/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Roata timpului

Roata timpului • Coroana de săbii

Robrt Jordan


COROANA DE SĂBII

Robert Jordan

Cartea a şaptea a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Cristina-Mihaela Tripon

─——————————————————————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/jHmxeS

ePub: https://is.gd/RwLOl6

pdf: https://is.gd/wLg5Nf

─——————————————————————

Pentru Harriet, căreia îi aparţine, din nou, tot meritul

Nu poate exista sănătate în noi, nici nu poate creşte ceva bun, fiindcă pământul este una cu Dragonul Renăscut, iar el e una cu pământul. Suflet de foc, inimă de piatră, cu mândrie el cucereşte, obligându-i pe cei mândri să se supună. El face ca munţii să îngenuncheze, mările să se retragă, iar însuşi cerul să se închine. Rugaţi-vă ca inima de piatră să-şi amintească de lacrimi, iar sufletul mistuitor, de iubire.

Dintr-o traducere mult disputată a cărţii Profeţiile Dragonului, efectuată de poetul Kyera Termendal, din Shiota, despre care se crede că ar fi fost publicată între FY 700 şi FY 800.

PROLOG • Fulgere

De la fereastra înaltă şi arcuită, la aproape optsprezece de metri deasupra pământului, nu cu mult sub Turnul Alb, Elaida vedea în depărtare, dincolo de Tar Valon, înspre câmpiile şi pădurile mărginind întinderea Râului Erinin, care curgea dinspre nord şi dinspre apus înainte să îmbrăţişeze zidurile albe ale marelui oraş-insulă. Pe pământ, umbrele lungi ale dimineţii trebuie să fi acoperit oraşul, însă de la înălţimea aceea totul părea limpede şi strălucitor. Nici măcar legendarele „turnuri nesfârşite” din Cairhien nu rivalizau în realitate cu Turnul Alb şi, cu siguranţă, nici cu vreunul dintre turnurile mai mici din Tar Valon, deşi li se dusese vestea în lumea întreagă, atât lor, cât şi podurilor lor suspendate.

La înălţimea aceea, o briză aproape constantă domolea căldura nefirească ce pusese stăpânire pe lume. Odată Sărbătoarea Luminilor trecută, zăpada ar fi trebuit să acopere pământul într-un strat gros, însă, cu toate astea, parcă era toiul verii. Era un alt semn că se apropia Ultima Bătălie şi că, într-adevăr, Cel Întunecat atingea lumea, în cazul în care n-ar fi fost de ajuns. Elaida nu permitea ca dogoarea s-o atingă nici măcar atunci când cobora din turn, desigur. Nu briza fusese motivul pentru care se mutase acolo, sus, în acele încăperi simple, în ciuda inconvenienţei atâtor trepte.

Gresia simplă şi pereţii din marmură albă, decoraţi cu câteva tapiserii, nu se comparau cu grandoarea biroului şi a încăperilor Supremei Înscăunate Amyrlin. (Ca o paranteză, să reamintim despre ea că este Conducătoarea femeilor aes sedai. Este aleasă pe viaţă de Divanul Turnului, care constă din câte trei reprezentante ale fiecărei Ajah, numite „Conducătoarele Ajah”. Suprema Amyrlin deţine deplina autoritate în rândul aes sedai, cel puţin teoretic, şi are rang egal cu un rege sau cu o regină. I se mai spune informal „Amyrlin”). Ea mai folosea din când în când aceste încăperi, pentru că, în unele minţi, ele mai păstrau o asociere cu puterea Tronului Amyrlin, însă, de cele mai multe ori, locuia şi muncea aici. Pentru privelişte. Dar nu cea cu vedere la oraş sau la râu, sau la păduri, ci cea pe care i-o oferea ceea ce se pregătea în perimetrul Turnului.

Săpături mari şi fundaţii împânzeau ceea ce fusese odinioară terenul de pregătire al Paznicilor, precum şi macarale înalte din lemn şi stive alcătuite din bucăţi de marmură şi de granit. Zidarii şi muncitorii mişunau pe şantier ca nişte furnici. Pe porţi pătrundea în perimetrul Turnului un râu nesfârşit de vagoane care transportau şi mai multă piatră. Într-o parte, se afla un „model de lucru” din lemn, cum îl numeau zidarii, suficient de mare încât muncitorii să intre ghemuiţi ca să vadă fiecare detaliu, unde trebuia aşezată fiecare piatră. Cei mai mulţi dintre muncitori însă nu ştiau să citească nici cuvintele, nici planurile zidarilor. „Modelul de lucru” era la fel de mare ca unele dintre conace.

Dacă un rege sau o regină avea un Palat, atunci Suprema Amyrlin de ce trebuia să se mulţumească, oare, cu nişte apartamente puţin mai mari decât cele pe care le ocupau multe surori obişnuite? Palatul ei va egala în splendoare Turnul Alb şi va avea o turlă mare, cu trei metri mai înaltă decât însuşi Turnul. Zidarul-şef se îngălbenise la faţă când auzise asta. Turnul fusese construit de ogieri, cu ajutorul surorilor care-şi folosiseră puterile. Cu toate astea, nu fu nevoie să arunce decât o singură privire la faţa Elaidei ca jupânul Lerman să facă o plecăciune şi s-o asigure, bâlbâindu-se, că i se va face voia. De parcă ar fi avut încotro.

Ea strânse din buze, exasperată. Şi-i dorea din nou pe meşterii ogieri, însă ei stăteau ascunşi în seddingurile lor dintr-un anumit motiv. Când apelase la ajutorul celui mai apropiat sedding, Jentoine, din Dealurile Negre, fusese refuzată. Deşi politicos, tot refuz era, fără să i se ofere nicio explicaţie, nici măcar Tronului Amyrlin. Ogierii erau solitari, în cel mai fericit caz. Sau poate doreau să se retragă dintr-o lume plină de frământări; ogierii nu se implicau în conflictele oamenilor.

Elaida îi alungă cu hotărâre pe ogieri din gândurile ei. Se mândrea cu faptul că făcea deosebirea între ceea ce ar putea fi şi ceea ce nu putea fi. Ogierii erau o trivialitate. Contribuţia lor în lume se rezuma la oraşele pe care le construiseră cu mult timp în urmă şi pe care le vizitau arareori, exceptând momentele în care erau nevoiţi să facă anumite reparaţii.

Oamenii de jos, care mişunau ca nişte gândaci prin şantier, o făceau să se încrunte uşor. Construcţia înainta anevoie. Deşi ogierii nu mai intrau în discuţie, poate va reuşi totuşi să întrebuinţeze din nou Puterea. Puţine surori deţineau adevărata forţă de a mişca Pământul, însă nu era nevoie de prea multă forţă ca să şlefuieşti piatra sau să faci ranforsări ori să lipeşti blocurile din piatră. Da. În mintea ei, Palatul era terminat. Galerii cu coloane şi domuri impresionante strălucind de poleială şi singura turlă care se înălţa până la cer... îşi ridică ochii spre cerul senin, acolo unde s-ar fi aflat vârful turlei, şi oftă îndelung. Da. Va da poruncă tocmai în acea zi.

În spatele ei, deasupra capului său, ceasul mare de perete bătu al Treilea Răsărit, iar în oraş, gongurile şi clopotele marcau, de asemenea, ora. Însă de acolo, de sus, zgomotul abia dacă se auzea. Elaida se retrase de la fereastră zâmbind, îşi netezi rochia din mătase crem cu dungi roşii şi îşi potrivi pe umeri şalul lat cu dungi al Supremei Amyrlin.

Pe ceasul ornat şi poleit, figurinele din aur, argint şi email se mişcau în ritmul clinchetului. Pe un nivel, troloci cu coarne şi boturi stăteau ascunşi îndărătul mantiei unei aes sedai; pe un alt nivel, un bărbat reprezentând un Dragon fals încerca să evite fulgerele argintii care, evident, fuseseră trimise de o a doua soră. Iar în partea de sus a cadranului ceasului, un rege şi o regină îngenuncheau în faţa unei Supreme Amyrlin, care purta şalul din email cu Flacăra albă a Tar Valonului, sculptată dintr-o uriaşă piatră a lunii, vizibilă pe o boltă din aur de deasupra capului său.

Deşi nu râdea des, Elaida nu se putu abţine să nu chicotească privind ceasul. Cemaile Sorenthaine, o Cenuşie, îl blamase, visând plină de speranţă la o reîntoarcere la vremea dinainte de Războaiele Troloce, când niciun domnitor nu urca pe tron fără aprobarea Turnului. Însă se alesese praful atât de planurile lui Cemaile, cât şi de ea şi, vreme de trei secole, ceasul rămăsese într-un depozit prăfuit, fiind considerat o ruşine pe care nimeni nu îndrăznea s-o afişeze. Până la Elaida. Roata Timpului se învârtea. Ce fusese cândva se putea întâmpla din nou. Se va întâmpla din nou.

Ceasornicul ticăia deasupra uşii care dădea înspre salon, înspre dormitor şi garderobă. Tapiseriile fine, lucrări viu colorate din Tear şi Kandor şi Arad Doman, cusute cu fir de aur şi fir de argint strălucind printre cele vopsite simplu, atârnau fiecare în partea opusă perechii sale. Ei îi plăcuse întotdeauna ordinea. Covorul care acoperea cea mai mare parte a gresiei provenea din Tarabon. Avea modele roşii, verzi şi aurii; covoarele de mătase erau cele mai valoroase. În fiecare colţ al încăperii, trona câte un suport din marmură, gravat cu linii verticale simple, pe care era aşezată câte o vază albă din porţelan fragil de la Oamenii Mării, în care se găseau câte două duzini de trandafiri roşii, aranjaţi cu grijă. Pentru ca florile să înflorească era nevoie de Putere, având în vedere seceta şi căldura; o utilizare a acesteia merita osteneala, în opinia ei. Sculpturi ornamentale acopereau singurul scaun – în acele momente nimeni nu mai şedea în prezenţa ei – şi masa de scris, însă în stilul izbitor specific oraşului Cairhien. Era o încăpere simplă, de fapt, cu un tavan nu mai înalt de un metru, dar care îi era de-ajuns până când Palatul ei va fi gata. Îi era suficientă datorită priveliştii.

Scaunul cu spătar înalt conţinea Flacăra albă a Tar Valonului, care străluci ca piatra lunii deasupra părului ei negru atunci când se aşeză. Pe suprafaţa lustruită a mesei nu se afla nimic în afară de trei cutii Altaran smălţuite, aranjate cu grijă. Deschise cutia care înfăţişa nişte şoimi din aur care zburau printre norii albi şi luă de pe grămada de rapoarte şi scrisori o coală de hârtie subţire.

Citi pentru a suta oară, poate, mesajul adus din Cairhien de un porumbel în urmă cu douăsprezece zile. Puţini din Turn ştiau despre existenţa lui. Nimeni în afară de ea nu-i cunoştea conţinutul. Şi dacă l-ar fi citit, ar fi înţeles doar o frântură din semnificaţia lui. Acest gând aproape că o făcu din nou să râdă.

Inelul a fost vârât în botul taurului. Mă aştept la o zi frumoasă în piaţă.

Deşi nu exista nicio semnătură, ştia de la cine îl primise. Numai Galina Casban ar fi fost în stare să trimită acel mesaj minunat. Galina, căreia Elaida îi încredinţase o sarcină pe care nu i-ar fi dat-o nimănui altcuiva în afară de ea. Nu că ar fi avut pe deplin încredere în cineva, însă în conducătoarea Ajah Roşie avea mai multă încredere decât în oricine altcineva. La urma urmei, ea însăşi se trăgea din frăţia Ajah Roşie şi, în multe privinţe, încă se considera o soră Roşie.

Inelul a fost vârât în botul taurului.

Rand al’Thor – Dragonul Renăscut, bărbatul care păruse a fi pe punctul de a înghiţi lumea, şi pe urmă chiar înghiţise o mare parte din ea – era protejat şi se afla sub influenţa Galinei. Niciunul dintre cei care l-ar fi sprijinit nu ştia acest lucru. Dacă ar fi existat şi cea mai mică şansă să se afle, exprimarea ei ar fi fost diferită. Din mesajele anterioare, se pare că el redescoperise cum să Călătorească, o înzestrare pe care aes sedai o pierduseră de la Frângerea Lumii, şi totuşi acest lucru nu-i fusese de folos. Ba dimpotrivă, Galina îl utiliză în avantajul ei. Pare-se că el avea obiceiul să vină şi să plece fără niciun avertisment. Cine ar fi bănuit că de astă dată el nu plecase, ci fusese luat? Elaidei îi veni să chicotească.

Peste o săptămână, două, cel mult, arthor se va afla în Turn, supravegheat îndeaproape şi îndrumat în siguranţă până când Tarmon Gai’don, cu dorinţa lui de a distruge lumea, se va fi încheiat. Era o nebunie să laşi în libertate un om care putea Călători, mai ales omul despre care profeţia spunea că trebuia să-l înfrunte pe Cel Întunecat în Tarmon Gaidon, sau Ultima Bătălie, o Lumină trimisă să strălucească în pofida vremurilor grele. Era nevoie de mulţi ani pentru a rândui lumea cum se cuvenea, fiindcă trebuia reparat mai întâi ceea ce stricase al’Thor.

Dezastrul pe care-l provocase nu se compara, fireşte, cu cel pe care l-ar fi stârnit în libertate. Ca să nu mai pomenim de posibilitatea de a fi omorât înainte să fie de vreun folos. Ei bine, acel tânăr neastâmpărat va fi legat în faşe şi ţinut în siguranţă, ca un copilaş în braţele mamei lui, până când va sosi vremea să fie dus la muntele Shayol Ghul din Ţinuturile Pârjolite, dincolo de Mana Pustiitoare, şi locul în care se afla temniţa Celui Întunecat. După aceea, dacă el va supravieţui...

Elaida îşi ţuguie buzele. Se pare că Profeţiile Dragonului spuneau că el nu va supravieţui. Cu siguranţă, ar fi fost mai bine aşa.

— Maică?

Elaida tresări când auzi vocea lui Alviarin Freidhen. Aceasta intrase fără să bată la uşă!

— Am primit veşti de la Ajah, maică.

Zveltă şi afişând o mină serioasă, Alviarin purta şalul îngust şi alb al Păstrătoarelor Cronicilor, care se asorta cu rochia ei, pentru a arăta că provenea din Ajah Albă. În gura ei, „maică” era mai puţin o formă de respect şi mai mult o formulă de adresare de la egal la egal.

Prezenţa lui Alviarin era suficientă ca s-o indispună pe Elaida. Faptul că Păstrătoarea Cronicilor provenea din Ajah Albă, şi nu din cea Roşie, era ca o amintire neplăcută a slăbiciunii de care dăduse dovadă atunci când fusese aleasă. Era adevărat că o parte din acea amintire se risipise, însă nu de tot. Încă nu. Elaida se săturase să regrete faptul că avea prea puţini ochi şi prea puţine urechi dincolo de Andor. Şi că predecesoarea ei şi a lui Alviarin fugise – fusese ajutată să fugă; trebuie să fi avut ajutoare! – înainte ca să-i fie smulse cheile marii reţele de iscoade ale Supremei Amyrlin.

Ea îşi dorea mai mult decât orice acea reţea, care-i aparţinea de drept. Prin tradiţie, frăţiile Ajah transmiteau Păstrătoarei frânturi de informaţii pe care iscoadele lor erau dispuse să le dezvăluie Supremei Amyrlin, însă Elaida era convinsă că femeia îi ascundea unele dintre aceste informaţii. Cu toate astea, ea nu le putea cere direct informaţii frăţiilor Ajah. Era şi aşa suficient de rău să fii slab şi fără să implori lumea. Sau Turnul, cea mai importantă parte a lumii.

Elaida păstra aceeaşi mină serioasă ca şi cealaltă femeie, salutând-o doar din cap în timp ce se prefăcea că citea nişte hârtii din cutia smălţuită. Ea le întoarse încet pe rând, apoi le aşeză la fel de încet în cutie, fără să vadă măcar un cuvânt. A o face pe Alviarin să aştepte era teribil, pentru că era meschin, însă doar prin mijloace josnice o putea ataca pe cea care ar fi trebuit să-i fie servitoare.

O Supremă Amyrlin putea emite orice decret dorea, cuvântul ei era lege şi era absolut. Totuşi, în realitate, fără sprijinul Divanului Turnului, multe dintre aceste decrete nu erau decât cerneală şi hârtie irosite. Nicio soră n-ar ieşi din cuvântul unei Amyrlin, cel puţin nu pe faţă, cu toate astea, multe decrete necesitau o sută de alte lucruri pentru a putea fi implementate. În cele mai multe cazuri, acest lucru se întâmpla anevoie, uneori atât de greu, încât nu se mai întâmpla nimic niciodată. Acestea erau departe de a fi cele mai bune cazuri.

Alviarin aştepta calmă precum un lac îngheţat. Închizând cutia Altaran, Elaida lăsă afară coala de hârtie care anunţa victoria ei sigură. O pipăi absentă, ca pe un talisman.

— Teslyn sau Joline au găsit, într-un final, de cuviinţă să trimită ceva mai mult decât vorbă că au sosit în siguranţă?

Aceste cuvinte erau menite să-i reamintească lui Alviarin că niciuna nu trebuia să se considere imună. Nimănui nu-i păsa ce se întâmpla în Ebou Dar, cu atât mai puţin Elaidei; capitala Altarei ar fi putut să se prăbuşească în mare şi, în afară de negustori, nici măcar ceilalţi locuitori din Altara n-ar fi observat. Însă Teslyn fusese membră a Divanului vreme de aproape cincisprezece ani înainte ca Elaida să-i poruncească să renunţe la poziţia ei. Dacă Elaida ar putea trimite o conducătoare – o conducătoare Ajah Roşie – care-i susţinuse ascendenţa de la ambasadoare la un tron minuscul, fără să fi ştiut cu adevărat cineva motivul, deşi existaseră nenumărate rumori, atunci ar fi avut putere asupra tuturor. Cu Joline însă, lucrurile stăteau altfel. Îşi păstrase poziţia pentru Ajah Verde doar câteva săptămâni şi toată lumea era convinsă că frăţia o alesese ca să demonstreze că nu se vor supune noii Amyrlin, care o pedepsise crunt. O asemenea obrăznicie nu putea fi trecută cu vederea, desigur, şi nici nu fusese. Toată lumea ştia asta.

Trebuia să-i reamintească lui Alviarin că şi ea era vulnerabilă, însă pe chipul împietrit al femeii zvelte abia dacă se zărea un zâmbet. Atât timp cât Divanul rămânea aşa cum era, ea era imună. Femeia frunzări hârtiile pe care le ţinea în mână, alegând una.

— Nicio veste de la Teslyn sau de la Joline, maică, nimic, dar cu veştile pe care le-ai primit până acum de la tronuri... rosti ea şi zâmbetul i se transformă într-o grimasă frizând amuzamentul şi deopotrivă răutatea. Toate recurg la orice tertipuri ca să vadă dacă eşti la fel de puternică precum... predecesoarele tale.

Până şi Alviarin dădea dovadă de suficient bun-simţ încât să nu rostească numele femeii Siuan Sanche în prezenţa ei. Era adevărat însă ce spunea; fiecare rege şi fiecare regină, chiar şi nobilimea simplă se pare că-i testau limitele puterii. Trebuia să dea exemple.

— În orice caz, am primit veşti din Ebou Dar. Prin Ajah Cenuşie, continuă Alviarin aruncând o privire peste hârtie.

Oare accentuase acest cuvânt ca să răsucească şi mai mult cuţitul în rană?

— Se pare că Elayne Trakand şi Nynaeve al’Meara sunt acolo. Se dau drept surori bune, cu binecuvântarea... ambasadei... rebele... de pe lângă Regina Tylin. Mai există alte două surori, neidentificate, care e posibil să facă la fel. Lista celor care sunt de partea rebelelor este incompletă. Sau s-ar putea să fie doar însoţitoare. Ajah Cenuşie nu ştie sigur.

— De ce s-ar afla în Ebou Dar? întrebă Elaida cu dispreţ. Cu siguranţă, Teslyn ar fi trimis veşti despre asta. Cred că Ajah Cenuşie răspândeşte zvonuri. În mesaj, Tarna spunea că ele se află cu rebelele din Salidar.

Tarna Feir îi raportase şi lui Siuan Sanche. Iar Logain Ablar răspândise acele minciuni sfruntate pe care nicio soră Roşie nu s-ar fi ostenit să le recunoască, darămite să le nege. Dacă Sanche nu era implicată în aceste fapte obscure, atunci soarele să răsară de la apus în ziua următoare. De ce nu murise sau n-avusese decenţa să dispară, la fel ca alte femei ferecate?

Ea se abţinu să nu inspire adânc. Logain va putea fi spânzurat în tăcere de îndată ce se va ocupa de rebele; majoritatea lumii îl credea de mult mort. Acea minciună sfruntată, cum că Ajah Roşie îl pusese să joace rolul falsului Dragon, va muri odată cu el. Şi după ce problema rebelelor va fi rezolvată, Sanche va fi obligată să predea cheile reţelei iscoadelor, care-i apaţinea Supremei Amyrlin, şi să rostească numele trădătorilor care o ajutaseră să fugă. Era în van să speri că Alviarin va fi numită printre ei.

— Nu mi-o imaginez pe al’Meara dând fuga în Ebou Dar şi pretinzând că este aes sedai, aşa cum nu mi-o imaginez nici pe Elayne. Tu poţi?

— Dar ai poruncit să fie găsită Elayne, maică. Ai spus că este la fel de important ca şi a-l pune în lesă pe al’Thor. Atunci când ea s-a aflat în mijlocul a trei sute de rebele în Salidar, acest lucru a fost imposibil, însă nu se va bucura de aceeaşi protecţie în Palatul Tarasin.

— N-am timp pentru bârfe şi zvonuri.

Elaida pronunţă fiecare cuvânt cu dispreţ. Oare Alviarin ştia mai mult decât ar fi trebuit despre al’Thor şi lesă?

— Îţi sugerez să reciteşti raportul Tarnei, apoi să te întrebi dacă rebelele ar permite ca o Aleasă să aibă pretenţii la şal.

Alviarin aşteptă cu o răbdare vizibilă ca ea să termine, apoi privi cu atenţie teancul din mână şi scoase alte patru coli de hârtie.

— Iscoada Cenuşie a trimis desene, spuse ea sec, întinzându-i paginile. N-o fi el artist, însă Elayne şi Nynaeve pot fi uşor de recunoscut.

După o clipă, văzând că Elaida refuză să ia desenele, le vârî sub celelalte foi.

Elaida simţi cum se îmbujorează din cauza furiei şi a stânjenelii. Alviarin o îndrumase în mod voit în această direcţie, atunci când hotărâse să nu-i arate desenele de la început. Igonorând acest lucru – orice altceva ar fi încă şi mai stânjenitor –, ea îi zise pe un ton rece:

— Vreau să puneţi mâna pe ele şi să le aduceţi la mine.

Lipsa de curiozitate de pe faţa lui Alviarin o făcu pe Elaida să se întrebe din nou cât de multe ştia femeia din ceea ce n-ar fi trebuit să ştie. Al’Meara ar putea oferi informaţii despre al’Thor, având în vedere că era din acelaşi sat cu el. Toate surorile ştiau asta, aşa cum ştiau că Elayne era Domniţa-Moştenitoare a Andorului şi că mama ei murise. Zvonurile vagi care o legau pe Morgase de Mantiile Albe erau nişte bagatele, fiindcă ea n-ar fi cerut niciodată ajutorul Copiilor Luminii. Ea era moartă, nu i se găsise nici măcar trupul, iar Elayne va deveni Regină. Dacă ar putea fi îndepărtată de rebele, înainte ca familiile din Andor să apuce s-o pună pe Dyelin pe Tronul Leului! Nu toată lumea ştia ce o făcea pe Elayne să fie mai importantă decât un alt nobil cu pretenţii la tron. În afară de faptul că, într-o bună zi, va fi o aes sedai, bineînţeles.

Elaida avea viziuni uneori, o înzestrare despre care mulţi credeau că şi-o pierduse. Cu mult timp în urmă, ea prevestise că Familia Regală din Andor ştia cum se putea câştiga Ultima Bătălie. După douăzeci şi cinci de ani, poate mai mult, de îndată ce devenise evident că Morgase Trakand va accede la tron prin Succesiune, Elaida se ataşă de fată, aşa cum era şi în acel moment. Elaida nu ştia de ce Elayne avea o importanţă crucială, însă prevestirile nu minţeau niciodată. Uneori, ea detesta această înzestrare. La fel şi lucrurile pe care nu le putea controla.

— Le vreau pe toate patru, Alviarin.

Celelalte două nu erau importante, evident, însă nu voia să rişte deloc.

— Transmite-i de îndată porunca mea lui Teslyn. Spune-i atât ei, cât şi Jolinei că, dacă nu vor trimite rapoarte periodice de acum înainte, vor ajunge să-şi dorească să nu se fi născut. Include şi informaţiile de la femeia numită Ronde Macura.

Ea strâmbă din buze când rosti acest ultim cuvânt.

Acest nume o făcu şi pe Alviarin să se simtă inconfortabil şi nu era de mirare. Infuzia dezgustătoare a Rondei Macura ar fi facut-o pe oricare dintre surori să se simtă inconfortabil. Planta cu rădăcini tip furculiţă nu era letală – cel puţin te trezeai dacă beai suficient încât să adormi –, dar un ceai care paraliza capacitatea unei femei de a controla Puterea părea special făcut pentru aes sedai. Păcat că informaţia nu fusese primită înainte să plece Galina; dacă rădăcina avea acelaşi efect asupra bărbaţilor ca şi asupra femeilor, i-ar fi înlesnit considerabil sarcina.

Stinghereala lui Alviarin dură doar o clipă; într-o fracţiune de secundă, ea îşi recăpătă sângele rece, devenind impenetrabilă ca un zid de gheaţă.

— Cum doreşti, maică. Sunt sigură că nu vor pregeta să se supună, cum, desigur, ar trebui.

Un val de iritare o străbătu pe Elaida, ca un foc care mistuie brusc o păşune uscată. Soarta lumii se afla în mâinile ei, însă dinainte îi apăreau mereu obstacole meschine. Nu era suficient de rău că trebuia să se ocupe de rebele şi de domnitori recalcitranţi, mai avea de-a face şi cu multe conducătoare Ajah care bombăneau pe la spatele ei, oferind un teren propice pentru cealaltă femeie. Doar şase ascultau cu supunere de ea şi bănuia că tot la fel de multe ascultau de Alviarin înainte să-şi dea votul. Cu siguranţă, nimic important nu trecea de Divan fără consimţământul lui Freidhen. Nu era o încuviinţare făţişă, nici o recunoaştere că Alviarin deţinea puţin mai multă influenţă sau putere decât ar trebui să deţină o Păstrătoare, dar dacă Freidhen se opunea... Cel puţin, nu merseseră până într-acolo încât să respingă tot ceea ce le trimitea Elaida. Îşi târau, pur şi simplu, picioarele şi prea adesea lăsau ceea ce-şi dorea ea să zacă pe jos. Un lucru mărunt şi demn de milă pentru care să te bucuri. Unele Amyrlin deveniseră nişte marionete odată ce Divanul prinsese gustul de a respinge ceea ce propuneau ele.

Ea îşi strânse pumnii, iar coala de hârtie foşni oarecum ciudat, chiar sinistru.

Inelul a fost vârât în botul taurului.

Alviarin era la fel de inexpresivă ca o statuie din marmură, însă Elaidei nu-i mai păsa. Păstorul era în drum spre ea. Rebelele vor fi nimicite şi Divanul intimidat, Alviarin va fi îngenuncheată şi toţi domnitorii arţăgoşi, de la Regina Tenobia din Saldaea, care se ascunsese ca să-l evite pe emisarul ei, şi până la Regele Mattin Stepaneos din Illian, care încerca din nou să joace la mai multe capete, dar şi să cadă la o înţelegere cu ea şi cu Mantiile Albe, precum şi cu al’Thor din câte ştia ea. Elayne va fi aşezată pe tronul din Caemlyn, fără ca fratele ei s-o împiedice şi cu recunoaşterea deplină a celei care o aşezase acolo. După puţin timp petrecut în Turn, fata va deveni ca lutul moale în mâinile Elaidei.

— Vreau ca bărbaţii aceia să fie eliminaţi, Alviarin.

Nu era nevoie să spună la cine se referea; de fapt, jumătate din Turn nu contenea să vorbească despre acei bărbaţi din Turnul lor Negru, iar cealaltă jumătate şuşotea despre ei pe la colţuri.

— Există nişte rapoarte tulburătoare, maică.

Alviarin răsfoi din nou hârtiile, însă Elaida credea că făcea asta doar ca să aibă o ocupaţie. Nu scoase din teanc nicio altă foaie de hârtie. Dacă nimic altceva n-o tulbura pe femeie, atunci acea mizerie spurcată din afara Caemlyn trebuie s-o fi tulburat.

 Alte zvonuri? Crezi poveştile acelea despre turma aia compusă din mii de suflete, care s-a strâns la Caemlyn drept răspuns la acea amnistie obscenă?

Nu se compara nici pe jumătate cu ceea ce făcuse al’Thor; nu era motiv de îngrijorare. Nu era decât o grămadă de mizerie, care trebuia îndepărtată înainte ca Elayne să fie încoronată în Caemlyn.

— Fireşte că nu, maică, dar...

— Toveine se va ocupa de asta; sarcina aceasta aparţine Roşiilor.

Toveine Gazai stătuse cincisprezece ani departe de Turn, până când Elaida o chemase înapoi. Celelalte două conducătoare Ajah Roşii care demisionaseră şi se retrăseseră „de bunăvoie”, concomitent, erau între timp femei cu ochi încruntaţi, însă, spre deosebire de Lirene şi de Tsutama, Toveine nu făcuse decât să se călească pe durata exilului.

— Va fi însoţită de cincizeci de surori.

Elaida era convinsă că în acel Turn Negru nu existau mai mult de doi sau trei bărbaţi care puteau, într-adevăr, să controleze Puterea. Cincizeci de surori le-ar fi făcut faţă cu uşurinţă. Oricum, ar fi existat şi alţii care să le dea bătăi de cap: linge-blide, adepţi, idioţi plini de speranţe deşarte şi ambiţii nebuneşti.

— Şi va lua cu ea şi o sută – nu, două sute – de gărzi.

— Eşti convinsă că este o decizie înţeleaptă? Zvonurile cum că ar fi cu miile sunt, cu siguranţă, o nebunie, însă o iscoadă Verde din Caemlyn pretinde că sunt peste patru sute în Turnul Negru. E un tip deştept. Se pare că a numărat căruţele cu provizii care ies din oraş. Presupun că ştii despre zvonul cum că Mazrim Taim ar fi cu ei.

Elaida se luptă să nu lase să i se citească nimic pe chip, dar abia dacă reuşi. Interzisese ca numele lui Taim să mai fie rostit şi era dureros că nu cuteza – nu îndrăznea! – s-o admonesteze pe Alviarin. Femeia o privi drept în ochi; observă absenţa de astă dată a unei exclamaţii gen „Maică!“, fie şi rostită de mântuială. Şi îndrăzneala de a o întreba dacă hotărârile ei erau înţelepte! Ea era Suprema Amyrlin! Nu prima între egali; Suprema Amyrlin!

Când o deschise pe cea mai mare dintre cutiile lăcuite, aceasta lăsă să se vadă nişte figurine sculptate în fildeş, aşezate pe catifea cenuşie. De cele mai multe ori se liniştea atunci când se ocupa de colecţia ei, însă mai mult, asemenea croşetatului care-i făcea plăcere, îi transmitea persoanei din subordine să-şi vadă lungul nasului, atunci când părea că acorda mai multă atenţie figurinelor decât ce-i spusese. După ce îşi plimbă degetele mai întâi peste o pisică splendidă, cu blană netedă, apoi peste o femeie în robă cu un animăluţ ciudat, vreo fantezie a sculptorului, care semăna cu un bărbat acoperit de păr, ghemuit pe umărul ei, Elaida alese, într-un final, un peşte care se unduia, sculptat cu atâta fineţe, încât părea real în ciuda fildeşului îngălbenit de ani.

— O gloată de patru sute, Alviarin.

Era deja mai calmă, deoarece grimasa lui Alviarin dispăruse. Deşi dură doar o fracţiune de secundă, ea savură fiecare fisură de pe chipul împietrit al femeii.

— Măcar de ar fi atât de mulţi. Numai un prost ar crede că mai mult de unul sau doi ar putea conduce Puterea. Cel mult! În zece ani, am descoperit doar şase bărbaţi cu această abilitate. Doar douăzeci şi patru în ultimii douăzeci de ani. Iar tu ştii că am scotocit prin tot ţinutul. Cât despre Taim...

Numele îi stârnea fiori; singurul Dragon fals care scăpase vreodată să nu fie liniştit de mâna femeilor aes sedai. Nu era un lucru pe care şi-l dorea apărut în Cronicile din timpul domniei ei, cu siguranţă nu până când se va hotărî cum să fie amintit. Până în acel moment, în Cronici nu mai apăruse nimic după ce el fusese capturat.

Ea îşi trecu degetul mare peste solzii peştelui.

— Este mort, Alviarin, altminteri am fi auzit de mult veşti de la el. Şi nu-l slujeşte pe al’Thor. Crezi că a trecut de la a pretinde că este Dragonul Renăscut la a-i sluji Dragonului Renăscut? Ai convingerea că ar putea fi în Caemlyn fără ca Davram Bashere să încerce măcar să-l ucidă?

Ea îşi trecu mai repede degetul mare peste peştele de fildeş, când îşi aminti că Mareşalul General din Saldaea se afla în Caemlyn şi primea ordine de la al’Thor. Ce punea la cale Tenobia? Însă Elaida ţinu totul pentru ea, afişând o expresie la fel de calmă precum cea a figurinelor ei.

— Douăzeci şi patru este un număr periculos ca să-l rosteşti cu voce tare, zise Alviarin cu un calm de rău augur, la fel de periculos ca şi două sute. Cronicile amintesc doar de şaisprezece. Ultimul lucru de care am avea nevoie acum ar fi ca anii aceştia să se dea din nou înapoi. Sau ca surorile, care ştiu doar ceea ce li s-a spus, să afle adevărul. Până şi cele pe care le-ai adus înapoi tac.

Elaida afişă o expresie amuzată. Din câte ştia ea, Alviarin aflase adevărul despre acei ani când fusese pregătită pentru a deveni Păstrătoare, însă cunoştinţele ei erau personale. Nu că Alviarin ar fi avut de unde să ştie asta. Nu cu certitudine, oricum.

— Fiică, nu mi-e teamă, indiferent ce se va afla. Cine mă va pedepsi pe mine şi cu ce motiv?

Deşi ocoli adevărul cu tact, cealaltă femeie nu păru prea impresionată.

— Cronicile amintesc despre o serie de Supreme Amyrlin care au fost pedepsite public, de obicei, pentru motive obscure, dar mi s-a părut întotdeauna că aşa ar porunci o Supremă Amyrlin să fie scris dacă n-ar fi avut de ales decât...

Elaida lovi cu palma în masă.

— Ajunge, fiică! Eu sunt legea Turnului! Ceea ce a fost tăinuit va rămâne tăinuit, din acelaşi motiv pentru care a fost tăinuit vreme de douăzeci de ani – pentru binele Turnului Alb.

Abia atunci simţi cum palma începe să i se învineţească; îşi ridică mâna şi văzu că peştele era rupt în două. Câţi ani avea? Cinci sute de ani? O mie? Era singurul lucru pe care-l putea face ca să nu tremure de furie şi starea asta, cu siguranţă, se simţea în vocea ei.

— Toveine va conduce cincizeci de surori şi două sute de gărzi ale Turnului în Caemlyn, la acest Turn Negru, unde îi vor ademeni pe toţi cei care mânuiesc Puterea, apoi îi vor spânzura, pe lângă ceilalţi, cât mai mulţi, pe care îi vor prinde în viaţă.

Alviarin nici măcar nu clipi când auzi cum este încălcată legea Turnului. Elaida rostise adevărul, aşa cum îl voise ea, fiindcă ea era legea Turnului.

— De fapt, să fie spânzuraţi şi morţii. Să fie un avertisment pentru toţi cei care se gândesc să atingă Adevăratul Izvor. Trimite-o pe Toveine la mine. Mă interesează să-i aflu planul.

— Va fi cum porunceşti, maică, replică femeia cu un ton la fel de rece şi de sec ca expresia de pe faţa ei. Deşi, dacă îmi permiţi o sugestie, poate ar trebui să te mai gândeşti în cazul în care vrei să trimiţi atât de multe surori departe de Turn. Din câte se pare, rebelelor li s-a părut tentantă oferta ta. Nu mai sunt în Salidar. Au pornit la drum. Am primit veşti din Altara, dar cred că ele sunt în Murandy. Şi şi-au ales şi o Supremă Amyrlin, adăugă ea scrutând foaia de deasupra teancului de coli, ca şi când ar fi căutat un nume. Egwene al’Vere, pare-se.

Faptul că Alviarin lăsase la urmă cea mai importantă informaţie ar fi trebuit s-o facă pe Elaida să explodeze de furie. În schimb, ea îşi lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. Doar demnitatea o împiedica să nu bată cu călcâiele în pardoseală. Nedumerirea de pe chipul lui Alviarin o făcu să râdă şi mai tare, până când fu nevoită să-şi şteargă ochii cu degetele.

— Nu înţelegi, spuse ea când reuşi să vorbească printre hohotele de râs. Eşti Păstrătoare, Alviarin, nu conducătoare Ajah. În Divan, oarbă cum eşti, celelalte te vor ţine într-o odaie vreme de o lună şi te vor scoate când ar avea nevoie de votul tău.

— Înţeleg suficient, maică, rosti Alviarin cu o voce în care nu se simţi nici urmă de căldură, dimpotrivă, ar fi îmbrăcat pereţii într-un strat de gheaţă. Îmi dau seama că sunt trei sute de rebele aes sedai, poate mai multe, mărşăluind spre Tar Valon cu o oaste condusă de Gareth Bryne, recunoscut ca mare căpitan. Nesocotind rapoartele mai ridicole, oastea asta ar putea număra peste două mii şi, condusă de Bryne, s-ar putea înmulţi cu fiecare sat şi cetate prin care va trece. Desigur, nu afirm că ar putea prelua oraşul, dar nu este un motiv să râdem. Seniorul căpitan Chubain ar trebui să primească poruncă să sporească numărul gărzilor Turnului.

Elaida privi cu amărăciune peştele rupt în două, pe urmă se ridică în picioare şi se îndreptă agale spre cea mai apropiată fereastră, rămânând cu spatele la Alviarin. Palatul care se afla în construcţie îi înlătură gustul amar, la fel şi bucata de hârtie pe care o ţinea în pumnul strâns.

Ea zâmbea în timp ce-şi privea viitorul Palat.

— Trei sute de rebele, într-adevăr, însă ar trebui să reciteşti raportul Tarnei. Cel puţin o sută sunt deja pe punctul de a ceda.

Avea încredere în Tarna într-o oarecare măsură. Era o Roşie cu capul pe umeri, care-i spusese că rebelele erau speriate. Nişte oi rătăcite, căutându-şi păstorul, îi relatase aceasta. Era o sălbatică, desigur, totuşi sensibilă. Tarna urma să se întoarcă în curând şi îi va prezenta un raport detaliat. Nu că ar fi avut nevoie. Planurile Elaidei îşi făceau deja efectul printre rebele. Şi tocmai ăsta era secretul ei.

— Tarna a fost mereu încrezătoare că-i poate convinge pe oameni să facă exact ceea ce este evident că nu vor face.

Oare se simţea un anume accent în aceste cuvinte, un ton aparte? Elaida alese să nu-i acorde atenţie. Era nevoită să-i treacă prea multe cu vederea lui Alviarin, dar avea să vină şi ziua aceea. În curând.

— Cât despre oastea lor, fiică, ea spune că numără două sau trei mii de oameni, cel mult. Dacă ar fi fost mai mulţi, ar fi făcut în aşa fel încât ea să-i vadă, ca să ne intimideze.

Elaida credea că iscoadele exagerau mereu, încât informaţiile lor să pară mai preţioase. Nu putea avea încredere deplină decât în surori. În surorile Roşii, mai exact. În unele dintre ele.

— Puţin îmi pasă şi dacă ar fi numărat douăzeci, cincizeci, chiar şi o sută de mii, continuă Elaida. Poţi să ghiceşti de ce? întrebă ea şi, când se întoarse, expresia de pe chipul lui Alviarin era impenetrabilă, o mască aşezată peste o ignoranţă oarbă. Pari a cunoaşte toate aspectele legii Turnului. Ce pedeapsă crezi că le aşteaptă pe rebele?

— Pentru lidere, ferecarea, răspunse încet Alviarin.

Ea se încruntă uşor. Veşmântul i se legănă imperceptibil când îşi mişcă picioarele. Bine. Până şi Alesele ştiau şi nu înţelegea de ce Elaida o întrebase asta. Prea bine.

— La fel vor păţi şi majoritatea dintre ele.

— Poate.

Liderele puteau scăpa de pedeapsă, cele mai multe dintre ele, dacă se supuneau. Pedeapsa minimă prevăzută de lege era să fii biciuit cu crengi de mesteacăn în Sala Mare, în prezenţa surorilor, urmată de penitenţa în public ce dura cel puţin un an şi o zi. Cu toate astea, nu se menţiona nicăieri că pedeapsa trebuia aplicată dintr-odată; o lună ici, o lună colo. Rebelele îşi puteau ispăşi pedeapsa vreme de zece ani, o permanentă aducere-aminte că i se împotriviseră. Unele vor fi ferecate, desigur – Sheriam, una dintre cele mai influente aşa-zise conducătoare –, atât cât să le facă pe celelalte să se teamă în a mai greşi, însă nu suficient de mult încât să slăbească Turnul. Turnul Alb trebuia să rămână întreg şi puternic. Puternic şi ferm în mâinile ei.

— O singură nelegiuire dintre cele pe care le-au comis necesită ferecarea, preciză Alviarin.

Mai existaseră rebeliuni atât de vechi şi de bine îngropate, încât puţine surori ştiau despre ele; Cronicile păstrau tăcerea, iar listele cu cele ferecate şi executate erau atât de secrete, încât doar Suprema Amyrlin, Păstrătoarea şi conducătoarele Ajah aveau acces la ele, plus câteva bibliotecare în grija cărora se aflau acestea. Elaida nu-i acordă ocazia lui Alviarin să vorbească.

— Orice femeie care revendică în mod fals titlul de Supremă Amyrlin trebuie ferecată. Dacă ele cred că au vreo şansă de reuşită, atunci Sheriam va fi Suprema Amyrlin a lor sau Lelaine, sau Carlinya, sau una dintre celelalte.

Tarna raportase că Romanda Cassin ieşise din ascunzătoarea ei. Cu siguranţă că Romanda ar fi încercat să pună mâna pe şal dacă i s-ar fi ivit şi cea mai mică ocazie.

— În schimb, au optat pentru o Aleasă!

Elaida clătină amuzată din cap. Ştia pe de rost fiecare cuvânt din legea care stabilea cum era aleasă Suprema Amyrlin – la urma urmei, chiar ea se folosise de această lege –, însă aceasta nu stipulase niciodată ca femeia respectivă să fie o soră bună. Evident, trebuia să fie, deşi cei care instituiseră legea nu afirmaseră niciodată asta, iar rebelele profitaseră de această omisiune.

— Ele ştiu că nu vor avea sorţi de izbândă, Alviarin. Merg ţanţoş şi vociferează, vor încerca să găsească o cale prin care să evite pedeapsa, apoi o vor preda pe fată drept sacrificiu.

Ceea ce era păcat. Fata aceea al’Vere putea fi folosită drept un alt avantaj în faţa lui al’Thor. Dacă ar fi ajuns să deţină controlul deplin în Putere, ar fi fost una dintre femeile cu cea mai mare autoritate din ultimii o mie de ani, sau mai bine. Mare păcat.

— Nu mi se pare că Gareth Bryne şi oastea lui ar merge ţanţoş. Le va lua cinci sau şase luni să ajungă la Tar Valon. În acest timp, Seniorul căpitan Chubain ar putea spori numărul gărzilor...

 Oastea lor, pufni Elaida.

Alviarin era o naivă; în ciuda stăpânirii de sine pe care o afişa, era fricoasă ca un iepure. În curând va începe să răspândească absurdităţile Sanchei cum că Rătăciţii, sau cei care-şi mai spun „Cei Numiţi”, erau în libertate. Fireşte că ea nu cunoştea acest secret, dar oricum...

— Fermieri cu lănci, măcelari cu arcuri şi croitori călare! Ei se gândesc la fiecare pas la Zidurile Strălucitoare, care l-au ţinut departe pe Artur Aripă-de-Şoim.

Nu, nu ca un iepure, ci ca o nevăstuică. Şi totuşi, mai devreme sau mai târziu, va ajunge blana de nevăstuică de pe mantia Elaidei. Lumina s-o ajute să facă asta cât mai repede.

— Cu fiecare pas, vor pierde câte un om, dacă nu zece. Nu m-aş mira ca rebelele noastre să-şi facă apariţia însoţite doar de străjerii lor.

Prea multă lume ştia despre diviziunea din Turn. Odată ce rebeliunea va fi înăbuşită, ar putea face să pară că totul fusese un şiretlic, pentru a câştiga controlul asupra tânărului al’Thor, o încercare istovitoare necesitând mulţi ani, a mai multor generaţii, înainte ca amintirile să se estompeze. Toate rebelele, până la ultima, ar putea plăti pentru asta în genunchi.

Elaida îşi încleştă pumnul ca şi când ar fi vrut să le strângă de gât pe toate rebelele. Sau pe Alviarin.

— Intenţionez să le distrug, fiică. Le voi despica aşa cum ai crăpa un pepene putred.

Secretul pe care-l deţinea o asigura de asta, indiferent câţi fermieri şi croitori ar fi strâns laolaltă Seniorul Bryne, însă o lăsă pe cealaltă femeie să creadă ce voia. Brusc, avu o viziune, o certitudine despre lucrurile pe care nu le putea vedea limpede decât dacă se derulau dinaintea ei. Ar fi fost în stare să sară de pe o stâncă în privinţa acelei certitudini.

— Turnul Alb va fi întreg din nou, cu excepţia celor care vor fi alungate şi dispreţuite. Va fi întreg şi mai puternic ca niciodată. Rand al’Thor o va înfrunta pe Suprema Amyrlin şi furia ei. Turnul Negru va pieri în sânge şi foc, iar surorile vor pune stăpânire pe el. Asta prezic.

Cum se întâmpla, de obicei, după ce avea o previziune, ea începu să tremure şi să gâfâie. Se strădui să rămână nemişcată şi să-şi păstreze echilibrul, să respire încet; nu îngăduia nimănui să-i vadă slăbiciunile. Însă Alviarin... Aceasta făcu ochii mari de uimire şi rămase cu gura căscată, ca şi când ar fi uitat cuvintele pe care ar fi vrut să le rostească. O foaie de hârtie se desprinse din vraful pe care-l ţinea în mâini şi fu cât pe ce să cadă pe jos înainte ca s-o prindă. Acest lucru o readuse în prezent. Într-o fracţiune de secundă, îşi recăpătă masca senină, imaginea perfectă a calmului de care dădeau dovadă aes sedai, însă era, evident, tulburată. Oh, foarte bine. N-avea decât să rumege asupra certitudinii victoriei Elaidei. Să rumege şi să-şi rupă dinţii.

Elaida inspiră adânc şi se aşeză din nou la masa de scris, punând peştele rupt deoparte, ca să nu-l mai vadă. Sosise momentul să profite de victoria ei.

— Avem de lucru azi, fiică. Primul mesaj trebuie să ajungă la Doamna Caraline Damodred...

Elaida îşi dezvălui planul, elaborând ceea ce ştia Alviarin şi aducându-i la cunoştinţă alte lucruri pe care nu le cunoştea. La urma urmei, Suprema Amyrlin trebuia să lucreze prin Păstrătoarea ei, indiferent cât de mult o ura pe femeie. Era o plăcere să privească ochii lui Alviarin, să vadă mirarea din ei când se întreba ce altceva nu mai ştia. Dar, în vreme ce Elaida dădea porunci, împărţind lumea între Oceanul Aryth şi lanţul muntos Osia Lumii, în mintea ei se perinda imaginea tânărului al’Thor, care venea la ea ca un urs în cuşcă, pentru a fi învăţat cum să danseze la cină.

Cronicile abia dacă ar putea înregistra anii Ultimei Bătălii fără să nu-l pomenească pe Dragonul Renăscut, însă ea ştia că numele acela va fi scris cu litere mai mari decât celelalte. Elaida de Avriny a’Roihan, Păstrătoare a Sigiliilor, Flacăra Tar Valonului, fiica mai mică a unei Case neimportante din nordul ţinutului Murandy, o aes sedai, ridicată Supremă Înscăunată Amyrlin din rândul Ajah Roşii, pe vremuri sfetnica Reginei Morgase a Andorului, va rămâne în istorie ca fiind cea mai mare şi mai influentă Amyrlin a tuturor timpurilor. Cea mai puternică femeie din istoria lumii. Femeia care a salvat omenirea.

Aielii care stăteau într-un şanţ adânc de pe dealurile joase, acoperite cu iarbă veştedă, semănau cu nişte figurine sculptate. Ei ignorau perdelele de praf pe care le aduceau rafalele de vânt. Nu-i deranja faptul că zăpada ar fi trebuit să fi acoperit deja în straturi groase pământul în acea perioadă a anului; niciunul nu văzuse vreodată zăpadă, iar dogoarea era mai puţin arzătoare decât cea de unde veneau ei, deşi soarele strălucea cu putere. Atenţia lor era fixată înspre dealul dinspre miazăzi, aşteptând semnalul care-i va anunţa că destinul clanului Shaido aiel se apropia.

În aparenţă, Sevanna arăta întocmai celorlalţi, deşi era înconjurată de un cerc de fecioare, care stăteau calme şi ale căror feţe erau acoperite de văluri negre, ascunse de privirile celorlalţi. Şi ea aştepta, mai nerăbdătoare decât lăsa să se vadă, fără a-şi pierde însă concentrarea. Acesta era unul dintre motivele pentru care ea poruncea, iar ceilalţi o urmau. Al doilea motiv era acela că ea înţelegea ce se putea întâmpla dacă refuzai să laşi obiceiurile uzate şi tradiţia învechită să te lege la mâini.

Când ochii ei verzi priviră scurt în stânga, văzură doisprezece bărbaţi şi o femeie, fiecare cu un scut rotund şi trei sau patru lănci scurte. Erau îmbrăcaţi în straie cadin’sor cenuşiu cu maroniu, care le ofereau un camuflaj perfect atât aici, cât şi în Ţinutul Întreit. Efalin, măruntă, cu părul cărunt ascuns sub shoufa înfăşurată în jurul capului, arunca uneori câte o privire în direcţia Sevannei; dacă se zicea că o fecioară a Lăncii putea fi neliniştită, atunci Efalin era aceea. Unele dintre fecioarele Shaido o luaseră înspre miazăzi, alăturându-se nebunilor care-l urmau pe Rand arthor, iar Sevanna nu se îndoia că unii vorbeau despre asta. Efalin trebuie să se fi întrebat dacă, oferindu-i Sevannei o escortă de fecioare, ca şi când ar fi fost ea însăşi Far Dareis Mai, era suficient pentru a echilibra situaţia. Cel puţin, Efalin ştia sigur unde se afla adevărata putere.

Ca şi Efalin, bărbaţii conduceau frăţiile de războinici Shaido. Aceştia se uitau miraţi unii la alţii, pe urmă au privit înspre miazăzi. În special, solidul Maeric, care provenea din frăţia războinică Ochi Negri (Seia Doon), şi Bendhuin, cu faţa brăzdată de cicatrici, făcând parte din Frăţia Vulturului (Far Aldazar Din). După ziua aceea, nimic nu-i va mai putea împiedica pe cei din clanul Shaido să trimită un om la Rhuidean, pentru a fi numit şeful clanului, dacă va supravieţui. Până atunci, Sevanna fusese vocea şefului clanului, având în vedere că era văduva ultimului şef. A ultimilor doi şefi. Cei care bombăneau că ea aducea ghinion n-aveau decât să-şi înghită limba.

Brăţările din aur şi fildeş zornăiră uşor, când ea îşi aranjă şalul negru de pe braţe şi îşi potrivi colierele de la gât. Cele mai multe erau tot din aur şi fildeş, însă unul dintre ele era un şirag de perle şi rubine, care aparţinuse unei femei nobile din ţinuturile umede – ea era îmbrăcată în alb şi mişuna alături de ceilalţi gaishain, în munţii numiţi Piscul Dragonului –, cu un rubin de mărimea unui ou de găină odihnindu-i-se între sâni. Locuitorii din ţinuturile umede deţineau comori nepreţuite. Smaraldul mare de pe degetul ei împrăştia razele soarelui în văpăi verzi; inelele erau un obicei al locuitorilor din ţinuturile umede care merita însuşit, indiferent de privirile insistente îndreptate asupra sa. Îşi va procura şi altele dacă vor fi la fel de splendide ca şi acesta.

Mai toţi oamenii credeau că Maeric sau Bendhuin vor fi primii care vor primi permisiunea înţeleptelor de a încerca în Rhuidean. Doar Efalin era singura din acel grup care bănuia că niciunul dintre ei n-o va primi, însă doar bănuia; totodată, fu suficient de inspirată să-i spună, cu băgare de seamă, despre această bănuială Sevannei, şi doar ei. Minţile lor nu acceptau posibilitatea de a renunţa la ceea ce era învechit, iar dacă Sevanna era, într-adevăr, nerăbdătoare să îmbrăţişeze noul, atunci era conştientă că va trebui să-i convingă să-l accepte încetul cu încetul. Datinile se schimbaseră mult de când clanul Shaido trecuse Zidul Dragonului în ţinuturile umede – care contrastau cu Ţinutul Întreit în privinţa climei – şi se vor mai schimba încă. Odată ce va ajunge pe mâinile ei şi se va căsători cu car’a’carn, în Limba Străveche „Căpetenie a căpeteniilor”, şeful şefilor tuturor clanurilor aiel – această absurditate referitoare la Dragonul Renăscut era o născocire a locuitorilor din ţinuturile umede –, va exista o altă cale de a numi şefii clanurilor, precum şi şefii ginţilor. Poate şi conducătorii frăţiilor războinicilor. Rand al’Thor îi va numi. Sub îndrumarea ei, desigur. Iar acesta va fi doar începutul. Posibilitatea locuitorilor din ţinuturile umede de a transmite rangul copiilor lor şi copiilor copiilor lor, de pildă.

Vântul se înteţi preţ de o secundă şi suflă înspre miazăzi, acoperind zgomotul făcut de caii şi căruţele cu coviltir ale celor din ţinuturile umede.

Ea îşi aranjă şalul din nou, mascându-şi o grimasă. Nu trebuia să lase să i se vadă agitaţia, sub nicio formă. Când aruncă o privire în dreapta, îngrijorarea îi dispăru. Acolo stăteau îngrămădite peste două sute de înţelepte Shaido. În mod normal, cel puţin unele dintre ele ar fi urmărit-o cu ochi de vultur, însă privirea lor era îndreptată înspre miazăzi. Câteva îşi ajustau neliniştite şalurile sau îşi netezeau pulpanele rochiilor grele. Sevanna strâmbă din buze. Unele feţe erau pline de broboane. Sudoare! Îşi pierduseră, oare, mândria, de îşi arătau emoţiile sub privirile tuturor?

Toţi se încordară uşor când un tânăr Sovin Nai îşi făcu apariţia de pe o culme, coborându-şi vălul când se înghesui jos, lângă ei. El veni la ea, cum se şi cuvenea, dar, spre iritarea ei, tânărul rosti destul de răspicat ca să audă şi ceilalţi:

— Una dintre iscoadele lor a fost rănită, însă a scăpat călare.

Conducătorii frăţiei se puseră în mişcare înainte ca el să termine de vorbit. Era inadmisibil! Chiar dacă ei vor conduce bătălia – Sevanna nu ţinuse niciodată o lance în mână –, n-avea de gând să-i lase să uite nici măcar o clipă cine era ea.

— Aruncaţi şi ultima lance spre ele, înainte să apuce să se pregătească de luptă! Le porunci ea cu voce tare.

Oamenii se strânseră în jurul ei.

— Şi ultima lance? întrebă neîncrezător Bendhuin. Cu excepţia scuturilor, adică...

Maeric îl întrerupse, încruntându-se:

— Dacă nu vom lăsa câteva deoparte, am putea fi...

Sevanna îi întrerupse pe amândoi:

— Şi ultima lance! Avem de-a face cu aes sedai. Trebuie să le strivim de îndată!

Efalin şi majoritatea celorlalţi nu făcură nicio grimasă, însă Bendhuin şi Maeric se încruntară, gata să protesteze. Netrebnicii! Aveau de-a face cu câteva zeci de aes sedai şi cu sute de soldaţi din ţinuturile umede şi, deşi erau însoţiţi de mai bine de patruzeci de mii de algai’d’siswai, tot voiau să-şi păstreze scuturile şi suliţele, de parcă ar fi înfruntat alţi aieli sau o oaste a celor din ţinuturile umede.

— Vorbesc în calitate de şef al clanului Shaido, tună ea şi, deşi nu era nevoie să spună acele cuvinte, nu strica să le reamintească. Sunt doar o mână de oameni, accentuă ea în continuare fiecare cuvânt, cu dispreţ. Pot fi învinşi dacă lăncile vor fi lansate repede. Aţi fost pregătiţi să-l răzbunaţi pe Desaine la acest răsărit. Simt, oare, mirosul fricii? Teamă de câţiva războinici din ţinuturile umede? Oare onoarea i-a părăsit pe Shaido?

Aceste cuvinte îi făcură să se crispeze, cum fusese şi intenţia ei. Până şi ochii lui Efalin erau ca două nestemate cenuşii când se acoperi cu voalul; ea îşi mişcă degetele în limbajul semnelor specific fecioarelor, conducătorii frăţiilor ţâşniră pe pantă în sus, iar fecioarele din jurul Sevannei îi urmară. Nu asta îşi dorise ea, dar cel puţin lăncile erau gata să fie lansate. Chiar şi de pe fundul şanţului putea vedea ceea ce părea a fi pământ sterp, năpădit cu siluete înveşmântate în cadin’sor, toţi luând-o la fugă înspre miazăzi cu paşi mari care ar fi întrecut şi caii. Nu era vreme de irosit. Cu gândul de a vorbi mai târziu cu Efalin, Sevanna se întoarse către înţelepte.

Deşi erau alese dintre cele mai puternice înţelepte Shaido care stăpâneau Puterea şi erau şase sau şapte pentru fiecare aes sedai care-l înconjurau pe Rand al’Thor, Sevanna observa îndoiala pe chipurile lor. Ele încercau s-o ascundă în spatele feţelor împietrite, însă aceasta exista, în privirile ezitante, în buzele umezite. Multe tradiţii erau încălcate în acea zi, tradiţii vechi şi puternice ca şi legea. Înţeleptele nu luau parte la bătălii, se ţineau departe de aes sedai. Cunoşteau poveştile străvechi, cum că poporul aiel fusese trimis în Ţinutul Întreit pentru că le dezamăgiseră pe aes sedai, că va fi distrus dacă le va mai dezamăgi vreodată. Aflaseră poveştile, ceea ce revendicase Rand al’Thor, că poporul aiel jurase să nu se mai implice în acte de violenţă drept serviciu adus femeilor aes sedai.

Cândva, Sevanna fusese convinsă că poveştile astea erau minciuni, însă, în ultima vreme, ea credea că înţeleptele le considerau adevărate. Niciuna nu recunoştea acest lucru în faţa ei, desigur. N-avea importanţă. Nici ea nu făcuse acea călătorie de două zile până la Rhuidean, necesară pentru a deveni o înţeleaptă, dar celelalte o acceptaseră, chiar dacă unele dintre ele fuseseră destul de reţinute. Însă în acel moment, n-aveau de ales decât să accepte. Tradiţiile inutile vor lăsa locul altora noi.

— Femeile aes sedai, zise Sevanna încet şi ele se aplecară înspre ea cu un zornăit înăbuşit de brăţări şi coliere, ca să-i audă cuvintele şoptite. Au pus mâna pe Rand al’Thor, pe car’a’carn. Trebuie să li-l luăm.

Câteva frunţi se încruntară. Mai toţi credeau că ea voia să-l captureze pe car’a’carn în viaţă, ca să răzbune moartea lui Couladin, cel de-al doilea soţ al ei. Deşi înţelegeau asta, n-ar fi venit aici din acest motiv.

— Femeile aes sedai, şuieră ea printre dinţi, mânioasă. Ne-am ţinut de cuvânt, însă ele l-au încălcat pe al lor. Noi n-am încălcat nimic, dar ele au încălcat totul. Ştiţi prea bine cum a fost ucisă Desaine.

Fireşte că ştiau. Privirile aţintite asupra ei se înăspriră dintr-o-dată. A omorî o înţeleaptă era la fel de grav cu a ucide o femeie însărcinată, un copil sau un fierar. Unele dintre acele priviri erau extrem de aspre – a Theravei, a Rhialei şi a celorlalte.

— Dacă le vom lăsa pe aceste femei să scape basma curată, atunci vom fi mai prejos decât animalele, nu vom avea onoare. Nu vreau să-mi pierd onoarea.

Zicând astea, ea îşi strânse fustele cu demnitate şi o luă pe pantă în sus cu fruntea ridicată, fără să privească în urmă. Era sigură că o vor urma şi celelalte. Therava, Norlea şi Dailin se vor îngriji de asta, precum şi Rhiale, Tion, Meira şi celelalte care o însoţiseră în urmă cu câteva zile ca să-l vadă pe Rand al’Thor cum era bătut şi legat cu lanţuri în cuşca din lemn de către aes sedai. Făcuse aluzia mai mult pentru cele treisprezece decât pentru celelalte, iar acestea nu vor îndrăzni s-o dezamăgească. Adevărul despre felul în care murise Desaine le lega de ea.

Înţeleptele, cu fustele puse peste braţe ca să-şi elibereze picioarele, nu ţineau pasul cu algai’d’siswai în straie cadin’sor, oricât de tare fugeau, şi fugeau de mâncau pământul. După ce străbătură opt kilometri peste acele dealuri joase şi vălurite, o distanţă nu prea mare, ajunseră în vârful unei creste şi văzură că dansul lăncilor începuse deja. Conform unei tactici anume.

Mii de algaid’siswai ca o mare uriaşă de cenuşiu şi maroniu formau un cerc în jurul căruţelor cu coviltir ale celor din ţinuturile umede, care, la rândul lor, încercuiau unul dintre pâlcurile de copaci aflate în acea regiune. Sevanna trase aer în piept furioasă. Femeile aes sedai avuseseră timp să-şi ducă toţi caii la adăpost. Lăncile încercuiau căruţele, apropiindu-se tot mai mult, iar săgeţile cădeau ca o ploaie asupra lor, deşi cele din faţă se izbeau parcă de un zid invizibil. La început, săgeţile care se ridicară cel mai sus trecură de acest zid, apoi şi ele începură să se lovească de ceva nevăzut şi să ricoşeze. Înţeleptele începură să murmure.

— Vedeţi ce fac aes sedai? întrebă Sevanna, de parcă şi ea vedea cum acţiona Puterea.

Îi venea să rânjească; femeile aes sedai erau nişte neroade, împreună cu mult lăudatul lor Sceptru al Legămintelor. Când vor hotărî, într-un final, să folosească Puterea ca armă, nu doar ca să ridice obstacole, atunci va fi prea târziu. Cu condiţia ca înţeleptele să nu zăbovească prea mult cu gura căscată. Undeva, în acele căruţe, se afla Rand al’Thor, poate îndoit în vreun cufăr ca o bucată de mătase, aşteptând-o pe ea să-l scoată de acolo. Dacă femeile aes sedai îl puteau deţine, atunci îl putea deţine şi ea, cu ajutorul înţeleptelor. Şi al unei promisiuni.

— Therava, du-ţi imediat jumătatea de înţelepte înspre apus. Fii pregătită să ataci odată cu mine. Pentru Desaine şi pentru ji’e’toh, onoarea şi obligaţia pe care femeile aes sedai ni le datorează! Le vom face să respecte tohul aşa cum n-a mai făcut-o nimeni.

Era o fală nesăbuită să spui că vei face pe cineva să respecte o obligaţie pe care n-a recunoscut-o, cu toate astea însă, printre bombănelile furioase ale celorlalte femei, Sevanna auzi alte promisiuni de a le face pe femeile aes sedai să respecte tohul. Doar cele care o omorâseră pe Desaine din porunca Sevannei rămaseră tăcute. Therava strânse uşor din buze, apoi spuse intr-un final:

— Se va face voia ta, Sevanna.

Dintr-un salt uşor, Sevanna îşi conduse jumătatea de înţelepte înspre partea de răsărit a câmpului de luptă, dacă i se putea spune astfel. Voise să rămână pe coama unui deal, de unde să aibă o panoramă bună – aşa conducea dansul lăncilor şi al suliţelor un şef de clan sau un conducător de luptă –, însă nu găsi sprijin nici la Therava, nici la celelalte care cunoşteau secretul morţii lui Desaine. Înţeleptele contrastau puternic cu algai’d’siswai atunci când ea le alinie, cu bluzele lor albe algode şi fustele negre din lână şi şalurile, brăţările şi colierele lor strălucitoare, şi cu părul lung până la talie şi strâns la spate cu eşarfe negre, înnodate. Deşi ele hotărâseră că, dacă vor fi nevoite să intre în dansul lăncilor şi al suliţelor, atunci vor intra, şi nu vor privi de pe un deal, ea nu credea că femeile conştientizau că adevărata bătălie din acea zi vor trebui s-o poarte chiar ele. La sfârşitul acelei zile, nimic nu va mai fi la fel, iar capturarea lui Rand al’Thor era detaliul cel mai nesemnificativ.

Doar după înălţime îi puteai diferenţia pe bărbaţii algai’d’siswai de fecioare. Voalurile şi shoufa ascundeau capete şi feţe, iar cadin’sor era tot cadin’sor, cu excepţia croielii specifice clanului, ginţii şi frăţiei. Cei aflaţi la marginea împrejmuirii păreau nedumeriţi, bombănind între ei în timp ce aşteptau să se întâmple ceva. Veniseră să danseze cu fulgerul femeilor aes sedai. În schimb, în acele clipe se agitau nerăbdători, aflându-se prea în spate pentru a folosi măcar arcurile care se odihneau în continuare în tolbele lor din piele. Nu vor mai fi nevoiţi să aştepte prea mult dacă Sevannei i se va îndeplini dorinţa.

Punându-şi mâinile în şold, ea se adresă înţeleptelor:

— Cele aflate în partea dinspre miazăzi de mine vor contracara acţiunile femeilor aes sedai. Cele dinspre miazănoapte vor ataca. Pregătiţi-vă lăncile!

Cu această poruncă, ea se întoarse să privească distrugerea femeilor aes sedai, care credeau că nu aveau de înfruntat decât oţelul.

Nu se întâmplă nimic. În faţa ei, marea de algai’d’siswai clocotea inutil, iar cel mai puternic sunet care se auzea era cel scos ocazional de suliţele lovindu-se de scuturi. Furia Sevannei devenea din ce în ce mai mare. Fusese atât de sigură că ei vor fi pregătiţi după ce văzuseră trupul măcelărit al lui Desaine! Dacă un atac asupra femeilor aes sedai li se părea însă de neimaginat, atunci ea îi va hăitui, chiar dacă va fi nevoită să-i facă de ruşine până când aceştia vor cere să îmbrace gai’shain alb.

Dintr-odată, o minge de flăcări vii de mărimea unui cap de om zbură înspre căruţele cu coviltir, descriind un arc, sfârâind şi şuierând, apoi o alta, pe urmă alte zeci. Şi, brusc, nucleul sferei de foc explodă. Alte mingi de foc zburau dinspre apus, de la Therava şi de la ceilalţi războinici. Fumul începu să se ridice din căruţele care ardeau. Mai întâi fură nişte firicele cenuşii, apoi coloane de fum gros; murmurele algai’d’siswai îşi schimbară tonalitatea şi, deşi cei din faţa ei se mişcară puţin, îşi dădeau seama că ei luaseră brusc decizia de a înainta. Din căruţe răzbăteau strigăte, oamenii ţipau furioşi, urlau de durere. Indiferent ce bariere ridicaseră femeile aes sedai, acestea căzuseră. Începuse totul, şi nu exista decât un sfârşit. Rand al’Thor va fi al ei; el i-i va da pe aieli, ca să pună stăpânire peste cei din ţinuturile umede, iar înainte să moară, îi va oferi fii şi fiice care să conducă poporul aiel după ea. S-ar putea să-i placă de el, fiindcă era destul de drăguţ, puternic şi tânăr.

Sevanna nu se aştepta ca femeile aes sedai să cedeze prea uşor şi nici n-o făcură. Mingile de foc cădeau sfârâind printre suliţe şi lănci, transformând siluetele îmbrăcate în cadin’sor în torţe, iar fulgerele loveau din cerul senin, aruncând oamenii şi pământul în aer. Înţeleptele învăţau din ceea ce vedeau sau poate ştiau deja şi ezitaseră înainte; cele mai multe mânuiau Puterea atât de rar, mai ales acolo unde nimeni nu putea vedea, în afară de înţelepte, încât doar o altă înţeleaptă îşi dădea seama care femeie era în stare de asta. Oricare ar fi fost motivul, de îndată ce un fulger căzu printre lăncile Shaido, altele începură să se abată asupra căruţelor.

Nu toate îşi atinseră ţinta. Mingile de foc brăzdau văzduhul, unele mari cât un cal, fulgere argintii străpungeau pământul ca nişte suliţe căzute din cer, uneori ţâşnind în lateral ca şi când ar fi ţintit un scut invizibil, sau explodau în aer, sau dispăreau, pur şi simplu. Detunături şi trosnete umpleau văzduhul, însoţite de strigăte şi ţipete. Sevanna privea încântată cerul. Acesta semăna cu spectacolul de artificii al artificierilor despre care citise.

Deodată, totul deveni alb în ochii ei; i se părea că plutea. Când îşi recăpătă vederea, era întinsă pe pământ la câţiva metri de locul unde stătuse. Simţea dureri peste tot, abia putea respira şi era acoperită cu un strat de praf. Părul parcă voia să i se desprindă de cap. Alte înţelepte erau şi ele întinse pe jos, în jurul unei gropi neregulate, căscate în pământ; din rochiile unora se ridicau firicele de fum. Nu toată lumea căzuse la pământ – lupta dintre foc şi fulger se desfăşura în continuare pe cer –, totuşi erau prea mulţi căzuţi. Trebuia să-i arunce din nou în luptă.

Încercând să-şi recapete răsuflarea, ea se ridică anevoie în picioare, fără să se ostenească să se scuture de praf.

— Sus lăncile! Strigă ea.

Apucând-o pe Estalaine de umerii laţi, dădu s-o ridice în picioare, însă când văzu privirea goală din ochii ei albaştri, înţelese că femeia era moartă şi o lăsă să cadă. Atunci, o ridică în picioare pe Dorailla, care era ameţită, luă lancea unui războinic căzut la pământ, din frăţia Tunătorii (Sha’mad Conde), şi o înălţă în aer.

— Sus lăncile!

Unele dintre înţelepte se pare că i-au urmat porunca, aruncându-se în marea de algai’d’siswai. Altele, aparent, şi-au păstrat cumpătul şi le ajutau pe celelalte să se ridice. Furtuna de foc şi fulgere continua în timp ce ea se agita în faţa înţeleptelor, fluturând lancea şi strigând:

— Sus lăncile! Pregătiţi-vă lăncile!

Îi venea să râdă; şi râse. În ciuda faptului că era acoperită cu praf din cap şi până-n picioare, iar lupta se dezlănţuia în jurul ei, Sevanna nu se mai simţise niciodată atât de însufleţită. Aproape că-şi dorea să fi ales să devină o fecioară a Lăncii. Aproape. O Far Dareis Mai nu putea fi niciodată şef de clan, aşa cum niciun bărbat nu putea fi înţeleaptă; drumul unei fecioare spre putere era să renunţe la lance şi să devină înţeleaptă. Ca soţie de şef de clan, ea deţinuse puterea la vârsta la care unei fecioare abia dacă i se încredinţa dreptul de a mânui o suliţă sau o lance, sau ucenicei unei înţelepte dreptul de a aduce apă. Şi cum avea totul, era şi înţeleaptă, şi şefă de clan, însă mai trebuia să aştepte până să obţină titlul pe care şi-l dorea. Titlurile nu aveau o prea mare importanţă atât timp cât ea deţinea puterea, dar de ce să nu le aibă pe amândouă?!

Un ţipăt brusc o făcu să se întoarcă şi dădu cu ochii de un lup cenuşiu, cu blană lăţoasă, care-i sfârteca gâtul Doserei. Fără să stea pe gânduri, ea împlântă lancea în trupul vietăţii. Când aceasta se răsuci ca să prindă cu dinţii de mânerul lăncii, un alt lup, care-i ajungea până la talie, ţâşni pe lângă ea şi îl atacă din spate pe unul dintre algaid’siswai, apoi un altul, pe urmă mai mulţi, care sfârtecau siluetele îmbrăcate în cadin’sor oriunde se uita.

O cuprinse un val de teamă atunci când scoase lancea din trupul lupului. Femeile aes sedai îi chemaseră pe lupi ca să lupte pentru ele. Nu-şi putea lua privirea de la lupul pe care tocmai îl omorâse. Aes sedai... Nu. Nu! Asta nu putea schimba nimic. Nu va îngădui acest lucru.

Într-un final, reuşi să-şi dezlipească privirea de la el, însă, înainte să apuce să le încurajeze din nou pe înţelepte, altceva o făcu să tacă şi să se holbeze. În mijlocul algaid’siswai se afla un grup de călăreţi din ţinuturile umede cu coifuri şi platoşe roşii, aşteptând cu săbiile trase şi cu lăncile lungi îndreptate spre ei. De unde apăruseră?

Nu conşt ientiză că vorbise cu voce tare până când îi răspunse Rhiale:

— Am încercat să te previn, Sevanna, dar nici măcar n-ai vrut să auzi.

Femeia cu părul de foc privi dezgustată lancea plină de sânge; înţeleptele n-aveau voie să mânuiască lancea. Sevanna şi-o aşeză ostentativ pe a ei în îndoitura cotului, aşa cum îi văzuse făcând pe şefii clanurilor.

— Luptătorii din ţinuturile umede au atacat dinspre miazăzi, împreună cu siswai’aman, continuă Rhiale şi pronunţă acest cuvânt cu tot dispreţul pe care-l meritau cei numiţi în Limba Străveche „Suliţele Dragonului”. Sunt şi fecioare. Şi... şi înţelepte.

— Care luptă? întrebă Sevanna sceptică, înainte să-şi dea seama cum suna.

Dacă ar putea înlătura obiceiurile învechite, cu siguranţă, nerozii aceia orbiţi de soare de la miazăzi, care-şi spuneau încă aieli, ar face la fel. Nu se aşteptase însă la una ca asta. Negreşit, îi adusese Sorilea; femeia aceea bătrână o făcea pe Sevanna să se gândească la o alunecare de teren pe un munte, care mătura totul în calea ei.

— Trebuie să-i atacăm de îndată. Rand al’Thor nu va fi al lor, nici nu ne vor împiedica s-o răzbunăm pe Desaine, adăugă ea când Rhiale făcu ochii mari de uimire.

— Sunt înţelepte, zise cealaltă femeie pe un ton sec, iar Sevanna se amărî, fiindcă înţelegea.

Era suficient de grav că se alăturaseră dansului lăncilor şi suliţelor, dar înţeleptele să le atace pe înţelepte era mai mult decât ar fi îngăduit Rhiale. Fusese de acord că Desaine trebuia să moară – cum altcumva ar fi putut fi convinse celelalte înţelepte şi algai’d’siswai să pornească la atac împotriva femeilor aes sedai, lucru necesar ca să pună mâna pe Rand al’Thor şi, odată cu el, pe ceilalţi aieli –, însă această faptă fusese făcută în taină, împreună cu femeile care-i împărtăşeau ideile. Acest lucru se va înfăptui dinaintea tuturor. Erau toate nişte netrebnice şi nişte laşe!

— Atunci, alegeţi voi împotriva căror duşmani veţi lupta, Rhiale.

Ea rosti fiecare cuvânt cu dispreţ, iar Rhiale încuviinţă uşor cu un semn din cap şi-şi aranjă şalul, aruncând o ultimă privire lăncii pe care Sevanna o ţinea în mână, apoi îşi reluă locul din rând.

Poate exista o cale prin care să le facă pe celelalte înţelepte să acţioneze primele. Era mai bine să atace prin surprindere, şi încă şi mai bine dacă vor reuşi să-l smulgă pe Rand al’Thor din mâinile lor. Ar fi dat orice pentru o femeie care conducea Puterea şi să asculte poruncile fără să crâcnească. Ar fi dat orice să se afle pe un deal, de unde să vadă cum se desfăşura bătălia.

Cu lancea pregătită şi cu un ochi vigilent la lupi – cei pe care-i vedea fie ucideau bărbaţi şi femei în cadin’sor, fie erau morţi –, se întoarse şi începu să strige încurajări. Înspre miazăzi, focul şi fulgerele cădeau printre Shaido mai abitir decât înainte, însă ea nu observă vreo diferenţă. Bătălia, cu toate exploziile de flăcări, de pământ şi oameni aruncaţi în aer, continua nestingherită.

— Sus lăncile! Strigă ea, fluturându-şi-o pe a ei. Sus lăncile!

Nu reuşi să distingă printre algai’d’siswai care se agitau pe niciunul dintre nesăbuiţii care-şi legaseră o cârpă roşie în jurul tâmplelor, pretinzând a fi siswai’aman. Poate erau prea puţini ca să schimbe cursul evenimentelor. Pâlcurile de luptători din ţinuturile umede erau, cu siguranţă, prea puţine şi prea depărtate. Chiar în timp ce privea, unul fu copleşit brusc de suliţe, bărbaţi şi cai deopotrivă.

— Sus lăncile! Sus lăncile! Porunci ea cu o voce însufleţită.

Chiar dacă femeile aes sedai chemaseră zece mii de lupi şi deşi Sorilea adusese o mie de înţelepte şi sute de mii de lănci, clanul Shaido tot va ieşi învingător în acea zi. Clanul Shaido şi ea însăşi. Sevanna din clanul Jumai Shaido va fi un nume care nu va fi uitat niciodată.

Deodată, un bubuit puternic răsună printre strigătele de luptă, răzbătând, din câte se pare, dinspre căruţele femeilor aes sedai, însă nu putea să-şi dea seama dacă-l provocaseră ele sau înţeleptele. Deşi îi displăceau aspectele pe care nu le înţelegea, n-avea de gând să le întrebe pe Rhiale sau pe celelalte şi să-şi demaşte ignoranţa şi lipsa de abilităţi pe care toate celelalte le aveau, în afară de ea. Cu toate că pentru celelalte acest lucru n-avea nicio importanţă, ei nu-i plăcea ca femeile celelalte să aibă puteri pe care ea nu le avea.

Sevanna surprinse cu coada ochiului un licăr de lumină printre algaid’siswai, ceva care se rotea, însă, când se întoarse să se uite, nu văzu nimic. Se întâmplă din nou acelaşi lucru: un licăr de lumină zărit cu coada ochiului, pe urmă se întoarse iar să se uite şi nu distinse nimic. Erau prea multe lucruri pe care nu le înţelegea.

În timp ce striga încurajări, privea cu atenţie rândul de înţelepte Shaido. Unele erau într-o stare deplorabilă – îşi pierduseră basmalele de pe cap, iar părul lung le era despletit, fustele şi bluzele, murdare de praf sau chiar pârlite. Cel puţin douăsprezece erau întinse pe jos în şir şi gemeau, iar alte şapte zăceau nemişcate, cu şalurile peste feţe. Pe ea o interesau cele care rămăseseră în picioare. Rhiale şi Alarys, cu părul ei negru complet răvăşit, Someryn, care alesese să-şi poarte bluza desfăcută ca să-şi afişeze decolteul mai generos decât al Sevannei, şi Meira, cu faţa sa îmbufnată, mai întunecată decât de obicei. Corpolenta Trion şi sfrijita Belinde, şi Modarra, la fel de înaltă ca şi cei mai mulţi dintre bărbaţi.

Una dintre ele ar fi trebuit să-i spună dacă făceau ceva nou. Secretul lui Desaine le lega de ea; dezvăluirea unui asemenea secret ar fi însemnat o viaţă plină de durere chiar şi pentru o înţeleaptă – ba mai rău, ruşine – încercând să respecte tohul, asta în cazul în care cea demascată nu era, pur şi simplu, dusă în sălbăticie dezbrăcată, ca să trăiască sau să moară acolo. Exista însă posibilitatea să fie ucisă ca o fiară de oricine ar fi găsit-o. Chiar şi aşa, Sevanna era sigură că lor le plăcea la fel de mult precum celorlalte să-i ascundă anumite lucruri, pe care înţeleptele le învăţau în timpul uceniciei sau pe durata călătoriilor la Rhuidean. Trebuia să întreprindă ceva în privinţa asta, însă mai târziu. N-avea de gând să-şi arate slăbiciunea, întrebându-le ce lucruri ştiau.

Când îşi îndreptă din nou atenţia la bătălie, observă că balanţa se schimbase în favoarea ei, pare-se. Înspre miazăzi, ploaia de mingi de foc şi de fulgere continua, dar nu şi în faţa ei şi nici înspre apus şi miazănoapte, din câte remarca ea. Aparent, ceea ce izbea căruţele nu reuşea să atingă pământul, cu toate astea însă, puterile femeilor aes sedai se pare că se atenuau. Erau obligate să se apere. Ea câştiga!

Când acest gând o străbătu ca un val de căldură, femeile aes sedai încetară să mai lupte. Doar înspre miazăzi, focul şi fulgerele continuau să-i lovească pe algai’d’siswai. Deschise gura să strige victorie, când un alt gând o făcu să tacă. Focul şi fulgerele năvăleau înspre căruţe, izbindu-se de o barieră invizibilă. Fumul de la căruţele care ardeau începu să descrie forma unui dom în timp ce se ridica în aer, înainte să iasă ca un talaz printr-o gaură din vârful cupolei invizibile.

Sevanna se răsuci pe călcâie ca să înfrunte şirul de înţelepte. Din cauza expresiei de pe faţa ei, câteva făcură un pas în spate, sau să fi fost imaginea lăncii pe care o ţinea în mână? Ea ştia că era pregătită s-o întrebuinţeze; chiar era pregătită.

— De ce le-aţi îngăduit să facă asta? Ţipă ea. De ce? Ar fi trebuit să le împiedicaţi orice mişcare, nu să le îngăduiţi să ridice alte ziduri!

Tion era gata să-şi verse stomacul, însă îşi propti pumnii în şoldurile late şi o înfruntă pe Sevanna:

— N-au fost femeile aes sedai.

— N-au fost femeile aes sedai? Pufni Sevanna. Atunci, cine? Celelalte înţelepte? V-am spus că trebuie să le atacăm!

— Nu femeile au făcut asta, interveni Rhiale, cu o voce ezitantă. Nu ele...

Nu-şi încheie fraza şi înghiţi în sec, palidă.

Sevanna se întoarse încet ca să privească domul, abia atunci amintindu-şi să respire. Ceva ieşise prin gaura prin care se furişase afară fumul. Era unul dintre steagurile celor din ţinuturile umede.

Fumul nu reuşea să-l ascundă de tot. Era cărămiziu, cu un disc jumătate alb, jumătate negru, culorile fiind despărţite de o linie sinuoasă, din acelaşi material ca şi hainele pe care le purtau siswai’aman. Era stindardul lui Rand al’Thor. Oare era posibil ca el să se fi eliberat, să le fi învins pe femeile aes sedai şi să fi înălţat steagul? Asta trebuie să se fi întâmplat.

Furtuna se abătea în continuare asupra domului, iar Sevanna auzi murmure în spatele ei. Celelalte femei se gândeau să bată în retragere. Însă nu şi ea. Ştiuse întotdeauna că modalitatea cea mai uşoară de a accede la putere era aceea de a-i învinge pe oamenii care o deţineau. De mică fusese convinsă că avea armele necesare pentru a-i învinge. Suladric, şeful clanului Shaido, căzuse în grija ei la şaisprezece ani, iar când acesta murise, ea îi alesese pe cei care aveau şansele cele mai mari să reuşească. Muradin şi Couladin credeau că fiecare în parte îi stârnise interesul, însă când Muradin nu se mai întoarse de la Rhuidean, aşa cum nu mai reveniseră mulţi bărbaţi, un singur zâmbet fu suficient ca să-l convingă pe Couladin că o cucerise. Oricum, puterea unui şef de clan pălea în faţa celei a unui car’a’carn şi chiar şi aceea nu se compara cu ceea ce-şi dorea ea. Sevanna tremură ca şi când tocmai îl văzuse pe cel mai chipeş bărbat dintr-un cort de vânătoare. Când Rand al’Thor va fi al ei, ea va cuceri întreaga lume.

— Insistaţi mai mult! Porunci ea. Mai mult! Le vom umili pe aceste aes sedai pentru Desaine!

Iar ea îl va avea pe Rand al’Thor.

Dintr-odată se auzi un zgomot infernal răzbătând din rândurile din faţă ale bătăliei, oameni strigând, ţipând. Sevanna blestemă, deoarece nu vedea ce se întâmpla. Ea le strigă înţeleptelor să insiste mai mult, deşi atacul mingilor de foc şi al fulgerelor asupra domului se pare că se mai domolise. Apoi ea reuşi să vadă ceva.

Aproape de căruţe, siluetele în cadin’sor şi pământul ţâşneau în aer cu un bubuit puternic, nu doar într-un singur loc. Pământul exploda iar şi iar, de fiecare dată puţin mai departe de căruţele împrejmuite. Nu era o linie, ci un cerc solid de pământ. Bărbaţi şi fecioare săreau în aer. Cercul, era convinsă Sevanna, împrejmuia căruţele, se mărea treptat şi, brusc, algai’d’siswai trecură în fugă pe lângă ea, străpungând şirul înţeleptelor.

Sevanna îi lovea cu lancea, aplicând lovituri în capete şi în umeri, fără să-i pese că vârful acesteia deveni mai roşu decât înainte.

— Rămâneţi şi luptaţi! Rămâneţi, pentru onoarea clanului Shaido! Striga ea, dar ei fugeau pe lângă ea fără s-o bage în seamă. N-aveţi pic de onoare! Rămâneţi şi luptaţi!

Sevanna înjunghie în spate o fecioară care fugea, iar ceilalţi fugari o călcară în picioare pe femeia căzută. Deodată, ea conştientiză că unele dintre înţelepte dispăruseră, pe când celelalte le ridicau de jos pe cele rănite. Rhiale se întoarse s-o ia la fugă, însă Sevanna o apucă de braţ pe femeia mai înaltă, ameninţând-o cu lancea. Nu-i păsa că Rhiale mânuia Puterea.

— Trebuie să rămânem pe poziţie! Încă îl putem avea!

Pe faţa celeilalte femei se citea frica.

— Dacă vom rămâne, vom muri! Sau vom fi legate în lanţuri lângă cortul lui Rand al’Thor! N-ai decât să rămâi şi să mori, Sevanna. Nu sunt „Câine de Piatră”!

Smucindu-şi braţul, femeia o luă la fugă înspre răsărit.

Preţ de o clipă, Sevanna rămase locului, îmbrâncită încoace şi-ncolo de bărbaţii şi fecioarele care fugeau panicaţi pe lângă ea. Apoi lăsă lancea jos pe pământ şi-şi pipăi săculeţul în care se afla o ucată de piatră sculptată, cu un model complicat. Ezitase dacă s-o arunce sau nu. Lupta nu se încheiase încă. Adunându-şi fustele ca să-şi elibereze picioarele, se alătură mulţimii care fugea haotic. Oricum, în comparaţie cu ceilalţi care fugeau îngroziţi, avea alte planuri în minte. Îi va face atât pe Rand al’Thor, cât şi pe femeile aes sedai să îngenuncheze în faţa ei.

Într-un sfârşit, Alviarin părăsi apartamentele Elaidei, aparent la fel de stăpână pe sine şi de calmă ca întotdeauna. Dar în forul ei interior se simţea stoarsă ca o cârpă udă. Reuşi să-şi menţină echilibrul în timp ce coborî scările unduitoare, care erau din marmură chiar şi la acea înălţime. Servitorii în livrele făceau plecăciuni pe când îşi vedeau mai departe de sarcinile lor, observând-o doar pe Păstrătoare în toată seninătatea ei de aes sedai. Pe măsură ce cobora, surorile începeau să-şi facă apariţia, multe purtându-şi şalurile cu franjuri în culorile grupului Ajah de care aparţineau, de parcă ar fi vrut să scoată în evidenţă, prin această formalitate, că erau surori cu drepturi depline. Şi în timp ce trecea pe lângă ele, acestea îi aruncau priviri neliniştite. Singura care o ignoră fu Danelle, o soră Brună visătoare. Luase parte la detronarea lui Siuan Sanche şi la ascensiunea Elaidei, însă, cum era o femeie pierdută în gânduri şi retrasă, care n-avea prieteni nici măcar în frăţia Ajah din care făcea parte, ea nici măcar nu-şi dădea seama că fusese înlăturată. Dar alte surori înţelegeau asta prea bine. Berisha, o Cenuşie uscăţivă, cu ochi pătrunzători, şi Kera, cu păr bălai şi ochi albaştri, care apăreau uneori printre taireni, şi cu aroganţa specifică celor din Ajah Verde, îndrăzniră să facă o reverenţă. Norine vru să le imite, apoi se răzgândi; cu ochii mari şi aproape la fel de visătoare ca şi Danelle uneori, şi la fel de lipsită de prieteni, ea o detesta pe Alviarin; dacă Păstrătoarea provenea din frăţia Albă, atunci aceasta ar fi trebuit să fie Norine Dovarna, în opinia sa.

Nu era obligatoriu ca o soră să facă o reverenţă în faţa Păstrătoarei, însă, fără îndoială, ele sperau ca ea să intervină pe lângă Elaida la nevoie. Celelalte se întrebau doar ce porunci avea de îndeplinit dacă vreo soră urma să fie aleasă în ziua respectivă, fiindcă o dezamăgise pe Suprema Amyrlin. Nici măcar surorile Roşii nu urcau cele cinci etaje până în apartamentele Supremei Amyrlin decât dacă erau chemate, ba una dintre surori se ascunse atunci când Elaida coborâse. În aerul fierbinte plutea un sentiment de teamă, care n-avea nimic de-a face cu rebelele sau cu bărbaţii care conduceau Puterea.

Câteva dintre surori încercară să vorbească, însă Alviarin trecu repede pe lângă ele, ceea ce era un gest nepoliticos. În plus, abia observă îngrijorarea din privirile lor când ea refuză să se oprească în loc. Şi Alviarin se gândea la Elaida la fel de mult ca şi ele. Elaida era o femeie cu multe feţe. Când te uitai prima oară la ea, vedeai o femeie frumoasă, discretă şi demnă, dar la o a doua privire, distingeai o femeie de oţel, dură ca tăişul sabiei. Ea copleşea acolo unde alţii convingeau, ciomăgea acolo unde alţii foloseau diplomaţia sau Jocul Caselor, nume dat intrigilor, comploturilor şi manipulărilor destinate să aducă avantaje unei nobile Case. Toţi cei care o ştiau îşi dădeau seama că era inteligentă, însă abia ulterior înţelegeau că, în ciuda inteligenţei, ea vedea doar ceea ce voia să vadă şi încerca să facă să se adeverească doar numai lucrurile pe care le voia ea îndeplinite. Dintre cele două însuşiri înspăimântătoare care o caracterizau, cea mai puţin înfricoşătoare era că, de cele mai multe ori, ea reuşea. Cel mai înfiorător lucru însă era înzestrarea ei de a profeţi.

Era uşor să uiţi de asta, fiindcă se întâmpla rar; trecuse atât de multă vreme de la ultima profeţie, încât caracterul său imprevizibil o făcea să lovească precum un fulger. Nimeni nu ştia când venea profeţia, nici măcar Elaida, şi nimeni nu putea spune ce va dezvălui. Alviarin aproape că simţea prezenţa femeii, urmărind-o şi privind-o ca o umbră.

S-ar putea să fie nevoită s-o omoare. Dacă era aşa, Elaida n-ar fi fost prima pe care ea o omorâse în taină. Şi totuşi, ea ezita să facă pasul ăsta fără să primească poruncă sau măcar permisiune.

Alviarin intră în apartamentul ei, simţindu-se oarecum uşurată, de parcă umbra Elaidei n-ar fi fost capabilă să treacă pragul. Un gând prostesc. Dacă Elaida ar fi bănuit adevărul, nici măcar o mie de alianţe n-ar fi oprit-o să nu sară la gâtul lui Alviarin. Elaida se aştepta ca Freidhen, o soră Albă, să-şi ia sarcina în serios, să scrie cu mâna ei poruncile, ca apoi Suprema Amyrlin să le semneze şi să pună sigiliul – însă nu se hotărâse care dintre acele porunci urmau să fie îndeplinite. Nu de către Elaida, desigur. Nu de către ea.

Odăile erau mai mici decât cele pe care le ocupa Elaida, deşi tavanele erau mai înalte, iar balconul domina piaţa mare din faţa Turnului, de la o înălţime de treizeci de metri. Uneori, ieşea în balcon şi vedea oraşul Tar Valon întinzându-se dinaintea ei, cel mai mare oraş din lume, plin cu mii de oameni care nu erau decât nişte pioni pe o tablă de şah din piatră. Piesele de mobilier erau din Doman, lemn striat şi deschis la culoare, gravat cu mărgăritare şi chihlimbar, covoarele colorate erau incrustate cu modele florale, iar tapiseriile, mai viu colorate, reprezentau imagini cu păduri, flori şi căprioare păscând. Piesele de mobilier aparţinuseră ultimei ocupante ale acelor odăi şi ea le păstrase dintr-un alt motiv în afară de acela că nu voia să-şi irosească vremea alegând altele noi, şi anume ca să-i reamintească de preţul eşecului. Leane Sharif ţesuse intrigi şi eşuase, din această cauză fiind izolată de Putere pentru totdeauna. Nu era decât o refugiată neajutorată, care trăia din milă, condamnată la o viaţă de mizerie până când ar fi decis că sosise vremea să fie pusă cu faţa la zid sau să-şi ia singură zilele. Alviarin auzise de câteva femei ferecate care reuşiseră să supravieţuiască, însă până nu va întâlni una, nu va crede în aceste poveşti. Nu că ar fi avut şi cea mai mică dorinţă să facă asta.

Prin ferestre vedea strălucirea difuză a primelor ore ale după-amiezii, dar, când traversă salonul până la jumătate, lumina dispăru brusc, de parcă s-ar fi înserat. Întunericul n-o surprinse. Se întoarse şi căzu de îndată în genunchi.

— Mare Stăpână, trăiesc ca să-ţi slujesc.

Mesaana, o femeie înaltă, învăluită într-o mantie de umbră întunecată şi lumină argintie, stătea în faţa ei.

— Spune-mi ce s-a întâmplat, copilă, o îndemnă Mesaana cu o voce cristalină, precum clinchetul clopoţeilor.

Stând în genunchi, Alviarin repetă fiecare cuvânt pe care-l rostise Elaida, deşi se întreba de ce trebuia să facă asta. La început, ea lăsă deoparte frânturi neimportante din discuţie, însă Mesaana îşi dădea seama de fiecare dată şi întreba despre fiecare cuvânt, fiecare gest şi expresie facială. Era evident că trăsese cu urechea la acele întâlniri. Alviarin încercase să găsească o logică, dar nu reuşise. Unele lucruri însă aveau logică.

Cunoscuse şi alţi „Numiţi”, pe care nerozii îi numeau „Rătăciţi”. Lanfear şi Graendal veniseră în Turn, impunătoare prin forţa şi cunoştinţele lor, arătând clar, fără a folosi cuvintele, că Alviarin le era cu mult inferioară, o simplă servitoare ignorantă îndeplinind comisioane şi chicotind încântată atunci când i se adresa câte un cuvânt blând. Be’lal o înhăţase pe Alviarin şi o dusese cu el în toiul nopţii, în timp ce ea dormea – unde, nici în clipa aceea nu ştia; se trezise în patul ei, iar acest lucru o înspăimânta chiar mai mult decât dacă s-ar fi aflat în prezenţa unui bărbat capabil să conducă Puterea. Pentru el, ea nu era nici măcar un vierme, nici măcar o creatură vie, ci doar o piesă dintr-un joc, pe care o putea manevra după bunu-i plac. Mai întâi fusese Ishamael, cu mulţi ani înaintea celorlalţi, care o scosese din rândurile frăţiei Ajah Neagră, ca s-o pună în fruntea ei.

Ea îngenunchease dinaintea fiecăruia, spunând că trăia ca să-i slujească, într-o deplină sinceritate şi îndeplinind poruncile, indiferent care fuseseră acestea. La urma urmei, aceştia se aflau doar cu o treaptă mai jos faţă de Marele Senior al Întunericului, iar dacă ea voia să fie răsplătită pentru serviciile ei, era bine să se supună, mai ales că, din câte se părea, aceştia deţineau deja imortalitatea. Ea îngenunchease, aşadar, dinaintea fiecăruia, însă doar Mesaana îşi făcuse apariţia fără să poarte chip de om. Mantia aceea de întuneric şi lumină trebuie să fi fost ţesută cu Puterea, deşi Alviarin nu vedea nicio împletitură. Ea simţise forţa lui Lanfear şi a lui Graendal, ştiuse încă de la început cât de puternice erau faţă de ea, dar la Mesaana nu reuşea să simtă... nimic. Ca şi când femeia nu mânuia deloc Puterea.

Logica era limpede şi uluitoare. Mesaana se ascundea de teamă să nu fie recunoscută. Trebuie să fi locuit chiar în Turn. Aparent, acest lucru părea imposibil, cu toate astea, nimic nu se potrivea. Pornind de la acest aspect, ea trebuie să fi fost una dintre surori; cu siguranţă, nu era servitoare, obligată să muncească şi să asude. Atunci, cine era? Prea multe femei trăiseră departe de Turn ani în şir, înainte să le cheme Elaida, prea multe dintre ele n-aveau prieteni apropiaţi sau chiar deloc. Mesaana trebuie să se fi numărat printre ele. Alviarin îşi dorea foarte mult să afle acest lucru. Deşi ea n-o prea înţelegea, cunoaşterea însemna putere.

— Aşadar, Elaida noastră a avut o profeţie, rosti monoton Mesaana, iar Alviarin conştientiză uimită că femeia îşi terminase discursul.

Deşi o dureau genunchii, ştia că nu trebuia să se ridice în picioare fără a i se da voie. Mesaana îşi trecu îngândurată un deget peste buzele argintii. Oare mai văzuse vreo soră făcând acest gest?

— Mi se pare ciudat că a vorbit atât de clar şi totuşi atât de imprevizibil în acelaşi timp. A fost mereu o înzestrare rar întâlnită, iar cei care o au vorbesc în aşa fel încât doar poeţii îi înţeleg. De obicei, când e prea târziu ca să mai aibă vreo importanţă. Atunci, totul devine limpede.

Alviarin păstră tăcerea. Niciunul dintre Cei Numiţi nu purtau conversaţii; ei porunceau sau cereau.

— Interesante profeţii. Rebelele care vor fi despicate asemenea unui pepene putred, aşa era?

— Nu sunt sigură, Mare Stăpână, răspunse ea încet – aşa era, oare?

Mesaana ridică din umeri.

— Ori e, ori nu e, oricum, ne putem folosi de ea.

— Este periculoasă, Mare Stăpână. Înzestrarea ei poate dezvălui ceea ce n-ar trebui dezvăluit.

Un râs cristalin fu răspunsul.

— Cum ar fi? Despre tine? Despre surorile tale din frăţia Ajah Neagră? Sau poate te gândeşti să mă protejezi? Eşti o fată bună uneori, copilă.

Vocea cristalină era amuzată. Alviarin simţi cum îi ardea faţa şi spera ca Mesaana să-şi dea seama că era ruşine, nu furie oarbă.

— Sugerezi să ne descotorosim de Elaida, copilă? Cred că n-a venit încă momentul. Ne este încă folositoare. Cel puţin până când al’Thor va ajunge la noi, şi foarte posibil şi după aceea. Transcrie-i poruncile şi du-le la bun sfârşit. Mă amuză să-i urmăresc intrigile. Uneori vă ridicaţi la nivelul frăţiei Ajah în ansamblul ei. Va reuşi, oare, să-i răpească pe Regele din Illian şi pe Regina din Saldaea? Voi, aes sedai, reuşeaţi odinioară să faceţi asta, nu-i aşa, dar a trecut mult timp de atunci. Cât să fie, oare? Două mii de ani? Pe cine va încerca să pună pe tronul din Cairhien? Oare oferta de a fi rege în Tear va înlătura aversiunea Înaltului Senior Darlin faţă de aes sedai? Oare Elaida îşi va înghiţi frustrarea mai întâi? Păcat că se opune ideii de a avea o oaste mai mare! Am crezut că ambiţia ei o va face să accepte această idee.

Întrevederea se apropia de sfârşit – nu dura niciodată suficient de mult încât Alviarin să aibă timp să raporteze şi să primească porunci –, însă mai avea o întrebare la care aştepta răspuns.

— Turnul Negru, Mare Stăpână.

Alviarin îşi umezi buzele. Învăţase multe de când Ishamael apăruse în faţa ei şi anume că Rătăciţii nu erau nici omnipotenţi, nici atotcunoscători. Ascensiunea sa se datora faptului că Ishamael o omorâse pe predecesoarea ei într-un acces de mânie când descoperise ceea ce începuse Jarna Malari, deşi terminase abia peste doi ani, după moartea unei alte Amyrlin. Se întrebase adesea dacă Elaida avusese vreo legătură cu moartea celeilalte, Sierin Vayu; cu siguranţă, Ajah Neagră nu se implicase. Jarna poruncise ca Tamra Ospenya, Suprema Amyrlin dinaintea lui Sierin, să fie stoarsă ca un ciorchine de struguri – obţinând şi nişte suc, pare-se – şi înscenase totul ca să pară că Ospenya murise în somn, însă Alviarin şi celelalte douăsprezece surori din Consiliul Suprem suferiseră mult înainte să reuşească să-l convingă pe Ishamael că nu fuseseră implicate. Deşi Rătăciţii nu erau atotputernici şi atotcunoscători, uneori aceştia ştiau ceea ce nimeni nu cunoştea. A pune întrebări putea fi un demers periculos totuşi. Întrebarea „de ce” era cea mai periculoasă; Rătăciţilor nu le plăcea să fie întrebaţi de ce.

— Este înţelept să trimitem cincizeci de surori să se ocupe de ei, Mare Stăpână?

Când ochii strălucitori ca două Luni gemene o priviră în tăcere, Alviarin simţi un fior pe şira spinării. Prin minte îi trecu soarta Jarnei. Declarată Cenuşie, Jarna nu vădise prea mult interes pentru relicvele ter’angreal, a căror utilizare n-o cunoştea nimeni – asta până când fusese trasă în vâltoarea uneia care nu mai fusese folosită de secole întregi. Activarea lor rămăsese un mister. Şi-şi mai aminti ceva: fiecare ter’angreal este făurit doar pentru un anumit scop. Unele dintre ele sunt utilizate de aes sedai, dar multora nu li se mai cunoaşte scopul. Pentru unele trebuie să conduci Puterea, în timp ce altele pot fi întrebuinţate de toată lumea. Unele pot ucide sau pot distruge abilitatea de a mânui Puterea oricărei femei care le foloseşte. Ca şi în cazul angrealurilor şi ter’angrealurilor, arta făuririi lor s-a pierdut de la Frângerea Lumii.

Timp de zece zile, nimeni nu reuşi să ajungă la Jarna, i se auzeau doar ţipetele sfâşietoare. Mai toate locuitoarele din Turn o considerau pe Jarna un model al virtuţii; atunci când rămăşiţele ei fură recuperate, fiecare soră din Tar Valon şi toţi cei care reuşiră să ajungă în oraş la timp participaseră la înmormântare.

— Eşti o fire curioasă, copilă, zise, într-un final, Mesaana. Asta poate constitui un avantaj, dacă este folosit cum se cuvine. Utilizat greşit...

Ameninţarea atârna în aer ca un pumnal scânteietor.

— Îl voi întrebuinţa după cum porunceşti, Mare Stăpână, rosti Alviarin, cu respiraţia întretăiată şi simţindu-şi gura uscată ca nisipul. Doar cum vei porunci.

Alviarin va avea grijă în continuare ca nicio soră Neagră să n-o urmeze pe Toveine. Mesaana se mişcă, dominând-o, încât Alviarin fu nevoită să-şi întindă gâtul când îşi ridică ochii ca să privească faţa de lumină şi umbră şi, brusc, se întrebă dacă Rătăcita îi putea citi gândurile.

— Dacă vrei să-mi slujeşti, copilă, atunci trebuie să mi te supui. Nu lui Semirhage sau lui Demandred. Nu lui Graendal sau oricui altcuiva. Doar mie. Şi Marelui Senior, fireşte, însă doar mie dintre toţi, în afară de el.

— Trăiesc ca să-ţi slujesc, Mare Stăpână, veni răspunsul ei, care semănă cu un cârâit, deşi reuşi să accentueze ultimele cuvinte.

Ochii argintii o ţintuiră un moment îndelungat, fără să clipească.

— Prea bine, adăugă Mesaana. Atunci, te voi învăţa. Dar ţine minte că elevul nu este profesor. Eu aleg cine ce învaţă şi tot eu hotărăsc când se poate folosi de ce a învăţat. Dacă voi afla cumva că ai spus mai departe sau ţi-ai însuşit şi cea mai mică frântură de cunoştinţă fără permisiunea mea, te voi distruge.

Lui Alviarin i se umezi din nou gura. Nu se simţea nici urmă de mânie în acea voce cristalină, doar certitudine.

— Trăiesc ca să-ţi slujesc, Mare Stăpână. Trăiesc ca să mă supun ţie, Mare Stăpână.

Tocmai aflase ceva despre Rătăcită, ceva ce abia dacă admitea: cunoaşterea însemna putere.

— Ai o oarecare forţă, copilă. Nu prea multă, însă suficientă.

O urzeală apăru, brusc, de nicăieri.

— Aceasta este o poartă, o lămuri Mesaana, cu aceeaşi voce cristalină, o gaură în ţesătura realităţii.

Pedron Niall mormăi când Morgase puse, cu un zâmbet triumfător, o piatră albă pe tablă. Pedron Niall, nu orice Mantie Albă, ci însuşi Seniorul căpitan comandant al Copiilor Luminii. Jucători mai puţin pricepuţi ar fi aşezat alte douăzeci de pietre fiecare, însă el vedea în acel moment cursul inevitabil al jocului, la fel şi ea. La început, femeia bălaie care şedea în partea cealaltă a măsuţei jucase ca să piardă, ca să facă jocul suficient de interesant pentru el, însă n-avu nevoie de prea mult timp pentru a pricepe că asta ar fi dus la înfrângere. Ca să nu mai pomenim de faptul că el era destul de inteligent ca să se prindă de şiretlic şi să nu îngăduie acest lucru. Folosindu-şi toată priceperea, ea reuşi să câştige aproape jumătate din jocuri. Nimeni nu-l mai bătuse atât de des de ani buni.

— Jocul este al tău, îi spuse el, iar Regina din Andor încuviinţă.

Ei bine, va fi din nou Regină; se va îngriji el de asta. Îmbrăcată într-o rochie de mătase verde, cu un guler înalt din dantelă care-i mângâia bărbia, ea semăna, intr-adevăr, cu o regină, în ciuda broboanelor de transpiraţie care i se prelingeau pe obrajii fini. Abia dacă arăta suficient de în vârstă ca să aibă o fiică de vârsta lui Elayne, cu atât mai puţin un fiu de vârsta lui Gawyn.

— Nu ţi-ai dat seama că m-am prins de capcana pe care mi-ai întins-o de la cea de-a treizeci şi una piatră, Seniore Niall, şi ai crezut că simularea mea de la a patruzeci şi treia piatră era un atac adevărat.

În ochii ei albaştri se citea încântarea; lui Morgase îi plăcea să câştige, dar mai ales să joace ca să câştige.

Toate erau menite ca să-l îmbuneze, desigur, jocul cu pietrele, politeţea. Morgase ştia că era prizonieră în Fortăreaţa Luminii, chiar dacă era o prizonieră răsfăţată. Şi una ţinută în taină. Deşi îngăduise să se răspândească poveşti despre prezenţa ei, el nu emisese nicio proclamaţie. Andorul se opusese vehement Copiilor Luminii de-a lungul istoriei. El n-avea de gând să anunţe nimic până când legiunile nu vor intra în Andor, cu ea în fruntea lor. Morgase ştia prea bine acest lucru. Mai ştia, probabil, că el era conştient de încercările ei de a-l îmbuna. Tratatul pe care ea îl semnase le oferea Copiilor Luminii drepturi în Andor pe care nu le deţinuseră nicăieri decât acolo, în Amadicia, iar el se aştepta ca ea să fi plănuit deja cum să-l facă să renunţe la pământul ei cât mai repede cu putinţă. Morgase semnase doar pentru că el o prinsese la strâmtoare şi, din acea situaţie stânjenitoare, ea continua lupta cu aceeaşi îndemânare cu care muta pietrele pe tablă. Era o femeie frumoasă şi dârză. Nu, era o femeie dârză şi-atât. Morgase se lăsa prinsă în plăcerea jocului, iar el n-o putea învinui pentru asta de vreme ce-i oferea atâtea momente plăcute.

Dacă ar fi fost măcar cu douăzeci de ani mai tânăr, el i-ar fi făcut adevăratul joc. Văduv de ani buni, Seniorul căpitan comandant al Copiilor Luminii avea prea puţin timp la dispoziţie ca să socializeze cu femeile, dar şi pentru orice altceva decât să fie Seniorul căpitan comandant. Dacă ar fi fost cu douăzeci de ani mai tânăr – poate, cu douăzeci şi cinci –, iar ea n-ar fi fost pregătită de vrăjitoarele din Tar Valon. În prezenţa ei, îi era uşor să uite acest lucru. Turnul Alb era o năpastă, o colcăială de fărădelegi pătate de Umbră. Şi ea era afectată grav de Umbră. Rhadam Asunawa, Marele Inchizitor, ar fi judecat-o luni în şir în Turnul Alb şi ar fi spânzurat-o fără întârziere dacă Niall ar fi îngăduit una ca asta. El oftă cu părere de rău.

Morgase îşi păstră zâmbetul victorios, însă ochii ei mari îi cercetau chipul cu o inteligenţă pe care ea n-o putea ascunde. El umplu pocalurile, al ei şi al lui, cu vin din carafa de argint aşezată în vasul cu apă rece, care fusese gheaţă cu puţin timp în urmă.

— Stăpâne Niall...

Ea ezită doar atât cât fu nevoie şi-şi întinse mâna subţire până la jumătatea mesei, vădind respect în modul în care i se adresă. Odată, ea i se adresă simplu cu „Niall”, cu mai mult dispreţ dacă ar fi vorbit unui mire beat. Ezitarea din tonul ei ar fi fost suficientă dacă el n-ar fi cunoscut-o prea bine.

— Stăpâne Niall, sunt convinsă că-i poţi porunci lui Galad să vină la Amador ca să-l pot vedea. Fie şi pentru o zi.

— Regret faptul că îndatoririle îl ţin pe Galad în nord, replică el cu blândeţe. Ar trebui să fii mândră; este unul dintre cei mai buni tineri ofiţeri ai Copiilor Luminii.

Fiul ei vitreg era un atu pe care-l putea folosi împotriva sa la nevoie, iar în acea clipă era momentul să-l ţină departe de ea. Tânărul era un ofiţer bun, poate cel mai bun care se alăturase Copiilor Luminii în vremea lui Niall şi nu era nevoie să exercite presiuni asupra jurământului depus de acesta, anunţându-l că mama lui se afla acolo. Un „musafir” doar din curtoazie.

Doar o uşoară strângere a buzelor, care dispăru repede, îi trădă dezamăgirea. Nu era prima oară când ea îi ceruse acest lucru şi nu va fi nici ultima. Morgase Trakand n-avea de gând să renunţe, deşi era limpede că era înfrântă.

— Am înţeles, stăpâne Naill, zise ea atât de resemnată, încât el fu cât pe ce să se înece cu vinul.

Supunerea era o nouă tactică, una pe care ea trebuie s-o fi adoptat cu mare greu.

— Doar că o mamă...

— Seniore căpitan comandant? Se auzi din prag o voce groasă şi răsunătoare. Mă tem că am veşti importante, care nu pot suferi întârziere.

Abdel Omerna stătea în poziţie de drepţi în tunica lui alb cu auriu de căpitan al Copiilor Luminii. Trăsăturile lui dârze erau încadrate de fire argintii la tâmple. Ochii lui negri erau adânci şi gânditori. Era neînfricat şi impunător din cap şi până-n picioare, dar şi nesăbuit, deşi acest lucru nu se observa la o primă vedere.

Morgase se făcu mică la apariţia lui Omerna, o mişcare aproape imperceptibilă pentru majoritatea bărbaţilor. Ea credea că el era iscoadă pentru Copiii Luminii, aşa cum bănuia toată lumea, un bărbat aproape la fel de temut ca şi Asunawa, poate şi mai de temut. Doar că Omerna nu ştia că el era doar o simplă momeală menită să ţină departe privirile de la adevăratul stăpân al iscoadelor, un bărbat pe care doar Niall îl ştia. Sebban Balwer, secretarul uscăţiv al lui Niall. Momeală sau nu, ceva util trecea uneori prin mâinile lui Omerna. În cazuri rare, ceva extrem de grav. Niall nu se îndoia de veştile pe care le aducea bărbatul; doar Rand al’Thor, care se afla la porţi, l-ar fi făcut să dea buzna astfel. Se ruga Luminii să fie doar nebunia unui negustor.

— Mi-e teamă că jocul nostru se termină aici, îi spuse Niall reginei Morgase, ridicându-se în picioare.

El făcu o plecăciune uşoară când se ridică şi ea în picioare, iar ea îi răspunse dând din cap.

— Până diseară, poate? Sugeră ea cu o voce în care se simţea aceeaşi blândeţe. Asta dacă vom lua cina împreună?

Niall acceptă, desigur. Nu ştia unde voia să ajungă folosind această nouă tactică – nu acolo unde ar fi crezut un nerod, era convins –, dar va fi amuzant să descopere. Femeia era plină de surprize. Păcat că era pângărită de vrăjitoare.

Omerna înaintă până la soarele auriu din pardoseală, care fusese şters de picioare şi de genunchi de-a lungul secolelor. În afară de asta, era o încăpere simplă, iar steagurile, aliniate de-a lungul pereţilor şi ajungând până sub tavan, erau uzate de timp. Omerna privi cum femeia trece pe lângă el fără să-l bage în seamă, apoi când uşa se închise în urma ei, el spuse:

— Stăpâne, n-am reuşit s-o găsesc pe Elayne Trakand sau pe fratele ei, Gawyn.

Asta este vestea importantă? întrebă Niall, pe un ton vădit iritat.

Balwer raportase că fiica Morgasei se afla în Ebou Dar, vârâtă până la gât în păcatele vrăjitoarelor; Jaichim Carridin primise deja porunci în privinţa ei. Celălalt fiu al ei se afla şi el în cârdăşie cu vrăjitoarele, pare-se, în Tar Valon, unde Balwer avea câteva iscoade. Niall luă o gură sănătoasă de vin. În ultima vreme, îşi simţea oasele bătrâne, fragile şi reci, cu toate astea căldura provocată de Umbră îl făcea să transpire suficient de mult şi îi usca gura.

— Ah... nu, stăpâne, începu Omerna să vorbească, apoi scotoci în buzunarul vestei şi scoase un cilindru mic din os, cu trei dungi roşii verticale. Ai cerut să-ţi fie adus de îndată ce porumbelul va fi sosit...

Tăcu atunci când Niall îi smulse cilindrul din mână.

Asta aşteptase el; acesta era motivul pentru care o legiune nu se afla încă pe drum înspre Andor cu Morgase călărind în fruntea ei, dacă nu cumva la conducerea ei. Dacă nu era totul doar o nebunie a lui Varadin, delirurile unui bărbat dezechilibrat, care văzuse cum Tarabon se prăbuşeşte în anarhie, Andor va trebui să aştepte. Andor şi, probabil, şi alte ţări.

— Am... am primit confirmarea că Turnul Alb a cedat, într-adevăr, continuă Omerna. Ajah Neagră a pus stăpânire pe Tar Valon.

Nu era de mirare că părea agitat, fiindcă vorbea precipitat. Nu exista nicio Ajah Neagră; toate vrăjitoarele erau prietene ale iscoadelor Celui Întunecat.

Niall îl ignoră şi rupse cu unghia de la degetul mare ceara care sigila cilindrul. El îl folosise pe Balwer ca să răspândească zvonurile astea şi iată că ele ajungeau din nou la urechile lui. În schimb, Omerna credea orice zvon pe care-l auzea, şi le auzea pe toate.

— Stăpâne, avem informaţii că vrăjitoarele ţin sfat cu Dragonul fals al’Thor.

Fireşte că vrăjitoarele se sfătuiau cu el! Doar era creaţia lor, marioneta lor. Niall ignoră trăncănelile nerodului şi se duse la masa de joc, unde scoase un sul subţire de hârtie din cilindru. Nu îngăduia niciodată nimănui să afle mai multe despre aceste mesaje decât că ele existau şi puţini ştiau chiar şi atât. Desfăcu sulul emoţionat. Nu-i mai tremuraseră mâinile de pe vremea când fusese doar un băiat care mergea pentru prima oară la luptă, în urmă cu mai bine de şaptezeci de ani. Nu mai rămăseseră decât oasele şi tendoanele din acele mâini, însă aveau suficientă forţă pentru ceea ce trebuia să facă.

Scrisul nu era al lui Varadin, ci al lui Faisar, trimis la Tarabon cu un alt scop. Lui Niall i se puse un nod în stomac în timp ce citea; era într-un limbaj simplu, nu în codul folosit de Varadin.

Rapoartele lui Varadin fuseseră opera unui bărbat aflat la un pas de nebunie, dacă nu înnebunise deja, iar Faisar confirmase acest lucru şi încă altele. Multe alte lucruri. al’Thor era o fiară sălbatică, un distrugător care trebuia oprit, însă între timp un al doilea animal turbat îşi făcuse apariţia, unul care putea fi mai periculos decât vrăjitoarele Tar Valon cu dragonul lor înlănţuit. Dar cum să lupte împotriva amândurora?

— Se... se pare că Regina Tenobia a plecat din Saldaea, stăpâne. Iar... iar cei juraţi Dragonului pârjolesc şi ucid peste tot în Altara şi Murandy. Am auzit că a fost găsit Cornul lui Valere în Kandor.

Când îşi ridică privirea pe jumătate distras, Niall îl văzu pe Omerna lângă el, lingându-şi buzele şi ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. Fără îndoială, spera să se uite peste mesaj. Ei bine, toată lumea va afla în curând.

— Se pare că una dintre închipuirile tale nebuneşti nu este chiar atât de necugetată, zise Niall.

În acel moment, simţi cum pumnalul îi străpunge coastele.

El rămase încremenit suficient de mult încât Omerna să-l înjunghie încă o dată. Seniorul căpitan comandant dinaintea lui îşi aflase moartea în acelaşi mod, însă el nu se gândise niciodată că făptaşul ar putea fi Omerna. Încercă să se lupte cu ucigaşul lui, dar n-avea forţă în braţe. Se agăţă de Omerna, care-l susţinea, iar cei doi bărbaţi se priviră în ochi.

Omerna era roşu la faţă şi aproape că lăcrima.

— A trebuit să fac asta. Chiar era nevoie. Ai îngăduit ca vrăjitoarele să rămână în Salidar, nestingherite şi...

Ca şi când ar fi conştientizat brusc că îşi ţinea braţele în jurul bărbatului pe care-l ucidea, îl împinse pe Niall.

Cu picioarele şi braţele fără vlagă, Niall se prăbuşi greoi peste masa de joc, răsturnând-o. Pietrele negre şi albe se împrăştiară în jurul lui pe pardoseala din lemn lustruit; carafa din argint se legănă, iar vinul se vărsă. Răceala din oase începu să i se răspândească în tot trupul.

Nu era sigur dacă timpul încetinise pentru el sau dacă totul se întâmplase foarte repede. Se auzi tropăit de cizme pe pardoseală. Când îşi ridică anevoie capul, îl văzu pe Omerna retrăgându-se din calea Seniorului căpitan al Mantiilor Albe, Eamon Valda, cu gura căscată şi ochii mari de uimire. Îmbrăcat asemenea unui Senior căpitan ca şi Omerna, în tunică alb cu auriu şi vestă albă, Valda nu era la fel de înalt şi de impunător ca Abdel, totuşi faţa lui întunecată era mai aspră ca niciodată. Ţinea în mână sabia, cu semnul bâtlanului incrustat pe tăişul atât de apreciat.

— Trădare! Strigă Valda, împlântându-şi sabia în pieptul lui Omerna.

Niall ar fi râs dacă ar fi putut; abia respira şi simţea cum sângele îi gâlgâia în gât. Nu-l plăcuse niciodată pe Valda – de fapt, îl dispreţuia dar cineva trebuia să ştie. El îşi mută privirea şi zări bucata de hârtie de la Tanchico zăcând pe jos, nu departe de mâna lui; ar fi putut rămâne acolo, însă nu şi dacă va fi descoperită asupra trupului său neînsufleţit. Mesajul acela trebuia citit. Mâna lui părea să se târască pe pardoseală, abia atingând şi împingând sulul subţire de hârtie pe care încerca să-l recupereze. Vederea îi devenea din ce în ce mai înceţoşată. Se sili să vadă. Trebuia... Ceaţa era mai groasă. O parte din el încercă să înlăture acest gând; nu exista nicio ceaţă. Şi totuşi, pâcla era din ce în ce mai groasă, iar pe undeva se afla un duşman, nevăzut, ascuns, la fel de periculos ca şi al’Thor sau mai mult. Mesajul. Ce? Ce mesaj? Sosise vremea să sară în şa şi să-şi scoată sabia, pentru un ultim atac. Fie vrerea Luminii! Era pregătit fie să câştige, fie să moară. Încercă să rânjească.

Valda îşi şterse tăişul sabiei de tunica lui Omerna, apoi, brusc, îşi dădu seama că bătrânul lup încă respira. Era un hârâit. Făcând o grimasă, el se aplecă pentru a termina treaba, când o mână sfrijită, cu degete lungi, îl apucă de braţ.

— Vrei să fii Seniorul căpitan Comandant? Şuieră Asunawa, al cărui chip scofâlcit semăna cu al unui martir, însă în ochii lui negri se citea atâta fervoare, încât i-ar fi descumpănit chiar şi pe cei care nu-l cunoşteau. Totuşi, ai putea fi, după ce voi confirma că l-ai ucis pe asasinul lui Pedron Niall. Dar nu şi dacă trebuie să menţionez că i-ai tăiat beregheata lui Niall.

Valda îşi îndreptă spatele, dezvelindu-şi dinţii în ceea ce putea trece drept zâmbet. Asunawa iubea adevărul. Era o iubire ciudată; îl putea lega cu noduri, apoi să-l biciuiască în timp ce acesta ţipa, dar, din câte ştia Valda, Rhadam nu minţea niciodată. O privire la ochii sticloşi ai lui Niall şi la balta de sânge care se răspândea sub el fu suficientă ca să-l mulţumească pe Valda. Bătrânul murea.

— Aş putea, Asunawa?

Privirea Marelui Inchizitor deveni mai arzătoare când el începu să se retragă, îndepărtându-şi mantia albă de sângele lui Niall. Nici măcar unui căpitan nu-i era permis să i se adreseze atât de neceremonios.

— Am spus „ai putea”, fiule. E ciudat că ai şovăit când a trebuit să-ţi dai consimţământul ca vrăjitoarea Morgase să fie dată pe Mâna Luminii. În afară de cazul în care această aprobare...

— Încă avem nevoie de Morgase.

Nesupunerea îi dădea lui Valda un sentiment de plăcere imens, îi detesta pe Inchizitori, „Mâna Luminii”, cum îşi spuneau ei. Cine n-ar fi detestat nişte oameni care nu înfruntau duşmanul decât dacă era dezarmat sau prins în lanţuri? Aceştia se ţineau deoparte de Copii, separat. Mantia lui Asunawa purta doar semnul blazonului roşu de cioban specific Inchizitorilor, nu şi pe cel al soarelui auriu pe un fond alb, al Copiilor, care-i împodobea tunica. Mai rău, se pare că ei credeau că tortura şi înfierarea reprezentau singura operă adevărată înfăptuită de Copii.

— Morgase ne va da Andorul, prin urmare n-o puteţi avea până când noi nu vom pune stăpânire pe el. Iar noi nu putem pune stăpânire pe Andor până când gloatele Profetului nu vor fi zdrobite.

Profetul trebuia să fie primul, deoarece predica despre venirea dragonului renăscut, iar gloatele lui ardeau satele prea încet ca al’Thor să fie proclamat şef. Pieptul lui Niall abia dacă tresălta.

— Asta dacă nu vrei să dai la schimb Amadicia pentru Andor, în loc să le ai pe amândouă? Adică să-l vezi pe al’Thor spânzurat şi Turnul Alb transformat în praf, Asunawa. N-am fost de acord cu planul tău doar ca să văd cum arunci totul la gunoi.

Asunawa nu se pierdu cu firea; nu era laş. Nu acolo, cu sute de Inchizitori în Fortăreaţa Luminii şi cu majoritatea Copiilor având grijă să nu facă un pas greşit. Ignorând sabia din mâna lui Valda, observă că pe chipul lui de martir apăru întristarea. Broboanele de sudoare păreau a fi lacrimi de regret.

— În acest caz, din moment ce Seniorul căpitan Canvele crede că legea trebuie respectată, mi-e teamă...

Mi-e teamă că Seniorul căpitan Canvele este de acord cu mine, Asunawa.

De la ivitul zorilor se temuse, de când înţelesese că Valda adusese jumătate de legiune în Fortăreaţă. Canvele nu era vreun prost.

— Întrebarea nu este dacă eu voi fi Seniorul căpitan Comandant până la asfinţitul soarelui, ci cine va îndruma Mâna Luminii în aflarea adevărului.

Asunawa nu era nici laş, nici mai nerod decât Canvele. Acesta nici nu tresări, nici nu-l întrebă pe Valda cum credea că va realiza acest lucru.

— Înţeleg, rosti el într-un final, apoi continuă cu blândeţe: Ai de gând să încalci complet legea, fiule?

Lui Valda îi veni să râdă.

— N-ai decât s-o interoghezi pe Morgase, însă nu va fi supusă torturii. Fă ce vrei cu ea după ce voi termina eu cu ea.

Ceea ce ar fi necesitat mai mult timp; găsirea unei succesoare la Tronul Leului, una care să înţeleagă relaţia ei cu Copiii, aşa cum înţelegea Regele Ailron, n-avea să se întâmple peste noapte.

Poate că Asunawa înţelegea, poate că nu. Dădu să deschidă gura, când auzi un geamăt în prag. Era secretarul lui Niall, tras la faţă, cu buzele ţuguiate şi ochii mijiţi, încercând să privească oriunde altundeva, numai la trupurile întinse nu.

— E o zi tristă, jupâne Balwer, declară Asunawa, cu o voce tristă. Trădătorul Omerna l-a omorât pe Seniorul căpitan comandant Pedron Niall, Lumina să-i ilumineze sufletul.

Nu era o minciună; pieptul lui Niall nu se mai mişca, iar uciderea lui fusese o trădare.

— Seniorul căpitan Valda a intervenit prea târziu ca să-l salveze, continuă Asunawa, dar l-a ucis pe Omerna pentru păcatul lui.

Balwer tresări şi începu să-şi scuture mâinile.

Individul care semăna cu o pasăre îl irita pe Valda.

— Dacă tot eşti aici, Balwer, mai bine te-ai face util, continuă Asunawa, care detesta oamenii inutili, iar conţopistul era întruchiparea inutilităţii. Du mesajul acesta tuturor Seniorilor căpitani din Fortăreaţă. Spune-le că Seniorul căpitan comandant a fost omorât şi că am de gând să convoc întrunirea Consiliului Unşilor.

De fapt, primul lucru pe care-l va face după ce va fi ales Senior căpitan Comandant va fi să-l alunge pe bărbatul uscăţiv din Fortăreaţă atât de departe, încât să nu se mai întoarcă, şi să-şi aleagă un secretar supus.

— Nu mă interesează dacă Omerna a fost cumpărat de vrăjitoare sau de Profet, vreau ca Pedron Niall să fie răzbunat.

— Cum spui tu, stăpâne, rosti încet Balwer. Aşa va fi.

Într-un sfârşit, îşi găsi forţa să privească trupul neînsufleţit al lui Niall; abia dacă se mai uită la altceva, în timp ce se chinui să facă o plecăciune.

— Aşadar, se pare că, la urma urmei, vei fi următorul Senior căpitan comandant, conchise Asunawa după ce plecă Balwer.

— Aşa se pare, răspunse Valda pe un ton sec.

Un sul subţire de hârtie zăcea lângă mâna întinsă a lui Niall; era genul de răvaş folosit pentru a trimite mesaje cu porumbelul. Valda se aplecă şi-l luă de pe jos, apoi pufni dezgustat. Sulul nimerise într-o baltă de vin; scrisul de pe el dispăruse, iar cerneala se estompase.

— Morgase va ajunge pe Mâna Luminii odată ce nu va mai fi nevoie de ea.

Aceasta nu era deloc o întrebare.

— O voi da în grija voastră chiar eu.

Se putea face o mică înţelegere care să astâmpere o vreme foamea lui Asunawa şi să asigure că Morgase rămânea spusă. Valda aruncă răvaşul inutil pe trupul neînsufleţit al lui Niall. Odată cu vârsta, bătrânul lup îşi pierduse îndemânarea şi îndrăzneala, iar în acele momente era rândul lui Eamon Valda să le îngenuncheze pe vrăjitoare şi pe falsul lor Dragon.

Întins pe burtă pe un deluşor, Gawyn urmărea dezastrul care se desfăşura sub soarele după-amiezii. Deşi fântânile din Dumai, trei puţuri din piatră în mijlocul unui desiş, se aflau la kilometri depărtare către miazăzi, dincolo de câmpiile şi dealurile joase, el tot reuşea să vadă fumul ridicându-se din căruţele incendiate. Nu ştia ce se întâmplase acolo după ce Tinerii, conduşi de el, o luaseră la fugă. Al’Thor împreună cu acei bărbaţi cu mantii negre şi capabili să conducă Puterea se pare că deţinuseră controlul, doborând aes sedai şi aiel deopotrivă. Când surorile începură s-o ia la fugă care încotro, atunci înţelese şi el că sosise momentul să se retragă.

Îşi dorea să-l fi ucis pe al’Thor. Pentru mama lui, omorâtă de mâna omului; deşi Egwene al’Vere nega, ea n-avea nicio dovadă. Pentru sora lui. Dacă Min spusese adevărul, ar fi trebuit s-o oblige să părăsească tabăra împreună cu el, indiferent de dorinţele ei; existau prea multe lucruri pe care şi le dorea să le fi făcut altfel: dacă Min avea dreptate, iar Elayne îl iubea pe al’Thor, atunci acea soartă îngrozitoare reprezenta un motiv suficient de bun pentru a ucide. Poate că aielii se ocupaseră de asta în locul lui, deşi se îndoia.

Râzând trist, el îşi ridică ocheanul. Pe una dintre laturile aurii se afla o inscripţie: „De la Morgase, Regina din Andor, pentru fiul ei iubit, Gawyn. Fie ca el să fie o sabie vie pentru sora lui şi Andor”. Ce cuvinte amare!

În afară de iarba uscată şi câteva pâlcuri de copaci, împrăştiate pe ici, pe colo, nu prea avea ce vedea. Vântul sufla în continuare în rafale, ridicând nori de praf. Deplasările ocazionale dintr-o trecătoare dintre culmi îi spuneau că oamenii se puseseră în mişcare. Aielii, era convins de asta. Erau prea bine camuflaţi ca să fie Tinerii, care purtau mantii verzi. Slavă Luminii că scăpaseră mai mulţi decât cei pe care-i salvase el.

Era un nesăbuit. Ar fi trebuit să-l omoare pe al’Thor; trebuia să-l ucidă. Însă nu putea. Nu pentru că bărbatul era Dragonul Renăscut; ci fiindcă îi promisese lui Egwene că nu va ridica mâna împotriva lui al’Thor. Fiind o Aleasă umilă, ea dispăruse din Cairhein, lăsându-i lui Gawyn doar o scrisoare, pe care el o citise şi o recitise până când hârtia era gata să se rupă pe la îndoituri. N-ar fi fost surprins să afle că ea plecase ca să-l ajute pe al’Thor, într-un fel sau altul. Nu-şi putea călca promisiunea, mai ales cea dată femeii pe care o iubea. Niciodată. Indiferent cât ar fi avut el de pătimit. Spera ca ea să accepte compromisul pe care el îl făcuse cu onoarea lui; nu-şi ridicase mâna ca să rănească, dar nici nu şi-o întinsese ca să ajute. Slavă Luminii că ea nu-i ceruse asta! Se spunea că iubirea îţi amorţea simţurile, iar el era dovada vie.

Apoi, brusc, îşi duse ocheanul la ochi când o femeie pe un cal înalt şi negru traversă în galop câmpul deschis. Deşi nu reuşea să-i desluşească trăsăturile, ştia că servitoarele nu purtau rochii croite pentru călărit. Aşadar, cel puţin o aes sedai reuşise să scape. Dacă surorile scăpaseră vii din capcană, poate scăpaseră şi alţi Tineri. Cu puţin noroc, poate va reuşi să dea de urma lor înainte ca ei să fie ucişi în grupuri de către aieli. Mai întâi însă, era problema acestei surori. În multe privinţe, ar fi preferat să meargă mai departe fără ea, dar a o lăsa singură, ţinta unei săgeţi neaşteptate, nu era un comportament care să-l caracterizeze. Când el se ridică în picioare ca să-i facă semn cu mâna, calul se împiedică şi căzu, cu tot cu fugară.

Gawyn blestemă, apoi încă o dată când zări prin ochean o săgeată împlântată în crupa calului. Cercetă repede dealurile, înăbuşindu-şi un alt blestem; vreo douăzeci şi ceva de aieli acoperiţi cu văluri stăteau pe o ridicătură şi priveau calul şi călăreţul pe care-i doborâseră. Se aflau la vreo şaptezeci de metri de aes sedai. El aruncă repede o privire înapoi. Sora se ridică în picioare, clătinându-se. Dacă nu se va pierde cu firea şi va folosi Puterea, aielii n-aveau cum s-o rănească, mai ales dacă ea se va adăposti de săgeţi după calul căzut. Chiar şi aşa, el se va simţi mai bine odată ce o va şti la adăpost. Rostogolindu-se de pe coama dealului, de teamă să nu-l zărească aelii, se lăsă se alunece pe pantă în jos până când reuşi să stea în picioare.

El condusese înspre miazăzi cinci sute optzeci de Tineri, aproape pe toţi cei suficient de pregătiţi ca să părăsească Tar Valon, însă mai puţin de două sute aşteptau călare la poalele dealului. Înainte să lovească dezastrul de la fântânile Dumai, era convins că existase un complot menit să le aducă moartea atât lui, cât şi Tinerilor, împiedicându-i astfel să se întoarcă la Turnul Alb. Nu cunoştea nici motivul, nici dacă Elaida sau Galina puseseră la cale complotul, însă acesta reuşise în mare parte, dacă nu cumva aşa cum îl gândiseră conspiratorii. N-ar fi fost de mirare dacă el ar fi preferat să continue fără aes sedai, în cazul în care n-ar fi avut de ales.

Gawyn se opri lângă un jugan înalt şi cenuşiu în şaua căruia stătea un călăreţ tânăr. La fel de tânăr cum erau şi ceilalţi Tineri – mulţi dintre ei se bărbiereau doar o dată la trei zile, iar câţiva doar se prefăceau –, Jisao purta turnul argintiu pe guler, ceea ce însemna că era un veteran în luptă atunci când Siuan Sanche fusese detronată, şi avea cicatrici sub veşminte de la bătăliile care urmaseră. Se număra printre cei care nu erau nevoiţi să folosească briciul în fiecare dimineaţă; însă ochii lui negri păreau a fi ai unui bărbat în vârstă de treizeci de ani. „Ochii mei cum arată, oare?”, se întrebă Gawyn în gând.

— Jisao, trebuie să scoatem o soră din...

Mai bine de o sută de aieli, care se îndreptau la trap înspre apus, peste deal, se opriră surprinşi când dădură peste Tinerii de jos, însă nici surprinderea, nici numărul cu mult peste cel al Tinerilor nu-i făcură să dea înapoi. Într-o clipită, ei îşi acoperiră feţele cu vălul şi coborâră panta în galop, doi câte doi, cu suliţele şi lăncile pregătite, care-i împungeau pe cai la fel de des ca şi călăreţii. Dacă aielii ştiau cum să lupte împotriva călăreţilor, Tinerii abia învăţaseră, pe propria piele, cum să se războiască împotriva aielilor. Cei care nu învăţau repede nu supravieţuiau prea mult. Unii ţineau în mâini lănci subţiri, cu lama de oţel lungă de treizeci de centimetri şi cu apărătoarea transversală care împiedica vârful să pătrundă prea adânc. Toţi ştiau să mânuiască sabia la fel de bine ca oricine, cu excepţia stăpânului sabiei. Luptau câte doi sau câte trei, fiecare dintre ei păzindu-i spatele celuilalt şi mişcându-se încontinuu ca aielii să nu schilodească bidiviii. Doar cei mai rapizi aieli reuşiră să străpungă acele cercuri de oţel strălucitor. Caii, dresaţi pentru luptă, erau ei înşişi o armă. Aceştia spărgeau ţestele cu copitele, apucau oamenii cu dinţii şi-i scuturau, aşa cum un câine scutură un şobolan, şi muşcau din feţele oamenilor. Caii nechezau în timp ce luptau, iar oamenii gâfâiau din cauza efortului şi strigau, cuprinşi de febra luptei, acea înflăcărare care arăta că erau vii şi că vor supravieţui să vadă un alt răsărit, chiar dacă ar fi trebuit să înoate în sânge până la brâu. Strigau în timp ce omorau, răcneau pe când mureau şi, aparent, nu exista nicio diferenţă.

Însă Gawyn n-avea timp nici să privească, nici să asculte. Fiind singurul Tânăr pe jos, el atrăgea atenţia. Trei bărbaţi în cadin’sor îşi croiră drum printre călăreţi, alergând spre el cu suliţele pregătite. Probabil că-l vedeau ca pe o pradă uşoară, trei contra unu. El îi trezi la realitate. Îşi scoase domol sabia din teacă, la fel de încet cum aterizează şoimul sau cum o plantă căţărătoare îmbrăţişează un stejar, sau cum Luna se ridică deasupra lacurilor. De trei ori simţi şocul în încheietura mâinii atunci când sabia tăie în carne. Cei trei bărbaţi aiel, cu văluri pe faţă, se prăbuşiră repede la pământ; doi dintre ei încă mai mişcau, însă fuseseră eliminaţi din luptă la fel ca şi celălalt. Următoarea confruntare fu una diferită.

Un individ zvelt, cu un cap mai mare decât Gawyn, se mişca asemenea unui şarpe. Sabia lui lucea, iar scutul para fiecare lovitură de spadă cu o forţă pe care Gawyn o simţea în umeri. „Dansul şoimului în picaj” se transformă în cel al „Plantei agăţătoare îmbrăţişând stejarul”, care se transformă la rândul lui în „Luna răsare deasupra lacurilor”, însă bărbatul aiel pară fiecare lovitură cu costul unei tăieturi de-a lungul coastelor, în vreme ce Gawyn primi o tăietură pe coapsă. Doar o răsucire rapidă îl salvă să nu fie străpuns de-a binelea.

Îşi dădeau târcoale unul altuia, ignorând ceea ce se petrecea în jurul lor. Sângele cald se prelingea pe piciorul lui Gawyn. Bărbatul aiel schiţă o fentă, sperând ca astfel să-l facă să-şi piardă echilibrul, pe urmă fentă din nou; Gawyn îşi schimba mereu poziţia, ţinându-şi sabia când sus, când jos, nădăjduind ca bărbatul să fandeze înspre el puţin mai mult şi să-l doboare.

Într-un final, norocul hotărî lucrurile. Brusc, bărbatul aiel se împiedică, iar Gawyn îl străpunse în inimă înainte să observe calul care dăduse cu spatele, izbindu-l pe bărbat.

Odinioară, ar fi regretat; crescuse cu convingerea că, dacă doi bărbaţi trebuie să lupte, atunci duelul ar trebui să se desfăşoare în mod onorabil şi curat. Mai bine de şase luni de lupte şi de încăierări îl învăţaseră să-şi schimbe tactica. Îşi aşeză un picior pe pieptul bărbatului şi-şi smulse sabia, eliberând-o. Un gest vulgar, dar rapid, fiindcă în luptă cel încet era adesea omorât.

Doar că atunci când îşi eliberă sabia, nu fu nevoie să fie rapid. Pe jos erau căzuţi Tineri şi aieli deopotrivă. Unii gemeau, alţi zăceau nemişcaţi, iar ceilalţi aieli o luaseră la fugă înspre răsărit, hăituiţi de vreo două duzini de Tineri.

— Rămâneţi pe loc! Strigă el.

Dacă nerozii aceia se vor separa, aielii îi vor măcelări, transformându-i în mâncare pentru câini.

— Nu-i urmăriţi! Rămâneţi pe loc, v-am spus! Rămâneţi pe loc, arză-v-ar focul!

Tinerii se opriră, şovăind.

Jisao îşi struni juganul.

— S-au gândit să-şi facă loc printre noi în drum spre locul înspre care s-or fi îndreptând, stăpâne.

Tăişul sabiei lui era muiat până la jumătate în sânge, care picura pe pământ.

Gawyn apucă hăţurile armăsarului său cafeniu şi sări în şa, fără să-şi mai cureţe sabia sau s-o vâre în teacă. N-avea timp să vadă cine murise sau cine supravieţuise.

— Lăsaţi-i! Sora ne aşteaptă. Hal, jumătate din trupa ta va avea grijă de răniţi. Fiţi cu ochii în patru la aieli; doar pentru că sunt pe moarte nu înseamnă că au renunţat. Voi, ceilalţi, urmaţi-mă!

Hal salută cu sabia, dar Gawyn dăduse deja pinteni calului.

Deşi încăierarea nu durase prea mult, oricât de scurtă ar fi fost, tot lungă păruse. Ajuns pe creastă, Gawyn văzu doar calul mort, cu desagii întorşi pe dos. Uitându-se prin ochean, nu zări nici urmă de soră, de aiel sau de altă vietate, doar praful răscolit de rafalele de vânt şi rochia ce zăcea lângă cal. Femeia trebuie să fi fugit mâncând pământul, altminteri n-ar fi reuşit să se facă nevăzută atât de repede.

— Nu cred că a ajuns prea departe, chiar şi dacă ar fi fugit, fu de părere Jisao. O putem găsi dacă ne vom împrăştia.

— Vom începe căutarea după ce le vom acorda îngrijiri răniţilor, răspunse Gawyn pe un ton ferm.

N-avea de gând să le poruncească oamenilor lui să se împrăştie, atât timp cât aielii se aflau prin preajmă. Mai erau câteva ceasuri până la asfinţit, iar el voia să ridice tabăra pe ridicătură înainte să apună soarele. Ar fi fost bine dacă ar fi reuşit să găsească o soră sau două; cineva trebuia să-i explice acea catastrofă Elaidei şi el spera ca o soră să cadă pradă furiei acesteia, nu el.

Îşi întoarse armăsarul oftând şi coborî dealul ca să vadă urmările măcelului. Aceasta fusese prima lecţie adevărată pe care o învăţase în calitate de soldat. Vorbind metaforic, măcelarul trebuia întotdeauna plătit. Avea senzaţia că, în curând, urmările încleştărilor vor fi şi mai serioase. Lumea va uita de fântânile din Dumai odată cu ceea ce va veni.

CAPITOLUL 1 • High Chasaline

Roata Timpului se învârte neîncetat. Timpul, de fapt, este o roată cu şapte spiţe, fiecare dintre ele reprezentând o Vârstă. Pe măsură ce Roata se învârteşte, Vârstele vin şi trec, fiecare lăsând în urmă amintiri care se transformă în legendă, apoi în mit şi sunt uitate cu totul până la reîntoarcerea aceleiaşi Vârste. Pânza unei Vârste este întotdeauna uşor diferită şi de fiecare dată pot apărea schimbări importante. Într-o Vârstă, numită de unii cea de-a Treia, o Vârstă ce va să vie, o Epocă demult trecută, o adiere începu să crească. Nu era începutul. Întoarcerea Roţii Timpului n-are nici începuturi, nici sfârşituri. Dar era un început.

Vântul sufla la miazănoapte şi la răsărit pe când soarele dogoritor se ridica tot mai sus pe cerul senin, bătea printre copacii uscaţi, cu frunze veştede şi ramuri golaşe, printre satele împrăştiate, unde aerul vibra din cauza arşiţei. Vântul nu aducea nici uşurare, nici urmă de ploaie, darămite de zăpadă. Sufla la miazănoapte şi la răsărit, măturând o arcadă străveche din piatră sculptată migălos, despre care unii spuneau că ar fi intrarea într-un mare oraş, iar alţii, un monument rămas în urma unei bătălii de mult uitate. Pe pietrele masive rămăseseră doar urmele sculpturilor şterse de vreme, amintind în taină gloriile pierdute ale legendarei Coremanda. Câteva căruţe treceau pe lângă arcadă, pe Drumul Tar Valonului, iar oamenii care mergeau pe jos îşi fereau ochii de praful ridicat în aer de copite, de căruţe şi de vânt. Cei mai mulţi dintre ei habar n-aveau încotro se îndreptau, doar că lumea li se părea că se prăvălea, că nu mai exista nicio ordine, deşi nici măcar nu fusese stabilită. Unii erau mânaţi de teamă, în vreme ce alţii erau îmboldiţi de ceva ce nu puteau nici vedea, nici înţelege; mai mult, multora dintre ei le era teamă.

Vântul îşi continua călătoria, peste râul cenuşiu Erinin, legănând corăbiile care încă făceau negustorie la miazănoapte şi la miazăzi, fiindcă trebuia să existe negoţ în vremurile acelea, deşi nimeni nu ştia unde era mai sigur să faci negoţ. La răsărit de râu, pădurile începeau să se rărească, lăsând locul dealurilor acoperite cu iarbă uscată ca iasca şi presărate pe ici, pe colo cu pâlcuri de copaci. Pe coama unui deal se aflau nişte căruţe aşezate în cerc, multe dintre ele cu acoperişurile din pânză pârlite sau arse complet de pe scheletul din fier. Pe un catarg improvizat, tăiat dintr-un copac tânăr care se uscase din cauza arşiţei şi legat de coviltirul golaş al unei căruţe pentru a fi mai înalt, flutura un steag cărămiziu, cu un disc negru cu alb în centru. Unii îi spuneau Flamura Luminii sau Steagul lui al’Thor. Alţii aveau în minte denumiri mai întunecate şi se cutremurau atunci când le rosteau în şoaptă. Vântul scutura steagul cu violenţă, iar acesta se desprinse repede din catarg, bucuros că scăpase.

Perrin t’Bashere Aybara, Perrin Ochi-de-Aur, Senior al Ţinutului celor Două Râuri, şedea pe jos, cu spatele lat rezemat de roata unei căruţe, dorindu-şi ca vântul să se mai domolească. Preţ de o clipă, se mai răcori. Vântul care sufla dinspre miazăzi îi îndepărtase mirosul de moarte din nări, un miros care-i amintea unde ar fi trebuit să fie, ultimul loc unde şi-ar fi dorit să fie. Era mai bine acolo, în interiorul cercului de căruţe, cu spatele înspre miazănoapte, unde putea uita într-o oarecare măsură. Căruţele care au scăpat neincendiate sau n-au avut stricăciuni fuseseră urcate pe coama dealului cu o zi în urmă, după-amiază, de îndată ce oamenii îşi regăsiseră forţa să facă mai mult decât să mulţumească Luminii pentru că încă respirau. În acea zi, soarele se ridica din nou pe cer, odată cu arşiţa.

Perrin îşi scărpină iritat barba scurtă şi cârlionţată; cu cât transpira mai mult, cu atât mai tare îl mânca. Broboanele de sudoare se prelingeau pe feţele tuturor, cu excepţia aielilor, iar apa se găsea abia la un kilometru şi jumătate depărtare, înspre miazănoapte. La fel şi ororile şi duhorile. Mulţi considerau asta un târg echitabil. Măcelarul şi plata lui inevitabilă. Ar fi trebuit să-şi facă datoria, cu toate astea sentimentul de vină se pare că nu-l afecta. În acea zi se sărbătoarea „High Chasaline” sau „Ziua Reflecţiei”, a douăsprezecea zi Taisham, iar acasă, în Ţinutul Celor Două Râuri, lumea se va înveseli toată ziua şi va dansa toată noaptea; era „Ziua Reflecţiei”, când trebuia să-ţi aduci aminte de toate lucrurile bune din viaţa ta. Cei care se văicăreau se puteau trezi cu o găleată de apă deasupra capului care să le spele ghinionul. Nu era ceva ce să-ţi doreşti atunci când afară era frig; însă pe arşiţa aia, o găleată cu apă ar fi fost bine-venită. Pentru un om care avusese norocul să rămână în viaţă, el descoperi că îi era extrem de greu să-şi amintească de lucrurile bune. În urmă cu o zi, aflase unele lucruri despre el. Sau o fi fost în dimineaţa aceea, după ce totul luase sfârşit?

Încă simţea prezenţa câtorva lupi care supravieţuiseră şi care în acel moment se îndreptau într-o altă direcţie, departe de acel loc, departe de oameni. În tabără se mai discuta despre ei. Exista o bănuială, care aducea neliniştea, despre locul de unde îşi făcuseră apariţia şi motivul pentru care veniseră. Câţiva credeau că îi chemase Rand. Cei mai mulţi aveau convingerea că-i chemaseră femeile Aes Sedi. Doar că ele nu-şi exprimau gândurile. Lupii n-aveau nicio vină – se întâmplase ceea ce se întâmplase –, dar el nu le anticipase forţa distrugătoare. Ei veniseră pentru că el îi chemase. Umerii suficient de laţi îl făceau să pară mai scund decât era, cum stătea adunat sub povara responsabilităţii. Din când în când, îi auzea pe ceilalţi lupi, care nu veniseră, urlând dispreţuitor către ceilalţi care o făcuseră: acestea erau urmările dacă te amestecai cu cei cu două picioare. La ce altceva să te aştepţi?

Era un chin să-şi ţină gândurile doar pentru el. Îi venea să strige în gura mare că lupii urlând în batjocură aveau dreptate. Îşi dorea să fie acasă, în Ţinutul Celor Două Râuri. Existau mici şanse să se întâmple asta, poate nu se va mai întoarce niciodată. Îşi mai dorea să fie împreună cu soţia lui, oriunde, iar lucrurile să fie la fel ca înainte. Şansele erau la fel de mici, aproape inexistente. Mai rea decât dorul de casă şi decât lupii era grija pentru Faile ni Bashere t’Aybara, care-l rodea pe dinăuntru ca un dihor încercând să iasă din vizuina lui. Ea se pare că s-a bucurat văzându-l plecând din Cairhien. Ce o să se facă, oare, cu ea? Nu putea să descrie dragostea pe care i-o purta soţiei lui şi cât de mult îi simţea lipsa, însă era geloasă când n-avea niciun motiv, rănită, deşi el nu făcuse nimic şi furioasă fără ca el să afle vreun răspuns la mânia ei. Trebuia să facă totuşi ceva, dar ce? Răspunsul îl ocolea. N-avea decât consideraţie pentru Faile.

— Aielii ar trebui să pună nişte haine pe ei, bombăni Aram afectat, scrutând terenul.

Acesta se ghemuise în apropiere, ţinând răbdător frâiele unui jugan cenuşiu, sprinten; arareori se îndepărta de Perrin. Sabia prinsă la spate făcea notă discordantă cu haina specifică seminţiei pribegilor, cu dungi verzi, care atârna desfăcută din cauza arşiţei. Basmaua răsucită pe care şi-o legase la frunte împiedica broboanele de transpiraţie să-i intre în ochi. Odinioară, Perrin îl considerase a fi prea chipeş pentru un bărbat. O amărăciune sumbră pusese însă stăpânire pe el şi de aceea era mai mereu încruntat.

— Nu este cuviincios, stăpâne Perrin.

Fără voia lui, Perrin lăsă deoparte gândul la Faile. Cu timpul, va reuşi să-i dea de capăt. Trebuia. Cumva.

— Aşa e cutuma lor, Aram.

Aram făcu o grimasă ca şi când ar fi vrut să scuipe.

— Ei bine, nu e o cutumă cuviincioasă. Îi ţine sub control, presupun – nimeni n-ar putea fugi prea departe şi nici să pricinuiască astfel necaz –, dar tot necuviincios e.

Aielii mişunau peste tot, desigur. Bărbaţi înalţi şi indiferenţi în veşminte cenuşii, maronii şi verzi. Singura pată de culoare era fâşia de material stacojiu pe care o purtau în jurul tâmplelor. Pe frunţi aveau pictat discul alb cu negru. Îşi ziceau siswai’aman. Uneori, acel cuvânt îi stătea pe vârful limbii, ca şi cum ar fi trebuit să-l ştie. Dacă l-ai fi întrebat pe vreunul dintre aieli, acesta s-ar fi uitat la tine ca şi când ai fi îndrugat prostii. Aielii ignorau şi fâşiile de material. Fecioarele Lăncii nu purtau acea basma stacojie. Fie că erau cărunte, fie că abia împliniseră vârsta să-şi părăsească mama, fiecare fecioară se plimba agale, aruncându-le bărbaţilor siswai’aman priviri provocatoare, care păreau oarecum suficiente, în vreme ce aielii le aruncau priviri indiferente, în care se simţea totuşi invidia. Perrin însă nici măcar nu-şi imagina motivul. Indiferent despre ce era vorba, se pare că nu era o noutate şi nici nu ameninţa să răbufnească. Oricum, câteva dintre înţelepte se aflau în căruţe, îmbrăcate în rochii voluminoase şi bluze albe. În ciuda căldurii, îşi purtau şalurile negre, brăţările şi colierele strălucitoare din aur şi fildeş, care confereau o notă distinctivă simplităţii celorlalte veşminte. Unele păreau amuzate de purtarea fecioarelor şi a bărbaţilor siswai’aman, altele, exasperate. Toţi însă – înţelepte, fecioare şi siswai’aman – îi ignorau pe Shaido la fel de mult cum Perrin şi-ar fi dorit să aibă un taburet sau un covoraş.

Cu o zi în urmă, aielii luaseră prizonieri două sute şi mai bine de Shaido, bărbaţi şi fecioare – nu erau mulţi, având în vedere numărul celor implicaţi – şi mişunau în voie, într-un fel. Perrin s-ar fi simţit mai liniştit dacă persoanele din captivitate ar fi fost păzite. Şi îmbrăcate. În schimb, prizonierii aduceau apă şi îndeplineau diferite comisioane goi-puşcă, aşa cum veniseră pe lume. Faţă de ceilalţi aieli, aceştia erau sfioşi ca nişte şoareci. Celorlalţi le aruncau priviri mândre şi sfidătoare pentru că-i observau. Perrin nu era singurul care încerca să nu îi observe, iar Aram nu era singurul care bombănea. Mulţi dintre bărbaţii din Ţinutul Celor Două Râuri, aflaţi în tabără, încercau şi una şi alta. Şi mai toţi cairhienii aproape că dădeau în apoplexie când vedeau vreun Shaido. Mayenerii nu făceau decât să clatine din cap, de parcă totul ar fi fost o glumă. Şi să se zgâiască la femei. Mayenerii erau la fel de neruşinaţi ca şi aielii.

— Mi-a explicat Gaul, Aram. Ştii ce e un gai’shain, nu? Ştii despre ji’e’toh, despre a servi un an şi o zi şi toate cele?

Celălalt bărbat încuviinţă, ceea ce era un semn bun. Ştia din Limba Străveche că gai’shain putea fi tradus ca „Juruit Păcii în Bătălie”, că un aiel care era luat prizonier de un altul în bătălie sau într-un raid era obligat deji’e’toh a-l sau a o sluji cu umilinţă pe cel sau pe cea care l-a luat prizonier, timp de un an şi o zi, interval în care n-avea voie să atingă vreo armă sau să comită vreun act violent; şi că o înţeleaptă, un fierar, un copil şi o femeie însărcinată nu puteau fi făcuţi gai’shain. Tot cam atât ştia, probabil, şi Perrin, şi poate ceva mai mult. Explicaţiile lui Gaul despre cutumele aielilor îl făceau adesea să fie şi mai nedumerit. Lui Gaul i se părea întotdeauna că totul era de la sine înţeles.

— Ei bine, gai’shain n-au voie să poarte nimic din ce ar purta un algai’d’siswai – asta înseamnă „luptători cu suliţa”, adăugă el când îl văzu pe Aram încruntându-se nedumerit.

Brusc, Perrin îşi dădu seama că privea ţintă la o Shaido care venea în fugă în direcţia lui. Era o tânără înaltă, cu părul bălai şi frumoasă, în ciuda cicatricii lungi şi subţiri care-i brăzda obrazul şi a celorlalte cicatrici de pe tot corpul. Era foarte frumoasă şi foarte dezbrăcată. Dregându-şi glasul, îşi luă privirea de la ea. Simţea cum îi ardea faţa.

— În fine, de aceea ei sunt... aşa cum sunt. Gai’shain poartă robe albe şi n-au aşa ceva aici. Asta este cutuma lor.

„N-ai decât să arzi, Gaul, cu explicaţiile tale cu tot, chibzui el. Gai’shain s-ar putea acoperi cu ceva totuşi!”

— Perrin Ochi-de-Aur, Carahuin m-a trimis ca să te întreb dacă doreşti apă, rosti o voce de femeie.

Aram se înroşi la faţă şi se răsuci pe călcâie, întorcându-se cu spatele la ea.

— Nu, mulţumesc.

Nu era nevoie ca Perrin să-şi ridice privirea ca să ştie că era o femeie Shaido cu părul bălai. Se uita în gol, într-o altă direcţie. Aielii aveau un simţ al umorului ciudat, iar Fecioarele Lăncii – Carahuin era o fecioară – îl aveau pe cel mai ciudat. Imediat ce observaseră reacţia luptătorilor din ţinuturile umede faţă de Shaido – ar fi trebuit să fi fost orbi ca să nu fi observat –, brusc, gai’shain erau trimişi la cei din ţinuturile umede în stânga şi în dreapta, iar aielii mai că nu se tăvăleau pe jos când vedeau cum aceştia se înroşeau, se bâlbâiau sau chiar strigau. Era convins că fecioara Carahuin şi prietenele ei îl urmăreau în acel moment. Era cel puţin a zecea oară când una dintre gai’shain fusese trimisă la el ca să-l întrebe dacă nu dorea apă sau n-avea o tocilă în plus, sau te miri pentru ce alt fleac.

Deodată, prin minte îi trecu un gând. Rareori se întâmpla ca mayenerii să fie astfel deranjaţi. Câţiva cairhieni erau încântaţi să privească scena, chiar dacă nu la fel de vizibil ca şi mayenerii, precum şi câţiva bărbaţi mai în vârstă din Ţinutul Celor Două Râuri, care ar fi trebuit să ştie mai bine. Ideea era că niciunul dintre ei n-avea vreun mesaj ascuns de care el să fi ştiut. Pe de altă parte, cei care reacţionau cel mai vehement... erau cairhienii, ei vociferaseră cel mai tare împotriva necuviinţei, şi doi sau trei dintre bărbaţii tineri din Ţinutul Celor Două Râuri, care se bâlbâiau şi se îmbujorau atât de tare, încât erau aproape gata să se topească de ruşine; mai mult, fuseseră cicăliţi până când o luaseră la fugă de lângă căruţe...

Perrin reuşi cu greu să-şi ridice fruntea şi să se uite la faţa femeii gai’shain. În ochii ei. „Concentrează-te la ochii ei”, îşi zise el cuprins de o pasiune subită. Erau verzi şi mari şi deloc supuşi. Mirosul ei era îmbătător.

— Mulţumeşte-i lui Carahuin din partea mea şi spune-i că-mi poţi unge şaua de rezervă, dacă nu se împotriveşte. Şi n-am nicio cămaşă curată. Crezi că va fi de acord să-mi speli nişte haine?

— Probabil că da, răspunse femeia cu o voce sugrumată, apoi se întoarse şi se îndepărtă în fugă.

Perrin privi în altă parte, deşi acea imagine îi stărui în minte. Pe sfânta Lumină, Aram avea dreptate! Cu puţin noroc, poate reuşise să oprească şi alte vizite. Va trebui să le spună asta şi lui Aram, şi celorlalţi bărbaţi din Ţinutul Celor Două Râuri. Poate vor asculta şi cairhienii.

— Ce-ai de gând să faci în privinţa lor, stăpâne Perrin? îl întrebă Aram, cu privirea rătăcită, fără să se mai refere la gai’shain.

— Rand va decide, răspunse încet Perrin, fără urmă de satisfacţie.

Era ciudat ca oamenii să-i considere pe cei dezbrăcaţi o problemă minoră, deoarece, dimpotrivă, era foarte de serioasă, una pe care o evitase la fel de mult precum cea care se afla la miazănoapte.

La capătul îndepărtat al cercului format din căruţe, aproape douăzeci de femei şedeau pe pământ. Toate erau îmbrăcate pentru călătorie, multe purtau mătase şi majoritatea, mantii împotriva prafului, însă n-aveau nici măcar o broboană de transpiraţie pe feţe. Trei păreau suficient de tinere încât să le invite la dans, dacă nu s-ar fi căsătorit cu Faile.

„Dacă n-ar fi fost femeile aes sedai”, reflectă el cu amărăciune.

Dansase odată cu o aes sedai şi fusese cât pe ce să-şi înghită limba când îşi dăduse seama cu cine se legăna. Şi îi fusese prietenă, dacă termenul ăsta putea fi folosit când venea vorba despre aes sedai. „Cât de nouă trebuie să fie o aes sedai ca să-i pot da o vârstă?” Celelalte păreau veşnic tinere, desigur; să fi avut douăzeci de ani, poate patruzeci. Era tot mai nesigur cu fiecare privire. Asta se citea pe feţele lor, cu toate că unele dintre ele aveau părul cărunt. Când venea vorba despre aes sedai, pur şi simplu, nu puteai să-ţi dai seama. Despre nimic.

— Măcar ele nu mai prezintă un pericol, spuse Aram, arătând cu capul în direcţia a trei surori care stăteau separat de celelalte.

Una plângea, cu faţa îngropată în genunchi; celelalte două priveau în gol, una din ele trăgând îngândurată de rochie. Stăteau astfel din ziua trecută; cel puţin niciuna dintre ele nu mai ţipa. Dacă Perrin nu se înşela cumva, şi nu era convins de asta, ele fuseseră ferecate, se pare, atunci când Rand evadase. Nu vor mai putea folosi niciodată Puterea. Pentru aes sedai, probabil că era mai bine să moară decât să nu-şi mai întrebuinţeze puterile.

Se aşteptase ca, de fapt, celelalte aes sedai să le consoleze sau să aibă grijă într-un fel sau altul de ele, însă mai toate le ignorau complet pe cele trei, încăpăţânându-se să privească în altă parte, oriunde numai la ele nu. Oricum, şi cele trei aes sedai ferecate refuzau să le bage în seamă pe celelalte. La început, cel puţin, câteva dintre celelalte surori se apropiaseră, pe rând, calme în ochii celorlalţi, însă afişând aversiune şi reţinere, dar nu primiseră nici măcar un cuvânt sau o privire pentru osteneala lor. Niciuna nu se mai apropie de ele în dimineaţa aceea.

Perrin clătină din cap. Din câte observa el, femeile aes sedai îi ignorau pe ceilalţi mai mult decât ar fi vrut ele să recunoască. De pildă, bărbaţii în mantii negre, care stăteau în picioare, dominându-le. Exista câte un asha’man (în Limba Străveche gardian sau gardieni) pentru fiecare soră, chiar şi pentru cele trei care fuseseră ferecate, însă acestea nici măcar nu clipeau. Aes sedai priveau indiferente dincolo de asha’mani sau prin ei; parcă gardienii nici măcar n-ar fi existat.

Era o provocare. Nu reuşea să-i ignore pe asha’mani, deşi el nu era păzit de aceştia. Printre gardieni se numărau băieţi cărora abia le mijea mustaţa, dar şi bărbaţi cu părul cărunt şi început de chelie, însă nu veşmintele lor de culoare neagră, cu guler înalt, şi săbiile pe care le purta fiecare la şold îi făceau ameninţători. Fiecare asha’man conducea Puterea şi, cumva, ei reuşeau să le oprească pe aes sedai să comunice la rândul lor. Bărbaţii care foloseau Puterea erau un coşmar. Şi Rand putea, desigur, însă el era Rand şi Dragonul Renăscut pe deasupra. Aceşti bărbaţi îl făceau pe Perrin să simtă fiori pe şira spinării.

Străjerii personali aes sedai, care supravieţuiseră, se aflau la o oarecare distanţă, păziţi de alte gărzi. Erau mai bine de treizeci de ostaşi ai Seniorului Dobraine, cu coifuri cairhiene în formă de clopot şi tot pe atâtea Gărzi Înaripate din Mayene, cu platoşe roşii, fiecare cu ochii în patru, de parcă ar fi păzit nişte leoparzi. Era o atitudine bună, având în vedere circumstanţele. Erau mai mulţi străjeri decât aes sedai; câteva prizoniere erau din frăţia Ajah Verde, pare-se. Erau mai multe gărzi decât străjeri, mult mai multe.

— Pe sfânta Lumină, sper să nu vedem mai multă suferinţă printre ei, murmură Perrin.

În timpul nopţii, străjerii încercaseră de două ori să evadeze. Adevărul fie spus, acele răbufniri fuseseră înăbuşite mai mult de asha’mani decât de cairhieni sau de cei din Mayene, şi aceştia nu fuseseră tocmai blânzi. Niciun străjer nu fusese omorât, însă cel puţin vreo zece se aleseseră cu oase rupte pe care nicio soră nu primise îngăduinţa să le vindece.

— Dacă Seniorul Dragon nu va putea lua această decizie, zise Aram încet, atunci poate că altcineva ar trebui s-o ia. Ca să-l protejeze.

Perrin îi aruncă o privire piezişă.

— Ce decizie? Surorile le-au spus să nu încerce din nou, iar ei le-au ascultat pe aes sedai.

Cu oase rupte sau nu, neînarmaţi şi cu mâinile legate la spate, străjerii semănau cu o haită de lupi care aştepta comanda masculului alfa ca să atace. Niciunul nu-şi va găsi liniştea până când aes sedai pe care o păzea nu va fi liberă, poate până când toate surorile nu vor fi libere. Aes sedai şi străjerii lor erau precum o grămadă de lemne uscate gata să ia foc. Însă se pare că nici măcar străjerii şi aes sedai nu-i egalau pe asha’mani.

— Nu mă refeream la străjeri, adăugă Aram ezitând o clipă, apoi se trase mai aproape de Perrin şi-şi coborî vocea, care deveni doar o şoaptă răguşită. Aes sedai l-au răpit pe Seniorul Dragon. El nu va putea avea niciodată încredere în ele, dar nici nu va face ce trebuie să facă. Dacă ele vor muri înainte ca el să afle...

— Ce tot spui acolo?

Perrin fu cât pe ce să se înece când sări în picioare. Nu era pentru prima oară când se întreba dacă bărbatul celălalt mai era cumva din seminţia pribegilor.

— Sunt neajutorate, Aram! Nişte femei neajutorate!

— Sunt aes sedai, replică Aram şi ochii lui negri îl ţintuiră pe Ochi-de-Aur. Nu sunt de încredere şi nu pot fi eliberate. Câtă vreme pot fi ţinute aes sedai împotriva voinţei lor? Fac ceea ce fac de mult mai mult timp decât asha’manii. Trebuie să ştie mai multe. Sunt un pericol pentru Seniorul Dragon şi pentru tine, stăpâne Perrin. Am văzut cum se uită la tine.

În partea cealaltă a cercului de căruţe, surorile vorbeau între ele în şoaptă, încât nici măcar Perrin nu reuşea să audă. Din când în când, câte una se uita la el sau la Aram. La el, nu la Aram. Reuşise să memoreze câteva nume: Nesune Bihara, Erian Boroleos, Katerine Alruddin, Coiren Saeldain, Sarene Nemdahl, Elza Penfell, Janine Pavlara, Beldeine Nyram şi Marith Riven. Ultimele erau surori tinere, însă tinere sau mai în vârstă, ele îl scrutau cu nişte feţe atât de senine, încât ai fi zis că deţineau un avantaj în ciuda asha’manilor. Nu era uşor să învingi o aes sedai; a le face să recunoască înfrângerea era un lucru aproape imposibil.

El reuşi cu greu să-şi desfacă mâinile şi să şi le aşeze pe genunchi, încercând să pară calm, deşi nu era nici pe departe aşa. Femeile ştiau că el era ta’veren, unul dintre puţinii oameni al cărui destin răsucea în jurul său vieţile celorlalţi, o vreme, aşa cum o cerea Pânza. Mai rău, ele ştiau că el avea o legătură cu Rand pe care nimeni n-o înţelegea, cu atât mai puţin el sau Rand. Sau Mat. Acesta se afla şi el în legătura aceea, fiindcă era tot ta’veren, deşi niciunul dintre ei nu era la fel de puternic ca Rand. Dacă li s-ar fi oferit şi cea mai mică ocazie, femeile i-ar fi dus atât pe el, cât şi pe Mat în Turnul Alb la fel de repede cum l-ar fi dus pe Rand şi i-ar fi priponit ca pe nişte capre până când ar fi venit leul. Ele îl răpiseră pe Rand, îl maltrataseră. Aram avea dreptate într-o privinţă – nu putea avea încredere în ele. Însă n-avea de gând să îngăduie, nu putea, ceea ce sugerase Aram. Gândul îi provoca greaţă.

— Nu mai vreau să aud nimic despre asta... bombăni pribeagul de odinioară.

— Niciun cuvânt, Aram, m-ai auzit? Niciun cuvânt! Îl întrerupse Perrin.

— Cum porunceşte stăpânul Perrin, murmură Aram, înclinându-şi capul.

Perrin şi-ar fi dorit să-i fi văzut faţa bărbatului. Nu simţea la el nicio urmă de furie sau de ranchiună, ceea ce era şi mai grav. Nu se mâniase nici măcar atunci când Aram îi sugerase crima.

Doi bărbaţi din Ţinutul Celor Două Râuri se urcară pe roţile căruţei de care stătea rezemat Ochi-de-Aur, privind dincolo de ea spre dealuri, în direcţia miazănoapte. Fiecare purta o tolbă cu săgeţi ţeapănă la şoldul drept şi un pumnal solid, cu lama lungă, ce semăna cu o sabie scurtă, la şoldul stâng. Mai bine de trei sute de bărbaţi de acasă îl urmaseră pe t’Bashere până acolo. El îl blestemă pe primul care i se adresase cu „stăpâne Perrin”, blestemă ziua în care nu mai încercase să se împotrivească. În ciuda murmurelor şi a zgomotelor obişnuite într-o tabără atât de mare, reuşi să-i audă pe cei doi bărbaţi.

Tod al’Caar, cu un an mai tânăr decât Perrin, expiră prelung, de parcă atunci ar fi văzut pentru prima oară ceea ce se afla la poalele dealului. Perrin aproape că desluşea bărbia subţire a bărbatului mişcându-se. Mama lui Tod îl lăsase de bunăvoie să plece, doar fiindcă era o onoare pentru fiul ei să-l urmeze pe Ochi-de-Aur.

— O mare victorie, zise într-un final Tod. Asta am câştigat. Nu-i aşa, Jondyn?

Căruntul Jondyn Barran, noduros ca o rădăcină de stejar, era unul dintre puţinii bărbaţi mai în vârstă dintre cei trei sute. Cel mai bun arcaş din Ţinuturile Celor Două Râuri, în afară de meşterul al’Thor, şi cel mai priceput vânător dintre toţi, bărbatul era unul dintre locuitorii mai puţin onorabili ai Ţinutului Celor Două Râuri. Jondyn nu muncise nicio zi în plus de când fusese suficient de mare încât să părăsească ferma tatălui său. Nu-l interesau decât pădurile şi vânătoarea. Asta, şi să exagereze cu băutura în zilele de sărbătoare.

— Dacă spui tu, băiete, rosti Jondyn printre dinţi şi scuipă zgomotos. Nenorociţii aceia de asha’mani au câştigat-o. Şi s-au ospătat. Păcat că nu s-au dus în altă parte pentru a sărbători.

— Nu-s chiar atât de răi, protestă Tod. Nu m-aş supăra să fiu şi eu unul.

Dădea impresia mai mult că se lăuda decât că spunea adevărul. Fără să privească, Perrin era convins că băiatul îşi lingea buzele. Mai mult ca sigur că, nu cu mulţi ani în urmă, mama lui Tod obişnuia să-i spună poveşti despre bărbaţi capabili să conducă Puterea ca să-l sperie.

— Am vrut să zic Rand, adică Seniorul Dragon. E cam ciudat că Rand al’Thor este Dragonul Renăscut, nu-i aşa? Râse scurt şi neliniştit Tod. Ei bine, el mânuieşte Puterea şi nu pare atât de... nu ştiu... vreau să zic... se poticni Tod, înghiţind în sec, cu zgomot. Şi-apoi, ce ne-am fi făcut cu aes sedai fără ei? Rosti el aceste cuvinte în şoaptă, ca şi cum i-ar fi fost teamă. Jondyn, ce vom face cu prizonierele aes sedai?

Bărbatul mai în vârstă scuipă din nou, mai zgomotos ca înainte. Nici nu se osteni să coboare tonul. Jondyn spunea mereu ce gândea, fără să-l intereseze cine-l auzea. Acesta era un alt motiv pentru reputaţia lui proastă.

— Era mai bine pentru noi dacă ar fi murit toate ieri, băiete! O să plătim noi pentru asta înainte ca totul să ia sfârşit. Vom plăti cu vârf şi îndesat, ascultă-mă pe mine.

Perrin ignoră restul conversaţiei, cu toate că nu era o sarcină uşoară, având în vedere că avea un auz fin. Mai întâi Aram, pe urmă Jondyn şi Tod, chiar dacă n-o spuneau făţiş. „Arză-te-ar focul, Jondyn!” Nu, bărbatul l-o fi făcut pe Mat să pară sârguincios, însă, dacă vorbea, alţii ar putea avea aceleaşi gânduri. Niciun bărbat din Ţinutul Celor Două Râuri n-ar răni de bunăvoie o femeie, dar cine altcineva îşi dorea să le vadă pe prizonierele aes sedai moarte? Şi cine ar încerca să îndeplinească dorinţa asta?

Ochi-de-Aur cercetă din priviri cercul de căruţe, cuprins de nelinişte. Deşi nu era plăcut gândul că s-ar putea să fie nevoit să le apere pe prizonierele aes sedai, el nu-l înlătură. Adevărul este că nu le prea îndrăgea pe aes sedai, crescuse cu certitudinea negrăită că orice bărbat şi-ar risca viaţa ca să apere o femeie, atât cât îi îngăduia aceasta; n-avea importanţă dacă o plăcea sau o cunoştea. Era adevărat că aes sedai puteau lega orice bărbat voiau cu nouă noduri, dar, atunci când nu foloseau Puterea, deveneau nişte femei obişnuite. Acesta era gândul care-l chinuia de fiecare dată când le privea. Douăzeci şi patru de aes sedai. Douăzeci şi patru de femei care s-ar putea să nu ştie cum să se apere fără Putere.

Preţ de o clipă, el îi privi cu atenţie pe asha’mani. Fiecare purta pe faţă o mască a morţii sumbre. În afara celor trei care le păzeau pe femeile ferecate. Bărbaţii se străduiau să pară la fel de sumbri ca şi ceilalţi, însă în spatele acestei încercări se ascundea altceva. Satisfacţie, poate. Dacă s-ar fi aflat mai aproape de ei ca să le simtă mirosul! Oricare dintre aes sedai reprezenta o ameninţare pentru asha’mani. Poate că şi invers era adevărat. Poate nu vor face decât să le ferece. Din puţinul pe care-l aflase, ferecarea unei aes sedai se termina cu un omor, iar cadavrul avea nevoie de câţiva ani ca să se descompună.

Indiferent cum ar fi fost, chibzui el fără tragere de inimă, va trebui să-i lase pe asha’mani pe mâna lui Rand. Aceştia vorbeau doar între ei şi cu prizonierele, iar Perrin se îndoia că vor asculta de altcineva în afară de Rand. Întrebarea era următoarea: ce va spune Rand? Şi ce ar putea face Perrin în cazul în care acesta ar rosti cuvintele greşite?

Lăsând deoparte aceste gânduri, îşi scărpină barba cu un deget. Deşi cairhienii erau prea agitaţi în privinţa aes sedai ca să le facă vreun rău, iar cei din Mayene prea respectuoşi, el se hotărî să stea totuşi cu ochii pe ei. Cine ar fi crezut că Jondyn va merge atât de departe? Avea o oarecare influenţă printre cairhieni şi cei din Mayene, deşi aceasta ar dispărea, cu siguranţă, dacă ei şi-ar pune mintea la contribuţie măcar o dată. La urma urmei, nu era decât un simplu fierar. Mai rămâneau aielii. Perrin oftă. Nu ştia câtă influenţă avea, într-adevăr, Rand asupra aielilor.

Îi era greu să simtă mirosurile personale cu atâţia oameni în jurul lui, totuşi se obişnuise să discearnă la fel de multe lucruri după miros, ca şi după vedere. Siswai’aman-ii, care se apropiau suficient de mult, fiind însă vigilenţi, miroseau a calm. Era un miros fin şi puternic. Abia dacă le băgau în seamă pe aes sedai. Aromele fecioarelor erau înţepătoare, cu o furie înăbuşită, devenind mai înţepătoare atunci când se uitau la prizoniere. Iar înţeleptele...

Fiecare înţeleaptă care venise acolo din Cairhien conducea Puterea, cu toate că niciuna n-avea un chip veşnic tânăr. El bănuia că ele foloseau arareori Puterea. Cu toate astea, indiferent că aveau obrazul fin ca al Edarrei sau aspru ca al căruntei Sorilea, ele afişau aceeaşi stăpânire de sine ca şi aes sedai. Femei graţioase în mare parte, majoritatea dintre ele înalte, aşa cum erau aproape toţi Aileii, acestea păreau să le ignore complet pe surori.

Sorilea se uită dincolo de prizoniere, fără a-şi opri privirea asupra lor, apoi i se adresă cu blândeţe Edarrei şi altei înţelepte, o femeie zveltă cu părul bălai, pe care el n-o cunoştea după nume. Dacă ar reuşi să discearnă ce spuneau! Când trecură pe lângă el, Perrin nu observă nici măcar o cută pe cele trei feţe netede, însă mirosurile lor spuneau altceva. După ce Sorilea îşi plimbă privirea peste grupul aes sedai, mirosul ei deveni rece şi distant, feroce şi intenţionat, iar când ea se adresă celorlalte două, mirosurile acestora se schimbară, potrivindu-se cu ale ei.

— O amestecătură nenorocită, mârâi el.

— Necazuri? întrebă Aram, proptindu-se mai bine pe călcâie şi pregătindu-se să apuce cu mâna mânerul sabiei în formă de cap de lup, care se ridica deasupra umărului său.

Devenise foarte priceput în mânuirea sabiei într-un timp foarte scurt şi nu se dădea niciodată îndărăt s-o folosească.

— Niciun necaz, Aram.

Nu era tocmai o minciună. Smuls din starea lui de încruntare, Perrin se uită pentru prima oară cu atenţie la ceilalţi. La toţi, împreună. Nu-i plăcea ce vedea, iar aes sedai erau doar o parte din acest tablou.

Cairhienii şi cei din Mayene îi priveau cu suspiciune pe aieli. La fel de neîncrezători erau şi aielii, mai ales faţă de cairhieni. Nu era o noutate, de fapt. La urma urmei, aielii îşi construiseră o anumită reputaţie prin atitudinea lor neprietenoasă faţă de toţi cei născuţi de partea aceasta a munţilor Osia Lumii, îndeosebi faţă de cairhieni. Adevărul era că aielii şi cairhienii se urau din tot sufletul. Deşi niciuna din părţi nu lăsă deoparte antipatia – cel mai bun lucru care se putea spune era că ea era ţinută sub control –, până în acel moment el fusese convins că ei şi-o vor înăbuşi. De dragul lui Rand, dacă nu din alt motiv. În tabără însă domnea o dispoziţie aparte, o tensiune care-i făcea pe toţi să se încordeze. Rand era liber, iar alianţele temporare erau doar atât, temporare. Aielii îşi ridicau lăncile şi suliţele atunci când se uitau la cairhieni, iar aceştia îşi pipăiau încruntaţi săbiile. La fel făceau şi cei din Mayene; deşi n-aveau nimic de împărţit cu aielii şi nu luptaseră niciodată împotriva lor, în afară de Războiul Aielilor, la care participase, de altfel, toată lumea, dacă ar fi trebuit să lupte, existau puţine îndoieli vizavi de tabăra pe care ar fi ales-o. Probabil la fel ar fi ales şi cei din Ţinutul Celor Două Râuri.

Proasta dispoziţie pusese stăpânire atât pe asha’mani, cât şi pe înţelepte. Bărbaţii cu mantii negre nu le acordau mai multă atenţie fecioarelor şi siswai’amanilor decât cairhienii sau cei din Mayene sau bărbaţilor din Ţinutul Celor Două Râuri, însă le priveau cu atenţie pe înţelepte, cu aceleaşi feţe întunecate cu care le observau pe aes sedai. Aceştia păreau să facă o oarecare deosebire între o femeie care folosea Puterea şi cealaltă. Oricare dintre ele putea fi un duşman, chiar periculos; treisprezece laolaltă erau mortal de periculoase. Erau mai bune decât cele nouăzeci de înţelepte aflate în tabără sau în apropiere. Erau mai puţine decât jumătate din numărul asha’manilor, însă suficiente cât să facă pagube dacă voiau. Deşi erau femei care mânuiau Puterea, ele păreau să-l urmeze pe Rand, cu toate că erau femei cu această abilitate de a conduce Puterea.

Înţeleptele îi priveau pe asha’mani poate cu aceeaşi răceală cu care se uitau la aes sedai. Asha’manii erau bărbaţi care conduceau Puterea, însă îl urmau pe Rand; dar acesta era un caz aparte. După spusele lui Gaul, abilitatea lui de a mânui Puterea nu era pomenită în profeţiile despre car’a’carnul lor, însă aielii se prefăceau că neplăcerea asta nu exista. Asha’manii nu apăreau deloc în acele profeţii. Era ca şi când ai fi descoperit că o haită de lei turbaţi lupta de partea ta. Cât timp vor rămâne loiali? Poate era mai bine să fie îngenuncheaţi chiar atunci.

Îşi sprijini capul de roata căruţei şi închise ochii. Îşi umflă pieptul în tăcere, înăbuşindu-şi un râs amar. Trebuia să se gândească la lucruri plăcute de Ziua Reflecţiei. „Arză-m-ar focul, ar fi trebuit să merg cu Rand”, medită el cu tristeţe. Nu, era mai bine să ştie, mai bine mai devreme decât mai târziu. Dar ce putea face? Dacă aielii şi cairhienii şi cei din Mayene se întorceau unii împotriva celorlalţi sau, mai rău, dacă asha’manii se întorceau împotriva înţeleptelor... Un butoi plin cu şerpi, iar singura cale de a afla care erau vipere era să-ţi vâri mâna înăuntru. „Oh, Lumină, mi-aş fi dorit să fiu acasă, cu Faile, să lucrez la fierărie şi nimeni să nu-mi mai spună «stăpâne».”

— Calul tău, stăpâne Perrin. N-ai spus dacă-l vrei pe Trăparu’ sau pe Vrednic, aşa că l-am înşeuat pe...

Când Perrin îi aruncă o privire ameninţătoare, Kenly Maerin se lipi de armăsarul fumuriu pe care-l conducea de căpăstru.

Ochi-de-Aur făcu un gest liniştitor. Nu era vina lui Kenly. Lucrurile făcute nu mai puteau fi desfăcute.

— Uşurel, flăcăule. Ai făcut bine. Trăparu’ e potrivit. Ai ales bine.

Detesta să-i vorbească astfel lui Kenly. Scund şi îndesat, Kenly abia dacă era suficient de mare încât să se căsătorească sau să plece de acasă – cu siguranţă, nu era suficient de mare pentru peticul de barbă pe care şi-l lăsase să crească pentru a semăna cu Perrin –, şi totuşi, el luptase împotriva trolocilor în Bătălia de la Emond’s Field şi se descurcase bine în ziua precedentă. Însă el zâmbi larg auzind lauda primită de la afurisitul de stăpân Ochi-de-Aur.

Ridicându-se în picioare, Perrin îşi scoase toporul de sub căruţă, unde îl proptise pentru a fi ascuns vederii şi, pentru o vreme, dat uitării, apoi îl vârî pe jumătate în cingătoare. Avea o lamă grea, în formă de semilună echilibrată de un vârf ascuţit, gros şi curbat; era o armă care n-avea alt scop decât acela de a ucide. Jumătatea de topor îi dădea o senzaţie prea familiară ca să se simtă liniştit. Oare îşi mai amintea măcar cum era să ţii în mână un ciocan de fierar? Poate era prea târziu ca unele lucruri să fie schimbate, în afară de sintagma „stăpâne Perrin”. Un prieten îi spusese cândva să păstreze toporul până când va începe să-i placă să-l mânuiască. Gândul ăsta îl făcu să tremure, în ciuda arşiţei.

Sări în şaua lui Trăparu’, urmărit cu privirea de Aram pe cenuşiul lui, şi se întoarse cu faţa înspre miazăzi, în interiorul cercului de căruţe. Cu cel puţin un cap mai înalt decât oricare aiel de statură mare, Loial tocmai păşea cu grijă peste osiile căruţelor. Având în vedere mărimea lui, părea că era gata să rupă una dintre osiile grele din lemn dacă ar fi făcut un pas greşit. Cum îi era obiceiul, ogierul ţinea o carte în mână, cu degetul gros pe post de semn de carte, iar în buzunarele încăpătoare ale hainei lui lungi mai erau îndesate şi altele. Îşi petrecuse dimineaţa lângă un pâlc de copaci, un loc liniştit şi umbros cum îl numea, însă în ciuda umbrei pe care i-o oferiseră copacii, căldura îl afectase şi pe el. Părea obosit. Haina îi era descheiată, şireturile cămăşii desfăcute, iar cizmele, rulate sub genunchi. Sau poate nu doar căldura o fi fost de vină. Când ajunse în interiorul cercului de căruţe, Loial se opri, aruncând o privire pe furiş la aes sedai şi la asha’mani. Urechile lui păroase fremătară uşor. Pe urmă, îndreptându-şi ochii mari cât nişte ceşti de ceai către înţelepte, urechile lui fremătară din nou. Ogierii simţeau starea de spirit care domnea într-un loc.

Zărindu-l pe Ochi-de-Aur, Loial traversă tabăra cu paşi mari. Deşi şedea în şa, Perrin era cu două capete mai scund decât Loial, care stătea în picioare.

— Perrin, i se adresă Loial în şoaptă, nu e deloc bine. Nu e bine şi mai e şi periculos pe deasupra.

Pentru un ogier era o şoaptă. Dar vocea lui suna ca bâzâitul unui bondar de mărimea unui dulău. Unele dintre aes sedai îşi întoarseră capetele.

— N-ai vrea să vorbeşti mai tare? îi şuieră Perrin, aproape în barbă. Cred că unii din Andor n-au auzit. Din vestul Andorului.

Loial păru nedumerit, iar când făcu o grimasă, sprâncenele lui lungi îi mângâiară obrajii.

— Ştiu cum să vorbesc în şoaptă, să ştii, replică el şi de astă dată era puţin probabil să fi auzit limpede cineva dacă nu s-ar fi aflat la o distanţă de doi metri. Ce ai de gând să faci, Perrin? Nu e bine că aes sedai sunt ţinute împotriva voinţei lor. Nu e bine şi e greşit. Am mai spus-o şi altă dată şi o voi spune din nou. Atmosfera de aici... Ajunge doar o scânteie şi locul ăsta o să explodeze ca o căruţă plină cu artificii. Rand ştie despre asta?

— Nu ştiu, răspunse Perrin ambelor întrebări.

După o clipă, ogierul încuviinţă din cap cu amărăciune.

— Cineva trebuie să ştie, Perrin. Cineva trebuie să facă totuşi ceva.

Loial privi înspre miazănoapte, peste căruţele din spatele lui Perrin, iar acesta ştiu că nu mai putea amâna prea mult.

El se întoarse către Trăparu’ fără tragere de inimă. Ar fi preferat să fie îngrijorat pentru aes sedai, asha’mani şi înţelepte până când i-ar fi căzut părul, însă trebuia să-şi îndeplinească datoria. Să se gândească la ce putea face bine de Ziua Reflecţiei.

CAPITOLUL 2 • Curtea măcelarului

La început, Perrin nu privi în josul pantei în direcţia înspre care urma să călărească şi în care ar fi trebuit să meargă împreună cu Rand în acea dimineaţă. În schimb, îşi îndrumă calul la marginea căruţelor şi se uită în altă parte, deşi priveliştea îi provoca greaţă. Parcă ar fi fost lovit în stomac cu un ciocan.

Lovitură de ciocan. Înspre răsărit, pe coama unui deal se aflau nouăsprezece morminte noi; nouăsprezece oameni din Ţinutul Celor Două Râuri care nu se vor mai întoarce acasă. Arareori se întâmpla ca un fierar să vadă oameni murind din cauza deciziilor lui. Cel puţin, oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri îi ascultaseră poruncile. Altminteri, ar fi fost şi mai multe morminte. Lovitură de ciocan. Dreptunghiuri de pământ reavăn acopereau următoarea pantă. Erau aproape o sută de mayeneri şi mai mulţi cairhieni care veniseră la fântânile din Dumai ca să-şi găsească moartea. Cauzele şi motivele n-aveau importanţă; aceştia îl urmaseră pe Perrin t’Bashere Aybara. Lovitură de ciocan. Creasta dinspre apus semăna cu un cimitir din piatră. Să fi fost o mie de morminte, poate mai multe. O mie de aieli fuseseră îngropaţi în poziţie verticală, cu faţa înspre răsărit. O mie. Unii dintre ei erau fecioare. Când se gândea la bărbaţi, simţea un nod în stomac; când se gândea la femei, îi venea să se aşeze şi să plângă. Încerca să-şi spună că toţi aleseseră să fie acolo, că trebuiau să fie acolo. Deşi ambele lucruri erau adevărate, el dăduse ordinele şi era răspunzător pentru acele morminte. Nu erau răspunzători nici Rand, nici aes sedai, doar el.

Aielii care supravieţuiseră încetaseră să-şi cânte morţii cu puţin timp în urmă. Erau cântece obsedante, cântate pe fragmente, care-ţi stăruiau în minte.

Viaţa e un vis – care nu cunoaşte umbră.

Viaţa e un vis – de durere şi jale.

Un vis din care – ne rugăm să ne trezim.

Un vis din care – ne trezim şi plecăm.

Cine să doarmă – când un nou răsărit aşteaptă?

Cine să doarmă – când simţi dulcea adiere?

Visul trebuie să ia sfârşit – când vine o nouă zi.

Acest vis din care – ne trezim şi plecăm.

Păreau să-şi găsească alinarea în aceste cântece. Şi el şi-ar fi dorit să-şi găsească alinarea, însă, din câte observa, aielilor se pare că nu le păsa dacă trăiau sau mureau, iar asta era o nebunie. Orice om întreg la minte îşi dorea să trăiască. Orice om sănătos la minte ar fi fugit cât mai departe de o bătălie, ar fi fugit mâncând pământul.

Trăparu’ dădu din cap, cu nările fremătând din cauza mirosurilor care veneau de jos. Perrin îl bătu uşor pe gât. Aram rânji când observă că Perrin încerca să-şi alunge gândurile. Faţa lui Loial era atât de inexpresivă, încât părea sculptată în lemn. El îşi mişcă buzele uşor, iar Perrin crezu că aude:

— Sfântă Lumină, nu mă lăsa să mai văd o asemenea privelişte!

Inspirând adânc, Loial privi în direcţia în care se uita ei, înspre fântânile din Dumai.

Într-un fel, nu era la fel de grav ca şi mormintele – pe unii dintre acei oameni îi cunoscuse din copilărie –, dar era copleşit, ca şi când mirosul pe care-l simţea în nări ar fi prins formă şi l-ar fi lovit peste ochi. Fântânile din Dumai fusese un câmp de luptă, un câmp al morţii, însă în acele clipe arăta şi mai rău. La mai puţin de un kilometru depărtare, rămăşiţele arse ale căruţelor zăceau în jurul unui pâlc de copaci, aproape ascunzând zidurile joase din piatră ale fântânilor. Iar împrejurimile...

O mare clocotitoare în culori întunecate, vulturi şi corbi, şi ciori cu zecile de mii ridicându-se în aer în valuri, apoi coborând din nou, acoperind pământul distrus. Lucru pentru care Perrin era mai mult decât recunoscător. Metodele asha’manilor fuseseră violente, nimicind oamenii şi distrugând împrejurimile cu aceeaşi imparţialitate. Prea mulţi Shaido muriseră pentru a putea fi îngropaţi în câteva zile, dacă ar fi vrut cineva să-i îngroape, prin urmare vulturii, corbii şi ciorile aveau parte de un festin. Şi lupii morţi erau tot acolo; şi-ar fi dorit să-i îngroape, dar nu aceasta era cutuma lupilor. Fuseseră găsite trupurile neînsufleţite a trei aes sedai, a căror abilitate de a conduce Puterea nu le salvaseră din calea lăncilor, a suliţelor şi a săgeţilor în vâltoarea luptei. Mai fuseseră găsiţi şi vreo şase străjeri morţi. Aceştia erau îngropaţi în luminişul de lângă fântâni.

Păsările nu erau singure cu morţii. Nici pe departe. Valuri de pene negre se ridicau în jurul Seniorului Dobraine Taborwin şi deasupra a două sute dintre călăreţii lui cairhieni şi a Seniorului Locotenent Havien Nurelle, cu ce mai rămăsese din mayenerii lui, în afară de gărzile care-i păzeau pe străjeri. Ofiţerii cairhieni, toţi în afară de Dobraine, purtau însemnele specifice, un pătrat albastru ornat cu două diamante albe, în vârful unui băţ scurt, care indica ofiţerii sau nobilii de mai mică importanţă aflaţi în serviciul casei Taborwin, iar mayenerii cu armurile roşii şi suliţele cu flamuri de aceeaşi culoare luptau vitejeşte încercând să pună capăt masacrului. Dobraine nu era singurul care-şi ţinea o cârpă la nas. Pe ici, pe colo, câte un soldat se apleca în şa ca să-şi golească stomacul care fusese deja golit mai devreme. Mazrim Taim, aproape la fel de înalt ca şi Rand, era pe jos, îmbrăcat în haina lui neagră cu Dragoni albastru cu auriu pe mâneci, alături de mai bine de o sută de asha’mani. Unii îşi goleau şi ei măruntaiele. În plus, mai erau fecioare în număr mare şi mai mulţi siswai’amani decât cairhieni, mayeneri şi asha’mani la un loc, plus câteva zeci de înţelepte. Toţi se aflau acolo în caz că Shaido s-ar fi întors sau în eventualitatea că morţii doar se prefăceau, deşi Perrin credea că oricine s-ar fi prefăcut mort ar fi luat-o razna în curând. Totul se învârtea în jurul lui Rand.

Perrin ar fi trebuit să fie acolo, jos, alături de bărbaţii din Ţinutul Celor Două Râuri. Rand îi ceruse asta, spunând că avea încredere în cei de acasă, însă Perrin nu-i făgăduise nimic. „Va trebui să se mulţumească, mai târziu, cu mine”, reflectă el. În scurt timp, când îşi va face curaj să coboare în curtea măcelarului. Oricum, cuţitele măcelarului nu secerau oamenii şi erau mai curate decât topoarele, mai curate decât vulturii.

Asha’manii în mantii negre dispăreau în marea de păsări, moartea înghiţind moartea, iar corbii şi ciorile care ţâşneau în aer îi ascundeau pe ceilalţi. Rand ieşea în evidenţă în cămaşa lui albă, zdrenţuită în acel moment, pe care o purtase atunci când fusese salvat. Cu toate că, poate, până atunci nu mai avea nevoie să fie salvat. Când o zări pe Min stând lângă Rand, în haina ei de un roşu-pal şi pantaloni comozi, Perrin făcu o grimasă. Nu era locul ei acolo, al nimănui, însă, de când fusese salvat, ea rămăsese mai aproape de Rand decât Taim. Rand reuşise cumva să se salveze atât pe el, cât şi pe ea cu mult timp înainte ca Perrin să intervină, sau chiar asha’manii. Ochi-de-Aur bănuia că femeia considera prezenţa lui Rand ca fiind singura siguranţă reală.

Uneori, în timp ce păşea peste cadavre, Rand o bătea uşor pe braţ pe Min sau îşi înclina capul ca şi când i s-ar fi adresat, deşi părea pierdut în gânduri. Nori negri de păsări se formau în jurul lor. Cele mai mici ţâşneau în sus şi se îndreptau spre alte locuri ca să găsească hrană, iar vulturii se retrăgeau în silă. Unele înaripate refuzau să-şi ia zborul, întinzându-şi gâturile golaşe şi ţipând sfidător în timp ce dădeau înapoi, clătinându-se. Din când în când, Rand se oprea locului şi se apleca deasupra unui cadavru. Uneori, din mâinile lui ţâşneau flăcări, doborându-i pe vulturii care nu renunţau. De fiecare dată, Nandera, conducătoarea fecioarelor, sau Sulin, secunda ei, se certau cu el. Uneori, şi înţeleptele ridicau glasul la el, admonestându-l şi trăgându-l de haină de parcă ar fi vrut să demonstreze ceva. Rand încuviinţa din cap şi mergea mai departe. Nu fără să arunce priviri în urma lui, desigur. Asta până când un alt cadavru îi atrăgea atenţia.

— Ce face? Se auzi o voce răstită lângă genunchiul lui Perrin.

După miros, el ştiu cine era, înainte să-şi coboare privirea.

Statuară şi elegantă în rochia ei de mătase verde şi mantia subţire din in, Kiruna Nachiman era sora Regelui Paitar din Arafel şi o aristocrată puternică. Deşi devenise o aes sedai, atitudinea ei rămăsese aceeaşi. Copleşit de ceea ce vedea, Perrin n-o auzise când se apropiase.

— De ce se află acolo, jos? N-ar trebui să fie acolo.

Nu toate aes sedai din tabără erau prizoniere, iar cele care nu erau se ţinuseră departe încă din ziua precedentă, sfătuindu-se, bănuia Perrin, şi încercând să înţeleagă ce se întâmplase la sfârşit. Poate încercau să găsească o cale să se eschiveze. În acel moment, ieşiseră la iveală. Bera Harkin, o altă Ajah Verde, stătea lângă Kiruna. După înfăţişare părea a fi soţie de fermier în ciuda feţei sale veşnic tinere şi a rochiei din lână fină. Atitudinea ei era la fel de semeaţă precum cea a Kirunei. Această femeie de fermier i-ar spune pe un ton hotărât unui seamăn al ei să-şi şteargă cizmele înainte să intre în casa ei. Ea şi Kiruna le conduceau împreună pe surorile care veniseră la fântânile din Dumai cu Perrin sau poate conduceau pe rând. Nu-i era limpede, fiind un lucru neobişnuit în ceea ce le privea pe aes sedai.

Celelalte şapte stăteau în grup nu prea departe, nişte leoaice neînfricate, după atitudinea lor semeaţă. Străjerii se aflau în spatele lor. Dacă surorile afişau seninătate, străjerii nu şovăiau să-şi arate sentimentele. Erau nişte bărbaţi deosebiţi, unii purtând mantiile acelea care-şi schimbau culoarea şi făceau, parcă, să dispară anumite părţi din ei. Fie că erau scunzi sau înalţi, robuşti sau zvelţi, păreau gata să scape din lesă, cu o violenţă dezlănţuită.

Perrin le cunoştea bine pe două dintre femeile acelea, pe Verin Mathwin şi pe Alanna Mosvani. Scundă şi îndesată, aproape maternă uneori, atunci când nu te privea insistent aşa cum priveşte pasărea un vierme, Verin făcea parte din frăţia Ajah Brună. Misterioasa Alanna, o femeie frumoasă, înaltă şi subţire, cu trăsături vulpeşti şi un păr negru care cădea în cascade şi o licărire în ochi ce-i trăda firea iute, deşi în ultima vreme avea cearcăne adânci în jurul ochilor dintr-un anumit motiv, era din frăţia Verde, în total, cinci din nouă erau din Ajah Verde. Odată, cu ceva timp în urmă, Verin îi spusese să n-aibă prea multă încredere în Alanna, iar el o crezuse pe cuvânt. Nu că ar fi avut încredere în celelalte sau în Verin. Nici Rand n-avea încredere în ele, deşi acestea luptaseră alături de el în ziua precedentă şi în ciuda a tot ceea ce se întâmplase la sfârşit. Perrin nu era convins dacă ar fi trebuit să se încreadă în spusele ei, deşi văzuse totul cu ochii lui.

Câteva zeci de asha’mani trândăveau lângă o căruţă, la vreo cincisprezece metri depărtare de surori. Un individ înfumurat, pe care îl chema Charl Gedwyn, preluase comanda asupra lor în acea dimineaţă, un bărbat cu trăsături aspre, care umbla ţanţoş ca un cocoş. Toţi purtau o insignă în forma unei săbii argintii pe gulerele înalte ale hainelor, iar patru sau cinci, pe lângă Gedwyn, aveau un Dragon auriu cu roşu în email, prins pe rever. Perrin bănuia că însemnul avea cumva legătură cu rangul. Văzuse amândouă simbolurile la unii dintre ceilalţi asha’mani. Deşi nu erau tocmai gărzi, aceştia reuşeau să fie prezenţi oriunde se aflau Kiruna şi celelalte. Stăteau în repaus, dar cu ochii în patru. Nu că aes sedai ar fi observat, nu că ar fi fost evident acest lucru. Chiar şi aşa surorile erau precaute, nedumerite şi furioase, cel puţin în parte şi din cauza asha’manilor.

— Ei bine?

În ochii negri ai Kirunei se citea multă nerăbdare. Ochi-de-Aur era convins că nu prea mulţi îşi permiteau s-o facă să aştepte.

— Nu ştiu, minţi el, bătându-l uşor cu mâna pe gât pe Trăparu’. Rand nu-mi împărtăşeşte tot.

Înţelegea puţin sau aşa i se părea, însă n-avea de gând să spună nimănui. Rand trebuia să facă dezvăluirea, dacă alegea s-o facă. Fiecare trup la care se uita Rand era al unei fecioare; Perrin era încredinţat de asta. O fecioară Shaido, fără îndoială, dar nu era convins dacă pentru Rand avea vreo importanţă. Seara trecută, când se îndepărtase de unul singur de căruţe şi, pe măsură ce râsetele oamenilor, bucuroşi că scăpaseră cu viaţă, se estompau, Perrin îl găsise pe Rand. Dragonul Renăscut, spaima tuturor, şedea pe pământ, singur în întuneric, cu braţele înfaşurate în jurul lui şi legănându-se înainte şi înapoi.

În ochii lui Perrin, Luna era aproape la fel de bună ca şi soarele, însă în acel moment şi-ar fi dorit să fi fost întuneric beznă. Faţa lui Rand era trasă şi schimonosită, precum cea a unui om care ar fi vrut să ţipe sau să plângă, poate, şi care se lupta din răsputeri să-şi înăbuşe lacrimile. Indiferent ce truc cunoşteau aes sedai ca să împiedice căldura să le doboare, Rand şi asha’manii îl cunoşteau şi ei, dar el nu-l folosea în acel moment. Aerul nopţii era mai cald decât într-o zi de vară, iar broboanele de transpiraţie se prelingeau atât pe obrajii lui Rand, cât şi pe cei ai lui Perrin.

Rand nu privi în jurul lui, deşi iarba veştedă îi foşnea sub tălpi, apoi spuse cu o voce răguşită, continuând să se legene: „O sută cincizeci şi una, Perrin. O sută cincizeci şi una de fecioare au murit azi. Pentru mine. Vezi tu, le-am făgăduit. Nu mă contrazice! Taci! Pleacă!” în ciuda faptului că transpira, Rand tremura. „Nu tu, Perrin, nu tu. Vezi, trebuie să mă ţin de cuvânt. Trebuie, oricât de mult m-ar durea, să-mi ţin şi făgăduinţa pe care mi-am făcut-o mie. Oricât de mult m-ar durea.”

Perrin încerca să nu se gândească la soarta bărbaţilor cu abilitatea de a mânui Puterea. Cei norocoşi muriseră înainte să înnebunească; iar cei mai puţin norocoşi muriseră după. Că Rand era sau nu avantajat, totul depindea de el. Totul. „Rand, nu ştiu ce să zic, însă...”

Rand părea să n-audă. Se legăna înainte şi înapoi. Înainte şi înapoi. „Isan, din septul Jarra Chareen, ea a murit pentru mine azi. Chounde de pe coastele muntoase din Miagoma a murit azi pentru mine. Agirin din Daryne...”

N-avusese de ales decât să stea şi să-l asculte pe Rand înşirând cele o sută cincizeci de nume cu o voce plină de durere. Asculta şi nădăjduia că Rand nu-şi va pierde minţile.

Însă fie că Rand era sau nu întreg la minte, dacă o fecioară care venise să lupte alături de el pierise acolo, jos, Perrin era pe deplin convins că ea nu va fi doar îngropată cuviincios alături de ceilalţi pe creastă, dar că vor exista o sută cincizeci şi două de nume pe listă. Iar asta n-o privea pe Kiruna. Nici asta, nici îndoielile lui Perrin. Rand trebuia să rămână întreg la minte sau suficient de întreg, oricum, şi-atât. Sfântă Lumină, fă să fie astfel!

„Arză-m-ar Lumina pentru că gândesc la rece”, chibzui Ochi-de-Aur.

Brusc, zări cu coada ochiului cum ea strânse din buze pentru o clipă. Kirunei îi plăcea să nu ştie totul, la fel de mult cum îi plăcea să fie lăsată să aştepte. Ar fi fost frumoasă, cu o oarecare grandoare, doar că faţa ei era obişnuită să obţină ceea ce-şi dorea. Nu era bosumflată, ci absolut convinsă că tot ceea ce-şi dorea era corect, potrivit şi trebuia să se îndeplinească până la urmă.

— Cu atâtea ciori şi corbi într-un singur loc, cu certitudine vor fi sute, poate mii pregătite să ducă vestea unui Myrddraal despre ceea ce au văzut, zise ea şi nu încercă să-şi ascundă iritarea, rostind acele cuvinte de parcă însuşi Perrin adusese păsările acolo. La hotare, le omorâm de cum le vedem. Tu ai oameni, noi avem arcuri.

Era adevărat, fiindcă era foarte probabil ca un corb sau o cioară să fie o iscoadă a Umbrei. El simţea dezgust, dar şi oboseală.

— Până când?

Erau atât de multe păsări, încât, chiar dacă oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri şi aielii şi-ar fi irosit şi ultima săgeată, iscoadele tot ar fi dus vestea mai departe. De cele mai multe ori n-aveai de unde să ştii dacă pasărea pe care ai omorât-o era iscoadă sau cea care şi-a luat zborul.

— N-au murit destui? Şi vor mai muri în curând. Sfântă Lumină, femeie, până şi asha’manii s-au săturat!

Surorile din grup priveau uimite. Nimeni nu-i vorbea astfel unei aes sedai, nici rege, nici regină. Bera îi aruncă o privire care spunea că-i venea să-l arunce din şa şi să-l ia la bătaie. Uitându-se în continuare la măcelul de jos, Kiruna îşi netezi rochia, cu o hotărâre glacială întipărită pe faţă. Lui Loial îi tremurau urechile. Vădea un adânc respect pentru aes sedai, deşi acestea îi dădeau o stare de nelinişte. Cu toate că era aproape de două ori mai înalt decât majoritatea surorilor, uneori se comporta de parcă una l-ar fi călcat fără să-l observe dacă el i-ar fi aţinut calea.

Perrin nu-i acordă Kirunei şansa să vorbească. Dă-i un deget unei aes sedai şi îţi va lua toată mâna, dacă nu cumva va hotărî că vrea mai mult.

— Te-ai ţinut departe de mine, însă am să-ţi dezvălui câteva lucruri. N-ai ascultat poruncile ieri. Spune-i schimbare de plan, continuă el când ea deschise gura. Dacă vrei şi crezi că este mai bine aşa.

Ea şi celelalte opt primiseră ordin să rămână împreună cu înţeleptele departe de câmpul de luptă, ca să fie păzite de oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri şi de mayeneri. Însă ele se alăturaseră luptei, amestecându-se printre cei care încercau să se măcelărească unii pe ceilalţi cu săbii, lănci şi suliţe.

— L-ai luat pe Havien Nurelle cu tine şi jumătate din mayeneri au murit din cauza asta. Nu vei mai hotărî de una singură de acum înainte. Nu mai vreau să văd oameni murind pentru că, brusc, tu vezi o cale mai bună, iar Cel Întunecat îi revendică pe ceilalţi. M-ai înţeles?

— Ai terminat, fermierule? Rosti Kiruna cu o voce periculos de calmă.

Faţa pe care o întoarse către el putea fi la fel de bine sculptată dintr-un soi de gheaţă neagră, iar expresia pe care o afişa era extrem de sfidătoare. Deşi nu era călare, ea reuşea cumva să facă să pară că se uita de sus la el. Acela nu era un truc al aes sedai. O văzuse şi pe Faile făcând asta. Bănuia că mai toate femeile ştiau să facă asta.

— Acum îţi voi spune eu ceva, cu toate că şi cel mai tâmp om ar putea să înţeleagă. Conform Celor Trei Jurăminte, nicio soră n-are voie să folosească Puterea drept armă, decât împotriva unei creaturi a întunericului sau ca să-şi apere viaţa, sau pe cea a străjerilor ei sau pe cea a altei surori. Am fi stat unde ne-ai poruncit să stăm şi să privim până la Tarmon Gai’don, fără să intervenim în mod eficient, cu condiţia ca vieţile noastre să nu fi fost puse în pericol. Nu-mi place să dau socoteală pentru faptele mele, fermierule! Nu mă obliga s-o fac din nou. M-ai înţeles?

Lui Loial i se blegiră urechile şi privea atât de intens în faţă, încât era limpede că şi-ar fi dorit să fie oriunde altundeva numai acolo nu, chiar şi cu mama lui, care voia să-l însoare. Aram rămase cu gura căscată, deşi se prefăcea mereu că aes sedai nu-l impresionau deloc. Jondyn şi Tod coborâră de pe roata căruţei cu un aer puţin prea degajat; Jondyn reuşi să se îndepărteze agale, însă Tod o luă la fugă, aruncând priviri peste umăr.

Explicaţia ei părea satisfăcătoare; probabil era şi adevărată. Nu, conform Celor Trei Jurăminte, era adevărată. Existau şi portiţe de scăpare însă. Cum era să nu spui tot adevărul sau să-l eviţi. Surorile s-ar fi pus singure în pericol folosind Puterea drept armă, iar Perrin era gata să facă rămăşag că se gândiseră să ajungă la Rand înaintea tuturor. Oricine ar fi ghicit ce s-ar fi întâmplat, dar el era convins că planurile lor nu prevăzuseră nimic din ceea ce se întâmplase în realitate.

— Vine! Priviţi! Vine Rand! Spuse brusc Loial, apoi adăugă în şoaptă: Fii cu băgare de seamă, Perrin.

Pentru un ogier, era, într-adevăr, o şoaptă. Aram şi Kiruna probabil că auziseră destul de bine, poate şi Bera, însă cu siguranţă nu şi ceilalţi.

— Nu ţi-au jurat nimic! Rosti Loial cu o voce ca un bubuit de tunet. Crezi că ar vrea să-mi vorbească despre ce s-a întâmplat în tabără? Pentru carte. Scria o carte despre Dragonul Renăscut sau cel puţin făcea însemnări pentru a scrie una. N-am mai reuşit să văd prea multe odată ce... odată ce a început lupta.

Fusese alături de Perrin în mijlocul bătăliei, mânuind un topor care era aproape jumătate din înălţimea lui; era greu să mai observi ce se întâmpla în jurul tău atunci când încercai să rămâi în viaţă. Dacă l-ai fi ascultat pe Loial, ai fi crezut că el se afla mereu în altă parte atunci când lucrurile deveneau periculoase.

— Crezi că ar vrea, Kiruna Sedai?

Kiruna şi Bera schimbară o privire, pe urmă, fără a rosti un cuvânt, alunecară de-a lungul solului până la Verin şi la celelalte. Privind pe furiş în urma lor, Loial lăsă să-i scape un oftat prelung, asemenea vântului care sufla prin peşteri.

— Chiar ar trebui să fii cu băgare de seamă, Perrin, zise el în barbă. Ai limba ascuţită.

Semăna cu un bondar de mărimea unei pisici, nu a unui dulău. Ochi-de-Aur se gândi că poate acesta va învăţa totuşi să vorbească în şoaptă dacă vor sta suficient timp prin preajma aes sedai. Îi făcu semn ogierului să păstreze tăcerea ca să asculte. Surorile începură să vorbească de îndată, însă niciun sunet n-ajunse la urechile lui Perrin. Era limpede că ridicaseră o pavăză cu ajutorul Puterii.

Era clar şi pentru asha’mani. Cât ai bate din palme, ei trecură de la starea de amorţeală la o stare de alertă, fiecare dintre ei concentrându-se asupra surorilor. Nimic nu trăda faptul că ele puseseră stăpânire pe saidin, partea bărbătească a Adevăratului Izvor, însă Perrin ar fi pus rămăşag pe Trăparu’ că asta făcuseră. După zâmbetul dispreţuitor al lui Gedwyn, el părea pregătit s-o şi folosească.

Indiferent ce pavăză ridicaseră aes sedai, aceasta trebuie să fi căzut. Ele îşi împreunară mâinile şi se întoarseră ca să privească în vale în tăcere. Asha’manii schimbară câteva ocheade, apoi, într-un sfârşit, Gedwyn le făcu semn să ia aceeaşi atitudine aparent nepăsătoare. Părea dezamăgit. Mormăind iritat, Perrin se întoarse pentru a se uita dincolo de căruţe.

Rand urca panta agale cu Min la braţul lui, bătând-o uşor pe mână şi vorbind cu ea. La un moment dat, el îşi dădu capul pe spate şi râse, iar ea şi-l aplecă pe al ei ca să facă la fel, înlăturându-şi cârlionţii negri care-i atârnau pe umeri. Ai fi zis că era un compatriot care ieşise la plimbare cu iubita lui, atât doar că avea sabia prinsă la cingătoare, iar uneori îşi trecea mâna de-a lungul mânerului lung. Oricum, alături mergea şi Taim, deci nu erau singuri. Înţeleptele îi urmau îndeaproape, pe când fecioarele, siswai’amanii, cairhienii şi mayenerii întregeau procesiunea.

Se simţea uşurat că nu mai era nevoit să coboare în acel câmp al măcelului; însă trebuia să-l avertizeze pe Al’Thor despre toate duşmăniile pe care le observase în acea dimineaţă. Ce va face dacă Rand nu va vrea să asculte? Al’Thor se schimbase de când plecase din Ţinutul Celor Două Râuri, mai ales de când fusese răpit de către Coiren şi ceata ei. Nu. Trebuia să fie întreg la minte.

Când Rand şi Min pătrunseră în cercul de căruţe, cei mai mulţi dintre cei care alcătuiau procesiunea rămaseră afară, deşi erau şi aceştia însoţiţi, formând o adunare în sine.

Taim îl umbrea pe Rand, desigur. Era întunecat, cu nasul uşor încovoiat. Perrin bănuia că mai toate femeile l-ar fi găsit atrăgător. Câteva fecioare îi aruncaseră, cu siguranţă, mai mult de o privire; erau directe când venea vorba despre astfel de lucruri. Când Taim păşi înăuntru, el îi aruncă o privire lui Gedwyn, care clătină din cap aproape imperceptibil. O grimasă trecu peste chipul lui Taim, dispărând la fel de repede cum apăruse.

Nandera şi Sulin erau chiar în spatele lui Rand, umăr lângă umăr, fireşte, iar Perrin se miră că ele n-aduseseră cu ele alte douăzeci de fecioare. Abia dacă-l lăsau pe Rand să se îmbăieze fără ca fecioarele să nu stea de strajă lângă albie, Perrin înţelegea asta. Nu pricepea însă de ce Rand îngăduia acest lucru. Fiecare îşi purta shoufa în jurul umerilor, dezvelindu-şi părul scurt, prelungit cu o coadă pe spate. Nandera era o femeie vânjoasă, cu părul mai mult alb decât bălai, iar trăsăturile ei aspre o făceau chipeşă, dacă nu chiar frumoasă. Sulin – viguroasă, brăzdată de cicatrici, cu pielea aspră şi cu părul alb – o făcea pe Nandera să pară frumoasă şi aproape delicată.

Şi cele două femei le aruncară o privire asha’manilor, fără să pară că fac asta, apoi priviră cele două grupuri de aes sedai la fel de precaute. Nandera începu să-şi mişte degetele folosind limbajul prin semne al fecioarelor. Nu era pentru prima oară când Perrin îşi dorea să-l înţeleagă, dar o fecioară ar fi renunţat mai degrabă la suliţă ori la lance ca să se mărite cu o broască râioasă decât să-l înveţe pe un bărbat limbajul semnelor. O fecioară, pe care Perrin n-o observase şi care stătea lângă o căruţă la câţiva metri depărtare de Gedwyn, îi răspunse în acelaşi mod, la fel şi o alta care, până în acel moment, jucase moara cu o soră de-a ei lângă prizonieri.

Amys le aduse pe înţelepte înăuntru şi le trase deoparte ca să ţină sfat cu Sorilea şi cu alte câteva care stătuseră în căruţe. În ciuda feţei sale prea tinere pentru părul lung şi alb până la brâu, Amys era o femeie importantă, a doua printre înţelepte după Sorilea. Deşi nu foloseau Puterea pentru a-şi proteja discuţia, şapte sau opt fecioare le încercuiră pe dată şi începură să cânte încet. Unele şedeau, altele stăteau în picioare, altele ghemuite, fiecare de una singură şi toate ca din întâmplare. Dacă erai nerod.

Perrin avea ciudata impresie că oftase de prea multe ori de când se amestecase cu aes sedai, cu înţeleptele şi cu fecioarele. În ultima vreme, femeile, în general, se pare că-i dădeau bătăi de cap.

Dobraine şi Havien, conducându-şi caii, fără soldaţii lor, încheiau procesiunea. Havien văzuse, în sfârşit, o bătălie. Perrin se întreba dacă era dornic s-o vadă şi pe următoarea. Deşi de aceeaşi vârstă cu Ochi-de-Aur, acesta n-arăta la fel de tânăr ca alaltăieri. Dobraine, cu părul lui lung şi încărunţit, tăiat scurt în faţă în stilul soldaţilor cairhieni, cu siguranţă nu era tânăr, iar bătălia din ziua precedentă categoric nu fusese prima luptă la care luase parte. Totuşi, adevărul fie spus, părea mai îmbătrânit şi îngrijorat. La fel şi Havien. Bărbaţii îl căutau din priviri pe Perrin.

Kiruna şi Bera se duseră puţin mai încolo în momentul în care Rand păşise în interiorul căruţelor. Şi când Perrin se apropie, Kiruna îi spuse lui Rand pe un ton plin de emfază:

— Ai refuzat tămăduirea ieri, însă oricine poate vedea că tot suferi.

Ea tăcu atunci când Bera îi atinse braţul, apoi reluă aproape fără ezitare:

— Poate acum eşti pregătit să fii tămăduit? întrebă ea şi asta suna astfel: „Poate acum ţi-a venit mintea la cap?”.

— Problema aes sedai trebuie rezolvată fără întârziere, car’a’carn, anunţă pe un ton oficial Amys, întrerupând-o pe Kiruna.

— Ar trebui date în grija noastră, Rand al’Thor, adăugă Sorilea, vorbind în acelaşi timp cu Taim.

— Problema aes sedai nu trebuie rezolvată, Seniore Dragon. Asha’manii mei ştiu ce să facă în cazul lor. Pot fi ţinute cu uşurinţă în Turnul Negru.

Ochi negri şi scânteietori se întoarseră pieziş către Kiruna şi Bera, iar Perrin conştientiză cu stupoare că Taim se referea la toate aes sedai, nu doar la prizoniere. De altfel, deşi Amys şi Sorilea se încruntară la Taim, privirile pe care le îndreptară către cele două aes sedai aveau aceeaşi semnificaţie.

Kiruna îi zâmbi lui Taim şi înţeleptelor. Era un zâmbet slab, cât să-i încapă pe buze. Îi fu poate mai greu atunci când îi zâmbi bărbatului în mantie neagră, deşi nu părea să-şi dea seama încă de planul lui. Era suficient că el era cine era. Şi mai ales ce anume era.

— Având în vedere împrejurările, zise ea pe un ton rece, sunt convinsă că sora Cenuşie, Coiren Sedai, şi celelalte îmi vor da cuvântul lor de onoare. Nu mai există motiv de îngrijorare...

Ceilalţi începură să vorbească în acelaşi timp.

— Aceste femei n-au pic de onoare, spuse Amys cu dispreţ şi de astă dată era limpede că se referea la toate. Cum ar putea avea vreo valoare cuvântul lor? Sunt...

— Sunt da’tsang, o completă Sorilea pe un ton sumbru, ca şi când ar fi pronunţat o sentinţă, iar Bera o privi încruntată.

Perrin se gândi că era un cuvânt din Limba Străveche – din nou, cuvântul semăna cu ceva ce el ar fi trebuit să recunoască –, dar nu ştia de ce le făcea pe aes sedai să se încrunte. Sau de ce Sulin dădea din cap, aprobându-le pe înţelepte, care continuară asemenea unui bolovan prăvălindu-se pe deal la vale:

— Nu merită să fie tratate mai bine decât orice alt...

— Seniore Dragon, zise Taim, ca şi când totul ar fi fost limpede, cu siguranţă că-ţi doreşti ca toate aes sedai să intre în grija celor în care ai încredere, în grija celor despre care ştii că le pot face faţă, şi cine ar putea mai bine...

— Ajunge! Strigă Rand.

Deşi tăceau cu toţii, reacţiile lor erau foarte diferite. Expresia de pe chipul lui Taim deveni impenetrabilă, cu toate că mirosul lui arăta că era furios. Amys şi Sorilea schimbară o privire şi-şi potriviră şalurile aproape la unison; mirosurile le erau identice şi se potriveau cu feţele lor, pe care se citea hotărârea. Intenţionau să obţină ceea ce-şi doreau, cu sau fără car’a’carn. Kiruna şi Bera schimbară şi ele câteva priviri, atât de grăitoare, încât Perrin şi-ar fi dorit să le descifreze aşa cum nasul lui descifra mirosul. El văzu două aes sedai senine, aparent stăpâne pe ele însele şi pe tot ce-şi doreau să fie stăpâne; nasul lui le mirosea pe cele două femeie care erau neliniştite şi mai mult decât temătoare. Se temeau de Taim, Perrin era convins de asta. Creadeau în continuare, se pare, că le puteau face faţă, într-un fel sau altul, lui Rand şi înţeleptelor. Taim şi asha’manii însă băgau spaima în ele.

Min îl trase pe Rand de mânecă. Ea îi privise pe toţi foarte atent, iar mirosul ei era aproape la fel de îngrijorat ca şi cel al surorilor. El o bătu uşor pe mână, în timp ce se uită aspru spre ceilalţi. Inclusiv spre Perrin, când acesta deschise gura. Toţi cei din tabără priveau, de la bărbaţii din Ţinutul Celor Două Râuri până la prizonierele aes sedai, cu toate că doar câţiva aieli se aflau suficient de aproape ca să audă ceva. Deşi îl scrutau pe Rand, oamenii se ţineau departe de el.

— Înţeleptele se vor ocupa de prizoniere, zise Rand într-un final, iar Sorilea mirosi brusc atât de satisfăcută, încât Perrin îşi frecă viguros nasul.

Taim clătină din cap înfuriat, însă Rand se răsti la el înainte ca Mazrim să spună ceva. Îşi vârâse degetul mare după catarama centironului, pe care se afla gravat un Dragon aurit, şi articulaţiile degetelor i se albiseră, atât de tare o strângea. Îşi aşeză cealaltă mână pe pielea de mistreţ care acoperea mânerul sabiei.

Asha’manii ar trebui să instruiască şi să recruteze, nu să păzească. Mai ales pe aes sedai.

Lui Perrin i se zbârli părul când simţi mirosul pe care-l emană Rand atunci când acesta se uită la Taim. Ură amestecată cu frică. Pe sfânta Lumină, trebuia să aibă o judecată sănătoasă.

Taim încuviinţă scurt din cap, fără tragere de inimă.

— Cum porunceşti, Seniore Dragon.

Min îi aruncă o privire neliniştită bărbatului în mantie neagră şi se apropie mai mult de Rand.

Kiruna mirosea a uşurare. Aruncându-i o ultimă privire Berei, ea afişă o certitudine încăpăţânată.

— Aceste femei aiel sunt nişte femei demne – unele dintre ele ar fi reuşit asta dacă ar fi venit în Turn –, însă nu poţi să le dai pe aes sedai în grija lor, pur şi simplu. Este de neconceput! Bera Sedai şi cu mine vom...

Rand îşi ridică o mână, iar cuvintele ei rămaseră parcă suspendate în aer. Sau o fi fost din cauza privirii din ochii lui, care semănau cu două pietre albastre-cenuşii. Sau o fi fost din cauza a ceea ce se vedea limpede prin mâneca lui sfâşiată – unul dintre Dragonii roşu cu auriu care urca unduindu-se pe antebraţe. Dragonul străluci în lumina soarelui.

— Nu mi-ai jurat, oare, credinţă?

Kiruna făcu ochii mari ca şi când ar fi primit o lovitură în stomac.

După o clipă, ea încuviinţă cu o mişcare din cap, împotriva voinţei ei. În acel moment, părea la fel de neîncrezătoare ca şi în ziua precedentă, când îngenunchease lângă fântâni la sfârşitul bătăliei şi-i jurase pe Lumină şi pe speranţa mântuirii şi a renaşterii că va asculta poruncile Dragonului Renăscut şi că-l va sluji până când Ultima Bătălie va fi venit şi va fi luat sfârşit. Perrin îi înţelegea uluirea. Dacă ea ar fi negat acest lucru, în ciuda Celor Trei Jurăminte, el nu s-ar fi îndoit de amintirile lui: nouă aes sedai stând în genunchi, cu feţele îngrozite de cuvintele care le ieşeau pe gură, mirosind a neîncredere. Bera îşi ţuguie buzele ca şi când ar fi muşcat dintr-o prună stricată.

Un bărbat aiel se alătură micului grup. Era mare de statură, aproape la fel de înalt ca şi Rand, cu faţa arsă de soare şi tuşe cenuşii în părul roşcat-închis. Acesta îl salută din cap pe Ochi-de-Aur şi-i atinse uşor mâna lui Amys. Şi ea îi apăsă mâna drept răspuns. Rhuarc era soţul ei. În prezenţa altora, aielii îşi afişau afecţiunea doar prin acest gest. Bărbatul era, de asemenea, şeful clanului Taardad aiel – el şi Gaul erau singurii bărbaţi care nu purtau bandanele siswai’aman – şi, din noaptea trecută, el împreună cu o mie de lăncieri fuseseră plecaţi într-o misiune de cercetare.

Până şi un orb dintr-o altă ţară ar fi simţit dispoziţia lui Rand, iar Rhuarc nu era prost.

— Este un moment potrivit, Rand al’Thor?

Când Rand îi făcu semn să vorbească, bărbatul continuă:

— Câinii Shaido fug mâncând pământul înspre răsărit. La nord, am văzut nişte bărbaţi în haine verzi, călare, însă ne-au ocolit. Ai spus să-i lăsăm în pace dacă nu ne creează necazuri. Cred că le vânează pe aes sedai care au reuşit să scape. Erau însoţiţi de câteva femei.

Nişte ochi albaştri şi reci căzură pe cele două aes sedai. Odinioară, Rhuarc ar fi păşit cu grijă în preajma femeilor aes sedai, oricare dintre aieli ar fi procedat astfel, dar acest lucru se schimbase din ziua precedentă, dacă nu cumva dinainte.

— Sunt veşti bune. Aş da aproape orice s-o am pe Galina, dar, şi aşa, tot veşti bune sunt.

Rand îşi aşeză din nou mâna pe mânerul sabiei, scoţând-o din teaca întunecată. Părea un gest mecanic.

Galina, din frăţia Ajah Roşie, se aflase în fruntea surorilor care-l ţinuseră prizonier şi, dacă în acea zi Rand era calm în opinia ei, cu o zi înainte turbase de furie, pentru că ea reuşise să scape. Chiar şi în acel moment calmul lui era de gheaţă, care putea ascunde o furie mocnită, iar pe t’Bashere îl străbătu un fior când îi simţi mirosul.

— Vor plăti. Până la ultima.

Nu puteai să-ţi dai seama dacă Rand se referea la Shaido sau la aes sedai care scăpaseră, sau la amândouă variantele.

Bera îşi mişcă neliniştită capul, pe urmă al’Thor îşi îndreptă din nou atenţia la ea şi la Kiruna.

— Mi-aţi jurat credinţă şi am încredere în voi, continuă el şi-şi ridică o mână, cu degetul mare şi arătătorul aproape atingându-se, ca să arate cât de mult se încredea în ele. Aes sedai se cred întotdeauna mai deştepte decât ceilalţi, cel puţin aşa susţin ele. Prin urmare, sunt convins că nu veţi ieşi din cuvântul meu, însă nici măcar baie nu veţi face fără permisiunea mea. Sau a unei înţelepte.

De astă dată, Bera fu cea care arăta de parcă ar fi fost trăsnită. Ochii ei căprui-deschis pendulară între Amys şi Sorilea cu o indignare uimită, iar Kiruna abia se abţinu să nu facă la fel. Cele două înţelepte abia dacă-şi atinseră şalurile, însă încă o dată mirosurile lor erau identice. Mulţumirea răzbătea din ele în valuri, o satisfacţie extrem de necruţătoare. Perrin se bucura că aes sedai n-aveau nasul lui, fiindcă altminteri ar fi început un război chiar atunci şi acolo. Sau poate ar fi luat-o la fugă, uitând de demnitate. Asta ar fi făcut el.

Rhuarc stătea nepăsător şi examina vârful uneia dintre suliţele lui scurte. Era treaba înţeleptelor. Spunea mereu că nu-i păsa ce făceau înţeleptele atâta vreme cât nu-şi vârau nasul în treburile şefului clanului. Însă Taim... Acesta se prefăcea că nu-i păsa. Îşi încrucişase braţele la piept şi-şi plimba privirea prin tabără cu o expresie plictisită întipărită pe faţă. Cu toate astea, mirosul lui era ciudat, complex. Perrin ar fi zis că bărbatul era amuzat, cu siguranţă era mai binedispus decât înainte.

— Jurământul pe care l-am făcut, spuse Bera într-un final, proptindu-şi mâinile în şoldurile late, ajunge ca să lege pe oricine, în afară de iscoadele Celui Întunecat.

Ea rosti cuvântul „jurământ” pe un ton la fel de rece cum rosti sintagma „iscoadele Celui Întunecat”. Nu, nu le plăcea jurământul pe care-l făcuseră.

— Îndrăzneşti să ne acuzi...?

— Dacă aş fi gândit asta, izbucni Rand, acum aţi fi în drum spre Turnul Negru împreună cu Taim. Aţi jurat să vă supuneţi. Atunci, supuneţi-vă!

Bera ezită timp îndelungat, apoi, într-o clipită, adoptă aceeaşi atitudine semeaţă, din cap până-n picioare, pe care o afişau aes sedai. Lucru care însemna ceva. O aes sedai putea face orice regină de pe tron să pară şleampătă. Ea făcu o reverenţă, înclinând imperceptibil din cap.

Kiruna, pe de altă parte, făcea eforturi vizibile să se abţină. Calmul de care dădea dovadă era la fel de tăios ca şi vocea.

— Atunci, trebuie să le cerem permisiunea acestor respectabile aiele, ca să întrebăm dacă doreşti să fii tămăduit. Ştiu că Galina a fost nemiloasă cu tine. Ştiu că porţi răni de la umeri până la genunchi. Acceptă tămăduirea. Te rog!

Până şi cuvintele „te rog” sunau ca o poruncă.

Min se foi lângă Rand.

— Ar trebui să fii recunoscător, aşa cum am fost şi eu, păstorule. Nu-ţi place să suferi. Cineva trebuie s-o facă, altminteri... zâmbi ea răutăcios, semănând foarte mult cu Min cea pe care Perrin şi-o amintea înainte să fie răpită... Altminteri nu vei putea sta în şa.

— Tineri şi nerozi, interveni dintr-odată Nandera, fără să se adreseze cuiva anume. Uneori îndură durerea ca o mărturie a mândriei şi a nesăbuinţei lor.

— Car’a’carn, adăugă Sulin pe un ton sec, nu este nerod. Cel puţin aşa cred.

Rand îi zâmbi drăgăstos lui Min, iar Nanderei şi lui Sulin le aruncă priviri piezişe. Când se uită din nou la Kiruna, aceasta era la fel de semeaţă.

— Prea bine.

— Dar nu de la tine, adăugă el când ea păşi în faţă.

Ea avea o expresie atât de împietrită, încât părea gata să crape. Cu gura strâmbată într-un rânjet, Taim păşi înspre Rand. Fără să-şi ia privirea de la Kiruna, Rand îşi duse mâna la spate.

— De la ea. Vino aici, Alanna!

Ochi-de-Aur tresări. Rand arătase în direcţia Alannei fără măcar să-i arunce o privire. Lui Perrin i se zbârli părul pe ceafă, fără să ştie din ce motiv anume. Taim părea să aibă aceeaşi reacţie. Faţa bărbatului deveni o mască impenetrabilă, însă ochii lui negri şi scânteietori treceau de la Rand la Alanna. Singurul cuvânt care-i veni în minte lui Perrin atunci când simţi mirosul în nări fu „nedumerit”.

Alanna tresări la rândul ei. Indiferent de motiv, ea fusese agitată de când i se alăturase lui Perrin ca să vină aici. Seninătatea abia dacă i se citea pe chip. Îşi netezi rochia, le aruncă o privire sfidătoare Kirunei şi Berei, apoi se apropie lin, postându-se în faţa lui Rand. Celelalte două surori o urmăreau cu privirea, asemenea unor profesoare care voiau să se asigure că eleva lor se va descurca bine, totuşi nu erau convinse că, într-adevăr, o va face. Ceea ce n-avea nicio logică. O fi fost una din ele conducătoarea, însă Alanna era aes sedai, la fel ca şi ele. Totul făcea ca Perrin să fie şi mai suspicios. Amestecându-te cu aes sedai era ca şi când ţi-ai fi croit drum printre râurile din Codrul cu Bălţi, de lângă Mlaştină. Oricât de lină ar fi fost suprafaţa, curenţii din adâncuri te-ar fi tras în jos. În acel loc păreau să-şi facă apariţia tot mai mulţi curenţi submarini în fiecare moment, şi nu toţi veneau de la surori.

În mod surprinzător, Rand îşi făcu mâna căuş sub bărbia Alannei, ridicându-i capul. Bera şuieră când inspiră adânc şi, pentru prima oară, Perrin era de acord cu ea. Acasă, dacă ar fi mers la un bal, Rand n-ar fi fost niciodată atât de direct cu o fată. Şi Alanna nu era o fată care mergea la baluri. La fel de surprinzătoare fu reacţia ei. Alanna se îmbujoră, mirosind a nesiguranţă. Aes sedai nu se îmbujorau niciodată, din câte ştia Perrin, şi nu erau niciodată nesigure.

— Vindecă-mă! îi ceru Rand.

Era o poruncă, nu o rugăminte. Alanna se înroşi mai tare, iar mirosul său aducea a furie. Mâinile îi tremurau când şi le ridică pentru a-i lua capul între ele.

Fără să gândească, Perrin îşi frecă palma, cea pe care o despicase o suliţă Shaido cu o zi în urmă. Kiruna îi tămăduise câteva răni. Mai fusese tămăduit şi în trecut. Aveai senzaţia că plonjai cu capul înainte într-un iaz îngheţat; te lăsa gâfâind, tremurând şi fără putere în picioare. Şi înfometat, de obicei. Însă singurul semn care se desluşi la Rand după ce totul luă sfârşit fu un uşor tremurat.

— Cum suporţi durerea? îl întrebă Alanna în şoaptă.

— S-a terminat, aşadar, zise el, îndepărtându-i mâinile.

Pe urmă îi întoarse spatele fără nici măcar un cuvânt de mulţumire. Dădu să vorbească, apoi se opri, răsucindu-se pe jumătate ca să privească înspre fântânile din Dumai.

— Au fost găsiţi toţi, Rand al’Thor, îl anunţă cu blândeţe Amys.

El încuviinţă cu un semn din cap, pe urmă spuse pe un ton aspru:

— E vremea să pornim la drum. Sorilea, vrei să numeşti înţeleptele care le vor lua pe prizoniere din grija asha’manilor? Şi pe cele care vor fi însoţitoare pentru Kiruna şi... pentru celelalte vasale ale mele.

El zâmbi, preţ de o secundă.

— N-aş vrea să păcătuiască din cauza ignoranţei.

— Se va face întocmai, car’a’carn, confirmă înţeleapta cu faţa aspră aranjându-şi şalul cu hotărâre, apoi se adresă celor trei surori: Alăturaţi-vă prietenelor voastre până când voi găsi pe cineva să vă ţină de mână.

Nu era o surpriză că Bera se încruntă indignată, iar Kiruna rămase ţintuită locului. Alanna îşi coborî privirea în pământ, resemnată, aproape posomorâtă. Sorilea n-avea de gând să suporte o asemenea atitudine. Bătând scurt din palme, ea făcu gesturi vioaie ca să le urnească din loc.

— Ei bine, ce mai aşteptaţi? Mişcaţi-vă!

Aes sedai se conformară îndemnului fără tragere de inimă, lăsând să pară că se supuneau, pur şi simplu. Amys veni lângă Sorilea şi-i şopti ceva la ureche, însă Perrin nu reuşi să înţeleagă ce anume. Totuşi, cele trei aes sedai se pare că s-au înţeles. Acestea încremeniră pe loc şi-şi întoarseră feţele extrem de uimite către înţelepte. Sorilea bătu din nou din palme, mai tare de astă dată, apoi le făcu semn să plece.

În timp ce se scărpina în barbă, Perrin întâlni privirea lui Rhuarc. Şeful de clan schiţă un zâmbet şi ridică din umeri. Era treaba înţeleptelor. Lui îi convenea; aielii erau fatalişti ca şi lupii. Perrin îi aruncă o privire lui Gedwyn. Individul o privea pe Sorilea cum le ţinea prelegeri femeilor aes sedai. Nu, pe surori le privea. Era ca o vulpe care pândea găinile dintr-un coteţ la care nu putea ajunge. „Înţeleptele trebuie să fie mai bune decât asha’mani. Trebuie să fie”, chibzui Ochi-de-Aur.

Dacă Rand observa jocul de scenă, atunci nu-l băga în seamă.

— Taim, te vei întoarce cu asha’manii la Turnul Negru de îndată ce înţeleptele le vor prelua pe prizoniere. Deci imediat. Ţine minte să fii cu băgare de seamă la orice învaţă foarte repede. Şi nu uita ce am spus despre recrutare.

— N-am cum să uit, Seniore Dragon, răspunse pe un ton sec bărbatul cu mantie neagră. Mă voi ocupa personal de acea călătorie. Dacă-mi dai voie să aduc din nou vorba... Ai nevoie de o gardă de onoare cum se cuvine.

— Am mai discutat despre asta, replică scurt Rand. Am alte planuri pentru asha’mani. Dacă voi avea nevoie de o gardă de onoare, atunci cei pe care îi voi păstra vor fi de-ajuns. Perrin, vrei să...?

— Seniore Dragon, interveni Taim, ai nevoie de mai mult decât de câţiva asha’mani în jurul tău.

Rand îşi întoarse capul către Taim. Chipul lui nu trăda nimic, la fel ca al femeilor aes sedai, însă mirosul lui îl făcu pe Perrin să se cutremure. Furia tăioasă dispăru brusc lăsând locul curiozităţii şi precauţiei, una scrutătoare, cealaltă ceţoasă; apoi o furie nimicitoare le distruse pe amândouă. Rand clătină uşor din cap şi mirosul lui se transformă într-o hotărâre de neclintit. Nimeni nu-şi schimba mirosul atât de repede. Nimeni.

Taim nu putea să vadă dincolo de ochii acestuia, desigur, şi tot ce-i spuneau aceştia era că Rand clătinase din cap, chiar dacă abia imperceptibil.

— Gândeşte-te! Ai ales patru Consacraţi şi patru ostaşi. Ar trebui să ai asha’mani.

Perrin nu înţelegea. Trăise cu impresia că erau toţi nişte asha’mani.

— Crezi că nu-i pot învăţa la fel de bine ca şi tine?

Vocea lui Rand era blândă, ca şoapta unei săbii vârâte în teacă.

— Am convingerea că Seniorul Dragon este prea ocupat ca să-i mai înveţe şi pe alţii, răspunse Taim pe un ton blând, deşi se simţea din nou furia. Prea important. Alege oameni care n-au nevoie să fie învăţaţi. Pot să-l aleg pe...

— Unul singur, îl întrerupse Rand. Îl voi alege eu.

Taim zâmbi, desfăcându-şi braţele în semn de aprobare, însă mirosul frustrării aproape că-l copleşi pe cel al furiei. Rand arătă din nou cu degetul fără să se uite.

— Pe el.

De astă dată, Taim păru surprins să descopere că arăta înspre un bărbat de vârstă mijlocie, care şedea pe un butoi răsturnat, din partea cealaltă a cercului de căruţe. Şi nu acorda atenţie celor strânşi în jurul lui Rand. Bărbatul stătea cu cotul proptit pe genunchi şi cu bărbia în palmă şi le privea încruntat pe prizonierele aes sedai. Sabia şi Dragonul strălucea pe gulerul înalt al hainei lui negre.

— Cum îl cheamă, Taim?

— Dashiva, răspunse încet Taim, privindu-l cu atenţie pe Rand.

Mazrim mirosea şi mai surprins decât Rand, dar şi iritat.

— Corlan Dashiva. E de la o fermă din Dealurile Negre.

— E bun, zise Rand, deşi nu părea prea convins.

— Dashiva îşi recapătă forţa rapid, însă e mai tot timpul cu capul în nori. Chiar şi când nu este, pare absent. Poate o fi doar un visător şi spurcarea saidinului i-a afectat deja creierul. Ar fi mai bine dacă l-ai alege pe Torval sau pe Rochaid, sau...

Împotrivirea lui Taim părea să-i alunge incertitudinea lui Rand.

— Am spus că Dashiva e bun. Anunţă-l că mă va însoţi, apoi dă prizonierele în grija înţeleptelor şi pleacă. N-am de gând să-mi irosesc ziua întreagă certându-mă cu tine. Perrin, pregăteşte-i pe toţi de plecare. Caută-mă când vor fi gata.

Zicând acestea, el se îndepărtă cu Min la braţ şi cu Nandera şi Sulin urmându-i ca nişte umbre. Ochii negri ai lui Taim scânteiau. Apoi plecă şi el, strigându-i pe Gedwyn şi pe Rochaid, pe Torval şi pe Kisman. Oamenii în haine negre veniră în fugă.

Perrin făcu o grimasă. Deşi avea atât de multe să-i spună lui Rand, nu deschisese gura nici măcar o dată. Poate că vorbele îi vor veni mai uşor odată ce vor fi departe de aes sedai, de înţelepte şi de Taim.

Nu prea avea mare lucru de făcut. El ar fi trebuit să se ocupe de tot, având în vedere că adusese ajutoarele, însă Rhuarc ştia mai bine decât el ce trebuia făcut, iar un singur cuvânt adresat lui Dobraine şi lui Havien fu de-ajuns pentru cairhieni şi mayeneri. Aceştia aveau ceva de spus, dar tăcură până când rămaseră singuri şi Perrin îi întrebă ce se întâmplase.

Atunci, Havien izbucni:

— Stăpâne Perrin, este vorba despre Seniorul Dragon. Scotocirea aceea printre cadavre...

— Pare puţin cam... exagerată, îl întrerupse cu blândeţe Dobraine. Ne facem griji pentru el, după cum poţi înţelege. Lucruri importante depind de el.

Deşi arăta ca un soldat, şi chiar era unul, Dobraine era, de asemenea, un senior cairhien, implicat, ca orice alt cairhien, în Jocul Caselor, unde se foloseau vorbe atente.

Perrin nu era implicat în Jocul Caselor.

— Nu şi-a pierdut minţile, rosti el pe un ton sec.

Dobraine se mulţumi să încuviinţeze din cap, ca şi când ar fi vrut să zică „desigur”, şi ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu intenţionase niciodată să întrebe, însă Havien se făcu roşu ca racul la faţă. Perrin clătină din cap în timp ce-i privea cum se duceau la oamenii lor. Spera că nu spusese o minciună.

Strângându-şi oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri, Ochi-de-Aur le zise să-şi înşeueze caii şi ignoră plecăciunile. Cei mai mulţi păreau a fi sub impulsul momentului. Chiar şi Faile spunea că, uneori, locuitorii Ţinutului Celor Două Râuri exagerau cu plecăciunile. Şi că încă încercau să înţeleagă cum trebuiau să se comporte faţă de un senior. Lui îi trecu prin gând să le strige „Nu sunt senior”, dar o mai făcuse şi înainte şi nu dăduse roade.

Pe când ceilalţi se grăbeau să ajungă la caii lor, Dannil şi Tell Lewin rămaseră în urmă. Erau fraţi. Amândoi erau slăbănogi şi semănau foarte bine unul cu celălalt, doar că Dannil purta o mustaţă aducând cu nişte coarne întoarse în jos, în stilul celor din Tarabon, în vreme ce la Tell se observa sub nasul lui coroiat un început de mustaţă de culoare neagră, cum era moda în Arad Doman: Refugiaţii aduseseră cu ei multe lucruri noi când veniseră în Ţinutul Celor Două Râuri.

Asha’manii ăia vin cu noi? întrebă Dannil.

Când Perrin clătină din cap în semn că nu, el răsuflă uşurat şi cu atâta forţă, încât mustăţile groase îi fremătară.

— Dar aes sedai? întrebă Ban, nerăbdător. Vor fi libere, nu-i aşa? Rand e liber. Seniorul Dragon, adică. Nu pot rămâne prizoniere, nu aes sedai.

— Mergeţi şi pregătiţi-i pe ceilalţi de plecare, le ceru Perrin. Lăsaţi grijile pentru aes sedai în seama lui Rand.

Cei doi fraţi tresăriră la fel. Când îi văzu scărpinându-şi îngrijoraţi mustăţile cu degetele, Perrin îşi retrase repede mâna de sub bărbie, de parcă ar fi avut păduchi.

În scurt timp, în tabără se instală forfota. Deşi toţi se aşteptaseră să se pună în mişcare cât mai curând, fiecare mai avea câte ceva de făcut. Servitorii care le slujeau pe aes sedai captive şi cei care mânau căruţele încărcară în mare grabă ultimele lucruri şi începură să lege caii câte doi, cu un zornăit de hamuri. Cairhienii şi mayenerii păreau să fie peste tot, verificând şeile şi hăţurile. Gai’shainii dezbrăcaţi fugeau în toate direcţiile, cu toate că aielii n-aveau prea multe pregătiri de făcut.

Luminile intermitente din exteriorul căruţelor anunţau plecarea lui Taim şi a asha’manilor. Acest lucru îl făcu pe Perrin să se simtă mai bine. Dintre cei nouă care rămăseseră, unul, în afară de Dashiva, de vârstă mijlocie, un individ îndesat cu faţă de fermier, iar un altul care şchiopăta şi avea părul cărunt, ar fi fost cu uşurinţă bunici. Deşi ceilalţi erau mai tineri, unii doar nişte băieţi, aceştia priveau toată agitaţia cu stăpânirea de sine a celor care mai văzuseră aşa ceva de nenumărate ori. Ei stăteau deoparte, împreună, cu excepţia lui Dashiva, care se afla la câţiva metri mai încolo şi privea în gol. Amintindu-şi de avertismentul lui Taim în privinţa individului, Perrin spera că insul visa cu ochii deschişi.

Îl găsi pe Rand aşezat pe o ladă din lemn, cu coatele rezemate pe genunchi. Sulin şi Nandera stăteau ghemuite de o parte şi de cealaltă a lui Rand, amândouă evitând în mod intenţionat să privească sabia de la şoldul lui. Deşi ţineau în mâini suliţele şi scuturile rotunde cu un aer degajat, în mijlocul oamenilor care-i erau loiali lui Rand, ele erau atente la tot ce mişca în jurul lui. Min şedea pe pământ la picioarele lui, ghemuită, zâmbindu-i.

— Nădăjduiesc că ştii ce faci, Rand, îi spuse Perrin, strângând mânerul toporului.

Prin apropiere nu se afla nimeni altcineva în afară de Rand, de Min şi de cele două fecioare. Dacă Sulin şi Nandera vor da fuga la înţelepte, atunci n-aveau decât. Fără nicio introducere, el începu să-i relateze ceea ce observase în acea dimineaţă. Şi ceea ce mirosise, cu toate că nu spuse asta. Rand nu se număra printre puţinii care ştiau despre el şi despre lupi; Ochi-de-Aur povestea tot ceea ce văzuse şi auzise: asha’manii şi înţeleptele, asha’manii şi aes sedai, înţeleptele şi aes sedai – un butoi cu pulbere care putea exploda oricând. Nu uită nici de oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri.

— Îşi fac griji, Rand, iar dacă îşi vor bate capul, poţi fi convins că unii dintre cairhieni se vor gândi să facă totuşi ceva. Sau vreun tairenian. Poate doar să-i ajute pe prizonieri să scape, poate altceva mai grav. Pe sfânta Lumină, parcă îi văd pe Dannil şi pe Ban şi alţi cincizeci ajutându-i să scape, dacă ar şti cum!

— Crezi că s-ar putea întâmpla ceva mai rău? îl întrebă Rand încet, iar Perrin se înfioră.

T’Bashere îl privi în ochi pe Rand.

— De o mie de ori, răspunse Perrin în şoaptă. N-o să iau parte la o crimă. Dacă o vei face, am să mă pun în calea ta.

Se aşternu o tăcere lungă. Ochii de un albastru-cenuşiu îi priveau insistent pe cei aurii.

— Nu vă mai zburliţi! Rosti Min încruntându-se pe rând la cei doi, scoţând un sunet gutural. Rand, ştii prea bine că nu vei da o astfel de poruncă, nici nu vei îngădui altcuiva s-o dea. Perrin, ştii prea bine că el n-o va face. Aşa că încetaţi să vă mai purtaţi ca şi când aţi fi doi cocoşi străini într-un ţarc.

Sulin chicoti. Perrin voia s-o întrebe pe Min cât de convinsă era de asta, însă nu era o întrebare căreia să-i dea glas acolo. Rand îşi trecu mâna prin păr şi clătină din cap, ca şi când ar fi dezaprobat pe cineva care nu se afla acolo. O voce pe care doar nebunii o auzeau.

— Nu-i niciodată uşor, nu-i aşa? Reluă Rand după o vreme, cu amărăciune în glas. Adevărul crunt este că nu ştiu care variantă ar fi mai rea. Nu ştiu cum aş putea face vreo alegere bună. S-au ocupat ele de asta, zise el şi pe chip i se citea descurajarea, însă clocotea de furie, după miros. Vii sau moarte, sunt ca o povară pe umerii mei, pe care doar ele o pot ridica.

Perrin se uită şi el în direcţia prizonierelor aes sedai. Ele stăteau în picioare, împreună, dar chiar şi aşa reuşeau să creeze o oarecare distanţă între cele trei care fuseseră ferecate şi restul, înţeleptele, care stăteau în jurul lor, le dădeau porunci scurte, după gesturile pe care le făceau şi feţele serioase ale surorilor. Poate era mai bine ca prizonierele să rămână în grija înţeleptelor decât în a lui Rand. Şi-ar fi dorit să fi fost sigur de asta.

— Ai văzut ceva, Min? O iscodi Rand.

Perrin tresări şi le aruncă o privire ameninţătoare lui Sulin şi Nanderei, însă Min râse uşor. Cum stătea rezemată de genunchiul lui Rand, ea părea, într-adevăr, a fi Min cea pe care o ştia el, pentru prima oară de când o găsise lângă fântâni.

— Perrin, înţeleptele, fecioarele, poate chiar toate ştiu despre mine. Şi nu le pasă.

Ea avea o înzestrare pe care o ţinea ascunsă, aşa cum făcea el cu lupii. Uneori vedea imagini şi aure în jurul oamenilor şi câteodată le cunoştea semnificaţia.

— N-ai de unde să ştii cum este, Perrin. Aveam doisprezece ani când a început totul şi nu ştiam să păstrez secretul. Toată lumea credea că inventam lucruri. Asta până când am spus că un bărbat de pe strada următoare se va căsători cu femeia cu care-l văzusem, doar că el era deja însurat. Când acesta a fugit în lume cu femeia, soţia lui a venit însoţită de o gloată acasă la mătuşa mea şi m-a învinuit pentru asta, spunând că am folosit Puterea pe soţul ei sau că le-am dat să bea cine ştie ce poţiune, spuse Min clătinând din cap. N-avea dovezi clare, continuă ea, doar simţea nevoia să dea vina pe cineva. Ba chiar au circulat vorbe despre mine cum că aş fi o iscoadă a Celui Întunecat. Cu ceva timp în urmă, în oraş îşi făcuseră apariţia câteva Mantii Albe, care încercaseră să agite spiritele. În fine, mătuşa Rana m-a convins să spun că doar i-am auzit povestind pe Copiii Luminii, iar mătuşa Miren mi-a promis c-o să-mi tragă o maică de bătaie pentru că am răspândit poveşti. Mătuşa Jan a spus că o să-mi administreze o doză. N-au făcut-o, fireşte, deoarece cunoşteau adevărul. Dacă n-ar fi fost atât de categorice, afirmând că nu eram decât un copil, poate aş fi fost rănită sau chiar omorâtă. Unora nu le place ca altcineva să ştie lucruri despre viitorul lor; cei mai mulţi oameni nu vor să-l afle, decât dacă e de bine. Nici măcar mătuşile mele nu voiau. Însă pentru aieli, sunt un soi de înţeleaptă din curtoazie.

— Unii au înzestrări, alţii, nu, preciză Nandera, ca şi când ar fi fost o explicaţie suficientă.

Min râse din nou şi-şi întinse mâna ca să-i atingă genunchiul fecioarei.

— Mulţumesc.

Vârându-şi picioarele sub ea, Min îşi ridică privirea la Rand. Ea râdea din nou, radia. Acea strălucire zăbovi chiar şi după ce deveni serioasă. Serioasă şi nu prea încântată.

— Ca să revin la întrebarea ta, n-am văzut nimic interesant. Taim are un trecut sângeros şi un viitor la fel, dar cred că ai ghicit deja asta. Este un bărbat periculos. Par să strângă imagini ca şi aes sedai.

O privire lungă, printre genele coborâte, în direcţia lui Dashiva şi a celorlalţi asha’mani fu suficient de grăitoare. Mai toţi oamenii aveau puţine imagini în jurul lor, însă Min zicea că aes sedai şi străjerii aveau întotdeauna.

— Problema e că sunt estompate. Cred că se datorează faptului că deţin Puterea. Acest lucru este adesea adevărat în cazul aes sedai şi e şi mai rău atunci când ele conduc Puterea. Kiruna şi suratele ei sunt înconjurate de tot soiul de imagini, dar pentru că stau atât de aproape unele de celelalte, toate imaginile se amestecă între ele. Acestea sunt şi mai neclare în cazul prizonierelor.

— Prizonierele nu sunt importante, o lămuri Rand. Asta vor spune ele.

— Dar, Rand, simt că e ceva important, doar că nu-mi dau seama ce anume. Trebuie să ştii.

— „Dacă nu ştii totul, trebuie să te foloseşti de ceea ce ştii”, câtă Rand cu amărăciune în glas. Mi se pare că nu ştiu niciodată totul. Prea puţin, de cele mai multe ori. Însă n-am de ales decât să merg mai departe, nu-i aşa?

Nu era deloc o întrebare.

Loial se apropie cu paşi mari, debordând de energie în ciuda oboselii care i se citea pe faţă.

— Rand, oamenii spun că sunt gata de plecare, dar mi-ai făgăduit c-o să-mi povesteşti cât încă îţi este totul proaspăt în minte, rosti el şi, brusc, îşi mişcă urechile stânjenit, iar vocea bubuitoare îi deveni rugătoare. Îmi cer iertare. Ştiu că nu poate fi plăcut. Dar trebuie să ştiu. Pentru cartea mea. Pentru Vârste.

Rand se ridică în picioare râzând şi trase uşor de haina desfăcută a ogierului.

— Pentru Vârste? Toţii scriitorii vorbesc astfel? Nu-ţi face griji, Loial. Totul va fi proaspăt în mintea mea când îţi voi povesti. N-am să uit, îl asigură al’Thor, moment în care un miros ameninţător, acru răzbătu dinspre el în ciuda zâmbetului, apoi dispăru. Însă după ce vom ajunge în Cairhien, când vom face cu toţii o baie şi vom trage un pui de somn în patul nostru.

Rand îi făcu semn lui Dashiva să se apropie.

Deşi nu era slab, bărbatul se mişca într-un mod ezitant, cu mâinile împreunate în faţă, ceea ce-l făcea să pară sinistru.

— Seniore Dragon? rosti el, înclinându-şi capul.

— Poţi deschide o poartă, Dashiva?

— Desigur.

Dashiva începu să-şi fluture mâinile şi să-şi lângă buzele cu vârful limbii, iar Perrin se întrebă dacă bărbatul era întotdeauna atât de agitat sau doar când vorbea cu Dragonul Renăscut.

— Cu alte cuvinte, M’hael îl învaţă pe un ucenic Călătoria de îndată ce acesta se dovedeşte a fi suficient de puternic.

— M’Hael? întrebă Rand, clipind.

— Este titlul stăpânului Mazrim Taim, Seniore Dragon, înseamnă „conducător” în Limba Străveche, explică bărbatul cu un zâmbetul nervos şi superior în acelaşi timp. Citesc mult când sunt la fermă, orice carte care-mi cade în mână.

— M’Hael, repetă Rand, pe un ton dezaprobator. Fie cum zici tu. Deschide-mi o poartă aproape de Cairhien, Dashiva. A sosit vremea să văd ce s-a mai întâmplat de când am fost plecat şi ce trebuie să fac în privinţa asta.

El râse din nou. Era un râs amar care-l făcu pe t’Bashere să simtă fiori pe şira spinării. Apoi Rand chibzui: „Mazrim Taim. Înaintea mea, de-a lungul veacurilor, şi alţi bărbaţi pretinseseră că ar fi Dragonul Renăscut. Câţiva ani înainte de mine, fusese o adevărată epidemie de Dragoni, unii dintre ei chiar conducând Puterea. Mazrim Taim fusese unul dintre ei, adunând o armată şi răvăşind Saldaea înainte de fi prins”.

CAPITOLUL 3 • Dealul dimineţii aurii

Pe coama lată a unui mic deal, la câţiva kilometri nord-est de oraşul Cairhien, departe de orice drum sau aşezare omenească, o rază subţire şi verticală de lumină îşi făcu apariţia, mai înaltă decât un om călare. Pământul cobora în pante în toate direcţiile, ondulându-se uşor, doar câteva tufişuri răzleţe obturând vederea pe o rază de mai bine de un kilometru, până la pădurea înconjurătoare. Fire veştejite începură să cadă când lumina păru să se învârtă, creând o deschizătură pătrată în aer. Câteva tulpini moarte erau despicate pe lungime, tăiate cu precizia unei lame ascuţite de o gaură în cer.

În clipa în care poarta se deschise complet, aieli cu feţele acoperite, bărbaţi şi fecioare, năvăliră afară şi se împrăştiară în toate direcţiile ca să încercuiască dealul. Aproape ascunşi de acel puhoi, patru asha’mani cu ochi ageri se postară în jurul porţii, privind înspre pădurea înconjurătoare. Nimic nu mişca în afară de vânt, de praf, de iarba înaltă şi de ramurile din depărtare. Cu toate astea, asha’manii cercetau din priviri panorama cu fervoarea cu care un şoim înfometat căuta din priviri un iepure. Un iepure care era cu ochii în patru la un şoim putea fi la fel de vigilent, însă niciodată cu acelaşi aer ameninţător.

Puhoiul nu se mai termina. În acel moment era un val de aieli, iar în clipa următoare soldaţi cairhieni călare năvăleau în galop doi câte doi, steagul cărămiziu al Luminii ridicându-se deasupra capetelor lor de îndată ce ieşiră prin poartă. Fără pic de răgaz, Dobraine îşi trase oamenii deoparte şi începu să-i aşeze în formaţie de luptă puţin mai în josul pantei. Coifurile şi mănuşile se aliniară în şiruri exacte, ţinând lăncile şi suliţele ridicate la acelaşi unghi. Soldaţi experimentaţi, aceştia erau pregătiţi să pornească la atac oriunde le-ar fi indicat el.

Aflat pe urmele ultimilor cairhieni, Perrin ieşi prin poartă călare pe Trăparu’, bidiviul cenuşiu trecând cu un singur salt de pe dealul de la poalele fântânilor din Dumai pe dealul din Cairhien. Perrin se feri din instinct. Deşi marginea de sus se afla cu mult deasupra capului său, el văzuse ce dezastru putea provoca o poartă şi n-avea de gând să verifice dacă erau în siguranţă stând pe loc. Loial şi Aram îl urmau îndeaproape. Ogierul era pe jos, cu toporul pe umăr şi cu genunchii îndoiţi. Apoi veneau oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri, aplecaţi în şei cu mult după ce trecură de poartă. Rad al’Dai ducea steagul cu Capul de Lup Roşu – era al lui Perrin pentru că toată lumea spunea asta –, iar Tell Lewin pe cel cu Vulturul Roşu.

Ochi-de-Aur evită să le privească, mai ales pe cel cu Vulturul Roşu. Oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri le voiau pe amândouă. Deoarece el era senior, trebuia să aibă ambele steaguri. Era senior, însă când le spuse să arunce nenorocitele alea de steaguri, acestea nu dispărură pentru prea mult timp. Capul de Lup Roşu îi dădea un titlu pe care nu-l avea şi pe care nu şi-l dorea, în vreme ce Vulturul Roşu... La mai bine de două mii de ani după ce poporul Manetheren dispăruse în Războaiele Troloce şi la aproape o mie de ani după ce Andor înghiţise o parte din ceea ce fusese odinioară Manetheren, steagul acela reprezenta în continuare un act de răzvrătire pentru un andorian. Legendele mai stăruiau încă în minţile unora. Trecuseră, fireşte, câteva generaţii de când oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri ştiau că erau andorieni, însă mentalităţile Reginelor nu puteau fi schimbate atât de uşor.

O întâlnise pe Regina din Andor cu mult timp în urmă, sau aşa i se părea, în Stânca din Tear, o mare fortăreaţă din oraşul Tear, despre care se spune că a fost făcută cu ajutorul Puterii Supreme la puţin timp de la Frângerea Lumii. Pe atunci nu era Regină, fiindcă trebuia să fie încoronată în Caemlyn, dar Elayne părea o tânără plăcută şi frumoasă, deşi nu era părtinitor cu femeile cu păr bălai. Uşor narcisistă, fireşte, doar era Domniţa-Moştenitoare. Atrasă şi de Rand, dacă a adulmeca pe la colţuri însemna ceva. Rand voia să-i ofere nu doar Tronul Leului din Andor, ci şi Tronul Soarelui din Cairhien. Cu siguranţă, ea va fi suficient de îngăduitoare încât să treacă cu vederea un steag care nu mai avea nicio semnificaţie. Perrin clătină din cap în timp ce-i privea pe oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri aşezându-se în spatele acelor steaguri. Oricum, era o grijă pentru o altă zi.

Nu exista o precizie soldăţească precum cea a oamenilor din Ţinutul Celor Două Râuri. Deşi cei mai mulţi erau doar nişte băieţi, ca Tod, fii de fermieri şi păstori, totuşi ştiau ce aveau de făcut. Fiecare al cincilea bărbat lua hăţurile a patru cai, pe când ceilalţi călăreţi descălecau în grabă, cu arcurile lungi deja întinse şi la îndemână. Cei care nu erau călare se aşezară în şiruri dezordonate, privind în jurul lor cu un vădit interes, verificându-şi tolbele cu gesturi exersate şi manevrându-şi arcurile cu pricepere – acele arcuri mari din Ţinutul Celor Două Râuri, aproape la fel de înalte ca şi cei care le foloseau. Puteau trage cu acele arcuri mai departe decât şi-ar fi închipuit oricine din afara Ţinutului Celor Două Râuri. Şi să nimerească ţinta.

Perrin nădăjduia că nu se va întâmpla asta în ziua aceea. Uneori visa la o lume în care nu se întâmpla niciodată asta. Iar Rand...

— Crezi că duşmanii mei au dormit câtă vreme am fost... plecat? îl întrebase brusc Rand în timp ce aşteptau ca Dashiva să deschidă poarta.

Purta o haină găsită prin căruţe, din lână verde bine croită, dar care nu semăna deloc cu ceea ce purta el, de obicei. Deoarece nu dorise să ia haina de pe spatele vreunui străjer sau un cadinsor de pe spatele vreunui aiel, această haină era singurul veşmânt din tabără care i se potrivise. După cum poruncise să fie scotocite acele căruţe în ziua precedentă şi în acea dimineaţă, ai fi zis că şi-ar fi dorit ceva din mătase şi broderii fine.

Căruţele erau înşiruite, fără cai, cu coviltirele din pânză şi cu un schelet din fier coborâte. Kiruna împreună cu celelalte surori care au jurat supunere oarbă şedeau îngrămădite în căruţa din faţă şi nu păreau prea fericite. Ele încetaseră să mai protesteze de îndată ce observaseră că opoziţia lor nu dădea roade, însă Perrin le mai auzea bombănind furioase. Cel puţin stătea în căruţă. Străjerii erau pe jos, în jurul căruţei, tăcuţi şi cu feţele împietrite, în vreme ce prizonierele aes sedai şedeau în grup, rigide şi posomorâte, fiind păzite de înţeleptele care nu-l însoţeau pe Rand, adică toate în afară de Sorilea şi Amys. Străjerii prizonierelor înaintau cu priviri încruntate într-un alt grup, la vreo şaptezeci de metri mai în spate, moartea rece aşteptându-i în ciuda rănilor lor şi a gărzilor siswai’aman. Cu excepţia armăsarului negru al Kirunei, pe care Rand îl ţinea de căpăstru, şi a unei iepe cenuşii cu glezne subţiri pentru Min, toţi caii aparţinând aes sedai şi străjerilor fuseseră legaţi într-un şir lung în spatele căruţelor, cu excepţia celor care fuseseră împărţiţi asha’manilor sau întrebuinţaţi să tragă căruţele; acest lucru îi făcu pe stăpânii acestora să vocifereze mai tare decât dacă li s-ar fi cerut să meargă pe jos!

— Credeţi asta? Flinn? Grady?

Unul dintre asha’mani care aştepta să treacă primul prin poartă, individul îndesat cu faţă de fermier, se uită nesigur la Rand, apoi la bătrânul cu faţa aspră, care şchiopăta. Fiecare dintre ei purta pe guler o insignă în formă de sabie din argint, însă nu şi Dragonul.

— Doar un nebun ar crede că duşmanii lui stau nemişcaţi atunci când el nu se uită, Seniore Dragon, răspunse bătrânul cu o voce aspră.

Părea a fi soldat.

— Dar tu, Dashiva?

Dashiva tresări, surprins că i se adresa cineva.

— Eu... am crescut la fermă.

El trase de centiron, îndreptându-l, deşi nu era nevoie. Asha’manii ar fi trebuit să mânuiască sabia la fel de mult ca şi Puterea, însă Davisha nu părea să facă deosebirea. Nu prea ştia cum era să ai duşmani. În ciuda stângăciei lui, avea un oarecare aer insolent. Toţi păreau să fie obişnuiţi cu aroganţa.

— Dacă vei rămâne prin preajma mea, vei şti, rosti încet Rand.

Zâmbetul lui îl făcu pe t’Bashere să se cutremure. De obicei, el zâmbea în vreme ce poruncea să se treacă prin poartă, de parcă ar fi fost atacaţi din partea cealaltă. Duşmanii erau pretutindeni, le spuse el. Să nu uite asta. Duşmanii erau pretutindeni şi n-aveai de unde să ştii cine erau.

Exodul continuă neîntrerupt. Căruţele depăşiră huruind fântânile din Dumai şi o luară spre Cairhien. Surorile şedeau în prima căruţă ca nişte statui de gheaţă, legănându-se încoace şi încolo. Străjerii lor mergeau alături la trap, cu mâinile pe mânerele săbiilor şi cu ochii în patru; era limpede că ei credeau că aes sedai trebuiau să fie protejate nu doar de cei care se aflau pe deal, ci şi de cei care şi-ar fi făcut apariţia. Înţeleptele trecură prin poartă, mânându-le pe cele pe care le aveau în grijă; câteva se foloseau de nişte beţe ca să le împungă pe aes sedai, însă surorile reuşeau să se comporte ca şi când n-ar fi existat nici înţelepte, nici împunsături. Apoi fu rândul prizonierilor gai’shain Shaido, care trecură prin poartă la trap într-o coloană de câte patru, sub privirea unei singure fecioare; ea le indică un loc retras înainte să se alăture celorlalte Far Dareis Mai. Prizonierii gai’shain îngenuncheară, aşezându-se pe rânduri, goi-puşcă şi mândri nevoie-mare. Urmară străjerii rămaşi, păziţi de gărzile lor, degajând o furie colectivă pe care Perrin o putea simţi peste toate mirosurile. Pe urmă veniră Rhuarc şi ceilalţi siswai’aman şi fecioarele, şi încă patru asha’mani, fiecare conducând de căpăstru un al doilea cal, şi, în sfârşit, Nurelle şi Gărzile sale înaripate, cu lăncile lor cu panglici roşii.

Mayenerii se umflau în pene pentru că erau ariergarda, râzând şi lăudându-se în faţa cairhienilor despre ce ar fi făcut dacă s-ar fi întors aielii Shaido, cu toate că, în realitate, nu erau ultimii. La urmă de tot veneau Rand, călare pe armăsarul Kirunei, şi Min, pe iapa ei. Sorilea şi Amys mergeau la pas de o parte a armăsarului înalt şi negru, iar Nandera şi vreo şase fecioare, de partea cealaltă. Dashiva păşea pe urmele lor, mânând o iapă cafenie şi ascultătoare. Poarta se închise. Dashiva privi clipind locul în care se deschisese aceasta şi zâmbi şters, apoi se urcă cu stângăcie în şaua iepei. Părea să vorbească de unul singur: probabil, sabia i se încurcase între picioare, iar el fu cât pe ce să cadă. Cu siguranţă, nu înnebunise încă.

Oastea acoperea dealul. Toţi erau pregătiţi pentru un atac care n-avea să vină. Era o mică armată, alcătuită doar din câteva mii de luptători, dar care ar fi reuşit să pară o armată destul de mare, înainte ca aielii să-şi treacă soldaţii peste Zidul Dragonului. Îndrumându-şi încet calul înspre Perrin, Rand scrută peisajul rural. Cele două înţelepte îl urmară îndeaproape, vorbind încet fără să-şi ia ochii de la el; după aceea urmară Nandera şi fecioarele, care erau cu ochii în patru. Dacă Rand ar fi fost lup, Perrin ar fi zis că sălbăticiunea întruchipată de al’Thor adulmeca aerul. Rand ţinea Sceptrul Dragonului peste oblâncul înalt – cu un vârf de suliţă lung de o jumătate de metru, ornat cu ciucure verde cu alb şi Dragoni sculptaţi –, pe care-l cântărea în mână uneori ca şi când ar fi vrut să-şi reamintească de el.

Când Rand trase de hăţuri, îl cercetă din priviri pe t’Bashere la fel de atent cum examinase şi împrejurimile.

— Am încredere în tine, zise el, într-un sfârşit, dând aprobator din cap, pe când Min se mişcă tulburată în şa, pe urmă adăugă: Şi în tine, Min, fireşte. Şi în tine, Loial.

Ogierul se foi stingherit, aruncându-i o privire nesigură lui Perrin. Rand privi în partea cealaltă a dealului, la aieli şi la asha’mani, şi la ceilalţi.

— Sunt atât de puţini în care pot avea încredere, şopti el obosit.

Mirosul lui era suficient de amestecat cât pentru doi oameni: furie şi teamă, hotărâre şi disperare, iar printre ele, oboseală.

„Rămâi lucid, voia să-i spună Perrin. Rezistă.” Un sentiment de vină îl făcu să tacă însă. Dragonului Renăscut voia să-i spună asta, nu prietenului său din copilărie. Îşi dorea ca prietenul lui să rămână lucid; Dragonul Renăscut trebuia să rămână lucid.

— Seniore Dragon! Strigă brusc unul dintre asha’mani.

Era doar un băiat, cu ochi negri la fel de mari ca ai unei fete. N-avea nici sabie, nici Dragon pe gulerul hainei, ci doar o atitudine mândră. Jahar Narishma, aşa auzise Perrin că i se spunea.

— Înspre sud-vest!

O siluetă îşi făcuse apariţia, ieşind din pădure la mai bine de un kilometru depărtare. Era o femeie, cu fustele ridicate până la coapse. În ochii lui Perrin, aceasta era limpede o aiel. O înţeleaptă, poate, deşi nu-şi putea da seama la prima vedere. Era însă convins. Imaginea ei îi readuse starea de nelinişte. Faptul că se afla acolo cineva, tocmai în locul în care se deschisese poarta pentru ei, nu putea fi semn bun. Clanul Shaido crease din nou probleme în Cairhien atunci când el pornise la drum după Rand, însă pentru aieli, o înţeleaptă era o înţeleaptă, indiferent de clanul din care provenea aceasta. Se vizitau ca nişte vecini care veneau la ceai în vreme ce clanurile lor se omorau între ele. Doi aieli care încercau să se omoare unul pe celălalt ar fi făcut un pas în spate ca să lase o înţeleaptă să treacă printre ei. Poate că ziua precedentă schimbase asta, poate că nu. El oftă încet. Femeia nu putea fi un semn bun.

Aparent, aproape toţi cei strânşi pe deal credeau acelaşi lucru. Mulţimea începu să se agite, ridicându-şi suliţele şi lăncile şi pregătindu-şi arcurile. Cairhienii şi mayenerii se foiau în şei, iar Aram îşi scoase sabia. Ochii îi străluceau, în ei citindu-se nerăbdarea. Loial se sprijini în topor, verificându-i cu părere de rău tăişul, cu degetele. Forma capului era cea a unui topor uriaş de tăiat lemne, însă era gravat cu frunze şi suluri de pergament şi avea un model din aur. Modelul era uşor şters din cauza ultimei utilizări a toporului. Dacă va fi nevoit să-l folosească din nou, o va face, dar cu aceeaşi reţinere cu care Perrin l-ar utiliza pe al său şi din aceleaşi motive.

Rand stătea în şa şi privea, cu faţa inexpresivă. Min se apropie cu iapa suficient de aproape încât să-l mângâie pe umăr ca şi când ar fi încercat să liniştească un dulău cuprins de agitaţie.

Deşi înţeleptele nu trădau niciun semn de tulburare, ele începură să se mişte. Când Soriela gesticulă, câteva dintre femeile care le păzeau pe aes sedai se apropiară de ea şi de Amys, îndepărtându-se de Rand. Acestea erau prea departe ca Perrin să le audă. Puţine aveau fire albe în cap, Sorilea fiind singura cu faţa ridată, iar înţeleptele de aici n-aveau niciunul. Adevărul era că nu mulţi aieli apucau bătrâneţea. Aceste femei însă aveau o poziţie sau influenţă, după cum hotărau înţeleptele. Perrin le văzuse pe Sorilea şi pe Amys sfătuindu-se cu acelaşi grup şi înainte, deşi „a sfătui” nu era tocmai cuvântul potrivit. Sorilea vorbea, întreruptă arareori de Amys, iar celelalte ascultau. Edarra protestă, dar Sorilea o opri, fără să-şi întrerupă discursul, pe urmă le desemnă pe două dintre ele, pe Sotarin şi pe Cosain. Cât ai clipi din ochi, acestea îşi aruncară poalele peste braţe şi o luară la fugă înspre străină.

Perrin îl bătu uşor pe gât pe Trăparu’. Nu va muri nimeni. Nu încă.

Cele trei înţelepte se întâlniră la aproape o jumătate de kilometru de deal şi se opriră în loc. Vorbiră între ele câteva secunde, apoi urcară în fugă dealul şi veniră direct la Sorilea. Străina, o tânără cu nasul lung şi păr bogat, incredibil de roşu, începu să vorbească repede. Expresia de pe chipul Sorileei devenea din ce în ce mai împietrită cu fiecare cuvânt. Într-un final, femeia cu părul roşcat tăcu – sau, mai degrabă, fu întreruptă de Sorilea cu câteva cuvinte –, iar femeile se întoarseră cu faţa la Rand. Dar niciuna nu se apropie de el. Aşteptau, cu mâinile împreunate în faţă şi cu şalurile căzute pe braţe, afişând o expresie impenetrabilă specifică aes sedai.

Car’a’carn, bombăni Rand pe un ton sec.

Trecându-şi un picior peste cal, el se lăsă să alunece din şa, apoi o ajută şi pe Min să descalece.

Perrin descălecă şi el şi-i urmă până în locul unde se aflau înţeleptele, conducându-l pe Trăparu’ de căpăstru. Loial mergea în spatele lor, târşâindu-şi picioarele, iar Aram, călare. Acesta descălecă doar când Perrin îi făcu semn. Deoarece aielii nu călăreau decât atunci când erau nevoiţi, îi considerau impertinenţi pe toţi cei care-i întâmpinau călare. Li se alătură şi Rhuarc, apoi Gaul, care era încruntat. Nandera, Sulin şi fecioarele se integrară şi ele în grup, fireşte.

Străina cu părul roşcat vorbi din nou de îndată ce Rand se apropie:

— Bair şi Megana au pus gărzi la toate intrările pe unde ai putea pătrunde în oraşul „ucigaşilor de copaci”, car’a’carn, însă adevărul e că nimeni n-a crezut că lucrul ăsta ar fi...

— Feraighin, rosti Sorilea pe un ton atât de tăios, încât îţi îngheţa sângele în vene.

Dinţii femeii roşcate clănţăniră atunci când îşi închise gura. Ea îşi pironi ochii strălucitori şi albaştri asupra lui Rand, evitând privirea ameninţătoare a Sorileei.

Într-un final, Sorilea inspiră adânc şi îşi îndreptă atenţia către Rand.

— E agitaţie mare în corturi, zise ea pe un ton sec. Printre „ucigaşii de copaci” s-a răspândit zvonul cum că ai plecat spre Turnul Alb împreună cu aes sedai care au venit, că te-ai dus să îngenunchezi în faţa Tronului Amyrlin. Niciunul dintre cei care cunosc adevărul n-a îndrăznit să vorbească, altminteri urmările ar fi fost mai grave.

— Şi care ar fi aceste urmări? întrebă încet Rand.

Era încordat, iar Min începu din nou să-i mângâie umărul.

— Mulţi cred că i-ai abandonat pe aieli, îi răspunse Amys la fel de încet. Vremurile de restrişte s-au întors. În fiecare zi, o mie sau mai mulţi îşi aruncă suliţele şi lăncile şi se fac nevăzuţi, neputând înfrunta viitorul care ne aşteaptă, sau trecutul. Se prea poate ca unii să fi mers la Shaido, continuă ea şi preţ de o secundă în voce i se simţi dezgustul. Au circulat zvonuri cum că adevăratul car’a’carn n-ar fi îngenuncheat în faţa aes sedai. Indirian, căpetenia Codarra, zice că, dacă ai mers la Turnul Alb, n-ai făcut-o de bunăvoie. Este pregătit să-i ducă pe Codarra înspre miazănoapte, la Tar Valon, şi să-şi înfigă suliţele în toate aes sedai care le ies în cale. Sau în oricare dintre cei din ţinuturile umede; el spune că te-a trădat cineva. Timolan e de părere că, dacă istorisirile sunt adevărate, înseamnă că ne-ai trădat şi că se va întoarce cu clanul Miagoma înapoi în Ţinutul Întreit. După ce te va vedea mort. Mandelain şi Janwin păstrează tăcerea, însă le dau ascultare atât lui Indirian, cât şi lui Timolan, căpetenia Miagoma.

Rhuarc făcu o grimasă, inspirând aerul printre dinţi; pentru un aiel, acest gest era asemănător cu a-ţi smulge părul din cap de disperare.

— Nu sunt veşti bune, într-adevăr, dar faci să pară că ar fi o condamnare la moarte, protestă Perrin. Zvonurile vor înceta odată ce Rand îşi va face apariţia.

Al’Thor îşi trecu o mână prin păr.

— Dacă ar fi adevărat, Sorilea n-ar arăta de parcă ar fi înghiţit o şopârlă.

Că tot veni vorba, Nandera şi Sulin arătau de parcă şopârlele pe care le înghiţiseră erau încă vii în stomacul lor.

— Ce-mi ascunzi, Sorilea?

Femeia cu faţa aspră schiţă un zâmbet aprobator.

— Ştii să citeşti printre rânduri. Prea bine, rosti ea pe un ton sec şi totuşi ferm. Te întorci însoţit de aes sedai. Unii vor crede că, într-adevăr, ai îngenuncheat. Orice vei spune sau vei face, ei vor crede că porţi căpăstrul pus de aes sedai. Şi asta înainte să se afle că ai fost ţinut prizonier. Secretele găsesc crăpături prin care nu s-ar putea furişa nici măcar o muscă, iar un secret ştiut de atâţia va căpăta aripi.

Perrin îi examină pe Dobraine şi Nurelle, care priveau împreună cu oamenii lor şi înghiţeau în sec, îngreţoşaţi. Câţi dintre cei care-l urmau pe Rand aleseseră să facă asta pentru că al’Thor îi avea de partea lui pe aieli? Nu toţi, cu siguranţă, însă pentru fiecare om care alesese fiindcă Rand era Dragonul Renăscut, cinci sau chiar zece veniseră deoarece Lumina era mai strălucitoare deasupra rangurilor mai puternice. Dacă aielii plecau sau se destrămau...

Nu voia să se gândească la acea posibilitate. De când apăra Ţinutul Celor Două Râuri, devenise extrem de abil. Ta’veren sau nu, nu-şi făcea iluzii că se număra printre aceia care vor fi amintiţi în cărţile de istorie; locul acesta îi revenea lui Rand. Puterile lui se opreau la problemele satelor. Cu toate astea, nu se putea abţine. Gândurile nu-i dădeau pace. Ce era de făcut dacă vor veni vremuri mai grele? Plănuia în minte tot soiul de liste: cine va rămâne loial şi cine va încerca să se eschiveze. Prima listă era suficient de scurtă, iar a doua suficient de lungă ca să i se usuce gâtul. Prea mulţi oameni ţeseau intrigi în avantajul lor ca şi când n-ar fi aflat despre Profeţiile Dragonului sau despre Ultima Bătălie. Bănuia că unii chiar vor încerca a doua zi după ce va începe Ultima Bătălie împotriva Umbrei, Tarmon Gai’don. Partea cea mai rea era aceea că mai toţi nu vor fi iscoade ale întunericului, ci nişte oameni care nu-şi vor urmări decât propriile interese la început. Urechile lui Loial erau pleoştite; vedea şi asta.

De îndată ce termină de vorbit cu Rand, Sorilea aruncă o privire piezişă gata să facă găuri în fier.

— Vi s-a spus să rămâneţi în căruţă.

Bera şi Kiruna încremeniră locului, iar Alanna fu cât pe ce să se împiedice de ele.

— Vi s-a mai spus să nu folosiţi Puterea fără să vi se îngăduie asta, dar voi aţi ascultat ceea ce a fost zis aici. Veţi afla pe pielea voastră că mă ţin de cuvânt.

În ciuda privirii sale ameninţătoare, cele trei femei rămaseră nemişcate. Pe feţele Berei şi a Kirunei se citea o demnitate de gheaţă, iar pe faţa Alannei, o sfidare mocnită. Loial se uită uluit la ele, apoi la înţelepte; dacă înainte urechile îi fuseseră pleoştite, în acel moment acestea i se blegiră complet şi sprâncenele lungi i se prelinseră pe obraji. Gândindu-se neliniştit la lista pe care şi-o făcuse în minte, Perrin se întrebă absent până unde intenţionau să meargă aes sedai. Le ascultaseră conversaţia pe ascuns folosind Puterea! Reacţia înţeleptelor faţă de ele ar putea fi mai rea decât cea a Sorileei. Chiar şi a lui Rand.

Nu şi de astă dată însă. Rand nu părea să le bage în seamă. Privea absent undeva, pe lângă Sorilea, sau poate asculta din nou ceva ce nimeni altcineva nu putea auzi.

— Ce ştii despre cei din ţinuturile umede? întrebă el, într-un sfârşit. Colavaere a fost încoronată, nu-i aşa?

Nu era tocmai o întrebare.

Sorilea încuviinţă cu un semn din cap, bătând cu degetul mare pe mânerul pumnalului pe care-l ţinea la cingătoare, fără să-şi ia însă ochii de la aes sedai. Nu reprezenta un mare interes pentru aiel cine era regele sau regina celor din ţinuturile umede, mai ales pentru „ucigaşii de copaci” cairhieni.

Perrin simţi un junghi în inimă. Nu era un secret faptul că Doamna Colavaere din Casa Saighan îşi dorea să urce pe Tronul Soarelui; ţesuse intrigi ca să-l obţină din ziua în care Galldrian Riatin fusese asasinat, înainte chiar ca Rand să se proclame Dragonul Renăscut, şi continuase să ţeasă intrigi chiar şi după ce dorinţa lui Rand de a oferi tronul lui Elayne ajunsese să fie cunoscută de toată lumea. Cu toate astea, puţini erau cei care ştiau că ea era un criminal cu sânge-rece. Iar Faile se afla în oraş. Măcar nu era singură. Colavaere îi ura pe Rand şi pe toţi cei apropiaţi lui. Cum ar fi, de pildă, soţia unui bărbat care era prietenul lui Rand. Nu. Bain şi Chiad o vor proteja.

— E o situaţie delicată, zise Kiruna apropiindu-se de Rand şi ignorând-o pe Sorilea, o înţeleaptă cu nişte ochi pătrunzători pentru o femeie sfrijită. Ar putea exista urmări grave, indiferent ce hotărăşti să faci. Eu...

— Ce-a spus Colavaere despre mine? O întrebă Rand pe Sorilea pe un ton prea calm. I-a făcut vreun rău lui Berelain?

Berelain, Prima Înscăunată a Casei Paeron, Cea Dintâi din Mayene, Blagoslovita Luminii, era cea pe care Rand o lăsase să aibă grijă de Cairhien. De ce nu întreba şi de Faile?

— Berelain sur Paendrag este bine, murmură Sorilea, fără să-şi ia privirea de la aes sedai.

În aparenţă, Kiruna era calmă în ciuda faptului că fusese întreruptă şi ignorată, însă privirea pe care o aţinti asupra lui Rand ar fi îngheţat focul din vatra unei fierării, chiar ar fi suflat foalele. Pe urmă, Sorilea făcu un semn în direcţia lui Feraighin.

Femeia roşcată tresări şi-şi drese glasul; era limpede că nu se aşteptase să fie lăsată să vorbească. Afişă din nou un aer demn de parcă şi-ar fi tras în grabă pe ea un veşmânt.

— Colavaere Saighan spune că ai mers în Caemlyn, car’a’carn, sau poate în Tear, însă, indiferent unde te-ai fi dus, lumea trebuie să ţină minte că eşti Dragonul Renăscut şi să ţi se supună, se smiorcăi Feraighin, fiindcă Dragonul Renăscut nu făcea parte din profeţiile aiel, doar car’a’carn. Mai zice că te vei întoarce şi o vei instala pe tron. Li se adresează adesea conducătorilor de clanuri, îndemnându-i să-şi îndrume suliţele şi lăncile înspre miazăzi. În semn de supunere ţie, zice ea. Nu le primeşte pe înţelepte şi nu vrea să ne asculte atunci când îi vorbim.

De astă dată, ea trase aer în piept în acelaşi timp cu Sorilea. Şefii de clan nu primeau porunci de la nimeni, iar a le înfuria pe înţelepte nu era un pas prea inspirat dacă voiai să-i convingi pe şefi să întreprindă ceva anume.

Pentru Perrin avea sens, pentru acea parte din el care nu se gândea la Faile. Colavaere nu le acordase, probabil, niciodată prea multă atenţie „sălbaticelor” ca să-şi dea seama că înţeleptele făceau mult mai mult decât să folosească ierburi, dar îşi va dori să nu mai existe nici urmă de aiel în Cairhien. Întrebarea era, având în vedere circumstanţele, dacă vreunul dintre şefi o ascultase. Însă întrebarea pe care o adresă Rand nu fu cea evidentă.

— Ce altceva s-a mai întâmplat în oraş? Ai mai auzit ceva, Feraighin? Poate ceva ce ar părea important doar pentru cei din ţinuturile umede.

Ea îşi dădu părul roşcat la o parte cu dispreţ.

— Cei din ţinuturile umede sunt precum ţânţarii, car’a’carn: cine poate şti ce li se pare important? în oraş se întâmplă lucruri ciudate, din câte am auzit, la fel şi în corturi. Uneori, oamenii văd lucruri care nu pot fi reale, dar sunt. Au murit bărbaţi, femei şi copii.

Lui Perrin i se făcu pielea de găină: ştia că ea se referea la ceea ce Rand numea „băşici ale răului”, care se ridicau din temniţa Celui Întunecat ca spuma într-o mlaştină urât mirositoare, purtând cu ele Pânza până când se vor sparge. Cândva, Perrin fusese şi el prins într-una; nu-şi dorea să le mai vadă...

— Dacă te referi la ce fac cei din ţinuturile umede, continuă ea, cine are timp să le acorde atenţie ţânţarilor? Dacă nu cumva înţeapă. Asta îmi aminteşte de ceva. Nu înţeleg, dar poate tu vei pricepe. Ţânţarii aceştia vor înţepa mai devreme sau mai târziu.

— Care ţânţari? Cei din ţinuturile umede? Despre ce vorbeşti?

Deşi Feraighin nu era la fel de pricepută ca şi Sorilea în a afişa o privire ameninţătoare, nicio înţeleaptă, din câte văzuse Perrin, roşcata nu aprecia nerăbdarea celorlalţi. Nici măcar când venea vorba despre şeful şefilor. Ridicându-şi bărbia în aer, ea îşi strânse şalul în jurul umerilor şi răspunse:

— În urmă cu trei zile, „ucigaşii de copaci”, Caraline Damodred şi Toram Riatin, s-au apropiat de oraş. Au emis o proclamaţie potrivit căreia Colavaere Saighan este o uzurpatoare. Acum stau în tabăra lor din sudul oraşului şi nu fac nimic altceva decât să trimită câţiva oameni în oraş din când în când. Aflaţi departe de tabăra lor, o sută dintre ei ar fugi din calea unui algai’d’siswai sau chiar din calea unui gai’shain. Ieri, un bărbat pe care îl cheamă Darlin Sisnera şi un altul, Tairens, au sosit cu corabia, acostând în partea de jos a oraşului, şi li s-au alăturat. De-atunci, se ospătează şi beau de parcă ar sărbători ceva. Ostaşii „ucigaşi de copaci” s-au strâns în oraş la ordinul lui Colavaere Saighan, cu toate astea însă, ne supraveghează corturile mai mult decât pe cele ale celorlalţi luptători din ţinuturile umede sau oraşul însuşi. Privesc şi nu fac nimic. Car’a’carn, e posibil să cunoşti motivul pentru care se întâmplă toate astea, deoarece eu nu-l cunosc, nici Bair ori Megana, nici ceilalţi din corturi.

Doamna Caraline şi Seniorul Toram îi conduceau pe cairhienii care refuzau să accepte că Rand şi aielii cuceriseră oraşul Cairhien, la fel cum Seniorul Darlin îi conducea pe ai săi în Tear. Revoltele nu luaseră niciodată amploare; Doamna Caraline şi Toram stătuseră la poalele munţilor Osia Lumii luni întregi, lansând ameninţări şi pretenţii, iar Darlin procedase la fel în Haddon Mirk. Însă pare-se că renunţaseră să mai facă asta. Perrin se trezi trecându-şi degetul mare de-a lungul tăişului toporului său. Aielii erau pe punctul de a scăpa, iar duşmanii lui Rand se adunau laolaltă. Nu mai trebuia decât să-şi facă apariţia Rătăciţii. Şi Sevanna cu ai ei Shaido. Asta ar fi fost cireaşa de pe tort. Oricum, nimic din toate acestea nu era mai important decât dacă văzuse cineva coşmarul dezlănţuit. Faile trebuia să fie la adăpost; trebuia.

— E mai bine să priveşti decât să lupţi, murmură Rand îngândurat, ascultând din nou de ceva nevăzut.

Perrin era întru totul de acord cu Rand – aproape orice era mai bine-venit decât o luptă însă aielii nu vedeau aşa lucrurile, nu şi atunci când venea vorba de duşmani. Rhuarc, Sorilea, Feraighin, Nandera şi Sulin se holbau la Rand de parcă al’Thor tocmai ar fi spus că nisipul era mai bun de băut decât apa.

Feraighin se ridică, practic, pe vârfuri. Nu era prea înaltă pentru o femeie aiel, nu-i ajungea nici până la umăr lui Rand, dar părea să încerce să ajungă la acelaşi nivel cu el.

— Sunt mai puţin de zece mii în tabăra celor din ţinuturile umede, rosti ea pe un ton dojenitor, şi mai puţini în oraş. Le putem face faţă cu uşurinţă. Până şi Indirian îşi aminteşte că ai poruncit să nu fie ucis niciun luptător din ţinuturile umede decât ca să-ţi aperi viaţa, dar vor provoca necazuri dacă vor fi lăsaţi de capul lor. Nu ajută la nimic că sunt aes sedai în oraş. Cine poate şti ce vor...

— Aes sedai? O completă Rand rostind cuvintele pe un ton rece, în vreme ce articulaţiile degetelor i se albiră când el strânse în mână Sceptrul Dragonului. Câte sunt?

Percepându-i mirosul, Perrin avu senzaţia că-l străbate un fior pe şira spinării; brusc, simţi privirile prizonierelor aes sedai şi ale Berei şi Kirunei.

Sorilea îşi pierdu interesul pentru Kiruna. Ea îşi propti mâinile în şold şi strâmbă din gură.

— De ce nu mi-ai spus asta?

— Nu m-ai lăsat, Sorilea, protestă Feraighin printre dinţi, adunându-se de spate, pe urmă îşi îndreptă ochii albaştri înspre Rand şi continuă pe un ton hotărât: Să tot fie vreo zece sau mai multe, car’a’carn. Le evităm, desigur, mai ales de când...

Se întoarse din nou către Sorilea şi adăugă cu sufletul la gură:

— N-ai vrut să auzi despre cei din ţinuturile umede, Sorilea, doar despre corturile tale. Chiar tu ai spus asta.

Se întoarse înspre Rand:

— În majoritate, stau sub acoperişul lui Arilyn Dhulaine, car’a’carn, şi pleacă arareori de-acolo.

Către Sorilea, îndreptându-şi spatele:

— Ştii că ţi-aş fi spus totul, dar m-ai întrerupt brusc.

Când înţelese cât de mulţi se uitau la ea şi cât de mulţi zâmbeau, mai ales printre înţelepte, privirea din ochii lui Feraighin deveni mai înflăcărată, iar obrajii mai roşii. Îşi întorcea capul când înspre Rand, când înspre Sorilea, deschizându-şi gura, fără a scoate un sunet. Unele dintre înţelepte începură să râdă, ascunzându-şi faţa cu mâna; Edarra nici măcar nu se ostenea să se ascundă. Rhuarc îşi lăsă capul pe spate, izbucnind în râs.

Lui Perrin însă nu prea îi venea să râdă. Unui aiel i s-ar fi părut amuzant să-şi împlânte sabia în cineva. Mai ales într-o aes sedai. Sfântă Lumină!

— Feraighin? Soţia mea, Faile, este bine? O întrebă el fără ocolişuri.

Ea îl privi oarecum distrasă, apoi îşi recăpătă vizibil stăpânirea de sine.

— Cred că Faile t’Aybara este bine, Sei’cair, răspunse roşcata, cu un calm calculat. Sau aproape.

Ea încerca s-o privească pe Sorilea cu coada ochiului, dar aceasta nu părea amuzată, nici pe departe; ţinându-şi braţele încrucişate la piept, ea îi aruncă o privire mai pătrunzătoare decât cea pe care i-o aruncase Kirunei.

Amys îşi aşeză mâna pe braţul Sorileei.

— Nu e vina ei, şopti tânăra femeie atât de încet, încât cuvintele sale ajunseră doar la urechile înţeleptei cu faţa aspră şi la cele ale lui Perrin.

Sorilea ezită, apoi încuviinţă; privirea ei ameninţătoare lăsă locul expresiei sale ţâfnoase obişnuite. Amys era singura pe care Perrin o văzuse reuşind să facă asta şi pe care Sorilea n-o călca în picioare atunci când îi stătea în cale. La drept vorbind, nici cu Rhuarc nu făcea asta, însă în cazul lui era ca şi când un bolovan ar fi ignorat o furtună; Amys reuşea să oprească ploaia.

Perrin voia să afle mai multe de la Feraighin – credea că Faile era bine? –, dar, înainte să apuce să deschidă gura, Kiruna interveni cu tactul ei obişnuit:

— Ascultă-mă cu băgare de seamă, i se adresă ea lui Rand, apropiindu-şi degetul arătător de bărbia lui. Am spus că este o situaţie delicată. Nu este. Situaţia e mai complicată decât ţi-ai putea imagina şi atât de instabilă, încât lucrurile ar putea ceda cât ai bate din palme. Bera şi cu mine te vom însoţi în oraş. Da, da, Alanna, şi cu tine.

Nerăbdătoare, ea îi făcu semn zveltei aes sedai să se îndepărteze. Perrin crezu că va încerca să folosească un truc. Se străduia să-l privească de sus pe Rand, totuşi, înaltă cum era, el era mai înalt cu un cap decât ea.

— Trebuie să ne îngădui să te îndrumăm. O singură mişcare greşită, un singur cuvânt greşit şi ai putea aduce dezastrul în Cairhien aşa cum l-ai adus şi în Tarabon şi în Arad Doman. Mai rău, ai putea strica iremediabil nişte lucruri despre care nu ştii mai nimic.

Perrin se cutremură. Nici nu se putea un discurs mai bun care să-l înfurie pe Rand. Dar acesta ascultă până la sfârşit, apoi se întoarse către Sorilea.

— Du-le pe aes sedai la corturi. Pe toate, pentru moment. Fă în aşa fel încât toată lumea să ştie că sunt aes sedai şi că se supun când baţi din palme. Din moment ce se supun când zice car’a’carn, asta ar trebui să le demonstreze tuturor că aes sedai nu mi-au pus lesă.

Kiruna se făcu roşie ca racul la faţă; mirosea atât de tare a revoltă şi a indignare, încât pe Ochi-de-Aur începu să-l mănânce nasul. Bera încercă s-o liniştească, fără să reuşească, în timp ce îi arunca lui Rand priviri de genul „eşti un ignorant şi un prostălău”. Alanna îşi muşcă buza, încercând să-şi stăpânească zâmbetul. Dacă ar fi simţit mirosurile pe care le degajau Sorilea şi ceilalţi, Alanna n-ar fi avut niciun motiv de încântare.

— Se prea poate, car’a’carn, rosti pe un ton sec Sorilea, zâmbindu-i lui Rand. Este posibil.

Perrin se îndoia că ea s-ar fi supus la o simplă bătaie din palme. Oricum, nu părea prea convinsă.

Clătinând încă o dată din cap, Rand se îndepărtă cu paşi mari împreună cu Min şi urmat de fecioare, dând porunci despre cine îl va însoţi pe el şi cine le va însoţi pe înţelepte. Rhuarc începu să împartă ordine printre siswai’amani. Alanna îl urmărea cu privirea pe Rand. Perrin şi-ar fi dorit să ştie ce se întâmpla. Sorilea şi celelalte îl urmăreau şi ele cu privirea pe Rand, iar mirosul lor nu era deloc blând.

El îşi dădu seama că Feraighin rămăsese singură. Asta era şansa lui. Însă când el încercă să se apropie de ea, Sorilea, Amys şi restul „divanului” se strânseră în jurul ei, dându-l uşor la o parte. Ele se îndepărtară o oarecare distanţă înainte să înceapă s-o asalteze cu întrebări, aruncând priviri aspre înspre Kiruna şi celelalte două surori, lăsând să se înţeleagă că n-aveau de gând să le mai permită să tragă cu urechea. Kiruna părea să se gândească la asta, încruntându-se atât de tare, încât era de mirare că nu i se zbârlise părul negru. Bera îi vorbea pe un ton ferm şi, fără să încerce măcar, Perrin auzi „chibzuit” şi „răbdare”, „precauţie” şi „nebunesc”. Nu era limpede la cine se referea.

— Vor începe luptele atunci când vom ajunge în oraş.

Aram părea nerăbdător.

— Ba nu vor fi, zise Loial cu încăpăţânare, mişcându-şi urechile şi privindu-şi neliniştit toporul. Nu vor fi, nu-i aşa, Perrin?

Ochi-de-Aur clătină din cap. Habar n-avea. Măcar dacă celelalte înţelepte, ar lăsa-o singură pe Feraighin câteva clipe! Ce era atât de important de trebuiau să se sfătuiască?

— Femeile sunt mai ciudate decât beţivanii din ţinuturile umede, bombăni Gaul.

— Ce-ai spus? întrebă Perrin cu un aer absent.

Ce s-ar putea întâmpla dacă ar străpunge, pur şi simplu, cercul înţeleptelor? Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Edarra îi aruncă o privire încruntată. La fel făcură şi celelalte; uneori chiar avea impresia că femeile le puteau citi gândurile bărbaţilor. Ei bine...

— Am spus că femeile sunt ciudate, Perrin taybara. Chiad mi-a zis că nu va aşeza o cunună de mireasă la picioarele mele; chiar ea mi-a zis, accentuă bărbatul aiel, părând indignat. A menţionat că mă va accepta ca iubit, al ei şi al lui Bain, dar nimic mai mult.

Cândva aceste cuvinte l-ar fi şocat pe Perrin, deşi le mai auzise şi înainte; aielii aveau o minte incredibil de... deschisă... în legătură cu anumite lucruri.

— De parcă n-aş fi suficient de bun ca să fiu soţ, continuă Gaul pufnind furios. Nu-mi place de Bain, dar m-aş căsători cu ea doar ca s-o fac fericită pe Chiad. Şi în cazul în care Chiad n-are de gând să se mărite, ar trebui să înceteze să mă mai ademenească. Dacă nu este suficient de interesată ca să mă ia de bărbat, ar trebui să mă lase în pace.

Perrin îl privi încruntat. Bărbatul aiel avea ochii verzi şi era mai înalt decât Rand, aproape cu un cap.

— Despre ce vorbeşti?

— Despre Chiad, fireşte. N-ai fost atent? Cu toate că mă evită, de fiecare dată când dau cu ochii de ea zăboveşte suficient de mult timp încât să se asigure că am văzut-o. Nu ştiu cum se întâmplă la voi, în ţinuturile umede, dar la noi aşa se comportă femeile uneori, îţi apare una în faţa ochilor când te aştepţi mai puţin, apoi dispare. Abia azi-dimineaţă am aflat că a fost cu fecioarele.

— Adică e aici? întrebă în şoaptă Perrin, simţind din nou acel fior de gheaţă, ca o sabie, care-i golea măruntaiele. Şi Bain? Şi ea e aici?

Gaul ridică din umeri.

— Arareori se întâmplă să fie despărţite. Dar eu vreau să-i stârnesc interesul lui Chiad, nu lui Bain.

— La naiba cu interesul lor! strigă Perrin.

Înţeleptele se întoarseră ca să se uite la el. De fapt, toţi cei adunaţi pe deal făcură la fel. Kiruna şi Bera se holbau, cu o expresie îngândurată întipărită pe feţe. Cu un oarecare efort, el reuşi să-şi coboare tonul vocii, însă nu făcu nimic în privinţa intensităţii.

— Ar fi trebuit s-o protejeze! Este în oraş, în Palatul Regal, cu Colavaere – cu Colavaere! –, ar fi trebuit s-o protejeze!

Gaul se uită la Loial, scărpinându-se în cap.

— E vreo glumă a celor din ţinuturile umede? Faile t’Aybara nu mai poartă fustiţe.

— Ştiu că nu mai e copil! oftă Perrin inspirând adânc.

Îi era greu să-şi controleze tonul atunci când simţea că i se făcea rău.

— Loail, continuă Ochi-de-Aur, vrei să-i explici acestui... lui Gaul că femeile noastre nu poartă la ele suliţe şi că Doamna Colavaere nu s-ar oferi să lupte cu Faile, ci ar porunci cuiva să-i taie gâtul sau s-o arunce de pe un zid sau...

Imaginile erau prea mult. Avea să-şi golească în curând măruntaiele.

Loial îl bătu stângaci pe umăr.

— Perrin, ştiu că-ţi faci griji. Ştiu cum m-aş simţi şi eu dacă aş crede că i s-a întâmplat ceva lui Erith.

Smocurile de păr de pe urechile lui tremurară. Era un bun interlocutor; dacă ar fi putut, ar fi luat-o la fugă mâncând pământul ca să le evite pe mama lui şi pe tânăra ogier pe care mama lui o alesese pentru el.

— Perrin, Faile te aşteaptă vie şi nevătămată. Sunt convins. Ştii prea bine că-şi poate purta şi singură de grijă. Ei bine, ar putea avea grijă şi de ea, dar şi de tine, de mine şi de Gaul laolaltă, zise Gaul izbucnind într-un râs bubuitor, aparent, care lăsă repede locul unei seriozităţi grave. Perrin... Perrin, ştii că n-o poţi proteja mereu pe Faile, oricât de mult ţi-ai dori. Eşti ta’veren; Pânza te-a ales pentru un scop şi te va folosi pentru acel ţel.

— Arde-o-ar focul de Pânză, mârâi Perrin. Poate să ardă de-a-ntregul, doar să fie ea în siguranţă.

Urechile lui Loial înţepeniră din cauza şocului. Până şi Gaul părea luat prin surprindere.

„Atunci, eu ce sunt?”, reflectă Perrin. Arătase dispreţ faţă de cei care-şi căutau gloria, ignorând Ultima Bătălie şi umbra Celui Întunecat, care se strecura peste lume. Cu ce era el diferit faţă de aceştia?

Rand îşi struni armăsarul negru în spatele lui.

— Vii?

— Vin, răspunse Perrin pe un ton sec.

N-avea răspunsuri la propriile întrebări, dar ştia un lucru. Lumea lui era Faile.

CAPITOLUL 4 • În Cairhien

Perrin ar fi impus un ritm mai alert decât Rand, însă caii n-ar fi rezistat mult timp, ştia asta. O vreme merseră la trap, apoi alergară pe lângă bidiviii lor. Rand părea să nu ţină seama de ceilalţi, doar de Min, căreia îi întindea întotdeauna mâna atunci când ea se împiedica. În restul timpului, părea pierdut în lumea lui, clipind mirat atunci când îl observa pe t’Bashere sau pe Loial. Adevărul fie spus, nimeni nu părea a fi într-o stare mai bună. Oamenii lui Dobraine şi ai lui Havien priveau fix în faţă, măcinaţi de propriile griji în legătură cu ce-i aştepta. Cei din Ţinutul Celor Două Râuri erau la fel de posomorâţi ca şi Perrin. O plăceau pe Faile – unii chiar o venerau –, iar dacă ea păţise ceva... Până şi Aram îşi pierdu entuziasmul odată ce înţelese că Faile ar putea fi în pericol. Fiecare dintre ei se concentra la distanţa pe care o aveau de parcurs, la oraşul care-i aştepta. Cu excepţia asha’manilor; strânşi în spatele lui Rand asemenea unui grup de corbi, aceştia cercetau peisajul pe care-l străbătea procesiunea, atenţi la o posibilă ambuscadă. Dashiva şedea prăbuşit în şa asemenea unei desagi, bombănind atunci când fu nevoit să alerge; căutătura lui era foarte duşmănoasă, de parcă şi-ar fi dorit o ambuscadă.

Existau şanse slabe să se întâmple asta. Sulin, împreună cu câteva Far Dareis Mai înaintau la trap în faţa procesiunii, sub privirea lui Perrin. Alţii erau mult mai în faţă, deschizând calea, însoţiţi de un număr egal pe flancuri. Unii îşi vârâseră suliţele scurte în curelele tolbelor pe care le ţineau la spate şi vârfurile acestora li se legănau deasupra capetelor; îşi pregătiseră arcurile şi săgeţile se ciocneau unele de celelalte. Erau la fel de vigilenţi la orice ar putea pune în pericol viaţa car’a’carnului şi la Rand însuşi, ca şi când le-ar fi fost teamă ca al’Thor să nu dispară din nou. Dacă le fusese întinsă vreo capcană sau îi păştea vreun pericol, ei vor şti.

Chiad era una dintre fecioarele care o însoţea pe Sulin, o femeie înaltă cu păr roşcat-închis şi ochi verzi. Perrin îi privea cu insistenţă spatele, dorindu-şi ca ea să rămână în urmă şi să-i vorbească. Din când în când, roşcata cu ochii ca salcia îi mai arunca o privire, însă îl evita de parcă Ochi-de-Aur ar fi suferit de trei boli, toate contagioase. Bain nu însoţea procesiunea; mai toate fecioarele urmau aceeaşi cale ca şi Rhuarc şi algai’d’siswai, dar înaintau mai greu din cauza căruţelor şi a prizonierelor.

Iapa neagră a lui Faile mergea la trap în spatele lui Trăparu’, cu hăţurile legate de şaua bidiviului cenuşiu. Oamenii din Ţinutul Celor Două Râuri o aduseseră pe Rândunica din Caemlyn atunci când i se alăturaseră la fântânile din Dumai. De fiecare dată când vedea iapa cabrându-se în spatele lui, Perrin îşi aducea aminte de soţia lui, de nasul ei cârn şi de gura sa plină, de ochii ei scăpărători, ca două migdale deasupra pomeţilor proeminenţi. Ea îşi iubea calul, poate la fel de mult cum îl iubea pe el. Era o femeie pe cât de mândră, pe atât de frumoasă, pe cât de focoasă, pe atât de orgolioasă. Fiica lui Davram Bashere nu se ascundea, nici nu-şi punea lacăt la gură, nici măcar să-i facă pe plac lui Colavaere.

De patru ori se opriră ca să se odihnească bidiviii şi de fiecare dată el scrâşnea din dinţi din cauza întârzierii. A avea grijă de cai era ca o a doua natură a lui. Îl verifică absent pe Trăparu’ şi-i dădu armăsarului să bea puţină apă cu un gest mecanic. Se purtă cu mai mare băgare de seamă cu Rândunica. Numai să ajungă iapa în siguranţă în Cairhien... în minte îi încolţi un gând. Dacă îi va duce iapa în Cairhien, Faile va fi bine. Era ridicol, fantezia unui băiat. Fantezia nebunească a unui băieţel, care n-avea să dispară.

La fiecare oprire, Min încerca să-l liniştească. Ea îi spuse cu un zâmbet zeflemitor pe buze că semăna cu moartea într-o dimineaţă de iarnă, aşteptând ca un muritor să-şi termine de săpat mormântul. Îi mai spuse că, dacă se va afişa dinaintea soţiei lui cu faţa aceea, Faile îi va trânti uşa în nas. Însă ea se văzu nevoită să recunoască faptul că în niciuna dintre viziunile ei Faile nu era teafără.

— Pe sfânta Lumină, Perrin, zise ea, într-un final, pe un ton exasperat, trăgându-şi pe mâini mănuşile cenuşii de călărie, dacă cineva va încerca să-i facă vreun rău soţiei tale, Faile va avea grijă şi-l va face să aştepte pe coridor până când se va ocupa de el.

Ochi-de-Aur fu cât pe ce să-i zâmbească. În realitate, cei doi nu-şi purtau pică.

Loial îi reaminti lui Perrin că, în definitiv, corniaţii, aflaţi pe urmele legendarului Corn al lui Valere, obiect legendar căutat de Marea Vânătoare a Cornului, cu puterea de a aduce la viaţă eroi morţi pentru a lupta împotriva Umbrei, îşi purtau singuri de grijă, că Faile supravieţuise trolocilor fără nicio rană.

— N-a păţit nimic, Perrin, îl asigură el cu o voce bubuitoare, mergând la trap alături de Trăparu’, cu toporul lung pe umăr. Ştiu asta.

Spusese acest lucru de vreo douăzeci de ori şi de fiecare dată părea tot mai neconvingător.

Ultima încercare de încurajare a ogierului fu mai exagerată decât şi-ar fi dorit.

— Sunt sigur că Faile îşi poate purta singură de grijă, Perrin. Nu este ca Erith, fiica lui Ivar şi a lui Alar. Abia aştept ca Erith să mă ia de soţ ca să pot avea grijă de ea; cred c-aş muri dacă s-ar răzgândi.

După ce rosti aceste ultime cuvinte, Loial rămase cu gura căscată şi făcu ochii mari cât cepele; mişcându-şi urechile, el se împletici în propriile-i picioare şi fu cât pe ce să cadă.

— N-am vrut să spun asta, se scuză el cu o voce răguşită şi cu urechile tremurându-i încă, apropiindu-se din nou cu paşi mari ca să ajungă lângă Perrin. Nu sunt sigur că vreau să... Sunt prea tânăr casă mă...

Înghiţind cu noduri, ogierul îi aruncă lui Perrin o privire acuzatoare şi una lui Rand, aflat mai în faţă.

— Nu e deloc înţelept să-ţi dai drumul la gură când sunt prin preajmă doi ta’vereni. S-ar putea afla tot!

Nimic însă din ceea ce nu spusese deja el, iar el ştia prea bine asta, deşi se întâmplase de nenumărate ori, chiar şi atunci când nu fusese de faţă un tdveren. Şi Loial ştia asta, iar acest lucru părea să-l bage în sperieţi mai tare decât orice văzuse Perrin. Trecu un oarecare timp până când urechile ogierului se opriră din tremurat.

Deşi Faile îi umplea gândurile, Perrin nu era orb, nu în totalitate. Ceea ce văzuse la început fără să-i acorde atenţie, în timp ce călăreau înspre miazăzi şi apus, începu să prindă contur dinaintea ochilor lui. Când plecase din Cairhien înspre miazănoapte, cu mai puţin de două săptămâni în urmă, fusese o vreme călduroasă, totuşi, Cel Întunecat părea să fi pus mai abitir stăpânire pe lume, uscând pământul cu o mai mare sârguinţă decât înainte. Iarba uscată foşnea sub copitele cailor, plantele căţărătoare veştede acoperiseră bolovanii de pe dealuri ca nişte pânze de păianjen, iar ramurile golaşe, desfrunzite şi moarte, trosneau atunci când sufla vântul uscat. Brazii şi ferigile erau mai toate ruginii şi gălbui.

Câţiva kilometri mai încolo fermele începură să-şi facă apariţia, nişte construcţii simple din piatră întunecată, distribuite în formă de pătrat. Primele se aflau în luminişuri izolate din pădure, apoi deveniră din ce în ce mai des întâlnite pe măsură ce pădurea se rărea, rezumându-se, într-un final, la câţiva copaci care nici măcar nu-şi meritau numele. Se mai putea zări un drum de ţară, care şerpuia peste coamele dealurilor, deservind mai degrabă câmpurile împrejmuite de ziduri din piatră decât terenurile. Mai toate aceste ferme se pare că erau pustii, ici un scaun cu spătar înalt răsturnat într-o parte în faţa unei case, colo o păpuşă din cârpe aruncată pe marginea drumului. Vite costelive şi oi pricăjite erau răspândite pe păşunile unde corbii se încăierau deasupra leşurilor; nu prea semănau cu nişte păşuni, dar aveau un leş sau două. Pâraiele, care erau doar un firicel de apă, curgeau în albiile de pământ uscat. Terenurile agricole, care ar fi trebuit să fie acoperite cu un strat gros de zăpadă, erau pe punctul de a se transforma în praf, gata să fie suflat de vânt.

Un nor înalt de praf marca trecerea procesiunii, până când cărarea subţire de pământ întâlni drumul lat şi pavat venind din direcţia Trecătoarea Jangai. Acolo întâlniră câţiva oameni, deşi puţini, însă şi aceştia păreau amorţiţi şi posomorâţi. Cum soarele apunea deja la orizont, aerul era sufocant. Puţinele căruţe trase de boi sau de cai străbăteau grabnic drumul, facându-se nevăzute pe drumuri de ţară sau chiar pe câmpuri. Căruţaşii şi puţinii oameni care şedeau în căruţe priveau cu feţe inexpresive cele trei steaguri care treceau pe lângă ei.

Cei aproape o mie de oameni înarmaţi erau un motiv întemeiat să te zgâieşti. O mie de oameni înarmaţi, care se îndreptau undeva în grabă şi cu un scop anume. Era un motiv întemeiat să te zgâieşti şi să răsufli uşurat după trecerea lor.

În cele din urmă, când soarele mai avea puţin şi asfinţea, drumul ajunse la poalele unui deluşor. De partea cealaltă, la vreo cinci kilometri depărtare, se întindea Cairhien. Rand trase de hăţuri, iar fecioarele se lăsară toate jos, chiar în locul unde se aflau, rămânând în continuare vigilente.

Nu se vedea nicio mişcare pe dealurile despădurite din jurul oraşului, ci doar o mare de pietre cenuşii coborând înspre râul Alguenya, înspre apus, împrejmuită de ziduri şi construcţii pătrate şi rigide. Pe râu erau ancorate corăbii de toate dimensiunile, iar unele erau trase lângă docuri, unde se aflau grânarele; câteva ambarcaţiuni navigau cu pânzele sus. Acestea dădeau impresia de pace şi prosperitate. Deoarece nu era niciun nor pe cer, lumina era puternică. Perrin vedea limpede steagurile uriaşe care fâlfâiau în vârfurile turnurilor din oraş atunci când le umfla vântul. Steagul Luminii stacojiu şi steagul alb al Dragonului, cu creaturi şerpuitoare pe el, acoperite cu solzi roşu-aprins şi aurii, precum şi steagul înfăţişând Soarele-Răsare al Cairhienului, auriu pe fundal albastru. Şi un al patrulea, care avea aceeaşi importanţă ca şi celelalte flamure – un diamant argintiu pe un fundal galben cu roşu.

Luându-şi ocheanul mic de la ochi, Dobraine îl vârî încruntându-se în tubul din piele uzată, legată de şa.

— Am sperat ca sălbaticii să se fi înşelat, însă în cazul în care Casa Saighan se va înţelege cu Soarele-Răsare, atunci Colavaere va urca pe tron. Va împărţi daruri prin oraş în fiecare zi: monede, mâncare, podoabe. Este o tradiţie când vine vorba de Festivitatea de încoronare. Un domnitor nu este niciodată mai popular decât în săptămâna după ce a urcat pe tron.

El se uită chiorâş la Rand; aceste vorbe directe îl întristau.

— Oamenii de rând s-ar putea răzvrăti dacă nu le va plăcea ce faci. Pe străzi ar putea curge râuri de sânge.

Juganul cenuşiu al lui Havien se agita, exprimând, parcă, nerăbdarea stăpânului său, care-şi plimba privirea când la Rand, când la oraş. Nu era oraşul lui; susţinuse răspicat mai devreme că puţin îi păsa ce se întâmpla pe străzi, atâta vreme cât domnitorul lui se afla în siguranţă.

Rand privi cu atenţie oraşul vreme îndelungată. Sau aşa părea, oricum; nu i se citea nimic pe faţă, indiferent ce ar fi văzut. Min îl scruta atent, îngrijorată, poate compătimitoare.

— Voi încerca să am grijă să nu se întâmple asta, zise el într-un final. Flinn, rămâi aici cu soldaţii. Min...

— Nu! Îl întrerupse ea brusc. Merg unde mergi şi tu, Rand al’Thor. Ai nevoie de mine, ştii bine asta.

Ultimele cuvinte aduceau mai mult cu o rugăminte decât cu o poruncă, însă când o femeie îşi punea mâinile în şolduri şi-şi aţintea privirea asupra ta, era limpede că nu implora.

— Merg şi eu, interveni Loial, rezemându-se de toporul lui cu mâner lung. Mereu îndeplineşti fapte atunci când sunt în altă parte, rosti el şi vocea îi deveni mai rugătoare. Nu e bine, Rand. Nu e bine pentru cartea mea. Cum aş putea scrie despre fapte pe care nu le-am văzut?

Neluându-şi privirea de la Min, Rand îşi ridică mâna în aer pe jumătate, apoi o lăsă să cadă. Ea îl privi în ochi.

— E o... nebunie.

Ţinând bine de hăţuri, Dashiva îşi aduse iapa durdulie mai aproape de Rand. Pe chip i se citea ezitarea; poate că până şi asha’manii aveau grijă să nu se apropie prea mult de Rand.

— Nu e nevoie decât de un om cu un... arc sau un pumnal şi să nu-l observi la timp. Trimite un asha’man să facă exact ceea ce trebuie făcut sau mai mult dacă ai convingerea că este necesar. O poartă spre Palat şi totul se poate termina înainte să afle cineva ce s-a întâmplat.

— Iar eu să aştept aici, în întuneric, până când va cunoaşte suficient de bine Palatul ca să deschidă una? îl întrerupse Rand, întorcându-şi calul cu faţa la Dashiva. Asta va aduce, cu siguranţă, vărsare de sânge. Ne-au văzut de pe creneluri, că doar n-or fi orbi. Mai devreme sau mai târziu, vor trimite pe cineva să afle cine suntem şi cât numără oastea noastră.

Deşi restul procesiunii rămăsese ascunsă la poalele deluşorului, împreună cu steagurile, cu siguranţă, călăreţii şi fecioarele de pe coamă stârniseră curiozitatea.

— Voi face cum voi crede eu de cuviinţă, rosti el, cu un ton furios şi mirosind a furie nestăvilită. Nu va muri nimeni decât dacă nu vom avea de ales, Dashiva. M-am săturat de moarte. M-ai înţeles? Nimeni!

— Cum porunceşte Seniorul Dragon.

Individul îşi înclină capul, însă părea înăcrit şi mirosea...

Perrin îşi frecă nasul. Mirosul... se schimba fără încetare de la teamă la ură, de la furie la alte zeci de trăiri alternând atât de repede, încât nici măcar nu reuşea să le desluşească. Perrin nu mai avea nicio îndoială că bărbatul era nebun, indiferent de masca de om cumsecade pe care o afişa. Însă lui Ochi-de-Aur nu prea îi mai păsa. Era atât de aproape...

Înfigându-şi călcâiele în coastele lui Trăparu’, o luă la galop înspre oraş şi înspre Faile, fără să-i mai aştepte pe ceilalţi şi abia observând că Aram se afla pe urmele lui. Nici nu era nevoie să-l vadă ca să ştie că se afla acolo. Nu se gândea decât la Faile. Dacă o va duce pe Rândunica în siguranţă în oraş... Se strădui să-l ţină pe Trăparu’ la trap. Un călăreţ în galop ar fi atras atenţia, ar fi iscat întrebări şi întârzieri.

În ritmul acela, Aram şi ceilalţi îl ajunseră din urmă destul de repede. Din câte se părea, Min obţinuse ceea ce-şi dorise, la fel şi Loial. Fecioarele se răsfirară în faţă, unele dintre ele aruncându-i lui Perrin priviri compătimitoare când trecură la trap pe lângă el. Chiad cercetă împrejurimile până când trecu dincolo de el.

— Tot nu-mi place planul acesta, bombăni Havien, care se afla lângă Rand. Să-mi fie cu iertare, Seniore Dragon, dar nu-mi place.

— Am mai discutat despre asta, mayenerule, mormăi Dobraine, aflat lângă Rand. Dacă am face după voia ta, porţile s-ar închide în faţa noastră înainte să apucăm să parcurgem un kilometru.

Havien spuse ceva în barbă şi-şi mână calul câţiva metri mai încolo. Voise ca toţi să-l urmeze pe Rand în oraş.

Perrin aruncă o privire peste umăr, dincolo de asha’man. Damer Flinn, pe care-l recunoştea după haină, şi câţiva bărbaţi din Ţinutul Celor Două Râuri se vedeau pe coama dealului, strunindu-şi caii. Ochi-de-Aur oftă. I-ar fi plăcut să fie însoţit de doi bărbaţi din Ţinutul Celor Două Râuri. Însă Rand avea, probabil, dreptate, iar Dobraine îl susţinuse.

Câţiva oameni puteau pătrunde acolo unde n-ar fi reuşit o armată întreagă. Dacă porţile se vor închide, aielii vor fi nevoiţi să asedieze oraşul, în cazul în care o vor face, iar atunci vor începe din nou omorurile. Rand vârâse Sceptrul Dragonului într-unul dintre desagii calului şi doar mânerul sculptat rămăsese afară; şi haina simplă nu semăna deloc cu ceva ce ar fi purtat Dragonul Renăscut. Cât despre asha’mani, locuitorii oraşului habar n-aveau ce însemna haina neagră. Câţiva oameni erau mai uşor de ucis decât o armată mică, deşi cei mai mulţi dintre ei mânuiau Puterea. Perrin văzuse cum un bărbat asha’man fusese străpuns de o suliţă Shaido şi murise la fel de uşor ca oricare altul.

Dashiva îşi şoptea în barbă; Perrin auzi cuvintele „erou”şi „nerod” rostite pe acelaşi ton depreciativ. Dacă n-ar fi fost Faile, poate ar fi fost de acord cu el. Când Rand îşi aruncă încă o dată privirea înspre tabăra aielilor răspândită pe dealurile dinspre răsărit, la vreo patru sau cinci kilometri depărtare de oraş, Perrin îşi ţinu răsuflarea, însă, indiferent ce gânduri ar fi avut Rand, el nu se abătu din drum. Nimic nu era mai important decât Faile. Nimic, indiferent dacă Rand era sau nu de aceeaşi părere.

Când mai aveau vreo jumătate de kilometru până la porţile din fier ale oraşului, ei pătrunseră într-o altă tabără, una care-l făcu pe Perrin să se încrunte. Era suficient de mare încât să formeze un oraş în sine. Un rând gros de colibe dărăpănate din stuf şi nişte corturi amărâte, încropite din resturi, aşezate pe pământul ars, se întindea de-a lungul zidurilor înalte şi cenuşii cât vedea cu ochii. Odinioară, înainte ca Shaido să-i dea foc, această aşezare se numise „Poarta Principală”, un labirint de străduţe şi alei încâlcite. Unii oameni se holbau în tăcere la grupul ciudat care trecea, la ogier şi la fecioarele aiel, însă cei mai mulţi îşi vedeau de ale lor, cu feţe obosite şi posomorâte, având grijă să nu observe nimic din ceea ce se afla chiar în faţa lor. Culorile ţipătoare şi hainele adesea zdrenţuite pe care le purtau aceşti oameni se amestecau cu veşmintele mai sobre obişnuite pentru cairhieni, hainele simple şi negre ale sătenilor şi ale fermierilor. Locuitorii din Poarta Principală fuseseră în oraş când plecase Perrin, împreună cu mii de refugiaţi veniţi de departe, din interiorul ţinutului. Multe dintre aceste feţe purtau vânătăi sau, mai rău, tăieturi, adesea nebandajate. Colavaere trebuie să-i fi alungat. N-ar fi plecat de la adăpostul zidurilor de capul lor. Locuitorii din Poarta Principală şi refugiaţii se temeau de reîntoarcerea clanului Shaido aşa cum se temea de fierul încins un om care fusese înfierat.

Drumul traversa tabăra înspre Porţile Jangai, trei arcade pătrate şi înalte, flancate de turnuri. Soldaţii cu coifuri care stăteau de strajă pe creneluri priveau în jos printre spaţiile dintre dinţii de piatră. Unii nu-şi luau privirile de la oamenii de pe coama dealului, iar ici, colo, câte un ofiţer ţinea la ochi un ochean. Micul grup al lui Rand atrăgea priviri mirate. Bărbaţi călare şi fecioare aiel; nu erau nişte camarazi obişnuiţi. Arbaletele îşi făcură apariţia deasupra zidului zimţat, însă nimeni nu-şi scoase arma. Porţile din fier se deschiseră. Perrin îşi ţinu respiraţia. Îşi dorea atât de mult s-o ia la galop înspre Palatul Soarelui şi Faile!

Imediat în spatele porţilor se afla un post de gardă din piatră, unde străinii trebuiau să se înregistreze înainte de a intra în oraş. Un ofiţer cairhien, cu faţa pătrată, îi privi încruntat cum trec pe lângă el, ochindu-le neliniştit pe fecioare. El rămase ţintuit locului şi-i urmări cu privirea.

— Aşa cum vă ziceam, spuse Dobraine odată ce trecură de paznic, Colavaere a dat liberă trecere în oraş cu ocazia Festivalului încoronării. Nici măcar cei care au primit ordin de arestare nu pot fi opriţi sau reţinuţi. Aşa spune tradiţia.

Părea uşurat însă. Min oftă zgomotos, iar Loial expiră atât de tare, încât putea fi auzit de la două străzi depărtare. Perrin simţea o apăsare în piept, care-l împiedica să ofteze. Rândunica era în Cairhien. Dacă ar putea-o duce la Palatul Regal!

De aproape, Cairhien arăta exact cum se zărea de departe. Cele mai înalte dealuri se aflau în interiorul zidurilor, însă erau terasate şi acoperite cu piatră, încât nici nu mai semănau cu nişte dealuri. Străzile largi şi aglomerate se întâlneau în unghi drept. În acest oraş, până şi aleile se intersectau şi se întretăiau. Străzile urcau şi coborau odată cu dealurile, adesea brăzdându-le, pur şi simplu. De la magazine la palate, clădirile erau toate în formă de pătrat sau de dreptunghi, până şi marile turnuri ale contrafortului, înconjurate de schele, acele turnuri legendare fără vârf din Cairhien şi reconstruite după ce arseseră în Războiul Aielilor. Oraşul părea mai împietrit decât piatra, un loc plin de răni, iar umbrele care se întindeau peste tot sporeau acest efect. Loial îşi mişca fără încetare urechile păroase; fruntea i se încreţi din cauza îngrijorării, iar sprâncenele îi căzură pe obraji.

Existau puţine semne că ar avea loc Festivalul încoronării sau că s-ar sărbători High Chasaline. Perrin habar n-avea ce ar putea aduce Festivalul, dar în Ţinutul Celor Două Râuri, „Ziua Reflecţiei” era o vreme a veseliei şi a uitării iernii friguroase. Acolo însă tăcerea plutea în aer, în ciuda numărului mare de oameni. Dacă s-ar fi aflat oriunde altundeva, Perrin ar fi crezut că arşiţa neobişnuită îi descuraja pe oameni, deoarece, în afară de locuitorii Porţii Principale, cairhienii formau o mulţime tristă, austeră. Cel puţin aparent; nu voia să se gândească la ceea ce zăcea dedesubt. Şoimarii şi negustorii ambulanţi, pe care şi-i amintea, dispăruseră de pe străzi, la fel şi muzicanţii, bufonii şi spectacolele cu păpuşi. Aceştia se aflau, probabil, împreună cu pleava din tabăra instalată dincolo de ziduri. Câteva caleşti închise şi vopsite în negru se strecurau prin mulţimea tăcută, unele purtând embleme micuţe ale Caselor. Se deplasau la fel de încet ca şi căruţele trase de boi. Vizitiii mergeau alături, iar osiile scârţâiau în tăcere. Străinii ieşeau în evidenţă, indiferent cât de puţine culori purtau, deoarece puţini în afara străinilor erau călare. Băştinaşii mai scunzi semănau cu nişte ciori cu feţe palide în veşminte negre. Şi aielii ieşeau în evidenţă, fireşte. Fie că era unul singur sau zece, aceştia umblau prin mulţime, atrăgând atenţia; lumea îi ocolea cu privirea şi-i evita oriunde mergeau.

Aielii îşi întoarseră feţele către grupul de călători în timp ce acesta îşi croia drum prin mulţime. Cu toate că nu toţi îl recunoşteau pe Rand în haina lui verde, aceştia ştiau cine trebuia să fie acel nativ din ţinuturile umede, înalt, însoţit de fecioare. Feţele acelea îi provocau lui Perrin fiori pe şira spinării, dar în acelaşi timp se simţea recunoscător că Rand le lăsase în urmă pe aes sedai. În afară de aieli, Dragonul Renăscut se mişca printr-un râu de nepăsare, care începea de la fecioare şi se termina cu asha’manii.

Palatul Regal din Cairhien, Palatul Soarelui sau Palatul Soarelui-Răsare în Splendoare – cairhienii se pricepeau de minune la denumiri, fiecare mai pompoasă decât cealaltă – se afla în vârful celui mai înalt deal din oraş, o masă întunecată din piatră pătrată, cu turnuri terasate dominând totul. Strada, Calea Coroanei, se transformă într-o rampă lată şerpuind înspre Palat. Perrin inspiră adânc când începură să urce. Faile se afla undeva, sus. Trebuia să fie acolo, în siguranţă. Mai mult decât orice, trebuia să fie în siguranţă. Atinse nodul care lega hamurile lui Rândunica de un inel al măciuliei lui şi mângâie toporul pe care-l avea la brâu. Potcoavele cailor sunau zgomotos pe pietrele pavajului. Fecioarele nu scoteau niciun sunet.

Străjerii care păzeau porţile uriaşe din bronz, deschise, îi priveau cum se apropie încet şi schimbară câteva priviri. Erau coloraţi pentru nişte soldaţi cairhieni – zece bărbaţi purtând pe platoşele întunecate Soarele-Răsare auriu pe fond albastru şi eşarfe în culorile Casei Saighan legate sub tăişurile halebardelor. Perrin le-ar fi aşternut cu uşurinţă gândurile pe hârtie. Treisprezece oameni călare, care nu se grăbeau, şi doar doi purtau armură, iar unul era îmbrăcat în roşul mayener. Caraline Damodred şi Toram Riatin nu reprezentau un pericol, iar mayenerii nu-şi aveau locul acolo. Mai erau însoţiţi de o femeie şi de un ogier. Cu siguranţă, veneau cu gânduri bune. Cu toate astea, trei duzini de fecioare care mărşăluiau în faţa cailor nu păreau să vină la ceai. Preţ de o secundă, totul arăta nesigur. Apoi o fecioară îşi acoperi faţa cu vălul. Străjerii tresăriră de parcă i-ar fi ciupit cineva, iar unul îşi înclină halebarda şi o luă la fugă înspre porţi. Urcă două trepte, pe urmă se opri pe loc, ţeapăn ca o statuie. Toţi străjerii încremeniră, neputându-şi mişca decât capetele.

— Aşa, murmură Rand. Şi-acum ferecaţi-le gura şi lăsaţi-i pentru mai târziu.

Perrin ridică stingherit din umeri. Asha’manii se răsfiraseră în spate, ocupând cea mai mare parte din rampă; fireşte, foloseau Puterea. Fără îndoială, ar fi distrus Palatul doar ei opt. Poate şi Rand ar fi reuşit, de unul singur. Însă dacă arbaletele de pe creneluri ar fi început să lanseze săgeţi, aceştia ar fi murit odată cu ceilalţi, surprinşi fără apărare pe acea rampă care nu mai părea atât de lată.

Nimeni nu grăbi pasul. Niciun ochi care ar fi privit prin ferestrele înalte şi înguste ale Palatului, de pe pasarelele cu coloane, care se aflau acolo, sus, nu trebuia să vadă nimic neobişnuit. Sulin îşi folosi limbajul semnelor specific fecioarelor, iar cea care-şi acoperise faţa cu vălul îşi dădu repede jos materialul negru, lăsând să i se vadă chipul îmbujorat. Începură să urce încet rampa din piatră. Unii dintre străjerii care purtau coifuri clătinară violent din cap, cuprinşi de agonie; unul se pare că leşinase, înmuindu-se pe picioare, cu bărbia în piept. Gurile lor deschise nu reuşeau să scoată niciun sunet. Perrin încerca să nu se gândească la ce anume îi amuţea. Intrară la pas prin porţile din bronz şi pătrunseră în curtea principală.

Acolo nu se afla niciun soldat. Balcoanele din piatră care înconjurau curtea interioară erau pustii. Servitorii în livrele ieşiră afară în grabă, cu privirile coborâte, ca să ţină hăţurile cailor şi să aşeze scăriţele. Dungi roşii, galbene şi aurii brăzdau mânecile hainelor şi rochiilor altminteri negre, fiecare purtând pe piept, în partea stângă, un soare mic. Perrin nu mai văzuse niciodată atâtea culori la un servitor cairhien. Servitorii nu-i puteau vedea pe străjerii de afară, şi, dacă i-ar fi zărit, era puţin probabil să se fi comportat diferit. Deşi în Cairhien servitorii jucau propria versiune a Daes Dae’mar, Jocul Caselor, aceştia se prefăceau că nu observau faptele celor mai presus de ei. Dacă remarcai prea multe din cele câte se întâmplau printre cei de rang înalt – sau erai văzut că băgai de seamă ceva însemna să fii prins în joc. În Cairhien, poate şi în majoritatea ţinuturilor, oamenii de rând puteau fi striviţi de cei puternici, fără să observe cineva acest lucru.

O femeie îndesată îi conduse pe Trăparu’ şi pe Rândunica de căpăstru, fără să-i arunce măcar o privire lui Ochi-de-Aur. Rândunica se afla în interiorul Palatului Soarelui, însă el nu văzu nicio deosebire. Tot nu ştia dacă Faile era sau nu în viaţă. Fantezia nebunească a unui băiat prostuţ.

Mişcându-şi toporul pe care-l purta la şold, Perrin îl urmă pe Rand în sus pe scările largi şi cenuşii, de la capătul îndepărtat al curţii, şi încuviinţă din cap atunci când Aram privi peste umăr, vârându-şi sabia în teacă. Servitori în livrele deschiseră larg marile uşi de la capătul scărilor. Acestea erau din bronz ca şi porţile exterioare şi purtau emblema Soarelui-Răsare din Cairhien.

Odinioară, holul de la intrarea în Palat l-ar fi uluit pe Perrin cu grandoarea lui. Coloanele groase şi pătrate din granit negru susţineau tavanul pătrat, care se ridica la şapte metri deasupra pardoselii de mozaic, alternând între albastru-închis şi auriu-aprins. Sori-Răsare poleiţi erau înşiraţi de-a lungul cornişelor, iar basoreliefurile sculptate pe pereţi înfăţişau victoriile cairhienilor în luptă. Holul era pustiu, cu excepţia câtorva tineri care stăteau adunaţi sub unul dintre basoreliefuri. Aceştia tăcură în clipa în care intrară Perrin şi ceilalţi.

Nu toţi purtau săbii, conştientiză el, însă patru din şapte erau femei. Ele purtau vestoane şi pantaloni, la fel ca şi Min, şi aveau părul tuns bărbăteşte. Sau aşa părea, fiindcă atât bărbaţii, cât şi femeile îşi strânseseră părul într-un soi de coadă care le ajungea până la umeri, legată cu o panglică neagră. Una dintre femei purta un verde puţin mai deschis decât era firesc pentru cairhieni, pe când o alta, un albastru-deschis; toţi ceilalţi purtau culori închise, cu câteva dungi viu colorate peste piept. Aceştia priveau cu atenţie grupul lui Rand – manifestând un vădit interes faţă de el, observă Perrin; ochii lui galbeni îi lăsau pe oameni cu gura căscată, cu toate că el abia dacă băga de seamă acest lucru, o excepţie fiind atunci când cineva tresărea sau se agita – până când intră şi ultimul asha’man, iar uşile se închiseră în urma lor cu un bubuit. Zgomotul produs acoperi, pentru o clipă, şoaptele aprige; apoi tinerii se apropiară ţanţoşi, femeile afişând o atitudine mai arogantă decât bărbaţii, lucru care necesita un oarecare efort. Chiar şi felul în care îngenuncheară trăda aroganţă.

Femeia îmbrăcată în verde îi aruncă o privire celei în albastru, care-şi ţinea capul plecat, şi spuse:

— Seniore Dragon, sunt Camaille Nolaisen. Selande Darengil conduce frăţia noastră...

Ea clipi atunci când femeia în albastru o privi cu asprime, în ciuda acelei priviri nemiloase, Selande mirosea a frică până în măduva oaselor, dacă ar fi fost ca Perrin să distingă cine era cu adevărat femeia.

— N-am crezut... Nu ne-am aşteptat să te întorci... atât de curând, continuă Camaille dregându-şi glasul.

— Da, rosti Rand cu blândeţe. Mă îndoiesc că a crezut cineva că mă voi întoarce... atât de curând. Niciunul dintre voi n-are vreun motiv să se teamă de mine. Niciunul. Dacă e să credeţi ceva, atunci credeţi asta.

În mod surprinzător, el îşi aţinti privirea asupra lui Selande când rosti aceste cuvinte. Ea îşi ridică privirea şi, în timp ce se holba la el, mirosul de teamă începu să dispară. Nu de tot, însă abia dacă se mai simţea. De unde ştiuse Rand că mirosul era acolo?

— Unde-i Colavaere? O întrebă Rand.

Camaille deschise gura, dar Selande fu cea care răspunse:

— În Sala Mare a Soarelui.

Pe măsură ce vocea ei era din ce în ce mai puternică în timp ce vorbea, mirosul de teamă devenea tot mai slab. Oarecum ciudat, o uşoară urmă de gelozie îl atinse, doar pentru o clipă, atunci când ea îi aruncă o privire lui Min. Uneori, simţul mirosului pe care-l avea îl deruta mai mult decât îl dumirea.

— Este a treia Convocare a Apusului, continuă ea. Nu suntem suficient de importanţi ca să participăm. Şi-apoi, cred că noi, membrii frăţiilor, îi dăm o stare de nelinişte.

— A treia, şopti Dobraine. Al nouălea asfinţit după încoronarea ei. N-a irosit timpul. Măcar vor fi toţi laolaltă. Nimeni de niciun rang sau cu vreo revendicare nu va lipsi, cairhien sau tairen.

Ridicându-se în picioare, Selande reuşi să facă să pară că era de partea lui Rand.

— Suntem pregătiţi să folosim săbiile pentru tine, Seniore Dragon.

Sulin clătină din cap, făcând o grimasă, iar o altă fecioară oftă zgomotos; câţiva dintre ei arătau şi miroseau pregătiţi să se dedea la acte de violenţe atunci şi acolo. Aielii nu ştiau ce să creadă despre aceşti tineri din ţinuturile umede. Problema, cel puţin în ochii aielilor, era aceea că încercau să fie, într-un fel, aieli, să respecte ji’e’toh, cel puţin versiunea lor. Cele şapte însă nu erau; în oraş puteai găsi sute de idioţi, pe puţin, organizaţi în frăţii care le imitau pe cele aiel. Jumătate din aielii pe care Perrin îi auzise pomenindu-i voiau să-i ajute, iar jumătatea cealaltă să-i strângă de gât.

În ceea ce-l privea, puţin îi păsa dacă ei amestecau ji’e’toh cu carnea tocată.

— Unde este soţia mea? Vru el să ştie. Unde este Faile?

Tinerii schimbară priviri precaute. Precaute!

— Este în Sala Mare a Soarelui, răspunse încet Selande. Este... una dintre însoţitoarele Reginei... Colavaere.

— Nu te mai zgâi aşa, Perrin, îi şopti Min. Trebuie să fi avut un motiv întemeiat. Ştii prea bine asta.

Ochi-de-Aur dădu din umeri şi încercă să-şi adune gândurile. Era una dintre însoţitoarele lui Colavaere? Dacă avea vreun motiv, atunci acesta trebuia să fie întemeiat. De asta era convins. Dar care să fie, oare?

Selande şi ceilalţi îşi aruncau din nou priviri precaute.

— Am jurat că nu vom spune nimănui! Nimănui! Am făcut legământul apei! Şopti cu îndârjire unul dintre bărbaţi, un tânăr cu nasul ascuţit.

Rand vorbi, înainte ca Perrin să ceară să i se spună:

— Selande, condu-ne în Sala Mare. Nu vom folosi săbiile. Sunt aici să văd că s-a făcut dreptate, pentru toţi cei care merită.

Ceva din vocea lui îl făcu pe Perrin să se cutremure. Era o duritate la fel de cumplită ca şi lovitura unui ciocan. Faile avea un motiv întemeiat. Trebuia să aibă unul.

CAPITOLUL 5 • O coroană frântă

Oricât de largi şi de înalte erau coridoarele, ele păreau sufocante şi întunecate, în ciuda suporturilor de lămpi, lunguieţe şi poleite, prevăzute cu oglinzi pe fiecare braţ şi aprinse acolo unde nu pătrundea lumina zilei. Tapiseriile de pe pereţi erau puţine şi departe unele de altele şi descriau scene de vânătoare sau luptă cu oameni şi animale aranjaţi cu o precizie mai mare decât ar fi reuşit însăşi natura. Nişele rare adăposteau boluri sau vase şi, pe ici, pe colo, câte o statuetă din aur, argint sau alabastru, însă până şi statuetele păreau să sublinieze faptul că erau din piatră sau din metal, ca şi când sculptorii încercaseră să evite rotunjimile.

Tăcerea din oraş se amplifica pe aceste coridoare. Zgomotul paşilor lor răsuna pe pardoseala de gresie asemenea unui marş prevestitor. Perrin era convins că nu doar el avea impresia asta. Loial tresărea la fiecare pas şi privea în jos la coridoarele care se intersectau, ca şi când s-ar fi aşteptat să sară ceva de acolo. Min era crispată şi făcea paşi mici, schimonosindu-se când îi arunca priviri lui Rand; parcă se străduia să nu se apropie prea mult de el şi n-arăta prea mulţumită de ea din cauza aceasta. Tinerii cairhieni porniră mândri ca nişte păuni, însă aroganţa lor se risipi pe măsură ce zgomotul paşilor lor se intensifică. Până şi fecioarele simţeau asta; Sulin era singura care nu-şi ducea din când în când mâna la vălul care-i atârna pe piept.

Erau servitori peste tot, fireşte, bărbaţi şi femei palizi şi traşi la faţă, îmbrăcaţi în vestoane şi rochii negre, cu Soarele-Răsare pe piept, în partea stângă, şi cu mânecile cu dungi în culorile reginei Colavaere. Unii rămaseră cu gurile căscate când îl văzură pe Rand trecând; câţiva se lăsară în genunchi, plecându-şi capetele. Cei mai mulţi însă îşi văzură de treburile lor, oprindu-se scurt să facă o reverenţă adâncă. Oamenii se comportau întocmai celor din curtea interioară, conform devizei: „Arată respectul cuvenit superiorilor tăi, indiferent cine sunt ei; supune-te lor şi nu băga în seamă ce fac şi poate astfel nu vei fi prins în jocul lor”. Era un mod de a gândi care-l irita la culme pe Perrin. Nimeni n-ar trebui să fie nevoit să trăiască astfel.

Doi indivizi, în livrelele reginei Colavaere, care stăteau lângă uşile poleite ale Sălii Mari a Soarelui, se încruntară la vederea fecioarelor şi, poate, a tinerilor cairhieni. Oamenii mai în vârstă se uitau chiorâş la tinerii care se străduiau să imite comportamentul aielilor. Mai mulţi părinţi încercaseră să pună capăt acestei conduite, le porunciseră fiilor şi fiicelor să înceteze, le ceruseră ostaşilor şi servitorilor să-i alunge pe cei care gândeau la fel ca fiii şi fiicele lor ca şi când ar fi fost nişte vagabonzi sau nişte golani. Perrin n-ar fi fost surprins să-i vadă pe aceşti uşieri încrucişându-şi bastoanele poleite ca s-o oprească pe Selande şi pe prietenii ei să intre pe uşa deschisă, fie că erau sau nu de viţă nobilă, şi poate chiar şi pe fecioare. Puţini cairhieni îndrăzneau să-i numească pe aieli sălbatici, cel puţin nu unde puteau fi auziţi. Mai degrabă gândeau asta.

Cei doi indivizi se apropiară şi inspirară adânc, apoi îl văzură pe Rand peste capetele fecioarelor. Fu cât pe ce să le iasă ochii din cap. Fiecare se uită pieziş la celălalt, apoi se lăsară în genunchi. Unul privea fix pardoseala, iar celălalt strângea din ochi, iar Perrin îl auzi pe acesta din urmă rugându-se în şoaptă.

— Aşadar, sunt iubit, rosti Rand cu blândeţe.

Nu părea să fie în apele lui. Min îi atinse braţul, cu o durere întipărită pe faţă. Rand o bătu uşor pe mână fără să se uite la ea, iar acest lucru se pare că o îndureră şi mai mult.

Sala Mare a Soarelui era imensă, cu tavanul boltit în unghiuri, înalt de patruzeci de metri în punctul cel mai de vârf şi cu candelabre uriaşe din aur atârnând de lanţuri poleite suficient de groase încât să mişte porţile unei fortăreţe. Sala era enormă şi plină. Oamenii se îngrămădeau printre coloanele pătrate şi uriaşe din marmură cu vinişoare negru-albăstrui, aşezate pe două rânduri de o parte şi de cealaltă a culoarului principal. Oamenii din spate fură primii care-i observară pe nou-veniţi. Fie că purtau haine lungi sau scurte, culori vii sau broderii, sau haine uzate, toţi îi priveau curioşi. Intens. Puţinele femei aflate în spatele sălii purtau rochii de călărie şi aveau feţele la fel de aspre ca şi bărbaţii şi priviri tot atât de directe.

„Corniaţi, căutători ai legendarului Corn al lui Valere”, chibzui Perrin. Dobraine spusese că toţi nobilii care vor putea fi prezenţi acolo vor veni, iar cei mai mulţi corniaţi erau născuţi în familii nobile sau doar pretindeau că erau. Fie că-l acceptau pe Rand, fie că nu, aceştia simţeau ceva, deoarece îşi duceau mâinile la săbiile şi la pumnalele care nu fuseseră acolo în seara aceea. Mai toţi corniaţii căutau aventura şi un loc în istorie, alături de Cornul lui Valere. Chiar dacă nu l-ar fi cunoscut pe Dragonul Renăscut, tot ar fi simţit pericolul.

Ceilalţi prezenţi în Sala Mare erau mai puţin atraşi de pericol sau, mai degrabă, mai mult captivaţi de intrigi şi comploturi decât de hazard. Perrin străbătuse o treime din culoar, era chiar în spatele lui Rand, când icnitele străbătură încăperea ca vântul. Seniori cairhieni palizi, îmbrăcaţi în haine negre de mătase, cu dungi colorate peste piept, unii raşi şi pudraţi în partea din faţă a capului; domniţe cairhiene, cu dungi pe rochiile lor negre, cu guler înalt şi manşete de dantelă care le acopereau mâinile, cu părul coafat în formă de turnuri alambicate, care deseori le mai adăugau o jumătate bună de metru în înălţime. Seniori tairenieni şi Seniori ai Ţinutului, cu bărbile unse cu pomadă şi ascuţite purtând pălării şi vestoane din catifea roşie şi albastră şi de toate culorile, cu mâneci bufante şi dungi din satin; domniţe tairene în rochii şi mai colorate, cu gulere cu pliseuri, ample, din dantelă, şi toci bătute în perle, piatra lunii, chihlimbar şi rubine. Îl cunoşteau pe Perrin şi îi ştiau şi pe Dobraine, chiar şi pe Havien şi pe Min, însă, cel mai important, îl cunoşteau pe Rand. Această recunoaştere îl însoţi ca nişte valuri în timp ce el străbătea Sala. Cei prezenţi făceau ochii mari şi rămâneau cu gurile căscate. Erau atât de ţepeni, încât Perrin fu cât pe ce să creadă că asha’manii îi legaseră ca şi pe străjerii din faţa Palatului. Încăperea era inundată de un miros de parfumuri dulcege, sub care se simţea un iz de sudoare sărată, iar peste toate mustea teama, un miros tremurător.

Atenţia lui însă era îndreptată înspre capătul îndepărtat al Sălii, unde se afla podiumul din marmură albastru-închis pe care stătea Tronul Soarelui, strălucind de poleială asemenea tizului său. Deasupra spătarului înalt trona un Soare uriaş cu raze scăpărătoare. Colavaere se ridică încet, privind de-a lungul culoarului peste capul lui Rand. Rochia ei aproape neagră nu purta nici măcar o dungă a nobilimii, dar claia mare de bucle de deasupra capului ei trebuie să fi fost coafată în jurul coroanei pe care o purta, Soarele- Răsare din aur şi diamante galbene. Şapte femei stăteau de o parte şi de cealaltă a Tronului Soarelui, îmbrăcate în rochii negre cu corsaj, cu gulere de dantelă vârâte sub bărbii şi fuste prevăzute cu dungi verticale în culorile suveranei Colavaere: galben, roşu şi argintiu. Se părea că moda cairhiană era diferită faţă de cea a Reginei şi a însoţitoarelor ei.

O mişcare aproape imperceptibilă în spatele tronului o trădă pe cea de-a opta femeie, care stătea ascunsă, însă lui Perrin nu-i păsa nici de Colavaere, nici de restul, ci doar de femeia aflată în dreapta acesteia. Era Faile. Ochii ei migdalaţi, ca două Luni negre şi lichide, se fixară asupra lui, dar expresia de pe faţa ei nu trăda nicio emoţie. Ba dimpotrivă, deveni mai încordată. El se strădui să-i simtă mirosul, însă parfumul era prea puternic, la fel şi frica. Ea avea un motiv să se afla acolo, pe podium, un motiv bun. Chiar avea.

Rand îi atinse mâneca lui Sulin.

— Aşteaptă aici, îi ceru el.

Când se încruntă, cicatricea de pe faţa ei aspră deveni la fel de albă ca şi părul. Ea îl privi cu atenţie, apoi încuviinţă din cap cu o reţinere evidentă. Pe urmă făcu un semn cu mâna, iar când fecioarele îşi acoperiră feţele cu vălurile, un alt val de şuşoteli străbătu încăperea. Era aproape ridicol; cei opt bărbaţi în haine negre, care încercau să privească în toate direcţiile în acelaşi timp, le-ar fi ucis pe toate înainte ca prima fecioară să apuce să-şi folosească suliţa, dar nimeni nu ştia cine sau ce erau. Nimeni nu se uita la ei, câţiva bărbaţi cu săbiile vârâte în teci, doar la fecioare. Şi la Rand. Oare nu observase nimeni că niciunul dintre acei bărbaţi nu transpira deloc, la fel ca şi Rand? Perrin avea impresia că se scălda în propria sudoare.

După ce trecu pe lângă fecioare, cu Min alături, Rand se opri. Lui i se alăturară mai întâi Perrin, apoi Dobraine şi Havien. Şi Aram, fireşte, umbra lui Perrin. Rand îi scrută cu atenţie pe fiecare, pe rând, încuviinţând încet din cap. Privirea îi zăbovi cel mai mult asupra lui Perrin, luându-i mai mult timp să încuviinţeze din cap. Feţele cairhienului cărunt şi cea a tânărului mayener erau întunecate. Cu toate că Ochi-de-Aur habar n-avea cum arăta a lui, totuşi îşi ţinea maxilarul încleştat. Nimeni nu-i va face niciun rău lui Faile, indiferent cum ar fi acţionat aceasta sau de ce. Indiferent ce ar fi fost el nevoit să întreprindă pentru a interveni.

Cizmele lor bubuiau în tăcerea care se aşternuse în încăpere în timp ce străbăteau imensul mozaic auriu, reprezentând Soarele-Răsare, montat în pardoseala albastră, şi se apropiau de tron. Strângându-şi fustele în mâini, Colavaere îşi umezi buzele şi-şi plimbă privirea de la Rand la uşile din spatele lui.

— Te uiţi după aes sedai? Răsună vocea lui Rand, care zâmbi maliţios. Le-am trimis în tabăra aielilor. Dacă aielii nu pot să le pună la punct, atunci nu ştiu cine poate.

Se auzi un murmur de şoc, care încetă aproape imediat. Mirosul de frică era mai puternic decât cel de parfum în nările lui Perrin.

Colavaere tresări.

— De ce aş...?

Ea inspiră adânc şi afişă o atitudine demnă. Era o femeie frumoasă, de vârstă mijlocie, fără niciun fir alb în părul negru. O prezenţă regală care n-avea nicio legătură cu coroana. Se născuse ca să poruncească, să domnească, aşa credea ea. Iar ochii ei, care cântăreau şi măsurau, trădau o inteligenţă ascuţită.

— Seniore Dragon, zise ea, făcând o reverenţă atât de adâncă, încât părea făcută în zeflemea, îţi urez bun venit. Cairhien îţi urează bun venit.

Felul în care se exprimase, repetând o urare, trăda o oarecare nervozitate.

Rand urcă agale treptele podiumului. Min dădu să-l urmeze, dar se răzgândi şi-şi încrucişă braţele la piept. Perrin o făcu în locul ei, ca să fie mai aproape de Faile, însă doar până la jumătatea podiumului. Privirea soţiei îl făcu să se oprească. Era o privire la fel de pătrunzătoare ca a suveranei Colavaere. Îi scruta atât pe el, cât şi pe Rand. Perrin şi-ar fi dorit să-i simtă mirosul. Nu ca să descopere ceva, ci, pur şi simplu, să i-l simtă. Mirosurile parfumurilor şi ale fricii erau prea puternice. De ce nu vorbea? De ce nu venea la el? De ce nu-i zâmbea? Doar un zâmbet.

Colavaere se încordă o fracţiune de secundă, însă doar atât. Deşi îi ajungea lui al’Thor până la nivelul pieptului, cu părul coafat în vârful capului avea aceeaşi înălţime ca şi el. Rand îşi luă privirea de la ea şi se uită la femeile aliniate de o parte şi de cealaltă a tronului. Poate zăbovise puţin asupra lui Faile, dar Perrin nu putea fi sigur.

Rand îşi aşeză mâna pe braţul solid al Tronului Soarelui.

— Ştii că-l vreau pentru Elayne Trakand, rosti el cu o vocea care-i trăda indiferenţa.

— Seniore Dragon, răspunse Colavaere cu blândeţe în glas, Cairhien a stat prea mult fără un domnitor. Un domnitor cairhien. Tu însuţi ai spus că nu vrei Tronul Soarelui pentru tine. Se prea poate ca Elayne Trakand să fi emis vreo pretenţie, preciză ea, dar respinse această revendicare printr-un mic gest, dacă ar fi fost în viaţă. Se zvoneşte că ar fi moartă, ca şi mama ei.

Era o afirmaţie periculoasă. Multe zvonuri spuneau că Rand ar fi ucis atât mama, cât şi fiica. Femeia nu era laşă.

— Elayne trăieşte.

Rand rosti aceste cuvinte pe un ton sec, însă ochii îi scăpărau. Perrin nu reuşea să-i simtă mirosul aşa cum nu izbutea să-l simtă nici pe al lui Faile. Oricum, n-avea nevoie să-şi folosească nasul ca să simtă furia înăbuşită dinaintea ochilor lui.

— Va purta atât coroana Andorului, cât şi pe cea a Cairhienului.

— Seniore Dragon, lucrul făcut nu poate fi desfăcut. Dacă ai fost jignit de ceva anume...

În ciuda demnităţii şi a curajului de care dădea dovadă, Colavaere făcu un efort vizibil să nu se clintească atunci când Rand îşi întinse mâna şi-i luă de pe cap Coroana Soarelui. Se auzi un zgomot puternic când metalul trosni, apoi coroana se arcui. Abia dacă-i deranjă turnul de bucle atunci când aceasta i se desprinse din păr, îndreptându-se uşor. Câteva dintre diamantele galbene ieşiră de la locurile lor şi căzură pe jos. El ridică în aer arcul de metal întins, iar acesta începu să se îndoaie încet până când capetele sale se întâlniră, pe urmă... Poate că asha’manii vedeau totuşi ce se întâmpla, înţelegeau, însă în ceea ce-l privea pe Perrin, coroana era frântă, iar în clipa următoare aceasta se întregi din nou. Niciunul dintre nobili nu scoase un sunet, nici măcar nu se foiră; Perrin credea că le era teamă. Pentru nasul lui, mirosul groazei era mai puternic decât orice alt miros. Acesta nu tremura, ci se zbătea violent.

— Orice lucru făcut poate fi desfăcut, replică Rand cu blândeţe.

Colavaere se albi la faţă. Puţinele fire de păr care i se desprinseră din coafură o făceau să semene cu o fiară încolţită. Înghiţind în sec, ea deschise gura de două ori înainte să reuşească să rostească un cuvânt:

— Seniore Dragon...

La început fu doar o şoaptă, dar pe măsură ce continuă să vorbească, vocea ei deveni mai puternică şi mai disperată. Se pare că uitase de toţi cei de faţă.

— Am păstrat legile şi politicile pe care le-ai înfiinţat. Chiar şi pe cele care sunt împotriva legilor străvechi ale Cairhienului, împotriva tuturor cutumelor, zise Colavaere, referindu-se, probabil, la legile care nu-i pedepseau pe nobilii care ucideau un fermier sau un meşteşugar. Seniore Dragon, tu eşti cel care spune cine urcă pe Tronul Soarelui. Ştiu... asta. Am... am greşit când l-am luat fără să-ţi cer permisiunea. Dar şi eu am dreptul la el, prin naştere şi prin sânge. Dacă trebuie să-l primesc din mâna ta, atunci să mi-l dai cu mâna ta. Este dreptul meu!

Rand nu spuse nimic, doar o privi. Părea să asculte, însă nu pe ea.

Perrin îşi drese glasul. De ce tărăgăna Rand? Fapta era consumată sau aproape consumată. Adevărul era că trebuia să se ocupe de alte treburi. Atunci, o va lua cu el pe Faile ca să stea de vorbă.

— Ai avut dreptul să-i ucizi pe Seniorul Maringil sau pe înalt Seniorul Meilan? Vru să ştie Perrin.

N-avea nicio îndoială că ea se ocupase de asta; cei doi erau cei mai mari nobili rivali ai ei la tron. Sau cel puţin aşa se considerau ei. De ce nu făcea nimic Rand? Doar ştia despre asta.

— Unde-i Berelain?

Nici nu rosti bine numele, că-i veni să-l strige din nou. Afişând aceeaşi mască a stăpânirii de sine, Faile îi aruncă doar o privire, însă acea uitătură ar fi dat foc până şi apei. „Când ai o soţie geloasă este ca şi când ai avea un cuib de viespi în aşternuturi”, vorba zicalei. Oricum te-ai fi întors, te-ai fi ales cu o înţepătură.

— Cum îndrăzneşti să mă acuzi de o asemenea mârşăvie? Izbucni Colavaere. Nu există nicio dovadă. Nu are cum să existe vreo dovadă! Nu atât timp cât sunt nevinovată.

Ea păru brusc conştientă de locul unde se afla şi de nobilii care stăteau înghesuiţi umăr lângă umăr printre coloane, privind şi ascultând. Avea curaj să înfrunte orice s-ar fi spus despre ea. Stând dreaptă, se strădui să-l privească în ochi pe Rand fără să-şi lase prea mult capul pe spate.

— Seniore Dragon, în urmă cu opt zile, la răsăritul soarelui, am fost încoronată Regina Cairhienului, după legile şi cutumele din Cairhien. Îmi voi păstra jurământul de credinţă faţă de tine, dar sunt Regina Cairhienului.

Rand o privea în ochi, tăcut. „Şi tulburat”, ar fi spus Perrin.

— Seniore Dragon, dacă nu încâlci toate legile noastre, eu sunt Regină.

Rand tăcu în continuare, privind-o fără să clipească.

„De ce nu termină odată cu ea?”, se întrebă în gând Perrin.

— Acuzele care mi se aduc sunt false. Sunt o nebunie!

Acea privire insistentă şi tăcută fu singurul răspuns pe care-l primi. Colavaere clătină neliniştită din cap.

— Annoura, sfâtuieşte-mă! Haide, Annoura! Sfătuieşte-mă!

Perrin crezu că ea se adresase uneia dintre femeile care stăteau alături de Faile, dar femeia care ieşi de după tron nu purta fustele dungate ale unei însoţitoare. O faţă lată cu o gură mare şi un nas ascuţit îl privea cu atenţie pe Rand din spatele nenumăratelor cozi împletite, lungi, subţiri şi negre. Era o faţă fără vârstă. Spre mirarea lui Perrin, Havien scoase un sunet gutural şi începu să rânjească. Ochi-de-Aur se înfioră.

— Nu pot să fac asta, Colavaere, interveni aes sedai, vorbind cu un accent din Tarabon, aranjându-şi şalul cenuşiu cu franjuri. Mă tem că ţi-am îngăduit să înţelegi greşit legătura dintre noi. Nu... nu e nevoie să facem asta, Seniore al’Thor, continuă ea după ce inspiră adânc şi cu vocea tremurând o clipă. Sau Seniore Dragon, dacă preferi aşa. Te asigur că nu ţi-am pus gând rău. Dacă ar fi fost aşa, aş fi atacat înainte să ştii că sunt aici.

— Ai fi murit dacă ai fi făcut asta, răsună vocea de gheaţă a lui Rand şi doar expresia de pe chipul lui o făcu să pară mai blândă. Nu eu te-am cruţat, aes sedai. Cine eşti? De ce te afli aici? Răspunde-mi! Nu prea am răbdare cu... semenii tăi. Asta dacă nu vrei să fii dusă în tabăra aielilor? Pun rămăşag că înţeleptele îţi vor dezlega limba.

Această Annoura nu era înceată la minte. Ea îl privi pe Aram, apoi pe asha’manii de pe culoar şi ştiu. Ei trebuiau să fie cei la care se referise el, bărbaţii în haine negre şi cu feţele aspre uscate, pe când chipurile tuturor celorlalţi, în afară de al ei şi de al lui Rand, luceau. Tânărul Jahar o scruta aşa cum şoimul privea iepurele. Loial, care stătea în mijlocul lor, cu toporul proptit pe umăr, făcea notă discordantă. În una din mâinile lui mari ţinea o călimară şi o carte deschisă, lipite stângaci de piept, în vreme ce cu cealaltă scria la fel de repede cum înmuia în cerneală peniţa mai groasă decât degetul mare al lui Perrin. Lua notiţe. Acolo!

Nobilii îl auziră pe Rand la fel de limpede ca şi Annoura. Le priviseră neliniştiţi pe fecioarele cu văluri pe faţă; în acel moment se îndepărtau cu spatele de asha’mani, îngrămădindu-se ca peştii într-un butoi. Pe ici, pe colo, unii leşinau, fiind susţinuţi de mulţime.

Annoura se înfioră şi îşi potrivi şalul pe umeri, apoi afişă calmul mult lăudat al aes sedai.

— Sunt Annoura Larisen, Seniore Dragon. Din frăţia Ajah Cenuşie.

Nu se observa nimic la ea care să arate că era protejată şi că se afla în prezenţa unor bărbaţi care conduceau Puterea. Răspunsul ei părea o favoare.

— Sunt, totodată, sfătuitoarea lui Berelain, Prima din Mayene.

Aşadar, iată motivul pentru care Havien rânjise ca un nebun; o recunoscuse pe femeie. Lui Perrin nu-i venea deloc să zâmbească.

— Lucrul ăsta a fost ţinut în taină, continuă ea, din cauza atitudinii pe care neamul Tear o are atât faţă de Mayene, cât şi faţă de aes sedai. Dar cred că secretele sunt acum de domeniul trecutului, nu-i aşa? întrebă Annoura şi se întoarse către Colavaere, care strânse din buze. Puteţi crede ce vreţi, însă aes sedai nu devin sfătuitoare doar pentru că le spune cineva asta. Mai ales atunci când sfătuiesc pe altcineva.

— Dacă Berelain îţi va confirma spusele, zise Rand, te voi elibera şi te voi da în grija ei.

Când se uită la coroană, el păru să conştientizeze pentru prima dată că ţinea încă în mână acea lucrătură fină de auriu şi nestemate. O aşeză cu mare grijă pe şezutul din mătase al Tronului Soarelui.

— Nu cred că toate aes sedai îmi sunt duşmani, cel puţin în totalitate, şi n-am să mai îngădui să fiu vârât în intrigi şi să fiu manipulat. Este alegerea ta, Annoura, dar dacă o vei lua pe cea greşită, vei ajunge pe mâinile înţeleptelor. În cazul în care vei supravieţui până atunci. Nu-i opri pe asha’mani, fiindcă o greşeală s-ar putea să te coste.

Asha’manii, rosti ea calm. Am înţeles.

Însă îşi atinse buzele cu limba.

— Seniore Dragon, Colavaere a complotat ca să rupă jurământul de credinţă.

Perrin îşi dorise atât de mult ca Faile să vorbească, încât tresări când ea o făcu, ieşind din rândul însoţitoarelor. Alegându-şi cu grijă cuvintele, o confruntă pe aşa-zisa regină asemenea unui vultur care se pregătea de atac. Pe sfânta Lumină, era atât de frumoasă!

— Colavaere a jurat să ţi se supună în toate şi să sprijine legile pe care le-ai dat, însă şi-a făcut planuri să scape Cairhienul de aieli, să-i trimită înspre miazăzi şi să readucă totul la cum a fost înainte de venirea ta. A mai spus că, dacă ar fi să te întorci, nu vei îndrăzni să schimbi nimic din ceea ce a făcut ea. Femeia căreia i-a mărturisit aceste lucruri, Maire, a fost una dintre însoţitoarele ei. Maire a dispărut la scurt timp după ce mi-a povestit toate astea. N-am nicio dovadă, dar cred că e moartă. Şi în opinia mea, sunt convinsă de asta, Colavaere a regretat că a dezvăluit prea multe, prea devreme.

Cu paşi mari, Dobraine urcă treptele podiumului, cu coiful sub braţ. Avea o expresie rece întipărită pe faţă.

— Colavaere Saighan, anunţă el pe un ton oficial care răsună în fiecare colţ al Sălii Mari, pe sufletul meu nemuritor şi pe sfânta Lumină, eu, Dobraine, Primul înscăunat al Casei Taborwin, te acuz de trădare, care se pedepseşte cu moartea.

Rand îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Îşi mişcă uşor buzele, însă Perrin ştia că doar el şi Rand auzeau ce se spunea.

— Nu. Nu pot. Nu voi face asta.

Perrin înţelese de ce tărăgăna. Rand căuta, de fapt, o cale de scăpare. Ochi-de-Aur şi-ar fi dorit să găsească una.

Colavaere n-auzi sigur, dar şi ea îşi dorea un mijloc onorabil de a ieşi din acea încurcătură. Se uita agitată în jur, la Tronul Soarelui, la celelalte însoţitoare ale ei, la nobilimea adunată acolo, de parcă s-ar fi aşteptat ca supuşii ei să-i ia apărarea. Însă picioarele acestora parcă ar fi fost împlântate în ciment; o mare de feţe transpirate şi inexpresive care o înfruntau şi ochii care-i evitau privirea. Unii se uitară către asha’mani, oarecum pe ascuns. Spaţiul care se crease deja între nobili şi asha’mani se mări considerabil.

— Minciuni! Şuieră ea printre dinţi, strângându-şi fustele în pumni. Sunt toate nişte minciuni! Turnătoare mică...!

Regina făcu un pas către Faile. Rand îşi întinse braţul între ele, dar Colavaere se prefăcu că nu-l observă, iar Faile se pare că şi-ar fi dorit ca el să nu fi făcut asta. Oricine ar fi atacat-o ar fi avut parte de o surpriză.

— Faile nu minte! Mârâi Perrin.

Oricum, nu despre ceva atât de serios.

Încă o dată, Colavaere reuşi să-şi recapete starea de spirit. Deşi scundă, se folosi de fiecare centimetru pe care-l avea pentru a părea mai înaltă. Perrin aproape că o admira. Cu excepţia lui Meilan, a lui Maringil şi acestei Maire, şi doar Lumina ştia cât de multe mai erau.

— Cer dreptate, Seniore Dragon, rosti suverana cu o voce calmă, demnă. Regală. Nu există nimic care să dovedească... mizeria asta. Cineva susţine că altcineva care nu se mai află în Cairhien a afirmat că am rostit vorbe pe care nu le-am rostit, de fapt? Cer dreptate, Seniore Dragon. După cum spun şi legile tale, trebuie să existe o dovadă.

— De unde ştii că ea nu mai este în Cairhien? întrebă Dobraine. Unde e?

— Presupun că a plecat, răspunse ea, pe urmă Colavaere i se adresă lui Rand: Maire a plecat, renunţând să-mi mai slujească, şi am înlocuit-o cu Reale, cea de acolo, arătă regina înspre a treia însoţitoare de la stânga. Habar n-am unde este. Aduceţi-o aici dacă mai este în oraş, ca să formuleze în prezenţa mea aceste acuze ridicole. Am să-i trântesc în faţă minciunile sfruntate.

Faile îi aruncă o privire ucigătoare. Perrin spera să nu scoată vreunul dintre pumnalele pe care le ţinea ascunse la ea; avea obiceiul să facă asta atunci când se înfuria.

Annoura îşi drese glasul. Îl studiase mult prea atent pe Rand pentru liniştea lui Perrin. Brusc, ea îi aminti de Verin, de acea privire cu care o pasăre cercetează un vierme.

— Îmi dai voie să vorbesc, Stăpâne... ah... Seniore Dragon?

La o încuviinţare scurtă din cap din partea lui, ea continuă, potrivindu-şi şalul:

— Despre tânăra Maire nu ştiu nimic decât că într-o dimineaţă a fost aici, iar înainte de căderea nopţii nu mai era nici urmă de ea şi nimeni nu ştie unde a dispărut. Însă Seniorul Maringil şi înalt Seniorul Meilan sunt o altă poveste. Prima din Mayene a adus cu ea doi dintre cei mai pricepuţi prinzători de hoţi, nişte bărbaţi care se pricep să scoată la lumină crimele. Aceştia i-au înfăţişat dinaintea mea pe cei doi bărbaţi care l-au pândit pe Seniorul Meilan pe străzi, cu toate că amândoi au susţinut că ei doar l-au ţinut de braţe în timp ce altcineva l-a înjunghiat. De asemenea, au mai adus-o dinaintea mea pe servitoarea care a turnat otravă în vinul condimentat pe care Seniorul Maringil obişnuia să-l bea înainte de culcare. Ea îşi susţine nevinovăţia; mama ei invalidă ar fi murit, la fel şi ea, dacă n-ar fi murit Seniorul Maringil. Asta susţine ea şi cred că spune adevărul. Consolarea ei în timpul mărturiei n-a fost falsă, cred. Atât cei doi bărbaţi, cât şi femeia au declarat acelaşi lucru: au săvârşit aceste fapte la porunca Domniţei Colavaere.

Atitudinea sfidătoare o părăsea pe regină cu fiecare cuvânt rostit. Încă se ţinea dreaptă, deşi era o minune; părea la fel de moale ca şi o cârpă.

— Mi-au făgăduit, bolborosi ea către Rand. Mi-au promis că nu te vei mai întoarce.

Apoi îşi astupă gura cu ambele mâini, însă fu prea târziu. Ochii îi ieşeau din orbite. Perrin şi-ar fi dorit să n-audă sunetele care-i ieşeau din gâtlej. Nimeni n-ar trebui să scoată astfel de sunete.

— Trădare şi crimă.

Dobraine părea satisfăcut. Acele ţipete înăbuşite nu-l impresionau.

— Pedeapsa este aceeaşi, Seniore Dragon. Moartea. Doar că, după noua ta lege, crima este pedepsită cu spânzurătoarea.

Dintr-un anume motiv, Rand se uită la Min. Ea îi întoarse privirea cu o tristeţe profundă. Nu pentru Covalaere, ci pentru al’Thor. Perrin se întrebă dacă avusese vreo viziune.

— Cer... cer călăul, reuşi să bâiguie Colavaere cu o voce sugrumată.

Era trasă la faţă. Parcă îmbătrânise pe loc, iar în ochi i se oglindea groaza. Dar cum nu-i mai rămăsese nimic, ea continuă să cerşească:

— Este... este dreptul meu. Nu voi fi... spânzurată ca un om de rând!

Rand ducea o luptă interioară, clătinând din cap în acel mod tulburător. Când vorbi, în cele din urmă, cuvintele lui erau reci ca iarna şi dure ca nicovala sau ca nişte ace:

— Colavaere Saighan, îţi iau toate titlurile, toate pământurile şi moşiile, şi bunurile, îţi iau tot, în afară de rochia cu care eşti îmbrăcată. Deţii... ai deţinut o fermă? O fermă mică?

Fiecare propoziţie era ca o lovitură de pumnal pentru femeie. Se clătina pe picioare ca un om beat, îngânând cuvântul „fermă”de parcă era prima oară când îl auzea. Annoura, Faile, toţi îl priveau pe Rand cu uimire sau curiozitate, sau ambele. Perrin, de asemenea. O fermă? Dacă înainte se aşternuse tăcerea în Sala Mare, în acel moment se pare că nimeni nu mai respira.

— Dobraine, n-a deţinut o fermă mică?

— Deţine... a deţinut... multe ferme, Seniore Dragon, răspunse încet cairhienul, fiind limpede că nu înţelegea mai mult decât Perrin. Cele mai multe sunt mari. Însă pământurile de lângă Zidul Dragonului au fost întotdeauna împărţite în gospodării mici, mai puţin de cincizeci de aşezări. Toţi arendaşii le-au abandonat în timpul Războiului aielilor.

Rand încuviinţă din cap.

— A sosit timpul pentru o schimbare. Prea mult pământ a stat nelucrat vreme îndelungată. Vreau ca oamenii să se mute din nou acolo, ca să facă agricultură. Dobraine, vei afla care fermă dintre cele deţinute de Colavaere aproape de Zidul Dragonului este cea mai mică. Domniţă Colavaere, te trimit în surghiun la acea fermă. Dobraine va avea grijă să primeşti tot ceea ce ai nevoie ca să pui ferma pe picioare şi-ţi va aduce pe cineva care să te înveţe cum să lucrezi pământul. Străjerii vor veghea să nu te îndepărtezi prea mult de ea decât poţi merge pe jos într-o zi, cât vei trăi. Ocupă-te de asta, Dobraine! Vreau să plece într-acolo într-o săptămână.

Uluit, Dobraine şovăi înainte să încuviinţeze din cap. Perrin reuşea să surprindă murmurele care se ridicau din mulţimea din spatele lui. Nu se mai pomenise una ca asta. Nimeni nu înţelegea de ce nu era condamnată la moarte. Şi restul! Mai fuseseră confiscate moşii şi înainte, dar niciodată toate, niciodată de la nobilime. Nobilii mai fuseseră trimişi în surghiun, chiar şi pe viaţă, însă niciodată la o fermă.

Răspunsul reginei Colavaere veni imediat. Clătinându-se şi dându-şi ochii peste cap, ea se răsuci în aer. Pe urmă se înclină deasupra treptelor podiumului, cu capul bălăbănindu-i-se, după aceea se prăbuşi inconştientă pe trepte.

Perrin ţâşni din loc s-o prindă, dar altcineva i-o luă înainte. Pur şi simplu, acest altcineva îi atenuă căderea reginei, înainte ca Ochi-de-Aur să apuce să facă un pas. Fosta suverană zăcea fără simţiri în faţa Tronului Soarelui. Rand. Perrin era convins că asha’manul ar fi lăsat-o să cadă.

Annoura începu să plescăie din limbă. Nu părea surprinsă sau tulburată, doar că-şi freca nervoasă degetele arătătoare.

— Presupun că ar fi preferat călăul. Mă voi ocupa eu de ea dacă-i vei spune omului tău, asha’manului... tău...

— Ea nu este grija ta, zise Rand pe un ton aspru. Este în viaţă şi... Este în viaţă, atâta tot.

Al’Thor inspiră adânc. Min veni lângă el înainte să expire; deşi ea se pare că ar fi vrut să facă ceva mai mult decât să stea acolo. Expresia de pe chipul lui deveni încetul cu încetul mai hotărâtă.

— Annoura, mă vei duce la Berelain. Dă-i drumul, Jahar; nu va crea probleme. Nu atât timp cât ea e singură, iar noi suntem nouă. Vreau să aflu ce s-a mai întâmplat câtă vreme am fost plecat, Annoura. Şi ce pune la care Berelain de te-a adus aici fără să-mi spună. Nu, nu vorbi. Îmi va spune ea. Perrin, ştiu că vrei să rămâi singur cu Faile. Eu...

Rand îşi plimbă încet ochii prin sală, peste toţi nobilii care aşteptau în tăcere. Sub privirea lui, nimeni nu îndrăznea să mişte. Mirosul fricii le acoperea complet pe toate celelalte, zbătându-se violent. În afara corniaţilor, toţi cei prezenţi îi juraseră credinţă la fel ca şi Colavaere. Poate simplul fapt că se aflau la acea adunare însemna trădare? Perrin nu ştia.

— Întrunirea asta a luat sfârşit, conchise Rand. Voi uita fiecare chip care va pleca în clipa asta.

Cei aflaţi în faţă, cu rangul cel mai înalt, deci cei mai puternici, îşi începură marşul înspre uşi fără prea multă grabă şi evitându-le pe fecioarele şi asha’manii de pe culoar, pe când ceilalţi îşi aşteptau rândul. Însă fiecare se gândea la cuvintele lui Rand. Oare ce voia să spună prin „în clipa asta”? Paşii deveniră mai grăbiţi, fustele se ridicau. Corniaţii, care se aflau cel mai aproape de uşă, începură să se furişeze, la început câte unul, apoi în şuvoi şi, văzându-i, nobilii cairhieni şi taireni de rang inferior o luară la fugă înaintea celor de rang superior. În câteva clipe, se instaură haosul la uşi, fiindcă bărbaţii şi femeile se îmbrânceau şi-şi dădeau coate ca să iasă. Nici măcar unul nu privi înapoi la femeia care zăcea inconştientă în faţa tronului pe care-l deţinuse pentru un timp atât de scurt.

CAPITOLUL 6 • Teamă veche şi teamă nouă

Rand străbătu fără niciun efort, fireşte, mulţimea care se agita. Poate acest lucru se datora prezenţei fecioarelor şi a asha’manilor sau poate Rand sau unul dintre indivizii în haine negre foloseau cumva Puterea, totuşi mulţimea se dădu la o parte ca să-i facă loc. El trecu împreună cu Min la braţ, urmat de o Annoura foarte supusă, care încerca să-i vorbească, şi de Loial, care se străduia în continuare cu o anumită dificultate să scrie în cartea sa şi să-şi care toporul. Privindu-se intens, Perrin şi Faile nu mai avură ocazia să li se alăture, deoarece mulţimea se închise la loc.

Ea nu spuse nimic o vreme, nici el, nu ceea ce-şi dorea să spună şi nu cu Aram de faţă, holbându-se la ei ca un câine credincios. Şi cu Dobraine, care o privea încruntat pe femeia leşinată şi dată în grija lui. Nu se mai afla nimeni pe podium. Havien plecase cu Rand ca s-o găsească pe Berelain şi, de îndată ce al’Thor se făcu nevăzut, celelalte însoţitoare se îndreptară în grabă spre uşă fără să arunce nici măcar o privire în spate, la Perrin sau la Faile. Sau la Colavaere. Nicio privire. Ele îşi ridicaseră fustele şi o luaseră la fugă. Din mulţime răzbăteau mormăieli şi înjurături, şi nu toate rostite de bărbaţi. Deşi Rand plecase, aceşti oameni îşi doreau să fie în altă parte, în acel moment. Poate credeau că Perrin rămăsese în urmă ca să privească şi să raporteze, însă, dacă măcar unul dintre ei ar fi aruncat o privire în spate, ar fi văzut că ochii lui nu erau aţintiţi asupra lor.

Urcând treptele rămase, Ochi-de-Aur o luă de mână pe Faile şi îi adulmecă mirosul. Fiind atât de aproape, parfumurile care încă persistau nu mai aveau importanţă. Restul putea aştepta. Ea scoase de nicăieri un evantai roşu din dantelă şi, înainte să-l desfacă, îşi atinse cu el mai întâi obrazul, apoi pe al lui. Evantaiele aveau limbajul propriu în Saldaea sa natală. Îl învăţase şi pe el câte ceva. Şi-ar fi dorit să ştie ce însemna acea atingere a obrazului; trebuie să fi fost de bine. Pe de altă parte, în mirosul ei se simţea o întunecime înţepătoare, pe care el o cunoştea prea bine.

— Ar fi trebuit s-o trimită la călău, bombăni Dobraine, iar Perrin ridică stingherit din umeri.

Din tonul bărbatului nu era limpede dacă voia să spună că aşa cerea legea sau că ar fi fost un act milostiv. Dobraine nu înţelegea. Rand era capabil de o faptă bună.

Faile încetă să-şi mai fluture evantaiul şi-l privi pieziş pe Dobraine peste dantela cărămizie.

— Moartea ei ar putea fi spre binele tuturor. Aceasta este pedeapsa pe care o cere legea. Ce ai de gând să faci, Seniore Dobraine?

Piezişă sau nu, privirea ei era directă şi plină de înţeles.

Perrin se încruntă. Niciun cuvânt pentru el, doar întrebări pentru Dobraine? Plus că se simţea şi acea notă de gelozie în mirosul ei, care-l făcea să ofteze.

Cairhienul îi aruncă o privire rece drept răspuns, în timp ce îşi vâra mănuşile în centiron.

— Ce mi s-a poruncit. Îmi păstrez jurământul dat, Doamnă Faile.

Evantaiul se deschise şi se închise cu zgomot, mai repede decât gândul.

— Chiar le-a trimis pe aes sedai la aieli? Ca prizoniere? îl întrebă ea cu o voce în care se simţea neîncrederea.

— Pe unele dintre ele, Doamnă Faile. Unele i-au jurat credinţă în genunchi. Am văzut asta cu ochii mei. Şi ele s-au dus la aieli, dar nu cred că le putem numi prizoniere.

— Şi eu am văzut, Doamna mea, interveni Aram, care stătea pe trepte.

Ea îi aruncă o privire şi pe faţa lui înflori un zâmbet larg.

Pe urmă Faile începu să fluture cu mişcări rapide dantela roşie. Mişcările pe care le descria evantaiul păreau a fi făcute inconştient.

— Aţi văzut amândoi.

Uşurarea din vocea şi din mirosul ei era atât de puternică, încât Perrin o privi îndelung, cuprins de vrajă.

— Ce ai crezut, Faile? De ce ar minţi Rand, cu atât mai mult cu cât toţi ar fi aflat într-o zi?

În loc să răspundă imediat, ea o privi încruntată pe Colavaere.

— E încă inconştintă? Nu că ar avea vreo importanţă. Ştie mai multe decât aş mărturisi aici. Tot ce ne-am străduit din răsputeri să ţinem ascuns. Ba i-a spus şi lui Maire. Ştie prea multe.

Dobraine îi ridică o pleoapă fostei regine Colavaere cu degetul mare, fără prea multă blândeţe.

— De parcă ar fi fost lovită cu un buzdugan. Păcat că nu şi-a frânt gâtul de trepte. Va fi surghiunită şi va învăţa cum să ducă o viaţă de fermier.

Pentru un scurt moment, Faile degajă un miros de iritare.

Brusc, Perrin conştientiză ceea ce propusese soţia lui, pe ocolite, şi ce respinsese Dobraine la fel de indirect. Se înfioră. Ştiuse de la început că se însurase cu o femeie foarte periculoasă, însă nu aflase cât de perfidă. Aram se uita pe furiş la Colavaere, cu buzele ţuguiate şi pierdut în gânduri întunecate; bărbatul era în stare să facă orice pentru Faile.

— Nu cred că Rand va fi prea încântat dacă ea nu va mai ajunge la fermă, rosti Perrin pe un ton ferm, uitându-se pe rând la Aram şi la Faile. Nici eu n-aş fi prea încântat.

Se simţea mai degrabă mândru de el, ocolind subiectul aşa cum făceau şi ei.

Aram îşi plecă uşor capul – înţelegea –, pe când Faile încerca să pară nevinovată şi-şi flutura evantaiul, fără să aibă habar despre ce vorbea t’Bashere. Brusc, Aram îşi dădu seama că mirosul de teamă nu venea în întregime de la oamenii care încă se îmbulzeau la uşă ca să iasă afară. O dâră subţire şi tremurătoare de teamă venea şi de la ea. Era o teamă ţinută sub control, totuşi era prezentă.

— Ce s-a întâmplat, Faile? Pe sfânta Lumină, e ca şi cum Corien şi grupul ei au câştigat în loc să...

Deşi expresia de pe faţa ei nu se schimbă, mirosul se înteţi.

— De aceea n-ai scos niciun cuvânt la început? întrebă Perrin cu blândeţe în glas. Ţi-a fost teamă că ne-am întors ca nişte marionete, iar ele trag sforile?

Ea aruncă o privire înspre mulţimea de la capătul celălalt al Sălii Mari, care dispărea repede. Deşi cei care se aflau cel mai aproape erau la o distanţă considerabilă de ei şi făceau gălăgie, ea îşi coborî totuşi vocea:

— Aes sedai sunt în stare de asta, aşa am auzit. Dragul meu soţ, nimeni nu ştie mai bine decât mine că până şi femeilor aes sedai le-ar fi fost greu să te transforme într-o marionetă, mult mai greu decât să-l preschimbe pe un bărbat care este Dragonul Renăscut, dar, în momentul în care ai intrat aici, mi-a fost mai teamă decât oricând de când ai plecat.

La început, când auzi aceste cuvinte, amuzamentul îşi făcu loc în fiinţa lui, precum şi duioşia, şi iubirea, şi mirosul ei, curat, pur şi puternic, însă toate acestea se estompară, într-un sfârşit, lăsând în urma lor acea dâră subţire şi tremurătoare.

— Pe sfânta Lumină, Faile, este adevărat! Tot ce a spus Rand este adevărat. I-ai auzit pe Dobraine şi pe Aram.

Ea zâmbi, încuviinţă din cap şi-şi flutură evantaiul. Oricum, acea dâră tremura în continuare în nările lui. „Pe sfânta Lumină, ce trebuie să fac ca să mă creadă?”, chibzui Ochi-de-Aur.

— Ar ajuta dacă el ar pune-o pe Verin, sora Brună, să danseze sasara? O va face dacă el îi va porunci.

El vru să facă o glumă. Despre sasara nu ştia decât că era un dans scandalos şi că Faile recunoscuse odinioară că ştia cum să danseze, deşi în ultima vreme ocolea subiectul şi nega totul. Cu toate că el intenţionase să facă o glumă, ea îşi închise evantaiul şi-l bătu uşor de încheietura mâinii. Perrin ştia ce însemna acest gest: „Mă gândesc serios la sugestia ta”.

— Nu ştiu ce ar fi de-ajuns, Perrin, adăugă ea tremurând uşor. Există ceva ce n-ar face sau n-ar îndura o aes sedai dacă Turnul Alb i-ar porunci? Am citit istoria şi am fost învăţată să citesc printre rânduri. Mashera Donavelle i-a născut şapte copii bărbatului pe care-l dispreţuia, iar Isebaille Tobanyi şi-a dat fraţii pe care-i iubea pe mâinile duşmanilor şi odată cu ei şi Tronul ţării Arad Doman, şi pe Jestian Redhill...

Ea tremură din nou, de data asta mai vizibil.

— Linişteşte-te, şopti el, cuprinzând-o cu braţele.

Deşi citise şi el câteva cărţi de istorie la viaţa lui, nu auzise niciodată de aceste nume. Fiica unui senior primea o altfel de educaţie comparativ cu ucenicul unui fierar.

— Chiar este adevărat.

Dobraine privi în altă parte, la fel şi Aram, chiar dacă pe buze îi flutura un zâmbet satisfăcut.

La început, ea se împotrivi, dar nu prea tare. El nu ştia niciodată când ea va evita o îmbrăţişare în public sau când o va accepta. Însă, dacă nu şi-o dorea, ea arăta limpede acest lucru, cu sau fără cuvinte. De data asta, ea îşi îngropă faţa la pieptul lui şi-l îmbrăţişă la rândul ei, strângându-l cu putere.

— Dacă vreuna dintre aes sedai îţi va face vreun rău, o voi ucide, şopti Faile.

El o credea.

— Eşti al meu, Perrin t’Bashere Aybara. Al meu.

El credea şi asta. Pe măsură ce îmbrăţişarea ei devenea mai puternică, şi mirosul geloziei i se accentua. Lui îi venea să chicotească. Era ca şi când doar ea avea dreptul să împlânte pumnalul în el. Şi chiar ar fi chicotit dacă dâra aceea de teamă n-ar fi persistat. Asta, şi ceea ce spusese ea despre Maire. Deşi nu-şi putea simţi propriul miros, el ştia ce era. Teamă. Teamă veche, şi teamă nouă, pentru ce avea să urmeze.

Ultimii nobili ieşiră din Sala Mare îmbulzindu-se, şi totuşi nimeni nu fu călcat în picioare. După ce-l trimise pe Aram să-i spună lui Dannil să-i aducă în oraş pe bărbaţii din Ţinutul Celor Două Râuri şi în timp ce se întreba cu ce-i va hrăni pe toţi, Perrin îi oferi braţul lui Faile şi o conduse afară, lăsându-l pe Dobraine singur cu Colavaere, care dădea semne de trezire. Nu-şi dorea să fie de faţă când fosta suverană îşi va reveni în simţiri, iar Faile, care-şi ţinea mâna pe încheietura lui, nu părea nici ea prea dornică. Ei păşeau repede, nerăbdători să ajungă în odăile lor, deşi nu neapărat din aceleaşi motive.

Nobilii nu se opriră din fugă odată ce ieşiră din Sala Mare. Coridoarele erau pustii, cu excepţia servitorilor care-şi ţineau ochii în pământ şi se mişcau de colo colo în tăcere. Înainte să ajungă prea departe, Perrin auzi zgomot de paşi şi-şi dădu seama că erau urmăriţi. Covalaere nu mai avea vreun susţinător, o variantă infim de probabilă, dar, dacă exista cineva, atunci ar fi încercat să-l lovească pe Rand prin prietenul său, care se plimba singur alături de soţia lui în vreme ce Dragonul Renăscut se afla altundeva.

Doar că, atunci când Perrin se întoarse, cu mâna pe topor, el rămase cu gura căscată în loc să-şi scoată arma. Erau Selande şi prietenii ei din holul de la intrarea în Palat, însoţiţi de alte opt sau nouă feţe noi. Aceştia tresăriră când el se întoarse şi schimbară câteva priviri ruşinate. Unii erau taireni, inclusiv o femeie care era mai înaltă decât toţi, în afară de unul dintre bărbaţii cairhieni. Aceasta purta o haină bărbătească şi pantaloni strâmţi la fel ca şi Selande şi celelalte femei, iar la şold avea o sabie. El nu aflase că absurditatea asta ajunsese şi la taireni.

— De ce ne urmăriţi? Vru el să ştie. Dacă încercaţi să mă faceţi părtaş la năzbâtiile voastre, o să vă trag un şut în fund la toţi, de-o să zburaţi până în Bel Tine!

Mai avusese de-a face cu aceşti nerozi sau cu unii ca ei, oricum. Aceştia nu se gândeau la nimic altceva decât la onoarea lor, la dueluri şi să se considere fiecare gai’shain. Acest ultim lucru îi irita la culme pe aieli.

— Luaţi aminte la vorbele soţului meu şi supuneţi-vă, interveni Faile pe un ton aspru. Nu e de glumit cu el.

Privirile tâmpe dispărură, iar tinerii începură să se retragă, întrecându-se în reverenţe. Încă le făceau când dispărură după un colţ.

— Bufoni nenorociţi, bombăni Perrin, oferindu-i din nou braţul lui Faile.

— Soţul meu este înţelept pentru vârsta lui, murmură ea.

Tonul din vocea ei era extrem de serios, iar mirosul, diferit.

Perrin se abţinu să nu pufnească. Era adevărat că unii dintre ei erau cu un an, poate doi mai mari decât el, dar se comportau ca nişte copii cu jocul lor de-a aielii. Şi cum Faile părea binedispusă, i se păru a fi momentul cel mai potrivit să înceapă să discute despre ce aveau de discutat. Despre ce avea el de discutat.

— Faile, cum ai ajuns să fii una dintre însoţitoarele reginei Colavaere?

— Servitorii, Perrin.

Ea vorbi atât de încet, încât nimeni care s-ar fi aflat la un metru distanţă n-ar fi auzit. Ea ştia totul despre auzul lui şi despre lupi. Nu-i puteai ascunde nimic soţiei. Faile îşi atinse urechea cu evantaiul, avertizându-l să fie atent la ce spune.

— Prea mulţi oameni uită de prezenţa servitorilor, însă şi aceştia trag cu urechea. În Cairhien, ei trag prea mult cu urechea.

Niciunul dintre cei în livrele pe care-i vedea el nu asculta. Puţinii care nu se aplecau de-a lungul coridoarelor atunci când îi întâlneau pe el şi pe Faile treceau pe lângă ei cu pas grăbit, cu privirile în pământ şi cufundaţi în gânduri. În Cairhien, zvonurile se răspândeau repede. Vestea întâmplării din Sala Mare trebuie să fi ajuns deja pe străzi, dacă nu cumva ieşise deja din oraş. Fără îndoială, aes sedai aveau deja ochi şi urechi în Cairhien, la fel şi Mantiile Albe şi majoritatea tronurilor.

Ea continuă cu aceeaşi voce şoptită, în ciuda avertismentului pe care i-l dăduse:

— Colavaere n-a ştiut cum să mă accepte mai repede, odată ce a aflat cine eram. Numele tatălui meu a impresionat-o la fel de mult ca şi cel al verişoarei mele.

Ea termină încuviinţând din cap, ca şi când ar fi dat toate explicaţiile.

Era o lămurire suficient de bună. Aproape bună. Tatăl ei era Davram, Primul înscăunat al Casei Bashere, Senior al Ţinuturilor Bashere, Tyr şi Sidona, Gardian al Hotarului, apărător al Patriei, Mareşal-General al Reginei Tenobia din Saldaea. Verişoara lui Faile era însăşi Tenobia. Colavaere avea motive suficiente ca s-o aleagă pe Faile drept însoţitoare. Dar el avusese timp să cugete la aceste lucruri şi era mândru că începea să se obişnuiască astfel cu felul ei de-a fi. Viaţa de om însurat îl învăţa multe pe un bărbat despre femei; sau despre o femeie. Răspunsul pe care ea nu i-l dăduse confirma ceva. Faile nu se temea de pericol, cel puţin nu atunci când o viza pe ea.

Fireşte că el nu putea vorbi despre asta acolo, pe coridor. Oricât de încet ar fi şoptit, ea n-avea auzul lui şi, fără îndoială, ar fi zis că toţi servitorii aflaţi la o depărtare de patruzeci de metri de ei trăgeau cu urechea. Înfrânându-şi nerăbdarea, o însoţi până când ajunseră la odăile care fuseseră aranjate pentru ei cu câteva vârste în urmă sau cel puţin aşa i se părea lui. Lămpile fuseseră aprinse şi aruncau umbre tremurătoare pe pereţii lucioşi şi întunecaţi. Fiecare panou din lemn prezenta sculpturi dreptunghiulare concentrice. Vatra din şemineul pătrat din piatră fusese curăţată şi acoperită cu câteva ferigi amărâte. Erau aproape verzi şi miroseau frumos.

Faile se apropie de o măsuţă pe care se afla o tavă cu două carafe din aur.

— Ne-au lăsat ceai de coacăze şi punci cu vin, dragul meu soţ. Vinul este din Tharon, cred. Punciul este răcit în rezervoarele de sub Palat. De care doreşti?

Perrin îşi desfăcu centironul şi-l aruncă împreună cu toporul pe scaun. Pe drum, plănuise cu mare grijă ce să spună. Faile putea fi o femeie ţâfnoasă uneori.

— Faile, nici nu ştii cât de dor mi-a fost de tine şi câte griji mi-am făcut pentru tine, însă...

— Ţi-ai făcut griji pentru mine! Izbucni ea, întorcându-se cu faţa la el.

Apoi îşi îndreptă spatele, aruncându-i priviri fioroase precum cele ale unui şoim şi imitând mişcări sfredelitoare cu evantaiul înspre măruntaiele lui. Gestul nu făcea parte din limbajul evantaielor; uneori, ea obişnuia să facă un gest similar şi cu pumnalul.

— Când primele cuvinte care ţi-au ieşit pe gură au fost ca să întrebi de... de femeia aceea!

Ochi-de-Aur rămase mut de uimire. Cum de uitase acel miros care-i umplea nările? Fu cât pe ce să-şi ducă o mână la nas ca să vadă dacă nu cumva sângera.

— Faile, i-am vrut pe „ucigaşii de copaci” ai ei. Be...

Nu, nu era atât de prost încât să-i rostească din nou numele.

— Înainte să plec, ea a spus că avea dovada otrăvirii. Ai auzit-o şi tu! Am vrut dovada, Faile.

Nu reuşi s-o îmbuneze. Acel iz înţepător nu se estompă deloc, iar mirosul acru al jignirii i se alătură. Pe sfânta Lumină, ce spusese de o rănise?

— Dovada ei! Ce am reuşit eu să aflu n-a fost bun de nimic, dar dovada ei i-a pus capul reginei Colavaere pe butuc. Sau ar fi trebuit.

Aceasta era apărarea lui, dar ea n-avea de gând să-l lase să mai rostească niciun cuvânt. Înaintă spre el, cu privi de pumnal. Evantaiul ei arăta ca unul. El se dădu în spate.

— Ştii ce zvon a răspândit femeia asta? Şuieră printre dinţi Faile, cu aerul că o viperă neagră n-ar fi fost în stare să verse atât venin. Ştii? A spus că motivul pentru care nu te afli aici este pentru că eşti într-un conac nu departe de oraş. Unde ea poate să te viziteze! Eu am zis povestea pe care o pregătisem – că erai la vânătoare, şi numai Lumina ştie că ai fost plecat multe zile la vânătoare! –, însă toată lumea credea că încercam să arunc o lumină bună asupra ta şi asupra ei! Împreună! Colavaere se delecta cu această poveste. Bănuiesc că a luat-o pe uşuratica aia de Mayener ca însoţitoare doar ca să ne pună pe noi două laolaltă. „Faile, Berelain, veniţi să-mi legaţi şireturile la rochie”, „Faile, Berelain, veniţi să ţineţi oglinda pentru coafeză”, „Faile, Berelain, veniţi să mă spălaţi pe spate”. Ca să se amuze în timp ce aştepta ca noi două să ne scoatem ochii! Asta a trebuit să îndur! Pentru tine, urecheat păros...!

El se lovi cu spatele de perete. Ceva se petrecu înlăuntrul lui. Se temuse pentru viaţa ei, fusese îngrozit, gata să-l înfrunte pe Rand sau pe Cel Întunecat însuşi. Nu făcuse nimic ca s-o încurajeze pe Berelain, ba dimpotrivă, îşi dăduse toată silinţa ca s-o alunge pe femeie. Şi aceasta îi era mulţumirea?

Îi cuprinse cu blândeţe trupul şi o ridică în aer până când ochii ei migdalaţi ajunseră la acelaşi nivel cu ai lui.

— Ascultă-mă, rosti el cu o voce calmă sau cel puţin se străduia să fie calmă, deşi aceasta semănă mai mult cu un mârâit gutural. Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? Cum îndrăzneşti? Era să mor de grijă că ai putea fi rănită. Te iubesc doar pe tine. Nu-mi doresc nicio altă femeie în afară de tine. M-ai înţeles? M-ai înţeles?

O strânse la piept şi o ţinu aşa, nedorindu-şi să-i mai dea drumul. Pe Lumină, îi fusese atât de teamă! Chiar şi în clipa aia tremura, gândindu-se la ce s-ar fi întâmplat.

— Dacă ai păţi ceva, aş muri, Faile. M-aş întinde pe mormântul tău şi aş muri! Crezi că nu ştiu cum a aflat Colavaere cine eşti? Ai făcut tu în aşa fel încât să afle.

Ea îi spusese odinioară că treaba unei soţii era să iscodească.

— Pe Lumină, femeie, puteai avea acelaşi sfârşit ca şi Maire! Colavaere ştie că eşti soţia mea. Soţia mea. A lui Perrin Aybara, prietenul lui Rand al’Thor. Nu ţi-a trecut niciodată prin minte că ar fi fost posibil să intre la bănuieli? Să... Pe Lumină, Faile, ar fi...

Brusc, el îşi dădu seama ce făcea. Ea scotea sunete înăbuşite de pieptul lui, însă el nu reuşea să înţeleagă cuvintele. Se minună că nu-i auzise coastele trosnindu-i. Dojenindu-se aspru pentru că se comportase ca un necioplit, îi dădu drumul, desfăcându-şi larg braţele. Dar, înainte să apuce să-şi ceară iertare, ea îşi împlântă degetele în barba lui.

— Mă iubeşti, zici? Grăi ea încet, foarte încet, foarte blând, zâmbind. Unei femei îi place să audă aceste cuvinte rostite cum trebuie.

Lăsă să-i cadă evantaiul din mână şi începu să-l zgârie cu unghiile pe obraz, încât aproape că-i ţâşni sângele, dar râsetul ei gutural era cald, iar în ochi nu-i mai mocnea furia.

— E bine că nu ai spus că nu te-ai uitat niciodată la o altă femeie, altminteri aş fi crezut că ai orbit.

El era prea uluit ca să vorbească, prea uimit ca să caşte măcar gura. Rand înţelegea femeile, Mat înţelegea femeile, dar Perrin ştia că el nu le va înţelege niciodată. Ea se putea transforma dintr-un pescăruş într-un şoim, schimbându-şi direcţia mai repede decât gândea el, totuşi această... Acel miros aspru dispăru complet lăsând locul unui alt miros al ei pe care el îl cunoştea bine. Un miros care era al ei, pur şi puternic, şi curat. Dacă mai puneai la socoteală şi ochii ei, te puteai aştepta în orice moment ca ea să înceapă să vorbească despre ţărăncuţele la secerătoare. Ţărăncuţelor din Saldaea li se dusese vestea, pare-se.

— Dacă te vei întinde pe mormântul meu, continuă ea, sufletul meu o să te bântuie, îţi făgăduiesc asta. Mă vei jeli cum se cuvine, apoi îţi vei căuta o altă soţie. Pe cineva cu care aş fi de acord, nădăjduiesc, spuse Faile mângâindu-i barba şi râzând încet. Chiar nu eşti în stare să-ţi porţi de grijă, ştii asta? Vreau să-mi făgăduieşti.

Cel mai bine era să încerce să se eschiveze. Dacă va refuza, acea dispoziţie minunată putea sfârşi mistuită de un incendiu. În care nu se afla argint viu. Dacă va accepta... După mirosul ei, ar fi zis că rostise purul adevăr, însă el avea să creadă când o face plopul mere.

— Trebuie să fac o baie, rosti Perrin dregându-şi glasul. Nici nu mai ştiu de când n-am mai văzut un săpun. Cred că miros ca un hambar vechi.

Ea se lipi de pieptul lui şi inspiră adânc.

— Miroşi minunat. Ca tine, preciză ea aşezându-şi mâinile pe umerii lui. Mă simt de parcă...

Uşa se deschise larg, trântindu-se.

— Perrin, Berelain nu este... îmi pare rău. Iertaţi-mă.

Rand începu să se foiască stingherit, ca şi când n-ar fi fost Dragonul Renăscut. Fecioarele rămaseră afară, pe coridor. Min îşi vârî capul înăuntru, aruncă o privire, îi zâmbi lui Perrin, apoi dispăru.

Faile se retrase atât de graţios, încât nimeni n-ar fi ghicit vreodată ceea ce spusese cu câteva clipe în urmă. Sau ceea ce ar fi urmat să spună. Obrajii ei însă erau aprinşi.

— Ce drăguţ din partea ta să ne faci o vizită neaşteptată, Seniore Dragon! Îmi cer iertare că n-am auzit când ai bătut la uşă.

Poate roşeaţa din obraji se datora nu doar stânjenelii, ci şi furiei.

Fu rândul lui Rand să se roşească şi să-şi treacă o mână prin păr.

— Berelain nu este în Palat. Ba mai mult, îşi petrece noaptea pe corabia Oamenilor Mării, ancorată pe râu. Annoura mi-a zis abia când am ajuns aproape de odăile lui Berelain.

Perrin încerca din răsputeri să nu se schimonosească. Oare de ce trebuia să repete numele femeii?

— Ai vrut să-mi vorbeşti şi despre altceva, Rand?

Spera că nu accentuase prea mult aceste cuvinte şi că Rand să fi înţeles aluzia. Nu se uită la Faile, dar adulmecă uşor aerul. Nici urmă de gelozie, încă. Însă simţea un miros puternic de furie.

O clipă, Rand se holbă la el, privi prin el. Asculta ceva. Perrin îşi încrucişă braţele la piept ca să se oprească din tremurat.

— Trebuie să aflu, adăugă Rand, într-un sfârşit. Tot nu vrei să comanzi oastea împotriva illianilor? Trebuie să-mi spui acum.

— Nu sunt general, răspunse Perrin cu o voce răguşită.

Se vor duce lupte în Illian. Imaginile i se perindară dinaintea ochilor. Peste tot în jurul lui erau oameni, iar el îşi rotea toporul, despicând în stânga şi-n dreapta. Indiferent câţi omora, veneau alţii în şiruri nesfârşite. În inima lui, încolţea o sămânţă. Nu mai putea trece prin aşa ceva. Nu mai voia.

— Şi-apoi, am crezut că trebuie să stau pe lângă tine.

Asta spusese Min după ce avusese o viziune. De două ori trebuia Perrin să stea pe lângă el, altminteri Rand ar fi înfruntat dezastrul. O dată fusese la fântânile din Dumai, poate, dar a doua oară nu venise încă.

— Toţi trebuie să ne asumăm riscuri.

Vocea lui Rand era foarte liniştită. Şi foarte aspră. Min îşi vârî din nou capul înăuntru, părând că ar vrea să vină lângă el, pe urmă îi aruncă o privire lui Faile şi hotărî în final să rămână afară.

— Rand, femeile aes sedai...

Un altul mai înţelept n-ar fi pomenit de asta, probabil. Însă el nu pretinsese niciodată că ar fi prea deştept.

— Înţeleptele sunt gata să le jupoaie de vii sau ceva în genul ăsta. Nu poţi îngădui să li se întâmple ceva, Rand!

Sulin, care se afla pe coridor, se întoarse ca să-l privească prin uşa întredeschisă.

Bărbatul pe care credea că-l cunoştea râse, scoţând un sunet şuierător.

— Toţi trebuie să ne asumăm riscuri, repetă al’Thor.

— N-am să îngădui să li se întâmple ceva, Rand.

Ochii albaştri şi reci ai lui al’Thor îi întâlniră privirea.

Tu n-ai să îngădui?

Eu, îi răspunse Perrin pe acelaşi ton şi fără să clipească. Sunt prizoniere şi nu reprezintă nicio ameninţare. Sunt femei.

— Sunt aes sedai.

Vocea lui Rand semăna atât de mult cu cea a lui Aram de la fântânile din Dumai, încât aproape că-l lăsă fără suflare pe Ochi-de-Aur.

— Rand...

— Fac ceea ce trebuie să fac, Perrin.

Preţ de o clipă, fu Rand de odinioară, căruia nu-i plăcea ce se întâmpla. Preţ de o clipă, el păru mort de oboseală. Doar pentru o clipă însă. Apoi redeveni noul Rand, tare ca oţelul.

— Nu-i voi face rău niciunei aes sedai dacă n-o va merita, Perrin. Nu pot să-ţi făgăduiesc mai mult. Dacă tot nu vrei să conduci oastea, te pot folosi altundeva. La fel de bine, ca să fiu sincer. Tare-aş vrea să te pot lăsa să te odihneşti o zi sau două, dar nu pot. N-avem timp. Şi trebuie să facem ceea ce trebuie să facem. Vă cer iertare că v-am întrerupt.

El făcu o plecăciune, cu o mână pe mânerul sabiei.

— Faile.

Perrin încercă să-l apuce de braţ, însă acesta ieşi din încăpere şi uşa se închise în urma lui, înainte ca Ochi-de-Aur să apuce să se clintească. I se părea că Rand nu mai era cel de odinioară. O zi sau două? Pe Lumină, ce alte planuri avea Rand cu el dacă nu să adune oastea pe Câmpiile din Maredo?

— Dragul meu soţ, eşti mai curajos decât trei bărbaţi laolaltă, grăi Faile în şoaptă, şi ai simţurile unui copil care abia învaţă să umble. Cum se face că, atunci când un bărbat îşi arată curajul, îşi pierde simţurile?

Perrin bombăni indignat. Se abţinu să pomenească despre femeile care se apucau să-i iscodească pe cei care comiseseră o crimă, ştiind, cu siguranţă, ce făceau. Femeile spuneau mereu că aveau o gândire mai logică decât bărbaţii, numai că el nu era prea convins de asta.

— Ei bine, poate nu vreau să aud răspunsul, chiar dacă-l ştii, râse ea gutural ridicându-şi braţele deasupra capului. Şi-apoi, n-am de gând să-l las să strice momentul. Mă simt în continuare la fel de îndrăzneaţă ca o ţărăncuţă... De ce râzi? Nu mai râde pe seama mea, Perrin t’Bashere Aybara! Încetează când îţi zic, necioplitule! Dacă n-o vei face...

Singura modalitate de a-i închide gura era s-o sărute. În braţele ei, el uită de Rand, de aes sedai şi de bătălii. Se simţea acasă acolo unde era Faile.

CAPITOLUL 7 • Curse şi capcane

Rand simţea Sceptrul Dragonului pe care-l ţinea în mână, ornamentele cu ciucure verde cu alb şi fiecare linie a Dragonilor sculptaţi ca şi când şi-ar fi trecut degetele peste ei. Cu toate astea i se părea că ar fi fost mâna altcuiva. Dacă i-ar fi retezat-o o sabie, ar fi simţit durerea şi ar fi continuat. Ar fi fost durerea altcuiva.

Plutea în Hău, înconjurat de golul absolut. Simţea cum se deschidea saidinul, care încerca să-l transforme în ţărână sub un val de frig nimicitor şi arşiţă ce ar fi preschimbat piatra în foc, şi aducea cu el prezenţa Celui Întunecat şi-i băga putreziciunea în oase. În suflet, se temea el adesea. De data asta nu mai simţea acea senzaţie de greaţă ca odinioară. De asta se temea cel mai tare. Aluneca prin acel torent de foc, gheaţă şi mizerie – viaţa. Acesta era cel mai potrivit cuvânt. Saidinul încerca să-l distrugă. Saidinul îl invada, făcându-l să debordeze de vitalitate. Ameninţa să-l îngroape şi-l ispitea. Lupta pentru supravieţuire, războiul menit a evita să fie mistuit îi sporeau bucuria de viaţă. Era atât de dulce, în pofida nesăbuinţei! Oare cum ar fi, curat? De neimaginat. Îşi dorea mai mult, îşi dorea totul.

În asta zăcea seducţia mortală. Un singur pas greşit şi abilitatea de a mânui Puterea îi va fi luată pentru totdeauna. Un singur pas greşit şi-şi va pierde minţile, asta dacă nu va fi, pur şi simplu, distrus, cu tot ceea ce-l înconjura, poate. Lupta pentru supravieţuire nu era o nebunie; era ca şi când ai fi păşit legat la ochi peste o groapă plină cu ţăruşi, bucurându-te de viaţa însăşi, încât a te gândi să renunţi ar fi ca şi când te-ai fi gândit la o lume de-a pururi învăluită în nuanţe cenuşii. Nu era nebunie.

Gândurile i se amestecau în dansul lui cu saidinul, alunecând prin Hău. Annoura se uita la el pe furiş cu privirea aceea specifică femeilor aes sedai. Oare ce punea la cale Berelain? Nu pomenise niciodată de o sfătuitoare aes sedai. Şi de celelalte aes sedai din Cairhien. De unde veniseră şi pentru ce motiv? Ce intenţii aveau? Cum putea să le oprească sau să le folosească? Devenea priceput în a manipula oameni; uneori îi era silă de el însuşi. Sevanna şi Shaido. Rhuarc îşi trimisese deja iscoadele în munţii numiţi Piscul Dragonului, însă, în cel mai bun caz, aceştia vor putea afla doar unde şi când. Înţeleptele, care puteau afla şi motivul, nu voiau să-l afle. Existau multe întrebări legate de Sevanna. Elayne şi Aviendha. Nu, nu voia să se gândească la ele. Niciun gând îndreptat înspre ele. Niciunul. Perrin şi Faile. O femeie neînfricată, un şoim după nume şi după fire. Oare o slujise pe Colavaere doar ca să strângă dovezi? Va încerca să-l protejeze pe Ochi-de-Aur dacă Dragonul Renăscut se va prăbuşi. Îl va proteja de Dragonul Renăscut dacă va considera că va fi nevoie; îi era loială lui Perrin, dar ea hotăra în ce fel. Faile nu era femeia care să i se supună soţului ei, dacă exista o astfel de femeie. Ochii aurii în care se citea provocarea şi sfidarea. De ce era Perrin atât de vehement în privinţa femeilor aes sedai? Petrecuse multă vreme în compania Kirunei şi a însoţitoarelor acesteia în drum spre fântânile din Dumai. Oare femeile aes sedai aveau acea influenţă asupra lui de care se temea toată lumea? Aes sedai. El clătină din cap fără să-şi dea seama. Niciodată. Niciodată! A avea încredere însemna să fii trădat; încrederea era durere.

Încercă să alunge acest gând. Se apropia prea mult de delir. Nimeni nu putea trăi fără să nu acorde încredere cuiva. Însă nu femeilor aes sedai. Mat, Perrin. Dacă nu putea avea încredere în ei... Min. Nici măcar nu se gândise că n-ar putea avea încredere în Min. Şi-ar fi dorit să-i fie alături în loc să stea cuibărită în pat. Toate acele zile în care fusese prizonieră, zile de griji – mai mult pentru el decât pentru ea însăşi, după cum o cunoştea – în care fusese interogată de Galina şi oropsită atunci când nu dădea răspunsuri mulţumitoare – el scrâşni din dinţi fără să-şi dea seama –, toate astea, şi chinul pe care-l îndurase în timpul tămăduirii o ajunseseră din urmă. Îi stătuse alături până când îi cedaseră picioarele şi fusese nevoit s-o care în braţe până în dormitor, în ciuda faptului că protestase adormită că el avea nevoie ca ea să-i fie alături. Min nu era acolo ca să-i aducă liniştea, să-l facă să râdă şi să uite de Dragonul Renăscut. Exista doar acea luptă cu saidinul şi acea vâltoare a gândurilor, şi...

Trebuie eliminaţi. Trebuie s-o faci. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat data trecută? Locul acela de lângă fântâni a fost o nimica toată. Oraşele care au ars din temelii au fost o nimica toată. Noi am distrus lumea! ÎNŢELEGI? TREBUIE UCIŞI, ŞTERŞI DE PE SUPRAFAŢA...!

Nu voia să mai audă acea voce care-i răsuna în minte. Nu Rand al’Thor. Lews Iherin Telamon, care era mort mai bine de trei mii de ani şi a cărui voce răsuna în mintea lui Rand. Puterea îl scotea adesea din ascunzătoarea lui şi-l arunca în cotloanele întunecate ale minţii lui Rand. Uneori, al’Thor se întreba cum se putea întâmpla asta. El era Lews Therin renăscut, Dragonul Renăscut, nu încăpea nicio îndoială, însă cu toţii erau reîncarnarea cuiva, de o sută de ori, de o mie de ori, chiar mai mult. Aşa funcţiona Pânza; toată lumea murea şi se reîncarna mereu şi mereu în timp ce Roata se învârtea la nesfârşit, fără întrerupere. Totuşi, nimeni nu vorbea cu cei de odinioară. Nimeni n-auzea voci. Cu excepţia nebunilor.

„Dar eu?”, reflectă Rand. Cu o mână ţinea strâns Sceptrul Dragonului, iar cu cealaltă, mânerul sabiei. „Dar tu? Cu ce ne deosebim noi de ele?”

Se aşternu tăcerea. De cele mai multe ori, Lews Therin nu-i dădea niciun răspuns. Poate era mai bine să n-o facă niciodată.

„Eşti, oare, aievea?”, întrebă vocea, într-un sfârşit. Negarea existenţei lui Rand era la fel de obişnuită ca şi refuzul de a da un răspuns. „Oi fi eu aievea? Am vorbit cuiva. Cred că am facut-o. În interiorul unei cutii. Al unui cufăr.” Se auzi un râs şuierător, scurt. „Oare am murit sau am înnebunit, sau amândouă? N-are importanţă. Cu siguranţă, sunt osândit şi mă aflu în Puţul Osândei. Sunt... o-osândit.” Râsul deveni mai puternic în acel moment: „Şi mă aflu în... în Puţul...”

Rand înăbuşi acea voce până când aceasta se preschimbă într-un bâzâit de insectă. Era ceva ce învăţase cât timp stătuse înghesuit în cufăr. Singur, în întuneric. Doar el şi durerea, şi setea, şi vocea unui nebun mort demult. Uneori, acea voce îi adusese alinarea, fiind singurul lui camarad. Singurul lui prieten. Alteori, îi apărea brusc în minte, aducându-i nu imagini, ci crâmpeie de culoare şi mişcare. Dintr-un anume motiv, ele îl duceau cu gândul la Mat şi la Perrin. Începuseră să apară în interiorul cufărului, împreună cu alte mii de închipuiri. În cufăr, acolo unde Galina, Erian, Katerine şi celelalte îl îndesau în fiecare zi după ce era bătut. El clătină din cap. Nu. Nu mai era în cufăr. Începură să-l doară degetele, atât de tare strângea sceptrul şi mânerul sabiei. Nu mai rămaseră decât amintirile, iar acestea n-aveau putere. Nu era...

— Dacă vrei să plecăm la drum înainte să mănânci, atunci s-o luăm din loc. Ceilalţi au luat cina demult.

Rand clipi, iar Sulin făcu un pas în spate sub privirea lui pătrunzătoare. Sulin, care se putea lupta de la egal la egal cu un leopard. El încercă să afişeze o expresie mai blândă. O simţea ca pe o mască, de parcă ar fi fost faţa altcuiva.

— Te simţi bine? îl întrebă ea.

— Eram cufundat în gânduri.

Al’Thor îşi desfăcu degetele şi se cutremură sub haină. Era o haină care-i venea mai bine decât cea pe care o purtase pe drum de la fântânile din Dumai. Era de un albastru-închis, simplă. Nici măcar după ce se îmbăiase nu se simţea mai curat, nu atâta vreme cât saidinul era înlăuntrul lui.

— Uneori, gândesc prea mult.

Aproape douăzeci de fecioare se adunară în capătul celălalt al încăperii fără ferestre, prevăzută cu lambriuri negre. Opt lampadare poleite, înşirate de-a lungul pereţilor şi aşezate în oglindă pentru a spori efectul, luminau încăperea. El se bucura pentru asta, fiindcă nu-i mai plăceau spaţiile întunecate. Acolo se mai aflau trei asha’mani. Femeile aiel stăteau într-o parte a încăperii, iar gardienii în cealaltă parte. Jonan Adley, un altaran în ciuda numelui, avea braţele încrucişate la piept şi sprâncenele încruntate, negre ca nişte omizi. Şi el era cufundat în gânduri. Poate cu patru ani mai mare decât Rand, acesta era hotărât să câştige sabia de argint a Consacraţilor. Eben Hopwil se mai împlinise şi avea mai puţine bube pe faţă de când îl văzuse Rand prima oară, cu toate că nasul şi urechile îi erau la fel de mari. El îşi pipăia insigna în formă de sabie de pe guler ca şi când ar fi fost surprins s-o vadă acolo. Fedwin Morr ar fi purtat şi el sabia dacă n-ar fi fost îmbrăcat într-o haină verde potrivită pentru un negustor înstărit sau un nobil de rang inferior, cu o mică broderie argintie pe manşete şi pe rever. De-o seamă cu Eben, însă mai îndesat şi cu mai puţine bube pe faţă, acesta nu părea prea încântat de faptul că haina lui neagră era îndesată într-o traistă din piele care zăcea la picioarele lui. Ei erau cei despre care aiurase Lews Therin, ei şi ceilalţi asha’mani. Asha’manii, aes sedai, oricine avea abilitatea de a conduce Puterea îl stârneau adesea.

— Gândeşti prea mult, Rand al’Thor?

Deşi cu o mână ţinea strâns o suliţă scurtă, iar cu cealaltă scutul şi alte trei suliţe, Enaila părea că l-ar fi admonestat cu degetul.

Asha’manul o privi încruntat.

— Problema ta este că nu gândeşti deloc.

Unele dintre celelalte fecioare râseră încet, cu toate că ea nu glumea. Mai scundă cu cel puţin o palmă decât oricare dintre fecioare, părul ei era la fel de arzător ca şi temperamentul şi o viziune ciudată asupra relaţiei pe care o avea cu el. Prietena ei cu păr mătăsos, Somara, care era mai înaltă cu un cap, încuviinţă aprobator cu un semn din bărbie. Şi ea împărtăşea aceeaşi viziune.

Rand ignoră comentariul, însă lăsă să-i scape un oftat. Deşi Somara şi Enaila erau cele mai rele, niciuna dintre fecioare nu se putea hotărî dacă el era car’a’carn, cel căruia trebuiau să i se supună, sau unicul copil al unei fecioare cunoscute vreodată fecioarelor la care trebuiau să ţină ca la un frate, sau ca la un fiu, în cazul unora. Până şi Jalani, care ar fi putut să se joace şi la vârsta ei cu păpuşile, părea să-l considere un frate mai mic, în vreme ce Corana, ce începea să încărunţească şi avea faţa aproape la fel de aspră precum cea a lui Sulin, îl trata ca pe un frate mai mare. Din fericire, se comportau astfel doar între ele, şi nu unde ar fi auzit şi alţi aieli. În momentele importante, el va fi car’a’carn. Le era dator. Ele îşi dăduseră viaţa pentru el. Le datora tot ceea ce voiau acestea.

— N-am de gând să stau toată noaptea aici în vreme ce voi jucaţi „Sărutul Fecioarelor”, zise el.

Sulin îl săgetă cu una dintre acele priviri – fie că purtau rochii sau cadin’sor, femeile aruncau într-o parte şi-n alta astfel de priviri aşa cum fermierii împrăştiau sămânţa –, însă asha’manii încetaseră să se mai holbeze la fecioare şi-şi aşezau traistele pe umeri. „Pregăteşte-i bine, îi spusese el lui Taim, transformă-i în arme”, iar Taim îi ascultase porunca. O armă bună se mişca după voinţa celui care o mânuia. Măcar de-ar şti că ea nu se va întoarce împotriva lui.

Existau trei destinaţii în noaptea aceea, totuşi fecioarele n-aveau voie să le cunoască. Nimeni nu putea şti, în afară de el. Cu o oarecare ezitare, Rand hotărâse mai devreme care urma să fie prima din cele două destinaţii. Călătoria va fi dezvăluită în curând, dar el avea motive s-o ţină secretă cât mai multă vreme.

Când poarta se deschise, chiar acolo, în mijlocul încăperii, înăuntru pătrunse acel miros dulceag cunoscut oricărui fermier. Bălegar de cal. Strâmbând din nas în timp ce-şi acoperea faţa cu vălul, Sulin le conduse pe jumătate dintre fecioare prin poartă, cu paşi grăbiţi. După ce-i aruncară o scurtă privire, asha’manii intrară şi ei prin poartă, deschizându-se puternic Adevăratului Izvor în timp ce se mişcau foarte repede.

Astfel, al’Thor le simţi forţa când aceştia trecură pe lângă el. Altminteri, era foarte greu să-ţi dai seama dacă un bărbat avea abilităţi de a mânui Puterea, exceptând cazul în care ar fi cooperat. Niciunul nu era la fel de puternic ca şi el. Nu încă. Intuiai cât de puternic era un bărbat doar atunci când acesta înceta să-şi sporească puterea. Fedwin era cel mai înalt dintre cei trei, însă avea ceea ce Taim numea un „scut”. Fedwin nu credea că ar fi avut vreun efect de la distanţă asupra a ceva folosind Puterea. Urmarea era că la patruzeci de metri puterea lui începea să scadă, iar la optzeci de metri, nu reuşea să ţeasă nici măcar un fir de saidin. Aparent, bărbaţii deveneau puternici mai iute decât femeile, ceea ce era un lucru bun. Aceştia trei erau suficient de puternici încât să deschidă o poartă de o dimensiune folositoare, însă nu era şi cazul lui Jonan. Fiecare asha’man pe care-l păstrase putea face acest lucru.

„Ucide-i înainte să fie prea târziu, înainte să înnebunească. Ucide-i, vânează-i pe Sammael şi pe Demandred, şi pe toţi Rătăciţii. Trebuie să-i ucid pe toţi, înainte să fie prea târziu!”, şopti Lews Therin. Se dădu o mică luptă când el încercă să-i smulgă Puterea lui Rand şi nu reuşi. În ultima vreme, el încerca adesea să facă asta sau să pună mâna singur pe saidin. Al doilea era un pericol mai mare decât primul. Rand se îndoia că Lews Therin i-ar putea smulge din mâini Adevăratul Izvor; nu era convins nici că el i-o va putea lua lui Lews Therin, odată ce acesta va ajunge primul la ea.

„Şi cu mine cum rămâne?”, se gândi Rand din nou. Fu doar un gând aspru, deşi nu mai puţin plin de venin. Învăluit în mrejele Puterii cum era, mânia se răspândi ca o pânză de păianjen în afara Hăului, asemenea unei dantele pârjolite de flăcări. „Şi eu pot conduce Puterea. Pe mine mă aşteaptă nebunia, însă pe tine te-a înhăţat deja! Te-ai sinucis, Ucigaşule de Neam, după ce ţi-ai ucis soţia şi copiii, şi doar Lumina ştie câţi alţii. Nu voi ucide dacă nu va fi nevoie! M-ai auzit, Ucigaşule de Neam?” Tăcere drept răspuns.

Rand inspiră adânc şi sacadat. Dantela din flăcări pâlpâi, luminând în depărtare. Nu-i mai vorbise niciodată acestei fiinţe, fiindcă era o fiinţă, nu doar o voce; o fiinţă care avea amintiri. Poate va reuşi să-l alunge pentru totdeauna pe Lews Therin. De cele mai multe ori, aiurelile nebunului erau tânguieli după soţia lui moartă. Dar, oare, îşi dorea să-l alunge pentru totdeauna pe Lews Therin? Singurul lui prieten din cufăr.

Îi promisese lui Sulin că va număra până la o sută înainte s-o urmeze, dar el numără din cinci în cinci, apoi pătrunse mai mult de o sută cincizeci de leghe în Caemlyn.

Se aşternuse noaptea peste Palatul Regal din Andor, iar umbrele pe care le arunca Luna învăluiau turlele delicate şi domurile aurii. Briza blândă nu reuşea să alunge dogoarea. Luna de pe cer, încă aproape plină, oferea o oarecare lumină. Cu feţe acoperite de văluri, fecioarele se împrăştiară în jurul căruţelor înşiruite în spatele celor mai mari grajduri ale Palatului. Putoarea bălegarului pe care căruţele îl cărau din grajd în fiecare zi se îmbibase demult în lemn. Asha’manii îşi acoperiră feţele cu mâinile, iar Eben chiar se prinse de nas.

Car’a’carn numără repede, bombăni Sulin, descoperindu-şi faţa.

Nu era nicio surpriză. Nimeni nu va sta lângă acele căruţe dacă nu va fi nevoit.

Rand lăsă să se închidă poarta de îndată ce ultimele fecioare păşiră dincolo de ea, chiar pe urmele lui. După aceea, Lews Therin şopti: „Ea a dispărut. Aproape că a dispărut”. Se simţea uşurarea din vocea lui; în Vârsta Legendelor nu existase legătura dintre străjeri şi aes sedai.

Alanna nu dispăruse în totalitate, nu mai mult decât o făcuse în alte dăţi, de când îl legase pe Rand împotriva voinţei lui, totuşi prezenţa ei devenise mai puţin evidentă şi tocmai acest lucru îl făcea pe al’Thor să fie cu adevărat conştient. Te puteai obişnui cu orice, să începi să-l iei ca pe un lucru firesc. Când se afla în preajma sa, îl însoţeau trăirile ei, ascunse undeva într-un colţ al minţii lui, şi starea ei fizică, dacă se gândea mai bine, iar el ştia exact unde se afla ea, aşa cum ştia unde îi era mâna, dar ca şi în cazul mâinii, dacă nu se gândea la ea, aceasta exista, pur şi simplu. Doar distanţa mai avea un oarecare efect, însă el simţea că ea se afla undeva la răsărit de el. Îşi dorea să fie conştient de prezenţa ei. Dacă Lews Therin va tăcea şi toate amintirile din cufăr i se vor şterge cumva din minte, tot îi va rămâne legătura care să-i amintească: „Să nu ai niciodată încredere într-o aes sedai”.

Brusc, el conştientiză că Jonan şi Eben foloseau încă saidinul.

— Eliberaţi! Rosti el pe un ton aspru, întocmai cum îl auzise pe Taim poruncind, şi simţi cum Puterea se scurge încet din ei.

Erau nişte arme bune. Deocamdată. „Ucide-i pe toţi până nu e prea târziu”, şopti Lews Therin. Rand eliberă Adevăratul Izvor în mod voit şi cu o oarecare strângere de inimă. Nu-i plăcuse niciodată să renunţe la viaţă, la simţurile ascuţite, la luptă. Înlăuntrul lui însă, era încordat asemenea unui arc, pregătit s-o înhaţe din nou. Era mereu tensionat în ultima vreme.

„Trebuie să-i ucid”, şopti Lews Therin.

Alungând vocea, Rand o trimise la Palat pe una dintre fecioare, pe Nerilea, o femeie cu faţa pătrăţoasă, iar el începu să păşească de-a lungul căruţelor, în vreme ce gândurile i se învârteau în minte mai iute ca înainte. N-ar fi trebuit să vină acolo, ci să-l trimită pe Fedwin, cu o scrisoare. Gândurile i se învârteau în minte. Elayne. Aviendha. Perrin. Faile. Annoura. Berelain. Mat. Pe sfânta Lumină, n-ar fi trebuit să vină! Elayne şi Aviendha. Annoura şi Berelain. Faile şi Perrin, şi Mat. Crâmpeie de culoare, mişcări rapide ce dispăreau. Un nebun ce bombănea mânios în depărtare.

Încetul cu încetul, deveni conştient că fecioarele vorbeau între ele despre miros, insinuând că venea de la asha’mani. Voiau să fie auzite, altminteri ar fi folosit limbajul semnelor; Luna oferea destulă lumină pentru asta. Era suficientă lumină să vadă culoarea din obrajii lui Eben şi fălcile încleştate ale lui Fedwin. N-or mai fi fost ei băieţi, cu siguranţă nu după fântânile din Dumai, dar tot cincisprezece sau şaisprezece ani aveau. Sprâncenele lui Jonan erau atât de căzute, încât păreau să-i ajungă până pe obraji. Cel puţin nimeni nu folosea saidinul. Încă.

Rand dădu să se apropie de cei trei bărbaţi, apoi se răzgândi, zicând cu voce tare ca să audă toţi:

— Dacă eu pot răbda nebunia fecioarelor, puteţi şi voi.

Eben însă se înroşi mai tare, iar Jonan mârâi nemulţumit. Toţi trei îl salutară pe Rand ducându-şi pumnul la piept, pe urmă se întoarseră unul către celălalt. Jonan şopti ceva, aruncând o privire înspre fecioare, iar Fedwin şi Eben râseră. Când le văzuseră pentru prima oară pe fecioare, ei ezitaseră între a se zgâi la acele creaturi exotice despre care doar citiseră şi a o lua la fugă înainte ca ucigaşele aiel din poveşti să-i omoare. Oricum, în acel moment nimic nu-i mai înspăimânta. Trebuiau să înveţe din nou ce însemna frica.

Privindu-l pe Rand, fecioarele începură să folosească limbajul semnelor, râzând încet din când în când. Oricât de precaute ar fi fost faţă de asha’mani, fecioarele fiind tot fecioare – şi aielii fiind tot aieli –, riscul făcea ca zeflemeaua asta să fie mai amuzantă. Somara murmură suficient de tare despre cum îl potolise Aviendha, afirmaţie care fu întâmpinată de încuviinţări ferme din cap. Viaţa nimănui nu era pomenită atât de des în poveşti.

De îndată ce Nerilea se întoarse anunţând că-i găsise pe Davram Bashere şi pe Bael, şeful clanului care-i condusese pe aieli în Caemlyn, Rand îşi scoase centironul, urmat de Fedwin. Jalani aduse o tolbă mare din piele pentru săbii şi Sceptrul Dragonului, ţinând-o de parcă săbiile ar fi fost nişte şerpi veninoşi sau morţi de mult şi putreziţi. Cu toate că, adevărul fie spus, ea n-ar fi ţinut-o cu atâta reţinere în niciunul dintre cazuri. Îmbrăcând o mantie cu glugă pe care i-o întinse Corana, Rand îşi duse mâinile la spate, iar Sulin i le legă strâns cu o sfoară, vorbind în barbă:

— E o prostie. Până şi cei din ţinuturile umede ar spune că e o prostie.

El încercă să nu se schimonosească. Ea era puternică şi nu se dădea în lături să-şi folosească forţa.

— Ai fugit de noi de prea multe ori, Rand al’Thor. Nu ştii să-ţi porţi deloc de grijă.

Sulin îl vedea ca pe un frate de o vârstă cu ea, deşi iresponsabil uneori.

— Far Dareis Mai, ţin la onoarea ta, dar nu îţi pasă.

Fedwin se încruntă când fecioarele îi legară şi lui mâinile, deşi ele abia dacă depuneau vreun efort. Jonan şi Eben priveau şi ei încruntaţi. Le displăcea acest plan la fel de mult ca şi lui Sulin şi-l înţelegeau la fel de puţin. Dragonul Renăscut nu trebuia să-şi explice faptele, iar car’a’carn rareori făcea asta. Oricum, niciunul nu spuse nimic. O armă nu se plângea niciodată.

Când Sulin veni în faţa lui Rand, se uită la faţa lui şi oftă.

— Ei ţi-au făcut asta, zise ea încet, întinzându-şi mâna după pumnalul cu lama grea de la centiron.

Având o lungime de mai bine de o jumătate de metru, pumnalul semăna cu o sabie scurtă, deşi doar un nerod s-ar încumeta să-i spună acest lucru unui aiel.

— Trage-mi gluga pe cap, îi porunci Rand pe un ton aspru. Scopul este ca nimeni să nu mă recunoască înainte să ajung la Bael şi la Bashere.

Ea ezită şi-l privi în ochi.

— Trage-mi gluga pe cap, mârâi el.

Deşi Sulin era în stare să ucidă pe oricine cu mâinile goale, îi aşeză cu blândeţe gluga pe cap.

Râzând, Jalani îi trase gluga pe ochi.

— Acum poţi fi convins că nimeni nu te va recunoaşte, Rand al’Thor. Va trebui să te laşi în grija noastră ca să-ţi îndrumăm paşii.

Câteva fecioare râseră.

El se încordă, fiind cât pe ce să pună stăpânire pe saidin. Cât pe ce. Lews Therin mârâia şi bolborosea. Rand se străduia să respire normal. Afară nu era întuneric beznă. Putea zări strălucirea Lunii pe sub marginea glugii. Cu toate astea, se împiedică atunci când Sulin şi Enaila îl luară de braţe ca să-l conducă.

— Am crezut că eşti suficient de mare încât să te descurci mai bine de-atât, şopti Enaila, prefăcându-se surprinsă.

Sulin îşi mişcă mâna, iar el avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă că femeia cu pielea aspră şi cu părul alb îi mângâia braţul.

Nu vedea nimic decât ceea ce se afla în faţa lui: lespezi din piatră aflate în curtea grajdurilor, luminoase în razele Lunii, apoi trepte din piatră, pardoseli din marmură, luminate de lămpi, şi uneori covoare lungi. Era atent la jocul umbrelor, încercând să perceapă prezenţa saidinului, sau mai rău, filamentele subţiri care anunţau prezenţa unei femei care deţinea saidarul. Orb cum era în acel moment, nu şi-ar fi dat seama că era atacat decât atunci când ar fi fost prea târziu. Auzea paşii înăbuşiţi ai câtorva servitori care se grăbeau să-şi ducă la bun sfârşit treburile menajere din timpul nopţii, însă nimeni nu îndrăzni să le sfideze pe cele cinci fecioare escortând doi prizonieri cu glugi pe cap. Având în vedere faptul că Bael şi Bashere locuiau în Palat, iar oamenii lor patrulau prin Caemlyn, cu siguranţă acele coridoare văzuseră apariţii şi mai ciudate. Avea impresia că se afla într-un labirint. Dar mai pătrunsese şi în alte labirinturi de când plecase din Emonds Field, chiar dacă el crezuse că străbătea un drum deschis.

„Oare aş recunoaşte un drum deschis dacă aş vedea unul? Chibzui el. Ori fac asta de atâta vreme, încât aş crede că e o capcană?”

„Nu există drumuri deschise, doar curse, capcane şi întuneric”. După mârâit, Lews Therin părea asudat, disperat. Aşa cum se simţea şi Rand.

Atunci când Sulin îi conduse, în cele din urmă, într-o încăpere şi închise uşa, Rand îşi azvârli capul pe spate ca să se descotorosească de glugă şi se holbă. Se aşteptase ca Bael şi Davram să fie acolo, dar nu şi soţia lui Davram, Deira, sau Melaine, sau Dorindha.

— Te văd, car’a’carn.

Bael, cel mai înalt bărbat pe care-l întâlnise vreodată Rand, şedea cu picioarele încrucişate pe pardoseala din gresie verde cu alb, îmbrăcat în cadin’sor şi afişând un aer care, chiar şi atunci când era calm, arăta că era gata să atace într-o clipită. Şeful clanului Goshien aiel nu era tânăr – niciun şef de clan nu era –, iar părul lui roşcat-închis era uşor cernut. Mai mult, cei care credeau că el se înmuiase odată cu vârsta aveau parte de o surpriză uriaşă.

— Să găseşti mereu apă şi umbră. Sunt de partea car’a’carnului, iar suliţele sunt de partea mea.

— Apa şi umbra or fi ele de-ajuns, zise Davram Bashere, trecându-şi un picior peste braţul poleit al jilţului, dar eu, unul, m-aş mulţumi cu vin rece.

Era puţin mai înalt decât Enaila. Avea vestonul albastru descheiat şi faţa întunecată îi lucea de la broboanele de sudoare. În ciuda nepăsării lui aparente, părea încă şi mai aspru decât Bael, cu ochii lui înguşti şi fioroşi şi cu nasul ascuţit întocmai ciocului unui vultur, deasupra mustăţii groase şi cărunte.

— Te felicit pentru evadare şi victorie. Totuşi, de ce ai venit deghizat în prizonier?

— Aş vrea să ştiu dacă le va asmuţi pe aes sedai împotriva noastră, interveni Deira.

Femeie voinică, îmbrăcată într-o rochie din mătase verde cu fire aurii, mama lui Faile era la fel de înaltă ca oricare dintre fecioare, mai puţin Somara. Avea părul negru şi lung şi tâmplele ninse, iar nasul mai puţin proeminent decât al soţului ei. Adevărul fie spus, putea să-i dea lecţii acestuia despre cum să arate fioros. În privinţa asta, semăna foarte mult cu fiica ei. Ea îi era loială soţului ei, nu lui Rand.

— Le-ai luat pe aes sedai prizoniere! Ar trebui să ne aşteptăm acum ca întreg Turnul Alb să se năpustească asupra noastră?

— Dacă o vor face, vor primi ceea ce merită, răspunse cu asprime în glas Melaine, aranjându-şi şalul.

Frumoasă, cu părul bălai şi ochii verzi şi doar cu câţiva ani mai mare decât Rand după chip, Melaine era una dintre înţelepte, căsătorită cu Bael. De asemenea, era o vestitoare-n vise, având o forţă moderată în ceea ce priveşte Puterea; totodată, era soră de soţ a Dorindhei. Indiferent ce le făcuse pe înţelepte să-şi schimbe părerea despre aes sedai, Melaine, Amys şi Bair erau cele mai înverşunate.

— Ceea ce doresc să ştiu, grăi cea de-a treia femeie, este ce ai de gând să faci în privinţa lui Colavaere Saighan.

Cu toate că Deira şi Melaine impuneau respect, ba mai mult fiind extrem de impunătoare, Dorindha le eclipsa, deşi era greu să-ţi dai seama în ce mod. Stăpâna Sălaşului Izvorelor de Fum era o femeie voinică şi ocrotitoare, mai mult frumoasă decât drăguţă, cu încreţituri în colţul ochilor albaştri şi cu la fel de multe fire albe în părul roşcat-deschis ca şi Bael. Cu toate astea, oricine avea puţină minte îşi putea da seama că, din cele două femei, ea era figura dominatoare.

— Melaine susţine că Bair nu-i acordă prea multă importanţă lui Colavaere Saighan, continuă Dorindha, însă înţeleptele pot fi la fel de oarbe ca oricare altul atunci când vine vorba de a vedea o bătălie care se pregăteşte şi pericolul ce pândeşte.

Zâmbetul de pe buzele lui Melaine îndulci aceste cuvinte; acel zâmbet drept răspuns spunea, cu siguranţă, că nu era de acord.

— Treaba unei stăpâne, continuă Dorindha este aceea de a înlătura aceste pericole înainte să păţească cineva ceva.

De asemenea, ea era şi soţia lui Bael, lucru care-l descumpănea în continuare pe Rand, cu atât mai mult cu cât aceasta fusese alegerea ei şi a lui Melaine. Poate într-o oarecare măsură pentru că fusese alegerea lor. În neamul aielilor, bărbatul nu prea avea un cuvânt de spus atunci când soţia lui îşi alegea o soră de soţ. Nu era un aranjament obişnuit nici măcar la ei.

— Colavaere s-a apucat de agricultură, mormăi Rand, iar ei îl priviră clipind, întrebându-se dacă glumea. Tronul Soarelui este din nou vacant şi o aşteaptă pe Elayne.

El se gândise să ţeasă o pavăză împotriva ascultătorilor, însă o pavăză putea fi descoperită de oricine ar fi căutat, bărbat sau femeie, iar prezenţa ei ar fi anunţat că se discuta ceva interesant. Şi aşa, tot ce se vorbea acolo urma să se afle în curând de la Osia Lumii până în largul mării.

Fedwin îşi freca deja încheieturile mâinilor, în vreme ce Jalani îşi vâra în teacă pumnalul. Nimeni nu le acordă nicio atenţie; toţi îşi ţineau ochii aţintiţi asupra lui Rand. Privind-o încruntat pe Nerilea, el îşi agită mâinile legate până când Sulin tăie frânghia.

— Nu mi-am imaginat că asta este o reuniune de familie.

Dintre toţi, doar Nerilea părea uşor stânjenită, poate.

— Când te vei căsători, murmură Davram zâmbind, vei descoperi că trebuie să alegi cu înţelepciune ce să-i spui şi ce să nu-i spui soţiei tale.

Deira îi aruncă o privire, ţuguindu-şi buzele.

— Soţiile sunt o încântare atâta vreme cât nu le zici prea multe, adăugă Bael, râzând.

Zâmbind, Dorindha îşi trecu degetele prin părul lui şi-l strânse în pumni o clipă, ca şi când ar fi vrut să-i smulgă capul. Bael mârâi, însă nu doar din cauza degetelor Dorindhei. Melaine îşi şterse pumnalul de rochia ei grea şi-l vârî în teacă. Pe urmă cele două femei îşi zâmbiră satisfăcute peste capul lui în timp ce el îşi freca umărul, unde avea o pată mică de sânge pe cadin’sor. Deira încuviinţa din cap îngândurată, de parcă doar atunci ar fi înţeles.

— Oare ce femeie aş putea urî atât de mult încât s-o căsătoresc cu Dragonul Renăscut? întrebă Rand pe un ton nepăsător.

Tăcerea care se aşternu, nefirească, era aproape tangibilă.

Al’Thor încercă să-şi stăpânească mânia. Ar fi trebuit să se aştepte la asta. Melaine nu era o simplă înţeleaptă, ci putea pătrunde în visele oamenilor, la fel ca Amys şi Bair. Printre altele, mai puteau vorbi una cu cealaltă în visele lor, dar şi cu alţii; era o înzestrare folositoare, cu toate că o întrebuinţaseră doar o singură dată pentru el. Era treaba înţeleptelor. Nu era de mirare că Melaine ştia tot ceea ce se întâmplase. Nu era de mirare că-i povestise totul Dorindhei, fie că era treaba înţeleptelor sau nu. Cele două femei erau şi cele mai bune prietene şi surori în acelaşi timp. Fireşte că de îndată ce Melaine îi povesti lui Bael despre răpire, acesta îi spusese şi lui Bashere; a te aştepta de la Bashere să ascundă acest lucru de soţia lui era ca şi când te-ai fi aşteptat de la el să nu spună nimănui că a luat foc casa. Încetul cu încetul, el reuşi să-şi stăpânească mânia, să se liniştească.

— Elayne a sosit?

El încercă să-şi stăpânească vocea, fără să reuşească însă. N-avea importanţă. Toată lumea ştia că avea motive să fie agitat. Andorul n-o fi fiind el la fel de zbuciumat ca şi Cairhien, dar Elayne pe tron era cea mai rapidă cale de a restabili liniştea în cele două ţinuturi. Poate era singura cale.

— N-a sosit încă, răspunse Bashere, ridicând din umeri. Însă au venit veşti dinspre miazănoapte despre aes sedai care au strâns o armată undeva în Murandy sau, poate, în Altara. Ar fi tânărul Mat şi cu Oastea Mâinii Roşii a lui, împreună cu Domniţa-Moştenitoare şi surorile care au fugit din Turn atunci când Siuan Sanche a fost detronată.

Rand îşi freca încheieturile mâinilor în locul unde fusese legat cu frânghia. Toată acea înscenare cu „prizonierii” fusese în cazul în care Elayne s-ar fi aflat deja acolo. Elayne şi Aviendha. Ca să vină şi să plece, iar ele să nu afle acest lucru decât după plecarea lui. Poate ar fi reuşit cumva să le urmărească pe furiş. Poate... Era un prost şi nu exista niciun „poate” în această privinţă.

— Vrei ca şi acele surori să-ţi jure credinţă?

Tonul din vocea Deirei era la fel de rece ca şi expresia de pe faţa ei. Nu-l plăcea; după cum vedea ea lucrurile, soţul ei o apucase pe un drum care avea să se sfârşească, mai mult ca sigur, cu capul lui înfipt într-o ţepuşă deasupra porţii din Tar Valon şi Rand era cel care-l îndrumase pe acel drum.

— Turnul Alb nu te va ierta pentru femeile aes sedai pe care le-ai constrâns.

Rand făcu o plecăciune uşoară. S-o ardă focul dacă lua totul în derâdere! Deira ni Ghaline t’Bashere nu-i conferise niciodată un titlu, nici măcar nu i se adresase pe nume. Era ca şi când i-ar fi vorbit unui valet, şi nici acela foarte inteligent sau de încredere.

— Dacă vor alege să-mi jure credinţă, le voi accepta jurămintele. Sunt convins că multe dintre ele nici măcar nu sunt foarte nerăbdătoare să se întoarcă în Tar Valon. Dacă vor face altă alegere, atunci sunt libere să plece unde-or vrea, atâta vreme cât nu se vor ridica împotriva mea.

— Turnul Alb s-a ridicat împotriva ta, zise Bael, aplecându-se în faţă cu pumnii proptiţi pe genunchi, iar ochii lui albaştri făceau ca vocea Deirei să pară caldă. Un duşman care vine o dată va veni din nou. Dacă nu este oprit. Suliţele mele vor asculta ceea ce porunceşte car’a’carn.

Melaine dădu aprobator din cap, fireşte. Îşi dorea ca femeile aes sedai să îngenuncheze până la ultima sub sabie, ba chiar să fie legate la mâini şi la picioare. Dorindha încuviinţă şi ea din cap, la fel făcu şi Sulin, iar Bashere îşi mângâia mustaţa cufundat în gânduri. Rand nu ştia dacă să râdă sau să plângă.

— Nu credeţi că am destule pe cap şi fără un război împotriva Turnului Alb? Elaida şi-a vârât mâna în beregata mea şi a fost trântită la pământ.

Pământul acoperit de flăcări şi carne sfârtecată. Corbii şi vulturii care se înfruptau. Câţi morţi?

— Dacă va avea suficientă minte să se oprească aici, atunci o voi face şi eu.

Atâta vreme cât nu-i cereau să aibă încredere. Cufărul. El clătina din cap, pe jumătate conştient de faptul că Lews Therin începu brusc să se tânguie despre întuneric şi despre sete. Putea să ignore, trebuia să ignore, dar nu să uite sau să aibă încredere.

Lăsându-i pe Bael şi pe Bashere să discute dacă Elaida avea, într-adevăr, suficientă minte încât să se oprească, odată ce ea începuse, el se apropie de o masă acoperită cu hărţi şi aflată lângă perete, sub o tapiserie înfăţişând o bătălie, în care Leul Alb al Andorului ieşea în evidenţă. Se părea că Bael şi Bashere foloseau acea încăpere pentru planurile de luptă. După ce scotoci puţin prin ele, găsi harta pe care o căuta, un sul mare cu tot Andorul, de la Munţii de Negură la Râul Erinin şi porţiuni din ţinuturile dinspre miazăzi, precum şi Ghealdan, Altara şi Murandy.

— Femeilor captive în ţinuturile „ucigaşilor de copaci”nu li se îngăduie să provoace necazuri, atunci altora de ce ar trebui să le fie permis acest lucru? întrebă Melaine, părând mânioasă, ca şi când ar fi răspuns la ceva ce el n-auzise.

— Vom face ceea ce trebuie, Deira t’Bashere, răspunse Dorindha cu calm, deşi arareori se întâmpla să vorbească astfel. Dacă nu-ţi piezi curajul, vom ajunge acolo unde trebuie să mergem.

— Când sari de pe o stâncă, nu ţi-a mai rămas nimic altceva decât curajul şi speranţa că jos se află o căpiţă de fân pe care să aterizezi, replică Deira.

Soţul ei chicoti de parcă ea ar fi făcut o glumă. Ea însă nu părea amuzată.

După ce derulă harta şi aşeză pe colţurile acesteia călimări şi sticle cu nisip, Rand începu să măsoare distanţele cu degetele. Dacă zvonurile îl plasau în Altara sau Murandy, însemna că Mat nu înainta prea repede. Se mândrea cu cât de repede mărşăluia oastea lui. Poate că-l încetineau aes sedai, împreună cu servitorii şi căruţele. Poate că i se alăturaseră mai multe surori decât îşi închipuise el. Când înţelese că strângea din pumni, Rand îşi desfăcu degetele. Avea nevoie de Elayne. Ca să preia tronul de aici şi din Cairhien, pentru asta avea nevoie de ea. Doar pentru asta. Cât despre Aviendha... de ea n-avea nevoie deloc, iar ea spusese răspicat că nici ea n-avea nevoie de el. Se afla în siguranţă, departe de el. Le putea ţine la adăpost pe amândouă, cât mai departe de el cu putinţă. Pe sfânta Lumină, măcar dacă le-ar putea privi! Avea nevoie de Mat, ţinând cont că Perrin se încăpăţâna. Nu era sigur cum devenise Mat brusc expert într-ale bătăliei, însă până şi Bashere îi respecta părerile. Cel puţin cele referitoare la război.

— L-au tratat ca pe un da’tsang, rosti Sulin printre dinţi, iar unele dintre fecioare mârâiră în cor, fără a scoate un cuvânt.

— Ştim, consimţi Melaine, încruntându-se. N-au pic de onoare.

— Oare el se va abţine, într-adevăr, după cele descrise de tine? întrebă Deira pe un ton neîncrezător.

Harta nu se întindea suficient de mult înspre miazăzi ca să se vadă Illian – pe nicio hartă de pe masă nu apărea acea parte a ţării –, dar Rand îşi plimbă degetele peste Murandy, imaginându-şi Dealurile Doirlon, nu departe de hotarele Illianului, cu acea înşiruire de fortăreţe pe care nicio armată cotropitoare nu-şi permitea să le ignore. Iar la două sute patruzeci de kilometri înspre răsărit, dincolo de Câmpiile Maredo, se afla o armată cum nu se mai văzuse de pe vremea când popoarele se uniseră în faţa Tar Valon în timpul Războiului aielilor, poate chiar de pe vremea lui Artur Aripă-de-Şoim. Taireni, cairhieni, aieli, toţi pregătiţi să invadeze Illianul. Dacă Perrin nu era conducătorul, atunci Mat trebuia să fie. Doar că nu era timp suficient. Niciodată nu era timp suficient.

— Nu-mi vine să cred, bombăni Davram. N-ai pomenit niciodată de asta, Melaine. Doamna Caraline şi Seniorul Toram şi-au aşezat tabăra dincolo de porţile oraşului, la fel şi Seniorul Darlin? De data asta, n-au venit împreună din întâmplare. E ca şi când ai avea un cuib de vipere la uşă, oricine-ai fi.

— Să danseze algaid’siswail opină Bael. Viperele moarte nu muşcă pe nimeni.

Sammael fusese întotdeauna la înălţime când venea vorba să se apere. Aceasta era amintirea lui Lews Therin din Războiul Umbrei. Cu doi bărbaţi într-o singură minte, poate era de aşteptat ca amintirile să se amestece. Oare Lews Therin îşi amintea brusc cum să mâne oile sau să taie lemne, sau să dea de mâncare găinilor? Rand îl auzea vag, era înnebunit să ucidă, să distrugă; gândul la Rătăciţi îl făcea mai mereu pe Lews Therin să-şi piardă minţile.

— Deira t’Bashere spune adevărul, grăi Bael. Trebuie să rămânem pe drumul pe care l-am ales până când duşmanii noştri vor fi distruşi sau vom fi noi nimiciţi.

— Nu la asta m-am referit, spuse Deira pe un ton sec. Însă ai dreptate. N-avem de ales, acum. Până când duşmanii noştri vor fi distruşi sau vom fi noi.

Moartea, distrugerea şi nebunia îşi făcură loc în mintea lui Rand pe când privea cu atenţie harta. Sammael ar fi ajuns la acele fortăreţe la scurt timp după ce ar fi atacat oastea, Sammael cu forţa unui Rătăcit şi înţelepciunea Vârstei Legendelor. Sammael, adică Seniorul Brend, cum se referea la el însuşi, unul dintre membrii Consiliului celor Nouă, şi numit la fel de cei care refuzau să accepte că Rătăciţii erau liberi, însă Rand îl ştia. Prin amintirile lui Lews Therin, el îi ştia faţa lui Sammael, îl cunoştea până în măduva oaselor.

— Care sunt intenţiile lui Dyelin Taravin faţă de Naean Arawn şi Elenia Sarand? întrebă Dorindha. Mărturisesc că nu înţeleg ce înseamnă această izolare a oamenilor.

— Ce face ea acolo are prea puţină importanţă, răspunse Davram. Întâlnirile ei cu acele aes sedai mă îngrijorează mai mult.

— Dyelin Taravin e o neroadă, bombăni Melaine. Crede în zvonurile despre îngenuncherea lui car’a’carn în faţa Supremei Amyrlin. Nici părul nu şi-l piaptănă dacă femeile aes sedai nu-i dau voie.

— O subestimezi, rosti Deira pe un ton ferm. Dyelin este suficient de puternică încât să domnească peste Andor; a dovedit asta la Aringill. Fireşte că ascultă de aes sedai – doar un prost le-ar ignora –, însă a da ascultare nu înseamnă a te supune.

Căruţele care fuseseră aduse de la fântânile din Dumai va trebui să fie scotocite din nou. Acel obiect mic, angreal, trebuia să fie acolo, undeva. Niciuna dintre surorile care scăpaseră n-aveau de unde să ştie ce era. Asta dacă nu, cumva, una dintre ele ascunsese în săculeţul ei o amintire de la Dragonul Renăscut. Nu. Trebuia să fie undeva prin căruţe. Dacă intra în posesia lui, el era pe măsura oricăruia dintre Rătăciţi. Fără el... Moarte, distrugere şi nebunie.

Brusc, ceea ce auzise el luă amploare.

— Ce-a fost asta? întrebă al’Thor, întorcându-şi privirea de la masa din fildeş.

Feţe nedumerite îl pironiră. Jonan, care stătuse până atunci rezemat de tocul uşii, îşi îndreptă spatele. Fecioarele, ghemuite pe călcâie, deveniră brusc vigilente. Până atunci sporovăiseră între ele. Până şi ele erau precaute în preajma lui în acele momente.

Pipăindu-şi colierul din fildeş, Melaine le aruncă o privire hotărâtă lui Bael şi lui Davram, apoi vorbi înaintea tuturor:

— Nouă aes sedai se află într-un han numit Lebăda Argintie, din Noul Oraş, cum îi spune Davram Bashere.

Ea pronunţă cuvântul „han” într-un mod ciudat, la fel şi cuvântul „oraş”; aflase despre ele doar din cărţi înainte să treacă dincolo de Osia Lumii.

— El şi Bael spun că trebuie să le lăsăm în pace atât timp când nu fac ceva împotriva ta. Cred că ştii ce înseamnă să le aştepţi pe aes sedai, Rand al’Thor.

— E vina mea, oftă Bashere, dac-o fi existând vreo vină. Cu toate că nu ştiu la ce se aşteaptă Melaine. Opt surori au poposit la Lebăda Argintie în urmă cu aproape o lună, imediat după ce ai plecat tu. Din când în când, câteva vin sau pleacă, dar nu sunt niciodată mai mult de zece în acelaşi timp. Se ţin departe de oameni, nu provoacă necazuri şi nu pun întrebări despre care să nu aflăm ori eu, ori Bael. De asemenea, în oraş au venit şi câteva surori Roşii; de două ori. Cele de la Lebăda Argintie au străjeri, însă acestea nu vin niciodată însoţite de ei. Sunt sigur că sunt Roşii. Îşi fac apariţia una sau două, întrebă despre bărbaţii care se îndreptă către Turnul Negru, apoi, după o zi sau două, ele pleacă. Fără să afle prea multe, aş zice eu. Turnul Negru păstrează secretele la fel de bine ca o fortăreaţă. Niciuna dintre ele n-a pricinuit necazuri şi aş prefera să nu le deranjăm până nu voi fi convins că e necesar.

— Nu la asta m-am referit, zise încet Rand.

El se aşeză într-un jilţ din faţa lui Bashere şi strânse de braţele sculptate atât de tare, încât începură să-l doară articulaţiile degetelor. Aes sedai se adunau aici, aes sedai se adunau în Cairhien. Să fie o întâmplare? Lews Therin bubuia ca şi tunetul la orizont despre moarte şi trădare. Va fi nevoit să-l avertizeze pe Taim. Nu despre aes sedai de la Lebăda Argintie – cu siguranţă că Taim ştia deja; de ce nu pomenise nimic despre asta? Ci despre faptul că trebuia să stea departe de ele, să-i ţină departe pe asha’mani. Dacă fântânile din Dumai însemna sfârşitul, atunci nu existau noi începuturi aici. Prea multe lucruri păreau să scape de sub control. Cu cât se străduia mai tare să le adune pe toate, cu atât mai multe erau şi cu atât mai repede se învârteau. Mai devreme sau mai târziu, totul avea să se prăbuşească, să se facă bucăţi. Acest gând îi usca gâtlejul. Thom Merrilin îl învăţase să jongleze puţin, dar nu fusese niciodată foarte îndemânatic. În acel moment însă trebuia, într-adevăr, să fie priceput. Şi-ar fi dorit să aibă ceva de băut ca să-şi ude gâtlejul.

Nu conştientiză că rostise ultimele cuvinte cu voce tare până când Jalani se ridică din poziţia ghemuită în care stătea şi traversă încăperea spre locul unde se afla o măsuţă pe care stătea o carafă înaltă din argint. După ce umplu un pocal din argint, ea i-l duse lui Rand cu un zâmbet, deschizând gura în momentul în care i-l oferi. El se aşteptă să-i spună ceva nepoliticos, dar expresia de pe faţa ei se schimbă. Ea rosti doar car’a’carn, apoi se întoarse la locul ei alături de celelalte fecioare, cu un aer atât de semeţ, încât părea s-o imite pe Dorindha sau poate pe Deira. Când Somara folosi limbajul semnelor, fecioarele se înroşiră brusc şi-şi muşcară buzele, abţinându-se să nu râdă. Toate în afară de Jalani, care doar se îmbujoră.

Punciul de vin avea gust de prune. Rand îşi aminti de prunele grase şi dulci din livezile de pe malul celălalt al râului, când, copil fiind, se căţăra în pomi ca să le culeagă... îşi lăsă capul pe spate şi goli pocalul. Existau pruni şi în Ţinutul Celor Două Râuri, însă nu livezi întinse şi, cu siguranţă, nu de partea cealaltă a râului. „Ţine-ţi nenorocitele de amintiri pentru tine”, mârâi el la Lews Therin. Bărbatul din mintea lui râse de ceva, chicotind înăbuşit.

Bashere se încruntă la fecioare, pe urmă le aruncă o privire lui Bael şi soţiilor lui, care aveau toţi trei o atitudine nepăsătoare, şi clătină din cap. Se înţelegea bine cu Bael, însă, în general, Aileii îl zăpăceau.

— Dacă tot nu-mi aduce nimeni ceva de băut... zise el, ridicându-se în picioare şi ducându-se să se servească singur.

Luă o înghiţitură lungă, care-i udă mustaţa.

— Straşnic de răcoritor! Taim îi înrolează pe toţi cei care par să-şi dorească să-l urmeze pe Dragonul Renăscut. Mi-a trimis şi mie o armată frumuşică, bărbaţi cărora le lipseşte ceea ce au nevoie asha’manii tăi. Toţi vorbesc cu ochii mari de uimire despre găuri în cer prin care poţi trece, dar nici măcar unul nu s-a apropiat de Turnul Negru. Acum mă gândesc la câteva idei pe care le-a avut tânărul Mat, conchise el şi clătinând pocalul la această afirmaţie. Spune-mi despre Dyelin.

Dyelin din Casa Taravin ar fi fost următoarea descendentă la tron în cazul în care Elayne ar fi păţit ceva, însă el îi spusese acesteia că o va aduce pe Elayne la Caemlyn.

— Dacă are convingerea că poate lua Tronul Leului, îi voi găsi şi ei o fermă.

— Să ia tronul? întrebă neîncrezătoare Deira, iar soţul ei râse zgomotos.

— Deşi nu înţeleg cutumele celor din ţinuturile umede, nu cred că a făcut asta, zise Bael.

— Ba dimpotrivă, spuse Davram, luă carafa şi se apropie de Rand ca să-i umple pocalul. Câţiva seniori şi domniţe de rang inferior, dorind să-i intre în graţii, au proclamat în numele ei la Aringill. Doamna Dyelin s-a mişcat repede. Peste patru zile a pus să fie spânzuraţi cei doi conducători, pentru că au trădat-o pe Domniţa-Moştenitoare, Elayne, şi a poruncit ca alţi douăzeci să fie biciuiţi, chicoti el aprobator, pe când soţia lui pufni. Mai degrabă ar fi pus spânzurători de-a lungul drumului de la Aringill la Caemlyn.

— Atunci, de ce se vorbeşte că vrea să domnească peste Andor? Vru să ştie Rand. Şi că le-a aruncat în temniţă pe Elenia şi pe Naean?

— Sunt cele care au încercat să revendice tronul, răspunse Deira, cu ochii negri scânteind mânioşi.

Bashere încuviinţă din cap. El era mult mai calm.

— Cu doar trei zile în urmă. Când a venit vestea despre încoronarea lui Colavaere şi zvonurile din Cairhien, cum că te-ai dus la Tar Valon, au început să pară prea reale. Şi după ce a început din nou negoţul, sunt atâţia porumbei în aer între Cairhien şi Caemlyn, încât ai putea păşi pe spatele lor.

După ce aşeză carafa la loc, el se întoarse la scaunul lui.

— Naean a revendicat Tronul Leului dimineaţa, iar Elenia, înainte de amiază, şi până la asfinţitul soarelui, Dyelin, Pelivar şi Luan le-au arestat pe amândouă. A doua zi dimineaţă, Dyelin a fost numită Regentă. În numele lui Elayne, până când aceasta se va întoarce. Aproape toate Casele din Andor şi-au declarat sprijinul pentru Dyelin. Cred că unele dintre ele ar dori s-o vadă pe tron, dar cei mai puternici din Aringill au mare grijă ce vorbe rostesc.

Închizându-şi un ochi, Bashere arătă cu degetul către Rand, apoi adăugă:

— Pe tine însă nu te pomenesc deloc. O fi de bine, o fi de rău, doar un cap mai luminat decât al meu ar putea răspunde la asta.

Deira afişă un zâmbet rece şi o privire dispreţuitoare.

— Lingăii aceia cărora le-ai îngăduit să cutreiere nestingheriţi prin Palat au fugit cu toţii din oraş, pare-se. Se vorbeşte că unii dintre ei au părăsit chiar Andorul. Toţi o sprijineau fie pe Elenia, fie pe Naean, asta ca să ştii şi tu.

Rand aşeză cu grijă pocalul pe pardoseală, lângă scaun. Îi lăsase doar pe Lir şi pe Arymilla, iar ceilalţi rămaseră ca să încerce s-o convingă pe Dyelin şi pe adepţii ei să coopereze cu el. Cei importanţi, cum era Seniorul Lir, n-ar fi plecat niciodată din Andor. Cu timpul şi odată cu întoarcerea lui Elayne, strategia lui ar putea funcţiona. Însă lucrurile o luau repede la vale, îi scăpau printre degete. Mai existau totuşi câteva lucruri pe care le putea controla...

— Fedwin, de colo, este asha’man. Îmi poate aduce mesaje în Cairhien dacă va fi nevoie, zise el, aruncându-i o privire aspră lui Melaine, care fu întâmpinată de ochii blânzi ai acesteia.

Deira se uita atentă la Fedwin ca la un şobolan mort, pe care i l-ar fi adus un câine nerăbdător şi i l-ar fi lăsat pe covor. Davram şi Bael erau mai îngăduitori; Fedwin încercă să stea drept sub privirile lor.

— Să nu îngăduiţi nimănui să afle cine este, continuă Rand. Nimănui. Tocmai de asta nu poartă negru. Voi mai duce alţi doi Seniorului Semaradrid şi înaltului Senior Weiramon în seara asta. Vor avea nevoie de ei atunci când îl vor înfrunta pe Sammael pe Dealurile Doirlon. Între timp, voi mai avea de cugetat asupra Cairhienului o vreme, pare-se.

Şi, poate, asupra Andorului.

— Asta înseamnă că vei trimite, în sfârşit, suliţele la luptă? întrebă Bael. Vei da poruncă în seara asta?

Rand încuviinţă din cap, iar Bashere râse zgomotos.

— Asta cere un vin bun. Sau ar cere dacă n-ar fi atât de cald încât să transforme sângele în terci.

Râsul se transformă într-o grimasă.

— Arză-m-ar focu’, mi-aş dori să fiu acolo. Totuşi, bănuiesc că a ţine Caemlyn pentru Dragonul Renăscut nu e lucru mărunt.

— Mereu îţi doreşti să fii acolo unde sunt trase săbiile, dragul meu soţ.

Deira părea destul de afectuoasă.

— A cincea parte, zise Bael. Vei îngădui, oare, a cincea parte din Illian, atunci când Sammael va fi îngenuncheat?

Tradiţia aielilor îngăduia să fie luată a cincea parte din tot ce se afla într-un loc ocupat prin forţa armelor. Rand interzisese această tradiţie în Caemlyn. N-avea de gând să-i ofere lui Elayne un oraş pângărit chiar şi cu atât.

— Vor avea a cincea parte, răspunse Rand, însă nu se referea la Sammael sau la Illian.

„Adu-o mai repede pe Elayne, Mat.” Acest gând i se învârtea în minte, acoperind cârcotelile lui Lews Therin. „Adu-o mai repede, înainte ca Andorul şi Cairhienul să se prăbuşească sub ochii mei.“

CAPITOLUL 8 • O conducătoare doar cu numele

— Trebuie să ne oprim aici mâine, zise Egwene mişcându-se cu grijă pe scaunul ei rabatabil, care avea tendinţa să se plieze singur, uneori. Seniorul Bryne spune că oastea duce lipsă de provizii. Tabăra noastră are multe lacune, asta-i sigur.

Două lumânări groase din seu ardeau pe masa din lemn din faţa ei. Şi aceasta se plia, ca să fie mai uşor de transportat, însă era mai solidă decât scaunul. Pe lângă cele două lumânări din cortul care-i servea drept cameră de studiu, mai ardea o lampă cu petrol, agăţată de stâlpul din mijloc, aproape de vârf. Lumina difuză şi galbenă pâlpâia, aruncând umbre pe pereţii din pânză peticită ai cortului care nu se compara cu grandoarea camerei de studiu a Supremei Amyrlin din Turnul Alb, dar acest lucru n-o deranja. Adevărul fie spus, şi ea era departe de grandoarea cu care era asociată în mod normal Amyrlin. Ştia prea bine că şalul cu cele şapte dungi de pe umerii ei era singurul motiv pentru care un străin ar crede că era Suprema Înscăunată. Asta dacă n-ar lua-o ca pe o glumă nesăbuită. De-a lungul istoriei Turnului Alb se întâmplaseră lucruri ciudate – Siuan îi împărtăşise anumite secrete despre unele dintre ele –, însă, cu siguranţă, niciunul nu fusese la fel de ciudat ca şi ea.

— Patru sau cinci zile ar fi mai bine, replică meditativ Sheriam, privind cu atenţie vraful de hârtii pe care-l ţinea pe genunchi.

Uşor durdulie, cu pomeţi proeminenţi şi ochi verzi, migdalaţi, şi îmbrăcată într-o rochie de călărie de un verde-închis, reuşea să pară elegantă şi autoritară, în ciuda faptului că stătea cocoţată pe unul din cele două taburete şubrede din faţa mesei. Dacă şi-ar fi schimbat şalul albastru şi îngust de Păstrătoare a Cronicilor cu cel al Supremei Înscăunate, oricine ar fi crezut că i s-ar fi cuvenit. Cu siguranţă, uneori părea să-şi imagineze că purta pe umeri şalul dungat.

— Poate mai mult. N-ar strica să ne completăm proviziile.

Siuan, care stătea cocoţată pe celălalt scaun şubred, clătină uşor din cap, dar Egwene n-avea nevoie de nicio aluzie.

— O zi.

Deşi avea optsprezece ani şi era departe de adevărata grandoare a Supremei Amyrlin, totuşi nu era proastă. Prea multe surori căutau scuze ca să se oprească – prea multe conducătoare, de asemenea –, dar în cazul în care ar fi zăbovit prea mult timp, ar fi fost mai greu de urnit din nou din loc, dacă nu imposibil. Sheriam deschise gura, însă n-apucă să spună nimic.

— O zi, fiică, repetă Egwene pe un ton ferm.

Indiferent ce gândea Sheriam, adevărul era că Sheriam Bayanar era Păstrătoarea, iar Egwene al’Vere, Suprema Înscăunată. Dacă ar reuşi s-o facă pe Sheriam să înţeleagă acest lucru! Iar cele din Divanul Turnului erau şi mai rele. Îi venea să mârâie, să ţipe sau să arunce cu ceva, dar, după aproape o lună şi jumătate, ea reuşea încă să-şi păstreze seninătatea şi vocea blândă, fiindcă de-a lungul vieţii avusese de înfruntat provocări mai mari decât aceasta.

— În scurt timp, vom începe să golim ţinuturile. Nu voi lăsa oamenii să moară de foame. Gândindu-mă mai bine, dacă vom lua prea multe de la ei, chiar şi dacă vom plăti, oamenii se vor întoarce împotriva noastră.

— Vor da iama în turme şi cirezi, iar hoţii vor prăda căruţele cu provizii, murmură Siuan, fără să-şi ridice privirea de la fustele ei cenuşii şi părând că gândeşte cu voce tare. Bărbaţii ne vor ataca gărzile în toiul nopţii, poate vor da foc la tot ce le va ieşi în cale. Nu-i a bună. Oamenii flămânzi devin disperaţi într-o clipită.

Erau aceleaşi motive pe care Seniorul Bryne i le dăduse lui Egwene, oarecum cu aceleaşi cuvinte.

Femeia cu părul ca focul îi aruncă o privire aspră lui Siuan. Aceasta le dădea bătăi de cap multora dintre surori. Faţa ei era, probabil, cea mai cunoscută din tabără, prea tânără ca să pară potrivită pentru rochia unei Alese sau a unei novice, că tot veni vorba. Acesta era dezavantajul de a fi ferecat, cu toate că nu mulţi ştiau acest lucru. Siuan nu putea face nici măcar un pas fără ca surorile să nu-i arunce priviri lungi, ei, Suprema Înscăunată Amyrlin de odinioară, detronată şi oprită să folosească saidarul, apoi tămăduită. I se restituiseră anumite abilităţi, deşi toată lumea ştia că asta era imposibil. Multe o primiseră înapoi cu braţele deschise ca pe o soră, atât pentru ea, cât şi pentru miracolul care le dădea speranţe femeilor aes sedai, alungându-le cea mai mare temere, însă la fel de multe doar o acceptau binevoitoare, fără prea mult entuziasm, blamând-o pentru situaţia în care se aflau în acel moment.

Sheriam se număra printre acelea care credeau că Siuan ar trebui s-o iniţieze pe noua şi tânăra Amyrlin într-ale protocolului şi altele asemenea, lucruri pe care le detesta, şi să-şi ţină gura închisă dacă nu-i era cerută părerea. Nu mai era cum fusese odinioară. Nu mai era nici Supremă şi nici pe departe la fel de puternică; din punctul de vedere al femeilor aes sedai, nu era o cruzime. Trecutul era trecut; prezentul era prezent şi trebuia acceptat. Orice altceva nu făcea decât să aducă o durere şi mai mare. În general, femeile aes sedai acceptau greu schimbarea, însă, odată ce o făceau, totul reintra în normal ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

— O zi, maică, aşa cum spui tu, consimţi, într-un sfârşit, Sheriam, oftând şi înclinându-şi uşor capul.

Prefera să-şi ascundă încăpăţânarea printr-o grimasă decât să se supună, Egwene era convinsă de asta. Va accepta grimasa dacă supunerea venea odată cu ea. Pentru moment, n-avea încotro.

Siuan îşi plecă şi ea capul, însă ca să-şi ascundă zâmbetul. Orice soră putea fi desemnată să ocupe orice post, dar ierarhia socială era rigidă, iar Siuan ocupa o poziţie cu mult inferioară celei dinainte. Acesta era unul dintre motive.

Hârtiile din poala lui Sheriam erau aceleaşi cu cele de pe genunchii lui Siuan şi cu cele de pe masă, din faţa lui Egwene. Erau rapoarte care conţineau tot, începând cu numărul lumânărilor şi sacii cu fasole boabe existenţi în tabără şi terminând cu starea în care se aflau caii, plus informaţii despre oastea Seniorului Bryne. Tabăra oştii o încercuia pe cea a femeilor aes sedai. Deşi nu erau mai mult de douăzeci de paşi între ele, cele două tabere păreau să se afle la un kilometru depărtare una de cealaltă. În mod surprinzător, Seniorul Bryne insistase la fel de mult asupra acestui lucru ca şi surorile. Femeile aes sedai nu voiau ca soldaţii să cutreiere nestingheriţi printre corturile lor, cei mai mulţi fiind barbari nespălaţi şi analfabeţi, care adesea mai şi furau. În plus, nici soldaţii nu voiau ca femeile aes sedai să se plimbe printre corturile lor, deşi motivele lor erau tainice. Cu toate că mărşăluiau înspre Tar Valon ca s-o destituie pe uzurpatoarea Amyrlin şi s-o pună pe Egwene în locul ei, puţini bărbaţi se simţeau confortabil în preajma femeilor aes sedai. Şi tot la fel de puţine femei.

În calitate de Păstrătoare, Sheriam ar fi acceptat bucuroasă s-o scape pe Egwene de aceste aspecte neimportante. Ba chiar îi adusese la cunoştinţă acest lucru, explicându-i cât de neînsemnate erau şi cum Amyrlin n-ar trebui să se împovăreze cu astfel de nimicuri cotidiene. Siuan, pe de altă parte, fu de părere că o adevărată Supremă Înscăunată acorda atenţie tocmai acestor nimicuri şi nu încerca să facă munca a zeci de surori şi slujbaşi, ci verifica altceva în fiecare zi. Astfel, ea avea habar despre ce se întâmpla şi ce trebuia făcut înainte să vină în fugă la ea cineva şi să-i anunţe o situaţie de criză. Trebuia să simţi de unde bătea vântul, spunea Siuan. Durase câteva săptămâni până când aceste rapoarte ajunseră în mâinile ei, iar Egwene era convinsă că, odată ce le va lăsa în seama lui Sheriam, nu va mai afla nimic decât după ce totul va fi rezolvat. Poate nici atunci.

Se aşternu tăcerea în timp ce ele parcurgeau foile din fiecare vraf.

Nu erau singure. Chesa, care şedea pe nişte perne în partea cealaltă a cortului, grăi:

— Lumina slabă nu face bine ochilor, îngână ea ca pentru sine, ridicând în aer unul din ciorapii de mătase ai lui Egwene, pe care-l cârpea. N-o să mă vedeţi niciodată stricându-mi ochii în lumina asta difuză.

Scurtă şi îndesată, cu o sclipire în ochi şi un zâmbet larg, slujnica lui Egwene încerca mereu să-i dea câte o povaţă Supremei Amyrlin ca şi când s-ar fi referit la ea însăşi. Parcă s-ar fi aflat în serviciul lui Egwene de douăzeci de ani, în loc de mai puţin de două luni, şi ar fi avut de trei ori vârsta lui Egwene în loc de doar două ori. În seara aceea însă, Egwene bănuia că slujnica vorbea doar ca să umple momentele de tăcere. În tabără situaţia era tensionată de când fugise Logain. Era un conducător de Putere, apărat şi bine păzit, care s-a făcut nevăzut, dispărând ca măgarul în ceaţă. Toată lumea era încordată, întrebându-se cum de evadase, unde era, ce intenţiona să facă. Egwene îşi dorea mai mult decât oricine să afle unde se afla Logain Ablar.

Lovindu-şi hârtiile de încheietura mâinii, Sheriam se încruntă la Chesa. Nu înţelegea de ce Egwene îi îngăduia slujnicei sale să participe la aceste întruniri, cu atât mai puţin să vorbească neîntrebată. Probabil că nu-i trecuse niciodată prin minte că prezenţa Chesei şi sporovăiala ei neaşteptată îi distrăgeau adesea atenţia lui Egwene suficient cât s-o ajute să ocolească sfaturile pe care nu voia să le accepte şi să amâne deciziile pe care nu voia să le ia, cel puţin nu aşa cum îşi dorea Sheriam. Cu siguranţă, gândul ăsta nu-i trecuse prin minte slujnicei, care zâmbi stânjenită şi se întoarse la cârpitul ei, murmurând din când în când ca pentru sine.

— Dacă vom continua, maică, s-ar putea să terminăm până în zori, rosti Sheriam pe un ton neutru.

Egwene îşi freca tâmplele în timp ce se zgâia la următoarea pagină. Chesa ar putea avea dreptate în legătură cu lumina. Începea s-o doară capul. Sau o fi fost din cauza paginii, care detalia câţi bani mai rămăseseră. Poveştile pe care le citise ea nu pomeniseră niciodată cât era de scump să întreţii o armată. De hârtie erau prinse cu ace nişte răvaşe de la două conducătoare, Romanda şi Lelaine, în care ele sugerau ca soldaţii să nu fie plătiţi atât de des, ci, de fapt, să fie plătiţi mai puţin. Era mai mult decât o sugestie, în fond, aşa cum Romanda şi Lelaine erau mai mult decât două conducătoare din Divan. Unele conducătoare le urmau, dacă nu cumva toate. Singura conducătoare în care Egwene avea încredere era Delana, şi nici în ea prea mult. Arareori se întâmpla ca Lelaine şi Romanda să cadă de acord şi nici măcar nu găsiseră un subiect mai delicat. Unii dintre soldaţi juraseră credinţă, dar cei mai mulţi se aflau acolo pentru soldă şi pradă, nădăjduiau ei.

— Soldaţii vor fi plătiţi ca înainte, murmură Egwene, mototolind răvaşele.

N-avea de gând să-şi piardă oastea aşa cum nu va îngădui nici jafurile.

— Cum porunceşti, maică.

Lui Sheriam îi străluceau ochii de încântare. Ea întrezărea dificultăţile – oricine o vedea mai puţin inteligentă dădea de bucluc –, totuşi avea o meteahnă. Dacă Romanda sau Lelaine ar spune că soarele răsărea, mai mult ca sigur că Sheriam ar susţine că astrul zilei asfinţea; ea avusese la fel de multe neînţelegeri cu Divanul cum se întâmpla şi atunci, poate mai multe, până când hotărâseră să se oprească. La fel stăteau lucrurile şi în partea cealaltă; cele două erau împotriva a tot ceea ce-şi dorea Sheriam, fără să stea pe gânduri. Lucru util, în general.

Egwene bătu darabana pe masă, apoi se opri. Trebuia să facă rost de bani cumva, de undeva, însă n-avea de gând s-o lase pe Sheriam să-i vadă îngrijorarea.

— Femeia aia nouă va găsi ceva, bombăni Chesa în timp ce cârpea. Tairenii sunt mereu cu nasul pe sus, fireşte, dar Selame ştie ce trebuie să facă slujnica unei domniţe. Meri şi cu mine îi vom închide gura în curând.

Sheriam îşi dădu ochii peste cap, iritată.

Egwene zâmbi pe ascuns. Egwene al’Vere cu trei servitoare care o slujeau, un lucru la fel de incredibil ca şi şalul însuşi. Însă zâmbetul dură doar o fracţiune de secundă. Şi servitoarele trebuiau plătite. Era o sumă modestă dacă o comparai cu treizeci de mii de soldaţi. Amyrlin abia dacă îşi putea spăla singură rufele sau să-şi cârpească hainele, dar s-ar fi descurcat de minute doar cu Chesa. Şi chiar ar fi făcut-o dacă ar fi avut de ales. În urmă cu mai puţin de o săptămână, Romanda hotărâse că Amyrlin mai avea nevoie de o servitoare şi o găsise pe Meri printre refugiaţii care se ascundeau în fiecare sat, înainte de a fi alungaţi. Ca să nu fie mai prejos, Lelaine o aduse pe Selame, din acelaşi loc. Cele două femei fură îngrămădite în cortul mic al Chesei înainte ca Ewgene să afle măcar de existenţa lor.

Întreg principiul era greşit: trei servitoare, când nu existau suficienţi arginţi să plătească oastea, care se afla la jumătatea drumului până în Tar Valon, servitoare alese pentru ea fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus; apoi mai era şi faptul că mai exista o alta, chiar dacă nu primea nicio leţcaie. Oricum, toată lumea credea că Marigan era slujnica Supremei înscăunate.

Ea îşi pipăi săculeţul pe sub masă şi simţi brăţara din interior. Ar trebui s-o poarte mai des, era o datorie. Ţinându-şi mâinile sub masă, scoase brăţara şi şi-o vârî pe mână. Era un cerc din argint astfel făurit încât închizătoarea să devină invizibilă odată ce se închidea. Făurită cu Puterea, brăţara se închise cu zgomot pe sub masă. Ewgene fu cât pe ce să şi-o smulgă din nou de pe mână.

Emoţia îi inundă un colţ al minţii, emoţia şi vigilenţa, un sertăraş, ca şi când şi-ar fi imaginat. Doar că nu-şi imagina, era cât se poate de real. Jumătate din brăţara a’dam crea o legătură între ea şi femeia care purta cealaltă jumătate, un lanţ din argint pe care cea care-l purta nu şi-l putea scoate singură. Erau două cercuri întretăiate, fără să îmbrăţişeze saidarul, Egwene conducând mereu Puterea cu ajutorul brăţării. „Marigan”dormea, cu picioarele umflate de la atâtea zile de mers pe jos, dar chiar şi în somn, frica mustea şi-i producea spasme; numai ura se alătura fricii în acel curent care trecea prin adam. Ezitarea lui Egwene venea din faptul că se hrănea constant cu groaza celeilalte femei, că purtase cândva lanţul unei brăţări adam şi că o cunoştea pe femeia de la capătul celălalt. Detesta să împărtăşească anumite trăsături sau secrete ale ei.

Doar trei femei din tabără ştiau că Moghedien era prizonieră, ascunsă printre aes sedai. Dacă s-ar fi aflat, Moghedien ar fi fost judecată, ferecată şi executată numaidecât, iar Egwere ar fi urmat-o îndeaproape, la fel şi Siuan şi Leane. Acestea erau celelalte două care ştiau. În cel mai bun caz, i s-ar fi luat şalul.

„Fiindcă am ascuns o Rătăcită de mâna justiţiei, voi fi norocoasă dacă mă vor trimite înapoi cu Aleşii”, reflectă ea întristată, pipăindu-şi absentă inelul din aur cu Marele Şarpe de pe degetul arătător al mâinii drepte.

Cu toate astea, oricât de justă ar fi această pedeapsă, era greu de crezut că se va întâmpla. Deşi fusese învăţată că erau alese Supreme Amyrlin cele mai înţelepte dintre surori, ea se lămurise singură. Alegerea unei Supreme era o luptă la fel de înverşunată ca şi alegerea unui primar pentru Ţinutul Celor Două Râuri, poate şi mai şi; nimeni nu se ostenise să se opună tatălui ei în Emond’s Field, dar aflase despre alegerile din Deven Rade şi din Taren Ferry. Siuan ajunsese Amyrlin întrucât cele trei dinaintea ei muriseră după doar câţiva ani de domnie. Divanul îşi dorise pe cineva tânăr. A vorbi despre vârsta unei surori era o obrăznicie la fel de mare ca şi când i-ai fi tras o palmă peste faţă, şi totuşi, ea începuse să-şi facă o părere despre cât de mult trăiau aes sedai. Arareori se întâmpla ca vreuna să fie aleasă conducătoare înainte să fi purtat şalul cel puţin şaptezeci sau optzeci de ani, iar Amyrlin, în general, un timp mai îndelungat. Adesea un timp mult mai îndelungat. Aşadar, atunci când Divanul ajunsese într-un impas, fiind nevoit să aleagă între patru surori care erau aes sedai de mai puţin de cincizeci de ani şi când Seaine Herimon din frăţia Ajah Albă propusese o femeie care purta şalul doar de zece ani, asta se pare că a fost foarte obositor, iar priceperea lui Siuan într-ale administraţiei trebuie să le fi convins pe conducătoare s-o aleagă pe ea.

Dar Egwene al’Vere, care după părerea multora ar fi trebuit să fie în continuare o novice? O conducătoare doar cu numele, uşor de îndrumat, o copilă care crescuse în acelaşi sat cu Rand al’Tlior. Acest ultim aspect, cu siguranţă, jucase un rol important în luarea deciziei. Nu-i vor lua şalul, însă ea va descoperi că şi puţina autoritate pe care reuşise s-o impună va dispărea. Romanda, Lelaine şi Sheriam ar putea ajunge să se încaiere, neştiind care dintre ele s-o plimbe de colo colo, ţinând-o de ceafă.

— Seamănă mult cu brăţara pe care o poartă Elayne, opină Sheriam şi hârtiile din poala ei foşniră când se aplecă să se uite mai bine. Şi Nynaeve. Au împărţit-o, dacă-mi amintesc bine.

Egwene tresări. Fusese neatentă.

— E aceeaşi. Mi-au lăsat-o drept amintire atunci când au plecat.

În timp ce învârtea cercul din argint în jurul încheieturii, o încercă un sentiment de vină, care era doar al ei. Brăţara părea făcută din segmente, dar cu atâta măiestrie, încât nu-ţi puteai da seama cum anume. Abia dacă se mai gândise la Nynaeve şi la Elayne de când plecaseră din Ebou Dar. Poate le va chema înapoi. Căutarea lor nu dăduse roade, pare-se, deşi ele nu voiau să recunoască. Totuşi, dacă ar găsi ceea ce căutau...

Sheriam se încrunta, însă Egwene nu îşi putea da seama dacă motivul era brăţara. N-o putea lăsa pe Sheriam să cugete prea mult la brăţară; dacă va observa că lanţul de la gâtul lui „Marigan” se potrivea cu brăţara, ar putea urma întrebări dureros de stânjenitoare.

Egwene se ridică în picioare şi-şi netezi fustele în timp ce ocoli masa. Siuan aflase câteva informaţii în acea zi; se putea folosi de una dintre ele în acel moment. Nu era singura care avea secrete. Sheriam păru surprinsă când Egwene se opri prea aproape ca femeia uşor plinuţă, cu pomeţii înalţi să se ridice în picioare.

— Fiică, am aflat că, în urmă cu câteva zile, după ce Siuan şi Leane au sosit în Salidar, zece surori au plecat, câte două din fiecare Ajah, în afară de cea Albastră. Unde s-au dus şi de ce?

Sheriam strânse din ochi o fracţiune de secundă, apoi afişă o expresie senină cu aceeaşi uşurinţă cu care-şi purta rochia.

— Maică, nu ţin minte fiecare...

— Nu ocoli subiectul, Sheriam, o mustră Egwene, pe urmă se apropie şi mai tare până când genunchii lor aproape se atinseră. Fără minciuni prin omisiune. Vreau adevărul.

Fruntea fină a lui Sheriam se încreţi atunci când ea se încruntă.

— Maică, chiar şi dacă aş şti, nu trebuie să-ţi dai osteneala cu toate nimic...

— Adevărul, Sheriam. Tot adevărul. Trebuie, oare, să mă înfăţişez dinaintea Divanului ca să aflu de ce nu pot cunoaşte adevărul de la Păstrătoarea mea? Îl voi descoperi, fiică, într-un fel sau altul.

Sheriam îşi întorcea capul într-o parte şi-n cealaltă, ca şi când ar fi căutat o cale de scăpare. Ochii îi căzură asupra Chesei, care era concentrată la cusut, şi răsuflă uşurată.

— Maică, mâine, când vom rămâne singure, îţi voi explica totul pe placul inimii tale. Trebuie să vorbesc mai întâi cu câteva dintre surori.

Ca ele să se sfătuiască în legătură cu ce urma să-i spună ea în ziua următoare.

— Chesa, aşteaptă afară, te rog, îi ceru Egwene.

Deşi părea extrem de concentrată la ceea ce făcea, Chesa sări în picioare într-o clipită şi aproape că ieşi în fugă din cort. Când aes sedai aveau ceva de împărţit, oricine cu puţină minte ar fi luat-o într-altă parte.

— Şi-acum, fiică, vreau să-mi dezvălui adevărul, grăi Egwene. Tot ce ştii. În afară de noi trei nu va mai şti nimeni, adăugă ea când Sheriam îi aruncă o privire lui Siuan.

Sheriam îşi netezi o clipă fustele, trase de ele, de fapt, evitând privirea lui Egwene şi încercând, fireşte, să găsească în continuare o cale prin care să se eschiveze. Însă cele Trei Jurăminte o ţineau legată. Nu putea minţi şi, indiferent ce ar fi crezut despre adevărata poziţie a lui Egwene, era cale lungă de la a lucra pe la spatele ei şi a-i nega autoritatea în faţă. Până şi Romanda păstra curtoazia cuvenită, deşi cu greu uneori.

Inspirând adânc, Sheriam îşi împreună mâinile în poală şi începu să vorbească. Paradoxal, cum stătea jos şi lângă ea se afla Ewgene, Sheriam parcă i se adresa pieptului mamei sale, la propriu.

— Când am aflat că Ajah Roşie se face răspunzătoare de instituirea lui Logain ca Dragon fals, noi am simţit nevoia să luăm măsuri.

Prin „noi” se referea, desigur, la cârdul de surori pe care-l strânsese în jurul ei; Carlinya, Beonin şi celelalte aveau la fel de multă influenţă ca şi majoritatea conducătoarelor, chiar dacă nu neapărat în cadrul Divanului.

— Elaida a cerut ca toate surorile să se întoarcă în Turn, aşadar, am ales zece surori care să se conformeze, cât mai repede cu putinţă. Ar fi trebuit să fi ajuns de mult acolo şi să se asigure în taină că fiecare soră din Turn înţelegea adevărul despre ce au făcut Roşiile împreună cu Logain. Nici... ezită Sheriam, apoi termină propoziţia în grabă: Nici măcar Divanul nu ştie despre ele.

Egwene se îndepărtă, frecându-şi din nou tâmplele. Se asigurau în taină. În speranţa că Elaida va fi detronată. Nu era un plan rău, de fapt; ar fi funcţionat la un moment dat. La fel de bine putea dura ani întregi. Aproape toate surorile aveau ideea asta: cu cât petreceau mai mult timp fără să facă nimic, cu atât era mai bine. Treptat, ele ar putea convinge lumea întreagă că Turnul Alb n-a fost niciodată cu adevărat înfrânt. Mai fusese învins şi înainte, cu toate că doar câţiva oameni ştiau acest lucru. Poate că, în timp, vor găsi o cale prin care să potrivească totul în aşa fel încât să pară că nu se întâmplase nimic în realitate.

— De ce ascundeţi acest lucru Divanului, Sheriam? Doar nu credeţi că vreuna dintre ele i-ar vorbi Elaidei despre planul vostru.

Jumătate dintre surori se uita chiorâş la cealaltă jumătate de teama simpatizantelor fostei sfetnice a reginei Morgase. Parţial din această cauză.

— Maică, o soră care ar hotărî că este o greşeală ceea ce facem noi mă îndoiesc că ar accepta să fie aleasă conducătoare. Sau ar fi plecat de mult.

Deşi Sheriam rămase la fel de încordată, ea adoptă acel ton răbdător despre care părea să creadă că avea cel mai mare efect asupra lui Egwene. De obicei, era mai abilă în a schimba subiectul.

— Suspiciunile reprezintă cea mai mare dificultate cu care ne confruntăm în acest moment. Nimeni n-are încredere în nimeni. Dacă am înţelege cum să...

— Frăţia Ajah Neagră, interveni cu blândeţe Siuan. Îţi îngheaţă sângele în vene ca atunci când vezi o ştiucă argintie pe fuste. Cine poate şti cine este Neagră şi de ce e în stare?

Sheriam îi aruncă din nou o privire aspră lui Siuan, apoi, într-o clipă, forţa se scurse din ea. Sau, mai degrabă, un soi de tensiune înlocuită cu o altă stare asemănătoare. Se uită la Egwene, pe urmă încuviinţă anevoie din cap. După cum strâmba din gură, ar fi încercat să se eschiveze din nou dacă n-ar fi fost limpede ca bună ziua că Egwene n-ar fi îngăduit una ca asta. Mai toate surorile din tabără credeau asta, însă după mai bine de trei mii de ani în care existenţa frăţiei Ajah Neagră fusese negată, era o convingere dezgustătoare. Aproape nimeni nu deschidea acest subiect, indiferent ce credea.

— Întrebarea, maică, este ce se va întâmpla atunci când va afla Divanul, continuă Siuan, reflectând, aparent, cu voce tare. Nu mi-o imaginez pe niciuna dintre conducătoare acceptând scuza că nu i s-a spus nimic, deoarece ar fi posibil să fie de partea Elaidei. Cât despre bănuiala că ar putea fi din Ajah Neagră... Ei bine, cred că ar fi cam supărate.

Sheriam păli uşor. Era o minune că nu se făcuse albă ca varul. „Supărate” era puţin spus. Într-adevăr, Sheriam s-ar fi confruntat cu mult mai mult decât supărare dacă s-ar fi aflat toată povestea.

Aşadar, era momentul să profite de avantajul pe care-l avea, dar lui Egwene îi veni în minte o altă întrebare. Dacă Sheriam şi prietenele ei trimiseseră – ce erau? Nu iscoade, poate dihori dornici să prindă şobolani – dihori în Turnul Alb, ar putea...?

Durerea ascuţită şi fulgerătoare din ceafa, acolo unde se afla sertăraşul cu emoţii, o făcu să uite tot. Dacă ar fi simţit-o direct, ar fi amorţit complet. Şi aşa, ochii îi ieşeau din orbite. Un bărbat cu abilitatea de a mânui Puterea atingea lanţul din jurul gâtului lui Moghedien; aceasta era o legătură în care nu putea fi adus niciun bărbat. Durere şi ceva nemaiauzit la Moghedien. Speranţă. Apoi totul dispăru, vigilenţa, emoţiile. Lanţul fusese desfăcut.

— Trebuie... trebuie să iau o gură de aer, reuşi ea să spună.

Sheraim dădu să se ridice, la fel şi Siuan, însă ea le făcu semn să se aşeze la loc.

— Nu, vreau să fiu singură, rosti ea în grabă. Siuan, află tot ce ştie Sheriam despre dihori. Pe sfânta Lumină, despre cele zece surori, am vrut să spun.

Amândouă se holbau la ea, dar, slavă Luminii, niciuna n-o urmă când ea smulse lampa din cui şi ieşi în grabă.

Deşi nu se cuvenea ca Amyrlin să fie văzută fugind, ea înainta cu paşi grăbiţi, ridicându-şi fustele cu mâna liberă. Luna strălucea puternic pe cerul senin, aruncând umbre peste corturi şi căruţe. Mai toţi oamenii din tabără dormeau, însă pe ici, pe colo focurile mai ardeau mocnit. Câţiva străjeri se plimbau pe-afară, precum şi câţiva servitori. Prea mulţi ochi ar fi văzut-o fugind. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să se ofere s-o ajute cineva. Îşi dădu seama că gâfâia, dar din cauza panicii, nu a efortului depus.

Când intră în cortul mic al lui „Marigan”, văzu că era gol. Păturile de pe pământ, care serveau drept pat, erau răvăşite şi azvârlite la o parte ca şi când cineva ar fi plecat în grabă.

„Dar dacă s-ar fi aflat încă aici? Se întrebă ea. Fără lanţ la gât şi, poate, în compania celui care o eliberase?” Se retrase uşor, cutremurându-se. Moghedien avea motive întemeiate s-o dispreţuiască, foarte personale, iar singura soră care-i putea ţine piept singură unei Rătăcite, atunci când aceasta conducea Puterea, se afla în Ebou Dar. Moghedien ar fi ucis-o pe Egwene fără să observe cineva; chiar şi dacă o soră ar fi simţit-o conducând Puterea, nu i-ar fi atras atenţia. Mai rău, Moghedien ar fi lăsat-o în viaţă şi nimeni n-ar fi aflat nimic decât atunci când ar fi descoperit că ambele femei dispăruseră.

— Maică, zise Chesa, apărând în spatele ei, n-ar trebui să te afli aici, în aerul nopţii. Ştii că nu face bine. Dacă o voiai pe Marigan, aş fi chemat-o eu.

Egwene tresări. Nu o simţise pe Chesa în urma ei. Îi privi cu atenţie pe oamenii adunaţi în jurul focurilor din apropiere. Se strânseseră laolaltă ca să-şi ţină companie, nu ca să se încălzească în acea căldură spurcată, şi nu erau aproape. Totuşi, poate careva văzuse cine intrase în cortul lui „Marigan”. Cu siguranţă, avusese câţiva vizitatori, deşi niciunul nu fusese bărbat. Un bărbat ar fi atras atenţia.

— Cred că a fugit, Chesa.

— Femeie meschină! Exclamă Chesa. Mereu am spus că are o gură spurcată şi o căutătură vicleană. Să plece ca un hoţ pe furiş după ce ai luat-o în grija ta. O să moară de foame pe marginea drumului, dacă nu de mâna ta. N-are pic de recunoştinţă!

Ea o urmă pe Egwene până la cortul în care dormea, bolborosind despre răutate, în general, şi despre lipsa de recunoştinţă a lui „Marigan”, în special, şi despre cum ar trebui tratate cele de teapa ei, păreri care păreau să oscileze între a le schimba până când îşi găseau locul şi a le da afară înainte să apuce să fugă, şi sugerându-i lui Egwene să-şi verifice bijuteriile ca să se asigure că le mai avea.

Egwene abia dacă o auzea. Mintea ei o luase razna. Nu putea fi Logain, nu-i aşa? N-avea de unde să ştie despre Moghedien, darămite să se mai şi întoarcă s-o salveze. Să fi fost el? Bărbaţii aceia pe care-i aduna Rand, asha’manii aceia. În fiecare sat circulau în şoaptă zvonuri despre asha’mani şi Turnul Negru. Aproape toate surorile încercau să se prefacă a nu fi afectate de faptul că zeci de conducători ai Puterii se strângeau la un loc – cea mai rea dintre poveşti trebuie să fi fost inventată; zvonurile erau mereu exagerate însă lui Egwene îi venea să se facă mică de frică de fiecare dată când se gândea la ei. Un asha’man ar fi fost în stare... Dar de ce? Cum de-ar fi ştiut mai mult decât Logain?

Încerca să evite singura concluzie acceptabilă. Era vorba despre ceva mult mai rău decât Logain sau chiar decât un asha’man. Unul dintre Rătăciţi o eliberase pe Moghedien. Rahvin murise de mâna lui Rand, după spusele lui Nynaeve, şi al’Thor îl omorâse şi pe Ishamael, sau aşa se ştia. Şi pe Aginor, şi pe Balthamel. Moiraine îl ucisese pe Be’lal. Mai rămâneau Asmodean, Demandred şi Sammael dintre bărbaţi. Sammael era în Illian. Nimeni nu ştia unde erau ceilalţi sau care dintre femei supravieţuise. Moiraine îi venise de hac lui Lanfear sau îşi veniseră de hac una celeilalte, dar toate celelalte femei erau în viaţă, din câte se ştia. Însă nu fusese o femeie, ci un bărbat. Care? Planurile fuseseră făcute din timp în caz că un Rătăcit ar fi atacat tabăra. Nicio soră de acolo n-ar fi egalat de una singură un Rătăcit, însă prins în cercuri era o altă poveste. Dacă vreun Rătăcit ar fi pătruns pe furiş în tabără, s-ar fi trezit cu cercuri în jurul lui. Sau al ei, odată ce ar fi înţeles cine era aceasta. Dintr-un anume motiv, Rătăciţii nu trădau niciun semn de nemurire. Poate o fi fost un efect al faptului că erau legaţi de Cel Întunecat. Ei...

Şovăia prea mult. Trebuia să-şi limpezească mintea.

— Chesa?

— ... arăţi de parcă ai nevoie de un masaj la cap ca să-ţi treacă durerea, asta... asta... Da, maică?

— Caută-le pe Siuan şi pe Leane. Trimite-le la mine. Dar să nu te audă nimeni.

Chesa rânji, făcu o plecăciune şi o luă la fugă. Deşi nu ştia mai nimic despre curentele de opinie pe seama lui Egwene, slujnicei i se păreau amuzante toate acele urzeli şi intrigi. Nu că ar fi ştiut mai mult decât ceea ce era la suprafaţă, ceea ce era foarte puţin. Egwene nu se îndoia de loialitatea ei, însă părerea Chesei despre ce însemna incitant s-ar putea schimba dacă ar afla despre profunzimea acestor uneltiri.

Aprinzând lămpile de petrol din cort cu ajutorul Puterii, Egwene suflă în flacăra lămpii pe care o ţinea în mână şi o aşeză cu grijă într-un colţ. Deşi trebuia să-şi limpezească mintea, avea în continuare sentimentul că bâjbâia în întuneric.

CAPITOLUL 9 • Două ştiuci argintii

Egwene şedea pe scaunul ei – unul dintre puţinele scaune adevărate din tabără, prevăzut cu câteva sculpturi simple asemănătoare celor de pe fotoliul cel mai bun al unui fermier, suficient de încăpător şi de confortabil ca să nu se simtă prea vinovată că jilţul ocupa prea mult spaţiu în căruţă – încercând să-şi adune gândurile, când Siuan trecu pe lângă deschizătura cortului şi se furişă înăuntru. Frumoasa şi voinica soră nu părea prea încântată.

— De ce, pe sfânta Lumină, ai fugit?

Vocea nu i se schimbase odată cu expresia de pe faţă. Ea îşi dojenea superioarele chiar şi atunci când o făcea pe un ton respectuos. Oarecum respectuos. Nici privirea din ochii ei albaştri nu se modificase; era la fel de pătrunzătoare ca sula meşterului care făurea şei.

— Sheriam m-a alungat ca pe o muscă, răspunse Egwene şi gura surprinzător de fină i se strâmbă amarnic. A plecat de îndată ce ai plecat şi tu. Nu-ţi dai seama că ţi s-a predat? Chiar asta a făcut. Ea, Anaiya, Morvrin şi toate celelalte. Poţi fi convinsă că vor încerca să dreagă lucrurile în seara asta. S-ar putea să şi reuşească. Nu văd cum, dar este posibil.

Leane intră în cort când ultimele cuvinte îi ieşiră pe gură. Era o femeie înaltă şi mlădioasă, iar faţa ei arămie era la fel de tânără precum cea a lui Siuan, şi din acelaşi motiv; era, de asemenea, suficient de în vârstă ca să fie mama lui Egwene, adevărul fie spus. Leane îi aruncă o singură privire lui Siuan şi-şi ridică braţele, atât cât îi permitea acoperişul cortului.

— Maică, este un risc nebunesc.

Ochii ei negri şi visători deveniră brusc scăpărători, însă vocea avea o tonalitate languroasă chiar şi atunci când era iritată. Odinioară, fusese vioaie.

— Dacă ne va vedea cineva astfel împreună, pe Siuan şi pe mine...

— Puţin îmi pasă dacă află toată tabăra că sunteţi certate doar de ochii lumii, o întrerupse cu asprime Egwene, ţesând o protecţie, o pavăză în jurul lor, împotriva curioşilor care ar fi avut de gând să tragă cu urechea.

Aceasta putea fi străpunsă în timp, însă nu fără detecţie, nu atâta vreme cât ea ţinea firul în loc să-l înnoade.

Nu-i păsa şi probabil că n-ar fi trebuit să le cheme pe amândouă, dar primul ei gând mai limpede fusese acela de a le convoca pe cele două surori în care avea încredere. Nimeni din tabără nu bănuia nimic. Toată lumea ştia că fosta Supremă şi fosta ei Păstrătoare se dispreţuiau la fel de mult cum Siuan detesta faptul că era tutoarea succesoarei ei. Dacă vreuna dintre surori ar fi descoperit adevărul, ele ar fi îndurat penitenţa timp îndelungat şi n-ar fi fost una uşoară – femeile aes sedai nu apreciau să fie luate în derâdere de alte persoane; regi plătiseră pentru asta –, însă, între timp, presupusa animozitate dintre ele se bucura de o oarecare îngăduinţă din partea celorlalte surori, inclusiv din partea conducătoarelor. Dacă amândouă susţineau acelaşi lucru, însemna că aşa era. Un alt efect întâmplător al faptului de a fi ferecată se dovedea a fi util, unul pe care nu-l cunoştea nimeni. Nu mai erau legate prin cele Trei Jurăminte; deci puteau minţi de îngheţau apele.

Existau intrigi şi înşelătorii peste tot. Tabăra semăna cu o mlaştină urât mirositoare, unde plante ciudate răsăreau nevăzute în ceaţă. Acelaşi lucru se întâmpla, probabil, oriunde se adunau aes sedai. După trei mii de ani de complotări, oricât de necesare ar fi fost, nu era deloc surprinzător că intrigile deveniseră a doua natură pentru majoritatea surorilor şi foarte accesibile pentru celelalte. Cu adevărat îngrozitor era faptul că ea începuse să-şi dea seama că-i plăceau toate aceste maşinaţii. Şi nu pentru ceea ce reprezentau, ci pentru că semănau cu un puzzle, cu toate că nişte bucăţi răsucite de fier n-ar fi intrigat-o nici măcar pe sfert. Nu voia să ştie ce spunea acest lucru despre ea. La urma urmei, era o aes sedai, indiferent ce ar crede alţii, şi trebuia să accepte atât părţile rele, cât şi pe cele bune.

— Moghedien a fugit, continuă ea. Un bărbat i-a îndepărtat brăţara adam. Un bărbat cu abilităţi de a mânui Puterea. Cred că unul dintre ei i-a scos lanţul; nu l-am văzut în cortul ei. Ar putea exista o cale prin care să-l găsim cu ajutorul brăţării, dar n-o cunosc.

Aceste cuvinte le scoase din înţepeneală. Lui Leane i se înmuiară picioarele şi se lăsă pe taburetul pe care-l folosea uneori Chesa. Siuan se aşeză încet pe pat, cu spatele drept şi cu mâinile pe genunchi. Deşi era absurd, Egwene observă că rochia acesteia avea nişte floricele albastre brodate în forma unui labirint mare tairean în jurul tivului, o bandă care făcea ca fustele petrecute să pară una singură atunci când femeia stătea nemişcată. O altă bandă înconjura cu gust corsajul. Pe de o parte, grija pentru hainele pe care le purta, să fie frumoase în loc de potrivite, reprezenta, cu siguranţă, o mică schimbare – nu exagera niciodată –, însă, pe de altă parte, era la fel de severă precum expresia de pe faţa ei. Şi un puzzle. Siuan detesta schimbarea şi i se opunea. Cu excepţia acesteia.

Leane, în schimb, accepta că Siuan se transformase într-o adevărată aes sedai. Femeie tânără din nou – Siuan o auzise pe o Galbenă exclamând mirată că amândouă aveau vârsta procreării, în toate privinţele –, Leane părea să nu fi fost niciodată Păstrătoare, să nu fi avut niciodată un alt chip. Imaginea simţului practic şi al eficienţei lăsase locul idealului unei femei domani nepăsătoare şi atrăgătoare. Până şi rochia de călărie era croită în stilul locurilor sale natale. Lăsând deoparte faptul că era din mătase şi foarte subţire, că aproape că se vedea prin ea, rochia era la fel de ineficace pentru a străbate drumurile ca şi culoarea sa de un verde-deschis. Când i se spusese că prin ferecarea ei fuseseră rupte toate legăturile şi asocierile, Leane alesese Ajah Verde în locul reîntoarcerii sale în Ajah Albastră. Nimeni nu mai schimbase frăţiile Ajah până atunci, tot aşa cum nimeni nu mai fusese ferecat, apoi tămăduit. Siuan se întorsese în Ajah Albastră, bombănind despre nevoia idioată de „a implora şi de a se ruga înclinându-şi capul cu graţie pentru a fi aleasă”, conform exprimării oficiale.

— Vai, Lumină! Şopti Leane, trântindu-se pe taburet mai puţin delicat decât o făcea de obicei. Ar fi trebuit s-o trimitem la judecată chiar din prima zi. N-am aflat nimic important de la ea ca s-o lăsăm din nou liberă în lume. Nimic!

Era o mărturie a uluirii ei; în general, nu făcea afirmaţii deja evidente. Creierul ei nu devenise trândav, în ciuda purtării de care dădea dovadă. Oricât de languroase şi de seducătoare ar fi părut femeile domani în aparenţă, erau cunoscute ca fiind cele mai pricepute negustorese din lume.

— La naiba! Ar fi trebuit s-o punem sub pază, şuieră printre dinţi Siuan.

Egwene ridică din sprâncene. Siuan trebuie să fi fost la fel de şocată ca şi Leane.

— Şi cine s-o păzească? Faolain? Theodrin? Ele nici măcar nu ştiu că voi două faceţi parte din grupul meu.

Un grup? Cinci femei. Faolain şi Theodrin nu erau aderente prea înflăcărate, mai cu seamă Faolain. Nynaeve şi Elayne puteau fi luate şi ele în considerare, la fel şi Birgitte, fireşte, cu toate că nu era aes sedai, însă acestea se aflau prea departe. Înşelăciunea şi viclenia erau în continuare cele mai mari atuuri ale ei. Şi faptul că nimeni nu se aştepta ca avantajul ăsta să vină din partea sa.

— Cum să fi explicat cuiva motivul pentru care servitoarea mea trebuia supravegheată? Şi-apoi, la ce ar fi folosit? Trebuie să fi fost unul dintre Rătăciţi. Credeţi că Faolain împreună cu Theodrin l-ar fi oprit? Nici măcar eu nu cred că aş fi reuşit, fie şi legată de Romanda şi de Lelaine.

Acestea erau următoarele două cele mai puternice femei din tabără, la fel de puternice în Putere cum fusese odinioară Siuan.

Voinica făcea eforturi vizibile să nu se încrunte, dar chiar şi aşa nu se putu abţine să nu pufnească. Spunea adesea că, dacă nu va mai fi Supremă, atunci o va învăţa pe Egwene cum să fie cea mai bună Amyrlin care existase vreodată. Totuşi, trecerea de la leul periculos la şoarecele supus era dificilă. Egwene nu-i îngăduia destulă libertate din acest motiv.

— Vreau ca voi două să-i întrebaţi pe cei care se află în apropierea cortului în care dormea Moghedien. Cineva trebuie să-l fi văzut pe bărbat. Este posibil să fi venit pe jos. Oricine ar fi deschis o poartă într-un spaţiu atât de îngust ar fi riscat s-o fi tăiat în două, oricât de mică ar fi ţesut-o.

Siuan pufni, mai zgomotos decât prima oară.

— De ce ne-am bate capul? Bombăni ea. Vrei să porneşti în căutarea ei, asemenea unui erou nerod din povestea unui menestrel nebun ca s-o aduci înapoi? Poate vrei să-i legi pe toţi Rătăciţii, deodată? Să câştigi Ultima Bătălie dacă tot faci asta? Şi dacă am obţine o descriere din cap până-n picioare, nimeni nu-i poate deosebi pe Rătăciţi. Nimeni de aici, oricum. E cea mai inutilă adunătură de...

— Siuan! Rosti Egwene cu asprime, îndreptându-şi spatele.

Libertatea era una, însă existau limite. N-ar fi tolerat o asemenea atitudine nici măcar din partea Romandei.

Siuan se îmbujoră uşor. Încercând să se stăpânească, îşi frământa fustele în mâini, evitând privirea lui Egwene.

— Îţi cer iertare, maică, zise ea în cele din urmă, părând aproape sinceră.

— A avut o zi grea, maică, interveni Leane cu un zâmbet jucăuş.

Se pricepea foarte bine la asta, deşi, de obicei, îl folosea pentru a pune pe jar inimile bărbaţilor. Nu într-un mod trivial, fireşte, fiindcă era extrem de selectivă şi de discretă.

— Dacă stau bine să mă gândesc, mai mereu are zile grele. Măcar dacă s-ar putea abţine să nu mai arunce cu diverse lucruri în Gareth Bryne de fiecare dată când se mânie...

— Ajunge! izbucni Egwene.

Leane încerca doar s-o facă pe Siuan să se mai destindă, numai că ea nu părea dispusă.

— Vreau să aflu tot despre cel care a eliberat-o pe Moghedien, fie şi dacă este scund sau înalt, continuă al’Vere. Orice ar putea să-l deosebească de o umbră care se furişează prin întuneric. Dacă nu cer prea mult, cumva.

Leane şedea nemişcată, zgâindu-se la florile de pe covorul de sub picioarele ei.

Siuan se înroşi toată; deoarece avea pielea deschisă la culoare, semăna cu un apus de soare.

— Îţi... cer iertare, maică.

De data asta chiar părea spăşită. Era limpede că-i era greu s-o privească în ochi pe Egwene.

— Uneori e greu să... Nu, fără scuze. Îţi cer iertare.

Egwene îşi pipăia şalul, prelungind momentul de tăcere şi privind-o pe Siuan fără să clipească. Învăţase asta de la Siuan. La scurt timp însă, femeia începu să se foiască stânjenită pe pat.

Atunci când ştiai că greşeai, tăcerea înţepa, iar înţepăturile îţi aduceau aminte că greşeai. Tăcerea era o unealtă folositoare în anumite situaţii.

— Având în vedere că nu-mi amintesc ce ar trebui să iert, adăugă ea încet într-un final, nu e nevoie să-ţi ceri iertare. Dar, Siuan... Să nu se mai întâmple.

— Mulţumesc, maică, spuse Siuan şi un zâmbet crispat îi încolţi pe buze. Dacă-mi este îngăduit, aş presupune că te-am învăţat foarte bine. Dar dacă-mi dai voie să-ţi sugerez... adăugă ea aşteptând încuviinţarea nerăbdătoare a lui Egwene... una dintre noi ar trebui să ducă porunca ta de a pune întrebări la Faolain sau la Theodrin şi să se prefacă a fi îmbufnată că trebuie să joace rolul de mesager. Vor stârni mai puţine comentarii decât în cazul meu sau al lui Leane. Toată lumea ştie că eşti stăpâna lor.

Egwene fu de acord pe loc. Încă nu reuşea să gândească limpede, altminteri şi-ar fi dat singură seama de asta. Durerea de cap îi reveni. Chesa susţinea că se datora lipsei de somn, dar era greu să dormi atunci când îţi bubuia capul. De fapt, ar fi avut nevoie de un cap mai mare decât al ei, ca să nu se simtă încordată şi plină de griji cum era ea. Cel puţin în acele momente putea dezvălui secretele care o ţinuseră ascunsă pe Moghedien, cum să ţeşi măşti cu ajutorul Puterii şi cum să-ţi ascunzi înzestrarea de celelalte femei cu abilitatea de a conduce Puterea. Ar fi fost prea periculos să facă dezvăluirile astea atunci când ele ar fi dus la demascarea lui Moghedien.

„Puţin mai multe aclamaţii”, reflectă ea mâhnită. Câştigase multe favoruri şi urale atunci când dezvăluise secretul cândva pierdut despre Călătorie, care, cel puţin, îi aparţinuse, şi mai multe laude de atunci pentru fiecare secret smuls de la Moghedien, ca atunci când îţi scoteai un dinte. Însă niciuna dintre aclamaţii nu contase prea mult având în vedere poziţia pe care o ocupa. Puteai mângâia cu blândeţe creştetul unui copil talentat, fără să uiţi că era totuşi copil.

Leane plecă făcând o plecăciune şi un comentariu sec cum că nu regreta deloc faptul că altcineva nu va avea parte de odihnă în noaptea aceea. Siuan aşteptă; nimeni n-avea voie să le vadă plecând împreună. Egwene o privi cu atenţie pe cealaltă femeie o vreme. Tăceau amândouă. Siuan părea pierdută în gânduri, într-un sfârşit, ea tresări, se ridică în picioare şi-şi netezi rochia, pregătindu-se să plece.

— Siuan... începu încet Egwene, apoi tăcu, neştiind cum să continue.

Siuan înţelese.

— Maică, n-ai avut doar dreptate, ci ai fost şi îngăduitoare, zise ea, privind-o în ochi pe Egwene, prea îngăduitoare, deşi n-ar fi trebuit. Tu eşti Suprema Amyrlin şi nimeni n-are dreptul să-ţi vorbească necuviincios. Dacă vrei să-mi dai o pedeapsă care s-o facă până şi pe Romanda să-i fie milă de mine, ar fi ceea ce merit.

— Îmi voi aminti data viitoare, replică Egwene, iar Siuan îşi plecă fruntea, supusă.

Poate chiar era supusă. Dar dacă schimbarea ei nu era mai profundă decât părea a fi, atunci, cu siguranţă, va exista o dată viitoare şi multe altele după ea.

— Totuşi, vreau să întreb despre Seniorul Bryne, insistă Egwene şi expresia de pe faţa ei deveni impenetrabilă. Eşti sigură că vrei să... intervin?

— De ce aş vrea asta, maică? întrebă Siuan, a cărei voce era mai searbădă decât supa rece. Singurele mele îndatoriri sunt să te învăţ eticheta funcţiei pe care o deţii şi să-i înmânez lui Sheriam rapoartele pe care le primesc de la iscoadele mele.

Îşi mai păstrase o parte din vechea reţea, cu toate că nimeni nu ştia în mâna cui ajungeau aceste rapoarte.

— Gareth Bryne îmi ocupă prea puţin timp ca să fie nevoie de intervenţii.

Aproape întotdeauna ea se referea astfel la el, iar atunci când îi rostea şi titlul, o făcea pe un ton acid.

— Siuan, un hambar ars şi câteva vite nu pot costa atât de mult.

Nu în comparaţie cu solda şi hrana pentru soldaţi, cu siguranţă.

Însă ea se oferise şi cu alte ocazii şi primise acelaşi răspuns încăpăţânat.

— Îţi mulţumesc, maică, dar nu. N-am de gând să-i îngădui să spună că nu m-am ţinut de cuvânt. Am jurat că voi plăti datoria.

Renunţând la aerul sever, Siuan izbucni brusc în râs, lucru care se întâmpla arareori atunci când vorbea despre Seniorul Bryne. De cele mai multe ori se încrunta.

— Dacă simţi nevoia să-ţi faci griji, atunci fă-ţi griji pentru el, nu pentru mine. Mă descurc şi singură cu Gareth Bryne.

Aceasta era şi partea ciudată. Deşi nu mai avea aceeaşi forţă în a stăpâni Puterea, totuşi nu era atât de slăbită încât să fie nevoită să fie servitoarea lui, să petreacă ore în şir cu mâinile vârâte până la coate în apa fierbinte cu clăbuci ca să-i spele cămăşile şi nădragii. Poate că Siuan accepta să facă asta ca să aibă pe cine să-şi verse amarul pe care în alte împrejurări era nevoită să şi-l stăpânească. Indiferent care ar fi fost motivul, acest comportament nu stârnea prea multe bârfe şi confirma ciudăţenia ei în ochii multora. La urma urmei, era o aes sedai, deşi nu la fel de puternică. Metodele lui de a face faţă temperamentului ei – cel puţin atunci când ea azvârlea cu farfurii şi cu cizme – o înfuriau şi o făceau să-l ameninţe cu consecinţe groaznice. Cu toate astea, deşi l-ar fi putut lega atât de strâns încât să nu-şi mai mişte nici măcar un deget, Siuan nu se atingea niciodată de saidar când se afla prin preajma lui, nici atunci când trebuia să-i slujească, nici măcar când era dojenită. Deocamdată, ea reuşise să ascundă acest aspect de majoritatea celor din tabără, dar unele lucruri mai ieşeau la iveală când se înfuria sau când Leane era binedispusă. Părea să nu existe nicio explicaţie. Siuan nu era nici slabă de înger, nici proastă, nici sfioasă, nici temătoare. Nu era...

— Ar fi mai bine să pleci, Siuan, conchise Egwene, convinsă că unele secrete nu vor fi dezvăluite în acea seară. S-a făcut târziu şi ştiu că ai nevoie de odihnă.

— Da, maică. Şi îţi mulţumesc, adăugă ea, deşi Egwene nu înţelegea pentru ce.

După ce plecă Siuan, Egwene îşi frecă din nou tâmplele. Simţea nevoia să se plimbe. Cortul nu-i oferea asta: deşi era cel mai mare din tabără şi avea un singur locuitor, spaţiul era ocupat de pat, de scaun, de taburet, de lavoar, de oglindă şi de nu mai puţin de trei cufere pline cu haine. Chesa avusese grijă de ultimele, la fel Sheriam, Romanda, Lelaine şi alte câteva conducătoare. Şi se ocupau în continuare; dacă mai primea daruri din mătase şi ciorapi sau încă o rochie suficient de amplă ca să întâmpine un rege, va avea nevoie de un al patrulea cufăr. Probabil că Sheriam şi conducătoarele nădăjduiau că rochiile acelea splendide îi vor distrage atenţia de la alte chestiuni, dar Chesa era de părere că Amyrlin trebuia să se îmbrace potrivit statutului ei. Servitorii păreau să creadă în respectarea ritualurilor corecte la fel de mult ca şi Divanul. În scurt timp, Selame îşi va face apariţia; era rândul ei s-o dezbrace pe Egwene pentru culcare, un alt ritual. Doar că ea nu era pregătită să meargă la culcare, deoarece gândurile nu-i dădeau pace şi n-avea astâmpăr.

Lăsând lămpile aprinse, ieşi în grabă din cort înainte să apară Selame. Plimbarea o va ajuta să-şi limpezească mintea şi poate o va obosi suficient de mult încât să doarmă adânc. Nu-i va fi greu să adoarmă – vestitoarele-n vise înţelepte o învăţaseră mai demult această artă –, dar îi va fi greu să-şi găsească liniştea. Mai ales când mintea îi era plină de griji pentru Romanda, Lelaine şi Sheriam, şi pentru Rand, Elaida, Moghedien, şi vreme... era o listă nesfârşită.

Evită să se apropie de cortul lui Moghedien. Dacă ar fi pus chiar ea întrebări, ar fi însemnat să-i acorde o prea mare importanţă unei servitoare fugare. Discreţia devenise a doua ei natură. Jocul pe care-l făcea permitea puţine scăpări. Dacă erai neglijent cu chestiuni mai puţin importante, ajungeai să fii neglijent şi cu cele esenţiale. Mai rău, puteai descoperi că te-ai înşelat în privinţa lucrurilor de bază. Cel slab trebuie să fie îndrăzneţ cu chibzuinţă. Era vorba lui Siuan. Se străduia cu adevărat s-o înveţe, deoarece cunoştea prea bine acest joc.

Prin tabăra peste care Luna arunca umbre nu mişunau mai mulţi oameni decât înainte. Câţiva stăteau tolăniţi în jurul focurilor care mocneau, osteniţi după muncile de seară şi o zi istovitoare petrecută pe drum. Cei care o vedeau, în timp ce ea trecea pe lângă ei, se ridicau anevoie ca să facă reverenţe, murmurând: „Lumina să strălucească peste tine, Stăpână!”, sau ceva asemănător, cerându-i uneori binecuvântarea, pe care ea le-o dădea printr-un simplu: „Lumina să te binecuvânteze, copilul meu”. Bărbaţi şi femei care i-ar fi putut fi bunici se aşezau la locurile lor cu feţe surâzătoare. Se întreba ce credeau cu adevărat despre ea, ce ştiau. Toate femeile aes sedai formau un scut puternic în faţa lumii întregi, inclusiv în faţa propriilor servitori. Însă Siuan spunea că, dacă bănuiai că un servitor ştia de două ori mai mult decât ar fi trebuit, atunci nu cunoşteai adevărul decât pe jumătate. Cu toate astea, plecăciunile, curtoaziile şi murmurele o însoţeau de la un grup de oameni la următorul, consolând-o cu posibilitatea că existau măcar câţiva care n-o vedeau ca pe o copilă pe care Divanul o scosese la lumină atunci când avusese nevoie de ea.

Trecând pe lângă un spaţiu deschis împrejmuit cu frânghii legate de nişte stâlpi împlântaţi în pământ, raza argintie de lumină a unei porţi străluci cu putere în întuneric pe când se rotea, deschizându-se. Şi totuşi, nu era lumină, fiindcă nu arunca umbre. Se opri ca să privească de după un stâlp. Niciunul dintre cei strânşi în jurul focurilor nu-şi ridică privirea; se obişnuiseră deja cu această privelişte. Vreo zece surori, de două ori mai mulţi servitori şi câţiva străjeri începură să se reverse, întorcându-se cu mesaje şi colivii de răchită pline cu porumbei din porumbarele din Salidar, aflate la mai bine de opt sute de kilometri depărtare înspre apus şi miazăzi de cum zburau gâştele.

Aceştia se împrăştiară înainte să se închidă poarta, ducând mesajele Conducătoarelor, frăţiilor Ajah de care aparţineau, o parte intrând în corturile lor. Siuan îi întâmpina în majoritatea nopţilor. Arareori avea încredere ca altcineva să-i aducă mesajele, deşi mai toate erau încifrate. Uneori, lumea părea să deţină mai multe reţele de iscoade decât aes sedai, cu toate că aproape toate se împuţinaseră din cauza împrejurărilor. Cei mai mulţi agenţi care slujeau diferitelor Ajah se pare că se dăduseră la fund aşteptând ca „dificultăţile” din Turnul Alb să fie rezolvate, iar multe dintre iscoadele personale ale surorilor habar n-aveau unde se afla în prezent femeia pe care o slujeau.

Câţiva dintre străjeri o văzură pe Egwene şi făcură plecăciuni atente, arătând respectul cuvenit şalului. S-o fi uitând surorile chiorâş la ea, însă Divanul o denumise Amyrlin, iar pentru gaidin era suficient. În Limba străveche gaidin înseamnă „Fratele Bătăliilor”, este un titlu folosit de aes sedai pentru străjerii lor. Câţiva servitori făcură şi ei plecăciuni şi reverenţe. Niciuna dintre femeile aes sedai care ieşiseră în grabă din poartă nu aruncase măcar o privire în direcţia ei. Poate n-o observaseră. Poate.

Într-un fel, faptul că oricine putea primi veşti de la iscoada sa era unul dintre „darurile” lui Moghedien. Surorile care deţineau forţa de a deschide o poartă fuseseră toate în Salidar suficient de mult timp încât să-l cunoască bine. Cele care puteau ţese o poartă de o dimensiune potrivită puteau Călători aproape oriunde de acolo şi să aterizeze pe loc. Cu toate astea, a încerca să călătorească în Salidar ar fi însemnat să-şi petreacă jumătate din fiecare noapte, mai multe pentru unii, descoperind noul petic de pământ împrejmuit de fiecare dată când instalau tabăra. Egwene reuşise să afle de la Moghedien o nouă modalitate de a Călători dintr-un loc pe care nu-l ştiai bine către un altul pe care-l cunoşteai. Mai înceată decât Călătoria, Topirea-n văzduh nu era una dintre înzestrările pierdute – nimeni nu mai auzise de ea –, aşadar până şi denumirea îi fusese atribuită lui Egwene. Oricine avea abilitatea de a Călători putea să se şi Topească-n văzduh, prin urmare, în fiecare seară, surorile se Topeau în văzduh în direcţia Salidar ca să verifice păsările din porumbare care se întorseseră de unde fuseseră trimise, apoi Călătoreau înapoi.

Acea privelişte ar fi trebuit s-o mulţumească – femeile aes sedai răzvrătite dobândiseră înzestrări pe care Turnul Alb le credea demult pierdute şi învăţaseră altele noi, iar aceste abilităţi vor fi de folos la detronarea Elaidei înainte să se termine totul –, şi totuşi, în loc de plăcere, Egwene simţea amărăciune. Faptul că era ignorată n-avea nicio legătură cu asta sau nu prea mare legătură, oricum. Pe măsură ce-şi continua plimbarea, focurile se îndepărtau, apoi dispăreau; în jurul ei nu se vedeau decât formele întunecate ale căruţelor, majoritatea cu acoperişurile din pânză întinse peste cercurile din fier şi corturile care străluceau palid în lumina Lunii. Dincolo de acestea, dealurile înconjurătoare erau presărate cu focurile din tabăra oştii, ca şi când stelele ar fi căzut pe pământ. Tăcerea din Caemlyn o făcea să simtă un gol în stomac, indiferent de ce spuneau ceilalţi.

În ziua plecării lor din Salidar sosise un mesaj, însă Sheriam nu se ostenise să i-l arate decât în urmă cu câteva zile, avertizând-o în mod repetat că trebuia să păstreze secret conţinutul acestuia. Divanul ştia, dar nimeni altcineva nu trebuia să afle. Încă un secret pe lângă cele zece mii care năpădiseră tabăra. Egwene era convinsă că nu l-ar fi citit niciodată dacă n-ar fi insistat asupra lui Rand. Îşi amintea fiecare cuvânt ales cu grijă, scris cu litere mărunte pe o foaie de hârtie atât de subţire, încât era o minune că peniţa nu trecuse prin ea.

Ne-am instalat cu bine la hanul despre care am vorbit şi ne-am întâlnit cu negustorul de lână. Este un tânăr remarcabil, întocmai cum ne-a povestit Nynaeve. Şi curtenitor. Cred că se teme întrucâtva de noi, ceea ce este în regulă. Totul va decurge bine.

Poate ai auzit zvonuri despre prezenţa unor bărbaţi aici, inclusiv a unui individ din Saldaea. Zvonurile sunt adevărate, mă tem, dar nu l-am văzut pe vreunul şi-i vom evita pe cât posibil. Când fugi după doi iepuri, nu prinzi niciunul.

Verin şi Alanna sunt aici, împreună cu câteva femei tinere din aceeaşi regiune ca şi negustorul de lână. Voi încerca să ţi le trimit ca să înceapă ucenicia. Alanna s-a ataşat de negustorul de lână, ceea ce s-ar putea dovedi util, deşi este şi îngrijorător. Totul va decurge bine, sunt convinsă.

Merana Ambrey

Sheriam sublinie vestea bună, aşa cum o înţelegea ea. Merana, o negociatoare pricepută, ajunsese la Caemlyn, unde fusese bine primită de Rand, „negustorul de lână”. Pentru Sheriam era o veste minunată. Verin şi Alanna vor aduce două fete din Ţinutul Celor Două Râuri ca să devină novice. Sheriam era convinsă că vor urma acelaşi drum pe care o apucaseră ele însele. Părea să creadă că Egwene va fi foarte încântată să vadă feţe de acasă. Merana se va ocupa de tot. Merana ştia ce făcea.

— Prostii, bombăni Egwene în noapte.

Un ins ştirb care căra o găleată mare din lemn tresări şi se holbă la ea atât de mirat, încât uită să facă o plecăciune.

Rand, curtenitor? Văzuse prima lui întâlnire cu Coiren Saeldain, emisarul Elaidei. „Autoritar” ar fi cuvântul potrivit. De ce s-ar comporta altfel cu Merana? Ambrey mai credea că lui îi era teamă, observaţia aceasta i se părea amuzantă. Lui Rand rareori îi era teamă, nici măcar atunci când ar fi trebuit să-i fie, iar dacă în acele momente se temea, Merana ar fi trebuit să ştie că frica îl făcea până şi pe cel mai blând bărbat să devină periculos, că Rand era primejdios doar fiind cine era. Şi ce era cu ataşamentul Alannei faţă de el? Egwene n-avea încredere totală în Alanna. Femeia făcea lucruri extrem de ciudate uneori, poate din neştiinţă sau dintr-un motiv ascuns. Egwene credea că femeia frumoasă cu trăsături vulpeşti va încerca să găsească o cale ca să ajungă în aşternuturile lui Rand; el va fi precum lutul în mâinile unei astfel de făpturi. Elayne îi va rupe gâtul Alannei dacă era adevărat, şi asta nu era tot. Cel mai rău era faptul că niciunul dintre porumbeii pe care Merana îi luase cu ea nu se întorsese în porumbarele din Salidar.

Merana trebuie să fi avut vreun cuvânt de trimis, fie şi doar să anunţe că ea şi solia ei plecaseră spre Cairhien. În ultima vreme, înţeleptele nu păreau să recunoască faptul că Rand era în viaţă, şi totuşi el se afla acolo şi stătea cu braţele încrucişate, din câte ştia ea. Ceea ce ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă. Sheriam vedea lucrurile diferit. Cine putea explica faptele unui bărbat? Poate nici măcar el, de cele mai multe ori, iar când era vorba despre unul care avea abilităţi de a mânui Puterea... Tăcerea dovedea că totul decurgea bine. Cu siguranţă, Ambrey ar fi înştiinţat-o dacă ar fi întâmpinat greutăţi. Trebuie să se fi aflat pe drum înspre Cairhien, dacă nu cumva ajunsese deja acolo, şi nu era nevoie să mai trimită rapoarte decât ca să confirme reuşita. În privinţa asta, faptul că Rand se afla în Cairhien era oarecum o reuşită. Unul dintre scopurile Meranei, dacă nu cel mai important, fusese acela de a-i înlesni lui plecarea din Caemlyn şi astfel Elayne să revină acolo în siguranţă şi să urce pe Tronul Leului, iar pumnalele din Cairhien dispăruseră. Oricât de incredibil ar fi părut, înţeleptele spuneau că Saeldain şi solia ei părăsiseră oraşul şi se îndreptau spre Tar Valon. Poate că nu era un lucru atât de incredibil. Totul părea să aibă logică, dat fiind prezenţa lui Rand şi felul în care femeile aes sedai rezolvau lucrurile. Chiar şi aşa, lui Egwene i se părea că totul era... greşit.

— Trebuie să merg la el, murmură ea.

Într-un ceas ar fi lămurit totul. În fond, Rand era tot Rand.

— Asta mi-a mai rămas de făcut. Trebuie să merg la el.

— Nu se poate, iar tu ştii asta.

Dacă Egwene n-ar fi dat dovadă de multă stăpânire de sine, i-ar fi sărit ţandăra. Chiar şi aşa, inima îi bubuia în piept şi după ce înţelese cine vorbise. Era Leane, în lumina Lunii.

— Am crezut că eşti... zise ea, apoi se opri, fiind cât pe ce să rostească numele lui Moghedien.

Femeia cea înaltă se furişă lângă ea, atentă la celelalte surori care treceau pe lângă ele. Leane nu avea nicio scuză pentru a petrece timpul cu ea, aşa cum avea Siuan. Nu s-ar fi întâmplat absolut nimic rău dacă erau văzute împreună o dată, însă...

„N-ar trebui nu înseamnă întotdeauna că nu voi...”, îşi reaminti Egwene. Scoţându-şi şalul de pe umeri, îl împături pentru a-l duce în mână. Dintr-o privire, de la depărtare, Leane putea fi confundată cu o Aleasă, în ciuda rochiei pe care o purta; multe dintre Alese n-aveau suficiente rochii albe ca să-şi permită să poarte mereu una. De la depărtare, şi Egwene ar fi fost confundată cu una. Nu era tocmai cel mai liniştitor gând.

— Theodrin şi Faolain pun întrebări pe lângă cortul lui Marigan, maică. N-au fost prea încântate. Oricum, m-am prefăcut destul de bine că sunt îmbufnată deoarece trebuie să duc mesaje. Theodrin a fost nevoită s-o oprească pe Faolain ca să nu mă ocărască pentru asta.

Râsetul lui Leane era înfundat şi întretăiat. Situaţiile care pe Siuan o făceau să scrâşnească din dinţi pe ea o amuzau, în general. Era alintată de majoritatea surorilor pentru cât de bine se adaptase.

— Bine, bine, spuse Egwene, absentă. Merana a dat greş cumva, Leane, altminteri el n-ar sta în Cairhien, iar ea n-ar păstra tăcerea.

În depărtare, un câine urla la Lună, apoi începură şi alţii, până când fură reduşi brusc la tăcere de strigăte pe care, din fericire, poate, ea nu le înţelegea. Câţiva soldaţi aveau câini după ei. În tabăra femeilor aes sedai nu exista niciunul. Câteva pisici, dar nu şi câini.

— Merana ştie ce face, maică.

Semăna mai mult cu un oftat. Leane şi Siuan erau amândouă de părerea lui Sheriam. Toate aveau aceeaşi opinie, în afară de ea.

— Atunci când îi dai cuiva o sarcină, trebuie să ai încredere că o va duce la bun sfârşit.

Egwene pufni şi-şi încrucişă braţele la piept.

— Leane, bărbatul acela ar putea isca scântei şi dintr-o cârpă udă dacă ar purta şalul. Pe Merana n-o cunosc, însă n-am văzut până acum nicio aes sedai care să se asemene cu o cârpă udă.

— Am cunoscut una sau două, replică Leane, chicotind, pe urmă chiar suspină. Dar nu şi pe Merana, e adevărat. Rand chiar crede că are prieteni în interiorul Turnului? Alviarin? Asta ar putea îngreuna lucrurile pentru Merana, presupun, însă n-o văd pe Alviarin făcând ceva care să-i pună în pericol poziţia pe care o are. A avut întotdeauna o ambiţie cât trei.

— Pare-se că el are o scrisoare de la ea, opină gânditoare Egwene, ca şi cum îl vedea şi în clipa aceea pe Rand jubilând că primea scrisori atât de la Elaida, cât şi de la Alviarin, chiar înainte ca ea însăşi să plece din Cairhien. Poate că ambiţia o face să creadă că o poate înlocui pe Elaida avându-l pe el alături. Asta dacă o fi scris ea acea scrisoare. El se crede deştept, Leane, poate-o fi, însă mai este convins că n-are nevoie de nimeni.

Rand va continua să creadă că se poate descurca de unul singur până când unul dintre acele lucruri mărunte îl va zdrobi.

— Îl cunosc foarte bine, Leane. Prezenţa înţeleptelor în preajma lui pare să-l fi înrâurit sau poate el le-o fi influenţat. Indiferent ce cred conducătoarele, indiferent ce părere aveţi oricare dintre voi, şalul unei aes sedai nu-l bulversează mai mult decât îl impresionează înţeleptele. Mai devreme sau mai târziu, el o va aduce pe una dintre surori în culmea exasperării, iar aceasta va lua măsuri sau una dintre ele îl va îndruma în direcţia greşită, fără să-şi dea seama cât de puternic este sau ce temperament are. După aceea, s-ar putea să nu mai fie cale de întoarcere. Sunt singura care-i poate face faţă în siguranţă. Singura.

— Nu poate fi la fel de... enervant... ca şi femeile aiel, murmură Leane pe un ton mucalit, reflectând că nici măcar ea nu era amuzată de experienţele ei cu înţeleptele. Dar asta nu prea are importanţă. „Suprema Amyrlin, la fel de valoroasă ca şi însuşi Turnul Alb...“

Două femei îşi făcură apariţia între corturile din faţă, păşind încet în timp ce vorbeau. Distanţa şi umbrele le ascundeau chipurile, totuşi era limpede că erau aes sedai după ţinuta lor, o certitudine că nimeni care se ascundea în întuneric nu le putea face vreun rău. Nicio Aleasă, care se afla la un pas de a dobândi şalul, n-avea o asemenea încredere în sine. Nici măcar o regină însoţită de o armată. Veneau înspre ea şi Leane. Însă Sharif se ascunse repede în întunericul dintre două căruţe.

Încruntându-se frustrată, Egwene fu cât pe ce s-o tragă afară şi să le înfrunte pe femei. Să iasă totul la lumină. Va sta dinaintea Divanului şi le va spune că era timpul să înţeleagă că şalul Supremei Înscăunate Amyrlin însemna mai mult decât o eşarfă frumoasă. Va... Ewgene îi făcu semn celeilalte femei să se pună în mişcare. N-avea de gând să dea cu piciorul la tot sub impulsul momentului.

Doar o singură lege a Turnului limita puterea Supremei Înscăunate Amyrlin. Existau mai multe cutume enervante şi realităţi incomode, însă doar o singură lege, care nici că putea fi mai nepotrivită pentru scopul ei. „Suprema Amyrlin, la fel de valoroasă ca şi însuşi Turnul Alb, fiind însăşi inima acestuia, nu va fi expusă primejdiei dacă nu e absolută nevoie, prin urmare, dacă Turnul Alb nu este în stare de război decretată de către Divanul Turnului, Suprema Amyrlin va căuta să obţină acordul parţial al Divanului Turnului, înainte să se pună în mod voit în faţa primejdiei şi va respecta acordul dat.” Egwene nu ştia ce faptă nesăbuită a vreunei Amyrlin dictase această lege care exista de mai bine de două mii de ani. Pentru majoritatea femeilor aes sedai, o lege atât de străveche era înconjurată de o aură sfântă; schimbarea ei era un lucru de neimaginat.

Romanda citase acea... lege nenorocită ca şi când i-ar fi ţinut o prelegere unui prostănac. Dacă nici măcar Domniţei-Moştenitoare a Andorului nu i se îngăduia să se apropie mai mult de o sută cincizeci de kilometri de Dragonul Renăscut, atunci cât de departe de el trebuia să se ţină Amyrlin? Lelaine, din câte se vedea, se căia, cel mai probabil pentru că era de acord cu Romanda. Acest lucru se pare că le-a înnodat limba amândurora. Fără ele, acordul parţial era la fel de greu de obţinut ca şi în privinţa celui total. Pe sfânta Lumină, până şi acea declaraţie de război cerea acordul parţial! Dacă nu va reuşi să obţină permisiunea...

— Nu poţi înfăptui prea multe în taină, maică, iar Divanul va afla, mai devreme sau mai târziu, adăugă Leane dregându-şi glasul. Nu cred că vei mai fi lăsată singură nici măcar un ceas după aceea. Nu că te-ar pune neapărat sub pază, dar există şi alte căi. Îţi pot da exemple din... anumite surse confidenţiale.

Nu pomenea niciodată despre arhivele ascunse decât dacă se aflau sub o pavăză.

— Oi fi chiar atât de transparentă? întrebă Egwene după o clipă de tăcere.

În locul în care se aflau, nu existau decât căruţe, iar sub acestea, dormind, căruţaşi, îngrijitori de cai şi toţi ceilalţi de care era nevoie pentru a pune în mişcare atâtea vehicule. Era uluitor de cât de multe mijloace de transport aveau nevoie peste trei sute de femei aes sedai, când puţine dintre ele binevoiau să călătorească măcar un kilometru în căruţe sau în telegi. Însă mai erau corturile, mobilierul şi alimentele, precum şi alte nenumărate lucruri de care aveau nevoie surorile şi cei care le slujeau. Cele mai zgomotoase sunete care se auzeau acolo erau sforăiturile. Parcă ar fi fost un cor de broaşte.

— Nu, maică, răspunse Leane, râzând uşor. Mă gândeam doar cum aş face eu. Deşi se ştie prea bine că mi-am pierdut demnitatea şi priceperea. Amyrlin nu mă poate lua drept model. Cred că ar trebui să-l laşi în voia lui pe tânărul jupân al’Thor, măcar pentru o vreme, şi să tragi folos de pe urma găinii cu ouă de aur din faţa ta.

— Voia lui s-ar putea să ne ducă pe toţi în Puţul Osândei, murmură Egwene, însă nu era un argument.

Trebuia să existe o cale prin care să tragă foloase şi să-l împiedice pe Rand să facă greşeli periculoase, dar nu reuşea s-o găsească în acel moment.

— Ăsta este cel mai nepotrivit loc pentru o plimbare liniştitoare din câte am văzut până acum. Cred că ar fi mai bine să merg la culcare.

Leane îşi înclină capul într-o parte.

— Atunci, dacă-mi dai voie, maică, în tabăra Seniorului Bryne este un bărbat... La urma urmei, cine a mai auzit de o Ajah Verde fără măcar un străjer?

După cuvintele rostite precipitat, ai fi crezut că se grăbea să-şi întâlnească iubitul. Având în vedere ceea ce aflase Egwene despre frăţia Ajah Verde, poate că nu era o diferenţă prea mare.

Odată revenită printre corturi, văzu că ultimele focuri fuseseră stinse cu pământ. Nimeni nu risca să lase aprins focul când ţinuturile erau atât de aride. Câteva firicele de fum se ridicau leneşe în bătaia Lunii, acolo unde focurile nu fuseseră stinse de tot. Un bărbat bombăni prin somn în cortul lui şi pe ici, pe acolo se mai auzea câte un tuşit sau câte un sforăit puternic, altminteri tabăra era cufundată în tăcere şi nemişcare. Tocmai de aceea Egwene fu mirată când cineva ieşi din umbră chiar în faţa ei, mai ales că persoana respectivă purta rochia simplă şi albă a unei novice.

— Maică, trebuie să-ţi vorbesc.

— Nicola?

Egwene se străduise să reţină numele fiecărei novice. Nu era o sarcină uşoară, ştiindu-se că surorile le racolau pe toate fetele şi tinerele dornice să înveţe şi care apăreau în calea oştii. Deşi căutările intenţionate nu erau văzute cu ochi buni – obiceiul zicea că ele trebuiau să aştepte ca fata să ceară acest lucru, ba mai mult, trebuiau să aştepte ca ea să vină la Turn –, în tabără învăţau de zece ori mai multe novice decât avusese Turnul în ultimii ani. Nicola ieşea însă în evidenţă, şi-apoi, Egwene o surprinsese adesea pe tânără holbându-se mirată la ea.

— Tiana nu va fi prea încântată dacă te va găsi trează la această oră târzie.

Tiana Noselle, o soră Cenuşie, era în Salidar Mai-Mare peste novice, cunoscută ca fiind atât un umăr pe care acestea plângeau, cât şi o stâncă de neclintit atunci când venea vorba de reguli.

Cealaltă femeie se foi ca şi când ar fi vrut să plece în grabă, dar apoi îşi îndreptă spatele. Broboanele de sudoare i se prelingeau pe obraji. Aerul nopţii era mai răcoros decât în timpul zilei, însă nu era acea răcoare bine cunoscută, şi cel mai simplu truc care te ferea de dogoare sau de frig era doar şalul.

— Ştiu că trebuie să cer permisiunea să vorbesc cu Tiana Sedai, pe urmă s-o rog să-ţi vorbească, maică, dar ea nu i-ar îngădui niciodată unei novice s-o abordeze pe Suprema Amyrlin.

— În ce privinţă, copilă? întrebă Egwene.

Deşi femeia era mai în vârstă cu cel puţin şase sau şapte ani, aceea era formula potrivită de adresare pentru o novice.

Jucându-se cu fusta, Nicola păşi mai aproape. Ochii ei mari priveau în cei ai lui Egwene mai direct, poate, decât se cuvenea pentru o novice.

— Maică, vreau să ajung cât mai departe, adăugă ea trăgând cu degetele de rochie, însă vocea ei era stăpânită, potrivită pentru o aes sedai. Nu spun că mi se pun obstacole, dar sunt convinsă că pot deveni mai puternică decât susţin ele. Ştiu că pot. Nu ţi s-au pus niciodată oprelişti, maică. Niciuna n-a dobândit atât de multă putere atât de repede ca tine. Nu-mi doresc decât să mi se dea aceeaşi şansă.

Mişcarea din umbră din spatele Nicolei se materializă într-o altă femeie cu faţa transpirată. Era îmbrăcată într-o haină scurtă şi pantaloni largi şi ţinea în mână un arc. Părul lung îi atârna până la brâu într-o coadă împletită cu şase panglici. În picioare purta ghete scurte cu toc.

Nicola Treehill şi Areina Nermasiv formau o pereche prea ciudată pentru nişte prietene. Asemenea multora dintre novicele mai în vârstă – femei cu aproape zece ani mai mari decât Egwere erau supuse testelor în acel moment, cu toate că multe surori mormăiau nemulţumite că erau cu zece ani mult prea în vârstă ca să accepte disciplina novicelor asemenea multora dintre acele femei mai în vârstă, Nicola avea o dorinţă arzătoare de a învăţa, cu orice preţ, şi deţinea un potenţial depăşit doar de Nynaeve, de Elayne şi de Egwene printre aes sedai în viaţă. De fapt, Nicola părea să depună eforturi mari, adesea atât de mari, încât profesoarele erau nevoite s-o tempereze. Unele spuneau că ea începuse deja să deprindă cum se ţeseau urzelile de parcă le-ar fi ştiut dinainte. Nu numai asta, dar căpătase deja două înzestrări. Abilitatea de „a vedea” un ta’veren nu era atât de dezvoltată, în vreme ce înzestrarea importantă, Pofeţia, se manifesta în aşa fel încât nimeni nu înţelegea ce profeţea ea. Nici măcar ea nu-şi mai amintea nimic din ce spusese. Una peste alta, Nicola atrăsese deja atenţia surorilor, cu toate că începuse târziu. Pizmuita înţelegere de a supune la teste femeile mai în vârstă de şaptesprezece ori optsprezece ani ar fi fost, probabil, aşezată la picioarele Nicolei.

Areina, pe de altă parte, era o corniată, o căutătoare a legendarului Corn al lui Valere, care se fălea la fel de mult ca un bărbat şi care, atunci când nu trăgea cu arcul, vorbea despre aventuri, despre cele pe care le trăise şi despre cele pe care le va trăi. Cel mai probabil o imita pe Birgitte atât în ceea ce privea arma, cât şi în ceea ce privea modul de a se îmbrăca. Părea să n-o intereseze nimic altceva decât arcul şi să flirteze uneori, într-o manieră destul de directă, cu toate că nu mai făcuse asta în ultima vreme. Poate că zilele lungi petrecute pe drum o istoviseră prea mult ca să-şi mai dorească asta, nu însă şi să tragă cu arcul. Egwene nu înţelegea de ce ea îi însoţea în continuare în călătorie. Era puţin probabil ca Areina să creadă că râvnitul Corn al lui Valere va fi descoperit în drumul lor şi imposibil ca ea să presupună că el era ascuns în Turnul Alb. Foarte puţini oameni ştiau acest detaliu. Şi totuşi, Egwene nu era sigură că Elaida ştia.

Areina părea o neroadă, dar Egwene nutrea o oarecare simpatie pentru Nicola. Înţelegea nemulţumirea femeii, pricepea că-şi dorea să ştie totul pe loc. Şi ea fusese la fel. Poate încă era.

— Nicola, zise ea cu blândeţe, cu toţii avem limite. N-o voi putea egala niciodată pe Nynaeve Sedai, de pildă, oricât de mult mi-aş dori.

— Dacă mi s-ar acorda o şansă, maică.

Nicola îşi împreună mâinile şi, deşi vocea îi era rugătoare, ochii ei o priveau fix pe Egwene.

— Şansa pe care ai avut-o şi tu, adăugă Treehill.

— Ceea ce am făcut – pentru că n-am avut de ales şi n-am ştiut mai bine de-atât – se numeşte forţare, Nicola, şi este un lucru periculos.

N-auzise de acest cuvânt până când Siuan îşi ceruse iertare pentru că o forţase. Fusese singura dată când Siuan a dat impresia că se căia cu adevărat.

— Ştii că, dacă încerci să conduci mai mult saidar decât eşti pregătită să foloseşti, rişti să te stingi înainte să ajungi să deţii o putere deplină. Mai bine învaţă să ai răbdare. Oricum, surorile nu-ţi vor îngădui să fii ceea ce vrei până nu vei fi pregătită.

— Am venit la Salidar pe aceeaşi corabie cu Nynaeve şi Elayne, rosti brusc Areina, cu o privire mai mult decât directă, sfidătoare. Şi cu Birgitte.

Dintr-un anumit motiv, ea rosti numele cu amărăciune.

Nicola îi făcu semn să tacă.

— Nu e nevoie să aduci vorba despre asta.

În mod ciudat, nu părea să regrete această scăpare.

Sperând să păstreze o expresie la fel de calmă precum cea a Nicolei, Egwene încercă să-şi suprime acel sentiment neaşteptat de nelinişte. Şi „Marigan” sosise în Salidar cu aceeaşi corabie. Se auzi o cucuvea, iar ea se cutremură. Unii spuneau că, dacă auzeai cucuveaua în nopţile cu Lună, însemna veşti proaste. Nu era superstiţioasă, totuşi...

— Despre ce să n-aducă vorba?

Cele două femei schimbară o privire, iar Areina încuviinţă din cap.

— S-a întâmplat când ne-am întors de la râu în sat, povesti Nicola şi, deşi voia să pară sfioasă, o privea fix în ochi pe Egwene. Areina şi cu mine i-am auzit vorbind pe Thom Merrilin şi pe Juilin Sandar. Menestrelul şi prinzătorul de furi? Juilin spunea că dacă existau aes sedai în sat – nu ştiam sigur, încă – şi aflau că Nynaeve şi Elayne se dăduseră drept aes sedai, atunci însemna că ne aruncam cu toţii într-un banc de ştiuci argintii, ceea ce cred că nu-i un lucru de dorit.

— Menestrelul ne-a zărit şi i-a făcut semn să tacă, interveni Areina, pipăindu-şi cu degetele tolba de la brâu. Dar noi am auzit.

Privirea îi era la fel de aspră ca şi căutătura.

— Maică, ştiu că amândouă sunt aes sedai, însă nu vor avea necazuri dacă va afla cineva? Mă refer la surori. Oricine pretinde că este soră va avea necazuri dacă se va afla, chiar şi peste ani.

Deşi expresia de pe chipul Nicolei nu se schimbă, privirea ei părea s-o surprindă pe Egwene. Treehill se aplecă intenţionat mai în faţă.

— Oricine ar fi. Nu-i aşa?

Încurajată de tăcerea lui Egwene, Areina rânji. Era un rânjet neplăcut în noapte.

— Am auzit că Nynaeve şi Elayne au plecat din Turn într-o misiune, trimise de Sanche pe vremea când era Amyrlin. Am mai auzit că şi tu ai fost trimisă tot de ea, în aceeaşi perioadă. Ai avut tot soiul de necazuri când te-ai întors, preciză ea cu o uşoară insinuare furişată în voce. Îţi mai aminteşti când se jucau de-a aes sedai?

Stăteau şi o priveau, Areina rezemându-se de arc cu un aer impertinent, iar Nicola atât de iscoditoare, încât ar fi despicat aerul.

— Siuan Sanche este aes sedai, răspunse Egwene pe un ton rece, la fel şi Nynaeve al’Meara şi Elayne Trakand. Le veţi acorda respectul care li se cuvine. Pentru voi, ele sunt Siuan Sedai, Nynaeve Sedai şi Elayne Sedai.

Cele două clipiră uimite. Egwene tremura pe dinăuntru de indignare. După tot ceea ce îndurase în noaptea aceea, iată că se vedea şantajată de aceste...? Nu găsea un cuvânt suficient de jignitor. Elayne ar fi găsit, ea îi asculta pe grăjdari şi pe căruţaşi, şi pe alţii de teapa lor, memorând cuvinte pe care ar fi trebuit să refuze să le audă. Desfăcând şalul dungat, Egwene şi-l aşeză cu grijă pe umeri.

— Nu cred că înţelegi, maică, spuse în grabă Nicola, însă nu cu teamă, ci încercând doar să-şi impună părerea. Îmi făceam doar griji că, dacă cineva va afla că ai...

Egwene nu-i dădu răgaz să continue.

— Oh, înţeleg, copilă.

Femeia nesăbuită era un copil, indiferent ce vârstă avea. Chiar dacă unele novice mai în vârstă creau necazuri, de obicei fiind obraznice cu Alesele desemnate să le înveţe, chiar şi cele mai nechibzuite dintre ele aveau suficient discernământ încât să evite să fie impertinente cu surorile. O înfuria la culme faptul că femeia avea curajul să încerce acest lucru cu ea. Amândouă erau mai înalte decât ea, deşi nu cu mult, însă când ea îşi propti pumnii în şolduri şi-şi îndreptă spatele, femeile se făcură mici ca şi când ea le-ar fi dominat.

— Ai habar cât de grav este să aduci acuze împotriva unei surori, mai ales pentru o novice? Acuze bazate pe o conversaţie pe care pretinzi că ai auzit-o între doi bărbaţi care acum se află la mii de kilometri depărtare. Tiana o să te jupoaie de vie şi-o să te pună să cureţi oale tot restul vieţii tale.

Nicola se străduia să vorbească – scuze, aşa păreau de astă dată, şi proteste pe care Egwene nu le înţelegea, încercări frenetice să schimbe situaţia –, dar Egwene o ignoră şi o încolţi pe Areina. Corniata făcu un pas în spate, umezindu-şi buzele şi părând vădit nesigură.

— Să nu crezi că vei scăpa. Chiar dacă eşti corniată, poţi ajunge pe mâinile Tianei pentru un asemenea lucru. Asta dacă vei avea noroc să nu fii biciuită până la sânge, aşa cum păţesc ostaşii prinşi furând. Oricum ar fi, vei fi aruncată pe marginea drumului împreună cu biciul, ca să-ţi ţină companie.

Inspirând adânc, Egwene îşi împreună mâinile în faţă, ca să nu-i mai tremure. Cele două păreau spăşite, ca nişte laşe. Ea nădăjduia că privirile coborâte, umerii lăsaţi şi picioarele tremurânde nu erau doar o prefăcătorie. De fapt, ar fi trebuit să le trimită de îndată la Tiana. Nu ştia care era pedeapsa dacă încercai s-o şantajezi pe Suprema Amyrlin, însă mai mult ca sigur alungarea din tabără ar fi fost cea mai blândă. În ceea ce o privea pe Nicola, alungarea ei trebuia să mai aştepte până când profesoarele ei confirmau că stăpânea suficient de bine arta de a conduce Puterea, ca să nu se rănească pe ea sau pe alţii din greşeală. Nicola Treehill nu va fi niciodată o aes sedai, dar, odată ce i se va aduce această acuză, tot acel potenţial de care dispunea se va pierde.

Doar că... Femeia care era prinsă dându-se drept aes sedai era mustrată atât de rău, încât va continua să se căiască mulţi ani după aceea, iar dacă era prinsă o Aleasă, cealaltă femeie s-ar fi considerat norocoasă. Negreşit, Nynaeve şi Elayne erau în siguranţă de vreme ce erau cu adevărat surori. Şi ea, la fel. Atât doar că ar fi fost suficientă o singură şoaptă ca să şteargă orice şansă ca membrele Divanului s-o recunoască drept adevărata Amyrlin. Să facă o scurtă călătorie până la Rand, apoi să le spună în faţă membrelor Divanului. Nu îndrăznea să le îngăduie celor două să-i citească îndoiala pe chip, nici măcar s-o bănuiască.

— Voi trece cu vederea, rosti ea cu asprime. Dar dacă voi mai auzi asta fie şi în şoaptă, de la oricine...

Ea inspiră adânc – dacă auzea strigăte, nu mai putea face mare lucru – şi după felul în care cele două tresăriră, acestea păreau să simtă mai mult decât ameninţare.

— Mergeţi la culcare înainte să mă răzgândesc.

Brusc, ele deveniră extrem de curtenitoare, rostind doar „Da, maică” şi „Nu, maică” şi „Cum porunceşti, maică”. Pe urmă se îndepărtară cu paşi repezi, aruncându-i priviri peste umăr, grăbind şi mai mult pasul până când o luară la fugă. Ea trebuia să-şi păstreze calmul, altminteri ar fi luat-o şi ea la fugă.

CAPITOLUL 10 • Ochi nevăzuţi

Selame o aştepta când Egwene se întoarse în cortul ei. Era o femeie slabă ca o scândură, cu tenul măsliniu specific tairenilor şi o încredere în sine aproape de neclintit. Chesa avea dreptate; chiar îşi ţinea nasul lung în sus, ca şi când s-ar fi ferit de un miros urât. Dacă faţă de celelalte servitoare afişa o atitudine arogantă, când se afla în preajma stăpânei se comporta complet diferit. Când intră Egwene, Selame făcu o plecăciune atât de adâncă, încât aproape că atinse cu fruntea covorul, iar fustele i se umflară, ocupând aproape tot spaţiul acela înghesuit. Înainte ca Egwene să facă al doilea pas, femeia sări în picioare, începând să-şi facă griji în privinţa nasturilor ei, şi mai ales a sa. Selame se îngrijora din orice.

— Vai, maică, iar ai ieşit afară cu capul descoperit.

De parcă ar fi purtat vreodată una dintre acele toci mărgelate pe care le preferau femeile sau chestiile acelea din catifea brodată care-i plăceau lui Meri, sau pălăriile acelea umflate ale Chesei.

— Tremuri. N-ar trebui să ieşi la plimbare fără un şal şi o umbrelă de soare, maică.

Oare cum putea o umbrelă de soare s-o împiedice să tremure? De fapt, Egwene transpira abundent şi dâre de sudoare i se prelingeau pe obraji prea repede ca să le şteargă cu bastista, aşa că Selame n-ar fi trebuit s-o întrebe pe Egwene de ce tremura, ci mai degrabă de unde provenea acea transpiraţie...

— Şi-apoi, continuă Selame, mai sunt şi soldaţii aceia, bărbaţi brutali, care n-au pic de respect faţă de femei, nici măcar faţă de aes sedai. Maică, pur şi simplu, n-ar trebui...

Egwene lăsă aceste cuvinte nesăbuite să treacă pe lângă urechile ei cu aceeaşi nepăsare cu care o lăsă pe femeie s-o dezbrace. Dacă i-ar fi poruncit să tacă, ar fi avut parte doar de priviri jignite şi oftaturi îndelungi, care n-ar fi schimbat nimic. În afara pălăvrăgelii stupide, Selame îşi îndeplinea sârguincioasă sarcinile cu atâtea înflorituri, încât acestea semănau cu un dans al gesturilor grandioase şi al curtoaziilor slugarnice. Părea imposibil că exista cineva atât de prostuţ cum era Selame, care-şi făcea mereu griji în privinţa aparenţelor şi pleca urechea la ce spunea lumea. Pentru ea, lumea erau femeile aes sedai şi nobilii, precum şi servitorii lor de rang superior. După părerea ei, nimeni altcineva nu conta; poate nimeni nu gândea, în opinia ei. Probabil că era imposibil. Egwene nu putea să uite cine o găsise pe Selame aşa cum nu putea să uite nici cine o găsise pe Meri. Chesa era un dar de la Sheriam; adevărat, dar Chesa îşi arătase loialitatea faţă de Egwene de nenumărate ori.

Egwene ar fi vrut să se convingă că tremurul, pe care cealaltă femeie îl lua drept frisoane, era din cauza furiei, însă ştia că un fior de teamă începea să-şi facă loc înlăuntrul ei. Ajunsese prea departe şi mai avea multe de înfăptuit ca să le permită Nicolei şi Areinei să-i pună oprelişti.

În timp ce-şi trăgea pe cap cămaşa de noapte curată, ea surprinse puţin din trăncăneala femeii şi se holbă la ea.

— Ai spus cumva lapte de oaie?

— Da, maică. Ai pielea atât de fină, însă nimic n-o păstrează mai bine ca baia în lapte de oaie.

Poate că era, într-adevăr, proastă. După ce o scoase afară cu forţa pe Selame, Egwene îşi pieptănă singură părul, îşi pregăti patul, aşeză brăţara adam, în acel moment nefolositoare, în cutiuţa din fildeş sculptat unde mai ţinea câteva bijuterii şi stinse lămpile. „De una singură, chibzui ea sarcastic în întuneric. Selame şi Meri îşi vor ieşi din minţi.”

Înainte să se întindă în pat, se apropie în vârful picioarelor de intrarea în cort şi îndepărtă puţin pânza. Afară, sub clarul de Lună, era linişte şi pace, întrerupte doar de plânsetul unui bâtlan, care se transformă brusc într-un ţipăt. Corniaţii mişunau prin întuneric. După o clipă, ceva se mişcă în beznă lângă cortul din faţă. Părea a fi o femeie.

Poate că prostia n-o descalifica pe Selame, aşa cum nici chipul sumbru şi întunecat n-o elimina pe Meri. Putea fi oricare dintre ele. Sau altcineva. Poate Nicola sau Areina, deşi era puţin probabil. Lăsă să cadă pânza de la intrarea cortului, cu un zâmbet pe buze. Indiferent cine era persoana care pândea, aceasta nu văzuse unde fusese ea în acea seară.

Felul în care înţeleptele o învăţaseră să adoarmă era unul simplu. Trebuia să închidă ochii, să-şi relaxeze fiecare părticică a corpului, să respire odată cu bătăile inimii şi să-şi lase mintea să rătăcească, în afară de un colţişor. Somnul o cuprinse repede, dar era somnul unei vestitoare-n vise.

Fără formă, începu să plutească, afundându-se într-un ocean de stele, puncte de lumină infinite strălucind într-o mare nesfârşită de întuneric. Licurici cu miile pâlpâiau într-o noapte nesfârşită. Erau vise, visele tuturor celor care dormeau peste tot în lume, poate a tuturor celor din toate lumile posibile, iar acesta era spaţiul dintre realitate şi Telaran’rhiod, spaţiul care despărţea lumea trează de Lumea Viselor. Oriunde se uita, zeci de mii de licurici se stingeau când oamenii se trezeau şi alte zeci de mii se aprindeau ca să le ţină locul. Era asemenea unei expoziţii vaste, în continuă schimbare, de o frumuseţe strălucitoare.

Însă ea nu irosi timpul, pierdută în contemplare. Locul acela ascundea primejdii, unele mortale. Era sigură că ştia cum să le ocolească, totuşi un pericol din acel loc o pândea doar pe ea, iar dacă zăbovea prea mult şi era surprinsă acolo, ar fi fost cel puţin stânjenitor. Păstrând un ochi vigilent – ei bine, ar fi fost un ochi vigilent dacă ar fi văzut ceva acolo –, se puse în mişcare. N-avea niciun simţ al mobilităţii. I se părea că stătea pe loc, iar acel ocean strălucitor se învârtea în jurul ei până când dinainte îi apăru o lumină. Deşi toate stelele pâlpâitoare semănau între ele, ştia că visul acela era al lui Nynaeve. Cum ştia asta era o altă poveste; nici măcar înţeleptele nu înţelegeau această recunoaştere.

Îi trecuse prin minte să încerce să găsească visele Nicolei şi Areinei. Odată ce le-ar fi descoperit, ar fi ştiut cum să sădească sămânţa fricii de Lumină în trupurile lor. Puţin îi păsa că era interzis să faci asta. Simţul practic o trimisese în acel loc, nu frica de zonele interzise. Făcuse ceea ce nu mai fusese până atunci şi era convinsă că avea să procedeze la fel dacă va fi nevoie. „Fă ceea ce trebuie, apoi dă socoteală pentru fapta ta”, asta o învăţaseră aceleaşi femei care stabiliseră acele zone interzise. Refuzul de a recunoaşte datoria şi cel de a da socoteală transformau adesea necesitatea în ceva malefic. Dar chiar dacă ele două dormeau, încercarea de a localiza pentru prima oară visele cuiva era o muncă laborioasă, care nu oferea nicio garanţie de reuşită. Zile în şir de străduinţe – nopţi, mai degrabă – puteau rămâne fără niciun rezultat. Acest lucru era aproape sigur.

Se apropie încet prin acel întuneric veşnic, deşi i se părea că stătea pe loc, şi acel punct de lumină creştea, transformându-se într-o perlă strălucitoare, apoi într-un măr irizat, pe urmă într-o Lună Plină, până când îi umplu câmpul vizual de strălucire, toată lumea. Însă n-o atinse, nu era încă momentul. Le despărţea o deschizătură mai subţire decât un fir de păr. Cu mare băgare de seamă, ajunse dincolo de acel spaţiu. Cum reuşise să facă asta, fără trup, era un mister la fel de mare ca şi cel de a deosebi un vis de altul. Prin puterea voinţei, spuneau înţeleptele, dar ea tot nu înţelegea cum era posibil. Atingerea ei era foarte delicată, ca şi când şi-ar fi aşezat degetul pe un balon de săpun. Zidul strălucitor licărea asemenea fibrei de sticlă, pulsa ca o inimă delicată şi vie. O atingere mai fermă îi va îngădui să „vadă” înăuntru, să „vadă” ce visa Nynaeve. O atingere mai fermă îi va permite să pătrundă în el şi să devină o parte din vis. Era un lucru periculos, mai ales în cazul cuiva cu o minte hotărâtă. Fie că aruncai o privire sau pătrundeai în vis, asta era un lucru înspăimântător. De pildă, dacă întâmplarea făcea ca persoana respectivă să viseze un bărbat care-i stârnise interesul. Dacă făceai asta, atunci aveai nevoie de o jumătate de noapte ca să-ţi ceri scuze. Sau, printr-o mişcare ca de cârlig, ca şi când ai roti o mărgea fragilă pe masă, ar putea-o smulge pe Nynaeve din visul ei şi s-o vâre apoi într-altul creat de ea, o parte din însuşi Telaran’rhiod, sau Lumea Viselor, o reflexie a lumii reale, în care ea deţinea controlul. Era convinsă că va funcţiona. Era unul dintre lucrurile interzise, fireşte, şi nu credea că Nynaeve va fi prea încântată.

NYNAEVE, SUNT EU, EGWENE. SUB NICIO FORMĂNU TE ÎNTORCI PÂNĂ NU VEI GĂSI GLOBUL, PÂNĂ NU VOI LĂMURI LUCRURILE CU AREINA Şi CU NICOLA. ELE ŞTIU CĂ TE-AI PREFĂCUT. ÎŢI VOI EXPLICA MAI BINE CÂND NE VOM ÎNTÂLNI ÎN TURNUL CEL MIC. FII CU BĂGARE DE SEAMĂ. MOGHEDIEN A SCĂPAT.

Visul se risipi, iar balonul de săpun se sparse. În ciuda mesajului, ar fi chicotit dacă ar fi avut gât. Dacă auzeai de nicăieri o voce în vis, putea fi un lucru înspăimântător. Mai ales dacă-ţi era teamă ca nu cumva cel care vorbea să arunce o privire. Nynaeve nu era cineva de care să nu ţii seama, chiar şi atunci când era din întâmplare.

Marea de lumină se învârti din nou în jurul său, până când ea îşi îndreptă atenţia asupra unui alt punct strălucitor. Elayne. Cele două femei păreau să doarmă la doar câţiva paşi una de cealaltă în Ebou Dar, însă distanţa nu însemna nimic în acea lume. Sau poate o fi având o altă importanţă?

De data asta, când transmise mesajul, visul pulsă şi se schimbă. Deşi părea exact la fel ca oricare altul, pentru ea, acest vis era transformat. Oare cuvintele o trăseseră pe Elayne într-un alt vis? Ele vor stărui, iar ea şi le va aminti la trezire.

După ce le tăie elanul Nicolei şi Areinei, era timpul să-şi îndrepte atenţia către Rand. Din nefericire, era imposibil să-i descopere visele, ca şi pe cele ale femeilor aes sedai, de altfel. El reuşea să şi le protejeze cumva, aşa cum făceau şi ele, deşi scutul unui bărbat părea a fi diferit de cel al unei femei. Scutul unei femei aes sedai era o carapace din cristal, o sferă fără cusur, ţesută din Spirit, şi indiferent cât de transparentă ar fi părut, ai fi zis că era făurită din oţel. Pierduse şirul ceasurilor încercând să privească în visele lui, dar în zadar. Dacă visul protejat al unei surori părea mai strălucitor de aproape, al lui părea mai întunecat. Era ca şi când te uitai într-o apă tulbure; uneori ţi se părea că se mişcase ceva în acele tenebre învolburate, însă nu-ţi puteai da seama ce anume.

Şi din nou acel tablou nesfârşit de lumini începu să se învârtă, ca apoi să se liniştească, iar ea se apropie de visul altei femei, a treia, încetişor. Atât de multe lucruri o legau de Amys, încât i se părea potrivit să se apropie de visele mamei ei. Adevărul fie spus, trebuia să recunoască faptul că-şi dorea s-o imite pe Amys în mai multe privinţe. Îşi dorea respectul lui Amys cu aceeaşi ardoare cu care şi-l dorea pe cel al Divanului. Poate, dacă ar trebui să aleagă, ar opta pentru aprecierea lui Amys. Cu siguranţă, pe nicio conducătoare n-o stima atât de mult ca pe Amys. Renunţând la timiditate, ea încercă să folosească o „voce” mai blândă, dar nu reuşi.

AMYS, SUNT EGWENE. TREBUIE SĂ-ŢI VORBESC.

„Vom veni”, îi zise în şoaptă o voce. Era a lui Amys.

Egwene se retrase, tresărind. Îi venea să râdă de ea. Poate trebuia să-şi amintească faptul că înţeleptele aveau ani de experienţă în aşa ceva. Uneori se temea că fusese răsfăţată, deoarece n-a trebuit să-şi dea osteneala în privinţa abilităţilor ei în a folosi Puterea. Însă, ca o compensare, alteori avea impresia că încerca să se caţăre pe o stâncă înfruntând furtuna.

Dintr-odată, surprinse o mişcare la marginea câmpului ei vizual. Unul dintre acele puncte de lumină străbătea marea de stele, apropiindu-se de ea din propria voinţă, devenind tot mai mare. Doar un singur vis ar fi făcut asta, doar un singur visător. Ea fugi, cuprinsă de panică, dorindu-şi să fi avut gâtlej ca să ţipe sau să blesteme, sau doar să strige. Voia să fie în acel colţ al minţii ei în care-şi dorea să rămână şi să aştepte.

Nici măcar stelele nu se mişcau de astă dată. Acestea dispărură, pur şi simplu, iar ea stătea rezemată de o coloană groasă din piatră roşie, gâfâind de parcă ar fi alergat în viteză un kilometru. Inima îi bubuia în piept. După o clipă, îşi coborî privirea şi se privi, apoi începu să râdă oarecum şovăielnic, încercând să-şi tragă sufletul. Purta o rochie cu poalele largi din mătase verde, lucioasă, cusute cu fir auriu în fâşii late şi ornate peste corsaj şi de-a lungul tivului. Corsajul lăsa la vedere mai multă piele decât ar fi îngăduit ea dacă ar fi fost trează, iar cingătoarea lată din fire de aur ţesute făcea ca mijlocul să-i pară mai subţire decât era în realitate. Poate totuşi era mai subţire. În Tel’aran’rhiod puteai fi cum voiai, ce voiai. Chiar şi atunci când dorinţa era inconştientă, dacă nu erai atent. Gawyn Trakand avea efecte nefericite asupra ei, foarte nefericite.

Acea părticică din ea încă îşi dorea să fi aşteptat să fie învăluită de visul lui. Învăluită şi absorbită în el. Dacă o vestitoare-n vise iubea pe cineva la nebunie sau ura de moarte pe cineva, cu atât mai mult cu cât sentimentul era reciproc, putea fi trasă în visul acelei persoane; ea acapara visul sau visul o îngloba pe ea, aşa cum un magnet atrăgea firicelele din fier. În mod cert, nu-l ura pe Gawyn, dar nu putea îngădui să rămână blocată în visul lui în noaptea aceea, captivă până când el se va trezi, având în vedere că o zărise. Era cu mult mai frumoasă decât în realitate. În mod ciudat, el părea mai puţin chipeş decât în viaţa reală. Nu-ţi puteai păstra hotărârea sau concentrarea atunci când erau implicate sentimente atât de puternice de iubire sau de ură. Odată ce ajungeai în acel vis, rămâneai acolo până când cealaltă persoană înceta să mai viseze cu tine. Egwene simţea cum îi ardeau obrajii atunci când îşi amintea ce visa el că făcea cu ea, ce făceau ei în visele lui.

— Ce bine că niciuna dintre conducătoare nu mă poate vedea acum, murmură ea. Atunci, chiar m-ar considera doar o copilă.

Femeile mature nu-şi iroseau timpul visând bărbaţi, era convinsă de asta. Oricum, nu o femeie cu discernământ. Visele lui se vor îndeplini, însă atunci când va alege ea momentul. Deşi se aştepta să obţină cu greu binecuvântarea mamei sale, era sigură că ea i-o va da, chiar dacă nu-l văzuse niciodată pe Gawyn. Marin al’Vere avea încredere în judecata fiicei sale. Sosise momentul ca fiica ei cea mică să dea dovadă de înţelepciune şi să lase deoparte fanteziile până va găsi un moment mai potrivit.

Când privi în jur, aproape îşi dori să-i fi îngăduit lui Gawyn să-i umple gândurile. Alte coloane masive se iveau în toate direcţiile, susţinând tavanele ameţitor de înalte şi de arcuite ale unui dom impresionant. Niciuna dintre lămpile poleite care atârnau de lanţurile aurii nu era aprinsă, cu toate acestea zărea un soi de lumină care exista, pur şi simplu, fără sursă. O lumină care nu era nici puternică, nici difuză. Era Inima Stâncii, din interiorul marii fortăreţe numite Stânca din Tear. Sau, mai degrabă, imaginea ei din Telaran’rhiod, o reprezentare la fel de reală ca şi originalul în multe privinţe. Era locul unde le întâlnise înainte pe înţelepte. Fusese alegerea lor. Ei i se părea o alegere ciudată pentru un aiel. S-ar fi aşteptat la Rhuidean, de vreme ce oraşul se deschisese, singurul din Pustiul aiel, complet necunoscut lumii din afară, sau altundeva în Pustiul aiel, sau, pur şi simplu, într-un loc unde se întâmpla să se afle înţeleptele. Orice loc, în afara steddingurilor, sau ţinuturile ogierilor, îşi găsea reprezentarea în Lumea Viselor – chiar şi steddingul avea una, de fapt; dar nu puteai pătrunde înăuntru, aşa cum nu puteai intra odinioară în Rhuidean. Tabăra femeilor aes sedai nici nu se punea la socoteală, fireşte. În acel moment, câteva surori aveau acces la ter’angreal, care le permitea să intre în Lumea Viselor. Însă, ţinându-se cont de faptul că niciuna dintre ele nu prea ştia ce făcea, îşi începeau adesea aventura făcându-şi apariţia în tabăra Tel’aran’rhiod de parcă ar fi pornit într-o călătorie obişnuită.

La fel ca şi angreal şi sa’angreal, după legea Turnului, obiectele ter’angreal erau proprietatea Turnului Alb, indiferent cine se folosea de ele în acel moment. Rareori se întâmpla ca Turnul să insiste, cel puţin atunci când proprietatea se afla undeva în aşa-zisa fortăreaţă din însăşi Stânca din Tear. Într-un final, aceste obiecte ajungeau din nou la aes sedai – Turnul Alb se pricepea de minune să aştepte atunci când era nevoie. Totuşi, cele care se aflau în mâinile femeilor aes sedai aparţineau Divanului, fiecărei conducătoare în parte. Un împrumut, de fapt; nu erau aproape niciodată oferite. Elayne învăţase cum să copieze ter’angreal-ul viselor, iar ea şi Nynaeve luaseră două cu ele, însă celelalte se aflau în posesia Divanului, împreună cu replicile pe care le făcuse Elayne. Ceea ce însemna că Sheriam şi cercul ei restrâns le puteau întrebuinţa după bunul plac, mai ales Lelaine şi Romanda. Era posibil ca ele să le trimită pe altele în Tel’aran’rhiod, în loc să pătrundă acolo singure. Până de curând, niciuna dintre femeile aes sedai nu mai păşise într-un vis, de secole, şi încă întâmpinau greutăţi considerabile, majoritatea izvorând din credinţa că puteau învăţa singure. Chiar şi aşa, ultimul lucru pe care şi-l dorea Egwene era ca una dintre adeptele lor să spioneze întâlnirea din acea noapte.

Ca şi când gândul la iscoade o făcuse să fie mai receptivă, îşi dădu seama că era urmărită de nişte ochi nevăzuţi. Acel sentiment era mereu prezent în Tel’aran’rhiod şi nici măcar înţeleptele nu cunoşteau motivul. Şi, deşi ochii nevăzuţi păreau să fie mereu prezenţi, la fel de prezenţi puteau fi şi privitorii. Nu se gândea la Romanda sau la Lelaine în acea clipă.

Fără să-şi ia mâna de pe coloana groasă, o înconjură încet, privind cu atenţie pădurea de piatră roşie care se adâncea în umbre. Lumina care o înconjura nu era adevărată; oricine s-ar fi ascuns în acele umbre ar fi văzut aceeaşi lumină în jurul său, în vreme ce umbrele ar fi ascuns-o pe ea. Femei şi bărbaţi îşi făceau apariţia, imagini tremurătoare care arareori zăboveau mai mult de câteva fracţiuni de secundă. Pe ea n-o interesau cei care atingeau Lumea Viselor în somn. Oricine putea face asta din întâmplare, însă, din fericire pentru ei, doar câteva clipe, arareori destul de mult timp ca să înfrunte vreo primejdie. Şi Ajah Neagră deţinea ter’angrealul viselor, pe care îl furase din Turn. Mai grav era faptul că Moghedien cunoştea Tel’aran’rhiod la fel de bine ca orice vestitoare-n vise. Poate şi mai bine. Putea controla acel loc şi pe cei care se aflau în el cu aceeaşi uşurinţă cu care-şi întorcea capul.

Preţ de o secundă, Egwene îşi dorea să fi pătruns în visele lui Moghedien cât timp femeia fusese prizonieră, măcar o dată, doar atât cât să le deosebească. Dar nici măcar dacă i-ar fi identificat visele, n-ar fi reuşit să afle unde se afla femeia în acel moment. Mai exista şi posibilitatea de a fi trasă într-un vis fără voia ei. Cu siguranţă, o dispreţuia pe Moghedien suficient de mult, iar ura pe care i-o purtau ei Rătăciţii era neţărmurită. Ce se întâmpla acolo nu era real, nici măcar la fel de real ca şi în Tel’aran’rhiod, totuşi îţi aminteai ca şi când ar fi fost. O noapte în puterea lui Moghedien ar fi fost un coşmar pe care mai mult ca sigur l-ar fi retrăit de fiecare dată când s-ar fi dus la culcare pentru tot restul vieţii. Poate şi atunci când ar fi fost trează.

O altă inspecţie. Ce să fie, oare? O femeie în negru, de o frumuseţe regală, cu o tocă acoperită cu perle şi o rochie cu volane din dantelă ieşi agale din întuneric, apoi dispăru. Era o femeie tairen care visa, o nobilă sau visând că este una. Trează, ar putea fi o femeie simplă şi bondoacă, o soţie de fermier sau de negustor.

Ar fi fost mai bine să-l fi spionat pe Logain decât pe Moghedien. Deşi nu ştia unde era acesta, avea totuşi o idee despre planurile lui. Fireşte, dacă ar fi fost trasă în visul lui, n-ar fi însemnat că ar fi fost mai plăcut decât dacă ar fi fost trasă în cel al lui Moghedien. El le ura pe toate femeile aes sedai. Aranjarea evadării lui fusese unul dintre acele lucruri necesare; nădăjduia însă că preţul nu va fi prea mare. Dă-l încolo pe Logain! Moghedien reprezenta primejdia şi ar putea veni după ea, chiar şi aici, mai ales aici, Moghedien care...

Brusc, îşi dădu seama că se mişca anevoie şi scoase un sunet gutural, asemănător unui geamăt. Rochia frumoasă se transformase în platoşă şi zale asemănătoare armurii pe care o purta cavaleria grea a lui Gareth Bryne. Pe cap avea un coif decupat în faţă, cu o creastă în forma Flăcării albe a Tar Valonului, după pipăit. Era extrem de enervant. Începea să-şi piardă stăpânirea de sine.

Încăpăţânându-se, schimbă armura cu veşmintele pe care le purtase când le întâlnise pe înţelepte. Totul depinde de gând. Fuste ample de lână neagră şi o bluză algode albă şi largă, aşa cum purtase pe vremea când învăţase alături de ele, împreună cu un şal cu franjuri atât de verde, încât părea a fi negru, şi o eşarfă în jurul capului care să-i ţină părul legat. Ea nu le duplică bijuteriile, fireşte, şi multitudinea de coliere şi de brăţări. Ar fi râs de ea. O femeie îi alcătuise colecţia de-a lungul anilor, nu într-un singur vis.

— Logain este în drum spre Turnul Negru, rosti ea cu o voce puternică.

Spera ca el să fie acolo. Măcar acolo îl putea ţine sub supraveghere, asta nădăjduia, cel puţin, iar dacă era prins şi liniştit din nou, Rand nu putea da vina pe nicio soră care o urma.

— Şi Moghedien n-are de unde să ştie unde mă aflu, adăugă Egwene, încercând să se convingă de acest lucru.

— De ce te-ai teme de Sufletele Întunericului? întrebă o voce din spatele ei, iar Egwene încercă să se ridice în aer.

Deoarece se afla în Tel’aran’rhiod şi era o vestitoare-n vise, ajunse deasupra dalelor din piatră, înainte să-şi revină. „Ah, da, reflectă ea, plutind, am trecut de mult de acele greşeli ale începătorului.” Dacă mai continua aşa, va tresări atunci când Chesa îi va spune bună dimineaţa.

Sperând că nu se înroşise prea tare, se lăsă să coboare uşor. Poate îşi mai păstra din demnitate.

Poate, însă faţa îmbătrânită a lui Bair era mai încreţită decât de obicei din cauza zâmbetului care, aparent, i se lăţise aproape până la urechi. Spre deosebire de celelalte două femei care o însoţeau, ea nu mânuia Puterea, însă acest lucru n-avea nicio legătură cu călătoria în vis. Era la fel de pricepută ca oricare dintre ele, poate chiar mai îndemânatică în unele privinţe. Amys zâmbea şi ea, deşi nu la fel de larg, dar Melaine cea cu părul bălai îşi azvârli capul pe spate, izbucnind în râs.

— N-am mai văzut pe nimeni... reuşi să rostească Melaine. Ca un iepure.

Ea ţopăi, făcând un pas în aer.

— I-am pricinuit necazuri lui Moghedien de curând, replică Egwene mândră de cumpătul de care dădea dovadă.

O plăcea pe Melaine – femeia era mai puţin aspră de când purta în pântece un copil; gemeni, mai exact însă, în acel moment, Egwene ar fi strâns-o bucuroasă de gât.

— Eu, împreună cu câţiva prieteni, i-am rănit orgoliul, poate şi mai mult de-atât. Cred că şi-ar dori să aibă prilejul să mă răsplătească.

Sub momentul impulsului, Egwene îşi schimbă din nou îmbrăcămintea cu rochia de călărie pe care o purta în fiecare zi, cea din mătase lucioasă verde. Marele Şarpe de aur i se încolăci în jurul degetului. Deşi nu le putea spune tot, aceste femei îi erau prietene şi meritau să afle ceea ce le putea dezvălui.

— Rănile pricinuite orgoliului rămân în amintire mult mai mult decât cele provocate cărnii, se auzi vocea lui Bair, subţire şi ascuţită, dar puternică, asemenea unei tije din fier.

— Povesteşte-ne, îl îndemnă Melaine, cu un zâmbet nerăbdător. Ce ruşine i-ai pricinuit?

Zâmbetul lui Bair era la fel de entuziasmat. Într-o lume nemiloasă, fie învăţai să-i râzi în faţă cruzimii, fie îţi petreceai viaţa plângând. În Ţinutul Întreit, aielii învăţaseră demult să râdă. Şi-apoi, înjosirea duşmanului era considerată o artă.

Amys privi cu atenţie îmbrăcămintea lui Egwene preţ de o secundă, apoi spuse:

— Ne vei povesti mai târziu. Ziceai că trebuie să vorbim.

Ea arătă înspre locul unde înţeleptelor le plăcea să se sfătuiască, sub domul impresionant, în centrul încăperii.

De ce ele alegeau acel loc era un alt mister pe care Egwene nu-l putea dezlega. Cele trei femei se aşezară încrucişându-şi picioarele şi-şi împrăştiară fustele cu grijă, la doar câţiva paşi de locul unde părea să se afle o sabie făurită din cristal strălucitor, împlântată în dalele din piatră. Ele nu-i acordară deloc atenţie – nu făcea parte din profeţiile lor –, aşa cum nu le acordau atenţie nici oamenilor care se iveau pe ici, pe colo prin încăperea mare. Cu toate astea, acolo veneau mereu.

Legendara Callandor – Sabia-Care-Nu-Este-Sabie, Sabia-Care-Nu-Poate-Fi-Atinsă, păstrată odată în Stânca din Tear – ar funcţiona, într-adevăr, ca o sabie în ciuda înfăţişării sale, dar, în realitate, era un sa’angreal masculin, unul dintre cele mai puternice din câte existaseră vreodată în Vârsta Legendelor. O străbătu un fior când se gândi la un sa’angreal masculin. Fusese diferit când era doar Rand. Şi Rătăciţii, fireşte. Însă mai erau şi aceşti asha’mani. Cu ajutorul sabiei Callandor, un bărbat putea extrage suficient din Putere pentru a rade un oraş într-o clipită şi a distruge totul pe o întindere de mai mulţi kilometri. Ea o ocoli, adunându-şi fustele din reflex. Rand smulsese sabia Callandor din încăperea numită Inima Stâncii pentru a îndeplini profeţiile, pe urmă o înapoiase, având motivele lui, şi o împrejmuise cu capcane ţesute în saidin. Acestea aveau propria reflexie, care s-ar fi declanşat la fel de hotărât ca şi originalul dacă ar fi încercat cineva să ţeasă în apropiere. Unele lucruri din Tel’aran’rhiod păreau prea reale.

Încercând să nu se gândească la Sabia-Care-Nu-Este-Sabie, Egwene se postă dinaintea celor trei înţelepte. Îşi legă şalurile la brâu şi ele îşi desfacură bluzele. Aşa stăteau femeile aiel în compania prietenilor, în corturile lor de sub soarele dogoritor. Ea nu se aşeză, iar dacă decizia asta o făcea să pară o jălbaşă sau cineva aflat la judecată, atunci aşa să fie. Într-un fel, în sufletul ei, aşa se simţea.

— Nu v-am zis de ce am fost chemată de la voi, iar voi nu m-aţi întrebat.

— Ne vei spune când vei fi pregătită, rosti Amys pe un ton îngăduitor.

Părea să fie de-o seamă cu Melaine în ciuda părului ei alb care i se răsfrângea până la brâu precum cel al lui Bair – culoarea părului începuse să i se schimbe când era puţin mai în vârstă decât Egwene –, totuşi ea era conducătoarea dintre cele trei, nu Bair. Pentru prima oară, Egwene se întreba ce vârstă o fi având. Nu era o întrebare pe care să i-o adresezi unei înţelepte, tot aşa cum nu i-o adresai nici unei femei aes sedai.

— Când am plecat de la voi, eram una dintre Alese. Ştiţi despre scindarea din Turnul Alb.

Bair clătină din cap şi făcu o grimasă; ştia, însă nu înţelegea. Niciuna dintre ele nu pricepea. Pentru o aiel era un lucru la fel de neînchipuit, aşa cum ar fi fost divizarea unui clan sau a unei frăţii războinice. Poate acest lucru era şi o confirmare pentru ele că femeile aes sedai nu erau precum ar fi trebuit să fie.

— Surorile care se împotrivesc Elaidei m-au numit Suprema lor, continuă Egwene, surprinsă că vocea îi era liniştită. Atunci când Elaida va fi detronată, voi deveni Amyrlin din Turnul Alb.

Ea adăugă eşarfa dungată veşmintelor sale şi aşteptă. Odată ea le minţise, o greşeală gravă sub ji’e’toh, şi nu era sigură cum vor reacţiona în acest moment femeile când vor afla adevărul pe care-l ascunsese. Măcar dacă ar crede-o. Abia dacă o priveau.

— E un lucru pe care îl fac copiii, spuse cu grijă Melaine după o vreme.

Deşi nu se vedea că era însărcinată, avea deja o strălucire interioară care o făcea mai frumoasă decât de obicei şi o pace lăuntrică de nezdruncinat.

— Toţi copiii vor să folosească suliţa şi să fie şefi de clan, dar, în cele din urmă, ei conştientizează că şeful de sept rareori face el însuşi ca suliţele să danseze. Prin urmare, încropesc o figurină şi o aşază pe o ridicătură.

Brusc, pardoseala începu să se ridice, iar dalele de piatră dispărură lăsând locul unei creste de stâncă maronie, arsă de soare.

În vârf, se afla o siluetă ce aducea vag cu cea a unui bărbat, făurit din crenguţe împletite şi acoperit cu cârpe.

— Iată şeful de clan care le porunceşte să facă să danseze suliţele de pe un deal de unde poate privi bătălia. Însă copiii aleargă unde vor, iar şeful lor nu e decât o figurină din crenguţe şi cârpe.

O rafală de vânt mătură bucăţile de material, evidenţiind astfel goliciunea formei, pe urmă dealul şi figurina dispărură.

Egwene inspiră adânc. Desigur. Ispăşise pentru minciuna ei conform ji’e’toh, din vrerea ei, şi asta însemna că era ca şi când minciuna n-ar fi fost rostită. Ar fi trebuit să ştie mai bine. Ele intuiseră situaţia în care se afla, ca şi când ar fi petrecut săptămâni în tabăra aes sedai. Bair privea în podea, nedorind să fie martoră la ruşinea ei. Amys şedea cu bărbia sprijinită în mână, iar privirea ei aspră şi albastră parcă încerca să-i sfredelească inima.

— Unele aşa mă văd, continuă Egwenwe, inspirând adânc din nou, apoi rosti adevărul. Doar câteva. Acum. Dar când bătălia noastră va lua sfârşit, ele vor şti că sunt şeful lor şi se vor comporta cum voi porunci eu.

— Întoarce-te la noi, îi sugeră Bair. Ai prea multă onoare ca să fii cu femeile acelea. Sorilea a ales deja vreo zece tineri pe care să-i vezi în corturi. Îşi doreşte foarte mult să porţi voalul de mireasă.

— Bair, nădăjduiesc că va fi acolo atunci când mă voi mărita cu Gawyn, spera ea, ştiind din tălmăcirea viselor că-l fermecase, însă doar credinţa şi certitudinea dragostei puteau spune dacă se vor căsători. Nădăjduiesc, totodată, că veţi fi şi voi, dar am făcut alegerea.

Bair ar fi vrut să intervină, la fel şi Melaine, însă Amys îşi ridică mâna, iar ele tăcură, nemulţumite.

— Există mult ji’e’toh în hotărârea ei. Îşi va îngenunchea duşmanii după pofta inimii, nu va fugi de ei. Îţi doresc un dans plăcut, Egwene al’Vere, îi ură Amys, care fusese o fecioară a Lăncii, şi încă gândea astfel. Ia loc. Ia loc.

— Onoarea îi aparţine, replică Bair, încruntându-se la Amys, totuşi am o altă întrebare.

Ochii îi erau albaştri şi umezi, dar când şi-i fixă asupra lui Egwene, aceştia deveniră mai pătrunzători decât fuseseră vreodată cei ai lui Amys.

— Le vei convinge pe aceste aes sedai să îngenuncheze dinaintea lui car’a’carn?

Tresărind, Egwene fu mai degrabă cât pe ce să cadă pe acele dale din piatră decât să se aşeze.

— Nu pot face asta, Bair, răspunse ea fără nicio urmă de ezitare. Şi n-aş face-o nici dacă aş putea. Suntem loiale Turnului, neamului aes sedai, mai presus decât ţinutului în care ne-am născut.

Asta era adevărat, sau aşa ar fi trebuit să fie, cu toate că se întreba ce părere aveau ele de această afirmaţie având în vedere răzvrătirea ei şi a celorlalte.

— Aes sedai nu-i jură credinţă nici măcar Supremei şi, cu siguranţă, nici unui bărbat. Ar fi ca şi când voi aţi îngenunchea în faţa unui şef de clan.

Ea creă o iluzie aşa cum făcuse Melaine, concentrându-se asupra caracterului său real. Tel’aran’rhiod putea fi modelat la nesfârşit dacă ştiai cum. Dincolo de Callandor, trei înţelepte îngenuncheau în faţa unui şef de clan. Bărbatul semăna foarte mult cu Rhuarc, iar femeile erau cele trei din faţa ei. Egwene păstră imaginea doar o clipă, însă Bair aruncă o privire şi pufni zgomotos. Era o noţiune absurdă.

— Nu le compara pe femeile acelea cu noi!

Ochii verzi ai lui Melaine scăpărau, citindu-se în ei ceva din vechea lor asprime, iar tonul îi era tăios ca o lamă.

Egwene păstră tăcerea. Înţeleptele păreau să le dispreţuiască pe aes sedai, pe toate în afară de ea, sau mai bine zis erau sfidătoare. Ea credea că ele ar putea dispreţui chiar profeţiile care le legau de aes sedai. Înainte să fie chemată de către Divan pentru a fi desemnată Amyrlin, Sheriam şi cercul ei de prietene obişnuiau să se întâlnească aici cu cele trei, dar aceste întâlniri luaseră sfârşit deoarece înţeleptele refuzau să-şi ascundă dispreţul pentru că Egwene fusese chemată şi ea, într-un sfârşit. În Tel’aran’rhiod, o confruntare cu cineva care cunoştea mai bine acel tărâm putea fi extrem de înspăimântătoare. Chiar şi în ceea ce o privea pe Egwene, exista o oarecare distanţă, iar anumite chestiuni nu erau discutate, cum ar fi dacă ele ştiau despre planurile lui Rand. Odinioară, ea fusese una cu ele, o ucenică vestitoare-n vise; apoi devenise aes sedai, chiar înainte ca femeile să afle ceea ce tocmai le spusese ea.

— Egwene al’Vere va face ceea ce trebuie făcut, conchise Amys.

Melaine o privi lung, îşi potrivi şalul ostentativ, îşi aranjă câteva coliere lungi din fildeş şi aur, care zornăiră, însă nu spuse nimic. Amys părea a fi mai autoritară decât înainte. Singura înţeleaptă pe care Egwene o văzuse vreodată capabilă să le facă pe celelalte înţelepte să i se supună cu atâta uşurinţă era Sorilea.

Bair îşi imagină, pătrunzând în mintea lui Egwene, servirea ceaiului în corturi: un ceainic auriu cu lei dintr-o ţară, o tavă din argint cu marginile din frânghie împletită dintr-o altă ţară şi ceşcuţe verzi din porţelan fin întrebuinţate de Oamenii Mării. Ceaiul avea un gust real, chiar şi atunci când se prelingea pe gât. În ciuda unei arome uşoare de fructe de pădure sau ierburi pe care nu le recunoştea, ceaiul era prea amar pentru gustul lui Egwene. Ea îşi închipui puţină miere în el şi mai luă o înghiţitură. Era prea dulce. Mai puţină miere. Avea un gust perfect. Era ceva ce nu puteai face utilizând Puterea.

Egwene fu conştientă de intruziunea lui Bair şi se îndoia că cineva ar fi avut priceperea de a ţese filamente de saidar foarte fine cât să sustragă mierea din ceai.

Preţ de o secundă, Egwene privi în ceaşca sa de ceai, gândindu-se la miere, la ceai şi la filamente de saidar, deşi nu acesta era motivul pentru care tăcea. Înţeleptele nu voiau să-l îndrume pe Rand aşa cum nu voiau nici Elaida sau Romanda, sau Lelaine, sau celelalte aes sedai. Fireşte, ele doreau să-l ghideze pe car’a’carn într-o direcţie care să fie spre avantajul aielilor, iar surorile voiau să-l îndrepte pe Dragonul Renăscut în direcţia care era bună pentru lume, din punctul lor de vedere. Nici ea nu se lăsa mai prejos. A-l ajuta pe Rand, a-l împiedica să se pună rău cu femeile aes sedai tot îndrumare era. „Doar că eu am dreptate, reflectă ea. Acţiunile mele sunt atât spre binele lui, cât şi spre binele celorlalţi. Nimeni nu se gândeşte la ceea ce este potrivit pentru el.” Dar cel mai bine era să nu uite că femeile acelea erau mai mult decât prietenele ei şi adeptele lui car’a’carn. Nimeni nu era, pur şi simplu, ceva, învăţase ea.

— Nu cred că ai vrut să ne spui doar că în prezent eşti femeia-şef peste cei din ţinuturile umede, adăugă Amys peste ceaşca de ceai. Ce te necăjeşte, Egwene al’Vere?

— Ceea ce mă supără mereu, răspunse ea zâmbind ca să mai destindă atmosfera. Uneori am impresia că Rand o să-mi scoată peri albi înainte de vreme.

— Dacă n-ar fi bărbaţii, nicio femeie n-ar avea păr alb.

În mod normal, asta ar fi fost o glumă pe care ar fi făcut-o Melaine, iar Bair ar fi făcut o alta despre vasta cunoaştere despre bărbaţi pe care o dobândise Melaine în cele câteva luni de căsnicie, dar nu şi de astă dată. Cele trei femei o priveau pe Egwene şi aşteptau.

Aşadar, doreau să păstreze o mină sobră. Ei bine, Rand era o treabă serioasă. Ea nu-şi dorea decât ca ele să vadă lucrurile aşa cum le vedea ea. Legănându-şi ceaşca pe vârful degetelor, le povesti totul. Despre Rand, oricum, şi despre temerile ei de când aflase despre tăcerea din Caemlyn.

— Nu ştiu ce-a făcut el sau ce-a făcut ea. Toată lumea îmi spune cât de pricepută este Merana, dar ea n-a mai avut de-a face cu nimeni ca el. Când vine vorba de aes sedai, dacă ai ascunde ceaşca asta pe o pajişte, el tot ar reuşi cumva să calce pe ea după trei paşi. Ştiu că m-aş descurca mai bine decât Merana, însă...

— Te-ai putea întoarce, îi sugeră din nou Bair, iar Egwene clătină ferm din cap în semn că „nu”.

— Pot înfăptui mai multe unde mă aflu, ca Amyrlin. Există reguli chiar şi pentru Suprema Înscăunată, preciză Egwene strâmbând din gură o clipă, semn că nu-i plăcea să recunoască asta, mai ales în faţa acestor femei. Nici măcar nu-l pot vizita fără acordul Divanului. Acum sunt o aes sedai şi trebuie să mă supun legilor noastre.

Rosti aceste cuvinte cu mai multă înverşunare decât ar fi vrut. Era o lege stupidă şi nu descoperise încă o modalitate prin care s-o ocolească. Şi-apoi, feţele lor erau atât de inexpresive, încât era convinsă că femeile pufneau cu suspiciune în sinea lor. Nici măcar un şef de clan n-avea dreptul să-i spună unei înţelepte unde avea voie să meargă şi când anume.

Cele trei femei din faţa ei schimbară câteva priviri lungi. Pe urmă Amys puse jos ceaşca şi spuse:

— Merana Ambrey, împreună cu alte aes sedai, l-au urmat pe car’a’carn în oraşul „ucigaşilor de copaci”. Nu trebuie să te temi că el va greşi faţă de ea sau oricare dintre surorile tale. Vom avea noi grijă să nu existe astfel de neplăceri între el şi femeile aes sedai.

— Nu-l văd pe Rand făcând asta, rosti Egwene, neîncrezătoare.

Aşadar, Sheriam avusese dreptate în legătură cu Merana. Dar de ce păstra tăcerea în continuare?

— Mai toţi părinţii au mai multe necazuri cu copiii lor decât există minciuni între car’a’carn şi femeile care au venit cu Merana Ambrey, insinuă Bair.

— Atât timp cât el nu este copil, chicoti Egwene, uşurată că una dintre ele era amuzată de ceva.

Având în vedere sentimentele acestor femei faţă de aes sedai, ele s-ar fi făcut foc şi pară dacă ar fi bănuit că una dintre surori avea vreo influenţă asupra lui. Pe de altă parte, Merana era nevoită să aibă o oarecare influenţă, altfel mai bine s-ar fi retras.

— Oricum, Ambrey ar fi trebuit să trimită un raport. Nu înţeleg de ce n-a făcut-o până acum. Eşti sigură că nu există nici...?

Nu ştia cum să termine propoziţia. Era imposibil ca Rand s-o fi împiedicat pe Merana să trimită un porumbel.

— Poate a trimis un bărbat călare, opină Amys strâmbându-se uşor.

La fel ca orice aiel, ea găsea călăritul dezgustător. Picioarele îţi erau de ajuns.

— Ea a adus una dintre păsările pe care le folosesc cei din ţinuturile umede, adăugă Amys.

— A fost o prostie din partea ei, bombăni Egwene.

Prostie era puţin spus. Merana îşi proteja visele, prin urmare n-avea rost să încerce să discute cu ea acolo. Chiar şi dacă le-ar fi găsit. Pe sfânta Lumină, cât era de supărător! Egwene se aplecă în faţă în mod voit.

— Amys, făgăduieşte-mi că nu vei încerca să-l opreşti în a vorbi cu ea sau n-o vei înfuria atât de tare, încât să facă vreo nerozie.

Erau capabile de aşa ceva; mai mult decât capabile. Aveau o adevărată înzestrare în a le scoate din minţi pe aes sedai.

— Ea nu trebuie decât să-l convingă că nu-i vrem răul. Sunt sigură că Elaida ascunde o surpriză neplăcută, dar nu e şi cazul nostru.

Se va îngriji ea de asta dacă cineva avea alte gânduri. Se va îngriji, cumva.

— Îmi făgăduieşti?

Femeile schimbară câteva priviri de neînţeles. Cu siguranţă, nu erau încântate că o soră se afla nestingherită în preajma lui Rand. Fără îndoială că una dintre ele va căuta să fie prezentă ori de câte ori era şi Merana. Egwene putea accepta acest lucru, atâta vreme cât femeile nu interveneau prea mult.

— Îţi făgăduiesc, Egwene al’Vere, răspunse, într-un final, Amys, pe un ton sec.

Poate că femeia se simţea jignită că Egwene îi ceruse un zălog, totuşi Egwene simţi că i se ridică o piatră de pe inimă. Două pietre. Rand şi Merana nu erau la cuţite, iar Merana va avea ocazia să-şi ducă misiunea la bun sfârşit.

— Am ştiut că-mi vei spune adevărul, Amys. Nici nu-ţi poţi închipui cât mă bucur că l-am aflat. Dacă ar fi ceva în neregulă cu Rand şi cu Merana... îţi mulţumesc.

Egwene clipi, tresărind. Preţ de o clipită, Amys apăru îmbrăcată în cadin’sor, făcând un mic gest. O fi fost limbajul semnelor pe care-l foloseau fecioarele? Nici Bair, nici Melaine nu păreau să fi observat, deoarece îşi beau nestingherite ceaiul. Amys trebuie să-şi fi dorit să se afle altundeva, departe de încurcătura pe care o crease Rand. Ar fi stânjenitor, ruşinos pentru o Vestitoare-n vise înţeleaptă să-şi piardă controlul în Tel’aran’rhiod fie şi pentru o clipă. În cazul unui aiel, ruşinea era cu mult mai rea decât durerea, dar trebuia cunoscută ca să fie ruşine. Dacă nu era văzută sau cei care o zăreau refuzau s-o recunoască, atunci era ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Erau un neam ciudat, dar Egwene, cu siguranţă, nu-şi dorea să-i pricinuiască ruşine lui Amys. Ascunzându-şi sentimentele, ea continuă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic:

— Trebuie să vă cer o favoare. Una importantă. Să nu-i spuneţi lui Rand sau altcuiva despre mine. Despre asta voiam să spun.

Ea ridică un colţ al şalului. Feţele lor ar fi făcut chiar şi privirea calmă a unei aes sedai să pară maniacală, deşi nu erau din piatră.

— Nu vă cer să minţiţi, adăugă ea în grabă.

Conform ji’e’toh, a-i cere cuiva să mintă era mai puţin grav decât a spune chiar tu o minciună.

— Doar să nu aduceţi vorba despre asta. El a trimis deja pe cineva ca să mă „salveze”.

„El se va înfuria la culme când va afla că l-am trimis pe Mat în Ebou Dar, împreună cu Nynaeve şi cu Elayne”, medită ea. Fusese nevoită să facă asta.

— Nu e nevoie să fiu salvată, nu vreau asta, însă crede că le ştie pe toate. Mi-e teamă să nu vină după mine chiar el.

Acest lucru o speria cel mai tare – că el şi-ar putea face apariţia în tabără, mânios şi înconjurat de trei sute sau mai mult de aes sedai. Sau că ar putea veni cu câţiva asha’mani. Oricum, ar fi fost un dezastru.

— Ar fi o... nenorocire, murmură Melaine, deşi nu-i stătea în fire să facă astfel de afirmaţii.

Car’a’carn este încăpăţânat, şopti Bair. Mai orgolios decât toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut. Şi decât câteva femei, că tot veni vorba.

— Poţi avea încredere în noi, Egwene al’Vere, o asigură Amys pe un ton grav.

Egwene clipi când auzi confirmarea. Dar poate nu era un lucru atât de surprinzător. Pentru ele, car’a’carn nu era decât un alt şef. Şi se ştia că înţeleptele aveau obiceiul să ascundă lucruri faţă de şefii clanurilor, mai ales atunci când credeau de cuviinţă că ei nu trebuiau să le ştie.

După aceea, nu mai rămaseră prea multe de spus, cu toate că mai vorbiră la câteva ceşti de ceai. Ea tânjea să mai primească o lecţie despre călătoria în vis, dar nu-i putea cere acest lucru lui Amys acolo, care va pleca, iar ea îşi dorea să se bucure de compania ei mai mult decât să înveţe. Singurul indiciu pe care-l primise de la înţelepte despre ceea ce făcea Rand fu atunci când Melaine bombănise că el ar fi trebuit să termine pe dată cu Shaido şi cu Sevanna. Însă Bair şi Amys o priviseră atât de încruntate, încât ea se făcu roşie la faţă ca racul. La urma urmei, Shaido era o înţeleaptă, după cum aflase Egwene pe propria-i piele. Nici măcar lui car’a’carn nu-i era îngăduit să interfereze cu o înţeleaptă Shaido. Ea nu le putea oferi detalii despre propriile circumstanţe. Faptul că ele trecuseră direct la partea cea mai ruşinoasă nu făcea nimic să diminueze ruşinea pe care ar simţi-o ea vorbind despre asta – îi era foarte greu să nu revină la vechiul comportament, chiar şi cu gândul, aşa cum făceau şi aielii atunci când ea se afla prin preajmă; de fapt, credea că i-ar fi fost ruşine dacă nu le-ar fi întâlnit niciodată pe femeile aiel. În ultima vreme, singurele sfaturi pe care acestea le dădeau referitor la cum să procedeze cu aes sedai erau de aşa natură, încât nici măcar Elaida nu le-ar fi urmat. S-ar fi declanşat o răscoală a aes sedai, oricât de puţin probabil ar fi părut. Mai rău era că ele aveau deja o părere suficient de proastă despre aes sedai ca să mai pună şi ea paie pe foc. Îşi dorea ca, într-o bună zi, să creeze o legătură între înţelepte şi Turnul Alb, dar asta nu va fi posibil decât dacă ea va reuşi să înăbuşe focul. Iată un alt lucru pe care nu ştia cum să-l facă, deocamdată.

— Trebuie să plec, anunţă ea în cele din urmă, ridicându-se în picioare.

Deşi trupul său dormea în cort, atunci când te aflai în Tel’aran’rhiod nu prea aveai un somn odihnitor. Celelalte se ridicară în picioare odată cu ea.

— Sper să fiţi cu mare băgare de seamă. Moghedien mă urăşte şi, negreşit, va încerca să-i rănească pe toţi cei care-mi sunt prieteni. Ştie foarte multe despre Lumea Viselor. Cel puţin la fel de multe ca şi Lanfear.

Era singurul avertisment pe care li-l putea da fără să spună direct că Moghedien ar putea şti mai multe decât ele. Femeile aiel puteau fi extrem de orgolioase. Oricum, ele îi înţeleseră cuvintele, fără să se simtă jignite.

— Dacă Sufletele întunericului ar fi vrut să ne ameninţe, zise Melaine, cred că ar fi făcut-o deja. Poate nu ne consideră o ameninţare.

— Le-am întrezărit pe cele care trebuie să fie vestitoare-n vise, inclusiv pe bărbaţi.

Bair clătină neîncrezătoare din cap; indiferent ce ştia ea despre Rătăciţi, îi considera pe bărbaţii vestitori-n vise la fel de obişnuiţi ca şi şerpii cu picioare.

— Ne ocolesc cu toţii.

— Cred că suntem la fel de puternice ca şi ei, adăugă Amys.

În Putere, ea şi Melaine nu erau mai puternice decât Theodrin şi Faolain – erau departe de a fi slabe şi mai puternice decât majoritatea femeilor aes sedai, dar n-aveau nici pe departe forţa unui Rătăcit –, totuşi, în Lumea Viselor, cunoaşterea Tel’aran’rhiod era adesea mai intensă decât a saidarului, cel mai adesea. În acest caz, Bair o egala pe oricare dintre surori.

— Cert este că vom fi cu băgare de seamă. Duşmanul pe care-l subestimezi este cel care te va ucide.

Egwene le luă de mână pe Amys şi pe Melaine, şi ar fi luat-o şi pe Bair dacă ar fi reuşit. În schimb, o consolă şi pe ea zâmbindu-i.

— N-am cuvinte să vă spun ce înseamnă prietenia voastră pentru mine, ce însemnaţi voi pentru mine.

În ciuda a tot, ăsta era adevărul.

— Lumea pare să se schimbe de fiecare dată când clipesc. Voi trei sunteţi singurii piloni siguri din ea.

— Lumea se schimbă, într-adevăr, consimţi Amys cu amărăciune în glas. Până şi munţii sunt şlefuiţi de vânturi şi nimeni nu poate să urce acelaşi deal de două ori. Nădăjduiesc că ne vei considera mereu prietenele tale, Egwene al’Vere. Să găseşti mereu apă şi umbră.

Zicând astea, ele se făcură nevăzute, întorcându-se în trupurile lor.

Ewgene privi o vreme încruntată sabia Callandor, fără s-o vadă efectiv, apoi se cutremură din tot corpul, brusc, exasperată. Se gândise la oceanul nesfârşit de stele. Dacă mai zăbovea acolo mult, visul lui Gawyn o va găsi din nou, cuprinzând-o aşa cum ar fi cuprins-o el cu braţele în realitate. Ar fi fost un mod plăcut de a petrece restul nopţii. Şi un mod copilăresc de a-şi irosi timpul.

Hotărî să se întoarcă la trupul său adormit, deşi nu la un somn obişnuit. Nu mai făcea asta de mult. Acel colţ al minţii ei rămânea mereu treaz, catalogând visele, alegându-le pe cele care profeţeau viitorul sau care ofereau indicii despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Cel puţin, atât putea să discearnă, deşi singurul vis pe care reuşise să-l interpreteze până în acel moment era cel care-i spunea că Gawyn va deveni străjerul ei. Aes sedai numeau asta vestirea-n-vise, iar femeile Vestitoare-n vise care aveau această abilitate erau de mult moarte, în afară de ea. Cu toate astea, n-avea nicio legătură cu Puterea aşa cum n-avea de-a face cu călătoria în vis.

Poate faptul că avusese un vis mai întâi cu Gawyn era un lucru inevitabil, deoarece se gândise la el.

Se afla într-o încăpere vastă şi întunecată, unde totul era nedesluşit. Totul în afară de Gawyn, care venea încet înspre ea. Era un bărbat înalt şi chipeş – oare se gândise vreodată că fratele lui vitreg, Galad, era mai chipeş? – cu părul bălai şi ochii de un albastru-închis nemaivăzut. Deşi mai avea de parcurs o oarecare distanţă, el o vedea; îşi ţinea ochii aţintiţi asupra ei, aşa cum îşi ochea un arcaş ţinta. Un scrâşnet vag răsuna în aer. Ea îşi coborî privirea şi simţi că-i vine să ţipe. Gawyn traversa cu picioarele goale pardoseala plină de sticlă spartă, cioburile sfărâmiţându-i-se sub tălpi. Chiar şi în acea lumină difuză, ea vedea dâra de sânge pe care o lăsau în urma lor picioarele lui rănite. Îşi întinse o mână, încercând să-i strige să se oprească, să fugă la el, dar apoi se trezi la fel de repede în alt loc.

În tărâmul viselor, plutea deasupra unui drum lung şi drept care traversa o câmpie verde, privind în jos la un bărbat călărind un armăsar negru. Era Gawyn. Pe urmă stătea pe drum, în faţa lui, iar el trase de hăţuri. Dar nu pentru că ar fi văzut-o de astă dată, ci deoarece drumul se bifurca tocmai în locul unde se afla ea şi el o lua peste dealurile atât de înalte, încât nimeni nu vedea ce se afla dincolo de ele. Însă ea ştia. La capătul unuia din drumuri îl aştepta o moarte violentă, iar la capătul celuilalt, o viaţă lungă şi moarte de bătrâneţe. Dacă alegea un drum, el se va căsători cu ea, dacă îl alegea pe celălalt, nu. Ea ştia ce se afla în faţă, dar nu ştia cum se ajungea acolo. Brusc, el o văzu sau păru s-o vadă, zâmbi şi-şi îndrumă calul pe unul din drumuri... Iar ea se trezi într-un alt vis. Apoi într-un altul. Şi un altul. Şi tot aşa.

Nu toate spuneau ceva despre viitor. Visele în care-l săruta pe Gawyn, în care alerga pe pajiştile verzi, primăvara, împreună cu surorile ei, aşa cum făceau în copilărie, se perindau alături de coşmaruri în care aes sedai o hăituiau cu nuiele în mâini pe coridoarele nesfârşite, în care lucrurile diforme pândeau peste tot în umbră, în care o Nicola, care zâmbea batjocoritor, o denunţa Divanului, iar Thom Merrilin venea ca să depună mărturie. Pe acelea ea le alungă; pe celelalte le ascunse undeva, ca să le studieze mai târziu, în speranţa că va înţelege ce însemnau.

Stătea în faţa unui zid uriaş şi-şi înfigea unghiile în el, încercând să-l doboare cu mâinile goale. Nu era construit din cărămidă sau din piatră, ci din mii şi mii de discuri, fiecare jumătate alb şi jumătate negru, simbolul străvechi al neamului aes sedai, asemenea celor şapte sigilii care ţinuseră cândva închisă închisoarea Celui Întunecat. Unele dintre acele sigilii erau rupte, cu toate că nici măcar Puterea nu putea rupe un cuendillar, peceţi ale temniţei Celui Întunecat, iar celelalte erau oarecum slăbite, însă zidul nu ceda, oricât l-ar fi lovit. Nu-l putea dărâma. Poate că simbolul era important. Poate că încerca să le dărâme pe aes sedai, Turnul Alb. Poate...

Mat şedea pe coama unui deal învăluit în întuneric, privind un foc de artificii grandios, când îşi întinse mâna brusc şi apucă una dintre jerbele luminoase care explodau pe cer. Săgeţi de lumină ţâşneau din pumnul lui încleştat, iar ea simţi cum o cuprinde groaza. Oameni vor muri din asta. Lumea se va schimba. Da, lumea chiar se schimba; se schimba mereu.

Legătorile din jurul brâului şi al umerilor o ţineau lipită de butuc, iar satârul călăului coborî, dar ea ştia că undeva cineva fugea şi dacă fugea suficient de tare, satârul se va opri. Altminteri... Simţi cum o străbate un fior în acel colţ al minţii.

Râzând, Logain păşi peste ceva ce se afla pe pământ şi urcă pe o lespede neagră. Când ea îşi coborî privirea, i se păru că el păşise peste trupul lui Rand, întins pe catafalc, cu mâinile încrucişate pe piept, dar când ea îi atinse faţa, aceasta se frânse asemenea unei marionete din hârtie.

Un şoim auriu îşi desfăcu aripile şi o atinse. Ea şi şoimul erau cumva legaţi; tot ceea ce ştia era că şoimul era femelă. Un bărbat muribund zăcea în patul îngust şi, deşi era important ca el să nu moară, afară era clădit un rug funerar, iar vocile cântau cântece de bucurie şi de tristeţe. Un bărbat întunecat ţinea în mână un obiect care strălucea atât de puternic, încât ea nu vedea ce era.

Visele se perindau rând pe rând şi ea le sorta înfrigurată, încercând cu disperare să le înţeleagă. Deşi era obositor, trebuia să facă asta. Va face ceea ce trebuie să facă.

CAPITOLUL 11 • Un legământ

— Ai cerut să fii trezită înainte de răsăritul soarelui, maică.

Egwene deschise brusc ochii – stabilise să se deştepte câteva clipe mai târziu – şi, fără voia ei, se afundă în pernă, încercând să se ferească de faţa aplecată deasupra ei. Un chip întunecat, acoperit cu un strat de transpiraţie, nu era tocmai o imagine plăcută la prima oră a dimineţii. Meri avea o atitudine respectuoasă, însă nasul ascuţit, gura mereu posomorâtă şi ochii negri şi aspri, care ascundeau reţinerea, spuneau că ea nu mai văzuse pe nimeni nici măcar pe jumătate la fel de bun cum ar fi trebuit să vadă, iar tonul ei sec ar fi pus pe oricine pe fugă.

— Sper că ai dormit bine, maică, zise femeia, în vreme ce expresia de pe faţa ei trăda o uşoară acuză de lene.

Părul negru, prins în „colăcei” peste urechi, părea să-i tragă pielea de pe faţă dureros de tare. Cenuşiul-închis pe care-l purta mereu, oricât de tare o făcea să asude, îi accentua şi mai mult înfăţişarea întunecată.

Păcat că nu reuşise să se odihnească pe deplin. Căscând, Egwene se ridică din patul ei îngust şi-şi frecă dinţii cu sare, apoi se spălă pe faţă şi pe mâini, în vreme ce Meri îi pregătea veşmintele pentru acea zi, ciorapii şi lenjeria de corp, pe urmă îndură chinul de a se lăsa îmbrăcată. „Chinul” era cuvântul potrivit.

— Mi-e teamă că o să te trag de păr ca să-l pot descâlci, maică, murmură femeia tristă, trecându-i peria prin păr.

Lui Egwene îi stătea pe limbă să-i spună că nu şi-l încâlcise în mod voit în somn.

— Am înţeles că ne vom odihni aici, maică.

Lenea se citea în reflexia lui Meri din oglindă.

— Această nuanţă de albastru te prinde foarte bine, maică, adăugă Meri în timp ce-i încheia nasturii lui Egwene şi afişând un chip pe care se citea vanitatea.

Simţindu-se uşurată că seara o va sluji Chesa, Egwene îşi puse şalul pe umeri şi ieşi din cort înainte ca femeia să termine.

Nici măcar o rază de lumină nu se zărea deasupra dealurilor dinspre răsărit. În jur, pământul se ridica în coame lungi şi movile neregulate, uneori înalte de câteva sute de metri, care arătau adesea ca şi când ar fi fost strivite de nişte degete monstruoase. Umbre ca de amurg scăldau tabăra aflată într-o vale largă dintre dealuri şi pulsând de viaţă în dogoarea ce se încăpăţâna să se domolească. Mirosurile de mâncare umpleau aerul şi oamenii trebăluiau liniştiţi de parcă nu i-ar fi aşteptat o altă zi de marş. Novicele îmbrăcate în alb se agitau de colo colo; o novice înţeleaptă îşi îndeplinea întotdeauna sarcinile cât putea de repede. Străjerii nu păreau niciodată să se grăbească, fireşte, însă, în acea dimineaţă, până şi servitorii care duceau mâncarea femeilor aes sedai păreau că ieşiseră la plimbare. Ei bine, aproape. În comparaţie cu novicele, întreaga tabără profita de popas. Se auzi un zăngănit, urmat de înjurături când pe jos căzu un cric cu pârghie; cărăuşii reparau căruţele. Bocăniturile îndepărtate de ciocan anunţau faptul că potcovarii înlocuiau potcoavele cailor. Câţiva lumânărari îşi pregătiseră deja matriţele, iar cazanele se încălzeau pentru a topi picăturile strânse cu grijă şi rămăşiţele fiecărei lumânări care se consumase deja. În cazanele mari şi negre de pe foc fierbea apa pentru băi şi spălatul rufelor, iar bărbaţi şi femei strângeau hainele grămadă în apropiere. Egwene acorda prea puţină atenţie acestor activităţi.

Ideea era că ea era sigură că Meri nu se comporta astfel cu un anumit scop; aşa era ea. Chiar şi aşa, era la fel de rău ca şi când ar fi avut-o pe Romanda drept slujnică. Gândul ăsta o făcu să râdă zgomotos. Dacă ar fi fost servitoarea unei domniţe, Romanda ar fi făcut-o pe stăpâna ei să se supună cât ai clipi din ochi; n-ar fi existat nicio îndoială care din cele două ar fi alergat de colo colo. Un bucătar cu părul cărunt se opri din răscolit cărbunii de deasupra unui cuptor din fier ca să-i zâmbească, împărtăşindu-i amuzamentul. Preţ de o clipă, doar. Apoi el îşi dădu seama că-i zâmbea Supremei Amyrlin, nu vreunei tinere care trecea pe-acolo, şi zâmbetul i se crispă pe buze când acesta făcu o plecăciune înainte să-şi vadă mai departe de-ale lui.

Dacă ea se descotorosea de Meri, Romanda va găsi o altă iscoadă. Şi Meri va ajunge să cutreiere satele, cerşind ceva de mâncare. Când îşi aranjă rochia – o luase din loc înainte ca femeia să apuce să-şi termine treaba – Egwene dădu peste un săculeţ din pânză ale cărui şireturi erau vârâte după cingătoare. Nu era nevoie să şi-l ducă la nas ca să simtă mirosul petalelor de trandafiri şi al amestecului de ierburi cu o aromă răcoritoare. Oftă. O faţă de călău, iscoada Romandei, fără îndoială, care încerca să-şi îndeplinească sarcinile cât de bine putea. De ce aceste lucruri nu erau niciodată uşoare?

Apropiindu-se de cortul pe care-l folosea drept cameră de studiu – mulţi îi spuneau camera de studiu a Supremei, ca şi când ar fi fost încăperea din Turn –, o satisfacţie solemnă înlocui grijile pentru Meri. Ori de câte ori făceau câte un popas, Sheriam se înfăţişa dinaintea ei cu un vraf gros de cereri. O spălătoreasă care implora clemenţă după ce fusese acuzată de furt şi prinsă cu nişte bijuterii cusute în rochie, sau un fierar cerând o recomandare pentru munca lui, care nu-i era de folos decât dacă intenţiona să plece, poate nici chiar atunci. O femeie şelar o ruga pe Amyrlin să ceară în rugăciunile ei ca ea să dea naştere unei fiice. Unul dintre soldaţii Seniorului Bryne îi solicita binecuvântarea pentru a se putea căsători cu o croitoreasă. Exista întotdeauna un număr mare de novice mai în vârstă care cereau s-o viziteze pe Tiana sau să li se dea sarcini suplimentare. Oricine avea dreptul să înainteze cereri Supremei, însă cele care se aflau în serviciul Turnului arareori o făceau, iar novicele, niciodată. Egwene bănuia că Sheriam îi căuta intenţionat pe petiţionari ca s-o ţină pe ea ocupată şi s-o lase în pace în vreme ce Păstrătoarea se ocupa de chestiuni pe care ea le considera importante. În acea dimineaţă, lui Egwene îi trecu prin minte s-o facă pe Sheriam să mănânce acele cereri la micul dejun.

Când intră în cort însă, descoperi că Sheriam nu se afla acolo. Ceea ce n-ar fi trebuit să fie o surpriză, având în vedere noaptea precedentă. Totuşi, cortul nu era gol.

— Fie ca Lumina să te lumineze în această dimineaţă, maică! Rosti Theodrin, făcând o plecăciune atât de adâncă, încât franjurii maronii ai şalului ei se legănară.

Avea acea graţie specifică femeilor din Doman, deşi rochia cu guler înalt pe care o purta era destul de simplă. Femeile domani nu erau cunoscute pentru simplitate.

— Am făcut cum ne-ai poruncit, însă nimeni n-a fost văzut lângă cortul lui Marigan noapte trecută.

— Câţiva bărbaţi şi-au amintit că o zăriseră pe Halima, adăugă Faolain pe un ton acru, îndoindu-şi genunchii scurt. Dar, în afară de asta, abia dacă îşi amintesc dacă au adormit.

Multe femei o dezaprobau pe secretara Delanei, iar următoarea ei observaţie făcu ca faţa rotundă a lui Faolain să se întunece mai mult decât de obicei.

— Ne-am întâlnit cu Tiana în timp ce-i întrebam pe unii şi pe alţii. Ne-a sfătuit să mergem la culcare şi să păstrăm tăcerea.

Ea îşi mângâia absentă franjurii albaştri ai şalului. Noile aes sedai îşi purtau şalurile mai des decât era nevoie, spunea Siuan.

Oferindu-le un zâmbet primitor, cel puţin aşa nădăjduia, Egwene îşi ocupă locul în spatele măsuţei. Cu grijă. Scaunul se înclină un moment, până când ea îşi întinse mâna şi trase de picior ca să-l îndrepte. Colţul unei foi de pergament împăturite se ivea de sub călimara din piatră. Vru să-şi întindă mâna după ea, dar se abţinu. Prea multe surori nu acordau însemnătate curtoaziei. Nu voia să se numere printre ele. Şi-apoi, cele două îi cereau atenţia.

— Regret că aţi întâmpinat greutăţi, fiicelor.

Numite aes sedai printr-un decret al ei în calitate de Amyrlin, ele întâmpinau aceleaşi dificultăţi ca şi ea, atât doar că nu erau protejate de şalul Supremei, care se dovedise a nu fi atât de protector. Cele mai multe surori se comportau de parcă ar fi fost în continuare Alese. Arareori se ştia afară ce se întâmpla în interiorul frăţiilor Ajah, însă circulau zvonuri cum că ele au trebuit să implore ca să fie acceptate şi că fuseseră desemnate gărzi care să le urmărească îndeaproape comportamentul. Nimeni nu mai auzise de una ca asta, dar toată lumea o lua de bună. Ea le făcuse o favoare. Fusese un alt lucru necesar.

— Voi vorbi cu Tiana.

Ar putea linişti lucrurile, pentru o zi sau o oră.

— Mulţumim, maică, însă nu e nevoie să te deranjezi, zise Theodrin şi, cu toate astea, îşi atinse şalul, mângâindu-l cu degetele.

— Tiana a vrut să ştie de ce eram treze la acea oră târzie, adăugă ea după o clipă. Dar nu i-am spus.

— Nu era nevoie de discreţie, fiică.

Păcat doar că nu găsiseră un martor. Salvatorul lui Moghedien va rămâne o umbră abia zărită. Era deja una dintre cele mai înspăimântătoare. Ewgene privi pe furiş colţul foii de pergament, arzând de nerăbdare s-o citească. Poate că Siuan descoperise ceva.

— Vă mulţumesc amândurora.

Theodrin făcu o plecăciune şi dădu să plece, dar se opri când Faolain rămase locului.

— Mi-aş fi dorit să fi ţinut în mână Sceptrul Legămintelor ca să-ţi dai seama că spun adevărul, i se adresă Faolain lui Egwene pe un ton plin de frustrare.

— Nu e momentul potrivit s-o deranjezi pe Amyrlin, începu Iheodrin, apoi îşi împreună mâinile şi-şi îndreptă atenţia către Egwene.

Pe faţa ei se citea răbdarea amestecată cu altceva. Evident cea mai puternică în Putere dintre cele două, ea prelua întotdeauna conducerea, însă, de astă dată, era pregătită să stea deoparte. „Care o fi motivul?”, se întrebă Egwene.

— Nu Sceptrul Legământului face ca o femeie să fie aes sedai, fiică. Indiferent ce ar gândi unii. Spune-mi adevărul şi-l voi crede.

— Nu te plac, mărturisi franc Faolain şi claia ei de cârlionţi negri se legănă atunci când clătină vehement din cap. Dar cred că ştii deja asta. Probabil ai avut impresia că am fost rea pe vremea când erai o novice, când te-ai întors la Turnul Alb după ce ai fugit, totuşi am convingerea în continuare că n-ai primit nici pe jumătate pedeapsa pe care ai fi meritat-o. Poate faptul că recunosc asta te va ajuta să ştii că spun adevărul. Nu este ca şi când am avea de ales, chiar şi acum. Romanda s-a oferit să ne ia sub aripa ei protectoare, la fel şi Lelaine. Ne-au asigurat totuşi că se vor îngriji să fim testate şi educate cum se cuvine de îndată ce ne vom întoarce în Turn.

Ea devenea din ce în ce mai mânioasă, iar Theodrin îşi dădu ochii peste cap şi interveni:

— Maică, ceea ce încearcă să spună Faolain şi nu reuşeşte este că nu ne-am ataşat de tine pentru că n-am avut de ales. Şi n-am făcut-o în semn de recunoştinţă pentru şal.

Ea îşi ţuguie buzele ca şi când ar fi fost de părere că socotirea lor drept aes sedai, aşa cum fusese numită Egwene, nu era un dar care să inspire prea multă recunoştinţă.

— Atunci, de ce? întrebă Egwene, lăsându-se pe spate.

Scaunul se mişcă, însă nu cedă.

— Fiindcă eşti Suprema Amyrlin, interveni Faolain înainte ca Theodrin să apuce să deschidă gura, părând în continuare mânioasă. Vedem şi noi ce se petrece. Unele surori cred că eşti marioneta lui Sheriam, dar cele mai multe sunt de părere că Romanda sau Lelaine îţi spun ce şi cum să procedezi. Nu este corect, rosti ea încruntându-se. Am părăsit Turnul pentru că Elaida n-a procedat corect. Te-ai autoproclamat Amyrlin. Aşadar, îţi aparţin. Dacă mă vei vrea. Dacă poţi avea încredere în mine fără Sceptrul Legământului. Trebuie să mă crezi.

— Dar tu, Theodrin? O iscodi repede Egwene, încercând să se stăpânească.

Faptul că ştia ce simţeau surorile era suficient de rău; să le audă era şi mai... dureros.

— Şi eu îţi aparţin dacă mă vei vrea, răspunse Theodrin, oftând, apoi îşi întinse mâinile cu dispreţ. Nu însemnăm prea mult, ştim asta, dar se pare că doar pe noi ne mai ai. Trebuie să recunosc că am ezitat, maică. Faolain a insistat mereu să facem asta. Sinceră să fiu...

Ea îşi aranjă din nou şalul, fără să fie nevoie, apoi continuă pe un ton ferm:

— Sinceră să fiu, nu văd cum vei avea sorţi de izbândă în faţa Romandei şi a lui Lelaine. Noi încercăm să ne comportăm ca nişte aes sedai, deşi nu suntem cu adevărat, încă. Nu vom fi, maică, indiferent ce crezi, până când celelalte surori nu ne vor considera aes sedai, iar acest lucru nu se va întâmpla până când nu vom fi testate şi nu vom depune cele Trei Jurăminte.

Trăgând foaia de pergament împăturită de sub călimară, Egwene o pipăi îngândurată. Faolain era creierul din spatele acestei acţiuni? Părea la fel de neverosimil ca şi când lupul s-ar fi împrietenit cu ciobanul. Bănuia că „aversiune” era un cuvânt blând pentru a descrie sentimentele pe care Faolain le nutrea faţă de ea, iar femeia ştia, cu siguranţă, că Egwene n-o considera o potenţială prietenă. Dacă ele acceptaseră târgul vreunei conducătoare, pomenirea acestuia ar fi constituit un mijloc bun prin care să-i spulbere bănuiala.

— Maică, zise Faolain, apoi tăcu, părând surprinsă de ea însăşi.

Era pentru prima oară când i se adresase astfel lui Egwene.

— Maică, continuă ea inspirând adânc, ştiu că ţi-e greu să ai încredere în noi, din moment ce încă n-am ţinut în mână Sceptrul Legământului, dar...

— Mi-aş dori să nu tot pomeneşti de el, spuse Egwene.

Era bine să fie cu băgare de seamă. Nu-şi permitea să refuze fiecare ofertă de ajutor de teama vreo unui complot.

— Crezi că toată lumea are încredere în aes sedai datorită celor Trei Jurăminte? Cei care le cunosc pe aes sedai ştiu că o soră poate întoarce adevărul pe dos dacă asta doreşte. Eu însămi sunt de părere că, într-adevăr, cele Trei Jurăminte rănesc la fel de mult pe cât ajută, poate chiar mai mult. Te voi crede până voi afla că m-ai minţit şi voi avea încredere în tine până când îmi vei arăta că nu meriţi acest lucru. Întocmai cum fac oamenii între ei.

În realitate, Legămintele nu schimbau acest lucru. De cele mai mult ori, tot trebuia să te încrezi într-o soră. Legămintele îi făceau pe oameni să fie mai precauţi şi să se întrebe dacă şi cum erau manipulaţi.

— Şi mai e ceva. Voi două sunteţi aes sedai. Nu mai vreau să aud că vreţi să fiţi testate sau să ţineţi în mână Sceptrul Legământului. Şi aşa este destul de rău că trebuie să înfruntaţi această absurditate, fără s-o mai repetaţi şi voi. M-aţi înţeles?

Cele două femei care şedeau de partea cealaltă a mesei îngânară în grabă, apoi schimbară priviri lungi. De astă dată, Faolain părea cea nehotărâtă. Într-un sfârşit, Iheodrin ocoli masa, îngenunche în faţa lui Egwene şi-i sărută inelul.

— Pe sfânta Lumină şi pe nădejdea mea de izbăvire şi renaştere, eu, Iheodrin Dabei, jur să-ţi fiu credincioasă, Egwene al’Vere, să-ţi slujesc, să mă supun ţie cu credinţă, cu riscul vieţii şi al onoarei mele.

Ea o privi întrebătoare pe Egwene.

Tot ce putu să facă Egwene fu să încuviinţeze din cap. Acest legământ nu făcea parte din ritualul aes sedai; aşa îi jurau credinţă nobilii domnitorului lor. Nici măcar unii domnitori n-aveau parte de un legământ atât de puternic. Cu toate astea, de îndată ce Theodrin se ridică în picioare cu un zâmbet uşurat, Faolain îi luă locul.

— Pe sfânta Lumină şi pe nădejdea mea de izbăvire şi renaştere, eu, Faolain Orande...

Era tot ce şi-ar fi dorit şi mai mult. Măcar din partea oricărei alte surori, care era puţin probabil să fie trimisă să-i aducă alteia pelerina în cazul în care vântul s-ar fi înteţit.

După ce termină, Faolain rămase în genunchi, însă cu spatele drept.

— Maică, a mai rămas pedeapsa. Fiindcă am mărturisit sincer că nu te plac. O voi alege chiar eu dacă doreşti, deşi este dreptul tău.

Vocea ei era la fel de inflexibilă ca şi postura, deşi nu se simţea în ea nicio urmă de teamă. Părea pregătită să privească drept în ochii unui leu până când acesta şi-ar fi coborât privirea. Ba chiar nerăbdătoare.

Egwene îşi muşcă buza, deoarece îi venea să râdă. Îi era greu să păstreze o mină serioasă; poate femeile vor crede că sughiţase. Oricât ar fi susţinut că nu erau cu adevărat aes sedai, Faolain tocmai dovedise cât de mult era. Uneori, surorile îşi alegeau singure pedepsele pentru a păstra echilibrul adecvat între mândrie şi umilinţă – acea statornicie era foarte apreciată, pare-se, şi singurul motiv invocat de obicei –, dar cu siguranţă că nu-şi dorea să-i fie impusă o pedeapsă. O sancţiune impusă de altcineva ar fi fost destul de aspră şi se aştepta de la Amyrlin să fie mai neîndurătoare decât frăţiile Ajah. Oricum, multe surori dădeau dovadă de mândrie în faţa hotărârilor luate de aes sedai, o manifestare arogantă a lipsei lor de înfumurare. Mândria umilinţei, îi zicea Siuan. Îi trecu prin minte să-i ceară femeii să mănânce o mână de săpun doar ca să-i vadă expresia de pe faţă, mai ales că Faolain avea o limbă ascuţită.

— Nu împart pedepse pentru rostirea adevărului, fiică, preferă ea totuşi să spună. Sau pentru că nu sunt plăcută. Poţi să mă dispreţuieşti cât doreşti, atâta vreme cât îţi păstrezi legământul.

Nimeni altcineva în afară de Cel Întunecat n-ar încălca un legământ. Cu toate astea, existau modalităţi de a ieşi din aproape orice situaţie. Însă atunci când încercai să alungi un urs, chiar şi un băţ subţire era mai util decât nimic.

Faolain făcu ochii mari de uimire, pe când Egwene oftă şi-i făcu semn să se ridice în picioare. Dacă rolurile ar fi fost inversate, Faolain ar fi vârât-o cu nasul în ţărână.

— Vă voi da sarcini de îndeplinit, fiicelor, continuă ea.

Femeile o ascultau cu atenţie, Faolain fără măcar să clipească, iar Theodrin gânditoare, cu degetul la buze. De astă dată, înainte ca ea să le dea drumul să plece, ele spuseră la unison: „Cum porunceşti, maică” în timp ce făceau o plecăciune.

Egwene însă trecea de la o stare la alta. Meri îşi făcu apariţia cu o tavă pe care se afla micul dejun tocmai când Theodrin şi Faolain plecau. Egwene îi mulţumi pentru amestecul din petale de trandafir.

— Am avut câteva clipe de răgaz, maică, îi explică Meri.

După expresia de pe faţa ei, putea fi o acuză că Egwene o solicita prea mult sau că ea însăşi nu se ostenea cu munca. Nu era o mirodenie plăcută pentru compotul de fructe. De fapt, faţa femeii ar fi acrit ceaiul de mentă şi ar fi transformat chifla caldă şi crocantă în piatră. Egwene îi spuse să plece, înainte să înceapă să mănânce. Ceaiul era slab, oricum. Nu prea mai aveau provizii de ceai.

Nici răvaşul de sub călimară nu părea a fi un condiment mai bun. „Nimic interesant în vis”, relata Siuan cu scrisul ei frumos. Aşadar, şi Siuan fusese în Tel’aran’rhiod noaptea trecută; iscodise suficient de mult acolo. Avea prea puţină importanţă dacă o căutase pe Moghedien, cu toate că ar fi fost nebunie curată; nimic era nimic.

Egwene făcu o grimasă şi nu doar din cauza acelui „nimic”. Siuan în Tel’aran’rhiod noaptea trecută însemna o vizită din partea lui Leane la un moment dat în timpul zilei, ca să se plângă. Siuan n-avea voie să folosească niciun ter’angreal al viselor de când încercase să le înveţe pe unele dintre surori despre Lumea Viselor. Acest lucru nu se datora atât de mult faptului că ea ştia puţin mai multe decât ele sau deoarece unele surori credeau că ar fi avut nevoie de o profesoară ca să înveţe ceva. Adevărata cauză era că Siuan avea o limbă ascuţită şi niciun strop de răbdare. De obicei, ea reuşea să se stăpânească, însă după două izbucniri cu ţipete şi ameninţări cu pumnul s-a trezit că i se interzisese accesul la ter’angreal. Leane, în schimb, primea unul ori de câte ori cerea, iar Siuan îl întrebuinţa deseori în taină. Acesta era unul dintre puţinele lucruri reale care le lega pe cele două; amândouă ar fi pătruns în Tel’aran’rhiod în fiecare noapte dacă ar fi putut.

Făcând o grimasă, Egwene activă Puterea ca să aprindă un colţ al pergamentului şi-l ţinu în mână până când acesta aproape că-i arse degetele. Nu trebuia să lase nicio urmă, altfel ar fi fost descoperită de cineva care i-ar fi scotocit printre lucruri şi ar fi raportat undeva unde ar fi trezit bănuiala.

Micul dejun era pe terminate, iar ea era în continuare singură, ceea ce nu era un lucru neobişnuit. Dacă Sheriam o ocolea, Siuan ar fi trebuit să fie acolo. După ce vârî în gură ultima bucată de chiflă şi luă ultima înghiţitură de ceai, se ridică în picioare ca să plece s-o găsească. Tocmai atunci cea pe care o căuta intră în cort. Dacă Siuan ar fi avut coadă, cu siguranţă, ar fi lovit cu ea.

— Pe unde-ai umblat? Vru să ştie Egwene, ţesând o pavăză împotriva ascultătorilor.

— Aeldene m-a scos din aşternut la prima oră a dimineţii, bombăni Siuan, lăsându-se pe unul dintre taburete. Crede în continuare că poate lua iscoadele Supremei Amyrlin. Nimeni nu mi le va lua! Nimeni!

Când Siuan sosise prima oară în Salidar, o femeie ferecată şi fugară, o Supremă Amyrlin detronată pe care lumea o credea moartă, surorile n-ar fi lăsat-o să rămână dacă ea n-ar fi cunoscut atât întreaga reţea de iscoade a Supremei Amyrlin, cât şi cea a Ajah Albastră, pe care o condusese chiar ea înainte să primească şalul. Acest lucru îi conferise o oarecare influenţă, întocmai cum îi acordaseră iscoadele lui Leane în Tar Valon. Sosirea lui Aeldene Stonebridge, care-i luase locul în fruntea iscoadelor Albastre, schimbase lucrurile pentru Siuan. Aeldene fusese scandalizată: anumite rapoarte primite de la câteva iscoade Albastre, cu care Siuan reuşise să ia legătura, ajunseseră în mâinile femeilor din exteriorul Ajah-ului. Poziţia pe care o ocupa fusese dezvăluită – doar două sau trei surori ar fi trebuit să ştie, chiar şi în interiorul Ajah Albastră – şi asta o înfuriase atât de tare, încât Aeldene fusese cât pe ce să facă apoplexie. Nu numai că preluă controlul asupra reţelei Albastre, nu numai că o ocărî pe Siuan, ţipând de se auzise de la un kilometru depărtare, ci fu cât pe ce să ceară capul lui Siuan. Aeldene era dintr-un sat minier andorian din Munţii de Negură şi se spunea că se alesese cu nasul strâmb pentru că se bătuse cu pumnii când era fată. Faptele ei îi puseseră pe unii pe gânduri.

Egwene se întoarse la scaunul ei şubred şi dădu la o parte tava cu micul dejun.

— Aeldene nu ţi le va lua, Siuan, aşa cum nu ţi le va lua nimeni altcineva.

Când Aeldene revendicase reţeaua Albastră, unii fuseseră de părere că frăţia Albastră n-ar trebui s-o aibă şi pe cea a Supremei. Nimeni nu sugerase că reţeaua ar trebui să ajungă sub îndrumarea lui Egwene. Urma să aparţină Divanului. Asta spuneau Romanda şi Lelaine. Fiecare dintre ele voia să preia comanda, fireşte, să fie cea care primea prima rapoartele, deoarece a fi primul însemna a avea un avantaj. Aeldene era de părere că iscoadele acelea ar trebui incluse în reţeaua Albastră, din moment ce Siuan era din Ajah Albastră. Măcar Sheriam se mulţumea să accepte toate rapoartele pe care le primea Siuan. Lucru care se întâmpla de obicei.

— Nu te poate obliga nimeni să renunţi la reţea.

Egwene umplu din nou ceaşca de ceai şi o aşeză alături de borcanul albastru cu miere, în colţul mesei cel mai apropiat de Siuan. Cealaltă femeie doar se holbă la ele. Pieri din ea orice urmă de mânie. Şedea pe taburet cu umerii gârboviţi.

— Nu te gândeşti niciodată cu adevărat la forţă, zise ea ca pentru sine. Ştii că o ai, că eşti mai puternică decât altcineva, dar nu te gândeşti la ea. Ştii doar că ţine cont de tine sau tu ţii cont de ea. Înainte, nu exista nimeni mai puternic decât mine. Nimeni, de când...

Ea îşi privi mâinile pe care şi le frământa în poală.

— Uneori, adăugă ea, atunci când Romanda sau Lelaine mă ia la întrebări, acest gând mă loveşte ca o rafală puternică de vânt. Ele sunt cu mult mai presus decât mine. Ar trebui să păstrez tăcerea până când îmi dau ele voie să vorbesc. Până şi Aeldene este mai presus decât mine, deşi este doar o mediocră.

Ea îşi ridică anevoie capul, ţinându-şi buzele strâns, apoi continuă pe un ton amarnic:

— Bănuiesc că încerc să mă obişnuiesc cu realitatea. Şi acest sentiment este sădit adânc în noi, înainte chiar să fii testată pentru şal. Dar nu-mi place. Deloc!

Egwene luă peniţa de lângă călimară şi borcanul cu nisip, jucându-se cu el în timp ce-şi alegea cuvintele.

— Siuan, ştii prea bine care este părerea mea despre schimbări. Facem prea multe lucruri pentru că aes sedai le-au făcut aşa mereu. Însă lucrurile se schimbă, cu toate că unii cred că totul va fi ca înainte. Mă îndoiesc că cineva a ajuns Amyrlin fără să nu fi fost mai întâi aes sedai.

Această afirmaţie ar fi trebuit să işte un comentariu despre arhivele ascunse din Turnul Alb – Siuan zicea adesea că nu exista nimic care să nu se fi întâmplat măcar o dată în istoria Turnului, deşi asta părea să fie o premieră –, însă Siuan şedea abătută.

— Siuan, calea aes sedai nu este singură, fiindcă nu este mereu cea mai bună. Vreau să fac în aşa fel încât s-o urmăm pe cea mai potrivită pentru noi, iar cele care nu pot să înveţe să se schimbe, sau nu doresc asta, n-au decât.

Ea se aplecă peste masă, încercând să afişeze o expresie încurajatoare.

— N-am reuşit niciodată să-mi dau seama cum stabilesc supremaţia înţeleptele, dar nu există forţă în Putere. Există femei care conduc Puterea şi care ţin cont de femeile care nu au abilitatea asta. Una, Sorilea, n-ar fi reuşit niciodată să fie Aleasă, şi totuşi, până şi cea mai puternică ar sări imediat la porunca ei.

— Nişte sălbatice, şopti Siuan cu dispreţ.

— Aes sedai, de pildă. N-am fost numită Amyrlin pentru că sunt cea mai puternică. Femeile cele mai înţelepte sunt alese pentru Divan sau să fie ambasadoare sau sfătuitoare, cele mai iscusite, oricum, nu cele mai puternice.

Era mai bine să nu amintească despre acele abilităţi, cu toate că şi Siuan le avea.

— Divanul? Consiliul m-ar trimite după ceai. Ar putea hotărî să mă elimine.

Egwene se lăsă pe spate şi azvârli peniţa din mână. Îi venea s-o scuture pe femeie. Siuan mersese mai departe chiar şi atunci când nu mânuia deloc Puterea, iar în acel moment dădea semne că voia să se dea bătută? Egwene era pe punctul să-i povestească despre Theodrin şi Faolain – asta ar mai fi însufleţit-o pe Siuan –, când văzu o femeie cu tenul măsliniu trecând călare pe lângă pânza deschisă de la intrarea cortului, pierdută în gânduri sub pălăria aceea mare şi cenuşie pe care o purta ca să se apere de soare.

— Siuan, e Myrelle.

Egwene renunţă la pavăză şi ieşi afară.

— Myrelle! Strigă ea.

Siuan avea nevoie de o izbândă ca să înlăture gustul amar al înfrângerii, şi tocmai se ivise pe neaşteptate momentul potrivit. Myrelle făcea parte din grupul lui Sheriam şi părea să aibă o taină a ei.

Strunindu-şi roibul, Myrelle privi în jurul ei şi tresări când o văzu pe Egwene. După expresia de pe faţa sa, sora Verde nu conştientizase ce parte a taberei traversa. O pelerină subţire îi atârna pe umeri, acoperindu-i rochia de călărie de un cenuşiu-deschis.

— Maică, zise ea în grabă, te rog să mă ierţi, eu...

— N-am să te iert, o întrerupse Egwene, făcând-o să tresară, şi în clipa aia dispăru orice îndoială că Myrelle aflase ceva despre noaptea trecută de la Sheriam. Vreau să-ţi vorbesc. Imediat!

Siuan ieşise şi ea din cort, însă în loc să se uite la sora care descăleca neliniştită, privea înspre rândurile de corturi la un bărbat îndesat şi cărunt, cu o platoşă uzată prinsă peste haina bej, care-şi mâna murgul înalt în direcţia lor. Prezenţa lui era o surpriză. Seniorul Bryne comunica, de fapt, cu Divanul prin mesageri şi, de cele mai multe ori, îşi încheia vizitele rare înainte ca Egwene să afle de ele. Siuan presupunea că imaginea seninătăţii specifică aes sedai aproape că te făcea să uiţi de faţa ei tânără.

Aruncându-i o privire scurtă lui Siuan, Bryne făcu o plecăciune adâncă, mânuindu-şi sabia cu graţie. Era un bărbat în vârstă, de înălţime medie, dar ţinuta lui demnă îl făcea să pară mai înalt. N-avea nimic care să-l scoată în evidenţă; broboanele de transpiraţie de pe fruntea-i lată îl făceau să pară un biet lucrător.

— Maică, aş putea să-ţi vorbesc? între patru ochi?

Myrelle dădu să plece, însă Egwene izbucni:

— Rămâi pe loc! Să nu te mişti de-aici!

Myrelle încremeni pe loc. Părea să fie la fel de surprinsă de supunerea ei, cât şi de tonul lui Egwene, însă uimirea îi dispăru, lăsând locul resemnării pe care o ascunse repede în spatele unei măşti impenetrabile. O trăda doar felul în care frământa hăţurile în mâini.

Bryne nici măcar nu clipi, deşi Egwene era convinsă că el avea o vagă bănuială despre situaţia ei. Ea credea că puţine lucruri îl uimeau sau îl nelinişteau. La vederea lui, Siuan se pregătise să riposteze, fiindcă ea părea să fie cea care pornea toate certurile dintre ei. Îşi proptise deja pumnii în şolduri şi îşi fixase privirea asupra lui, o căutătură ameninţătoare care ar fi tulburat pe oricine chiar dacă n-ar fi aparţinut unei aes sedai. Myrelle se oferi s-o ajute pe Siuan.

— Voiam să te rog să vii în această după-amiază, Seniore Bryne, zise Egwene, să-ţi adresez câteva întrebări. Dar o putem face acum, pe drum. Putem sta de vorbă deci. Acum te rog să mă scuzi.

— Maică, una dintre gărzile mele a găsit ceva chiar înainte de răsărit, o înştiinţă Bryne. E ceva ce cred că ar trebui să vezi cu ochii tăi. Pot pregăti o escortă în...

— Nu e nevoie de aşa ceva, îl întrerupse ea repede. Myrelle, vei veni cu noi. Siuan, roagă pe cineva să-mi aducă degrabă calul. Cât mai repede.

Era mai bine să călărească alături de Myrelle decât s-o înfrunte acolo, asta dacă Siuan strânsese indicii suficient de grăitoare, iar pe drum l-ar fi iscodit pe Bryne ce voia să-l întrebe, cu toate acestea niciunul din cele două motive n-o făcu să se grăbească. Tocmai o zărise pe Lelaine care venea cu paşi mari înspre ea, printre rândurile de corturi, însoţită de Takima. Cu o singură excepţie, toate femeile care fuseseră conducătoare înainte ca Siuan să fie detronată o aleseseră fie pe Lelaine, fie pe Romanda. Aproape toate cele care fuseseră de curând alese conducătoare îşi vedeau de treaba lor, ceea ce era puţin mai bine după părerea lui Egwene. Doar puţin.

Chiar şi de la acea distanţă mică, atitudinea lui Lelaine era evidentă. Părea gata să treacă prin oricine i-ar fi aţinut calea. Siuan o zări şi ea şi ţâşni din loc fără măcar să facă o plecăciune, fiindcă nu mai avea timp să scape decât dacă ar fi sărit în şaua calului Seniorului Bryne.

Lelaine se postă în faţa lui Egwene şi îşi fixă privirea tăioasă ca lama asupra lui Bryne, încercând să-şi dea seama ce căuta el acolo, însă avea alte treburi mai importante pe cap.

— Trebuie să-ţi vorbesc, Supremă Amyrlin, zise ea pe un ton autoritar, apoi arătă cu degetul înspre Myrelle: Tu aştepţi. Vorbim după.

Bryne făcu o plecăciune, nu prea adâncă, pe urmă îşi conduse calul spre locul pe care i-l indică ea. Bărbaţii care aveau cât de cât minte aflau curând că nu le folosea la nimic să se împotrivească unei aes sedai, cu atât mai puţin unei conducătoare.

Înainte ca Lelaine să apuce să deschidă gura, Romanda se înfiinţă brusc, dând porunci cu atâta înverşunare, încât, la început, Egwene nici măcar n-o observă pe Varilin lângă ea, deşi conducătoarea zveltă şi roşcată din partea Cenuşiilor era cu câţiva centimetri mai înaltă decât majoritatea bărbaţilor. Singura surpriză fu aceea că Romanda nu-şi făcuse apariţia mai devreme. Ea şi Lelaine se urmăreau una pe cealaltă cu ochi de vultur şi niciuna nu-i îngăduia celeilalte să se apropie singură de Egwene. Strălucirea saidarului le înconjură pe ambele femei în acelaşi timp şi fiecare începu să ţeasă o pavăză în jurul celor cinci pentru a nu fi auziţi.

Privirile lor provocatoare se întâlniră, dar expresiile de pe feţele lor rămaseră impenetrabile. Niciuna din ele nu lăsă garda jos.

Egwene îşi muşcă limba, clocotind de furie. Într-un spaţiu public, cea mai puternică dintre surorile de faţă hotăra dacă o conversaţie trebuia protejată, iar tradiţia spunea că Amyrlin lua acea decizie ori de câte ori era prezentă. Ea însă nu-şi dorea să audă scuzele ulterioare. Dacă va insista, ele vor renunţa, fireşte. Totuşi, se comportă ca şi când ar fi încercat să liniştească un copilaş neastâmpărat. Unde era Siuan? Cu toate că nu era corect – nu dura chiar atât de mult ca să arunci şaua pe cal –, îi venea să-şi strângă fustele ca să nu-şi dea drumul la gură.

Romanda fu prima care-şi abandonă uitătura provocatoare, deşi nu era un semn de înfrângere. Ea o abordă pe Egwene fără niciun avertisment, pe când Lelaine rămase cu privirea în gol, arătând ridicol.

— Delana creează din nou probleme.

Vocea ei ascuţită era aproape melodioasă, dar se simţea în ea o asprime care sublinia lipsa de respect. Părul Romandei era aproape în întregime cărunt, strâns într-un coc îngrijit la ceafă. Cu toate astea, vârsta nu părea s-o fi îmbunat. Takima, cu părul ei lung şi negru şi tenul alb şi îmbătrânit, era de aproape nouă ani conducătoare Brună, la fel de impunătoare în Divan ca şi în sala de clasă, cu toate astea, stătea smerită câţiva paşi mai încolo, cu mâinile împreunate în faţă. Romanda îşi conducea frăţia cu aceeaşi fermitate ca şi Sorilea. Era una dintre acelea pentru care puterea era extrem de importantă şi, adevărul fie spus, nici Lelaine nu se lăsa mai prejos.

— Plănuieşte să vină cu o propunere în faţa Divanului, interveni Lelaine, pe un ton acru, refuzând să se mai uite la Romanda.

Îmbătrânirea o încânta pe cealaltă femeie la fel de mult cum o captiva ideea de a fi vioara a doua. Conştientă de faptul că avea un avantaj, Romanda schiţă un zâmbet.

— În legătură cu ce? întrebă Egwene, încercând să tragă de timp.

Era sigură că ştia despre ce era vorba. Se abţinea cu greu să nu ofteze, să nu-şi frece tâmplele.

— În legătură cu Ajah Neagră, fireşte, maică, răspunse Varilin, ridicându-şi capul, uimită de întrebare.

Poate chiar era, fiindcă Delana era destul de vehementă.

— Îi cere Divanului s-o condamne deschis pe Elaida pentru că este Neagră.

Ea tăcu brusc când Lelaine îşi ridică mâna. Lelaine le îngăduia adeptelor ei mai multă libertate decât Romanda sau poate nu le ţinea prea din scurt, cu toate că era destul de autoritară.

— Trebuie să vorbeşti cu ea, maică.

Lelaine putea afişa un zâmbet cald atunci când voia. Siuan zicea că, odinioară, fuseseră prietene – Lelaine o primise înapoi în felul ei –, şi totuşi, Egwene considera că zâmbetul acela era fals.

— Şi ce să-i spun?

Mâinile ei îşi doreau cu ardoare să-i liniştească durerea de cap. Fiecare din cele două femei se îngrijea ca membrele Divanului să aprobe doar ce voia ea, cu siguranţă puţin din ce sugera Egwene, dar, de fapt, membrele Consiliului nu aprobau niciodată mare lucru, iar ele voiau ca ea să intervină pe lângă o conducătoare? Era adevărat că Delana îi sprijinea propunerile – atunci când îi conveneau şi ei. Delana era asemenea unei giruete care se rotea la fiecare adiere a vântului. Şi dacă în ultima vreme se întorsese în direcţia lui Egwene, asta nu însemna mare lucru. Ajah Neagră părea să fie singura ei grijă. De ce întârzia Siuan?

— Să-i comunici că trebuie să înceteze, maică, adăugă Lelaine afişând un zâmbet şi folosind un ton ca şi când şi-ar fi sfătuit fiica. Nebunia asta – e mai rău decât atât – agită deja spiritele. Unele dintre surori au început să-i dea crezare, maică. În scurt timp, povestea va ajunge şi la urechile servitorilor şi ale ostaşilor.

Privirea pe care o îndreptă către Bryne era plină de îndoială. Bryne părea că încerca să-i vorbească lui Myrelle, care se holba la grupul protejat şi-şi trecea neliniştită frâiele dintr-o mână înmănuşată într-alta.

— A crede ceea ce este evident nu e deloc o nebunie, se răsti Romanda. Maică...

În gura ei, acest cuvânt semăna foarte mult cu „fată”...

— ...motivul pentru care Delana trebuie oprită este pentru că face foarte mult rău. O fi Elaida Neagră, deşi mă îndoiesc, indiferent ce bârfe de doi bani o fi adus cu ea uşuratica aia de Halima, şi chiar dacă ar fi, a striga acest lucru în gura mare îi va face pe străini să le privească deci cu ochi bănuitori pe aes sedai, iar pe Negre le va determina să se ascundă şi mai bine. Există metode prin care să le facem să iasă la iveală, asta dacă nu le vom speria atât de tare încât s-o ia la fugă.

— Chiar dacă prostiile astea ar fi adevărate, nicio soră care se respectă nu se va supune metodelor tale, Romanda, pufni Lelaine. Ceea ce sugerezi este îndoielnic.

Egwene clipi nedumerită; nici Siuan, nici Leane nu-i pomeniseră nimic despre asta. Din fericire, conducătoarele nu-i acordau suficientă atenţie ca să observe. Ca de obicei.

Punându-şi mâinile în şolduri, Romanda o încolţi pe Lelaine.

— Situaţii disperate necesită măsuri disperate. Unii s-ar putea întreba de ce cineva şi-ar pune demnitatea în joc ca să-i demaşte pe slujitorii Celui Întunecat.

— Asta seamănă periculos de mult cu o acuzaţie, zise Lelaine, mijind ochii.

Romanda era cea care zâmbea în acel moment, un surâs rece, împietrit.

— Eu voi fi prima care se va supune metodelor mele, Lelaine, dacă tu vei fi a doua.

Lelaine mârâi şi făcu o jumătate de pas înspre cealaltă femeie, iar Romanda se aplecă înspre ea, cu bărbia ridicată. Păreau pregătite să se apuce de păr şi să se tăvălească prin ţărână. Atunci, chiar aes sedai şi-ar fi pierdut demnitatea. Varilin şi Takima îşi aruncau priviri duşmănoase ca două servitoare care-şi sprijineau stăpânele – o pasăre de baltă cu picioare lungi într-o confruntare cu o pitulice. Toate patru păreau să fi uitat complet de Egwene.

Siuan se apropie în fugă, cu o pălărie din paie cu boruri largi pe cap, ducând de căpăstru o iapă durdulie şi fumurie, cu picioarele din spate albe. Se opri brusc când văzu adunarea protejată. Era însoţită de unul dintre grăjdari, un individ costeliv, purtând o vestă lungă cu franjuri şi o cămaşă peticită şi ţinând frâiele unui murg înalt. Deşi pavăza era invizibilă pentru el, saidar nu ascundea feţele. El făcu ochii mari cât cepele şi începu să se lingă pe buze. De altfel, trecătorii ocoleau de departe cortul, prefacându-se că nu văd nimic, aes sedai, străjeri şi servitori deopotrivă. Doar Bryne se încrunta şi le cerceta din priviri ca şi când s-ar fi întrebat ce ascundeau de urechile lui. Myrelle îşi aranja desagii, dând semne clare că se pregătea să plece.

— Când vă veţi hotărî ce ar trebui să spun, atunci voi decide ce e de făcut, anunţă Egwene.

Cele patru femei chiar uitaseră de ea. Ele se holbară uimite la al’Vere când ea trecu printre Romanda şi Lelaine, pătrunzând prin pavăza dublă. Ewgene nu simţi nimic atunci când străbătu urzeala, fireşte; aceasta nu putea opri un corp omenesc.

Când Ewgene încălecă pe murg, Myrelle inspiră adânc şi o urmă resemnată. Deşi pavăza dispăruse, strălucirea încă le învăluia pe cele două conducătoare. Pe chipul fiecăreia din ele se citea frustrarea în vreme ce o urmăreau cu privirea. Egwene îmbrăcă repede pelerina subţire din pânză, aşezată peste şa în faţa ei, şi-şi trase pe mâini mănuşile de călărie, vârâte în buzunarul mic al pelerinei. O pălărie cu boruri largi atârna de măciulia înaltă a şeii. Era de un albastru-închis, ca să se asorteze cu rochia pe care o purta, prevăzută cu câteva pene albe prinse cu nişte ace oblic peste partea din faţă. Era, evident, mâna Chesei. Căldura o putea ignora, însă strălucirea soarelui era o altă poveste. După ce scoase penele şi acele, le vârî în desagi, apoi îşi puse pălăria pe cap şi-şi legă panglica sub bărbie.

— Mergem, maică? întrebă Bryne.

El încălecase deja, iar coiful care-i atârnase de şa îi ascundea faţa în spatele barelor din oţel. I se potrivea de minune, ca şi când s-ar fi născut pentru armură.

Ea încuviinţă din cap. Nimeni nu încercă să-i oprească. Fireşte că Lelaine nu s-ar fi înjosit să strige „opreşte” în public, dar Romanda... Egwene al’Vere simţi o oarecare uşurare în timp ce se îndepărtau călare, cu toate că-i plesnea capul de durere. Ce va face cu Delana? Ce putea face?

Drumul principal din acea zonă, o întindere lată de pământ care era atât de bătătorit, încât nimic n-ar fi reuşit să ridice praful, traversa tabăra oştii şi trecea prin spaţiul dintre cele două tabere. Bryne o luă de-a curmezişul, înspre partea cealaltă a taberei oştii.

Deşi tabăra oştii număra de treizeci de ori mai mulţi oameni decât cea a femeilor aes sedai, păreau să existe mai puţine corturi decât aveau surorile şi cei care le slujeau şi erau toate răspândite atât în vale, cât şi pe dealuri. Aproape toţi ostaşii dormeau sub cerul liber. Nici nu-şi mai aduceau aminte când plouase ultima oară, iar pe cer nu se întrezărea nici măcar un nor. Existau mai multe femei decât în tabăra surorilor, ceea ce era ciudat, cu toate că, la o primă vedere, păreau a fi mai puţine printre atât de mulţi bărbaţi. Bucătarii amestecau în cazane, pe când spălătoresele atacau maldărele de rufe, în vreme ce alţii se ocupau de cai sau de căruţe. Foarte multe păreau a fi neveste; cel puţin aşa păreau, deoarece fie croşetau, fie cârpeau rochii sau cămăşi, fie amestecau în oale de gătit mai mici. Armurierii erau aproape peste tot unde priveai, ciocanele băteau inele din oţel pe nicovală, săgetarii aruncau săgeţi noi pe grămezile de la picioarele lor, iar fierarii verificau potcoavele cailor. Căruţe de toate felurile şi mărimile se vedeau peste tot, cu sutele, poate cu miile; oastea părea să-i recruteze pe toţi cei pe care-i întâlnea în drumul său. Mai toţi cei care căutau provizii plecaseră deja, iar câteva căruţe cu roţi mari şi căruţe pentru lemne încă străbăteau ferme şi sate. Pe ici, pe colo, ostaşii aclamară când ei trecură călare. „Seniore Bryne!” sau „Taurul! Taurul!” Aceasta era pecetea lui. Nimic însă pentru aes sedai sau Suprema Înscăunată Amyrlin.

Egwene se răsuci în şa ca să se asigure că Myrelle se afla în urma lor. Era, într-adevăr, şi-şi lăsa calul să-i urmeze singur. Ea părea a fi undeva departe şi pe faţă avea o expresie uşor bolnăvicioasă. Siaun se postase în spate, ca un păstor păzindu-şi singura oaie. Sau poate i-o fi fost teamă să-şi mâne calul în faţă. Cenuşiul era, categoric, dolofan, dar probabil că Siuan ar fi tratat un ponei ca pe un cal de luptă.

Egwene simţi un val de iritare din cauza calului ei. Îl chema Daishar, „Glorie” în Limba Străveche. Ar fi preferat s-o călărească pe Bela, o iapă mică şi lăţoasă nu cu mult mai slabă decât cenuşiul lui Siuan, în şaua căreia stătuse atunci când ieşise din Ţinutul Celor Două Râuri. Uneori i se părea că semăna cu o păpuşă, cocoţată pe un jugan uşor de confundat cu un cal de luptă. Însă Amyrlin trebuia să călărească musai un cal potrivit. Nu un cal de tracţiune lăţos. Chiar dacă ea ar fi dat această lege, s-ar fi simţit la fel de limitată ca şi o novice.

— Te aştepţi la piedici de acum înainte, Seniore Bryne? întrebă ea întorcându-se în şa.

El îi aruncă o privire piezişă. Amyrlin îi adresase aceeaşi întrebare o dată, când plecase din Salidar, şi de două ori când traversaseră Altara. „Însă nu suficient cât să trezească bănuieli”, gândi ea.

— Murandy este ca şi Altara, maică. Vecinii sunt mult prea ocupaţi să comploteze sau să lupte unul împotriva celuilalt, să intre în cârdăşie şi să pornească la război.

Tonul lui era extrem de sec. El fusese căpitan-general al Gărzii Reginei din Andor şi avea mulţi ani în spate de lupte purtate la graniţă cu murandianii.

— Mă tem însă că va fi diferit în ceea ce priveşte Andorul. Este un moment pe care nu-l aştept.

El o luă pe altă cale, urcând o pantă domoală pentru a ocoli trei căruţe huruind peste pietre în aceeaşi direcţie.

Egwene se abţinu să nu facă o grimasă. Andor. Înainte, el refuzase, pur şi simplu. Se aflau la capătul Dealurilor Cumbar, undeva la sud de Lugard, capitala ţinutului Murandy. Chiar şi dacă aveau noroc, graniţa cu Andor se afla la cel puţin zece zile depărtare.

— Şi când vom ajunge în Tar Valon, Seniore Bryne? Cum plănuieşti să pui stăpânire pe oraş?

— Nimeni nu mi-a cerut încă să fac asta, maică.

Dacă înainte ei i se păruse că tonul lui era sec, în acel moment era, într-adevăr, sec.

— Până vom ajunge în Tar Valon, cu voia Luminii, voi avea de două sau trei ori mai mulţi oameni decât am acum.

Egwene se strâmbă la ideea că va trebui să plătească atât de mulţi ostaşi, dar el nu păru să observe.

— Astfel voi putea asedia oraşul. Partea cea mai grea va fi să găsesc corăbii şi să le scufund ca să blochez portul din Nord şi pe cel din Sud. Porturile sunt la fel de importante ca şi oraşele-pod, maică. Tar Valon este mai mare decât Cairhien şi Caemlyn la un loc. Odată ce proviziile vor lipsi... rosti el şi făcu o pauză, ridicând din umeri... Cei mai mulţi dintre ostaşi aşteaptă atunci când nu mărşăluiesc.

— Şi dacă nu vei avea atât de mulţi ostaşi?

Ea nu se gândise niciodată la toţi acei oameni care vor muri de foame, femei şi copii. Nu luase în calcul că vor fi şi alţii implicaţi în afară de aes sedai şi de ostaşi. Cum putea fi atât de nesăbuită? Văzuse urmările războiului din Cairhien. Bryne părea să ia totul foarte uşor. Însă el era ostaş; lipsurile şi moartea îi însoţeau zi de zi pe ostaşi.

— Dacă vei avea doar... să zicem... ce vei face?

— Asediu?

Pesemne că frânturi din conversaţia lor îi întrerupseseră lui Myrelle şirul gândurilor. Ea dădu pinteni calului, care ţâşni din loc, făcându-i pe câţiva bărbaţi să sară în lături, iar pe alţii să cadă cu feţele în ţărână. Unii îşi deschiseră gurile furioşi, apoi, văzându-i trăsăturile veşnic tinere, şi le închiseră la loc, aruncându-i doar priviri ameninţătoare. Pentru ea, aceştia parcă nici n-ar fi existat.

— Artur Aripă-de-Şoim a încercat să asedieze Tar Valon vreme de douăzeci de ani şi a eşuat.

Ea păru să-şi dea seama brusc că existau urechi peste tot şi-şi coborî vocea, care-i rămase la fel de acidă:

— Vrei să aşteptăm douăzeci de ani?

Gareth Bryne rămase indiferent la acel ton acid.

— Preferi un atac direct, Myrelle Sedai?

Era ca şi când el ar fi întrebat-o dacă servea ceaiul dulce sau amar.

— Câţiva dintre generalii lui Artur Aripă-de-Şoim au încercat. Din păcate, oamenii lor au fost ucişi. Nicio oştire n-a reuşit să străpungă zidurile oraşului Tar Valon.

Egwene ştia că asta nu era în totalitate adevărat. În timpul Războaielor Troloce, o oştire de Seniori ai Spaimei conduşi de troloci reuşise să jefuiască şi să ardă o parte din Turnul Alb. La sfârşitul Războiului celui de al Doilea Dragon, o oaste care încerca să-l salveze pe Guaire Amalasan înainte să fie domolit ajunsese şi ea la Turn. Însă Myrelle n-avea de unde să ştie toate astea, cu atât mai puţin Bryne. Accesul la aceste părţi secrete din istorie, ascunse adânc în biblioteca Turnului, era interzis printr-o lege şi ea secretă, iar divulgarea existenţei atât a arhivelor, cât şi a legii era considerată trădare. Siuan zicea că, dacă citeai printre rânduri, puteai descoperi aluzii la lucruri care nu fuseseră scrise nici măcar acolo. Femeile aes sedai se pricepeau foarte bine în a ascunde adevărul atunci când credeau necesar, chiar şi de ele însele.

— Cu cei o sută de mii de ostaşi sau câţi oi fi având acum, voi fi primul, continuă Bryne. Asta dacă voi reuşi să blochez porturile. Generalii lui Artur Aripă-de-Şoim n-au reuşit asta. Aes sedai au ridicat la timp lanţurile din fier ca să oprească vasele să ajungă la gura portului şi le-au scufundat înainte ca ambarcaţiunile să fie folosite pentru a periclita negoţul. Mâncarea şi proviziile au intrat, în cele din urmă, se va ajunge şi la atacul de care ziceai, dar nu înainte ca puterea oraşului să slăbească, dacă va fi cum vreau eu.

Tonul vocii lui era în continuare... obişnuit. Ca şi când ar fi povestit despre o ieşire în natură. El îşi întoarse capul spre Myrelle şi, deşi tonul din voce nu i se schimbă, privirea lui pătrunzătoare se discernea chiar şi din spatele vizierei.

— Toate aţi fost de acord că, atunci când este vorba de oaste, eu iau hotărârile. N-am de gând să mă lepăd de oameni.

Myrelle deschise gura, apoi o închise încet. Era evident că voia să spună ceva, dar nu ştia ce. Îşi dăduseră cuvântul, atât ea, cât şi Sheriam şi cele care se aflau la conducere atunci când el apăruse în Salidar, oricât de mult le-ar fi displăcut acest lucru. Oricât de mult încercaseră conducătoarele să evite asta. Şi tocmai conducătoarele nu-şi dăduseră cuvântul. Totuşi, Bryne se comporta ca şi când ar fi făcut-o. Şi până în acel moment reuşise să se impună. Până în acel moment.

Lui Egwene îi era rău. Văzuse războaie. Dinaintea ochilor i se perindau imagini cu bărbaţi care se luptau, omorând totul în calea lor în timp ce-şi croiau drum pe străzile din Tar Valon sau pierzându-şi viaţa. Ochii îi căzură pe un individ cu faţa pătrăţoasă, care-şi mesteca limba pe când ascuţea un vârf de suliţă. Oare el va muri pe acele străzi? Sau bărbatul cărunt, cu început de chelie, care-şi trecea degetele cu grijă peste fiecare săgeată înainte s-o vâre în tolbă? Sau feciorul de colo, care se plimba ţanţoş în cizmele lui înalte de călărie. Părea prea tânăr ca să se bărbierească. Pe sfânta Lumină, prea mulţi dintre ei erau doar nişte băieţi! Cât de mulţi vor muri? Pentru ea. Pentru dreptate, pentru lume, dar în esenţă, pentru ea. Siuan ridică mâna, însă nu-şi duse gestul la capăt. Şi dacă s-ar fi aflat mai aproape, n-ar fi reuşit s-o bată uşor pe umăr pe Suprema Amyrlin în văzul tuturor.

Egwene îşi îndreptă spatele.

— Seniore Bryne, rosti ea cu o voce sugrumată, ce voiai să-mi arăţi?

Ei i se păru că el îi aruncă o privire pe furiş lui Myrelle înainte să răspundă.

— Ar fi mai bine să vezi cu ochii tăi, maică.

Egwene avea impresia că îi va crăpa capul. Dacă indiciile lui Siuan erau concludente, atunci s-ar putea s-o jupoaie pe Myrelle. Dacă nu, atunci s-ar putea s-o jupoaie pe Siuan. Şi s-ar putea să-l implice şi pe Gareth Bryne pentru mai multă siguranţă.

CAPITOLUL 12 • O dimineaţă a victoriei

Pe dealurile curbate şi pe crestele care înconjurau tabăra se vedeau urmele lăsate de secetă şi de căldura nefirească pentru acel anotimp. Era o căldură de nesuportat, într-adevăr; până şi cel mai plictisit ajutor de bucătar, care freca oalele, îşi dădea seama de amprenta pe care Cel Întunecat o lăsa asupra lumii. Adevărata pădure se întindea în spatele lor către apus: stejari răsuciţi care creşteau pe pantele stâncoase, eucalipţi şi pini cu forme ciudate şi copaci maronii şi galbeni cu crengi golaşe, a căror denumire Egwene n-o cunoştea. Nu erau desfrunziţi de iarnă, ci însetaţi de umezeală şi răcoare. Dacă vremea n-avea să se schimbe în curând, vor muri cu toţii. În apropiere, curgea un râu înspre miazăzi, Reisendrelle, lat de douăzeci de paşi şi flancat pe ambele maluri de movile din noroi întărit, proptite cu bolovani. Învolburându-se în jurul stâncilor care odinioară ar fi îngreunat traversarea râului, apa abia dacă le ajungea cailor până la genunchi. Egwene simţea cum problemele ei începeau să se împuţineze. În ciuda durerii de cap, spuse o rugăciune pentru Nynaeve şi Elayne. Căutarea lor era la fel de importantă ca şi orice acţiune a ei. Poate mai semnificativă. Deşi lumea îşi va continua cursul dacă ea va eşua, ei trebuiau să reuşească.

Călătoreau înspre miazăzi la galop mic, încetinind atunci când panta dealului devenea prea abruptă sau când caii erau nevoiţi să parcurgă o anumită distanţă printre copaci sau tufişuri răzleţe, încercau să rămână la şes cât mai mult cu putinţă, parcurgând distanţa repede. Juganului cu botul mare al lui Bryne, sigur pe picioare şi puternic, nu prea părea să-i pese dacă terenul se înclina sau era lin ori accidentat. Şi Daishar ţinea pasul cu uşurinţă. Uneori, iapa durdulie pe care o călărea Siuan gâfâia, cu toate că era posibil ca animalul să fi preluat ceva din neliniştea stăpânei sale. Oricât de mult ar fi exersat, Siuan rămânea în continuare o călăreaţă nepricepută: îşi încolăcea braţele în jurul gâtului iepei la urcare, era cât pe ce să cadă din şa la coborâre, se legăna în şa ca o raţă mergând pe o câmpie netedă, făcând ochii mari aproape ca ai calului. Myrelle se mai înveseli puţin privind-o pe Siuan. Roibul cu picioare albe al lui Myrelle o purta în salturi delicate ca ale unei rândunici, iar ea călărea cu atâta siguranţă de sine şi cu atâta fler, încât îl făcea pe Bryne să pară greoi şi lipsit de graţie.

Înainte ca ei să ajungă prea departe, pe o creastă înaltă dinspre apus îşi făcură apariţia numeroşi călăreţi, poate o sută de bărbaţi înşiruiţi. Soarele care răsărea se reflecta în platoşele şi coifurile lor şi în vârfurile suliţelor pe care le ţineau în mâini. În faţa lor flutura un stindard lung pe care Egwene nu reuşea să-l discearnă, cu toate că ştia că steagul purta blazonul pătrat cu margini roşii al oştii, o mână roşie desenată pe alb, cu mottoul purpuriu brodat dedesubt: Dovieandi se tovya sagain, „E timpul ca zarurile să fie aruncate”. Nu se aşteptase să-i vadă atât de aproape de tabăra aes sedai.

— Cei juraţi Dragonului, bombăni Myrelle, privind cum călăreţii se aşază paralel pe drumul lor, apoi strânse hăţurile în mâini furioasă, nu temătoare.

— Oastea Mâinii Roşii trimite patrule, rosti Bryne pe un ton liniştit, pe urmă, aruncându-i o privire lui Egwene, continuă: Seniorul Talmanes îşi făcea griji în privinţa ta, maică, ultima oară când am vorbit cu el.

El nu puse mai mult accent pe unul decât pe celălalt.

— Ai vorbit cu el?

De pe chipul lui Myrelle dispăru orice urmă de seninătate. Furia pe care era nevoită să şi-o ţină în frâu în faţa lui Egwene o putea dezlănţui nestingherită asupra lui. Tremura toată.

— Asta înseamnă trădare, Seniore Bryne. Ar putea fi trădare!

Egwene era atentă când la calul ei, când la bărbaţii de pe creastă şi, deşi nu se uita la Myrelle, ea încremeni. Nimeni nu mai acuzase oastea de trădare până atunci.

Ei ocoliră un deal prin vale. Pe una dintre pante se afla o fermă, sau ceea ce mai rămăsese din ea. Unul dintre pereţii micuţei case din piatră se prăbuşise şi câteva bârne arse ieşeau pe lângă hornul acoperit cu funingine ca nişte degete tuciurii. Hambarul fără acoperiş era o cutie de piatră goală şi neagră, iar cenuşa împrăştiată marca locul unde se aflaseră odinioară şoproanele. Văzuseră astfel de imagini, ba şi mai rele, peste tot în Altara, sate întregi uneori, în care morţii zăceau pe uliţe, hrană pentru corbii şi vulpile, şi câinii vagabonzi care o luau la fugă atunci când se apropiau oamenii. Poveştile despre anarhie şi crimă din Tarabon şi Arad Doman prindeau brusc viaţă. Mulţi oameni găseau orice scuză ca să devină bandit sau să-şi ia revanşa – Egwene spera din suflet să fie aşa –, însă cuvintele de pe buzele oricărui supravieţuitor erau „Cei juraţi Dragonului”, iar surorile dădeau vina pe Rand de parcă el însuşi ar fi purtat torţele. Aceştia s-ar mai folosi de el dacă ar putea, l-ar mai controla dacă ar şti cum. Ea nu era singura aes sedai care credea că trebuia să-şi facă datoria indiferent ce s-ar fi întâmplat, chiar dacă ar fi fost nevoită să ignore anumite lucruri neplăcute.

Mânia lui Myrelle îl afecta pe Bryne la fel de puţin cum afectau stropii de ploaie un bolovan. Egwene îşi imagină deodată cum deasupra capului lui se dezlănţuie furtuni şi cum în jurul genunchilor lui se formează vâltori, în timp ce el îşi vede mai departe de drum.

— Myrelle Sedai, rosti el cu un calm de care ea ar fi trebuit să dea dovadă, atunci când zece mii de bărbaţi sau mai mulţi îmi aţin calea, vreau să ştiu ce intenţii au. Cu atât mai mult aceşti zece mii de bărbaţi.

Acesta era un subiect periculos. Oricât de bucuroasă era că trecuseră de întrebările referitoare la grijile pe care Talmanes şi le făcea în privinţa ei, Egwene ar fi trebuit să scrâşnească din dinţi auzind că seniorul în cauză pomenise de ea, dar era atât de surprinsă, încât se ridică în şa.

— Zece mii? Eşti sigur?

Puţin mai mult de jumătate decât oastea pe care o adusese Mat cu el în Salidar ca să le vâneze pe ea şi pe Elayne.

Bryne ridică uşor din umeri.

— Eu strâng recruţi în drumul meu, la fel face şi el. Poate nu la fel de mulţi, fiindcă unii bărbaţi ştiu ce înseamnă să le slujeşti pe aes sedai.

Mai toţi oamenii s-ar fi simţit uşor stingheriţi dacă ar fi rostit astfel de cuvinte în faţa a trei surori, însă el le rosti cu un zâmbet strâmb.

— Şi-apoi, se pare că oastea a dobândit o oarecare reputaţie în urma luptelor din Cairhien. Legenda spune că Shen an Calhar nu pierde niciodată, indiferent de obstacole.

Asta îi aducea pe bărbaţi aici, ca şi în Altara, gândul că două oşti trebuiau să însemne bătălie. Dacă ai fi încercat să stai deoparte, ar fi fost la fel de grav ca şi când ai fi ales partea greşită; nu puteai fi neutru.

— Am primit câţiva recruţi dezertori de-ai lui Talmanes. Unii par să creadă că norocul oastei este legat de Mat Cauthon şi că nu poate exista fără el.

Pe buzele lui Myrelle apăru un rânjet.

— Aceste temeri prosteşti ale murandianilor sunt, cu siguranţă, utile, dar nu m-am gândit că şi tu eşti prost. Talmanes ne urmăreşte pentru că se teme să nu ne întoarcem împotriva preţiosului său Senior Dragon. Dacă ar fi vrut să ne atace, nu crezi că ar fi făcut-o deja? Ne putem ocupa de aceşti juraţi ai Dragonului după ce vom rezolva alte chestiuni mai importante. Dar să vorbeşti cu el, hm! ...

Ea se cutremură din tot corpul şi reuşi să-şi redobândească seninătatea. La suprafaţă, cel puţin. Dar tonul ei ar fi transformat lemnul în cărbuni.

— Ascultă la mine, Seniore Bryne...

Egwene lăsă ca vorbele lui Myrelle să treacă pe lângă ea. Bryne se uitase la ea atunci când pomenise de Mat. Surorile credeau că ştiau care era situaţia cu oastea şi cu Mat şi nu-şi băteau prea mult capul cu asta, totuşi, Bryne părea mult mai preocupat. Înclinându-şi capul, în aşa fel încât borul pălăriei să-i umbrească faţa, ea îl privi atent cu coada ochiului. El era legat prin jurământ să strângă o oaste şi s-o conducă până când Elaida va fi detronată, dar, oare, de ce jurase? Cu siguranţă că ar fi găsit un jurământ de o mai mică importanţă, care ar fi fost acceptat de surori care voiau să-i folosească pe toţi acei ostaşi doar ca s-o sperie pe Elaida. Faptul că-l aveau de partea lor le oferea un sentiment liniştitor; până şi celelalte aes sedai păreau să simtă acest lucru. Asemenea tatălui ei, el era genul de bărbat care te făcea să crezi că nu exista motiv de îngrijorare, indiferent de situaţie. Dacă el ar fi fost împotriva ei, conştientiză ea brusc, ar fi fost la fel de rău ca şi când Divanul i s-ar fi împotrivit, fără să mai pună la socoteală armata. Singurul comentariu de bine pe care-l făcuse vreodată Siuan despre el fusese acela că era un bărbat remarcabil, chiar dacă încercase ulterior să-şi schimbe imediat remarca pentru a-i da un alt înţeles. Atunci când Siuan Sanche credea despre un bărbat că era remarcabil, acel bărbat trebuia luat în considerare.

Ei traversară un pârâiaş. Apa abia dacă uda potcoavele cailor. O cioară udă, care se hrănea dintr-un peşte ce se aventurase în apa prea mică pentru a mai putea înota, bătu din aripile-i jerpelite, vrând să-şi ia zborul, apoi se linişti, întorcându-se la ospăţ.

Şi Siuan îl privea cu atenţie pe Bryne. Iapa ei înainta mult mai uşor atunci când ea uita să tragă de hăţuri sau să-şi înfigă călcâiele în coastele ei la momentul nepotrivit. Egwene o întrebase despre motivele Seniorului Bryne, însă, din cauza legăturii încâlcite dintre Siuan şi bărbat, aceasta n-avea decât cuvinte acide la adresa lui. Fie îl ura până în măduva oaselor pe Gareth Bryne, fie îl iubea, iar a ţi-o imagina pe Siuan îndrăgostită era ca şi când ţi-ai închipui o cioară înotând.

Creasta pe care stătuseră soldaţii oştii era acoperită doar de conifere moarte. Ea nu observase când aceştia plecaseră. Mat avea reputaţie de soldat? Ciorile înotătoare nici nu sufereau comparaţie. Ea crezuse că el preluase comanda doar datorită lui Rand, iar acest lucru fusese greu de acceptat. „A crede pentru că ţi se pare că ştii că este un lucru periculos”, îşi reaminti ea, fixându-l cu privirea pe Bryne.

— ... ar trebui biciuiţi! Tună vocea lui Myrelle, la fel de arzătoare. Bagă de seamă, dacă o să mai aflu că te-ai întâlnit iar cu aceşti juraţi ai Dragonului...!

Ploaia n-avea decât să spele acel bolovan din partea lui Bryne, sau cel puţin aşa părea. El călărea lejer, murmurând din când în când: „Da, Myrelle Sedai” sau „Nu, Myrelle Sedai” fără nicio urmă de tulburare şi fără a-şi lua ochii de la împrejurimi. Fără îndoială că el văzuse când plecaseră ostaşii. Cu toate astea, dădea dovadă de stăpânire de sine. Egwene n-avea chef să afle cum reuşea să facă asta, fiindcă nu era vorba de teamă.

— Taci, Myrelle! Nimeni nu-i va face nimic Seniorului Bryne.

În timp ce-şi freca tâmpla, ea se gândea s-o trimită pe una dintre surori înapoi în tabără ca să-i aducă o tămăduitoare. Nici Siuan şi nici Myrelle nu se pricepeau prea bine la asta. Nu că tămăduirea ar fi ajutat-o prea mult având în vedere că nesomnul şi grijile erau motivul. Nu-şi dorea să apară zvonuri cum că situaţia era prea încordată pentru ea. Şi-apoi, mai existau şi alte metode de a combate o durere de cap în afară de tămăduire, deşi nu le putea aplica în acel loc.

Myrelle strânse o clipă din buze, apoi îşi lăsă capul pe spate şi privi în altă parte, roşie în obraji. Brusc, Bryne păru absorbit de un şoim cu aripi roşii, planând în aer în stânga lor. Până şi un bărbat curajos ştia când să fie discret. Strângându-şi aripile, şoimul plonjă înspre o pradă nevăzută, ascunsă într-o tufă de ferigi uscate. Şi Egwene se simţea la fel, ca şi când ar fi pândit o pradă pe care n-o vedea, nădăjduind că o alesese pe cea corectă, sperând că exista măcar o pradă.

Ea inspiră adânc, dorindu-şi să fie mai liniştită.

— Că veni vorba, Seniore Bryne, cred că este mai bine să nu te mai întâlneşti cu Talmanes. Sunt sigură că ai reuşit deja să afli care-i sunt intenţiile.

Facă Lumina ca Talmanes să nu fi spus prea multe deja. Era păcat că ea n-o putea trimite pe Siuan sau pe Leane să-l avertizeze dacă el ar fi acceptat acest lucru. Având în vedere sentimentele surorilor, putea risca să meargă să-l vadă chiar ea pe Rand.

Bryne făcu o plecăciune în şa.

— Cum porunceşti, maică.

Nu se simţea nicio urmă de ironie în tonul lui; niciodată nu se simţea. Era evident că el învăţase să-şi controleze tonul în prezenţa femeilor aes sedai. Siuan se lăsă pe spate şi-l privi încruntată. Poate ea va reuşi să descopere cui îi era el loial. În ciuda animozităţii sale, Siuan petrecea destul de mult timp în compania lui, mult mai mult decât era nevoită.

Egwene făcea eforturi să-şi ţină mâinile pe hăţurile lui Daishar şi să uite de durerea de cap.

— Cât mai avem, Seniore Bryne?

Făcea eforturi şi mai mari ca să-şi ascundă nerăbdarea din voce.

— Încă puţin, maică, răspunse el şi, dintr-un motiv sau altul, îşi întoarse puţin capul ca să se uite la Myrelle. Nu mai avem mult.