbabil ca un şarpe pe catalige, da, recunosc. Dar nu total imposibil, putem falsifica urmele şi, în plus, cei de la Aventureros pot convinge comisia de anchetă să-l trateze ca pe un incident banal. Sau, fără-ndoială, putem născoci o şmecherie mai isteaţă. Vom avea câteva zile la dispoziţie.

Brodersen se îndepărtă de terminal, ocolind cabina, cu mâinile încleştate la spate şi paşi zgomotoşi. Ori de câte ori trecea prin dreptul câte unui ecran, fruntea îi devenea încununată cu stele.

— Îi vom consulta şi pe ceilalţi, bineînţeles, dar sunt sigur că vor accepta. De fapt, chiar am să ordon o schimbare imediată de vectori, spre Roată.

— Nu, îl opri Weisenberg. Aşteaptă o clipă.

— Hm? se opri smucit Brodersen.

— Să ne îndepărtăm de maşina T destul pentru ca nava de supraveghere să nu observe că o luăm razna, îi explică inginerul.

Brodersen pocni din degete:

— Ai dreptate.

— Şi tu ai dreptate, amice. Trebuie să profităm de ocazie. S-ar putea ca asta să fie ultima noastră cale posibilă de a ajunge la Ceilalţi.

Weisenberg continua să stea liniştit, fără a ridica glasul; în ochi, însă, i se aprinsese o luminiţă pe care Baal Shem Tov ar fi recunoscut-o imediat.

Ploaia fusese adusă de vânt, dinspre mare, să cucerească Eopolisul. Aurelia Hancock, Guvernator General al planetei Demeter din partea Uniunii Mondiale, deschisese cele două ferestre de lângă birou, pentru a respira aerul curat. Umezeala răcoroasă o învălui, mângâindu-i nările, împreună cu sunetele stropilor căzând, lovind, susurând, mirosurile de iarbă şi trandafiri uzi, aroma de ghimbir a stejarului-tunător. Priveliştea, încadrată între lambriurile din lemn palid de tulichină, avea o culoare gri-argintie coborând oblic din albăstriul negricios, peste nuanţele verzi şi roşii întunecate. Dincolo de peluză şi gard, maşinile treceau asemenea unor umbre. Latura opusă a străzii se pierdea într-o penumbră tainică.

Telefonul o smulse din contemplaţie.

— E gata apelul dumneavoastră către doamna Leino!

— Hm! îşi auzi Aurie propriul mormăit. Când mai încercase, cu o oră în urmă, nu-i răspunsese nimeni. Punând aparatul pe „continuă”, răsfoise compendii de ştiri, căzuse în reverie... şi nici măcar nu fumase, după cum îi amintea cerul gurii. O furnicau pulpele, iar osul sacral protesta. Stau de prea mult timp în scaunul asta, îşi dădu ea seama. La vârsta mea, te umpli rapid de osânză, dacă nu faci mişcare.

— Fă-mi legătura, spuse ea, în timp ce gândurile continuau să-i rătăcească: Trebuie să mă mişc mai mult. Să joc iarăşi tenis – regulat – şi aş putea foarte bine să recunosc că niciodată n-am să mă îndur să fac prea multă gimnastică zilnică plicticoasă, de una singură. Dar cu cine să joc? Cu Jim? Obişnuiseră cândva să facă asta, ea şi soţul său. Şi nu jucam numai tenis. În ultima vreme, trăgea prea mult la măsea, deloc dizgraţios, fermecător ca întotdeauna, în cazul lui alcoolismul lua forma indolenţei, dar era clar că nu-l interesau tratamentele de dezvăţare. Atunci, cu cine? N-o ispitea deloc gândul la picioarele ei, grase şi noduroase de vene, zbenguindu-se pe teren, prin faţa cine ştie cărui tânăr şi simandicos funcţionar superior. Şi a dracului să fie dacă avea să cerşească un aranjament cu vreo colonistă membră a clubului, după strâmbăturile din nas cu care se aleseseră ea şi Jim. Iar pe ecran apăruse Elisabet Leino, zveltă, bronzată, fericită în casa ei şi fără îndoială în viaţa-i sexuală, cu o expresie de politicoasă ostilitate întipărită pe chip.

— Ce mai faceţi, Doamnă Guvernator Hancock? spuse ea, pe un ton deloc întrebător. Îmi cer scuze că adineaori nu m-aţi găsit. Lucram în seră şi n-am auzit soneria.

Sau m-ai amânat în mod semiplauzibil pentru o oră? Înregistrările arată că de cele mai multe ori răspunzi cu întârziere. Aurie îşi fixă pe faţă un zâmbet:

— De ce eşti atât de formală, Lis? Suntem duşmance vechi, la masa de joc. Iar în chestiunile civice, suntem aliate.

Ochii aceia uşor oblici şi complet albaştri, îngheţaţi, o priviră cu dispreţ:

— Ştiţi bine de ce, Doamnă Guvernator Hancock.

Aurie îşi încordă şira spinării. Degetele ei găsiră o ţigară.

— Cum doreşti. Dacă până acum nu m-am făcut înţeleasă clar, nu mai are nici un rost să încerc. Pot vorbi cu soţul dumitale?

Faţa ateniană nu-şi mişcă decât buzele:

— Nu.

— Cum?

O clipă, i se păru că ploaia de-afară curgea în sus.

— E bolnav.

Atacă!

— Serios? Nu cred că a trecut pe la voi vreun doctor.

— Agenţii dumneavoastră notează toate detaliile în ceea ce ne priveşte?

Aurie îşi privi ţigara, inhalându-i acreala ce sfida ploaia, în timp ce-şi pregătea replica.

— Doamnă Leino, dacă preferi această formulă de adresare, soţul dumitale trebuie să-ţi fi explicat care e situaţia. Când i-am cerut cooperarea şi m-a refuzat, nu mi-a mai rămas decât să-l pun sub restricţie temporară, iar pe dumneata, sub supraveghere.

De atunci, anumite conversaţii telefonice... da, le urmărim. După ce va trece starea de urgenţă, aveţi dreptul statutar de a ne da în judecată pentru despăgubiri. Până atunci, vă urmărim. Două conversaţii telefonice au indicat că stă cuminte, aşa cum trebuie. Întâmplător însă, a doua dintre aceste convorbiri a avut loc în timp ce lipseai de acasă, după ce-i ocoliseşi pe agenţii puşi să te supravegheze.

A mers în pădure, şi-a parcat maşina, a intrat in tufişuri, iar urmăritorii ei crescuţi la oraş i-au pierdut urma. Peste câteva ore, magnetofonul a înregistrat o discuţie între Dan Brodersen şi Abner Croft. Peste alte câteva ore, Lis Leino a revenit la maşină şi s-a întors acasă.

Oare ambele convorbiri cu Croft erau falsificate? Ira Quick mi-a transmis un memoriu confidenţial despre asemenea sisteme. Leino a putut-o pune pe fiica ei să dea un telefon, nici nu era nevoie ca fata să ştie ce se întâmpla. Iar detectivii mei încă nu au reuşit să dovedească existenţa lui Abner Croft.

Aurie se avântă, hotărâtă.

— Şi acum, draga mea, spuse ea printre dinţi, uitându-mă peste nişte documente de rutină, am descoperit dintr-o dată că Chinook a plecat spre Sol acum câteva zile. N-am fost informată. Legea nu presupune obligatoriu acest lucru. Dar Chinook este nava favorită a lui Dan, iar Comisarul Two Eagles e un bun prieten de-al vostru. Sunt sigură că înţelegi. Trebuie să vorbesc cu Dan.

— E bolnav, v-am mai spus, insistă Lis, cu un calm înspăimântător. Are nevoie de somn. N-am să-l trezesc...

— Atunci, le dai voie ofiţerilor de poliţie să confirme că e acasă? Pentru prima oară, Lis se coloră la faţă.

— Categoric, nu. Să prezinte un afurisit de mandat!

— Îl voi emite personal, o preveni Aurie, iar dacă e absent, s-ar putea să fii pusă şi dumneata sub acuzare, doamnă Leino!

Cu aroganţă:

— Dă-i bice, doamnă Hancock. Am să-mi consult avocatul.

Ecranul râmase mat.

Aurie se cocoşă în scaun. Afară, ploaia continua să şiroiască, şi se lăsa înserarea.

A plecat, era convinsă guvernatoarea. Cum, necum, a scăpat, s-a îmbarcat pe navă şi a ajuns în Sistemul Solar.

Cum să-l opresc? Sau, cum s-o dreg?

Să-l informez pe Ira!

Ar fi trebuit să se pună în mişcare imediat, dar, pentru un timp, mâna ei nu putu decât să ridice ţigara, pentru a-i pârli buzele, colorând-o apoi din nou. Ira, îi trecu prin minte, frumosule Ira Quick, mi-ai explicat atât de clar că primul nostru scop uman e dreptatea socială, şi că Ceilalţi şi căutarea lor sunt... ca Luciferul lui Milton, aşa spuneai? Frumosule Ira Quick, voi face tot ce pot pentru tine...

18

MESAJUL parcurse o undă purtătoare din Eopolis până la un comsat, care îl transmise spre marele emiţător aflat pe o orbită şi mai îndepărtată de Demeter. De acolo, traversă spaţiul interplanetar până la maşina T, lângă care îl primi nava Bohr. Prima parte consta dintr-un nume şi două adrese de pe Pământ, urmate de cuvintele OFICIAL URGENT, restul era cifrat. Docil, ofiţerul de telecomunicaţii al navei introduse într-un peşte-pilot banda pe care se înregistrase mesajul, care trecu prin poartă până în Sistemul Solar şi ajunse la Copernicus. Ofiţerul de acolo îl transmise cu o undă îngustă până la o staţie releu, aflată pe aceeaşi orbită cu Pământul şi maşina T solară, la nouăzeci de grade între ele, staţie care îl trimise mai departe, spre planetă. În vecinătatea acesteia, avură loc o serie de procese electronice complexe. În cele din urmă – după câteva milisecunde – sunară şi se aprinseră două telefoane, în ambele birouri ale lui Ira Quick, din Lima şi din Toronto. Noaptea nu era nimeni prezent, iar Quick nu lăsase vorbă unde putea fi găsit. (Că tot veni vorba, acesta degusta un coniac postculinar împreună cu o drăguţă şi ambiţioasă statisticiană tânără, căreia avea să-i deguste mai târziu şi persoana.) Nerăspunzând nimeni, telefoanele arhivară mesajul, conform instrucţiunilor, într-o bancă de date specială cu playback, a cărei combinaţie o cunoştea numai el.

Întâmplător, se afla în Toronto. Se dusese acolo după recenta întoarcere din Roată, luându-şi şi familia, de vreme ce ajunsese la concluzia că o perioadă avea să fie prin zonă. Era o necesitate deplorabilă, aceea de a-şi rezolva şi problemele naţionale ale carierei, după ce se concentrase prea mult asupra celor internaţionale. În centrul Americii de Nord, iarna era tot mai aspră cu fiecare an, parcă pentru a dezminţi afirmaţiile experţilor care spuneau că Pământul se îndrepta încet spre o nouă eră glaciară. (Ca să se ocupe de asta, ar fi fost necesară o imensă organizaţie guvernamentală. Şi totuşi, omenirea, încă îndrăgostită de Ceilalţi, îşi lăsa resursele, eforturile şi oamenii să se scurgă necontrolat spre stele!)

În dimineaţa următoare acelei nopţi plăcute, dinspre tundră şuiera viscolul, orbind oraşul cu albeaţa sa zburătoare. Sarcinile de serviciu îl obligau pe Quick să se prezinte la sediu. Nici chiar holografia în mărime naturală, cu sunet stereo, nu putea înlocui întotdeauna strângerea de mână a unui alegător umil sau prânzul luat împreună cu unul important. De la hotel, ar fi putut lua uşor naveta subterană până la Churchill Building; mai întâi însă, trebuia să-şi viziteze locuinţa din suburbii, pentru o schimbare de vestimentaţie. Se gândise să închirieze o cameră în centru, pentru aceste situaţii frecvente, dar preferase să n-o facă. Dacă se prindea de veste, puteau începe să circule glume pe seama lui.

Soţia sa îi oferi micul dejun, fără să-i pună nici o întrebare. Ira îi dărui un sărut apăsat şi cald înainte de a pleca. Îl merita. Alice McDonough nu era numai nepoata omului care reunificase Canada după Tulburări şi reprezenta astfel un nod gordian de nepreţuite relaţii politice; era o femeie atrăgătoare, o gazdă excelentă, mama celor trei fii ai săi, devotată lui Quick... sau, cel puţin, posesoare a decenţei de a-şi restrânge între patru ochi izbucnirile faţă de el.

Maşina îşi croi cu greutate drum spre complexul capitoliului. Vântul urla şi o brusca, zăpada şiroia în jurul capotei, frigul se strecura înăuntru, în pofida încălzirii. Simţi o bucurie iraţională când intră în garaj; furtunile îi stârneau în suflet spaime primitive. Salutându-şi subalternii, jovial ca de obicei, intră în biroul interior şi comută ecranul gigantic, imaginea în direct de afară, pe cea înregistrată a unei plaje hawaiene.

Ambianţa deveni plăcută: un peisaj cald, plin de albastru, alb şi bubuitul valurilor, fotoliu confortabil, birou lat, solid, cu instrumentar complet; mochetă moale sub picioare, după ce lepădase pantofii, fotografii cu autografe ale celebrităţilor, caricaturi originale, diplome de onoare, certificate de apartenenţă, scrisori înrămate, numai semne de respect şi afecţiune. Activitatea care-l aştepta, deşi mai puţin importantă decât cea în solda Uniunii, deţinea propria ei fascinaţie. În conştiinţă îi dăinuia, picantă, noaptea care trecuse.

— Ah-h-h, oftă Quick, zâmbind, şi activă playback-ul telefonic.

O luminiţă roşie se aprinse. Ce naiba? Tastă succesiunea numerică necesară. Pe ecran apăru numele lui şi adresa de retur a Aureliei Hancock. Îi tresări inima în piept. Ceru fotograma următoare, văzu o harababură cu un număr de identificare şi solicită programul de decodificare corespunzător. Se formară cuvinte, într-o engleză clară:

Dragă Ira,

Mă rog să nu fie o veste îngrozitoare şi s-o primeşti la timp pentru a proceda cum crezi de cuviinţă. Îl mai ţii minte pe Daniel Brodersen, nu-i aşa? Referinţe: (alte cifre şi litere. Quick ar fi putut solicita dosarul de corespondenţă, dar nu simţea nevoia. Îi stăruia limpede în minte felul cum aprobase propunerea lui Hancock de a-l închide pe acel încurcă-lume.) Ei bine, am descoperit că a evadat şi e în drum spre Pământ. (Urmau detalii de aducere la zi, despre insolenta tăcere a lui Elisabet Leino şi nevăstuica de avocat la care apelase aceasta. Arestarea ei nu părea o soluţie practică, avea prea mulţi prieteni, iar Aurie o ameninţase cu Amendamentul Puterilor de Urgenţă, Actul Instrumentalităţilor Periculoase şi Precedentul Finalist, dacă încălca legea în continuare.)

Am verificat, sub pretextul unei treceri în revistă a programelor de zbor, şi am constatat că Chinook a ieşit pe poartă exact conform planului de zbor (anexat). În momentul în care.vei primi acest mesaj, ar trebui să se afle în apropierea Pământului. Nu ştiu sigur ce intenţionează Brodersen. Poate că nici el nu ştie. Sunt însă gata să pariez că va încerca să ia legătura cu foştii săi cumnaţi din familia Rueda, pentru a le cere ajutorul. Ira, dragă Ira (nu era genul lui de femeie sub aspect fizic, dar o găsise permeabilă la curtea stăruitoare, ceea ce-l ajutase să-i înregimenteze incontestabila competenţă pentru cauza lui), nici nu-ţi pot spune cât de rău îmi pare că l-am lăsat să-mi scape, sau ce n-aş da ca să pot îndrepta lucrurile. Voi face tot ce-mi ordoni. Între timp, voi fi cât pot de atentă. Sunt sigură că poţi face faţă problemei, la fel cum le poţi rezolva pe toate celelalte, dar îmi vine să plâng la gândul că ţi-am adus pe cap grijile şi munca asta în plus.

Cu sinceritate,

Aurelia

Quick se mândrea cu reacţiile sale calme şi rapide. Ceru prin intercom date despre navă, personalul său avea să i le obţină prompt şi discret. Apoi reciti cu atenţie scrisoarea şi anexele sale, se rezemă de spătar, îşi mângâie barba şi se gândi ce avea de făcut.

În primul rând, să evite panica, orice agitaţie vizibilă. În al doilea rând, să-i pună sub supraveghere completă pe Brodersen şi pe toţi membrii bandei lui, începând din clipa când aterizau sau chiar din acel moment, dacă o făcuseră deja. (Blestemată incertitudine! Momentul în care o navă ieşea pe poartă, calculat din partea respectivă, nu avea decât o legătură aproximativă cu cel în care intrase, prin partea cealaltă, probabil datorită variaţiilor traiectoriei pe care o urma în jurul maşinii T. Nici una nu ajunsese încă înaintea peştelui-pilot, dar unele îl urmaseră foarte îndeaproape, iar altele, cu întârzieri de până la trei zile.) Putea da ordine serviciului secret nord-american – sau, mai degrabă, câtorva agenţi atent selecţionaţi din efectivele lui – prin aceleaşi canale pe care le folosise pentru a obţine cooperarea în legătură cu Emissary.

Da, să-l urmărească pe Brodersen şi să vadă ce se întâmpla, ce putea să afle. Iar în clipa când oricare din bandă va încerca să se apropie de vreun Rueda, să-l înhaţe, o dată cu toţi ceilalţi.

Mandatul lor de arestare făcea parte din conţinutul mesajului lui Hancock. Li se puteau alătura prizonierilor din Roată, pentru a suporta împreună măsurile care aveau să fie hotărâte.

Quick trecu la alte probleme. După o oră, îl căută şeful său de personal. Chauveau părea îngrijorat:

— Domnule, în legătură cu astronava Chinook... Întârzie, şi nici nu a trimis vreun mesaj.

— Cum? se agăţă Quick de braţele fotoliului. Asta nu priveşte Controlul Traficului?

— Nu le-am ştiut sistemul exact, nici pe cine să întreb la Comisia de Control Astronautic, şi a durat un timp până să aflu. Se pare că, atunci când o navă intră în Sistemul Solar, nava de supraveghere îi transmite planul de zbor până la destinaţie – în cazul de faţă, Pământul – dar acela nu face decât să intre în banca de date. După părerea lor, orice alt procedeu ar fi complicat şi inutil, fiindcă o navă silită să-şi schimbe planurile poate anunţa oricând una dintre staţiile care primesc apeluri de urgenţă.

Ei bine, persoana cu care am vorbit mi-a obţinut fişierul, care spune că Chinook ar fi trebuit să ajungă ieri pe orbita circumterestră. În continuare, a întrebat la Controlul Traficului, apoi la oponentul său iliadic, şi... În fine, pe scurt, şefule, nimeni nu ştie nimic. Cunoştinţa mea e destul de îngrijorată, dar am reuşit s-o conving – făcând aluzie la o misiune specială, în care e posibil să fi apărut mici probleme – să aştepte înainte de a alerta Divizia de Siguranţă. Dar mi-e teamă că n-o va face prea mult timp.

— Bravo ţie, îl felicită Quick, cu o doză de cordialitate suplimentară. Îi revenise speranţa. Acel accident cu şanse de unu la un milion, fără precedent, s-a întâmplat în sfârşit şi i-a distrus. Îşi veni în fire. Ba nu.

— Ce facem, domnule? întrebă Chauveau.

Mintea lui Quick o luă la galop. Nimeni din personalul său nu ştia de ce era preocupat. Pentru a da curs problemei cu fermitatea necesară, trebuia să inventeze un pretext. Şi-l pregătise din timp.

Arborând cea mai serioasă expresie, începu:

— Jacques, ceea ce urmează e strict confidenţial şi poate că nici n-ar trebui să-ţi spun. Dar am încredere în tine şi vreau să cunoşti motivele. Ştii despre nemulţumirile crescânde de pe Demeter, reclamaţii, proteste şi petiţii oficiale, câteva revolte propriu-zise...

În primul rând, firmele coloniale obiectează faţă de plata taxelor către ţările-mamă şi Uniune – susţin că nu primesc aproape nimic în schimb – de parcă n-ar mai face parte din omenire şi ar fi obligate să-şi ajute semenii mai puţin norocoşi... Nu-i nevoie să-ţi predici singur evanghelia, Ira Quick! Şi trebuie să recunosc că vreo câteva nemulţumiri sunt legitime. Guvernul n-a arătat faţă de bunăstarea lor atâta solicitudine câtă ar fi trebuit.

— Ceea ce nu s-a dat publicităţii este dezvoltarea sentimentului revoluţionar şi secesionist, trecând treptat de la discuţiile subversive la acţiuni concrete.

Nu e tocmai o minciună. Anticipez ceea ce mă tem că s-ar putea să se adeverească într-o bună zi, dacă oamenii potriviţi nu rămân atenţi şi stăpâni pe situaţie.

— A, deocamdată acestea se manifestă doar în rândurile unor mici minorităţi, fireşte. Dar ştii câte pagube pot să provoace câţiva terorişti...

Guvernatoarea Hancock m-a prevenit că proprietarul şi căpitanul navei Chinook poate fi implicat şi e posibil să fi venit aici în scopuri deloc nevinovate. M-a abordat pe mine, nu pe altcineva, fiindcă suntem asociaţi politici apropiaţi, după cum ştii, şi contează pe mine că voi proceda cu prudenţă. Reţine, nu are nici o probă concludentă împotriva lui Brodersen. E posibil să fie cinstit. O arestare neîntemeiată ar provoca acolo noi antagonisme şi i-ar viola drepturile.

Quick îşi trecu degetele prin barbă.

— Comportamentul lui pare totuşi suspect, mm? încheie el. Hai să începem prin a afla unde e.

— Mai bine să vă pun în legătură cu comisarul-secund Palamas, persoana din Comisie cu care am vorbit, propuse Chauveau.

— Da. Cât timp discut eu cu ea, stabileşte relaţii permanente cu...

Quick înşiră numele. Câţiva îl ajutaseră să ia iniţiativa de a sechestra nava Emissary. Cei mai mulţi nu ştiau nimic despre asta, dar puteau fi convinşi, într-un fel sau altul, să-şi exercite influenţa în direcţii utile, fără a cere explicaţii prea detaliate. Aveau încredere în el, îi datorau unele favoruri sau ar fi fost bucuroşi să şi-l îndatoreze. La un loc, exercitau o putere considerabilă.

Discuţia cu Palamas se dovedi satisfăcătoare. Avea să iniţieze o căutare prin tot Sistemul dacă era necesar, raportându-i direct lui rezultatele.

După aceea însă, orele începură să-l roadă ca şobolanii.

Acele întinderi de kilometri, sute de milioane peste alte sute de milioane, nu erau tocmai patrulate. Pe ici, pe colo – pe nave, sateliţi, asteroizi, staţii orbitale – se aflau radare puternice sau alte instrumente, ca de pildă spectrometrele cu multiplicare, majoritatea în scopuri ştiinţifice. Puteau fi forţate să lucreze în folosul lui, dar aşa ceva nu se rezolva cât ai bate din palme, cu atât mai mult cu cât între emiterea mesajului şi primirea răspunsurilor, adeseori puteau trece intervale de timp apreciabile. Apoi, trebuiau să acopere distanţe enorme, grad cu grad, timp în care orele se scurgeau cu repeziciune.

Quick presimţea unde se găsea, probabil, Chinook. Nu îndrăznise să facă mai mult decât să i-o sugereze lui Palamas, insinuând că studiile în curs de desfăşurare la Roata San Geronimo erau mai importante decât dăduse de înţeles guvernul şi ar fi fost foarte grav dacă nava le perturba o dâră de ioni. Nu putea decât să spere că cineva din spaţiu era de acord şi se afla în poziţia de a verifica. Fără îndoială, n-ar fi fost înţelept să comunice direct cu Troxell.

Cum, necum, răzbi până la sfârşitul zilei, strânse mâna umilă, îl felicită pe câştigătorul bursei, se sfătui despre viitoarea strategie electorală în timp ce lua prânzul, despre care chiar remarcă vag că era unul excelent, rezolvă felurite sarcini de birou, cu o afabilitate tâmpă întipărită permanent pe faţă. La orele şaptesprezece, îi telefonă lui Alice pentru a-i spune că nici în seara aceea nu avea să ajungă acasă.

— Am mult de lucru, poate până dimineaţă, îi explică el.

— Da, răspunse femeia, fără intonaţie

Expresia ei mă îndurerează. Sunt un om milos.

— Adevărat. Sună-mă mai târziu, dacă nu crezi.

— De ce? oftă ea.

Quick se încruntă.

— Iar te-a apucat deprimarea, dragă? Ţi-am spus de-atâtea ori că, numai fiindcă munca mea îmi cere să circul mult, nu e nevoie ca tu să stai în casă, abătută. Trebuie să-ţi formezi activităţi sociale, interese...

— Mi-ai spus să nu mă înscriu în Galaxy Club, fiindcă reprezintă mai mult un grup de presiune pentru explorările interstelare. Am fost ascultătoare şi nu m-am înscris. Acum, am ajuns la limită în privinţa lucrurilor cu care nu vrei să am nici o legătură.

— Ascultă, hai să nu-ncepem să ne certăm.

— A, nu. Problema mea e că te iubesc.

Vocea continua să-i sune plată şi obosită.

— Şi pe copii. Cred că au nevoie de protecţia pe care le-o pot oferi eu. Nu te-ai întrebat niciodată ce fel de relaţii amoroase or fi având Ceilalţi?

Iritat, Quick se răsti:

— Am auzit cincizeci de mii de speculaţii despre tot ce se poate concepe că i-ar privi pe nenorociţii ăştia de Ceilalţi – şi pretenţii că s-ar fi intrat în contact, culte, farse, cântece idioate, scrieri şi mai idioate, nimic constructiv, dracului, nimic decât fofilarea de la treburile noastre omeneşti cuvenite...

— Noapte bună, Ira, îl întrerupse ea şi tăie legătura. Quick îşi dădu ochii peste cap.

— Doamne, dă-mi putere, dacă exişti, declamă el, iar dacă nu exişti, dă-mi oricum!

Pregătirile îl mai liniştiseră puţin, ca pe un câine care se învârte-n loc, înainte de a se culca pe iarbă. Nu era prima lui noapte albă la birou, iar locul fusese echipat pentru aşa ceva. În teorie, ar fi putut coordona totul de la el de-acasă. În practică, erau necesare interconexiuni – de exemplu, în sisteme speciale de date – care ar fi fost costisitor de instalat şi de o siguranţă imperfectă. Trimise să i se aducă cina, îşi desfăcu canapeaua în formă de pat, se dezechipa parţial şi se întinse cât era de lung în îmbrăţişarea unui şezlong, gândindu-se ce să-şi proiecteze pentru a se destinde. Eventual o carte clasică pe care dorise dintotdeauna s-o citească, sau vreun film celebru, potrivit oricând a fi revăzut? Nu, era prea încordat. Fie o relaxare totală, fie o declaraţie, reluarea vreunuia dintre nobilele discursuri ale fondatorilor partidului – sau, stai, de ce nu vreo două cuvântări de-ale lui proprii, ca să le studieze formularea şi poate să găsească detalii de îmbunătăţit? Întinse mâna spre consola de comandă.

Telefonul sună.

Se ridicase pe jumătate din şezlong, când în sfârşit făcu efortul de a se calma. Iar pe dedesubt încă mai transpira şi tremura.

— În sfârşit, am aflat, spuse Palamas, fundalul sugera faptul că vorbea de acasă sau dintr-un alt apartament. Se pare că l-au localizat pe Chinook, apropiindu-se de Roată din direcţia opusă.

Brodersen, arde-i-ar pe veci sufletul în miticul infern, a. ghicit...

— Ce informaţii exacte ai, te rog?

Conform răspunsului ei, probabilităţile păreau foarte mari. Un obiect metalic, cam de mărimea respectivă, fusese detectat la marginea zonei interzise. Venea spre centrul ei, în momentul de faţă cu acceleraţie redusă sau chiar nulă. Cu două zile mai devreme, un monitor meteorologic solar înregistrase întâmplător o urmă de reactor îndreptată către exterior, pe o direcţie în principiu corespunzătoare. Toate faptele indicau că Chinook ajunsese în vecinătatea Roţii San Geronimo, abordând-o lateral, aplicând un impuls suficient pentru a ocoli şi a ajunge din nou cu faţa spre soare, abordând iarăşi (ca să vadă mai bine), urmând probabil să accelereze curând spre Pământ, cu un g complet, pentru a transmite scornelile pe care le născocise echipajul. Nu, pentru a transmite o emisiune pe care o vor recepţiona mii de spectatori, de cum intră pe post.

— Cred că putem ajunge la navă, continuă Palamas. Laserele s-ar putea să nu nimerească, dar dacă are staţia radio deschisă, aşa cum cere regulamentul, ar trebui să audă un semnal puternic.

— Nu... adică, aşteaptă.

Quick îşi măsură cu grijă cuvintele:

— Îţi apreciez eforturile, doamnă Palamas, şi n-am să le uit. Dar e o chestiune mai critică decât am permisiunea să-ţi spun. Mă tem că trebuie să-ţi mai solicit răbdarea un timp.

Se aplecă spre microfon:

— Trebuie să se procedeze în cel mai strict secret. Nimic să nu transpire spre mijloacele de informare, nici o aluzie, nici o şoaptă. Pe scurt, îmi invoc prerogativele ministeriale acordate de Convenţia Uniunii. Acelei nave i se va ordona să se îndrepte direct spre maşina T şi să revină în Sistemul Phoebian, menţinând tăcerea prin outercom, sub ameninţarea celor mai aspre sancţiuni, în caz de nesupunere.

Mă înţelegi, doamnă Palamas? Cele mai aspre sancţiuni. Ne aşteaptă o noapte de muncă grea, pe dumneata şi pe mine. Trebuie să anunţ persoanele îndreptăţite, să mă sfătuiesc cu ele, să facem toate aranjamentele. Dumneata trebuie să iei legătura cu superiorii, să le vorbeşti în numele meu, să fii sigură că îşi vor da consimţământul în momentul când începi să-ţi desfăşori unităţile spaţiale pentru a-mi îndeplini ordinele. M-ai înţeles bine, doamnă Palamas?

— Cred... că da... domnule ministru.

— Bun, o fulgeră Quick cu un zâmbet crispat. Repet, serviciile dumitale în această situaţie de urgenţă nu vor fi uitate. Acum, hai să discutăm câteva minute despre tot ce înseamnă, exact, aceste lucruri şi cum e mai bine să acţionăm.

Palamas era dolofană, între două vârste; un control efectuat în timpul zilei revelase că era o femeie paşnică, măritată, membră cotizantă a Partidului Constituţiei; dar Quick reuşise să obţină cooperarea şi din partea unor persoane mai dificile decât ea.

Frica din suflet începu să i se risipească. Pe Demeter, Brodersen & Co. erau urmăriţi de lege, acuzaţi de conspiraţie împotriva ordinii publice. Avea mandatele care dovedeau acest lucru. De asemenea – folosind sprijinul din sectoarele adecvate –avea autoritatea de a-i expedia înapoi prin poartă, pe neştiute, sub ameninţarea unui focos nuclear, la cel mai mic semn de rebeliune. Între timp, urma s-o alerteze pe Aurie, care avea să se pregătească pentru a-i lua în primire.

Detaliile şi posibilităţile erau, fireşte, nesfârşite. De exemplu, nicăieri în apropierea Roţii nu se afla nici o navă, în afară de Chinook însăşi şi de Emissary, dezafectată. Brodersen putea face vreo tentativă disperată. Indiferent cât de lin decurgea totul, Ira Quick nu dispunea de resurse nelimitate de acţiune şi nici, ulterior, de posibilitatea unor muşamalizări şi explicaţii. Avea nevoie de ajutor puternic, da, la cel mai înalt nivel.

Mai mult, criza îl făcea să înţeleagă cu deplină claritate că el şi tovarăşii săi trăseseră prea mult de timp, fuseseră prea slabi şi milostivi, privind lichidarea finală a lui Emissary şi a personalului său. De astă dată, era imperios necesar să acţioneze, spre binele omenirii.

Conştiinţa acestui fapt îl însufleţi neaşteptat de mult. Quick exersă un rânjet bătăios. Pe toţi sfinţii, Brodersen, te-am prins la înghesuială, acum te înşeuez, te încalec şi te frâng... dar îţi mulţumesc că m-ai provocat!

19

CÂND DIRECTIVA ajunse la Chinook, primul răspuns al căpitanului a constat într-o comandă proprie:

— Stop motoarele, pauză cinci minute.

O sirenă intona un semnal. Membrii echipajului se grăbiră să asigure obiectele nefixate şi să-şi găsească ei înşişi puncte de sprijin. Intre timp, forţa de propulsie scăzu constant, până când se instală imponderabilitatea, fără să mai rămână altă acceleraţie decât gravitaţia soarelui, micşorat de distanţă, spre care se îndreptau.

Caitlín ieşi ca o săgeată din apartamentul lor comun, intrând în cabinetul unde se afla Brodersen. Ajunsese să stăpânească rapid şi cu încântare mişcările prin imponderabilitate. Complicaţiile nu-i puteau risipi complet, de pe faţă şi din trup, bucuria zborului. Silueta ei zveltă, îmbrăcată în salopetă, o zbughi pe uşa despărţitoare, ricoşă din două cloasonuri succesive, împingând cu o mână şi un picior, ajunse la birou, apucă o bară de prindere de pe margine, frână cu un efort care-i urcă tot sângele în obraji, făcându-i şuviţele de culoarea bronzului să se rostogolească împrejurul acestora, şi se întinse, plutind, să depună o sărutare pe gura bărbatului.

— Hei, ia stai, uşurel, o opri el; trupul său masiv stătea prins de scaun cu centura. Avem de luat o decizie, două, trei, şi asta, cât mai repede.

Caitlín deveni grav:

— Ce te-a făcut să te legi aici?

— Apelul ăla de la Stef, răspunse el, fără rost. Nostromul de cart în centrul de comandă primise mesajul şi îl anunţase pe Brodersen prin firul privat.

— Ai tunete pe frunte. Ce se întâmplă, viaţa mea?

— Vei auzi o dată cu ceilalţi...

Braţul lui o dădu la o parte, aproape desprinzând-o, în timp ce întindea mâna spre butonul intercomului.

Caitlín se enervă. Întinse mâna să-l îmbrâncească şi ea:

— Mă împingi pe mine ca pe o mortăciune?

— La dracu’, replică Brodersen, în parte răstit, în parte rugător, s-ar putea să fie nevoie să ajungem la Roată, şi cu fiecare secundă suntem tot mai aproape de a trece pe lângă ea.

Contrariată, Caitlín nu-şi pierdu vremea cu scuze, ci doar îl mângâie cu degetele pe cap.

— Căpitanul către echipaj, începu Brodersen. Atenţiune! Am primit o veste de pe Pământ, transmisie la mare distanţă, şi probabil că au avut multă bătaie de cap ca să ne localizeze şi să ne identifice. Are antetul guvernului. Suntem chemaţi înapoi pe Demeter, sub, citez, „acuzaţii grave de conspiraţie împotriva ordinii şi a siguranţei publice”. Trebuie să pornim direct spre maşina T. Nu, nu tocmai direct. Precizează ei parametrii de zbor. Nu vom ajunge în apropierea nici unui loc de unde să ne putem face anunţul, cu echipamentul outercom pe care-l avem. În plus, ni se interzice să vorbim cu oricine, în afara unei nave oficiale care ne va contacta. Suntem avertizaţi că navele de supraveghere au primit misiunea de a aplica directiva cu, citez, „cele mai stricte mijloace adecvate”. Înscrisul e semnat de Ira Quick, ministru Unional al C & D, şi, invocă nici mai mult, nici mai puţin, chiar prerogative complete de urgenţă.

Îşi trase răsuflarea.

— Pe scurt, fraţi şi surori, duşmanul a intrat în joc, mai repede decât mă temusem, şi suntem abonaţi la aceeaşi uitare în care a căzut Emissary, sau chiar mai rău. Ce propuneţi să facem?

— Iisuse, Maria şi Iosif! izbucni Caitlín înainte de a se stabiliza, încleştându-şi de bară degetele albite şi privindu-l cu ochi deveniţi duri ca pietrele de smarald.

Din intercom răsună un tumult de glasuri.

— Linişte! strigă Brodersen.

După ce tăcură, reluă:

— Fie ne supunem ca nişte buni contribuabili, fie ripostăm într-un fel sau altul. Dar riposta va trebui să înceapă imediat, cred. De-asta am oprit motoarele. Ceea ce nu ne lasă prea mult timp. Gândiţi rapid, băieţi!

— Ar trebui să ne întrunim, să nu fim numai nişte voci unii pentru ceilalţi, protestă Caitlín.

— Mda, dar ţi-am spus, viteza noastră spre soare...

— N-am putea s-o reducem parţial şi să cârmim spre Roata aia a infamiei? Dacă până la urmă ne hotărâm să fim cuminţi, atunci cei de pe Pământ nu vor şti ce-am făcut înainte, nu?

— Pe Dumnezeul meu, s-ar putea să ai dreptate. Staţi aşa, toată lumea.

Brodersen începu să se tragă de bărbie, gândind cu voce tare:

— Ia să vedem... tăiem vectorul actual şi aplicăm unul de întâlnire... mda, aş estima că putem manevra două, trei ore, înainte ca radarele aflate la distanţă de noi să poată percepe diferenţa... viteză de semnal finită, eroare probabilă mare... şi-n plus, direcţia în care trebuie s-o luăm se află în general cam într-acolo... Da!

Bătu cu palma în tăblia biroului, cu o bufnitură ca de pistol şi un recul violent al trupului înhămat.

— Pariez fudulia mea stângă pe fecioria ta, Pegeen, că putem lua un curs direct spre Roată, fără ca nimeni de acolo, aflat mai aproape de orbita lui Marte, să-şi dea seama că nu ne-am înscris pe traiectoria dorită de ei.

Tonul său se apropie de tăria unui muget:

— Stef şi Phil! Începeţi frânarea. Juma’ de g. Aşa, nu ne angajăm iremediabil, timp de vreo două ore.

— N-ar fi mai bine să transmitem imediat un mesaj spre Pământ, spunându-le că executăm ordinul? întrebă Zarubaev.

— Sigur, sigur, aprobă Brodersen. Ordinul precizează forma răspunsului. Nimic altceva decât numărul unu-zero-unu, adresat unei anume oficialităţi din Comisia Astro, dar fără să ne identificam în nici un fel. S-au afundat adânc de tot în secretomanie, nu? În regulă, Stef, trimite-l prin laser. Su, pricepi despre ce e vorba? Înainte de a putea face planuri, avem nevoie de mai multe fapte. Cuplează-te şi calculează dacă putem ajunge la Roată cât timp dăm impresia, văzuţi din interiorul Sistemului, că doar cotim spre traiectoria stabilită. Mai exact spus, cât timp putem fi ocultaţi rezonabil de ea? Pune la socoteală toate staţiile care ne pot repera, dar nu uita să socoteşti cât de mult poate fi mărit discul Roţii de scutul antiradioactiv. Poţi?

— Numai cu aphoximaţie.

Răspunsul lui Granville era mai rece decât s-ar fi aşteptat oricine n-o cunoştea bine.

— Făhă gahanţii.

— Drace, tot ce facem în universul ăsta e să tragem la sorţi. De cât timp ai nevoie?

— Jumătate de ohă, poate mai mult, ca să caut datele.

— Bine. Dacă-mi dai un răspuns pozitiv, începem propulsia în direcţia pe care o consideri optimă pentru a ajunge la Roată pe neobservate. Apoi, ne întâlnim în sala comună şi ne luăm la bătaie. Eu propun o operaţiune de salvare a oamenilor de pe Emissary. Voi s-ar putea să vă opuneţi, se adresă Brodersen echipajului în general. Cât aşteptaţi, pregătiţi-vă argumentele. Judecaţi bine. Rugaţi-vă pentru călăuzire, dacă aşa aveţi obiceiul... dar gândiţi!

Mai târziu, repetă în minte tot ce spuseseră, nu cuvintele propriu-zise, care erau împrăştiate în frânturi, rostite din gură-n gură, dezorganizate aşa cum sunt întotdeauna cuvintele când mai mulţi oameni încearcă să raţioneze toţi la un loc, ci un fel de sinopsis, o încercare de a reuni diversele puncte de vedere după încheierea şedinţei.

Serghei Zarubaev, glacial de practic:

— Ce posibilitate şi-a lăsat sie-şi cabala, în afară de a ne omorî?

Stefan Dozsa, aspru, bătându-se cu pumnul în genunchi:

— Şi vor rămâne partid de guvernământ. Pot foarte bine să devină partidul de guvernământ. Aşa ajungem de la despotism la tiranie.

Philip Weisenberg, tremurând de o emoţie pe care rareori şi-o arăta:

— Asta pare să fie prima noastră şansă, prima şansă a omului, de a-i găsi pe Ceilalţi. O lăsăm să fie şi ultima?

Martti Leino, furios:

— Nu! Bătu-te-ar Dumnezeu, Daniel Brodersen, nu cumva ai o familie faţă de care răspunzi, şi pe care deja ai băgat-o destul în belea?

Ulterior, însă, cedase, îmbufnat, parţial fiindcă era singurul, parţial pentru că Dozsa râsese de curajul lui până când comandantul îl oprise.

Caitlín Mulryan, zgomotoasă şi înflăcărată:

— Cum adică, să rămân la bord în timp ce voi faceţi raidul? Vreau să ştiţi că...

Şi trebuise să fie calmată şi ea, înainte de a consimţi, fără tragere de inimă, asupra tacticii.

Susanne Granville, încet:

— De ce-aş mai fi venit, mon capitaine, dacă nu ca să te uhmez?

El însuşi:

— Poate le-am forţat mâna, venind încoace. Cred sincer că nu. Am subestimat într-adevăr opoziţia, şi în primul rând, bănuiesc, pe Aurie Hancock. Dar e de la sine înţeles că ar fi acţionat la fel de rapid şi decisiv chiar dacă ne duceam direct pe Pământ, am fi avut mult mai puţin spaţiu de manevră, şi, cu siguranţă, n-am fi găsit dovada pe care o avem acum, că Emissary s-a întors.

Ei bine, va fi destul de uşor s-o trimită spre Sirius, populată cu cadavrele echipajului, şi nici de noi nu le-ar fi mult mai greu să se descotorosească. Nu vreau să spun că se va întâmpla asta, spun doar că nu m-ar surprinde. Vreţi să staţi cu mâinile în sân, când vă paşte pericolul ăsta?

Dacă putem smulge echipa lui Langendijk din temniţa de colo – eu personal sunt convins că-i o temniţă, „Ce va fi?”, veţi întreba. Nu ştiu decât că atunci vom avea proba realmente concludentă. Imaginile cu Emissary pe care le-am obţinut prin scanare pot fi foarte bine falsificate, dar cum am fi putut falsifica oamenii? Şi, ştiţi, e posibil să fi cules nişte lucruşoare utile, de pe unde-au fost.

Nu trebuie să contăm pe asta, desigur. Am pus la punct două planuri alternative de luptă, pe care aş vrea să vi le schiţez. Sunt idei strict de principiu. Va trebui să vedem cum se rostogolesc arşicele. Acum nu mai jucăm poker, după cum vă daţi seama, ci tragem pe bune.

Dacă-mi acceptaţi ideile, va trebui să-ncerc în continuare să aflu dacă avem vreo posibilitate să le facem o farsă celor de pe Roată. Poate nu avem nici una...

Weisenberg tăie insigna din folie metalică, Caitlín o mai ajusta puţin, iar Brodersen se găti ca un amiral de ariergardă din corpul spaţial al Forţelor de Pace. Singur în centrul de comandă, aşteptă ca outercomul să-i facă legătura.

Tăcerea îi învăluia capul, intensificată cumva de greutatea scăzută care-l ţinea aşezat pe scaun. Îşi auzea respiraţia prin nări, simţea gulerul pe gât. Stele nenumărate licăreau pe ecrane, Calea Lactee lucea în jurul ostrovurilor ei de întuneric, discul solar strălucea faraonic între aripi de lumină. Pe un display, imaginea mărită îi arăta ţinta, cu spiţele şi circumferinţa rotindu-se încet, parcă pentru a măcina nişte grăunţe neştiute. Nava captivă nu era în unghiul vizual, iar Brodersen nu potrivi scanerul spre ea, căci o văzuse şi o înregistrase; ştia unde se afla.

În timp ce aştepta, îi reveni în minte protestul iniţial al lui Leino, dându-i târcoale pe dinăuntru, fantomatic. Am oare dreptul? Acum sunt angajat, dar ar fi trebuit să încep? E posibil ca Quick şi şleahta lui să-ncerce să ne protejeze de ceva îngrozitor.

Ha! răspunseră într-un glas eul lui raţional şi cel plin de voinţă.

Bine, dar n-ar fi trebuit să rămân oricum acasă? se întrebă duhul. Nu atât de dragul lui Lis, deşi Martti la ea se gândea, cât de-al lui Mike şi Barbara. Spiritele lor dragi veniră să i se cuibărească în poală; aproape că putea simţi căldura şi dulcele miros pe care-l au numai copiii mici. Nu se poate spune că Demeter nu le va fi arhisuficient pentru toată viaţa. În fond, o deschidere spre galaxie ar implica tot felul de revoluţii, poate bune – eu aşa cred, dar s-ar putea să mă înşel – sau poate rele, dar nimic nu va mai fi sigur... in genul acela de siguranţă pe care ar trebui să le-o făurească tatăl lor...

Deveni rigid. Rahat! azvârli el, ca pentru a se exorciza. E musai să bat din nou cărările astea? Uniunea nu e stabilă, nici o ţară nu e, adevăratul iad se coace chiar pe Pământ, iar Demeter e la o aruncătură de băţ prin poartă. Dar pretutindeni în jur se găseşte un univers de noutate, noi case, noi cunoştinţe, noi idei. Singurul lucru pe care nu-l are e securitatea absolută. Nici o parte din el n-o are. Cel mai aproape de ea ne pot aduce numai marile ocazii.

I-auzi, sună. Gata predica, hai?

Apăsă butonul de acceptare. Pe teleecran apăru imaginea unui tânăr, în ţinută civilă, dar cu o atitudine disciplinată. Totuşi, pe chip i se citea uimirea. Neliniştile lui Brodersen se atenuară puţintel. Era clar că ocupanţii Roţii nu primiseră nici o veste.

— Misiune specială a Forţelor de Pace, spuse el. Matthew Fry, amiral, la comanda transportorului Chinook.

Împrumutase pseudonimul de la colocatarul lui Caitlín. Cât despre navă, o identificare fictivă ar fi fost nerecomandabilă, existau prea puţine nave de clasă Reina.

Trecură cam trei secunde, până când undele luminoase îi purtară declaraţia prin spaţiu, plus timpul de reacţie de la celălalt capăt, plus timpul de sosire a răspunsului, unsprezece bătăi de inimă; Brodersen le numără, fiind mulţumit în sinea sa că nu erau mai multe.

— Domnule, dumneavoastră... scuzaţi-mă, domnule, înghiţi în sec tânărul. Nici nu bănuiam că s-ar afla cineva în apropierea noastră.

Exact cum mă aşteptasem. De ce să ţineţi santinele? Şi de ce v-ar anunţa Quick? Aşa ceva v-ar cam putea pune pe gânduri. Şi nici radarele lui n-ar arăta dacă facem tot drumul până la voi, pentru că ne veţi camufla timp de câteva ore.

M-am temut că puteaţi să fi auzit mesajul radio către noi. Dar, iarăşi, nu aveaţi nici un motiv să ascultaţi. Toate comunicaţiile cu voi se fac prin undă laser, economic, elegant, orbita voastră fiind perfect cunoscută.

— Nu a fost nevoie să primiţi această informaţie până acum, răspunse Brodersen. Fă-mi legătura cu şeful dumitale: pe circuit ecranat.

O scurtă şovăire.

— Domnule, nu e de gardă, doarme. Nu puteţi aştepta?

Brodersen pândise o asemenea şansă pentru a afla mai mult. Arboră o expresie milităroasă.

— Insubordonare, aud? lătră el. Declară-ţi serviciul, gradul şi numele.

Pauză. Era greu să intimidezi o persoană, peste un asemenea decalaj de transmisie. Totuşi, un ofiţer din comanda superioară a Forţelor de Pace era impresionant, mai ales în spaţiu, unde deţinea aproape puteri de viaţă şi de moarte.

— Mă scuzaţi, domnule? Eu, da, fireşte, îl sun imediat pe colonelul Troxell.

— Ţi-am cerut serviciul, gradul şi numele. Mi le spui în clipa asta.

Pauză. Cel din Roată se albi la faţă, răspunzând neajutorat:

— Serviciul secret nord-american. Locotenent Samuel Webster, domnule.

Deci, cu ăştia am de-a face. Mda, Quick e nord-american. Se leagă.

— Fă bine şi învaţă să execuţi ordinele întocmai, dacă nu vrei s-o încasezi, locotenente Webster. Bine, nu am să te raportez. Dă-mi-l pe colonel.

Din nou pauză.

— Am înţeles! Să trăiţi!

Mai trecu un timp, câteva minute. Brodersen îşi dorea ca imaginea sa de militar să-i fi permis aprinderea pipei.

Pe ecran apăru un bărbat mătăhălos, cu părul pieptănat în grabă şi cu tunica aruncată pripit pe el.

— Aici Troxell, se prezentă el, cu o privire iscoditoare. Amiral, ăă, Fry? Bine aţi venit, domnule. Ne-aţi prins pe nepregătite, mă tem, dar ne vom da toată silinţa.

Închiderea buzelor, care însemna că terminase de vorbit, avea o vioiciune tipic cazonă.

— Bravo, replică Brodersen. Mai întâi, veţi menţine tăcerea totală pe outercom, cu excepţia acestei nave. Dacă se întâmplă să primiţi vreun mesaj, vreau să ştiu ce conţine şi să vă dictez eu răspunsul. Vă voi explica motivele imediat. În al doilea rând, vreau să măresc acceleraţia la unu g, ca să pot acosta în Roată peste cinci, şase ore. Se poate face?

Şovăire.

— Păi... da... dar... Domnule Amiral, cu titlu de rutină, aş dori să vă văd ordinele.

Deloc neaşteptat.

— Mi le transmiţi şi pe ale dumitale, colonele?

Ezitare, apoi:

— Cum? Mă scuzaţi. Fiţi bun, explicaţi-mi.

Brodersen chicoti, aşa cum ar fi făcut presupusul Amiral Fry.

— Acţionezi în condiţii de extremă securitate. Serviciul secret nord-american nu are reputaţia de a face să circule neglijent documente confidenţiale. Şi nici Forţele de Pace. Vom băga ambele role Omega în lector, când ajungem, şi le comparăm.

Scanarea pentru transmisie ar fi şters automat informaţiile codificate.

Pauză.

— Aveţi o misiune chiar atât de secretă?

— Întrucât e legată de a dumitale, da. Colonele, ţine-te bine! Îi păzeşti pe membrii expediţiei Emissary. Eşti gata să adaugi un număr suplimentar de non-umanoizi?

Efectul fusese la fel de puternic pe cât sperase Brodersen. (Altfel, ar fi putut întoarce coada chiar atunci, încercând apoi să transmită informaţiile altor câteva nave, câtorva baze de pe asteroizi izolaţi, înainte ca navele de supraveghere să înceapă vânătoarea – oricât de mici erau şansele ca asta să ajute la ceva.) Îndoielile lui Troxell se risipiră. Din capul locului fuseseră slabe, căci nu avea nici un motiv să suspecteze că cineva din afara guvernului şi a echipajului de pe Faraday ar fi putut bănui care era realitatea.

Totuşi, Brodersen trebuia să acţioneze prudent, deşi cu un tupeu nelimitat. Efectiv, cu două perechi în mână, încerca să tragă cacealmaua unui full. Simulând cunoştinţe pe care nu le avea, trebuia să le smulgă de la Troxell, prefăcându-se că-i spunea varianta lui.

Iată care era aceasta: după revenirea lui Emissary, Forţele de Pace plasaseră o navă de gardă în plus la maşina T Phoebeiană. Apăruse o navă ciudată. O abordaseră şi capturaseră echipajul, fără a întâmpina nici o rezistenţă. Având deja închiriată nava companiei Chehalis, bine echipată dar lentă în explorări, Forţele de Pace i-au luat, împreună cu strictul necesar de materiale, pentru a-i duce la loc sigur. În scopul de a preîntâmpina orice speculaţii, Fry declarase, la intrarea în Sistemul Solar, că avea destinaţia Vesta, şi pornise în direcţia opusă ţintei adevărate, înainte de a se întoarce spre ea.

Troxell îl crezu. Nefiind un neghiob, era totuşi predispus să-l creadă. Brodersen se aşteptase la asta. Temnicerii Roţii, douăzeci şi unu în total, cum aflase simulând o mică neînţelegere, trebuiau să aparţină mai mult sau mai puţin ideologiei acţioniste. Altfel nu i-ar fi ales Quick, care studiase dosarele, operând fără-ndoială examene psihologice în profunzime asupra voluntarilor „pentru o misiune confidenţială de maximă importanţă.”

Curând, Troxell fu dornic să vorbească. Trebuia să se justifice, după ce fusese claustrat atâtea săptămâni împreună cu prizonierii, care îi mai erau şi acuzatori. Brodersen ascultă cu răbdare, încurajându-i toate tezele antistelare. Un moment, fu ispitit să nege adecvarea detenţiei, măsură decisă de către Consiliu. Dar, nu. Câteva propoziţii nu pot răsturna credinţa unui om.

Între timp, inima îi bubuia în piept, avea pielea înfrigurată şi plină de furnicături, sufletul răsunând de ecouri, pe sub calmul menţinut cu mari eforturi ,căci, printre frânturi de predici, culegea adevăruri utile. Echipajul navei Emissary stătuse opt ani de cealaltă parte a porţii. Pierduseră trei membri. Carlos şi Joelle trăiau. Susţineau că extratereştrii erau prietenoşi şi nerăbdători să înceapă schimburile culturale.

Aveau un extraterestru cu ei.

Brodersen nu putu găsi nici un tertip de a afla cum arăta fiinţa aceea. Deduse că putea trăi în condiţii terestre, avea o mărime aproximativ umană şi se declara a fi singurul reprezentant pe care-l trimisese specia sa, în afară de cazul că omenirea hotăra de bună voie să stabilească relaţii...

— Şi pe urmă au trimis totuşi o navă de-a lor, hm? comentă Troxell. Cât de tâmpiţi ne cred?

— Mă rog, poate au găsit motive de a se răzgândi, temporiză Brodersen. Rămâne de cercetat, iar voi îi aveţi pe singurii oameni care au experienţă cu ei.

În plus, şi poate chiar mai important, Consiliul a hotărât că trebuie să obţinem informaţii mult mai serioase despre extratereştri, înainte de a putea permite să se întâmple ceva. Sper că arestarea de către noi a grupului ăstuia va pune punctul pe „i” şi nu va fi nevoie să luăm măsuri mai drastice. Îţi dai bine seama, colonele, că nici de isterie publică n-avem nevoie.

De unde şi caracterul secret.

Pauză.

— Da, desigur, amirale Fry, fără discuţie. Haideţi să discutăm amănuntele organizatorice, vreţi? La ce măsuri de prevedere vă gândiţi?

Într-un târziu, teleconferinţa luă sfârşit.

Gravitaţia terestră completă se restabilise, în timp ce Chinook se apropia. Imaginea Roţii crescuse îndeajuns pentru a fi vizibilă. Când comunicaţiile exterioare fură suspendate, echipajul primi libertatea de a umple intercomul cu vorbe. Brodersen ştia că trebuia să-i organizeze corespunzător. Şansele aveau să fie, în cel mai bun caz, precare.

Se ridică, întinzându-se şi relaxându-se, relaxându-se şi întinzându-se, până când din muşchi i se risipiră cei mai duri cârcei. Grăbeşte-te naibii, îşi spuse. Aşa, deci îi informez şi-i instruiesc cât pot de bine. Dar asta nu înseamnă mare scofală; n-o să acopere mai mult de-o oră, două. Mai întâi, trebuie să ne odihnim.

Înainte de toate, mă duc la Pegeen. Ar putea fi ultimele noastre momente împreună.

20

CU IMPULSURI DELICATE ale motoarelor auxiliare, Chinook se alinie în rând cu butucul deschis al Roţii. Vapori tiviţi cu flăcări şiroiau prin noapte, risipindu-se. Astfel, devenea posibilă o descărcare rapidă a enormului potenţial electrostatic care proteja nava împotriva radiaţiilor cosmice. Când fu bine poziţionată, glisând pe o traiectorie atent monitorizată, un giroscop interior începu să se învârtească. Carcasa preluă momentul circular, până când se roti cu o viteză puţin mai mare decât staţia. Între timp, ajunsese foarte aproape.

Oamenii stăteau neclintiţi, pentru a evita răul de mişcare datorat variaţiilor de greutate radială şi forţelor Coriolis. Pe Brodersen îl încuraja glasul ferm al ofiţerului de comandă din faţă. Povestea inventată de el explica absenţa de pe carcasa lui Chinook a altor însemne în afara unui număr matricol şi a flamboiantei embleme a firmei, precum şi prezenţa unei turele cu tun energetic, contrabalansată de un aruncător de rachete. Cu toate acestea, li s-ar fi putut trezi bănuielile, poate pe Pământ, să trimită încoace un avertisment cu viteza luminii. Era însă evident că nu. Inima i se îngreunase, totuşi, îl dureau fălcile de-atâta încordare, sudoarea îi şiroia rece peste coaste şi mirosea. Trecuse peste un sfert de secol terestru de când fusese ultima oară în acţiune de luptă.

Nava spaţială intră în butuc cu viteza de câţiva metri pe secundă. Era puţin descentrată. (Mai bine să corecteze. Un obiect de mărimea aceea nu prea avea spaţiu de rezervă.) Din peretele cilindrului se întinseră braţe. Rulmenţii cu suprafaţă moale din capetele lor opriră nava, cu botul spre capătul tunelului şi tuburile de focalizare către intrare. In momentul când principalele supape pentru personal şi marfă ajunseră în faţa sasurilor corespunzătoare de acces, rotaţia se acordă cu cea a mediului înconjurător. Acest lucru făcu Roata să câştige moment unghiular, dar modificarea era minusculă. După ce un număr suficient de acostări afectaseră semnificativ rotaţia, un reactor de pe circumferinţă avea să o reducă la loc.

Întrucât vizitatorul nu avea de descărcat marfă, se alungi numai o pasarelă tubulară, pentru a se cupla la ieşirea echipajului. Un tanc de rezervă o umplu cu aer. Egalizarea presiunii activă un senzor care afişă o lumină verde, semnalizând sonor. Puteţi trece. Brodersen îşi plimbă limba uscată peste buzele aspre ca nisipul. În rest, la fel ca pe vremuri, se purta cu o bruscheţe calmă, prea ocupat ca să mai fie şi nervos.

— În regulă, le spuse oamenilor lui. Ţineţi minte doctrina şi semnalele.

Îi transmise o sărutare lui Caitlín, care stătea în spatele lor, strângând în mâini un pistol-mitralieră. Susanne se afla în altă parte, cuplată cu computerul şi, prin intermediul lui, cu întreaga navă, care avea să-i răspundă la orice comandă. Intrările limitate o restrângeau doar la câteva acţiuni de bază, dar Brodersen se bucura că avea fie şi numai atât drept rezervă.

Caitlín atinse cu buzele gura armei şi o înclină în direcţia lui. Brodersen se întoarse, ca frumuseţea ei să nu-l mai orbească.

— Succes, le ură tuturor alor săi, şi porni.

Forţa centrifugă, egală cu circa o zecime de g, situa sasul sub el, dar culoarul acestuia era dotat cu trepte. Dincolo de valva exterioară, pasarela tubulară oferea încă un şir de trepte, apropiate între ele, fiind pliată în formă de acordeon, la lungimea minimă. Lumina fluorescentă arunca umbre ciudate printre îndoituri. Sări în jos. Greutatea redusă avea un farmec aparte.

Ieşind, se angajă pe o scurtă scară fixă, până pe o platformă ca un balcon, destinată să ajute la descărcarea bagajelor. De acolo, o a doua scară făcea legătura cu puntea, Brodersen însă se opri, privind în jur. Era momentul dinainte de atac sau de fugă.

Înalt de cinci metri, un coridor larg se arcuia pierzându-se în ambele direcţii, convex deasupra, concav în partea de jos. Văzu în lungul lui uşi de acces spre instalaţiile scoase din uz. Un sas ducea la o spiţă ce servea drept pasaj spre circumferinţă. Holul era vopsit şi mochetat în culoare bej; curentul grilelor de ventilaţie şuiera sonor, cu un slab miros de ulei, semn al neglijării recente.

Sub el stăteau adunaţi câţiva oameni. Cu excepţia lui Troxell, care purta tunica şi pantalonii uniformei oficiale, ceilalţi erau îmbrăcaţi cu salopete. Fiecare avea câte o armă în teaca laterală: aruncătoare de proiectile, nu tranchilizante. Brodersen îi numără. Douăzeci şi unu. Optimismul îi mai crescu cu o măsură. Până aici, scamatoria a mers. Sunt prezenţi cu toţii, inclusiv ofiţerii de comunicaţii şi control, tehnicienii de întreţinere, intendentul...

Îl convinsese pe colonel să procedeze astfel. Să-i închidă pe actualii captivi în sala de conferinţe. (Brodersen dedusese unde era amplasată.) Să-şi aducă toată suita pentru a-i întâmpina pe nou-sosiţi şi să-i ajute la escortarea non-umanoizilor (care era de aşteptat să folosească mijloace non-umane pentru a încerca o evadare) într-un loc sigur.

— Vă salut, domnule, strigă Troxell în engleză, timbrul său de bas reverbera vag între panourile golaşe. Totul e în ordine?

— Da, răspunse Brodersen.

— Coborâţi.

— Un moment. Vreau un om să-mi acopere spatele.

— Hmm?

— Nu ştii niciodată când trebuie să fii prudent, aşa-i? Foarte bine, Serghei.

Zarubaev apăru, înarmat cu un automat. Sări alături de căpitanul său. Agenţii se arătară surprinşi. Bărbos, pletos, îmbrăcat la fel ca ei, rusul nu corespundea deloc aşteptărilor.

Îi dăm drumul. Brodersen îşi repezi pistolul înainte. Automatul lui Zarubaev se abătu în jos.

— Nici o mişcare! strigă Brodersen. Mâinile sus sau tragem!

— Ce naiba...

Răgetul lui Troxell fu retezat când arma lui Zarubaev pârâi. Rafala de avertisment ricoşa cu furie din peretele opus. Gardienii îngheţară.

— Mâinile pe cap, comandă Brodersen. Repede!... În regulă, băieţi, treceţi!

Weisenberg şi Leino i se alăturară. Aveau carabine automate şi, îngrămădite pe spinare, alte arme.

— Rămâneţi pe loc şi nu va fi rănit nimeni, spuse Brodersen. Cine face prostii însă, e mort. E clar? Mort.

În sinea lui, se ruga să nu se întâmple aşa ceva. Băieţii aceia nu-şi făceau decât meseria. Mai întâlnise şi alţii ca ei, pe vremea când purta într-adevăr uniforma Uniunii, şi ajutase la uciderea lor. Angajamentele din ambele tabere fuseseră ireconciliabile.

Ochii îi fulgerară într-o parte şi-n alta. Zarubaev zâmbea, de parcă i-ar fi făcut plăcere. Poate chiar îi plăcea. Weisenberg stătea încordat, cu gura întinsă diform, deşi arma nu-i şovăia deloc. Chipul lui Leino era năduşit şi crispat, cu părul umed încadrându-l ca o cască, şi respira greu, dar nici el nu părea să se teamă. Iar eu, ei bine, eram numit Mutralionu’ de Piatră, îşi aminti Brodersen.

În spate, lângă valvă, Dozsa şi Caitlín stăteau în rezervă, păzind linia de retragere. Se întrebă cum arătau. Executarea unei operaţiuni paramilitare cu amatori nu era o joacă de copii. Repartizase posturile cât se putea de atent. Zarubaev, deşi născut pe Demeter, îşi pierduse liniştea şi petrecuse câţiva ani în Forţele de Pace, corpul interplanetar, înainte de a se angaja la firma Chehalis; nu văzuse nici o luptă, dar făcuse instrucţie şi manevre din belşug. Leino, crescut în sălbăticie, era ochitor campion. Weisenberg putea face orice instrument să devină parte integrantă din trupul lui, iar arma e un instrument. Toţi trei aveau enorm de multă experienţă în spaţiu. Dozsa de asemenea, dar nu cu armele şi rareori în afara unei nave. Pegeen... Da, am făcut tot ce-am putut în timpul pe care l-am avut. Dacă am apreciat bine, urmează să aflăm.

Chipul lui Troxell era desfigurat de furie.

— Aţi înnebunit? răcni el. Ce-i pirateria asta? Vă-nchipuiţi c-o să vă meargă, ticăloşilor...

Se înecă.

— Linişteşte-te, replică Brodersen. Ţi-am spus că nu vrem să vă facem nici un rău, dacă nu ne siliţi. Ascultaţi. Scopul nostru este să eliberăm echipajul navei Emissary. Sunt deţinuţi sub pretexte false. Aţi fost îmbrobodiţi. Ira Quick e un escroc şi nu peste mult timp îl veţi vedea în faţa instanţei.

— Dovedeşte! îl provocă un agent.

Brodersen clătină din cap:

— Cum i-a spus şi Antoniu Cleopatrei, nu mă pricep la argumente. Vă vor informa buletinele de ştiri. Astăzi, veţi îndeplini ordinele primite.

Arătă cu degetul spre o uşă, aflată destul de departe de intrarea în spiţă:

— Treceţi acolo, la uşa cu numărul paişpe. Grupaţi-vă la un loc. Vreau să staţi în bătaia armei tipului ăstuia, îşi repezi el degetul mare spre Zarubaev. O să vă supravegheze, în timp ce noi, ceilalţi, mergem să eliberăm prizonierii. Pe urmă, vă dezarmez şi vă închid pe voi. Vă vom lăsa un burghiu manual sau un ciocan şi o daltă, ceva cu care să calculăm că vă puteţi elibera într-o oră, două, după plecarea noastră de-aici. Înţelegeţi? Nu vrem să rănim pe nimeni. Nu suntem bandiţi, încercăm să îndreptăm o cumplită eroare care ameninţă Uniunea. Consideraţi-vă în stare de arest cetăţenesc, ascultaţi-ne şi totul va fi bine. Dar, repet, la nevoie vom trage. Şi-acum, mişcaţi-vă! Ţineţi mâinile alea pe cap. Mişcă, îţi spun!

Se îndepărtară de el, înghesuiţi. Era conştient de nervozitatea lor, de gâfâieli, tremurături, blestemele bombănite, sudoarea şi privirile lor furioase.

— Staţi! le strigă.

Apoi, lui Leino şi Weisenberg:

— Continuaţi.

Cei doi ignorară scara, sărind şi plutind în cădere ca frunzele toamna. Îi urmă. Simţi impactul slab, în glezne şi genunchi. Sasul era la două salturi distanţă. Stătea deschis. Brodersen le făcu semn partenerilor săi să intre. După ce trecură, apucă cu mâna libera o balustradă şi pătrunse în coridor.

Pocnetul biciuitor al unui pistol îl opri în loc. Urmă al doilea. Al treilea. Îi împungeau timpanele. Se răsuci în loc. Grupul agenţilor se spărgea ca o picătură de mercur scăpată pe jos. Oamenii se împrăştiau sau săreau pe punte, îşi scoteau pistoalele şi trăgeau. Automatul lui Zarubaev trepidă, două trupuri de jos se prăbuşiră, după care rusul zbură înapoi. Din gât şi din burtă îi ţâşnea sângele.

Brodersen trase o rafală spre inamic. Prin minte îi fulgerau gânduri: Un fanatic, un om devotat, un erou... probabil s-a ghemuit puţin, când alţi doi, trei, îl ascundeau... şi-a scos vergeaua şi s-a aruncat in zbor... ştiind că avea să rateze aproape sigur, dar că va declanşa un schimb de focuri... n-am să ştiu niciodată cine a fost...

Îl auzi pe Troxell mugind, văzu supravieţuitorii retrăgându-se, când Dozsa ajunse pe platformă, se chirci lângă Zarubaev şi ciurui cu plumbi coridorul. Ricoşau piuind, prin răpăitul detunăturilor. Grupul lui Troxell dispăru după curbura lumii sale.

Nu va continua să tragă în condiţiile astea. Pistoalele sunt prea imprecise, mai ales aici... greutate redusă, vectori Coriolis, ochire eronată...

Doi oameni zăceau morţi, prăbuşiţi în poziţii bizare, cu trăsăturile hidoase. Alţi trei erau grav răniţi. Unul se îndepărta pe brânci, târându-şi picioarele, altul îşi privea scâncind rotula sfărâmată, al treilea, în stare de şoc, şedea rezemat de un perete. Sângele lui Zarubaev picura de pe platformă, încet, stacojiu, încet, stacojiu... Dozsa îşi dezveli dinţii, pe margine. Lângă el apăruse Caitlín, cu o expresie sălbatică, scuipând un torent de înjurături, dar legănându-şi cu mişcări ferme arma înainte şi-napoi.

Troxell va încerca să ne taie calea spre prizonieri.

Paralizia lui Brodersen se risipi. Durase doar câteva secunde.

— Păstraţi poziţia! strigă el. Rămâneţi la adăpost! Ne vom întoarce!

O luă la fugă pe o scurtă scară circulară, spre ascensor.

Weisenberg şi Leino ajunseseră acolo. Se vedea clar că inginerul mai vârstnic trebuise să-l oprească pe cel tânăr să se repeadă în încăierare, ceea ce ar fi fost inutil, sau chiar mai rău. Continuau să se lupte.

— Să mergem, îi chemă Brodersen, apăsând butonul.

Liftul consta numai dintr-o placă de oţel prinsă în unghi drept de banda care o transporta. Alte trei deserveau acelaşi pasaj. Între ele, uşor de folosit, se aflau scări, dotate din belşug cu locuri de odihnă. Acestea erau destinate situaţiilor de urgenţă. Puţul se întindea pe o distanţă de aproape nouă sute de metri. Privind în adâncurile slab luminate, Brodersen îl văzu în perspectivă, contractându-se spre un punct terminal mic cât un atom, şi simţi că-l lua cu ameţeală.

Weisenberg se lăsă moale pe o bancă, cu ochii spre podea.

— Eli, Eli, murmură el, aşa a fost să fie.

Leino, în picioare, se agăţă de balustradă parcă hotărât s-o îndoaie, agitându-şi puşca în sus. Vorbea cu accentul crud din Podişuri:

— Cad pradă faptelor lor, porcii-de-câine.

— Încă n-am terminat cu ei.

Răspunsul lui Brodersen fusese mecanic. În sinea lui, urla din tot sufletul: Eu am băgat-o pe Pegeen în povestea asta, pe Pegeen.

— Sunt convins că speră să ne prindă la sala de conferinţe.

Weisenberg ridică privirea, dintr-o dată atent.

— Pot?

— Nu-ştiu. Ai auzit ce-am reuşit să smulg de la Troxell despre topografia de-aici. N-am îndrăznit să insist mai mult.

— Jesu Kriste, gemu Leino, chestia asta se târăşte ca melcul.

— Aşa şi trebuie, îi explică Weisenberg. Se schimbă gravitaţia şi presiunea aerului. Ai nevoie de o perioadă de adaptare. Indiferent pe unde-o ia, nici inamicul nu va ajunge mai repede. Ei s-au retras în direcţia de rotaţie. De-aici, sala de conferinţe e în partea opusă. Avem un mic avans faţă de ei.

— Da, şi numai trei dintre noi am fost în avantaj cu armamentul, adăugă Brodersen. Stai jos, Martti. Refă-ţi puterile.

Dădu exemplu, după ce alese o puşcă din snopul lui Leino, dar mintea nu voia să-l ajute. Pegeen. Lis. Barbara. Mike. Stelele.

În copilărie, cu prilejul unei croaziere cu vele prin Insulele San Juan, îl apucase o durere de urechi galopantă. Nu avea ce face decât să îndure, până când i s-a spart timpanul, cruţându-l de satanica suferinţă. Durase câteva ore. Actualul drum de cinci minute i se păru mult mai lung.

Apoi însă, se sfârşi. O luă la goană, în frunte, pe scara care continua dincolo de sasul spre punte. Avea vizibilitate până pe la vreo sută de metri, unde curbura bloca perspectiva, coridorul ridicându-se în faţa lui ca o rampă. Deşi nu urca nici un moment, în timp ce tropăia prin spaţiul cu ecouri, greutatea terestră se făcea simţită. Respiraţia îi şuiera aspră prin gâtlej.

O uşă dublă, sub o fotofrescă, Armstrong pe Lună... Se aşteptase să spargă încuietoarea cu un foc de armă, dar uşa era blocată doar cu un simplu zăvor, o bară de oţel proptită pe două clenciuri sudate în grabă, probabil, după apelul lui din spaţiu. Îl aruncă şi deschise larg portalul.

Aliniate cu sutele, scaunele se confruntau cu o scenă la fel de goală ca ele. În apropiere, exploratorii de pe Emissary se ridicară uimiţi în picioare. Majoritatea erau îmbrăcaţi neglijent, se contopiră înceţoşaţi în faţa lui Brodersen care alerga spre ei, până când o văzu pe Joelle –Pe Iuda preotul, e căruntă, slabă, în fine, opt ani... Văzu extraterestrul, încrucişare himerică de vidră cu homar, focă, raţă, cangur, aligator, marsuin, nu, nimic din toate astea de fapt, nimic căruia să-i poată da un nume, nimic pentru care văzul lui să fi fost pregătit, o pată cafenie...

— Am venit să vă salvăm! răcni. Suntem prieteni! Vă scoatem de-aici! Joelle, mă recunoşti?

— Libertate, libertate, libertate! cântă Leino.

Din grup se desprinse un bărbat înalt. Brodersen îl recunoscu pe căpitanul Langendijk. Weisenberg alergă în întâmpinarea lui. Brodersen şi Joelle se opriră, privindu-se, întinzând mâinile unul spre altul.

Weisenberg şi Langendijk stătură locului.

— E o operaţiune de salvare, spuse inginerul, printre gâfâieli. Sunteţi deţinuţi ilegal... am venit să vă eliberăm... să facem cunoscut adevărul... am întâmpinat rezistenţă... poate trebuie să ajungem înapoi la navă luptând... poftim, înarmaţi-vă...

— Dan, se minună Joelle. Ochii ei erau enormi, de abanos, pe faţa ca fildeşul.

Brodersen îşi veni în fire.

— Grăbiţi-vă, şuieră el, apucând-o de braţ. La rândul ei, Joelle gesticula spre individul non-uman, care se apropie de ea.

Li se mai alătură un om.

— Daniel! exclamă acesta. Por todos los santos...

Carlos Francisco Miguel Rueda Suárez. Chelise.

Îl urmă o femeie blondă şi voinică. Brodersen îşi aminti în treacăt numele ei: Frieda von Moltke. Restul forfoteau uluiţi. Porni înapoi pe culoarul dintre scaune. N-ar fi fost bine să se lase blocaţi.

— Mai repede, mai repede! strigă el.

O dată ajunşi în faţa uşilor, Weisenberg şi Leino reuşiră să împartă obiectele pe care le cărau. După aceea, Troxell n-avea decât să se păzească. Inginerii lui Brodersen erau pe urmele acestuia, ţipând, dând din mâini. Majoritatea captivilor continuau totuşi să ezite. Langendijk îi zori înainte, dar ei nu erau militari şi nici legaţi sufleteşte de invadatorii aceia sălbatici. Agitaţia şi armele le deşteptau instinctul de conservare. Aveau nevoie de câteva minute ca să înţeleagă.

Brodersen reveni pe coridor. Cu mâna dreaptă ţinea puşca, iar cu stânga pe Joelle. Extraterestrul o urma îndeaproape. Leino venea imediat după ei. Weisenberg se opri în uşă, pentru a-i grăbi pe cei rămaşi în urmă. Von Moltke profita de răgaz ca să-i smulgă un automat din legătura pe care o avea în cârcă. Rueda Suárez începu să facă acelaşi lucru.

De după curbura punţii se apropiau Troxell şi oamenii lui. Cei din primul rând duceau de picioare două mese mari, cu tăbliile înainte – scuturi.

Ulterior, Brodersen nu-şi va mai aminti niciodată prea clar ce s-a întâmplat. Izbucni o nouă luptă. El şi însoţitorii săi porniră în lungul culoarului, se retrăgeau în zig-zag, îngenuncheau, cădeau, o luau din nou la fugă, trăgeau încontinuu, şi, cumva, nici unul dintre ei nu era atins. Mai mult, când ajunseră la spiţa următoare, duşmanii dispăruseră.

Bănuiau că trăseseră atât de masiv, încât pistoalelor nu le mai rămăseseră prea mari şanse de a fi eficiente. Sau că agenţilor li se terminase muniţia. Sau şi una, şi alta. Troxell va fi rămas pe loc pentru a-i imobiliza pe cei de pe Emissary care nu plecaseră imediat. O revenire la sala de conferinţe ar fi fost sinucidere curată.

Joelle îl zgâlţâi pe Brodersen, dezmeticindu-l complet.

— Ascultă, Dan, trebuie să mergem la o anumită magazie. Fidelio – betanul – extraterestrul, aici de faţă, nu poate consuma hrana noastră. Avem provizii pentru el.

— Hm? făcu Brodersen. Nu. E prea riscant.

— Nu şi dacă ne grăbim, se răsti Rueda. Dumnezeule atotputernic, Daniel, Fidelio e veriga noastră de legătură cu întreaga lui specie!

— În regulă, se decise Brodersen. Condu-ne. Pe dublură.

Magazia nu era departe, nici încuiată, iar raţiile erau împachetate comod pentru transport, părând mai mult deshidratate şi congelate. Încărcaţi, membrii grupului căutară cel mai apropiat puţ, se înghesuiră pe platforma liftului şi porniră spre butuc.

Pe drum, n-au scos aproape nici o vorbă. Erau năuciţi. Brodersen numără: el, Joelle, extraterestrul, Weisenberg, Rueda, Leino, von Moltke. Patru salvaţi, mă rog, erau destui, dacă reuşeau să depună mărturie pe Pământ. Dacă nu, avea să fie consemnat într-o notă de subsol a istoriei ca un desperado ucis într-un raid pe care-l încercase în scopuri obscure.

Liftul ajunse la destinaţie. O luară la fugă pe un culoar circular îngust. Apăru platforma. Acolo aşteptau Pegeen, Dozsa, Pegeen, Pegeen. Chiuia de fericire. Brodersen nu-l văzu pe Zarubaev, care probabil fusese transportat la bord. Caitlín îl putuse duce, în gravitaţia aceea scăzută. Mai trăia? Întrebarea asta trebuia să-şi aştepte rândul. Troxell urma să ia curând iniţiativa. Era mai bine să plece până atunci.

Grupul se căţără pe scară, până în navă, urmat de Brodersen însuşi. Se repezi la cel mai apropiat aparat intercom.

— Su, scoate-ne dracu’ de-aici, scrâşni.

Valvele se închiseră. Motorul se însufleţi. Cu acceleraţie mică, Chinook se retrase dintre maşinăriile ce-o înconjurau, ieşind în spaţiu.

Degetele cuiva îl trăgeau pe Brodersen de mânecă. Privi în jur, pentru a o vedea pe von Moltke.

— Tacă sunteţi amabil, tomnule căpitan, spuse ea, cu accent aspru, am auzit că trăgătorul tumneafoastră a căzut fictimâ. Mai ştiu şi că afeţi armament la fel ca acela te pe Emissary.

— Da, răspunse el, prostit de epuizare, da, aşa este.

— Am fost trăgător pe Emissary, îi aminti von Moltke. Pot ferifica tetaliile cu inginerii tumneafoastră. Permiteţi-mi să trag în parabolicele te transmisiuni te pe Roată şi nafă. Ar fi bine să tezafectez şi nafa. Atunci, nu for putea raporta pe Pământ tespre noi.

Şi, cum Brodersen ezita, adăugă:

— Mă întoiesc că au anunţat, tar o for face curânt tacă nu-i împieticăm. Tacă-i împieticăm, nu le facem nici un rău. Trebuie să stea cuminţi până începe să se agite cinefa şi trimite un cercetaş să fată ce e. Până atunci însă, aplicaţi planul tumneafoastră. Corect?

— În regulă, răspunse Brodersen, autorizez! Coordonează-te cu Phil, inginer-şef Weisenberg, adică, şi cu linkera noastră, Granville...

Lui nu-i era dor decât de Caitlín.

Peste câteva minute, o coasă de energie amuţi Roata San Geronimo. Nu-i provocă alte avarii, o rachetă, însă, lăsă din Emissary doar un nor de schije. Acest lucru îi duru.

Încă două delicte, medită Brodersen. Am face bine să ne pregătim o pledoarie a dracului de bună, ca să merităm graţierea.

Acum, lasă. Obiectivul imediat constă numai în supravieţuire.

Ba nu. Mai presus şi mai presus de orice, somnul!

Abia reuşi să pună temporar problemele în ordine, înscriind nava pe cursul considerat cel mai potrivit, înainte de a se împletici până la pat.

Serghei murise. Caitlín îl strânse pe Brodersen la piept.

21

DIN NOU CU GRAVITAŢIE TERESTRĂ, Chinook se îndrepta spre maşina T. Pe drumul recomandat, aveau să ajungă în şase zile pământene.

— Cel mai bine e ca deocamdată să ne conformăm, timp în care încercăm să punem la punct o strategie, explicase Brodersen. Altfel, vor veni după noi, iar o navă de supraveghere are mai multe picioare decât noi. Cu siguranţă, nu putem întrece ca viteză o rachetă teleghidată.

Probabil că von Moltke îi salvase de aşa ceva, pe el şi pe partizanii lui, adăugă, în gând. Vestea atacului ar fi oferit guvernului pretextul ideal ca să-i dezintegreze complet nava. Acest lucru în sine nu i-ar fi scutit pe Quick şi ai săi de complicaţiile datorate exploratorilor de pe Emissary rămaşi în urmă, ca să nu mai menţioneze şi întrebările care-i puteau trece prin cap lui Troxell, dar, probabil, aveau să se poată descurca. Cu siguranţă, urmau să încerce, şi până şi un eşec din partea lor se putea dovedi fatal.

Astfel stând lucrurile, cât timp Chinook rămânea liber, cu posibilitatea de a demasca întreaga afacere, facţiunea lui Langendijk putea fi protejată de orice soartă mai crudă decât continuarea detenţiei. Într-adevăr, din punct de vedere tactic, era bine că Brodersen nu reuşise să-i elibereze. Acum, cauza –cauza libertăţii? – nu mai avea toate ouăle într-un singur coş, extrem de fragil. Parţial datorită hazardului, operaţiunea se terminase cu bine.

Ba nu. N-a fost bine. Au fost răniţi, au fost omorâţi oameni. Sunt destul de neplăcute v