CALEA PUMNALELOR

Robert Jordan

Cartea a opta a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Cristina-Mihaela Tripon

─——————————————————————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/nqt0Pt

ePub: https://is.gd/RPPCv4

pdf: https://is.gd/Gl9NZb

─——————————————————————

Pentru Harriet

Lumina mea, viaţa mea, inima mea,

pentru totdeauna

„Cei care vor să stea la masa celor puternici trebuie să urce pe calea pumnalelor”.

— Adnotare anonimă scrisă cu cerneală pe marginea unui manuscris de istorie (care se crede că datează de pe vremea lui Artur Aripă-de-şoim) din ultimele zile ale Conclavelor Tovan.

„Pe culmi, toate căile sunt pavate cu pumnale”. – Vechi proverb seanchan

PROLOG • Aparenţe înşelătoare

Ethenielle văzuse chiar şi munţi mai joşi decât aceste Dealuri Negre care nu-şi meritau numele, fiind nişte ansambluri uriaşe şi asimetrice de stânci, pe jumătate îngropate, brăzdate de trecători abrupte şi şerpuitoare. Unele dintre aceste trecători ar fi făcut până şi o capră să şovăie. Puteai călălori trei zile prin păduri uscate de secetă şi pajişti acoperite cu iarbă uscată fără să vezi ţipenie de aşezări omeneşti ca apoi, brusc, peste o jumătate de zi, să dai de şapte sau opt cătune, toate izolate de restul lumii. Dealurile Negre nu erau un loc propice pentru fermieri, fiind departe de rutele comerciale şi mai neprietenoase acum decât de obicei. Un leopard sfrijit, care ar fi trebuit să dispară la vederea oamenilor, privea de pe o pantă abruptă, la nici treizeci de metri distanţă, în timp ce ea trecea călare însoţită de escorta ei în armuri, înspre apus, vulturii se roteau răbdători în cercuri, de parcă ar fi prevestit ceva. Niciun nor nu umbrea soarele sângeriu, deşi existau nori. Atunci când sufla, vântul fierbinte ridica ziduri de praf.

Însoţită de cincizeci dintre cei mai bravi oameni ai ei, Ethenielle călărea fără griji şi fără grabă. Spre deosebire de legendara ei strămoaşă, Surasa, ea nu îşi făcea iluzii că vremea i-ar asculta dorinţele doar pentru că deţinea Tronul Norilor, aşa că era preocupată doar să se grăbească... Li se poruncise să mărşăluiască. În scrisorile lor codificate cu grijă şi păzite îndeaproape li se ceruse ca fiecare în parte să călătorească fără a atrage atenţia. Nu era o treabă uşoară. Unora li se părea imposibilă.

Încruntându-se, ea se gândea cât fusese de norocoasă că ajunsese atât de departe fără să ucidă pe cineva, ocolind acele cătune neînsemnate, chiar dacă fusese nevoită să îşi prelungească pentru câteva zile călătoria. Cele câteva steddinguri sau ţinuturile ogierilor nu reprezentau o problemă – de cele mai multe ori, ogierii nu se amestecau în treburile oamenilor şi, în ultima vreme, cu atât mai puţin, pare-se –, însă satele... Erau prea neînsemnate ca să aibă iscoade pentru Turnul Alb sau individul care pretindea a fi Dragonul Renăscut – poate că el chiar era; ea nu se putea hotărî care variantă era mai rea – însă aveau negustorii ce treceau inevitabil pe acolo. Aceştia purtau vorba ca pe mărfuri şi discutau cu oameni care, la rândul lor, vorbeau cu alţi oameni, zvonurile răspândindu-se ca afluenţii unui râu prin Dealurile Negre şi în lumea din afară. Din câteva cuvinte, un păstor nebăgat în seamă putea aprinde un foc de semnalizare care să fie văzut de la două mii cinci sute de kilometri depărtare. Genul de foc care ar fi aprins pădurile şi păşunile. Poate chiar oraşele. Ţările.

— Oare am făcut alegerea corectă, Serailla?

Supărată, Ethenielle schiţă o grimasă. Deşi nu mai era doar o fetişcană, cele câteva fire cărunte nu o făceau suficient de matură încât să nu-şi dea drumul la gură fără să gândească. Hotărârea era luată. Doar se gândise la ea. Numele Luminii fie pomenit! Nu era atât de lipsită de griji pe cât îşi dorea să fie.

Prima consilieră a lui Ethenielle îşi aduse iapa fumurie mai aproape de calul negru şi lucios al reginei. Cu faţa rotundă şi blajină, cu ochi negri şi vigilenţi, domniţa Serailla putea trece drept soţia unui fermier care se trezise brusc într-o rochie de domniţă, însă mintea ce se ascundea în spatele acelor trăsături simple şi transpirate era la fel de ascuţită ca a oricărei aes sedai.

— Celelalte căi ar fi adus cu ele alte riscuri, nu neapărat mai mici, zise ea cu blândeţe.

Robustă, deşi la fel de graţioasă în şa ca o dansatoare, Serailla era întotdeauna blajină. Nici alunecoasă nici falsă; absolut imperturbabilă.

— Oricare-ar fi adevărul, maiestate, Turnul Alb pare să fie nu doar paralizat, ci şi zdruncinat. Ai fi putut privi Mana Pustiitoare în vreme ce lumea se prăbuşea în jurul tău. Puteai face asta dacă ai fi fost altfel.

Simpla nevoie de a acţiona. Asta o adusese aici? Ei bine, dacă Turnul Alb nu voia sau nu putea face tot ceea ce trebuia făcut, atunci cineva trebuia să o facă. La ce i-ar fi folosit să păzească Mana Pustiitoare dacă lumea se prăbuşea în jurul ei?

Ethenielle se uită la bărbatul zvelt care călărea alături de ea. Firele albe de la tâmple îi confereau un aer trufaş, iar Sabia lui Kirukan din teaca ornată îi stătea alături, ridicându-se la înălţimea oricărui ostaş din armata ei. Mă rog, fusese botezată „Sabia lui Kirukan” şi se spunea că ar fi aparţinut legendarei regine războinice din Aramaelle. Lama era străveche, iar unii susţineau că ar fi fost făurită cu Putere. Mânerul lung, pentru două mâini, era îndreptat spre ea, aşa cum o cerea tradiţia, cu toate că ea nu avea de gând să folosească o sabie precum un Saldaean înflăcărat. O regină trebuia să cugete, să conducă şi să dea porunci, lucruri pe care nimeni nu le-ar fi putut face fiind în acelaşi timp şi unul dintre cei mai buni ostaşi.

— Dar tu, spătarule? zise ea. Ai vreo nelinişte la această oră târzie?

Lordul Baldhere se răsuci în şaua lucrată cu aur ca să arunce o privire peste umăr la steagurile acoperite cu piele prelucrată şi catifea brodată, purtate de călăreţii din spatele lor.

— Nu-mi place să ascund cine sunt, maiestate, răspunse el ţâfnos, îndreptându-se în şa. Lumea va afla în curând despre noi şi despre ce am făcut. Sau ce am încercat să facem. Vom muri sau vom intra în istorie, ori amândouă, aşa c-ar fi bine să se ştie ce nume să scrie.

Baldhere avea limba ascuţită şi părea interesat mai mult de muzică şi de haine decât de orice altceva – acea haină albastră, bine croită, era a treia pe care o purtase în ziua aceea –, însă, la fel ca în cazul domniţei Serailla, aparenţele înşelau. Spătarul Tronului Norilor avea sarcini mai grele ca sabia din teaca bătută în nestemate. De la moartea soţului domniţei Serailla, în urmă cu douăzeci de ani, Baldhere condusese în numele ei armatele Kandor pe câmpul de bătălie şi majoritatea soldaţilor săi l-ar fi urmat chiar şi în Shayol Ghul. Deşi nu se număra printre marii căpitani, el ştia când să lupte şi când nu, dar şi cum să câştige.

— Locul de întâlnire trebuie să fie pe-aproape, zise brusc Serailla, tocmai când Ethenielle zări iscoada pe care Baldhere o trimisese înainte, un individ viclean pe care îl chema Lomas, cu un blazon reprezentând un cap de vulpe pe coif, ce trăgea hăţurile calului pe creasta trecătorii din faţă.

Ţinându-şi lancea înclinată, el făcu gestul ce însemna „loc de întâlnire la vedere”.

Baldhere îşi întoarse armăsarul puternic şi urlă la escortă să se oprească – şi chiar urla, atunci când îşi punea în gând –, apoi dădu pinteni calului ca să le ajungă din urmă pe regină şi pe Serailla. Urma să fie o întâlnire între vechi aliaţi. Când trecură pe lângă Lomas, Baldhere îi dădu bărbatului cu faţa îngustă o poruncă scurtă „să vegheze şi să transmită”; dacă lucrurile mergeau prost, Lomas avea să poruncească escortei să înainteze şi s-o scoată de acolo pe regina lor.

Ethenielle oftă încet când Serailla aprobă porunca, făcând un semn cu capul. Deşi erau alianţe durabile, vremurile atrăgeau suspiciuni ca bălegarul muştele. Dacă aveau să răscolească bălegarul şi muştele vor începe să se agite în aer? Prea mulţi domnitori din miazăzi muriseră sau dispăruseră în ultimul an şi ea nu se simţea în siguranţă purtând coroana. Prea multe tărâmuri fuseseră distruse de parcă ar fi fost călcate de o oaste de troloci. Indiferent cine era acel individ al’Thor, avea de dat socoteală. Multă.

Dincolo de Lomas, trecătoarea se deschidea într-o scobitură îngustă, aproape prea mică pentru a fi considerată vale şi cu copaci atât de răzleţi, încât nu putea fi numit desiş. Ferigile, brazii argintii şi pinii cu trei ace formau un pâlc verde alături de cei câţiva stejari, dar ceilalţi copaci erau veştejiţi, cu ramurile golaşe. Spre miazăzi însă, aflai ceea ce făcea din acest loc unul bun pentru o întâlnire. O turlă subţire, asemenea unei coloane dantelate şi aurii, stătea înclinată şi pe jumătate îngropată în coasta dealului golaş, înălţându-se la mai bine de cincizeci de metri deasupra copacilor. Orice copil din Dealurile Negre, suficient de mare ca să umble, ştia de ea, dar nu exista niciun sat la care-ai fi putut ajunge mai devreme de patru zile şi nimeni nu se apropia de bunăvoie mai mult de cincisprezece kilometri. Legendele locului spuneau că dacă atingi turla vei avea parte de viziuni nebuneşti, vei întâlni morţi vii şi chiar vei muri.

Deşi Ethenielle nu credea în basme, se înfioră puţin. Nianh spunea că turla era un fragment din Vârsta Legendelor. Cu puţin noroc, aes sedai nu aveau niciun motiv să-şi amintească discuţia din urmă cu câţiva ani. Păcat că acolo morţii nu puteau fi înviaţi. Potrivit legendei, Kirukan decapitase un dragon fals cu propriile mâini şi îi născuse doi fii unui alt bărbat care conducea Puterea. Sau, poate, era acelaşi. Ea ar fi ştiut cum să-şi atingă scopul şi cum să supravieţuiască.

După cum era de aşteptat, doi dintre aceia cu care venise să se întâlnească Ethenielle erau deja acolo, fiecare secondat de un însoţitor. Paitar Nachiman avea mai multe cute pe faţa lungă decât bărbatul mai în vârstă, uluitor de chipeş, pe care îl admirase ea în copilărie, ca să nu mai pomenim de firele de păr răzleţe, în cea mai mare parte albe. Din fericire, el renunţase la moda cu codiţe împletite a poporului Arafellin şi se tunsese scurt. Acesta stătea drept în şa, umerii săi erau vânjoşi, n-aveau nevoie de întăritură pe sub haina brodată, din mătase verde, şi încă putea mânui sabia de la şold cu vigoare şi îndemânare. Ea ştia asta. Easar Togita, cu faţa pătrăţoasă şi ras în cap, cu excepţia moţului alb din creştet şi a hainei simple, de culoarea bronzului învechit, era cu un cap mai scund decât regele din Arafel şi mai subţirel. Cu toate acestea, pe lângă el, Paitar părea firav. Easar din Shienar nu se încruntă – mai degrabă, tristeţea părea să-i umbrească mereu ochii –, dar părea a fi făcut din acelaşi metal ca sabia lungă pe care o purta pe spate. Ea avea încredere în ambii bărbaţi şi nădăjduia ca legăturile lor de familie să întărească încrederea aceasta. Alianţele prin căsătorie uniseră întotdeauna Ţinuturile Pârjolite de dincolo de Hotar, la fel de mult cum o făcuse lupta lor împotriva Manei Pustiitoare. O fiică de-a ei era măritată cu cel de-al treilea fiu al lui Easar şi un fiu căsătorit cu nepoata preferată a lui Paitar, în timp ce un frate şi două surori erau căsătorite în Casele lor.

Însoţitorii erau la fel de diferiţi ca regii lor. Ca întotdeauna, Ishigari Terasian arăta de parcă abia se trezise după o noapte de beţie. Nu mai văzuse un om mai gras ca el în şa. Haina lui roşie şi elegantă era şifonată, ochii îi erau injectaţi, iar faţa nerasă. Prin contrast, Kyril Shianri, înalt şi zvelt, şi aproape la fel de elegant ca Baldhere, în ciuda prafului şi a transpiraţiei de pe faţă, purta clopoţei argintii în partea de sus a cizmelor şi mănuşi la fel de strânse ca părul împletit în codiţe; afişa aceeaşi expresie de nemulţumire ca întotdeauna şi se uita cu superioritate de-a lungul nasului său proeminent la oricine în afară de Paitar. Shianri era, de fapt, un măscărici în multe privinţe – rareori se întâmpla ca regii din Arafel să plece urechea la consilierii lor, în schimb, îi ascultau reginele –, însă era mai mult decât părea a fi la prima vedere. Agelmar Jagad ar fi putut trece drept versiunea mai mare a lui Easar, un om simplu, dur şi îmbrăcat sărăcăcios, de care atârnau mai multe arme decât căra Baldhere, şi care aştepta să răspândească moartea, în vreme ce Alesune Chulin era pe-atât de slabă pe cât era Serailla de corpolentă, pe-atât de frumoasă pe cât era Serailla de ştearsă şi pe-atât de înflăcărată pe cât era Serailla de blândă. Alesune părea făcută pentru mătăsurile ei fine şi albastre, însă ar fi fost greşit să o judeci pe Serailla după aparenţe.

— Pacea şi Lumina fie cu tine, Ethenielle din Kandor, zise Easar pe un ton aspru atunci când aceasta îşi opri calul în faţa lor.

— Lumina să te ocrotească, Ethenielle din Kandor, rosti în acelaşi timp Paitar.

Vocea lui Paitar mai punea încă pe jar inimile femeilor. Dar avea o soţie care ştia că era al ei din cap până-n picioare. Ethenielle se îndoia că Menuki ar fi avut vreodată un moment sau vreun motiv de gelozie.

Ea îi salută scurt:

— Sper că aţi ajuns până aici fără să fiţi văzuţi.

Easar pufni şi se aplecă în faţă, privind-o încruntat. Era un bărbat aspru care, deşi văduv de unsprezece ani, încă jelea, îi scrisese chiar poezii soţiei lui. Întotdeauna ascundea mai mult decât lăsa să se vadă.

— Dac-am fost văzuţi, Ethenielle, mormăi el, atunci mai bine am face cale-ntoarsă.

— Vorbeşti deja despre a face cale-ntoarsă?

Prin tonul folosit şi întărindu-şi spusele cu o smucitură a frâielor ornate cu ciucuri, Shianri amestecă dispreţul cu suficient bun-simţ încât să nu pară o sfidare. Totuşi, Agelmar îl privi cu răceală, foindu-se uşor în şa, doar cât să-şi amintească pe unde îi erau aşezate armele. Or fi fost ei vechi aliaţi în luptele din Mana Pustiitoare, dar noi suspiciuni dădeau târcoale.

Alesune îşi mişcă iapa pe loc, un cal cenuşiu la fel de mare cât unul de luptă. Şuviţele subţiri şi albe din părul lung şi negru părură brusc nişte creste pe coif, iar privirea ei te făcea să uiţi repede că femeile shienaran nu mânuiau armele şi nu se înfruntau în dueluri. Purta titlul simplu de shatayan în Casa regală, însă cei care credeau că influenţa unei shatayan se rezuma la a da porunci bucătarilor, servitoarelor şi negustorilor care aduceau merinde se înşelau amarnic.

— Temeritatea nu înseamnă curaj, Seniore Shianri. Am plecat din Mana Pustiitoare nepăziţi şi, dacă vom da greş, şi chiar de vom izbândi, unii dintre noi s-ar putea alege cu capetele înfipte în ţepe. Poate chiar toţi. Poate se va îngriji Turnul Alb de asta, dacă n-o va face acest al’Thor.

— Mana Pustiitoare pare aproape adormită, bombăni Terasian, frecându-şi bărbia cărnoasă. N-am mai văzut-o niciodată atât de tăcută.

— Umbra nu doarme niciodată, rosti încet Jagad, iar Terasian încuviinţă ca şi când şi acest lucru trebuia luat în considerare.

Agelmar era cel mai bun general dintre toţi, unul dintre cei mai buni din câţi existau, dar nici Terasian nu îşi câştigase locul în dreapta lui Paitar doar pentru că era un bun prieten de pahar.

— Cei pe care i-am lăsat în urmă pot păzi Mana Pustiitoare, asta dacă nu vor izbucni din nou Războaiele Troloce, zise Ethenielle cu glas hotărât. Bănuiesc că şi voi aţi făcut la fel. Cu toate că nu prea are importanţă. Chiar crede cineva că mai putem face cale-ntoarsă?

Ea adresă această întrebare pe un ton sec, fără să aştepte un răspuns, însă primi unul.

— Să facem cale-ntoarsă? se auzi o voce ascuţită de femeie tânără în spatele ei.

Tenobia din Saldaea năvăli în galop printre ei, trăgând de hăţurile juganului alb şi făcându-l să dea cu spatele. Şiruri groase de perle se întindeau de-a lungul mânecilor gri-închis ale veşmântului strâmt de călărie, în vreme ce broderia bogată, roşu cu auriu, îi scotea în evidenţă mijlocul şi rotunjimea pieptului. Deşi era înaltă pentru o femeie, era drăguţă, chiar frumoasă, în ciuda nasului obraznic. Ochii mari şi migdalaţi, de un albastru-închis, contribuiau la asta, la fel încrederea în sine, atât de puternică, încât o făcea să strălucească. După cum era de aşteptat, regina din Saldaea era însoţită doar de Kalyan Ramsin, unul dintre numeroşii ei unchi, un bărbat plin de cicatrice şi cu părul cărunt, cu faţa ca de vultur şi mustăţi groase, curbate în jos, în jurul gurii. Tenobia Kazadi asculta doar de consiliul soldaţilor, de nimeni altcineva.

— Nu voi face cale-ntoarsă, continuă ea pe un ton ferm, indiferent ce veţi face voi, ceilalţi. L-am trimis pe scumpul meu unchi Davram să-mi aducă degrabă capul Dragonului Fals, Mazrim Taim, iar acum el şi Taim, amândoi, îl urmează pe acest al’Thor, dacă e să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit. Am aproape cincizeci de mii de oameni cu mine şi, indiferent ce veţi hotărî voi, nu voi face cale-ntoarsă până când unchiul meu şi al’Thor nu vor înţelege cine domneşte, cu adevărat, peste Saldaea.

Ethenielle schimbă câteva priviri cu Serailla şi Baldhere, în vreme ce Paitar şi Easar îi spuneau Tenobiei că şi ei voiau să meargă mai departe. Serailla clătină încet din cap şi ridică uşor din umeri. Baldhere dădu ochii peste cap fără să mascheze asta. Ethenielle nu se aşteptase ca Tenobia să decidă, în ultima clipă, să stea deoparte, dar fata avea să creeze, negreşit, necazuri.

Saldaeanii erau un neam ciudat – Ethenielle se întrebase adesea cum de sora ei, Einone, avea un mariaj bun cu un alt unchi al Tenobiei –, însă Tenobia ducea la extrem acea ciudăţenie. Te puteai aştepta la excentricitate din partea oricărui saldaean, dar Tenobiei îi crea o reală plăcere să-i şocheze pe domani sau să îi facă să pară monotoni chiar şi pe cei din Altara. Temperamentul saldaeanilor era bine definit de legendă; al ei era asemenea unei văpăi în bătaia vântului puternic şi nu ştiai niciodată ce avea să aprindă scânteia. Ethenielle nici măcar nu voia să se gândească la cât de greu se lăsa convinsă femeia să-şi asculte raţiunea atunci când nu voia; doar Davram Bashere reuşise să facă asta. Apoi mai exista problema căsătoriei.

Tenobia era încă tânără, deşi trecuse cu câţiva ani de vârsta la care ar fi trebuit să se mărite – căsătoria era o datorie pentru fiecare membru din fiecare Casă conducătoare, cu atât mai mult pentru un domnitor; trebuiau create alianţe, să se nască un moştenitor – cu toate acestea, Ethenielle nu o luase în considerare pe fată pentru niciunul dintre fiii ei. Tenobia avea pretenţii mari în legătură cu tot ce o privea, inclusiv viitorul soţ.

El trebuia să fie capabil să înfrunte şi să ucidă zeci de myrddraali şi în acelaşi timp să cânte la harpă şi să compună versuri. Trebuia să se ia la întrecere cu învăţaţii pe când cobora călare o coastă abruptă sau, poate, când o urca. Trebuia să i se supună – fireşte, doar era regină – exceptând momentele în care Tenobia se va aştepta ca el să nu îi ia în seamă vorbele şi s-o azvârle peste umăr. Exact asta voia fata! Să îl ferească Lumina pe cel care va alege s-o azvârle peste umăr când ea îşi va dori să i se supună sau care i se va supune când ea îşi va dori s-o arunce peste umăr. Tenobia nu spusese toate astea răspicat, dar orice femeie cu un dram de minte, care o auzea cum vorbea despre bărbaţi, înţelegea pe loc. Tenobia avea să moară fecioară, ceea ce însemna că unchiul ei, Davram, ar deveni succesorul ei, dacă îi va supravieţui, dacă nu, moştenitorul lui Davram.

Un cuvânt ajunse până la urechea lui Ethenielle, făcând-o să se îndrepte în şa. Trebuia să fie atentă; miza era prea mare.

— Aes sedai? zise ea cu asprime în glas. Ce-i cu aes sedai?

În afară de Paitar, sfetnicele lor din Turnul Alb plecaseră când auziseră veşti despre frământările din Turn. Nianh a ei şi Aisting a lui Easar dispăruseră fără urmă. Dacă aes sedai aflau de planurile lor... Ei bine, aes sedai aveau mereu un plan al lor. Mereu. Lui Ethenielle nu îi va plăcea să descopere că îşi băga mâinile nu într-un cuib de viespi, ci în două.

Paitar ridică din umeri, părând uşor stânjenit. Nu era un lucru neînsemnat pentru el; însă, asemenea Seraillei, nu lăsa nimic să-l supere.

— Te-ai fi aşteptat s-o las pe Coldara în urmă, Ethenielle, mai ales că aş fi putut ascunde pregătirile de ea, spuse el pe un ton blând.

Ea nu se aşteptase. Sora lui preferată era aes sedai, iar ea una îl făcuse să se ataşeze de Turn. Ethenielle nu se aşteptase la asta, dar sperase.

Coladara a avut însoţitoare, continua el. Şapte. A fost un lucru chibzuit să le aducem cu noi, având în vedere circumstanţele. Din fericire, n-a fost nevoie să ducem luptă de convingere. Cu niciuna, la drept vorbind.

— Lumina să ne lumineze şi să ne ocrotească sufletele, zise Ethenielle cu răsuflarea întretăiată, auzind aceleaşi cuvinte în apropierea ei, de la Serailla şi Baldhere. Opt surori, Paitar? Opt?

Cu siguranţă că Turnul Alb le ştia fiecare mişcare.

— Şi mai am cinci, interveni Tenobia, ca şi când ar fi anunţat că avea o pereche nouă de pantofi. M-au găsit înainte să plec din Saldaea. Au părut la fel de surprinse ca mine. Odată ce-au aflat ce aveam de gând să fac – tot nu ştiu cum au aflat, însă au reuşit –, am fost convinsă că vor da fuga s-o găsească pe Memara.

Ea se încruntă, aruncându-i o privier duşmănoasă. Elaida se înşelase amarnic atunci când trimisese o soră să o intimideze pe Tenobia.

— În schimb, continua ea, Illeisien şi celelalte au fost mai dornice decât mine să păstreze secretul.

— Totuşi, insist Ethenielle. Treisprezece surori. Nu e nevoie decât ca una dintre ele să găsească o cale prin care să trimită un mesaj. Câteva rânduri. Să intimideze vreun soldat sau vreo servitoare. Crede vreunul dintre voi că le va putea opri?

— Zarurile au fost aruncate, zise simplu Paitar. Nu mai puteau da înapoi. Cei din Arafellin erau aproape la fel de ciudaţi precum cei din Saldaea, după părerea lui Ethenielle.

— Mai înspre miazăzi, ne-ar prinde bine să avem cu noi treisprezece aes sedai, adăugă Easar.

După aceste cuvinte tăcură, dar continuarea plutea în aer. Nimeni nu voia să vorbească. Situaţia era diferită de cea în care înfruntaseră Mana Pustiitoare.

Brusc, Tenobia izbucni în râs. Calul ei începu să se agite, dar ea îl linişti.

— Îmi doresc să continui drumul spre miazăzi cât mai repede, însă vă invit pe toţi la masa în seara aceasta, în tabăra mea. Poţi vorbi cu Illeisien şi cu prietenele ei ca să te convingi dacă judecata ta se potriveşte cu a mea. Mâine-seară, ne-am putea strânge cu toţii în tabăra lui Paitar ca să vorbim cu prietenele Coladarei.

Sugestia fu atât de potrivită, atât de evident de necesară, încât toţi consimţiră. Apoi Tenobia adăugă, fiindcă-i venise o idee de moment:

— Unchiul meu, Kalyan, s-ar simţi onorat dacă îi vei îngădui să şadă lângă tine în seara aceasta Ethenielle. Te admiră foarte mult.

Etehnielle îi aruncă o privire lui Kalyan Ramsin – individul stătea tăcut în şa în spatele Tenobiei, părând că nici nu respiră – şi, preţ de o clipă, vulturul acela cărunt îşi descoperi ochii, într-o străfulgerare, ea văzu ceva ce nu mai văzuse de când Brys al ei murise, un bărbat care nu se uita la o regină, ci la o femeie. Şocul fu ca o lovitură ce o lăsă fără suflare. Tenobia îşi mută repede privirea de la unchiul ei la Ethenielle, cu un zâmbet ce trăda satisfacţia.

Pe Ethenielle o cuprinse indignarea. Zâmbetul acela vorbea de la sine, dacă ochii lui Kalyan n-o făceau. Copila asta se gândea să-l însoare pe individul acesta cu ea ? Copila asta credea că...? Deodată, furia lăsă locul tristeţii. Ea însăşi fusese o copilă atunci când făcuse aranjamentele pentru nunta surorii ei văduve, Nazelle. Era o chestiune de stat, dar Nazelle ajunsese să îl iubească pe Seniorul Ismic, în ciuda faptului că se împotrivise la început. Ethenielle făcea aranjamentele pentru căsătoriile altora de atâta vreme, încăr nu se gândise că propria căsătorie ar constitui o legătură foarte puternică. Se uită din nou la Kalyan, îndelung de data asta. Pe faţa lui aspră se citea din nou respectul, deşi ea îi vedea ochii aşa cum fuseseră adineauri. Orice consort şi-ar fi ales, acesta trebuia să fie un bărbat dur, însă ea se rugase întotdeauna pentru o şansă la iubire în ceea ce privea căsătoriile copiilor ei, ba chiar ale fraţilor ei, cu atât mai mult pentru ea.

— În loc să irosim lumina zilei stând la taclale, spuse ea mai şoptit decât şi-ar fi dorit, ce-ar fi să facem ceea ce am venit să facem.

Lumina să-i apere sufletul, era femeie în toată firea, nu o fată care întâlnea un posibil pretendent pentru prima dată.

— Ei bine? întrebă ea, de data asta pe un ton foarte ferm. Toate înţelegerile lor se aflau în acele scrisori atent ticluite şi toate planurile lor aveau să fie modificate pe măsură ce avansau spre miazăzi, iar circumstanţele se schimbau, întâlnirea aceea avea un singur scop real, o ceremonie simplă şi străveche a Ţinuturilor Pârjolite, care avusese loc doar de şapte ori în toţi anii de la Frângerea Lumii. Era o ceremonie prin care îşi jurau credinţă dincolo de orice cuvânt, oricât de puternic ar fî fost acesta. Conducătorii îşi mânară caii mai aproape, iar ceilalţi se retraseră.

Ethenielle şuieră atunci când îşi trecu tăişul pumnalului peste palma stângă. Tenobia râse când şi-o tăie pe-a ei. Paitar şi Easar parcă-şi smulgeau aşchii din mâini. Patru mâini se întinseră şi se atinseră, apoi se strânseră. Sângele se amestecă, picurând pe pământ, îmbibându-se în noroiul întărit.

— Suntem unul până la moarte, spuse Easar, şi toţi rostiră cuvintele odată cu el: „Suntem unul până la moarte”.

Prin sânge şi pământ, ei îşi jurară credinţă. În continuare, trebuiau să-l găsească pe al’Thor şi să ducă la îndeplinire ce era de făcut. Cu orice preţ.

★

Odată ce se asigură că Turanna putea sta pe pernă fără sprijin, Verin se ridică în picioare şi o lăsă pe sora Albă, slăbită, bând apă. Sau cel puţin, încercând să bea. Dinţii Turannei clănţăniră pe potirul din argint, ceea ce nu era de mirare. Uşa cortului era destul de joasă, aşa că Verin fu nevoită să se aplece ca să îşi scoată capul. Simţi un junghi de oboseală în spate atunci când se aplecă. Nu se temea de femeia care tremura în spatele ei, îmbrăcată într-un veşmânt negru din lână aspră. Verin ţinea scutul strâns, deşi se îndoia că Turanna avea suficientă forţă în picioare în momentul acela ca să o atace pe la spate, chiar dacă i-ar fi trecut prin minte acest gând incredibil. Surorile Albe nu gândeau astfel. De fapt, în starea în care se afla Turanna, era greu de crezut că ea ar fi putut conduce Puterea câteva ceasuri, chiar dacă nu i s-ar fi pus un scut.

Tabăra aiel se întindea pe dealurile ce ascundeau oraşul Cairhien. Erau nişte corturi joase, pământii, care umpleau spaţiul dintre cei câţiva copaci care mai erau în apropierea oraşului. În aer pluteau nori subţiri de praf, dar nici praful, nici arşiţa, nici strălucirea unui soare dogoritor nu îi deranjau pe aieli. În tabără era tot atâta forfotă şi agitaţie cât într-un oraş. Vedea bărbaţi care ciopârţeau vânatul şi peticeau corturile, ascuţeau cuţite şi croiau cizmele moi pe care le purtau cu toţii, femei care găteau deasupra focurilor, coceau, ţeseau la războaie mici de ţesut şi aveau grijă de cei câţiva copii din tabără. Câţiva gai’shain în robe albe se mişcau repede de colo-colo, cărând poveri, sau băteau covoarele, ori aveau grijă de caii de povară şi de catâri. Nu existau nici vânzători ambulanţi, nici negustori. Nici căruţe sau trăsuri, desigur. Un oraş? Părea mai degrabă a fi o mie de sate strânse la un loc, deşi bărbaţii erau mult mai mulţi decât femeile şi, exceptând fierarii care făureau nicovale, aproape fiecare bărbat care nu era îmbrăcat în alb era înarmat. La fel, majoritatea femeilor.

Cu siguranţă, erau tot atâţia bărbaţi şi femei cât într-un oraş mare, suficient de mulţi încât să se piardă printre ei câteva prizoniere aes sedai, însă Verin zări o femeie în robă neagră înaintând cu paşi apăsaţi, la un mai mult de patruzeci de metri lepărtare, şi chinuindu-se să tragă după ea o grămadă de pietre care îi ajungea până la talie, pe o piele de vacă. Gluga mare îi ascundea faţa, dar nimeni din tabără, în afară de surorile captive, nu purta astfel de robe negre. O înţeleaptă înainta agale aproape de femeia în robă neagră, strălucind de Putere în timp ce îi ţinea scutul prizonierei, iar două fecioare o flancau pe soră, folosind nişte beţigaşe cu care o înghionteau atunci când şovăia. Verin se întrebă dacă îi fusese menit să vadă această scenă. În dimineaţa aceea, trecuse pe lângă Coiren Saeldain, care avea o privire sălbatică şi broboane de transpiraţie ce i se prelingeau pe faţă în timp ce era escortată de o înţeleaptă şi de doi bărbaţi aiel înalţi. Un coş mare plin cu nisip îi încovoia spatele pe când urca o pantă, împleticindu-se. Cu o zi înainte, fusese Sarene Neindahl. O puseseră să mute apa dintr-o găleată de piele într-alta cu căuşul palmelor, o înghiontiseră cu baghetele ca să se mişte mai repede, apoi o îmboldiseră pentru fiecare picătură irosită atunci când vărsa apa pentru că o înghionteau să se mişte mai repede. Sarene se oprise o clipă ca să o întrebe pe Verin motivul, deşi nu se aştepta la un răspuns. Verin nici măcar nu apucase să îi răspundă, deoarece fecioarele o obligaseră pe Sarene să îşi reia munca inutilă.

Îşi înăbuşi un suspin, în primul rând, nu îi plăcea să vadă că surorile erau tratate astfel, indiferent de motiv sau de nevoie, şi, în al doilea rând, era evident că un număr mare de înţelepte voiau... Ce? Ca ea să ştie că a fi aes sedai nu avea nicio importanţă acolo? Era ridicol. Acest lucru fusese lămurit în urmă cu câteva zile. Poate ca ea să afle că putea sfârşi în roba neagră? Pentru moment, se simţea în siguranţă, dar înţeleptele ascundeau câteva secrete pe care ea nu reuşise încă să le afle, cel mai mărunt dintre ele referindu-se la cum funcţiona ierarhia lor. Deşi era cel mai mărunt, acesta constituia însăşi esenţa. Uneori, femeile care dăduseră porunci le îndeplineau pe cele primite chiar de la femeile cărora le porunciseră, apoi, mai târziu, situaţia se inversa. Pentru ea, acest lucru nu avea nicio noimă, însă nimeni nu îi poruncea lui Sorilea, ceea ce o făcea pe Verin să se simtă oarecum în siguranţă.

Nu îşi putu reţine un sentiment de satisfacţie. În dimineaţa aceea, în Palatul Soarelui, Sorilea vrusese să afle ce îi făcea să se ruşineze cel mai mult pe cei din ţinuturile umede. Kiruna şi celelalte surori nu înţelegeau. Nu făceau niciun efort să vadă ce se întâmpla acolo; se temeau poate de ce-ar fi putut afla sau se temeau că noile cunoştinţe le-ar fi pus la încercare legămintele. Ele se străduiau în continuare să justifice de ce aleseseră acea cale, dar Verin găsise deja motive şi un scop pentru calea pe care o urma. Şi mai avea în geanta ei o listă pe care era pregătită... să i-o dea lui Sorilea atunci când vor fi singure. Nu era nevoie să le spună şi celorlalte. Pe unele dintre prizoniere nu le întâlnise niciodată, însă, credea ea, cele mai multe femei de pe listă aveau slăbiciunile pe care le căuta Sorilea. Viaţa urma să devină mult mai grea pentru femeile în negru. Şi, cu puţin noroc, eforturile ei aveau să fie de mare ajutor.

Doi bărbaţi aiel mătăhăloşi, fiecare ţinând pe umăr câte un topor, stăteau în faţa cortului, părând absorbiţi de un joc cu o sfoară. Ei îşi ridicară de îndată privirile atunci când ea îşi îţi capul prin uşa cortului. Coram se ridică în picioare asemenea unui şarpe care se descolăcea, în ciuda mărimii lui, iar Mendan întârzie doar cât să pună deoparte sfoara. Dacă ea ar fi stat în poziţie verticală, capul ei abia ar fi ajuns la nivelul piepturilor lor. Cu toate acestea, Verin i-ar fi putut răsturna pe amândoi pe spate şi le-ar fi venit de hac. Dacă ar fi îndrăznit. Era tentată, uneori. Bărbaţii erau îndrumătorii ei desemnaţi, îi ofereau protecţie împotriva neînţelegerilor din tabără. Fără îndoială că ei raportau tot ceea ce zicea sau făcea ea. Câteodată, ea ar fi preferat să îl aibă pe Tomas lângă ea. Dar asta doar câteodată. Era mai greu să păstrezi secrete faţă de străjerul tău decât faţă de străini.

— Te rog, spune-i Colindei că am terminat cu Turanna Norill, îi zise ea lui Coram, şi cere-i să o trimită la mine pe Katerine Alruddin.

Verin voia să se ocupe mai întâi de surorile care nu aveau străjeri. Bărbatul încuviinţă înainte să se îndepărteze cu paşi mari, fără să scoată un cuvânt. Bărbaţii aiel nu erau prea civilizaţi.

Mendan se lăsă pe vine, privind-o cu nişte ochi surprinzător de albaştri. Unul dintre ei rămânea acolo, indiferent ce spunea ea. Mendan purta în jurul capului o fâşie de material roşu, cu simbolul străvechi al aes sedai. Asemeni celorlalţi bărbaţi care purtau aşa ceva, la fel ca fecioarele, el părea că aştepta ca ea să facă o greşeală. Ei bine, nu erau primii şi nici pe departe cei mai periculoşi. Numai că trecuseră şaptezeci şi unu de ani de când ea nu mai făcuse vreo greşeală gravă.

Verin îi zâmbi vag, în mod intenţionat, lui Mendan şi dădu să se retragă în cort, când, brusc, ceva îi atrase atenţia, ţintuind-o locului. Dacă bărbatul aiel ar fi încercat să-i taie beregata chiar în acel moment, ea nu ar fi observat.

Nu departe de locul în care stătea aplecată în uşa cortului, nouă sau zece femei erau înşirate în genunchi şi învârteau tocilele pe lespedea din piatră a unei mori, asemănătoare cu cea dintr-o fermă izolată. Alte femei aduceau grânele în coşuri şi luau făina brută. Cele nouă sau zece femei care stăteau în genunchi purtau fuste negre şi bluze deschise la culoare, iar părul le era prins cu eşarfe. Una, vizibil mai scundă decât celelalte, singura care avea părul până la talie sau chiar mai lung, nu purta nici măcar un colier sau o brăţară. Femeia îşi ridică ochii şi trăsăturile feţei înroşite de soare i se înăspriră atunci când întâlni privirea lui Verin. Totul dură doar o secundă, înainte ca ea să îşi reia grăbită treaba.

Verin se retrase repede în cort, simţind un nod în stomac. Irgain era din Ajah Verde. Sau, mai degrabă, făcuse parte din această Frăţie a femeilor aes sedai, înainte să fie ferecată de Rand al’Thor. Atunci când ţi se punea scut, legătura dintre tine şi străjer se şubrezea, dar când erai ferecată, ruperea legăturii era la fel de sigură ca moartea. Unul dintre cei doi străjeri ai lui Irgain căzuse, pare-se, secerat din cauza şocului, iar celălalt murise încercând să ucidă mii de aieli fără să se ostenească să scape. Mai mult ca sigur şi Irgain îşi dorea să fi murit. Să fi fost ferecată. Verin îşi apăsă pântecul cu ambele mâini. Nu îşi va îngădui să se îmbolnăvească. Văzuse lucruri şi mai rele decât o femeie ferecată. Mult mai rele.

— Nu există nicio speranţă, nu-i aşa? murmură Turanna cu o voce gravă, pe când plângea în tăcere, holbându-se în potirul din argint pe care îl ţinea cu mâinile tremurânde, la ceva ce părea îndepărtat şi înfricoşător. Nicio speranţă.

— Există întotdeauna o cale dacă o cauţi, replică Verin, bătând-o uşor pe umăr, absentă. Trebuie să cauţi mereu.

Mintea ei o lua razna., însă niciun gând nu ajungea la Turanna. Doar Lumina ştia că ferecarea lui Irgain o făcea să-şi simtă stomacul de parcă ar fi fost plin cu unsoare râncedă. Şi totuşi, ce căuta femeia la măcinatul grânelor? Şi îmbrăcată ca o femeie aiel! Oare fusese pusă la muncă doar ca să o vadă Verin?

Ce întrebare idioată; chiar şi cu un ta’veren la fel de puternic precum Rand al’Thor, care se afla la doar câţiva kilometri depărtare, ea nu putea crede prea mult în coincidenţe. Oare se înşelase? În cel mai rău caz. Nu putea fi o greşeală gravă. Doar că uneori greşelile mărunte erau la fel de periculoase ca acelea mari. Cât timp ar fi rezistat dacă Sorilea s-ar fi hotărât să o facă să cedeze? O perioadă dureros de scurtă, gândi ea. În unele privinţe, Sorilea era la fel de neîndurătoare ca oricare altă persoană pe care o întâlnise Verin. Nu ar fi ajutat la nimic, indiferent ce ar fi spus ea. Dar trebuia să lase aceste gânduri pentru o altă zi. Era inutil să se îngrijoreze dinainte.

Se lăsă în genunchi şi se strădui să o consoleze pe Turanna, însă nu reuşi. Erau doar nişte cuvinte liniştitoare, care îi păreau şi ei la fel de goale ca Turannei, judecând după privirea tristă a femeii. Doar Turanna putea schimba situaţia în care se afla, iar acest lucru trebuia să vină din interiorul ei. Sora Albă începu să plângă mai tare, fără a scoate însă vreun sunet. Umerii îi tremurau şi lacrimile îi curgeau pe obraji. Intrarea a două înţelepte, însoţite de doi bărbaţi tineri aiel, care fură nevoiţi să stea încovoiaţi în interiorul cortului, fu o uşurare. Cel puţin pentru Verin. Se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, dar niciuna dintre ele nu părea interesată de ea.

Daviena era o femeie cu ochi verzi şi păr roşcat, iar Losaine avea ochi cenuşii şi păr negru cu reflexii roşiatice, la lumina soarelui. Erau cu un cap mai înalte decât ea şi arătau de parcă primiseră o sarcină ingrată pe care ar fî dorit s-o îndeplinească altcineva. Niciuna dintre ele nu avea suficientă forţă ca să conducă Puterea astfel încât să aibă siguranţa că ar fi ţinut-o de una singură pe Turanna, dar erau legate ca şi când ar fi format un cerc toată viaţa lor, lumina saidarului din jurul uneia părând să se amestece cu cea din jurul celeilalte, în ciuda faptului că stăteau depărtate. Verin se strădui să afişeze un zâmbet, ca să nu se încrunte. Unde învăţaseră asta? Ea putea pune rămăşag pe tot ce avea că femeile fuseseră iniţiate doar de câteva zile.

Apoi totul se desfăşură uşor şi cu repeziciune. Când bărbaţii, care stăteau încovoiaţi, o ridicară pe Turanna în picioare, aceasta scăpă din mâini potirul din argint. Din fericire pentru ea, era gol. Nu se împotrivi, ceea ce fu o decizie înţeleaptă, având în vedere că oricare dintre bărbaţi o putea sălta în braţe ca pe un sac cu grâne. Cu toate acestea, femeia îşi ţinea gura deschisă, scâncind. Aielii erau nepăsători. Daviena, care controla cercul, preluă scutul, iar Verin eliberă Adevăratul Izvor. Niciuna nu avea suficientă încredere în ea ca să-i îngăduie să ţină saidarul fără vreun motiv anume, deşi le jurase supunere oarbă. Niciuna nu părea să observe, însă ar fi făcut-o, cu siguranţă, dacă ea l-ar fi ţinut în continuare. Bărbaţii o săltară pe Turanna, care îşi târa picioarele goale pe covoarele întinse în cort, iar înţeleptele ieşiră în urma lor. Asta fu tot. Îşi îndepliniseră sarcina în ceea ce o privea pe Turanna.

Expirând profund, Verin se lăsă pe una dintre pernele viu colorate, cu ciucuri. O tavă aurie, din frânghie împletită, zăcea pe covor, lângă ea. După ce turnă conţinutul dintr-o carafă din cositor într-un potir din aur până la apus de lumină, se simţea de parcă ar fi cărat în spate un cufăr greu vreo treizeci de kilometri. Peste dealuri. Puse potirul pe tavă, apoi îşi scoase de la brâu carneţelul legat cu piele. Aielii nu întârziau prea mult timp să le aducă pe cele pe care le cerea ea. Câteva clipe libere ca să-şi frunzărească însemnările – şi să scrie altele – erau bine-venite.

Nu era nevoie să facă însemnări despre prizoniere, însă apariţia neaşteptată a lui Cadsuane Melaidhrin de acum trei zile îi dădea motive de îngrijorare. Ce urmărea, de fapt, Cadsuane? Însoţitoarele ei puteau fi înlăturate, dar Cadsuane însăşi era o legendă, iar dacă te luai după partea veridică a legendei, era extrem de periculoasă. Periculoasă şi imprevizibilă. Verin luă o peniţă din trusa mică de scris, din lemn, pe care o căra oriunde şi se întinse după dopul călimării, aflat în husă. O altă înţeleaptă intră în cort.

Verin se ridică atât de brusc în picioare, încât scăpă carneţelul din mână. Aeron nu putea conduce deloc Puterea. Cu toate acestea, Verin făcu o plecăciune mai adâncă în faţa femeii cu păr cărunt decât în faţa Davienei şi a lui Losaine. În timp ce făcea plecăciunea, ea dădu drumul rochiei şi îşi întinse mâna după carneţel, însă degetele lui Aeron îl atinseră primele. Verin se îndreptă, privind calmă cum femeia mai înaltă răsfoia paginile.

O privire albastră precum cerul se intersecta cu privirea ei. Un cer de iarnă.

— Desene frumoase şi multe informaţii despre plante şi flori, zise Aeron pe un ton rece. Nu văd nimic legat de întrebările pe care ai fost trimisă să le pui.

Mai degrabă îi împinse carneţelul decât i-l întinse.

— Mulţumesc, înţeleaptă, rosti smerită Verin, punându-şi carneţelul la spate, în brâu, apoi mai făcu o plecăciune, ca măsură de precauţie, la fel de adâncă precum prima. Am obiceiul să notez tot ce văd.

Într-o bună zi, va trebui să transcrie limbajul codat pe care îl folosea în carneţelele ei – strânse de-o viaţă şi adăpostite în dulapurile şi cuferele din odăile ei ce se aflau deasupra bibliotecii din Turnul Alb – într-o bună zi, dar nădăjduia că nu prea curând.

— Cât despre... ăăă... prizoniere, până acum toate au spus propriile versiuni ale aceleiaşi poveşti. Car’a’carn urma să fie găzduit în Turn până la Ultima Bătălie. Tratamentul aspru de la început... ăăă... a fost pentru că a încercat să scape, însă ştiai deja asta, desigur. Fii fără teamă; sunt convinsă că voi afla mai multe.

Spunea adevărul chiar dacă nu tot adevărul. Văzuse prea multe surori preferând să-şi piardă viaţa decât să rişte să le trimită pe celelalte în mormânt fără un motiv întemeiat. Dar nu ştia ce ar putea cauza acel risc. Felul în care fusese răpit tânărul al’Thor, de către o solie ce ar fi trebuit să ducă tratative cu el, îi înfuriase atât de mult pe aieli, că ajunseseră pe punctul de a comite o crimă, şi totuşi, ceea ce ea numea „tratament aspru” abia dacă îi mânia, din câte îşi dădea ea seama.

Brăţările din aur şi fildeş zăngăniră încet când Aeron îşi aranjă şalul negru. Ea îşi coborî privirea, ca şi când ar fi încercat să îi citească gândurile lui Verin. Aeron era apreciată printre înţelepte şi, deşi Verin văzuse cum un zâmbet cald şi destins îi încreţea uneori obrajii măslinii, acesta nu fusese niciodată oferit vreunei aes sedai. „Nu am bănuit vreodată că vei fi cea care va da greş, îi zisese ea lui Verin, pe un ton oarecum suspicios. Restul a rămas oarecum nelămurit. Aes sedai nu au pic de onoare. Dă-mi un motiv de bănuială şi am să te lovesc cu mâinile goale până vei cădea din picioare. Dă-mi două motive şi-am să te leg de stâlp, lăsându-te pradă vulturilor şi furnicilor”. Verin îşi ridică privirea spre ea, clipind şi încercând să pară deschisă şi smerită; nu trebuia să uite să fie smerită. Docilă şi supusă. Nu îi era teamă, în vremea ei, Verin înfruntase priviri mai aspre, atât din partea femeilor, cât şi din partea bărbaţilor, în care nu citise atâta remuşcare pentru că voiau să-i curme viaţa, cum citea în ochii lui Aeron. Se străduise din greu să-i convingă s-o lase să pună acele întrebări. Nu îşi permitea să irosească această străduinţă. Ce bine ar fi dacă feţele aielilor ar trăda mai mult din ceea ce gândesc.

Brusc, îşi dădu seama că nu mai erau singure în cort. Două fecioare cu părul bălai intraseră, aducând cu ele o femeie în robă neagră, cu o palmă mai scundă decât ele. O ţineau pe jumătate în picioare. Într-o parte se afla Tialin, o roşcată deşirată, care afişa o expresie aspră în spatele luminii saidarului, scutul împotriva prizonierei în robă neagră. Părul celeilalte surori atârna până la umeri, cârlionţi îmbibaţi de sudoare şi şuviţe desprinse şi lipite de faţă, atât de năclăioase, încât Verin nu o recunoscu la prima vedere. Pomeţi înalţi, nas puţin coroiat şi ochi căprui, uşor migdalaţi... Era Beldeine. Beldeine Nyram. Ea o instruise pe fată pentru o bucată de timp în perioada de noviciat.

— Dacă mi-e permis să întreb, zise ea cu grijă, de ce a fost adusă? Am trimis după alta.

Beldeine nu avea străjer, deşi era din frăţia Verde – primise şalul doar în urmă cu trei ani, iar surorile din Ajah Verde erau pretenţioase când venea vorba despre prima lor aleasă. Dacă începeau să aducă pe cine alegeau ei, următoarea putea avea doi sau trei străjeri. Verin se simţea în stare să se ocupe de încă două în acea zi, dar nu şi dacă vreuna dintre ele avea un străjer. Se îndoia că ar mai fi primit o a doua şansă.

— Katerine Alruddin a evadat azi-noapte, zise Tialin, aproape scuipând, iar Verin oftă.

— Aţi lăsat-o să evadeze? izbucni ea, fără să se gândească.

Oboseala nu era o scuză, însă cuvintele îi ieşiră pe gură înainte să le poată opri.

— Cum aţi putut fi atât de necugetate? E Roşie! Şi nu e nici laşă, nici slabă în Putere! Car’a’carn ar putea fi în pericol! De ce nu ni s-a adus la cunoştinţă asta atunci când s-a întâmplat?

— S-a aflat abia azi-dimineaţă, mârâi una dintre fecioare, cu ochii ca două safire şlefuite. O înţeleaptă şi doi Cor Darei, din gruparea războinică aiel, au fost otrăviţi, iar gai’shainul care le-a adus băuturile a fost găsit cu gâtul tăiat.

Aeron o privi cu răceală pe fecioară, ridicând o sprânceană.

— Ea a vorbit cu tine, Carahuin?

Deodată, ambele fecioare deveniră preocupate să o ţină pe Beldeine în picioare. Aeron abia dacă îi aruncă o privire lui Tialin şi înţeleaptă roşcată îşi coborî ochii. Verin fu următoarea ţintă a acestor „atenţii”.

— Grija ta pentru Rand al’Thor îţi face... cinste, spuse Aeron îmbufnată. Va fi păzit. Nu e nevoie să ştii mai mult. Sau prea mult.

Brusc, tonul ei se înăspri şi adăugă:

— Ucenicele nu li se adresează pe un astfel de ton înţeleptelor, Verin Mathwin aes sedai.

Ultimele cuvinte fură însoţite de un rânjet.

Înăbuşindu-şi un oftat, Verin făcu încă o plecăciune adâncă, o parte din ea dorindu-şi să fi fost la fel de zveltă cum fusese atunci când sosise la Turnul Alb. Nu era făcută pentru plecăciuni şi reverenţe.

— lartă-mă, înţeleaptă, zise ea, smerită.

Evadase! Pentru ea, era clar, chiar dacă nu şi pentru aieli.

— Frica m-a făcut să mă pierd cu firea.

Din păcate, nu ştia că sora Katerine avusese un accident mortal.

— Mă voi strădui să fiu mai atentă pe viitor.

Nici măcar o clipire din gene nu lăsa să se vadă dacă Aeron acceptase scuza.

— Pot să preiau eu scutul ei, înţeleaptă?

Aeron încuviinţă fără să se uite la Tialin, iar Verin îmbrăţişă repede Izvorul, preluând scutul pe care îl eliberă Tialin. Nu contenea să se minuneze că femeile care nu puteau conduce Puterea le dădeau cu atâta uşurinţă ordine celor care puteau.

Tialin nu era mai slabă în Putere decât Verin. Cu toate acestea, ea o privea pe Aeron cu aproape tot atâta umilinţă ca toate celelalte fecioare, iar când acestea ieşiră în grabă din cort la un gest al mâinii lui Aeron, lăsând-o pe Beldeine să se clatine pe loc, Tialin rămase cu un pas în spate.

Dar Aeron nu plecă, nu imediat.

— Nu-i vei vorbi lui car’a’carn despre Katerine Alruddin, preciza ea. Are destule pe cap ca să-şi mai facă griji în privinţa unor fleacuri.

— Nu-i voi spune nimic despre ea, consimţi repede Verin. Fleacuri? O Roşie care avea puterea surorii Katerine nu era un fleac. Asta trebuia notat. Se impunea un moment de gândire.

— Ai grijă să-ţi ţii gura, Verin Mathwin, altminteri o vei folosi la urlat.

Cum nu putea replica, Verin încercă să pară smerită şi supusă, făcând o altă reverenţă. O dureau genunchii.

De îndată ce Aeron plecă, Verin îşi îngădui să răsufle uşurată. Se temuse că Aeron avea să stea. Ca să rămână singură cu prizonierele depusese cam tot atâta efort ca atunci când le convinsese pe Sorilea şi pe Amys că surorile trebuiau interogate şi de către cineva din interiorul Turnului Alb. Dacă vor afla că fuseseră îndrumate să ia acea decizie... Era o grijă pentru o altă zi. Părea să adune griji după griji.

— Este destulă apă ca să te speli măcar pe faţă şi pe mâini, îi spuse ea cu blândeţe lui Beldeine. Şi, dacă vei dori, te voi tămădui.

Fiecare soră pe care o interogase avusese cel puţin câteva vânătăi. Aielii nu le băteau pe prizoniere decât dacă vărsau apa sau se sustrăgeau de la vreo sarcină – cele mai grele cuvinte de sfidare fiind întâmpinate doar cu un râs batjocoritor, poate nici atât –, dar femeile în robe negre erau mânate precum animalele, cu un ghiont, ca să înainteze sau să se întoarcă, ori să se oprească, şi cu o lovitură mai zdravănă dacă nu reacţionau suficient de repede. Tămăduirea uşura şi ea unele lucruri.

Murdară, transpirată, legănându-se asemenea unei trestii în bătaia vântului, Beldeine îşi ţuguie buzele şi replică aproape scuipând:

— Mai bine sângerez până mor decât să fiu tămăduită de tine! Poate ar fi trebuit să mă aştept să te văd ploconindu-te în faţa acestor sălbăticiuni, însă n-am crezut vreodată că vei dezvălui secretele Turnului! Asta înseamnă trădare, Verin! Răzvrătire! Bănuiesc că dacă asta nu te-a împiedicat, nu te va împiedica nimic! mormăi dispreţuitoare femeia. Ce altceva le-aţi mai învăţat tu şi celelalte pe lângă legare?

Verin plescăi iritată, fără să se obosească să o pună pe tânără la punct. O durea grumazul de cât privise în sus la Aeili – că veni vorba, până şi Beldeine era mai înaltă cu o palmă sau două decât ea –, genunchii o dureau de la atâtea reverenţe şi prea multe femei îi arătaseră dispreţ şi o priviseră cu trufie în ziua aceea. Nimeni nu ştia mai bine decât o aes sedai că o soră trebuia să poarte mai multe măşti. Nu puteai să-i intimidezi mereu pe oameni sau să-i ciomăgeşti. Şi-apoi, era mult mai bine să te comporţi ca o novice decât să fii pedepsită ca una, mai ales atunci când n-aveai de îndurat decât durere şi umilinţă, în cele din urmă, până şi Kiruna trebuia să înţeleagă asta.

— Ia loc până nu cazi, zise ea, alegându-şi cuvintele. Dă-mi voie să ghicesc ce-ai făcut azi. După cât eşti de murdară, aş zice c-ai săpat o groapă. Cu mâinile goale sau te-au lăsat să foloseşti o lingură? Când vor hotărî că ai terminat, te vor pune s-o umpli la loc, să ştii. Ia să vedem. Fiecare părticică a trupului tău este murdară, dar roba este curată, deci bănuiesc că te-au pus să sapi în pielea goală. Eşti sigură că nu-ţi doreşti tămăduirea? Arsurile de soare pot fi dureroase.

Verin umplu un alt potir cu apă şi îl trimise în partea cealaltă a cortului pe un fir de Aer, ca să plutească în faţa lui Beldeine.

— Cred că ai gâtlejul uscat.

O clipă, tânăra Verde se uită şovăielnic la potir, apoi picioarele îi cedară brusc şi se prăbuşi pe o pernă, râzând amar.

— Mă udă des... spuse ea şi râse din nou, însă Verin nu înţelese gluma. Cât vreau eu, atâta vreme cât înghit toată apa.

Tăcu, studiind-o furioasă pe Verin, pe urmă continuă cu vocea sugrumată:

— Rochia aceea îţi vine bine. Pe-a mea au ars-o; i-am văzut. Mi-au furat tot, în afară de ăsta, preciza ea şi atinse inelul cu Marele Şarpe de pe degetul arătător stâng. Aurul străluci prin noroi. Bănuiesc că n-au avut curaj să mi-l ia. Ştiu ce încearcă să facă, Verin, dar nu vor reuşi. Nici cu mine, nici cu celelalte!

Femeia era în continuare precaută. Verin aşeză potirul pe covorul înflorat, lângă Beldeine, apoi şi-l luă pe-al ei şi bău înainte să vorbească.

— Ei bine, ce încearcă să facă?

De astă dată, râsul celeilalte femei fu nervos, însă şi aspru.

— Să ne dezbine, şi ştii asta! Să ne facă să îi jurăm credinţă lui al’Thor, aşa cum ai făcut-o tu. Of, Verin, cum ai putut? Ai jurat supunere oarbă! Ba, mai rău, unui bărbat, lui! Chiar dacă te-ai hotărât să te răzvrăteşti împotriva Supremei Înscăunate Amyrlin, împotriva Turnului Alb...

Pentru ea cele două sintagme păreau să însemne acelaşi lucru.

— ... Cum ai putut face asta!

Pentru o clipă, Verin se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine ca femeile captive în tabăra aielilor să fi fost capturate aşa cum fusese ea, ca o aşchie din lemn în vârtejul creat de ta’verenul lui Rand al’Thor. Cuvintele îi ieşiră din gură înainte de a prinde formă în mintea ei. Nu erau cuvinte pe care nu le-ar fi rostit vreodată – nu în felul acesta te afecta un ta’veren –, ci cuvinte pe care le-ar fi rostit o singură dată într-o mie sau zece mii de asemenea împrejurări. Se discutase îndelung şi cu înflăcărare dacă jurămintele rostite astfel trebuiau respectate; iar aceste discuţii continuau încă. Era mai bine aşa. Reflectând la toate acestea, pipăia absentă în punga de la brâu o broşa micuţă, cu o piatră translucidă bătută în ceea ce părea a fi un crin cu multe petale. Deşi nu o purta niciodată, o ţinea mereu la îndemână de aproape cincizeci de ani.

— Eşti da’tsang, Beldeine. Trebuie să fi aflat asta.

Nu avea nevoie de încuviinţarea scurtă a lui Beldeine. A-i spune unei dispreţuite că aparţinea legii aiel era ca şi când ai pronunţa o sentinţă. Asta ştia şi ea, dar cam atât.

— Hainele tale şi tot ce putea fl ars au fost aruncate pe foc, pentru că niciun aiel nu vrea să aibă ceva ce a aparţinut cândva unei da’tsang. Celelalte lucruri au fost sfărâmate în bucăţi sau zdrobite, chiar şi bijuteriile pe care le-ai avut cu tine, şi îngropate într-o groapă săpată pentru o hazna.

— Calul...? Calul meu? întrebă agitată Beldeine.

— Nu ţi-au omorât caii, dar nu ştiu unde este al tău.

Probabil că îl călărea vreun orăşean sau fusese dat unui asha’man. Dacă i-ar spune asta, putea face mai mult rău. Verin părea să ştie că Beldeine se număra printre acele tinere care îndrăgeau caii.

— Ţi-au lăsat inelul ca să-ţi reamintească cine eşti şi să te ruşinezi şi mai tare. Nu ştiu dacă ţi-ar îngădui să-i juri supunere oarbă lui Rand al’Thor chiar dacă i-ai implora. Ar trebui să faci ceva nemaipomenit, cred.

— N-am s-o fac! Niciodată!

Beldeine nu părea să creadă ce spune, iar umerii îi erau lăsaţi, a deznădejde. Era zdruncinată, însă nu suficient.

Verin afişă un zâmbet cald. Cândva, un individ îi spusese că zâmbetul ei îl ducea cu gândul la mama lui dragă. Spera să nu fi minţit. Puţin mai târziu, el încercase să-i înfigă pumnalul în coaste, dar ultimul lucru pe care îl văzuse fusese zâmbetul ei.

— Nu găsesc un motiv pentru care ai face-o. Nu, mă tem că te aşteaptă doar o muncă inutilă. Pentru ei, asta este ruşinos. De-a dreptul ruşinos. Fireşte, dacă îşi vor da seama că nu vezi lucrurile la fel... Probabil că nu ţi-a plăcut să sapi dezbrăcată, chiar dacă te-au păzit fecioarele, însă gândeşte-te cum ar fi să stai aşa într-un cort plin cu bărbaţi?

Beldeine tresări. Verin continuă să pălăvrăgească; pălăvrăgeala devenise pentru ea un soi de înzestrare.

— Te vor pune doar să stai acolo. Datsangilor nu le este îngăduit să facă ceva folositor decât dacă e mare nevoie, iar un bărbat aiel ar înhaţă un stârv putrezit imediat ce... Nu-i un gând prea plăcut, nu-i aşa? În orice caz, la asta trebuie să te aştepţi. Ştiu că vei rezista cât vei putea de mult, deşi nu prea sunt sigură că ai avea la ce să rezişti. Nu vor încerca să scoată informaţii de la tine şi nici nu se vor comporta aşa cum o fac, de obicei, oamenii cu prizonierii. Dar nu îţi vor da drumul până când nu se vor asigura că nu ţi-a mai rămas decât ruşinea. Nici de-ar fi să aştepte cât toată viaţa ta.

Beldeine îşi mişcă buzele în tăcere, dar mai bine ar fi rostit cuvintele. „Toată viaţa”. Făcu o grimasă şi se foi stânjenită pe pernă. Din cauza arsurilor provocate de soare, sau a vânătăilor, ori, pur şi simplu, din cauza că nu era învăţată cu munca.

— Vom fi salvate, zise ea într-un final. Amyrlin nu ne va lăsa de izbelişte... Vom. fi salvate!

Înşfăcând potirul din argint de lângă ea, Beldeine îşi dădu capul pe spate şi bău până când îl goli, apoi îl întinse, cerând apă. Verin făcu să plutească vasul din cositor înspre ea şi îl puse jos, aşa încât tânăra femeie să îşi toarne singură apă.

— Sau veţi evada? întrebă Verin, în timp ce mâinile murdare ale lui Beldeine se repeziră spre potir, aşa încât apa curse pe margini. Serios, acum. Aveţi la fel de multe şanse cu asta ca şi cu salvatul. Sunteţi înconjurate de o oaste de aieli. Şi, din câte se pare, al’Thor poate chema câteva sute de asha’mani oricând doreşte, ca să vă vâneze.

Cealaltă femeie se cutremură la auzul acestor cuvinte, iar Verin fu cât pe ce să se înfîoare. Acel dezastru trebuia oprit înainte să înceapă.

— Nu, mă tem că va trebui să te descurci singură, cumva. Să iei lucrurile aşa cum sunt. Eşti pe cont propriu în treaba asta. Ştiu că nu te lasă să vorbeşti cu celelalte. Vei fi singură, zise ea oftând.

Doi ochi mari se holbau la ea ca la o viperă.

— Nu e nevoie să înrăutăţeşti situaţia. Lasă-mă să te tămăduiesc.

Nici nu aşteptă ca femeia să încuviinţeze, că Verin îngenunche lângă ea şi îşi aşeză mâinile pe capul său. Tânăra era aproape pregătită. Deschizându-se pentru mai mult saidar, Verin începu să ţeasă firele tămăduirii, iar sora Verde gâfâi şi tremură. Potirul pe jumătate plin îi căzu din mâini şi, braţul fiind cuprins de spasme, răsturnă carafa într-o parte, în acel moment, era pregătită.

În clipele de confuzie ce puneau stăpânire pe oricine după tămăduire, în vreme ce Beldeine clipea încontinuu şi încerca să îşi revină, Verin se deschise mai mult prin angrealul în formă de floare sculptată pe care îl avea în punga de la brâu. Nu era un angreal foarte puternic, însă era suficient, iar ea avea nevoie de toată Puterea pe care i-o oferea pentru asta. Firele pe care le împletea nu aveau nicio asemănare cu tămăduirea. Spiritul predomina de departe, dar existau Vânt şi Apă, Foc şi pământ, ultimele creându-i unele dificultăţi. Până şi jurubiţele Spiritului trebuiau despărţite la nesfârşit şi aşezate cu iscusinţă, astfel încât să îl pună în încurcătură până şi pe un ţesător de covoare frumos lucrate. Chiar dacă o înţeleaptă şi-ar fi vârât capul în cort, era puţin probabil să deţină rara înzestrare necesară pentru a-şi da seama ce făcea Verin. Putea face faţă tuturor greutăţilor, chiar şi unora dureroase, orice în afară de a fi demascată.

— Ce...? întrebă Beldeine somnoroasă.

Capul i s-ar fi bălăngănit dacă nu i l-ar fi ţinut Verin, iar ochii îi erau pe jumătate închişi.

— Ce faci...? Ce se întâmplă?

— Nimic care să-ţi facă rău, îi răspunse Verin pe un ton liniştitor.

Femeia putea muri într-un an sau peste zece din cauza ei, însă urzeala nu o va răni.

— Îţi garantez că treaba asta este suficient de sigură cât să fie folosită pe un copilaş.

Depindea, fireşte, în ce scop o foloseai.

Verin trebuia să aşeze firele unul câte unul şi vorbitul părea mai degrabă să o ajute decât să o încurce. Tăcerea prelungită ar fi dat de bănuit dacă gărzile şi-ar fi ciulit urechile. Privea des spre clapetele cortului ce atârnau, îşi dorea să afle nişte răspunsuri pe care nu era dornică să le împărtăşească, răspunsuri pe care niciuna dintre femeile interogate nu i le-ar fi dat de bunăvoie. Unul dintre efectele acestei urzeli, care apărea imediat, era să dezlege limba şi să deschidă mintea la fel de bine ca orice altă plantă.

— Băiatul acela, al’Thor, pare să creadă că are susţinătoare şi în interiorul Turnului Alb, Beldeine, continuă ea în şoaptă, în secret, fireşte; cred că ele există.

Dacă un bărbat şi-ar fi lipit urechea de pânza cortului, ar fi auzit doar că vorbeau.

— Spune-mi tot ce ştii despre ei.

— Susţinătoare? murmură Beldeine, chinuindu-se să se încrunte, fără să reuşească, apoi începu să se agite, deşi era prea mult spus, imperceptibil şi stângaci. Ale lui? Printre surori? Nu se poate. Cu excepţia acelora dintre voi care ... Cum ai putut, Verin? De ce nu te-ai împotrivit?

Verin plescăi iritată. Nu din cauza, sugestiei necugetate cum că ar fi trebuit să se împotrivească unui ta’veren. Băiatul părea atât de sigur pe el şi se întreba de ce. Continuă să vorbească în şoaptă:

— Nu ai nicio bănuială, Beldeine? N-ai auzit niciun zvon înainte să pleci din Tar Valon? Nicio vorbă şoptită? Pe nimeni care ar încerca să îl abordeze în alt mod? Spune-mi!

— Pe nimeni. Cine ar putea...? Nimeni n-ar... Am admirat-o atât de mult pe Kiruna.

Se simţea o urmă de regret în vocea adormită a lui Beldeine, iar lacrimile care îi şiroiau lăsau dâre pe obrajii-i murdari. Doar mâinile lui Verin o ţineau dreaptă.

Verin continua să aşeze firele urzelii, aruncându-şi mereu ochii de la lucrarea ei la uşa cortului şi înapoi. I se părea că asuda şi ea puţin. Sorilea putea hotărî că avea nevoie de ajutor cu interogatoriul. Ar putea aduce o soră din Palatul Soarelui. Dacă vreuna dintre surori ar fi aflat ce făcea, ar fi ferecat-o.

— Aşadar, aveai de gând să i-l duci Elaidei proaspăt spălat şi cuminţit, zise ea puţin mai tare.

Tăcerea durase prea mult. Nu voia ca bărbaţii aiel mătăhăloşi care stăteau în fata cortului să raporteze că ea vorbea în şoaptă cu prizonierele.

— Nu m-am putut... opune... deciziei Galinei. Ea conducea... Ia comanda Supremei Amyrlin.

Beldeine se foi din nou, slăbită. Vocea îi era în continuare adormită, dar în ea se simţea agitaţia.

— Trebuia... forţat... să se supună! Să fie obligat! Dacă n-ar fi fost... tratat cu atâta asprime. Trebuia... interogat. Au greşit.

Verin pufni. Greşit? Dezastruos, mai degrabă. Un dezastru de la bun început. Din acel moment, bărbatul se uita la orice aes sedai aşa cum o făcea şi Aeron. Şi dacă ar fi reuşit să-l care până în Tar Valon? Un ta’veren ca Rand al’Thor chiar în Turnul Alb? Era o perspectivă care ar fi făcut chiar şi pietrele să tremure. „Dezastru” era un cuvânt prea blând pentru ce ar fi urmat. Preţul plătit la fântânile din Dumai a fost suficient de mic ca să evite asta.

Continuă să pună întrebări aşa încât s-o poată auzi oricine ar fi ascultat de afară. Punea întrebări ale căror răspunsuri le cunoştea deja şi le evita pe acelea la care era periculos să primească răspuns. Acorda prea puţină atenţie cuvintelor ce îi ieşeau pe gură sau răspunsurilor pe care i le dădea Beldeine. Se concentra mai mult asupra urzelii.

Multe lucruri îi stârniseră interesul de-a lungul anilor şi nu erau toate neapărat încuviinţate de Turn. Aproape fiecare sălbăticiune care venea la Turnul Alb după pregătire – atât adevăratele sălbăticiuni, care începuseră să înveţe de unele singure, cât şi fetele ce abia se deprinseseră să îmbrăţişeze Izvorul, deoarece scânteia născută în ele se aprinsese prea repede; pentru unele surori, nu exista nicio diferenţă – inventase cel puţin un truc, iar acele trucuri se încadrau aproape inevitabil într-una dintre cele două categorii. Fie era o cale prin care să asculţi conversaţia altor oameni, fie una prin care să îi faci pe oameni să acţioneze după voia ta.

Turnului nu îi păsa prea mult de primul truc. Până şi o sălbăticiune care învăţase să deţină controlul afla repede că, atâta vreme cât purta albul de novice, nu avea voie să atingă saidarul fără ca o soră sau una dintre Alese să nu-i sufle în ceafă. Din această cauză, şansele să tragi cu urechea erau foarte reduse. Celălalt truc însă părea prea înrudit cu Constrângerea, care era interzisă. În fond, era doar o cale prin care îl putea convinge pe tatăl ei să-i cumpere rochiile şi zorzoanele pe care acesta nu voia să i le cumpere sau să o convingă pe mama ei să îi accepte pe tinerii pe care, altminteri, i-ar fi izgonit, sau aşa ceva, dar Turnul anulase acest truc într-un mod eficient. Multe fete şi femei cu care vorbise Verin de-a lungul anilor nu reuşeau să ţeasă urzelile, darămite să le folosească, şi multe dintre ele nici măcar nu îşi mai aminteau cum să le facă. Din fragmente, bucăţi şi rămăşiţe de urzeli aproape uitate, create de fete nepregătite pentru scopuri foarte limitate, Verin reconstruise ceva ce Turnul interzisese încă de când apăruse. La început, fusese doar o simplă curiozitate a ei. „Curiozitatea, îşi zise ea, batjocoritor, lucrând la urzeala lui Beldeine, m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe.” Ulterior, aceasta se dovedise utilă.

— Bănuiesc că Elaida a vrut să-l ţină pe jos, într-o celulă, spuse ea, ca să deschidă o conversaţie.

Celulele cu gratii încastrate în zid erau destinate bărbaţilor care puteau conduce Puterea, iniţiatelor din Turn aflate în arest, sălbăticiunilor ce pretindeau a fi aes sedai şi oricui trebuia să fie închis şi împiedicat să îmbrăţişeze Izvorul.

— Nu e un loc confortabil pentru Dragonul Renăscut. N-are pic de intimitate. Crezi că el este Dragonul Renăscut, Beldeine?

De astă dată, ea tăcu ca să asculte.

— Da, şuieră Beldeine prelung, pe urmă îşi întoarse privirea înspăimântată spre Verin. Da... dar trebuie... ţinut... În siguranţă. Lumea... trebuie... să fie sigură... pentru el.

Interesant! Toate spuseseră că lumea trebuia să fie sigură pentru el, iar unele credeau că el avea nevoie şi de protecţie. Cele care afirmaseră acest lucru o luaseră prin surprindere.

În ochii lui Verin, urzeala pe care o făcuse semăna cu o încâlceală întâmplătoare de fire transparente ce străluceau slab, toate strânse în jurul capului lui Beldeine, cu patru fire de Spirit ieşind din ghem. Ea trase de două dintre ele ce erau îndreptate în sensuri opuse şi încâlceală se desfăcu uşor, căpătând cât de cât o formă ordonată. Beldeine făcu brusc ochii mari şi privi în gol.

Verin îi dădu instrucţiuni cu o voce fermă şi joasă. Erau mai degrabă sugestii, deşi ea le rostise ca pe nişte porunci. Beldeine va trebui să-şi găsească propriile motive ca să se supună; dacă n-o făcea, atunci toate aceste eforturi fuseseră în van.

Rostind ultimele cuvinte, Verin trase de celelalte două fire de Spirit şi încâlceală se desfăcu şi mai tare, învăluind capul lui Bedeleine. De astă dată însă, încâlceala se transformă în ceva ce părea a fi un tipar mai bine definit şi mai complex decât cea mai complicată dantelă. Acele fire care străluceau slab se contopiră în ea, dispărură. Sora îşi dădu ochii peste cap şi începu să se zbată.

Verin o ţinea cu blândeţe, dar Beldeine îşi bălăbănea capul într-o parte şi-n alta şi lovea cu călcâiele în covor. Doar o înzestrare ar fi arătat că se întâmplase ceva, dar nici măcar aceasta nu ar fi identificat urzeala. Verin verificase cu mare grijă asta înainte şi era sigură că taina urzelii nu va fi dată în vileag, şi că Bedeleine nu-şi va aminti nimic, fiindcă nimeni nu era mai priceput ca ea la Răscolire, una dintre cele două urzeli ce implică Puterea Supremă şi care se manifestă la oameni ca înzestrare.

Fireşte, aceasta nu era adevărata Constrângere, aşa cum o descriau cărţile vechi. Urzeala se ţesea foarte încet, fiind atât de încâlcită, apoi mai era nevoie de un motiv. Ar fi ajutat dacă persoana asupra căreia se ţesea urzeala era vulnerabilă emoţional, însă încrederea era absolut esenţială. Nu era bine ca persoana aceea să fie luată prin surprindere, dacă era vorba de cineva suspicios. Acest lucru făcea ca urzeala să-şi piardă din forţă, mai ales în cazul bărbaţilor; erau foarte puţini acei bărbaţi nesuspicioşi în preajma aes sedai.

Lăsând deoparte lipsa de încredere, din nefericire, bărbaţii erau nişte subiecţi foarte răi. Nu înţelegea de ce. Aproape toate urzelile acelor fete fuseseră menite pentru taţii lor sau pentru alţi bărbaţi. Orice om cu o personalitate puternică ar putea începe să-şi pună întrebări legate de propriile acţiuni – sau chiar să uite că le făcuse, ceea ce ducea la alte probleme –, dar bărbaţii erau mai predispuşi la asta. Mult mai predispuşi. Poate o fi fost din cauza, suspiciunii. Odată, un bărbat îşi amintise de urzeala ţesută în jurul lui, ba chiar de instrucţiunile pe care i le dăduse. Ce bătăi de cap avusese din cauza asta! Nu voia să rişte din nou.

În cele din urmă, convulsiile lui Beldeine se diminuară, pe urmă încetară, îşi duse mâna murdară la cap.

— Ce...? Ce s-a întâmplat? întrebă ea în şoaptă. Am leşinat?

Deloc surprinzător, uitarea era unul dintre efectele fireşti ale urzelii. La urma urmei, un tată nu trebuie să ştie că ai reuşit cumva să-l faci să-ţi cumpere acea rochie scumpă.

— Este foarte cald, zise Verin, ajutând-o să se ridice din nou în picioare. Chiar şi eu am ameţit o dată sau de două ori azi.

Din cauza oboselii, nu a căldurii. Mânuirea unei cantităţi mari de saidar te storcea de puteri, mai ales atunci când l-ai întrebuinţat deja de patru ori într-o zi. Angrealul nu te ajuta să te refaci odată ce încetai să-l utilizezi. I-ar fi fost de folos un sprijin.

— Cred că ajunge. Dacă vei leşina, poate îţi vor da să faci ceva la umbră.

Această perspectivă nu păru să o înveselească deloc pe Beldeine.

Frecându-şi şalele, Verin scoase capul din cort să vadă ce e afară. Coram şi Mendan se opriră din nou din jocul lor cu sfoara. Niciunul nu dădea semne că ar fi ascultat, însă nu putea băga mâna în foc. Le spuse că terminase cu Beldeine şi, după o clipă de gândire, adăugă că avea nevoie de o altă carafă cu apă, deoarece Beldeine o răsturnase pe a ei. Amândoi se întunecară la faţă. Aveau să-i spună asta înţeleptei care va veni după Beldeine. Asta o va ajuta să ia o decizie.

Deşi soarele mai avea cale lungă până să apună, durerea de spate o făcu să se oprească. Se mai putea ocupa de încă o soră, dar dacă o făcea, dimineaţa aveau s-o doară toţi muşchii. Ochii îi căzură, pe Irgain, care se afla împreună cu femeile ce cărau coşurile la moară. Cum ar fi fost viaţa ei dacă nu ar fi fost atât de curioasă, se întrebă Verin. În primul rând, s-ar fi măritat cu Eadwin şi ar fi rămas în Far Madding în loc să meargă la Turnul Alb. În al doilea rând, ar fi fost de mult moartă, la fel copiii pe care nu îi avusese niciodată, chiar şi nepoţii ei.

Oftând, se întoarse spre Coram.

— După ce se întoarce Mendan, du-te şi spune-i Colindei că aş vrea s-o văd pe Irgain Fatamed.

Durerea pe care o va simţi a doua zi în toţi muşchii va fi o mică pedeapsă pentru suferinţa pe care o va îndura Beldeine din cauza apei vărsate, dar nu acesta era motivul pentru care o pârâse, nici măcar din curiozitate. Avea o sarcină de îndeplinit. Trebuia să-l ţină cumva în viaţă pe tânărul Rand până când îi venea timpul să moară.

★

Încăperea s-ar ar fi putut afla într-un palat mare, doar că nu avea nici ferestre, nici uşi. Focul din şemineul de marmură nu răspândea căldură, iar flăcările nu mistuiau buştenii. Bărbatului care şedea la o masă cu picioare aurite, aşezată în mijlocul unui covor cu fire strălucitoare de aur şi argint, puţin îi păsa de capcanele acelei Vârste. Erau necesare pentru a impresiona şi-atât. El, de unul singur, era îndeajuns ca să îl intimideze chiar şi pe cel mai orgolios, îşi spunea Moridin şi, cu siguranţă, nimeni nu fusese vreodată mai îndreptăţit să-şi spună „Moartea”.

Din când în când, mângâia unul dintre cele două dispozitive numite capcane ale minţii sau, în Limba Străveche, cour’souvra, ce îi atârnau la grumaz, prinse de nişte fire simple din mătase. La atingerea lui, cristalul roşu-sângeriu al dispozitivului cour’souvra pulsa, vârtejurile mişcându-se spre adâncuri nesfârşite asemenea bătăilor inimii. Bărbatul se concentra la jocul de table din faţa lui, treizeci şi trei de piese roşii şi treizeci şi trei de piese verzi aranjate pe o suprafaţă de joc de treisprezece căsuţe pe treisprezece. O reconstituire a primelor versiuni ale unui joc cunoscut. Cea mai importantă piesă, Pescarul – alb-negru la fel ca suprafaţa de joc –, aştepta în continuare pe poziţia de început, în căsuţa din mijloc. Sha’rah era un joc complex, cu mult mai vechi decât Războiul Puterii, o gintă a Vârstei Legendelor. Sha’rah, teheran şi no’ri erau variante ale aceluiaşi joc, iar o altă versiune era denumită simplu „pietrele”. Fiecare avea adepţi care susţineau că variantele jocului înglobau toate subtilităţile vieţii, dar Moridin preferase întotdeauna sha’rah.

Doar nouă oameni îşi mai aminteau jocul, iar el fusese maestrul acestuia. Era mult mai complex decât teheran şi no’ri.

Primul obiectiv era capturarea Pescarului. Abia atunci începea cu adevărat jocul.

Un servitor se apropie. Era un tânăr zvelt şi elegant, îmbrăcat tot în alb, incredibil de chipeş, ce făcu o plecăciune când întinse un pocal din cristal pe o tavă din argint. Bărbatul zâmbi, însă acest zâmbet nu se oglindi în ochii lui negri, lipsiţi de viaţă ca şi când ar fi fost mort. Cei mai mulţi bărbaţi s-ar fi simţit stânjeniţi dacă s-ar fi trezit cu acea privire aţintită asupra lor. Moridin luă pocalul şi îi făcu semn servitorului să plece. Viticultorii din vremurile acelea produceau nişte vinuri excelente. Dar nu bău.

Pescarul îi capta atenţia, ademenindu-l. Mai multe piese aveau mutări diferite, însă doar atributele Pescarului se schimbau în funcţie de locul unde se afla. Pe o căsuţă albă, era slab în atac, dar agil, şi ajungea departe în retragere; pe căsuţa neagră, era puternic în atac, dar încet şi vulnerabil. Atunci când jucau maeştri, Pescarul schimba taberele de multe ori până la sfârşitul jocului. Randul verde cu roşu ce înconjura suprafaţa de joc putea fi ameninţat de oricare dintre piese, însă doar Pescarul putea să intre în el. Nu că acolo ar fi fost în siguranţă; Pescarul nu se afla niciodată în siguranţă. Atunci când aveai Pescarul, încercai să îl muţi într-o căsuţă de culoarea ta, aflată în spatele pătrăţelelor adversarului. Asta însemna victorie. Era cel mai uşor mod, dar nu singurul. Atunci când Pescarul era la adversar, încercai să faci tot posibilul ca acesta să se deplaseze pe culoarea ta. Oriunde de-a lungul rândului verde cu roşu era bine; putea fi periculos să păstrezi Pescarul. Exista şi o a treia cale spre victorie în sha’rah, dar trebuia să o alegi înainte să cazi în capcană. Jocul degenera întotdeauna într-o încăierare sângeroasă şi obţineai victoria doar dacă îţi anihilai adversarul. Încercase şi el asta, odată, din disperare, însă eşuase dezastruos.

Brusc, Moridin fu cuprins de furie şi văzu negru în faţa ochilor când folosi Adevărata Putere. Extazul care se transformă în durere îl străbătu ca un fulger. Strânse în pumn cele două cour’souvra, apoi Adevărata Putere se concentra în jurul Pescarului, aruncându-l în aer, cât pe ce să-l facă pulbere, iar pulberea s-o transforme în nimic. Pocalul se sparse în mâna lui. Strânsoarea lui fu cât pe ce să zdrobească cele două cour’souvra. Saa sau puterea întunecată provenită de la Cel Întunecat era asemenea unui viscol negru, dar nu îi stânjenea vederea. Pescarul avea întotdeauna înfăţişarea unui om – un bandaj îi acoperea ochii, iar cu o mână îşi apăsa partea laterală, printre degete scurgându-i-se câteva picături de sânge. Motivele pentru care era înfăţişat astfel, ca şi originea jocului, se pierduseră în negura timpurilor, îl înfuria gândul că unele cunoştinţe s-ar fi putut pierde în Roata Timpului ce se învârte, cunoştinţe de care el avea nevoie şi la care trebuia să aibă acces. Avea dreptul ăsta!

Puse Pescarul pe tablă, încet, îşi desfăcu la fel de încet degetele din jurul celor două cour’souvra. Nu era nevoie să distrugă ceva. Deocamdată. Cât ai clipi din ochi, calmul înlocui furia. Sângele şi vinul îi picurau din mâna rănită, fără să bage de seamă. Poate că Pescarul era o reminiscenţă a lui Rand al’Thor, umbra unei umbre. Nu avea importanţă, îşi dădu seama că râdea şi nu făcu niciun efort să se oprească. Pe tablă, Pescarul aştepta mutarea, dar în jocul la scară mare, al’Thor se mişca deja după dorinţa lui. În curând... Era foarte greu să pierzi un joc atunci când jucai la ambele capete ale tablei. Moridin râse cu atâta poftă, încât lacrimile i se rostogoliră pe obraji, însă el nu le băga în seamă.

CAPITOLUL 1 • A respecta înţelegerea

Roata Timpului se învârte, Vârstele vin şi trec, lăsând în urmă amintiri ce se transformă în legende, apoi în mit, şi sunt uitate cu totul până la reîntoarcerea aceleiaşi Vârste. Într-o Vârstă, numită de unii Cea De-a Treia, o Vârstă ce va să vie, o Epocă de mult uitată, o adiere se ridică peste insula muntoasă Tremalking. Această adiere nu era începutul. Roata Timpului n-are nici începuturi, nici sfârşituri. Dar era un început.

Vântul sufla la răsărit peste Tremalking, unde amayarii cu piele albă îşi lucrau câmpurile, făceau sticlă fină şi porţelan şi urmau pacea Căii Apei. Amayarii nesocoteau lumea de dincolo de insulele lor risipite, deoarece Calea Apei arăta că lumea aceasta nu era decât o iluzie, o reflexie în oglindă a credinţei. Cu toate astea, unii priveau cum vântul purta praful şi dogoarea verii acolo unde ar fi trebuit să cadă ploile reci de iarnă, şi îşi aduceau aminte de poveştile auzite de la neamul Atha’an Miere. Erau poveşti despre lumea de dincolo şi despre ce spunea Profeţia. Unii se uitau la dealul unde o piatră uriaşă ieşise din pământ, sprijinind o sferă de cristal pur, mai mare decât multe case. Amayarii aveau profeţiile lor, iar unele dintre ele vorbeau despre mână şi despre sferă. Dar şi despre sfârşitul iluziilor.

Vântul continua să sufle înspre Marea Furtunilor, spre răsărit, sub un soare care ardea pe un cer fără nori. Biciuia coamele valurilor verzui, înfrunta vânturile dinspre miazăzi şi dinspre apus, iscând vârtejuri la nivelul apelor. Nu erau furtunile ce izbucneau de obicei în toiul iernii, deşi iarna nu trecuse încă, nici furtunile puternice ce se dezlănţuiau la sfârşitul verii, ci vânturi şi curenţi care le-ar fi fost de folos oamenilor ce navigau pe mare, de la capătul lumii până în Mayene şi mai departe, ca să acosteze pe continent şi apoi să se întoarcă. Vântul sufla cu putere spre răsărit, peste oceanul agitat, unde balenele uriaşe ieşeau la suprafaţă şi scoteau sunete ascuţite, iar peştii zburători se înălţau cu ajutorul înotătoarelor care se desfăceau aproape doi metri în lăţime. Vântul sufla spre răsărit, pe urmă înspre miazănoapte, şi apoi iar, punând în mişcare bărcile pescarilor care îşi aruncau năvoadele în apele puţin adânci ale mării. Unii pescari priveau cu gura căscată şi cu mâinile pe năvoade la flota uriaşă de ambarcaţiuni mai mari sau mai mici, care înaintau cu ajutorul vântului, despicând valurile. Pe steagul lor se vedea un şoim auriu ce ţinea în gheare un fulger. Acesta era secondat de multe alte steaguri, ce păreau a anunţa o furtună. Vântul sufla spre miazănoapte şi spre răsărit, apoi în portul mare şi plin de ambarcaţiuni din Ebou Dar, unde sute de vase ale Oamenilor Mării staţionau, aşa cum se întâmpla în multe porturi, aşteptând poruncă de la Coramoor, Cel Ales.

Vântul sufla cu putere peste port, legănând de colo-colo vasele mici şi mari şi peste clădirile oraşului ce străluceau sub soarele dogoritor – turle şi ziduri, şi domuri cu dungi colorate, străzi şi canale pline de forfota specifică ţinuturilor sudice. Se dezlănţuia în jurul domurilor strălucitoare şi al turnurilor subţiri ale Palatului Tarasin, purtând cu el un iz puternic de sare, ridicând steagul Altarei, verde pe fundal alb, pe care se aflau doi leoparzi aurii pe un câmp roşu cu albastru şi stindardele Casei domnitoare Mitsobar, cu Sabia şi Ancora.

Furtuna nu începuse, dar dădea semne că avea să înceapă.

Aviendha simţea furnicături între omoplaţi în timp ce se plimba în faţa însoţitoarelor ei pe coridoarele palatului, acoperite cu bucăţi de faianţă în zeci de nuanţe puternice şi plăcute ochiului. Avea senzaţia că era privită, aşa cum s-a întâmplat ultima oară când încă era căsătorită cu suliţa. „E doar o închipuire, reflectă ea. Şi tot o închipuire e că pe aici ar mişuna deşmani pe care nu îi pot înfrunta!” Nu cu mult timp în urmă, acele furnicături însemnaseră că cineva intenţiona să o omoare. Nu avea de ce să se teamă de moarte – toată lumea murea la un moment dat însă ea nu voia să moară asemenea unui iepure prins în capcană. Trebuia să împlinească ji’e’tohul.

Servitorii înaintau în grabă înclinându-se şi făcând reverenţe, plecându-şi ochii de parcă ar fi înţeles ce vieţi ruşinoase duceau, dar, cu siguranţă, nu ei o făceau să-şi dorească să-şi scuture umerii, ca şi cum ar fi vrut să se dezbare de ceva. Ea încercase să îşi impună să îi privească pe servitori, însă chiar şi în acel moment, când simţea furnicături prin tot corpul, privirea îi ocolea. Trebuie să fi fost din cauza închipuirii şi a încordării. Aceea era o zi a închipuirii şi a încordării.

Dacă pe servitori îi ignora, tapiseriile bogate de mătase îi atrăgeau privirea, ca şi lămpile aurite cu picior şi lustrele înşirate de-a lungul coridoarelor. Obiecte din porţelan subţire ca foaia, în nuanţe de roşu, galben, verde şi albastru erau aşezate în nişele din pereţi, iar în dulapuri festonate, alături de ornamente din aur, argint, fildeş şi cristal, erau rânduite nenumărate boluri, vase, cutii şi statuete. O atrăgea doar ce era într-adevăr frumos; indiferent ce credeau cei din ţinuturile umede, frumuseţea avea o valoare mai mare decât aurul. Iar acolo existau multe frumuseţi. Nu ar fi deranjat-o să ia a cincea parte din acel palat.

Se încruntă, supărată pe ea însăşi. Nu se cuvenea să gândească astfel cât timp se afla sub un acoperiş ce îi oferise adăpost şi apă la discreţie. Fără fast, adevărat, dar şi fără a o îndatora în vreun fel, a o obliga să facă vărsare de sânge sau a-i crea alt fel de obligaţie. Era mai bine însă decât să se gândească la un băieţel care era singur undeva, în acel oraş corupt. Toate oraşele erau corupte – de asta era sigură acum, după ce vizitase deja patru –, însă Ebou Dar era ultimul oraş în care şi-ar fi lăsat copilul să alerge în voie. Nu înţelegea de ce gândul o purta la Olver, cu atât mai mult cu cât încerca să îl alunge. El nu făcea parte din ji’e’tohul pe care ea i-l datora lui Elayne şi Rand al’Thor. O suliţă Shaido îi curmase viaţa tatălui său, o înfometase şi o pusese la muncă silnică pe maică-sa, cu toate astea, chiar dacă ar fi fost propria ei suliţă care le-ar fi curmat viaţa amândurora, băiatul rămânea un ucigaş de copaci, un cairhien. De ce i-ar păsa de un băiat care nu era din neamul ei? De ce? Încercă să se concentreze asupra urzelii pe care urma să o facă, dar, deşi exersase sub supravegherea lui Elayne până când reuşise să o formeze în somn, faţa lui Oliver, cu gura deschisă, continua să o tulbure. Birgitte îşi făcea griji în privinţa lui mai mult decât ea, însă femeia îi compătimea cu precădere pe băieţi, în special pe cei urâţi.

Oftând, Adviendha deveni atentă la conversaţia însoţitoarelor ei, din care răzbătea iritarea. Prefera să facă asta în loc să se necăjească din pricina fiului ucigaşilor de copaci, a celor care îşi încălcau jurământul. Un neam dispreţuit, fără de care lumii i-ar fi mai bine. Nu era treaba ei. Mat Cauthon îl va găsi pe băiat în cele din urmă. Era în stare să găsească orice, pare-se. Ascultatul o liniştea, oarecum. Furnicăturile începeau să dispară.

— Nu-mi place deloc! bombăni Nynaeve, continuând o discuţie în contradictoriu începută în odăile lor. Deloc, Lan, m-ai auzit?

Spusese asta de vreo douăzeci de ori, dar Nynaeve nu renunţa nici când era vorba de o cauză pierdută. Scundă şi cu ochii negri, ea mergea cu paşi hotărâţi, lovindu-şi cu picioarele fustele despicate şi albastre, ducând o mână la cosiţa lungă şi groasă ce îi ajungea până la talie, apoi lăsând-o să cadă înainte să o ridice din nou. Nynaeve devenea extrem de furioasă şi de iritată atunci când Lan se afla prin preajmă. Sau încerca să fie. Era nemaipomenit de mândră de căsătoria cu el. Pelerina albastră şi brodată, strânsă pe trup, care îi acoperea rochia din mătase cu dungi galbene, atârna deschisă, lăsând prea mult la vedere un piept care nu era pe gustul celor din ţinuturile umede. Şi asta doar ca să-şi afişeze inelul gros din aur ce atârna de lanţul pe care îl purta la gât.

— N-ai niciun drept să făgăduieşti că vei avea grijă de mine, Lan Mandragoran, continuă ea pe un ton ferm. Nu sunt o păpuşă de porţelan!

El păşea alături. Era un bărbat de înălţime normală, mai înalt cu un cap decât ea. Mantia de străjer, în culori schimbătoare, îi atârna pe spate. Faţa părea sculptată în piatră, iar privirea băga spaima în servitorii care treceau pe-acolo. Cerceta fiecare coridor şi nişă din perete în căutarea atacatorilor ascunşi. Era oricând pregătit, asemenea unui leu gata de atac. Aviendha crescuse în preajma bărbaţilor periculoşi, dar niciunul nu fusese pe măsura lui Aan’allein, termenul aiel pentru Lan. Dacă moartea ar fi fost bărbat, el ar fi fost acela.

— Eşti aes sedai şi eu sunt străjer, îi spuse el cu o voce groasă, calmă. Este datoria mea să am grijă de tine. Tonul lui se îmblânzi, contrastând puternic cu faţa pătrăţoasă şi sumbră şi cu ochii pătrunzători. Şi-apoi, îmi doresc să am grijă de tine, Nynaeve. Roagă-mă şi cere-mi orice, însă nu să te las să mori fără să încerc să te salvez, în ziua în care vei muri tu, voi muri şi eu.

Nu rostise niciodată ultimele cuvinte, nu în prezenţa Aviendhei, iar acestea îi răscoliră stomacul lui Nynaeve; ochii fură cât pe ce să-i iasă din cap şi îşi mişca buzele fără să scoată un sunet. Dar păru să-şi revină repede, ca întotdeauna. Prefăcându-se că îşi aranjează pălăria cu pene albastre, o chestie caraghioasă ce semăna cu o pasăre ciudată care îşi făcuse cuibul pe creştetul ei, îi aruncă o privire pe sub borurile largi.

Aviendha începuse să bănuiască faptul că Nynaeve se folosea adesea de tăcere şi de priviri cu înţeles ca să-şi ascundă ignoranţa. Bănuia că Nynaeve ştia mai multe lucruri despre bărbaţi, despre cum să se comporte cu ei, decât ştia ea însăşi. Era mult mai uşor să-i înfrunţi cu pumnale şi suliţe decât să îi iubeşti. Mult mai uşor. Cum reuşeau femeile să rămână căsătorite cu ei? Aviendha simţea o nevoie acută să înveţe, însă habar nu avea cum. Căsătorită doar de o zi cu Aan’allein, Nynaeve nu încerca doar să-şi înfrâneze pornirile ci se schimbase în multe privinţe. Era când uimită, când de-a dreptul şocată, indiferent cât de mult încerca să ascundă acest lucru. Cădea în visare în momente ciudate, se înroşea la întrebări nevinovate şi – negase cu vehemenţă asta, chiar şi atunci când o văzuse Aviendha – chicotea din nimic. Era inutil să încerci să înveţi ceva de la Nynaeve.

— Bănuiesc că şi tu o să începi să-mi vorbeşti despre străjeri şi aes sedai, îi spuse Elayne pe un ton rece lui Birgitte. Ei bine, noi două nu suntem căsătorite. Mă aştept să-mi păzeşti spatele, dar să nu te prind că-mi faci promisiuni ascunse.

Elayne purta veşminte la fel de nepotrivite ca ale lui Nynaeve, o rochie Ebou Dar din mătase verde, cu broderii aurii, cu un guler suficient de înalt, însă cu un oval decupat care-i lăsa la vedere curbele sânilor. Aşa erau cei din ţinuturile umede: se ruşinau atunci când venea vorba despre corturi-saună sau a sta dezbrăcat în faţa unui gai’shain, ca apoi să umble despuiaţi sub ochii străinilor. Aviendhei nu prea îi păsa de Nynaeve, dar Elayne era aproape-sora ei. Şi avea să fie în continuare, nădăjduia ea.

Tocurile cizmelor pe care le purta Birgitte o făceau mai înaltă cu aproape o palmă decât Nynaeve, însă faţă de Elayne şi de Aviendha tot scundă rămânea. Îmbrăcată într-o haină neagră şi pantaloni largi şi verzi, ea afişa aproape aceeaşi încredere ca Lan, deşi ea nu era conştientă de asta. Părea mai leneşă decât un leopard întins pe o stâncă, însă, deşi nu umbla cu săgeţi pregătite în arc, Birgitte, în ciuda zâmbetelor ei, putea scoate o săgeată din tolbă cât ai clipi, şi să o elibereze pe a treia cu mult înaintea adversarului.

Ea zâmbi câş către Elayne, iar când scutură din cap, cosiţa ei bălaie, la fel de lungă şi de groasă precum cea neagră a lui Nynaeve, se legănă.

— Ţi-am promis fără ocolişuri, rosti ea pe un ton sec. După ce vei învăţa mai multe, nu voi mai fi nevoită să-ţi povestesc despre străjeri şi aes sedai.

Elayne se smiorcăi şi îşi ridică bărbia, făcându-şi de lucru cu panglicile pălăriei, ce era acoperită cu pene lungi şi verzi şi arăta mai rău decât cea a lui Nynaeve.

— Poate mult mai multe, adăugă Birgitte. Mai fă un nod la panglica aia!

Dacă Elayne nu ar fi fost aproape-sora ei, Aviendha ar fi râs de roşeaţa ce îi apăruse acesteia în obraji. Era întotdeauna amuzant să dai peste nas cuiva mândru tare sau să priveşti pe cineva făcând asta; era amuzant chiar şi atunci când respectivul cădea de pe piedestal. Oricum, îi aruncă o privire aspră lui Birgitte. Un avertisment că, dacă avea să continue, va suporta urmările. O plăcea pe femeie, în ciuda secretelor ei, dar cei din ţinuturile umede nu păreau să înţeleagă diferenţa dintre un prieten şi o aproape-soră. Birgitte zâmbi doar, mutându-şi privirea de la ea la Elayne, apoi bombăni în barbă. Aviendha auzi cuvântul „pisoi”. Mai rău, sunase dezmierdător. Toţi trebuie să fi auzit. Toţi!

— Ce te-a apucat, Aviendha? vru să ştie Nynaeve, împungându-i umărul cu degetul. Ai de gând să stai aşa, îmbujorată, toată ziua? Ne grăbim.

Abia atunci îşi dădu seama Aviendha, după cum îi ardeau obrajii, că trebuie să fi fost la fel de roşie la faţă ca Elayne. Şi mai stătea şi nemişcată ca o stană de piatră, când trebuiau să se grăbească. Fusese pusă la punct printr-un cuvânt, asemenea unei fete proaspăt căsătorite cu o suliţă şi neobişnuită cu zeflemeaua fecioarelor. Avea aproape douăzeci de ani şi se comporta ca un copil care se juca vesel cu primul său arc. Gândul o făcu să roşească şi mai tare. Aproape că sări când schimbă direcţia şi fu cât pe ce să se ciocnească de Teslyn Baradon.

Alunecând stângaci pe mozaicul roşu cu verde, Aviendha se lăsă uşor pe spate, proptindu-se în Elayne şi Nynaeve. De astă dată, nu se mai înroşi la faţă, deşi ar fi vrut. S-ar fi făcut de râs atât pe ea, cât şi pe aproape-sora. Elayne nu se pierdea niciodată cu firea, indiferent ce se întâmpla. Din fericire, Teslyn Baradon reacţionă mai bine la această întâlnire neaşteptată.

Surprinsă, femeia cu trăsături aspre se feri, rămânând cu gura căscată fără voia ei, apoi ridică iritată din umerii înguşti. Obrajii scofâlciţi şi nasul ascuţit ascundeau trăsăturile fără vârstă ale surorii Roşii, iar rochia ei de aceeaşi culoare, brodată cu albastru-închis, o făcea să pară şi mai osoasă, dar ea găsi repede stăpânirea de sine specifică stăpânei unui clan, ochii negri fiind la fel de reci ca o umbră profundă. Privirea ei trecu peste Aviendha, fără să o bage în seamă, îl ignoră pe Lan ca pe o unealtă de care nu avea trebuinţă, şi insistă asupra lui Birgitte, pentru o clipă. Cele mai multe aes sedai nu erau de acord ca Birgitte să fie străjer, deşi niciuna nu putea da un motiv în afară de câteva bombăneli acide despre tradiţie, în schimb, pe Elayne şi pe Nynaeve, femeia le sfredeli pe rând cu privirea. Aviendha ar fi reuşit mai degrabă să ia urma vântului din urmă cu o zi decât să citească ceva pe faţa lui Teslyn Baradon.

— I-am spus deja lui Merilille, zise ea cu un puternic accent din Illian, însă cred că ar trebui să vă liniştesc şi pe voi. Indiferent ce... mârşăvie... puneţi la cale, Joline şi cu mine nu vom interveni. Am avut eu grijă de asta. Elaida nu va afla niciodată dacă veţi fi cu băgare de seamă. Nu căscaţi gura la mine ca viţelul la poarta nouă, copii, adăugă ea strâmbându-se dezgustată. Nu sunt nici oarbă, nici surdă. Ştiu despre călăuzele vânturilor ale Oamenilor Mării din palat şi despre întâlnirile secrete cu Regina Tylin. Şi alte lucruri.

Buzele subţiri se încleştaseră şi, deşi îşi păstră tonul calm, ochii negri îi scânteiau furioşi.

— Veţi plăti scump pentru celelalte lucruri, voi şi cele care vă îngăduie să vă jucaţi de-a aes sedai, dar voi închide ochii pentru moment. Pedeapsa mai poate aştepta.

Nynaeve îşi strânse tare cosiţa, îşi îndreptă spatele şi îşi ridică bărbia. Ochii îi scăpărau. Cu o altă ocazie, Aviendha i-ar fi compătimit pe cei care aveau să cadă pradă limbii ascuţite. Limba Nynaevei înţepa mai rău decât o plantă segade cu spini. Aviendha o privi cu răceală pe acea femeie care credea c-o poate descifra. O înţeleaptă nu se înjosea cărând pumni cuiva, însă ea era încă ucenică; poate că nu şi-ar strica jie’tohul învineţind-o puţin pe Teslyn Baradon. Deschise gura ca să-i dea o şansă surorii Roşii să se apere, în acelaşi timp cu Nynaeve, dar Elayne fu aceea care vorbi prima.

— Ce punem noi la cale, Teslyn, spuse ea pe un ton rece, nu este treaba ta.

Şi ea stătea dreaptă, cu ochii albaştri ca de gheaţă; o rază de lumină ce răzbătea printr-o fereastră înaltă i se juca în buclele de un roşu-auriu, părând a vrea să le dea foc. În acel moment, Elayne ar fi putut face o stăpână a casei să pară un simplu păstor, cu prea multă băutură oosquai în stomac. Se pricepea tare bine să facă asta. Aşadar, rosti fiecare cuvânt cu o demnitate de nestrămutat:

— Nu ai dreptul să te bagi în treburile noastre sau ale oricărei alte surori. Niciun drept. Aşa că nu-ţi mai băga nasul în boarfele noastre, lubeniţo, şi bucură-te că nu ne legăm de tine pentru că ajuţi o uzurpatoare a Supremei Înscăunate Amyrlin.

Uluită, Aviendha se uită cu coada ochiului la aproape-sora ei. Să nu-şi bage nasul în boarfele lor? Ea şi Elayne, cel puţin, nu purtau boarfe. Lubeniţă? Asta ce-o mai fi însemnând? Cei din ţinuturile umede spuneau adesea lucruri ciudate, dar celelalte femei păreau la fel de nedumerite ca ea. Numai Lan, care se uita chiorâş la Elayne, părea să înţeleagă şi arăta... surprins. Poate chiar amuzat. Era greu de spus; Aan’allein ştia să se stăpânească foarte bine.

Teslyn Baradon pufni, strâmbându-se şi mai tare. Aviendha încerca din răsputeri să se adreseze acestor persoane doar cu o parte din nume, aşa cum făceau ele însele – atunci când îşi rostea numele întreg, ele credeau că ea era supărată! –, dar nici nu îşi putea imagina că ar putea fi vreodată prea intimă cu Teslyn Baradon.

— Vă las să vă vedeţi de treabă, copile proaste, mârâi femeia. Aveţi grijă să nu daţi de un bucluc şi mai mare.

Când ea dădu să se întoarcă, strângându-şi fustele în mod fastuos, Nynaeve o apucă de braţ. De obicei, aceia din ţinuturile umede lăsau să li se oglindească emoţiile pe faţă, iar pe cea a lui Nynaeve se citea furia luptându-se să ia locul hotărârii.

— Aşteaptă, Teslyn, zise ea ezitând. Joline şi cu tine aţi putea fi în pericol. I-am zis lui Tylin, însă cred că îi este teamă să le spună şi celorlalţi. Nu de bunăvoie, oricum. Nimeni nu vrea să vorbească, de fapt, despre asta.

Inspiră lung şi adânc, de parcă s-ar fi gândit la propriile frici, şi avea motiv. Nu era nicio ruşine în a-ţi fi teamă, doar dacă te lăsai pradă ei sau o afişai. Aviendha simţi cum i se strânge stomacul atunci când Nynaeve continuă:

— Moghedien a fost aici, în Ebou Dar. S-ar putea să mai fie. Şi poate şi unul dintre Rătăciţi, cu un gholam, un soi de creatură a Umbrei pe care Puterea n-o poate atinge. Are înfăţişare de om, dar a fost creat să ucidă aes sedai. Oţelul nu pare să îl rănească şi se poate strecura şi prin gaură de şarpe. Ajah Neagră e şi ea aici. Se apropie furtuna, una mare. Doar că nu este o furtună cu vânturi şi ploi. Simt asta; am un har, o înzestrare, poate. Primejdia se va abate asupra oraşului Ebou Dar şi necazuri mai mari decât orice vânt, ploaie sau fulger.

— Rătăcitul, o furtună care nu este furtună şi o creatură a Umbrei de care n-am mai auzit, zise Teslyn Baradon pe un ton de batjocură. Ca să nu mai pomenesc de Ajah Neagră. Lumină! Ajah Neagră! Şi însuşi Cel Întunecat, poate?

Zâmbetul ei strâmb era tăios, îndepărtă cu dispreţ mâna lui Nynaeve de pe mâneca ei.

— Când te vei întoarce în Turnul Alb unde îţi este locul, îmbrăcată toată în alb aşa cum meriţi, vei învăţa să nu-ţi mai iroseşti timpul cu fantezii sau să le spui mai departe surorilor.

Aruncându-le o ultimă privire, evitând-o din nou pe Aviendha, femeia pufni zgomotos şi o luă cu paşi hotărâţi de-a lungul coridorului, atât de repede, încât servitorii săriră din calea ei.

— Femeia asta are tupeul să...! izbucni Nynaeve, aruncându-i o privire duşmănoasă femeii care se îndepărta şi strângându-şi cosiţa cu ambele mâini. După ce m-am străduit... A spuse ea şi fu cât pe ce să se înece din cauza indignării. Mă rog, am încercat.

Regreta încercarea, după sunetul pe care îl scoase.

— Ai încercat, încuviinţă Elayne, cu un scurt semn din cap, mai mult decât merită. Să nege că suntem aes sedai! N-am să mai îngădui aşa ceva! Vreodată!

Dacă tonul ei fusese dur înainte, în acel moment era dur şi aspru.

— Putem avea încredere în cineva ca ea? bombăni Aviendha. Poate ar trebui să ne asigurăm că nu se va băga.

Îşi privi cu atenţie pumnul.

Teslyn Baradon va face cunoştinţă cu el. Femeia merita să fie prinsă de creatura Umbrei, sau de Moghedien, ori de altcineva. Proştii meritau să răspundă pentru prostia lor.

Nynaeve părea să ia în considerare această sugestie, dar spuse:

— Dacă n-aş şti mai bine, aş crede că era pregătită să se întoarcă împotriva Elaidei.

Apoi pufni exasperată.

— Nu te mai chinui să înţelegi schimbările din orânduirea aes sedai.

Elayne nu spusese că Nynaeve trebuia să ştie deja asta, dar se înţelese din tonul ei.

— Până şi o Roşie s-ar putea întoarce împotriva Elaidei, pentru un motiv pe care noi nici nu ni-l imaginăm. Sau ar putea încerca să ne facă să lăsăm garda jos, astfel încât să ne păcălească şi să cădem în mâinile Elaidei. Sau...

Lan tuşi.

— Dacă vreunul dintre Rătăciţi este pe drum, zise el cu temere în glas, ar putea ajunge aici în orice clipă. Sau gholamul acela, în ambele situaţii, ar fi mai bine să mergem altundeva.

— Surorile aes sedai sunt mai răbdătoare, murmură Birgitte, ca şi când ar fi rostit un citat, însă călăuzele vânturilor nu par în stare de aşa ceva, continuă ea, aşa c-ar fi mai bine să uităm de Teslyn şi să ne amintim de Renalle.

Elayne şi Nynaeve se uitară atât de tăios la străjeri, încât băgară spaima în ei cât zece Câini de Piatră. Niciuneia nu îi plăcea să fugă de creatura Umbrei sau de acest gholam, fiindcă ele fuseseră cele care hotărâseră că nu aveau de ales. Cu siguranţă, niciuneia nu îi plăcea să i se reamintească faptul că trebuiau să se grăbească la întâlnirea cu călăuzele vânturilor la fel de tare cum trebuiau să fugă din calea Rătăcitului. Aviendha ar fi cercetat acele priviri – înţeleptele reuşeau să facă dintr-o privire sau din câteva cuvinte ceea ce ea reuşea cu ajutorul suliţei sau al pumnului, doar că ele o făceau, de obicei, mai repede şi cu mai mult succes –, le-ar fi cercetat pe Elayne şi pe Nynaeve, doar că privirile lor aspre nu păreau să aibă vreun efect asupra celor doi. Birgitte rânji şi se uită spre Lan, care îi răspunse răbdător, ridicând din umeri.

Elayne şi Nynaeve se dădură bătute. Fără să se grăbească şi fără să fie nevoie, îşi neteziră poalele, apoi o luară de braţ pe Aviendha şi porniră din loc, fără să arunce nici măcar o privire în urmă ca să vadă dacă străjerii le urmau. Nu că Elayne avea nevoie, ţinând cont de legătura cu străjerul. Sau Nynaeve, din aceeaşi pricină. Aan’allein o fi fost el legat de altcineva, dar inima sa îi aparţinea ei, drept dovadă inelul de la gât. Se chinuiau să meargă cu pas aşezat, ca de plimbare, nedorind să îi facă pe Birgitte şi pe Lan să creadă că trebuiau să se grăbească, dar cu toate astea grăbiseră mersul.

Ca la o plimbare, sporovăiau vesele, pe subiecte oarecare. Elayne regreta că nu avusese ocazia să vadă Festivalul Păsărilor, din urmă cu două zile înainte, şi spunea că pe ea costumele sumare ale multora n-o făcuseră să se ruşineze. Nici Nynaeve nu se ruşina, dar schimbă repejor subiectul, vorbind despre Sărbătoarea Jăraticului, din seara aceea. Unii servitori spuneau că va fi un foc de artificii pregătite de un artificier refugiat. Câteva circuri veniseră în oraş, cu animalele lor ciudate şi cu acrobaţi, iar Elayne şi Nynaeve erau interesate amândouă, având în vedere că petrecuseră o vreme alături de astfel de ansambluri. Vorbeau despre croitorese şi despre felurile de dantelă din Ebou Dar, despre mătăsurile şi pânzeturile de calitate ce puteau fi cumpărate. Aviendha răspunse cu plăcere la comentariile despre cât de bine îi venea rochia de călărie cenuşie de mătase sau celelalte veşminte din lână şi mătăsuri fine pe care le primise de la Tylin Quintara sau ciorapii şi panglicile care se asortau cu acestea sau bijuteriile. Elayne şi Nynaeve primiseră şi ele daruri extravagante. Toate cadourile umpleau câteva cufere şi boccele, care fuseseră duse în grajduri de servitori, împreună cu desagii lor.

— De ce te încrunţi, Aviendha? o întrebă Elayne, bătând-o uşor pe braţ şi zâmbindu-i. Nu-ţi face griji! Ştii să faci urzeala; te vei descurca de minune.

Nynaeve îşi înclină capul şi zise în şoaptă:

— Îţi voi pregăti un ceai când voi putea. Ştiu câteva care îţi vor linişti stomacul. Sau orice afecţiuni specifice femeilor.

O bătu şi ea uşor pe braţ pe Aviendha.

Ele nu înţelegeau. Niciun cuvânt de consolare şi niciun fel de ceai nu îi puteau domoli avântul, îi plăcea să vorbească despre dantelă şi despre broderie! Nu ştia dacă să mârâie dezgustată sau să plângă de disperare. Devenea moale. Nu se uitase niciodată la rochia unei femei decât ca să îşi dea seama unde-şi ascundea aceasta arma, nu observase niciodată nici culoarea, nici croiala, şi nici nu se gândise vreodată cum i-ar sta îmbrăcată cu ea. Trebuia să fi fost de mult departe de acel oraş, de palatele celor din ţinuturile umede. În curând, va începe să zâmbească prosteşte. Nu le văzuse niciodată pe Elayne sau pe Nynaeve făcând asta, dar toată lumea ştia că femeile din ţinuturile umede zâmbeau prosteşte şi era evident că şi ea devenise la fel de slabă ca vlăguitele alea din ţinuturile umede. Se plimbau braţ la braţ, vorbeau despre dantelă! Cum şi-ar fi înşfăcat pumnalul de la brâu dacă le-ar fi atacat cineva? Un pumnal ar fi fost nefolositor, poate, împotriva unui atacator, însă ea crezuse în oţel cu mult timp înainte să ştie că putea conduce Puterea. Dacă cineva ar fi încercat să le rănească pe Elayne sau pe Nynaeve – mai ales pe Elayne, deşi îi făgăduise lui Mat Cauthon că le va proteja pe amândouă aşa cum era sigură că juraseră şi Birgitte şi Aan’alein –, i-ar fi împlântat oţelul în inimă. Dantelă! În timp ce păşeau, ea îşi plângea de milă în tăcere, pentru că devenise atât de moale.

Trei laturi ale curţii mari a grajdului palatului erau prevăzute cu uşi uriaşe şi duble, iar la porţi se aflau mulţi servitori îmbrăcaţi în livrele verde cu alb. Dincolo de ei, caii aşteptau în grajdurile din piatră albă, înşeuaţi şi încărcaţi cu coşuri din răchită. Pescăruşii se roteau şi ţipau deasupra reamintindu-le cât de multă apă se afla în apropiere. Aburi fini de căldură se ridicau din dalele de piatră, iar încordarea plutea în aer. Aviendha văzuse cum fusese vărsat sânge în locuri unde existase mai puţină încordare.

Renalle din Calon „Stea Albastră”, îmbrăcată în mătăsuri roşii şi galbene şi cu braţele încrucişate la piept, stătea în faţa a nouăsprezece femei cu picioarele goale şi mâinile tatuate, îmbrăcate în bluze viu colorate, majoritatea în pantaloni şi cu eşarfe la fel de ţipătoare. Sudoarea care lucea pe feţele tuciurii nu le diminua expresia demnă. Unele adulmecau cutiile dantelate şi aurii, încărcate cu un miros greu, ce atârnau de gâturile lor. Renalle din Calon avea câte cinci cercei mari din aur în fiecare ureche. Un lanţ care îi trecea peste obrazul stâng era prins de unul dintre medalioane şi de un cercel din nas. Cele trei femei care stăteau aproape de ea purtau fiecare câte opt cercei şi câteva bijuterii din aur. Astfel îşi recunoşteau rangul Oamenii Mării, cel puţin în cazul femeilor. Toţi se supuneau lui Renalle din Calon, de la călăuza vânturilor a stăpânei corăbiilor şi până la Atha’an Miere, însă până şi cele două ucenice din spatele ei, îmbrăcate în pantaloni negri şi bluze din pânză în loc de mătase, îşi expuneau aurul în bătaia soarelui. Atunci când Aviendha şi ceilalţi îşi făcură apariţia, Renalle din Calon privi intenţionat spre soarele ce trecuse de amiază. Se încruntă atunci când îi privi, cu nişte ochi la fel de negri pe cât de alb îi era părul. Căutătura ei exigentă, în care se citea nerăbdarea, era atât de grăitoare, de parcă ar fi strigat. Elayne şi Nynaeve se opriră locului, făcând-o pe Aviendha să se oprească brusc. Ele se priviră îngrijorate peste creştetul ei şi oftară adânc. Ea nu vedea o cale de scăpare. Datoria le lega strâns pe aproape-sora ei şi pe Nynaeve, iar ele însele legaseră nodul strâns.

— Mă voi ocupa eu de „Cercul de Croşetat”, zise Nynaeve în şoaptă.

— Eu mă voi asigura că surorile sunt gata, replică Elayne cu mai multă hotărâre.

Eliberându-şi braţele, ele porniră în direcţii opuse, ridicându-şi poalele astfel încât să păşească repede, urmate de Birgitte şi de Lan. Ea rămase să înfrunte singură căutătura lui Renalle din Calon, acea privire de vultur a unei femei care ştia că deţinea o poziţie înaltă şi nu putea fi îndepărtată. Din fericire, călăuza vânturilor a stăpânei corăbiilor se întoarse repede spre însoţitoarele ei, atât de repede, încât capetele eşarfei ei lungi şi galbene se desfăcură. Celelalte călăuze ale vânturilor se strânseră în jurul ei, atente la cuvintele sale şoptite. Dacă ar fi lovit-o chiar şi o singură dată, cu siguranţă, ar fi stricat totul. Aviendha încercă să nu se uite urât la ele, dar oricât de mult se străduia să privească în altă parte, ochii ei reveneau mereu la ele. Nimeni nu avea dreptul să hotărască pentru aproape-sora ei. Cercei în nas! Dacă ar apuca-o bine de lanţul acela, expresia de pe faţa lui Renalle din Calon „Stea Albastră” s-ar schimba radical.

Adunate laolaltă într-un capăt al curţii grajdurilor, micuţa Merilille Ceandevin şi alte patru aes sedai le priveau, de asemenea, pe călăuzele vânturilor, majoritatea cu o iritare pe care nu reuşeau s-o ascundă în spatele seninătăţii glaciale. Chiar şi zvelta şi cărunta Vandene Namelle şi imaginea ei în oglindă, Adeleas, sora-dintâi, care, de obicei, părea cea mai netulburată dintre toate. Din când în când, una sau alta îşi potrivea mantia subţire din pânză sau îşi netezea poalele din mătase despicate. Rafale de vânt ridicau fire de praf în aer şi fluturau mantiile în culori schimbătoare ale celor cinci străjeri care stăteau în spatele lor, dar era limpede că ei îşi mişcau mâinile din cauza iritării. Doar Sareitha, care păzea, o boccea mare şi albă, în formă de disc, nu se mişcă, doar se încruntă. Slujnica lui Merilille, Pol, stătea posomorâtă în spatele lor. Aes sedai dezaprobau cu înverşunare înţelegerea care îi făcuse pe cei din neamul Atha’an Miere să debarce de pe vapoarele lor şi le dăduse dreptul să se holbeze la ele cu o nerăbdare obraznică, însă înţelegerea aceea lega limbile surorilor şi le obliga să-şi înăbuşe iritarea pe care încercau să o ascundă; lucru pe care ar fi reuşit să îl facă în privinţa celor din ţinuturile umede. Al treilea grup, strâns în capătul opus al curţii, afişa aceeaşi atitudine.

Reanne Corly şi celelalte zece supravieţuitoare ale „Cercului de Croşetat” al clanului se foiau neliniştite sub privirile scrutătoare şi dezaprobatoare, îşi tamponau feţele cu batistele brodate, îşi potriveau pălăriile colorate din paie, cu boruri largi şi îşi netezeau fustele din lână, prinse sus pe lateral, ca să se vadă straturile de poale la fel de colorate ca veşmântul Oamenilor Mării. Într-o oarecare măsură, privirile surorilor aes sedai le făceau să se mute de pe un picior pe altul; la aceasta se adăuga teama de Rătăcit şi de gholam, precum şi alte lucruri. Decolteurile înguste şi adânci ale acelor rochii ar fi trebuit să fie suficient. Aproape toate aceste femei aveau cel puţin câteva riduri, dar, cu toate astea, semănau cu nişte fetiţe prinse cu braţele pline de pâine cu miez de nucă. Toate în afară de Sumeko cea robustă, care stătea cu pumnii în şolduri şi privea drept în ochii surorilor aes sedai. O strălucire puternică de saidar o înconjura pe una dintre ele, Kirstian, care continua să privească peste umăr. Palidă şi părând cu zece ani mai tânără decât Nynaeve, ea părea să nu-şi aibă locul printre celelalte şi devenea tot mai palidă de fiecare dată când ochii ei negri îi întâlneau pe cei ai surorilor aes sedai.

Nynaeve se apropie în grabă de femeile care conduceau clanul, pe faţa ei citindu-se încurajarea, iar Reanne şi celelalte zâmbiră cu o uşurare vizibilă, atenuată puţin, adevărat, de privirile piezişe pe care le aruncau lui Lan; pe el îl vedeau ca pe un lup şi chiar semăna cu unul. Nynaeve însă era motivul pentru care Sumeko nu se înmuia la fel precum celelalte, ori de câte ori o aes sedai se uita în direcţia ei. Ea jurase să le insufle acelor femei curajul, deşi Aviendha nu prea înţelegea de ce. Nynaeve însăşi era aes sedai; o înţeleaptă nu ar spune nimănui să ţină piept înţeleptelor.

Indiferent cât de bine ar fi funcţionat acest lucru în privinţa celorlalte aes sedai, până şi Sumeko afişa o oarecare atitudine linguşitoare faţă de Nynaeve. Membrelor „Cercului de Croşetat” li se părea ciudat, ca să nu spunem mai mult, că femei atât de tinere, cum erau Elayne şi Nynaeve, le dădeau porunci celorlalte aes sedai şi erau ascultate. Şi Adviendhei i se părea straniu. Cum era posibil ca Puterea, ceva cu care te năşteai aşa cum te năşteai cu ochi, să cântărească mai mult decât onoarea dobândită de-a lungul anilor? Şi totuşi, surorile aes sedai mai în vârstă se supuneau, iar pentru femeile clanului era suficient. Ieine, aproape la fel de înaltă ca Aviendha şi aproape la fel de tuciurie ca Oamenii Mării, îi zâmbea slugarnic lui Nynaeve, în vreme ce Dimana, al cărei păr de un roşcat-aprins era brăzdat de şuviţe albe, îşi pleca fruntea în mod constant sub privirea lui al’Meara, iar Sibella, cea cu părul bălai, îşi înăbuşea, ducând mâna la gură, chicotele nervoase. În ciuda veşmintelor lor din Ebou Dar, doar Tamarla, zveltă şi cu pielea măslinie, era din Altara, şi nici măcar nu era din oraş.

Ele se dădură la o parte de îndată ce Nynaeve se apropie, lăsând să se vadă o femeie în genunchi, cu mâinile legate la spate, cu un sac de piele tras pe cap şi cu hainele scumpe zdrenţuite şi prăfuite. Femeia le neliniştea la fel de mult ca privirile încruntate ale lui Merilille sau ca Rătăcitul. Poate mai mult.

Când Tamarla îi smulse gluga de pe cap, cozile împletite cu mărgele ale femeii se încâlciră. Ispan Shefar încercă să se ridice şi reuşi să ajungă într-o poziţie ghemuită incomodă, apoi se clătină şi se lăsă din nou în jos, clipind şi chicotind prosteşte. Broboanele de sudoare îi curgeau pe obraji, iar cele câteva vânătăi cu care se alesese când fusese prinsă îi poceau trăsăturile fără vârstă. Aviendha era de părere că femeia fusese tratată cu prea multă blândeţe pentru nelegiuirile comise.

Deşi ierburile pe care Nynaeve i le vârâse pe gât femeii îi înceţoşau în continuare mintea şi îi slăbeau genunchii, Kirstian ţinea un scut în jurul ei, cu toată Puterea de care era capabilă. Creatura Întunericului nu avea cum să scape, chiar dacă nu ar fi fost drogată, deoarece Kirstian era la fel de puternică în Putere ca Reanne, mai puternică decât majoritatea surorilor aes sedai pe care le întâlnise Aviendha. Cu toate astea, până şi Sumeko trăgea agitată de fuste şi evita să se uite la femeia îngenuncheată.

— Sunt convinsă că surorile o vor dori, se auzi vocea piţigăiată a lui Reanne, suficient de şovăitoare ca să fie a surorii Negre căreia Kirstian îi ţinea scutul. Nynaeve Sedai, noi... noi nu ar trebui să păz... ăăă... să ne ocupăm de... o aes sedai.

— Aşa este, interveni repede Sumeko, apoi adăugă pe un ton nerăbdător: Ar trebui s-o ia aes sedai.

Sibella o îngână, pe urmă încuviinţări şi murmure de aprobare străbătură grupul femeilor clanului. Credeau până în străfundul oaselor că se aflau cu mult mai prejos decât aes sedai; mai degrabă ar fi preferat să păzească troloci decât aes sedai.

Privirile dezaprobatoare ale lui Merilille şi ale celorlalte surori se schimbară de îndată ce văzură faţa lui Ispan Shefar. Sareitha Tomares, care purta şalul cu franjuri cafenii doar de câţiva ani şi era puţin mai în vârstă decât Nynaeve, privea cu atât dezgust, încât ar fi putut s-o biciuiască pe creatura Umbrei de la patruzeci de metri. Adeleas şi Vandene, care îşi strângeau poalele în mâini, păreau să se lupte cu ura pe care o simţeau faţă de femeia care fusese sora lor şi care le trădase. Cu toate astea, se uitau cu acelaşi dispreţ la femeile din „Cercul de Croşetat”. Şi ele ştiau că membrele clanului erau cu mult mai prejos decât ele. Situaţia era gravă, dar trădătoarea fusese una de-a lor şi nimeni în afară de ele nu avea dreptul la ea. Aviendha era de acord. O fecioară care îşi trăda sora de lance nu murea repede sau fără de ruşine.

Nynaeve îi trase la loc gluga pe cap lui Ispan Shefar.

— V-aţi descurcat bine până acum şi o veţi face şi în continuare, le spuse ea pe un ton hotărât femeilor clanului. Dacă va da semne că se dezmeticeşte, mai turnaţi-i din acel amestec pe gât. Va fi la fel de ameţită ca o capră îmbuibată cu bere. Prindeţi-o de nas dacă nu vrea să înghită. Până şi o aes sedai va înghiţi dacă o vei prinde de nas şi o vei ameninţa cu urecheatul.

Reanne căscă gura şi făcu ochii mari, ca majoritatea însoţitoarelor ei. Sumeko încuviinţă încet, cu ochii aproape la fel de bulbucaţi ca ai celorlalte. Atunci când femeile clanului spuneau „aes sedai” era ca şi când ar fi zis „Creatorul”. Gândul că ar putea s-o ţină de nas pe o aes sedai, fie ea şi o creatură a Umbrei, le îngrozea.

După privirile uimite ale surorilor aes sedai, acest gând le încânta şi mai puţin. Holbându-se la Nynaeve, Merilille deschise gura, însă chiar atunci Elayne ajunse lângă ea. Sora Cenuşie se întoarse spre ea, abia aruncându-i o privire încruntată lui Birgitte. Faptul că vocea ei era mai degrabă piţigăiată decât şoptită dovedea cât era cuprinsă de disperare; de obicei, Merilille era foarte reţinută.

— Elayne, trebuie să vorbeşti cu Nynaeve. Femeile acelea sunt deja derutate şi speriate de moarte. Nu e de niciun folos dacă ea le va tulbura şi mai mult. Dacă Suprema Înscăunată Amyrlin le va îngădui să meargă în Turn, zise ea şi clătină încet din cap, încercând să nege acest lucru, şi poate şi altele, dacă va vrea acest lucru, atunci ele trebuie să înţeleagă limpede unde le este locul şi...

— Suprema Înscăunată Amyrlin vrea, o întrerupse Elayne. Când Nynaeve vorbea pe un ton ferm era ca şi când cineva te-ar fi ameninţat cu pumnul; când o făcea Elayne, devenea o obligaţie.

— Vor avea şansa să încerce din nou şi, dacă vor greşi, tot nu vor fi izgonite. Nicio femeie care poate conduce Puterea nu va mai fi izgonită din Turn. Vor face toate parte din Turnul Alb.

Pipăindu-şi leneş pumnalul de la brâu, Aviendha cugeta la cele auzite. Egwene, Suprema Înscăunată a lui Elayne, afirmase cam acelaşi lucru. Şi ea era o prietenă, dar ajunsese să le înţeleagă pe aes sedai, în ceea ce o privea, Aviendha nu îşi dorea să facă parte din Turnul Alb. Se îndoia că Sorilea sau celelalte înţelepte îşi doreau acest lucru.

Merilille oftă şi îşi împreună mâinile, dar, în ciuda consimţământului pe care îl afişa, uită să-şi coboare tonul.

— Cum spui tu, Elayne. Însă în privinţa lui Ispan, pur şi simplu, nu putem îngădui...

Elayne îşi ridică brusc mâna. Porunca înlocui obligaţia.

— Încetează, Merilille. Tu trebuie să veghezi asupra Globului Vânturilor. Este o treabă pe care o poate îndeplini oricine. Aşadar, şi tu o poţi duce la capăt.

Merilille deschise gura, apoi o închise la loc şi îşi plecă uşor capul în semn de supunere. Celelalte surori aes sedai îşi plecară şi ele capetele, sub privirea pătrunzătoare a lui Elayne. Dacă unele manifestau reticenţă, oricât de mică, nu toate aveau aceeaşi atitudine. Sareitha ridică repede bocceaua în formă de disc, învelită în straturi de mătase albă, care zăcea la picioarele ei. Braţele ei abia cuprinseră Globul atunci când îl strânse la piept, îi zâmbi neliniştită lui Elayne ca şi când ar fi vrut să îi arate că va avea mare grijă de el.

Femeile din neamul Oamenilor Mării se zgâiau cu lăcomie la bocceluţă, aproape aplecându-se pentru a privi mai de aproape. Aviendha nu ar fi fost surprinsă să le vadă traversând în fugă curtea ca să pună mâna pe Glob. Surorile aes sedai vedeau şi ele acelaşi lucru. Sareitha strânse şi mai tare la piept bocceluţa, iar Merilille se aşeză între ea şi cei din neamul Athaan Miere. Feţele senine ale surorilor aes sedai se încordară în timp ce făceau un efort să îşi păstreze calmul. Credeau că Globul li se cuvenea; în ochii lor, toate lucrurile care foloseau sau mânuiau Puterea aparţineau Turnului Alb, indiferent cine le deţinea în acel moment. Totuşi, mai era înţelegerea.

— Soarele coboară, aes sedai, anunţă cu voce tare Renalle din Calon, şi suntem în primejdie. Aşa susţineţi voi. Dacă vă trece prin minte să trageţi de timp, ar fi bine să vă gândiţi de două ori. Dacă veţi încerca să încălcaţi înţelegerea, jur pe sufletul tatălui meu că mă voi întoarce pe dată la corăbii. Şi voi revendica Globul drept răscumpărare. A fost al nostru de la Frângerea Lumii.

— Ai grijă cum vorbeşti cu surorile aes sedai, se răţoi Reanne din vârful pălăriei albastre din paie şi până la călcâiul pantofilor ce îi ieşeau de sub poalele verzi şi albe.

Renalle din Calon rânji.

— Meduzele au limbă, pare-se. Mă mir că îndrăznesc să şi-o folosească fără permisiunea surorilor aes sedai.

Cât ai clipi din ochi, în curtea grajdurilor răsunară insulte schimbate între clan şi Atha’an Miere, cum ar fi „sălbăticiuni” şi „decăzute”. Jignirile se înteţeau, ţipete stridente ce înăbuşeau încercările lui Merilille de a le face să tacă pe Reanne şi pe însoţitoarele ei, pe de o parte, şi să le liniştească pe femeile din neamul Oamenilor Mării, pe de altă parte. Câteva călăuze ale vânturilor încetară să-şi mai mângâie pumnalele băgate în teacă şi apucară de mânere. Strălucirea saidarului înconjură mai întâi primul grup de femei îmbrăcate ţipător, apoi pe celălalt. Femeile clanului păreau speriate, deşi acest lucru nu le făcu să îşi înceteze tirada. Sumeko îmbrăţişă Izvorul, pe urmă Tamarla, după aceea Chilares, cea mlădioasă, cu ochi de porumbiţă şi, în scurt timp, fiecare dintre ele şi fiecare dintre călăuzele vânturilor strălucea în vreme ce îşi aruncau vorbe şi se înfierbântau.

Aviendhei îi veni să geamă. Se putea lăsa cu vărsare de sânge în orice clipă. Va asculta porunca lui Elayne. Dar aproape-sora ei le arunca priviri tăioase şi furioase atât călăuzelor vânturilor, cât şi femeilor din „Cercul de Croşetat”. Elayne nu prea îngăduia prostia, la ea sau la altcineva şi să strigi insulte când inamicul se afla pe aproape era cel mai rău. Aviendha strânse mânerul pumnalului de la brâu, apoi, după o clipă, îmbrăţişa saidarul; fu cât pe ce să plângă atunci când viaţa şi fericirea o inundară. Înţeleptele întrebuinţau Puterea când nu-şi atingeau scopul prin cuvinte, însă nici cuvintele, nici oţelul nu erau de vreo folosinţă acolo. Ea îşi dorea să fi ştiut pe cine să omoare mai întâi.

— Ajunge!

Ţipătul pătrunzător al lui Nynaeve le făcu să-şi înghită cuvintele. Feţe uluite se întoarseră spre ea. Aceasta clătina ameninţător din cap şi arăta cu degetul spre „Cercul de Croşetat”.

— Nu vă mai comportaţi ca nişte copii! urlă ea, pe urmă îşi mai coborî puţin tonul, doar puţin. Sau vreţi să vă ciorovăiţi până când va veni Rătăcitul să înhaţe Globul şi pe noi? Iar voi, zise arătând cu degetul spre călăuzele vânturilor, nu mai încercaţi să vă eschivaţi de la înţelegere! Nu veţi pune mâna pe Glob până nu veţi îndeplini şi ultimul cuvânt! Să nu credeţi asta! urlă Nynaeve, apoi se întoarse spre surorile aes sedai: Şi voi...!

Întâmpinate cu calm şi uimire, cuvintele ei se transformară într-un mormăit ursuz. Surorile aes sedai nu strigaseră decât ca să calmeze spiritele. Niciuna nu strălucea cu lumina saidarului.

Fireşte, acest lucru fu suficient ca să o facă pe Nynaeve să se liniştească de tot. Trăgea cu înverşunare de pălărie, mânată de o furie de care voia să se elibereze. Dar femeile clanului stăteau cu privirile coborâte în pământ şi îmbujorate. Până şi Călăuzele Vânturilor păreau puţin ruşinate – doar puţin – bombănind, însă se încăpăţânau să înfrunte privirea insistentă a lui Nynaeve. Strălucirea se atenua pe rând din jurul fiecărei femei, până când doar Aviendha mai îmbrăţişa Izvorul.

Ea tresări atunci când Elayne îi atinse braţul. Se înmuiase, într-adevăr. Îi lăsa pe oameni să o ia prin surprindere, tresărea la o atingere.

— Criza aceasta pare să fi trecut, murmură Elayne. Poate a venit timpul să plecăm înainte să izbucnească o alta.

Pata de culoare din obraji era singurul indiciu că fusese furioasă. Şi cea din obrajii lui Birgitte; ambele erau o reflexie a celeilalte, de când se crease legătura.

— A trecut de mult, fu de acord Aviendha.

Dacă mai iroseau timpul, va deveni o locuitoare miloasă a ţinuturilor umede.

Toate privirile o urmăriră atunci când păşi în spaţiul deschis din mijlocul curţii grajdurilor, spre locul pe care îl studiase şi îl memorase până când ajunsese să îl ştie cu ochii închişi. Bucuria pe care o avea când îmbrăţişa Puterea, când mânuia saidarul nu putea fi descrisă în cuvinte. A îmbrăţişa saidarul, a fi îmbrăţişat de el, te făcea să te simţi mai viu ca oricând. Era o amăgire, susţineau înţeleptele, la fel de falsă şi de periculoasă ca mirajul apei din Termool, şi totuşi, părea mai reală decât dalele din piatră de sub picioarele ei. Rezistă imboldului de a mânui mai mult saidar; deja mânuia aproape mai mult decât era în stare. Toată lumea se strânse mai aproape de ea când Aviendha începu să urzească firele.

Era uimită că existau lucruri pe care multe aes sedai nu le puteau face, după tot ceea ce văzuse. Câteva dintre femeile „Cercului de Croşetat” erau suficient de puternice, însă doar Sumeko şi, surprinzător, Reanne priveau cu interes ceea ce făcea ea. Sumeko chiar s-a ferit de mângâierile de încurajare pe care Nynaeve încerca să i le ofere – gest ce fu întâmpinat cu o privire indignată şi cu surprindere de către Nynaeve şi pe care Sumeko, cu ochii aţintiţi asupra Aviendhei, nu îl observă. Toate călăuzele vânturilor aveau destulă forţă. Ele priveau cu aceeaşi lăcomie cu care se holbau la Glob. Înţelegerea le oferea tot dreptul.

Aviendha se concentra, iar firele începură să contureze urzeala, creând o legătură între locul acela şi locul pe care ea, Elayne şi Nynaeve îl aleseseră pe hartă. Făcu un gest, ca şi când ar fi dat la o parte clapetele unui cort. Aceasta nu făcea parte din urzeala pe care învăţase s-o facă de la Elayne, dar era tot ce îşi amintea din ceea ce făcuse ea însăşi, cu mult timp înainte ca Egwene să deschidă prima ei poartă. Firele se uniră într-o dungă argintie şi verticală ce se roti şi se transformă într-o deschizătură în aer, mai înaltă decât un bărbat şi la fel de lată. O deschizătură în ţesătura realităţii. Dincolo de ea se vedea un luminiş mare, înconjurat de copaci înalţi de şase sau şapte metri, la câţiva kilometri depărtare de oraş, pe malul îndepărtat al râului. Iarba înaltă şi veştejită, ce ajungea până la genunchi, se întindea până la poartă, legănându-se în adierea brizei; aceasta nu sufla, doar lăsa impresia. Unele dintre acele fire erau retezate însă pe lungime. Marginile unei porţi ce se deschidea făcea ca tăişul unei lame să pară plictisitor.

Poarta o nemulţumea. Elayne era capabilă să facă urzeala asta folosindu-şi doar o parte din forţă. Cu toate astea, din motive necunoscute, Aviendha avea nevoie de toată forţa pe care o deţinea, chiar mai mult. Ea era convinsă că ar fi putut face o urzeală şi mai lungă, la fel de lungă ca a lui Elayne, întrebuinţând firele pe care le crease fără să stea pe gânduri atunci când încercase să scape de Rand al’Thor, ceea ce părea să se fi întâmplat cu mult timp în urmă. Dar oricât de mult se străduia, nu îşi amintea decât frânturi. Deşi nu simţea invidie – mai degrabă era mândră de realizările aproape-surorii ei –, eşecul o făcea să se ruşineze. Sorilea şi Amys ar critica-o cu asprime dacă ar afla despre ruşinea ce o cuprindea. Prea multă mândrie ar numi-o ele. Amys ar trebui să înţeleagă; fusese fecioară. Era o ruşine dacă dădeai greş în ceva ce se presupunea că poţi face. Dacă n-ar fi trebuit să ţină urzeala, ar fi luat-o la fugă, ca să n-o mai vadă nimeni.

Plecarea fusese plănuită cu grijă şi toată lumea din curtea grajdurilor se puse în mişcare de îndată ce poarta se deschise. Două dintre femeile „Cercului de Croşetat” o ridicară pe Crea din Calon. Servitorii începură să scoată caii din grajduri. Lan, Birgitte şi unul dintre străjerii lui Careane, un bărbat deşirat pe care îl chema Cieryl Arjuna, ţâşniră imediat prin poartă, unul după celălalt. Asemenea Fecioarelor Lăncii sau Far Dareis Mai, străjerii îşi revendicau mereu dreptul de a o lua înainte. Pe Aviendha o mâncau tălpile să fugă după ei, însă nu avea rost. Spre deosebire de Elayne, ea nu putea face cinci sau şase paşi fără ca urzeala să nu slăbească. Ar fi fost la fel şi dacă ar fi încercat să o lege. Era foarte frustrant.

De astă dată, nu se aşteptau la nicio primejdie, prin urmare surorile aes sedai îi urmară imediat, la fel Elayne şi Nynaeve. Fermele împânzeau zona împădurită. Poate că vor fi nevoite să alunge vreun păstor rătăcit sau vreun cuplu care căuta intimitate, pentru că văzuseră prea multe, dar niciun Rătăcit sau o Creatură a Umbrei nu ştiau de acel luminiş; doar Elayne şi Nynaeve ştiau, iar ele nu vorbiseră în mod voit, de teama celor care trăgeau cu urechea. Stând în mijlocul spaţiului deschis Elayne o privi întrebător pe Aviendha, însă aceasta îi făcu semn să plece. Planurile trebuiau respectate dacă nu exista un motiv pentru a fi schimbate.

Călăuzele vânturilor începură să treacă încet prin poartă una câte una, păşind în luminiş. Fiecare şovăia atunci când se apropia de această ciudăţenie pe care n-o văzuse nici în vis, făcându-şi curaj înainte să intre. Brusc, începură furnicăturile.

Aviendha îşi ridică ochii spre ferestrele ce dădeau către curtea grajdurilor. Oricine putea sta ascuns în spatele grilajelor cu model întortocheat din fier forjat. Tylin le poruncise servitorilor să nu se apropie de acele ferestre, dar cine o putea opri pe Tylin sau pe Joline, sau... Ceva o făcu să-şi ridice privirea şi mai sus, spre turnuri. Scări înguste încercuiau unele dintre turlele subţiri şi pe una dintre ele, foarte sus, se zărea o siluetă neagră, înconjurată ca un nimb de soarele din spate. Era un bărbat.

Îşi ţinu răsuflarea. Nimic din poziţia lui – acesta avea mâna pe balustrada din piatră – nu trăda vreun semn de pericol. Şi totuşi, ea ştia că el era cel care o făcea să simtă furnicături între omoplaţi. Un Rătăcit nu ar fi stat să privească, pur şi simplu, dar acea creatură, acel gholam... Simţi un nod în stomac. Putea fi doar un servitor din palat. Putea fi, însă nu credea asta. Nu era o ruşine să-ţi fie teamă.

Îngrijorată, se uită la femeile care treceau prin poartă cu o încetineală exasperantă. Jumătate dintre Oamenii Mării trecuseră dincolo, iar femeile din „Cercul de Croşetat” aşteptau în spatele celorlalte, ţinând-o strâns pe creatura Umbrei. În loc de nelinişte începeau să fie mânate mai degrabă de resentiment pentru că femeilor din neamul Oamenilor Mării li se îngăduise să treacă primele. Dacă ar da glas bănuielii pe care o avea, femeile clanului ar lua-o, cu siguranţă, la fugă – numai dacă pomeneai de vreun Rătăcit li se uscau gurile şi li se înmuiau picioarele –, iar Călăuzele Vânturilor ar încerca pe loc să revendice Globul. Pentru ele, Globul era mai presus de orice, însă doar o oarbă ar sta cu mâinile-n sân când un leu se apropie pe furiş de turma pe care trebuia să o păzească. Aviendha o apucă pe o Atha’an Miere de mâneca din mătase roşie.

— Spune-i lui Elayne...

O faţă fină ca granitul negru se întoarse spre ea. Paradoxal, buzele pline ale femeii păreau... subţiri. Ochii îi erau ca două pietricele negre, turtite şi tari. Ce mesaj putea să transmită fără să nu abată asupra lor toate necazurile care considera Aviendha că ar putea veni din partea acestora?

— Spune-le lui Elayne şi Nynaevei să fie cu băgare de seamă. Deoarece inamicul loveşte întotdeauna când te aştepţi mai puţin. Trebuie să le transmiţi asta, negreşit.

Călăuza vânturilor încuviinţă ascunzându-şi cu greu nerăbdarea, dar, în mod surprinzător, aşteptă ca Aviendha să-i dea drumul înainte să păşească şovăielnic prin poartă.

Pasarela de pe turn era pustie. Aviendha nu fu uşurată. El putea fi oriunde. Poate cobora spre grajduri. Indiferent cine – sau ce fusese, era periculos; nu doar un vârtej de praf care juca feste imaginaţiei ei. Ultimii patru străjeri formaseră un pătrat în jurul porţii – era garda, care pleca ultima – şi, oricât de mult dispreţuia săbiile pe care le purtau, era recunoscătoare că mai existau şi alţii în afară de ea care ştiau cum să folosească metalul tăios. Nu că ar fi avut mai multe şanse decât servitorii care aşteptau lângă cai împotriva unui gholam sau, mai rău, împotriva unui Rătăcit. Aşa cum nu ar fi avut nici ea.

Mânui cu înverşunare Puterea, până când dulceaţa saidarului aproape că se transformă în durere, încă puţin şi durerea va deveni agonie cruntă în momentele în care va trebui să moară sau să-şi piardă abilitatea. „De ce nu se grăbesc odată afurisitele alea de femei!” Nu era o ruşine să-ţi fie frică, însă devenea o ruşine dacă frica i se citea pe faţă.

CAPITOLUL 2 • Destrămarea urzelii

Elayne se dădu la o parte de îndată ce trecu prin poartă, dar Nynaeve traversă cu paşi hotărâţi luminişul, făcând să sară lăcuste maronii din iarba moartă şi cercetând împrejurimile în căutarea străjerilor. A unui străjer, oricum. O pasăre roşie brazdă luminişul şi apoi dispăru. În afara surorilor, nimic nu se mişca; o veveriţă chiţăi undeva, în copacii desfrunziţi, pe urmă se aşternu tăcerea. Lui Elayne i se părea imposibil: cei trei n-aveau cum să fi trecut pe-acolo fără să lase cărărui la fel de late precum cea lăsată de Nynaeve. Şi totuşi, nu observa niciun semn că ei fuseseră în acel loc.

O simţea pe Birgitte undeva mai încolo, în stânga, spre sud-vest, se gândi ea, destul de mulţumită, deoarece nu exista un pericol imediat. Careane, care făcea parte dintr-un cerc protector format în jurul lui Sareithe şi al Globului, întinse gâtul ca şi când şi-ar fi ciulit urechile. Cieryl al ei se afla spre sud-est, pare-se. Ceea ce însemna că Lan se afla spre miazănoapte. Era destul de ciudat, fiindcă Nynaeve hotărâse să o ia tot înspre miazănoapte, bombănind în tot acest timp. Căsătoria crease poate un soi de legătură invizibilă între ei.

Cel mai probabil descoperise o urmă care îi scăpase lui Elayne. Nynaeve era la fel de pricepută la vânătoare precum era cu ierburile.

Din locul unde stătuse la început Elayne, Aviendha se văzuse limpede prin poartă, privind cu atenţie acoperişurile palatului, ca şi când s-ar fi aşteptat la o ambuscadă. După poziţia ei, părea că ţinea o suliţă în mână, gata să sară în luptă în rochia de călărie. Aviendha o făcea pe Elayne să zâmbească prin felul în care îşi ascundea neliniştea în legătură cu problemele pe care le avusese cu poarta. Era mult mai curajoasă decât Elayne. Dar, în acelaşi timp, nu se putea abţine să nu-şi facă griji. Aviendha era curajoasă, iar Elayne nu ştia pe nimeni care să-şi păstreze cumpătul mai bine decât ea. De asemenea, Aviendha putea hotărî că ji’e’tohul va cere să lupte când singura scăpare era fuga. Lumina care o înconjura strălucea atât de puternic, încât era evident că nu mai putea mânui prea mult din saidar. Dacă îşi făcea apariţia vreun Rătăcit...

„Ar fi trebuit să rămân cu ea”, reflectă Elayne, însă respinse imediat acest gând. Indiferent ce scuză ar găsi, Aviendha şi-ar da seama, iar uneori era iute de mânie precum un bărbat. De cele mai multe ori. Mai ales atunci când îi era pătată onoarea. Oftând, Elayne îi lăsă pe cei din neamul Atha’an Miere s-o împingă mai încolo pe măsură ce treceau prin poartă. Dar rămase suficient de aproape ca să audă dacă răzbătea vreun strigăt prin poartă. Suficient de aproape cât să sară într-o clipită în ajutorul Aviendhei. Sau pentru alt motiv.

Călăuzele vânturilor intrară pe poartă în ordinea rangului, căznindu-se să-şi păstreze calmul. Până şi Renalle îşi relaxa umerii încordaţi odată ce păşi cu picioarele goale pe iarba înaltă şi veştejită. Unele tresăreau uşor, stăpânindu-se însă repede, sau priveau peste umăr cu ochi mari la deschizătura din aer. Toate se zgâiau bănuitoare la Elayne atunci când treceau pe lângă ea, iar două sau trei au vrut să o întrebe ce făcea, poate ca să o roage – sau să îi ceară – să se dea la o parte. Ea se bucura că femeile grăbeau pasul, ascultătoare, la îndemnările scurte ale lui Renalle. Vor avea ocazia în scurt timp să le spună surorilor aes sedai ce să facă, nu era nevoie să înceapă cu ea.

La acest gând simţi un nod în stomac. Mai mult, numărul lor mare o făcea să clatine din cap. Deşi aveau cunoştinţe despre vreme pentru a putea folosi Globul cum se cuvine, până şi Renalle recunoscu – deşi fără tragere de inimă – că şansele pentru a îndrepta vremea erau mai mari dacă era condusă mai multă Putere prin el. Trebuia condusă cu precizie şi asta era imposibil pentru o singură femeie sau un cerc. Trebuia să fie un cerc compus din treisprezece femei. Din cele treisprezece vor face parte, cu siguranţă, Nynaeve, Aviendha şi Elayne însăşi poate şi câteva femei din clan, dar Renalle avea de gând să profite de acea parte din înţelegere care stipula că li se va îngădui să înveţe orice abilitate pe care aes sedai erau dispuse să o divulge. Poarta fusese prima, iar formarea cercului ar fi a doua. Era de mirare că nu veniseră toate călăuzele vânturilor din port. Cum ar fi fost să încerci să faci faţă la trei sau patru sute de femei! Elayne înălţă o rugăciune de mulţumire, pentru că erau doar douăzeci.

Nu stătea acolo ca să le numere. Pe măsură ce Călăuzele Vânturilor treceau cu pas săltat, simţea forţa fiecărei femei în Putere. Mai devreme avusese timp să se apropie mai mult, atunci când reuşise cu greu să o convingă pe Renalle să vină. Se pare că, în cazul Călăuzelor Vânturilor obţinerea rangului nu avea legătură nici cu vârsta, nici cu forţa; Renalle era departe de a fi cea mai puternică, nu se număra nici măcar printre primele trei sau patru, în vreme ce o femeie aflată mai în spate, Senine, avea obraji bătuţi de vânt şi părul cărunt, în mod ciudat, după găurile din urechi, părea că Senine purtase odinioară mai mult de şase cercei, mai groşi decât cei pe care îi avea acum.

Elayne analiza şi memora feţele şi numele cu un sentiment tot mai intens de mulţumire de sine. Călăuzele vânturilor poate că au fost avantajate într-un fel, iar ea şi Nynaeve au intrat într-o mare încurcătură cu Egwene şi cu Divanul Turnului odată ce se aflaseră termenii înţelegerii lor, dar niciuna dintre aceste femei nu se bucura de preţuirea vreunei aes sedai. Cu siguranţă, nu erau nici dispreţuite, nici preţuite. Se străduia să nu pară îngâmfată, deoarece asta nu schimba cu nimic înţelegerea. Cu toate acestea, îi era greu. La urma urmei, erau cele mai pricepute femei din neamul Atha’an. Cel puţin acolo, în Ebou Dar. Iar dacă ar fi fost aes sedai, fiecare dintre ele, de la Kurin, cea cu privirea neagră şi rece, până la Renalle însăşi, ar fi ascultat atunci când ea ar fi vorbit şi s-ar fi ridicat în picioare când ar fi intrat în încăpere. Dacă ar fi fost aes sedai şi s-ar fi comportat ca atare.

Apoi îşi făcură apariţia şi cele de la capătul şirului, iar Elayne tresări când o tânără călăuză a vânturilor, de pe unul dintre vasele mai mici, trecu pe lângă ea. Era o femeie cu obraji rotunzi, pe care o chema Rainyn, îmbrăcată în mătăsuri albastre simple, cu câteva zeci de ornamente ce îi atârnau de lanţul din nas. Cele două ucenice, Talaan, cea subţire şi băieţoasă, şi Metarra, cea cu ochi mari, înaintau cu paşi grăbiţi la capătul şirului, având nişte expresii îngrijorate. Tinerele nu dobândiseră încă dreptul de a purta inel în nas, darămite lanţ, şi aveau doar un cercel subţire din aur în urechea dreaptă. Le urmări cu privirea, încercând să nu se holbeze. Poate se holba totuşi.

Femeile Atha’an Miere se strânseră din nou lângă Renalle, cele mai multe privind cu lăcomie la surorile aes sedai şi la Glob. Ultimele trei femei se aflau în spate, arătând ca nişte ucenice care nu păreau sigure că aveau dreptul să se afle acolo. Rainyn stătea cu braţele încrucişate, imitând-o pe Renalle şi descurcându-se puţin mai bine decât celelalte două. Călăuza vânturilor de pe o corabie, cea mai puţin însemnată dintre ambarcaţiunile Oamenilor Mării, se afla rareori în compania călăuzei vânturilor aparţinând stăpânei valurilor din clanul ei, ca să nu mai pomenim de călăuza vânturilor aparţinând stăpânei corăbiilor. Rainyn era la fel de puternică precum Lelaine sau Romanda, iar Metarra se afla pe aceeaşi treaptă cu Elayne, în vreme ce Talaan... Talaan, atât de supusă în bluza roşie din pânză, cu ochii mereu trişti, se apropia foarte mult de Nynaeve. Foarte mult. În plus, Elayne ştia că nu ajunsese încă la potenţialul maxim, şi nici Nynaeve. Cât de aproape erau Metarra şi Talaan? Se obişnuise cu gândul că doar Nynaeve şi Rătăciţii erau mai puternici decât ea. Şi Egwene, însă ea fusese forţată, iar aptitudinile ei şi ale Aviendhei erau egale cu ale lui Egwene. „Halal mulţumire de sine”, îşi zise ea dezamăgită. Lini ar fi spus că aşa-i trebuia dacă dădea importanţă lucrurilor.

Râzând încet în sinea ei, Elayne se întoarse ca să vadă ce făcea Aviendha, dar femeile din „Cercul de Croşetat” stăteau neclintite în faţa porţii, foindu-se sub privirile tăioase ale lui Careane şi Sareitha. Toate se dădură la o parte, mai puţin Sumeko, dar aceasta procedă la fel când zări privirile surorilor. Kirstian părea pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Înăbuşindu-şi un oftat, Elayne le îndemnă pe femeile clanului să se dea din calea grăjdărilor care aşteptau să mâne caii prin poartă. Femeile „Cercului de Croşetat” înaintau ca oile – ea fiind păstorul, iar Merilille şi ceilalţi, lupii – şi s-ar fi mişcat mai repede dacă n-ar fi fost Ispan.

Famelic, una dintre cele doar patru femei din „Cercul de Croşetat” care nu avea niciun fir alb în cap, şi Eldase, o femeie cu ochi pătrunzători atunci când nu se uita la vreo aes sedai, o ţineau pe Ispan de braţe. Păreau indecise dacă să o ţină suficient de ferm încât sora să stea drept sau să o strângă mai tare, aşa încât sora Neagră să se clatine, ca apoi să-i dea drumul, iar acesteia să-i cedeze genunchii, urmând ca ele s-o tragă în sus chiar înainte să se prăbuşi.

— Iertare, aes sedai, îi spunea întruna în şoaptă Famelle lui Ispan, cu un vag accent taraboner. Oh, iertare, aes sedai!

Eldase se crispa şi gemea uşor de fiecare dată când Ispan se poticnea, de parcă sora din Ajah Albastră nu ar fi contribuit la uciderea a două din neamul lor şi Lumina ştie câte altele muriseră din cauza ei. Îşi făceau griji în privinţa unei femei care urma să moară. Crimele din Turnul Alb, la care Ispan conspirase, erau suficiente pentru a o condamna.

— Duceţi-o acolo, undeva, le spuse Elayne, făcându-le semn să se îndepărteze de poartă şi să pătrundă în luminiş.

Femeile se supuseră, făcând reverenţe din cauza cărora fură cât pe ce s-o scape pe Ispan, apoi îşi cerură iertare atât de la Elayne, cât şi de la prizoniera cu gluga trasă pe cap. Reanne şi celelalte grăbiră pasul, privind neliniştite la surorile strânse în jurul lui Merilille.

Războiul privirilor duşmănoase începu din nou aproape imediat. Surorile aes sedai le aruncau căutături pline de porniri criminale femeilor clanului, femeile din „Cercul de Croşetat”, călăuzelor vânturilor, iar Athan’Miere, tuturor celor pe care le cădeau ochii. Elayne strângea din dinţi. Nu va striga la ele. Oricum, Nynaeve era cea care obţinea rezultate mai bune dacă striga, însă îşi dorea să le bage minţile în cap, să le scuture până le clănţăneau dinţii. Inclusiv pe Nynaeve, care ar fi trebuit să le organizeze în loc să se zgâiască la copaci. Şi dacă Rand avea să moară pentru că ea nu găsea o cale să îl salveze?

Dintr-odată, îi dădură lacrimile şi ochii o usturau. Rand va muri, iar ea nu putea face nimic în această privinţă. „Curăţă de coajă mărul pe care-l ţii în mână, copilă, nu pe cel din pom, părea să-i şoptească la ureche vocea suavă a lui Lini. Lacrimile sunt pentru mai târziu, dacă le verşi înainte, vei irosi timp”.

— Mulţumesc, Lini, murmură Elayne.

Bătrâna ei doică era enervantă uneori, fiindcă nu voia să accepte faptul că pruncii pe care îi îngrijise crescuseră, dar dădea întotdeauna sfaturi bune. Doar pentru că Nynaeve îşi neglija îndatoririle, asta nu însemna că şi Elayne trebuia să facă la fel.

Servitorii începură să mâne caii prin poartă în urma femeilor din „Cercul de Croşetat”, în frunte aflându-se caii de povară. Niciunul dintre bidivii nu căra lucruri neînsemnate, cum erau veşmintele. Călătorii porneau pe jos, în cazul în care caii de călărie fuseseră abandonaţi în partea cealaltă a porţii, şi rămăseseră cu hainele pe care le aveau pe ei dacă restul cailor de povară fuseseră lăsaţi în urmă. Ceea ce cărau animalele care se aflau în faţă nu putea fi însă lăsat pentru Rătăciţi. Elayne îi făcu semn femeii cu obrajii rumeni, care mâna primul cal, să vină lângă ea şi să se dea deoparte din calea celorlalţi.

Dacă desfăceai şi dădeai la o parte pânza, dură ce acoperea unul dintre coşurile mari de răchită, vedeai un maldăr mare de nimicuri aruncate alandala, unele fiind învelite în ţesături zdrenţuite, îmbrăţişând saidarul, Elayne începu să sorteze. O platoşă ruginită căzu imediat pe pământ, urmată de un picior de masă rupt, o tavă crăpată, o carafă din cositor, ciobită şi un sul din pânză putrezit, ce aproape că se sfărâmase în mâinile ei.

Cămara unde găsiseră Globul Vânturilor fusese plină ochi cu lucruri printre care trebuie să se mai fi găsit şi alte obiecte ale Puterii în afară de Glob. Unele obiecte fuseseră puse în putini şi cufere mâncate de insecte, altele zăceau claie peste grămadă. Sute şi sute de ani, membrii clanului ascunseseră toate lucrurile legate de Putere pe care le găsiseră, temându-se să le folosească sau să le înmâneze surorilor aes sedai. Până în dimineaţa aceea, când Elayne avu şansa să le vadă prima oară, pentru a alege ce merita să păstreze. Slavă Luminii că iscoadele Celui Întunecat nu fugiseră cu ceva important! Luaseră ceva, însă, cu siguranţă, mai puţin de un sfert din ceea ce se aflase în încăpere, inclusiv multe nimicuri. Slavă Luminii că găsise ceva util! Oamenii îşi dăduseră viaţa ca lucrurile acelea să fie scoase din Rahad.

Elayne nu conducea Puterea, doar o ţinea în timp ce ridica fiecare lucru. O cană din lut, ciobită, trei farfurii sparte, o rochiţă roasă de molii şi o cizmă, veche, cu o gaură în partea laterală, toate căzură pe pământ. O piatră sculptată, puţin mai mare decât palma ei – o simţea ca pe o piatră, dar putea fi o sculptură, deşi nu părea sculptată ale cărei şanţuri albastre semănau cu nişte rădăcini. Dar parcă se încălzea puţin dacă era atinsă; rezona... cu saidarul. Fu cel mai potrivit cuvânt care îi trecu prin minte. Habar nu avea la ce folosea, dar era, fără îndoială, un ter’angreal. Acesta ajunse în cealaltă parte a ei, departe de grămada de nimicuri.

Maldărul de gunoi continua să crească, la fel şi celălalt, deşi acesta creştea mai greu. Erau lucruri ce nu aveau nimic în comun în afară de faptul că simţea în ele un ecou slab al Puterii. O cutiuţă ce părea a fi din fildeş, acoperită cu dungi roşii şi verzi întrepătrunse. O puse jos cu grijă, fără să deschidă capacul. N-aveai de unde şti ce putea declanşa un ter’angreal. O nuia neagră, nu mai groasă decât degetul ei mic, lungă de o jumătate de metru, ţeapănă şi totuşi flexibilă, despre care credea că ar putea-o îndoi în formă de cerc. O sticluţă cu dop, probabil din cristal, ce conţinea un lichid roşu-închis. O statuetă înfăţişând un bărbat voinic şi bărbos, cu un zâmbet vesel, care ţinea o carte în mână; înaltă de o jumătate de metru, părea să fie din bronz înnegrit de vreme şi era atât de grea, încât Elayne îşi folosi ambele mâini ca să o mute. Şi alte lucruri. Cea mai mare parte erau gunoaie. Nu-l găsise pe acela pe care şi-l dorea. Nu încă.

— Acum ţi-ai găsit să faci asta? o întrebă Nynaeve. Elayne se ridică în grabă de lângă grămăjoara de ter’angreal, strâmbându-se şi ştergându-şi mâinile de poale.

— Nuiaua aia mă duce cu gândul la... durere, bombăni ea. Femeia cu faţa aspră, care ţinea de căpăstru calul de povară, se uită clipind la nuia şi se dădu mai încolo.

Elayne privi nuiaua – părerile pe care Nynaeve le exprima când şi când despre obiectele pe care le atingea puteau fi utile dar nu se opri din sortat. Cu siguranţă, existase prea multă durere în ultima vreme ca să mai fie nevoie de aşa ceva. Ceea ce simţea Nynaeve nu era însă întotdeauna atât de simplu de interpretat. Era posibil ca nuiaua să fi fost acolo când existase multă durere, fără ca ea să o fi provocat. Coşul era aproape gol; unele dintre lucrurile aflate în partea cealaltă a calului trebuiau mutate pentru a echilibra greutatea.

— Dacă există vreun ter’angreal pe-aici, pe undeva, Nynaeve, mi-ar plăcea să îl găsesc înainte ca Moghedien să-mi sufle în ceafă.

Nynaeve mormăi posomorâtă, însă aruncă o privire în coşul din răchită.

Lăsând să cadă un alt picior de masă – erau în total trei, desperecheate –, Elayne privi spre luminiş. Zări acolo toţi caii de povară, iar în acel moment treceau prin poartă caii de călărie, umplând spaţiul deschis dintre copaci. Nechezau şi se agitau dezorientaţi. Merilille şi celelalte aes sedai îşi puseseră deja şeile pe cai, abia ascunzându-şi nerăbdarea de a porni la drum, în vreme ce Pol se ocupa în grabă de traistele stăpânei sale. Cât despre Călăuzele Vânturilor...

Deşi erau graţioase când mergeau pe jos sau se aflau la bordul corăbiilor lor, acestea nu erau obişnuite cu caii. Renalle încerca să încalece pe partea greşită, iar iapa blândă, aleasă pentru ea, se învârtea încet în cerc în jurul bărbatului în livrea care ţinea hăţurile cu o mână, iar cu cealaltă se trăgea frustrat de păr, străduindu-se în zadar să o ajute pe călăuza vânturilor. Două dintre femeile de la grajduri se opinteau s-o salte în şa pe Dorile, care îi slujea stăpânei valurilor din clanul Somarin, în vreme ce o a treia, care ţinea capul cenuşiului, făcea feţe-feţe, abţinându-se cu greu să nu râdă. Rainyn şedea pe spinarea unui cal cafeniu şi înalt, dar fără să-şi ţină picioarele în scăriţe sau frâiele în mâini, chinuindu-se în zadar să le găsească. Evident, toate trei erau foarte neîndemânatice. Caii nechezau şi se mişcau ritmic, iar călăuzele vânturilor înjurau cu foc făcând o zarvă infernală, asemănătoare cu zgomotul făcut de o vijelie. Una dintre ele doborî la pământ cu pumnul un servitor, iar alţi trei grăjdari se chinuiau să prindă nişte cai care scăpaseră.

Mai era ceva ce ea se aşteptase să vadă, de vreme ce Nynaeve nu mai stătea de pază. Lan rămăsese lângă calul lui negru de luptă, Mandarb, fiind atent când la lizieră, când la poartă, când la Nynaeve. Birgitte ieşi cu paşi hotărâţi din pădure, iar o clipă mai târziu, Cieryl apăru dintre copaci, mergând la trap, dar fără a lăsa impresia că se grăbea. Nu exista niciun pericol acolo sau ceva care să le cauzeze neplăceri.

Nynaeve o urmărea.

— N-am spus nimic, zise Elayne.

Ţinea în pumn ceva mic, învelit într-o pânză putrezită ce odinioară fusese albă, poate. Sau maronie. Nynaeve ştiu pe dată ce se afla înăuntru.

— Bravo ţie! bombăni al’Meara, nu suficient de încet. Nu le sufăr pe femeile care îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala.

Elayne ignoră aceste cuvinte, fără ca măcar să tresară; era mândră că nu trebuia să-şi muşte limba.

Când desfăcu pânza putrezită, văzu o broşa mică din chihlimbar în formă de broască-ţestoasă. Semăna cu chihlimbarul, oricum, şi ar fi putut fi chihlimbar cândva, însă când se deschise în faţa Izvorului care trecea prin obiect, saidarul intră cu repeziciune în ea, un torent aproape la fel de puternic ca acela pe care l-ar fi putut atrage, în siguranţă, de una singură. Nu era un ter’angreal puternic, totuşi era mult mai bun decât nimic. Cu ajutorul lui, putea folosi de două ori mai multă Putere decât Nynaeve, deşi al’Meara rămânea în continuare mai puternică. Dând drumul firului de saidar care era în plus, băgă broşa în punga de la brâu, zâmbind încântată, şi continuă să scotocească. Unde era unul, puteau fi mai multe. Şi din moment ce avea unul pe care să îl studieze, poate reuşea să-şi dea seama cum să facă un ter’angreal. Era un lucru pe care şi-l dorea. Abia se abţinea să nu scoată din nou broşa şi să înceapă s-o încerce chiar acolo.

Vandene le privea de ceva vreme pe Nynaeve şi pe Elayne. Dădu pinteni calului şi veni lângă ele, descălecând. Grăjdarul care ţinea de căpăstru calul de povară făcu o plecăciune destul de corectă, deşi cam strâmbă, totuşi mai bună decât făcuse ea în faţa Elaynei sau Nynaevei.

— Sunteţi cu băgare de seamă, îi spuse Vandene Elaynei, iar asta-i bine. Dar ar fi mai bine să lăsaţi lucrurile aşa cum sunt până vor ajunge în Turn.

Elayne strânse din buze. În Turn? Până când vor fi cercetate de altcineva, voia să spună. De cineva mai în vârstă şi cu mai multă experienţă, probabil.

— Ştiu ce fac, Vandene. Am făcut un ter’angreal, la urma urmei. Nicio persoană în viaţă nu a făcut asta.

Ea le învăţase lucruri elementare pe unele surori, însă niciuna nu reuşise să înţeleagă trucul. Apoi, Elayne plecase spre Ebou Dar.

Sora Verde mai în vârstă încuviinţă, lovind leneş frâiele de palma înmănuşată.

— Şi Martine Janata ştia ce făcea. Prin urmare, înţeleg, zise ea într-o doară. A fost ultima soră interesată de studiul ter’angrealurilor. A făcut asta vreo patruzeci de ani, aproape de când dobândise şalul. Şi ea a fost cu băgare de seamă, aşa mi s-a zis. Apoi, într-o bună zi, servitoarea lui Martine a găsit-o zăcând pe jos, inconştientă, în odaia ei. Sleită.

Chiar dacă vocea ei era potolită, cuvintele erau ca o palmă zdravănă. Continuă pe acelaşi ton:

— Străjerul ei şi-a dat duhul din cauza şocului. Nimic neobişnuit în astfel de cazuri. Când şi-a revenit, trei zile mai târziu, Martine nu îşi mai aducea aminte ce făcuse. Nu-şi mai amintea defel ce se întâmplase cu o săptămână înainte. Asta se întâmpla în urmă cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi, de atunci, nimeni n-a avut curajul să se atingă de vreunul dintre ter’angrealurile din odăile ei. Însemnările ei au fost despre ultimul ter’angreal. Descoperirile pe care le-a făcut Martine au fost nevinovate, ba chiar frivole, dar... spuse Vandene, care făcu o pauză, ridică din umeri şi adăugă: Ea a descoperit ceva la care nu se aştepta.

Elayne se uită cu coada ochiului la Birgitte şi văzu că şi aceasta se uita la ea. Nu era nevoie să vadă faţa încruntată de îngrijorare a celeilalte femei; aceasta se oglindea în mintea ei, în acel colţ al minţii în care se aflau Birgitte şi ceilalţi. Birgitte şi Elayne îşi simţeau reciproc îngrijorarea, până la punctul în care era greu să se deosebească între ele. Elayne risca mai mult decât propria persoană, însă ştia ce făcea. Cel puţin, mai mult decât oricare de acolo. Chiar dacă Rătăciţii nu şi-ar fi făcut apariţia, ele aveau nevoie de toţi angrealele pe care îi puteau găsi.

— Ce s-a întâmplat cu Martine? întrebă încet Nynaeve. După aceea, adică.

Arareori putea îndura să audă vorbindu-se de cineva rănit fără să simtă nevoia să îl tămăduiască; ea voia să tămăduiască tot.

Vandene făcu o grimasă. Poate chiar ea fusese aceea care o ajutase pe Martine să se ridice, însă surorilor aes sedai nu le plăcea să vorbească despre femei care fuseseră ferecate, accidental sau nu. Nu le plăcea să-şi aducă aminte de ele.

— A dispărut odată ce şi-a revenit şi apoi s-a furişat afară din Turn, răspunse ea repede. Important este să reţii că şi ea a fost cu băgare de seamă. N-am cunoscut-o, însă am auzit că se comporta cu fiecare ter’angreal ca şi când habar nu avea de puterile acestuia, chiar şi cu acela care face pânza pentru mantiile străjerilor. Nimeni n-a reuşit să mai făurească şi altceva cu ajutorul lui. Martine a fost cu băgare de seamă, dar nu i-a servit la nimic.

Nynaeve îşi aşeză braţul peste coşul aproape gol.

— Poate ar trebui să încerci tu, sugeră ea.

— Nu-u-u-u! ţipă Merilille.

Elayne se răsuci pe călcâie, deschizându-se din nou din instinct prin angreal, doar pe jumătate conştientă de saidarul ce se revărsa din Nynaeve şi Vandene. Strălucirea Puterii încercui fiecare femeie din luminiş care putea îmbrăţişa Izvorul. Merilille se aplecă în şa, cu ochii bulbucaţi şi cu o mână întinsă spre poartă. Elayne se încruntă. Nu era nimeni acolo în afară de Aviendha şi de ultimii patru străjeri, care se opriseră speriaţi din drum, cu săbiile pe jumătate trase şi gata să răspundă oricărei ameninţări. Apoi Elayne îşi dădu seama ce făcea Aviendha şi fu cât pe ce să piardă saidarul din cauza şocului.

Pe când Aviendha destrăma cu grijă urzeala ce crease poarta, aceasta tremura şi se îndoia, iar marginile se unduiau. Se desprinseră şi ultimele fire şi, în loc să se stingă cât ai clipi, deschizătura licări, iar imaginea curţii grajdurilor care se vedea prin ea începu să se estompeze până când dispăru asemenea ceţii sub razele soarelui.

— Este imposibil! zise Renalle, nevenindu-i a crede.

Un murmur de uimire se răspândi printre călăuzele vânturilor. Femeile clanului se holbau la Aviendha cu gura căscată.

Elayne încuviinţă încet, deşi nu se aşteptase la aşa ceva. Fireşte că era posibil, dar unul dintre primele lucruri pe care le învăţase pe vremea când fusese novice era ca niciodată, în niciun caz, să nu încerce tocmai ceea ce făcuse Aviendha. Destrămarea unei urzeli, a oricărei urzeli, în loc să o laşi să dispară, nu putea fi făcută, i se spusese, fără a produce un dezastru inevitabil. Inevitabil.

— Fată neroadă! izbucni Vandene furioasă, pe urmă înaintă cu paşi mari spre Aviendha, trăgându-şi calul după ea. Îţi dai seama ce-ai făcut? O singură greşeală – una singură! – şi cine ştie în ce se va transforma urzeala sau ce va face! Ai fi putut distruge tot pe o rază de şaptezeci de metri! Trei sute! Tot! Te-ai fi putut fereca şi...

— Am fost nevoită, o întrerupse Aviendha.

Un murmur străbătu mulţimea surorilor aes sedai care stăteau pe cai. Ele începeau să se strângă în jurul ei şi în jurul lui Vandene, dar ea le privi aspru, iar vocea ei se făcu auzită peste vocile lor.

— Cunosc pericolele, Vandene Namelle, însă am fost nevoită. Acesta este un alt lucru pe care voi, aes sedai, nu îl puteţi face? Înţeleptele spun că orice femeie poate învăţa să ţeasă o urzeală, dacă este instruită, unele mai mult, altele mai puţin, dar, repet, orice femeie este capabilă de asta dacă ştie să brodeze.

— Aici nu este vorba despre broderie, fetiţo! tună Merilille cu o voce rece ca gheaţa. Indiferent ce aşa-zisă pregătire aveţi voi, n-ai cum să ştii cu ce te joci! Făgăduieşte-mi – jură-mi! – că nu vei mai face asta niciodată!

— Numele ei ar trebui trecut în cartea novicelor, interveni Sareitha pe un ton ferm, aruncând o privire tăioasă Globului pe care îl ţinea în continuare strâns la piept. Mereu am spus asta. Ar trebui consemnată în carte.

Careane consimţi, luându-i Aviendhei măsurile din priviri pentru rochia de novice.

— Nu cred că este nevoie de asta pentru moment, îi spuse Adeleas lui Aviendha, aplecându-se în şa, dar trebuie să te laşi îndrumată de noi.

Tonul surorii Brune era mult mai blând decât al celorlalte. Cu toate astea, nu venise cu nicio propunere.

În urmă cu o lună sau mai mult, Aviendha s-ar fi simţit descurajată dacă surorile aes sedai ar fi dezaprobat-o, însă nu şi în acel moment. Elayne trecu repede printre cai înainte ca prietena ei să scoată cuţitul pe care îl pipăia sau să facă altceva mai grav.

— Poate ar fi bine să o întrebaţi de ce i s-a părut necesar să facă asta, zise ea, trecându-şi braţul pe după umerii Aviendhei, mai mult ca s-o împiedice să-şi mişte braţele decât ca să o consoleze.

Aviendha nu-i mai aruncă o privire exasperată, cum făcuse cu celelalte surori.

— Nu lasă urme, rosti ea, răbdătoare, prea răbdătoare. Urmele unei urzeli atât de lungi pot fi descoperite şi după două zile.

Merilille pufni. Era un sunet prea puternic ca să iasă dintr-un trup atât de mic.

— Este o înzestrare rară, fetiţo, pe care nu o are nici Teslyn, nici Joline. Sau, voi, toate sălbaticele aiel, învăţaţi asta?

— Puţine o pot face, recunoscu calmă Aviendha. Dar eu pot. Aceste cuvinte dădură naştere unei altfel de priviri, până şi din partea Elaynei; era o înzestrare foarte rară, iar ea nu părea să observe asta.

— Vreţi să sugeraţi că niciun Rătăcit nu poate face asta? continuă ea.

Elayne simţea că Aviendha are umerii încordaţi. Nu era pe atât de destinsă pe cât lăsa să se vadă.

— Sunteţi atât de nesăbuite, încât să lăsaţi urme după care să se ia duşmanii voştri? Oricine descoperă urmele poate deschide o poartă în acest loc.

Acest lucru ar fi necesitat multă îndemânare, foarte multă îndemânare, însă sugestia o făcu pe Merilille să clipească. Adeleas deschise gura, apoi o închise fără să rostească un cuvânt, iar Vandene se încruntă gânditoare. Sareitha părea, pur şi simplu, îngrijorată. Cine putea şti ce înzestrări aveau Rătăciţii, ce abilităţi?

În mod ciudat, toată înverşunarea dispăru din Aviendha. Îşi plecă ochii, iar umerii i se destinseră.

— Poate că n-ar fi trebuit să risc, murmură ea. N-am mai gândit limpede sub privirile bărbatului acela, iar când a dispărut...

Se însufleţi din nou.

— Nu cred că un bărbat ar putea să-mi citească urzelile, îi spuse ea lui Elayne, dar dacă a fost unul dintre Rătăciţi sau chiar un gholam... Rătăciţii ştiu mai multe decât oricare dintre noi. Dacă m-am înşelat, am mare toh. Totuşi nu cred că m-am înşelat. Nu cred asta.

— Ce bărbat? vru să ştie Nynaeve.

Pălăria îi căzuse într-o parte atunci când îşi croise drum printre cai şi privirea încruntată cu care îi săgeta pe toţi o făcea să pară pregătită pentru o luptă. Poate că era. Calul lui Careane o înghionti din greşeală cu crupa, iar ea îl pocni peste botul vineţiu.

— O fi fost vreun servitor, zise Merilille cu dispreţ. Indiferent ce ordine ar da Tylin, servitorii altarani sunt nesupuşi. Sau o fi fost fiul ei. Băiatul ăla este ros de curiozitate.

Surorile din jurul ei încuviinţară, pe urmă Careane preciză:

— Dacă ar fi fost vreun Rătăcit, nu ar fi stat să privească, pur şi simplu. Chiar tu ai spus asta.

Mângâie grumazul calului şi se încruntă acuzatoare la Nynaeve – Careane se număra printre cei care manifestau faţă de calul lor genul de afecţiune pe care oamenii le-o arătau copiilor –, iar Nynaeve repetă cuvintele lui Careane.

— Poate a fost un servitor sau poate a fost Beslan. Poate.

Prin felul în care se maimuţărea, Nynaeve transmitea că nu crede acest lucru. Sau doar voia să le arate că nu crede. Nynaeve te putea face prost în faţă sau să îi lase pe alţii să ţi-o zică, ca apoi să-ţi ia apărarea până când răguşea. Nu părea hotărâtă dacă o plăcea sau nu pe Aviendha, însă, cu siguranţă, nu le plăcea pe surorile aes sedai mai în vârstă, îşi aranjă pălăria, îndreptând-o, le privi încruntată, după aceea continuă:

— Fie că a fost Beslan sau Cel Întunecat, nu ne foloseşte la nimic să zăbovim aici toată ziua. Trebuie să ne pregătim şi să pornim spre fermă. Ei bine! Mişcaţi-vă!

Bătu atât de brusc din palme, încât până şi Vandene tresări puţin.

Nu mai erau multe pregătiri de făcut, iar surorile începură să-şi mâne caii. Lan şi ceilalţi străjeri nu stătuseră cu mâinile în sân odată ce îşi dăduseră seama că nu exista nicio primejdie. Unii dintre servitori se întorseseră prin poartă înainte ca Aviendha să o închidă, însă ceilalţi stăteau alături de cei aproximativ treizeci de cai de povară, privindu-le din când în când pe furiş pe surorile aes sedai şi întrebându-se în mod evident ce minuni ar putea face în continuare. Călăuzele vânturilor stăteau stângace în şei, ţinând hăţurile de parcă s-ar fi aşteptat ca bidiviii să o ia din loc în orice clipă sau, poate, să le crească aripi şi să-şi ia zborul. O atitudine asemănătoare aveau femeile din „Cercul de Croşetat” deşi erau mult mai graţioase, fără să le pese că fustele şi poalele li se ridicaseră peste genunchi. Ispan avea în continuare gluga trasă pe cap şi era legată fedeleş peste şa, ca un sac. Nu avea cum să stea drept în şa, cu toate acestea până şi Sumeko făcea ochii mari ori de câte ori o privea.

Clocotind de furie, Nynaeve părea pregătită să îi dojenească pe toţi că nu-şi făceau treaba, deşi fusese făcută deja. Asta până în clipa în care Lan îi întinse hăţurile iepei ei cafenii şi dolofane. Nynaeve refuzase categoric calul mai bun pe care i-l oferise în dar Tylin. Mâna îi tremură puţin atunci când o atinse pe a lui Lan, iar culoarea i se schimbă în obraji când îşi înăbuşi furia ce ameninţa să se dezlănţuie. Atunci când Lan întinse mâna ca să-i ţină piciorul, se holbă la el o clipă ca şi când s-ar fi întrebat ce voia, apoi se îmbujora din nou când acesta o săltă în şa. Elayne nu se abţinu să nu clatine din cap. Spera să nu se transforme într-o idioată atunci când se va căsători. Dacă se va căsători.

Birgitte îşi aduse iapa argintie, dar şi calul auriu pe care îl călărea Aviendha. Păru să înţeleagă că Elayne voia să vorbească între patru ochi cu Aviendha. Încuviinţă cu un semn din cap ca şi când Elayne i-ar fi cerut asta prin vorbe, sări în şaua iepei argintii şi porni spre locul unde aşteptau şi ceilalţi străjeri. Aceştia o salutară înclinând uşor capul şi începură să vorbească despre ceva în şoaptă. După privirile aruncate înspre surori, acel „ceva” însemna să aibă grijă de aes sedai, fie că ele voiau, fie că nu. Inclusiv de ea, observă Elayne încruntată. Dar n-avea timp de aşa ceva. Aviendha stătea jucându-se cu hăţurile calului, fixând animalul cu privirea asemeni unei novice care priveşte o bucătărie plină de vase unsuroase. Foarte probabil, Aviendha nu făcea nicio deosebire între a spăla oalele şi a călări.

Trăgându-şi mănuşile verzi de călărie, Elayne o mână ca într-o doară pe Leoaică, astfel încât aceasta să le ascundă de privirile celorlalţi, apoi atinse braţul Aviendhei.

— Ar putea fi de ajutor dacă am vorbi cu Adeleas sau cu Vandene, zise ea cu blândeţe.

Trebuia să fie foarte precaută, la fel de precaută ca şi când ar fi mânuit un ter’angreal.

— Ele sunt suficient de în vârstă ca să ştie mai multe decât ai putea crede. Trebuie să existe un motiv pentru care ai... ai necazuri... cu Călătoria.

Erau cuvinte prea blânde. La început, Aviendha abia reuşise să facă urzeala. Cu precauţie. Aviendha era de departe mult mai importantă decât orice ter’angreal care existase vreodată.

— Ne-ar putea ajuta.

— Cum? întrebă Aviendha privind cu încăpăţânare şaua calului ei. Ele nu pot Călători. Cum ar putea vreuna dintre ele să ne ajute?

Umerii i se lăsară brusc şi îşi întoarse capul spre Elayne. În mod surprinzător, ochii ei verzi erau înlăcrimaţi.

— Nu am spus adevărul, Elayne. Nu întreg adevărul. Nu ne pot ajuta, însă... Eşti aproape-sora mea; ai dreptul să ştii. Ele cred că m-a înspăimântat un servitor. Dacă voi cere ajutorul, se va afla totul. Cum am Călătorit odată ca să fug de un bărbat care speram în adâncul sufletului să mă prindă. Am fugit ca un iepure. Am fugit, dorindu-mi să fiu prinsă. Cum le-aş putea îngădui să afle de această ruşine? Chiar dacă ne-ar putea ajuta, cum aş putea face asta?

Elayne îşi dorea să nu fi ştiut. Cel puţin despre partea că Aviendha îşi dorise să fie prinsă. Despre faptul că Rand o prinsese. Alungând fărâmele de gelozie ce o cuprinseră brusc, Elayne le vârî într-un sertar din străfundul minţii. Apoi le călcă în picioare pentru mai multă siguranţă. „Atunci când o femeie face pe nebuna, caută bărbatul”. Aceasta era una dintre zicalele preferate ale lui Lini. O alta era: „Pisoii îţi încâlcesc iţele, iar bărbaţii mintea, şi este floare la ureche pentru ambii”. Inspiră adânc.

— Nimeni nu va afla de la mine, Aviendha. Te voi ajuta cât voi putea de mult. Dacă îmi voi da seama cum.

Nu că ar fi putut face prea multe. Aviendha învăţa repede cum se formau urzelile, mult mai repede decât Elayne.

Aşa că doar încuviinţă şi se urcă stângaci în şa, cu puţin mai multă gratie decât femeile din neamul Oamenilor Mării.

— Ne urmărea un bărbat, Elayne, şi nu era servitor, spuse ea privind-o drept în ochi, pe urmă adăugă: M-a înspăimântat.

Era o mărturisire pe care nu ar fi făcut-o în faţa altcuiva pentru nimic în lume.

— Nu ne poate face niciun rău acum, indiferent cine o fi fost, replică Elayne, întorcând-o pe Leoaică pentru a-i urma pe Nynaeve şi pe Lan, care ieşeau din luminiş.

Adevărul fie spus, mai mult ca sigur că fusese un servitor, dar nu avea de gând să spună asta cuiva, cu atât mai puţin Aviendhei.

— Suntem în siguranţă, în câteva ceasuri vom ajunge la ferma clanului, vom folosi Globul, iar în lume va fi din nou bine.

Cât de cât. Soarele părea mai aproape decât fusese în curtea grajdurilor, însă ea ştia că era doar o închipuire. De data asta, aveau un avantaj clar în faţa Umbrei.

★

Din spatele grilajului alb din fier forjat, Moridin privea cum ultimii cai dispăreau prin poartă, urmaţi de tânăra înaltă şi de cei patru străjeri. Era posibil să fi luat cu ele vreun obiect care i-ar fi fost de folos lui – un angreal în armonie cu bărbaţii, poate –, dar şansele erau slabe, în ceea ce privea ter’angrealele, cel mai probabil aveau să-şi stoarcă creierii încercând să îşi dea seama cum să îi întrebuinţeze. Sammael trebuie să fi fost un prost ca să rişte atât de mult, doar ca să înhaţe o colecţie de nimicuri, în fond, Sammael nu fusese niciodată pe-atât de deştept pe cât crezuse. El, unul, nu şi-ar fi lăsat planurile la voia întâmplării, doar ca să vadă ce urme de civilizaţie ar fi putut descoperi. Doar curiozitatea îl adusese acolo. Îi plăcea să ştie ce considerau alţii important, însă erau doar nimicuri.

Dădu să se întoarcă, dar marginile porţii începură brusc să se îndoaie şi să tremure. Privi transfigurat până când poarta dispăru... pur şi simplu. Nu era genul de bărbat care să rostească obscenităţi, însă îi veniră câteva în minte. Ce făcuse femeia aceea? Sălbăticiunile astea ofereau prea multe surprize. O cale spre tămăduire, oarecum imperfectă? Era imposibil! Doar că ele o făcuseră. Inele involuntare. Străjerii ăia şi legăturile pe care le creau cu femeile lor aes sedai. Ştia despre asta de foarte multă vreme, dar ori de câte ori credea că le înţelegea, aceste sălbăticiuni dezvăluiau noi haruri, făceau ceva la care nimeni din Vârsta lui nu visase vreodată. Ceva ce culmea civilizaţiei nu cunoscuse! Ce făcuse fata aia?

— Mare Senior?

Moridin abia dacă îşi întoarse capul de la fereastră.

— Da, Madic?

Blestemat fie-i sufletul, ce făcuse fata aia?

Bărbatul cu început de chelie, în verde şi alb, care se strecurase în odaia mică, făcu o plecăciune adâncă înainte să cadă în genunchi. Fiind unul dintre servitorii superiori din palat, Madic, cu faţa lui prelungă, afişa o demnitate pompoasă la care nu renunţa niciodată, însă Moridin văzuse oameni mai sus-puşi făcând lucruri mult mai grave.

— Mare Senior, am aflat ce au adus aes sedai la palat în dimineaţa asta. Se spune că au descoperit comori ascunse din vremurile străvechi, aur, bijuterii şi nestemate, artefacte din Shiota şi Eharon, ba chiar din Vârsta Legendelor. Se zice că, printre ele, există lucruri care folosesc Puterea Supremă şi un obiect care poate controla vremea. Nimeni nu ştie încotro se îndreaptă, Mare Senior. Tot palatul freamătă de şoapte, însă zece limbi vorbesc despre zece destinaţii diferite.

Moridin privise din nou spre curtea grajdurilor ce se aflau jos, de îndată ce Madic începuse să vorbească. Poveştile ridicole despre aur şi cuendillar nu îl interesau. Nimeni nu făcea o poartă doar pentru asta. Decât dacă... Era posibil, oare, ca fata să fi destrămat urzeala? Moartea nu îl speria. Luă în calcul posibilitatea că tocmai fusese martor la destrămarea unei urzeli. Una ce fusese destrămată cu succes. O altă imposibilitate dezvăluită într-o doară de aceste... Ceva din ceea ce afirmase Madic îi atrase atenţia.

— Vremea, Madic?

Umbrele turlelor palatului abia dacă se alungiseră şi nu exista niciun nor pe cer care să apere oraşul de arşiţă.

— Da, Mare Senior. I se zice „Globul Vânturilor”. Numele nu avea importanţă pentru el. Totuşi... un ter’angreal care controla vremea... În Vârsta lui, vremea fusese controlată cu grijă cu ajutorul ter’angrealelor. Una dintre surprizele acestei Vârste – una dintre cele mai mici, pare-se – era că existau aceia care puteau manipula vremea până într-acolo încât ar fi fost nevoie de unul dintre acei ter’angreale. Un astfel de dispozitiv nu ar trebui să fie de-ajuns ca să afecteze nici măcar o mare parte dintr-un singur continent. Ce-ar putea face aceste femei cu el? Ce? Dacă au folosit un inel?

Îmbrăţişă fără să se gândească Puterea Supremă, iar petele negre ce afectau privirea când cineva folosea prea mult Puterea, cunoscutele saa, începură să se unduiască precum un val. Strânse cu degetele grilajul din fier forjat de la fereastră; metalul scrâşni, răsucindu-se, nu de la strânsoarea lui, ci de la firele de Putere Supremă, izvorâtă de la însuşi Marele Senior, care se încolăceau în jurul grilajului, îndoindu-se atunci când el îşi îndoia mâna furios. Marele Senior nu va fi încântat. El se strecurase afară din temniţa lui ca să atingă lumea doar atât cât să aranjeze anotimpurile în ordinea lor. Fusese nerăbdător să atingă lumea, chiar mai mult, să zdrobească vidul în care se afla şi nu va fi încântat. Pe Moridin îl cuprinse furia, iar sângele îi zvâcnea în tâmple. În urmă cu o clipă, nu îi păsase unde se duceau femeile alea, dar în acel moment... Undeva departe de acolo. Fugeau cât puteau de repede şi cât mai departe. Undeva unde se simţeau în siguranţă. Nu folosea la nimic să îl trimită pe Madic să iscodească, nu folosea la nimic să oblige pe cineva de acolo; nu erau atât de nesăbuite încât să îi lase în viaţă pe cei care le cunoşteau destinaţia. Nu spre Tar Valon. Spre al’Thor? Spre banda aia de aes sedai rebele? El avea iscoade în toate cele trei locuri şi unele dintre ele nici măcar nu ştiau că îi slujeau. Toţi îi vor sluji, înainte de sfârşit. Nu le va îngădui să-i scape printre degete şi să-i strice planurile.

Dintr-odată, auzi altceva în afară de furia ce clocotea în el. Un bolborosit. Se uită la Madic curios şi se retrase de lângă balta care se împrăştia pe pardoseală. Se pare că, în furia lui, lovise mai mult decât grilajul din fier forjat cu Puterea Supremă. Era impresionant cât de mult sânge puteai stoarce din trupul unui om.

Lăsă să cadă ceea ce mai rămase din bărbat, fără urmă de regret. Se gândea doar că atunci când trupul lui Madic va fi găsit, vina va cădea asupra surorilor aes sedai. Un mic adaos la haosul care începea să pună stăpânire pe lume. Făcând o gaură în Pânză, Călători cu ajutorul Adevăratei Puteri. Trebuia să le găsească pe femeile acelea înainte ca ele să folosească Globul Vânturilor. Dacă dădea greş... Îi displăceau oamenii care îi încurcau planurile ticluite cu grijă. Cei care făceau asta şi scăpau aveau să plătească.

Gholamul păşi cu grijă în odaie, nările fremătându-i când simţiră mirosul sângelui încă fierbinte. Arsura din obrajii lui semăna cu jăraticul. Gholamul părea un bărbat firav, având cu puţin peste înălţimea medie din acele vremuri, cu toate acestea, nimic nu îl putea răni. Doar bărbatul ce purta medalionul. Un zâmbet sau mai degrabă un rânjet îi dezveli dinţii. Curios, privi prin încăpere, însă nu văzu decât trupul prăbuşit pe pardoseala din gresie. Şi... Îl năpădi o senzaţie. Nu era Puterea Supremă, ci altceva ce îi provoca... mâncărimi, deşi nu erau mâncărimi în adevăratul sens al cuvântului. Curiozitatea îl adusese acolo. Bucăţi din grilajul de la fereastră erau rupte, iar acesta se desprinsese în părţile laterale. Gholamul părea să îşi amintească totuşi ceva care îl făcea să simtă mâncărimi, dar aproape toate amintirile erau neclare sau estompate. Lumea se schimbase într-o clipită, pare-se. Fusese decimată de războaie şi de vărsare de sânge, de oşti care ajunseseră până departe, iar acum de... asta. Însă gholamul nu se schimbase. Era încă cea mai periculoasă armă dintre toate.

Nările îi fremătară din nou, deşi nu se folosea de miros când lua urma celor care conduceau Puterea. Puterea Supremă fusese folosită jos şi la kilometri depărtare spre miazănoapte. Să le ia urma sau nu? Bărbatul care îl rănise nu era cu ele; creatura se asigurase de asta înainte să părăsească acoperişul palatului. Stăpânul lui îl voia mort pe bărbatul care îl rănise poate la fel de mult ca pe femei, dar acestea erau o ţintă mai uşoară. Femeile fuseseră numite şi, pentru moment, creatura era constrânsă. Toată viaţa, creatura fusese obligată să slujească unui om sau altuia, însă în mintea sa nu exista noţiunea de constrângere. Trebuia să ia urma femeilor. Voia să le ia urma. Clipa morţii, când simţea că abilitatea de a conduce Puterea dispărea odată cu viaţa, îl făcea să cadă în extaz, în delir. Dar îi era foame şi mai avea timp. Oriunde ar fugi ele, creatura le va urma. Aşezându-se cu lejeritate lângă trupul mutilat, gholumul începu să se înfrupte. Sângele proaspăt, fierbinte era o necesitate, totuşi sângele omenesc avea întotdeauna gustul cel mai dulce.

CAPITOLUL 3 • O călătorie plăcută

Fermele, păşunile şi livezile de măslini acopereau cea mai mare parte a pământului care înconjura Ebou Dar. Existau însă şi pădurici care se întindeau pe o distanţă de câţiva kilometri şi, chiar dacă terenul era mult mai lin decât cel din miazăzi, unde se aflau Dealurile Rhanon, totuşi se unduia şi forma proeminenţe înalte de treizeci de metri sau mai mult, care răspândeau umbre negre sub soarele după-amiezii. Una peste alta, locul oferea adăpost de ochii curioşilor, chiar mai mult decât suficient. Alaiul ar fi putut trece drept caravana ciudată a unui negustor, fiind alcătuită din aproape cincizeci de oameni călare şi tot atâţia pe jos, existând şi străjeri care mergeau pe cărări neumblate prin desiş. Elayne nu zări nici urmă de aşezare omenească. Erau doar câteva capre ce păşteau pe dealuri.

Până şi plantele şi copacii obişnuiţi cu căldura începuseră să se veştejească şi să moară, însă, dacă nu s-ar fi grăbit, lui Elayne i-ar fi plăcut să-şi limpezească ochii cu peisajele rurale. E posibil să se fi aflat la mii de kilometri depărtare de uscatul pe care îl zărise în timp ce călărise de-a lungul celuilalt mal al râului Eldar. Dealurile erau ciudate, nişte forme noduroase ce păreau strânse laolaltă de mâini uriaşe şi nepăsătoare. Stoluri de păsări cu penaj viu colorat ţâşneau în aer la trecerea lor şi zeci de specii de colibri îşi luau zborul din calea cailor, asemenea unor nestemate zburătoare cu aripi nedesluşite. Liane groase atârnau pe alocuri ca nişte frânghii, iar unii copaci aveau mănunchiuri de frunze înguste în vârf, ce alcătuiau frunzişul, precum şi unele excrescenţe ce semănau cu nişte pămătufuri din pene verzi, de statura unui om. Câteva plante, păcălite de dogoare, se chinuiau să scoată muguri, roşu-aprins şi galben viu, unii de două ori mai mari decât mâinile ei. Mireasma lor era puternică şi „sufocantă” – se gândi ea. Elayne zări nişte bolovani şi fu sigură că ei fuseseră cândva degetele de la picioare ale unei statui, deşi nu îşi putea imagina de ce cineva ar fi sculptat o statuie atât de mare cu picioare goale. Pe vremuri, paşii o purtaseră printr-o pădure de pietre canelate, risipite printre copaci, ruinele bătute de vreme ale unor coloane ce erau majoritatea răsturnate şi pe care fermierii locului le sfărâmau pentru piatra lor. Era o călătorie plăcută, în ciuda prafului ce se aşternuse pe drum şi pe care copitele cailor îl ridicau în aer. Arşiţa nu o atingea, fireşte, şi nici prea multe muşte nu erau. Lăsaseră orice primejdie în urma lor; îl păcăliseră pe Rătăcit şi nu exista niciun risc ca vreunul dintre ei sau dintre slujitorii acestora să le ajungă din urmă. Ar fi putut fi o călătorie plăcută, doar că...

În primul rând, Aviendha află că mesajul pe care îl trimisese despre apariţia pe neaşteptate a vrăjmaşilor nu fusese transmis. La început, Elayne se simţise uşurată să vorbească despre orice altceva în afară de Rand. Nu că ar fi fost geloasă; mai degrabă, îşi dorea din ce în ce mai mult să aibă parte de ceea ce împărtăşise Aviendha cu el. Nu era gelozie, ci invidie. Aproape că ar fi preferat-o pe cealaltă. Apoi ea începu să audă ce spunea cu adevărat prietena ei, cu voce joasă, monotonă, şi i se ridică părul pe ceafă.

— Nu poţi face asta, se împotrivi ea, mânându-şi calul mai aproape de cel al Aviendhei.

De fapt, ea credea că Aviendha nu s-ar fi dat în lături s-o ciomăgească pe Kurin, sau să o lege fedeleş, ori să-i facă altele. Asta dacă femeile din neamul Oamenilor Mării nu s-ar fi împotrivit.

— Nu poţi începe un război împotriva lor, cu siguranţă nu înainte să folosim Globul Vânturilor. Şi nu din cauza asta, adăugă ea în grabă. Nici să nu te gândeşti.

Fireşte, nu aveau să înceapă un război înainte sau după ce vor fi întrebuinţat Globul. Şi asta nu pentru că acele călăuze ale vânturilor erau din ce în ce mai despotice cu fiecare ceas care trecea. Ci pentru că... Inspirând adânc, ea continuă:

— Dacă ea nu mi-ar fi spus, nu aş fi ştiut la ce te referi. Îmi dau seama de ce nu ai putut vorbi mai clar, dar pricepi, nu?

Aviendha privi furioasă în gol, alungând absentă muştele.

— Sigur că i-am spus, bombăni ea. Sigur! Dacă era unul dintre Rătăciţi? Dacă a reuşit să treacă prin poartă pe lângă mine şi pe lângă tine, neobservat. Dacă...?

O privi deznădăjduită pe Elayne.

— Voi muşca din cuţit, zise ea cu tristeţe, însă ficatul meu s-ar putea să explodeze.

Elayne era pe punctul să îi spună că lucrul cel mai potrivit era să-şi stăpânească furia şi că putea face oricâte crize voia atâta vreme cât nu le răsfrângea asupra femeilor Atha’an Miere – asta însemna toată povestea despre cuţite şi ficat –, dar înainte să apuce să deschidă gura, Adeleas îşi aduse cenuşiul sprinten lângă ea. Sora cu părul alb îşi achiziţionase o şa nouă şi ţipătoare în Ebou Dar, lucrată în argint pe porţiunea din faţă şi din spate. Dintr-un motiv anume muştele păreau să o ocolească, cu toate că parfumul ei era la fel de puternic ca al oricărei flori.

— Să-mi fie cu iertare. N-am putut să nu aud ultimele cuvinte.

Adeleas nu părea deloc smerită, iar Elayne se întrebă cât de mult auzise. Simţi cum roşeşte. Unele dintre cuvintele rostite de Aviendha despre Rand fuseseră incredibil de sincere şi de directe. La fel fuseseră unele cuvinte rostite de ea însăşi. Cumva vorbeai când erai doar cu prietena ta şi altfel când ştiai că altcineva trage cu urechea. Aviendha părea să simtă la fel; nu se înroşi, însă privirea dispreţuitoare pe care i-o aruncă surorii Brune ar fi făcut-o mândră pe Nynaeve.

Adeleas nu făcu altceva decât să zâmbească, un zâmbet vag la fel de fad ca supa strecurată.

— Poate ar fi mai bine dacă i-ai da prietenei tale frâu liber cu Atha’an Miere, spuse ea, şi se uită dincolo de Elayne la Aviendha, clipind. Mână liberă, adică. Ar trebui să fie de ajuns dacă va băga spaima Luminii în ele. Oricum sunt înspăimântate deja, în caz că n-ai observat. Sunt mult mai prudente faţă de „sălbaticele” aiel – iartă-mă, Aviendha – decât faţă de surorile aes sedai. Ar fi sugerat Merilille acest lucru, dar încă îi ard urechile.

Arareori se putea citi ceva pe faţa Aviendhei, însă, în acel moment, părea la fel de nedumerită ca Elayne. Se răsuci în şa ca să privească încruntată în urma ei. Merilille călărea alături de Vandene, Careane şi Sareitha, rămasă puţin mai în spate, toate uitându-se la orice altceva decât la Elayne. În spatele surorilor, veneau Oamenii Mării, în şir indian, apoi urmau femeile din „Cercul de Croşetat”, ascunse privirii, pentru moment. Acestea se aflau în faţa cailor de povară, îşi croiau drum anevoie prin poienile de coloane ciuntite. Cincizeci sau o sută de păsări cu cozi lungi şi pene roşii şi verzi planau deasupra capetelor lor, umplând văzduhul cu un ciripit strident.

— De ce? întrebă scurt Elayne.

Părea o nebunie să mai agite apele care bolboroseau aproape de suprafaţă – şi, uneori, chiar la suprafaţă –, dar ea nu văzuse nici urmă de nebunie la Adeleas. Sora Brună îşi ridică sprâncenele, mirată. Poate că era mirată; de obicei, Adeleas credea că toată lumea trebuia să vadă ce vedea şi ea.

Poate.

— De ce? Pentru a restabili puţin echilibrul, de-aia. Dacă Atha’an Miere simt că au nevoie să le apărăm de vreun aiel, ar putea fi ceva ce ne-ar ajuta împotriva...

Adeleas făcu o mică pauză, devenind deodată preocupată să îşi aranjeze poalele gri.

— ... altor lucruri.

Faţa Elaynei se înăspri. Alte lucruri. Adeleas se referea la înţelegerea cu Oamenii Mării.

— Poţi merge alături de celelalte, rosti ea cu răceală în glas. Adeleas nu se împotrivi, nici nu încercă să insiste, îşi înclină doar capul şi rămase în urmă, păstrându-şi zâmbetul fad. Surorile mai în vârstă acceptau că Nynaeve şi Elayne se aflau deasupra lor şi că atunci când le vorbeau erau susţinute de autoritatea lui Egwene, însă în realitate nu se schimbaseră prea multe. Poate chiar nimic. Erau respectuoase şi supuse, cu toate acestea...

La urma urmei, Elayne, cel puţin, era o aes sedai ce avea vârsta la care majoritatea iniţiatelor din Turn încă purtau veşmântul alb de novice. Prea puţine dintre cele de vârsta ei ajunseseră la rangul de Aleasă. Totuşi, Elayne şi Nynaeve acceptaseră înţelegerea fără a da dovadă de înţelepciune şi perspicacitate. Nu doar că Oamenii Mării obţinuseră Globul, dar douăzeci de surori se înfăţişaseră în faţa Atha’an Miere, supunându-se legilor acestora, fiind obligate să le înveţe pe călăuzele vânturilor tot ce voiau acestea să înveţe şi neputând pleca până când altele nu le luau locul. Călăuzelor vânturilor le era îngăduit să intre în Turn ca oaspeţi, să înveţe tot ce doreau şi puteau pleca oricând voiau. Ele ar fi fost suficiente ca să facă Divanul să ţipe, poate chiar şi pe Egwene... Fiecare soră mai în vârstă era convinsă că ar fi găsit o cale să ocolească pecetluirea înţelegerii. Poate că ar fi reuşit. Elayne nu credea asta, dar nu era convinsă.

Ea nu îi spuse nimic Aviendhei, însă după câteva clipe, cealaltă femeie vorbi:

— Dacă voi putea sluji cu onoare şi să-ţi dau o mână de ajutor în acelaşi timp, puţin îmi pasă că unele aes sedai îşi vor găsi sfârşitul.

Nu părea să accepte faptul că şi Elayne era aes sedai.

Elayne ezită, apoi încuviinţă. Trebuia să facă totuşi ceva ca să le calmeze pe femeile din neamul Oamenilor Mării. Până atunci, Merilille şi celelalte dăduseră dovadă de o deosebită răbdare, dar până când? Nynaeve ar putea exploda odată ce îşi va îndrepta cu adevărat atenţia asupra călăuzelor vânturilor. Situaţia trebuia ţinută sub control cât mai mult timp cu putinţă, însă dacă Atha’an Miere continuau să creadă că le puteau privi de sus pe aes sedai, atunci vor da de bucluc. Viaţa era mult mai complicată decât îşi imaginase pe când se afla în Caemlyn, indiferent câte lecţii primise în calitate de Domniţă-Moştenitoare. Şi devenise mult mai complicată de când intrase în Turn.

— Doar să nu fii prea... categorică, zise ea cu blândeţe. Şi fii cu băgare de seamă, rogu-te. La urma urmei, ele sunt douăzeci, iar tu eşti una singură. N-aş vrea să păţeşti ceva înainte să-ţi vin în ajutor.

Aviendha rânji la ea sălbatic, apoi se retrase cu calul la marginea pietrelor, ca să le aştepte pe Atha’an Miere.

Elayne privea din când în când peste umăr. O vedea printre copaci pe Aviendha, călărind alături de Kurin şi vorbindu-i cu calm, fără ca măcar să se uite la femeia din neamul Oamenilor Mării, în mod cert nu o privea duşmănos, deşi Kurin părea să se holbeze la ea destul de uimită. Când Aviendha dădu pinteni calului ca să o ajungă din urmă pe Elayne, fluturând hăţurile – nu avea să fie niciodată o călăreaţă –, Kurin o luă înainte ca să-i vorbească lui Renalle. După scurt timp, Renalle o trimise furioasă pe Rainyn în fruntea coloanei.

Cea mai mică în rang dintre călăuzele vânturilor stătea în şa şi mai stângaci decât Aviendha, care se afla în partea cealaltă a Elaynei şi pe care o ignora aşa cum făcea cu muştele ce zburau bâzâind în jurul feţei ei tuciurii.

— Renalle din Calon „Stea Albastră”, zise ea, pe un ton afectat, îţi cere s-o struneşti pe femeia aiel, Elayne aes sedai.

Aviendha îi zâmbi larg, iar Rainyn trebuie să-i fi acordat măcar puţină atenţie, pentru că obrajii i se îmbujorară sub stratul lucios de sudoare.

— Spune-i Renallei că Aviendha nu este aes sedai. O voi ruga să fie cu băgare de seamă – nu minţea, fiindcă îi mai spusese şi avea să îi spună din nou –, dar n-o pot obliga să facă nimic, replică Elayne, pe urmă adăugă din obişnuinţă: Ştiţi cum sunt aielii.

Oamenii Mării aveau nişte păreri ciudate despre cum erau aielii. Rainyn se holbă cu ochii cât cepele la Aviendha, ce rânjea în continuare, întunecându-se la faţă, apoi îşi întoarse calul şi se întoarse în galop la Renalle, săltând în şa.

Aviendha chicoti satisfăcută, însă Elayne se întrebă dacă întreaga mişcare nu fusese o greşeală. Chiar dacă le despărţeau mai bine de douăzeci de metri, Elayne văzu cum Renalle se schimbă la faţă când auzi raportul lui Rainyn şi pe celelalte începând să se agite ca nişte albine. Nu păreau speriate, ci furioase, iar privirile duşmănoase pe care le aruncau surorilor aes sedai din faţa lor deveneau tot mai ucigătoare. Nu se uitau la Aviendha, ci la surori. Adeleas încuviinţă îngândurată când observă acest lucru, iar Merilille abia îşi ascunse zâmbetul. Măcar ele erau mulţumite.

Dacă ăsta ar fi fost singurul incident din timpul călătoriei, el nu i-ar fi îngrădit bucuria de a admira florile şi păsările, totuşi nu era nici măcar primul. La scurt timp după ce părăsiseră luminişul, femeile din „Cercul de Croşetat” veniseră la Elayne. Rând pe rând, toate în afară de Kirstian care, fără îndoială, ar fi venit şi ea dacă nu ar fi primit poruncă să ţină scutul în jurul lui Ispan. Veniră rând pe rând, şovăitoare şi zâmbind temătoare până când Elayne fu cât pe ce să le spună să nu se mai comporte ca nişte copii. Acestea nu emiseră nicio pretenţie, fiind prea deştepte ca să ceară direct ceva ce le fusese deja refuzat, dar găsiră alte căi.

— M-am gândit, zise Reanne cu seninătate, că poate ai vrea să-i pui de îndată întrebări lui Ispan Sedai. Cine ştie ce treabă mai avea în oraş în afară de aceea de a descoperi magazia?

Se prefăcea că face doar conversaţie, însă, din când în când, îi arunca o privire pe furiş Elaynei ca să-i vadă reacţia.

— Sunt sigură că ne va lua un ceas să ajungem la fermă după cum înaintăm, poate două. Cu siguranţă, nu vrei să iroseşti două ceasuri. Ierburile pe care i le-a dat Nynaeve Sedai o fac destul de limbută. Sunt convinsă că se va destăinui surorilor.

Zâmbetul larg îi dispăru de pe buze atunci când Elayne îi zise că interogarea lui Ispan mai putea aştepta. Lumină! Oare chiar se aşteptau să îi pună cineva întrebări pe când străbăteau pădurile călare, pe cărărui care abia dacă meritau să se numească aşa? Reanne se întoarse bodogănind la celelalte femei din „Cercul de Croşetat”.

— Iertare, Elayne Sedai, zise în şoaptă Chilares, la scurt timp după aceea, cu un uşor accent murandian.

Pălăria verde din paie se asorta perfect cu unele straturi ale poalelor ei.

— Să-mi fie cu iertare dacă te deranjez.

Nu purta brâul roşu al înţeleptelor; cele mai multe femei din „Cercul de Croşetat” nu-l purtau. Famelle era aurar, iar Eldase le furniza lucruri lăcuite negustorilor, pentru export.

Chilares vindea covoare, în vreme ce Reanne se ocupa de transporturile pe apă pentru micii negustori. Unele aveau sarcini mai simple – Kirstian se ocupa de un atelier mic de ţesut, iar Dimana era croitoreasă, chiar una prosperă –, dar, de-a lungul vieţii, ele se îndeletniciseră cu multe meşteşuguri. Şi folosiseră multe nume.

— Ispan Sedai nu pare să se simtă bine, zise Chilares, foindu-se stânjenită în şa. Poate că ierburile o afectează mai mult decât a crezut Nynaeve Sedai. Ar fi păcat dacă ar păţi ceva. Înainte să fie interogată, adică. Poate surorile ar vrea să se uite la ea? S-o tămăduiască, ştii...

Tăcu, dar ochii mari şi căprui clipiră neliniştiţi. Avea şi de ce, cu Sumeko printre însoţitoarele ei.

Când privi peste umăr, Elayne o văzu pe femeia cea voinică ridicată în scăriţe şi uitându-se peste capetele călăuzelor vânturilor, până când aceasta o observă pe Elayne şi se aşeză repede în şa. Sumeko ştia mai multe despre tămăduire decât oricare altă soră, în afară de Nynaeve. Poate mai mult decât Nynaeve. Elayne arătă cu degetul spre capătul coloanei până când Chilares se înroşi şi plecă.

Merilille i se alătură lui Elayne la scurt timp după ce plecase Reanne, însă sora Cenuşie ştia să se prefacă mai bine decât femeile din clan, că ar vrea doar să sporovăiască. Cel puţin după felul în care vorbea, ea era calmul întruchipat. Ce avu de spus fu cu totul altă poveste.

— Mă întreb cât de demne de încredere sunt femeile astea, Elayne, zise ea şi îşi încleşta buzele dezgustată pe când îşi scutura de praf fustele albastre cu mâna înmănuşată. Ele susţin că nu oferă adăpost sălbăticiunilor, dar Reanne ar putea fi o sălbăticiune, indiferent de motivele invocate, deoarece a picat testul pentru a deveni Aleasă. Sumeko, la fel, şi, cu siguranţă, şi Kirstian.

O privi încruntată pe Kirstian, clătinând dezamăgită din cap.

— Cred că ai observat că tresare de fiecare dată când este pomenit Turnul. Nu ştie mai multe decât ce o fi auzit din conversaţia cu cineva care a fost cu adevărat supărat.

Merilille oftă, ca şi cum ar fi regretat ce avea de zis; era, într-adevăr, foarte pricepută.

— Te-ai gândit că, poate, mint în legătură cu alte lucruri? Ar putea fi iscoade ale Celui Întunecat, din câte ştim, sau ceva asemeni iscoadelor Celui Întunecat. Poate că nu sunt, dar nu prea am încredere în ele. Cred că într-adevăr există o fermă, pe care o folosesc ca adăpost sau pentru altceva, altminteri nu aş fi fost de acord cu asta, însă nu m-ar mira să găsim doar nişte clădiri sărăcăcioase şi câteva zeci de sălbăticiuni. Mă rog, nu sărăcăcioase – par să aibă bani –, dar ideea este aceeaşi. Nu, pur şi simplu, nu sunt demne de încredere.

Elayne începu să se înfierbânte încet, de îndată ce îşi dădu seama încotro mergea discuţia, apoi din ce în ce mai tare. Toate aceste vorbe pe ocolite, toate aceste „poate” şi „ar putea” doar ca femeia să insinueze lucruri pe care ea însăşi nu le credea. Iscoade ale Celui Întunecat? Femeile din „Cercul de Croşetat” luptaseră împotriva iscoadelor Celui Întunecat. Două dintre ele muriseră. Dacă n-ar fi fost Sumeko şi Ierne, Nynaeve ar fi putut să moară, iar Ispan nu ar fi fost luată prizonieră. Nu, motivul pentru care nu erau demne de încredere nu era pentru că Merilille se temea că juraseră credinţă Umbrei, altminteri ar fi spus-o pe şleau. Nu erau demne de încredere pentru că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, n-ar fi avut voie să o ţină pe Ispan.

Pocni o muscă mare şi verde ce se aşezase pe grumazul Leoaicei, subliniind astfel ultimul cuvânt al lui Merilille. Sora Cenuşie tresări mirată.

— Cum îndrăzneşti? întrebă Elayne. I-au înfruntat pe Ispan şi pe Falion în Rahad, şi pe gholam, ca să nu mai pomenim de cei douăzeci de bandiţi cu săbii. Tu n-ai fost acolo.

Nu era foarte corect din partea ei. Merilille şi celelalte fuseseră lăsate în urmă, deoarece în acest fel surorile aes sedai din Rahad atrăseseră atenţia asupra lor ca trâmbiţele şi tobele. Lui Elayne nu îi păsa. Furia îi creştea cu fiece clipă, iar vocea îi devenea mai intensă cu fiece cuvânt.

— Să nu-mi mai sugerezi vreodată aşa ceva. Niciodată! Nu fără să ai dovezi clare! Nu fără dovezi! Dacă o vei face, am să-ţi dau o pedeapsă, de o să-ţi sară ochii din orbite!

Indiferent cât de apreciată era de celelalte femei, nu avea dreptul să îi dea nicio pedeapsă, însă lui Elayne puţin îi păsa.

— Te voi face să mergi pe jos restul drumului până la Tar Valon! Să mănânci doar pâine şi să bei apă tot drumul! Te voi da în grija lor şi le voi spune să te lovească dacă vei zice „bau” şi unei gâşte!

Îşi dădu seama că striga. Nişte păsări cu pene cenuşii şi albe zburau pe deasupra, în stol, iar strigătele ei acopereau ţipetele lor. Inspirând adânc, încercă să se calmeze. Vocea ei nu era făcută să strige; întotdeauna scotea nişte ţipete ascuţite. Toţi o priveau uimiţi. Aviendha încuviinţă cu un semn din cap. La fel ar fi făcut şi dacă Elayne i-ar fi înfipt un cuţit în inimă lui Merilille. Aviendha le era alături prietenelor ei, orice s-ar fi întâmplat. Paloarea de cairhienină a lui Merilille se schimbă, devenind albă ca varul.

— Vorbesc serios, îi spuse Elayne, pe un ton mult mai stăpânit.

Aceste cuvinte o făcură pe Merilille să pălească şi mai tare. Vorbea serios; nu puteau îngădui să se răspândească astfel de zvonuri printre ele. Avea să se ocupe de asta, într-un fel sau altul, cu toate că, cel mai probabil, femeile din „Cercul de Croşetat” aveau să leşine.

Elayne nădăjduia că lămurise lucrurile. Ar fi fost cazul. Dar după ce Chilares plecă, Sareitha îi luă locul. Şi ea avea un motiv să nu se încreadă în femeile clanului. Vârsta lor. Până şi Kirstian pretindea a fi mai bătrână decât oricare aes sedai în viaţă. Deşi Reanne era cu o sută de ani mai bătrână, nu era cea mai în vârstă din clan. Titlul ei de „Cea mai în vârstă” era acordat celei mai bătrâne dintre cele din Ebou Dar, iar planul strict pe care îl urmau pentru a trece neobservate includea şi câteva femei mai în vârstă care se aflau prin alte locuri. Evident, acest lucru era imposibil, susţinea Sareitha.

Elayne nu strigă; avu grijă să nu strige.

— Vom afla adevărul în cele din urmă, îi spuse ea Sareithei.

Nu se îndoia de cuvântul femeilor clanului, totuşi trebuia să existe un motiv pentru care acestea arătau fără vârstă sau nu-şi arătau vârsta pe care susţineau că o au. Dacă i-ar putea da de capăt. Ceva îi spunea că era vorba despre un lucru evident, însă nu îşi dădea seama despre ce anume.

— Într-un final, adăugă ea pe un ton ferm, când sora Brună îşi deschise gura din nou. Ajunge, Sareitha!

Sareitha încuviinţă nesigură şi rămase în urmă. Peste mai puţin de zece minute, Sibella îi luă locul.

De fiecare dată când o femeie din clan venea şi îi dădea un motiv ca să o elibereze de Ispan, una dintre surori sosea la scurt timp ca să invoce acelaşi motiv. Toate, în afară de Merilille, care clipea de fiecare dată când Elayne se uita la ea. Poate că ajutase la ceva şi faptul că strigase la ea. Cu siguranţă, nimeni altcineva nu mai încercă să atace atât de direct clanul.

De pildă, Vandene începu să vorbească despre Oamenii Mării, despre cum ar putea combate efectele înţelegerii încheiate cu ei şi explica de ce era necesar să îi combată cât puteau de mult. Era destul de reţinută, fiindcă nu folosea niciun cuvânt şi niciun gest care să insinueze vreo vină. Nu că ar fi avut nevoie; era de-ajuns subiectul discuţiei, indiferent cu câtă grijă s-ar fi exprimat. Turnul Alb, zicea ea, îşi păstra influenţa în lume nu prin forţa armelor sau persuasiune, nici măcar prin uneltiri sau manipulare, deşi trecu repede peste cele două. Mai degrabă, Turnul Alb controla şi influenţa evenimentele, indiferent de circumstanţe, deoarece toată lumea vedea că era nepărtinitor şi mai presus de orice, chiar decât regii sau reginele. Depindea de fiecare aes sedai în parte să fie percepută astfel, misterioasă şi aparte, diferită de ceilalţi. Erau un neam diferit. În trecut, surorile aes sedai care nu reuşiseră să facă asta – şi fuseseră puţine – erau ţinute cât mai departe de ochii lumii.

Lui Elayne îi luă ceva timp să îşi dea seama că firul discuţiei se mutase de la Oamenii Mării şi să înţeleagă încotro se îndrepta. Un neam diferit, misterios şi aparte nu putea avea un sac tras pe cap şi să fie legat fedeleş şi culcat peste şa. Oricum, nu în faţa altor ochi în afară de cei ai surorilor aes sedai. La drept vorbind, surorile puteau fi mai aspre cu Ispan decât ar fi putut fi vreodată femeile din „Cercul de Croşetat”, dar nu în văzul tuturor. Argumentul ar fi avut o mai mare greutate dacă ar fi fost rostit de prima dată, însă după cum fuseseră prezentate lucrurile Elayne se decotorosi de Vandene la fel de repede ca de celelalte surori. Urmă Adeleas, imediat după ce îi spusese lui Sibelle că, dacă niciuna dintre femeile din „Cercul de Croşetat” nu înţelegea bolboroselile lui Ispan, cum ar fi putut înţelege vreuna dintre surori? Bolboroseli! Lumină! Surorile aes sedai veneau pe rând la ea, chiar dacă ştiau ce le aştepta. Când Careane începu să spună că bolovanii aceia fuseseră, într-adevăr, cândva degetele de la picioare ale unei statui înalte de aproape şaizeci de metri, reprezentând o regină războinică, lui Elayne îi fu greu să vadă legătura, la început...

— Ispan rămâne unde e, îi zise ea lui Careane pe un ton rece, fără să o lase să continue. Şi-acum, dacă nu vrei să îmi spui de ce shiotanii s-au gândit să înalţe o asemenea statuie...

Sora Verde menţiona că analele străvechi susţineau că statuia purtase doar armură, şi nici din asta nu prea multă! O regină!

— Nu ştii? Atunci, dacă nu te superi, aş vrea să vorbesc cu Aviendha între patru ochi. Îţi mulţumesc!

Nici faptul că le repezea nu le opri, fireşte. Era surprinsă că nu o trimiseseră şi pe slujnica lui Merilille să discute cu ea.

Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă Nynaeve ar fi stat la locul ei. Cel puţin, Elayne era sigură că Nynaeve le-ar fi domolit repede atât pe femeile din „Cercul de Croşetat”, cât şi pe surori. Se pricepea de minune la asta. Problema era că Nynaeve rămăsese alături de Lan încă dinainte să părăsească primul luminiş. Străjerii iscodeau în faţă şi de-o parte şi de cealaltă a drumului, uneori chiar în urma grupului, apoi se întorceau călare ca să raporteze ceea ce văzuseră sau să le spună cum să evite vreo fermă sau vreun păstor. Birgitte mergea până departe, fără să petreacă mai mult decât câteva clipe alături de Elayne. Lan mergea şi mai departe. Şi, unde mergea Lan, acolo mergea şi Nynaeve.

— Nu te necăjeşte nimeni, nu? întrebase ea prima oară când se întorsese împreună cu Lan, aruncându-le o privire încruntată femeilor din neamul Oamenilor Mării. Prea bine, atunci, zisese, înainte ca Elayne să apuce să deschidă gura.

Întorcându-şi iapa cu pântecele rotund ca pe un cal de curse, ea scuturase hăţurile şi o luase în galop după Lan, ţinându-şi pălăria cu o mână şi ajungându-l din urmă, tocmai când acesta dispărea după dealul din faţă. Fireşte, la momentul acela Elayne nu avea de ce să se plângă. Reanne o vizitase deja, la fel şi Merilille, iar lucrurile păreau lămurite.

Până când Nynaeve îşi făcu din nou apariţia, Elayne ţinuse deja piept câtorva încercări ascunse din partea surorilor de a pune mâna pe Ispan, Aviendha vorbise cu femeia din neamul Oamenilor Mării, Kurin, iar călăuzele vânturilor clocoteau mocnit. Când Elayne îi explică lui Nynaeve, aceasta doar privi încruntată în jurul ei. Desigur, în acel moment toată lumea se comporta firesc. Atha’an Miere aruncau priviri duşmănoase, adevărat, dar femeile din „Cercul de Croşetat” erau în urma lor, iar în ceea ce le privea pe surori, nici măcar un grup de novice nu ar fi părut mai cuminte şi mai nevinovat. Lui Elayne îi venea să ţipe!

— Sunt convinsă că te vei descurca, Elayne, spuse Nynaeve. Ai avut parte de toată pregătirea ca să fii regină. Nu poate fi chiar atât de... La naiba cu bărbatul ăsta! Iar a luat-o din loc! Te vei descurca.

Apoi plecă din nou, mânând-o la galop pe biata iapă de parcă ar fi fost un cal de război.

Tocmai atunci se gândi Aviendha să îi povestească lui Elayne cum lui Rand părea să îi placă să o sărute pe gât. Şi, întâmplător, cât de mult îi plăcuse şi ei. Şi lui Elayne îi plăcuse atunci când el o sărutase astfel, dar oricât de mult se obişnuise cu aceste discuţii – deşi stânjenitoare – nu voia să vorbească despre asta în acel moment. Era supărată pe Rand. Era nedrept, însă dacă nu ar fi fost el, Elayne i-ar fi spus lui Nynaeve să nu îl mai trateze pe Lan ca pe un copil care abia învăţa să umble şi să-şi vadă de îndatoririle ei. Aproape că îi venea să dea vina pe Rand pentru felul în care se comportau femeile din „Cercul de Croşetat”, surorile celelalte şi călăuzele vânturilor. „De-aia există bărbaţii, să dai vina pe ei, îşi aminti ea de vorba pe care i-o spusese cândva Lini, râzând. De obicei, o merită, chiar dacă nu ştii exact cum”. Nu era drept, cu toate acestea ea îşi dorea ca el să fi fost acolo suficient de mult timp ca să-l urecheze măcar o dată. Suficient de mult ca să îl sărute, iar el să îi întoarcă gestul cu tandreţe. Suficient de mult timp ca...

— El ascultă sfatul, chiar şi-atunci când nu-i place să-l audă, zise ea brusc, înroşindu-se.

Lumină, în ciuda vorbelor ei despre ruşine, uneori Aviendha era o neruşinată! Şi se vede treaba că şi ea era la fel!

— Dac-aş încerca să insist, s-ar încăpăţâna şi dacă ar vedea că am dreptate. Aşa s-a comportat şi cu tine?

Aviendha o privi şi păru să înţeleagă. Elayne nu-şi putea da seama dacă îi plăcea sau nu. Cel puţin nu mai vorbea despre Rand şi săruturile lui. Măcar pentru o vreme. Aviendha ştia câte ceva despre bărbaţi – călătorise împreună cu ei ca Fecioară a Lăncii, luptase alături de ei –, însă nu îşi dorise niciodată să fie altceva în afară de Far Dareis Mai, şi avea unele... goluri. Chiar şi în copilărie se jucase cu păpuşile de-a suliţele şi expediţiile. Nu făcuse niciodată ochi dulci cuiva, nu înţelegea noţiunea, şi nu înţelegea nici de ce simţea ceea ce simţea atunci când o privea Rand, precum şi alte sute de lucruri pe care Elayne începuse să le înveţe încă de când un bărbat o privise altfel decât pe alte fete pentru prima oară. Aviendha se aştepta ca Elayne să o înveţe totul, iar Elayne se străduia. Chiar putea vorbi cu Aviendha despre orice. Era bine dacă Rand n-ar fi fost dat de exemplu atât de des. Dacă el s-ar fi aflat acolo, l-ar fi urecheat. Şi l-ar fi sărutat. Apoi l-ar fi urecheat din nou.

Nu era deloc o călătorie plăcută. Era una neplăcută.

Nynaeve îşi mai făcu apariţia de câteva ori, pentru scurt timp, înainte să vină şi să anunţe într-un final că ferma clanului se afla în faţă, ascunsă după un deluşor rotund, ce părea gata să se prăbuşească într-o parte. Reanne exagerase cu aprecierea ei; de-abia trecuseră două ceasuri.

— Vom ajunge acolo foarte repede, îi spuse Nynaeve lui Elayne, nepărând să observe privirea posomorâtă pe care i-o aruncă Elayne. Lan, adu-o aici pe Reanne, rogu-te! E mai bine dacă vor vedea un chip cunoscut de la început.

El îşi întoarse calul, iar Nynaeve se răsuci o clipă în şa, ţintuindu-le pe surori cu o privire hotărâtă.

— Nu vreau să le speriaţi. Să vă ţineţi gurile închise până când vom avea ocazia să explicăm cum stă treaba. Şi ascundeţi-vă feţele. Trageţi-vă pe cap glugile mantiilor, spuse ea pe urmă, îndreptându-şi spatele fără să aştepte vreun răspuns şi încuviinţă mulţumită. Aşa. Toate-s bune şi frumoase. Jur că nu ştiu de ce-ai bombănit atât, Elayne. Toată lumea se comportă exact cum ar trebui, din câte văd.

Elayne strânse din dinţi, îşi dorea să fi ajuns deja în Caemlyn. Într-acolo se vor îndrepta odată ce vor fi terminat aici. Acolo, singurul lucru pe care va trebui să-l facă era să le convingă pe cele mai puternice Case că Tronul Leului era al ei, în ciuda lungii sale absenţe, şi să ţină piept unui pretendent sau doi la tron. Dacă ar fi fost acolo atunci când a dispărut mama ei, când a murit, nici n-ar fi avut de ce să existe un alt pretendent, dar istoria Andorului spunea că s-ar putea să existe. Cumva, situaţia aceea părea mult mai uşoară decât cea în care se afla.

CAPITOLUL 4 • Un loc liniştit

Ferma clanului se afla într-o vale largă, înconjurată de trei dealuri joase. Era o aşezare răsfirată, alcătuită din câteva clădiri mari din ipsos alb, cu acoperişuri plate, ce străluceau sub soare. Patru hambare mari erau construite în panta celui mai înalt deal, o ridicătură cu vârful teşit ce avea un versant din stânci abrupte care se pierdeau dincolo de clădiri. Câţiva copaci înalţi, care nu îşi pierduseră încă toate frunzele, răspândeau puţină umbră în curtea fermei. Livezile de măslini se întindeau spre miazăzi şi spre răsărit, urcând până pe pantele dealurilor. Ferma era cuprinsă de o oarecare forfotă, în ciuda arşiţei, se zăreau peste o sută de oameni care îşi îndeplineau sarcinile zilnice, însă fără să se grăbească.

Ai fi putut crede cu uşurinţă că era un sătuc, nu o fermă, atât doar că nu existau nici bărbaţi, nici copii. Elayne nici nu se aştepta să vadă vreunul. Acesta era un popas pentru femeile clanului care treceau prin Ebou Dar spre alte locuri, aşadar, nu existau prea multe femei în oraş. Era o treabă tainică, la fel de tainică precum clanul însuşi. În ochii lumii, această fermă era cunoscută pe o întindere de peste o sută şaizeci de kilometri ca fiind un adăpost de femei, un loc pentru contemplare şi evadare de grijile lumeşti pentru câteva zile, pentru o săptămână, pentru o vreme mai îndelungată. Elayne aproape că simţea seninătatea plutind în aer. Ar fi regretat dacă aducând aici lume avea să strice liniştea acestui loc liniştit, însă spera să aducă şi o nouă speranţă.

Primii cai care apărură de după dealul înclinat produseră mult mai puţină agitaţie decât se aştepta. Câteva femei se opriră să privească, dar atât. Veşmintele lor erau foarte diferite – Elayne zări câteva fâşii de mătase pe ici, pe colo –, dar unele cărau coşuri, altele, găleţi sau grămezi albe de straie ce trebuiau spălate. Una ţinea în fiecare mână câte două raţe legate de picioare. Femeie nobilă sau ţesătoare, fermieră sau cerşetoare, toate erau primite acolo în egală măsură, însă fiecare trebuia să muncească în timpul şederii sale. Aviendha îi atinse braţul lui Elayne şi arătă cu degetul spre vârful unui deal, ce semăna cu o pâlnie întoarsă, înclinată într-o parte. Elayne îşi duse mâna streaşină la ochi, pe sub borul pălăriei şi după o clipă văzu mişcare. Nu era de mirare că nimeni nu fusese surprins. Iscoadele de-acolo vedeau venind pe oricine de la mare depărtare.

O femeie simplă le întâmpină în faţa clădirilor fermei. Purta o rochie după moda din Ebou Dar, cu un decolteu adânc şi îngust, iar fustele închise la culoare şi poalele viu colorate erau suficient de scurte ca să nu fie nevoită să şi le ridice ca să nu se prăfuiască. Nu purta „Cuţitul Căsniciei”; regulile clanului interziceau căsnicia. Clanul avea prea multe secrete de păstrat.

— Iat-o pe Alise, murmură Reanne, oprindu-şi calul între Nynaeve şi Elayne. Ea conduce ferma de astă dată. Este foarte inteligentă. Alise nu prea suportă nerozii, adăugă ea după ce se gândi puţin.

Când Alise se apropie, Reanne se ţinu dreaptă în şa, ca şi când s-ar fi pregătit să îndure o pedeapsă.

Era o femeie simplă – exact asta credea Elayne despre Alise. Cu siguranţă, nu era o persoană care să o pună pe gânduri pe Reanne, deşi era cea mai bătrână din „Cercul de Croşetat” Cum stătea cu spatele drept, Alise părea a fi de vârstă mijlocie, nici subţire, nici robustă, nici înaltă, nici scundă. Avea câteva fire cărunte în părul şaten-închis, ce îi era prins la spate cu o bucată de panglică, într-un mod foarte practic. Avea o faţă comună, însă suficient de plăcută: blândă, poate puţin cam alungită. Când o văzu pe Reanne, tresări uimită, apoi zâmbi. Acel zâmbet schimbă totul. Nu o făcea să pară nici mai frumoasă, nici mai simpatică, dar Elayne simţi căldură, linişte.

— Nu mă aşteptam să te văd... Reanne, zise Alise şovăind când rosti numele.

Era limpede că nu era sigură dacă trebuia să folosească titlul de drept al lui Reanne în prezenţa lui Nynaeve, Elayne şi a Aviendhei. Ea le studie, aruncându-le priviri pe furiş în timp ce vorbea. I se simţea un uşor accent tarabonez în voce.

— Berowin ne-a adus veşti despre frământările din oraş, desigur, dar nu am crezut că este atât de grav încât să fiţi nevoite să plecaţi. Cine sunt toate aceste...

Se opri din vorbit şi făcu ochii mari când privi în spatele lor.

Elayne aruncă o privire peste umăr, fiind cât pe ce să-i scape câteva expresii pe care le auzise în diferite locuri, cel mai recent la Mat Cauthon. Nu le înţelegea pe toate, pe cele mai multe, de fapt – nimeni nu voia să explice tot ce însemnau mai exact –, însă aveau darul de a te calma. Străjerii îşi scoseseră mantiile în culori schimbătoare, iar surorile îşi trăseseră glugile pe cap, aşa cum li se poruncise, până şi Sareitha, care nu avea nevoie să-şi ascundă faţa tânără, dar Careane nu şi-o trăsese suficient de mult. Aceasta îi încadra trăsăturile fără vârstă. Nu oricine ar fi ştiut la ce se uita, doar cineva care fusese în Turn. Careane îşi trase gluga pe ochi la privirea ameninţătoare a lui Elayne, însă răul fusese făcut.

Şi alte femei din fermă, în afară de Alise, aveau ochi ageri.

— Aes sedai! ţipă o femeie atât de tare, de parcă ar fi anunţat sfârşitul lumii.

Poate că avea dreptate, în ceea ce privea lumea ei. Ţipetele se răspândiră asemenea prafului suflat de vânt şi, în scurt timp, ferma se transformă într-un furnicar ce tocmai era pe cale să fie strivit cu piciorul. Pe ici, pe colo, câte o femeie leşina, dar cele mai multe fugeau ca nişte sălbatice: ţipau, aruncau din mâini lucrurile pe care le cărau, se loveau una de cealaltă, cădeau şi se ridicau repede în picioare, doar ca să o ia din nou la fugă. Raţele şi găinile îşi fâlfâiau aripile, iar caprele negre, cu coarne scurte, o luau la goană speriate, ca să nu fie călcate în picioare, în toată hărmălaia aceea, unele femei rămăseseră cu gura căscată – evident cele care sosiseră la adăpost fără să ştie nimic de existenţa clanului, deşi unele dintre ele începură să se mişte şi ele în grabă, cuprinse de acea frenezie.

— Lumină! şuieră Nynaeve, trăgându-se de cosiţă. Unele dintre ele fug înspre livada de măslini! Opriţi-le! Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să se creeze panică! Trimiteţi străjerii! Repede, repede!

Lan ridică întrebător din sprâncene, dar ea făcu un gest ferm cu mâna.

— Repede! înainte s-o ia toate la fugă!

Lan încuviinţă, făcând un semn din cap ce iniţial se vrusese a fi o negare, îl mână la galop pe Mandarb, în urma celorlalţi bărbaţi, cotind ca să evite haosul ce se răspândea printre clădiri.

Elayne ridică din umeri către Birgitte, apoi îi făcu semn să îi urmeze. Ea era de acord cu Lan. Era puţin cam târziu să încerci să opreşti panica, iar străjerii călare, care se chinuiau să mâne nişte femei speriate, nu păreau a fi cea mai bună soluţie, însă Elayne nu vedea cum putea schimba situaţia şi nu avea rost să le lase să se răspândească. Toate vor vrea să afle veştile pe care le aduceau ea şi Nynaeve.

Alise nu dădea niciun semn că ar vrea să fugă, nici măcar nu se foia. Pălise uşor, dar se uita drept în ochii lui Reanne. Cu o privire hotărâtă.

— De ce? întrebă ea în şoaptă. De ce, Reanne? Nu m-aş fi gândit vreodată că ai putea face asta! Ţi-au dat daruri? Ţi-au oferit imunitate? Te vor lăsa să pleci în vreme ce noi vom plăti preţul? Poate nu-mi vor îngădui, însă jur c-am să le rog să mă lase să te pedepsesc. Da, pe tine! Regulile se aplică şi în cazul tău, chiar dacă eşti cea mai în vărstă! Dacă voi putea, jur că nu vei ieşi din situaţia asta cu zâmbetul pe buze! Avea o privire foarte hotărâtă. Tăioasă, de fapt.

— Nu este ceea ce crezi, zise repede Reanne, descălecând şi lăsând hăţurile din mâini, apoi îi luă ambele mâini într-ale ei, în ciuda eforturilor celeilalte femei de a se elibera. Of, n-am vrut să fie aşa. Ele ştiu, Alise. Ştiu despre clan. Turnul a ştiut mereu. Totul. Aproape totul. Dar nu asta este important.

Alise îşi ridică sprâncenele la auzul acestor cuvinte, însă Reanne continuă repede, faţa luminându-i-se sub borurile largi ale pălăriei de paie:

— Ne putem întoarce, Alise. Putem încerca din nou. Mi-au spus că putem.

Clădirile fermei se pare că se goleau şi ele. Femeile dădeau buzna afară ca să vadă ce era cu zarva aceea, pe urmă se alăturau iute celor care fugeau. Strigătele ce răzbăteau din livada de măslini arătau că străjerii îşi făceau treaba, însă nu şi cât de mult reuşeau. Poate că nu mare lucru. Elayne simţi cum Birgitte devenea din ce în ce mai nemulţumită şi mai iritată. Reanne privi agitaţia şi oftă.

— Trebuie să le adunăm aici, Alise. Ne putem întoarce.

— Asta o fi foarte bine pentru tine şi alte câteva, rosti Alise neîncrezătoare. Dacă o fi adevărat. Dar noi, ceilalţi? Turnul nu m-ar fi lăsat să rămân atâta vreme dacă aş fi învăţat mai repede.

Se uită încruntată la surorile ce aveau feţele acoperite de glugi, iar privirea pe care i-o aruncă apoi lui Reanne fu plină de furie.

— De ce să ne întoarcem? Ca să ni se spună din nou că nu suntem suficient de puternice şi să fim alungate? Sau ca să rămânem novicele lor pentru tot restul vieţii? Unele ar putea accepta asta, eu, nu. De ce, Reanne? De ce?

Nynaeve descăleca, trăgându-şi iapa de hăţuri, iar Elayne făcu şi ea la fel, dar conducând-o cu mai multă lejeritate pe

Leoaică.

— Ca să faceţi parte din Turn, dacă asta vă doriţi, răspunse Nynaeve, pierzându-şi răbdarea, înainte să ajungă lângă cele două femei ale clanului. Ca să deveniţi aes sedai, poate. Eu, una, nu ştiu de ce trebuie să fii o forţă dacă reuşeşti să treci testele păcălelii. Sau nu vă întoarceţi; fugiţi, nu-mi pasă. După ce voi termina aici, oricum.

Proptindu-se în picioare, îşi scoase pălăria şi îşi puse mâinile în şolduri.

— Pierdem timpul, Reanne, şi avem treabă de făcut. Eşti sigură că nu este nimeni aici care să ne fie de folos? Vorbeşte! Dacă nu eşti sigură, atunci, haideţi să terminăm odată. Nu ne-om fi grăbind noi, dar avem obiectul, aşa că ar trebui să terminăm odată.

Când ea şi Elayne fură prezentate ca fiind aes sedai, acele aes sedai care făcuseră promisiunile, Alise scoase un sunet gutural şi începu să îşi netezească poalele din lână de parcă se pregătea s-o strângă de gât pe Reanne. Furioasă, vru să spună ceva, dar se opri atunci când Merilille li se alătură. Privirea aspră nu îi dispăru în totalitate, însă se citea în ea o oarecare mirare. Şi mai multă temere.

— Nynaeve Sedai, zise calm Merilille zâmbind uşor, Atha’an Miere abia... aşteaptă... să descalece. Cred că unele vor cere tămăduire.

Asta salvă situaţia, deşi Nynaeve începu să peroreze despre ce avea să îi facă următoarei persoane ce se va îndoi de ea. Elayne ar fi avut şi ea ceva de spus, dar adevărul era că Nynaeve i se păru cam caraghioasă. Merilille şi Reanne aşteptau atente ca ea să termine, iar Alise se holba la toate trei. Lucrurile păreau lămurite după ce călăuzele vânturilor descălecaseră şi îşi trăgeau caii după ele. Orice urmă de graţie dispăruse în timpul călătoriei, se risipise din cauza, şeilor tari – picioarele lor păreau a fi la fel de rigide ca feţele –, însă cu toate acestea, nimeni nu le putea confunda cu altcineva.

— Dacă douăzeci de Oameni ai Mării au ajuns atât de departe de mare, bombăni Alise, voi crede orice.

Nynaeve pufni, dar nu spuse nimic, lucru pentru care Elayne era recunoscătoare. Femeii părea să-i fie şi aşa suficient de greu să accepte până şi faptul că Merilille le numise aes sedai. Nicio tiradă şi niciun acces de furie nu ar fi fost de folos.

— Atunci, tămăduieşte-le, îi ceru Nynaeve lui Merilille. Ele îşi îndreptară privirile spre femeile care se împleticeau, iar Nynaeve adăugă:

— Dacă o vor cere. Cuviincios.

Merilille zâmbi din nou, însă Nynaeve îşi luase deja gândul de la Oamenii Mării şi privea încruntată ferma pustie. În curtea fermei mai erau câteva capre, rufărie împrăştiată, greble şi mături, găleţi şi coşuri răsturnate, ca să nu mai pomenim de siluetele ghemuite ale femeilor clanului, care leşinaseră. Câteva găini începuseră din nou să scurme şi să ciugulească, iar singurele femei conştiente care se mai vedeau printre clădirile fermei nu făceau cu siguranţă parte din clan. Unele purtau pânză sau mătase brodată, altele veşminte ţărăneşti din lână, dar faptul că nu o luaseră la sănătoasa spunea multe. Reanne spuse că jumătate dintre femeile de la fermă s-ar fi alăturat oricând grupului. Cele mai multe păreau uluite.

În ciuda bombănelilor ei, Nynaeve nu îşi pierdu timpul cu Alise. Sau poate că Alise se ocupa de Nynaeve. Era greu de precizat, din moment ce femeile clanului arătau mai puţin respect faţă de surorile aes sedai decât femeile din „Cercul de Croşetat”. Poate că era prea uluită din cauza turnurii bruşte pe care o cunoscuseră evenimentele. Oricum ar fi fost, ele începură să se pună în mişcare împreună, în vreme ce Nynaeve îşi mâna iapa şi gesticula cu pălăria pe care o ţinea în cealaltă mână, instruind-o pe Alise cum să le aducă înapoi pe femeile fugare şi cum să procedeze cu ele odată ce le va fi adunat. Reanne era convinsă că acolo era cel puţin o femeie suficient de puternică încât să se alăture cercului, Garenia Rosoinde, şi poate încă două. Adevărul fie spus, Elayne spera ca femeile să fi scăpat. Alise ba încuviinţa, ba îi arunca Nynaevei priviri tăioase pe care aceasta din urmă nu părea să le observe.

În timp ce aşteptau ca femeile să fie adunate, păru momentul potrivit să mai scotocească prin coşuri, însă când Elayne se întoarse spre caii de povară, ce tocmai erau mânaţi spre clădirile fermelor, le observă pe femeile din „Cercul de Croşetat”, pe Reanne şi pe celelalte intrând în fermă pe jos, unele grăbindu-se să ajungă la cele care zăceau pe pământ, altele, la femeile care stăteau cu gura căscată. Erau toate, dar nici urmă de Ispan. O găsi totuşi dintr-o privire. Era între Adeleas şi Vandene, fiecare ţinând-o de câte un braţ şi târând-o după ele, cu mantiile fluturând în urma lor.

Surorile cu părul alb erau legate, strălucirea saidarului înconjurându-le, cumva, doar pe ele, nu şi pe Ispan. Nu îţi puteai da seama care dintre ele controla cercul mic şi ţinea scutul în jurul iscoadei Celui Întunecat, însă nici măcar un Rătăcit nu ar fi reuşit să îl rupă. Ele se opriră să discute cu o femeie voinică, îmbrăcată în veşminte simple din lână brună, care, deşi se holba la sacul din piele tras pe capul lui Ispan, făcu o reverenţă şi arătă cu degetul spre una dintre clădirile din ipsos alb.

Elayne schimbă priviri furioase cu Aviendha. Cel puţin ale ei erau furioase. Uneori, Aviendha nu lăsa să i se citească mai nimic pe faţă. Lăsându-şi caii în grija a doi grăjdari de la palat, ele se grăbiră să le ajungă din urmă pe cele trei. Câteva femei care nu erau din clan încercară să le întrebe ce se întâmpla, unele într-o manieră oarecum arogantă, dar Elayne le expedie scurt, pufnind indignată. Oh, ce n-ar da să aibă deja acea faţă fără vârstă! Acest gând stârni ceva în lăuntrul ei, însă dispăru de îndată ce începu să îi acorde atenţie.

Atunci când împinse uşa simplă din lemn prin care dispăruse trioul, văzu că Adeleas şi Vandene o aşezaseră pe Ispan pe un scaun cu spătar, cu capul dezgolit. Sacul zăcea pe o masă îngustă cu două picioare, alături de mantiile lor din pânză. Încăperea nu avea decât o fereastră, în tavan, iar cum soarele era încă sus pe cer, înăuntru pătrundea o lumină puternică. De-a lungul pereţilor erau înşirate rafturi, pline cu oale mari din cupru şi castroane mari şi albe. După mirosul de pâine proaspătă, singura uşă de acolo dădea în bucătărie.

Vandene aruncă o privire aspră când auzi uşa, dar când le văzu, faţa îi deveni inexpresivă.

— Sumeko a spus că ierburile pe care i le-a dat Nynaeve încep să-şi piardă efectul, zise ea, aşa că mi s-a părut mai potrivit să o interogăm puţin înainte s-o ameţim iar. Se pare că avem ceva timp la dispoziţie. Ne-ar prinde bine să aflăm ce puneau la cale surorile din... Ajah Neagră, rosti ea strâmbându-se, dezgustată, în Ebou Dar. Şi ce ştiu.

— Mă îndoiesc că ştiu de existenţa acestei ferme, din moment ce nici noi nu ştiam, replică Adeleas, îngândurată, lovindu-şi uşor buzele cu degetul în timp ce o privea cu atenţie pe femeia care şedea pe scaun, însă este mai bine să fim sigure decât să plângem mai târziu, după cum spunea tatăl nostru.

Parcă s-ar fi uitat la un animal pe care nu îl mai văzuse niciodată, la o creatură a cărei existenţă nu şi-o imagina.

Ispan strânse din buze. Broboanele de sudoare i se prelingeau pe faţa învineţită, cozile negre şi împletite cu mărgele îi erau răvăşite şi straiele în dezordine, dar, în ciuda ochilor înceţoşaţi, nu mai era la fel de ameţită ca la început.

— Ajah Neagră este o glumă, şi încă una dezgustătoare, zise ea rânjind, cu o voce uşor răguşită.

Trebuie să îi fi fost foarte cald sub sacul din piele şi nu mai băuse apă de când plecaseră de la Palatul Tarasin.

— Eu, una, sunt mirată că pomeniţi de ea. Şi daţi vina pe mine! Ce-am făcut am făcut din porunca Supremei Înscăunate Amyrlin.

— Elaida? izbucni Elayne, mirată. Ai curajul să susţii că Elaida ţi-a poruncit să le ucizi pe surori şi să furi din Turn? Elaida ţi-a poruncit să faci ce-ai făcut în Tear şi în Tanchico? Sau o fi fost Siuan? Minciunile tale sunt jalnice! Te-ai dezis cumva de cele Trei Legăminte, iar asta te face Ajah Neagră.

— Nu trebuie să vă dau socoteală, spuse Ispan, posacă, ghemuindu-se. Sunteţi nişte rebele răzvrătite împotriva Supremei Înscăunate Amyrlin de drept. Veţi fi pedepsite, poate chiar ferecate. Mai ales dacă îmi veţi face vreun rău. O slujesc pe adevărata Supremă Înscăunată Amyrlin şi veţi primi o pedeapsă cruntă dacă îmi veţi face vreun rău.

— Vei răspunde la orice întrebare îţi va pune aproape-sora mea, replică Aviendha şi îşi trecu degetul mare peste cuţitul de la brâu, fără să-şi ia ochii de la Ispan. Cei din ţinuturile umede se tem de durere. Nu ştiu cum s-o îmbrăţişeze, cum s-o accepte. Vei răspunde la întrebări.

Nu se uită urât la ea, nici nu se răsti, doar vorbi, dar Ispan se făcu mică în scaun.

— Mă tem că legea interzice asta, chiar dacă ea n-ar fi o iniţiată a Turnului, zise Adeleas. Nu avem voie să vărsăm sânge în timpul unui interogatoriu sau să le îngăduim altora să facă asta în numele nostru.

Adeleas părea că şovăie, deşi Elayne nu îşi putea da seama dacă era din cauza interdicţiei sau a faptului că recunoştea că Ispan era iniţiată. Ea, una, nu se gândise că Ispan mai era considerată a fi iniţiată. Exista o vorbă care zicea că nicio femeie nu încheia socoteala cu Turnul până când acesta nu încheia socoteala cu ea. Totuşi, la drept vorbind, odată ce Turnul Alb punea mâna pe tine, nu mai aveai scăpare.

Elayne se încruntă pe când o privea cu atenţie pe sora Neagră, care era într-o stare atât de jalnică şi totuşi atât de sigură pe sine. Ispan îşi îndreptă puţin spatele, aruncându-le priviri amuzate şi dispreţuitoare Aviendhei şi lui Elayne. Nu fusese atât de stăpână pe sine mai devreme, când crezuse că doar Nynaeve şi Elayne vor fi cu ea; stăpânirea de sine venise odată ce-şi dăduse seama că de faţă erau şi surori mai în vârstă. Surori care aveau legea Turnului Alb în sânge. Legea interzicea nu numai vărsarea de sânge, ci şi tortura şi alte lucruri pe care orice inchizitor al Mantiilor Albe era mai mult decât bucuros să le facă. Înainte de începerea interogatoriului, trebuia oferită tămăduirea, iar dacă interogatoriul începea înainte de răsăritul soarelui, acesta trebuia să ia sfârşit înainte de apus; dacă începea înainte de apus, atunci trebuia să ia sfârşit înainte de răsăritul soarelui. Legea era şi mai strictă când venea vorba de iniţiatele din Turn, de surori, de Alese şi de novice, interzicând folosirea saidarului pe durata interogatoriului, în aplicarea pedepsei şi a penitenţei. Oh, o soră putea s-o urecheze pe novice folosind Puterea dacă era exasperată, sau o putea lovi peste fund, însă nimic mai mult. Ispan îi zâmbea. Zâmbea! Elayne inspiră adânc.

— Adeleas, Vandene, Aviendha şi cu mine vrem să rămânem singure cu Ispan.

Elayne simţi un nod în stomac. Trebuia să existe o cale prin care să o convingă pe femeie să le spună ce voiau să afle, fără să încalce legea Turnului. Dar cum? De obicei, persoanele care urmau să fie interogate de Turn începeau să vorbească înainte să fie atinse în vreun fel – toată lumea ştia că nimeni nu se împotrivea Turnului; nimeni! –, însă arareori era vorba de iniţiate. Auzi o altă voce, nu a lui Lini de astă dată, ci a mamei sale: „Ceea ce porunceşti să fie făcut trebuie să fii dispusă să faci cu mâna ta. Ca regină, ceea ce porunceşti să fie făcut ai făcut”. Dacă încălca legea... Auzi din nou vocea mamei sale: „Nici măcar regina nu poate fi deasupra legii, altminteri nu există lege”. Şi vocea lui Lini: „Poţi face orice vrei, copilă. Atâta vreme cât eşti dispusă să plăteşti preţul”, îşi trase pălăria de pe cap fără să îi desfacă panglicile. Abia reuşea să îşi păstreze vocea calmă.

— Când vom... când vom termina de vorbit cu ea, o puteţi duce înapoi la „Cercul de Croşetat”.

După aceea, se va supune lui Merilille. Oricare dintre cele cinci surori puteau hotărî o pedeapsă, dacă li se cerea acest lucru.

Ispan îşi legăna capul, plimbându-şi ochii umflaţi de la Elayne la Aviendha şi înapoi. Nu mai era atât de sigură pe ea. Vandene şi Adeleas schimbară câteva priviri în tăcere, aşa cum făceau oamenii care petreceau atât de mult timp împreună, încât nu mai era nevoie să-şi vorbească; după aceea, Vandene le luă pe Elayne şi pe Aviendha de braţ.

— Aş dori să vă vorbesc o clipă afară, murmură ea. Suna a sugestie, dar ea le conducea deja spre uşă.

Afară, în curtea fermei, vreo douăzeci de femei ale clanului erau strânse laolaltă, ca oile. Nu toate purtau straie Ebou Dar, însă două aveau cingătorile roşii ale înţeleptelor, iar Elayne o recunoscu pe Berowin, o femeie voinică şi scundă care, de obicei, afişa o atitudine mult mai mândră decât forţa ei în Putere. Nu şi în acel moment. La fel ca femeile de la fermă, faţa îi era înspăimântată şi ochii neliniştiţi, în ciuda faptului că erau înconjurate de femeile din „Cercul de Croşetat” care le vorbeau cu blândeţe. Mai încolo, Nynaeve şi Alise încercau să mâne poate de două ori mai multe femei în interiorul unei clădiri mai mari. „Încercau” părea a fi cuvântul potrivit.

— ...nu-mi pasă ce domenii deţii, striga Nynaeve la o femeie semeaţă, îmbrăcată într-o rochie verde-deschis din mătase. Ai să intri şi ai să stai acolo, într-o parte, altminteri îţi voi da un brânci înăuntru!

Alise o apucă de ceafa pe femeia în verde şi o împinse pe uşă, în ciuda protestelor ei zgomotoase şi înflăcărate. Se auzi un ţipăt ascuţit, ca atunci când cineva ar fi călcat pe o gâscă mare, apoi Alise îşi făcu din nou apariţia, frecându-şi mâinile. După asta, celelalte nu îi mai dădură bătăi de cap.

Vandene le eliberă pe femei, uitându-se cu atenţie în ochii lor. Strălucirea încă o învăluia, cu toate că Adeleas trebuie să fi fost cea care mânuia firele lor unite. Vandene ar fi putut menţine scutul, odată împletit, fără să îl poată vedea, dar dacă ar fi fost ea aceea, mai mult ca sigur că Adeleas le-ar fi scos afară. Vandene s-ar fi putut îndepărta câteva sute de paşi înainte ca legătura să înceapă să slăbească – nu s-ar fi rupt chiar dacă ea şi Adeleas s-ar fi dus în colţuri opuse ale pământului, deşi ar fi devenit nefolositoare –, însă rămase aproape de uşă. Părea să-şi aleagă cuvintele în gând.

— Întotdeauna mi s-a părut mai potrivit ca femeile cu experienţă să se ocupe de astfel de lucruri, zise ea, în cele din urmă. Cele tinere se înfierbântă prea uşor. Apoi fac prea multe. Sau, uneori, îşi dau seama că nu reuşesc să facă suficient. Fiindcă, de fapt, n-au văzut încă suficient. Sau, cel mai rău dintre toate, îi prind gustul... Nu că aş crede că vreuna dintre voi ar avea cusurul acesta.

Îi aruncă o privire insistentă Aviendhei, fără şovăire; Aviendha îşi băgă cuţitul de la brâu în teacă.

— Adeleas şi cu mine am văzut suficient de multe ca să ştim de ce facem ceea ce trebuie făcut. Nu ne mai înfierbântăm de mult. Poate ar fi mai bine să lăsaţi asta în seama noastră. Ar fi mult mai bine pentru toată lumea.

Vandene păru să accepte această sugestie. Ea încuviinţă din cap şi se întoarse spre uşă.

Femeia nici nu intră bine, că Elayne simţi cum era folosită Puterea înăuntru, o urzeală ce trebuie să fi acoperit tot ceea ce se afla în încăpere. Era o pavăză împotriva celor care ar fi tras cu urechea, fără îndoială. Nu îşi doreau ca urechi străine să audă ce avea de spus Ispan. Apoi simţi prezenţa unui alt fir şi, brusc, tăcerea din interior deveni mai greu de suportat decât orice strigăt pe care l-ar fi înglobat acea pavăză.

Îşi îndesă pălăria pe cap. Deşi nu simţea dogoarea soarelui, strălucirea acestuia îi provocă brusc greaţă.

— Poate-ai vrea să mă ajuţi să scotocesc prin desagii cailor, zise ea, abia respirând.

Nu poruncise să se facă ceva – orice ar fi fost –, dar asta nu părea să schimbe situaţia. Aviendha încuviinţă surprinzător de repede; şi ea părea să îşi dorească să se afle cât mai departe de tăcerea aceea.

Călăuzele vânturilor aşteptau nerăbdătoare nu departe de locul unde se aflau servitorii cu caii de povară şi priveau cu superioritate în jurul lor, cu braţele încrucişate la piept, imitând-o pe Reanne. Alise merse spre ele, luând-o pe Renalle drept conducătoarea lor. Pe Elayne şi pe Aviendha le ignoră.

— Veniţi cu mine, spuse ea pe un ton aspru ce nu îngăduia nicio împotrivire. Surorile aes sedai au zis să nu staţi la soare până când nu se vor lămuri lucrurile.

Cuvintele „aes sedai” le păreau la fel de amare ca şi teama cu care era obişnuită Elayne din partea femeilor clanului. Poate şi mai amare. Renalle se încordă, iar faţa ei tuciurie se întunecă şi mai tare, însă Alise continuă pe acelaşi ton:

— Din partea mea, n-aveţi decât să rămâneţi aici şi să asudaţi, dacă asta vreţi, sălbăticiunilor. Dacă puteţi rezista.

Era evident că nicio Atha’an Miere nu primise tămăduire pentru durerile cauzate de şezutul în şa; stăteau ca nişte femei care şi-ar fi dorit să uite că aveau partea de jos a corpului.

— Da’ pe mine să nu mă faceţi s-aştept.

— Ştii cine sunt? o întrebă Renalle cu o furie stăpânită, dar Alise se îndepărta deja, fără să privească înapoi.

Luptându-se vizibil cu ea însăşi, Renalle îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei, apoi le porunci furioasă celorlalte călăuze ale vânturilor să lase caii „blestemaţi de uscat” şi să o urmeze. Ele formară un şir, păşind nesigur în urma lui Alise, toate în afară de două ucenice care şuşoteau.

Din instinct, Elayne începu să se gândească la un plan pentru a calma situaţia. Se gândea să tămăduiască durerile femeilor Atha’an Miere fără ca ele să o ceară sau fără ca vreo soră să insiste prea mult; Nynaeve trebuia să fie potolită şi ea, alături de celelalte surori. Spre mirarea ei, Elayne îşi dădu brusc seama că pentru prima oară în viaţă nu îşi dorea să rezolve nimic, în timp ce le privea pe călăuzele vânturilor îndreptându-se şchiopătând către una dintre clădirile fermei, hotărî că lucrurile trebuiau să rămână aşa cum erau. Aviendha zâmbea cu gura până la urechi uitându-se la femeile Atha’an Miere. Elayne nu mai zâmbi şi îşi mută atenţia spre caii de povară. O meritau totuşi, îi era greu să se abţină să nu zâmbească dispreţuitor.

Cu ajutorul Aviendhei, căutarea se desfăşură mai repede decât înainte, cu toate că Aviendha nu recunoştea ceea ce căutau la fel de repede ca ea. Nu era o surpriză. Puţine dintre surorile pe care le pregătise Elayne erau mai pricepute decât ea la aşa ceva, iar cele mai multe nici măcar nu erau pe aproape. Oricum, două perechi de mâini descopereau mai mult decât o pereche, şi erau multe de descoperit. Grăjdari în livrele şi femei duceau gunoiul, în vreme ce colecţia de ter’angreale creştea pe capacul mare din piatră care acoperea un rezervor pătrat.

Alţi patru cai fură descărcaţi repede, iar ele strânseră o colecţie ce ar fi fost motiv de sărbătoare dacă ar fi fost dusă în Turn. Chiar dacă nimeni nu ar fi cercetat ter’angrealele. Aceştia aveau toate formele posibile. Cupe, boluri şi vaze, niciunul de aceeaşi mărime, din acelaşi material sau având acelaşi model cu altul. O cutie plată, mâncată de viermi, pe jumătate stricată şi cu ornamentele demult transformate în praf, conţinea bijuterii – un colier şi un set de brăţări cu pietre colorate, o cingătoare subţire bătută în nestemate, câteva inele – şi mai era loc şi pentru altele. Fiecare era un ter’angreal şi toate se potriveau, fiind menite să fie purtate împreună, deşi Elayne nu îşi imagina de ce o femeie şi-ar dori să poarte atât de multe, în acelaşi timp. Aviendha găsi un pumnal cu o sârmă din aur înfăşurată în jurul mânerului din corn neşlefuit de cerb; lama era tocită şi, din câte se părea, aşa fusese mereu. Continua să îl întoarcă pe ambele feţe – mâinile începură să-i tremure – până când Elayne i-l luă şi îl puse alături de celelalte obiecte, pe capacul rezervorului. Chiar şi atunci, Aviendha rămase nemişcată o vreme, uitându-se la el şi lingându-şi buzele de parcă i-ar fi fost uscate. Erau inele, cercei, coliere, brăţări şi catarame, multe cu un model foarte ciudat. Erau statuete şi bibelouri reprezentând păsări, animale şi oameni, câteva cuţite cu tăişuri ascuţite, şase medalioane mari din bronz sau oţel, cele mai multe încrustate cu modele bizare şi niciunul cu o imagine pe care Elayne să o înţeleagă, o pereche de pălării ciudate, pare-se tot din metal, prea ornate şi prea subţiri ca să fie coifuri şi alte câteva obiecte a căror denumire nu o ştia. Un toiag, gros cât încheietura mâinii ei, de un roşu-aprins, neted şi rotunjit, mai degrabă tare decât solid, de parcă ar fi fost din piatră; acesta nu se încălzi uşor în mâna ei care era aproape fierbinte! Dar fierbinţeala nu era mai reală decât căldura! Însă un set de mingi făurite din metal, băgate una într-alta? Cea mai mică mişcare producea un clinchet muzical slab, un ton diferit de fiecare dată, iar ea avea impresia că, oricât de stăruitor s-ar fi uitat la ele, tot exista o minge mai mică nedescoperită. Oare era un puzzle din sticlă? Fu suficient de greu încât ea să-l scape din mână. Acesta se ciobi de marginea capacului rezervorului. Era o colecţie ce ar fi uimit orice aes sedai. Cel mai important, ele găsiră ale două angreale. Pe acestea, Elayne îi puse deoparte cu mare grijă, la îndemână.

Unul era o bijuterie ciudată, o brăţară din aur legată cu patru lanţuri din inele, fiecare centimetru fiind gravat cu un model complicat asemănător unui labirint. Acesta era cel mai puternic dintre cele două, mai puternic decât broasca-ţestoasă pe care o ţinea în punga de la brâu. Era făurită pentru o mână mai mică decât a ei sau decât a Aviendhei. În mod ciudat, brăţara avea un lacăt mic, prevăzut cu o cheie minusculă, tubulară, ce atârna de un lanţ subţire ce fusese, evident, făcut pentru a fi scos. Împreună cu cheia! Celălalt reprezenta o statuetă din fildeş înnegrit de vremuri, o femeie aşezată cu picioarele în poziţia lotus, cu genunchii goi, dar cu un păr atât de lung şi de bogat, încât ea nu ar fi putut părea mai înfofolită nici în cea mai grea mantie. Deşi angrealul nu era nici cât broasca-ţestoasă de puternic, ei i se părea interesant. Ţinea o mână pe genunchi, cu palma în sus şi degetele aranjate astfel încât degetul mare să atingă vârfurile celor două degete mijlocii, iar cealaltă mână îi era ridicată, cu primele două degete în sus, iar celelalte îndoite. Statueta avea un aer demn, şi totuşi faţa şlefuită cu fineţe afişa amuzament şi încântare. Să fi fost creat pentru o femeie anume? Părea personal, cumva. Poate că obişnuiau să facă asta, în Vremea Legendelor. Unele ter’angreale erau uriaşe, fiind nevoie de oameni şi cai pentru a fi mutate, însă aproape toate angrealele erau suficient de mici, ca să poată fi purtate; nu toate, dar cea mai mare parte.

Tocmai aruncau deoparte pânzele ce acopereau un alt set de coşuri de răchită, când Nynaeve se apropie cu paşi mari. Femeile Atha’an Miere începură să iasă dintr-o clădire a fermei, fără să mai şchiopăteze. Merilille vorbea cu Renalle sau, mai degrabă, călăuza vânturilor vorbea, iar Merilille asculta. Elayne se întrebă ce se întâmplase înăuntru. Sora Cenuşie cea zveltă nu mai părea atât de satisfăcută. Femeile din clan erau din ce în ce mai multe, şi, chiar în timp ce Elayne privea, trei intrau în grabă în curtea fermei, iar două stăteau la marginea livezii de măslini, privind în jurul lor, nehotărâte. O simţea pe Birgitte, undeva acolo, printre copaci, doar puţin mai iritată decât fusese mai devreme.

Nynaeve se uită la colecţia de ter’angreale şi se trase de cosiţă, îşi pierduse pălăria pe undeva.

— Asta mai poate aştepta, zise ea, părând dezgustată. A sosit clipa.

CAPITOLUL 5 • Furtuna care stă să izbucnească

Soarele coborâse deja pe jumătate spre orizont până când ele începură să urce pe cărăruia bătătorită şi şerpuitoare care ducea spre coama dealului cu panta abruptă, ce se întindea dincolo de hambare. Acela era locul pe care îl alesese Renalle. Avea sens, din câte ştia Elayne despre controlarea vremii, cunoştinţe aflate, fără îndoială, de la o călăuză a vânturilor din neamul Oamenilor Mării. Ca să schimbi ceva din imediata apropiere, trebuia să ai sub control întinderi vaste, ceea ce însemna că trebuia să vezi departe, lucru mai uşor de făcut pe apă decât pe uscat. Doar dacă nu te aflai pe vârful unui munte sau pe coama unui deal. Mai era nevoie şi de o mână pricepută, ca să nu provoci ploi torenţiale, vârtejuri sau altceva ce doar Lumina ar putea şti! Indiferent ce făceai, efectele se răspândeau asemenea undelor provocate de o piatră aruncată într-un iaz. Oricum, ea nu îşi dorea deloc să conducă cercul care va folosi Globul.

Coama dealului era golaşă şi plată, deşi departe de a fi dreaptă. Se zărea o masă din piatră brută, lungă şi lată de treizeci de metri, suficient de încăpătoare pentru toată lumea ce trebuia să fie acolo, şi pentru cei care nu trebuiau, la drept vorbind. De la treizeci de metri deasupra fermei, priveliştea spectaculoasă se întindea cât vedeai cu ochii, un amalgam de ferme, păşuni, păduri şi livezi de măslini. Mult prea multe nuanţe de maroniu şi de galben veştejit se amestecau cu sute de nuanţe de verde, care păreau a cere ce aveau să facă ele, dar chiar şi aşa, frumuseţea peisajului o lăsă pe Elayne cu gura căscată, în ciuda prafului care plutea în aer asemenea unei ceţi fine, ea vedea foarte departe! Pământul era destul de plat acolo, cu excepţia celor câtorva dealuri. Ebou Dar se întindea spre miazăzi, ascuns vederii, chiar dacă ea îmbrăţişa Puterea. Cu toate acestea, l-ar fi zărit dacă s-ar fi străduit puţin. Desigur, cu puţin efort, putea vedea şi râul Eldar. Era o privelişte minunată, însă nu toată lumea era interesată.

— Am irosit un ceas, mormăi Nynaeve, privind-o pieziş şi furioasă pe Reanne, precum şi pe celelalte.

Cum Lan nu era acolo, ea părea gata să profite de ocazie ca să-şi descarce nervii.

— Aproape un ceas. Poate mai multe. S-au dus. Alise este suficient de capabilă, bănuiesc, dar cred că Reanne ar fi trebuit să ştie cine se afla acolo! Lumină! Dacă proasta aia va leşina din nou...!

Elayne spera ca Nynaeve să mai reziste puţin. Era ca o furtună atunci când se dezlănţuia.

Reanne încerca să pară veselă, nerăbdătoare, deşi îşi mişca întruna mâinile pe poale, scuturându-le şi netezindu-le. Kirstian strângea poalele în pumni şi asuda, părând gata să-şi golească măruntaiele în orice clipă; tremura ori de câte ori cineva se uita la ea, indiferent cine. Cea de-a treia femeie a clanului, Garenia, era o negustoreasă saldaeană, cu un nas proeminent şi gură mare, o femeie scundă, cu şolduri înguste, mai puternică decât celelalte două, care nu păreau a fi cu mult mai în vârstă decât Nynaeve. Sudoarea unsuroasă îi strălucea pe faţa fără culoare, iar ochii negri se făceau mai mari de fiecare dată când priveau vreo aes sedai. Elayne se gândea că în curând vor afla dacă ochii cuiva puteau ieşi, într-adevăr, din orbite. Măcar Garenia încetase să mai geamă, cum făcuse tot drumul până în vârful dealului.

Mai erau două care ar fi putut fi suficient de puternice – tot ce se poate; clanul nu le acorda însă prea multă atenţie – iar una dintre ele îşi cam făcuse de cap în ultimele trei zile. Nimeni de la fermă nu mai făcuse aşa ceva. Tocmai de aceea Nynaeve era încă nemulţumită. Acesta era un motiv. Celălalt era că Garenia fusese printre primele găsite leşinate în curtea fermei. Că veni vorba, ea mai leşinase de două ori când fusese ridicată, de îndată ce dăduse cu ochii de una dintre surori. Desigur, Nynaeve nu avea de gând să recunoască faptul că ar fi trebuit să procedeze mai simplu şi să o întrebe pe Alise cine se afla la fermă. Sau măcar să îi spună ce căuta, înainte să o fi întrebat femeia. E drept că nici nu se aşteptase să ştie cineva ceva. În afară de ea, desigur.

— Am fi putut termina deja! mârâi Nynaeve. Am fi putut termina...!

Aproape tremura pe când se chinuia să nu se încrunte la femeile din neamul Oamenilor Mării, în vreme ce acestea se strângeau aproape de capătul dinspre răsărit al mesei din piatră. Renalle, care gesticula teatral, părea să dea instrucţiuni. Elayne ar fi dat orice să le poată auzi.

Privirile ameninţătoare ale lui Nynaeve erau îndreptate, cu siguranţă, şi spre Merilille, Careane şi Sareitha, care ţineau în continuare bine Globul înfăşurat în mătăsuri. Adeleas şi Vandene rămăseseră jos, cu Ispan. Cele trei surori sporovăiau între ele, fără să-i acorde atenţie lui Nynaeve decât atunci când aceasta li se adresa direct, însă Merilille le privea uneori pe furiş pe călăuzele vânturilor, apoi îşi lua ochii de la ele; masca seninătăţii dispăruse oarecum, iar ea îşi linse buzele cu vârful limbii.

Oare făcuse vreo greşeală când le tămăduise la fermă? Merilille negociase înţelegeri şi mijlocise dispute între popoare; puţine surori din Turnul Alb erau mai pricepute decât ea. Elayne auzise cândva o poveste, un soi de glumă, despre o negustoreasă domani, un cărăuş de mărfuri din neamul Oamenilor Mării şi o femeie aes sedai. Nu mulţi oameni făceau glume pe seama femeilor aes sedai; nici nu erai în siguranţă dacă spuneai vreuna. Negustoreasa şi cărăuşul au descoperit pe mal o piatră şi au început să şi-o tot vândă unul altuia, scoţând profit de fiecare dată. Apoi a venit o femeie aes sedai. Negustoreasa domani a convins-o pe femeia aes sedai să cumpere piatra obişnuită cu un preţ mai mare de două ori decât cel cu care o achiziţionase ea ultima oară. Apoi, bărbatul Atha’an Miere a convins-o pe femeia aes sedai să cumpere aceeaşi piatră de la el, din nou, cu un preţ de două ori mai mare. Deşi era doar o glumă, aceasta arăta ceea ce credeau oamenii. Poate că nici surorile mai în vârstă nu s-ar fi priceput mai bine să negocieze cu Oamenii Mării.

Aviendha se apropie cu paşi hotărâţi de marginea stâncilor de îndată ce ajunse pe coama dealului şi rămase acolo, privind spre miazănoapte, nemişcată ca o statuie. După o clipă, Elayne îşi dădu seama că femeia din cele Nouă Văi din Septul aiel Taardad nu admira priveliştea; se uita, pur şi simplu. Suflecându-şi anevoie fustele cu mâna în care ţinea cele trei angreale, se apropie de prietena ei.

Stâncile coborau ca nişte trepte spre livezile de măslini, bucăţi de piatră cenuşie ascuţite şi golaşe, exceptând câţiva arbuşti pitici şi ofiliţi, înălţimea nu era prea mare, dar nici nu era acelaşi lucru ca atunci când priveai peisajul din vârful unui copac, în mod ciudat, când Elayne se uită în jos, o cuprinse o uşoară ameţeală. Aviendha nu părea să observe că stătea chiar pe buza prăpastiei.

— Te nelinişteşte ceva? o întrebă încet Elayne.

Aviendha continuă să privească în depărtare.

— Te-am dezamăgit, răspunse ea într-un final, cu o voce tristă. Nu pot forma poarta cum se cuvine şi toată lumea a văzut cum te-am făcut de ruşine. Am crezut că un servitor era o creatură a Umbrei şi m-am comportat mai mult decât prosteşte. Atha’an Miere mă ignoră şi se uită cu duşmănie la aes sedai, de parcă aş fi câinele femeilor aes sedai ce scheaună la porunca lor. Am crezut că voi putea face creatura Celui Întunecat să vorbească pentru tine, însă niciunei Far Dareis Mai nu îi este îngăduit să interogheze un prizonier dacă n-a fost căsătorită cu suliţa vreme de douăzeci de ani, sau măcar să asiste la un interogatoriu dacă n-a folosit-o un deceniu. Sunt slabă şi moale, Elayne. Nu mai suport să te fac de ruşine. Dacă te voi dezamăgi din nou, voi muri.

Elayne simţi că i se usucă gura. Cuvintele pe care le auzise sunau prea mult ca o făgăduinţă. Apucând-o ferm de braţ pe Aviendha, o trase în spate, îndepărtând-o de marginea prăpastiei. Aielii erau aproape la fel de ciudaţi cum îi considerau Oamenii Mării. Elayne nu prea credea că Aviendha ar fi fost în stare să sară, însă nu avea de gând să rişte. Bine că femeia nu încercă să se împotrivească.

Toate femeile păreau a fi cufundate în gânduri sau atente la ce făceau celelalte. Nynaeve începuse să le vorbească femeilor Atha’an Miere, ţinându-şi cosiţa strâns cu ambele mâini. Avea faţa aproape la fel de întunecată ca a lor, din cauza efortului pe care îl făcea să nu strige, iar ele o ascultau afişând o aroganţă dispreţuitoare. Merilille şi Sareitha păzeau în continuare Globul, iar Careane încerca să le vorbească femeilor din clan, fără prea mult succes. Reanne îi răspundea, clipind neliniştită şi lingându-şi buzele, iar Kirstian stătea tremurând, tăcută, în timp ce Garenia avea ochii închişi. Elayne vorbi în şoaptă; nu era treaba lor.

— Nu ai dezamăgit pe nimeni, cu atât mai puţin pe mine, Aviendha. Nu ai făcut nimic care să mă facă de ruşine şi nimic din ce vei face nu va aduce ruşinea asupra mea.

Aviendha o privi, clipind neîncrezătoare.

— Şi eşti la fel de slabă şi moale ca o piatră.

Acesta trebuie să fi fost cel mai ciudat compliment pe care îl făcuse vreodată cuiva, şi totuşi, Aviendha părea recunoscătoare.

— Pun rămăşag că şi tu bagi spaima în Oamenii Mării.

Un alt compliment ciudat; acesta o făcu pe Aviendha să zâmbească, deşi doar puţin. Elayne inspiră adânc.

— Cât despre Ispan...

Nu îi făcea plăcere nici măcar să se gândească la asta.

— Am crezut că voi putea face tot ce trebuie, dar îmi asudă mâinile şi mi se face greaţă doar gândindu-mă la asta. Dacă aş fi obosită, mi-aş vărsa măruntaiele. Aşa că suntem la fel.

Aviendha făcu cu mâna semnul pentru „Mă sperii”, folosind limbajul specific fecioarelor, începuse să o înveţe câteva semne pe Elayne, deşi îi spusese că era interzis, însă, faptul că erau aproape-surori care încercau să se înţeleagă părea să schimbe lucrurile. Doar că, de fapt, nu schimba nimic. Aviendha părea să creadă că explicaţia ei fusese cât se poate de limpede.

— Nu am zis că nu aş putea, rosti ea cu voce tare, doar că nu ştiu cum. Probabil că aş fi omorât-o, încercând.

Zâmbi, de astă dată mai cu convingere şi mai cald decât înainte, şi îi atinse uşor obrazul lui Elayne.

— Amândouă avem slăbiciunile noastre, zise ea în şoaptă, însă nu este o ruşine atâta vreme cât ştim doar noi două.

— Da, spuse încet Elayne.

Doar că nu ştia cum!

— Fireşte că nu este.

Femeia aceasta era mai surprinzătoare chiar şi decât un menestrel.

— Ţine, adăuga ea, punând figurina numită femeia-înfăşurată-în-propriul-păr în mâna Aviendhei. Foloseşte asta în cerc.

Nu îi era uşor să renunţe la angreal. Intenţionase să îl întrebuinţeze, dar, zâmbitoare sau nu, prietena ei – aproape-sora ei – avea nevoie de încurajare. Aviendha întoarse figurina din fildeş în palmă; Elayne aproape că vedea cum încearcă să găsească o cale prin care să i-o dea înapoi.

— Aviendha, ştii cum este când deţii atât de mult saidar ca tine? Gândeşte-te cum ar fi să deţii de două ori mai mult. Gândeşte-te bine. Vreau să îl utilizezi. Te rog!

Poate că aielii nu lăsau să li se citească prea mult pe feţe, însă ochii verzi ai Aviendhei se făcură mari. Vorbiseră despre angreale, în timp ce căutau, dar, probabil, ea nu se gândise cum ar fi să folosească unul.

— De două ori mai mult, îngână ea. Să deţii atâta putere. Abia dacă-mi imaginez. Acesta este un dar minunat, Elayne.

Îi atinse din nou obrazul, apăsându-i-l cu vârful degetelor; în limbajul aielilor, asta echivala cu un sărut şi o îmbrăţişare.

Indiferent ce le spusese Nynaeve Oamenilor Mării, conversaţia nu dură prea mult. Acum se îndepărta, trăgând furioasă de fuste. Când se apropie de Elayne, se uită încruntată atât la Aviendha, cât şi la marginea prăpastiei. De obicei, nu recunoştea că îi era frică de înălţimi, însă nici nu se apropie de hău.

— Trebuie să îţi vorbesc, bombăni ea, conducând-o pe Elayne mai încolo, pe coama dealului, mai departe de marginea prăpastiei, nu prea departe, dar suficient cât să nu le audă nimeni, apoi inspiră de câteva ori înainte să înceapă să vorbească, cu voce joasă, fără să o privească. M-am... m-am comportat ca o proastă. E vina bărbatului ăluia nenorocit! Când nu e lângă mine, aproape că nu mă mai pot gândi la altceva, iar când e lângă mine, nu mai pot gândi defel! Trebuie... trebuie să-mi spui atunci când... mă comport ca o proastă. Mă bazez pe tine, Elayne.

Vorbea încet, iar tonul ei semăna cu un scâncet.

— Nu-mi pot permite să-mi pierd mintea din cauza, unui bărbat, nu acum.

Elayne era atât de şocată, încât nu scoase o vorbă câteva clipe. Nynaeve recunoştea că se comportase prosteşte? Mai că îi venea să se uite la soare să vadă dacă nu cumva astrul zilei devenise verde.

— Nu este vina lui Lan, ştii asta, Nynaeve, zise ea în cele din urmă, încercând să uite c-o purtase gândul la Rand.

Nu era acelaşi lucru. Iar acum Lumina îi scosese în cale o oportunitate. Probabil că a doua zi Nynaeve o va urechea dacă îi va spune că se comportase prosteşte.

— Vino-ţi în fire, Nynaeve. Nu te mai comporta ca o fetiţă zvăpăiată.

Categoric, nu mai era cu gândul la Rand! Ea nu se perpelea atât de rău din cauza lui!

— Eşti aes sedai şi ar trebui să ne călăuzeşti. Călăuzeşte! Şi gândeşte!

Împreunându-şi mâinile în dreptul taliei, Nynaeve îşi plecă fruntea.

— Voi încerca, mormăi ea. Voi încerca, zău. Dar nu ştii cum e. Îmi... Îmi pare rău.

Elayne fu cât pe ce să-şi înghită limba. Nynaeve îşi mai şi cerea iertare pe deasupra? Nynaeve, ruşinată? Poate că nu se simţea bine.

Însă nu o ţinu mult, desigur, încruntându-se dintr-odată la angreal Nynaeve îşi drese glasul şi întrebă cu o voce aspră:

— I-ai dat unul Aviendhei, nu-i aşa? Presupun că e o alegere bună. Păcat că trebuie să îi lăsăm pe Oamenii Mării să folosească şi ei unul. Pun rămăşag că vor încerca să îl păstreze! Ei bine, să încerce doar! Care-i al meu?

Oftând, Elayne îi întinse brăţara cu inele, apoi Nynaeve plecă, vârându-şi bijuteria pe mâna stângă şi strigând la ceilalţi să îşi ocupe locurile. Uneori, era greu să o deosebeşti pe Nynaeve cea care conducea de Nynaeve cea furioasă. Atâta vreme cât conducea totuşi.

Globul Vânturilor era aşezat pe cârpele albe în care fusese învelit, în mijlocul platoului de pe coama dealului. Era un disc greu din cristal, cu un diametru de o jumătate de metru, iar înăuntru se vedeau nori groşi şi învolburaţi. O piesă cu multe ornamente şi totuşi simplă când te gândeai ce era în stare să facă. Nynaeve îşi luă locul în apropiere, angrealul închizându-se, într-un final, cu un clic în jurul încheieturii mâinii. Îşi mişcă mâna, părând surprinsă că lanţurile nu o incomodau; brăţara se potrivea de parcă ar fi fost făcută pentru mâna ei. Cele trei femei ale clanului erau deja acolo, Kirstian şi Garenia fiind îngrămădite una în alta în spatele lui Reanne şi părând mai înspăimântate ca niciodată, dacă era posibil aşa ceva. Călăuzele vânturilor stăteau aliniate în spatele lui Renalle, la vreo cincisprezece metri depărtare.

Ridicându-şi fustele despicate, Elayne se întâlni cu Aviendha lângă Glob şi le privi bănuitoare pe femeile din neamul Oamenilor Mării. Oare intenţionau să facă tărăboi? Îşi făcuse griji în această privinţă încă din clipa în care aflase că la fermă existau femei care ar putea fi destul de puternice încât să se alăture cercului. Atha’an Miere ţineau prea mult la rang ca să facă Turnul Alb de ruşine, iar prezenţa Gareniei însemna că Renalle din Calon „Stea Albastră”, călăuza vânturilor a stăpânei corăbiilor din neamul Atha’an Miere, nu va face parte din cerc. Nu ar trebui să facă parte din cerc.

Reanile se încruntă, cercetându-le cu privirea pe femeile strânse în jurul Globului. Părea să le măsoare, să le cântărească abilităţile.

— Talaan din Gelyn, strigă ea brusc, ocupă-ţi poziţia! Ordinul semăna cu o lovitură de bici! Până şi Nynaeve tresări.

Talaan făcu o plecăciune adâncă, ducându-şi mâna la inimă, apoi fugi lângă Glob. De îndată ce aceasta se puse în mişcare, Renalle strigă din nou:

— Metarra din Junalle, ocupă-ţi poziţia!

Metarra, solidă, puţin durdulie, ţâşni pe urmele lui Talaan. Niciuna dintre ucenice nu ajunsese încă la vârsta la care să merite un „nume de sare”, cum îi spuneau Oamenii Mării.

Renalle continuă să enumere repede nume, trimiţându-le la locul lor pe Rainyn şi alte două călăuze ale vânturilor, care se mişcară repede, deşi nu la fel de repede ca ucenicele. După numărul medalioanelor, Naime şi Rysael erau mai mari în rang decât Rainyn, femei onorabile, cu un aer autoritar, dar simţitor mai slabe. Pe urmă, Renalle tăcu doar pentru o fracţiune de secundă, pentru ca apoi să continue repede înşiruirea de nume:

— Tebreille din Gelyn „Vânt de miazăzi”, ocupă-ţi poziţia! Caire din Gelyn „Val rostogolitor”, preia comanda!

Pentru o clipă, Elayne se simţi uşurată că Renalle nu îşi strigase numele, însă asta ţinu doar atât cât durase şi tăcerea lui Renalle. Tebreille şi Caire schimbară o privire, Tebreille păru supărată, iar Caire avu o atitudine mândră, înainte să se apropie de Glob. Opt cercei şi multe medalioane, puse unele peste altele, desemnau fiecare călăuză a vânturilor a unei stăpâne a valurilor. Doar Renalle se afla deasupra tuturor; dintre Oamenii Mării, doar Dorile de pe coama dealului era egala ei. Îmbrăcată în brocart galben, Caire era puţin mai înaltă, iar Tebreille, în brocart verde, avea trăsături mai severe, dar amândouă erau mai mult decât frumoase şi nu era nevoie să le cunoşti numele ca să ştii că erau surori de sânge. Amândouă aveau aceiaşi ochi mari şi negri, acelaşi nas drept, aceeaşi bărbie puternică. Tăcută, Caire indică un loc în dreapta ei; fără să vorbească sau să şovăie, Tebreille se duse în locul pe care i-l arătase sora ei. Faţa îi era împietrită. Cu ea fu complet cercul de treisprezece femei, aşezate umăr lângă umăr, ce înconjura Globul. Ochii lui Caire aproape că scânteiau. Ai lui Tebreille erau întunecaţi. Elayne îşi aminti o altă vorbă a lui Lini: „Niciun cuţit nu este mai tăios decât ura unei surori”.

Caire privi cercul de femei din jurul Globului, care nu era încă un cerc adevărat, ca şi când ar fi încercat să fixeze în minte chipul fiecăreia. Sau, poate, să fixeze privirea ei încruntată în minţile lor. Dezmeticindu-se, Elayne se grăbi să îi dea ultimul angreal, mica broască-ţestoasă din chihlimbar, lui Talaan, şi începu să îi explice cum se folosea. Explicaţia fu simplă. Cu toate acestea, oricine ar fi încercat să-l utilizeze putea bâjbâi ceasuri întregi.

— Tăcere! tună Caire cu pumnii tatuaţi proptiţi în şolduri şi cu picioarele goale depărtate, de parcă se afla pe puntea unei corăbii gata de luptă. Nimeni nu va vorbi fără să-i dau voie. Talaan, să dai raportul de îndată ce te vei întoarce pe corabia ta.

Nimic din tonul lui Caire nu sugera că i se adresa propriei fiice. Talaan făcu o plecăciune adâncă, ducându-şi mâna la inimă, şi murmură ceva nedesluşit. Caire pufni cu dispreţ – şi îi aruncă Elaynei o privire ameninţătoare ce arăta că şi-ar fi dorit să îi poruncească şi ei să dea raportul cuiva –, după aceea continuă cu o voce care se auzea de la poalele dealului:

— Azi vom înfăptui ceva ce nu s-a mai făcut de la Frângerea Lumii, când strămoşii noştri s-au luptat cu vântul şi cu valurile uriaşe. Cu ajutorul Globului Vânturilor şi cu mila Luminii, ei au supravieţuit. Azi vom folosi Globul Vânturilor, pe care l-am pierdut în urmă cu mai bine de două mii de ani şi pe care l-am regăsit. Am studiat învăţătura străveche şi înscrisurile din vremurile în care strămoaşele noastre au învăţat pentru prima oară cum să stăpânească marea şi cum să împletească vânturile, iar sarea ne-a intrat în sânge. Ce se ştie despre Globul Vânturilor ştiu şi eu, mai mult decât oricine.

O privi tăios pe sora ei, plină de satisfacţie, o căutătură pe care Tebreille nu o recunoscu. Fapt ce păru să o mulţumească pe Caire şi mai mult.

— Ceea ce nu pot să facă aes sedai voi face eu azi, cu voia Luminii. Mă aştept ca fiecare femeie să rămână pe poziţie până la sfârşit. Nu voi admite eşecul.

Celelalte femei Atha’an Miere păreau să accepte discursul, după cum se cuvenea şi era de aşteptat, totuşi femeile clanului se holbau uluite la Caire. După părerea lui Elayne, „grandioasa” era un termen prea vag ca să o descrie; Caire se aştepta, evident, ca Lumina să fie mulţumită, fiindcă ea avea să fie cea mai nemulţumită dacă nu se întâmpla asta! Nynaeve îşi ridică ochii spre cer şi deschise gura. Caire i-o luă înainte.

— Nynaeve, anunţă cu voce tare călăuza vânturilor, ne vei demonstra acum talentul tău la legare. Dă-i drumul, femeie, şi mai repede!

Drept răspuns, Nynaeve închise ochii şi strânse pleoapele. Buzele îi... fremătau. Părea pe punctul de a i se sparge un vas de sânge.

— Bănuiesc că asta înseamnă că îmi este îngăduit să vorbesc! murmură ea.

Din fericire, prea încet ca să o audă Caire, aflată în partea cealaltă a cercului. Deschizând ochii, afişă un zâmbet aproape dezgustător, o expresie schimonosită.

— Prima dată trebuie să îmbrăţişăm Adevăratul Izvor, Caire.

Lumina saidarului străluci brusc puternic în jurul lui Nynaeve; ea folosea deja angrealul pe care îl ţinea în mână, din câte simţea Elayne.

— Bănuiesc că ştii cum să faci asta, desigur.

Ignorând-o pe Caire, care strânse din buze, Nynaeve continuă:

— Elayne îmi va da o mână de ajutor cu demonstraţia. Oare ne vei îngădui?

— Eu mă pregătesc să îmbrăţişez Izvorul, interveni repede Elayne, ca să n-o lase pe Caire să izbucnească, însă nu îl îmbrăţişez cu adevărat.

Ea se deschise, iar călăuzele vânturilor se aplecară în faţă, privind-o pline de curiozitate, deşi nu aveau ce să vadă, de fapt. Până şi Kirstian şi Garenia uitară de frică şi păreau interesate.

— Când ajung în acest punct, restul e în mâinile lui Nynaeve.

— Acum, voi încerca să comunic cu ea... rosti Nynaeve, apoi tăcu, uitându-se la Talaan.

Elayne nu avusese ocazia să îi spună nimic, de fapt.

— La fel se întâmplă şi cu un angreal, se adresă Nynaeve ucenicei zvelte.

Caire mârâi, iar Talaan încercă să o privească pe Nynaeve, deşi avea capul plecat.

— Tu te vei deschide Izvorului prin angreal, aşa cum o voi face eu prin Elayne. Ca şi când ai vrea să îmbrăţişezi angrealul şi Izvorul în acelaşi timp. Nu este prea greu, să ştii. Priveşte şi ai să vezi. Când va sosi momentul să intri în cerc, pune-te pe margine. Astfel, atunci când voi îmbrăţişa Izvorul prin tine, voi îmbrăţişa şi angrealul.

Din cauza concentrării sau poate din altă cauză, broboane de sudoare apărură pe fruntea lui Elayne. Dar arşiţa nu avea nicio legătură cu asta. Adevăratul Izvor zvâcnea, vibra, iar Elayne vibra odată cu el. Cerea. Cu cât aştepta mai mult să atingă Puterea, cu atât mai puternice aveau să fie dorinţa, nevoia. În timp ce aştepta, ea începu să tremure uşor. Vandene îi spusese că anticiparea devenea mai greu de suportat pe măsură ce conduceai Puterea mai mult timp.

— Priveşte împreună cu Aviendha, îi zise Nynaeve lui Talaan. Ea ştie cum să...

Îi văzu faţa lui Elaynei şi îşi încheie fraza în grabă:

— Priveşte!

Nu era exact la fel ca atunci când întrebuinţai un angreal, însă era foarte asemănător. Treaba asta nu trebuia făcută în grabă. Nynaeve nu prea avea tact însă. Elayne se simţea de parcă era scuturată; fizic, nu se întâmpla nimic, dar în mintea ei i se părea că ţopăia de colo până colo, că se rostogolea cu viteză la vale. Mai rău, era forţată să îmbrăţişeze saidarul cu o încetineală chinuitoare. Totul dură mai puţin de o fracţiune de secundă, cu toate că îi păru că durase ceasuri, zile. Îi venea să urle, însă nu putea respira. Brusc, asemenea unui baraj ce se spărgea, Puterea Supremă o inundă, un val de viaţă şi de bucurie, de beatitudine. Expiră atât de încântată şi de uşurată, încât picioarele îi cedară. Gâfâia sacadat. Clătinându-se, se ridică şi o privi sever pe Nynaeve, dar aceasta ridică din umeri în semn de scuze. De două ori într-o zi! Soarele trebuie să fi devenit verde.

— Acum controlez firul saidarului, atât pe al ei, cât şi pe al meu, continuă Nynaeve, evitând privirea lui Elayne, şi-o voi face până când îi voi da ei drumul. Să nu vă temeţi, spuse ea, şi îi aruncă o privire încruntată Cairei, pufnind, dacă femeia care controlează cercul vă obligă să trageţi prea mult saidar. Treaba asta este foarte importantă, ca un angreal. Angrealul vă protejează de prea multă Putere şi dacă sunteţi într-un cerc, nu puteţi fi obligate să trageţi prea mult saidar. De fapt, când sunteţi într-un cerc, nu puteţi trage la fel de mult saidar ca de obi...

— Treaba asta este periculoasă! O întrerupse Renalle, făcându-şi loc cu umerii printre Caire şi Tebreille şi privindu-le încruntată atât pe Nynaeve şi pe Elayne, cât şi pe surorile din exteriorul cercului. Vrei să spui că o femeie poate pune stăpânire pe o alta, o poate ţine captivă sau se poate folosi de ea? De cât timp ştiţi asta voi, aes sedai? Vă previn, dacă veţi încerca pe una dintre noi...

Dar la rândul ei fu întreruptă.

— Nu funcţionează aşa, Renalle.

Sareitha o atinse pe Garenia, iar aceasta şi Kirstian săriră într-o parte ca să îi facă loc. Tânăra Brună îi aruncă o privire nesigură lui Nynaeve, apoi îşi împreună mâinile şi adoptă un ton ca şi când s-ar fi adresat unei clase. Tonul era însoţit de o expresie calmă; poate că, în momentul acela, o vedea pe Renalle ca pe o elevă.

— Turnul a cercetat treaba asta mulţi ani, cu mult înainte de Războaiele Troloce. Am citit fiecare pagină a acestor studii adăpostite în Biblioteca Turnului. S-a dovedit că o femeie nu poate forma o legătură cu o altă femeie împotriva voinţei acesteia. Este imposibil, pur şi simplu; nu se întâmplă nimic. Este necesară acceptarea de bunăvoie, la fel ca atunci când îmbrăţişezi saidarul.

Părea de-a dreptul convinsă, dar Renalle se încrunta în continuare; prea multă lume ştia cum reuşeau femeile aes sedai să ocolească Jurământul ca să mintă.

— Şi de ce au cercetat asta? întrebă Renalle. De ce a fost Turnul Alb atât de interesat de asta? Poate că voi, aes sedai, studiaţi în continuare?

— Este ridicol, replică Sareitha cu o voce în care se simţea exasperarea. Dacă vrei să ştii, problema bărbaţilor care pot conduce Puterea le-a convins să facă asta. Pe vremea aceea, amintirea Frângerii Lumii era încă vie pentru unii. Nu cred că mai sunt multe surori care îşi mai amintesc – nu era nevoie de asta în pregătirea pentru Războaiele Troloce însă şi bărbaţii pot intra în cerc, iar cercul nu se rupe chiar dacă adormi... Ei bine, cred că vezi avantajele. Din nefericire, a fost un eşec total. Ca să fiu bine înţeleasă, repet, o femeie nu poate fi obligată să intre în cerc. Dacă te îndoieşti, convinge-te singură. Vei vedea.

Renalle consimţi, acceptând în cele din urmă; nu prea mai aveai ce face atunci când o aes sedai prezenta simplu o stare de fapt. Cu toate acestea, Elayne căzu pe gânduri. Ce scria în paginile ce se pierduseră?. Observase o uşoară schimbare în tonul Sareithei atunci când amintise de ele. Avea întrebări. Pe mai târziu, când vor fi mai puţine urechi prin preajmă.

După ce Renalle şi Sareitha se retraseră, Nynaeve îşi netezi fustele despicate, vizibil iritată din cauza întreruperii, apoi deschise din nou gura.

— Continuă-ţi demonstraţia, Nynaeve, porunci cu asprime Caire.

Faţa ei întunecată era netedă ca suprafaţa unui iaz îngheţat, dar nu părea încântată.

Nynaeve îşi mişcă buzele înainte să scoată un sunet, şi când o făcu, vorbi repede, ca şi când s-ar fi temut să nu mai fie întreruptă de altcineva.

Următoarea parte a lecţiei se referea la cedarea controlului asupra cercului. Şi acest lucru trebuia făcut în mod voit şi, chiar în clipa în care stabili o legătură cu Nynaeve, Elayne îşi ţinu respiraţia până când simţi mişcarea subtilă ce însemna că ea controla Puterea care trecea prin ea. Şi pe cea care trecea prin Nynaeve, desigur. Nu fusese convinsă că va funcţiona. Nynaeve putea forma cu uşurinţă un cerc, chiar dacă nu cu prea multă fineţe, dar să predea altcuiva această abilitate implica o formă de cedare; lui Nynaeve îi venea foarte greu să renunţe la control sau să intre în cerc, aşa cum, odinioară, îi fusese foarte greu să cedeze saidarului. Tocmai de aceea, pentru moment, Elayne era cea care se ocupa de îndrumare. Aceasta urma să fie dată mai departe lui Caire şi era posibil ca Nynaeve să nu renunţe a doua oară. Mai degrabă şi-ar fi cerut scuze.

Elayne se legă în continuare cu Aviendha, astfel încât Talaan chiar vedea cum se proceda cu un angreal, atât cât se putea, şi totul se desfăşură perfect; Aviendha învăţa foarte repede, se adapta cu uşurinţă. Se dovedi că şi Talaan învăţa repede, folosind fără cusur firul ce ieşea din angrealul ei mai mare. Rând pe rând, Elayne le aduse în cerc şi aproape că se cutremură când simţi valul de Putere străbătând-o. Niciuna nu trăgea nici pe departe atât de multă Putere cât trăgea ea, iar aceasta se acumula, mai ales că erau folosite angreale. Senzitivitatea lui Elayne creştea din ce în ce mai mult cu fiecare adăugare de saidar. Percepea mirosurile puternice din cutiuţele dantelate din aur pe care călăuzele vânturilor le purtau la gât şi le putea deosebi. Deosebea fiecare pliu şi fiecare cută din straiele tuturor, la fel de precis ca şi când şi-ar fi lipit nasul de material. Era conştientă şi de cea mai mică mişcare a aerului prin părul şi pe pielea ei, lucruri pe care nu le-ar fi observat niciodată fără ajutorul Puterii.

Desigur, nu doar în asta consta senzitivitatea ei. Devenise oarecum înrudită cu străjerul, legătura fiind la fel de intensă şi chiar mai intimă. Ea ştia că Nynaeve se alesese cu o băşică mică după urcatul dealului, ce devenise un loc dureros, pe călcâiul drept; aceasta vorbea mereu despre încălţămintea rezistentă, dar prefera condurii cu broderie bogată. Nynaeve privea fix, încruntată, către Caire, cu braţele încrucişate şi cu Adeleas degete cu care ţinea angrealul îşi strângea cosiţa trasă peste umărul drept, însă în interior era un vârtej de emoţii. Frica, îngrijorarea, anticiparea, iritarea, precauţia şi nerăbdarea se amestecau, uneori acoperind celelalte trăiri, valuri de căldură şi de dogoare ce ameninţau să ia foc. Pe acestea din urmă, Nynaeve le înăbuşea repede, în special dogoarea, dar reveneau mereu. Lui Elayne aproape că i se păru că le recunoaşte, însă păreau a fi ceva zărit cu coada ochiului, care dispărea atunci când îţi întorceai capul.

Spre surprinderea ei, şi Aviendha simţea frică, dar sentimentul era ţinut bine în frâu şi dominat de hotărâre. Garenia şi Kirstian, tremurând vizibil, erau cuprinse de o groază atât de puternică, încât era surprinzător că începuseră să îmbrăţişeze Izvorul. Pe Reanne o copleşea nerăbdarea, oricât de mult şi-ar fi netezit fustele. Cât despre Atha’an Miere... Până şi Tebreille părea să fie prudentă, iar Metarrei şi lui Rainyn le fu suficient să arunce o privire ca să ştie că punctul central era Caire, care le privea pe toate, nerăbdătoare şi poruncitoare.

Pe ea, Elayne o lăsă la urmă şi nu fu de mirare că trebui să facă patru încercări – patru! – ca să o aducă pe femeie în cerc. Nici Caire nu ceda uşor, la fel ca Nynaeve. Elayne nădăjduia din tot sufletul că femeia fusese aleasă pentru iscusinţa ei, nu după rang.

— Acum îţi voi ceda cercul, îi spuse ea călăuzei vânturilor, când termină într-un final. Dacă îţi aminteşti ce-am făcut cu Ny...

Cuvintele îi îngheţară pe buze când controlul cercului îi fu smuls brusc. Era o senzaţie ca şi când o rafală puternică de vânt i-ar fi smuls hainele de pe trup şi carnea de pe oase. Răsuflă furioasă, iar dacă sună ca şi când ar fi scuipat, atunci atunci asta trebuie să fi fost.

— Prea bine, consimţi Caire frecându-şi palmele. Prea bine. Îşi concentra toată atenţia asupra Globului, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă în timp ce îl studia. Ei bine, poate nu toată atenţia. Reanne dădu să se aşeze, însă Caire izbucni, fără să-şi ridice privirea:

— Rămâi pe poziţie, femeie! Nu suntem la pescuit aici! Stai în picioare până ţi se spune să te mişti!

Speriată, Reanne sări din nou în picioare, bombănind, dar pentru Caire era ca inexistentă. călăuza vânturilor nu îşi lua ochii de la forma turtită din cristal. Elayne simţea destulă hotărâre în ea cât să mişte un munte din loc. Apoi, altceva, minuscul, îşi făcu repede simţită prezenţa. Nesiguranţă. Nesiguranţă? Dacă după toate astea, femeia chiar nu ştia ce să facă...

În clipa aceea, Caire trase cu putere. Saidarul o inundă pe Elayne, aproape la fel de mult cât putea cuprinde; un cerc continuu de lumină prinse viaţă, alăturându-se femeilor din cerc, mai strălucitor decât oricare angreal folosit de cineva, însă nicăieri mai slab. Privea cu atenţie în timp ce Caire conducea Puterea, formând un fir complex din cele Cinci Puteri, o stea cu patru colţuri pe care o aşeză deasupra Globului cu precizie. Steaua atinse Globul, iar Elayne îşi ţinu respiraţia. Odată, ea condusese un fir în interiorul Globului – în Tel’aran’rhiod, mai exact în Lumea Viselor, şi nu fusese decât o reflexie a Globului, totuşi un lucru la fel de periculos – şi cristalul devenise de un albastru-deschis, iar norii sculptaţi începuseră să se mişte. În acel moment, Globul Vânturilor era albastru, albastrul cerului de vară, străbătut de nori albi şi pufoşi.

Steaua cu patru colţuri se transformă într-una cu cinci colţuri, compoziţia firului se schimbă puţin, iar Globul deveni o mare verzuie cu valuri mari şi agitate. Cele cinci colţuri se transformară în şase şi cerul se schimbă – un albastru diferit, mai închis, un cer de iarnă, poate –, norii deveniră purpurii, încărcaţi de ploaie sau zăpadă. Şapte colţuri şi marea deveni de un gri-verzui, învolburată din cauza furtunii. Opt colţuri şi cer. Nouă şi mare. Apoi Elayne simţi brusc cum chiar Globul trăgea saidar, un torent dezlănţuit, mult mai puternic, pe care nu l-ar fi stăpânit tot cercul laolaltă.

Schimbările continuară să se producă în interiorul Globului, de la mare la cer, de la valuri la nori, pe urmă o coloană împletită de saidar ţâşni în sus din discul turtit de cristal, Foc şi Aer, Apă şi Pământ şi Spirit, o coloană din dantelă cu un model complicat, la fel de lată cât Globul. Aceasta se înălţa tot mai sus, spre cer, până când capătul ei nu se mai văzu. Caire continua să ţeasă urzeala, cu sudoarea prelingându-i-se pe faţă; se opri, se pare, doar cât să îşi înlăture, clipind, broboanele sărate ce-i ajunseseră în ochi în timp ce privea cu atenţie imaginile din Glob, apoi ţesu o nouă urzeală. Modelul împletiturii coloanei groase se schimba cu fiecare fir, creând o imagine subtilă a ceea ce urzea Caire.

Elayne îşi dădu seama că procedase bine atunci când nu concentrase firele pentru cercul acesta; ceea ce făcea femeia necesita mai mulţi ani de experienţă decât avea ea. Mult mai mulţi ani. Brusc, ea mai conştientiza ceva. Dantelăria mereu schimbătoare a saidarului se înfăşură în jurul a altceva, ceva nevăzut care făcea coloana să fie solidă, înghiţi cu noduri. Globul trăgea atât saidin, cât şi saidar.

Spera că nimeni nu observase acest lucru, dar fu de ajuns să arunce o privire spre celelalte femei. Jumătate priveau furioase la coloana ce se răsucea, o repulsie demnă s-o arate Celui Întunecat. Spaima deveni cea mai puternică dintre trăirile pe care le avea. Unele trăiri erau asemănătoare cu cele ale Gareniei şi Kirstian.

Era o minune că nu leşinaseră încă. Nynaeve mai avea puţin şi-şi vărsa măruntaiele, în ciuda expresiei impenetrabile de pe faţa ei. Aviendha părea la fel de calmă, dar în lăuntrul ei acea sămânţă de frică tremura şi pulsa, crescând în intensitate.

La Caire se vedea doar hotărâre, la fel de nestrămutată ca expresia de pe faţa ei. Nimic nu avea să-i stea în cale, cu siguranţă, nu simpla prezenţă a saidinului pătat de Umbră ce se amesteca în urzeala ei. Nimic nu avea să o oprească, împletea firele, apoi, dintr-odată, pânze de păianjen din saidar începură să înflorească din vârful nevăzut al coloanei, asemenea spiţelor inegale ale unei roţi, formând un evantai aproape solid spre miazăzi, evantaie răzleţe ajungând până în miazănoapte şi înspre nord-vest, spiţe dantelate ce se întindeau în alte direcţii. Acestea se schimbau pe măsură ce creşteau, erau mereu diferite de la o clipă la alta, întinzându-se în văzduh, mai departe şi mai departe, până când capetele modelului se făcură şi ele nevăzute la orizont. Nu era doar saidar în locurile în care pânzele de păianjen se prindeau şi se încolăceau în jurul a ceva invizibil, Elayne era convinsă de asta. Şi totuşi, Caire continua să împletească, iar coloana dansa după bunul ei plac, saidar şi saidin împreună, şi pânza de păianjen se schimba, plutind asemenea unui caleidoscop strâmb ce se învârtea în văzduh, dispărând la orizont, iar şi iar.

Fără avertizare, Caire îşi îndreptă umerii şi-şi arcui spatele, apoi eliberă Izvorul. Coloana şi pânza de păianjen se evaporară, pe urmă ea se aşeză pe pământ, cât pe ce să se prăbuşească, gâfâind. Globul deveni transparent din nou, însă mici pete de saidar scânteiau şi sfârâiau încă pe marginile sale.

— S-a terminat, cu voia Luminii, zise ea obosită.

Elayne abia dacă auzi. Nu aşa se desfăcea un cerc. Când Caire o eliberă astfel, Puterea dispăru din toate femeile în acelaşi timp. Ochii îi ieşiră din orbite lui Elayne. Pentru o clipă, avu senzaţia că se afla în vârful celui mai înalt turn din lume şi, brusc, turnul dispăru! Doar pentru o clipă, dar fu foarte neplăcut. Se simţea obosită, deşi nu era o oboseală obişnuită ci una cu care se alesese pentru că îndeplinise rolul de conductor, însă cel mai mult simţea o pierdere. A renunţa la saidar era suficient de rău; dar când acesta ieşea, pur şi simplu, din tine, era sfâşietor.

Altele avură se suferit mult mai rău decât ea. Când strălucirea ce înconjura cercul se stinse, Nynaeve se aşeză jos, pe pământ, chiar în locul în care se afla, ca şi când i s-ar fi înmuiat picioarele. Îşi mângâia brăţara cu inele, zgâindu-se la ea şi gâfâind. Sudoarea i se prelingea pe faţă.

— Mă simt ca o sită care a cernut toate grânele dintr-o moară, murmură ea.

A deţine atât de multă Putere avea preţul său chiar dacă nu făceai nimic, chiar dacă aveai un angreal.

Talaan se legăna ca o trestie în vânt, uitându-se pe furiş la mama ei, fiindu-i teamă să se aşeze. Aviendha stătea dreaptă, cu privirea fixă, ca şi cum voinţa o ţinea în poziţia aceea. Ea schiţă însă un zâmbet şters şi făcu un gest în limbajul fecioarelor – merită sacrificiul –, apoi un altul, imediat. Toate păreau sleite, deşi nu atât de tare precum cele care folosiseră angrealul. Globul Vânturilor se linişti în cele din urmă, devenind un simplu glob din cristal limpede, pictat cu valuri înalte. Saidarul era încă prezent. Nu îl împletea nimeni, nu era vizibil, dar pâlpâia slab, ca atunci când se jucase în jurul Globului.

Nynaeve îşi ridică ochii şi privi încruntată cerul senin, după aceea se uită la Caire.

— Toate astea, pentru ce? Am făcut ceva sau nu?

O suflare lină de vânt se stârni peste coama dealului, la fel de caldă ca aerul dintr-o bucătărie.

Călăuza Vânturilor se ridică anevoie în picioare.

— Crezi că a urzi vânturile este la fel cu a cârmui o ambarcaţiune? întrebă ea cu dispreţ. Doar ce-am manevrat timona unei corăbii mari cât lumea! Va avea nevoie de timp ca să se întoarcă, timp ca să îşi dea seama că ar trebui să se întoarcă. Şi că este absolut necesar să se întoarcă. Iar când o va face, nici măcar Tatăl Furtunilor însuşi nu îi va putea sta în cale. Am reuşit, aes sedai, Globul Vânturilor este al nostru!

Renalle păşi în cerc, se lăsă în genunchi lângă Glob şi îl înveli cu grijă în bucata de mătase albă.

— Îl voi duce Stăpânei Corăbiilor, îi spuse ea lui Nynaeve. Ne-am ţinut de cuvânt. Acum e rândul vostru.

Merilille scoase un sunet gutural, dar când Elayne o ţintui cu privirea, sora Cenuşie părea calmul întruchipat.

— Poate v-aţi ţinut de cuvânt, zise Nynaeve, ridicându-se cu greu. Poate. Ne vom lămuri atunci când... când corabia asta a voastră se va întoarce. Dacă se va întoarce!

Renalle o privea insistent peste Glob, însă Nynaeve o ignoră.

— Ciudat, mormăi ea, frecându-şi tâmplele, moment în care brăţara cu inele i se prinse în păr, iar ea făcu o grimasă.

Aproape că simt o urmă de saidar. Trebuie să fie chestia asta!

— Nu, zise încet Elayne. Şi eu îl simt.

Nu era doar pârâitul aproape imperceptibil ce plutea în aer şi nici vreun ecou. Mai degrabă umbra unui ecou, atât de slab, încât i se părea că cineva folosea saidarul la... Ea se întoarse. La orizont, spre miazăzi, străluceau lumini, zeci de fulgere de un albastru-argintiu puternic pe cerul după-amiezii. Foarte aproape de Ebou Dar.

— Furtună? rosti Sareitha entuziasmată. Vremea trebuie să se îndrepte deja.

Însă nu exista niciun nor pe cer, nici măcar acolo unde fulgerul se bifurca şi lovea. Sareitha nu era suficient de puternică încât să simtă saidarul care era împletit în depărtare.

Elayne tremură. Ea nu era suficient de puternică. Dacă nu cumva cineva folosea la fel de mult saidar cât întrebuinţaseră ele pe deal. Cincizeci sau chiar o sută de aes sedai, toate conducând Puterea în acelaşi timp. Sau...

— Să nu fie vreun Rătăcit, murmură ea. Cineva oftă în spatele ei.

— Nimeni n-ar putea face asta, spuse încet Nynaeve. Poate nu ne-au simţit aşa cum îi simţim noi, poate, dar sigur au văzut, asta dacă n-ar fi toţi orbi. Arză-ne-ar Lumina norocul!

Împăcată sau nu, era agitată; o dojenea adeseori pe Elayne pentru un astfel de limbaj.

— Elayne, ia toată lumea care merge în Andor cu tine. Ne vom... ne vom întâlni acolo. Mat este în oraş. Trebuie să mă întorc după el. Arză-l-ar focu pe băiatul acesta! A venit pentru mine şi acum trebuie să plec.

Elayne se cuprinse cu braţele şi inspiră adânc. O lăsase pe regina Tylin la mila Luminii; va supravieţui dacă va reuşi, însă Mat Cauthon, supusul ei foarte ciudat, foarte instruit, salvatorul ei cel mai neaşteptat. Şi el venise pentru ea şi îi oferise mai mult. Şi Thom Merrilin; dragul Thom, uneori Elayne îşi dorea să fie tatăl ei adevărat, şi-atunci, doar Lumina ştie ce s-ar fi zis despre mama ei. Şi băiatul acela, Olver, şi Chel Vanin, şi... Trebuia să gândească precum o regină. „Coroana Trandafirului este mai grea decât un munte, îi spusese mama ei, iar îndatoririle te vor face să plângi, dar trebuie să înduri şi să faci ceea ce trebuie făcut”.

— Nu, zise ea, apoi adăugă pe un ton mai ferm: Nu! Uită-te la tine, Nynaeve. Abia te ţii pe picioare. Şi dacă am pleca toate, ce vom putea face? Câţi Rătăciţi există? Vom muri, sau, mai rău, în zadar. Rătăciţii n-au de ce să-l caute pe Mat sau pe ceilalţi. Pe noi ne urmăresc.

Nynaeve se uita la ea cu gura căscată, încăpăţânata, minunata, viteaza, nesăbuita Nynaeve, cu faţa scăldată în sudoare şi picioarele moi.

— Îmi ceri să-l părăsesc, Elayne? Aviendha, vorbeşte cu ea. Vorbeşte-i despre onoarea de care tot pălăvrăgeşti!

Aviendha şovăi, pe urmă clătină din cap. Era aproape la fel de transpirată ca Nynaeve şi, după felul în care se mişca, la fel de ostenită.

— Uneori, luptele sunt fără speranţă, Nynaeve, însă Elayne are dreptate. Creaturile Umbrei nu-l caută pe Mat Cauthon, ci pe noi şi Globul. Poate că a plecat deja din oraş. Dacă vom merge acolo, riscăm să le oferim acel lucru care poate desface ceea ce am făcut. Oriunde am trimite Globul, ne vor obliga să le spunem cu cine l-am trimis şi încotro.

Nynaeve se schimonosi de durere. Elayne se întinse ca să o îmbrăţişeze.

— Creatură a Umbrei! ţipă cineva şi, brusc, toate femeile de pe deal îmbrăţişară saidarul.

Mingi de foc ţâşneau cu repeziciune din mâinile lui Merilille, Careane şi ale Sareithaei. O formă uriaşă cu aripi, învăluită în foc, se prăvăli din cer, lăsând în urma ei o dâră uleioasă de fum negru, şi căzu dincolo de stâncă.

— Mai e una! strigă Kirstian, arătând cu degetul.

O a doua creatură înaripată plonja, îndepărtându-se de deal. Avea trupul la fel de mare ca al unui cal, aripi striate ce se deschideau cât douăzeci de metri sau mai mult, gâtul lung, întins în faţă şi coada şi mai lungă, legănându-se în spate. Două siluete stăteau aplecate pe spinarea creaturii. Mingi de foc se năpustiră în urma ei, azvârlite cu repeziciune de mâinile Aviendhei şi ale femeilor din neamul Oamenilor Mării, care nu făceau niciun gest în timp ce urzeau. Era o ploaie de foc atât de densă, încât părea că Focul se forma în aer. Creatura se ascunse după deal, în partea cealaltă a fermei, făcându-se nevăzută.

— Am omorât-o? întrebă Sareitha cu ochii strălucind şi gâfâind din cauza efortului.

— Am nimerit-o măcar? mârâi dezgustată una dintre Atha’an Miere.

— Creaturi ale Umbrei, murmură Merilille uimită. Aici! Măcar asta dovedeşte că sunt Rătăciţi în Ebou Dar.

— Nu sunt Creaturi ale Umbrei, zise Elayne cu o voce cavernoasă.

Pe faţa lui Nynaeve se citea neliniştea; şi ea ştia.

— Li se spune raken. Sunt de pe continentul seanchan. Trebuie să plecăm, Nynaeve. Luăm toate femeile de la fermă cu noi. Dacă vom lăsa pe cineva în urma noastră, până mâine dimineaţă va ajunge într-o lesă ţinută de o damane.

Nynaeve încuviinţă încet şi îndurerată. Lui Elayne i se păru că o aude murmurând: „Vai, Mat!”

Renalle se apropie cu paşi hotărâţi, ţinând Globul în braţe, învelit din nou în mătăsuri albe.

— Unele dintre corăbiile noastre i-au întâlnit pe seanchanii ăştia. Dacă ei sunt în Ebou Dar, atunci corăbiile vor ieşi în larg. Corabia mea se luptă pentru a supravieţui, iar eu nu sunt pe punte! Plecăm acum!

Apoi ea formă urzeala pentru o poartă, chiar în acel loc.

Aceasta se împleti zadarnic, desigur, străluci cu putere o clipă, pe urmă se stinse, iar lui Elayne îi scăpă un ţipăt fără să vrea. Chiar acolo, în mijlocul lor!

— Nu plecaţi nicăieri de aici dacă nu vreţi să staţi suficient de mult cât să cunoaşteţi dealul acesta! izbucni ea.

Nădăjduia că nicio femeie care nu fusese în cerc nu va încerca să facă urzeala; folosirea saidarului era cea mai rapidă cale de a cerceta un loc. Dacă ea îl putea întrebuinţa aici, atunci era foarte posibil ca şi ele să poată.

— Nu plecaţi pe o corabie plutitoare de nicăieri; nici măcar nu cred că este posibil!

Merilille consimţi, deşi asta nu însemna mai nimic; surorile aes sedai luau multe lucruri drept adevăruri, iar unele chiar erau. Aşa cum credeau Oamenii Mării în cele dovedite, oricum. Nynaeve, sleită fiind, doar se zgâia, nefiind în stare să se impună în acel moment, aşa că Elayne continuă. Nădăjduia să se ridice la înălţimea mamei sale.

— Oricum, nu veţi pleca nicăieri fără noi, pentru că înţelegerea noastră nu s-a încheiat. Globul Vânturilor nu va fi al vostru până când nu se va îndrepta vremea.

Nu era tocmai adevărat, decât dacă răstălmăceai puţin cuvintele înţelegerii. Renalle dădu să vorbească, însă Elayne continuă:

— Şi pentru că aţi făcut o înţelegere cu Matrim Cauthon, slujitorul meu. Mă veţi urma de bunăvoie, altminteri vă voi lega fedeleş ca pe nişte desagi. Acestea au fost condiţiile pe care le-aţi acceptat. Aşadar, coboară de pe dealul acesta, Renalle din Calon „Stea Albastră”, înainte ca seanchanii să se năpustească asupra noastră cu o oaste şi câteva sute de femei care pot conduce Puterea, care nu şi-ar dori nimic mai mult decât să ne vadă în zgardă alături de ele. Fugiţi! Acum!

Spre mirarea ei, femeile o luară la fugă.

CAPITOLUL 6 • Fire

Elayne o luă şi ea la fugă, desigur, ridicându-şi fustele şi ajungând repede în frunte pe cărăruia bătătorită. Doar Aviendha ţinea pasul cu ea, deşi părea a nu şti cum să fugă în rochie, despicată sau nu; dacă nu era obosită, cu siguranţă i-ar fi luat-o în faţă lui Elayne. Toate celelalte femei se înşiruiau în spatele lor de-a lungul cărăruii înguste şi şerpuitoare. Niciuna dintre Atha’an Miere nu îndrăznea să treacă pe lângă Renalle, care, în ciuda pantalonilor din mătase pe care îi purta, nu se putea mişca suficient de rapid, fiindcă ţinea Globul strâns la piept. Nynaeve nu avea astfel de scrupule, dădea din coate şi gonea împreună cu grupul, strigând să se dea din calea ei atunci când se poticnea de ele, fie că erau călăuze ale vânturilor, femei din clan sau aes sedai.

Coborând dealul în salturi, împiedicându-se şi recăpătându-şi echilibrul, lui Elayne îi venea să râdă, în ciuda grabei. Şi a pericolului. Lini şi mama ei o puseseră să fugă şi să se caţere în copaci de când avea doisprezece ani, dar nu plăcerea de a fugi din nou o făcea să simtă încântare. Se comportase ca o regină, iar lucrurile decurseseră întocmai cum trebuiau să decurgă! Trecuse în frunte ca să le salveze de primejdie, şi ele o urmau! Toată viaţa se pregătise pentru asta. Satisfacţia o făcea să râdă, iar febra mândriei părea să-i iradieze prin piele asemenea strălucirii saidarului.

Cotind după ultima curbă, străbătu tropăind porţiunea dreaptă de lângă unul dintre hambarele înalte din ipsos alb şi se împiedică de o piatră pe jumătate îngropată în pământ. Se prăvăli, agitându-şi braţele, apoi, brusc, începu să se rostogolească. Nici nu apucă să ţipe. Cu o bufnitură care îi zdruncină dinţii şi o lăsă fără aer, ateriză la capătul cărăruii, chiar în faţa lui Birgitte. Preţ de o clipă, îi fu imposibil să gândească, iar când îşi reveni, îi mai rămăsese doar o urmă de satisfacţie. Halal demnitate de regină! Dându-şi părul de pe faţă, încercă să îşi recapete suflul, aşteptând comentariul tăios al lui Birgitte. Era o ocazie bună ca Birgitte să se comporte ca o soră mai mare şi mai înţeleaptă, drept răzbunare, şi arareori lăsa să-i scape un prilej ca acesta.

Spre mirarea lui Elayne, Birgitte o ridică în picioare înainte ca Aviendha să ajungă în dreptul ei, fără să vadă nici măcar un rânjet schiţat pe faţa femeii din cele Nouă Văi. Elayne nu simţea din partea străjerului ei decât... concentrare; se gândi că aşa trebuie să se fi simţit o săgeată potrivită în arc, înainte să fie lansată.

— O luăm la fugă sau luptăm? o întrebă Birgitte. Am recunoscut zburătoarele alea seanchan din Falme şi, la drept vorbind, aş zice s-o luăm la fugă. Arcul nu-mi prea este de folos azi.

Aviendha o privi încruntată şi Elayne oftă; Birgitte trebuia să înveţe să-şi ţină gura, dacă voia cu adevărat să-şi ascundă identitatea.

— Fireşte că o luăm la fugă, zise Nynaeve gâfâind, coborând ultima porţiune a cărăruii. Luptăm sau fugim! Ce întrebare idioată! Crezi că suntem...? Lumină! Ce-or fi făcând? întrebă ea, pe urmă începu să strige mai tare: Alise! Alise, unde eşti? Alise! Alise!

Tresărind, Elayne îşi dădu seama că în fermă era o larmă la fel de mare ca atunci când fusese recunoscută Careane. Poate şi mai mare. În prezent, acolo locuiau o sută patruzeci şi şapte de femei ale clanului, după spusele lui Alise, inclusiv cincizeci şi patru de înţelepte cu brâu roşu, trimise cu câteva zile înainte, şi alte câteva aflate în trecere prin oraş; acum părea că fiecare dintre ele o lua la fugă care încotro, la fel, o mare parte din restul femeilor. Mai toţi servitorii din Palatul Tarasin, în livrelele verde cu alb, fugeau de colo până colo, cărând poveri. Raţele şi găinile ţâşneau prin tumult, bătând din aripi şi cotcodăcind, sporind zarva. Elayne zări până şi un străjer, Jaem cel cărunt, al lui Vandene, trecând în grabă pe lângă ea şi ţinând în braţele vânjoase un sac mare din iută!

Alise îşi făcu apariţia ca din senin, calmă şi stăpână pe ea, în ciuda broboanelor de transpiraţie de pe faţă. Niciun fir de păr nu îi era deranjat, iar rochia îi arăta de parcă ar fi ieşit la plimbare.

— Nu e nevoie să ţipi, zise ea calm, punându-şi mâinile în şolduri. Birgitte mi-a spus ce sunt păsările alea mari şi m-am gândit c-ar fi mai bine să plecăm mai devreme decât mai târziu, cu atât mai mult cu cât aţi luat-o toate la goană la vale de parcă însuşi Cel Întunecat v-ar fi urmărit. Le-am zis tuturor să-şi ia o rochie de schimb, trei rânduri de lenjerie şi ciorapi, săpun, coşuri de nuiele şi toţi bănuţii pe care-i au. Atât, nu mai mult. Ultimele zece sosite se vor ocupa de spălat până vom ajunge unde trebuie să ajungem; asta o să le-nveţe să se mişte mai repede. Le-am spus servitorilor să pună şi de-ale gurii, pentru orice eventualitate. Cât despre străjerii voştri... Nişte inşi sensibili, majoritatea dintre ei. Surprinzător de sensibili pentru nişte bărbaţi. Faptul că sunt străjeri nu are nicio influenţă asupra lor?

Nynaeve stătea cu gura căscată, pregătită să dea porunci, dar nu reuşea. Emoţiile i se perindau pe faţă prea repede pentru a fi surprinse.

— Prea bine, bombăni ea în cele din urmă, cu acreală, apoi, brusc, se lumină la faţă. Femeile care nu sunt din clan. Da! Trebuie să fie...

— Calmează-te, o întrerupse Alise, făcând un gest liniştitor. Cele mai multe dintre ele au plecat deja. Doar cele cu soţi şi familii îşi fac griji. Nu le-aş fi putut opri nici dacă mi-aş fi propus. Vreo treizeci cred că păsările alea chiar sunt creaturile Umbrei şi vor să rămână cât mai aproape de aes sedai.

Pufni scurt, lăsând astfel să se înţeleagă ce gândea şi adăugă:

— Vino-ţi în fire! Bea nişte apă rece, însă nu prea repede. Dă-ţi şi pe faţă! Trebuie să supraveghez lucrurile!

Alise clătină din cap când se uită la cele care fugeau de colo colo.

— Unele s-ar fofila dacă trolocii şi-ar face apariţia de după deal, iar multe dintre femeile nobile nu se obişnuiesc niciodată cu orânduiala noastră. Cu siguranţă, trebuie să am o discuţie cu două sau trei dintre ele înainte de plecare.

Zicând acestea, pătrunse calmă în forfota din curtea fermei, lăsând-o pe Nynaeve cu gura căscată.

— Ei bine, spuse Elayne, netezindu-şi fustele, chiar tu ai zis că este o femeie foarte de ispravă.

— N-am afirmat niciodată asta! izbucni Nynaeve. N-am spus niciodată „foarte” Hm! Unde mi-e pălăria? Crede că le ştie pe toate. Pun rămăşag că asta nu ştie! spuse ea, şi o luă brusc într-o altă direcţie decât Alise.

Elayne o urmări cu privirea. Pălăria ei? Şi ea ar fi vrut să ştie unde îi era pălăria – ar fi fost frumos –, dar, zău aşa! Poate că fiind în cerc şi mânuind atât de multă Putere, cu ajutorul unui angreal, Nynaeve îşi pierduse temporar limpezimea minţii. Ea însăşi se simţea puţin ciudat, ca şi când ar fi cules frânturi de saidar din jurul ei. Oricum ar fi fost, în acel moment avea alte griji pe cap. Cum ar fi să se pregătească să fugă înainte să atace seanchanii. Din ceea ce văzuse în Falme, aceştia chiar ar putea aduce cu ei o sută de damane, sau mai mult, şi din câte povestise micuţa Egwene despre captivitatea ei, damanele i-ar ajuta bucuroase să pună zgardă femeilor. Egwene spusese că i se întorsese stomacul pe dos la vederea damanelor din seanchan, care râdeau împreună cu sul’damele lor, gudurându-se pe lângă acestea şi jucându-se cu ele, ca nişte dulăi bine dresaţi cu stăpânii lor afectuoşi. Egwene a mai zis că şi unele femei cărora li se pusese zgardă în Falme se comportaseră astfel. Acest gând îi îngheţă sângele în vene lui Elayne. Mai degrabă ar muri decât să le lase să-i pună zgarda aia! În curând, le va da Rătăciţilor ceea ce descoperise ea ca seanchan. Dădu fuga spre rezervor, cu Aviendha alături, gâfâind amândouă.

Se pare că Alise se gândise la tot. Ter’angrealele erau deja ascunse în desagi. Coşurile prin care nu apucase să scotocească erau pline cu mărunţişuri şi Lumina mai ştie ce, iar cele pe care ea şi Aviendha le goliseră erau în sacii din pânză aspră, printre faină şi sare, boabe de fasole şi linte. Câţiva grăjdari se ocupau de caii de povară în loc să fugă de colo până colo cu braţele pline. Ascultau poruncile lui Alise, fără îndoială. Până şi Birgitte dădu fuga la porunca femeii, zâmbind.

Elayne ridică pânza ce acoperea coşurile ca să cerceteze cu grijă ter’angrealele, fără a le scoate din nou de-acolo. Toate erau la locul lor, puţin cam îngrămădite în două coşuri, nu suficientr cât să le umple, dar niciunul nu era stricat. Cu greu altceva în afara Puterii Supreme putea strica majoritatea ter’angrealelor, dar totuşi...

Aviendha se aşeză pe pământ, cu picioarele încrucişate, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o batistă mare din pânză, ce contrasta cu rochia ei frumoasă din mătase. Până şi ea începea să dea semne de oboseală.

— Ce tot bombăni acolo, Elayne? Parcă ai fi Nynaeve. Alise n-a făcut decât să ne scutească să împachetăm noi înşine lucrurile astea.

Elayne se îmbujoră puţin. Nu intenţionase să ridice tonul.

— N-aş vrea să se ocupe de ele cineva care nu ştie ce face, Aviendha.

Unele ter’angreale puteau fi activate chiar şi de oameni care n-ar fi fost în stare să conducă Puterea, dacă făceau ceva greşit, însă adevărul era că ea nu voia să le atingă nimeni, le aparţineau! Nu va îngădui Divanului să le dea pe mâna altei surori doar pentru că ea era mai în vârstă şi mai experimentată sau să le ascundă pentru că studiul unui ter’angreal era o treabă periculoasă. Cu atâtea exemplare de studiat, poate că va reuşi, într-un final, să îşi dea seama cum să facă un ter’angreal să funcţioneze de fiecare dată; fuseseră de-a lungul timpului prea multe eşecuri şi reuşite doar pe jumătate.

— Trebuie să se ocupe de ele cineva care ştie ce face, zise ea, aşezând pânzele la loc.

Ordinea se aşternu peste haos mai repede decât se aştepta Elayne, deşi nu atât de repede pe cât şi-ar fi dorit. Recunoscu, fără tragere de inimă, că şi-ar fi dorit ca acest lucru să se fi întâmplat deodată. Neputându-şi lua ochii de la cer, o trimise pe Careane să dea o fugă pe coama dealului şi să privească spre Ebou Dar. Sora Verde, cea îndesată, bombăni ceva înainte să facă o plecăciune, ba chiar se uită încruntată la femeile clanului care fugeau de colo până colo, ca şi când ar fi vrut să-i sugereze s-o aleagă pe vreuna dintre ele, dar Elayne dorea să meargă cineva care nu avea să leşine la vederea vreunei „creaturi a Umbrei”, iar Careane era cea mai mică în rang dintre celelalte surori. Adeleas şi Vandene o aduseră pe Ispan, tinând-o între ele, cu scutul ferm şi cu gluga din piele trasă pe cap. Aceasta păşea cu destulă uşurinţă şi nu exista nicio urmă vizibilă că ar fi păţit ceva, doar că... Îşi ţinea mâinile împreunate, fără să încerce să îşi ridice gluga ca să arunce o privire, iar când fu săltată în şa, îşi întinse încheieturile pentru a fi legate, fără a i se porunci. Dacă era atât de docilă, poate că ele învăţaseră ceva de la ea. Nici nu vru să se gândească la cum o fi decurs procesul de învăţare.

Existau... neplăceri de tot soiul, fireşte, în ciuda primejdiei ce le-ar putea ameninţa. Care le ameninţa, cu siguranţă. Faptul că Nynaeve îşi pierduse pălăria cu pene albastre nu era tocmai o neplăcere, însă fusese cât pe ce să se transforme într-una; Alise i-o găsise şi i-o dăduse înapoi, spunându-i că trebuia să-şi protejeze faţa de soare dacă voia ca pielea să-i rămână la fel de frumoasă. Nynaeve, care rămăsese gură-cască, o privise pe femeia cea căruntă plecând în grabă, ca să se ocupe de alte probleme mai mărunte, apoi îşi vârâse ostentativ pălăria sub o curea a desagilor.

Încă de la început, Nynaeve îşi pusese în gând să înlăture adevăratele neplăceri, dar Alise i-o lua mai mereu înainte. Acolo unde Alise se lovea de o neplăcere, aceasta dispărea de la sine. Câteva femei nobile cerură ajutor să-şi strângă lucrurile, doar ca ea să le spună pe şleau că vorbise serios şi că, dacă nu se grăbeau, n-aveau decât să doarmă aşa cum îşi aşterneau. Ele se grăbiră. Unele, nu doar nobile, se răzgândiră în legătură cu plecarea atunci când aflară că destinaţia era Andor şi fură, practic, alungate pe jos, zicându-li-se că n-aveau decât să fugă cât le va ţine picioarele. Era nevoie de cai, însă ele trebuiau să ajungă foarte departe înainte să sosească seanchanii; spera că măcar aveau să pună întrebări celor din apropierea fermei, ca să le îndrume. După cum era de aşteptat, Nynaeve începuse să se certe cu Renalle din cauza Globului şi a broaştei-ţestoase pe care o folosise Talaan şi pe care Renalle o ascunsese, pare-se, la brâu. Abia începură să-şi agite braţele, că Alise veni repede la ele şi, în scurt timp, Globul ajunse în grija Sareithei, iar broasca-ţestoasă în cea a lui Merilille. Apoi, Elayne o văzu pe Alise făcându-i observaţie călăuzei vânturilor aparţinând stăpânei corăbiilor neamului Atha’an Miere, adresându-i cuvinte mustrătoare despre furt, care o făcură pe Renalle, ce-avea o expresie de uimire, să se bâlbâie indignată. Nynaeve se bâlbâi şi ea puţin, îndepărtându-se cu paşi mari şi cu mâinile goale, iar Elayna se gândi că nu mai văzuse niciodată pe cineva care să fi arătat atât de dezamăgit.

Una peste alta, nu dură prea mult. Femeile rămase, care locuiseră la fermă, se reuniră sub ochii vigilenţi ai membrelor „Cercului de Croşetat” şi ai lui Alise, care le privi cu atenţie pe ultimele zece sosite. Toate, în afară de două, purtau rochii din mătase fină, cu broderii, nu foarte diferite de ale lui Elayne. Categoric, nu erau femei ale clanului. Elayne era convinsă că vor fi puse oricum să spele; Alise nu părea dispusă să se răzgândească doar pentru că erau femei de viţă nobilă. Călăuzele vânturilor se aliniară pe caii lor, surprinzător de tăcute, în afară de Renalle, care rostea ocări de fiecare dată când o vedea pe Alise. Careane fu chemată înapoi de pe coama dealului. Străjerii le aduseră surorilor caii. Aproape toate erau atente la cer, iar saidarul strălucea ca o aură în jurul surorilor aes sedai mai în vârstă şi în jurul celor mai multe dintre călăuzele vânturilor, precum şi în jurul câtorva dintre femeile clanului.

Conducându-şi iapa în fruntea şirului, lângă rezervor, Nynaeve pipăi angrealul pe care îl ţinea încă în mână de parcă urma să deschidă poarta, oricât de ridicolă ar fi părut această idee. Deşi se spălase pe faţă – şi îşi pusese pălăria pe cap; ciudat, având în vedere situaţia –, încă se clătina atunci când îşi pierdea stăpânirea de sine. Lan stătea lângă ea, cu faţa împietrită, ca de obicei. Dacă existase vreodată un bărbat gata să prindă o femeie ca să nu cadă, atunci el era acela. Chiar dacă purta brăţara cu inele, Nynaeve nu ar fi reuşit să împletească suficiente fire ca să deschidă o poartă, în plus, se mai şi agitase de colo până colo prin fermă încă de când sosiseră, în schimb, Elayne petrecuse mult timp menţinând saidarul chiar în locul unde se aflau în acel moment. Cunoştea locul acela. Nynaeve se încruntă îmbufnată atunci când Elayne îmbrăţişa Izvorul, dar măcar avu suficientă minte ca să nu spună nimic.

Încă de la început, Elayne şi-ar fi dorit să-i fi cerut Aviendhei figurina numită femeia-înfăşurată-în-propriul-păr; şi ea era slăbită, iar saidarul pe care reuşi să îl tragă abia dacă ajungea să formeze o urzeală care să funcţioneze. Firele se împleteau sub atingerea ei ca şi când ar fi încercat să se răsucească şi să se elibereze, apoi se aşezară la locurile lor atât de brusc, încât ea tresări; atunci când conduceai Puterea obosită fiind te simţeai altfel decât în celelalte daţi, iar acum era mai rău ca oricând. Cel puţin, bine-cunoscuta fâşie argintie îşi făcu apariţia aşa cum ar fi trebuit şi se lărgi într-o deschidere chiar lângă rezervor. Era o deschidere nu mai mare decât cea pe care o făcuse Aviendha. Elayne fu recunoscătoare că deschiderea deveni suficient de largă cât să încapă un cal prin ea. La început, Elayne nu fusese prea convinsă de asta. Un murmur străbătu grupul femeilor din clan când văzură o pajişte montană stând între ele şi bine-cunoscuta formă cenuşie a rezervorului.

— Ar fi trebuit să mă laşi pe mine să încerc, rosti Nynaeve cu blândeţe, dar destul de apăsat. A fost cât pe ce s-o strici de-a binelea.

Aviendha îi aruncă Nynaevei o privire aspră, care aproape că o făcu pe Elayne să o apuce de braţ. Cu cât rămâneau mai mult timp aproape-surori, cu atât mai convinsă părea Aviendha că trebuia să apere onoarea lui Elayne; dacă vor deveni surori-dintâi, atunci Elayne se va vedea nevoită să o tină departe de Nynaeve şi de Birgitte!

— S-a făcut, Nynaeve, zise ea încet. Doar asta are importanţă.

Nynaeve o ţintui cu privirea şi bombăni ceva despre faptul că era o zi iritantă, de parcă Elayne ar fi fost cea arţăgoasă.

Birgitte trecu prima prin poartă, zâmbindu-i cu neruşinare lui Lan şi mânându-şi calul, în timp ce ţinea arcul în cealaltă mână. Elayne o simţea nerăbdătoare şi uşor satisfăcută poate pentru că, de astă dată, trecea prima înaintea lui Lan – întotdeauna existase o oarecare rivalitate între străjeri –, însă şi puţin istovită. Foarte puţin. Elayne cunoştea bine pajiştea aceea; Gareth Bryne o învăţase să călărească nu departe de locul acela. Cam la vreo zece kilometri depărtare de acele dealuri cu copaci răzleţi se afla conacul de pe unul dintre domeniile mamei sale. Unul dintre domeniile ei; trebuia să se obişnuiască totuşi cu acest gând. Cele şapte familii care îngrijeau conacul şi împrejurimile lui erau singurii oameni pe o distanţă ce putea fi străbătută într-o jumătate de zi.

Elayne alesese locul acela pentru că de acolo puteau ajunge la Caemlyn în două săptămâni. Şi pentru că domeniul era aşezat pe un drum atât de izolat, încât ar fi putut intra în Caemlyn înainte să afle cineva că ea se afla în Andor. Era o măsură de precauţie extrem de necesară; în anumite perioade din istoria Andorului, pretendenţii la Coroana Trandafirului erau ţinuţi acolo ca „oaspeţi” până când aceştia renunţau la pretenţiile lor. maica ei ţinuse doi până când urcase pe tron. Cu puţin noroc, ea putea stabili o bază solidă până când soseau Egwene şi celelalte.

Lan îl mână pe Mandarb chiar pe urmele armăsarului cafeniu al lui Birgitte, în timp ce Nynaeve stătea încordată ca şi când ar fi vrut să se năpustească după calul negru de război, apoi se opri în loc şi se uită la Elayne, provocând-o să vorbească. Jucându-se nervoasă cu hăţurile, se străduia din răsputeri să privească oriunde, numai nu prin poartă după Lan. Îşi mişca buzele. După o clipă, Elayne îşi dădu seama că număra.

— Nynaeve, zise ea încet, chiar nu avem timp pentru...

— Mişcaţi-vă! strigă Alise din spate, bătând din palme cu putere. Nu vă îmbrânciţi, nici nu vă înghiontiţi, dar nici nu pierdeţi vremea! Haideţi, mişcaţi-vă!

Nynaeve îşi întoarse capul repede şi pe faţă i se citi nehotărârea. Îşi duse mâna la pălăria ce avea câteva pene albastre rupte şi îndoite, înainte să şi-o retragă.

— Oh, bătrâna aia afurisită...! mârâi ea, restul cuvintelor nu se mai auziră deoarece îşi trase iapa prin poartă.

Elayne pufni. Şi Nynaeve avea tupeul să îi atragă cuiva atenţia despre limbajul său! Şi-ar fi dorit însă să audă şi restul; ştia deja prima parte.

Alise îşi continua îndemnurile, deşi nu părea să mai fie nevoie de ele după ce-l rostise pe primul. Până şi călăuzele vânturilor se grăbeau, privind îngrijorate peste umăr, spre cer.

Până şi Renalle, care bolborosi ceva despre Alise, cuvinte pe care Elayne le înregistră într-un colţ al minţii, deşi să faci pe cineva „necrofag iubitor de peşte” părea ceva destul de blând. Ea se aştepta ca Oamenii Mării să mănânce peşte tot timpul. Alise închise alaiul, cu excepţia străjerilor ce rămaseră în urmă, şi ar fi vrut parcă să-i mâne până şi pe caii de povară. Se opri doar atât cât să îi dea lui Elayne pălăria cu pene verzi.

— Ar fi bine să-ţi ascunzi feţişoara aia drăguţă de soarele necruţător, îi spuse ea zâmbind. Ce fată frumoasă! Nu-i nevoie să te stafideşti înainte de vreme.

Aviendha, care şedea pe pământ în apropiere, se lăsă pe spate şi dădu din picioare, râzând.

— Cred c-am s-o rog să-ţi găsească şi ţie o pălărie. Cu multe pene şi funde mari, îi zise Elayne cu voce suavă, înainte să le urmeze repede pe femeile clanului.

Aceste cuvinte o făcură pe Aviendha să se oprească brusc din râs.

Pajiştea care se unduia uşor era întinsă şi lată de aproape doi kilometri, înconjurată de dealuri mai înalte decât cele pe care le lăsase în urma ei şi de copaci pe care îi ştia: stejari şi pini, abanoşi şi arbori de gumă, ferigi şi brazi, păduri dese cu lemn bun şi copaci înalţi, care se întindeau către miazăzi, apus şi răsărit şi care n-aveau să fie tăiaţi în acel an. Mult mai potriviţi să aprindă focul erau copacii răzleţi dinspre miazănoapte, ce însoţeau drumul spre conac. Mici bolovani cenuşii erau împrăştiaţi pe ici, pe colo, prin iarba deasă şi uscată şi nu se zărea nici măcar o tulpină ofilită printre florile sălbatice. Peisajul părea diferit de cel de la miazăzi.

Pentru prima oară, Nynaeve nu cerceta peisajul rural cu privirea, încercând să-l găsească pe Lan. El şi Birgitte nu aveau să întârzie prea mult, nu în acel loc. În schimb, se plimba cu paşi mari printre cai, cerându-le pe un ton aprins, poruncitor, oamenilor să încalce, dojenindu-i pe servitorii ce se ocupau de caii de povară, zicându-le din scurt câtorva femei din clan, care nu aveau cai, că până şi un copil putea merge pe jos zece kilometri şi strigând la o aristocrată subţirică, din Altara, cu o cicatrice pe obraz şi care căra o boccea aproape la fel de mare ca ea că, dacă fusese atât de nesăbuită încât să-şi ia toate rochiile cu ea, atunci n-avea decât să le care. Alise le strânse pe femeile Atha’an Miere în jurul ei şi le arătă cum să încalece pe cal. Fu surprinsă că ele chiar păreau atente. Nynaeve privi în direcţia ei şi păru mulţumită să vadă că Alise şedea locului. Asta până când Alise îi zâmbi încurajator şi îi făcu semn să continue cu ceea ce făcea.

Pentru o clipă, Nynaeve rămase nemişcată, uitându-se uimită la femeie. Apoi se apropie de Elayne, călcând iarba în picioare. Ducându-şi ambele mâini la pălărie, şovăi, privind încruntată printre gene, înainte să o îndrepte puţin.

— Am s-o las să se ocupe de tot de data asta, spuse ea pe un ton neobişnuit de potolit. O să vedem noi cât de bine o va duce la capăt cu Oamenii Mării. Da, vom vedea.

Era un ton prea liniştit. Dintr-odată, ea privi încruntată poarta care era încă deschisă.

— De ce o mai ţii? închide-o!

Şi Aviendha se încruntă.

Elayne inspiră adânc. Se gândise la asta şi nu exista o altă cale, dar Nynaeve va încerca să o facă să se răzgândească şi nu era timp de pierdut cu asta. Prin poartă se vedea curtea fermei, pustie. Până şi orătăniile o luaseră la sănătoasa, speriate de atâta hărmălaie. Şi totuşi, cât timp va trece până se va umple din nou? Privi cu atenţie urzeala pe care o crease, atât de bine închegată, încât doar câteva fire se mai distingeau. Putea vedea fiecare fir, desigur, însă cu excepţia celor câtorva, celelalte păreau a fi contopite.

— Du-i pe toţi la conac, Nynaeve, zise ea.

Soarele nu mai avea mult până să apună; mai erau poate vreo două ceasuri de lumină.

— Jupanul Homwell va fi surprins să vadă atât de mulţi vizitatori venind la asfinţit, dar spune-i că sunteţi oaspeţii fetiţei care a plâns pentru pasărea roşie cu aripa frântă; îşi va aminti. Voi veni şi eu cât voi putea de repede.

— Elayne... Începu Aviendha cu o voce surprinzător de neliniştită, însă, în acelaşi timp, Nynaeve interveni pe un ton aspru:

— Ce, crezi că...

Nu exista decât o singură cale să pună capăt. Elayne trase de unul dintre acele fire rebele, scoţându-l din urzeală; aceasta tremură şi se zvârcoli asemenea unui tentacul viu; sfârâi şi bolborosi până când scame de saidar începură să se desprindă şi să dispară. Ea nu observase asta atunci când o văzuse pe Aviendha destrămându-şi urzeala. De fapt, nu zărise decât coada.

— Haide, îi spuse ea lui Nynaeve. Îi voi aştepta pe ceilalţi până când vă veţi face nevăzute.

Nynaeve o privi cu gura căscată.

— Trebuie s-o fac, adăugă Elayne, oftând. Cu siguranţă, seanchanii vor ajunge la fermă în câteva ceasuri. Poate că vor aştepta până mâine, dar dacă vreuna dintre damane are înzestrarea de a citi urmele? Nynaeve, nu vreau să-i las pe seanchani să călătorească. Nu vreau!

Nynaeve mormăi ceva despre seanchani, ceva ce trebuie să fi fost destul de concis, după tonul din voce.

— Ei bine, n-am de gând să te las să te epuizezi! zise ea cu glas tare. Pune-l deoparte până nu explodează, aşa cum a zis Vandene. Să nu ne omori pe toate!

— Este imposibil, spuse Aviendha, punându-şi mâna pe braţul lui Nynaeve. Odată ce a început, trebuie să termine. Trebuie să faci cum îţi spune, Nynaeve.

Nynaeve se încruntă. „Trebuie” era un cuvânt pe care nu îi plăcea să îl audă deloc, nu i se potrivea. Dar nu era proastă şi, după ce le aruncă o privire furioasă lui Elayne, porţii, Aviendhei şi celorlalţi din jur, o îmbrăţişă pe Elayne atât de strâns, încât acesteia îi pârâiră coastele.

— Să fii cu băgare de seamă, m-ai auzit? îi şopti ea. Dacă mori, jur c-am să te jupoi de vie!

În ciuda situaţiei în care se aflau, Elayne izbucni în râs. Nynaeve pufni, o apucă de umeri şi o ţintui cu privirea.

— Ştii ce vreau să spun, mormăi ea. Vorbesc serios, adăugă apoi cu blândeţe. Fii cu băgare de seamă!

Nynaeve avu nevoie doar de un moment ca să se adune, clipi şi îşi trase mănuşile albastre pe mâini. Avea ochii umezi, deşi părea neverosimil; Nynaeve îi făcea pe alţii să plângă, ea nu plângea niciodată.

— Ei bine, rosti ea cu voce tare. Alise, dacă n-ai făcut încă pregătirile...

Întorcându-se, tăcu brusc, scoţând un cârâit gutural.

Cele care ar fi trebuit să fie pe cai se conformaseră, până şi Atha’an Miere. Străjerii erau strânşi cu toţii în jurul celorlalte surori; Lan şi Birgitte se întorseseră, iar Birgitte o privea îngrijorată pe Elayne. Servitorii înşiruiseră caii de povară şi femeile clanului aşteptau răbdătoare, majoritatea pe jos, în afară de cele din „Cercul de Croşetat”. Câţiva cai care puteau fi folosiţi la călărit erau încărcaţi cu saci de mâncare şi cu catrafuse. Femeile care luaseră cu ele mai mult decât îngăduise Alise – niciuna nu făcea parte din clan – îşi cărau boccelele în spate. Aristocrata zveltă, cu cicatrice pe obraz, stătea încovoiată într-un mod ciudat sub povara boccelei ei, privindu-le furioasă pe celelalte femei, în afară de Alise. Fiecare femeie care putea conduce Puterea fixa poarta cu privirea. Iar fiecare femeie care o auzise pe Vandene pomenind de primejdii privea capătul acela de fir ce se zvârcolea precum o viperă.

Alise însăşi îi aduse calul lui Nynaeve şi îi îndreptă pălăria cu pene albastre când aceasta îşi puse piciorul în scăriţă. Nynaeve îşi întoarse iapa durdulie spre miazănoapte, cu Lan călărind alături de ea pe Mandarb. Pe faţa ei se citea umilinţa. Elayne nu înţelegea cum de Nynaeve nu se răstise la Alise, mai ales că îi povestise cum pusese la punct femei mai în vârstă decât ea de când era doar o copilă. La urma urmei, era aes sedai; asta ar fi trebuit să le facă să se supună pe femeile Clanului.

Pe când alaiul înainta agale spre dealuri, Elayne privi spre Aviendha şi Birgitte. Aviendha stătea cu braţele încrucişate pe piept; ţinea strâns în mână angrealul reprezentând figurina cu femeia-înfăşurată-în-propriul-păr. Birgitte luă hăţurile Leoaicei din mâinile lui Elayne, punându-le laolaltă cu cele ale calului ei şi ale calului Aviendhei, apoi se duse lângă un bolovan mic, aflat la vreo cincisprezece metri depărtare, şi se aşeză.

— Voi două trebuie, începu Elayne, pe urmă tuşi când o văzu pe Aviendha ridicându-şi mirată sprâncenele.

Era imposibil s-o ferească pe Aviendha de primejdie fără să n-o facă de ruşine. De-a dreptul imposibil.

— Vreau să mergi cu celelalte, îi spuse ea lui Birgitte. Ia-o şi pe Leoaică. Aviendha şi cu mine îi vom merge cu calul ei. Îl vom călări cu rândul. Mi-ar plăcea să fac o plimbare pe jos înainte de culcare.

— Dacă şi unui bărbat i-ai arăta măcar jumătate din afecţiunea pe care o arăţi calului ăluia, îi zise Birgitte pe un ton sec, ar fi al tău pe viaţă. Cred c-am să mai rămân o vreme; am călărit destul azi. Nu sunt la cheremul tău tot timpul. Ne putem preface în faţa surorilor şi a celorlalţi străjeri, ca să nu te faci de ruşine, dar noi două ştim mai bine.

În ciuda cuvintelor batjocoritoare, Elayne intui afecţiune din partea ei. De fapt, ceva mai puternic. Dintr-odată, îşi simţi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Moartea ei ar fi îndurerat-o cumplit pe Birgitte – prin legătura avută ca străjer însă, în acel moment, prietenia o făcea să rămână.

— Sunt recunoscătoare că am două prietene ca voi, replică ea.

Birgitte rânji de parcă ar fi spus ceva prostesc.

Dar Aviendha se făcu roşie în obraji de furie şi privi zăpăcită spre Birgitte, făcând ochii mari, de parcă prezenţa străjerului era de vină pentru că se îmbujorase. Privi scurt oamenii care nu dispăruseră încă după primul deal, cam la un kilometru depărtare.

— Ar fi mai bine să aştepţi până se vor face nevăzuţi, zise ea, însă nu zăbovi prea mult. Odată ce vei începe destrămarea urzelii, firele vor deveni... alunecoase... după o vreme. A scăpa unul înainte de a ieşi din urzeală este ca şi când ai da drumul urzelii; şi atunci, va lua ce formă va vrea. Dar nici nu trebuie să te zoreşti. Fiecare fir trebuie scos atât cât se poate. Cu cât se va destrăma mai mult urzeala, cu atât mai uşor îţi va fi să le vezi pe celelalte. Trebuie să tragi mereu de firul pe care îl vezi cel mai uşor.

Zâmbindu-i cald, ea îşi apăsă degetele pe obrazul lui Elaynei.

— Te vei descurca dacă vei fi cu băgare de seamă.

Nu părea o treabă prea grea. Nu trebuia decât să fie cu băgare de seamă. Părea să dureze o veşnicie până când ultima femeie avea să dispară după deal. Femeia care închidea grupul era o aristocrată zveltă, încovoiată sub povara rochiilor. Soarele abia dacă îşi schimbase poziţia pe cer, deşi trecuseră ceasuri bune. Oare ce voise să spună mai exact Aviendha prin „alunecoase”? Nu găsea alte înţelesuri. Doar că va fi greu să tină firele, atâta tot.

Elayne descoperi imediat ce reluă încercările. „Alunecos” era ca atunci când ungeai un tipar viu cu unsoare. Scrâşni din dinţi doar încercând să ţină primul firul şi nici nu apucase încă să tragă de el. Răsuflă uşurată când firul de Aer începu să se zvârcolească în toate părţile, desprinzându-se în cele din urmă, deşi mai erau multe. Dacă firele deveneau mai „alunecoase”, nu era sigură că se va descurca. Aviendha privea cu atenţie, fără să scoată un cuvânt, cu toate că oferea mereu câte un zâmbet încurajator ori de câte ori Elayne avea nevoie. Elayne nu o vedea pe Birgitte – nu îndrăznea să-şi ia ochii de la lucrarea ei –, însă o simţea, îi simţea încrederea de nestrămutat, care o umplu şi pe ea.

Sudoarea i se prelinse pe faţă, pe spate şi pe burtă până când se simţi şi ea „alunecoasă”. O baie va fi mai mult decât bine-venită în seara aceea. Nu, nu-şi putea îngădui să se gândească la asta. Trebuia să se concentreze la fire, care deveneau din ce în ce mai greu de stăpânit, tremurând în mâinile ei de îndată ce le atingea, dar continuau să se desprindă şi, de fiecare dată când un fir începea să se zvârcolească, un altul părea să iasă din ghem, devenind vizibil acolo unde înainte fusese doar saidar. În ochii ei, poarta semăna cu sute de capete monstruoase şi diforme de pe fundul unui iaz, înconjurate de tentacule ce se zvârcoleau, fiecare dintre ele fiind acoperit cu fire dese de Putere ce creşteau, se zbăteau şi dispăreau doar pentru a fi înlocuite de altele noi. Acea parte a deschiderii ce putea fi observată se unduia pe margini, schimbându-şi mereu forma şi chiar mărimea. Picioarele începură să îi tremure, iar efortul îi slăbea vederea la fel de mult ca broboanele de sudoare. Nu ştia cât timp mai putea rezista. Se lupta, strângând din dinţi. Fir după fir. Fir după fir.

La o mie cinci sute de kilometri depărtare şi la mai puţin de şaptezeci de metri dincolo de poarta ce tremura, zeci de soldaţi cercetau clădirile albe ale fermei. Erau bărbaţi scunzi, cu arbalete, platoşe cafenii şi coifuri vopsite, ce semănau cu capetele unor insecte uriaşe. În urma lor venea o femeie îmbrăcată într-o rochie roşie cu fulgere argintii pe poale, purtând la încheietura mâinii o brăţară de care era legată printr-un lanţ argintiu o zgardă care înconjura gâtul unei femei îmbrăcate în cenuşiu, apoi o altă sul’dam cu damane a ei, pe urmă o altă pereche. Una dintre sul’dam arătă cu degetul spre poartă, iar strălucirea saidarului o învălui dintr-odată pe damane a ei.

— Lăsaţi-vă în jos! ţipă Elayne, căzând pe spate, ferindu-se de ochii celor din fermă.

Un fulger de un albastru argintiu ţâşni prin poartă cu un vuiet care făcu să îi ţiuie urechile, răsfirându-se cu sălbăticie în toate direcţiile. Părul i se făcu măciucă pe când pământul exploda oriunde lovea fulgerul. Praful şi pietricelele cădeau asupra ei ca o ploaie.

Auzul îi reveni brusc şi desluşi vocea unui bărbat ce răzbătea din partea cealaltă a deschiderii, răstită şi sacadată. Părul i se ridică pe ceafa auzind vocea şi vorbele pe care acesta le rostea.

— ...le vreau în viaţă, idioţilor!

Dintr-odată, unul dintre soldaţi sări pe pajişte, chiar în faţa ei. Săgeata trasă de Birgitte străpunse pumnul strâns imprimat pe platoşa lui din piele. Un al doilea soldat seanchan se împiedică de primul şi căzu, iar Aviendha îi înfipse pumnalul în gât, înainte ca oşteanul să apuce să se ridice. Săgeţile ţâşneau ca o ploaie din arcul lui Birgitte; cu o cizmă pe hăţurile cailor, afişa un rânjet nemilos în timp ce trăgea cu arcul. Tremurând, caii dădeau din capete şi se foiau de parcă ar fi vrut să se elibereze şi s-o ia la galop, dar Birgitte nu se clintea, doar trăgea cu săgeţile de cum le scotea din tolbă. Ţipetele de dincolo de poartă demonstrau că arcul ei argintiu îşi nimerea ţinta de fiecare dată, cu fiecare săgeată pe care o elibera. Replica veni repede ca un gând rău, sub forma unor dungi negre – săgeţi de arbalete. Totul se petrecea atât de repede. Aviendha căzu, iar sângele îi şiroi printre degetele cu care îşi ţinea braţul drept, însă uită imediat de rană şi începu să se târască pentru a apuca angrealul, cu o expresie hotărâtă întipărită pe faţă. Birgitte scoase un ţipăt; scăpă arcul din mână şi se prinse de coapsă, unde se înfipsese săgeata. Elayne simţea durerea ascuţită la fel de tare ca şi când ar fi fost ea rănită.

Cuprinsă de disperare, apucă un alt fir din locul unde stătea pe jumătate căzută pe spate. După ce îl smuci o dată, conştientiza cu groază, că nu îl mai ţinea. Oare firul se mişcase? Oare alunecase vreunul? Dacă era aşa, atunci nu îndrăznea să îi dea drumul. Firul tremura în mâna ei.

— În viaţă, am spus! tună vocea acelui seanchan. Cine omoară o femeie nu primeşte nicio parte din pradă!

Ploaia de săgeţi de arbalete încetă.

— Vrei să pui mâna pe mine? strigă Aviendha. Atunci, vino alături de mine!

Strălucirea saidarului o învălui brusc, slabă, chiar dacă folosea şi angrealul, şi mingi de foc prinseră viaţă în faţa porţii, ţâşnind prin ea una după cealaltă. Nu erau mingi mari, ci rafale ce explodau înapoi în Altara. Dar Aviendha gâfâia din cauza efortului, având faţa strălucitoare de la sudoare. Birgitte îşi recuperase arcul; cu sângele şiroind pe picior şi abia ţinându-se drept, cu săgeata pe jumătate trasă, căutându-şi ţinta, semăna leit cu eroina din legende.

Elayne încerca să îşi controleze respiraţia. Nu reuşea să îmbrăţişeze nici măcar o fărâmă de Putere, nu putea ajuta cu nimic.

— Trebuie să plecaţi, le spuse ea celor două.

Nu îi veni să creadă când îşi auzi propria voce, era rece ca gheaţa; ştia că tonul ar fi trebuit să fie unul tânguitor. Inima îi bătea nebuneşte, de parcă ar fi încercat să-i iasă prin piept.

— Nu ştiu cât voi mai putea rezista.

Se referea atât la urzeală, cât şi la un singur fir. Oare acesta începea să îi alunece?

— Fugiţi cât puteţi de tare. Ar trebui să fiţi în siguranţă după deal, însă încercaţi să ajungeţi şi mai departe. Plecaţi!

Birgitte mârâi în Limba Străveche, dar Elayne nu înţelese. Păreau nişte fraze pe care i-ar fi plăcut să le înveţe. Dacă i s-ar ivi vreodată ocazia.. Birgitte vorbi în continuare, de astă dată folosind cuvinte pe care Elayne le înţelese:

— Dacă dai drumul chestiei ăsteia nenorocite înainte să-ţi zic eu, să n-o aştepţi pe Nynaeve să te jupoaie de vie; am s-o fac chiar eu. Şi-apoi am s-o las şi pe ea. Taci şi rezistă! Aviendha, vino aici – în spatele chestiei ăsteia! –, poţi s-o susţii din spate? Vino aici şi urcă pe unul dintre nenorociţii ăştia de cai.

— Dacă văd unde să formez urzeala, răspunse Aviendha, ridicându-se anevoie în picioare.

Se împletici într-o parte, cât pe ce să cadă. Sângele îi şiroia dintr-o rană adâncă, scurgându-se pe mânecă.

— Cred că am să pot.

Se făcu nevăzută dincolo de poartă, iar mingile de foc continuară să zboare prin aer. Din partea cealaltă, puteai vedea prin poartă ceea ce părea a fi pâclă fierbinte ce atârna în aer. Dar nu puteai păşi prin poartă din partea aceea – nu fără a simţi o durere extremă –, iar când Aviendha reapăru, se împletici de-a binelea. Birgitte o ajută să încalce pe calul ei, însă cu spatele, ca să vezi!

Când Birgitte îi făcu un semn cu înverşunare, Elayne nu se osteni să clatine din cap. În primul rând, pentru că se temea de ce putea păţi dacă s-ar fi împotrivit.

— Nu sunt sigură că voi rezista dacă voi încerca să mă ridic în picioare.

De fapt, nu era sigură că se putea ridica în picioare; nu mai simţea oboseala; muşchii i se înmuiaseră.

— Călăriţi cât puteţi de repede. Voi încerca să rezist cât mai mult. Vă rog, plecaţi!

Murmurând câteva înjurături în Limba Străveche – trebuie să fi fost înjurături; nicio altă vorbă nu suna astfel! –, Birgitte îi trânti Aviendhei în mâini hăţurile cailor. Cât pe ce să cadă a doua oară, ea se apropie şchiopătând de Elayne şi se aplecă s-o apuce de umeri.

— Vei rezista, o îmbărbăta ea, având în voce aceeaşi convingere pe care o simţea Elayne. N-am cunoscut niciodată o regină a Andorului înaintea ta, însă am mai cunoscut regine ca tine. Cu o dârzenie de nestrămutat şi inimă de leu. Vei reuşi!

O ridică încet în picioare pe Elayne, fără să mai aştepte răspuns, iar faţa i se schimonosi. Fiecare durere din picior îşi găsea ecoul în mintea lui Elayne. Aceasta tremura pe când se chinuia să ţină urzeala, să ţină acel singur fir; fu mirată când se trezi în picioare. Şi în viaţă. Durerea din piciorul lui Birgitte îi rezona cu putere în străfundul minţii, încercă să nu se rezeme de Birgitte, dar picioarele slăbite nu o ascultau în totalitate, în timp ce se apropiau de cai, sprijinindu-se una de cealaltă, Elayne continua să privească peste umăr. Putea menţine o urzeală fără să se uite la ea – de obicei, reuşea să facă asta –, însă simţea nevoia să se asigure că ţinea, într-adevăr, firul acela, că el nu îi aluneca din mână. Poarta semăna în acel moment cu o urzeală cum nu mai văzuse niciodată, răsucindu-se cu sălbăticie şi înconjurată de nişte tentacule păroase.

Cu un geamăt, Birgitte mai mult o săltă în şa decât o ajută să încalece. Cu spatele, la fel ca pe Aviendha!

— Trebuie să vezi, îi explică ea, apropiindu-se şchiopătând de calul ei.

Ţinând hăţurile celor trei cai, se urcă anevoie în şa, fără a scoate un sunet, deşi Elayne îi simţea durerea agonizantă.

— Voi faceţi ce trebuie făcut şi lăsaţi mânatul cailor în seama mea.

Caii o luară la trap, nerăbdători să plece de acolo şi nu neapărat din cauza călcâielor pe care Birgitte le înfipsese în crupa armăsarului ei.

Elayne se ţinea de partea din faţă a şeii cu aceeaşi încăpăţânare cu care ţinea firul, saidarul însuşi. Calul care galopa o făcea să se clatine, iar ea abia reuşea să se ţină în şa. Aviendha se folosea de partea înaltă a şeii ca de un spătar, ca să stea dreaptă; îşi ţinea gura deschisă ca să tragă aer în piept, iar privirea îi părea fixă. Dar strălucirea o înconjura, iar acea ploaie de mingi de foc continua. Nu cu aceeaşi repeziciune ca înainte, adevărat. Unele nimereau departe de poartă ca nişte dâre de flăcări prin iarbă sau explodau pe pământul de dincolo, însă continuau să se formeze şi să zboare prin aer. Elayne îşi recapătă forţa, îşi impuse să-şi recapete forţa; dacă Aviendha putea continua chiar dacă era gata să cadă în nas, atunci putea şi ea.

Pe măsură ce galopau, poarta continua să se micşoreze, porţiunea de iarbă veştejită dintre ele şi deschidere crescând. Apoi pământul începu să se încline. Urcau dealul! Birgitte era din nou asemenea unei săgeţi arcuite, concentrată, luptându-se cu durerea agonizantă pe care o simţea în picior, îndemnând caii să galopeze şi mai tare. Nu trebuiau decât să ajungă pe coama dealului, să ajungă pe partea cealaltă.

Cu un suspin, Aviendha se lăsă moale pe coate, sărind în şa ca un sac dezlegat; lumina saidarului pâlpâi în jurul ei, apoi se stinse.

— Nu mai pot, zise ea gâfâind. Nu mai pot. Doar atât reuşi să rostească.

Soldaţii seanchan năvăliră pe pajişte aproape de îndată ce grindina de foc încetă.

— Nu-i nimic, îngăimă Elayne.

Gâtlejul îi era uscat; toată umezeala dinlăuntrul ei ieşise prin piele şi îi înmuia hainele.

— Este obositor când foloseşti un angreal. Te-ai descurcat bine. Nu ne pot prinde.

În ciuda ei, o sul’dam îşi făcu apariţia pe pajiştea de jos; chiar dacă se aflau la un kilometru depărtare, n-aveai cum să le confunzi pe cele două femei. Soarele, care ajunsese jos, la apus, încă făcea să strălucească adamul care le lega. O altă pereche li se alătură, apoi a treia şi a patra. A cincea.

— Culmea! strigă veselă Birgitte. Am reuşit! în seara asta bem şi ne veselim!

Jos, pe pajişte, o sul’dam arătă cu degetul, iar timpul părea să curgă mai încet pentru Elayne. Strălucirea Puterii Supreme se aprinse în jurul damanei femeii. Elayne vedea cum se forma urzeala. Ştia ce era. Şi n-avea cum să o oprească.

— Mai repede! strigă ea.

Scutul o lovi. Ar fi trebuit să fie suficient de puternică pentru el – ar fi trebuit să fie! –, însă fiind epuizată, abia agăţându-se de saidar, scutul se interpuse între ea şi Izvor. Jos, pe pajişte, urzeala ce fusese cândva o poartă se destramă. Sleită de puteri, arătând de parcă ar fi fost incapabilă să se mişte, Aviendha se aruncă spre Elayne, trăgându-le pe amândouă jos din şa. Elayne abia avu timp să vadă panta dealului care se întindea la picioarele ei înainte să cadă.

Aerul deveni alb, înceţoşându-i privirea. Auzi un sunet – ştia că era un sunet, un bubuit puternic –, dar părea înfundat. O lovise ceva, era ca şi când s-ar fi prăbuşit de pe acoperişul unui turn şi aterizase pe caldarâm.

Când deschise ochii, văzu cerul, însă acesta era cam ciudat, părea înceţoşat. Pentru o clipă nu reuşi să se clintească, iar când o făcu, icni. O durea tot corpul. Oh, Lumină, ce durere! îşi duse încet o mână la faţă; îşi văzu degetele roşii. Era sânge. Celelalte. Trebuia să le ajute pe celelalte. O simţea pe Birgitte, simţea durerea care era la fel de mare ca a ei, dar măcar Birgitte era în viaţă. Hotărâtă şi furioasă, pare-se; nu putea fi rănită prea grav. Aviendha.

Gemând, Elayne se rostogoli pe burtă, apoi se ridică în patru labe. Era ameţită şi simţea o durere ascuţită în partea laterală, îşi aminti vag că era periculos să te mişti dacă aveai o coastă ruptă, însă acest gând era la fel de înceţoşat ca şi coasta dealului, îi era greu şi să gândească. Totuşi, clipitul părea să-i limpezească vederea. Oarecum. Se afla aproape la poalele dealului! O dâră de fum se ridica de pe pajiştea de jos. Nu mai avea deloc importanţă în acel moment.

La vreo douăzeci de metri mai sus, pe pantă, Aviendha stătea şi ea aplecată pe genunchi. Fu cât pe ce să se rostogolească atunci când ridică o mână ca să-şi şteargă sângele ce i se prelingea pe faţă. Căuta din priviri, neliniştită. Când o zări pe Elayne, încremeni, zgâindu-se la ea. Elayne arăta rău. Cu siguranţă, nu mai rău decât Aviendha; jumătate din fustă îi era ruptă, corsajul îi era aproape desprins, iar acolo unde i se vedea pielea, aceasta părea murdară de sânge.

Elayne se târî până la ea. I se părea mai uşor aşa decât să încerce să se ridice în picioare şi să păşească. Ajunsă lângă ea, Aviendha răsuflă uşurată.

— Eşti bine, zise ea, atingându-i obrazul cu degetele pline de sânge. Mi-a fost atât de teamă. Atât de teamă.

Elayne clipi mirată. După câte vedea, părea a fi în aceeaşi stare jalnică precum Aviendha. Fusta îi rămăsese întreagă, însă corsajul i se desprinsese şi părea să sângereze din zeci de răni. Pe urmă îşi dădu seama. Nu fusese arsă, cum ar zice trolocii, sau ucisă mai exact. Se cutremură la acest gând.

— Amândouă suntem bine, rosti ea cu blândeţe.

Mai încolo, într-o parte, Birgitte îşi ştergea pumnalul de coama juganului Aviendhei, apoi se îndepărtă de calul nemişcat. Braţul drept îi atârna, haina îi dispăruse, la fel, una dintre cizme, iar restul veşmintelor îi erau sfâşiate; era la fel de plină de sânge pe corp şi pe haine ca ele. Săgeata care îi era înfiptă în coapsă părea a fi cea mai gravă dintre răni, dar şi celelalte făceau cât o rană gravă.

— Şi-a rupt spinarea, zise ea, arătând spre calul de la picioarele ei. Al meu n-a păţit nimic, cred, însă ultima oară când l-am văzut gonea de mânca pământul. Întotdeauna mi-am zis că e făcută pentru viteză. Leoaica...

Ridică din umeri, tremurând.

— Elayne, Leoaica era deja moartă când am găsit-o. Îmi pare rău.

— Suntem în viaţă, spuse Elayne cu fermitate, asta contează.

Avea să plângă după Leoaică mai târziu. Fumul de pe coama dealului nu era gros, însă se întindea pe o suprafaţă mare.

— Vreau doar să văd ce am făcut.

Cele trei se agăţară una de cealaltă ca să se ridice în picioare şi urcară cu greu panta, gâfâind şi gemând. Până şi Aviendha. Arătau de parcă fuseseră la un pas de moarte – Elayne bănuia că aşa şi fusese – şi de parcă se târâseră printr-un abator. Aviendha ţinea încă angrealul strâns în pumn, dar chiar dacă ea sau Elayne ar fi deţinut mai mult decât înzestrarea de tămăduire, niciuna dintre ele nu ar fi putut îmbrăţişa Izvorul, darămite să mai conducă Puterea. Când ajunseră pe coama dealului, rămaseră rezemate una de cealaltă şi priviră dezastrul.

Marginile pajiştii ardeau, iar porţiunea din interior era înnegrită, fumega şi dispăruseră până şi pietrele. Jumătate dintre copacii de pe pantele dimprejur erau rupţi sau înclinaţi. Şoimii începeau să dea târcoale, plutind pe aerul fierbinte degajat de foc; şoimii vânau adesea astfel, căutând animale mici care ieşeau la iveală, fugind din calea flăcărilor. Nu era nici ţipenie de seanchan. Elayne şi-ar fi dorit să vadă trupuri ca să aibă siguranţa că muriseră cu toţii, îndeosebi toate sul’dam. Când privi în jos, către pământul ce ardea şi fumega, se bucură deodată că nu exista nicio urmă. Avuseseră parte de o moarte groaznică.

„Lumina să aibă milă de sufletele lor, reflectă ea. De toate sufletele lor”.

— Eh, zise ea cu voce tare, nu m-am ridicat la nivelul tău Aviendha, însă cred că totul s-a terminat cu bine, având în vedere situaţia. Mă voi strădui să mă descurc cum trebuie data viitoare.

Aviendha se uită pieziş la ea. Avea o tăietură pe obraz, o alta pe frunte şi o rană deschisă pe creştet.

— Te-ai descurcat mult mai bine decât mine, pentru cea dintâi încercare. Prima oară, am primit un nod simplu legat într-un fir de Vânt. Am încercat de cincizeci de ori să-l destram şi asta fără niciun bubuit de tunet sau vreo explozie care să-mi facă urechile să ţiuie.

— Cred că ar fi trebuit să încep cu ceva mai simplu, spuse Elayne. Am obiceiul să mă arunc cu capul înainte.

Cu capul înainte? Se avântase fără să vadă dacă exista apă! Încercă să-şi înăbuşe chicotitul şi în acel moment simţi o durere ascuţită în partea laterală. Prin urmare, în loc să chicotească, gemu strângând din dinţi. Crezu că pierduse câţiva.

— Măcar am găsit o armă nouă. N-ar trebui să fiu bucuroasă, dar sunt, de vreme ce seanchanii au plecat.

— Nu înţelegi, Elayne, replică Aviendha arătând spre mijlocul pajiştii, unde fusese poarta. O fi fost doar o străfulgerare de lumină, sau chiar mai puţin. N-ai de unde şti până nu se întâmplă. Oare merită să rişti pentru o străfulgerare de lumină să arzi tu şi alte femei care se află la o distanţă de şaptezeci de metri sau mai mult de tine?

Elayne se holba la ea. Rămăsese, ştiind toate astea? Una era să-ţi rişti viaţa şi alta să rişti să-ţi pierzi abilitatea de a conduce Puterea...

— Vreau ca noi două să fim surori-dintâi, Aviendha. De îndată ce le vom găsi pe înţelepte.

Nu ştiau cum aveau să se descurce în privinţa lui Rand. Însăşi ideea de a se mărita amândouă cu el – şi Min pe deasupra! – era mai mult decât ridicolă, însă de treaba asta era sigură.

— Nu e nevoie să ştiu mai multe despre tine. Vreau să fiu sora ta, zise ea şi sărută cu blândeţe obrazul mânjit de sânge al Aviendhei.

Mai devreme, i se păruse că Aviendha se înroşise la faţă ca racul. Nici măcar amanţii aiel nu se sărutau în văzul lumii. Apusurile incandescente păleau în comparaţie cu faţa Aviendhei.

— Şi eu te vreau ca soră, murmură ea.

Înghiţind cu noduri şi uitându-se la Birgitte, care se prefăcea că nu le băga în seamă, se aplecă şi îşi lipi repede buzele de obrazul lui Elayne. Aceasta o iubea mult atât pentru gest, cât şi pentru restul.

Birgitte privea dincolo de ele, peste umăr. Poate că nu se prefăcuse totuşi, deoarece deodată spuse:

— Vine cineva. Sunt Lan şi Nynaeve, dacă nu mă înşel. Ele se întoarseră cu greu, legănându-se, împleticindu-se şi gemând. Era de-a dreptul ridicol; eroii din legende nu erau niciodată răniţi atât de grav, încât abia să se mai ţină pe picioare. La orizont, spre miazănoapte, doi călăreţi se iviră pentru o clipă printre copaci. Pentru o clipă, dar suficient cât să se discearnă un bărbat înalt pe un cal înalt ce galopa de mânca pământul şi o femeie pe un animal mai scund care galopa la fel de rapid. Cu mare grijă, cele trei se aşezară ca să aştepte, încă un lucru pe care eroii din legende nu îl făceau, îşi zise Elayne oftând. Nădăjduia să fie acea regină de care mama ei să fi fost mândră, însă era limpede că eroină nu avea să fie vreodată.

★

Chulein mişcă uşor hăţurile, iar Segani se înclină uşor, pe o aripă striată. Era un raken bine pregătit, rapid şi agil, preferatul ei, deşi trebuia să îl împartă. Mereu existau mai mulţi morafrakeni decât rakeni; era o realitate. Jos, în fermă, mingile de foc săreau parcă din neant, împrăştiindu-se în toate direcţiile, încercă să nu le dea atenţie; treaba ei era să supravegheze împrejurimile fermei pentru eventuale primejdii. Bine măcar că fumul nu se mai ridica din livada de măslini, unde muriseră Tauan şi Macu.

Aflându-se la şapte sute de metri deasupra pământului, vedea până departe. Toţi ceilalţi rakeni plecaseră să cerceteze împrejurimile; fiecare femeie care fugea era însemnată şi verificată ca nu cumva ea să fi fost cea care stârnise tot haosul acela, deşi, la drept vorbind, orice locuitor al acestor ţinuturi ce vedea un raken pe cer ar fi rupt-o la fugă. Chulein nu avea altceva de făcut decât să fie atentă la o eventuală primejdie. Îşi dorea să nu fi simţit mâncărimea dintre omoplaţi; asta însemna că se apropia primejdia. Zborul lui Segani nu stârnea un curent prea puternic la viteza aceea, cu toate acestea, ea îşi strânse mai tare sub bărbie cordonul glugii din pânză cerată, verifică atentă curelele din piele cu care era legată de şa, îşi ajustă ochelarii din cristal şi îşi trase mai bine mănuşile pe mâini.

Peste o sută de „Pumni ai Cerului” se aflau deja la sol şi, mai important, şase sul’dam cu damane, precum şi alte zeci care cărau tolbe pline cu adam. În al doilea zbor trebuiau să se ridice de pe dealurile dinspre miazăzi cu întăriri. Ar fi fost mai bine dacă ar fi fost mai multe în timpul primului atac, dar Hailene aveau prea puţini toraken. Circulau zvonuri cum că mulţi primiseră sarcina de a o aduce pe Înalta Doamnă Suroth şi întreg alaiul ei de la Amadicia. Nu era bine să pui gând rău celor de viţă nobilă, însă ea şi-ar fi dorit să fi fost trimişi mai mulţi toraken în Ebou Dar. Niciun moratraken nu avea o părere bună despre uriaşii şi dizgraţioşii toraken, buni doar pentru a căra poveri, dar ar fi putut trimite mai mulţi „Pumni ai Cerului” la sol, mai multe sul’dam.

— Se zice că ar fi sute de marathdamane acolo jos, zise Eliya cu voce tare în spatele ei. Când te aflai sus, pe cer, trebuia să vorbeşti tare ca să acoperi şuieratul vântului. Ştii ce-am să fac cu partea mea de aur? Am să cumpăr un han. Ebou Dar pare a fi un loc plăcut, din ce-am văzut. Poate am să-mi găsesc şi un soţ. Voi avea copii. Ce zici?

Chulein rânji în spatele eşarfei. Fiecare zburător zicea că îşi va cumpăra un han sau o tavernă, uneori chiar o fermă, cu toate astea, cine părăsea cerul? Îl bătu uşor pe Segani pe gâtul lung şi tăbăcit. Fiecare femeie zburătoare – trei din patru erau femei – vorbea despre soţ şi copii, însă copiii însemnau şi sfârşitul zborului. Multe femei renunţau a mai fi „Pumni ai Cerului” într-o lună, apoi părăseau cerul într-o jumătate de an.

— Cred c-ar trebui să fii cu ochii-n patru, replică ea.

Nu strica totuşi puţină pălăvrăgeală. Cel mult putea zări un copil mişcându-se prin livada de măslini de jos, dar cu greu putea să apară ceva care să fie o ameninţare pentru „Pumnii Cerului”. Şi cele mai uşoare armuri ale soldaţilor erau la fel de tari ca ale Gărzilor Morţii; se spunea că unele erau chiar mai tari.

— O să-mi cumpăr cu partea mea o damane şi am să angajez o sul’dam.

Dacă jos s-ar fi aflat cel puţin jumătate din acele marathdamane despre care se zvonea, atunci cu partea ei va putea cumpăra două damane. Trei!

— O damane dresată să facă Lumini pe Cer, cu ajutorul Puterii Supreme. Când voi părăsi cerul, voi fi la fel de bogată ca unul de viţă nobilă.

Acolo jos aveau ceva ce se numea „artificii” – ea îi văzuse pe nişte inşi încercând în zadar să le stârnească interesul celor de viţă nobilă din Tanchico în privinţa artificiilor –, dar cine ar privi un lucru atât de jalnic comparativ cu Luminile pe Cer. Inşii aceia fuseseră legaţi fedeleş şi aruncaţi pe marginea unui drum în afara oraşului.

— Ferma! strigă Eliya.

Brusc, ceva îl izbi pe Segani cu mai multă forţă decât cea mai violentă furtună pe care o simţise vreodată Chulein, făcându-l să se rostogolească în aer.

Rakenul se prăvălea, scoţând un ţipăt înfiorător, şi se învârtea cu atâta repeziciune, încât Chulein fu ţintuită de curelele de siguranţă, îşi ţinu mâinile pe coapse şi trase de hăţuri, însă nimic. Segani trebuia să se redreseze singur, iar dacă ar fi smucit hăţurile, l-ar fi împiedicat să facă asta. Cădeau, învârtindu-se ca o roată a norocului. Moratrakenii erau învăţaţi să nu se uite în jos atunci când cădea un raken, indiferent de motiv, dar ea nu se putea abţine să nu calculeze înălţimea cu fiecare rostogolire care o aducea mai aproape de pământ. Şase sute de metri. Patru sute. Trei. Două. Lumina să-i lumineze sufletul şi mila nesfârşită a Creatorului s-o ferească de...

Cu o lovitură din aripile lui mari, ce o făcu să se clatine într-o parte şi să scrâşnească din dinţi, Segani se redresă, măturând cu penele vârful copacilor în timp ce coborau lin. Cu un calm dobândit de-a lungul unei pregătiri intense, ea îi verifică aripile. Nimic, însă va pune un der’moratraken să-l cerceteze mai atent. Orice lucru mărunt care ei ar putea să-i scape va fi descoperit, cu siguranţă, de dresor.

— Se pare c-am scăpat încă o dată de Doamna Umbrelor, Eliya.

Întorcându-se ca să arunce o privire peste umăr, tăcu. O curea de siguranţă se desprinsese de şaua din spatele ei, care acum era goală. Orice zburător ştia că Doamna aştepta la capătul unei căderi de la înălţime, dar faptul că ştia nu îl ajuta să vadă mai bine.

Rostind o rugăciune scurtă pentru moartă, ea se întoarse hotărâtă la datorie şi îl îndemnă pe Segani să îşi reia zborul. Urcă încet, în spirală, în caz că exista vreo rană ascunsă, apoi mai repede atunci când i se păru că era în siguranţă. Poate puţin prea repede ca să fi fost în siguranţă. Fumul ce se ridica de după dealul denivelat din faţă o făcu să se încrunte, însă ceea ce văzu când ajunse sus făcu gura să i se usuce. Mâinile îi încremeniră pe hăţuri, iar Segani continuă să urce cu bătăi puternice de aripi.

Ferma... dispăruse. Mai rămăseseră doar fundaţiile clădirilor albe, iar construcţiile mari clădite pe panta dealului se prăbuşiseră, transformându-se în moloz. Nu mai rămăsese nimic. Totul era negru şi ars. Focul pârjolea arbuştii de pe povârnişuri, limbile sale măturând livezile de măslini şi pădurea, în spaţiile dintre dealuri. Dincolo, se aflau copacii rupţi, pe o întindere de şaptezeci de metri sau mai mult, toţi căzuţi în direcţia opusă fermei. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Cu siguranţă, nu mai rămăsese nimeni în viaţă. Nimic nu ar fi putut supravieţui acelui iad, sau ce-o fi fost.

Îşi reveni repede şi îl întoarse pe Segani spre miazăzi. În depărtare, zări to rakeni, fiecare încărcat cu zeci de „Pumni ai Cerului”. Erau „Pumni ai Cerului” şi sul’dam care soseau prea târziu. Începu să-şi formuleze raportul în minte; desigur, nu mai exista altcineva care să facă unul. Toată lumea spunea că tărâmul acela era plin de marathdamane care aşteptau să li se pună zgarda, dar din cauza noii arme, aceste femei care îşi spuneau aes sedai erau un adevărat pericol. Trebuia făcut ceva în privinţa lor, ceva decisiv. Poate că, fiind în drum spre Ebou Dar, Înalta Doamnă Suroth se va gândi şi ea la asta.

CAPITOLUL 7 • Ţarcul de capre

Niciun nor nu se zărea pe cerul de deasupra ţării Ghealdan, iar dealurile împădurite erau înfierbântate de dogoarea soarelui de dimineaţă. Chiar dacă nu era încă miezul zilei, aerul era înăbuşitor. Pinii şi ferigile se îngălbeneau din cauza secetei, ca şi acei copaci ce-i păreau lui Perrin a fi brazi. Nu sufla nici cea mai mică adiere de vânt. Broboanele de sudoare îi şiroiau pe faţă, ascunzându-i-se în barba scurtă. Părul cârlionţat i se lipea de cap. I se păru că aude un tunet undeva, spre apus, însă încetase de mult să mai creadă că va mai ploua vreodată. Era cel mai bine să se descurce cu ce are, nu să viseze cu ochii deschişi.

Din locul în care se afla, pe creasta cu copaci răzleţi, cerceta oraşul Bethal înconjurat de ziduri printr-un ochean din alamă. Chiar şi ochii lui aveau nevoie de puţin ajutor ca să vadă până la distanţa aceea. Era un oraş măricel, cu clădiri ce aveau acoperişuri din ardezie şi cu câteva construcţii înalte din piatră, probabil palatele micilor nobili sau casele negustorilor înstăriţi. Nu reuşi să discearnă steagul stacojiu ce atârna fără vlagă în vârful celui mai înalt turn al palatului cel mare, singurul steag la vedere, dar ştia cui îi aparţinea. Lui Alliandre Maritha Kigarin, Regina Ghealdanului, ce se afla departe de capitala Jehannah.

Porţile oraşului erau deschise, fiind păzite fiecare de douăzeci de gărzi. Cu toate acestea, nimeni nu ieşea pe ele, iar drumurile pe care le vedea erau aproape pustii. Un singur călăreţ se apropia în galop de Bethal dinspre miazănoapte. Soldaţii se agitau, unii îşi mişcau suliţele sau arcurile la vederea călăreţului ca şi cum acesta ar fi fluturat o sabie plină de sânge. Mai mulţi soldaţi care erau de gardă se îngrămădiseră pe metereze sau mărşăluiau pe zidurile dintre acestea. Se zăreau multe săgeţi pregătite în arcurile ridicate. Se simţea multă teamă.

O furtună măturase această parte din Ghealdan. Şi încă o făcea. Bandele Profetului creau haos, tâlharii profitau, iar Mantiile Albe ce făceau incursiuni dincolo de graniţa Amadiciei puteau ataca fără dificultate chiar şi acolo. Cele câteva dâre de fum dinspre miazăzi erau semnul că acolo ardeau câteva ferme, lucrarea Mantiilor Albe sau a Profetului. Tâlharii arareori îşi băteau capul să dea foc, iar ceilalţi doi lăsau prea puţin în urma lor. Ca lucrurile să fie şi mai confuze, prin fiecare sat prin care trecuse în ultimele zile circulau zvonuri cum că Amador căzuse în mâinile Profetului sau ale tarabonezilor, ori ale surorilor aes sedai, depinde cine spunea povestea. Se zvonea că Pedron Niall ar fi murit în luptă, apărând oraşul.

Una peste alta, erau suficiente motive ca o regină să-şi facă griji pentru siguranţa ei. Însă soldaţii s-ar fi putut afla acolo şi din cauza lui. În ciuda eforturilor lui, trecerea sa prin sud nu rămăsese neobservată.

Îşi mângâia barba, îngândurat. Păcat că lupii de pe dealurile înconjurătoare nu îi puteau spune nimic, pentru că nu le păsa de oameni decât atunci când aceştia îi vânau. De la Fântânile din Dumai încoace, nu se mai simţea îndreptăţit să le ceară ceva decât dacă n-avea încotro. Poate-ar fi mai bine dacă s-ar duce acolo singur, însoţit doar de câţiva bărbaţi din Ţinutul celor Două Râuri.

Adeseori se gândise că Faile îi putea citi gândurile, de obicei când îşi dorea el mai puţin, şi chiar în acel moment ea îi demonstra asta, dând pinteni iepei sale negre ca smoala, Rândunica, şi venind lângă calul lui fumuriu. Rochia ei de călărie strânsă pe corp era la fel de neagră ca iapa, cu toate acestea, părea să suporte căldura mai bine decât el. Femeia mirosea slab a săpun de ierburi şi a transpiraţie curată, a ea însăşi. A hotărâre. În ochii migdalaţi i se citea hotărârea, iar nasul ascuţit o făcea să semene cu un şoim.

— N-aş vrea să văd găuri în haina asta albastră elegantă, soţule, zise ea cu blândeţe, ca să audă doar el, fiindcă inşii ăia par gata să tragă într-un grup de străini înainte să-i întrebe cine sunt. Şi-apoi, cum vei ajunge la Alliandre fără afle toţi cine eşti? Trebuie să faci asta în taină, nu uita.

Nu spuse că ea ar trebui să meargă, că gărzile de la porţi ar lua-o drept o femeie care fugea din calea primejdiei, că ar putea ajunge la Regină folosindu-se de numele mamei sale fără să stârnească prea multă vâlvă, însă nici nu fu nevoie. Auzise deja toate acestea de la ea şi chiar mai multe încă din noaptea în care intraseră în Ghealdan. Perrin se afla acolo pe de o parte datorită răvaşului pe care Alliandre i-l trimisese lui Rand, în care îi oferea... Sprijin? Alianţă? Oricum, suverana îşi dorise ca totul să se petreacă în mare taină.

Perrin se îndoia că Aram, care şedea pe cenuşiul lui cu picioare lungi la câţiva paşi în spate, auzise vreun cuvânt rostit de Faile, dar înainte ca ea să termine de vorbit, Berelain veni în partea cealaltă, călare pe iapa albă. Broboane de sudoare îi străluceau pe obraji. Şi ea mirosea a hotărâre. Mirosul răzbătea printr-un nor de parfum de trandafiri. Cel puţin aşa i se părea, un nor. Spre mirarea lui, rochia ei verde de călărie nu lăsa la vedere mai multă piele decât era nevoie.

Cele două însoţitoare ale lui Berelain rămăseseră în spate, deşi Annoura, sfetnica aes sedai, îl studia cu o faţă inexpresivă de sub cosiţele subţiri împletite cu mărgele ce îi ajungeau până la umăr. Nu pe el şi pe cele două femei de lângă el; pe el în mod special. Nicio broboană de sudoare. Şi-ar fi dorit să fi fost suficient de aproape ca să simtă mirosul surorii Cenuşii cu nasul coroiat; spre deosebire de cealaltă aes sedai, ea nu făgăduise nimănui nimic. Dacă făgăduinţele acelea aveau vreo valoare. Seniorul căpitan Gallenne, comandantul Gărzilor înaripate ale lui Berelain, părea şi el preocupat să cerceteze oraşul Bethal, cu ajutorul unui ochean, jucându-se cu hăţurile într-un mod care însemna – Perrin învăţase deja asta – că era cufundat în calcule. Probabil se gândea cum să cucerească oraşul cu forţa; Gallenne lua întotdeauna în considerare prima posibilitate, care era şi cea mai neinspirată.

— Cred în continuare că eu ar trebui să îi vorbesc reginei Alliandre, spuse Berelain.

Perrin auzise şi aceste cuvinte în fiecare zi.

— Doar de-asta am venit, la urma urmei.

Acesta era unul dintre motive.

— Annourei i se va acorda audientă pe loc şi mă va lua cu ea înăuntru în faţa suveranei Alliandre.

O a doua minune, în vocea ei nu se simţea nici urmă de flirt. Părea să-i acorde lui Gallenne la fel de multă atenţie ca mănuşilor ei roşii din piele, pe care le netezea.

Care să fie? Problema era că el nu voia să o aleagă pe niciuna din ele.

Sezonid, a doua aes sedai care venise pe creastă, stătea lângă murgul ei, puţin mai încolo, lângă un abanos înalt, uscat de secetă, şi nu se uita înspre Bethal, ci la cer. Cele două înţelepte aveau ochi deschişi la culoare, iar chipurile lor contrastau puternic cu al ei: ele aveau feţe tuciurii, ea, tenul palid, ele aveau părut bălai, ea, părul negru, ele erau înalte, ea, scundă, ca să nu mai pomenim de fustele lor negre şi bluzele albe ce contrastau cu rochia ei albastră din lână fină. Coliere şi brăţări din aur, argint şi fildeş le împodobeau pe Edarra şi pe Nevarin, în vreme ce Sezonid purta doar inelul cu Marele Şarpe. Feţele lor erau tinere comparativ cu faţa ei fără vârstă. Dar înţeleptele dădeau dovadă de aceeaşi stăpânire de sine precum sora Verde. Şi ele priveau cu atenţie cerul.

— Vedeţi ceva? le întrebă Perrin, amânând luarea unei hotărâri.

— Vedem cerul, Perrin Aybara, răspunse calm Edarra, bijuteriile ei zornăind încet când îşi potrivi şalul răsfrânt peste umăr.

Căldura părea să le atingă pe femeile aiel la fel de puţin ca pe surorile aes sedai.

— Dacă vom vedea şi altceva, îţi vom spune.

Spera că îi vor spune. Credea că îi vor spune. Cel puţin dacă era vorba de un lucru pe care se gândeau că-l văd şi Grady şi Neald. Deoarece cei doi asha’mani nu i-ar fi ascuns nimic. Şi-ar fi dorit ca ei să se fi aflat acolo, nu în tabără.

În urmă cu mai bine de o jumătate de săptămână, un fir de Putere Supremă ce străbătuse cerul le agitase destul de mult pe surorile aes sedai şi pe înţelepte. Pe lângă Grady şi Neald. Prezenţa lor le agitase încă şi mai tare, aducându-le aproape în pragul panicii, dacă aes sedai erau capabile de aşa ceva. Asha’manii, surorile aes sedai şi înţeleptele, toţi susţinuseră că mai simţeau urma vagă a Puterii pe cer mult timp după ce acel fir dispăruse, însă niciunul nu ştia ce însemna acesta. Neald spusese că îl ducea cu gândul la vânt, deşi nu putea spune de ce. Niciunul nu voia să exprime mai mult decât o părere, cu toate acestea, dacă jumătatea bărbătească şi cea femeiască a Puterii erau vizibile, atunci trebuie să fi fost lucrarea Rătăciţilor, una de mare amploare. De-atunci, Perrin stătuse multe nopţi treaz, întrebându-se ce puneau la cale.

El privi spre cer, fără să vrea. Nu văzu nimic, fireşte, decât doi porumbei. Dintr-odată, un şoim ţâşni dinaintea ochilor lui şi unul dintre porumbei dispăru într-o mare de pene. Celălalt o luă spre Bethal, bătând frenetic din aripi.

— Ai luat o hotărâre, Perrin Aybara? îl întrebă Nevarin, puţin cam aspru.

Înţeleapta cu ochii verzi părea chiar mai tânără decât Edarra, poate de aceeaşi vârstă cu el, dar nu avea seninătatea femeii cu ochi albaştri. Şalul îi căzu de pe umeri când îşi puse mâinile în şolduri, iar el mai că se aşteptă să îl ameninţe cu degetul. Sau cu pumnul. Îi amintea de Nynaeve, cu toate că nu semănau deloc. Pe lângă Nevarin, Nynaeve ar fi părut durdulie.

— La ce foloseşte sfatul nostru dacă nu-i dai ascultare? vru ea să ştie. La ce foloseşte?

Faile şi Berelain se îndreptară în şei, amândouă foarte mândre, amândouă mirosind a aşteptare şi a nesiguranţă în acelaşi timp. Şi a iritare, pentru că erau nesigure; niciuneia nu-i plăcea câtuşi de puţin ce se întâmpla. Sezonid era prea departe ca să îi simtă mirosul, însă buzele ei ţuguiate îi dezvăluiau prea bine dispoziţia. Porunca Edarrei de a vorbi doar atunci când era întrebată o înfuria la culme. În definitiv, ea nu-şi dorea decât ca el să accepte sfatul înţeleptelor; îl privea insistent, ca şi când intensitatea din ochii ei l-ar fi călăuzit în direcţia în care îi cereau să meargă. Adevărul era că Perrin voia s-o aleagă pe ea, dar şovăia. Oare cât de puternic era jurământul pe care ea i-l făcuse lui Rand? Mai puternic decât ar fi crezut, din câte îşi dăduse seama până atunci, şi totuşi, cât de mare încredere putea avea într-o aes sedai? Sosirea celor doi străjeri ai lui Sezonid îi mai dădu un răgaz de câteva minute.

Aceştia călăreau împreună, cu toate că plecaseră în direcţii diferite, mânându-şi caii în spatele copacilor, de-a lungul crestei, astfel încât să nu fie zăriţi din oraş. Furen era tairen, aproape la fel de tuciuriu ca solul fertil, cu şuviţe argintii în părul negru şi inelat, în vreme ce Teryl, un murandian, era cu douăzeci de ani mai tânăr şi avea părut roşcat-închis, mustăţi răsucite şi ochi mai albaştri decât ai Edarrei. Oricum, cei doi păreau plămădiţi din acelaşi lut: înalţi, zvelţi şi duri. Aceştia descălecară cu lejeritate, mantiile schimbându-şi culorile şi dispărând într-un mod ameţitor, şi îi dădură raportul lui Sezonid, ignorându-le în mod voit pe înţelepte. Şi pe Perrin.

— E mai rău decât la miazănoapte, zise Furen dezgustat.

Câteva broboane de sudoare i se adunaseră pe frunte, însă niciunul dintre bărbaţi nu părea deranjat de dogoare.

— Nobilii locului stau închişi în conacele lor sau în oraş, iar soldaţii Reginei au rămas între zidurile oraşului. Au lăsat împrejurimile pe mâinile Profetului şi ale tâlharilor, deşi abia dacă vezi vreunul prin părţile astea. Oamenii Profetului sunt peste tot. Cred că Alliandre va fi bucuroasă când te va vedea.

— O gloată! pufni Teryl, lovindu-şi palma cu hăţurile. N-am văzut niciodată mai mult de cincisprezece sau douăzeci într-un loc, înarmaţi mai ales cu furci şi suliţe pentru mistreţi. Erau îmbrăcaţi în zdrenţe, precum cerşetorii. Sigur ar fi speriat nişte fermieri, dar de la seniori te-ai aştepta să-i prindă şi să-i spânzure cu grămada. Regina îţi va săruta mâna când va vedea o soră.

Sezonid vru să spună ceva, apoi îşi ridică privirea la Edarra, care încuviinţă. Faptul că trebuia să ceară permisiune să vorbească o făcu pe sora Verde să strângă şi mai tare din buze. Vocea ei fu însă dulce ca mierea.

— Nu mai există niciun motiv să-ţi amâni decizia, Seniore Aybara.

Ea pronunţă apăsat titlul, ştiind exact cât de îndreptăţit era să-l aibă.

— Soţia ta s-o fi trăgând dintr-o mare Casă, iar Berelain o fi conducătoare, dar Casele saldaeane nu prea au mare importanţă aici, iar Mayene este cea mai mică dintre naţiuni. O aes sedai ca sol va însemna că Turnul Alb te susţine, în ochii lui Alliandre.

Amintindu-şi, poate, că Annoura era la fel de potrivită, se grăbi să adauge:

— Şi-apoi, am mai fost în Ghealdan şi numele meu este cunoscut. Alliandre nu numai că mă va primi de îndată, însă va asculta şi ce am de spus.

— Nevarin şi cu mine o vom însoţi, zise Edarra.

— Vrem să ne asigurăm că nu va spune mai mult decât trebuie, adăugă Nevarin.

Sezonid scrâşni din dinţi, tare pentru urechile lui Perrin, şi începu să îşi netezească fustele despicate, având grijă să ţină ochii plecaţi. Annoura scoase un sunet ce semăna aproape cu un mârâit, apoi îşi întoarse capul, ca să nu i se vadă faţa; ea se ţinea departe de înţelepte şi nu îi plăcea să le vadă pe celelalte surori în compania lor.

Lui Perrin îi veni să ofteze. Dacă o trimitea pe sora Verde, ar putea ajunge înfipt în ţeapă, dar înţeleptele aveau şi mai puţină încredere în aes sedai decât el şi le ţineau pe Sezonid şi pe Masuri din scurt. În ultima vreme, circulau poveşti despre aieli prin sate. Niciunul dintre săteni nu văzuse vreodată un aiel, însă zvonurile despre aielii care îl urmau pe Dragonul Renăscut pluteau în aer. Jumătate dintre locuitorii Ghealdanului erau convinşi că existau aieli la o zi sau două depărtare şi fiecare poveste era mai ciudată şi mai înspăimântătoare decât cea dinainte. Alliandre s-ar putea teme prea mult să îl lase să se apropie de ea dacă vedea o pereche de femei aiel spunându-i unei aes sedai când să se mişte. Iar Sezonid se supunea, oricât de mult ar fi scrâşnit din dinţi! Ei bine, nu avea de gând să rişte viaţa lui Faile fără o garanţie mai întemeiată decât o scrisoare ce conţinea cuvinte vagi, primită în urmă cu câteva luni. Ţeapa se înfigea mai adânc, chiar între omoplaţii lui. Cu toate acestea, el nu avea de ales.

— Un grup mai restrâns va trece prin porţile alea mai uşor decât unul mai mare, zise el în cele din urmă, vârându-şi ocheanul în desagă. Şi nici nu va da prilej lumii să vorbească. Asta înseamnă doar tu şi Annoura, Berelain. Şi poate Seniorul Gallenne. Probabil îl vor lua drept străjerul Annourei.

Berelain chicoti încântată, aplecându-se ca să îl prindă de braţ cu ambele mâini. Nu se rezumă doar la asta, desigur, îl mângâie cu degetele şi afişă un zâmbet ce promitea multe, pe urmă se îndreptă înainte ca el să se mişte, expresia de pe faţa ei devenind brusc nevinovată precum cea a unui copil. Fără nicio expresie, Faile părea preocupată să îşi pună mănuşile de călărie cenuşii. După mirosul ei, nu observase zâmbetul lui Berelain. Îşi ascundea bine dezamăgirea.

— Îmi pare rău, Faile, zise el, dar...

Indignarea se simţea în mirosul ei ca nişte ghimpi.

— Soţule, sunt convinsă că ai lucruri importante de discutat cu Prima din Mayene înainte să plece, rosti ea pe un ton calm, ochii migdalaţi fiind senini, iar mirosul precum cel al ciulinilor. Cel mai bine e să vorbeşti cu ea acum.

Întorcând-o pe Rândunica, Faile se duse la Sezonid, ce fierbea, şi la înţelepte, care priveau încordate, dar nici nu descăleca, nici nu vorbi cu ele. În schimb, se uită încruntată spre Bethal, asemenea unui şoim ce privea din cuibul său de pe culmi.

Perrin îşi dădu seama că îşi pipăia nasul şi îşi retrase mâna. Nu era sânge, fireşte; doar avea senzaţia că îi curgea sânge din nas.

Berelain nu avea nevoie de instrucţiuni de ultim moment – Prima din Mayene şi sfetnica ei Cenuşie erau nerăbdătoare să plece, convinse că ştiau ce să zică şi ce să facă – totuşi, Perrin insistă să fie prudente şi sublinie ca Berelain şi doar Berelain să-i vorbească suveranei Alliandre. Annoura îi aruncă privirea aceea rece specifică surorilor aes sedai şi încuviinţă. Ceea ce ar fi putut însemna consimţământ sau nu; el ştia că ea nu i-ar fi spus nici dacă ar fi încercat să scoată cuvintele cu cleştele. Berelain zâmbi amuzată, deşi aproba tot ce zicea el. Sau spunea că era de acord. El bănuia că ar spune orice ca să obţină ce vrea, iar acele zâmbete nepotrivite îl deranjau. Gallenne îşi pusese deoparte ocheanul, însă continua să se joace cu hăţurile, gândindu-se, fără îndoială, cum să le scoată pe cele două femei din Bethal. Lui Perrin îi venea să mârâie.

Le privea îngrijorat cum coborau călare spre drum. Mesajul pe care îl ducea Berelain era simplu. Rand înţelegea de ce Alliandre era prudentă, însă dacă ea îşi dorea protecţie din partea lui, atunci trebuia să îi declare deschis sprijinul. Va primi protecţie, soldaţi şi asha’mani ca să fie limpede pentru toată lumea, chiar din partea lui Rand însuşi dacă era nevoie, odată ce ea era de acord să facă declaraţia aceasta. Berelain nu avea niciun motiv să schimbe mesajul, în ciuda zâmbetelor ei – se gândea că poate erau un alt mod de a flirta –, dar Annoura... Aes sedai făceau ce făceau şi, de multe ori, numai Lumina ştia de ce. El şi-ar fi dorit să găsească o cale de a ajunge la Alliandre fără să folosească o soră sau să stârnească discuţii. Sau s-o pună în pericol pe Faile.

Cele trei călăreţe ajunseră la porţi cu Annoura în frunte, iar gărzile îşi ridicară repede suliţele şi îşi coborâră arcurile şi arbaletele, de îndată ce ea spuse că este aes sedai. Nu mulţi oameni aveau curajul să conteste această revendicare. Nu trecu mult timp până când ea le conduse pe celelalte în oraş. De fapt, soldaţii păreau nerăbdători ca ele să treacă mai repede, ca să nu fie văzute de cineva de pe dealurile înconjurătoare. Unii priveau în zare, la culmile îndepărtate, iar Perrin nu avea nevoie să îi miroasă ca să ştie că erau neliniştiţi la gândul că s-ar fi putut afla cineva acolo, la pândă, o persoană care, deşi era puţin probabil, ar fi recunoscut o soră.

Întorcându-se spre miazănoapte, unde se afla tabăra lor, Perrin porni de-a lungul crestei şi merse până când nu mai puteau fi zăriţi din turnurile oraşului Bethal, apoi coborî spre drumul bătătorit. Fermele răzleţe erau înşiruite de-a lungul drumului, case cu acoperişuri din paie şi hambare lungi şi înguste, păşuni veştejite şi mirişti, şi ţarcuri de capre cu ziduri înalte de piatră, însă în ferme erau puţine animale şi încă şi mai puţini oameni. Aceia puţini îi priveau pe călăreţi cu precauţie, ca gâştele pe vulpi, oprindu-se din treaba lor până când treceau caii. Aram era şi el atent la ei, pipăindu-şi uneori mânerul sabiei ce se ridica deasupra umărului, dorindu-şi, poate, să fi găsit şi altceva în afară de fermieri. În ciuda hainei cu dungi verzi, micuţul Tinker părea neperturbat.

Edarra şi Nevarin păşeau alături de Trăparu’, ca şi când ar fi ieşit la plimbare, dar ţineau pasul cu uşurinţă, în ciuda fustelor umflate. Sezonid venea în urma lor pe calul său, iar Furen şi Teryl erau în spatele ei. Sora Verde, cu obrazul palid, spuse că voia să călărească la vreo doi paşi în urma înţeleptelor, însă bărbaţii se încruntară. Străjerii aveau adesea o mai mare grijă pentru demnitatea surorii aes sedai decât avea ea însăşi, fiindcă aes sedai se comportau ca nişte regine.

Faile o ţinea pe Rândunica departe de femeile aiel, călărind în tăcere şi părând să privească peisajul atins de secetă. Subţirică şi graţioasă, îl făcea pe Perrin să se simtă uneori cam neîndemânatic. Ea era ca argintul viu, iar el o iubea pentru asta, de obicei, dar... Se stârni o boare ce amesteca mirosul ei cu al celorlalţi. Perrin ştia că ar fi trebuit să se gândească la Alliandre şi la ce răspuns va da aceasta, sau şi mai bine, la Profet şi la cum va da de urma lui odată ce va primi răspuns de la Alliandre, oricare ar fi fost acesta, însă nu reuşea să se concentreze la asta.

El se aşteptase ca Faile să se înfurie atunci când o alesese pe Berelain, deoarece Rand o trimisese, pare-se, pentru acest scop. Faile ştia că el nu voia să îi pună viaţa în pericol, nu voia să rişte asta, lucru care ei îi displăcea mai mult decât îi displăcea Berelain. Prin urmare, mirosul ei fusese mai dulce decât cel al unei dimineţi de vară – asta până când el încercase să îşi ceară iertare. De obicei, scuzele îi stârneau şi mai tare furia, dacă era deja furioasă – exceptând cazurile în care acestea o temperau –, dar ea nu fusese furioasă! Când nu era Berelain, lucrurile decurgeau lin între ei. De cele mai multe ori. Însă când el încercase să-i explice că nu făcea nimic ca s-o încurajeze pe Berlain – departe de el acest gând! – primise un răspuns scurt: „Fireşte că nu!” pe un ton ce îl făcuse să se simtă un prost pentru că adusese vorba despre asta. Iar ea continua să se înfurie – pe el! – de fiecare dată când Berelain îi zâmbea sau găsea un motiv să îl atingă, indiferent cu câtă bruscheţe o respingea el, şi Lumina ştia că el făcea asta! Nu mai ştia cum să o descurajeze, poate doar dacă o va lega. Încercările timide din partea lui de a afla de la Faile cu ce greşea primeau răspunsuri senine de tipul: „Ce te face să crezi că ai făcut ceva?”, sau nu atât de senine: „Ce crezi tu că ai făcut?”, sau un simplu: „Nu vreau să vorbesc despre asta”. Făcea el ceva greşit, doar că nu ştia ce anume! Trebuia să afle totuşi. Nimic nu era mai important decât Faile. Nimic!

— Seniore Perrin?

Vocea alarmantă a lui Aram îl trezi din visurile sumbre.

— Nu-mi spune aşa, bombăni el, privind în direcţia în care arăta bărbatul, unde, la o oarecare distanţă în faţă, se afla o altă fermă părăsită al cărei acoperiş şi hambar ardeau.

Mai rămăseseră doar pereţii din piatră dură. Era o fermă părăsită, dar nu şi pustie. De acolo răzbăteau strigăte furioase.

Vreo şapte inşi prost îmbrăcaţi, cu suliţe şi furci, încercau să se caţere pe zidul din piatră al unui ţarc de capre, care le ajungea până la nivelul pieptului, în timp ce câţiva bărbaţi, aflaţi în interior, se străduiau să-i împiedice. Nişte cai alergau liberi înăuntru, speriaţi de larmă şi ferindu-se să nu fie loviţi. Trei femei erau călare, însă acestea nu aşteptau, pur şi simplu, să vadă deznodământul; una dintre ele părea să arunce cu pietre şi, chiar în momentul în care se uită el, o alta se apropie în viteză de zid ca să atace cu un ciomag lung, în vreme ce a treia îşi ridică deodată calul pe picioarele de dinapoi, iar un ins înalt se dădu jos de pe zid ca să se ferească din calea copitelor. Dar atacatorii erau prea mulţi şi zidul prea lung pentru a putea fi apărat.

— Vă sfătuiesc să-i ocolim, zise Sezonid.

Edarra şi Nevarin se uitară la ea încruntate, dar ea continuă, pe un ton concis, în care se citea graba:

— Aceia sunt, cu siguranţă, oamenii Profetului şi ar fi un început prost dacă i-am ucide. Zeci de mii, sute de mii şi-ar putea pierde viaţa dacă vei da greş cu ei. Oare merită să riscăm atât de mult ca să salvăm câţiva oameni?

Perrin n-avea de gând să curme viaţa nimănui dacă putea, însă nici nu intenţiona să îşi întoarcă privirea. Aşa că nu pierdu timpul cu explicaţii.

— Ai putea să-i sperii? o întrebă el pe Edarra. Doar să-i sperii?

Îşi amintea prea bine ce făcuseră înţeleptele la Fântânile din Dumai. Şi asha’manii Poate ar fi fost mai bine ca Grady şi Neald să nu se fi aflat acolo.

— Poate, răspunse Edarra, observând cu atenţie mulţimea din jurul ţarcului, apoi clătină uşor din cap şi ridică din umeri. Poate.

Asta ar fi trebuit să fie suficient.

— Aram, Furen, Teryl, veniţi cu mine! ordonă el.

Perrin dădu pinteni calului şi, când Trăparu’ o luă la galop, se simţi uşurat să-i vadă pe străjeri că îl urmează îndeaproape. Patru bărbaţi care atacau puteau da roade mai bune decât doi. El îşi ţinea mâinile pe hăţuri, departe de topor.

Oricum, nu fu prea încântat când Faile ajunse în galop cu Rândunica alături de el. Deschise gura, dar ea îl privi ridicând o sprânceană. Părul ei negru era frumos şi flutura în vânt. Ea era frumoasă. O sprânceană ridicată, doar atât şi el rosti alte cuvinte decât intenţionase.

— Păzeşte-mi spatele, îi spuse el.

Zâmbind, ea scoase un pumnal. Cu toate lamele pe care le ţinea ascunse, el se minuna cum de nu era înjunghiat atunci când încerca să o îmbrăţişeze.

De îndată ce ea privi din nou în faţă, Perrin îi făcu agitat semne lui Aram, aşa încât ea să nu-l vadă. Aram încuviinţă, stând aplecat în şa şi cu sabia trasă, gata să îl străpungă pe primul om al Profetului care avea să îi iasă în cale. Perrin spera că bărbatul înţelesese că trebuia să-i păzească spatele lui Faile, şi nu numai, dacă ajungeau să se încaiere cu inşii aceia.

Niciunul dintre bandiţi nu îi observase încă. Perrin strigă, dar aceştia nu păreau să îl audă din cauza, propriilor ţipete. Un bărbat care purta o haină prea mare reuşise să se caţere pe zid, iar alţi doi păreau pe punctul de a trece dincolo. Dacă înţeleptele aveau de gând să facă totuşi ceva, era prea...

Tunetul care le bubui deasupra capetelor aproape că îl asurzi pe Perrin, iar trăsnetul puternic îl făcu pe Trăparu’ să se împleticească înainte de a-şi recăpăta ritmul. Atacatorii auziseră şi ei, fiindcă se clătinau şi aruncau priviri sălbatice în jurul lor, unii acoperindu-şi urechile cu mâinile. Bărbatul de pe zid îşi pierdu echilibrul şi căzu în afara lui. Sări însă imediat în picioare şi arătă furios spre ţarc, iar unii dintre camarazii lui începură să se caţere din nou. Alţii îl văzură pe Perrin şi arătară cu degetul, fără ca vreunul dintre ei să se clintească din loc. Câţiva îşi pregătiră armele.

Dintr-odată, deasupra ţarcului îşi făcu apariţia o roată orizontală de foc, lată cât un bărbat înalt. Scuipa limbi de foc în vreme ce se rotea cu un geamăt care creştea şi scădea, un geamăt tânguitor ce semăna cu un bocet.

Bărbaţii în zdrenţe o rupseră la fugă în toate direcţiile, asemenea unor prepeliţe speriate. Pentru o clipă, bărbatul îmbrăcat în haina prea largă îşi agită braţele şi strigă la ei, apoi, aruncând o ultimă privire spre roata de foc, o luă şi el la fugă.

Lui Perrin îi venea să râdă. Nu va fi nevoit să curme viaţa nimănui. Şi nici nu trebuia să îşi facă griji că Faile se va alege cu o furcă înfiptă în coaste.

Din câte se părea, oamenii din ţarc erau la fel de speriaţi precum cei din afara lui, cel puţin unul dintre ei. Femeia care îşi cabrase calul în faţa atacatorilor deschise poarta şi dădu pinteni calului, care porni într-un galop ciudat pe drum, îndepărtându-se de Perrin şi de ceilalţi.

— Stai! strigă Perrin. Nu-ţi facem niciun rău!

Fie că îl auzise sau nu, ea continua să dea pinteni calului. Bocceaua legată în spatele şeii sărea în toate părţile. Bărbaţii aceia or fi fugind ei mâncând pământul, însă dacă ea plecase de una singură, doi sau trei ar putea-o ataca. Aplecându-se peste grumazul lui Trăparu’, Perrin îşi înfipse călcâiele în coapsele lui, iar fumuriul ţâşni din loc ca o săgeată.

Deşi era un cal masiv, Trăparu’ nu îşi câştigase numele doar pentru că era iute de picior. După felul greoi în care alerga, calul femeii nu părea potrivit pentru a fi înşeuat. Cu fiecare pas, Trăparu’ se apropie din ce în ce mai mult, până când Perrin apucă frâiele celuilalt cal. De aproape, calul cafeniu cu bot ca de ciocan arăta puţin mai bine decât o mârţoagă şi părea mai ostenit decât ar fi trebuit să fie după acea fugă scurtă. Ochi-de-aur opri ambii cai cu blândeţe.

— Iartă-mă dacă te-am speriat, jupâneasă, zise el. Nu-ţi fac niciun rău.

Pentru a doua oară în ziua aceea, nu primi răspunsul aşteptat la o scuză a lui. Doi ochi albaştri îl priveau furioşi de pe o faţă încadrată de bucle lungi şi arămii, o faţă la fel de regească precum a oricărei regine, în ciuda faptului că era scăldată în sudoare şi mânjită de praf. Rochia ei era din lână simplă, murdară de la drum şi la fel de acoperită de praf ca obrajii, însă faţa îi era pe cât de regească, pe atât de furioasă.

— N-are de ce să-mi fie teamă, rosti ea pe un ton rece, încercând să tragă de hăţuri, apoi tăcu când văzu o altă femeie, cu părul alb şi uscăţivă, apropiindu-se în galop pe o iapă cafenie ce se afla într-o stare mai jalnică decât calul ei.

Femeile acestea călăriseră fără încetare vreme îndelungată. Cea mai în vârstă era la fel de ostenită şi de prăfuită ca şi cea mai tânără.

Aceea mai în vârstă când îl privea cu seninătate pe Perrin, când se încrunta la femeia ale cărei hăţuri el le ţinea încă în mână.

— Mulţumesc, Seniore!

Vocea ei, subţire, dar puternică, tremură puţin când observă ochii galben-auriu ai bărbatului, dar aceştia o făcură să încetinească doar pentru o clipă. Nu era o femeie care să se sperie prea repede. Ţinea încă în mână bâta pe care o folosise drept armă.

— Ne-aţi salvat la timp. Maighdin, ce-a fost în mintea ta? Vrei să mori şi să ne omori şi pe noi? E o fată încăpăţânată, Seniore, se aruncă mereu cu capul înainte. Ţine minte, copilă, doar un prost îşi abandonează prietenii şi dă vrabia din mână pe cioara de pe gard. Vă mulţumim, Seniore, la fel va face şi Maighdin când îi va veni mintea la cap.

Maighdin, mai tânără cu zece ani decât Perrin, era o copilă doar faţă de femeia mai în vârstă, dar în ciuda grimaselor obosite, care se potriveau cu mirosul ei, frustrare amestecată cu furie, ea ascultă tirada, trăgând încă o dată fără vlagă de hăţuri înainte să renunţe. Aşezându-şi mâinile pe partea din faţă a şeii, se încruntă acuzator la Perrin, apoi clipi. Din nou, acei ochi galbeni. În pofida acestei ciudăţenii, nu mirosea a teamă. Femeia mai în vârstă mirosea, însă Perrin nu credea că îi era teamă de el.

Un alt camarad al lui Maighdin, un bărbos care călărea o mârţoagă cenuşie cu genunchi cioturoşi, se apropie în vreme ce vorbea femeia mai în vârstă, dar se ţinu deoparte. Era înalt, la fel de înalt ca Perrin, însă nu la fel de corpolent, purta o haină neagră şi uzată şi sabia la curea. Asemenea femeilor, avea o boccea legată în partea din spate a şeii. Boarea îi purtă mirosul până la Perrin. Nu era temător, ci precaut. Iar după felul în care o privea pe Maighdin, faţă de ea era el precaut. Poate că treaba asta nu era la fel de simplă precum aceea de a salva nişte călători din ghearele unei bande de tâlhari.

— Poate-ar fi mai bine să veniţi cu toţii în tabăra mea, propuse Perrin, dând în cele din urmă drumul hăţurilor. Acolo... veţi fi în siguranţă faţă de... tâlhari.

Se aşteptă ca Maighdin să o rupă la fugă spre cea mai apropiată lizieră, dar ea îşi întoarse calul înspre ţarcul de capre. Părea... resemnată.

Chiar şi aşa, ea spuse:

— Îţi mulţumesc pentru propunere, însă eu... noi... trebuie să ne continuăm călătoria. Ne vom vedea de drum, Lini, adăugă ea pe un ton ferm, iar femeia mai în vârstă se încruntă la ea cu atâta încăpăţânare, încât el se întrebă dacă cele două nu erau mamă şi fiică, în ciuda faptului că ea îi spusese femeii pe nume.

Cu siguranţă, nu semănau una cu cealaltă. Lini avea faţa îngustă şi pielea uscată, toată muşchi, în vreme ce Maighdin ar fi putut fi frumoasă sub stratul acela de praf. Dacă unui bărbat îi plăcea părut bălai.

Perrin se uită peste umăr la bărbatul rămas în urmă. Părea a fi un ins dur, care avea nevoie de un brici. Poate aceluia îi plăcea părul bălai. Poate că îi plăcea prea mult. Pe vremuri, bărbaţii intraseră în bucluc şi îi vârâseră şi pe alţii din acest motiv.

În faţă, Faile stătea pe spinarea Randunicii şi privea peste zidul ţarcului la oamenii din interior. Poate că unul dintre ei fusese rănit. Sezonid şi înţeleptele nu se vedeau nicăieri. Aram înţelesese, pare-se; stătea aproape de Faile, dar se uita nerăbdător în direcţia lui Perrin. Primejdia trecuse însă.

Înainte ca Perrin să ajungă la jumătatea distanţei ce îi despărţea de ţarc, Teryl îşi făcu apariţia alături de un bărbat cu ochi înguşti şi barba nerasă, care mergea împleticindu-se lângă murgul lui. Străjerul îl ţinea strâns de gulerul hainei.

— M-am gândit să-l prindem pe unul dintre ei, zise Teryl rânjind, întotdeauna e bine să auzi ambele variante ale poveştii, spunea mereu moşul meu.

Perrin era mirat; crezuse că Teryl nu era în stare să gândească mai departe de vârful sabiei.

Aşa suflecată cum era, haina zdrenţuită tot mare îi era bărbosului. Perrin se îndoia că altcineva ar fi văzut suficient de bine de la distanţa aceea, dar el îl recunoscu pe bărbat datorită nasului. Era acela care o luase ultimul la sănătoasa şi nici acum că fusese prins nu părea intimidat. Rânjetul lui era adresat tuturor.

— O să daţi de belea pentru asta, zise el gâfâind. Am ascultat porunca Profetului, vă spun. Profetul zice că dacă un bărbat necăjeşte o femeie care nu-l vrea, el moare. Ăştia o fugăreau – arătă cu bărbia spre Maighdin –, iar ea fugea mâncând pământul. Profetul o să vă rupă urechile pentru asta!

Scuipă ca să sublinieze cuvintele rostite.

— E ridicol, replică Maighdin cu voce tare. Oamenii ăştia sunt prietenii mei. Bărbatul acesta a înţeles greşit ce a văzut.

Perrin încuviinţă, iar dacă ea înţelegea că sunt de acord, atunci foarte bine. Dar dacă punea cuvintele acestui bărbat pe lângă cele rostite de Lini... Nu era deloc simplu.

Faile şi ceilalţi li se alăturară, urmaţi de ceilalţi camarazi de drum ai lui Maighdin, trei bărbaţi şi o femeie, toţi călărind nişte cai epuizaţi, care nu mai aveau mult şi cădeau din picioare. Nu că ar fi fost vorba de nişte cai pur-sânge. Perrin nu îşi amintea să mai fi văzut vreodată o adunătură de genunchi îndoiţi, gâlme osoase şi spinări gârbovite de dimensiunile alea. Ca întotdeauna, îşi îndreptă mai întâi privirea spre Faile – îşi umflă nările ca să-i simtă mirosul –, însă Sezonid îi distrase atenţia. Prăbuşită în şa, roşie ca racul şi cu o privire posacă, avea o faţă ciudată, obrajii umflaţi, iar gura uşor deschisă. Era ceva, puţin roşu cu albastru... Perrin clipi. Dacă nu-şi închipuia cumva, ea avea o eşarfă mototolită vârâtă în gură! Se pare că atunci când înţeleptele îi spuneau unei ucenice să-şi ţină gura, chiar şi unei ucenice a femeilor aes sedai, vorbeau serios.

Nu era singurul cu privire ageră; Maighdin rămase cu gura căscată când o văzu pe Sezonid, iar lui îi aruncă o privire lungă şi aspră, de parcă el ar fi fost responsabil pentru eşarfă. Deci recunoştea o aes sedai de la prima vedere. Un lucru neobişnuit, pentru femeia de la ţară care părea a fi. Totuşi nu vorbea ca una.

Furen, care călărea în spatele lui Sezonid, părea să tune şi să fulgere, dar Teryl fu acela care complică şi mai mult situaţia când aruncă ceva pe pământ.

— Am găsit asta în urma lui, zise el, în locul unde trebuie s-o fi scăpat când a luat-o la fugă.

La început, Perrin nu ştia la ce se uita. Era o buclă lungă din piele netăbăcită pe care erau înşirate bucăţi de zgârci acoperite cu petice din piele scorojită. Deodată, îşi dădu seama şi rânji, dezvelindu-şi dinţii.

— Profetul ne va rupe urechile, parcă aşa ziceai, nu? Bărbosul îşi luă ochii de la Sezonid şi îşi linse buzele.

— Este... este lucrarea lui Hari! protestă el. Hari e un om rău. Îi place să ţină socoteala, să colecţioneze trofee, el... ăăă...

Ridicând din umeri în haina de prizonier, el se făcu mic ca un câine încolţit.

— Nu mă puteţi învinui pe mine! Profetul o să vă spânzure dacă vă veţi atinge de mine! A mai spânzurat nobili şi înainte, lorzi şi domniţe de ispravă. Eu umblu în Lumina Seniorului Dragon cel binecuvântat!

Perrin îl mână pe Trăparu’ aproape de bărbat, având grijă ca fumuriul să nu calce cu copitele pe... chestia aceea... de pe pământ. Nu îşi dorea nimic altceva decât să-i simtă mirosul insului, prin urmare se aplecă, întinzându-şi gâtul. Mirosul de sudoare acră se combina cu cel de teamă, panică şi o urmă de furie. Păcat că nu putea adulmeca vina. „Trebuie s-o fi scăpat” nu era acelaşi lucru cu „o scăpase”. Ochii apropiaţi se măriră, iar bărbatul se lipi cu spatele de calul lui Teryl. Ochii galbeni erau buni şi ei la ceva.

— Dacă te-aş putea învinui, ai atârna spânzurat de cel mai apropiat copac, mârâi Perrin.

Insul clipi şi începu să se lumineze la faţă când pricepu înţelesul acelor cuvinte, însă Perrin nu îi oferi prilejul să îşi reia fanfaronada.

— Sunt Perrin Aybara şi preţiosul tău Senior Dragon m-a trimis aici. Du vestea mai departe. El m-a trimis pe mine şi dacă voi găsi vreun bărbat cu... trofee... îl voi spânzura! Dacă voi găsi vreun bărbat ce dă foc unei ferme, îl voi spânzura! Dacă vreunul dintre voi se va uita cruciş la mine, va fi spânzurat! Să-i spui şi lui Masema asta!

Dezgustat, Perrin se îndreptă în şa.

— Dă-i drumul, Teryl. Dacă nu dispare dinaintea mea în două...

Când Teryl îşi desfăcu pumnul, bărbatul o luă la fugă mâncând pământul către cei mai apropiaţi copaci, fără ca măcar să arunce o privire în urmă. O parte din dezgustul pe care îl simţea Perrin era faţă de el însuşi. Ameninţa! Dacă vreunul dintre ei se va uita cruciş la el? Chiar dacă bărbatul fără nume nu tăiase el însuşi urechi, Perrin privise şi nu făcuse nimic.

Faile zâmbea, mândria strălucind printre broboanele de sudoare de pe faţă. Privirea ei mai înlătură din repulsia pe care o simţea Perrin. El ar fi mers desculţ prin foc pentru privirea aceea.

Nu toată lumea era de acord, fireşte. Sezonid îşi ţinea ochii strâns închişi, iar pumnii înmănuşaţi îi tremurau pe hăţuri de parcă şi-ar fi dorit cu disperare să-şi smulgă eşarfa aia din gură şi să-i spună ce credea. Oricum, el putea ghici. Edarra şi Nevarin îşi strânseseră şalurile în jurul umerilor şi îi aruncau priviri sumbre. Oh, da; chiar putea ghici.

— Credeam că totul trebuia să fie o mare taină, spuse Teryl ca într-o doară, urmărindu-l cu privirea pe bărbatul care fugea. Credeam că Masema nu trebuia să ştie că te afli aici până când îi şopteai la urechea rozalie.

Acesta fusese planul. Rand sugerase asta ca măsură de precauţie, iar Sezonid şi Masuri îi reaminteau de fiecare dată când aveau ocazia. La urma urmei, Profetul Seniorului Dragon sau nu, Masema Dagar, fost soldat shienaran, poate nu îşi dorea să stea faţă în faţă cu vreun trimis al lui Rand, având în vedere lucrurile despre care se spunea că le îngăduia. Urechile acelea nu erau cea mai rea parte, dacă unele dintre zvonuri erau adevărate. Edarra şi celelalte înţelepte îl vedeau pe Masema ca pe un posibil duşman, care trebuia atacat pe nepregătite înainte ca el să apuce să întindă vreo capcană.

— Ar trebui să pun capăt la... asta, zise Perrin, făcând un gest furios spre bucla din piele netăbăcită care zăcea pe pământ.

Auzise zvonurile şi nu făcuse nimic. În acel moment avea şi confirmarea.

— Ar fi timpul să încep.

Şi dacă Masema va hotărî că el este duşmanul? Câte mii îl vor urma pe Profet, din credinţă sau din teamă? N-avea importanţă.

— Îi voi pune capăt, Teryl. Voi pune capăt!

Murandianul încuviinţă încet, uitându-se la Perrin de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară.

— Seniore Perrin, interveni Maighdin.

Uitase de ea şi de camarazii ei. Ceilalţi se strânseseră lângă ea, ceva mai devreme, majoritatea fiind pe jos. Mai erau trei bărbaţi pe lângă cel care o urmase pe Maighdin, iar doi dintre aceştia se ascundeau în spatele cailor lor. Lini părea a fi cea mai precaută dintre toţi, ţintuindu-l îngrijorată cu privirea; îşi ţinea calul aproape de cel al lui Maighdin şi părea pregătită să apuce ea însăşi hăţurile. Nu ca să o oprească pe femeia mai tânără să ţâşnească din loc, ci ca să ţâşnească ea însăşi şi s-o ia pe Maighdin cu ea. Maighdin părea a se simţi în largul ei, însă şi ea îl privea cu atenţie pe Perrin. Era lesne de înţeles, după toată vorbăria despre Profet şi despre Dragonul Renăscut. Ca să nu mai pomenim de sora aes sedai, care avea căluş în gură. El se aştepta ca ea să îi spună că voiau să plece, imediat, dar, în schimb, zise:

— Vom accepta propunerea ta. O zi sau două de odihnă în tabăra ta ar fi bine-venite.

— Cum spui, jupână Maighdin, zise el încet.

Îi era greu să-şi ascundă surprinderea. Mai ales de când îi recunoscuse pe cei doi bărbaţi care încercau să se ascundă după caii lor. Să fie lucrarea unui ta’veren, ca să-i aducă în acel loc? Era o întorsătură ciudată, oricum.

— Ar fi bine-venite, într-adevăr.

CAPITOLUL 8 • O femeie simplă de la ţară

Tabăra se întindea pe o lungime de patru kilometri, ascunsă de drumul principal, printre dealuri joase şi împădurite, dincolo de un pârâu lat de şapte metri şi cu apă care ajungea până la genunchi. Peştişori verzi şi argintii săreau din calea copitelor cailor. Era puţin probabil ca trecătorii ocazionali să dea peste ei în acel loc. Cea mai apropiată fermă locuită se afla la mai bine de un kilometru depărtare, iar Perrin verificase personal ca să se asigure că fermierii îşi duceau animalele la adăpat în altă parte.

Se străduise cât putuse de mult să treacă neobservaţi, călătorind pe drumuri lăturalnice şi cărărui de ţară atunci când nu mergeau prin păduri. Un efort zadarnic. Caii păşteau doar acolo unde era iarbă, dar aveau nevoie şi de grâne. Până şi o oaste mică trebuia să cumpere mâncare, şi nu puţină. Fiecare om avea nevoie de un kilogram şi jumătate de hrană: faină, fasole boabe şi carne. Zvonurile trebuie să fi împânzit Ghealdanul, deşi, cu puţin noroc, nimeni nu va bănui că ei se aflau acolo. Perrin era nemulţumit. Poate că ei n-ar fi observat asta dacă nu le-ar fi spus. Totuşi, nici el n-ar fi procedat altfel.

De fapt, erau trei tabere, aproape una de cealaltă şi niciuna departe de pârâu. Călătoreau împreună, îl urmau cu toţii şi i se supuneau, aparent, însă erau prea mulţi şi niciunul nu era convins pe de-a-ntregul că toţi ceilalţi urmăreau acelaşi ţel.

Vreo nouă sute de Gărzi Înaripate îşi aprinseseră focurile de tabără între şirurile de cai priponiţi pe o pajişte largă de iarbă uscată şi călcată la pământ. Se ţinu de nas ca să nu simtă mirosurile amestecate de cai, sudoare, balegă şi carne de capră fiartă, o combinaţie neplăcută într-o zi toridă. Douăsprezece santinele călare patrulau câte două, cu lăncile lungi prevăzute în vârf cu flamuri roşii, toate înclinate la acelaşi unghi, dar ceilalţi mayeneri îşi scoseseră platoşele şi coifurile. Stăteau întinşi pe pături la soare sau jucau zaruri în aşteptarea mâncării, fără surtuce şi, adeseori, fără cămăşi pe ei. Unii îşi ridicau privirea în timp ce trecea Perrin, câţiva se opreau din treburile lor ca să se uite cu atenţie la cei care se alăturaseră grupului lui, însă niciunul nu se apropia în fugă, ceea ce însemna că iscoadele nu se întorseseră încă. Mici grupuri de iscoade, fără lănci, care puteau vedea fără a fî văzute. Cel puţin asta intenţionau. Asta se sperase.

Îndeplinind diferite sarcini, câţiva gai’shaini mişunau de colo până colo printre corturile joase şi cenuşii ale înţeleptelor, aşezate pe coama dealului prea puţin împădurit de deasupra mayenerilor. De la depărtarea aceea, siluetele în robe albe păreau inofensive. De aproape, acestea ar fi părut la fel, dar cele mai multe erau Shaido. Înţeleptele susţineau însă că gai’shainii erau chiar gai’shaini; Perrin nu avea încredere în niciun Shaido. Mai încolo, pe povârniş, sub un arbore de cauciuc uscat, vreo douăsprezece fecioare în cadinsor stăteau în genunchi în cerc în jurul lui Sulin, cea mai aspră dintre ele, în ciuda părului alb. Şi ea trimisese iscoade, femei care se mişcau la fel de repede pe jos, ca mayenerii călare şi care reuşeau mai bine decât aceştia să treacă neobservate. Niciuna dintre înţeleptele de acolo nu stătea afară, dar o femeie zveltă, care amesteca într-o oală mare, se ridică, îndreptându-şi spatele cu palmele în timp ce îi privea trecând pe Perrin şi pe ceilalţi. Femeia purta o rochie de călărie din mătase verde.

Vedea privirea aspră a lui Masuri. Surorile aes sedai nu amestecau în oale şi nici nu îndeplineau nenumărate sarcini pe care înţeleptele i le încredinţau ei şi lui Sezonid. Masuri i-ar fi spus asta lui Rand, însă nu era acolo, doar Perrin era. Dacă ar fi avut ocazia, l-ar fi jupuit de viu.

Edarra şi Nevarin se îndreptau spre ea şi, chiar dacă purtau fustele acelea voluminoase, abia dacă deranjau straturile de frunze moarte ce acopereau solul. Sezonid le urmă, cu obrajii încă umflaţi din cauza, eşarfei. Se răsuci în şa, aruncându-i o privire lui Perrin. Dacă el ar fi crezut că o aes sedai putea fi cuprinsă de nelinişte, atunci ea era aceea. Furen şi Teryl călăreau în urma ei, încruntaţi.

Masuri îi văzu venind şi se aplecă repede deasupra oalei negre, amestecând cu şi mai multă vigoare, lăsând impresia că n-avea cum să se oprească. Atâta vreme cât Masuri se afla în grija înţeleptelor, Perrin se gândea că nu trebuia să se teamă că va fi jupuit. Înţeleptele păreau s-o ţină din scurt.

Nevarin se uită la ea peste umăr. Era încă una dintre acele priviri întunecate pe care ea şi Edarra i le aruncaseră de când îşi trimisese avertismentul, ameninţarea, prin bărbatul acela bărbos. Perrin oftă exasperat. Nu trebuia să-şi păzească pielea decât dacă înţeleptele ajungeau la concluzia că voiau asta. Se adunaseră laolaltă multe caractere. Prea multe ţeluri.

Maighdin călărea alături de Faile, părând a nu fi atentă pe unde treceau, însă n-ar fi băgat mâna în foc că era aşa. Ea făcu ochii mari când văzu santinelele compuse din mayeneri. Ştia ce însemnau platoşele şi coifurile roşii, şi recunoscuse şi faţa surorii aes sedai. Majoritatea oamenilor n-ar fi ştiut, mai ales oameni îmbrăcaţi cum era ea. Era un mister această Maighdin. I se părea că o cunoştea de undeva.

Lini şi Tallanvor – aşa o auzise pe Maighdin spunându-i bărbatului care venise călare după ea: „tânărul” Tallanvor, deşi nu credea că îi despărţea mai mult de patru sau cinci ani – se ţineau foarte aproape în urma lui Maighdin. Doar Aram, care mergea în spatele lui Perrin, îi stătea în cale, şi un bărbat scund şi subţire, cu buzele ţuguiate, pe care îl chema Balwer şi care părea să acorde şi mai puţină atenţie împrejurimilor decât Maighdin. Chiar şi aşa, Perrin credea că Balwer vedea mai multe decât ea. Nu putea spune de ce, însă în acele puţine daţi când îi surprinsese mirosul bărbatului scund şi costeliv, gândul îl purtase la un lup ce adulmeca aerul. În mod ciudat, nu simţi frică în cazul lui Balwer, doar câteva frânturi de iritare amestecate cu mirosul nerăbdării. Alaiul camarazilor lui Maighdin se întindea până în spate. Cea de-a treia femeie, Bredane, îi şoptea neîncetat unui ins mătăhălos, care îşi ţinea ochii plecaţi şi ba încuviinţa tăcut, ba clătina din cap. O fi semănat el cu un ciomăgar şi cu un vagabond, dar şi femeia, ce era scundă, părea destul de dură. Ultimul bărbat se ascundea în spatele celor doi. Era un ins voinic, cu o pălărie de paie uzată îndesată pe cap ca să-şi ascundă faţa. Sabia, pe care o purtau toţi bărbaţii, îi atârna la fel de ciudat ca lui Balwer.

Cea de-a treia tabără, răspândită printre copaci, imediat după deal, lângă cea a mayenerilor, era la fel de întinsă ca a Gărzilor Înaripate, deşi adăpostea mai puţini oameni. Acolo, caii erau priponiţi departe de focurile de tabără, astfel încât mirorsul mâncării gătite umplea văzduhul. Carne de capră prăjită, de astă dată, şi napi tari pe care fermierii intenţionaseră, probabil, să îi dea porcilor, deşi se întăriseră. Aproape trei sute de bărbaţi din Ţinutul celor Două Râuri, care îl urmaseră pe Perrin departe de casă, aveau grijă de cărnurile la proţap, îşi dregeau veşmintele, îşi verificau arcurile şi săgeţile, fiind împrăştiaţi în grupuri de câte cinci sau şase prieteni, strânşi în jurul unui foc de tabără. Aproape fiecare dintre ei saluta şi striga saluturi, dar se auzeau de prea multe ori „Seniore Perrin” şi „Perrin Ochi-de-aur” decât credea că i se cuvin. Faile avea dreptul la titlurile pe care i le acordaseră ei.

Grady şi Neald, fără să asude în surtucele negre ca smoala, nu salutară; ei doar îl priviră, stând lângă focul pe care îl aţâţaseră puţin mai încolo decât ceilalţi. Erau priviri întrebătoare, se gândi el. La ce se aşteptau? Aceasta era întrebarea care îi venea mereu în minte atunci când era vorba despre ei. Asha’manii îl făceau să nu se simtă în largul lui, mai mult decât surorile aes sedai sau decât înţeleptele. Femeile care conduceau Puterea erau obişnuite, deşi un bărbat nu se simţea confortabil în preajma lor. Grady cel palid semăna cu un fermier, în ciuda hainei negre şi a sabiei, iar Neald, cu un papiţoi, cu mustaţa lui răsucită. Cu toate acestea, Perrin nu putea uita ce erau şi ce făcuseră la Fântânile din Dumai. Şi el fusese acolo. Lumina să-l ajute, chiar fusese! Luându-şi mâna de pe toporul prins la brâu, descălecă.

Servitorii, bărbaţi şi femei de pe domeniile Seniorului Dobraine din Cairhien, veniră în fugă la locul unde se aflau ceilalţi cai priponiţi, ca să le ia caii. Niciunul nu era mai înalt decât Perrin. Erau nişte oameni simpli, de la ţară, care îşi plecau servili frunţile şi făceau plecăciuni. Faile zicea că îi necăjeşte încercând să-i oprească sau, măcar, să-i determine să nu mai facă atâtea plecăciuni în preajma lui; la drept vorbind, şi lui îi păreau necăjiţi, dar apoi îşi reluau plecăciunile peste un ceas sau două. Alţii, aproape la fel de numeroşi ca bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri, se ocupau de cai sau de şirurile lungi de căruţe cu roţi înalte în care transportau merindele. Câţiva intrau şi ieşeau dintr-un cort mare roşu cu alb.

Ca de obicei, la vederea acelui cort, Perrin mormăia posomorât. Berelain avea unul mai mare în partea mayeneră a taberei, plus unul pentru cele două slujnice ale ei şi încă unul pentru prinzaşii de furi pe care insistase să-i aducă. Annoura avea şi ea cortul ei, la fel Gallenne, însă el şi Faile aveau un singur cort. Dacă ar fi fost după el, ar fi dormit sub cerul liber, întocmai celorlalţi bărbaţi de acasă. Aceştia nu se înveleau decât cu o pătură în timpul nopţii. Cu siguranţă, nu se temeau că va veni ploaia. Servitorii cairhieni îşi aveau culcuşul sub căruţe. Dar el nu-i putea cere asta lui Faile, nu atât timp cât Berelain avea cort. Dacă ar fi putut-o lăsa pe Berelain în Cairhien... Însă atunci ar fi fost nevoit să o trimită pe Faile în Bethal.

Cele două flamuri ridicate pe nişte stâlpi înalţi, proaspăt tăiaţi în mijlocul unui spaţiu deschis de lângă cort, îl făceau să se mâhnească şi mai tare. Briza se mai înteţise niţel, cu toate că era în continuare foarte cald; i se păru că aude din nou tunetul, slab, înspre apus. Flamurile fluturau încet în valuri, apoi se strângeau sub greutatea pânzei, doar ca să freamăte din nou. Capul de Lup Roşu cu margini stacojii şi Vulturul Roşu al Manetherenului demult apus fluturau din nou, în ciuda poruncii sale. Poate că el încetase să se mai ascundă, într-un fel, însă Ghealdanul din prezent fusese parte din Manetheren; Alliandre nu va reacţiona bine când va auzi de flamura aceea! Reuşi să afişeze o expresie plăcută şi să îi zâmbească femeii scunde şi îndesate care făcu o plecăciune adâncă şi îl luă pe Trăparu’, dar era doar de faţadă. Seniorilor trebuia să li se arate supunere, iar dacă voia să pară un senior, nu părea să se descurce prea bine.

Maighdin stătea cu mâinile în şold şi privea cu atenţie acele flamuri, în vreme ce calul ei era dus împreună cu ceilalţi. În mod surprinzător, Breane luase boccelele, ţinându-le într-o poziţie nefirească; o privea încruntată pe cealaltă femeie.

— Am auzit de flamuri ca astea, zise brusc Maighdin, furioasă.

Totuşi, chiar dacă în voce i se simţea mânia, pe faţă i se citea calmul. Mirosul mâniei ei îi umplu nările lui Perrin.

— Acestea au fost ridicate de bărbaţii din Andor, din Ţinutul celor Două Râuri, care s-au răzvrătit împotriva domnitorului lor de drept. Aybara este un nume din Ţinutul celor Două Râuri, cred.

— Nu prea ştim de existenţa unor domnitori de drept în Ţinutul celor Două Râuri, jupâneasă Maighdin, mârâi el.

Perrin avea să-l jupoaie de viu pe cel care arborase flamurile. Dacă zvonurile despre răzvrătire se răspândiseră atât de departe... Situaţia era deja destul de încâlcită, nu mai era nevoie de alte complicaţii.

— Morgase a fost o regină bună, presupun, însă noi am fost nevoiţi să ne apărăm singuri, şi am făcut-o.

Brusc, ştiu de cine îi amintea. De Elayne. Nu că ar fi avut vreo importanţă; văzuse bărbaţi la mii de kilometri depărtare de Ţinutul celor Două Râuri, care ar fi putut aparţine familiilor pe care le ştia de acasă, în definitiv, trebuie să fi avut un motiv ca să fie mânioasă. Accentul ei putea fi andoran.

— Situaţia nu este atât de gravă în Andor, după cum probabil că ai auzit, îi replică el. În Caemlyn era linişte, ultima oară când am fost acolo, iar Rand – Dragonul Renăscut – vrea s-o pună pe fiica lui Morgase, Elayne, pe Tronul Leului.

Departe de a fi calmă, Maighdin se întoarse spre el, privindu-l cu ochii ei albaştri, scânteietori.

— Vrea s-o pună pe tron? Niciun bărbat nu pune o regină pe Tronul Leului! Elayne va revendica tronul Andorului, de drept!

Scărpinându-se în cap, Perrin şi-ar fi dorit ca Faile să nu se uite la femeie cu atât calm şi să spună ceva. Însă aceasta nu făcu nimic altceva decât să-şi pună mănuşile de călărie la brâu. Înainte ca el să adauge ceva, Lini se repezi la Maighdin, o apucă de braţ şi o scutură de-i clănţăniră dinţii în gură.

— Cere-ti iertare! şuieră femeia mai în vârstă. Bărbatul acesta ti-a salvat viata, Maighdin, şi ai uitat unde ti-e locul, o femeie simplă de la ţară nu-i vorbeşte astfel unui senior! Nu uita cine eşti şi ai grijă ca limba aia ascuţită a ta să nu te bage în belele! Dacă tânărul senior o fi intrat în vrajbă cu Morgase, ei, bine, toată lumea ştie că e moartă şi nu-i treaba ta, oricum! Cere-ţi iertare înainte să nu se mânie!

Maighdin se zgâia la Lini şi îşi mişca buzele, mai mirată chiar decât Perrin. Şi, din nou, ea îl surprinse, în loc să se zburlească la femeia cu părul alb, îşi îndreptă încet umerii şi îl privi drept în ochi.

— Lini are dreptate. Nu am niciun drept să-ţi vorbesc astfel, Seniore Aybara. Îmi cer iertare. Cu smerenie. Te rog să mă ierţi.

Cu smerenie? Era încăpăţânată, iar în ton i se simţea o mândrie demnă de o aes sedai. Mirosul ei îi transmitea că era gata să strângă de gât pe cineva.

— Te iert, rosti Perrin în grabă.

Dar vorbele lui nu păreau să o îmbuneze defel. Zâmbi, poate că voia să se arate recunoscătoare, însă el o auzea cum scrâşnea din dinţi. Oare toate femeile erau nebune?

— Sunt bătuţi de arşiţă şi murdari, soţule, interveni în cele din urmă Faile, şi au trecut prin multe în ultimele ceasuri, ştiu asta. Aram le poate arăta bărbaţilor unde să se spele. Femeile vor veni cu mine. Voi pune să vi se aducă nişte cârpe umede ca să vă spălaţi pe mâini şi pe faţă, le spuse ea lui Maighdin şi lui Lini.

Făcându-i un semn lui Breane, începu să le conducă spre cort. Perrin încuviinţă, iar Aram îi îndemnă pe bărbaţi să îl urmeze.

— După ce te vei spăla, aş vrea să stăm de vorbă, stăpâne Gill, zise Perrin.

Putea să fi făcut chiar el acea roată de foc. Maighdin se întoarse să-i arunce o privire, iar celelalte două femei încremeniră în loc. Tallanvor apucă brusc mânerul sabiei şi Balwer se ridică pe vârfuri, zgâindu-se peste boccea şi înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. Nu semăna cu un lup, ci cu o pasăre atentă la pisici. Bărbatul cel voinic, Basel Gill, îşi scăpă lucrurile din mâini şi se dădu în spate.

— Păi, Perrin... se bâlbâi el, smulgându-şi pălăria din paie de pe cap.

Sudoarea lăsa dâre pe obrajii lui prăfuiţi. Se aplecă să-şi ia de jos bocceaua, apoi se răzgândi şi se ridică în grabă.

— Seniore Perrin, voiam să zic... Eu... ăăă... mi s-a părut că eşti tu, dar... dar când i-am auzit că-ţi spun seniore, n-am fost sigur că ai vrea să mai bagi în seamă un hangiu bătrân.

Ştergându-şi cu o batistă creştetul aproape pleşuv, râse nervos.

— Fireşte că vom sta de vorbă. Spălatul mai poate aştepta niţel.

— Bună, Perrin! zise bărbatul mătăhălos.

Având pleoapele lăsate, Lamgwin Dorn părea leneş, în ciuda muşchilor şi a cicatricelor de pe faţă şi de pe mâini.

— Jupânul Gill şi cu mine am auzit că tânărul Rand ar fi Dragonul Renăscut. Ar fi trebuit să ne dăm seama că te-ai ajuns şi tu. Perrin Aybara este un om bun, jupâneasă Maighdin. Cred că poţi avea încredere deplină în el.

Nu era leneş, dar nici prost.

Nerăbdător, Aram făcu un semn din cap, iar Lamgwin şi ceilalţi doi bărbaţi îl urmară, însă Tallanvor şi Balwer îşi târau picioarele, aruncându-le priviri curioase peste umăr lui Perrin şi jupanului Gill. Priviri îngrijorate. Şi femeilor, de asemenea. Faile le îndemnă pe acestea să se mişte, dar şi ea le arunca priviri pe furiş lui Perrin şi jupanului Gill, şi bărbaţilor care îl urmau pe Aram. Brusc, ele nu mai păreau atât de încântate că se despărţeau.

Jupânul Gill îşi şterse fruntea şi zâmbi încurcat. Lumină, de ce mirosea a teamă? se întrebă Perrin. Îi era teamă de el? De un bărbat legat prin jurământ de Dragonul Renăscut, care îşi zicea senior şi care conducea o oaste mică, împotriva Profetului? S-o fi speriat din cauza, femeii aes sedai cu căluş în gură; vina era şi a lui, într-un fel sau altul. „Nu, reflectă Perrin, asta n-ar speria pe nimeni”. Probabil că lor le era teamă că îi va ucide pe toţi.

Încercând să îl liniştească pe jupanul Gill, îl conduse la un stejar mare aflat la o sută de paşi de cortul roşu cu alb. Cea mai mare parte a frunzelor căzuseră, iar jumătate dintre cele care rămăseseră erau veştejite, însă ramurile uriaşe ce se răsfirau până jos ofereau puţină umbră şi unele rădăcini noduroase erau suficient de înalte ca să servească drept bancă. Perrin se aşezase pe una, făcându-şi de lucru cu mâinile în timp ce era ridicată tabăra. Ori de câte ori încerca să realizeze ceva folositor, alte zeci de mâini îl împiedicau.

Basel Gill stătea ca pe ghimpi, oricât de mult îi vorbea Perrin despre Binecuvântarea Reginei, hanul lui din Caemlyn sau despre vizita acolo. Poate că Gill îşi dădea seama că vizita aceea nu ar trebui să îl liniştească, mai ales cu atâtea surori aes sedai în preajmă, zvonuri despre Cel Întunecat şi o fugă în toiul nopţii. Se plimba de colo până colo neliniştit şi îşi strângea bocceaua la piept, mutând-o de pe un braţ pe celălalt, dând răspunsuri scurte şi lingându-şi buzele în tot acest timp.

— Jupâne Gill, i se adresă Perrin cu fermitate în glas, nu-mi mai spune „Senior Perrin”, fiindcă nu sunt. Situaţia este încâlcită, dar nu sunt senior, ştii asta.

— Desigur, replică bărbatul dolofan, aşezându-se în cele din urmă pe o rădăcină de stejar.

Părea că ezită să-şi aşeze bocceaua pe jos, pe urmă îşi retrase mâinile încet.

— Cum spui, Seniore Perrin. Ah, Rand... Seniorul Dragon... Chiar vrea s-o pună pe tron pe domniţa Elayne? Nu că m-aş îndoi de cuvântul tău, fireşte, se grăbi el să adauge, apoi îşi scoase pălăria şi începu să îşi şteargă fruntea din nou.

Chiar şi pentru un om atât de dolofan cum era el, jupanul Gill părea să asude exagerat de mult, oricât de cald ar fi fost afară.

— Sunt convins că Seniorul Dragon va face întocmai cum îl vei sfătui, adăugă el zâmbind în colţul gurii. Voiai să-mi vorbeşti, însă nu despre hanul meu, sunt convins.

Perrin răsuflă obosit. Nimic nu era mai rău decât ca prietenii vechi şi vecinii să se poarte cu mănuşi. Bine măcar că, uneori, aceştia uitau şi spuneau ce aveau pe suflet. Niciunuia nu îi era teamă de el.

— Eşti departe de casă, spuse el cu voce blândă.

Nu era cazul să-l zorească, nu pe un bărbat gata să-şi iasă din fire.

— Mă întrebam ce te-a adus aici. Nu vreun necaz, nădăjduiesc.

— Spune-i adevărul, Basel Gill, interveni Lini pe un ton aspru, apropiindu-se cu paşi mari de stejar. Fără înflorituri, ai grijă.

Deşi nu lipsise prea mult, cu toate acestea, avusese timp să se spele pe faţă şi pe mâini şi să-şi strângă părul într-un coc alb la ceafă. Şi să-şi scuture praful de pe rochia simplă din lână. Făcând o plecăciune de mântuială în direcţia lui Perrin, se întoarse ca să-şi fluture degetul noduros, ameninţător, spre Gill.

— Trei lucruri enervante distrag atenţia: un dinte care doare, un pantof care jenează şi un om care pălăvrăgeşte. Aşa că nu te abate de la subiect şi nu-i spune tânărului senior mai mult decât vrea să audă.

Preţ de o secundă, îl aţinti pe hangiu cu o privire mustrătoare, pe urmă, brusc, mai făcu o plecăciune scurtă în faţa lui Perrin.

— Îi place să se audă vorbind – aşa cum le place bărbaţilor, în general –, dar o să-ţi spună numai ce trebuie, seniore.

Jupanul Gill se încruntă la ea şi bombăni ceva când îi făcu un semn scurt să vorbească. „Sfrijită bătrână...”, fu ceea ce auzi Perrin.

— Ce s-a întâmplat – simplu şi fără ocolişuri – a fost că am avut ceva treabă în Lugard, spuse bărbatul rotofei încruntându-se din nou la Lini, însă ea nu păru să observe. O ocazie să iau nişte vin. Dar nu cred că te interesează asta. L-am luat pe Lamgwin cu mine, desigur, şi pe Breane, pentru că nu-l scapă din ochi nicio clipă, decât dacă n-are încotro. Pe drum, ne-am întâlnit cu jupâneasa Dorlain, jupâneasa Maighdin cum îi spunem noi, cu Lini şi cu Tallanvor. Şi cu Balwer, desigur. Pe drum. Lângă Lugard.

— Maighdin şi cu mine eram servitoare în Murandy, interveni nerăbdătoare Lini. Până au început necazurile. Tallanvor era ostaş al Casei, iar Balwer, secretar. Tâlharii au dat foc conacului, iar stăpâna noastră nu şi-a mai permis să ne ţină, aşa că am hotărât să călătorim împreună ca să fim în siguranţă.

— Eu povesteam, Lini, mormăi jupanul Gill scărpinându-se după ureche. Negustorul de vinuri a plecat din Lugard la ţară, dintr-un anume motiv, şi... Gill clătină din cap. Sunt prea multe de povestit, Perrin. Seniore Perrin, am vrut să zic. Iartă-mă! Ştii că sunt tot soiul de frământări peste tot zilele astea. De fiecare dată când fugeam de-un necaz, dădeam de altul, şi ne îndepărtam tot mai mult de Caemlyn. Însă iată-ne aici, osteniţi şi recunoscători că ne putem odihni. Asta e tot.

Perrin încuviinţă încet. E posibil să fi spus adevărul gol-goluţ, dar el învăţase că oamenii aveau sute de motive ca să mintă sau ca să ascundă adevărul. Făcând o grimasă, îşi trecu degetele prin păr. Lumină! Devenea bănuitor ca un cairhienin şi, cu cât îl implica mai mult Rand, cu atât mai rău era. De ce l-ar minţi Basel Gill? Slujnica unei domniţe, obişnuită cu viaţa privilegiată şi trăind apoi vremuri grele; asta explica limpede comportamentul lui Maighdin. Unele lucruri se legau.

Lini îşi ţinea mâinile împreunate în faţă, însă privea cu ochi ageri, ca de şoim, iar jupanul Gill începu să se foiască de îndată ce termină de vorbit. Păru să ia grimasa lui Perrin ca pe o poruncă de a continua. Râse, mai mult agitat decât amuzat.

— N-am prea mai văzut lumea de la Războiul Aielilor, iar pe-atunci eram mult mai slab. În cele din urmă, am ajuns până în Amador. Desigur, am plecat după ce seanchanii ăia au pus stăpânire pe oraş, însă, adevărul fie spus, nu-s mai răi decât Mantiile Albe, asta pot...

Tăcu atunci când Perrin se aplecă brusc în faţă şi-l apucă de rever.

— Seanchani, jupâne Gill? Eşti sigur de asta? Sau sunt doar zvonuri, precum cele despre aieli şi aes sedai?

— I-am văzut, răspunse Gill, schimbând câteva priviri nesigure cu Lini. Aşa-şi spun. Mă miră că nu ştii. Zvonurile ne-au luat-o înainte. Seanchanii ăştia vor ca oamenii să ştie ce-au de gând. Sunt nişte oameni ciudaţi, cu nişte creaturi ciudate, adăugă el cu o voce gravă. Asemenea creaturilor Umbrei. Creaturi uriaşe, fără blană, care zboară şi cară oameni. Seamănă cu nişte şopârle, de mărimea unui cal, cu trei ochi. Le-am văzut! Zău!

— Te cred, zise Perrin, dând drumul reverului. Şi eu le-am văzut.

Le zărise la Falme, unde o mie de Mantii Albe muriseră în câteva minute, iar eroii morţi din legende, chemaţi de Cornul lui Valere, îi alungaseră pe seanchani. Rand spusese că se vor întoarce, dar cum de-au revenit aşa curând? Lumină! Dacă stăpâneau Amadorul, atunci trebuie să fi stăpânit şi Tarabonul, sau cea mai mare parte din el. Doar un nesăbuit omora o căprioară când ştia că un urs rănit vine din spate. Cât de mult luaseră?

— Nu te pot trimite de îndată la Caemlyn, jupâne Gill, însă dacă vei mai sta o vreme cu mine, te voi duce acolo în siguranţă.

Asta dacă îi va putea oferi siguranţă. Profetul, Mantiile Albe, iar acum, poate, seanchanii.

— Cred că eşti un om bun, zise brusc Lini. Mă tem că nu ţi-am spus tot adevărul şi poate că ar trebui.

— Lini, ce vorbeşti acolo? exclamă jupanul Gill sărind în picioare. Cred că a pălit-o arşiţa, îi spuse el lui Perrin. Şi oboseala de pe drum. Uneori, are închipuiri ciudate. Ştii cum sunt bătrânii. Taci, Lini!

Lini înlătură mâna cu care el încercase să-i astupe gura.

— Ai grijă, Basel Gill! îţi arăt eu „bătrână”! Maighdin fugea de Tallanvor, ca să zic aşa, iar el o fugărea. Fugeam toţi deja de patru zile, şi eram sleiţi de puteri, atât noi cât şi caii. Păi, nu-i de mirare că ea nu mai ştie ce vorbeşte de cele mai multe ori; voi, bărbaţii, suciţi minţile femeilor de nici nu mai pot gândi, apoi vă prefaceţi că n-aţi făcut nimic. Ar trebui să fiţi urecheaţi, doar aşa, din principiu. Fata asta se teme şi de propria-i umbră! Ăştia doi ar trebui să se căsătorească. Şi ar fi bine să se grăbească.

Jupanul Gill se holba la ea cu gura căscată, iar Perrin nu era sigur că pe el nu-l uimise.

— Nu cred că înţeleg ce vrei de la mine... zise el încet.

Femeia cu părul alb interveni înainte ca el să termine de vorbit:

— Nu face pe prostul. Nu cred nicio clipă că eşti aşa. Văd că ai mai multă înţelepciune decât majoritatea bărbaţilor. Prost obicei mai aveţi, voi, bărbaţii, să vă prefaceţi că nu vedeţi ce se află chiar sub nasul vostru.

Ce se întâmplase cu toate acele plecăciuni? Încrucişându-şi braţele subţiri la piept, ea îl privi cu încăpăţânare.

— Ei bine, dacă vrei să te prefaci, o să-ţi spun eu pe şleau. Seniorul Dragon ăsta al tău face tot ce-l taie capul, din câte am auzit. Profetul tău alege oameni şi-i căsătoreşte pe loc. Prea bine; înhaţă-i pe Maighdin şi pe Tallanvor şi căsătoreşte-i. El îţi va mulţumi, la fel şi ea. Când i-o veni mintea la cap.

Uluit, Perrin îi aruncă o privire jupanului Gill, care ridică din umeri şi zâmbi prosteşte.

— Cu voia dumitale, îi spuse Perrin femeii încruntate, trebuie să mă ocup de nişte treburi urgente.

Se îndepărtă în grabă, privind o singură dată peste umăr. Lini îl ameninţa cu degetul pe jupanul Gill, dojenindu-l, în ciuda protestelor lui. Briza sufla în direcţia opusă, iar Perrin nu auzea ce îşi spuneau. La drept vorbind, nici nu voia. Erau nebuni cu toţii!

O fi având Berelain două slujitoare şi prinzaşii ei de furi, dar şi Faile avea însoţitoarele ei, aparte. Aproape douăzeci de taireni şi cairhieni tineri şedeau cu picioarele încrucişate sub corp lângă cort, iar femeile purtau surtuce, pantaloni şi săbii la cingătoare, asemenea bărbaţilor. Niciunul nu avea părut mai lung de umeri şi atât bărbaţii, cât şi femeile şi-l ţineau legat la spate cu o panglică, imitând coada aielilor. Perrin se întrebă unde erau ceilalţi; nu mergeau niciodată prea departe ca să poată auzi vocea lui Faile. El nădăjduia că nu provocau necazuri, îi luase sub aripa ei protectoare ca să-i scape de belele, zice ea, şi numai Lumina ştia că ar fi dat de ele dacă ar fi rămas în Cairhien şi s-ar fi înhăitat cu alţi tineri nesăbuiţi ca ei. După părerea lui Perrin, mulţi dintre ei aveau nevoie de un şut zdravăn ca să le vină mintea la cap. Se duelau, se jucau de-a ji’e’toh, dându-se drept aieli. Ce idioţi!

Lacile se ridică în picioare când îl văzu pe Perrin apropiindu-se. Era o femeie scundă şi palidă, cu panglici roşii prinse la revere, cercuri mici din aur în urechi şi o privire provocatoare care, uneori, îi făcea pe bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri să creadă că şi-ar dori un sărut, în ciuda sabiei pe care o purta. În acel moment, privirea ei provocatoare era de-a dreptul pătrunzătoare. O clipă mai târziu, Arrela se ridică şi ea în picioare. Era o femeie înaltă şi oacheşă, cu părul tuns scurt ca al unei fecioare. Veşmintele îi erau mai simple decât ale majorităţii bărbaţilor. Spre deosebire de Lacile, Arrela lăsa să se înţeleagă că mai degrabă ar săruta un câine decât un bărbat. Cele două se mişcară ca şi când ar fi vrut să se posteze în faţa cortului, ca să-i ţină calea lui Perrin, însă un ins cu bărbia pătrăţoasă, îmbrăcat într-o haină cu mâneci bufante, şuieră un ordin, iar ele se aşezară din nou, fără tragere de inimă. De fapt, Parelean îşi lovea bărbia pătrăţoasă cu degetul mare ca şi când s-ar fi răzgândit. Acesta avusese barbă atunci când îl văzuse prima oară Perrin – câţiva dintre bărbaţii taireni purtaseră bărbi –, dar aielii nu îşi lăsau barbă.

Perrin mormăi ceva despre nesăbuinţă. Erau ai lui Faile până în măduva oaselor, iar faptul că el era soţul ei nu avea prea multă importanţă. O fi Aram gelos pe atenţiile lui, dar măcar Aram îşi împărtăşea afecţiunile cu Faile. Simţea ochii tinerilor nesăbuiţi aţintiţi asupra lui când intră în cort. Faile l-ar jupui dacă ar afla vreodată că rostul lor era s-o ferească de belele.

Cortul era înalt şi spaţios, cu un covor înflorat întins pe jos şi piese de mobilier pe ici, pe colo, ce puteau fl strânse uşor pentru a fi puse în căruţe. Oglinda grea cu siguranţă făcea excepţie. Cufere legate cu alamă, acoperite cu pânze brodate, ce serveau drept mese, şi linii drepte de poleială ornau totul până la lavoarul cu oglindă. Douăsprezece lămpi cu oglinzi făceau ca interiorul să fie luminat de parcă totul s-ar fi aflat afară, la lumina zilei, deşi era considerabil mai răcoare, iar de stâlpii acoperişului atârnau două draperii din mătase. Cortul avea prea multe decoraţiuni pentru gustul lui Perrin. Era prea împopoţonat, cu păsările şi florile înşiruite peste tot. Dobraine aranjase ca ei să călătorească asemenea unor nobili cairhieni, cu toate că Perrin reuşise să facă „pierdute” unele obiecte. Patul uriaş, de pildă, un obiect pe care ar fi fost ridicol să-l iei la drum. Acesta ar fi ocupat aproape tot spaţiul dintr-o căruţă. Faile şi Maighdin stăteau singure, ţinând în mâini nişte cupe din argint. Aveau aerul unor femei care se analizează una pe alta. Erau doar un zâmbet, însă li se citea o urmă de asprime în priviri şi erau atente la cuvintele cu dublu înţeles. N-aveai cum să ştii dacă în clipa următoare se vor îmbrăţişa sau îşi vor scoate cuţitele. Majoritatea femeilor nu ar merge până într-acolo încât să ajungă la cuţite, se gândi el, dar Faile era în stare. Maighdin părea mai puţin istovită de drum decât înainte. Se spălase, îşi pieptănase părul şi îşi scuturase rochia de praf. Pe măsuţa cu suprafaţă de mozaic dintre ele se aflau alte cupe şi o carafă înaltă din argint care degaja mirosul mentolat al ceaiului de ierburi. Ambele femei îşi întoarseră privirea când el intră şi, pentru o clipă, avură aceeaşi expresie pe faţă. Păreau că se întreabă cine dădea buzna şi nu erau încântate de întrerupere. Expresia lui Faile deveni mai blândă când zâmbi.

— Jupanul Gill mi-a relatat povestea ta, jupâneasă Dorlain, zise el. Ai îndurat vremuri grele, însă aici vei fi în siguranţă până vei hotărî să pleci.

Femeia îngână mulţumiri deasupra cupei, dar emana prudenţă, şi-l măsura din ochi încercând să îl citească întocmai ca pe o carte.

— Şi Maghdin mi-a spus povestea lor, Perrin, zise Faile. Şi vreau să-i propun ceva. Maighdin, prietenii tăi şi cu tine aţi trăit câteva luni grele şi n-ai amintit de planuri de viitor. Mă puteţi sluji pe mine, cu toţii. Veţi fi nevoiţi să călătoriţi, însă condiţiile vor fi mult mai bune. Plătesc bine şi nu sunt o jupâneasă aspră.

Perrin dădu glas pe dată încuviinţării sale. Dacă Faile voia să-şi facă pofta şi să ajute nişte străini, atunci voia să-i ajute şi el. Poate că vor fi mai în siguranţă cu el decât cutreierând singuri prin lume.

Înecându-se cu ceaiul, Maighdin fu cât pe ce să scape cupa din mână. Se uită clipind la Faile, tamponându-şi bărbia umedă cu o batistă din pânză cu margini dantelate, iar scaunul scârţâi uşor sub greutatea ei când se întoarse, să-l observe cu atenţie pe Perrin.

— Vă... mulţumesc, spuse ea încet, într-un final. Cred...

După ce îl privi atent pe Ochi-de-aur, rosti cu voce tare:

— Da, vă mulţumesc şi accept cu recunoştinţă propunerea voastră. Trebuie să le spun camarazilor mei de drum.

Ridicându-se în picioare, ezită înainte să pună cupa pe tavă, apoi se îndreptă doar cât să îşi întindă fustele pentru a face o plecăciune demnă de orice palat.

— Voi încerca să nu te dezamăgesc, domniţa mea, rosti ea pe un ton liniştit. Pot pleca?

La încuviinţarea lui Faile, făcu din nou o plecăciune şi se retrase doi paşi cu spatele înainte să se întoarcă şi să plece! Perrin se scarpină în barbă, încă cineva care avea să se încline în faţa lui de fiecare dată când se întorcea.

De îndată ce Maighdin ieşi din cort, Faile îşi puse cupa pe masă şi începu să râdă, bătând cu călcâiele în covor.

— Oh, îmi place de ea, Perrin. Are personalitate! Pun rămăşag că ţi-ar fi pârlit barba din cauza acelor flamuri dacă nu te-aş fi salvat. Oh, da! Personalitate!

Perrin bombăni. Asta-i mai lipsea; o altă femeie care să-i pârlească barba.

— I-am făgăduit jupanului Gill că voi avea grijă de ei, Faile, dar... Ştii ce mi-a cerut Lini? A vrut s-o mărit pe Maighdin cu insul acela, Tallanvor. Să-i căsătoresc, indiferent ce-ar zice ei! Ea susţine că asta îşi doresc.

Îşi umplu o cupă din argint cu ceai şi se trânti pe scaunul pe care şezuse Maighdin, fără să bage în seamă că scârţâi alarmant sub greutatea lui.

— În orice caz, nu-mi bat capul cu prostiile astea, adăugă el. Jupanul Gill spune că seanchanii au pus stăpânire pe Amador, şi-l cred. Lumină! seanchanii!

Faile îşi lovea vârful degetelor, privind în gol.

— Poate că tocmai asta e, zise ea gânditoare. Servitorilor le merge mai bine dacă sunt căsătoriţi. Poate-ar trebui să mă ocup de asta. Şi pentru Breane. După cum a fugit de-aici imediat ce s-a spălat pe faţă, ca să vadă ce face insul ăla mătăhălos, ar fi trebuit să fie deja căsătoriţi, spuse ea cu o sclipire în ochi. Nu îngădui un astfel de comportament la servitorii mei, Perrin. Nu duce decât la lacrimi, insulte şi supărări. Iar Breane va reacţiona mai rău decât el.

Perrin se zgâi la ea.

— M-ai auzit? întrebă el încet. Seanchanii au pus stăpânire pe Amador! seanchanii, Faile!

Ea tresări – chiar se gândise să le mărite pe femeile alea! apoi îi zâmbi, amuzată.

— Amador este departe şi dac-ar fi să ne întâlnim cu seanchanii ăştia, sunt sigură că le vei ţine piept. La urma urmei, ai reuşit să mă îmblânzeşti şi pe mine, nu?

Asta susţinea ea, cu toate că el nu prea era convins.

— S-ar putea să fie puţin mai greu cu ei decât a fost cu tine, preciza el pe un ton sec, iar ea îi zâmbi din nou.

Dintr-un anume motiv, părea extrem de mulţumită.

— Mă gândeam să-i trimit pe Grady şi pe Neald să-l avertizeze pe Rand, orice-ar zice el.

Ea dădu tare din cap a dezacord şi zâmbetul îi dispăru, dar el continuă:

— Dacă aş şti cum să dau de urma lui, aş face-o. Trebuie să-i trimit cumva vestea fără să se afle.

Rand insistase asupra necesităţii de a fi discreţi în privinţa lui Masema mai mult decât Perrin. Perrin fusese exilat de Rând şi nimeni nu trebuia să ştie că mai aveau ceva de împărţit, în afara ostilităţii.

— El ştie, Perrin. Sunt sigură de asta. Maighdin a văzut porumbare peste tot în Amador, iar seanchanii n-au părut a se sinchisi de ele. Negustorii care au treabă în Amador trebuie să fi aflat deja, la fel şi Turnul Alb. A aflat şi Rand, crede-mă. Trebuie să ai încredere că ştie ce face. În privinţa asta, chiar ştie.

Nu părea mereu atât de convinsă.

— Se prea poate, bombăni Perrin iritat.

El încerca să nu îşi facă griji în privinţa sănătăţii mintale a lui Rand, însă acesta din urmă îl făcuse pe Perrin să cadă la bănuieli atunci când se comportase ca un copil răzgâiat. Şi-apoi cât de mult avea încredere Rand în el? Rand ascundea lucruri, îşi făcea planuri tainice.

Perrin se lăsă pe spătarul scaunului răsuflând uşurat, apoi luă o înghiţitură de ceai. Adevărul era că, nebun sau zdravăn la cap, Rand avea dreptate. Dacă Rătăciţii sau Turnul Alb ar bănui ce punea la cale, ar găsi o modalitate să-i facă de petrecanie.

— Măcar iscoadele Turnului Alb nu vor avea ce să ciripească. De astă dată, voi da foc flamurii ăsteia afurisite.

Şi „Capului de Lup”, totodată. Putea să se prefacă a fi senior, chiar şi fără un afurisit de steag!

Faile îşi ţuguie îngândurată buzele pline şi clătină uşor din cap. Alunecând de pe scaun, îngenunche lângă el şi îi luă încheietura în mâini. Perrin se uită la ea cu precauţie. Când îl privea în ochi atât de intens, atât de serios, însemna că urma să îi spună ceva important. Sau îl îmbrobodea de nu mai ştia pe ce lume se afla. Mirosul ei nu îi transmitea nimic. Încercă să nu o mai adulmece; îşi pierdea mult prea uşor capul, şi-atunci, cu siguranţă, îl îmbrobodea. Învăţase un lucru de când se însurase: un bărbat trebuia să dea dovadă de inteligenţă atunci când avea de-a face cu o femeie. De multe ori nici măcar asta nu era de ajuns; femeile făceau ce voiau, la fel ca surorile aes sedai.

— Poate-ar fi bine să te mai gândeşti, soţule, murmură ea, şi un zâmbet şters îi încolţi pe buze ca şi când i-ar fi citit din nou gândurile. Mă îndoiesc că oamenii cu care ne-am intersectat de când am intrat în Ghealdan ştiu ce este „Vulturul Roşu”, însă într-un oraş cum e Bethal, unii ar putea şti. Cu cât irosim mai mult timp vânându-l pe Masema, cu atât şansele sunt mai mari ca ei să afle.

El nu se obosi să spună că ăsta era încă un motiv să scape de steag. Faile nu era proastă şi avea o minte mai ascuţită decât el.

— Atunci, de ce să-l păstrăm dacă va atrage atenţia asupra idiotului despre care lumea va crede că încearcă să-i trezească pe manethereni din mormânt? întrebă el încet.

Bărbaţii încercaseră asta şi în trecut; la fel, femeile; numele „manetheren” stârnea amintiri puternice şi putea porni o răscoală.

— Fiindcă va atrage atenţia, răspunse ea şi se aplecă intenţionat spre el. Asupra unui bărbat care încearcă să-i trezească din nou pe manethereni. Mai puţini oameni îţi vor râde în faţă, vor spera să îţi vezi mai departe de drum şi vor încerca să te uite de îndată ce vei părăsi oraşul. Cât despre cine-i mai măreţ, ei au prea multe pe cap acum ca să privească atent, poate doar dacă îi ciupeşti de nas. Pe lângă seanchani, Profetul sau Mantiile Albe, un bărbat care încearcă să-i trezească pe manethereni e o nimica toată. Şi aş crede că nici Turnul Alb nu va acorda prea multă atenţie, nu acum.

Faile zâmbi larg şi strălucirea din ochi lăsa să se înţeleagă că urma să sublinieze ceva.

— Şi, cel mai important lucru, nimeni nu se va gândi că bărbatul acela mai face şi altceva.

Zâmbetul îi dispăru brusc şi îi apăsă nasul cu degetul, tare.

— Şi nu mai spune că eşti prost, Perrin t’ Bashere Aybara. Nici măcar pe ocolite, cum o faci acum. Nu eşti, şi nu-mi place când te-aud.

Mirosul ei era ca al unor spini. Nu era furioasă, ci categoric nemulţumită.

Argint viu. Un pescăruş bătând din aripi mai repede decât gândul. Cu siguranţă, mai repede decât gândurile lui. Nu îi trecuse niciodată prin minte să se ascundă într-un mod atât de... flagrant, însă el înţelegea raţionamentul. Era ca şi când încercai să ascunzi că erai un criminal, prefăcându-te că eşti doar un hoţ. Cu toate acestea, ar putea funcţiona.

Chicotind, Perrin îi sărută vârfurile degetelor.

— Voi păstra steagul, zise el.

Se gândea să păstreze şi „Capul de Lup”. Pe toţi dracii!

— Totuşi, Alliandre trebuie să afle adevărul. Dacă ea crede că Rand intenţionează să mă numească Rege al manetherenilor şi să-i ia pământurile...

Faile se ridică în picioare atât de brusc şi se întoarse cu spatele, încât lui îi era teamă că făcuse o greşeală pomenind de Regină. Alliandre îl putea conduce la Berelain mult prea uşor, iar mirosul lui Faile era... înţepător.

— Alliandre nu va fi o problemă pentru Perrin Ochi-de-aur, replică ea peste umăr. Pasărea asta şi-a găsit cuibul, soţule, aşa că a sosit vremea să ne gândim cum să dăm de urma lui Masema.

Îngenunchind graţios lângă un cufăr mic aşezat aproape de o latură a cortului, singurul cufăr care nu era acoperit cu ţesături, ridică încet capacul şi începu să scoată nişte hărţi făcute sul.

Perrin nădăjduia ca ea să aibă dreptate în privinţa suveranei Alliandre, pentru că nu ştia ce-i de făcut dacă se înşela. Măcar dacă ar fi fost pe jumătate cum îl credea Faile a fi. Alliandre era o pasăre care îşi găsise cuibul, seanchanii vor cădea precum muştele în faţa lui Perrin Ochi-de-aur, iar el îl va înhaţă pe Profet şi-l va duce la Rand chiar dacă Masema era înconjurat de zece mii de oameni. Nu era prima oară când îşi dădea seama că, indiferent cât de mult îl rănea şi îl zăpăcea furia ei, el se temea, de fapt, să nu o dezamăgească. I s-ar frânge inima dacă ar citi vreodată dezamăgire în ochii ei.

Îngenunche lângă ea şi o ajută să întindă cea mai mare dintre hărţi, care acoperea sudul Ghealdanului şi nordul Amadiciei, şi o privi cu atenţie ca şi când numele lui Masema ar fi sărit din pergament în faţa lui. Avea mai multe motive decât Rand să-şi dorească să reuşească. Nu o putea dezamăgi pe Faile.

★

Faile stătu trează pe întuneric, ascultând până când auzi respiraţia ritmată a lui Perrin, semn că el era cufundat în somn, apoi se strecură de sub aşternuturile pe care le împărţeau. Zâmbi trist când îşi trase cămaşa de noapte din pânză peste cap. Oare Ochi-de-aur chiar credea că ea nu aflase că el ascunsese patul într-o dumbravă într-o dimineaţă în timp ce căruţele erau încărcate? Nu că ar fi deranjat-o acest lucru; cel puţin, nu foarte tare. Era sigură că dormise pe pământ la fel de des ca şi el. Se prefăcuse surprinsă, desigur, dar nu la modul serios. Dacă s-ar fi comportat altfel, el şi-ar fi cerut iertare, poate chiar s-ar fi dus să aducă patul înapoi. A domina un soţ era o măiestrie, zicea mama ei. Oare Deirei ni Ghaline îi păruse vreodată greu să facă asta?

Îşi vârî picioarele goale într-o pereche de papuci, îşi trase o robă de mătase pe ea, pe urmă ezită, uitându-se la Perrin. Ar putea s-o vadă limpede dacă s-ar trezi, însă ea nu-l distingea, ci îi părea doar o movilă umbrită, îşi dorea ca mama ei să fi fost acolo, ca să o sfătuiască. Faile îl iubea pe Perrin cu fiecare părticică a fiinţei, iar el o zăpăcea. De fapt, era imposibil să înţelegi un bărbat şi el era deosebit de toţi bărbaţii cu care crescuse ea. Nu se fălea niciodată şi, în loc să râdă pe seama lui, Perrin era... Modest. Nu crezuse niciodată că un bărbat ar putea fi modest! Spunea mereu că din noroc ajunsese conducător, pretindea că nu ştia cum să conducă, deşi bărbaţii care îl întâlneau erau gata să îl urmeze după un ceas. El zicea că era greu de cap, însă acele gânduri încete şi cumpătate erau atât de pătrunzătoare, încât ea abia reuşea să păstreze vreun secret. Era un bărbat minunat, lupul ei cu păr cârlionţat. Atât de puternic. Şi atât de blând. Oftând, ieşi în vârful picioarelor din cort. Auzul lui îi mai venise de hac.

În tabără domnea tăcerea. Luna era în creştere şi răspândea la fel de multă lumină pe un cer înnorat ca atunci când era plină, o strălucire care o eclipsa pe cea a stelelor. O pasăre de noapte scoase un ţipăt ascuţit, apoi tăcu auzind sunetul lugubru scos de o bufniţă. Se simţea o boare şi, spre mirarea ei, aceasta părea destul de răcoroasă. Era doar o părere. Nopţile erau răcoroase numai în comparaţie cu zilele.

Aproape toţi oamenii dormeau, nişte movile negre la umbrele copacilor. Câţiva erau treji şi sporovăiau strânşi în jurul câtorva focuri ce ardeau încă. Nu se sinchisi să se ascundă, dar nu o observă nimeni. Unii păreau pe jumătate adormiţi acolo unde şedeau, încuviinţând tăcuţi. Dacă nu ar fi ştiut cât de bine îşi făceau datoria santinelele, ar fi crezut că tabăra ar putea fi luată prin surprindere de o cireada de vite sălbatice. Fecioarele făceau şi ele de strajă noaptea, desigur, însă nu avea importanţă dacă acestea o vedeau.

Căruţele cu roţi înalte alcătuiau şiruri lungi, iar servitorii stăteau deja cuibăriţi sub ele şi sforăiau. Majoritatea servitorilor. Un foc încă trosnea. Maighdin şi camarazii ei stăteau în jurul lor. Tallanvor vorbea şi făcea gesturi ample, spre Maighdin, dar celălalt bărbat era singurul care îi acorda atenţie. Nu era de mirare că ei aveau veşminte mai bune în boccelele lor decât zdrenţele pe care le purtaseră, iar fosta lor jupâneasă trebuie să fi avut mână liberă să le ofere oamenilor ei veşminte din mătase, deoarece Maighdin purta o rochie din mătase cu croială fină, de un albastru mat. Ceilalţi nu erau îmbrăcaţi la fel de bine, aşadar, poate că Maighdin fusese preferata domniţei.

O surcea trosni sub piciorul lui Faile şi aceştia îşi întoarseră capetele. Tallanvor dădu să se ridice în picioare, trăgându-şi pe jumătate sabia, înainte să o vadă strângându-şi roba sub clarul de lună. Ei erau mai vigilenţi decât bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri care se aflau în spatele ei. Pentru o clipă, doar se zgâiră la ea. Apoi Maighdin se ridică graţios şi făcu o plecăciune adâncă. Ceilalţi se grăbiră să o imite, fiecare cu priceperea de care putea da dovadă. Doar Maighdin şi Balwear păreau să se simtă în largul lor. Un zâmbet timid apăru pe faţa rotundă a lui Gill.

— Vedeţi-vă în continuare de-ale voastre, le spuse Faile cu blândeţe. Dar să nu staţi până târziu; mâine va fi o zi plină.

Îşi continuă drumul, însă când privi în urmă, îi văzu pe toţi în picioare, uitându-se după ea. Călătoriile lor trebuie să-i fi făcut vigilenţi ca nişte iepuri ce erau mereu atenţi la vulpe. Se întrebă cât de bine se vor adapta. În următoarele săptămâni, va avea grijă să-i înveţe obiceiurile ei şi să le înveţe pe ale lor. Ca o gospodărie să prospere, fiecare obicei era la fel de important. Va trebui să-şi facă timp.

Nu se gândi prea mult la ei în seara aceea, în curând avea să treacă dincolo de căruţe, fără a ajunge însă acolo unde bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri stăteau cu ochii în patru sus, în copaci. Nici măcar un şoarece nu putea trece nevăzut pe lângă ei – chiar şi unele fecioare fuseseră zărite uneori –, totuşi ei erau atenţi la cei care ar fi încercat să se strecoare neobservaţi în tabără, nu la cei care aveau dreptul să se afle acolo. Oamenii ei o aşteptau într-un luminiş mic, sub clarul de lună.

Unii dintre ei îşi plecară capetele, iar Parelean fu cât pe ce să cadă într-un genunchi, înainte să se oprească. Din instinct, câteva femei făcură o plecăciune care arăta ciudat în veşminte bărbăteşti, pe urmă îşi coborâră privirile sau se foiră stânjenite când îşi dădură seama ce făcuseră. Obiceiurile de la Curte le intraseră în sânge, cu toate că încercau din răsputeri să le adopte pe cele ale aielilor. Ceea ce credeau a fi obiceiuri ale aielilor, cel puţin. Uneori le îngrozeau pe fecioare cu convingerile lor. Perrin zicea că sunt proşti, şi poate că erau în unele privinţe, dar îi juraseră credinţă ei, îi imitau pe aieli. Încercau măcar, şi acest lucru îi făcea să îi aparţină. Între ei, îşi botezaseră „ginta” Cha Faile, „Gheară de Şoim”, deşi înţeleseseră că trebuia să ţină acest lucru secret. Nu erau proşti în toate privinţele, în fond, nu se deosebeau prea mult de tinerii cu care crescuse.

Cei pe care îi trimisese dis-de-dimineaţă tocmai se întorseseră, iar femeile îşi schimbau rochiile pe care le purtaseră de nevoie. Şi o singură femeie îmbrăcată ca un bărbat ar fi trezit suspiciuni în Bethal, darămite cinci. Luminişul era plin de fuste, poale, surtuce, cămăşi şi pantaloni. Femeile lăsau impresia că nu le deranja să se dezbrace în faţa celorlalţi, inclusiv în faţa bărbaţilor, având în vedere faptul că şi aielii păreau să facă la fel, însă le trăda respiraţia greoaie. Bărbaţii se foiau şi îşi întorceau capetele, nesiguri dacă trebuie să privească în altă parte sau spre femei, aşa cum credeau că făceau şi aielii, când se prefăceau că nu se uitau la femeile pe jumătate dezbrăcate. Faile îşi ţinea roba strâns peste cămaşa de noapte; nu şi-ar fi putut pune şi alte haine pe ea fără să nu îl trezească pe Perrin, dar nu se prefăcea că se simţea în largul ei. Nu era o femeie domani, ca să le îngăduie servitorilor să intre atunci când se spăla.

— Iertare pentru că am întârziat, domniţă Faile, zise Selande, gâfâind în timp ce îmbrăca un surtuc.

În vocea femeii scunde se simţea accentul puternic din Cairhien. Nu era înaltă, pentru o nativă din Cairhien. Părea totuşi destul de mândră, după felul în care îşi ţinea capul înclinat şi umerii drepţi.

— Ne-am fi întors mai devreme, dar gărzile de la poartă ne-au creat necazuri când am vrut să ieşim.

— Necazuri? întrebă tăios Faile.

Dacă ar fi văzut cu ochii ei; dacă Perrin ar fi lăsat-o să meargă în locul şleampătei ăleia. Nu, nu se va gândi la Berelain. Nu era vina lui Perrin. Îşi repeta acest lucru în gând de douăzeci de ori pe zi, ca pe o rugăciune, însă de ce era atât de orb?

— Ce fel de necazuri? mai întrebă ea şi trase mâhnită aer în piept.

Necazurile cu soţul nu ar trebui să-ţi afecteze niciodată tonul pe care îl foloseşti cu vasalii.

— Nimic important, domniţă, răspunse Selande, apoi îşi încheie catarama centironului, potrivindu-şi-l în şolduri. I-au lăsat pe nişte inşi să intre cu căruţele fără să le arunce o privire, în schimb s-au temut să lase nişte femei să iasă în toiul nopţii.

Unele femei începură să râdă. Cei cinci bărbaţi care fuseseră în Bethal se foiră iritaţi, fără îndoială pentru că nu le oferiseră suficientă protecţie. Ceilalţi membri Cha Faile formară un semicerc gros în spatele celor zece, urmărind-o cu atenţie pe Faile şi ascultând cu urechile ciulite. Lumina lunii, ce le bătea din spate, le umbrea feţele.

— Spune-mi ce-ai văzut, porunci Faile pe un ton mai calm.

Era mult mai bine să fie calmă decât supărată. Selande îi dădu raportul într-un mod concis şi, chiar dacă Faile îşi dorise să fi mers ea însăşi, recunoştea că ei văzuseră atât de multe pe cât şi-ar fi dorit ea. Străzile din Bethal erau aproape pustii chiar şi în toiul zilei. Oamenii stăteau închişi în cea mai mare parte a timpului. Se mai făcea negoţ pe ici, pe acolo, însă puţini negustori se aventurau în această parte a Ghealdanului, iar în oraş nu erau aduse suficiente produse din zona rurală ca să ajungă pentru toată lumea. Mai toţi orăşenii păreau paralizaţi, temători de tot ceea ce se afla dincolo de ziduri, devenind din ce în ce mai apatici şi mai disperaţi. Toţi îşi ţineau gurile închise de teama iscoadelor Profetului, dar şi ochii, ca să nu fie luaţi drept iscoade. Profetul exercita un efect puternic. De pildă, indiferent cât de mulţi tâlhari cutreierau dealurile, pungaşii şi hoţii de drumul mare dispăruseră din Bethal. Se zvonea că Profetul pedepsea hoţii tăindu-le mâinile. Oricum, pedeapsa asta nu părea să se aplice şi oamenilor lui.

— Regina se plimbă prin oraş în fiecare zi, arătându-se ca să le ridice moralul locuitorilor, spuse Selande, dar nu cred că are vreun efect. Doar le aminteşte oamenilor aici, în sud, că au o Regină; poate că în altă parte a avut mai mult succes. Gărzile de pe metereze s-au înteţit, adăugându-se şi câţiva dintre soldaţii ei. Poate că lucrul acesta îi face pe orăşeni să se simtă mai în siguranţă. Asta până când ea îşi va continua drumul. Spre deosebire de ceilalţi, Alliandre nu pare să se teamă că Profetul va ataca oraşul. Se plimbă prin grădinile palatului Seniorului Telabin dimineaţa şi seara şi are doar câţiva soldaţi care îşi petrec cea mai mare parte a timpului în bucătărie. Toţi cei din oraş îşi fac griji în privinţa hranei, câtă vreme le va ajunge, aşa cum îşi fac griji şi în privinţa Profetului. Adevărul fie spus, domniţă, cu toate gărzile de pe ziduri, cred că dacă Masema şi-ar face apariţia singur la poartă, ei ar fi în stare să-i cedeze oraşul.

— I l-ar ceda, interveni cu dispreţ Meralda, legându-şi centironul la talie, şi i-ar cere îndurare.

Oacheşă şi îndesată, Meralda era la fel de înaltă ca Faile, însă femeia tairenă îşi plecă fruntea atunci când Selande se încruntă la ea şi murmură o scuză. Nu exista nicio îndoială cine conducea Cha Faile, după Faile.

Soţia lui Perrin era mulţumită că nu fusese nevoie să schimbe priorităţile pe care le stabiliseră. Selande era cea mai isteaţă dintre toţi, cu excepţia, poate, a lui Parelean, şi doar Arella şi Camaille erau mai agere. Selande avea ceva în plus, cumpătare, ca şi când ar fi înfruntat deja cea mai mare frică din viaţa ei şi nu o mai speria nimic. Fireşte, îşi dorea şi ea o cicatrice aşa cum aveau unele fecioare. Faile avea câteva cicatrice mici, simboluri de onoare multe dintre ele, dar a căuta una cu lumânarea era o idioţenie. Măcar femeia nu se încăpăţâna în această privinţă.

— Am făcut o hartă, după cum ai cerut, domniţă, spuse femeia scundă, privind o ameninţător pe Meralda. Am scos cât mai mult în evidenţă palatul Seniorului Telabin, însă mă tem că nu e cine ştie ce în afară de grădini şi de grajduri.

Faile nu încercă să discearnă liniile de pe hârtia desfăcută sub clarul de lună. Păcat că nu a mers ea însăşi; ar fi făcut o hartă şi cu interiorul. Nu. Ce-a fost a fost, cum îi plăcea lui Perrin să spună. Şi era suficient.

— Eşti sigură că nimeni nu caută prin căruţele cu coviltir ce ies din oraş?

În lumina slabă, vedea totuşi nedumerirea de pe feţele celor prezenţi. Nimeni nu ştia de ce îi trimisese pe câţiva dintre ei în Bethal.

Selande nu părea nedumerită.

— Da, domniţă, răspunse ea calm.

Era isteaţă, poate chiar mai mult.

Vântul se înteţi o clipă, jucându-se printre frunzele copacilor şi răscolindu-le pe cele căzute pe jos. Faile şi-ar fi dorit să aibă auzul lui Perrin. Mirosul şi auzul lui. Nu conta dacă o vedea cineva acolo, împreună cu oamenii ei, dar cei care trăgeau cu urechea erau o altă poveste.

— Te-ai descurcat foarte bine, Selande. V-aţi descurcat bine cu toţii.

Perrin cunoştea primejdiile care pândeau acolo, erau aceleaşi ca în sud; le cunoştea, însă, ca majoritatea bărbaţilor, era foarte raţional, dar şi sentimental. O soţie trebuia să fie practică, să-l ferească pe soţul ei de belele. Acesta fusese primul sfat pe care i-l dăduse mama ei despre viaţa de femeie măritată.

— La ivitul zorilor, vă veţi întoarce în Bethal şi dacă veţi primi veste de la mine, iată ce va trebui să faceţi...

Până şi Selande făcu ochii mari când Faile începu să povestească, dar nimeni nu obiectă. Faile ar fi fost surprinsă dacă s-ar fi împotrivit cineva. Instrucţiunile ei erau foarte exacte. Aveau să fie unele pericole, însă, având în vedere circumstanţele, acestea nu erau la fel de mari pe cât credeau ei.

— Aveţi întrebări? zise ea în cele din urmă. A înţeles toată lumea?

Membrii Cha Faile răspunseră în cor:

— Trăim ca să te slujim, Faile, domniţa noastră.

Asta însemna că îl vor sluji şi pe iubitul ei lup, fie că îşi dorea asta sau nu.

★

Maighdin se foia pe pământul tare, sub pături, fără să închidă o geană. Acesta era numele ei; un nume nou pentru o viaţă nouă. Maighdin pentru mama ei şi Dorlain pentru familia de pe domeniu, care fusese a ei. O viaţă nouă în locul celei vechi, dar legăturile de suflet nu puteau fi rupte. Şi acum... Acum...

Foşnetul slab al frunzelor moarte o făcu să-şi ridice capul. Văzu o siluetă întunecată trecând printre copaci. Era domniţa Faile, care se întorcea la cortul ei. Era o femeie tânără şi plăcută, cu suflet bun şi vorbe alese. Oricare ar fi fost obârşia soţului ei, Faile era, cu siguranţă, de viţă nobilă, însă tânără. Nepricepută. Asta i-ar putea fi de ajutor.

Îşi aşeză capul pe mantia pe care o împăturise ca să-i servească drept pernă. Lumină, ce căuta ea acolo? Slujnica unei domniţe! Nu. Nu-şi va pierde încrederea în sine. Încă avea încredere, în străfundul ei. Îşi ţinu respiraţia când auzi zgomotul de paşi care se apropiau.

Tallanvor îngenunche drăgăstos lângă ea. Nu purta cămaşă, iar lumina lunii îi strălucea pe muşchii netezi ai pieptului şi umerilor, deşi faţa îi era umbrită. O briză i se juca prin păr.

— Ce nebunie mai e şi asta? întrebă el cu blândeţe. Să te angajezi ca slujnică? Pui la cale ceva? Şi nu-mi vinde gogoşi cum că vrei să începi o viaţă nouă. Nu te cred. Nimeni nu te crede.

Ea încercă să se întoarcă, dar el îi puse o mână pe umăr. Deşi nu apăsă, ea se opri ca şi când ar fi făcut-o. Lumină, numai să nu tremure! Lumina nu o ascultă, însă cel puţin îşi păstră vocea calmă.

— Dacă n-ai observat, acum trebuie să mă descurc singură. Mai bine slujnica unei domniţe decât servitoare într-o tavernă. N-ai decât să pleci dacă nu vrei să slujeşti aici.

— Nu ţi-ai pierdut nici minţile, nici mândria atunci când ai renunţat la tron, bombăni el. Arz-o focu pe Lini pentru că şi-a dat drumul la gură! Dacă vrei să te prefaci că ţi le-ai pierdut, te sfătuiesc să n-o laşi pe Lini să te prindă singură, chicoti el, aproape râzând de ea. Vrea să schimbe o vorbă cu Maighdin, dar bănuiesc că nu va fi la fel de blândă cu Maighdin cum a fost cu Morgase.

Se ridică furioasă în şezut, înlăturându-i mâna.

— Eşti şi orb, şi surd, te pomeneşti. Dragonul Renăscut are planuri cu Elayne! Pe sfânta Lumină! Nu-mi place nici măcar că-i ştie numele! Norocul trebuie să mă fi adus la unul dintre acoliţii lui, Tallanvor. Asta trebuie să fie!

— Arză-m-ar focu, am ştiut că ăsta e motivul. Am nădăjduit să mă înşel, însă...

Părea la fel de furios ca ea. Nu avea niciun drept să fie furios!

— Elayne se află în siguranţă în Turnul Alb, Suprema Înscăunată Amyrlin nu îi va îngădui să se apropie de vreun bărbat care poate conduce Puterea, chiar de-o fi el Dragonul Renăscut – mai ales dacă e el! –, iar Maighdin Dorlain nu poate face nimic în privinţa Supremei Înscăunate Amyrlin, nici a Dragonului Renăscut sau a Tronului Leului. Se va alege cu capul rupt sau cu grumazul tăiat, ori...!

— Maighdin Dorlain poate privi! izbucni ea, ca să întrerupă litania aceea îngrozitoare. Poate asculta! Poate...!

Ea îşi înghiţi vorbele, iritată. Ce putea face? Dintr-odată, îşi dădu seama că stătea acolo, într-o cămaşă de noapte subţire, şi se grăbi să se acopere cu pătura. Aerul nopţii era destul de răcoros. Sau poate că i se făcuse pielea de găină din pricina ochilor nevăzuţi ai lui Tallanvor aţintiţi asupra ei. Acest gând îi aduse o roşeaţă în obraji, pe care nădăjduia ca el să nu o vadă. Din fericire, vocea ei devenise la fel de înflăcărată. Nu mai era o copilă care se înroşea atunci când un bărbat se uita la ea!

— Voi face tot posibilul, indiferent ce-o fi. Poate reuşesc să aflu ceva sau să fac un lucru care-i va fi de ajutor lui Elayne. Şi-atunci, nu voi da înapoi!

— O decizie periculoasă, replică el pe un ton calm.

Ea îşi dorea să-i vadă faţa în întuneric. Doar ca să-i citească expresia, fireşte.

— L-ai auzit când a ameninţat că-i va spânzura pe toţi cei care îl vor sfida cu privirea, continuă Tallanvor. Şi cred asta, mai ales când vine vorba despre un bărbat cu ochii ăia. Ca ai unei fiare. Mă mir că l-a lăsat pe insul acela să plece. Am crezut că-i va rupe grumazul! Dacă va afla cine eşti, cine ai fost... Balwer te-ar putea trăda. N-a spus niciodată de ce ne-a ajutat să fugim din Amador. Poate a crezut că Regina Morgase îi va oferi un nou rang. Acum, când ştie că asta nu se va întâmpla, poate ar vrea să intre în graţiile noilor stăpâni.

— Ţi-e teamă de Seniorul Perrin Ochi-de-aur? îl întrebă ea cu dispreţ.

Pe sfânta Lumină, bărbatul o înspăimânta! Ochii aceia erau ai unui lup.

— Balwer ştie să-şi ţină gura. Orice va zice, va avea de suferit; el a venit cu mine, la urma urmei. Dacă te temi, n-ai decât să-ti vezi mai departe de drum!

— Mereu îmi arunci cuvintele astea, oftă el, lăsându-se pe călcâie.

Deşi ea nu-i putea vedea ochii, îi simţea.

— Să-mi văd mai departe de drum, spui. Odinioară, un soldat iubea o regină de departe, ştiind că era fără speranţă, ştiind că nu va îndrăzni niciodată să-i vorbească. Şi iată că regina a dispărut şi a mai rămas doar femeia, iar eu nădăjduiesc. Ard din cauza nădejdii! Dacă vrei să plec, spune-mi. Doar un cuvânt. „Pleacă!” Un cuvânt simplu.

Maighdin deschise gura să spună ceva. „Un cuvânt simplu, chibzui ea. Lumină, e doar un cuvânt! De ce nu-l pot rosti! Lumină, te rog!” Pentru a doua oară în noaptea aceea, Lumina nu-i dădu ascultare. Stătea acolo, învelită în pătură, ca o copilă uimită, înroşindu-se din ce în ce mai tare.

Dacă el ar fi chicotit din nou, l-ar fi străpuns cu pumnalul.

Dacă el ar fi râs sau dacă ar fi făcut vreun semn de victorie... În schimb, Tallanvor se aplecă în faţă şi îi sărută cu tandreţe ochii. Ea scoase un sunet gutural; nu părea în stare să se mişte. Privi cu ochi miraţi cum el se ridică în picioare. O domina în lumina lunii. Era o regină – fusese regină – obişnuită să poruncească, să ia decizii grele în vremuri grele, dar în clipa aceea bătăile puternice ale inimii îi răsunau în tâmple.

— Dacă ai fi spus „Pleacă!”, adăugă el, mi-aş fi pierdut orice nădejde, însă nu te-aş fi părăsit.

Abia după ce el se acoperi cu pătura, ea reuşi să se întindă şi să se acopere cu a ei. Respira sacadat, de parcă ar fi fugit. Aerul nopţii era răcoros; se înfiora, nu tremura. Tallanvor era prea tânăr! Prea tânăr! Mai rău, avea dreptate. Arză-l-ar focu pentru asta! Slujnica unei domniţe nu putea schimba evenimentele, însă dacă ucigaşul cu ochi de lup al Dragonului Renăscut afla că o avea în mâini pe Morgase din Andor, o putea folosi împotriva lui Elayne. Tallanvor nu avea niciun drept să aibă dreptate când ea voia ca el să se înşele! Lipsa de logică a acelui gând o înfurie. Exista şansa ca ea să facă totuşi ceva bun! Trebuia să existe!

Înlăuntrul ei răsună o voce şoptită. Nu ştia dacă vocea era a unui bărbat sau a unei femei, îşi închipui că era a unei femei care râdea şi o dojenea: „Nu poţi uita că eşti Morgase Trakand, şi chiar dacă a renunţat la tronul ei, Regina Morgase nu se poate abţine să nu-şi bage nasul în treburile celor măreţi, indiferent de câte ori a eşuat până acum. Şi nici nu-i poate spune unui bărbat să plece, pentru că gândul îi e mereu la braţele lui puternice şi la buzele lui care zâmbesc, şi...”

Furioasă, îşi trase pătura peste cap, încercând să facă vocea să tacă. Nu rămânea pentru că nu putea renunţa la putere. Cât despre Tallanvor... Îl va pune la punct. De data asta o va face! Dar... Cum se va raporta la el, nemafiind regină? Încercă să şi-l scoată din minte şi să ignore acea voce batjocoritoare care nu voia să tacă. În cele din urmă, când îi veni somnul, încă simţea atingerea buzelor lui pe pleoapele ei.

CAPITOLUL 9 • Încurcături

Ca de obicei, Perrin se trezi înainte de ivitul zorilor şi, tot ca de obicei, Faile era deja trează. Putea fi zgomotoasă ca un şoarece atunci când voia, iar el bănuia că şi dacă s-ar fi sculat la un ceas după ce se culca, ea tot i-ar fi luat-o înainte cu trezitul. Clapetele cortului erau legate, părţile laterale ale acestuia ridicate puţin în partea de jos şi prin orificiul de aerisire din vârf pătrundea o adiere, suficient cât să-i dea impresia de răcoare. Perrin fu străbătut de un fior când îşi căută cămaşa şi pantalonii. Era deja iarnă, chiar dacă vremea nu arăta asta.

Se îmbrăcă în întuneric şi îşi frecă dinţii cu sare fără să aprindă lămpile. Când ieşi din cort şi se încălţă cu cizmele, o văzu pe Faile înconjurată de noii ei servitori în semiîntunericul dimineţii. Unii dintre ei ţineau torţe aprinse în mâini. Fiica unui senior avea nevoie de servitori; ar fi trebuit să se ocupe el de asta. Erau doi bărbaţi din Ţinuturile celor Două Râuri în Caemlyn, pe care Faile îi pregătise ea însăşi, dar cum totul trebuia să decurgă în taină, nu îi adusese cu ea. Jupânul Gill voia să plece acasă de îndată ce va fi posibil, însoţit de Lamgwin şi Breane, însă poate că Maighdin şi Lini vor rămâne.

Aram se ridică în picioare lângă cort, aşteptându-l în tăcere pe Perrin. Dacă Ochi-de-aur nu l-ar fi oprit, Aram ar fi dormit la intrare. În dimineaţa aceea, purta o haină cu dungi roşii şi albe, deşi albul era uşor murdar. Mânerul sabiei cu cap de lup i se ridica deasupra umărului. Perrin îşi lăsase toporul în cort, fiind recunoscător că scăpase de el. Tallanvor purta sabia legată peste haină, dar nu şi Jupanul Gill sau ceilalţi doi.

Faile trebuie să fi fost atentă, deoarece, de îndată ce Perrin ieşi, ea arătă spre cort, dând porunci. Maighdin şi Breane trecură repede pe lângă el şi Aram, cu torţe în mâini, cu feţele serioase şi mirosind a hotărâre, părând că au un motiv anume. Niciuna nu făcu plecăciuni. Ce surpriză plăcută! Lini o făcu totuşi, îndoind repede un genunchi înainte să ţâşnească după cele două femei, bombănind ceva despre „a-ţi cunoaşte locul”. Perrin bănuia că Lini era una dintre acele femei care credeau că „locul” lor era acela de conducătoare. Dacă stă să se gândească, cele mai multe femei erau de aceeaşi părere. Acesta era mersul lumii, pare-se, nu doar în Ţinutul celor Două Râuri.

Tallanvor şi Lamgwin le urmau îndeaproape pe femei. Lamgwin se gândea în mod serios să facă o plecăciune, pe când Tallanvor părea supărat. Perrin lăsă să-i scape un suspin şi făcu la rându-i o plecăciune, după care începură amândoi să caşte gura la el. Un strigăt scurt al lui Lini îi făcu să intre în cort.

Zâmbindu-i scurt, Faile se îndreptă cu paşi mari spre căruţe, vorbind când cu Basel Gill, ce-i mergea alături, când cu Sebban Balwer, aflat în partea cealaltă. Fiecare bărbat ţinea în mână o torţă ca să-i lumineze calea. Fireşte, câţiva dintre idioţii aceia veneau aproape dacă ea vorbea mai tare, înfoindu-se în pene şi mângâindu-şi mânerele săbiilor, şi mijind ochii în lumina slabă, de parcă s-ar fi aşteptat la vreun atac sau ar fi sperat la unul. Perrin se trase de barba scurtă. Ea găsea întotdeauna ceva de făcut să-şi umple timpul şi nimeni nu o împiedica. Nu îndrăznea nimeni.

Abia se ivi prima geană de lumină la orizont şi cairhienii începură să mişune în jurul căruţelor, mişcându-se mai abitir pe măsură ce se apropia Faile. Când ajunse în dreptul lor, păreau să tropăie, lumina torţelor tremurând şi legănându-se

În semiîntuneric. Bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri, obişnuiţi cu viaţa de fermier, pregăteau deja micul dejun, unii râzând, alţii jucându-se în jurul focului, unii bombănind, dar majoritatea îndeplinindu-şi sarcinile. Câţiva încercară să mai doarmă puţin, dar fură treziţi fără niciun avertisment. Grady şi Neald se treziseră şi ei, ţinându-se departe, ca de obicei, ca nişte umbre în haine negre printre copaci. Perrin nu îşi amintea să-i fi văzut fără acele haine, mereu încheiate până la gât, întotdeauna curate şi neşifonate la răsăritul soarelui, indiferent cum arătaseră cu o seară înainte. Conform obiceiului, cei doi se antrenau cu săbiile aşa cum făceau în fiecare dimineaţă. Era mai bun decât obiceiul lor de seară, când stăteau cu picioarele încrucişate sub corp, cu mâinile pe genunchi, şi priveau în gol. Atunci erau în văzul celorlalţi. Cu toate acestea, niciun bărbat din tabără nu ştia ce puneau la cale şi se ferea cât putea de mult. Nici măcar fecioarele nu ar fi trecut pe dinaintea ochilor lor în acel moment.

Ceva lipsea, conştientiza Perrin, tresărind. Faile îl trimitea întotdeauna pe unul dintre bărbaţi să îl întâmpine la trezire cu un bol de terci gros pe care ei îl mâncau, de obicei, la micul dejun, dar se vedea treaba că în dimineaţa aceea ea fusese foarte ocupată. Înveselindu-se, el o porni în grabă spre unul dintre focuri, nădăjduind ca măcar o dată să-şi toarne singur terciul. Slabe şanse.

Flann Barstere, un ins deşirat cu gropiţă în bărbie, îi tăie calea şi îi oferi un castron cioplit. Flann era de pe lângă Dealul Străjii, iar Perrin nu îl ştia bine, însă vânaseră împreună o dată sau de două ori şi cândva îl ajutase să scoată una dintre vacile tatălui său dintr-o mlaştină din Codrul cu Bălţi, o luncă inundabilă la est de Ţinutul celor Două Râuri.

— Domniţa Faile mi-a cerut să-ţi aduc asta, Perrin, zise Flann neliniştit. N-ai să-i spui că am uitat, nu? N-ai să-i spui? Am găsit nişte miere şi ţi-am pus pe îndestulate.

Perrin încercă să nu ofteze. Măcar Flann îşi amintise numele lui.

Ei, bine, poate nu era lăsat să se ocupe singur de cele mai simple sarcini, dar tot era răspunzător de bărbaţii care mâncau sub copaci. Dacă nu era el, aceştia ar fi fost alături de familiile lor, pregătindu-se pentru treburile de la fermă, ar fi muls vacile şi ar fi tăiat lemne, în loc să se întrebe dacă vor fi nevoiţi să ucidă sau dacă vor fi ucişi până la asfinţit. Înfulecând repede terciul cu miere, îl îndemnă pe Aram să-şi mănânce liniştit micul dejun, însă bărbatul părea atât de posomorât, încât el păru nesigur când îi spuse astea, aşa că bărbatul îl urmă prin tabără. Lui Perrin nu-i făcea plăcere.

Bărbaţii îşi lăsau jos castroanele atunci când se apropia sau se ridicau în picioare până când trecea. Scrâşnea din dinţi ori de câte ori cineva cu care crescuse sau, mai rău, când vreun bărbat care îl trimisese să îndeplinească unele comisioane pe vremea când era băiat i se adresa cu „Seniore Perrin”. Nu toţi i se adresau aşa, dar erau mulţi. Mult prea mulţi. După o vreme, renunţase să le mai spună să înceteze, pentru că obosise; de prea multe ori, răspunsul era: „Oh! Cum spui, Seniore Perrin”. Era suficient ca să-i vină să urle!

În ciuda acestui fapt, se oprea ca să adreseze un cuvânt sau două fiecărui bărbat. Mai ales însă, mergea cu ochii în patru. Şi era pregătit să le simtă mirosul. Cu toţii ştiau suficient cât să-şi menţină arcurile în stare bună şi să-şi îngrijească penele şi vârfurile săgeţilor, dar unii umblau cu tălpile cizmelor dezlipite sau cu pantalonii scoşi din ele fără să observe, ori lăsau să li se infecteze băşicile, deoarece nu făceau nimic să le vindece. Câţiva aveau obiceiul să mai tragă câte o duşcă de rachiu atunci când aveau ocazia, iar doi sau trei dintre aceştia nici măcar nu ţineau la băutură. Cu o zi înainte să ajungă la Bethal, întâlniseră un sătuc în care erau nu mai puţin de trei hanuri.

Era foarte ciudat. El se simţise întotdeauna stânjenit când jupâneasa Luhhan şi mama lui îi ziceau că avea nevoie de cizme noi sau că pantalonii trebuiau cârpiţi şi era convins că s-ar fi înfuriat dacă ar fi auzit aceste cuvinte din gura altcuiva.

În schimb, bătrânul Jondyn Barran şi bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri spuneau doar: „Ei, dreptate ai, Seniore Perrin; mă voi ocupa de îndată” sau altele asemenea, îi surprinse chiar pe câţiva râzând când plecase mai departe. Şi erau mulţumiţi! Când scoase un urcior din lut cu rachiu de pere din desaga lui Jori Congar – un ins costeliv care mânca de două ori mai mult decât ceilalţi şi arăta mereu de parcă n-ar fi pus gura pe mâncare de o săptămână; Jori trăgea bine cu arcul, însă dacă i se ivea ocazia, bea până cădea din picioare –, Jori se uită la el cu ochii mari de uimire şi îşi ridică mâinile ca şi când n-ar fi ştiut de unde apăruse urciorul acela. Dar când Perrin îşi văzu de drum, golind rachiul pe pământ, Jori râse şi zise: „Nu îl poţi păcăli pe Seniorul Perrin!” Părea mândru! Uneori, Perrin avea impresia că Jori era singura persoană sănătoasă la minte din lume.

Încă un lucru pe care îl observă. Toţi erau interesaţi de ceea ce nu spunea. Rând pe rând, bărbaţii priveau cele două steaguri care fluturau uneori, atunci când sufla o rafală scurtă de vânt, Capul de Lup Roşu şi Vulturul Roşu. Ocheau steagurile şi se uitau la el, aşteptând porunca pe care Perrin o dăduse de fiecare dată când ele erau arborate. Aşteptau asta de când sosiseră în Ghealdan. Şi chiar cu mult înainte. Doar că el nu spusese nimic cu o zi înainte şi nici în ziua aceea. Perrin vedea cum înfloreau speculaţiile. Lăsă în urma lui grupuri de bărbaţi care priveau când la steaguri, când la el, şoptind însufleţiţi între ei. Nu încercă să asculte. Ce ar spune aceştia dacă el s-ar înşela, dacă Mantiile Albe sau Regele Ailron ar decide să-şi ia ochii de la Profet şi de la seanchani suficient cât să înăbuşe o presupusă rebeliune? Ei erau responsabilitatea lui şi prea mulţi muriseră urmându-l.

Soarele abia se ivise la orizont, şi începuse să strălucească puternic, până când termină şi se întoarse la cort. Tallanvor şi Lamgwin scoteau cuierele afară la porunca lui Lini, în vreme ce Maighdin şi Breane păreau să sorteze lucrurile din acestea, pe un petic mare de iarbă veştedă. Pături şi aşternuturi în mare parte şi fâşii lungi de satin care ar fi trebuit să acopere patul de care se descotorosise. Faile trebuie să fi fost înăuntru, deoarece şleahta de idioţi se afla nu prea departe de cort. Nici nu cărau, nici nu strângeau. Erau folositori ca şobolanii într-un hambar.

Perrin se gândi să arunce o privire la Vrednic şi la Trăparu’, dar când se uită printre copaci la caii priponiţi, îl observară. Nu mai puţin de trei potcovari păşiră în faţă nerăbdători, iscodindu-l cu privirea. Erau nişte inşi mătăhăloşi, cu şorţuri din piele, ce semănau cu ouăle dintr-un coş, cu toate că Falton avea doar câteva fire albe, Aemin era cărunt, iar Jerasid nu ajunsese încă la vârsta mijlocie. Perrin mârâi când îi văzu. Dacă el ar fi atins caii, ei ar fi stat pe-aproape şi s-ar fi agitat dacă Ochi-de-aur le-ar fi ridicat o copită. Singura dată când încercase să schimbe o potcoavă uzată, la Vrednic, toţi cei şase potcovari fugiseră de colo până colo ca să înşface uneltele înainte ca el să apuce să le atingă, cât pe ce să doboare murgul în graba lor de a îndeplini treaba.

— Se tem că n-ai încredere în ei, zise brusc Aram.

Perrin se uită la el mirat, iar Aram dădu din umeri pe sub haină.

— Am vorbit cu ei, cu unii. Ei cred că dacă un senior se îngrijeşte singur de propriii cai înseamnă că nu are încredere în ei.

Din tonul lui se înţelegea că îi credea proşti pentru că gândeau astfel, însă se uită pieziş la Perrin şi ridică din nou din umeri, jenat.

— Cred că şi ei sunt stânjeniţi. Ei cred că, dacă nu te comporţi aşa cum îşi închipuie că ar trebui să se comporte un senior, asta e din cauza. Ior.

— Lumină! bombăni Perrin.

Faile afirmase acelaşi lucru – în fine, că oamenii se simţeau stânjeniţi –, dar el crezuse că erau doar vorbele unei fiice de senior. Faile crescuse înconjurată de servitori, şi totuşi, cum ar fi putut cunoaşte gândurile unui bărbat care trebuia să muncească pentru a-şi câştiga pâinea? Privi încruntat şirul de cai priponiţi. Cinci potcovari stăteau laolaltă şi îl priveau. Erau stânjeniţi fiindcă el voise să se îngrijească singur de cai şi supăraţi deoarece nu îi lăsa să îşi facă treaba.

— Crezi că ar trebui să mă comport ca un prost în pantaloni din mătase? întrebă el.

Aram clipi şi îi examina cu atenţie cizmele.

— Lumină! mârâi Perrin.

Zărindu-l pe Basel Gill venind în grabă din direcţia căruţelor, Perrin se duse să îl întâmpine. Se gândea că nu-l făcuse să se simtă prea bine pe Gill, cu o zi înainte. Bărbatul cel îndesat vorbea singur şi îşi ştergea capul cu o batistă, asudând în haina mototolită de un cenuşiu-închis. Dogoarea se făcea deja simţită. Gil nu îl văzu pe Perrin până când acesta ajunse chiar lângă el, iar atunci tresări, îndesându-şi batista în buzunarul hainei şi făcând o plecăciune. Era gătit ca pentru o zi de sărbătoare.

— Ah, Seniore Perrin. Domniţa dumitale mi-a spus să mă duc cu căruţa în Bethal. Şi să-ţi găsesc nişte tutun din Ţinutul celor Două Râuri, dacă pot, însă nu cred că este posibil. Frunzele de tutun din Ţinutul celor Două Râuri au fost întotdeauna scumpe, iar negoţul nu mai este ce a fost.

— Te-a trimis după tutun? întrebă mirat Perrin, încruntându-se.

Crezu că secretul privind prezenţa lor fusese compromis, şi totuşi...

— Am cumpărat trei butoaie din satele pe care le-am lăsat în urmă. Ajunge pentru toată lumea.

Gill clătină din cap cu fermitate.

— Nu sunt frunze din Ţinutul celor Două Râuri, iar domniţa dumitale spune că astea îţi plac cel mai mult dintre toate. Frunzele din Ghealdan vor fi bune pentru oamenii tăi. Eu voi fi shambayanul vostru, mai exact conducătorul servitorilor şi al slujnicelor, aşa mi-a zis, şi mă voi îngriji să aveţi toate cele de trebuinţă. Nu-i mare diferenţă faţă de ce făceam când mă ocupam de hanul Binecuvântarea Reginei din Caemlyn.

Asemănarea părea să îl amuze; burta i se scutura pe măsură ce chicotea.

— Am o listă destul de lungă, deşi nu cred că voi găsi prea multe lucruri. Vin bun, ierburi, fructe, lumânări şi ulei de lampă, muşama şi ceară, hârtie şi cerneală, ace, agrafe, of, tot soiul de lucruri. Tallanvor, Lamgwin şi cu mine vom merge, împreună cu câţiva dintre ceilalţi servitori ai domniţei dumitale.

Ceilalţi servitori ai domniţei lui. Tallanvor şi Lamgwin tocmai scoteau din cort un alt cufăr al cărui conţinut aveau să-l sorteze femeile. Trecură pe lângă cei câţiva idioţi tineri care stăteau ghemuiţi şi nu se ofereau niciodată să dea o mână de ajutor. De fapt, chiar îi ignorau.

— Ai grijă, îl preveni Perrin. Dacă vreunul dintre ei începe să vă facă necazuri – sau doar dă semne –, spune-i lui Lamgwin să-i rupă gâtul.

Şi dacă va fi una dintre femei? Era la fel de probabil, poate chiar mai mult. Perrin bombăni. Avea să simtă mereu noduri în stomac din cauza „servitorilor” lui Faile. Păcat că ea nu se putea mulţumi cu alţii, ca jupanul Gill şi Maighdin.

— N-ai pomenit de Balwer. A hotărât să plece de unul singur?

Tocmai în acel moment, o adiere de vânt îi aduse aproape mirosul acestuia. Era unul de alertă, ce contrasta puternic felul în care arăta insul, de parcă era deshidratat.

Chiar dacă Balwer era un bărbat subţire ca o trestie, făcea surprinzător de puţin zgomot când păşea pe frunzele uscate. Îmbrăcat într-o haină cafenie, ca penele unei vrăbii, făcu o plecăciune scurtă şi îşi înclină capul într-o parte, gesturi ce-l făceau să semene şi mai mult cu o pasăre.

— Rămân, Seniore, zise el temător. Sau poate aşa era felul lui.

— În calitate de secretar al domniţei voastre. Şi al vostru, dacă veţi dori.

El făcu un pas în faţă sau, mai degrabă, ţopăi.

— Sunt tare priceput, Seniore. Am o memorie bună şi scriu frumos, iar Seniorul poate să stea liniştit, fiindcă orice îmi va spune nu va ajunge la urechile altora. Un secretar este iscusit în a ţine secrete. Nu ai sarcini urgente de îndeplinit pentru noua noastră stăpână, jupâne Gill?

Gill se încruntă la Balwer, deschise gura, apoi o închise brusc. Răsucindu-se pe călcâie, se îndreptă cu paşi mari spre cort.

Balwer îl urmări cu privirea o clipă, ţinându-şi capul înclinat într-o parte şi buzele ţuguiate, ca şi când ar fi căzut pe gânduri.

— Pot oferi şi alte servicii, Seniore, adăugă el într-un final. Informaţii. I-am auzit vorbind pe unii dintre oamenii Seniorului şi am înţeles că Seniorul a întâmpinat unele... greutăţi... cu Copiii Luminii. Un secretar poate afla multe lucruri. Ştiu multe despre Copii.

— Cu puţin noroc, aş putea evita Mantiile Albe, îi replică Perrin. Era mai bine dacă ştiai unde se află Profetul. Sau seanchanii.

Nu se aştepta la un răspuns, fireşte, dar Balwer îl surprinse.

— Nu sunt sigur, bineînţeles, însă cred că seanchanii n-au ajuns prea departe de Amador. E greu să cerni faptele reale de zvonuri, Seniore, dar voi sta cu urechile ciulite. Desigur, ei par să se mişte neaşteptat de repede. Sunt un neam periculos şi au mulţi soldaţi tarabonezi. Am auzit de la jupanul Gill că Seniorul ştie de ei, însă i-am urmărit îndeaproape în Amador şi ce am văzut îi voi spune Seniorului. Cât despre Profet, circulă la fel de multe zvonuri despre el ca despre seanchani, dar sunt aproape sigur că a fost de curând în Abila, un oraş măricel, aflat cam la patruzeci de leghe de aici, spre miazăzi, spuse Balwer şi schiţă un zâmbet satisfăcut.

— Cum de eşti atât de sigur? întrebă încet Perrin.

— După cum spuneam, Seniore, stau cu urechile ciulite. Se zice că Profetul a închis câteva hanuri şi taverne şi le-a dărâmat pe cele pe care le-a crezut rău famate. Am auzit numele câtorva dintre ele şi întâmplarea face să ştiu că există hanuri cu numele astea în Abila. Cred că sunt şanse mici să mai existe şi în alt oraş hanuri care poartă denumirile astea.

Mai schiţă un zâmbet. Cu siguranţă, părea mulţumit de el însuşi.

Perrin se scarpină în barbă, îngândurat. Întâmplarea făcea că bărbatul îşi amintea unde se aflau unele hanuri despre care se zicea că Masema le-ar fi dărâmat, însă dacă se adeverea că Masema nu trecuse deloc pe-acolo, asta însemna că, mai nou, zvonurile apăreau precum ciupercile după ploaie. Balwer părea că încearcă să pară important.

— Mulţumesc, jupâne Balwer. Voi ţine seama de asta. Dacă vei auzi şi altceva, să mă anunţi numaidecât.

Când se întoarse să plece, bărbatul îl apucă de mânecă. Apoi, Balwer îşi retrase ca ars degetele subţiri şi făcu o plecăciune, frecându-şi mâinile.

— Iertare, Seniore! N-aş vrea să insist, însă fiţi cu băgare de seamă la Mantiile Albe. Este o decizie înţeleaptă să le evitaţi, dar s-ar putea să nu fie posibil. Sunt mult mai aproape decât seanchanii. Eamon Valda, noul Senior căpitan comandant, i-a condus pe cei mai mulţi în nordul Amadiciei înainte să cadă Amadorul. Şi el îl vânează pe Profet, Seniore. Valda este un om periculos, dar pe lângă Rhadam Asunawa, Marele Inchizitor, Eamon pare un om plăcut. Mă tem că niciunul dintre ei nu te îndrăgeşte prea mult, Seniore. Iertare!

Făcu din nou o plecăciune, şovăi, apoi continuă calm:

— Dacă-mi permiteţi, afişarea steagului Manetheren este o idee inspirată. Seniorul îi va putea înfrunta pe Valda şi pe Asunawa dacă va fi cu băgare de seamă.

Privindu-l cum se îndepărta făcând plecăciuni, Perrin se gândi că ştie deja ce hram poartă Balwer. Era limpede că şi el era împotriva Mantiilor Albe. Poate că n-o fi fost chiar în aceeaşi tabără cu ei, şi doar aruncase o privire încruntată, ce fusese interpretată greşit, însă se vedea treaba că Balwer purta duşmănie. Dovedise şi o minte sclipitoare, când se ocupase imediat de „Vulturul Roşu”, dar şi o limbă ascuţită când venea vorba de jupanul Gill.

Gill stătea în genunchi lângă Maighdin şi vorbea repede, în ciuda strădaniilor lui Lini de a-l face să tacă. Maighdin se întoarse să se uite după Balwer în timp ce acesta se îndrepta cu paşi grăbiţi printre copaci spre căruţe, însă, din când în când, privirea ei rătăcea în direcţia lui Perrin. Ceilalţi se strânseră aproape de ea, uitându-se pe furiş când la Balwer, când la Perrin. Dacă existase vreodată un grup de oameni care îşi făceau griji despre ce spuneau alţii, atunci ei erau aceia. Dar, oare, ce credeau că aflase el, ca să se îngrijoreze într-atât? Bârfe, probabil. Poveşti despre resentimente şi ticăloşii, adevărate sau inventate. Oamenii îngrădiţi laolaltă aveau tendinţa să-şi scoată ochii. Dacă asta era, atunci poate că va reuşi să pună capăt unei asemenea confruntări, înainte să se lase cu vărsare de sânge. Tallanvor îşi mângâia din nou mânerul sabiei! Ce intenţii avea Faile cu individul acela?

— Aram, vreau să mergi să vorbeşti cu Tallanvor şi cu ceilalţi. Spune-le ce mi-a zis Balwer. Pe scurt, dar spune-le tot.

Asta ar trebui să îi liniştească. Faile zicea că trebuia să-i faci pe servitori să se simtă ca acasă.

— Împrieteneşte-te cu ei dacă poţi, Aram. Dacă vrei să vrăjeşti vreuna dintre femei, ai grijă să fie Lini. Celelalte două sunt luate.

Bărbatul avea pregătite vorbe dulci pentru orice femeie drăguţă, însă păru atât mirat, cât şi jignit.

— Cum spui, Seniore Perrin, bombăni el îmbufnat. Voi veni la tine de îndată.

— Mă găseşti cu aielii.

Aram clipi.

— Ah! Da! Păi, s-ar putea să dureze dacă trebuie să mă împrietenesc cu ei. Nu mi se pare că şi-ar dori prieteni noi.

El însuşi se uita cu suspiciune la toţi cei ce se apropiau de Perrin, cu excepţia lui Faile, şi nu zâmbea niciodată nimănui care nu purta fustă!

Oricum, se îndreptă într-acolo şi se lăsă pe vine ca să discute cu Gill şi cu ceilalţi. Păreau reţinuţi, chiar şi de la depărtare, îşi vedeau de treabă, adresându-i doar din când în când câte un cuvânt şi uitându-se unul la celălalt la fel de des cum se uitau la el. Erau sperioşi ca potârnichile vara, atunci când vulpile îşi învăţau puii să vâneze. Cel puţin, vorbeau.

Perrin se întrebă în ce încurcătură mai intrase Aram cu aielii – fiindcă nu părea să fi fost timp pentru asta! –, totuşi nu se întrebă prea mult. Orice problemă serioasă cu un aiel se solda, de obicei, cu moartea cuiva, dar nu a aielului. Adevărul fie spus, nici el nu era prea încântat să le întâlnească pe înţelepte. Merse după deal, însă în loc să urce povârnişul, picioarele îl purtară până la mayeneri. Se ţinuse, pe cât posibil, departe de tabăra lor şi nu doar din cauza lui Berelain. Existau şi dezavantaje atunci când aveai mirosul fin.

Din fericire, o briză răcoroasă purta cu ea cea mai mare parte din putoare, cu toate că nu alunga dogoarea. Broboanele de sudoare se rostogoleau pe feţele străjerilor călare, în armură roşie. La vederea lui, aceştia se îndreptară şi mai tare în şa, ceea ce însemna ceva. Dacă bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri călăreau asemenea unor inşi care se duceau la câmp, de obicei, mayenerii aveau ţinuta unor statui. Şi ştiau să lupte.

Havien Nurelle veni în fugă, închizându-şi nasturii de la haină, înainte ca Perrin să treacă de străjeri. Vreo douăzeci de ofiţeri veneau pe urmele lui Nurelle, toţi purtând haine asemenea lui Perrin, şi unii legându-şi curelele de la platoşele roşii.

Doi sau trei ţineau la subraţ coifuri cu pene subţiri şi roşii. Mulţi erau cu câţiva ani mai în vârstă decât Nurelle, iar unii aveau încă o dată pe atât vârsta lui, bărbaţi cărunţi cu feţele aspre şi pline de cicatrice, însă Nurelle fusese recompensat pentru că ajutase la salvarea lui Rand, fiind numit secundul lui Gallenne, Seniorul locotenent, cum îi spuneau ei.

— Prima din Mayene nu s-a întors încă, Seniore Perrin, zise Nurelle, făcând o plecăciune, ca şi ceilalţi.

Înalt şi zvelt, nu mai era la fel de tânăr cum fusese înainte de Fântânile din Dumai. Exista o oarecare tensiune în ochii lui; văzuse mai mult sânge decât majoritatea veteranilor în douăzeci de bătălii. Chiar dacă faţa îi era aspră, în mirosul lui se simţea nerăbdarea de a face pe plac. Pentru Havien Nurelle, Perrin Aybara era un bărbat care putea face orice, putea merge pe apă după cum îi poftea inima.

— Iscoadele de dimineaţă s-au întors deja şi nu au văzut nimic. Altminteri aş fi raportat.

— Desigur, replică Perrin. Voiam... doar să arunc o privire primprejur.

Voia doar să se plimbe puţin până când îşi făcea curaj ca să le înfrunte pe înţelepte, dar tânărul mayener îl urmă împreună cu ceilalţi ofiţeri, aşteptând temători ca Seniorul Perrin să găsească vreun cusur la Gărzile Înaripate, tresărind de fiecare dată când dădeau peste bărbaţi dezbrăcaţi până la brâu, care aruncau zarurile pe pătură sau peste vreunul ce sforăia ziua-n amiaza mare. N-ar fi trebuit să-şi bată capul; i se părea că tabăra era în perfectă ordine. Fiecare bărbat avea pătura lui şi şaua pe post de pernă, la mai puţin de doi paşi de locul unde îşi priponise calul, legându-l de unul dintre stâlpii înalţi până la piept, împlântaţi în pământ. Din douăzeci în douăzeci de metri, ardea un foc, iar între focuri, lăncile erau aşezate pe suporţi din oţel. Tot ansamblul forma un soi de gard împrejmuitor în jurul a cinci corturi cu vârful ascuţit. Unul avea dungi aurii şi albastre şi era mai mare decât celelalte patru laolaltă. Erau diferite în toate privinţele de cele ale bărbaţilor din Ţinutul celor Două Râuri.

Păşea sprinten, încercând să nu pară un neghiob. Nu era sigur că îi şi reuşea, îşi dorea cu ardoare să se oprească şi să arunce o privire la un cal sau doi – doar să ridice o copită fără să leşine cineva –, dar aducându-şi aminte de vorbele lui Aram, îşi ţinu mâinile acasă. Toţi păreau la fel de nedumeriţi ca Nurelle de ritmul în care păşea. Purtătorii de steaguri cu ochi ageri îi îndemnau pe bărbaţi să se ridice în picioare, însă Perrin trecea pe lângă ei, salutându-i, înainte ca ei să apuce să se ridice. Un murmur nedefinit plutea în aer în urma lui şi, la un moment dat, desluşi câteva comentarii despre ofiţeri, mai ales despre seniori, şi se bucură că Nurelle şi ceilalţi nu le auziseră. În cele din urmă, se trezi la marginea taberei, de unde se vedeau corturile înţeleptelor, aflate pe povârnişul plin cu arbuşti. Doar câteva fecioare se zăreau printre copacii răzleţi amplasaţi undeva deasupra, precum şi câţiva gai’shaini.

— Seniore Perrin, zise Nurelle şovăitor. Surorile aes sedai...

Se apropie şi îşi coborî vocea până când aceasta deveni o şoaptă răguşită.

— Ştiu că i-au jurat credinţă Lordului Dragon şi... Am văzut lucruri, Seniore Perrin. Fac unele lucruri prin tabără! Surorile aes sedai! Azi-dimineaţă, Masuri şi Sezonid au coborât după apă! Şi ieri, după ce te-ai întors... Ieri, mi s-a părut că am auzit pe cineva acolo sus... ţipând. Nu putea fi una dintre surori, desigur, adăugă el în grabă şi râse ca să lase să se înţeleagă cât de ridicol era acel gând, un râs foarte şters. Te... te vei asigura că totul este... În ordine... cu ele?

Nurelle se luptase cu patruzeci de mii de Shaido în fruntea a două sute de lăncieri, dar discuţia asta îl făcea să ridice din umeri şi să şovăiască. Desigur, îi atacase pe cei patruzeci de mii de Shaido la îndemnul unei aes sedai.

— Voi face tot ce voi putea, bombăni Perrin.

Poate că situaţia era mai gravă decât crezuse el. Aşadar, trebuia să se asigure că lucrurile nu se înrăutăţeau. Dacă putea. Ar fi preferat mai degrabă să îi înfrunte din nou pe Shaido.

Nurelle încuviinţă de parcă Perrin i-ar fi promis să facă tot ceea ce îi ceruse, şi chiar mai mult.

— Prea bine, atunci, zise el aparent uşurat. Uitându-se pe furiş la Perrin, încerca să se îmbărbăteze pentru a mai spune ceva, însă nu părea un subiect la fel de sensibil precum cel despre surorile aes sedai.

— Am auzit că ai îngăduit să fie arborat Vulturul Roşu.

Perrin tresări. Chiar dacă se aflau în partea cealaltă a dealului, veştile circulau repede.

— Mi s-a părut lucrul potrivit, replică el încet.

Berelain trebuia să afle adevărul, dar dacă ştiau prea mulţi, adevărul avea să ajungă până la următorul sat prin care vor trece.

— A fost parte din Manetheren, adăugă el, de parcă Nurelle n-ar fi ştiut acest lucru.

Adevărul! Ajunsese să deformeze adevărul ca o aes sedai, şi asta faţă de bărbaţii de lângă el.

— Pun rămăşag că nu e prima oară când steagul ăsta a fost arborat pe-aici, însă niciunul dintre purtătorii lui nu a fost susţinut de Dragonul Renăscut.

Dacă asta nu le dădea de gândit, însemna că el nu ştia ce făcea.

Brusc, îşi dădu seama că toţi ochii Gărzilor Înaripate şi ai ofiţerilor lor, erau aţintiţi asupra lui, întrebându-se, fără îndoială, ce voia să spună. Până şi bătrânul soldat înalt, cu început de chelie, pe care Seniorul căpitan Gallenne îl numise ordonanţa lui, ieşise din cort ca să se holbeze, alături de servitoarele lui Berelain, două femei durdulii, ce aveau veşminte în ton cu cortul stăpânei lor. Perrin abia dacă observase ceva, dar ştia că trebuia să spună câteva cuvinte de laudă.

Ridicându-şi vocea suficient cât să se audă, rosti:

— Gărzile Înaripate îi vor face mândri pe mayeneri dacă vom mai lupta într-o bătălie precum cea de la Fântânile din Dumai.

Fură primele cuvinte care îi veniră în minte, însă se cutremură în timp ce le rostea.

Spre uimirea lui, soldaţii începură să aclame „Perrin Ochi-de-aur!”, „Mayene pentru Ochi-de-aur!”, „Ochi-de-aur şi mayenerii!” Bărbaţii dansau şi ţopăiau, iar unii înşfăcară lăncile de pe suporţi şi începură să le scuture, astfel încât flamurile roşii să fluture în adierea vântului. Purtătorii de steaguri cu părul cărunt îi priveau cu braţele încrucişate la piept, dând aprobator din cap. Nurelle se lumină la faţă, şi nu doar el. Ofiţerii cu fire albe în păr şi cicatrice pe faţă zâmbeau ca nişte băieţandri lăudaţi la şcoală. Lumină, rămăsese singurul bărbat întreg la cap! Se ruga să nu mai vadă vreodată vreo bătălie!

Întrebându-se dacă va avea necazuri cu Berelain din cauza asta, îşi luă rămas-bun de la Nurelle şi de la ceilalţi, apoi începu să urce povârnişul tropăind, croindu-şi drum printre arbuşti veştejiţi sau aproape veştejiţi, care nu îi ajungeau până la talie. Buruienile ofilite îi trosneau sub picioare, încă răzbăteau strigăte din tabăra mayenerilor. Chiar şi după ce va fi aflat adevărul, Prima din Mayene s-ar putea să nu fie prea încântată că soldaţii ei îl aclamau astfel. Ar putea exista şi unele avantaje, desigur. Poate că ea se va înfuria atât de tare, încât va înceta să îl mai sâcâie.

Când ajunse aproape de culme, se opri ascultând cum ovaţiile încetau treptat. Nimeni nu avea să îl aclame acolo. Toate intrările laterale ale corturilor joase şi cenuşii, în care stăteau înţeleptele, erau lăsate aşa că acestea erau închise înăuntru. Doar câteva fecioare se mai zăreau. Stând ghemuite pe călcâie, sub un copac care îşi mai păstrase câteva frunze verzi, îl priveau curioase, îşi mişcau mâinile repede în timp ce comunicau între ele prin limbajul semnelor. După o clipă, Sulin se ridică în picioare, mişcându-şi cuţitul greu de la cingătoare, şi veni cu paşi mari spre el. Era o femeie înaltă şi zveltă, cu o cicatrice rozalie pe obrazul ars de soare. Se uită în direcţia de unde venise el şi păru uşurată că bărbatul era singur, deşi când venea vorba despre aieli nu puteai fi niciodată sigur.

— Ai procedat bine, Perrin Aybara, îi zise ea încet, înţeleptele nu au fost încântate că le-ai făcut să vină ele la tine. Doar un prost le-ar supăra pe înţelepte, iar eu nu cred că eşti prost.

Perrin se scărpina în barbă. Se ţinuse departe de înţelepte – şi de aes sedai – pe cât posibil, dar nu intenţionase să le oblige să vină ele la el. Doar că se simţea stânjenit în compania lor. Ceea ce era puţin spus.

— Ei, bine, trebuie să vorbesc cu Edarra, îi spuse el. Despre aes sedai.

— Poate că m-am înşelat, la urma urmei, zise Sulin pe un ton sec. Însă îi voi spune.

Ea se întoarse, apoi se opri.

— Spune-mi ceva. Teryl Wynter şi Furen Alharra sunt apropiaţi de Sezonid Traighan – cum sunt fraţii-dintâi cu o soră-dintâi; lui Sezonid nu îi plac bărbaţii ca bărbaţi şi totuşi, ei s-au oferit să ia pedeapsa ei asupra lor. Cum de au umilit-o în halul acesta?

Perrin deschise gura, dar nu reuşi să rostească un cuvânt. Doi gai’shain îşi făcură apariţia de pe versantul opus, conducând fiecare de căpăstru câte doi catâri ai aielilor; bărbaţii în robe albe trecură la câţiva paşi de ei, coborând spre pârâu. Deşi nu era sigur, credea că amândoi erau Shaido. Cei doi îşi ţineau ochii plecaţi cu smerenie, ridicându-şi privirile doar atât cât să vadă pe unde călcau. Avuseseră ocazia să fugă, să îndeplinească astfel de treburi fără să fie supravegheaţi. Erau un neam ciudat.

— Văd că şi tu eşti şocat, adăugă Sulin. Speram să-mi poţi explica, îi voi spune Edarrei.

În timp ce se îndrepta spre corturi, ea adăugă peste umăr:

— Voi, cei din ţinuturile umede, sunteţi tare ciudaţi, Perrin Aybara.

Ochi-de-aur privi încruntat în urma ei. Când ea intră într-unul dintre corturi, el se întoarse şi se încruntă la cei doi gai’shaini care duceau caii la adăpat. Cei din ţinuturile umede erau ciudaţi? Lumină! Aşadar, Nurelle auzise bine. Era timpul să îşi bage nasul între înţelepte şi aes sedai. Ar fi trebuit s-o facă mai de mult. Doar că ar fi vrut să nu fie ca atunci când ar intra într-un cuib de viespi.

I se păru că trecu mult timp până când Sulin îşi făcu din nou apariţia şi prezenţa ei nu îi schimbă prea mult starea de spirit. Ridicând clapa cortului pentru el, îi lovi cu dispreţ pumnalul de la brâu cu un deget când trecu pe lângă ea.

— Ar trebui să fii mai bine înarmat pentru dansul ăsta, Perrin Aybara, îi spuse ea.

Înăuntru, fu surprins să le găsească pe toate cele şase înţelepte stând cu picioarele încrucişate pe nişte perne colorate, cu ciucuri, cu şalurile legate în jurul taliei şi cu poalele desfăcute cu grijă pe covoare, asemenea unor evantaie. Sperase să fie doar Edarra. Deşi niciuna nu părea să fie mai mare decât el decât cu vreo patru sau cinci ani, unele nici măcar cu atât, îl făceau mereu să se simtă ca şi când ar fi stat în faţa celor mai în vârstă membre ale Cercului Femeilor, care petrecuseră ani întregi învăţând cum să îi adulmece pe aceia care aveau ceva de ascuns. Îi era imposibil să deosebească mirosurile femeilor unul de celălalt, însă nici nu era nevoie. Şase perechi de ochi erau aţintiţi asupra lui, de la cei albaştri precum cerul ai Janinei până la cei violet-închis ai lui Marline, ca să nu mai pomenim de cei verzi ai lui Nevarin. Fiecare ochi era asemenea unei suliţe.

Dintr-odată, Edarra îi făcu semn să se aşeze pe o pernă şi el acceptă recunoscător, deşi asta însemna să stea în faţa semicercului pe care îl formau ele. Poate că înţeleptele construiseră special acele corturi astfel încât să îi determine pe bărbaţi să îşi plece capetele dacă voiau să stea în picioare, în mod ciudat, cu toate că în cortul întunecat era mai răcoare, Perrin asuda în continuare. Nu reuşea să le deosebească una de cealaltă, dar, împreună, femeile păreau ca nişte lupi care priveau cu atenţie o capră legată. Un gai’shain cu faţa pătrăţoasă, mai voinic decât el, îngenunche ca să îi ofere o cupă poleită de punci cu vin, aşezată pe o tavă din argint, frumos lucrată. Înţeleptele ţineau deja în mâini cupe din argint şi pocaluri. Nefiind sigur de semnificaţia pocalului din aur care îi era oferit – poate că nu însemna nimic, deşi cine putea şti, când era vorba de aieli? –, Perrin îl luă temător. Simţi miros de prune. Insul făcu smerit o plecăciune când Edarra bătu din palme şi ieşi din cort cu spatele. Tăietura ce-o avea pe faţă, pe jumătate vindecată, trebuie să fi fost din timpul bătăliei de la Fântânile din Dumai.

— Acum, că eşti aici, zise Edarra de îndată ce clapele cortului căzură în urma gai’shain-ului, îţi vom explica din nou de ce trebuie să-l ucizi pe bărbatul acela, Masema Dagar.

— N-ar trebui să fim nevoite să-ţi explicăm din nou, interveni Delora.

Avea părul şi ochii aproape de aceeaşi culoare cu ai lui Maighdin, dar n-ai fi putut spune că paloarea o făcea frumoasă. Atitudinea ei era rece ca gheaţa.

— Acest Masema Dagar este un pericol pentru car’a’carn. Trebuie să moară.

— Ne-au spus vestitoarele-n vise, Perrin Aybara. Carelle, cu siguranţă era frumoasă şi, chiar dacă părul ei de foc şi ochii pătrunzători o făceau să pară cu toane, era întotdeauna blândă pentru o înţeleaptă. Şi, evident, nu era slabă din fire.

— Ele au citit visul. Bărbatul trebuie să moară.

Perrin luă o gură de punci cu vin, ca să mai tragă puţin de timp. Cumva, punciul i se păru rece. Era mereu în ton cu ele. Rand nu pomenise nimic despre niciun avertisment din partea vestitoarelor în vise. Perrin pomenise despre asta prima oară. Doar o dată; ele credeau că se îndoia de cuvântul lor. Până şi lui Carelle îi scăpărau ochii. Nu că Perrin ar fi crezut că minţeau. Nu tocmai. Cel puţin, nu le prinsese cu nicio minciună. Dar ceea ce îşi doreau ele pe viitor şi ceea ce îşi dorea Rand – şi el însuşi la urma urmei – s-ar putea să fie două lucruri foarte diferite. Sau poate că Rand era cel care avea secrete.

— Mi-aţi putea spune ceva despre acest pericol? întrebă el într-un final. Doar Lumina ştie cât de nebun este Masema, însă îl susţine pe Rand. Ar fi ceva să m-apuc să-i omor pe cei care sunt de partea noastră. Asta sigur i-ar convinge pe oameni să i se alăture lui Rand.

Ele nu înţelegeau sarcasmul. Se uitau la el fără să clipească.

— Bărbatul trebuie să moară, zise Edarra în cele din urmă. Este suficient că trei vestitoare-n vise au spus asta şi şase înţelepte îţi zic ţie.

Se întâmpla ca de obicei. Poate că nu ştiau mai mult de atât. Şi poate că el ar trebui să le spună de ce venise.

— Vreau să vorbim despre Sezonid şi Masuri, zise el, şi şase feţe de veniră ca de gheaţă.

Lumină, femeile astea puteau îngheţa şi o piatră! Punând cupa de vin lângă el, se aplecă înspre ele cu încăpăţânare.

— Ar trebui să le arăt oamenilor că surorile aes sedai i-au jurat credinţă lui Rand.

De fapt, trebuia să îi arate lui Masema, însă nu părea momentul potrivit să pomenească despre asta.

— Acestea nu vor fi foarte cooperante dacă voi le bateţi! Lumină! Sunt aes sedai! În loc să le puneţi să care apă, ce-ar fi să învăţaţi de la ele? Trebuie să ştie o grămadă de lucruri pe care voi nu le cunoaşteţi.

Îşi muşcă limba, dar prea târziu. Femeile aiel nu păreau ofensate; cel puţin, nu trădau acest lucru.

— Ele ştiu unele lucruri pe care noi nu le ştim, îi spuse Delora cu fermitate în glas, iar noi ştim altele pe care ele nu le ştiu.

Tonul ei era la fel de hotărât ca vârful unei suliţe înfipt în coaste.

— Învăţăm de la ele ceea ce trebuie să învăţăm, Perrin Aybara, zise Marline pe un ton calm, trecându-şi degetele prin părul negru.

Se număra printre puţinii aieli cu părul negru pe care îi văzuse el, şi mai mereu îl tachina.

— Şi le învăţăm la rândul nostru ce este de învăţat.

— Oricum, nu este treaba ta, spuse Janina. Bărbaţii nu

intervin între înţelepte şi ucenicele lor.

Clătină din cap, dezaprobând nechibzuinţa lui.

— Nu mai trage cu urechea afară şi vino înăuntru, Sezonid Traighan, zise brusc Edarra.

Perrin clipi surprins, însă niciuna dintre femei nu îşi flutură genele.

Se lăsă o clipă de tăcere, apoi clapeta cortului se dădu la o parte şi intră Sezonid, aplecându-şi capul şi îngenunchind repede pe covor. Bine-cunoscuta seninătate a surorilor aes sedai îi dispăruse de pe chip. Gura era o linie subţire, ochii mijiţi şi faţa roşie. Mirosea a mânie, a frustrare şi a alte zeci de trăiri care veneau de-a valma, astfel încât Perrin nu reuşea să le deosebească.

— Pot să vorbesc cu el? întrebă ea cu o voce tăioasă.

— Dacă ai grijă ce spui, îi răspunse Edarra.

Sorbind din vin, înţeleapta privi peste marginile cupei. Asemenea unei profesoare care urmărea un elev? Asemenea unui şoim care urmărea un şoarece? Perrin nu putea fi sigur. Decât că Edarra era foarte sigură de rolul ei. La fel, Sezonid. Dar asta nu avea legătură cu el.

Se răsuci spre el, pe genunchi, cu spatele drept şi ochi scăpărători. În mirosul ei se simţea furia dezlănţuită.

— Tot ce ştii, adăugă ea furioasă, tot ce crezi că ştii vei da uitării!

Nu mai afişa nicio urmă de seninătate.

— Ceea ce se întâmplă între înţelepte şi noi este treaba noastră! Vei sta deoparte, îţi vei întoarce privirea şi îţi vei ţine gura!

Uluit, Perrin îşi trecu degetele prin păr.

— Lumină, eşti supărată pentru că ştiu că aţi făcut o schimbare? întrebă el, nevenindu-i a crede.

Ei bine, şi el ar fi fost, însă nu de faţă cu ceilalţi.

— Nu ştii că femeile astea ţi-ar tăia grumazul fără să clipească şi te-ar lăsa pe marginea drumului?! Ei bine, mi-am promis că nu voi îngădui să se întâmple una ca asta! Nu te plac, dar am făgăduit să te apăr de înţelepte, de asha’mani sau chiar de Rand, aşa că nu-mi mai vorbi de sus!

Conştientizând că striga, inspiră adânc şi se foi stânjenit pe pernă, apoi îşi luă cupa de vin şi bău cu nesaţ.

Cu fiecare cuvânt, Sezonid devenea din ce în ce mai indignată şi strânse din buze înainte ca el să conţinue.

— Ai făgăduit? pufni ea. Crezi că femeile aes sedai au nevoie de protecţia ta? Eşti...

— Ajunge! spuse repede Edarra, iar Sezonid îşi închise gura, deşi îşi strângea atât de tare fustele în pumni, încât i se albiseră nodurile degetelor.

— De ce crezi că o vom ucide, Perrin Aybara? întrebă curioasă Janina.

Arareori se citea ceva pe chipurile aielilor, însă celelalte se încruntau la el sau îl priveau cu o uimire vădită.

— Ştiu ce simţiţi, răspunse el încet. Am ştiut de când v-am văzut cu surorile după bătălia de la Fântânile din Dumai.

Nu avea de gând să le spună că le simţise ura, dispreţul, de fiecare dată când o înţeleaptă se uita la o aes sedai. În acel moment nu mai simţea, dar nimeni nu putea să fie furios prea mult timp fără să nu izbucnească. Faptul că nu le simţea nu însemna că dispăruseră aceste sentimente, doar că erau ascunse adânc, poate până în măduva oaselor.

Delora fornăi; scoase un sunet ca şi când ar fi fost ruptă o bucată de pânză.

— Mai întâi spui că trebuie cruţate fiindcă ai nevoie de ele, iar acum, pentru că sunt aes sedai şi ai făgăduit să le protejezi. Care-i adevărul, Perrin Aybara?

— Ambele, răspunse Perrin şi se uită fix în ochii Delorei câteva clipe. Apoi o privi pe fiecare în parte. Ambele sunt adevărate, şi vorbesc serios.

Înţeleptele schimbară câteva priviri, fiecare clipire conţinând o sută de cuvinte, din care un bărbat nu reuşea să înţeleagă nici măcar unul. Într-un sfârşit, cu un zornăit de coliere şi aranjându-şi şalurile, ele părură să fi ajuns la o înţelegere.

— Noi nu ne ucidem ucenicele, Perrin Aybara, zise Nevarin. Doar faptul că fusese menţionat acest gând părea să o şocheze. Când Rand al’Thor ne-a cerut să le luăm ca ucenice, poate a făcut-o doar ca să le oblige să ni se supună, dar noi nu spunem vorbe goale. Ele sunt ucenice, acum.

— Şi vor rămâne astfel până când cinci înţelepte vor decide că sunt pregătite să fie mai mult, adăugă Marline, aruncându-şi părul lung peste umăr. Nu sunt tratate diferit de ceilalţi.

Edarra consimţi în spatele cupei cu vin.

— Spune-i sfatul pe care i l-ai da în privinţa lui Masema Dagar, Sezonid Traighan, zise ea.

Femeia îngenuncheată se chircise cât timp Nevarin şi Marline îşi ţinuseră scurtele cuvântări, strângându-şi fustele în pumni până când Perrin crezu că mătasea se va rupe, însă dădu ascultare de îndată poruncii Edarrei.

— Înţeleptele au dreptate, oricare-ar fi motivele lor. Nu spun asta fiindcă aşa doresc ele.

Îşi îndreptă din nou umerii, făcând un efort vizibil să pară calmă, în vocea ei se mai simţea totuşi o urmă de înflăcărare.

— Am văzut faptele aşa-zişilor juraţi ai Dragonului înainte să-l cunosc pe Rand al’Thor. Moarte şi distrugere, fără niciun scop. Până şi un câine credincios trebuie omorât atunci când începe să facă spume la gură.

— La naiba! bombăni Perrin. Cum te-aş mai putea lăsa să apari dinaintea lui după asta? I-ai jurat credinţă lui Rand; ştii că el nu-şi doreşte asta! Cum rămâne cu „Vor muri cu miile dacă vei da greş”?

Lumină, dacă şi Masuri gândeşte la fel înseamnă că el a trebuit să le suporte degeaba pe aes sedai şi pe înţelepte! Nu, mai rău. Va trebui să îl păzească pe Masema de ele!

— Masuri ştie la fel de bine ca mine că Masema este turbat, replică Sezonid.

Faţa îi deveni din nou senină, îl privea cu nişte ochi reci, impenetrabili. Mirosea a vigilenţă, a hotărâre. De parcă el ar mai fi avut nevoie de nas, când ochii ei îl fixau, mari, negri şi goi.

— Am jurat să-l slujesc pe Dragonul Renăscut şi cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru el acum este să-l ţin pe animalul acesta departe de el. Şi aşa e rău că domnitorii ştiu că Masema îl sprijină; ar fi şi mai rău dacă îl vor vedea primindu-l cu braţele deschise pe bărbat. Şi vor muri cu miile dacă vei da greş când vei încerca să te apropii suficient de mult de Masema ca să-l ucizi.

Perrin simţea cum îl lua cu ameţeli. Din nou o aes sedai încerca să dea un alt sens cuvintelor, spunând una şi gândind alta. Apoi, înţeleptele contribuiră şi ele la asta.

— Masuri Sokawa, zise calm Nevarin, este de părere că acel câine turbat trebuie pus în lesă şi legat, ca să nu reprezinte un pericol.

Pentru o clipă, Sezonid păru la fel de surprinsă ca Perrin, însă îşi reveni repede. Cel puţin la suprafaţă; mirosul îi deveni brusc temător, ca şi când ar fi simţit o capcană, deşi nu se aşteptase la una.

— Vrea să-ţi pună şi ţie căpăstru, Perrin Ayabara, adăugă Carelle, cu o şi mai mare grijă. Crede că şi tu trebuie să fii legat, ca să nu fii un pericol.

Faţa ei pistruiată nu lăsa să se vadă dacă era de acord. Edarra ridică o mână spre Sezonid.

— Poţi pleca. Nu vei mai trage cu urechea, dar îi poţi cere din nou lui Gharadin să te lase să-i tămăduieşti rana de pe faţă. Nu uita, dacă iar refuză, trebuie să te conformezi. El este gai’shain, nu vreunul dintre servitorii tăi din ţinuturile umede, rosti ea pe un ton dispreţuitor.

Sezonid îl sfredeli cu privirea pe Perrin. Se uită la înţelepte, iar buzele îi tremurau, fiind pe punctul de a vorbi, în cele din urmă, nu avu de ales decât să plece plină de graţie. Aparent era un lucru de apreciat, fiindcă o aes sedai era o aes sedai, capabilă să eclipseze şi o regină. Dar mirosul rămas în urma ei era unul tăios, de frustrare.

De îndată ce ea dispăru, cele şase înţelepte îşi îndreptară din nou atenţia asupra lui Perrin.

— Şi-acum, zise Edarra, poate ne explici de ce ai pune un animal turbat alături de car’a’carn.

— Doar un prost ascultă porunca altuia de a-l împinge în prăpastie, zise Nevarin.

— Dacă nu vrei să ne asculţi pe noi, spuse Janina, te vom asculta noi pe tine. Vorbeşte, Perrin Aybara!

Lui Perrin îi trecu prin gând s-o rupă la fugă spre ieşirea din cort. Dacă o făcea însă, ar fi lăsat în urmă o aes sedai care-i putea fi de ajutor, deşi se îndoia, şi o alta, împreună cu şase înţelepte, hotărâte să zădărnicească tot ceea ce venise să facă. Îşi aşeză din nou cupa cu vin şi îşi puse mâinile pe genunchi. Trebuia să aibă mintea limpede dacă voia să le demonstreze acestor femei că nu era asemenea unei capre ce sta legată.

CAPITOLUL 10 • Schimbări

Când părăsi cortul înţeleptelor, lui Perrin îi veni să-şi scoată haina, ca să vadă dacă nu fusese jupuit. Nu fusese o capră priponită, ci mai degrabă un cerb cu şase lupoaice pe urmele lui. Şi nu era convins că avusese sorţi de izbândă. În mod cert, niciuna dintre înţelepte nu se răzgândise, iar făgăduielile lor de a nu lua măsuri de unele singure fuseseră vagi, în cel mai bun caz. În ceea ce le privea pe aes sedai, acestea nu făgăduiseră nimic, nici măcar vag.

Se uită după oricare dintre surori şi dădu cu ochii de Masuri. O frânghie îngustă fusese legată de doi copaci şi peste ea atârna un covor cu ciucuri, roşu cu verde. Bruna zveltă îl bătea cu o bâtă îndoită, ridicând în aer nori de praf şi scame ce pluteau strălucind în soarele dimineţii. Străjerul ei, un bărbat voinic cu părul negru şi început de chelie, stătea în apropiere, pe trunchiul unui copac căzut, şi o privea posomorât. De obicei, Rovair Kirklin avea mereu un zâmbet pe buze, dar în acea zi, acesta îi dispăruse. Masuri îl zări pe Perrin şi, fără să se oprească din bătutul covoarelor, îi aruncă o privire atât de rece şi de ostilă, încât el oftă. Ea gândea la fel ca el, în cea mai mare parte, oricum. Un şoim cu coadă roşie trecu pe deasupra lor, planând pe curenţii de aer cald de la un deal la altul, fără să dea din aripile desfăcute. I-ar fi plăcut şi lui să zboare departe de toate astea, de situaţia aceea complicată.

Salutându-le cu un semn din cap pe Sulin şi pe fecioare, care parcă prinseseră rădăcini sub copac, Perrin se întoarse să plece, apoi se opri. Doi bărbaţi urcau dealul. Unul era aiel, purtând culorile cenuşiu, cafeniu şi verde ale straielor cadin’sor, cu arcul pe spate şi tolba cu săgeţi la brâu, şi cu suliţa şi scutul rotund din piele în mâini. Gaul era un prieten şi singurul bărbat printre aieli care nu purta alb. Camaradul lui, care era cu un cap mai scund şi purta pălărie cu boruri largi, surtuc şi pantaloni de un verde şters, nu era aiel. Şi el avea la brâu o tolbă plină cu săgeţi şi un cuţit chiar mai lung şi mai greu decât cel al bărbatului aiel, însă arcul lui era mult mai scurt decât un arc mare din Ţinutul celor Două Râuri, deşi mai lung decât arcurile din corn ale aielilor. În ciuda veşmintelor sale, el nu părea a fi nici fermier, nici orăşean. Poate din cauza părului său cărunt, legat la ceafă şi atârnând până la talie, a bărbii ce i se răsfira pe piept asemenea unui evantai, sau poate era doar felul în care se mişca, oglindind mişcările bărbatului de alături, furişându-se pe după arbuştii de pe deal, atent să nu trosnească nici măcar o surcea în trecerea lui, şi nicio buruiană să nu i se rupă sub talpă. Parcă trecuse o veşnicie de când Perrin nu îl mai văzuse.

Ajungând pe coama dealului, Elyas Machera îl măsură din priviri pe Perrin, ochii lui aurii strălucind slab la umbra borului pălăriei. Ochii lui fuseseră astfel cu mult înaintea celor ai lui Perrin; Elyas fusese cel care îl prezentase pe Perrin lupilor. Pe vremea aceea, se îmbrăca în piei de animale.

— Mă bucur să te revăd, băiete, zise el încet, iar broboanele de sudoare îi luceau pe faţă. Ai renunţat la toporul acela, într-un final? Nu credeam că vei înceta vreodată să-l urăşti.

— Îl urăsc în continuare, răspunse Perrin, la fel de încet.

Cu mult timp în urmă, străjerul de odinioară îi spusese să păstreze toporul până când va înceta să urască atunci când îl folosea. Lumină, încă îl ura! Iar în acel moment avea şi alte motive.

— Ce cauţi în această parte a lumii, Elyas? Unde te-a găsit Gaul?

— El m-a găsit pe mine, preciza Gaul. Nu mi-am dat seama că se afla în urma mea până a tuşit.

Vorbea suficient de tare încât să fie auzit de fecioare, dar pe urmă se aşternu brusc asupra lor o linişte apăsătoare.

Perrin se aşteptă măcar la câteva comentarii tăioase – umorul aielilor aproape că te ucidea, iar fecioarele profitau de orice ocazie ca să se ia de bărbatul cu ochi verzi –, în schimb, câteva femei luară în mâini suliţele şi scuturile, lovindu-le simultan în semn de aprobare. Gaul încuviinţă.

Elyas bombăni nedesluşit şi îşi trase pălăria pe ochi, dar cu toate astea, mirosul lui era unul de încântare. Aielii nu erau dispuşi să accepte multe în această parte a Zidului Dragonului.

— Nu-mi place să stau într-un loc, îi spuse el lui Perrin, şi întâmplarea a făcut să mă aflu în Ghealdan când nişte prieteni comuni mi-au spus că tu călătoreşti cu alaiul acesta.

Nu pomeni numele prietenilor comuni; nu era înţelept să spui deschis că ai vorbit cu lupii.

— Mi-au zis multe lucruri. Mi-au spus că au simţit mirosul schimbării ce se apropie. Nu ştiu ce e. Poate ştii tu. Am auzit că eşti în cârdăşie cu Dragonul Renăscut.

— Nu ştiu, rosti încet Perrin.

O schimbare? Nu îi trecuse prin gând să îi întrebe pe lupi altceva decât unde se aflau grupuri mari de oameni, ca să le poată ocoli. Chiar şi acolo, în Ghealdan, simţea uneori cum se învinuiau pentru lupii morţi la Fântânile din Dumai.

— Ce fel de schimbare?

— Rand schimbă cu siguranţă lucrurile, însă n-aş putea să-ţi spun cum. Lumină, întreaga lume se întoarce cu susu-n jos, dar să nu-l băgăm în seamă.

— Toate lucrurile se schimbă, zise Gaul cu dispreţ. Până ne trezim noi, visul se îndepărtează purtat de vânt.

Preţ de o clipă, îi privi cu atenţie pe Perrin şi pe Elyas. Le compara ochii, Perrin era convins de asta. Însă bărbatul nu spuse nimic; aielii păreau să considere ochii aurii o altă ciudăţenie a celor din ţinuturile umede.

— Vă las să vorbiţi. Prietenii care nu s-au mai văzut de mult trebuie să vorbească între patru ochi. Chiad şi Bain sunt pe-aici.

— Sulin? Le-am văzut la vânătoare ieri. M-am gândit să le arăt cum să tragă cu arcul înainte ca vreuna dintre ele să se transforme în ţintă.

— M-am mirat când am văzut că te-ai întors azi, replică femeia cu părul alb. S-au dus să întindă capcane pentru iepuri.

Fecioarele izbucniră în râs şi îşi mişcară repede degetele, folosind limbajul semnelor.

Oftând, Gaul îşi dădu ochii peste cap ostentativ.

— În cazul acesta, cred c-ar fi mai bine să merg să le eliberez.

Aproape la fel de multe fecioare izbucniră în râs la auzul acestor cuvinte, chiar şi Sulin.

— Îţi doresc să găseşti umbră azi, îi spuse el lui Perrin – un rămas-bun obişnuit între prieteni, apoi îl salută formal pe Elyas: Onoarea mea îţi aparţine, Elyas Machera.

— Ciudat individ, murmură Elyas, urmărindu-l cu privirea pe Gaul cum cobora în salturi povârnişul. Când am tuşit, s-a întors gata să mă ucidă, cred, pe urmă a izbucnit în râs. Te superi dacă mergem în altă parte? N-o cunosc pe sora care încearcă să omoare covorul ăla, însă nu aş risca în preajma unei aes sedai, adăugă el mijind ochii. Gaul zice că sunt trei cu tine. Sper că nu te aştepţi să mai întâlneşti şi altele, nu?

— Sper că nu, răspunse Perrin.

Masuri privea în direcţia lor între loviturile cu bâta; în scurt timp, va afla de ochii lui Elyas şi va încerca să descopere ce altceva îl mai lega de Perrin.

— Haide! Oricum e timpul să mă întorc în tabăra mea. Ţi-e teamă să nu dai nas în nas cu vreo aes sedai care te cunoaşte?

Zilele lui Elyas ca străjer luaseră sfârşit când se aflase că putea vorbi cu lupii. Unele surori credeau că ăsta era un semn al Celui Întunecat, iar el fusese nevoit să ucidă alţi străjeri ca să poată scăpa.

Bărbatul mai în vârstă aşteptă până când ajunseră la câţiva zeci de paşi de corturi înainte să răspundă şi, chiar şi atunci vorbi încet, de parcă s-ar fi aşteptat ca în spatele lor să fie cineva cu auzul la fel de fin ca al lor.

— Ar fi foarte rău dacă cineva mi-ar şti numele. Nu se întâmplă des ca străjerii să evadeze, băiete. Majoritatea surorilor aes sedai îl lasă pe un bărbat să plece dacă îşi doreşte cu adevărat – majoritatea fac asta dar îţi pot da de urmă oricât de departe ai ajunge, dacă vor hotărî să te vâneze. Însă dacă o soră dă peste un renegat, îl va face să-şi dorească să nu se fi născut niciodată.

Elyas se înfioră. Mirosul lui nu era de teamă, ci de anticipare a durerii.

— Apoi îl va da pe mâna aes sedai a lui ca să îl înveţe o lecţie. După asta, un bărbat nu mai este acelaşi.

Când ajunseră la marginea povârnişului, Ochi-de-aur privi în urmă. Masuri chiar părea că voia să omoare covorul acela, concentrându-şi toată furia în încercarea de a face o gaură prin el. Elyas se înfiora din nou.

— Cel mai rău lucru ar fi să dau nas în nas cu Rina. Aş prefera mai degrabă să fiu într-o pădure care arde, cu ambele picioare legate.

— Rina este aes sedai a ta? Cum ai putea da nas în nas cu ea? Legătura dintre voi te ajută să ştii unde se află.

Aceste cuvinte stârniră ceva în memoria lui Perrin, dar orice ar fi fost, dispăru când auzi răspunsul lui Elyas.

— Multe dintre ele pot atenua legătura, ca să zicem aşa. Poate chiar toate. Nu ştii mai mult decât că trăieşte, şi eu ştiu asta, oricum, pentru că n-am înnebunit încă.

Elyas văzu nedumerirea de pe faţa lui Perrin şi izbucni într-un râs sacadat.

— Lumină, omule, o soră e şi ea din carne şi oase. Cele mai multe sunt făpturi omeneşti. Ia gândeşte-te! Ţi-ar plăcea să-ţi intre cineva în minte în timp ce te giugiuleşti cu vreo metresă? Scuze; am uitat că eşti însurat. N-am vrut să te jignesc, însă am fost mirat când am auzit că te-ai însurat cu o saldaeană.

— Mirat?

Perrin nu se gândise niciodată la asta când venea vorba despre legătura străjerului. Lumină! Că veni vorba, nu se gândise niciodată la femeile aes sedai în sensul acesta. Părea ceva la fel de puţin probabil ca... un bărbat care vorbea cu lupii.

— De ce mirat?

Începură să coboare povârnişul printre copaci, fără să se grăbească şi fără să facă prea mult zgomot. Perrin fusese întotdeauna un vânător priceput, obişnuit cu pădurile, iar Elyas abia dacă muta de la locul ei vreo frunză de sub picioare, strecurându-se uşor printre arbuşti fără să atingă vreo creangă. Ar fi putut să-şi pună arcul pe spate, dar îl ţinea în continuare la îndemână. Era un bărbat precaut, mai ales în preajma oamenilor.

— Păi, pentru că eşti cam liniştit şi m-am gândit că te vei însura cu cineva la fel ca tine. Cred c-ai aflat deja că saldaeanii nu sunt deloc liniştiţi. Decât în preajma străinilor şi a intruşilor. Dau foc soarelui într-un minut şi, în următorul, acesta va exploda şi va fi dat uitării, îi fac pe arafellini să pară nepăsători, iar pe domani, de-a dreptul plicticoşi, spuse Elyas şi zâmbi brusc. Cândva, am trăit un an cu o saldaeană. Merya îmi striga în urechi cinci zile pe săptămână, cred că a aruncat şi cu câteva farfurii după mine. Dar de fiecare dată când mă gândeam s-o părăsesc, voia să ne împăcăm, iar eu nu reuşeam să ajung până la uşă. În cele din urmă, m-a părăsit. Mi-a zis că eram prea potolit pentru gustul ei.

Râsul lui hârâit era ca o reminiscenţă, iar el îşi frecă îngândurat cicatricea albită de vreme de pe falcă. Părea să fi fost făcută de un cuţit.

— Faile nu e aşa.

Ce-i spusese semăna mai degrabă cu situaţia în care ar fi fost însurat cu Nynaeve când o dureau dinţii!

— Este adevărat că se mai înfurie din când în când, recunoscu Perrin, şovăind, însă nici nu ţipă, nici nu aruncă lucruri prin casă după mine.

Mă rog, nu ţipa prea des şi, în loc să ia foc şi să dispară, furia ei se aprindea şi persista destul de puţin. Elyas se uită pieziş la el.

— Pari să fii un bărbat care a încercat să se ferească de grindină... I-ai spus vorbe dulci tot timpul, nu-i aşa? Dulci ca mierea şi totuşi nu te-ai înfuriat? Nu te-ai răstit niciodată la ea?

— Fireşte că nu! protestă Perrin. O iubesc! De ce-aş striga la ea?

Elyas începu să bombăne, dar Perrin auzi fiecare cuvânt, desigur. „Arză-m-ar focu, dacă un bărbat vrea să calce pe-o viperă, n-are decât. Nu-i treaba mea dacă vrea să-şi încălzească mâinile când arde acoperişul. E viaţa lui. Mi-ar mulţumi, oare? Nu, n-ar face-o, afurisitul!”

— Ce tot mormăi acolo? vru să ştie Perrin.

Apucându-l de braţ pe Elyas, îl opri sub un arin negru, ale cărui frunze înţepătoare erau în mare parte încă verzi. Puţine plante din apropiere îşi mai păstraseră coloritul, în afară de câteva liane căţărătoare. Ajunseseră la jumătatea povârnişului.

— Faile nu este o viperă sau un acoperiş în flăcări! Aşteaptă s-o întâlneşti înainte să vorbeşti de parcă ai cunoaşte-o.

Iritat, Elyas îşi trecu degetele prin barba lungă.

— Îi cunosc pe saldaeani, băiete. Nu doar în anul acela am fost acolo. N-am întâlnit niciodată mai mult de cinci saldaeane despre care să pot spune că au fost smerite sau măcar blânde. Nu, ea nu este o viperă, ci un leopard, pun rămăşag. Nu mârâi, arză-te-ar focu! Bag mâna-n foc că ar zâmbi dacă m-ar auzi rostind aceste cuvinte!

Perrin deschise gura furios, apoi o închise la loc. Nu îşi dăduse seama că scotea un mârâit gutural. Faile ar zâmbi dacă cineva ar spune că ea era un leopard.

— Doar nu spui că ar vrea să strig la ea, Elyas.

— Exact asta spun. Cel mai probabil, oricum. Poate ea o fi a şasea. Poate. Ascultă-mă! în cazul multor femei, dacă ridici tonul, ele fac ochii cât cepele şi te privesc cu răceală, apoi, fără să-ţi dai seama, te trezeşti că te cerţi pe motiv că eşti furios şi uiţi ce te-a aţâţat de la bun început. Dar dacă-ţi ţii gura în faţa unei saldaeane, va crede că nu o consideri suficient de puternică să te înfrunte. Jigneşte-o în continuare şi poate o să ai norocul să nu-ţi servească la micul dejun propria pipotă. Faile nu-i vreo metresă din Far Madding, care se aşteaptă ca un bărbat să joace după cum îi cântă ea şi să sară când ea pocneşte din degete. Este un leopard şi se aşteaptă ca şi soţul ei să fie la fel. Lumină! Nu ştiu ce-o fi în mintea mea. Dacă dai sfaturi unui bărbat despre soţia lui te poţi trezi cu măruntaiele pe-afară.

Fu rândul lui Elyas să mârâie, îşi îndreptă pălăria fără să fie nevoie şi se uită în jurul lui, încruntat, ca şi când s-ar fi gândit să se facă nevăzut în pădure, pe urmă arătă cu degetul spre Perrin.

— Uite ce e. Mereu am ştiut că eşti mai mult decât un vagabond şi după ce-am pus cap la cap ce mi-au spus lupii cum că eşti în drum spre Profetul ăsta, m-am gândit că poate ai nevoie de un prieten care să-ţi păzească spatele. Desigur, lupii nu mi-au zis că te afli în fruntea acestor lăncieri mayeneri drăguţi. Nici Gaul, până când i-am văzut. Dacă vrei să rămân, o voi face. Dacă nu, mai am multe de văzut din lumea asta.

— Mi-ar prinde bine încă un prieten, Elyas.

Oare Faile chiar îşi dorea ca el să strige? Perrin ştiuse mereu că ar putea răni pe cineva dacă nu era atent şi încercase mereu să-şi păstreze cumpătul. Cuvintele răneau la fel de tare ca pumnii, cuvintele greşite, cuvinte pe care nu voiai să le rosteşti, însă o făceai la nervi. Dar era imposibil. Nu era firesc. Nicio femeie nu ar fi îngăduit asta, nici din partea soţului ei, nici din partea altui bărbat.

Trilul unei cinteze albastre îl făcu pe Perrin să-şi ridice capul şi să ciulească urechile. Era aproape imperceptibil şi pentru el, însă o clipă mai târziu trilul se auzi din nou mai aproape, apoi, din nou, tot mai aproape. Elyas îl privi cu o sprânceană ridicată; el ştia chemarea unei păsări din Ţinuturile de Hotar. Perrin o învăţase de la nişte shienarani, printre care se număra şi Masema, şi îi învăţase pe bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri.

— Avem oaspeţi, îi spuse el lui Elyas.

Patru călăreţi veneau în galop şi îi ajunseră înainte ca ei doi să atingă poalele dealului. Berelain se afla în frunte, împroşcând apa din pârâu, cu Annoura şi Gallenne pe urmele ei, alături de o femeie cu o mantie cu glugă, deschisă la culoare. Trecură în viteză pe lângă tabăra mayenerilor, fără să arunce măcar o privire, şi nu traseră de hăţuri decât atunci când ajunseră în faţa cortului cu dungi roşu cu alb. Câţiva servitori cairhieni se grăbiră să ţină de căpestre şi de scăriţe, iar Berelain şi însoţitorii ei intrară în cort înainte ca praful lăsat în urma lor să se aşeze.

Una peste alta, venirea lor stârni agitaţie. Un freamăt se ridică în rândul bărbaţilor din Ţinutul celor Două Râuri pe care Perrin îl vedea ca pe o anticipare. Cei câţiva idioţi ai lui Faile se scărpinau în cap şi se zgâiau la cort, sporovăind însufleţiţi între ei. Grady şi Neald se uitau şi ei la cort printre copaci, aplecându-se din când în când unul spre celălalt ca să vorbească, deşi nimeni nu se afla prin apropiere ca să audă ce-şi spuneau.

— Se pare că oaspeţii tăi se simt ca acasă, zise încet Elyas. Fii cu băgare de seamă la Gallenne; ar putea crea necazuri.

— Îl cunoşti, Elyas? Mi-ar plăcea să rămâi, dar dacă tu crezi că i-ar putea spune vreuneia dintre surori cine eşti... zise Perrin şi dădu din umeri, resemnat. Le-aş putea opri pe Sezonid şi pe Masuri – considera că putea –, însă cred că Annoura va face tot ce vrea ea.

Ce credea ea cu adevărat despre Masema?

— Oh, Bertain Gallenne nu-l cunoaşte pe Elyas Machera, replică Elyas, cu un zâmbet insinuant. „Nebunii ştiu mai multe despre bufon decât bufonul despre el însuşi”. Dar eu îl cunosc. Nu ţi s-ar împotrivi, nici n-ar umbla cu ascunzişuri, însă, dintre cei doi, Berelain este cea isteaţă. A ţinut Tearul departe de mayeneri asmuţindu-i pe taireni împotriva illianerilor de când avea şaisprezece ani. Berelain ştie cum să manipuleze; Gallenne nu ştie decât să atace. Este iscusit la asta, dar nu mai vede altceva şi, uneori, nu gândeşte.

— Am observat şi eu asta în legătură cu amândoi, bombăni Perrin.

Măcar Berelain adusese un mesager de la Alliandre. Dac-ar fi adus doar o nouă servitoare, n-avea motiv să gonească. Singura întrebare era de ce răspunsul lui Alliandre avea nevoie de un mesager.

— Ar fi mai bine să aflu dacă a adus veşti bune, Elyas. Mai târziu, vom vorbi despre ce se află la miazăzi. Şi o vei cunoaşte şi pe Faile, adăugă el înainte să plece.

— Puţul Osândei se află la miazăzi, strigă celălalt bărbat în urma lui, cel puţin din ce am putut vedea dincolo de Mana Pustiitoare.

Lui Perrin i se păru că aude din nou acel tunet înfundat spre apus. Asta ar fi o schimbare plăcută.

În cort, Breane ducea de colo până colo o tavă din argint pe care se afla un vas cu apă de trandafir şi cârpe pentru spălatul feţelor şi al mâinilor, făcând ţeapănă reverenţe de fiecare dată când le oferea. Mult mai ţeapănă, Maighdin făcea reverenţe atunci când servea cupele de punci cu vin de pe o tavă – punci făcut din ultimele coacăze uscate, după miros, în vreme ce Lini împăturea mantiile nou-venitei. Era ceva ciudat în felul în care Faile şi Berelain stăteau de o parte şi de cealaltă a femeii abia sosite. Annoura dădea târcoale în spatele lor, cu ochii aţintiţi asupra femeii. Chiar dacă era între două vârste, cu plasa verde ţinându-i strâns părul negru, care îi ajungea aproape până la mijloc, putea fi drăguţă dacă n-ar fi avut nasul atât de lung. Şi dacă nu i-ar fi fost în vânt. Mai scundă decât Faile sau decât Berelain, tot reuşea să îl privească de sus pe Perrin, măsurându-l cu răceală din cap şi până-n picioare. Nu clipi când îi văzu ochii, deşi cele mai multe o făceau.

— Maiestate, rosti Berelain pe un ton formal de îndată ce Perrin intră în cort, vi-l prezint pe Seniorul Perrin Ayabara din Ţinutul celor Două Râuri, din Andor, prietenul şi emisarul Dragonului Renăscut.

Femeia cu nasul lung încuviinţă cu precauţie şi cu răceală, iar Berelain continuă aproape fără întrerupere:

— Seniore Aybara, salut-o şi întâmpin-o pe Alliandre Maritha Kigarin, Regina Ghealdanului, Binecuvântată de Lumină, Apărătoarea Zidului lui Garen, care are plăcerea să te primească azi personal.

Gallenne, care stătea într-o parte a cortului, îşi potrivi peticul la ochi şi toastă ridicându-şi cupa cu vin spre Perrin, cu un zâmbet triumfător.

Faile o privi tăios pe Berelain. Perrin rămase cu gura căscată. Alliandre însăşi? El se întrebă dacă ar trebui să îngenuncheze, apoi se hotărî la o plecăciune, după un moment de ezitare prea lung. Lumină! Habar nu avea cum să se comporte cu o regină. Mai ales cu una care venise pe neaşteptate, fără nicio podoabă la vedere. Rochia ei de călărie de un verde-închis era din lână simplă, fără nicio broderie.

— După ultimele veşti, zise Alliandre, m-am gândit că ar trebui să vin la tine, Seniore Aybara.

Vocea îi era calmă, faţa netedă, ochii reci. Fiind din Taren Ferry, Perrin era altminteri un bun observator. Trebuia să fie precaut până când vedea cum decurg lucrurile.

— Poate n-ai aflat încă, adăugă ea, dar, în urmă cu patru zile, Illianul a căzut în mâinile Dragonului Renăscut, Lumina să-i binecuvânteze numele! A luat Coroana cu Lauri, deşi am înţeles că în prezent i se spune Coroana de Săbii.

Luând o cupă de pe tava lui Maighdin, Faile şopti cu capul plecat:

— Şi cu şapte zile înainte, seanchanii au cucerit Ebou Dar. Nici măcar Maighdin nu auzi.

Dacă Perrin nu şi-ar fi găsit deja stăpânirea de sine, ar fi rămas cu gura căscată de uimire. De ce alesese Faile să-i spună asta, în loc s-o lase pe aceea care trebuie să îi fi spus ei? Repetă cuvintele ei, ca să îl audă toată lumea. Cu o voce aspră, însă doar aşa îşi putea opri glasul din tremurat. Şi Ebou Dar? Lumină! în urmă cu şapte zile? Ziua în care Grady şi ceilalţi văzuseră Puterea Supremă pe cer. O fi fost o coincidenţă, poate. Oare ar fi preferat să fi fost Rătăciţii?

Annoura se încruntă peste marginea cupei, ţuguindu-şi buzele, înainte ca el să termine de vorbit, iar Berelain îi aruncă o privire uimită care dispăru repede. Şi-au dat seama că el nu ştia de Ebou Dar atunci când porniseră călare spre Bethal.

Alliandre abia dacă încuviinţă, la fel de stăpână pe sine ca sora Cenuşie.

— Pari a fi extrem de bine informat, zise ea apropiindu-se de el. Mă îndoiesc că primele zvonuri au ajuns în Jehannah odată cu negustorii de pe râu. Eu însămi am aflat abia în urmă cu câteva zile. Câţiva negustori mă ţin la curent cu evenimentele. Cred, continuă ea pe un ton sec, că ei nădăjduiesc să intervin în favoarea lor pe lângă Profetul Seniorului Dragon, dacă va fi necesar.

Într-un final, el îi simţi mirosul şi îşi schimbă părerea despre ea, deşi nu în rău. Aparent, Regina era reţinută şi stăpână pe sine, totuşi în mirosul ei simţea frica. Ochi-de-aur nu credea că ar fi fost în stare să rămână atât de calm dacă i-ar fi fost frică.

— E întotdeauna bine să ştii cât mai multe, îi spuse el, pe jumătate distras.

„Arză-m-ar focu, se gândi el, trebuie să-l anunţ pe Rand despre asta!”

— Şi în Saldaea găsim negustori care ne dau veşti, zise Faile, sugerând că astfel aflase Perrin despre Ebou Dar. Par să ştie ce s-a întâmplat la mii de kilometri depărtare cu săptămâni înainte să se stârnească zvonurile.

Nu se uită la Perrin, însă el ştia că i se adresa şi lui, nu numai suveranei Alliandre. Rand ştia, spunea ea. Şi, oricum, era imposibil să-i trimită vorbă în taină. Oare Faile chiar voia ca el să...? Nu, era de neimaginat. Clipind, el îşi dădu seama că nu auzise ce zisese Alliandre.

— Iertare, Alliandre, rosti el pe un ton politicos. Mă gândeam la Rand – Dragonul Renăscut.

Chiar că făcuse ceva de neimaginat!

Toată lumea se uita la el, până şi Lini, Maighdin şi Breane. Annoura făcuse ochii mari cât cepele, iar Gallenne rămăsese cu gura căscată. Apoi el îşi dădu seama. Tocmai îi spusese pe nume Reginei. Luă o cupă de pe tava lui Maighdin, iar ea se ridică atât de repede după ce făcu reverenţa, încât fu cât pe ce să i-o răstoarne din mână. Făcându-i absent semn să se îndepărteze, el îşi şterse mâna udă de haină. Trebuia să se concentreze, nu să-şi lase mintea să rătăcească într-o mie de direcţii. Indiferent ce credea Elyas că ştia, Faile niciodată n-ar... Nu! Concentrează-te!

Alliandre îşi regăsi repede calmul. La drept vorbind, ea păruse cea mai puţin mirată dintre toţi, iar mirosul ei nu se schimbase defel.

— Spuneam că a fost o decizie înţeleaptă să vin la tine în taină, Seniore Aybara, zise ea pe un ton stăpânit. Seniorul Telabin crede că stau singură în grădinile lui, de unde am ieşit printr-o poartă arareori folosită. Până am străbătut oraşul ca să ajung la periferie, m-am dat drept servitoarea Annourei Sedai.

Schiţă un zâmbet, trecându-şi vârful degetelor peste fusta rochiei de călărie. Până şi acest gest părea făcut cu calm, deşi contrasta puternic cu ce simţea nasul lui.

— Câţiva dintre soldaţii mei m-au văzut, dar cu gluga mantiei trasă pe cap, nu m-a recunoscut niciunul.

— Vremurile fiind aşa cum sunt, probabil a fost cea mai înţeleaptă decizie, spuse Perrin, cu băgare de seamă, însă va trebui să ieşi la iveală mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul.

Politicos şi la obiect, aceasta era ideea. O regină nu şi-ar fi dorit să-şi irosească timpul cu un bărbat care se codea. Şi el nu voia să o dezamăgească pe Faile, comportându-se din nou ca un netot.

— De ce-ai venit? Nu trebuia decât să trimiţi un răvaş sau să-i spui lui Berelain răspunsul tău. Îţi declari sprijinul pentru Rand sau nu? Oricum ar fi, n-ai de ce să te temi că nu te vei întoarce în Bethal în siguranţă.

Bine zis. Dacă n-o mai fi fost şi altceva, atunci faptul că era acolo singură trebuie să o fi înspăimântat, cu siguranţă.

Faile îl urmărea, deşi se prefăcea că n-o interesează, sorbind din punci şi zâmbindu-i lui Alliandre, însă el îi surprinse privirile pe care i le arunca pe furiş. Berelain nu se ferea şi îl privea făţiş, cu ochii uşor mijiţi, fără să şi-i ia de la el. Annoura era la fel de atentă, la fel de îngândurată. Oare toate credeau că se va bâlbâi din nou?

În loc să-i răspundă la acea întrebare importantă, Alliandre zise:

— Prima din Mayene mi-a povestit multe lucruri despre tine, Seniore Aybara, şi despre Seniorul Dragonul Renăscut, Lumina să-i binecuvânteze numele!

Ultimele cuvinte parcă le rostise automat, fără să-şi fi dat seama.

— Nu mă pot întâlni cu el până când nu voi lua o hotărâre, aşa că mi-am dorit să mă întâlnesc cu tine, să-mi fac o părere.

Aplecându-şi capul spre cupa pe care o ţinea în mâini, ea îl privi printre gene. Din partea lui Berelain ar fi fost o cochetărie, dar Alliandre îl privea temătoare ca pe un lup ce stătea în faţa ei.

— Ţi-am văzut şi flamurile, spuse ea încet. Prima din Mayene n-a pomenit nimic despre ele.

Perrin se încruntă fără să vrea. Oare Berelain îi relatase multe despre el? Ce îi povestise?

— Flamurile sunt menite pentru a fi văzute.

Furia îi schimbă timbrul vocii, iar el abia reuşi să se calmeze. În acel moment, Berelain trebuia să fie femeia la care să se răstească.

— Nu am niciun plan să-i aduc înapoi pe manethereni, crede-mă.

Aşa; tonul lui era la fel de stăpânit ca al lui Alliandre.

— Care este decizia ta? Rand poate veni aici cât ai clipi din ochi, cu zece mii de soldaţi, cu o sută de mii, sau pe-aproape.

Poate va fi chiar nevoit. Seanchanii în Amador şi în Ebou Dar? Lumină, câţi erau?!

Alliandre sorbi cu gingăşie din vinul cu punci înainte să vorbească, evitând din nou întrebarea.

— Circulă mii de zvonuri, după cum ştii, şi până şi cel mai îndrăzneţ zvon este credibil atunci când Dragonul a Renăscut, apar necunoscuţi care pretind a fi oştenii lui Artur Aripă-de-şoim, iar Turnul este decimat de răzmerite.

— E problema surorilor aes sedai, zise Annoura cu asprime. Nu priveşte pe nimeni.

Berelain se uită la ea exasperată, însă ea se prefăcu că nu o observă.

Alliandre tresări şi se întoarse cu spatele la surori. Regină sau nu, nimeni nu voia să audă vreo aes sedai vorbind pe tonul acesta.

— Lumea s-a întors cu susu-n jos, Seniore Aybara. Păi, am auzit că aielii au prăduit un sat chiar aici, în Ghealdan.

Brusc, Perrin îşi dădu seama că în tonul ei exista ceva mai mult decât neliniştea că le-ar putea ofensa pe surorile aes sedai. Alliandre îl privea, aşteptând. Dar ce, oare? Să fi avut nevoie de o reconfirmare?

— Singurii aieli care se află în Ghealdan sunt cu mine, îi preciza el. Seanchanii or fi ei descendenţii oştii lui Artur Aripă-de-şoim, dar el e mort de o mie de ani. Rand i-a mai înfruntat odată şi o va face din nou.

Îşi amintea de bătălia de la Falme la fel de bine ca de confruntarea de la Fântânile din Dumai, deşi încercase să uite. Cu siguranţă, nu fuseseră suficient de mulţi acolo încât să pună stăpânire atât pe Arnador, cât şi pe Ebou Dar, cu tot cu damanele lor. Balwer susţinea că avuseseră cu ei şi soldaţi tarabonezi.

— Poate că te vei înveseli când vei afla că rebelele aes sedai sunt de partea lui Rand. Sau vor fi, cât de curând.

Asta spunea, de fapt, Rand. Erau câteva surori aes sedai care nu aveau unde să meargă decât cu el. Perrin nu era atât de convins. Zvonurile care circulau în Ghealdan spuneau că erau însoţite de o oaste. Desigur, aceleaşi zvonuri vorbeau despre mai multe aes sedai decât existau în realitate, şi totuşi... Lumină, îşi dorea să-l încurajeze cineva şi pe el!

— Ce-ar fi să ne aşezăm, propuse el. Îţi voi răspunde la toate întrebările, ca să te ajut să iei o decizie, dar ar fi bine să ne facem comozi.

Trăgându-şi un scaun pliant, îşi aminti în ultima clipă să nu se trântească pe el, însă acesta trosni oricum sub greutatea lui.

Lini şi celelalte două servitoare se grăbiră să tragă scaunele, formând un cerc împreună cu al lui, dar niciuna dintre celelalte femei nu se clinti din loc. Alliandre rămase locului, cu privirea aţintită la el, iar ceilalţi aveau privirile aţintite la ea. În afară de Gallenne, care îşi turnă din nou punci din carafa de argint.

Perrin conştientiza că Faile nu mai deschisese gura de când vorbise despre negustori. Era recunoscător atât pentru tăcerea lui Berelain, cât şi pentru faptul că Prima din Mayene nu alesese să-şi fluture genele în faţa Reginei, însă, în acel moment, i-ar fi prins bine puţin ajutor din partea lui Faile. Un sfat. Lumină, ea ştia de zece ori mai bine decât el ce ar trebui să spună sau să facă în acel moment!

Întrebându-se dacă n-ar trebui să stea şi el în picioare precum ceilalţi, Perrin îşi puse cupa cu vin pe una dintre măsuţe şi îi ceru lui Faile să îi vorbească suveranei Alliandre.

— Dacă cineva i-ar putea arăta calea dreaptă, tu eşti aceea, zise el.

Faile îi zâmbi cu o urmă de satisfacţie în privire, dar rămase tăcută.

Brusc, Alliandre îşi întinse cupa într-o parte, fără să se uite, ca şi când s-ar fi aşteptat să găsească acolo o tavă. În ultimul moment apăru una care susţinu cupa, iar Maighdin, care o ţinea în mână, murmură ceva ce Perrin nădăjduia să nu audă Faile. Aceasta era necruţătoare cu servitorii care foloseau un asemenea limbaj. Perrin dădu să se ridice, când deodată Alliandre se apropie de el, însă, spre uluirea lui, îngenunche cu graţie în faţa sa şi îi luă mâinile într-ale ei. Înainte ca el să ştie ce făcea ea, Alliandre se răsuci şi-i strânse mâinile. Le ţinea atât de tare, încât mâinile trebuie să o fi durut; el nu era convins că s-ar fi putut desprinde de ea fără să n-o rănească.

— În numele Luminii, rosti ea pe un ton ferm, ridicându-şi privirea la el, eu, Alliandre Maritha Kigarin, îi jur supunere oarbă Seniorului Perrin Aybara din Ţinutul celor Două Râuri, acum şi pe vecie, dacă el nu va alege să mă elibereze. Pământurile şi tronul meu îi aparţin, i le cedez lui. Fac jurământul acesta.

Pentru o clipă, se aşternu o tăcere întreruptă doar de suspinul lui Gallenne şi de bufnitura ce se auzi când acesta scăpă pe covor cupa ce o avea în mână.

Apoi Perrin o auzi pe Faile şoptind încă o dată atât de încet, încât nimeni din preajma sa nu îi desluşi cuvintele.

„În numele Luminii, îţi accept jurământul şi vă voi apăra şi proteja pe tine şi pe ai tăi în vâltoarea bătăliilor şi de viscolul iernii, şi ce-or mai aduce vremurile. Îţi ofer pământurile şi tronul Ghealdanului, ca unui vasal credincios mie. În numele Luminii, accept...”

Acesta trebuie să fi fost felul în care acceptau saldaeanii. Slavă Luminii că ea era mult prea atentă la el ca s-o fi văzut pe Berelain încuviinţând mânios spre el, îndemnându-l acelaşi lucru. Cele două arătau de parcă s-ar fi aşteptat la asta!

Annoura însă, care stătea cu gura deschisă, părea la fel de uluită, asemenea unui peşte care tocmai văzuse cum secaseră apele.

— De ce? întrebă el cu blândeţe, ignorând şuieratul de frustrare al lui Faile şi geamătul exasperat al lui Berelain.

„Arză-m-ar focu, reflectă el, sunt un nenorocit de fierar!” Nimeni nu le jura supunere oarbă fierarilor. Reginele nu jurau credinţă nimănui!

— Mi s-a spus c-aş fi ta’veren; s-ar putea să te răzgândeşti peste un ceas.

— Sper să fii ta’veren, Seniore.

Alliandre râse, dar nu pentru că era amuzată, şi îi strânse şi mai tare mâinile, de parcă s-ar fi temut că el şi le va retrage.

— Sper din toată inima să fii. Mă tem că nimic altceva nu ar putea salva Ghealdanul. Am luat această decizie de îndată ce Prima din Mayene mi-a spus de ce te afli aici, iar întâlnirea cu tine n-a făcut decât să mă convingă şi mai mult. Ghealdan are nevoie de protecţia pe care eu nu pot să i-o ofer, prin urmare, datoria îmi cere s-o găsesc în altă parte. Tu o poţi oferi, Seniore, tu şi Seniorul Dragonul Renăscut, Lumina să-i binecuvânteze numele! Adevărul fie spus, i-aş jura credinţă lui dacă ar fi aici, însă tu eşti omul lui. Dacă îţi jur credinţă ţie, îi jur credinţă şi lui.

Inspirând adânc, reuşi cu greu să mai rostească două cuvinte:

— Te rog!

Mirosea a disperare în acel moment şi ochii îi străluceau de frică.

Cu toate acestea, el şovăi. Asta era tot ce şi-ar fi dorit Rand, chiar mai mult, dar Perrin Aybara era un simplu fierar. Era! Oare şi-ar mai putea spune astfel dacă accepta acest lucru? Alliandre se uita la el cu o privire rugătoare. Oare un ta’veren se putea schimba? se întrebă Perrin.

— În numele Luminii, eu, Perrin Aybara, îţi accept jurământul...

Gâtul i se uscase până când termină de rostit cuvintele pe care i le şoptise Faile. Era prea târziu ca să se oprească şi să cugete.

Răsuflând uşurată, Alliandre îi sărută mâinile. Perrin nu credea că se simţise vreodată mai stânjenit. Ridicându-se repede de pe scaun, o trase în picioare. Îşi dădu seama că nu ştia cum să procedeze în continuare. Faile, care surâdea mândră, nu îi şopti alte sfaturi. Berelain zâmbea şi ea, uşurarea citindu-i-se atât de limpede pe faţă, de parcă tocmai ar fi fost scoasă din foc.

Perrin era convins că Annoura va vorbi – surorile aes sedai aveau întotdeauna multe de spus, mai ales atunci când li se oferea ocazia –, însă sora Cenuşie îi întinse cupa lui Maighdin, ca să i-o umple cu vin. Annoura îl privea cu o expresie impenetrabilă ca şi Maighdin. Concentrându-se foarte mult asupra lui, ea înclină carafa atât de mult, încât vinul i se prelinse pe încheietura mâinii. Annoura tresări şi se uită la cupă, ca şi când uitase că o ţinea în mână. Faile se încruntă, iar Lini o copie, apoi Maighdin se grăbi să aducă o cârpă cu care să şteargă mâna surorii, bombănind în tot acest timp. Faile ar fi făcut crize de nervi dacă ar fi auzit acele bombăneli.

Ochi-de-aur ştia că şovăia prea mult. Alliandre îşi lingea buzele, nerăbdătoare; aştepta mai mult, dar ce?

— Acum că am terminat aici, trebuie să-l găsesc pe Profet, zise el şi tresări.

Fusese prea brusc. Habar nu avea cum să se comporte cu nobilii, darămite cu reginele.

— Bănuiesc că vrei să te întorci în Bethal înainte să afle cineva de absenţa ta.

— Din câte am auzit, îi spuse Alliandre, Profetul Seniorului Dragon se afla în Abila. Este un oraş măricel din Amadicia, la vreo două sute de kilometri depărtare de aici.

Perrin se încruntă fără să vrea, însă îşi reveni repede. Aşadar, Balwer avusese dreptate. Faptul că avusese dreptate într-o privinţă nu însemna că avea dreptate în toate, dar merita osteneala de a auzi ce avea de spus bărbatul despre Mantiile Albe şi despre seanchani. Câţi tarabonezi erau?

Faile se strecură lângă el, îşi aşeză o mână pe braţul lui şi îi zâmbi cu căldură suveranei Alliandre.

— Doar nu vrei s-o trimiţi acum, sufletul meu. Doar ce-a sosit. Lasă-ne să stăm puţin de vorbă aici, la umbră, înainte de a se înapoia. Ştiu că ai lucruri importante de făcut.

Făcu un efort să nu se holbeze. Ce putea fi mai important decât Regina Ghealdanului? Cu siguranţă, niciunul dintre lucrurile ce-i erau la îndemână. Era limpede că ea voia să-i vorbească lui Alliandre între patru ochi. Cu puţin noroc, ea îi va spune şi lui motivul mai târziu, îi va spune totul. Elyas o fi crezând că îi cunoştea pe saldaeani, dar Perrin descoperise singur că doar un prost ar încerca să-i smulgă soţiei toate secretele. Sau să i le spună pe cele pe care le descoperise deja.

Să te retragi din faţa lui Alliandre implica, în mod sigur, la fel de multă ceremonie ca întâmpinarea ei. Făcu o plecăciune, cerându-şi iertare pentru că trebuia să plece, iar ea făcu o reverenţă, murmurând că o onora prea mult, şi asta fu cam tot. Perrin dădu din cap spre Gallenne să îl urmeze. Se îndoia că Faile voia ca el să plece, iar celălalt să rămână. Despre ce voia să vorbească ea între patru ochi?

Când ieşiră din cort, bărbatul chior îl bătu cu palma pe umăr pe Perrin cu atâta forţă, încât l-ar fi făcut să se împleticească pe unul mai mărunţel.

— N-am mai pomenit aşa ceva, arză-m-ar focu! Acum pot spune că am văzut cu adevărat cum lucrează un ta’veren. Ce treabă ai cu mine?

Cum putea răspunde la întrebarea asta?

Tocmai în clipa aceea, auzi strigăte dinspre tabăra mayenerilor, cineva se certa, suficient de tare ca bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri să se ridice în picioare şi să se uite printre copaci, cu toate că partea aceea a dealului ascundea totul.

— Mai întâi, hai să vedem ce-i cu gălăgia asta, răspunse Perrin.

În felul ăsta avea timp să gândească la ce să-i spună lui Gallenne şi la altele.

★

Faile aşteptă câteva clipe după ce plecă Perrin, înainte să le spună servitoarelor să plece pentru că se puteau descurca singure. Maighdin era atât de atentă la Alliandre, încât Lini fu nevoită să o tragă de mânecă pentru a se mişca din loc. De asta se va ocupa mai târziu. Punându-şi cupa jos, Faile le urmă pe cele trei femei până la uşa cortului ca şi când ar fi vrut să le grăbească, iar ea se opri acolo.

Perrin şi Gallenne se îndepărtau printre copaci spre tabăra mayenerilor. Prea bine. Aproape toţi membrii Cha Faile stăteau ghemuiţi nu departe de cort. Surprinzându-i privirea lui Parelean, ea făcu un gest la nivelul taliei, ca să nu o vadă cele din spatele ei. O mişcare rapidă şi circulară, urmată de un pumn strâns. Imediat, tairenii şi cairhienii se despărţiră în grupuri de câte doi sau trei şi se împrăştiară. Mai puţin complicate decât limbajul prin semne al fecioarelor, semnele Cha Faile erau la fel de eficiente. În câteva clipe, oamenii ei încercuiră cortul, aparent fără niciun scop, unii sporovăind, iar alţii jucându-se cu sfoara. Dar nimeni nu s-ar fi apropiat la mai mult de douăzeci de paşi de cort fără ca ea să nu fie avertizată înainte ca intrusul să ajungă în prag.

Perrin era cel care o îngrijora cel mai tare. Ea se aşteptase la ceva important din moment ce Alliandre îşi făcuse apariţia în carne şi oase, însă el fusese şocat de jurământul ei. De i-ar fi trecut prin minte să se întoarcă, pentru a o face pe Alliandre să se simtă bine în legătură cu decizia ei... Of, el gândea cu inima când ar fi trebuit să îşi folosească mintea. Şi cu mintea atunci când ar fi trebuit să-şi întrebuinţeze inima! Se simţi vinovată că gândea astfel.

— Servitori ciudaţi pe care i-ai găsit pe marginea drumului, zise Berelain pe un ton zeflemitor lângă ea, iar Faile tresări.

Nu o auzise pe femeie apropiindu-se. Lini şi celelalte se duceau spre căruţe. Lini o dojenea pe Maighdin, iar Berelain îşi mută privirea de la Faile la ele. Berelain vorbi zeflemitor, folosind aceeaşi tonalitate joasă.

— Femeia mai în vârstă pare să-şi cunoască îndatoririle, nu doar să fi auzit de ele, însă Annoura mi-a zis că tânăra este o sălbăticiune. Deşi sunt foarte firave şi nu merită luate în seamă, după spusele Annourei, sălbăticiunile creează întotdeauna probleme. Ceilalţi vor povesti despre ea dacă vor afla şi, mai devreme sau mai târziu, ea va fugi. Aşa fac sălbăticiunile, din câte am auzit. Asta se întâmplă când îţi alegi servitoare ca nişte câini vagabonzi.

— Mă slujesc destul de bine, replică Faile cu răceală în glas.

Prin urmare, trebuia să stea de vorbă pe îndelete cu Lini. O sălbăticiune? Chiar dacă era firavă, ea s-ar putea dovedi a fi utilă.

— Întotdeauna am crezut că eşti potrivită pentru a angaja servitori.

Berelain clipi, nefiind sigură ce însemnau aceste cuvinte, iar Faile avu grijă să nu lase să i se vadă satisfacţia, întorcându-se, ea adăugă:

— Annoura, n-ai vrea să creezi un scut care să ne apere de cei care ne ascultă?

Erau slabe şanse ca Sezonid sau Masuri să găsească vreo ocazie ca să tragă cu urechea folosindu-se de Putere – se aştepta ca Perrin să se înfurie când aflase cât de bine le ţineau în lesă înţeleptele pe cele două –, cu toate acestea, era posibil ca înţeleptele însele să fi aflat. Faile era convinsă că Edarra şi celelalte le storceau de puteri pe Sezonid şi pe Masuri.

Cozile împletite ale surorii Cenuşii zornăiră uşor când aceasta încuviinţă.

— S-a făcut, domniţă Faile, spuse ea, iar Berelain strânse din buze.

Destul de mulţumitor. Câtă îndrăzneală să facă prezentările acolo, chiar în cortul lui Faile! Ea merita mai mult decât cineva care să intervină între ea şi sfetnica ei, dar era binişor.

Era o satisfacţie copilărească, recunoscu Faile, iar ea ar fi trebuit să se concentreze la problema de faţă. Fu cât pe ce să-şi muşte buza, exasperată. Nu se îndoia de iubirea pe care i-o purta soţul ei, însă nu se putea comporta cu Berelain aşa cum merita aceasta. Iar asta o obliga, împotriva voinţei sale, să joace un joc cu Perrin, un fel de joc de noroc, cu premiu, asta credea Berelain. Ce bine ar fi fost dacă Perrin nu s-ar fi comportat uneori altfel decât ar trebui în mod normal. Faile alungă aceste gânduri. Trebuia să facă treaba unei soţii. Latura practică.

Alliandre o privi îngândurată pe Annoura când fu pomenit cuvântul „scut” – trebuie să-şi fi dat seama că era vorba despre o discuţie serioasă –, dar spuse:

— Soţul tău este un bărbat extraordinar, domniţă Faile. Nu vreau să jignesc atunci când spun că exteriorul lui înşelător ascunde o minte ascuţită. Cu Amadicia la uşa noastră, noi, în Ghealdan, jucăm Daes Daemar din nevoie, însă nu cred că am mai fost vreodată convinsă atât de rapid şi cu atâta îndemânare să iau o decizie. O ameninţare evazivă ici, o încruntare colo. Este un bărbat extraordinar.

De astă dată, Faile abia îşi ascunse zâmbetul. Meridionalii ăştia dădeau mare importanţă Jocului Caselor şi nu credea că Alliandre ar fi prea încântată să afle că Perrin vorbea fără ocolişuri – prea slobod, uneori –, iar oamenii cu minţi diabolice vedeau cumpătare în sinceritatea lui.

— A stat o vreme în Cairhien, zise ea.

Alliandre n-avea decât să înţeleagă ce voia.

— Putem vorbi în voie aici, fiindcă suntem ferite de scutul Annourei Sedai. Este limpede că nu vrei să te întorci încă în Bethal. Oare jurământul tău faţă de Perrin şi al lui faţă de tine nu este suficient ca să îl lege de tine?

Unii meridionali aveau idei ciudate despre ce însemna loialitatea.

Berelain se postă în tăcere în dreapta lui Faile, apoi, o clipă mai târziu, Annoura se aşeză în stânga ei, astfel încât Alliandre se trezi înfruntată de cele trei. Faile era surprinsă că surorile aes sedai îi urmau planul fără a şti care era acesta – fără îndoială că Annoura avea motivele ei, iar Faile ar fi dat orice să afle care erau acestea –, dar nu fu deloc mirată de atitudinea lui Berelain. Un comentariu zeflemitor rostit într-o doară ar putea strica totul, mai ales dacă s-ar fi referit la priceperea lui Perrin în Jocul Caselor. În definitiv, ea era convinsă că el nu va veni. Într-un fel, acest lucru o enerva. Cândva, o dispreţuise pe Berelain; încă o ura, din tot sufletul, însă dispreţul fusese înlocuit de respect. Femeia ştia când trebuia să renunţe la „jocul” lor. Dacă nu era Perrin, Faile credea că ar fi plăcut-o! Ca să înlăture acel gând odios, se imagină cum o rade pe Berelain în cap. Era o nevrednică şi o fluşturatică! Nu îşi permitea să îşi bată capul cu ea în acel moment.

Alliandre se uită cu atenţie pe rând la fiecare dintre cele trei femei, fără a trăda vreo urmă de intimidare. Luând din nou cupa cu vin în mână, sorbi relaxată şi începu să vorbească, oftând şi zâmbind trist de parcă vorbele ei nu erau, de fapt, atât de importante pe cât păreau.

— Voi respecta jurământul, desigur, dar trebuie să înţelegi că speram mai mult. Odată ce soţul tău va pleca, voi rămâne cum am fost. Mai rău, poate, până când voi primi ajutor din partea Seniorului Dragon, Lumina să-i binecuvânteze numele! Profetul ar putea distruge oraşul Bethal, chiar şi Jehannah, aşa cum a făcut cu Samara, şi nu îl voi putea opri. Iar dacă el va afla cumva de jurământul meu... Spunea că a venit ca să ne arate cum să-i slujim Seniorului Dragon în Lumină, însă el este cel care ne arată calea şi nu cred că va fi încântat dacă cineva va găsi o alta.

— Este bine că îţi vei respecta jurământul, îi spuse Faile pe un ton sec. Dacă vrei mai mult de la soţul meu, poate ar trebui să faci mai mult. Poate ar trebui să-l însoţeşti când va porni spre miazăzi ca să-l întâlnească pe Profet. Fireşte, vei dori să-ţi iei soldaţii cu tine, dar te sfătuiesc să nu iei mai mulţi decât are Prima din Mayene cu ea. Ne aşezăm?

Luând loc pe scaunul pe care şezuse Perrin, le făcu semn lui Berelain şi Annourei să se aşeze lângă ea şi abia apoi o invită şi pe Alliandre să ocupe loc.

Regina se aşeză încet, privind-o cu ochii mari pe Faile. Nu era agitată, doar uluită.

— Lumină, de ce-aş face asta?! exclamă ea. Domniţă Faile, Copiii Luminii vor profita de orice scuză ca să jefuiască Ghealdanul, iar Regele Ailron ar putea trimite o oaste spre miazănoapte. Este imposibil!

— Ţi-o cere soţia stăpânului tău suveran, Alliandre, rosti Faile pe un ton ferm.

Părea imposibil ca Alliandre să facă ochii şi mai mari, însă o făcu. Se uită la Annoura, dar fu întâmpinată de privirea calmă şi imperturbabilă specifică surorilor aes sedai.

— Desigur, replică ea după o clipă cu o voce dogită, pe urmă, după ce înghiţi, adăugă: Desigur, voi face cum îmi vei... cere... domniţă.

Faile îşi ascunse uşurarea, încuviinţând graţios. Se aşteptase ca Alliandre să se împotrivească. Faptul că Alliandre putea jura supunere fără să îşi dea seama ce însemna acest lucru – că simţea nevoia să spună că intenţiona să-şi respecte jurământul! – nu făcea decât să îi confirme convingerea că femeia nu putea fi lăsată în urmă. După câte se părea, Alliandre îi făcuse faţă lui Masema supunându-i-se. Treptat, fireşte, fără să aibă de ales şi doar atunci când fusese nevoită, şi totuşi, supunerea se putea transforma într-un obicei. Dacă se întorcea în Bethal, fără nicio schimbare vizibilă, cât timp ar trece până când îl va avertiza pe Masema? Faile simţise greutatea jurământului ei; în acel moment, o putea elibera de povară.

— Sunt fericită că ne vei însoţi, zise ea cu căldură în glas.

Într-adevăr era.

— Soţul meu nu îi uită pe cei care îi slujesc. Ai putea începe prin a le scrie nobililor tăi şi a-i înştiinţa că un bărbat de la miazăzi a arborat stindardul manetherenilor.

Berelain îşi întoarse pe jumătate capul, surprinsă, iar Annoura îşi permise să clipească.

— Domniţă, zise Alliandre pe un ton imperios, jumătate dintre ei îi vor trimite vorbă Profetului de îndată ce vor primi scrisoarea. Sunt îngroziţi de el şi doar Lumina ştie de ce e în stare.

Era tocmai răspunsul la care spera Faile.

— Tocmai de aceea îi vei scrie şi lui şi îl vei anunţa că ţi-ai strâns câţiva soldaţi ca să te ocupi personal de acest bărbat. La urma urmei, Profetul Seniorului Dragon este o persoană prea importantă ca să îşi îndrepte atenţia spre astfel de chestiuni neînsemnate.

— Foarte bine, murmură Annoura. Nimeni nu va şti cine ce rol joacă.

Berelain râse încântată, arz-o focu!

— Domniţă, rosti Alliandre în şoaptă, am spus că Seniorul Perrin este extraordinar. Aş putea adăuga că nici soţia lui nu este cu nimic mai prejos?

Faile încercă să-şi mascheze oarecum bucuria. Trebuia să trimită vorbă oamenilor ei din Bethal. Într-un fel, regreta acest lucru. I-ar fi fost foarte greu să îi explice lui Perrin, dar nici măcar el nu şi-ar fi stăpânit furia dacă ea ar fi răpit-o pe Regina Ghealdanului.

★

Mai toate Gărzile Înaripate se pare că se strânseseră la marginea taberei lor, înconjurând zece dintre călăreţi, care jucau rolul de cercetaşi, dat fiind absenţa lăncilor. Pedestraşii se foiau şi se îmbrânceau, încercând să se apropie. Lui Perrin i se păru că aude din nou tunetul, destul de aproape, dar de abia sesizabil.

Când se pregăti să-şi croiască drum prin mulţime, Gallenne începu să strige:

— Faceţi loc, jigodii răpciugoase!

Bărbaţii îşi întoarseră capetele şi se dădură la o parte, lăsând un loc de trecere, destul de înguste. Perrin se întrebă ce s-ar întâmpla dacă i-ar face pe bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri jigodii răpciugoase. Probabil că s-ar trezi cu un pumn în nas. Ar merita să încerce.

Nurelle şi ceilalţi ofiţeri erau împreună cu cercetaşii. La fel, şapte pedestraşi ce aveau mâinile legate la spate şi frânghii înfăşurate în jurul grumazului. Aceştia mergeau încet, anevoie, târându-şi picioarele, gârboviţi şi se încruntau sfidător sau temător, ori amândouă. Veşmintele se întăriseră de la mizerie, deşi unii purtau haine de calitate, în mod ciudat, aceştia miroseau puternic a fum de lemne. Unii soldaţi călare aveau funingine pe faţă, iar vreo doi prezentau arsuri. Aram privea cu atenţie prizonierii, încruntându-se uşor.

Gallenne adoptă o poziţie cu picioare depărtate şi cu mâinile proptite în şolduri, iscodind cu un ochi la fel de bine ca un bărbat cu doi.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. Cercetaşii mei ar trebui să aducă veşti, nu nişte cărpănoşi!

— Îl las pe Ortis să dea raportul, Seniore, zise Nurelle. El a fost acolo. Comandant de grupă, Ortis!

Un soldat între două vârste descăleca anevoie ca să facă o plecăciune, ducându-şi mâna înmănuşată la inimă. Purta un coif simplu, de pe care lipseau penele subţiri şi aripile încrestate în părţile laterale, ce se regăseau de regulă pe coifurile de ofiţeri. Pe un obraz i se vedea o rană deschisă. Pe celălalt obraz avea o cicatrice care îi trăgea în sus colţul gurii.

— Seniore Gallenne, Seniore Aybara, spuse el cu o voce gravă. Am dat peste haimanalele astea la vreo opt kilometri către apus. Au dat foc unei ferme cu oameni în ea. O femeie a încercat să iasă pe fereastră, iar unul dintre ticăloşii ăştia i-a zdrobit ţeasta. Ştiind părerea Seniorului Aybara despre asemenea lucruri, i-am oprit. Am ajuns prea târziu ca să mai salvăm pe cineva, însă i-am prins pe ăştia şapte. Ceilalţi au scăpat.

— Oamenii sunt adesea ispitiţi să se întoarcă în Umbră, zise dintr-odată unul dintre prizonieri. Trebuie să li se reamintească preţul.

Era un bărbat educat, înalt şi zvelt, cu un aer impunător. Vocea îi era blândă, dar haina la fel de murdară ca a celorlalţi, şi nu se mai bărbierise de două sau trei zile. Profetul nu părea să permită irosirea timpului pe nimicuri, cum ar fi briciul sau apa şi săpunul. Cu mâinile legate la spate şi cu frânghia în jurul grumazului, îi privea cu duşmănie şi fără pic de teamă pe cei care l-au prins. Afişa doar sfidare şi dispreţ.

— Soldaţii tăi nu mă impresionează, continuă el. Profetul Seniorului Dragon, Lumina să-i binecuvânteze numele, a nimicit oşti mult mai numeroase decât şleahta ta. N-ai decât să ne ucizi, fiindcă vom fi răzbunaţi atunci când Profetul va înmuia pământul cu sângele vostru.

Încheie fraza pe un ton ridicat, cu spatele drept ca o tijă din fier. Un murmur străbătu mulţimea soldaţilor care ascultau. Ştiau prea bine că Masema nimicise oşti mai numeroase decât a lor.

— Spânzuraţi-i! porunci Perrin.

Şi din nou auzi tunetul. După ce dădu porunca, se strădui să privească. În ciuda bombănitului general, nu lipsiră cei care să dea o mână de ajutor. Unii prizonieri începură să lăcrimeze când li se puseră frânghiile la gât şi fură azvârlite peste trei crăci. Un bărbat care fusese odinioară gras şi al cărui burdihan atârna în valuri strigă că se căia, că va sluji oricărui stăpân îi vor zice ei. Un individ chel, care părea la fel de dur ca Lamgwin, se zvârcoli şi ţipă până când frânghia îi întrerupse urletele. Doar bărbatul cu vocea blândă nu se zvârcoli, nici nu se împotrivi; nici măcar atunci când nodul i se strânse mai tare în jurul grumazului. La sfârşit, privirea lui fu duşmănoasă şi sfidătoare.

— Măcar unul dintre ei a ştiut cum să moară, mârâi Gallenne, când ultimul trup rămase fără suflare.

Se uita încruntat la bărbaţii ce atârnau în copaci ca şi când ar fi regretat că ei nu se luptaseră mai mult.

— Dacă oamenii ăştia au fost în slujba Umbrei, începu Aram, apoi şovăi. Iartă-mă, Seniore Perrin, oare Seniorul Dragon este de acord cu asta?

Perrin tresări şi se holbă la el, cu gura căscată.

— Lumină, Aram, ai auzit ce-au făcut! Rand le-ar fi pus ştreangul de gât cu mâinile lui!

Credea că Rand ar fi făcut-o, nădăjduia că ar fi făcut-o. Rand îşi dorea să unească neamurile înainte de Ultima Bătălie, şi nu se gândise că avea să plătească un preţ prea mic.

Bărbaţii îşi ridicară brusc capetele când tunetul bubui cu putere, suficient cât să îl audă cu toţii, apoi se auzi aproape, tot mai aproape. Se stârni o rafală de vânt, pe urmă se domoli, după aceea se înteţi din nou, fluturând haina lui Perrin în timp ce sufla când într-o direcţie, când într-alta. Fulgerul brăzda cerul fără nori. În tabăra mayenerilor, caii priponiţi nechezau şi se ridicau pe picioarele din spate, speriaţi. Tunetul bubuia întruna, iar fulgerul lumina puternic şi, sub soarele dogoritor, începu să cadă ploaia, stropi mari şi răzleţi înghiţiţi de ţărâna de pe drum. Perrin îşi şterse o picătură de pe obraz şi îşi privi mirat degetele umede.

În câteva clipe furtuna se domoli, tunetele şi fulgerele îndreptându-se spre răsărit. Pământul însetat absorbea picăturile de ploaie ce căzuseră, soarele ardea la fel de tare ca înainte şi doar luminile pâlpâitoare de pe cer şi bubuiturile estompate adevereau că se întâmplase ceva. Soldaţii se uitau miraţi unii la ceilalţi. Gallenne îşi luă cu greu degetele de pe mânerul sabiei.

— Asta... asta nu poate fl lucrarea Celui Întunecat, zise Aram tresărind.

Nimeni nu mai văzuse vreodată o furtună precum aceea.

— Asta înseamnă că vremea se schimbă, nu-i aşa, Seniore Perrin? Vremea se va întrema din nou?

Perrin deschise gura ca să-i spună bărbatului să nu-i mai vorbească aşa, apoi o închise la loc cu un oftat.

— Nu ştiu, răspunse el. Ce zicea Gaul? Totul se schimbă, Aram.

Doar la schimbarea lui nu se gândise vreodată.

CAPITOLUL 11 • Întrebări şi un legământ

În grajdul uriaş mirosea a fân stătut şi a balegă de cal. Şi a sânge şi carne arsă. Toate uşile fiind închise, aerul era înăbuşitor. Două torţe luminau slab, iar umbrele acopereau interiorul. În mare parte, în şirurile lungi de staule, caii nechezau agitaţi. Bărbatul spânzurat de încheieturile mâinilor, de o grindă din acoperiş, gemu încet, pe urmă tuşi răguşit. Era un bărbat înalt, bine clădit, dar la capătul puterilor.

Deodată, Sevanna îşi dădu seama că pieptul lui nu se mai mişca. Nestematele bătute în inelele de pe degetele ei scânteiară în roşu şi verde când făcu un gest scurt spre Rhiale.

Femeia cu părul de foc îi ridică bărbatului capul şi verifică dacă acesta mai trăieşte, lipindu-şi urechea de pieptul lui, fără să bage în seamă aşchiile înfipte în el, care încă fumegau. Ea îşi îndreptă umerii, scoţând un sunet dezgustat.

— E mort. Ar fi trebuit să lăsăm treaba asta în seama fecioarelor, Sevanna, sau a Ochilor Negri. Cred că l-am omorât din neştiinţă.

Sevanna strânse din buze şi îşi potrivi şalul, iar brăţările îi zornăiră. Acestea îi ajungeau aproape până la cot, o cantitate impresionantă de aur, fildeş şi nestemate, deşi ar fi purtat toate brăţările pe care le avea dacă ar fi putut. Niciuna dintre celelalte femei nu scoase o vorbă. Interogarea prizonierilor nu era treaba înţeleptelor, însă Rhiale ştia de ce fuseseră nevoite să facă asta. Singurul supravieţuitor dintre cei zece călăreţi care crezuseră că puteau înfrânge douăzeci de fecioare pentru că erau călare, fusese, totodată, primul seanchan prins în cele zece zile de când ele sosiseră pe acel tărâm.

— Ar fi trăit dacă nu ar fi suportat atâta durere, Rhiale, zise în cele din urmă Someryn, clătinând din cap. A fost puternic pentru un bărbat din ţinuturile umede, însă n-a putut suporta durerea. Totuşi, ne-a spus multe.

Sevanna o privi pieziş, încercând să-şi dea seama dacă era sarcastică. La fel de înaltă ca un bărbat, Someryn purta mai multe brăţări şi coliere decât oricare dintre femei, în afară de Sevanna. Obiectele din ambră şi smaraldele, rubinele şi safirele aproape că îi ascundeau pieptul prea voluptuos, care altminteri ar fi fost pe jumătate dezgolit, având în vedere că bluza îi era descheiată aproape de tot. Şalul, pe care îl purta legat la mijloc, nu acoperea mai nimic. Uneori, Sevannei îi era greu să îşi dea seama dacă Someryn o imita sau concura cu ea.

— Multe! exclamă Meira.

Luminată de torţa pe care o ţinea în mână, faţa ei prelungă părea mai aspră decât de obicei, cu toate că lucrul acesta era practic imposibil. Meira era în stare să găsească faţa întunecată a soarelui de amiază.

— Că oamenii ăştia se află la două zile depărtare spre apus de Amador? Asta ştiam. Nu ne-a zis decât poveşti. Artur Aripă-de-şoim! Pfu! fecioarele ar fi trebuit să-l ţină şi să facă ce era necesar.

— Aţi... risca să afle toată lumea prea mult, prea devreme? întrebă Sevanna şi îşi muşcă limba, furioasă.

Fu cât pe ce să le facă „proaste”. Prea mulţi ştiau deja prea multe, inclusiv înţeleptele, după părerea ei, dar ea nu putea risca să le ofenseze pe aceste femei. Acest lucru o macină! „Oamenii sunt speriaţi”. Măcar nu era nevoită să-şi ascundă dispreţul în această privinţă. Ceea ce o şoca şi o revolta nu era faptul că le era teamă, ci că foarte puţini încercau să ascundă asta.

— Ochii Negri sau Câinii de Piatră, până şi fecioarele ar fi vorbit despre ce a spus el. Ştii că ar fi făcut-o! Minciunile lui n-au făcut decât să răspândească mai multă teamă.

Trebuie să fi fost minciuni, în mintea Sevannei, marea era asemenea lacurilor pe care le văzuse în ţinuturile umede, doar că malurile îndepărtate se pierdeau în zare. Dacă alte sute de mii de oameni ai lui veneau, chiar şi de pe malul celălalt al unei ape atât de întinse, ceilalţi prizonieri pe care îi interogase ar fi ştiut de ei. Şi niciun prizonier nu fusese interogat în absenţa ei.

Tion ridică a doua torţă şi se uită fără să clipească la ea, cu ochi cenuşii. Cu aproape un cap mai scundă decât Someryn, Tion tot era mai înaltă decât Sevanna. Şi de două ori mai solidă. Faţa ei rotundă părea adeseori blândă, însă era o greşeală să crezi că era astfel.

— Au dreptate să se teamă, rosti ea cu o voce puţin incoerentă. Şi mie mi-e teamă şi nu mi-e ruşine să recunosc. Seanchanii sunt mulţi dacă au pus stăpânire pe Amador, iar noi suntem puţine. Tu ai septul cu tine, Sevanna, dar unde este septul meu? Prietenul tău din ţinuturile umede, Caddar, şi aes sedai aia a lui îmblânzită ne-au trimis la moarte prin gaura făcută în văzduh. Unde sunt ceilalţi Shaido?

Rhiale se duse sfidătoare lângă Tion, apoi Alarys li se alătură repede, jucându-se chiar şi în acel moment cu părul negru ca să atragă atenţia asupra ei. Sau poate ca să evite privirea Sevannei. După o clipă, Meira se alătură încruntată grupului, urmată de Modarra. Aceasta ar fi putut fi considerată zveltă dacă n-ar fi fost şi mai înaltă decât Someryn; însă, la cum se prezenta, „deşirată” era cel mai potrivit termen pentru ea. Sevanna credea că Modarra putea să apuce cu mâna la fel de ferm ca inelele de pe degetele ei. La fel de ferm ca... Someryn se uită la ea şi oftă, apoi privi spre restul femeilor, şi se alătură acestora. Ea se duse încet şi se alătură celorlalte.

Sevanna era învăluită de lumina pe care o răspândea torţa. Dintre toate femeile de care era legată de la uciderea lui Desaine, în acestea avea cea mai mare încredere. Nu că ar fi avut în general prea multă încredere în cineva. Era convinsă că Someryn şi Modarra erau alături de ea, ca şi când i-ar fi jurat supunere oarbă, să o urmeze oriunde. Iar acum îndrăzniseră să o trateze cu priviri acuzatoare. Până şi Alarys, ce se juca cu părul, îşi ridică privirea.

Sevanna înfruntă privirile fixe cu un zâmbet stăpânit, ce aproape că semăna cu un rânjet. Hotărî că nu era momentul potrivit să le amintească de crima ce le lega sorţile. Nu va folosi măciuca, de astă dată.

— L-am bănuit pe Caddar că ar putea încerca să ne trădeze, zise ea, în schimb.

Ochii albaştri ai lui Rhiale se măriră la auzul acestei mărturisiri, iar Tion rămase cu gura căscată.

— Aţi fi preferat să rămâneţi în munţii Piscul Dragonului ca să vă distrugă? continuă Sevanna ca să nu le lase pe cele din încăpere să răspundă ceva. Să fiţi vânate ca nişte animale de patru clanuri ale căror înţelepte ştiu cum să creeze acele găuri fără ajutorul acelor cutii de Călătorie? Aici suntem în inima unui tărâm bogat şi primitor. Mai bogat chiar decât tărâmurile „ucigaşilor de copaci”. Uitaţi-vă ce am luat în doar zece zile. Cât am mai putea lua dintr-un oraş din ţinuturile umede? Vă temeţi de seanchani pentru că sunt mai numeroşi? Nu uitaţi că le-am adus cu mine pe toate înţeleptele Shaido care pot conduce Puterea.

În acea clipă, abia dacă realiză că ea însăşi nu putea conduce Puterea. În curând, această lipsă avea să fie remediată.

— Suntem la fel de puternice ca orice forţă pe care ar trimite-o împotriva noastră aceşti oameni din ţinuturile umede. Chiar dacă au şopârle zburătoare.

Pufni zgomotos, ca să arate ce credea despre acestea! Niciuna dintre ele nu văzuse vreuna, nici cercetaşii, dar aproape fiecare prizonier spusese aceste poveşti ridicole.

— După ce vom găsi şi celelalte septuri, acest tărâm va deveni al nostru. Cu totul! Vom obţine o plată înzecită de la aes sedai. Şi îl vom găsi pe Caddar şi-l vom face să cerşească îndurare până va muri.

Aceste cuvinte ar fi trebuit să le unească, să le dea curaj, aşa cum se întâmplase şi altă dată. Nicio femeie nu îşi schimbă expresia feţei. Nici măcar una.

— Mai e şi car’a’carn, spuse Tion pe un ton calm. Asta dacă n-ai renunţat la planul tău de a te căsători cu el.

— N-am renunţat la nimic, zise iritată Sevanna.

Bărbatul – şi, mai important, puterea care venea odată cu el – va fi al ei într-o bună zi. Cumva. Orice s-ar întâmpla. Ea continuă cu blândeţe în glas:

— Rand al’ Thor nu este relevant în acest moment.

Cel puţin pentru aceste prostănace oarbe. Când va pune mâna pe el, totul va fi posibil pentru ea.

— N-am de gând să pierd vremea discutând despre coroniţa mea de mireasă. Am lucruri mai importante de făcut.

În timp ce se îndrepta cu paşi hotărâţi prin semiîntuneric spre uşile grajdului, o străfulgeră brusc un gând neplăcut. Era singură cu aceste femei. Cât de multă încredere putea avea în ele? Moartea lui Desaine îi stăruia încă în minte; înţeleaptă fusese... măcelărită... cu ajutorul Puterii Supreme, folosită de femeile din spatele ei, printre altele. La acest gând simţi un nod în stomac. Ciuli urechile la cel mai slab foşnet de paie care i-ar fi transmis că era urmărită, dar nu auzi nimic. Oare femeile doar stăteau pe loc şi priveau? Se încăpăţâna să se uite peste umăr. Păşea încet, fără prea mult efort – nu intenţiona să arate că îi era teamă şi să se facă de ruşine! –, şi totuşi, când împinse uşile înalte, ale căror ţâţâni erau bine unse, şi ieşi în lumina puternică a amiezii, nu se putu abţine să nu răsufle uşurată.

Efalin se plimba de colo până colo afară, cu soufa în jurul gâtului, cu arcul aşezat pe spate şi cu suliţa şi scutul în mâini.

Femeia cu părul cărunt se întoarse brusc şi îngrijorarea i se atenuă când o văzu pe Sevanna. Conducătoarea tuturor fecioarelor Shaido lăsa să i se vadă suferinţa! Nu era din septul Jurnai, însă o însoţise pe Sevanna folosindu-se de scuza că aceasta vorbea ca un şef de clan până când Shaido puteau să îşi aleagă un nou şef. Sevanna era convinsă că Efalin bănuia că asta nu se va întâmpla niciodată. Ştia unde se afla puterea şi când să-şi ţină gura.

— Îngropaţi-l adânc şi ascundeţi-i mormântul, îi spuse Sevanna.

Efalin încuviinţă, făcându-le semn fecioarelor care înconjurau grajdul să se ridice în picioare şi acestea o urmară înăuntru. Sevanna examină clădirea, cu acoperişul ascuţit şi roşu şi pereţii albaştri, apoi se întoarse spre câmpul din faţa acesteia.

Un gard jos din piatră cu o singură deschizătură, chiar în faţa grajdului, împrejmuia un ţarc de pământ bătătorit, cu un diametru de aproximativ şaptezeci de metri. Oamenii din ţinuturile umede îl folosiseră ca să dreseze caii. Sevanna nu se gândise să îi întrebe pe foştii proprietari de ce acest grajd fusese amplasat atât de departe de celelalte clădiri, înconjurat de copaci atât de înalţi, încât ea se mai uita uimită uneori la ei, dar acest loc izolat servea de minune scopurilor ei. Fecioarele, împreună cu Efalin, fuseseră cele care îl prinseseră pe seanchan. Nimeni în afară de ele nu ştia de existenţa lui. Nici nu va afla. Oare celelalte înţelepte vorbeau între ele înăuntru? Despre ea? În faţa fecioarelor? Ce-şi spuneau? N-avea de gând să le slujească nici pe ele, nici pe altcineva!

Someryn şi celelalte ieşiră din grajd tocmai când ea porni spre pădure şi o urmară printre copaci, discutând între ele despre seanchan, Caddar şi locul unde fuseseră trimişi ceilalţi membri Shaido. Nu despre ea, dar n-ar fi făcut-o oricum, riscând ca ea să le audă. Ceea ce auzea însă o făcea să se strâmbe. Peste trei sute de înţelepte îi însoţeau pe Jumai şi era la fel ori de câte ori începeau să discute trei sau patru. Unde erau celelalte clanuri? Fusese Caddar o suliţă azvârlită de Rand al’ Thor? câţi seanchani erau? Oare chiar călăreau şopârle? Şopârle! Aceste femei o însoţiseră încă de la început. Le arătase calea pas cu pas, însă ele credeau o ajutaseră să plănuiască fiecare mutare, că ştiau destinaţia. Dacă le va pierde...

Pădurea lăsa loc unui luminiş uriaş care părea de cincizeci de ori mai mare decât ţarcul din faţa grajdului. Sevanna simţi cum îi trece supărarea când se opri să privească. Dealurile joase se înălţau spre miazănoapte şi munţii, aflaţi la câteva leghe dincolo de acestea, erau învăluiţi în nişte nori uriaşi şi albi, brăzdaţi de dâre cenuşiu-închis. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi nori. În apropiere, mii de Jumai îşi vedeau de treburile de zi cu zi. Sunetul ciocanului pe nicovală răzbătea de la fierari, iar oi şi capre erau sacrificate pentru masa de seară, behăitul lor amestecându-se cu râsetele copiilor care alergau şi se jucau. Deoarece avusese mai mult timp la dispoziţie ca să se pregătească pentru fuga din Piscul Dragonului decât celelalte clanuri, Jumai aduseseră turmele strânse în Cairhien şi le alăturaseră celor de acolo.

Mulţi oameni îşi instalaseră corturile, deşi nu era nevoie. Clădirile colorate umpleau aproape tot luminişul, ca într-un sat mare din ţinuturile umede. Hambare şi grajduri înalte, o forjă impunătoare şi acoperişuri îngrămădite ce adăpostiseră servitorii, toate vopsite în roşu şi albastru, împrejmuind acoperişul cel mare. Conacul, aşa i se zicea, înalt cât o clădire cu trei etaje şi cu un acoperiş din ţiglă de un verde-închis, era văruit în întregime în verde-deschis, ornat cu galben şi aşezat pe un deal din piatră făcut de mâna omului, înalt de şapte metri şi jumătate. Jumai şi gai’shaini urcau rampa lungă ce ducea la uşa clădirii impunătoare şi se plimbau pe balcoanele sculptate care înconjurau clădirea.

Zidurile din piatră şi palatele pe care le văzuse în Cairhien nu o impresionaseră nici măcar pe jumătate. Clădirea aceasta era pictată ca o căruţă cu coviltir a pribegilor, sau Tu’atha’an, dar, chiar şi aşa, era minunată. Ar fi trebuit să îşi dea seama că oamenii aceia îşi puteau permite să construiască orice din lemn cu atâţia copaci în jur. Oare nimeni în afară de ea nu vedea cât de bogat era acel tărâm? Mai mulţi gai’shaini în veşmânt alb decât avusese vreodată oricare dintre cele douăzeci de clanuri fugeau de colo până colo văzându-şi de treburile lor; erau aproape cu jumătate mai mulţi decât Jumai! Nimeni nu se mai plângea că oamenii din ţinuturile umede deveneau gai’shaini. Erau atât de supuşi! Un tânăr cu ochii mari, în veşmânt alb cu cusături grosolane, trecu în grabă. Ţinea strâns un coş, holbându-se la oamenii din jurul lui şi împiedicându-se de tivul robei. Sevanna zâmbi. Tatăl lui se numise stăpânul acelui loc şi strigase în gura mare că ea şi oamenii ei vor fi vânaţi – de copii, ca să vezi! – pentru această nesăbuinţă, însă în acel moment era îmbrăcat în alb şi muncea din greu la fel ca fiul, soţia şi fiicele şi ceilalţi fii ai lui. Femeile avuseseră ca avere nestemate şi mătăsuri fine, dar Sevanna luase doar ce-i fusese la îndemână. Era un tărâm bogat, cu sol reavăn care mustea de uleiuri nepreţuite.

Femeile din spatele ei se opriseră în loc la marginea pădurii ca să vorbească între ele. Auzea ce spuneau şi starea de spirit i se schimbă din nou.

— ...câte aes sedai luptă pentru aceşti seanchani, zicea Tion. Trebuie să aflăm asta.

Someryn şi Modarra încuviinţară în şoaptă.

— Nu cred că are importanţă, interveni Rhiale. Măcar încăpăţânarea ei le molipsea şi pe celelalte.

— Nu cred că vor lupta decât dacă le vom ataca noi. Nu uitaţi, n-au făcut nimic până când nu ne-am mişcat împotriva lor, nici măcar să se apere.

— Şi când au făcut-o, zise Meira, pe un ton amar, douăzeci şi trei dintre noi au murit. Şi mai bine de zece mii de algai’d’siswai nu s-au mai întors. Aici, avem mai puţin de o treime din numărul acela, chiar dacă îi punem la socoteală şi pe cei din ginta Meradin.

În Limba Străveche înseamnă „Cei fără fraţi”. Ea rosti ultimul cuvânt cu dispreţ.

— Aia a fost lucrarea lui Rand al’ Thor! le spuse Sevanna cu asprime în glas. În loc să vă gândiţi ce a făcut el împotriva noastră, mai bine gândiţi-vă ce putem face când va fi al nostru!

„Când va fi al meu”, se gândi ea. Surorile aes sedai fuseseră capabile să pună mâna pe el şi să-l ţină atâta vreme, însă ea avea ceva ce aes sedai nu aveau, altminteri ele s-ar fi folosit de acel ceva.

— Amintiţi-vă, în schimb, că le-am bătut pe aes sedai până când el a trecut de partea lor. Aes sedai nu înseamnă nimic!

Încă o dată, efortul ei de a le da curaj nu produse niciun efect vizibil. Tot ce-şi aduceau aminte era că suliţele fuseseră anihilate în încercarea de a-l prinde pe Rand al’Thor, şi ele odată cu suliţele. Modarra parcă s-ar fi zgâit la mormântul tuturor celor din septul ei, iar Tion se încruntă neliniştită, amintindu-şi, fără îndoială, că şi ea o luase la fugă ca o capră speriată.

— Înţeleptelor, zise un bărbat din spatele Sevannei, am fost trimis să vă întreb ce hotărâre aţi luat.

Într-o clipită, fiecare femeie îşi recâştigă calmul. Ceea ce nu reuşise ea să facă, izbutise el prin simpla-i prezenţă. Nicio înţeleaptă nu ar îngădui altcuiva în afară de o altă înţeleaptă să o vadă tulburată. Alarys se opri, mângâindu-şi părul pe care şi-l trase peste umăr. Era limpede că niciuna dintre ele nu îl recunoştea, în afară de Sevanna.

El le privea cu gravitate, cu nişte ochi verzi, mult mai maturi decât faţa-i netedă. Avea buzele pline, dar expresia gurii îi dădea un aer foarte serios, de parcă uitase cum să zâmbească.

— Sunt Kinhuin, din ginta Meradin, înţeleptelor. Cei din clanul Jumai spun că nu ne putem lua tot ce ni se cuvine din locul ăsta pentru că nu suntem Jumai, însă ei vor avea mai puţin, ţinându-se cont de faptul că noi suntem doi la fiecare algai’d’siswai Jumai. „Cei fără fraţi” vă cer să luaţi o hotărâre, înţeleptelor.

Aflând cine era el, unele dintre ele nu îşi ascunseră dispreţul faţă de bărbaţii care îşi abandonaseră clanul şi ginta ca să-i urmeze pe Shaido, şi nu pe Rand al’ Thor, care era doar un om din ţinuturile umede, nu adevăratul car’a’carn, după părerea lor. Faţa lui Tion rămase impenetrabilă, dar ochii lui Rhiale scânteiau, iar Meira se încrunta uşor. Doar Modarra părea îngrijorată, însă ea ar fi încercat să îi împăciuiască până şi pe „ucigaşii de copaci”.

— Aceste şase înţelepte vor lua o hotărâre după ce vor asculta ambele părţi, îi spuse Sevanna lui Kinhuin, pe acelaşi ton grav.

Celelalte femei o priviră, abia ascunzându-şi mirarea că ea intenţiona să stea deoparte. Ea fusese cea care aranjase ca numărul Meradinilor să fie de zece ori mai mare decât cel al oamenilor din ginta Jumai, pe care îi însoţeau, mai mulţi decât în cazul celorlalte septuri. Îl bănuise, într-adevăr, pe Caddar, chiar dacă nu pentru ceea ce făcuse el, şi voise să se înconjoare de cât mai multe suliţe. Şi-apoi, aceştia puteau muri oricând în locul celor din ginta Jumai.

Afişă o expresie mirată observând surprinderea celorlalte.

— Nu ar fi cinstit din partea mea să fiu părtinitoare din moment ce septul meu este implicat, le zise ea, apoi se adresă bărbatului cu ochi verzi: Vor lua o hotărâre corectă, Kinhuin. Şi sunt convinsă că vor vorbi în favoarea Meradinilor.

Celelalte femei o priviră aspru, pe urmă Tion îi făcu brusc semn lui Kinhuin s-o ia înainte. El fu nevoit să-şi ia ochii de la Sevanna, ca să se conformeze. Schiţând un zâmbet – el o fixase cu privirea pe ea, nu pe Someryn ea îi privi cum se pierdeau în marea de oameni ce mişuna în curtea conacului, în ciuda faptului că femeile îi displăceau pe Meradini şi că ea anticipase în faţa bărbatului hotărârea lor, existau şanse mari ca ele să ia aceeaşi hotărâre. Oricum ar fi fost, Kinhuin îşi va aminti şi le va spune şi celorlalţi membri ai aşa-zisei lui ginţi. Îi avea deja la degetul mic pe Jumai, dar orice i-ar fi legat pe Meradini de ea era bine-venit.

Întorcându-se, Sevanna o porni printre copaci, însă nu în direcţia grajdului. Rămasă singură, se putea ocupa de ceva mult mai important decât Meradinii. Verifică atentă ceea ce-şi vârâse la spate, sub şal. Ar fi simţit dacă ar fi alunecat fie şi puţin, dar voia să atingă cu degetele suprafaţa-i netedă. Nicio înţeleaptă nu va îndrăzni să o considere mai prejos decât ele, odată ce va folosi obiectul, poate chiar în acea zi. Şi, într-o bună zi, i-l va da pe Rand al’Thor. La urma urmei, dacă minţise într-o privinţă, poate Caddar minţise şi în altele.

★

Galina Casban o privea printre lacrimi pe înţeleapta care îi ţinea scutul. De parcă ar mai fi fost nevoie de scutul femeii zvelte, în acel moment, nici măcar nu ar fi fost în stare să îmbrăţişeze Izvorul. Şezând pe pământ cu picioarele încrucişate între două fecioare care stăteau ghemuite, Belinde îşi potrivi şalul şi schiţă un zâmbet, ca şi cum i-ar fi citit gândurile Galinei. Avea faţa îngustă, ca a unei vulpi, iar părul şi sprâncenele i se albiseră aproape de tot din pricina soarelui. Galina îşi dorea să-i fi zdrobit ţeasta în loc să-i tragă doar o palmă.

Nu fusese o încercare de a evada, ci mai mult o frustrare insuportabilă. Îşi începea şi îşi încheia ziua extenuată, în fiecare zi fiind mai obosită decât în precedenta. Nici nu îşi mai amintea cât timp trecuse de când o vârâseră în acea robă neagră şi aspră; zilele se scurgeau ca apa dintr-un pârâu. O săptămână? O lună? Poate nu trecuse atât de mult timp. Cu siguranţă, nu mai mult de-atât. Îşi dorea să n-o fi atins niciodată pe Belinde. Dacă femeia nu i-ar fi vârât cârpe în gură ca să-i înăbuşe suspinele, le-ar fi implorat să o lase să care din nou bolovani, sau să facă o grămadă, pietricică cu pietricică, ori să o supună oricărei torturi. Orice în afară de asta.

Doar ţeasta Galinei ieşea din sacul din piele ce atârna de ramura groasă a unui stejar. Sub sac, cărbunii sfârâiau mocnit sub un vas din bronz, încălzind aerul din sac. Stătea ghemuită în acea căldură înăbuşitoare, cu degetele mari de la mâini legate de cele de la picioare, iar broboanele de sudoare i se prelingeau pe trupul gol. Părul ud îi era lipit de faţă. Atunci când nu plângea, gâfâia, umflându-şi nările ca să respire. Chiar şi aşa, era mai bine decât corvezile nesfârşite, inutile şi istovitoare la care o supuseseră, cu excepţia unui lucru, înainte să-i strângă sacul sub bărbie, Belinde golise o punguţă de pudră fină peste ea, iar când începuse să asude, pudra o ardea ca piperul aruncat în ochi. Părea să o acopere de la umeri în jos. Lumină, ce tare ardea!

Faptul că invoca Lumina era un semn al disperării, însă ele nu reuşiseră să o facă să cedeze, oricât au încercat. Va scăpa şi, când o va face, sălbăticiunile vor plăti cu sângele lor! Râuri de sânge! Oceane! Le va jupui pe toate de vii! Asta va face...! Dându-şi capul pe spate, scoase un urlet; cârpele din gură înăbuşiră sunetul, însă ea urla, deşi nu ştia dacă era un ţipăt de furie sau un strigăt pentru îndurare.

Când urletele încetară şi îşi lăsă capul în piept, Belinde şi fecioarele se ridicară în picioare, iar Sevanna ajunse la ele. Galina încercă să-şi înăbuşe suspinele în faţa femeii cu părul de aur, dar mai degrabă ar fi reuşit să culeagă soarele de pe cer cu degetele.

— I-auzi cum scânceşte şi se sclifoseşte, rânji Sevanna şi veni să o privească.

Galina se străduia să se uite la ea cu acelaşi dispreţ. Sevanna se împopoţonase cu bijuterii cât pentru zece femei! Purta bluza desfăcută, aproape că i se vedea pieptul dacă n-ar fi fost acele coliere neasortate, şi inspira adânc atunci când bărbaţii se uitau la ea! Galina încerca, dar îi era greu să-şi arate dispreţul, din cauza lacrimilor ce i se rostogoleau pe obraji odată cu broboanele de sudoare. Plângea în hohote, făcând sacul să se legene.

— Da’tsang asta este mai rezistentă decât o oaie bătrână, chicoti Belinde, însă am descoperit că până şi cea mai bătrână oaie poate avea carnea fragedă dacă este gătită la foc încet, cu ierburile potrivite. Pe vremea când eram fecioară, am înmuiat Câini de Piatră, perpelindu-i încet.

Galina închise ochii. Vor plăti cu oceane de sânge...!

Sacul fu lăsat jos şi Galina deschise brusc ochii. Fecioarele desfacuseră frânghia ce trecea peste ramură, iar două dintre ele o coborau încet. Ea începu să se zbată cu sălbăticie, încercând să privească în jos, şi aproape că izbucni din nou în plâns, de uşurare, când văzu că vasul fusese dat la o parte. Ce spusese Belinde despre gătit... Aceasta va fi soarta lui Belinde, hotărî Galina. Legată de proţap şi rumenită până avea să se scurgă din corp tot ce era lichid! Şi asta doar pentru început!

Cu o bufnitură ce o făcu pe Galina să geamă, sacul din piele se prăbuşi pe pământ şi se răsturnă. Cu aceeaşi indiferenţă cu care ar fi manevrat un sac cu cartofi, fecioarele o răsturnară peste buruienile uscate, îi tăiară frânghiile cu care era legată şi îi scoaseră cârpa din gură. Praful şi frunzele moarte se lipiră de sudoarea ce o acoperea.

Îşi dorea foarte mult să se ridice în picioare, să le înfrunte privirile, în schimb, se ridică doar în patru labe, apoi îşi înfipse degetele de la mâini şi de la picioare în stratul de frunze putrede care acoperea solul pădurii. Încă o mişcare, şi nu s-ar fi putut abţine să nu-şi ridice mâinile, ca să-şi calmeze pielea roşie ce îi ardea. Simţea broboanele de sudoare ca pe nişte ace. Nu reuşi decât să stea ghemuită acolo şi să tremure, să încerce să îşi umezească gura uscată cu salivă şi să viseze cu ochii deschişi la ce le va face acestor sălbăticiuni.

— Am crezut că eşti mai puternică de-atât, zise Sevanna, ce se aplecase deasupra ei, îngândurată, însă poate că Belinde are dreptate. Poate că te-ai înmuiat suficient. Dacă juri să mi te supui, nu vei mai fi da’tsang. Poate nici nu va fi nevoie să fii gai’shain. Îmi vei jura supunere oarbă?

— Da! răspunse ea răguşit, fără şovăire, deşi fu nevoită să înghită înainte să continue să vorbească. Mă voi supune ţie! Jur!

Va fi supusă, până când ele îi vor da ocazia pe care o spera. Doar de atât fusese nevoie? De un jurământ pe care l-ar fi putut face din prima zi? Sevanna va afla cum e să stai atârnată deasupra cărbunilor încinşi. Oh, da, ea...

— Atunci, nu te vei împotrivi să juri pe acesta, zise Sevanna, aruncând ceva în faţa ei.

Galinei i se zbârli părul pe ceafă, holbându-se la obiect. Era un sceptru alb asemenea fildeşului lustruit, lung de o jumătate de metru şi nu mai gros decât încheietura mâinii ei. Apoi văzu o sută unsprezece însemne sculptate la capătul dinspre ea, numere folosite în Vârsta Legendelor. Crezu că e Sceptrul Legămintelor, furat cumva din Turnul Alb. Şi acela era însemnat, dar cu cifra trei, despre care unii credeau că reprezenta cele Trei Legăminte. Poate că sceptrul alb nu era ceea ce părea. Poate. Oricum, nicio viperă din Tărâmurile Secate, încolăcită acolo, nu ar fi făcut-o să încremenească astfel locului.

— Un legământ straşnic, Sevanna. Când aveai de gând să ne spui şi nouă?

Vocea aceea o făcu pe Galina să-şi ridice brusc capul. Ar fi făcut-o şi dac-ar fi trebuit să-şi mute privirea de la o viperă ce ar fi ameninţat-o.

Therava îşi făcu apariţia dintre copaci, în fruntea a douăsprezece înţelepte cu feţele împietrite. Acestea se opriră în spatele ei, ca să o confrunte pe Sevanna. Fiecare dintre ele, în afară de fecioare, fusese prezentă atunci când Galina fusese osândită să poarte roba neagră. La o vorbă a Theravei şi la un semn scurt din cap al Sevannei, fecioarele plecară iute. Deşi Galina asuda încă abundent, deodată aerul păru mai răcoros.

Sevanna se uită la Belinde, care îi evită privirea, apoi strânse din buze, pe jumătate zâmbind, pe jumătate rânjind, şi-şi propti pumnii în şolduri. Galina nu înţelegea de unde avea atât tupeu, o femeie care nu putea conduce deloc Puterea. Câteva dintre aceste femei aveau o forţă uriaşă. Nu îşi putea permite să le considere sălbăticiuni dacă voia să scape şi să se răzbune. Therava şi Someryn erau mai puternice decât oricare femeie din Turn, şi oricare dintre ele ar fi putut deveni cu uşurinţă aes sedai.

Dar Sevanna le înfrunta sfidătoare.

— Se vede că aţi făcut dreptate repede, zise ea pe un ton şters.

— Treaba a fost simplă, replică Tion cu calm. Meradinii au primit dreptatea pe care au meritat-o.

— Şi li s-a spus că au primit-o, în ciuda încercării tale de a ne influenţa, adăugă Rhiale cu înflăcărare.

Sevanna aproape mârâi la auzul acestor cuvinte.

Însă Therava nu se lăsa abătută de la ţelul ei. Dintr-un pas, ajunse la Galina, o apucă de păr şi o ridică în genunchi, trăgându-i capul pe spate. Therava era mai scundă decât aceste femei cu cel puţin un cap, dar mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor, şi privea cu nişte ochi de vultur, alungând orice gând de răzbunare sau de sfidare. Şuviţele albe din părul roşcat-închis făceau ca trăsăturile feţei să fie şi mai ferme. Galina îşi ţinea pumnii strânşi pe coapse, înfîgându-şi unghiile în palme. Până şi senzaţia de arsură a pielii pălea sub privirea aceea. Visase cu ochii deschişi cum le va distruge pe aceste femei până la ultima, cum le va face să-şi implore moartea şi cum le va refuza această rugăminte, râzând. Pe toate, în afară de Therava. Noaptea, Therava îi umplea visele, iar Galina nu îşi dorea decât să o ia la fugă; singura scăpare era atunci când se trezea ţipând. Galina distrusese bărbaţi şi femei puternice, însă la Therava se uita cu ochii mari de frică şi plângea.

— Asta nu are pic de onoare. Therava aproape că scuipă cuvintele.

— Dacă vrei să o distrugi, Sevanna, las-o în seama mea. Când voi termina cu ea, se va supune fără să mai fie nevoie de jucăria prietenului tău, Caddar.

Înfierbântată, Sevanna începu să vorbească, negând prietenia cu acest Caddar, cine-o fi fiind, iar Rhiale spuse cu o voce răstită că Sevanna îl dusese la celelalte, care începură să discute între ele dacă „dispozitivul” va funcţiona mai bine decât „cutia de Călătorie”.

Într-un colţ al creierului, Galina înregistra cuvintele despre cutia de Călătorie. Mai auzise pomenindu-se de ea şi îşi dorise să pună mâna pe una, fie şi doar pentru o clipă. Cu un ter’angreal care să-i permită să călătorească, oricât de imperfect ar fi funcţionat, putea... Nici măcar planul de evadare nu-i abătea gândul de la ce i-ar face Therava dacă şi celelalte vor hotărî să accepte cererea femeii. Când înţeleapta cu ochi de vultur nu o mai strânse de păr ca să se alăture discuţiei, Galina se aruncă spre sceptru, aterizând pe burtă. Orice, chiar să i se supună Sevannei, era mai bine decât să fie dată pe mâna Theravei. Dacă nu i s-ar fi pus scut, ar fi condus Puterea ca să manevreze singură sceptrul.

Nici nu apucă bine să apuce sceptrul neted cu degetele, că Therava îşi puse piciorul pe mâna ei, strivindu-i-o de pământ şi provocându-i durere. Niciuna dintre înţelepte nu se osteni să se uite spre locul unde ea se zvârcolea, încercând în zadar să se elibereze. Nu îndrăznea să-şi tragă mâna mai mult; îşi amintea vag cum făcuse domnitori să se albească precum varul de frică şi, totuşi, nu cuteza să mişte piciorul acestei femei.

— Dacă va fi să jure, spuse Therava privind-o tăios pe Sevanna, va fi ca să ni se supună tuturor celor de faţă.

Celelalte încuviinţară, unele dând glas consimţământului lor. Toate, în afară de Belinde, care strânse din buze, îngândurată.

Sevanna le privea cu aceeaşi asprime.

— Prea bine, acceptă ea în cele din urmă. Dar eu sunt prima dintre noi, nu doar înţeleaptă; vorbesc în calitate de şef de clan.

Therava schiţă un zâmbet.

— Aşa se pare. Amândouă suntem cele dintâi, Sevanna. Tu şi cu mine.

Expresia de sfidare nu dispăru de pe chipul Sevannei, însă ea consimţi, în silă. Abia atunci îşi ridică piciorul Therava.

Lumina saidarului o înconjură pe Galina şi un fir de Spirit atinse cifrele de la capătul sceptrului pe care îl ţinea în mână. Întocmai cum se întâmpla şi cu Sceptrul Legămintelor.

Galina şovăi o clipă, îndoindu-şi degetele zdrobite, îi lăsa aceeaşi impresie ca Sceptrul Legămintelor; era rece în palma ei, nici ca fildeşul, nici ca sticla. Dacă ar fi existat un al doilea Sceptru al Legămintelor, l-ar fi folosit ca să desfacă orice legământ pe care îl făcea. Dacă ar fi avut ocazia. Nu voia să îşi încerce norocul, în niciun caz nu voia să îi jure supunere Theravei. Toată viaţa, înainte de asta, ea fusese cea care poruncise; viaţa îi devenise un chin de când fusese capturată, iar Therava voia s-o facă să-i mănânce din palmă! Dacă n-o va face, oare o vor lăsa pe Therava să o distrugă? Nu avea nici cea mai mică îndoială că femeia o va face. Absolut.

— Pe Lumină şi în nădejdea izbăvirii şi renaşterii mele – nu mai credea în Lumină şi nici nu mai nădăjduia la izbăvire, era o simplă făgăduinţă, deşi ele se aşteptau la un legământ puternic jur supunere fiecărei înţelepte aici, de faţă, în toate cele şi, în primul rând, Theravei şi Sevannei.

Ultima speranţă că „dispozitivul” acesta era altceva dispăru când Galina simţi cum legământul se revărsa asupra ei, de parcă ar fi purtat un veşmânt care îi învelea mult prea strâns tot trupul. Dându-şi capul pe spate, începu să ţipe. Pe de o parte, pentru că senzaţia de arsură părea să îi pătrundă şi mai adânc în piele, iar pe de altă parte, într-o măsură mai mare, din disperare.

— Taci! îi zise cu asprime Therava. N-am chef să-ţi ascult smiorcăielile!

Galina tăcu brusc, cât pe ce să-şi muşte limba, şi încercă să-şi înăbuşe suspinele. Nu mai putea face nimic decât să se supună. Therava se încruntă la ea.

— Ia să vedem dacă funcţionează cu adevărat, bombăni ea aplecându-se mai aproape. Ai plănuit vreun act de violenţă împotriva vreunei înţelepte de aici? Răspunde sincer şi cere pedeapsă dacă ai făcut-o. Pedeapsa pentru violenţă împotriva unei înţelepte, adăugă ea ca o ameninţare făţişă, este să fii omorâtă ca un animal.

Îşi trecu sugestiv un deget peste grumaz şi apucă pumnalul de la brâu cu aceeaşi mână.

Gâfâind sacadat şi cuprinsă de panică, Galina se feri de femeie. Dar nu-şi luă ochii de la Therava şi nu reuşi să-şi reţină vorbele care îi ieşiră printre dinţii ce-i clănţăneau.

— A-am f-f-făcut-o, îm împotriva tuturor! V-vă rog, p-pedepsiţi-mă p pentru asta!

Oare o vor omorî? După toate astea, va muri acolo?

— Se pare că, în fond, dispozitivul acesta face tot ce a susţinut prietenul tău, Sevanna.

Smulgând sceptrul din mâinile moi ale Galinei, Therava îl vârî la brâu când se ridică.

— Se pare, de asemenea, că vei purta alb la urma urmei, Galina Casban.

Dintr-un motiv anume, zâmbi mulţumită când rosti aceste cuvinte, însă dădu şi alte porunci.

— Te vei purta cu smerenie, aşa cum o face un gai’shain. Dacă un copil îţi va spune să sari, vei sări, exceptând cazul în care una dintre noi îţi va spune să faci altfel. Şi nu vei atinge saidarul şi nici nu vei conduce Puterea decât dacă îţi va spune una dintre noi. Eliberează-i scutul, Belinde!

Scutul dispăru, iar Galina rămase în genunchi, privind în gol. Izvorul strălucea ascuns vederii, chinuitor. I-ar fi putut creşte aripi cu aceeaşi uşurinţă cu care s-ar fi întins după el.

Brăţările îi zornăiră când Sevanna îşi aranja furioasă şalul.

— Iei prea mult, Therava. Este al meu, dă-mi-l! întinse mâna, dar Therava îşi încrucişa braţele pe piept.

— Înţeleptele s-au întrunit de mai multe ori, îi zise Sevannei femeia cu ochi severi. Am luat unele decizii.

Femeile care o însoţiseră se strânseră în spatele ei, toate cu faţa la Sevanna, iar Belinde se grăbi să li se alăture.

— Fără mine? izbucni Sevanna. Îndrăzneşte vreuna dintre voi să ia o hotărâre fără mine?

Tonul îi rămase la fel puternic, însă ochii îi fugiră la sceptrul de la brâul Theravei, iar Galinei i se păru că zăreşte o urmă de nelinişte în ei. Odinioară, ar fi privit această scenă cu încântare.

— A trebuit să luăm o decizie fără tine, zise Tion pe un ton ferm.

— După cum subliniezi adeseori, vorbeşti în calitate de şef de clan, adăugă Emerys, cu o strălucire batjocoritoare în ochii cenuşii. Uneori, înţeleptele trebuie să vorbească fără să audă şeful de clan. Sau cineva care vorbeşte în calitate de şef.

— Am decis că aşa cum un şef de clan trebuie să aibă o înţeleaptă care să-l sfătuiască, tot aşa trebuie să ai şi tu parte de sfatul unei înţelepte. Eu te voi sfătui, replică Therava.

Strângându-şi şalul în jurul ei, Sevanna le privea cu atenţie pe femeile care o înfruntau. Expresia de pe faţa ei era imposibil de citit. Cum reuşea? Ar fi putut-o strivi ca pe un ou.

— Şi ce sfat îmi dai, Therava? întrebă ea în cele din urmă, cu răceală în glas.

— Îţi recomand să plecăm fără întârziere, răspunse Therava cu aceeaşi răceală în glas. Seanchanii ăştia sunt prea aproape şi prea mulţi. Ar trebui să ne ducem în Munţii de Negură şi să ne ridicăm un fort acolo. Din acea tabără putem trimite grupuri care să găsească şi celelalte ginte. S-ar putea să dureze o vreme îndelungată până când îi vom reuni pe Shaido, Sevanna. Prietenul tău din ţinuturile umede ne-a împrăştiat în cele patru zări ale lumii. Până nu vom face asta, vom fi vulnerabile.

— Vom pleca mâine.

Dacă Galina nu ar fi cunoscut-o atât de bine pe Sevanna, ar fi crezut că femeia era bosumflată, însă şi furioasă. Ochii ei verzi scânteiau.

— Dar spre răsărit. Şi acolo vom fi departe de seanchani. Tărâmurile de la răsărit sunt în fierbere, numai bune de jefuit.

Se aşternu o tăcere lungă, apoi Therava încuviinţă.

— Răsărit, rosti ea cuvântul cu o blândeţe care ascundea asprimea oţelului, însă nu uita că şefii de clan au ajuns să regrete hotărârea de a respinge prea des sfatul unei înţelepte. S-ar putea să regreţi şi tu.

Ameninţarea era limpede, cu toate astea, Sevanna râse!

— Tu să nu uiţi, Therava! Voi toate să nu uitaţi! Dacă voi cădea pradă vulturilor, la fel veţi cădea şi voi! M-am asigurat de asta.

Celelalte femei schimbară câteva priviri îngrijorate, toate în afară de Therava, iar Modarra şi Norlea se încruntară.

Căzută, în genunchi, scâncind şi încercând în zadar să-şi calmeze durerile de la nivelul pielii cu mâinile, Galina se întrebă ce însemnau aceste ameninţări. Era un gând mărunt, care îşi croia drum prin amărăciune şi vaiete. Era bine-venit orice ar fi putut folosi împotriva acestor femei. Dacă ar fi îndrăznit. Un gând vrednic de milă.

Dintr-odată, văzu cum cerul se întuneca. Nori ameninţători veneau dinspre miazănoapte, cenuşii şi negri, acoperind soarele. Din cer cădeau fulgi de zăpadă, rotindu-se în aer. Niciunul nu poposea pe pământ – unii atingeau doar vârful copacilor –, dar Galina îşi ţinu răsuflarea. Zăpadă! Oare Marele Senior îşi luase mâna de pe lume dintr-un anume motiv?

Şi înţeleptele se zgâiau la cer cu gurile căscate, ca şi când n-ar fi văzut niciodată nori, darămite zăpadă.

— Ce înseamnă asta, Galina Casban? întrebă Therava. Vorbeşte dacă ştii!

Nu îşi luă ochii de la cer decât atunci când Galina îi răspunse că era zăpadă, iar când o făcu, izbucni în râs.

— Întotdeauna am crezut că bărbaţii care l-au urmărit pe Laman, „ucigaşul de copaci”, au minţit în privinţa zăpezii. Asta n-ar putea face să se poticnească nici măcar un şoarece!

Galina strânse din dinţi, încăpăţânându-se să dea explicaţii despre zăpadă, îngrozită că intrase din instinct în graţiile femeii. Aceasta era îngrozită de asemenea de acel mic sentiment de plăcere pe care îl simţea pentru că tăinuia informaţii. „Sunt Conducătoarea Ajah Roşie! îşi reaminti ea. Fac parte din Consiliul Suprem al Ajah Neagră!” Cuvintele păreau mincinoase. Nu era corect!

— Dacă am terminat aici, zise Sevanna, o voi duce pe gai’shain înapoi la conac, ca să îmbrace veşmântul alb. Voi puteţi rămâne să vă uitaţi la zăpadă dacă vreţi.

Vocea îi era atât de mieroasă, încât nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva clipe fuseseră la cuţite. Sevanna îşi trase şalul peste coate şi îşi aranja câteva coliere; aceasta părea a fi cea mai mare grijă a ei.

— Vom avea noi grijă de gai’shain, o asigură Therava cu aceeaşi voce mieroasă. Dacă tot vorbeşti în calitate de şef, te aşteaptă o zi şi o noapte lungă în cazul în care vom pleca mâine.

Pentru o clipă, ochii Sevannei scăpărară din nou, dar Therava pocni din degete şi îi făcu un gest scurt Galinei înainte să se întoarcă pentru a pleca.

— Vino cu mine! îi zise ea. Şi nu mai sta îmbufnată. Ţinându-şi capul plecat, Galina se ridică anevoie în picioare şi le urmă în grabă pe Therava şi pe celelalte femei care conduceau Puterea, îmbufnată? Poate încruntată, însă niciodată îmbufnată! Gândurile se învălmăşeau ca şobolanii în cuşcă, atunci când nu văd o cale de scăpare. Trebuia să fie una! Trebuia să fie! Un gând care ieşi la suprafaţă din acel tumult aproape că o făcu din nou să plângă. Oare veşmântul de gai’shain era mai moale decât lâna neagră şi aspră pe care fusese obligată să o poarte până atunci? Trebuia să existe o scăpare! Când aruncă o privire peste umăr printre copaci, o văzu pe Sevanna stând în continuare acolo şi uitându-se mânioasă după ele. Deasupra, norii se învolburau şi fulgii de zăpadă se topeau ca speranţele Galinei.

CAPITOLUL 12 • Alianţe noi

Graendal îşi dorea să fi existat măcar un simplu copist printre lucrurile pe care le luase din Illian după moartea lui Sammael. Vârsta aceasta era, de obicei, înspăimântătoare, primitivă şi incomodă. Şi totuşi, o parte din ea i se potrivea, într-o colivie mare din bambus, aflată în capătul celălalt al încăperii, o sută de păsări cu pene viu colorate ciripeau melodios, fiind aproape la fel de frumoase, cu penajul lor multicolor, precum cele două animale de companie ale ei, în haine transparente, care aşteptau de o parte şi de cealaltă a uşii, cu privirile aţintite la ea, nerăbdătoare să-i facă pe plac. Deşi lămpile cu ulei nu răspândeau aceeaşi lumină ca globurile de lumină, ajutate de oglinzile uriaşe de pe pereţi, acestea creau un joc sălbatic de lumini pe tavanul poleit, ce avea ornamente sub formă de solzi de peşte. Ar fi fost frumos dacă ar fi trebuit doar să spună cuvintele, dar faptul de a le aşterne pe hârtie cu propria mână îi oferea o plăcere înrudită cu aceea pe care o simţea atunci când desena. Manuscrisul acelei Vârste era destul de simplu şi nu îi fusese deloc greu să înveţe să imite stilul altuia.

Iscălind cu o înfloritură – nu cu numele ei, fireşte –, presără nisip pe pergamentul gros, apoi îl împături şi îl sigila cu unul dintre inelele cu pecete. Având diferite mărimi, inelele cu pecete formau o linie decorativă peste masa de scris. Mâna şi Sabia Arad Dornan fură imprimate pe un cerc neregulat de ceară albastru cu verde.

— Du asta Seniorului Ituralde în mare grabă, zise ea, şi spune doar ce ţi-am zis eu.

— Cât de repede m-or duce caii, domniţă.

Nazran făcu o plecăciune când luă răvaşul, mângâindu-şi cu un deget mustaţa neagră şi subţire ce ascundea un zâmbet cuceritor. Solid şi oacheş în haina albastră care îi venea ca o mănuşă, era chipeş; doar că nu suficient încât să fie frumos.

— Am primit asta de la domniţa Tuva, care a murit din pricina rănilor, după ce mi-a zis că era mesager al lui Alsalam şi că fusese atacată de un vineţiu.

— Ai grijă să existe urme de sânge pe el, spuse ea pe un ton dojenitor, îndoindu-se că cineva din acele vremuri putea deosebi sângele omenesc de un altul, însă avusese parte de prea multe surprize ca să rişte. Suficient cât să pară aievea; dar nu prea mult, ca să nu acopere ce-am scris eu.

Ochii lui negri zăboviră calzi asupra ei în timp ce făcu o plecăciune, însă de îndată ce se îndreptă, Nazran o luă în grabă spre uşă, cizmele lui tropăind pe pardoseala din marmură de un galben-deschis. Nu observă servitorii cu ochii arzători aţintiţi la ea, sau se prefăcu a nu observa, deşi fusese odinioară prieten cu tânărul. Fusese nevoie doar de o fărâmă de Constrângere ca să îl facă pe Nazran aproape la fel de dornic de supunere ca ei, ca să nu mai pomenim faptul că era aproape sigur că va gusta din nou din farmecele ei. Ea râse încet. Ei bine, el credea că gustase din ele; dacă ar fî fost puţin mai frumuşel, ar fi putut. Desigur, ar fi devenit inutil pentru orice altceva după aceea. Ar fi omorât caii în galop ca să ajungă la Ituralde şi, dacă mesajul acela, dus de verişoara apropiată a lui Alsalam, venind de la însuşi regele, nu l-ar fi mulţumit pe Marele Senior care poruncise să sporească haosul, atunci nimic nu ar fi făcut-o, în afară de Focul Răului. Iar asta ar fi servit la fel de bine intereselor ei. Propriilor ei interese.

Graendal atinse cu mâna singurul inel de pe masă care nu purta pecete. Era un inel simplu din aur, prea mic pentru orice alt deget decât degetul ei mic. Fusese o surpriză plăcută să găsească un angreal conectat la femei printre lucrurile lui Sammael şi se bucura că avusese timp să găsească ceva folositor, dat fiind acel du-te-vino al lui al’ Thor şi al marionetelor alea care-şi spuneau asha’mani, ce ieşeau şi intrau în odăile lui Sammael din Marea Sală a Consiliului. Aceştia goliseră sala de tot ce nu luase ea. Erau nişte marionete periculoase, toţi, în special al Thor. Nu voise să rişte în cazul în care cineva putea face legătura între Sammael şi ea. Da, trebuia să se grăbească şi să se distanţeze de dezastrul lăsat de Sammael.

Dintr-odată, o linie verticală argintie îşi făcu apariţia în capătul celălalt al încăperii, strălucind puternic pe fundalul tapiseriilor ce atârnau între oglinzile masive şi poleite, şi se auzi un puternic clinchet cristalin. Îşi ridică sprâncenele, mirată. Cineva ţinea minte bunele maniere dintr-o Vârstă mai civilizată, pare-se. Ridicându-se în picioare, vârî inelul din aur lângă cel cu rubin de pe degetul mic şi îmbrăţişa saidarul prin el, înainte să conducă pânza care va suna ca un clopoţel pentru cel care voia să deschidă o poartă. Angrealul nu oferea prea multe, dar oricine credea că îi cunoştea forţa va fi luat prin surprindere.

Poarta se deschise şi două femei, în rochii de mătase roşu cu negru, aproape identice, păşiră temătoare prin ea. Cel puţin Moghedien se mişca precaută, căutând cu privirea capcanele şi netezindu-şi fustele ample; poarta se stinse după o clipă, însă ea ţinea în continuare saidarul. O măsură de precauţie în plus, deşi Moghedien fusese întotdeauna cu băgare de seamă. Nici Graendal nu eliberă Izvorul. Însoţitoarea lui Moghedien, o tânără scundă cu părul lung şi argintiu şi ochi albaştri şi ageri, se uita în jurul ei cu detaşare, abia aruncând o privire în direcţia lui Graendal. După purtarea ei, zici că ar fi fost un Prim-Consilier obligat să suporte compania unor lucrători de rând şi hotărât să le ignore prezenţa. Era o proastă dacă o imita pe Păienjeniţă. Roşul şi negrul nu se potriveau cu pielea ei şi ar fi trebuit să îşi pună în valoare pieptul impresionant.

— Ea e Cyndane, Graendal, zise Moghedien. Lucrăm... împreună.

Nu zâmbi atunci când rosti numele tinerei îngâmfate, dar Graendal, da. Era un nume bun pentru o fată mai mult decât frumoasă, însă prin ce întorsătură a destinului o mamă a acestor vremuri îi dăduse fiicei sale un nume care însemna în Limba Străveche „Ultima şansă”? Faţa lui Cyndane rămase impenetrabilă şi calmă, dar ochii îi străluceau. Era ca o păpuşă frumoasă sculptată în gheaţă, ce ascundea un foc lăuntric. Părea să cunoască înţelesul numelui şi nu îi plăcea.

— Ce vânt vă aduce, pe tine şi pe prietena ta, Moghedien? întrebă Graendal.

Păienjeniţa era ultima persoană la care se aşteptase să iasă din ascunziş.

— Nu te teme să vorbeşti în faţa servitorilor mei.

La un gest al domniţei Graendal, cei doi servitori de lângă uşă se lăsară în genunchi şi îşi lipiră frunţile de pardoseală. Nu aveau să cadă morţi la simpla ei poruncă, însă pe-aproape.

— Ce interes ai putea găsi în ei când distrugi tot ceea ce i-ar putea face interesanţi? întrebă Cyndane, traversând sala cu paşi mari şi un aer arogant.

Se ţinea foarte drept, ca să pară mai înaltă.

— Ştii că Sammael este mort?

Cu puţin efort, Graendal nu schiţă nicio grimasă. Fu convinsă că fata era vreo iscoadă a Întunericului pe care o alesese Moghedien pentru a face comisioane, poate vreo femeie de viţă nobilă care credea că titlul ei avea importantă, dar acum că se afla aproape... Fata era mai puternică în Puterea Supremă decât ea! Chiar şi în Vârsta ei, acest lucru fusese neobişnuit printre bărbaţi şi foarte rar întâlnit printre femei. Din instinct, îşi schimbă imediat intenţia de a nega orice legătură cu Sammael.

— Am bănuit eu, răspunse ea, zâmbindu-i fals lui Moghedien peste capul tinerei.

Cât de mult ştia? Unde găsise Păienjeniţa o fată mult mai puternică decât ea şi de ce călătorea cu ea? Moghedien fusese întotdeauna invidioasă pe oricine avea mai multă forţă decât ea. Sau mai mult, pur şi simplu.

— Obişnuia să mă viziteze, cerându-mi ajutorul într-un plan nebunesc sau altul. Nu l-am refuzat niciodată direct; ştii cum era Sammael – devenea periculos dacă îl refuzai. Apărea negreşit la câteva zile, iar când n-a mai venit, am bănuit că a păţit ceva înfiorător. Cine-i fata asta, Moghedien? Este o descoperire remarcabilă.

Tânăra se apropie, privind-o cu nişte ochi ca focul albastru.

— Ţi-a spus cum mă cheamă. Asta este tot ce trebuie să ştii. Fata ştia că i se adresa uneia dintre Numite, prin urmare, tonul ei era la fel de rece. Cu o asemenea forţă, nu era o simplă iscoadă a Întunericului. Doar dacă nu era nebună.

— Ai fost atentă la vreme, Graendal?

Brusc, Graendal îşi dădu seama că Moghedien o lăsa pe fată să vorbească. Aştepta să-i găsească o slăbiciune. Iar Graendal îi îngăduise asta!

— Bănuiesc că n-ai venit să-mi vorbeşti despre moartea lui Sammael, Moghedien, zise ea cu asprime. Sau să vorbim despre vreme. Ştii că ies arareori afară. Natura era capricioasă, neascultătoare.

Camera în care se aflau nici măcar nu avea ferestre, ca aproape toate celelalte pe care le folosea ea.

— Ce vrei?

Femeia cu părul negru stătea lângă perete; iar strălucirea Puterii Supreme o înconjura încă. Graendal păşea astfel încât să nu le piardă din privire pe cele două.

— Greşeşti, Graendal.

Un zâmbet rece abia dacă încolţi pe buzele pline ale lui Cyndane; situaţia o amuza..

— Dintre noi două, eu sunt cea care conduce. Moridin nu are aprobarea şi ajutorul lui Moghedien, din cauza recentelor ei greşeli.

Cuprinzându-se cu braţele, Moghedien îi aruncă femeiuştii cu părul argintiu o privire încruntată, la fel de grăitoare ca orice confirmare rostită. Deodată, Cyndane făcu ochii mari şi oftă, cutremurându-se.

Privirea lui Moghedien deveni maliţioasă.

— Tu conduci, pentru moment, pufni ea. În ochii lui, nu eşti mai presus decât mine.

Apoi ea tresări şi se cutremură, muşcându-şi buza.

Oare era marioneta cuiva? se întrebă Graendal. Ura greu de stăpânit pe care o simţeau una faţă de cealaltă şi care se citea pe chipurile lor părea neprefăcută. Oricum ar fi fost, va vedea cum le va plăcea să fie jucate pe degete. Frecându-şi mâinile fără să-şi dea seama, şi în acelaşi timp atingând angrealul de pe deget, se duse la un scaun, privindu-le în continuare pe cele două. Dulceaţa saidarului ce curgea prin ea o liniştea. Nu că ar fi avut nevoie de odihnă, dar se crea un efect ciudat. Spătarul înalt şi drept, cu ornamente bogate şi poleială, făcea ca scaunul să semene cu un tron, cu toate că nu era diferit de celelalte din încăpere. Astfel de lucruri îi impresionau până şi pe cei mai sofisticaţi oameni, fără să-şi dea seama.

Se aşeză şi se rezemă de spătar, într-o poziţie comodă, mişcându-şi leneş un picior. Lăsa impresia unei femei relaxate, care vorbea cu o voce plictisită.

— Dacă tot eşti conducătoarea, copilă, ia spune-mi, când acest bărbat care-şi spune „Moartea” este în pielea lui, cine este? Ce este?

— Moridin este Naeblis.

Vocea fetei era calmă, rece şi arogantă.

— Marele Senior a decis că a sosit momentul să-l slujeşti şi tu pe Naeblis.

Graendal îşi îndreptă brusc spatele.

— Este absurd! exclamă ea nereuşind să-şi ascundă furia din voce. Un bărbat despre care n-am auzit niciodată a fost numit Regentul Marelui Senior pe Pământ?

Nu se supăra atunci când alţii încercau să o manipuleze – găsea mereu o cale prin care să întoarcă uneltirile împotriva lor –, dar Moghedien trebuie s-o fi crezut tâmpită! Nu avea nicio îndoială că Moghedien o îndruma pe această fată nesuferită, indiferent ce susţineau ele, indiferent de privirile tăioase pe care şi le aruncau.

— Eu îl slujesc pe Marele Senior şi pe mine însămi, pe nimeni altcineva! Cred că a venit vremea să plecaţi şi să vă faceţi jocul altundeva. Poate că veţi reuşi să-i distrageţi atenţia lui Demandred. Sau lui Semirhage? Aveţi grijă cum conduceţi Puterea la plecare; am pus nişte pânze inversate, nu cred c-aţi vrea să deranjanţi vreuna.

Era o minciună, însă una foarte credibilă, prin urmare fu şocată când Moghedien începu brusc să conducă Puterea, stingând toate lămpile din încăpere şi cufundând-o în întuneric. Graendal sări din scaun, ca să nu mai stea în locul unde ele o văzuseră ultima oară, şi începu şi ea să conducă Puterea în timp ce se mişca, ţesând o pânză de lumină ce atârna într-o parte, un glob alb ce arunca umbre hidoase în încăpere, şi le făcu vizibile pe cele două. Fără şovăire, conduse din nou Puterea, folosindu-se de toată forţa inelului. Nu avea nevoie de toată forţa, sau de o mare parte din ea, dar voia să profite de avantaj. Lasă s-o atace, dacă îndrăzneau! O plasă de Constrângere se strânse în jurul celor două femei, înainte ca ele să apuce să se mişte.

Ţesuse strâns plasele, din furie, suficient de strânse încât să le rănească, iar femeile stăteau nemişcate şi o priveau cu adoraţie, cu ochii mari şi gurile căscate. Erau la porunca ei. Dacă le va spune să-şi taie gâtul, o vor face. Dintr-odată, Graendal îşi dădu seama că Moghedien nu mai îmbrăţişa Izvorul. Atât de multă Constrângere ar fi obligat-o să-l elibereze. Servitorii de la uşă nu se mişcaseră, desigur.

— Şi-acum, zise ea gâfâind puţin, îmi vei răspunde la întrebări.

Avea câteva, inclusiv cine era acel Moridin, dacă exista unul, şi de unde venea Cyndane, dar una nu-i dădea pace.

— Ce nădăjduiai să câştigi din asta, Moghedien? Poate am să decid să înnod pânzele astea în jurul tău. Vei plăti pentru jocul tău slujindu-mă pe mine.

— Nu, te rog, gemu Moghedien, frângându-şi mâinile, apoi începu să plângă! Ne vei omorî pe toate! Te rog, trebuie să-l slujeşti pe Naeblis! Pentru asta am venit. Să te aducem în slujba lui Moridin!

Faţa femeii cu păr argintiu era ca o mască umbrită de groază în lumina palidă, iar pieptul i se ridica pe când încerca să inspire.

Graendal deschise gura, simţindu-se brusc neliniştită. Toate acestea aveau din ce în ce mai puţină logică pe măsură ce se scurgeau clipele. Când deschise gura, Adevăratul Izvor dispăru. Puterea Supremă se scurse din ea şi întunericul înghiţi încăperea. Subit, păsările din cuşcă începură să ciripească înnebunite, lovind cu aripile barele din bambus.

În spatele ei se auzi o voce aspră ca o piatră care era strivită şi prefăcută în praf.

— Marele Senior s-a gândit că nu le vei crede pe cuvânt, Graendal. A trecut vremea în care puteai merge pe drumul tău.

O minge de... ceva... Îşi făcu apariţia în aer, un glob negru ca smoala, şi totuşi, o lumină argintie umplea încăperea. Oglinzile nu străluceau; păreau să pălească în lumina aceea. Păsările rămaseră nemişcate, tăcute; cumva, Graendal ştiu că ele încremeniseră de spaimă.

Se holba la myrddraalul ce stătea acolo, palid şi fără ochi, înveşmântat în negru mai închis decât globul, dar mai mare decât toţi cei pe care îi văzuse vreodată. El trebuia să fie motivul pentru care ea nu putea simţi Izvorul, însă acest lucru era imposibil! Totuşi... De unde venea acel glob ciudat de lumină neagră dacă nu din el? Nu simţise niciodată spaima pe care o resimţeau ceilalţi sub privirea unui myrddraal, cu toate acestea, mâinile i se ridicară involuntar şi fu nevoită să şi le coboare cu forţa ca să le împiedice să-i acopere faţa. Tresări atunci când se uită la Moghedien şi Cyndane, care luaseră aceeaşi poziţie ca servitorii ei. Stăteau în genunchi, cu frunţile lipite de pardoseală înspre myrddraal.

Graendal se chinui să îşi umezească gura.

— Eşti un mesager al Marelui Senior?

Vocea îi era calmă, dar slabă. Nu mai auzise niciodată ca Marele Senior să fi trimis vreodată mesaje prin intermediul unui myrddraal, prin urmare... Moghedien era o laşă, deşi una dintre Numiţi, şi se ploconea cu aceeaşi stăruinţă ca fata. Apoi mai era lumina. Graendal îşi dorea ca rochia ei să nu fi fost atât de decoltată. Un gând ridicol, desigur; pofta myrddraalilor pentru femei era renumită, însă ea era una dintre... Privi încă o dată spre Moghedien.

Myrddraalul trecu pe lângă ea şerpuind, părând să n-o bage în seamă. Mantia lui lungă şi neagră atârna netulburată de mişcările lui. Aginor credea despre creaturile Umbrei că nu se arătau în lume asemenea celorlalte lucruri. „Puţin în dezacord cu timpul şi cu realitatea”, zicea el, orice o fi însemnând asta.

— Sunt Shaidar Haran.

Oprindu-se lângă servitorii ei, myrddraalul se aplecă să-i apuce de cefe, cu câte o mână pe fiecare.

— Când vorbesc eu, poţi considera că auzi vocea Marelui Senior al Întunericului.

Acele mâini strângeau atât de tare, încât oasele se auziră trosnind. Tânărul făcu o grimasă înainte să-şi dea duhul, zvârcolindu-se; tânăra însă rămase fără vlagă. Aceştia fuseseră doi dintre cei mai frumoşi servitori ai ei. Myrddraalul se ridică, lăsând cadavrele să cadă.

— Sunt mâna lui în lumea asta, Graendal. Când stai în faţa mea, stai în faţa lui.

Graendal cugetă cu grijă, dar repede, îi era teamă, un sentiment pe care era obişnuită să-l insufle celorlalţi, însă ştia cum să-şi controleze frica. Deşi nu comandase oşti aşa cum o făcuseră alţii, nu era nici străină de primejdie, nici laşă, dar aceasta era mai mult decât o simplă ameninţare. Moghedien şi Cyndane stăteau în continuare în genunchi, cu frunţile lipite de pardoseala din marmură. Moghedien tremura vizibil. Graendal îl credea pe acest myrddraal. Sau ce-o fi fiind cu adevărat. Marele Senior se implica direct în evenimente, aşa cum se temuse ea. Şi dacă afla de cârdăşia ei cu Sammael... Dacă el alesese să ia măsuri, în acel moment o făcea; ar fi fost o nesăbuinţă în clipa aceea să creadă că el nu ştia. Se lăsă încet în genunchi în faţa myrddraalului.

— Ce îmi porunceşti să fac?

Vocea ei îşi recăpătase tăria. Să fii maleabil nu era un semn de laşitate; cei care nu se plecau în faţa Marelui Senior erau forţaţi să o facă. Dacă nu, erau rupţi în două.

— Să-ţi spun Mare Stăpân sau preferi alt titlu? Nu m-aş simţi în largul meu să mă adresez nici măcar mâinii Marelui Senior, darămite lui.

În mod surprinzător, myrddraalul izbucni într-un râs ce răsună asemenea unor mormane de gheaţă ce se prăvăleau. Myrddraalii nu râdeau niciodată.

— Eşti mai curajoasă decât mulţi. Şi mai înţeleaptă. Spune-mi Shaidar Haran. Atâta vreme cât nu uiţi cine sunt. Atâta vreme cât curajul nu îţi va fi mai mare decât frica.

În timp ce el rostea poruncile – prima era aceea să-i facă o vizită lui Moridin, pare-se; ea trebuia să fie cu ochii în patru la Moghedien şi, poate, şi la Cyndane, deoarece se răzbunase folosind pentru scurt timp Constrângerea; se îndoia că fata era mai iertătoare decât Păienjeniţa – Graendal hotărî să nu spună nimic despre răvaşul pe care i-l trimisese lui Rodel Ituralde. Nimic din ceea ce i se spunea nu arăta că faptele ei n-ar fi pe placul Marelui Senior, plus că trebuia să ia în considerare propria ei poziţie. Moridin, cine-o mai fi fiind şi el, poate că era Naeblis în acea zi, totuşi exista mereu ziua de mâine.

★

Luptându-se cu legănatul trăsurii lui Arilyn, Cadsuane dădu la o parte una dintre draperiile din piele de la geam, suficient cât să vadă afară. O ploaie uşoară cădea deasupra Cairhienului dintr-un cer cenuşiu plin cu nori învolburaţi şi vânturi puternice. Nu doar cerul era plin de nori. Rafale puternice legănau trăsura mai mult decât mişcarea ei. Picături mici, reci ca gheaţa, îi împungeau mâna. Dacă aerul se va răcori mai mult, va ninge. Îşi strânse mantia de lână în jurul ei; se bucurase când o găsise, vârâtă pe fundul desagilor. Aerul se va răcori.

Acoperişurile înclinate şi străzile pietruite ale oraşului luceau de la umezeală şi, chiar dacă ploaia nu era deasă, puţini erau dispuşi să înfrunte vânturile puternice. O femeie care mâna o căruţă trasă de un bou, pe care îl îndemna cu lovituri, păşea în acelaşi ritm molcom ca animalul ei, însă aproape toţi oamenii care mergeau pe jos îşi strângeau mantiile pe lângă trup, îşi trăgeau glugile pe ochi şi înaintau cu paşi repezi când purtătorii unei lectici, al cărei con flutura, trecură în grabă pe-acolo. Dar alţii, ca femeia cu boul ei, nu vedeau niciun motiv să se grăbească. Un bărbat aiel înalt stătea în mijlocul străzii şi se zgâia uimit la cer, în vreme ce ploaia măruntă îl uda până la piele. Bărbatul era atât de absorbit, încât un pungaş îndrăzneţ îi tăie punga de la brâu şi se îndepărtă în fugă, neobservat de victima lui. O femeie nobilă, după coafura înaltă, cu bucle, păşea agale, cu mantia şi gluga fluturându-i în bătaia vântului. Aceasta trebuie să fi fost prima oară când Cadsuane umbla de una singură pe străzi şi râdea în timp ce ploaia îi uda obrajii. O negustoreasă care stătea în pragul unei parfumerii privea afară, posomorâtă; nu avea cum să aibă prea multe vânzări în ziua aceea. Mai toţi neguţătorii ambulanţi dispăruseră din acelaşi motiv, însă câţiva încă strigau, nădăjduind să vândă ceai fierbinte şi plăcinte cu carne de pe tarabele acoperite de marchize. Deşi oricine cumpăra o plăcintă cu carne de pe stradă în vremurile astea, merita durerea de stomac cu care se alegea.

Doi câini înfometaţi năvăliră de pe o străduţă lăturalnică, zbârlindu-se, lătrând şi mârâind la trăsură. Cadsuane lăsă draperia să cadă. Câinii părea să le recunoască pe femeile care puteau conduce Puterea la fel de uşor ca pe pisici, dar câinii păreau să creadă că femeile erau pisici, deşi unele nefiresc de mari. Cele două femei care şedeau în faţa ei îşi continuau conversaţia.

— Să-mi fie cu iertare, zicea Daigian, însă totul este foarte logic.

Îşi plecă fruntea cu smerenie, făcând ca piatra lunii ce atârna de lanţul subţire din argint prins în părul ei negru şi lung să i se legene pe frunte. Trase cu degetele de dungile albe ale fustelor negre, apoi vorbi repede, ca şi când s-ar fi temut să nu fie întreruptă:

— Dacă recunoşti că dogoarea aceasta prelungită este lucrarea Celui Întunecat, atunci schimbarea trebuie să vină din altă parte. El nu s-ar fi arătat îndurător. Am putea zice că a hotărât să îngheţe sau să înece lumea în loc s-o coacă, dar de ce? Dacă dogoarea ar fi continuat şi-n primăvară, numărul celor morţi ar fi fost mai mare decât al celor vii. Nu-i diferit de zăpada care cade în toiul verii. Prin urmare, logic, e mâna altcuiva.

Modestia femeii durdulii era obositoare uneori, dar, de regulă, Cadsuane considera logica ei impecabilă. Nu voia decât să ştie a cui mână era şi în ce scop.

— Pace! mormăi Kumira. Prefer o dovadă cât de mică decât o tonă din logica ta de Ajah Albă.

Ea era Brună, deşi puţin înclinată spre greşelile obişnuite ale Brunelor. Era o femeie frumoasă, cu părul tuns scurt, încăpăţânată şi pragmatică, o fină observatoare, care nu se cufunda niciodată atât de adânc în gânduri, încât să uite de lumea înconjurătoare. Nici nu deschise bine gura, şi Kumira o bătu uşor cu mâna pe genunchi pe Daigian şi îi zâmbi, asprimea din ochii ei albaştri fiind înlocuită de blândeţe. În general, Shienaranii erau un popor politicos, iar Kumira avea grijă să nu supere pe vreunul, nu în mod accidental, cel puţin.

— Gândeşte-te mai bine la ce-am putea face în privinţa surorilor luate prizoniere de aieli. Ştiu că poţi găsi o soluţie mai bine decât oricine.

Cadsuane pufni.

— Îşi merită soarta.

Ei nu i se îngăduise să se apropie de corturile aielilor, nici însoţitoarelor ei, însă câteva dintre nesăbuitele care îi juraseră supunere oarbă băiatului al’ Thor se aventuraseră în tabăra întinsă şi se întorseseră palide, cu o senzaţie în care se amestecau indignarea şi sila. În mod normal, şi pe ea ar fi înfuriat-o insulta adusă demnităţii surorilor aes sedai, indiferent de circumstanţe; dar nu şi în acel moment. Pentru a-şi atinge ţelul, ar fi fost în stare să le pună pe toate surorile din Turnul Alb să alerge goale puşcă pe străzi, însă de ce şi-ar bate capul cu nişte femei care poate stricaseră totul?

Kumira deschise gura ca să se împotrivească. În ciuda faptului că îi cunoştea părerea, dar Cadsuane continuă pe un ton calm, însă necruţător:

— Poate că se vor plânge suficient ca să-şi ispăşească greşelile, cu toate că mă îndoiesc. Ne-au scăpat din mâini, deoarece dacă ar fi căzut pe mâinile mele, poate că le-aş fi dat chiar eu în seama aielilor. Uită de ele, Daigian, şi foloseşte-ţi mintea aia ageră pentru ce ţi-am spus eu.

Obrajii palizi ai femeii cairhienine se înroşiră la auzul acelui compliment. Slavă Luminii că ea nu se comporta mereu astfel, ci doar în prezenţa celorlalte surori! Kumira şedea tăcută, foarte calmă, cu mâinile în poală. O fi fost ea supusă în acel moment, dar nu putea rămâne aşa pentru mult timp. Cele două erau exact cele pe care Cadsuane şi le dorea alături de ea în ziua aceea.

Trăsura se înclină atunci când începu să urce rampa lungă ce ducea la Palatul Soarelui.

— Nu uitaţi ce v-am spus, le zise ea celor două pe un ton hotărât. Şi fiţi cu băgare de seamă!

Cele două murmurară în şoaptă că vor fi atente, iar ea încuviinţă. Dacă va fi nevoie, le va folosi pe amândouă, şi pe altele, însă nu voia să o piardă pe vreuna pentru că erau neatente.

Trăsura pătrunse pe porţile Palatului fără a fi oprită şi fără să înfrunte obstacole. Gărzile recunoscură sigiliul Arilyn de pe uşi şi ştiau cine se afla înăuntru. Trăsura aceea vizitase adesea Palatul în ultima săptămână. În clipa în care se opri, un lacheu cu privirea neliniştită şi îmbrăcat în haine negre, fără broderii, deschise uşa, ţinând în mână o umbrelă de soare mare şi plată, din muşama neagră. Ploaia picura de pe margini pe capul lui descoperit, deoarece aceasta nu era menită pentru protecţia sa.

Ducându-şi repede mâna la ornamentele ce atârnau de cocul din vârful capului, ca să se asigure că erau toate la locul lor – nu pierduse niciodată vreunul, iar asta pentru că era foarte atentă cu ele –, Cadsuane apucă de mânere coşul de nuiele de sub scaunul ei şi coborî din trăsură. Şase lachei aşteptau în spatele primului, cu umbrelele pregătite. Trăsura ar fi putut avea mai mulţi pasageri, însă lacheii nu voiau să fie luaţi pe nepregătite, iar cei care erau în plus nu se grăbiră să plece până când nu se asigurară că erau doar ele trei.

Era limpede că trăsura fusese văzută venind. Servitori şi servitoare în veşminte negre stăteau înşiraţi, formând un culoar pe plăcile de gresie albastru-închis şi aurii din holul de la intrare ce avea tavanul boltit, pătrăţos şi foarte înalt. Se grăbeau să ia mantiile, să întindă prosoape mici şi calde din pânză în caz că vreuna voia să-şi şteargă mâinile şi faţa sau să ofere pocaluri cu vin fiert din porţelanuri aparţinând ţinutului Oamenilor Mării, licoare ce degaja miros de mirodenii. Era o băutură specifică iernii, care părea potrivită având în vedere scăderea bruscă de temperatură. Şi, la urma urmei, era iarnă, în sfârşit.

Trei aes sedai aşteptau deoparte, printre coloanele pătrate şi masive din marmură neagră, în fata frizelor înalte şi deschise la culoare pe care erau desenate, fără îndoială, importante pentru Cairhien, însă Cadsuane le ignoră pe femei pentru moment. Unul dintre servitorii tineri avea o figurină roşu cu auriu brodată în partea stângă a hainei. Era ceea ce oamenii numeau un „Dragon”. Corgaide, femeia cu trăsături grave şi părul cărunt, care le poruncea servitorilor din Palatul Soarelui, nu purta nicio podoabă în afară de inelul mare cu chei de la brâu. Niciunul dintre servitori nu purta vreun ornament pe haine şi, deşi tânărul servitor părea sincer entuziasmat, Corgaide, Păstrătoarea Cheilor, era cea care hotăra starea de spirit a servitorilor. Cu toate acestea, ea îngăduise ca tânărul să poarte figurina brodată; de reţinut. Cadsuane îi vorbi încet, cerându-i o odaie unde putea broda în linişte, iar femeia nici măcar nu clipi când auzi cererea. Desigur, mai auzise cereri ciudate în acel loc.

Când servitorii cu mantiile şi tăvile se retraseră făcând plecăciuni şi reverenţe, Cadsuane se întoarse în cele din urmă spre cele trei surori care aşteptau printre coloane. Acestea o priveau, ignorându-le pe Kumira şi pe Daigian. Corgaide rămase, însă se ţinea deoparte, acordându-le intimitate surorilor aes sedai.

— Nu mă aşteptam să vă văd plimbându-vă de colo până colo fără nicio grijă, spuse Cadsuane. Credeam că aielii îşi pun la munci grele ucenicii.

Faeldrin abia dacă reacţionă, mişcând scurt din cap, doar atât cât să-i zornăie mărgelele din cozile împletite, dar Merana se înroşi la faţă, stânjenită, şi îşi strânse poalele în pumni. Evenimentele o tulburaseră atât de mult pe Merana, încât Cadsuane nu era sigură că aceasta îşi va reveni vreodată. Ca de obicei, Bera era destul de calmă.

— Cele mai multe dintre noi am primit o zi liberă din cauza ploii, replică Bera pe un ton calm.

Era o femeie voinică, îmbrăcată în veşminte simple din lână – de calitate şi bine croite, totuşi, simple – despre care ai fi crezut că se simţea mai bine la o fermă decât într-un palat. Asta dacă erai prost; Bera avea o minte ageră şi o voinţă puternică, iar Cadsuane nu credea că femeia ar face aceeaşi greşeală de două ori. Ca majoritatea surorilor, femeia nu îşi revenise pe de-a-ntregul după ce o întâlnise pe Cadsuane Melaidhrin în carne şi oase, cu toate acestea, nu lăsa ca teama să pună stăpânire pe ea. După ce inspiră adânc de câteva ori, sora continuă:

— Nu înţeleg de ce te întorci mereu, Cadsuane. Este limpede că vrei ceva de la noi, dar dacă nu ne spui despre ce este vorba, nu te putem ajuta. Ştim ce ai făcut pentru Seniorul Dragon – se bâlbâi puţin când rosti titlul; încă nu ştiau cum să-i spună băiatului – dar este limpede că ai venit în Cairhien datorită lui, iar dacă nu ne spui de ce şi ce doreşti, trebuie să înţelegi că nu vei avea ajutor din partea noastră.

Faeldrin, o altă Verde, tresări când auzi tonul îndrăzneţ din vocea Berii, deşi încuviinţă înainte să termine de vorbit aceasta.

— Mai trebuie să înţelegi ceva, adăugă Merana, redobândindu-şi seninătatea. Dacă vom hotărî să ne opunem ţie, o vom face.

Expresia de pe chipul Berii nu se schimbă, însă Faeldrin strânse din buze.

Poate că nu era de acord şi poate că nu voia să lase să se vadă prea mult.

Cadsuane schiţă un zâmbet. Să le spună de ce şi ce? Dacă vor hotărî? Până în acel moment, ele reuşiseră să se lase îngrămădite în desagii lui al’ Thor, legate de mâini şi de picioare, până şi Bera. Abia aveau libertatea să hotărască acum ce să poarte dimineaţa!

— N-am venit să vă văd pe voi, spuse ea. Deşi mă gândesc că Daigian şi Kumira s-ar bucura de o vizită, dacă tot aveţi o zi liberă. Vă rog să mă scuzaţi.

Făcându-i semn lui Corgaide să o ia înainte, ea străbătu holul de la intrare în urma femeii. Privi în urmă o singură dată. Bera şi celelalte le cooptaseră deja pe Kumira şi pe Daigian şi le mânau în grabă, dar nu ca pe nişte musafiri bine-veniţi, ci mai degrabă ca pe nişte gâşte. Cadsuane zâmbi. Cele mai multe surori o considerau pe Daigian aproape o sălbăticiune şi o tratau aproape ca pe o servitoare. În compania lor, Kumira nu era mai presus. Nici cea mai bănuitoare persoană n-ar fi crezut că ele se aflau acolo pentru a încerca să convingă pe cineva de ceva anume. Aşadar, Daigian va turna ceaiul şi va vorbi doar când i se vorbea – şi îşi va folosi mintea ageră pentru a înţelege ce va auzi. Kumira va lăsa pe oricine, în afară de Daigian, să vorbească dinaintea ei – şi va alege şi ţine minte fiecare cuvânt, fiecare gest şi fiecare grimasă. Bera şi celelalte îşi vor ţine legămintele faţă de băiat, fireşte – asta se înţelegea de la sine –, dar cu câtă stăruinţă, rămânea de văzut. Poate nici Merana nu va fi dispusă să meargă atât de departe, încât să se supună orbeşte. Era loc suficient pentru ca ele să manipuleze. Sau să fie manipulate.

Servitorii în livrele negre se grăbeau să-şi îndeplinească sarcinile, străbătând coridoarele mari şi ornate cu tapiserii, ferindu-se din calea lui Cadsuane şi a lui Corgaide. Cele două înaintau, întâmpinate de plecăciuni adânci şi reverenţe făcute peste coşuri, tăvi şi braţe pline de prosoape. După privirile aruncate lui Corgaide, Cadsuane bănuia că respectul manifestat era atât pentru Păstrătoarea Cheilor, cât şi pentru aes sedai. Erau şi câţiva aieli pe-acolo, bărbaţi înalţi cu ochii aurii, ca de leu şi femei cu ochi reci, ca de leopard. Unele dintre acele priviri o urmăreau cu răceala zăpezii ce avea să se topească din cauza, ploii de afară, însă alţi aieli o salutau grav din cap, iar ici-colo câte o femeie cu ochi pătrunzători chiar îi zâmbea. Ea nu pretinsese niciodată că l-ar fi salvat pe car’a’carnul lor, dar zvonurile erau răstălmăcite când erau repovestite, iar această convingere îi aducea mai mult respect decât celorlalte surori şi mai multă libertate de mişcare prin Palat. Se întreba ce ar fi simţit aceştia dacă ar fi ştiut că, dacă băiatul s-ar fi aflat în faţa ei în acel moment, ea s-ar fi abţinut cu greu să nu-l jupoaie de viu! Nu trecuse mai mult de o săptămână de când el fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa, însă nu doar că reuşise să o evite, ci îi îngreunase şi mai mult

sarcina, dacă zvonurile pe care le auzise ea erau pe jumătate adevărate. Păcat că el nu crescuse în Far Madding. Dar atunci, asta ar fi dus la pierzania oraşului.

În odaia unde o duse Corgaide era călduţ, focul ardea în şemineurile din marmură, aflate într-un capăt şi celălalt al încăperii, iar lămpile erau aprinse, oglindind văpăile în turnurile din sticlă ce alungau semiîntunericul de afară. Corgaide dăduse poruncă dinainte pentru pregătiri, în vreme ce ea aştepta în holul de la intrare. O servitoare îşi făcu apariţia de îndată ce sosiră ele, aducând ceai fierbinte şi vin cu mirodenii pe o tavă, şi prăjiturele glazurate cu miere.

— Mai doreşti ceva, aes sedai? întrebă Corgaide când Cadsuane îşi aşeză coşul lângă tava de pe masa cu margini şi picioare poleite.

Aceasta era sculptată asemenea cornişei late, şi ea acoperită în poleială. Cadsuane avea mereu senzaţia că se afla într-o lesă din aur pentru peşti atunci când vizita Cairhienul. În ciuda luminii şi a căldurii din interior, ploaia care cădea dincolo de ferestrele înalte şi înguste şi cerul cenuşiu amplificau acea senzaţie.

— Ceaiul este bine-venit, răspunse ea. Spune-i, rogu-te, Alannei Mosvani că vreau să-i vorbesc. Spune-i, fără întârziere.

Cheile lui Corgaide zăngăniră când făcu o reverenţă, murmurând plină de respect că o va găsi ea însăşi pe „Alanna aes sedai”. Expresia gravă nu-i dispăru de pe chip când plecă. Cel mai probabil încerca să îşi dea seama ce se afla în spatele acelei cereri. Cadsuane prefera să fie directă, atunci când se putea. Îi prinsese cu ocaua mică pe câţiva mai isteţi care nu crezuseră că ea vorbise serios.

Ridicând capacul coşului din nuiele, îşi scoase cercul de brodat, cu mai puţin de jumătate din lucrătură înfăşurată în jurul lui. Coşul avea buzunare cusute pe interior, care conţineau obiecte ce nu aveau nicio legătură cu brodatul. Oglinda ei de fildeş, o perie de păr şi un pieptene, un penar şi o călimară cu dop, precum şi câteva lucruri pe care de-a lungul anilor le găsise folositoare, inclusiv câteva care ar fi surprins pe oricine suficient de îndrăzneţ încât să scotocească prin coş. Nu că ea îl scăpa prea des din ochi. Aşezând cu grijă pe masă cutia cu aţe din argint lustruit, alese sculurile de care avea nevoie şi se aşeză cu spatele la uşă. Cea mai mare parte a imaginii de pe broderie era terminată şi reprezenta mâna unui bărbat ce ţinea strâns simbolul străvechi al aes sedai. Discul negru cu alb era brăzdat de fisuri, fiind imposibil să-ţi dai seama dacă mâna încerca să-l ţină laolaltă sau doar să-l zdrobească. Ştia ce intenţiona să facă, însă doar în timp se va afla adevărul.

După ce băgă aţa în ac, începu să lucreze la una dintre imaginile de pe margini, un trandafir de un roşu-aprins. Trandafiri şi stele, şi sori alternau cu margarete şi păsări, şi piscuri înzăpezite, toate separate de şiruri de urzici şi mărăcini lungi cu spini. Va fi un tablou tulburător atunci când va fi gata.

Înainte să termine jumătate din petala trandafirului, mişcarea rapidă ce se reflectă pe capacul plat al cutiei cu aţe îi atrase atenţia. O aşezase cu grijă, astfel încât să reflecte uşa. Nu îşi ridică ochii de la cercul de brodat. Alanna rămase pe loc, holbându-se furioasă la spatele ei. Cadsuane continua să coasă încet, dar urmărea cu coada ochiului reflexia. Alanna se întoarse de două ori ca şi când ar fi dat să plece, apoi, într-un final, se îndreptă, încercând vizibil să-şi facă curaj.

— Intră, Alanna, o îndemnă Cadsuane, fără să-şi ridice privirea, apoi îi arătă un loc în faţa ei. Stai acolo!

Zâmbi batjocoritor când Alanna tresări. Existau avantaje când deveneai o legendă; oamenii arareori observau ceea ce era evident atunci când aveau de-a face cu un personaj legendar.

Când Alanna se furişă în odaie, rochia ei de mătase foşni. Se postă în locul pe care i-l arătase Cadsuane, însă părea îmbufnată.

— De ce nu-mi dai pace? vru ea să ştie. Nu-ţi pot spune mai mult decât ţi-am spus deja. Şi dacă aş putea, nu ştiu dacă aş face-o! El aparţine...!

Tăcu brusc, muşcându-şi buza de jos, deşi era ca şi când şi-ar fi terminat propoziţia. Băiatul al’Thor îi aparţinea; era străjerul ei. Avea îndrăzneala să creadă asta!

— Am tăinuit nelegiuirea ta, zise încet Cadsuane, doar pentru că n-am găsit vreun motiv să complic lucrurile.

Ridicându-şi ochii spre cealaltă femeie, îşi păstră tonul blând.

— Să nu crezi cumva că n-am să te nimicesc.

Alanna înţepeni. Lumina saidarului străluci brusc în jurul ei.

— Dacă vrei să fii cu adevărat nesăbuită.

Cadsuane zâmbi. Era un zâmbet rece. Nu făcu nicio mişcare să îmbrăţişeze şi ea Izvorul. Simţea pe frunte răceala uneia dintre podoabele ce îi atârnau din păr, nişte semiluni împletite din aur.

— Stai bine ascunsă deocamdată, dar îngăduinţa mea nu este fără margini. De fapt, atârnă de un fir de aţă.

Alanna se lupta cu ea însăşi, netezindu-şi absentă poalele albastre din mătase. Strălucirea Puterii se stinse brusc, iar ea îşi întoarse capul de la Cadsuane atât de repede, încât părul ei lung şi negru se legănă.

— Nu ştiu mai multe ca să-ţi spun, rosti ea pe nerăsuflate aceste cuvinte triste. El a fost rănit, apoi s-a întremat, însă nu cred că a fost tămăduit de vreo soră. Rănile pe care nu le-a putut tămădui nimeni, le are încă. Sare de colo până colo, Călătorind, dar a rămas tot la miazăzi. Se află undeva în Illian, cred, însă de la distanţa asta, ar putea fi în Tear din câte ştiu. Este plin de furie, suferinţă şi suspiciune. Nu ştiu mai mult, Cadsuane. Nu ştiu!

Luând cu grijă carafa din argint cu ceai fierbinte, Cadsuane îşi turnă puţin, verificând cu degetele ceaşca din porţelan subţire şi verde ca să vadă cât era de caldă. După cum era de aşteptat în cazul argintului, ceaiul se răci repede. Conducând repede Puterea, îl încălzi din nou. Ceaiul negru avea un gust pregnant de mentă; cairhienii foloseau prea multă mentă, după părerea ei. Nu-i oferi o ceaşcă de ceai Alannei. Călătorea. Cum reuşise băiatul să redescopere ceea ce Turnul Alb pierduse încă de la Frângerea Lumii?

— Mă vei ţine la curent, nu-i aşa, Alanna?

Nu era o întrebare.

— Uită-te la mine, femeie! Dacă visezi la el, vreau să ştiu şi cel mai mic detaliu!

Alanna avea ochii în lacrimi.

— Şi tu ai face la fel dacă ai fi în locul meu!

Cadsuane se încruntă peste ceaşca de ceai. Poate ar fi făcut-o. Nu exista nicio diferenţă între ceea ce făcuse Alanna şi un bărbat care ar fi siluit o femeie, dar, Lumina s-o ajute, ar fi făcut-o dacă ar fi crezut că asta ar fi ajutat-o să-şi atingă scopul. În acel moment, nici măcar nu se mai gândea s-o oblige pe Alanna să-i transmită legătura ei. Alanna dovedise cât de inutilă era acea legătură când venea vorba să-l controleze.

— Nu mă face s-aştept, Alanna, zise ea pe un ton rece.

Nu avea pic de compătimire pentru cealaltă femeie. Alanna era doar una dintr-un şir de surori, de la Moiraine până la Elaida, care stricase ceea ce ar fi trebuit să repare, în vreme ce ea însăşi îl vânase mai întâi pe Logain Ablar, pe urmă pe Mazrim Taim. Lucru care nu îi aducea uşurare.

— Te voi ţine la curent, oftă Alanna, bosumflându-se ca o fetiţă.

Lui Cadsuane îi venea s-o plesnească. Alanna purta şalul de aproape patruzeci de ani; ar fi trebuit să fie mai matură. Desigur, ea era Arafellină. În Far Madding, puţine fete de douăzeci de ani se bosumflau atât de mult cât se bosumfla o Arafellină ajunsă la vârsta senectuţii.

Dintr-odată, Alanna făcu ochii mari de spaimă, iar Cadsuane zări o altă faţă reflectându-se pe capacul cutiei cu aţe. Punând la loc ceaşca pe tavă şi cercul de brodat pe masă, Cadsuane se ridică în picioare şi se întoarse spre uşă. Nu se grăbi, însă nici nu întârzie, nici nu se juca aşa cum o făcuse cu Alanna.

— Ai terminat cu ea, aes sedai? o întrebă Sorilea intrând în odaie.

Înţeleapta cu faţa zbârcită şi părul alb i se adresă lui Cadsuane, dar nu îşi luă ochii de la Alanna. Brăţările din fildeş şi aur zornăiră încet atunci când îşi puse mâinile în şolduri. Şalul negru îi alunecă până la coate.

Când Cadsuane îi spuse că terminase, Sorilea îi făcu un gest scurt Alannei, care ieşi cu paşi repezi din odaie. „Se repezi” ar fi fost un cuvânt mai potrivit. Alanna părăsi încăperea cu o expresie iritată şi îmbufnată pe faţă. Sorilea o urmări cu privirea, încruntată. Cadsuane o mai întâlnise şi înainte pe femeie şi, deşi scurte, fuseseră nişte întâlniri interesante. Nu întâlnise multe persoane pe care să le considere formidabile, dar Sorilea era una dintre ele. Poate era egala ei, în unele privinţe. Bănuia, de asemenea, că femeia era la fel de bătrână ca ea, poate mai bătrână, însă nu se aştepta să descopere acest lucru.

Nici nu ieşi bine pe uşă Alanna, că sora Regelui Paitar din Arafel, Kiruna, îşi făcu apariţia în prag, lovind cu piciorul fustele cenuşii din mătase în grabă şi privind de-a lungul coridorului, în direcţia în care o luase Alanna. Ţinea în mâini o tavă poleită cu lucrătură complicată pe care se afla o carafă din aur cu modele şi mai elaborate, cu gât lung, şi două căni din lut ridicol de mici, cu smalţ alb.

— De ce fuge Alanna? întrebă ea. Aş fi venit mai repede, Sorilea, dar...

Apoi o zări pe Cadsuane, iar obrajii îi deveniră de un roşu-aprins. Expresia de stânjeneală arăta de-a dreptul ciudat pe faţa acelei femei sculpturale.

— Pune tava pe masă, fetiţo, îi zise Sorilea, şi du-te la Chaelin. Te aşteaptă să-ţi predea lecţiile.

Încordându-se, Kiruna puse tava jos, evitând privirea lui Cadsuane. Când dădu să plece, Sorilea o prinse de bărbie cu degetele-i puternice.

— Ai început să te străduieşti cu adevărat, fetiţo, îi spuse înţeleapta pe un ton ferm. Dacă vei continua astfel, te vei descurca foarte bine. Foarte bine. Acum, du-te! Chaelin nu este la fel de răbdătoare ca mine.

Sorilea îşi flutură mâna spre coridor, însă Kiruna rămase locului, privind-o insistent, cu o expresie ciudată pe faţă. Cadsuane putea pune rămăşag că aristocrata Kiruna era mulţumită de laudă şi surprinsă. Femeia cu părul alb deschise gura, iar Kiruna tresări şi ieşi în grabă din odaie. Un spectacol extraordinar.

— Chiar crezi că va învăţa obiceiurile voastre de a împleti saidarul? întrebă Cadsuane, ascunzându-şi îndoiala.

Kiruna şi celelalte îi povestiseră despre aceste lecţii, dar multe dintre firele înţeleptelor erau foarte diferite de cele învăţate în Turnul Alb. Prima metodă de a învăţa să împleteşti un fir pentru un anume lucru îşi lăsa amprenta asupra ta; o a doua metodă, chiar dacă o puteai învăţa, nu funcţiona aproape niciodată la fel de bine. Acesta era unul dintre motivele pentru care unele surori nu le primeau cu braţele deschise pe sălbăticiunile care veneau la Turn, indiferent de vârsta lor; prea multe era posibil să fi învăţat deja şi nu mai puteau fi dezvăţate.

Sorilea ridică din umeri.

— Poate. A învăţa o a doua metodă de împletire este şi aşa suficient de greu fără toate acele mişcări ale mâinilor pe care le faceţi voi, aes sedai. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl înveţe Kiruna Nachiman este acela de a-şi stăpâni mândria; să n-o lase s-o conducă. Odată ce va învăţa acest lucru, va fi o femeie foarte puternică.

Întorcând un scaun cu faţa la cel pe care şezuse Cadsuane, îl privi cu îndoială, apoi se aşeză pe el. Părea a fi la fel de încordată şi de stânjenită precum Kiruna, dar îi făcu un semn autoritar lui Cadsuane să se aşeze. Era o femeie hotărâtă, obişnuită să dea porunci.

Cadsuane înghiţi cu noduri când se aşeză. Era bine de ţinut minte că, sălbăticiuni sau nu, înţeleptele erau departe de a fi nişte barbare ignorante. Cunoşteau dificultăţile, desigur. Cât despre firele împletite cu mâna... Puţine conduseseră Puterea în prezenţa ei, însă ea observase că ele creau nişte fire fără gesturile pe care le utilizau surorile. Mişcările de mâini nu făceau cu adevărat parte din împletitură, deşi, într-un fel, făceau parte, pentru că erau întrebuinţate pentru a învăţa să împleteşti firul. Poate că, odinioară, existaseră aes sedai care puteau azvârli o minge de foc, să zicem, fără a face un gest din mână, dar dacă existaseră, acestea muriseră de mult şi, odată cu ele, şi învăţătura lor. În acele vremuri, unele lucruri nu puteau fi făcute fără gesturile potrivite. Existau surori care pretindeau că ştiau cine o învăţase pe o altă soră, după mişcările pe care aceasta le făcea pentru unele fire.

— A fost greu să le învăţăm pe noile ucenice, continuă Sorilea. Nu vreau să jignesc, însă voi, aes sedai, faceţi un legământ, pare-se, şi în clipa următoare încercaţi să găsiţi o cale ca să-l ocoliţi. Alanna Mosvani este cu atât mai dificilă.

Dintr-odată, ochii ei verzi priviră cu asprime faţa lui Cadsuane.

— Cum am putea-o pedepsi pentru eşecurile ei voite fără să-i facem rău lui car’a’carn?

Cadsuane îşi împreună mâinile în poală. Nu îi era uşor să-şi ascundă surprinderea. Nelegiuirea Alannei nu mai era o taină, însă de ce o lăsa femeia să înţeleagă că ştia? Poate că o dezvăluire cerea o alta.

— Legătura nu funcţionează aşa, zise ea. Dacă o vei omorî, el va muri, atunci sau la scurt timp după aceea. Mai mult, el va şti ce i se întâmplă ei, dar nu va simţi cu adevărat. Cât de departe e el acum, va conştientiza doar vag ce se întâmplă.

Sorilea încuviinţă încet. Atinse cu degetele tava poleită de pe masă, apoi şi le retrase. Faţa îi era la fel de impenetrabilă precum cea a unei statui, dar Cadsuane bănuia că Alanna va avea o surpriză neplăcută data următoare când îşi va ieşi din fire sau când va afişa acea expresie îmbufnată, specifică Arafellinilor. Era un aspect neimportant. Doar băiatul era important.

— Cei mai mulţi bărbaţi iau ce li se oferă, dacă li se pare atrăgător sau plăcut, spuse Sorilea. Odinioară, aşa îl credeam şi pe Rand al’ Thor. Din nefericire, este prea târziu să schimbăm drumul pe care ni l-am ales. Acum, el este bănuitor faţă de tot ce i se oferă. Dacă aş vrea ca el să accepte ceva, ar trebui să mă prefac că nu vreau ca el să aibă acel ceva. Dacă aş vrea să stau aproape de el, ar trebui să mă prefac indiferentă dacă îl voi mai vedea vreodată sau nu.

Şi din nou acei ochi se fixară asupra lui Cadsuane, nişte sfredele verzi. Nu încercau să vadă ce se ascundea în lăuntrul ei. Femeia ştia. Unele lucruri, cel puţin. Suficient de multe sau prea multe.

Cu toate acestea, Cadsuane simţi un fior, gândindu-se la posibilităţi. Dacă avusese dubii că Sorilea voia să o cerceteze, acestea dispăruseră. Şi-apoi, nu cercetai astfel pe cineva decât dacă nădăjduiai la vreun consimţământ.

— Crezi că un bărbat trebuie să fie aspru? întrebă ea, încercându-şi norocul. Sau puternic?

După tonul ei, nu exista niciun dubiu că vedea diferenţa. Sorilea atinse din nou tava; un zâmbet şters îi apăru o clipă pe buze. Sau nu.

— Mai toţi bărbaţii nu fac diferenţa între cele două, Cadsuane Melaidhrin. Cel puternic îndură; cel aspru distruge.

Cadsuane respiră adânc. Ar fi pus pe altcineva să-şi asume acest risc. Dar ea nu era altcineva şi, uneori, trebuia să-şi asume riscul.

— Băiatul le încurcă, zise ea. Trebuie să fie puternic, însă se înăspreşte. Deja este prea aspru şi nu se va opri până când nu va fi împiedicat. Nu mai ştie să râdă decât cu amărăciune; i-au secat lacrimile. Dacă nu va învăţa din nou să râdă şi să plângă, asupra lumii se va abate haosul. Trebuie să înveţe că până şi Dragonul Renăscut e plămădit din carne şi oase. Dacă va merge la Tarmon Gai’don în starea asta, până şi victoria lui va fi la fel de întunecată ca înfrângerea sa.

Sorilea ascultă cu interes şi rămase tăcută chiar şi după ce Cadsuane termină de vorbit. Acei ochi verzi o priveau cu atenţie.

— Dragonul Renăscut şi Ultima Bătălie nu apar în profeţiile noastre, rosti Sorilea, într-un final. Am încercat să-l facem pe Rand al’ Thor să îşi cunoască neamul, dar mă tem că el ne vede doar ca pe o altă suliţă. Dacă o suliţă ţi se frânge în mână, nu te opreşti s-o jeleşti, ci iei alta. Poate că tu şi cu mine ochim ţinte nu prea depărtate.

— Se prea poate, spuse într-o doară Cadsuane.

Până şi ţintele care se aflau la un braţ depărtare puteau fi diferite.

Brusc, strălucirea saidarului o învălui pe femeia cu faţă zbârcită. Era suficient de slabă cât să o facă pe Daigian să pară destul de puternică. Forţa Sorileaei însă nu se afla în Putere.

— Există ceva ce ţi s-ar putea părea folositor, adăugă ea. Eu nu-l pot folosi, dar pot împleti firele ca să-ţi arăt.

Făcu întocmai, aşezând jurubiţe firave care se aranjau şi se destrămau, prea slabe pentru a-şi atinge scopul.

— Îi zice „Călătorie”, preciza Sorilea.

De astă dată, Cadsuane rămase cu gura căscată. Alanna şi Kiruna, precum şi celelalte, negau că le-ar fi învăţat pe înţelepte cum să se lege, sau alte abilităţi pe care acestea păreau să le deţină pe neaşteptate, iar Cadsuane presupuse că aielii le obţinuseră cu forţa de la surorile ţinute în corturi, însă asta era... Imposibil, ar fi zis ea, şi totuşi, nu credea că Sorilea minţea. Abia aştepta să încerce ea însăşi firul. Nu că i-ar fi fost de mare folos imediat. Chiar dacă ar fi ştiut unde se afla nefericitul acela de băiat, trebuia să-l facă să vină la ea. Sorilea avea dreptate în această privinţă.

— Un dar minunat, spuse ea încet. N-am un dar pe măsura ăstuia.

De astă dată, nu există niciun dubiu că pe buzele Sorileaei apăru un zâmbet pentru o clipă. Ştia prea bine: Cadsuane era datoare. Ridicând cu ambele mâini carafa grea din aur, umplu cu grijă cele două căni mici şi albe. Cu apă chioară. Nu vărsă nici măcar o picătură.

— Îţi ofer legământul apei, rosti ea pe un ton solemn, ridicând una dintre ceşti. Prin asta, facem legământ să-l învăţăm pe Rand al’Thor să râdă şi să plângă.

Ea sorbi, iar Cadsuane îi urmă exemplul.

— Facem legământ.

Şi dacă scopul lor se dovedea a nu fi acelaşi? Nu o subestima pe Sorilea ca aliat sau ca duşman, dar Cadsuane ştia ce ţintă trebuia nimerită cu orice preţ.

CAPITOLUL 13 • Uşor ca un fulg de nea

La miazănoapte, orizontul era violet din pricina ploii puternice care se abătuse toată noaptea în partea de răsărit a Illianului. Cerul dimineţii era acoperit cu nori negri şi ameninţători, iar vânturile puternice suflau mantiile şi făceau ca flamurile de pe creste să pocnească şi să trosnească asemenea bicelor: flamura albă a Dragonului şi flamura purpurie a Luminii, şi stindardele viu-colorate ale nobilimii din Illian, din Cairhien şi din Tear. Nobilii stăteau laolaltă cu semenii lor, trei grupuri mari acoperite cu poleială şi oţel placat cu argint, mătăsuri, catifele şi dantele, şi priveau neliniştiţi în jurul lor. Chiar şi cei mai bine dresaţi cai ai lor îşi smuceau capetele şi loveau cu copitele pământul noroios. Vântul era rece, părând şi mai rece după dogoarea pe care o înlocuise atât de brusc, aşa cum ploaia fusese un şoc după o perioadă atât de lungă de secetă. Indiferent de neamul din care se trăgeau, ei se rugaseră ca seceta mistuitoare să înceteze, însă niciunul nu ştia cum să interpreteze acele furtuni necruţătoare ce veniseră drept răspuns la rugăciunile lor. Unii dintre ei se uitau pe furiş la Rand atunci când credeau că el nu îi vedea. Reflectând, poate, că el alesese să le răspundă în acest fel. Acest gând îl făcu să râdă încet, cu amărăciune.

Îşi bătu uşor pe gât armăsarul negru, cu mâna înmănuşată, bucuros că Tai’daishar nu dădea semne de agitaţie. Animalul masiv parcă era o statuie, aşteptând să simtă presiunea frâielor sau a genunchilor ca să se pună în mişcare. Armăsarul Dragonului Renăscut părea la fel de distant ca el, ca şi când ar fi plutit împreună în Hău. Chiar şi cu Puterea Supremă ce se dezlănţuia înăuntrul lui, foc şi gheaţă, şi moarte, abia dacă era conştient de vânt, deşi acesta îi flutura mantia brodată cu fir de aur şi îi pătrundea prin haina verde din mătase, cu broderii bogate în aur, ce nu era menită a fi purtată pe o astfel de vreme. Rănile din partea laterală îl dureau şi pulsau, tăietura veche şi cea nouă ce o traversa, răni care nu aveau să se vindece niciodată, dar şi acestea păreau că nu-l mai afectează, de parcă ar fi fost vorba de carnea altui bărbat. Coroana de Săbii părea să înţepe tâmplele altcuiva cu vârfurile ascuţite ale tăişurilor mici, printre frunzele de lauri aurii. Până şi mizeria împletită prin saidin părea mai puţin agasantă ca odinioară; era în continuare mârşavă şi dezgustătoare, însă nu mai merita a fi luată în seamă. Şi totuşi, simţea privirile nobililor fixate pe spatele lui.

Mutându-şi mânerul sabiei, se aplecă în faţă. Vedea dealurile joase şi împădurite ce se îngrămădeau cam la un kilometru spre răsărit, la fel de limpede ca şi când s-ar fi uitat printr-un ochean. Pământul era întins în acel loc, singurele proeminenţe fiind acele dealuri împădurite şi creasta lungă ce se înălţa din pârloagă. Următorul hăţiş suficient de des ca să-şi merite numele se întindea la mai bine de cincisprezece kilometri depărtare. Pe dealuri se zăreau doar copaci bătuţi de furtuni, pe jumătate desfrunziţi, şi arbuşti încâlciţi, însă ştia ce ascundeau. Două, poate trei mii de oameni pe care îi strânsese Sammael, ca să încerce să-l oprească să cucerească Illianul.

Oastea aceea se dezbinase odată ce se răspândise vestea că bărbatul care îi chemase era mort, că Mattin Stepaneos dispăruse, poate tot în mormânt, şi că Illian avea un nou rege. Mulţi soldaţi se întorseseră la casele lor, cu toate acestea, mulţi se ţineau laolaltă. De obicei, nu erau mai mulţi de douăzeci ici, treizeci, colo, dar puteau forma o oaste mare dacă se uneau, precum şi nenumărate bande înarmate. Oricum, nu puteau fi lăsaţi să cutreiere ţinutul. Timpul îi apăsa umerii ca plumbul. Niciodată nu era suficient timp, însă poate de data asta... Foc şi gheaţă, şi moarte.

„Tu ce-ai face? Medita el. Eşti acolo?” Apoi, neîncrezător, urând îndoiala: „Ai fost vreodată acolo?” îi răspunse tăcerea ca de mormânt, adâncă. Pustietatea îl înconjura. Sau răsuna un râs nebunesc undeva într-un cotlon al mintii lui? Oare era o închipuire, la fel ca senzaţia că cineva se uita peste umărul lui, că cineva era pe punctul de a-i atinge spatele? Sau culorile ce se învârteau ferindu-se de priviri, ca să dispară ulterior? Închipuiri de nebun, îşi trecu degetul peste gravurile ce şerpuiau de-a lungul Sceptrului Dragonului. Ciucurii lungi, verzi şi albi, de sub vârful ascuţit al suliţei fluturau în vânt. Focul şi gheaţa, şi moartea se vor abate.

— Eu însumi mă voi duce să le vorbesc, anunţă el, cuvintele stârnind agitaţie.

Seniorul Gregorin, care purta panglica verde a Consiliului celor Nouă peste platoşa ornată şi poleită, îşi îndemnă repede juganul alb, cu glezne subţiri, şi ieşi din mulţimea illianilor, urmat îndeaproape de Demetre Marcolin, prim-căpitan al Companionilor, călare pe un murg solid. Marcolin era singurul bărbat care nu purta mătase sau dantelă, singurul bărbat în armură simplă, dar lustruită, deşi coiful conic aflat pe măciulia înaltă a şeii avea trei pene subţiri şi aurii. Seniorul Marac ridică hăţurile, apoi le lăsă să cadă şovăitor atunci când văzu cum ceilalţi din Consiliul celor Nouă nu se clinteau. Un bărbat solid, cu o atitudine fermă şi nou în Consiliu, semăna adesea mai mult cu un meşteşugar decât cu un senior, în ciuda mătăsurilor bogate de sub armura somptuoasă şi a valurilor de dantelă ce ieşeau de sub ea. Înalţii Seniori Weiramon şi Tolmeran ţâşniră împreună de printre taireni, la fel de acoperiţi în aur şi argint ca oricare dintre Cei Nouă, urmaţi de Rosana, numită de curând Înaltă Doamnă, care purta o platoşă încrustată cu Şoimul şi Stelele Casei ei. Mai fură şi alţii care dădură să-i urmeze, pe urmă se răzgândiră, privind îngrijoraţi. Aracome, cel subţire ca tăişul unei săbii, Maraconn, cel cu ochi albaştri, şi Gueyam, cel pleşuv, erau ca morţi; ei nu ştiau asta, însă oricât de mult îşi doreau să se afle în centrul Puterii, se temeau că Rand îi va ucide. Doar Seniorul Semaradrid veni din partea cairhienilor, cu armura uzată şi poleiala ciobită, călare pe un cenuşiu ce trăise şi vremuri mai bune. Faţa îi era sfrijită şi aspră, partea din faţă a creştetului, rasă şi pudrată ca a unui soldat de rând, iar ochii negri străluceau cu dispreţ când privea spre tairenii mai înalţi.

Dispreţul domnea peste tot. Tairenii şi cairhienii se urau. Illianerii şi tairenii se dispreţuiau. Doar cairhienii şi illianerii se înţelegeau într-o oarecare măsură, dar şi între ei existau înţepături. Cele două naţiuni nu aveau o lungă istorie de vrăjmăşie, precum cea dintre Tear şi Illian, şi totuşi, cairhienii rămâneau tot nişte străini care purtau arme şi armuri pe pământul Illian, primiţi fără tragere de inimă şi doar pentru că îl urmau pe Rand. În ciuda privirilor încruntate, a supărărilor şi a încercărilor de a vorbi toţi deodată când mişunau pe lângă Rand, cu mantiile fluturând în bătaia vântului, toţi aveau un ţel comun. Până la un punct.

— Maiestate, zise în grabă Gregorin, făcând o plecăciune în şaua lui cusută cu fir de aur. Rogu-te, lasă-mă să merg eu în locul tău, sau pe prim-căpitanul Marcolin.

Barba pătrată care nu se întindea şi deasupra gurii îi încadra faţa rotundă, brăzdată de cute de îngrijorare.

— Oamenii aceştia trebuie să ştie că eşti Rege – proclamaţiile să fie citite în flecare sat, la flecare răspântie de drum, chiar în acest moment –, însă e posibil ca ei să nu arate respectul cuvenit pentru coroana pe care o porţi...

Marcolin, cu faţa suptă şi proaspăt rasă, îl privea cu atenţie pe Rand cu ochii negri şi adânciţi în orbite, fără a lăsa să se vadă ce ascundea dincolo de acea expresie impenetrabilă. Companionii erau loiali coroanei Illianului, iar Marcolin era destul de în vârstă ca să-şi amintească de vremurile când Tam al’ Thor fusese căpitan secund peste el, însă doar el ştia ce părere avea despre Rand al Thor ca Rege.

— Seniore Dragon, rosti apăsat Weiramon făcând o plecăciune, fără să aştepte ca Gregorin să termine de vorbit.

Bărbatul vorbea mereu apăsat, şi chiar atunci când era călare părea trufaş. Mătăsurile brodate şi dungate cu care era înveşmântat şi valurile de dantelă păreau să-i năpădească armura, iar barba încărunţită şi ascuţită degaja un miros floral de uleiuri parfumate.

— Gloata asta este prea neînsemnată ca Seniorul Dragon să-şi bată capul cu ea. Trimite câinii să prindă câinii, zic eu. Lasă-i pe illianeri să-i nimicească. Să mă ardă Lumina, nu ţi-au slujit până acum decât prin vorbe!

Ar fi putut să transforme învoiala cu Gregorin în jignire! Tolmeran era suficient de zvelt ca să-l facă pe Weiramon să pară mătăhălos şi suficient de sumbru ca să facă să-i pălească strălucirea veşmintelor; nu era nerod şi era rivalul lui Weiramon pe deasupra, totuşi el încuviinţă încet. Nicio pagubă dacă-i pierdeau pe illianeri.

Semaradrid se uită la taireni strângând din buze, dar îi vorbi lui Rand, intervenind imediat după ce Weiramon termină de vorbit.

— Oamenii aceştia sunt de zece ori mai mulţi decât am reuşit să strângem până acum, Seniore Dragon.

Puţin îi păsa de regele Illianului şi încă şi mai puţin de Dragonul Renăscut, atât doar că Rand era cel care hotăra soarta tronului din Cairhien, iar Semaradrid nădăjduia că jilţul regal va reveni cuiva pe care să îl urmeze în loc să lupte.

— Ei trebuie să-i fie loiali lui Brend, altminteri n-ar fi rezistat atât de mulţi laolaltă. Mă tem că ţi-ai irosi timpul dacă ai încerca să le vorbeşti, însă dacă trebuie s-o faci, lasă-mă să trec cu sabia prin ei, ca să ştie care va fi preţul pe care îl vor plăti pentru nesupunere.

Rosana îl privi duşmănoasă pe Semaradrid. Era o femeie subţirică, nu prea înaltă, deşi la fel de înaltă ca el, cu ochi albaştri, glaciali. Nici ea nu aşteptă ca el să termine şi i se adresă lui Rand:

— Am ajuns prea departe şi am investit prea mult în tine ca să te văd murind în zadar, zise ea fără menajamente.

Nu mai puţin isteaţă decât Tolmeran, Rosana revendicase un loc în Consiliul Înalţilor Seniori, deşi Înaltele Doamne din Tairen arareori făceau asta, iar cuvântul ce o caracteriza era „directă”. În ciuda armurii pe care o purtau aproape toate aristocratele, niciuna dintre ele nu îşi conducea soldaţii în bătălie. Cu toate acestea, Rosana ţinea un buzdugan pe şa, iar uneori Rand se întreba dacă ea nu şi-ar dori să aibă ocazia să îl folosească.

— Mă-ndoiesc că illianerii ăia duc lipsă de arcuri, spuse ea, şi nu e nevoie decât de o săgeată ca să îl ucidă chiar şi pe Dragonul Renăscut.

Ţuguindu-şi buzele îngândurat, Marcolin încuviinţă înainte să-şi dea seama, apoi schimbă priviri mirate cu Rosana, fiecare mai uluit decât celălalt să descopere că gândeau la fel, chiar dacă erau vrăjmaşi străvechi.

— Ţăranii ăştia n-ar fi avut niciodată curajul să rămână sub arme fără încurajare, continuă cu blândeţe Weiramon, ignorând-o pe Rosana.

Ştia să ignore ceea ce nu voia să vadă sau să audă. Era un nerod.

— I-aş putea sugera Seniorului Dragon să caute sursa în aceşti aşa-zişi Nouă?

— M-am săturat de insultele porcului ăstuia tairen, Maiestate! mârâi Gregorin peste el, ducându-şi o mână la sabie. M-am săturat până peste cap!

— Sunt prea mulţi de astă dată, zise Semaradrid în aceeaşi clipă. Mulţi se vor întoarce împotriva ta de îndată ce te vei întoarce cu spatele la ei.

După privirea lui încruntată, ai fi putut crede că vorbea atât despre taireni, cât şi despre bărbaţii de pe dealurile împădurite. Poate că aşa era.

— Mai bine să-i ucidem şi să terminăm odată cu ei!

— V-am cerut părerile? izbucni Rand, cu asprime. Trăncăneala se transformă în tăcere. Nu se mai auzeau decât mantiile şi flamurile ce fâlfâiau în bătaia vântului. Dintr-odată, toţi îl priviră cu feţele împietrite şi întunecate. Nu ştiau că el ţinea Puterea, dar îl cunoşteau. Nu tot ce ştiau era adevărat, însă era bine că ei credeau asta.

— Tu vii cu mine, Gregorin, zise el cu o voce mai normală, totuşi aspră.

Ei nu ştiau decât să-şi folosească sabia; dacă va ceda, se vor întoarce împotriva lui.

— Şi tu, Marcolin. Voi, ceilalţi, rămâneţi aici. Dashiva! Hopwil!

Toţi cei care nu-şi auziseră numele îşi traseră caii din calea celor doi asha’mani, când aceştia veniră călare ca să i se alăture lui Rand. Illianerii se uitau la cei doi bărbaţi în haine negre ca şi când ar fi vrut şi ei să rămână în urmă. Corlan Dashiva se încrunta şi mormăia aşa cum făcea adesea. Toată lumea ştia că saidinul îi înnebunea pe bărbaţi mai devreme sau mai târziu, iar Dashiva, cu siguranţă, semăna cu un nebun cu părul dezlânat şi neîngrijit fluturând în vânt, lingându-şi buzele şi scuturând din cap. Eben Hopwil, care avea doar şaisprezece ani şi câteva pete răzleţe de roşeaţă în obraji, privea încruntat în depărtare, peste capetele celorlalţi. Măcar Rand ştia care era motivul.

Pe măsură ce asha’manii se apropiau, Rand nu se putu abţine să nu-şi întindă gâtul şi să asculte, deşi ceea ce auzea răsuna deja în capul lui. Alanna era acolo, fireşte; nici Hăul şi nici Puterea nu puteau schimba asta. Distanţa reducea acea conştientizare la atât – conştientizarea că ea exista, undeva departe, în nord –, însă în acea zi exista ceva mai mult, ceva ce simţise de câteva ori în ultima vreme, nedesluşit, la marginea percepţiei. O urmă de şoc, poate, sau de indignare, o adiere tăioasă pe care nu reuşea să o înţeleagă. Ea trebuie să fi trăit o senzaţie foarte puternică dacă el ajunsese s-o conştientizeze de la acea depărtare. Poate că ea îi ducea dorul. Un gând nebun. Nu îi era dor de ea. Îi era mai uşor s-o ignore pe Alanna decât înainte. Ea era prezentă, dar nu şi vocea care îndemna mereu la moarte şi la omoruri ori de câte ori se ivea vreun asha’man. Lews Therin dispăruse. Asta dacă nu cumva acesta era cel care îi dădea senzaţia că cineva îi sufla în ceafa şi-şi trecea degetul peste omoplaţii lui. Oare auzea în străfundul gândurilor lui râsul răguşit al unui nebun? Sau era al lui? Bărbatul fusese acolo! Fusese!

Îşi dădu seama că Marcolin se holba la el şi că Gregorin se străduia din răsputeri să n-o facă.

— Încă nu, le spuse el în batjocură şi aproape râse când ei înţeleseră imediat.

Uşurarea li se citea pe feţe. El nu era nebun. Încă.

— Veniţi! Le porunci el şi îi dădu pinteni lui Tai’daishar, care începu să coboare povârnişul la trap.

În ciuda bărbaţilor care îl urmau, se simţea singur, în ciuda Puterii, se simţea gol pe dinăuntru.

Între culme şi dealuri se întindeau mănunchiuri dese de mărăcini şi zone mari de iarbă uscată, ca o saltea lucioasă de iarbă veştejită, culcată la pământ de ploaie. În urmă cu câteva zile, pământul fusese atât de uscat, încât crezuse că va absorbi un râu fără să se sature. Apoi au venit şuvoaiele, trimise de Creatorul care se îndurase într-un final, sau poate de Cel Întunecat, ca să se amuze; nu ştia care dintre ei făcuse toate astea. Copitele cailor împroşcau noroiul la fiecare pas. Nădăjduia să nu dureze prea mult. Avea ceva timp la dispoziţie, din spusele lui Hopwil, însă nu o veşnicie. Poate câteva săptămâni, dacă avea noroc. Avea nevoie de mai multe luni. Lumină, avea nevoie de ani pe care nu-i avea!

Deoarece auzul îi era mai fin datorită Puterii, percepea frânturi din ceea ce spuneau bărbaţii care îl urmau. Gregorin şi Marcolin călăreau alături, încercând să-şi ţină mantiile suflate de vânt pe lângă corp, şi vorbeau în şoaptă despre bărbaţii din faţa lor, despre fricile lor împotriva cărora oamenii ar putea fi nevoiţi să lupte. Niciunul nu se îndoia că vor fi nimiciţi dacă vor opune rezistenţă, dar se temeau de efectul asupra lui Rand şi al lui asupra illianilor, în cazul în care aceştia i s-ar împotrivi de vreme ce Brend era mort. Încă nu reuşeau să rostească numele adevărat al lui Brend, Sammael. Însuşi gândul că unul dintre Rătăciţi domnise peste Illian îi înspăimânta la fel de tare ca faptul că Dragonul Renăscut era domnitorul lor.

Dashiva, care stătea gârbovit în şa asemenea unui om care nu mai văzuse niciodată un cal, bombănea furios în Limba Străveche, pe care o vorbea şi în care citea fluent încă de pe vremea când fusese un învăţat. Rand ştia câte ceva, dar nu suficient încât să înţeleagă ce bolborosea. Probabil că se plângea de vreme. În ciuda faptului că era fermier, lui Dashiva nu îi plăcea să stea pe afară decât dacă cerul era senin.

Doar Hopwil călărea în tăcere, privind încruntat în depărtare. Vântul îi sufla părul şi mantia în toate direcţiile. Din când în când, apuca mânerul sabiei, fără să-şi dea seama. Rand fu nevoit să repete cuvintele de trei ori, ultima oară cu asprime, înainte ca Hopwil să tresară surprins şi să-şi mâne calul fumuriu lângă Tai’daishar.

Rand îl privi cu atenţie. Tânărul – nu mai era băiat, indiferent ce vârstă avea – se mai împlinise de când îl văzuse prima oară, deşi nasul şi urechile încă păreau prea mari pentru el. Pe gulerul înalt, alături de Sabia din argint purta un Dragon din aur smălţuit cu roşu, la fel ca Dashiva. Odinioară, el spusese că va râde de bucurie un an întreg când va primi Dragonul, dar în acel moment se holba la Rand fără a clipi, ca şi cum ar fi privit prin el.

— Ai aflat veşti bune, îi spuse Rand, abia abţinându-se să nu strivească Sceptrul Dragonului pe care îl ţinea în mână. Te-ai descurcat bine.

Se aşteptase ca seanchanii să se întoarcă, însă nu atât de curând. Nădăjduise că nu o vor face aşa devreme, că nu vor apărea de nicăieri, înghiţind dintr-odată oraşe întregi. Când aflase că negustorii din Illian ştiau asta de câteva zile, înainte ca vreunul dintre ei să se gândească să-i anunţe pe cei Nouă – dar-ar Lumina să piardă ocazia să profite, pentru că prea mulţi ştiau prea multe! – fusese la un pas să zguduie oraşul din temelii. Dar veştile erau bune, cât se putea de bune, având în vedere situaţia. Hopwil Călătorise în Amador, în provincia din apropiere, iar seanchanii păreau să aştepte. Poate că digerau ceea ce înghiţiseră! Sta-le-ar în gât! Slăbi strânsoarea pe lungimea vârfului lăncii, sculptat în formă de Dragon.

— Dacă Morr va aduce şi el veşti tot pe-atât de bune, voi avea timp să fac ordine în Illian înainte să-i înfrunt.

Şi în Ebou Dar! Arză-i-ar Lumina pe seanchani! Aduceau doar distrugere, una de care nu avea nevoie şi pe care n-o putea ignora.

Hopwil nu răspunse, doar privea.

— Eşti supărat pentru c-ai fost nevoit să omori femei?

„Pe Desora, din Musara Reyn, şi pe Lamelle, din Apa Fumegândă Miagoma, şi...” Rand încercă să oprească litania când aceasta începu să plutească prin Hău. Pe listă apărură nume noi, nume pe care nu-şi amintea să le fi adăugat. Largin Arnault, o soră Roşie care murise încercând să-l ducă prizonier în Tar Valon. Desigur, ea nu avea dreptul la un loc, însă şi-l revendicase. Colavaere Saighan, care preferase să se spânzure decât să accepte procesul. Şi alţii. Bărbaţii muriseră cu miile, din porunca lui sau de mâna lui, dar chipurile femeilor erau cele care îl bântuiau în somn. În fiecare noapte se pregătea să le înfrunte privirile tăcute şi acuzatoare. Poate că privirile lor le simţise în ultima vreme.

— Ţi-am povestit despre damane şi sul’dam, zise el calm, însă înăuntrul lui era ca un vulcan, focul întinzându-se ca o pânză de păianjen în nimicul din Hău.

„Arză-m-ar focu, am ucis mai multe femei decât ar putea apărea în coşmarurile tale! Mâinile îmi sunt mânjite de sângele femeilor!”

— Dacă n-ai fi eliminat iscoadele seanchane, te-ar fi ucis, cu siguranţă.

Nu spuse că Hopwil ar fi trebuit să le evite, să evite nevoia de a le ucide. Era prea târziu pentru asta.

— Mă-ndoiesc că o damane ar şti să-i pună scut unui bărbat. N-ai avut de ales.

Mai bine că erau toţi morţi decât să fi scăpat vreunul şi să fi dus vestea că exista un bărbat care putea conduce Puterea, care îi cerceta.

Hopwil îşi atinse absent mâneca stângă, a cărei culoare neagră ascundea firele din lână pârlite de flăcări. Seanchanii rezistaseră cât de cât.

— Le-am aruncat trupurile într-o groapă, spuse el nepăsător. Cu cai cu tot. Le-am dat foc şi au ars până s-au făcut scrum. Un scrum alb care a plutit în bătaia vântului ca fulgii de nea. Nu m-a tulburat defel.

Rand simţi minciuna din vorbele bărbatului, dar Hopwil trebuia să înveţe. Într-un final, învăţase. Ei erau ce erau şi cu asta basta! Liah, din Cosaida Chareen, un nume scris în foc. Moiraine Damodred, un alt nume care se impregna în suflet în loc să ardă, pur şi simplu. O iscoadă fără nume, a Celui Întunecat, reprezentată doar de un chip care murise de sabia lui aproape de...

— Maiestate, zise tare Gregorin, arătând cu degetul în faţă. Un bărbat ieşi dintre copacii de la poalele celui mai apropiat deal şi rămase nemişcat, aşteptând sfidător. Avea un arc şi purta un coif ascuţit din oţel şi o cămaşă de zale, legată cu cingătoare ce îi atârna aproape până la genunchi.

Rand îi dădu pinteni lui Tai’daishar ca să se apropie de bărbat, clocotind de Putere. Saidinul îl apăra de bărbaţi.

De-aproape, arcaşul nu părea a fi prea curajos. Rugina îi atinsese smalţul coifului, iar bărbatul arăta cam jerpelit, mânjit până la coapse cu noroi şi cu părul jilav lipit de faţa îngustă. Bărbatul tuşi şi îşi frecă nasul lung cu dosul palmei, însă coarda arcului său părea în stare bună; îşi ferise arma de ploaie. Şi penele săgeţilor din tolbă păreau a fi uscate.

— Tu eşti conducătorul aici? vru să ştie Rand.

— Să zicem că vorbesc în numele lui, răspunse temător bărbatul cu faţa îngustă. De ce?

Când ceilalţi ajunseră în galop în spatele lui Rand, bărbatul se mută de pe un picior pe celălalt, privindu-i cu ochii lui negri ca un viezure încolţit. Viezurii er