/ Language: România / Genre:antique

Orion va rasari

Poul Anderson


POUL ANDERSON

ORION VA RĂSĂRI

Orion Shall Rise, 1983

LUI KAREN,

ca-ntotdeauna,

pentru totdeauna.

Când te afli pe culmea vremii,

e semn că a venit timpul să te stingi.

Robinson Jeffers

„Echilibrul spulberat"

PROLOG

A fost odată un om pe nume Mael cel Roşu, care sălăşluia în Ar-Mor. Ţinutul acesta se afla la capătul apusean al Brezh-ului, care, la rândul său, era situat la marginea dinspre apus a Domeniului. Din acele locuri, Ostrovul Ceresc strălucea către răsărit, aproape de linia orizontului, şi, nu rareori, vreo culme ori coroana unui copac îl ascundeau vederii. Nu părea a fi mai mare decât o jumătate de lună plină. Cu toate acestea, locuitorii ţinutului îl priveau cu un respect evlavios ce lipsea uneori acelora care îl vedeau mai de-aproape, semeţ şi impunător.

La urma urmei, aceia trăiau de multă vreme sub stăpânirea lui. Oamenii clanurilor erau printre ei în fiecare zi. Peninsula Breizheg se alipise Domeniului cu mai puţin de un secol înainte de naşterea lui Mael, şi nu ca urmare a unei cuceriri sângeroase, ci prin semnarea unor tratate. În afara oraşelor peninsulei, bărbaţii din neamul aerogenilor erau arareori întâlniţi, iar de femeile lor nici nu se pomenise. În vorbirea de fiecare zi, localnicii îi numeau pe acei bărbaţi sfinţi, iar tradiţia spunea câ ar avea puterea de a face minuni.

Casa lui Mael se înălţa pe o culme plină de flori purpurii şi aurii, în anotimpurile prielnice. La poalele colinei se afla o pădure, iar mai jos, în vale, se zăreau ogoare şi livezi, şi o mulţime de colibe. Cât vedea cu ochii, de-acolo, de sus, îi aparţinea lui Mael; el împreună cu fiii săi, cu supuşii săi şi cu odraslele acestora gospodăreau totul: caii, turmele, recolta şi cheresteaua pădurii, vânatul şi peştele din ape.

Mael era adesea plecat de-acasă, căci rangul său îi impunea anumite îndatoriri. Mestromorul, care domnea peste Ar-Mor, îi acordase încrederea sa, spre a veghea pacea şi a judeca neînţelegerile din ţinut. În decursul vizitelor sale în cetatea Kemper, Mael ajunsese să îl cunoască pe coordonator, Talence Donal Ferlay, cel trimis de către Ostrovul Ceresc spre a-i sfătui pe cârmuitori şi a se asigura că sfaturile date erau urmate.

Cei doi se înţeleseră bine dintru început. Mael era sincer şi deschis, Donal, mai rezervat. Dar Mael ştia prea bine că un membru al celor treizeci de clanuri era o fiinţă mai plină de taine decât un simplu muritor, în vreme ce, la rândul său, Donal era convins că un om, a cărui familie era de mult înrădăcinată în acel ţinut atunci când Ostrovul Ceresc se arătase pentru întâia oară pe cer, ştia cu siguranţă mult mai multe decât părea a cunoaşte, la prima vedere. Nu e deci de mirare că se înţelegeau bine. Mai mult, fiecare se simţea dator să afle cât mai multe despre celălalt. Stăteau, aşadar, mult de vorbă, când se întâlneau, ba chiar li se întâmpla să se mai şi îmbete împreună din când în când.

Trecură astfel câţiva ani şi, într-o bună zi, la sălaşul lui Mael veni un călăreţ. Era Donal.

Era primăvara devreme şi zăpada mai păta, ici şi colo, pământul întunecat. Apele repezi de munte bolboroseau la vale, strălucind, iar o magnolie, pe-aproape, începuse a-mboboci. Umbre de nori brăzdau cerul de la un orizont la altul. Cerul era palid, iar vântul care mâna acei nori era umed şi răcoros, trezind bujori în obrajii înfioraţi. Ciori negre ţipau, agitându-se încoace şi-ncolo.

Toţi bărbaţii care erau de faţă se adunară la poartă pentru a-l întâmpina pe noul venit. Mael îşi luase cu sine lancea. Nu cu mult timp în urmă, o asemenea vizită ar fi prevestit, cu siguranţă, probleme şi i-ar fi determinat pe localnici să-şi adune puţinele arme de foc şi orice obiect ascuţit care ar fi putut servi pentru apărare. În acele zile însă, Ostrovul Ceresc îşi trimitea fulgerele împotriva oricăror piraţi ori bandiţi; aşa se face că mestromorul, dregătorii şi oamenii săi de încredere nu avuseseră prea mult de furcă pentru a elimina orice urmă de nelegiuire. Lancea lui Mael era menită doar pentru îndeplinirea tradiţionalului ritual de bun venit. Văzând cine era călăreţul, îşi împlântă lancea în pâmânt şi se înclină, în vreme ce însoţitorii săi se întrebau cine era necunoscutul căruia i se acorda atâta respect.

Nu mai avuseseră până atunci prilejul să întâlnească un membru al clanurilor, dar era imposibil să se înşele în privinţa identităţii lui Donal. Chiar şi veşmintele sale – o cămaşă largă, purtată sub haina căptuşită, pantaloni strâmţi şi cizme scurte – erau altfel croite decât hainele lor simple, de lână şi in. Chiar şi materialul era mai fin. La cingătoarea ornamentată atârna, alături de un pumnal, un pistol, iar la oblâncul şeii spânzura o puşcă; erau arme de foc rapide şi modeme. Pe umăr, haina lui purta însemnele argintii ale rangului, iar pe mâneca stângă era cusută o emblemă albastră cu o stea aurie. Dar, mai presus de orice, ţinuta sa era cea care îi proclama identitatea. Era înalt şi zvelt, cu chip prelung, nas subţire şi ochi mari, cenuşii. Tenul îi era palid, iar părul negru, brăzdat ici-colo de şuviţe cărunte, de-abia dacă-i acoperea urechile. Deşi, după obiceiul neamului său, era proaspăt bărbierit, se vedea limpede că, dacă ar fi purtat barbă, aceasta ar fi fost deasă. Era mândru, dar nu îngâmfat, şi zâmbea prieteneşte când îşi ridică mâna în semn de salut.

— Un sfânt! şoptiră ţăranii, uimiţi. Un sfânt de la Ileduciel, un sfânt de acolo!

Unii dintre ei întinseră mâna către Ostrovul Ceresc. Era doar o umbră palidă acum, căci soarele era la răsărit, iar lumina zilei îl făcea întotdeauna să pălească. Cu toate acestea, mulţi dintre localnici, care nu îşi părăsiseră niciodată locurile natale, încă mai credeau că Deu Însuşi îl trimisese acolo, pe cer, ca o lună nemişcată, pentru a-i împiedica pe oameni să aducă din nou Judecata de Apoi pe pământ.

— Acesta este Talence Donal Ferlay, le explică Mael.

Cuvintele lui le sporiră respectul, accentuându-le reverenţa, căci ştiau cu toţii că, din clanul Ferlay, seniorii celorlalte douăzeci şi nouă de clanuri alegeau căpitanul pentru Ileduciel.

Mael se întoarse către călăreţ.

— Domnia ta va binevoi oare a-mi cinsti casa? Sper că aşa va fi, şi nu doar pentru o singură zi.

Era un bărbat voinic, în ciuda vârstei, care îi îmblânzise niţel apucăturile, încărunţindu-i firele ţepoase ale bărbii.

Donal încuviinţă.

— Îţi mulţumesc, spuse el. M-ai invitat de multe ori aici, făgăduindu-mi vânători bogate.

Vorbeau în francey, căci omul Clanurilor cunoştea prea puţin dialectul brezhoneg, iar localnicii nu prea înţelegeau limba angley.

— O săptămână, atât voi sta, dacă nu cumva îţi voi fi o povară. Dar nu mai mult! Vezi tu, mă-ndrept către Tournev.

Mael recunoscu numele oraşului din Valea Loi, ce se afla chiar sub Ostrovul Ceresc; acela şi împrejurimile sale erau unica regiune a Domeniului pe care aerogenii o conduceau în mod direct.

— Mi-am dus la bun sfârşit însărcinarea avută aici, şi a sosit timpul să îmi asum alte îndatoriri, în altă parte. Dar cred că, mai întâi, aş merita puţină odihnă şi desfătare, zâmbi Donal.

— Cu-adevărat le meritaţi, îi răspunse Mael.

Nu era o laudă goală. Donal făcuse, într-adevăr, multe, pentru a stimula comerţul cu exteriorul, aducând prosperitatea în Ar-Mor. Sprijinise din tot sufletul Consvatorul din Kemper, unde era sălaşul ştiinţei noi şi vechi şi unde tinerii promiţători erau trimişi la învăţătură.

Mael se adresă alor săi, în limba lor, poruncindu-le să aibă grijă de calul lui Donal şi de catârul care-i căra bagajele. Omul Clanurilor descălecă şi îşi însoţi gazda, pe jos, dincolo de poartă.

Clădirile din piatră, acoperite cu olane, formau un careu de apărare, având în colţuri foişoare de pază. În curtea îngrijită se desfăşurase, până nu de mult, întreaga viaţă a fermei. Dar, în acele zile de pace, animalele erau adăpostite altundeva, iar grajdurile fuseseră transformate în ateliere şi depozite sau se adăugaseră spaţiului de locuit, mărindu-l. Într-o ordine aproximativă, femei şi copii se adunaseră de-a lungul zidurilor, spre a-şi oferi salutul celui nou venit. Tăceau, căci nu prea ştiau ce să facă. În ţinutul acesta, politeţurile nu erau ceva obişnuit. Ceva, însă, tot ar fi trebuit să spună, căci, iată, un sfânt venise să-i viziteze!

— Uşurel! tună Mael. Vedeţi-vă de treabă, scoateţi tot ce-avem mai bun, pregătiţi un ospăţ pentru deseară!

Spusele lui readuseră voioşia pe chipurile celor prezenţi, stârnind chiar şi chicote. Câinii începură să latre, pisicile o zbughiră iute din calea paşilor grăbiţi.

O femeie chipeşă, ale cărei cosiţe argintii coborau peste pieptarul rochiei, rămase locului. Lângă ea stăteau un băiat de doisprezece şi o fată de şaptesprezece ani.

— Talence Donal Ferlay, spuse Mael, iat-o pe soţia mea, Josse. Noul venit se înclină politicos, în semn de salut. Fiicele şi fiii noştri mai vârstnici sunt la casele lor, dar vom trimite să-i cheme. Aceştia sunt mezinul meu, Tadeg, şi fiica mea cea mai tânără, Catan.

Privirile lui Donal zăboviră asupra tinerei fecioare. Fata se îmbujoră, plecându-şi ochii de un albastru-închis. Era frumoasă la trup, iar trăsăturile-i păreau a fi ale unei femei din rândul clanurilor. Când îi veni rândul să rostească vorbele de bun venit, glasul îi era atât de scăzut, încât ceilalţi de-abia o auziră. Vorbea bine francey; ca mulţi alţi copii din familiile înstărite din Breizheg, învăţase la şcoala de la capelă, aşa cum se obişnuia de când ţinutul devenise o parte a Domeniului.

Donal îi răspunse cu zâmbetul său auster şi-i luă mâna într-a sa.

— Nu-ţi fie teamă de mine, murmură el. Sunt şi eu doar un om ca toţi ceilalţi, un prieten de-al tatălui tău, venit în ospeţie. Din păcate, nu voi putea rămâne prea mult.

Tinereţea ei îşi spuse cuvântul, şi ea exclamă:

— E-adevărat, domnia ta? Adică, ştiu că n-ai minţi, dar sfinţii nu se nasc din nou, iar şi iar, în... neamul domniei tale?

Josse lăsă să-i scape un şuier scurt, scandalizat. Donal o linişti, răspunzând:

— E drept, sufletele strămoşilor noştri trăiesc în noi, dar acest lucru e adevărat pentru toată lumea. Multă lume crede asta. Tatăl tău mi-a spus că în vinele voastre curge şi sânge din Ileduciel. Iar neamul nostru numără mulţi înaintaşi care n-au făcut parte din primii treizeci. Hai să fim prieteni, Catan.

Părinţii schimbară o privire plină de subînţelesuri.

Câteva zile mai târziu, Donal trimise vorbă, cu micul său radio-transmiţător, că avea să mai zăbovească. Ostrovul Ceresc transmise mesajul la Kemper, unde Donal comandase un avion pentru o dată anume, şi, totodată, la Ministerul Coordonării din Tournev. Nimeni dintre cei de acolo nu îi puse la îndoială justeţea acestei hotărâri. Îl cunoşteau drept un om capabil şi conştiincios, care punea interesele Domeniului înaintea celor ale Clanului şi familiei sale. Curând după aceea, Ostrovul Ceresc trimise un alt mesaj, codat, soţiei lui, care părăsise Kemper-ul ceva mai devreme, pentru a vizita moşia familiei din Dordoyn.

Trecu o lună. Ultima zăpadă se topi, iar căldura şi lumina soarelui răspândiră un covor verde peste întregul ţinut. Florile împânzirâ câmpul, şi vegetaţia explodă, în vreme ce păsările călătoare începură a se întoarce. Plugarii ieşiră la arat. Veniră ploi blânde dinspre apus. Ciocârliile prinseră a ciripi gureşe, iar mieii şi pruncii născuţi peste iarnă descoperiră cu încântare primăvara.

Era vremea muncilor grele la fermă, dar Mael avea grijă ca înaltului oaspete să nu-i lipsească niciodată tovărăşia, la vânătoare ori la pescuit, sau în lungile-i drumeţii. Din când în când, într-un sat din apropiere se ţineau serbări; în rest, îşi petreceau serile acasă, la lumina lămpii, în faţa vetrei de lut ars.

Generaţie după generaţie, pe măsură ce necesitatea apărării de nelegiuiţi devenea mai puţin acută, solul îşi recăpăta fertilitatea, iar comerţul se extindea tot mai departe, proprietarii de pământuri îşi clădiseră case mai spaţioase şi mai frumoase. Între tavanul, susţinut de grinzi groase, şi podeaua acoperită de covoare moi, zugrăveala pereţilor camerei celei mari era acoperită cu draperii, tablouri şi rafturi de cărţi. În jilţurile frumos sculptate, cei de-aici se odihneau bând bere şi vin, iar la ocaziile mai aparte, chiar şi ceai sau cafea, aduse de departe. Unii fumau tutun. Cei mai mulţi sporovăiau sau jucau tot soiul de jocuri, dar se găsea întotdeauna câte unul care să citească cu glas tare. Alteori, îşi uneau cu toţii glasurile în cântec, acompaniaţi de cimpoi, o tobă şi două sau trei fluiere.

Sfiala localnicilor faţă de Donal se risipi curând. Respectul ce i se cuvenea prin lege se preschimbă în prietenie. Era amabil din fire, gata oricând să asculte poveşti, şi să povestească, la rându-i, despre lumea exterioară, despre ţinuturile îndepărtate ale Domeniului, a căror stranietate părea de-a dreptul magică ţăranilor.

Lui Mael îi venea greu să cuprindă cu gândul vastitatea pâmânturilor oblăduite de Ostrovul Ceresc. Cercul acestora cuprindea întregul Franceterr, Flandra, Rhinul, lanţul Pryny, munţii Jura, cea mai mare parte a Angleylann-ului şi un colţ din Eria (deşi aerogenii nu se arătaseră dornici să-şi extindă suveranitatea asupra micilor regate risipite în acele insule). Spre vest, Domeniul cuprindea întregul golf Gascoyn, până la Ocean. Domeniul era alcătuit dintr-o mulţime de state, fiecare cu propria geografie, industrie, guvern, istorie, legi, tradiţii şi dialecte sau chiar limbi. Bărbaţii murmurau surprinşi, femeile exclamau, iar copiii strigau de bucurie când Donal începea să le povestească toate câte le văzuse. Le vorbea şi despre Ileduciel, dar acest subiect era mult deasupra puterii lor de înţelegere, iar oamenii se temeau întrucâtva să aducă vorba despre asta.

Cu timpul, localnicii începură să ţină la Omul Clanurilor. Oricare i-ar fi fost puterile, oricâtă cunoaştere ar fi posedat în plus faţă de oamenii obişnuiţi, ceea ce el le arăta era latura sa umană; iar ca om, era bun, poate chiar prea onest. Mai presus de orice, acorda onoare lui Mael şi Josse, iar această onoare avea să aducă noroc tuturor celor din jur.

Zilnic, Donal o căuta pe Catan şi, astfel, cei doi fură văzuţi curând plimbându-se mână în mână pe câmpiile proaspăt înflorite, iar, la scurtă vreme, ea începu să îşi petreacă nopţile în odaia lui.

Asemenea legături erau un lucru obişnuit în unele regiuni, iar Brezh-ul era una dintre acestea. Nici o familie nu s-ar fi încumetat să-i dea fiului o soţie până când aceasta nu se dovedea vrednică şi, de multe ori, căsătoriile se făceau de-abia după ce primul copil era deja născut şi se lămureau cu toţii că e sănătos. O legătură cu un sfânt nu putea să ducă niciodată până într-acolo, căci cei din rândul clanurilor nu se căsătoreau decât între ei; putea să dureze însă mulţi ani. Fie că avea să se întâmple aşa, fie că nu, familia fetei era bucuroasă, căci de-aici puteau rezulta alianţe de bun augur cu aerogenii. Când legătura avea să ia sfârşit, pretendenţii la mâna fetei aveau să fie puzderie, gata să primească în casa lor fructul precedentei iubiri.

Mael datora o bună parte a bunăstării sale faptului că unul dintre bunicii săi fusese Vosmaer Pir Quellwind, care trecuse odinioară prin acest ţinut. Fiica născută din legătura pe care o avusese cu o fată din părţile acestea se măritase cu moştenitorul unei ferme bogate, luând-o înaintea altor fete din familii mai de vază. Asemenea uniuni erau încă destul de rare în Brezh.

Însă se părea că Talence Donal Ferlay nu o considera pe fiica lui Mael o simplă distracţie, nici Catan nu umbla după Omul Clanurilor doar de dragul rangului acestuia. Nevestele care îi vedeau pe cei doi împreună oftau, chicoteau şi bârfeau la nesfârşit pe seama lor.

Veni însă şi ziua când, în amurg, cei doi stăteau singuri la poalele unui măr înflorit, iar petalele parfumate le ningeau în creştet, în penumbra albăstrie a apusului, în vreme ce mirosul verii se făcea tot mai tare simţit. El îşi puse mâinile pe şoldurile fetei, privind cum cele dintâi stele se reflectau în ochii ei, şi-i spuse:

— Mâine, în sfârşit, voi pleca.

Ea coborî privirea.

— Ştiu, şopti. Dar de ce tocmai mâine?

— Fiindcă trebuia să stabilesc o dată şi să mă ţin de ea, căci, altfel, n-aş mai pleca niciodată.

Mâna ei tremurândă se ridică, mângâindu-i obrazul.

— Chiar trebuie să pleci?

El îşi ridică fruntea, îndreptându-şi spinarea.

— Am o datorie. Prea puţini dintre tinerii noştri înţeleg acest lucru, spuse el după o scurtă ezitare. Ei cred că Domeniul a devenit atotputernic şi că lor nu le-au mai rămas decât plăcerile. Dar nu-i adevărat. Italya, Espayn, barbarii de dincolo de Rhin, geeanii, mauraii şi cine ştie câţi alţii ne jefuiesc de toate certitudinile pe care le-am avut... Nu, nu pot rămâne aici. Onoarea mi s-ar spulbera ca fumul.

— Atunci, de ce nu pot eu să te însoţesc? insistă ea.

— Ţi-am mai explicat. Am o datorie faţă de soţia mea. Şi faţă de tine... Ai fi pierdută, înstrăinată şi te-ar măcina un dor nebun de casa ta, care e aici. Tăcu din nou, câutându-şi cuvintele. Şi-apoi, eu nu mai sunt tânâr. Nu pot sta în calea vieţii tale care abia începe.

— Ah, iubitule! Tu eşti viaţa mea.

Se aruncă în braţele lui, plângând.

El o strânse la piept, îngropându-şi faţa în pletele ei înmiresmate.

— Mă voi întoarce, cât de des voi putea. Atât cât voi mai avea în mine viaţă.

2

La jumătatea iernii, Catan aduse pe lume un fiu. Îl boteză cu numele ales de către tatăl său, Iern.

Avu parte de o mulţime de peţitori, dar îi refuză pe rând, preferând să rămână alături de tatăl ei, pe proprietatea acestuia, asumându-şi partea ei din treburi, crescându-şi fiul cât de bine îi stătea în putinţă, trăind cu adevărat numai pentru întoarcerile lui Donal.

Pentru Iern, pe măsură ce creştea, tatăl său era o întruchipare a puterii şi misterului. Îi aducea daruri şi-l întreba cum o mai duce, dar cerea socoteală şi mamei sale în această privinţă. Nu-i simţea lipsa cu adevărat, căci erau destui bărbaţi în jur care să-i ţină locul: bunicul şi unchii săi.

Aceştia îl învăţară tot ce trebuie să ştie un băiat, ba chiar mai mult, având în vedere din cine se trăgea. Îl luară cu ei în călătorii prin întregul Ar-Mor, ducându-l să vadă stâncile ca nişte colţi şi satele cuibărite pe malul mării, ba chiar şi portul din Kemper, unde ancorau corăbii venite din cealaltă margine a lumii. Era un ţinut plin de urme din vechime. Ruinele zilelor negre pândeau la fiecare pas, dar dintre ele răsăreau şi construcţii dinaintea Judecăţii. Unele erau chiar mai vechi: un zid medieval, un mormânt din Epoca de Piatră, menhire, dolmene şi cromlehuri, mărturii ale trecerii unor popoare demult stinse, zăcând toate sub umbra ocrotitoare a Ostrovului Ceresc. Unele dintre acestea purtau însemne mai târzii, sculptate de cei care trăiseră în acele locuri: un chip de celt, un personaj roman, o cruce a credincioşilor lui Zhesu-Crett. Iern era prea mic pentru a le înţelege cu adevărat, dar ele îi inoculară un anume simţ al trecerii timpului care, precum un vârtej, luase cu sine oameni, naţiuni şi zei, spulberându-le ca frunzele uscate, toamna, pentru totdeauna.

De altfel, era un copil inteligent, vesel şi îndrăgit de toţi.

Recunoscător pentru aceasta, şi pentru multe altele, Donal avea grijă ca proprietatea lui Mael să prospere pe mai departe, pe măsură ce Brezh-ul era tot mai strâns legat de restul Domeniului...

Trecură şapte ani până când, într-o zi, el se întoarse şi îşi ceru fiul.

3

Se lăsa întunericul. Ploaia biciuia zidurile, răpăind pe acoperişuri. O singură lampă fusese aprinsă în încăpere, lăsând colţurile odăii în penumbră. Era răcoare. Donal privea lacrimile îndureratei Catan. Ea rămăsese la fel de proaspătă şi de frumoasă, dar chipul bărbatului era brăzdat de riduri adânci, iar pârul îi albise complet.

— N-am cuvinte pentru a-ţi spune cât de rău îmi pare, îi spuse el.

— Cu toate astea, vrei să mi-l iei! spuse ea, hohotind de plâns.

El încuviinţă.

— Trebuie. N-ai înţeles ce ţi-am spus? N-a mai rămas nici o îndoială. Rosenn, soţia mea, nu va putea duce niciodată o sarcină până la capăt. Nu ar supravieţui.

— Şi-atunci, de ce-ai mai luat-o de nevastă?

— N-am ştiut asta. Un zâmbet trist îi lumină pe jumătate chipul. La noi, lucrurile merg altfel decât la voi, iubito. A fost o înţelegere între familiile Talence Ferlay şi Kroneberg Lanier. Dar asta nu înseamnă că nu ţin la Rosenn, şi acesta e un motiv în plus ca să nu-i pot refuza un copil pe care să-l putem numi al nostru. Degetele lui căutară bărbia lui Catan, determinând-o să-şi ridice privirea. Tu vei mai putea avea copii, iubito, îi spuse. Se vede treaba că asta nu ţi-ar dăuna, aşa cum am crezut. Ea, în schimb... Mă rog, aşa a fost dintotdeauna: femeile din rândul clanurilor au avut mereu probleme la naştere. Sunt prea firave, în ciuda veşnicelor aporturi de sânge proaspăt, pământean... Procentul mutaţiilor e mult prea ridicat, din pricina vieţii în stratosferă... Dar tu nu poţi înţelege asta. Oftă. N-are importanţă. Dar un lucru vei înţelege, sunt convins: am nevoie de un moştenitor.

— Legea îţi dă dreptul să-l iei cu tine, rosti ea cu glas scăzut. Nu m-ai putea lua însă şi pe mine, să fiu lângă el?

El clătină din cap.

— Nu. Te-aş dezrădăcina, şi, mai devreme sau mai târziu, te-ar cuprinde dorul de casă. Iar Rosenn ar fi distrusă. Nu-i stă în fire să fie geloasă, dar îţi dai seama ce-ar însemna să te ştie pe-aproape... Fii liniştită, Catan. Băiatul îi va fi la fel de drag precum mi-e mie. Va creşte ca un bărbat din neamul aerogenilor, cu tot ce implică această calitate. Şi va veni să te vadă ori de câte ori va putea. La început, poate, asta nu se va întâmpla atăt de des. A trecut deja de vârsta înrolării ca şi cadet, iar antrenamentul care îl aşteaptă e deosebit de strict. Mai târziu însă... Până atunci, am să-ţi aduc mereu veşti despre el.

Făcu un pas înainte, dornic să o cuprindă în braţe. Ea se crispă, încercând să se elibereze, iar el îi dădu drumul, descumpănit.

— Nu, spuse ea cu glas tăios, şi mândria răzbătea din tonul ei îndurerat. N-am să te mai las să mă îmbrăţişezi.

El îşi încleştă pumnii, iar pe chip i se zugrăvi uimirea.

— Mi-era teamă că mă vei urî.

— Nu e vorba de asta. Te iubesc, Donal, şi cred că te voi iubi mereu. Dar a sosit timpul să devin şi eu o femeie ca toate celelalte.

4

Omul Clanurilor venise cu o aeronavă uşoară, aterizând pe-o pajişte. A doua zi, împreună cu băiatul îşi luară zborul spre est, către Ostrovul Ceresc. Nu se mai întoarse niciodată.

Continuă să trimită scrisori şi daruri, când avea ocazia. De îndată ce acest lucru fu posibil, Iern se întoarse să-şi petreacă vacanţele în ţinutul natal.

Catan se căsători cu Riwal cel Dârz, un văduv bogat din Carnac, proprietar al mai multor vase de pescuit. Duseră o viaţă liniştită, bucurându-se nespus de vizitele lui Iern.

Oamenii îşi amintiră de o întâmplare petrecută la scurt timp după naşterea băiatului, când, într-o noapte, o nomadă care susţinea că avea darul clarviziunii ceruse adăpost în casa lui Mael. Privind copilul la lumina tremurândă a unei candele, pe care o modelase în forma unei spade, ea murmurase: „Aveţi mare grijă de el, căci el e cel care va aduce osânda zeilor!" Dar aceasta e, poate, doar una dintre acele legende izvodite la multă vreme după cele întâmplate cu adevărat.

I

Undeva, deasupra Oceanului de Vest, se iscă o furtună. Nimeni nu avea cum să ştie de unde anume pornise. Odinioară, micuţele luni ce orbitau în jurul planetei, ar fi depistat-o la timp, semnalându-i prezenţa, dar acestea se preschimbaseră în stele căzătoare cu secole în urmă, iar puţinele care mai rămăseseră tăceau. Domeniul nu-şi putea permite o supraveghere globală; metalele utilizate la construcţia aeronavelor erau prea rare, iar combustibilul utilizat era mult prea costisitor. Neştiută de nimeni, zărită doar de către nişte marinari, a căror navă se grăbise să o scufunde, furtuna îşi aduna puterile, prăvălindu-se către apus. Până când navele de pe coasta uropană apucară să transmită veşti despre furtună prin radio, observatorii din Ostrovul Ceresc descoperiseră deja cele dintâi schimbări sinistre în ţesătura norilor de dedesubt şi anunţaseră Corpul Meteorologic.

Vestea ajunse la urechile lui Iern de-abia pe drumul de întoarcere spre Beynac. Trecuse pe la toate proprietăţile Ferlay din Dordoyn, conform îndatoririi sale din fiecare anotimp. Ascultase păsurile arendaşilor, ale ţăranilor, ale sătenilor, ale tăietorilor de lemne şi conducătorilor de turme. Le ascultase plângerile, ideile, speranţele şi bârfele, uşurase suferinţe şi arbitrase dispute, negociase felurite acorduri de comerţ, în măsura în care se pricepuse; prezidase serbări şi ceremonii, aşa cum cerea tradiţia; răsplătise fapte bune, săvârşite de cei credincioşi; se lăsase pradă desfătării, străduindu-se, în schimb, să fie un oaspete plăcut şi să îşi uimească gazdele cu poveşti despre ţările îndepărtate. Într-un cuvânt, trudise întru întărirea relaţiilor dintre familia sa şi oamenii conduşi de aceasta.

Călărea acum, împreună cu suita sa, de-a lungul râului. Toamna îşi aprinsese focurile în pădurile de pe coastele dealurilor, dar vremea era caldă încă şi aerul plăcut mirositor. Soarele îşi răspândea razele dinspre apus, făcând stâncile să strălucească, reflectate în unda lină a văii. În depărtare, cornul unui pădurar răsuna în răstimpuri, iar ecoul îi răspundea. Copitele cailor stârneau vârtejuri de praf, ca trâmbele de fum, prin care razele căpătau contururi concrete.

Ans Debyron, secretarul lui Iern, îşi îndemnă calul, apropiindu-se de stăpânul său.

— Aş zice c-a fost o călătorie reuşită, domnule, spuse el.

Se născuse prin partea locului şi absolvise de curând Consvatorul din Sarlat, fapt vădit şi de tendinţa sa de a fi solemn, în ciuda firii sale prietenoase şi a priceperii sale de netăgăduit. Doar accentul occitan al francey-ului său mai îndulcea, întrucâtva, cuvintele alese cu grijă.

— E drept, lucrurile par a fi în matca lor firească, îi replică Iern. Dar eu sunt de-abia un novice, aşa că nu pot fi sigur de asta.

— Domnule, declară Ans, oamenii aceştia vă iubesc! Aveţi o minte deschisă, nu e nevoie să vi se explice prea mult ca să le înţelegeţi problemele. Ei apreciază în mod deosebit strădaniile dumneavoastră de a le înţelege dialectul şi nuanţele sale subtile. Mai mult, sunteţi... genial! Asta nu-i o caracteristică foarte răspândită printre castelanii locali.

— Te referi la felul în care s-a priponit tata? Stânjeneala tovarăşului său îi provocă un zâmbet lui Iern. N-am avut de gând să par lipsit de respect, Ans, oricum, nu mai mult decât ar fi de aşteptat din partea unui fiu. Este un om mare, atât în felul său de a fi, cât şi în modul în care e privit în Domeniu, dar noi doi suntem cu totul diferiţi. Şovăi o clipă, apoi se destăinui; misiunea dusă la bun sfârşit dădea un sens nou camaraderiei. Să-ţi spun drept, când mi-a cerut să accept acest post, am fost gata să mă răzvrătesc împotriva lui.

— E-adevărat? Mi-e îngăduit a afla de ce?

Iern ridică din umeri.

— Gândeşte-te! De-abia fusesem acceptat ca specialist în aeronave şi meteorologie, obiectele de studiu predilecte, de când eram un simplu cadet. În plus, pentru timpul meu liber, îmi planificasem o mulţime de plăceri. Am insistat, încercând să-l lămuresc că nu aveam chemare pentru munca de administraţie. Şi dacă ţinea morţiş ca eu să mă ocup de proprietăţile familiei, de ce nu mă trimitea într-un ţinut unde orice fată ar fi fost gata să-mi sară în aşternut? Bineînţeles, nu ştiam nimic despre Dordoyn. Ţi-aminteşti, mă trag din Brezh, unde chiar şi limba vorbită e alta. Făcu o pauză, apoi continuă: E timpul să-ţi asumi îndatoririle ce-ţi revin, aşa mi-a spus tata, şi, cu asta, a încheiat discuţia. Aşa e el. Dar acum nu-mi mai pare rău. E un ţinut frumos, cu oameni de nădejde. Şi, de altfel, nu sunt obligat să mă ocup de aceste treburi decât două sau trei luni, în total, de-a lungul anului. În rest, pot zbura. Îşi întrerupse bucuros mărturisirea când, de după o cotitură, văzură, în sfârşit, Castelul Beynac. Iată-ne ajunşi! exclamă el, dând pinteni calului, zorind înainte pe drumul de coastă.

Ans îşi îndemnă şi el calul la galop, pornind pe urmele stăpânului său. Talence Iern Ferlay nu era asemeni celorlalţi din Ileduciel, nu întru totul. Felul său de-a fi îi surprindea pe cei care şi-i închipuiau pe stăpânitori ca fiind mult mai gravi.

Era de statură medie, în comparaţie cu ceilalţi aerogeni, dar părea înalt printre dordoynezii cei îndesaţi. Mulţumită strămoşilor săi ţărani, era mai musculos decât tatăl său; iar chipul îngust al celor din clan era mai îmblânzit, cu pomeţii săi înalţi, ochii de un albastru strălucitor, părul negru şi veşnic zburlit şi glasu-i baritonal. Îi plăceau veşmintele elegante şi ştia să le poarte.

Castelul îi întâmpina cu zeci de steaguri fluturând şi cu soarele strălucindu-i în ferestre. Frumuseţea clădirii fusese un factor important ce contribuise la alegerea sa drept punct de plecare şi de întoarcere. În întregul Franceterr, prea multe asemenea clădiri, ocupate din nou după ziua Judecăţii, când se manifesta o nevoie acută de atare fortăreţe, fuseseră remodelate de-a lungul veacurilor într-un haos de stiluri, importantă fiind doar funcţionalitatea. Bunul gust era însă o trăsătură definitorie a celor din clanul Ferlay, astfel încât, de îndată ce fusese posibil, generaţiile mai recente demolaseră adaosurile, reparând greşeala strămoşilor. Castelul Beynac domina valea din vârful unui deal, iar adaosurile moderne – chiar şi antena radio sau ultrasofisticata aripă rezidenţială — păreau a fi nişte comori protejate de zidurile vechii cetăţi războinice.

La fel ca pretutindeni, în aceste zile de pace, porţile erau larg deschise. Puţinele tunuri, catapulte şi care blindate constituiau doar relicve ale vremilor trecute. Pavajul curţii răsuna sec sub potcoavele cailor; clanul Talence îşi putea permite luxul de a echipa astfel caii oamenilor de încredere şi ai apropiaţilor acestora. Localnicii ieşiră puzderie din case pentru a-l saluta pe stăpân, chiuind şi rotindu-şi braţele, după obiceiul locului. Concubina pe care Iern o adusese cu sine de la Tournev părea la fel de exuberantă. Iern simţea cum creşte în el nerăbdarea de-a o întâlni. Cele trei săptămâni petrecute printre caştii dordoynezi i se păruseră lungi, de-a dreptul nesfârşite.

Talence Hald Tireur, primul său ofiţer, îşi croi drum prin mulţime. Părea îngrijorat.

— Mă bucur că v-aţi întors, domnule, spuse el, lăsând la o parte orice altă introducere. Azi a sosit un mesaj de la Corpul Meteorologic, pentru dumneavoastră. Sunteţi rugat să îi sunaţi imediat.

Iern înjură în sinea sa, blestemându-şi lipsa de experienţă care îl determinase să nu îşi ia cu sine un transmiţător. Aşa ceva nu avea să se mai repete. Descălecă în grabă şi o luă la goană spre donjon.

Iern nu luă aminte la strălucitoarele ornamente pe lângă care trecea în fugă. Bănuia care era motivul pentru care îl căutau cei de la Ostrovul Ceresc şi, din această cauză, nervii îi erau încordaţi la maximum. O scară circulară ducea în încăperea din turn unde fusese instalat echipamentul radio. O escaladă, sărind din trei în trei trepte, şi se trânti în scaunul rezervat operatorului. Degetele se mişcară grăbite pe tastatură. Auzi un bâzâit, şi un miros cunoscut se răspândi în încăpere, în vreme ce aparatul începea să se încălzească. Maşinăria cu tuburi vidate era enormă, iar consola din lemn ocupa o mare parte din spaţiul încăperii. Părea primitivă faţă de aparatele portabile cu tranzistori – dar acelea erau importate din Federaţia Maurai – însă, fiind alimentată de generatorul cu cărbuni al castelului, era capabilă să transmită un mesaj până la Ostrovul Ceresc, ceea ce era destul.

Din locul unde se afla, aerostatul abia se zărea, răsărind de după o culme, spre nord. Părea mai apropiat decât se vedea din ţinutul în care se născuse; era aproape cât o lună plină, palidă, abia vizibilă dincolo de fereastră. Un şoim trecu în zbor, mascându-l, cu aripile scăldate de razele de aur ale soarelui ce apunea. Iern simţi un fior rece străbătându-i şira spinării. Toate cunoştinţele dobândite nu reuşiseră să-i şteargă întru totul şoaptele auzite în copilărie în Brezhoneg, despre blesteme şi soartă.

Era însă timpul să lase deoparte superstiţiile. Aparatul era pregătit. Îşi transmise codul de identificare şi, după un murmur care dură câteva clipe, o voce de femeie răsună în difuzor:

— Aici Centrul de Comunicaţii. Sunt ofiţerul de serviciu, locotenent Dykenskyt Gwenna Warden. Angley-ul ei avea un accent uşor de Rhinland; probabil că îşi petrecea timpul la sol în acea regiune. Sunteţi... sunteţi Talence Yern Ferlay? Vă fac legătura directă cu Comandamentul Meteorologic.

— Iern, o corectă el, pronunţând accentuat cea dintâi literă.

Îi veni să râdă de sine însuşi. Ce importanţă avea felul în care îi fusese pronunţat numele? Se părea însă că ceea ce îl aştepta avea să îi aducă glorie, dacă avea să supravieţuiască, iar gândirea sa tinerească îi dădea ghes să evite orice confuzie în privinţa identităţii sale de viitor erou.

— Scuze, veni răspunsul, încărcat de o indiferenţă dispreţuitoare.

Fata fusese rece cu el fiindcă circumstanţele nu-i permiteau să fie altfel sau fiindcă, la rândul ei, era tânără şi, ca toţi tinerii acelor zile, puţin îi păsa de constrângerile formalităţilor? Se întrebă cum arăta ea. Cele treizeci de clanuri numărau şaizeci de mii de oameni, dintre care zece mii erau ofiţeri. Era imposibil să-i cunoşti pe toţi într-o viaţă de om. Cum se simţea ea atunci, acolo, la post, la treizeci de kilometri deasupra pământului şi mării, ştiind că o furtună cumplită se apropia? Ce alt motiv ar fi putut oare exista pentru a chema la ordin pe toţi Călăreţii Furtunii din Corpul Meteo? Cu siguranţă, fusese convocată întreaga lor elita, căci, altfel, Iern ar fi fost lăsat să-şi termine liniştit turul proprietăţilor.

Bâzâit, ticăit, zumzet şi, în sfârşit, o altă voce feminină, o voce cunoscută de astă dată, cea a superioarei sale directe, colonel Vosmaer Tess Rayman, se făcu auzită în difuzor:

— Locotenent Iern?

— Doamnă! rosti el în microfon. Am onoarea să vă salut.

— Sunt convinsă că ai ghicit despre ce e vorba. Un uragan se îndreaptă spre Golf, în zona coastelor Zhironn. Va lovi zona Etang, va scufunda o mulţime de bărci pescăreşti şi va devasta, se pare, Port Bordeu, cu tot ceea ce o asemenea catastrofă ar însemna pentru navigaţia noastră. Autorităţile locale ne-au informat că nu vor reuşi să evacueze mai mult de o treime dintre locuitori. Pierderile de vieţi omeneşti vor fi uriaşe.

— Dar credeţi că am putea risipi furtuna? Goarnele gloriei îi răsunau în urechi, iar părul de pe braţe i se ridicase înfiorat. Sunt gata de acţiune, la ordinele dumneavoastră, doamnă!

Neliniştea îi mai îmblânzea glasul de obicei atit de aspru.

— Eşti sigur de asta? Ai călătorit o zi întreagă, eşti, cu siguranţă, obosit, iar aceasta misiune este mai importantă decât orice altă acţiune la care ai participat până în prezent. Cea mai mică greşeală... Avem nevoie de fiecare dată pe care o vei putea obţine. Dar un avion prăbuşit şi un pilot mort nu ne vor folosi la nimic, să ştii asta.

— Nu veţi avea parte nici de una, nici de alta, doamnă!

Tess oftă, şi Iern avu impresia că o vede clătinând din cap.

— Voi, cei tineri, vă credeţi nemuritori... Continuă apoi, cu un glas mai aspru: Prea bine, locotenente. Porneşte spre Port Bordeu. Ei îţi vor pregăti o informare sumară; mă tem însă că va fi, într-adevăr, cam sumară. Până în prezent, nu dispunem de prea multe informaţii. Eşti cel mai apropiat Călăreţ al Furtunii. În ciuda întinderii răspunsului tău, tu vei fi cel care va ajunge primul la obiectiv. Ceea ce vei descoperi este de o importanţă vitală. Făcu o pauză. Acum, dă-i drumul. Binecuvântat fie-ţi zborul.

— Mulţumesc, doamnă.

Iern apăsă pe întrerupătorul principal, se ridică din scaun şi părăsi, în goană, încăperea.

2

Din zbor, pe măsură ce avionul se apropia, uraganul se vedea ca un lanţ muntos întunecat, dincolo de care soarele apu-sese deja. Norii ascundeau Golful sub perdeaua lor zdrenţuită; cu toate acestea, din vreme în vreme, marea devenea vizibilă, agitată de apropierea furtunii. Din când în când, zărea câte o navă, cu pânzele coborâte, la ancoră. Echipajul ei aştepta cu sufletul la gură urgia, neştiind dacă avea să piară ori avea să supravieţuiască. În rest, cerul era senin: nuanţe violacee îl colorau spre răsărit, acolo unde stelele începuseră deja să clipească; deasupra, era de un albastru strălucitor care devenea verzui către apus. Ca întotdeauna, spre nord, Ostrovul Ceresc capta razele soarelui, părând că arde ca o torţă uriaşă. Printre norii de dedesubt, întunericul şi lumina se jucau de-a prinselea. În curând însă, noaptea avea să se înstăpânească.

Oricum, gândi Iern, o dată pătruns în tumult, nu avea să mai vadă nimic.

Acoperind murmurul regulat al propulsiei, aerul şuiera asurzitor şi Iern simţea opintelile aeronavei. În vreme ce mâinile şi picioarele-i executau un dans straniu printre comenzi, izbucni într-un hohot de râs, încântat. Avionul său nu era asemeni vrăbiuţei care-l purtase de la Beynac la Bordeu, jumătate lemn şi jumătate pânză; era un şoim, aproape la fel de bun precum cele aflate în posesia maurailor. Aliajele care-l alcătuiau erau nepreţuite, şi consuma torente de combustibil. Nu existau multe asemenea aparate pe pământ. Era capabil să depăşească viteza sunetului sau chiar să urce până la Ostrovul Ceresc. Nu avea arme la bord – cine să-l atace aici? – dar nici n-ar fi putut fi folosit în vreme de război, fiind mult prea preţios. Dacă Iern ar fi fost trimis pe câmpul de luptă, ar fi avut de condus o maşinărie nu cu mult mai bună decât cea care îl adusese din Beynac.

Se întrebă cum ar fi fost să fie nevoit să plece la luptă. Conflictul espanyan avusese loc înainte ca el să se fi născut, iar în vremea campaniei din Italya, el era doar un tânăr cadet. Vor mai avea loc lupte, oare? Domeniul nu reuşise să-l împiedice pe Lonzo de Zamora să supună cea mai mare parte din Iberya, dar ambiţiile fiului acestuia de a controla vestul Mării Mediterr fuseseră stăvilite... Iern spera că pacea avea să dureze. Nu suporta ideea că ar putea fi nevoit să ucidă oameni. Nici măcar nu-i plăcea să vâneze...

Un glas îi răsună în căşti, readucându-l la realitate.

— Ce-a fost asta, locotenente? Te amuzi?

— Nimic, nimic, răspunse el, grăbit. Obrajii i se îmbujorară. Nu era corect, din punct de vedere profesional, să se bucure de dificultatea unei misiuni. Adăugă apoi: Aud un bâzâit electrostatic. Cum recepţionaţi datele transmise de instrumentele mele?

— Satisfăcător. Avem în prezent alte trei unităţi în zonă şi primim date şi de la ele, astfel încât începem să ne facem o idee mai limpede. Dă-i drumul mai departe.

Acolo, departe, la bordul aerostatului, având la dispoziţie cel mai puternic computer din Domeniu, ofiţerul analist începu să turuie o serie de cifre şi date tehnice.

— Nu-i destul! strigă Iern. N-avem destule informaţii!

— Aşa e. Misiunea ta...

— Ascultă, îl întrerupse Iern. Mă aşteptam la asta. Până când noi vom reuşi să aflăm destule, cu prudenţa care ne caracterizează, urgia va fi atins deja pământul. Mă voi îndrepta direct spre mijlocul furtunii. Recomand colegilor mei piloţi să se cufunde până la jumătatea drumului în masa ciclonului, de pe poziţiile pe care le ocupă în acest moment.

— Locotenente!

— Domnule maior, te rog să transmiţi recomandările mele. Iern ştia că toţi colegii săi aveau să îl urmeze; mândria personală şi prestigiul Corpului aveau să le ceară acest lucru.

— Mă pregătesc să accelerez. Pregătiţi-vă să recepţionaţi un flux important de date.

Auzise oare cum interlocutorul său înghiţise în sec?

— Prea bine, locotenente.

O stare de extaz, precum cea produsă de vin, puse stăpânire pe Iern. Într-o astfel de situaţie, cererile unui Călăreţ al Furtunii erau mai presus de orice rang, cu excepţia ordinelor date de căpitanul Ostrovului Ceresc. Era pentru întâia oară când îşi exercita în acest mod autoritatea. Se simţea aproape ca în ziua în care posedase pentru prima oară o femeie.

Dar şi duşmanul cu care avea să lupte era primul de o asemenea anvergură! Mai luptase cu furtunile şi înainte, dar o făcuse numai pentru a exersa sau pentru a strânge date pentru oamenii de ştiinţă sau pentru superiorii săi. O asemenea furtună, de o asemenea intensitate, se ivea numai de două sau de trei ori într-o întreagă carieră.

Degetele sale, crispate pe comenzi, măriră energia motoarelor. Reactorul ţâşni în sus cu o forţă atât de mare, încât Iern fu ţintuit în scaunul tapiţat cu piele fină. Zece kilometri mai sus, redresa aparatul şi porni într-o spirală descendentă. Duşmanul acoperea acum întreg orizontul, cu neguri brăzdate de fulgere. Spre est, apele şi pământurile se întindeau la nesfârşit, şi el era singura lor speranţă de salvare. Întregul peisaj avea o frumuseţe sălbatică, dar acum nu avea timp să îl admire. Pierzându-şi timpul cu aşa ceva, şi-ar fi trădat cauza.

Razele radarului sondară necunoscutul. Senzorii cu infraroşii convertiră radiaţia în date măsurabile. O cameră de televiziune transmitea imagini optice, dând chip celor deduse de Iern din datele matematice. (Această cameră de televiziune se adăugase recent arsenalului, fiind o aparatură rar utilizată şi costisitoare, importată de la maurai. Iern binecuvântă negustorul care o adusese în Uropa.)

O dată localizat ochiul furtunii, pilotul trebuia să îl cartografieze.

— Sunt gata de coborâre, anunţă el.

— Zhesu să te aibă în pază, spuse maiorul, cu glas şovăitor.

Iern ridică din umeri. Participa la slujbe fiindcă aşa făceau toţi membrii clanului, dar nu ascunsese niciodată faptul că era un agnostic.

— Mulţumesc, domnule, răspunse. Voi cobori în spirală, cu o rază de trei kilometri şi o înălţime de doi. Acesta îmi pare a fi cel mai potrivit plan de zbor. Cere-le tovarăşilor mei să-mi ureze spor la vânătoare şi transmite-le acelaşi lucru din partea mea! nu se putu el abţine să nu braveze.

Şoimul pilotat de Iern plonjă.

Noaptea îl învălui. Vântul bătea în rafale puternice, fulgere înspăimântătoare brăzdau cerul, iar ploaia răpăia pe metalul aripilor şi pe acoperişul cabinei pilotului. Azvârlit de colo-colo, în sus şi în jos, la dreapta şi la stânga, asurzit de vuiet şi ţipătul furtunii, Iern uită de sine, luptând împotriva inamicului ce încerca să-l sfâşie ori să-l arunce în valurile furioase de dedesubt. Periodic, traversa zona calmă de la mijloc, aruncându-se cu furie în zidul de furtună opus. În vreme ce avionul său se răsucea, pradă mâniei vântului, instrumentele sale continuau să înregistreze, iar o rază de înaltă frecvenţă transmitea datele dincolo, spre zona calmă încă: presiuni, viteze, ionizări, potenţiale, gradiente, cifrele diabolice.

Departe, în Ostrovul Ceresc, tehnicienii de la computere îşi hrăneau maşinăriile cu datele transmise de el şi de tovarăşii săi. Meteorologii le prelucrau apoi. Programul computerelor era rezultatul sutelor de ani de studii, gânduri, dezbateri şi, uneori, greşeli fatale. Chiar şi în Era Izolării, căreia îi pusese capăt Restauraţia lui Enric, munca aceasta continuase. Căci, oare, nu erau aerogenii regii şi reginele văzduhului?

Radarscopul îl avertiză pe Iern că se apropiase prea mult de valurile cât nişte coline. Făcuse tot ceea ce-i stătuse în putinţă, şi datoria sa era acum să încerce să scape cu bine. Se smulse din turbulenţă, înspre calmul central. Îşi îndreptă nava în sus şi porni să urce. Deasupra, cerul era un disc de purpură, în mijlocul căruia strălucea o stea.

Evadă, făcând o voltă deasupra monstrului, şi schimbă direcţia spre răsărit.

— Sunt Iern Ferlay, rosti el în microfon. Raportez, am scăpat cu bine. Îmi recepţionaţi transmisia?

— Da. Ai făcut treabă bună, locotenente.

— Ceilalţi sunt teferi?

— Toţi sunt bine. Peste câteva minute vom fi gata să acţionăm. Părăsiţi zona şi îndreptaţi-vă spre Tournev.

Iern încuviinţă şi dădu ascultare ordinului. Atât avionul său, cât şi cele ale tovarăşilor săi aveau nevoie de o inspecţie amănunţită şi, poate, chiar de reparaţii, iar acest lucru se putea face numai cu ajutorul facilităţilor oferite de oraşul-cartier general. Cât despre piloţi, ei aveau să fie întâmpinaţi ca nişte cuceritori şi îi aştepta cel puţin o săptămână de relaxare şi sărbătoriri.

De data aceasta, erau într-adevăr nişte cuceritori. Căci nu fiecare încercare era sortită reuşitei...

Încetul cu încetul, Iern realiză că acţionase din instinct. Atenţia sa fusese aţintită altundeva, într-un loc necunoscut, şi de-abia acum îi revenea. Nu reuşea să-şi amintească exact cum reuşise să călărească furtuna; fusese o experienţă transcendentală, se identificase cu adversarul său... Îl dureau toate încheieturile, în pofida jachetei căptuşite pe care o purta, corsetul de siguranţă îl umpluse, probabil, de vânătăi. Dar se simţea cuprins de bucurie, de o pace adâncă. Da, fusese într-adevăr ca şi cum ar fi făcut dragoste...

Dar ceea ce era interesant de-abia începea! Câştigase faimă, onoare pentru familia şi clanul său, şi avea să fie, probabil, avansat. Dar asta nu-i dădea dreptul să irosească nici măcar un litru de combustibil zăbovind aici, pentru a admira spectacolul. Nimeni nu-l putea împiedica însă să zboare încet, la mare înălţime, să-şi desfacă centura de siguranţă şi să privească în urmă. Îşi aminti la timp să-şi pună ochelarii întunecaţi de protecţie. Razele laser loviră.

De-a lungul fiecărei zile, nestânjenite niciodată de ceaţă ori de ploaie, razele soarelui scăldau suprafaţa aerostatului. Puterea cu care loveau imensa sferă având diametrul de doi kilometri se măsura în gigawaţi. O fracţiune a acestei puteri, traversând dublul înveliş, menţinea temperatura înaltă din interior, care ajuta Ostrovul Ceresc să plutească în înălţimi. Cea mai mare parte însă era colectată de bateriile solare şi de convertoarele termale, devenind electricitate. O parte din energia astfel obţinută hrănea reactoarele care împiedicau vânturile stratosferei să mute din loc aerostatul, satisfăcând, totodată, nevoile existente la bord. O altă parte, trimisă la sol, alimenta uzinele de sintetizare a combustibilului şi alte obiective la fel de esenţiale. Cu toate acestea, industria era slab dezvoltată şi, cu excepţia generatoarelor locale aflate ici-colo, Domeniul nu folosea energia electrică; metalul necesar pentru conductori era mult prea costisitor. Cea mai mare parte a celulelor solare erau nefolosite, cu excepţia perioadelor de război sau în cazul furtunilor.

Acum însă, circuitele se închiseră şi un flux de curent se revărsă în uriaşele acumulatoare, iar de acolo, fu orientat spre laserele atotputernice. Ca nişte fulgere, razele ţâşniră la atac.

Nu erau însă izbucniri aleatorii de furie. Minţile celor care le ghidau erau limpezi şi se bazau pe datele smulse de Călăreţii Furtunii din inima distrugătorului uragan. În comparaţie cu puterea duşmanului lor, energia acestor raze era mică. Importantă era însă intensitatea lor, bine focalizată asupra unor puncte vitale, chibzuit alese.

Iern vedea acum suliţele de foc izbucnite din văzduh. Atmosfera devenea incandescentă acolo unde loveau, iar întunericul devenea izvor de lumină. Dacă n-ar fi purtat ochelarii de protecţie, ar fi fost orbit, poate pentru totdeauna.

Acumulatoarele se descărcau, reîncărcate fiind însă imediat de către panourile colectoare. Unele raze menţineau mereu aceeaşi ţintă, săpând, erodând ţesătura uraganului; altele fulgerau scurt, tulburând echilibrul în punctele strategice, întorcând furia monstrului împotriva lui însuşi. Fără milă, Ostrovul Ceresc lovea, biciuia, sfâşia carnea furtunii.

Câmpul de bătălie rămase în urmă, şi Iern survola acum Franceterr-ul cufundat în bezna plină de stele. Aerostatul continua să strălucească, răpind razele unui soare deja invizibil. Curând însă, avea să pălească. Iern se întrebă dacă, până atunci, lupta avea să fie încheiată.

Incandescenţa rămasă în urmă se estompă. Un strigăt triumfător îi răsună în căşti:

— Ţesătura furtunii a fost destrămată!

— Ce se prevede? sosi imediat o întrebare pusă de un glas ferm, pe care Iern îl recunoscu drept cel al colonelului Tess.

— Ăăă... E doar o evaluare preliminară, doamnă. Am risipit uraganul, dar nucleul său continuă să rămână activ. Este însă mult slăbit şi se îndreaptă spre nord-vest. Vor urma vânturi puternice şi ploi abundente pe coastă în următoarele două-trei zile. Dezastrul a fost însă evitat, şi dacă am insista în continuare, am alunga urgia spre Eria.

— Ar fi inuman s-o facem, şi-am stârni furia ţărişoarelor care au început să se dovedească parteneri buni de comerţ în ultima vreme... Ei bine, punem capăt tirului. Comanda Meteo către toţi Călăreţii Furtunii: felicitări, mulţumiri, şi bun venit acasă!

Iern zbura mai departe. Cu coada ochiului, zări, spre stânga, un colţ al Brezh-ului. Era Ar-Goat, nu Ar-Mor, dar, cu toate acestea, era ţinutul său natal. Îl cuprinse un dor nebun de mama sa.

Ostrovul Ceresc creştea în faţa ochilor săi. La lumina stelelor, părea o lună imensă, cenuşie, luminată din loc în loc de sclipiri electrice. Dedesubt, râul Loi şerpuia ca o panglică prin câmpie. Începu să coboare.

3

La origini, Tournev-ul fusese o excrescenţă a Vechiului Tours. O parte dintre clădirile sale fuseseră construite cu materiale luate din ruinele vechiului oraş. Locuitorii se stabiliseră aici nu doar pentru a se bucura de protecţie, ci şi şi pentru că aveau impresia că însăşi prezenţa Ostrovului Ceresc era de-ajuns pentru a-i face să se simtă mai în siguranţă. Îşi înălţaseră case noi, căci cele vechi se năruiseră sau erau folosite de aerogeni. Întemeiaseră un nou oraş, căci cei ce aveau să devină oamenii clanurilor, pe-atunci puţini la număr, erau prea copleşiţi de volumul prea mare de muncă pentru ca să-i mai poată guverna. Timpul trecu, şi uzinele vechiului oraş îşi epuizară întregul potenţial. Ideea cea mai la îndemână fu construirea altora noi în noul oraş, situat atât de aproape. Încetul cu încetul, Tournev deveni capitala terestră a Domeniului, aşa cum Ileduciel îi era capitala aeriană. Vechiul Tours rămase o enclavă, alcătuită dintr-o mulţime de clădiri atent restaurate, în care trăiau doar cei care le îngrijeau şi cei câţiva comercianţi care trăiau de pe urma curioşilor ce veneau să o viziteze.

Cu toate acestea, era o aşezare deosebit de romantică. Iern se afla aici în amurg, având alături o tânără frumoasă, şi simţea că se îndrăgosteşte.

Aerul era răcoros, şi respiraţia le era aburoasă, dar pelerinele cu glugă şi mâinile strânse laolaltă le ţineau de cald. Se urcaseră într-un turn, la poalele căruia se întindea o mare de acoperişuri şi de străzi cufundate în penumbră. Ceva mai departe, în întregul Tournev, ferestrele începuseră să se lumineze şi lămpile cu gaz de pe străzi să se aprindă, una după alta. Pe meandrele râului, cufundat şi el în întuneric, se zăreau umbre negre, barje şi bărci. Ca nişte licurici, lanternele muncitorilor care se întorceau acasă se legănau, dând serii un aer feeric, de sărbătoare. Pe malul stâng al râului, la mare distanţă, dincolo de ferme şi căsuţe, se înălţa colina Consvatorului. Zidurile acelea năpădite de iederă nu erau însă cufundate în beznă. Ici şi colo, câte o luminiţă pâlpâitoare vădea prezenţa câte unui învăţat care lucra până târziu. Credinţa din vremuri imemoriale a ţăranilor pretindea că locurile acelea ar fi fost sfinte. Era singura înălţime din acest ţinut, unde, în anumite perioade ale anului, Ostrovul Ceresc eclipsa luna ori soarele.

De şapte ori şi jumătate mai mare decât ambii aştri, aerostatul plutea chiar deasupra capetelor lor. Scăldat încă în lumina soarelui, aşa cum era mereu cu douăzeci de minute după căderea nopţii sau cu tot atâta înaintea zorilor, îşi răspândea razele peste câmpuri. În lumina lui, Ashcroft Faylis Mayn îi părea lui Iern a fi una dintre acele fiinţe legendare despre care în Breizheg se presupunea că ar bântui pădurile şi dolmenele, prea frumoasă pentru a fi adevărată.

— De câte ori am stat aici şi-am visat..., rosti ea, cu glas scăzut. Dar niciodată nu mi-am închipuit că voi sta aici, având alături un... sfânt.

Accentul ei muzical, burgoynez, conferea personalitate vocii ei plăpânde. Inima lui Iern prinse a bate mai cu putere. Era micuţă, fragilă, cu ochi cenuşii şi un păr lung, de un auriu strălucitor. Era pătimaşă şi inteligentă, şi studia istoria la Consvator. Nu era deloc genul de fată care să sară direct în aşternut, şi era de familie bună. Ruda sa, Talence Jovain Aurillac, i-o prezentase lui Iern cu câteva zile în urmă, şi, din ziua aceea, pilotul îşi pierduse orice urmă de interes pentru fetele din port.

— Ei, haide, spuse el, cu o emoţie în glas care îl surprinse, doar nu eşti vreo ciobăniţă din vreo fundătură de la munte. Eşti o femeie din rândul clanurilor şi ştii prea bine că suntem cu toţii oameni de rând. Eu... Eu nu mi-am făcut decât datoria, asta-i tot.

Privirea ei o căută pe a lui.

— Dar purtăm în noi sufletele strămoşilor, nu-i aşa? Uneori, cred că în tine se află cel al primului căpitan.

— Poftim? Nu, sunt convins că actualul nostru căpitan e cel care... Mă rog, te străduieşti să mă măguleşti, dar, sincer să fiu, eu nu prea cred în asemenea lucruri.

Ea zâmbi.

— Nici eu... Dar, vorbesc serios, tu îmi pari a fi o parte a unui organism uriaş care evoluează cu adevărat.

Luat pe nepregătite, el o privi surprins.

— Eşti geeană?

— Nu. Geeanii au, poate, unele idei interesante, dar... Eu nu sunt decât o cititoare de cărţi prăfuite. O visătoare... Ridică privirea, oftând. Cred că existenţa are un anumit scop. Altfel, nimic n-ar avea sens, nu-i aşa, Iern? Cum am putea noi, tu şi eu, să ne aflăm aici, teferi şi fericiţi, dacă destinul nu i-ar fi călăuzit pe înaintaşii noştri?

— Ei bine...

Iern îşi căută o vreme cuvintele, pentru a-i răspunde, apoi se lăsă păgubaş. Ce rost ar fi avut să strice clipele acestea minunate? Propria sa viziune despre trecut era mult mai prozaică.

Imediat după Războiul Judecăţii, când haosul şi radioactivitatea puseseră stăpânire pe întreaga Uropă, membrii echipajului originar mutaseră Ostrovul Ceresc de deasupra Parisului, către Tours. Acest oraş scăpase de bombardamente, dar nu şi de foamea şi bolile care îl oprimaseră în anii care urmară. La bordul aerostatului se aflau însă oameni hotărâţi, care îi sprijiniseră pe supravieţuitori. În felul acesta, fusese posibilă o reconstrucţie relativ rapidă.

În vreme ce se străduiau să guverneze cu toleranţă, cei Treizeci, douăzeci şi doi de bărbaţi şi opt femei, aparţinând unor naţiuni care acum nu mai existau decât sub formă de pulbere şi amintiri, nu se gândeau decât la propria lor supravieţuire. În aer, se aflau în siguranţă. Dar trebuia să bea şi să mănânce; aeronavele auxiliare aveau nevoie de combustibil şi de piese de schimb; învelişul adăpostului lor se cerea a fi înlocuit, panou cu panou, o dată la fiecare zece ani, căci razele ultraviolete şi ozonul îi alterau structura; nevoile lor erau nenumărate, şi nu puteau fi satisfăcute decât cu ajutorul unei tehnologii avansate, a cărei bază industrială nu mai exista.

În jurul lumii, alte aerostate se prăbuşiseră din aceste motive. Cei Treizeci avuseseră însă noroc. Protejaţi fiind, şi beneficiind de o bună organizare, localnicii îşi puteau îndrepta forţele spre reconstrucţia principalelor facilităţi, şi doreau să o facă. Dacă Ileduciel avea să se prăbuşească, ştiau că şi minima bunăstare de care se bucurau avea să se risipească în scurtă vreme. Sărace în utilaje şi resurse, ducând lipsă de personal calificat uzinele erau destul de ineficiente la început, de-abia reuşind să satisfacă nevoile aerostatului şi să aprovizioneze maşinăriile acestuia. Dar chiar şi puţinul acesta era de ajuns, şi, cu timpul, fermele începuseră să îşi sporească producţia, iar comerţul reînviase. Unii oameni îşi găsiseră timp chiar şi pentru a salva de la distrugere cărţi şi pentru a le studia.

Între timp, puterea Ostrovului se extindea Expansiunea începuse pe nebăgate de seamă, prin suprimarea bandelor înarmate care ameninţau comunitatea. Mai târziu, generaţie după generaţie, adoptaseră această politică a datoriei şi destinului. Uneori, aerogenii utilizau trupe de infanterie alcătuite din localnici, sprijinindu-le cu aviaţie şi cu arme laser. Cel mai adesea însă, ţinuturile se alăturau cu bucurie Domeniului, ca urmare a unor tratate bine chibzuite ori prin căsătorii şi alianţe. La urma urmei, intrarea în Domeniu oferea o mulţime de avantaje, cele mai evidente fiind pacea la fruntarii şi comerţul liber. Supravegherea din înalturi sporea siguranţa publică, elimina din faşă bolile recoltelor şi depista terenurile bogate în vânat sau peşte, oferind hărţi aduse la zi. Previziunile meteorologice şi modificările ocazionale ale climei erau nepreţuite. Consvatoarele fondate de oamenii clanurilor erau, în acelaşi timp, şcoli şi muzee, depozitare şi izvoare de cunoaştere; de-aici porneau în lume fizicieni şi agronomi, bărbaţi şi femei, învăţaţi de toate felurile. Iar Ostrovul Ceresc nu cerea multe în schimb: un tribut modest şi punerea în aplicare a unor legi referitoare, îndeosebi, la drepturile omului şi la cooperarea cu celelalte regiuni ale Domeniului în situaţiile de importanţă vitală. În rest, cu excepţia regiunii din jurul Tournev-ului, statele rămăseseră autonome.

Teoretic, aceasta era situaţia şi, multă vreme, teoria fusese cea care contase. Sau mitul, veneraţia, simţul destinului, speranţa că această rasă aleasă de Dumnezeu avea să reconstruiască întreaga lume.

Bineînţeles, acest lucru nu fusese cu putinţă. La un moment dat, limita expansiunii fusese atinsă, în acele ţinuturi în care Ostrovul nu se mai zărea pe cer. A-l muta mai aproape de acele regiuni ar fi însemnat a retrage protecţia acordată altora, a căror loialitate dura de veacuri. Aerogenii nu aveau cum să pună stăpânire pe întreaga planetă. La urma urmei, erau şi ei doar simpli muritori.

Globul de deasupra capetelor lor se întunecă. Stelele începură a străluci mai tare.

— Trebuie să mă întorc, spuse Faylis. Aş vrea să mai rămân, dar trebuie să-mi apăr reputaţia şi...

— Dar cu reputaţia mea cum rămâne? interveni Iern, zâmbitor, în vreme ce inima continua să-i bată nebuneşte. Cu mine, eşti în siguranţă! Ea chicoti. Nu râde, vorbesc foarte serios!

— Ştiu. Aş vrea să... Dar ne cunoaştem de atât de puţină vreme!

— Ce importanţă are?

Ea nu-i opuse rezistenţă când el o cuprinse, trăgând-o la pieptul său. Un minut mai târziu, se putea lăuda că sărutase, pentru întâia oară, un bărbat.

Se opriră aici. Iern nu îndrăzni să îşi forţeze norocul, deocamdată. Folosind lanterna sa electrică, emblemă a apartenenţei sale la o elită redusă ca număr, porniră în jos pe trepte şi ieşiră, pe poartă, în stradă. Râseră adesea, sărind şotronul pe pietrele de pavaj, ca nişte copii.

Intrând în Tournev, se străduiră să redevină serioşi. Nu se aflau în cartierul de pe malul râului, ci într-o zonă rezervată oamenilor clanurilor şi localnicilor mai bogaţi. In mod obişnuit, ea locuia într-un cămin, la Consvator, dar aceasta era o zi de sărbătoare, Ziua Secerişului. Cu această ocazie, ea se mutase împreună cu câţiva colegi într-un conac confortabil aparţinând familiei Aurillac. Era destul loc pentru ei, şi invitaţiile de acest gen erau un lucru obişnuit.

Ocupantul actual al conacului era Talence Jovain Aurillac, aflat aici în interesul afacerilor familiei, ale cărei proprietăţi se aflau undeva în munţii Pyrny. Când valetul deschise uşa pentru Iern şi Faylis, acesta tocmai ieşea dintr-o cameră de studiu alăturată. Lumina lămpii îi proiecta pe chip o umbră, de parcă ochii i-ar fi fost vineţi.

— Pe Charles cel Mare, fetiţo! exclamă el. În ţinutul din care provenea, numele primului căpitan era adesea rostit în asemenea împrejurări. Unde-ai umblat până acum? Ştii cât e ceasul?

Ea ridică din umeri, încruntându-se.

— Dar dumneata ştii ce drept ai să mă întrebi aşa ceva? Dacă nu ştii, află: nici unul!

Jovain pufni, neîncrezător. O clipă mai târziu, privirile i se aţintiră asupra lui Iern, şi acesta crezu că citeşte în ochii rudei sale îndepărtate o sclipire de ură născândă.

Însă Călăreţului Furtunii nu-i păsa de ea în clipa aceea.

II

Orion va răsări

Terai Lohannaso auzise pentru întâia oară aceste cuvinte din gura unei fetiţe copleşite de amărăciune, aflată în casa părinţilor ei, pe care urma s-o părăsească, la poalele unui pisc înzăpezit dintr-o ţară în care el însuşi era un străin nedorit. Mai târziu, nu reuşise niciodată să-şi dea seama de ce anume îl obsedau cuvintele ei. Nu-i stătea în fire să-şi imagineze tot felul de lucruri şi, deşi nu-i plăcuse niciodată să provoace tristeţe altora, se vedea silit să recunoască nevoia de acţiune în multe asemenea cazuri.

Poate că asta se întâmplase din pricină că îi cunoscuse tatăl, îl văzuse murind şi fusese cel care îi adusese mamei ei vestea. Poate era din cauză că acea scenă tristă, în aparenţă neînsemnată, trezise în el o atenţie aparte, de care nu era pe deplin conştient, acordată unor lucruri pe care le făcuse, le văzuse sau despre care auzise vorbindu-se. La vremea lor, acestea fuseseră nişte simple întâmplări, dar, puse cap la cap, ele duceau spre o concluzie teribilă. În orice caz, în anii care urmaseră, se gândise adesea la clipele acelea şi, implicit, la Launy Birken.

Cei doi se cunoscuseră înaintea Războiului Energiei, fapt deloc straniu. Terai era pe-atunci căpitanul unui cargou ce-şi avea baza în Awaii; Launy era coproprietar la o făbricuţă, modestă, dar inovatoare, care producea mărfuri electronice căutate chiar şi pe piaţa Federaţiei Maurai.

Ca multe altele de soiul ei, nava lui Terai urma o rută care trecea prin strâmtoarea de dincolo de Vittohrya, un oraş a cărui importanţă culturală şi politică era mai mare decât cea economică. (Locuitorii Uniunii de Nord-Vest nu se feriseră să-şi reclădească oraşele pe vechile vetre chiar înainte ca radioactivitatea zonelor respective să fi devenit nesemnificativă. În asemenea cazuri, comunităţile erau mai îndreptăţite să-şi păstreze vechile mesaje tuturor celor interesaţi. Când Launy primea câte o comandă, se deplasa el însuşi pentru a aduce marfa comandată şi rămânea acolo, pentru a se asigura că aceasta era corect depozitată. Apoi, împreună cu Terai, ieşeau în oraş să cineze şi să bea niţel la ceas de seară. Nu vorbea maurai, dar însoţitorul său vorbea curent engleza. Terai ajunsese chiar să-i cunoască soţia.

Cei doi bărbaţi luptaseră în tabere diferite în recentul conflict, dar asta nu era o piedică în calea prieteniei lor. Războiul Balenelor fusese nedeclarat şi de scurtă durată; fiecare tabără îşi avusese scopurile ei bine definite, iar înfruntările respectaseră un anume cod cavaleresc.

Terai, în vârstă de optsprezece ani şi proaspăt înrolat în Marina Federaţiei, câştigase o medalie, asumându-şi conducerea navei sale, ai cărei ofiţeri fuseseră ucişi în bătălia de la Farallones, menţinând-o deasupra liniei de plutire până în portul din Hilo Bay. Avea să-şi amintească în veci de cele mai apropiate nave ale Uniunii, care îşi trimiseseră oamenii pentru a-i ajuta la stingerea focului, şi de regretul exprimat de aceştia, fiindcă nu puteau face mai mult pentru ei, fiind nevoiţi să urmărească navele maurai rămase.

Cât despre Launy, acesta, ceva mai vârstnic fiind, fusese căpitanul uneia dintre navele private care asigurau menţinerea embargoului comercial în Pacificul de Est. Având avantajul unei propulsii auxiliare diesel şi al unui armament mai bun, nava pe care o comanda capturase nouă nave de comerţ şi le trimisese la fund; înainte de asta însă, echipajele lor fuseseră transferate la bord, cu tot cu pisicile-mascotă. Fascinat de cultura maurai, căpitanul îşi tratase „oaspeţii" cu aceeaşi bunăvoinţă cu care i-ar fi găzduit la sine acasă.

Acestea erau motivele care îi determinau pe cei doi să-şi poarte respect şi afecţiune reciprocă.

O dată sau de două ori li se întâmplase să discute în contradictoriu despre justeţea cauzelor respective. Ultima discuţie de acest fel înaintea următorului război avusese loc într-un local liniştit, aparţinând sediului central al firmei lui Launy.

Îl invitase aici pe Launy pentru a-i oferi un prânz delicios şi pentru a-i arăta ce altceva mai reuşise civilizaţia sa să înfăptuiască, în afară de producţie, comerţ şi explorări. Era o încăpere largă, cu un tavan înalt, iar mesele, aşezate la distanţe confortabile unele de altele, erau acoperite cu feţe de masă albe, de in, farfuriile fiind dintr-un porţelan fin, iar tacâmurile din fildeş îngrijit sculptat. În vatră ardea focul, dar scopul acestuia era pur decorativ; încălzirea electrică alunga frigul, sfidând parcă vântul şi ploaia care răpăiau în geamuri. Iluminatul discret era tot electric. Energia produsă de hidrocentrale nu era o raritate prin părţile acestea. Cu toate acestea, consumul de cărbune al Uniunii creştea într-un ritm care maurailor li se părea de-a dreptul înspăimântător.

— Nu te înţeleg, Launy, spusese Terai, a cărui limbă fusese dezlegată de consumarea unei sticle de vin şi a unei cantităţi impresionante din whisky-ul local; când era treaz, era mult mai reţinut. Cum a putut lupta un om de treabă cum eşti tu pentru interesele unor vânători de balene? Nimeni nu te obliga să o faci. N-a avut loc nici o mobilizare, iar războiul nici măcar n-a fost declarat. Da, mi-ai povestit că ţi-a plăcut, că a fost pentru tine o mare aventură. Dar ai fi fost mai câştigat lucrând pentru compania ta. Şi dacă un om simte că nu-şi află stare, pe Lesu Haristi, sunt o mulţime de locuri care merită vizitate, iar jumătate din planeta asta e încă necunoscută!

— Da, şi mai mult de jumătate din planetă e plină doar de înfometaţi, îi replică Launy.

— Ei haide, am călătorit eu însumi destul, şi lucrurile nu stau chiar aşa de rău. Nu e rău chiar pretutindeni.

— E îndeajuns de rău, în destule locuri, îi răspunse Launy, şi glasul i se înflăcără. Nu ştiu doar din cărţi, am văzut cu ochii mei.

— Cum aşa?

— Până când a fost răpus de artrită, tatăl meu a fost un Om de Fier. M-a luat cu el în ultima călătorie de prospectare pe care a întreprins-o spre coasta lantică. Pe-atunci, în oraşele moarte găseai o mulţime de lucruri interesante. N-am avut de înfruntat nici un fel de primejdii. Dar, într-un fel, aş fi preferat să avem, căci motivul principal al siguranţei noastre o constituia starea deplorabilă a localnicilor, prea decăzuţi pentru a reprezenta o ameninţare. În loc de asta, cerşeau. Am întâlnit o mulţime de femei care îşi ofereau trupurile, având consimţământul familiilor lor, pentru câte un ac ori o cană de plastic sau orice alt mărunţiş de care noi ne puteam dispensa. Eram prea tânăr pentru a da atenţie unor asemenea oferte, dar mă îndoiesc că acele sărmane creaturi schilave ar fi putut trezi în mine vreo dorinţă.

Omul acesta mi-e mai drag decât oricând, gândi Terai. Încearcă să evite a-mi răspunde la întrebare, dar nu schimbă subiectul, ca să se laude.

N-ar fi fost greu să se laude. Oamenii de Fier erau personaje legendare, iar isprăvile lor de odinioară deveniseră faimoase. Se vorbea de felul în care înaintaseră, luptând, furişându-se, trudind din greu, prin câmpiile ocupate de neamul mong, în căutare de metale. În ziua de azi, trecerea lor era reglementată prin tratate; uzine aflate în proprietatea sălaşelor prelucrau materialul chiar acolo, la surse; acesta era apoi încărcat în trenuri care traversau fără nici un fel de incidente preriile, către munte; uneori, încărcătura provenea din zăcăminte redescoperite, nu din recuperări; tonajul de cărbune extras era însă mult mai mare. E-adevărat, expediţii de cercetare mai porneau şi în acele zile către deşerturile sălbatice ale răsăritului îndepărtat, cu intenţia declarată de a da industriei Uniunii un plus de forţă. De i s-ar fi putut da mai multă minte şi inimă...

— Hai să luăm exemplul unei ţări civilizate, urmă Launy. Am călătorit spre sud până în Corado, iar ţinuturile acelea sunt sigure. Din punct de vedere politic, sunt marionetele noastre, dar de trăit, se trăieşte bine. La mongi, e la fel. Am vizitat şi ţara Mong, iar ei sunt mai diferiţi de noi decât nimeni alţii. Cu toate acestea, chiar şi slujitorii lor sunt mai bine educaţi şi hrăniţi decât te-ai putea aştepta. Bineînţeles, mi-ar plăcea să străbat şi Federaţia voastră într-o bună zi, în calitate de turist, şi încă foarte mult. Poate, peste câţiva ani, mă voi îndrepta şi către Yurrup. Comerţul cu cei de-acolo s-a dezvoltat mult, nu-i aşa? Iar Ostrovul Ceresc este, cred, o privelişte magnifică. Am putea vorbi despre o mulţime de alte regiuni norocoase. Dar cea mai mare parte a lumii... Clătină din cap cu vehemenţă. Nu, mulţumesc! Am cunoscut ţări în care bogaţii o duc bine, dar i-am cunoscut şi pe cei săraci din ţinuturile acelea... Şi-am văzut locuri unde toţi, fără excepţie, erau săraci... Crede-mă, am văzut destule.

Terai se întoarse la atac.

— Dar, dacă ţi se frânge inima de mila lor, cum poţi îndura masacrarea balenelor? întrebă el, ironic.

— Şi voi, mauraii, le-aţi vânat în trecut. Ba chiar aţi încercat să le domesticiţi şi să le creşteţi în ferme, ca pe vite.

— Asta s-a întâmplat înainte ca oamenii de ştiinţă să descopere ceea ce fusese un fapt cunoscut înaintea Prăbuşirii, anume cât de inteligente sunt cetaceele. Terai îşi apucă paharul, adulmecându-i mirosul, înainte de a da pe gât licoarea arzătoare. Ai mai auzit, sunt convins, toate astea... Încetul cu încetul, ne-am dat seama că lumea nu e chiar atât de săracă precum credeam, nu îndeajuns ca oamenii să fie nevoiţi să ucidă fiinţe pentru carne sau untură.

Îl privi pe interlocutorul său aflat dincolo de masă. Avea în faţă un bărbat solid, deşi nu la fel de solid precum el însuşi. Era îndesat şi bine făcut, purtând o coamă blondă care îi atârna până pe umeri. Era înveşmântat în hainele obişnuite pentru o seară petrecută în societate. La gât, peste cămaşa de lână, avea legată o eşarfă de mătase din import. Purta pantaloni de piele fină şi cizme scurte, solide. Inelul de fildeş de la mâna stângă îl arăta a fi însurat.

Hainele lui Terai erau asemănătoare, dar mai simplu croite, iar acest lucru, împreună cu întreaga sa înfăţişare, îl deosebea radical de ceilalţi oaspeţi prezenţi, în majoritate cupluri căsătorite. Aceştia se străduiau ca interesul vădit pe care îl trezea străinul să treacă neobservat.

— Hotărârea voastră poate fi unilaterală. Nu o puteţi impune întregii omeniri. Când aţi început să confiscaţi navele de vânătoare ale celor din nord-vest...

— Am făcut acelaşi lucru şi cu navele negustorilor de sclavi, dar nimeni nu s-a plâns.

— Nu. Nouă nu ne place sclavia, îl întrerupse Launy. Aşteaptă. Noi iubim libertatea. Dar această libertate se cuvine oamenilor, nu cailor ori găinilor. Sigur, balenele sunt animale inteligente, şi n-aş avea nimic împotrivă să le dăm pace. Dar asta nu dovedeşte că sunt ceva mai mult decât nişte animale. Bău şi începu să vorbească mai repede. V-aţi asumat, în ceea ce credeaţi a fi atotputernicia voastră, răspunderea de a spune căpitanilor liberi ce anume au voie să facă şi ce nu, acolo, în larg. V-aţi închipuit că, dat fiind că vânătoarea de balene e domeniul celor din Sălaşul Şoimului Pescar şi Sălaşul Stelei Polare, restul ţării acesteia dezorganizate nu se va urni pentru a le sări în ajutor, chiar cu preţul sângelui. Dar breslele nu se lasă una pe alta la ananghie; războaiele purtate cu mongii ne-au învăţat să preţuim loialitatea. Mai întâi, v-am spus să vă vedeţi de treabă, iar dacă n-aveţi de lucru, să vă duceţi şi-n Rusha, numai să ne lăsaţi în pace. Dar voi aţi răspuns prin violenţă, aşa încât a fost firesc ca sălaşurile să cheme oamenii la luptă, înarmându-i şi trimiţându-i spre a vă răspunde cu aceeaşi monedă: violenţa.

Şi-n bătăliile purtate, precum şi în raidurile pe care le-aţi întreprins, ne-aţi convins că nu avea rost să insistăm, admise Terai. Îşi aminti de navele flotei Uniunii de la Farallones, propulsate de energia aburilor, blindate cu oţel, lipsite de catapulte, dar posedând capete de dragon cu tunuri ce azvârleau obuze explozive şi tuburi ce lansau rachete. Nu v-am înţeles. N-am crezut – în „atotputernicia" noastră – că veţi investi atâtea resurse pentru acest scop.

Glasul lui Launy scăzu în intensitate. Se aplecă în faţă, peste masă.

— Uite ce e, Terai, începu el, grav. Hai să nu ne dondănim. Mai dă-mi voie să-ţi spun un singur lucru, apoi ne vom îmbăta şi vom cânta sau vom face orice altceva ne va trece prin minte. Uite cum stau lucrurile: avem nevoie de seul de balenă pentru lubrifierea de precizie. Sigur, ştiu că şi uleiul de jojoba ar fi la fel de bun. Dar nu putem importa destul din regiunile unde creşte această plantă, căci nu se cultivă îndeajuns, iar comerţul nu e suficient dezvoltat cu acea regiune. Cât despre carnea şi untura, şi fanoanele balenelor, acestea sunt vândute mongilor, care ne dau, în schimb, unele lucruri ce ne sunt indispensabile, precum cărbunele ori permisiunea de a traversa, cu căile noastre ferate, ţinuturile lor. După ce industria noastră va fi îndeajuns de bine dezvoltată, nu vom mai avea nevoie să vânăm balene. Nu va mai merita să o facem. În loc să ne puneţi beţe în roate şi să ne împiedicaţi să ne dezvoltăm, ceea ce va duce cu siguranţă la un război, la unul adevărat, de ce nu ne încurajaţi? În felul acesta, am înceta mult mai curând vânătoarea de balene. Să fie oare asta din cauză că voi – nu, nu tu, Terai, ci politicienii voştri, comercianţii voştri – n-aţi vrea ca altcineva, din altă parte a lumii, să devină la fel de puternic precum Federaţia Maurai?

— Nu! negă Terai, dorindu-şi, pentru o clipă, să creadă pe deplin în propriile-i spuse. Mai mult de-atât, ce-aş putea spune? Cât de des am afirmat-o oare? Nu vrem ca o singură civilizaţie să le stăpânească pe celelalte şi nu vrem ca exploatarea industrială să distrugă vreo parte a planetei...

Launy îşi aruncă părul de pe frunte şi-şi întrerupse oaspetele cu un hohot de râs.

— Iartă-mă! se scuză el. M-a apucat aşa, dintr-o dată... Uite cum stăm aici şi ne pierdem vremea, maimuţărindu-ne politicienii, oratorii şi profesorii! lat tu vei pleca mâine, o dată cu fluxul. Mai mare pierdere de vreme nici că se putea!

Terai se relaxa şi sorbi o înghiţitură straşnică din pahar.

— Măcar în privinţa asta, ai dreptate. Timpul petrecut cu băutura e o resursă nepreţuită. Parcă spuneai ceva de un spectacol cu fete?

Nici unul dintre cei doi bărbaţi nu simţise nevoia de a-şi găsi vreo însoţitoare dintre târfele care bântuiau prin docuri. Soţia lui Launy îl însoţise la Seattle, dar nu dorise să-i tulbure cheful cu bărbaţii; pe de altă parte, echipajul lui Terai includea atât wahines cât şi kanakas1. Nimic de zis însă: striptease-ul din Seattle era cu totul altceva decât dansurile hula awaiiene. Fu, în cele din urmă, o noapte memorabilă.

N-aveau să mai aibă parte de multe asemenea ei. La cinci ani după sfârşitul războiului Balenelor, începu altul, cel al Energiei; iar acesta era un război declarat de Federaţie împotriva Uniunii; durase vreme de trei ani grei, căci, de data aceasta, fiecare tabără era hotărâtă să o sfărâme pe cealaltă.

Faptul că Launy şi Terai se împrieteniseră nu era nimic extraordinar în sine. Curios era faptul că se întâlniseră din nou la începutul celui de-al doilea an al celui de-al doilea conflict dintre popoarele lor.

O luptă navală avusese loc în largul coastei Aurgon. Forţele maurailor învinseseră, aşa cum învingeau în fiecare bătălie navală. De această dată, se prezentaseră cu lecţia învăţată, studiaseră naţiunea adversă şi nu o mai subestimau. Se pregătiseră intens pentru acest conflict, despre care cei mai realişti dintre ei ştiuseră că avea să fie inevitabil. Forţa, priceperea, averea şi numărul superior fuseseră tot timpul de partea lor; fusese nevoie doar de o mobilizare corectă. Cu toate acestea, norrmenii li se opuseseră cu îndârjire.

Nava la bordul căreia se afla Terai scufundase un vas inamic, după care se apucase să culeagă supravieţuitorii. Printre cei salvaţi în acea zi din apă se afla şi un ofiţer de radio-comunicaţii pe nume Launy Birken.

2

Valurile albastru-verzui se rostogoleau, încununate cu spumă albă, către pata întunecată care era continentul, aflat undeva spre vest, la marginea lumii. Vuiau şi şuierau, înfuriate, iar zgâlţâitul lor se transmitea până în măduva oaselor celor aflaţi la bord. Soarele trecuse de amiază şi, pe fondul câtorva nori răzleţi, albatroşii se roteau în înalt, ca nişte fulgi de zăpadă albi ca laptele. Briza răcorea feţele oamenilor, zburlindu-le părul, umplându-le fără răgaz urechile cu şuieratul ei.

În ciuda dimensiunilor sale şi a faptului că naviga contra vântului, Barracuda înainta cu o viteză de douăzeci de noduri. Ar fi atins chiar şi viteze mai mari dacă motoarele ar fi fost pornite, dar, în acest caz, şi-ar fi depăşit tovarăşele de flotă. Ştiinţa hidrodinamicii evoluase de-a lungul veacurilor, devenind la fel de precisă ca de exemplu, balistica. Structura de trimaran era menită să îi sporească viteza şi manevrabilitatea şi nu era destinată, neapărat, măririi volumului de marfă transportabil. Velatura îi era ceva mai convenţională – deşi nu întotdeauna constructorii de nave din Federaţia Maurai urmau o convenţie anume – dar, în aceeaşi măsură, eficientă. Nava avea cinci catarge, având fiecare câte cinci vele pătrate dintr-o ţesătură translucidă, rezistentă la umezeală. Controlate de un computer, pânzele beneficiau de eleroane care le roteau în unghiurile potrivite, în funcţie de direcţia vântului. Nu necesitau nici un fel de manipulare. De fapt, în condiţii normale, întregul echipaj nu ar fi fost mai numeros de patru mateloţi...

...Dacă ar fi fost un simplu cargou, aşa ar fi stat lucrurile. În acele împrejurări însă, la bord se aflau mai multe duzini de oameni. Spaţiu era suficient. Cu excepţia unei punţi înălţate, la prova, cabinele erau sub puntea principală, iar turelele armelor, maşinăriile şi bărcile de salvare nu ocupau prea mult loc. Captatoarele solare erau desfăşurate, pentru a încărca acumulatorii şi a împrospăta combustibilul bacterian, dar şi pentru a satisface nevoile de energie curente. Erau ridicate astfel, încât, la umbra lor, echipajul să se poată relaxa. Acum însă nimeni nu prea avea chef de relaxare, căci pentru maurai, apele şi clima de aici erau reci.

Pe o navă civilă, aspectul general ar fi fost, probabil, mai puţin auster. La prova ar fi existat un galion, de inspiraţie religioasă, desigur: o sculptură a Triadei, formată din Tanaroa Zămislitorul, avându-l la dreapta Sa pe Lesu Haristi Mântuitorul, iar la stânga, pe Nan Distrugătorul, cel cu dinţi de rechin. Cu siguranţă, echipajul ar fi umplut puntea de flori în culori vii. Acum însă, cu excepţia intarsiilor din suprastructură, singurele pete de culoare erau cele de pe catarg, unde era arborată flamura Crucii şi Stelelor, steagul Federaţiei.

Şi totuşi, echipajul nu renunţase Ia plăcerile sale, de care se bucura din plin, între două bătălii. Sfidând vremea potrivnică, unii nu purtau decât câte un sarong, împodobindu-se cu brăţări, coliere sau chiar ghirlande împletite din florile crescute în glastre, în cabine. Erau tineri şi plini de viaţă, iar tenurile lor variau de la cel de culoarea ambrei la cel de un negru intens; fără îndoială, erau mai chipeşi decât tovarăşii lor care umblau încotoşmănaţi. Marea majoritate erau bărbaţi, dar, aşa cum se întâmpla mereu la bordul navelor maurai, alături de aceştia se înrolaseră şi femei necăsătorite încă, dornice de aventură.

Păreau că-şi celebrează viaţa, în grupuri mici, spontan alcătuite. Picioarele săltau, şoldurile se mişcau, ondulându-se în ritmul muzicii emise de acordeoane, flauturi şi instrumente tradiţionale cu coarde. Se jucau zaruri ici, iar dincolo se auzea clămpănitul sec al pieselor rotunde pe o tablă de go. Doi oameni povesteau, despre casele lor, unor tovarăşi originari din alte insule, mai depărtate, bucurându-se de atenţia deplină a acestora, căci nici radioul şi nici cuvântul tipărit nu puteau exprima pe de-a-ntregul uimitoarea diversitate a unei împărăţii care se întindea pe mai bine de jumătate din suprafaţa Oceanului Pacific. Un cuplu se îmbrăţişa, un altul tocmai cobora sub punte pentru ca, în liniştea unei cabine, să facă dragoste. Trei sau patru stăteau singuri, izolaţi de restul, contemplând valurile ori adâncurile propriilor suflete.

Sprijinit de balustradă, Launy îşi plecă umerii, adâncindu-şi mâinile în buzunare.

— Cine-i de cart acum? se întrebă el.

Terai ridică din umeri.

— Ca de obicei... Primul, al doilea ori al treilea ofiţer. Primul, al doilea ori al treilea inginer. Contramaistrul e la timonă. Există şi un ofiţer la radio; cu excepţia cazurilor în care este de serviciu şi la radar. Şi, bineînţeles, bucătarul şi ajutorul său care pregătesc ceaiul la ora asta. Presupun că şi maistrul de arme şi dulgherul şi-au găsit ceva de făcut. Dar, fie război, fie nu, noi maurii nu suntem foarte stricţi în privinţa orarelor ori sarcinilor de îndeplinit. Am auzit spunându-se despre noi c-am fi leneşi, şi asta nu doar de către norrmeni ca tine, ci şi de către mericanii de la sud de voi, aceeaşi pe care noi înşine i-am transformat din sălbatici în fermieri civilizaţi. Zâmbi. Dar, orice s-ar spune, uite că reuşim să ne descurcăm.

— Da, aşa se pare, spuse prizonierul, cu lehamite, privindu-l pe cel de alături.

Într-adevăr, avea la ce să se uite. Terai Lohannaso măsura doi metri în înălţime. Tare ca oţelul, clădit ca un munte, trupul îi era perfect proporţionat. Trăsăturile îi erau tipic polineziene, cu nasul turtit, gura cărnoasă, şi o barbă deasă pe care şi-o rădea cu regularitate. Maxilarul pătrat, ochii cenuşii şi tenul ivoriu, acolo unde soarele atâtor ani de navigaţie nu-l arsese, toate acestea mărturiseau existenţa, în trecutul său, a unor strămoşi inglişi. Glasul îi era ca de tunet. Părul de un negru-roşcat, în bucle, îi era petrecut pe după urechi, căzându-i pe umeri, după obiceiul celor din N'Zealann. Cămaşa cu mâneci scurte îi dezvăluia pieptul solid, lipsit de păr, şi antebraţele bronzate, purtând tatuaje: pe mâna stângă, avea o ancoră, iar pe dreapta, un ciocan şi o nicovală (amintise odată că una din pasiunile sale era fierăria).

— Da, vă descurcaţi, zise Launy. Vă consideraţi oameni care nu-şi fac probleme în privinţa zilei de mâine şi se bucură de viaţă, dar avanposturile voastre ocupă fiece coastă a Asiei şi Africii... La fel, vestul Normericii şi Soumericii, de la graniţa noastră în jos... Conducătorii locali fac orice le-ar sugera reprezentanţii voştri, dacă îşi cunosc interesele. Între timp, exploratorii şi negustorii voştri pătrund în Yurrup... Da, vă descurcaţi, de bine, de rău.

Privirea lui cuprinse şi restul flotei. Cele mai multe nave erau monococă, mai lente, dar mai spaţioase decât Barracuda. Stabilizatoarele lor erau însă la fel, construite astfel, încât să evite răsturnarea, chiar şi pe o hulă foarte puternică. Velatura, ca şi dimensiunile lor, varia. Erau de toate tipurile: de la goelete cu aspect arhaic, la „morile de vânt" ce învârteau elicele unor nave zvelte. Toate erau construite din lemn, cu rare accesorii de metal. De la distanţă, păreau fragile şi deloc periculoase, chiar şi portavionul pe a cărui punte se odihneau o mulţime de avioane. Nici una dintre aceste nave nu muşca furioasă valurile, scuipând fum şi înţesată de tunuri, cum erau cuirasatele nord-vestice.

Dar nici una nu semăna cu navele burtoase de comerţ, pe care le scufundase în vremea Războiului Balenelor. Văzuse cum aceşti adevăraţi dansatori ai mării spulberaseră escadronul din care făcuse parte. Acum, flota se îndrepta spre nord, spre locul de întâlnire cu alte flotile asemănătoare. Apoi, forţele lor reunite aveau să dea piept cu flota principală a Uniunii, ale cărei flancuri erau mereu hărţuite de navele de cercetare ale Federaţiei. Norrmenii se apărau azvârlind proiectilele incendiare sau trăgând cu rachete în hidroplanoarele Federaţiei. Dar acestea scăpau adesea; dacă erau lovite, rezistau surprinzător, se salvau cu ajutorul plutelor, iar patrulele de salvare ale maurailor erau uimitor de eficiente. Mai devreme sau mai târziu, bănuia Launy, infanteria marină a Federaţiei avea sa debarce pe ţărmurile Uniunii...

Terai îi întrerupse firul gândurilor.

— Îţi înţeleg durerea, ţi-ai pierdut camarazii. Dar de ce îţi închipui că noi vrem să stăpânim lumea? Nu vrem aşa ceva. N-am avea decât o mulţime de probleme în plus. Oricum, scopul nostru e să lăsăm lumea aşa cum este, diversă, astfel încât diferitele culturi să poată învăţa una de la cealaltă. Zâmbi şi plescăi din buze. Scuză-mă, bătrâne. Nu intenţionam să te plictisesc cu propaganda. Dar acesta e adevărul.

— Ştiu. Voi vă topiţi după tradiţiile pitoreşti şi muzica exotică, spuse Launy, tăios. Dar nu suportaţi, de fapt, adevăratele diferenţe. NU vreţi nimic care ar putea sta în calea supremaţiei voastre.

— Nimic din ce-ar putea nimici iar civilizaţia, ori chiar viaţa, îi răspunse Terai. Buzele i se crispară. Uneori mă întreb dacă Prăbuşirea n-a venit tocmai la timp pentru a salva biosfera de moartea lentă la care o condamnaseră vechile industrii.

— Vorbeşti ca un geean.

— Ferească Lesu! încercă Terai să zâmbească. Mongii ne iubesc chiar mai puţin decât voi înşivă, şi mă îndoiesc că vreun maurai a acordat vreodată credit balivernele geeane.

— Atunci cum se face că aţi făcut din „ecologie" şi „diversitate" laitmotivele pentru pornirea acestui război sfânt?

O sclipire de mânie se oglindi, vreme de o clipă, în ochii lui Terai.

— Împărţim aceeaşi planetă, scrâşni el. Oricum, cărbunele ars de voi cu nepăsare şi chimicalele deversate în râuri erau, ele însele, destul de dăunătoare. Când însă v-aţi apucat să colectaţi materiale fisionabile pentru a construi o centrală nucleară a fost prea de tot. După ce ne-aţi respins ultimatumul, n-am mai avut de ales, şi am fost nevoiţi să vă declarăm război. Iar acum, pe legea mea, vă vom face să vă plecaţi capetele! Furia i se stinse la fel de repede precum îl apucase. Nu era coleric din fire. Nu te teme, Launy! rosti el în vreme ce scotocea prin buzunare. N-avem nimic cu cei ca tine, ci doar cu exploatatorii şi nebunii care va strâng impozitele. Cu cei care nu ştiu sau nu le pasă ca Pământul nostru e pe cale de-a-şi epuiza resursele.

Îşi scoase pipa şi săculeţul cu tutun.

— Ştiu că ăsta e adevărul, îi răspunse Launy. Aminteşte-ţi, tata a fost unul dintre Oamenii de Fier, a fost unul dintre cei ce încercau să recupereze câte ceva din ţinuturile moarte. Am citit destule cărţi pe această temă, şi am ascultat nenumărate prelegeri.

Îşi amintea de cuvintele auzite sau citite:

Războiul Judecăţii, în perioada care a urmat, n-a reuşit să şteargă urmele cunoaşterii. Rămăseseră prea multe înregistrări, de toate felurile, şi, mai devreme sau mai târziu, în anumite zone mai norocoase, oamenii au avut şansa de a le studia. Ar fi putut reconstrui, dar civilizaţia tehnologică anterioară consumase materiile prime abundente şi mai uşor de obţinut, care ar ti făcut posibilă o reconstrucţie imediată. Nu mai existau păduri virgine, nici tone de pământ fertil pe fiecare metru pătrat. În multe privinţe, strămoşii au fost siliţi să recurgă la înlocuitori. Societăţile urmaşilor, blestemate să se mulţumească cu resurse sărăcăcioase şi energii puţine, nu şi-au putut permite să construiască centrale energetice care să le scoată din impas.

Astfel încât cei mai mulţi dintre supravieţuitori au sfârşit prin a crea noi variante de barbarism şi sălbăticie. Puţini dintre aceştia au mai reuşit să îşi revină din acea deplorabilă stare. Şi puţini aveau şanse să o mai părăsească vreodată, dacă nu cumva...

Mauraii sunt deţinătorii unei chei ce deschide o uşă dincolo de care se înalţă treptele către viitor. Strămoşii lor au fost norocoşi. N'Zealann n-a fost lovită. Da, şi-a căpătat porţia de ultraviolete, de pe urma stratului de ozon din cauza exploziei bombelor. Consecinţele au fost cele cunoscute: victime ulterioare şi mutaţii în fundamentele microbiene ale vieţii, foamete, epidemii şi haos. Dar nici o bombă n-a lovit acest ţinut. Structurile de bază au rămas în picioare. Fabrici, laboratoare, facilităţi hidroelectrice, ca să nu mai vorbim de resursele neepuizate de fier şi cărbune. Decesele s-au înregistrat îndeosebi în rândul orăşenilor. Cei care locuiau la ţară au supravieţuit însă, şi aidoma lor, aborigenii din rezervaţii, care posedau o structură tribală ale cărei instituţii puteau fi uşor adaptate la noile condiţii. Pe măsură ce natura începea să îşi revină, n'zealannezii s-au hotărât să-şi pună în aplicare planurile de reconstrucţie şi s-au trezit confruntaţi cu o lipsă acută de mână de lucru. Şi-au investit, aşadar, fierul şi cărbunele în construirea unor nave care au pornit în larg pentru a recruta imigranţi, provenind, în special, din insulele Polineziei. Pentru aceştia, evoluţia către o societate tehnologică bazată pe ştiinţă, dar parcimonioasă, a fost un lucru firesc...

Noi, cei din Nord-Vest, suntem diferiţi. Am pornit de la o bază mai bogată şi nu ne-am schimbat faţă de cum eram înainte. De-a lungul veacurilor celor mai grele, n-am încetat să privim înainte şi nu ne-am oprit niciodată din visare şi speranţă. Terai îşi umplu pipa şi scoase o brichetă din buzunar. Era un cilindru mic, din lemn de esenţă tare, prevăzut cu un piston. Scoase pistonul şi, dintr-un compartiment al săculeţului pentru tutun, o bucăţică de iască, pe care o introduse în cilindru. Reintroduse pistonul, îl apăsă până la refuz, apoi goli iasca în gura pipei. Comprimarea aerului o aduse la temperatura de aprindere. Pufăind grijuliu, ferind gura pipei cu o mână de rafalele de vânt, reuşi să aprindă tutunul.

— Vezi tu, şopti Launy, chestia asta măruntă ar putea fi un simbol perfect al civilizaţiei voastre.

Terai zâmbi, şi o puzderie de riduri fine se adânciră la coada ochilor săi.

— Nu-i chiar aşa mare scofală, o dată ce înveţi care-i şmecheria. Să nu-mi spui că i-ai prefera chibriturile cu sulf! Dacă ţi-ai aprinde pipa cu aşa ceva, fiecare fum te-ar costa salariul pe o zi de muncă.

— Pe la noi, se folosesc brichete de dimensiunea degetului tău mare. Au carcasa din plastic şi aprinderea se face prin frecare. Combustibilul, în general butan, se obţine prin derivare din cărbune.

— Ştiu, am mai văzut aşa ceva. Nici măcar un marinar beat n-ar fi atât de extravagant.

— Stai puţin, Terai. Şi voi exploataţi pădurile şi vă ocupaţi de agricultură. Ba mai mult, folosiţi chiar şi marea în acest scop, practicaţi şi mineritul maritim.

— Dar noi replantăm fiecare copac tăiat. Ne străduim să menţinem un echilibru.

— Şi noi o facem, în măsura în care acest lucru ne stă în putinţă. Şi-am putea face chiar mai mult, dacă am dispune de mai multă energie. Energia este soluţia tuturor problemelor.

Terai întinse mâna spre ocean, în direcţia din care bătea vântul şi, în cele din urmă, spre cer.

— Da, bineînţeles, rosti Launy. Sursele de energie alese de voi: soarele, vântul, apa şi biomasa. Dar toate acestea depind, de fapt, de soare, iar soarele nu poate produce decât ce mult un kiloxatt pe metru pătrat, într-o zi senină, la amiază. E extrem de puţin, din punct de vedere practic.

— Şi noi folosim cărbune, ştii prea bine, îi răspunse Terai. Dar îl purificăm înainte de a-l arde. Aţi putea face şi voi acelaşi lucru.

— Nu şi în cazul în care avem de gând să trăim aşa cum credem noi că e demn să trăiască un om. Pentru aşa ceva, ar fi nevoie de o industrie foarte productivă. Petrolul e o marfă mult prea preţioasă pentru a fi ars şi, fireşte, lemnul e mult prea valoros sub formă de cherestea sau chiar în forma iniţială, aceea de pădure. Ce altceva ne mai rămâne decât cărbunele? Sunt de acord, e murdar, şi nu va dura o veşnicie.

Launy se înflăcărase.

— De ce nu vreţi voi, mauraii, să acceptaţi dezvoltarea industriei nucleare? azvârli el o provocare. Centralele proiectate de noi ar fi fost inofensive şi sigure. Am fi dispus de deserturi vitrificate, stabile din punct de vedere geologic, foarte potrivite pentru amplasarea uzinelor. Iar energia asta nu ar fi fost produsă cu preţul poluării, n-ar fi avut subproduse secundare în genul gazelor, acizilor sau cenuşii. Eram dispuşi să cooperăm cu voi pentru interzicerea fabricării de armament nuclear, ca şi pentru continuarea cercetărilor în domeniul energiei termonucleare, care nu se va epuiza niciodată, cât va dura Pământul. Am fi putut porni din nou către stele. Clătină din cap, oftând. Dar voi n-aţi vrut şi nu ne-aţi lăsat nici pe noi să ne urmăm calea. De ce?

— Motivele dezacordului nostru au fost explicate de un milion de ori, îi răspunse Terai, puţin iritat. Pericolele, în cazul unei proaste funcţionări, depăşesc valoarea care ar putea fi câştigată. Şi chiar dacă toate sistemele ar funcţiona perfect, întotdeauna, planeta ar avea de suferit de pe urma unei industrializări pe o scară prea largă.

— Asta o spui tu, îl întrerupse Launy. Dar cum rămâne cu politica de forţă, cu lăcomia, cu dorinţa nestăvilită de a vă menţine hegemonia? Toate acestea au fost o parte importantă a motivaţiilor voastre, ale maurailor. Nu mă refer la tine, ca individ. Tu mi-ai părut dintotdeauna a fi un om de onoare. Mă uimeşte doar faptul că ai acceptat să fii spion între cele două războaie. Ai fi putut refuza misiunea respectivă.

— N-am fost spion, spuse Terai, cu blândeţe. De acord, rolul meu de căpitan în flota comercială era doar un camuflaj. Am fost tot timpul membru în serviciul de spionaj al marinei, dar n-am furat nici un fel de secrete. Am vrut doar să vă cunoaştem mai bine ţara şi obiceiurile.

— În aşteptarea zilei în care aveaţi să ne provocaţi la luptă! Launy se străduia din răsputeri să-şi menţină stăpânirea de sine. Sunt convins că tu te consideri un simplu patriot, un loial supus al reginei voastre, un membru destoinic al tribului tău. Ştiu că acest lucru e adevărat. Şi totuşi, dincolo de patriotismul vostru, voi, mauraii, sunteţi fanatici. Se opri o clipă, apoi adăugă: Când eram la colegiu, profesorul meu de istorie avea o vorbă: „Succesul perverteşte!" Avea dreptate, şi cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie civilizaţia voastră. La timpul lor, împlinirile voastre au fost măreţe. Dar voi v-aţi cramponat de ele. Le veneraţi chiar mai mult decât vă veneraţi Triada. Dacă cineva îndrăzneşte să schimbe această stare de fapt, îl nimiciţi, felicitându-vă că aţi servit cauza Pământului.

Gâfâind, se sprijini de balustradă, întorcându-şi privirile către mare, spre îndepărtatele ţărmuri ale ţării sale.

Terai rămase nemişcat, expirând fumul albăstrui. Într-un târziu, îşi puse mâna pe umărul norrmenului, şi glasul lui tună:

— Nu m-ai jignit. Poţi spune orice vrei, ştiu că simţi nevoia să o faci. Eu voi rămâne însă prietenul tău. Am să profit de orice prilej s-ar ivi pentru a ţi-o dovedi.

3

Armele se ciocniră la gurile uriaşului fluviu Columna într-o zi mohorâtă, sub rafalele unei lapoviţe îngheţate ce bătea dinspre apus. Curenţii puternici sporeau ticăloşia valurilor enorme, iar dinspre est pândeau colţii ascuţiţi ai stâncilor. Părea că însăşi natura se ridicase la luptă pentru a-şi apăra ţara.

Lupta însă în zadar.

Trupele Uniunii numărau destui marinari iscusiţi, dar fiecare maurai era, din naştere, hărăzit largului şi poseda un simţ pentru navigaţie asemănător cu al delfinilor, cunoscând vânturile mângâietoare, înfuriate ori sălbatice. Navele Uniunii erau bine construite, dar conform unor planuri ce fuseseră antice chiar şi înainte ca vechea civilizaţie să se fi autodistrus. Erau propulsate de velaturi complicate sau de motoare cu aburi ce ardeau cărbune, puţine dintre ele având propulsii diesel, ce consumau mult combustibil lichid. Navele maurailor erau în egală măsură aerodinamice şi hidrodinamice, precum rechinul sau albatrosul, iar cele ce dispuneau de motoare electrice auxiliare nu necesitau cantităţi mari de combustibil. Nici una dintre taberele adverse nu dispunea de prea multe avioane, în vreme ce primitivele maşinării ale Uniunii erau imobilizate în caz de vreme neprielnică, cele ale maurailor puteau zbura oricând. Ploaia nu avea cum să afecteze raderele, sonarele ori detectoarele de căldură; dar cele ale maurailor erau net superioare.

În ceea ce priveşte armele, tunurile Uniunii utilizau pulberi explozive de origine minerală, a căror raritate impunea economii stricte, însă mauraii îşi adunaseră muniţii din surse stranii, dar nelimitate. Combustibilii violenţi utilizaţi de aceştia erau, în mare parte, de origine biologică, provenind din fermele pelagice sau din culturile bacteriene. Metalele folosite fuseseră obţinute, aproape în totalitate, tot din apa mării, prin îndelungate procese electrochimice. Oxigenul şi hidrogenul fuseseră obţinute identic şi menţinute în stare criogenică pe baza celulelor solare de-a lungul întregii călătorii.

Rachetele ţâşniră, torpilele îşi părăsiră locaşurile, iar bombele şuierară, urmărind ţinte precise. Fulgerele create de om dominară furtuna. Cuirasatele Uniunii săltară pe valuri, între epavele muribunde ale propriei flote, ripostând sălbatic. Fu rândul celor mai mari rachete ale invadatorilor să-şi facă apariţia, având la bord încărcături de gaze lichide ce intrau în reacţie după impact. Ca într-o erupţie vulcanică, navele blindate se desfăcură în bucăţi. Apele fierbeau, amestecând laolaltă carene sfărâmate, epave şi supravieţuitori.

Soarta bătăliei se hotărî în mai puţin de două ore. Vântul se potoli, chiar şi ploaia se îmblânzi, de parcă ar fi plâns morţii, comorile şi speranţele pierdute. Mauraii nu scoaseră chiote de bucurie, ci porniră în căutarea unor eventuali supravieţuitori care ar fi putut fi salvaţi. Chipurile multora dintre ei erau încremenite de groază.

Fireşte, suferiseră şi ei unele pierderi. De pildă, un proiectil incendiar lovise Barracuda, scoţând-o din luptă pentru multă vreme şi ucigând un număr de oameni aflaţi la bord. Între aceştia se număra şi Launy Birken.

Războiul mai continuă vreme de încă doi ani, mutându-se pe uscat. Iar teritoriul Uniunii era imens. De la munţii Klamath din Californi, se întindea de-a lungul coastei, cuprinzând toată Laska. Spre nord, linia fortificată o constituiau Munţii Stâncoşi; mai departe, spre sud, se aflau Cascadele. Ţinuturile locuite se opreau aici, căci norrmenilor nu le păsa de câmpiile aride. Stăpâneau un regat al înălţimilor, cu văi adânci, râuri înspumate, cu fiorduri întortocheate şi estuare meandrate. Era o ţară a pădurilor şi mlaştinilor, în apropierea cărora, contrastând, se înălţau ferme bogate sau oraşe vesele, pe coastă. Era un ţinut al ploii şi negurii, al zăpezii şi soarelui cu dinţi. Nopţile de iarnă erau uluitori de limpezi, cu mii de stele clipind şi aurore fantastice. Era o lume plină de trecători înguste şi ascunzători, de cărări secrete şi locuri prielnice unor ambuscade.

Cei de-aici, bărbaţii, femeile şi copiii deopotrivă, alcătuiau un popor de războinici. Terai începuse să creadă că o selecţie naturală nemiloasă îi modelase astfel. Strămoşii lor avuseseră de suferit mult mai mult în vremea Prăbuşirii, faţă de ai săi. Între timp, mongii năvăliseră dinspre Sberya, traversând o strâmtoare îngheţată de ani de zile, din pricina atmosferei superioare înţesate de praful stârnit de exploziile nucleare. Cei nou veniţi se răspândiră, traversând platoul Yukon, ocupând culmile şi preriile, până la limita teritoriilor norrmenilor. Aceştia stăviliră fluxul invadatorilor, înecându-i în sânge şi alungându-i din munţii. Recuceriră apoi Laska, întrerupând şuvoiul ce continua să se reverse dinspre Asia. Vreme de secole, luptară pentru a-i ţine departe pe străini, hărţuindu-i, clădindu-şi propria forţă şi punând din nou stăpânire pe văile răsăritene, prin bătălii crâncene, până când, într-un târziu, liniştea coborî din nou şi pacea deveni o realitate la fruntarii.

Dar nici descendenţii acestui trecut eroic nu se lăsară mai prejos. Nu erau nebuni; când înfrângerea nu mai putea fi pusă la îndoială, se supuneau, cu amărăciune în suflet. Mauraii le capturară oraşele, fără vărsare inutilă de sânge. Războiul nu se sfârşi aici. Cucerirea oraşelor Seattle, Portanjels, Vittohrya, şi trimiterea unui detaşament de infanterie marină care ocupă portul de pescari de pe insula Sanwan, unde aveau loc reuniunile Marelui Consiliu al Uniunii, nu erau suficiente. De altfel, puterile guvernului central erau atât de limitate, încât acesta cu greu ar fi putut încăpea în definiţia clasică a unui organism de conducere („reuniunile au loc acolo, ca nu cumva birocraţii să îşi poată impune părerea", îi explicase odată Launy). O autoritate ceva mai extinsă era cea exercitată de capitalele teritoriale, dar influenţa acestora era, la rându-i, limitată. Scheletul şi creierul acestei societăţi era constituit din sălaşuri, iar acestea erau pretutindeni. O căpetenie de sălaş putea strânge un regiment peste noapte, risipindu-l discret îndată ce misiunea acestuia era terminată.

Cu o lentoare infernală, mauraii descoperiră calea spre a-şi convinge duşmanii să depună armele. Nu doreau şi nici nu dispuneau de resursele umane necesare pentru a conduce această ţară, iar gândul de a o devasta, de a nimici o parte a Pământului, nu le trecuse prin minte decât, poate, în coşmare. Aveau însă posibilitatea de a întrerupe aprovizionarea cu materiale de război, direct de la surse, de data aceasta. În schimb, erau în stare să ofere linişte, ajutor medical şi planuri de reconstrucţie, îmbunătăţiri tehnologice, comerţ, burse în propriile universităţi pentru tinerii dotaţi.

În această gigantică întreprindere, înaltul comisar Ruori Haakonu se dovedi mai folositor decât orice erou de război. Inteligenţa, farmecul, căldura şi amabilitatea sa neprefăcută dădeau strălucire realizărilor sale. De folos îi era şi frumuseţea fizică rară. Nu tolera însă acţiunile lipsite de sens, şi era, totodată, extrem de bine informat (tatăl său, Aruturu, era şeful diviziei de spionaj, superiorul direct al lui Terai Lohannaso).

Acestea fură motivele care, încetul cu încetul, convinseră sălaşurile să renunţe la luptă pentru a contribui la refacerea ţării. Situaţia înfrânţilor nu era dintre cele mai favorabile. Prin tratatul de pace, Uniunea de Nord-Vest renunţa la încercările sale de obţinere a energiei nucleare. Flota îi era limitată la detaşamentele de pază de coastă, iar Serviciul Ecologic al maurailor avea să decidă care dintre ramurile industriale nu erau periculoase şi puteau funcţiona în continuare. Pentru a asigura respectarea tratatului, Federaţia avea să îşi menţină bazele în punctele strategice, iar dreptul la inspecţii de comerţ privilegiat de-abia reuşeau să îndulcească întrucâtva amărăciunea înfrângerii, oblojind orgoliul naţional grav rănit.

Dar era pace. Terai avea să se poată întoarce acasă cât de curând.

4

Străbătând uliţa satului, se simţea mai singur decât oricând. Locul acesta era minunat. Casele acoperite de iederă erau clădite departe de şoseaua pavată, înconjurate fiind de grădini înflorite şi peluze. Erau zugrăvite în culori pastelate şi multe porţi erau sculptate cu măiestrie. Dincolo de ele se zărea liziera pădurii, iar miresmele ei împrospătau aerul de primăvară. Spre sud, piscul înzăpezit al muntelui Rainier sporea măreţia peisajului.

Terai, străinul, radia parcă singurătate. Norrmeni cu ten deschis la culoare şi juni bruneţi îşi încetau lucrul, privindu-l fără vreun cuvânt; copiii îşi uitau jocurile, iar câinii începeau să mârâie, arătându-şi colţii. Doar o pisică ce lenevea la soare pe un stâlp şi un corb care trecu în zbor pieziş pe deasupra sa îl ignorară.

Ei bine, la ce altceva mă aşteptam? se întrebă el. Poate că n-ar fi trebuit să vin. Dar ţi-am promis, Launy, că voi fi veşnic prietenul tău şi n-am să pierd nici o ocazie pentru a ţi-o dovedi.

Găsi casa pe care o căuta, urcă scările şi bătu în uşa masivă. Anneth Birken îi deschise. Era o femeie înaltă şi bine făcută, iar părul negru îi cădea pe umeri. Purta o rochie croită după moda din această regiune a Uniunii.

— Bună ziua, îl salută ea.

Apoi îl recunoscu şi făcu un pas înapoi. Ochii ei albaştri se deschiseră mari, şi lăsă să-i scape un oftat.

Terai o salută după obiceiul locului, atingându-şi chipiul. Purta uniforma cu tunică albă, dar avusese grijă să îşi scoată decoraţiile.

— Bună ziua, mizza Birken, rosti el, politicos, deşi când se întâlniseră prima oară, în urmă cu aproape patru ani, se tutuiseră. Sper că nu vă deranjez. Dacă doriţi, pot pleca imediat. Ea nu-i răspunse. V-am scris, dar bănuiesc că nu mi-aţi primit scrisoarea, continuă el. Poşta circulă încă destul de prost. Am aflat că radiofonul comunităţii dumneavoastră este defect. Era ultima mea ocazie de a vă vizita. Săptămâna viitoare mă întorc în N'Zealann.

Ea se hotărî, în sfârşit, să vorbească:

— Ce doriţi? întrebă ea.

El încremenise, umil, în faţa ei, şi-i răspunse cu voce scăzută, aproape o şoaptă:

— Voiam doar să văd cum o duceţi, să ne amintim de vremurile de odinioară şi să vă întreb dacă v-aş putea fi de ajutor în vreun fel. Şi, ăăă... Dacă doriţi, v-aş putea povesti despre ultimele zile ale lui Launy şi despre moartea lui. Ştiţi, am fost acolo...

Ea prelungi tăcerea, şi din depărtare se auzi limpede croncănitul unui corb. Într-un târziu, spuse:

— Poftiţi înăuntru.

Casa era frumoasă, întunecată, construită potrivit canoanelor nord-vestice. Părea încărcată de amintiri. Îl conduse în camera de zi şi-i făcu semn să se aşeze într-un fotoliu la fel de masiv ca tot restul mobilei. Deasupra căminului, Terai observă un panou de stejar purtând emblema sălaşului de care aparţinuse Launy şi de care aparţinea şi ea: un lup alergând, cu un lanţ rupt la gât, iar dedesubt, inscripţia Aleargă liber.

— Luaţi loc, domnule comandor Lohannaso, îl invită Anneth. Am ghicit, nu-i aşa? Sunteţi comandor acum, dacă am descifrat corect însemnele. Cu ce să vă servesc? Mă tem că nu am cafea deocamdată, dar v-aş putea oferi un ceai de plante, lapte, bere sau cidru. Ce preferaţi?

— Nimic dacă nu beţi şi dumneavoastră, îi replică el, gândindu-se că ospitalitatea ei implica un efort şi, cu siguranţă, o mulţime de explicaţii de dat vecinilor mai târziu.

Tânjea să-şi aprindă pipa, dar îşi aminti că ea nu era de acord cu acest viciu, care începuse să se răspândească din nou în Uniune, o dată cu reluarea legăturilor comerciale cu sud-estul. Se hotărî, aşadar, să renunţe la fumat.

Ea îl privea cu atenţie. Gura îi era încordată, iar nările îi fremătau, palide.

— Spuneţi-mi cum a murit Launy, rosti ea, cu un glas lipsit de nuanţe. Sunt convinsă că a murit ca un viteaz, dar, în urmă cu un an, nu mi s-a spus decât că a murit, doar atât.

Terai încuviinţa.

— Era prizonier, la bordul navei mele. O salvă rătăcită venită din tabăra lui l-a ucis pe loc. Nu s-a plâns niciodată. Era gata oricând să se ofere pentru acordarea primului ajutor.

— Înţeleg. Aş vrea ca fiica mea să audă ceea ce-mi spuneţi. Aş fi vrut să fie şi fiii noştri acasă, dar ei sunt mai mari şi sunt la şcoală acum. Ieşi în hol, şi strigă, în direcţia scărilor. Ronica! Coboară chiar acum!

Fata îi dădu imediat ascultare. Nu părea să aibă mai mult de cinci ani, dar era înăltuţă pentru vârsta ei. Purta blugi şi un pulover ponosit. Ce făcea oare acolo sus, în camera ei? Se juca, probabil, cu un ursuleţ de pluş. Când mama ei făcu prezentările, tăcu şi rămase nemişcată, dar nu încremenită. Lui Terai îi păru a fi un pui de pisică sălbatică.

— Stai jos, Ronica, îi spuse Anneth.

Copila făcu întocmai, ascultătoare. Mama continuă, întorcându-se spre Terai.

— Sunteţi amabil, domnule comandor Lohannaso, iar noi suntem norocoase. Aţi sosit exact la timp, căci peste o lună ne mutăm la... Se opri. N-are importanţă. Vă rog, spuneţi ceea ce aveţi de spus.

Terai pregătise îndelung ceea ce avea de spus, dar, cu toate acestea, se poticni în repetate rânduri.

Ochii verzi ai Ronicăi se făcură mari, apoi se îngustară, din nou mari, din nou se îngustară... Lacrimile i se prelingeau pe obraji, dar tăcea, respirând anevoie. Oare îşi amintea de tatăl ei? Mai mult ca sigur, nu, dar prietenii acestuia îi făcuseră, cu siguranţă, o slujbă la Sălaşul Lupului, chiar dacă fusese vreme de război. Din povestirile lor, fata îşi cunoştea, precis, tatăl.

La sfârşit, deşi Terai se străduise să o menajeze, povestind, fata sări în picioare, încleştându-şi pumnii, şi îi strigă, suspinând furioasă:

— Tu l-ai ucis! Tu şi ceilalţi maurai! Dar noi îl vom răzbuna, vă vom ucide pe toţi! Orion va răsări!

— Ronica!

Anneth se ridică iute din fotoliu, cuprinzând-o în braţe.

— Taci.

„Orion va răsări!"

Anneth îi aruncă lui Terai o privire îndurerată.

— Iartă-ne, domnule comandor, spuse ea. E vina mea. Dacă nu te superi, am s-o duc sus, să o liniştesc.

— Înţeleg, mizza Birken, răspunse el, ridicându-se în picioare. Staţi oricât va fi nevoie. Am închiriat o cameră la han şi nu aveam de gând să iau trenul spre Seattle decât mâine. Până atunci, vom putea sta de vorbă despre Launy şi despre orice altceva veţi dori. Dacă nu vreţi, voi profita pentru a mă plimba prin pădurile atât de frumoase din ţinut, adăugă el, prudent.

— Vă mulţumesc, domnule comandor, îi răspunse ea, cu un glas ceva mai cald, după care se grăbi în sus, pe trepte, ţinându-şi fiica în braţe.

Terai îşi reluă locul. Ce cuvinte stranii în gura unei fetiţe, gândi el. Bănuiesc că i-a auzit pe adulţi pronunţându-le. Oricum, au, cu siguranţă, o semnificaţie anume... Dar care ar putea fi aceasta?Probabil e doar o lozincă... Orion e Vânătorul sau, în alte părţi ale lumii, Uriaşul Înlănţuit. E o constelaţie a nordului vizibilă de aici, iar Uniunea de Nord-Vest se extinde până dincolo de Cercul Polar. Cu toate acestea... Cred că expresia merită atenţie...

În următorii douăzeci de ani, din când în când în măsura în care reuşea, veghea.

III

Fluviul Otter m-a luat, m-a înecat şi m-a purtat –

În tăcere, în tăcere –

În ziua aceea senină de vară

Prin trestiile putrezite de la Podul Căzut,

Prin codrul Idriss,

Unde soarele se joacă cu umbra.

Şi-am nimerit într-un luminiş, pe pajiştile fermei Arwy.

Acolo era mărul plin de roade

Unde am sărutat pentru întâia oar-o fată.

(Oh, iar apoi, mână în mână, am stat pe Dealul Mierii,

Privind cu o sălbatică surprindere

Cum lumea era răvăşită.)

Dincolo de satul Alfenton, din târguşorul

Pe unde mă jucam, băiat fiind,

Văzut-am cum fluviul rostogolea tot ce mai rămăsese,

Spre sud, spre Golful Budley, acolo unde,

Pentru întâia oară, el întâlneşte marea.

La Ottery Simmery, prea tare străluceau

Apele, învolburându-se,

De-o mie de ani sau chiar de dinainte,

Aici ne e sălaşul amintirii.

Aici sunt hanurile cu prieteni,

Aici, pe lângă ţărm.

Dar râul îşi vede de drum, spre Tipton, unde-odinioară,

Sub frunzele de iederă,

Am încercat să-nvăţ o meserie.

Firma mai e încă de faţă,

Se vede greu,

Căci frunze prietenoase o acoperă.

La Harpford, mă cunoşteau cu toţii bine,

Drept un chefliu şi-un cântăreţ, şi-un cartofor,

Un muncitor, de aveam chef,

Un fante şi un vagabond.

Dar nimeni nu m-a văzut trecând,

Doar ciorile şi vrăbiile.

Ceva mai jos, spre sud, la Otterton

Mi-am încheiat pelerinajul,

Acolo unde sălciile se-mpreună.

Acolo-mi zac oasele, nenumite.

Şoptind de pretutindeni,

Legănate de vânt şi de unde,

Se murmură numele ce-mi alcătuiesc sufletul.

Plik încheie, trecându-şi pentru ultima oară degetele pe corzile mandolinei, după care aşeză instrumentul pe masa lângă care şedea şi apucă un pahar de vin, sorbindu-l dintr-o înghiţitură.

— Ce-a fost asta? întrebă Sesi.

Plik ridică din umeri.

— Cred că o voi intitula „Nume".

Proţăpită în faţa lui, crâşmăriţa îl dojeni, făcându-i semn cu mâna. Mişcarea îi ondulă şoldurile. Era chipeşă, plinuţă. O rochie scurtă până la genunchi îi scotea în evidenţă formele armonioase. Era de-a dreptul frumuşică, avea gene lungi şi negre, un năsuc obraznic, buze groase şi un ten curat.

— Te-am întrebat despre ce-i vorba, prostule! spuse ea. Ştii că nu prea înţeleg angley...

Plik sorbi din nou din pahar, mai domolit de astă dată.

— Păi, cum să-ţi spun, nu e tocmai autobiografică, dar descrie ţinutul din care vin.

Ea ridică leneş, ademenitor, din umeri.

— Nu-mi spune mai mult. Am aflat destul, cât să mă simt nelalocul meu. Sincer, Plik, mă sperii când te-apucă stările astea ciudate.

— N-am vrut să te supăr, frumoasa mea Frunză-de-Viţă. Gura i se strâmbă într-un zâmbet. Am să-i mai aduc modificări. Următorul va fi în francey şi-ţi va fi dedicat ţie. Întâmplător, tocmai sunt pe terminate cu învăţarea dialectului Brezhoneg, dar nu cel de fiecare zi, ci limbajul literar. Curând voi scrie o baladă în Brezhoneg, pentru tine şi numai despre tine.

Ea se aplecă şi îl sărută zgomotos. El încercă să o prindă, dar ea se retrase, mlădiindu-se, cu o iuţeală ce dovedea antrenament în asemenea lucruri.

— Eşti un dulce! chicoti ea. Dar, te rog, nu-l scrie tot numai despre mine.

— Aaa, nu, râse Plik, răguşit. Am şi aşa destui concurenţi. Îşi goli paharul şi se scotoci în buzunarul-cingătoare, de unde scoase o monedă de fier, pe care o trânti pe masă. Fii bună, mai dă-mi unul.

Ea îi luă paharul şi banii, privind peste masă.

— Dumneavoastră, domnule?

Iern clătină din cap.

— Nimic, deocamdată, mulţumesc.

Privirile ambilor bărbaţi o urmăriră cum se îndepărta, unduindu-şi şoldurile, către butoiul aşezat lângă bar. Era după-a-miaza devreme, iar ei trei erau singuri în localul Pey-d'Or. Era o tavernă de rând, dintre cele frecventate de muncitori şi marinari. Grinzile afumate sprijineau tavanul scund, înfipte în pardoseala de lut. Băncile flancau cele patru mese. În încăperea de la demisol, luminată doar de o ferestruică prăfuită, era deja aproape întuneric.

— Ce privelişte minunată, murmură pilotul, în angley. Să-ţi spun drept, puteam să-i dau şi eu paharul mai înainte, dar am preferat să aştept să-l umple pe-al tău, ca să fie nevoită să mai plece o dată. Ştie să-şi mişte codiţa într-un mod de-a dreptul delicios.

Plik îl întrebă, în dialectul aceleiaşi limbi:

— Ce spuneaţi, domnule? Aveţi un accent... Sunteţi dintre aerogeni?

Iern încuviinţă.

— Aşa e, dar nu-i cazul să facem tevatură din pricina asta. Mi-a plăcut cântecul dumitale. E trist, e-adevărat, dar mi-a plăcut, iar cuvintele se potriveau de minune cu melodia aceea veche.

Îi întinse mâna.

— Sunt Talence Iern Ferlay.

— Acela care... Călăreţul Furtunii care... E o onoare să vă cunosc, domnule, îi răspunse poetul, strângându-i mâna. Sunt Peyt Rensoon, din Devon, de dincolo de Canal. Dar toţi îmi spun Plik.

Se măsurară reciproc din priviri. Angleymanul era deşirat şi dezordonat în mişcări. Avea o faţa prelungă şi îngustă, cu trăsături puternice, un nas proeminent şi ochi de un albastru palid. Alcoolul şi tutunul îi înăspriseră vocea care, cu siguranţă, fusese odinioară mai melodioasă. Ca şi Iern, era proaspăt bărbierit, iar părul nisipiu îi era tuns scurt. Cu toate acestea, bluza, pantalonii şi pantofii îi erau mai uzate decât veşmintele austere, dar îngrijite, ale celui din rândul Clanurilor.

— Mi-e-ngăduit să vă întreb ce vânt vă aduce la noi? se interesă el.

— Mi-am vizitat mama şi pe soţul ei, în Carnac. Fiul lor cel mai mare a devenit de curând căpitanul unei goelete de marfă, dintre numeroasele aflate în proprietatea tatălui meu vitreg. A pornit într-o călătorie către Port Bordeu, oprindu-se la Kemper pentru a încărca nişte marfă. M-am gândit să-l însoţesc şi eu până aici. Când eram un june cadet, hoinăream adesea prin acest oraş, oprindu-mă uneori chiar în această cârciumioară, şi-mi era dor de locurile acestea, după atâţia ani. Nu s-a schimbat deloc, nu-i aşa? Desigur, cu excepţia minunii acesteia care ne serveşte.

Plik se strâmbă.

— Nu, locurile acestea nu se schimbă chiar atât de uşor. Sunt prea bântuite.

Surprins, Iern cântări remarca tovarăşului său vreme de câteva clipe. Bântuite? Kemper era cea mai mare comunitate din Brezh, principalul port şi capitala Ar-Mor-ului... Dar... Istoria şi preistoria se împleteau pe străzile sale înguste. Aici se înălţa o catedrală construită în onoarea Sfântului Corentin, cel ce fusese alături de bretoni când aceştia veniseră aici din provincia Britannia, părăsită de romani; azi, în ruinele-i măreţe oficiau preoţii a trei culte diferite... Un muzeu, reconstruit după ce secolele năruiseră palatul episcopal care îl precedase, adăpostea relicve dinaintea bretonilor, romanilor sau galilor, megaliţi precum cei ce se înălţau în împrejurimile Carnac-ului...

Iern realiză însă că Plik se referea la strigoi de dată mai recentă, şi, cu toate acestea, îndeajuns de vechi. Kemper se dezvoltase atât de amplu fiindcă fusese cruţat de distrugerea care nu ocolise marile oraşe ale Brezh-ului în vremea Judecăţii. Un alt motiv se datora inginerilor care nu consideraseră imposibilă de împlinit adâncirea cursului superior al râului Odet, astfel încât portul excavat aici să fie suficient de larg şi adânc pentru navele pe care această lume era în stare să le construiască. Părând a poseda simţul istoriei, Plik nu-şi amintea, ori încotro ar fi privit în peregrinările sale, decât de milioanele de morţi şi de speranţele irosite.

— Şi-atunci, de ce ai venit aici? izbucni Iern. De ce rămâi aici?

Îşi dădu seama că fusese grosolan şi se pregăti să-şi ceară scuze. Cei mai mulţi localnici erau flataţi, nebuni de încântare, când un om al Clanurilor se interesa de soarta lor, şi erau gata să se lanseze în interminabile confesiuni. Dar omul acesta nu era un om obişnuit, ci unul cum lui Iern nu-i fusese dat să mai întâlnească.

Sesi îi întrerupse. Se întorsese cu vinul şi restul de bani ce i se cuvenea lui Plik şi îi privea cu reproş.

— Trebuie oare să vorbiţi neapărat în angley? se plânse ea. Întotdeauna mă plictisesc la ceasul ăsta al zilei. Mai târziu e mai distractiv, dar îmi şi dau mult de lucru bărbaţii ce se perindă pe-aici.

Iern bănuia că unii dintre ei îi dădeau de lucru nu numai cerându-i de băut.

— Frunză-de-Viţă, ar trebui să ştii că avem lângă noi pe..., începu Plik, în francey.

— Iern, îl întrerupse pilotul. Iern, aşa mă cheamă.

Nu voia ca fata să se fâstâcească.

— Fie, acceptă Plik, expansiv. Ce-ar fi să ni te alături, Frunză-de-Viţă? Toarnă-ţi un pahar, pe socoteala mea.

— Oh, nu cred c-ar trebui... Bine, fie, îţi mulţumesc. Şi mie mi se mai întâmplă să mă simt obosită şi însetată. Iern, mai vrei şi tu un pahar acum?

Pilotul îşi goli paharul.

— Da, cred că da. Dar daţi-mi voie să vă fac eu cinste. Şi ţie, Plik. Nu se obişnuieşte oare ca poeţii să fie plătiţi în vin?

— Ah, se pare că ştii mai multe decât credeam.

Mărul lui Adam i se mişcă spasmodic, în vreme ce dădea pe gât ceea ce-i mai rămăsese în pahar.

— Da, de veacuri se tot spune că Spiritul nu face casă bună cu averea. Bănuiesc că ăsta a fost un zvon lansat de seniorii care voiau să se distreze ieftin, dar n-are importanţă. Eu, cel puţin, n-am a mă teme de cei bogaţi.

Vorbea cu o precizie exagerată, ceea ce sugera că se îmbătase. Iern avu confirmarea acestui lucru, când comeseanul său se lăsă pe spate, privind-o pe Sesi cum se îndepărta, în vreme ce vorbele continuau să-i curgă de pe buze:

— Te întrebai ce caut în exil. Ei bine, am fost mereu în exil, chiar şi în ţara mea de baştină. Ai chef să mă asculţi? Nu mă satur niciodată să vorbesc despre mine însumi, dar prietenii mei de la Pey-d'Or mi-au auzit de prea multe ori povestea. Aşa că le-o povestesc în crâmpeie, în cântecele pe care le compun pentru a-i distra şi pentru ca ei să-mi dea de băut, iar ei nu recunosc niciodată, din crâmpeiele astea, că e mereu aceeaşi poveste. Frumoasa mea Frunză-de-Viţă, strigă el spre celălalt capăt al încăperii, nu te supăra pe mine. Îţi promit că n-am să vorbesc atât de mult de astă dată. Se întoarse apoi către Iern: Ţi-am spus că mă trag din Devon, în sudul Angleylann-ului. Cunoşti acel ţinut?

— Da, mi-am însoţit o data tatăl vitreg într-o călătorie de afaceri, îi răspunse Iern. E o regiune frumoasă.

— Paşnică, pastorală şi înfiorător de plicticoasă, îl completă Plik. Mai ales în raport cu stranietăţile pe care le întâlneşti în orice altă regiune rurală. Ciudăţeniile de la ţară... Ştiai că sunt foarte diferite de cele de la oraş? Tatăl meu era băcan şi se născuse acolo, în sat, dar mama avea şi niscaiva sânge velş în vine. Sper că mai are şi acum... Am plecat, dizgraţiat, acum optsprezece ani, când de-abia împlinisem douăzeci de ani. Vezi tu, eram un băiat mereu supărat şi singuratic, cel mai mare dintre cei trei fii care locuiau acasă, dar care nu le erau părinţilor de prea mare ajutor. Eram veşnic cu nasul în cărţi, când nu hoinăream. În adolescenţă, am făcut o încercare de a deveni respectabil. Un cleric aparţinând Bisericii Libere care conduce Devonul a fost încântat de una dintre primele mele încercări de creaţie şi, la recomandarea sa, am primit o bursă la colegiul din Glasstobry. A fost o şansă extraordinară, erau acolo mii şi mii de cărţi... Am încercat să fiu un student bun. M-am străduit vreme de mai bine de un an. Dar erau atât de multe prilejurile de a bea, de a juca şi de a alerga după fete, încât... În cele din urmă, am făcut o glumă atât de bine elaborată, încât m-am trezit exmatriculat.

— De ce ai făcut-o? întrebă Iern.

Îşi făcuse şi el de cap, pe când era cadet. Niciodată însă nu trecuse de limitele rezonabile. N-ar fi vrut să rişte să nu poată zbura.

Sesi se întoarse, aducând trei pahare pline, pe o tavă. Le împărţi, apoi se aşeză lângă omul Clanurilor.

Plik păru a nici nu o băga în seamă, şi în glas i se cuibări asprimea când îi răspunse lui Iern:

— Nici episcopul n-a vrut să înţeleagă că trebuia să o fac. Trebuia. Glasstobry e atât de vechi, atât de bântuit, oh, cu mult mai bântuit decât Kemper-ul. Tonul vocii sale coborî, devenind aproape de neauzit: N-am putut suporta ideea de a mă întoarce acasă. Am reuşit să trec graniţa. Căpitanului navei care m-a adus aici i-au plăcut cântecele mele şi m-a prezentat armatorului său, care m-a angajat să cânt la un banchet dat în onoarea mestromorului. Luminăţia sa, Arnec al IV-lea, a fost şi el impresionat şi a dorit să mă aibă prin preajmă. Mi-a dat un post la biblioteca sa. Ah, cărţi, cărţi, cărţi... Cartea şi Sticla. Ştii, nu e nevoie să ai mereu tovarăşi de băutură. Poţi găsi într-o carte un tovarăş de nădejde şi nu mai ai nevoie de nimeni altcineva... Luminăţia sa m-a pus să cânt de multe ori, răsplătindu-mă bine pentru talentul de care dădusem dovadă.

Iern îl cercetă din cap până-n picioare.

— Ceva n-a mers cum trebuia, nu-i aşa?

Sesi dădu din cap.

— Păi, cum altfel? spuse ea, nerăbdătoare. S-a-ntors la trândăveală şi băutură. S-a dus beat la Curte şi s-a făcut de râs.

Se aplecă spre Iern, iar acesta îi simţi răsuflarea caldă pe obraz. Mai bine povesteşte-ne despre tine, se alintă ea.

— Demonul se cuibărise în mine, declară pompos Plik. Las la aprecierea ta dacă trebuie să consideram cuvântul „demon" în sensul său medieval ori în cel clasic. Cred că problema mea a fost că, încetul cu încetul, m-am plictisit să tot compun poezioare drăguţe pentru oameni drăguţi. Ceea ce le-am oferit în schimb i-a tulburat.

— Pfui! făcu ea, sărind în picioare. Scuză-mă, Iern. Am de făcut o trebuşoară în spatele casei.

Se îndepărtă, mlădioasă, şi Plik o urmări în tăcere cum urca treptele care duceau afară. Închise uşa şi dispăru.

Abia atunci, poetul se dezmetici şi continuă:

— Într-un târziu, mestromorul mi-a cerut să tac. E un om de omenie. M-a lăsat să rămân pe mai departe la bibliotecă. Dar, acolo, nu fac altceva decât să citesc întruna. Îndatoririle pe care le-aş avea sunt ale naibii de simple. Şi totuşi, prefer să plătesc jumătate din modesta-mi leafă, ca nişte studenţi mai amărâţi ca mine să le îndeplinească în locul meu. Trăiesc din ce rămâne şi din ceea ce câştig cântând uneori în taverne mai de soi decât asta, unde bacşişurile sunt mai grase, sau stând în câte o piaţă, unde mai pot câştiga ceva bănuţi ca scriitor public. Nu-i o viaţa prea strălucită, dar mi-e de-ajuns.

Sorbi îndelung din pahar. Iern îl imită. Era un vin prost şi ieftin. Plik avea dreptate, circiuma asta nu era cine ştie ce.

— Şi totuşi, începu Iern, precaut, nu înţeleg de ce nu încerci să o iei de la capăt, în altă parte, poate chiar la Tournev. Ce anume te reţine aici, în Kemper?

— De ce nu plec? oftă poetul. Ce crezi, de ce?

Privirea i se îndreptă spre treptele pe care ieşise fata.

— Da, în felul ei, e atrăgătoare, dar...

Iern hotărî că era mai bine să se oprească aici.

— În mine e un demon, mormăi Plik. În ea, în schimb, e însăşi Zeiţa. Iar eu sunt un creştin care deplânge ereziile în care se complac fraţii mei din Brezhoneg. Câteodată, mă lasă să mă culc cu ea. Râse, de parcă ar fi lătrat, şi-şi aţinti privirile asupra pilotului. Are dreptate când spune că mă fac de rahat, spuse el. Am făcut-o din nou, chiar acum. Ce-ar fi să vorbim şi despre tine?

— Mi s-a părut că auziseşi de mine, spuse Iern, cu un dram de îngâmfare. Prea multe n-am de adăugat

— Ba da, totul! exclamă Plik, cu un gest emfatic. Nu despre isprăvile tale măreţe, nu despre furtuna pe care ai risipit-o acum doi ani; nu despre tatăl tău, pe care seniorii clanurilor îl vor alege ca viitor căpitan al Ostrovului Ceresc, când venerabilul Toma Sark va muri; nu despre statutul tău aproape legendar printre ţăranii din Ar-Mor şi nici despre neobişnuita-ţi popularitate în întregul Domeniu; nu despre felul în care conduci corpul acrobatic de aviaţie; nu despre scandaloasa-ţi viaţă socială şi nici măcar despre devotamentul faţă de cauza apărării animalelor sau despre convingerea ta declarată că geeanismul e o ameninţare pentru siguranţa Domeniului. Toate acestea îmi sunt cunoscute. Aş prefera să aflu cum e să fii tu însuţi. Cum e să locuieşti în Ostrovul Ceresc, la treizeci de kilometri de Pământ, înconjurat de infinit. Cum e să speri şi să crezi că sufletul, identitatea fundamentală a lui Charles Talence însuşi ar putea, într-o zi, să treacă în tine, adăugându-se unicităţii tuturor acelor strămoşi care sălăşluiesc deja în tine. Cum e să ştii că aerogenii, mai mult decât guvernatori şi paznici ai civilizaţiei, sunt mitul ei central. Căci fiecare societate are nevoie de un mit, la adăpostul căruia să trăiască, altfel n-ar fi decât un cadavru viu, urmând a se prăbuşi curând în ţarină...

Oooh!...

Ţipătul îi întrerupse discursul măreţ. Iern şi Plik îşi îndreptară, surprinşi, atenţia asupra lui Sesi. Neobservată, aceasta se întorsese şi rămăsese în prag, cu ochii căscaţi de uimire.

— Oh, eşti un sfint! Eşti Talence Iern Ferlay! Se prăvăli pe trepte în jos, aruncându-se în genunchi în faţa lui. Oh, domnule, oh, domnule!

Oh, drace, gândi el.

Şi totuşi... Plik părea a fi un individ cu care merita să discuţi, dar nu chiar atunci când era într-un asemenea hal de beţie. Iar Sesi avusese grijă ca postura ei de adoraţie să îi descopere şi mai mult crăpătura fustei.

— Ei, haide, nu-i nici o scofală.

Se aplecă şi, apucând-o de subsuori, o ajută să se ridice în picioare. Ea îi căzu în braţe. Senzaţia aceasta era delicioasă. Hai să fim prieteni, propuse el.

— Dar e atât de minunat, gâfâi ea. Nu-mi vine să cred că mă ţineţi în braţe.

— Sesi, noi, aerogenii, nu încurajam superstiţiile ţesute în jurul nostru. Sântem oameni, bărbaţi şi femei, ca toţi ceilalţi.

Ea îşi scutură buclele.

— Dar sunteţi atât de chipeş, spuse ea, apoi îl apucă de mânecă. Am putea să ne retragem deoparte numai câteva clipe? Vă rog. Plik, nu te superi, nu-i aşa?

Poetul îi zâmbi larg şi se întoarse la vinul său.

Sesi îl conduse pe Iern într-un colţ şi, ridicându-se pe vârfuri, îi apucă mâinile şi-i şopti repede:

— Să nu mă credeţi prea îndrăzneaţă ori uşuratică. Dacă mă refuzaţi, voi şti care mi-e locul şi-mi voi aminti cât voi trăi că mi-am petrecut această după-amiază în aceeaşi încăpere cu dumneavoastră. Dar v-am adorat încă de când... Mă rog... În timpul săptămânii, proprietarul ţine deschis până la ora opt seara, căci clienţii noştri obişnuiţi se trezesc dimineaţa devreme, pentru a merge la muncă. Sunt convinsă că locuiţi într-un han mult prea bun pentru cineva de teapa mea. Dar, dacă credeţi de cuviinţă, eu dorm într-o cameră de la etaj, şi-aş fi atât de onorată dacă...

Iern îşi consultă în grabă conştiinţa. Faylis? Nu. După aproape doi ani de căsătorie, ea rămânea indiferentă în aşternut; îi plăceau luxul şi pompa implicate de faptul că-i era soţie, dar i se întâmpla, când erau singuri, să strige la el; citea texte geeane, iar el aflase că purta corespondenţă cu Talence Jovain Aurillac, care se convertise la geeanism. N-ar fi fost pentru întâia oară când călca pe de lături. De altfel, în rândul Clanurilor, asemenea lucruri nu mai erau luate în serios.

Plik însă... I-ar fi plăcut să-l mai întâlnească pe poet, să-l cunoască mai îndeaproape pe acest om ciudat, să-i mai asculte cântecele.

Aruncă o ocheadă în direcţia acestuia. Poetul îi întâlni privirile, zâmbi strâmb şi îşi ridică paharul în semn de salut, rostind:

— Nu-ţi fie teamă. Sunt obişnuit cu asemenea lucruri. Fără îndoială, voi cădea curând sub masă, mă voi trezi cu o durere de cap cumplită şi mă voi târî până acasă. Să ştii că frumoasa mea Frunză-de-Viţă nu-ţi va face nici un rău.

IV

Orion va răsări.

Acestea erau cele dintâi cuvinte pe care, din câte-şi amintea, Ronica Birken le auzise vreodată. Amintirile mai timpurii erau fragmente disparate, percepute vag, ca nişte insule în ceaţă: mama sa, încercând s-o adoarmă, cântându-i un cântec de leagăn; tatăl ei (acasă, pregătindu-se să plece la luptă) aruncând-o în sus şi prinzând-o, în vreme ce ea râdea de bucurie; un wapiti care se învârtea prin preajmă şi care devenise un soi de mascotă a satului, şi care nu se sfia să accepte frunze de lăptucă din mâinile copiilor, orele petrecute cu aruncarea mingii, căci se hotarâse să fie la fel de bună ca şi băieţii la acel joc; ploaia care bătea în geamurile casei cufundate în întuneric şi mama sa care plângea înăuntru...

Îşi amintea limpede însă de ziua în care venise acasă şi-i văzuse pe unchiul Emon şi pe un alt bărbat, în camera de zi, împreună cu mama ei, Anneth; fusese atât de şocată de încrâncenarea de pe chipurile lor, încât încremenise în prag, neobservată, şi-l auzise pe celalalt bărbat (să fi fost Rikko Torsun? El era pe-atunci căpetenia Sălaşului Lupilor, dar Ronica nu era sigură, căci chipul bărbatului din amintire era nedesluşit) vorbind despre recâştigarea libertăţii, iar unchiul ei rostise acele cuvinte pe care ea nu le înţelesese (despre Vânătorul înstelat ce va străluci din nou deasupra câmpiilor de gheaţă, nu-i aşa?), dar care aveau să exercite o vrajă ameţitoare asupră-i.

A doua sau a treia zi, venise străinul. Nu-şi mai amintea numele lui, dar chipul şi statura lui îi rămăseseră în memorie, vii precum o cicatrice; şi, deşi vorbea blând, povestea despre moartea tatei, era unul dintre monştrii maurai, primul pe care îi fusese dat să-l vadă. Iar la urmă, ea strigase cuvintele magice, aşteptându-se ca un fulger să coboare din ceruri şi să-l lovească. Nu se întâmplase nimic, iar mama ei o dusese de acolo. Cu toate acestea, din clipa aceea, amintirile ei deveneau mai coerente, de parcă de-acolo începuse adevărata ei viaţă.

Într-un fel, aşa şi era. Curând după aceea, întreaga familie se mutase la Portanjels, în Wandy Fuca, iar Anneth îşi găsise o slujbă, la Sălaşul ei, aşa le spusese copiilor. (Era un port micuţ, ce abia fusese băgat în seamă de către Inspectoratul Maurai, fiind deci locul ideal ca punct de pornire pentru comerţul secret cu Kenai. Arhivarii erau aici la fel de necesari pentru sporirea traficului ca şi inginerii, marinarii sau paznicii înarmaţi.) Apoi ea se căsătorise cu Tom Jamis, aparţinând şi el de Sălaşul Lupilor (lucra şi el, în secret, ca specialist în calculatoare, însărcinat cu procurarea hardware-ului). O dată cu trecerea anilor, serviciile celor doi fuseseră, la un moment dat, necesare în preajma vulcanilor. Familia se mutase în Kenai, şi acolo – iar mai târziu în pădurile nesfârşite ale Laskăi – crescuse Ronica. Pe la jumătatea adolescenţei, dedusese cam ce-ar fi putut fi tunetele ce se auzeau dincolo de munţi.

Tăcuse. În vremea aceea, dorea să devină o supravieţuitoare. Învăţase, trecuse cu bine de teste şi începuse să lucreze ca furnizor, membră a echipajelor de căutare şi salvare a persoanelor dispărute, pentru cei ce încercau să recucerească sălbăticiile, în numele omului. Devenise şi aspirantă în cadrul Sălaşului Lupilor. Acesta era un lucru aproape de la sine înţeles, căci nu doar familia ei, ci mai toată populaţia acelei regiuni făcea parte din acel sălaş. (Deşi, ca mai peste tot, junii şi eschimoşii preferau propriile lor forme de organizare, deşi şi dintre aceştia erau mulţi membri ai sălaşului.) La vârsta de optsprezece ani, terminându-şi studiile, îşi îndeplini prima misiune (ân cazul ei, livrarea unor medicamente la o aşezare blocată de zăpadă, care îşi transmisese cererile prin radio) şi participase la Veghea rituală.

O dată iniţiată în mod oficial, stăpânul sălaşului, Benyo Smith, o chemase în biroul său. Alături de el se mai aflau şi tatăl ei vitreg, Tom Jamis, şi acel Eygar Dreng, care venea atât de rar în Kenai. Cei trei bărbaţi erau înveşmântaţi în robe albastre, iar Benyo purta şi o pălărie, iar în mână îşi ţinea toiagul emblematic. Era, în mod clar, un moment solemn. Deasupra biroului, săpat în lemnul lambriurilor, trona lupul care alerga, cu lanţul sfărâmat.

— Ronica, i se adresase Benyo, noi, ce-i vârstnici, te-am urmărit de-o vreme încoace şi ceea ce am văzut ne-a plăcut. Eşti inteligentă, curajoasă, dornică de aventură, dar nu nesăbuită, loială şi... discretă. Se oprise. Cât ştii despre ceea ce se petrece aici, în mijlocul nostru?

Fetei i se pusese un nod în gât.

— Orion va răsări, reuşise ea să rostească.

Benyo încuviinţă.

— Să nu spunem mai mult de-atât, deocamdată. O întreprindere atât de mare, atât de importantă, ţintind la o prefacere totală a întregii lumi, e destul de greu de ascuns. O dată cu trecerea anilor, acest lucru ar fi devenit imposibil înainte ca Războiul Judecăţii să izoleze din nou Kenai-ul. Pe zi ce trece, însă, devine tot mai greu de ascuns. Ea îşi înăbuşi un oftat. E nevoie de oameni noi, nu doar fiindcă mulţi dintre noi au îmbătrânit sau au murit în slujba lui Orion. Am ajuns însă într-atât de departe, încât avem nevoie de o îmbinare de talente cu totul nouă. Tu pari a fi promiţătoare. Dar dă-mi voie să te avertizez: nu va fi neapărat o mare aventură, ba chiar dimpotrivă. Va însemna mai mult o muncă grea şi o serie de jertfe, pentru o cauză a libertăţii care, aici, unde mauraii nu se arată niciodată, nu pare prea evidentă. Dacă nu te simţi pregătită să renunţi la o mulţime din lucrurile la care ţii, spune-ne-o acum, şi nimeni n-are să se supere, îţi promit. Îţi vei vedea mai departe de viaţa ta, ca înainte. În fond, munca unui supravieţuitor e importantă din punct de vedere social.

— Dar va trebui să rămân în Laska, anticipă ea.

— Până când Orion va răsări, îi răspunse Benyo.

— Dacă va răsări vreodată, completă Eygar Dreng. N-avem încă tot ce ne trebuie şi poate că nici nu vom avea vreodată.

Tom Jamis îşi răsplăti fiica vitregă cu un zâmbet strâmb.

— Da, sălaşul ţi-ar cere să eviţi civilizaţia. Nici eu n-am mai părăsit aceste locuri de zece ani, doar ştii. Nu fiindcă cineva s-ar teme că aş putea trăda, ci fiindcă munca mea e de folos aici. La ce bun, atunci, să ne asumăm un risc inutil? Mie însă îmi place, şi tu cred că te simţi acasă aici, nu-i aşa?

Ronica îşi umezi buzele.

— Ce anume... aşteptaţi de la mine?

Eygar Dreng o privi şi de-abia după o tăcere îndelungată spuse, rar şi apăsat:

— Ţi-am examinat rezultatele şcolare şi-am stat de vorbă cu profesorii tăi. Ai putea deveni o bună ingineră. Ai putea lucra la Orion, nu ca şi o conducătoare, căci nu eşti strălucită în domeniul respectiv, dar ai putea fi un bun executant. Sau ţi-ai putea exprima priceperea de supravieţuitoare într-un domeniu de cercetare care este vital pentru noi. Am vrea să te trimitem în sud, ca să studiezi la Universitatea din Vittohrya. Vei beneficia de o bursă acordată de sălaş copiilor merituoşi.

— Primul lucru pe care trebuie să-l cântăreşti cu atenţie, adăugă Benyo Smith, este dacă, în acea atmosferă, la vârsta pe care o ai, vei fi în stare să păstrezi cel mai mare secret de pe această planetă. Dacă ai cea mai mică îndoială, spune nu, şi noi îţi vom mulţumi.

— Dar voi nu m-aţi putea învăţa ceea ce trebuie, aici? se întrebă Ronica. Deşi această întrevedere nu o luase chiar pe nepregătite, era uimită de posibilele ei implicaţii. Fratele meu, Bill... A plecat deja dincolo de ape, în munţi.

— Iar celălalt frate al tău, Zakki, s-a mulţumit să fie un simplu tâmplar, completă Tom. Da, avem şi noi propriile noastre mijloace de învăţamânt, şi de ele beneficiază Bill acum. Tu însă eşti diferită, Ronica. Dacă accepţi să ni te alături, va trebui să ştii cât mai multe despre lumea de afară.

Bineînţeles, ea acceptase.

Lipsi vreme de patru ani şi, curând după aceea, îi fusese dat să plece din nou, de astă dată spre nord, în sălbăticie.

2

Străbătu de una singură, pe jos, munţii Chugach, coborând apoi în peninsulă. Alesese această cale de a călători, fiindcă, de-a lungul şi de-a latul ţinutului, existau doar câteva triburi care trăiau din vânătoare. Cu excepţia câtorva ocazii, când se bucură de ospitalitatea acestora, călători singură, trăind din vânat şi pescuit.

Şi totuşi, aceste activităţi nu o întârziară prea mult. Cu bastonul doborî destul vânat mărunt, iar ochii ei antrenaţi descopereau cu uşurinţă fructele de pădure şi rădăcinile, orice era comestibil în această regiune îmbelşugată; apa nu fu niciodată o problemă; serile, după ce îşi petrecea câte o jumătate de oră căutând crengi pentru a-şi încropi un adăpost, făcea focul şi, în vreme ce mâncarea fierbea, punea câte o capcană, având toate şansele ca, a doua zi dimineaţă, să găsească în ea câte o veveriţă ori alt animal mărunt. Puţinele ocazii când rabdă de foame o zi sau două nu se plânse, căci ştia că era doar ceva trecător. Din când în când, se opri să-şi spele hainele, iar când întâlni băştinaşi, conversă cu ei când prin semne, când prin viu grai.

Drumul dură, cu toate acestea, trei luni. Toamna subarctică venise de mult, când Ronica pătrunse din nou în ţinuturile locuite. Pădurile nesfirşite lăsară loc unor crânguri, iar pajiştile se transformară în păşuni. Urmă ţărmul, având în dreapta oglinda strălucitoare a estuarului Cook, în vreme ce în urmă se înălţau piscurile înzăpezite. Fumul urca alene din hornurile caselor de lemn. Când şi când, câte un vultur plutea, cu aripile aurii întinse, printre norii răzleţi, trecând de meterezele ţărmului înalt, deasupra mării palide. Ploua adesea, dar ei nu-i păsa; dacă s-ar fi oprit, n-ar mai fi ajuns niciodată.

De-acum, avea ocazia să îşi petreacă nopţile la adăpost, printre prieteni. Zona nu era chiar atât de populată, însă, pe-aici, toţi se cunoşteau între ei. Oamenii se bucurau de oaspeţi. Dar, în cazul Ronicăi, cei mai fericiţi erau băieţii mai mari ai gazdelor la care poposea.

La cei douăzeci şi doi de ani ai săi, era înaltă, cu membre lungi, cu şolduri ademenitoare şi sâni plini. Chipul îi era fin, cu ochi mari şi verzi, umbriţi de gene negre, nasul îngust, gura senzuală, bărbia puternică, iar tenul uşor bronzat. Părul de culoarea ambrei, strâns cu o panglică împletită, îi acoperea baza gâtului. Nu era ceea se numeşte o frumuseţe exotică. Cămaşa de lână, pantalonii şi pălăria îi erau boţite şi uzate de atâta drum. În rucsac nu avea decât o pereche de cizme şi un rând de haine de schimb, vreo două, trei unelte şi utilajul de prospectare. În locurile acestea, renunţase la amnar şi la bastonul de vânătoare, pe care şi le putea confecţiona oricând.

Cu toate acestea, era frumoasă, şi se întorsese de curând de la studii, din Vittohrya, de la oraş. Tinerii îşi făceau iluzii în privinţa moralităţii ei, dar erau repede dezamăgiţi şi trebuia să se mulţumească s-o asculte povestind despre experienţele trăite dincolo de aceste orizonturi. Ea le spunea anecdote amuzante despre cei din sud. Despre actuala ei expediţie, începută la scurt timp după întoarcerea acasă, nu le dezvăluia însă nimic concret, şi nimeni nu încerca să afle mai mult. Vreme de aproape două decenii, Sălaşul Lupilor îşi trimisese oamenii prin părţile acestea, ajutaţi de membrii altor sălaşuri, dar aceştia nu interveniseră în nici un fel în viaţa locuitorilor, care, la rândul lor, aveau anumite principii etice ce le impuneau să-şi vadă de treburile lor. Mulţi dintre aceştia erau ei înşişi membrii aceluiaşi sălaş şi se bucurau să îi ajute pe ceilalţi supuşi ai stăpânului, descurajând curiozitatea excesivă a vecinilor.

La urma urmei, Ronica Birken era o supravieţuitoare, care fusese departe de casă vreme de patru ani. Era de înţeles dorinţa ei de a-şi reîmprospăta cunoştinţele despre ei, făcând în acelaşi timp niscaiva explorări în interesul sălaşului.

În felul acesta, ea îşi văzu liniştită de drum, către Kenai. Unul după altul, reperele rămâneau în urmă, dispărând dincolo de orizont. De mult părăsită, o fortăreaţă din vremea primelor războaie cu mongii, se descompunea încet, prăbuşindu-se în uitare, la fel ca străvechiul oraş Ancrage, din ale cărui ruine fusese, în cea mai mare parte, construită. Ammonia Hill era o colină plină de morminte ce domina ceea ce mai rămăsese dintr-o uzină petrochimică după ce tot ceea ce putea fi refolosit fusese demontat cu sute de ani în urmă. O altă clădire, mai modernă, fusese, la rându-i, părăsită de când ultima răbufnire de gaze naturale, pe care fusese menită a le prelucra, se epuizase. Timpul şi vegetaţia luaseră şi aici în stăpânire ceea ce oamenii nu consideraseră necesar să ia cu ei.

Nu departe, însă, se înălţa un nou şantier, care prelucra materialele inutilizabile altundeva, transformându-le în combustibil. Aici era graniţa Kenai-ului, unde viaţa era mai intensă decât oricând.

Cei cinci mii de locuitori făceau din acest oraş principala comunitate pe o arie enormă. Casele se înşirau de-a lungul unor străzi neregulate, multe dintre ele fiind asfaltate. Casele erau zugrăvite în culori vesele, asemeni celor de mai la sud. Multe dintre ele aparţineau negustorilor, geambaşilor, doctorilor, veterinarilor şi altor meseriaşi, care îşi aveau locurile de muncă la parter. Erau aici depozite, fabrici, un gater, un han, un bar şi o rotiserie, o şcoală, două biserici şi un parc cu altare păgâne. Dominând celelalte clădiri, cu ale sale trei etaje, cu acoperişurile-i înalte şi colonadele sculptate, ca şi prin înălţimea turnului de observaţie, Sălaşul Lupilor includea o sală de spectacole şi o bibliotecă publică. Embleme aşezate pe frontispiciul altor clădiri le desemnau drept locuri de întâlnire ale altor Sălaşuri. Pescadoarele erau în larg, dar trei nave de transport erau ancorate în docuri, iar catargele li se profilau mândre pe fundalul ceţos al înălţimilor îndepărtate. Un bac cu zbaturi, puse în mişcare de forţa unor bivoli, lega oraşul de ţărmul opus al canalului Tyonek.

Străzile nu erau aglomerate, jumătate din cei ce se aflau afară la acea oră fiind copiii ieşiţi la joacă, aparţinând unui amestec de rase deloc surprinzător: erau aici albi, dar şi eschimoşi, juni, aleuţi şi metişi, între ale căror picioare se încurcau pisici şi căţei. Din când în când, bocănind din copite, trecea câte un călăreţ ori o şaretă. Adulţii pedeştri o salutau politicoşi pe Ronica. Atât bărbaţii, cât şi femeile purtau acelaşi gen de haine ca şi ea, cu unele adaosuri ornamentale însă. Bărbaţii purtau bărbi şi plete, iar femeile, cosiţe lungi până la jumătatea spatelui. Aerul avea un miros aparte, un amestec de apă sărată, gudron, peşte şi fum, parfumul unei comunităţi omeneşti. Soarele se pierdea în nori, la apus, şi lămpile începuseră să clipească în ferestre.

Ronica se duse la clădirea Lupilor, urcă treptele şi trecu pragul intrării principale. Holul era larg şi frumos decorat, cu podele şi lambriuri din lemn de esenţă tare. Pereţii erau împodobiţi cu portrete şi trofee de vânătoare. În căminul de piatră ardeau buşteni groşi, risipind, cu flăcări vesele, umbrele din colţurile încăperii. Multe dintre uşile camerei erau larg deschise. Ronica îşi declină identitatea la recepţie şi i se indică să urce câteva trepte, la un anume birou.

Uşa aceea era închisă. În semiîntunericul care domnea pe coridor, observă că emblema stăpânului Sălaşului fusese de curând revopsită: un plug şi o puşcă încrucişate deasupra unei cărţi deschise, în amintirea faptului că Sălaşurile luaseră fiinţă din nevoia unităţii în luptă, a cooperării şi păstrării cunoaşterii. Vremea trecuse, dar priorităţile rămăseseră aceleaşi: războaiele cu mongii se sfârşiseră, dar apăruseră mauraii...

Funcţionarul de jos nu precizase că Benyo Smith ar fi cerut să nu fie deranjat. Ronica abia aştepta să scape de obligaţia imediată de a-i da raportul, pentru a-şi întâlni părinţii. Bătu în uşă.

— Intră, veni răspunsul, imediat.

Ascultă şi intră, observând că faţa lui acvilină era încruntată; stătea în picioare în faţa mesei de lucru, cu pletele albe vâlvoi, ca nişte steaguri în vânt. Un vizitator aflat în încăpere se ridică, salutând-o printr-o scurtă plecăciune. O influenţă a maurailor, gândi ea, dezgustată. Gestul era nelalocul său, căci individul purta uniforma albastră a ofiţerilor marinei unioniste, având cusute pe mânecă însemnele rangului de căpitan.

— Ronica! exclamă Benyo, cu blândeţe. Bine-ai venit Bine-ai venit acasă, draga mea.

— Doamna îmi va permite, sper, să mă prezint, rosti străinul. Sunt Mikli Karst.

— Ronica Birken.

Îşi strânseră mâinile, iar el prelungi atingerea, în vreme ce o studia în lumina palidă a lămpii şi în ultimele sclipiri ale amurgului.

Părea trecut de patruzeci de ani, era scund şi îndesat, dar foarte agil în gesturi. Avea un cap mare, cu un nas ascuţit, ochi mici de un albastru rece ca gheaţa, părul cenuşiu tuns scurt şi o barbă deasă. Buzele înguste îi dezvăluiau dantura ciobită. Avea un glas ascuţit, părând a fi mereu grăbit. Când zâmbea însă, întregul chip i se transfigura: lucru cert, ştia să devină fermecător.

Ea i se adresă lui Benyo:

— Domnule, expediţia mea a fost încununată de succes, declară ea. Pot să vă dau detaliile mâine?

— Nu, te-aş ruga să o faci chiar acum. Ia loc, trebuie să sărbătorim.

Bătrânul părea că radiază de bucurie. Dintr-un dulăpior, scoase o sticlă şi câteva pahare.

— La sosirea mea, n-am fost atât de bine primit, spuse Mikli Karst, zâmbindu-i fetei. De fapt, nu e de mirare, arătaţi mult mai bine decât mine...

— Poţi vorbi liniştită, o asigură Benyo. Căpitanul Karst face parte din Corpul de Spionaj. Ştie despre Orion, probabil chiar mai multe decât mine însumi, şi ne-a fost deseori de mare folos.

De fapt, tocmai îmi povestea despre ultima sa ispravă împotriva inamicului.

— N-a fost cine ştie ce, oricine s-ar fi descurcat la fel de bine, în locul meu, remarcă el modest. În cazul acesta, experienţa mea îmi sugerează că avem nevoie, cât mai repede, de o întărire a securităţii. Am venit aici pentru a discuta acest lucru cu conducătorii dumneavoastră.

Ronica îşi scoase rucsacul şi acceptă un pahar. Era un whiskey fin, care îi pârjoli limba şi gâtlejul, turnându-i căldură şi relaxare în membre.

Mikli Karst scoase la iveală un pachet de ţigări şi o servi. Ea refuză, iar el îşi aprinse o ţigară. Ronica se bucură în sinea ei că ferestrele erau deschise pe jumătate, grăbind risipirea fumului.

— Bănuiesc, spuse Karst, că aţi fost în căutare de materiale fisionabile.

— De unde ştii? îl întrebă stăpânul sălaşului, uimit.

Ofiţerul ridică din umeri.

— În mod evident, missy Birken a fost plecată în pustietăţi. {"Missy", "pustietăţi", remarcă ea: mauraisme. Acestea nu constituiau însă un motiv de îndoială în privinţa loialităţii lui. Văzuse din plin efectele influenţei străine în sud, şi, tot mai des, îi fusese dat să audă oameni din generaţia sa punând la îndoială valorile Uniunii de Nord-Vest şi întreaga civilizaţie reprezentată de acestea.) Îmi dau seama, văzându-i costumaţia şi tenul bronzat, zâmbi el. E nevoie de o expunere îndelungată pentru a te bronza, în climatul acesta. Ce altceva ar fi putut fi la fel de important, pentru ca ea să vină să vă raporteze direct şi personal imediat după întoarcere, domnule? Ce altceva decât căutarea explozibililor nucleari? Scoase un rotocol de fum albăstrui. Ştim cu toţii că materialele recuperate de noi drept combustibil pentru proiectul energetic au fost confiscate de către dragii noştri adversari, după terminarea războiului, continuă el, calm. Cu toate acestea, am fost mereu sigur de existenţa unor stocuri militare de arme strategice, aflate în Laska dinaintea Judecăţii. Mi se părea de-a dreptul neverosimil ca fiecare rachetă să fi fost ejaculată în acel spectaculos orgasm planetar. Problema ar fi tocmai găsirea acestor rămăşiţe, după atâtea veacuri, într-un areal atât de vast şi pustiu. Bănuiesc că aţi avut unele indicii, spuse el, privind-o pe Ronica.

— La început, nu, îi răspunse ea. Nişte călători care traversaseră munţii Rangle, negustori şi puitori de capcane, auziseră zvonuri de la triburile de băştinaşi. Nu ştiau însă nimic precis. Dar noi avem grijă să îi descoasem pe cei ca ei, de fiecare dată când se opresc aici, în legătură cu cele văzute şi auzite. Nu e o treabă foarte uşoară, vă daţi seama... Ştim foarte puţine despre ceea ce e acolo, în sălbăticie. Oricum, coroborind poveştile lor, a devenit evident că se impunea o cercetare lă faţa locului, iar eu m-am oferit voluntară.

— Ronica e un om deosebit, spuse Benyo, cu mândrie. Este un supravieţuitor profesionist care posedă şi o diplomă în inginerie electronică. Va lucra şi ea dincolo de canal, cercetând, când se va ivi prilejul, posibilităţi cum a fost aceasta.

— O idee admirabilă, spuse Mikli Karst. Complimentele mele.

Benyo se aplecă peste masă. Pletele cărunte îi tremurau.

— Cât ai găsit, Ronica?

— Trei focoase intacte, veni răspunsul. Şi, bineînţeles, mai multe, dezintegrate. Dar ceea ce ne interesează va putea fi recuperat din sol. E vorba de uraniu, judecind după genul de radiaţie, astfel încât problema toxicităţii nu se va pune în mod acut. Emoţia o cuprinse iarăşi, de parcă s-ar fi aflat din nou pe colina aceea pietroasă, biciuită de ploaia măruntă, şi-ar fi auzit ţiuitul contorului. Vocea îi deveni pasionată. Perioada de înjumătăţire e de milioane de ani. Cred că am putea extrage cam douăsprezece kilotone. Locul e situat într-o zonă împădurită, deci neumblată, dar au rămas destule ruine de construcţii şi urme de rugină pe stânci, care au atras atenţia vânătorilor nomazi. În privinţa discreţiei lor nu trebuie să ne facem probleme. Sunt sălbatici şi se tem de moarte de Fantomele din Vechime.

Se lăsă pe spate, încrucişându-şi picioarele, şi sorbi îndelung din paharul cu licoarea de foc, făcându-l pe Mikli să-şi ridice sprâncenele, admirativ.

Revenindu-şi din uimire, Mikli se întoarse spre Benyo şi spuse:

— Domnule, ar fi bine să pregătim operaţiunea de recuperare cu grija cu care fac amor aricii. După cum v-am avertizat, Inspectoratul Maurai a devenit suspicios. Era, fără îndoială, inevitabil. Secretele sunt greu de păstrat, e lucru ştiut, oricât de adânc ar fi îngropate. Până în prezent, am reuşit să-i ducem pe adversari pe o pistă greşită. Chicoti. Dacă-mi e îngăduit să-mi asum meritul, eu am fost cel care, în urmă cu ani de zile, am avut ideea de a lansa zvonul că şuşotelile despre „Orion" n-ar fi fost decât clasica legendă prezentă la toate naţiunile subjugate, despre un erou mitic ori un zeu adormit care, trezindu-se, le va elibera de asuprire, domnind asupra lor în pace şi prosperitate, şi aşa mai departe. Am convins chiar antropologi să publice articole... Redeveni serios, îşi stinse ţigara şi, luând alta din pachet, adăugă: Nu putem însă broda pe această temă la nesfârşit. Ultima misiune a maurailor i-a adus mai aproape de ţintă decât ne aşteptam.

— Tocmai începuseşi să-mi povesteşti, încuviinţă Benyo.

Ronica ajunse la concluzia că, de fapt, nu avea de ce să se grăbească spre casă. Relatarea lui Karst promitea a fi interesantă.

— Ei bine, începu acesta, totul a început atunci când un ofiţer al spionajului lor s-a înfăţişat la cartierul general din Vittohrya, propunând o inspecţie în nord. Informaţiile deţinute de acesta indicau anumite activităţi clandestine, interzise prin tratatul de pace, undeva în Laska. A primit, aşadar, ordinul de a verifica. Bănuiesc că recentul deces al înaltului comisar a exacerbat puţin vigilenţa.

Ronica se încruntă. Fusese întristată la aflarea veştilor. Cât timp studiase la Universitate, nu auzise decât lucruri bune despre Ruori Haakonu. E drept, acesta avea sarcina de a reprima tendinţele spre suveranitate ale Uniunii, ca nu cumva aspiraţiile spre înalte tehnologii, de care se temeau atât de mult mauraii, să capete contur. Dar îşi îndeplinea misiunea cu tact, umanism, dornic să dea ajutor. Ea era gata să lupte pentru propria-i cauză, dar îi putea înţelege pe numeroşii ei contemporani care începeau să pună la îndoială dreptatea propriilor lor părinţi. Multe dintre colegele ei de la Universitate mărturisiseră că erau îndrăgostite de înaltul comisar.

— A trebuit să moară, spuse Mikli Karst. Trebuia însă să ne aşteptam la o reacţie din partea prietenilor săi.

Benyo şi Ronica tresăriră.

— Cum? şopti stăpânul sălaşului. A fost un accident, nu? La o serbare, s-a organizat un concurs de tir cu arcul, şi un orb care a vrut şi el să participe, dirijat fiind, a înţeles greşit instrucţiunile...

— Da, s-ar putea spune şi aşa... replică ofiţerul. În orice caz, devenise prea eficient. Când Orion va răsări, n-am vrea ca ai noştri să fie cuprinşi de îndoieli, nu-i aşa? Oricum, vor fi îndeajuns de luaţi prin surprindere... Poate că ar fi bine să petreacă un timp, câţiva ani, sub ordinele unui înalt comisar maurai care să nu fie chiar atât de simpatic. Păru a detecta şocul indus în rândul celor ce îl ascultau, căci continuă, fără alte comentarii: Aşadar, acel agent al lor a insistat să tragă niţel cu ochiul prin părţile nordice. După cum cere doctrina, călăuza sa trebuia să fie un civil, şi s-a întâmplat să fiu eu acela. Trebuie să recunosc că acest Terai Lohannaso e un tip impresionant. E între două vârste, dar e puternic ca un taur; posedă o minte ascuţită, chiar dacă nu tocmai strălucită; cu toate astea, e dezarmant de blând la vorbă şi prietenos. În mintea Ronicăi bântuia furtuna. Numele acesta... Nu reuşea cu nici un chip să îşi amintească de ce i se părea atât de cunoscut. Ca toţi ceilalţi, mulţi dintre ei de bună credinţă, i-am spus că nu aveam cunoştinţă de nimic ilicit, dar că era binevenit să arunce o privire oriunde ar fi dorit şi că aveam să mă străduiesc ca acea expediţie să fie cât mai uşoară, pentru el şi echipa sa. Şi, într-adevăr, au avut parte de o excursie de neuitat! L-am condus într-o aşezare Tlingit, sperând că serbările tradiţionale ale localnicilor aveau să-l abată de la ceea ce îşi pusese în gând. Dar n-a fost cum am plănuit: a mâncat şi a băut mai mult decât oricare dintre ei, iar a doua zi dimineaţa era gata să-şi vadă de drum. Nu foarte departe de Kenai, a observat că instrumentele lui se treziseră la viaţă. Ne-am oprit, a început să sape şi a dat peste un cablu energetic îngropat. Era de o grosime monstruoasă, dar el nu s-a dat în lături să-l ridice cu mâinile goale, asigurându-se că nu trecea curentul prin el. Mi-am dat sufletul încercând să-l conving că era vechi – cine, în zilele noastre, şi-ar fi putut permite o asemenea irosire de cupru? – şi că numai izolaţia sa bună îl menţinuse, că deservea, probabil, pe vremuri, o hidrocentrală din apropiere. L-am dus să vadă hidrocentrala, dar el a rămas sceptic, aşa că m-am hotărât că era preferabil ca el şi echipa sa să sufere un accident regretabil. Urcau un munte, cu un detector de infraroşii, dornici să se convingă că sursa de căldură pe care o depistaseră în vârf nu era de origine artificială. Ajutorul meu a provocat o avalanşă din masivul de gheaţă de deasupra. Nimeni dintre însoţitorii lui n-a scăpat cu viaţă, cu excepţia lui. Incredibil! Părea că înota în torentul urlător al zăpezii... Nu numai că şi-a pierdut cea mai mare parte a echipei, ci a fost şi rănit, astfel încât s-a văzut constrins să renunţe şi să se întoarcă, pentru a se pune pe picioare. Mikli se strâmbă. El sau alţii colegi de-ai lui se vor întoarce, încheie el. Comunicaţiile vor fi fiind mai dificile, iar călătoriile mai lente decât înaintea Judecăţii; de asemenea, trupele de spionaj sunt mai naive; dar mintea le merge la fel de bine ca înainte. Va trebui să ne îmbunătăţim camuflajul, astfel încât să putem primi inspecţiile maurailor chiar şi aici, în Kenai.

— Crezi că e posibil? întrebă Benyo, cu un tremur uşor, provocat de vârsta sa înaintată, în glas.

Vizitatorul îi răspunse printr-un gest expansiv.

— Bineînţeles. Eu şi colegii mei ne-am gândit mult la asta. Organizaţia noastră e gata de acţiune. Mă aflu aici pentru a studia zona mai în detaliu şi a propune soluţii. Spre exemplu, aici — mă rog, nu chiar aici, dar undeva prin preajmă – am putea să pornim lucrul la ceva care să semene cu o centrală nucleară clandestină, pe care conspiratorii respectivi ar construi-o sub aparenţa unei fabrici de combustibil sintetic. I-am lăsa pe maurai să o descopere, punându-le destule beţe în roate pentru a-i face să creadă că ei înşişi au descoperit secretul. Nu cred că va fi nevoie de aranjamente prea complicate. Vom vedea. Nu vă faceţi griji, stăpâne Smith. Orion va răsări. Iar cei ce vor veghea, ca aşa să se întâmple, vor fi conduşi de un maestru al vicleniilor, adică de mine. Benyo nu părea a fi tocmai încântat. Mikli îşi aţinti privirile de uliu asupra Ronicăi.

— V-aţi adus o contribuţie minunată, domnişoară, spuse el. Nu cred că vă daţi seama că talentul dumneavoastră se iroseşte în Laska. Ce-aţi zice să vedeţi şi restul lumii? Eu însumi am străbătut-o în lung şi în lat.

Luată pe nepregătite, ea nu reuşi să-i răspundă decât atât:

— Nu credeţi că vă mişcaţi un pic cam repede, căpitane?

El râse.

— Oferta mea e serioasă sau, mă rog, va fi deândată ce voi fi reuşit să aflu mai multe despre dumneavoastră. Am putea face o echipă clasa-ntâi. Voi fi încântat dacă veţi accepta să încercam încă de pe-acum, aşa, ca o modalitate de recreere; dacă refuzaţi însă, nu vă faceţi griji, ştiu să mă comport civilizat. De altfel, fizicul dumneavoastră îmi sugerează că ar fi mai bine...

Flecari astfel despre tot soiul de lucruri fără importanţă, apoi se ridică, pregătindu-se de plecare, după ce stabili o nouă întâlnire cu Benyo, pentru a doua zi dimineaţă.

Când uşa se închise în urma lui, Ronica răsuflă uşurată. Ferestrele se aburiseră, iar în încăpere se făcuse răcoare.

— Cred că e timpul să plec şi eu, domnule, spuse ea. Am să îmi transcriu notiţele şi-am să v-i le dau cât de repede voi putea. Dacă aşa veţi crede de cuviinţă, aş putea conduce eu însămi echipa de recuperare. Dacă nu e absolut necesar însă, aş prefera, sincer vorbind, să plec dincolo de munţi. Sunt nerăbdătoare să îmi pun în aplicare cunoştinţele.

Benyo încuviinţă.

— E-n regulă. Şovăi o clipă. Probabil că vei mai avea de a face cu căpitanul Karst.

— Hmmm... Nu ştiu. Ce-mi puteţi spune despre el?

— Nimic concret decât că ne-am mai întâlnit şi în trecut. Am auzit însă tot soiul de zvonuri. Benyo îşi căuta cuvintele. Ai grijă, draga mea. E un personaj straniu şi nu tocmai curat. A crescut ca un vagabond în periferiile Seattle-ului. Se spune că mama sa ar fi fost prostituată. A intrat într-un bucluc şi-a fost trimis pe mare. A servit la bordul unei nave private în Războiul Balenelor, apoi a intrat în marină şi s-a distins ca ofiţer de spionaj în Războiul Energiei. Între timp, a fost acceptat în Sălaşul Somonului, şi curând a fost exclus. Motivul n-a fost dat publicităţii, dar gurile rele zic că s-ar fi încurcat cu un băiat. S-ar putea să nu fie adevărat. S-a căsătorit, intrând într-o familie bogată. Socrul său e un Lup, iar nevasta lui pare a-i fi devotată trup şi suflet, în ciuda tuturor zvonurilor. După cum ai auzit mai înainte, este nepreţuit pentru Orion. S-ar putea să devină viitorul şef al securităţii de aici; Ab Munso se pregăteşte să se pensioneze. Ai grijă însă, scumpa mea.

— Mulţumesc. Minată de un impuls de moment, Ronica se aplecă peste masă şi-i atinse mâna bătrânului. Sunteţi drăguţ că mă avertizaţi, dar nu trebuie să vă faceţi griji. Nu sunt o fecioară oarecare de la ţară. Voi fi cu ochii-n patru.

Nu sunt deloc fecioară. Un ghimpe de durere îi străfulgeră inima. Avusese parte de poveştile ei de dragoste în sofisticata Vittohrya. (Dacă tinerii maurai sunt liberi să păcătuiască, de ce n-am fi şi noi?) Ultima de acest fel nu fusese însă o simplă distracţie ori un flirt de duzină. Se iubise cu un profesor, un bărbat căsătorit, şi, în cele din urmă, căzuseră de acord că nu se cuvenea să îi distrugă familia. Asta se întâmplase chiar înainte ca ea să absolve şi să ia vaporul pentru Kenai. Pădurea şi muntele, în ele stă vindecarea.

Ronica se ridică în picioare.

— Noapte bună domnule, rosti ea. Sunt dornică să mai discut cu căpitanul Karst, dacă şi el o va dori, dar nu e cazul să vă temeţi pentru virtutea mea. Ideea de a vizita alte ţări mi se pare însă foarte interesantă.

Un fior de nerăbdare o străbătu. La naiba, chiar că e o idee tentantă! Karst fusese mult prea nepăsător vorbind de morţii aceia. Orion avea scopul de a elibera, dar fără a ucide. Ceea ce se făcuse era însă bun făcut, şi fusese, în aparenţă, necesar, în circumstanţele date. Iar ea abia aştepta să-şi trăiască viaţa, care clocotea în ea.

V

În huruitul asurzitor al propulsoarelor, dirijabilul îşi părăsi locul de amaraj de pe aerodromul din Tournev, începându-şi ascensiunea. Era unul dintre cele care făceau legătura în mod regulat între sol şi Ostrovul Ceresc, transportând bunuri şi pasageri.

Pasagerii nu erau numeroşi de data aceasta, astfel încât Iern şi Faylis puteau admira liniştiţi măreţia peisajului, prin hubloul de observaţie de la prova.

— Ooh, şopti ea, strângându-i mâna, şi lacrimile începură a-i sclipi în ochi. Oh, iubitule...

El îi zâmbi şi întinse mâna, îndreptându-i superbul chip în sus, către sine, apoi se aplecă şi o sărută. Buzele ei erau reci şi tremurătoare. De când o anunţase despre noua sa repartizare, fusese parcă mai afectuoasă chiar decât în luna lor de miere.

Bănuia că fericirea o făcea să se poarte astfel. Avea să fie prima ei vizită acolo, sus, şi avea să dureze trei luni încheiate! Se întorsese acasă cântând. Îşi comandase o nouă garderobă, cu blănuri, mătăsuri brodate şi bijuterii, o extravaganţă de care el nu se îndurase să o lipsească. E atât de tânără, îşi spuse el în repetate rânduri. Nu neapărat ca vârstă, ci ca experienţă, ca spirit, asemeni unui copil. E îndrăgostită de eleganţa cu care n-a fost obişnuită, de lux, de veselie, de familiaritatea cu personajele importante... Toate acestea îi sporesc mândria de sine, şi nimic nu ar putea s-o facă mai mândră decât o şedere pe Ostrovul Ceresc. N-ar trebui să-mi fac griji în privinţa cheltuielilor, căci Beynac îmi aduce un venit consistent. La nevoie, aş putea renunţa la unele din cheltuielile mele personale. Nu trebuie să las răceala să se instaleze între noi, şi trebuie să îi acord cât mai mult timp posibil tovărăşia mea.

Aceasta avea să fie o excelentă ocazie în acest sens. Vreme de treisprezece săptămâni, n-avea să fie silit să călătorească decât pentru a-şi conduce cadeţii în zborurile de antrenament. În rest, va trebui doar să ţină prelegeri, să-şi vadă de hârţogărie şi, eventual, să mai consilieze pe cineva din când în când. Nu avusese parte până în prezent de asemenea sarcini, pe care piloţii le preluau prin rotaţie, dar, mai mult ca sigur, avea să se descurce. Poate chiar avea să îi placă. Iar în timpul liber, divertismentul n-avea să lipsească... împreună cu Faylis, desigur, îşi aminti el.

— Nici un tablou n-ar reuşi să redea cu adevărat această minunăţie, suspină ea. Nici unul.

Întinse mâna, atingând sticla. Părea un prunc, întinzând mâna ca să prindă luna.

Din spatele dirijabilului, razele soarelui alungau aproape orice umbră. Negrul-albăstrui, limpede precum cristalul, al stratosferei făcea să sclipească mărgeaua care era Ostrovul Ceresc. Pe măsură ce nava urca, mărgeaua deveni cât o lună, apoi cât o lume întreagă.

În ciuda diametrului său de doi kilometri, Ostrovul Ceresc poseda o anume graţie, care îl făcea să rivalizeze cu orice operă de artă creată de om. Învelişul exterior, transparent, strălucea în mii de curcubee irizate. Dedesubt se aflau hexagoanele întrepătrunse ale structurii de tensegritate: grinzi subţiri şi cabluri abia observabile, ţesute de parcă zeul păianjenilor ar fi sălăşluit pretutindeni. În interior se afla o sferă întunecată, pe al cărei fundal reţeaua strălucea orbitoare.

Ţesătura dispărea la ecuatorul sferei, unde se cuibăriseră locuinţele, sălile de adunare, atelierele, laboratoarele şi centrele de comandă, toate acestea formând o centură întunecată, brăzdată ici-colo de fulgere colorate. De jur-împrejur, se aflau patru domuri de observaţie, patru complexe laser, două lansatoare de rachete şi două platforme pe care se odihneau — ca nişte libelule uriaşe – avioanele. Opt motoare completau perimetrul. Restul sferei era împânzit de captatoare solare şi de mici platforme de inspecţie.

De la mai mică distanţă, la polul inferior putea fi observată o deschizătură în formă de pentagon. Când, plecând în cine ştie ce misiune, o aeronavă trecea prin dreptul acelui orificiu, conturul său devenea tulbure, din pricina căldurii care se revărsa dinăuntru.

Acesta era Ostrovul Ceresc, Ileduciel, Hemelhuis (nenumărate nume îi fuseseră date), cel visat de oamenii dinaintea Judecăţii şi construit din module ridicate până aici cu ajutorul baloanelor cu heliu.

Multă vreme, Faylis rămase tăcută. Când, în sfârşit, rupse tăcerea, glasul îi era timid:

— De-abia acum îmi dau seama cât de puţine ştiu despre el. A fost dintotdeauna aici, ca şi Pământul, şi totuşi, nimeni nu ştie cum şi de ce a fost construit. Mă-ntreb, cei care locuiesc acolo ştiu?

— Poftim? întrebă Iern, neîncrezător. Credeam că urmai cursuri de istorie.

— Da, dar specialitatea mea era istoria iberică.

— Ei bine, începu el, o mulţime de date s-au pierdut în Războiul Judecăţii şi în haosul care i-a urmat, dar multe altele s-au păstrat intacte. Cei Treizeci şi-au găsit şi ei timp pentru a scrie propriile lor cronici. Un consorţiu de naţiuni din Uropa de Vest a hotărât să construiască un aerostat Okress, aşa cum mai existau câteva în lume. Echipajul a hotărât să adopte angley-ul – versiunea veche, desigur — drept limbaj comun, aceasta fiind limba general utilizată în aeronautică...

Ea roşi, şi tonul următoarelor cuvinte îi fu plin de indignare.

— Nu sunt tocmai o ignorantă, indiferent de ceea ce ai crede. Am învăţat toate acestea la şcoala primară.

— Iartă-mă, se grăbi el să-i spună. Te-am înţeles greşit. La ce te refereai, de fapt?

Ea se înmuie.

— Vorbeam despre motivele tehnice ale lansării. În materie de ştiinţe exacte, sunt de-a dreptul idioată. Îmi amintesc că profesorii noştri ne-au explicat ceva, dar nu mai ştiu ce anume.

— Au existat o mulţime de avantaje ale construirii unei baze stratosferice, îi spuse Iern. Cele mai multe sunt cele cunoscute şi azi, de care continuam să beneficiem: supravegherea civilă şi militară, monitorizarea vremii şi a oceanelor, retransmiterea comunicaţiilor, iluminarea pe timp de noapte, în caz de necesitate, un centru de cercetări ideal pentru aeronautică, balistică, astronomie şi multe altele, captarea energiei solare... Dar ştii toate astea. În plus, existase un plan pentru lansarea, pornind de aici, a unei nave spaţiale.

O undă de amărăciune îl făcu să amuţească. Odinioară, oamenii se avântaseră până pe lună, chiar dincolo de ea...

Ea însă nu-i observă tristeţea.

— Iubitule, mă tem că toate acestea îmi par la fel de oculte, chicoti ea.

Furia îi fusese de scurtă durată şi acum, bănui el, se gândea din nou, cu nerăbdare, la viaţa pe care avea să o ducă în calitatea sa de soţie a unui ofiţer, la bordul Ostrovului Ceresc. Oricum, e mai bine decât să-şi piardă vremea cu ticălosul de Jovain şi cu tâmpeniile sale geeane, gândi Iern.

— Sinceră să fiu, mărturisi ea, amuzată, n-am înţeles niciodată cum anume se menţine balonul la această înălţime.

Iern se folosi cu plăcere de prilejul oferit, pentru a da uitării Luna, vorbind despre acest glob mai apropiat. Poate că era doar un triumf minor, dar se număra printre puţinele victorii care rezistaseră de-a lungul vremii.

— Nu e un balon, o corectă el. E o configuraţie rigidă, asemeni aeronavei la bordul căreia ne aflăm. Principiul de bază e însă diferit. Orificiul acela nu elimină doar o parte din forţa de compresie. Iar sfera nu este umplută cu hidrogen, în amestec cu un anticatalizator împotriva focului. Structura de bază este alcătuită din cele două învelişuri de polimeri, cel interior fiind echipat cu absorbante de lumină. Lumina soarelui rămâne prizonieră între ele, încălzind aerul aflat la mijloc, conform efectului de seră. Presiunea rămâne constantă, din pricina deschizăturii de la bază, dar aerul din interior este mai puţin dens, din pricina temperaturii înalte. Flotabilitatea creşte, astfel, cu mii de tone. Soarele furnizează şi tot restul de energie necesară, cu ajutorul celulelor solare şi al convertoarelor termice: energia de care au nevoie toate aparatele, cea necesară pentru menţinerea unei temperaturi optime, pentru compensarea pierderilor de căldură nocturne, fumizând totodată curentul necesar funcţionării mai multor uzine de la sol, prin transmiterea prin microunde. Tot soarele pune în mişcare şi motoarele aerostatului. Acestea nu consumă nici un fel de combustibil, ci sunt jeturi de aer cald, orientate cu ajutorul electricităţii.

Se opri ca să răsufle, iar ea interveni:

— Îţi mulţumesc pentru prelegere, dar mă tem că a fost mai mult decât poate mintea mea să asimileze în cinci minute.

El înghiţi în sec, dându-şi seama că tocmai îi servise soţiei sale o versiune abreviată a ceea ce avea de gând să le spună celor mai tineri dintre studenţii săi. Aceştia nu aveau nevoie însă doar de date concrete, ci şi de însufleţirea pe care Ostrovul Ceresc, în măreţia sa, şi el însuşi, în calitatea sa de erou popular, le-o puteau furniza. Anii care se scurgeau între înrolare, la şase ani, şi absolvire, la douăzeci, erau greu de suportat. Păreau interminabili pentru băieţii şi fetele mai mici. Cei pe care avea să îi instruiască el, în zborul la mare altitudine, aveau şaisprezece ani sau chiar mai mult.

— Îmi pare rău, spuse el, şi se întrebă, în sinea sa, dacă spunea, într-adevăr, ceea ce gândea.

Alte femei n-ar fi avut nevoie de veşnice scuze şi eterne reconcilieri. Sesi, fata din Kemper, îi bântuia memoria. Da, avea să se întoarcă acolo, mai ales de dragul reîntâlnirii cu Plik şi cântecele acestuia...

Faylis îl părăsi, ca să caute spre vizorul prismatic prin care o mulţime de pasageri priveau în jos, spre sol.

— Geea! exclamă ea.

El i se alătură. Priveliştea nu era nouă pentru el, dar asta nu-i scădea nimic din grandoare. Văzută de la o altitudine de treizeci de kilometri, planeta se prezenta ca un segment de sferă. Domeniul, văzut de sus, era o întindere verde şi brună, brăzdată de nori alburii. Râurile, lacurile şi Golful străluceau, iar Angleylann-ul şi Eria erau două smaralde înlănţuite de argintiul canalelor care le despărţeau. La marginea lumii, o bandă îngustă alb-albăstrie se cufunda în azur, iar apoi în întunericul abisal al nesfârşitului.

Cu un efort de voinţă, îşi alungă din minte numele pe care ea îl rostise adineauri. Nu era un lucru neobişnuit din partea ei să numească Pământul viu, Geea. Puţini dintre cei ce nu erau convertiţi la geeanism o făceau. Îşi petrecu braţul pe după talia ei subţire.

Un steward îşi făcu apariţia dinspre cabina de comandă a nacelei.

— Doamnelor şi domnilor, anunţă el, ne pregătim pentru întâlnire. Vă rog să vă ocupaţi locurile şi să vă legaţi centurile de siguranţă.

— De ce? se miră Faylis, adresându-i se lui Iern. Afară atmosfera e calmă, nu-i aşa?

Lui îi făcu plăcere să-i explice.

— Supapa de care ţi-am vorbit adineauri cauzează turbulenţe. De asemenea, motoarele Ostrovului Ceresc sunt adesea pornite, pentru a menţine poziţia împotriva vânturilor. Da, şi stratosfera are vânturile ei. Sunt rarefiate, dar puternice. Cu excepţia economiei de combustibil, navele mai uşoare decât aerul sunt lipsite de avantaje. Un jet acţionând prea aproape le poate da peste cap.

— Înţeleg.

Se rezemă de el şi se aşezară împreună, urmărind priveliştea grandioasă, până când dirijabilul fu amarat şi un tunel presurizat fu extins, pe care îl parcurseră după debarcare. În arealul de primire îi aştepta Talence Jovain Aurillac.

Salutul lui fu plin de curtoazie. Era dreptul lui să se afle aici. E drept, probabil că făcuse schimb de posturi cu cineva şi aflase data sosirii de la Faylis. Dar Iern nu avea cum să-i interzică să îi aştepte, nici nu-i putea interzice soţiei sale să corespondeze cu un prieten pe care îl cunoscuse înaintea primei lor întâlniri. Ostrovul Ceresc aparţinea tuturor membrilor clanurilor, în egală măsură.

Cei Treizeci îşi luaseră soţii şi soţi din rândul celor asupra cărora îşi extinseseră autoritatea, iar numărul lor sporise. Generaţiile care urmară construiră noi şi noi locuinţe, pentru a face faţă creşterii numerice, până când atinseră o limită. A mai construi altele, ar fi însemnat sacrificarea unor spaţii rezervate instalaţiilor ştiinţifice şi militare, un lucru de negândit, la fel ca şi aglomerarea. Între timp, familiile originare se transformaseră în clanuri. Căsătoriile se efectuau doar între acestea, în afara cazurilor în care erau cooptaţi localnici demni de luat în seamă. Proprietăţile lor se întindeau acum în întregul Domeniu, mai prospere decât oricând. Transformarea apartamentelor în barăci ar fi fost o absurditate. Aşa că preferară să îşi schimbe legile.

Doar căpitanul şi rudele sale cele mai apropiate puteau rămâne tot timpul la bordul Ostrovului Ceresc. De-a lungul secolelor însă, puţini căpitani aleseseră această cale. Radiaţiile din stratosfera erau măi puternice decât oriunde altundeva unde armele nucleare făcuseră ravagii în timpul Războiului Judecăţii. Din când în când, câte un individ, de obicei un savant pasionat, cerea permisiunea unei şederi prelungite la bord. Dacă motivaţia acestuia era valabilă, permisiunea era acordată atât lui, cât şi consoartei şi copiilor lui. Aceste cazuri erau însă destul de rare.

Cu timpul, populaţia Ostrovului Ceresc se stabilizase în jurul a două mii de persoane, cu mici fluctuaţii. Jumătate dintre acestea erau adulţi. Circa o sută erau ofiţeri şi tehnicieni, lucrând în schimburi, împreună cu partenerii lor. (Personalul tehnic servea, alternativ, trei ani aici, cu numeroase vizite la sol, şi trei ani la instalaţiile răspândite în Domeniu.) Mai mult de jumătate din populaţia care nu devenise încă adultă era alcătuită din cădeţi, care se pregăteau pentru diferite specialităţi, având nevoie de stagii petrecute la bordul aerostatului.

Restul celor aflaţi aici îşi petreceau luna la care aveau dreptul, ca membri ai clanurilor, o dată la fiecare şapte ani. Din când în când, soseau şi alţii; erau Seniorii, venind pentru a lua hotărâri importante, pentru a împlini ritualurile solstiţiilor de iama şi vară ori pentru a participa la funeraliile membrilor de seamă ai clanurilor. Tradiţia cerea ca toţi să ia parte la viaţa Ostrovului Ceresc. Nu împărtăşeau cu toţii aceleaşi credinţe; pentru mulţi dintre ei, slujbele oficiate de capelani nu erau decât un alt element al tradiţiei, pe care bunul-simţ le cerea să îl respecte; pentru fiecare în parte însă, conform unor convingeri adânc înrădăcinate, Ostrovul Ceresc era sfânt.

Aşa stătuseră lucrurile de-a lungul a nenumărate cicluri ale naşterii, vieţii şi morţii. Dar timpul nemilos, în trecerea sa, uzează totul, chiar şi aura de sfinţenie.

VI

După casa din Tournev, nemaivorbind de proprietăţile din diferitele regiuni ale Domeniului, apartamentul de pe Ostrovul Ceresc părea chiar mai mic decât era în realitate. Din cele trei încăperi, dormitorul era exact atât de spaţios cât să încapă un pat. Încăperea în care se înghesuiau bucătăria şi sufrageria era doar cu puţin mai largă, iar instalaţiile se reduceau la o chiuvetă minusculă şi un mic cuptor electric. Frigiderul, ca şi baia, se afla la capătul unui coridor pe care îl împărţeau cu alte cinci cupluri. Pentru întâia oară în viaţă, Faylis se vedea nevoită să gătească, să facă curăţenie şi să spele singură. Ura aceste corvezi şi nu se prea descurca, având dese izbucniri de furie şi lacrimi. Curând, şi ea, şi Iern se resemnară să mănânce de prânz în singurul restaurant al aerostatului. Restul meselor constau, în principal, din simple sandvişuri încropite în grabă.

Camera de zi era relativ mare şi aranjată cu gust. Era însă lipsită de ferestre, locuinţele aflându-se în vecinătatea secţiunilor de lucru. Panourile fluorescente şi peisajele atârnate pe pereţi nu-i puteau izgoni sentimentul că era închisă. Oricum, nu erau picturile ei, atârnaseră acolo vreme de generaţii, aşa cum nici draperiile şi nici mobila sumară nu îi aparţineau. Noroc că avusese inspiraţia de a-şi lua cu sine destule cărţi. Nu se aşteptase ca şederea în cer să-i dea ocazia de a-şi recupera întârzierile de lectură.

O bătaie în uşă o smulse din gândurile-i sumbre. Se grăbi spre uşă, cu inima bătându-i nebuneşte. Cine putea fi? Iern era la lucru, iar cu Jovain urma să se întâlnească de-abia după-amiază.

Deschizând, descoperi o tânără cu păr castaniu, purtând o rochie lungă, foarte elegantă, deşi niţel lipsită de modestie.

— Fii binecuvântată, o salută străina politicos, însoţindu-şi cuvintele cu un zâmbet larg. Dacă te deranjez, plec chiar acum.

— Oh, nu, se grăbi Faylis să nege. Intră, te rog.

Cealaltă se conformă. Schimbară salutul de rigoare, încrucişându-şi mâinile pe piept şi înclinându-şi capetele.

— Sunt Ricasoli Anjelan Scout, se prezentă nou-venita. Nu ne-am mai întâlnit până acum, căci eu şi prietenul meu locuim cu trei culoare mai încolo. Ne petrecem luna de şedere aici, şi când mă gândesc că jumătate a şi trecut... De-abia ieri am aflat că Talence Iern Ferlay a fost aici tot timpul! Îţi dai seama ce bucuroşi am fost. Am venit să te întreb dacă n-aţi vrea să ne faceţi o vizită.

— Desigur, cum să nu. Mulţumesc. Ia loc, am să fac o cafea.

— Nu, te rog, nu. Anjelan rise. Nu se cuvine ca deândată ce am făcut cunoştinţă să te supun unor asemenea cheltuieli...

— Un pahar de vin, atunci?

Primind încuviinţarea, Faylis scoase o carafă şi două pahare. Erau dintr-un cristal antic superb, dar nu-i aparţineau ei, ci Ostrovului.

Anjelan se făcu repede plăcută. Sporovăielile ei vesele mai alungau singurătatea. Se născuse în clanul Bergdorff, la Toulou, în sud. Divorţase de curând şi îşi împărţea camera cu un amant. Divorţul era considerat de mulţi din generaţia tânără ca fiind ceva firesc, nu o încălcare a tradiţiei, aşa cum credeau înaintaşii. De pe urma lui, se alesese cu un venit frumuşel şi nu vedea nici un motiv să muncească.

— Asta nu înseamnă că aş fi egoistă, explică ea. Acasă, fac parte dintr-o mică societate teatrală. Trei săptămâni pe an, ni le petrecem în turnee. Încercăm să îi cultivăm pe ţărani sau măcar să îi distrăm puţin. Sper că nu te-am şocat.

— Nu, deloc, îi răspunse Faylis, nefiind sigură dacă rostise sau nu adevărul. Ştiu că mulţi din ziua de azi gândesc ca tine, şi cine sunt eu ca să vă condamn? Străinii şi ideile lor au venit întruna de la încheierea Epocii Izolării. Inevitabil, asta ne sileşte să ne revizuim propriile noastre convingeri.

Anjelan o privi cercetătoare.

— Tu însă eşti altfel, nu-i aşa, draga mea?

— Eram o simplă studentă când l-am întâlnit pe Iern, iar de când ne-am căsătorit, cei mai mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit sunt înclinaţi spre vechile convingeri şi pun la mare preţ datoria.

Cei mai mulţi dintre oamenii pe care i-am ]ntâlnit împreună, dar nu şi cei în compania cărora se distrează el, gândi ea.

— Iar tu eşti, la rândul tău, o persoană foarte serioasă, asta e limpede. Privirile lui Anjelan căzură pe o carte deschisă, aflată pe măsuţa care le despărţea. Şi îţi place să citeşti... Doamne, se pare că această carte a fost studiată intens, oricât ar fi de groasă. Despre ce e vorba? Se aplecă, pentru a citi titlul din partea superioară a paginii. Principiile gândirii geeane. Oh! Se îndreptă şi se vedea că, la rândul ei, fusese şocată. Aparţii acestei religii? N-aş fi ghicit niciodată.

— Geeanismul nu e o religie, îi răspunse Faylis. E un ansamblu de practici şi puncte de vedere.

— Zău? N-aş vrea să par grosolană, dar, sincer, am fost mereu convinsă că era un cult barbar care a luat naştere printre nomazii din Merica...

— Mongii nu sunt barbari, declară Faylis, uşor iritată. Şi nici măcar nu sunt tocmai nomazi. Au fost civilizaţi vreme de secole, chiar dacă civilizaţia lor e diferită de a noastră.

— Dar... iartă-mă, sunt fascinată. Am auzit de primejdia din Espayn. Da, îmi aduc perfect aminte, citisem un articol într-un ziar, care îl cita pe soţul tău că considera geeanismul o ameninţare.

— Nimeni nu îmi poate impune să fiu de aceeaşi părere cu el. Fiind membru al Forţelor Aeriene, e firesc să fie preocupat de ameninţările militare. Cred însă că exagerează cu privire la problemele din Espayn. Da, Domeniul a încercat să-l împiedice pe Lonzo să cucerească cea mai mare parte a Iberyei, dar n-a reuşit, iar de-atunci, zheneralii ne-au ţinut piept. Mai ales de când i-am izgonit din Italya. E drept, misionarii geeani au convertit multa lume prin părţile noastre, şi e normal ca neofiţii să dorească să facă prozeliţi. Asta nu înseamnă că ar complota să ne invadeze. Am un prieten apropiat ale cărui proprietăţi se află în munţii Pyrny, chiar la graniţa, la Eskual-Herria Nord. A luptat şi în campania din Italia, era să uit. Iar el spune că liderii espaynieni nu sunt nebuni. Poate că mai încalcă regulile, când Ostrovul Ceresc se află dincolo de orizont, dar asta e ceva normal. Gândeşte-te la triburile de dincolo de Rhin.

Eşti într-adevăr o persoană interesantă, Faylis, zise Anjelan. Pari atât de liniştită, dar când te aprinzi... N-ai vrea să-mi explici ce înseamnă, de fapt, geeanismul? Până acum nu i-am dat atenţie şi nu ştiu decât ceea ce se cheamă, probabil, clişee.

Faylis se relaxă, cuprinsă, fără să vrea, de emoţie şi zâmbi.

— Iern ar numi-o „o treabă de trei sticle", replică ea. Nu cred că aş putea-o face într-o oră, şi, ţine minte, eu nu sunt geeană. Nu încă. Poate că nu voi îmbrăţişa niciodată această filozofie. Încerc însă să învăţ tot ce pot din ea, fiindcă sunt de părere că ea cuprinde adevărurile fundamentale.

— Nu mi-ai putea spune măcar câteva cuvinte?

— Dă-mi voie să ţi le citesc.

Faylis luă cartea şi întoarse câteva pagini, deschizând-o la prefaţă. În vreme ce pronunţa primele fraze, glasul îi scăzu în intensitate, de parcă ar fi scos la iveală o taină ascunsă, adânc, în sufletul ei.

„Viaţa pe Pământ este Una singură. Aceasta nu e o metaforă. E un fapt, pur şi simplu, un adevăr tulburător.

Cunoaşterea acestui fapt nu e întru totul nouă. Unii oameni, mai ales în Hinja, au susţinut din vremuri imemoriale că existenţa are o unitate fundamentală. Documente străvechi, recent descoperite de arheologi şi studiate de istorici, demonstrează că, până la sfârşitul Erei Deplinătăţii, câţiva gânditori exprimaseră această idee în termeni seculari.

Războiul Judecăţii le-a aruncat operele în uitare. Karakan Afremovek nu auzise niciodată de ele. Dar acest filozof-ecologist yuanez, inspirându-se din creştinismul şi budismul locuitorilor ţării sale, dar conducându-se după principii ştiinţifice, a ajuns la concluzii similare. A început, aşadar, să înţeleagă natura Geei.

Principala sa învăţătură e următoarea: Geea, planeta noastră vie, constituie un organism unic. De la primele reacţii chimice din oceanele primordiale şi până la dezvoltarea conştiinţei omeneşti, o forţă a vieţii a condus acest organism spre împlinirea propriei evoluţii, mereu mai măreaţă şi mai plină de sensuri. Această evoluţie nu se sfârşeşte o dată cu noi, ci va continua atâta timp cât va dura Geea însăşi.

Sântem organe, de fapt, părţi ale unor organe, pe care Ea şi le-a dezvoltat urmându-şi propriile scopuri. Noi nu existăm separat de ea, aşa cum nici celulele trupurilor noastre nu există în afara noastră, înzestrate cu viaţă. Trăim pentru că îi aparţinem.

Slujim imensa Unicitate, la fel ca fiecare animal, fiecare plantă, ca şi cei mai neînsemnaţi microbi.

Învăţătura lui Karakan este adevărată, dar nu ţine cont de sentimente. Evoluţia a fost până acum rezultatul acţiunii unor forţe oarbe, care, deşi au apucat-o uneori pe căi greşite, au sfârşit întotdeauna prin a se corecta. Creierul cu care viaţa l-a înzestrat pe om este primitiv. Inteligenţa a luat-o pe căi oribile în Era Deplinătăţii, când o civilizaţie industrială nepăsătoare şi exploatatoare a degradat biosfera, aducând-o în pragul dezastrului, aşa cum cancerul distruge un om. Războiul Judecăţii n-a fost doar o greşeală a umanităţii, o dezlănţuire a unor puteri ucigătoare aflate mai presus de înţelegere. A fost o febră prin care Geea s-a eliberat pe Sine de o boală.

Să nu uităm niciodată. Căci altfel Forţa Vieţii ne va nimici, aşa cum i-a nimicit pe dinozauri, ca următoarele veacuri să dea naştere unei creaturi care să fie şi gânditoare, şi sănătoasă la minte în acelaşi timp. Rolul nostru e de a sluji marelui organism din care facem parte. Trebuie să venerăm viaţa, dezvoltându-ne ca oameni, căci, astfel, slujim dezvoltării Geei."

Anjelan îşi ridică mâinile.

— Opreşte-te! râse ea. E mult prea dificil pentru mine.

Faylis puse cartea deoparte şi se întinse să-şi ia paharul cu vin.

— Sper că eşti de acord că nu este o însăilare de superstiţii păgâne, spuse ea.

— Ai dreptate, sunt impresionată. Şi totuşi, mă tem că nu prea e genul meu.

— Hmmm... Tot felul de oameni au acceptat aceste precepte. Desigur, mulţi dintre ei nu le înţeleg decât superficial sau greşit. A le studia cu adevărat necesită muncă multă.

— Iar tu eşti o persoană cu adevărat studioasă... Bănuiesc că îţi par frivolă.

— Ah, nu...

— Nu ţin morţiş să fiu mai profundă în gândire. Îmi place să mă distrez. Ce-ar putea fi mai interesant în viaţă? Se grăbi să adauge: Ştiu, mi-ai spus care ţi-e punctul de vedere. Dar ţie nu-ţi place să te distrezi măcar din când în când?

Faylis îşi muşcă buzele.

— Ba da, când se iveşte ocazia...

Anjelan o privi compătimitoare.

— Iar ocaziile nu-s prea dese, nu-i aşa? Soţul tău e plecat în interes de afaceri mai tot timpul, n-ai pe nimeni altcineva prin preajmă, iar cunoscuţii tăi nu sunt din cale-afară de veseli. Zâmbetul i se stinse. Fii sinceră, nu-i aşa că Ostrovul Ceresc te-a dezamăgit? Şi pe mine... Nu mă pasionează sporturile, iar piesele, concertele şi prelegerile devin plictisitoare. Dansurile şi celelalte activităţi sociale sunt total lipsite de imaginaţie. Cât despre meditaţia la care te îndeamnă secolele de istorie ce te înconjoară... ha!

Failys zâmbi palid.

— Îţi admir sinceritatea.

Anjelan se aplecă peste masă, atingând mâna gazdei sale.

— Eu şi cu Zhoen al meu te-am putea ajuta să te bucuri puţin, cât timp ne vom mai afla prin preajmă. Şi tu ne-ai putea ajuta, la rândul tău. Din tot ce-am citit ori am auzit despre Iern, ştiu că ştie să se distreze de minune atunci când vrea. Când ne-aţi putea face o vizită?

— Va trebui să-l întreb şi pe Iern, dar vom veni curând, îţi promit.

— Mă bucur. Sunt o bucătăreasă excelentă, chiar şi în condiţiile astea mizere, aşa că pregătiţi-vă pentru o masă bună. Iar apoi... Am nişte discuri rare. Ai auzit de Ansamblul Balearic? E foarte erotic. Mai ales atunci când fumezi... Nu mă privi aşa de sever. Nu te putem obliga, dacă nu vrei, dar să ştii că marijuana nu e pentru ţărănoi. Mulţi membri ai Clanurilor pe care îi cunosc fumează, şi nu li s-a întâmplat nimic rău, până acum.

— Mai vrei un pic de vin?

Ambele erau niţel ameţite când Anjelan se hotărî să plece. În prag, se întoarse şi spuse:

— Încă ceva, scumpa mea... Iern a fost eroul meu încă de când a călărit uraganul acela. Te-ar deranja să-l iau o vreme cu împrumut? O prietenă mi-a spus că e fabulos la aşternut.

Faylis rămase cu gura căscată. În sinea ei, deşi încercase să se convingă că nu era adevărat, ştiuse că Iern nu dormea întotdeauna singur atunci când era plecat de acasă. Poate că, de obicei, nu o înşela. Dar dacă virilitatea lui ajunsese subiect de bârfă...

Anjelan chicoti, mângâind-o pe Faylis pe obraz.

— Mulţumesc, spuse ea. Nu-ţi face griji, ţi-l voi înapoia în stare perfectă. Te las, la revedere.

Uşa se închise în urma ei. Faylis rămase cu privirile aţintite în gol, într-acolo, până când îşi aminti că nu mai avea mult până la întâlnirea cu Jovain.

2

Înghesuite între coastele Ostrovului Ceresc, coridoarele erau scurte, iar scările erau înguste şi foarte aglomerate. Faylis era constrânsă să facă slalom printre trecători: ofiţeri cu feţe severe, tehnicieni sprinteni, savanţi preocupaţi, capelani solemni, femei sofisticate de la oraş, oameni de la ţară, uimiţi de ceea ce vedeau în jur, cupluri tinere, aflate la prima lor vizită, dar neavând ochi decât unul pentru altul, cupluri vârstnice, la ultima vizită, ţinându-se de mână, membri ai clanurilor, înveşmântaţi în costume specifice statelor din care proveneau, ba chiar şi un străin tuciuriu, maurai, cu siguranţă, aflat aici în interes profesional... Uzanţele cuprindeau un ritual anume pentru asemenea întâlniri, un ansamblu de mişcări şi expresii prin care puteai evita să pari curios, dar şi prea indiferent la cei din jur. La început, acest adevărat balet o încântase pe Faylis, dar, cu timpul, ajunsese să îl considere monoton, lipsit de sens şi agasant.

Se întreba cum puteau fi suportate misiunile repetate în acest loc. Mă rog, poate că munca făcea sejururile mai puţin plictisitoare. Cu timpul, cei care lucrau aici ajungeau, fără îndoială, să se înveţe cu înghesuiala şi să accepte respectul pompos care era, chipurile, datorat Ostrovului Ceresc, ca inimă a întregii civilizaţii. Ea însăşi putea încerca să se obişnuiască. La urma urmei, deşi crescuse în spaţiile largi ale unei proprietăţi bourgoyneze, acceptase să locuiască într-un dormitor, o dată ajunsă la Consvator, suportând toate acestea în compania strălucitoare a cărţilor şi a unor minţi luminate.

Îşi imaginase Ostrovul Ceresc ca pe un superlativ al acelei lumi, până când, ajungând la faţa locului, descoperise că Iern îi răpise nu doar fecioria, ci şi iluziile. Nicicând n-avea să mai privească cerul, văzând în acest glob ceţos un soi de divinitate. Era doar un lucru făcut de oameni, cu ajutorul căruia unii dintre aceştia îşi exercitau puterea asupra celorlalţi. Misterul şi grandoarea se risipiseră.

Miresmele inundară culoarul, iar Faylis grăbi pasul, intrând în grădină.

Situată în partea inferioară a centurii nelocuite, aceasta nu avea doar rostul de a reîmprospăta aerul. Deşi culturile erau, în marea lor majoritate, aeroponice, pentru a nu împovăra aerostatul cu greutatea pământului, plantele păreau întru totul naturale. Grădina era menită să relaxeze spiritul, cu bogăţia frunzelor şi a florilor, cu artezienele-i jucăuşe, cu păsărelele care ciripeau, zburătăcind încoace şi-ncolo. Era loc pentru toţi: copiii alergau pe cărări şi trepte, fără a-i tulbura pe îndrăgostiţii care se giugiuleau în tufişuri, bătrânii sporovăiau ori visau, aşezaţi pe bănci, un cugetător îngenunchease în faţa unui altar, un altul se plimba, căutând pacea în frumuseţe. Secolele care trecuseră îi învăţaseră pe oameni să creeze luxul din mai nimic, acolo unde credeau de cuviinţă, sau să facă simplitatea să pară încântătoare.

Acolo unde Faylis intrase, de sus, începea o promenadă înaltă. Balustradele îi erau şiraguri de viţă, iscusit împletite, pardoseala îi era din muşchi. Se afunda într-un tunel vegetal în care străluceau, ici şi colo, orhidee. Traversă apoi un podeţ, peste un pârâiaş care curgea printr-un jgheab de lemn, ale cărui neregularităţi îl făceau să clipocească vesel. Apoi coborî câteva trepte de lemn, trecând pe lângă un crâng de bambuşi care fremătau, unduindu-se în bătaia curenţilor călduţi ai ventilatoarelor. Aici, pârâul se prăvălea cu zgomot de cascadă într-un bazin în care mişunau peştişori aurii.

Pentru scurtă vreme, luxurianta vegetaţie lăsă loc unui peisaj auster. Cărarea era aici din metal, din tablă imprimată cu modele geometrice. Panouri fluorescente smulgeau reflexe traverselor şi cablurilor. Acestea erau poziţionate astfel, încât îmbinarea hexagoanelor să fie cufundată mereu într-un joc al clar-obscurului. Urzici, regina-nopţii şi câte un arbust mai îndulceau severitatea decorului. Cuibărită în mijlocul vegetaţiei, o colivie enormă, din monofilamente, oferea păsărelelor pe care le adăpostea spaţiu destul pentru zbor. Ecourile cântecelor lor se repercutau în spaţiul închis. Colibri şi fluturi coadă-de-rândunică fâlfâiau liber, ca nişte bijuterii vii.

O boltă filigranată marca intrarea într-o curte cu iarbă şi straturi de flori. După ce urmase un curs ascuns, subteran, de la bazinul cu peşti, pârâiaşul izvora aici ca o arteziană, bolborosind apoi într-o serie de emisfere de aluminiu, stropind în jur din belşug. De aici, cărarea se ramifica. Faylis alese o varianta care şerpuia printre şiruri de bonsai, trecând pe lângă o statuie a Stăpânului Iernii din legenda jurană, căreia iluminarea interioară îi dădea un luciu de gheaţă. Urma apoi o porţiune umedă, pe care se aglomerau ciuperci în culori vii. Era înconjurată de covoare de amaryllis, dintre care se iveau armăturile Ostrovului. Şerpi inofensivi, ai căror solzi alcătuiau motive strălucitoare se tolăniseră la lumina lămpilor încălzitoare.

O rampă, a cărei suprafaţă se preschimba din lemn negeluit în parchet, cobora printre doi copaci. Fructele atârnau ca nişte globuri din crengile portocalului, în vreme ce, în coroana stejarului pitic, o căsuţă de lemn îmbia copiii la zbenguială. La poalele rampei, un drumeag, pe care pietrişul scârţâia sub tălpi, era mărginit de movile, dintre care răsăreau pâlcuri de trandafiri sălbatici, roşii, albi, galbeni sau albaştri precum noaptea.

Aici o aştepta Talence Jovain Aurillac.

Acesta făcu un pas înainte, luând mâinile lui Faylis într-ale sale, fără să-i pese de salutul ritual. O vreme, se priviră adânc în ochi.

Avea aproape patruzeci de ani şi, în rândul clanurilor, nu era un om prea înalt, dar era zvelt şi ager în mişcările-i pline de graţie. Tipicul chip prelung şi pomeţii înguşti se combinau, la el, cu un nas curbat şi ochi brun-aurii. Tenul îi era măsliniu şi părul negru începuse să-i încărunţească ici şi colo. Originea sa meridională îi permitea să poarte mustaţă, asemeni supuşilor săi din Pyrny, lucru rar la conaţionalii săi. Veşmintele-i erau închise la culoare, dar fuseseră alese cu gust: o tunică de catifea cu guler de blană, pantaloni strimţi şi cizme scurte. Purta o centură de culoarea ambrei, şi un colier de opal. Glasul îi era melodios, şi angley-ul său avea un pronunţat accent din Eskual-Herria.

— Începusem să mă tem că ai fost reţinută, draga mea.

— De ce? Am ajuns exact la timp.

Îi arătă ceasul-brăţară care era una dintre cele mai costisitoare podoabe ale sale, nu atât datorită oţelului sau a altor aliaje metalice din care era construit, cât datorită numeroaselor ore de muncă pline de talent pe care le ceruse asamblarea sa.

— Chiar aşa?

Se aplecă şi îi luă mâna ca să se convingă, reţinându-i-o mai mult decât ar fi fost nevoie. Serviciul militar pe care îl îndeplinise îl familiarizase, în mod sigur, cu ceasurile miniaturale. Plăcerea pe care ea o simţi la atingerea lui îi trezi un uşor sentiment de culpabilitate, până când îşi aminti că Iern obişnuia să flirteze cu fiecare femeie atrăgătoare pe care o întâlnea şi, adesea, mergea chiar mai departe...

— Ai dreptate, rosti Jovain, ridicând privirea. Înseamnă că timpul petrecut aşteptându-te mi s-a părut prea lung.

Zâmbi, dar era un zâmbet mai degrabă nervos, iar cuvintele pe care le rostea păreau a fi fost îndelung repetate. Cu siguranţă, aşa şi era. Jovain era lipsit de volubilitatea lui Iern. În privirile lui nu i se putea citi decât onestitatea.

Se întrebă dacă el îi rămânea credincios soţiei sale. Fuseseră căsătoriţi vreme de cincisprezece ani şi aveau trei copii care supravieţuiseră, o adevărată realizare pentru o femeie aparţinând clanurilor, datorată, în mare măsură, spiţei paterne, care includea mulţi munteni. Şi totuşi, deşi el nu se plânsese niciodată deschis, Faylis ghicise că, între cei doi, relaţiile se răciseră de când Irmali refuzase să i se alăture soţului ei, care se convertise la geeanism.

Cu toate acestea, gândi ea, onoarea străveche a familiei sale sălăşluieşte în el. Strămoşii lui au ţinut piept, vreme de generaţii, invadatorilor iberyeni. El veghează şi acum, la hotar, deşi mai toată Iberya s-a unit într-un singur stat care întreţine relaţii comerciale cu Domeniul. El însuşi e pilot şi a luptat în campaniile din peninsula Italyană, a câştigat decoraţii şi încrederea oamenilor săi, iar ca şi castelan e iubit de toţi supuşii.

Mai mult de atât nu ştia despre el şi tot ce aflase, aflase de la alţii. Ei doi se întâlniseră rar, numai atunci când se întâmpla să se afle în aceeaşi regiune, iar atunci, conversaţiile lor nu se referiseră la viaţa lor privată. Nici scrisorile, a căror frecvenţă creştea cu timpul, nu se refereau la aceasta. Mintea lui, inteligenţa lui e cea care mă atrage. Şi însufleţirea care îl înflăcărează, când vorbeşte despre Geea...

Când el rupse din nou tăcerea, ea se trezi din reverie, realizând, cu surprindere, că se gândise la el în termenii unei cronici din Epoca Alainiană.

— Sper că nu ai avut probleme cu găsirea acestui loc?

— Nu, nu, se grăbi ea să-i răspundă. Grădina este, desigur, complicată, dar, deşi indicatoarele nu sunt aşezate la vedere, sunt uşor de urmat. De ce m-ai chemat? întrebă ea, trăgând aerul înmiresmat în piept.

Glasul lui scăzu în intensitate.

— De aici, de la această înălţime deasupra Pământului, perspectiva asupra Geei este incomparabilă.

Luând-o de braţ, o conduse înainte. Trandafirii umpleau aerul cu aroma lor dulce. Acoperind murmurul instalaţiei de ventilaţie, se auzea bâzâitul albinelor inofensive. Florile alcătuiau o ramă, un soi de coroană de petale şi spini, precum cea a lui Zhesu în icoane, în jurul unei ferestre prismatice dincolo de care se zărea lumea de jos.

Faylis o privi, cu aceeaşi surpriză copilărească. Priveliştea aceasta avea să rămână pentru ea un veşnic miracol: norii, în permanentă schimbare, apele strălucitoare, câmpiile bogate şi zonele înalte, un amestec fascinant de păduri, pajişti, stânci, zăpezi, deasupra cărora străluceau stelele ori soarele sau luna, atunci când planeta nu se ascundea sub vălul capricios al vremii. În ziua aceea, era senin, şi, printre norişorii răzleţi, alb-albăstrii, peisajul văratic se dezvăluia, auriu. Geea visa. După o tăcere îndelungată, Jovain, aflat în spatele ei, o întrebă în şoaptă, şi ea avu impresia că-i simte cuvintele strecurându-i-se printre firele de păr:

— Nu-i aşa că e minunat?

— Da, încuviinţă ea, tot pe şoptite.

El îi cuprinse umerii.

— Am vrut să vezi toate acestea, şi nu doar de dragul priveliştii încântătoare, Faylis. Am sperat că vei împărtăşi această experienţă a Totalităţii... cu mine.

De îndată, amintirile o năpădiră, copleşitoare.

Se aflau la conacul Aurillac din Tournev. După logodnă, ea părăsise Consvatorul, dar, în loc să plece înapoi în Bourgoyn, în aşteptarea nunţii, preferase să rămână în oraş, ca să poată fi mereu în preajma lui Iern. Datoria îi impunea însă acestuia dese plecări. Între timp, Jovain îşi prelungise şederea în oraş şi se străduia să elimine răceala care se strecurase între ei. Până la urmă, reuşise; ea fusese încântată de perspectiva asupra lumii, pe care el încerca să i-o explice.

Era o oră târzie, într-o noapte furtunoasă. Se aflau amândoi în încăperea comună, aşezaţi unul în faţa celuilalt în faţa căminului imens. Jarul abia mai pâlpâia şi doar un singur candelabru mai rămăsese pentru a risipi întunericul. Toţi ceilalţi plecaseră deja să se culce. În ciuda căldurii din încăpere şi a uşoarei arome de fum, zgomotul ploii care bătea în ferestre sporea fiorul născut de penumbra în care era cufundată încăperea.

— Cât de frig ne-ar fi, dacă zidurile acestea n-ar fi încălzite! exclamă ea.

— Nu, de ce? îi replică el. Ne-am putea îmbrăca mai gros. Oricum, oamenii s-au obişnuit să se îmbrace prea gros. In felul acesta fac să se atrofieze un sistem termostatic excelent, pe care Geea l-a dăruit oamenilor la naştere.

— Adică tu ai fi gata să renunţi chiar şi la electricitate, dacă familia ta ar fi de acord?

El îi răspunse, ridicând din umeri.

— Asta ar depinde dacă aş cunoaşte o modalitate mai bună de a folosi metalul cablurilor. La urma urmei, nu din cauza lipsei de energie e atât de puţin răspândită electricitatea Dacă metalul pentru conductori n-ar fi atât de costisitor, Ostrovul Ceresc ne-ar putea furniza câtă energie am dori.

— Dar credeam că... Începu ea. Am auzit că ar exista unele planuri pentru a importa aluminiu din Uniunea de Nord-Vest, unde există suficient combustibil pentru a-l produce...

— Da, am auzit şi eu. Se aplecă, pentru a fi mai aproape de ea, şi chipul îi deveni, dintr-o dată, grav. Faylis, tânăra mea prietenă, doar n-ai să-mi spui că împărtăşeşti şi tu convingerea greşită a vulgului? Doar nu crezi că geeanismul este ostil oricărei forme de tehnologie şi că, dacă ar putea, geeanii ar doborî Ostrovul Ceresc? Nu e adevărat!

— Dar... protestă ea, lipsită de vlagă. Am auzit, Iern mi-a spus, şi am citit eu însămi tot felul de...

El oftă.

— Te asigur, există şi printre noi nebuni şi fanatici. Dar ei nu sunt numeroşi, dar, cu toate acestea, toată lumea ne judecă în bloc, după acţiunile şi afirmaţiile acelor fanatici şi nebuni. Frazele noastre sunt scoase din contextul adecvat şi prezentate astfel, încât să pară a fi o dovadă a dorinţei noastre de a aboli orice urmă de progres care a fost făcută de la Epoca de Piatră încoace. Se spune c-am vrea să aducem ţările civilizate înapoi în stadiul demn de milă al ignoranţei, în care se zbat ţinuturile care le înconjoară... Indignarea îi înăspri glasul. Se tem de foamete, din lipsa controlului zootehniei, de molime, în absenţa medicinei şi a igienei. De parcă noi n-am şti că apărarea împotriva rivalilor naturali este o forţă motrice a evoluţiei! Crezi că eu aş fi în stare să distrug opera înaintaşilor mei?

Lumina candelelor îi strălucea în ochi, precum oţelul incandescent.

— Nu, nu tu, se grăbi ea să îl asigure. Dar uneori nu ştiu ce să cred. Totul mi se pare limpede, apoi, dintr-o dată... Ah, apropo, mi-ai spus că volumul pe care îl citesc e important, şi tocmai am terminat de citit un capitol intitulat „Mitul progresului"...

— Sper că eşti de acord cu autorul, că nu trebuie să lăsăm Uniunea de Nord-Vest şi pe cei asemeni acesteia să readucă în actualitate industria pe scară largă care, precum un flagel cumplit, otrăveşte planeta. Mauraii au întru totul dreptate, interzicând-o. Se încruntă şi, umezindu-şi buzele, clătină din cap. Din nefericire, îi lasă pe norrmeni să păstreze în funcţiune, ba chiar să reconstruiască, prea multe obiective industriale. Iar în ultima vreme, Domeniul a început să accepte neguţători din Uniune, îmbogăţindu-i astfel pe tehnocraţii aceia murdari. Trebuie să punem capăt acestei situaţii.

— Da, am înţeles partea aceasta, încuviinţă ea. Însă m-am mirat citind că mauraii sunt şi mai primejdioşi.

Jovain încuviinţă, dând din cap.

— Se laudă că ar fi paznicii Pământului viu. Au făcut şi unele lucruri bune. Dar spiritul gândirii lor e total greşit. Sunt reci şi calculaţi, oricât de calde ar pretinde că le sunt inimile. Vor să conserve biosfera pentru a o folosi, nu pentru a fi parte integrantă din ea, ci pentru a o exploata. Cel mai evident exemplu e ingineria genetică pe care o practică. Încearcă să-şi impună propria voinţă Geei, de parcă omul ar fi în stare să controleze evoluţia după bunul lui plac. Da, în anumite privinţe, ei ar putea să pară aliaţii noştri, dar eu bănuiesc că, de fapt, ei sunt duşmanii noştri cei mai aprigi şi că războiul cel mare va trebui dus împotriva lor.

— Dar după ce vor fi înfrânţi? întrebă ea, imediat.

El clătină din nou din cap, dar îşi recăpătase calmul, o parte din acea pace şi bucurie nemăsurată care, după cum prezisese Karakan, avea să se pogoare atunci când omenirea avea să devină Una cu Geea.

— Nu pot să-ţi spun. Nimeni n-ar putea. Cert este că nu vom uita ceea ce am învăţat. Nici măcar greşelile; greşelile sunt o cale spre cunoaştere, spre viaţă, sunt şi ele o parte a vieţii noastre. Vom păstra ceea ce este bun. Am putea, de pildă, construi alte Ostrovuri Cereşti. Dacă o vom face, le vom utiliza numai în scopuri paşnice. Preţul civilizaţiei nu va mai fi ignorarea Geei. Nu va mai exista singurătate, urâţenie, sărăcie, exploatare sau război... Rasa noastră va constitui ochii, mintea şi mâinile Ei, îndreptate către Univers.

Mai auzise toate acestea şi înainte sau le citise în cărţile pe care el o rugase să le citească. În seara aceea, dorea să afle despre aerostatele viitorului. Aflase, de la Iern ca şi din ziare, că mauraii negociau cu Ostrovul pentru a căpăta planurile şi informaţiile care să îi ajute să-şi construiască propriul aerostat. L-ar fi putut construi şi singuri, şi dacă ar fi fost nevoie, ar fi făcut-o, însă datele furnizate de către Domeniu erau de natură a grăbi lucrurile. Aflase, de asemenea, că voiau să îşi construiască propriul aerostat în scopuri similare celor originale. La ce le-ar fi folosit însă geeanilor aceste insule zburătoare?

— În principiu, la acelaşi lucru, îi răspunse Jovain. Le-am utiliza în scopuri pur ştiinţifice sau în interese de ordin practic, cum ar fi prevenirea furtunilor.

Nu era însă de acord cu risipirea uraganelor, aşa cum era ea practicată în acele zile. Acestea ar fi putut deţine un rol biologic care nu fusese încă înţeles. Totodată, nu era de acord decât cu transmiterea unui număr strict limitat de mesaje, pentru ca oamenii să nu fie pervertiţi de cuvinte, în detrimentul percepţiei directe.

— În felul acesta, declarase el în încheiere, am putea să o adorăm pe Geea şi de sus.

Şi iată că ea şi Jovain se aflau acum sus, împreună. Nu, nu erau mai sus, gândi ea, nu erau detaşaţi de lume. Se aflau tot în cuprinsul întregului, erau parte din El; pur şi simplu, se ridicaseră la un nivel de unde puteau cuprinde mai deplin măreţia acestuia.

Pardoseala era alcătuită, în acel loc, dintr-un material moale, spongios, pe care se puteau aşeza ori îngenunchea liniştiţi.

— Vino, o îndemnă el. Hai să căutăm împreună Unicitatea! Vreme de o clipă, ea se sperie şi făcu un pas îndărăt. El îi percepu ezitarea şi îi zâmbi înţelegător. Nu-ţi fie teamă, o linişti el. Nu m-am gândit decât la practicile caste pe care le cunoşti deja: contemplare, meditaţie, yoga, toate exerciţiile pe care le-ai făcut deja. Am speranţa că aici, în acest loc aparte, ţi-ar putea fi de mai mare ajutor.

Dintr-o dată, fericirea o invadă, şi Faylis îşi împreună mâinile pe piept, aşezându-se alături de el.

3

Ceva mai târziu, nu se ştie cum, căci Faylis nu reuşea cu nici un chip să-şi amintească ce se întâmplase, se sărutau, la început timid, apoi tot mai înfierbântaţi.

Într-un târziu, ea se smulse din îmbrăţişarea lui şi se ridică în capul oaselor, tremurând, ameţită.

— Nu, îngăimă ea, nu, te rog, nu trebuie să facem asta...

El îşi ţinu mâinile deoparte, dar se mai apropie încă puţin de ea.

— De ce?

Glasul lui era la fel de nesigur, şi la tâmplă, o venă îi palpita.

Ea îi răspunse printre lacrimi, privind în jos.

— Ar fi... Este... Ar fi o greşeală.

— Iern n-ar fi de acord. Sau şi tu eşti la fel de strictă, în privinţa standardelor? Nu, eşti prea liberă, în sufletul tău, ca să fii aşa, Faylis.

Cu un efort, ea îşi ridică privirea. Crezu că citeşte pe chipul lui nu atât pasiunea, cât o rugăminte. În viitorul geean, va exista căsătorie, dar numai ca o expresie a aprofundării misticii unităţii cu Totalitatea, în lipsa suspiciunii, a posesivităţii, a geloziei. Cu toate acestea...

— Îmi pare rău, Jovain, spuse ea, înghiţind în sec şi simţindu-şi gustul sărat al buzelor. Mi-eşti cel mai drag prieten, dar nu pot... Tatăl meu ar fi distrus dacă ar afla.

Bărbatul tăcu o vreme, apoi declară sentenţios:

— Trebuie să vă respect dorinţa, doamnă. Dacă v-am jignit, vă implor cu umilinţă să mă iertaţi.

Formularea convenţională era liniştitoare.

— Nu m-aţi ofensat, domnule, îi răspunse ea, în acelaşi fel. Să lăsam relaţia noastră să continue ca până acum.

Privirile lor se reîntâlniră şi rămaseră laolaltă până când amândoi izbucniră într-un râs jenat.

— Mulţumesc, îi zâmbi el. Nici nu ştii cât de mult îmi uşurezi singurătatea.

— Şi tu, pe a mea... Se grăbi să îşi îndepărteze acele gânduri. Te-am simţit singur, dar prea mândru pentru a o recunoaşte. De ce te-ai retras în castelul acela îndepărtat, printre ciobanii aceia pe jumătate sălbatici, care nu vorbesc nici măcar francey? El se mişcă, aşezându-se într-o poziţie mai relaxată, iar ea îl imită. Privirile li se îndreptară spre pământurile şi marea de dedesubt. Teritoriile stăpânite de Jovain se întindeau undeva departe, în negurile de la marginea lumii. Vreau să spun că n-ar fi necesar să stai acolo mai mult decât câteva zile pe an, insistă ea, încăpăţânată. În restul timpului, administratorul tău s-ar putea descurca, chemându-te numai la nevoie. Ai putea locui în Tournev, ca şi noi, şi te-ai putea ocupa de ceva care să îţi facă plăcere, ca şi Iern, cu zborurile lui.

Ai putea fi aproape, când Iern ar fi plecat...

El se strâmbă.

— Fiii mei sunt încă nesiguri în privinţa geeanismului, căci încă mai iau în considerare opoziţia mamei lor. Nu mă tem că, urmând căile clanului, şi-ar putea pierde încrederea. Dar mai există şi scepticii moderni sau, şi mai rău, străinii care ne-au năpădit în vremea din urmă, mauraii, nord-vesticii, mericanii, beneghalezii... Nu, lasă-i să crească acolo, în munţii aceia curaţi.

Ei i se păru că îl auzea pe Iern remarcând ironic: "Bag de seamă că printre străinii aceia subversivi n-ai pomenit deloc de mongi." Atât faţă de ea, cât şi în public, el afirmase în repetate rinduri: „Ceea ce mă sperie cel mai mult la geeani e faptul că, dacă ar accede la putere, ar cenzura tot ce nu s-ar potrivi cu ideile lor. Citiţi-le cărţile ori uitaţi-vă la ce se întâmplă în Espayn de când cu „comisiile de informare" ale zheneralului. Ar fi din nou ca în Epoca Izolării, ba chiar mai rău. Cel puţin, atunci, guvernul încerca să protejeze tradiţiile locale ale Domeniului." Şi, apropo, Jovain, adăugă în sinea ei Faylis, ceea ce-mi spui nu e întru totul convingător. Pare mai degrabă o scuză, nu un motiv valabil. Ce faci tu, de fapt, acolo, la frontieră?

Goni aceste gânduri nedemne.

— Credinţa înseamnă totul pentru tine, nu-i aşa? murmură ea.

— „Credinţă" e un cuvânt nepotrivit, îi răspunse el. Geea nu e D-zeu. Geea e viaţa pe Pamânt. Ar putea exista şi alte lumi, ar putea exista chiar şi o Unicitate cosmică, ultimă, dar universul e prea mare, mult prea straniu pentru noi. Nu vom şti niciodată mai mult decât vedem de pe această planetă şi nici măcar atât nu vom putea înţelege pe deplin. Poate că organele ce ne vor lua locul, cele pe care Geea le va dezvolta peste milioane de ani, vor putea înţelege.

Ea îi întrerupse monologul, întinzând mâna şi atingându-i braţul.

— Ştiu toate acestea. Dar nu mi-ai răspuns încă. Te-am întrebat dacă... filozofia aceasta... nu e cumva unicul lucru pentru care trăieşti tu, Talence Jovain Aurillac.

El încuviinţă, privind prin fereastră, în jos.

— Aşa e.

— Nu mi-ai spus niciodată de ce anume.

— De ce face sau acceptă un om ceva, orice? Nu putem fi siguri. Minţile noastre sunt ca nişte prototipuri misterioase. Chiar şi în creier, cea mai mare parte din noi e aidoma reptilei sau mamiferului primitiv din care ne tragem. Se întoarse către ea, zâmbind stânjenit. Predic cam mult, nu-i aşa?

— Nu, negă Faylis. Nu şi pentru mine. Dar bănuiesc că s-a întâmplat ceva cu tine, ceva care te-a schimbat.

El se strâmbă.

— Da. Campania din Italya. N-a fost cine ştie ce, în comparaţie cu alte războaie. Ne-am oferit doar „ajutorul" unei „naţiuni prietene" împotriva „agresiunii Espayn-ului şi a marionetelor locale". Am făcut-o cu succes. L-am împiedicat pe omul de paie al Zheneralului să îl supună pe omul nostru de paie. Buzele i se subţiară. Am fost aviator militar. Am fost, aşadar, scutit de vederea părţii celei mai cumplite. Dar am văzut destul: moarte, agonie, suferinţe, distrugeri pustietoare... La ce bun toate acestea? Prin ce anume eram noi ameninţaţi, când Ostrovul Ceresc veghează, gata să spulbere oricând orice inamic al Domeniului? E drept, comerţul nostru se afla în primejdie, şi încă o ţară risca să treacă la geeanism, renunţând astfel să se mai plece în faţa noastră... M-am întors acasă şi-am cerut postul de castelan al clanului meu, în munţii Pyrny. Astfel, m-am eliberat de orice m-ar putea deranja, astfel încât să pot reflecta, încercând să găsesc un sens tuturor întâmplărilor la care fusesem martor. Atunci a sosit ucheny Mattas, dinspre Espayn, călătorind pe jos, explicând şi încercând să-i convertească pe cei întâlniţi în cale. Ţi-am vorbit despre el, nu-i aşa? Nu este mong, e douroez, dar a studiat cu Tsiang Sartov. Mi-a trezit interesul, şi l-am invitat să rămână la mine o vreme. Jovain zâmbi din nou. E acolo şi acum.

Să nu-ţi închipui cumva un ascet singuratic şi morocănos. Mattas se bucură de viaţă. Aş vrea să o pot face şi eu, în măsura în care o face el. Important e însă că el mi-a demonstrat că viaţa nu e doar un şir de întâmplări, nici rodul capriciilor vreunei Entităţi supranaturale, inumane. Nu. Viaţa este prin ea însăşi şi îşi creează propriul ei înţeles, propriul ei scop şi destin. Glasul i se îmblânzi: De-aici mi se trage pacea cu mine însumi. Te miră că aş vrea să o împărtăşesc cu toţi compatrioţii mei?

— Oh, Jovain!

Se apropie de el şi îl îmbrăţişă.

Fu pe jumătate furioasă şi pe jumătate uşurată când, o clipă mai târziu, un alt cuplu îşi făcu apariţia. Bărbatul avea trăsăturile tipice ale aerogenilor, combinate cu blondul spălăcit al localnicilor din Flandra, şi purta veşmintele aspre, caracteristice acelui ţinut: fără îndoială, era un maartens, din clanul Dykenskyt. Cât despre femeie, scundă şi negricioasă, era, evident, o silber, deşi provenienţa familială era nedefinită.

— Salutări, doamnă şi domnule, spuse bărbatul. Avea şi accentul flandrez; probabil că abia se întorsese de la proprietatea ancestrală. Nu vrem să vă deranjăm.

— E loc pentru toată lumea.

Jovain îşi făcu uitată bruscheţea, ridicându-se în picioare şi înclinându-se. Vă urez bun venit. Priveliştea e extraordinară astăzi. Noi tocmai ne pregăteam de plecare.

Faylis îl aprobă. După ce schimbară politeţurile de rigoare, porni alături de Jovain, pe cărare.

Când ajunseră destul de departe, încât să nu mai poată fi auziţi, el îi spuse:

— Am fost norocoşi că am rămas singuri chiar şi un timp atât de scurt.

— Dar mai avem atâtea de povestit, protestă ea. Iar tu urmează să pleci peste o săptămână. Cine ştie când vom mai avea ocazia să ne întâlnim? Mânată de inspiraţia de moment, îl luă de mână. Să mergem în apartamentul meu.

Deoarece Jovain venise neînsoţit, fusese cazat împreună cu un alt bărbat solitar. Ezită însă înainte de a accepta.

— Iern nu mă simpatizează.

— Iern va mai lipsi câteva ore. A plecat cu o escadrilă de avansaţi, să inspecteze o furtună în Golf. Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fac avansuri, se grăbi ea să adauge. Vom bea vin şi vom sta de vorbă.

Şi ce altceva?... se întrebă ea. Bătăile inimii i se iuţiră.

— Accept cu mare plăcere, spuse el, în sfârşit. O luară înainte, urcară rampa şi străbătură tunelurile cu amaryllis şi ciuperci. Întotdeauna mă umpli de bucurie, spuse el. Sunt, de obicei, o fire închisă. Dar tu eşti adorabilă, şi Geea râde prin gura ta.

N-ar trebui să-i îngădui să spună astfel de lucruri. Dar vorbele lui mă încălzesc, mă ameţesc. Faylis încercă să abată conversaţia spre un ton şăgalnic.

— Vă mulţumesc, preabunul meu cavaler. Şi sunt întru totul de acord, sunteţi o fire austeră. Am auzit spunându-se că sunteţi dintre acei puţini care nu au nici un fel de vicii. Mă îndoiesc însă că ar fi adevărat...

— Oh, am şi eu distracţiile mele... Îmi place să mă menţin în formă; fac alpinism, schiez şi joc pelotă. Cânt destul de bine la flaut, ştiai asta? Şi sunt, totodată, astronom amator. În nopţile senine de la munte, stelele îmi cheamă spiritul spre ele, iar când acesta se întoarce din nou spre Geea...

Discutând cu aviditate, trecură de Stăpânul Iernii şi de fântână, străbătură galeria cu hexagoane, admirând minuscula cataractă, îşi croiră drum prin crângul de bambus, urcară treptele, intrând în tunelul înfrunzit, trecură puntea şi ajunseră, în fine, pe pasajul aşternut cu muşchi. De aici, un culoar simplu îi introduse în atmosfera obişnuită a Ostrovului Ceresc. Depăşiră trecătorii în mod corect, salutându-i, ca nişte automate, pe cei cunoscuţi, în drumul lor spre destinaţia hotărâtă de comun acord.

O dată ajunşi, Faylis descuie uşa apartamentului, cu mâna stângă încă în dreapta lui Jovain.

— Oh!

Iern sări în picioare.

— Ce naiba? exclamă el.

— Dar... Mi-ai spus, spuneai că... bâigui Faylis.

— Furtuna ne-a dezamăgit, nu merita să ne consumăm carburantul până acolo, nici măcar de dragul exerciţiului. Apoi privirile i se îngustară şi glasul i se înăspri. Cu mâinile înfipte în şolduri, întrebă ironic: Nu te aşteptai să mă găseşti încă aici, nu-i aşa?

— Domnule, interveni Jovain, de parcă şi-ar fi încrucişat sabia cu cea a lui Iern. Soţia dumitale m-a invitat aici ca să discutăm politicos o oră sau două.

— Despre ce anume? întrebă Iern, aruncând o privire semnificativă spre cartea rămasă deschisă pe masă. Ai fi ascuns-o, când m-aş fi întors eu acasă, nu-i aşa, iubito? Laolaltă cu celelalte dovezi...

Ea încremeni şi îşi simţi obrajii îmbujorându-se.

— Să nu-mi vorbeşti pe tonul ăsta!

Jovain o lăsase de mână, dar rămăsese lângă ea.

— Domnule locotenent-colonel Iern, spuse el, n-am să dau uitării bunele maniere şi nici n-am să fac vreo remarcă nelalocul ei, dar onoarea îmi cere să îţi reamintesc că soţia ta s-a născut în familia Mayn, din clanul Ashcroft.

Faylis bătu din picior, înfuriată. Faptul că îşi dădea frâu liber mâniei i se părea aproape amuzant.

— Nu sunt o sclavă din vreun harem din Khorasan! Sunt o femeie din rândul clanurilor, liberă şi civilizată!

Iern păli, şi nările începură a-i fremăta. Ea se simţi cuprinsă, dintr-o dată, de spaimă. Ea nu ştia ca el să fi făcut vreodată cuiva vreun rău, dar era iute la mânie, ca orice gascon. În amintire îi reveniră spusele soacrei sale, care era de părere că această trăsătură a lui provenea din moştenirea lui genetică amestecată. Înrolat la Academie cu o întârziere de un an, străin de manierele de la oraş şi vorbind cu un pronunţat accent de Brezh, fusese constrâns să lupte mereu, până când reuşise să câştige respectul colegilor săi. Faylis nu-l văzuse decât o singură dată explodând de furie. Călătoreau prin Normaney, acolo unde familia Ferlay şi Maynii nu posedau nici un fel de proprietăţi, deci nici prerogative aparte; trecuseră pe lângă un ţăran care, din cine ştie ce motive, îşi biciuia câinele legat. Iern descălecase dintr-un salt şi îi administrase o bătaie ţăranului, deşi, mai târziu, tribunalul clanurilor îl condamnase să plătească despăgubiri pentru dinţii scoşi, ceea ce el şi făcuse cu o plăcere de-a dreptul sadică.

Iern reuşi să se stăpânească şi rosti, printre dinţi:

— Domnule maior Jovain, nu îndrăznesc să vă acuz de încălcarea proprietăţii. Declar însă că soţia mea este tânără şi nevinovată — naivă, dacă doreşti — iar dumneata ai expus-o cu bună ştiinţă unor nonsensuri faţă de care ea nu s-a putut apăra. Nu posed nici un fel de mijloace legale pentru a pune capăt acestei situaţii, dar mă voi convinge în ce măsură mai posezi onoarea familiei dumitale atunci când vei înceta să te amesteci în căsnicia mea. Te anunţ că nu eşti binevenit în această casă, aşa că vei pleca numaidecât.

Bărbatul mai vârstnic izbucni:

— Este şi casa ei!

Deznădăjduită – E mai rău decât dacă s-ar lua la bătaie – Faylis îi privea pe rând. Disperarea o copleşi, precum îngheţul arctic. Se prăbuşi pe podea, plângând.

Furia i se potoli la fel de repede precum îl cuprinsese, şi Iern căzu în genunchi, cuprinzând-o în braţe. Jovain se retrase într-un colţ, descumpănit. Eticheta i-ar fi cerut să plece, dar, plecând, ar fi însemnat să-şi recunoască înfrângerea, fără a mai putea reveni vreodată asupra ei. Hotărârea i se impuse de la sine. Rămase pe loc.

După un timp, Faylis suspina încă, dar se liniştise întrucâtva.

— Vă rog, spuse ea, printre sughiţuri, mă simt atât de vinovată faţă de voi amândoi...

Iern o ridică şi o conduse la canapea, o întinse şi îi aşeză o pernă sub cap. Apoi o mângâie, tandru, pe frunte.

— Linişteşte-te, scumpa mea, îi şopti. Totul are să se aranjeze, ai să vezi.

Se ridică, se duse la bar şi scoase o sticlă de coniac şi trei pahare. Apoi îi adresă lui Jovain un zâmbet încruntat.

— O scenă dictată de emoţii ar fi necivilizată, admise el. Aşadar, îţi ofer de băut, domnule.

— Iar eu îţi mulţumesc, îi răspunse Jovain, aşa cum se cuvenea.

Iern umplu paharele. Îi servi pe ceilalţi, dar de ciocnit, ciocni doar cu Faylis. Ea îi adresă un zâmbet nesigur.

Licoarea era plăcut aromată. Jovain îşi drese glasul şi începu:

— Domnule? Îmi permiţi să fac o sugestie?

Iern îi răspunse cu o înclinare a capului.

— Cum doreşti, domnule.

— Între noi doi s-a acumulat prea multă încordare, declară Jovain. Am resimţit acut, fiecare în felul său, ceea ce am considerat a fi o influenţa nefastă asupra dezvoltării personalităţii doamnei, dar ne-am întâlnit rar şi numai în locuri publice. Avem nevoie să stăm de vorbă deschis, între patru ochi, dar, mai întâi, cred eu, va trebui să ne eliberăm de această încordare care ne e potrivnică.

Iern deveni belicos.

— Şi ce propui în acest sens?

Jovain riscă un zâmbet.

— Nimic barbar. Nu vreau un duello italyan, nici o bătaie cu pumnii în stil angley şi nici o întrecere la băutură, cum se face în Eria. Aş propune un concurs cinstit de aripi solare.

Surprins, Iern îl măsură curios.

— N-are importanţă care anume, din noi doi, va câştiga, argumentă Jovain. Important este că ne vom fi dat bătălia simbolică şi vom fi liberi să o luăm de la capăt, de pe alte poziţii.

— Hmmm... Onoarea îmi cere să...

— Ştiu, eşti un Călăreţ al Furtunii. Ei bine, se întâmplă ca unul dintre sporturile mele favorite să fie zborul fără motor. Cred că ştii cât sunt de înşelători curenţii din Pyrny...

— Da, ştiu. Iar dumneata ai luptat împotriva espaynienilor, în aviaţie... Pe Marele Charles! Va fi o luptă interesantă, nu crezi? întrebă el, stârnit.

Discutară detaliile în vreme ce îşi terminară băuturile, iar Faylis îşi recăpătă echilibrul emoţional pierdut. Apoi, plin de tact, Jovain se ridică şi plecă.

VII

De obicei, concursurile cu aripi solare constituiau evenimente la care se îmbulzeau mii de spectatori, şi mai multe întreceri aveau loc succesiv. Ele făceau parte dintr-un festival, cuprinzând mai multe jocuri, competiţii şi spectacole, mergând de la handbal, alergări şi acrobaţii, până la demonstraţii de şah, dresaj sau spectacole de balet. Steagurile clanurilor fluturau atunci deasupra stadioanelor, hainele de sărbătoare umpleau atmosfera de culori, muzica şi încurajările suporterilor erau asurzitoare, iar Regina Festivalului era nerăbdătoare să afle cine avea să fie învingătorul căruia avea să îi ofere laurii victoriei. Între timp, pe fundalul azuriu al cerului fără pată, stăpânii văzduhului îşi măsurau priceperea.

Iată de ce, încă de la început, Faylis avu presimţiri negre în legătură cu întâlnirea dintre Iern şi Jovain, un sentiment că această întâlnire n-avea să aducă nimic bun, deşi încerca mereu să se autoconvingă că tot ceea ce gândea era o absurditate. Aici nu existau mulţimi, nici zgomot, nici vreo urmă de ceremonie, nici, la sfârşit, întrecerea nu avea să se prelungească printr-o fiesta care să umple străzile până în zori. Stătea pe o pajişte, departe de orice aşezare. Ierburi înalte până la genunchi se întindeau de jur împrejur, cât vedea cu ochii, până către o colină împădurită, aflată mai la nord. Mânaţi de o briză înşelătoare, nori argintii pluteau peste pământul înverzit. Spre sud se vedea un zid ruinat, ce aparţinuse vreunei clădiri dinaintea Judecăţii; buruienile îl năpădiseră. Venind încoace, Faylis observase o înşiruire de fragmente de beton crăpat, o fostă autostradă, probabil. Nimeni nu considerase necesar să reconstruiască măcar un drumeag pietruit în locul acela. În ciuda vântului, aerul era fierbinte; arome de pământ, de fin şi de vegetaţie strivită îi umpleau nările. Cerul era alburiu, iar soarele atât de puternic, încât semiluna Ostrovului Ceresc abia se mai zărea. Părea că, în vipia zilei de vară, umbra dispăruse de pe pământ.

În apropiere erau priponiţi caii care îi purtaseră pe cei de faţă de la Tournev şi cei care tractaseră platformele pe care se odihneau aripile solare. Câţiva oameni se învârteau în jurul fiecărui vehicul. Deşi erau cu toţii localnici, purtând pe umerii veşmintelor însemnele clanului Talence, păreau a împărtăşi presentimentele lui Faylis; oricum, îşi dăduseră seama că nu aveau să asiste la un joc între prieteni; cele două grupuri nu se amestecau şi cu toţii erau scumpi la vorbă.

Aparatele de zbor aşteptau dincolo de ei, cocoţate pe cataligele roţilor. În ciuda anvergurii lor mari, de douăzeci şi cinci de metri, şi a emblemelor strălucitoare de pe aripi, lui Faylis îi păreau a fi înfiorător de fragile. Fuzelajele erau alcătuite din peliculă subţire de plastic, întinsă peste un schelet sumar, între elicele din bot şi ampenajul din coadă, atât de subţire, încât fremăta în bătaia vântului. După ce fuseseră descărcate, purtate fiind de către un singur om, însoţitorii acestuia nu trebuise decât să ferească aripile de un eventual contact nedorit cu solul. Erau nişte jucării. Aeroplanul lui Iern îi aparţinea, în vreme ce cel ce avea să fie pilotat de Jovain fusese împrumutat de la Academia locală, pe baza autorităţii acestuia de ofiţer-pilot. Dar jucării ca acestea provocaseră, nu o dată, moartea unor oameni.

Soţul ei se apropie. Îşi schimbase costumul de călărie cu o salopetă uşoară şi sandale, luându-şi în spinare paraşuta; fiecare gram de care se descotorosea avea să conteze. Sudoarea i se scurgea pe torsul musculos şi pe chipul bronzat, iar ochii îi străluceau ca două safire. Buclele negre îi fuseseră strânse la ceafă, iar dinţii străluceau de un alb arogant. Când se aplecă să o sărute, mirosul cărnii bărbăteşti o copleşi.

— Urează-mi noroc, macushla, spuse el.

Era un cuvânt pe care îl învăţase în Eria. În câte aşternuturi îl mai rostise oare? Desigur, înainte de căsătorie...

— Ai grijă, îl rugă ea.

— Îţi promit. N-am să fiu chiar atât de prudent, încât să par prost, dar mă voi strădui să mă situez în limitele bunului-simţ. Se aplecă şi o trase mai aproape, mormăindu-i la ureche: La urma urmei, am anumite planuri pentru noaptea asta, da, da.

Mâine, tu vei fi cea care va trebui să ai grijă când umbli şi când te aşezi.

Izbucni într-un hohot de râs zgomotos şi se îndepărtă.

Jovain stătea singur, deoparte... atât de singur. Purta, sub hamurile paraşutei, o cămaşă şi pantaloni de un alb imaculat, care îi dădeau un aer demn, la care Iern renunţase de bunăvoie. Tot demn îi fii şi salutul pe care i-l trimise înainte de a se întoarce şi de a se duce la maşinăria sa.

Ai grijă, Jovain! îi strigă ea, în inimă. O liniştea faptul că el insistase să îşi ducă aparatul la un atelier, unde îşi petrecuse câteva ore inspectându-l şi făcându-i ultimele verificări, el însuşi, de unul singur.

Piloţii se căţărară în carlingile austere, cufundându-şi trupurile în scaunele scheletice şi plimbându-şi degetele pe comenzile rudimentare. Pe partea superioară a aripilor, celulele solare sorbeau energia din văzduh. Motoarele electrice se treziră la viaţă. Elicele începură să se învârtă. Încetişor, pe căi paralele, aripile solare începură să înainteze în bătaia vântului, apoi prinseră viteză.

De s-ar împiedica unul dintre ei de o piatră, se ruga Faylis. Ei n-ar păţi nimic, dar aeroplanul ar fi avariat. Astfel, s-ar pune capăt acestei nebunii. Însă, cum era şi firesc, nimic nu se întâmplă. Cei doi verificaseră cu atenţie fiecare centimetru al pistei de decolare.

Aripile solare se ridicară de la pământ.

De ce mă tem, oare? se întrebă ea, străbătută de un fior. E doar un sport, ascultând de nişte reguli stricte. Învingătorul îl sileşte pe cel înfrânt să aterizeze. Iern susţine că până şi polo-ul e mai periculos.

Iern, în spirale îndrăzneţe, iar Jovain, într-o ascensiune directă, îşi înălţară libelulele. Lumina se reflecta, orbitoare, pe discurile elicelor şi pe suprafaţa aripilor fragile. De-acum, chipurile celor doi piloţi nu mai erau vizibile, dar ea ştia, ştia...

Jovain se ridică mult deasupra adversarului său. Pe neaşteptate, aeroplanul său se lăsă pe-o aripă şi începu să coboare. Avea de gând să umbrească celulele solare ale adversarului, dar părea gata să se prăbuşească. Faylis scrâşni din dinţi, înspăimântată.

Jovain execută o voltă, un viraj – Faylis nu cunoştea limbajul exact şi de-abia reuşea să urmărească acţiunile celor doi – şi, dintr-o dată, aripile lui Iern fură umbrite. Jovain îi furase sursa de energie, soarele. Dacă putea să-l ţină aşa vreme de un minut, lui Iern nu-i rămânea decât să se lase să planeze încet, spre sol, sau să se prăbuşească.

Sau să se desprindă din încleştare! Aeronava aflată mai jos execută o manevră nebunească. Vârfurile aripilor sale aproape că le atinseră pe cele ale aeroplanului lui Jovain. Dacă se ciocneau, aveau să se prăbuşească amândoi. Jovain nu-şi asumă riscul şi porni în jos, departe de curenţii de aer care îi împingeau vehiculul spre coliziune. Iern luă altitudine şi viră. Avea nevoie de un curent de aer cald care să îl susţină. Probabil că plănuise atent această manevră.

Acum el era deasupra, şi mai la est de Jovain. Se menţinea destul de în urmă, furând soarele numai la jumătate din celulele solare ale lui Jovain sau, cel puţin, aşa i se păru lui Faylis. Dezavantajat de poziţia sa, cu energia redusă la jumătate, Jovain nu reuşea să scape de urmăritorul său.

Dar şi Jovain se pricepea să se folosească de mişcările aerului, poate chiar cu o mai mare îndemânare. Folosindu-se de această pricepere şi de energia care îi mai era transmisă la motor, se putea menţine în aer. Pentru câtă vreme, însă? Faylis auzise de asemenea înfruntări, care duraseră ore întregi, până când oboseala fusese cea care îl silise pe unul dintre adversari să încetinească în asemenea măsură, încât celuilalt nu-i fusese greu să îl eclipseze complet, silindu-l să coboare.

Dar e nedrept! Iern e mai tânăr cu treisprezece ani!

Ca într-un dans nupţial, aripile solare sclipeau în soare. Nu le auzea zgomotul, nu auzea decât vuietul vântului în ierburile înalte şi bătăile ca de tobe ale sângelui în tâmple.

Îl auzi pe unul dintre oameni, adresându-i-se celui de lângă el:

— Sunt nebuni, nu crezi?

— Aşa sunt ei, Hannas, îi replică cel de-al doilea.

Vorbeau în limba lor maternă, allemana, în dialectul Elsass, crezând că nimeni altcineva nu îi putea înţelege. Faylis studiase însă întreaga familie lingvistică respectivă, care fusese un motiv de divergenţă în istoria de după Judecată.

— Yah, urmă cel de-al doilea, cei din clanuri îşi pot îngădui distracţii costisitoare, numai Gott ştie câte. Au pus mâna pe cele mai bune pământuri din Domeniu şi pe cele mai mari fabrici, şi pe tot ce-a mai rămas. Şi, colac peste pupăză, ne mai cer şi biruri.

— Ei, haide, Friedri, nu e chiar aşa. Ştii prea bine că nu ei sunt cei care ne cer birurile. Stăpânii statelor le colectează doar, plătind apoi Himmelburgului.

— Şi care-i diferenţa? Oricum ai lua-o, banii tot din buzunarele noastre pleacă.

— În realitate, nici nu-i chiar atât de mult. Nu, nu-i deloc mult, faţă de cât sunt jupuiţi ţăranii din Espayn. Şi primim destule în schimb. În primul şi în primul rând, siguranţă. Un unchi de-al meu s-a gândit odată că nu i-ar strica nişte bani în plus şi s-a dus să se angajeze mercenar dincolo de Rhin. Câte mi-a povestit despre război... Nu, tu trebuie să te bucuri, Friedri, că luna aceea mare e acolo sus şi veghează.

— Tu ai fost cel care i-a numit nebuni pe ăia doi de sus, Hannas.

— Da, eu am fost acela. Mi-a fost dat să văd o mulţime de ciudăţenii şi nebunii fără rost, ori de-a dreptul neruşinate, la cei din clanuri, mai ales la cei tineri. Nu mai e cum era pe vremuri...

— Şi toate astea se fac pe spinarea noastră. Ai să vezi tu... Nu c-aş vrea eu să mă răzvrătesc ori aşa ceva, dar să ştii c-a venit vremea s-avem şi noi un cuvânt de spus în treburile Domeniului.

Mârâielile de acest fel erau tot mai des auzite. Până în prezent, localnicii nu se simţiseră oprimaţi, dar, de-o vreme încoace, mulţi dintre ei erau nemulţumiţi. Schimbarea plutea în aer, adusă de vânt dinspre mare, de vântul care mâna corăbiile străinilor.

Faylis dădu uitării mormăielile guturale ale celor doi. Îşi îndreptă din nou toată atenţia în sus. Jovain încercase o evadare, sperând într-o greşeală a rivalului său, dar aripile solare nu erau făcute pentru coborârile prea bruşte, astfel încât, foarte curând, Iern îşi recâştigă terenul pierdut. Dansul îşi urma cursul.

Care dintre ei aş vrea să învingă? Şi de ce? Ar avea vreo importantă?

Iern e bărbatul meu, soţul meu prin lege, dar mi-a fost necredincios. Jovain e... Ce e? Puternic, dar tandru, măcinat de gânduri şi, sub armura lui în aparenţă de nepătruns, e atât de vulnerabil. El mă iubeşte. Dar Iern mă mai iubeşte oare? Jovain e mai aproape, ca spirit, de tatăl lui Iern, de Donal, mai mult chiar decât Iern. Mult mai aproape, chiar dacă vederile lor despre lume sunt opuse. Pentru ei, puterea înseamnă, în primul rând, o datorie. (Da, şi Iern e destul de conştiincios, dar el nu face decât să îşi împlinească obligaţiile faţă de clan, nu se sinchiseşte de alte poveri, pe care să şi le asume. Jovain l-a definit perfect în ziua aceea când, părăsind grădina, l-a numit "băiatul de aur". A fost singura dată când l-am văzut pierzându-şi cumpătul.) Jovain m-a călăuzit spre înţelegere, spre realitatea pe care am căutat-o din-totdeauna, de când, mai tânără fiind, am început să mă îndoiesc pentru întâia oară de Zhesu. Mai târziu, ca aceşti sărmani muncitori, am început să pun la îndoială dreptul de a conduce al clanurilor. Jovain m-a lămurit că ne-am putea recâştiga legitimitatea dacă, asemeni înaintaşilor noştri, am arăta poporului o cale nouă, demnă de urmat. Le-am putea arăta Calea...

Aeroplanul lui Aurillac făcu o voltă şi pomi spre nord, înspre dealul împădurit. Fără să şovăie vreo clipă, Ferlay îl urmări. Faylis nu putu să nu admire stăpânirea de sine a lui Iern, felul în care, fără răgaz, îşi lipsea adversarul de lumină.

Dar dacă dispar din raza noastră vizuală? Dacă se întâmplă ceva îngrozitor şi nu va fi nimeni de faţă?

Adversarii abia se mai zăreau. Faylis respira cu greutate. Servitorii începuseră să murmure.

La limita vizibilităţii, deasupra coroanelor copacilor, aeroplanul lui Iern rămase dintr-o dată în urmă. Jovain se eliberă, vira şi apoi, într-un cerc mare, se ridică deasupra rivalului său, ca un rechin gata de atac.

Faylis nu-i mai vedea.

Rămase încremenită o vreme. Strigătele celor din jur o treziră la realitate. Strigă la rându-i:

— Haideţi! Aduceţi trusa medicală!

Sări în şa şi o luă înainte, la galop.

Resturile sfărâmate ale celor două aparate de zbor zăceau împrăştiate pe povârniş. Soarele era la amiază şi orice urmă de briză încetase. De aici puteau fi văzute case, şuri şi mori de vânt, aglomerate la orizont, înspre nord. Ceva mai aproape se vedeau lanuri de grâu, ogoare ale căror margini păreau a fi fost trasate cu rigla. Ca o fantomă, dirijabilul care făcea cursa zilnică între Tournev şi Marsei trecu pe deasupra, dispărând în zare.

Sărind cu paraşuta de la o înălţime prea mică, Jovain îşi rupsese piciorul drept. Răbda stoic, aşezat pe iarbă, în vreme ce un bărbat priceput la aşa ceva îi acorda primul ajutor. Restul celor care o însoţiseră pe Faylis stăteau mai la o parte, tăcuţi.

Iern se alesese doar cu câteva zgârieturi. Le ieşise înainte, gâfâind ca o panteră, şi spusese, sec:

— Ne-am ciocnit. Se mai întâmplă câteodată, ştiţi. Adunaţi bucăţile şi aduceţi-le la hangarul meu de la aeroport, să vedem ce se mai poate recupera din ele. Ajutaţi-l cum puteţi pe domnul Jovain, apoi duceţi-l la un spital. Eu şi doamna mea vom pleca singuri. Nu le oferi nici o explicaţie în privinţa obiectului lunguieţ, înfăşurat într-o bucată de pânză, pe care îl ţinea în mână. Întorcându-se spre Faylis, spuse: Vă rog, doamnă, avem ceva de discutat. Ea îl urmă cale de vreo sută de metri. Aici el se opri, se postă în faţa ei şi şuieră, furios: Jovain a încercat să mă ucidă. Asta avusese de gând încă de la bun început.

Nu... Faylis amuţi, la fel ca şi servitorii.

Având grijă ca aceştia să nu bage de seamă, Iern dezveli obiectul, arătându-i-l doar ei. Era o puşcă de mare putere. Iern o înveli la loc.

— Bănuiesc că şi-a pregătit-o în carlingă, ca să o folosească împotriva mea de îndată ce am fi ajuns destul de departe, îi spuse Iern. O plesnitură, un şuier, două găuri în fuzelajul meu, la numai câţiva centimetri de mine... M-am uitat şi l-am văzut, ţintindu-mă. Trăgea direct prin fuzelajul lui. Ce-mi mai rămânea de făcut? Gândacii de soiul ăsta sunt prea lenţi, şi n-aş fi reuşit să scap de toate împuşcăturile. Am preferat să ne prăbuşim, şi-am sărit. Ea nu-i răspunse, nu putea să-i răspundă, nici nu ştia dacă putea să-i dea crezare. Iern izbucni în râs. Am avut o mică discuţie, de cum am ajuns jos, înainte de sosirea ta. I-am smuls chestia asta, iar el şi-a muşcat limba, înghiţind în sec, de durere, şi m-a ascultat. I-am spus că, de dragul onoarei clanului nostru, n-aveam să-l denunţ. Versiunea oficială va fi cea a unui accident. Voi păstra însă puşca, împreună cu amprentele de pe ea, şi nişte bucăţi din plasticul fuzelajului, cu găurile de glonţ. Cine s-ar fi gândit să caute urme de glonţ în cadavrul meu? El nu ar fi putut urca, ar fi pornit în picaj, după care ar fi sărit. Ar fi ascuns puşca şi nimeni n-ar fi observat urmele în ceea ce-ar mai fi rămas din aeroplan. Apoi ar fi povestit, îndurerat, că ne-am apropiat prea mult şi ne-am ciocnit. Ei, ce părere ai acum despre mentorul tău geean, Faylis?

Ea se simţea de parc-ar fi orbecăit în beznă. Întrebă, aproape automat:

— Ce altceva mai ai de gând să întreprinzi acum?

— Nimic, dacă el îşi vede de treabă. Adică, dacă se retrage la castelul lui, îşi vede de treburile pe care le are acolo şi nu ne mai iese în cale niciodată, nici mie, nici ţie. Iern o smuci, trăgând-o la piept. Bătălia îi înăcrise mirosul, iar răsuflarea îi era moscată, de animal în călduri. Ea nu suportase niciodată asta. Acum trebuia însă să se lupte pentru a nu voma. Pe Marele Charles! jubilă Iern. Ţepii bărbii lui o zgâriau. (Barba lui Jovain era mătăsoasă.) A meritat pierderea, dacă am scăpat pentru totdeauna de acest fiu de cămilă, nu-i aşa, iubito? Să-i lăsăm pe servitori să aibă grijă de tot ce-a mai rămas de făcut aici. Să pornim spre casă chiar acum, la galop! Ne-aşteaptă o distracţie pe cinste!

Da, presupun c-am să mă pot preface.

2

Cădea o ploaie blândă, asemeni lacrimilor, în preajma amurgului, în lumina felinarelor de pe străzi şi a lămpilor din case, pavajul umed strălucea. În această parte a Tournevului, casele construite în perioada de belşug a Domeniului, de la începuturi, cu cinci secole în urmă, erau clădite în mare majoritate din cărămidă, cu acoperişuri de ţiglă, şi erau înalte de trei sau patru etaje. Dar faţadele severe, uşile masive şi obloanele groase stăteau mărturie despre neliniştile acelor vremi agitate. Faylis, care crescuse într-o casă modernă, scăldată în soare, se simţea aici de parcă greutatea acestora i-ar fi împovărat pieptul. Strada era pustie la ora aceea, bântuită de rari trecători asemeni ei, de un biciclist, de o căruţă trasă de cai ale căror copite bocăneau în ritmul tobelor unei orchestre funerare. Ajungând la ţintă şi bătând în uşă, i se puse un nod în gât, de parcă o mână nevăzută ar fi strangulat-o.

Uşa se deschise. Observând semnul clanului Talence pe veşmântul ei, majordomul îşi împreună palmele, făcând o plecăciune adâncă.

— Doamna ne onorează casa prin prezenţa ei aici, rosti el solemn cuvintele rituale, cu o convingere neprefăcută. Cum v-am putea fi de folos?

Abia reuşi să îngaime un răspuns:

— Aş vrea... să-l văd pe... maiorul Jovain.

— Cred că se odihneşte, doamnă. Vă aştepta, cumva?

— Nu, însă... Trebuie să-l întâlnesc. Va fi de acord.

— Vă rog intraţi, doamnă. Îmi permiteţi să vă iau haina?... Vă rog să mă urmaţi, am să văd dacă stăpânul doreşte să vă primească.

Casa era o proprietate a familiei Aurillac, dar membrii acesteia o vizitau arareori. Acum, numai Jovain era prezent, împreună cu anturajul său, care îl însoţise până aici din Eskual-Herria-Nord, şi personalul permanent. Covoarele fâşâiau sub paşii lui Faylis, în vreme ce aceasta trecea pe lângă portretele unor strămoşi de mult morţi, care păreau că o privesc cu reproş, atâmate pe pereţii acoperiţi de lambriuri înnegrite de vreme. Urcă câteva trepte şi parcurse un alt culoar, până într-unui dintre apartamente. Majordomul luă în mână un tub vorbitor şi o întrebă abia aruncându-i o privire:

— Pe cine să anunţ, doamnă?

— Nu-i spune nici un nume. Spune-i doar că vin de pe Ostrovul Ceresc.

Majordomul nu-şi ascunse surprinderea, dar îi dădu ascultare. Jovain înţelese imediat. Bucuria îi răzbătea în glas, când porunci:

— Pofteşte-o înăuntru!

Pătrunse într-o încăpere cu mobile masive, antice, cu fereastra acoperită de o draperie roşie. Uşa se închise în urma ei. Jovain se ridicase din fotoliu şi stătea sprijinit într-o cârjă. Purta un halat negru, ceea ce îl făcea să pară palid în lumina lămpii cu gaz, şi Faylis observă că ridurile i se accentuaseră pe chipul lui de vultur. Apoi el se mişcă, ieşindu-i în întâmpinare destul de agil. Ea lăsă să-i scape un suspin de uşurare. Nu e chiar atât de grav rănit.

Se opriră, rămânând nemişcaţi, unul în faţa celuilalt, privindu-se în ochi.

— N-am îndrăznit să sper că ne vom mai întâlni, şopti el.

— Aş fi venit mai devreme, dar n-am reuşit să scap, îi răspunse ea, la fel de încet. Mă temusem că ai plecat acasă.

— Mă pregăteam să plec chiar mâine. Dar... El îşi umezi buzele. Ea fu emoţionată la gândul că unui bărbat îi putea fi teamă de ceea ce ar putea spune ea. Aş mai putea rămâne o vreme, dacă... Cum de nu te-ai întors pe Ostrovul Ceresc?

— I-am spus lui Iern că aş vrea să mă odihnesc în condiţii mai confortabile după... După toate cele întâmplate. El a fost de acord să mă lase să rămân şi a plecat cu naveta de azi după-amiază. De ce nu? Anjelan îi va ţine de cald în aşternut, apoi o alta după ce ea va pleca. Ideea aceasta o înfuriase îndeajuns, pentru a-i alunga sfiala. Vorbi mai tare, fără să mai ezite: N-am putut veni mai devreme, căci el nu trebuie să afle că am venit aici, fiindcă mi-a interzis să mai am vreodată de-a face cu tine.

El îi răspunse cu o grimasă:

— Ce ţi-a povestit despre incident?

— Ceva ce nu pot să cred că e adevărat. Că aveai o puşcă şi-ai încercat să îl ucizi. Că n-a avut de ales decât să provoace ciocnirea şi să sară cu paraşuta. Mi-a arătat arma, dar... Furia ei se revărsă. Îi luă mâna şi îşi înfipse, cu disperare, unghiile în palma lui. Nu poate fi adevărat! Sau este?...

Jovain clătină din cap.

— E o minciună, declară el, sec. A provocat intenţionat ciocnirea. Mi-a blocat una dintre aripi, astfel încât să nu-i pot scăpa, apoi s-a repezit în jos, iar eu nu m-am putut elibera îndeajuns de repede pentru a sări la timp. Sunt convins că spera să fiu ucis în cădere. Elicea lui se rupsese, dar a reuşit să se menţină destul în văzduh pentru a sări în condiţii sigure. Mai târziu, când încă eram singuri, mi-a arătat puşca şi m-a ameninţat că mă va acuza că am folosit-o împotriva lui, dacă nu încetez relaţia cu tine şi nu renunţ să iau parte activă la viaţa politică a Domeniului. Scârbită, ea se sprijini de pieptul lui. El îşi aşeză cârja astfel, încât să o poată îmbrăţişa cu ambele mâini. Buzele-i se jucară o vreme în părul ei. Prin ţesătura moale a halatului, obrazul şi urechea ei îi percepeau bătăile inimii. Puşca îi aparţinea, continuă Jovain. Bănuiesc că o păstra pentru orice eventualitate. În caz că nu muream, mă putea şantaja.

— Nu. Luptă-te. Cere un tribunal al clanului.

El ridică din umeri, trist

— Ar fi cuvântul meu împotriva cuvântului său. De fapt, nici măcar ţie nu-ţi pot dovedi că nu mint, că nu sunt un ucigaş frustrat.

— Vorbea de amprente... Cere-i să le arate, să arate şi găurile din fuzelaj.

— Vor fi acolo, dacă nu sunt deja făcute. Cât despre amprente, da, am ţinut şi eu arma în mână, când m-a ameninţat cu ea. I-am smuls-o, dar m-a trântit la pământ şi mi-a luat-o. Şi amprentele lui vor fi acolo, pe armă. Mă îndoiesc însă că vor putea fi identificate. Jovain oftă şi o strânse mai tare la piept Nu. La ce mi-ar folosi să scot la iveală toată această încurcătură sordidă? Nimic nu s-ar putea dovedi. S-ar isca doar scandal, iar tu, Faylis, ai suferi cel mai mult, deşi n-ai nici o vină. Aşa ceva n-aş putea îndura. La urma urmei, retragerea în castelul meu nu e o osândă chiar atât de cumplită...

Ea se smulse din braţele lui şi, cu pumnii încleştaţi, strigă:

— Dar de ce vrei să-l laşi să câştige? E egoist şi fanfaron, dar... dar... n-am crezut niciodată că s-ar putea dovedi un monstru!

— Oh, probabil că nu este, spuse Jovain, ridicând din umeri. Faptele i-au fost dictate de un impuls de moment pe care, să sperăm, îl va regreta curând. M-a considerat un pericol, un apărător al geeanismului pe care îl urăşte, şi având legături în Espayn, în care el n-are încredere. Cu toate acestea, cred că ceea ce l-a mânat, în mod deosebit, a fost gelozia. Se teme că te-ar putea pierde şi ştie că noi doi ne-am apropiat foarte mult, ca prieteni întru spirit, deşi nu ne-a prea fost dat să ne întâlnim. A găsit o ocazie de a se descotorosi de mine şi a cedat ispitei. Se opri o clipă. Fie! Să-i dăm ceea ce vrea. M-ar fi putut da gata, aşa cum zăceam acolo, neputincios... O lovitură cu patul puştii mi-ar fi zdrobit capul, apoi el ar fi ascuns puşca, şi nimeni n-ar fi bănuit nimic. S-a mulţumit însă să mă şantajeze. Se prea poate ca el să nu fi avut deloc intenţia de a mă ucide.

Ea se cutremură, înfiorată.

— Mai spune-mi asta, îl imploră ea. Spune-mi-o întruna. Trebuie să cred asta. Trebuie să cred că Iern a înnebunit doar pentru câteva clipe.

— Fiindcă eşti nevoită să trăieşti alături de el? murmură Jovain. Chiar trebuie? Dar asta nu-i dă dreptul să îţi aleagă prietenii.

— Dar... ţi-ar putea aduce atâtea necazuri... Faylis înghiţi în sec. Mă-ntrebi de ce nu-l părăsesc; dar ţi-am mai spus! Ai mei sunt oameni simpli, de la ţară şi, deci, de modă veche. Dacă l-aş părăsi, tatăl meu ar fi de două ori distrus, căci se pare că socrul meu va fi viitorul căpitan, iar tata spune mereu că Domeniul e măcinat de îndoieli; casa căpitanului trebuie, aşadar, să rămână pură. Se duse la o masă şi-şi lăsă degetele să exploreze marginile unui bol de cristal, un obiect vechi şi frumos care rezistase vremii. La urma urmei, Iern nu m-a maltratat, adăugă ea. Cu excepţia fumurilor lui, e amabil şi generos. Ne-am căsătorit mânaţi de un impuls de moment, şi căsnicia noastră nu e o reuşită, dar el se străduieşte cât poate; nu vorbesc numai de confortul material pe care mi-l oferă. Când e acasă, încearcă să se arate afectuos şi pasionat... Chiar când îşi iese din fire şi pleacă trântind uşa, se întoarce degrabă cu un buchet de flori sau cu o invitaţie la cină la un restaurant elegant, sau orice altceva ce-i trece atunci prin minte. Trebuie să recunosc că eu n-am fost în stare să fac atâtea eforturi în acest sens. Se întoarse brusc cu faţa către Jovain şi izbucni: E însă atât de superficial. Iar acum, asta. Credeam că e măcar cinstit, dar, având în vedere ce ţi-a făcut...

Bărbatul înainta spre ea, sprijinindu-se în cârjă. Prin crăpătura halatului, Faylis observă, uşurată, că piciorul nu-i era pus în ghips, ci doar pansat şi imobilizat cu atele. Fractura nu fusese gravă; avea să se vindece fără complicaţii şi nu avea să îi lase nici un handicap permanent.

— Iubito, rosti el, să nu te temi pentru viaţa ta şi pentru nimic altceva. Ţi-am explicat că n-a putut fi decât o rătăcire de moment. De fapt, nici nu-l pot judeca prea aspru. Eşti atât de frumoasă!

Iar tu eşti atât de nobil! ar fi vrut ea să-i spună.

El întinse mâna spre ea, apropiindu-şi-o. Erau din nou îmbrăţişaţi. Deodată, ea luă o hotărâre:

— Ascultă-mă, îi ceru. Vom păstra legătura, orice-ar fi. Desigur, dacă şi tu o doreşti...

— Ce altceva mi-aş putea dori?

— Am nevoie de tine, de sfaturile tale... Îţi voi scrie ca şi până acum. Iar când îmi vei răspunde... Îţi voi trimite o adresă la care să-mi trimiţi scrisorile, dragele tale scrisori...

— Nu suport gândul că va trebui să ne ascundem, rosti el, încet Tu eşti prea bună ca să faci asta.

— Va trebui să o facem. Cel puţin, o vreme, până când vom găsi o cale de a schimba lucrurile.

— Aşa va fi!

O strânse la piept şi o sărută, iar ea îi întoarse sărutul.

— Aşa va fi, iubitule. Avem o săptămână înainte... Nu eşti prea obosit, nu-i aşa?

— Oh, nu, Faylis, nu, nicidecum.

— N-am mai făcut-o până acum... Să fii tandru, dragul meu.

El îi împlini dorinţa.

VIII

Ajunsă la un anumit grad de cunoaştere de sine, Vanna Uangovna Kim era împăcată cu viaţa ei, ceea ce însemna că era mai mult decât mulţumită ori chiar fericită. Această împăcare izvora din convingerea ei că era Una cu Geea.

Asta nu însemna însă că devenise invulnerabilă. Durerea şi suferinţele o puteau răpune oricând. Uneori, acestea o chinuiau, atunci când era nevoită să asiste neputincioasă la frământările altora. Citind istoria, se bucura că Krasnaya trăia de multa vreme în pace şi bunăstare şi era convinsă că făcuse să fie aşa atât pentru binele ţării, cât şi pentru propria ei bunăstare, în egală măsură, căci astfel se scutise de vederea suferinţei din jur.

Geea fiind ceea ce era, existau unele recompense şi în nenorociri, acele recompense interioare care veneau din ajutorarea celorlalţi. Vanna nu încetase niciodată să fie mândră de ceea ce făcea, dar sinceritatea – sinceritatea fundamentală pe care i-o impunea vocaţia – îi cerea să îşi reprime sentimentul propriei valori. La urma urmei, îşi spuse ea, un muşchi se simte excelent numai atunci când e folosit, nu-i aşa?

Se întorcea de la căpătâiul unui bătrân muribund. Îl lăsase dormind şi ştia că nu avea să se mai trezească vreodată. Cuvintele ei, călăuzindu-l printre mantrele meditaţiei, bine-cuvântarea ei finală, îi aduseseră liniştea; acum, şi trupul lui acceptase ceea ce mintea înţelesese de mult: că venise vremea plecării. După ce ochii lui se închiseseră, un impuls de moment o determinase să îi atingă buzele cu ale sale, iar el zâmbise. Mai zâmbea încă atunci când ea ieşise.

Familia lui o aştepta afară. În vreme ce ea închidea uşa dormitorului, se ridicară în picioare, făcând o plecăciune adâncă.

— Acum se odihneşte, le spuse ea. Cred că va dormi până la sfârşit, care nu va întârzia prea mult.

Ei se înclinară din nou.

— Onorată doamnă, n-avem destule cuvinte pentru a vă mulţumi. Nimeni altcineva n-ar fi putut face ceea ce aţi făcut dumneavoastră.

Cel care i se adresase era fiul cel mai vârstnic, el însuşi cu părul încărunţit.

Vanna ridică mâna, oprindu-l.

— Exageraţi, protestă ea. N-am făcut decât să-i vorbesc. Chemaţi doctorul, pentru a fi siguri că nu va mai avea nevoie de îngrijiri suplimentare.

Fiul îşi mângâie barba aspră, de parcă l-ar fi frământat ceva. Lacrimile îi sclipeau în ridurile fine de la coada ochilor.

— Nu, vă rog să vă amintiţi că a cerut să vă aibă alături pe dumneavoastră, nu un doctor sau un preot. Altfel, n-am fi îndrăznit să deranjăm o proróchina la miez de noapte...

— Aş fi fost mâhnită dacă n-aţi fi făcut-o. Tatăl vostru a slujit biblioteca cu credinţă vreme de mulţi ani, înainte de a se pensiona. Vă mulţumesc, aşadar, dumneavoastră, Tsai Ilyici, şi întregii familii că mi-aţi permis ca, prin modesta-mi prezenţă, să îl răsplătesc, cât de puţin, din partea bibliotecii. A fost o onoare pentru mine.

Se lăsă tăcerea. Printr-o fereastră, lumina zorilor se strecura în încăpere, făcând să strălucească porţelanurile dintr-o vitrină. Un raft de cărţi, masiv, se afla într-un colţ, greu de volume şi de umbre. În rest, camera era modestă. Oamenii aceştia erau soldaţi, dar nu de rang înalt ori cine ştie ce avuţi. Erau doar nişte slugai care trăiau ceva mai bine. Pardoseala de lut era acoperită de rogojini împletite din paie. O laviţă şi vreo două scaune erau aşezate lângă masa la care cei ai oasei mâncau de obicei. Căldura şi mirosurile de mâncare se prelingeau de după un paravan care ascundea bucătăria.

Nevasta fiului mai mare vorbi, la rându-i, sfioasă:

— N-ar dori oare doamna bibliotecară să rămână cu noi la micul dejun?

Vanna se gândi câteva clipe. Nu-i era foame. Cel mult, şi-ar fi dorit obişnuitul porridge şi un ceai, urmate de o baie şi un schimb de haine curate, acasă la ea. Aici i-ar fi dat prea mult de mâncare şi-ar fi sporovăit întruna, tocmai acum, când ea îşi dorea să fie singură. Pentru ei, însă, rămânerea ei ar fi însemnat foarte mult.

— Sunteţi amabili, spuse ea.

Mai târziu, nu se duse direct acasă. Părăsi coliba gazdelor ei, ca şi cum ar fi avut de gând s-o ia într-acolo, ca nu cumva să işte întrebări nedorite în minţile lor, apoi o coti pe după un şir de plopi. Se afla la marginea orăşelului Dulua, astfel încât ajunse pe un drum care ducea spre vest, peste pajişti, departe de oraş şi de lac. Avea de gând să se plimbe o oră sau două înainte de a se întoarce acasă şi de a se îmbăia, făcându-se mai prezentabilă. Nu conta că, în acest fel, avea să întârzie la lucru. Nimeni n-avea să o întrebe de ce, toţi aveau să fie convinşi că o făcuse pentru un motiv bine întemeiat. Oricum, nu sunt chiar indispensabilă, gândi ea. Dacă însă nu s-ar fi împăcat cum se cuvenea cu cele întâmplate, ar fi putut avea o influenţă subtilă, dar nu mai puţin nefasta.

Soarele o mângâia, străluminând iarba şi frunzele de un verde minunat, şi macii de un roşu viu. Ici-colo, picăturile de rouă străluceau, evaporându-se, umplând atmosfera de mireasma pământului şi a florilor. Liniştea domnea sub bolta cerurilor, astfel încât ea devenea de două ori mai conştientă de sunetul paşilor ei, de fiecare element al mişcării, al pulsului vieţii, al Unităţii cu întreaga planetă vie.

La fel era bunul şi bătrânul Ilyia Danivici Li; mai era încă, şi-avea să fie în veci. Forţa Vieţii îl chemase, dar existenţa lui îşi împlinise menirea fugară; de aceea, avea să rămână mereu o parte a realităţii, chiar şi după ce aceia care îl iubiseră aveau să renunţe, la rândul lor, la trupurile lor răzleţite, efemere. Dar, chiar şi atât, era de-ajuns, pe deplin.

Vannei Uangovna îi trebui un timp destul de îndelungat pentru a se gândi la toate acestea, nu ca la nişte simple vorbe, ci ca la ceva evident, precum respiraţia. Abia apoi, o dată căpătată acea cunoaştere, cu gândul la alte victorii asupra nimicniciei, durerea dispăru, ca rouă şi răcoarea dimineţii. Pacea o învălui, o dată cu o bucurie inefabilă. Se întoarse, nerăbdătoare, la datoriile de fiecare zi.

O ironie acută făcu ca, în aceeaşi zi, ceva mai târziu, să vină şi soldaţii străini.

Întâmplările nu-i lăsară răgaz până spre seară. O dată singură acasă, nu reuşi să se scuture de jugul lor. În loc să-şi pregătească cina, răsfoi în minte toate cărţile citite vreodată, în căutarea unei soluţii care să îi readucă, dacă nu calmul, măcar puterea de a le accepta. Negura amurgului se transformă în noapte. Nu aprinse lampa, ci rămase nemişcată între umbrele întunecate ale puţinelor mobile pe care le poseda. Lumina stelelor şi cea a felinarelor de pe stradă pătrundea prin ferestrele lăsate deschise, în speranţa unor adieri de vânt. Îşi aţintise privirea asupra unui aranjament floral, aşezat dincolo de un pergament răsucit, mandala ei favorită.

Aflase pe rând veştile şi, tot pe rând, începu să caute soluţia care să îi permită să suporte vicisitudinile. În sinea ei, o voce îi şoptea că toate acestea erau inutile. Dar ce altceva ar fi putut fi de folos? Înainte de a gândi, trebuia să îşi învingă spaima. Sfârşitul unei vieţi lungi e un lucru firesc, natural; ceea ce se întâmplase însă de data aceasta nu era deloc firesc.

Geea, Geea, Mamă a Tuturor... Din agonia pe care ţi-o impunem, trăind-o, nu există ieşire... Timpul e entropie şi iluzie. Ceea ce noi numim trecut e real şi ireal totodată, asemeni prezentului sau viitorului. Lasă-mă să evoc secolele cunoscute, aşa cum evoc orele după-amiezii. Voi putea atunci, poate, să înfrâng sentimentul care îmi ucide curajul, că eu sunt, în vreun fel, unică, şi problemele mele sunt unice.

Dulua se afla la numai patruzeci de kilometri spre nord de cea mai apropiată piatră de hotar. Iată de ce, în decursul istoriei, micul oraş krasnayan fusese mereu între primele ocupate de soldaţii yuanezi, când izbucnea câte-un război. Războaiele între naţiuni erau un lucru obişnuit, la fel de obişnuit ca luptele pe care Yuan, Chukri, Bolshareka şi Ulun le purtau, în vest, împotriva norrmenilor şi a mericanilor liberi.

Pe-aici nu existau asemenea străini. Toţi mericanii fuseseră de mult domesticiţi (dacă îi lăsăm la o parte pe muntenii care locuiau mult mai spre est şi popoarele aflate dincolo de aceştia, către oceanul de la Soare Răsare, acei sălbatici ale căror teritorii nu meritaseră vreodată a fi cucerite). În aparenţă, soldaţii nu aveau nici un motiv pentru a se ciocni între ei. Părea, într-adevăr, un lucru curios că rămăseseră divizaţi în cinci suveranităţi. Nu erau ei oare, în limba şi în viziunea aborigenilor, toţi, laolaltă, „mongi"?

Vanna ştia că lucrurile nu erau chiar atât de simple. Cunoaşterea unor asemenea chestiuni intra în atribuţiile ei, la fel ca şi ajutorul dat oamenilor în comuniunea Geei. Societatea soldaţilor avea ca bază războiul sau, mai bine zis, războinicul şi regimentul său. Aşa fusese încă din vechime, când strămoşii îşi croiseră drum din ţinuturile pustiite ale Asiei înspre acest continent. De fapt, societatea nici nu exista, ca atare. Un chukrian, locuitor al pădurilor reci sau chiar al mai îngheţatelor tundre ale nordului, nu era şi nici nu putea fi mult prea asemănător cu un călăreţ ulunian din preriile ori deserturile sudului. În câmpiile de la mijloc, bolsharekanii şi krasnayanii păstrau un element dominant rosyian atât în cultură, cât şi în descendenţe, în vreme ce yuanezii se înrudeau mai degrabă cu khalkanii, manchu, koreanii sau sinezii din primele valuri de imigranţi.

Dar luptele pe care le purtaseră între ei de-a lungul timpului nu fuseseră la fel de feroce precum bătăliile duse împotriva localnicilor. Sălaşurile Uniunii de Nord-Vest, oraşele-state şi triburile mericane din sud sau donii de dincolo de Rio Gran erau adevăraţii străini. Când soldaţii le luau pământurile, ori aceştia îşi recâştigau pământurile ocupate de soldaţi, anterior, ceea ce urma însemna mai mult decât ocupaţie. Însemna o transformare rapidă a celor învinşi, demolarea modului lor obişnuit de viaţă; ca urmare, nepoţii celor învinşi, crescând, le păreau acestora străini.

Pe de altă parte, oricâte diferenţe ar fi existat între ei, soldaţii aveau cu toţii o moştenire unică. Cauzele disputelor lor erau limitate: teritorii, dinastii, orgolii sau raţiuni comerciale. Conducătorii lor nu aveau nici un motiv să distrugă totul în cale, de vreme ce averea regiunilor pe care le invadaseră putea fi însuşită. Jaful era, în general, opera unei armate în retragere... Dar chiar şi atunci, femeile soldaţilor se puteau simţi în siguranţă, date fiind vechile legi şi respectarea disciplinei militare; doar femeile slugai ale inamicului riscau să fie violate. Când o provincie îşi schimba stăpânii, viaţa locuitorilor ei nu suferea mari schimbări. Puţin îi păsa soldatului de rând dacă, spre exemplu, regimentul său datora slujire şi biruri către tien dziang-ul Yuan-ului sau către supremul gospodin al Krasnayei, ori dacă colonelul primea ordine de la Curtea Imperială din Chai Ka-Go ori de la o tabăra a Sovyetului. Mulţi dintre slugaii sedentari

mericani care locuiau printre fermieri ori chiar printre muncitorii de la oraşe, realizau că se petrecuse vreo schimbare.

Iată de ce străzile din Dulua îşi aminteau de bubuitul ostil al tobelor, de sunetul victorios al goarnei, de luciul şi de zăngănitul ameninţător al lăncilor; dar o singură dată fuseseră martorele unei băi de sânge, doar de două ori fuseseră jefuite şi, de două sute de ani ori chiar mai mult, găzduiseră doar paşii unor paşnici negustori. Pacea se pogorâse peste câmpii, ca un amurg; cu o generaţie în urmă, liniştea aceasta stăpânea până la munţii de la Apus, şi mamele nu-şi mai puteau speria copiii neascultători ameninţându-i: „Dacă nu eşti cuminte, vor veni norrmenii şi te vor duce."

Vanna Uangovna întâlnise până acum războiul doar în cărţile de istorie, în amintirile unor bătrâni şi în veştile disparate venite din regiuni îndepărtate. În schimb, în tinereţe, fusese trimisă, cu o bursă regimentală, în Yuan, la Universitatea Strămoşească din Chai Ka-Go, pentru a-şi completa studiile. Acolo, în Casa Revelaţiei, trăise o experienţă a Geei care îi hotărâse destinul întregii vieţi, iar mai târziu, petrecuse ani întregi ca discipolă a unui ucheny yuanez. Întoarsă acasă, cu renumele de proróchina, de clarvăzătoare, fusese adesea vizitată de oameni care căutau iluminarea, veniţi chiar şi de dincolo de frontiere. Caravanele de neguţători – căruţe, vara, şi sănii, iarna – erau o privelişte obişnuită, la fel ca şi pescadoarele şi cargourile venite de pe ţărmurile din sud-est, de la Ozero Visshi, aflate sub stăpânirea Yuanului. Între localnici şi vizitatorii de alte naţionalităţi mai apăreau uneori fricţiuni, însă niciodată Vanna nu auzise de vreo ciocnire serioasă, nici de la radio, nici de prin ziare, nici din gura ori scrisoarea cuiva.

Iată de ce fu cu atât mai şocată când un detaşament yuanez îşi făcu apariţia în Dulua, gata de luptă.

Auzi zgomotul şi ieşi în prag, să vadă ce se întâmplase. Era o zi de vară cu un cer atât de senin cum rar îţi era dat să vezi prin părţile acestea. Ochii ei avură nevoie de câteva clipe pentru a se obişnui cu strălucirea, şi mintea ei, de asemenea, realiză ce se întâmplase cu o oarecare întârziere. La început, de-abia simţi căldura ce se revărsa din văzduh, purtând aroma de răşină de la un gater din apropiere. Balconul de la etajul al doilea în care ieşise, domina o stradă pietruită, de a cărei curăţenie răspundeau

slugaii; cele două regimente care îşi împărţeau stăpânirea acestei comunităţi se mândreau cu ordinea stabilită. La fel de îngrijite erau şi casele muncitorilor, de la acoperişul cu ţiglă roşie până la zidurile proaspăt văruite. Ici şi colo, dintre acestea răsărea reşedinţa mai dichisită a familiei vreunui ofiţer, firma vreunui negustor ori domul bombat al unui templu. Dincolo de toate acestea se aflau docurile şi lacul care se întindea până dincolo de orizont. Oglinda sa de argint era pătată din loc în loc de pânzele suple ale unor bărci ori de barjele care înaintau leneş, văzându-şi de drumurile lor. De cealaltă parte, în spatele Vannei, de la marginea oraşului, începeau păşunile, câmpurile cultivate şi loturile de pădure, iar departe de tot, începea marele codru de pini. Clădirea bibliotecii le ascundea însă privirii Vannei.

Confuză, încercă să se agaţe de lucrurile cunoscute înainte de a-i observa pe intruşi. Erau vreo sută de călăreţi, urmaţi de animalele de povară şi de caii de schimb, mânaţi de herghelegii: o companie întreagă. Tunicile şi pantalonii uniformelor le erau gri-verzui, iar căştile aveau creste, spre deosebire de cele ale oricărei unităţi krasnayene. Mai toţi erau scunzi şi îndesaţi, cu chipuri lătăreţe şi ochi oblici, caracteristici de netăgăduit ale rasei lor. Steagul lor nu era o stea albă pe fond negru, ci un soare auriu pe fond roşu. În rest, armamentul era acelaşi cu cel cu care fusese obişnuită: toţi soldaţii purtau câte o spadă şi fie o lance, fie un arc ori o puşcă foarte costisitoare. Un catâr purta în samare un radio-transmiţător. Ceva mai departe, Vanna descoperi un pluton de soldaţi localnici, înşiraţi în tăcere. Neliniştea i se mai domoli.

Şi totuşi... De ce-au venit?

Unul dintre cei nou veniţi, văzând-o în balcon, se apropie, călare. I se adresă, cu vocea lui tunătoare:

— Heei, noroc! Unde-i bibliotecarul?

Nu se ştie de ce, felul în care i se adresase bărbatul acela îi risipi şi ultimele urme de teamă. Acestea fură înlocuite de indignare: era ea o simplă geeană, dar era o fiică de soldaţi şi răspundea de nişte îndatoriri care fuseseră puse la punct cu mult înainte de prima viziune a lui Karakan Afremovek. Se îndreptă de spate şi, cu o voce scăzută, dar cu inflexiunile învăţate de când îşi închinase trupul Geei, rosti:

— Aceasta e biblioteca din Dulua, deschisă, ca toate bibliotecile, tuturor celor ce caută cunoaşterea, iar onoarea de a fi bibliotecară aici îmi revine mie.

Bărbatul tăcu o vreme, încremenit, ridicat în şa. Se ruşinase ori nu-i convenise că i se făcuseră reproşuri, printr-o formulă consacrată, şi încă de către o femeie în faţa oamenilor săi? Când vorbi din nou, vocea îi era mai scăzută:

— N-am vrut să fiu lipsit de respect, onorată doamnă. Ne aflăm aici cu treburi urgente, care sunt importante şi pentru Krasnaya. Am fost invitaţi.

Colţurile gurii Vannei se ridicară, schiţând un zâmbet ironic. V-aţi invitat voi înşivă, gândi ea. Poate că ultimul tratat de pace ne-a recunoscut dreptul la independenţă, dar ne-a lipsit de tot ce posedam mai valoros. De-atunci, am fost o ţară a recoltelor sărace. Unica noastră bogăţie reală sunt pădurile, dar din cherestea si blănuri nu poate trăi un popor întreg. De câte ori fluieră Yuan, Krasnaya trebuie să dea din coadă... Dar până acum ne-au dat pace. Trebuie să fi avut un motiv serios, ca să fi venit până aici.

— În acest caz, vei fi primit, îi strigă ea.

L-ar fi impresionat, cu siguranţă, mai mult dacă ar fi intrat pe dată înăuntru, dar ea nu rezistă ispitei de a mai întârzia câteva clipe. Ofiţerul dădu ordine unui subordonat, care le transmise sergenţilor. În tropot de copite şi clinchet de zurgălăi, compania se alinie şi porni pe strada Minyasota, precedată de krasnayeni. Se îndreptau, probabil, spre un loc din afara oraşului unde să îşi instaleze tabăra. Comandantul vorbi cu cei doi oameni care rămăseseră lângă el, apoi descălecă. Prinzând curaj, mericanii ieşiră din case, alăturându-se acelor soldaţi care ieşiseră deja ca să privească.

Un timp, comandantul yuanez rămase locului, privind în jur. Avea la ce să se uite. Biblioteca din Dulua era veche şi faimoasă şi se număra printre cele mai bine dotate. Cu tot cu grădină şi altar se întindea pe mai bine de un hectar. Suprafaţa ei era dominată de o clădire înaltă cu colonade graţioase, în pereţii ei de cărămidă fiind săpate cuvintele nepieritoare ale înţelepţilor. Deasupra portalului domnea Ochiul Înţelepciunii, sub forma unui mozaic de marmură, jad, lapislazuli, onix şi aur.

Acestea erau doar exterioarele. Ceea ce adăposteau ele conta, de fapt. Din cele aproximativ un milion de cărţi aflate aici, unele erau relicve ale civilizaţiei dinaintea Vremii Morţii şi a Migraţiilor – fie mericane, fie importate din alte părţi. Mult mai multe erau reeditări, meticulos realizate după originale aflate în alte colecţii. Cea mai mare parte conţineau însă arta şi cunoaşterea generaţiilor de mai târziu, îndeosebi din ultimele două sau trei secole. Se mai aflau aici şi hărţi, diferite periodice, planuri, fotografii, facilităţi pentru munca de cercetare, ba chiar, de puţin timp încoace, un computer adus tocmai din N'Zealann, cu vaporul...

Vanna părăsi balconul. În semiîntunericul răcoros care domnea înăuntru, se grăbi să se adreseze ajutoarelor şi colegilor săi. Pe cei dintâi, îi linişti; erau, în mare majoritate, slugai, cu un statut profesional inferior, deci îngroziţi până în măduva oaselor de orice ar fi putut avea legătură cu războiul.

— Întoarceţi-vă la treburile voastre, le spuse. Nu trebuie să vă temeţi de nimic.

În sinea ei, avea unele îndoieli. Colegii ei se născuseră în familii de soldaţi şi lucrau în cadrul bibliotecii, descoperindu-i secretele, în căutarea Geei, sub îndrumarea ei. Erau cam o duzină, mai mulţi bărbaţi decât femei, toţi tineri. În Krasnaya, mai adesea decât oriunde altundeva în câmpie, fetele care dovedeau aptitudini erau încurajate să devină şi altceva decât simple soţii.

— Treceţi în Formaţiunea de Excelenţă şi urmaţi-mă, le porunci ea.

Îmbrăcaţi în robe şi lunecând încet în urma ei, aveau să o ajute să îl pună la punct pe ofiţerul acela bătăios.

Acesta aştepta în foaier. Soarele care pătrundea prin vitraliile ferestrelor umplea pardoseala de pete colorate. În vreme ce Vanna şi însoţitorii ei coborau treptele, ofiţerul salută. Ea îşi spuse că poate nu era tocmai un om rău. Era lipsit de maniere, dar asta nu era din vina lui. Urechea ei de lingvist antrenat îl identificase deja ca originar din provincia Yo-Ming. Era posibil ca, în tinereţe, să fi participat la cele din urmă ciocniri de frontieră cu Uniunea de Nord-Vest. Foarte probabil că fusese conducător de potere pornite pe urmele bandiţilor de la poalele dealurilor.

— Vă salut, onorată doamnă! rosti el. Numele meu este Orluk Zanovici Boktan şi sunt noyon-ul Cohortei Bizonilor.

Vulturii de cupru cusuţi pe epoleţi afirmau acelaşi lucru; era următorul în rang, după colonelul care comanda regimentul. De vreme ce nu venise aici decât o companie, iar el considerase necesar să se pună el însuşi în fruntea ei, însemna că motivele erau îndeajuns de serioase.

— Sunt Vanna Uangovna Kim, bibliotecara din Dulua, şi sunt bucuroasă să vă urez bun venit şi să vă ofer ajutorul meu, îi răspunse ea.

Amândoi se înclinară. Apoi se cercetară îndelung. Ei îi fu dat să vadă un bărbat între două vârste, îndesat şi ars de soare, ras în cap şi purtând o barbă bifurcată. El văzu o femeie de aproape patruzeci de ani, mărunţică, aproape ca o copilă în fragilitatea ei, dar cu trăsături delicate la chip. Rochia ei de serviciu era cenuşie, lipsită de orice ornament, cu excepţia caracterului sinez sem-nificând „Cunoaştere", brodat pe piept, cu fir auriu. La gât îi atârna un disc de jad, cu o cruce încrustată, simbolul adepţilor geeani.

El zâmbi stânjenit.

— Nu vă fie teamă, spuse. N-am de gând să vă răscolesc cărţile. Maiorul dumneavoastră, Kharsov, mi-a spus că, în cazul în care ne-ar putea ajuta cineva, aceea sunteţi dumneavoastră. Am putea rămâne singuri, pentru a sta de vorbă?

— Desigur.

Vanna îşi trimise însoţitorii la treburile lor şi o luă înainte către biroul ei. El fu întrucâtva surprins de austeritatea încăperii, lipsită de orice ornamente, dar nu şovăi să se aşeze, cu picioarele încrucişate, precum vesticii, pe laviţa din faţa mesei de lucru. Ea îşi trase scaunul înalt, fără perne, se aşeză şi aşteptă, privindu-l întrebătoare, cu sprâncenele ridicate.

— Acesta e un secret, o avertiză el. Dacă vorbele mele ar ajunge la urechile cui nu trebuie şi dacă lucrurile stau, într-adevăr, aşa cum bănuim, ar dezlănţui furia unor demoni pe care nici însuşi Oktai n-ar fi în stare să-i trimită înapoi în iad.

Pe moment, ea se întrebă dacă el era cumva păgân sau folosise numele Aducătorului de Furtuni doar pentru a da mai multă greutate spuselor sale. În orice caz, sinceritatea lui nu putea fi pusă la îndoială. Dincolo de carapacea durităţii lui, ea desluşi un licăr de spaimă. Un fior rece o străbătu.

— Vă ascult, murmură ea.

El se încruntă, mângâindu-şi barba. Fără îndoială, simţea nevoia să îşi aprindă unul dintre trabucurile ale căror capete se vedeau în buzunarul de la piept. După vreo jumătate de minut, el se hotărî, în sfârşit, să vorbească:

— A trecut pe-aici cineva, căutând... uraniu, plutoniu... explozibili nucleari? Întrebarea lui îi provocă parcă o detonaţie în creier. Descumpănită, nu reuşi decât să îl privească, mută, în vreme ce el continuă: Avem motive să credem că există cineva care colectează asemenea materiale de ani de zile: rachete neexpediate la ţintă, ale căror poziţii au fost uitate de la Vremea Morţii încoace. Ştiţi că agenţii maurailor au colectat fiecare gram de material fisionabil pe care l-au putut găsi, peste tot în lume, în urmă cu mult timp. Avem motive să credem că ceea ce susţin ei, că le-ar fi stocat în adâncurile marii, este adevărat Cu toate acestea, în vremea din urmă — o ştim, căci mauraii au avertizat Curtea Imperială – la noi, în Yuan, am organizat expediţii care căutau rachete uitate, fie în puţurile de lansare, fie sub forma unităţilor mobile rămase de la vechii mericani, atunci când armata le-a fost spulberată. Am găsit destule, dar focoasele lipseau. Fuseseră luate, nu de către maurai în urmă cu sute de ani, ci de către altcineva, cândva, în decursul ultimelor două decenii. Ne-am dat seama de asta după gradul de oxidare al zgârieturilor. Cineva se pare că plănuieşte ceva, cum ar fi subjugarea întregii lumi. Iar Yuan ocupă doar una dintre regiunile unde, odinioară, cei vechi îşi ţineau armele. N-aş vrea să vă jignesc, onorată doamnă, dar Krasnaya nu îşi poate permite să organizeze îndeajuns de repede echipe de căutare. Va trebui să cercetăm toate zonele sălbatice şi să găsim instrumentele iadului ori să încercăm să aflăm cine sunt aceşti jefuitori de morminte. Tien dziang-ul i-a scris personal supremului dumneavoastră gospodin. Au căzut de acord asupra venirii unor echipe de cercetare yuaneze. Cea pe care o conduc este prima de acest fel.

Se opri, dregându-şi glasul, şi Vanna bănui că ar fi vrut să tragă o duşcă din bidonul agăţat la şold, conţinând ceva care, cu siguranţă, nu era apă.

Am înnebunit oare? Îmi stă gândul la asemenea nimicuri, când e vorba de ceva atât de serios? se mustră ea. Îşi relaxă muşchii printr-un efort de voinţă, trase în mod repetat aer în piept şi recită în gând o mantră, cu privirile aţintite asupra unei mandale imaginare. Câteva clipe mai târziu, fu în stare să îi răspundă, fără tremur în voce:

— Vă înţeleg, noyon, şi doresc să vă ajut cu întreaga mea fiinţă. Dacă acest cancer al Geei ar recidiva, Forţa Vieţii ar fi poate constrânsă să recurgă la o vindecare mult mai radicală decât a fost Vremea Morţii. Mă tem însă că nu deţin nici un fel de informaţii.

— S-ar putea să deţineţi, totuşi, câte ceva. Undeva, în noianul de documente pe care le aveţi aici, s-ar putea găsi unele indicii care să ne călăuzească spre locurile pe care le căutăm.

— Mă îndoiesc. Desigur, voi cere echipei mele să înceapă căutările pe direcţiile prioritare, însă, luând în considerare vechimea colecţiei, aceasta a fost demult catalogată şi indexată. Iar noile achiziţii nu ne-ar fi de nici un folos, nu-i aşa?

— Ba da, s-ar putea să fie. Cine ştie? Aţi putea da peste o menţionare a vreunei observaţii ciudate, făcută de vreun puitor de capcane, în vreo pădure îndepărtată. Încă ceva, onorată doamnă... Aveţi aici destul de mulţi oameni care cercetează fel de fel de lucrări. Ar trebui să fiţi cu ochii pe ei, mai ales atunci când au obiceiul să împrumute cărţi vechi.

— Aveţi dreptate.

Vanna se încruntă, gânditoare, apoi oftă, dând din mâini a neputinţă.

— Nu. Îmi pare rău, dar sunt absolut sigură că nimeni nu a făcut cercetări în acest sens. Dacă vă gândiţi puţin, veţi fi de acord, noyon, că un asemenea lucru e destul de puţin probabil. De ce ar lăsa tocmai acel gen de urme pe care le-am putea descoperi?

Nu, gândi ea, cercetătorii aceia au călătorit, neştiuţi de nimeni, prin păduri, de-a lungul lacurilor, mereu în alertă, gata să pună întrebări în aparenţă inocente oricărui localnic întâlnit în cale. Poţi încerca să găseşti astfel de oameni, noyon, dar mie mi se pare o speranţă deşartă. Printre locuitorii naivi ai pădurii, respectivii se puteau da drept orice ar fi vrut, şi ar fi fost crezuţi...

Douăzeci de ani, spuneai, noyon? S-ar putea să fie de-acum prea târziu! Nu-şi putu stăpâni un fior de groază.

2

Pe neaşteptate, aflându-se în vizită la una dintre proprietăţile clanului său, în Vosgi, Talence Donal Ferlay icni, ducându-şi mâna la piept, şi căzu mort.

Nimeni n-ar fi putut prevedea aşa ceva. Deşi trecuse de curând de şaptezeci şi unu de ani, era încă în deplinătatea puterilor şi continua să trăiască precum înainte, singurul semn de îmbătrânire fiind ochelarii pe care îi purta când citea. Bărbaţii Ferlay treceau adesea de nouăzeci de ani. Deşi nimeni nu o rostise, nimeni nu pusese la îndoială posibilitatea ca el să fie următorul căpitan al Ostrovului Ceresc, după ce vârstnicul Toma Sark avea să moară.

Mulţi aşteptau cu nerăbdare clipa aceea, nu fiindcă ar fi dorit răul conducătorului lor, ci fiindcă Domeniul avea nevoie de o mână forte. Erau ani de speranţe şi ameninţări. Vizitatorii şi bunurile aduse de departe, dar mai presus de acestea, ideile străinilor, sfărâmau vechile certitudini. Tot mai des, localnicii contestau suzeranitatea Ostrovului Ceresc, în vreme ce tinerii aerogeni începeau să se întrebe dacă nu cumva aceştiau aveau dreptatea de partea lor. Geeanismul îşi găsea tot mai mulţi adepţi, iar implicaţiile acestei doctrine erau revoluţionare, ceea ce implica un dezacord acut cu aceia care îşi păstraseră credinţele tradiţionale, existând chiar şi riscul unui eventual război civil, care ar fi sfâşiat Domeniul. Dincolo de Pyrny, zheneralul Espayn-ului îşi lingea încă rănile după înfrângerea suferită în Italya, dar, între timp, îşi reconstruia puterea, aşteptând o nouă ocazie. Unele dintre triburile de dincolo de Rhin, ieşind din anonimat, duceau tratative pentru a întemeia o confederaţie, a cărei putere avea să fie considerabilă, cumpărând, în acelaşi timp, arme, din străinătate. O nouă Epocă a Izolării era improbabilă; economia devenise mult prea dependentă de comerţul extern şi, deci, de cele ce se întâmplau de jur-împrejurul planetei. Iar, în ultima vreme, ofiţerii din spionaj primiseră o veste sinistră de la omologii lor maurai...

Şi iată că, fără de veste, Talence Donal Ferlay murise.

Clanurile îl onorară în cea mai mare măsură care le stătea în putinţă. Însoţit de o escortă militară, înfăşurat în Tricolorul îndepărtaţilor săi strămoşi, trupul său neînsufleţit fu purtat sus, pe Ostrovul Ceresc. Toţi seniorii care reuşiseră să vină se aflau acolo, pentru a-l întâmpina. Locurile de onoare din preajma sa reveniră însă familiei apropiate. Rosenn, soţia sa, şi Catann, mama fiului său, stăteau alături, rugându-se, cea dintâi în francey, cea de-a doua în brezhoneg, şi amândouă, în angley. Iern îi conduse pe purtătorii sicriului pe culoare, purtând un steag în bernă; în urma lor, înaintau cei din gardă, cu capetele plecate, în ritmul lent al tobelor. Muzica din camera funerară era mai blândă şi, după ce i se aduseră ultimele omagii, căpitanul Toma citi cuvântul de adio. Apoi sicriul lunecă dincolo de o uşă de oţel pe care era gravat cel de-al douăzeci şi treilea psalm. Laserele sclipiră, albe, şi un chepeng purtând o inscripţie menită amintirii sufletului se deschise: cenuşa lui Talence Donal Ferlay se împrăştie în cele patru zări, purtată de vânturile din înaltul cerului.

...După încheierea slujbei de pomenire, seniorii se întâlniră. În ciuda celor numai douăzeci şi şase de ani ai săi, Iern fu primit în rândurile lor. Nu era doar un alt gest de respect faţă de tatăl său. Puterea de a vota în problemele Domeniului, de a servi drept mediator şi judecător nu se acorda chiar atât de uşor, căci nici un clan nu avea dreptul să aibă mai mult de un senior la suta de oameni. Seniorii mizau însă pe faptul că Talence Iern Ferlay era un tânăr puternic, inteligent, deşi nu foarte profund, puţin frivol, poate, dar responsabil, un personaj foarte iubit, nu doar de către aerogeni, ci şi de către supuşii din Brezh, Dordoyn şi chiar de mai departe. Era de dorit ca el să devină membru al Consiliului. Curind, avea să se dovedească, poate, a fi cea mai bună alegere pentru funcţia de căpitan.

3

Castelul din Valdor fusese, dintotdeauna, izolat. Aflat la graniţa sudică a Domeniului, fusese înălţat, iniţial, ca bază pentru miliţiile care îi împiedicau pe jefuitori să coboare din Pyrny către fermele şi oraşele aflate la poale. Cu timpul, aceşti barbari fură pacificaţi şi civilizaţi, până când Eskual-Herria Nord se organiză ca stat. Dar regiunea aceasta muntoasă nu putea hrăni decât o populaţie mică, trăind din ciobănit. Localnicii, răzleţiţi printre munţi şi văi, păstrau legătura mai degrabă cu vecinii de dincolo de graniţă, din Espayn, decât cu gasconii aflaţi la nord. Pe măsură ce espaynienii îşi reveneau cât de cât, tinzând către un nivel de trai mai ridicat, se înviorase şi comerţul, însă negustorii preferau căile mării, celor din trecătorile munţilor. Cu excepţia vremurilor de război, Valdorul găzduia rar vizitatori, şi cei mai mulţi dintre castelanii acestei proprietăţi a clanului Talence nu îşi petrecuseră aici decât acel minimum de săptămâni obligatorii în fiecare an. Şi mai puţini se străduiau să înveţe limba localnicilor, o limbă grea, care nu era înrudită cu nici o altă limbă din Uropa. Preferau să folosească interpreţi atunci când aveau de-a face cu o persoană care nu cunoştea nici angley, nici francey.

În ambele privinţe, Jovain Aurillac constituia o excepţie. Ba mai mult, nutrea un interes veritabil nu numai pentru bunăstarea slujitorilor săi şi a aparţinătorilor acestora, ci şi în privinţa traiului celor din satul vecin şi a fermierilor de prin împrejurimi. Iată de ce aceştia îl plăceau şi i se adresau ca unui adevărat conducător. Aceste legături se întăriră după ce el petrecu un an întreg la această reşedinţă, care îi plăcea, se pare, nespus de mult. Localnicii auziseră că motivul izolării sale l-ar fi constituit un anume bucluc în care intrase, dar resentimentele lor nu îl vizau pe el. Dacă nu el, cine altcineva ar fi mers la Tournev ori în Ileduciel pentru a vorbi în numele lor? Guvernul ţării lor era compus din magnaţii locali, care îşi vedeau numai de propriile interese, iar regele avea un rol mai degrabă decorativ.

Chiar şi Ileduciel era aici aproape o legendă, căci nu putea fi zărit decât dacă te urcai în vârful vreunui munte. Ce făcuseră cei de-acolo pentru eskualduni? murmurau mulţi dintre ţărani. Nimic bun: îi târâseră doar în războaie împotriva fraţilor din Iberya! Răspândirea credinţei geeane în rândurile lor avu drept rezultat sporirea suspiciunilor faţă de aerogeni, aşa cum şi în Franceterr, răspândirea ideilor străine ducea la noi concepţii despre viaţă. De la înălţimea lor, clanurile ar fi făcut bine să bage de seamă că fiecare eskualdun trecut de doisprezece ani îşi avea propriile arme şi ştia să le folosească!

Înainte de a se prezenta la întâlnirea cu ofiţerul din Espayn, Talence Jovain Aurillac îşi petrecu câteva clipe într-o încăpere din turn, în faţa unei ferestre deschise. În sfârşit, se hotărâse să facă un lucru înspăimântător — sau Faylis fusese cea care hotărâse în locul lui? – şi spera că Geea avea să îi acorde mai întâi un crâmpei din nemăsurata Ei pace.

Vara era pe sfârşite în înaltul Pyrnylor. Vântul care bătuse peste noapte adusese cu sine o coroană de nea pe fruntea muntelui şi răcorise aerul. Iarba mai dinspre poale începuse a se ofili, iar frunzele stejarilor răzleţi se îngălbeniseră. Valea era încă verde, dar grânele începuseră şi ele a păli, şi erau gata de seceriş, iar apele râului căpătaseră culoarea oţelului. Din locul unde se afla, vedea vreo două case, scunde, sub acoperişurile de paie, şi din coşurile lor se ridicau vălătuci de fum. Ceva mai aproape, pe pajiştea din faţa castelului, păştea o turmă de oi, uimitor de albe, în lumina aurie a soarelui. Ciobăniţa care le păzea cânta din fluier; îi auzea când şi când notele mai joase. În rest, percepea doar adierea vântului şi încordarea propriului său trup.

Fac ceea ce e drept, căci în felul acesta slujesc cel mai bine Forţa Vieţii, declară el. Da, îmi slujesc şi interesele, dar acestea sunt onorabile, căci sprijină evoluţia. Pentru a salva femeia pe care o iubesc, din suferinţă, pentru a fi din nou alături de ea, ca ea să-mi dăruiască fii şi fiice. Pentru a salva Domeniul din mizeria în care se zbate, conducându-l pe căile înţelepciunii şi a cunoaşterii Geei, pentru a face din Ostrovul Ceresc o rază de lumină pentru întreaga spiţă umană.

Degetele i se încleştară. Oare chiar cred toate acestea? N-am avut niciodată o adevărată viziune. Convertirea mea a fost una intelectuală, în momentele în care încercam să găsesc o raţiune pentru grozăviile la care fusesem martor. Zdrenţărosul, lacomul şi vicleanul unchi  Mattas trăieşte mereu experienţa Unicităţii Vieţii. În el, aceasta e extaz; în alţii pe care i-am întâlnit, era o linişte adâncă; însă, în toate cazurile, cel care vede, care are o viziune, transcende dincolo de sine. Iar noi, cei ca mine şi ca Faylis, rămânem veşnic în închisoarea propriului nostru eu. Uneori, privind prin telescop spre nebuloasa Orion, unde sori şi lumi noi se nasc în vreme ce privesc, mă simt pe-aproape, dar niciodată nu reuşesc să am o viziune.

Ei bine, dac-aş putea pregăti calea copiilor mei...

Un zgomot de paşi îl readuse la realitate. Se întoarse. Soţia sa intrase în încăpere. Se opri la jumătatea distanţei dintre el şi uşă. Se cercetară din priviri.

Ea îi păru a fi o nălucă, cu rochia-i albă, cu parul strâns într-o eşarfă imaculată, cu tenul palid, caracteristic celor din familia Ayson a clanului Lundgard. Ochii ei enormi erau unica pată de culoare.

— Te căutam, spuse ea, într-un târziu, atât de încet, încât el abia o auzi. Poţi să-mi acorzi câteva minute?

— Am o întâlnire chiar acum, îi răspunse el. Problemele tale nu mai pot aştepta?

— Nu, oftă Irmali. Aproape toate problemele noastre pot să mai aştepte, dacă aşa stau lucrurile, dar ceea ce vreau să-ţi spun acum are de-a face tocmai cu întâlnirea ta.

Jovain se simţi nelalocul său.

— Ce vrei să spui?

— Obişnuiesc să privesc cu atenţie oamenii, spuse ea. Bărbatul care a venit să discute cu tine despre un acord de negoţ cu compania sa... Nu e un negustor espaynian de rând. Nu, umblă ca un militar de carieră.

— Hmmm... Am auzit că... ar fi făcut parte din armată. Şi ce-i cu asta?

Ea porni către el, dar se opri îndată, de parcă s-ar fi temut să îşi atingă soţul. Poate chiar aşa stăteau lucrurile. În mod evident, trebuise să se pregătească îndelung pentru această discuţie. Îşi încleştă pumnii, înfigându-şi-i în şolduri.

— Jovain, îi spuse, faptul că nu reuşesc cu nici un chip să mă împac cu geeanismul tău nu înseamnă neapărat că sunt proastă. Văd, gândesc şi pun faptele cap la cap. De un an, dacă nu mai mult, te-ai implicat în nişte corespondenţe despre care nu vorbeşti nimănui. Am observat însă de unde-ţi vin scrisorile. Mesagerii au plecat şi-au venit mereu în tot acest timp, şi mi-am dat seama, după accent, după haine, după alte o mie de semne, de unde anume vin. Comunicarea prin radio ar fi mai ieftină şi mai simplă, dar n-ai folosit-o decât pentru comunicaţiile de rutină. Ai, se pare, altceva de discutat, ceva ce nu vrei să fie cunoscut. Şi-apoi, Jovain, eu te cunosc. Oricât de mult ne-am fi îndepărtat, te cunosc bine.

— Şi ce-ţi închipui că fac? izbucni el.

— Nu pot să-ţi dau un răspuns exact, zise ea, dar mă tem că e vorba de un complot politic... Iar cel cu care te întâlneşti acum e un agent străin... Oh, Jovain, te rog n-o face!

O pală de vânt se strecură înăuntru, răvăşindu-i părul, pătrunzându-i prin veşminte: vântul viu al Geei. Sorbind din el puterea de care avea nevoie, o înfruntă, cu fruntea sus:

— Da, particip la nişte negocieri confidenţiale, dar îţi jur că nu vor leza în nici un fel interesele Domeniului. Nu sunt un trădător. Dacă tu însă crezi că sunt, datoria ta este să mă denunţi Ostrovului Ceresc.

Ea făcu un pas înapoi.

— N-aş putea face aşa ceva, gâfâi ea. Te iubesc. Dar mă tem... Pentru tine, pentru copiii noştri...

Acum, el îşi permise să se apropie de ea, apucându-i mâinile într-ale sale (cât de reci îi erau!), şi îi zâmbi. Ea mirosea a trandafiri, parfumul acela care îl fermecase în primele zile ale căsniciei lor. Se grăbi să o liniştească.

— Irmali, draga mea, e vorba, într-adevăr, de ceva complicat, şi n-am să neg că vizează îndreptarea unui mare rău care ne-a fost făcut. Nu-ţi pot spune mai multe, nu acum, nu încă. Dar fii de partea mea, Irmali, şi răbdarea îţi va fi răsplătită. O sărută scurt, gustându-i buzele sărate. Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Fii de partea mea!

O lăsă acolo, ştiind că nu avea să plece până când nu-şi va fi sfârşit plânsul de una singură, nevăzută de nimeni. Zhesu-Crett! mormăi el în sinea lui. De n-ar fi chiar atât de cicălitoare! Coborând, cheful îi revenea. Nu, sunt nedrept. E curajoasă, dovadă încăpăţânarea cu care îmi opune, de ani de zile, credinţa ei nestrămutată. Măcar de-aş putea fi cinstit cu ea!

Zâmbi fugar. "Ipocrizia e vaselina care unge osiile societăţii!", remarca odinioară Mattas, acompaniindu-şi afirmaţia cu un râgâit tunător. Mă întreb dacă un ucheny mai solemn, mai puţin pământesc, m-ar fi putut atrage înspre filozofia geeană. Asta, având în vedere că eu sunt, în aceeaşi măsură, un om de acţiune şi un idealist... Ah, de-aş fi reuşit să-l ucid pe Iern Ferlay în vreme ce ne duelam cu aripile solare! Eşecul meu a costat-o pe Faylis încă un an în compania lui. Şi va mai dura o vreme... Dar acum îi pregătesc eliberarea. Azi vom face un pas important înainte, către reîntâlnirea noastră, Faylis, Faylis.

Mă întreb dacă voi îndrăzni vreodată să-ţi mărturisesc că Iern spunea adevărul despre întâmplarea aceea? Probabil că nu. Te iubesc prea mult, pentru a-ţi impune o lovitură fără rost.

Iar iubirea face parte din Forţa Vieţii.

Casa scărilor dădea într-un coridor împodobit cu tapiserii şi trofee de vânătoare. Servitorii întâlniţi în cale făceau plecăciuni adânci, şi Jovain nu uită să le răspundă, înclinându-şi capul şi zâmbind. La un moment dat, îl întâlni pe Mattas Olvera.

Aproape se ciocniră, de fapt. Cel mai vârstnic era, ca de obicei, după-amiaza, beat. Cu burta enormă ascunsă de o robă plina de pete de mâncare şi duhnind a sudoare înăcrită, ţinea în mână o sticlă de vin şi se bălăbănea, sughiţând şi mormăind fragmente dintr-un cântec de petrecere. Mutra grasă îi lucea de transpiraţie, iar nasul borcănat părea un felinar roşu. Barba cenuşie, neîngrijită, îi cădea până la jumătatea pieptului, ascunzând privirilor semnul de jad care îl vădea drept clarvăzător — prorok — şi, totodată, ucheny – învăţător al adevărului. Acesta insistase însă, încă din prima zi, când se ivise aici plin de colbul drumurilor Iberyei, asupra faptului că Geei nu-i păsa de formalităţi. Ea nu era o zeiţă, Ea exista, pur şi simplu, iar oamenii puteau căuta să-i găsească unicitatea prin orice mijloace credeau de cuviinţă.

— Ohohoo! mugi el, aruncându-şi braţul pe după grumazul castelanului. Ne întâlnim la timp, nu-i aşa, prietene? Tu, în drum spre mica ta conspiraţie, iar eu, spre servitoarea mea cea nurlie. Distracţie plăcută!

Chiar şi după numeroşii ani pe care şi-i petrecuse aici, francey-ul său rămăsese la fel de atroce.

Jovain se dădu un pas înapoi, iritat

— Îţi cer iertare, sabio! rosti el, alegând cu grijă titlul cu care i se adresa. Da, am o întâlnire. O întâlnire de afaceri, mai exact.

Încerca, în felul acesta, să-i atragă atenţia asupra discreţiei necesare. Mattas fusese şi el implicat, încă de la început, în calitate de om de legătură al lui Jovain, cu reţeaua de adepţi care se întindea din Iberya până dincolo de Ocean, în Merica, mai presus de guverne, naţiuni sau rase, reţea care avea drept unic ţel slujirea Geei. Apostolul recunoştea cu dragă inimă că, în alte privinţe, n-ar fi fost de nici un folos; n-avea chemare spre politică; vocaţia lui era să explice că viaţa e una şi să-i ajute pe cei care-i dădeau crezare să intre în inefabila comuniune. În rest, afirma el, viaţa ne e dată ca s-o trăim. Jovain îl invidia uneori.

Vreme de o clipă, ochii mici ai ucheny-ului îl priviră ţintă, cu precizia unei puşti, şi Jovain se întrebă cât de beat era, în realitate. Cu glas scăzut, îi spuse:

— Castelanule, atât geologia, cât şi istoria ne arată ca vin clipe când evoluţia ia o altă direcţie, cu totul nouă, spre bine sau spre mai rău. Se prea poate ca ceasul de faţă să fie dintre acestea. Şi dacă aşa e, atunci, fie să fie spre împlinire!

Apoi izbucni în râs, slobozi un vânt sonor şi trase o duşcă din sticlă. Urându-i toate cele bune gazdei sale, îşi continuă drumul, clătinându-se.

Jovain porni mai departe.

Yago Dyas Garsaya îl aştepta în încăperea dinainte stabilită. Era un bărbat mărunţel şi bărbos, înveşmântat în bluza de in şi pantalonii strimţi specifici unui burghez aşezat din centrul Espayn-ului. Însă, după cum remarcase Irmali, se purta exact aşa cum ar fi fost de aşteptat din partea unui militar, ceea ce şi era, de fapt. Când Jovain îşi făcu apariţia, se ridică în picioare, rămânând ţeapăn, ca-n poziţie de drepţi. În fond, cel cu care se întâlnea avea şanse să devină viitorul căpitan al Domeniului.

— Bună ziua, domnule, salută el într-un francey impecabil, purtând intonaţia specific gasconă.

— Vă salut Vă rog să luaţi loc. Pot să vă ofer ceva?

Jovain îl servi cu ţigări şi coniac, deşi el însuşi era împotriva fumatului. Dar oaspetele său merita mai mult decât curtoazia obişnuită. Era el însuşi un membru al clanului Talence, iar Dyas Garsaya era purtătorul de cuvânt al zheneralului din Espayn.

Nu trecură decât câteva minute, şi Garsaya trecu direct la subiect, fără vreo introducere:

— Cât de serios vorbiţi, în privinţa loviturii propuse?

Jovain avu nevoie de întregul său curaj, pentru a-i răspunde la fel de direct:

— Sunt sută la sută convins de reuşită. M-am străduit cât am putut să dau explicaţiile necesare, dar daţi-mi voie să le recapitulez, pentru dumneavoastră, pe scurt. Apoi, dacă veţi considera poziţia mea ca fiind rezonabilă, vom putea trece la discutarea aspectelor practice. Sorbi o gură de alcool, încălzindu-şi gâtlejul, înainte de a trece la subiect. Aparţin Domeniului Ostrovului Ceresc. Vă rog să mă înţelegeţi, loialitatea mea se îndreaptă în această direcţie. Pentru ea, am luptat, am căpătat răni, mi-am riscat viaţa – fiind tot timpul nesigur de ce trebuia să trag tocmai în oamenii dumneavoastră. Mai târziu... Poporul dumneavoastră este, în mare măsură, geean, iar eu am început să mă gândesc din ce în ce mai des la un nou ciclu al civilizaţiei lumii... Dar n-avem timp acum, să declamăm sloganuri. Îl cuprinse furia, şi mâna i se încleştă pe braţul fotoliului. Un fapt e cert: Talence Donal Ferlay e mort. Era evident, pentru toată lumea, că el avea să fie urmaşul lui Toma Sark în scaunul de căpitan. Dar clanurile s-au grăbit deândată să îl înalţe pe fiul său Iern la statutul de senior, şi sunt zvonuri că acest tehnocrat întârziat mintal ar putea să fie cel ales... Înghiţi în sec. Tocmai fiindcă sunt unul dintre duşmanii săi personali, sunt de părere că ar fi nimerit să acţionez acum, în folosul Geei Şi ura poate fi o unealtă a Foiţei Vieţii, nu-i aşa?

Dyas Garsaya încuviinţă.

— Bănuiesc că aşa e, spuse el. Vă daţi seama, eu nu sfiit adept Sunt ofiţer în slujba zheneralului meu. Desigur, am fi încântaţi să ştim că viitoarea conducere a Domeniului va fi mai favorabilă scopurilor legitime ale Espayn-ului, faţă de cele de până acum. Dacă, în plus, guvernul acesta ar fi geean... Într-adevăr, acesta ar putea fi nucleul unei civilizaţii a viitorului! Trase cu sete din ţigară. Prea bine, spuse el. Să discutăm acum chestiunile practice. Nimeni nu poate şti cu siguranţă cum vor decurge lucrurile. În acest moment, un candidat mai puţin controversat decât Ferlay ar putea fi imposibil de înlăturat Dar în cazul în care ar apărea o asemenea eventualitate... Veţi avea nevoie de arme. Espayn nu vi le poate furniza direct. Dacă nu altceva, spionajul Ostrovului Ceresc ar afla că producem mai multe decât folosim, le-ar lua urma şi ar afla unde sunt trimise. Avem însă legăturile noastre în Yuan, în Merica... Acestea ar putea foarte bine servi drept intermediar, aranjând şi transportul... Mă înţelegeţi? Iar munţii aceştia sunt un loc ideal pentru a vă antrena oamenii, cu cea mai mare discreţie... Da, trebuie neapărat să stăm de vorbă în amănunt, domnule.

Jovain îşi umflă pieptul, cu gândul la gloria viitoare.

4

„Frunză-de-Viţă, o, frumoasa mea Frunză-de-Viţă, toarnă-mi razele de soare

Din sticlele în care-au fost închise, în amintirea verilor de mult trecute, a apusurilor alungate de îngheţ,

Din podgoriile unde ciorchinii s-au împurpurat,

Îndulcindu-se, precum sărutul dat de-o fată unui băiat

La o răscruce...

Să coste cât o costa!

Aldebaran nu e atât de roşu-ntre Hyade,

Precum e vinul rubiniu ce-mi încălzeşte inima.

Nici aurul soarelui nu străluceşte-atât de alb,

Pe mările-ngheţate,

Cum străluceşte acela ce mi-l torni acum.

Să bem, până când vremea veni-va să plecăm!"

— ...din nou, muzele şi-au adus prinosul, încheie Plik. Stoarse un ultim acord distorsionat din mandolină, pe care o aruncă deoparte, apoi: A fost destul! Ba chiar prea mult. Umple-mi din nou paharul, vrei, iubito?

Aşezată în faţa lui, Sesi îl privi surprinsă, la fel ca şi cei patru muşterii aşezaţi la masa de alături: un marinar, doi muncitori şi un ţăran venit la piaţă. Aceştia, împreună cu poetul, erau singurii clienţi aflaţi, în acel moment, în Pey-d'Or. Deoarece nu se aştepta la prea mare aglomeraţie până ceva mai târziu, când oamenii aveau să-şi termine cina, iar patronul urcase la etaj, ca să mănânce şi el.

— De ce te-ai oprit? îl întrebă crâşmăriţa. E un cântec frumos.

— E pueril, pufni angleymanul. E atât de banal, încât scârţâie. Zeiţa n-are nimic de-a face cu toate astea. Pur şi simplu, n-am mai avut chef să îndrug banalităţi despre băutură şi dragoste, când, de fapt, aş fi putut să beau liniştit şi, poate, mai târziu, chiar să fac amor, deveni el impudic.

Sesi clătină din cap.

— Dar nu mie mi-era dedicat cântecul ăsta? Iar tu te-ai oprit exact la mijloc.

Plik oftă.

— Da, intenţia mea fusese să îţi aduc un omagiu, dar ceea ce am cântat nu era demn de tine, iubita mea Frunză-de-Viţă. Clătină din cap, plescăi din buze şi se strâmbă. Ori poate că era, ceea ce ar fi şi mai groaznic. Am să-ţi compun ceva mai bun, îţi promit. Ah, dar mi-ai putea oferi ceva mai multă inspiraţie, scumpo. Ce-ar fi să începi cu nişte vin de Burgundia?

— Fac eu cinste, Plik, se oferi unul dintre muncitori.

Vorbea în brezhoneg.

— O, îţi mulţumesc, Roparzh, îi răspunse poetul în aceeaşi limbă. Fă-o de vreo două ori, şi probabil c-am să mă simt în stare să mai cânt un cântec, unul adevărat, cu sânge-n vine, de astă dată.

— Ce-ar fi să ne cânţi unul în limba noastră? N-am prea înţeles ce ziceai în angley. Ce-ai zice de "Balada banditului"? Se întoarse către tovarăşii săi. Şi vouă vă place, nu-i aşa? Aşa e, Koneg? Şi lor le va plăcea, ştiu asta. Te-nviorează, vă spun.

Plik se gândi o clipă.

— E cam subversiv, asta e. În strofele sale lungi, celebra isprăvile amoroase şi faptele de arme ale legendarului Jakez, cel care, în urmă cu cinci veacuri, condusese revolta ţăranilor împotriva unui mestromor tiranic. M-aş îndoi că v-ar plăcea atât de mult, de n-aş fi auzit că toată lumea mârâie nemulţumită, şi-n Kemper, şi la ţară.

Roparzh se scarpină gânditor în cap. Koneg scrâşni din dinţi şi spuse:

— Aşa e. Ştii cât de mult au crescut preţurile la mâncare? Şi chiriile, şi toate celelalte... Doar salariile noastre au rămas la fel. Şi crezi că Liga noastră îl poate convinge pe maestrul de comerţ să ni le crească? Nu!

— Ligile din oraş au făcut tărăboi... Începu fermierul.

— Nu vor merge până într-acolo încât să treacă peste capul mestromorului, făcând apel la sfinţi, nu te teme.

— Iubiţii voştri sfinţi nu ştiu de plângerile voastre sau nu le pasă? îi zgândări marinarul.

Nu era primul din această încăpere care vorbea aşa despre aerogeni, dar Sesi îi scoase limba, indignată, ceea ce îl făcu pe Plik să intervină:

— Nu e vina lor. Legea lor, prin tratatul de anexare, le interzice să se amestece în treburile interne ale statului. Dacă ar face-o, voi înşivă aţi fi primii care aţi sări cu gura, urmaţi de toate celelalte popoare din domeniu.

— Dar nu-i nici vina noastră, a agricultorilor, îl întrerupse ţăranul. Ne-ar jupui şi pe noi, dacă nu i-am putea ţine la respect. Chiar şi aşa, noi nu-i putem împiedica să aducă grâne mai ieftine din sud, din afara Ar-Mor-ului. Vom fi ruinaţi, dacă nu reuşim să ne luăm combine moderne, cu zece cai. Aveţi idee cât costă aşa ceva?

— Ah, daţi-le dracului de ligi, bombăni marinarul. Daţi-le naibii, pe toate. Vor fi fost ele de folos odinioară, când oamenii trebuia să se adune laolaltă pentru a face ceva, dar, la ora asta, e doar un jug sâcâitor pe capul vostru.

— Ideea asta, a jugului, are un oarecare farmec inefabil, remarcă Plik.

Sesi se ridică şi plecă grăbită, să mai aducă vin.

— Cu ce ar putea fi ligile înlocuite? se interesă Roparzh.

— Cu nimic, îi răspunse marinarul. Aboliţi-le. Aboliţi şi funcţia de maestru de comerţ, şi orice altă funcţie blestemată pe care am moştenit-o din trecut. Oamenii să-şi câştige pâinea aşa cum cred de cuviinţă, să înoate sau să se înece de unii singuri. Dacă vor să coopereze, n-au decât, dar să o facă datorită liberei lor alegeri, având oricând dreptul să se retragă.

Ţăranul îl privi cu o uimire crescândă. Orăşenii, care mai avuseseră de-a face cu asemenea idei, căzură pe gânduri. Sesi se întoarse, aducând paharul lui Plik, umplut cu vin. Acesta sorbi îndelung din el.

— Nimeni n-ar şti pe cine se poate bizui, spuse Koneg după o vreme.

— Aşa fac în Merica sau, cel puţin, în Uniunea de Nord-Vest, îi replică marinarul. Şi merge, credeţi-mă. N-am văzut cu ochii mei, nici nu sper să ajung vreodată atât de departe, dar am stat de vorbă cu marinari de prin părţile acelea, care au ajuns până aici...

Uşa din capul scărilor se deschise. O boare de aer rece risipi fumul adunat în tavernă. Afară ningea şi seara prinsese a coborî. Lampioane colorate străluceau de-a lungul străzii, ca în întregul oraş, de altfel, căci mai rămăseseră doar trei zile până la solstiţiu.

Două persoane coborâră treptele, închizând uşa în urma lor. Pălăriile şi mantalele le erau pline de zăpadă. Plik se holba o vreme la cei nou-veniţi, după care exclamă:

— Vorbim de-un as, şi uite chinta roială! A sosit şi autoritatea absolută în persoană, dacă mai vreţi să vă continuaţi dezbaterea despre Uniunea de Nord-Vest. Se ridică, lung şi slăbănog, şi schiţă o plecăciune. Bun venit, doamnă şi domnule, spuse el, în angley. Veniţi să beţi cu noi. Sunt convins că asta aveaţi de gând să faceţi, dar asta nu mă poate împiedica să vă invit.

Perechea se apropie.

— Mii de mulţumiri, îi răspunse bărbatul într-un francey fluent, marcat de un uşor accent. Nu e oare această limbă preferabilă pentru restul grupului? Se cuvine ca străinii să fie politicoşi.

Ajunse lângă masă şi se opri. Era un bărbat scund şi mai degrabă urât, cu nas îngust ca un cuţit, cu ochi îngheţaţi, cu barba scurtă, cenuşie. Avea dinţi neîngrijiţi. Veşmintele îi erau greu de descris, ca şi cele ale însoţitoarei sale. Atenţia bărbaţilor se mută îndată asupra femeii, şi nu numai fiindcă priveliştea unei femei în pantaloni era destul de rară pe-aici. Era înaltă, blondă, tânără şi frumoasă, şi ceva în atitudinea ei exprima fermitate, deşi încă nu apucase să rostească o vorbă.

Rămas în picioare, gesticulând larg cu paharul în mână, Plik începuse să facă prezentările:

— ...Iar aceasta este adorabila Sesi, al cărei nume adevărat este, eu am decretat, Frunză-de-Viţă, şi ea este gata să vă servească. Ce doriţi, dragi oaspeţi? Comandaţi orice, plătesc eu, dacă nu cumva tovarăşii mei vor dori să-şi aducă modesta contribuţie. Nu avem parte de vizita unor înalţi ofiţeri din Uniunea de Nord-Vest în fiecare zi, în taverna noastră preferată. De fapt, s-a mai întâmplat vreodată aşa ceva? Nu. Aşadar, în numele conducerii, vă urez bun venit.

Bărbatul zâmbi cu un farmec surprinzător şi li se alătură, făcându-le semn cu mâna.

— Numele meu e Mikli Karst, spuse el.

— Sunt Ronica Birken, îi informă femeia. Domnule, dumneavoastră sunteţi poetul despre care am auzit?

Francey-ul ei era acceptabil.

— Din când în când, mai leg şi eu câte o rimă, două, îi răspunse Plik.

Cei doi se aşezară la masa lui, şi Sesi le luă comanda, „tot ce vrei tu, frumoasa mea, în limita acestei pungi cam uşurele".

Mikli Karst scoase la iveală o tabacheră, servindu-i pe cei din jur cu ţigări, dar aceştia îl refuzară. Plik o rugă pe Sesi să îi aducă pipa sa de lut. Karst îşi aprinse o ţigară, folosindu-se de o unealtă cu benzină care suscită numeroase comentarii din partea celor prezenţi. Apoi, oaspetele trase din ţigară şi întrebă, vădit mirat:

— De unde aţi ştiut cine eram şi de unde veneam? Nu credeam că norrmenii sunt chiar atât de des văzuţi prin Uropa.

— Aaa, dar ştiam că o navă din ţara dumneavoastră a sosit în port cu două zile în urmă, le explica Plik. O navă impresionantă, domnii mei, adăugă el, pentru ţăran şi Sesi. Ar trebui să o vedeţi, câtă vreme se mai află aici. E un catamaran gigantic, cu patru catarge, având la bord chiar şi un avion. Privirile i se mutară din nou spre cei nou veniţi, îndeosebi spre Ronica. Destui membri ai echipajului au trecut ieri pe-aici. Cântam, şi se pare că lor le-a plăcut. Îndrăznesc să cred că de la ei aţi auzit vorbindu-se despre mine şi aţi venit imediat ce aţi putut, nu?

Ronica încuviinţă.

— Aşa e. Îmi plac cântecele frumoase. Şi poate c-aţi vrea şi dumneavoastră să auziţi câteva de-ale noastre.

— Cu siguranţă, deşi nu ştiu dacă voi fi în stare să descifrez versurile. Plik scoase din buzunar o punguţă cu tutun şi începu să-şi umple pipa. Dintre oamenii dumneavoastră, doi reuşesc să se descurce cât de cât în angley. Mi-au spus că aţi venit aici direct din Espayn-ul de Nord şi-aţi zăbovit în portul Bylba vreme de trei săptămâni, înainte de a veni încoace. Nu ştiau prea bine de ce. Ne puteţi lămuri dumneavoastră?

Mikli ridică din umeri.

— Ne aflăm într-un fel de misiune diplomatică, spuse el. Eu şi însoţitorii mei am avut treburi în interiorul Espayn-ului. Cei care vor să ne vadă nava, aici, în Kemper, n-au de ce să se grăbească, fiindcă va sta ancorată aici mai multe luni, în vreme ce echipa noastră va avea multe de făcut pe teritoriul ţării dumneavoastră. Unele dintre afacerile noastre se referă la comerţ, la tarifele vamale, de exemplu, iar altele privesc interese comune. Regret că nu mi-e îngăduit să spun mai multe.

Nimeni nici nu aştepta aşa ceva. Aristocraţii din Domeniu nu obişnuiau să îşi ducă tratativele în public.

— În cazul acesta, replică Plik, sper că ori de câte ori treburile vă vor aduce prin Kemper, veţi zăbovi şi la Pey-d'Or. Acum însă să trecem la lucrurile fundamentale ale existenţei: să ne îmbătăm.

Fu o seară cu adevărat memorabilă, deşi nimeni nu îşi amintea mare lucru despre cum se sfârşise. Câţiva îşi mai aminteau că, spre sfârşitul petrecerii, Ronica Birken urcase pe o masă, cu pocalul ridicat, şi strigase ceva despre răsăritul lui Orion. Mikli Karst se grăbise să o reducă la tăcere. Nimeni nu ştia despre ce era vorba. Străinii erau ciudaţi.

IX

Când iahtul său pătrunse în golf, Terai Lohannaso începu să strângă pânzele. La sfârşit, rămase câteva clipe cocoţat în vârful cmcetei, lăsându-se copleşit de priveliştea lumii.

Vântul bătea dinspre port, răcoros, purtând un iz plăcut de sare. Cerul era de un senin strălucitor, iar valurile păreau de safir presărat cu diamante şi încrustat cu smaralde, acolo unde soarele le întâlnea crestele. Dar erau vii, mişcătoare, ca argintul viu. De-aici, de sus, le auzea vuietul şi şuierăturile. Vigoarea lor i se transmitea, pătrunzându-l. Deasupra capului său, pescăruşii se învârteau, ţipând. În faţa ochilor săi se desfăşura panorama munţilor, de-a lungul ţărmului întreg. Acolo, la poalele lor, era cuibărit oraşul său. Culmile erau, în mare parte, împădurite, de un verde crud, de vară. Ici-colo, monotonia pădurii era întreruptă de un râu prăvălindu-se printre stânci, spre mare, ori de vreun câmp cultivat, pe o terasă, gata de seceriş. Deasupra munţilor, spre apus, nori albi lâncezeau, auriţi pe alocuri de soarele gata să apună.

Terai strigă de încântare şi, ridicându-se pe vârfuri, plonjă, lăsând în urmă nava. Străpunse apa ca o săgeată spre adâncimile mai reci, care, întunecându-se, treceau de la culoarea ambrei la cea a ametistului. Cu trupul întreg mângâiat de undele limpezi, înotă spre suprafaţă şi văzu o formă lunguiaţă apropiindu-se. Hiti, delfinul familiei, îi însoţise toată ziua, jucându-se de-a v-aţi ascunselea prin valuri şi, cu fiecare salt, implorându-i să i se alăture, pentru a se juca.

Ţâşniră la suprafaţă în acelaşi timp. Cel aflat la cârma navei, fiul cel mare al lui Terai, Ranu, făcu o voltă şi iahtul îi ocoli. Lângă el, cu o mână pe şoldul lui, se afla prietena sa, pe care o invitaseră să-i însoţească. Mezinul lui Terai, Ara, era şi el lângă prietena sa, iar Mari, fiica mai vârstnică, îşi adusese iubitul actual. Erau supli şi aveau tenuri arămii, strălucitoare, părul le era zburlit şi erau sumar îmbrăcaţi ori chiar despuiaţi; în total, formau o privelişte minunată, sprijiniţi cu toţii de balustradă. (Parapara, fiica cea mică, alesese să îşi petreacă această primă zi a vacanţei la o petrecere pentru copii. Deşi fără cuvinte, dăduse de înţeles că, la zece ani, era de ajuns de mare pentru a fi tulburată de atmosfera erotică pe care nu era îndeajuns de matură ca să o împărtăşească.)

— Ehei! strigă Terai. Aruncaţi ancora şi haideţi să înotaţi!

Grupul aflat la bord schimbă priviri semnificative.

— Ştii, tată, îi răspunse Ranu, uşor stânjenit, ne gândeam că ar fi mai bine să ne întoarcem. Ne gândeam să, ăăă... N-are importanţă, dar am prefera să ne întoarcem.

Terai zâmbi. La ce mă aşteptam? La vârsta lor, opt ore petrecute pe mare, alături de cineva îndeajuns de bătrân pentru a fi socotit un moş, e mai mult decât suficient. A fost distractiv, dar acum ar avea nevoie de intimitate, pentru a face dragoste.

— Cum vreţi voi, le răspunse, făcându-le semn că nu se simţea jignit de refuzul lor. Eu mai rămân o vreme, voi însă luaţi-o înainte.

— Eşti sigur, tată? îl întrebă Mari.

Terai înotă mai aproape.

— Draga mea, spuse el, pot să îi răpun la trântă pe amândoi fraţii tăi, în trei cazuri din trei; în plus, Hiti e aici şi mă poate ajuta, dacă mă simt cumva obosit.

Pe deasupra, sunt încă în stare să îi ofer o mulţime de plăceri mamei voastre. Înainte de asta, aş vrea însă să mai înot. Am fost plecat prea mult timp.

Fusese plecat în calitate de membru al Colegiului Electoral, din partea tribului Uriwera. Regina era bătrână şi sănătatea îi era şubredă; erau vremuri nesigure; era înţelept să se discute dinainte cine avea să fie onorat prin înălţarea pe tron. Puterile monarhului erau limitate, teoretic, însă, din punct de vedere practic, ele sporeau considerabil dacă deţinătorul lor se pricepea să folosească cum se cuvine mana, forţa morală oferită de funcţia sa. Terai respinsese în mod repetat cererea sfatului bătrânilor de a reprezenta, ca magnat, tribul Uriwera în Parlament. Nu numai că aceasta ar fi însemnat renunţarea la postul pe care îl deţinea în cadrul Marinei, dar nici nu îi plăcea politica, nici măcar politica formalistă a consensului practicată într-o societate conservatoare, cum era cea a maurailor. Simţise însă că datora acest serviciu tribului său, în plus faţă de ceea ce dăduse, şi dădea în continuare ţării sale, ca întreg.

Ranu rise.

— Ce-ai zice să încercam mâine trânta aceea? Bine, tată, am să duc eu nava la ţărm. Ştii, s-ar putea să nu ne întoarcem acasă pentru cină...

— Aş fi dezamăgit de voi, dacă v-aţi întoarce, i-o întoarse Terai, în vreme ce barca îl lăsa în urmă, în hohotele de râs ale tuturor.

Sunt copii buni, gândi el. Nu cred că relaţiile lor de acum au să dureze, cu excepţia, poate, a celei dintre Ranu şi Alisabeta, dar nu m-ar deranja să-i văd pe oricare dintre ei căsătorindu-se cu alesul ori aleasa inimii de acum. Tinerilor le place să exploreze totul, înainte de a se aşeza la casele lor. Strâmbă din nas. Sunt altfel decât cei pe care i-am văzut, din păcate prea adesea, pe la oraş.

De ce oare? se întrebă, pentru a mia oară. Vor s-o rupă cu obiceiurile din deceniile trecute, maimuţăresc modele străine, fac mare caz de „corupţia morală, care apare atunci când ţinem lumea închisă în colivia unor instituţii demodate" şi, între timp, înrolările în Marină au scăzut dramatic, de-a dreptul alarmant... Da, Războiul Energiei a fost un şoc; mi-a arătat şi mie că noi nu suntem îngeri. Dar trebuia dus până la capăt – nu-i aşa? – dacă aveam de gând să lăsăm copiilor noştri o planetă curată şi sigură, aceloraşi copii care, azi, se plâng de ceea ce am făcut... Şi, Lesu Haristi, s-a sfârşit deja de douăzeci de ani!

Fornăitul lui Hiti îl readuse la realitate, smulgându-l din gânduri. Îi fu recunoscător pentru asta. Nu-i stătea în fire să-şi macine nervii cu gânduri negre.

Împreună cu delfinul purcese către golf. Numeroase vase erau ieşite în larg, iar echipajele care îl vedeau se apropiau puţin, pentru a-l saluta vesel. Ajungând deasupra unui recif, se scufundă, ajutat de tovarăşul său, pentru a admira bancurile de peşti multicolori şi formaţiunile coralifere. Nu putea rezista sub apă decât maximum trei minute, dar nu voia decât să-şi readucă în memorie priveliştile superbe văzute în nenumăratele scufundări efectuate cu echipament adecvat.

Ce minunat, misterios şi proteic era acest Pământ... Şi cât de sfâşietor de vulnerabil!

Puţin obosit, după ce ieşi la suprafaţă, Terai încălecă pe spinarea lui Hiti, parcurgând astfel ultimul kilometru care îl mai despărţea de debarcadere. Ajuns acolo, urcă la bordul iahtului său, acum pustiu, îmbucă în trecere o felie de şuncă, se şterse cu un prosop şi îmbrăcă o cămaşă şi pantaloni, încălţându-se cu sandale. Soarele dispăruse, înghiţit de norii de la apus, iar răcoarea îl determină să îmbrace mai mult decât un simplu sarong. Poate că vârsta începuse să-şi arate colţii şi altfel decât prin firele cărunte ori ridurile mărunte.

Oraşul nu era foarte mare, fiind construit în jurul bazei reprezentate de piaţă şi de micile industrii locale. Asemenea, mai degrabă, locuitorilor unei insule izolate, decât n'zealannezilor moderni, membrii tribului Uriwera preferau să locuiască în case familiale răspândite pe un teritoriu imens, cultivând pe proprietăţile lor o mare parte din cele necesare traiului şi chiar pentru un troc avantajos. Cei ce se mutaseră aici din interior, lăsaseră munca grea în seama celor câţiva antreprenori locali.

Casele de lemn, decorate cu picturi sau sculpturi, se aliniau de-a lungul unor străzi largi, pavate cu cărămidă, care urcau panta muntelui. Era plin de copii şi de animale, din verande se auzeau muzică şi râsete, iar la taverna din piaţa centrală se dansa cu multă voie bună. Coroanele copacilor se arcuiau deasupra drumurilor: palmieri, kauri, matai şi ulmi. Printre frunzele lor, păsărele ciripeau vesel. În faţa fiecărei locuinţe era plin de flori şi de viţă de vie, care umpleau amurgul de miresme ce se amestecau cu aromele ce răzbăteau de prin bucătării.

Wahines şi kanakas se opreau ca să-l salute pe Terai. Mulţi dintre ei vrură să-l oprească pentru a sta de vorbă, ori chiar îl invitară în case, la un pahar, dar Terai se eschivă politicos. Abia aştepta să ajungă acasă, la soţie, să o aştepte pe micuţa Parapara să se întoarcă, să cineze în faţă focului din vatră. Invitaţiile însă îi făceau plăcere. Unele familii din protipendadă deveniseră, cu timpul, aproape străine de oamenii de rând, deşi nu erau cu nimic mai presus decât cei din familia Lohannaso. Terai îşi administra cu pricepere proprietatea, era acţionar principal în compania maritimă Bivolul Roşu, avea numeroase misiuni în spionajul naval, şi totuşi reuşise să nu-şi piardă nici unul dintre prietenii din copilărie. Era mândru de asta.

Deşi era destul de bogat, casa sa nu se deosebea prea mult de celelalte. E drept, domina un peisaj magnific, dar nu era mai mare; casele în care locuiau cei care lucrau pentru el aveau alături câte o mică fermă sau vreo crescătorie. Nimic nu era ostentativ, nici casa, nici dependinţele care includeau grajduri şi ţarcuri, nici atelierul în care lui Terai îi plăcea să zăbovească din când în când. Avea acasă o colecţie de obiecte aduse din toate colţurile lumii, dar nici chiar asta nu constituia ceva neobişnuit printre navigatorii din Federaţia Maurai.

Trecu pragul uşii din faţă, rămasă, ca de obicei, deschisă. Antreul era puternic luminat.

— Ei! strigă el. E cineva acasă?

Soţia sa îşi făcu apariţia. Se apropie de ea şi o îmbrăţişă, căci, deşi trecuse de patruzeci de ani, Elena era la fel de ademenitoare ca la început. Era înaltă, ca şi el, iar şuviţele albe din păr erau asemeni valurilor mării, fosforescente în întuneric. Se născuse în familia Bowenu din tribul Te Karaka; se întâlniseră când Marina îl trimisese pe Terai să-şi completeze studiile la şcoala de inginerie la care studia şi ea. Deveniseră amanţi imediat după aceea, îşi scriseseră atâta timp cât el luptase în Războiul Energiei, iar apoi, de îndată ce părinţii reuşiseră să semneze tradiţionalul acord şi să facă pregătirile necesare, se căsătoriseră.

— Mmmm..., îi mormăi el la ureche. Miroşi a femeie. Apoi, simţindu-i încordarea, se dădu un pas înapoi şi, ţinându-şi în continuare mâinile pe şoldurile ei, o privi în ochi, încercând să ghicească ce anume o frământa. Ceva nu-i în regulă, nu-i aşa?

— Nu ştiu, îi răspunse ea. Ai primit azi un mesaj prin radio de la însuşi Aruturu Haakonu. Ţi-a transmis să mergi la el imediat, indiferent dacă îţi convine sau nu. Terai se strâmbă, muşcându-şi buzele. Mi-a spus că ştia că ai fost plecat în calitate de elector şi-i părea rău că te târăşte din nou la datorie, continuă Elena. Altceva nu mi-a explicat. Dar mă îndoiesc că i-ar arde de glumă dacă situaţia n-ar fi gravă.

— Ai dreptate, încuviinţă Terai. Nu-i prea arde de glume, de când fiul său a fost ucis....Fie. Voi lua trenul mâine dimineaţă, din Napiri. Vrei să mă conduci la gară şi să îmi aduci calul acasă?

— Sigur că vreau. Crezi că altcineva ţi-ar face asemenea favoruri?

Zâmbind, îl mângâie pe obraz.

— Nu trebuie să pornim decât în zori ca să ajungi la timp, şi vei avea timp destul să dormi în tren. Cât eşti de obosit?

— Nici măcar pe jumătate din cât de obosiţi vom fi amândoi, râse el.

Erau un cuplu de marinari de modă veche.

2

Majoritatea clădirilor din Wellantoa erau solide, construite din piatră, cărămizi şi ţigle, văruite ori zugrăvite în culori pastelate. Pe fiecare acoperiş se afla un colector solar. Nici aici, locuitorilor nu le plăcea înghesuiala. Colinele care dominau golful erau pline mai degrabă de parcuri publice şi de grădini familiale decât de locuinţe. Între diferitele puncte de interes se întindeau, din acest motiv, distanţe de kilometri întregi. Puţini dintre localnici se simţeau însă stânjeniţi de aceste distanţe, în ciuda reputaţiei lor de pretenţioşi. La urma urmei, aveau la dispoziţie biciclete, cai, trăsuri, tramvaie şi, în majoritatea ocaziilor, propriile picioare. Climatul blând al zonei făcea ca plimbările să constituie o adevărată plăcere. Pentru cazurile de urgenţă, existau vehicule motorizate: taxiuri, ambulanţe, maşini de pompieri sau de poliţie. Cheiul era aglomerat şi zgomotos, la fel gara şi zona fabricilor, însă, în general, era o comunitate liniştită.

Profilându-se pe fundalul Munţilor Tararua, Amiralitatea domina, prin înălţimea ei, o mare parte din oraş. La egală distanţă, în capetele opuse ale aceleiaşi străzi, se aflau Palatul şi Parlamentul. Ceva mai jos, dincolo de frumosul campus universitar, se înălţa clădirea sobră a Muzeului Regal de Ştiinţe. Din clădirea Amiralităţii, se vedea până dincolo de strâmtoare, spre South Island. În acea zi însă, furtuna bântuia Marea Tasmană şi ploaia răpăia neostoit, cufundând priveliştea într-o negură cenuşie. Era o vreme prevestitoare de rele, ar fi spus superstiţioşii.

Terai nu făcea parte dintre aceştia, dar nu reuşea să îşi dea seama cu nici un chip de ce fusese chemat aici, care erau motivele acestei urgenţe.

Sus, aproape de tavan, emblema Corpului de Spionaj constituia una dintre puţinele pete de culoare din încăperea vastă; imaginea ei, un vultur pe o stâncă, reamintea vizitatorilor răul pe care îl reprezenta acest ucigaş de oi. Singurele obiecte personale erau fotografiile fiului mort al lui Aruturu, Ruori, şi cea a familiei rămase în viaţă, aşezate, ambele, pe masa de lucru, un model la scară redusă al navei la bordul căreia ocupantul încăperii servise în Războiul Okkaidan, şi o pereche de suliţe pe care acesta le adusese din Africa, în vremea când lucrase ca agent de teren, încrucişate pe o panoplie fixată pe peretele din spatele său. Restul pereţilor erau acoperiţi cu rafturi de cărţi şi fişete cu dosare, construite din lemn de esenţă tare, conform scopului precis căruia îi fuseseră destinate. Obişnuita imagine a Triadei lipsea. Şeful Corpului nu era un credincios al lui Tanaroa, Lesu şi Nan; de fapt, nu credea în nimic, cum îi mărturisise lui Terai într-o clipă de relaxare; credea doar în efemeritatea omului, într-o lume, şi ea, efemeră.

— Îţi mulţumesc că ai răspuns atât de repede chemării mele, căpitane Lohannaso, rosti el în clipa intrării celuilalt.

Îşi chemă secretarul şi-i ceru să aducă ceaiuri. Apoi se interesă de familia lui Terai şi petrecură câteva minute discutând despre şansele echipei locale de fotbal. Se pricepea de minune să se poarte cu subordonaţii. Rămânea acelaşi aristocrat din tribul Aorangi, pătruns de tăria şi splendoarea muntelui.

Acum stătea sprijinit de masa de lucru lustruită, şi singurul său ochi sănătos strălucea atât de intens, încât scotea în evidenţă şi mai mult artificialitatea celuilalt. Ochiul sănătos îi era cenuşiu, părul şi barba care îi cădea până pe piept erau albe, iar trăsăturile îi erau boţite şi palide. Trăsăturile ingliss ale strămoşilor săi erau dominante atât în spirit, cât şi în înfăţişare, gândi Terai.

Asta nu-l împiedica însă să fie plăcut la vorbă şi să nu se grăbească să treacă la subiect. Concesia făcută de el temperamentului maurai lua forma unei discursivităţi didactice.

— Te-am chemat, căpitane, fiindcă eşti unul dintre cei mai capabili agenţi operativi pe care-i avem în această perioadă în care am avea nevoie de mult mai mulţi oameni ca dumneata. Tu înţelegi pericolele prezentului mai bine decât supuşii de rând ai Maiestăţii sale. Lucrurile au mers prea uşor vreme de secole. Tu însă nu consideri hegemonia noastră ca pe un dat imuabil.

— Sunteţi amabil, domnule amiral, mormăi Terai, căutându-şi pipa prin buzunare.

Amiralul emise un sunet gutural care, cu indulgenţă, putea fi considerat drept un chicot.

— N-a fost tocmai amabil din partea mea să te aduc aici, când, de fapt, ai fi meritat din plin o permisie lungă... Cu atât mai puţin, pentru o misiune cum e cea la care mă gândesc. O misiune care, în primul rând, n-ar fi trebuit să existe niciodată.

— Chiar aşa, domnule?

Privirea singurului ochi se aţinti undeva, departe.

— Colegii noştri de dinaintea Prăbuşirii n-ar fi putut fi luaţi prin surprindere, aşa ca noi. În comparaţie cu ei, noi, ca oricine altcineva pe Pământ, suntem naivi, ignoranţi, lipsiţi de personal suficient, de echipament şi de resurse. N-am avut inamici care să ne impună o anumită eficienţă. Dar despre toate astea, m-ai mai auzit vorbind. Aruturu îşi îndreptă privirea pătrunzătoare spre Terai. Iată-ne, în sfârşit, în faţa unui adversar care s-a gândit mult la ceea ce avea de făcut, prestând o grămadă de muncă de teren. Un adversar pe care eşti, de departe, cel mai indicat ca să îl înfrunţi. Terai ridică sprâncenele a mirare, aşteptând. E în legătură cu călătoria ta în Laska de acum cinci ani, preciză Aruturu.

Terai se strâmbă.

— Misiunea aceea ar putea fi cu greu catalogată drept unul dintre succesele mele. Bănuiesc de mult timp că am fost tras pe sfoară şi c-am fost norocos că am scăpat cu viaţă. Dovezi însă n-am găsit.

— Iar eu bănuiesc că ai ajuns mai aproape de o anume descoperire decât toţi agenţii pe care i-am trimis în zona aceea până atunci şi de atunci încoace. Dimensiunile enorme şi sălbăticia locului, faptul că acea societate e prea la întâmplare organizată, cu blestematele ei sălaşuri, ne-au împiedicat să ne infiltram în măsura în care ar fi fost necesar... Mă rog... Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la tine a fost un nume prezent în rapoartele pe care le-am primit: Mikli Karst.

Terai fu cât pe-aci să-şi scape pipa din mână, dar o prinse la timp şi începu să se joace cu ea.

— Mă surprinde, domnule amiral, că vă mai amintiţi că între mine şi omul acela a existat o anumită legătură.

— Am o memorie excelentă, căpitane Lohannaso, şi un sistem de regăsire a datelor şi mai eficient. Nu m-ar mira însă ca propria dumitale memorie să se fi înceţoşat după un şir atât de lung de misiuni. Pe chipul lui Aruturu apăru un rânjet. Desigur, norrmenii te cunosc ca pe un cal breaz, astfel încât nu ne-ai mai fi de mare folos acolo, la ei. Ce-ai zice însă să-ţi întâlneşti adversarul pe un teren neutru, nou pentru voi amândoi?

Afară, vântul şuiera, ploaia ropotea pe pervazul ferestrei, iar din încăperea alăturată se auzea ţăcănitul insistent al unei maşini de scris. Atmosfera părea cea a unui bal al scheletelor. Terai îşi aprinse pipa. Fumul îi zgârie cerul gurii cu aroma sa prietenoasă, familiară, aducătoare de înţelepciune.

— Spuneţi mai departe, domnule, vă rog.

— Va dura o vreme, îl avertiză Aruturu. Voi fi nevoit să îţi povestesc totul de-a-fir-a-păr. Agenţii noştri operativi din Domeniu sunt mult prea puţini, în ciuda creşterii afluenţei de vizitatori maurai în acea regiune. Sistemul bine dezvoltat de comunicaţii le ameliorează întrucâtva capacităţile, astfel încât sunt în stare să transmită regulat prin GRC. Terai recunoscu abrevierea uzuală a radiocomunicaţiilor codate, prin intermediul releelor staţiilor maritime ale Federaţiei, răspândite în întreaga lume. Ni s-a raportat că o navă mare a Uniunii, dotată cu un avion, a ancorat într-un port al peninsulei vestice, pentru o durată nedefinită, continuă şeful. Înainte de asta, nava s-a oprit în Espayn. Ne-au fost transmise toate numele şi datele care au putut fi aflate, iar cel al lui Mikli Karst se află în capul listei, fiind, se pare, conducătorul expediţiei. Scopul acesteia este încă un mister, cu excepţia unor nu foarte clare "negocieri comerciale şi diplomatice". Au sosit în urmă cu aproximativ două luni, după o escală la fel de misterioasă în Espayn. Karst se află arareori la bord, dar a fost văzut într-o mulţime de alte locuri, între care şi la Tournev, principalul oraş al Domeniului. Mulţi dintre membrii echipei sale n-au mai fost deloc văzuţi la scurt timp după sosirea în port. Anumite zvonuri care mi-au fost transmise recent m-au pus pe gânduri, şi de aceea m-am hotărât că n-ar strica să ne interesăm ceva mai îndeaproape de această expediţie. Aceste zvonuri afirmă că nişte străini au traversat ţinuturile răsăritene ale Domeniului, au trecut Rhinul şi şi-au pierdut urma printre allemani. Se pare că sunt tocmai cei care au dispărut de pe navă.

— Cum putem fi siguri că tocmai ei sunt aceia? vru Terai să afle.

— Nu ne-am fi gândit la asta şi, în mod sigur, nici ei n-ar fi inclus în rapoarte vreo descriere detaliată, dacă, întâmplător, conducătorul grupului aceluia n-ar fi fost o femeie ieşită din comun. Asta a dat naştere la multe bârfe, pe unde au trecut. Aruturu zâmbi din nou. Şi norrmenilor li se întâmplă să greşească. Deşi s-ar putea să nu fi avut de ales. Poate că, într-adevăr, femeia aceea s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pentru sarcina respectivă, oricare va fi fost ea.

— Şi ce anume credeţi că pun la cale, domnule?

— E o greşeală capitală să faci presupuneri fără a te baza pe date concrete. Şi totuşi, am riscat. Trosni din degetele-i osoase. În primul rând, începu el, nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără acordul unor înalţi membri ai aristocraţiei Domeniului. Statele care compun acest conglomerat posedă o autonomie destul de extinsă, dar controlul este deţinut de Ostrovul Ceresc. Controlul acesta a scăzut însă în ultimii ani. Altfel, n-ar fi fost posibil ca un grup de străini să îşi stabilească o bază şi să călătorească după placul inimii, fără a oferi vreo explicaţie plauzibilă. Toate astea n-ar fi posibile, dacă n-ar complota cu unii dintre puternicii locali. În al doilea rând, Domeniul e plin de intrigi. Căpitanul său e pe punctul de a-şi da obştescul sfârşit, ca şi Maiestatea noastră. Dar Căpitănia Domeniului incumbă o autoritate mult mai mare decât monarhia noastră. La ea aspiră tradiţionalişti, geeani şi vreo duzină de alte cabale ale nemulţumiţilor. Dacă Uniunea de Nord-Vest reuşeşte să instaureze un guvern care să îi fie favorabil, în detrimentul nostru, nu numai că vom fi eliminaţi de pe o piaţă de desfacere în expansiune, ci şi operaţiunile noastre europaiene, spionajul nostru ar fi, încetul cu încetul, strangulate. Iar norrmenii ar face ce-ar vrea... Ce fac femeia aceea şi însoţitorii ei dincolo de Rhin? Caută oare materiale fisionabile? Ar putea fi acesta motivul pentru care norrmenii complotează cu aerogenii?

Terai, deşi nu era un laş, se simţi străbătut de un fior. Ploaia de-afară nu era la fel de rece ca duşul îngheţat pe care i-l servise Aruturu, dându-i aceste veşti.

— Ei bine, domnule, am auzit şi eu anumite şoapte răzleţe, dar mi se par... greu de acceptat. N-a răscolit Federaţia întreaga lume în căutarea acelor relicve, scufundându-le apoi la loc sigur?

— Ba da, dar căutările alor noştri au fost relativ aleatorii în zonele sălbatice, la fel ca şi în ţinuturile devastate, şi atunci s-a lansat ideea că ceea ce mai rămăsese putea fi confiscat pe măsură ce s-ar fi descoperit. Se pare că n-a funcţionat tocmai conform aşteptărilor, nu-i aşa? Norrmenii au găsit combustibil pentru mai multe reactoare, fără prea mari dificultăţi. Probabil c-a mai rămas destul, în focoasele nucleare nedescoperite încă. În plus, de curând... Deocamdată, e încă un secret şi-am vrea să rămână aşa, ca să evităm panica, dar avem dovezi şi informaţii că cineva anume prospectează, în căutare de noi zăcăminte. Vei fi pus la curent şi tu.

Declaraţia făcută pe un ton atât de calm îl atinse pe Terai ca o lovitură în stomac. Simţi că i se face rău.

— Dar n-are nici un sens povestea asta! protestă el.

— De ce nu? îl întrebă superiorul său.

— Fiindcă... pe dinţii lui Nan, pur şi simplu, n-are sens!

Aruturu se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul jilţului.

— Motivează-mi, căpitane. Am măi discutat despre asta, dar cred că ai nevoie să-ţi limpezeşti gândurile.

— Ei bine..., Terai trase din pipă, scoţând fum, ca o locomotivă. Era descumpănit, şi mintea i se umplea de groază. Monstruozităţile pot fi distruse; înainte de asta, trebuie înţelese. Începu să gândească metodic. S-o luăm logic, spuse el. Să presupunem că un oarecare, să-l numim X, reuşeşte să adune laolaltă o sută de kilograme de uraniu-235, de plutoniu sau altceva de genul ăsta. Să zicem că acest X apucă să facă şi câteva bombe. Ce va face cu ele? Presupun că le va folosi împotriva noastră, de vreme ce noi stăpânim Pământul. Cum vor fi ele aruncate? O flotilă de bombardiere sau una de rachete? Ar fi ridicol. Lăsând la o parte lipsa de metal, de unde ar face rost de atâta combustibil? Câmpurile petrolifere se află în custodia fermă a industriilor chimice. Combustibilii sintetici depind prea mult de energia solară, iar pe asta nu poate conta. Nu poate construi o uzină adecvată, fără să trezească bănuieli, nici nu poate să lipsească populaţia de o cantitate atât de mare de energie, fără ca noi să observăm. Aşadar, X poate doar să monteze o operaţiune de infiltrare clandestină, transportând bombele cu ajutorul unor cargouri. Presupunând că poate coordona o asemenea operaţiune împotriva bazelor şi avanposturilor noastre din întreaga lume, nu reuşesc să îmi dău seamă cum ar fi cu putinţă aşa ceva, tot n-ar reuşi să ne distrugă. Sântem prea răzleţiţi; prea mult din puterea noastră vine de la sate şi de la întreprinderile familiale. Ceea ce ar rămâne din flota noastră, după un prim atac, tot ar fi prea mult, ca el să poată învinge. Pe deasupra, cea mai mare parte a rasei umane ni s-ar alătura împotriva oricui ar încerca să provoace o a doua Prăbuşire. Nu, domnule, dacă X este îndeajuns de nebun ca să încerce aşa ceva, înseamnă că X nu reprezintă o adevărată ameninţare.

Se opri, gâfâind după discursul mult prea lung. Vreme de câteva clipe, se auzi doar vuietul furtunii de afară.

— Sincer să fiu, spuse Aruturu, sunt întru totul de acord cu raţionamentul tău. Un atac nuclear îndreptat împotriva noastră ar fi stupid. Nu putem însă ignora datele primite.

— Dar care ar putea fi motivul unei asemenea acţiuni? insistă Terai.

Aruturu oftă.

— Am petrecut nenumărate nopţi de insomnie, încercând să răspund la această întrebare. X al tău ar putea încerca să construiască o centrală nucleară, ca norrmenii înainte de război. Dată fiind prohibiţia impusă de noi, ar fi o absurditate. Ar trebui să fie ascunsă în fundul pământului, unde ar fi lipsită de orice utilitate industrială. Şi-atunci? Ar putea fi o încercare de şantaj? Ori, contrar bunului simţ şi moralităţii, o adevărată tentativă de a doborî Federaţia? Oricare ar fi scopul urmărit, el ne este, în mod categoric, ostil, fiindcă noi suntem cei care am impus interdicţia.

Terai nu făcu nici un comentariu. Nici nu era nevoie. Se puteau aduce argumente destule împotriva dreptului maurailor de a acţiona ca paznici ai Pământului, dar nu se putea contesta faptul că energia nucleară, în orice formă şi în orice scop ar fi fost ea folosită, implica şi posibilitatea construirii de arme nucleare.

— Cine este X? continuă Aruturu. Probabil, Uniunea de Nord-Vest. Oh, nu neapărat în mod oficial. O întreagă naţiune n-ar putea păstra un secret atât de infernal, mai ales în condiţiile unei guvernări atât de dezordonate. Un consorţiu de sălaşuri, strâns unite, ar putea însă să o facă.

— N-ar trebui să-i lăsăm deoparte pe ceilalţi, fu de părere Terai. Vă amintiţi, domnule amiral, că şi Beneghalul a făcut demult o încercare de acest fel.

— E-adevărat. Dar ştii că, de atunci, ţinem Beneghalul sub observaţie strictă. Cine altcineva ar putea fi? X trebuie să posede mijloace tehnologice avansate, ceea ce scoate din cauză marea majoritate a omenirii contemporane. Pe deasupra, cele mai multe naţiuni ne sunt favorabile ori, în cel mai rău caz, supuse. În cazul Uniunii de Nord-Vest, suntem printre ei şi îi împiedicam să îşi îndeplinească visele lor cele mai dragi.

— Nici geeanii nu ne prea înghit, îi aminti Terai.

Aruturu încuviinţă.

— E drept Dar ţi-i poţi închipui despicând atomi? Ar spânzura pe oricine, chiar dintre ai lor, dacă ar încerca să o facă. Corpul nostru îi investighează, aşa cum investighează fiecare posibil suspect, din Okkaido şi până la Domeniu însuşi. Dar hai să încetăm cu joaca. Avem un singur suspect principal. De fapt, şi tocmai aici e buba, avem câţiva primi suspecţi; dar grupul vinovat, sunt convins de asta în proporţie de nouăzeci la sută, e din Uniunea de Nord-Vest. Sarcina noastră este să îi găsim, să le dovedim vinovăţia şi să îi sfarâmăm înainte de a fi prea târziu.

O vreme, tăcură. Se auzi din nou furtuna. Când amiralul vorbi din nou, o făcu aproape în şoaptă:

— Terai Lohannaso, nu-ţi pot ordona să accepţi această misiune. Gândeşte-te bine, mai întâi. Nimeni n-are să-ţi reproşeze vreodată un eventual refuz. E o misiune singuratică şi ar putea să te ducă la moarte. Iar tu nu meriţi aşa ceva.

Uriaşul îşi încorda muşchii şi voinţa.

— Dacă nu la altceva, domnule amiral, trebuie să mă gândesc la copiii mei şi la copiii acestora. Accept.

Zâmbetul de pe chipul lui Aruturu avea, în sfârşit, o nuanţă de căldură.

— În acest caz, te asigur că ţi se va părea fascinant. Va fi cea mai mare provocare din câte ţi-au fost adresate vreodată. Oamenii noştri aflaţi în domeniu nu sunt spioni, ci obişnuiţii colecţionari de informaţii; identitatea şi însărcinările lor sunt cunoscute Ostrovului Ceresc. Îţi cer să te duci acolo cu o misiune specială. Se prea poate ca norrmenii să nu caute nicidecum materiale fisionabile... Nu în Europai. Oricum, nu acesta le este principalul scop. Află ce se întâmplă şi ia măsurile care se impun. In acest scop, ai autoritate deplină de decizie.

— Ce înseamnă asta, mai exact, domnule? întrebă Terai, precaut.

— În principiu, ar trebui să ne informezi în legătură cu ceea ce vei afla, urmând ca Marina şi Cabinetul să decidă ce e de făcut. Dacă nu vei avea posibilitatea să iei legătura cu noi, guvernul Maiestăţii sale va sprijini deciziile tale până la capăt. Ei, cei din guvern, au încredere în mine. Iar eu am încredere deplină în tine. Aruturu ezită o clipa, înainte de a încheia, vizibil stânjenit. În afara echipei obişnuite, vei avea un tovarăş care, cred eu, este de-a dreptul ieşit din comun. Crede-mă, ştiu ce spun. E, în parte, nepotul meu; într-un fel, un fel foarte ciudat...

3

Dacă vreunul dintre vechile canale Panama ori Suez ar fi fost restaurate – proiectele fuseseră abandonate din faşă, deoarece ar fi solicitat prea multe maşini şi prea mult combustibil – sau dacă Hivao ar fi navigat cu viteza maximă, fără să-i pese de consumul de energie, ar fi putut ajunge la antipozi într-un timp mai scurt decât cele două luni care îi fuseseră necesare, în realitate. Vremea rea şi vânturile potrivnice nu constituiau obstacole deosebite; în timpul ocolirii capului Horn, intemperiile se alăturaseră aisbergurilor care se târau dinspre Antarctica, încetinind mersul navei. Mai târziu, când se îndrepta deja spre nord, nava avusese de înfruntat curenţi în mare majoritate potrivnici. Asta însă dură doar până când pătrunse în Golf Stream, spre sfârşitul călătoriei.

Cei care pregătiseră călătoria prevăzuseră această lentoare. Într-adevăr, vasul monococă fusese ales pentru capacitatea mare de transport şi pentru stabilitatea sa, nu pentru viteza deloc ieşită din comun. Membrii Corpului aflaţi la bord aveau mult de studiat, în mod intensiv.

Se îndreptau spre o ţară, spre o civilizaţie străină, cu totul diferită de a lor, pe care doar cei doi instructori care îi îndrumau o cunoscuseră nemijlocit. Limba constituia doar cel mai evident dintre obstacole. Angley-ul nu semăna prea mult cu ingliss-ul vorbit în Stralia ori Awaii, aşa cum nici francey-ul nu prea aducea cu faranasai-ul vorbit în Taiiti, de exemplu. La fel de esenţială se putea dovedi şi cunoaşterea noţiunilor de bază din geografie, etnologie, istorie, drept, obiceiuri şi tradiţii, credinţe şi interdicţii... Lista ar fi putut continua la nesfârşit.

Psihopedagogia modernă facilita întrucâtva asimilarea, însă călătoria nu era o vilegiatură nici pentru marinari, nici pentru agenţi. Femeile lipseau din ambele grupuri, şi ambele categorii duceau dorul tovărăşiei şi îndemânării lor. Amiralul hotărâse că frustrarea pe mare avea să fie mai puţin dăunătoare decât eventualele complicaţii emoţionale.

Terai observase destul de curând că Wairoa Haakonu participase la puţine dintre conferinţe şi nu se alăturase nimănui în exerciţiile de memorizare ori de limbaj. Prefera să se închidă ore întregi în cabina sa, în compania cărţilor, ori să stea pe punte, fără a vorbi cu nimeni. Hotărî să afle care erau motivele acestei izolări. Băiatul acesta îi fusese desemnat drept partener, în vreme ce ceilalţi zece urma să constituie doar echipa ajutătoare. Şi totuşi, se întâlniseră numai de două ori. Fuseseră întâlniri scurte, pur formale, înaintea îmbarcării.

Prilejul aşteptat de Terai se ivi în seara în care, dinspre sud, spre est, Hivao traversă paralela şaizeci. Ieşi din încăperea de studiu, dornic de puţină răcoare care să-i alunge încrâncenarea concentrării înainte de cină. In lumina palidă a amurgului, doar doi oameni din echipaj se aflau pe punte. Pe cer, doar o dungă roşiatică mai păta orizontul. Nava părea a se cufunda în noaptea care se întindea înainte-i. Marea era cenuşie, iar singurele forme de viaţă erau umbrele a doi albatroşi plutind peste valurile înspumate. Purtat de un vânt favorabil, Hivao părea că pluteşte la ancora, şi doar stropii săraţi care îi atingeau din când în când obrajii îi aminteau de senzaţia înaintării.

Pomi agale, plănuind să se plimbe de mai multe ori în jurul vasului. Era o distanţă respectabilă. Hivao era o navă cu cinci catarge, purtând pânze pătrate, având o sută cincizeci de metri lungime şi o lăţime de douăzeci de metri. O cabină scundă, în a cărei parte din faţă, formată dintr-un geam uriaş, se afla comanda navei şi adăpostul avionului, la pupa, constituiau singurele elemente de suprastructură. Restul, inclusiv bărcile de salvare, fusese adăpostit sub punte, în încercarea de a micşora suprafaţa de impact cu vântul şi, totodată, rezistenţa la înaintare. La bordul unei nave atât de mari, această aranjare nu diminua sensibil locul rezervat încărcăturii.

Pânzele ridicate, având aluri fantomatice, măreau întunericul de pe punte. Terai fu cit pe ce să se împiedice de un dispozitiv folosit la stringerea pânzelor, fixat lângă unul dintre catarge. Felinarele erau prea departe de locul acesta. Îl evită şi trecu mai departe, păşind pe grilajul unui ventilator. Auzi zumzetul elicei şi percepu mirosurile calde ce erau evacuate. Trecu lângă bord şi ascultă o vreme sunetul valurilor despicate de etravă.

Ajunse la prova. Deşi bompresul nu era ornat cu nici un fel de sculptură, radarul rotitor îi păru lui Terai a întruchipa vigilenţa lui Lesu împotriva lui Nan cel cu dinţi de rechin. Religia nu constituia una din preocupările de căpătâi ale lui Terai, dar Triada reprezenta pentru el un simbol perfect pentru misterele ultime. Biserica era de folos naţiunii, iar ritualurile erau plăcute sau chiar înălţătoare.

Purcese să urce pasarela şi, dincolo de cabină, desluşi forma adăpostului pentru avion. Văzându-l, privirile-i se încruntară. Şi-ar fi dorit să nu fi fost nevoiţi să care după ei acea bestie. Prezenţa sa reprezenta o contradicţie cu acoperirea pe care şi-o inventaseră: erau, chipurile, reprezentanţii unei companii private care exporta mărfuri de tot felul, în acord cu un partener din Domeniu, sperând să poată crea astfel o legătură comercială permanentă; această poveste le permitea să petreacă mult timp, plimbându-se dintr-un loc într-altul, pretinzând că sunt în căutarea unor pieţe de desfacere.

Faptul că norrmenii posedau un avion nu le lăsase maurailor libertatea de a alege. Probabil că ambele aparate de zbor constituiau doar o măsură de prevedere pentru cazurile de urgenţă, pentru urgenţele cele mai grave, căci ofiţerii de securitate ai Domeniului nu permiteau străinilor să survoleze teritoriul. Dacă Mikli avea să considere necesar să încalce această interdicţie, Terai avea să o facă la rândul său, iar aeronava sa era mult superioară oricărui avion din Uniunea de Nord-Vest. Tratatul de pace încheiat după Războiul Energiei impusese anumite limite, la a căror respectare înaltul comisar şi Inspectoratul său vegheau cu stricteţe.

Un bărbat stătea lângă hangarul avionului, lângă balustradă, cu mâinile vârâte în buzunare, privind spre larg. Apropiindu-se, Terai observă că acesta era Wairoa.

Aha!

Se îndreptă într-acolo şi se opri alături de el.

— Bună seara, spuse.

— Bună seara, căpitane, îi răspunse un glas înalt, de tenor.

Accentul nu aparţinea nici unei insule; era compozit, ca şi cel care îl rostise.

— Nu-i cam frig ca să stai aici nemişcat?

— Cei mai mulţi conaţionali ai noştri aşa ar considera, veni răspunsul uşor ironic. Deşi nu e deloc adevărat. Polinezienii de odinioară se adaptau foarte uşor la orice climat. Mauraii au devenit prea gingaşi.

Terai se hotărî să-i joace jocul.

— Ţie ţi-e uşor să te adaptezi, nu-i aşa?

Nu primi nici un răspuns. Wairoa continua să privească marea. Cu fiecare minut ce trecea, bezna înserării devenea tot mai adâncă. Terai nu mai putea distinge decât valurile cele mai apropiate care se spărgeau cu zgomot, lovind carena navei.

— Nu e nimic demn de văzut acum, insistă el. Ce-ai zice de o plimbare pe punte, apoi de un pahar de rom în cabina mea, înainte de cină?

— Eu văd destul de bine. Şi aud, adulmec, simt gustul şi senzaţia tactilă, dar nu sunt în stare să explic.

Răspunsul abrupt îl făcu pe Terai să devină agresiv.

— Uite ce e, începu el cu un glas venit din fundul gâtului. Se presupune că va trebui să lucrăm împreună în Europai. Dar cum naiba am putea face asta, când de-abia ne ştim din vedere? Fie că vrei, fie că nu, trebuie să ne cunoaştem mai bine. Eu mă străduiesc în acest sens, dar aş avea nevoie şi de puţină cooperare.

Surprins, Wairoa se întoarse pentru a-l privi în faţă. Vreme de o clipă, privirile li se întâlniră. Terai distingea puţin din interlocutorul său, pe care îl descoperi îmbrăcat mult mai subţire decât obişnuiau el şi oamenii săi. În prima zi după plecare, îl văzuse pe Wairoa stând la plajă împreună cu alţii, pe când cursurile nu începuseră încă. Atunci se întrebase dacă expunerea acelui trup ciudat era un act de sfidare sau o încercare de stăvilire a curiozităţii celor din jur.

De fapt, trupul lui Wairoa, luat pe bucăţi, nu era diform. Wairoa Haakonu era un tânăr înalt, cu picioare lungi ca nişte catalige; torsul îi era vânjos, contrastirid cu braţele subţiri ca nişte frânghii. Capul îi era neobişnuit de lung, faţa foarte îngustă, cu un nas turtit şi buze subţiri, frunte înaltă şi arcade grele, iar bărbia îi era ascuţită. Ochiul drept îi era albastru, iar cel stâng, negru. Părul îi era lins şi pieptănat pe spate, fiind prins într-o coadă la ceafă. Pielea îi era aurie, cu excepţia unor pete ca abanosul, dintre care una îi ocupa jumătatea superioară a feţei, ca o mască. Pentru un observator de pe o altă planetă, ar fi putut părea chiar chipeş.

— Scuzele mele, căpitane, rosti el, cu glas scăzut. Fac adesea greşeli, când am de-a face cu oamenii. Mai ales cu ai mei...

Dacă îi poţi socoti pe maurai cu adevărat ai tăi, gândi Terai, cuprins de compasiune. Dacă poţi cumva socoti pe cineva ca fiind de-al tău, oriunde pe Pământ...

— E-n regulă, locotenente. Mă bucur că ne-am putea înţelege. Îmi făceam probleme mai ales fiindcă nu te-am văzut pe la cursuri.

— Dumneata le-ai frecventat? întrebă el cu o uimire neprefăcută. Cele mai multe tratează subiecte pe care le-am studiat deja ori unele pe care le pot învăţa mai bine de unul singur. Am nevoie doar de câte un influx ocazional de date din partea instructorilor.

— Cum? Vrei să spui că ai învăţat limbile acelea de unul singur?

— Nu. Dar învăţ destul de repede. Instructorii m-au lămurit în privinţa pronunţiilor, gramatica şi vocabularul se află în texte, iar idiomurile, în materialul literar pe care l-am adus cu mine. Ascultă! Wairoa dădu drumul unui şir de fraze în angley, iar apoi în francey. Din câte observă Terai, care avea ureche antrenată la aşa ceva, vorbea fluent ambele limbi. E la fel şi în privinţa sociologiei, continuă Wairoa. De îndată ce îi înţelegi sensurile, la ce bun să mai asculţi un conferenţiar perorând? Probabil că ai observat c-am împrumutat notiţele de la unii dintre colegi. Le-am citit repede şi am pus întrebările potrivite. Logica şi intuiţia au completat golurile, iar asta mi se pare suficient, ridică el din umeri. La urma urmei, nimeni nu se aşteaptă ca un monstru ca mine să pătrundă înţelesurile relaţiilor sociale. Ar fi de preferat să capăt cât mai multă informaţie brută. În privinţa aceasta, contez pe ajutorul tău, căpitane. Sunt total neştiutor în ceea ce priveşte Uniunea de Nord-Vest. Până în prezent am lucrat în ţări mult mai îndepărtate.

Se opri brusc, aşteptând un răspuns.

Folosise cuvântul „monstru" cu o seninătate care avea să îl obsedeze pe Terai zile în şir. Acesta tăcu vreme îndelungată, încercând să găsească ceva amabil de zis. Prin minte îi treceau tot soiul de gânduri.

Supraom sau monstru? Înseamnă vreunul din aceste cuvinte ceva în acest caz? Sunt nedumerit. Credeam că ştiu câte ceva despre originile lui, dar fie că ştiu ori nu, nu mai am încredere în ceea ce ştiam. Ar trebui să-mi fac ordine în informaţii.

Institutul Genetic Regal avea o misiune demnă de toată stima: nu doar să cerceteze de dragul ştiinţei, ci şi să urmărească anumite scopuri practice, cum ar fi controlul mutaţiilor şi îmbunătăţirea raselor de animale. Laboratoarele sale de avangardă fuseseră izolate pe Rangatira, din motive de securitate. Dar această izolare ar fi părut oricui un soi de soartă potrivnică, astfel încât personalul de aici deveni un soi de trib, o societate în toată regula.

Experienţele pe material uman nu aveau nimic imoral în sine. Scopul lor era cunoaşterea şi tot ce aceasta putea aduce în beneficiul bunăstării umane. Eşecurile erau eliminate fără dureri sau, în cazul în care nu erau chiar atât de grave, erau îngrijite în continuare pe insulă. Wairoa se născuse dintr-o experienţă menită să combine trăsături pozitive care nu se regăsesc în acelaşi timp în acelaşi individ. Se sperase că această experienţă avea să aducă o lumină nouă în biologia moleculară şi în funcţionarea ei în cadrul organismului viu.

Mozaic genetic: Se iau două ovule fertilizate in vitro. Se lasă să se dividă de trei ori, după care se amestecă. Dacă fuzionează cu succes, se implantează într-un uter şi se lasă să crească. Rezultatul este un singur făt, având patru părinţi.

Era o tehnică veche, inventată înaintea Prăbuşirii şi folosită, în mod limitat, în agricultura modernă şi în maricultură. Celulele umane fuseseră, în chip firesc, pasul următor.

Părinţii donatori fuseseră aleşi pentru cromozomii lor, dintre care cercetătorii credeau că vor putea alege ceva interesant, pentru a crea un hibrid în care jocul eredităţii să dea un rezultat suficient de limpede. Părinţii fuseseră: un sinez, un stralian negru, un merican alb şi un maurai. Deşi era încă un adolescent, mauraiul ales fusese Ruori Haakonu, fiul lui Aruturu, cel care, crescând, devenise înalt comisar şi fusese ucis în Uniunea de Nord-Vest... Femeia care fusese aleasă să poarte copilul în pântece era tot maurai, o femeie de ştiinţă de pe insulă. Aşa se făcea că Wairoa avea doi taţi şi trei mame.

De fapt, nouă mame, cum mi-a spus chiar el, când am stat de vorbă câteva minute, în Wellantoa. Copilul a fost crescut în comun, dar cel care îl crease, împreună cu cele şase asistente ale sale, au avut, de fapt, cea mai mare grijă de el. Mă îndoiesc că primii şase ani ai vieţii sale au fost nefericiţi.

Apoi laboratorul fusese închis şi personalul său se răspândise care încotro.

Munca acestor oameni nu fusese niciodată ilegală ori secretă, dar, o dată cu trecerea timpului, discreţia le devenise o a doua natură. Chiar şi în prezent, persista controversa dintre cei care susţineau că, prin cercetările lor, trecuseră de limita înţelepciunii şi a bunului-simţ şi cei care erau de părere că opinia publică începuse să ia prea în serios vechea deviză: „Federaţia Maurai serveşte Pământului viu". După Războiul Balenelor, opoziţia faţă de „âncălcarea drepturilor naturii" căpătase proporţiile unei isterii de masă. Câţiva ziarişti aflaseră ce se întâmpla pe Rangatira, iar scandalul iscat de ei avusese drept rezultat închiderea laboratorului.

Creatorul lui Wairoa îl luase cu sine pe acesta, în N'Zealann, unde, curând, se şi căsătorise. Wairoa nu se înţelesese deloc cu tatăl său vitreg. Devenise un străin de trib, un paria între cei de vârsta sa, o fiinţă singuratică şi capricioasă şi strălucitor de inteligentă.

Aruturu aflase de existenţa acestui nepot al său şi îl adoptase.

Am fost în casa lui de pe muntele Aorangi. Era ciudată, în multe privinţe, dar era un cămin, pentru băiatul acesta. Fără nici un fel de viaţă socială, Wairoa şi-a găsit tovarăş în propriul său creier. A intrat la Universitate la paisprezece ani, a absolvit cu brio logica şi lingvistica, s-a transferat la Academie şi, absolvind, a intrat în Corpul de Spionaj Naval. Aici a şi rămas de atunci, iar acum are... treizeci de ani, nu-i aşa? Desigur, nimeni, având înfăţişarea sa, nu poate fi un spion de rând, dar am auzit zvonuri despre isprăvile sale...

Cam la atât se limitează cunoştinţele mele despre Wairoa Haakonu.

— Ţi-aş putea spune mai multe dacă doreşti, căpitane. Informaţiile tale de bază sunt corecte. Îţi mulţumesc pentru compasiune, dar mie nu mi-e milă de mine însumi.

— Ha? De-abia după câteva clipe, Terai fu în stare să închidă gura. Eşti în stare să-mi citeşti gândurile?

— Nu în mod direct. Dispun de un auz hiperacut şi pot să îmi cobor nivelul de percepţie după cum mi-e voia. Asta îmi permite să percep subvocalizările, de aproape. Văzul hiperacut sesizează limbajul trupului, cât despre simţul mirosului... Pe scurt, astfel obţin indicii pe baza cărora logica mea este în stare să reconstituie un monolog interior.

— Iar asta tocmai în timp ce acesta are loc, se minună Terai.

— De fapt, monologul interior e greu de tradus în propoziţii concrete, admise Wairoa. Al tău n-a fost traductibil, deşi poate că ai avut această impresie, decât în momentele în care partea conştientă a minţii tale era pe deplin implicată şi, practic, vorbeai în sinea ta. Dat fiind contextul general, mi-am dat seama la ce te gândeai. Dinţii albi îi sclipiră în întuneric, când începu să râdă cu poftă. N-am putut rezista ispitei de a te şoca.

— Fiuuu! fluieră interlocutorul său mai vârstnic, clătinând din cap. Încep să înţeleg de ce anume te-a trimis amiralul. Îţi compensezi din plin înfăţişarea care sare în ochi, nu-i aşa? Ce alte secrete îmi mai ascunzi?

— Nu cred că ar trebui să vorbim despre asta aici, unde am putea fi auziţi. Şi, desigur, nu vei povesti nimănui despre mica demonstraţie pe care ţi-am făcut-o, nu-i aşa?

— Nu, nicidecum, îi răspunse Terai, scărpinându-se în barbă. Voi avea nevoie de o zi sau două ca să îmi dau seama exact cât de bucuros sunt să te am alături în această misiune. Asta schimbă radical strategia la care mă gândisem. Încep să cred că poveştile neoficiale pe care le-am auzit despre cele făcute de tine în Africa de Sud, pe care le credeam exagerate, te subestimau, de fapt.

— Ce fel de poveşti?

— Cum că tu, aproape de unul singur, ai restructurat o societate pe cale de a se destrăma, dându-i stabilitate şi sentimente de simpatie faţă de noi.

Wairoa îşi întoarse din nou chipul spre mare. Terai bănui că văzul său nu era cu mult inferior celui al unei pisici.

— E o poveste lungă şi complicată, căpitane, rosti el aproape în şoaptă. Pentru a o simplifica, îţi voi spune că ei au încercat să îşi modernizeze societatea, au eşuat şi s-au cufundat şi mai adânc în mizerie decât înainte. Au căzut pradă unui adevărat haos. Beneghalezii nu ne-au iertat niciodată faptul că le-am sabotat cercetările nucleare clandestine şi îşi trimiseseră negustorii şi propagandiştii în zonă. Pentru ei, reprezenta o intrare ideală către interiorul Africii, în vreme ce noi, oamenii mării, nu putem ocupa interiorul continentelor. Eu am fost un instrument folosit pentru ajutorarea acestei naţiuni aflate la ananghie, pentru stabilirea unei ordini sociale, compatibilă cu etosul ei şi, totodată, cu un anume grad de tehnologie ştiinţifică: s-a realizat acolo o societate nouă, cu clase sociale eşalonate de la rege la iobag.

Am auzit zvonuri care afirmau că ai luat o parte a naibii de activă în procesul ăsta, gândi Terai. Se spune că ai fi luat câte o femeie aparţinând fiecărei clase sociale şi i-ai dăruit câte un copil prototip... A fost ceva necesar, în acele condiţii culturale obiective, sau a fost alegerea ta? Ar trebui să îmi închipui că nu ti-e uşor să-ţi găseşti tovarăşe de aşternut decât în regiunile primitive, în care înfăţişarea ta aparte îţi conferă mana, sau în cele evoluate, în care prostituţia este tolerată.

Îşi aminti cu cine stătea de vorbă şi înghiţi în sec, stânjenit.

Wairoa izbucni din nou în râs. Hohotele lui aduceau cu urletele coioţilor pe care Terai îi auzise în zona răsăriteană a Uniunii de Nord-Vest.

— Nu-ţi fie teamă, căpitane, nu de tine râdeam, spuse el. Auzisem o balenă mugind undeva, într-acolo. Ce sunet minunat! Sau... N-ai auzit? Trase cu putere aer în piept Greşeşti, n-am fost singur în Africa. Am preluat iniţiativa în anumite sensuri, dar munca cea grea a fost opera colegilor mei. Am fost relativ mulţumiţi de rezultate, situaţia părea promiţătoare când am plecat, dar a da publicităţii totul ar fi însemnat să distrugem tot ce realizaserăm. Noi, mauraii, vorbim mereu de încurajarea popoarelor, ca acestea să-şi urmeze propriile căi, specifice, învăţând din experienţa altora. Dar dacă s-ar fi răspândit zvonuri despre încurajarea iobăgiei...

— Pricep, zise Terai. Am avut şi eu de-a face cu idealiştii. Mai ales după Războiul Energiei...

— Da, a fost confruntarea secolului. Privirea lui Wairoa se îndreptă din nou dincolo de bord, în beznă. Şi încă nu s-a sfârşit. Iată de ce ne aflăm aici amândoi, oftă el, şi vântul îi fură oftatul, purtându-l peste valuri. Destinul e o iluzie păguboasă, nu-i aşa, căpitane? Noi, mauraii, am crezut că avem sub control întreaga lume, că am construit fundaţia unei lumi bazate pe umanism şi ecologie. Dar am construit pe nisip, aşa cum îi e dat omului, şi iată că nisipul a început să se împrăştie de sub edificiul nostru...

— Ohoo, ia-o mai uşor, se strădui Terai să zâmbească. Pesimismul e mult mai puţin dramatic decât optimismul, dar eu am fost mereu de părere că singura cale de a-ţi pierde cu adevărat speranţele este să renunţi de bunăvoie la ele. Dacă eşti chiar atât de convins că suntem condamnaţi, de ce te mai afli la bord?

— S-ar putea să mai avem o şansă, îi replică Wairoa. în orice caz, e interesant să fii un fel de observator; şi, dac-o fi să fie rău, va fi a naibii de excitant să fim noi cei care vom suna stingerea.

Nava îşi croia drum mai departe, în noapte.

X

Boala care avea să îi fie fatală lui Talence Toma Sark începu în primăvara celui de-al douăzeci şi nouălea an de când acesta era căpitan al Ostrovului Ceresc. Avu parte de cele mai competente îngrijiri medicale. Doctorii care îl îngrijiră erau pricepuţi şi învăţaţi şi folosiră releele maritime ale maurailor pentru a-şi consulta colegii din Wellantoa, prin intermediul televiziunii, în privinţa tratamentului de urmat. Cu ajutorul acestuia, trupul său îmbătrânit şi greu încercat rezistă până după solstiţiu.

Apoi, Toma Sark le spuse celor care îl îngrijeau:

— Ajunge. Nu mai sunt în stare să fac faţă cu succes răspunderilor mele. Am devenit o povară pentru Domeniu, pentru clanul meu şi pentru familia mea. Lăsaţi-mi sufletul să-şi caute un alt sălaş.

Doctorii îi respectară dorinţele şi, curând după ce îşi puse ordine în toate afacerile, în măsura în care fu în stare să o facă, durerile lui încetară pentru vecie.

Vestea se răspândi dintr-un capăt la altul al Domeniului pe care îl guvernase. Fiindcă moartea lui nu venise pe neaşteptate, seniorii se întâlniseră deja, în grupuri mici, iar, mai târziu, toţi laolaltă. Se părea că cel mai bine ar fi fost ca interimatul asigurat de Consiliul Administrativ să ia sfârşit cât mai curând, iar noul căpitan să fie ales imediat după funeralii.

Adesea, în trecut, electorii lăsaseră să treacă luni de zile până la prima adunare, apoi deliberaseră vreme de săptămâni întregi. Vremurile pe care le trăiau acum erau însă sinistre; era preferabil, pentru stabilitatea statului, ca vidul de putere să ia sfârşit cât mai curând. Aceasta însemna ca o majoritate să ajungă la consens încă înaintea adunării în care avea să se facă alegerea. În mod neoficial, discret, acest lucru se înfăptui. Cu toate acestea, trebuia să fie consultaţi şi localnicii, şi membrii de vază ai clanurilor. Cei mai înţelepţi dintre seniori cerură şi părerea unor ţărani şi orăşeni de rând. Nu era posibil ca toată această procedură să fie făcută în secret şi, de fapt, nici n-ar fi fost un lucru înţelept.

Roiuri de dirijabile pornite din Tournev veniră în portul Ostrovului Ceresc, iar din ele coborâră seniorii şi soţiile lor, cu tot anturajul. Erau şi unii care lipseau, din diferite motive, dar aceştia erau foarte puţini. Mai mult de o mie de persoane se adunară la solemnitatea conducerii pe ultimul drum a lui Toma Sark. Greutatea era atât de mare, încât toţi vizitatorii şi cadeţii fuseseră trimişi de la bordul aerostatului, cu promisiunea că aveau să se întoarcă în scurt timp şi cu asigurarea că aceasta era contribuţia pe care trebuia să şi-o aducă la bunul mers al ceremoniei, o contribuţie cu care se puteau mândri.

Cuvintele şi muzica îşi urmară calea; focul fierbinte ca soarele izbucni şi cenuşa se împrăştie, amestecându-se cu pulberea stelelor căzătoare. Urmă apoi ospăţul de pomenire în Sala Charles şi reprezentaţiile – orchestrale, lirice, atletice, dramatice şi militare – prezentate de diverse state. Toate fură foarte frumoase, şi spectacolul se încheie foarte târziu.

Ziua următoare fu liberă, ca seniorii să aibă posibilitatea să se odihnească şi, dacă doreau, să discute între ei. În ziua următoare, Consiliul avea să se întrunească.

2

— Vino cu mine, Faylis, spuse Iern. Trebuie să stăm de vorbă, iar în apartamentul asta mă simt ca într-o cuşcă. Să mergem în grădină.

Tăcută şi înţepată, ea îl însoţi. Culoarele erau aglomerate, dar nu era gălăgie. Peste tot, chipuri solemne, mişcări lente şi glasuri scăzute sugerau atmosfera liniştită dinaintea furtunii. Mai jos, în Grădină, erau destul de puţini care preferaseră liniştea vegetaţiei. Părea că mulţi nu îndrăzneau să se relaxeze.

Iern porni pe un drum care îi plăcuse dintotdeauna. Ducea pe lângă statuia Stăpânului Iernii, pe un coridor năpădit de ciuperci şi aşternut cu un covor de amaryllis, pe o pantă, între doi copaci, iar, de-acolo, pe o cărare, către un tufiş de trandafiri.

— Nu-i nimeni aici, hai să intrăm, propuse el. E aici şi un hublou panoramic... Ce s-a întâmplat, iubito?

Faylis pălise şi îşi încleştase pumnii. Auzindu-l, se relaxă, dar paloarea nu-i dispăru din obraji.

— N-am nimic, murmură ea.

El o privi cercetător.

— Te simţi bine? De câteva zile încoace, eşti încordată ca un arc, atât de tare, încât m-aştept tot timpul să explodezi. De ce?

Ea îşi umezi buzele. Parfumul trandafirilor nu reuşea să acopere întru totul mirosul transpiraţiei care îi umezea fruntea şi îi întuneca mătasea bluzei, la subsuori.

— Sunt... nervoasă. Tu nu eşti?

— Ba da, într-un fel.

O cuprinse pe după umeri şi o conduse în semiîntunericul parfumat al tufei de trandafiri. În fereastra prismatica, Pământul îşi desfăşura enorma-i curbură, verde, brun şi argintiu, acolo unde norii nu îşi interpuneau troienele. Întorcându-se cu faţa către ea, îşi aşeză mâinile în palmele ei şi, un timp, o privi adânc în ochi, până când ea întoarse capul. Lui Iern, îi păru ca o pasăre prinsă în colivie.

— Faylis, o întrebă el într-un târziu, vrei să fii soţia căpitanului?

— Eu... Tu ce vrei?

Glasul îi devenise strident.

Iern îşi ţuguie buzele înainte de a răspunde.

— Când, pentru prima oară, am întrevăzut posibilitatea de a fi ales, am fost convins că tu ai fi de părere că e lucrul cel mai minunat care ni s-ar putea întâmpla. Dar, de vreo doi ani încoace, poate chiar de mai de mult... De fapt, n-ai spus nimic niciodată, dar, atunci când am fost înălţat la rangul de senior al clanului, n-ai fost atât de bucuroasă cum mă aşteptasem, iar acum, când aproape sigur voi fi ales ca viitor căpitan al Domeniului, eşti de-a dreptul tristă.

Ea îi răspunse, şuierând, sfidătoare:

— Dacă n-am spus niciodată nimic, e fiindcă, oricum, nu ţi-ai fi dat osteneala să mă asculţi.

— Pe Zhesu! Chiar e nevoie să discutăm din nou despre asta? Se strădui să-şi astâmpere furia. Haide să nu ne certăm. Să nu vorbim acum despre muţenia ta, despre trupul tău inert în aşternut, despre felul în care, cu fiecare ceas ce trece, te închizi tot mai mult în tine însăţi, despre faptul că ai ajuns să citeşti, fără să te ascunzi, cărţile geeanilor, ba chiar participi la comuniunile lor... Chiar nu înţelegi? E vorba de cea mai serioasă hotărâre pe care a trebuit vreodată să o iau. Dacă mă voi hotărî să răspund negativ, va fi cea mai importantă dintre hotărârile vieţii mele. Vreau să aflu părerea ta, fiindcă, înghită-l haosul, mariajul nostru contează foarte mult pentru mine. Chiar aşa? Da, în mare măsură. Nu-mi place să te văd suferind, fie şi numai pentru că eşti o fiinţă vie; şi, la urma urmei, odinioară am fost fericiţi împreună. Recunoştea, în sinea sa că, la mijloc, exista şi un anume calcul meschin: În plus, un căpitan divorţat ar pierde respectul aerogenilor conservatori, iar eu am nevoie de tot sprijinul lor. Va trebui să fiu foarte discret, de-acum înainte, în privinţa aventurilor mele. Ce idioţenie! Acesta să fie oare motivul pentru care, încă, mă mai codesc?

— Cauţi o scuză pentru a spune nu? se răsti ea.

Luat pe nepregătite, Iern tăcu, privind în jos, spre lume, ascultând zumzăitul albinelor şi propriile-i bătăi de inimă. Într-un târziu, răspunse, cu un surâs amar.

— Poate că da, Faylis. Poate că da.

— Şi care ar fi motivele pentru care nu ţi-ai dori acest post?

El fu din nou luat prin surprindere, deoarece avu impresia că sesizase în vorbele ei nerăbdarea şi speranţa, la care ea părea a fi renunţat de multă vreme. Ridicând privirea, o descoperi cu ochii larg deschişi, cu buzele uşor depărtate, uşor aplecată înainte, în vreme ce sânii mici i se ridicau şi coborau în ritmul respiraţiei precipitate.

— Răspunderea, mărturisi el. Desigur, aş putea să mă înconjur de consilieri şi să las autoritatea pe seama altora, însă, în cele din urmă, nu mi-ar plăcea să fiu doar un om de paie.

— De ce nu? Au fost mulţi astfel de căpitani.

— Da, mai ales în Epoca Izolării, iar Restauraţia lui Enric a pus situaţia respectivă pe seama Marilor Case. Iern clătină din cap. Nu, dacă nu-mi voi asuma conducerea, voi avea parte doar de corvezile aferente funcţiei, fiind lipsit de satisfacţiile ei. Iar aceste corvezi sunt nenumărate. Aş fi legat de Domeniu, cu excepţia unor eventuale vizite oficiale peste hotare, extrem de plicticoase. Ştii cât de mult îmi doresc să călătoresc în întreaga lume. Ar însemna să înşel încrederea seniorilor, care mi-ar da votul, şi cea a poporului, care crede în mine. Înţeleg că ei aşteaptă de la mine, un om tânăr, ca, bazându-mă pe sfaturi înţelepte, să conduc Domeniul aşa cum se cuvine. Dar ei îşi doresc, totodată, un şef al statului care să se dăruiască cu întreaga-i fiinţă, care să ia hotărârile grele şi să le împlinească. Tata spunea că nici o femeie şi nici un bărbat care îşi doreşte funcţia de căpitan nu merită să o primească. Din acest punct de vedere, se pare că sunt omul potrivit.

— Şi de ce crezi că nimeni altcineva n-ar fi?

— N-am spus asta. Pe Marele Chades! Azi se comportă altfel. De ce? Cu toate astea... Ce alte propuneri interesante ar mai avea clanul Talence? Aidwar Turain e un reacţionar care îşi doreşte sincer ca toţi străinii aceştia murdari să fie alungaţi, şi, în mod sigur, n-ar fi omul potrivit pentru a negocia cu ei. Hald Simonay e loial geeanilor. Emma Zhiraudou nu este, dar crede că am putea reduce cheltuielile militare, în beneficiul îmbunătăţirilor sociale. Şi lista poate continua...

O văzu strâmbând din nas şi îşi dori să nu fi fost chiar atât de direct în privinţa candidatului progeean.

— Ce-ai face tu, dacă ai deveni căpitan? întrebă ea.

— Ceea ce aş considera necesar, îi răspunse el. Nimeni nu poate să prevadă viitorul. Dar simt, în sinea mea, spre deosebire de cei mai mulţi locuitori ai Domeniului, că viitorul va fi diferit de trecut, fie că vrem, fie că nu. Sunt de părere că a sosit timpul să punem mâna pe ciocan şi pe daltă şi să-l modelăm, aşa încât să ne placă şi nouă cât de cât. De pildă, disputa actuală... Să le dăm sau nu maurailor sprijinul şi cunoştinţele noastre pentru proiectul construirii unor aerostate Okress? De ce nu? Oricum, tot l-ar realiza până la urmă. Dacă nu-i ajutăm, n-am face decât să-i încetinim; am o bănuială că ar reuşi să realizeze, până la urmă, un model îmbunătăţit. De ce să nu cooperăm, de ce să nu le câştigăm bunăvoinţa, de ce să nu profităm de acest prilej pentru a iniţia o deschidere către relaţii cu adevărat strânse? Da, reacţionarii se tem că asta ar antrena schimbări în modul nostru de viaţă. Geeanii se tem că aceasta ar fi o victorie a noastră, a tehnofililor, care i-ar arunca pentru totdeauna în umbră. Fără îndoială, şi unii, şi alţii au dreptate. Iar asta mă bucură.

— Ţi-ai îndepărta pentru totdeauna o parte din poporul tău, îl avertiză ea. Ca să nu mai vorbim de Espayn şi de Uniunea de Nord-Vest.

De ce îşi face probleme în privinţa Uniunii de Nord-Vest? Credeam că abia dacă aflase de existenţa ei... Probabil că vreunul dintre corespondenţii ei i-a trezit interesul. Iern nu putea să ignore faptul că Faylis primea şi scria, la rândul ei, multe scrisori, însă, după câteva răspunsuri într-o doară, de genul; „Un fost coleg, subiectele noastre te-ar plictisi", încetase să se mai intereseze de corespondenţii ei. Onoarea îl împiedica să tragă cu ochiul şi, de fapt, nici nu îi păsa cu adevărat.

— N-am să pun pe nimeni să opteze şi, oricum, revoluţiile nu se iscă peste noapte, îi spuse el. Aş începe cu acorduri de comerţ, cu un acord de echilibru... Ar fi o provocare. Încercă să mai îndulcească tonul conversaţiei: Sunt atâtea lucruri pe care mi-ar plăcea să le ştiu făcute, unele care poate că nu vor atârna greu în balanţa istoriei, dar de care-mi voi aminti cu drag când voi fi pe patul morţii. De exemplu, legi împotriva celor care maltratează animalele. Da, asta îmi dă ghes, ideea că eu însumi aş putea schimba, cât de puţin, lumea în bine.

— Deci ai de gând să primeşti dacă vei fi ales, spuse ea.

— Pe jumătate, am şi acceptat, îi reaminti el. Cu toate astea, am vrut să ştiu care este părerea ta. Să lăsăm deoparte ceea ce vrea restul lumii. Ce doreşti tu, tu însăţi?

Văzu cum încordarea îi adusese lacrimi în ochii mari şi cenuşii şi, pe neaşteptate, Faylis strigă:

— Nu! Refuză-i... deschis, ca să audă cu toţii... acum!

El rămase cu gura căscată. Soţia sa întinse mâinile, ca să-l atingă, ca o oarbă.

— Oh, te rog, te rog, Iern. Nu vreau să fii rănit, nu vreau să te ştiu în pericol...

Un semnal de alarmă începu să îi răsune în creier.

— Ce naiba vrei să spui?

Simplă isterie? Doar e o femeie educată! Nu se poate să nu ştie că nici un căpitan n-a mai murit de moarte violentă de mai bine de cinci sute de ani!

Ea îşi duse pumnii la gură, smulgându-i-se din braţe. Mâna stângă i se mişca, de parc-ar fi încercat să se apere.

— Nimic..., bâigui ea, nimic, atâta doar că... Oh, te rog...

Iern încercă să-şi potolească furia. Prea adesea se mânia în prezenţa ei. O strălucire surprinsă cu coada ochiului îi aduse prilejul de a schimba discuţia, până când aveau să se mai liniştească amândoi.

Se aplecă spre fereastră prismatică.

— Ia te uită, murmură el. Iubito, priveşte. O aeronavă se îndreaptă încoace, venind de la sol. Era uimit. O escortează un reactor, se pare. Formele celor două aeronave erau încă minuscule pe cerul de un albastru intens, şi metalul reflecta soarele puternic, dar el cunoştea bine fiecare tip de aeronavă din Uropa şi văzuse, în fotografii, cam tot ce se construise prin alte părţi. Nu e o navetă obişnuită. E un transportor al vreunui clan. Şi... avionul e modelul folosit de Călăreţii Furtunii. Cine îşi permite oare să risipească atâta combustibil?

— Deja? se văită Faylis. Credeam că...

Se întoarse, ca o vijelie, şi o luă la fugă. Rochia ei îl atinse în treacăt, părul îi flutură şi se făcu nevăzută. Paşii ei răsunară, amplificaţi parcă. Fugea de el.

El vru să pornească pe urmele ei, dar se opri după câţiva paşi. Nu. E supărată, nu se ştie de ce. Trebuie să-i dau timp, ca să-şi revină. Îşi îndreptă din nou atenţia în afară.

Pe măsură ce dirijabilul se apropia, emblema imprimată pe flancul său deveni vizibilă: trandafirii aurii pe fond negru ai clanului Bergdorff. Aşadar... seniorul Pir Verine, care anunţase că este bolnav, se simte îndeajuns de bine pentru a participa la adunarea Consiliului de mâine. Va vota împotriva mea, e favorabil geeanismului, dacă nu cumva e chiar un adept convins... Dar de ce-a trebuit să care după sine aeronava aceea tocmai din sud, în loc să ia zborul de linie până în Tournev şi de-acolo, o navetă, cum face tot restul lumii?

Spiralând, pentru a-şi menţine echilibrul în zbor, reactorul trecu foarte aproape. Iern îl urmări din priviri. Observă câteva protuberanţe de-a lungul aripilor, dar priveliştea fu prea fugară, aşa că nu apucă să vadă ce anume erau. Arme automate camuflate? Se vorbea, de câţiva ani, de înarmarea unor superavioane meteorologice. Aveau să fie invincibile în faţa oricărei maşini construite de către altcineva decât mauraii. Singurul obstacol în generalizarea acestor aparate era consumul de carburant. Pe un front îndepărtat, unde nevoile de prim ordin erau cele ale maşinilor de cercetare şi ale ambulanţelor, alimentarea acestor avioane ar fi fost o problemă de nesoluţionat.

Dar ofiţerii răspunzători de un asemenea aparat ar fi putut, fără să încalce vreo lege, să îi aducă modificările respective, cu titlu experimental. Cei din Corpul căruia îi aparţin meşteresc întruna la maşini şi aparatură... De ce să-l fi adus aici, pe neanunţate? Plănuieşte oare Bergdorff Pir Verine o demonstraţie magistrală care, speră el, i-ar aduce multe voturi lui Hald Simonay?

Iern se scarpină în barbă. Firele aspre scoaseră un sunet ciudat, sub degetele lui. Hmm... De ce nu m-aş alătura celorlalţi chiar acum, ca să aflu? Oricum, tot n-am altceva mai bun de făcut acum. Absolut nimic.

Plecă.

3

Ostrovul Ceresc strălucea, imens, dominând nemărginirea. Inima lui Talence Jovain Aurillac bătea de să-i spargă pieptul. Ar fi vrut să se lipească de fereastra în faţa căreia stătea, ca un copil bolnav, închis în casă, care-şi vede tatăl trecând prin faţa geamului, cu braţele pline de cadouri. Renaşterea, întru adevăr. In ziua aceasta, se simţea ca renăscut, întru împărăţie, putere şi mărire: împărăţie, peste regatul care îl crescuse, putere, spre a-l conduce pe drumul vieţii, mărire, care era Faylis.

Dar... Nu. Nu trebuia să îşi compromită demnitatea. Trei grupuri compacte de oameni aşteptau în spatele său, tăcuţi şi încordaţi în faţa cutremurătoarei fapte pe care erau pe cale de a o întreprinde. Dacă reuşise să facă planuri şi să muncească pentru a le pune în aplicare vreme de mai bine de doi ani, riscând tot ceea ce iubise şi adunase, mai putea să aştepte cele câteva minute care mai rămăseseră, cu calmul pe care însoţitorii săi îl aşteptau de la el.

Se întoarse cu faţa către ei. Stăteau aşezaţi, îmbrăcaţi în uniformele verzi pe care el însuşi le desenase – verzi, pentru Geea, deşi nu voia să provoace discuţii, afirmând sus şi tare acest lucru — umplând tot restul gondolei. Cam jumătate, inclusiv toţi ofiţerii, erau din rândul clanurilor, cei mai mulţi fiind tineri idealişti, cărora li se adăuga o fracţiune de oportunişti încăpăţânaţi. Restul erau eskualdunaki din regiunea Valdorului, nu neapărat duşmani ai Ostrovului Ceresc, dar nici prieteni. Ar fi putut folosi chiar şi soldaţi espaynieni; prezenţa lor l-ar fi transformat însă într-un trădător, în loc să pară un reformator, pentru mulţi dintre locuitorii Domeniului. Din aceleaşi motive, nu dezvăluise nimănui ajutorul primit din partea aventurierilor din Nord-Vest.

— Vremea deciziei, rosti el, cu o blândeţe îndelung studiată, încercând să acopere vuietul motoarelor, după care adăugă în eskuara: Momentul adevărului, şi se întoarse la francey-ul pe care îl înţelegeau cu toţii. Ştiţi care ne e ţelul: să prevenim viitorul război uropan, pe care militarismul retrograd l-ar putea lesne provoca; să preluăm controlul asupra influenţelor străine care ne otrăvesc civilizaţia; să îndreptăm nedreptăţile seculare, aducând dreptatea cea nouă; pe această temelie, vom clădi o punte către viitor, când întreaga viaţă pe Pământ va fi cu adevărat Una. Daţi-mi voie să vă mai spun ceva, înainte de a purcede la îndeplinirea acestui ţel. Am exersat îndelung ceea ce are de făcut fiecare pluton, care anume dintre punctele cheie trebuie cucerit şi păstrat de către fiecare pluton, cum vom comunica între noi şi ce acţiuni trebuie întreprinse în anumite circumstanţe. Conducătorii voştri cunosc Ileduciel; să nu vă temeţi nici o clipă că v-aţi putea pierde, ca într-un labirint. Nicăieri în aerostat nu există arme de foc şi puţine dintre armele de aici ar putea fi mai primejdioase decât un cuţit de bucătărie. Apariţia noastră va fi o surpriză totală.

Chiar în clipa asta, gândi Jovain, pilotul vorbeşte prin radio "explicând" de ce anume Bergdorff Pir Verine a crezut de cuviinţă că trebuie să îşi facă apariţia în acest fel: ar vrea, cică, să demonstreze că, dacă dirijabilele ar putea fi folosite ca transportoare de combustibil şi ar fi protejate cu anumite dispozitive noi, ar fi posibilă construirea unui număr limitat de avioane de război de mare putere. O inovaţie care ar fi în măsură să afecteze politica statului şi ar trebui deci luată în considerare la alegerea noului Căpitan... De fapt, în aceste momente, Bergdorff Pir Verine zăcea la pat, în reşedinţa sa de vânătoare. Se arătase dornic să ia parte la complot, dar îi mărturisise sincer lui Jovain că, dacă această conspiraţie avea să eşueze cumva, avea să se declare şocat şi îndurerat de faptul că un coleg, în care avusese încredere, folosise în scopuri atât de josnice vehiculele ce-i fuseseră împrumutate după ce declarase că intenţiona să le utilizeze în cercetare, în scopuri patriotice.

— Ţinând cont de toate acestea, oameni buni, am să vă rog să vă controlaţi faptele. Nu vrem să producem pagube pe Ileduciel. De fapt, nu dorim nici un fel de pierderi. La fel de important e şi faptul că nu intenţionăm să facem nici un rău, nimănui, decât în caz de extremă necesitate. Vom avea nevoie de îndemânarea unora dintre cei aflaţi la bord încă de la început; vom avea nevoie de încuviinţarea celorlalţi curând după aceea, dacă se va putea, de acordul tuturor. Amintiţi-vă, în afară de personalul tehnic strict necesar, cei aflaţi acolo sunt seniorii clanurilor, soţiile şi apropiaţii acestora. Sunt mai mult decât simpli oameni, care au dreptul să nu fie loviţi sau insultaţi. Sunt conducători, simboluri, întrupări. Ileduciel este puternic, dar nu atotputernic. Trupele noastre de la sol ar putea cuceri, în cel mai bun caz, câteva regiuni. Nu-şi vor putea menţine însă controlul asupra acestora, dacă felul în care ne vom comporta noi aici va ofensa întregul Domeniu.

Da, oamenii săi de la sol erau puţini şi răzleţi. Nu poţi trimite prea multe figuri noi într-un oraş, în vecinătatea unui aeroport sau a unei fabrici, a unei înălţimi strategice, fără a atrage atenţia, nici măcar eşalonat, pe o perioadă de mai multe luni, şi folosindu-te de pretexte oricât de ingenioase. Şi mai dificil era să le strecori arme sau să le depozitezi la locurile potrivite. O asemenea operaţiune ar fi fost imposibilă, probabil, în oricare altă parte a lumii. Însă, apărat fiind de Ostrovul Ceresc, Domeniul avusese parte de o perioadă atât de îndelungată de pace, încât propria-i siguranţă îi părea un dat evident, ca strălucirea soarelui ori aerul.

Sunt pregătiţi, sper. Altfel, în curând voi fi mort. Jovain nu se îndoia de acest lucru, dar gândul îi era acum la glorie, la surle şi trâmbiţe.

De îndată ce din înalt avea să îi parvină semnalul că Ostrovul Ceresc îi aparţinea, oamenii săi de la sol aveau să pună mâna pe arme, îmbrăcându-şi uniformele şi ocupând poziţiile dinainte stabilite. Dacă totul mergea bine, aveau să fie puţine lupte ori chiar deloc. Poporul avea să fie prea uimit, prea dezorganizat, iar din Ostrovul Ceresc aveau să curgă asigurările cum că soldaţii se aflau acolo pentru scurt timp, ca păstrători ai ordinii, pentru o perioadă de necesitate. Castelanii, comandanţii bazelor militare, căpitanii flotei maritime s-ar putea să nu dea crezare acestor afirmaţii şi să fie tentaţi să îşi folosească forţele de care dispuneau. Aveau să şovăie însă înaintea distrugerii clădirilor de seamă din oraşe, a consvatoarelor, a depourilor, a centrelor de transport şi comunicaţii, a tuturor acelor obiective ocupate de oamenii lui Jovain, şi n-aveau să rişte, cu siguranţă, să fie anihilaţi de trăznetele Ostrovului Ceresc.

În vreme ce toţi vor fi descumpăniţi, neştiind ce să facă, Consiliul Seniorilor se va întruni, pentru a alege noul căpitan.

Pentru a putea face acest lucru, ei trebuie să fie vii şi nevătămaţi.

— Să nu vă fie teamă. Amintiţi-vă mereu că puterea este de partea noastră. Nu trageţi decât în caz de pericol extrem şi numai la ordinul superiorilor voştri. Folosiţi-vă forţele cu măsură şi numai dacă este absolut necesar pentru bunul mers al misiunii. Sântem eliberatori, nu invadatori. Jovain ridică o mână, cu palma îndreptată către ei. Ştiţi toate acestea, curajoşii mei prieteni. Vi le-am repetat doar pentru a ni le reaminti, şi mie, şi vouă. Iar acum, să mergem înainte, spre victorie.

Un chiot general îi răspunse. Ochii, dinţii şi metalul armelor sclipiră. Jovain se aşeză şi îşi legă centura de siguranţă. Dirijabilul începuse să se legene în curenţii care înconjurau globul uriaş. Se mişca acum, cu precauţie, către doc.

Atingerea făcu întregul aparat să se cutremure. Cârligele agăţară inelele de amarare. Huruitul motoarelor se stinse. Bărbaţi, îmbrăcaţi în costume de altitudine, asigurară nava, aşa cum scria la carte, cu corzi subţiri şi rezistente. Apoi desfăşurară tubul de traversare de la nacelă la poarta de intrare. O dată ce acesta fu montat şi etanşeizat cu ajutorul unor pompe, aerul din interiorul său fu adus la presiunea de la nivelul mării. Zgomotul instalaţiilor de pompare încetă şi conducătorul operaţiunilor de andocare verifică un manometru, închise valva şi declară că sasul putea fi deschis.

Ashcroft Lorens Mayn preluă conducerea. Jovain ar fi dorit să fie în locul lui, dar tovarăşii săi îl convinseseră că ar fi fost o nebunie. Întreaga lovitură depindea de el, căci nici un alt Talence nu li se alăturase. Era destul de grav şi faptul că el insistase să ia parte la expediţie, ca o concesie făcută unui impuls arhaic. Fratele lui Faylis, recrutat chiar de ea, un tânăr blond şi chipeş, poseda prestigiul, experienţa militară şi toate calităţile necesare pentru a fi vârful de lance.

Doisprezece bărbaţi, aleşi dintre cei mai buni, se înşirară în spatele acestuia. Pentru a nu atrage atenţia, nu purtau arme pe umeri şi nici n-aveau să-şi scoată pistoalele şi cuţitele până când nu se vor fi răspândit în încăperea de primire, în toate punctele cheie. Surpriza era esenţială pentru reuşita realizării unui cap de pod.

Tropăituri şi strigăte surprinse le vestiră succesul. Un minut sau două mai târziu, Jovain auzi fluieratul strident al lui Lorens, care însemna: Succes... până în prezent!

Jovain slobozi la rândul său un chiot. Îşi putea face intrarea triumfală în noul său regat. Se avântă înainte, luând-o la goană prin tub. Luminat doar la cele două capete, acesta îi păru nesfârşit de lung. Auzea bubuitul bocancilor şi gâfâitul precipitat al tovarăşilor săi în urmă-i, dar propriile-i bătăi de inimă acopereau aceste sunete. Sudoarea rece îi picura pe frunte, înfiorându-l, în contrast cu focul care îl pârjolea pe dinăuntru.

Ajuns în încăperea de dincolo, alergă spre centrul ei, unde se opri lângă Lorens şi privi în jur, emoţionat. Nicicând, mintea şi simţurile nu-i fuseseră mai limpezi.

Era un spaţiu larg, provocator de ecouri, luminat cu tuburi fluorescente. Eroi de odinioară îl priveau din picturile murale vechi, peste capetele celor adunaţi aici, printre băncile sălii de aşteptare. Nu erau doar obişnuiţii funcţionari. Erau vreo cincizeci sau şaizeci de persoane, care, observând aeronava ce se apropia, veniseră aici, din curiozitate. Într-unul dintre grupuri, Jovain recunoscu două figuri cărunte, doi seniori.

— Linişteşte-i, colonele, porunci el.

Restul trupelor începuseră să debarce, în două şiruri ordonate. Fiecare al patrulea om purta câte o carabină cu baioneta montată, tot atâţia câte o arbaletă, iar restul, cuţite lungi. La cingătoarea fiecărui soldat atâma câte o vână de bou.

— Am înţeles. Sergent, dă-mi megafonul.

Lorens luă instrumentul, îl ridică în dreptul buzelor şi rosti cu glas tunător:

— Atenţiune, atenţiune! Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă păstraţi calmul. Nu aveţi de ce să vă temeţi. Nu suntem piraţi, nici străini. Aparţinem, ca şi dumneavoastră, Domeniului. Am venit răspunzând unei chemări urgente, pentru a proteja Ostrovul Ceresc şi toate persoanele aflate la bord. Fiţi calmi, nu ne staţi în cale atunci când ne vom duce la îndeplinire sarcinile, şi totul va fi bine. Nimeni nu va păţi nimic.

Un tânăr îmbrăcat simplu se desprinse dintr-un grup. Toţi îşi aţintiră asupră-i privirile mirate, căci, deşi musculos, era mai scund decât aerogenii. Originea sa ţărănească se vădea şi în ţinuta sa, şi în felul în care îşi purta părul negru, răvăşit.

— Lorens! strigă acesta. Nu înţeleg... Tu l-ai adus aici pe şarpele de Jovain?

Fratele lui Faylis lăsă în jos megafonul. Hotărârea care îi marcase până de curând trăsăturile lăsă loc descumpănirii.

— Iern, ai grijă cum vorbeşti, îl avertiză el.

Triumful şi spaima se luptau în inima lui Jovain. Nu se aşteptase să îşi întâlnească atât de repede duşmanul. Nu în public, în orice caz. Risca, acum, o revoltă, o rezistenţă acerbă în labirintul culoarelor aerostatului... Se întoarse către ofiţerul aflat la stânga sa şi, arătând spre Iern, ordonă:

— Locotenente, ia-ţi plutonul şi arestaţi-l pe omul acela!

— Am înţeles!

Grupul se puse în mişcare.

— Credeţi că e un lucru înţelept? întrebă Lorens pe un ton inegal.

— Aşa am ordonat, îi răspunse Jovain.

— Da, dar e un om impulsiv. Daţi-mi voie să mă ocup eu de asta. Lorens ridică din nou megafonul. Iern, nu ne crea probleme. Urmează-i pe oamenii aceştia în linişte. Totul se va rezolva, îţi promit! Am să-ţi explic care este situaţia de îndată ce va fi posibil.

Iern se retrăsese din calea soldaţilor care înaintau către el. Strigă:

— Care situaţie? Situaţia aşa cum o vede Jovain?

Dintr-un salt, ţâşni spre cea mai apropiată ieşire.

— Opriţi-l! urlă Jovain şi se repezi el însuşi pe urmele fugarului.

Paznicii de la ieşire îşi strânseră rândurile. Erau doi bărbaţi solizi, înarmaţi cu cuţite, încadrând un pistolar. Se auziră ţipete, şi mulţimea se dădu la o parte ca să-i facă loc. Unii se aruncară la pământ.

Ca un fulger, Iern părăsi puntea, lovind cu piciorul în stomacul pistolarului. Soldatul se prăbuşi ca un sac cu nisip. Colegii săi încercară să-i blocheze calea, dar latul palmei lui Iern zvâcni ca o lamă, izbind grumazul unuia din ei. Cuţitarul căzu pe spate, ţinându-se de gât, bâjbâind după aer. Iern îl împinse pe cel de-al treilea paznic şi se năpusti afară, pe culoar.

— După el! urlă Jovain. Împuşcaţi-l!

Trase. Bubuitura fu asurzitoare, iar glonţul şuieră în gol, lovind colţul dincolo de care Iern tocmai se făcuse nevăzut. Lorens se grăbi să îşi potolească şeful.

— Domnule, domnule, insistă el. Nu e bine ce faceţi, asta ar putea compromite întreaga noastră operaţiune. Lăsaţi-l să plece, n-are unde să fugă. Îl vom prinde măi târziu...

Jovain se supuse, cu regret. Rămase câteva clipe încremenit locului, tremurând şi gâfâind, încercând să reziste ameţelii care îl cuprinsese din senin. Glasul lui răguşit se făcu apoi auzit.

— Continuaţi!

Până seara, întreg Ostrovul Ceresc îi aparţinea.

Ocuparea centrului său şi a punctelor nevralgice durase doar o oră şi nu se soldase decât cu altercaţii minore, echipajul neînarmat fiind constrâns, în cele din urmă, să se predea. Un pilot încercă să evadeze cu un avion, dar fu avertizat că va fi doborât dacă nu se va întoarce imediat. Nimeni nu încercă să intervină de la sol, iar reactorul de vânătoare stătea acum parcat în docuri, gata de luptă, deşi se părea că nu avea să fie solicitat.

Apoi timpul începu să se scurgă parcă mai încet, incredibil de încet. Oamenii lui Jovain trebuia să se organizeze, să stabilească schimburile de gardă, să ajungă lă o înţelegere cu tehnicienii a căror prezenţă era indispensabilă şi, nu în ultimul rând, să îşi găsească un loc de dormit şi ceva de mâncare. Patrulele instituite aveau să vegheze la respectarea tuturor ordinelor. Purtătorii de cuvânt aveau sarcina de a asigura pe toată lumea că proprietăţile şi viaţa pasagerilor nu se aflau în pericol, dacă aveau să coopereze cu toţii, şi că, în curând, avea să fie dată o explicaţie satisfăcătoare pentru toate evenimentele neprevăzute care avuseseră loc. Dură destul de mult până când seniorii se adunară într-o încăpere unde Jovain li se putu adresa, fiind asaltat de o grindină de întrebări şi proteste. Le promise că întrunirea de a doua zi avea să aibă loc, aşa cum fusese stabilit şi că el însuşi avea să o deschidă, făcând dezvăluiri care aveau să dovedească justeţea acţiunii sale. Înaintea acestei întâlniri, şi după aceea, fu înconjurat atât de propriii săi ofiţeri, cât şi de cei de pe Ostrovul Ceresc, ba chiar şi de un număr de seniori care ştiuseră dinainte de venirea sa şi făcuseră tot ceea ce Ie stătuse în putinţă pentru a-i netezi calea...

Dându-şi seama că era lihnit de foame, înfulecă în grabă un sandviş şi bău o cafea, aduse de către ordonanţă. Apoi se întoarse la studierea informaţiilor aduse de oamenii pe care-i trimisese, la certuri, la ameninţări, la directivele de dat, la hotărâri şi iar hotărâri...

Soarele dispăru dincolo de orizont şi luna răsări, şi, o dată cu venirea nopţii, lucrurile părură a se mai linişti. Luminile începură să se stingă, bărbaţii şi femeile se lăsară pradă somnului, cu un dram de nelinişte în suflet. Jovain îşi lăsă munca deoparte, spuse santinelelor unde putea să fie găsit în caz de urgenţă şi părăsi biroul pe care şi-l însuşise. În sfârşit, putea să-şi caute iubirea.

Coridoarele erau întunecate. Paşii săi răsunau sinistru în încăperile prelungi şi goale. Din când în când, întâlni câte un om de-al său, care îl saluta, dar nu-i vorbea. Se simţea mai singur decât fusese vreodată. Apoi culoarele deveniră cu totul pustii şi pasarela care ducea spre secţiunea următoare nu era decât o cărare îngustă care şerpuia printre stâlpii de tensegritate, ale căror pânze de păianjen se pierdeau în depărtare, în întuneric. Învelişul exterior strălucea în lumina lăptoasă a lunii, în vreme ce miezul aerostatului era o sferă de întuneric; Jovain avea impresia că umblă între un cer palid şi un pământ negru, pustiit. Aerostatul îşi menţinea poziţia, luptând împotriva unei brize nocturne puternice. Auzea sunetul surd al jeturilor, ca o cascadă prăbuşindu-se într-un hău fără fiind.

Iern se furişa pe undeva, prin beznă. Mâna lui Jovain căută senzaţia liniştitoare a mânerului pistolului. În total, doar două victime grav rănite, aflate acum la infirmerie. Cel al cărui laringe a fost strivit nu va supravieţui, poate. N-am ştiut că Băiatul nostru de Aure chiar atât de sălbatic. Ce-ar trebui să facem cu el, după ce-i vom da de urmă?

Jovain realiză, cu un gust amar, că nu se gândise niciodată la asta. Privise totul prin prisma unui fapt împlinit, închipuindu-şi că rivalul său va fi neputincios, ca o molie ce se loveşte de o fereastră. Dacă Iern credea de cuviinţă să i se pună în cale, avea să îl închidă, ca pe o ameninţare la adresa comunităţii, urmând ca, mai târziu, să-i dea drumul, sub supraveghere strictă. Nu ştiu dacă asta va fi de ajuns.

Purtarea sa de azi ar justifica arestarea, am şi dat ordine în acest sens. Dacă s-ar întâmpla să fie cum va ucis, fiindcă s-ar opune arestării cu violenţa sa criminală, o mulţime de dificultăţi ar fi evitate. Sau ar putea muri ceva mai târziu, încercând să evadeze.

Jovain răsuflă adânc, surprins de propriile-i gânduri. Ce-mi trece prin minte? Nu sunt un criminal!

Ziua aceea, în aripile solare... Faylis nu trebuie să afle niciodată. Sunt convins că nu va dori să ştie mai mult decâ ti-am spus.

Încetează. Gândeşte-te la ea. Te duci la ea!

Jovain grăbi pasul.

Următoarea secţiune era cea în care locuia ea. În ciuda celor doi ani de exil, traseul i se întipărise în minte. Împinse uşa. Ea era acolo, aşteptându-l. O rochie albastră îi acoperea zvelteţea trupului. Jovain făcu un pas înainte, şi ea i se prăbuşi în braţe. Rămaseră îmbrăţişaţi minute întregi, sărutându-se, înainte de a-şi aminti să închidă uşa

— Ah, iubitule, iubitule, şopti ea printre lacrimi. M-am temut atât de mult pentru tine. Am fost singură ceas după ceas...

— Iar mie mi-ar fi fost şi mai teamă pentru tine, dacă n-ai fi rămas aici, în siguranţă. Îi mângâie părul, atât de moale. Îţi mulţumesc că ţi-ai ţinut promisiunea. Îţi mulţumesc pentru tot.

— A fost o nimica toată.

— Nu, a fost enorm.

Nici el nu era sigur cât erau de sincere spusele sale. Aproape că fusese nevoit să o silească să participe la complot. La început, scrisorile ei, cu scris de şcolăriţă şi volute stilistice arzând de pasiune, insistau asupra faptului că nu era nevoie decât să-şi părăsească soţul, iar el să o părăsească pe Irmali. Fusese ispitit să-i dea ascultare, dar ucheny Mattas îl convinsese să-şi accepte destinul, astfel încât el îi scrisese ce avea de gând să întreprindă. Nu avusese încredere în talentul ei pentru o asemenea conspiraţie, nici nu voise să o expună la ceva periculos. Rolul ei fusese de a furniza informaţii, de a-i testa pe cei pe care îi întâlnea în legătură cu opiniile lor, identificând posibili susţinători ai cauzei. Dar acesta a fost un rol important, gândi Jovain. Între timp, eu eram izolat în munţi... Desigur, am avut agenţi, dar cine altcineva decât ea ar fi putut să facă exact ceea ce a făcut pentru noi? Depăşindu-şi chiar instrucţiunile, l-a recrutat pe fratele ei, Lorens, cel mai valoros dintre oamenii mei. Da, ai făcut enorm de multe pentru noi, iubito. Forţa Vieţii să te răsplătească.

— Strânge-mă în braţe, îl imploră ea.

El se supuse, inspirându-i mireasma.

— Sărmana de tine, murmură el. Îmi pot închipui cât ai fost de îngrijorată.

Ea înghiţi un nod ce i se pusese în gât şi încuviinţă, cu capul lipit de pieptul lui.

— De fapt, nu mi-a fost teamă tot timpul, dar sufletul mi-era sfâşiat. Am avut dintotdeauna încredere în tine, Jovain, să nu te îndoieşti de asta, dar sărmanul Iern... Nu are intenţii rele, să ştii, spuse ea, eliberându-se din îmbrăţişare. Cum se simte? Unde se află acum?

Jovain se strimbă.

— Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar astăzi a fost îndărătnic, s-a comportat nebuneşte. Dar n-a păţit nimic. Dacă îşi va veni în fire... Ştii bine, nu-i aşa, nu-i vreau răul, în pofida a tot ce s-a întâmplat.

Vreau doar să-l văd mort, într-o manieră convenabilă. Apoi voi fi bucuros să rostesc un ultim omagiu elogios şi să îi înalţ chiar şi un monument.

Îi relată pe scurt ce se întâmplase.

Ea se cutremură.

— Înseamnă că se ascunde, de unul singur, e disperat şi flămând. Nu i-am dorit niciodată aşa ceva!

Jovain o îmbrăţişă din nou, mai strâns.

— Nici eu, zise el, deşi, dacă cineva o merită, acela e Talence Iern Ferlay. Nu-ţi fie teamă. Cu siguranţă, mâine, va face cel mai înţelept lucru cu putinţă şi se va preda. Voi face tot ce va fi posibil, ca să evit consecinţele purtării sale nebuneşti. Dar să lăsăm toate acestea... Faylis, prezentul e al nostru. După doi ani, în sfârşit, ne aparţine.

O strânse la piept. Ea avu nevoie de timp, pentru a se însufleţi, devenind caldă şi vie în braţele lui. Într-un târziu, când ajunseră în aşternut, Jovain descoperi că era mult prea obosit şi îngrijorat pentru a-i astâmpăra dorinţele arzătoare.

4

Iern se ridică şi privi afişajul ceasului. Numerele străluceau pe ecran: 20:51.

— Ar fi timpul să o iau din loc, spuse el.

Vosmaer Tess Rayman, senior al clanului ei şi colonel în Corpul Meteo, îi aruncă o privire îngrijorată, din fotoliul în care stătea.

— Nu crezi că e prea devreme? întrebă ea. Paznicii vor fi mai neatenţi ceva mai târziu, când îi va cuprinde somnul.

— Nu, fiindcă sunt disciplinaţi, doamnă, au dovedit-o din plin acţionând aşa cum au făcut-o. Şi, cu cât e mai lungă noaptea înaintea mea, cu atât îmi va fi mai uşor să îmi pierd urma.

— Mă gândeam că nu ţi-ar strica încă puţină odihnă, înainte de a porni la drum. N-ai dormit deloc.

— Sunt prea încordat. Ar fi culmea, dacă n-aş fi.

— Planul tău e impecabil, să ştii.

Iern ridică din umeri.

— Ce s-ar întâmpla dacă aş rămâne la bord, jucându-mă de-a şoarecele cu pisica lui Jovain? Mi-am închipuit că vor fi destul de ocupaţi la început şi nu vor avea timp să umble după mine, astfel încât mă puteam ascunde la cineva în care aveam încredere. Dar pun pariu, pe ce vreţi dumneavoastră, că mâine vor răscoli aerostatul centimetru cu centimetru şi vor cerceta fiecare apartament, până când mă vor găsi. Sau până când vor fi convinşi că am evadat, încheie el, zâmbind. Sunt sigur că se vor întreba cum am reuşit.

Femeia subţire şi căruntă nu-i împărtăşea veselia.

— Cred că îşi vor da seama, dar nu vor reuşi să dea de urma lui Dany.

Dany era fiul ei, care îi devenise, în timp, aghiotant. Îl chemase în apartamentul ei, imediat după ce Iern îşi făcuse apariţia, şi îl trimisese să facă rost de cele necesare evadării.

— Mă îndoiesc că vor reuşi să mă prindă, doamnă. În ciuda confuziei create, serviciile tehnice trebuie să îşi vadă mai departe de treabă. Cei mai mulţi dintre invadatori par a fi oameni de rând, deloc familiarizaţi cu rutina de aici. Cine dintre ei ar da atenţie unui individ care ar deschide, calm, o uşă şi ar ieşi afară, îmbrăcat cu un costum de altitudine? Ar fi convinşi că respectivul are de îndeplinit vreo muncă în exterior.

— Dacă ar pleca împreună cu tine, ai avea un însoţitor, un tovarăş de arme. Şi numai Zhesu ştie câtă nevoie ai de aşa ceva!

— Nu. Vă mulţumesc, dar credeam că am lămurit această problemă. S-a întors, fără ca nimeni să-şi fi dat seama, în dormitorul său de burlac. Dacă mâine ar fi dat dispărut, dumneavoastră vi s-ar cere socoteală.

Tess dădu din cap.

— Ai dreptate. De fapt, Iern, te-ai dovedit mai deştept decât, sincer, m-aş fi aşteptat. Asta îmi întăreşte dorinţa de a rămâne aici şi de a face tot ce-mi va sta în putinţă pentru tine, în Consiliu.

— Sunteţi curajoasă, doamnă, aşa cum, sincer, mă aşteptam, căci, altfel, n-aş fi venit la dumneavoastră.

Profilul ei sever se întoarse către o fotografie a răposatului ei soţ.

— Încerc să fac aşa cum Arie şi-ar fi dorit.

Iern intră în dormitor, unde fusese depus echipamentul, şi vru să tragă draperia.

— E o tâmpenie, îi spuse şefa sa. Las-o aşa, ca să putem sta de vorbă cât timp te îmbraci. Îţi promit că n-am să trag cu ochiul, dacă eşti chiar atât de ruşinos.

— Ei bine... Iern izbucni în râs. Doamnă, trebuie să vă mărturisesc că, atunci când am ajuns întâia oară sub comanda dumneavoastră, am regretat diferenţa de vârstă existentă între noi. E oare o crimă pedepsită de Curtea Marţială, să visezi cu ochii deschişi la superiorul tău?

— Ştiam asta, îi răspunse ea calmă, şi m-am bucurat, dar m-a bucurat şi diferenţa de vârstă şi de rang dintre noi. Nu mi-ar fi plăcut să mă ştiu prezentă în colecţia ta de trofee. Tonul îi deveni dintr-o dată sobru. Între noi fie vorba, Iern, cred c-a sosit timpul să te maturizezi. Mă întreb dacă dezastrul în care te-ai băgat n-a fost cumva şi din vina ta.

Îl cuprinse amărăciunea. Şi eu mi-am pus această întrebare. Dacă propriul meu cumnat s-a alăturat duşmanului, care va 6 atitudinea soţiei mele? Mă gândesc la o mulţime de lucruri pe care le-a făcut ori le-a spus, ori, dimpotrivă, nu le-a spus... Nu. Nu se poate. Se dezbrăcă şi începu să îşi facă de lucru cu costumul de altitudine. În încăperea strâmtă, era nevoit să urce în pat ca să aibă loc să se îmbrace.

Din încăperea vecină, vocea lui Tess continuă:

— Noi, loialiştii, nu vom şti cu adevărat cum trebuie să acţionăm până când nu vom înţelege această situaţie. Nu mă aştept ca mâine să se pronunţe toată lumea în unanimitate. Dar Jovain va fi convingător; nu va fi candid, dar va fi convingător. Şi-a găsit aliaţi în Consiliu şi, fără îndoială, i se vor alătura şi alţii, care nu şi-au exprimat opţiunea până în prezent; vor fi, cu siguranţă, şi unii care nu vor fi mulţumiţi de tine şi vor crede în acuzaţiile lui Jovain... Să nu laşi ca veştile pe care le vei auzi să te doboare, Iern. Fii convins că n-au să fie veşti bune, indiferent cum vor suna ele. Şi nu îţi asuma riscuri nebuneşti. Mă tem că va trebui să aşteptăm să treacă un timp, să vedem ce are să urmeze, înainte de a lua măsuri. Dacă vom putea lua măsuri.

Iern îşi trase partea interioară a costumului pe picioare şi o rulă în sus, pe trup, netezind ţesătura neagră centimetru cu centimetru, astfel încât moleculele ei speciale să îi adere pe corp ca o a doua piele.

— Da, am să mă dau la fund, promise el.

— Poţi să-mi spui unde anume?

— Nu. Asta depinde şi de vânturile din noaptea asta. Dordoyn ar fi ţinutul ideal pentru lupta de gherilă, dar, pentru mine, Brezh-ul prezintă mai multe avantaje. Astea sunt două dintre posibilele alegeri, cele mai evidente, de fapt.

I se păru că o aude încruntându-se.

— Nici să nu te gândeşti să ridici oamenii la luptă, Iern. Oricum, nu încă.

— Nu, nicidecum. Voiam să spun doar că m-aş putea ascunde pe dealurile din Dordoyn, iar ţăranii localnici m-ar ajuta. Poate că ar trebui să fug dincolo de graniţă.

— S-ar putea ca asta să fie cea mai bună idee. Sper să trăiesc să văd speranţele noastre renăscând, adăugă Tess după o scurtă pauză.

După ce îşi acoperi trupul până la gât şi închise şi ultimul fermoar, Iern îmbrăcă o salopetă. Principalul ei rol era acela de a proteja materialul de dedesubt împotriva unor eventuale sfâşieri, care ar fi adus trupul în contact cu cvasividul de afară. Avea şi o mulţime de buzunare, în care Iern se apucă să îndese tot soiul de obiecte de strictă necesitate.

Se întoarse în camera de zi, şi Tess îl ajută mai departe. Picioarele îi erau protejate de şosete groase şi cizme. Îşi trase peste cap un fes tricotat şi abia apoi îşi puse casca, pe care o fixă laolaltă cu costumul de dedesubt. Lăsă viziera căştii deschisă. După ce îşi trecu braţele prin curelele harnaşamentului, Tess îi fixă pe spinare rezervorul de oxigen, după care, conectându-l, deschise şi valvele. Trebuia să respire, dar şi să transpire. Costumul elastic, care avea rolul să îi împiedice sângele să fiarbă, avea dezavantajul de a bloca şi transpiraţia. Cu ajutorul valvelor, vaporii de apă eliminaţi prin porii feţei şi scalpului aveau să fie rapid eliminaţi, împiedicându-l să moară de căldură.

Paraşuta care urmă la rând nu era de tipul standard pe care îl purtau muncitorii când ieşeau în exterior. Căderile din aerostat fiind destul de rare, aceştia beneficiau doar de un instructaj verbal, nu de un antrenament practic care ar fi cerut prea mult timp. Iată de ce echipamentele lor erau, în mod necesar, foarte simple. Dany îi adusese un set de tipul celor preferate de paraşutiştii experimentaţi, care se încumetau, uneori, să sară direct din aerostat.

Şi Iern o făcuse o dată, cu ani în urmă. Tess auzise şi îl chemase la ordin, făcându-l cu ou şi cu oţet şi interzicându-i categoric să mai repete acea cascadorie: „Am cheltuit o avere antrenându-te, iar ieri ai riscat să-ţi împrăştii mădularele pe suprafaţa a jumătate din Domeniu, doar de dragul aventurii!", îl certase ea.

Azi e cu totul altceva, gândi el. Îşi trase mănuşile etanşe, iar ea i le ridică până la coate.

Tăcură, rămânând nemişcaţi, unul în faţa celuilalt.

— Ei bine, spuse el într-un târziu, cred că ar fi bine să plec. Vă mulţumesc pentru toate.

Zâmbetul ei tremură când îi răspunse:

— Ai grijă cum te întorci, băiete. Sper să am parte de nepoţi şi aş vrea să se bucure de ceea ce am avut parte şi noi. Se ridică pe vârfuri şi-l sărută fugar pe obraz. Drum bun, Talence Iern Ferlay. Ai grijă de tine.

Mai îngrijorat decât se arăta, plecă. Ea îi făcu semn cu mâna, din uşă.

Luând colţul, porni hotărât înainte. Viziera, pe jumătate coborâtă, era menită să îi ascundă chipul, în cazul în care cineva întâlnit în cale ar fi putut să îl recunoască. Nu întâlni pe nimeni. Ostrovul Ceresc se închisese în sine, în aşteptarea zorilor.

Un paznic în uniformă verzuie păzea ieşirea spre platforma C-3. Văzându-l pe Iern, ridică puşca.

— Opreşte-te! strigă el, şi ecourile răsunară pe culoarul pustiu. Unde mergi? întrebă el nervos, cu un pronunţat accent eskuara.

— Afară, să-mi fac datoria, îi răspunse Iern. Dă-mi voie să trec.

— Ai vreun permis?

Iern era pregătit să lovească cu cuţitul pe care îl ţinea în buzunar, gata să ucidă. Nu avea voie să rişte să greşească în atacul său. De fapt, ar fi preferat să nu fie nevoie de aşa ceva.

— De ce-aş avea nevoie de vreun permis pentru o operaţiune de rutină?

— Ce vrei să faci?

Iern slobozi un oftat îndelung elaborat.

— Uite ce e, compadre... Dincolo de uşa aceea nu se află o platformă de andocare, amplasamentul unui laser ori cine ştie ce altă minune pe care tu ţi-ai putea imagina că aş avea de gând să o sabotez. Nu e decât o mică platformă de observaţie. Am sarcina să inspectez cât de mult pot din suprafaţa învelişului exterior. De aici, voi merge la platforma următoare, apoi la următoarea... Razele ultraviolete şi ozonul deteriorează materialul. Vrem să înlocuim fiecare panou înainte să se ducă naibii. Intervenţia voastră de azi ne-a dat peste cap programul de verificare. Modificările de presiune de la apusul soarelui ar putea genera solicitări neprevăzute. Şeful meu mi-a ordonat să mă asigur că nimic nu este pe cale să plesnească. Acum, ai de gând să mă laşi să-mi fac treaba?

Santinela se grăbi să se dea la o parte.

— Da, du-te, du-te.

Iern se prefăcu a fi nepăsător. Minţise, de fapt, doar când pretinsese că mergea la lucru. Se mulţumise să îşi moduleze glasul, astfel încât să pară o treabă urgentă, şi omisese să spună că, media de viaţă a unui panou fiind de zece ani, inspecţiile se efectuau o dată pe an, folosindu-se instrumente de precizie, şi nicidecum noaptea. Îi sugerase paznicului că fisurarea unui panou ar fi putut duce la prăbuşirea Ostrovului Ceresc, deşi acest lucru nu era valabil nici măcar pentru sfera interioară. Mişcarea exterioară a aerului ar fi dus automat la desfăşurarea unei prelate adezive, suficient de rezistentă pentru a împiedica scăderile notabile de presiune până la efectuarea reparaţiilor. Strămoşii încorporaseră o mulţime de factori de siguranţă în construcţia lor.

N-au prevăzut însă trădarea.

Iern îşi închise viziera şi ieşi. O dată afară, petrecu mai multe minute admirând priveliştea, pe care o vedea, de-aici de sus, poate pentru ultima oară.

Spre răsărit, luna plină îi apărea uimitor de strălucitoare în oceanul de întuneric. Puzderie de stele umpleau restul boitei, iar puntea galaxiei unea cele două margini ale orizontului. Dedesubt, nu vedea nici un nor, iar Canalul, Golful, lacurile şi fluviile luceau ca argintul viu în lumina lunii. Pământul nu era decât un mozaic de cenuşiu şi negru, mai îndepărtat şi străin decât îi păruse vreodată a fi.

Tot străină îi părea şi sfera opalescentă a aerostatului căzut pradă cuceritorilor. Suprafaţa sa strălucea palid; nervurile îi amintiră de forma plină a unui sân greu de lapte, brăzdat de vinişoare albăstrii şi, prin asociere, îşi aminti de mama sa şi înghiţi în sec. Energia solară stocată peste zi menţinea în stare de plutire uriaşul adormit, în acelaşi loc, viu. Când mâinile sale atinseră balustrada, simţi briza stârnită de cele două reactoare şi îşi închipui că le aude huruitul surd care, vreme de opt veacuri, luptase împotriva vuiturilor stratosferei.

Se scutură înfiorat, de parcă tocmai ieşise din apa unui râu îngheţat.

— A venit vremea, flăcăule, mormăi el.

Melancolia i se risipi şi simţi fiorul plăcut al nerăbdării. Ce salt se pregătea să facă!

Încălecă balustrada, rămânând câteva clipe în echilibru, după care sări.

La început, i se păru că visează. Plutea, lipsit de greutate, de parcă n-ar fi avut trup, în tăcere, scăldat în lumina lunii. Făcu o tumbă lentă, şi Pământul îi dispăru din câmpul vizual, făcând loc globului alb dinspre care căzuse. Oare auzea, într-adevăr, aerul şuierând sau acesta era încă prea rarefiat? Era, cu siguranţă, atât de frig, încât probabil i-ar fi îngheţat şi ochii în orbite, însă costumul îi ţinea de cald. În vreme ce o parte a trupului visa, cealaltă făcea calcule, mecanic, aşa cum plămânii respiră fără să fie conştienţi ori inima bate. Adevăratul său eu se risipise în nemărginirea înconjurătoare.

Trebuie să îmi prelungesc căderea liberă până când voi atinge zona cu densitate atmosferică normală, căci, altfel, paraşuta nu-mi va servi la nimic, se va mototoli şi va atârna în urmă-mi ca o coadă, în vreme ce eu voi cădea arzând, ca un meteorit. Dar când anume să o deschid? Dacă o voi face prea târziu, trupu-mi va lua foc de la frecarea cu aerul, şi-am să ajung jos rumen ca o friptură bine gătită. Trebuie să o fac la aproximativ cincisprezece kilometri altitudine, însă, data trecută, am avut la dispoziţie instrumente pentru a măsura înălţimea... Trebuie să aproximezi, păsăroiule, şi să acţionezi în consecinţă.

Trase de un mâner, şi prima paraşută zvâcni şi se deschise, iar corzile-i deveniră rigide. Harnaşamentul îl strânse brusc, ca un corset. Atârnă inert o vreme, până când îşi adună puterea necesară pentru a învinge durerea. Am aşteptat prea mult. Mâine voi fi plin de vânătăi. Dar voi fi liber!

Gândul acesta sfârşi prin a-l readuce la realitate. Dând uitării frumuseţea sălbatică a peisajului, se concentră, redevenind aviatorul care-şi caută un loc de aterizare. Ducea lipsă de date precise, dar nimic nu îl putea împiedica să observe. Începu să manipuleze corzile, cu o bruscheţe războinică. În general, în stratosferă, vânturile bat dinspre est, dar aceasta era ultima direcţie pe care ar fi vrut să o urmeze. Le putea contra în oarecare măsură, manevrând judicios, şi, odată intrat în troposferă, putea parcurge zonele de înălţime în moduri diferite. Putea să restrângă paraşuta şi să cadă mai repede în zonele cu vânturi nefavorabile, deschizând-o larg, acolo unde curenţii aveau să îi fie prielnici, şi lăsându-se dus de aceştia.

Ostrovul Ceresc se legăna deasupra sa. Trupul parcă îşi recăpătase din greutate, şi auzea limpede un şuierat. Trecuse în împărăţia cu hotare nevăzute a aerului. Stelele se stinseră una câte una, până când cele rămase formară contururile constelaţiilor familiare. Smuci din nou corzile, navigând cum putea mai bine. Canalul şi marea nu mai ocupau acum întreg orizontul. Aha! Prinsese un vânt dinspre sud-est. Trase din nou de corzi.

Îşi luă inima-n dinţi şi trase de un alt mâner. Paraşuta se desprinse şi rămase plutind undeva sus, cu corzile fluturând ca tentaculele unei meduze. Căzu ca o piatră. De astă dată, nu mai era plutirea dulce din stratosferă; cădea în gol, despicând aerul. Cea de a doua paraşută se deschise, frânându-i prăbuşirea.

Riscase mult, era conştient de asta. Cu prima paraşută, ar fi ajuns jos în siguranţă, deşi n-ar fi avut mare lucru de făcut în privinţa hotărârii locului de aterizare. Cea de a doua paraşută era un model mai modern, inspirat de cele ale maurailor, un obiect fragil şi complicat, cu eleroane, ventile şi supape, cu crăpături şi aripioare, foarte asemănător cu deltaplanul. Paraşuta aceasta nu trebuia să fie deschisă decât la câţiva kilometri deasupra solului.

Îl mustră conştiinţa pentru că îşi asumase un asemenea risc. Mulţi oameni contau pe el... Tess, Dany... Prietenii şi supuşii săi... Faylis?... Ei bine, dacă avea să dea greş, avea să dea greş şi gata. Important era că putea să folosească această paraşută pentru a ajunge în Brezh, ţinutul de baştină al mamei sale şi al său.

Trase un chiot de-i ţiuiră urechile.

...Ateriză lin, pe un drum pe care şi-l alesese. Cizmele sale stârniră praful de un alb cenuşiu. Pe marginile drumului, copacii foşneau în bătaia unei brize slabe şi rouă de pe firele de iarbă strălucea în lumina lunii. Dezbrăcându-se, simţi răcoarea nopţii şi trase cu sete în piept miresmele umede ale pământului. În depărtare auzi ţipătul unei cucuvele.

Trebuia să scape de partea compromiţătoare a echipamentului. Înaintă o bună bucată de drum în pădure şi, cu un cuţit, săpă o groapă nu prea adâncă în care îşi îngropă paraşuta şi costumul de corp. Îşi păstră salopeta şi cizmele. După scoaterea însemnelor, puteau trece lesne drept veşmintele unui muncitor cu ziua.

Apoi o luă înainte, pe drum. Avea cât de cât idee cam pe unde se găsea. Destul de curând, drumul avea să intersecteze o cărare care ducea la ruinele unui castel abandonat cu câteva sute de ani înaintea Judecăţii. Pustnicul care locuia acum acolo avea să îi dea adăpost şi avea să păstreze tăcerea în privinţa trecerii sale.

Luna se ridicase mai sus. Strălucea mult mai tare decât Ostrovul Ceresc, pe care razele soarelui nu-l mai scăldau deja de multă vreme.

XI

Veştile ajunseră la urechile Ronicăi Birken curând după ce traversase fluviul Seyn, întorcându-se din ţinuturile de dincolo de Rhin. Un bac cu zbaturi îi trecuse, pe ea şi cei cinci tovarăşi ai săi, împreună cu căruţa şi caii lor, pe malul stâng. Încălecară şi porniră la drum, pentru a parcurge cei trei sau patru kilometri care mai rămăseseră până la Fonteynblo.

Alek Zaksun dădu pinteni calului său până când ajunse în fruntea convoiului, lângă femeia care îi conducea.

— E o seară frumoasă, nu-i aşa? remarcă el.

Ronica privi în jur. Copacii de pe marginea drumului, arini şi fagi în marea lor majoritate, formau un coridor umbros, în vreme ce, printre frunze, ultimele sclipiri ale soarelui trimiteau raze verzi-aurii. Nu mai era cald, dar miresmele verii încă mai stăruiau. Drumul era plin de pietriş, care scrâşnea sub copitele cailor şi roţile căruţei. În frunziş, se auzea ciripitul vesel al păsărilor. O cuprinse un dor fugar de casă, dar Laska era departe, dincolo de Pol, iar sălbăticia ei nu aducea nici pe departe cu acest crâng domestic din mijlocul Domeniului.

— Da, e frumos, încuviinţă ea.

— Ce-ar fi să ne petrecem ziua de mâine odihnindu-ne? propuse Alek. Ne-ai mânat ca pe o herghelie de cai sălbatici.

— Ar fi fost o nebunie să întârziem pe drum, îi replică ea. Ştii bine acest lucru.

Se corectă, în sinea ei: Poate că nu era nevoie să ne grăbim când ne aflam printre barbarii din răsărit. Păreau a ne venera şi nu dispuneau de arme de foc. Ceea ce era de nesuportat acolo erau condiţiile în care călătoream, imposibile, aproape ca în vremea Osândei. Dar allemanii din vest, pe jumătate civilizaţi, n-ar fi stat prea mult pe gânduri înainte de a ne jefui. N-am vrut să zăbovim, pentru a nu le da idei. Faptul că prada lor i-ar fi ucis, de cum am deschis containerele, constituie o slabă consolare.

— Acum suntem în siguranţă, insistă el. Am fost cel puţin de-o săptămână încoace. Şi totuşi, nu ne slăbeşti o clipă, Ronica. De ce atâta grabă?

— S-ar putea să fie nevoie de noi pe navă.

— Dacă ar fi fost aşa, căpitanul Karst ne-ar fi dat vreun semn, nu crezi?

Ea se văzu nevoită să-i dea dreptate. Afară, în pustietate, fuseseră izolaţi, dar aici, lucrurile stăteau cu totul altfel. Oriunde pe cuprinsul Domeniului, până şi cel mai prăpădit cătun dispunea de un radio-receptor public. Timp de o oră din douăzeci şi patru, Ostrovul Ceresc îşi consacra releul transmiterii mesajelor, în schimbul unor taxe, acestea fiind recepţionate şi transcrise la birourile de poştă, unde erau păstrate până la sosirea destinatarilor. Mikli o obligase să memoreze o serie de fraze codate. Până în prezent, nu recepţionase nimic şi nici nu se aştepta să primească vreun mesaj până la întoarcerea în Kemper. Poate că nici acolo nu o va aştepta nimic nou, dacă el avea să fie plecat, ocupat cu obişnuitele-i maşinaţiuni.

— Să nu uităm că Domeniul e un conglomerat de state, fiecare avându-şi propriile reguli, îi reaminti ea lui Alek. Până acum, am trecut cu bine de fiecare post de control, dar, pentru ei, suntem o bandă de străini, suspecţi din principiu, şi dacă lenevim prea mult pe drum, am putea stârni curiozitatea nedorită a cuiva.

— Şi ce dacă? Ne-ar citi documentele şi nu s-ar lega la cap făcând probleme unei expediţii de recuperare arheologică în beneficiul unui Consvator, nu-i aşa?

Recuperare... Patru focoase cu plutoniu intacte, de pe anticul câmp de bătălie din Lanţul Czechy, ocolite şi temute de localnici, care habar nu aveau că încărcătura letală a altor rachete, sfărâmate ori ruginite, se infiltrase în întreaga biosferă terestră...

— Oricum, nimeni n-are să se lege de noi, continuă Alek. Nici una dintre jurisdicţiile pe care le avem de străbătut nu e dedată la prea mare stricteţe. Au trăit în pace de secole încoace, iar noi suntem pentru ei ca o boare de aer proaspăt. Crede-mă, Ronica, eu cunosc aceste ţinuturi.

Din nou, Ronica fu silită să-i dea dreptate. Fără el, expediţia ar fi fost dintru început sortită eşecului. Ronica se putea descurca în traversarea unui râu năvalnic sau a unei mlaştini, a unor munţi abrupţi sau păduri de nepătruns, hrănindu-i şi găsind adăpost pentru însoţitorii ei. În cazul în care dădeau de bucluc, era capabilă să se transforme într-un comandant militar priceput, aşa cum şi făcuse de vreo două ori, punându-i pe atacatori pe fugă. În sfârşit, se pricepea, ca nimeni altcineva, să dea de urma obiectelor pe care le căutau. Nu cunoştea însă deloc Franceterr-ul, ca să nu mai vorbim de mozaicul de triburi de la estul Domeniului. Cât despre cunoştinţele ei în ceea ce priveşte limbile yurrupane, acestea se limitau la un angley sumar şi un francey şi mai şi, învăţate la bordul navei după plecarea din Seattle. Alek Zaksun petrecuse ani buni aici, pe continent, în calitate de antropolog. Vorbea fluent francey-ul şi numeroase dialecte alemane, ba chiar şi câteva limbi shlavice. El era cel mulţumită căruia drumul lor printre barbari se încheiase cu bine, şi tot lui îi datorau aflarea a numeroase amănunte care aduseseră succesul expediţiei lor de cercetare.

— Ei vezi, ce ne împiedică deci să ne oprim o zi sau două în Fonteynblo? întrebă el. E un loc minunat, şi la fel sunt împrejurimile. Dacă nu vrei să te gândeşti la noi, gândeşte-te la sărmanele animale.

Ronica privi în jos. Văzu capul plecat al calului ei şi simţi cum acesta abia îşi mai târa copitele. Simţi înţepătura vinovăţiei. Are dreptate. Le-am impus un ritm dur, iar de-acum, nu mai e nevoie. Acasă nu tai niciodată vreun copac şi nu ucid nici un animal, fără să-i şoptesc: "Iartă-mă, frate, am nevoie de tine." Trebuie oare să extenuez aceste sărmane creaturi doar fiindcă eu vreau să ne grăbim... Încotro? Nici măcar nu sunt sigură de asta. Şi totuşi...

— Fie, se hotărî ea. Rămânem, dacă nu ne aşteaptă nici un mesaj.

— Excelent! Ai să vezi, n-o să-ţi pară rău. Îşi mână calul şi mai aproape, până când genunchii li se atinseră, şi îi cuprinse mâna, fără ca cei din urma lor să-i poată vedea, în penumbră. Am să-ţi arăt împrejurimile. Vinurile locale sunt minunate, mâncarea e delicioasă, priveliştile sunt interesante, iar crângurile sunt ideale pentru un picnic şi...

Îşi lăsă glasul să se stingă, dar nu-şi retrase mâna.

Ea avea impresia ca atingerea aceea o ardea, dar nu îi îndepărtă mâna. Pulsul i se acceleră. Simţi ceva ca o crampă, dar altfel decât cele pe care le simţea când îi venea ciclul sau când era bolnavă. Pe furiş, îl privi cu coada ochiului. Nu semăna cu ceilalţi însoţitori, bărbaţi duri şi îndesaţi, soldaţi şi mecanici de meserie. Zvelt şi având trăsături limpezi, era mereu bine îmbrăcat şi proaspăt bărbierit, chiar şi în cele mai grele condiţii. Conversa sclipitor şi avea mereu grijă să-i amintească de faptul că era nevoită să rămână castă numai de dragul menţinerii disciplinei expediţiei.

Drace, mă simt ca şi cum niciodată n-aş fi... Îşi aminti de tentaţiile ce se iviseră pe drum, mai ales după ce începuse să înţeleagă câte ceva din limba băştinaşilor. I-ar fi fost uşor să se furişeze, nebăgată în seamă, cu vreun băştinaş chipeş, şi nimeni n-ar fi aflat niciodată nimic. Problema era însă că nu dispunea de imunitate la numeroasele şi păcătoasele boli endemice care afectau populaţiile acelea, şi nu toate puteau fi vindecate cu antibiotice. (În acea seară ameţitor de frumoasă, se strădui să alunge amintirea câmpiilor pârjolite şi presărate cu ruine, a oamenilor schilozi şi ştirbi, care, la nici patruzeci de ani, îşi aşteptau deja moartea, a copiilor scheletici în jurul cărora roiau muştele. Din ceea ce citise, rezulta că est-yurrupanii erau rasa cea mai înapoiată din întreaga omenire.) Spera că şi oamenii ei se abţinuseră cu stoicism, în aşteptarea deliciilor oferite de Franceterr. Era convinsă că Alek o făcuse.

Nu sunt o târfă nesătulă. Pot să mă lipsesc de sex oricât de multe nevoie, chiar şi luni întregi. Viaţa nu constă numai dintr-atât. Însă... Zâmbi, în sinea ei. Recunoaşte, Ronica. Ai vrea să faci dragoste. De ce n-ai face-o aici? Mângâie grumazul calului. Era cald şi aspru sub palma ei. Curaj, prietene. Mâine vei avea parte de odihnă. Numai Domnul ştie cât demult o meriţi.

Alek îi lăsă mâna, căci ieşiseră din pădure şi în faţa lor apăruse oraşul.

Precauţi, apucaseră pe drumul dinspre nord, ca să nu fie văzuţi venind şi plecând, de agenţii maurai care împânziseră Domeniul, ca şobolanii. Priveliştea aceasta era cu totul nouă pentru Ronica. Văzând atâta frumuseţe, exclamă „Minunat!" şi bătu din palme, încântată.

Arcul întunecat al pădurii se întindea spre dreapta. În rest, cât vedeau cu ochii, erau numai vii, livezi şi pajişti, ferme, legate

Între ele prin drumuri străjuite de plopi. La ferestre începuseră să se aprindă luminile. Oraşul se înghesuia între ruinele zidurilor palatului, măcinate de timp, dar păstrând, cu toate acestea, o graţie inefabilă. Cerul era limpede, violet către răsărit, albastru cenuşiu deasupra şi verzui către vest, unde soarele tocmai apusese. Spre sud-vest, Ostrovul Ceresc avea dimensiunile lunii pline care avea să răsară destul de curând. Rândunele treceau ţipând vesel, şi în depărtare se auzea un clopot, dând glas răcorii nopţii născânde.

— Da, murmură Ronica. Oh, da.

Plescăi din buze şi îşi îndemnă cu blândeţe calul. Alek rămase în continuare alături, iar din urmă se auzi tropotul celorlalţi şi scârţâitul osiilor căruţei.

Străzile erau pietruite, iar caldarâmul răsuna sub copitele căilor. Zidurile, construite din gresia care era unul dintre produsele locale, restituiau o parte din căldura acumulată peste zi. Orăşenii erau acum la casele lor, cinând, dar rămăseseră destui şi pe străzi, care să caşte gura la străinii care se grăbeau spre han. Acesta se afla într-o piaţă, în care prăvăliile îşi trăseseră deja obloanele pentru noapte. În centrul pieţii se înălţa releul poştei, dar felinarul din vârful său nu fusese încă aprins. Un difuzor atârna la o oarecare înălţime. Ronica îl depăşi fără să-i acorde atenţie.

Difuzorul prinse viaţă tocmai atunci. Ronica îşi struni calul cu o asemenea brutalitate, încât acesta, în ciuda oboselii, necheză şi cabră. Cuvintele rostite în francey, ce se revărsau din difuzor, nu însemnau nimic pentru ea, însă mulţimea de oameni care ieşiră din case şi umplură piaţa nu prevestea nimic bun.

Recăpătându-şi stăpânirea asupra calului, se apropie de Alek şi îl apucă de mână.

— Ce se întâmplă? întrebă. E ceva grav?

În ciuda întunericului, crezu că îl vede încruntându-se.

— Atenţiune, cetăţeni, începu el să traducă grăbit, abia reuşind să urmărească glasul din difuzor. Urmează un anunţ special din Ileduciel, către întregul Domeniu... Lăsă baltă efortul traducerii cuvânt cu cuvânt şi îi spuse în unglish, abia reuşind să se facă auzit în vacarmul celor ce se înghesuiau roată, sorbind cuvintele oratorului de departe. A avut loc un soi de lovitură politică. Vorbeşte de un soi de criză, de o urgenţă... Cere tuturor să-şi păstreze calmul, dar... Nu e nimic limpede, dar e clar că acolo, sus, şi-a băgat dracul coada.

Ronica îşi recăpătă aproape imediat stăpânirea de sine.

— Pornim imediat către Kemper, spuse ea. E preferabil să nu mai întârziem în oraş. Numai Yasu ştie ce s-ar putea întâmpla. Vom poposi undeva mai încolo şi vom mânca ceea ce ne-a mai rămas din raţii. Mâine în zori, vom porni din nou la drum.

Mintea ei făcea calcule precise, de parcă s-ar fi aflat din nou printre vulcani. Nu putem spera că vom putea merge prea repede. Chiar şi cele mai bune drumuri din Domeniu sunt abia nişte poteci, în comparaţie cu autostrăzile din Uniune. Căruţa noastră e uşoară, dar tot e o povară prea mare pentru sărmanele noastre animale, ce stau să-şi dea sufletul. Poate că vom reuşi să facem un schimb undeva, să luăm animale mai odihnite, chiar dacă de calitate inferioară. Mai avem cam o săptămână de drum până la Kemper. N-am putea scurta oare acest interval măcar cu o zi? Vom încerca, asta-i sigur.

Îşi scoase sabia, nu din dorinţa de a lovi în localnicii înspăimântaţi, ci pentru a-şi spori autoritatea, astfel încât ei să îi deschidă calea.

— Să mergem, băieţi! strigă ea. Daţi-i bice!

2

Cu doi ani în urmă, un detaşament al Inspectoratului Maurai îşi făcuse apariţia în Kenai, stabilindu-şi o bază şi folosind oraşul ca punct de plecare pentru cercetări care aveau să dureze o lună, în regiunea respectivă. Susţineau că au motive să creadă că se pregăteşte o încălcare a tratatului, dar nu precizaseră de ce natură era aceasta, fiindcă, după cum recunoscuse şeful lor, în faţa stăpânului sălaşului, Benyo Smith, nu erau siguri în legătură cu informaţiile primite. Deşi comportarea lor nu ieşise niciodată din limitele corectitudinii, străinii fuseseră întâmpinaţi cu răceală şi nu beneficiaseră de nici un ajutor demn de acest nume. Laskanii îşi manifestau independenţa chiar şi faţă de Uniunea de Nord-Vest, iar resentimentele lor faţă de Înaltul Comisariat erau chiar mai aprige decât ale celor din sud, unde acesta ajunsese să facă parte din viaţa de zi cu zi. Situaţia se acutizase îndeosebi de la moartea înaltului comisar Ruori Haakonu; succesorul său manifesta aceleaşi intenţii bune, dar îi lipsea farmecul.

În decursul acestei misiuni, inspectorii ceruseră să viziteze munţii aflaţi dincolo de estuarul Cook, o zonă în care în ultimii douăzeci de ani nu pătrunseseră decât puţini aleşi.

— De ce a fost interzisă regiunea cu pricina? întrebă comandorul Okuma Samuelo.

— Nu e tocmai o zonă interzisă, îi răspunse Benyo într-o maurai mult mai fluentă decât unglishul oaspetelui său. Li s-a cerut cu insistenţă locuitorilor să se ţină departe de ea; proprietăţile din regiunea respectivă aparţin în mare majoritate celor din Sălaşul Lupilor, prin moştenire ori prin căsătorii. Cooperarea voluntară este temelia societăţii noastre, ştiţi doar... Tonul îi deveni uşor sardonic. Desigur, mai intervin şi presiunile societăţii. Acestea devin destul de puternice într-o zonă de frontieră, ca a noastră, unde bunăvoinţa reciprocă este o componentă importantă a supravieţuirii. Aşa se face că şi cei care nu sunt membrii sălaşului respectă limitele rezervaţiei. De ce le-ar încălca, în fond? Nu duc lipsă de terenuri, asta-i sigur.

— Nu vă jucaţi cu mine, domnule, spuse Okuma iritat. Ce se întâmplă acolo, de fapt?

— Ştiţi că, după ce proiectul industrial a dat greş, am înfiinţat acolo o rezervaţie naturală. Am făcut-o în semn de prevedere, având în vedere creşterea populaţiei în întregul nord, dar scopul ei principal au fost cercetările ştiinţifice în domeniile ecologiei, geneticii, împotriva cărora, sunt sigur, nu aveţi nimic. Cercetările se fac de către cei din Sălaşul Lupilor, cu ajutor din partea unor indivizi aparţinând altor salaşuri, căci noi suntem cei care avem şi am avut dintotdeauna o tradiţie intelectuală. Vreme de secole, din rândul nostru au provenit majoritatea oamenilor de ştiinţă, a profesorilor şi a comandanţilor militari.

— Mda, militarii..., îl îngână Okuma. La urma urmei, chiar şi-n ziua de azi, structurile sociale sunt paramilitare, nu-i aşa?... Şi care sunt motivele pentru care echipele dumneavoastră ştiinţifice n-au dat mai nimic publicităţii?

Un zâmbet se ivi pe chipul bătrânului.

— Vom fi fiind noi, norrmenii, competitivi în plan comercial, dar nu suntem, cu siguranţă, în domeniile academice. Sălaşul preferă să-şi vadă de ale sale, dând membrilor săi răgaz să îşi aprofundeze cercetările vreme de generaţii, dacă este nevoie, fără să caute neapărat gloria imediată. Şi-apoi, niciodată n-au fost implicate prea multe persoane în acest proiect. Un grup prea mare ar dăuna exact obiectivelor propuse.

— Am motive să cred că în zona respectivă s-au făcut transporturi masive de material, şi nu numai în perioada de început, ci şi în ultimii ani.

— E drept, încuviinţă Benyo. Plasarea de senzori pe un teritoriu atât de vast nu e o joacă de copii. De asemenea, în scopuri experimentale, s-au făcut unele modificări ale peisajului, care au implicat echipament greu. Pe de altă parte, am impresia că aveţi o idee puţin exagerată despre activităţile care se desfăşoară acolo. Probabil aţi auzit despre încărcături care aveau cu totul alte destinaţii. E o greşeală scuzabilă într-un ţinut îndepărtat, atât de diferit de ţara dumneavoastră. Îşi scutură scrumul din pipa masivă. Uitaţi care-i treaba, domnule comandor, continuă el. Înţeleg că doriţi să vedeţi toate astea cu propriii dumneavoastră ochi. E-n regulă. Se poate rezolva şi asta. Daţi-mi doar câteva zile, ca să vă pot recruta câţiva ghizi. Anticipă obiecţiile interlocutorului său şi se grăbi să adauge: Nu, nu. Veţi putea merge oriunde doriţi, şi mă îndoiesc că am putea schimba mare lucru în câteva zile, nu-i aşa? Ghizii vor fi la dispoziţia dumneavoastră pentru a vă ajuta, a vă da explicaţii şi pentru a vă ţine departe de orice pericol. Zona aceea e primejdioasă. Există riscul producerii unor avalanşe şi alunecări de teren. Am vrea, de asemenea, să prevenim orice interferenţe în mediul natural. Sunt convins că veţi fi de acord cu mine, în această privinţă Federaţia dumneavoastră este favorabilă ştiinţei, ca şi Uniunea, de altfel.

Okuma şi tehnicienii săi nu găsiră nimic care să le dea de bănuit. Cert e că întâlniră o lume sălbatică, nemărginită, total străină de ceea ce cunoscuseră până atunci. Îşi dădură seama cât de uşor puteau pierde urma — urma a ce? – şi că, în alte condiţii, s-ar fi descurcat mult mai bine. Scurta iarnă subarctică se apropia de sfârşit. Începuse sezonul ploilor, al lapoviţei şi vânturilor puternice, iar zilele erau din ce în ce mai scurte. O echipă care lucra ceva mai la est le semnală prin radio că descoperiseră urme ale unor activităţi clandestine recente, lângă Yakutat. Era, se pare, o încercare de a construi o aeronavă mai rapidă şi mai eficientă, cu o rază mai mare de acţiune decât i se permisese Uniunii, prin

tratatul de pace, să posede. Un proiect de o asemenea anvergură putuse sa fie mutat în grabă în regiunile neexplorate ale Yukonului sau chiar, printr-o înţelegere secretă, în teritoriile Mong ale naţiunii Chukri...

Inspectorii părăsiră Kenai-ul şi nu se mai întoarseră. La despărţire, Okuma îi spuse lui Benyo, cu amărăciune în glas:

— N-am de ales, trebuie să mă încred în onestitatea dumneavoastră. Dacă vreun alt sălaş, altul decât cel căruia îi aparţineţi – cel al Pescăruşului, al Castorului, al Răzbunătorilor ori al Ienupărului, cine le mai ştie... – ar pune la cale ceva ilicit, dumneavoastră n-aţi şti, aşă cum nici membrii de rând ai sălaşului respectiv habar n-ar avea. Nu pot decât să vă implor ca, în cazul în care, din întâmplare, aţi afla vreo informaţie, să puneţi deoparte patriotismul şi să vă gândiţi la binele omenirii, da, al vieţii pe Pământ, şi să ne anunţaţi.

Replica fu amabilă.

— Nu vă invidiez, domnule comandor. Nu-i uşor să porţi de grijă întregii lumi.

În cei doi ani care urmară, bubuiturile şi cutremurele zguduiră ţinutul mai des decât oricând. Vulcanii se trezesc, spuneau localnicii. Dar nici unul dintre ei nu era geolog. Un expert din Sălaşul Lupilor se adresă locuitorilor oraşului, la o întrunire, abordând acest subiect. Cu condiţia să fie precauţi, nu aveau de ce să se teamă, le spuse acesta. Dacă vedeau o lumină strălucitoare şi nu auzeau nici un zgomot imediat dinspre munţii de dincolo de estuar, era preferabil să se adăpostească şi să îşi ferească ochii.

Erupţia surveni într-o dimineaţă, fără vânt, a verii. Peste noapte, se lăsase ceaţa, o ceaţă atât de deasă, încât cei care îşi croiau drum pe străzi după ivirea zorilor, păreau a fi strigoi iviţi din neant. Casele erau doar umbre, luminile din ferestre doar pete de lumină, şi nu se vedea la doi paşi. Dinspre ape răsuna înfundat vuietul monoton al unei sirene de ceaţă.

Deodată, negura fu străpunsă de o izbucnire strălucitoare, alb-albăstrie. Aceasta deveni şi mai puternică, lărgindu-se, un fulger globular enorm, un adevărat soare. Cei ce nu ascultară de avertismentul specialistului şi priviră într-acolo ar fi suferit arsuri ale retinei, dacă n-ar fi fost norul care învăluia cerul, pământul şi marea; aşa, îşi acoperiră imediat ochii, şi umbrele dansară dinaintea lor multă vreme. Cei ce se aflau cu spatele spre sursa de lumină văzură un curcubeu inelar imens formându-se în ceaţă, ca o poartă deschisă pe neaşteptate.

O a doua explozie avu loc, dar aceasta fu mult mai slabă, căci izbucnise la o înălţime mult mai mare. Apoi auziră zgomotul. Chiar şi la o distanţă atât de mare, forţa ei strivi solul şi aerul, trimiţând fiori până în măduva oaselor oamenilor, cutremurându-le inimile şi trezind spaime ancestrale.

Apoi se stinse. Fuioare de ceaţă se învârtejiră şi liniştea coborî, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Bărbaţii şi femeile schimbară priviri uluite — erau vii şi nevătămaţi — şi se grăbiră să-şi liniştească odraslele îngrozite. Un eschimos care îşi păstrase calmul şi îşi numărase pulsul estimă că vulcanul care erupsese se afla la o distanţă de circa o sută de kilometri. Tot el fuse cel care emise părerea că acesta scuipase în văzduh, o dată sau de două ori, o mulţime de lavă topită, care avea să facă marea să fiarbă dacă avea să cadă în apă sau avea să facă prăpăd, dacă avea să lovească uscatul.

Într-o încăpere de dincolo de estuar, îngropata adânc în pământ, directorul Eygar Dreng şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi cercetau cu febrilitate o serie de instrumente.

— Merge, spuse el. Pumnii i se încleştară şi pieptul i se umflă cu mândrie, în vreme ce lacrimile i se prelingeau pe obraji. Pe cele Şapte Tunete, şi cât de bine merge!

Prin radio, un mesaj codat fu adresat către trei nave aflate la mare distanţă. Căpitanii acestora anunţară vestea oamenilor lor, care izbucniră în urale, îmbrăţişându-se şi aruncându-şi caschetele în văzduh înainte de a se întoarce la treabă. Foarte curând, sperau ei, unul dintre aceste echipaje avea să aibă a naibii de multă treabă.

3

O dată ce mesele erau date la o parte şi scaunele erau aşezate pe rânduri, Sala Charles devenea auditoriul Ostrovului Ceresc sau încăperea în care se întâlneau seniorii clanurilor. Aşezate pe pereţi, steagurile lor acopereau picturile murale cu scene istorice, iar caleidoscopul lor colorat devenea fundalul pe care se desfăşurau însemnele aroganţei şi solemnităţii simbolurilor centenare. Aşteptând pe scenă, conştient de micimea sa în faţa draperiei albastre brodate cu aur, Jovain se simţea mai singur decât oricând.

Răsunară trâmbiţele şi se făcu linişte. Capelanul rosti o invocaţie, preşedintele Consiliului Administrativ deschise întrunirea cu o cuvântare formală. De jos, din sală, seniorii îşi aţintiră privirile asupra lui Jovain.

În afară de oamenii săi, în sală se mai aflau şase sute de oameni, bărbaţi şi femei, reprezentanţi aleşi ai clanurilor. Se aşezaseră pe grupuri, despărţite de spaţii libere având vreo doi metri lăţime. Acustica sălii era foarte bună; se auzeau şoapte pe ici, pe colo, dar acestea nu făceau decât să sporească impresia de linişte solemnă. Cei de faţă erau îmbrăcaţi fie în veşminte somptuoase, de orăşeni, fie în costume specifice regiunilor din care proveneau, unii chiar în uniforme militare. Îi asemănau doar emblemele cu stemele clanurilor, purtate la vedere, pe umeri. Cei mai mulţi erau de vârstă mijlocie, câţiva erau vârstnici, şi câţiva tineri (ca şi Iern, blestemat să fie, bastard nenorocit, acolo unde se ascunde!), dar pe feţele tuturor se citea aceeaşi nerăbdare şi atenţie. Cel mai aproape erau cei din clanul Talence, care aveau dreptul la cuvânt, dar nu şi la vot, în alegerea căpitanului. Trăsăturile unora dintre aceştia exprimau o asemenea ostilitate, încât se grăbi să caute din priviri, în celelalte douăzeci şi nouă de grupuri, chipurile celor despre care ştia că aveau să îl sprijine. Aerul proaspăt venit dinspre ventilator părea a îngheţa în contact cu pielea sa.

Încetează! îşi spuse. Ai un destin de împlinit. Iar când preşedintele îl prezentă şi el înaintă spre podium, curajul, voinţa şi încrederea îi reveniră. E drept, nu era aşa cum îşi închipuise. Nu se aşteptase la nervozitatea care îl măcina, la îndoielile şi gândurile sâcâitoare despre detaliile pe care nu trebuia să le uite, la ghimpele pe care îl simţea în coaste, la sudoarea rece şi urât mirositoare care îl năpădise, la amintirea nopţii trecute şi la durerile de cap datorate somnului agitat. Dar se întâmplă oare vreodată ca totul să decurgă aşa cum ţi-ai închipuit?

N-avea nevoie de un discurs scris. Pe podium se afla un microfon. Se apropie de acesta şi începu:

— Domnule preşedinte, onoraţi seniori, membri ai clanurilor şi locuitori ai Domeniului, daţi-mi voie, în primul rând, să vă mulţumesc sincer, din inimă, pentru răbdarea dumneavoastră. Este o ocazie fără precedent, şi, deci, îmi este de două ori mai greu...

Nu erau doar sunete fără noimă. Maimuţele comunică folosindu-şi mâinile, iar oamenii, prin intermediul cuvintelor. Aceste preliminarii erau menite să îl ajute să-şi găsească ritmul, să-şi adune puterile, şi începea deja să simtă fiorii exaltării. Mă îndoiesc că am s-o mai dezamăgesc pe Faylis, deseară!

În ceasurile care aveau să urmeze, avea să înfrunte o adevărată furtună şi să o îmblânzească. Cine mai avusese vreodată de înfruntat o asemenea provocare de la Ziua Judecăţii încoace, când, în vreme ce fumul radioactiv învăluia lumea întreagă, Charles Talence îşi îndemnase oamenii să lupte mai departe? Oare chiar îi simt sufletul unindu-se cu al meu? Nu, ar însemna să mă amăgesc de unul singur; niciodată nu m-am pregătit pentru aşa ceva. Filosofâa geeană nu este de acord cu această credinţă; e drept, nici nu o interzice...

— Voi trece direct la subiect, la datele practice ale situaţiei în care ne aflăm. Ostrovul Ceresc este în primejdie. De fapt, întreaga noastră civilizaţie... Printr-o acţiune decisă, am eliminat unul dintre pericolele imediate care ne pândeau. Dar altele, mai grave, ne aşteaptă de acum înainte... În acelaşi timp, ne stau la dispoziţie o mulţime de şanse, de care vom putea profita dacă vom reuşi să ne organizam. O serie de ascultători îşi scoseseră carneţelele şi instrumentele de scris. La sfârşit, avea să aibă de înfruntat tirul întrebărilor lor. Mă văd nevoit să îmi prezint umilele scuze, pentru felul în care am pătruns, ieri, aici. Până acum, pacea, sanctitatea Ostrovului Ceresc n-a fost nicicând tulburată. Singura mea scuză este că, dacă nu interveneam, împreună cu oamenii mei de încredere, tulburarea aceasta ar fi fost mai tragică, de mii de ori mai gravă. N-am îndrăznit să vă consult înainte de a interveni. Era esenţială prezenţa unor forţe înarmate, dar aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Un căpitan ar fi putut ordona aşa ceva; dar noi nu aveam încă un căpitan. Distinsa adunare de faţă ar fi cerut, cu siguranţă, dovezi, ar fi dezbătut chestiunea, căutând cea mai înţeleaptă soluţie; între timp, însă, inamicul ar fi putut lovi oricând. Vă întrebaţi, desigur, cine este acest inamic. Daţi-mi voie să rezum ceea ce am aflat, am dedus şi am presupus. Mai târziu, voi putea da detalii. Dovezile vor fi prezentate unor persoane demne de încredere, alese de către acest Consiliu.

Acum, se umflă talazul, îndreptându-se spre ţărm!

— Sântem obişnuiţi să privim Espayn-ul ca o naţiune unită, condusă de un guvern monolitic. Cu toate acestea, cei care cunosc mai aprofundat acest subiect ştiu că nu este deloc aşa. Este o naţiune adunată laolaltă cu forţa, recent... Poziţia mea la frontieră şi legăturile pe care le am dincolo de ea... facţiunile... o conspiraţie... informaţii ce mi-au fost aduse de organizaţii şi indivizi care iubesc pacea...

S-ar putea să fi fost doar o exagerare, recunosc. S-ar putea să fi fost doar un vis de mărire al câtorva ambiţioşi, cărora le lipsesc mijloacele de a şi-l pune în aplicare. Nu sunt sigur şi nu am de unde să ştiu acest lucru. Dar n-am îndrăznit să îmi asum un asemenea risc. Vreme de zeci de generaţii, ne-am complăcut în refugiul nostru aerian. Am uitat că o mână de oameni curajoşi ar putea găsi oricând modalitatea de a-şi pune planul în aplicare. Astăzi suntem din nou în siguranţă... pentru o vreme, cel puţin. Aş vrea să menţin această siguranţă pentru vremurile care vor veni. Dacă doriţi, ne puteţi trimite acasă, pe mine şi pe oamenii mei. Dar vă rog: n-o faceţi înainte ca noul căpitan să ne înlocuiască, dând inimii noastre, Ostrovul Ceresc, o pază pe măsură. Poate că în acest moment ar trebui să mă retrag, lăsân-du-vă să deliberaţi în continuare. Dar n-o voi face, căci vreau să vă copleşesc. Porunciţi-mi să plec, dacă asta vă e dorinţa. Dar mai întâi, amintiţi-vă cine porunceşte celor înarmaţi.

Aşadar, vă cer încă puţină răbdare. V-am spus adineauri că pericolul pe care l-am evitat a fost doar unul dintre valurile pe care trebuie să le înfruntăm înainte de a ajunge la ţărm. Am încredere că veţi hotărî că bunăstarea Domeniului vă cere să mă ascultaţi până la capăt. Politeţuri, întrebări şi argumente răsunară din sală. Susţinătorii lui Jovain îşi învăţaseră bine rolurile. Simpatizanţii şi nehotărâţii li se alăturară, aşa cum fusese prevăzut. Vă mulţumesc din suflet. Ceea ce am de spus e la fel de complex precum lumea însăşi, acea lume schimbătoare, primejdioasă, dar plină de speranţe, de care nu vom reuşi să ne ascundem printr-o nouă Epocă a Izolării. Felul în care am fost la un pas de dezastru... Vorbesc despre asta axiomatic, fără alte comentarii, ca de un fapt dovedit – ne-a dovedit că şi noi riscăm pieirea, ca orice alte civilizaţii din istorie, ca întreaga societate umană, în Războiul Judecăţii. Dar această pieire nu este inevitabilă. Avem alternativa de a ne făuri noi înşine propriul viitor...

Pericolele pot veni chiar din propriile noastre rânduri. Cazul... multstimatului... Talence Iern Ferlay este grăitor în acest sens. Sperasem că voi putea dovedi, în faţa sa, în faţa acestei distinse adunări, că militarismul său şi tehnolatria ar închide orice posibilitate de cooperare cu acele elemente din Espayn care vor să ne fie prietene. În locul unei dezbateri civilizate, el a ales însă atacul criminal asupra unor oameni nevinovaţi, fugind apoi de răspundere. Doamnelor şi domnilor, nu sunt psihiatru. Nu eu sunt cel care trebuie să îl judece şi să diagnosticheze boala de care suferă el. Dar vă întreb: poate echilibrul dintre pace şi război să fie hotărât de acest om?

Ca să nu mai vorbim de favorurile pe care le hărăzea Federaţiei Maurai, acest colos care, de prea multă vreme, asupreşte lumea...

Să cultivăm relaţii apropiate cu Uniunea de Nord-Vest, care e dornică să se elibereze de jugul impus de maurai. Fă-i să râdă puţin! S-a afirmat despre mine că aş fi un credincios geean. E drept, sunt de acord cu o parte a mesajului geeanismului. Mulţi dintre dumneavoastră sunt de aceeaşi părere. Dacă a încuraja Uniunea de Nord-Vest, care este o societate industrială, nu neapărat în calitate de aliat sau ceva asemănător, ci ca o contragreutate a Federaţiei Maurai, care este o societate ecologistă, înseamnă a fi credincios geeanismului, daţi-mi voie să afirm că nu aşa ceva credeam eu că înseamnă a fi geean.

Să nu scap nimic despre emisarii norrmeni care m-au căutat şi au lucrat alături de mine. Mărunţelul acela, Mikli Karst... Îşi făcea de lucru în Europa încă înainte ca espaynienii să mă fi contactat. Se vorbea despre cineva care ar fi căutat explozibili nucleari... Din câte ştiu, erau doar zvonuri. S-ar putea să găsesc rapoarte în această privinţă în dosarele secrete ale Căpităniei. Voi afla curând.

Pentru a supravieţui, de dragul a tot ceea ce poate să aducă bun umanităţii, Domeniul trebuie să înceteze a mai privi spre interior şi să înceapă a mai privi şi în jurul său. Trebuie să devenim o putere mondială, dar nu pentru a stăpâni, ci pentru a contribui la menţinerea păcii...

Seniorii pot să aleagă, dacă doresc, un căpitan slab, care să nu fie în stare să îşi asume prerogativele funcţiei. S-a mai întâmplat acest lucru de două ori în istoria noastră...

Dar atunci, nici un soldat nu a ocupat Ostrovul Ceresc.

Cu toată umilinţa, plecându-mă în faţa trecutului şi a speranţei pentru viitor, îmi ofer serviciile spre binele Domeniului.

4

Printr-o ironie a sorţii, Terai şi Wairoa se aflau în drum spre Pymy când aflară veştile. O lună petrecută pe drumuri, ascultând şi stând de vorbă, sub acoperirea lor de negustori aventurieri, le dăduse indicii despre ceva ce se pregătea în acei munţi. Zvonurile auzite de alţi agenţi, din alte părţi ale Domeniului, indicaseră aceeaşi direcţie de urmat.

Terai şi Wairoa adunaseră ei înşişi majoritatea datelor. Folosind tot soiul de trucuri, Terai se pricepea de minune să intre în vorbă cu localnicii, fie ei ţărani sau aerogeni, cu cei ale căror afaceri îi determinau să viziteze diverse regiuni. O dată sfârşite discuţiile referitoare la propria lor afacere, relaxându-se la un pahar de vin, orienta conversaţia spre subiectele care îi interesau cu adevărat.

„Desigur, noi mauraii nu deţinem monopolul asupra vizitării ţării dumneavoastră. Am auzit că au trecut pe-aici, de curând, prospectori sau chiar turişti, veniţi tocmai din Merica!" „Erau cumva misionari mong?" „Atât de mulţi vin din Nord-Vest? Vorbiţi serios? Mă surprinde!" „Ştiţi cumva dacă sunt interesaţi de anume regiuni? Aş vrea să ştiu la ce concurenţă m-aş putea aştepta." „Vă mulţumesc, domnule, pentru amabilitate. N-o să vă uităm, după ce ne vom fi stabilit în această regiune. Şi dacă se întâmplă să treceţi cumva prin N'Zealann..."

Între timp, Wairoa rămânea tăcut, observând totul cu simţurile sale aparte şi analizând cele remarcate, cu mintea sa deosebită. Făcea acelaşi lucru şi când hoinărea pe străzile unui oraş, aparent fără ţintă, ca orice nou-venit. Fizicul său stârnea şuşotelile şi curiozitatea unora, dar reuşea mereu să afle ceea ce dorea de la ei, căci erau cu toţii vulnerabili în faţa talentelor sale. Citea cu nesaţ ziare şi reviste, asculta emisiunile transmise la radio, acordând atenţie îndeosebi subiectelor legate de transportul maritim şi de circulaţia mărfurilor.

Mozaicul faptelor începea să ofere date concrete. Mikli Karst umblase nespus de mult prin Domeniu, contactând îndeosebi aristocraţi, dar punctul de maxim interes pentru el şi acoliţii săi părea a se găsi undeva în Pyrny, poate chiar dincolo de aceştia.

— Sunt prea puţini pentru a urzi ceva de unii singuri, fu de părere Terai. Sau mă înşel?

— Nu e nevoie de mult catalizator pentru a iniţia o reacţie, îi răspunse Wairoa. Există în sud un magnat pe nume Talence Jovain Aurillac. Ar trebui să facem cercetări în ceea ce-l priveşte.

— De ce?

— Îţi aminteşti poate că am auzit de el în câteva rânduri. Limbajul trupului părea să sugereze că ar fi mult mai important decât pare a fi, la prima vedere. De ce s-a retras, de doi ani încoace, într-un virtual exil? Ce s-a întâmplat între el şi acel Iern Ferlay despre care se spune că ar avea şanse să devină căpitan? E doar o presupunere, dar cred că trebuie să aflăm mai mult despre acest subiect.

O presupunere, gândi Terai. Să fie oare vorba de o logică a subconştientului? Nu ştiu; dar presupunerile lui Wairoa valorează mai mult decât demonstraţiile argumentate ale altora.

— Fie. Vom cerceta şi în această direcţie.

Dacă ar fi călătorit prea repede pe o direcţie precisă, ar fi trezit bănuieli. Terai umbla în zigzaguri largi şi leneşe, fie cu trenul, fie pe calea aerului, fie pe drumurile în general execrabile ale unei ţări în care vehiculele terestre mecanizate erau destul de rare. Avea întâlniri cu figuri proeminente ale comerţului local. Era volubil şi amabil, când se interesa de posibilele cereri de copra, corali, produse de maricultură, fibre sintetice, celule bacteriene pentru producere de combustibil şi alte asemenea. Prietenii celor întâlniţi se arătau domici să îl cunoască, iar printre ei se aflau adesea şi membri ai Clanurilor. Era invitat în casele acestora, vizita zonele pitoreşti, ba chiar mai făcea şi câte o bucurie vreunei fete, în aşternut. Nu considera acest lucru drept o infidelitate faţă de soţia sa, aflată la antipozi, şi, cu siguranţă, nici ea nu l-ar fi considerat ca atare. Între timp, „secretarul" său, Wairoa, stătea deoparte, observând şi analizând cele văzute şi auzite.

Veştile despre lovitura întreprinsă de către Jovain îi ajunseră din urmă la Toulou.

— Ia te uită. bombăni Terai. De cum fu singur cu Wairoa, îi spuse: Ar fi bine să ne întoarcem imediat la navă. Toţi. Numai Nan Distrugătorul ştie ce-are să se mai întâmple.

— Dar nu va da de bănuit plecarea noastră precipitată, având în vedere că tocmai am sosit?

Câteodată, Wairoa se dovedea uimitor de ignorant în privinţa comportamentului oamenilor obişnuiţi.

— Nu, deloc, dacăa ne arătăm fără sfială temerile. Sântem străini într-o ţară străină şi aşa mai departe. E firesc să ne simţim ameninţaţi. Voi găsi eu o scuză îndeajuns de transparentă, potrivită cu personajul drept care m-am dat. Între timp, tu îi vei contacta pe ceilalţi.

Wairoa încuviinţă şi se puse pe treabă. Una dintre valizele lor conţinea un aparat de radio capabil să activeze un anumit tip de aparate de înregistrare, pe o rază de cinci sute de kilometri. Semnalul era bruiat, astfel încât cei care ar fi dat peste el din întâmplare să creadă că aveau de a face cu un semnal static nedorit. Agenţii care aveau să recepţioneze mesajul fuseseră instruiţi să îl transmită mai departe. Înapoi la Kemper, cât mai repede posibil, fără a vă deconspira!

A doua zi dimineaţă, cei doi maurai urcară la bordul dirijabilului de Renn, capitala Ar-Goat-ului. Acolo aveau să poposească peste noapte, plecând apoi către Ar-Mor, destinaţia finală. Pasagerii stăteau încordaţi, păstrând o tăcere nefirească, în aşteptarea unui nou buletin de ştiri. Nici muzica transmisă de difuzorul din cabină, nici vinul ori mâncarea nu reuşea să îi facă să se relaxeze.

Renn-ul părea gata să explodeze, când poposiră acolo pentru o noapte. Wairoa ieşi să se plimbe prin întuneric, încordându-şi auzul său ieşit din comun şi văzul de pisică, dornic să mai afle câte ceva. În zori, îl căută pe Terai.

— Toată lumea e ori înspăimântată, ori furioasă, îi raportă el.

— Nu mă mir. Niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva, a fost un şoc pentru toată lumea.

— Mulţi cred că Jovain a zădărnicit, într-adevăr, o conspiraţie. În orice caz, vor să creadă asta. Dar, dacă acesta e adevărul, cine sunt personajele din umbră care au pus la cale complotul şi ce mai uneltesc? Mulţi alţii cred că totul nu-i decât o cacialma şi se tem că Jovain le va băga pe gât, cu forţa, geeanismul. Iar alţii... Domeniul nu e deloc un regat unit şi liniştit, aşa cum multă vreme a părut a fi, văzut din exterior. E sfâşiat de rivalităţi şi antagonisme, de ordin social, religios, etnic sau economic. Când nimeni nu ştie la ce să se aştepte, toţi se tem că „ceilalţi" ar putea profita de asta pentru a-şi spori avantajele. Terai se strâmbă.

— Un război civil în regiune e ultimul lucru pe care să îl dorească Federaţia. Domeniul a fost până acum partenerul nostru firesc, interesat în menţinerea stabilităţii lumii... Să sperăm că nu se va ajunge chiar până acolo. Haide să ne luăm micul dejun. Dacă rulada aceea oribilă şi pişoarca de ceai de plante pe care ni le vor servi pot să fie numite mic dejun...

Iată ce le fu dat să audă în timpul zborului către Kemper: Consiliul Seniorilor îl alesese pe Talence Jovain Aurillac în funcţia de nou căpitan al Domeniului.

— Îmi şi închipui scena, îi şopti Terai în limba lor, lui Wairoa. Susţinătorii săi fuseseră pregătiţi să se certe şi să argumenteze, exercitând presiuni în mod organizat, deşi mă îndoiesc că ştiuseră dinainte ce plănuia el. Cei care sunt de acord cu o parte din ideile lui, cu geeanismul ori cu opoziţia faţă de influenţele străine, au fost uşor de convins. Timizii şi laşii s-au aliniat opiniei generale. Presupun că un muntean înarmat constituie un argument îndeajuns de convingător, oricâte asigurări s-a străduit să dea conducătorul lor. Nu cred că a trebuit să se ostenească prea mult ca să îi convingă. Probabil li s-a părut mai prudent să voteze da şi să o şteargă la casele lor.

— Să ştii că a fost ales cu o majoritate simplă, îi atrase atenţia Wairoa. Probabil că n-ar fi putut câştiga, dacă opoziţia nu s-ar fi împărţit între mai mulţi candidaţi.

— Cu siguranţă, n-ar fi câştigat dacă Iern Ferlay ar fi fost de faţă. Am auzit că flăcăul acela e deosebit de popular. Ce naiba s-o fi ales de el?

La radio fu prezentat apoi un discurs al lui Jovain. Fu scurt şi conciliant, rugând populaţia să-şi vadă mai departe de treburile de zi cu zi şi promiţând că, în curând, avea să dea publicităţii un program mai amplu, care să slujească nevoilor şi aspiraţiilor întregului Domeniu.

— Ce le mai toarnă! remarcă Terai. Se pare că ne pregătim de aterizare.

De la aeroport, cei doi închinară o trăsură care îi duse la chei, pe malul fluviului. Urcară la bordul lui Hivao. Terai se opri pe punte şi privi în jur.

Nava era o oază de linişte şi culoare, un refugiu paşnic, o cortină trasă în faţa evenimentelor neprevăzute. Învoirile la ţărm fuseseră suspendate, şi toţi membrii echipajului se întorseseră. Îşi petrecuseră majoritatea timpului, de când nava stătea la ancoră aici, nu numai făcând excursii prin împrejurimi, ci şi legând prietenii cu localnicii. Exotismul lor îi ajutase mult în acest sens. Căpitanul navei nu vedea nici un motiv pentru care să le interzică să primească vizitatori. Pe punte răsunau fluiere şi tobe, tropăitul picioarelor care dansau, râsetele vesele ale fetelor care se distrau de minune în braţele marinarilor, sărutându-i şi, uneori, coborând, discret, sub punte. Erau şi bărbaţi printre oaspeţi, marinari şi docheri, în marea lor majoritate veniţi aici să bea, să povestească şi să joace tot soiul de jocuri de noroc. Terai observă unul care stătea deoparte, sprijinit de-o balustradă, care nu semăna cu localnicii: era înalt şi slab, cu părul de culoarea nisipului şi cu o faţă prelungă, ca de cal; cânta la un instrument cu coarde, spre deliciul unui grup de spectatori, oprindu-se din când în când pentru a trage câte o duşcă dintr-o sticlă.

La o oarecare distanţă era amarată nava ce provenea din Uniunea de Nord-Vest, un catamaran prevăzut cu o punte specială pentru un avion, la fel ca şi Hivao. Echipajul ei îi evitase pe maurai, marinarii norrmeni nedovedindu-se sociabili nici măcar când se nimereau în aceeaşi tavernă, în mod evident, con-formându-se ordinelor primite. Pentru Terai, asta însemna că nu erau civili, aşa cum pretindeau a fi, ci aparţineau de marina militară. Cei care erau acum de cart priveau cu jind la sărbătoarea de aici, invidioşi, fără îndoială.

Era o după-amiază caldă şi senină. Valuri mici loveau coca navei, clipocind. O dragă cu aburi trecu pufăind, golindu-şi încărcătura în barja aflată la remorcă; adâncimea bazinului era menţinută constantă. Dinspre docuri veneau mirosuri de păcură. Dincolo de acoperişurile depozitelor, Terai văzu turnurile catedralei şi, gândindu-se la vechimea lor, se simţi ca o insectă care trăieşte doar o zi. Alungă aceste gânduri.

— Avem treabă, îi spuse lui Wairoa.

— Ce anume? se interesă acesta.

— Hmmmm... Deocamdată, aşteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Bănuiesc că Mikli şi ai săi se vor întoarce aici destul de curând. Fie că au avut, fie că nu, de a face cu cele întâmplate, nu pot fi nici ei siguri ce se va întâmplă în continuare. Aşadar, vor căuta să stea aproape de bază, pentru orice eventualitate.

— Ar fi de preferat ca el să nu afle că tu eşti aici.

— De acord. Până când se va întoarce, cred că voi putea dispune de o libertate de mişcare deplină, dacă nu-mi voi folosi numele adevărat.

— Ce-ai de gând să faci?

— Am stat deja de vorbă cu notabilităţile locale. Mă îndoiesc că mai-marii oraşului ar putea avea vreun amestec în complot, nu-i aşa? Dar nava aceea de colo se află în port de cel puţin şapte luni, nu? Oamenii de rând sunt atraşi de norrmeni şi-au avut timp să stea de vorbă cu ei. S-ar putea ca aceştia să fi scăpat, pe ici, pe colo, oarece informaţii. Mă îndoiesc că cei din oraş le-au recunoscut ca atare. Dar noi... Terai chicoti. Frumoasă scuză pentru a bântui crâşmele, ce zici?

5

La câţiva kilometri mai la nord de Dulua, în adâncul pădurii, Vanna Uangovna îşi instalase altarul de comuniune. Clarvăzătorii şi clarvăzătoarele nu preferau aceleaşi locuri din care să pătrundă mai deplin, mai repede, în esenţa Geei: unii îşi instalau altarele în vârful unei coline, alţii, într-o peşteră, pe malul unui râu ori în vreun crâng... Vanna îşi dorea mai mult decât un colţ de natură neatinsă, voia un loc în care omenirea să fie pe deplin integrată, un loc în care ea însăşi să încapă, alături de razele soarelui, de aer şi de viaţa măruntă, invizibilă. Aşa poruncise ea cu ani în urmă, şi dorinţa proróchinei fusese împlinită.

Într-o zi, în zori, se îndreptă spre locul acela, nu singură şi nici în fruntea discipolilor ei, cum se întâmpla cel mai adesea, ci având o singură însoţitoare. Aerul era încă rece şi umed, şi fuioare de aburi se ridicau din pământul reavăn, dar aroma pinilor şi cea a ţărânei se împleteau deja în aerul pur. Razele soarelui se furişau printre coroanele veşnic verzi, pierzându-se În umbra acelor subţiri şi strălucind ici-colo, pe o creangă din vârf ori pe pânza vreunui păianjen, udă de rouă dimineţii. Păsările îşi începuseră chemările vesele, ţânţarii bâzâiau în căutarea prăzii, iar o veveriţă se opri o clipă, cu coada-i ca de cometă ridicată, pe o buturugă, chiţcăind. În rest, pădurea era tăcută. Pe jumătate ascunsă de firele ierbii, poteca era moale sub paşii lor.

Lăsând în urmă câmpiile cultivate, cele două merseră în tăcere o vreme, până când Vanna rosti, cu voce scăzută şi blândă:

— Eşti tulburată azi, copila mea.

Jiyan Robbs înghiţi în sec, dar nu-i răspunse. Era o mericană pură sau aproape, era blondă şi mai înaltă cu un cap decât ucheny a sa, iar formele-i generoase se conturau ademenitoare sub rochia împletită din lână şi in. Cu toate acestea, nu împlinise încă şaisprezece ani şi se trăgea dintr-o familie de slugai. Îşi frângea neliniştită mâinile aspre, înroşite de la munca pe care, la porunca administratorului, o presta în casa stăpânului ei.

Vanna încetini pasul şi veni lângă fată, întinzându-i mâna ei albă.

— Spune-mi, draga mea, murmură. Lasă-mă să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-ţi uşura mintea, iar apoi, las-o pe Geea să îţi redea pacea.

— Mi-e teamă... Începu Jiyan, dar nu reuşi să continue.

— Teama trebuie să te slujească, nu să te stăpânească, şi să te poţi descotorosi de ea oricând nu mai ai nevoie de ea. Şi totuşi, nu trebuie să uiţi nici o clipă faptul că realitatea poate fi brutală. De ce ţi-e teamă? S-a purtat cineva rău cu tine? E de-ajuns să-mi spui şi vom pune capăt acestei stări de lucruri.

— Oh, nu, onorată doamnă. Dar... mă tem că nu voi putea să plec de-acasă, până la urmă. Îmi pare rău, rosti Jiyan.

— Poftim? întrebă Vanna, păstrându-şi acelaşi ton calm. Maiorul n-a avut nimic împotrivă, nu-i aşa?

Cei din familia Robbs erau slugaii Kharsovilor, se născuseră pentru a sluji în casa acestora. Nu erau legaţi de vreun petic de pământ, ci erau, de generaţii, orăşeni, mulţi dintre ei ocupând posturi de încredere sau având slujbe care cereau talent. Erau o familie modestă, dar prosperă.

Era firesc ca Bors Kharsov, maior în Cohorta Stelei Albastre, care stăpânea jumătate din proprietăţile ţinutului, să nu fie încântat că trebuia să o lase pe Jiyan să plece. Se plânsese deja de acest lucru; da, era frumos că devenise o discipolă în timpul ei liber — da, da, suntem Una întru Geea, slugai şi soldat laolaltă – dar a o trimite la studii avansate era cu totul altceva. Fie că se arătase ori nu promiţătoare, exemplul ei ar fi putut îndemna şi pe alţii din clasa ei la leneveală... Când Vanna insistase însă, nu îndrăznise să rostească în faţa ei aceste argumente.

— Nu, dar, ştiţi... Fiul său cel mare, Olgh... Oh, onorată doamnă...

Firul poveştii se reînnoda puţin câte puţin. Faptul că Olgh reuşise să o seducă nu era un lucru neobişnuit. Faptul că avea de gând să facă din ea o concubină oficială, după ce avea să se însoare, iar ea avea să fie respectată în casa lui, nu era deloc surprinzător; era la vârsta impulsivităţii. Problema era însă că Jiyan era îndrăgostită cu disperare de el. Nu suporta gândul de a sta departe de el vreme de ani de zile. Dar... dar... fusese dăruită cu har, deja, sub oblăduirea Vannei, începea să înţeleagă ce însemna cu adevărat Unicitatea.

— Vai, biată copilă. Vanna se opri. Uite o buturugă. Hai să stăm jos, dă-mi voie să te strâng în braţe cât vei plânge. E firesc să plângi, să ştii.

Eu ştiu.

O călăuzi pe fată prin exerciţii şi mantre până când liniştea îi reveni, ca o maree călduţă. Nu încercă nici o clipă să o forţeze să ia o hotărâre. Aceasta trebuia să vină de la sine. Vanna spera că decizia ei va fi de partea plecării. Aici, Jiyan n-ar fi avut niciodată pacea de care avea nevoie pentru a căuta adevărul, fără a fi tulburată. Iar pierderea n-ar fi fost doar a ei, căci, astfel, omenirea ar fi pierdut potenţialul unui bun ucheny.

Dimineaţa trecuse când porniră mai departe, ajungând, în sfârşit, la altar. Era o colibă singuratică, într-o poieniţă plină de flori. Iarna, Vanna venea aici încălţată cu cizme îmblănite şi veşminte călduroase, iar percepţiile şi meditaţiile ei deveneau îngheţate, întorcându-se spre în afară, spre universul în care Geea îşi desfăşura dansul neîntrerupt. Vara era anotimpul contemplării vieţii şi a eului, ca un organ în organismul plin de energii minunate al celei dintâi.

Vanna ridică braţele. Păsările veniră spre ea, vrăbii, piţigoi şi sturzi, zburând în jurul capului ei, ca o aură de aripi şi cântec; i se aşezară pe umeri şi în palme, iar atingerea picioruşelor lor gingaşe o făcu să se înfioare. O ciută şi un cerb trecură prin preajmă, neîndrăznind să se apropie prea mult, cum făceau de obicei, lăsându-se scărpinaţi între urechi, căci se temeau de Jiyan. Vannei îi trebuise zece ani pentru a-şi câştiga prieteniile acestea, la fel de valoroase pentru realizarea viziunii ca oricare prietenii omeneşti. Uneori, chiar şi un urs care sălăşluia prin vecinătate consimţea să împartă cu ea murele din tufa de la marginea poienii.

Unicitate, Unicitate, iubire, pace... Îi venea greu să le explice discipolilor că durerea şi moartea erau aspecte ale aceleiaşi unicităţi veşnic evoluânde, că, în vreme ce ea împărţea tovărăşia animalelor pădurii, globulele albe din sângele ei duceau un război cumplit împotriva bacteriilor ucigaşe, şi că acest lucru trebuia acceptat şi înţeles, înainte de a putea spera să înţeleagă şi să cunoască Geea.

Păsările se împrăştiară, trebuia să-şi vadă şi ele de propria lor viaţă. Vanna şi Jiyan intrară în colibă. Aici nu se afla decât o poliţă de stejar şi un bolovan rotund în care fusese săpată imaginea unei mandale. Cele două femei se aşezară în poziţia lotus în faţa lui.

— Azi ţi-aş sugera să alegi o frunză, spuse Vanna, făcând semn din cap spre lăstarii vii din care era împletit acoperişul, prin care pătrundeau razele soarelui, desenând pete aurii. Alege-ţi o frunză, una anume. Închipuie-ţi-o ca fiind centrul cosmosului, aşa cum orice altceva ar putea fi. Vocea ei scăzu, blândă, hipnotică. Observă-i conturul, nervurile, infinitele-i nuanţe, felul în care tremură la cea mai fină adiere. Gândeşte-te la ciclul ei de viaţă, la arhitectura celulelor ei, până la cel mai infim atom, iden-tifică-te cu ea...

În ceea ce o privea, Vanna închise ochii, căutând să simtă, să fie fiecare mireasmă din miile de arome subtile care umpleau aerul înconjurător.

Se adunară norii, mânaţi de un vânt şuierător, acoperind întreaga boltă cerească. Veni ploaia. Ele nu-şi întrerupseră meditaţia. Îşi scoaseră hainele şi ieşiră afară, lăsând lacrimile cerului să le spele. Jiyan învăţase deja să nu ia în seamă frigul.

După ce trecu furtuna şi se uscară, se îmbrăcară la loc. Venise vremea să stea de vorbă. Vanna adună tot soiul de obiecte, pietricele şi frunze, cu ajutorul cărora să ilustreze principiile elementare ale fizicii. Era un subiect dificil pentru eleva sa.

— Trebuie să înveţi noţiunile de bază, dacă vrei să te apropii cu adevărat de Unicitate, îi spuse bibliotecara, aşa cum o mai făcuse de nenumărate ori. Geeanismul nu e doar un soi de misticism smintit, indiferent de ceea ce cred majoritatea celor ce se declară geeani. Poate c-ar trebui să mă exprim altfel: misticismul său izvorăşte din misterul aflat în inima realităţii. Noi nu observăm niciodată lumea din jur cu detaşare. Acest lucru nu este posibil. Funcţiile ondulatorii nu numai că stabilesc limitele cunoaşterii noastre, ci ne transformă într-o parte integrantă a ceea ce studiem. Probabilitatea nu poate fi egală cu unu, înaintea realizării unui experiment. Cream realitatea în aceeaşi măsură în care aceasta ne creează pe noi. Descoperind un licăr de uimire pe chipul fetei, Vanna zâmbi. Da, îţi pare a fi un miracol, aşa şi este. Universul însuşi e un miracol. Ţi-am spus o seamă de vorbe mari, lipsite de semnificaţie. Limbajul cel mai potrivit pentru rostirea adevărurilor ultime este matematica.

I se părea că poate auzi gândurile care bântuiau mintea fetei din faţa ei: Să fie toate acestea mai valoroase decât... El? Pentru a preveni rostirea în minte a unui Nu! Înspăimântat, o luă de mână pe Jiyan, spunându-i:

— Vorbesc prea mult. După-amiaza e pe trecute, iar tu n-ai mâncat nimic de azi-dimineaţă. Ţi-e foame, nu-i aşa? Să mergem acasă.

O rană veche o chinuia. Şi Vanna renunţase la iubire, o dată pentru totdeauna. Căsătoria nu era neapărat incompatibilă cu iluminarea, dar ar fi putut fi. Viitorul iluminării totale avea să fie foarte diferit de prezent şi, poate la fel avea să fie şi căsătoria însăşi. Dar ea n-avea să trăiască pentru a fi martoră la aceste schimbări. Până atunci, fiinţa ei se va fi întors de mult la sânul Forţei Vieţii.

Porniră înapoi cu paşi repezi, fără să schimbe nici un cuvânt. Li se auzea doar răsuflarea şi zgomotul paşilor.

Ieşiră din pădure şi văzură Dulua, cu acoperişurile sale roşii înşirate de-a lungul imensităţii argintii a lacului. La despărţire, Vanna îşi îmbrăţişă discipola şi porni, singură, către bibliotecă. Mai avea de îndeplinit câteva sarcini mărunte şi prozaice înainte de a se duce acasă. Avea să îşi gătească o cină frugală, după care avea să se aşeze într-un fotoliu, cu o carte în mână, ceva uşor, în seara aceasta, un roman istoric sau ultimul roman al lui Chen Yao, dacă sosise între timp de la editură, căci auzise că avea un haz nemaipomenit.

Intrând în clădire, fu întâmpinată în foaier de unul dintre discipoli.

— Onorată doamnă, îi spuse acesta, după ce se înclinase şi îi primise binecuvântarea, a sosit un mesaj pentru dumneavoastră, o radiogramă codată de la înaltul Sanctuar din Chai Ka-Go. Am dus transcrierea în biroul dumneavoastră şi am pus un om de pază la uşă.

Cum?

Vanna îşi încorda voinţa pentru a-şi stăvili bătăile frenetice ale inimii.

— Mulţumesc, Raiho.

Nu reuşea să gândească metodic, cu încetineală filosofică. Adepţii nu comunicau decât dacă era vorba de ceva cu adevărat important, iar mesajul primit provenea dintr-un loc care putea fi definit drept cartierul general al geeanismului. Închizând în urma ei uşa biroului, se aşeză, aplecându-se cu nelinişte asupra hârti-ilor primite.

Un număr scris în susul paginii indica matricea de codare folosită. Putea să descifreze în minte la fel de repede cum ar fi făcut-o din carte. Înmuindu-şi pana în cerneală, începu să scrie. După un minut, descoperi amuzată că scrisese caligrafic.

Zâmbetul îi îngheţă pe buze, pe măsură ce povara mesajului se dezvăluia în întreaga ei grozăvie. La sfârşit, rămase ca o stană de piatră, privind în gol, în vreme ce soarele apunea şi umbrele nopţii se strecurau în ungherele încăperii.

„...către cei care posedă grade principale din toate cele Cinci Naţiuni, cerându-se păstrarea unui secret absolut. Până la noi ordine, nu veţi da absolut nici un semn că aţi fi la curent cu această informare. În cele ce urmează, vi se cere să efectuaţi Exerciţiul Discreţiei...

...cunoaşteţi amănunte despre o cercetare nebunească întreprinsă de o facţiune necunoscută, dornică să descopere materiale fisionabile...

...autorităţile au ordonat monitorizarea seismologică şi radio-logică, pe sol şi în atmosferă... Acest efort nu a fost făcut public, dar Ministerul de Război din Yuan întreţine relaţii confidenţiale cu prorokul Chepa, cerându-i în mod obişnuit sfatul...

...deasupra Chukri-ului. A fost detectată o creştere uşoară, dar măsurabilă, a radiaţiei de fond şi au fost trimise aeronave pentru a colecta mostre... Fără îndoială, produse ale fisiunii uraniului...

...provenienţă necunoscută. N-au existat cutremure de pământ care să confirme. De asemenea, nu credem că a fost o explozie de suprafaţă sau, dacă a fost, a avut loc foarte departe, la vest de noi. Ambele variante ar putea fi corecte...

...Uniunea de Nord-Vest nu constituie unicul suspect. Deşi informaţia nu a fost dată publicităţii, spionajul yuanez a confirmat că beneghalezii erau pe punctul de a pune în funcţiune cu succes un generator, când mauraii au aflat şi au trimis o trupă de comando care a distrus uzina. Este posibil şi ca elemente din Federaţie să plănuiască o revoltă. Domeniul Ostrovului Ceresc pare deasupra oricărei bănuieli, în ciuda potenţialului existent, aşa cum un asemenea potenţial există şi în Espayn, Merica Liberă sau în Meyco, şi poate chiar în unele societăţi tehnologice marginale. Explozia sau exploziile au avut loc la o latitudine mare, dar există destule ţinuturi nelocuite sau ape nefrecventate, în care oricine ar fi putut trimite o expediţie pentru executarea testelor. O asemenea acuzaţie este prea gravă, prea susceptibilă să provoace o reacţie violentă, astfel încât nu ne putem permite să lansăm acuzaţii insuficient verificate...

...guvernele soldaţilor au hotărât ca, deocamdată, să nu informeze conducerile altor ţări...

...aţi fost informaţi deoarece vă aflaţi printre paznicii omenirii. Vouă vă aparţine sarcina de a călăuzi omenirea departe de o nouă Vreme a Morţii şi de o, foarte probabilă într-o asemenea eventualitate, izgonire de către Geea a întregii noastre specii. Din punct de vedere practic, formaţi o reţea care acoperă cea mai mare parte a globului. Fiţi vigilenţi. Dacă credeţi că aveţi vreun indiciu, raportaţi imediat, prin mesaje cifrate...

...oricine ar fi răspunzător de cele întâmplate, trebuie găsit şi anihilat. Sunteţi celulele de apărare ale Geei. Prin voi, acum, acţionează Forţa Vieţii.

...Vanna rămase multă vreme nemişcată în întuneric, singură cu adevărul aflat. Într-un târziu, mototoli hârtiile şi le îndesă în corsaj, pentru a le da foc atunci când avea să ajungă acasă. Le simţea, aspre, în contact cu pielea. Se sprijini cu coatele de masă şi, cuprinzându-şi faţa în mâini, începu să plângă.

XII

Uşa din capul scărilor se deschise şi soarele după-amiezii pătrunse orbitor în sala tavernei Pey-d'Or. O duzină de muşterii ridicară privirile, şi la fel făcu Sesi, de lângă tejghea. Le fu dat să vadă două umbre solide, încadrate de dreptunghiul luminos al uşii deschise. Uşa fu închisă şi picioarele încălţate cu cizme tropăiră pe trepte. Cei doi erau străini, şi asta iscă licăriri războinice în ochii celor prezenţi.

Cei doi se opriră şi priviră în jur. La această oră, clienţii erau, în mare majoritate, marinari din port. Între trupurile lor masive, înveşmântate în haine şifonate de culoare deschisă, patru personaje stârneau bănuieli, nefiind, cu siguranţă, din partea locului. Unul dintre ei era Plik, sprijinit de tejghea, care, până la apariţia celor doi, stătuse de vorbă cu un bărbat scund, cu păr grizonat, tuns scurt, cu nas subţire, având un zâmbet larg, dar, în ochi, o strălucire vicleană. Două bănci mai încolo, un maurai îi făcea curte crâşmăriţei, cu glume şi propuneri ghiduşe; ea chicotea, încurajându-l, când nu era solicitată de clienţi. De unul singur, aşezat într-un colţ, se afla un alt maurai, judecind după bluza, sarongul şi sandalele pe care le purta; era o figură aparte, având trunchiul scurt şi picioarele lungi, părul, un amestec de castaniu şi negru, trăsături neregulate şi pielea acoperită de pete întunecate, dintre care una îi înconjura ochii, ca o mască. Era singurul care nu dăduse atenţie sosirii celor doi.

Aceştia, îmbrăcaţi la fel, în verde, purtau însemnele unor ranguri militare pe mâneci şi emblema unui glob pe umeri. Purtau cască pe cap, iar la centură nu le atârnau doar cuţitul lung şi vâna de bou, ci şi câte un pistol.

Sesi se îndreptă spre ei, în tăcerea stânjenită care se lăsase, zâmbind şi mişcându-şi şoldurile mai mult decât o făcea de obicei.

— Bine aţi venit, domnilor, rosti ea în francey-ul cu accent care o caracteriza. Cu ce v-aş putea fi de folos?

Replica sergentului veni îndată, cu un pronunţat accent de eskuara:

— Ne aflăm aici în slujba Domeniului. Atenţie, toată lumea!

Un muşteriu pe jumătate beat rinji şi spuse, cu glas şovăitor, marcat de băutură:

— Domeniul? Ha? Ce dracu' se întâmplă aici? N-am mai văzut uniforme ca ale voastre, deşi sunt din partea locului.

Caporalul luă cuvântul, iar accentul său era de parcă s-ar fi tras din statul Mamaube:

— Aparţinem unei forţe noi, Garda Terrană. Căpitanul a dat ordinul de înfiinţare a ei.

— La nici două săptămâni după ce şi-a preluat funcţia? mormăi Plik. M-aş mira, zău. Trupele care au ocupat punctele cheie de la sol şi Ostrovul Ceresc trebuie că fuseseră organizate dinainte de glorioasa revoluţie. Ce zici, prietene?

Mikli Karst se aplecă spre el şi-i şopti:

— Da, e un lucru evident, dar nu e cazul să o spui cu voce tare. Înţelegi şi observi foarte multe lucruri, pentru un profan, zâmbi el. Dar nu eşti obişnuit cu chichiţele guvernării centralizate, şi mi-ar părea rău să te văd intrind în vreun bucluc.

Plik se strâmbă, dezgustat.

— Facem ocolul oraşului, pentru a aduce tuturor la cunoştinţă un anunţ important, prea important pentru a fi transmis doar prin radio sau prin ziare. Atenţie!

Scoase din buzunar un document şi începu să citească, rar şi apăsat:

— „Talence Jovain Aurillac, căpitan al Heduciel, către poporul Domeniului, pentru prosperitatea şi siguranţa acestuia:

Ştiţi cu toţii că o ameninţare de dată recentă a impus chemarea de trupe la bordul aerostatului. Acest pericol mai există încă, şi cât timp nu va fi îndepărtat, vizitele având alte scopuri decât cele de necesitate vor fi suspendate. Funcţiunile normale şi serviciile vor fi menţinute în continuare, iar autorităţile statelor, împreună cu locuitorii, vor urma rutina obişnuită până la noi ordine.

Ameninţări şi nesiguranţă ne înconjoară din toate direcţiile... ambiţii contradictorii şi nemulţumiri care ar putea duce la revoltă chiar la noi acasă, naţiuni ostile care îşi acumulează puteri peste hotare. Configuraţia lumii se modifică furtunos, din punct de vedere politic, social, economic, tehnologic şi chiar religios. Deşi îndatorirea mea de căpătâi este menţinerea integrităţii Domeniului, acest lucru nu se poate înfăptui dacă vom îngheţa într-o nouă Epocă a Izolării. Trebuie să fim pregătiţi pentru orice schimbare s-ar dovedi necesară. Unele dintre acestea ar putea să pară radicale. Concluzia evidentă şi imediată este că Domeniul nu mai poate supravieţui dacă va fi la fel de dezorganizat ca până acum. Avem deci nevoie de o autoritate centrală puternică, gata să acţioneze rapid şi decisiv, dacă va fi nevoie. În acest scop, am instituit Garda Terrană, un corp de securitate care este superior oricărei miliţii statale şi e situat la egalitate cu serviciile obişnuite ale armatei, având însă responsabilităţi diferite şi fiind sub comanda directă a căpitanului.

Locuitori ai Domeniului, şi voi puteţi ajuta ţara la ceas de restrişte. Investigarea planurilor şi acţiunilor inamicului continuă în prezent, şi veţi fi informaţi de îndată ce guvernul va primi un raport complet. Între timp însă, anumiţi indivizi importanţi au fost daţi dispăruţi.

Cel care este cel mai căutat în prezent este ruda mea, Talence Iern Ferlay, senior al clanului său şi locotenent-colonel în Forţele Aeriene. Aţi auzit, probabil, despre comportamentul său violent la bordul Ostrovului Ceresc, şi despre presupusa sa evadare, în care a fost ajutat de persoane necunoscute. Deşi ştim că este un personaj care se bucură de multă popularitate, vă informam că este căutat în calitate de martor. A devenit limpede că ştia mai multe decât s-a presupus. Dacă este în viaţă, mărturia să ne va fi de mare folos în urmărirea facţiunilor care vor să ne submineze autoritatea. A-l adăposti constituie un act de trădare. Dacă aveţi cunoştinţă, chiar şi despre moartea sa, informaţi-i pe gardieni, pentru care şi această veste poate constitui un indiciu.

Pe această cale, cer sprijinul tuturor celor care ştiu unde se află. Le reamintesc acestora că datorează loialitate în primul rând faţă de Ileduciel şi căpitanul acestuia. Pentru informaţii care ar conduce agenţii autorizaţi la descoperirea lui Talence Iern Ferlay se oferă o recompensă de cinci mii de aeri de aur."

Sergentul continuă să citească:

— ...amnistiere automată... diferite avantaje... descrierea sa fizică este prezentată în cele ce urmează..."

Între timp, Plik fluieră a pagubă, Mikli îşi mângâie barba, zâmbind, marinarii şi Sesi căscară ochii uimiţi, iar Wairoa continuă să îi observe, netulburat.

La sfârşit, sergentul întrebă, cu un glas ca un lătrat:

— A înţeles toată lumea? Există întrebări?

Neprimind răspuns, pocni din călcâie şi salută. Caporalul îl imită, răcnind:

— Îl servim pe căpitan!

Era un ritual nou, necunoscut până în prezent. Cei doi se întoarseră şi părăsiră localul.

Tăcerea se înstăpâni din nou, până când marinarul pe jumătate beat izbi cu pumnul în tejghea, iscând un zgomot ca o bubuitură de tun, şi urlă:

— Pe Zhesu cel cocoţat pe catarg! Vor să pună mâna pe Călăreţul Furtunii? Numai fiindcă se opune bâlbâielilor geeanilor?

Cel de lângă el i se adresă iritat:

— Ai grijă cum vorbeşti, amice. Eu sunt geean şi sunt mândru de asta!

— De ce? interveni un al treilea. Nu vreau să te jignesc, nu vreau să te provoc, dar spune-mi, ce-ai găsit în geeanismul ăsta?

— Adevărul, asta am găsit, îi răspunse cel întrebat. Bine, nu pricep eu chiar toate chestiile de fineţe şi poate că nu voi simţi niciodată Unicitatea pe pielea mea, dar ştiu că ea există, că e adevărată. La fel cred o mulţime de oameni mult mai deştepţi decât mine sau decât dumneata!

— Asta va urma, fu de părere un al patrulea. A devenit tot mai greu să te înţelegi cu geeanii, dacă nu eşti tu însuţi unul de-al lor ori dacă nu le respecţi credinţa; şi afacerile cele grase cu ei se fac, pe onoarea mea. Daaa, mi-ar prinde bine şi mie ăia cinci mii de aeri. L-am văzut cu ochii mei pe Iern, făcând pe semeţul chiar aici, în birtul ăsta.

— Ţine-ţi gura! strigă cel dintâi. Oricine îl toamă pe Călăreţul Furtunii la duşmanii săi va avea de-a face cu mine. Îşi ridică ameninţător pumnul noduros. Eu sunt din Etang. De n-ar fi fost el, nevasta şi copiii mei ar fi fost morţi acum. Pe toţi dracii, Iern ar fi trebuit să fie căpitan acuma. El n-ar fi fost de acord cu rahatul în care ne zbatem. Fiindcă, ţineţi minte ce va spun, suntem în rahat până-n gât.

— Şi-atunci, unde-a dispărut? întrebă cel de-al doilea. De ce-a fugit? Ce-are de ascuns?

Plik, care adulmecase până atunci mireasma vinului din cupă, se aplecă înspre Mikli Karst şi-i şopti în angley:

— Ce să aibă altceva de ascuns decât locul unde se ascunde?

Norrmenul încuviinţă.

— Stimatul vostru căpitan îmi pare a fi, cel puţin, până acum, un tip care ştie ce vrea. Cred însă că acţiunea lui Iern l-a făcut să forţeze puţin nota.

Plik îl cercetă atent, în penumbra încăperii. Cei doi deveniseră aproape prieteni în vremea din urmă. Lui Mikli îi plăceau cântecele, lui Plik, poveştile despre Uniunea de Nord-Vest, şi fiecare era încântat de cinismul celuilalt.

— Mă întreb ce crezi tu, de fapt, cu adevărat? întrebă cu maliţie poetul. Care-ţi sunt adevăratele scopuri aici, în Uropa? Discreţia ta în această privinţă tinde aproape spre poezie.

Mikli clipi des, cu o falsă inocenţă.

— Am fost cumva mai secretos decât mauraiul de colo? Nimeni nu flecăreşte despre negocierile comerciale sau cvasi-diplomatice pe care le poartă. Distracţia asta ar putea costa scump.

— Dar pari mai puţin îngrijorat de cele întâmplate decât m-aş fi aşteptat să fii, în ciuda faptului că Jovain şi ai lui manifestă o răceală făţişă faţă de naţiunea ta...

— Da, dar sunt şi mai reci faţă de maurai. Mikli îşi aprinse o ţigară şi pufăi de câteva ori, după care continuă: E un paradox interesant, nu-i aşa? Ai fi crezut că geeanii îi vor favoriza pe maurai. Sunt o societate bazată pe ecologie, sunt conservatori, dar toleranţi, în vreme ce norrmenii tind să se fălească cu maşinile lor şi privesc Pământul mai degrabă ca pe un depozit decât ca pe un cămin. Din punct de vedere practic, mauraii pretind o vasalitate a planetei, pe care geeanii şi-ar dori-o pentru ei înşişi, ca să nu mai vorbim de raţionalismul excesiv al maurailor... Şi-apoi, desigur, afirmarea Domeniului ca putere mondială ar submina hegemonia Federaţiei, ceea ce pe noi, cei din Uniune, ne-ar bucura foarte mult. În sensul acesta, s-ar putea să fim în stare să scriem un nou capitol în istoria întortocheată a alianţelor.

— Eu n-aş băga mâna în foc, în privinţa asta.

— Ah, nu e vorba de ceva imediat Jovain nu e pregătit să rupă relaţiile cu nici una dintre părţi, presupunând că ar fi dispus să o facă vreodată. Autoritatea căpitanului îşi are limitele sale, care nu pot fi extinse prea mult peste noapte şi, de asemenea, e firesc să vrea să îşi păstreze opţiunile deschise. Nu mă aştept decât la câteva declaraţii emfatice până în momentul în care îşi va consolida poziţia; între timp, va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a scăpa, într-un fel sau altul, de incomodul Talence Iern Ferlay. Iar în chestiunea prinderii pilotului nostru, a-i ruina reputaţia constituie o cale excelentă. Ai auzit veştile despre nevastă-sa?

Plik încuviinţă, îşi sorbi băutura şi făcu semn să i se mai aducă un rând.

— Nu-i nevoie să-mi repeţi ceva atât de evident, mai ales având în vedere că nu sunt de acord cu tine.

— Zău? De ce anume?

— Recunosc, sunt un beţiv şi un profan, dar unul care-a mai citit câte ceva la viaţa lui şi care, pe deasupra, mai cochetează şi cu poezia. Se spune că doar matematicile pot să descrie perfect lumea fizică. Ei bine, doar poezia şi muzica sunt capabile să descrie lumea umană, căci oamenii sunt cele mai puţin raţionale dintre toate animalele, şi cum altfel le-ar putea fi descrisă nebunia? Plik clătină din cap Nu, bunul meu prieten, căruia tocmai mă pregătesc să-i cer să-mi mai facă cinste cu încă un rând, nu, dragul meu; ai construit o schemă foarte limpede pentru acţiunile viitoare ale căpitanului Jovain, dar îţi dau în scris că n-are să se potrivească. Vezi tu, e prea limpede, prea logică, pentru a fi umană.

— Chiar aşa? Şi totuşi, a fost formulată de către o fiinţă umană. Unde crezi că ai descoperit vreo fisură?

— E o chestiune ce priveşte sufletul poporului, căci fiecare popor îşi are sufletul său care, dacă nu-i nemuritor, e, oricum, a naibii de greu de ucis. Plik ridică din umeri. Nu sunt în stare să îţi explic altfel decât printr-un cântec.

Sesi îşi făcu apariţia. Poetul îi cuprinse şoldurile cu o mână, lipindu-şi obrazul de pântecele ei.

— Mai adu un rând, Frunză-de-Viţă, căci domnul pare dornic să-mi facă cinste.

— Îţi voi face, dacă îmi promiţi cântecul acela, căzu la învoială Mikli.

— Nu pot, îi răspunse Plik. Lucrurile astea vin doar când vor ele. Dacă încerci să îţi forţezi inspiraţia, nu te alegi decât cu bâiguieli jalnice. Dar cântecul ăsta va veni, o simt Mai acordă-mi doar o zi sau două.

— Mi se pare cinstit, spuse Mikli, punând o monedă pe masă. Mai adu-mi şi mie un calvados, frumoaso.

Se auzi un bâzâit. Mikli sări ca ars.

— Ba nu, nu-mi mai aduce nimic.

Dintr-un buzunar al cingătorii scoase un transmiţător radio miniaturizat, îl duse la ureche, ascultă câteva clipe, după care duse microfonul discoidal la gură şi rosti câteva cuvinte în unglish.

Se ridică, spunând:

— Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Să bei şi partea mea, Plik, şi să-ţi fie de bine.

— Aştepţi mesajul ăsta de vreo câteva zile, remarcă angleymanul.

Mikli zâmbi fermecător, în ciuda dinţilor săi oribili.

— Nu e o deducţie epocală. Da, am trimis câţiva oameni în Alemania, în căutare de noi pieţe de desfacere, şi tocmai am fost anunţat că vor sosi curând. Am nişte treburi de rezolvat. Tu ai grijă de cântecul acela şi de fata asta frumoasă.

Plecă. După câteva minute, singuraticul Wairoa îl imită. Ieşind în stradă, se foi în dreapta şi în stânga vreme de câteva minute, aflând încotro o apucase predecesorul său. Dat fiind aspectul său neobişnuit, nimeni nu l-ar fi considerat a fi spion, astfel încât, dacă se menţinea la o distanţă mai mare decât ar fi crezut cineva că îi putea auzi cuvintele şi se prefăcea a nu fi interesat de cele ce se întâmplau în jurul său, putea iscodi în voie.

Reuşi astfel să asiste la intrarea în oraş a unui convoi de călăreţi care însoţeau o căruţă cu coviltir; toţi erau obosiţi, asudaţi şi plini de colbul drumului. Erau conduşi de o femeie înaltă şi blondă. Fură întâmpinaţi de un grup de norrmeni conduşi de Mikli, care îi escortară până la navă, îndepartând ferm şi politicos pe cei curioşi. Caii fură deshămaţi de la căruţă, şi aceasta fu ridicată, cu un scripete, la bord, cu tot cu încărcătură. Deşi era destul de departe, îl văzu pe Mikli entuziasmându-se şi sărutând de mai multe ori mâinile femeii. Dar nu sosirea ei îl bucura atât de mult pe mărunţel, ci ceea ce adusese din expediţie.

În noaptea aceea, Wairoa se furişă, neobservat, la bord. Pasarela fusese ridicată de la chei. În afară de oamenii de cart, pe punte mai fuseseră postate şi alte santinele. Nici unul dintre cei aflaţi pe punte nu observă cârligul învăluit în cauciuc pe care Wairoa îl aruncă din apă, căţărându-se apoi pe frânghia legată de acesta. Se furişă apoi lângă tambuchiul unei dunete şi goliciunea sa bălţată se topi în amestecul de lumini şi umbre. Nu fu necesar să se apropie mai mult de căruţă. Singurul instrument pe care îl luase cu sine era un minuscul generator ultrasonic; era simplu, deloc sofisticat, căci doar el, în întreaga lume, putea să audă şi să analizeze ecourile pe care le percepea acesta.

La fel de precaut precum venise, coborî din nou în apă, dar nu se întoarse pe chei decât în momentul în care o pâclă cenuşie fu adusă de vântul dinspre est. După aceea se grăbi spre hanul unde trăsese Terai.

2

Veni iar noaptea, vântoasă şi răcoroasă. Luna, trecută de cel de-al doilea pătrar, răsărise deja când Plik părăsi clădirea la al cărei demisol se afla taverna Pey-d'Or.

Era aproape treaz şi mergea pe cât de repede îi îngăduia bâjbâitul prin bezna dintre două felinare. Îi era frig, căci nu purta decât o haină uşoară. Cu toate acestea, când lumina lunii îi dezvălui chipul, un zâmbet larg îi îmblânzea trăsăturile. Fredona un cântec despre şuierul vântului, asemuindu-l cu scârţâitul penelului pe hârtie. Auzind un motan de pripas care-i cânta o serenadă unei pisici, izbucni într-un râs zgomotos.

— Noroc, prietene, strigă el, şi ai grijă să mergi până la capăt.

Drumul pe care îl parcurgea în fiecare seară până la casa decrepită, în care îşi închinase o cameră pentru sine şi una pentru cărţile sale, trecea prin piaţeta de lângă Catedrala Sfântului Corentin. Doar luna o umplea cu strălucirea-i albă, el fiind singurul trecător întârziat. Turnurile bisericii se înălţau deasupră-i ca două piscuri gemene de munte, profilate pe cer. Trecu pe lângă aripa de sud-vest, cu paşi care răsunau sec pe pavajul umed de rouă.

— Plik! Stai!

Se supuse, întorcându-se, şi porni încet, curios, în direcţia din care se auzise glasul. Din bezna dintre turn şi zidul bisericii se ivi Iern. Plik se repezi să îl cuprindă în braţe. Iern îi înapoie îmbrăţişarea cu atâta căldură, încât angleymanul abia reuşi să îngaime:

— Te rog. Coastele mele or fi ele ca vai de ele, dar tot ale mele sunt.

— Îmi pare rău. Iern îl eliberă şi făcu un pas îndărăt. Mă bucur... E un cuvânt prea inexpresiv pentru ceea ce simt... Mă bucur atât de mult să te văd. Te aştept de ore întregi. Mă întrebam chiar dacă ai să mai vii vreodată. De când e deschisă taverna atât de târziu?

— N-a fost, dar Sesi s-a îndurat de mine. Asta se întâmplă de obicei, atunci când născocesc vreun poem. Feromoni psihici? Tonul lui Plik deveni mai aspru. S-a întâmplat ca tocmai tu să fii subiectul poemului, bătrâne. Cum ai călătorit?

Îl cercetă, în lumina slabă. Omul Clanurilor purta o bluză ţărănească şi pantaloni din pânză de sac. Trăsăturile îi erau umbrite de o pălărie moale cu borurile late, dar se vedea limpede că era bărbierit de curând, curat şi bine hrănit, arătând chiar mai bine decât poetul însuşi.

— În grabă, îi răspunse Iern. Bănuiesc că ţi-ai dat seama că părăsisem Ostrovul Ceresc cu paraşuta, când Jovain a preluat puterea. În privire îi apăru un licăr de furie mocnită. Ştiam în cine pot să am încredere prin părţile astea şi am călătorit dintr-un loc într-altul, mai ales noaptea. Încă de la început, am fost prevăzător şi mi-am schimbat hainele cu ţoalele astea. Privirea i se întunecă, de parcă un nor ar fi acoperit o rază de lună. N-am îndrăznit să întârzii prea mult nicăieri. Străinii sunt remarcaţi imediat, la ţară, iar vestea sosirii lor se răspândeşte mai repede decât vântul. Aş fi pus în primejdie pe cei care îmi acordau adăpost şi aş fi fost prins curând. Bineînţeles, nu mă puteam duce la mama mea şi la soţul ei; sunt, cu siguranţă, puşi sub observaţie. Kemper mi s-a părut a fi cea mai bună ascunzătoare. E mult mai uşor să-ţi pierzi urma într-un oraş mare, nu-i aşa? Am intrat în oraş după lăsarea întunericului şi m-am ascuns aici, aşteptându-te.

— Mă aşteptai pe mine?

— Eşti singura mea speranţă, Plik. Tu cunoşti fiecare drum şi fiecare bârlog de hoţi din Kemper. Ştii cine-ar fi dispus să mă ajute, de bună-credinţa sau pentru bani. Iern îşi încleşta pumnii, plecând privirea. Ştiu că îţi cer prea mult. Am băut împreună, dar nu ne leagă nici o frăţie de cruce. Nici măcar nu te afli pe pământul tău natal. Dar la cine altcineva m-aş fi putut duce?

Oamenii respectabili, cărora m-aş fi putut adresa, sunt prea bănuitori şi nu se pricep la aşa ceva. Acesta a fost motivul pentru care nu m-am îndreptat spre Beynac şi împrejurimile sale. Nu cred ca va trebui să îţi asumi un risc prea mare. Nu-ţi cer decât să mă prezinţi cuiva care să mă ascundă până când... mă voi hotărî ce-am să fac în continuare. Contam pe tine.

Plik păstră tăcerea o vreme. Vântul îi zburli părul, înfiorându-l. Apoi, cu glas scăzut, rosti:

— Mă îndoiesc că te-aş putea ajuta. Pilotul îl privi cu ochii mari. Nu că n-aş vrea să te ajut, continua Plik. Sunt de partea ta mai mult decât ai crede, Talence Iern Ferlay. Cauza ta e mai presus de tine însuţi, mai presus chiar decât Domeniul. Există ceva transcendent în soarta ta, nu-ţi pot spune ce anume, dar simt asta. Cine sunt eu să stau în calea voinţei zeilor?

Celălalt îl privea, din ce în ce mai uimit.

— Eşti un om ciudat.

— E drept. Aşa am fost dintotdeauna. Altfel, n-aş fi fost în stare să scriu nici un fel de versuri. Ar fi fost doar nişte rime, acolo, fără nici un conţinut. Recunosc, sunt un om ciudat. Zâmbetul său se strâmbă. Problema e că nu cunosc pe nimeni care să merite încredere, spuse el, relatându-i apoi anunţul pe care îi fusese dat să îl audă. Cinci mii de aeri este o avere pentru cei care aparţin acestei clase; ca să nu mai vorbim de avantajele promise. Dar, chiar de-am găsi pe cineva demn de încredere, tot s-ar găsi cineva pe-aproape care să te vândă.

Iern privi în depărtare, de-a lungul străzii cufundate în întuneric.

— Jovain mă vrea mai mult decât credeam, rosti el, accentuând fiecare cuvânt. De ce? Nu eu conduc opoziţia împotriva lui. De fapt, nici nu există aşa ceva, nu făţiş, deocamdată. Da. Dac-aş muri, soţia mea... Da, cu condiţia ca ea să nu afle c-am fost ucis din ordinul lui... A încercat s-o facă o dată acum trei ani.

Plik îl privi, stânjenit, cuprins de un tremur violent, până când Iern îşi aţinti iar ochii asupra sa. Chipul îi era îndurerat.

— Îmi pare rău, murmură poetul. Credeam că ştii.

— Ce să ştiu?

— Despre ea. Poşta merge greu în Brezh, şi puţini au aparate de radio. Dar pe-aici, toată lumea ştie. Cei din clanuri care s-au întors de pe Ostrovul Ceresc şi, mai nou, chiar şi ziarele... Îşi puse mâinile pe umerii prietenului său. Talence Faylis Ferlay trăieşte, fără să se ascundă, cu căpitanul Jovain. A stat lângă el la ceremonia de inaugurare. A dat publicităţii un apel la unitate sub conducerea lui. Ieri a anunţat că a deschis procedura de divorţ. Te acuză de cruzime, infidelitate şi părăsirea domiciliului conjugal. Mâinile îi căzură şi rămaseră, atârnând, pe lângă trupu-i deşirat Iern încremenise. Expresia feţei îi era indescifrabilă, sub borurile largi ale pălăriei. Se auzea şuierul vântului, iar umbrele norilor se mişcau pe caldarâm, părând a-l însufleţi. Într-un târziu, Iern şopti:

— M-am temut de asta. Fratele ei... Dar îmi spuneam mereu că sunt nedrept cu ea, că Faylis n-ar conspira împotriva mea, că n-ar putea să mă trădeze... Se înfioră. Îşi drese glasul şi izbi cu călcâiul în pavaj, de răsună întreaga piaţetă. Târfa! strigă el. Târfă trădătoare!

— Sst! Mai încet, ne-ar putea auzi vreo patrulă de poliţie.

Iern se răsuci pe călcâie, retrăgându-se în bezna dintre turn şi zid. Izbi cu pumnul în zidul de piatră şi, rezemându-şi apoi capul în pumn, îşi închise ochii, ţinându-i strinşi.

Plik nu văzu nimic din toate acestea, căci rămăsese afară, la lumină. Auzi doar cuvintele gâtuite pronunţate de prietenul său.

— Am iubit-o cândva. Şi ea m-a iubit...

Apoi, din întuneric se auzi un suspin adânc, din rărunchi, suspinul unui om care nu e învăţat cu lacrimile.

Iern se întoarse curând lângă el, şi pălăria îi ascundea încă trăsăturile. Spinarea îi era dreaptă şi fruntea sus. Avea un glas lipsit de intonaţie, plat, distant, când îi spuse:

— Iartă-mă. A fost un şoc pentru mine. Probabil c-am să pot fura o barcă şi să o manevrez de unul singur, până în Angleylann sau în Eria. Poţi să-mi dai vreo idee despre ce-ar trebui să fac o dată ajuns acolo?

Plik îşi strânse braţele la piept, străduindu-se să îşi oprească clănţănitul dinţilor.

— Nu, mă tem că nu. Dacă te-ai refugia într-o ţară prosperă, vestea sosirii tale acolo ar ajunge curând la urechile celor de-aici. Dacă te vor aşa de mult, precum se pare, vor veni după tine, indiferent cine sau în ce condiţii ţi-ar acorda adăpost. Te-ai putea da la fund în vreun sat pe jumătate barbar, dar crezi c-ai fi în stare să-ţi porţi de grijă în asemenea condiţii? Nimeni din cei de-acolo nu dispune de mijloacele necesare pentru a hrăni o gură în plus. Şi cum ai putea păstra legătura cu cei care sunt de partea ta aici, în ţară?

— De ce-aş face-o? Ce rost ar avea?

— Trebuie să o faci, e datoria ta, îi răspunse Plik, pe un ton grav. Îţi spun, destinul tău miroase a măreţie, aşa cum înaintea unei furtuni cerul miroase a fulgere. N-am idee ce anume îţi rezervă soarta. Poate că nici ea nu ştie. Poate că n-ai să reuşeşti să salvezi sufletul poporului tău, ci ai să-l distrugi. Ştiu doar că atunci când ceva străin pătrunde într-un spirit – şi, crede-mă, Jovain e posedat de ceva străin – demonii iadului se dezlănţuie.

— Ah, tu şi fantezia ta! exclamă Iern. N-are nici un rost să îngheţăm aici. Ar trebui să găsesc odată barca aceea, ca să nu mă mai prindă zorii pe-aici.

O idee străfulgeră mintea lui Plik. Îl apucă pe Iern de gulerul bluzei ţărăneşti.

— Aşteaptă! Mi-a venit în minte un refugiu care-ar putea deveni şi o bază de operaţiuni pentru mai târziu... Îl trase de ţesătura aspră a bluzei şi o luă din loc, târşâindu-şi picioarele. Haide! Putem să stăm de vorbă şi mergând. Oricum, tot spre chei mă gândeam şi eu să mergem.

Iern rămăsese la fel de ţeapăn, dar îl urmă. Părăsiră piaţeta, apucând-o pe o stradă laterală. Era o ulicioară îngustă, neluminată, cu ziduri înalte de o parte şi de alta. Trebuia să fie precauţi.

— Ia zi, care ţi-e ideea?

— Ai aflat despre cele două nave aflate în port, una din Federaţia Maurai, iar cealaltă din Uniunea de Nord-Vest, nu-i aşa? Stau în port de luni de zile, în vreme ce echipajele lor se tot vântură încoace şi-ncolo pe întreg cuprinsul Domeniului. Cu toţii sunt enervant de secretoşi, dar sunt convins că, oricare le-ar fi obiectivele, ambele grupuri au fost trimise de guvernele respective. Poate că au misiunea de a se spiona reciproc, râse Plik.

Iern izbucni, cu vocea gâtuită de emoţie:

— Da! Pe Marele Charles, cum de nu m-am gândit? Mauraii...

— Nţţ... Eu n-aş face-o, dac-aş fi în locul tău. Am încercat să mă împrietenesc cu marinarii aceia, au fost foarte drăguţi, m-au invitat la tot soiul de petreceri date la bord... Dar nu le-a scăpat o vorbă. Ştiu că tu eşti favorabil strângerii relaţiilor cu Federaţia, dar asta nu-ţi dă dreptul să le ceri o asemenea dovadă de recunoştinţă, încât ei să îşi asume riscul de a-şi compromite misiunea, ascunzându-te. Îţi repet, nu ştim nimic despre adevăratele lor intenţii. Şi-apoi, n-ar avea cum să te ascundă. N-ai putea rămâne ascuns la nesfârşit sub punte, căci vizitatorii, ca mine, de pildă, sunt invitaţi adesea să viziteze nava, iar ei par a fi plănuit o şedere mai îndelungată. Prezenţa unui alb în mijlocul lor ar sări în ochi, precum nasul roşu al unui beţiv.

— Şi-atunci... Cine altcineva? Norrmenii?

— Da. Am reuşit să mă apropii întrucâtva de şeful lor, un păcălici pe nume Mikli Karst. Ceva îmi spune că ar fi dispus să te primească la bord, chiar şi numai aşa, de dragul sfidării. Deşi, cred eu, şi el s-ar gândi la avantajele prezenţei unui membru de vază al clanurilor aerogenilor, în exil. Ţara sa ar putea profita de pe urma ta. Aminteşte-ţi, Uniunea de Nord-Vest are un dinte împotriva Federaţiei Maurai şi ar fi dispusă să îşi asume orice risc, pentru a schimba situaţia. Mai mult chiar, Mikli m-a lăsat să înţeleg, ieri, când am stat împreună la un pahar de vorbă, că se pregătesc să plece curând. Evident, a dus la bun sfârşit ceva important; s-a străduit din răsputeri să îşi ascundă nerăbdarea, dar l-am ghicit. De fapt, a început să rezolve formalităţile: a anunţat căpitănia portului şi aşa mai departe. Pentru azi-dimineaţă, şi-a programat o ieşire pe mare de o zi sau două, pentru a-şi antrena oamenii în vederea marii traversări. Ai câştiga măcar acest răgaz, departe de duşmanii tăi. Câtă vreme nava va mai rămâne în radă, n-ar fi greu să stai ascuns. Te-ai putea chiar arăta din când în când pe punte, dacă te-ai îmbrăca precum unul dintre ei. Tipii ăştia s-au plimbat atât de mult, încât nimeni n-ar observa că eşti nou pe-acolo.

— Eşti destul de convingător, spuse Iern. Dar văd câteva impedimente.

— Te temi c-ar vrea recompensa, nu? Ei bine, Mikli nu e interesat de partea materială a lucrurilor. Se vede clar că îl preocupă cu totul altceva. În cel mai rău caz, te-ar refuza şi te-ar trimite la plimbare. Bag nuna în foc că el este un soi de agent secret, şi n-ar vrea să atragă prea mult atenţia asupra sa. Dar, dacă se va hotărî să te ia la bord, te asigur că nici unul dintre oamenii lui n-are să scoată o vorbă. În felul lor, sunt la fel de tăcuţi ca şi mauraii.

Iern încă mai ezita.

— Te pricepi să răsuceşti cuvintele, dar asta ţi-e meseria, de fapt. Eşti convins că ştii cum să-i judeci pe oameni? Iar eu... Eu sunt pilot şi castelan, atâta tot. Ce ştiu eu despre oameni ori despre politică? De unde-ai scos aiureala asta, Plik? De ce crezi c-aş fi în stare să conduc mai mult decât o escadrilă de aviaţie?

Strada dădea spre chei. Dincolo de catargele care se legănau, de carenele masive, apele sclipeau, în lumina lunii. Felinarele oamenilor de cart păreau stele răzleţe. Vântul se mai liniştise, dar era mai răcoare acum.

Iern privi spre apus, spre cele două nave uriaşe care ocoliseră jumătate din Pământ. Îşi îndreptă umerii şi zise:

— Încercarea moarte n-are. Ia-o înainte.

Nu le trebui multă vreme pentru a fi primiţi la bordul lui Mount Hood. Comandantul navei lăsase oamenilor săi ordine precise să fie informat de îndată, indiferent de oră, de orice întâmplare neobişnuită. După un schimb scurt de replici, paznicii de lângă balustradă coborâră o pasarelă, iar câteva minute mai târziu, Iern şi Plik se aflau în cabina lui Mikli Karst, sorbind din ceştile cu cafea şi coniac.

Era cald aici şi aerul era acrişor, de la fumul ţigărilor gazdei şi cel al pipei de lut a poetului. Iern se abţinu cu greu să nu vânture fumul cu mâna. Fuioarele de fum se învârtejeau, albăstrii, în lumina celor două lămpi. De afară răzbăteau, surd, vuietul vântului, clipocitul valurilor şi scârţâitul punţii. Nava se legăna uşor înainte şi înapoi. Cei trei bărbaţi erau aşezaţi pe o banchetă tapiţată cu piele, în jurul unei mese. Un fişet era fixat alături, iar pe masa de lucru se afla o maşină de scris, ancorată şi ea împotriva raliului. O uşă scundă dădea într-o baie personală. În încăpere se mai afla şi un pat acoperit cu o cuvertură din blănuri de castor şi, de-a lungul pereţilor, o mulţime de rafturi pline cu cărţi. Volumele erau într-o sumedenie de limbi, şi o mulţime erau vechi, nu din veacul dinaintea Judecăţii, căci acelea se distruseseră de mult, în marea lor majoritate, ci chiar mai vechi cu două sau trei secole, din vremea când hârtia şi legăturile erau mult mai durabile. Nu se vedea nici o fotografie, deşi Plik îi spusese lui Iern că Mikli era căsătorit şi avea copii. Singurul obiect personal aflat la vedere era o statuetă, o femeie cu cap de pisică, îmbrăcată într-o rochie împletită. Mikli spunea că o găsise într-o mlaştină de pe malul Nilului, din ruinele unui muzeu.

Stătură de vorbă până când zorii cenuşii se iviră, luminând hublourile.

— Deci, ne-am înţeles, spuse mărunţelul. Te voi duce în ţara mea şi acolo ţi se va acorda azil. Desigur, nu-ţi pot garanta care anume vor fi condiţiile, dar te asigur că nu vor fi foarte severe.

— Cum poţi fi sigur de asta?

— Instituţia aceea bleaga care se cheamă guvernul Uniunii de Nord-Vest nu are căderea de a împiedica un om să intre în ţară, dacă vreunul dintre Sălaşuri îl consideră binevenit. Sunt convins, ştiu că Sălaşul Lupilor te va primi cu dragă inimă. Fără îndoială, acest lucru se va face în mod discret, poate chiar fără ştirea nimănui, dacă va fi posibil. Va trebui să mai ai răbdare o vreme, înainte de a contacta mişcările clandestine de rezistenţă din Domeniu. Dar acestea vor avea nevoie de timpul acesta, pentru a se organiza... dacă se vor hotărî să se organizeze. Nu te teme, colonele Ferlay, între timp, vom ţine departe de uşa ta orice neplăceri.

Plik emise un inel de fum albăstrui şi-l admiră dizolvându-se în pâcla încăperii.

— Planuri omeneşti, remarcă el. Asta-i bine.

Mikli ridică un deget, şi privirile lui îl fixară pe Iern.

— Te rog să mă înţelegi, rosti el. În clipa asta, eşti liber să te întorci la ţărm şi să ne dai uitării. Dar, din momentul în care vei fi acceptat protecţia noastră, va trebui să ne gândim şi la propria noastră siguranţă; asta înseamnă că va trebui să te supui ordinelor. Eşti dispus să o faci?

— Desigur, îi răspunse Iern. Înţeleg perfect situaţia, vă accept protecţia şi vă mulţumesc din suflet.

— Splendid! exclamă Mikli, entuziasmat. În cazul acesta, pot să te anunţ că vei ajunge în emisfera vestică mai devreme decât credeai. Ia aminte, Plik, ăsta nu-i un subiect pentru versurile tale şi nici pentru gângăvelile scăpate la beţie.

Angleymanul zâmbi.

— Voi fi gângăvind eu cu nasul în pahar, dar sper din suflet că ceea ce spun nu e chiar atât de anost. M-ai auzit vreodată flecărind despre ceva ce nu era cazul? Una din calităţile de bază ale unui poet este că ştie ce anume să omită.

Norrmenul îi întoarse zâmbetul.

— Mi-ar plăcea să putem sta mai pe îndelete de vorbă, noi doi. Amândoi suntem dedaţi patimii cuvintelor. Apoi se întoarse către Iern. Azi nu ieşim în larg doar pentru a-i dezmorţi pe marinari. Probabil c-ai observat hangarul avionului de la pupa. Nu avem dreptul să survolăm Domeniul, însă nimeni nu ne împiedică să decolăm după ce-am trecut de linia orizontului. Nimeni nu va şti, dar hangarul va fi gol, când nava se va întoarce din călătoria de probă. Trebuie să trimitem de urgenţă ceva acasă, explică el, aprinzându-şi încă o ţigară. N-are importanţă ce anume.

— Acasă? se miră Iern. Cum aşa?

Mikli pufăi din ţigară, trăgând cu sete fumul în piept.

— Aha, deci ştii care ar fi impedimentele unei asemenea călătorii? Mauraii ne-au impus restricţii cu privire la tipurile de avioane pe care le folosim. Nu există nici un avion care să poată traversa oceanul fără escală decât, cel mult, până în teritoriile pustii de pe ţărm. E umilitor, nu-i aşa? Vom fi nevoiţi să ne aprovizionăm pe traseu.

Iern trecu în revistă, în gând, harta lumii.

— Asta ar însemna să facem o escală în teritoriile mongilor.

Mikli îi aruncă o privire tăioasă.

— Poftim? De ce crezi asta?

Mintea lui Iern prelucra datele la capacitatea maximă.

— Mă îndoiesc că aţi face nebunia de a lăsa o staţie de alimentare cu combustibil nepăzită în sălbăticia aceea. Ispita ar fi prea mare pentru barbarii din partea locului, care s-ar grăbi să pună stăpânire pe ea, jefuind-o de tot ce ar fi de valoare. Şi-apoi, n-aţi fi reuşit să o ascundeţi atâta vreme de maurai. Aşa încât aţi făcut o mică înţelegere secretă cu cineva. Bănuiesc că este vorba de Krasnaya. Poziţia este rezonabilă, având în vedere scopurile urmărite, localnicii nu sunt săraci şi primitivi precum cei din Chukri, nici aroganţi şi pretenţioşi, precum cei din Yuan.

— N-ar strica să te înveţi să fii mai discret, Ferlay, izbucni Mikli, după care, recăpătându-şi stăpânirea de sine, redeveni amabil. Concentrează-ţi mai bine atenţia asupra pilotului. E o tânără fermecătoare care şi-a îndeplinit misiunea în Uropa. Cu toate acestea, nu ţi-aş recomanda ca atenţia ta să depăşească anumite limite. E iute ca o panteră. Reveni la tonul serios. Mă determini să îmi schimb planurile. N-aveam de gând să plec chiar acum. Dar, în lumina acestor evenimente remarcabile, dat fiind potenţialul tău, voi veni cu tine. Aş vrea să fiu de faţă şi să am un cuvânt de spus când îi vei întâlni pe conducătorii noştri.

Iern îl privi insistent.

— În fond, spuse Călăreţul Furtunii, ţi-ai cam încheiat şi tu misiunea, în mai mică sau mai mare măsură, cel puţin pentru moment. Altfel, nici o clipă nu te-ai fi gândit să pleci. Iar lovitura de pe Ostrovul Ceresc înseamnă, pentru tine ca şi pentru maurai, un avertisment. Nu veţi întreprinde nimic pe cuprinsul Domeniului pina când nu veţi fi lămuriţi din ce parte bate vântul.

Mikli izbucni într-un râs zgomotos.

— Minunat! Felicitări! Ai întru totul dreptate. Nu este plăcut ceea ce spui, dar ai perfectă dreptate. Se ridică în picioare: Ei bine, ce-ai zice să o chem acum pe Ronica Birken, pilotul nostru, şi să comand ceva pentru micul dejun? Am avea timp să ne cunoaştem mai bine în timp ce am lua masa. Apoi, întorcându-se spre cel de-al treilea bărbat din încăpere. Hmmm... Plik, nu-mi place să încalc regulile ospitalităţii, dar cred c-ar fi mai bine pentru noi toţi dacă n-ai asista la discuţia noastră.

Angleymanul se întinse, căscând şi zâmbi.

— Ai dreptate. Adevărul este că sunt toropit de oboseală şi, după ce mă voi odihni puţin, va trebui să închei cântecul pe care l-am început.

Iern se foi, stânjenit, pe scaun.

— Cântecul ăsta e cel despre care mi-ai pomenit, cel despre mine?

Plik încuviinţă.

— Da, dar n-ai de ce să-ţi faci griji. E vorba nu atât despre tine, ci despre legenda ta.

— Care legendă?

— A, deocamdată e doar o sămânţă ce stă să încolţească. Dar va creşte şi, de îndată ce se va naşte... Dar poeţii sunt singurii care recunosc dintr-o privire legendele, şi cine stă să îi asculte? Tăcu. Îl îmbrăţişă pe Iern, şi-i şopti la ureche. Drum bun, prinţe. S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată, dar, după ce vei deveni un zeu sau un erou, sau un demon, eu îmi voi aminti că ai fost un tovarăş de beţie grozav.

— Ce naiba tot îndrugi acolo? îl întrebă Iern, răspunzându-i la îmbrăţişare. Mă rog, n-are importanţă. Eşti nebun, dar m-ai salvat şi niciodată n-am să-ţi pot mulţumi îndeajuns. Să ne vedem cu bine.

Plik se îndrepta de şale şi părăsi cabina. Mikli îl însoţi până la uşă şi îi făcu semn omului de pază, care îi permise vizitatorului să coboare pe chei.

Soarele încă nu răsărise, dar lumina zorilor se arăta deja peste acoperişurile caselor. Se mai vedeau doar câteva stele, iar Ostrovul

Ceresc şi luna se îngemănau în ceaţa care se lăsase după ce briza se liniştise. Docurile erau încă pustii. Roua strălucea pe caldarâm şi pe scândurile uzate ale debarcaderelor. Doi pescăruşi mai matinali survolau, ţipând, apa tulbure a fluviului. Aburii respiraţiei lui Plik îi ieşeau albi dintre buze. Grăbi pasul. Degetele lui zgândăreau corzile invizibile ale unei alăute, în vreme ce el fredona, cu glas scăzut, versurile pe care le compusese până atunci

„L-au alungat pe prinţ de pe tronu-i din înalturi,

Vestind venirea unor vremuri noi. Le-au dat numele

străvechi al libertăţii,

Precum, odinioară, Cezar.

Ne îndeamnă sufletele spre noi ţeluri,

Spunându-ne că am scăpat de tiranie,

Ne-ndeamnă să îl renegăm pe prinţ şi ale sale vorbe

Şi să ne închinăm la noua stăpânire."

Glasul îi crescu în intensitate, şi melodia deveni un sunet de trâmbiţe.

„Dar ascultaţi cum sună goarna prăfuită,

Cum tobele bubuie, asurzitoare,

Cum un glas cheamă din morminte ude,

În care oase fremătânde se trezesc la viaţă:

«Vine! Vine! Vine!»

Şi flamura-i de nori scăldaţi de lună

Se desfăşoară peste un ţinut pustiu

În care numai vântul şuier-a furtună.

Strigoii din vechime se ridică,

Spre a-l întâmpina, călare pe aripi de beznă.

Se va întoarce prinţul, aşadar, acasă!"

3

Terai stătea pe puntea navei sale şi urmărea, neputincios, cum norrmenii ridicau ancora. Trecură prin faţa ochilor săi, lunecând, duşi de curent. Soarele de-abia începuse să lumineze pantele dinspre răsărit ale acoperişurilor; razele sale mângâiau flamura alb-verde din vârful catargului, care fremăta, bătându-şi parcă joc de el. Catamaranul nu avea nici o pânză ridicată. Mikli Karst nu aşteptase refluxul, ci-şi cheltuia combustibilul pentru a se îndepărta cât mai repede.

Ce era de făcut? Pentru a suta ori pentru a mia oară, gândurile lui Terai se loveau de un zid. Îşi simţea creierul rănit şi sângerând.

Târfa aceea şi banda ei – sau acei curajoşi patrioţi, depinde din ce unghi privea problema – aduseseră la bord o încărcătură de materiale radioactive. Raportul lui Wairoa nu admitea nici o îndoială. De asemenea, era cert că marfa se îndrepta spre Uniune... Dar unde anume, în acele vaste ţinuturi sălbatice, rămânea o enigmă.

Terai se gândise să îi urmărească, dar, printr-o ironie a sorţii, Mount Hood era mai rapidă decât greoaia monococă maurai. Luase la un moment dat în considerare şi posibilitatea trimiterii unui mesaj radio către N'Zealann, cerând intervenţia Marinei, dar ar fi fost aproape imposibil, căci pe cât de largi erau oceanele, pe-atât de puţine erau avioanele capabile să le străbată în lung şi în lat Şi apoi, nava urma să se întoarcă în câteva zile. Aşa afirmase căpitanul ei, şi mulţi membri ai echipajului rămăseseră la ţărm. Dacă nu se întorcea, ar fi stârnit bănuieli şi comentarii, ultimul lucru pe care Karst l-ar fi putut dori. (Dar Karst îşi împlinise misiunile de ordin politic, oricare vor fi fost ele. Acestea păreau a implica o relaţie cu Talence Jovain Aurillac, al cărui regim avea nevoie de o perioadă de consolidare înainte de a putea fi de folos cuiva, în vreun fel anume. Dacă între timp, regimul se dovedea a nu fi viabil, era preferabil ca nimeni să nu afle de cooperarea sa cu norrmenii. De-aici, Terai dedusese că Mikli Karst nu avea să mai rămână mult în zonă.)

Având în vedere toate acestea, concluzia lui Terai era că inamicul avea să îşi expedieze, pe calea aerului, dezgustătoarea comoară, lansându-şi avionul de cum avea să dispară din raza vizuală. Acesta va avea nevoie de o realimentare, undeva pe parcurs, din rezervele pregătite dinainte. Unde şi cum avea să se întâmple acest lucru era greu de aflat atâta timp cât nu se cunoştea destinaţia: putea fi o navă undeva în mijlocul oceanului, o insulă sau chiar un loc anume pe continent; cu siguranţă, aveau să urmeze un traseu întortocheat, pentru a-şi pune eventualii urmăritori în dificultate.

Aeronava aflată la bordul lui Hivao era superioară din toate punctele de vedere avionului lui Karst. Era un reactor, nu se baza pe elice, era rapid şi bine înarmat şi avea o rază mai mare de acţiune. Era însă lipsit de utilitate în situaţia dată. Terai se gândise să îl trimită pentru a supraveghea nava inamică, dar, cu siguranţă, Karst nu avea să îşi lanseze aeronava atâta timp cât mauraii se vor afla în zonă; avea să găsească o scuză pentru a rămâne mai mult timp în larg şi avea să aştepte până când avionul maurai avea să fie silit să se întoarcă la ţărm pentru a se realimenta. Nu avea să fie nevoit să aştepte prea mult, chiar şi în cazul în care avionul de pe Hivao s-ar fi aprovizionat de la bordul navei-bază. La un moment dat, combustibilul avea să se termine, iar localnicii n-aveau să le vândă aşa ceva, fiindcă nu admiteau zboruri străine peste teritoriile Domeniului, care înglobau şi golful Bisky. (Cu siguranţă, Karst avea de gând să decoleze pe neobservate.)

Terai cântărise şi posibilitatea de a ieşi în larg, de a decola şi de a bombarda Mount Hood, scufundând-o. Interveneau aici însă telescoapele de pe Ostrovul Ceresc – şi privirile i se îndreptară într-acolo, dar strălucirea soarelui eclipsa încă aerostatul – care puteau să observe această operaţiune. Ar fi avut de înfruntat acuzaţii de crimă şi ar fi urmat complicaţii de negândit pe plan diplomatic. În caz de reuşită, ar fi meritat riscul. Dar reuşita era îndoielnică. Reactorul său era un avion de vânătoare, nu de bombardament, şi se îndoia că ar fi putut scufunda o navă de asemenea dimensiuni, mai ales în condiţiile în care Domeniul şi-ar fi trimis avioanele de intervenţie. Dar chiar şi în cazul în care acţiunea reuşea, ar fi însemnat să trimită în fundul oceanului încărcătura de plutoniu, iar containerele acelea n-ar fi rezistat prea mult timp în apa sărată. Ar fi însemnat ca el, un om din Oceania, să fie vinovat de deversarea mai multor kilograme de otravă în mare. La ce bun? Diavolii din Noramerica îşi făcuseră, cu siguranţă, asemenea provizii, încât pierderea acestei încărcături n-ar fi însemnat mare lucru. Iar secretul intenţiilor lor avea să piară o dată cu echipajul acestei nave.

Catamaranul dispărea în zare. Terai izbi cu pumnul în balustradă, sperând că durerea fizică avea să îi distragă atenţia de la agonia în care i se zbătea mintea.

— Cred c-am să mă duc să mă îmbăt, spuse.

Omul de cart, care îi stătuse alături, încuviinţă.

— Şi eu plănuiam acelaşi lucru, domnule, când îmi voi fi terminat cartul. Dacă doriţi, domnule, vă pot da adresa şi numele unei fetiţe trăsnet. E curată şi nu e deloc pretenţioasă.

— Nu, mulţumesc.

Terai îi întoarse spatele iritat, îndreptându-se spre pasarelă. Sex pentru bani... Chiar atât de mult ne-au corupt lunile acestea de trândăveală? Şi-apoi, la ora asta, mă îndoiesc că aş fi în stare de ceva. Îl cuprinse dorul de casă: Doar cu tine, Elena!

Coborând pasarela, cufundat în gânduri, nu observă sosirea altcuiva pe debarcader. O mână i se aşeză pe umăr. Aruncă o privire în urmă şi se pomeni privind masca lui Wairoa.

— Am veşti, căpitane, spuse omul care avusese nouă mame.

— Cum? întrebă Terai, clipind neîncrezător, în vreme ce inima porni a-i bate nebuneşte. Veşti bune, vrei să zici? Haide!

Aproape că îşi târî tovarăşul înapoi pe punte, iar de acolo, în cabina sa. Se simţea aici mai în siguranţă şi mai acasă decât în camera pe care o închinase la un han din oraş, ca să aibă mai mult spaţiu pentru primirea musafirilor cu care făcea afaceri. Rogojinile tatami care acopereau hublourile deschise împiedicau pătrunderea luminii, lăsând însă să treacă răcoarea dimineţii. Pereţii cabinei erau împânziţi cu fotografii ale celor de acasă. Pe o poliţă, stăteau înşirate cărţi, în marea majoritate lucrări de referinţă, biografii şi alte asemenea; Terai nu se dădea în vânt după poezie şi proză. Intre pat şi pohtă, îşi instalase un banc de lucru unde, în timpul său liber, confecţiona bijuterii din sârmă, pietre şi scoici; asta, atunci când nu lucra în atelierul de lăcătuşerie al navei.

Îl împinse pe Wairoa într-un fotoliu şi îşi întinse braţul musculos înspre dulapul cu băuturi.

— Cu ce te servesc? întrebă. Pe Tanaroa! Spune-mi că mai avem o şansă.

— Nu vreau decât un pahar de sifon, mulţumesc.

— Mda, mai e destul până deseară, dar...

Terai destupă o sticlă de sifon pentru oaspetele său, iar sieşi îşi turnă două degete de whisky. Era în stare să-l bea fără să simtă altceva decât o uşoară senzaţie de căldură. Se aşeză apoi, apucându-se să îşi umple pipa.

— Spune odată, omule, nu mă mai chinui.

— Să nu te aştepţi la cine ştie ce, îl avertiză Wairoa. Am doar câteva informaţii noi, care mi-au furnizat o idee.

Terai se strădui să-şi potolească nerăbdarea şi îşi scrută încă o dată cotloanele minţii, în căutarea acelei soluţii. Ştia că nu posedă creierul cel mai genial din lume, dar credea că se gândise la toate posibilităţile.

— Dă-i drumul.

— Aflând că Mount Hood urma să iasă azi în larg, i-am supravegheat toată noaptea.

Terai se întrebă din nou unde, când şi cum mai apuca omul acesta să se odihnească.

— Azi-noapte, târziu, doi oameni au urcat la bord. Unul a rămas, iar celălalt a plecat în zori, înainte de răsăritul soarelui. Judecând după portretele apărute în ziare şi după descrierile verbale pe care le-am auzit, cel care a rămas este Talence Iern Ferlay, cel dat în urmărire de către noul căpitan.

Terai rămase cu răsuflarea tăiată. A fost o noapte vântoasă şi întunecată, şi Wairoa. trebuie că era destul de departe, dar ochii lui de bufnită nu se puteau înşela.

— Pe dinţii lui Nan, ce vrea să însemne asta?

— Da-mi voie să termin cu informaţiile mai întâi, apoi am să îţi spun ce cred eu. Tovarăşul lui Ferlay era un poet alcoolic din Angleylann, pe care ţi-l aminteşti, poate, dintr-o tavernă de mâna a doua de lângă catedrală, un tip pe nume Peyt Rensoon, poreclit Plik. Conversaţia dintre el şi oamenii de cart a dus la trezirea lui Mikli Karst, după care Ferlay şi el au dispărut în cabina lui Karst vreme de câteva ceasuri. Paza fusese întărită, aşa că nu m-am putut furişa la bord. Când, în sfârşit, Rensoon a ieşit din cabină, pornind spre casă, era exuberant şi interpreta o compoziţie recentă de-a sa, un cântec de revoltă. Nu l-am urmărit prea mult, gândindu-mă că era preferabil să păstrez nava sub observaţie. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Ferlay se află, probabil, şi acum, la bord.

— Aha! Reuşind să îşi aprindă pipa, Terai se instală mai comod, mormăind: Şi totuşi, ce deduci de-aici? Ai avut mai mult timp de gândire decât mine.

— Am aflat că Ferlay era unul dintre obişnuiţii tavernei preferate a lui Rensoon, ori de câte ori se afla la Kemper, astfel încât, fără îndoială, este prieten cu acesta. L-a contactat deci, cerindu-i sprijinul. Rensoon a devenit, de-o vreme încoace, prietenul lui Karst. Tu n-aveai de unde să ştii asta, dar eu am observat. De aici, tragem automat concluzia că norrmenul ar putea să-l ia cu sine pe fugar, în ţara sa. Uniunea n-ar avea nimic de pierdut, ba chiar ar putea, pe termen lung, să câştige ceva. O evadare de felul ăsta ar fi în genul lui Karst; oricum, tot trebuie să scape de materialele fisionabile.

Terai îşi plimbă fumul prin gură o vreme, jucându-se cu pipa călduţă.

— Am înţeles. Deci îi vor oferi o călătorie gratis fugarului nostru. Aproape sigur, cu avionul lor. Şi ce-i cu asta?

— Rensoon a stat destul în cabina aceea, spuse Wairoa. Se prea poate să fi reţinut unele indicii referitoare la destinaţie.

— Ohoo!

Terai sări ca ars din scaun.

— Dacă dispunem de o estimare a rutei, mai exact, a locului unde şi-au propus să îşi facă plinul, i-am putea urmări şi lua prin surprindere.

— Da, da! mugi Terai. Lesu Haristi! Începu să se plimbe prin cabina strimtă, în sus şi-n jos, încoace şi-ncolo, ronţăindu-şi cu furie pipa. Da, dac-am putea să-i prindem deasupra unor teritorii nelocuite, i-am putea obliga să aterizeze. Ăsta ar fi cel mai mare câştig, Wairoa. Ai făcut un lucru nemaipomenit descoperind că, în mod clar, norrmenii sunt cei care, de ani de zile, colectează porcăriile acelea. În afara cuvântului tău însă, n-avem nici o dovadă. Superiorii noştri ne vor crede; dar ceilalţi? Ştii cât de cinici au devenit cei din Insule. Nu vor fi dispuşi să sprijine un război, bazându-se doar pe cuvântul unui om. Şi, îţi garantez, va fi nevoie de un război în toată regula, pentru a elimina această monstruozitate, mai ales atâta vreme cât nu ştim ce anume este; ştim doar că există. Smulse paharul de pe masă şi îşi turnă licoarea de foc pe gât în jos. Dacă îi capturăm, dispunem de o dovadă. Şi îi avem la dispoziţie, pentru a-i interoga. Pe toată Triada, n-am folosit în viaţa mea tortura, dar cu mâinile astea voi face tot ce e necesar pentru a le smulge adevărul şi nu voi avea nici un fel de remuşcări. Am nevastă şi copii şi sper să am şi nepoţi.

Nefiind obişnuit să vorbească atât de mult dintr-o suflare, Terai se trânti în fotoliu şi îl privi pe neobişnuitul său tovarăş.

— Nu va fi nevoie de tortură, cel puţin, nu în cazul lui Rensoon, spuse Wairoa. N-ar avea nici un motiv să păstreze tăcerea, dacă îi promitem o recompensă şi îi întărim convingerea că n-avem nici un interes să îi facem vreun rău prietenului său, Ferlay. Problema cea mare va fi, zic eu, puţinătatea informaţiilor lui. Karst n-a divulgat, cu siguranţă, nimic, nu intenţionat. Voi fi nevoit să urmăresc eventualele date scăpate din întâmplare, de care Rensoon nici nu îşi aminteşte în mod conştient. Va dura mult, şi, înainte de asta, va trebui să îl convingem să coopereze, fie mituindu-l, fie ameninţându-l ori implorându-l.

Terai contemplă jarul din pipă.

— Iar la sfârşit, s-ar putea să ne trezim exact de unde am pornit.. Dar merită să încercăm. Unde se află acum?

— Bănuiesc că doarme, acasă la el. Când am venit, am trecut pe la el, ca să verific. Nu-l putem răpi. Nu s-ar bucura să-l trezim cu forţa, indiferent ce i-am oferi, iar jos, la parter, se desfăşoară o partidă de cărţi, care promite să dureze toată ziua.

— Mda, nu vrem să ne trezim cu poliţia pe cap... Dar, între timp, încărcătura ucigaşă îşi va lua zborul...

— Uite ce zic eu, începu Wairoa. Hai să ne petrecem orele care urmează pregătindu-ne nava pentru ieşirea în larg, sub pretextul unor „exerciţii". Vei anunţa autorităţile, poţi spune că ideea ţi-au dat-o norrmenii, şi azi ar fi o zi potrivită pentru aşa ceva. Eu voi ţine sub observaţie casa lui Rensoon. Când, în sfârşit, se va hotărî să iasă, am să te anunţ. Tu poţi trata problemele astea mai bine decât mă pricep eu. Caută-l, fii amabil, fă-i cinste cu o băutură, invită-l la bord la o aşa-zisă petrecere. De cum ajungeţi aici, îl închidem şi ridicăm ancora. De cum va fi posibil, decolăm cu avionul, noi trei: tu, eu şi prizonierul; pornim spre vest. Eu îl voi descoase în vreme ce zburăm. Dacă aflăm vreun indiciu privind direcţia în care a luat-o avionul inamic, schimbăm cursul şi îl urmărim. Dacă nu, îl ducem pe Rensoon înapoi la Kemper şi îl răsplătim cu o sumă oarecare de bani, pentru deranjul pricinuit. Asta e propunerea mea. Vezi vreo fisură?

— Nu, spuse Terai după un timp de gândire. N-avem nimic important de pierdut. În schimb, avem o lume de câştigat. Sau, măcar, putem încerca să o salvăm.

XIII

Aeroplanul era destul de mic, cu excepţia rezervoarelor de combustibil de mare capacitate. Încărcătura pe care o transporta ocupa aproape tot spaţiul existent în fuzelaj. Ronica Birken se afla la comanda aparatului, avându-l alături pe Talence Iern Ferlay şi, în spatele lor, pe Mikli Karst. Nu dispuneau decât de foarte puţin spaţiu în afara locurilor ocupate. Situaţia era tolerabilă, deoarece, în aproximativ douăsprezece ore, aveau să facă o escală. Avionul era un monoplan cu două elice, dispunând de o dotare care îi permitea decolarea pe verticală şi aterizarea pe puntea unei nave.

E bine alcătuit, în limitele impuse de maurai, gândi Iern. Nu mă mir că norrmenilor nu le convine. Nici mie nu mi-ar plăcea.

Aruncă o privire spre tânăra înaltă de lângă el. Şi pilotul e bine alcătuit. S-a descurcat de minune la decolare, având în vedere cât e de agitată marea.

Zburau acum deasupra valurilor cenuşiu-verzui care-şi scuturau coamele albe, dar briza nocturnă care le stârnise se potolise, iar cei o mie cinci sute de metri înălţime, la care se aflau, le ofereau o vastă panoramă a desenelor lor complicate. Erau doar câţiva nori, iar soarele strălucea pe cerul de un albastru intens. Ostrovul Ceresc dispăruse dincolo de orizontul estic.

Inima lui Iern bătea cu putere. Ar fi tebuit, în mod normal, să se simtă obosit după o noapte de nesomn; dar nerăbdarea îl împiedicase să aţipească, până când Mount Hood ieşise în larg. Nu mai era furios, şi ura i se mai domolise. O parte a inimii lui îi reproşa celeilalte că se simţea uşurată, chiar plină de bucurie, când Domeniul gemea sub povara necazurilor. Dar Iern nu dădea atenţie acestor lucruri. Era liber, liber să pornească la luptă, dar, mai înainte de toate, liber să străbată lumea, după pofta minţii sale!

Nu-i mai păsa de trădarea lui Faylis. Acum, totul a ieşit la lumină. Nu cred că voi vrea să mă răzbun pe ea, când mă voi întoarce. Îmi pare, de-acum, un vis demult visat. Între timp...

Devenea tot mai acut conştient de prezenţa Ronicăi. Nu mai fusese cu o femeie de mai bine de două săptămâni, căci Faylis se împotrivise, iar el fusese prea ocupat să caute dragostea în altă parte (ar fi fost, oricum, o greşeală în condiţiile în care toată lumea îl jelea pe răposatul căpitan Toma). Mai târziu, pe drum, nici nu putuse fi vorba de aşa ceva. Dar fata aceasta norrmenă era, într-adevăr, extraordinar de bine făcută şi, pe deasupra, plină de viaţă. Dacă nu cumva se amăgea singur, i se păruse chiar a detecta, dacă nu chiar dorinţă, cel puţin un foc mocnit, gata să izbucnească, la cea mai mică atingere.

— Mi-ar plăcea să pilotez şi eu acest avion, spuse.

Ea îl privi drept în ochi. Avea ochii de culoarea oceanului, trăsături puternice şi păr lung până mai jos de umeri, prins cu o banderolă. Sânii îi bombau cămaşa descheiată la jumătate din nasturi; pantalonii îi îmbrăţişau şoldurile pline şi picioarele lungi. Cuţitul purtat la cingătoare îi dădea o alură provocatoare, de sălbăticie.

— Sigur, cum să nu. Vocea ei acoperi zgomotul motoarelor care umplea cabina. De fapt, voiam să stăm de vorbă despre asta încă din clipa în care am aflat că eşti un Călăreţ al Furtunii. Poate că m-ai putea învăţa niscaiva trucuri noi.

Angley-ul vorbit de ea nu era la fel de bun ca şi cel al lui Mikli, dar era suficient. Iern îi zâmbi.

— Aş face-o cu plăcere, mamzell. La ce fel de trucuri te-ai gândit?

Un damf de scrumieră murdară îi învălui când Mikli izbucni în râs. Norrmenul era dintre cei care râd adesea, dar râsul lui semăna mai degrabă cu lătratul unei vulpi.

— Dacă speri să o înveţi cum se poate ajunge în al nouălea cer călare pe o saltea, ia-ţi gândul! îl sfătui acesta. Insistenţele de acest fel ţi-ar putea primejdui integritatea membrelor şi chiar viaţa. Crede-mă, ştiu despre ce vorbesc.

Ronica păru că roşeşte, în ciuda tenului bronzat, dar nu dădu semne că s-ar fi simţit jignită.

— Eu nu mă-ncurc cu bărbaţi însuraţi, rosti ea, limpede şi apăsat.

— Nu cred că mai fac parte din această categorie..., începu Iern.

O umbră de furie întunecă privirea fetei.

— Dar Mikli face parte din ea. Soţia lui e o persoană foarte amabilă, care s-a purtat frumos cu mine. Din nenorocire pentru ea, îl iubeşte. Păzeşte-te, Ferlay. Omul ăsta ar face curte oricărei fiinţe care umblă în două picioare, şi n-aş băga mâna în foc că toate patrupedele se pot simţi în siguranţă în prezenţa lui.

Vorbeşte aşa despre propriul ei superior! Iern se foi în scaun, stânjenit.

Mikli se mulţumi să izbucnească din nou în râs.

— Facem o echipă clasa-ntâi, Ronica şi cu mine, afirmă el. E ademenitoare, nu-i aşa? Ştie să dea la fel de mult pe cât primeşte. Cu ea, nu te plictiseşti niciodată. Îmi lipseşte când nu lucrăm împreună; cât despre ea, ştiu că-i plac glumele mele, ceea ce dovedeşte că are o latură omenească.

— Destul cu tâmpeniile, i-o reteză femeia. Da, Ferlay, vei putea să-ţi pui la încercare îndemânarea mai târziu, dar, deocamdată, zburăm foarte bine pe pilot automat şi am de gând să mergem aşa cât de mult va fi posibil.

— Înţeleg, răspunse Iern. Avioanele uşoare au drept singur duşman vremea. Doar când au de-a face cu ea, au nevoie de pilot. Crezi că vom avea parte de vreo furtună?

— De capriciile vremii avem mereu parte, spuse ea, din nou cu zâmbetul pe buze. O furtună, zici? Chipul i se întunecă, şi oftă. Pe vremuri, oamenii ştiau dinainte ce îi aşteaptă. Am putea şti şi noi. O staţie orbitală...

Mikli îşi drese glasul. Ronica nu-şi mai termină propoziţia. Mikli profită de ocazie pentru a lua cuvântul.

— Missy Birken nu este subordonata mea. De fapt, nici măcar nu aparţinem aceluiaşi corp. Norocul meu. Crezi că ţi-ar face plăcere să te ştii nevoit să-i impui o disciplină militară? Din când în când, renunţă la obligaţiile muncii sale în favoarea unor sarcini total diferite. Aşa se face că am lucrat împreună de câteva ori.

— De fapt, în ce constă munca ta? o întrebă Iern.

Ea ezită, clătină din cap, replicându-i apoi:

— Mai bine discutăm despre altceva.

Iern se gândi la containerele aflate în cală. Fusese informat, răspicat, că nu era treaba lui ce anume conţineau. Cărţi, poate? Dar ce poate fi atât de secret în nişte cărţi? Droguri periculoase? Nu şi-o putea imagina pe femeia aceasta implicându-se într-o asemenea contrabandă şi, dacă-şi amintea bine, Uniunea de Nord-Vest nu avea nici un fel de restricţii în acest sens, fie că era vorba de traficul intern, fie de cel extern. Metale preţioase? Fiecare zăcământ din Uropa de Vest se epuizase cu veacuri în urmă, şi, deşi o auzise vorbind despre călătoria în răsărit, nu credea că acolo ar fi putut rămâne ceva demn de atenţie. Triburile care făceau troc cu lumea civilizată nu mai furnizaseră aşa ceva de generaţii.

Ce anume făcuseră străinii pe teritoriul Domeniului? Părerea lui Plik, că reprezentau interesele guvernului lor, părea a fi susţinută de cele recent aflate de Iern, dar se putea, tot atât de bine, să se înşele. Din câte cunoştea el despre Uniune – ceea ce era extrem de puţin, din câte începea să-şi dea seama – cei de-acolo nu păreau să facă distincţii majore între instituţiile private şi cele de stat.

Exuberanţa de adineauri i se risipise. Avea să se simtă foarte singur o vreme, de-acum încolo, singur într-o ţară străină, ai cărei locuitori urmăreau ţeluri ce-i erau necunoscute.

— Pot să-ţi pun câteva întrebări? rosti el, şovăitor. Nu trebuie să-mi răspunzi decât la cele la care crezi de cuviinţă...

— Sigur, dă-i drumul. Ronica îi zâmbi şi întinse mâna, atingând-o pe a sa. Era caldă şi puternică. Mânecile îi erau suflecate, şi soarele îi făcea puful auriu de pe antebraţe să strălucească. Lui Iern îi fu greu să se concentreze asupra informaţiilor pe care voia să le obţină. Ronica îl încurajă. Înţeleg c-ai trecut printr-o perioadă grea. Relaxează-te şi dă-i drumul. Dar ţine minte, vreau ca, în schimb, să-mi povesteşti şi tu despre tine!

— Cu plăcere, mă rog, cu câtă plăcere îmi pot îngădui, în actualele împrejurări... Mai întâi, spune-mi dacă am avut dreptate în privinţa destinaţiei noastre. Krasnaya, nu-i aşa?

— Da, îi răspunse Mikli. Să sperăm că inamicii nu vor fi la fel de perspicace.

— Inamicii?

— Mauraii, cine altcineva? îi răspunse Ronica, strâmbându-se. Dacă ne prind, am încurcat-o.

— Nici nu vor încerca, spuse Mikli. Ce motiv ar avea să  urmărească? Fără îndoială, vor observa că noi doi nu ne-am întors cu nava la Kemper şi vor ajunge la concluzia că eu mi-am terminat uneltirile, iar tu pilotezi avionul care mă duce spre casă. Dar, oricare ar fi fost vicleniile de care mă bănuiesc, vor fi convinşi că mi le-am dus la bun sfârşit. Oricare mi-ar fi fost ţelurile, voi fi dispus de canale de comunicaţie alternative. Şi-apoi noi vom fi deja în Seattle, înainte ca nava să se fi întors în port. N-ar avea nici un rost să mai pornească pe urmele noastre. Speram doar că investigaţiile pe care le vor face nu vor dezvălui aranjamentul nostru din Krasnaya.

Iern îşi simţi muşchii încordându-se, şi întregul trup îi fu străbătut de un fior.

— Din cele spuse de tine, deduc că... Voi şi ei sunteţi agenţi secreţi pe teritoriul Domeniului...

— Fără comentarii, îi răspunse Mikli, aprinzându-şi o ţigară.

Ronica strâmbă din nas, simţindu-i duhoarea, şi coborî unul din geamuri câţiva centimetri. Aerul rece care pătrunse în cabină reuşi întrucâtva să-l mai liniştească pe Iern, şi la fel făcură cuvintele ei.

— Singurul comentariu pe care-l putem face sună cam aşa: da, am avut anumite treburi, dar nici una dintre ele n-a fost în detrimentul vostru. Mauraii ne sunt duşmani, dar ţara voastră, cu oameni atât de drăguţi, nu.

— Dar ce anume făceaţi? îndrăzni el să îi provoace.

— Nimic care să vă dăuneze! Cât despre Mikli, ei bine...

— Ei nu i s-ă spus decât atât cât a fost nevoie să ştie, ceea ce, recunosc, nu e prea mult, spuse norrmenul. E o procedură standard în munca de spionaj. Da, misiunea mea a fost să strâng informaţii, în special despre activităţile maurailor în Uropa. De asemenea, am încercat să îi sensibilizez pe unii dintre conducătorii voştri în legătură cu interacţiunile cu Federaţia Maurai. Am să-ţi explic, cândva, de ce considerăm că n-ar fi de folos Domeniului, contravenind, totodată, intereselor Uniunii.

— Lovitura v-a surprins? întrebă Iern.

— Ei, da. Sincer să fiu, nu prea ne-am bucurat. Se aşteaptă ca Jovain, în calitate de căpitan, să sprijine geeanismul, care se opune tuturor credinţelor Uniunii. Vorbeşte despre asumarea unui rol major în politica lumii, pentru Domeniu, începând cu estul Uropei. Vorbeşte despre călăuzirea celor din acele ţinuturi spre civilizaţie. Un continent dominat de geeani... Poate că tu, prietene, vei avea ceva de spus în această privinţă.

Ronica îi aruncă lui Iern o privire surprinsă, gânditoare.

— Şi totuşi, protestă Omul Clanurilor, vă îndreptaţi acum spre Rrasnaya, o ţară geeană.

— Asta-i cu totul altceva. N-ai auzit? Războaiele cu mongii s-au sfârşit, îi replică Mikli, sarcastic. Relaţiile dintre statele lor şi Uniunea de Nord-Vest sunt normale, chiar dacă nu sunt caracterizate de o căldură deosebită. E adevărat, Yuan, cel mai mare dintre acestea şi cel mai puternic, ne mai pune încă beţe în roate. Dar Krasnaya nu se mai implică în nici un fel de situaţii conflictuale. Sunt paşnici, frizând, de-a dreptul, timiditatea.

— Şi cum vei proceda?

— O anume cohortă — numeşte-o regiment, dacă vrei — din Krasnaya are în întreţinere un aerodrom, într-o regiune izolată. Conducătorul ei este dispus să vândă provizii aviatorilor norrmeni care trec pe acolo. Avem un tratat care ne permite un anumit număr de zboruri, anual, pe deasupra teritoriilor mong. Mauraii ştiu asta, desigur, dar se pare că am reuşit să le ascundem până în prezent amabilitatea stăpânilor acestui aerodrom. Piloţii noştri îl folosesc destul de rar, anumite mici atenţii asigură discreţia ofiţerilor localnici. De ce, în fond, ar ţine ei socoteala zborurilor unor străini? în general, locul ne serveşte ca staţie de aprovizionare cu combustibil în expediţiile către ţinuturile sălbatice din sud şi est.

Expediţii care caută... Ce anume? se miră Iern.

Ronica îi anticipă următoarea întrebare.

— N-am trecut niciodată pe acolo. Nu e zona mea de activitate. N-am rezistat ispitei de a vizita Uropa, dar, în rest... Cum vom proceda, Mikli? Vom sta de pază lângă avion? Ne vom întinde cortul chiar lângă el, ca să nu ne trezim că ne lipseşte ceva?

— Nu, ar fi o insultă să le refuzăm ospitalitatea. Nu-ţi face griji, sigiliile de pe containere vor fi intacte mâine dimineaţă, î-i răspunse tovarăşul său. Comandantul aeroportului nu vrea să-şi piardă sursa de venituri neimpozabile, nici nu ţine ca eşaloanele superioare să fie puse la curent cu asemenea detalii.

— Mă bucur! Mi-ar plăcea să mă întind şi eu într-un pat la noapte. Spunând acestea, Ronica făcu câteva mişcări circulare din umeri, un exerciţiu ale cărui efecte întâmplătoare îl bucurară pe Iern. Se simţea uşurat după toate câte aflase, de parcă ar fi fost între prieteni de-o viaţă. Privirea care i-o aruncă fata exprima solidaritate. Cred că eşti frânt de oboseală, spuse ea. Ce-ar fi să mâncam ceva, apoi să încerci să tragi un pui de somn? Când te vei trezi, ai să-mi povesteşti despre tine. El încuviinţă. Începea, într-adevăr, să-şi simtă capul greu. Am pus sandvişuri şi o sticlă de vin în geanta de lângă tine, Mikli, continuă ea. Înainte de asta, simt nevoia să-mi golesc vezica, spuse ea, desprinzându-şi centura de siguranţă. Vrei să fii amabil să-mi dai oliţa, te rog? Drace, ce incomod e să n-ai nici măcar o toaletă... Bine, n-o fi mare lucru, iar contorsionismul pe care o fată e nevoită să-l practice în atari situaţii ar fi o privelişte fascinantă pentru tine. Vrei însă să fii amabil ca, în următoarele câteva minute, să admiri superba privelişte pe care ţi-o dezvăluie fereastra, Iern Ferlay?

2

Era trecut de amiază când Terai putu, în sfârşit, să decoleze. Deschise hangarul, scoase avionul, urcă la bord împreună cu Plik şi Wairoa şi îl aşeză în poziţia adecvată, îndată ce Hivao ajunse la gura fluviului. La protestele pazei de coastă faţă de intenţiile sale, replică:

— Ştiu că este ilegal şi-mi pare rău că sunt nevoit să vă încalc legile. E vorba de o urgenţă care s-a ivit pe neaşteptate. Îmi asum întreaga răspundere pentru această acţiune. Vă rog să luaţi notă de faptul că nu am survolat nici o zonă de uscat şi că m-am îndreptat spre vest, spre largul mării. În cazul în care doriţi să depuneţi o plângere oficială, contactaţi, vă rog, ambasada Federaţiei.

Presuriza cabina şi porni să urce constant, într-un unghi aproape drept. Nici un vehicul din Uropa nu egala maşinăria pe care o conducea, cu excepţia, poate, a aeroplanelor clasa întâi ale Corpului Meteo, şi nici unul dintre acestea nu se afla suficient de aproape pentru a-i ajunge din urmă, şi, ceea ce era important, nici nu erau înarmate. Aruncă o singura privire în urmă, prin hubloul panoramic, spre semiluna Ostrovului Ceresc, care stătea să apună. Dacă aveau cumva de gând să îşi lanseze fulgerele împotriva lor, era mai bine să o facă acum, cât mai era timp. Nu se aştepta însă la asemenea reacţii, mai ales că infracţiunea săvârşită era de mică importanţă faţă de problemele cu care trebuia să se confrunte conducătorii Domeniului în aceste zile.

Erau şase locuri în cabină, iar ei erau numai trei. Terai nu crezuse de cuviinţă să îşi ia mai mulţi oameni cu sine. Dacă îi găseau pe cei căutaţi şi îi determinau să aterizeze, ceea ce era perfect posibil, judecind după posibilităţile aparatului de zbor, el sau Wairoa putea să stea de pază, în vreme ce celălalt ar împiedica prizonierii să fugă. Dacă, în schimb, nu reuşeau să îi captureze, ar fi pus inutil în pericol viaţa mai multor oameni, cărora le rămăseseră destule de învăţat şi de aflat pe teritoriul Domeniului. Conform doctrinei, el, comandantul expediţiei, ar fi trebuit să trimită pe altcineva în această misiune. Dar misiunea celor de pe Hivao nu necesita prezenţa sa. Secundul său putea să preia comanda, fără nici un fel de probleme. Terai şi Wairoa, în schimb, se dovediseră a forma, în teren, o echipă de o eficienţă inegalabilă.

Şi mai era ceva... Acolo, în faţa lor, se afla Mikli Karst. Iar Terai avea să-i plătească acestuia o datorie mai veche.

Şezând lângă un Plik plin de resentimente, Wairoa încercă să îl liniştească.

— Da, te-am ademenit la bord tocmai ca să te răpim. Regretăm că am fost nevoiţi să facem acest lucru, mai mult chiar decât faptul că am încălcat regulile spaţiului aerian al Domeniului.. După ce îţi vom fi explicat de ce am făcut-o, sunt convins că vei fi de acord că nu am avut de ales. Nu-ţi vom face nici un rău şi te vom duce înapoi cât de curând vom putea, răsplătindu-te substanţial.

Angleymanul se lăsă pe spate şi îşi desfăcu braţele noduroase a nedumerire, privindu-şi vecinul.

— Cum mă veţi duce înapoi? vru el să afle. Mă îndoiesc că veţi fi lăsaţi să aterizaţi, după cele întâmplate.

— Putem să ne chemam nava în larg pentru a fi luaţi la bord. Sau dacă acest lucru nu va fi posibil, dintr-un motiv sau altul, te vom expedia peste graniţă, prin Espayn. Va dura mai mult, dar, îţi repet, vei fi bine plătit.

Plik privi în jur, prin cabina largă, la armamentul abundent şi la hublourile largi, echipate cu obloane blindate... Apoi privirea îi reveni la neobişnuitul său vecin, aţintindu-se apoi asupra lui Terai. Ambii maurai îmbrăcaseră uniforme albe, imaculate, care contrastau cu veşmintele sale şifonate şi peticite, ca zăpada faţă de frunzele putrede.

— Bănuiesc că e vorba de ceva al naibii de serios.

Tenul lui Wairoa se înăspri.

— Aşa e.

Terai privi din nou înspre cei doi.

— Ştii, Plik, spuse el, s-ar putea să-ţi şi placă până la urmă. Mai vezi şi tu lumea, ce naiba.

Cântăreţul izbucni într-un râs ce semăna cu o tuse.

— Al dracului mai eşti!... Mda, hai să stăm de vorbă. Dar, mai întâi, ce-aţi zice de-un păhărel, urmat de un mic dejun frugal? întrebă el, dându-şi peste cap ochii injectaţi.

Wairoa încuviinţă, îşi desfăcu centura de siguranţă şi trecu în spate, căutând într-un dulăpior. Se întoarse aducând o sticlă de whisky, pe care Plik se repezi să pună mâna, apoi dispăru din nou în spate, unde se apucă să încălzească mâncarea şi să pună apa la fiert, pentru cafea, pe un reşou. Terai ridică reactorul la zece mii de metri altitudine, trecându-l pe pilot automat. Zburau aproape cu viteza sunetului.

Se mută apoi pe scaunul din faţa lui Plik, se aplecă în faţă către pasager şi mormăi:

— Nu prea avem timp. Avem nevoie de ajutorul tău acum ori nu ne va fi de nici un folos. Ce-ar fi să stăm de vorbă chiar acum?

Plik lăsă sticla de la gură, după ce mărul lui Adam i se ridicase şi coborâse de un număr impresionant de ori.

— Aaah! căscă el. Acum, da, mă simt mai bine. Dar îmi eşti dator cu o explicaţie. Ce-ar fi să-i dai drumul?

Terai îşi scoase pipa şi punguţa cu tutun şi începu să îşi facă de lucru cu ele, spunând, fără să-şi schimbe tonul:

— Ştim că l-ai condus pe Talence Iern Ferlay la bordul navei nord-vesticilor şi ştim că acesta crede că zboară acum spre o ţara care îi va acorda refugiu. Înţelege-ne, suntem convinşi că el e nevinovat în toată încurcătura asta. Nu-i vrem răul şi-i putem oferi şi noi azil, un azil cinstit, de această dată. Te-am răpit fiindcă speram că ne-ai putea da o indicaţie în privinţa direcţiei în care se îndreaptă, ca să-i putem ajunge din urmă, pe el şi pe cei care l-au luat, înainte de a fi prea târziu.

— Prea târziu pentru ce?

— Mi-aş fi dorit să nu fiu nevoit să ţi-o spun. Avionul acela transportă cele necesare pentru declanşarea unui nou Război al Judecăţii. Plik fu gata să scape din mână sticla Terai dădu din cap, în sus şi-n jos, în sus şi-n jos. Da, întări el, e vorba de explozibili nucleari. Îi zugrăvi realitatea în cuvinte aspre. Iern Ferlay s-a întâmplat să fie prin preajmă, încheie el. Bănuiesc că Mikli l-a acceptat, gândindu-se că s-ar putea dovedi, la un moment dat, un pion preţios. Mikli trăieşte doar pentru a face râu. Mi-a şi spus-o odată... ca să strivească muşuroiul. S-ar putea ca ceilalţi membri ai echipajului său să fie oameni cinstiţi, dar cred că Mikli Karst este nebun. Ar fi în stare să dea foc lumii, doar ca s-o vadă arzând.

— Explozibili nucleari, şopti Plik. Presimţirea mea s-a dovedit mai adevărată decât credeam...

— Poftim?

— Arhetipuri, îi răspunse Plik. Demonii se revoltă împotriva zeilor. Dar cine sunt demonii şi cine sunt zeii? Trase o duşcă zdravănă, apoi se întoarse şi se zgâi la Wairoa. Dar tu, cine eşti? strigă el.

Wairoa nu-şi ridică privirea.

— Ţi-am spus cum mă cheamă.

— Atunci, ca să-mi formulez altfel întrebarea, ce eşti? N-aş vrea să te simţi... jignit, adăugă el, jenat. Dar eşti un tip ciudat, m-ai uimit încă de la început, şi-acum aş vrea să ştiu mai multe despre tine. Privirea i se întoarse spre Terai. Nu pot să fiu de acord să vă ajut, indiferent în ce fel aş putea-o face, până când nu reuşesc să înţeleg în ce mit suntem. Nu-i aşa?

Dacă-i bal, bal să fie. Tipul ăsta e nebun, dar e inofensiv, aşa că nu văd de ce nu i-am face pe plac, îşi zise Terai, după care îi explică povestea mozaicului genetic.

Plik se încruntă.

— Mulţumesc, îi spuse, cu un glas deloc prietenos. Încep să înţeleg de ce vă consideră geeanii adevăraţii lor duşmani.

— Cum? zise Terai, surprins. Eşti geean?

— Nu, nu. Sunt creştin, şi încă unul de modă veche. Râsul lumii, nu-i aşa? Şi totuşi, Dumnezeu a îngăduit ca-n lume să se întâmple multe ciudăţenii, arătând  chipuri, unele dintre ele, aratindu-Se în cele mai neaşteptate chipuri. Mă refer la libertăţile pe care v-i le luaţi faţa de mersul vieţii...

Wairoa aduse o tavă pe care se afla o farfurie cu şuncă, ouă şi felii de pâine prăjită unse cu unt, un pahar cu suc de roşii şi o ceaşcă de cafea.

— Nu cred că m-ai întrebat care este părerea mea despre existenţă, interveni el.

Plik îl privi îndelung, în vreme ce acesta îi puse în faţă tava şi apoi se aşeză.

— Cred că eşti cea mai singuratică fiinţă umană de pe Pământ, dar te stăpâneşti de parc-ai fi din oţel, murmură el, într-un târziu. Wairoa tresări abia vizibil şi fu pe punctul de a vorbi. Simţurile tale aparte..., continuă Plik. Da, cred că e interesant să fii paznicul cel mare. Iar la sfârşitul lumii, vei putea să te dezlănţui după cum îţi va fi voia.

Terai îşi pierdu răbdarea:

— Pe Nan! Ce tot îndrugi acolo? exclamă el. Ascultă-mă, omule, forţa care ar putea nimici oraşe întregi ne scapă, zburând către vest. Avem nevoie de ajutorul tău pentru a o stăvili şi, pe Tanaroa, îl vom obţine. N-am să te las să cazi beat mort până când nu-ţi voi smulge informaţia de care avem nevoie!

Regretă imediat brutalitatea spuselor sale şi răsuflă uşurat, văzând cum Plik îl aprobă, spunând:

— O vei căpăta, indiferent în ce ar consta ea şi oricât ar valora. Am citit destulă istorie. Crezi că mi-ar plăcea s-o văd pe frumoasa mea Frunză-de-Viţă urlând printre ruine, cu pielea arsă şi ochii topiţi? Dă-mi voie să mă hrănesc mai întâi.

Se aplecă asupra tăvii, cu o poftă de lup.

Spaimele ce zac în măduva oaselor fiecărui maurai ieşiră la iveală, şi Terai izbucni:

— Cum poţi să vorbeşti aşa, ca apoi să te aşezi liniştit să mănânci, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic?

Plik înfulecă o bucată zdravănă de şuncă. Răspunsul lui fu aproape vesel:

— Vezi tu, eu sunt poet, iar grozăviile au fost întotdeauna fascinante pentru poeţi.

După un interogatoriu convenţional, interludiul dintre Plik şi Wairoa fu un adevărat spectacol, la care Terai se mulţumi să asiste, cu o uimire respectuoasă. Pieptul îl durea de cât îşi ţinuse răsuflarea. Avionul continua să se îndrepte spre vest. Mai târziu, Wairoa avea să îi mărturisească sincer că nu mai avusese niciodată de a face cu cineva asemeni lui Plik, nici nu credea că va mai întâlni vreodată.

Cei doi îşi urmau calea printr-un labirint al nuanţelor. Exista o doză de hipnoză în dialogul lor, menită să readucă la suprafaţă amintiri uitate. Era însă, totodată, un fel de transă reciprocă, în care o clipă de tăcere era la fel de semnificativă ca şi o frază, deşi lui Terai nu-i fu dat să audă multe cuvinte. Şoapte subliminale şi crâmpeie de expresie trecură de la unul la altul, poziţii, mirosuri şi câte altele? Plik stătea întins pe o banchetă, iar Wairoa se aplecase asupră-i.

..."Krasnaya", asta a crezut că deduce?

Chipul lui Mikli, tresărirea trupului său... Presupunerea aceea era adevărată.

...Mikli se amuza?

Da, mie aşa mi s-a părut, că toate acestea îl amuzau, într-un chip josnic...

Într-un târziu, după aproape o oră, Plik se ridică, scuturat de un tremur nervos, se înapoie la locul său şi puse mâna pe sticlă. Wairoa rămase locului un timp, cu picioarele încrucişate, apoi se ridică şi i se alătură lui Terai. Cu un glas lipsit de orice intonaţie, îi spuse:

— Au de gând să se alimenteze în Krasnaya. E în drumul către treimea nordică a Uniunii, unde pot fi desfăşurate orice fel de acţiuni secrete. Nu au motive să creadă că i-am putea urmări. Mikli a luat hotărâri de moment, între care şi aceea de a-i însoţi. Îi stă în fire aşa ceva, de altfel. Am descoperit o mulţime de indicii referitoare la caracterul lui, care ne-ar putea fi de folos, chiar dacă nu imediat. Cât despre destinaţia precisă, am analizat mai multe aeroporturi din Krasnaya şi am redus posibilităţile la doar câteva. Dă-mi o hartă.

Terai nu se opri să se minuneze în faţa minţii enciclopedice a tovarăşului său. Se mulţumi să-i dea ascultare. Wairoa îi arătă pe hartă o regiune situată puţin mai la nord de cel mai vast dintre Marile Lacuri.

— Traficul aerian e destul de rarefiat în regiunea asta. E mai mult sălbăticie. Apuc-o în direcţia aceea, foloseşte radarul când vom fi pe-aproape şi vom avea şanse să îi detectăm şi interceptam înainte de destinaţie, oricare le-ar fi aceasta.

— Lesu Haristi! gâfâi Terai.

— Daca nu mai ai nevoie de mine, aş vrea să mă odihnesc puţin.

Wairoa se retrase în sectorul rezervat pasagerilor, se aşeză, dar nu adormi. Medita, oare?

3

Deşi nu era foarte spaţios, biroul căpitanului era mai încărcat de tradiţie şi amintiri decât oricare alt loc de la bordul Ostrovului Ceresc. Nici una dintre fotografiile celor care îl ocupaseră, de-a lungul vremii, nu fusese înlocuită vreodată, astfel încât, în cele mai vechi, abia se mai distingeau detaliile. Sub cea a lui Charles Talence, chiar deasupra mesei de lucru, atârna, într-o ramă, exemplarul original al Declaraţiei de la Tours, semnată de către acesta şi de către întregul echipaj strămoşesc: sămânţa din care răsărise, mai târziu, Domeniul. ("Nu ne angajăm doar să reconstruim ceea ce lumea materială a pierdut. Cauzelor păcii, dreptăţii şi unirii tuturor le vom dedica viaţa noastră şi toate mijloacele care ne stau la dispoziţie..."). Masa de lucru era un dar primit din partea Sudului Superior, când acest regat se alăturase Domeniului. Incrustaţiile de fildeş de pe tăblie erau protejate cu sticlă, dar cinci veacuri îşi lăsaseră amprenta pe sertarele sale masive. Radiotelefonul, ecranul video, terminalul computerului şi imprimanta alcătuiau o consolă informaţională modernă, dar alături de aceasta, pe o poliţă, se aflau cărţi care aparţinuseră Celor Treizeci. Doar învăţaţii mai puteau citi Biblia Franceză, romanele lui Jane Austen sau Castelo Branco, comediile lui Holberg sau poemele lui Villon şi Goethe. Erau ultimele relicve de acest fel rămase din acele vremuri. Covorul de lână care acoperea pardoseala nu era antic, ci fusese primit, în semn de recunoştinţă, din partea comitatului Devon din Angleylann, după ce armele Ostrovului Ceresc nimiciseră o flotă de piraţi în urmă cu o generaţie. Cu sute de ani în urmă, unul dintre primii căpitani poruncise să fie gravat deasupra uşii un singur cuvânt: Slujim.

Aşezat într-un jilţ care ameninţa să se dezbine sub greutatea sa, Mattas Olvera părea a fi o cizmă care sfărâmă vitrina unui muzeu. Râgâia, fornăia, se scărpina la subsuori şi pe burta imensă. Roba slinoasă şi părul lăţos îi erau pline de păduchi. Trabucul lui umplea încăperea cu o duhoare de nesuportat. Aşezat de cealaltă parte a biroului, Jovain se străduia să se convingă că acest vagabond împuţit era chiar ucheny al său, venit să-l sfătuiască în probleme de strategie. Poate că instituţia Căpităniei devenise, într-adevăr, un muzeu demodat şi că venise vremea să capete un suflu de aer proaspăt.

— Nu sunt politician, îngăimă Mattas. Detaliile chiţibuşăreşti ale manipulării nu sunt pentru mine decât dacă e vorba cumva de vreo tânără fecioară, ha, ha, ha! Dar îmi dau seama şi singur că nu poţi să o iei înainte, orbeşte, mult prea repede. Ridică un deget, ă cărui unghie era murdară: Băiete. Ia aminte. Nu e cazul nici să te mişti prea încet. În clipa de faţă, cei mai mulţi ar fi de partea ta, fiindcă nu au nici un motiv valabil să ţi se împotrivească. Au familii de care trebuie să se îngrijească, poziţii, proprietăţi şi, în fine, propria lor viaţă; speră că, dacă se vor supune, viaţa lor va continua ca înainte. Opoziţia gândeşte exact la fel. Nu-i da prilej să se întărească.

— Ştiu, spuse Jovain, încercând să-şi domolească iritarea.

— Şi? Ce-ai de gând să faci?

— Vânătoarea este după Iern Ferlay, iar Faylis ajută lă distrugerea reputaţiei lui printre oamenii de rând, arătându-le cât de superficial este. Condiţia ei a fost să-i garantez siguranţa şi libertatea lui Iern. Ei bine, da, dar nu pot controla evenimentele ca un păpuşar, nu-i aşa? Stau zilnic la sfat cu seniorii şi cu ceilalţi conducători care m-au susţinut, din diferite motive: geeanism, dorinţă de pace sau de progres social. Unii, chiar din dorinţa asanării morale a societăţii, zâmbi Jovain, cu subînţeles.

— Nu văd nici o incompatibilitate. N-am pretins niciodată că aş fi un exemplu de urmat, râse Mattas, ridicând din umeri. Geea se află în fiecare aspect a ceea ce suntem. Dă-i drumul, condamnă decadenţa prezentului şi cere ca toţi să fie puri, ca în trecut Dacă asta îi va îndrepta către Geea, atunci e un lucru bun.

— Ai auzit de Garda mea Terrană, continuă Jovain. Desigur, deocamdată există doar un nucleu. Dar, pe măsură ce acesta se va dezvolta, voi avea toate motivele să purced la dezarmarea statelor şi a aerogenilor. Ar fi o dovadă de eficienţă sporită, mi-ar spori controlul şi ar constitui o provocare în minus pentru alte ţări. Să nu mai adaug că astfel, comanda armatei s-ar afla în mâinile căpitanului. Espaynienii s-au arătat dornici să coopereze.

Cu numai o zi în urmă, Yago Dyas Garsaya stătuse exact în scaunul lui Mattas, dezbătând aceeaşi problemă.

— Da, înălţimea voastră, guvernul nostru e dispus să îndure o anumită doză de umilire, spusese el. Nu aşa a fost, dintru început, planul? Dumneavoastră vă justificaţi acţiunea printr-o aşa-zisă ameninţare din partea noastră. Noi ne cerem scuze fiindcă nu ne-am stăpânit extremiştii. Putem renunţa la un pic de mândrie, de dragul unui scop mai important. Făcuse un gest cu mâinile care voia să pară neglijent, dar, Jovain era sigur, fusese îndelung studiat La urma urmei, orice om cât de cât informat ştie că regimul nostru nu e stabil în toate regiunile teritoriului; cât despre opinia publică a Domeniului, o atare recunoaştere ne-ar face să părem mai umani, mai puţin siniştri. Ambele guverne intenţionează să conlucreze pentru menţinerea păcii. Reducerea forţelor armate este un prim pas în acest sens.

— Dar zheneralul îşi poate permite aşa ceva? întrebase Jovain. Mai discutaseră acest subiect şi înainte, dar avea aut de multe

lucruri de reţinut, încât, pur şi simplu, câte ceva îi scăpa mereu.

— Desigur, dacă acţiunea va fi, într-adevăr, reciprocă, răspunsese trimisul zheneralului. Ce alte forţe ne-ar putea ameninţa?

— Uropa de Est trăieşte o vreme de frământări, se văzuse Jovain silit să răspundă.

— Împreună, cu un minim de efort, am putea ţine la respect acele triburi, după cum ne-au demonstrat mauraii. Se opri o clipă, alegându-şi cu grijă cuvintele. Sunt prea departe de noi, la fel ca şi Uniunea de Nord-Vest, înălţimea voastră. Nu va trebui să ne facem griji în privinţa lor, oricum, nu în viitorul apropiat.

— Nu sunt chiar atât de sigur, îi răspunsese Jovain, amintindu-şi un raport primit chiar în acea dimineaţă.

Două avioane se îndreptaseră către vest, unul dintre ele ignorând suveranitatea spaţiului aerian, iar celălalt, decolând din larg. Ar fi trebuit să-l cheme pe MM Karst, prin codul pe care i-l dăduse agentul, şi să-i ceară explicaţii. Dar avea o mie de alte treburi mărunte şi nu avea destul personal capabil să le rezolve pe toate.

— S-ar putea să aveţi dreptate, fusese de acord reprezentantul. Asta nu face decât să dea un caracter de urgenţă necesităţii solidarizării ţărilor noastre. E un paradox ca, pentru a ne uni forţele împotriva celor rătăciţi, începem prin a ne reduce forţele militare, nu-i aşa? zâmbise el. Dar asta-i situaţia.

E-adevărat: căci, până în prezent, forţele militare ale ambelor ţări au fost divizate, loiale în primul rând unor comunităţi restrânse, unor clanuri sau cine ştie cărei alte instituţii arhaice. Speranţa începea să încolţească în inima lui Jovain. Şi cum altfel ar fi putut fi când lumea sa era şi lumea lui Faylis?

— Aşa să fie, hotărâse el. Vom doborî barierele care ne despart, vom încuraja comerţul şi vom lăsa cale liberă misionarilor.

— Va dura mult, trebuie să ţii minte asta, îi aminti el lui Mattas. Trebuie să recâştigăm încrederea pierdută, să depăşim anumite interese... Dar tu ştii toate astea.

— Ştiu despre interesele meschine care se manifestă, izbucni ucheny-ul. Dar acestea nu mă privesc. Am venit aici pentru a te întreba când ai de gând să laşi drum liber adevărului.

— Domeniul n-a limitat niciodată libertatea religioasă, îi răspunse Jovain, din nou iritat. Şi nici cea a filozofiei.

— Ştii bine la ce mă refer, fiule.

Jovain îşi mângâie barba. Atingerea ei mătăsoasă îi făcea plăcere.

— Da, încuviinţă el. Nu doar despre asta am stat de vorbă în ultimii trei ani? Ajutor financiar pentru învăţători şi clarvăzători, din tezaurul Căpităniei, şi o eventuală impunere a învăţăturilor, pentru copii, ca parte a procesului de educaţie... Se grăbi să adauge: Nu te teme, nu voi trăda. Acestea sunt şi vor fi şi ţelurile mele. Dar încep să îmi dau seama cât de mult va dura şi cât de complicat va fi...

Mattas ştia să se impună atunci când credea de cuviinţă.

— Ţi-am spus, bate fierul cât e cald, ripostă el. Reacţionarii sunt descumpăniţi acum. Nu ştiu la ce să se aştepte şi vor fi încântaţi dacă le vei promite pacea şi vei chema la o renaştere morală. Mai adaugă la toate acestea şi un mic ajutor pentru noi; nu foarte mult, dintru început, şi nici nu e nevoie să fie prezentat ca atare... Înţelegi ce vreau să spun?

Jovain se întoarse târziu acasă, ca întotdeauna, de altfel. Când avea să vină ziua când el şi Faylis îşi vor aparţine doar unul altuia? Acum, fiecare clipă petrecută împreună era furată din timpul rezervat altor activităţi. Nu înceta să o asigure că asta se întâmpla numai fiindcă de-abia îşi preluase funcţia şi trebuia sa îşi consolideze poziţia şi să pună la cale împlinirea visului lor comun.

Până în prezent, ea acceptase situaţia cu calm. Bănuia că, de fapt, Faylis era interesată mai mult de iubire ca idee decât de iubirea fizică. Prin aceasta, se deosebea de Irmali... Între el şi Irmali, de ani de zile nu existase decât o răceală politicoasă, atât.

O găsi pe Faylis în apartamentul lor. Acesta era la fel de strâmt ca toate celelalte; egalitatea, în acest sens, era strictă la bordul Ostrovului Ceresc. Acum însă, Faylis avea la dispoziţie slujitori, ceea ce îi permitea să îşi consacre timpul cercetării în domeniul cărţilor, care o pasiona, fiindu-i astfel de folos şi lui Jovain.

O găsi plângând.

Îngenunche lângă scaunul ei, îmbrăţişându-i forma gingaşă şi implorând-o să-i spună ce se întâmplase. Într-un târziu, ea întinse mâna către o hârtie de pe masă.

— Tatăl meu, bâigui ea. Mi-a scris... Mă reneagă, din pricina a ceea ce am făcut cu tine... O-o-o-oh!

Ea începu din nou să plângă în hohote, aruncându-se la pieptul lui. El o lăsă să plângă mai departe, dorindu-şi ca ea să nu sufere atât.

Între timp, mintea sa judeca totul la rece: Asta înseamnă că nu numai familia Mayn, ci întregul clan Ashcroft se va ridica împotriva mea, cu excepţia lui Lorens, desigur, după ce tatăl ei îi va pune pe toţi la curent. Parcă nu-mi ajungea clanul Lundgaid al lui Irmali... Acum, toţi tradiţionaliştii Domeniului mi se vor opune. Pentru ei, nu contează că un castelan întreţine şase concubine, doar căpitanul trebuie să fie perfect, să nu întineze memoria Marelui Charles, nu-i aşa?

Iern s-ar fi descurcat mai bine în chestiuni ipocrite ca aceasta...

Puterea pe care încercase să i-o insufle Mattas se trezi în sufletul lui Jovain. Ridică fruntea sus, privind la femeia care scâncea, sprijinită de umărul său, şi-şi spuse, în sinea sa: Fie! Trebuia să înfrunt toate acestea, odată şi-odată. Dar trebuie să înving. Şi voi învinge.

XIV

În ciuda faptului că zborul spre vest prelungea ziua, soarele coborâse deja către linia orizontului când mauraii îi ajunseră din urmă pe cei urmăriţi.

Somnul îi redase puterile lui Iern, care îi povestea acum Ronicăi despre sine. Intenţionase să se concentreze numai asupra aspectelor glorioase, dar, în ciuda fascinaţiei cu care îl privea, ea nu înceta să-i pună întrebări incomode. Cu toate acestea, se simţea minunat.

O parte din această senzaţie se datora şi minunăţiilor care i se desfăşurau sub ochi. Nu-şi imaginase niciodată că ar putea exista o pădure atât de imensă, unduind ca un ocean de un verde întunecat, întreruptă din vreme în vreme de strălucirea lacurilor sau de panglica argintie a vreunui riu. Acum zburau de-a lungul celui mai mare dintre lacuri, o adevărată mare în interiorul uscatului. Sclipea în partea stângă, ca şi cum razele aurii ale soarelui l-ar fi topit, transformându-l în argint viu.

Avionul se cutremura şi îi scutura, ca un cal nărăvaş care simte apropierea grajdului. Mikli aruncase o privire pe hartă cu puţin timp în urmă, estimând că le mai rămăsese cam o oră de zbor. Iern aştepta cu nerăbdare să scape din încăperea strimtă, ai cărei pereţi vibrau zgomotos, dar acum, când Ronica îi acorda întreaga ei atenţie, şi-ar fi dorit să nu mai ajungă niciodată.

— ...iar de-acolo, am luat-o în jos, către Pireff, spuse el. Ăsta e principalul port din Ellas. Stăpânul său este prietenos cu cei din Domeniu, aşa că a început să se înfiripe un comerţ promiţător. Aveam de gând să închiriem o barcă şi să petrecem vreo două luni hoinărind printre insule...

Avionul se zgudui. Un şuier furios răzbătu prin fuzelaj şi hublouri. Un fuior de fum se întindea înaintea lor. Aeronava intrusă trecuse pe deasupra lor, într-un arc cu rază de kilometri întregi, ajunsese în faţa lor şi acum le dădea ocol, apărând şi dispărind, de parcă ar fi vrut să le atragă atenţia: „Uitaţi-vă bine la mine!"

Iern asta şi făcu. Era un aparat mare, cu două motoare, vopsit în cenuşiu, astfel încât reflecţia razelor soarelui pe metal nu îl împiedică să distingă turelele armelor şi un lansator de rachete. Nu purta nici un fel de însemne, dar Iern citise tot ce se putea citi despre maşinăriile zburătoare din lumea întreagă şi recunoscu liniile-i zvelte.

— Pe Marele Charles! strigă el. E un avion de vânătoare maurai!

O sudoare îngheţată îi inundă fruntea. Tresări, auzind potopul de înjurături pe care îl slobozi Ronica. Din spate, auzi vocea slabă, pierdută, a lui Mikli.

— Ne-au urmărit. Dar cum şi de ce? Dă drumul la radio, fetiţo, pe toţi dracii! Foloseşte banda standard.

Ronica încuviinţă şi-i dădu ascultare, muşcându-şi buzele de furie.

Din receptor răsună o voce de bas:

— ...vă chemăm. Contactaţi-ne fără întârziere.

Iern identifică un accent n'zealann în francey-ul celui care vorbea. Apoi, acesta trecu la o altă limbă, şi Iern bănui că vorbea în unglish. Un calm neobişnuit puse stăpânire pe întreaga sa fiinţă. N-avea idee ce însemna această întâlnire şi cum avea să se sfârşească, dar era un adevărat Călăreţ al Furtunii.

Mikli se aplecă, împingându-l deoparte şi, apucând microfonul, latră un răspuns. Reactorul dispăru din câmpul lor vizual, luând altitudine. Vorbitorul aflat la bordul său răspunse. Incapabil să urmărească dialogul, Iern întoarse capul şi văzu chipul încruntat ăl norrmenului întunecându-se de ură.

Se lăsă tăcerea şi, o vreme, se auzi doar huruitul motoarelor. Ronica închise transmiţătorul şi îi explică lui Iern, cu o voce repezită:

— Ne cer să ne predăm. E o plajă îngustă, pe malul lacului, ceva mai încolo, unde am putea ateriza. Dacă refuzăm, ameninţă că ne vor dobori.

— Ce... Ce înseamnă toate astea? întrebă Iern.

— Nu e momentul să discutăm aşa ceva. Continuă în angley, adresându-i-se lui Mikli: Ai vreo idee?

— Am putea să le îndeplinim dorinţa, răspunse tovarăşul ei. Ea nu sesiză tonul ironic al spuselor lui şi izbucni:

— Nu! Aş prefera să mă zdrobesc, căzând din cer. Dacă ne iau prizonieri, vor afla despre Orion... chiar de la noi.

Un secret, o taină uriaşă, ghici Iern. Apoi, cu glas tare, rosti:

— N-am auzit niciodată ca mauraii să practice tortura.

— O vor face, dacă va fi necesar, atunci când vor fi descoperit ce transportam, îi răspunse Mikli. Deşi nu cred că va fi nevoie. Dispun de doctori şi de psihologi experimentaţi. Vor folosi droguri... sau alte mijloace, aşa cum au procedat când ne-au dat de urmă... Da, ne vor stoarce tot ce ştim, până la ultima picătură.

Ronica se încorda toată, oţelindu-se. Privi înainte, îşi mângâie bărbia şi murmură:

— Am putea să aterizăm, aşa cum ne-au cerut, şi apoi să dispărem în pădure.

— Iar acolo să murim de foame? protestă Iern, înainte de a-şi aminti că, la urma urmei, nu era lupta sa.

— Voi avea grijă să ajungem din nou la civilizaţie, fără să păţim nimic, veni răspunsul fetei, mecanic. Sunt profesionistă în astfel de situaţii. Privirea ei o căută pe-a lui. Tu n-ai de ce să-ţi faci griji. N-au nici un motiv să-ţi facă vreun rău.

— Ai uitat ce ne-a spus Lohannaso, interveni Mikli. Nu trebuie să ieşim din avion până când nu ne va ordona el asta. Şi ei pot ateriza vertical, exact ca şi noi, iar armele lui vor fi aţintite tot timpul asupra noastră. Dacă fugim, va deschide focul. Îl cunosc; ne-am mai întâlnit. Nu suportă să ucidă sau să rănească, dar o va face dacă nu va avea de ales, fără să şovăie nici o clipă.

Ronica încuviinţă.

— Oricum, adăugă ea, tot ar pune mâna pe plutoniu.

Cum? Cuvântul răsună ca un bubuit de tunet în urechile lui Iern. Nu, n-am auzit bine, cu siguranţă, n-am auzit bine. Ronica clatină din nou din cap.

— E-n regulă, înseamnă că n-avem de ales, continuă ea, pe un ton neutru. Ne vom prăbuşi în lac. Nu vor reuşi să recupereze nimic.

— Stai o clipă! exclamară Mikli şi Iern, într-un glas.

Privirea ei se îndreptă către pasager.

— Îmi pare rău, Ferlay, rosti ea încet. Dacă mi-aş fi ţinut gura, ai fi putut sări cu paraşuta ceva mai devreme. Dar ai auzit ceva ce numai morţii mai pot afla, în afara celor de la Orion.

El se repezi spre ea. Cuţitul ei zvâcni din teacă şi îi ţinti grumazul. Iern ştia să recunoască mânuirea unui expert, aşa că se retrase. Cu mâna stângă, Ronica mânui manşa, fixând-o în aşa fel, încât avionul să zboare în cerc.

— Dacă le dăm de bănuit, prin acţiunile noastre, ne vor doborî, o avertiză Mikli.

Ronica rânji.

— N-au decât. Ne vom prăbuşi şi vom arde în pădure. Dacă au cât de cât minte, nu vor îndrăzni să se apropie. Containerele şi focoasele dinăuntru vor fi sfărâmate, iar plutoniul se va răspândi peste tot. Urâtă treabă.

Mikli i se adresă în unglish. Ronica clătină din cap şi-i spuse lui Iern:

— N-are chef să moară, dar nu e nimic de făcut. N-are arme la îndemână, sunt undeva, în spate, şi dacă îndrăzneşti cumva, scumpul meu Mikli, să faci vreun gest necugetat, ne prăbuşim imediat. Observă cât de jos zburam; orice-aţi face, n-aţi reuşi să vă redresaţi la timp... Sincer, Iern, îmi pare rău. N-aş putea să-ţi fac aşa ceva, dacă nu m-aş afla şi eu în aceeaşi oală cu tine. Cred că ţi-ar fi plăcut să vezi cum răsare Orion. Mie mi-ar fi plăcut, asta-i sigur.

— E nebună, e o fanatică, îngăimă Mikli.

— Nu, i-o reteză Ronica. Dar mi-am dat cuvântul de onoare.

Lacul umplea orizontul. Reactorul maurailor trecu urlând pe lângă ei. Ronica râse scurt.

— Şi ei se întreabă ce le rămâne de făcut, remarcă ea, fără să-şi slăbească tovarăşii din ochi.

Soarele, coborând spre apus, umplea carlinga cu haloul său luminos. Soare! Ideea explodă în mintea lui Iern, ca o revelaţie. Duelul purtat cu Jovain, în urmă cu milioane de ani, deasupra unui ţinut de vis, aflat acum la milioane de ani-lumină distanţă... Nu-şi duse gândurile până la capăt.

— Staţi o clipă, spuse el, în vreme ce cuţitul Ronicăi i se lipea de vena jugulară. S-ar putea să mai avem totuşi o şansă ca voi să vă păstraţi secretul, rămânând cu toţii în viaţă. Exista o posibilitate. Nu uitaţi, sunt un Călăreţ al Furtunii.

Chipul fetei se lumină puţin. Ceva îi spunea lui Iern că ea nu era nicidecum o fanatică, ci, dimpotrivă, iubea viaţa mai mult decât oricine. Dar lama cuţitului nici nu se clinti.

— Spune, îi porunci Ronica. Repede.

— Vom avea nevoie de paraşute, rosti el. Câtă vreme ni le vom pune... tu, Mikli, vorbeşte cu mauraii. Du-i cu vorba. Înţeleg că asta e specialitatea ta. Apoi, Ronica, tu mă vei lăsa să trec la comandă. Apucă manşa din faţa sa, căci avionul avea dublă comandă, şi constată că avea de strunit un cal nărăvaş. Sunt mai experimentat decât tine, explică el. Voi urca sus, cât de sus voi putea, apoi voi face în aşa fel, încât să ne ciocnim cu reactorul. Ne vom prăbuşi cu toţii, dar noi, ştiind ce urmează, vom fi pregătiţi de salt.

Ea îl privi, îngândurată.

— Nu te vor lăsa să te apropii destul.

Glasul lui Mikli îşi recăpătase vlaga.

— Ba da, după ce eu îi voi fi îmbrobodit îndeajuns. E-n regulă, Ronica, mă duc să scotocesc după paraşute, şi mi-ar plăcea să găsesc şi un pistol, dar aş vrea să fii convinsă că n-am de gând să-ţi zbor creierii. Ai atâta încredere în mine? Şi eu abia aştept să văd cum Orion va răsări, şi sunt nerăbdător să văd haosul care va urma după aceea. Iern îl auzi desprinzându-şi centura de siguranţă şi târându-se în spate, peste containere.

Plutoniu, gândi el. Ce fel de monştri sunt aceştia? Dar dacă mor, nu voi putea face nimic, şi nu pot supravieţui decât dacă îi salvez şi pe ei.

Mikli îi întinse o paraşută împachetată. Cu nenumărate contorsiuni, reuşi să îşi treacă curelele ei peste umeri, în spaţiul îngust de care dispunea. Între timp, Ronica readuse avionul pe cursul indicat de către maurai.

— Pune-ţi paraşuta, îi spuse Mikli, apoi se întoarse către Iern. Nu te juca, prietene. Am găsit pistolul şi e aţintit asupra ta, nu asupra doamnei.

Îi place să joace tare, acum, când s-a ivit o rază de speranţă, gândi Iern. Probabil că-i face plăcere. În ceea ce îl privea, se simţea nemaipomenit, mai viu decât oricând. Se simţea ca atunci când înfruntase uraganul.

Mikli se întinse şi deschise transmiţătorul. Urmă un schimb de replici în unglish, în vreme ce avioanele survolau sălbăticia. Într-un târziu, norrmenul închise aparatul, şi îi informă:

— Le-am spus ceva destul de plauzibil, anume că am avut de gând să ne prăbuşim, în loc să ne predăm lor. Apoi i-am spus că ne-am răzgândit, dar că vrem asigurări că nu au de gând să ne ucidă. Lohannaso a susţinut că nu intenţionează să facă aşa ceva, şi era sincer, n-am nici o îndoială, dar eu am insistat ca amândouă avioanele să aterizeze în acelaşi timp. În felul acesta, ei nu ne vor putea împuşca din aer, în vreme ce noi le-am aştepta, neajutoraţi, sosirea. Sunt convins că se aşteaptă să încercăm să fugim în pădure. La fel de evident este că ar încerca să ne prindă sau să ne împuşte. În cel mai rău caz, ar pune mâna pe plutoniu, n-a spus-o, dar sunt convins că la asta s-a gândit. De asemenea, s-a gândit că va pune mâna pe Ferlay, care i-ar putea spune câte ceva. Ştie că eşti cu noi, Ferlay; aş da orice să aflu cum a aflat asta... Cam asta am negociat. Sunteţi mulţumiţi?

O nuanţă de asprime se ghicea în glasul lui.

— Cred că da, spuse Iern. Ronica, vrei să mă laşi să pilotez, acum?

— Dă-i drumul, îi răspunse ea, jucându-se cu cuţitul.

Urcă. Ceilalţi nu aveau să se alarmeze, văzând acest lucru, căci aveau să presupună că încerca să repereze locul de aterizare indicat. Reactorul îi depăşi, urcând şi mai sus.

Curând, destinaţia putu fi zărită, o semilună albă de nisip, umbrită de pinii înalţi care creşteau pe malul lacului. Iern se îndreptă într-acolo. Când ajunse chiar deasupra ei, orienta botul aparatului în sus şi începu să se îndepărteze de pământ. Curând, reactorul maurai îi apăru în faţă, lă nici o sută de metri. Simţi cum aeronava uşoară tremură în turbulenţele create de reactor.

Un fior îi străbătu şira spinării. Tocmai se pregătea să atace nişte oameni curajoşi, care nu-i făcuseră nici un rău, şi care l-ar fi primit cu braţele deschise, doar pentru a salva doi diavoli care... Îmi salvez propria viaţă. Poate că, mai târziu, într-un fel sau altul, Ronica îmi va putea explica, va găsi o justificare... Dintotdeauna, m-am întrebat dacă Războiul Energiei a fost sau nu un război drept. Acum!

Calcă pedala şi trase de manşă. Elicele urlară, metalul ţipă. Văzu cum avionul maurai încerca să vireze. Dar el era un Călăreţ al Furtunii, iar aeronava pe care o pilota era o extensie a membrelor sale. Se ciocniră. Forţa impactului li se transmise până în măduva oaselor.

— Afară! strigă, desprinzându-şi centura de siguranţă şi deschizând uşa laterală.

Ronica făcu acelaşi lucru în partea opusă, iar Mikli îi urmă.

Iern se rostogoli prin aer, trase de minerul paraşutei, aceasta se deschise, ca o floare albă, înflorind brusc pe cer, smucindu-l în sus şi frânându-i căderea. Era liber de-acum, ţinând în mâini corzile şi coborând lin spre pământ. Nu departe de el pluteau Ronica şi Mikli.

Căută din priviri avioanele. Al lor se prăbuşea că o piatră, cuprins de flăcări. Lovi apa, stârnind un munte de apă şi o trombă de aburi, apoi dispăru. Iern se gândi la încărcătura pe care o transporta. Apa lacului amortizase căderea şi împiedicase, probabil, sfărâmarea containerelor. Cu timpul, însă, coroziunea avea să elibereze otrava. Poate că asta nu se va întâmpla înainte ca o expediţie de recuperare să le găsească.

Reactorul se menţinea încă în aer, legănându-se. Iern încercase să îl lovească frontal, pentru a-i distruge comenzile, dar nu reuşise să-i sfărâme decât ampenajul. Pilotul maurai era experimentat. Nu putea să aterizeze fără să facă praf avionul, dar reuşea să îl împiedice să intre în vrie, planând şi încercând să încetinească prăbuşirea. Reuşi să îl aducă aproape de suprafaţa lacului, la vreun kilometru distanţă. Fuzelajul atinse valurile, stârnind un roi de stropi aurii în lumina amurgului. Trecură câteva minute până când începu să se scufunde. Între timp, cei dinăuntru reuşiră să iasă şi porniră înot spre mal. Din cei trei, doar unul singur purta o vestă de salvare.

La gândul că nu fusese silit să îi ucidă, Iern suspină de bucurie.

El, Ronica şi Mikli se ro