/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Roata timpului

Roata timpului • Dragonul renăscut

Robrt Jordan


DRAGONUL RENĂSCUT

Robert Jordan

Cartea a treia a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Cezar Octavian Tabarcea, Diana Lupu

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/jsifig

ePub: https://is.gd/MpL936

pdf: https://is.gd/hcztFX

─——————————————————————──—————

Carte dedicată lui

James Oliver Rigney, Sr.

(1920-1988)

Şi multe fi-vor cărările sale, şi cine-i va cunoaşte numele? Căci se va naşte de multe ori printre noi, sub multe chipuri, şi mereu va renaşte, pentru vecie. Venirea lui va fi precum fierul plugului care să scoată la lumină vieţile noastre din străfundurile în care ne ascundem tăcuţi. El este cel care rupe legăminte şi făureşte lanţuri. El este cel care dă chipul viitorului şi şterge contururile sorţii.

— din Comentarii la Profeţiile Dragonului —

de Jurith Dorine,

Prima Sfetnică a Reginei din Almoren

742 DF, Vârsta a Treia

PROLOG • Fortăreaţa Luminii

Privirea obosită a lui Pedron Niall se plimbă de jur împrejurul sălii sale private de audienţe, însă ochii cei negri, tulburi din pricina atâtor gânduri, nu văzură nimic. Podoabele zdrenţuite de pe pereţi, care fuseseră cândva flamurile duşmanilor tinereţii sale, se pierdeau în lambriurile din lemn de culoare închisă, lipite de pereţii de piatră – pereţi groşi, solizi, chiar dacă încăperea se afla în inima Cetăţii Luminii, înăuntru se aflau un singur jilţ – mare, cu spătar înalt, aproape un tron – şi câteva mese, răspândite pe ici, pe colo. Niall nu vedea nimic din toate acestea. Pe moment, îl uitase până şi pe bărbatul cu mantie albă, îngenuncheat pe podeaua care înfăţişa un soare – cu toate că, poate, alţii în locul său nu ar fi făcut-o.

Jaret Byar avusese răgazul să se spele, înainte să fie condus în faţa lui Niall, însă coiful şi platoşa îi erau prăfuite de pe drum şi pline de urme de lovituri. Ochii săi negri, cufundaţi în orbite, scânteiau, ca de febră, pe chipul care părea alcătuit numai din piele întinsă peste oase. Nu purta sabia – în prezenţa lui Niall nu îi era nimănui îngăduit aşa ceva – însă părea gata să sară, ca un dulău care aşteaptă să fie eliberat din lesă.

În colţurile încăperii se aflau două cămine largi. În amândouă se făcuse focul, pentru a ţine la depărtare gerul sfârşitului de iarnă. De fapt, camera era foarte simplă, încăperea unui soldat – totul era solid, însă nimic ieşit din comun, în afară de soarele poleit de pe podea. Fiecare Senior Căpitan Comandant al Copiilor Luminii îşi alegea mobilele şi le aducea cu sine, odată cu învestirea; foiţa de aur din care era făurit soarele de pe jos se cojise şi fusese înlocuită de multe ori, din pricina valurilor de oameni care se înfăţişau pentru feluritele lor pricini. Era acolo îndeajuns de mult aur pentru a cumpăra orice moşie din Amadicia, precum şi titlul nobiliar care s-o însoţească. De zece ani, Niall călcase pe el fără măcar să se gândească la asta, aşa cum nu se gândea nici la soarele brodat pe pieptul tunicii sale albe. Aurul nu-l preocupa prea mult pe Pedron Niall.

În cele din urmă, privirile i se întoarseră la masa de lângă el, plină de hărţi, scrisori şi rapoarte răspândite peste tot. Printre toate acestea zăceau trei desene, făcute sul, dar fără să fie legate. Cu multă neplăcere în suflet, luă unul. Nu trebuia să aleagă, căci, deşi pictate de alte mâini, toate înfăţişau acelaşi tablou.

Pielea lui Niall era subţire precum pergamentul cojit pentru a fi folosit a doua oară. Anii o făcuseră să se întindă peste un trup care părea numai oase şi muşchi – însă asta nu-l făcea să arate slab şi fără putere. Nici un bărbat nu ajunsese să deţină funcţia lui Niall decât după ce albise – şi fuseseră, cu toţii, la fel de tari precum pietrele din care era clădită Cupola Adevărului. Cu toate acestea, zărindu-şi în treacăt mâna zbârcită cu care ţinea pergamentul, îşi dădu seama că era nevoie de grabă. Nu mai rămăsese prea mult timp. Lui nu-i mai rămăsese mult. Dar trebuia să facă în aşa fel încât să-i ajungă.

Cu un efort de voinţă, desfăcu pergamentul pe jumătate, îndeajuns pentru a zări chipul care-i preocupa. Culorile se şterseseră uşor, din pricină că stătuse atâta vreme în desagii de la şa, însă faţa se vedea bine. Era un tânăr cu ochi cenuşii şi părul roşcat. Părea înalt, dar era greu de spus cu siguranţă. Dacă n-ar fi fost părul şi ochii, n-ar fi avut nici o trăsătură ieşită din comun.

— Adică... băiatul ăsta s-a proclamat Dragonul Renăscut? îngână Niall.

Dragonul. Doar numele era de ajuns pentru a-l face să simtă frigul iernii şi al vârstei. Numele purtat de Lews Therin Telamon, când îi osândise pe toţi bărbaţii care puteau conduce Puterea Supremă, printre care şi pe el însuşi, la nebunie şi moarte în vecii vecilor. Trecuseră mai mult de trei mii de ani de când trufia Aes Sedai şi Războiul Umbrei puseseră capăt Vârstei Legendelor. Trei mii de ani... Însă profeţiile şi legendele îi ajutau pe oameni să-şi amintească – miezul, măcar, dacă amănuntele se pierduseră. Lews Therin Ucigaşul-de-Neam. Bărbatul care iscase Frângerea Lumii, pentru ca, pe urmele sale, minţile rătăcite ale celor care puteau atinge puterea din inima lumii să culce munţii la pământ şi să cufunde în mare străvechile ţinuturi, schimbând faţa pământului şi făcându-i pe toţi care scăpaseră cu viaţă să fugă precum fiarele de foc. Şi nu se terminase până ce nu fuseseră ucişi toţi bărbaţii Aes Sedai, iar omenirea răspândită peste tot găsise răgazul să încerce să clădească din nou, peste ruinele – şi ele puţine – care mai rămăseseră. Acestea erau poveştile pe care fiecare şi le amintea din copilărie. Iar profeţiile spuneau că Dragonul avea sa renască.

— Da, Seniore Căpitan Comandant, răspunse Byar, care luase şoapta celuilalt drept o întrebare. S-a iscat o nebunie mai mare decât la orice alt fals Dragon de până acum. Are deja mii de oameni de partea sa. Tarabon şi Arad Doman au căzut pradă războiului civil, pe lângă războiul pe care-l poartă între ele. Peste tot prin Şesul Almoth şi la Capul Toman se dau lupte. Cei din Tarabon se împotrivesc celor din Doman şi cu toţii – Iscoadelor care îşi urlă în gura mare credinţa în Dragon. Mă rog, odată cu venirea iernii, luptele au mai încetat puţin, dar, Seniore, nu am mai văzut niciodată o răzmeriţă care să se împrăştie atât de repede. E ca şi cum cineva ar fi aruncat un felinar aprins într-un hambar. Zăpada i-a mai potolit, dar, la venirea primăverii, flăcările vor izbucni şi mai aprig decât înainte.

Niall îl întrerupse, ridicând un deget. Îl lăsase deja de două ori să-şi spună povestea, cu glasul său arzând de mânie şi ură. O bună parte o cunoştea şi de la alţii – în unele privinţe ştia chiar mai multe decât Byar, însă, de câte ori o auzea, se aprindea din nou.

— Geofram Bomhald şi o mie de Copii au pierit. Şi de vină sunt femeile Aes Sedai. Eşti convins, Copile Byar?

— Sunt, Seniore Căpitan Comandant. După o încăierare pe drumul spre Falme, am văzut două vrăjitoare din Tar Valon. Le-am ucis cu săgeţile, dar am pierdut mai mult de cincizeci dintr-ai noştri.

— Eşti sigur... eşti cu adevărat sigur că erau Aes Sedai?

— Pământul s-a învârtejit sub picioarele lor, răspunse Byar, cu glas puternic şi sincer; era un om fără prea multă imaginaţie – moartea, oricum ar fi venit, îi era bine cunoscută unui soldat. Trăsnetele s-au abătut asupra noastră din cerul senin. Seniore, ce altceva ar fi putut fi?

Posomorât, Niall încuviinţă. De la Frângerea Lumii nu mai existaseră bărbaţi Aes Sedai, însă şi femeile care se împopoţonau cu acel nume erau la fel de rele. Se tot făleau cu Cele Trei Legăminte: să nu rostească vorbe neadevărate, să nu făurească arme cu care oamenii să se ucidă între ei, să folosească Puterea ca armă numai împotriva Iscoadelor şi Făpturilor Umbrei. Dar iată că se terminase cu minciuna. Niall fusese dintotdeauna convins că nimeni nu putea dori o asemenea putere decât pentru a-l sfida pe Creator, adică pentru a-l sluji pe Cel Întunecat.

— Şi nu ştii nimic despre cei care-au cucerit Falme şi mi-au ucis jumătate de legiune?

— Seniorul Căpitan Bomhald spunea că-şi ziceau Seanchani, Seniore, răspunse netulburat Byar. Şi că erau Iscoade. Iar atacul său i-a pus pe fugă, chiar dacă l-au ucis. Am întâlnit mulţi oameni care fugeau din oraş, continuă, cu glasul din ce în ce mai răsunător. Cu toţii mi-au povestit că străinii au luat-o la fugă. Şi asta datorită Seniorului Căpitan Bomhald.

Niall oftă încet. Era a treia oara când Byar îi povestea despre armatele, răsărite parcă de nicăieri, care puseseră stăpânire pe Falme, şi folosise aproape aceleaşi cuvinte. „Aşa cum spunea mereu Geofram Bomhald, este un soldat bun, dar nu un bărbat în judecata căruia să poţi avea încredere.”

— Seniore Căpitan Comandant, spuse pe neaşteptate Byar. Nu v-am minţit. Seniorul Căpitan Bomhald mi-a poruncit să mă ţin departe de lupte, să observ totul şi să vă raportez. Şi să-i spun fiului său, Seniorului Dain, cum a murit.

— Da, da, răspunse, nerăbdător, Niall. O vreme, privi chipul tras al celuilalt, apoi adăugă: Nimeni nu-ţi pune cinstea şi curajul la îndoială. Asta mă şi aşteptam să facă Geofram Bomhald, pregătindu-se să pornească la o luptă în care se temea că i-ar putea muri toţi apropiaţii. „Iar tu, unul, o asemenea minciună n-ai fi putut scorni.” Te-ai descurcat bine, Copile Byar, mai spuse – căci nu mai avea ce afla de la el. Îţi dau îngăduinţa să pleci să-i dai veştile fiului lui Geofram Bomhald. Este împreună cu Eamon Valda – ultimele rapoarte spuneau că se află în apropiere de Tar Valon. Li te poţi alătura şi tu.

— Mulţumesc, Seniore Căpitan Comandant, mulţumesc, zise Byar, ridicându-se, apoi înclinându-se adânc; totuşi, după ce se îndreptă, şovăi. Seniore, să ştiţi că am fost, într-adevăr, trădaţi, zise, cu glasul plin de ură tăioasă.

— De Iscoada aceea de care mi-ai vorbit, Copile Byar? ripostă Niall, destul de iritat; pregătirile de un an de zile fuseseră distruse, o mie de Copii pieriseră, iar Byar o ţinea întruna cu bărbatul acela. De acel tânăr fierar pe care l-ai văzut numai de două ori, Perrin din Ţinutul celor Două Râuri?

— Da, Seniore Căpitan Comandant. Nu ştiu cum, dar sunt convins că el este de vină. Sunt convins.

— Am să văd ce e de făcut, Copile Byar, zise Niall, apoi, văzând că celălalt dădea să mai spună ceva, îl opri. Acum poţi pleca.

Bărbatul tras la faţă nu avu de ales: făcu din nou o plecăciune şi ieşi. În timp ce uşa se închidea în urma lui, Niall se lăsă să cadă în jilţul cu spătar înalt. Oare de ce Byar îl ura atâta pe acest Perrin? Erau mult prea multe Iscoade pe lume pentru a-ţi mai irosi puterile cu una singură. Prea multe Iscoade, peste tot, ascunzându-se în spatele zâmbetelor sincere şi vorbelor dulci, slujindu-l pe Cel Întunecat. Deşi, la urma urmei, încă un nume cunoscut nu avea cum să strice. Se foi în jilţ, încercând să-şi aşeze mai bine oasele bătrâne. Se gândi, în treacăt, dar nu pentru prima oară, că poate o pernă n-ar fi fost chiar aşa o risipă. Şi, nu pentru prima oară, alungă gândul. Lumea se prăvălea în haos, iar el nu avea răgaz să se plece în faţa vârstei.

Cântări în minte toate semnele care prevesteau nenorocirea. Tarabon şi Arad Doman se înfruntau, în Cairhien izbucnise războiul civil şi spiritele se încingeau şi în Tear şi Illian, care se duşmăniseră dintotdeauna. Poate că asta, în sine, nu însemna nimic – războiul era ceva obişnuit pentru oameni – însă, de cele mai multe ori, izbucneau pe rând. Şi, pe lângă falsul Dragon care se afla undeva, pe Şesul Almoth, altul punea pe jar Saldaea şi apăruse şi un al treilea, în Tear. Trei deodată. „Şi cu toţii sunt falşi. Trebuie să fie aşa.”

Şi mai erau şi alte zeci de lucruri mai puţin importante, unele, poate, numai zvonuri lipsite de temei, însă luate împreună cu celelalte... Aielii fuseseră zăriţi departe, spre apus – în Murandy, chiar, şi în Kandor. Nu erau decât câte doi sau trei, însă, mulţi sau puţini, Aielii nu părăsiseră Pustia decât o dată, în tot timpul scurs de la Frângere – iar atunci izbucnise, fireşte, războiul. Se mai spunea şi că Atha’an Miere, oamenii din Seminţia Mării, uitaseră de negoţ şi porniseră să caute semne şi miracole – însă nu se ştia ce anume aşteptau – cu corăbiile numai pe jumătate pline, sau chiar de-a dreptul goale. Pentru prima dată în aproape patru sute de ani, Illian chemase Marele Alai, ca să pornească în căutarea faimosului Corn al lui Valere, despre care profeţiile spuneau că avea să scoale din morminte eroii din vechime, pentru ca aceştia să lupte în Tarmon Gai’don, Ultima Bătălie împotriva Umbrei. Zvonurile pretindeau şi că ogierii, un neam atât de ascuns încât cei mai mulţi dintre oamenii simpli îi credeau numai nişte legende, puseseră la cale felurite întâlniri între steddingurile lor îndepărtate.

Şi – lucru care, pentru Niall, era cel mai important – se părea că femeile Aes Sedai ieşiseră şi ele la lumină. Se spunea că trimiseseră mai multe surori pentru a-l înfrunta pe falsul Dragon Mazrim Taim care putea conduce Puterea – lucru rar în rândul bărbaţilor. Aşa ceva era o scârboşenie şi o pricină de teamă, şi puţini erau cei care să creadă că un astfel de om putea fi învins fără ajutorul venit de la Aes Sedai. Mai bine să-l primeşti, decât să trebuiască să înfrunţi grozăviile care începeau, fără greş, după ce bărbatul înnebunea – aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Pe de altă parte, alte Aes Sedai fuseseră trimise să-l sprijine pe celălalt fals Dragon din Falme. Asta părea să se înţeleagă din veştile pe care le primise.

Tabloul făcu să-i îngheţe sângele în vene. Haosul se răspândea; lucruri nemaivăzute se întâmplau iarăşi şi iarăşi. Lumea întreagă părea să se agite, gata-gata să dea în clocot. Pentru el, era limpede. Ultima Bătălie se apropia cu adevărat. Tot ceea ce pusese la cale, faptele glorioase menite să-l facă celebru printre Copiii Luminii, vreme de încă o sută de generaţii, totul era distrus. Însă tulburările însemnau prilejuri noi, aşa că îşi făurise alte gânduri, alte ţeluri. Numai să aibă puterea şi voinţa de a le duce la bun sfârşit. „Lumină, fă să rămân în viaţă cât este nevoie.”

O bătaie slabă în uşă îl trezi din gândurile sale sumbre.

— Intră! se răsti.

Un slujitor în livrea şi pantaloni albi cu auriu se strecură înăuntru, cu o plecăciune. Cu ochii în pământ, anunţă că Jaichim Carridin, Uns al Luminii, Inchizitor al Braţului Luminii, sosise la porunca Seniorului Căpitan Comandant. Carridin apăru şi el, fără să-i mai dea lui Niall răgazul să vorbească. Acesta îi făcu semn slujitorului să plece. Până ca uşa să se închidă la loc, Carridin căzu într-un genunchi, fluturându-şi mantia albă ca zăpada, brodată pe piept cu soarele înconjurat de raze şi, în spatele lui, cu cârja păstorească, stacojie, însemnul celor din Braţul Luminii, cărora mulţi le spuneau, dar numai pe ascuns, Descleştătorii.

— Ai poruncit să mă înfăţişez, Seniore Căpitan Comandant, zise el cu glas puternic, şi iată-mă întors din Tarabon.

Niall îl cântări din priviri. Carridin era un bărbat înalt, de vârstă mijlocie, cu câteva fire cărunte, dar vânjos şi zdravăn. Avea ochii negri, înfundaţi în orbite, şi întotdeauna pătrunzători. Deşi sfredelit cu privirea de Seniorul Căpitan Comandant, nici nu clipea – puţini aveau conştiinţele aşa curate sau nervii atât de tari. Aştepta îngenuncheat şi liniştit, de parcă era ceva cu totul firesc să i se poruncească, fără vreo pricină, să-şi părăsească postul şi să se întoarcă fără întârziere în Amador. Pe de altă parte, se spunea că Jaichim Carridin era un munte de răbdare.

— Ridică-te, Copile Carridin, spuse Niall, iar celălalt se supuse. Am primit veşti îngrijorătoare din Falme.

Carridin îşi netezi mantia şi răspunse, pe un ton când respectuos, când uşor sfidător, de parcă vorbea cu un egal şi nu cu cel pe care jurase să-l slujească până la moarte.

— Seniorul Căpitan Comandant vorbeşte de raportul Copilului Jaret Byar, fost aghiotant al Seniorului Căpitan Bomhald.

Muşchii de la colţurile ochilor lui Niall tresăriră – semn că era pe cale să se mânie. Crezuse că numai trei oameni aflaseră că Byar era în Amador, şi numai unul – el însuşi – ştia de unde venea.

— Nu face pe isteţul, Carridin. Se prea poate ca dorinţa asta de a şti totul să te dea pe mâna propriilor tăi Descleştători.

La auzul numelui, Carridin strânse puţin din buze – dar, altfel, rămase netulburat.

— Seniore Căpitan Comandant, Braţul caută adevărul peste tot, pentru a-i sluji Luminii.

Pentru a-i sluji Luminii. Nu Copiilor. Toţi aceştia slujeau Lumina, însă Pedron Niall se întreba adesea dacă nu cumva Descleştătorii trăiau cu gândul că nu erau de aceeaşi teapă cu ceilalţi.

— Şi ce adevăruri ai să-mi spui despre ceea ce s-a petrecut în Falme?

— E opera Iscoadelor Celui Întunecat, Seniore.

— Poftim? chicoti aspru Niall. Acum câteva săptămâni mi-ai raportat că Geofram Bomhald era în slujba Celui Întunecat, pentru că pornise cu soldaţii săi spre Capul Toman, în ciuda poruncilor tale. Iar acum, continuă, într-o şoaptă ameninţătoare, vrei să mă faci să cred că Bomhald, Iscoada, a dus la moarte o mie de Copii pentru a se lupta cu alte Iscoade?

— Ce era şi ce nu era Bomhald nu mai avem de unde şti, răspunse Carridin sec, de vreme ce a murit înainte de a fi dat pe mâna noastră. Ticluielile Umbrei sunt tulburi şi par adesea nebuneşti, în ochii celor care păşesc în Lumină. Însă cei care au cucerit Falme erau Iscoade. Nu am nici o îndoială. Iscoade şi Aes Sedai, în sprijinul unui fals Dragon. Bomhald şi oamenii săi au fost distruşi cu ajutorul Puterii, de asta sunt convins, Seniore Căpitan Comandant, la fel ca şi oştile din Tarabon şi Arad Doman, trimise împotriva Iscoadelor din Falme.

— Şi cum rămâne cu poveştile potrivit cărora oamenii care-au cucerit Falme veneau de dincolo de ocean?

— Seniore, răspunse Carridin clătinând din cap, lumea vorbeşte vrute şi nevrute. Unii spun că ar fi fost oştile trimise peste ocean, acum o mie de ani, de Artur Aripă-de-Şoim, şi întoarse acum pentru a cere pământurile înapoi. Că veni vorba, cică Artur însuşi ar fi fost zărit în Falme, având cu el şi o ceată de eroi de legendă. Apusul clocoteşte, din Tarabon până în Saldaea. Cu fiecare zi apar alte zvonuri, care de care mai prosteşti. Aceşti aşa-zişi Seanchani nu erau decât o gloată de Iscoade, adunată pentru a sprijini un fals Dragon – singura deosebire fiind că, de asta data, aveau şi ajutor Aes Sedai, şi încă pe faţă.

— Ce dovezi ai? întrebă Niall, de parcă nu era pe de-a-ntregul convins. Ai prizonieri?

— Nu, Seniore Căpitan Comandant. Fără îndoială că ai aflat deja de la Copilul Byar că Bomhald a izbutit să-i pună pe fugă. Iar cei pe care i-am luat noi la întrebări nu au recunoscut că s-ar fi aflat în slujba unui fals Dragon, fireşte. Cât despre dovezi... sunt de două feluri şi, dacă-mi îngăduiţi, am să vi le înfăţişez...

Niall îi făcu un gest nerăbdător să continue.

— Mai întâi, dovada prin lipsă. Puţine corăbii au îndrăznit să treacă oceanul Aryth, iar cele mai multe nu s-au mai întors. Celelalte au fost silite s-o facă, pentru a nu rămâne fără apă şi hrană. Nici măcar Seminţia Mării nu are asemenea curaj, cu toate că ei ajung pe oriunde se face negoţ, chiar şi în ţinuturile de dincolo de Pustiul Aiel. Seniore Căpitan Comandant, dacă există pământuri dincolo de ocean, ele sunt de neatins, oceanul e prea mare. A încerca să ajungi acolo cu oastea ar fi ca şi cum ai încerca să zbori.

— Aşa o fi, spuse încet Niall. Pare uşor de crezut. Dar celalalt fel de dovezi?

— Seniore, mulţi dintre cei pe care i-am întrebat au vorbit despre monştrii care luptau pentru Iscoade. Şi au ţinut-o sus şi tare. E limpede că e vorba de troloci şi de alte făpturi de-ale Umbrei, aduse, pe cine ştie ce căi, de-a dreptul din Mană, făcu Carridin, desfăcându-şi braţele, ca şi cum totul era de la sine înţeles. Cei mai mulţi oameni cred că poveştile despre troloci sunt numai minciunile unora care se vântură din loc în loc, sau că au fost ucişi cu toţii, în cursul Războaielor. Cum altfel să-i spună unui troloc, dacă nu monstru?

— Da. Da, poate că ai dreptate, Copile Carridin. Poate, am spus, începu Niall, nedorind să-i dea satisfacţia de a şti că era de aceeaşi părere. „Lasă-l să se mai frământe un pic.” Dar cu el cum rămâne? întrebă, arătând desenul făcut sul; pesemne că Inchizitorul avea şi el, pe undeva, o copie. Cât e de primejdios? Poate conduce Puterea?

Celălalt ridică din umeri.

— Poate că da, poate că nu. Nu mă îndoiesc că femeile Aes Sedai ne pot face să credem că şi pisicile conduc Puterea, dacă aşa poftesc. Cât despre primejdii... orice fals Dragon e primejdios, până când este înfrânt, iar unul sprijinit de Tar Valon este de zece ori pe-atât. Dar, dacă este lăsat de capul lui, peste şase luni totul va fi mult mai rău decât este acum. Prizonierii cu care-am vorbit eu nu-l văzuseră niciodată şi nu ştiau unde se află. Oştile lui sunt răspândite peste tot – mă îndoiesc să fie mai mult de două sute de oameni într-un singur loc. Dacă locuitorii din Tarabon şi Doman n-ar fi atât de preocupaţi să se lupte între ei, ar putea să-i distrugă fără vreo greutate.

— Nici măcar un fals Dragon, spuse aspru Niall, nu-i poate face să uite că de patru sute de ani se ciondănesc pentru Şesul Almoth. Ca şi cum ar fi, unii sau alţii, îndeajuns de puternici pentru a-l stăpâni.

Carridin nu se schimbă la faţă, iar Niall se întrebă cum de izbutea. „Dar te tulbur eu, Descleştătorule.”

— Nu are importanţă, Seniore Căpitan Comandant. Acum, iarna i-a potolit pe toţi. Nu fac decât să mai iasă după pradă, din când în când. După ce se va încălzi îndeajuns pentru ca soldaţii să poată mărşălui... Bomhald nu şi-a dus la moarte decât o jumătate din legiune. Cu ajutorul celeilalte jumătăţi, am să-l vânez pe falsul Dragon şi am să-l ucid. Un leş nu mai este primejdios pentru nimeni.

— Dar dacă ai de-a face cu ceea ce, din câte se pare, a avut şi Bomhald? Aes Sedai care ucid cu ajutorul Puterii?

— Vrăjitoriile lor nu le apără de săgeţi sau de pumnalele care sclipesc în beznă. Şi mor la fel de iute ca oricare alt om, zâmbi Carridin. Îţi făgăduiesc că, până la vară, totul se va termina.

Niall încuviinţă. Tare încrezător se mai arăta Inchizitorul. Credea, pesemne, că scăpase de întrebările primejdioase care i-ar fi putut fi puse până atunci. „Dar ai uitat, Carridin, că eram renumit pentru tacticile mele.”

— De ce, începu el încet, nu ţi-ai dus şi tu oamenii în Falme? Odată ce Capul Toman era plin de Iscoade şi Falme căzuse în mâinile lor, de ce ai încercat să-l opreşti pe Bomhald?

Carridin clipi, dar glasul îi rămase la fel de sigur.

— La început erau numai zvonuri, Seniore Căpitan Comandant. Zvonuri atât de nebuneşti, încât nimeni nu le putea crede. Până să aflu adevărul, Bomhald intrase deja în luptă, murise, iar Iscoadele se risipiseră. Mai mult, misiunea mea era de a aduce Lumina în Şesul Almoth. Nu puteam să-mi las baltă ordinele, ca să alerg după cai verzi pe pereţi.

— Misiunea ta? făcu Niall, ridicându-se, cu glas răsunător; deşi cu un cap mai înalt ca el, Carridin se trase un pas înapoi. Misiunea? Misiunea era să pui mâna pe Şesul Almoth. O găleată goală, pe care nimeni n-o stăpâneşte decât prin vorbe şi fumuri, iar tu trebuia s-o umpli. Neamul din Almoth ar fi renăscut, condus de Copiii Luminii care n-ar mai fi avut nevoie să se prefacă a se supune vreunui imbecil de rege. Amadicia şi Almoth, ca un cleşte care strânge Tarabon. În cinci ani, am fi dobândit acolo aceeaşi influenţă pe care-o avem aici. Iar tu ai stricat totul.

— Seniore, se împotrivi Carridin care, în cele din urmă, îşi pierduse zâmbetul. De unde puteam să prevăd ce avea să se-ntâmple? Încă un fals Dragon. Tarabon şi Arad Doman pornind la război, după atâta vreme în care n-au făcut decât să mârâie unii la alţii. Femeile Aes Sedai dându-şi arama pe faţă, după trei milenii de prefăcătorie. Dar chiar şi aşa, nu e totul pierdut. Pot să-l vânez şi să-l distrug pe falsul Dragon, înainte ca devotaţii lui să se unească. Iar odată ce ostile din Tarabon şi Doman se istovesc unele pe celelalte, pot fi alungate de-acolo fără...

— Nu! se răsti Niall. S-a terminat cu ticluielile tale, Carridin. Poate c-ar trebui să te dau, chiar acum, pe mâna Descleştătorilor domniei tale. Marele Inchizitor nu s-ar împotrivi, că doar arde de nerăbdare să dea vina pe cineva, pentru cele întâmplate. Nu şi-ar jertfi, de bunăvoie, un om, dar nu prea cred că ar avea ceva de zis, dacă te-aş pomeni eu însumi. După numai câteva zile, ai mărturisi orice. Te-ai denunţa drept Iscoadă, cred. În mai puţin de-o săptămână, ţi-ar cădea capul sub securea călăului.

— Seniore Căpitan Comandant..., bâigui Carridin, cu fruntea scăldată de sudoare, apoi se opri să înghită în sec. Seniorul Căpitan Comandant pare să dea de înţeles că mai exista o cale. Să mi-o arate. Am jurat supunere.

„Acum, se gândi Niall. Acum să aruncăm zarurile.” Pielea i se făcu de găină, de parcă era în luptă şi îşi dăduse, dintr-odată, seama că era înconjurat numai de duşmani.

Oamenii care deţineau rangul său nu ajungeau pe mâna călăului, dar se întâmplase de mai multe ori ca vreunul să moară pe neaşteptate, pentru a fi jelit şi înlocuit, fără întârziere, de altul, ceva mai puţin îndrăzneţ şi primejdios.

— Copile Carridin, spuse el, ferm, ai să faci în aşa fel încât falsul Dragon să nu moară. Iar dacă apar femei Aes Sedai care să caute să scape de el, nu să-l sprijine, ai să te foloseşti de „pumnalele din beznă” de care vorbeai.

Inchizitorul rămase cu gura căscată, dar se stăpâni repede, privindu-l gânditor pe Niall.

— E datoria oricui să ucidă Aes Sedai, dar... să lase un fals Dragon în libertate? Asta-i trădare... blasfemie.

Niall răsufla adânc. Simţea pumnalele nevăzute aşteptându-l printre umbre. Dar nu mai avea cale de întors.

— A face ce trebuie făcut nu înseamnă trădare. Şi chiar blasfemiile pot fi îngăduite, dacă există pricini, rosti, ştiind că până şi aceste vorbe erau îndeajuns pentru a-l duce la pieire. Ştii care este calea cea mai scurtă pentru a-i uni pe oameni în slujba ta, Copile Carridin? Nu? Dă drumul pe străzi unui leu turbat. După ce toţi sunt cuprinşi de groază, după ce li se topesc şi maţele de frică, spune-le, fără să te tulburi, că vei avea tu grijă de el. Omoară-l, şi porunceşte ca leşul să fie atârnat undeva unde să-l poată vedea, cu mic cu mare. Apoi, fără întârziere, dă-le altă poruncă – şi vei fi ascultat. Şi dacă le porunceşti mereu alte şi alte lucruri, ţi se vor supune – căci, dacă nu te slujesc pe tine, cel care i-ai salvat, atunci pe cine să slujească?

— Adică..., începu Carridin, clătinând nesigur din cap, adică vrei să câştigi totul, Seniore? Nu doar Şesul Almoth, ci şi Tarabon şi Arad Doman?

— E treaba mea ce vreau. Treaba ta este să te supui, după cum ai jurat. Te poftesc să-ţi trimiţi solii, înainte de căderea nopţii, pe cai iuţi. Sunt convins că ştii cum să dai porunci, astfel încât nimeni să nu intre la bănuieli. Dacă trebuie să vă luptaţi, luptaţi-vă cu oştile din Tarabon şi Doman. Că doar n-o să-i lăsăm să-mi omoare leul. Nu, pe Lumină, o să-i silim să cadă la pace.

— Cum porunceşte Seniorul Căpitan Comandant, spuse iute – prea iute! – Carridin. Ascult şi mă supun.

— Dacă jurămintele nu sunt îndeajuns de puternice, îi zâmbi rece Niall, mai afla un lucru. Dacă falsul Dragon moare, înainte să poruncesc eu, sau dacă e prins de vrăjitoarele din Tar Valon, într-o dimineaţă vei fi găsit cu un pumnal înfipt în inimă. Iar dacă mi se va întâmpla... cine ştie ce – chiar dacă mor de moarte bună – n-ai să mai trăieşti nici o lună de zile după mine.

— Seniore Căpitan Comandant, am jurat să mă supun...

— Chiar aşa, îl întrerupse Niall. să nu cumva să uiţi. Acum, du-te!

— Cum porunceşte Seniorul Căpitan Comandant, îngână Carridin; de-acum, nu mai părea netulburat.

Uşa se închise în urma Inchizitorului. Niall îşi frecă palmele. Îi era frig. Zarurile se rostogoleau şi nu era nici o cale pentru a prevedea ce feţe aveau să arate. Ultima Bătălie se apropia. Dar nu legendara Tarmon Gai’don, nu clipa în care Cel Întunecat avea să-şi rupă lanţurile, iar Dragonul Renăscut să-l înfrunte. Era sigur că nu avea să fie aşa. Fireşte, era cu putinţă ca străvechii Aes Sedai din Vârsta Legendelor să fi săpat un tunel în temniţa Celui Întunecat, de la Shayol Ghul, însă Lews Therin Telamon şi cei O Sută de Tovarăşi o ferecaseră la loc. Atacul duşmanului spurcase pentru totdeauna jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor şi-i înnebunise pe toţi, şi astfel începuse Frângerea, însă unul singur dintre acei Aes Sedai de demult putea face mai mult decât zece vrăjitoare din Tar Valonul de-acum. Peceţile aveau să ţină.

Pedron Niall punea mare preţ pe logică, aşa că îşi dăduse seama cum avea să fie Tarmon Gai’don. Hoarde de troloci însetaţi de sânge aveau să se reverse către miazăzi, din Mana Pustiitoare, aşa cum se întâmplase în vremea Războaielor. În fruntea lor aveau să fie Myrddraalii – Jumate-Oamenii – şi poate şi nişte Stăpâni ai Spaimei, aleşi din rândul Iscoadelor. Omenirea, risipita, aşa cum era, şi dezbinată de ură, nu putea face faţă. Însă el, Pedron Niall, avea s-o unească sub flamurile Copiilor Luminii. Aveau să se nască noi legende, despre cum Pedron Niall purtase Ultima Bătălie şi o câştigase.

— Dar mai întâi, şopti, dă drumul leului turbat să umble pe străzi.

— Leul turbat?

Niall se răsuci pe călcâie, tocmai când un omuleţ ciolănos, cu un nas mare şi coroiat, se strecură din spatele uneia dintre flamurile atârnate pe pereţi, lăsând să se întrezărească, pentru o clipă numai, o uşă tăinuită care se închidea.

— Ordeith, se răsti el, ţi-am arătat coridorul ăsta ca să poţi veni când te chem, fără să afle jumătate din fortăreaţă, nu ca să tragi cu urechea la discuţiile mele între patru ochi.

— Să trag cu urechea, înălţime? făcu Ordeith, traversând camera, după ce i se plecase în pripă. Nici nu mi-ar trece prin cap aşa ceva. De-abia ce-am sosit, şi am auzit ultimele cuvinte ale domniei tale. Atât.

Pe chip i se aşternuse un zâmbet, aproape de batjocură – însă, din câte văzuse Niall, aşa zâmbea el mereu, chiar şi atunci când nu avea vreo pricină să creadă că l-ar fi urmărit cineva. Omuleţul sosise în Amadicia cu o lună înainte, în miezul iernii, îmbrăcat în zdrenţe şi aproape degerat. Apoi izbutise, cine ştie cum, să ducă străjerii cu vorba şi să ajungă până la Pedron Niall însuşi. Părea să ştie totul despre ce se întâmplase la Capul Toman, până şi lucruri care nu apăreau în rapoartele lungi, dar încâlcite ale lui Carridin, nici în povestea lui Byar, nici în vreun alt raport sau zvon care ajunsese la urechile lui Niall. Nu-l chema Ordeith, fireşte – în Limba Veche, acest nume însemna „pelin”. Niall îi ceruse, cândva, să-i dea socoteală pentru numele ales, însă omul răspunsese numai atât: „Nimeni nu mai ştie cine am fost, iar viaţa e amară”. Dar era isteţ – numai cu ajutorul lui izbutise Niall să întrezărească încotro se îndreptau lucrurile.

Ordeith se apropie de masă şi luă în mână un desen, desfăcându-l, numai atât cât să se vadă chipul tânărului. Zâmbetul său amar se adânci, aproape ca o strâmbătură. Niall era încă mâniat că omul apăruse fără să fie chemat.

— Falsul Dragon te amuză, Ordeith. Sau, cumva, te sperie?

— Falsul Dragon? îngână celalalt. Mda. Da, fireşte că trebuie să fie fals. Altfel, cum?

Şi scoase un hohot de râs ascuţit şi neplăcut, scoţându-l pe Niall din fire şi făcându-l să se întrebe, cum i se întâmplase de multe ori, dacă nu era cumva pe jumătate nebun. „Dar, nebun sau nu, e un om deştept.”

— Ce vrei să spui, Ordeith? Vorbeşti de parcă l-ai cunoaşte. Omul tresari, de parcă ar fi uitat că Seniorul Căpitan Comandant se afla şi el acolo.

— Să-l cunosc? Oh, da, sigur că-l cunosc. Îi zice Rand al’Thor şi vine din Ţinutul celor Două Râuri, o regiune pierdută din Andor. E o Iscoadă atât de credincioasă Umbrei, încât, dac-ai şti numai pe jumătate ce-a făcut, ţi s-ar strepezi sufletul.

— Ţinutul celor Două Râuri, îngână Niall. Mi-a mai pomenit cineva de asta, şi de o Iscoadă, tot un tânăr. Ce ciudat... s-ar zice că pe-acolo e plin de Iscoade. Înseamnă că sunt, într-adevăr, peste tot.

— Poftim, Seniore? făcu Ordeith. Ce Iscoadă? Să fie Matrim Cauthon, sau Perrin Aybara? Sunt de-o seamă cu ăsta, şi aproape la fel de ticăloşi.

— Mi s-a spus că l-ar chema Perrin, spuse Niall, încruntat. Deci sunt trei, zici? Din ţinutul ăla nu vin decât lână şi tutun. Nu prea cred să mai existe vreun loc în care oamenii să trăiască atât de izolaţi de restul lumii.

— Într-un oraş, Iscoadele Celui Întunecat trebuie să se ascundă, cât de cât. Trebuie să aibă de-a face şi cu alţii, cu străini sosiţi de prin alte părţi, care pot purta vorba despre ce-au văzut. Dar într-un sătuc liniştit şi izolat de lume, unde nu prea vin străini... Ce loc mai bun pentru o Iscoadă?

— Şi de unde ştii tu numele ăstora trei, Ordeith? Trei Iscoade, dintr-un fund de lume. Prea multe taine ştii, Suflet de amar, prea multe scoţi din mânecă... mai ceva ca un menestrel.

— Dacă un om s-ar apuca să-ţi povestească tot ce ştie, înălţime, răspunse pe dată celălalt, n-ar face decât să îndruge vrute şi nevrute. Fiecare lucru e de folos numai la timpul său. Dar ascultă ce-ţi spun, înălţime. Rand al’Thor, acest Dragon, are rădăcini adânci în Ţinutul celor Două Râuri.

— Fals Dragon! spuse apăsat Niall, iar Ordeith se plecă.

— Fireşte, înălţime. M-a luat gura pe dinainte. Dintr-odată, Niall îşi dădu seama că Ordeith mototolea desenul în pumn. Chipul îi rămăsese netulburat, în afară de zâmbetul pieziş, însă mâinile i se tot încleştau, nervos, pe foaia de pergament.

— Opreşte-te! îi porunci, smulgându-i desenul şi netezindu-l cum putu mai bine. Nu am la îndemână prea multe portrete ale omului ăstuia. Nu-ţi îngădui să le distrugi.

Pictura se pătase aproape în întregime. Peste pieptul tânărului se întindea o ruptura, însă chipul, ca prin minune, rămăsese neatins.

— Iertare, înălţime, spuse Ordeith cu eternul său zâmbet, făcând o plecăciune. Urăsc Iscoadele.

Niall se uită lung la chipul desenat. „Rand al’Thor, din Ţinutul celor Două Râuri.”

— Când se topesc zăpezile, poate că va trebui să ticluim ceva pentru oamenii de pe-acolo. Cine ştie.

— Cum doreşte înălţimea Ta, răspunse netulburat Ordeith.

Carridin străbătea cu paşi mari coridoarele fortăreţei. Era atât de încruntat încât cei pe care-i întâlnea îl ocoleau. Oricum, nu erau mulţi care să vrea să stea la discuţii cu descleştătorii. Slujitorii care alergau de colo colo, cu treburi, încercau să se facă una cu pereţii de piatră, şi chiar ofiţerii, cu nodurile lor aurii pe mantie, o apucau pe coridoare lăturalnice, zărindu-i chipul. Ajuns la încăperile sale, dădu uşa de perete, apoi o trânti. Vederea covoarelor fine din Tarabon şi Tear, în tonurile lor intense de roşu, auriu şi albastru, a oglinzilor curbate din Illian, a foiţei aurii de pe masa fină din mijlocul încăperii, la care un meşter din Lugard lucrase aproape un an de zile, nu-i mai făcură nici o plăcere. Mai că nu le văzu.

— Sharbon! strigă, dar slujitorul care ar fi trebuit să se afle acolo, aranjându-i încăperile, şi care, de obicei, apărea imediat, nu era nicăieri. Arde-te-ar Lumina, Sharbon! Unde eşti?

Din colţul ochiului, zări o mişcare şi se întoarse pe călcâie, pregătindu-se să-l acopere de blesteme. Însă uită de ele, de îndată ce Myrddraalul mai făcu un pas către el, cu mişcări graţioase, ca de şarpe. La trup părea om, şi încă unul nu foarte zdravăn, dar orice asemănare înceta aici. Purta haine şi o mantie negre ca noaptea, care nici nu se mişcau în timp ce păşea. Printre falduri, pielea sa albă ca laptele părea şi mai lividă. Şi nu avea ochi. Privirea sa de taină îl umplu de groază pe Carridin, ca pe atâţia alţii înaintea lui.

— Ce..., începu acesta, apoi se opri să-şi umezească buzele, încercând să-şi regăsească tonul normal al vocii. Ce faci aici? izbuti să îngaime – şi tot mai ascuţit ca de obicei; buzele Jumate-Omului se strâmbară într-un zâmbet.

— Unde este umbra, acolo sunt şi eu, zise, cu un glas ca foşnetul unui şarpe printre frunze. Şi stau mereu cu ochii pe cei care mă slujesc.

— Eu îl slujesc pe...

Dar în van. Cu mare greutate, Carridin îşi întoarse privirea de la faţa aceea netedă, palidă, moale, şi se răsuci pe călcâie. Îl străbătu un fior – stătea cu spatele la un Myrddraal. În oglinda aflată pe perete, în faţa lui, totul se vedea limpede – totul, dar nu şi Pieritul, care apărea ca o pată de ceaţă. Nu era cine ştie ce încurajare, însă oricum era mai bine decât să-i înfrunte privirea. Glasul lui Carridin se întări puţin.

— Eu îl slujesc pe..., începu iarăşi, şi iarăşi se întrerupse, amintindu-şi unde se afla. În inima Fortăreţei Luminii. Orice zvon despre şoaptele pe care avea de gând să le lase să-i scape de pe buze l-ar fi dat în puterea celor din Braţul Luminii. Dacă l-ar fi auzit, până şi cel mai neînsemnat dintre Copii l-ar fi culcat la pământ. Era singur cu Myrddraalul, şi poate cu Sharbon – „Unde-o fi, blestematul?” Ar fi fost bine să mai fie cineva care să înfrunte privirea Jumate-Omului, chiar dacă după aceea ar fi trebuit să scape de el – şi tot coborî vocea. Îl slujesc pe Marele Stăpân al Întunericului, la fel ca tine. Amândoi îl slujim.

— Dacă preferi aşa, râse Myrddraalul, făcându-l să se înfioare până în măduva oaselor. Oricum, vreau să ştiu ce cauţi aici, şi de ce nu eşti în Şesul Almoth?

— Seniorul Căpitan Comandant mi-a poruncit să vin.

— Poruncile Seniorului Căpitan Comandant sunt vorbe în vânt, şuiera Myrddraalul. Ar fi trebuit să-l găseşti pe omul numit Rand al’Thor şi să-l omori. Mai presus de toate, asta trebuia să faci! De ce nu te supui?

Carridin răsuflă adânc. Privirea care-i sfredelea spinarea părea un cuţit crestându-i pielea.

— S-au... schimbat lucrurile, şi nu mai am atâta putere ca înainte.

Un zgomot aspru şi înfundat îl făcu să întoarcă ochii. Myrddraalul îşi plimba o mână pe tăblia mesei. Din unghii i se înălţau firişoare de fum.

— Nu s-a schimbat nimic, omule. Ţi-ai încălcat jurămintele care te legau de Lumină şi ai rostit altele, cărora trebuie să li te supui.

Carridin tresări, văzând şanţurile adânci care brăzdau lemnul şlefuit, şi înghiţi în sec.

— Nu înţeleg. De ce, dintr-odată, e atât de important să-l omor? Credeam că Marele Stăpân voia să-l folosească.

— Îmi pui întrebări? Ar trebui să-ţi smulg limba. Treaba ta nu e să întrebi, sau să înţelegi, ci să te supui. Mai ceva ca un câine. Măcar asta pricepi? Sus, câine, slujeşte-ţi stăpânul!

Teama făcu loc mâniei, iar mâna lui Carridin se îndrepta către şold, însă sabia nu se afla acolo, ci zăcea în încăperea alăturată, unde-o lăsase când plecase către Pedron Niall. Myrddraalul se mişcă mai iute decât o viperă. Carridin deschise gura să urle, când mâna acestuia se încleştă pe încheietura lui, strivind-o; oasele se frecară unul de altul, făcându-l să simtă fiori de durere pe braţ în sus. Însă strigătul nu-i scăpă de pe buze, căci cealaltă mână a Pieritului îl apucă de bărbie şi-l sili să strângă din fălci. Se înălţă pe vârfuri, apoi se simţi ridicat de la pământ. Gemând înfundat, se bălăbănea în strânsoarea Myrddraalului.

— Ascultă, omule. Ai să-l găseşti pe tânărul acela şi ai să-l omori cât poţi de iute. Să nu crezi că mă poţi înşela. Mai sunt şi alţi... copii... care să-mi spună dacă încerci aşa ceva. Şi iată şi un imbold. Dacă Rand al’Thor nu piere în mai puţin de o lună, am sa iau pe cineva din sângele tău. Fiu, fiică, soră, unchi. N-ai să ştii pe cine, până când acela nu va muri în chinuri. Dacă mai trece încă o lună, am să iau pe altcineva şi aşa mai departe. Iar când n-ai mai rămas decât tu, dacă al’Trior n-a murit încă, am să te duc de-a dreptul în Shayol Ghul, spuse, şi zâmbi. O să-ţi ia ani de zile să mori, omule. Acum pricepi?

Carridin scoase un sunet, nici geamăt, nici scâncet. I se păru că gâtul stătea să i se rupă. Rânjind, Myrddraalul îl aruncă cât colo, izbindu-l de perete. Căzu pe un preş, năucit şi rămase acolo cu faţa în jos, încercând să-şi recapete suflul.

— Pricepi, omule?

— Te... te ascult şi mă supun, izbuti Carridin să rostească, cu faţa înfundată în covor. Nu veni nici un răspuns. Clipind de durere, întoarse capul. Încăperea era goală. Legenda spunea că Jumate-Oamenii călăreau umbrele ca pe nişte cai, iar când se întorceau pe-o parte, dispăreau. Nici un zid nu-i putea opri. Carridin simţi că-i venea să plângă. Se propti în braţe, blestemând fiorii de durere de la încheietură. Uşa se deschise şi Sharbon intră în grabă – un om îndesat, cu un coş pe braţ. Se opri să-l privească.

— Stăpâne, ai păţit ceva? Iartă-mă că nu am fost aici, dar am plecat să cumpăr fructe pentru...

Cu mâna nevătămată, Carridin lovi coşul, aruncându-i-l din mână, apoi îl pălmui zdravăn; merele zbârcite, de iarnă, se răspândiră pe podea.

— Iertare, stăpâne, bâigui Sharbon.

— Adu hârtie, pană şi cerneală, rânji Carridin. Repede, prostule! Trebuie să trimit porunci. „Dar ce soi? Ce soi?” În timp ce Sharbon se grăbea să-i dea ascultare, el se uită lung la şanţurile din tăblia mesei şi se înfioră.

CAPITOLUL 1 • Aşteptarea

Roata Timpului se învârteşte, Vârstele vin şi trec, lăsând în urmă amintiri care devin legendă, apoi se preschimbă în mituri şi sunt de mult uitate când Vârsta se întoarce, într-o Vârstă, numită de unii A Treia Vârstă, o Vârstă care va să vină, o Vârstă de mult trecută, vântul începu să sufle în Munţii de Negură. Vântul nu era începutul, învârtirea Roţii Timpului nu are nici început, nici sfârşit. Dar era un început.

Vântul matura văile adânci, văi albastre de la negura de dimineaţă care stăruia încă în aer, unele împădurite cu conifere, altele golaşe, unde curând aveau să răsară flori sălbatice şi iarbă. Şuiera printre ruinele şi monumentele zdrobite, pe jumătate îngropate în pământ, uitate aidoma celor care le zidiseră. Se tânguia printre trecătorile dintre piscurile acoperite cu zăpada care nu se topea niciodată. Nori groşi înconjurau vârfurile munţilor, aşa încât zăpada şi marginile zdrenţuite ale norilor albi se contopeau. Jos, iarna se dusese sau era pe ducă, însă aici, la înălţime, era încă în toi, acoperind povârnişurile muntelui cu petice mari şi albe. Numai coniferele mai aveau frunze, restul ramurilor erau despuiate, profilându-se maroniu sau cenuşiu pe stâncile şi pe pământul încă netrezit la viaţă. Nu se auzea nici un alt sunet în afară de rafalele de vânt. Ţinutul părea că aşteaptă. Că aşteaptă să se întâmple ceva.

Perrin Aybara îşi opri calul într-un pâlc de pini şi alte soiuri de brazi; se înfioră de frig şi îşi trase mantia căptuşită cu blană în jurul trupului cât de bine putu, dat fiind că avea un arc într-o mână şi o secure la cingătoare. Era o secure bună, cu tăişul din oţel, în formă de semilună; Perrin suflase în foale în ziua în care o făurise jupânul Luhhan. Vântul îi umflă mantia, smucindu-i gluga de pe părul cârlionţat şi zburlit, şi îi trecu prin surtuc; îşi mişca degetele în cizme ca să şi le încălzească şi se foi în şaua înaltă, dar nu se gândea la frig. Uitându-se la cei cinci tovarăşi de drum, se întrebă dacă şi ei simţeau acelaşi lucru. Nu acea aşteptare pentru care fuseseră trimişi aici, ci mai mult decât atât. Trăparu, calul lui, se zbuciumă şi îşi răsuci capul în toate părţile. Îşi numise aşa murgul pentru picioarele lui iuţi, însă acum Trăparu părea că simte neliniştea şi nerăbdarea călăreţului. „M-am săturat să tot aşteptam, să tot stăm aşa, în vreme ce Moiraine ne ţine ca-ntr-un cleşte. Arde-le-ar focul pe femeile Aes Sedai! Când o să se termine?”

Fără să se gândească, adulmeca vântul. Mirosea a cai, a oameni şi a sudoare omenească. Un iepure trecuse printre acei copaci nu cu mult timp în urma, gonit de frică, însă vulpea care era pe urmele lui nu îl ucisese acolo. Îşi dădu seama ce făcea şi se opri. „Aş fi crezut că o să mi se înfunde nasul de la vântul ăsta.” Aproape că îi părea rău că nu se întâmplase aşa. „Şi atunci nici n-aş lăsa-o pe Moiraine să mă ajute.”

Ceva îl frământa. Îşi alungă însă aceste gânduri. Nu le pomeni nimic tovarăşilor săi. Ceilalţi cinci bărbaţi stăteau în şa, cu arcurile la îndemână, cercetând atât cerul, cât şi costişele cu arbori răzleţi. Păreau netulburaţi de vântul care le umfla mantiile ca pe nişte flamuri. Deasupra umărului fiecăruia se iţeau plăselele unei săbii pentru două mâini. Vederea capetelor lor goale, rase, şi a smocurilor de păr din creştet îl făcu pe Perrin să se zgribulească şi mai tare. Pentru ei, era deja primăvară. Orice urmă de slăbiciune pe care ar fi putut-o arăta fusese înlăturată cu brutalitate. Erau din Shienar, din Ţinuturile de la Hotar, aflate de-a lungul Manei Pustiitoare, locul unde trolocii se puteau ivi în orice clipă, şi chiar şi neguţătorii sau fermierii erau uneori siliţi să pună mâna pe sabie sau pe arc. Iar aceşti bărbaţi nu erau fermieri, ci soldaţi aproape din clipa în care se născuseră.

Uneori se mira că îi arătau atâta respect şi că îi dădeau ascultare, de parcă ar fi crezut că avea un drept special, că ştia lucruri pe care ei nu le cunoşteau. „Sau poate că e doar din pricina prietenilor mei”, îşi spuse el cu amărăciune. Nu erau nici la fel de înalţi ca el, nici la fel de voinici – ca urmare a anilor de ucenicie în fierărie, avea umerii laţi şi braţele de două ori mai groase decât ale bărbaţilor obişnuiţi –, dar începuse să se radă în fiecare zi ca să nu-i mai audă făcând glume pe seama tinereţii lui. Glume prietenoase, însă tot supărătoare. Nu voia să aducă vorba despre impresia pe care o avea, căci precis ar fi fost luat în zeflemea.

Tresărind, Perrin îşi aduse aminte că trebuia să stea şi el de strajă.

Cercetă săgeata din arc şi se uită iscoditor în valea care cobora spre apus, tot lărgindu-se, la pământul presărat cu fâşii late şi strâmbe de zăpadă, rămăşiţele iernii. Copacii risipiţi ici şi colo îşi întindeau spre cer crengile încă golaşe, dar pe povârnişuri şi pe fundul văii erau pini şi arbuşti, brazi şi laur-de-munte, unde puteai găsi adăpost. Nimeni însă nu ajungea acolo fără o ţintă anume. Minele erau toate departe, spre miazăzi, sau chiar mai spre miazănoapte, iar oamenii credeau că aducea ghinion să străbaţi Munţii de Negură şi puţini se încumetau să pătrundă acolo. Ochii lui Perrin sclipiră precum aurul lustruit.

Senzaţia ajunse de nedomolit. Nu!

Putea să nu o bage în seamă, dar aşteptarea nu dispărea. Era ca şi cum s-ar fi legănat deasupra unei prăpăstii. Ca şi cum totul s-ar fi legănat. Se întrebă dacă nu cumva îi pândea ceva rău. Poate că exista o cale să afle. În astfel de locuri, unde oamenii nu veneau decât arareori, erau aproape întotdeauna lupi. Îşi alungă acest gând înainte să îl ducă până la capăt. „E mai bine să nu ştiu. E mai bine aşa.” Nu erau numeroşi, dar aveau cercetaşi şi, dacă era într-adevăr ceva acolo, aveau să-i dea de urmă. „Asta e fierăria mea; o să mă ocup de ea, şi-o să-i las pe ei să se ocupe de a lor.”

Avea vederea mai pătrunzătoare decât ceilalţi, aşa că îl zări cel dintâi pe călăreţul care sosea dinspre Tarabon. Chiar şi pentru el, călăreţul nu era decât un punct de culori aprinse, croindu-şi drum printre copacii din depărtare, acum ivindu-se, acum dispărând. „Un cal bălţat, îşi spuse. Era şi vremea.” Deschise gura să îi vestească venirea – avea să fie o femeie; toţi călăreţii dinainte fuseseră femei – când Masema murmură pe neaşteptate: „Corbul!”, ca un blestem.

Perrin înălţă capul. O pasăre mare şi neagră se rotea în cerc deasupra copacilor, la nici o sută de paşi de ei. Poate că era în căutarea vreunui stârv prin zăpada sau a vreunui mic animal, dar Perrin nu voia să rişte. Pe ei nu părea să-i fi văzut, însă avea să o zărească numaidecât pe călăreaţa ce se apropia. În clipa în care dădu cu ochii de corb, ridică arcul, îl întinse – penele atingându-i obrazul, urechea – şi slobozi săgeata, totul dintr-o singură mişcare. Îşi dădu vag seama de zbârnâitul corzii, dar luă aminte doar la pasărea neagră.

Deodată, corbul se răsuci într-un vârtej de pene negre ca noaptea, lovit de săgeata lui, şi se prăbuşi la pământ, în vreme ce alte două săgeţi se avântau spre locul unde fusese. Cu arcurile pregătite, ceilalţi soldaţi scrutară cerul ca să se încredinţeze că nu mai era şi altul.

— Trebuie să spună mai departe, întrebă Perrin încetişor, sau doar... vede... ceea ce vede pasărea?

Şi-ar fi dorit să nu fie auzit, însă Ragan, cel mai tânăr dintre soldaţii din Shienar, cu mai puţin de zece ani mai mare decât el, îi răspunse, în timp ce punea altă săgeată în arc:

— Trebuie să spună. De obicei, unui Jumate-Om.

În Ţinuturile de la Hotar erau o puzderie de corbi; nimeni nu cuteza să creadă că nu erau decât nişte simple păsări.

— Pe Lumină, dacă Muşcă-Inimă ar fi văzut ce au văzut corbii, am fi murit cu toţii înainte să ajungem la munţi.

Ragan vorbea nepăsător; pentru un soldat din Shienar, era ceva cât se poate de obişnuit.

Perrin se zgribuli, nu de la frig, şi, undeva în străfundurile minţii sale, ceva mârâi la moarte. Muşcă-Inimă. Nume diferite în ţinuturi diferite – Foc-n-Văz şi Mană-n-Frunze, Stăpân-pe-Groapă şi Păstorul-Nopţii – şi peste tot Părintele Minciunii şi Cel Întunecat, toată lumea ferindu-se să-i rostească numele adevărat şi să îi atragă atenţia. Cel Întunecat se slujea adesea de corbi şi de ciori, şi de şobolani în oraşe. Perrin scoase o altă săgeată din tolba de la şold, care făcea pereche cu securea de pe partea cealaltă.

— E el cât un ciomag, zise Ragan admirativ, aruncând o privire la arcul lui Perrin, te slujeşte bine. Nu aş vrea să văd ce îi face unui om în armură.

Soldaţii din Shienar nu purtau acum decât nişte zale subţiri pe sub surtucele lor simple, însă de obicei luptau în armură, şi oameni, şi cai.

— E prea lung dacă eşti călare, zise Masema dispreţuitor. Cicatricea triunghiulară de pe obrazul lui smead îi schimonosi şi mai mult rânjetul batjocoritor. O platoşă bună va ţine piept chiar şi celei mai puternice săgeţi, dacă nu este trasă de aproape, iar dacă nu izbuteşti din prima, duşmanul tău îţi va scoate măruntaiele.

— Ai dreptate, Masema. Ragan se mai destinse puţin, căci cerul era gol. Corbul fusese de bună seamă singur. Cu arcul ăsta din Ţinutul celor Două Râuri, bănuiesc că nu trebuie să stai aşa de aproape.

Masema deschise gura.

— Mai tacă-vă fleanca! se răsti Uno. Cu cicatricea lungă de pe obrazul stâng şi ochiul lipsă, trăsăturile lui erau aspre, chiar şi pentru un soldat din Shienar. Dobândise un petic vopsit pentru ochi în drumul lor de toamnă prin munţi; un singur ochi încruntat pe un fond roşu aprins nu îi îndulcea cu nimic chipul. Dacă nu vă stă mintea la ce aveţi de făcut, o să am eu grijă să vă pun de strajă astă-seară ca să vă mai potoliţi. Ragan şi Masema tăcură sub privirea lui cruntă. Le mai aruncă o ultimă căutătură fioroasă care i se şterse de pe faţă când se întoarse spre Perrin. Ai zărit ceva? Tonul îi era ceva mai arţăgos decât ar fi fost cu o căpetenie numită de Regele din Shienar sau de Seniorul din Fal Dara, dar din glasul lui se ghicea că era gata să facă tot ce ar fi propus Perrin.

Soldaţii din Shienar ştiau cât de pătrunzătoare îi era vederea, însă păreau să ia acest lucru ca de la sine înţeles, la fel ca şi culoarea ochilor săi. Nu ştiau totul, nici măcar jumătate, dar îl acceptau aşa cum era. Cum credeau ei că era. Păreau să accepte totul şi orice. „Lumea se schimba”, ziceau ei. Roţile norocului şi schimbării se învârteau mereu. Dacă un bărbat avea ochii de o culoare până atunci nemaiîntâlnită, ce mai conta?

— Vine, zise Perrin. Ar trebui să o vezi acum. Acolo. Arată cu degetul, iar Uno se uită într-acolo, cu ochiul bun mijit, şi, în cele din urmă, dădu din cap, îndoit.

— E ceva ce mişcă. Alţi soldaţi dădură la rândul lor din cap şi murmurară ceva. Uno îi privi cu asprime şi se apucară să cerceteze din nou cerul şi munţii. Deodată Perrin îşi dădu seama ce însemnau culorile vii de pe călăreaţa îndepărtată.

— E din seminţia Pribegilor, spuse el, tresărind. Nimeni altcineva nu se îmbrăca în culori atât de aprinse şi atât de amestecate.

Femeile peste care dăduseră uneori şi pe care le călăuziseră şi mai în adâncul munţilor fuseseră de toate felurile: o cerşetoare în zdrenţe care mergea pe jos printr-o furtună de zăpadă; o neguţătoare singură care ducea un şir de cai încărcaţi cu poveri; o doamnă înveşmântată în mătăsuri şi blănuri fine, cu hăţurile calului bălţat împodobite cu ciucuri roşii şi cu şaua poleită cu aur. Cerşetoarea pleca mai departe cu o pungă cu argint – mai mult decât îşi permiteau să dea, după părerea lui Perrin, până când doamna le lăsă o pungă şi mai mare cu aur. Femei de toate condiţiile, toate singure, din Tarabon, Ghealdan, şi chiar Amadicia. Însă nu se aşteptase să vadă o femeie din neamul Tuatha’an.

— O nenorocită de Spoitoare? exclama Uno. Ceilalţi se arătară la fel de miraţi.

Ragan clătină cu putere din cap.

— Pribegii nu s-ar amesteca în aşa ceva. Fie nu e Pribeagă, fie nu e cea cu care trebuie sa ne întâlnim.

— Pribegii, mormăi Masema. Nişte laşi.

Uno strânse tare din ochiul bun; asta şi ochiul roşu pictat pe petic îi dădeau o înfăţişare fioroasă.

— Laşi, Masema? întrebă el încetişor. Dacă ai fi femeie, tu ai avea curajul să vii până aici, singur şi neînarmat?

Era neîndoielnic neînarmată dacă era din seminţia Tuatha’an. Masema nu zise nimic, însă cicatricea de pe chipul lui era întinsă şi palidă.

— Arde-m-ar, n-aş face aşa ceva, răspunse Ragan. Şi pun rămăşag că nici tu nu ne-ai încumeta, Masema.

Masema trase de un colţ al mantiei şi ridică privirea spre cer. Uno pufni.

— Mâncătorul ăla de stârvuri era singur, mormăi el.

Iapa flocoasă şi bălţată se apropie încet, înaintând cu luare-aminte pe pământul curat dintre fâşiile de zăpadă. Femeia cu haine viu colorate se opri să se uite la ceva de pe jos, apoi îşi trase gluga de la mantie şi mai pe ochi şi îşi îmboldi iapa. „Corbul, îşi spuse Perrin. Nu te mai uita la pasărea aia şi vino încoace, femeie. Poate că ai adus vorba care să ne scoată de aici. Dacă Moiraine are de gând să ne lase să plecăm până la primăvara. Arde-o-ar focul!” O clipă nu ştiu precis dacă se gândea la femeia Aes Sedai sau la Pribeagă care nu părea să se grăbească deloc.

Dacă ţinea drumul pe care era, avea să treacă la mai bine de treizeci de paşi de desiş. Cu ochii aţintiţi în faţă, femeia nu dădea nici un semn că i-ar fi zărit printre copaci.

Perrin îşi împunse armăsarul cu călcâiele, iar murgul făcu un salt înainte, azvârlind zăpada cu copitele. În spatele lui, Uno porunci cu voce joasă:

— Înainte!

Trăparu străbătuse deja jumătate din distanţa care îl despărţea de femeie când aceasta păru să-i observe în sfârşit şi strânse hăţul, oprindu-şi iapa. Îi privi cum se aşează în faţa ei. Din cauza broderiei de un albastru care îţi lua ochii, mantia ei roşie era şi mai ţipătoare. Nu era tânără – părul care îi ieşea de sub glugă era înspicat cu fire albe – dar nu era zbârcită la faţă. Se încruntă însă văzându-le armele. Cu toate acestea, nu părea să se fi speriat din pricina acestor bărbaţi înarmaţi întâlniţi în creierii munţilor. Nici nu mirosea a teamă.

„Încetează!” îşi zise Perrin. Îşi îndulci glasul, ca să nu o înspăimânte.

— Numele meu este Perrin, dragă jupâneasă. Dacă ai nevoie de ajutor, o să fac tot ce îmi stă în puteri. Dacă nu, du-te cu Lumina. Însă, dacă nu cumva şi-au schimbat Pribegii obiceiurile, eşti departe de căruţele celor din seminţia dumitale.

Femeia îi cercetă pe toţi preţ de o clipă, înainte să înceapă să vorbească. Ochii căprui îi erau blânzi, ceea ce nu era de mirare la cineva din neamul Tuatha’an.

— Caut... o femeie.

Şovăise numai puţin, dar era destul. Nu căuta orice femeie, ci o femeie Aes Sedai.

— Are un nume, dragă jupâneasă? întrebă Perrin. Făcuse asta de prea multe ori în ultimele luni ca să mai aibă nevoie de un răspuns, dar nu se ştia niciodată.

— Se numeşte... Uneori, i se spune Moiraine. Pe mine mă cheamă Leya.

Perrin dădu din cap.

— O să te ducem la ea, jupâneasă Leya. Avem focuri la care să ne încălzim şi, dacă avem noroc, şi mâncare caldă. Dar nu porni numaidecât. Cum ne-ai găsit?

Mai întrebase şi înainte, de fiecare dată când Moiraine îi trimitea vorbă să aştepte într-un anumit loc, o femeie care ştia ea că avea să vină. Răspunsul avea neîndoielnic să fie acelaşi ca întotdeauna, însă trebuia să pună această întrebare.

Leya ridică din umeri şi spuse şovăielnic:

— Ştiam... că dacă o iau pe aici, o să mă găsească cineva care să mă ducă la ea. Pur şi simplu... ştiam. Am veşti pentru ea.

Perrin nu o descusu. Femeile nu-i dezvăluiau decât lui Moiraine veştile pe care le aduceau. „Iar femeia Aes Sedai nu ne zice decât ce vrea ea.” Căzu pe gânduri. Femeile Aes Sedai nu minţeau niciodată, dar oamenii socoteau că adevărul spus de ele nu era întotdeauna adevărul pe care îl credeai. „Acum e prea târziu să îmi fac astfel de griji.”

— Pe aici, jupâneasă Leya, zise el, arătând spre munte. Soldaţii din Shienar, cu Uno în frunte, se încolonară în spatele lor când începură să urce. Cei din Ţinuturile de la Hotar cercetau în continuare atât cerul, cât şi pământul, iar ultimii doi din şir luau aminte la ce lăsau în urmă.

O vreme călăriră în tăcere; nu se auzea decât zgomotul copitelor cailor, uneori scârţâind pe o fâşie de zăpadă, alteori azvârlind cu pietricele în jur când traversau porţiuni goale. Din când în când Leya se uita pe furiş la Perrin, la arc, la secure, la chipul lui, însă nu vorbea. Perrin se foia stânjenit şi se ferea să o privească. Întotdeauna încerca să nu dea oamenilor ocazia de a-i zări ochii.

În cele din urmă spuse:

— M-am mirat să văd pe cineva din seminţia Pribegilor, date fiind credinţele voastre.

— Te poţi împotrivi răului fără să faci rău la rândul tău. Femeia vorbi cu simplitatea celui care dă glas unui adevăr neîndoielnic.

Perrin mormăi ceva, iritat, după care se grăbi să îşi ceară scuze.

— De ar fi aşa cum zici, jupâneasă Leya.

— Violenţa se răsfrânge şi asupra celui care o pricinuieşte, spuse Leya liniştită. De aceea fugim de cei care ne fac rău – ca să ne ferim de ei, dar şi ca să nu îi lăsăm să îşi facă singuri rău. Dacă ne folosim de violenţă ca să ne împotrivim răului, curând vom ajunge asemenea celor cu care ne luptăm. Înfruntăm Umbra cu puterea credinţei noastre.

Perrin nu se putu abţine să nu pufnească batjocoritor.

— Jupâneasă, nădăjduiesc să nu trebuiască vreodată să înfrunţi trolocii cu puterea credinţei dumitale. Săbiile lor te vor nimici într-o clipită.

— Mai bine să mori decât să... Începu Leya, dar furia îl făcu pe Perrin să o întrerupă. Era furios pe faptul că femeia nu înţelegea. Că prefera să moară decât să facă rău cuiva.

— Dacă fugi, o să te urmărească şi o să te ucidă, şi o să te mănânce. Sau poate nici n-o să aştepte până când mori. Oricum, vei muri, iar răul va învinge. Şi există şi oameni la fel de cruzi. Iscoadele Celui Întunecat şi alţii. Mult mai numeroşi decât mi-aş fi închipuit în urmă cu un an. Dacă Mantiile Albe hotărăsc că voi, Pribegii, nu păşiţi în Lumină, o să vezi de ce folos îţi e puterea credinţei şi dacă o să te ajute să râmai în viaţă.

Femeia îl privi sfredelitor.

— Totuşi, nici tu nu eşti mulţumit de armele tale.

De unde ştia? Dădu din cap, nemulţumit, scuturând din parul zburlit.

— Creatorul a făurit lumea, murmură, nu eu. Eu trebuie să trăiesc cât mai bine în lumea aceasta, aşa cum e.

— Ce trist eşti, pentru cineva atât de tânăr, zise Leya cu blândeţe. De ce eşti atât de trist?

— Ar trebui să stau de strajă, nu de vorbă, se răsti Perrin. N-o să-mi mulţumeşti dacă te fac să te rătăceşti.

Îi dădu pinteni calului, luând-o înainte ca să împiedice orice altă discuţie, dar simţea că femeia se uită încă la el. „Trist? Nu sunt trist, doar că... Pe Lumină, nu ştiu. Ar trebui să existe şi altă cale, atâta tot.” Simţi iar o umbră de nelinişte, dar, tot căutând să nu o bage în seamă pe Leya, nu luă aminte nici la asta.

Urcară povârnişul muntelui şi coborâră de cealaltă parte, trecând printr-o vale împădurită, pe fundul căreia curgea molcom un pârâu lat, în care caii intrară până la genunchi. În depărtare, în coasta unui munte fuseseră cioplite două siluete uriaşe. Un bărbat şi o femeie, i se păru lui Perrin, deşi erau tocite de vânt şi de ploi. Chiar şi Moiraine pretindea că nu ştia pe cine înfăţişau sau când fuseseră sculptate.

Mici păstrăvi şi alţi peştişori se fereau din calea copitelor cailor, săgeţi argintii în apa limpede. O căprioară care păştea îşi înălţă capul, şovăi o clipă văzând oamenii care ieşeau călare din pârâu, apoi fugi printre copaci, iar o pisică mare de munte, cu dungi gri şi pete albe, păru să se ivească din pământ, tulburată din pânda ei. Aruncă o privire spre cai, apoi, dând scurt din coadă, dispăru după căprioară. Însă în rest nu se prea vedeau urme de viaţă. Doar câteva păsări cocoţate pe crengi sau scormonind prin pământ, acolo unde se topise zăpada. Peste câteva săptămâni aveau să fie mai multe, dar deocamdată nu. Nu mai zăriră alţi corbi.

Era aproape seară când Perrin îi conduse printre doi munţi cu povârnişuri abrupte, cu piscurile înzăpezite învăluite în nori. Ajunseră la un pârâu mai mic ce se prăvălea în mici cascade peste pietrele cenuşii. O pasăre ţipă într-un copac, şi o alta din faţă îi răspunse.

Perrin zâmbi. Un cintezoi. Pasăre din Ţinuturile de la Hotar. Nimeni nu trecea pe aici fără să fie văzut. Se frecă la nas şi nu se uită la copacul de unde se auzise prima „pasăre”.

Cărarea se îngustă pe măsură ce înaintară printre tufele pitice şi rarii stejari noduroşi. Porţiunea de pământ drept de lângă pârâu deveni atât de strâmtă, încât abia încăpea un călăreţ, iar pârâul însuşi se preschimbă într-un firicel peste care ar fi putut păşi cu uşurinţa un bărbat înalt.

Perrin o auzi pe Leya în spatele lui, murmurând. Când privi peste umăr, femeia se uita îngrijorată la povârnişurile abrupte de o parte şi de alta a pârâului. Copaci răzleţi se aplecau deasupra lor, parcă stând să cadă. Soldaţii din Shienar călăreau nestingheriţi, începând în cele din urmă să se destindă.

Deodată, în faţa lor se deschise o vale adâncă între munţi, cu marginile abrupte, dar nu la fel de înclinate precum defileul îngust prin care tocmai trecuseră. Pârâul îşi avea obârşia într-un mic izvor din celălalt capăt al văii. Ochii pătrunzători ai lui Perrin desluşiră un bărbat cu un smoc de păr în creştet ascuns printre crengile unui stejar din stânga lui. Dacă în loc de cintezoi s-ar fi auzit o gaiţă, nu ar fi fost singur şi nu le-ar fi fost aşa de uşor să pătrundă acolo. O mână de soldaţi ar fi putut apăra trecerea chiar şi de o armată. Dacă ar fi venit o armată, o mâna de oameni ar fi trebuit să îi facă faţă.

Printre copacii din vale erau colibe din buşteni, care nu se zăreau decât dacă priveai cu luare-aminte, aşa că, la prima vedere, cei care erau adunaţi lângă focurile de gătit păreau fără adăpost. Se vedeau mai puţin de doisprezece. Iar cei care nu se vedeau nu erau cu mult mai numeroşi – Perrin ştia acest lucru. Cei mai mulţi îşi întoarseră capetele spre ei când auziră caii, iar câţiva le făcură cu mâna. Valea era plină de mirosul oamenilor şi al cailor, al mâncării şi al lemnelor care ardeau. O flamură albă şi lungă atârna moale de un par înalt. O siluetă, înaltă cât un om şi jumătate, stătea pe un buştean, cufundată într-o carte care părea mică în mâinile sale uriaşe. Atenţia nu i se abătu nici o clipă de la ceea ce citea, nici măcar atunci când cealaltă persoana nerasă în cap striga:

— Deci aţi găsit-o! Credeam că de data asta o să fiţi plecaţi toată noaptea.

Era vocea unei femei tinere, dar care purta un surtuc bărbătesc şi pantaloni, iar părul îi era tuns scurt.

O rafală de vânt mătură valea, umflând mantiile şi făcând să fluture flamura. O clipă creatura păru purtata de vânt. Un şarpe cu patru picioare, cu solzi aurii şi albaştri, cu o coama galbenă ca de leu, cu cinci gheare aurii la fiecare picior. O flamură de legendă. O flamură pe care cei mai mulţi nu ar fi recunoscut-o de ar fi văzut-o, dar de care s-ar fi temut de li s-ar fi spus ce era.

Perrin le făcu tuturor cu mâna şi coborî în vale.

— Fii bine-venită în tabăra Dragonului Renăscut, Leya!

CAPITOLUL 2 • Saidin

Femeia Tuatha’an se uită cu chipul împietrit cum flamura se lăsa la loc, apoi îşi îndreptă atenţia spre cei strânşi în jurul focului. Se uită cu luare-aminte la cel care citea, cel care era o dată şi jumătate cât Perrin şi de două ori mai voinic.

— Aveţi un ogier printre voi. Nu m-aş fi gândit... Clătină din cap. Unde e Moiraine Sedai?

Nu părea defel interesată de flamură.

Perrin arătă spre coliba grosolană aflată în celălalt capăt al văii, cocoţată pe marginea abruptă. Pereţii şi acoperişul erau făcute din buşteni necurăţaţi de coajă; era cea mai încăpătoare dintre toate, dar totuşi nu foarte mare. Doar atât cât să merite poate să fie numită cabană.

— Aceea e coliba ei. A ei şi a lui Lan. Lan e străjerul ei.

După ce bei ceva cald...

— Nu. Trebuie să vorbesc cu Moiraine.

Perrin nu se arătă surprins. Toate femeile care veneau acolo stăruiau să vorbească numaidecât cu Moiraine, singure. Veştile pe care Moiraine le împărtăşea cu ei păreau cel mai adesea lipsite de însemnătate, dar fiecare femeie se purta asemenea unui vânător care vrea să prindă ultimul iepure din lume pentru a-şi hrăni familia care îi moare de foame. Leya coborî din şa şi îi dădu hăţurile lui Perrin.

— Ai grijă să fie hrănită, te rog. Mângâie botul iepei bălţate. Piesa nu e obişnuită să meargă prin locuri aşa de hopuroase.

— Nu prea avem nutreţ, zise Perrin, dar o să-i dăm ce putem.

Leya dădu din cap şi porni grăbită să urce spre coliba lui Moiraine, fără să mai scoată o vorbă, sumeţindu-şi poalele fustei verde aprins şi cu mantia roşie brodată cu albastru fluturând în spatele ei.

Perrin se dădu şi el jos din şa, schimbând câteva cuvinte cu bărbaţii care veniră să ia caii. Îi dădu arcul celui care îl luă pe Trăparu. Nu, în afară de un corb, nu văzuseră nimic – doar munţii şi femeia Tuatha’an. Da, corbul era mort. Nu, nu le spusese nimic despre ce se petrecea dincolo de munţi. Nu, nu ştia dacă aveau să plece curând.

„Sau dacă aveau să mai plece vreodată”, adăugă în sinea lui. Moiraine îi ţinuse acolo toată iarna. Soldaţii din Shienar nu îşi închipuiau că Moiraine era cea care dădea ordinele, dar Perrin ştia că, într-un fel sau altul, femeile Aes Sedai obţineau întotdeauna ce voiau. Cu precădere Moiraine.

După ce caii fură duşi în grajdul de buşteni, călăreţii merseră lângă foc, să se încălzească. Perrin îşi dădu mantia pe spate şi îşi întinse mâinile spre flăcări. Din ceaunul cel mare, făcut pesemne de meşteri din Baerlon, după cum arăta, ieşeau miresme care îl făceau să-i lase gura apă. Cineva avusese noroc la vânătoare, se pare, iar în jurul unui foc din apropiere erau puse la fript nişte rădăcini mari, care miroseau a napi. Strâmbă din nas şi se uită din nou la tocană. Tânjea din ce în ce mai mult după carne.

Femeia îmbrăcată în straie bărbăteşti o urmărea pe Leya, care tocmai dispărea în coliba lui Moiraine.

— Ce vezi, Min? o întrebă.

Fata veni lângă el, cu tulburare în privire. Perrin nu pricepea de ce Min stăruia să poarte pantaloni în loc de fustă. Poate era şi din pricină că o cunoştea, dar nu credea că ar fi fost cu putinţă să se uite cineva la ea şi să spună că e un tânăr chipeş în loc de o tânără drăguţă.

— Femeia Tuatha’an va muri, zise Min încetişor, trăgând cu ochiul la cei de lângă focuri. Nimeni nu era îndeajuns de aproape ca să o audă.

Perrin rămase nemişcat, gândindu-se la chipul blând al Leyei. „O, Lumină! Pribegii nu fac rău nimănui!” Se înfrigură, în pofida dogorii focului. „Arde-m-ar, mai bine n-aş fi întrebat-o.” Chiar şi puţinele femei Aes Sedai care ştiau despre ce era vorba nu înţelegeau ce făcea Min. Câteodată vedea imagini şi aure în jurul oamenilor, alteori chiar ştia ce anume însemnau acestea.

Masuto veni să amestece în tocană cu o lingură mare de lemn. Le aruncă o privire, apoi îşi duse degetul la nasul lui lung şi rânji, după care plecă.

— Fir-ar să fie! bombăni Min. Pesemne că îşi închipuie că suntem iubiţi şi ne spunem vorbe dulci lângă foc.

— Eşti convinsă? o iscodi Perrin.

Min ridică din sprâncene, iar Perrin se grăbi să adauge:

— În privinţa Leyei.

— Aşa o cheamă? Mai bine nu aş fi ştiut. E mai rău să ştii şi să nu fii în stare... Perrin, i-am văzut faţa plutind deasupra umărului, acoperita de sânge, cu ochii goi. E cât se poate de limpede. Min se zgribuli şi îşi frecă mâinile să se încălzească. Lumină, ce n-aş da să văd lucruri mai plăcute. Parcă toate lucrurile plăcute au dispărut fără urmă.

Perrin deschise gura, vrând să îi propună să îi dea de veste Leyei, apoi o închise la loc. Îndoielile despre ce vedea sau ştia Min, bun sau rău, nu îşi aveau locul. Dacă ea era convinsă, atunci aşa se întâmpla.

— Chipul scăldat în sânge, murmură el. Asta înseamnă că va muri violent? Tresări dându-şi seama cu câtă uşurinţă rostise aceste vorbe. „Dar ce pot face? Dacă îi spun Leyei, dacă izbutesc cumva să o fac să mă creadă, îşi va trăi ultimele zile în frică, iar asta nu va schimba cu nimic lucrurile.”

Min încuviinţă, dând din cap.

„Dacă va muri violent, înseamnă că poate va fi atacată tabăra.” Însă nu era zi în care oamenii să nu plece în cercetare, şi întotdeauna stătea cineva de strajă. Iar Moiraine pusese tabăra la adăpost, aşa zicea; nici o creatură a Celui Întunecat nu avea cum să o vadă, afară doar dacă nimerea drept acolo. Se gândi la lupi. Nu! Cercetaşii ar găsi pe oricine sau orice ar încerca să se apropie de tabără.

— Oamenii din seminţia ei sunt departe, spuse Perrin ca pentru sine. Pesemne că Spoitorii nu şi-au adus căruţele decât până la poalele dealurilor. Între aici şi acolo se poate întâmpla orice.

Min dădu tristă din cap.

— Şi nu suntem destui ca să punem pe cineva să o păzească. Chit că nu ar ajuta la nimic.

Min îi povestise despre toate astea; pe la şase sau şapte ani, când îşi dăduse pentru prima oară seama că nu toată lumea vedea ce vedea ea, încercase să le spună oamenilor despre lucrurile rele care îi aşteptau. Nu intrase în amănunte, dar Perrin avea impresia că faptul că îi pusese în gardă nu făcuse decât să înrăutăţească lucrurile – asta atunci când fusese crezută. Dura ceva până să crezi în ceea ce zicea Min, dacă nu aveai dovezi.

— Când? o întrebă.

Cuvântul îi răsună rece în urechi, şi tare ca oţelul. „Nu pot face nimic în privinţa Leyei, dar poate că o să mă prind când o să fim atacaţi.”

De îndată ce rosti acest cuvânt, Min ridică mâinile în aer. Vorbi totuşi cu glas scăzut.

— Nu merge aşa. Nu ştiu când se va întâmpla un anumit lucru. Ştiu doar că se va întâmpla, asta dacă înţeleg ce văd. Tu nu ai cum să pricepi. Nu văd când vreau, şi nici nu înţeleg când vreau. Pur şi simplu, se întâmplă, iar uneori ştiu despre ce este vorba. Ceva. Un pic. Pur şi simplu, se întâmplă.

Perrin dădu să spună ceva să o liniştească, dar vorbele ei se revărsau şuvoi, şi nu le putu stăvili.

— Văd ceva la un om într-o zi, iar a doua zi nu, sau invers, în cea mai mare parte a timpului nu văd nimic. Femeile Aes Sedai sunt mereu înconjurate de imagini, fireşte, şi străjerii la fel, deşi la ei mi-e mai greu să înţeleg ce înseamnă, îl privi cercetător pe Perrin, aproape pieziş. Mai sunt şi alţii înconjuraţi de imagini.

— Nu-mi spune ce vezi când te uiţi la mine, îi zise el aspru, apoi ridică din umerii lui masivi.

De copil fusese mai voinic decât ceilalţi, şi învăţase iute cât de uşor era să faci rău cuiva, fără să vrei, când erai mai vânjos. Aşa ajunsese să se poarte cu luare-aminte cu oamenii şi să îi pară rău când se lăsa purtat de mânie.

— Iartă-mă, Min. Nu ar fi trebuit să mă răstesc la tine. Nu am vrut să te jignesc.

Min îl privi mirată.

— Nu m-ai jignit. Din fericire, puţini sunt cei care vor să ştie ce văd. Doar Lumina ştie dacă mai e cineva pe lume care poate să facă asta.

Nici măcar femeile Aes Sedai nu auziseră vreodată de cineva cu harul ei. „Har”, aşa îi spuneau, chiar dacă Min nu era de aceeaşi părere.

— Aş vrea să pot face ceva pentru Leya. Eu nu aş putea îndura, ca tine, să ştiu şi să nu fiu în stare să fac nimic.

— Curios, spuse Min încetişor, cât de mult pare să îţi pese de Pribegi. Ei sunt atât de liniştiţi, iar eu văd mereu violenţă în jur...

Perrin întoarse capul, iar Min tăcu brusc.

— Pribegii? se auzi o voce tunătoare, ca un bondar uriaş. Ce-i cu Pribegii?

Ogierul venise lângă ei, însemnând pagina la care ajunsese cu un deget de mărimea unui caltaboş. Un fuior subţire de fum se ridica din pipa pe care o ţinea în cealaltă mână. Surtucul de lână maronie, cu guler înalt, era închis până-n gât, iar poalele largi îi acopereau partea de sus a cizmelor cu carâmbii răsfrânţi. Perrin abia dacă îi ajungea până la piept.

Chipul lui Loial îi înfricoşase pe mulţi de-a lungul vremii, cu nasul lui borcănat, care aducea a rât, şi cu gura prea mare. Ochii îi erau cât nişte farfurioare, iar sprâncenele stufoase îi atârnau ca nişte mustăţi, aproape atingându-i obrajii, iar vârfurile ascuţite ale urechilor i se iţeau prin părul lung. Cei care nu văzuseră în viaţa lor un ogier îl luau drept troloc, deşi, pentru mulţi dintre ei, trolocii, ca şi ogierii, erau tot fiinţe de legendă.

Zâmbetul lui Loial se stinse. Începu să clipească des, dându-şi seama că îi întrerupsese. Perrin se întrebă cum de se putea cineva speria de ogieri. „Cu toate astea, în poveşti se spune că sunt fioroşi, şi neînduplecaţi ca duşmani.” Nu-i venea să creadă. Ogierii nu duşmăneau pe nimeni.

Min îi povesti lui Loial de sosirea Leyei, dar nu şi de ceea ce văzuse. De obicei ţinea pentru ea ceea ce vedea, mai ales când era vorba de lucruri rele. Spuse însă:

— Îţi dai seama cum mă simt, Loial, prinsă între femeile Aes Sedai şi oamenii ăştia din Ţinutul celor Două Râuri.

Loial scoase un sunet care nu însemna nimic, dar Min păru să-l ia drept încuviinţare.

— Da, zise ea apăsat. Trăiam liniştită la Baerlon, după bunul plac, când, deodată, am fost apucată de ceafă şi aruncată Lumina ştie unde. N-am mai fost stăpână pe viaţa mea, de când am întâlnit-o pe Moiraine. Şi pe băietanii ăştia din Două Râuri. Îşi dădu ochii peste cap, strâmbându-se la Perrin. Nu voiam decât să duc viaţa pe care mi-o doream, să mă îndrăgostesc de un bărbat pe care mi l-aş fi ales singură... Se înroşi brusc, şi tuşi ca să îşi dreagă glasul. Ce, e rău să vrei să-ţi trăieşti viaţa fără toate încurcăturile astea?

— Ta’veren, începu Loial.

Perrin îi făcu semn să se oprească, dar rar puteai să îl domoleşti pe ogier, cu atât mai puţin să-l opreşti, când era cuprins de înflăcărare. Ceilalţi ogieri îl socoteau foarte pripit. Loial îşi vârî cartea într-un buzunar şi continuă, agitându-şi pipa.

— Noi toţi, vieţile noastre influenţează vieţile celorlalţi, Min. Aşa cum Roata Timpului ne ţese în Pânză, firul vieţii fiecăruia dintre noi se agaţă şi trage de firele din jur. Şi cu ta’veren se întâmplă la fel, doar că într-o mai mare măsură. Ei trag de întreaga Pânza – cel puţin o vreme – silind-o să îşi schimbe forma după ei. Cu cât te apropii mai mult, cu atât eşti mai afectat. Se spune că, dacă te-ai găsi în aceeaşi încăpere cu Artur Aripă-de-Şoim, ai simţi cum Pânza ia altă formă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar aşa am citit. Însă nu numai oamenii obişnuiţi păţesc asta. Ta’veren sunt prinşi în Pânză mai puternic decât noi, ceilalţi, şi nu prea pot să aleagă ce să facă.

Perrin se strâmbă. „Mai ales în privinţa lucrurilor importante.”

Min întoarse capul.

— Tare aş vrea să nu fie aşa de... ta’veren tot timpul. Ta’veren pe o parte, femeile Aes Sedai pe cealaltă parte. Ce poate face o biată femeie?

Loial ridică din umeri.

— Foarte puţine, bănuiesc, atâta timp cât stă aproape de ta’veren.

— De parcă aş avea de ales... mormăi Min.

— A fost norocul tău – sau ghinionul, dacă vrei – să nimereşti nu lângă unul, ci lângă trei ta’veren. Rand, Mat şi Perrin. Eu unul zic că ai avut noroc, şi aş zice la fel şi dacă n-ar fi prietenii mei. Cred că... Ogierul se uită la ei, sfios, cu urechile zvâcnindu-i. Făgăduiţi să nu râdeţi? Cred că o să scriu o carte despre toate astea. Am început să iau notiţe.

Min îi zâmbi prietenos şi urechile lui Loial se ridicară iar.

— E o idee minunată, spuse ea. Dar unii dintre noi cred că suntem doar nişte păpuşi care joacă precum vor aceşti ta’veren.

— Nu eu am vrut să fie aşa, izbucni Perrin. Nu eu am vrut să fie aşa.

Min nu îl băgă în seamă.

— Asta ţi s-a întâmplat ţie, Loial? De asta mergi cu Moiraine? Ştiu că voi, ogierii, nu plecaţi aproape niciodată din stedding. Vreunul dintre aceşti ta’veren te-a târât după el?

Loial părea ocupat să-şi cerceteze pipa.

— N-am vrut decât să văd desişurile plantate de ogieri, murmură el. Doar să văd desişurile.

Îi aruncă o privire lui Perrin, cerându-i parcă ajutorul, dar acesta se mulţumi să rânjească.

„Hai să vedem pe unde scoţi cămaşa!” Nu ştia toată povestea, dar ştia că Loial fugise de acasă. Avea nouăzeci de ani şi, potrivit rânduielilor ogierilor, nu era destul de mare ca să plece din stedding – să iasă Afară, după cum spuneau ei – fără îngăduinţa Fruntaşilor. Ogierii trăiau mult mai mult decât oamenii. Loial îi spusese că Fruntaşii nu se vor arăta prea blânzi când vor pune din nou mâna pe el. Aşa că ogierul părea hotărât să amâne cât mai mult acest moment.

Se stârni tulburare printre soldaţii din Shienar. Oamenii se ridicau în picioare. Rand tocmai ieşea din coliba lui Moiraine.

Perrin îl vedea desluşit, chiar şi de la depărtare – un tânăr cu părul roşcat şi cu ochii cenuşii. Era de-un leat cu Perrin, şi cu jumătate de cap mai înalt decât el, doar că mai zvelt, deşi lat în umeri. Mânecile hainei roşii, cu guler înalt, erau brodate cu spini de aur, iar pe pieptul mantiei închise la culoare era cusută aceeaşi creatură ca pe flamură – şarpele cu patru picioare, cu coamă aurie. Crescuseră împreună, ca buni prieteni. „Suntem încă prieteni? Mai putem fi prieteni? Acum?”

Soldaţii din Shienar se înclinară la unison, ţinându-şi capetele sus, dar cu mâinile atingându-le genunchii.

— Seniore Dragon, strigă Uno, suntem pregătiţi. E o cinste să te slujesc.

Uno, care la câteva vorbe trăgea o sudalmă, vorbea acum cu cel mai adânc respect. Ceilalţi îi urmară pilda.

— E o cinste să te slujesc.

Masema, care vedea ceva rău în orice, şi ai cărui ochi străluceau acum de devotament; Ragan; toţi, aşteptând o poruncă, ca şi cum asta ar fi fost pe placul lui Rand.

Rand se uită o clipă la ei, după care se întoarse şi dispăru printre copaci.

— Iar s-a certat cu Moiraine, zise Min încetişor. De data asta, toată ziua.

Perrin nu se miră; se minună poate, doar, puţin. Să te cerţi cu o femeie Aes Sedai. Îşi aminti de toate poveştile din copilărie. Femeile Aes Sedai, care făceau regii şi neamurile să joace după voia lor. Femeile Aes Sedai, care făceau daruri ce ascundeau mereu ceva şi al căror preţ era întotdeauna la început mai mic decât ai fi crezut, însă apoi se dovedea mult mai mare decât ţi-ai fi imaginat vreodată. Femeile Aes Sedai, a căror furie putea stârni cutremure şi isca fulgere. Perrin ştia că unele poveşti nu erau adevărate. Însă, în acelaşi timp, nu spuneau decât jumătate.

— Mai bine m-aş duce după el, zise Perrin. După ce se ceartă, are nevoie de cineva cu care să vorbească.

Şi, în afară de Moiraine şi de Lan, doar ei trei – Min, Loial şi el – nu se uitau la Rand ca şi cum ar fi fost deasupra regilor. Şi, din ei trei, doar Perrin îl cunoştea dinainte.

Urcă povârnişul cu paşi mari, oprindu-se numai cât să arunce o privire spre uşa închisă de la coliba lui Moiraine. Leya era pesemne înăuntru, la fel şi Lan. Străjerul nu se îndepărta decât arareori de Moiraine.

Coliba mult mai mică a lui Rand era ceva mai jos, bine ascunsă printre copaci, departe de toate celelalte. O vreme încercase să trăiască laolaltă cu ceilalţi oameni, însă purtarea lor atât de respectuoasă îl făcuse să plece de lângă ei. Acum stătea singur. Mult prea singur, după părerea lui Perrin. Dar ştia că acum Rand nu se îndrepta spre coliba lui.

Perrin merse grăbit spre locul unde una dintre marginile văii se preschimbă dintr-odată într-un perete de stâncă, înalt de cincizeci de paşi şi neted, doar cu câteva tufe ce se agăţau cu încăpăţânare ici şi acolo. Ştia precis unde era spărtura din stânca cenuşie, o deschizătură doar niţel mai lată decât umerii lui. Cu o fâşie de lumină scăzută deasupra capului, era ca şi cum ar fi înaintat printr-un tunel.

Spărtura cobora vreo jumătate de milă, deschizându-se pe neaşteptate într-o vâlcea îngustă, lungă de mai puţin de o milă, cu fundul acoperit de pietre şi de bolovani, şi cu marginile pline de tufe, de pini şi de brazi. Soarele aflat în vârful muntelui arunca umbre prelungi. Pereţii n-aveau nici o crăpătură în afară de acea deschizătură, şi erau aşa de abrupţi de parcă în munte ar fi fost înfipt un topor uriaş. Ar fi fost mai uşor de apărat decât valea în care stăteau ei, dar nu era nici urmă de pârâu. Nimeni nu venea aici. Doar Rand, după ce se certa cu Moiraine.

Rand stătea aproape de intrare, rezemat de un trunchi de copac, zgâindu-se la palme. Perrin ştia că pe fiecare avea înfierat un bâtlan. Celălalt nu făcu nici o mişcare când cizma lui Perrin scârţâi pe stâncă.

Deodată, Rand se apucă să recite încetişor, fără să-şi ia ochii de la mâini.

De două ori îi este semnul,

De două ori în viaţă şi-ncă de două mort.

Bâtlan, bâtlani şi-o dată şi de două ori,

pentru-aşternut de cale şi pentru nume-adevărat.

Dragon o dată, de două ori Dragon,

pentru-amintiri pierdute, pentru-a plăti ce-i este dat.

Înfiorându-se, îşi vârî mâinile la subsuoară.

— Deocamdată, nici un dragon. Scoase un hohot aspru de râs. Deocamdată...

Preţ de câteva clipe, Perrin nu făcu decât să se uite la el. Un bărbat care era în stare să conducă Puterea. Un bărbat sortit să înnebunească din pricina atingerii saidinului, jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor, şi care, pierzându-şi minţile, avea să distrugă totul în jurul lui. Un bărbat – un lucru! – de care toată lumea învăţa, încă din copilărie, să se ferească şi să se teamă. Doar că... Îi era greu să îl uite pe băiatul alături de care crescuse. „Cum încetezi să mai fii prietenul cuiva?” Perrin găsi un bolovan teşit şi se aşeză, aşteptând.

După o vreme, Rand întoarse capul spre el.

— Crezi că Mat e bine? Ultima dată când l-am văzut părea foarte bolnav.

— Cred că s-a înzdrăvenit între timp.

„Pesemne că a ajuns deja în Tar Valon. Acolo îl vor tămădui. Iar Nynaeve şi Egwene vor avea grijă de el.”

Egwene şi Nynaeve, Rand şi Mat şi Perrin. Toţi cinci din Emond’s Field, din Ţinutul celor Două Râuri. Puţini străini veneau în Ţinutul celor Două Râuri, în afară de neguţătorii ambulanţi şi de marii negustori, care soseau o dată pe an să cumpere lână şi tutun. Aproape nimeni nu plecase vreodată din sat. Până ce Roata Timpului îi alesese pe ta’veren, iar cei cinci nu mai avuseseră cum să rămână acolo. Nu mai avuseseră cum să rămână ceea ce fuseseră înainte.

Rand dădu din cap şi nu mai scoase nici un cuvânt.

— În vremea din urmă, zise Perrin, mă trezesc că aş vrea să fiu doar fierar. Tu... Tu nu ai vrea câteodată să fii un simplu păstor?

— Datoria, şopti Rand. Moartea e mai uşoara ca o pană, datoria mai apăsătoare ca un munte. Aşa se spune în Shienar. Cel Întunecat începe să umble. Ultima Bătălie se apropie. Iar Dragonul Renăscut trebuie să îl înfrunte pe Cel Întunecat în Ultima Bătălie, altminteri Umbra va acoperi totul. Roata Timpului se va sfărâma. Fiecare Vârstă va fi făurită din nou, după chipul Celui Întunecat. Nu sunt decât eu. Râse fără veselie; umerii i se zguduiau. Am această datorie, pentru că nu mai este altcineva, nu-i aşa?

Perrin se foi, tulburat. Râsul lui Rand avea ceva care îl înspăimânta.

— Înţeleg că iar te-ai certat cu Moiraine. Din pricina aceluiaşi lucru?

Rand trase adânc aer în piept.

— Nu ne certam mereu din pricina aceluiaşi lucru? Sunt acolo, pe Şesul Almoth, şi Lumina ştie prin ce alte părţi. Sunt sute. Mii. Au jurat să îl urmeze pe Dragonul Renăscut pentru că eu am ridicat flamura. Pentru că eu am îngăduit să fiu numit Dragonul. Pentru că nu am avut de ales. Şi acum mor. Se luptă, caută, se roagă pentru bărbatul care ar trebui să îi conducă. Mor. Iar eu stau aici, în munţi, la adăpost, toată iarna. Le... le datorez... ceva.

— Crezi că mie îmi place?

Perrin clătină din cap, mânios.

— Tu faci tot ce îţi spune, zise Rand printre dinţi. Nu te împotriveşti niciodată.

— De parcă ţie ţi-a ajutat la ceva să i te împotriveşti. V-aţi certat toată iarna, şi toată iarna noi am rămas aici ca nişte pietroaie.

— Pentru că are dreptate. Rand râse din nou, râsul acela care îţi îngheţa sângele în vene. Arde-m-ar Lumina, are dreptate. Sunt risipiţi în mici grupuri pe tot şesul, în Tarabon şi Arad Doman. Dacă m-aş alătura vreunui grup anume, Mantiile Albe şi oastea din Doman şi tarabonezii s-ar repezi asupra lor ca vulturul asupra prăzii.

Perrin dădu să râdă la rându-i, nedumerit.

— Dacă îi dai dreptate, de ce vă certaţi tot timpul?

— Pentru că trebuie să fac ceva. Dacă nu... Dacă nu... o să plesnesc, ca un pepene copt!

— Ce să faci? Dacă asculţi ce spune...

Rand nu îl lăsă să-şi termine vorba şi să adauge că vor rămâne acolo pentru totdeauna.

— Moiraine spune! Moiraine spune! Rand se ridică în picioare, strângându-şi capul în mâini. Moiraine are ceva de zis despre orice. Moiraine spune că nu trebuie să merg la oamenii care mor în numele meu. Moiraine spune că voi afla ce trebuie să fac pentru că mă va sili Pânza. Moiraine spune! Dar nu spune niciodată cum voi afla. O, nu! Nu ştie asta. Îşi lăsă mâinile pe lângă trup şi se întoarse spre Perrin, cu capul aplecat într-o parte şi cu ochii mijiţi. Uneori mi se pare că Moiraine mă ţine în frâu, ca pe un cal. Simţi şi tu asta câteodată?

Perrin îşi trecu mâna prin părul vâlvoi.

— Eu... Orice ne-ar mâna, sau ne-ar trage, ştiu cine este duşmanul, Rand.

— Ba’alzamon, răspunse Rand încetişor.

Un vechi nume dat Celui Întunecat. În limba trolocilor, însemna Inima Întunericului.

— Şi eu trebuie să îl înfrunt, Perrin. Gura i se strâmbă, pe jumătate zâmbet, pe jumătate schimonoseală de durere. Să-mi ajute Lumina, ba aş vrea să se întâmple totul acum, să se termine, ba... De câte ori o să izbutesc să... Lumină, trage aşa de tare de mine. Dacă nu o să pot să... Dacă nu... Pământul începu să se cutremure.

— Rand? zise Perrin neliniştit.

Rand se înfioră; în ciuda frigului, faţa îi era acoperita de broboane de sudoare. Îşi ţinea ochii închişi.

— O, Lumină, gemu el. Trage aşa de tare de mine.

Deodată pământul se ridică, iar valea răsună de o bubuitură straşnică. Perrin simţea că pământul îi era smuls de sub picioare. Căzu – sau pământul se înălţă până la el. Valea se zgudui, ca şi cum o mână uriaşă ar fi coborât din cer ca să o smulgă. Se agaţă cu putere de pământ, care încerca să îl arunce de colo până colo, ca pe o minge. În faţa ochilor lui, pietricelele săreau şi se rostogoleau, iar praful se ridica în vârtejuri.

— Rand!

Strigătul lui se pierdu în vuietul asurzitor.

Rand stătea cu capul dat pe spate, cu ochii tot închişi. Nu părea să simtă defel smuciturile pământului, care îl azvârleau ba într-o parte, ba în cealaltă. Nu îşi pierdu nici o clipă echilibrul, oricât de tare se zdruncina. Perrin avu impresia că Rand zâmbea trist, însă, zguduit cum era, nu putea fi sigur. Copacii se zgâlţâiau, iar cel de care stătuse rezemat Rand se rupse dintr-odată în două, şi o bucată mare de trunchi se prăvăli la pământ, la nici trei paşi de Rand. Acesta nu băga de seamă, aşa cum nu părea să bage de seama nimic din ce se petrecea în jurul lui.

Perrin se căzni să îşi umple plămânii cu aer.

— Rand! în numele Luminii, Rand! Încetează!

Totul se sfârşi la fel de brusc pe cât începuse. O creangă se rupse cu zgomot dintr-un stejar pipernicit. Perrin se ridică încet în picioare, tuşind. Aerul era plin de praf, strălucind în razele soarelui ce apunea.

Rand privea în gol, răsuflând anevoie, de parcă alergase zece mile. Nu se mai întâmplase niciodată aşa ceva.

— Rand, zise Perrin cu luare-aminte, ce...?

Rand se uita încă în gol.

— E tot timpul lângă mine. Mă cheamă. Trage de mine. Saidinul. Jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor. Câteodată nu mă pot stăpâni să nu încerc să îl ating. Făcu un gest, de parcă ar fi prins ceva din aer, apoi îşi aţinti privirea asupra pumnului închis. Simt murdăria înainte chiar să îl ating. Slinul Celui Întunecat, ca un strat de scârnăvie care încearcă să ascundă Lumina. Mă îngreţoşează, dar nu mă pot stăpâni. Nu pot! Câteodată, mă întind după el şi e ca şi cum aş vrea să prind aerul în căuşul palmei. Deschise mâna goală, şi râse amar. Dacă se va întâmpla aşa şi când va veni Ultima Bătălie? Dacă o să mă întind după el şi n-o să prind nimic?

— Păi, ai prins ceva atunci, răspunse Perrin răguşit. Ce ai făcut?

Rand privi în jur, de parcă ar fi văzut totul pentru prima oară. Copacul prăbuşit la pământ, crengile rupte. Perrin îşi dădu seama că nu erau prea multe stricăciuni. Se aşteptase să fie crăpături adânci în pământ. Zidul de copaci părea aproape întreg.

— Nu am vrut. A fost ca şi cum aş fi încercat să scot cepul şi, în loc de asta, aş fi sfărâmat tot butoiul. M-a... umplut. A trebuit să îl îndrept spre ceva înainte să mă mistuie, dar... nu am vrut să fac asta...

Perrin clătină din cap. „Ce rost are să îi spun să nu mai facă asta niciodată? Nu ştie nici măcar el pe deplin ce face.” Se mulţumi aşadar să zică:

— Sunt destui care şi-ar dori să te vadă mort – şi pe noi la fel, nu e nevoie să le înlesneşti treaba.

Rand nu părea să îl asculte.

— Ar fi bine să ne întoarcem în tabără. Curând o să se întunece, iar mie unuia mi-e foame.

— Ce? A. Du-te, Perrin. Vin şi eu. Vreau să mai stau puţin singur.

Perrin şovăi, apoi porni fără tragere de inimă spre deschizătura din peretele de stânca. Se opri când Rand vorbi din nou.

— Tu visezi când dormi? Visezi frumos?

— Uneori, răspunse Perrin circumspect. Nu prea-mi amintesc ce visez.

Învăţase să se ferească de vise.

— Visele nu ne părăsesc niciodată, zise Rand, cu glas atât de scăzut, încât Perrin abia îl auzi. Poate că ne spun anumite lucruri. Lucruri adevărate.

Tăcu, şi rămase cufundat în gânduri.

— Cina e gata, zise Perrin, dar Rand nu îi răspunse. În cele din urma, plecă şi îl lăsă acolo.

CAPITOLUL 3 • Veşti de la Şes

Întunericul învăluia o parte din deschizătură, căci zguduiturile făcuseră să se prăbuşească o bucată din peretele de stâncă peste cealaltă. Se uită cu luare-aminte la bezna din faţa lui, după care porni grăbit pe dedesubt, însă lespedea de piatră părea bine înfiptă în pământ. Simţi din nou o tulburare, mai puternică decât înainte. „Nu, arde-m-ar! Nu!” Dispăru.

Când ieşi la lumină, deasupra taberei, valea era plină de umbre ciudate, făcute de soarele ce apunea. Moiraine stătea în faţa colibei, privind cercetător la crăpătura din stâncă. Perrin se opri brusc. Moiraine era o femeie zveltă, cu părul brun, care abia îi ajungea până la umăr, şi frumoasă, fără vârstă, ca toate femeile Aes Sedai care conduseseră Puterea o vreme. Nu putea spune câţi ani avea, căci faţa nu îi era defel zbârcită, iar ochii aveau o sclipire prea inteligentă pentru cineva tânăr. Rochia de mătase albastru închis îi era în neorânduială şi plină de praf, iar părul, de obicei atât de bine aranjat, îi era ciufulit. Chipul îi era mânjit de negreală. Perrin îşi lăsă privirea în jos. Moiraine cunoştea adevărul despre el – doar ea şi Lan îl ştiau, dintre toţi cei din tabără – şi lui Perrin nu îi plăcea ce se citea pe faţa ei când se uita în ochii lui. Ochi galbeni. Într-o zi, poate că avea să îşi ia inima în dinţi şi să o întrebe ce anume ştia. Mai multe decât el, precis. Dar nu venise încă timpul. Parcă nu era niciodată momentul potrivit.

— El... Nu a vrut... S-a întâmplat.

— S-a întâmplat, zise Moiraine sec, apoi clătină din cap şi se făcu nevăzută în colibă.

Uşa se închise în urma ei, puţin cam zgomotos.

Perrin trase adânc aer în piept şi continuă să coboare spre focurile de pe fundul văii. Avea să urmeze o altă ceartă între Rand şi Moiraine, dimineaţă, dacă nu chiar în aceeaşi seara.

Vreo şase copaci fuseseră doborâţi la pământ, iar rădăcinile le fuseseră smulse din pământ. Dârele negre de pe jos duceau până la pârâu şi la un bolovan care nu fusese acolo mai înainte. Una dintre colibele aflate de partea cealaltă se prăbuşise din pricina zguduiturilor, iar soldaţii din Shienar se adunaseră să o reclădească. Loial era cu ei. Ogierul putea să ridice singur un buştean pe care de-abia l-ar fi urnit patru oameni. Perrin auzea din când în când sudalmele lui Uno.

Min stătea lângă foc, amestecând nemulţumită într-un ceaun. Avea o mica vânătaie pe obraz. În aer era miros de tocană arsă.

— Nu suport să fac de mâncare, zise ea, uitându-se şovăielnic în ceaun. Dacă nu iese bună, nu e vina mea. Rand a vărsat-o pe jumătate în foc când... Ce drept are să ne azvârle în toate părţile, ca pe nişte saci cu grăunţe? Îşi scutură turul pantalonilor şi se înfioră. Când o să pun mâna pe el, o să-i dau una de-o să mă ţină minte.

Flutură lingura de lemn spre Perrin, de parcă avea de gând să îl ia şi pe el la bătaie.

— A păţit cineva ceva?

— Numai dacă pui la socoteală vânătăile, răspunse Min morocănoasă. La început s-au supărat, fireşte. Apoi au văzut-o pe Moiraine uitându-se spre ascunzătoarea lui Rand, şi au înţeles că era din pricina lui. Dacă Dragonul vrea să dărâme muntele în capul nostru, înseamnă că Dragonul face asta cu un anumit temei. Dacă le-ar spune să îşi dea pielea şi carnea jos de pe ei şi să înceapă să ţopăie, ar face întocmai.

Pufni dispreţuitor şi curăţă lingura de marginea ceaunului.

Perrin se uită spre coliba lui Moiraine. Dacă Leya ar fi păţit ceva – dacă ar fi murit – femeia Aes Sedai nu ar fi intrat pur şi simplu din nou înăuntru. Aşteptarea plutea încă în aer. „Orice-ar fi, nu s-a întâmplat încă.”

— Min, poate ar fi mai bine să pleci. Dis-de-dimineaţă. Am nişte argint pe care pot să ţi-l dau, şi sunt convins că Moiraine îţi va da destul cât să plăteşti unui neguţător să te ia în caravana lui şi să te scoată din Ghealdan. Ai ajunge numaidecât la Baerlon.

Min îl privi cu luare-aminte, atât de îndelung, încât Perrin începu să se întrebe dacă spusese ceva nepotrivit. În cele din urmă, Min zise:

— E foarte drăguţ din partea ta, Perrin. Dar nu.

— Credeam că vrei să pleci. Tot timpul te plângi că trebuie să stai aici.

— Am cunoscut odată o femeie din Illian, spuse Min încetişor. Când era tânără, mama ei o dăduse de nevastă unui bărbat pe care nu îl văzuse niciodată. Se obişnuieşte aşa ceva în Illian. Mi-a povestit că îşi petrecuse primii cinci ani de căsnicie tunând şi fulgerând împotriva lui, şi pe următorii cinci punând la cale tot soiul de lucruri care să îi facă acestuia viaţa amară. Abia mulţi ani mai târziu, când soţul a murit, şi-a dat seama că fusese iubirea vieţii ei.

— Nu văd care e legătura.

Expresia de pe faţa lui Min lăsa să se înţeleagă că Perrin nici nu se străduia să priceapă, şi vorbi pe un ton nespus de răbdător:

— Doar pentru că soarta a ales în locul tău, nu înseamnă că lucrul acela este rău. Chiar dacă e ceva ce tu nu ai fi ales într-o sută de ani. „Mai bine zece zile de dragoste decât ani de părere de rău”, cită ea.

— Înţeleg încă şi mai puţin ce vrei să zici. Nu trebuie să rămâi aici dacă nu vrei.

Min agăţă lingura de un par despicat la capăt, înfipt în pământ, după care îl uimi, ridicându-se pe vârfuri ca să îl sărute pe obraz.

— Eşti un bărbat foarte cumsecade, Perrin Aybara. Chiar dacă nu pricepi nimic.

Perrin clipi des, neştiind ce să spună. Ar fi vrut să fie convins că Rand era în toate minţile. Ar fi vrut ca Mat să fie cu el. Perrin nu ştiuse niciodată cum să se poarte cu fetele, dar Rand se descurcase întotdeauna. La fel şi Mat; fetele din Emond’s Field strâmbau din nas, zicând că Mat n-o să ajungă niciodată bărbat adevărat, dar Mat tot izbutea să se înţeleagă cu ele.

— Dar tu, Perrin? Tu nu îţi doreşti niciodată să te întorci acasă?

— Tot timpul, răspunse el cu înflăcărare. Dar... nu cred că pot. Nu încă. Întoarse privirea spre vâlceaua unde se găsea Rand. „Se pare că suntem legaţi unul de celalalt, nu-i aşa, Rand?” S-ar putea să nu am niciodată cum a mă întoarce.

Avu impresia că vorbise prea încet ca Min să îl audă, dar fata se uită la el cu milă. Şi încuviinţare.

Perrin desluşi un zgomot slab de paşi în spatele lui şi se uită spre coliba lui Moiraine. Două siluete îşi croiau drum în jos, prin întunericul tot mai gros – una dintre ele o femeie, zveltă şi mergând cu graţie chiar şi coborând povârnişul abrupt. Bărbatul, cu un cap mai înalt decât însoţitoarea sa, se îndreptă spre locul unde munceau soldaţii din Shienar. Nici măcar ochii lui Perrin nu îl vedeau limpede – câteodată părea să se mistuie cu totul, după care reapărea brusc, părţi din el pierind în noapte când se stârnea câte o rafală de vânt. Aşa ceva nu era cu putinţă decât datorită mantiei schimbătoare a unui străjer. Silueta mai mare era prin urmare Lan, iar cea mai mică Moiraine.

Mult în spatele lor, o altă siluetă, şi mai neclară, se furişa printre copaci. „Rand, care se întoarce la coliba lui. Încă o seară în care nu mănâncă pentru că nu suferă felul în care îl privesc oamenii”, îşi spuse Perrin.

— Cred că ai ochi la spate, zise Min, încruntându-se la femeia care se apropia. Sau cel mai fin auz pe care l-am pomenit vreodată. Nu e Moiraine?

„Trebuie să am grijă.” Se obişnuise atât de mult cu soldaţii din Shienar, care ştiau cât de pătrunzător îi era văzul – cel puţin în timpul zilei; nu ştiau şi cât vedea noaptea – încât acum lăsa să îi scape anumite lucruri. „Nebăgarea de seamă ar putea să mă omoare.”

— Femeia Tuatha’an se simte bine? întrebă Min când Moiraine veni lângă foc.

— Se odihneşte.

Glasul scăzut al femeii Aes Sedai era la fel de muzical ca întotdeauna, de parcă vorbitul şi cântatul erau totuna, iar părul şi veşmintele îi erau din nou în bună rânduială. Îşi întinse mâinile spre foc. Pe mâna stângă purta un inel de aur, un şarpe care-şi înghiţea coada. Marele Şarpe, un însemn al veşniciei încă şi mai vechi decât Roata Timpului. Toate femeile care primiseră învăţătura în Tar Valon purtau un asemenea inel.

Preţ de o clipă, Moiraine îşi aţinti privirea asupra lui Perrin, şi păru să îi citească gândurile.

— A căzut şi şi-a spart capul când Rand... Strânse din buze, dar în momentul următor îşi recapătă calmul. Am tămăduit-o, şi acum doarme. Curge mult sânge dintr-o rană de la cap, fie ea cât de mică, dar nu a fost nimic grav. Ai văzut ceva legat de ea, Min? Min şovăi.

— Am văzut... mi s-a părut că am văzut-o moartă. Cu faţa acoperită de sânge. Eram convinsă că înţelesesem ce înseamnă, însă dacă şi-a spart capul... Precis e bine?

Faptul că pusese aceasta întrebare îi vădea tulburarea. Femeile Aes Sedai nu lăsau netămăduit ceva ce putea fi tămăduit. Iar Moiraine avea un har deosebit.

Min părea atât de neliniştită, încât Perrin rămase o vreme uimit. Apoi pricepu. Lui Min nu îi plăcea defel ceea ce făcea, dar era parte din ea, credea că înţelege, măcar într-o oarecare măsură, despre ce era vorba. Dacă s-ar fi înşelat, ar fi fost ca şi cum ar fi descoperit că nu ştie cum să îşi folosească mâinile.

Moiraine o privi cu luare-aminte, potolită.

— Nu te-ai înşelat niciodată până acum. Poate că acum este prima dată.

— Când ştiu, ştiu, murmură Min cu încăpăţânare. Să-mi ajute Lumina, aşa este.

— Sau poate că nu s-a întâmplat încă. Mai are cale lungă până la căruţele Pribegilor, şi trebuie să străbată ţinuturi sălbatice.

Glasul femeii Aes Sedai era asemenea unui cântec rece, nepăsător. Perrin icni. „Lumină, şi eu am vorbit la fel? N-o să îngădui ca moartea să mi se para atât de firească.”

Moiraine se uită la el, de parcă şi-ar fi rostit gândurile cu voce tare.

— Roata ţese după cum îi este voia, Perrin. Ţi-am spus acum multă vreme că suntem în plin război. Nu ne putem opri doar pentru că unii dintre noi mor. Oricine poate muri înainte ca totul să ia sfârşit. Leya are alte arme decât tine, dar ştia foarte bine lucrul acesta când a pornit la luptă.

Perrin lăsă ochii în jos. „Se prea poate să ai dreptate, însă nu voi accepta asta cu atâta uşurinţă.”

Lan se aşeză de partea cealaltă a focului, împreună cu Uno şi cu Loial. Flăcările aruncau umbre tremurătoare pe faţa străjerului, făcând-o să pară şi mai cioplită în piatră decât de obicei, numai colţuri. Nu era lesne nici să te uiţi la mantia lui în lumina focului. Uneori părea o simplă mantie cenuşie, sau neagră, însă cenuşiul şi negrul păreau să dispară şi să se schimbe dacă te uitai mai îndeaproape, umbrele alunecând, afundându-se în ea. Alteori, părea că Lan făcuse o gaură în noapte şi îşi trăsese întunericul în jurul umerilor. Nu era defel lesne să te uiţi la mantie, şi era cu atât mai greu din pricina bărbatului care o purta.

Lan era înalt şi bine făcut, lat în umeri, cu ochii albaştri precum lacurile îngheţate de munte, şi se mişca cu o graţie nemaipomenită, încât sabia de la şold părea că face parte din trupul său. Nu doar că dădea impresia că este în stare să rănească şi să ucidă; bărbatul acesta îmblânzise violenţa şi moartea şi le ţinea în buzunar, gata să le slobozească la porunca lui Moiraine. Pe lângă Lan, până şi Uno părea mai puţin înfricoşător. Părul lung al străjerului era uşor înspicat; o fâşie îngustă de piele îl împiedica să-i cadă pe faţă. Cei tineri se dădeau însă un pas înapoi când venea vorba să îl înfrunte pe Lan – asta dacă aveau destulă minte.

— Jupâneasa Leya a adus veştile obişnuite de la Şesul Almoth, spuse Moiraine. Toată lumea se războieşte cu toată lumea. Sate arse. Oameni fugind încotro văd cu ochii. Şi au apărut şi Corniaţii, cei care caută Cornul lui Valere.

Perrin se foi neliniştit – Cornul era într-un loc unde nici un Corniat de pe Şesul Almoth nu avea să-l găsească, sau cel puţin aşa nădăjduia – iar Moiraine îi aruncă o privire rece. Nu îi plăcea când se vorbea despre Corn, afară doar dacă ea însăşi aducea vorba.

— A adus însă şi alte veşti. Mantiile Albe au trimis cam cinci mii de oamenii pe Şesul Almoth.

Uno mormăi.

— Fir-ar... o, iartă-mă, Aes Sedai. Asta trebuie că înseamnă cam jumătate din toţi oamenii lor. Niciodată nu au strâns atâţia într-un singur loc.

— Bănuiesc că toţi cei care juraseră să îl slujească pe Rand au murit sau s-au împrăştiat care încotro, murmură Perrin. Sau aşa se va întâmpla curând. Ai avut dreptate, Moiraine.

Nu-i plăcea să se gândească la Mantiile Albe. Nu-i plăceau deloc Copiii Luminii.

— Tocmai asta e foarte curios, zise Moiraine. Sau şi asta. Copiii au zis că nu urmăresc decât să aducă pace, lucru care nu e deloc neobişnuit din partea lor. Ceea ce este neobişnuit este că, în vreme ce încearcă să îi alunge pe tarabonezi şi pe cei din Arad Doman peste hotar, nu au făcut nimic împotriva celor care i-au jurat credinţă Dragonului.

Min scoase un ţipăt de uimire.

— Într-adevăr? Nu seamănă defel cu ce am auzit eu despre Mantiile Albe.

— Nu cred că au rămas mulţi neno... mulţi Spoitori pe şes, spuse Uno. Vorbea cu glas gâtuit, de cât se chinuia să nu blesteme în faţa unei femei Aes Sedai. Ochiul lui bun era la fel de încruntat precum cel vopsit. Nu le place să stea unde sunt necazuri, cu deosebire acolo unde sunt bătălii. Nu sunt destui ca să-i vezi peste tot.

— Sunt destui pentru ce am eu nevoie, zise Moiraine cu asprime. Cei mai mulţi au plecat, dar câţiva au rămas, pentru că i-am rugat eu. Iar Leya este cât se poate de convinsă. Mantiile i-au nimicit pe unii dintre cei credincioşi Dragonului, acolo unde nu erau decât o mână. Dar, deşi proclamă că îl vor înfrânge pe acest fals Dragon, deşi au o mie de oameni despre care se spune că nu fac decât să îl caute, se feresc să se apropie de orice grup mai mare de cincizeci de slujitori ai Dragonului. Nu în mod deschis, fireşte, dar există întotdeauna o întârziere, ceva ce le dă celor pe care îi urmăresc vreme să dispară.

— Deci Rand poate să se ducă la ei, aşa cum îşi doreşte. Loial se uită la Moiraine, clipind des. Toată tabăra ştia de certurile dintre ei. Roata îi ţese o cale.

Uno şi Lan deschiseră gura în acelaşi timp, dar Uno renunţă, făcând o mică plecăciune.

— Pesemne, spuse străjerul, că e un complot al Mantiilor Albe, deşi, arde-m-ar focul, habar n-am despre ce ar putea fi vorba. Dar când Mantiile Albe îmi fac un dar, caut acul otrăvit ascuns înăuntru.

Uno dădu din cap a încuviinţare.

— Pe lângă asta, urmă Lan, tarabonezii şi cei din Doman sunt la fel de porniţi să îi ucidă pe cei credincioşi Dragonului cum sunt porniţi să se omoare între ei.

— Şi mai este ceva, zise Moiraine. Trei bărbaţi tineri au murit în satele pe lângă care au trecut căruţele jupânesei Leya.

Perrin băgă de seamă o tresărire a pleoapei lui Lan – era un semn de uimire din partea lui, aşa cum un altul ar fi scos un strigăt. Lan nu se aşteptase ca Moiraine să le pomenească de asta. Moiraine continuă:

— Unul a murit otrăvit, ceilalţi doi înjunghiaţi. Toţi în împrejurări în care nimeni nu ar fi trebuit să se poată apropia nevăzut, totuşi aşa s-a întâmplat. Privi flăcările. Toţi trei erau mai înalţi de felul lor şi cu ochii deschişi la culoare. Ochii deschişi la culoare sunt un lucru neobişnuit pe Şesul Almoth. Acum e de rău să fii tânăr şi înalt şi cu ochii limpezi.

— Dar cum? întrebă Perrin. Cum de au fost omorâţi dacă nimeni nu se putea apropia de ei?

— Cel Întunecat are ucigaşi pe care nu îi vezi decât atunci când e prea târziu, răspunse Lan încetişor.

Uno se înfioră.

— Făr-de-Suflet. N-am auzit de vreunul la miazăzi de Ţinuturile de la Hotar.

— Ajunge, îi întrerupse Moiraine tăios.

Perrin mai avea întrebări: „Ce mai sunt şi Făr-de-Suflet? Sunt asemenea trolocilor, sau Pieriţilor? Ce sunt?”, dar nu le mai puse. Când Moiraine hotăra că se vorbise destul despre un anumit lucru, aşa rămânea. Şi când ea închidea gura, nu o puteai deschide pe a lui Lan nici cu drugul de fier. Soldaţii din Shienar îi dădeau şi ei ascultare. Nimeni nu voia să o înfurie pe o femeie Aes Sedai.

— Lumină! murmură Min, cercetând cu privirea în întunericul din ce în ce mai des din jurul lor. Nu îi vezi? Lumină!

— Deci nu s-a schimbat nimic, zise Perrin posomorât. Nu putem coborî până la şes, iar Cel Întunecat vrea să ne omoare.

— Totul se schimbă, spuse Moiraine domol, iar Pânza cuprinde totul. Trebuie să ne luam după Pânză, nu după schimbările vremelnice. Se uită la fiecare dintre ei, pe rând, apoi urmă: Uno, precis cercetaşilor nu le-a scăpat nimic? Cât de mic?

— Renaşterea Seniorului Dragon a topit graniţele certitudinii, Moiraine Sedai, şi nu poţi fi sigur de nimic când te lupţi cu un Myrddraal, dar îmi pun viaţa chezăşie că toţi cercetaşii au făcut o treabă la fel de bună ca orice străjer.

Perrin nu îl auzise niciodată pe Uno vorbind atât de mult fără să suduie. Soldatului i se acoperise fruntea de broboane de sudoare de la această caznă.

— S-ar putea să fim cu toţii în primejdie, zise Moiraine. Ce a făcut Rand a fost ca un foc în vârful muntelui, pe care l-ar fi putut vedea orice Myrddraal, de la zece mile depărtare.

— Poate că... începu Min şovăielnic. Poate că ar trebui să pui oameni de pază, care să nu îi lase să se apropie.

Lan îi aruncă o căutătură mânioasă. Uneori punea el însuşi la îndoială hotărârile lui Moiraine, deşi rar de faţă cu ceilalţi, însă nu îi plăcea când alţii făceau acelaşi lucru. Min se încruntă la el.

— Destul că ne pândesc Myrddraali şi troloci, dar măcar pe ei pot să îi văd. Nu vreau să mă gândesc că vreunul din aceşti... Făr-de-Suflet s-ar putea furişa până aici, să-mi taie beregata fără să bag de seamă.

— Paza pe care o s-o statornicesc ne va ascunde de Făr-de-Suflet, şi de toţi ciracii Celui Întunecat, răspunse Moiraine. Când eşti slab, aşa cum suntem noi, cel mai bine e să te ascunzi. Dacă e vreun Jumate-Om pe aici care să... Ei bine, nu am puterea de a pune paznici care să-i ucidă dacă ar încerca să intre în tabără şi, chiar şi de aş putea, asta ar însemna că am fi prinşi aici ca într-o capcană. Cum nu e cu putinţă să statornicesc două rânduri de pază în acelaşi timp, voi lăsa cercetaşii şi străjerii – şi pe Lan – să ne apere, şi o să folosesc singurul fel de pază care ne poate fi de vreun ajutor.

— Aş putea să fac înconjurul taberei, zise Lan. Să mă încredinţez că nimic nu a scăpat cercetaşilor.

Nu spuse asta pe un ton lăudăros, ci cât se poate de simplu. Până şi Uno dădu din cap a încuviinţare. Moiraine însă se împotrivi.

— Dacă va fi nevoie de tine astă-seară, Lan Gaidin, va fi nevoie aici. Ridică privirea spre munţii întunecaţi dimprejur. Se simte ceva în aer.

— Aşteptarea.

Cuvântul ţâşni de pe buzele lui Perrin înainte să apuce să-l oprească. Moiraine se uită la el – în străfundurile lui – şi Perrin îşi dori să nu fi deschis gura.

— Da, spuse Moiraine. Aşteptarea. Vezi ca străjerii să fie cu ochii în patru astă-seară, Uno. Nu era nevoie să îi sfătuiască să doarmă cu armele la îndemâna; soldaţii din Shienar erau obişnuiţi să doarmă astfel. Somn uşor, le ură apoi tuturor, de parcă aşa ceva mai era acum cu putinţă, şi porni înapoi spre colibă.

Lan mai rămase cu ei, cât să înfulece trei străchini de tocană, apoi o luă grăbit după ea, fiind iute înghiţit de noapte.

Perrin îl urmări pe străjer prin beznă cu ochii lui galbeni.

— Somn uşor, şopti el. Mirosul cărnii gătite îl îngreţoşă brusc. Fac de strajă al treilea, Uno? Uno încuviinţă. Atunci o să încerc să-i urmez sfatul.

Oamenii se apropiau de focuri, iar murmurul glasurilor îl însoţi până sus.

Avea şi el o colibă, mică, făcută din buşteni, în care abia dacă putea sta în picioare, iar crăpăturile erau astupate cu noroi uscat. Un pat grosolan, din crengi de pin, acoperit cu o pătură, ocupa aproape jumătate din colibă. Cel care îi deşeuase calul îi rezemase arcul lângă uşă. Îşi agaţă brâul, securea şi tolba într-un cui, apoi se dezbrăcă, zgribulindu-se. Noaptea era încă frig, dar asta îl împiedica să doarmă adânc. Dacă dormea adânc, nu putea alunga visele.

O vreme stătu aşa, întins, cu pătura peste el, zgâindu-se la tavan, tremurând. Apoi îl cuprinse somnul şi, odată cu el, veniră şi visele.

CAPITOLUL 4 • Umbre adormite

Era frig în sala mare a hanului, în pofida focului care ardea în vatra de piatră. Perrin îşi întinse mâinile spre flăcări, dar nu izbuti să şi le încălzească. Cu toate astea, frigul parcă îl alina, era ca un soi de scut. Împotriva a ce, nu ştia nici el. Era un murmur în străfundurile minţii lui, un sunet slab, abia auzit, care se căznea să devină mai puternic.

— Deci renunţi. Aşa e cel mai bine pentru tine. Hai, vino. Stai jos.

Perrin se întoarse spre cel care vorbise. Mesele rotunde răsfirate prin încăpere erau goale, afara de una aflată în colţ, în umbră, la care şedea un bărbat singur. Sala mare era cumva în ceaţă, arăta ca o părere, nu ca un loc adevărat, ceva la care nu se putea uita de-a dreptul. Aruncă o privire în spate, spre foc; acum ardea într-o vatră de cărămidă. Şi, totuşi, nimic din toate astea nu îl tulbura. Aşa ar fi trebuit. Dar nu ştia de ce. Bărbatul îi făcu semn, iar Perrin se apropie de masa lui. O masă pătrată. Mesele erau pătrate. Încruntându-se, întinse mâna ca să atingă tăblia, dar şi-o trase iute înapoi. În acel colţ nu era nici o lampă şi, în ciuda luminii din restul încăperii, bărbatul şi masa aproape că nu se vedeau, aproape că se topeau în umbrele dimprejur.

Lui Perrin i se părea că îl cunoaşte pe bărbatul acela, însă era o senzaţie la fel de nelămurită ca şi ceea ce zărea cu coada ochiului. Omul era de vârstă mijlocie, chipeş şi prea bine îmbrăcat pentru un han de ţară, într-o haină de catifea închisă la culoare, aproape neagră, garnisită la guler şi la manşete cu dantelă albă. Stătea ţeapăn, uneori ducându-şi mâna la piept, ca şi cum mişcarea i-ar fi pricinuit durere. Ochii lui întunecaţi erau aţintiţi asupra chipului lui Perrin; în umbra din jur, păreau nişte puncte scânteietoare.

— Să renunţ la ce? întreba Perrin.

— La asta, fireşte.

Bărbatul arătă cu capul spre securea de la brâul lui Perrin. Părea mirat, ca şi când mai vorbiseră despre toate astea şi mai înainte.

Perrin nu îşi dăduse seama că securea era acolo, nu simţise greutatea de la cingătoare. Îşi trecu mâna peste tăişul în formă de semilună şi peste vârful curbat. Oţelul era... tare, real. Mai real decât ce era în jur. Mai real poate decât el însuşi. Nu-şi luă mâna de pe secure.

— M-am gândit la asta, zise el, dar nu cred că pot. Nu încă.

„Nu încă?” Hanul păru să pâlpâie şi auzi din nou murmurul acela în cap. Nu! Murmurul se stinse.

— Nu? Bărbatul zâmbi, un zâmbet rece. Eşti fierar, băiete. Şi încă unul bun, din câte mi s-a spus. Mâinile tale sunt făcute pentru ciocan, nu pentru secure. Sunt făcute să făurească lucruri, nu să ucidă. Întoarce-te la ce te pricepi să faci, înainte să fie prea târziu.

Perrin se trezi dând din cap a încuviinţare.

— Da. Însă eu sunt ta’veren.

Nu mai rostise niciodată acest cuvânt cu voce tare. „Dar el ştie deja.” Era convins, deşi habar n-avea de ce.

Preţ de o clipă, zâmbetul bărbatului se preschimbă într-o strâmbătură, dar după aceea reveni, mai puternic decât înainte. Puternic şi rece.

— Există căi de a schimba lucrurile, băiete. Căi de a te feri chiar de soartă. Stai jos, să vorbim despre ele.

Umbrele părură să se adâncească şi să se mişte, să se îndrepte spre el. Perrin făcu un pas în spate, rămânând în lumină.

— Nu.

— Măcar hai să bem ceva împreună. Pentru anii ce au trecut şi pentru cei ce vor să vie. Apoi o să vezi lucrurile mai limpede.

Cupa pe care o împinse spre Perrin nu fusese acolo cu câteva clipe mai înainte. Era o cupă din argint strălucitor, plină-ochi cu vin roşu ca sângele.

Perrin se uită cu luare-aminte la chipul bărbatului. Umbrele păreau să-i învăluie faţa precum mantia unui străjer, şi nici măcar privirea lui pătrunzătoare nu izbutea să le străpungă. Întunericul îl împresura ca într-o mângâiere. Ochii bărbatului aveau ceva deosebit, ceva ce i se părea că ar putea să îşi amintească, cu puţină străduinţa. Auzi iar murmurul.

— Nu, spuse. Vorbise cu sunetul slab din capul lui, dar când bărbatul strânse din buze de mânie, cuprins de un val de furie pe care îl înăbuşi numaidecât, Perrin hotărî să spună acelaşi lucru şi în privinţa vinului. Nu mi-e sete.

Se întoarse şi porni spre uşă. Vatra era făcută acum din pietre rotunde de râu; încăperea era plină de mese lungi, cu bănci alături. Deodată se trezi dorindu-şi să plece de acolo, să se îndepărteze de bărbatul acela.

— Nu o să ai prea mulţi sorţi de izbândă, zise bărbatul în urma lui, pe un ton aspru. Trei fire ţesute laolaltă şi fiecare împărtăşeşte soarta celorlalte. Când unul este tăiat, toate sunt tăiate. Ursita te poate ucide, dacă nu mai rău.

Perrin simţi o căldură în spate, înteţindu-se, apoi stingându-se la fel de iute, ca şi cum uşa unui cuptor imens s-ar fi deschis şi închis la loc. Uluit, se răsuci. Încăperea era goală.

„N-a fost decât un vis”, îşi spuse, zgribulindu-se de frig, şi dintr-odată totul căpătă altă formă.

Se uita într-o oglindă, pe jumătate neînţelegând ce vedea, pe jumătate încuviinţând. Un coif aurit, făurit în chip de cap de leu, îi acoperea capul, ca şi când acolo i-ar fi fost locul. O frunză aurie îi împodobea platoşa, şi toată armura îi era lucrată în aur. Numai securea de la brâu era simplă. Un glas – al lui – îi şoptea că securea aceea putea înfrânge orice altă armă, că o purtase de o mie de ori, într-o sută de bătălii. Nu! Voia să o dea jos, să o arunce. „Nu pot!” Auzi un sunet în capul lui, mai puternic decât o şoaptă, aproape destul de tare cât să îl poată înţelege.

— Un bărbat menit să cunoască slava.

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Nu se uită în jur, nu o vedea decât pe ea. Ochii îi erau întunecaţi ca noaptea, pielea albă ca laptele şi neîndoielnic mai moale, mai fină decât rochia de mătase albă cu care era înveşmântată. Când făcu un pas spre el, lui Perrin i se uscă gura. Îşi dădu seama că toate celelalte femei pe care le văzuse vreodată erau lipsite de graţie şi hidoase. Se înfioră, şi se întreba de ce îi era frig.

— Un bărbat adevărat trebuie să îşi accepte destinul, zise femeia, surâzând.

Surâsul ei aproape că îl încălzi. Era înaltă, cu o palmă mai scundă decât el. Părul, mai negru decât pana corbului, îi era prins cu piepteni de argint. O centură lată din zale tot de argint îi înconjura mijlocul, pe care l-ar fi putut cuprinde cu mâinile.

— Da, şopti Perrin. Înăuntrul lui, uluirea se lupta cu încuviinţarea. Nu avea nevoie de slavă. Dar când o auzi pe ea rostind acest cuvânt, nu îşi mai dori nimic altceva. Adică... Din nou murmurul. Nu! Dispăru şi, odată cu el, şi încuviinţarea. Aproape. Îşi duse mâna la cap, atinse coiful aurit şi îl dădu jos. Nu... nu cred că vreau. Nu mi se cuvine.

— Nu vrei? Femeia râse. Ce bărbat cu sânge în vene nu vrea slavă? Multă slavă, ca şi cum ai sufla tu însuţi în Cornul lui Valere.

— Nu vreau, spuse Perrin, deşi o voce dinăuntrul său îi striga că minte. Cornul lui Valere. „S-a auzit Cornul, şi toţi au dat navală. Moartea mergea umăr la umăr cu el, şi totuşi îl aştepta în faţă. Iubita lui. Nimicitoarea lui.” Nu! Eu sunt fierar!

Zâmbetul femeii era plin de milă.

— Aşa un lucru neînsemnat. Nu trebuie să pleci urechea la cei care încearcă să te abată de la calea ce ţi-a fost sortită. Te vor înjosi. Te vor nimici. Dacă te vei împotrivi sorţii, vei avea parte doar de suferinţă. De ce să alegi suferinţa când te poţi bucura de slavă? Când numele tău poate să rămână în amintirea oamenilor, alături de toţi eroii de legendă?

— Eu nu sunt erou.

— Nu ştii nici pe jumătate ceea ce eşti. Sau ceea ce poţi fi. Hai să închinam o cupă de vin, pentru soartă şi slavă.

În mână ţinea o cupă de argint, plină cu vin roşu ca sângele.

— Bea!

Perrin se zgâi la cupă, încruntat. Un mârâit îi răsună în cap. „Nu!” Încercă sa şi-l scoată din minte, nu vru să asculte. „Nu!”

Femeia îi întinse cupa de aur.

― Bea!

„De aur? parcă era de... Era de...” Nu izbuti să îşi ducă gândul până la capăt. Dar sunetul reveni în capul lui, cerând să fie auzit. „Nu! Nu!” Se uită la coiful aurit pe care îl avea în mână şi îl azvârli într-o parte.

— Eu sunt fierar. Eu sunt...

Sunetul din capul lui i se împotrivea, se căznea să se facă auzit. Îşi strânse capul în mâini, ca să îl alunge, dar de pomană.

— Sunt... sunt... om! strigă.

Întunericul îl împresura, dar glasul era încă acolo, şoptind:

— Noaptea nu dispare niciodată, şi toţi oamenii visează. Mai ales tu, sălbaticule. Iar eu îţi voi apărea mereu în vis.

Linişte.

Îşi lăsă braţele în jos. Era din nou îmbrăcat în surtucul şi pantalonii lui de toate zilele, veşminte bine croite, chiar dacă foarte simple. Haine potrivite pentru un fierar sau pentru cineva de la ţară. Cu toate acestea, abia dacă băgă de seamă.

Stătea pe un pod de piatră, cu balustrade joase, care unea două turle teşite de piatră, turle care se ridicau din adâncimi de nestrăpuns chiar şi pentru ochii lui. Lumina ar fi fost slabă pentru alţi ochi omeneşti, iar el nu ştia de unde venea. Pur şi simplu era.

Oriunde se uita, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, vedea alte poduri, alte turle, alte balustrade fără capăt. părea că nu aveau sfârşit, că nu exista nici o noimă în felul în care erau aşezate. Mai mult, unele poduri urcau spre turle care păreau a fi deasupra celor de unde se înălţau. Din toate părţile se auzea vuiet de apă. Se înfrigură.

Deodată, cu coada ochiului, zări o mişcare şi, fără să se gândească, se ascunse în spatele balustradei de piatră. Ar fi fost primejdios să fie văzut. Nu ştia de ce, dar ştia că aşa era. Pur şi simplu ştia.

Uitându-se cu băgare de seamă peste balustradă, căută să vadă ce se mişcase. O sclipire de alb pe un pod din depărtare. O femeie, era convins, deşi nu o desluşea limpede. O femeie într-o rochie albă, care mergea grăbită.

Pe un pod aflat cumva sub el, şi mult mai aproape decât cel pe care era femeia, se ivi pe neaşteptate un bărbat, înalt, smead, zvelt, cu fire cărunte, care-i dădeau un aer distins, şi purtând o haină verde închis, brodată cu frunze aurii. Cingătoarea şi punga de la brâu erau acoperite de o lucrătură în aur, şi nestemate îi scânteiau pe teaca pumnalului, iar cizmele aveau botul aurit. De unde apăruse oare?

Un alt bărbat porni să treacă podul, venind din celălalt capăt, iar înfăţişarea îi era la fel de neobişnuită ca şi a celui dintâi. Era îmbrăcat într-o haină roşie, cu mâneci largi cu dungi negre, garnisită la guler şi la manşete cu dantelă albă. Cizmele îi erau acoperite de o lucrătură în argint, de abia se mai zărea pielea. Era mai scund decât bărbatul spre care se îndrepta, mai îndesat, iar părul, alb precum dantela de la haină, îi era tuns scurt. Însă vârsta nu îl vlăguise. Mergea cu aceiaşi paşi mari şi hotărâţi ca şi bărbatul cu care avea să se întâlnească.

Cei doi se apropiară unul de celălalt cu băgare de seama. „Ca doi geambaşi, fiecare ştiind că celălalt are de vânzare o iapă cu spavan”, îşi zise Perrin.

Bărbaţii începură să vorbească. Perrin îşi ciuli urechile, dar, dincolo de vuietul apei, nu auzi decât nişte şoapte, încruntări, priviri mânioase şi gesturi bruşte; păreau gata să se lovească. Nu aveau încredere unul în celalalt. I se păru chiar că se urăsc.

Ridică privirea, căutând femeia, dar aceasta dispăruse. Când îşi coborî iar ochii, un al treilea bărbat se alăturase primilor doi. Şi Perrin îl ştia cumva, de undeva, ca şi cum ar fi fost o amintire ştearsă de vreme. Un bărbat chipeş, de vârstă mijlocie, cu haine de catifea aproape neagră, garnisite cu dantelă albă. „Un han, îşi zise Perrin. Şi ceva înainte de asta. Ceva...” Ceva ce părea să se fi întâmplat cu mult timp în urmă. Dar nu izbutea să îşi aducă aminte.

Primii doi bărbaţi stăteau acum unul lângă celălalt, deveniţi brusc aliaţi din pricina sosirii celui de-al treilea. Acesta din urmă striga şi îşi agita pumnul, în vreme ce ei se foiau neliniştiţi, ferindu-se să-l privească drept în ochi. Se urau unul pe celălalt, dar de al treilea se temeau.

„Ochii lui, îşi zise Perrin. Ce e ciudat la ei?”

Bărbatul înalt, smead, începu să îi răspundă, cu din ce în ce mai multă înflăcărare. Bărbatul cu părul alb se amestecă şi el în discuţie, şi brusc alianţa care se formase între ei se rupse. Toţi trei ţipau în acelaşi timp, fiecare la ceilalţi doi, pe rând. Deodată, bărbatul în catifea închisă îşi dădu mâinile în laturi, ca şi cum le-ar fi cerut să înceteze. Şi o minge de foc îi împresură, îi ascunse, făcându-se din ce în ce mai mare.

Perrin îşi acoperi capul cu mâinile şi căzu la pământ, în spatele balustradei de piatră, cuibărindu-se acolo în vreme ce vântul îl şfichiuia şi îi umfla hainele, un vânt fierbinte ca focul. Un vânt care era foc. Chiar şi cu ochii închişi, îl vedea, vâlvătaia cuprinzând totul, mistuind totul. Furtuna de foc se abătu şi asupra lui; o simţea, arzând, încercând să îl nimicească şi să îi împrăştie cenuşa. Ţipă, căznindu-se să se agaţe de sine, ştiind că nu era destul.

Şi, într-o clipă, vântul se opri. Nu se potoli, ci se opri de-a binelea. Se lăsă liniştea. Nu se mai auzea decât vuietul apei.

Perrin se ridică încet în capul oaselor, cercetându-se. Hainele îi erau întregi, iar pe piele nu avea nici urma de arsură. Doar amintirea dogorii focului îl făcea să creadă că totul fusese aievea. Doar amintirea din mintea lui; corpul său nu păstra nici o amintire.

Se uită cu grijă peste balustradă. Din podul pe care stătuseră cei trei bărbaţi nu mai rămăsese decât o bucată de piatră pe jumătate topită, lungă de câţiva paşi. Bărbaţii dispăruseră.

O înţepătură în ceafă îl făcu să îşi ridice privirea. De pe un pod aflat deasupra lui, în partea dreapta, un lup cenuşiu, flocos, se uita la el.

— Nu! Perrin se ridică anevoie în picioare şi o luă la fugă. E un vis! Un coşmar! Vreau să mă trezesc!

Alerga, şi vederea i se împăienjeni. Totul se mişca. Un bâzâit îi răsună în urechi, apoi se stinse, şi, când pieri, văzu din nou desluşit.

Se zgribuli de frig şi se convinse de la bun început că era un vis. Îşi aducea parcă aminte de alte vise de dinainte, însă pe acesta îl ştia. Mai fusese în acest loc, cu nopţi în urmă, şi, chiar dacă nu înţelegea nimic, ştia precis că este un vis. De data aceasta, faptul că ştia nu schimbă întru nimic lucrurile.

Coloane înalte de piatră roşie şlefuită înconjurau spaţiul deschis unde se găsea, sub un tavan boltit, înalt de mai bine de cincizeci de paşi. Nici măcar doi bărbaţi la fel de voinici ca el nu ar fi putut cuprinde cu braţele una dintre acele coloane. Podeaua era acoperită cu lespezi mari din piatră cenuşie, tocite de nenumărate generaţii de paşi.

În mijloc se găsea pricina pentru care atâtea picioare păşiseră în această încăpere. O sabie, cu plăselele în jos, ce părea să nu fie atârnată de nimic şi dădea senzaţia că oricine ar fi putut întinde mâna să o ia. Se învârtea încetişor, ca mişcată de o adiere. Însă nu era o sabie adevărată. Lama, plăselele şi straja păreau a fi făcute din sticlă, sau poate din cristal, şi lumina se răsfrângea în ea, ţâşnind în mii de sclipiri şi de străfulgerări.

Perrin merse până la sabie şi întinse mâna, aşa cum făcuse şi în toate celelalte daţi. Îşi amintea limpede că mai făcuse asta. Plăselele erau drept în faţa lui, uşor de atins. La doi paşi de sabia strălucitoare, mâna i se lovi de aer, ca şi cum ar fi dat de stâncă. Ştiuse că aşa se va întâmpla. Împinse mai tare, însă parcă se izbea de un zid. Sabia se răsuci şi scânteie, la doar doi paşi de el, şi totuşi atât de departe.

— Callandor.

Nu îşi dădea seama dacă şoapta fusese în capul lui sau afară; păru să răsune printre coloane, blândă ca o boare, peste tot în acelaşi timp, stăruitoare.

— Callandor. Cine mă mânuieşte este stăpân pe soartă. Ia-mă şi porneşte în călătoria cea din urmă.

Perrin făcu un pas în spate, înspăimântat. Până atunci nu mai auzise această şoaptă. Mai avusese acest vis de patru ori – îşi aducea aminte acum; patru nopţi la rând – şi era pentru prima oară când ceva se schimba în vis.

— Vin Strâmbaţii.

Era o şoaptă diferită, şi ştia de unde vine; tresări de parcă l-ar fi atins un Myrddraal. Între coloane stătea un lup, un lup de munte, flocos, cu blana gri-albă, care îi ajungea aproape până la brâu. Îl privea sfredelitor cu ochii lui galbeni.

— Vin Strâmbaţii.

— Nu! zise Perrin scrâşnind din dinţi. Nu! Nu te las să intri! Nu... te... las!

Se trezi şi se ridică în capul oaselor, tremurând de frică şi de frig şi de furie.

— Nu! murmură el răguşit.

„Vin Strâmbaţii.” Gândul îi răsuna limpede în minte, dar gândul nu era al lui. „Vin Strâmbaţii, frate.”

CAPITOLUL 5 • Coşmaruri trezite la viaţă

Sărind din pat, Perrin îşi înşfacă arcul şi fugi afară, desculţ şi în izmene, neluând seama la frig. Luna scălda norii într-o lumina albă, palidă. Era destulă lumină pentru ochii lui, destulă cât să vadă siluetele ce se strecurau printre copaci, venind din toate părţile, siluete aproape la fel de mari precum Loial, dar cu chipurile urâţite de râturi şi de ciocuri, capete pe jumătate omeneşti cu coarne şi creste cu pene, siluete ce se furişau pe copite sau labe sau picioare încălţate în cizme.

Perrin deschise gura ca să le dea de veste celorlalţi şi deodată uşa de la coliba lui Moiraine se trânti de perete, iar Lan năvăli afară, cu sabia în mână, strigând:

— Trolocii! Treziţi-vă! Trolocii!

Alte strigăte îi răspunseră, pe măsură ce oamenii începură să iasă din colibe, aşa cum se sculaseră din pat, dar cu săbiile pregătite. Cu un urlet feroce, trolocii se repeziră spre ei, fiind întâmpinaţi cu oţelul armelor şi cu răcnete: „Shienar!”, „Dragonul Renăscut!”

Lan era îmbrăcat – Perrin ar fi putut pune rămăşag că străjerul nu dormise deloc – şi se năpusti printre troloci de parcă veşmintele de lână pe care le purta ar fi fost o armură. Părea să treacă dansând de la unul la altul, bărbat şi sabie tot una, aidoma vântului sau apei, şi unde dansa străjerul, trolocii zbierau şi mureau.

Moiraine ieşise şi ea în noapte, dansând şi ea printre troloci. Singura ei armă era o nuia, dar când atingea un troloc, o dungă de foc îi brazda acestuia carnea. Cu mâna cealaltă arunca mingi de foc, apărute din senin, iar trolocii cădeau zvârcolindu-se, urlând când focul îi mistuia.

Un copac întreg fu cuprins de flăcări, de la rădăcină până în vârf, apoi altul, apoi încă unul. Trolocii ţipară văzând lumina puternică, dar nu conteniră să învârtă securile ascuţite şi săbiile ca nişte seceri.

Deodată Perrin o zări pe Leya ieşind şovăielnic din coliba lui Moiraine, de cealaltă parte a văii, şi nu se mai gândi la nimic altceva. Femeia Tuatha’an se lipi cu spatele de peretele de buşteni şi îşi duse mâna la gât. La lumina de la copacii care ardeau Perrin desluşi durerea, groaza şi scârba zugrăvite pe chipul femeii la vederea măcelului.

— Ascunde-te! îi strigă Perrin. Intră în colibă şi ascunde-te!

Vuietul luptei îi acoperi vorbele. Fugi spre ea.

— Ascunde-te, Leya! În numele Luminii, ascunde-te!

Un troloc se ivi lângă el, o creatură hidoasă, cu un cioc coroiat în loc de gură şi de nas. De la umeri până la genunchi era acoperit de zale negre şi ţepi, iar la picioare avea gheare de şoim. În mână răsucea o sabie din acelea ciudate, curbate. Duhnea a sudoare şi a murdărie şi a sânge.

Perrin se ghemui, ferindu-se de lovitură, urlând fără cuvinte când îl izbi cu securea. Ştia că ar fi trebuit să se teamă, însă nu avea timp să îi fie frică. Trebuia să ajungă la Leya, trebuia să o ducă la adăpost, iar trolocul îi stătea în cale.

Trolocul căzu, zbierând şi dând din picioare; Perrin nu ştia unde îl lovise, dacă era pe moarte sau doar rănit. Sări peste el şi începu să urce spre coliba lui Moiraine.

Copacii arzând aruncau umbre întunecate. O umbră tremurătoare de lângă coliba lui Moiraine se preschimbă dintr-odată într-un troloc cu bot şi coarne de ţap. Ţinea cu amândouă mâinile o secure ascuţită şi părea gata să se arunce în încăierare, când dădu cu ochii de Leya.

— Nu! urlă Perrin. Lumină, nu!

Pietre se rostogoliră sub picioarele lui goale; nu simţi vânătăile. Trolocul ridică securea.

— Leyaaa!

În ultimul moment, trolocul se răsuci, îndreptând securea spre Perrin. Acesta se aruncă la pământ; ţipă când oţelul îi crestă spatele. Întinse o mână, prinse o copită de ţap şi trase cu toată puterea. Trolocul îşi pierdu echilibrul şi căzu cu o bufnitură, dar, când începu să alunece, îl prinse pe Perrin în mâinile lui uriaşe, şi se rostogoliră amândoi. Simţea putoarea trolocului – duhoare de ţap, amestecată cu miros de sudoare omenească. Două braţe groase se încolăciră în jurul pieptului său, strângându-l ca într-o menghină; coastele îi trosniră. Trolocul îşi rătăcise securea în cădere, dar îşi înfipse colţii în umărul lui Perrin, încleştându-şi fălcile. El gemu, săgetat de durere. Se căzni să îşi umple plămânii cu aer, şi vederea i se împăienjeni, însă îşi dădea cumva seama că avea celălalt braţ liber, şi că încă mai ţinea securea în mână. O prinse ca pe un ciocan şi, cu un urlet care îl făcu să-şi piardă suflarea, împlântă vârful ascuţit în capul trolocului. Acesta se zbătu, fără să scoată un sunet, întinzându-şi braţele şi picioarele în lături, prăvălindu-se. Din instinct, Perrin strânse cu putere securea şi o smulse din ţeasta trolocului pe când acesta se prăbuşea la vale, încă zvârcolindu-se. Perrin rămase o clipă locului, căznindu-se să-şi recapete suflul. Tăietura din spate îl ardea. Îl înjunghie în umăr când se ridică în picioare.

— Leya!

Femeia era încă acolo, cuibărită lângă colibă, la nici zece paşi de el. Şi îl cerceta cu o asemenea privire încât Perrin nici nu îndrăznea să se uite în ochii ei.

— Să nu mă căinezi! mormăi el. Să nu...!

Saltul Myrddraalului de pe acoperişul colibei păru să dureze prea mult, iar mantia lui neagră ca moartea nici nu se clinti, de parcă Pieritul era deja cu picioarele pe pământ. Privirea fără ochi era aţintita asupra lui Perrin. Mirosea a stârv.

Un fior rece îl străbătu pe Perrin din cap până-n picioare când Myrddraalul se uită la el. Pieptul parcă îi era o bucată de gheaţă.

— Leya, murmură el. De-abia se stăpânea să nu o ia la fugă. Leya, te rog, ascunde-te. Te rog.

Myrddraalul porni spre el, încet, încrezător că teama îl strângea ca într-o menghină. Se mişca asemenea unui şarpe, şi scoase o sabie atât de neagră încât nu se zărea decât datorită luminii de la copacii ce ardeau.

— Dacă tai un picior de la o masă cu trei picioare, masa se răstoarnă.

Vocea îi era hârâită, ca o bucată de lemn putred care se face fărâme.

Deodată, Leya se mişcă, aruncându-se în faţă, încercând să cuprindă cu braţele picioarele Myrddraalului. Acesta învârti o singură dată sabia neagră, fără măcar să întoarcă privirea, iar femeia căzu la pământ.

Lui Perrin i se umplură ochii de lacrimi. „Ar fi trebuit să o ajut... să o salvez. Ar fi trebuit să fac ceva!” Dar atâta vreme cât Myrddraalul se uita la el cu privirea lui goală, îi era greu să şi gândească.

„Venim, frate. Venim, Tăuraşule.”

Cuvintele îi răsunară în minte ca un clopot; se înfrigură. Odată cu vorbele, apărură şi lupii, zeci de lupi, năvălind în mintea lui aşa cum năvăleau în vale. Lupi de munte, care îi ajungeau până la brâu, gri şi albi, alergând prin noapte, dându-şi seama de uimirea oamenilor când se năpustiră asupra Strâmbaţilor. Lupii îi cotropiră mintea, până într-acolo încât abia îşi mai amintea că este om. Ochii îi străluceau galben aprins. Iar Myrddraalul se opri, şovăind dintr-odată.

— Pieritul, zise Perrin răguşit, dar apoi îi veni în minte un alt nume, de la lupi.

Trolocii, Strâmbaţii, cei apăruţi în timpul Războiului Umbrei din împreunarea oamenilor şi animalelor, erau fioroşi, dar Myrddraalul...

— Nezămislitul! spuse Tăuraşul dispreţuitor.

Cu gura strâmbată, dezvelindu-şi dinţii, se aruncă asupra Myrddraalului.

Pieritul se mişca asemenea unei vipere, unduios şi necruţător, iar sabia neagră era iute ca fulgerul, dar el era Tăuraşul. Aşa îi ziceau lupii. Tăuraşul cu coarne de oţel. Era una cu lupii. Era el însuşi lup, şi orice lup ar fi ales de o sută de ori moartea numai să înfrângă un Nezămislit. Pieritul căzu dinaintea lui, silindu-se acum să se apere cu sabia de loviturile lui Perrin.

Tendoanele de la genunchi şi beregata, aşa ucideau lupii. Tăuraşul se aruncă deodată într-o parte şi se lăsă într-un genunchi, tăind cu securea partea din spate a genunchiului Myrddraalului. Acesta urlă – un sunet sfredelitor, care oricând altcândva l-ar fi îngrozit – şi se prăbuşi, izbutind totuşi să se proptească într-o mână. Pieritul – Nezămislitul – încă ţinea cu putere sabia, dar, înainte să apuce să se ridice, securea Tăuraşului îl atacă din nou. Capul Myrddraalului, pe jumătate retezat, căzu în spate, şi rămase atârnând. Dar, încă rezemat într-o mână, Nezămislitul lovea în dreapta şi în stânga cu sabia. Nezamisliţii îşi dădeau greu duhul.

Tăuraşul vedea, de la lupi, dar şi cu propriii ochi, troloci care se zvârcoleau pe jos, zbierând, fără să fie atinşi de lupi sau de oameni. Fuseseră probabil legaţi de acel Myrddraal şi aveau să moară odată cu el – dacă nu erau ucişi înainte.

Simţi o dorinţă arzătoare de a coborî şi de a se alătura fraţilor săi, de a lua parte la omorârea Strâmbaţilor, de a-i căuta pe Nezămisliţii rămaşi, dar o bucăţică omenească din el îşi aminti: „Leya”.

Lăsă securea şi întoarse cu blândeţe trupul femeii. Chipul îi era acoperit de sânge, iar ochii îi erau sticloşi şi goi. I se păru că ghiceşte în ei o privire care îl învinuia.

— Am încercat, îi spuse. Am încercat să te salvez. Privirea din ochii femeii nu se schimba. Ce altceva aş fi putut face? Te-ar fi omorât dacă nu l-aş fi omorât eu primul.

„Vino, Tăuraşule. Vino să îi ucizi pe Strâmbaţi.”

Lupul din el puse stăpânire pe întreaga sa fiinţă. O întinse pe Leya pe jos şi ridică securea cu lama mânjită de sânge. Ochii îi scânteiară când porni să coboare povârnişul stâncos. Era Tăuraşul.

Copacii ardeau ca nişte torţe; un pin înalt fu cuprins de flăcări când Tăuraşul se aruncă în luptă. Bezna fu străbătută de fulgere albăstrii când Lan se repezi asupra altui Myrddraal, oţelul străvechi, făurit de femeile Aes Sedai, întâlnind oţelul negru lucrat în Thakan’dar, la umbra muntelui Shayol Ghul. Loial mânuia o ghioagă lungă cât un gard, iar de lemnul ce se învârtejea în mâna lui nici un troloc nu se putea apropia fără să fie azvârlit la pământ. Bărbaţii se luptau cu înverşunare printre umbrele ce dansau în vale, însă Tăuraşul – Perrin – băgă cumva de seamă că prea mulţi dintre oamenii din Shienar fuseseră doborâţi.

Fraţii şi surorile lui luptau în haite mici, de trei sau de patru, ferindu-se de săbiile ca nişte seceri şi de securile ascuţite, repezindu-se să reteze cu dinţii tendoanele de la genunchi, sărind să muşte din beregate când prada se prăbuşea neputincioasă. Felul lor de a lupta era lipsit de cinste, de slavă, de milă. Nu veniseră să se bată, veniseră să ucidă. Tăuraşul se alătură unei haite mai mici, în loc de dinţi slujindu-se de secure.

Nu se mai gândea la însemnătatea bătăliei. Nu mai exista decât trolocul pe care el şi lupii – fraţii lui – îl despărţeau de ceilalţi şi îl omorau. Apoi avea să mai fie unul, şi încă unul, şi încă unul, până aveau să-i nimicească pe toţi. Până când nu avea să mai rămână nici unul, nicăieri. Îi venea să arunce securea şi să nu se slujească decât de dinţi, să alerge în patru labe, aidoma fraţilor săi. Să alerge prin trecătorile din vârful munţilor. Să alerge după căprioare, afundat până la burtă în zăpadă. Să alerge, iar vântul rece să îi zbârlească blana. Mârâi, aidoma fraţilor săi, iar trolocii urlară; privirea ochilor lui galbeni îi îngrozea mai mult decât orice alt lup.

Deodată, îşi dădu seama că în vale nu mai era nici un troloc viu, deşi simţea că fraţii lui îi urmăreau pe alţii, care fugeau. O haită de şapte lupi se repezise asupra altei prăzi, undeva în beznă. Unul dintre Nezămisliţi alerga după un patru-picioare cu degete tari – un cal, îi zise o parte din el – iar fraţii săi goneau după el, adulmecându-i mirosul, duhoarea de moarte. În capul lui, era şi el cu ei, vedea prin ochii lor. Nezămislitul se întoarse când lupii se apropiară de el, iar sabia neagră şi mantia lui de catran parcă erau parte din noapte. Dar noaptea era acolo unde se găseau fraţii şi surorile lui.

Când muri primul frate, Tăuraşul mârâi, săgetat de durere, însă ceilalţi se apropiară şi mai mult, şi alţi fraţi şi surori muriră, însă fălcile dezlănţuite îl doborâră pe Nezămislit. Acesta se apăra cu dinţii, sfârtecând beregate, zgâriind cu unghiile care tăiau pielea şi carnea precum ghearele tari pe care le aveau două-picioare, însă fraţii lui îl sfâşiară, în vreme ce îşi dădeau sufletul. În cele din urmă, o singură soră se sculă anevoie din grămada care încă zvâcnea şi se duse clătinându-se într-o parte. Negura Zorilor, aşa i se zicea, dar numele însemna mult mai multe: o dimineaţă geroasă, în care se simte mirosul zăpezii ce va să cadă, iar negura se învălătuceşte deasupra văii, învârtejită de vântul tăios care aduce cu sine făgăduiala vânătorii. Ridicând capul, Negura Zorilor urlă la luna ascunsă de nori, jelindu-şi moartea.

Tăuraşul îşi dădu capul pe spate şi urlă odată cu ea, jeli odată cu ea.

Când îşi lăsă capul în jos, Min îl privea cercetător.

— Ţi-e bine, Perrin? îl întrebă ea şovăielnic.

Avea o vânătaie pe obraz şi o mânecă pe jumătate ruptă. Ţinea un ciomag într-o mână şi un pumnal în cealaltă, amândouă pline de sânge şi de păr.

Băgă de seamă că toţi se uitau la el, toţi cei care erau încă pe picioare. Loial, sprijinindu-se ostenit de ghioaga lui. Soldaţii din Shienar, care îşi duseseră răniţii la locul unde Moiraine stătea aplecată deasupra unuia dintre ei, cu Lan lângă ea. până şi femeia Aes Sedai se uita spre el. Copacii ce ardeau ca nişte torţe aruncau o lumină tremurătoare. Peste tot zăceau troloci morţi. Cei mai mulţi soldaţi din Shienar fuseseră răpuşi, iar trupurile fraţilor săi erau risipite printre leşuri. Atât de multe leşuri...

Lui Perrin îi veni din nou să urle. Se căzni să se desprindă de lupi. Însă, chiar în vreme ce se străduia să le oprească, imaginile îi pătrundeau în minte. Totuşi, în cele din urmă, nu îi mai simţi, nu le mai simţi durerea, furia, dorinţa de a-i prinde pe Strâmbaţi, de a fugi... Se scutură. Rana de pe spate îl ardea, iar umărul parcă-i fusese bătut cu ciocanul pe nicovală. Picioarele goale, zgâriate şi pline de vânătăi, îi zvâcneau de durere. Pretutindeni era miros de sânge. Mirosul trolocilor şi al morţii.

— N-am... n-am nimic, Min.

— Ai luptat bine, fierarule, zise Lan. Străjerul ridică sabia încă mânjită de sânge deasupra capului. Tai’shar Manetheren! Tai’shar Andor!

Sângele adevărat din Manetheren. Sângele adevărat din Andor.

Soldaţii din Shienar care scăpaseră întregi – aşa de puţini – îşi înălţară la rându-le săbiile şi rostiră după el:

— Tai’shar Manetheren! Tai’shar Andor!

Loial dădu din cap.

— Ta’veren, adăugă el.

Perrin îşi lăsă ochii în jos, stânjenit. Lan îl scăpase de întrebările la care nu voia să răspundă, dar îl făcuse să se bucure de o cinste pe care nu o merita. Ceilalţi nu pricepeau. Oare ce ar fi zis dacă ar fi ştiut adevărul? Min veni mai aproape de el, iar Perrin murmură:

— Leya a murit. Nu am putut... Dacă aş fi ajuns la timp...

— Nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile, îi spuse Min blând. Ştii prea bine. Se aplecă să se uite la spatele lui şi se trase înapoi. Moiraine o să aibă grijă de tine. Îi tămăduieşte pe cei ce pot fi vindecaţi.

Perrin dădu din cap. Spatele îi era năclăit de sânge, până la brâu, dar, în pofida durerii, abia dacă lua aminte la toate acestea. „Lumină, era să nu mă mai întorc de data asta. Nu pot îngădui să se mai întâmple aşa ceva. Niciodată!”

Însă, când era cu lupii, era cu totul altfel. Nu trebuia să se frământe din pricina străinilor care se temeau de el doar pentru că era voinic. Nimeni nu se gândea că e încet la minte doar pentru că încerca să fie cu luare-aminte. Lupii se ştiau între ei, chiar dacă nu se văzuseră niciodată. Lângă ei, era un lup ca oricare altul.

Nu! Strânse şi mai tare mânerul securii. Nu! Tresări când Masema începu brusc să vorbească.

— A fost un semn, zise Masema, rotindu-se în cerc ca să se uite la toţi. Avea sânge pe braţe şi pe piept – se bătuse îmbrăcat doar în pantaloni – şi şchiopăta uşor, dar ochii îi străluceau, ca întotdeauna. Chiar mai puternic.

— Un semn care să ne arate că aceasta e ursita noastră. Până şi lupii vin să lupte pentru Dragonul Renăscut. În Ultima Bătălie, Seniorul Dragon va chema în ajutor toate animalele pădurii. E semn că trebuie să mergem mai departe. Numai Iscoadele Celui Întunecat nu ni se vor alătura.

Doi dintre soldaţii din Shienar încuviinţară.

— Mai tacă-ţi fleanca, Masema! se stropşi Uno.

Părea teafăr şi nevătămat, însă el se lupta cu troloci de dinainte să se nască Perrin. Totuşi, era mort de oboseală; numai ochiul vopsit era treaz.

— Mergem mai departe când ne spune Seniorul Dragon, nu înainte! Iar voi, ţărani cu câlţi în cap, aţi face bine să ţineţi minte ce vă spun eu aici!

Bărbatul cu un singur ochi aruncă o privire spre coada tot mai mare de oameni care aşteptau să fie îngrijiţi de Moiraine – chiar şi după ce termina cu ei, puţini erau în stare să stea măcar în capul oaselor – şi clătină din cap.

— Măcar avem destule piei de lup ca să ne învelim răniţii.

— Nu!

Soldaţii din Shienar părură miraţi de felul în care se dezlănţui Perrin.

— Au luptat pentru noi şi îi vom îngropa laolaltă cu morţii noştri.

Uno se încruntă şi deschise gura, vrând parcă să se împotrivească, însă Perrin se uită ţinta la el cu ochii lui galbeni. Uno fu cel care plecă primul ochii şi dădu din cap.

Perrin îşi drese glasul, simţindu-se din nou stingherit când Uno se apucă să dea porunci soldaţilor care erau în stare să strângă lupii morţi. Min îl privea printre gene, ca atunci când vedea ceva.

— Unde e Rand? o întrebă Perrin.

— Acolo, în beznă, răspunse Min, arătând spre locul de pe povârnişul văii, dar fără să îşi ia ochii de la el. Nu vrea să stea de vorba cu nimeni şi se răsteşte la cei care se apropie de el.

— Cu mine o să vorbească, zise Perrin.

Min îl urmă, tot spunând că ar trebui să aştepte până când îl tămăduieşte Moiraine. „Lumină, ce vede când se uită la mine? Nici nu vreau să ştiu.”

Rand stătea pe pământ, în afara cercului de lumină de la copacii care ardeau, cu spatele rezemat de trunchiul unui stejar pipernicit. Privea în gol, şi îşi băgase mâinile sub haina roşie, ca şi cum îi era frig. Nu păru să îi bage în seamă. Min se aşeză lângă el, dar Rand nu făcu nici o mişcare, nici măcar atunci când Min îl atinse pe braţ. Chiar şi aici Perrin simţea miros de sânge, şi nu doar pe al lui însuşi.

— Rand, începu Perrin, dar Rand îl întrerupse.

— Ştii ce am făcut în timpul luptei? încă privind în gol, Rand vorbi nopţii. Nimic! Nimic de folos! La început, când am vrut să ating Adevăratul Izvor, nu am putut. Se tot îndepărta. Şi când, în cele din urmă, am izbutit să ajung la el, aveam de gând să îi ucid pe toţi, pe toţi trolocii şi pe toţi Pieriţii. Dar n-am făcut decât să dau foc la nişte copaci. Se cutremură, de parcă râdea în sinea lui, apoi se opri, posomorându-se. Saidinul s-a revărsat în mine şi trebuia să scap de el înainte să mă mistuie, şi m-am gândit să fac muntele să se prăbuşească şi să îi îngrop pe troloci sub dărâmături. Mai că am şi încercat. Iată ce bătălie am purtat eu. Nu împotriva trolocilor. Împotriva mea. Să mă stăpânesc şi să nu fim cu toţii îngropaţi sub munte.

Min se uită mâhnită la Perrin, ca şi cum îi cerea ajutorul.

— Ne-am descurcat, Rand, spuse Perrin. Se înfioră, gândindu-se la toţi răniţii din vale. Şi la cei morţi. „Mai bine decât să ne trezim cu muntele prăvălit peste noi.” Nu am avut nevoie de tine.

Rand îşi sprijini capul de copac şi închise ochii.

— I-am simţit venind, zise el, aproape şoptit. Dar nu ştiam ce anume era. Parcă era scârnăvia ce acoperă saidinul. Şi saidinul mă cheamă mereu, îmi cântă. Până să pricep eu deosebirea, Lan dăduse deja deşteptarea. Dacă aş fi ştiut cum să îl supun voinţei mele, aş fi putut da oamenilor de veste când trolocii erau încă departe. Însă, în jumătate din dăţile când chiar izbutesc să ating saidinul, nu ştiu ce fac. Mă las pur şi simplu purtat de el. Aş fi putut da totuşi de veste oamenilor.

Perrin se foi tulburat.

— A avut cine ne dea de veste.

Ştia că parcă se străduia să se convingă pe sine. „Şi eu aş fi putut să dau de veste oamenilor, dacă aş fi vorbit cu lupii. Ei ştiau că erau troloci şi Pieriţi în munţi. Încercau să îmi spună.” Dar se întrebă: dacă nu şi-ar fi scos lupii din minte, oare acum nu ar fi alergat alături de ei? Cunoscuse un bărbat, Elyas Machera, care putea vorbi cu lupii. Îi însoţea tot timpul, însă părea în stare să îşi aducă aminte că e om. Însă nu-i mărturisise niciodată lui Perrin cum de era cu putinţă, iar Perrin nu îl mai văzuse de mult timp.

Scârţâitul cizmelor pe piatră vesti sosirea a doi oameni, iar un vârtej de aer le purtă mirosurile până la Perrin. Avu grijă să nu rostească nici un nume până când Lan şi Moiraine nu se apropiară îndeajuns cât să îi poată desluşi şi ceilalţi.

Străjerul o luase pe Moiraine la braţ, ca şi cum voia să o sprijine fără ca ea să îşi dea seama. Era trasă la faţă şi ducea în mână o figurină de fildeş, înnegrită de vreme, înfăţişând o femeie. Perrin ştia că era un angreal, o relicvă din Vârsta Legendelor, care îi îngăduia să conducă mai multă Putere decât ar fi izbutit singură. Faptul că se slujea de angreal pentru tămăduire arăta cât de istovită era.

Min se ridică în picioare ca s-o ajute pe Moiraine, dar aceasta îi făcu semn să se îndepărteze.

— M-am îngrijit de toţi ceilalţi, îi zise ea lui Min. Când termin şi aici, pot să mă odihnesc.

Îşi scoase braţul de sub cel al lui Lan. Se încordă când îşi trecu mâna rece peste umărul sângerând al lui Perrin, apoi peste rana de pe spate. Atingerea ei îi dădea furnicături.

— Nu e aşa de rău, spuse Moiraine. Ai o vânătaie serioasă la umăr, însă tăieturile nu sunt adânci. Ia-ţi inima în dinţi. N-o să te doară, dar...

Niciodată nu-i fusese uşor să stea lângă cineva care conducea Puterea, cu atât mai puţin dacă lua şi el parte la acest lucru. Însă trecuse de vreo două sau trei ori prin aşa ceva şi credea că avea cât de cât habar despre ce era vorba. Dar atunci Moiraine nu făcuse decât să îl scape de oboseală. Nu semăna nici pe departe cu ce se petrecea acum.

Dintr-odată, ochii femeii Aes Sedai parcă vedeau înăuntrul lui, vedeau prin el. Perrin rămase cu gura căscată şi mai că lăsă să-i cada securea din mână. Simţi cum pielea i se înfioară, cum muşchii i se sucesc şi răsucesc, prinzându-se la loc. Umărul îi zvâcnea şi vederea i se împăienjeni. Frigul îi pătrunse în oase, mai adânc chiar. Avea senzaţia că se mişcă, că se prăvăleşte, zboară – nu ştia precis care dintre ele, dar parcă se grăbea undeva, parcă se îndrepta iute spre un loc, fără oprire. După o veşnicie, lumea îşi recăpătă limpezimea. Moiraine se îndepărtă, clătinându-se, iar Lan o prinse de braţ.

Mirat, Perrin se uită la umăr. Tăieturile şi vânătăile dispăruseră; nu mai simţea nici măcar un junghi. Se întoarse cu luare-aminte, dar şi durerea din spate dispăruse. Şi nu-l mai dureau picioarele; ştia şi fără să se uite că nu mai avea nici o zgârietură. Îi ghiorţăi stomacul.

— Ar trebui să mănânci ceva, îi zise Moiraine. Ţi-au slăbit puterile. Trebuie să ţi le recapeţi.

Foamea deja punea stăpânire pe el. Vedea în minte carne de viţel, în sânge, şi de vânat, şi de oaie, şi... Se căzni să nu se mai gândească la carne. O să găsească nişte rădăcini din acelea care miroseau ca napii când erau fripte. Stomacul îi mârâi, nemulţumit.

— Nu ţi-a rămas nici un semn, fierarule, spuse Lan în spatele lui.

— Cei mai mulţi dintre lupii răniţi s-au întors singuri în pădure, zise Moiraine, frecându-şi spatele şi întinzându-se, dar i-am tămăduit pe cei pe care i-am găsit aici.

Perrin îi aruncă o căutătură tăioasă, însă Moiraine continuă să vorbească pe un ton cât se poate de firesc.

— Nu ştiu de ce au venit, însă pesemne că am fi murit cu toţii dacă nu ar fi fost ei.

Perrin se foi, tulburat, şi îşi coborî privirea în pământ. Moiraine întinse mâna spre vânătaia de pe obrazul lui Min, dar Min se trase îndărăt, spunând:

— Nu sunt rănită, iar dumneata eşti ostenită. Mi-am făcut altădată mai mult rău doar împiedicându-mă.

Moiraine zâmbi şi îşi lăsă mâna în jos. Lan o apucă de braţ; Moiraine se clătină.

— Prea bine. Şi tu, Rand? Ai vreo rană? Până şi o împunsătura cât de mică făcută de sabia unui Myrddraal poate să te omoare, iar unii troloci au săbii la fel de ucigătoare.

— Rand, ai haina udă! băgă Perrin de seamă pentru prima oară.

Rand îşi scoase mâna dreaptă de sub haină, o mână plină de sânge.

— Nu un Myrddraal, zise el, dus pe gânduri, cercând la mână. Nici măcar un troloc. Mi s-a deschis din nou rana de la Falme.

Moiraine scoase un şuierat şi se smulse din strânsoarea lui Lan, lăsându-se în genunchi lângă Rand. Îi dădu haina la o parte şi îi cercetă rana. Perrin nu vedea nimic din pricina capului ei, dar mirosul de sânge era mai puternic acum. Mâinile lui Moiraine se tot mişcau, iar Rand se strâmbă de durere.

— „Sângele Dragonului Renăscut pe stâncile de la Shayol Ghul va scăpa omenirea de sub tirania Umbrei.” Nu aşa spun Profeţiile Dragonului?

— De unde ştii? îl întrebă Moiraine tăios.

— Dacă m-ai putea duce la Shayol Ghul acum, zise Rand vlăguit, printr-o Cale de Taină sau o Poartă de Trecere, ar înceta toate astea. Fără ucideri. Fără vise.

— Dacă ar fi atât de simplu, răspunse Moiraine posomorâtă, te-aş duce acolo, într-un fel sau altul, dar nu tot ce e în Ciclul Karaethon trebuie înţeles întocmai. Fiecare lucru poate însemna alte o sută, să nu care cumva să crezi că, dacă ţi-a spus cineva tot ce e în Profeţii, ştii ce trebuie să se întâmple.

Făcu o pauză, ca şi cum îşi aduna puterile. Strânse şi mai tare angrealul, iar mâna liberă şi-o trecu peste coastele lui Rand, neluând seama la sânge.

— Ia-ţi inima în dinţi.

Deodată, Rand făcu ochii mari, şi se ridică în capul oaselor, răsuflând greu, privind în gol şi tremurând. Când îl tămăduise pe el, lui Perrin i se păruse că durase o veşnicie, dar, după câteva clipe, Moiraine îl rezemă încetişor pe Rand de stejar.

— Am făcut... cât am putut, zise ea slab. Cât am putut. Trebuie să fii cu mare grijă. S-ar putea deschide din nou dacă...

Glasul i se stinse, şi căzu.

Rand o prinse, iar Lan se ivi numaidecât ca s-o ridice. Pe chip, i se citi o clipă o umbră ce aducea a tandreţe.

— E istovită, spuse străjerul. A avut grijă de toţi, dar pe ea nimeni nu o poate scăpa de oboseală. O s-o duc la culcare.

— Rand ar putea, zise Min încetişor, dar străjerul clătină din cap.

— Cred că ţi-ai da toată silinţa, păstorule. Ştii însă atât de puţine încât s-ar putea să o omori, în loc să-i fii de folos.

— Ai dreptate, răspunse Rand cu amărăciune. Nu vă puteţi încrede în mine. Lews Therin Ucigaşul-de-Neam i-a ucis pe toţi cei apropiaţi. Poate că aşa se va întâmpla şi cu mine.

— Adună-te, păstorule, zise Lan cu asprime. Duci pe umeri povara întregii lumi. Adu-ţi aminte că eşti bărbat, şi fă ceea ce trebuie să faci.

Rand ridică privirea spre străjer şi, lucru de mirare, când vorbi, în glas nu i se mai simţea urmă de amărăciune.

— Voi lupta cât de bine pot, spuse. Pentru că nu mai este nimeni în afara de mine, şi este datoria mea. Voi lupta, dar asta nu înseamnă că îmi place cum m-am transformat. Închise ochii, ca şi cum ar fi adormit. Voi lupta. Visele...

Lan îl privi, apoi dădu din cap. După aceea se uită, pe deasupra capului lui Moiraine, la Perrin şi la Min.

— Duceţi-l în pat şi vedeţi să dormiţi şi voi. Avem planuri de făcut, şi numai Lumina ştie ce ne aşteaptă.

CAPITOLUL 6 • Începe căutarea

Perrin nu se aşteptase să poată dormi, dar stomacul plin de tocană rece – hotărârea de a se mulţumi cu rădăcini ţinuse până când simţise mirosul mâncării – şi istovirea îl doborâseră. Nu îşi amintea dacă visase. Se trezi când Lan îl scutură zdravăn de umeri; pe uşa deschisă pătrundeau primele gene de lumină, iar străjerul părea o umbră înconjurată de o aură strălucitoare.

— Rand a plecat, fu tot ce îi zise Lan înainte să o rupă la fugă, dar era de ajuns.

Perrin se sculă din pat căscând şi se îmbracă repede în frigul dimineţii. Afară nu se zăreau decât o mână de soldaţi din Shienar, care târau trupurile trolocilor în pădure, şi cei mai mulţi se mişcau de parcă erau bolnavi. Era nevoie de timp ca oamenii să îşi recapete puterile pierdute în timpul tămăduirii.

Îi ghiorţăi stomacul şi adulmecă aerul, nădăjduind că deja se apucase cineva să facă de mâncare. Era gata să mănânce şi rădăcinile acelea cu gust de napi, chiar şi crude. Mai simţea încă duhoarea Myrddraalilor ucişi, mirosul trolocilor morţi şi al oamenilor, vii şi morţi, al cailor şi al copacilor. Şi al lupilor morţi.

Coliba lui Moiraine, aflată de cealaltă parte a văii, era ca un furnicar. Min intră grăbită, apoi ieşi Masema, urmat de Uno. Bărbatul cu un singur ochi dispăru iute printre copaci, îndreptându-se spre peretele de stâncă din spatele colibei, în vreme ce Masema coborî şchiopătând povârnişul.

Perrin porni spre colibă. Pe când trecea pârâul, se întâlni cu Masema. Acesta era tras la faţă, cicatricea de pe obraz se vedea şi mai bine, iar ochii îi erau şi mai afundaţi în orbite decât de obicei. În mijlocul pârâului, Masema ridică deodată capul şi îl prinse pe Perrin de mânecă.

— Tu eşti din sat cu el, îi zise Masema răguşit. Tu trebuie să ştii. De ce ne-a părăsit Seniorul Dragon? Ce păcat am săvârşit?

— Păcat? Despre ce vorbeşti? Faptul că Rand a plecat nu are nimic de-a face cu voi.

Masema nu păru mulţumit; îl ţinu în continuare pe Perrin de mânecă şi se uită sfredelitor în ochii lui, nădăjduind parcă să găsească acolo răspunsurile pe care le căuta. Lui Perrin începu să i se umple cizma stângă de apă.

— Masema, spuse el cu băgare de seamă, orice ar fi făcut Dragonul, a fost potrivit planului. Seniorul Dragon nu ne-ar părăsi.

„Sau mă înşel? Dacă aş fi în locul lui, ce-aş face?” Masema dădu încet din cap.

— Da. Da, înţeleg acum. A plecat ca să vestească lumii că vine. Şi noi trebuie să facem la fel. Da.

Porni mai departe, tot mormăind.

Tot pleoscăind, Perrin urcă până la coliba lui Moiraine şi ciocăni la uşă. Nu-i răspunse nimeni. Şovăi o clipă, apoi intră.

Camera din faţă, unde dormea Lan, era la fel de simplă şi de goală ca propria-i colibă: un pat lângă un perete, câteva cuie de atârnat lucrurile şi o poliţă. Prin uşa deschisă nu pătrundea prea multă lumină, iar înăuntru nu erau decât nişte lămpi grosolane, puse pe poliţă – aşchii de lemn date cu ulei, înfipte în crăpăturile dintre nişte pietre. Acestea scoteau fuioare subţiri de fum, aşa că tavanul era acoperit de o pâclă. Perrin strâmbă din nas.

Tavanul era ceva mai sus decât creştetul lui. Loial aproape că îl atingea cu capul, chiar şi acum, când era aşezat la un capăt al patului lui Lan, cu genunchii aduşi la gură, ca să fie cât mai mic. Urechile păroase ale ogierului zvâcneau, semn că era neliniştit. Min stătea pe jos, cu picioarele încrucişate, lângă uşa care ducea în odaia lui Moiraine, în vreme ce femeia Aes Sedai se plimba de colo-colo, cufundata în gânduri. Gânduri negre, de bună seamă. Nu putea face decât trei paşi într-o parte sau în alta, dar se folosea din plin de acest spaţiu; vioiciunea paşilor nu se potrivea deloc cu faţa ei calmă.

— Cred că Masema înnebuneşte, zise Perrin.

Min strâmbă din nas.

— Cu el nu ştii niciodată.

Moiraine se întoarse spre Perrin, cu buzele strânse. Glasul îi era blând. Prea blând.

— La Masema te gândeşti în dimineaţa asta, Perrin Aybara?

— Nu. Aş vrea să ştiu când a plecat Rand, şi de ce. L-a văzut cineva plecând? Ştie cineva unde s-a dus? Se sili să se uite în ochii lui Moiraine. Nu era uşor. Era mult mai înalt şi mai zdravăn decât ea, dar ea era o femeie Aes Sedai. Tu ai pus asta la cale, Moiraine? L-ai ţinut atât de din scurt încât era nerăbdător să plece oriunde, să facă orice, numai să nu mai stea de pomană?

Lui Loial îi înţepeniră urechile; cu mâna lui mare, cu degete groase, ogierul îi făcu semn să înceteze. Moiraine îl cercetă cu luare-aminte pe Perrin, lăsându-şi capul într-o parte. Perrin se căzni să nu îşi coboare privirea.

— Nu, nu am nimic de-a face cu toate acestea, răspunse Moiraine. A plecat în timpul nopţii. Încă nu am aflat când, cum sau de ce.

Loial oftă uşurat. Făcuse puţin zgomot pentru un ogier, dar se auzise precum aburul care se ridică dintr-un fier înroşit cufundat în apă.

— Niciodată să nu înfurii o femeie Aes Sedai, zise el în şoaptă, de bună seamă doar pentru sine, însă toată lumea desluşi ce spuse. „Mai bine să cunoşti dogoarea soarelui decât să înfurii o femeie Aes Sedai.”

Min întinse mâna şi îi dădu lui Perrin o hârtie împăturită.

— Loial a mers la el aseară, după ce l-am dus la culcare, iar Rand i-a cerut pană şi cerneală şi hârtie.

Ogierului îi zvâcniră urechile şi se încruntă, îngrijorat, până când sprâncenele lungi îi căzură pe obraji.

— Nu ştiam ce avea de gând. Nu ştiam.

— Ştim, zise Min. Nimeni nu dă vina pe tine, Loial. Moiraine se întunecă la chip văzând hârtia, dar nu încercă să îl împiedice pe Perrin s-o citească. Era scrisul lui Rand.

Fac asta pentru că nu am de ales. E iar pe urmele mele şi cred că de data aceasta unul dintre noi trebuie să moară. Nu e nevoie să moară şi cei din preajma mea. Deja au murit prea mulţi pentru mine. Nu vreau nici eu să mor şi, dacă voi putea, mă voi împotrivi. În vise sunt multe minciuni şi multă moarte, dar şi ceva adevăr.

Nu era nici o semnătură. Perrin ştia precis despre cine vorbea Rand. Pentru Rand, pentru ei toţi, duşmanul era unul singur. Ba’alzamon.

— A lăsat hârtia sub uşă, acolo, zise Min cu vocea sugrumată. A luat nişte haine vechi pe care soldaţii le întinseseră la uscat, flautul şi un cal. Din câte ne-am dat noi seama, n-a mai luat nimic altceva – doar nişte mâncare. Nimeni nu l-a văzut plecând, iar noaptea trecută cei care stăteau de strajă ar fi zărit şi un şoarece care s-ar fi strecurat în tabără.

— Chiar dacă l-ar fi văzut, asta n-ar fi schimbat cu nimic lucrurile, spuse Moiraine. Nimeni n-ar fi îndrăznit să îl oprească pe Seniorul Dragon sau să i se împotrivească. Unii dintre ei – Masema, de pildă – şi-ar tăia singuri beregata dacă aşa le-ar zice Seniorul Dragon.

Veni rândul lui Perrin să o cerceteze pe Moiraine.

— De ce te miră? Au jurat să îl urmeze? Pe Lumină, Moiraine, dacă n-ai fi fost tu, Rand nu ar fi spus niciodată că este Dragonul Renăscut. La ce altceva te poţi aştepta din partea lor?

Moiraine nu răspunse, iar Perrin continuă mai încetişor.

— Crezi, Moiraine, că Rand este într-adevăr Dragonul Renăscut? Sau crezi că e doar o persoană de care te poţi servi înainte ca Puterea să îl ucidă sau să îl aducă la nebunie?

— Linişteşte-te, Perrin, zise Loial. Nu mai fi aşa de mânios.

— O să mă liniştesc când o să-mi dea nişte răspunsuri. Deci, Moiraine?

— Rand este ceea ce este, zise Moiraine tăios.

— Ai spus că Pânza îl va sili să aleagă în cele din urmă calea cea bună. Despre asta e vorba sau doar încearcă să scape de tine?

Preţ de o clipă se gândi că mersese prea departe – ochii întunecaţi ai lui Moiraine aruncară fulgere – însă nu dădu înapoi.

— Ei, bine?

Moiraine trase adânc aer în piept.

— Poate că aşa a ales Pânza, dar eu nu voiam să plece singur. În ciuda tuturor puterilor pe care le are, în multe privinţe e neputincios ca un nou-născut, şi cunoaşte foarte puţin lumea. Conduce Puterea, dar nu ştie niciodată dacă va izbuti să atingă Adevăratul Izvor atunci când are nevoie şi nici cum să se servească de Putere. Dacă nu învaţă, îl va ucide însăşi Puterea, nici nu o să apuce să înnebunească. Mai are atâtea de învăţat. Iar el vrea să alerge înainte să ştie să meargă.

— Despici firul în patru şi ne spui lucruri neadevărate, Moiraine, pufni Perrin. Dacă Rand e ceea ce spui că este, nu ţi-a trecut niciodată prin cap că ar putea şti mai bine decât tine ce are de făcut?

— Este ceea ce este, repeta Moiraine hotărâtă, dar trebuie să îl ţin în viaţă dacă vrem să poată face ceva. Mort nu poate împlini nici o profeţie şi, chiar dacă se fereşte de Iscoadele Celui Întunecat, o mie de alţi ciraci ai Umbrei sunt gata să îl ucidă. Totuşi, dacă doar despre asta ar fi vorba, nu aş fi atât de îngrijorată. Mai trebuie să ne gândim şi la Rătăciţi.

Perrin tresări; în colţul lui, Loial gemu.

— Cel Întunecat şi cu toţi Rătăciţii sunt ferecaţi în Shayol Ghul, începu Perrin să recite, însă Moiraine nu îl lăsă să sfârşească.

— Peceţile slăbesc, Perrin. Unele s-au sfărâmat, deşi oamenii nu ştiu asta. Nici nu trebuie să afle. Părintele Minciunii nu este liber. Nu încă. Dar, pe măsura ce peceţile slăbesc, care dintre Rătăciţi va scăpa primul? Lanfear? Sammael? Asmodean, Be’lal sau Rasvhin? Ishamael însuşi, Distrugătorul Speranţelor? Erau treisprezece cu toţii, Perrin, şi tocmai aceste peceţi nu îi lăsau să plece. Ei nu sunt închişi în temniţa unde se află Cel Întunecat. Treisprezece dintre cei mai puternici bărbaţi şi femei Aes Sedai din Vârsta Legendelor. Cel mai slab dintre Rătăciţi este de zece ori mai puternic decât orice femeie Aes Sedai de astăzi, cel mai neştiutor dintre ei poartă în sine toată ştiinţa din Vârsta Legendelor. Şi fiecare dintre ei a renunţat la Lumină şi şi-a închinat sufletul Umbrei. Dacă sunt liberi şi îl pândesc? Nu le pot îngădui să îl prindă.

Perrin se înfrigură, atât din pricina răcelii din glasul lui Moiraine, cât şi la gândul că Rătăciţii ar fi putut scăpa din Shayol Ghul. Nici nu voia să îşi închipuie că vreunul dintre Rătăciţi era liber. Când era mic, mama lui îl speriase adesea cu aceste nume. „Ishamael vine după băieţeii care nu spun adevărul mamelor lor. Lanfear îi pândeşte pe băieţeii care nu se duc la culcare când trebuie.” Iar faptul că crescuse nu ajutase la mare lucru, acum că ştia că Rătăciţii nu sunt nişte simple plăsmuiri. Iar Moiraine spunea că ar putea fi liberi.

— Ferecaţi în Shayol Ghul, zise el în şoaptă. Păcat că acum nu mai credea nici el în asta. Tulburat, cercetă din nou scrisoarea lui Rand. Vise. Vorbea despre vise şi ieri.

Moiraine se apropie de el şi îl privi sfredelitor.

— Vise?

Lan şi Uno intrară în odaie, dar Moiraine le făcu semn să nu scoată nici un cuvânt. Camera micuţă era ticsită acum că mai veniseră şi ei.

— Tu ce-ai visat în ultimele zile, Perrin?

Perrin încerca să îi spună că nu era nimic în neregulă cu visele lui, dar Moiraine nu îl luă în seamă.

— Ce ai visat neobişnuit? Povesteşte-mi.

Ochii ei îl ţintuiau nemiloşi, silindu-l să vorbească.

Perrin se uită la ceilalţi – toţi stăteau cu ochii la el, până şi Min – după care le povesti, şovăitor, visul care i se păruse neobişnuit, visul pe care îl avea în fiecare noapte. Visul cu sabia pe care nu o putea atinge. Nu pomeni nimic de lupul care apăruse în ultimul vis.

— Callandor, şopti Lan când isprăvi. Străjerul părea uluit.

— Da, încuviinţă Moiraine, dar trebuie să ne încredinţam. Vorbeşte cu ceilalţi.

Lan plecă grăbit din colibă, iar Moiraine se întoarse spre Uno.

— Tu ce visezi? Ai visat şi tu o sabie?

Uno se foi de pe un picior pe celălalt. Ochiul roşu pictat privea drept la Moiraine, însă ochiul lui adevărat clipea şi se ferea de privirea ei.

— Eu visez neno... săbii tot timpul, Moiraine Sedai. Cred că am visat despre o sabie în ultimele nopţi. Dar eu nu-mi amintesc visele aşa ca Seniorul Perrin.

— Loial? întrebă Moiraine.

— Visele mele sunt mereu aceleaşi, Moiraine Sedai. Desişurile, Falnicii Copaci, steddingul. Când suntem departe, noi, ogierii, visăm mereu steddingul de unde venim.

Moiraine se întoarse iar spre Perrin.

— N-a fost decât un vis, spuse acesta. Doar un vis.

— Mă îndoiesc. Mi-ai zugrăvit încăperea numită Inima Stâncii, în fortăreaţa numită Stânca din Tear, ca şi cum ai fi fost acolo. Iar sabia strălucitoare este Callandor, Sabia-Care-Nu-Este-Sabie, Sabia-Care-Nu-Poate-Fi-Atinsă.

Loial se ridică în capul oaselor, lovindu-se de tavan. Nu păru să bage de seamă.

— Profeţiile Dragonului spun că Stânca din Tear nu va cădea decât atunci când Callandor se va afla în mâna Dragonului Renăscut. Iar căderea Stâncii din Tear va vesti Renaşterea Dragonului. Dacă Rand va ţine în mână această sabie, întreaga lume va trebui să îl recunoască drept Dragonul Renăscut.

— Poate. Cuvântul se rostogoli de pe buzele femeii Aes Sedai ca un ţurţure de gheaţă.

— Poate? zise Perrin. Poate? Credeam că acesta va fi ultimul semn, ultimul lucru de care este nevoie pentru ca Profeţiile să se împlinească.

— Nu va fi nici primul, nici ultimul, răspunse Moiraine. Callandor e doar unul dintre lucrurile despre care se vorbeşte în Ciclul Karaethon, aşa cum naşterea lui Rand pe povârnişurile Piscului Dragonului a fost primul. Încă nu a învrăjbit neamurile, încă nu a năruit lumea. Nici măcar învăţaţii care au studiat Profeţiile toată viaţa nu ştiu cum să înţeleagă tot ce e acolo. Ce înseamnă că „îşi va ucide oamenii cu sabia păcii şi îi va distruge cu frunza”? Ce înseamnă că „va sili cele nouă luni să îl slujească”? Iar în Ciclul Karaethon, toate acestea sunt la fel de însemnate ca şi Callandor. Mai sunt şi altele. Ce „răni pricinuite de nebunie şi de spulberarea nădejdii” a tămăduit? Ce lanţuri a rupt şi pe cine a pus în lanţuri? Unele sunt atât de greu de priceput încât se prea poate să le fi împlinit deja, fără ca eu să îmi fi dat seama. Dar nu. Callandor nu e nici pe departe ultimul semn.

Perrin ridică din umeri. Nu ştia decât frânturi din Profeţii; de când Rand o lăsase pe Moiraine să îi dea flamura aceea, nu mai voise să audă prea multe despre aceste lucruri. Ba chiar dinainte. De când călătoria printr-o Poartă de Trecere îl încredinţase că viaţa lui era legată de a lui Rand.

Moiraine urmă:

— Dacă crezi că nu trebuie decât să întindă mâna, Loial fiul lui Arent fiul lui Halan, eşti neghiob, cum e şi el, de bună seamă, dacă e de aceeaşi părere. Chiar dacă soseşte viu în Tear, s-ar putea să nu aibă cum ajunge până la Stâncă. Oamenii din Tear urăsc Puterea şi încă şi mai mult pe cei care se dau drept Dragonul Renăscut. În Tear este interzis să conduci Puterea, şi nici femeile Aes Sedai nu sunt văzute cu ochi buni. Le este totuşi îngăduit să stea acolo, atâta vreme cât nu conduc Puterea. Dacă pomeneşti de Profeţiile Dragonului sau ai o asemenea carte, sfârşeşti în temniţă. Şi nimeni nu pătrunde în Stânca din Tear fără încuviinţarea Marilor Seniori şi numai Marii Seniori pot intra în Inima Stâncii. Rand nu e pregătit pentru aşa ceva. Nu e pregătit.

Perrin mormăi încetişor. Stânca nu va cădea decât atunci când Callandor se va afla în mâna Dragonului Renăscut. „Cum să ajungă la ea – înăuntrul unei nenorocite de fortăreţe! – înainte să cada fortăreaţa? E nebunie curată!”

— Noi de ce mai stăm aici? izbucni Min. Dacă Rand se îndreaptă spre Tear, de ce nu pornim după el? Ar putea fi ucis sau... sau... De ce mai stăm aici?

Moiraine puse o mână pe creştetul lui Min.

— Pentru că trebuie să ne convingem că aşa e, zise ea cu blândeţe. Nu e deloc uşor să fii cel ales de Roată, să fii cel care să se bucure de slavă. Cel ales de Roată nu poate decât să accepte tot ceea ce i se întâmplă.

— M-am săturat să accept ce se întâmplă. Min se frecă la ochi cu mâna. Lui Perrin i se păru că zăreşte lacrimi în ochii ei. Rand ar putea fi pe moarte, iar noi stăm aici şi aşteptăm.

Moiraine o mângâie pe păr; pe chip i se citi o umbră de milă.

Perrin se aşeză în celălalt capăt al patului lui Lan faţă de Loial. În cameră se simţea mirosul oamenilor – al oamenilor, al îngrijorării, al fricii. Loial mirosea a cărţi şi a copaci, dar şi a îngrijorare. Erau prinşi ca într-o capcană între acei pereţi, toţi atât de aproape unul de celălalt. Aşchiile de lemn aprinse duhneau.

— Cum de putem şti din visul meu încotro se îndreaptă Rand? întreba el. Eu am fost cel care a visat.

— Cei care pot conduce Puterea, răspunse Moiraine încet, cei care au Spiritul foarte puternic pot uneori să îi facă şi pe ceilalţi să viseze ce visează ei. Moiraine o mângâia şi acum pe Min pe păr. Mai ales pe cei care sunt... mai uşor de influenţat. Nu cred că Rand a făcut acest lucru cu bună ştiinţă, dar visele celor care ating Adevăratul Izvor sunt câteodată foarte puternice. Visele unuia ca el ar putea să cuprindă un sat întreg sau chiar un oraş. Rand nu prea ştie ce face şi nici cum să se stăpânească.

— Atunci de ce n-ai avut şi tu acelaşi vis? Sau Lan?

Uno privi ţintă înainte, de parcă ar fi dat orice să scape de acolo, iar lui Loial i se pleoştiră urechile. Perrin era prea obosit şi prea flămând ca să îi mai pese dacă se arăta îndeajuns de cuviincios faţă de o femeie Aes Sedai. Şi de asemenea prea furios, îşi dădu el seama.

— De ce?

Moiraine îi răspunse pe un ton cât se poate de liniştit:

— Femeile Aes Sedai învaţă să se apere de vise. Eu fac asta fără să mă gândesc, atunci când dorm. Şi, datorita legăturii pe care o au cu noi, străjerii fac acelaşi lucru. Altminteri, dacă ar lăsa Umbra să se furişeze în visele lor, nu şi-ar mai putea îndeplini datoria. Suntem toţi slabi când dormim, iar Umbra este şi mai puternică în timpul nopţii.

— Întotdeauna aflăm ceva nou de la tine, bodogăni Perrin. Nu ne-ai putea spune din când în când la ce să ne aşteptam, în loc să ne lămureşti abia după ce s-a întâmplat?

Uno căuta parcă un motiv să plece de acolo. Moiraine îl privi pe Perrin drept în ochi.

— Ai vrea să vă împărtăşesc tot ce am învăţat într-o viaţă într-o singură după-amiază? Sau într-un singur an? O să-ţi spun un singur lucru. Fereşte-te de vise, Perrin Aybara. Fereşte-te de vise.

Perrin îşi întoarse privirea.

— Aşa şi fac, murmură el. Aşa şi fac.

Apoi se lăsă tăcerea şi nimeni nu se arătă dornic să o rupă. Min stătea uitându-se la glezne, parând cumva alinată de faptul că Moiraine era acolo cu ei. Uno se sprijinea de perete, fără să se uite la nimeni. Loial scoase o carte din buzunar şi încercă să citească la lumina slabă din odaie. Aşteptară multă vreme, iar lui Perrin nu-i veni deloc uşor. „Nu de Umbra din visele mele mă tem eu, ci de lupi. Nu îi voi lăsa să îmi pătrundă în minte. Cu nici un chip!”

Lan se întoarse, iar Moiraine îşi îndreptă spatele, întorcându-se spre el. Străjerul răspunse la întrebarea din privirea ei.

— Jumătate din oameni îşi amintesc că au visat săbii în ultimele patru nopţi. Unii îşi aduc aminte de un loc cu coloane înalte, iar cinci spun că sabia era de cristal sau de sticlă. Masema zice că l-a văzut azi-noapte pe Rand cu sabia în mână.

— E destul, spuse Moiraine. Îşi frecă mâinile; părea dintr-odată plină de vioiciune. Acum sunt sigură. Deşi tare aş vrea să ştiu cum de a izbutit să plece de aici fără să-l zărească nimeni. Dacă a descoperit vreo înzestrare din Vârsta Legendelor...

Lan se uită la Uno, iar bărbatul cu un singur ochi ridică din umeri, mohorât.

— Am uitat, cu toată vorbăria asta nenorocită despre... Îşi drese glasul şi cercă pe furiş la Moiraine. Urma: Vreau să zic că... am mers pe urmele Seniorului Dragon. Acum mai e un drum care duce în valea aceea închisă. Cutremurul a făcut să se năruie peretele de stâncă. E greu de urcat, dar poţi merge calare până sus. Am mai găsit nişte urme în vârf, iar de acolo e uşor de ocolit muntele.

Răsuflă uşurat când isprăvi.

— Bine, spuse Moiraine. Cel puţin n-a descoperit cum să zboare sau să se facă nevăzut. Trebuie să pornim numaidecât după el. Uno, o să-ţi dau destul aur cât să îţi ajungă ţie şi oamenilor tăi până la Jehannah, precum şi numele cuiva care o să se îngrijească să aveţi îndeajuns şi după aceea. Cei de la Ghealdan se cam tem de străini, dar, dacă le daţi pace, nu o să vă facă necazuri. Aşteptaţi acolo până vă trimit vorbă.

— Dar noi vrem să mergem cu dumneata, se împotrivi Uno. Am jurat cu toţii să îl urmăm pe Dragonul Renăscut. Nu văd cum o mână de oameni câţi suntem noi ar putea pune stăpânire pe o fortăreaţă care nu a fost cucerită niciodată, dar, cu Seniorul Dragon lângă noi, vom face ce e de făcut.

— Deci acum suntem „neamul Dragonului”. Perrin râse, dar fără urmă de veselie. „Stânca din Tear nu va cădea până când nu va sosi neamul Dragonului.” Ne-ai dat un nume nou, Moiraine?

— Bagă de seamă ce spui, fierarule, mârâi Lan cu asprime.

Moiraine le aruncă amândurora o privire tăioasă, şi cei doi tăcură.

— Iartă-mă, Uno, însă trebuie să ne mişcăm repede dacă vrem să îl ajungem din urmă. Voi sunteţi singurii în stare să călăriţi acum, şi nu putem să mai aşteptam câteva zile, până când îşi recapătă şi ceilalţi puterile. Vă voi chema de îndată ce va fi cu putinţă.

Uno se încruntă, dar încuviinţă, făcând o plecăciune. Apoi, la semnul lui Moiraine, îşi îndreptă spatele şi plecă să le spună şi celorlalţi.

— Merg şi eu, zise Min hotărâtă.

— Tu o să te duci în Tar Valon, îi spuse Moiraine.

— Nici nu mă gândesc!

Moiraine urmă, ca şi cum Min nici nu vorbise:

— Suprema Înscăunată trebuie să afle ce se petrece şi nu ştiu pe nimeni de încredere care să aibă porumbei călători. Şi nici nu sunt sigură că Suprema va ajunge să citească vreun mesaj pe care l-aş trimite prin porumbel călător. Drumul până acolo e lung şi greu. Nu te-aş trimite singură dacă aş putea să-ţi dau un însoţitor, dar mă voi îngriji să ai destui bani şi îţi voi da scrisori care s-ar putea să îţi fie de folos. Însă trebuie să te grăbeşti. Când îţi osteneşte calul, cumpără altul – sau fură, dacă e nevoie – numai grăbeşte-te.

— Trimite-l pe Uno la Suprema Înscăunată. Ai spus chiar dumneata că e în stare să pornească la drum lung. Eu o să merg după Rand.

— Uno trebuie să îşi vadă de treburile lui, Min. Şi chiar crezi că un bărbat ar putea să se ducă pur şi simplu la porţile de la Turnul Alb şi să ceară o întrevedere cu Suprema Înscăunată? Până şi un rege ar fi pus să aştepte zile întregi dacă ar sosi fără veste şi mă tem că un soldat din Shienar ar fi lăsat să adaste acolo cu săptămânile, dacă nu mai mult. Ca să nu mai zic că un lucru atât de neobişnuit ar ajunge la urechile tuturor celor din Tar Valon înainte de apusul soarelui. Puţine femei cer să o vadă pe Suprema Înscăunată, dar se mai întâmplă, şi sosirea ta nu va isca prea multă vâlvă. Nimeni nu trebuie să afle că Suprema Înscăunată a primit un mesaj de la mine. Viaţa ei – şi a noastră – ar putea să atârne de acest lucru.

Min deschise şi închise gura, căznindu-se parcă să spună ceva, dar Moiraine continuă:

— Lan, mă tem că vom găsi mai multe urme ale trecerii lui Rand decât mi-aş dori, dar mă bizui pe tine.

Străjerul dădu din cap a încuviinţare.

— Perrin? Loial? Veniţi cu mine după Rand?

Min scoase un ţipăt de nemulţumire, însă femeia Aes Sedai nu o băgă în seama.

— Eu vin, zise Loial neîntârziat. Rand e prietenul meu. Şi nu vreau să îmi scape nimic, recunosc. Pentru carte...

Perrin răspunse mai greu. Rand era prietenul lui, chiar dacă se schimbase mult în ultima vreme. Şi era aproape sigur că viitorurile lor erau legate, deşi el s-ar fi lipsit bucuros de asta.

— Trebuie, nu? spuse el în cele din urmă. O să vin şi eu.

— Bine. Moiraine îşi frecă din nou mâinile, cu aerul cuiva gata să se apuce de treaba. Trebuie să vă duceţi numaidecât să vă pregătiţi. Rand a plecat de câteva ore bune. Vreau să străbatem ceva drum înainte de miezul zilei.

Deşi micuţă de statură, era atât de impunătoare încât toţi se îndreptară în grabă spre uşă, mai puţin Lan. Loial merse aplecat de spate până când ieşi din colibă. Lui Perrin îi veni în minte imaginea unei gospodine mânând un cârd de gâşte.

Min rămase puţin în urmă ca să îi spună o vorbă lui Lan, cu un zâmbet dulce.

— Vrei să duc vreun mesaj în Tar Valon? Pentru Nynaeve, poate?

Străjerul clipi des, ca luat pe nepregătite, asemenea unui cal pe trei picioare.

— Ştie toată lumea că...? îşi recapătă iute stăpânirea de sine. Dacă o să am ceva să-i spun, o să-i spun singur.

Aproape că îi închise uşa în nas.

— Bărbaţii ăştia! bombăni Min. Sunt aşa de orbi încât nu văd ce-ar vedea până şi o piatră, şi aşa de încăpăţânaţi încât nu poţi să-i laşi să gândească singuri.

Perrin trase adânc aer în piept. În aer se simţea încă miros slab de moarte, dar era mai bine decât înăuntru. Ceva mai bine.

— Aer curat, oftă Loial. Fumul ăla începuse să mă cam supere.

Porniră amândoi să coboare povârnişul. Lângă pârâu, soldaţii care puteau sta în picioare se strânseseră în jurul lui Uno. Judecând după gesturile lui, bărbatul cu un singur ochi se simţea în sfârşit liber să suduie după pofta inimii.

— Cum de voi doi v-aţi bucurat de o asemenea favoare? îl întrebă pe neaşteptate Min. Pe voi v-a întrebat. Pe mine nici nu s-a obosit.

Loial clătina din cap.

— Cred că ne-a întrebat pentru că ştia ce vom răspunde, Min. Pentru Moiraine, Perrin şi cu mine suntem ca nişte cărţi deschise. Ştie ce vom face. Dar tu eşti o carte închisă pentru ea.

Min parcă se mai înmuie puţin. Se uită în sus la ei, la Perrin care era aproape cu două capete mai înalt decât ea şi la Loial care era încă şi mai voinic.

— Asta nu-mi e de nici un folos. Tot o să mă duc unde vrea ea, ca şi voi, mieluşeilor. Te-ai descurcat bine o vreme, Perrin. Ai înfruntat-o ca şi cum ţi-ar fi vândut o haina prost croită.

— Am înfruntat-o, nu? zise Perrin întrebător. Încă nu-şi dăduse seama că făcuse aşa ceva. N-a fost aşa de rău pe cât îmi închipuisem.

— Ai avut noroc, tună Loial. „Să înfurii o femeie Aes Sedai înseamnă să-ţi vâri capul într-un cuib de viespi.”

— Loial, zise Min, aş vrea să vorbesc cu Perrin. Singuri. Te superi?

— Fireşte că nu.

Ogierul mări pasul şi o luă înainte, scoţându-şi pipa şi punga de tutun din buzunar.

Perrin se uită la Min cu luare-aminte. Îşi muşca buzele, de parcă nu ştia cum să înceapă.

— Vezi lucruri şi despre el? o iscodi, arătând înspre ogier. Min clătină din cap.

— Cred că nu merge decât cu oamenii. Dar am văzut nişte lucruri despre tine pe care cred că trebuie să le afli.

— Ţi-am spus...

— Nu fi neghiob, Perrin. Înăuntru, chiar după ce ai spus că o să te duci după Rand. Nu le-am văzut înainte. Înseamnă că au ceva de-a face cu această călătorie. Sau cel puţin cu hotărârea pe care ai luat-o.

După o vreme, Perrin întrebă, fără tragere de inimă:

— Ce ai văzut?

— Un Aiel într-o cuşca. Un Tuatha’an cu o sabie. Un şoim şi un uliu cocoţaţi pe umerii tăi. Femele, cred. Şi restul, bineînţeles. Ce văd mereu. Întunericul învârtejindu-se în jurul tău şi...

— Ajunge! se grăbi Perrin să zică.

După ce se încredinţa că Min contenise, se scarpină în cap, gândindu-se. Nu mai pricepea nimic.

— Ştii cumva ce înseamnă toate astea? Ce ai văzut ultima dată, adică.

— Nu, dar e ceva însemnat. Toate lucrurile pe care le văd sunt însemnate. Momente de cotitură în vieţile oamenilor sau ceea ce e ursit. Întotdeauna e important. Şovăi preţ de o clipă, uitându-se pe furiş la Perrin. Şi încă ceva, spuse încetişor. Dacă întâlneşti o femeie – cea mai frumoasă femeie pe care ai văzut-o vreodată – ia-o la fugă!

Perrin clipi des.

— Ai văzut o femeie frumoasa? De ce aş fugi de o femeie frumoasă?

— Nu poţi să mă crezi, pur şi simplu, fără să pui întrebări? răspunse Min arţăgoasă.

Lovi cu piciorul într-o piatra şi privi cum se rostogoleşte la vale.

Lui Perrin nu-i plăcea să se pripească – era unul din motivele pentru care oamenii îl credeau încet la minte – dar puse cap la cap toate lucrurile pe care i le zisese Min în ultimele zile şi ajunse la o concluzie uimitoare. Se opri brusc, căutându-şi cuvintele.

— Min, ştii că îmi place de tine. Îmi place de tine, dar... Nu am avut niciodată o soră, însă dacă aş fi avut... ştii... tu...

Se opri când Min îşi înalţă capul să se uite la el, ridicând din sprâncene. Pe buze îi flutura un zâmbet.

— Perrin, doar ştii că te iubesc. rămase cu ochii aţintiţi asupra lui câteva clipe, apoi vorbi rar şi cu băgare de seamă. Ca pe un frate, netotule! Întotdeauna mă mir cât de trufaşi pot fi bărbaţii. Toţi credeţi că lumea se învârte în jurul vostru şi că fiecare femeie trebuie să vă dorească.

Perrin simţi cum îi ia faţa foc.

— Eu nu... Nu am... Îşi drese glasul. Ce era povestea cu femeia?

— Urmează-mi sfatul, atâta tot, zise Min şi porni cu paşi repezi spre pârâu. Chiar dacă uiţi tot restul, adăugă ea peste umăr, ţine minte asta!

Perrin se încruntă – de data aceasta îşi puse cu uşurinţă ordine în gânduri – apoi se grăbi să o prindă din urmă.

— E vorba de Rand, nu?

Min mormăi ceva şi se uită lung la el. Nu se opri însă din mers.

— Poate că nu eşti totuşi aşa de nătărău, murmura ea. După o clipă adăugă, ca pentru sine: Sunt legată de el ca doaga de butoi. Dar nu văd dacă mă va iubi şi el vreodată. Şi nu sunt singura.

— Egwene ştie? o întrebă. Rand şi Egwene erau făgăduiţi unul altuia de mici copii, doar că nu îngenuncheaseră în faţa Soborului Femeilor ca să fie logodiţi. Nu ştia dacă şi cât de mult se înstrăinaseră unul de celălalt.

— Ştie, răspunse Min pe un ton tăios. Nu că ne-ar fi de prea mare ajutor.

— Şi Rand? Ştie şi el?

— Da, fireşte, zise fata acră. Doar i-am spus, nu? Rand, am văzut ceva, şi se pare că trebuie să mă îndrăgostesc de tine. Trebuie şi să te împart cu altcineva, şi nu-mi e deloc pe plac, dar asta e. Tare eşti bătut în cap, Perrin Aybara. Se şterse furioasă la ochi. Dacă aş fi cu el, l-aş putea ajuta. Cumva. Lumină, dacă moare, nu ştiu dacă o să pot îndura.

Perrin ridică din umeri.

— Uite, Min, o să fac tot ce îmi stă în puteri ca să-l ajut. „Indiferent ce înseamnă asta.” Îţi făgăduiesc. E mai bine pentru tine să mergi în Tar Valon. Acolo o sa fii la adăpost.

— La adăpost? Rosti aceste vorbe de parcă se întreba ce însemnau. Crezi că în Tar Valon o să fiu la adăpost?

— Dacă nici în Tar Valon nu poţi fi în siguranţă, atunci nu poţi în siguranţă nicăieri.

Min pufni dispreţuitoare şi, fără să mai scoată un cuvânt, cei doi se alăturară celor ce se pregăteau de plecare.

CAPITOLUL 7 • Străbătând munţii

Drumul era greu, dar, cu cât coborau mai mult, cu atât Perrin avea mai puţina trebuinţă de mantia căptuşită cu blană. Ceas după ceas ieşeau din iarnă şi pătrundeau în primele zile de primăvară. Dispărură şi ultimele urme de zăpadă, iar pajiştile pe care le străbăteau acum erau pline de iarbă şi de flori sălbatice. Şi copacii erau mai deşi şi înfrunziţi, iar văzduhul era plin de cântecul ciocârliilor şi prihorilor. Şi mai erau şi lupii. Niciodată la vedere – nici măcar Lan nu pomeni vreodată că ar fi zărit vreunul – dar Perrin ştia mai bine. Nu-i lăsa să intre în mintea lui, însă, din când în când, ceva îi amintea că erau acolo.

Lan îşi petrecea mare parte din timp cercetând drumul, călare pe armăsarul lui negru, Mandarb, mergând pe urmele lui Rand, în vreme ce restul lumii se lua după semnele pe care le lăsa străjerul. O săgeată făcută din pietre sau una scrijelită în peretele de stâncă al unei trecători. Luaţi-o în partea aceea. Traversaţi trecătoarea aceea. Apucaţi pe cărarea asta, pe aici, printre copaci, coborâţi de-a lungul acestui pârâu îngust, chiar dacă nimic nu arată că ar mai fi mers cineva pe aici vreodată. Doar semnele lui Lan. Un mănunchi de iarbă sau de buruieni legat într-o parte, care le dădea de înţeles că trebuie să ţină stânga, altul ca să ţină dreapta. O creangă îndoită. O grămăjoară de pietricele care însemna că urmează un urcuş, două frunze prinse într-un spin dacă urma o coborâre abruptă. Lui Perrin i se părea că străjerul avea o sută de semne, iar Moiraine le cunoştea pe toate. De obicei, Lan nu se întorcea decât atunci când făceau popas, la căderea nopţii, şi atunci stătea de vorbă cu Moiraine, departe de foc. La răsăritul soarelui era deja plecat de ore bune.

Moiraine era întotdeauna prima în şa, pe când la răsărit cerul căpăta tonuri trandafirii. Femeia Aes Sedai nu s-ar fi dat jos de pe Aldieb, iapa ei albă, înainte să fie întuneric beznă sau chiar mai târziu, numai că Lan nu voia să meargă mai departe după ce începea să amurgească.

— O să înaintăm şi mai încet dacă vreun cal îşi rupe piciorul, îi spunea străjerul lui Moiraine de fiecare dată când aceasta se plângea.

Şi ea răspundea întotdeauna cam la fel.

— Dacă nu poţi să te mişti mai repede, poate că ar trebui să te trimit la Myrelle până nu eşti prea bătrân. Ei, asta poate să mai aştepte, dar trebuie să înaintăm mai iute.

Vorbele ei sunau pe jumătate a ameninţare, pe jumătate a glumă. Perrin era încredinţat că era şi o urmă de ameninţare în ceea ce spunea, căci Lan strângea din buze, chiar şi când Moiraine începea să zâmbească şi întindea mâna să îl bată uşurel pe umăr.

— Cine e Myrelle? întrebă Perrin bănuitor prima dată. Loial clătină din cap, murmurând ceva despre lucrurile neplăcute care se întâmplă celor ce îşi vâră nasul în treburile femeilor Aes Sedai. Calul ogierului, cu chişiţe păroase, era la fel de mare şi de robust ca un armăsar Dhurran, dar, cu Loial în şa, animalul aducea cu un ponei.

Moiraine zâmbi tainic.

— E o soră Verde. Lan va trebui într-o bună zi să îi ducă un pachet, ca să-l păstreze bine.

— Nu prea curând, zise Lan şi, lucru de mirare, glasul îi era mânios. Niciodată, dacă e după mine. O să trăieşti mult după ce voi muri eu, Moiraine Aes Sedai.

„Are prea multe secrete”, îşi zise Perrin, dar nu mai puse întrebări despre un lucru care îl făcea pe străjer să îşi piardă cumpătul.

Moiraine avea o legăturică învelită într-o pătură în spatele şeii: flamura Dragonului. Perrin nu era deloc fericit că o purtau cu ei, însă Moiraine nici nu îi ceruse părerea, nici nu îl ascultase când se dusese să îi spună ce avea pe suflet. Nu că ar fi putut cineva să o recunoască dacă ar fi văzut-o. Spera totuşi că Moiraine se pricepea la fel de bine să păstreze secrete faţă de alţi oameni cum se pricepea să îi ascundă şi lui atâtea lucruri.

La început, cel puţin, călătoria se dovedi plicticoasă. Munţii cu vârfurile pierdute în nori semănau unul cu altul, trecătorile erau aproape aidoma. La cină mâncau de obicei iepure, din cei doborâţi de Perrin cu praştia. Nu mai avea atâtea săgeţi cât să tragă cu arcul în iepuri în ţinutul acela stâncos. La micul dejun mâncau adesea iepure rece, iar la prânz la fel, însă fără să coboare din şa.

Câteodată, când îşi făceau tabăra lângă un pârâu şi mai era lumină afară, Perrin şi Loial prindeau păstrăvi de munte, stând lungiţi pe burtă, băgându-şi mâinile până la cot în apa rece, scoţând peştii cu spinarea verde de sub pietrele sub care se ascundeau. Loial, cu degetele lui mari şi butucănoase, era chiar mai îndemânatic decât Perrin.

O dată, trei zile după ce porniseră la drum, Moiraine li se alătură, lungindu-se şi ea pe malul pârâului şi descheindu-şi şiruri întregi de nasturi ca să-şi suflece mânecile. Îi întreba ce anume trebuia să facă. Perrin se uită mirat la Loial. Ogierul se mulţumi să ridice din umeri.

— Nu e deloc greu, îi spuse Perrin. Trebuie doar să-ţi duci mâna în spatele peştelui, apoi dedesubt, ca şi cum ai încerca să-l gâdili pe burtă. Apoi îl scoţi din apă. E nevoie de ceva exerciţiu. S-ar putea să nu prinzi nimic prima oară.

— Eu am încercat zile întregi înainte să prind ceva, adăugă Loial.

Tocmai îşi vâra mâinile uriaşe în apă, luând aminte ca umbra lui să nu sperie peştii.

— E chiar aşa de greu? murmură Moiraine.

Îşi băgă mâinile în apă şi, o clipă mai târziu, scoase un păstrăv gras, care se zbătea. Râse încântată şi îl aruncă pe mal.

Perrin se uită la peştele mare care se zvârcolea în lumina slabă a înserării. Avea cel puţin cinci livre.

— Ai avut mare noroc, zise el. Păstrăvii de mărimea asta nu se prea adăpostesc sub pietre aşa de mici. Trebuie să mergem în susul pârâului. O să se întunece de-a binelea până mai vine vreunul pe aici.

— Într-adevăr? spuse Moiraine. Luaţi-o înainte. Eu o să mai încerc aici.

Perrin şovăi o clipă, apoi porni în sus pe mal. Moiraine punea ceva la cale, dar nu îşi dădea seama ce. Asta îl tulbura. Pe burtă, având grijă ca umbra să nu i se răsfrângă în apă, trase cu ochiul la pârâu. Vreo şase siluete subţirele pluteau în apă, aproape nemişcate. Toţi cei şase păstrăvi la un loc nu cântăreau cât peştele lui Moiraine, îşi zise Perrin oftând. Şi, cu puţin noroc, el şi Loial aveau să prindă câte doi fiecare, însă copacii de pe celălalt mal deja aruncau umbre lungi peste apă. Erau ultimii pe care aveau să-i mai prindă, iar Loial avea aşa o poftă de mâncare încât el singur i-ar fi dovedit pe aceştia patru şi mare parte din cei mai mari. Loial dădea deja să prindă unul dintre păstrăvi.

Înainte ca Perrin să apuce să îşi vâre şi el mâinile în apă, Moiraine strigă:

— Cred că trei ajung. Ultimii doi sunt mai mari decât primul.

Perrin se uită uluit la Loial.

— Nu e cu putinţă!

Ogierul se ridică, dând drumul păstrăvului.

— E Aes Sedai, grăi el simplu.

Când se întoarseră la Moiraine, găsiră trei păstrăvi mari pe mal. Femeia Aes Sedai îşi încheia nasturii de la mâneci.

Perrin tocmai se gândea să îi spună că peştii trebuiau curăţaţi de cel care îi prindea, dar în clipa aceea Moiraine îl privi drept în ochi. Pe chipul ei neted nu se citea nimic, însă îl ţintui cu privirea de parcă ştia ce avea de gând să-i spună şi nici prin cap nu îi trecea să facă aşa ceva. Când se întoarse să plece, era prea târziu ca Perrin să mai zică vreo vorbă.

Bodogănind, el îşi scoase cuţitul de la cingătoare şi se apucă să cureţe peştele de solzi şi de măruntaie.

— Se pare că a uitat brusc că trebuie să ne împărţim treburile. Bănuiesc că o să vrea să şi gătim, ba să mai şi strângem după aceea.

— De bună seamă, răspunse Loial, fără să se oprească din curăţat peştele pe care îl avea în faţă. E Aes Sedai.

— Parcă am mai auzit asta undeva. Solzii zburau sub cuţitul lui Perrin. Poate că soldaţii din Shienar au chef să îi facă mereu pe plac, dar acum nu suntem decât patru. Ar trebui să muncim cu rândul. Aşa e cinstit.

Loial scoase un hohot de râs.

— Mă îndoiesc că şi ea e de aceeaşi părere. Mai întâi a trebuit să îl suporte pe Rand, care se certa tot timpul cu ea, iar acum pare că vrei să-i iei tu locul. De obicei femeile Aes Sedai nu îngăduie nimănui să se certe cu ele. Cred că, până ajungem în primul sat, vrea să ne obişnuiască iar să îi dăm întru totul ascultare.

— Un obicei bun, zise Lan, dându-şi mantia pe spate. Se ivise de nicăieri.

Perrin mai că nu căzu peste peşte, iar lui Loial îi înţepeniră urechile de uluire. Nici unul dintre ei nu îl auzise pe străjer apropiindu-se.

— Un obicei pe care n-ar fi trebuit să-l pierdeţi, adăugă Lan, după care porni spre Moiraine şi spre cai.

Cizmele lui nu făceau aproape nici un zgomot, nici măcar pe pietre, şi, după ce se îndepărtă câţiva paşi, mantia îl făcu să semene cu un cap fără trup.

— Avem nevoie de ea ca să îl găsim pe Rand, spuse Perrin încetişor, dar nici nu mă gândesc să fac cum îmi porunceşte.

Se apucă din nou de curăţat peştele de solzi.

Avea de gând să se ţină de făgăduială, însă, în zilele ce urmară, fără să ştie cum, se trezi că el şi Loial erau cei care găteau, care strângeau masa şi care făceau orice altă treaba îi trecea prin cap lui Moiraine. Îşi dădu chiar seama că, nu se ştie cum, îi revenise lui sarcina de a se îngriji de Aldieb în fiecare seară. Îi scotea şaua şi o buşuma, în vreme ce Moiraine stătea cufundată în gânduri.

Loial accepta totul cu sentimentul că nu era nimic de făcut, dar nu şi Perrin. Încercă să refuze, să se împotrivească, însă era greu să te împotriveşti când Moiraine îţi făcea o propunere rezonabilă şi la prima vedere fără însemnătate. Numai că în spatele ei se ascundea mereu o altă propunere, la fel de rezonabilă şi de neînsemnată ca şi prima, apoi alta. Simpla ei prezenţă, ochii ei sfredelitori te împiedicau să te împotriveşti. Îşi pironea privirea asupra lui în clipa în care dădea să deschidă gura. O ridicare din sprâncene care îi dădea de înţeles că fusese grosolan, o căutătură mirată că nu voia să facă un lucru atât de simplu, o privire netulburată care îi amintea mereu că era Aes Sedai, toate acestea îl făceau să şovăie şi, odată ce şovăia, trebuia să dea înapoi. O învinovăţi că se serveşte de Putere, deşi nici el nu credea în ce spunea, iar Moiraine îi zise să nu fie nătâng. Începu să se simtă ca o bucată de fier care încearcă să-l împiedice pe fierar să o preschimbe într-o seceră.

După Munţii de Negură veniră dealurile împădurite din Ghealdan, un ţinut care tot părea că urca şi coboară, dar nu prea înalt. Căprioarele, care în munţi îi priviseră adesea cu luare-aminte, de parcă nu mai văzuseră oameni până atunci, o luau la fugă de îndată ce dădeau cu ochii de cai. Până şi Perrin de-abia zărea pisicile de munte cu dungi cenuşii, care păreau să se mistuie precum fumul. Intrau în ţinuturile locuite de oameni.

Lan renunţă să mai poarte mantia în culori schimbătoare şi începu să se întoarcă mai des la ei, spunându-le ce era în faţă. În multe locuri fuseseră tăiaţi toţi copacii. Curând văzură tot mai adesea câmpuri împrejmuite cu ziduri de piatră şi fermieri arând pământul, precum şi şiruri de oameni ce înaintau încet pe arătură, semănând seminţele din sacii pe care îi purtau agăţaţi pe umăr. Din loc în loc, în vârful dealurilor şi pe culmi erau ferme şi grajduri din piatră cenuşie.

Lupii n-ar fi trebuit să fie acolo. Lupii se fereau de locurile unde erau oameni, însă Perrin îi simţea, o escorta nevăzută care încercuia grupul lor de călăreţi. Ardea de nerăbdare; de-abia aştepta să ajungă într-un sat sau într-un oraş, un loc unde să fie destui oameni pentru ca lupii să plece.

La o zi după ce zăriseră primul câmp, tocmai când soarele cobora la orizont, sosiră în satul Jarra, nu departe de hotarul cu Amadicia.

CAPITOLUL 8 • Jarra

Case de piatră cenuşie, cu acoperişuri de ardezie, erau îngrămădite de-a lungul celor câtorva uliţe înguste din Jarra, pe coasta dealului, deasupra unui pârâiaş; un pod de lemn lega cele două maluri. Uliţele pline de noroi erau pustii, la fel şi pajiştea satului; nu se vedea decât un bărbat care mătura treptele singurului han din sat, aflat lângă un grajd din piatră. Dar se părea că, nu cu mult timp înainte, pe pajişte fuseseră o mulţime de oameni. Vreo şase arcade, împletite din crengi verzi şi presărate cu puţinele flori care se găseau la începutul primăverii, erau puse în cerc în mijlocul pajiştii. Pământul părea bătătorit, şi erau şi alte semne care dădeau de înţeles că acolo fusese o adunare: şalul roşu al unei femei legat de piciorul uneia dintre arcade, o căciulită de copil, o carafă de cositor răsturnată, resturi de mâncare.

Aroma vinului dulce şi a prăjiturilor cu mirodenii plutea peste pajişte, amestecată cu fumul de la coşuri şi cu mireasma felurilor pregătite pentru cină. Preţ de o clipă, Perrin simţi şi un alt miros, o urmă slabă, care îi făcu să se ridice părul pe ceafă. Apoi dispăru. Dar Perrin era sigur că trecuse ceva pe acolo, ceva... rău. Se frecă la nas, încercând parcă să alunge acea amintire. „Nu poate fi Rand. Lumină, chiar dacă a înnebunit, nu poate fi el. Ar fi oare cu putinţă?”

O firmă vopsită atârna deasupra uşii hanului, un bărbat stând într-un picior, cu braţele în sus: Saltul lui Hardin. Când îşi opriră caii în faţa hanului pătrat de piatră, omul care mătura îşi îndreptă spinarea, căscând să-şi rupă fălcile. Tresări când văzu ochii lui Perrin, dar făcu ochii mari când îl zări pe Loial. Cu gura lui mare, ochii ieşiţi din orbite şi fără bărbie, bărbatul semăna cu o broască. Mirosea a vin acru – cel puţin aşa i se părea lui Perrin. Luase de bună seamă parte la vreo sărbătoare.

Bărbatul se scutură şi făcu o plecăciune, punându-şi mâna pe şirul dublu de nasturi de lemn de pe haină. Se uită de la unul la altul, făcând ochii tot mai mari de fiecare dată când îl zarea pe Loial.

— Bine aţi venit, jupâneasă, şi Lumina să vă călăuzească. Fiţi bine-veniţi cu toţii. Doriţi mâncare, odăi, băi? Avem de toate. jupânul Harod, hangiul, e foarte gospodar. Pe mine mă cheamă Simon. Dacă vreţi ceva, chemaţi-l pe Simon, şi el vă va îndeplini porunca. Cască din nou şi îşi acoperi gura cu mâna, stânjenit, plecându-se ca să se ascundă. Îmi cer iertare, jupâneasă. Veniţi de departe? Aţi auzit de Marele Alai? Marele Alai pornit pe urmele Cornului lui Valere? Sau de falsul Dragon? Se spune că ar fi un fals Dragon în Tarabon. Sau poate în Arad Doman.

— Nu venim de aşa de departe, zise Lan, coborând de pe cal. Ştii pesemne mai multe decât mine.

Începură toţi să descalece.

— A fost o nuntă aici? întrebă Moiraine.

— O nuntă, jupâneasă? Am avut o mulţime de nunţi. Toate în ultimele două zile. Nu e fată ajunsă la vârsta măritişului care să fi rămas necerută – nici în sat, nici în împrejurimi. Păi, până şi văduva Jorath l-a târât pe bătrânul Banas prin arcade, după ce juraseră amândoi că nu se vor mai căsători niciodată. A fost ca un vârtej care i-a cuprins pe toţi. Rilith, fata ţesătorului, de la ea a pornit totul, când i-a cerut lui Jon fierarul să se însoare cu ea. Şi el e îndeajuns de bătrân să-i fie tată. Nebunul şi-a dat şorţul jos şi a zis da, iar ea a cerut să fie înălţate numaidecât arcadele. N-a vrut cu nici un chip să mai aştepte, şi toate femeile i-au luat partea. De atunci am avut nunţi peste nunţi. Nimeni de pe aici nu a mai închis ochii de ceva zile.

— Foarte interesant, zise Perrin când Simon se opri să caşte iar, dar ai văzut cumva un tânăr...

— E foarte interesant, într-adevăr, îl întrerupse Moiraine, şi poate că o să ne mai povesteşti mai târziu. Deocamdată am vrea nişte camere şi ceva de mâncare.

Lan îi făcu un semn lui Perrin, dându-i de înţeles că trebuie să-şi ţină gura.

— Bineînţeles, jupâneasă. Mâncare. Camere. Simon şovăi, uitându-se cu coada ochiului la Loial. Va trebui să unim două paturi pentru... Se apropie de Moiraine şi coborî glasul. Iertare, jupâneasă, dar... ce anume este? Nu vreau să jignesc pe nimeni, se grăbi el să adauge.

Nu vorbise însă destul de încet, căci lui Loial începură să îi zvâcnească urechile.

— Sunt ogier! Ce credeai că sunt? Troloc?

Simon făcu un pas înapoi la auzul vocii tunătoare a lui Loial.

— Troloc, jupâne? Păi, sunt om în toată firea. Nu cred în poveşti de adormit copiii. Ogier ai zis? Păi, ogierii sunt... adică... Disperat, se întoarse şi urlă înspre grajdul de lângă han. Nico! Patrim! Oaspeţi! Veniţi să luaţi caii!

După câteva clipe, doi băieţi cu paie în păr ieşiră din grajd, căscând şi frecându-se la ochi. Simon le făcu semn să intre în han, plecându-se în faţa lor, iar băieţii apucară caii de dârlogi.

Perrin îşi puse desagii şi pătura pe umăr, luă arcul în mână şi îi urmă pe Moiraine şi pe Lan. Simon tot făcea plecăciuni în faţa lor. Loial trebui să se aplece ca să încapă pe uşă, iar tavanul era la o palmă de creştetul lui. Glasul i se auzea ca un tunet îndepărtat. Chiar şi Perrin, care stătea în faţa lui, de-abia desluşea ce spunea.

Hanul mirosea a bere şi a vin, a brânză şi a osteneală, şi de undeva, din spate se simţea aroma cărnii de oaie puse la fript. Puţinii oameni din sala mare stăteau încovoiaţi deasupra cănilor de bere, arătând de parcă nu îşi doreau decât să se întindă pe bănci şi să se culce. O slujnică durdulie trăgea bere dintr-un butoi aflat în celălalt capăt al încăperii. Hangiul însuşi, îmbrăcat într-un şorţ lung, alb, stătea pe un scaun înalt din colţ, sprijinit de perete. Când intrară, îşi înălţă capul şi se uită la ei cu privirea înceţoşată. Rămase uluit când dădu cu ochii de Loial.

— Oaspeţi, jupâne Harod, zise Simon. Vor camere. Jupâne Harod? El e ogier, jupâne Harod.

Slujnica se întoarse şi îl văzu pe Loial, şi scapă din mână cana pe care tocmai o umplea. Nici unul dintre bărbaţii istoviţi de la masă nu catadicsi să se uite spre ei. Unul îşi pusese capul pe masa şi sforăia.

Lui Loial îi zvâcniră şi mai tare urechile.

Jupanul Harod se ridică agale în picioare, cu privirea aţintită asupra lui Loial, netezindu-şi şorţul cu mâinile.

— Măcar nu e cu Mantiile Albe, spuse el în cele din urmă, apoi tresări, de parcă s-ar fi mirat că vorbise cu voce tare. Fiţi bine-veniţi cu toţii. Iertaţi-mi lipsa de cuviinţă. Sunt foarte ostenit, jupâneasă.

Mai privi o dată la Loial şi îngăimă: „Ogier?”, de parcă nu i-ar fi venit să creadă.

Loial deschise gura, dar Moiraine i-o luă înainte.

— Aş vrea camere pentru oamenii mei şi ceva de mâncare, bunule hangiu.

— Fireşte, jupâneasă. Fireşte. Simon, du-i pe oamenii aceştia în cele mai bune camere, ca să-şi lase lucrurile. Când coborâţi, o să vă aştept cu masa. O masă gustoasă.

— Dacă sunteţi buni să mă urmaţi, îi îndemnă Simon şi porni spre scări.

În spatele lor, unul dintre oamenii de la masă strigă deodată:

— Ce e asta, în numele Luminii?

Jupanul Harod începu să îi dea lămuriri despre ogier, de parcă ar fi fost obişnuit cu aşa ceva. Mai tot ce auzi Perrin înainte să urce scările era greşit. Lui Loial îi zvâcneau necontenit urechile.

La catul al doilea, ogierul mai că atinse tavanul cu creştetul. Coridorul îngust era întunecos; doar lumina slabă a apusului pătrundea printr-o fereastră de lângă uşa din celalalt capăt.

— Aveţi lumânări în cameră, jupâneasă, zise Simon. Aş fi adus o lampă, dar mi se învârte capul de la atâtea nunţi. O să trimit pe cineva să aprindă focul, dacă vreţi. Şi o să vă aducă şi apă să vă spălaţi. Deschise o uşă. Cea mai buna odaie, jupâneasă. Nu avem prea multe, căci nu vin prea mulţi străini pe aici, dar asta e cea mai bună.

— Eu o s-o iau pe cea de alături, spuse Lan.

Ducea pe umăr pătura şi desagii lui Moiraine, precum şi pe ai lui, şi legătura cu flamura Dragonului.

— Vai, dar nu e o cameră prea bună. Patul e îngust. E mică. Ar fi mai potrivită pentru un slujitor, dacă ar veni pe aici cineva care ar avea slujitor. Îmi cer iertare, jupâneasă.

— O să stau acolo, repetă Lan cu hotărâre în glas.

— Simon, jupânul Harod îi urăşte pe Copiii Luminii? întrebă Moiraine.

— Păi, da, jupâneasă. Pe vremuri nu-i ura, dar acum da. Nu e bine să îi urăşti pe Copii când eşti atât de aproape de hotar cum suntem noi. Trec mereu prin Jarra, de parcă hotarul nici n-ar exista. Însă ieri am avut necazuri. O mulţime de necazuri. Şi cu nunţile astea...

— Ce s-a petrecut, Simon?

Bărbatul o privi tăios înainte să răspundă. „Pesemne că, din pricina luminii slabe, nimeni altcineva nu îşi dăduse seama cât de tăios”, îşi zise Perrin.

— Erau vreo douăzeci, sosiţi alaltăieri. Atunci nu s-a întâmplat nimic. Dar ieri... Păi, trei dintre ei au zis că nu mai sunt Copiii Luminii. Şi-au dat jos mantiile şi au plecat.

Lan mormăi:

— Mantiile Albe fac jurământ pe viaţă. Ce a zis comandantul lor?

— Păi, ar fi vrut el să facă ceva, de bună seamă, dar un altul a spus că el pleacă în căutarea Cornului lui Valere. Apoi altul a zis că ar trebui să ia urma Dragonului şi a plecat, spunând că porneşte spre Şesul Almoth. Apoi unii dintre ei au început să le zică tot felul de lucruri femeilor de pe uliţă, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le rostească, şi să se ia de ele. Femeile ţipau, iar Copiii urlau la cei care le necăjeau pe femei. N-am mai văzut aşa zarvă de când sunt.

— Şi nimeni dintre voi n-a încercat să îi oprească? întrebă Perrin.

— Păi, jupâne, dumneata ai un arc de care se pare că ştii şi cum să te slujeşti, însă nu e defel uşor să înfrunţi nişte oameni îmbrăcaţi în armură şi înarmaţi cu săbii, când tu nu ştii decât de mătură şi de săpăligă. Celelalte Mantii Albe, cei care nu fugiseră, au pus capăt întregii tărăşenii. Mai că nu s-au bătut. Şi asta n-a fost tot. Alţi doi au înnebunit – asta dacă se poate spune că ăilalţi erau în toate minţile. Ăştia doi au început să zbiere că Jarra e plină de Iscoade ale Celui Întunecat. Au încercat să dea foc satului – aşa au zis că vor face! – începând cu hanul. Se mai văd urmele în spate. Şi s-au luptat cu celelalte Mantii Albe. Copiii care mai rămăseseră ne-au ajutat să stingem focul, i-au legat fedeleş pe cei doi şi au plecat înapoi în Amadicia. Drum bun şi cale bătută, din partea mea, şi să nu le mai calce vreodată piciorul pe aici.

— Multă violenţă, zise Lan, chiar şi pentru Mantiile Albe. Simon dădu din cap a încuviinţare.

— Întocmai, jupâne. Nu s-a mai întâmplat aşa ceva până acum. Au mai trecut pe aici, mândri de ei. Se uitau la tine de parcă erai un gunoi şi îşi vârau nasul peste tot. Dar niciodată nu ne-au pricinuit necazuri. Nu într-atât.

— Acum au plecat, spuse Moiraine, şi s-a terminat cu necazurile. Sunt încredinţată că vom avea parte de o noapte liniştită.

Perrin nu scoase nici o vorbă, dar îşi zise: „Bine, bine, ne-a povestit despre nunţi, despre Mantiile Albe, însă eu vreau să aflu dacă Rand s-a oprit pe aici şi încotro a luat-o când a plecat. Mirosul acela nu putea fi al lui.”

Îl urmă pe Simon pe coridor până la o altă odaie, cu două paturi şi o poliţă cu cele trebuincioase pentru spălat, două scaune şi cam atât. Loial se aplecă şi-şi vârî capul pe uşă. Pe ferestrele mici intra foarte puţină lumină. Paturile erau destul de mari, cu pături şi plăpumi deasupra, dar saltelele păreau numai cocoloaşe. Simion bâjbâi deasupra vetrei până ce găsi o lumânare şi o cutie cu iască, amnar şi cremene. Aprinse lumânarea.

— O să pun să se unească două paturi pentru dumneata, bunule... Ogier. Da, numai o clipă.

Nu părea însă deloc grăbit să plece şi tot îşi făcea de lucru cu lumânarea, de parcă ar fi trebuit să o pună într-un anumit loc. Lui Perrin i se păru că omul era tulburat.

„Şi eu aş fi mai mult decât tulburat dacă Mantiile Albe ar fi făcut aşa ceva în Emond’s Field.”

— Simon, a mai trecut vreun străin pe aici ieri sau alaltăieri? Un tânăr înalt, cu ochii cenuşii şi părul roşcat? Se poate să fi cântat la flaut în schimbul mâncării sau găzduirii.

— Îmi aduc aminte de el, răspunse Simion, tot mutând lumânarea. A venit ieri-dimineaţă, devreme. Părea flămând. A cântat la flaut la toate nunţile de ieri. Un flăcău chipeş. Unele dintre femei au pus ochii pe el la început, dar... Se opri şi îi aruncă o privire piezişă lui Perrin. E prieten cu dumneata, jupâne?

— Îl cunosc. De ce?

Simion şovăi.

— Aşa... Părea un flăcău mai puţin obişnuit, atâta tot. Uneori vorbea singur, alteori izbucnea în râs, deşi nu spusese nimeni nimic. A dormit chiar în odaia asta noaptea trecută. Mă rog, o parte din noapte. Ne-a trezit pe toţi cu ţipetele lui. Nu fusese decât un coşmar, dar nu a vrut să mai rămână aici nici o clipă. Jupânul Harod nu s-a căznit cine ştie ce să-l facă să se răzgândească, după toată larma. Simion se opri din nou. A zis ceva curios când a plecat.

— Ce anume? îl iscodi Perrin.

— A zis că îl urmăreşte cineva, că... Omul fără bărbie înghiţi în sec şi continuă, cu glas mai scăzut: A zis că o să-l omoare dacă nu pleacă. „Unul dintre noi trebuie să moară, şi vreau să fie el acela.” Astea au fost cuvintele lui.

— Nu vorbea despre noi, tună Loial. Noi îi suntem prieteni.

— Fireşte că nu, bunule... bunule ogier. Nu vreau să spun nimic de rău despre el, dar... cred că... e bolnav. La cap, adică.

— O să avem grijă de el, răspunse Perrin. De asta i-am luat urma. Încotro a plecat?

— Ştiam eu, zise Simon. De îndată ce v-am văzut mi-am dat seama că ea ne poate ajuta. Încotro? Spre răsărit. Spre răsărit, de parcă însuşi Cel Întunecat ar fi fost pe urmele lui. Credeţi că mă va ajuta? Că-l va ajuta pe fratele meu? Noam e foarte bolnav, iar Muma Roon spune că nu poate face nimic.

Perrin căută să nu i se citească nimic pe chip şi mai trase puţin de timp, rezemându-şi arcul de perete şi punându-şi pătura şi desagii pe unul dintre paturi. Numai că nici asta nu îi servi la mare lucru. Se uită la Loial, însă, de uimire, ogierului i se pleoştiseră urechile, iar sprâncenele lungi îi căzuseră pe obraji.

— Ce te face să crezi că ţi-ar putea ajuta fratele? „Întrebare prostească! Întrebarea e ce are de gând să facă!”

— Păi, am fost odinioară la Jehannah şi am văzut două... două femei ca ea. Aşa mi-am dat seama. Continuă aproape şoptit: Se spune că pot readuce morţii la viaţă.

— Cine mai ştie de asta? îl întrebă Perrin tăios.

— Dacă fratele dumitale e mort, nu mai poate face nimeni nimic, spuse Loial în acelaşi timp.

Bărbatul cu faţă de broască se uită de la unul la celălalt, neliniştit, şi bolborosi:

— Numai eu. Noam nu e mort, doar bolnav, bunule ogier. Jur că nimeni altcineva nu ar recunoaşte-o. Nici măcar jupânul Harod nu a mers vreodată la depărtare mai mare de douăzeci de mile de aici. E aşa de bolnav! Aş ruga-o eu însumi, numai că mi-ar tremura aşa de tare genunchii, încât nu ar auzi ce spun. Dacă s-ar simţi jignită şi ar abate fulgerul asupra mea? Şi dacă m-am înşelat, totuşi? Nu e un lucru de care să o învinovăţeşti pe o femeie fără... Vreau să zic că...

Ridică mâinile, pe jumătate rugător, pe jumătate parcă să se apere.

— Nu îţi făgăduiesc nimic, răspunse Perrin, dar o să vorbesc cu ea. Loial, ce-ar fi să-i ţii tovărăşie lui Simon până ce stau eu de vorbă cu Moiraine?

— Bineînţeles, bubui ogierul.

Simon tresări când Loial îşi puse mâna lui mare pe umărul său.

— O să mă conducă în camera mea şi o să stăm la taclale. Ia spune-mi, Simon, ce ştii despre copaci?

— C...C…copaci, b... bunule ogier?

Perrin nu mai zăbovi. Străbătu iute coridorul întunecat şi bătu la uşa lui Moiraine. Intră aproape fără să mai aştepte s-o audă rostind hotărât:

— Intră!

Şase lumânări arătau că odaia cea mai bună de la han nu era chiar aşa grozavă, deşi patul avea patru stâlpi înalţi şi un baldachin, iar salteaua părea mai puţin plină de cocoloaşe decât a lui Perrin. Era un covoraş pe jos şi două scaune tapiţate, nu simple. În afară de asta, semăna foarte bine cu a lui. Moiraine şi Lan stăteau în faţa vetrei reci, ca şi cum tocmai se opriseră din vorbă, iar femeia Aes Sedai nu părea defel încântată că fuseseră întrerupţi. Chipul străjerului era la fel de încremenit ca întotdeauna.

— Rand a trecut pe aici, începu Perrin. Simon îşi aduce aminte de el.

Moiraine şuieră printre dinţi.

— Ţi s-a spus să-ţi ţii gura, mormăi Lan.

Perrin se întoarse spre străjer. Îi era mai uşor decât să înfrunte căutătura furioasă a lui Moiraine.

— Cum am fi aflat dacă a fost sau nu pe aici fără să întrebăm pe nimeni? Ziceţi-mi şi mie. A plecat azi-noapte, spre răsărit. Şi tot spunea că îl urmăreşte cineva care încearcă să îl omoare.

— Spre Răsărit. Moiraine dădu din cap. Glasul blând nu se potrivea cu privirea ei nemulţumită. E bine de ştiut, deşi era firesc să se întâmple aşa dacă merge spre Tear. Dar eram aproape sigură că a trecut pe aici înainte chiar să aud despre Mantiile Albe. Povestea cu Mantiile Albe m-a convins că nu mă înşelasem. Rand are dreptate într-o privinţă, Perrin. Nu e cu putinţă ca noi să fim singurii care se străduiesc să-l găsească. Şi dacă ceilalţi află că şi noi suntem pe urmele lui, s-ar putea să încerce să ne oprească. Avem destule pe cap şi aşa. Trebuie să înveţi să-ţi ţii gura până când îţi spun eu să vorbeşti.

— Mantiile Albe? zise Perrin, nevenindu-i să creadă. „Să-mi ţin gura? Arde-m-ar, n-am de gând să fac asta!” De unde ştii că... Nebunia lui Rand. Se ia?

— Nu nebunia, dacă se poate spune deja că e nebun. Perrin, el e un ta’veren mai puternic decât oricine altcineva din Vârsta Legendelor şi de până acum. Ieri, în satul acesta, Pânza... s-a mişcat, şi-a luat forma după el, precum lutul pe roata olarului. Nunţile, Mantiile Albe, toate acestea dădeau de înţeles că Rand a fost pe aici. Asta dacă ştiai să asculţi.

Perrin trase adânc aer în piept.

— Şi asta o să găsim în toate locurile pe unde va fi trecut? Lumină, dacă Iscoadele Celui Întunecat sunt pe urmele lui, îl vor găsi la fel de uşor ca şi noi.

— Poate, zise Moiraine. Sau poate nu. Nimeni nu cunoaşte nimic despre oameni ca Rand, care sunt într-o asemenea măsură ta’veren. Preţ de o clipă păru supărată că nu ştie nici ea. Artur Aripă-de-Şoim e singurul ta’veren despre care au rămas scrieri. Şi Aripă-de-Şoim nu avea puterea lui Rand.

— Se spune, intră în vorbă Lan, că s-a întâmplat ca oamenii ce se aflau în aceeaşi încăpere cu Aripă-de-Şoim să zică adevărul, deşi voiau să mintă, şi să ia hotărâri la care nici nu se gândiseră până atunci. S-a întâmplat ca fiecare zar aruncat, fiecare carte de joc să fie în favoarea lui. Dar nu de fiecare dată.

— Cu alte cuvinte, nu ştiţi, spuse Perrin. Ar putea lăsa în urmă un şir de nunţi şi de Mantii Albe care îşi pierd minţile, de aici până la Tear.

— Cu alte cuvinte, ştiu ce se ştie, răspunse Moiraine tăios, îl fulgeră cu ochii ei întunecaţi. Pânza ţese în jurul unui ta’veren, iar ceilalţi pot merge după aceste fire, dacă ştiu unde să se uite. Ai grijă să nu dezvălui mai multe decât ar trebui.

Fără să vrea, Perrin se încovoie, ca şi cum Moiraine chiar l-ar fi lovit.

— Ei bine, de data asta ar trebui să te bucuri că am deschis gura. Simon ştie că eşti Aes Sedai. Ar vrea să îi tămăduieşti fratele bolnav. Dacă nu aş fi vorbit eu cu el, n-ar fi îndrăznit niciodată să te roage, însă ar fi putut să meargă cu vorba pe la prieteni.

Lan se uită la Moiraine şi o vreme rămaseră aşa, privindu-se. Străjerul părea un lup gata să se repeadă asupra prăzii. În cele din urmă, Moiraine clătină din cap.

— Nu, spuse.

— Cum vrei. Tu hotărăşti.

Tonul lui Lan dădu de înţeles că, după părerea lui, luase hotărârea greşită, însă apoi străjerul se desfăcu din încordare. Perrin îi privi ţintă.

— Vă gândeaţi să... Simon nu ar putea să mai spună nimănui dacă ar muri, nu-i aşa?

— Nu va muri din pricina mea, răspunse Moiraine. Dar nu pot făgădui că se va întâmpla mereu aşa. Trebuie să îl găsim pe Rand şi nu vreau să dau greş. E limpede?

Parcă pironit de ochii femeii Aes Sedai, Perrin nu mai putea spune nimic. Moiraine dădu din cap, ca şi cum tăcerea lui era un răspuns mulţumitor.

— Acum du-mă la el.

Uşa de la camera lui Loial era deschisă, aruncând un cerc de lumină pe coridor. Cele două paturi dinăuntru fuseseră unite, iar Loial şi Simon stăteau pe marginea unuia dintre ele. Bărbatul fără bărbie se uita la Loial cu gura deschisă şi cu mirare pe chip.

— O, da, steddingurile sunt minunate, zicea Loial. E aşa de linişte acolo, sub Falnicii Copaci. Voi, oamenii, vă războiţi şi vă gâlceviţi, dar pacea steddingului nu e niciodată tulburată. Avem grijă de copaci şi trăim în bună înţelegere...

Nu-şi mai sfârşi vorba, căci o zări pe Moiraine, cu Lan şi Perrin în spatele ei.

Simon se ridică în picioare, plecându-se şi dându-se îndărăt cu spatele până când se lipi de perete.

— Jupâneasă...

Se legăna în toate părţile, ca o jucărie pe sfoară.

— Du-mă la fratele tău, îi porunci Moiraine, şi voi face tot ce pot. Perrin, vino şi tu, căci cu tine a vorbit prima dată.

Lan ridică dintr-o sprânceană, iar Moiraine clătină din cap.

— Dacă mergem cu toţii, o să bata la ochi. Perrin poate să mă apere.

Lan încuviinţă, fără tragere de inimă, apoi se uită aspru la Perrin.

— Aşa să faci, fierarule. Dacă i se întâmplă ceva rău... Privirea lui albastră şi rece sfârşi ameninţarea.

Simon înşfăcă o lumânare şi porni iute pe coridor, tot făcând plecăciuni, astfel că umbrele lor dansau pe pereţi.

— Pe aici, jupâneasă. Pe aici.

Trecură de uşa de la capătul coridorului şi coborâră scările care duceau la o potecă îngustă între han şi grajd. Din pricina întunericului, flacăra lumânării de-abia se mai desluşea. Luna era sus pe cerul presărat cu stele, şi pentru Perrin era destul. Se întrebă când avea Moiraine de gând să îi spună lui Simon să nu mai facă atâtea plecăciuni. Femeia Aes Sedai mergea uşor, parcă plutind, având grijă să nu-şi murdărească fustele de noroi, de parcă drumeagul întunecat era sala vreunui palat, iar ea regină. Era deja mai frig; noaptea se mai simţea încă gerul iernii.

— Pe aici. Simon îi conduse spre un şopron mic din spatele grajdului şi se grăbi să tragă zăvorul de la uşă. Pe aici. Le făcu semn cu degetul. Pe aici, jupâneasă. Acolo. Fratele meu. Noam.

Celălalt capăt al şopronului fusese zăbrelit cu scânduri; în grabă, după cum arăta. Un lacăt mare de fier ţinea ferecată o uşă grosolană de lemn. În spatele zăbrelelor zăcea un om, întins pe burtă pe podeaua acoperită cu paie. Era în picioarele goale, iar cămaşa şi pantalonii îi erau sfâşiaţi, de parcă ar fi tras de ei, încercând să şi-i dea jos. Duhnea a carne nespălată, un miros pe care până şi Simon şi Moiraine îl simţeau, îşi zise Perrin.

Noam îşi înălţă capul şi se uită în tăcere la ei, fără să i se citească nimic pe chip. Nimic nu dădea de înţeles că ar fi fost fratele lui Simon – avea bărbie şi era un bărbat voinic, lat în umeri – dar nu asta îl descumpăni pe Perrin. Noam îi privea cu nişte ochi galbeni, ca aurul şlefuit.

— Vorbeşte în dodii de vreun an, jupâneasă, şi spune că poate... poate vorbi cu lupii. Iar ochii... Simion trase pe furiş cu ochiul la Perrin. Pomenea asta când se îmbăta. Toată lumea râdea de el. Apoi, acum vreo lună, nu s-a mai întors acasă. M-am dus după el să văd ce a păţit şi l-am găsit... aşa.

Cu băgare de seamă, dar fără tragere de inimă, Perrin încercă să vorbească cu Noam ca şi cum ar fi fost un lup. „Fuge prin pădure cu vântul rece în faţă. Iese din ascunzătoare, dinţii retează tendoanele. Pe limbă, gustul sângelui. Ucide.” Perrin se trase înapoi ca ars şi alungă toate aceste gânduri. De fapt, nu erau gânduri, ci o amestecătura de dorinţe şi de imagini, în parte amintiri, în parte nădejdi. Dar bărbatul era mai degrabă lup. Se sprijini cu mâna de perete; i se înmuiaseră picioarele. „Să mă ajute Lumina!”

Moiraine puse mâna pe lacăt.

— Cheia e la jupânul Harod, zise Simon. Nu ştiu dacă o să vrea să... Moiraine trase, iar lacătul se sfărâmă. Simon rămase cu gura căscată. Moiraine scoase toarta lacătului din belciuge. Omul fără bărbie se întoarse spre Perrin.

— E o idee bună, jupâne? E fratele meu, dar a muşcat-o pe Muma Roon când a încercat să-l ajute, şi a... a omorât o vacă. Cu dinţii, adăugă el cu glas slab.

— Moiraine, spuse Perrin, bărbatul acesta e primejdios.

— Toţi bărbaţii sunt primejdioşi, răspunse Moiraine rece. Acum taci din gură.

Deschise uşa şi intră. Perrin îşi ţinu răsuflarea.

Când Moiraine făcu primul pas, Noam îşi dezveli dinţii şi începu să mârâie, din ce în ce mai tare, până când i se cutremură tot trupul. Moiraine nu îl luă în seamă. Tot mârâind, Noam se trase înapoi pe măsura ce femeia se apropia de el, până ce ajunse cu spatele la colţ. Sau poate că Moiraine îl silise.

Încet, femeia Aes Sedai îngenunche şi îi luă capul în mâini. Mârâiturile lui Noam se auziră şi mai tare, după care, deodată, se preschimbară într-un chelălăit. Moiraine îi ţinu multă vreme capul în mâini, apoi îi dădu drumul şi se ridică. Perrin simţi că îi îngheaţă sângele în vene când Moiraine se întoarse cu spatele la Noam şi ieşi din cuşcă, însă bărbatul se mulţumi doar să se uite după ea. Moiraine închise uşa, trecu iarăşi toarta lacătului prin belciuge, fără să se mai obosească să-l închidă – şi Noam se repezi mârâind la zăbrelele de lemn. Începu să muşte din scânduri, să izbească în ele cu umărul, se căzni să-şi vâre capul printre gratii.

Moiraine îşi scutură paiele de pe fustă, liniştită şi fără nici o expresie pe chip.

— Îţi place să-ţi pui viaţa în primejdie, şopti Perrin. Femeia Aes Sedai se uită la el cu ochii ei întunecaţi, ce păreau să vadă în străfundurile lui, şi Perrin îşi lăsă privirea în pământ. Ochii lui galbeni. Simon se zgâia la fratele său.

— Îl poţi ajuta, jupâneasă? o întrebă el răguşit pe Moiraine.

— Îmi pare rău, Simon.

— Nu poţi face nimic, jupâneasă? Chiar nimic... Vreunul din lucrurile acelea... – coborî glasul – pe care le fac femeile Aes Sedai?

— Tămăduirea nu e deloc o treabă simplă, Simon, şi ţine şi de cel bolnav. Or, el nu îşi aminteşte că este Noam, nu îşi aminteşte că e om. Nu a mai rămas nimic care să-i arate drumul înapoi. Noam e pierdut, Simon.

— El... doar vorbea aiurea, jupâneasă, când se îmbăta. Doar... Simon se frecă la ochi şi clipi des. Mulţumesc, jupâneasă. Ştiu că ai fi făcut ceva dacă ţi-ar fi stat în putinţă.

Moiraine îi puse o mână pe umăr, îi murmură câteva vorbe de alinare şi ieşi din şopron.

Perrin ştia că ar trebui să o urmeze, dar bărbatul – cel care fusese odinioară bărbat – care muşca din zăbrelele de lemn îl făcu să rămână pe loc. Se trezi scoţând lacătul din belciuge. Era un lacăt bun, făcut de un fierar iscusit.

— Jupâne?

Perrin se uită la lacătul pe care îl ţinea în mână şi la bărbatul din cuşcă. Acum Noam nu mai rodea scândurile; îl privea ostenit pe Perrin, gâfâind. Avea câţiva dinţi rupţi.

— Poţi să-l laşi aici, spuse Perrin, dar nu cred că o să se înzdrăvenească vreodată.

— Dacă iese de aici o să moară!

— O să moară oricum, ori aici, ori afară, Simon. Afară cel puţin va fi liber şi fericit. Nu mai e fratele tău, însă tu eşti cel care trebuie să hotărască. Poţi să-l laşi aici ca să se holbeze oamenii la el, poţi să-l laşi să se uite la gratiile cuştii până se prăpădeşte. Nu poţi să vâri un lup într-o cuşcă şi să te aştepţi să fie fericit. Sau să trăiască mult.

— Da, încuviinţă Simon. Da, înţeleg.

Şovăi, după care dădu din cap şi arată spre uşa şopronului. Era răspunsul de care avea nevoie Perrin. Deschise uşa de lemn şi se dădu la o parte.

Preţ de câteva clipe, Noam se uită lung la uşa deschisă. Apoi ţâşni afară din cuşcă, alergând în patru labe, dar cu o sprinteneală uimitoare. Afară din cuşcă, afară din şopron, mistuindu-se în noapte. „Lumina să ne ajute pe amândoi”, îşi spuse Perrin.

— Bănuiesc că e mai bine pentru el să fie liber. Simon se scutură. Dar nu ştiu ce-o să zică jupânul Harod când o să găsească uşa deschisă şi pe Noam nicăieri.

Perrin închise uşa de la cuşcă şi puse iar lacătul.

— Lasă-l să-şi bată capul.

Simon scoase un hohot de râs.

— O să scornească el o poveste. Toţi o să facă aşa. Unii spun deja că Noam s-a preschimbat de-adevăratelea în lup când a muşcat-o pe Muma Roon. Nu e adevărat, dar aşa zic ei.

Tremurând, Perrin îşi sprijini capul de uşa cuştii. „Nu are blană, dar tot lup este. E lup, nu om. Ajută-mă, Lumină.”

— Nu l-am ţinut dintotdeauna aici, spuse dintr-odată Simon. A stat în casa Mumei Roon, dar ea şi cu mine l-am convins pe jupânul Harod să îl mute aici după ce au venit Mantiile Albe. Au mereu nume de Iscoade ale Celui Întunecat pe care le caută. Am făcut asta din pricina ochilor lui Noam. Unul dintre numele pe care le aveau Mantiile Albe era un flăcău pe nume Perrin Aybara, un fierar. Ziceau că are ochii galbeni şi că aleargă cu lupii. Înţelegi acum de ce nu am vrut să afle de Noam.

Perrin întoarse capul şi se uită la Simon peste umăr.

— Crezi că acest Perrin Aybara e Iscoada Celui Întunecat?

— Unei Iscoade nu i-ar fi pasat dacă fratele meu murea în cuşcă. Bănuiesc că femeia te-a găsit curând după ce s-a întâmplat. La timp ca să te ajute. Îmi pare rău că n-a venit în Jarra acum câteva luni.

Perrin se simţi ruşinat că îl asemuise pe bărbat cu o broască.

— Şi eu mi-aş fi dorit să fi putut face ceva pentru el. „Arde-m-ar, tare aş fi vrut ca Moiraine să-l ajute.”

Deodată, îşi dădu seama că pesemne tot satul ştia despre povestea cu Noam. Despre ochii lui.

— Simon, eşti bun să îmi aduci ceva de mâncare în odaie?

Jupânul Harod şi ceilalţi fuseseră prea uluiţi la început de înfăţişarea lui Loial ca să mai bage de seamă şi culoarea ochilor lui, însă precis i-ar fi văzut ochii galbeni dacă ar fi mâncat în sala mare.

— Fireşte. Şi dimineaţă la fel. Nu trebuie să cobori decât când eşti gata să te urci pe cal.

— Eşti un om bun, Simon. Un om bun.

Simon păru aşa de bucuros de vorbele lui Perrin, încât acesta se simţi iarăşi ruşinat.

CAPITOLUL 9 • Vise de lup

Perrin se întoarse în camera lui prin spate şi, după o vreme, veni şi Simon cu o tavă acoperită. Ştergarul lăsă să ajungă până la el mirosul de carne de oaie friptă, de fasole, napi şi pâine tocmai scoasă din cuptor, dar Perrin rămase întins pe pat, uitându-se la tavanul alb, până ce mâncarea se răci. Prin minte îi tot treceau imagini cu Noam. Noam rozând scândurile. Noam fugind în noapte. Încercă să se gândească la cum se fac zăvoarele, la cum este călit şi lucrat oţelul, însă nu izbuti.

Fără să ia seama la tavă, se ridică şi se duse până la odaia lui Moiraine. Bătu la uşă, iar femeia Aes Sedai spuse:

— Intră, Perrin.

O clipă îşi aduse iar aminte de vechile poveşti despre femeile Aes Sedai, dar şi le alungă din cap şi deschise uşa.

Moiraine era singură – lucru care îl bucura; stătea cu o călimară pe genunchi, scriind într-un caieţel legat în piele.

Puse dopul la călimară şi şterse peniţa de la toc de o bucăţică de pergament, fără să se uite la el. În vatră ardea focul.

— Te aştept de ceva timp, îi spuse Moiraine. Nu am vorbit despre asta până acum pentru că era limpede că nu voiai. Însă după ce s-a petrecut astă-seară... Ce vrei să ştii?

— Asta mă aşteaptă şi pe mine? Aşa o să sfârşesc?

— Se prea poate.

Perrin nădăjduia ca Moiraine să mai adauge ceva, dar ea se mulţumi să îşi pună tocul şi cerneala în cutiuţa de lemn de trandafir şi suflă să se usuce ce scrisese.

— Asta-i tot? Moiraine, nu-mi da răspunsuri alunecoase de Aes Sedai. Dacă ştii ceva, spune-mi. Te rog.

— Ştiu foarte puţine, Perrin. Pe când căutam răspunsuri prin cărţile şi manuscrisele pe care le au două prietene de-ale mele, am găsit o frântură dintr-o carte din Vârsta Legendelor. Vorbea despre... oameni ca tine. S-ar putea să fie singurul fragment care există pe lume, şi nu am aflat prea multe de acolo.

— Dar ce ai aflat? Oricum ştii mai multe decât mine. Arde-m-ar, îmi făceam griji că o să înnebunească Rand, însă nu m-am gândit niciodată că ar trebui să mă tem şi pentru mine!

— Perrin, chiar şi în Vârsta Legendelor se ştiau prea puţine despre asta. Cine a scris fragmentul pe care l-am citit eu nu era sigur dacă era adevăr sau legendă. Şi nu uita că n-am văzut decât o frântură. Scria că unii dintre cei care vorbeau cu lupii se pierdeau, iar tot ce era omenesc în ei era înghiţit de firea de lup. Unii. Nu ştiu dacă era vorba de zece sau de cinci sau de nouă.

— Pot să nu îi las să îmi pătrundă în minte. Nu ştiu cum de izbutesc, însă pot să nu-i ascult. Pot să nu-i aud. O să-mi fie de vreun ajutor?

— Poate. Îl cercetă cu privirea şi păru că îşi alege vorbele cu mare luare-aminte. Scria mai ales despre vise. Visele pot fi primejdioase pentru tine, Perrin.

— Mi-ai mai zis asta. Cum adică?

— Scria acolo că lupii trăiesc pe jumătate în lumea aceasta şi pe jumătate într-o lume a viselor.

— O lume a viselor? repetă Perrin, nevenindu-i să creadă.

Moiraine îl privi tăios.

— Aşa am zis, şi aşa scria. Felul în care lupii vorbesc unul cu altul, felul în care îţi vorbesc ţie e cumva legat de această lume a viselor. Însă nici mie nu mi-e limpede. Se opri, încruntându-se uşor. Din câte am citit despre femeile Aes Sedai care aveau Harul Vestirii în vise, acestea întâlneau câteodată în vis lupi, chiar lupi care le călăuzeau. Cred că va trebui să fii la fel de grijuliu şi când dormi, nu numai când eşti treaz, dacă vrei să te fereşti de lupi. Dacă aşa hotărăşti.

— Dacă aşa hotărăsc? Moiraine, nu vreau să sfârşesc precum Noam. Nu vreau!

Moiraine îi aruncă o privire uşor batjocoritoare, clătinând încet din cap.

— Vorbeşti de parcă ai avea de ales, Perrin. Nu uita că eşti ta’veren.

Perrin se întoarse cu spatele la ea şi cu faţa la fereastră, dar Moiraine urmă:

— Poate că ştiind cine e Rand, ştiind cât de puternic este, am dat prea puţină atenţie celorlalţi doi ta’veren. Trei ta’veren în acelaşi sat, toţi născuţi la câteva săptămâni unul de celălalt? Nu s-a mai pomenit aşa ceva. Poate că tu – şi Mat – aveţi o mai mare însemnătate decât v-aţi închipuit voi sau chiar eu.

— Nu vreau să am nimic de-a face cu Pânza, murmură Perrin. Precis nu o să pot avea cine ştie ce însemnătate dacă o să uit că sunt om. Mă vei ajuta, Moiraine? Îi era greu să rostească acele vorbe. „Dacă cumva o să se servească de Putere? Oare nu ar fi mai bine să uit că sunt om?” Mă vei ajuta să... nu mă pierd?

— Dacă o să-mi stea în putinţă, da. Îţi făgăduiesc, Perrin. Însă n-o să pun în primejdie lupta împotriva Umbrei. Trebuie să ştii şi asta.

Când se răsuci să se uite la ea, Moiraine îl privea fără să clipească.

„Şi dacă lupta împotriva Umbrei înseamnă să mă vâri în mormânt chiar mâine, vei face şi asta?” Era încredinţat că da.

— Ce nu mi-ai mărturisit?

— Nu merge prea departe, Perrin, răspunse Moiraine cu răceală în glas. Nu stărui.

Perrin şovăi înainte să pună următoarea întrebare.

— Poţi face şi pentru mine ce ai făcut pentru Lan? Poţi să mă fereşti de vise?

— Am deja un străjer, Perrin. Un zâmbet fugar îi flutură pe buze. Şi nu voi avea decât unul. Fac parte din Ajah Albastră, nu din cea Verde.

— Ştii ce am vrut să zic. Nu vreau să fiu străjer. „Lumină, să fiu legat de o femeie Aes Sedai pentru tot restul vieţii? E la fel de rău ca şi cu lupii.”

— Nu am cum să te ajut, Perrin. Eu nu te pot apăra decât de visele din afară. Primejdia din visele tale vine dinăuntru – îşi deschise din nou caieţelul. Ar trebui să dormi. Trebuie să fii cu băgare de seamă, însă ai nevoie şi de somn.

Întoarse o pagină, iar Perrin plecă.

Când se întoarse în cameră, se mai desfăcu puţin din încordare, îşi lăsă simţurile ceva mai libere. Lupii erau tot acolo, la marginea satului, înconjurând Jarra. Aproape numaidecât se întoarse la starea de încordare.

— Am nevoie de un oraş, murmură el.

Un oraş i-ar fi ţinut departe. „După ce îl găsesc pe Rand. După ce isprăvesc ce am de isprăvit.” Nu ştia precis cât de rău îi părea că Moiraine nu îl putea apăra de vise. Puterea sau lupii; nu voia să fie silit să aleagă între cele două.

Nu aprinse focul în vatră; deschise însă amândouă ferestrele. Aerul rece al nopţii pătrunse în încăpere. Perrin azvârli păturile şi plapuma pe jos şi se întinse îmbrăcat pe salteaua plină de cocoloaşe, fără să se obosească să îşi găsească o poziţie mai bună. Ultimul gând care îi trecu prin minte înainte să adoarmă fu că salteaua aceea avea să îl împiedice negreşit să doarmă adânc şi să viseze.

Era pe coridorul cel lung, cu tavanul înalt de piatră şi cu pereţii lucind de umezeală şi brăzdaţi de umbre ciudate. Habar n-avea de unde venea lumina.

— Nu! zise, apoi, mai tare: Nu! E un vis! Trebuie să mă trezesc! Trebuie să mă trezesc!

Coridorul nu se schimbă.

„Primejdie.” Era un gând de lup, slab şi îndepărtat.

— Mă voi trezi. Mă voi trezi!

Lovi cu pumnul în perete. Îl duru, dar nu se deşteptă. I se păru că una dintre umbrele de pe zid se ferise de lovitura lui. „Fugi, frate. Fugi!”

— Sarsar? zise Perrin întrebător.

Era încredinţat că îl ştia pe lupul ale cărui gânduri le auzea. Sarsar, care îi pizmuia pe vulturi.

— Sarsar a murit! „Fugi!”

Perrin o luă la fugă, ţinând o mână pe secure ca să nu i se lovească de picior. Nu ştia încotro alerga sau de ce, însă nu putea să nu ţină seama de îndemnul lui Sarsar. „Sarsar a murit, îşi spuse. A murit!” Dar nu se opri.

Alte coridoare se întretăiau ţinând cel pe care fugea el, uneori urcând, alteori coborând. Toate semănau cu cel pe care era el. Pereţi umezi de piatră, fără uşi, şi fâşii de întuneric.

Când ajunse la o astfel de răscruce, se opri brusc. Zări un bărbat care clipea des, îmbrăcat într-o haină cu o croială curioasă şi într-o pereche de pantaloni, haina atârnându-i larg peste şolduri, tot aşa cum pantalonii îi atârnau largi peste carâmbii cizmelor. Şi haina, şi pantalonii erau de un galben aprins, iar cizmele puţin mai deschise, dar de aceeaşi culoare.

— Nu mai pot îndura, spuse bărbatul ca pentru sine. Avea un accent ciudat, vorbea repede şi tăios. Nu numai că visez ţărani, dar visez şi ţărani străini, dacă e să judec după straie. Piei din visele mele!

— Cine eşti? îl întreba Perrin.

Bărbatul ridică din sprâncene, ca şi cum s-ar fi simţit jignit. Fâşiile de întuneric din jurul lor se mişcară. Una dintre ele se desprinse de tavan şi pluti în jos, atingând creştetul bărbatului. Păru să i se încurce în păr. Bărbatul făcu ochii mari şi totul se petrecu parcă dintr-odată. Umbra ţâşni înapoi spre tavan, trăgând după sine ceva deschis la culoare. Perrin simţi pe faţă nişte picături. Un ţipat sfredelitor sfâşie văzduhul.

Încremenit, Perrin se zgâi la silueta însângerată îmbrăcată în hainele bărbatului, urlând şi zvârcolindu-se pe podea. Fără voia lui, ridică privirea spre făptura aceea palidă, ca un sac gol, care era agăţată de tavan. O bucată din ea fusese deja înghiţită de umbra neagră, dar nu îi veni deloc greu să recunoască pielea de om.

Umbrele din jurul lui dansau zbuciumate, iar Perrin o rupse iar la fugă, urmărit de ţipetele din ce în ce mai slabe. Umbrele se mişcau şi ele odată cu el.

— Schimbă-te, arde-te-ar! strigă el. Ştiu că e doar un vis! Schimbă-te!

Tapiserii colorate acopereau pereţii între policandrele înalte, aurii, cu zeci de lumânări, care aruncau cercuri de lumină pe podeaua albă şi tavanul pictat cu nori pufoşi şi frumoase păsări în zbor. Doar flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor se mişcau, întinzându-se de-a lungul coridorului, cât vedea cu ochii, sau răsfrângându-se pe bolţile ascuţite de piatra albă care se găseau din loc în loc. „Primejdie.”

Mesajul se auzea şi mai slab decât înainte. Şi încă şi mai stăruitor, dacă aşa ceva era cu putinţă. Cu securea în mână, Perrin porni cu băgare de seamă pe coridor, murmurând:

— Trezeşte-te. Trezeşte-te, Perrin. Dacă ştii că e vis, trezeşte-te. Trezeşte-te, arde-te-ar!

Coridorul nu se schimbă câtuşi de puţin. Parcă era aievea.

Se trezi faţă în faţă cu prima boltă ascuţită, albă. Ducea într-o încăpere uriaşă, fără ferestre, dar atât de bogat împodobită de parcă s-ar fi aflat într-un palat. Mobila era toată sculptată şi aurită şi incrustată cu fildeş. În mijlocul camerei, la o masă, stătea o femeie, citind încruntată un manuscris ferfeniţit. O femeie frumoasă, cu părul negru, cu ochii negri, înveşmântată în alb şi argintiu. Tocmai îşi dădea seama cine era când femeia îşi înălţă capul şi se uită ţinta la el. Făcu ochii mari de uimire şi de furie.

— Tu! Ce cauţi tu aici? Cum de ai...? Ai să distrugi totul! dintr-odată spaţiul păru să se turtească, de parcă ar fi privit un tablou ce zugrăvea o cameră. Imaginea păru să se întoarcă într-o parte, preschimbându-se într-o linie verticală, deschisă la culoare, în mijlocul întunericului. Linia sclipi alb şi apoi dispăru, lăsând în urmă doar bezna neagră.

Chiar în faţa lui, podeaua se termina. Cum stătea aşa şi se uita, marginile albe se topiră în negreala din jur precum nisipul înghiţit de apă. Făcu iute un pas înapoi.

„Fugi.”

Perrin se răsuci şi dădu cu ochii de Sarsar, un lup mare şi cenuşiu, plin de cicatrice.

— Ai murit. Te-am văzut murind. Te-am simţit murind! Un alt gând pătrunse în mintea lui Perrin.

„Fugi! Nu trebuie să fii aici. Primejdie. Mare primejdie. Mai rău decât toţi Nezămisliţii laolaltă. Trebuie să pleci. Pleacă! Acum!”

— Cum? strigă Perrin. Vreau să plec, dar cum?

„Pleacă!” Dezvelindu-şi dinţii, Sarsar i se repezi la beregată.

Cu un ţipăt gâtuit, Perrin se ridică în capul oaselor în pat, ducându-şi mâna la gât ca şi când ar fi vrut să oprească sângele. Pielea era neatinsă. Răsuflă uşurat, dar în clipa următoare dădu de ceva umed.

Coborî în grabă din pat, se împletici până la poliţă, luă carafa şi umplu ligheanul, împroşcând cu apă peste tot. Apa se înroşi când se spălă pe faţă. Se înroşi de la sângele bărbatului cu haine ciudate.

Avea pete întunecate şi pe surtuc, şi pe pantaloni. Şi-i dădu jos şi îl aruncă într-un colţ. Avea de gând să-i lase acolo, ca să-i ardă Simon.

O pală de vânt intră pe fereastra deschisă. Tremurând, doar în cămaşa şi izmene, Perrin se aşeză pe podea şi se rezemă de pat. „Aşa ar trebui să nu dorm adânc.” Mintea îi era cotropită de griji şi de teamă. Şi de hotărâre. „Nu mă voi lăsa ademenit!”

Încă mai tremura când adormi în cele din urmă. Era un somn uşor; îşi dădea seama că era în cameră şi că îi era frig. Dar, de data aceasta, visele nu mai fură atât de înspăimântătoare.

Rand se ghemui sub copaci la căderea nopţii, uitându-se la câinele negru care se apropia de ascunzătoarea lui. Îl durea într-o parte, din pricina rănii pe care Moiraine nu putea să o tămăduiască, dar nu luă în seamă durerea. De-abia desluşea la lumina lunii câinele care îi ajungea până la brâu, cu gâtul gros şi capul mare, şi colţii care luceau în noapte ca argintul. Câinele adulmeca aerul şi se îndreptă spre el. „Mai aproape, îşi zise. Vino mai aproape. Acum stăpânul tău nu se împotriveşte. Mai aproape. Aşa.” Câinele era acum la zece paşi de el. Deodată, cu un mârâit puternic, făcu un salt înainte. Drept spre Rand.

Puterea îl potopi. Ceva sări din braţele lui întinse; nu ştia ce. Un drug de lumină, tare ca oţelul. Foc lichid. Preţ de o clipă, câinele parcă deveni transparent, şi apoi dispăru cu totul.

Lumina albă se stinse. Rand se rezemă de cel mai apropiat copac, simţind pe obraz scoarţa aspră. Era uşurat şi îi venea să râdă. „A mers. Lumină, de data asta a mers.” Nu se întâmplase întotdeauna aşa. Mai veniseră şi alţi câini în noaptea aceea.

Puterea fremăta în el, iar stomacul i se strânse de la scârnăvia saidinului. Îi venea să verse. Fruntea i se umplu de broboane de sudoare, deşi noaptea era rece, şi simţea în gura gustul acela îngreţoşător. Îi venea să se întindă şi să moară. Tare şi-ar fi dorit ca Nynaeve să fie acolo şi să-i dea nişte leacuri de-ale ei, sau ca Moiraine să-l tămăduiască, sau... Ceva, orice, numai să nu mai simtă ce simţea.

Însă saidinul îl potopea şi cu viaţă, cu viaţă şi cu vioiciune, în pofida scârbei pe care o simţea. Viaţa fără saidin nu era decât o copie palidă. Orice altceva era doar o imitaţie fără valoare.

„Dar aşa mă pot găsi. Îmi pot lua urma, mă pot găsi. Trebuie să ajung în Tear. O să aflu acolo. Dacă sunt Dragonul, o să se isprăvească totul. Şi dacă nu sunt... Dacă totul e o minciună, tot se va isprăvi. Se va isprăvi.”

Foarte încet, rupse legătura cu saidinul, fără nici o tragere de inimă, de parcă şi-ar fi dat ultima suflare. Noaptea era acum lipsită de strălucire. Umbrele se risipiră.

În depărtare, la apus, urlă un câine, un ţipăt înfricoşător în noaptea tăcută.

Rand îşi înălţă capul. Privi într-acolo, de parcă, dacă s-ar fi căznit, ar fi izbutit să desluşească animalul.

Un al doilea câine îi răspunse celui dintâi, apoi altul, şi încă unul, toţi la apus faţă de locul unde se găsea el.

— Veniţi după mine, mârâi Rand. Veniţi după mine. Nu sunt aşa de uşor de prins. Nu mai sunt pradă uşoară!

Plecă de lângă copac, traversă un pârâu rece ca gheaţa, apoi porni hotărât spre răsărit. Cizmele îi erau pline de apă şi îl durea într-o parte, dar nu luă seama la toate acestea. Noaptea era din nou tăcută, însă nici de asta nu-i păsa. „Veniţi după mine. Nu sunt pradă uşoară!”

CAPITOLUL 10 • Taine

Îndepărtându-şi o clipă atenţia de la tovarăşii săi de călătorie, Egwene al’Vere se ridică în şa, nădăjduind să zărească, în depărtare, zidurile din Tar Valon; nu se vedea, însă, nimic altceva, decât o pată albă, care sclipea tulbure în razele soarelui de dimineaţă. Totuşi, nu avea cum să fie altceva decât oraşul de pe insulă. Cu o zi înainte, după-amiaza târziu, le apăruse în faţa ochilor muntele singuratic, cu creste sfărâmate, numit Piscul Dragonului, înălţându-se din mijlocul câmpiei nesfârşite – aşadar, de cealaltă parte a râului Erinin se afla Tar Valon. Muntele acela era un semn uşor de recunoscut – ca un colţ zimţat care se ridica dintre şesurile împrejmuitoare – şi se vedea cu uşurinţă, de la mare distanţă. Astfel, toţi călătorii, chiar şi cei care se îndreptau spre Tar Valon, îl puteau ocoli fără vreo greutate.

Piscul Dragonului era locul în care murise Lews Therin, Ucigaşul-de-Neam; aşa se spunea. Şi mai erau şi alte poveşti despre munte: profeţii, poveţe – tot felul de pricini pentru a-l ocoli.

Dar ea, una, avea şi pricini pentru a nu rămâne departe – mai multe, chiar. Învăţătura de care avea nevoie, fără de care nu putea, era de găsit numai în Tar Valon. „Nimeni n-o să-mi mai pună vreodată zgarda de gât!” încercă să-şi alunge gândul, dar acesta se întoarse, sub un alt chip. „N-am să-mi mai pierd niciodată libertatea!” în Tar Valon avea s-o reîntâlnească pe Anaiya, care avea să reînceapă să-i cerceteze visele; trebuia, cu toate ca nu apăruse nici un fel de dovadă care să-i întărească bănuiala cum că Egwene ar fi fost o Vestitoare-n vise. Visele o chinuiseră încă de când părăsise Şesul Almoth. Pe lângă cele despre Seanchani, care o făceau să se trezească asudată toată, îl visase din ce în ce mai des pe Rand. Rand fugind – fugind către ceva, dar şi de ceva care-l urmărea.

Privi din nou către Tar Valon, cu şi mai multă nerăbdare. Anaiya era acolo. „Poate că şi Galad la fel.” Fără să vrea, roşi, apoi îşi alungă toate gândurile legate de el. „Gândeşte-te la vreme, sau la orice altceva. Pe Lumină, ce cald mi s-a făcut.”

Nu trecuse mult din an; iarna de-abia se sfârşise, Piscul Dragonului era încă încununat cu alb, însă jos zăpezile se topiseră. Ici şi colo, prin covorul de frunze moarte rămase de anul trecut, se vedeau tulpini firave, de-abia răsărite. Din loc în loc, acolo unde dealurile mai joase erau acoperite de copaci, se zăreau pete roşii, proaspete. Egwene îşi petrecuse iarna pe drumuri – din când în când rămăseseră prin sate sau tabere, nemaiputând să meargă mai departe din cauza furtunilor, iar alteori, într-o zi întreagă în şa, cu caii care se chinuiau să învingă troienele care le ajungeau până la piept, străbătuseră mai puţin decât ar fi putut face pe jos, într-o dimineaţă cu vreme frumoasă. Era plăcut, acum, să vadă semnele primăverii. Aranjându-şi mantia groasă, de lână, ca să n-o stânjenească, Egwene se lăsă la loc în şaua înaltă şi-şi netezi fustele, nerăbdătoare, privindu-le cu scârbă. Le cususe cu mâna ei, pentru a fi potrivite la călărie – dar rochia pe care o avea acum fusese purtata mult prea multa vreme; mai avea una, încă şi mai ponosită, şi amândouă erau cenuşii şi mohorâte, aidoma cu ce purtau Cele-n lesă. Cu mai multe săptămâni în urmă, când porniseră către Tar Valon, nu prea avusese de ales – ori cenuşiu, ori nimic.

— N-am să mai port culoarea asta în viaţa mea, Bela, îţi jur, îi spuse iepei sale flocoase, mângâind-o pe gât. „Nu că aş avea prea mult de ales, odată ce ajungem înapoi în Turnul Alb”, se gândi. În Turn, toate novicele purtau alb.

— Iar vorbeşti singură? o întrebă Nynaeve, apropiindu-se pe murgul ei.

Cele două femei erau de-o seamă la înălţime, şi îmbrăcate la fel, dar, din pricina cailor, fosta Meştereasă din Emond’s Field părea cu un cap mai mare. Era încruntată şi-şi smucea cosiţa groasă şi închisă la culoare care-i atârna pe umăr, aşa cum făcea de obicei atunci când era îngrijorată sau tulburată, sau plănuia ceva cu şi mai multă încăpăţânare decât îi stătea în fire. Purta pe deget un inel cu Marele Şarpe – semnul Aleselor: nu era încă Aes Sedai, dar făcuse cel puţin un pas pe acea cale, pe care Egwene mai avea mult până să-l ajungă.

— Mai bine fii cu ochii în patru.

Egwene strânse din dinţi, abţinându-se să-i răspundă că era numai cu ochii după Tar Valon. „Ce-o fi crezut? că m-am ridicat în şa pentru că nu şedeam bine?” Mult prea adesea, Nynaeve părea să uite că nu mai era Meştereasă în Emond’s Field şi că nici Egwene nu mai era o copilă. „Numai că ea poartă inelul, eu nu – încă! – ceea ce, în mintea ei, înseamnă că nu s-a schimbat nimic!”

— Nu cumva te gândeai la Lan şi la ce-o fi având de suferit din partea lui Moiraine? întrebă, cu o blândeţe prefăcută; Nynaeve îşi smuci puternic cosiţa, iar Egwene simţi un fior de mulţumire – care se stinse, însă, foarte iute. Nu-i stătea în fire să fie răutăcioasă, mai ales când ştia că sentimentele lui Nynaeve pentru străjer erau ca un ghem de aţă de-abia scăpat din ghearele unui pisoi. Dar Lan nu era pisoi – şi Nynaeve trebuia neapărat să facă ceva cu el. Şi asta înainte ca firea lui nobilă, încăpăţânată şi nătângă, s-o înfurie într-atât încât să-i dea cu ceva în cap.

Cu toţii, erau şase – îmbrăcaţi simplu, ca să nu bată la ochi în satele şi orăşelele prin care treceau, dar alcătuind, pesemne, cel mai straniu alai care trecuse în ultima vreme prin Câmpiile Caralain. Patru femei şi doi bărbaţi, dintre care unul întins pe o targă, atârnată de şeile a doi cai – aceştia din urmă ducând în spate şi nişte bocceluţe pline cu provizii, pentru zilele în care călătoreau între două sate.

„Doar şase, se gândi Egwene, dar câte taine?” Sufletul fiecăruia era împovărat, şi nu doar de una. Aveau cu ei taine care, poate, nu aveau să iasă la iveală nici măcar în Turnul Alb. „Acasă, viaţa era mai simplă.”

— Nynaeve, ce crezi? Oare Rand o fi bine? Dar Perrin? întrebă ea grabnic; nu-şi mai îngăduia să creadă că, într-o bună zi, avea să se mărite cu Rand; de-acum ştia că nu putea fi altceva decât o iluzie. Nu-i venea bine – nu se împăcase cu gândul – dar o ştia.

— Iar te-au tulburat visele? o întrebă Nynaeve, părând îngrijorată – numai că Egwene nu avea nevoie de milă (cel puţin nu în această clipă) aşa că-i răspunse pe un ton cât mai firesc cu putinţă:

— După toate zvonurile pe care le-am auzit, nu-mi dau seama ce se mai întâmplă, de fapt. Eu ştiu adevărul – dar restul lumii înţelege totul pe dos şi spune numai prostii.

— Nimic n-a mai fost cum trebuia, de când Moiraine a dat buzna în vieţile noastre, rosti aspru Nynaeve. Perrin şi Rand...

Şovăi, încruntată, iar Egwene se gândi că, pesemne, cealaltă credea că tot ce i se întâmplase lui Rand era numai din vina lui Moiraine.

— Perrin şi Rand trebuie să-şi poarte singuri de grijă, deocamdată. Mi-e teamă că şi noi avem necazurile noastre. Ceva nu-i în regulă. O... simt.

— Ce să fie, oare? Ştii? întrebă Egwene.

— Parcă vine o furtună, îngână Nynaeve, cercetând din priviri cerul dimineţii, limpede şi albastru, pe care se vedeau numai câţiva nori, apoi clătinând iarăşi din cap. Chiar aşa, o furtună.

Nynaeve avusese de multă vreme puterea de a prezice vremea, de a „asculta vântul”, aşa cum se spunea – lumea se aştepta ca toate Meşteresele să fie în stare s-o facă, deşi, de fapt, multe nu puteau. De la plecarea din Emond’s Field, însă, Nynaeve devenise încă şi mai înzestrată – sau poate că darul i se preschimbase, cumva, căci furtunile pe care le simţea nu mai aveau de-a face cu vântoasele, ci cu oamenii. Cufundată în gânduri, Egwene îşi muşcă buza. Nu-şi mai îngăduiau să se oprească din drum, sau să încetinească, acum că ajunseseră atât de aproape de Tar Valon. Nici din pricina lui Mat şi nici din alte pricini, despre care mintea îi spunea că erau încă şi mai importante decât viaţa unui băiat de la ţară, prieten din copilărie, cu toate că în inima ei lucrurile nu stăteau aşa. Se uită la ceilalţi, întrebându-se dacă vreunul dintre ei observase ceva ciudat.

Verin Sedai, o femeie micuţă, rotofeie, îmbrăcată toată în veşminte brune, era cufundată în gânduri – sau cel puţin aşa părea – cu gluga trasă peste ochi, încât aproape că nu i se vedea chipul. Călărea în fruntea alaiului, dar îşi lăsase calul la pas. Făcea parte din Ajah Brună – dintre acele surori care, adesea, erau mai preocupate de învăţăturile pe care le scoteau la lumină decât de ceea ce se-ntâmpla în jurul lor. Cu toate acestea, Egwene nu era chiar sigură că Verin era atât de desprinsă de lume – mai ales că, alăturându-se lor, era în necazuri până peste cap.

În spatele tărgii pe care zăcea, fără cunoştinţă, Mat, călărea Elayne – novice şi ea, de-aceeaşi vârstă cu Egwene, dar cu părul blond şi ochii albaştri. Era înveşmântată tot în cenuşiu. Îl privea pe Mat şi se vedea că era la fel de îngrijorată ca toate celelalte. Trecuseră, de-acum, trei zile de când băiatul nu se mai trezise. Bărbatul zvelt, cu părul lung, care călărea de cealaltă parte a tărgii părea să încerce să privească în toate părţile, fără să fie băgat în seamă. Era atât de absorbit încât ridurile de pe chip i se adânciseră.

— Hurin, spuse Egwene, iar Nynaeve încuviinţă; amândouă încetiniră pasul, lăsând caii de povară să le ajungă din urmă. Verin îşi văzu netulburată de drum.

— Simţi ceva, Hurin? întrebă Nynaeve; Elayne tresari brusc şi îşi luă şi ea ochii de la Mat.

Văzându-le pe toate trei cu privirile aţintite asupra sa, bărbatul cel zvelt se foi în şa şi-şi frecă nasul lung.

— Necazuri, răspunse scurt şi posomorât. Cred că s-ar putea să fie... necazuri.

Hurin îl slujea pe regele din Shienar, luând urma ucigaşilor fugari. Nu avea nici un moţ în creştet, precum războinicii din regat, dar sabia scurtă şi pumnalul cu lama zimţată, rupe-săbii, pe care le purta la brâu, erau tocite de folosinţa îndelungată. Avea o înzestrare deosebită – dobândită, pesemne, după anii de trudă: putea să-i adulmece pe cei care săvârşiseră nelegiuiri, mai ales dacă era vorba de fapte sângeroase. De două ori, în cursul călătoriei, le sfătuise să plece dintr-un sat, deşi nu trecuse nici un ceas de când se aflau acolo. Prima dată se împotriviseră, spunând că erau stoarse de puteri – numai că, înainte de revărsatul zorilor, hangiul şi alţi doi bărbaţi din sat încercaseră să-i ucidă pe toţi în somn. Era nişte tâlhari obişnuiţi, nu Iscoade de-ale Celui Întunecat – nişte oameni care pofteau la caii lor şi la ceea ce-aveau în boccele şi-n desagii de la şa. Dar ceilalţi oameni din sat cunoşteau adevărul şi, din câte se părea, considerau că orice străin e o pradă cinstită. Se văzuseră siliţi să fugă din faţa unei mulţimi înarmate cu bâte şi furci. Când se întâmplase a doua oară, Verin le poruncise să plece mai departe de îndată cu Hurin terminase ce avea de spus.

Dar amuşinarul era întotdeauna reţinut când vorbea cu tovarăşii de călătorie – în afară de Mat care, însă, nu mai scosese nici o vorbă de mai multă vreme. Cei doi bărbaţi schimbaseră între ei glume şi jucaseră zaruri, atunci când femeile nu erau prin preajmă. Egwene se gândea că, pesemne, Hurin se simţea neliniştit fiind, la urma urmei, singur cu o Aes Sedai şi cu trei ucenice. Pentru unii oameni, orice luptă era mai uşor de înfruntat decât tovărăşia femeilor Aes Sedai.

— Ce fel de necazuri? întrebă Elayne – cu toate că nu ridicase vocea, era limpede că se aştepta să i se răspundă pe dată şi în amănunt; într-adevăr, Hurin vorbi fără întârziere.

— Am adulmecat..., începu el, apoi se întrerupse şi clipi parcă uimit, plimbându-şi privirile de la o femeie la alta. Simt ceva, asta-i tot, sfârşi. Am o... bănuială. Am văzut nişte urme şi ieri şi azi. Cai, cai mulţi. Vreo douăzeci sau treizeci, îndreptându-se în direcţia asta, şi încă pe atâţia încolo. M-a pus pe gânduri. Asta-i tot. Simt ceva, şi gata. Dar zic că avem necazuri.

Urme? Egwene nu observase nimic.

— Nu văd ce ne-ar îngrijora, grăi pe dată Nynaeve, care se fălea că era la fel de pricepută în cititul urmelor ca orice bărbat. Sunt vechi de mai multe zile. De ce-ai crede că vom avea necazuri din pricina lor?

— Asta cred, pur şi simplu, răspunse încet Hurin, de parcă ar fi vrut să adauge ceva, apoi lăsă ochii în jos, frecându-şi nasul şi trăgând adânc aer în piept. De mult n-am mai văzut nici un sat, murmură. Cine ştie ce veşti din Falme au ajuns pe aici înaintea noastră? S-ar putea să ne trezim că nu suntem aşa de bine-veniţi precum credem. S-ar prea putea ca oamenii ăştia să fie nişte tâlhari sau ucigaşi. Ar trebui să fim cu ochii în patru, eu aşa zic. Dacă Mat ar fi pe picioarele lui, aş merge să cercetez – aşa, însă, poate că n-ar trebui să vă las singure.

— Crezi că nu ne putem descurca şi singure? întrebă Nynaeve, ridicând dintr-o sprânceană.

— Puterea Supremă n-o să vă fie de nici un folos dacă se găseşte cineva să vă ucidă înainte s-o puteţi folosi, răspunse Hurin, cu ochii aţintiţi la oblâncul înalt al şeii. Cu plecăciune, dar acuma cred că... am să merg să călăresc o vreme alături de Verin Sedai.

Şi cu asta, înfigându-şi călcâiele în coastele calului, o porni la galop înainte ca vreuna dintre cele trei să apuce să deschidă gura.

— Ei, poftim, spuse Elayne, văzându-l cum se apropia de sora cea Brună; Verin nu păru să-i acorde mai multă atenţie decât împrejurimilor, ceea ce s-ar fi zis că îl mulţumea. De când am plecat de la Capul Toman, s-a ţinut cât mai departe de Verin. De câte ori se uita la ea, ai zice că-i e teamă de ce-ar putea rosti.

— Chiar dacă le respectă pe Aes Sedai nu înseamnă că nu-i e şi frică de ele, zise Nynaeve, apoi adăugă, parcă fără voia ei: De noi.

— Dacă zice că am putea da de necazuri, ar trebui să-l trimitem în cercetare, rosti Egwene, trăgând adânc aer în piept şi aruncându-le celorlalte o privire cât mai netulburată cu putinţă. Dacă apare vreun necaz, ne putem apăra mai bine decât ar putea-o face el, şi cu o sută de soldaţi pe deasupra.

— Dar Hurin nu ştie asta, rosti sec Nynaeve, iar eu nu am de gând să-i spun. Nici lui, nici altcuiva.

— Îmi şi imaginez ce va spune Verin, zise şi Elayne, părând îngrijorată. Tare aş vrea să aflu cât de multe ştie. Egwene, dacă află Suprema, cred că nici măcar mama nu m-ar putea ajuta. De voi nici nu mai zic. Poate că nici măcar n-ar încerca s-o facă.

Elayne era fiica Reginei din Andor.

— Ea nu a apucat să înveţe decât foarte puţine lucruri despre Putere, înainte să plece din Turnul Alb, cu toate că i-a plăcut să lase impresia că a ajuns să fie soră deplină.

— Nu putem să ne punem nădejdea în Morgase, care e în Caemlyn, în timp ce noi vom fi în Tar Valon, spuse Nynaeve. Nu, s-ar prea putea să avem îndeajuns de multe necazuri pentru că am plecat aşa, în ciuda a ceea ce-am adus cu noi. Cel mai bine ar fi să rămânem în umbră, să ne purtăm cu umilinţă şi să nu facem nimic care să ne aducă mai multă atenţie decât până acum.

Cândva, Egwene ar fi râs la gândul că Nynaeve s-ar putea preface umilă. până şi Elayne se descurca mai bine la asta. Acum, însă, nu se simţea deloc veselă.

— Şi dacă Hurin are dreptate? Dacă vom fi atacaţi? Nu ne poate apăra de douăzeci sau treizeci de oameni şi, dacă ne lăsăm pe seama lui Verin, putem să şi murim. Şi tu ai spus că simţi o furtună apropiindu-se, Nynaeve.

— Chiar aşa? întrebă şi Elayne, clătinând din cap şi fluturându-şi buclele roşu-aurii. Dar lui Verin n-o să-i placă să ne vadă... mă rog, că-i place sau nu, s-ar putea să nu avem de ales, sfârşi ea, după o clipă de şovăială.

— Dacă vom ajunge la ananghie, grăi cu asprime Nynaeve, eu am să fac ceea ce trebuie făcut, iar voi două o s-o luaţi la fugă. Chiar dacă toată lumea din Turnul Alb vorbeşte despre cât sunteţi de înzestrate, să nu credeţi că n-o să vă treziţi ferecate, dacă Suprema Înscăunată sau Divanul hotărăsc că aşa trebuie.

— Dar dacă-i pe aşa, spuse Elayne cu glasul slab şi înghiţind în sec, la fel ai să păţeşti şi tu. Ar trebui să ne înţelegem cu toatele – ori fugim, ori ne împotrivim. Hurin a mai avut dreptate şi înainte. E cu putinţă ca, dacă nu facem nimic, să nu mai ajungem în veci în Turnul Alb, la necazurile care ne-aşteaptă acolo.

Egwene se înfioră. Ferecate. Ţinute departe de saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor. Puţine Aes Sedai avuseseră parte de această pedeapsă, dar existau fapte pentru care Turnul o cerea. Novicele erau silite să înveţe pe dinafară numele tuturor femeilor care trecuseră prin asta şi învinuirile care le fuseseră aduse.

De la o vreme, începuse să simtă fără încetare prezenţa Izvorului undeva, foarte aproape, ca soarele de amiază revărsându-i-se peste umăr. Chiar dacă, de multe ori, atunci când încerca să atingă saidar, nu se alegea cu nimic, pofta nu o părăsea. Cu cât îl atingea mai des, cu atât îşi dorea încă şi mai mult – voia să-l atingă mereu, în ciuda a ceea ce-i spusese Sheriam, Mai-Marea peste novice, despre cât era de primejdios să se îndrăgostească prea tare de fiorul Puterii Supreme. La gândul că ar fi putut fi îndepărtată de aceasta, simţind saidar însă fără să-l mai atingă vreodată...

Nici ea, nici celelalte nu mai păreau să aibă chef de vorbă.

Pentru a nu fi văzută tremurând, se aplecă în şa către targa care se legăna uşor. Cuverturile lui Mat erau răvăşite, lăsând la vedere pumnalul curbat, cu teaca sa de aur, pe care-l ţinea încleştat într-o mână. În plăsele, arma avea incrustat un rubin cât un ou de porumbel. Având grijă să nu atingă pumnalul, Egwene îi trase cuverturile la loc peste braţ. Era numai cu câţiva ani mai mare ca ea, dar arăta mai bătrân din pricina obrajilor supţi şi a pielii uscate. Respira întretăiat, iar pieptul de-abia i se mişca. La picioare avea un sac burduşit, pe care Egwene se grăbi să-l acopere, la rândul său. „Trebuie să-l ducem pe Mat în Turn, se gândi ea. Şi sacul.”

Nynaeve se aplecă şi ea şi-i pipăi fruntea lui Mat.

— Febra i-a crescut, rosti, îngrijorată. Măcar dac-aş avea ceva rădăcină de fii-pe-pace sau vreo frunză de fierbinţică.

— Poate ar fi bine ca Verin să încerce iarăşi să-l tămăduiască, zise Elayne.

Nynaeve scutură din cap, îi netezi părul lui Mat şi oftă, apoi se îndreptă în şa.

— Din câte mi-a spus, de-acum nu poate face mai mult decât să-l ţină în viaţă. Şi o cred. Am încercat şi eu să-l tămăduiesc, astă-noapte, şi n-am izbutit nimic.

— Sheriam Sedai spune că nu avem voie să încercăm să tămăduim până ce nu am fost călăuzite pas cu pas de o sută de ori, şopti Elayne cu răsuflarea tăiată.

— Puteai să-l omori, zise şi Egwene, cu asprime.

— Am făcut asta încă dinainte să-mi treacă prin cap să merg în Tar Valon, pufni tare Nynaeve, chiar dacă nu ştiam ce fac. Dar pare-se că am nevoie de leacuri ca să izbutesc. Măcar de-aş fi avut nişte fierbinţică. Nu cred că mai are mult de trăit. Câteva ceasuri, probabil.

Auzind-o, Egwene se gândi că părea la fel de tristă din pricina stării lui Mat dar şi pentru că ştia ce urma să se întâmple, şi pentru că o aflase aşa cum o aflase. Se întrebă, din nou, ce-o făcuse până la urmă pe Nynaeve să vină în Tar Valon. Ea învăţase deja să conducă Puterea, fără să-şi dea seama, chiar dacă nu-şi putea stăpâni de fiecare dată înzestrarea, şi învinsese primejdiile care ucideau trei femei din patru care se instruiau fără călăuzirea unor Aes Sedai. Spunea că voia să înveţe mai multe, dar se arăta adesea mai îndărătnică decât un copil silit să înghită rădăcina de limba-oii.

— O să ajungem curând în Turn, spuse Egwene. Acolo o să fie cine să-l tămăduiască. Suprema o să aibă grijă de el. De el şi de toate celelalte lucruri.

Avu mare grijă să nu-şi întoarcă privirile către sacul de la picioarele lui Mat, acoperit de cuvertură. Nici celelalte două nu se uitau într-acolo. Erau anumite taine de care s-ar fi simţit foarte uşurate să scape.

— Călăreţi, exclamă dintr-odată Nynaeve, dar Egwene îi şi zărise; mai mulţi bărbaţi, cam două duzini, apăruseră în vârful unei movile joase din faţa lor, îndreptându-se către ele la galop, cu mantiile albe fluturându-le pe umeri.

— Copiii Luminii, rosti Elayne, ca un blestem. Pesemne că asta ţi-e furtuna... şi necazurile de care vorbea Hurin.

Verin se oprise şi ea, cu o mână pe braţul lui Hurin, împiedicându-l să-şi scoată sabia din teacă. Egwene smuci hăţurile unuia din caii de povară, făcându-l să se oprească, drept în spatele femeii Aes Sedai.

— Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc, copii, spuse aceasta, netulburată, dându-şi gluga pe spate şi lăsându-şi la vedere părul încărunţit; Egwene nu ştia precis cât era cealaltă de bătrână – pesemne că putea să-i fie cel puţin bunică – dar cele câteva fire cărunte erau singurul semn. Orice-aţi face, nu vă pierdeţi cumpătul.

Chipul lui Verin era la fel de liniştit ca şi glasul său, dar lui Egwene i se păru că o vede măsurând din priviri distanţa până în Tar Valon. De-acum se vedeau chiar şi turnurile, precum şi un pod care se arcuia peste râu, ajungând pe insulă, îndeajuns de înalt pentru ca o corabie de negoţ, dintre cele care împânzeau undele, să poată trece pe dedesubt. „De văzut, se vede, se gândi Egwene, e aproape, dar încă mult prea departe ca să ne fie de vreun folos.” O clipă avu impresia că Mantiile Albe se pregăteau să le atace, dar apoi cel din frunte ridică braţul şi cu toţii se opriră brusc, numai la vreo patruzeci de paşi, împroşcând în jur cu praf şi noroi.

Nynaeve mormăi ceva cu glas scăzut, iar Elayne se îndreptă, trufaşă, în şa, de parcă se pregătea să-i pună la respect pe călăreţi. Hurin rămăsese cu pumnul încleştat pe mânerul sabiei – părea pregătit să se arunce între femei şi Mantiile Albe, orice i-ar fi spus Verin. Cât despre aceasta, ea nu făcu altceva decât să-şi fluture braţul în faţă, ca să risipească norul de praf. Călăreţii înveşmântaţi în alb se desfăcură într-un semicerc, tăindu-le calea prin toate părţile.

Purtau platoşe şi coifuri conice care străluceau, de îngrijite ce erau – până şi cămăşile de zale le scânteiau la fel de puternic. Fiecare dintre ei avea brodat pe piept soarele auriu, încununat de raze. Unii îşi potriviră săgeţile în arcuri – nu le ridicară, dar ramaseră cu ele pregătite. Conducătorul era tânăr, dar cele două noduri aurii de sub soarele de pe piept îl arătau drept ofiţer de rang înalt.

— Două vrăjitoare din Tar Valon dacă nu mă înşel, da? rosti el, cu un zâmbet îngheţat care-i schimonosea chipul ascuţit şi cu o lucire trufaşa în ochi, de parcă ştia ceva ce alţii erau prea proşti ca să observe. Şi-ncă două puştoaice şi cu doi dulăi de pază, unul bolnav şi-altul bătrân.

Hurin se zbârli, dar braţul lui Verin îl împiedică să izbucnească.

— De unde veniţi? întreba Mantia Albă.

— Dinspre apus, răspunse liniştită Verin. Daţi-vă la o parte din drum şi lăsaţi-ne să trecem. Copiii Luminii n-au nici o putere aici.

— Copiii au putere peste tot, oriunde este Lumina, vrăjitoareo – iar acolo unde nu pătrunde, o aducem noi. Răspunde-mi! Sau poate vrei să te duc în tabără şi să te dau pe mâna Inchizitorilor?

Mat trebuia să ajungă fără întârziere în Turnul Alb. Şi mai mult – Egwene se înfioră, dându-şi seama că ajunsese să gândească aşa – era şi mai important ca sacul pe care-l aveau cu ei să nu cadă în mâinile Mantiilor Albe.

— Ţi-am răspuns, zise Verin, fără să se piardă cu firea, şi încă mai politicos decât meriţi. Chiar crezi că ne poţi opri?

Unii dintre bărbaţi îşi ridicară arcurile, de parcă vorbele sale ar fi fost o ameninţare. Ea continuă, fără să ridice glasul:

— Poate că în unele ţinuturi ameninţările dumitale ar fi de ajuns, dar nu aici, la o azvârlitură de băţ de Tar Valon. Chiar crezi că, în acest loc, ţi se va îngădui să iei prizoniere nişte Aes Sedai?

Ofiţerul se foi neliniştit în şa, de parcă, dintr-odată, se îndoia de propria-i putere. Apoi trase cu ochiul la oamenii săi – fie pentru a-şi reaminti că erau acolo să-l sprijine, fie pentru că-şi dăduse seama că erau cu privirile aţintite asupra lui – şi-şi recăpătă calmul.

— Nu mi-e frică de voi, Iscoade şi vrăjitoare ticăloase. Răspunde-mi, sau ai să răspunzi Inchizitorilor, grăi el, deşi nu cu atâta asprime ca mai înainte.

Verin deschise gura, parcă pregătindu-se să dea glas unor nimicuri, dar înainte să apuce să rostească ceva, Elayne sări de la locul ei şi strigă poruncitoare:

— Sunt Elayne, Domniţa-Moştenitoare din Andor. Dacă nu vă daţi imediat la o parte, o să răspundeţi în faţa Reginei Morgase, Mantie Albă!

Verin şuieră printre dinţi, furioasă. Bărbatul păru descumpănit vreme de o clipă, apoi râse:

— Aşa crezi, da? S-ar putea să afli că Morgase nu mai e aşa de topită după vrăjitoare, fetiţo. Dacă te iau de lângă ele şi te readuc acasă, o să-mi mulţumească. Iar Seniorului Căpitan Eamon Valda i-ar plăcea foarte tare să discute cu dumneata, Domniţă-Moştenitoare din Andor.

Ridică braţul – fie pentru a-şi întări spusele, fie pentru a le face un semn oamenilor săi. Egwene nu-şi dădu seama prea bine, dar când văzu că unii dintre soldaţi strângeau hăţurile, se gândi: „Nu mai e vreme de aşteptat. N-am să mă mai las pusă în lanţuri!” Şi-şi deschise sufletul către Puterea Supremă. Nu era ceva prea greu şi, după ce tot încercase atâta vreme, se descurca mult mai bine decât în primele dăţi. Într-o clipă, îşi alungă din minte orice gând, în afară de imaginea unui boboc de trandafir, plutind prin hău. Ea era bobocul, ea se deschidea către lumină, către saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor. Puterea i se revărsă în piept, gata-gata s-o înece. Se simţea plină de lumină, cufundată în Lumină, una cu aceasta – o adevărata înălţare. Se lupta din toate puterile să nu fie trasă la fund şi-şi îndrepta atenţia către pământul de la picioarele calului bărbatului cu mantie albă. Un petic îngust – nu voia să omoare pe nimeni. „Dar nici n-o să mă luaţi cu voi!”

Celalalt nu apucase încă să ridice braţul de tot. Cu un zgomot ca de tunet, pământul din faţa lui se înălţă într-un vârtej de noroi şi pietre, care-i trecea de creştetul capului. Nechezând aprig, calul său se ridică în două picioare, aruncându-l la pământ ca pe un sac. Până să apuce el să cadă, Egwene îşi îndreptă atenţia către ceilalţi. Pământul izbucni iarăşi, într-un alt loc. Bela sări la o parte, dar ea smuci frâiele şi-şi strânse genunchii, fără măcar să se gândească la ce făcea. Învăluită în pustiu, observă uimită un alt vârtej, care nu mai era al ei, apoi un al patrulea şi, în străfundurile minţii ei, îşi dădu seama că Nynaeve şi Elayne erau şi ele înconjurate de strălucirea care spunea că atinseseră saidar, lăsându-se în seama lui. Numai o altă femeie care putea conduce ar fi zărit nimbul – însă urmările erau limpezi pentru toţi. Grupul Mantiilor Albe era înconjurat din toate părţile de vârtejuri care-i împroşcau cu noroi, îi înspăimântau cu mugetele lor şi făceau caii să alerge care-ncotro.

Hurin privea cu ochi mari împrejur, cu gura căscată şi din câte se părea, la fel de speriat ca şi Mantiile Albe, tot încercând să ţină în frâu caii de povara şi pe cel pe care îl călărea. Şi Verin făcuse ochii mari de uimire şi de mânie. Buzele i se mişcau iute, dar din pricina tunetelor nu se auzea nimic din ce spunea.

Şi, dintr-odată, Mantiile Albe o luară la fugă – unii dintre ei, înspăimântaţi, îşi scăpară şi arcurile din mâini – galopând hăituiţi parcă de însuşi Cel Întunecat. rămase numai tânărul ofiţer care de-abia se ridica de pe jos. Cu umerii lăsaţi, el rămase cu privirea pierdută spre Verin – atât de tulburat încât i se vedea numai albul ochilor. Mantia sa cea albă şi fină era plină de praf, la fel şi chipul, dar nu părea să bage de seamă.

— Atunci omoară-mă, vrăjitoareo, zise el cu glasul tremurat. Haide. Omoară-mă, cum l-aţi omorât şi pe tata.

Femeia Aes Sedai nu-i acordă nici o atenţie, căci se întorsese către tovarăşele sale. Soldaţii care fugeau se pierdură dincolo de movila de unde veniseră, ca şi cum şi ei şi-ar fi uitat comandantul – nici unul nu se uită în urmă. Calul ofiţerului se pierdu odată cu ei.

Străpunsă de privirea furioasă a lui Verin, Egwene dădu drumul la saidar, fără nici o tragere de inimă. Despărţirea era întotdeauna grea. Sclipirea care-o înconjura pe Nynaeve dispăru, încă şi mai încet. Ea rămăsese încruntată, fără să-şi ia ochii de la faţa colţuroasă a ofiţerului, ca şi cum l-ar fi crezut în stare de vreo înşelăciune. Elayne părea năucită de ce făcuse.

— O asemenea faptă..., începu Verin, apoi se opri să tragă adânc aer în piept, plimbându-şi privirea de la una la alta. O asemenea fapta este cea mai mare nelegiuire dintre toate. Cea mai mare nelegiuire! O Aes Sedai nu foloseşte Puterea ca armă, decât împotriva făpturilor Umbrei, sau, la mare ananghie, pentru a-şi apăra viaţa. Cele trei Legăminte...

— Era cât pe ce să ne omoare, o întrerupse mânioasă Nynaeve. Să ne omoare sau să ne ducă la tortură. Ăsta se pregătea să dea porunca.

— Dar... dar nu am folosit Puterea ca armă, Verin Sedai, spuse şi Elayne, cu capul sus, dar cu un tremur în glas. Nu am făcut rău nimănui şi nici măcar nu am încercat. Trebuie să fie o…

— Nu încercaţi să mă zăpăciţi din vorbe! se răsti Verin. Când o să ajungeţi Aes Sedai... dacă o să ajungeţi vreodată... o să fiţi silite să vă supuneţi celor Trei Legăminte, dar până şi novicele trebuie să se poarte, pe cât le este cu putinţă, ca şi cum le-ar fi rostit deja.

— Şi cu el ce facem? întreba Nynaeve, arătând spre ofiţerul Mantiilor Albe care rămăsese pe loc, părând năucit; fosta Meştereasă era încordată la culme şi s-ar fi zis că era la fel de furioasă ca şi femeia Aes Sedai. Voia să ne ia prinse. Mat o să moară dacă nu ajunge repede în Turn şi... şi...

Egwene îşi dădu seama ce voia să spună cealaltă, deşi nu îndrăznea să rostească vorbele. „Şi sacul trebuie să ajungă în mâinile Supremei şi ale nimănui altcuiva.” Verin îi aruncă bărbatului o privire ostenită.

— Nu încerca decât să bage spaima-n noi, copilă. Ştia foarte bine că nu ne poate face să mergem cu el cu de-a sila. Ar fi iscat nişte necazuri pe care nici măcar el nu şi le-ar fi dorit. Era cu neputinţă, acum că suntem atât de aproape de Tar Valon. Am fi putut trece de el dacă m-aţi fi lăsat să vorbesc, dacă mi-aţi fi dat răgaz şi aţi fi avut răbdare. A, fireşte că ar fi încercat să ne omoare, dacă ar fi putut-o face pe ascuns, dar nici o Mantie Albă cu o urmă de minte în cap nu va încerca să facă rău unei Aes Sedai, dacă aceasta ştie dincotro vine primejdia. Acum vedeţi ce-aţi făcut? Ce poveşti credeţi că vor răspândi oamenii aceştia, şi ce urmări vor avea?

Auzindu-i vorbele, ofiţerul se înroşi la faţă.

— Nu e nici o laşitate să te fereşti de puterile care-au frânt lumea! izbucni el. Asta vreţi voi, vrăjitoarelor! S-o mai frângeţi o dată! Sunteţi în slujba Celui Întunecat!

Verin scutură ostenită din cap, de parcă nu-i venea să-şi creadă urechilor. Egwene şi-ar fi dorit să poată drege câte ceva din răul făcut, aşa că vorbi şi ea.

— Îmi pare foarte rău pentru toate astea, zise, bucuroasă că nu era silită să rostească numai vorbe adevărate, precum adevăratele Aes Sedai – ceea ce spusese nu era decât, cel mult, pe jumătate adevărat. N-ar fi trebuit să fac aşa ceva, şi îmi cer iertare. Sunt sigura că Verin Sedai vă poate tămădui de orice vânătaie.

El se trase înapoi de parcă i s-ar fi propus să se lase jupuit de viu, iar Verin pufni tare.

— Am venit de departe, continuă Egwene, tocmai de la Capul Toman şi, dacă n-aş fi fost atât de obosită, n-aş fi...

— Taci, fato! striga Verin, într-un glas cu ofiţerul care urlă:

— Capul Toman? Falme! Aţi fost în Falme.

Făcu un alt pas înapoi, împleticindu-se, şi-şi scoase sabia pe jumătate din teacă. Văzându-i chipul, Egwene se întrebă dacă avea de gând să le atace, sau doar să se apere. Hurin se apropie, cu o mână pe pumnalul rupe-săbii, dar bărbatul cel tras la faţă o ţinu înainte, zbierând şi scuipând din pricina mâniei.

— Acolo a murit tata! Byar mi-a spus-o! Voi, vrăjitoarelor, voi l-aţi omorât, în numele falsului vostru Dragon! Pentru asta am să vă ucid! Am să vă privesc cum ardeţi!

— Of, copile nesăbuite! oftă Verin. Sunteţi aproape la fel de rele ca băietanii cărora le merge gura fără ei. Du-te în Lumină, fiule, îi spuse ofiţerului.

Fără să mai rostească altceva, se puse în fruntea lor, trecând drept pe lângă bărbatul care continuă să ţipe în urma lor:

— Dain Bomhald mă cheamă! Ţineţi minte, Iscoadelor! Am să vă fac să vă temeţi de acest nume! să nu-l uitaţi!

O vreme îşi continuară drumul în linişte, în timp ce urletele se stingeau în spatele lor. Apoi, Egwene vorbi, ca pentru sine:

— Voiam doar să îndrept lucrurile.

— Să le îndrepţi! mormăi Verin. Trebuie să înveţi că sunt momente în care să rosteşti întregul adevăr şi altele în care să-ţi ţii gura. Ai şi alte lecţii, mai grele, de învăţat, dar asta-i importantă, dacă vrei să apuci clipa în care să dobândeşti dreptul de a purta şalul, ca o adevărată soră. Nu ţi-a trecut prin cap că veştile despre Falme ar fi putut ajunge aici înaintea noastră?

— Şi de ce să-i fi trecut? întreba Nynaeve. Nimeni dintre cei pe care i-am întâlnit până acum nu auzise decât zvonuri, sau nici măcar atât. Iar în ultima luna am întrecut toate zvonurile în cale.

— Şi crezi că veştile trebuie să o apuce neapărat pe drumul pe care-am venit noi? răspunse Verin. Nu ne-am mişcat prea repede. Zvonurile zboară pe o sută de cărări. Aşteaptă-te mereu la ce-i mai rău, copilă; aşa, nu vei avea decât surprize plăcute.

— Dar ce-o fi vrut să spună despre mama? întrebă deodată Elayne. Pesemne că minţea. Ea este mereu de partea celor din Tar Valon.

— E adevărat că Reginele din Andor au fost dintotdeauna binevoitoare cu Tar Valon, dar totul se schimbă, zise Verin – chipul îi era din nou netulburat, dar în glas i se citea încordarea; se întoarse în şa, plimbându-şi privirea asupra celorlalţi: cele trei tinere, Hurin, Mat pe targa sa. Lumea e ciudată şi totul se schimbă.

Ajunseră în vârful pantei; acum, în faţă li se întindea un sat, un grup de case cu acoperiş galben, de ţiglă, adunate în jurul marelui pod care ducea în Tar Valon.

— De-acum trebuie să fiţi cu adevărat cu ochii în patru, le spuse Verin. Acum încep adevăratele primejdii.

CAPITOLUL 11 • Tar Valon

Dairein era un sătuc de pe malul râului Erinin, aproape la fel de vechi ca şi oraşul de pe insulă. Avea case şi prăvălii mici, vopsite în roşu şi brun, şi străduţe pavate care lăsau impresia că erau acolo dintotdeauna, cu toate că sătucul fusese incendiat în timpul Războaielor Troloce, pustiit când armatele lui Artur Aripă-de-Şoim asediaseră Tar Valon şi prădat de mai multe ori în cursul Războiului de O Sută de Ani, apoi ars din nou, în timpul Războiului cu Aielii, de la care nu trecuseră încă douăzeci de ani. O istorie cam frământată pentru un asemenea sătuc – numai că locul în care se afla Dairein, la piciorul unuia dintre podurile care duceau spre Tar Valon, era o garanţie că avea să fie mereu reclădit, ori de câte ori ar fi fost distrus. Cel puţin atâta vreme cât mai dăinuia şi Turnul Alb.

La început, Egwene avu impresia că în Dairein se făceau, din nou, pregătiri de război. Pe străzi mărşăluia o brigadă de suliţaşi, rânduri-rânduri, cu suliţele înălţate ca dinţii unui pieptene, urmaţi de arcaşii cu coifuri turtite cu apărători largi, cu tolbele pline atârnate de şold şi arcurile în jurul pieptului. Un escadron de călăreţi în armură, cu chipurile ascunse în spatele vizierelor de fier, le făcu loc să treacă, la un semn al mâinii ofiţerului, apărată de o mânuşă de oţel. Cu toţii purtau, brodată pe piept, Flacăra din Tar Valon, ca o lacrimă albă ca neaua.

Cu toate acestea, sătenii îşi vedeau de treburi, fără să pară tulburaţi în vreun fel. Mulţimile din piaţă se desfăceau pentru a le face loc soldaţilor, ca şi cum bărbaţii în armură ar fi fost nişte piedici cu care se obişnuiseră de multă vreme. Câţiva bărbaţi şi femei, încărcaţi cu tăvi cu fructe, se ţineau după soldaţi, încercând să le atragă atenţia cu merele şi perele zbârcite, scoase de prin cămări. Erau puţini la număr şi, în afară de ei, nimeni nu părea să se preocupe de soldaţi – nici prăvăliaşii, nici negustorii ambulanţi. Nici Verin nu părea să-i bage în seamă – ea îi conduse pe Egwene şi pe ceilalţi prin sat, către marele pod care se arcuia peste râul lat cam de jumătate de milă, precum un guler de dantelă din piatră.

La picioarele podului se aflau alţi soldaţi care făceau de gardă – vreo şase suliţaşi şi vreo zece arcaşi care-i cercetau pe toţi cei doritori să treacă dincolo. Ofiţerul, un bărbat cu un început de chelie, cu coiful atârnat de mânerul sabiei, părea deranjat de lungul şir de oameni care aşteptau, călare sau pe jos, cu căruţe trase de boi, de cai, sau chiar de posesorul lor. Şirul nu avea mai mult de o sută de paşi, numai că, de câte ori trecea cineva, apărea încă un om care să se aşeze la urmă. Cu toate acestea, bărbatul cel chel nu se prea grăbea să dea drumul nimănui. Îi cerceta tacticos, întrebându-i pe toţi dacă aveau sau nu dreptul de a pătrunde în Tar Valon.

Văzând-o pe Verin care-şi făcuse loc în fruntea şirului, el deschise mânios gura, apoi îi zări chipul şi se grăbi să-şi îndese coiful pe cap. Toţi cei din partea locului erau în stare să le recunoască pe Aes Sedai şi fără inelul cu Marele Şarpe.

— Bună dimineaţa, Aes Sedai, spuse străjerul, ducându-şi o mână la piept. Bună dimineaţa. Vă rog, treceţi, treceţi.

Verin îşi opri calul alături de el. Oamenii care aşteptau începură să murmure, dar nimeni nu ridică vocea să se plângă.

— Aţi avut necazuri cu Mantiile Albe, străjerule?

„De ce ne oprim? se întrebă, nerăbdătoare, Egwene. Oare o fi uitat de Mat?”

— Nu cine ştie ce, Aes Sedai, răspunse ofiţerul. Nu au fost lupte. Au încercat să pătrundă în Târgul Eldone, de cealaltă parte a râului, dar i-am învăţat noi minte. Suprema are de gând să facă în aşa fel încât să nu mai încerce şi a doua oară.

— Verin Sedai, începu grijulie Egwene. Mat...

— Doar o clipă, copilă, spuse femeia Aes Sedai, care nu mai părea atât de netulburată ca de obicei. Nu l-am uitat, să ştii, adaugă, apoi se întoarse iarăşi către ofiţer. Dar în satele dimprejur?

Bărbatul ridică stânjenit din umeri.

— Nu-i putem împiedica să intre acolo, Aes Sedai, dar toate Mantiile Albe se retrag atunci când sosesc patrulele noastre. Parcă încearcă să ne ispitească.

Verin dădu din cap şi păru că ar fi vrut să-şi continue drumul, dar ofiţerul i se adresă din nou.

— Să-mi fie cu iertare, Aes Sedai, dar e limpede că veniţi de departe. Aveţi ceva veşti? Pe râu sosesc tot felul de zvonuri, cu fiecare corabie care trage la mal. Se zice că a apărut un alt fals Dragon, undeva pe la apus. Ba chiar... ia ascultaţi aici, se zice ca are cu el armatele lui Artur Aripă-de-Şoim, sculate din morţi, şi că a ucis o groază de Mantii Albe şi a distrus un oraş – Falme, parcă îi spune – aflat, zic unii, undeva prin Tarabon.

— Se zice şi că a primit ajutor de la Aes Sedai! strigă o voce de bărbat dintre cei care aşteptau. Hurin trase aer adânc în piept şi se foi în şa, de parcă se aştepta să fie atacaţi.

Egwene privi în jur, dar nu se vedea nici un semn din partea celui care strigase. Cu toţii păreau preocupaţi numai să-şi aştepte rândul, care mai răbdători, care mai agitaţi. Lucrurile se schimbaseră într-adevăr, şi nu în bine. Când plecase din Tar Valon, orice om care ridica glasul împotriva femeilor Aes Sedai ar fi trebuit să se declare mulţumit dacă scăpa numai cu un pumn în nas din partea celor care-l auzeau. Roşu la faţă, ofiţerul aruncă fulgere din priviri, în josul şirului.

— Rar se întâmplă ca zvonurile să fie adevărate, răspunse Verin. Îţi spun cu siguranţă că Falme este încă în picioare. Şi nici măcar nu se află în Tarabon, străjerule. Nu mai da ascultare vorbelor de-aiurea... mai degrabă supune-te Supremei înscăunate. Să te scalde Lumina.

Şi cu asta trase de frâie, iar el făcu o plecăciune, în timp ce micul alai îi trecea pe alături. Podul în sine o umplu pe Egwene de uimire, aşa cum era cu toate podurile din Tar Valon. Pereţii joşi păreau într-atât de meşteşugit lucraţi încât să facă de ruşine orice dantelăreasă. Părea cu neputinţă ca aşa ceva să fie dăltuit în piatră şi încă fără să se prăbuşească sub propria-i povară. Undeva, dedesubt, la vreo cincizeci de paşi sau mai mult, apele râului se scurgeau, năpustindu-se aprig – iar podul se întindea, fără vreun sprijin, de pe mal pe insulă, cel puţin o jumătate de milă.

Şi mai minunată, în felul său, era senzaţia că acel pod o ducea acasă. Minunată şi tulburătoare în acelaşi timp. „Casa mea e în Emond’s Field.” Numai că Tar Valon era locul în care avea să înveţe tot ce-i trebuia pentru a rămâne în viaţă, pentru a nu-şi pierde niciodată libertatea. Acolo avea să înveţe – trebuia – de ce o supărau într-atâta visele, şi de ce, uneori, acestea păreau să aibă înţelesuri pe care nu le putea pătrunde. Deocamdată, viaţa ei era legată de Tar Valon. Dacă se va întoarce vreodată în Emond’s Field – acel „dacă” o durea, dar trebuia să fie sinceră – avea să fie doar o vizită făcută părinţilor. Nu mai era demult o simplă fiică de hangiu. Nici măcar acele legături nu aveau s-o mai ţină vreodată prinsă – nu pentru că le-ar fi urât, ci pentru că, de-acum, crescuse, iar ele nu o mai cuprindeau.

Podul era doar începutul. Se arcuia drept către zidurile care împrejmuiau insula, ziduri înalte şi sclipitor de albe, din piatră vârstată cu argintiu, care se înălţau cu mult deasupra podului. Din loc în loc se aflau turnuri masive de pază, clădite din acelaşi fel de piatra albă, scăldate, la poale, de undele râului. Însă deasupra lor, pierzându-se în depărtare, se ridicau adevăratele turnuri din Tar Valon, turnurile de poveste, ascuţite, brăzdate de şanţuri sau spiralate, unele legate între ele prin pasarele înalte, aflate la o sută de paşi şi mai bine deasupra pământului. Şi tot nu se terminase.

La porţile ferecate în aramă, îndeajuns de largi pentru douăzeci de călăreţi, stând cot la cot, care dădeau spre unul dintre largile bulevarde care străbăteau insula, nu se vedeau străji. Chiar dacă primăvara de-abia venise, în văzduh mirosea a flori, parfumuri şi tot felul de mirodenii.

Văzând oraşul, Egwene simţi cum i se taie respiraţia, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară. În fiecare piaţă sau răspântie se afla câte o fântână, un monument sau o statuie, unele aflate în vârful unor coloane înalte cât un turn – dar oraşul în sine era cel care te umplea de uimire. Clădirile mai obişnuite ca formă erau atât de împodobite şi de frumos incrustate încât păreau ele însele nişte giuvaieruri, iar cele care nu aveau decoraţii erau unice prin formă şi măreţie. Clădiri mici şi mari, din piatră de toate culorile, asemănătoare unor scoici, valuri sau stânci brăzdate de vânturi, frumos rotunjite şi surprinzătoare, inspirate din natură sau pur şi simplu închipuite. Locuinţele, hanurile, până şi grajdurile – toate clădirile din Tar Valon, fie şi cele mai lipsite de importanţă, fuseseră înălţate pentru a plăcea ochiului. Cea mai mare parte a oraşului fusese ridicată de către meşterii ogieri, în lungii ani de după Frângerea Lumii, iar aceştia spuneau că era opera lor de căpătâi.

Pe străzi se înghesuiau bărbaţi şi femei din toate neamurile, cu pielea mai închisă, mai albă, sau de orice altă nuanţă, cu veşminte în culori vii, cu modele, sau mai simple, dar decorate cu franjuri, fireturi şi nasturi sclipitori, sau, dimpotrivă, aspru croite şi severe. Fie lăsau la vedere mult mai mult decât se cuvenea, se gândi Egwene, fie acopereau tot în afară de ochi şi de vârfurile degetelor. Prin mulţime se strecurau litiere şi lectici, ai căror purtători strigau „Faceţi loc!” Caleştile închise se târâiau la pas – vizitiii în livrele zbierau „Hei, hei!” sau „Staţi aşa!”, de parcă îşi închipuiau că ar putea obţine ceva. Pe străzi se vedeau muzicieni care cântau la flaut, la harpă sau la nai – uneori şi câte un jongler sau acrobat, dar mereu cu câte o şapcă întoarsă alături, pentru a aduna monede. Negustorii ambulanţi îi îmbiau pe toţi să cumpere de la ei, iar prăvăliaşii, ieşiţi fiecare pe la uşile lor, îşi lăudau cu glas tare mărfurile. Tot oraşul era plin de zumzet, ca de cântecul unei făpturi însufleţite.

Verin îşi trăsese gluga la loc peste faţă. „Aşa, pierduţi în mulţime, nimeni nu părea să le dea atenţie”, se gândi Egwene. Nici măcar Mat, întins pe targa sa, nu atrăgea privirile, cu toate că unii trecători se traseră mai la o parte din calea lor. Se mai întâmpla ca lumea să-şi aducă bolnavii pentru a fi tămăduiţi în Turnul Alb şi, cine ştie, era cu putinţă ca tânărul să aibă ceva molipsitor. Egwene se apropie de Verin şi se aplecă spre ea.

— Oare o să mai apară vreun necaz chiar şi acum? Am intrat în oraş. Aproape că am ajuns.

De-acum, Turnul Alb se vedea foarte bine – o clădire mare care sclipea, masivă şi înaltă, peste acoperişuri.

— Necazurile pot apărea oricând, răspunse liniştită Verin. Eu sunt mereu pregătită – şi aşa ar trebui să faceţi şi voi. Mai ales în Turn. De-acum trebuie să fiţi mai atente ca niciodată. Toate... şmecheriile voastre, continuă ea, strângând uşor din buze, înainte să-şi recapete stăpânirea de sine, de care Mantiile Albe s-au speriat, vă pot aduce moartea sau ferecarea, odată ce ajungeţi înăuntru.

— Dar acolo n-aş face niciodată aşa ceva, protestă Egwene. Nici eu, nici ele.

Între timp, Nynaeve şi Elayne se apropiaseră, lăsându-l pe Hurin cu caii de povara. Şi ele încuviinţară – Elayne era plină de însufleţire în timp ce Nynaeve, din câte i se păru lui Egwene, era mai reţinută.

— N-ar trebui s-o mai faceţi niciodată, copilă. Nu vă este îngăduit! Niciodată! spuse Verin, privindu-le pieziş pe sub glugă şi clătinând din cap. Nădăjduiesc că aţi învăţat cu adevărat ce mare neghiobie este să deschizi gura când ar trebui să taci.

Elayne se înroşi la faţă, iar Egwene simţi cum i se încing obrajii de ruşine.

— După ce ajungem în Turn, ţineţi-vă gurile şi împăcaţi-vă cu orice s-ar întâmpla. Cu orice! Nu ştiţi nimic despre ce ne aşteaptă acolo, iar, dacă aţi şti, tot n-aţi fi în stare să vă descurcaţi. Aşa că – tăcere!

— Aşa am să fac, Aes Sedai, răspunse Egwene, iar Elayne se luă fără întârziere după ea. Nynaeve pufni tare. Femeia Aes Sedai îi aruncă o privire lungă, făcând-o, în cele din urmă, să încuviinţeze, fără nici o tragere de inimă.

Strada dădea într-o piaţa întinsă, drept în mijlocul oraşului. Acolo se afla Turnul Alb care sclipea în soare, înălţându-se până ce părea să atingă cerul, dintre o mulţime de cupole, spirale zvelte şi alte forme împrejmuite de o curte. În piaţă se aflau surprinzător de puţini oameni. Nimeni nu umbla prin Turn dacă nu avea vreo treabă pe acolo, îşi aminti Egwene, cu o strângere de inimă. Odată intraţi în piaţă, Hurin aduse targa mai aproape.

— Verin Sedai, acum trebuie să vă părăsesc, spuse el, trăgând, o singura dată, cu ochiul la Turn şi luptându-se să-şi ţină capul întors, cu toate că era greu să-ţi aţinteşti privirile în vreo altă parte. Hurin se trăgea dintr-un ţinut în care femeile Aes Sedai se bucurau de respect – dar una era să le respecţi de la depărtare şi cu totul altceva să te trezeşti înconjurat de ele.

— Ne-ai fost de mare ajutor pe drum, Hurin, îi spuse Verin, mai ales că a fost o călătorie atât de lungă. Nu pleca aşa de repede – o să-ţi găsim un loc să te odihneşti, în Turn.

— Nu pot pierde nici o zi, Verin Sedai, răspunse Hurin, scuturând hotărât din cap. Nici măcar un ceas. Trebuie să mă întorc în Shienar, pentru ca Regele Easar şi Seniorul Agelmar să afle adevărul despre ce s-a-ntâmplat în Falme. Trebuie să le povestesc despre..., începu el, apoi se opri brusc şi privi în jur; nu era nimeni care să tragă cu urechea, dar tot coborî vocea şi spuse numai: Despre Rand. Despre Dragonul Renăscut. Pesemne că sunt multe corăbii de negoţ care se îndreaptă în susul râului, şi vreau să mă urc la bordul primeia care ridică ancora.

— Du-te atunci cu Lumina, Hurin din Shienar, zise Verin.

— Lumina să vă scalde pe toate, răspunse bărbatul, strângând frâiele; apoi şovăi o clipă şi adaugă: Dacă aveţi vreodată nevoie de mine – oricând – trimiteţi vorbă în Fal Dara şi am să găsesc o cale să vin.

Dregându-şi glasul de parcă se ruşina de ce spusese, plecă la trap, îndepărtându-se de Turn, şi se pierdu în scurtă vreme din vedere. Nynaeve clătină din cap, de s-ar fi zis că era la capătul răbdării.

— Asta spun mereu bărbaţii! Trimiteţi după mine când aveţi nevoie – dar dacă ai vreodată nevoie, e ceva ce nu poate aştepta.

— Acolo unde mergem acum nu ne poate ajuta nici un bărbat, rosti sec Verin. Ţineţi minte şi tăceţi.

Odată cu plecarea lui Hurin, Egwene se simţi cuprinsă de dor. Nu prea vorbea el cu nimeni în afară de Mat, iar Verin avea dreptate – era doar un bărbat, neajutorat ca un prunc în faţa a ceea ce le aştepta în Turn. Cu toate acestea, prin plecarea lui rămăseseră cu unul mai puţin şi, oricum ar fi stat lucrurile, ea tot mai era convinsă că un bărbat cu o sabie în mâna era folositor. Şi mai era ceva – prin Hurin se simţise încă legată de Rand şi de Perrin. „Dar am şi eu necazurile mele.” Cei doi o aveau pe Moiraine să le poarte de grijă şi, vrând nevrând, ea trebuia să se descurce. „Şi mai e şi Min care o să-i poarte de grijă lui Rand. Nu încape îndoială”, se gândi, cu o urmă de gelozie pe care încerca – şi aproape că izbuti – s-o înăbuşe. Oftând, luă căpăstrul calului de povară care mergea în frunte. Mat zăcea pe targă, înfofolit până la bărbie, răsuflând aspru şi greu. „Nu mai e mult, se gândi ea. Nu mai e mult şi ai să fii tămăduit. Iar noi vom afla ce ne aşteaptă.” Ar fi dat orice ca Verin să nu mai încerce să le sperie. Şi-ar fi dorit şi să scape de gândul că femeia Aes Sedai avea toată dreptatea s-o facă.

Ţinându-se după Verin, dădură ocol curţii şi ajunseră la o portiţă lăturalnică pe care o găsiră deschisă, păzită de doi oameni. Oprindu-se, femeia Aes Sedai îşi dădu gluga pe spate şi se aplecă în şa, vorbind în şoaptă cu unul dintre ei. Acesta tresari şi se uită cu uimire la Egwene şi la celelalte. Apoi, îngânând „Cum porunceşti, Aes Sedai”, o luă la fugă prin curte. Fără să mai privească în urmă, Verin trecuse deja de poartă, călărind de parcă nu era nici o grabă. Egwene o urmă, conducând targa şi schimbând priviri cu Nynaeve şi Elayne, tot întrebându-se ce se vorbise. Chiar dincolo de poartă se afla o gheretă mică, din piatră cenuşie, ca o stea în şase colţuri culcată pe o parte. La uşa ei erau câţiva soldaţi de pază, care se opriră din vorbă şi făcură plecăciuni, la trecerea lui Verin.

Acea parte din curtea interioară în care se aflau semăna foarte bine cu parcul vreunui senior – erau acolo copaci şi tufişuri tunse, precum şi alei largi, aşternute cu pietriş. Printre copaci se vedeau alte clădiri, şi Turnul însuşi care domina împrejurimile. Aleea îi duse către un grajd pierdut printre copaci. Grăjdarii îmbrăcaţi cu surtuce de piele veniră în fugă să le ia caii. La porunca femeii Aes Sedai, unii dintre ei desfăcură targa şi o puseră cu grijă undeva, la o parte. În timp ce caii dispăreau în grajd, Verin luă sacul de piele de la picioarele lui Mat şi-l îndesă, nepăsătoare, la subţioară. Nynaeve, care tocmai se dezmorţea, se întrerupse şi se încruntă.

— Spuneai că nu mai are decât câteva ore. Ai de gând să stai să...

Verin ridică braţul, dar Egwene nu-şi dădu seama ce-o făcu pe Nynaeve să tacă – gestul ei sau zgomotul de paşi care tocmai se auzi. După numai o clipă, apăru Sheriam Sedai, urmată de trei Alese, cu rochiile lor brodate la poale în culorile celor şapte Ajah, de la Albastru la Roşu, şi de doi bărbaţi zdraveni în haine ponosite, de lucrători. Mai-Marea peste novice era o femeie puţin grăsuţă, cu pomeţii înalţi, aşa cum erau de obicei oamenii din Saldaea. Avea părul roşu ca focul şi ochii limpezi, verzi, uşor migdalaţi, care-i scoteau în evidenţa chipul neted de Aes Sedai. Le privi pe Egwene şi pe celelalte în linişte, dar cu buzele uşor strâmbate.

— Aşadar, Verin, ne-ai adus îndărăt fugarele. După tot ce s-a-ntâmplat, aproape că-mi doresc să nu le mai fi văzut.

— Dar n-am..., începu Egwene, însă Verin o întrerupse cu asprime:

— TACI!

Şi se uită lung la ea – la toate trei, pe rând – de parcă numai privirea ei ar fi fost în stare să le închidă gurile. Dinspre partea lui Egwene, aşa şi era. N-o mai văzuse niciodată pe Verin atât de mânioasă. Nynaeve îşi încrucişă braţele pe piept şi bombăni ceva cu glas scăzut, dar nu ridică nici o clipă vocea. Cele trei Alese din spatele lui Sheriam rămaseră tăcute, fireşte, dar lui Egwene i se păru că le zăreşte urechile lungindu-se, încercând să nu scape nimic din ce era de auzit. după ce se convinse că nici una dintre cele trei nu avea de gând să vorbească, Verin se întoarse din nou către Sheriam.

— Băiatul trebuie dus undeva, departe de toţi ceilalţi. E foarte bolnav, şi primejdios. Primejdios şi pentru alţii, nu doar pentru el.

— Mi s-a spus că ai adus o targă care trebuie dusă, răspunse Sheriam şi le făcu un semn celor doi bărbaţi, spunându-i ceva, în şoaptă, unuia dintre ei. Într-o clipă, Mat dispăru. Egwene deschise gura să spună că avea nevoie de ajutor imediat, dar prinzând privirea iute şi furioasă a lui Verin o închise la loc. Nynaeve îşi smucea cosiţa de parcă ar fi vrut să şi-o desprindă cu totul din creştet.

— Pesemne că, de-acum, tot Turnul ştie că ne-am întors, rosti Verin.

— Cei care nu ştiu, îi spuse Sheriam, vor afla în scurtă vreme. Ăsta-i primul lucru de care vorbeşte şi bârfeşte toată lumea – cine vine şi cine pleacă. Aşa era încă dinainte de Falme, cu mult înainte de războiul din Cairhien. Credeai că o să poată rămâne o taină?

— Trebuie s-o văd pe Suprema. Fără întârziere, răspunse Verin, luând sacul de piele cu ambele mâini.

— Şi cu cele trei ce facem?

Verin se uită încruntata către Egwene şi prietenele sale.

— Trebuie închise undeva, până ce Suprema binevoieşte să le vadă. Dacă o să binevoiască. Ai grijă să fie bine păzite, în încăperile lor cred că e cel mai bine. Nu-i nevoie să fie aruncate în temniţă. Nici o vorbă nimănui.

Părea că i se adresează tot lui Sheriam, dar Egwene înţelese că ultimele cuvinte erau menite să le atragă atenţia şi lor. Nynaeve rămăsese cu sprâncenele în jos, smucindu-şi cosiţa de parcă voia să dea cu pumnul în ceva. Ochii mari şi albaştri ai lui Elayne erau larg deschişi, iar chipul – mai palid ca de obicei. Cât despre ea însăşi, nu era sigură ce simţea – mânie, teamă sau îngrijorare. „Câte puţin din toate”, se gândi.

Aruncându-le o ultimă privire scrutătoare, Verin se îndepărtă în grabă, strângând sacul la piept, cu mantia fluturându-i în urmă. Sheriam îşi puse mâinile în şolduri şi le cântări din priviri pe Egwene şi pe celelalte două. O clipă, Egwene se simţi uşurată. Mai-Marea peste novice nu-şi ieşea niciodată din fire şi era la fel de glumeaţă chiar şi când îţi dădea de îndeplinit alte şi alte corvezi, drept pedeapsă pentru încălcarea regulilor. Cu toate acestea, când vorbi, glasul îi sună mohorât:

— Nici o vorbă, a spus Verin Sedai, şi aşa va fi. Dacă vreuna dintre voi deschide gura – neîntrebată, fireşte – am să fac în aşa fel încât să vă doriţi să nu fi avut alte griji decât câteva ceasuri de frecat podelele şi o mică bătăiţă cu vergile după aceea. Aţi priceput?

— Da, Aes Sedai, zise Egwene, auzindu-le şi pe celelalte două imitând-o, cu toate că Nynaeve rosti cuvintele ca pe o provocare. Sheriam scoase un oftat scârbit din fundul gâtului, ca un mârâit.

— În zilele noastre sunt din ce în ce mai puţine fete care vin în Turn pentru învăţătura, dar mai sunt totuşi. Cele mai multe pleacă fără să fi învăţat să simtă Adevăratul Izvor, darmite să-l şi atingă. Puţine sunt cele care învaţă îndeajuns de mult pentru a nu-şi face singure rău, înainte de plecare. Numai câteva pot să nădăjduiască să devină Alese, şi încă şi mai puţine – să poarte şalul. E o viaţă grea, cu legi aspre, şi totuşi fiecare novice se luptă să îndure şi să obţină inelul şi şalul. Chiar şi atunci când sunt într-atât de înspăimântate încât adorm plângând, tot se luptă să ţină piept. Iar voi trei, care sunteţi mai înzestrate din naştere decât am nădăjduit vreodată să văd în viaţa mea, aţi plecat din Turn fără învoire, aţi fugit ca nişte copii neghiobi, care n-au învăţat nici pe jumătate din câte trebuie să afle, ca şi cum vă puteţi întoarce oricând. Faolain! strigă ea, după ce răsuflă adânc, de parcă altfel ar fi plesnit.

Cele trei Alese tresăriră, ca şi cum ar fi fost surprinse trăgând cu urechea, iar una dintre ele, o femeie brunetă, cu părul cârlionţat, făcu un pas înainte. Erau tinere cu toatele, deşi mai în vârstă decât Nynaeve, care ajunsese Aleasă într-un timp neobişnuit de scurt. În mod firesc, ar fi trebuit să petreacă mai mulţi ani ca novice, până să obţină inelul cu Marele Şarpe, şi încă alţi ani până să poată nădăjdui să ajungă soră în toată puterea cuvântului.

— Duceţi-le în încăperile lor, porunci Sheriam, şi ţineţi-le acolo. Le este îngăduit să mănânce doar pâine, fiertură rece, şi să bea apă până ce Suprema porunceşte altceva. Iar dacă vreuna dintre ele scoate o vorbă, o puteţi duce în bucătărie şi s-o puneţi la frecat oalele.

Se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă. Până şi din spate părea furioasă. Faolain le cântări din priviri pe Egwene şi pe celelalte, de parcă nădăjduia să le audă vorbind. Mai ales pe Nynaeve care se aprinsese toată la faţă. Pe chipul rotund al lui Faolain se citea că nu avea nici o milă pentru cele care încălcau regulile cu atâta nepăsare, mai ales pentru una ca Nynaeve, o sălbăticiune care-şi dobândise inelul fără să fie măcar novice, care condusese Puterea înainte să pătrundă în Tar Valon. După ce se convinse că aceasta nu avea să izbucnească, Faolain ridică din umeri.

— Când Suprema o să trimită după voi, o să fiţi, pesemne, ferecate.

— La o parte, Faolain, spuse alta dintre Alese, cea mai în vârstă, cu gâtul lung şi zvelt, cu pielea arămie şi mişcări mlădioase. De tine mă ocup eu, îi zise lui Nynaeve. Mă cheamă Theodrin şi sunt şi eu sălbăticiune. Am să îndeplinesc porunca lui Sheriam Sedai, dar n-am să te aţâţ. Haide.

Nynaeve le aruncă celorlalte două o privire îngrijorată, apoi oftă şi se luă după Theodrin.

— Sălbăticiuni, murmură Faolain, ca un blestem, apoi se întoarse către Egwene.

Cea de-a treia Aleasă, o tânără drăguţă, cu obrajii roşii ca mărul, se duse lângă Elayne. Colţurile gurii i se ridicaseră, de parcă îi plăcea să zâmbească, dar privirea aspră pe care i-o aruncă lui Elayne spunea că n-avea de gând să îngăduie nici o prostie. Egwene îi întoarse privirea lui Faolain încercând să pară netulburată şi chiar, din câte nădăjduia, cu o măsură din dispreţul tăcut în care se refugiase Elayne. „Ajah Roşie, se gândi. Asta va alege cu siguranţă roşul.” Numai că nu-i venea uşor să-şi ia mintea de la propriile-i necazuri. „Pe Lumină, oare ce-o să ne facă?” Se gândea la Aes Sedai, la cele din Turn, nu la femeile care le păzeau.

— Ei, haide, se răsti Faolain. E şi-aşa destul de rău că trebuie să stau de pază la uşa ta. N-o să rămânem aici toată ziua. Haide după mine.

Trăgând adânc aer în piept, Egwene o apucă pe Elayne de mână şi porni la drum. „Lumină, măcar dacă l-ar tămădui pe Mat.”

CAPITOLUL 12 • Suprema Înscăunată

Siuan Sanche se plimba în lung şi-n lat prin cancelaria sa, oprindu-se din când în când pentru a arunca o privire, cu ochii albaştri care-i făceau până şi pe cei mai puternici stăpânitori să se bâlbâie, la o cutie din lemn întunecat, frumos incrustată, aflată pe o masă lungă din mijlocul încăperii. Nădăjduia să nu fie silită să folosească vreunul dintre documentele, întocmite cu mare grijă, dinăuntru. Le întocmise şi le pecetluise în taină, cu mâna ei, pregătindu-se pentru tot felul de lucruri care s-ar fi putut întâmpla. Cutia era bine apărată, de un descântec – dacă era deschisă de altcineva, tot ce era înăuntru avea să ardă în câteva clipe; era cu putinţă ca însăşi cutia să ia foc.

— Şi sper ca orice hoţomancă, dacă-şi întinde gheara, să se pârlească aşa de rău încât să nu uite cât o trăi, murmură femeia, apoi îşi potrivi etola pe umeri, fără să-i treacă prin minte că o mai făcuse de vreo sută de ori, de când fusese anunţată de întoarcerea lui Verin. Etola îi venea până mai jos de mijloc; era ţesută din culorile celor şapte Ajah. Suprema Înscăunată făcea parte din toate şi din nici una – nu avea importanţă care fusese cea pe care-o alesese, înainte să fie învestită.

Încăperea era ticsită de bogăţii, căci acolo locuiseră toate femeile din lungul şir al celor care purtaseră etola. Căminul înalt şi rece era făurit din marmură aurită, frumos sculptată, din Kandor, iar podeaua era din bucăţi şlefuite de piatră roşie, în formă de diamante, din Munţii de Negură. Pereţii erau acoperiţi de lambriuri dintr-un lemn aproape alb, vârstat, tare ca fierul şi tăiat astfel încât să închipuie fiare nemaivăzute şi păsări cu penaj uluitor, lambriuri aduse din ţinuturile aflate dincolo de Pustiul Aiel, de către Seminţia Mării, înainte de naşterea lui Artur Aripă-de-Şoim. Ferestrele înalte şi arcuite – deschise, acum, pentru a lăsa să pătrundă mirosurile proaspete, de primăvară, duceau spre un balcon aflat deasupra micuţei sale grădini, în care nu avea decât arareori răgazul să iasă.

Asemenea bogăţii erau cum nu se poate mai deosebite de ceea ce Siuan Sanche adusese cu sine, când primise încăperea. Era acolo o singură masă de lucru – la fel de simplă ca şi jilţul din spatele ei, bine poleit, e drept, şi din pricina vârstei, dar şi cu ceară multă de albine, la fel ca şi cel de-al doilea – şi ultimul – jilţ dinăuntru, aflat mai la o parte, dar gata pentru a fi tras lângă masă, dacă apărea vreun musafir pe care să dorească să-l vadă aşezat. În faţa mesei se afla un mic covoraş din Tear, ţesut cu un model simplu, albastru, brun şi auriu. Deasupra căminului atârna un singur desen, înfăţişând micuţele bărci pescăreşti pierdute printre trestii. Mai erau şi vreo şase rafturi, pe care se aflau cărţi deschise – şi asta era tot. Până şi lămpile ar fi fost la locul lor într-o locuinţă de fermier.

Siuan Sanche se născuse în Tear, într-o familie săracă. Înainte ca măcar să viseze să ajungă în Tar Valon, muncise pe barca de pescuit a tatălui său, aidoma celor din desen, în delta numită Degetele Dragonului. Nici măcar cei aproape zece ani scurşi de când fusese înscăunată nu o făcuseră să se simtă mai în largul ei într-o încăpere luxoasă. Camera ei de culcare era încă şi mai simplă.

„Zece ani cu etola pe umeri, se gândi. Aproape douăzeci de când m-am hotărât să cârmuiesc prin apele astea pline de primejdii. Iar dacă fac un pas greşit, am să-mi doresc să mă întorc la vremurile în care trăgeam de năvoade.”

Auzind un zgomot, se răsuci pe călcâie. În încăpere pătrunsese o altă Aes Sedai, o femeie cu pielea arămie şi părul negru, tuns scurt. Siuan îşi recapătă cumpătul la vreme pentru ca glasul să nu-i tremure şi pentru a rosti numai ceea ce trebuia:

— Da, Leane?

Păstrătoarea Cronicilor făcu o plecăciune adâncă, la fel cum ar fi făcut şi dacă mai erau şi alţii de faţă. Era înaltă, cam cât un bărbat şi numai Suprema Înscăunată avea mai multă putere ca ea, în Turnul Alb. Siuan o ştia de tânără – fuseseră amândouă novice în acelaşi timp. Cu toate acestea, văzând-o cum nu renunţa niciodată la semnele de respect cuvenite Supremei înscăunate, simţea că-i venea să urle.

— A venit Verin, Maică, şi cere îngăduinţa să-ţi vorbească. I-am spus că eşti ocupată, dar mi-a cerut...

— Pentru ea am vreme, răspunse Siuan – se grăbise puţin, o ştia, dar nu-i păsa. Trimite-o înăuntru, Leane, iar tu poţi pleca. Am să-i vorbesc între patru ochi.

Păstrătoarea nu dădu nici un semn de uimire – ridică numai, uşor, din sprâncene. Nu se întâmpla de prea multe ori ca Suprema să primească pe cineva, fie chiar şi o regină, fără să fie şi ea de faţă. Dar cuvântul celeilalte era lege. Retrăgându-se, Leane se plecă din nou; în câteva clipe, în locul ei se afla Verin care îngenunche să sărute inelul cu Marele Şarpe de pe degetul lui Siuan. Sora Brună avea cu ea un sac măricel de piele pe care-l purta sub braţ.

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai primit, Maică, rosti ea, de îndată ce se ridică. Am veşti din Falme ce nu pot aştepta. Şi nu numai. Nici nu ştiu de unde să încep.

— De unde vrei, răspunse Siuan. Încăperile acestea sunt bine apărate, chiar dacă se găseşte cineva într-atât de copilăros şi de viclean încât să tragă cu urechea. Multe s-au schimbat de când ai plecat, adăugă, văzând-o pe Verin ridicând, uimită, din sprâncene. Vorbeşte.

— Lucrul cel mai important, dară, este că Rand al’Thor s-a proclamat Dragonul Renăscut.

Siuan simţi cum i se lua o piatră de pe suflet.

— Nădăjduiam să fie el, zise în şoaptă. Am primit veşti de la nişte femei care nu-mi puteau spune decât ceea ce auziseră. Fiecare corabie de negoţ sau căruţă de negustor aduce cu sine grămezi de zvonuri. Şi tot nu puteam fi sigură, mai grăi, răsuflând din rărunchi. Cu toate astea, cred că aş putea să-ţi spun şi singură în ce zi s-a-ntâmplat. Ştiai că acei doi falşi Dragoni au încetat să mai tulbure lumea?

— Nu, Maică, nu auzisem. Asta-i bine.

— Da. Mazrim Taim a fost prins de surorile noastre din Saldaea, iar sărmanul om din Haddon Mirk – fie ca Lumina să se milostivească de sufletul său! – a fost prins de cei din Tear şi ucis pe loc. Şi parcă nimeni nu-şi mai aminteşte nici măcar cum îl chema. Amândoi au fost prinşi în aceeaşi zi şi, după cum se zvoneşte, în acelaşi chip. Se dădeau lupte, iar ei erau pe cale să învingă, când, dintr-odată, cerul s-a umplut de lumină şi a apărut un tablou, care după o clipă s-a şters. Calul falsului Dragon s-a ridicat în două picioare şi l-a trântit la pământ. Şi-a pierdut cunoştinţa, iar adepţii au început să ţipe că murise, au fugit, iar el a fost prins. Am primit veşti şi despre ceea ce a apărut pe cer, în Falme. Pot să pun rămăşag o sută de galbeni pe un solz de peşte că tot în clipa aceea s-a proclamat şi Rand al’Thor.

— Adevăratul Dragon a Renăscut, zise Verin, ca pentru sine, aşa că Pânza nu mai are loc şi pentru cei falşi. I-am dat drumul Dragonului Renăscut să bântuie lumea. Lumina să ne ierte.

Suprema scutură nervoasă din cap.

— Am făcut ceea ce trebuia.

„Şi dacă află cineva, până şi ultima novice, am să fiu ferecată înainte de apusul soarelui, dacă nu cumva am să fiu făcută bucăţele. Şi eu, şi Moiraine şi Verin şi, pesemne, toate cele care vor fi bănuite că ne sunt prietene.” Nu era uşor ca numai trei femei să ducă în spate o asemenea taină, de vreme ce până şi o prietenă apropiată le-ar fi dat de gol, cu gândul că-şi făcea numai şi numai datoria. „Pe Lumină, cât mi-aş dori să fiu convinsă că n-ar avea şi dreptate s-o facă.”

— Măcar, de-acum înainte, se află în siguranţă, în grija lui Moiraine. Ea îl va călăuzi şi va face ceea ce se cuvine. Altceva ce-mi mai spui, Fiică?

Drept răspuns, Verin puse sacul de piele pe masă şi scoase de-acolo un corn răsucit, din aur. Împrejurul gurii sale căscate se vedeau litere argintii, incrustate. Verin aşeză cornul pe masă şi se uită la Supremă, aşteptând liniştită. Siuan nu avu nevoie să se apropie pentru a citi ceea ce ştia că se află acolo. Tia mi aven Moridin isainde vadin. „Mormântul nu-mi stinge chemarea.”

— Cornul lui Valere? îngână ea. L-ai adus până aici, sute de leghe, în timp ce Corniaţii umblă după el în toate părţile? Pe Lumină, femeie, trebuia lăsat în mâinile lui Rand al’Thor.

— Ştiu, Maică, răspunse netulburată Verin, dar toţi Corniaţii se aşteaptă să-l găsească la capătul multor aventuri, nu într-un sac dus de patru femei care însoţesc un tânăr bolnav. Iar lui Rand nu i-ar fi de nici un folos.

— Ce vrei să spui? El trebuie să lupte la Tarmon Gai’don. Cornul trebuie să cheme eroii căzuţi, sculându-i din morminte pentru a lua parte la Ultima Bătălie. Oare Moiraine şi-a schimbat iarăşi gândurile fără să-mi spună?

— Moiraine n-are nici un amestec, Maică. Oricâte am pune noi la cale, Roata ţese Pânza după cum îi este voia. Nu Rand a sunat primul din Corn, ci Matrim Cauthon, care acum zace undeva dedesubt, pe moarte, din pricina laţului care-l strânge de pumnalul din Shadar Logoth. Asta dacă nu-şi va găsi aici tămăduirea.

Siuan se înfioră. Shadar Logoth, oraşul mort, atât de spurcat încât până şi trolocilor le era frică să pătrundă, şi pe bună dreptate. Se întâmplase ca un pumnal provenit de-acolo să cadă în mâinile tânărului Mat, preschimbându-l şi împroşcându-l cu ticăloşia care pricinuise moartea oraşului, cu multă vreme în urmă. Ucigându-l, astfel, şi pe el. „O fi fost o întâmplare? Sau Pânza? La urma urmei, şi el este ta’veren. Dar... dacă Mat a fost cel care-a sunat din Corn, atunci...”

— Câtă vreme trăieşte Mat, continuă Verin, Cornul lui Valere este un lucru fără nici un preţ pentru toţi ceilalţi. Fireşte, dacă el moare, se poate găsi altul care să-l facă să răsune, făurind o nouă legătură între om şi Corn.

Privirea ei era limpede şi nu părea tulburată de ceea ce lăsa de înţeles.

— Mulţi o să moară înainte ca totul să se sfârşească, Fiică. „Dar pe cine aş putea să folosesc pentru a duce a doua oară Cornul la buze? De-acum nu mai îndrăznesc să încerc să i-l trimit la loc lui Moiraine. Poate că unul dintre Gaidin. Poate.” Pânza nu ne-a dezvăluit încă soarta băiatului.

— Aşa e, Maică. Dar Cornul?

— Până una alta, spuse Suprema cu hotărâre, o să găsim un loc să-l ascundem şi nu vom şti decât noi două de el. Am să mă gândesc la ce-avem de făcut apoi.

— Cum spui, Maică, încuviinţă Verin. Fireşte, în numai câteva ceasuri, nu va mai fi nevoie de hotărârea dumitale.

— Asta-i tot? se răsti Siuan. Dacă-i pe aşa, trebuie să văd şi de cele trei fugare.

— Mai este şi povestea cu Seanchanii, Maică.

— Ce-i cu ei? Din câte am auzit, au fugit îndărăt peste ocean sau de unde-or fi venit.

— Aşa se pare, Maică. Dar mi-e teamă că vom mai avea de-a face cu ei, zise Verin, scoţând de la cingătoare un carneţel cu coperte de piele, pe care începu să-l răsfoiască. Îşi ziceau înaintaşii, sau Cei care sosesc Dintâi şi vorbeau despre Reîntoarcere, despre cum voiau să pună din nou stăpânire pe ţinuturile care fuseseră ale lor. Mi-am scris tot ce-am auzit – fireşte, numai de la cei care i-au văzut cu adevărat şi au avut de-a face cu ei.

— Verin, tu îţi faci griji de delfinii din Marea Furtunilor, în timp ce noi ne războim aici cu ştiucile care ne rup năvoadele-n bucăţi.

— Mare dreptate ai, Maică, să vorbeşti despre delfini, răspunse sora cea Brună, continuând să răsfoiască paginile. Am văzut odată un rechin uriaş, pe care un delfin îl silise să se ascundă în apa mică, unde a şi murit. Mda, mai spuse ea, bătând cu unghia într-o pagină. Iată şi lucrul cel mai rău din toate. Maică, Seanchanii folosesc Puterea Suprema în luptă. Ca armă.

Siuan îşi încleştă mâinile pe piept. Veştile pe care le primise prin porumbeii călători vorbeau şi despre asta. Nu erau numai lucruri văzute cu propriii ochi, cu toate că unele dintre femeile care-i dădeau de ştire fuseseră ele însele martore. Puterea ca armă. Până şi cerneala aşternută pe hârtie dădea seama de groaza celor care-i scriau.

— Da, Verin, avem deja necazuri din pricina asta şi vom avea încă şi mai multe pe măsură ce poveştile se vor răspândi, din ce în ce mai gogonate. Dar nu am ce face. Mi s-a spus că oamenii ăştia au plecat, Fiică. Ai vreo pricină să crezi că nu-i aşa?

— Păi, nu, Maică, dar...

— Până când vei avea pricină, hai mai bine să ne ocupăm de ştiucile prinse în năvod, înainte să le vină în gând să ne găurească şi bărcile.

Fără prea multă tragere de inimă, Verin închise carneţelul şi-l puse la loc la cingătoare.

— Cum spui, Maică. Şi, dacă-mi îngădui să întreb, ce-ai de gând cu Nynaeve şi cu celelalte două fete?

Suprema şovăi puţin, pe gânduri.

— Până să termin cu ele, au să-şi dorească să coboare pe râu şi să-şi vândă trupul bucăţele, ca momeală pentru peşti.

Era adevărul adevărat, dar putea fi înţeles în mai multe chipuri.

— Aşa. Acum aşază-te şi povesteşte-mi tot ce-au vorbit şi ce-au făcut cele trei, cât au fost cu tine. Totul.

CAPITOLUL 13 • Pedepse

Întinsă pe patul său îngust, Egwene privea încruntată umbrele tremurătoare pe care unica sa lampă le arunca pe tavan. Ar fi vrut să-şi facă un plan de acţiune sau să-şi dea seama la ce să se aştepte. Dar nu-i trecea nimic prin minte – umbrele erau mai închegate decât gândurile ei. Aproape că nu mai simţea nici vreo îngrijorare pentru Mat, ci doar o slabă urmă de ruşine, sufocată de zidurile care-o împrejmuiau.

Era o încăpere mohorâtă, fără ferestre, ca toate cele destinate novicelor, mică şi pătrată, vopsită în alb; pe un perete erau cârlige de care să-şi atârne lucrurile, de un altul era lipit patul, pe cel de-al treilea se vedea un răftuleţ unde cândva avusese cele câteva cărţi împrumutate din biblioteca Turnului. Mai erau acolo o policioară pentru spălat şi un scăunel cu trei picioare – şi asta era tot. Podeaua era aproape albă de cât o frecase, în fiecare zi, târându-se de-a buşilea, pe lângă toate celelalte corvezi şi lecţii. Novicele duceau un trai simplu – fie că erau fete de hangiu sau Domniţe-Moştenitoare din Andor.

Era îmbrăcată din nou cu rochia albă, imaculată – până şi cingătoarea şi buzunarele aveau aceeaşi culoare – dar nu simţea nici o bucurie la gândul că scăpase de cenuşiul pe care-l ura atât. Camera ei se preschimbase, devenind aidoma unei temniţe. „Şi dacă vor să mă ţină aici? în camera asta. Ca într-o temniţă. Ca o zgardă şi...”

Trase cu ochiul la uşă – ştia că Aleasa cea brunetă făcea de pază de cealaltă parte – şi se lipi de peretele văruit în alb. Chiar deasupra saltelei se vedea o găurică, aproape nevăzută dacă nu ştiai unde s-o cauţi, operă a vreunei novice care trăise acolo cu multă vreme în urmă.

— Elayne? şopti Egwene, fără vreun răspuns. Elayne? Dormi?

— Cum să dorm? se auzi în cele din urmă răspunsul, o şoaptă slabă venită prin perete. Ştiam că o să avem ceva necazuri, dar la asta nu mă aşteptam. Vai, Egwene, oare ce-o să ne facă?

Egwene nu ştia ce să răspundă şi nu voia să-şi dea glas bănuielilor. De fapt, voia să şi le scoată din minte.

— Eu una, Elayne, credeam că o să fim primite cu urale. Am adus Cornul lui Valere înapoi, în siguranţă. Am descoperit că Liandrin face parte din Ajah Neagră.

Ajunsă aici, glasul îi tremură. Nici o femeie Aes Sedai nu recunoscuse vreodată că Ajah Neagră, Ajah care-l slujea pe Cel Întunecat, exista într-adevăr; mai mult, se ştia că toate se înfuriau, dacă se găsea cineva care să pretindă aşa ceva. „Numai că noi ştim că este adevărat.”

— Zău dacă n-ar fi trebuit să ne primească în urale, Elayne.

— Numai cu dacă şi cu poate nu se trece râul, spuse Elayne. Pe Lumină, când o auzeam pe Mama spunându-mi asta, îmi venea să urlu. Dar aşa e. Verin ne-a zis să nu vorbim de Corn sau de Liandrin decât cu ea sau cu Suprema Înscăunată. Eu cred că nimic n-o să iasă cum voiam noi. Şi nu e drept. Am trecut prin multe – tu ai suferit atât. Pur şi simplu nu e drept.

— Verin a zis... Moiraine a zis. Acum ştiu de ce lumea le vede pe femeile Aes Sedai ca pe nişte păpuşărese. Parcă îmi şi simt braţele şi picioarele legate cu sfori. Nu fac decât ceea ce cred că e bine pentru Turnul Alb, nu ceea ce e bine sau drept pentru noi.

— Dar tot mai vrei să fii Aes Sedai, nu?

Egwene şovăi, cu toate că nu era, la urma urmei, nici o dilemă.

— Da, zise. Tot mai vreau. Numai aşa vom fi în siguranţă. Dar ascultă-mă ce-ţi spun, n-am să îngădui vreodată să fiu ferecată. Am să mă lupt.

Era un gând nou, căruia îi dăduse glas de îndată ce-l înţelesese. Acum, însă, îşi dădu seama că nu voia să şi-l ia înapoi. „Să renunţ la atingerea Adevăratului Izvor?” Până şi în clipa aceasta îl simţea alături, sclipind undeva, dincolo de umărul ei, aproape la vedere. Îşi dorea să se întindă spre el şi să-l atingă, dar se abţinu. „Să renunţ la a mă umple de Puterea Suprema, simţindu-mă mai vie decât oricând? Nu!” Dincolo de zid se aşternu o lungă tăcere. În cele din urmă, Elayne spuse:

— Dar cum să faci să le împiedici? Chiar dacă de-acum eşti la fel de puternică, nici una dintre noi nu ştie nici măcar cum să împiedice o Aes Sedai să ne ţină departe de Izvor, iar aici sunt cu zecile.

Egwene rămase pe gânduri:

— Aş putea să fug. să fug cu adevărat, de data asta.

— Dar ar veni după noi, Egwene. Sunt convinsă. După ce se observă că eşti înzestrată, nu te lasă să pleci până ce nu ai învăţat îndeajuns de multe ca să nu mori.

— De-acum nu mai sunt o fată simpla de la ţară. Am văzut cât de cât lumea. Dacă vreau, mă pot ţine departe de Aes Sedai.

Încerca să se convingă şi pe sine, nu doar pe Elayne. „Şi dacă, totuşi, nu ştiu încă îndeajuns? Despre lume, despre Putere... Dacă pot încă să mor numai conducând-o?” Dar nu-şi îngădui să se gândească la asta. „Mai am multe de învăţat. N-am să le las să-mi pună piedici.”

— Poate că Mama ne-ar apăra, zise Elayne, dacă e adevărat ce ne-a spus Mantia Albă. N-am crezut niciodată că voi ajunge să nădăjduiesc aşa ceva. Dar dacă nu-i adevărat, e cu putinţă ca Mama să ne trimită îndărăt în lanţuri. Ai să mă înveţi tu cum e viaţa într-un sat?

— Adică ai veni cu mine, se miră Egwene, cu ochii ţintă la perete. Dacă se ajunge la asta, cel puţin...

Se lăsă iarăşi tăcerea, dar după mai multă vreme se auzi o şoaptă slabă.

— Nu vreau să fiu ferecată, Egwene. N-am să mă las. N-am să îngădui!

Uşa se trânti de perete, iar Egwene se ridică, tresărind. Auzi şi dincolo de perete acelaşi lucru. Faolain pătrunse în cameră şi zâmbi, dând cu ochii de găurica din perete. Erau peste tot, în cele mai multe dintre încăperile novicelor; fiecare femeie care trecuse pe acolo ştia de ele.

— La taclale cu prietena ta, da? grai Aleasa cu părul creţ, cu un glas uimitor de cald. Ce să zic, dacă stai şi aştepţi de una singură, te plictiseşti. Cum a fost discuţia, plăcută?

Egwene dădu să răspundă, dar se opri iute. Îi era îngăduit să le vorbească femeilor Aes Sedai, dar nimănui altcuiva, din câte le spusese Sheriam. O privi netulburată pe Aleasa şi aşteptă. De pe chipul lui Faolain, blândeţea prefăcută se prelinse ca apa pe acoperiş.

— Hai, sus. Doar n-o s-o facem pe Supremă să aştepte după unele ca voi. Norocul tău că n-am intrat la vreme ca să te aud. Mişcă!

Ar fi trebuit ca novicele să le dea ascultare Aleselor fără să şovăie, la fel ca şi femeilor Aes Sedai, dar Egwene se ridică încet şi întârzie cât o ţinu curajul, netezindu-şi rochia. Apoi îi făcu o plecăciune nu foarte adâncă lui Faolain şi-i zâmbi. Aleasa se încruntă atât de aprig încât zâmbetul de pe faţa lui Egwene se lăţi, până să-şi amintească să nu împingă lucrurile prea departe. Nu avea rost s-o provoace. Ţinându-se dreaptă şi prefăcându-se netulburată, ieşi din cameră la câţiva paşi înaintea Alesei. Elayne era deja afară, aşteptând împreună cu Aleasa cu obraji îmbujoraţi şi părând hotărâtă să se arate cât mai curajoasă. Şi chiar izbutea să lase impresia că Aleasa era o cameristă care-i căra mânuşile. În sinea ei, Egwene îşi dori să se descurce măcar pe jumătate la fel de bine.

Încăperile novicelor erau rânduite pe mai multe caturi. Coridoarele apărate de balustrade se vedeau şi deasupra lor, şi dedesubt, coborând până în curtea novicelor. Nu mai era nimeni în jur. Şi chiar dacă toate novicele din turn ar fi fost adunate acolo, tot s-ar fi umplut mai puţin de un sfert dintre încăperi. Cele patru femei străbătură în tăcere galeria rotundă şi coborâră pe scările în spirală. Orice vorbă n-ar fi făcut decât să sporească apăsarea din coridoarele pustii, şi nici una dintre ele nu voia aşa ceva.

Egwene nu mai fusese niciodată în locurile în care se găseau încăperile Supremei. Coridoarele de acolo erau îndeajuns de late pentru a face loc şi unei căruţe, şi încă şi mai înalte. Pe pereţi erau atârnate tapiserii colorate, de toate felurile, împodobite cu flori sau cu copaci, cu scene de luptă eroică sau cu modele complicate – unele erau aşa de vechi încât păreau gata să se rupă la cea mai mică atingere. Tălpile încălţărilor răsunau pe dalele tăiate în formă de diamant şi vopsite în culorile celor şapte Ajah.

Nu întâlniră prea multe persoane – din loc în loc câte o Aes Sedai care trecea trufaşă pe lângă ele, neavând răgazul de a băga în seamă Alesele sau novicele; încă vreo cinci sau şase Alese care se grăbeau şi ele, preocupate de treburi sau de învăţătură; o mână de slujnice cu tăvi, mături sau braţele încărcate cu cearşafuri şi prosoape şi câteva novice care se grăbeau să-şi termine corvezile, încă şi mai însufleţite decât slujnicele.

Se întâlniră şi cu Nynaeve, însoţită de Theodrim cea zveltă. Nici una nu vorbi. De-acum, Nynaeve purta rochia Aleselor, albă, cu şapte dungi colorate la poale, dar nu-şi schimbase cingătoarea şi buzunarele. Le zâmbi pe rând celorlalte două şi le îmbrăţişă – Egwene se simţi atât de uşurată văzând un chip prietenos încât o strânse în braţe fără să-şi dea seama că Nynaeve se purta ca şi cum ar fi avut de-a face cu nişte copile speriate. După ce porniră, însă, Nynaeve începu să-şi smucească, din când în când, cosiţa groasă.

În acele părţi ale Turnului nu mulţi bărbaţi aveau voie să pătrundă: Egwene zări doar doi străjeri care mergeau unul lângă altul, vorbind – unul avea sabia la şold, celălalt o purta pe spate. Unul era mic şi zvelt, aproape slab, celălalt înalt şi zdravăn – dar se mişcau la fel de graţios, ca nişte fiare de pradă. Din pricina mantiilor care-şi schimbau culorile, nu te puteai uita prea multă vreme la ei fără să te apuce ameţeala – din vreme în vreme, părea că trupurile lor se pierdeau în pereţi. O văzu pe Nynaeve trăgând şi ea cu ochiul şi clătină din cap. „Trebuie să se ocupe într-un fel de Lan. Mă rog, dacă scapă vreuna dintre noi cu bine după ziua de azi.”

Anticamera Supremei înscăunate era măreaţă şi demnă de orice palat – cu toate că scaunele destinate celor care aşteptau erau simple – dar Egwene nu avea ochi decât pentru Leane Sedai. Păstrătoarea îşi purta însemnele funcţiei: etola îngustă şi albastră, care arăta că făcuse parte din Ajah Albastră, iar chipul său neted şi măsliniu era ca de piatră. În afară de ea, în încăpere nu se mai afla nimeni.

— V-au făcut vreun necaz? întrebă Păstrătoarea, cu glasul său repezit, fără vreun semn de mânie sau de bunăvoinţă.

— Nu, Aes Sedai, rostiră într-un glas Theodrin şi Aleasa cu obrajii îmbujoraţi.

— Pe asta a trebuit s-o cam scutur, Aes Sedai, spuse Faolain arătând, cu o indignare prefăcută, către Egwene. Tândăleşte de parcă a uitat care sunt regulile aici, în Turn.

— A conduce, spuse Leane, nu înseamnă a brusca. Faolain, du-te la Marris Sedai şi cere-i să-ţi îngăduie să te gândeşti la asta în timp ce îngrijeşti aleile din Grădina de Primăvară.

Şi cu asta le expedie pe Faolain şi pe celelalte două, care se plecară adânc. Chiar aşa, îndoită de mijloc, Faolain îi aruncă lui Egwene o privire furioasă. Păstrătoarea nu le mai dădu nici o atenţie, ci-şi îndreptă privirile către femeile rămase, lovindu-şi buzele cu un deget, până ce Egwene avu impresia că fuseseră măsurate şi cântărite până în vârful unghiilor. În ochii lui Nynaeve, care-şi strângea cosiţa în pumn, se aprinsese o scânteie periculoasă. În cele din urmă, Leane ridică braţul către uşile din lemn întunecat care dădeau în cancelaria Supremei, pe care se vedea Marele Şarpe, muşcându-şi propria coadă.

— Intraţi.

Fără întârziere, Nynaeve făcu un pas înainte şi deschise una dintre uşi. Văzând-o, Egwene se mişcă la rândul său, strângând-o pe Elayne de mână la fel de tare cum o strângea şi ea. Leane intră după ele şi se postă la o parte, la jumătatea drumului dintre ele şi masa aflată în mijlocul încăperii. În spatele acesteia se afla Suprema Înscăunată, care cerceta nişte hârtii. Nu ridică privirea. La un moment dat, Nynaeve deschise gura, dar Păstrătoarea îi aruncă o privire mustrătoare, făcând-o s-o închidă la loc. Rămaseră toate trei, una lângă alta, în faţa mesei Supremei, aşteptând. Egwene încercă să nu se foiască. Trecură câteva lungi minute – ceasuri întregi, după cum i se păru – până ca Suprema să-şi ridice fruntea, dar când ochii albaştri se opriră, pe rând, asupra fiecăreia dintre ele, Egwene se gândi că ar mai fi aşteptat bucuroasă încă pe atât. Privirea Supremei era ca un sloi de gheaţă care i se înfigea în inimă. Înăuntru era răcoare, dar pe spate începu să i se prelingă o picătura de sudoare.

— Aşa, spuse într-un târziu Suprema. S-au întors fugarele.

— Nu am fugit, Maică, începu Nynaeve; era limpede că se forţa să-şi păstreze firea, dar glasul îi tremura de emoţie – de mânie, după cum Egwene ştia foarte bine. Tăria celeilalte era deseori supusa izbucnirilor de furie. Liandrin ne-a spus că trebuia s-o însoţim şi...

Dar se întrerupse, atunci când Suprema lovi tare cu palma în masă şi se răsti:

— Să nu pomeneşti numele lui Liandrin aici, copilă! Leane le privea netulburată şi serioasă.

— Maică, Liandrin face parte din Ajah Neagră, izbucni şi Elayne.

— Asta se ştie, copilă. Sau se bănuieşte, cel puţin, dar e cam acelaşi lucru. Liandrin a plecat din Turn acum câteva luni, împreună cu alte douăsprezece... femei. De atunci, nici una n-a mai fost zărită. Înainte să plece, au încercat să pătrundă în cămara unde sunt ţinute angrealele şi sa’angrealele. N-au izbutit, dar au ajuns în cămăruţa unde se aflau ter’angrealele mai puţin preţioase şi au furat câteva dintre ele, printre care unele care nu ştim la ce folosesc.

Nynaeve se uită îngrozită la Supremă, iar Elayne începu să-şi frece braţele de parcă îi era frig. Egwene ştia că şi ea tremura. Îşi închipuise de multe ori clipa în care avea să se întoarcă la Liandrin şi s-o înfrunte, s-o vadă osândită – numai că nu ştia ce pedeapsă ar fi fost îndeajuns de potrivită pentru crimele comise de femeia cu faţă de păpuşă. Îşi imaginase chiar cum avea să se întoarcă şi să descopere că Liandrin fugise – pesemne că de frica ei. Dar aşa ceva nu-i trecuse niciodată prin minte. Dacă Liandrin şi celelalte – cu toate că parcă nu voia să creadă că mai erau şi altele – furaseră acele rămăşiţe din Vârsta Legendelor, cine ştie ce puteau face cu ele. „Slavă Luminii că nu au luat şi vreun sa’angreal”, se gândi. Era şi-aşa destul de rău.

Sa’angrealele erau ca angrealele, nişte unelte care le îngăduiau femeilor Aes Sedai să conducă mai multă Putere decât ar fi izbutit altfel – dar erau mai puternice şi foarte rare. Ter’angrealele erau deosebite: mai multe la număr decât celelalte, deşi nu se găseau chiar pe toate drumurile, acestea nu ajutau la conducerea Puterii Supreme, ci o foloseau şi nimeni nu înţelegea cu adevărat pentru ce. Multe nu erau bune decât pentru persoanele care puteau conduce – pentru că aveau nevoie să fie mânuite cu ajutorul Puterii – dar altele erau bune pentru toţi. Toate angrealele şi sa’angrealele de care auzise Egwene erau mici, în schimb ter’angrealele puteau avea orice mărime. Se părea că fiecare fusese făurit de către bărbaţii şi femeile Aes Sedai din urmă cu trei mii de ani, pentru un ţel precis; în veacurile care trecuseră, mai multe femei muriseră, sau îşi pierduseră înzestrările, încercând să le descopere taina. Unele surori din Ajah Brună îşi dedicaseră întreaga viaţă cercetării lor.

Câteva ter’angreale erau folosite mereu, chiar dacă, pesemne, nu aşa cum se plănuise la început. Aşa era bastonul alb şi gros pe care-l ţineau în mână Alesele atunci când rosteau cele Trei Legăminte, pentru a deveni Aes Sedai, şi care le silea să-şi respecte cuvântul ca şi cum li s-ar fi întipărit în inimă. Aşa era şi unealta folosită pentru ultima încercare la care era supusă o novice, pentru a deveni Aleasă. Şi mai erau şi altele, printre care unele pe care nimeni nu le înţelegea sau care nu păreau să fie de vreun folos.

„De ce au luat lucruri pe care nimeni nu ştie să le mânuiască? se întrebă Egwene. Sau poate că Ajah Neagra chiar ştie.” Un asemenea gând îi întoarse stomacul pe dos. „Ar fi groaznic – ca şi cum nişte sa’angreale ar cădea în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat.”

— Dar tâlhăria, continuă Suprema cu un glas la fel de rece ca şi privirea sa, n-a fost nimic pe lângă ce au mai făcut. În noaptea aceea au murit trei surori, doi străjeri, şapte soldaţi şi nouă slujitori. Au ucis, ca să-şi tăinuiască furtul şi fuga. N-o fi asta o dovadă că erau din... Ajah Neagră, mai rosti ea, scuipând cuvintele, dar puţine sunt cele care cred altceva. Şi eu la fel, cinstită să fiu. Când vezi capete retezate şi apa murdară de sânge, nu-ţi mai trebuie să vezi şi ştiuca, pentru a şti că-i acolo.

— Atunci de ce lumea se poartă cu noi ca şi cum am fi vinovate? întrebă Nynaeve. Am fost înşelate de o femeie din... din Ajah Neagră. Ar trebui să fie îndeajuns ca să ne spele de orice bănuială.

— Aşa crezi tu, copilă? râse aspru Suprema. S-ar putea ca tocmai faptul că nimeni din Turn, în afară de Verin, Leane şi cu mine, nu bănuieşte că aţi avut de-a face cu Liandrin să fie salvarea voastră. Dacă s-ar şti asta, ca să nu mai vorbim de boacăna pe care-aţi făcut-o cu Mantiile Albe – nu mai faceţi pe miratele, Verin mi-a spus totul – dacă s-ar şti că aţi plecat cu Liandrin, s-ar prea putea ca Divanul să vă hotărască ferecarea într-o clipită.

— Dar nu e drept! strigă Nynaeve; Leane tresări, dar cealaltă nu se lăsă. Nu e drept! Nu...

Suprema se ridică. Atât. Dar Nynaeve se întrerupse pe dată şi Egwene se gândi că făcea bine să-şi ţină gura. Avusese dintotdeauna impresia că Nynaeve era cea mai tare şi mai neînduplecată femeie din lume – până ce o întâlnise pe cea care purta etola dungată. „Te rog să-ţi ţii firea, Nynaeve. Parcă suntem nişte copii chemaţi să dea socoteală în faţa mamei, dar aceasta Maică ne poate face mult mai mult decât să ne dea o bătăiţă.” În vorbele pe care Suprema tocmai le rostise, i se păruse a întrezări o cale de scăpare, dar nu era sigură.

— Maică, îmi cer iertare că întreb, dar ce aveţi de gând cu noi?

— Ce am de gând, copilă? Am să vă pedepsesc. Tu şi Elayne aţi plecat din Turn, Nynaeve – din oraş, fără îngăduinţă. Mai întâi, veţi fi chemate pe rând în cancelaria lui Sheriam. I-am spus să vă bată cu vergile, încât să nu puteţi şedea liniştite o săptămâna încheiată. Acest lucru le-a fost deja vestit novicelor şi Aleselor.

Egwene clipi uimită, iar Elayne pufni tare, îndreptându-şi spatele şi mormăind ceva ca pentru sine. Numai Nynaeve părea netulburată. Pedepsele, fie corvezi de îndeplinit, fie altceva, erau o taină împărtăşită numai de Mai-Marea peste novice şi cea chemată în faţa ei – în general o novice, dar chiar şi vreo Aleasă care încălca prea tare regulile. „Sheriam nu spune nimic, niciodată, altcuiva, se gândi posomorâtă Egwene. Nu se poate să le fi spus tuturor. Dar e mai bine decât temniţa. Sau decât să fim ferecate.”

— Faptul că toată lumea ştie face parte din pedeapsă, fireşte, continuă Suprema, de parcă-i citise gândurile. Am pus să se vestească şi că voi trei veţi fi trimise la bucătărie şi veţi munci cot la cot cu slujnicele de la vase, până când mă voi îndupleca. Şi am îngăduit să se şoptească din gură în gură că s-ar prea putea să nu scăpaţi de-acolo câte zile aţi avea. Protestaţi?

— Nu, Maică, spuse iute Egwene; ştia că, pentru Nynaeve, spălatul vaselor era ceva încă şi mai rău decât bătaia cu vergile. „Dar ar putea fi şi mai groaznic, Nynaeve. Pe Lumină, ar putea fi cumplit.” Nynaeve strânse din dinţi, dar răspunse şi ea, scuturând uşor din cap.

— Dar tu, Elayne? întreba Suprema. Domniţa-Moştenitoare din Andor este obişnuită cu pedepse mai blânde.

— Vreau să fiu Aes Sedai, Maică, rosti Elayne cu glasul ferm.

Suprema luă o foaie de pe masă şi, vreme de câteva clipe, păru s-o cerceteze. Când ridică fruntea, zâmbea – dar nu era o privelişte îmbucurătoare.

— Dacă vreuna dintre voi ar fi făcut neghiobia să răspundă altfel, v-aş mai fi cadorisit şi cu alte lucruri, şi mai urâte, de aţi fi ajuns să vă blestemaţi mamele pentru că s-au lăsat, cândva, sărutate de taţii voştri. Cum aţi putut să vă lăsaţi răpite din Turn ca nişte copile fără minte? Nici măcar un prunc n-ar fi căzut într-o asemenea cursă. Am să vă învăţ să cugetaţi la ce faceţi, chiar dacă trebuie să vă dau cu capul de pereţi!

Spre uimirea ei, Egwene se trezi mulţumindu-i, în gând. Dar Suprema nu terminase – şi vorbele pe care le auzi apoi o făcură să se înfioare.

— Şi asta nu e tot. Se pare că, de când aţi plecat din Turn, puterile v-au crescut şi aţi învăţat multe – printre care şi lucruri pe care trebuie să le uitaţi! adaugă ea, aspră.

Răspunsul lui Nynaeve o luă pe Egwene prin surprindere:

— Maică... ştiu că am făcut lucruri... pe care n-ar fi trebuit să le facem. Îţi făgăduiesc că ne vom da silinţa să trăim ca şi cum am fi rostit deja cele Trei Legăminte.

— Aşa să faceţi, pufni sec Suprema. Dacă aş putea, v-aş aduce de pe-acum Sceptrul Legămintelor, dar cum asta nu e cu putinţă până ce nu deveniţi Aes Sedai, trebuie să am încredere în judecata voastră – dacă aveţi aşa ceva – care să vă ţină în viaţă. Aşa cum stau lucrurile acum, tu, Egwene, şi cu tine, Elayne, veţi fi făcute Alese.

Elayne rămase cu gura căscată, iar Egwene izbuti să îngâne:

— Mulţumesc, Maică.

Leane se foi pe loc. Din câte i se părea lui Egwene, nu arăta prea încântată. Nici uimită – pesemne că ştia ce se va întâmpla – dar câtuşi de puţin fericită.

— N-aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi. Aţi devenit mult prea înzestrate pentru a mai rămâne novice. Unele dintre surori vor spune că n-ar trebui să primiţi inelul, după tot ce-aţi făcut, dar când o să vă vadă cu mâinile până la coate în grăsime, or să tacă. Dar nu cumva să vi se pară că e un soi de răsplată – nu uitaţi că primele săptămâni din viaţa Aleselor sunt groaznice – n-o să le uitaţi nici când veţi ajunge să daţi de bine. Cele mai urâte zile din viaţa de novice vi se vor părea o încântare pe lângă cât veţi avea de învăţat în următoarele săptămâni – chiar şi în clipele de răgaz. Şi cred că unele dintre surorile care vă vor instrui au să vă chinuie ceva mai mult decât ar fi, cu adevărat, nevoie – dar voi nu vă veţi plânge, aşa-i?

„Pot să învăţ, se gândi Egwene. Să-mi aleg lucrurile pe care vreau să le aflu, despre vise şi despre cum să...”

Dar zâmbetul Supremei îi rupse firul gândurilor. Zâmbetul îi spunea că nimic din ce le puteau face surorile nu avea să fie prea mult, câta vreme nu le omorau. Pe chipul lui Nynaeve, bucuria se împletea cu amintirea înfricoşătoare a propriului său trai de Aleasă. Văzând-o, Egwene înghiţi în sec.

— Nu, Maică, răspunse ea slab, auzind şi şoapta răguşită a lui Elayne.

— Atunci ne-am înţeles. Maică-ta nu a fost deloc fericită să audă că ai dispărut, Elayne.

— A aflat? îngână aceasta; Leane pufni, iar Suprema ridică dintr-o sprânceană.

— N-aveam cum să-i ascund veştile. A fost aici până acum mai puţin de-o lună. S-ar prea putea să fi avut noroc că n-ai prins-o. Nu cred că ai mai fi scăpat cu viaţă. Era atât de furioasă, pe tine, pe mine, pe Turn, încât nici nu mai ştia ce spunea.

— Îmi închipui, Maică, răspunse încet Elayne.

— Nu prea cred, copilă. E cu putinţă ca, din pricina ta, să piară un obicei care dăinuie încă dinainte ca Andor să fi existat. Un obicei mai solid decât cuvântul oricărei legi. Morgase nu a mai vrut s-o ia pe Elaida înapoi cu ea. E pentru prima dată când Regina din Andor nu are alături o Aes Sedai. A cerut să fii adusa îndărăt în Caemlyn, de îndată ce eşti găsită. Am convins-o, totuşi, că e mai bine pentru tine să te instruieşti aici, cu noi, măcar o vreme. Era gata să-i ia şi pe cei doi fraţi ai tăi care se pregătesc cu străjerii, dar ei au izbutit să scape cu vorba dulce. Încă nu ştiu ce-au făcut.

Elayne părea cufundată în gânduri, de parcă o vedea în faţa ochilor pe Morgase, mânioasă peste fire. Se cutremură.

— Gawyn e fratele meu, zise ea, distrată. Nu şi Galad.

— Nu fi copilă, îi spuse Suprema. Aveţi acelaşi tată – aşa că Galad îţi e frate, fie că-ţi place sau nu. N-am să-ţi îngădui asemenea prostii, fetiţo. O novice are îngăduinţa să fie oarecum nătângă. O Aleasă – nu.

— Bine, Maică, răspunse posomorâtă Elayne.

— Regina ţi-a lăsat o scrisoare. E la Sheriam. Pesemne că, pe lângă o seamă de ocări, îţi scrie şi că vrea să te aducă acasă de îndată ce nu vei mai fi în nici o primejdie. E convinsă că nu vor mai trece decât câteva luni până să ajungi să conduci Puterea fără să-ţi faci vreun rău.

— Dar eu vreau să învăţ, Maică, vorbi Elayne, recăpătându-şi stăpânirea de sine. Vreau să fiu Aes Sedai.

Suprema zâmbi, încă şi mai amar decât ultima dată.

— Şi bine faci, copilă, căci nici prin cap nu-mi trece să te dau pe mâna lui Morgase. Pesemne că ai să ajungi mai puternică decât toate femeile Aes Sedai de o mie de ani încoace, aşa că nu te las să pleci până nu primeşti şi şalul, pe lângă inel. Mai bine te fac bucăţele cu mâna mea. Nu te las să pleci. E limpede?

— Da, Maică.

Elayne părea cam tulburată, dar Egwene n-o putea învinovăţi. Era prinsă ca între ciocan şi nicovală – de-o parte Morgase, de alta Turnul. Regina din Andor şi Suprema Înscăunată. În acea clipă, lui Egwene nici nu-i trecea prin cap s-o mai invidieze pentru avere şi pentru tronul pe care avea să se urce într-o zi.

— Leane, du-o pe Elayne în cancelarie la Sheriam, spuse dintr-odată Suprema. Mai am să le spun câte ceva celorlalte două. Şi nu cred că o să le pice bine.

Egwene şi Nynaeve se priviră uimite; o clipă, îngrijorarea făcu să se topească încordarea care le despărţea. „Ce-o fi având să ne spună nouă, dar nu şi lui Elayne? se întrebă Egwene. Nu-mi pasă ce e, câta vreme îmi îngăduie să învăţ. Dar de ce nu ştie Elayne?”

Auzind de cancelaria Mai-Marii peste novice, Elayne se strâmbă, dar îşi reveni de îndată ce Leane se apropie de ea.

— Cum porunceşti, Maică. Am să-ţi dau ascultare, spuse ea solemnă, făcând o plecăciune fără cusur, cu fustele desfăcute larg, şi o urmă pe Leane cu capul sus.

CAPITOLUL 14 • Spinul înfipt în degete

Mai trecu ceva timp până ca Suprema Înscăunată să-şi înceapă vorba – înainte s-o facă, ea se apropie de ferestrele înalte şi arcuite şi ramase câteva minute cu spatele la cele două, strângându-şi braţele la spate şi privind dincolo de balcon grădina aflată dedesubt. Nici când le vorbi nu se întoarse.

— Lucrul cel mai rău din toate încă nu s-a aflat. Slujitorii nu ştiu despre furtul ter’angrealelor şi nu fac nici o legătură între oamenii ucişi şi fuga lui Liandrin şi a celorlalte. N-a fost uşor – aici toată lumea bârfeşte. Dar se crede că totul a fost înfăptuit de Iscoadele Celui Întunecat. Şi aşa şi este. Şi în oraş au ajuns zvonurile, cum că nişte Iscoade au pătruns în Turn şi au ucis. Nu le puteam opri. Faima noastră va suferi, dar tot e mai bine decât să se ştie adevărul. Cel puţin, nimeni din afara Turnului nu ştie că au murit Aes Sedai, şi nici înăuntru nu sunt prea mulţi oameni care au aflat. Iscoade în Turnul Alb! Ptiu! Toată viaţa m-am împotrivit unui asemenea gând. N-am să îngădui. Am să le prind şi am să le scobesc măruntaiele şi am să le atârn să se usuce la soare.

Nynaeve o privi tulburată pe Egwene – care se simţea de două ori mai rău – apoi trase adânc aer în piept.

— Maică, o să mai fie oare şi alte pedepse? În afară de cele de care ne-ai vorbit?

Suprema le privi peste umăr, cu ochi întunecaţi.

— Alte pedepse? Se poate spune şi aşa. Unele au să creadă că hotărârile mele sunt o răsplată, nu altceva. Dar acum veţi simţi cu adevărat spinul înfipt în deget.

Cu paşi repezi, se apropie de masă şi se aşeză. Apoi păru din nou ceva mai liniştită. Sau mai puţin sigură pe ea. Observând-o, Egwene simţi cum i se strângea stomacul. Suprema Înscăunată era mereu hotărâtă, şi nu se abătea nici cu un pas de la calea pe care şi-o alesese. Era tăria întruchipată. Trecuse prin multe şi ştia atâtea încât putea să răsucească pe degete o femeie ca Egwene, cu toată puterea ei înnăscută. Văzând-o, dintr-odată, şovăind – ca o fetiţă care ştia că trebuia să se arunce cu capul înainte într-un lac, nefiind însă sigură cât era de adânc sau dacă pe fund erau pietre sau noroi moale – Egwene se înfioră până în măduva oaselor. „Ce-o fi vrând să spună? Spinul înfipt în deget? Pe Lumină, ce are de gând cu noi?” Jucându-se cu o cutie neagră, din lemn, aflată pe masă în faţa ei, Suprema o privea cu ochii pierduţi, fără expresie.

— Întrebarea e în cine pot avea încredere, zise ea încet. măcar în Sheriam şi Leane, aşa ar trebui. Dar oare să îndrăznesc? în Verin? adăugă, cutremurându-se de un hohot scurt şi înfundat de râs. I-am încredinţat deja lucruri mai importante decât însăşi viaţa mea, dar oare cât de departe pot merge? în Moiraine? mai spuse, apoi rămase câteva clipe pe gânduri. Dintotdeauna am crezut că în Moiraine pot avea încredere.

Egwene se foi neliniştită. Cât de multe lucruri ştia oare Suprema? Nu o putea întreba, fireşte. „Ştii că un tânăr din satul meu, cu care credeam că într-o bună zi aveam să mă mărit, este Dragonul Renăscut? Ştii că îl sprijină şi două Aes Sedai?” Măcar de un lucru era convinsă – Suprema nu ştia că-l visase în noaptea trecută, fugind de Moiraine. Nu avea de unde să ştie. Nu era cu putinţă, aşa că nu scoase nici o vorbă.

— Despre ce vorbeşti? întreba Nynaeve; Suprema ridică ochii, ceea ce-o făcu să-şi mai îndulcească glasul. Iartă-mă, Maică, voiam doar să ştiu dacă vor mai fi şi alte pedepse. Nu înţeleg ce voiai să spui, cu încrederea. Dacă ne ceri părerea, eu spun că Moiraine nu este demnă.

— Asta ţi-e părerea, deci? rosti Suprema. A trecut un an de când ai plecat din sat şi crezi că ştii îndeajuns de multe despre lume încât să poţi alege în care Aes Sedai să ai încredere şi în care nu? De-abia ai învăţat să ridici pânzele şi te crezi meşter cârmaci?

— A vorbit gura fără ea, Maică, spuse Egwene, cu toate că ştia că Nynaeve era foarte serioasă; îi aruncă şi o privire de dojană, iar cealaltă îşi smuci puternic cosiţa, dar rămase tăcută.

— Mă rog, cine să mai ştie, medită Suprema. Câteodată, încrederea e alunecoasă ca un ţipar. N-are a face. Oricum, numai pe voi două vă am, aşa slabe cum sunteţi, ca două tulpini de trestie.

Nynaeve se strâmbă, cu toate că glasul îi rămase liniştit:

— Tulpini de trestie, Maică?

— Liandrin a încercat să vă arunce în mijlocul vârtejului, continuă Suprema de parcă nici n-ar fi auzit-o, şi e cu putinţă să fi fugit tocmai pentru că aflase că eraţi pe drum înapoi şi o puteaţi da de gol, aşa că trebuie să cred că nu sunteţi... din Ajah Neagră. Mai degrabă aş înghiţi solzi şi măruntaie decât să rostesc numele ăsta, dar pare-mi-se că n-am de ales, mai bombăni ea.

Egwene rămase cu gura căscată. „Din Ajah Neagră? Noi? Pe Lumină...” Nynaeve, însă, nu se mai putu abţine:

— Fireşte că nu suntem! Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? Cum de ţi-a trecut prin cap?

— Dacă asta îţi schimbă părerea despre mine, copilă, aşa să fie! spuse Suprema cu asprime. Oi fi tu, din când în când, la fel de puternică precum o Aes Sedai, dar încă n-ai ajuns acolo, nici pe departe. Ei? Dacă mai ai ceva de zis, vorbeşte, îţi făgăduiesc că am să te fac să-mi ceri iertare cu lacrimi în ochi! „Tulpini de trestie”? Am să vă frâng ca pe nişte trestii. Nu mai am răbdare.

Nynaeve deschise gura, dar nu se auzi nici un sunet. În cele din urmă, luptându-se cu sine, îşi recapătă cumpătul şi răsuflă adânc, să se liniştească, apoi vorbi. Glasul îi era acum mult mai puţin tăios.

— Iartă-mă, Maică! Dar nu ar fi trebuit să... nu suntem... nu am face în veci aşa ceva.

Zâmbind slab, Suprema se lăsă pe spătarul jilţului.

— Deci chiar eşti în stare să-ţi ţii firea, când vrei. Până acum nu eram sigură.

Egwene se întrebă dacă nu cumva fuseseră doar puse la încercare – dar pe chipul Supremei se vedea o încordare care-i spunea că ajunsese la capătul răbdării.

— Aş fi vrut să găsesc o cale să fac să ţi se ofere şalul, copilă. Verin mi-a spus că eşti deja cea mai puternică femeie din Turn.

— Şalul? îngăimă Nynaeve. să fiu Aes Sedai? Eu? Suprema făcu un gest, de parcă arunca ceva peste umăr, deşi-i părea rău s-o facă.

— N-are rost să ne frământăm pentru ceva ce nu e cu putinţă. Cum ar fi să te înalţ în rang şi să te trimit, în acelaşi timp, să freci vasele la bucătărie? Mai ales că Verin îmi spune şi că tot nu poţi conduce după pofta inimii, dacă nu te înfurii. Eram gata să te îndepărtez de Izvor, dacă-mi dădeai cumva impresia că ai de gând să sorbi din el. Iar ultimele încercări la care vei fi supusă pentru a dobândi şalul îţi vor cere să conduci Puterea, rămânând însă netulburată şi înfruntând tot felul de obstacole. Dintre cele mai grele. Nici măcar eu nu pot – şi nu vreau – să trec peste asta.

Nynaeve părea năucită. Se uită cu gura căscată la Suprema.

— Nu înţeleg, Maică, spuse într-un târziu Egwene.

— Mda, e firesc. Voi două sunteţi singurele femei din Turn despre care pot fi convinsă că nu sunt din Ajah Neagră, grăi Suprema, la fel de scârbită că trebuia să dea glas unor asemenea cuvinte. Liandrin a fugit, împreună cu celelalte douăsprezece, dar oare nu a mai rămas nimeni? Nu cumva mai sunt şi altele ascunse, precum creanga cufundată în apă mică pe care n-o vezi până ce nu-ţi găureşte barca? Poate că n-am să le găsesc decât când este prea târziu, dar n-am să îngădui ca Liandrin şi celelalte să scape cu ce-au făcut. Au furat şi au ucis! Nimeni nu scapă nevătămat, după ce-mi ucide supuşii. N-am de gând să îngădui ca treisprezece surori Aes Sedai să rămână în slujba Umbrei. Vreau să le găsesc şi să le ferecăm pe toate!

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu noi, spuse încet Nynaeve; s-ar fi zis că-i trecea prin cap ceva ce nu-i plăcea defel.

— Uite ce are, copilă. Voi o să fiţi dulăii mei şi o să le vânaţi pe cele din Ajah Neagră. N-o să vă bănuiască nimeni – două Alese, nu foarte învăţate, pe care le-am umilit în faţa tuturor.

— Dar e o nebunie! strigă Nynaeve, care făcuse ochii mari încă de când Suprema rostise cuvintele „Ajah Neagră”, strângându-şi cosiţa în pumn şi acum vorbea scuipând fiecare cuvânt. Aceste femei sunt surori de prim rang. Egwene nu e nici măcar Aleasă, cât despre mine, după cum ştii, Maică, nu pot conduce Puterea nici cât s-aprind o lumânare, dacă nu mă mânii. N-avem nici o putere.

Egwene încuviinţă. Limba i se lipise de cerul gurii, încât nici nu mai putea vorbi. „Să le căutăm pe cele din Ajah Neagră? Mai degrabă aş pleca la vânătoare cu o nuieluşă. Vrea numai să ne sperie, să ne pedepsească. Asta trebuie să fie!” Şi dacă asta încercă Suprema, atunci îi reuşea totul mult prea bine. O văzu şi pe ea încuviinţând.

— Ai dreptate pe deplin. Numai că Liandrin nu este la fel de înzestrată ca voi – şi ea e cea mai puternică dintre fugare. Da, ele sunt învăţate, iar voi nu, şi tu, Nynaeve, încă nu ţi-ai depăşit toate piedicile. Dar dacă n-ai vâslă, copilă, e bună şi-o scândură ca să duci barca la mal.

— Păi, eu nu aş fi de nici un folos, se bâlbâi Egwene, ascuţindu-şi glasul; îi era însă mult prea teamă pentru a mai simţi ruşinea. „Vorbeşte serios! Pe Lumină, chiar aşa e! Liandrin m-a dat pe mâna Seanchanilor şi acum Suprema vrea să mă ţin pe urmele a treisprezece femei de aceeaşi teapă?” O să am de învăţat, lecţii şi munca la bucătărie. Sunt sigură că Anaiya Sedai vă vrea să mă pună în continuare la încercare, să vadă dacă nu sunt cumva Vestitoare-n vise. De-abia voi avea vreme de mâncat şi dormit. Cum să mai fac şi cercetări?

— Va trebui să găseşti un răgaz, răspunse Suprema, care se arăta din nou rece şi netulburată, ca şi cum prinderea femeilor din Ajah Neagră era o treabă la fel de uşoară ca măturatul podelelor. Vei fi Aleasă – vei putea să-ţi alegi singură lecţiile, într-o oarecare măsură, şi să hotărăşti cât timp dedici fiecăreia dintre ele. Iar regulile cărora trebuie să li se supună Alesele sunt puţin mai îngăduitoare. Numai puţin. Dar, copilă, femeile astea trebuie găsite.

Egwene se uită la Nynaeve, dar aceasta spuse numai atât:

— Dar pe Elayne de ce nu ai chemat-o? Doar nu crezi că ar fi din Ajah Neagra. Oare pentru că e Domniţa-Moştenitoare?

— Ai ghicit, copilă. Dacă aş putea, i-aş spune să vi se alăture, dar deocamdată am mult prea multe probleme cu Morgase. După ce o mai îmblânzesc şi o aduc pe calea cea bună, poate că Elayne va fi şi ea cu voi. Poate atunci.

— Atunci să rămână deoparte şi Egwene, zise Nynaeve. De-abia a ajuns la vârsta la care să fie numită femeie. Am să fac eu totul.

Egwene dădu să se împotrivească – „Sunt şi eu femeie!” – dar Suprema i-o luă înainte.

— Nu te trimit ca momeală, copilă. Nici dacă aş avea o sută ca voi nu aş fi mulţumită, dar sunteţi numai două, aşa că va trebui să vă descurcaţi.

— Nynaeve, spuse Egwene, nu te înţeleg. Adică vrei să faci aşa ceva?

— Nu-i vorba că vreau, răspunse fără vlagă Nynaeve, dar mi se pare mai bine să le caut decât să mă tot întreb dacă femeia care mă instruieşte nu este cumva o Iscoadă. Nu ştiu ce pun la cale, dar n-am s-aştept să aflu când e prea târziu.

Egwene luă o hotărâre care-i întoarse stomacul pe dos.

— Atunci am să o fac şi eu. Nici mie nu-mi convine să am tot felul de îndoieli.

Nynaeve deschise gura să se împotrivească, iar Egwene simţi un fior de mânie, bine-venit după atâta teamă.

— Să nu mai îndrăzneşti să spui că aş fi prea tânără. Măcar eu pot să conduc Puterea de câte ori vreau. Sau aproape. Nu mai sunt o fetiţă, Nynaeve.

Cealaltă rămase împietrită locului, smucindu-şi cosiţa, fără vreun cuvânt. În cele din urmă, însă, se înmuie.

— Nu mai eşti, nu? Eu însămi te-am numit femeie, dar mărturisesc că, în sinea mea, nu am crezut-o. Ei, fetiţă – nu, femeie. Femeie, nădăjduiesc că-ţi dai seama că tocmai ce-ai intrat, alături de mine, într-un cazan plin cu apă, iar focul de dedesubt ar putea fi aprins.

— Ştiu asta, răspunse Egwene, mândră că glasul nu-i tremura aproape deloc.

Suprema zâmbi, parcă mulţumită de ce vedea, însă în privirea ei albastră pluti o scânteie care-o făcu pe Egwene să creadă că nu se îndoise de hotărârile pe care ele două aveau să le ia. Vreme de o clipă îşi simţi din nou mâinile şi picioarele legate cu sfori, ca ale unei marionete.

— Verin, începu şovăielnic Suprema, apoi începu să bombăne ca pentru sine. Dacă trebuie să mă încred în cineva, de ce nu în ea? Deja ştie la fel de multe ca mine, dacă nu şi mai multe. Verin, reluă ea, cu glasul mai puternic, o să vă transmită tot ce se ştie despre Liandrin şi celelalte, şi o listă cu toate ter’angrealele furate şi cu ceea ce pot face. Atâta cât ştim. Cât despre femeile din Ajah Neagră care mai sunt încă în Turn... căscaţi urechile, ochii, şi aveţi grijă ce întrebări puneţi. Ca nişte şoareci să fiţi. Dacă aveţi măcar o bănuială, mi-o spuneţi pe dată. Am să încerc să fiu şi eu cu ochii pe voi – asta nu va părea ciudat, ţinând cont de fapta pentru care sunteţi pedepsite. Puteţi să-mi spuneţi ce-aţi aflat când vin să vă văd. Nu uitaţi că femeile astea au ucis deja o dată. O mai pot face cu uşurinţă.

— Toate bune şi frumoase, spuse Nynaeve, dar noi tot Alese rămânem, pe când ele – Aes Sedai. Orice soră peste care dăm ne poate spune să ne vedem de treabă, sau ne poate trimite să-i spălăm rufele şi va trebui să-i dăm ascultare. Sunt şi locuri în care Alesele nu au voie să meargă şi lucruri pe care nu le pot face. Pe Lumină, dacă am afla despre o soră că face parte din Ajah Neagră, ea le-ar putea porunci străjilor să ne închidă în camere şi să ne ţină acolo. Şi aşa ar face. Între o Aleasă şi o Aes Sedai, pe cine să creadă?

— Da, de cele mai multe ori va trebui să găsiţi o cale să vă descurcaţi, ca Alese, zise Suprema. Bine ar fi să nu vă bănuiască nimeni. Dar...

Şi deschise cutia neagră de pe masă, şovăi puţin şi se uită la ele, de parcă încă nu era convinsă că făcea bine, apoi scoase mai multe hârtii scorţoase, împăturite. Cercetându-le cu grijă, alese două, iar pe celelalte le îndesă înapoi. Întinse fiecăreia câte una.

— Să nu le vadă nimeni. Folosiţi-le numai dacă sunteţi la ananghie.

Egwene desfăcu foaia. Avea câteva rânduri aşternute cu un scris ordonat şi rotund şi era pecetluită jos cu Flacăra Albă din Tar Valon.

„Purtătorul acesteia face totul din porunca şi cu îngăduinţa mea. Daţi-i ascultare, fără vreo vorbă. Aşa vă poruncesc.

Siuan Sanche

Păzitoarea Peceţilor

Flacăra din Tar Valon

Suprema Înscăunată

— Cu asta aş putea face orice, spuse Nynaeve, năucită. Le-aş putea porunci celor din gardă. Şi străjerilor, mai chicoti ea. Cu asta, l-aş putea face pe unul dintre ei să joace tontoroiul.

— Asta până când aş afla eu, încuviinţă sec Suprema. Şi dacă mi-ar ajunge la urechi că nu ai avut o pricină, te-aş face să-ţi doreşti să te fi prins Liandrin.

— Nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva, rosti iute Nynaeve. Spuneam doar că asta ne dă mai multă putere decât am visat vreodată.

— S-ar prea putea să aveţi nevoie. Dar nu uitaţi. Nici Iscoadele şi nici Mantiile Albe nu ar da doi bani pe aşa ceva. Pesemne că v-ar ucide numai pentru că le aveţi. Dacă hârtiile astea sunt paveze... ce să spun, pavezele de hârtie se rup uşor, iar astea ar putea avea şi o ţintă pictată pe ele.

— Da, Maică, rostiră într-un glas Egwene şi Nynaeve. Egwene îşi îndoi foaia şi o îndesă în buzunarul de la cingătoare, hotărând în sinea ei să nu o mai scoată decât dacă nu avea de ales. „Şi cum am să ştiu când vine clipa?”

— Dar Mat? întrebă Nynaeve. Maică, e foarte bolnav şi nu mai are multă vreme.

— Am să vă trimit vorbă, spuse simplu Suprema.

— Dar, Maică...

— Am să vă trimit vorbă! Acum plecaţi, copilelor. Nădejdea Turnului este în mâinile voastre. Duceţi-vă în camerele voastre şi odihniţi-vă. Nu uitaţi, aveţi întâlnire cu Sheriam şi cu oalele.

CAPITOLUL 15 • Vineţiul

Ieşind din cancelaria Supremei înscăunate, Egwene şi Nynaeve găsiră coridoarele pustii – numai din când în când dădeau peste câte o slujnică grăbită să-şi îndeplinească poruncile şi fâţâindu-se cu paşi uşori de acolo-colo. Egwene era bucuroasă să le vadă – în ciuda tapiseriilor şi podoabelor sculptate în piatră, coridoarele începuseră să i se pară nişte peşteri, ba încă pline de primejdii. Nynaeve păşea hotărâtă, smucindu-şi iarăşi cosiţa, cu mişcări sacadate, iar Egwene se grăbi, ca să nu rămână în urmă – nu voia să se trezească singură.

— Nynaeve, dacă într-adevăr Ajah cea Neagră este pe aici şi bănuieşte ce porunci ni s-au dat... nădăjduiesc că nu vorbeai serios când ai spus că ne vom purta ca şi cum am fi rostit deja cele Trei Legăminte. Nu am de gând să mă las omorâtă, atâta vreme cât pot folosi Puterea Supremă.

— Dacă femei ca alea sunt încă aici, Egwene, au să ştie ce facem de îndată ce dau cu ochii de noi, răspunse Nynaeve, care părea îngrijorată, în ciuda a ceea ce spunea. Sau ne vor privi ca pe-o ameninţare, ceea ce-i cam acelaşi lucru, dacă ne gândim la urmări.

— De ce să ne privească aşa? Nimeni nu se simte ameninţat de cei cărora le poate da porunci. De pildă, de o femeie care, de trei ori pe zi, trebuie să frece oalele şi să învârtă frigările. De-asta ne-a şi trimis Suprema la bucătărie. Sau, mă rog, şi de-asta.

— Poate că Suprema nu s-a gândit până la capăt, spuse Nynaeve, cu gândurile aiurea. Sau poate că da, dar atunci înseamnă că are alte gânduri cu noi decât ce ne-a spus. Gândeşte-te, Egwene. Liandrin nu ar fi încercat să scape de noi decât dacă ne vedea ca pe o primejdie. Nici prin cap nu-mi trece cum, sau de ce, şi nici nu văd vreo pricină pentru care lucrurile să se fi schimbat. Dacă mai sunt pe aici femei din Ajah Neagră, ele ne vor privi la fel ca înainte, chiar dacă nu bănuiesc ce ne-a pus Suprema să facem.

— Nu mă gândisem la asta, făcu Egwene, înghiţind în sec. Pe Lumină, aş vrea să fiu nevăzută. Nynaeve, dacă sunt încă pe urmele noastre, să ştii că eu aleg ferecarea, decât să las Iscoadele să mă omoare, sau poate să-mi facă altele şi mai rele. Şi cred că aşa ai să faci şi tu, în ciuda celor ce i le-ai spus Supremei.

— Dar vorbeam sincer, răspunse Nynaeve, pârând, în sfârşit, să se trezească, şi micşorând pasul; pe lângă ele trecu o novice blondă, cu o tava în mână – Nynaeve o aştepta să se îndepărteze, apoi continuă: Fiecare cuvânt era adevărat, Egwene. Există şi alte căi pentru a ne apăra. Dacă nu ar fi aşa, femeile Aes Sedai ar fi ucise de îndată ce ar părăsi Turnul. Trebuie doar să găsim aceste căi şi să le folosim.

— Ştiu deja câteva, şi tu la fel.

— Sunt primejdioase.

Egwene deschise gura să spună că erau primejdioase numai pentru cei care-o atacau, însă Nynaeve se năpusti la ea.

— Pot ajunge să-ţi placă prea tare. Azi-dimineaţă, când mi-am dezlănţuit furia împotriva Mantiilor Albe... m-am simţit mult prea mulţumită. E primejdios, sfârşi ea, cutremurându-se, şi iuţi iarăşi pasul, silind-o pe Egwene să facă la fel.

— Parc-ai fi Sheriam. Nu te-am mai auzit niciodată vorbind aşa. De câte ori cineva îţi ridică oprelişti în cale, te revoltai. De ce te supui acum, când e în joc chiar viaţa ta?

— Şi dacă, după aceea, suntem alungate din Turn, ferecate sau nu? Atunci ce facem? şopti Nynaeve, cu glasul atât de stins de parcă vorbea pentru sine. Pot s-o fac. Trebuie, dacă este să rămân aici îndeajuns de mult pentru a învăţa. Şi trebuie să învăţ dacă vreau să...

Dintr-odată, parcă îşi dădu seama că vorbea tare. O privi aspru pe Egwene, şi ridică glasul.

— Lasă-mă să mă gândesc. Te rog, taci şi lasă-mă.

Egwene se supuse, cu toate că mintea îi clocotea de întrebări. Oare de ce tânjea atâta Nynaeve după învăţăturile din Turnul Alb? Ce voia să facă? De ce se ascundea de ea? „Taine. Ne-am obişnuit cu ele, de când am sosit aici. Nici Suprema nu ne-a dezvăluit totul. Pe Lumină, ce-o fi având de gând cu Mat?”

Nynaeve o însoţi până în aripa novicelor. Coridoarele erau încă pustii. Urcând rampele în spirală, nu se întâlniră cu nimeni. Ajunse la camera lui Elayne, Nynaeve se opri, bătu o dată, apoi deschise fără întârziere uşa şi se uită înăuntru, după care lăsă uşa să se închidă şi o porni cu paşi mari către camera lui Egwene.

— N-a venit încă, zise. Trebuie să vorbim toate trei. Egwene o prinse de umeri, silind-o să se oprească.

— Ce...?

Dar, tocmai atunci, ceva o trase de păr şi o ciupi de ureche. Prin faţa ochilor îi trecu un fulger de negură, care se izbi cu zgomot de zid. În clipa următoare, Nynaeve o trase la podea, în spatele balustradei.

Cu ochii mari, năucită, Egwene se holbă la obiectul care zăcea pe o lespede în faţa uşii ei, unde căzuse. O săgeată slobozită dintr-o arbaletă. Avea patru vârfuri groase, în care se prinseseră câteva fire din părul ei negru. Părea făcută pentru a străpunge armurile. Ridică, tremurând, o mână şi-şi atinse urechea. Avea o rana micuţă, din care ieşise o picătură de sânge. „Dacă nu m-aş fi oprit chiar atunci... Dacă....” Săgeata i-ar fi străpuns capul şi pesemne că ar fi ucis-o şi pe Nynaeve.

— Sânge şi cenuşă! îngână. Tu-i maica maicilor mă-sii!

— Ai grijă cum vorbeşti, o dojeni Nynaeve, fără prea multă tragere de inimă, întinzându-se pe jos ca să tragă cu ochiul printre stâlpii albi de piatră, către capătul îndepărtat al coridorului. Egwene observă că era înconjurata de un nimb sclipitor – aşadar atinsese saidar.

Se grăbi să facă şi ea la fel, şi tocmai graba o împiedică. Graba, dar şi imaginile care-i umpleau mintea – îşi vedea capul sfărâmat ca un pepene putred de săgeata masivă, care apoi se înfigea în trupul lui Nynaeve. Trase aer adânc în piept, iarăşi şi iarăşi, până ce, într-un târziu, văzu trandafirul plutind în hău şi deschizându-se către Adevăratul Izvor, iar Puterea se revărsa asupra ei.

Se rostogoli pe burtă, alături de Nynaeve, ca să observe ce se mai întâmplă.

— Vezi ceva? L-ai zărit? Am să-l străpung cu un fulger! îngăimă, simţindu-l în aceeaşi clipă cum se forma, îmboldind-o să-l slobozească. E un bărbat, aşa-i?

Pe de o parte, era de neconceput ca un bărbat să pătrundă în aripa novicelor, pe de alta era cu neputinţa să creadă că o femeie ar fi străbătut Turnul cu o arbaletă.

— Nu ştiu, răspunse Nynaeve, cu un glas plin de mânie înăbuşită – şi cu atât mai primejdioasă. Mi s-a părut că zăresc... Da! Uite acolo!

Egwene o simţi cutremurată de Putere, apoi o văzu ridicându-se în picioare, fără grabă, şi scuturându-şi rochia de parcă nu mai avea nici o pricina de îngrijorare. Se uită lung la ea.

— Ce? Ce-ai făcut? Nynaeve?

— Dintre cele cinci Puteri, îi spuse Nynaeve pe un ton solemn, de parcă ţinea o prelegere, oarecum în bătaie de joc, Aerul, numit şi Vânt este cel puţin folositor. Aşa cred mulţi, dar nu e câtuşi de puţin adevărat, sfârşi ea cu un râs aspru. Ţi-am spus că mai avem şi alte căi pentru a ne apăra. Am folosit Aerul ca să-l ţin pe loc. Mă rog, nu sunt chiar sigură că e bărbat – nu l-am văzut bine. Şmecheria asta mi-a arătat-o cândva Suprema, cu toate că nu cred că s-ar fi aşteptat s-o înţeleg. Ei, hai, ridică-te odată!

Egwene se înălţă iute şi se grăbi după ea pe coridor. Nu trecu mult şi, după un colţ, dădură cu ochii de un bărbat îmbrăcat în veşminte simple, maronii. Stătea nemişcat, întors cu spatele spre ele, sprijinindu-se pe vârful degetelor de la un picior în timp ce pe celălalt îl avea ridicat şi spânzurat în aer, de parcă fusese oprit în timp ce alerga. Pesemne că se simţea ca şi cum ar fi fost cufundat într-o pastă groasă, cu toate că împrejurul său nu era decât aerul împietrit. Egwene îşi aducea şi ea aminte de ceea ce făcuse, cândva, Suprema, dar nu ştia cum să repete ceea ce văzuse. În schimb, pentru Nynaeve era suficient să observe ceva, o singură dată, şi învăţa fără întârziere. Mă rog, cel puţin atunci când era în stare să conducă Puterea.

Ajunseră mai aproape. Dintr-odată, Egwene se tulbură, pierzând legătura cu Puterea. Din pieptul bărbatului se iţeau plăselele unui pumnal. Muşchii feţei îi atârnau, iar ochii pe jumătate închişi fuseseră deja acoperiţi de moarte. De îndată ce Nynaeve îi dădu drumul din strânsoare, leşul se prăbuşi grămadă la pământ.

Era un bărbat cu o înfăţişare obişnuită, de înălţime mijlocie şi nu foarte solid. Trăsăturile sale erau atât de banale încât Egwene se gândi că nu l-ar fi putut recunoaşte nici măcar dintr-un grup de trei persoane. Însă nu-i luă mai mult de o clipă să observe că lipsea ceva. Arbaleta. Tresari şi se uită îngrijorată de jur împrejur.

— Trebuie să mai fie încă unul, Nynaeve. Cineva a luat arbaleta. Şi l-a şi înjunghiat. Ar putea să fie încă prin preajmă, gata să mai tragă o dată.

— Linişteşte-te, îi spuse Nynaeve, cu toate că începu şi ea să tragă cu ochiul pe coridor, smucindu-şi cosiţa. Stai liniştită şi o să ne dăm seama ce ne rămâne de...

Dar se întrerupse pe dată, auzind zgomot de paşi venind dinspre rampa care urca până la catul la care se aflau. Inima lui Egwene începu să bata puternic. O simţea în gât. Cu ochii aţintiţi asupra rampei, ea se chinui să atingă iarăşi saidar. Numai că, pentru asta, avea nevoie de calm, iar bătăile inimii o împiedicau. De pe rampă apăru Sheriam Sedai, care se opri în loc, încruntându-se din pricina a ceea ce vedea.

— Pe Lumină, ce s-a-ntâmplat aici? întrebă ea şi se apropie cu paşi repezi; o dată în viaţă, nu mai părea netulburată.

— Tocmai am dat peste el, spuse Nynaeve, în timp ce Mai-Marea peste novice îngenunchea lângă leş.

Sheriam atinse pieptul mortului, apoi îşi trase braţul îndărăt, foarte iute, şuierând printre dinţi. Se vedea că era speriată, dar îşi făcu curaj şi-l atinse iarăşi, de data asta pentru ceva mai multă vreme.

— E mort, îngăimă ea. Mort ca toţi morţii şi încă o dată pe-atât.

Se ridică, îşi scoase o batista din mânecă şi-şi curăţă bine degetele.

— Voi l-aţi găsit? Aici? Aşa?

Egwene încuviinţă din cap, convinsă că, dacă deschidea gura, cealaltă avea să-şi dea seama că minţea.

— Chiar aşa, spuse Nynaeve, sigură pe ea.

— Un bărbat... şi mort, pe deasupra..., începu Sheriam clătinând din cap, în aripa novicelor. Ce mai scandal! Unde mai pui că...

— Dar ce-i aşa de deosebit la omul ăsta? întrebă Nynaeve. De ce-ai spus că este mort încă o dată pe-atât?

Sheriam răsuflă adânc şi le privi scrutător, pe amândouă.

— E un Făr-de-Suflet. Un Vineţiu, răspunse, ştergându-şi încă o dată degetele şi întorcându-şi din nou privirile îngrijorate către leş.

— Făr-de-Suflet? repetă Egwene cu glasul tremurând.

— Un Vineţiu? spuse şi Nynaeve, în aceeaşi clipă.

Sheriam le aruncă o privire scurtă, dar pătrunzătoare.

— N-aţi învăţat încă nimic despre ei, dar, de vreme ce şi-aşa aţi încălcat regulile de multe ori... şi unde mai pui că voi l-aţi găsit..., mai spuse, arătând către bărbatul mort. Cei Făr-de-Suflet, Vineţiii, îşi jertfesc sufletele pentru a-l sluji pe Cel Întunecat şi a ucide în numele său. După asta, nu se mai poate spune că rămân în viaţă. Nu sunt morţi, dar nici nu mai trăiesc. În ciuda numelui pe care-l poartă, sunt şi femei printre ei. Foarte puţine. Nici măcar printre Iscoade nu se găsesc multe femei într-atât de proaste încât să încuviinţeze o asemenea jertfă. Adesea, când te uiţi la un astfel de om nu-l observi decât când este prea târziu. Chiar şi când se mai putea mişca, bărbatul ăsta era ca şi mort. Acum, numai ochii îmi spun că făptura de-acolo a fost cândva în viaţă. Nici un Vineţiu nu a îndrăznit să pătrundă în Tar Valon de pe timpul Războaielor Troloce, sfârşi ea, cântărindu-le din nou cu privirea.

— Şi-acum ce-ai de gând să faci? întrebă Egwene, apoi, văzând-o pe Sheriam ridicând din sprâncene, adăugă: Dacă-mi este îngăduit să întreb, Sheriam Sedai.

— Să zicem că-ţi este, răspunse cealaltă, şovăind, de vreme ce ai avut ghinionul să dai peste el. Totul atârnă de Suprema Înscăunată, dar, după tot ce s-a-ntâmplat, cred că ea va dori ca adevărul să nu le fie cunoscut multora. Sunt şi-aşa prea multe poveşti. Nu aveţi voie să pomeniţi despre asta nimănui, în afară de mine şi de Supremă, dacă aduce ea vorba mai întâi.

— Am înţeles, Aes Sedai, răspunse însufleţită Egwene. Nynaeve încuviinţă şi ea, însă ceva mai rece. Cât despre Sheriam, părea sigură că i se va da ascultare, cu toate că nici nu le ascultase vorbele. Atenţia sa era îndreptată numai către bărbatul mort. Vineţiul. Cel Făr-de-Suflet.

— Faptul că aici a murit un bărbat nu poate fi ascuns, începu ea; strălucirea Puterii Supreme o înconjura dintr-odată şi, la fel de repede, leşul de pe podea fu acoperit cu o cupolă lunguiaţă, joasă, cenuşie şi atât de mată încât aproape că nici nu se mai vedea ce era dedesubt. Numai că el nu va putea fi atins de nimeni care să-şi dea seama cine a fost. Trebuie să pun pe cineva să-l ia înainte să se întoarcă novicele.

Ochii ei verzi, migdalaţi, se opriră asupra celor două, de parcă de-abia şi-ar fi amintit că erau acolo.

— Acum puteţi să plecaţi. Nynaeve, cred că ar fi bine să mergi în încăperea ta. Aveţi şi aşa destule încurcături. Dacă se află că aţi avut de-a face şi cu asta, chiar şi puţin... Hai, duceţi-vă.

Egwene făcu o mică plecăciune şi o trase de mânecă pe Nynaeve care, însă, nu se lăsă dusă.

— De ce-ai venit încoace, Sheriam Sedai?

O clipă, Sheriam păru tulburată, apoi se încruntă. Cu mâinile în şolduri, se uită la Nynaeve cu toată asprimea funcţiei sale.

— Oare Mai-Marea peste novice are de-acum nevoie de vreo scuză pentru a pătrunde în aripa novicelor, Aleaso? spuse ea. Oare de când au început Alesele să le ia la întrebări pe Aes Sedai? Ştiu că Suprema are de gând să scoată ceva din voi două, dar, fie că izbuteşte sau nu, eu, una, am să vă învăţ să vă purtaţi. măcar atât. Acum plecaţi imediat, dacă nu vreţi să vă iau pe sus în cancelarie. Şi nu pentru acea mică întâlnire pe care deja v-a poruncit-o Suprema.

— Iertare, Sheriam Sedai, spuse Egwene, amintindu-şi de ceva, vreau să-mi iau mantia. Mi-e frig.

Şi o luă la fuga pe coridor, înainte ca femeia Aes Sedai să apuce să-i răspundă. Dacă Sheriam avea să găsească săgeata înfiptă în uşă, avea să pună mult prea multe întrebări. Gata cu povestea lor cum că doar găsiseră mortul şi că nu avea nimic de-a face cu ele. Numai că, ajunsă la uşa încăperii sale, observă că săgeata dispăruse. Nu rămăsese decât crăpătura din lespedea alăturată. I se făcu pielea de găină. „Cum de-a izbutit cineva s-o ia, fără să-l observăm... Înseamnă că era un alt Vineţiu!” Numai dulcea senzaţie a Puterii care-i curgea prin trup o făcu să-şi dea seama că atinsese saidar. Chiar şi aşa, trebui să-şi adune tot curajul pentru a deschide uşa şi a pătrunde în încăpere. Era goală, dar Egwene nu zăbovi. Îşi luă repede mantia albă din cui şi fugi, fără să dea drumul la saidar înainte să ajungă aproape de cele care-o aşteptau.

Cât lipsise ea, pesemne că între ele se mai petrecuse ceva. Nynaeve încerca să pară blândă şi supusă, dar nu izbutea – s-ar fi zis, numai, că o durea stomacul. Sheriam stătea cu mâinile în şolduri şi bătea nervoasa din picior, învăluind-o cu o privire aspră, ca o piatră de moară care sfărâma grăunţele prefăcându-le în făină, de care avu parte, pe dată, şi Egwene.

— Iertare, Sheriam Sedai, spuse aceasta în grabă, cu o mică plecăciune, aranjându-şi şi mantia pe umeri. Toate astea... mortul... Vineţiul!... m-au făcut să mă înfrigurez. Putem pleca?

Sheriam încuviinţa scurt, iar Nynaeve făcu şi ea o plecăciune, nu prea adâncă. Egwene o apucă de braţ şi o târî după ea.

— Ai de gând să mai faci şi alte necazuri? o întrebă, după ce coborâseră două caturi astfel încât, din câte nădăjduia, Sheriam nu le mai putea auzi. Ce i-ai mai spus, de se uita atât de urât? Ai mai întrebat-o cine ştie ce, aşa-i? Măcar ai aflat ceva care să merite s-o superi?

— Nu mi-a spus nimic, mormăi Nynaeve. Dar, Egwene, dacă este să fim de vreun folos, trebuie să punem întrebări. Trebuie să riscăm puţin, altfel n-o să aflăm nimic.

— Bine, dar fii puţin mai cu grijă, ofta Egwene şi, văzându-i chipul care spunea limpede că nici prin gând nu-i trecea să se păzească, oftă din nou. Nynaeve, săgeata dispăruse. Pesemne că a luat-o alt Vineţiu.

— Deci de-asta te-ai... pe Lumină! se încruntă Nynaeve, smucindu-şi aprig cosiţa.

— Ce-a făcut ca să... acopere leşul? întrebă după o vreme Egwene; nu voia să-i folosească numele adevărat, încercând să uite că mai exista unul, undeva prin preajmă. De fapt, în clipa aceea n-ar fi vrut să se gândească la nimic.

— Aer, răspunse Nynaeve. A folosit Aerul. Mi-a plăcut ce-am văzut, şi cred că înţeleg cum aş putea să mă folosesc şi eu de el.

Puterea Supremă era alcătuită din alte cinci: Pământ, Aer, Foc, Apă şi Spirit. Feluritele înzestrări cereau alte şi alte combinaţii ale celor cinci Puteri.

— Nu prea înţeleg cum se leagă Puterile. Uite, Tămăduirea, de pildă. Înţeleg de ce e nevoie de Spirit şi, poate, şi de Aer. Dar Apă, de ce?

— Ce tot vorbeşti acolo? se năpusti Nynaeve. Ai uitat ce-avem de făcut?

Aruncă o privire în jur. Ajunseseră în aripa Aleselor, alcătuită din coridoare aflate ceva mai jos decât aripa novicelor, împrejurul unei grădini, nu al unei curţi. Nu se vedeau decât câteva Alese, la un alt cat. Cu toate acestea, Nynaeve coborî glasul:

— Ai uitat de Ajah Neagră?

— Încerc din răsputeri să uit, răspunse aspru Egwene. Măcar o vreme. Încerc să uit că tocmai am dat peste un mort, care mai că nu m-a ucis la rândul lui, şi care mai are şi un tovarăş, care-ar putea încerca din nou s-o facă. Am avut mare noroc să rămânem în viaţă, sfârşi ea, atingându-şi lobul urechii – sângele se uscase, dar tot o mai durea puţin.

Chipul lui Nynaeve se mai îmblânzi, însă, atunci când vorbi, tonul său îi aminti celeilalte de vremurile în care fusese Meştereasă în Emond’s Field şi rostise vorbe care trebuiau spuse, cu toate că alţii nu voiau să le audă.

— Aminteşte-ţi de leşul acela, Egwene. Aminteşte-ţi că a încercat să te omoare. Să ne omoare pe amândouă. Aminteşte-ţi de Ajah Neagră. Să nu uiţi nici o clipă de femeile alea. Pentru că, dacă uiţi, s-ar prea putea ca data viitoare să fii chiar tu cea omorâtă.

— Ştiu, oftă Egwene. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi placă.

— Ai observat că Sheriam n-a pomenit nimic despre un anume lucru?

— Nu. Despre ce?

— Nu s-a întrebat nici o clipă cine l-a omorât. Acuma, hai. Încăperea mea e chiar aici, şi poţi să te şi odihneşti puţin cât vorbim.

CAPITOLUL 16 • Trei la vânătoare

Camera lui Nynaeve era binişor mai mare decât cele ale novicelor. Avea şi un pat adevărat, nu unul lipit de perete, şi două scaune cu spătar de piele, în loc de taburet, şi un dulap pentru haine. E drept că mobila era simplă, potrivită pentru locuinţa unui fermier ceva mai înstărit, însă faţă de novice se putea spune că Alesele trăiau în lux. Era acolo până şi un covoraş, brodat cu dungi galbene şi roşii, pe albastru. Intrând, Nynaeve şi Egwene descoperiră că încăperea nu era pustie.

În faţa căminului se afla Elayne, cu braţele încrucişate pe piept şi cu ochii roşii de mânie – şi nu numai. Pe scaune şedeau foarte în largul lor doi tineri, cu braţe şi picioare lungi. Unul dintre ei, purtând un surtuc verde închis, desfăcut, pe sub care i se vedea cămaşa albă ca laptele, avea ochii albaştri şi părul roşu-auriu, la fel ca Elayne. După chipul zâmbitor se vedea foarte bine că îi era frate. Celălalt, de vârsta lui Nynaeve, cu un surtuc cenuşiu încheiat până la ultimul nasture, era zvelt, cu părul şi ochii de culoare închisă. Văzându-le intrând, acesta se ridică, foarte sigur pe el şi cu mişcări graţioase, ca o pisică. Era cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată, se gândi Egwene – şi nu pentru prima oară. Se numea Galad.

— Îmi pare bine să vă revăd, spuse, luându-i mâna. Mi-am făcut multe griji pentru voi. Şi Gawyn la fel.

Inima lui Egwene începu să bată mai iute. Îşi trase repede mâna, pentru ca el să nu simtă.

— Îţi mulţumesc, Galad, îngăimă. „Pe Lumină, ce chipeş este.”

Îşi spuse că trebuia să înceteze cu gândurile de felul ăsta. Dar nu era uşor. Se trezi că începuse să-şi netezească fustele, dorindu-şi să fi fost văzuta toată în mătase, nu în veşmintele simple de lână, sau poate chiar într-o rochie de felul celor din Doman despre care-i povestise Min, cele care se mulau pe trup şi păreau atât de subţiri încât aveai impresia că poţi vedea prin ele, cu toate că nu era aşa. Mânioasă pe sine, se înroşi şi îşi alungă gândurile din minte, încercând pe tăcute să-l facă pe Galad să-şi ia ochii de la chipul ei. Jumătate dintre femeile din Turn, de la slujnice şi până la Aes Sedai, păreau să aibă aceleaşi gânduri atunci când îl priveau – dar asta nu o ajuta deloc. Nici faptul că părea să-i zâmbească numai şi numai ei. La urma urmelor, zâmbetul făcea totul mult mai rău. „Pe Lumină, dacă ar bănui măcar ce-mi trece prin minte, aş muri de ruşine!”

Tânărul cu părul auriu se apleca înainte, fără să se ridice.

— Întrebarea e unde aţi fost. Elayne nu mi-a răspuns oricât am stăruit şi s-a ferit de parcă avea un buzunar plin de smochine pe care nu voia să le-mpartă cu nimeni.

— Ţi-am spus că nu te priveşte, Gawyn, răspunse cu glasul sugrumat Elayne. Am venit încoace pentru că nu voiam să fiu singură, îi zise lui Nynaeve. M-au văzut şi s-au ţinut după mine. Şi m-au bătut la cap fără încetare.

— Ca să vezi, rosti sec Nynaeve.

— Numai că ne priveşte, soră dragă, interveni Galad. Viaţa şi siguranţa ta ne privesc îndeaproape.

Se uită la Egwene, care simţi că inima stătea să-i sară din piept.

— E la fel şi cu voi, celelalte. Sunteţi foarte importante pentru mine. Pentru noi.

— Nu sunt sora ta, se răsti Elayne.

— De vreme ce nu doreai să rămâi singură, zise Gawyn către Elayne, zâmbind, puteai foarte bine să stai să vorbeşti cu noi. Şi, după toate prin câte am trecut, numai pentru a ne găsi aici, cred că merităm măcar să ne explici pe unde ai umblat. Crede-mă că aş prefera să-l las pe Galad să dea cu mine de pământ prin curtea de antrenament o zi întreagă, decât s-o mai înfrunt pe Mama, fie şi un singur minut. Aş prefera să-l ştiu şi pe Coulin supărat pe mine.

Coulin era Maestrul de arme, cel care îi ţinea din scurt pe toţi tinerii care veneau în Turnul Alb să se instruiască, fie că doreau să ajungă străjeri, fie doar să înveţe de la ei.

— N-ai decât să negi că există o legătură între noi, dacă aşa doreşti, îi spuse Galad lui Elayne, pe un ton grav, dar ea tot va rămâne. Iar Mama ne-a încredinţat nouă viaţa şi siguranţa ta.

— Dacă ţi se-ntâmplă ceva, Elayne, nouă o să ne pună pielea pe băţ, se strâmba Gawyn. A trebuit să ne dăm toată silinţa – altfel, ne-ar fi târât îndărăt, după ea. N-am auzit niciodată ca o regină să-şi trimită propriul fiu la moarte, dar Mama părea dispusă să facă o excepţie, dacă nu te aducem acasă vie şi nevătămată.

— Sunt convinsă, răspunse Elayne, că aţi făcut toate astea numai pentru mine, şi nicidecum pentru a putea rămâne aici să învăţaţi de la străjeri. Gawyn se îmbujoră.

— Viaţa ta era prima noastră grijă, rosti Galad; părea sincer, iar Egwene era chiar sigură că aşa şi era. Am izbutit s-o convingem pe Mama că, dacă te întorci aici, ai să ai nevoie de cineva care să vegheze asupra ta.

— Să vegheze! strigă Elayne, însă Galad continuă netulburat.

— Turnul Alb a devenit un loc primejdios. Unii oameni au murit – au fost ucişi – fără să se ştie cu adevărat ce s-a-ntâmplat. Până şi câteva Aes Sedai şi-au pierdut vieţile, cu toate că lumea încearcă să păstreze taina. Şi am auzit şi poveşti despre Ajah Neagră, chiar aici, în Turn. Din porunca Mamei, te vom duce îndărăt în Caemlyn, atunci când vei putea să pleci în siguranţă.

Drept răspuns, Elayne îşi ridică bărbia şi-i întoarse, pe jumătate, spatele. Neputincios, Gawyn îşi trecu o mână prin păr.

— Pe Lumină, Nynaeve, nici Galad şi nici eu nu suntem nişte răufăcători. Nu vrem decât să vă ajutăm. Aşa am fi făcut oricum, însă Mama ne-a poruncit-o, aşa că nu mai există nici o cale prin care să ne convingi să ne răzgândim.

— Poruncile lui Morgase nu au nici o putere în Tar Valon, spuse Nynaeve, fără să ridice tonul. Cât despre dorinţa voastră de-a ne ajuta, am s-o ţin minte. Dacă vom avea nevoie, vouă o să vă cerem sprijin în primul rând. Acum, însă, vă rog să plecaţi.

Şi le arată uşa, cu un gest ferm, însă Gawyn n-o luă în seamă.

— Toate bune şi frumoase, numai că Mama va vrea să ştie că Elayne s-a întors. Şi de ce a fugit fără nici o vorbă, şi pe unde a umblat în toate lunile astea. Pe Lumină, Elayne! Tot Turnul fierbea! Mama mai că nu înnebunise de spaimă. Am crezut c-o să dărâme zidurile cu mâinile goale.

Pe chipul lui Elayne apăru o urmă de vinovăţie, aşa că Gawyn merse mai departe.

— Să ştii că-i eşti datoare, măcar cu atâta, Elayne. Şi mie la fel. Arde-m-ar, eşti încăpăţânata ca un catâr. Ai lipsit luni de zile şi nu ştiu nimic despre asta decât c-ai izbutit să te pui rău cu Sheriam – şi asta numai pentru că ai plâns şi nu vrei să te aşezi.

Privirea indignată a lui Elayne dădu de înţeles că fratele său îşi pierduse toate avantajele de-abia dobândite.

— Destul, spuse Nynaeve. Galad şi Gawyn dădură să răspundă, dar ea ridică glasul. Am spus destul!

Şi se uită la ei, aruncând flăcări din priviri, până ce se convinse că-i redusese la tăcere, apoi continuă:

— Elayne nu vă datorează nimic. Şi dacă dorinţa ei este să nu vă dezvăluie ce s-a petrecut, atunci aşa va rămâne. Asta-i camera mea, nu sala cea mare a vreunui han, şi vă poftesc să plecaţi.

— Dar, Elayne..., începu Gawyn, în acelaşi timp cu Galad care spunea:

— Nu vrem decât...

— Mă îndoiesc, rosti Nynaeve, îndeajuns de tare pentru a-i întrece pe amândoi, că aţi cerut voie cuiva pentru a intra în aripa Aleselor.

Surprinşi, cei doi tineri se holbară la ea.

— M-am gândit eu. Acuma, ori dispăreţi din ochii mei, până număr la trei, ori am să-i scriu un răvaş Maestrului de arme, în care să-i povestesc despre asta. Coulin Gaidin are braţul mult mai tare decât Sheriam Sedai şi puteţi fi siguri că am să-l fac eu să se folosească de el aşa cum se cuvine.

— Doar n-ai să faci aşa ceva, Nynaeve..., începu îngrijorat Gawyn, însă Galad îi făcu semn să tacă şi se apropie de Nynaeve. Ea nu se schimba la faţă, dar, fără să-şi dea seama, îşi netezi fustele în partea din faţă, văzându-l cum îi zâmbea. Egwene nu se miră. Pesemne că nici o femeie, în afara de cele din Ajah Roşie, nu rămânea netulburată de zâmbetele lui Galad.

— Îmi cer iertare, Nynaeve, că te-am deranjat cu prezenţa noastră, spuse el, pe un ton cald. Plecăm, fireşte. Dar nu uita că suntem alături de voi, dacă aveţi nevoie. Şi vă putem ajuta să înfruntaţi şi pricina care v-a silit să fugiţi. Nynaeve îi zâmbi şi ea.

— Unu, spuse.

Galad clipi şi zâmbetul îi dispăru de pe buze. Liniştit, se întoarse către Egwene. Gawyn se ridică şi se îndreptă spre uşă.

— Egwene, ştii bine că tu, în mod deosebit, mă poţi căuta oricând, pentru orice. Sper că n-ai uitat.

— Doi, spuse Nynaeve, iar Galad îi aruncă o privire furioasă.

— O să mai vorbim noi, îi zise lui Egwene, aplecându-se peste mâna ei. Zâmbindu-i încă o dată, se îndrepta fără grabă spre uşă.

— Trrrr....

Gawyn o zbughi pe uşă, şi până şi Galad îşi iuţi puţin pasul graţios.

— ... ei, sfârşi Nynaeve, când uşa se trânti în urma lor.

— Vai, ce bine, rosti Elayne, bătând încântată din palme. Foarte bine. Nu ştiam că bărbaţilor nu li se îngăduie să pătrundă nici în aripa Aleselor.

— Li se îngăduie, spuse sec Nynaeve, dar nătărăii ăştia n-o ştiau nici ei.

Elayne bătu iarăşi din palme şi râse.

— I-aş fi lăsat să plece liniştiţi, adăugă Nynaeve, dacă Galad n-ar fi zăbovit atâta, şi cu bună ştiinţă. Tânărul ăsta o să dea de necazuri din pricină că-i aşa de chipeş.

Auzind-o, lui Egwene aproape că-i veni să râdă. Galad era mai tânăr decât Nynaeve cu un an, cel mult – iar Nynaeve îşi netezea iarăşi cutele fustelor.

— Galad! pufni Elayne. N-am scăpat de el, sunt convinsă, şi nu ştiu dacă păcăleala ta va mai merge şi-a doua oară. Face cum i se pare lui că e bine, şi nu-i pasă pe cine răneşte, fie şi pe sine.

— O să mă gândesc eu la ceva, zise Nynaeve. Nu le putem îngădui să ni se uite peste umăr la tot pasul. Dacă vrei, Elayne, pot să-ţi pregătesc un leac pentru durere.

Elayne scutură din cap, apoi se întinse pe pat cu bărbia în mâini.

— Dacă află Sheriam, o să ne-aştepte cu siguranţă încă o vizită în cancelarie. Egwene, parcă nu prea ţi-am auzit glasul. Ţi-a mâncat pisica limba? Sau, poate, Galad? întrebă ea, posomorându-se.

Fără să vrea, Egwene se îmbujoră.

— N-am vrut să mă cert cu ei, asta-i tot, răspunse, pe tonul cel mai demn cu putinţă.

— Fireşte, rosti Elayne, fără tragere de inimă. Recunosc că Galad e chipeş. Şi, cu toate astea, e un om îngrozitor. Nu face decât ceea ce crede că-i drept. Ştiu că asta nu sună rău, dar chiar este. Nu a ieşit niciodată din cuvântul Mamei, nici măcar o iotă. Nu spune minciuni, nici măcar una mică, şi nu încalcă regulile. Şi dacă te pârăşte pentru că le-ai încălcat, nu o face din răutate – pare trist că nu te-ai putut ridica la înălţimea aşteptărilor lui, atât şi nimic mai mult – dar tot te pârăşte.

— Pare... stânjenitor, spuse şovăielnic Egwene, dar nu îngrozitor. Nu mi-l pot închipui făcând ceva cu adevărat cumplit.

Elayne scutură din cap, ca şi cum nu-i venea să creadă că Egwene se lăsa atât de greu convinsă.

— Dacă tot ai de gând să-ţi îndrepţi atenţia către cineva, încearcă cu Gawyn. E îndeajuns de drăguţ – nu întotdeauna, fireşte – şi e mort după tine.

— Gawyn! Nu m-a băgat în seamă niciodată.

— Fireşte că nu, prostuţo, dacă tu nu-ţi iei niciodată ochii de la Galad.

Egwene îşi simţi obrajii fierbinţi, cu toate că se temea că era purul adevăr.

— Pe când Gawyn era copil, Galad i-a salvat viaţa, continuă Elayne. Gawyn n-o să recunoască în veci că-i place o femeie, dacă şi Galad este atras de ea, dar l-am auzit vorbind despre tine şi ştiu. De mine nu s-a putut ascunde niciodată.

— E bine de ştiut, răspunse Egwene, apoi făcu haz de rânjetul lui Elayne. Poate izbutesc să-l fac să-mi spună şi mie câte ceva din toate astea.

— Nu uita că poţi alege Verdele, şi că surorile Verzi se mai şi căsătoresc, din când în când. Gawyn chiar e mort după tine, şi ai fi numai bună pentru el. Ca să nu mai spun că mi-ar plăcea să fii sora mea.

— Dacă aţi terminat cu vorbele astea copilăreşti, le întrerupse Nynaeve, să ştiţi că avem lucruri importante de discutat.

— Da, zise Elayne, de pildă ce v-a spus Suprema după ce-am plecat.

— Mai bine să nu vorbim despre asta, rosti stingherită Egwene – nu voia s-o mintă pe Elayne. A fost totul foarte neplăcut.

Elayne pufni neîncrezătoare.

— Multă lume crede că pot scăpa mai uşor din orice încurcătură, numai pentru că sunt Domniţa-Moştenitoare din Andor. Adevărul este că, de fapt, o păţesc încă şi mai rău, tocmai pentru că sunt ceea ce sunt. N-am făcut nimic deosebit faţă de ce-aţi făcut voi, iar dacă Suprema avea de gând să vă dojenească, ar fi fost de două ori mai aspră cu mine. Aşa că, hai s-aud: ce v-a spus?

— Asta trebuie să rămână numai între noi trei, spuse Nynaeve. Ajah Neagră...

— Nynaeve! striga Egwene. Suprema ne-a spus să păstrăm tăcerea faţă de Elayne.

— Ajah Neagră! îngână şi Elayne, ridicând glasul, şi ridicându-se în genunchi pe pat. Acum că aţi pomenit, nădăjduiesc că o să-mi spuneţi totul. Nu vă las să păstraţi nici o taină.

— Nici n-aveam de gând, rosti, încurajatoare, Nynaeve, lăsând-o pe Egwene cu gura căscată. Egwene, Liandrin s-a simţit ameninţată de tine şi de mine. Tu şi cu mine era să fim ucise adineauri...

— Ucise? Adineauri? şopti Elayne.

— ... Pesemne pentru că suntem încă primejdioase, şi pesemne din pricină că lumea ştie deja că am vorbit cu Suprema între patru ochi. Şi poate chiar din cauza a ceea ce ni s-a spus. Avem nevoie de o tovarăşă despre care să nu se ştie nimic. Iar dacă nu ştie nici Suprema, cu atât mai bine. Nu sunt convinsă că putem avea mai multă încredere în ea decât în Ajah Neagră. Vrea să ne folosească pentru propriile-i scopuri, iar eu am de gând s-o împiedic. Înţelegi?

Fără tragere de inimă, Egwene încuviinţă, dar nu se lăsă fără să zică:

— O să fie periculos, Elayne, la fel ca toate câte le-am avut de înfruntat în Falme. Poate şi mai mult. De data asta, nu eşti silită să ni te alături.

— O ştiu, spuse încet Elayne, apoi continuă, după o clipă de tăcere. Când regatul meu pleacă la război, Primul Prinţ al Sabiei comandă armata, dar şi Regina merge cu ei. Acum şapte sute de ani, în bătălia de la Cuallin Dhen, oamenii din Andor erau pe cale să fie înfrânţi, când Regina Modrellein a pornit calare, singură şi neînarmată, ducând cu ea flamura Leului, drept în mijlocul armatelor din Tear. Cei din Andor s-au adunat şi au pornit iarăşi la atac, ca s-o salveze, şi au câştigat bătălia. Aşa ceva se aşteaptă din partea unei Regine din Andor. Chiar dacă încă nu am învăţat să-mi stăpânesc teama, trebuie s-o fac înainte de a-i lua locul mamei mele pe tronul Leului. Că doar nu credeţi, sfârşi ea, înveselindu-se şi chicotind, că am să pierd o aventură, numai ca să am timp de frecat oalele?

— Asta oricum ai s-o faci, îi zise Nynaeve, şi cel mai bine ar fi ca toată lumea să creadă că aşa-ţi petreci tot timpul. Acum ascultă cu atenţie.

Elayne se supuse. Pe măsură ce Nynaeve îi dezvălui ce le spusese Suprema Înscăunată, făcu ochii din ce în ce mai mari. Află despre misiunea încredinţată lor şi despre cel care încercase să le ucidă. Se cutremură, auzind de Vineţiu, apoi citi documentul pe care-l scrisese Suprema pentru Nynaeve, nevenindu-i să creadă.

— Mi-aş dori să am aşa ceva, când mă voi întâlni iarăşi cu Mama, murmură, dându-i-l înapoi.

Însă, când Nynaeve îşi sfârşi povestea, pe chip i se oglindi o profundă indignare.

— Păi, aşa ceva e ca şi cum ţi s-ar spune să pleci pe coclauri şi să găseşti lei, numai că fără să ştii precis dacă există vreunul – şi, dacă există, e cu putinţă să sară la tine, şi cine ştie dacă nu sunt făcuţi să arate ca nişte tufişuri. Ah, şi, dacă găseşti vreunul, încearcă să scapi cu viaţă măcar până să ajungi să spui cuiva unde se află.

— Dacă ţi-e teamă, îi zise Nynaeve, nu e timpul pierdut. Te poţi da la o parte. După ce începem, însă, va fi prea târziu.

— Sigur că mi-e teamă, răspunse Elayne, dându-şi capul pe spate. Nu sunt nesăbuită. Dar nu mi-e atât de teamă încât să renunţ înainte de a începe.

— Mai e ceva, zise Nynaeve. Mi-e groază că Suprema l-ar putea lăsa pe Mat să moară.

— Dar o Aes Sedai trebuie să tămăduiască pe oricine i-o cere, strigă Domniţa-Moştenitoare, indignată şi neîncrezătoare. De ce să facă aşa ceva? Nu pot să cred. Nu vreau să cred!

— Nici eu! îngăimă Egwene. „Nu putea fi adevărat! Nu se putea ca Suprema să-l lase să moară!” Tot drumul încoace, Verin ne-a spus că Suprema o să aibă grijă de el.

Nynaeve clătină din cap.

— Ne-a spus că „se va ocupa de el”. Nu-i acelaşi lucru. Şi nici Suprema nu mi-a răspuns, atunci când am întrebat-o. Poate că încă nu s-a hotărât.

— Dar de ce? întreba Elayne.

— Pentru că pricinile Turnului Alb sunt mereu învăluite în taină, rosti Nynaeve, pe un ton care-o făcu pe Egwene să se-nfioare. Nu ştiu de ce. Viaţa lui Mat depinde de căile prin care el le poate fi de folos. Nici unul dintre cele Trei Legăminte nu spune că sunt silite să-l tămăduiască. În ochii Supremei, Mat este doar o unealtă. La fel ca şi noi. De noi se foloseşte pentru a le vâna pe femeile din Ajah Neagră, dar dacă o unealtă se rupe şi n-o mai poţi face la loc, nu stai să plângi după ea. Îţi iei alta, şi cu asta, gata. să ţineţi minte, amândouă!

— Şi ce să facem cu el? întrebă Egwene. Ce putem face? Nynaeve se apropie de dulap şi scotoci prin el, apărând apoi cu o boccea de ierburi.

— Cu leacurile mele – şi cu mult noroc – poate că-l pot tămădui chiar eu.

— Dar Verin n-a izbutit, spuse Elayne. Nici Verin şi Moiraine împreună, iar Moiraine avea un angreal. Nynaeve, dacă sorbi prea mult din Puterea Supremă, te poţi face cenuşă. Sau, dacă ai noroc – şi ce mai noroc se cheamă şi ăsta! – poţi scăpa numai ferecată.

— Mi-au spus şi mi-au tot spus, răspunse Nynaeve ridicând din umeri, că pot ajunge cea mai puternică Aes Sedai de o mie de ani încoace. Poate că a venit vremea să vedem dacă au avut dreptate.

Şi îşi smuci cosiţa. Era limpede că-i era teamă, chiar dacă vorbele îi păreau neînfricate. „Dar n-o să-l lase pe Mat să moară, chiar dacă înseamnă şi pentru ea o primejdie.”

— Şi despre noi se tot spune că suntem puternice – sau că vom fi. Poate că, dacă încercăm laolaltă, putem să ne împărţim curgerea în trei.

— N-am încercat niciodată să ne unim, spuse încet Nynaeve. Nici nu sunt convinsa că ştiu cum trebuie făcut. Ar putea fi la fel de primejdios ca atunci când absorbi prea multă Putere.

— Ştiţi ce, dacă e s-o facem, la treabă, spuse Elayne, dându-se jos din pat. Cu cât vorbim mai mult, cu atât mi se face mai teamă. Mat e în încăperile de oaspeţi. Nu ştiu care dintre ele, dar asta am aflat de la Sheriam.

Ca un răsunet al vorbelor ei, uşa se deschise cu zgomot şi înăuntru pătrunse o Aes Sedai, mergând nestingherită, ca şi cum era camera ei şi celelalte se aflau acolo fără îngăduinţă. Egwene făcu o plecăciune adâncă, pentru a-şi ascunde dezamăgirea de pe chip.

CAPITOLUL 17 • Sora Roşie

Elaida era o femeie mai degrabă arătoasă decât frumoasă, iar asprimea întipărită pe chip dădea o oarecare maturitate trăsăturilor fără vârstă pe care le aveau toate femeile Aes Sedai. Nu părea bătrână, însă Egwene nu-şi putea imagina că ar fi fost vreodată tânără. Puţine erau femeile Aes Sedai care să-şi poarte şalul brodat cu frunze de viţă şi cu lacrima albă care închipuia Flacăra din Tar Valon pe spate, în afara ceremoniilor foarte solemne, dar iată că Elaida îl purta pe al său, cu ciucurii roşii ca şi Ajah pe care şi-o alesese. Şi rochia sa alburie era împodobita cu dungi roşii, şi aceeaşi culoare o aveau papucii care i se zăreau în picioare, în timp ce păşea. Ochii ei întunecaţi le priveau pe celelalte precum ochii unei păsări care-şi urmăreşte viermişorii.

— Aşadar, vă găsesc pe toate laolaltă. Şi nici nu mă miră.

Nici mişcările, nici glasul său nu erau prefăcute – era o femeie puternică, gata să se folosească de puterea pe care-o avea dacă hotăra că era nevoie, o femeie care ştia mai multe decât cele cu care vorbea – fie ele regine sau novice.

— Iertare, Elaida Sedai, spuse Nynaeve, cu o altă plecăciune, dar tocmai mă pregăteam să plec. Am pierdut multe lecţii. Cu voia...

— Lecţiile mai pot să aştepte, zise Elaida. că doar şi-aşa au aşteptat destul.

Luându-i din mână bocceaua de cârpă, desfăcu legăturile, dar, după ce aruncă o singură privire înăuntru, o lăsă să-i cadă pe jos.

— Ierburi. Nu mai eşti Meştereasă într-un sat, copilă. Dacă te agăţi de trecut, o să te tragă îndărăt cu el.

— Elaida Sedai, spuse Elayne, eu...

— Taci din gură, novice, îi răspunse Elaida cu un glas rece şi moale, aşa cum moale este mătasea înfăşurata pe o lamă de oţel. S-ar prea putea ca, din pricina ta, să se fi sfărâmat un pact între Tar Valon şi Caemlyn care dăinuia de trei mii de ani. Ai să vorbeşti când ai să fii întrebată.

Elayne lăsă ochii în jos şi obrajii i se făcură roşii – de ruşine sau de mânie? Egwene nu-şi dădea seama. Fără să le bage în seamă, Elaida se aşeză într-unul din scaune, aranjându-şi cu grijă fustele. Nu făcu nici un gest prin care să le poftească şi pe ele să stea. Nynaeve se încordă şi începu să-şi smucească uşor cosiţa. Egwene nădăjduia să-şi ţină firea, şi să nu cumva să se aşeze fără să i se dea voie. După ce Elaida se cuibări după pofta inimii, le privi, o vreme, fără să vorbească. Pe chip nu i se citea nimic.

— Ştiaţi că sunt printre noi femei din Ajah Neagra? zise, în cele din urmă.

Cele trei schimbară între ele priviri uimite.

— Ni s-a spus, răspunse prudentă Nynaeve, adăugând, după câteva clipe: Elaida Sedai.

— Mda. Mă gândeam eu că s-ar putea să ştiţi, rosti Elaida, ridicând dintr-o sprânceană; auzindu-i tonul, care lăsa să se înţeleagă multe alte lucruri, Egwene tresări, iar Nynaeve dădu să vorbească, mânioasă, însă privirea grea a femeii Aes Sedai o opri pe dată. Aţi dispărut amândouă, continuă Elaida pe un ton foarte firesc, luând-o cu voi pe Domniţa-Moştenitoare din Andor – fata care poate, cândva, să ajungă Regină în Andor, asta dacă n-o jupoi cu mâinile mele şi nu-i vând pielea unui tăbăcar – aţi dispărut fără îngăduinţă, fără vreo vorbă, fără urmă.

— Nu m-a luat nimeni cu forţa, spuse Elayne cu ochii în podea. Am plecat de bună voie.

— N-ai de gând să-mi dai ascultare, copilă? se răsti Elaida, cu ochii aţintiţi asupra ei, înconjurată de un nimb sclipitor. Chiar trebuie să-ţi dau o lecţie, aici, pe loc?

Elayne ridică ochii în care se oglindea, fără nici o urmă de îndoială, mânia. Prinse privirea Elaidei şi o ţinu aşa, o lungă vreme.

Egwene îşi înfipse unghiile în palme. Era înnebunitor. Oricare dintre ele ar fi putut-o face pe Elaida bucăţele, chiar în locul unde şedea. Cel puţin dacă o luau prin surprindere – fiind ea, la urma urmei, soră de prim rang. „Iar dacă nu înghiţim pe loc tot ceea ce ne oferă, pierdem tot. Ai grijă, Elayne, nu te pripi.”

Elayne lăsă capul în jos.

— Iartă-mă, Elaida Sedai, îngăimă ea. Am... am uitat de mine.

Nimbul sclipitor se stinse, iar Elaida pufni tare.

— Nu ştiu unde-ai fost împreună cu fetele astea două, dar se vede că ai deprins nişte obiceiuri proaste. Or, asta, copilă, nu-ţi poţi îngădui. Ai să ajungi prima Regină din Andor care să fie, în acelaşi timp, Aes Sedai. Prima din lume, chiar, de o mie de ani încoace. Ai să fii una dintre cele mai puternice surori de la Frângerea Lumii şi până acum – poate, îndeajuns de puternică pentru a dezvălui tuturor că eşti Aes Sedai. Nu-ţi bate joc, copilă, pentru că încă mai poţi pierde totul. Iar eu mi-am petrecut prea multă vreme cu tine, ca să îngădui aşa ceva. Mă înţelegi?

— Cred că da, Elaida Sedai, spuse Elayne, cu toate că nu părea să fi înţeles mare lucru – la fel ca şi Egwene. Elaida schimbă subiectul:

— S-ar putea să fiţi într-o mare primejdie. Toate trei. Aţi dispărut, apoi v-aţi întors, iar între timp Liandrin şi... tovarăşele ei ne-au părăsit. O să se facă nişte apropieri, fără îndoială. Suntem sigure că Liandrin şi cele care-au plecat sunt Iscoade ale Celui Întunecat. Ajah Neagră. N-am de gând să îngădui ca aceleaşi lucruri să fie spuse şi pe seama lui Elayne, iar pentru a o apăra pe ea se pare că trebuie să vă apar pe toate. Spuneţi-mi de ce-aţi fugit şi ce-aţi făcut în toate lunile astea, şi am să fac pentru voi tot ce pot.

Şi ochii ei se aţintiră asupra lui Egwene ca nişte cârlige bine ascuţite. Egwene se chinui să găsească un răspuns pe care o Aes Sedai să-l poată crede. Se spunea că, din când în când, Elaida putea să-şi dea seama când se rostea o minciună.

— Din pricina lui... lui Mat. E foarte bolnav.

Încercă să-şi aleagă cu mare grijă vorbele, pentru a nu spune nimic neadevărat, lăsând însă o impresie care să fie cât mai departe de realitate. „Aşa fac femeile Aes Sedai de fiecare dată.”

— Am fost în... l-am adus îndărăt pentru Tămăduire. Dacă n-am fi făcut-o, ar fi murit. Suprema o să-l tămăduiască. „Sper.” Se forţă să se uite drept în ochii femeii Aes Sedai, să nu cumva să se foiască, dezvăluindu-şi vinovăţia. Dar de pe chipul Elaidei era cu neputinţă de desluşit dacă o crezuse sau nu.

— Gata, Egwene, spuse Nynaeve, iar privirea scrutătoare a Elaidei se mută către ea – însă asta nu păru s-o tulbure. Se uită drept la femeia Aes Sedai, fără să clipească. Îmi cer iertare că mă bag în vorbă, Elaida Sedai, spuse ea liniştită, dar Suprema Înscăunată a spus că greşelile noastre trebuie uitate, ca şi cum nu ar fi fost. Ne aşteaptă un nou început şi, printre altele, ni se cere să nici măcar nu vorbim despre ce s-a-ntâmplat. Aşa a spus Suprema.

— Aşa a spus? Zău? se miră Elaida, fără să lase să-i scape vreun semn care să le spună dacă le credea sau nu. Interesant. Nu prea veţi putea uita, odată ce pedeapsa voastră a fost trâmbiţată în întreg Turnul. Aşa ceva nu s-a mai pomenit. Cel puţin atunci când nu era vorba de ferecare. Înţeleg de ce sunteţi aşa de dornice să uitaţi. Aud că vei fi Aleasă, Elayne. Şi tu, Egwene. Asta nu pare o pedeapsă.

Elayne trase cu ochiul la Aes Sedai, ca şi cum i-ar fi cerut îngăduinţa să vorbească.

— Maica a spus că suntem pregătite, rosti, cu o undă de sfidare în glas. Am învăţat multe, Elaida Sedai, şi am crescut. Suprema nu ar fi hotărât aşa, dacă nu meritam.

— Ai învăţat, spuse gânditoare Elaida. Şi ai crescut. Poate că aşa e.

Din voce, nu se înţelegea dacă toate acestea i se păreau bune sau nu. Privirea ei se îndreptă iarăşi către Egwene şi Nynaeve, cântărindu-le.

— V-aţi întors împreună cu acest Mat, un tânăr din satul vostru. Dar mai era unul. Rand al’Thor.

Egwene se simţi de parcă o mână îngheţată i-ar fi strâns, dintr-odată, stomacul.

— Nădăjduiesc că-i merge bine, spuse Nynaeve; părea liniştită, dar îşi înşfăcase strâns cosiţa în pumn. Nu l-am mai văzut de ceva vreme.

— Un tânăr interesant, grăi Elaida, fără să-şi ia ochii de la ele. L-am întâlnit o singură dată, dar mi s-a părut... foarte interesant. Pesemne că e ta’veren. Mda. S-ar părea că multe răspunsuri depind de el. Acest Emond’s Field al vostru trebuie să fie un loc tare neobişnuit, de vreme ce de-acolo aţi apărut şi voi două, şi Rand al’Thor.

— E doar un sătuc, spuse Nynaeve. Un sat ca oricare altul.

— Mda. Sigur că da, zâmbi Elaida, strâmbând cu răceală din buze, încât Egwene simţi că ameţeşte. Povestiţi-mi despre el. că doar Suprema nu v-a poruncit să păstraţi tăcerea şi în legătură cu asta, nu-i aşa?

Nynaeve îşi smuci cosiţa. Elayne rămase cu ochii aţintiţi asupra covorului, de parcă acolo se găsea ascuns ceva important, iar Egwene se chinui să găsească un răspuns. „Se zice că-şi dă seama când este minţită. Pe Lumină, dacă-i adevărat...” Clipa se prelungi, până ce, într-un târziu, Nynaeve deschise gura să vorbească. Dar, chiar atunci, uşa se deschise iarăşi. Sheriam intră şi privi împrejur, oarecum mirată.

— Mă bucur că eşti aici, Elayne. Vă căutam pe toate trei. Dar dumneata, Elaida?

— Suntem toate curioase să aflăm cât mai multe despre fetele astea, răspunse Elaida, ridicându-se şi aranjându-şi şalul. De ce-au fugit. Ce aventuri au avut cât au fost plecate. Mi-au spus că Maica le-a poruncit să nu vorbească despre asta.

— Mai bine, zise Sheriam. Trebuie pedepsite, şi cu asta, gata. Dintotdeauna am spus că, odată pedeapsa îndeplinită, vina trebuie ştearsă.

Cele două Aes Sedai rămaseră faţă în faţă ceva vreme, cu chipurile lor netede şi lipsite de orice expresie. Apoi Elaida spuse:

— Fireşte. Poate o să mai stau de vorbă cu ele altădată. Despre altele.

Lui Egwene i se păru că privirea pe care le-o aruncă ascundea o ameninţare. În clipa următoare, o văzu strecurându-se pe lângă Sheriam şi ieşind. Mai-Marea peste novice nu închise uşa, ci se uită în urma ei, s-o vadă plecată. Pe chip tot nu i se citea nimic. Egwene răsufla adânc şi le auzi pe Nynaeve şi Elayne făcând la fel.

— M-a ameninţat, spuse Elayne, de parcă nu-i venea să creadă, vorbind cu sine însăşi. M-a ameninţat că voi fi ferecată dacă mă mai port aşa cu... încăpăţânare.

— N-ai înţeles bine, spuse Sheriam. Dacă ăsta ar fi un păcat demn de o aşa pedeapsă, lista celor ferecate ar fi mult mai lungă. Nu multe femei blânde şi supuse dobândesc inelul şi şalul. Dar asta nu înseamnă, fireşte, că nu trebuie să învăţaţi sa vă purtaţi cu supunere, atunci când e nevoie.

— Da, Sheriam Sedai, răspunseră toate trei aproape într-un glas, iar Sheriam zâmbi.

— Vedeţi? Sunteţi în stare măcar să păreţi supuse. Şi o să aveţi multe prilejuri să exersaţi, înainte să ajungeţi din nou, pe merit, în graţiile Supremei. Şi ale mele – ceea ce va fi încă şi mai greu.

— Fireşte, Sheriam Sedai, răspunseră, de data aceasta, numai Egwene şi Elayne.

— Ce s-a-ntâmplat cu... leşul, Sheriam Sedai? întrebă Nynaeve. Cu... cu cel Făr-de-Suflet? Ai descoperit cine l-a omorât? Sau de ce-a intrat în Turn?

— Cu fiecare pas înainte, Nynaeve, faci şi unul înapoi, zise Sheriam, strângând din buze. De vreme ce Elayne nu a fost surprinsă de ce-a auzit, înseamnă că i-ai povestit – şi asta după ce v-am spus foarte limpede să nu scoateţi o vorbă! – aşa că sunt şapte oameni în Turn, atât şi nimic mai mult, care ştiu că astăzi, în aripa novicelor, a fost ucis un bărbat. Doi dintre aceştia sunt şi ei bărbaţi, care nu ştiu nimic altceva, decât că trebuie să-şi ţină gura. Dacă porunca Mai-Marii peste novice nu e îndeajuns pentru voi – şi dacă-i pe aşa, am să vă fac eu să vă răzgândiţi – poate binevoiţi să daţi ascultare uneia venite de la Suprema Înscăunată. Nu aveţi voie să vorbiţi despre asta cu nimeni, decât cu Maica sau cu mine. Suprema nu vrea să se işte şi alte zvonuri, pe lângă cele cu care deja trebuie să ne luptăm. E limpede?

Vorbea cu atâta asprime încât i se răspunse pe dată, în cor:

— Da, Sheriam Sedai.

Nynaeve, însă, nu se mulţumi cu atât.

— Ai spus şapte, Sheriam Sedai. Asta în afara de cel care l-a omorât. Şi poate c-au fost ajutaţi să pătrundă în Turn.

— Asta nu vă priveşte, zise Sheriam, privindu-le neclintită, rând pe rând. Întrebările care trebuie puse, despre acest bărbat, am să le pun eu. Voi veţi uita că aţi ştiut vreodată ceva despre el. Dacă aflu că faceţi altminteri... ce să zic, sunt şi lucruri mai rele decât vasele de la bucătărie, care să vă umple timpul. Şi n-am să îngădui nici o scuza. Mai aveţi întrebări?

— Nu, Sheriam Sedai, răspunseră cu toatele – şi Nynaeve, spre uşurarea lui Egwene. Nu că situaţia lor s-ar fi îmbunătăţit cine ştie ce. Sub privirile scrutătoare ale lui Sheriam, căutarea celor din Ajah Neagră devenea de două ori mai anevoioasă. O clipă, îi veni să se cutremure de râs. „Dacă nu ne prinde Ajah Neagră, o s-o facă Sheriam.” Apoi, orice poftă de râs îi trecu. „Dacă n-o face şi ea parte din ea.” Îşi dori să poată alunga acel gând.

— Ei, foarte bine, atunci, încuviinţă Sheriam. Acum haideţi cu mine.

— Unde? întrebă Nynaeve şi adăugă: Sheriam Sedai, doar cu o clipă înainte ca privirea femeii Aes Sedai să se înăsprească.

— Aţi uitat, oare, spuse Sheriam cu glasul înfundat, că, în Turn, Tămăduirea are loc mereu în prezenţa celor care-şi aduc bolnavii la noi?

Egwene se gândi că răbdarea Mai-Marii peste novice era pe sfârşite, dar tot nu se putu stăpâni şi izbucni:

— Deci chiar o să-l tămăduiască!

— Suprema însăşi se va ocupa de el. Împreună cu altele, răspunse Sheriam, pe un ton liniştit, fără să lase să i se citească ceva pe chip. Aveai vreo pricină să te îndoieşti?

Egwene nu avu ce să facă, decât să scuture din cap că nu.

— Atunci, n-are rost să mai stăm aici. Nu facem decât să irosim viaţa prietenului vostru. Suprema nu trebuie făcută să aştepte.

Şi totuşi, în ciuda acestor vorbe, Egwene simţi că femeia Aes Sedai nu se grăbea deloc.

CAPITOLUL 18 • Tămăduirea

Coridoarele aflate undeva, în adâncurile Turnului, erau luminate cu lămpi înfipte în suporturile de fier de pe ziduri. Acolo le duse Sheriam. Trecură de câteva uşi, care erau toate închise, unele şi încuiate, altele atât de meşteşugit făurite încât rămâneau nevăzute până ce Egwene ajungea în dreptul lor. Erau acolo şi coridoare care se încrucişau, din care nu se vedeau decât nişte firide întunecate – în josul altora, se mai puteau zări sclipirile unor lămpi aflate din loc în loc, la mare depărtare. Oameni nu se observau. Nu erau nişte locuri prin care femeile Aes Sedai să se plimbe prea des. Împrejur nu era nici rece, nici cald – şi, totuşi, ea se înfioră, cu toate că simţea şi picăturile de sudoare care i se scurgeau pe spate.

Aici, în adâncuri, veneau novicele – atunci când aveau de înfruntat ultima încercare, înainte de a fi Alese. Sau de a fi azvârlite afară din Turn, dacă nu izbuteau. Aici, Alesele rosteau cele Trei Legăminte, după ce treceau de ultimele piedici. Îşi dădu seama că nimeni nu-i povestise ce se întâmpla cu o Aleasă care nu izbutea. Tot pe aici, undeva, se afla şi cămara în care erau păstrate cele câteva angreale şi sa’angreale din Turn, precum şi ter’angrealele. Ajah cea Neagră prădase unele dintre aceste cămări. Iar dacă tovarăşele lor se ascundeau, aşteptându-le, pe coridoarele întunecate, dacă Sheriam le călăuzea, nu către Mat, ci către...

Văzând-o pe femeia Aes Sedai oprindu-se dintr-odată, Egwene scoase un ţipat uşor, apoi se înroşi la faţă, după ce toate celelalte se întoarseră către ea:

— Mă gândeam la Ajah Neagră, îngăimă.

— Nu te mai gândi, spuse Sheriam care, pentru o clipă, păru să redevină cea de demult, fermă dar blândă în acelaşi timp. Mai trebuie să treacă ani buni înainte să te îngrijorezi pentru asta. Iată ce ai tu, iar noi nu avem: răgaz. Nimic nu te sileşte să te îngrijorezi pentru aşa ceva. Mai ai mult răgaz. După ce intrăm, rămâneţi lângă ziduri şi nu vorbiţi. Vi se îngăduie să fiţi aici ca o favoare, dar nu aveţi voie să vă amestecaţi, sau să atrageţi atenţia celorlalte.

Apoi deschise o uşă acoperită cu metal cenuşiu, astfel făurit încât să pară perete de stâncă. Dincolo de ea se afla o încăpere pătrată şi mare, cu pereţii goi. Era ocupată doar cu o masă lungă, de piatră, aşternută cu o pânza albă şi aflată chiar în mijloc. Pe masă era întins Mat, îmbrăcat, dar fără surtuc şi încălţări. Avea ochii închişi şi faţa atât de trasă încât Egwene simţi că-i venea să plângă. Răsufla greu, răguşit. Pumnalul din Shadar Logoth îi atârna la brâu, în teacă, iar rubinul incrustat în plăsele părea să înghită lumina, sclipind precum un ochi roşu şi trufaş, în ciuda celorlalte douăsprezece lămpi, ajutate şi de albul zidurilor şi al podelei.

La capul lui Mat şedea Suprema Înscăunată, iar la picioare – Leane. De o parte a mesei se aflau patru Aes Sedai, de cealaltă – încă trei. Acestora li se alătură Sheriam. Era printre ele şi Verin, iar Egwene o mai recunoscu pe Serafelle, o altă soră Brună, precum şi pe Alanna Mosvani, din Ajah Verde, şi pe Anaiya, o Albastră – Ajah din care făcea parte Moiraine.

Şi Alanna şi Anaiya veniseră, cândva, s-o instruiască, pentru a o ajuta să se deschidă către Adevăratul Izvor, să se supună în faţa saidarului pentru a-l stăpâni. Mai mult – de când sosise în Turnul Alb şi până ce-l părăsise, Anaiya o pusese la încercare de zeci de ori, căutând să-şi dea seama dacă nu era cumva o Vestitoare-n vise. Nici o încercare nu dăduse vreun rezultat limpede, însă Anaiya cea blândă şi nu prea arătoasă, cu zâmbetul ei cald, singurul care o ajuta să nu pară urâtă, o tot chemase înapoi, iarăşi şi iarăşi, neînduplecată precum un bolovan care se rostogoleşte la vale.

Celelalte nu-i erau cunoscute. Mai era o femeie cu privirea rece, despre care credea că e o soră Albă. Suprema şi Păstrătoarea îşi purtau, fireşte, etolele, însă nici una dintre celelalte nu avea vreun însemn, în afara inelelor cu Marele Şarpe şi a chipurilor fără vârstă, de Aes Sedai. Intrarea celor trei fete nu fu întâmpinată nici măcar cu o privire. În ciuda faptului că femeile din jurul mesei păreau netulburate, lui Egwene i se păru că zăreşte câteva semne de nelinişte. Anaiya avea buzele încordate. Chipul măsliniu şi frumos al Alannei era uşor încruntat. Femeia cu privirea rece îşi tot netezea rochia de un albastru deschis, peste coapse, pârând să nu-şi dea seama ce făcea.

O Aes Sedai pe care Egwene nu o cunoştea aşeză pe masă o cutie simplă, din lemn lăcuit, lungă şi îngustă. Apoi, o deschise. Pe dinăuntru era căptuşita cu pânză roşie. Suprema scoase o baghetă albă, spiralată, cam cât antebraţul ei. Putea să fie din os sau din fildeş – dar nici vorbă de aşa ceva. Nici un om în viaţă nu ştia din ce era făurită.

Egwene nu o mai văzuse niciodată, însă o recunoscu datorită unei prelegeri pe care le-o ţinuse Anaiya novicelor. Era una dintre puţinele sa’angreale, poate darul cel mai puternic pe care-l poseda Turnul. Acestea nu erau înzestrate ele însele, fireşte – erau doar nişte căi pentru a mări şi a folosi mai bine ceea ce putea conduce fiecare Aes Sedai. Cu ajutorul baghetei, o femeie puternică ar fi izbutit să culce la pământ zidurile din Tar Valon. Egwene apucă strâns mâna lui Nynaeve şi, pe cealaltă parte, braţul lui Elayne. „Pe Lumină! Nu sunt convinse că-l pot Tămădui nici măcar cu un sa’angreal – cu acel sa’angreal! Noi ce sorţi am fi avut? Pesemne că l-am fi ucis, şi am fi murit la rândul nostru. Pe Lumină!”

— Voi conduce eu undele, spuse Suprema. Aveţi grijă. Trebuie multă Putere pentru a rupe legătura dintre om şi pumnal şi pentru a tămădui răul. Nu ştiu dacă el va putea îndura o asemenea curgere. Încep eu. Urmaţi-mă.

Şi ridică bagheta, drept în faţă, cu ambele mâini, deasupra chipului lui Mat. Fără să-şi recapete cunoştinţa, el scutură din cap şi-şi încleştă pumnul pe plasele, mormăind ceva ce părea un refuz. Împrejurul fiecărei Aes Sedai apăru un nimb sclipitor – acea lumină albă, blândă, pe care n-o puteau zări decât femeile înzestrate pentru a conduce Puterea. Încetişor, nimburile se întinseră, până când ajunseră să se atingă şi să se topească unul într-altul şi ramase o singură strălucire care, în ochii lui Egwene, era mai puternică decât orice flacără. În mijlocul său scânteia ceva încă şi mai puternic. O rază de foc aibă ca laptele. Sa’angrealul.

Egwene se simţi îmboldită să-şi deschidă sufletul către saidar şi să se alăture celorlalte. Dar se sili să rămână pe loc. Ispita era într-atât de puternică încât aproape că o făcu să se prăbuşească. Elayne o strânse mai tare de mână. Nynaeve făcu un pas către masă, apoi se opri, scuturând mânioasă din cap. „Pe Lumină, se gândi Egwene, aş putea s-o fac.” Numai că, la urma urmei, nu ştia ce se întâmplă acolo. „Pe Lumină, e prea multă Putere. E minunat!” Braţul lui Elayne tremura.

Pe masă, în mijlocul cercului de lumină, Mat se zvârcolea încoace şi încolo, mormăind ceva de neînţeles, însă nu dădea drumul pumnalului, iar ochii săi rămâneau închişi. Încet, foarte încet, începu să se arcuiască de spate, încordându-şi muşchii până ce ajunseră să-i tremure. Se tot lupta şi se împotrivea, până ce, în cele din urmă, numai călcâiele şi umerii îi mai atingeau tăblia. Pumnul în care era încleştat pumnalul se deschise şi, tremurând, se trase înapoi – încă se mai lupta, însă fără sorţi de izbândă. Tânărul îşi rânji buzele, se strâmbă de parcă suferea şi începu să răsufle răguşit.

— Îl omoară, şopti Egwene. Suprema îl ucide! Trebuie să facem ceva.

— Dacă le oprim, răspunse Nynaeve, la fel de încet, dacă izbutim să le oprim – o să moară. Nu cred că aş putea să îndur nici jumătate din toată Puterea dezlănţuită aici.

Se opri, de parcă de-abia îşi dăduse seama ce spunea – că ar fi fost gata să primească jumătate din câtă Putere foloseau zece Aes Sedai, cu un sa’angreal – iar glasul îi deveni încă şi mai slab.

— Lumina să m-ajute, cât îmi doresc.

Apoi, dintr-odată, tăcu. Oare dorea să-l ajute pe Mat, sau să conducă undele Puterii? Egwene simţea şi ea ispita, ca un cântec care-o silea să dănţuiască.

— Trebuie să avem încredere, şopti, în cele din urmă, cu asprime, Nynaeve. E singura lui speranţă.

Pe neaşteptate, Mat scoase un strigăt puternic:

Muad’drin da dar allende caba’drin rhadiem! Cu spatele arcuit, zbătându-se, cu ochii închişi, striga din toţi rărunchii:

— Los Valdar Cuebiyari! Los! Carai an Caldazar! Al Cal-dazar!

Egwene se încruntă. Învăţase îndeajuns pentru a recunoaşte răsunetul limbii străvechi, chiar dacă nu înţelegea decât câteva cuvinte. Carai an Caldazar! Al Caldazar! „Spre slava Vulturului Roşu! Pentru Vulturul Roşu!” Erau străvechile strigăte de luptă din Manetheren, un neam care dispăruse în vremea Războaielor Troloce. Un neam care locuise în ţinuturile care erau acum Cele Două Râuri. Asta, o ştia; pentru o clipă, însă, i se păru că ar fi trebuit să înţeleagă şi restul, ca şi cum ar fi fost îndeajuns să-şi întoarcă fruntea, pentru a zări ceva ce se afla dincolo de umărul său. Cu un zgomot puternic, de piele sfâşiată, pumnalul cu teaca de aur se înălţă de la cingătoarea lui Mat şi rămase spânzurat în aer, deasupra trupului cutremurat de fiori. Rubinul sclipi, pârând să împrăştie scântei stacojii – şi el se împotrivea, în felul său, Tămăduirii. Mat deschise ochii şi se uită, cu fulgere-n priviri, către femeile adunate în jurul său.

— Mia ayende, Aes Sedai! Caballein mirain yel inde muagdhe Aes Sedai misain yel. Mia ayende!

Apoi începu să urle, un răget de mânie care răsuna îndelung, până ce Egwene se întrebă cum de mai avea atâta putere. Grabnic, Anaiya se aplecă şi luă de sub masă o cutie din metal întunecat. După cum se mişca, părea ceva foarte greu. O aşeză lângă Mat şi o deschise – înăuntru nu era decât foarte puţin loc, pereţii fiind groşi şi masivi. Anaiya se aplecă iarăşi şi luă o pereche de cleşti lungi, precum cei folosiţi la bucătărie, cu care apucă, foarte grijulie, pumnalul – de parcă era un şarpe veninos.

Strigătele lui Mat se înteţiră. Rubinul sclipea mânios, roşu ca sângele.

Femeia Aes Sedai îndesă pumnalul în cutie şi trânti capacul, apoi oftă adânc, văzându-l ferecat.

— Ce lucru murdar, rosti.

De îndată ce cutia se închise, Mat încetă să mai urle şi se prăbuşi, de parcă tot trupul i s-ar fi preschimbat în apă. O clipă mai târziu, nimbul care împrejmuia masa şi pe femeile Aes Sedai clipi şi se stinse.

— Gata, spuse răguşită Suprema, ca şi cum ea ar fi fost cea care striga. S-a terminat.

Câteva dintre Aes Sedai îşi lăsară umerii în jos – era limpede că erau istovite. Mai multe frunţi erau scăldate de sudoare. Anaiya îşi scoase din mânecă o batistă simplă, de pânză, şi se şterse pe faţă fără să se ascundă. Sora cea Albă, cu ochii reci, îşi usca obrajii pe furiş, de parcă nu dorea să fie văzută, cu o bucată de dantelă din Lugard.

— Uimitor, spuse Verin. Nu credeam ca Străvechiul Sânge să curgă într-atât de puternic în venele cuiva din zilele noastre.

Şi îşi apropie tâmplele de Serafelle, discutând încet, dar cu gesturi largi.

— A fost tămăduit? întrebă Nynaeve. O să... scape?

Mat zăcea de parcă ar fi dormit, însă chipul său rămăsese la fel de tras. Egwene nu auzise niciodată de vreo Tămăduire care să nu vindece pe de-a-ntregul. „Oare simplul fapt că l-au despărţit de pumnal le-a supt toată Puterea? Pe Lumină!”

— Brendas, spuse Suprema, vezi, te rog, să fie dus îndărăt în încăperea lui.

— Cum doreşti, Maică, răspunse femeia cu priviri reci, făcând o plecăciune la fel de seacă. Plecă să cheme slujitorii şi odată cu ea ieşiră şi alte Aes Sedai, printre care Anaiya. Verin şi Serafelle o urmară, continuând să vorbească în şoaptă – astfel încât Egwene nu izbuti să audă ce-şi spuneau.

— Mat e bine? întreba Nynaeve, iar Sheriam ridică din sprâncene.

— Atâta cât se poate, răspunse cu răceală Suprema, întorcându-se către ele. Acum nu avem ce face, decât să aşteptăm. A dus cu sine atâta vreme ceva spurcat, din Shadar Logoth... cine ştie ce urmări o să aibă asta asupra lui? Poate nici una, poate multe... O să vedem. Însă legătura cu pumnalul a fost sfâşiată. Acum are nevoie de odihnă şi de hrană, cât mai multă cu putinţă. Ar trebui să scape cu viaţă.

— Dar ce striga, Maică? întreba Elayne, apoi se grăbi să adauge: Dacă-mi este îngăduit să întreb.

— Le poruncea soldaţilor, răspunse Suprema, aruncându-i tânărului de pe masă o privire mirată. Nu se mişcase de multă vreme, dar lui Egwene i se păru că răsufla mai uşor şi mai regulat. Se credea, aş spune, prins într-o bătălie de acum două mii de ani. Străvechiul Sânge se ridică iarăşi.

— Nu era vorba numai de bătălii, zise Nynaeve. L-am auzit spunând Aes Sedai. Atunci nu se mai credea în bătălie, Maică, adăugă ea după o vreme.

O clipă, Suprema păru să cadă pe gânduri – poate că nu ştia ce să spună, poate nu era hotărâtă dacă să răspundă sau nu. În cele din urmă, zise:

— O vreme, aşa a fost. Cred că trecutul şi prezentul se topiseră unul într-altul. Era acolo şi era şi aici şi ştia cine suntem. Ne-a poruncit să-i dăm drumul.

Se opri iarăşi.

— Sunt liber, Aes Sedai. Nu sunt os de ros pentru Aes Sedai. Asta a zis.

Leane pufni tare, iar alte câteva Aes Sedai începură să bombăne, furioase, pe înfundate.

— Dar, Maică, spuse Egwene, pesemne că nu asta voia să spună. Manetheren a fost aliat cu Tar Valon.

— Aşa e, copilă, îi zise Suprema, dar cine poate cunoaşte sufletul altuia? Nici măcar el nu înţelege totul. Eu aşa cred. Omul este animalul pe care-l poţi pune în lesă cel mai uşor – dar este şi foarte greu să-l ţii acolo. Chiar dacă se supune de bunăvoie.

— Maică, grăi Sheriam, e târziu. E nevoie de ajutorul lor la bucătărie.

— Maică, întrebă neliniştită Egwene, n-am putea rămâne cu Mat? Dacă spui că e cu putinţă să moară...

Suprema o privi netulburată, fără expresie.

— Vă aşteaptă corvezile, copilă.

Dar Egwene era sigură că nu vorbea despre frecatul oalelor.

— Da, Maică. Şi făcu o plecăciune, flancată de Nynaeve şi Elayne. Se uită încă o dată la Mat, apoi o urmă pe Sheriam şi ieşi. Mat tot nu se mişcase.

CAPITOLUL 19 • Trezirea

Mat deschise încet ochii şi se holbă la tavanul alb, din tencuială, întrebându-se unde se află şi cum ajunsese acolo. Tavanul era mărginit de un chenar complicat, înfăţişând frunze aurite, iar salteaua pe care era întins părea îndesată cu pene. Cu alte cuvinte, era într-o casă de bogătaşi. De oameni plini de bani. Însă nu-şi putea aminti unde şi cum, precum şi o sumedenie de alte lucruri.

Visase, şi felurite imagini din vis i se amestecau printre amintiri, fără să le poată deosebi. Gonea pe cal, sau se lupta cu oameni ciudaţi, sosiţi de peste ocean, sau străbătea Căile de Taină, sau Pietrele de Trecere. Toate imaginile desprinse din alte vieţi, la fel ca şi cele din poveştile menestrelilor, erau, fără îndoiala, vise. Sau, cel puţin, aşa credea. Însă pe Loial, ogierul, nu-l visase. Mintea-i era plină de frânturi de discuţii, cu tatăl său, cu prietenii, cu Moiraine, cu o femeie frumoasă, cu un căpitan de corabie sau cu un bărbat bine îmbrăcat care-i vorbea precum un tată, dându-i sfaturi înţelepte.

Pesemne că astea fuseseră aievea. Însă nu mai rămăseseră din ele decât bucăţi, cioburi care pluteau de colo-colo.

— Muad’drin tia dar allende caba’drin rhadiem, şopti; o simplă înşiruire de sunete... şi totuşi, ceva se aprinse.

„De jur împrejurul său se întindeau şiruri strânse de suliţaşi, împânzite de însemnele şi flamurile oraşelor mici sau mari şi feluritelor Case. Aripa stângă era apărată de râu, iar cea dreaptă de mlaştini şi hăuri. Din vârful dealului îşi urmărea suliţaşii, cum se luptau cu cetele de troloci care încercau să pătrundă. Erau de zece ori mai mulţi decât oamenii. Suliţele străpungeau armurile negre ale trolocilor, în vreme ce securile cu ghimpi sfărâmau coifuri şi cranii. De jur împrejur răsunau strigăte şi mugete. Deasupra, pe cerul fără nori, soarele ardea nemilos, făcând ca peste linia de luptă să se înalţe vârtejuri de aburi. Dinspre duşmani, săgeţile curgeau necontenit, ucigând oameni şi troloci laolaltă. El îşi retrăsese arcaşii, însă Stăpânilor Spaimei nu le păsa pe cine omoară, câtă vreme îl puteau pune pe fugă. Alături, pe creastă, aşteptau străjerii din Ultimul Cerc, pe caii care tropăiau nerăbdători. Armurile oamenilor şi cailor sclipeau la fel de puternic în bătaia soarelui; nici unii, nici alţii, nu mai puteau îndura multă vreme arşiţa.

Trebuia să câştige sau să piară, iar lui i se dusese vestea că era un om norocos. Venise vremea să arunce zarurile. Cu un glas care înăbuşi zbuciumul de dedesubt, dădu porunca, ridicându-se în şa.

— Pedestraşii să se pregătească să facă loc călărimii. Chiar lângă el călărea stegarul; flamura Vulturului Roşu îi flutura deasupra capului, în vreme ce porunca era purtată din gură în gură, de-a lungul şirului de călăreţi. Dedesubt, suliţaşii se dădură, dintr-odată, la o parte, foarte ordonaţi, strângând rândurile, dar lăsând, printre ei, spaţii largi de trecere, prin care năvăliră trolocii, urlând ca nişte fiare, precum un val negru, clocotit, de moarte. Îşi scoase sabia şi o ridică deasupra capului.

— Ultimul Cerc, înainte! strigă, înfigându-şi călcâiele în coastele calului care se năpusti în josul pantei; în urma lui se înălţă un ropot de copite. Înainte!

Sabia lui se înfipse prima în trupul unui troloc. Stegarul îl urmărea îndeaproape.

— Spre cinstirea Vulturului Roşu! urlă, iar străjerii Ultimului Cerc se revărsară printre suliţaşi, împotrivindu-se valului de troloci, silindu-i să dea înapoi. Vulturul Roşu!

Boturile ca de fiară rânjeau către el, săbiile ciudate, curbate, îl căutau, însă el pătrundea din ce în ce mai adânc. Trebuia să câştige sau să piară.

— Manetheren!”

— Los Valdar Cuebiyari, îngână Mat, ridicându-şi braţul tremurător la frunte; era aproape sigur că ştia şi ce însemnau acele vorbe: „înainte, străjeri ai Ultimului Cerc” sau, poate, „Ultimul Cerc de străjeri porneşte la luptă” – însă aşa ceva nu era cu putinţă. Moiraine îl învăţase câteva cuvinte din Limba Străveche, însă atât şi nimic mai mult. Restul nu era decât o înşiruire de sunete fără înţeles. Ce nebunie, spuse cu glas răguşit. Pesemne că nici nu sunt cuvinte din Limba Străveche, ci numai nişte prostii. Femeia aia-i nebună. N-a fost decât un vis.

Aes Sedai. Moiraine. Îşi dădu seama, dintr-odată, că încheieturile şi braţele i se subţiaseră de tot, apoi le privi. Fusese bolnav. Ceva care-avea de-a face cu un pumnal, cu un rubin incrustat în plăsele, precum şi cu un oraş demult dispărut, un loc spurcat, numit Shadar Logoth. Totul era în ceaţă şi nu izbutea să priceapă nimic, însă ştia că nu fusese un vis. Egwene şi Nynaeve îl duceau în Tar Valon pentru Tămăduire – măcar asta îşi amintea.

Încercă să se ridice, apoi căzu la loc – fără vlagă, ca un miel de-abia fătat. Cu mare chin, se propti şi dădu la o parte pătura de lână. Veşmintele îi dispăruseră – pesemne că erau închise în dulapul împodobit cu corzi de viţă care se afla lângă perete. O vreme nici nu-i păsă de ele. Se ridică în picioare, cu chiu, cu vai, apoi păşi împleticit pe covorul împodobit cu flori, sprijinindu-se pe spătarul înalt al unui jilţ; de acolo, se duse până la masa incrustată pe margini, şi de-a lungul picioarelor, cu spirale aurite. Camera în care se afla era puternic luminată, cu ajutorul lumânărilor de ceară, câte patru în fiecare suport înalt, cu oglinjoare aşezate în spatele lor. Pe perete, deasupra policioarei şlefuite se afla o oglindă ceva mai mare. Se văzu în ea – era slab, numai piele şi os, cu obrajii căzuţi şi ochii înfundaţi în orbite, cu părul lipit pe creştet, de sudoare, gheboşat ca un bătrân şi tremurând precum un fir de iarbă în bătaia vântului. Se sili să stea drept – nu că ar fi fost mult mai bine aşa.

Pe masă, chiar în faţa lui, se afla o tavă mare, acoperită – simţi miros de mâncare. Dădu pânza la o parte şi descoperi două carafe mari, de argint, precum şi nişte castroane din porţelan subţire, verde. Auzise că oamenii din Seminţia Mării cereau o avere pe asemenea porţelanuri. Se aşteptase să găsească supă de vită sau momiţe, hrana care li se dădea cu de-a sila bolnavilor – în schimb, găsi pe un platou o grămadă de felii de friptură de vită, cu boabe brune de muştar şi ridichi. Pe altul se aflau cartofi copţi, boabe de fasole cu ceapă, varză şi mazăre. Văzu şi murături, precum şi o bucată de brânză proaspătă. Felii groase de pâine şi un castronel cu unt. O carafă era plină cu lapte, rece şi umezită pe dinafară, iar cealaltă cu o licoare care mirosea a vin dres cu mirodenii. Era îndeajuns pentru patru oameni. Îi lăsă gura apă, iar stomacul îi ghiorăi dureros.

„Mai întâi să aflu unde sunt.” Dar tot luă o felie de friptură, o făcu sul şi o înmuie în muştar, şi numai după aceea se îndepărtă de masă, ducându-se către cele trei ferestre înalte şi înguste. Erau acoperite cu obloane din lemn, pline de incrustaţii, însă prin despărţiturile rămase observă că afară era noapte. Alte ferestre se vedeau precum nişte puncte luminoase. Neputincios, se sprijini de pervazul din piatră albă – apoi, însă, începu să cugete.

Dacă stai să te gândeşti puţin, poţi profita de orice situaţie – aşa îi spusese mereu tatăl său. Iar Abell Cauthon era, de departe, cel mai bun neguţător de cai din Ţinutul celor Două Râuri. De câte ori părea că se înşelase, se descoperea că, de fapt, păcălitul fusese celălalt. Nu că ar fi fost necinstit, însă nici măcar oamenii din Taren Ferry, pe care toţi îi ştiau că erau neînduplecaţi, nu izbuteau să-l tragă pe sfoară. Şi asta pentru că se gândea de fiecare dată, şi răsucea lucrurile pe toate feţele.

Tar Valon. Mda, era precis în Tar Valon. Încăperea era demnă de un palat. Pesemne că numai covorul înflorat, din Arad Doman, costa cât o fermă întreagă. Şi încă ceva – parcă nu mai era bolnav, şi i se spusese că numai în Tar Valon se mai putea vindeca. De fapt, nu se simţise niciodată cu adevărat bolnav, nici măcar atunci când Verin – un alt nume care răsări din străfunduri – îi spusese cuiva din apropiere că era pe moarte. E drept că se simţea stors de vlagă şi hămesit, însă, pe undeva, era sigur că fusese tămăduit. „Mă simt... bine, mulţumesc. Asta-i tot. Am fost tămăduit”, se gândi, şi se încruntă, ţintuind obloanele cu privirea.

Tămăduire. Aşadar, folosiseră Puterea Supremă. Gândul îi făcu pielea de găină, cu toate că ştiuse, cumva, că asta îl aştepta.

— Mai bine aşa, decât mort, îşi spuse, apoi îşi aminti unele dintre poveştile despre Aes Sedai pe care le auzise. Fireşte că-i mai bine aşa. Până şi Nynaeve credea că sunt pe moarte. Oricum, ce s-a făcut s-a făcut, iar acum degeaba mă mai frământ.

Îşi dădu seama că terminase felia de friptură şi că începuse să-şi lingă degetele. Clătinându-se, se întoarse la masă. Era acolo şi un scăunel pe care se aşeză. Nu se mai obosi să ia furculiţa sau cuţitul – mai luă o felie şi o făcu sul, la fel ca înainte. Cum să facă să profite de faptul că se afla în Tar Valon – „Adică în Turnul Alb, fireşte.” Era, pesemne, înconjurat de Aes Sedai – cu alte cuvinte, trebuia să plece cât putea de repede. Nu avea nici un motiv să zăbovească. Nu-şi amintea prea mult din timpul petrecut alături de Moiraine şi, apoi, de Verin. De pildă, nu-şi amintea să le fi văzut făcând ceva cu adevărat înfricoşător, însă asta nu însemna nimic. Oricum, ele nu se gândeau decât la binele lor.

— Şi nu cumva să crezi că le înţelegi motivele, spuse, cu gura plină de cartofi, apoi înghiţi. Nu mint, e drept, însă adevărul pe care ţi-l dezvăluie o Aes Sedai nu este, întotdeauna, ceea ce ţi se pare a fi. Să nu cumva să uiţi asta. Nu poţi fi sigur pe ele, nici o clipă.

Nu era un gând prea mulţumitor. Îşi umplu gura cu mazăre. Tot gândindu-se la Aes Sedai, îşi aminti câte ceva despre ele. Erau şapte Ajah: Albastră, Roşie, Brună, Verde, Galbenă, Albă şi Cenuşie. Surorile Roşii erau cele mai rele. „În afara de cele Negre, despre care toate spun sus şi tare că nu există.” Însă, cu el, ce să aibă de împărţit? Lor le păsa numai de bărbaţii care puteau conduce.

„Rand. Arde-m-ar, cum am uitat? Unde-o fi? Oare o fi păţit ceva?” Oftă din tot sufletul, apoi începu să ungă o felie de pâine, încă fierbinte, cu unt. „Mă întreb dacă deja o fi înnebunit.” Chiar dacă ar fi ştiut răspunsurile, pe Rand nu-l putea ajuta. Şi nici măcar dac-ar fi putut, nu era convins că ar fi făcut-o. Rand conducea Puterea, iar Mat auzise, în copilărie, o groază de poveşti înfricoşătoare despre asemenea bărbaţi. Poveşti care-i băgau în sperieţi şi pe oamenii în toată firea, pentru că unele erau adevărate – şi-ncă cum. Când aflase ce putea face Rand, era ca şi cum ar fi descoperit că prietenul său cel mai bun chinuia animale sau ucidea prunci. Iar după ce, în sfârşit, izbutise să se împace cu gândul, parcă nu-i prea mai venea să-i zică prieten.

— Trebuie să-mi port singur de grijă, îşi spuse, furios; apoi dădu să-şi toarne vin în pocalul de argint şi observă, cu uimire, că deja golise carafa, aşa că o luă pe cea cu lapte. Egwene şi Nynaeve vor să fie Aes Sedai, continuă, gândindu-se că nu-şi amintise de asta decât atunci când rostise cuvintele cu glas tare. Rand se ţine după Moiraine şi îşi spune Dragonul Renăscut. Cât despre Perrin... numai Lumina ştie ce urmăreşte. S-a purtat ca un nebun, de când cu povestea aia cu ochii. Trebuie să-mi port singur de grijă. „Arde-m-ar, n-am de ales! Restul au înnebunit cu toţii. Am rămas singur.”

Tar Valon. Una peste alta, se spunea că era cel mai bogat oraş din lume, locul în care ţinuturile de la Hotare făceau negoţ cu cele de la miazăzi, sâmburele puterii femeilor Aes Sedai. Dar cu ele nu credea să se poată aşeza la masa de joc. Şi dacă ar fi făcut-o, tot n-ar fi avut încredere nici în zaruri, nici în cărţi. Însă pesemne că era plin de neguţători pe acolo, de pungi burduşite cu aur şi argint. Merita să-şi petreacă şi câteva zile prin oraş. E drept că ajunsese departe, de la plecarea din Ţinutul celor Două Râuri, însă în afara de câteva frânturi din Caemlyn şi Cairhien, nu-şi mai amintea nimic, îşi dorise dintotdeauna să vadă unul dintre marile oraşe.

— Dar nu unul plin de Aes Sedai, mormăi îngândurat, înghiţind ultimele boabe de mazăre, pe care le dădu hulpav pe gât, înainte să ia încă o felie de carne. Se întrebă în treacăt dacă femeile Aes Sedai aveau să-i îngăduie să dobândească rubinul incrustat în plăselele pumnalului din Shadar Logoth. Când venea vorba de pumnal, amintirile îi erau mai tulburi ca niciodată – şi tot era ca şi cum s-ar fi gândit la o rană îngrozitoare. Stomacul i se făcu ghem şi simţi fiori de durere la tâmple. Şi totuşi, rubinul şi-l amintea limpede – era cât unghia de la degetul mare, întunecat ca o picătură de sânge şi sclipea precum un ochi stacojiu. Era îndreptăţit să pună mâna pe el – oricum, mai mult decât femeile Aes Sedai. Cu aşa un giuvaier, acasă, putea cumpăra vreo zece ferme.

„Pesemne că au să-mi spună că-i spurcat.” Şi, pesemne, aşa şi era. Cu toate astea, se gândi puţin cum ar fi fost să le ofere rubinul celor din neamul Coplin, în schimbul celor mai bune pământuri pe care le aveau. Cei mai mulţi din neamul ăla – încurcă-lume încă din leagăn, dacă nu cumva erau şi tâlhari, şi mincinoşi – meritau cu vârf şi îndesat să aibă parte numai de necazuri. Dar era aproape sigur că femeile Aes Sedai nu aveau să-i dea podoaba îndărăt, şi, oricum, parcă nu-i venea s-o care până în Emond’s Field, nici măcar dacă ar fi primit-o. Iar gândul de a stăpâni cea mai întinsă fermă din Ţinutul celor Două Râuri nu-l mai atrăgea ca pe vremuri. Cândva, îşi pusese nădejdea în asta, şi în faptul că avea să ajungă un neguţător de cai la fel de vestit ca tatăl său. Acum i se părea ceva neînsemnat. Lumea întreagă îi era deschisă... un asemenea vis era de-a dreptul meschin.

Se hotărî. Mai întâi avea să le caute pe Egwene şi Nynaeve. „Poate că şi-au venit în simţiri şi au renunţat la gândul ăsta neghiob de a deveni Aes Sedai.” Nu prea credea, însă nu putea pleca fără să le vadă. De plecat, avea să plece – fără îndoială. Întâi se întâlnea cu ele, apoi mai zăbovea cam o zi să vadă oraşul, poate şi să facă o partidă de zaruri ca să-şi mai umple punga, apoi pleca undeva unde nu erau Aes Sedai, înainte să se întoarcă acasă – „Cândva, am să mă întorc. Zău că da.” – avea de gând să vadă lumea, fără Aes Sedai care să-l facă să joace după cum cântau ele. Cercetându-şi tava să mai găsească ceva de îmbucat, descoperi cu uimire că nu mai era nimic, decât câteva pete de grăsime şi firimituri de pâine şi brânză. Ambele carafe erau goale. Năucit, trase cu ochiul în jos, privindu-şi burta. După atâta mâncare, ar fi trebuit să se simtă plin până-n gât, însă nici vorbă. Adună firimiturile cu două degete, dar, tocmai când să le ducă la gură, îngheţă.

„Am suflat în Cornul lui Valere.” Începu să fredoneze în surdină o melodie, apoi se întrerupse, amintindu-şi dintr-odată cuvintele.

Iată-mă-s în fund de puţ,

Beznă-n jur şi cade ploaia.

Şi se prăbuşesc pereţii

Şi n-am frânghie să urc.

Iată-mă-s în fund de puţ.

— Păi, mai bine-aş găsi funia să urc, ce mama mă-sii, şopti, lăsând firimiturile să-i cadă îndărăt pe farfurie. O clipă se simţi iarăşi bolnav. Începu să-şi scotocească în minte, cu îndârjire, încercând să străpungă negurile care împrejmuiau totul.

Verin pornise la drum, cu Cornul, să-l aducă în Tar Valon, însă nu-şi mai amintea dacă femeia ştia cine sunase din el. Nimic din ceea ce-i spusese nu lăsa să se-nţeleagă aşa ceva. Era convins. Sau aproape convins. „Şi ce dacă ştie? Pot să ştie cu toatele. Acum au Cornul, dacă nu cumva l-a ascuns Verin pe undeva. De mine nu mai au nevoie.” Dar cine putea să ştie ce nevoi aveau, sau credeau că au, femeile Aes Sedai?

— Dacă mă-ntreabă, îşi spuse posomorât, am să le zic că nici nu l-am atins. Şi dacă ştiu... Dacă ştiu... am să văd eu ce fac. Arde-m-ar, n-au ce să-mi ceară! Nu au şi gata!

Se auzi o bătaie slabă la uşă. Mat sări în picioare, clătinându-se, gata s-o ia fugă; asta dacă ar fi avut încotro – însă nu avea, şi dacă ar fi putut face mai mult de trei paşi – însă nu putea.

Uşa se deschise.

CAPITOLUL 20 • Vizitatoarele

În încăpere pătrunse o femeie – îmbrăcată de sus până jos în mătase albă şi argintie. Închise uşa şi se sprijini de ea, cercetându-l cu ochii cei mai negri pe care-i văzuse în viaţa lui. Era atât de frumoasă încât aproape că-l făcu să uite să răsufle. Avea părul negru ca noaptea, strâns cu o plasă de argint, foarte fină, şi, şezând nemişcată, era la fel de graţioasă ca o fetişcană care se răsucea în paşi de dans. Lui Mat îi trecu prin cap că o cunoscuse cândva, însă alungă pe dată gândul. Nici un bărbat nu putea uita o femeie ca ea.

— După ce-ţi pui carnea la loc pe oase, ai să fii destul de chipeş, în felul tău, zise femeia. Deocamdată, ce-ar fi să iei ceva pe tine?

Mat se mai uită cu gura căscată la ea încă vreo câteva clipe, apoi îşi dădu seama că era gol. Roşu la faţă, se duse împleticindu-se către pat, se acoperi cu pătura, ca o mantie, şi se aşeză – sau, mai degrabă, se lăsă să cadă – pe marginea saltelei.

— Îmi cer iertare... adică... adică nu mă aşteptam... nu..., începu, apoi răsuflă adânc. Îmi cer iertare că m-aţi găsit aşa.

Încă îşi mai simţea obrajii în flăcări. O clipă îşi dori să fi fost acolo Rand – chiar dacă ajunsese aşa cum ajunsese – sau Perrin, ca să-l sfătuiască. Ei păreau să ştie cum să se descurce cu femeile. Pe Rand, fetele îl sorbeau din priviri chiar dacă ştiau că era aproape logodit cu Egwene, iar firea domoală şi înceată a lui Perrin le atrăgea. Cât despre el însuşi, oricât s-ar fi străduit, se făcea mereu de râs în faţa fetelor. Ca acum, de pildă.

— N-aş fi venit aşa, pe nepregătite, Mat, numai că eram aici... În Turnul Alb..., făcu femeia şi zâmbi, de parcă numele i s-ar fi părut caraghios, din altă pricină, şi voiam de mult să vă cunosc pe toţi trei.

Mat se înroşi din nou la faţă şi-şi strânse pătura pe trup – însă ea nu părea să vrea să-şi bata joc. Se apropie de masă, cu mişcări graţioase, ca de lebădă.

— Eşti înfometat. E firesc, la cum fac ele lucrurile. Ai grijă să mănânci tot ce-ţi dau. Ai să fii uimit cât de repede te împlineşti la loc şi-ţi recapeţi puterile.

— Iertare, spuse încurcat Mat, dar ne ştim cumva? Nu vreau să vă jignesc, dar îmi păreţi... cunoscută.

Ea îl privi până ce-l făcu să se foiască stingherit. Fireşte o asemenea femeie se aştepta să fie ţinută minte.

— Poate că m-ai văzut... pe cine ştie unde, spuse, în cele din urmă. Poţi să-mi zici Selene.

Şi rămase cu capul uşor înclinat, de parcă se aştepta ca el să-i recunoască numele. Într-adevăr, acesta îi zgândărea amintirile, de parcă l-ar fi auzit undeva, cu toate că nu putea spune unde sau când.

— Sunteţi... eşti Aes Sedai, Selene?

— Nu, veni răspunsul, cu un glas slab, dar surprinzător de ferm.

Mat o cercetă din priviri pentru prima dată, izbutind să observe mai mult decât că era uluitor de frumoasă. La înălţime era aproape cât el – zveltă şi, după cum se mişca, puternică. Vârsta nu i-o putea ghici – mai mare ca el cu un an sau doi sau... cu zece, poate – însă nu avea riduri pe obraji. Purta un colier din pietre albe, şlefuite, care se potrivea de minune cu cingătoarea lată, însă nu avea inelul cu Marele Şarpe. Asta n-ar fi trebuit să-l mire – că doar nici o Aes Sedai nu i-ar fi răspuns cum o făcuse ea – şi totuşi... Vizitatoarea avea o aură de încredere în sine şi în puterile ei, la fel de mari ca ale unei regine, sau chiar şi mai şi, care-l ducea cu gândul la Aes Sedai.

— Nu cumva eşti novice? întrebă – auzise că novicele purtau alb, dar parcă nu-i venea să creadă aşa ceva despre ea. „Nici măcar Elayne nu-i atât de semeaţă.” Elayne. Un alt nume pe care şi-l aminti de cine ştie unde.

— Nicidecum, rosti Selene, strâmbând uşor din buze. Să spunem că sunt... o femeie care are aceleaşi interese cu tine. Aceste... Aes Sedai vor să te folosească – dar cred că, una peste alta, o să-ţi placă. Şi ai să primeşti. Nu te laşi prea greu, când vine vorba să te-acoperi de glorie.

— Să mă folosească? făcu Mat; îşi aminti că-i trecuse aşa ceva prin cap, dar în legătură cu Rand. Femeile Aes Sedai voiau să-l folosească pe Rand, nu pe el. „Ce mama mă-sii să facă cu mine? Pe Lumină, aşa ceva nu se poate!” Ce vrei să spui? Eu nu contez. Nu folosesc nimănui, decât mie însumi. Şi ce fel de glorie?

— Ştiam că asta te va ispiti. Pe tine, mai presus decât pe alţii.

Zâmbetul ei îl ameţi. Îşi trecu mâna prin păr. Pătura-i scăpă din mână – o prinse în grabă, înainte să apuce să cadă.

— Ia ascultă, de mine nu le pasă. „Şi cum rămâne cu Cornul?” Sunt doar un fermier. „Poate că le-a dat prin minte că am vreo legătură cu Rand. Nu, Verin a spus...” Nu era sigur ce spusese Verin sau Moiraine, dar se gândi că multe Aes Sedai nu ştiau nimic despre Rand – şi asta aşa trebuia să rămână, cel puţin până apuca el să se îndepărteze. Sunt un om de la ţară, atât şi nimic mai mult. Nu vreau decât să văd puţin lumea, apoi să mă întorc la ferma lui taică-meu. „Ce-o fi vrând să spună cu gloria?”

— Eşti mai important decât crezi, zise Selene, scuturând din cap de parcă i-ar fi auzit gândurile. Oricum, mult mai important decât ştiu aceste... aşa-zise Aes Sedai. Şi poţi dobândi gloria, dacă ai îndeajuns de multă minte încât să nu te încrezi în ele.

— După cum vorbeşti, tu chiar că nu o faci. „Aşa-zise?” îi trecu prin minte ceva, însă nu izbuti să rostească vorbele. Nu cumva eşti... nu cumva eşti o...? „Cum să învinuieşti pe cineva de una ca asta?”

— O Iscoadă? spuse batjocoritoare Selene; părea amuzată, nu mânioasă, şi cumva dispreţuitoare. Una dintre acei sărmani devotaţi lui Ba’alzamon care cred că el le va dărui nemurirea şi puterea? Eu nu slujesc pe nimeni. Există un bărbat căruia i-aş putea sta alături – dar nu l-aş sluji.

— Fireşte că nu, râse stingherit Mat. „Sânge şi cenuşă, nici o Iscoadă nu s-ar da pe faţă de una singură. Cine ştie dacă n-are cu ea şi vreun pumnal otrăvit?” Parcă îşi amintea ceva despre o femeie îmbrăcată în haine scumpe, o Iscoadă cu un cuţit ucigător strâns în pumnul ei gingaş. Nu asta voiam să spun. Câtuşi de puţin. Araţi... arăţi ca o regină. Asta gândeam. Eşti cumva de origine nobilă?

— Mat, Mat, trebuie să înveţi să ai încredere în mine. A, te voi folosi şi eu – ai o fire mult prea bănuitoare, mai ales de când ai dobândit pumnalul acela, aşa că nu pot să te mint – dar asta-ţi va aduce bogăţie, putere, glorie. N-am să te silesc. Am crezut dintotdeauna că bărbaţii se descurcă mai bine dacă sunt convinşi, decât dacă sunt siliţi. Aceste Aes Sedai nici măcar nu-şi dau seama cât eşti de important – iar el va încerca să te abată din drum sau să te omoare, însă eu pot să-ţi dăruiesc ceea ce-ţi doreşti.

— El? se grăbi Mat. „Să mă omoare? Pe Lumină, cu Rand aveau ele ce-aveau, nu cu mine. De unde ştie de pumnal? Pesemne că tot Turnul ştie.” Cine vrea să mă omoare?

Selene strânse din buze, de parcă spusese şi aşa prea multe.

— Tu ştii ce vrei, Mat, iar eu ştiu la fel de bine. Trebuie să alegi în cine să ai încredere, cine te va ajuta. Am recunoscut că te voi folosi. Femeile astea Aes Sedai n-o vor recunoaşte niciodată. Te voi conduce către bogăţie şi glorie. Ele te vor ţine în lesă până la moarte.

— Multe mai spui, zise Mat, dar de unde să ştiu eu că-i aşa? De unde să ştiu că pot avea mai multă încredere în tine decât în ele?

— Ascultă ce-ţi vor spune şi ce nu-ţi vor spune. Să vedem... oare îţi vor dezvălui că tatăl tău a fost aici?

— Tata? în Tar Valon?

— Da. Un bărbat pe nume Abell Cauthon, însoţit de un altul – Tam al’Thor. Am auzit că au făcut mare tevatură până ce au fost, în sfârşit primiţi. Voiau să ştie de tine şi de prietenii tăi. Iar Siuan Sanche i-a trimis îndărăt în Ţinutul celor Două Râuri, cu mâinile goale, fără măcar să le spună că eraţi în viaţă. Crezi că-ţi vor dezvălui asta, dacă nu întrebi? Sau, cine ştie, nici măcar atunci, căci ai putea încerca să fugi înapoi acasă.

— Tata crede că am murit? spuse încet Mat.

— I se poate dezvălui adevărul. Pot avea eu grijă de asta. Gândeşte-te în cine să ai încredere, Mat Cauthon. Oare au să-ţi spună că acela pe care-l numesc Rand al’Thor încearcă să le scape chiar acum, iar femeia zisă Moiraine îl urmăreşte? Sau că Ajah cea Neagră s-a strecurat în scumpul lor Turn? Au să-ţi spună, măcar, cum au de gând să te folosească?

— Rand încearcă să scape? Dar...

Poate că ea ştia că Rand se proclamase Dragonul Renăscut, sau poate că nu – oricum, el nu avea de gând să-i spună. „Ajah Neagră. Sânge şi cenuşă. Lua-m-ar toţi dracii!”

— Cine eşti, Selene? Dacă nu eşti Aes Sedai, atunci ce eşti?

— Ţine minte doar atât: ai de ales, răspunse ea, cu un zâmbet tainic. Nu trebuie musai să fii marioneta celor din Turnul Alb, sau prada Iscoadelor lui Ba’alzamon. Lumea este mai complicată decât îţi poţi imagina. Deocamdată, fă-le pe voie acestor Aes Sedai, dar ţine minte că ai de ales, bine?

— Nu prea văd pe ce alte căi s-o apuc, spuse posomorât Mat, dar... fie. Poate am să te ascult.

— Poate? făcu Selene, ascuţindu-se la faţă şi uitând de tonul blând şi prietenos de până atunci. N-am venit la tine să-ţi vorbesc aşa cum am făcut-o, ca să mă aleg cu „poate”, Matrim Cauthon.

Întinse braţul către el. Nu avea nimic în mână, şi era destul de departe, însă Mat se lăsă pe spate, ferindu-se, de parcă s-ar fi aflat chiar lângă el, cu un pumnal. Nici măcar el nu înţelegea de ce... doar că în ochii femeii se citea, parcă, o ameninţare. Da, era convins că nu se înşela. Începu să-l mănânce pielea şi să-l doară iarăşi capul, dar, pe neaşteptate, şi mâncărimea, şi durerea dispărură, iar Selene întoarse capul, ascultând parcă ceva de dincolo de perete. Se încruntă uşor şi coborî braţul, apoi se linişti la loc.

— O să mai vorbim noi, Mat. Am multe să-ţi spun. Aminteşte-ţi că ai de ales şi că sunt multe braţe pregătite să te ucidă. Numai eu îţi pot făgădui că vei scăpa cu viaţă şi că vei dobândi tot ceea ce cauţi – dacă-mi faci pe voie.

Şi se strecură pe uşă, la fel de neauzită şi de graţioasă precum intrase. Mat răsuflă adânc. Pe chip îi curgeau şiroaie de sudoare. „Pe Lumină, asta cine-o mai fi fost?” O Iscoadă, poate, numai că, din ceea ce-i spusese, părea să-l dispreţuiască pe Ba’alzamon la fel de mult ca pe femeile Aes Sedai. Iscoadele vorbeau despre Ba’alzamon aşa cum lumea de rând vorbea despre Creator. Şi nici măcar nu-i ceruse să păstreze taina despre faptul că se întâlniseră. „Mda, dar cui aş putea să-i povestesc? se întrebă cu amărăciune. Iertare, Aes Sedai, a venit să mă vadă o femeie. Nu era Aes Sedai, dar pare-mi-se că tocmai stătea să folosească Puterea împotriva mea, şi mi-a zis că nu era Iscoadă, dar şi că avea de gând să mă folosească şi că în Turnul Domniilor Voastre s-a strecurat Ajah cea Neagră. Ah, şi mi-a spus şi că sunt important, dar nu şi de ce. Acum pot să plec, da?”

Cu fiecare clipă, gândul la plecare îl atrăgea şi mai tare. Cu mişcări stângace, se dădu jos din pat şi se apropie de dulap, fără să lase pătura din mână. Înăuntru îşi găsi încălţările şi mantia atârnată pe un cui, legată cu cingătoarea, laolaltă cu punga şi teaca în care se afla cuţitul său grosolan, cu tăişul lat, la fel de bun ca orice pumnal meşteşugit lucrat. Restul veşmintelor – cele două surtuce simple, de lână, trei perechi de pantaloni, vreo şase cămăşi de in şi schimburi – fuseseră curăţate sau spălate cum trebuia şi îl aşteptau, frumos împăturite, pe rafturile care ocupau o jumătate a dulapului. Pipăi punga atârnată la cingătoare – dar era goală. Lucruşoarele din ea zăceau pe un raft, amestecate cu ceea ce mai avusese prin buzunare.

Dădu la o parte o pană de şoim, o piatră netedă, vărgată, care-l atrăsese prin culori, briciul şi briceagul cu mâner de os, apoi scoase la iveală punguţa de piele în care-şi ţinea banii şi desfăcu cele câteva corzi de arc care se răsuciseră împrejurul ei. Deschizând-o, descoperi că amintirile nu-l înşelaseră câtuşi de puţin, de astă dată.

— Doi arginţi şi ceva bănuţi de aramă, bombăni. Cu asta nu ajung prea departe.

Cândva, dar înainte să plece din Emond’s Field, i s-ar fi părut o avere.

Se opri să mai caute printre lucrurile de pe raft. „Unde or fi?” începu să se teamă ca femeile Aes Sedai să nu le fi aruncat, aşa cum ar fi făcut maică-sa, dacă ar fi dat peste ele. „Unde...?” Apoi se simţi uşurat. În spate de tot, în spatele amnarului şi ghemului de sfoară pe care-l folosea pentru laţuri şi momeli, se aflau cele două păhăruţe de piele, cu zarurile înăuntru. Acestea zornăiră la atingere, dar tot le desfăcu, să se convingă. Totul era bine. Cinci zaruri incrustate cu diverse semne – pentru jocul de coroane – şi cinci cu puncte. Şi acestea din urmă foloseau, pentru felurite jocuri, însă din câte văzuse, cei mai mulţi bărbaţi jucau coroane. Cu astea, cei doi arginţi aveau să fie îndeajuns pentru a-l duce hăt, departe de Tar Valon. „Şi de Aes Sedai, şi de Selene. De toate.”

Cineva bătu scurt în uşă, care se deschise pe dată. Mat se răsuci pe călcâie. Suprema Înscăunată şi Păstrătoarea Cronicilor tocmai intrau. Le-ar fi recunoscut şi fără etola lată, dungată a Supremei şi cea mai îngustă şi albastră a Păstrătoarei. Le văzuse o singură dată, undeva, departe de Tar Valon, dar nu le putea uita pe cele două femei care erau cele mai puternice dintre Aes Sedai. Văzându-l cum stătea cu pătura pe umeri şi cu punga şi păhăruţele în mână, Suprema ridică din sprâncene.

— Nu cred că ai ce face cu alea, încă o vreme, fiule, îi spuse ea, sec. Pune-le la loc şi treci în pat, până nu cazi lat la podea.

Mat şovăi, se încordă de spate, dar tocmai atunci genunchii începură să-i tremure, iar cele două Aes Sedai îl pironiră cu privirile – şi ochii negri şi cei albaştri păreau să-i citească toate gândurile de nesupunere. Făcu aşa cum i se spusese, ţinându-şi pătura pe lângă trup cu ambele mâini. Se întinse, ţeapăn ca o scândură, neştiind ce altceva să facă.

— Te simţi bine? întreba scurt Suprema, aşezându-i o mână pe cap. Pielea i se făcu de găină – oare folosise Puterea Supremă, sau se simţea înfrigurat numai pentru că fusese atins de o Aes Sedai?

— Da, bine, îi spuse. Sunt gata s-o pornesc la drum. Doar să-mi iau rămas-bun de la Egwene şi Nynaeve, şi gata, poteca. Adică, pot să plec... ăăă, Maică.

Moiraine şi Verin nu păruseră deranjate de felul în care vorbea, dar cu Suprema, totuşi, era altceva.

— Ce prostie, răspunse aceasta, apoi luă scaunul cu spătar înalt, îl aduse mai aproape de pat şi se aşeză, vorbind cu Leane: Aşa fac bărbaţii întotdeauna – nu recunosc că sunt bolnavi decât în ultima clipă, ca să le dea de două ori mai multă bătaie de cap femeilor, după care, nici una nici două, pretind că s-au vindecat, ceea ce duce la acelaşi lucru.

— Da, Maică, încuviinţă Păstrătoarea, cu ochii la Mat, numai că el nu prea poate spune că-i e bine, câtă vreme de-abia stă în picioare. Măcar a mâncat tot.

— M-aş fi mirat să văd că a lăsat fie şi câteva firimituri. Şi tot îi mai e foame, dacă nu mă înşel.

— Aş putea să trimit să i se aducă o plăcintă, Maică. Sau ceva prăjituri.

— Nu, cred că deocamdată îi ajunge. N-o să-i fie de nici un folos dacă dă totul afară.

Mat se strâmbă. S-ar fi zis că, odată ce cădeai la pat, femeile nici nu mai catadicseau să te vadă, decât atunci când îţi vorbeau. Şi se purtau de parcă ai fi fost cu cel puţin zece ani mai tânăr. Aşa făceau toate – Nynaeve, maică-sa, surorile, Suprema Înscăunată...

— Nu mi-e foame deloc, le spuse. Mă simt bine. Dacă-mi îngăduiţi să mă îmbrac, am să vă arăt. Plec de-aici într-o clipă... ăăă, Maică, sfârşi, dregându-şi vocea; ambele femei se uitau fix la el, iar Suprema pufni:

— Tocmai ai mâncat cât pentru cinci, şi ai să continui să mănânci aşa de trei sau patru ori pe zi, încă vreo câteva zile, ca să nu mori de foame. Ai fost tămăduit de o atingere spurcată care a ucis toţi bărbaţii, femeile şi copiii din Aridhol şi care, în cei două mii de ani cât te-a aşteptat, s-a făcut din ce în ce mai puternică. Te-ar fi omorât cu siguranţă – la fel ca pe ei. Nu e ca şi cum te-ai fi tăiat la deget cu un solz de peşte, băiete. Mai că n-am murit şi noi, încercând să te salvăm.

— Nu mi-e foame, o ţinu el sus şi tare, dar tocmai atunci stomacul îi ghiorăi, dându-l de gol.

— Te-am judecat bine de la prima vedere, zise Suprema, încă de-atunci am ştiut că ai să dispari ca o pasăre speriată, dacă îţi intră în cap că cineva încearcă să te ţină cu de-a sila. Bine că am luat nişte măsuri.

— Măsuri? făcu Mat, uitându-se bănuitor, dar ea îi întoarse netulburată privirea, ţintuindu-l, parcă, de pat.

— Străjerii de la poduri îţi cunosc numele şi înfăţişarea, rosti Suprema. La fel şi cei de la docuri. N-am să încerc să te ţin cu de-a sila în Turn, dar n-ai să pleci din Tar Valon până când nu te pui pe picioare. Dacă încerci să te ascunzi prin oraş, până la urmă foamea te va sili să te întorci sau, dacă nu, te vom găsi noi, înainte să mori.

— De ce ţineţi morţiş să mă aveţi aici? întrebă tânărul, parcă auzind glasul lui Selene: „Vor să te folosească.” La ce vă pasă dacă mor sau nu de foame? Că doar mă pot hrăni şi singur.

— Cu doi arginţi şi câţiva bănuţi de aramă, copile? râse aspru Suprema. Înseamnă că-ţi va trebui tot norocul de pe lume ca să-ţi cumperi câtă mâncare vei avea nevoie în următoarele zile. Nu e obiceiul nostru să tămăduim oamenii şi-apoi să-i lăsăm să-şi bată joc de chinurile noastre, murind pentru că nu sunt încă vindecaţi pe de-a-ntregul. Că veni vorba, s-ar putea să mai ai şi tu nevoie de ceva Tămăduire.

— De ce? Aţi spus că aţi făcut-o o dată. De ce-aş mai avea nevoie?

— Fiule, ai purtat pumnalul cu tine luni întregi. E drept, credem că ţi-am smuls din trup şi ultimele rămăşiţe de murdărie, însă până şi o fărâmă scăpată te poate ucide. Şi cine ştie ce urmări vor mai apărea, după ce l-ai avut în stăpânire atâta vreme? Poate să treacă jumătate de an, un an chiar, şi apoi să-ţi doreşti să ai la-ndemână o Aes Sedai care să te tămăduiască.

— Adică vreţi să rămân aici un an de zile? rosti Mat, parcă nevenindu-i să creadă, ridicând vocea. Leane se foi şi-l privi cu asprime, însă Suprema rămase netulburată.

— Poate nu atât de mult, fiule. Dar ne mai trebuie ceva timp ca să fim sigure. Nu vrei şi tu asta? că doar n-ai s-o porneşti pe mare într-o barcă, fără să ştii dacă-i bine călăfătuită şi n-are cumva vreo scândură putredă.

— Nu mă prea pricep la bărci, mormăi Mat; ceea ce auzise putea să fie şi adevărat – femeile Aes Sedai nu minţeau niciodată, însă erau prea mulţi de „dacă” la mijloc, pentru gustul lui. Am plecat de-acasă de multă vreme, Maică. Pesemne că taică-meu şi mama mă cred mort.

— Dacă vrei să le scrii, am să pun pe cineva să ducă scrisoarea în Emond’s Field, spuse Suprema; Mat aşteptă să vadă dacă mai avea de gând să adauge ceva, însă femeia rămase tăcută.

— Mulţumesc, Maică, zise el, încercând să râdă slab. Mă şi mir că taică-meu n-a venit după mine. Îi stă în fire.

I se păru că Suprema şovăise puţin, înainte să-i răspundă – dar nu putea fi sigur.

— A şi venit. Leane i-a vorbit.

— Mat, pe atunci nu ştiam unde te afli, interveni pe dată Păstrătoarea. I-am spus-o, iar el a plecat înainte să înceapă ninsorile. I-am dat ceva bani, ca să-i vină mai uşor să ajungă acasă.

— Fireşte că se va bucura să audă veşti de la tine, rosti Suprema. Şi maică-ta la fel, fără îndoială. Dă-mi scrisoarea, după ce o termini, şi am să mă îngrijesc eu.

Deci îi spuseseră, până la urmă, cu toate că fusese nevoie să întrebe. „Iar de tatăl lui Rand nu pomeniseră nimic. Poate pentru că au crezut că nu-mi păsa de el, sau poate pentru că... Arde-m-ar, nu ştiu. Cum să fii sigur, când ai de-a face cu Aes Sedai?”

— Maică, aveam cândva un tovarăş de călătorie. Rand al’Thor. Îl mai ţineţi minte? Ştiţi cumva dacă e bine? Precis că şi tatăl lui e-ngrijorat.

— Din câte ştiu, răspunse pe dată Suprema, băiatului îi merge bine, dar nu putem fi siguri. L-am văzut o singură dată, în Fal Dara, când te-am cunoscut şi pe tine. Poate că, totuşi, i-ar prinde bine o bucată mică de plăcintă, Leane, continuă, întorcându-se către Păstrătoare. Şi ceva pentru răguşeală, că tot am vorbit atâta. Te îngrijeşti tu să i se aducă?

— Cum porunceşti, Maică, murmură cealaltă şi plecă; Suprema se întoarse din nou către Mat – zâmbea, dar ochii îi erau ca doi ţurţuri albaştri.

— Există lucruri despre care e primejdios să pomeneşti, poate chiar şi de faţă cu Leane. Limbile nestrunite au dus la pieire mai mulţi bărbaţi decât furtunile stârnite din senin.

— Primejdios, Maică? îngână Mat, simţindu-şi, dintr-odată, gura uscată, dar stăpânindu-şi pornirea de a-şi umezi buzele cu limba. „Pe Lumină, oare cât ştie despre Rand? Of, dacă Moiraine n-ar fi ţinut atâtea lucruri numai pentru ea.” Dar eu nu cunosc nici o taină primejdioasă. Nu-mi aduc aminte nici pe jumătate din câte ştiam.

— Dar de Corn îţi aduci aminte?

— Ce corn, Maică?

Într-o clipă, ea se ridică în picioare şi se aplecă asupra lui.

— Dacă te mai joci cu mine, băiete, am să te fac să-ncepi să urli după maică-ta, să te ajute. N-am vreme de şagă, şi nici tu. Spune. Îţi aduci aminte?

Strângându-şi pătura pe lângă trup, el îi răspunse, nu înainte de a înghiţi în sec:

— Da, Maică, îmi aduc.

Suprema păru să se mai liniştească puţin, iar Mat ridică din umeri, ameţit. Se simţea de parcă de-abia i se îngăduise să-şi ridice capul de pe buturuga călăului.

— Bine, Mat, asta-i bine, zise femeia, apoi se aşeză încet, cu ochii la el. Ştii, deci, că eşti legat de Corn? Tăcu, apoi încuviinţă, văzându-l cum repetă, năucit, cuvântul. Mda, bănuiam că nu ştii. Ai fost primul care a suflat în Cornul lui Valere, după ce a fost găsit. La porunca ta, acesta va scula din morminte eroii din vechime. Pentru alţii, însă, este numai un corn – câta vreme trăieşti tu.

— Câtă vreme trăiesc eu, zise Mat, cu glas înfundat, răsuflând adânc, iar Suprema încuviinţă. Puteaţi să mă lăsaţi să mor.

Un alt semn din cap.

— Apoi puteaţi să puneţi pe altcineva să sufle din Corn, şi acela ar fi devenit stăpânul.

Încă un semn.

— Sânge şi cenuşă! Înţeleg! Aveţi de gând să mă puneţi să suflu din nou. Când va veni Ultima Bătălie, eu va trebui să scol eroii din morminte, ca să lupte împotriva Celui Întunecat. Tu-i mama mă-sii de treabă!

Suprema îşi aşeză cotul pe braţul scaunului şi-şi sprijini bărbia în palmă, fără să-şi ia ochii de la el.

— Ai fi preferat cealaltă cale?

Mat se încruntă, apoi îşi aminti care era calea. Dacă trebuia ca altul să sune din Corn...

— Deci vreţi să suflu din Corn? Asta am să fac. Că doar n-am zis niciodată că nu, aşa-i?

— Mi-aduci aminte de unchiu-meu Huan, oftă Suprema, la capătul răbdării. Nimeni nu-l putea prinde cu nimic. Şi lui îi plăcea să joace, să se amuze, dar nu să muncească. A murit pe când scotea nişte copii dintr-o casă în flăcări. Nu s-a lăsat, câtă vreme nu-i adusese pe toţi în siguranţă. Aşa eşti şi tu, Mat? Ai să fii acolo când se stârneşte văpaia?

Mat încercă să ridice ochii, dar nu izbuti. Îşi privi, în schimb, degetele, cu care pipăia, nervos, pătura.

— Nu sunt un erou. Fac ce am de făcut, dar erou nu sunt.

— Cei mai mulţi dintre cei pe care-i numim eroi tot asta au făcut. Cred că va trebui să mă mulţumesc cu atât. Deocamdată. Fiule, să nu care cumva să vorbeşti despre Corn cu altcineva decât cu mine. Şi nici despre legătura ta cu el.

„Deocamdată? se gândi băiatul. Asta o să-ţi spună mereu, tu-i mama mă-sii.”

— Sigur că n-am de gând să le spun tuturor, ce mama..., izbucni el, dar Suprema ridică dintr-o sprânceană, făcându-l să se liniştească. Nu vreau să spun nimănui. Mi-aş dori să nu ştie nimeni. Dar de ce atâta taină? Nu aveţi încredere nici măcar în Aes Sedai?

Un răstimp, un lung răstimp, avu impresia că mersese prea departe. Femeia se înăsprise la faţă, iar privirea ei putea să străpungă piatra.

— Dacă aş putea face în aşa fel încât să ştim numai noi doi, îi răspunse, cu răceală, n-aş şovăi nici o clipă. Cu cât un lucru este cunoscut de mai mulţi oameni, cu atât se duce vestea mai departe, în ciuda bunăvoinţei tuturor. Aproape toată lumea crede că povestea Cornului e numai o legendă, iar cei mai luminaţi trăiesc cu credinţa că numai unul dintre Corniaţi îl poate afla. Însă cel din Shayol Ghul ştie adevărul, iar asta înseamnă că o ştiu şi cel puţin câteva Iscoade. Dar nu şi unde se află acum, iar, cu ajutorul Luminii, nici că tu eşti cel care l-a făcut să răsune. Chiar vrei să te trezeşti cu Iscoadele după tine? Cu Jumate-Oameni, sau alte Făpturi ale Umbrei? Toţi vor Cornul. Nu uita asta. Poate fi folosit şi în sprijinul Umbrei, nu doar al Luminii. Dar ca să-l poată folosi, trebuie să te prindă, sau să te omoare. Îţi convine asta? Dintr-odată, Mat îşi dori să mai fi avut o pătură, şi poate şi o pilotă de puf. I se părea că în cameră se făcuse foarte frig.

— Adică Iscoadele pot veni după mine chiar şi aici? Credeam că Turnul Alb e în stare să le oprească.

Apoi îşi aminti ce-i spusese Selene despre Ajah Neagră şi se întrebă ce avea să-i răspundă Suprema.

— Cu atât mai mult trebuie să rămâi, zise aceasta, ridicându-se şi netezindu-şi fustele. Odihneşte-te, fiule. În curând ai să te simţi mult mai bine. Odihneşte-te.

Ieşi, închizând uşor uşa în urma ei. O lungă vreme, Mat rămase cu ochii aţintiţi în tavan. O slujnică veni să-i aducă bucata de plăcintă, precum şi o altă carafă cu lapte, şi să ia tava golită, dar el aproape că nici n-o observă. Simţind mirosul dulce de mere şi mirodenii, stomacul începu să-i ghiorăie, dar nu-l băgă în seamă. Suprema credea că-l poate ţine în ţarc, ca pe o oaie. Iar Selene... „Pe Lumină, ea cine-o mai fi? Şi ce-o fi vrând?” Selene avusese dreptate în legătură cu anumite lucruri; însă Suprema îi dezvăluise că avea de gând să-l folosească, şi cum. Nu-i spusese chiar totul, fireşte. Erau prea multe găuri în ţesătura vorbelor sale, prin care se puteau strecura pumnalele care să-l lovească. Suprema voia ceva, Selene, la fel, iar el era frânghia de care smuceau amândouă. Se gândi că ar fi fost mai bine să înfrunte trolocii, decât să fie prins între cele două.

Trebuia să fie o cale să scape din Tar Valon, din ghearele ambelor femei. Odată ajuns dincolo de râu, se putea feri de Aes Sedai, de Selene şi de Iscoade. Era convins. Trebuia să fie o cale. Numai să răsucească lucrurile pe toate părţile.

Uitată pe masă, plăcinta se răci.

CAPITOLUL 21 • Lumea viselor

Egwene îşi şterse mâinile cu un prosop, mergând iute pe un coridor întunecat. Se spălase deja de două ori, şi tot îşi mai simţea palmele murdare de grăsime. Oare de unde existau pe lume atâtea oale? Şi mai fusese şi zi de copt, aşa că fusese nevoie de cineva care să scoată din cuptoare găleţi întregi pline cu cenuşă. Şi să cureţe vetrele. Şi să frece mesele cu nisip, şi să se târască pe jos pentru a curăţa podeaua. Rochia albă îi era pătată cu cenuşă şi grăsime. O durea spatele şi voia să se culce, însă Verin trecuse mai devreme pe la bucătărie, chipurile cerând să i se ducă masa în cameră şi, în trecere, o chemase şoptit pe la ea.

Locuia deasupra bibliotecii, într-o aripă folosită numai de câteva surori Brune. Totul în jur părea prăfuit, de parcă cele care trăiau aici erau prea ocupate cu alte lucruri, şi nu le cereau slujitoarelor să cureţe prea des. Coridoarele erau încâlcite, pline de coturi, urcând sau coborând pe neaşteptate. Tapiserii erau puţine şi palide – pesemne că erau curăţate la fel de rar ca şi pereţii. Multe lămpi erau stinse, astfel încât coridorul era învăluit în penumbră. Din câte vedea Egwene, nu erau acolo decât ea şi, pesemne, o novice sau o slujnică, grăbindu-se cu treabă – din când în când se zărea o străfulgerare albă. Zgomotul paşilor săi răsuna puternic pe podeaua goală, alcătuită din lespezi albe şi negre. Nu era un loc prea plăcut pentru cineva care se gândea la Ajah Neagră.

La un moment dat, observă ceea ce-i spusese Verin să caute – o uşă din lemn de culoare închisă, la capătul unei rampe, alături de o tapiserie prăfuită înfăţişând un rege călare şi altul care se pleca în faţa lui. Verin îi spusese şi numele celor doi – morţi cu multe sute de ani înainte de naşterea lui Artur Aripă-de-Şoim. Părea să ştie tot felul de astfel de lucruri. Egwene, însă, nu-şi mai amintea nici numele, nici tărâmurile demult dispărute pe care le stăpâniseră. Numai că acesta era singurul loc în care zărise ceva ce să se asemene cu descrierea făcută de Verin.

Coridorul părea încă şi mai pustiu, şi mai ameninţător, decât înainte. Nu se auzeau decât paşii ei. Bătu la uşă şi intră, de îndată ce auzi un glas absent care rostea:

— Cine este? Intră.

Odată ajunsă înăuntru, se opri şi se uită împrejur cu ochii mari. Peste tot erau rafturi – rămăsese neacoperită o singură uşă, care pesemne dădea în încăperea de dormit, şi câteva locuri în care erau atârnate hărţi, unele peste altele, precum şi desene înfăţişând cerul nopţii. Recunoscu numele câtorva grupuri de stele – Plugarul, Hărăbaia cu fân, Arcaşul şi cele Cinci Surori – însă pe altele nu le cunoştea. Grămezi de cărţi, hârtii sau pergamente se zăreau aproape peste tot, iar printre ele se găseau şi alte lucruri mai neobişnuite – bucăţi de sticlă sau de metal cu forme ciudate, sfere şi tuburi legate între ele, cercuri vârâte unele într-altele, dar şi felurite oase şi cranii de toate formele. O bufniţă maronie (împăiată, din câte i se păru lui Egwene), micuţă, era aşezată pe un craniu bine curăţat de şopârlă, s-ar fi zis, numai că era cu neputinţă, căci era mai lung decât braţul ei şi avea colţi încovoiaţi, fiecare cât un deget. Ici şi colo fuseseră puse sfeşnice, fără prea multă grijă – un cotlon era bine luminat, altul cufundat în întuneric. Din loc în loc, grămezile de hârtii păreau în primejdie de a se aprinde. Bufniţa clipi, iar Egwene tresări speriată.

— Ah, da, spuse Verin, aşezată în spatele unei mese la fel de pline, şi ţinând cu mare grijă în mână o pagină desprinsă dintr-o carte. Tu eşti, da.

Observă cum Egwene se uita cu spaimă la bufniţă şi zise, fără să se gândească:

— Mă ajută să scap de şoareci. Le place să roadă hârtia. Făcu un gest care cuprinse întreaga încăpere şi care-i aminti de pagina pe care o avea în mână.

— Ce minunăţie. Rosei din Essam spunea că ar fi mai mult de o sută de pagini care au scăpat de Frângere... şi pesemne că ştia ce vorbeşte, de vreme ce a trăit la mai puţin de două sute de ani – însă, din câte ştiu, în vremea noastră nu mai există decât asta. Poate chiar această singura copie. Rosei scria că aici se află taine cărora lumea nu le poate face faţă, aşa că n-a lăsat în urmă nici o explicaţie. Am citit pagina asta de mii de ori, încercând să-mi dau seama ce înseamnă.

Bufniţa micuţă îşi întoarse din nou capul către Egwene, care încercă să n-o ia în seamă, şi clipi.

— Şi ce scrie acolo, Verin Sedai?

Verin clipi şi ea, cam cum făcuse bufniţa.

— Ce scrie aici? Nu trebuie uitat că este vorba de o traducere... s-ar zice că asculţi vorbele unui bard care declamă. Fii atentă: „Inima întunericului. Ba’alzamon. Nume ascuns în nume tăinuit de nume. Taină îngropată în taină învăluită în taină. Distrugătorul Speranţei. Ishamael distruge orice speranţă. Adevărul arde şi pârjoleşte. Nădejdea se pierde în faţa adevărului. Minciuna ne este pavăza. Cine poate înfrunta Inima întunericului? Cine-i poate ţine piept Distrugătorului Speranţei? Suflet de umbră, Suflet al Umbrei el este...” Şi aici se termină, oftă femeia. Ce-ai înţeles?

— Nu-mi dau seama, răspunse Egwene. Nu-mi place.

— Păi, de ce ţi-ar plăcea, copilă? Şi de ce-ai înţelege-o tocmai tu? Eu am cercetat-o vreme de aproape patruzeci de ani, şi tot ca tine-aş răspunde.

Şi Verin aşeză cu grijă pagina între nişte coperţi din piele aspră, învelite în catifea, apoi puse coperţile undeva, într-o grămadă.

— Dar nu pentru asta ai venit, continuă ea şi începu să scormonească prin tot ce se afla pe masă, mormăind în sinea sa şi prinzând câteva grămezi, în ultima clipă înainte de a se prăbuşi; în cele din urmă, scoase la iveală mai multe foi acoperite cu un scris subţire şi arcuit şi legate cu aţă. Poftim, copilă. Tot ce se ştie despre Liandrin şi despre femeile care-au plecat cu ea. Numele, vârsta, Ajah, locul în care s-au născut. Tot ce-am găsit în documente. Până şi însemnări despre cum s-au descurcat cu învăţătura. De asemenea, vei găsi aici tot ce ştim despre ter’angrealele pe care le-au luat – nu cine ştie ce. De cele mai multe ori e vorba doar despre câte o descriere. Habar n-am dacă toate astea o să-ţi fie de vreun ajutor. Eu, una, n-am văzut nimic folositor.

— Poate vreuna dintre noi o să găsească ceva, zise Egwene, cuprinsă, dintr-odată, de o bănuială. Nu cumva Verin trecuse anumite lucruri cu vederea? Suprema părea să aibă încredere în cealaltă, dar numai pentru că nu avea de ales. Dacă Verin era şi ea din Ajah Neagra? Egwene se forţă să-şi alunge aceste gânduri. Călătorise cu Verin de la Capul Toman şi până în Tar Valon – doar nu avea să-şi închipuie acum că această femeie micuţă şi învăţată era o Iscoadă. Am deplină încredere în domnia ta, Verin Sedai. „Dar, oare, pot?”

Femeia Aes Sedai o privi iarăşi, clipi, apoi scutură din cap, de parcă voia să alunge un gând care tocmai i se strecurase în minte.

— Lista pe care ţi-am dat-o poate fi importantă sau nu, dar nu numai de asta te-am chemat.

Şi începu să mute lucrurile de pe masă, clădindu-le în grămezi din ce în ce mai mari şi mai nesigure, pentru a face puţin loc.

— Din câte îmi spune Anaiya, ai putea să ajungi Vestitoare-n vise. Ultima de acest fel a fost Corianin Nedeal, acum patru sute şi şaptezeci şi trei de ani – şi, din câte am înţeles din documente, nici n-a înfăptuit cine ştie ce. Dacă izbuteşti, va fi foarte interesant.

— Am fost pusă la încercare, Verin Sedai, dar nu s-a dovedit că vreunul dintre visele mele ar prevesti viitorul.

— Dar nu numai asta face o Vestitoare-n vise, copilă. Ba chiar ăsta ar putea să fie lucrul cel mai puţin important. După părerea mea, Anaiya a luat-o prea încet. Uite-aici.

Cu un deget, Verin desenă pe masă, în praful aşternut peste stratul de ceară, câteva linii paralele.

— Gândeşte-te că astea sunt lumile care-ar putea exista, dacă anumite lucruri s-ar fi înfăptuit altfel, dacă, la anumite Răscruci importante, Pânza ar fi ales o altă cale.

— Lumile la care se ajunge prin Pietre de Trecere, spuse Egwene, ca să-i dovedească cum că fusese atentă la tot ce povestise cealaltă în călătoria de întoarcere de la Capul Toman – dar ce-avea asta de-a face cu Vestitoarele-n vise?

— Foarte bine. Dar se prea poate ca Pânza să fie încă şi mai încâlcită de-atât. Roata ţese vieţile noastre pentru a alcătui Pânza unei Vârste, dar şi Vârstele sunt ţesute în Marea Dantelă, Pânza Pânzelor. Şi cine ştie dacă, nu cumva, asta nu e nici a zecea parte din ţesătură. Unii oameni din Vârsta Legendelor păreau să creadă că mai existau şi alte lumi, la care se ajunge chiar mai greu decât în lumile din Pietrele de Trecere, dacă-ţi vine să crezi, şi care se aştern aşa.

Şi desena alte linii care se încrucişau cu primele. O clipă, rămase cu ochii la ele.

— Unele peste altele, ca iţele la război. Şi poate că Roata Timpului ţese o Pânză încă şi mai vastă cu ajutorul lumilor. Dar, mă rog, asta nu ne priveşte acum, adăugă, îndreptându-se de spate şi scuturându-şi palmele de praf. În toate aceste lumi există câteva lucruri aidoma – oricâte ar fi deosebirile dintre ele. De pildă, în toate lumile, Cel Întunecat este întemniţat.

Fără să vrea, Egwene se apropie, să tragă cu ochiul la liniile desenate în praf.

— În toate? Cum e cu putinţă? Vrei să spui că există câte un Părinte al Minciunii pentru fiecare lume?

Gândul o înfiora.

— Nu, copilă. Există un Creator, care este peste tot în acelaşi timp, în toate lumile. La fel, există un singur Cel Întunecat, care se află oriunde, în aceeaşi clipă. Şi dacă, în vreuna dintre lumi, el se eliberează din temniţa făurită de Creator, va bântui liber peste tot. Câtă vreme rămâne închis într-una, e întemniţat în toate.

— Nu prea pare să se lege, protestă Egwene.

— E un paradox, copilă. Cel Întunecat este întruparea paradoxului şi a haosului, este cel care calcă-n picioare gândirea şi raţiunea, înclină balanţa şi frânge ordinea.

Pe neaşteptate şi fără vreun zgomot, bufniţa îşi luă zborul şi se opri pe un craniu mare şi alb, aşezat într-un raft, în spatele femeii Aes Sedai. De acolo, se holba la cele două, clipind. Egwene observase craniul de cum intrase – avea coarne răsucite şi un bot – şi se întrebase în treacăt ce soi de berbec avea capul atât de mare. Acum observă cât era de rotund şi ce frunte înaltă avea – nu era de berbec, ci de troloc. Trase aer în piept, înfiorată.

— Verin Sedai, dar ce-are asta de-a face cu Vestitoarele-n vise? Cel Întunecat e întemniţat în Shayol Ghul şi nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să scape. „Dar peceţile slăbesc. Până şi novicele ştiu, de-acum.”

— Ce-are a face cu Vestitoarele? Nimic, copilă – decât că fiecare dintre noi trebuie să-l înfruntăm, într-un chip sau altul, pe Cel Întunecat. Acum e ferecat, dar Pânza nu l-a scos degeaba la lumină pe Rand al’Thor. Dragonul Renăscut îl va înfrunta pe Stăpânul Mormintelor, asta e sigur. Dacă scapă cu viaţă, fireşte. Cel Întunecat va încerca să tulbure Pânza, dacă-i este cu putinţă. Dar am ajuns cam departe cu vorba, nu crezi?

— Iertare, Verin Sedai, dar dacă asta – şi Egwene arătă spre liniile desenate în praf – nu are nimic de-a face cu Vestitoarele, de ce mi-ai mai povestit totul?

Verin o privi de parcă o credea că făcea voit pe proasta.

— Nimic? Dar, copilă, sigur că există o legătură. Ideea e că mai există o asemănare între lumi, în afară de Creator şi de Cel Întunecat. Există o lume care se găseşte înlăuntrul fiecăreia dintre celelalte, înăuntrul tuturor în acelaşi timp. Sau poate că le înconjoară. Unii care au scris în Vârsta Legendelor au numit-o Tel’aranr’rhiod, „Lumea nevăzută”. Sau poate că s-ar traduce mai bine „Lumea Viselor”. Se întâmplă adesea ca oamenii obişnuiţi, cărora nici nu le trece prin minte să conducă Puterea, să zărească Tel’aranr’rhiod în visele lor, şi chiar, prin ea, să prindă câte ceva din celelalte lumi. Gândeşte-te la ce lucruri ciudate ai văzut în vise. Dar o Vestitoare, copilă – una adevărată – poate pătrunde în Tel’aranr’rhiod.

Egwene încercă să înghită în sec, dar în gât i se puse un nod care-o împiedică. Să pătrundă?

— Nu... nu prea cred că aş fi Vestitoare, Verin Sedai, încercările la care m-a supus Anaiya...

— ... Nu dovedesc nimic, o întrerupse cealaltă. Şi Anaiya încă n-a încetat să creadă că ai putea fi.

— Păi, cred că până la urmă o să aflu dacă sunt sau nu, îngână Egwene. „Pe Lumină, îmi doresc să fiu, nu-i aşa? Vreau să învăţ! Vreau totul.”

— N-ai vreme de aşteptat, copilă. Suprema v-a dat, ţie şi lui Nynaeve, o misiune grea. Trebuie să foloseşti orice unealtă pe care-o ai la-ndemână. Poftim.

Dădu la iveală o cutie roşie, din lemn, care stătuse ascunsă undeva sub masă, îndeajuns de lungă pentru a cuprinde mai multe foi de hârtie, cu toate că femeia Aes Sedai scoase din ea doar un singur lucru, pe care i-l întinse: un inel de piatră, vărgat, cu pete şi dungi albastre, brune sau roşii, prea mare pentru orice deget. Egwene lăsă jos hârtiile şi-l luă, făcând ochii mari de uimire. Părea de piatră, dar la pipăit era mai tare ca oţelul şi mai greu ca plumbul. Şi nici nu era drept. Dacă-şi plimba degetul pe o parte, fără să-l ridice, ajungea să-l împrejmuiască de două ori, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, de parcă avea o singură margine. O mai făcu o dată, doar ca să se convingă.

— Corianin Nedeal a purtat asupra ei acest ter’angreal aproape toată viaţa, spuse Verin. De-acum ai să-l ţii tu.

Egwene aproape că scăpă inelul din mână. „Un ter’angreal? O să am un ter’angreal la mine?” Verin păru să-i observe tulburarea.

— Din câte am aflat, inelul face mai uşoară intrarea în Tel’aranr’rhiod. Corianin a scris că până şi cei Neînzestraţi îl pot folosi, nu doar femeile Aes Sedai, numai să-l aibă asupra lor când se culcă. Există şi primejdii, fireşte. În Tel’aranr’rhiod nu e ca în alte vise. Tot ce se întâmplă acolo este aievea; eşti cu adevărat acolo, nu doar priveşti din depărtare. Am încercat şi eu odată, acum câţiva ani, mai spuse ea, suflecându-şi mâneca şi dând la iveală o cicatrice veche, care i se întindea pe tot braţul. Anaiya m-a tămăduit, dar nu a mers atât de bine pe cât ar fi trebuit. Să nu uiţi asta.

Şi femeia Aes Sedai îşi trase mâneca la loc.

— Am să am grija, Verin Sedai. „Aievea? Visele mele sunt şi-aşa destul de rele. Nu vreau vise care lasă urme! Am să pun asta într-un sac pe care-am să-l atârn într-un cotlon întunecat şi acolo am să-l las. Am să...” Numai că voia să înveţe. Voia să fie Aes Sedai, şi nici o Aes Sedai nu mai fusese Vestitoare-n vise de aproape cinci sute de ani. Am să am mare grijă, repetă Egwene, apoi îşi strecură inelul în punguţa de la brâu, strânse bine curelele şi luă hârtiile pe care le primise ceva mai devreme.

— Ţine-l ascuns, copilă, nu uita. Nici o novice, şi nici măcar o Aleasă, nu ar trebui să aibă în stăpânire aşa ceva. Dar s-ar putea să-ţi fie de folos. Ţine-l ascuns.

— Fireşte, Verin Sedai.

Amintindu-şi de cicatricea pe care-o zărise, aproape că-şi dorea ca, în clipa aceea, să apară altă Aes Sedai care să i-l ia.

— Bine aşa. Acum, du-te. S-a făcut târziu şi trebuie să te trezeşti devreme ca să dai o mână de ajutor la masa de dimineaţă. Somn uşor.

După ce uşa se închise în urma lui Egwene, Verin rămase multă vreme cu ochii aţintiţi în gol. În spatele ei, bufniţa huhuia uşor. Trăgând mai aproape cutia roşie, deschise capacul de tot şi privi, încruntându-se, ceea ce se afla acolo.

Pagini peste pagini, aşternute cu un scris limpede. Cerneala neagră nu pălise aproape deloc, nici măcar după aproape cinci sute de ani. Notiţele lui Corianin Nedeal, tot ce aflase vreme de cincizeci de ani în care cercetase ter’angrealul. Ascunsă femeie, Corianin. O parte din ceea ce ştia, cea mai mare parte, rămăsese tăinuită tuturor şi fusese încredinţată numai paginilor pe care le avea sub ochi. Norocul, precum şi obiceiul de a frunzări hârţoagele din bibliotecă – iată ce-o ajutase pe Verin să le găsească. Din câte credea, nici o altă Aes Sedai nu mai ştia de ter’angreal; Corianin izbutise să şteargă orice urmă din documente.

Se mai gândi o dată dacă nu cumva ar fi trebuit să ardă hârtiile – aşa cum se gândise dacă să nu i le încredinţeze lui Egwene. Dar, pentru ea, distrugerea învăţăturilor, de orice fel, era un păcat de moarte. Cât despre cealaltă cale... nu. Era mai bine să lase lucrurile aşa. Fie ce-o fi. Trânti capacul la loc. „Şi-acum, unde am pus pagina aia?”

Încruntându-se, începu să scormonească printre cărţi şi hârtii, căutând copertele de piele. De Egwene uitase deja.

CAPITOLUL 22 • Preţul pentru inel

Egwene nu apucase să se îndepărteze prea mult de iatacul lui Verin când se întâlni cu Sheriam, care părea încruntată şi preocupată.

— Dacă nu şi-ar fi amintit cineva că Verin s-a oprit să-ţi vorbească, poate nici nu te-aş fi găsit, spuse femeia Aes Sedai, un pic mânioasă. Haide, copilă, din pricina ta întârzie totul! Ce-i cu hârtiile alea?

— Verin Sedai mi le-a dat şi mi-a spus că ar trebui să le cercetez, răspunse Egwene, strângându-le un pic mai tare în mână şi încercând să pară blândă şi respectuoasă. Dar dacă Sheriam i le cerea, ce-i rămânea de făcut? Cum să facă să o înfrunte, sau să-i explice de ce se interesa de cele treisprezece femei din Ajah Neagră şi de ter’angrealele pe care le furaseră? Numai că Sheriam părea să fi uitat pe dată de hârtii.

— Mda, bine, bine. Haide – eşti aşteptată de multă lume. Şi o luă de braţ, făcând-o să iuţească pasul.

— Aşteptată, Sheriam Sedai? Pentru ce?

— Ai şi uitat că trebuie să fii Aleasă? exclamă Sheriam, clătinând din cap, la capătul răbdării. Mâine, când vei intra la mine în cancelarie, vei purta inelul, cu toate că mă îndoiesc că o să te aline cu ceva.

Egwene încercă să se oprească-n loc, însă femeia Aes Sedai o grăbi, apucând-o pe nişte scări înguste care se răsuceau împrejurul pereţilor bibliotecii.

— În noaptea asta? Chiar acum? Dar sunt pe jumătate adormită, Aes Sedai, murdară şi... credeam că o să mai treacă încă multe zile. Ca să mă pregătesc. Să fiu gata.

— Sorocul nu stă s-aştepte pe nimeni, zise Sheriam. Roata ţese după cum îi este voia şi când îi este voia. Şi ce atâtea pregătiri ai avea de făcut? Ştii deja ce trebuie. Mai mult decât ştia prietena ta, Nynaeve.

O împinse printr-o uşiţă de la capătul scărilor. Apoi străbătură iute un alt coridor şi ajunseră la o rampă care cobora în spirală.

— Am ascultat ce ni s-a povestit, protestă Egwene, şi n-am uitat nimic, dar... nu s-ar putea măcar mâine dimineaţă?

Rampa părea să nu aibă capăt.

— Suprema Înscăunată a hotărât că aşteptarea nu-şi mai are rostul, răspunse Sheriam, zâmbindu-i slab. A spus chiar aşa: „Odată ce te hotărăşti să scoţi maţele unui peşte, n-are rost să aştepţi până se-mpute”. Pesemne că Elayne a trecut deja pe sub arcade, iar Suprema vrea să o faci şi tu, chiar în noaptea asta. Eu nu prea înţeleg de ce ne grăbim atâta, mai spuse, ca pentru sine, dar toate poruncile Supremei trebuie îndeplinite.

Egwene se lăsă călăuzită în tăcere – stomacul i se făcuse ghem. Nynaeve nu-i spusese mare lucru despre ce se petrecea în clipa Alegerii. De fapt, nu spusese decât: „Le urăsc pe Aes Sedai!” Când rampa se termină, în cele din urmă, ajungând într-un coridor lat, aflat undeva jos, în străfundurile stâncii pe care era clădit Turnul, ea deja tremura.

Încăperea era simplă, fără podoabe. Pereţii de stâncă erau neteziţi, dar altfel neatinşi. Exista o singură uşă, tocmai la capăt – dublă, din lemn întunecat la culoare, la fel de înaltă, de lată şi de simplă precum poarta unei fortăreţe, cu toate că fusese făurită din scânduri bine tăiate şi îmbinate. Era atât de meşteşugit lucrată încât Sheriam deschise cu uşurinţă una dintre cele două jumătăţi şi o trase pe Egwene după ea, într-o cameră mare, cu tavanul rotunjit.

— Era şi timpul! se răsti Elaida, care stătea de-o parte, purtându-şi şalul cu ciucuri roşii, lângă o masă pe care se aflau trei pocale mari.

Încăperea era luminată cu lămpi aşezate în vârful unor stâlpi înalţi. În mijloc, sub cupolă, se aflau trei arcade rotunjite, argintii, înalte cât să se poată trece pe sub ele, unite printr-un inel gros, argintiu şi el, şi atingându-se la capete. Pe podeaua goală de piatră erau aşezate trei femei Aes Sedai, chiar în locurile în care arcadele se atingeau şi se întâlneau cu inelul – toate trei îşi purtau şalurile. Era o soră Verde pe care Egwene o cunoştea, Alanna – însă pe celelalte două, una Galbenă şi alta Albă, nu. Învăluite de nimbul care arăta că atinseseră saidar, cele trei stăteau cu privirile aţintite asupra arcadelor, iar înăuntrul acestora se aprinse, drept răspuns, o scânteie care deveni din ce în ce mai puternică. Era un ter’angreal, făurit în Vârsta Legendelor – cine ştie pentru ce. Acum era folosit de novicele care treceau prin el pentru a deveni Alese. Înăuntru, Egwene ştia că urma să-şi înfrunte temerile. De trei ori. Lumina albă dintre arcade nu mai tremura, ci ardea puternic, de parcă nu se putea revărsa în afară, umplând tot locul şi făcându-l cu neputinţă de străpuns cu privirea.

— Linişteşte-te, Elaida, o să terminam repede, spuse calmă Sheriam, apoi se întoarse către Egwene. Fiecare novice este îndreptăţită să încerce de trei ori. De două ori, poţi să dai înapoi – însă, la al treilea refuz, vei fi alungată din Turn pentru totdeauna. Aşa se face de fiecare dată şi, fireşte, ai şi tu dreptul de a da înapoi, însă nu cred că Suprema va fi prea mulţumită dacă se întâmplă.

— Nu ar trebui să i se ofere acest prilej, o întrerupse Elaida, cu glasul oţelit şi chipul aspru. E foarte înzestrată? Şi ce dacă?! Ar trebui alungată din Turn sau, dacă nu, pusă să frece podelele încă zece ani de-acum încolo.

Sheriam îi aruncă o privire scrutătoare.

— Cu Elayne nu te-ai arătat aşa de neîndurătoare. Elaida, ai cerut să iei parte la ceremonie – pesemne că din pricina lui Elayne – şi ai să-ţi joci rolul cuvenit şi pentru această fată. Dacă nu binevoieşti, atunci pleacă şi am să găsesc eu pe altcineva.

Cele două Aes Sedai se priviră îndelung – Egwene nu s-ar fi mirat să le vadă împrejmuite de nimbul strălucitor al Puterii. În cele din urmă, Elaida scutură din cap şi pufni tare.

— Dacă trebuie, atunci la treabă. Oferă-i nefericitei prilejul să dea înapoi şi cu asta, gata. E târziu.

— N-am să dau înapoi, rosti Egwene; glasul îi tremura puţin, dar se sili să se liniştească şi să ţină capul sus. Vreau să merg mai departe.

— Bine, zise Sheriam. Foarte bine. Acum am să-ţi spun două lucruri pe care nici o femeie nu le află înainte să se găsească aici. După ce începi, trebuie să mergi până la capăt. Dacă te opreşti, ai să fii alungată din Turn, ca şi cum ai fi dat înapoi pentru a treia oară. Şi încă ceva: să cauţi, să-ţi dai toată silinţa, înseamnă să înfrunţi primejdiile.

Părea să nu fie, nici pe departe, prima oară când rostea acele cuvinte. În ochi îi sclipea o undă de bunăvoinţă, cu toate că avea chipul la fel de aspru ca al Elaidei. Şi tot privirea era cea care-o speria mai tare pe Egwene.

— Unele femei au intrat şi n-au mai ieşit niciodată. Când ter’angrealului i s-a îngăduit să se domolească – nu mai erau acolo. Şi n-au mai fost văzute vreodată. Dacă vrei să scapi cu viaţă, trebuie să fii hotărâtă. Dacă şovăi, dacă te laşi...

Pe chip i se oglindiră vorbele rămase nerostite. Egwene se înfioră.

— Acum ori niciodată. Dacă dai înapoi, va fi doar prima dată, pentru tine. Vei mai putea încerca de două ori. Dacă te hotărăşti, va trebui să mergi până la capăt. Nu-i nici o ruşine să dai înapoi. Nici eu n-am putut face faţă de prima dată. Alege.

„N-au mai fost văzute vreodată? se gândi Egwene, înghiţind în sec. Vreau să fiu Aes Sedai şi, pentru asta, trebuie întâi să devin Aleasă.”

— Primesc.

— Atunci pregăteşte-te, grăi Sheriam, încuviinţând din cap. Egwene clipi nedumerită, apoi îşi aminti. Trebuia să se dezbrace. Se aplecă şi lăsă jos hârtiile pe care i le dăduse Verin – apoi şovăi. Dacă le lăsa chiar acolo, Sheriam sau Elaida ar fi putut să le citească, în timpul pe care ea urma să-l petreacă înăuntrul ter’angrealului. Puteau, de asemenea, să găsească celălalt ter’angreal micuţ pe care-l avea în punguţa de la brâu. Dacă dădea înapoi, le putea ascunde – le putea lăsa la Nynaeve, de pildă. Răsuflarea i se opri în piept. „De-acum nu mai pot şovăi. A început deja.”

— Te-ai şi răzgândit, copilă? o întrebă încruntată Sheriam. Chiar dacă, acum, ştii ce se va întâmpla?

— Nu, Aes Sedai, răspunse iute Egwene, apoi se dezbrăcă, îşi împături hainele şi le aşeză deasupra punguţei şi a hârtiilor. Era tot ce putea face.

Alanna, aşezată lângă ter’angreal, vorbi deodată, fără să-şi ia ochii de la arcade.

— Am prins un soi de... răsunet, aproape ca un ecou. Nu ştiu de unde vine.

— S-a-ntâmplat ceva rău? întreba aspră şi, pe undeva, surprinsă Sheriam. N-am de gând s-o trimit înăuntru dacă sunt necazuri.

Egwene aruncă o privire deznădăjduită către grămada de haine. „Da, Lumină, te implor – fă să fie ceva rău. Ceva ce să-mi îngăduie să ascund hârtiile fără să pară că aş da înapoi.”

— Nu, răspunse Alanna. E ca şi cum te-ar bâzâi o muscă în timp ce încerci să cugeţi, dar n-are a face. Nici n-aş fi pomenit de asta, numai că nu s-a mai întâmplat niciodată până acum, din câte ştiu. Gata, a dispărut, sfârşi ea, scuturând din cap.

— Poate că altele au considerat că aşa un lucru neînsemnat nici nu merită pomenit, rosti sec Elaida.

— Să continuăm, se auzi şi glasul lui Sheriam; era limpede că nu avea de gând să îngăduie alte întârzieri. Haide.

Aruncând o ultimă privire către hârtiile ascunse sub haine, Egwene o urmă, apropiindu-se de arcade. Podeaua de sub tălpi i se părea rece ca gheaţa.

— Pe cine aduci cu tine, Soră? glăsui, solemnă, Elaida. Mergând mai departe, cu aceiaşi paşi măsuraţi, Sheriam răspunse:

— Pe cineva care doreşte să fie Aleasă, Soră.

Cele trei din jurul ter’angrealului nici măcar nu se mişcară.

— E pregătită?

— E pregătită să lase în urmă ceea ce-a fost şi, înfruntându-şi spaimele, să dobândească Alegerea.

— Oare îşi cunoaşte temerile?

— Nu le-a ţinut niciodată piept, dar acum este dornică s-o facă.

— Atunci să i se îngăduie să le înfrunte, rosti Elaida; în ciuda tonului solemn, în glas i se strecurase o undă de mulţumire.

— Primul drum este pentru ceea ce-a fost, spuse Sheriam. Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.

Egwene trase aer adânc în piept şi păşi prin arcadă, în lumina care-o înghiţi cu totul.

— A trecut Jaim Dawtry pe aici. Au sosit nişte veşti ciudate din Baerlon, odată cu neguţătorul ambulant.

Egwene îşi ridică privirile de la leagănul pe care-l mişca uşor. În uşă era Rand. O clipă, simţi cum i se învârtea capul. Se uită de la Rand – „soţul meu” – către pruncul din leagăn – ”fiica mea” – apoi din nou la el. Era năucită.

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

Nu era gândul ei, ci o voce fără trup care părea să-i răsune în minte, sau undeva în afară, o voce de bărbat sau de femeie, însă lipsită de orice sentiment şi cu neputinţă de înţeles. Şi totuşi nu i se părea nimic ciudat în asta. Clipa de uimire trecu. Singura întrebare care-o mai frământa era de ce oare i se păruse ceva în neregulă. Fireşte că Rand îi era soţ – un soţ chipeş şi iubitor – şi Joiya îi era fiică – cea mai frumoasă şi mai dulce copilă din Ţinutul celor Două Râuri. Tam, tatăl lui Rand, era plecat cu oile – chipurile pentru ca Rand să aibă răgaz să muncească la hambar, dar, de fapt, pentru a-i îngădui să se mai joace cu Joiya. În după-amiaza aceea, tatăl şi mama lui Egwene aveau să sosească din sat, să-i viziteze. Şi pesemne că şi Nynaeve – ca să vadă dacă nu cumva datoria de mamă o împiedica pe Egwene să studieze pentru a o înlocui, cândva, ca Meştereasă.

— Ce fel de veşti? întrebă, începând din nou să-şi legene fiica, iar Rand se apropie, zâmbindu-i făpturii minuscule, învelită în scutece. Egwene râse în sinea ei. Era atât de înnebunit după fiica lui încât, de multe ori, nici nu mai auzea ce i se spunea.

— Rand? Ce fel de veşti? Rand?

— Poftim? îngăimă el, apoi zâmbetul i se şterse de pe chip. Veşti ciudate. Război... s-a iscat un mare război, aproape în toată lumea. Aşa spune Jaim.

Erau veşti, într-adevăr, ciudate; de cele mai multe ori, istorisirile despre războaie nu ajungeau în Ţinutul celor Două Râuri decât mult după sfârşitul acestora.

— Zice că toată lumea se luptă cu unii de le zice Şanci sau Sanciani sau aşa ceva. N-am auzit niciodată de ei.

Dar Egwene ştia... sau credea că ştie... O clipă simţi ceva, apoi nimic.

— Nu ţi-e bine? o întrebă Rand. Aici n-avem de ce să ne facem griji, iubito. Războaiele nu ajung niciodată pe la noi. Suntem mult prea departe ca să le mai pese altora de noi.

— Mi-e bine. A mai zis Jaim şi altceva?

— Da, dar numai lucruri greu de crezut. Vorbea ca un Coplin. Zicea că neguţătorul ambulant i-a povestit că neamul ăla cu nume ciudat folosea în luptă femei Aes Sedai, numai că apoi a pretins că ei răsplătesc cu câte o mie de galbeni pe toţi cei care le dau pe mână vreo Aes Sedai, şi că-i omoară pe toţi care le oferă adăpost. E o aiureală şi, oricum, pe noi n-are de ce să ne tulbure. E totul atât de departe.

Aes Sedai. Egwene îşi atinse fruntea. „Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

Observă că şi Rand îşi dusese mâna la cap.

— Iar te doare?

— Mda, încuviinţă el, cu chipul încordat. Prafurile pe care mi le-a dat Nynaeve nu mi-au mai făcut nici un bine de câteva zile încoace.

Egwene şovăi. Durerile lui de cap o tulburau. Începuseră să fie din ce în ce mai rele. Dar lucrul cel mai îngrijorător era ceva ce nu observase de la bun început – şi aproape că-şi dorea să nu fi observat niciodată. La scurtă vreme după ce începeau durerile, se întâmplau lucruri ciudate. Odată, din senin, căzuse un trăsnet care făcuse bucăţele o buturugă uriaşă, de stejar, pe care Rand şi Tam se chinuiseră două zile s-o scoată din pământ, pentru a curăţa locul pentru un ogor. Se iscaseră şi furtuni pe care Nynaeve, cu toate că ascultase vântul, nu le prevăzuse. În pădure izbucniseră focuri. Cu cât durerea era mai mare, cu atât se întâmplau lucruri mai rele. Spre uşurarea lui Egwene, nimeni nu văzuse vreo legătură între acestea şi Rand, nici măcar Nynaeve. Cât despre ea însăşi, nici nu voia să se gândească la ce-ar fi putut însemna. „Dar asta e o prostie, pur şi simplu, îşi spuse. Dacă vreau să-l ajut, trebuie să ştiu.” Căci avea şi ea o taină, care-o înspăimânta, chiar dacă nu renunţase să încerce să o pătrundă cu mintea. Nynaeve o învăţa despre ierburi, pregătind-o să-i urmeze ca Meştereasă. Leacurile ei făceau, adesea, minuni – vindecau rănile fără să lase măcar o singură cicatrice, aduceau oamenii îndărăt de la marginea gropii... Numai că, de trei ori, Egwene vindecase pe cineva despre care şi Nynaeve spusese că era pe moarte. De trei ori se aşezase alături de patul suferindului, ca să-l ţină de mână până ce venea sfârşitul – şi, de fiecare dată, bolnavul se însănătoşise. Nynaeve o tot descususe, ca să afle ce făcuse, ce ierburi folosise şi cum le amestecase – iar ea nu avusese curajul să spună că, de fapt, nu făcuse nimic. „Şi, totuşi, ceva trebuie să fie. O dată hai, treacă meargă, dar de trei ori... Trebuie să-mi dau seama. Trebuie să aflu.” Acest gând începu să o bântuie, ca şi cum vorbele i-ar fi răsunat în minte. „Dacă am izbutit să-i ajut pe oamenii aceia, îl pot ajuta şi pe soţul meu.”

— Lasă-mă şi pe mine să încerc ceva, Rand, zise ea. Dar când se ridică, văzu ceva prin uşa deschisă. O arcadă sclipitoare, drept în faţa casei. O arcadă plină de lumină albă. „înapoi e o singură cale. Nu şovăi.” Înainte să se poată opri, făcu doi paşi spre uşă. Apoi se opri, se uită îndărăt la Joiya care gângurea în leagăn şi la Rand care-şi apăsa fruntea cu degetele, privind-o, de parcă se întreba unde se duce.

— Nu, glăsui Egwene. Nu, asta e ceea ce vreau. Asta e ceea ce vreau! De ce nu pot avea şi asta?

Nici măcar nu pricepea ce spune. Fireşte că asta voia, şi fireşte că avea totul.

— Ce anume vrei, Egwene? o întrebă Rand. Dacă pot să-ţi aduc ceva, ştii că o voi face. Dacă nu pot cumpăra lucrul acela, poate-l pot făuri.

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.” Făcu încă un pas, ajungând la uşă. Arcada argintie o ispitea. De cealaltă parte, ceva o aştepta. Ceva ce-şi dorea, mai mult decât orice pe lume. Ceva ce trebuia să facă.

— Egwene, eu...

În spate, auzi o bufnitură. Privi peste umăr şi-l văzu pe Rand în genunchi, ghemuit, cu capul în palme. Niciodată nu se chinuise aşa. „După asta, ce-o să se întâmple?”

— Vai, Lumină! gâfâi el. Lumină, ce mă doare! Lumină, mă doare mai tare ca niciodată. Egwene?

„Nu şovăi.”

Ceva o aştepta. Ceva ce-avea de făcut. Era musai. Mai făcu un pas. Era greu, mai greu decât oricând. Era afara, mergând către arcadă. În spatele ei, Joiya râdea.

— Egwene? Egwene, nu pot..., începu Rand, dar se întrerupse, gemând cumplit.

„Nu şovăi.”

Se îndreptă de spate şi merse mai departe, cu toate că avea obrajii scăldaţi în lacrimi. Gemetele lui Rand se transformară într-un urlet care înăbuşi râsul Joiyei. Cu colţul ochiului, Egwene îl văzu pe Tam venind în fuga, cât putea de repede. „Nu-l poate ajuta, se gândi, iar lacrimile i se preschimbară în suspine adânci. Nu poate face nimic. Dar eu aş putea. Aş putea.”

Păşi în lumină şi se topi.

Tremurând şi suspinând, Egwene ieşi pe sub arcadă, pe unde intrase. Amintirile îi reveniră, când dădu cu ochii de chipul lui Sheriam. Apa rece şi limpede îi spăla lacrimile – cu gesturi lente, Elaida îi turnase pe creştet un pocal de argint. Continuă să plângă; i se părea că nu avea să se mai oprească vreodată.

— Te-ai curăţat, recită Elaida, de păcatele pe care le-ai făcut şi de cele care ţi s-au făcut. Te-ai curăţat de nelegiuirile făptuite şi de cele făptuite împotriva ta. Te afli în faţa noastră curată şi pură, în inima şi-n suflet.

„Pe Lumină, se gândi Egwene în timp ce apa i se scurgea pe trup, fă să fie aşa. Dar poate, oare, apa să spele ce-am făcut?”

— O chema Joiya, îi spuse, printre suspine, lui Sheriam. Joiya. Nimic nu poate preţui cât ceea ce-am... ce-am...

— Pentru a fi Aes Sedai, un preţ trebuie plătit, răspunse Sheriam, cu toate că în priviri îi sclipea aceeaşi lucire de milă, şi mai puternică decât înainte. Există mereu un preţ.

— A fost aievea sau am visat?

Dar plânsul înăbuşi vorbele pe care dorea să le rostească. „Oare l-am lăsat să moară? Mi-am părăsit copilul?” Sheriam o luă cu braţul pe după umeri şi începu s-o conducă împrejurul arcadelor.

— Toate femeile pe care le-am văzut ieşind de-acolo, până acum, au pus aceeaşi întrebare. Răspunsul este că nimeni nu ştie. S-a presupus că acelea care nu se întorc preferă să stea şi să-şi trăiască vieţile acolo, pentru că au dat de un loc mai fericit. Dar dacă este aievea, continuă ea şi glasul i se înăspri, dacă rămân pentru că o doresc, atunci nădăjduiesc că vieţile de care au parte nu sunt nici pe departe fericite. Nu am nici o preţuire pentru cele care fug de responsabilităţi. Eu, una, însă – rosti, pe un ton ceva mai blând – nu cred că este aievea. Primejdia, în schimb, da. să nu uiţi asta. Eşti pregătită? întrebă, oprindu-se în faţa următoarei arcade sclipitoare.

Foindu-se pe loc, Egwene încuviinţă, iar Sheriam îşi luă braţul de pe umerii ei.

— A doua oară, pentru ce este. Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.

Egwene se înfioră. „Oricum, nu poate fi mai rău decât înainte. Nu poate.” Şi păşi înăuntru.

Coborând privirea, îşi văzu rochia – mătase albastră, brodată cu perle. Era prăfuită şi ruptă. Înălţă fruntea şi cercetă măreţul palat, în ruine, în care se afla. Palatul Regal din Andor, în Caemlyn. O ştia şi-i veni să ţipe. „Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.” Lumea nu era aşa cum şi-ar fi dorit ea. Nu se putea gândi la asta fără să-i vină să plângă, numai că toate lacrimile i se istoviseră demult, iar lumea era aşa cum era. Se aştepta ca în jurul său să vadă numai prăpăd.

Fără să-i pese că-şi mai sfâşia rochia, însă atentă la orice zgomot, precum un şoarece, se caţără pe un morman de dărâmături şi aruncă o privire către străzile răsucite ale Oraşului Interior. Cât vedea cu ochii, în toate părţile, numai ruine şi prăpăd, clădiri care păreau sfărâmate de nişte nebuni şi focuri care încă mocneau şi din care se înălţau pale groase de fum. Pe străzi erau oameni, cete de oameni înarmaţi, scormonind, căutând. Şi troloci. Oamenii se fereau de ei, iar trolocii mârâiau şi râdeau, cu râsul lor gros, aspru. Dar se cunoşteau şi lucrau umăr la umăr.

Pe stradă în jos veni, cu paşi mari, un Myrddraal, cu mantia neagră care de-abia se clătina uşor, la fiecare pas – în ciuda vântului puternic care purta praful şi dărâmăturile de jur împrejur. Şi oamenii şi trolocii se înfricoşau de privirea sa tăinuită.

— Vânaţi! rosti el, cu un glas care aducea aminte de ceva mort demult, care se fărâmiţa în praf. Nu mai staţi aşa, tremurând! Găsiţi-l!

Egwene se dădu jos, cât putu de încet, de pe mormanul de pietre.

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

Se opri, speriată că şoapta venise de la Făptura Umbrei. Dar, cumva, ştia că nu era aşa. Trăgând cu ochiul peste umăr, aproape temându-se că avea să-l vadă pe Myrddraal în locul unde tocmai stătuse ea, se grăbi să pătrundă în palatul dărâmat, căţărându-se peste bârnele căzute, strecurându-se printre bucăţile mari de piatră prăbuşită. Odată, păşi peste braţul unei femei care ieşea de sub un morman de tencuială şi cărămizi care alcătuiseră cândva un perete şi, poate, o parte din podeaua încăperii de deasupra. Pe un deget se vedea inelul cu Marele Şarpe – dar Egwene nu luă în seamă nici braţul, nici inelul. Se învăţase să nici nu observe morţii îngropaţi în grămada de dărâmături care fusese Caemlyn, înainte de venirea trolocilor şi a Iscoadelor. Pentru morţi nu putea face nimic.

Strecurându-se printr-un cotlon în care se prăbuşise o parte a tavanului, ajunse într-o încăpere pe jumătate îngropată de ceea ce fusese deasupra. Acolo zăcea Rand, cu o bârnă grea care-i căzuse peste mijloc. Picioarele nu i se vedeau – erau undeva sub bucăţile de piatră care zăceau peste tot. Chipul lui era mânjit de praf şi de sudoare. Când Egwene se apropie, deschise ochii.

— Te-ai întors, şopti, răguşit şi chinuit. Mi-era teamă... dar n-are a face. Trebuie să mă ajuţi.

— Aş putea ridica bârna, cu uşurinţă, folosindu-mă de Aer, spuse ea, aşezându-se ostenită pe podea. Numai că, de îndată ce se va mişca, tot restul se va prăbuşi peste tine. Peste amândoi. Şi cu atâta greutate nu mă pot descurca, Rand.

Râsul lui era amar şi dureros şi se stinse într-o clipă. Pe chip îi apărură din nou broboane de sudoare. Cu mare chin, izbuti să rostească:

— Aş putea să mişc şi eu bârna. Ştii asta. Aş putea mişca şi bârna şi toate pietrele de deasupra, toate. Dar, pentru asta, trebuie să-mi dau drumul din lanţ, şi nu am atâta încredere. Nu pot avea încredere să...

Apoi se opri, răsuflând greu.

— Nu înţeleg, spuse încet Egwene. Să-ţi dai drumul din lanţ? În ce nu poţi avea încredere?

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.” Cu asprime, îşi astupă urechile cu palmele.

— Nebunia, Egwene. Am izbutit... cumva... s-o ţin în frâu, zise Rand şi râse atât de aspru încât pielea începu s-o furnice. Dar îmi seacă toate puterile. Dacă mă las, fie şi puţin, fie şi o clipă, mă va cuprinde. Şi-atunci nu-mi va păsa de ce fac. Trebuie să mă ajuţi.

— Dar cum, Rand? Am încercat tot ce ştiu. Spune-mi cum şi am s-o fac.

Mâna lui se întinse slab şi se opri înainte să poată atinge pumnalul care zăcea în praf, fără teacă.

— Pumnalul, şopti el, ducându-şi cu greutate braţul îndărăt, la piept. Aici. În inimă. Omoară-mă.

— Nu! rosti Egwene, uitându-se la el şi la pumnal, ca la două vipere ucigătoare. N-am să fac aşa ceva, Rand. Nu pot! Cum să-mi ceri asta?

Încetişor, braţul lui se întinse din nou către pumnal – tot fără să-l ajungă. Se chinui, gemu, izbuti să-l atingă cu un deget, dar înainte să mai aibă răgazul să încerce din nou, Egwene îl împinse departe, cu piciorul. Rand se prăbuşi la loc, suspinând.

— Spune-mi de ce, îi ceru ea. De ce să-mi ceri să... te omor? Am să te tămăduiesc şi am să fac tot ce pot ca să te scot de-aici, dar nu te pot omorî. De ce?

— Mă pot face să trec de partea lor, Egwene, îngăimă el, răsuflând cu atâta chin încât ea îşi dori să mai aibă lacrimi să plângă. Dacă mă prind – Myrddraalii, Stăpânii Spaimei – mă pot face să trec de partea Umbrei. Dacă mă cuprinde nebunia, n-am să mă pot lupta. N-am să ştiu ce fac, decât când e prea târziu. Dacă mai am fie şi o scânteie de viaţă atunci când mă vor găsi, o pot face. Te rog, Egwene. Pe Lumină. Omoară-mă.

— Nu... nu pot, Rand. Lumina să m-ajute, nu pot!

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

Privi peste umăr şi zări o arcadă argintie, scăldată în lumină albă, care ocupa aproape tot locul rămas liber printre dărâmături.

— Egwene, ajută-mă. „Nu şovăi.”

Se ridică şi făcu un pas către arcadă, care era chiar în faţa ei. Încă un pas, şi...

— Te rog, Egwene. Ajută-mă. Nu pot s-ajung la el. Pe Lumină, Egwene, ajută-mă!

— Nu te pot omorî, şopti ea. Nu pot. Iartă-mă. Şi păşi mai departe.

— AJUTĂ-MĂ, EGWENE!

Lumina o făcu cenuşă.

Împleticindu-se, ieşi pe sub arcadă, fără să observe că era goală şi fără să-i pese. O străbătu un fior, care-o făcu să-şi acopere gura cu ambele palme.

— N-am putut, Rand, şopti. N-am putut. Te rog, iartă-mă. „Lumină, ajută-l. Te rog.”

Apa rece i se scurse pe creştet.

— Te-ai curăţat de trufie deşartă, recită Elaida. Te-ai curăţat de aşteptările neîntemeiate. Vii în faţa noastră curată şi pură, în inima şi în suflet.

După ce sora cea Roşie se întoarse, Sheriam o luă pe Egwene de umeri, cu blândeţe, şi o conduse către ultima arcadă.

— A rămas doar una, copilă. Doar una şi gata.

— Mi-a spus că-l pot face să treacă de partea Umbrei, îngână Egwene. Mi-a spus că Myrddraalii şi Stăpânii Spaimei îl pot sili.

Sheriam se împiedică şi privi iute împrejur. Elaida aproape că ajunsese îndărăt la masă, iar celelalte Aes Sedai care înconjurau ter’angrealul stăteau nemişcate, pârând să nu ia seama la nimic din jurul lor.

— Nu-i plăcut să vorbeşti despre aşa ceva, copilă, spuse în cele din urmă, pe înfundate, Sheriam. Haide. Mai ai o dată.

— E cu putinţă? stărui Egwene.

— Obiceiul este, zise Sheriam, să nu vorbeşti despre ceea ce se întâmplă înăuntrul ter’angrealului. Temerile fiecăreia sunt numai ale ei.

— E cu putinţă?

Sheriam oftă, apoi trase iarăşi cu ochiul la celelalte şi vorbi iute, în şoaptă:

— Puţină lume ştie aşa ceva, copila, chiar şi în Turn. N-ar fi trebuit să afli nici acum şi, poate, niciodată, dar am să-ţi spun. Cei care pot conduce Puterea au... anumite slăbiciuni, învăţând să ne deschidem către Adevăratul Izvor, ne putem deschide şi către... altele. Linişteşte-te, copilă, continuă – văzând-o pe Egwene înfiorată. Nu se face cu uşurinţă. Din câte ştiu – facă Lumina ca aşa să fie! – asemenea lucru nu s-a mai întâmplat din vremea Războaielor Troloce. Era nevoie de treisprezece Stăpâni ai Spaimei – Iscoade în stare să conducă Puterea – care să ţeasă undele, folosindu-se de treisprezece Myrddraali. Vezi? Nu era uşor. Astăzi nu mai există Stăpâni ai Spaimei. Aceasta e una dintre tainele Turnului, copilă. Dacă ar şti şi altele, n-am mai putea convinge pe nimeni că este în siguranţă cu noi. Numai cineva care poate conduce cade victimă. Este slăbiciunea puterii noastre. Toţi ceilalţi sunt în siguranţă, ca într-o fortăreaţă, şi numai faptele îi pot purta pe calea Umbrei.

— Treisprezece, îngăimă Egwene. Atâtea câte au fugit din Turn. Liandrin şi încă douăsprezece.

— N-ai de ce să te mai gândeşti la asta, rosti Sheriam, cu chipul aspru. Te poftesc să uiţi ce-ai aflat. A treia oară, continuă ea, pe un ton firesc, pentru ceea ce va fi. Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.

Egwene se uită la arcada sclipitoare şi undeva, dincolo de ea. „Liandrin şi încă douăsprezece. Treisprezece Iscoade care pot conduce Puterea. Lumina să ne-ajute pe toţi!” Şi păşi în lumina care îi umplu trupul, începu să strălucească prin ea şi o arse până la oase, o pârjoli până în suflet. Părea să ardă cu flacără. „Lumina să m-ajute!” Numai lumina rămăsese. Şi durerea.

Egwene se uită în oglinda atârnată pe perete şi se miră – poate mai mult văzându-şi chipul neted, fără vârstă, sau etola dungată pe care-o avea la gât: nici ea nu ştia. Etola Supremei înscăunate.

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

„Treisprezece.”

Se clătină pe picioare, se sprijini de oglindă şi aproape că se prăbuşi, trântind-o şi pe aceea, pe podeaua cu dale albastre din cabinetul său. „Nu-i a bună”, se gândi. Nu avea de-a face cu ameţeala care-o cuprinsese pe neaşteptate – sau, cel puţin, aşa credea. Era altceva, dar nu avea habar ce. În spate era o altă Aes Sedai, o femeie cu pomeţii înalţi, ca Sheriam, dar cu părul negru şi ochii căprui, migdalaţi, cu etola lată de-o palmă pe umeri: Păstrătoarea. Dar nu era Sheriam. Egwene n-o mai văzuse niciodată, dar era sigură că o cunoştea, la fel de bine cum se cunoştea pe sine însăşi. Şovăind, îşi aminti şi numele – Beldeine.

— Nu ţi-e bine, Maică?

„Etola e verde. Aşadar, a făcut cândva parte din Ajah Verde. Păstrătoarea provine din aceeaşi Ajah ca şi Suprema pe care-o slujeşte. Aşa e întotdeauna. Aşa că, dacă eu sunt Suprema – dacă? – înseamnă că am făcut şi eu parte din Ajah Verde.” Gândul o tulbură. Nu atât pentru că fusese Verde, ci pentru că trebuise să cugete ca să-şi dea seama. „Pe Lumină, s-a-ntâmplat ceva cu mine.”

„Înapoi e o singura...” Glasul din mintea ei deveni mai slab, apoi se stinse, nedesluşit. „Treisprezece Iscoade.”

— Mi-e bine, Beldeine, spuse Egwene, rostind numele cu dificultate – cu toate ca părea că-l rostise de nenumărate ori. Să nu le facem să ne-aştepte. „Pe cine?” Nu ştia decât că gândul de a pune capăt acelei aşteptări o întrista cumplit.

— De-acum, pesemne că şi-au pierdut răbdarea, Maică, zise Beldeine, şovăind şi ea, de parcă era la fel de puţin dornică precum Egwene, dar din alte pricini. Egwene era convinsă că, în spatele înfăţişării sale liniştite, cealaltă era înspăimântată de moarte.

— Atunci, să trecem la treabă.

Beldeine încuviinţă, apoi trase aer adânc în piept şi se apropie de uşă, unde era proptit toiagul său, având în vârf Flacăra Albă din Tar Valon, în formă de lacrimă.

— Nu cred c-avem de ales, Maică.

Luă toiagul şi deschise uşa, făcându-i loc lui Egwene, apoi se grăbi să i-o ia înainte. Mergeau în alai, Păstrătoarea Cronicilor conducând-o pe Suprema Înscăunată. Egwene nu izbuti să observe prea bine pe unde o apucaseră. Atenţia îi era îndreptată înăuntrul său. „Ce-o fi cu mine? De ce nu-mi pot aminti? De ce atâtea lucruri din câte-mi... aproape amintesc sunt greşite?” Pipăi etola cu şapte dungi pe care-o avea pe umeri. „De ce sunt pe jumătate convinsă că sunt încă novice?”

„Înapoi e o singură ca...”

De această dată, glasul se stinse pe neaşteptate.

„Treisprezece femei din Ajah Neagră.”

Cu asta, se împiedică. Era un gând înspăimântător, însă ceea ce-o îngheţa până în măduva oaselor nu era teama. Părea ceva... personal. Îi venea să ţipe, să fugă şi să se ascundă – de parcă tocmai pe ea o urmăreau. „Ce prostie. Ajah Neagră a fost distrusă.” Şi gândul acesta părea ciudat.

O parte a minţii sale îşi amintea de ceva ce purta numele Marea Curăţare. O altă parte era convinsă că aşa ceva nu se întâmplase niciodată. Cu privirile aţintite înainte, Beldeine n-o văzuse împiedicându-se. Egwene trebui să mărească pasul ca s-o prindă din urmă. „Asta-i moartă de spaimă. Pe Lumină, oare unde mă duce?”

Beldeine se opri înaintea unei uşi duble, înalte. Pe fiecare parte se vedea incrustat cu argint semnul Flăcării din Tar Valon. Îşi şterse palmele pe rochie, de parcă începuse pe neaşteptate să asude, apoi deschise o uşă şi o călăuzi pe Egwene în susul unei rampe din aceeaşi piatră albă, cu vinişoare argintii, din care erau tăiaţi şi pereţii. Totul împrejur părea să scânteieze. Rampa le purtă într-o încăpere mare, rotundă, având deasupra o cupolă de cel puţin treizeci de paşi în înălţime. Pe lângă pereţi se afla o platformă înălţată, care cobora în trepte, peste tot, în afara locurilor în care se deschideau rampa pe care venise şi altele două, aflate la distanţe egale. În mijloc, pe podea, se vedea Flacăra din Tar Valon, împrejmuită de spirale colorate, din ce în ce mai largi – culorile celor şapte Ajah. La capătul opus faţă de rampă se afla un jilţ cu spătarul înalt, masiv şi împodobit cu corzi de viţă şi cu frunze, pictat în aceleaşi şapte culori. Beldeine lovi tare cu toiagul în podea şi vorbi, cu un tremur în glas:

— Soseşte. Păzitoarea Sigiliilor. Flacăra din Tar Valon. Suprema Înscăunată. Soseşte.

Femeile de pe platformă se ridicară din jilţuri, într-un foşnet de fuste. Era douăzeci şi unul de jilţuri, aşezate câte trei, fiecare grup fiind pictat şi tapisat cu aceeaşi culoare ca şi ciucurii şalurilor femeilor care şedeau acolo.

„Divanul”, se gândi Egwene, străbătând încăperea ca să ajungă la jilţul ei. Jilţul Supremei înscăunate. „Asta-i tot. Divanul şi reprezentantele din fiecare Ajah. Am fost aici de mii de ori.” Numai că nu-şi putea aminti nici un prilej. „Şi ce caut aici, în Divan? Pe Lumină, o să mă jupoaie de vie când o să vadă...” Nu era sigură ce aveau să vadă, numai că se ruga să nu observe nimeni.

„Înapoi e o singura ca...”

„Înapoi e o singură...”

„Înapoi...”

„Ajah Neagră aşteaptă.” Măcar gândul acesta era întreg. Şi venea de peste tot. De ce părea să nu-l audă decât ea? Aşezându-se în jilţul Supremei înscăunate – tronul de Amyrlin – îşi dădu seama că nu avea habar ce să facă mai departe. Celelalte Aes Sedai se aşezaseră şi ele, în afară de Beldeine care stătea alături, cu toiagul, înghiţind tulburată în sec. Toate păreau să aştepte ceva de la ea.

— Începeţi, spuse, în cele din urmă.

Părea să fie îndeajuns. Una dintre reprezentantele Roşii se ridică, iar Egwene o recunoscu, înspăimântată, pe Elaida. În acelaşi timp, ştia bine că Elaida era cea mai de seama dintre reprezentantele Roşii şi duşmanca ei de moarte. Privirea de pe chipul aceleia, care se uita fix la ea, de-a curmezişul încăperii, o făcu să se înfioare. Era aspră şi rece – şi triumfătoare. Făgăduia lucruri la care era mai bine să nu cugeţi.

— Aduceţi-l, spuse tare Elaida.

Pe una dintre rampe – nu pe cea pe care intrase Egwene – se auzi zgomot de paşi. Apărură nişte oameni – douăsprezece Aes Sedai care înconjurau trei bărbaţi, doi dintre ei străjeri, bărbaţi zdraveni, cu Flacăra din Tar Valon brodată pe piept, trăgând de lanţurile cu care era legat al treilea, care se împleticea de parcă era ameţit.

Egwene tresări în jilţ. Bărbatul înlănţuit era Rand. Cu ochii pe jumătate închişi, cu capul în piept, părea aproape adormit şi se mişca numai când îl trăgeau lanţurile.

— Acest om, spuse solemnă Elaida, s-a proclamat Dragonul Renăscut. Se auzi un ecou de dezgust, de parcă ascultătoarele erau nu surprinse, ci foarte puţin dornice să audă aşa ceva. Acest bărbat a condus Puterea Supremă. Ecoul răsună mai tare, a dezgust, dar şi cu o urmă de teamă. Pentru aşa ceva există o singură pedeapsă, cunoscută şi recunoscută de toate neamurile, dar rostită numai aici, în Tar Valon, în Divanul Turnului. O chem pe Suprema Înscăunată să rostească sentinţa de domolire a acestui bărbat.

Ochii Elaidei sclipiră, privind-o pe Egwene. „Rand. Ce mă fac? Pe Lumină, ce mă fac?”

— De ce şovăi? o întrebă cu asprime Elaida. Sentinţa a fost hotărâtă de trei mii de ani. De ce şovăi, Egwene al’Vere?

Una dintre reprezentantele Verzi sări în picioare; în ciuda purtărilor liniştite, mânia îi răzbătea din glas.

— Ruşine, Elaida! Arată-i respect Supremei înscăunate! Arată-i respect Maicii noastre!

— Respectul, răspunse cu răceală Elaida, se câştigă şi se pierde. Ei, Egwene? Oare, în sfârşit, îţi arăţi slăbiciunea, arăţi că eşti nepotrivită pentru acest rang? Oare chiar n-ai să poţi rosti sentinţa acestui bărbat?

Rand încercă să-şi înalţe capul, dar nu izbuti. Cu mare greutate, Egwene se ridică în picioare. I se învârtea capul, încercă să-şi aducă aminte că era Suprema Înscăunată, că avea puterea de a le porunci tuturor celorlalte femei, dar strigându-şi în sine că era novice, că nu avea ce căuta acolo, că era o greşeală îngrozitoare.

— Nu, spuse ea, cu un tremur în glas. Nu, nu pot! N-am să...

— Se trădează? strigă Elaida, mai tare decât ea. Se condamnă singură, cu propriile-i vorbe! Luaţi-o!

Tocmai când Egwene deschidea gura să răspundă, Beldeine veni lângă ea. Apoi, toiagul Păstrătoarei o lovi peste cap. Beznă.

Mai întâi simţi durerea. La spate avea ceva tare şi rece. Apoi se auziră şi vocile. Şoapte.

— Tot nu s-a trezit? se auzi un hârşâit, ca de oase pilite.

— Nu te îngrijora, spuse o femeie de foarte, foarte departe; părea nesigură, înspăimântată, încercând însă să nu dea nimic pe faţă. O să terminăm cu ea înainte să ştie ce i se întâmplă, iar apoi va fi a noastră, să facem ce vrem din ea. Poate o să v-o dăm pe mână, să vă faceţi plăcerile.

— După ce o folosiţi voi.

— Fireşte.

Glasurile îndepărtate se pierdură. Cu mâna, îşi atinse piciorul, pipăind pielea ca de găină. Îşi întredeschise ochii. Era goală, plină de vânătăi, întinsă pe o masă aspră din lemn – părea să se găsească într-o cămară nefolosită. Simţea aşchiile care i se înfipseseră în spate, iar în gură gustul metalic, de sânge.

De-o parte a încăperii se afla un grup de Aes Sedai care vorbeau între ele, cu glasurile scăzute, dar foarte încordate. Îi venea greu să gândească, din pricina durerii din cap, dar părea important să le numere. Treisprezece. Un alt grup, de data aceasta de bărbaţi cu mantii şi glugi negre, se apropie de femeile care păreau nehotărâte dacă să se tragă înapoi sau să încerce să-i domine cu prezenţa lor. Unul dintre bărbaţi întoarse capul către masă. Chipul mort, ascuns de glugă, nu avea ochi.

Egwene nu mai avu nevoie să numere Myrddraalii. Ştia totul. Treisprezece, şi încă treisprezece Aes Sedai. Pe dată, începu să ţipe de groază, dar, chiar şi pradă spaimei care stătea să-i sfărâme oasele, se întinse către Adevăratul Izvor, căutând deznădăjduită saidar.

— S-a trezit!

— Nu se poate! Aşa repede?

— Îndepărteaz-o! Repede! Repede! Îndepărteaz-o de Izvor!

— Prea târziu! E prea puternică!

— Pune mâna pe ea! Repede!

Simţi cum spre braţele şi picioarele sale se întind mâini albe, moi, ca viermii care trăiesc în umbra pietrelor, conduse de minţile ascunse în spatele chipurilor palide, fără ochi. Ştia că, dacă ajung să-i atingă trupul, avea să înnebunească. Puterea se revărsă în ea. Pielea Myrddraalilor se aprinse – flăcările ieşiră prin pânza neagră ca nişte pumnale de foc. Zbierând, Jumate-Oamenii se înnegreau şi ardeau precum hârtia unsă. Bucăţi de piatră, mari cât pumnul ei, se desprinseră din pereţi şi începură sa zboare prin cameră, izbindu-se de trupuri. Se auzeau ţipete şi gemete înfundate. Văzduhul tremură, se înfioră, începu să se rotească într-un vârtej.

Încet, cu greutate, Egwene se ridică de pe masă. Vântul îi flutura părul şi o făcea să se împleticească, dar nu se opri, ci se îndreptă spre uşă. În faţa ei apăru silueta masivă a unei Aes Sedai, plină de sânge şi vânătăi, împrejmuită cu nimbul sclipitor al Puterii. În ochii întunecaţi se oglindea moartea. Egwene îşi aminti şi numele celeilalte. Gyldan, sfătuitoarea cea mai apropiată a Elaidei – le văzuse mereu şopocăind prin colţuri sau închizându-se împreună prin vreo încăpere. Buzele i se strâmbară. fără să mai bage în seama pietrele şi vântul, strânse pumnul şi o lovi pe Gyldan între ochi, cât putu de tare. Sora cea Roşie – cea Neagră – se prăbuşi de parcă i s-ar fi topit toate oasele. Frecându-şi dosul palmei, Egwene ieşi împleticit în coridor. „Mulţumesc, Perrin, se gândi, că mi-ai arătat cum se face. Dar nu mi-ai spus că-i aşa dureros.”

Trântind uşa împotriva vântului, conduse iarăşi Puterea. Pietrele din zid se cutremurară, plesniră şi se strânseră de jur împrejur. Nu avea să ţină mult, dar merita, dacă urmărirea avea să fie întârziată fie şi cu un minut. Minutele puteau însemna scăparea. Adunându-şi puterile, se sili să o ia la fugă. Se clătina, dar măcar alerga.

Trebuia să facă rost de haine, se hotărî. O femeie îmbrăcată avea mai multă autoritate decât fără veşminte. Iar ea avea să aibă nevoie de fiecare urmă de autoritate. În încăperile sale aveau s-o caute mai întâi de toate; noroc că avea şi în cancelarie o rochie şi încălţări – şi o altă etolă – iar cancelaria nu era departe.

Era tulburător să alerge aşa, pe coridoarele pustii. Chiar dacă în Turnul Alb nu mai erau atâtea persoane ca odinioară, de obicei tot mai întâlneai pe câte cineva. Zgomotul cel mai puternic îl scoteau tălpile sale goale pe podeaua de piatră. Străbătu grăbită anticamera şi ajunse în cancelarie unde, în cele din urmă, dădu peste cineva. Beldeine şedea pe podea, cu capul în mâini, plângând.

Egwene se opri, prudentă, atunci când cealaltă îşi înălţă ochii roşii de plâns, s-o privească. Nu vedea nimbul sclipitor, dar tot se simţea îngrijorată. Şi încrezătoare. Propriul nimb nu şi-l putea zări, fireşte, dar puterea – Puterea – care-i curgea prin vene era îndeajuns. Mai ales că mai avea o taină. Beldeine îşi şterse obrajii uzi.

— N-am avut de ales. Trebuie să-nţelegi că n-am avut de ales. M-au... m-au..., începu, apoi trase aer în piept, înfiorată, şi continuă iute, cu glasul ridicat, aproape ca într-un ţipăt. Acum trei nopţi m-au luat din pat şi m-au ferecat. M-au ferecat! Nu mai pot conduce Puterea!

— Pe Lumină, şopti Egwene; curgerea saidarului o apără de tulburarea neaşteptată. Lumina să te-ajute şi să te aline, fiica mea. De ce nu mi-ai spus? Te-aş fi...

Dar lăsă cuvintele să se stingă, ştiind că nu era nimic de făcut.

— Cum m-ai fi ajutat? Cum? Nu aveai cum! Nu poţi face nimic. Dar ei mi-au spus că mi se putea reda puterea cu ajutorul... cu ajutorul Celui Întunecat. M-au chinuit, Maică, mai spuse femeia, strângând pleoapele scăldate iarăşi în lacrimi. M-au făcut să... O, pe Lumină, cât m-au chinuit! Elaida mi-a spus că aveau să mă facă la loc, să mă facă iar să pot conduce Puterea, dacă mă supun. De-asta am... a trebuit să...

— Deci Elaida este din Ajah Neagră, spuse mohorâtă Egwene.

Lângă un perete se afla un dulap îngust, în care era atârnată o rochie verde de mătase, pentru acele momente când nu avea vreme să se întoarcă în încăperile sale. Alături era şi o etolă în dungi. Începu să se îmbrace iute.

— Cu Rand ce-au făcut? Unde l-au dus? Răspunde, Beldeine! Unde e Rand al’Thor?

Beldeine şedea ghemuită, cu buzele tremurând, cu privirile pierdute. În cele din urmă, se adună:

— La Curtea Trădătorilor, Maică. Acolo l-au dus.

Pe Egwene o cuprinseră fiorii de teamă şi de mânie. Elaida nu aşteptase nici măcar un ceas. Curtea Trădătorilor era folosită numai pentru trei lucruri: pentru execuţii, pentru ferecarea unei Aes Sedai sau pentru domolirea unui bărbat care putea conduce. Dar pentru toate trei era nevoie de o poruncă de-a Supremei înscăunate. „Deci cine poartă etola?” Elaida, era convinsă. „Dar cum de le-a făcut s-o primească, aşa de repede, fără să mă fi judecat sau condamnat pe mine? Nu poate exista o altă Supremă până ce nu mi s-au luat etola şi toiagul. Iar asta nu-i aşa uşor. O să vadă ele. Pe Lumină! Rand!” Dădu să iasă.

— Ce poţi face, Maică? strigă Beldeine. Ce poţi face? Pentru Rand sau pentru ea însăşi? Nu era limpede.

— Mai mult decât se crede, spuse Egwene. N-am ţinut niciodată în mână Sceptrul Legămintelor, Beldeine.

Oftatul de uimire al celeilalte o urmări, la plecarea din încăpere. Amintirile încă se mai îngânau una cu alta prin mintea ei. Ştia că nimeni nu putea dobândi şalul şi inelul fără să rostească cele Trei Legăminte, având în mână Sceptrul – ter’angrealul care o silea să-şi respecte jurămintele ca şi cum i s-ar fi incrustat în carne de la naştere. Şi totuşi îşi amintea că, cine ştie cum, într-un chip de neînţeles, ea tocmai asta făcuse.

Zgomotul paşilor ei grăbiţi răsuna uşor. Măcar acum ştia de ce coridoarele erau pustii. Fiecare Aes Sedai, poate în afară de cele rămase în cămară, fiecare Aleasă şi novice, până şi fiecare slujitoare era, pesemne, în Curtea Trădătorilor, aşa cum cerea obiceiul, pentru a vedea dusă la îndeplinire voinţa Turnului.

Iar curtea era probabil împrejmuita de străjeri – ca nu cumva cineva să încerce să-l elibereze pe bărbatul care trebuia domolit. Rămăşiţele armatei lui Guaire Amalasan încercaseră s-o facă, la capătul războiului pe care unii îl numeau al Celui de-al Doilea Dragon, chiar înainte ca apariţia lui Artur Aripă-de-Şoim să le dea celor din Tar Valon alte pricini de îngrijorare. La fel şi adepţii lui Raolin Duşmanul întunecimii, cu mulţi ani după aceea. Nu-şi mai amintea dacă Rand avea sau nu adepţi – însă străjerii nu uitau de asemenea lucruri şi stăteau de pază.

Dacă, într-adevăr, Elaida sau vreo altă femeie purta etola Supremei, se prea putea ca străjerii să nu-i dea drumul înăuntru. Ştia că-şi putea croi drum. Dar trebuia s-o facă repede. N-avea nici un rost, dacă Rand era domolit, în vreme ce ea îi încătuşa pe străjeri în Aer. Până şi străjerii ar fi dat înapoi, dacă slobozea asupra lor trăsnetele sau focul mistuirii şi dacă făcea pământul să se sfarme sub picioarele lor. „Focul mistuirii?” se întrebă. Dar n-avea rost nici să frângă puterea din Tar Valon, pentru a-l salva pe Rand. Cumva, trebuia să le împace pe toate.

Cu ceva cale înainte să ajungă la Curtea Trădătorilor, se întoarse şi începu să urce scări şi rampe, din ce în ce mai înguste şi mai înalte, până ce deschise o trapă şi se caţără pe acoperişul înclinat al unui turn, făcut din placi aproape albe. De acolo vedea până departe, dincolo de alte acoperişuri şi alte turnuri, până în Curtea cea largă şi rotundă a Trădătorilor.

Era plină – numai în mijloc mai rămăsese ceva loc. Lumea se adunase la toate ferestrele care dădeau într-acolo, la toate balcoanele şi până şi pe acoperişuri, dar tot putea să-l zărească – foarte mic, în depărtare – pe bărbatul care stătea singur, în mijloc, înlănţuit. Rand. Era împrejmuit de douăsprezece Aes Sedai, iar în faţa lui se afla alta care, pesemne, purta etola cu cele şapte dungi colorate – o ştia, chiar dacă nu izbutea s-o zărească. Elaida. Cuvintele pe care, pesemne, le rostea cealaltă îşi croiau drum prin gândurile lui Egwene. „Acest bărbat, părăsit de Lumină, a atins saidin, jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor. Aşa l-am încătuşat. Acest bărbat a făptuit grozăvia de a conduce Puterea Supremă, ştiind că saidin este întinat de Cel Întunecat, întinat din pricina trufiei şi a păcatelor bărbaţilor. Aşa l-am pus în chingi.” Egwene se sili să-şi alunge din minte ceea ce urma. „Treisprezece Aes Sedai. Douăsprezece surori şi Suprema – numărul obişnuit pentru orice domolire. Acelaşi număr ca şi pentru...” Dar se forţă să nu se mai gândească nici la asta. Nu avea vreme decât pentru ceea ce venise să facă. Numai să-şi dea seama cum.

Pesemne că, la distanţa aceea, putea să-l ridice, folosind Aerul. să-l ia drept din mijlocul femeilor Aes Sedai şi să-l aducă până la ea. Poate. Dar chiar dacă avea asemenea puteri şi nu-l scăpa, la mijlocul drumului, ucigându-l ea însăşi, avea să-i ia mult, iar el avea să fie o ţintă neajutorată pentru arcaşi. Unde mai pui că strălucirea saidarului ar fi dat-o de gol în ochii oricărei Aes Sedai care ar fi zărit-o. Şi, că veni vorba, ai oricărui Myrddraal.

— Pe Lumină, spuse, pe înfundate, nu există nici o cale, în afară de a stârni un război în Turnul Alb. Şi s-ar prea putea să fac tocmai asta.

Strânse Puterea, desparţi undele, le îndreptă...

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

Trecuse atât de mult de când nu mai auzise aceste vorbe încât tresari, alunecă pe plăcile netede şi de-abia izbuti să nu cadă. Erau o sută de paşi până jos. Aruncă o privire peste umăr. Acolo, în vârful turnului, puţin înclinată pentru a se lipi bine de acoperiş, era o arcadă argintie, plină de lumină strălucitoare. Clipea tremurat, cu raze de un roşu aprins, sau galbene, croindu-şi drum prin scânteierea albă. „înapoi e o singură cale. Nu şovăi.” Arcada se subţie, de puteai vedea prin ea, apoi se întări iarăşi.

Cu sufletul la gură, Egwene se uită către Curtea Trădătorilor. Trebuia să fie vreme. Trebuia. Nu avea nevoie decât de câteva minute, poate zece, şi de noroc.

În minte îi răsunară glasuri – nu cele fără trup, de nerecunoscut, care-o îndemnau să nu şovăie, ci glasurile unor femei pe care mai că-i venea să creadă că le cunoştea.

„... Nu mai poate ţine mult. Dacă nu iese acum...”

„Ţineţi tare! Ţineţi tare, arde-v-ar, sau vă spintec ca pe ţipari!”

„... Se tulbură, Maică! Nu putem...” Glasurile se topiră unul într-altul, apoi tăcură, dar cel de nerecunoscut răsună iarăşi.

„Înapoi e o singură cale. Nu şovăi.”

„Pentru a fi Aes Sedai, un preţ trebuie plătit.”

„Ajah Neagră aşteaptă.”

Urlând de furie din pricina a ceea ce era silită să piardă, Egwene se aruncă spre arcada care sclipea, precum un val de căldură. Aproape că-şi dorea să cadă pe alături, la moarte.

Lumina o făcu bucăţele, apoi sfărâmă bucăţelele în fire de nisip şi firele le făcu precum nişte scântei de nefiinţa. Totul plutea purtat de lumină. Pentru vecie.

CAPITOLUL 23 • Încătuşată

Lumina o rupse în fâşii, apoi fâşiile le preschimbă în fire de nisip care plutiră spre depărtări, arzând. Pluteau, arzând, pe vecie. Pe vecie.

Egwene ieşi de sub arcada argintie înfrigurată şi ţeapănă de mânie. Dar răceala de gheaţă a turbării era bine-venită, pentru a înăbuşi pârjolul amintirilor. Trupul îşi amintea cum ardea, dar alte amintiri o răvăşeau şi o pârjoleau mai adânc. Mânia era rece ca moartea.

— Asta mi-e scris? întrebă. Să-l părăsesc iarăşi şi iarăşi. Să-l trădez, să-l dezamăgesc, iarăşi şi iarăşi? Asta mi-e scris?

Dintr-odată, îşi dădu seama că nu era totul bine. O văzu pe Supremă, care venise, aşa cum fusese învăţată că avea să vină, precum şi câte o sora din fiecare Ajah, purtându-şi şalurile – numai că toate o priveau, cu îngrijorare în ochi. În fiecare dintre cele trei locuri din jurul ter’angrealului se aflau acum câte două surori, cu chipurile scăldate de sudoare. Ter’angrealul scotea un zgomot ca un tors, aproape tremura, iar înăuntrul arcadelor, fulgere în culori vii străpungeau strălucirea albă.

Sheriam atinse creştetul lui Egwene şi, pentru o clipă, nimbul saidarului o învălui. Egwene se înfioră din nou.

— N-are nimic, spuse Mai-Marea peste novice, părând uşurată, de parcă nu se aştepta la asta. N-a păţit nimic.

Celelalte Aes Sedai care o priveau pe Egwene se liniştiră. Elaida răsuflă adânc, apoi se grăbi să ia ultimul pocal. Numai cele din jurul ter’angrealului rămaseră tot încordate. Zgomotul se mai domolise, iar lumina începu să se tulbure, semn că ter’angrealul începuse să se liniştească, însă femeile dimprejur păreau să se lupte din greu cu el.

— Ce... ce s-a-ntâmplat? întreba Egwene.

— Taci, spuse Sheriam, cu blândeţe. Deocamdată, taci. Eşti bine – asta contează – aşa că trebuie să sfârşim ceremonia.

Elaida veni, aproape în fugă, şi-i dădu Supremei ultimul pocal. Egwene şovăi, doar o clipă, înainte să îngenuncheze. „Ce s-o fi întâmplat?” Suprema vărsă încet apa peste creştetul ei.

— Te-ai curăţat de Egwene al’Vere din Emond’s Field. Te-ai curăţat de toate chingile care te leagă de lume. Vii în faţa noastră curată şi pură, în inimă şi în suflet. Eşti Egwene al’Vere, Aleasă a Turnului Alb. De-acum eşti încătuşată de noi, sfârşi Suprema, vărsând ultima picătură.

Cuvintele din urmă păreau să aibă un înţeles numai al lor, pentru Egwene şi pentru Supremă. Aceasta dădu pocalul unei alte Aes Sedai şi scoase la iveală un inel în formă de şarpe care-şi înghiţea coada. Fără să vrea, Egwene se înfioră când ridică mâna stângă şi, din nou, când Suprema îi strecură inelul pe cel de-al treilea deget. după ce ajungea Aes Sedai, avea libertatea de a-l purta pe ce deget voia, sau de a nu-l purta deloc dacă era nevoită să se ascundă. Alesele, însă, îl purtau numai aşa. Fără să zâmbească, Suprema o ridică.

— Bine ai venit, fiica mea, îi spuse, sărutând-o pe obraz, iar Egwene, uimită, simţi un fior de încântare. Fiică, nu copilă. Nu mai fusese niciodată numită aşa. Suprema o sărută şi pe celălalt obraz. Bine ai venit.

Cu un pas înapoi, Suprema o cântări din priviri, apoi îi vorbi lui Sheriam:

— Ajut-o să se usuce şi dă-i ceva de îmbrăcat, apoi asigură-te că e bine. Dar să fii sigură.

— Sunt sigură, Maică, răspunse Sheriam, pârând surprinsă. Doar m-ai văzut săpându-i în minte.

Suprema mormăi ceva, şi se uită înspre ter’angreal.

— Vreau să ştiu ce n-a mers bine în seara asta.

Apoi se apropie de arcade, cu paşi hotărâţi. Veniră lângă ea şi celelalte Aes Sedai, aproape toate; ter’angrealul se potolise şi nu mai strălucea.

— Maica e îngrijorată pentru tine, spuse Sheriam, trăgând-o pe Egwene la o parte, unde o aşteptau un prosop pentru păr şi altul pentru a-şi usca trupul.

— Dar are vreo pricină să fie? întrebă Egwene. „Nu vrea ca ogarul să păţească ceva, până ce nu culcă prada la pământ.”

Sheriam nu răspunse, ci doar se încruntă puţin, apoi, după ce-o văzu uscată, îi dădu o rochie albă cu şapte dungi colorate la poale. Egwene se îmbrăcă, simţind un fior de dezamăgire. De-acum era Aleasă, cu inelul pe deget şi rochia dungată. „De ce mă simt la fel ca înainte?” Elaida se apropie, purtând în braţe hainele de novice, încălţările, cingătoarea şi punguţa. Precum şi hârtiile de la Verin. Toate, în braţele Elaidei. Egwene trebui să se silească să nu i le smulgă, aşteptând ca femeia Aes Sedai să i le dea ea însăşi.

— Mulţumesc, Aes Sedai.

Pe furiş, încercă să tragă cu ochiul la hârtii, dar nu-şi dădu seama dacă umblase cineva în ele. Erau încă legate. „Cum să aflu dacă le-a citit?” Pipăind punguţa, ascunsă sub rochia de novice, simţi atingerea inelului ciudat, ter’angrealul.

„Măcar ăsta a rămas unde era. Pe Lumină, l-ar fi putut lua, şi nu ştiu dacă m-ar fi supărat prea tare. Da, m-ar fi supărat. Cred.” Elaida îi vorbi, cu glasul la fel de rece ca şi chipul.

— Nu am fost de acord să fii adusă aici în seara asta. Nu pentru că m-aş fi temut că urma să se întâmple ceva. Nimeni n-ar fi putut prevedea asta. Nu... ci din pricina a ceea ce eşti. O sălbăticiune. Oh, continuă ea, neînduplecată ca un gheţar, în ciuda lui Egwene care încerca să protesteze, ştiu că ai învăţat să conduci Puterea sub călăuzirea unor Aes Sedai, dar tot sălbăticiune eşti, şi în suflet, şi în purtări. Ai mari înzestrări, altfel nu ai fi scăpat cu viaţă în seara asta, dar înzestrările nu schimbă nimic. Nu cred că vei face vreodată parte din Turnul Alb, nu aşa ca noi, celelalte, chiar dacă-ţi vei purta inelul pe un alt deget. Ar fi fost mai bine să te hotărăşti să înveţi doar atât cât era nevoie pentru a-ţi salva viaţa şi să te întorci în sătucul tău adormit. Mult mai bine.

Şi, întorcându-se pe călcâie, ieşi din încăpere. „Chiar dacă nu-i din Ajah Neagră, se gândi Egwene, nici departe nu-i.” Cu voce tare şi îmbufnata, îi spuse lui Sheriam:

— De ce n-ai zis nimic? M-ai fi putut ajuta.

— Pe o novice aş fi ajutat-o, copilă, răspunse liniştită Sheriam, iar Egwene se încordă, auzindu-se făcută iarăşi „copilă”, încerc să le apar pe novice atunci când au nevoie, pentru că singure nu o pot face. Dar acum eşti Aleasa. E vremea să înveţi să te aperi singură.

Egwene îi urmări privirea, întrebându-se dacă ultima propoziţie fusese rostită cu glasul ceva mai puternic, sau doar i se păruse. Sheriam avusese şi ea prilejul de a citi lista de nume, ca şi Elaida, de a înţelege că Egwene era, într-un fel, legată de Ajah Neagră. „Pe Lumină, ai început să le bănuieşti pe toate. Dar mai bine aşa decât să fii moartă, sau prinsă de treisprezece dintre ele...” În grabă, îşi alungă gândul; nu-l voia în minte.

— Sheriam, ce s-a întâmplat aici? Şi nu mă duce cu vorba, răspunde-mi, începu ea, apoi, văzând că Sheriam îşi arcuise sprâncenele cât putea de mult, încercă să-şi dreagă boacănă. Adică, Sheriam Sedai. Iertare, Sheriam Sedai.

— Ai cam uitat, copilă, că nu eşti încă Aes Sedai, rosti cealaltă pe un ton oţelit; şi totuşi, pe buze i se aşternu un zâmbet, care dispăru într-o clipă. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat, numai că teamă mi-e că era cât pe-aci să mori.

— Cine ştie ce se întâmplă cu cele care nu mai ies dinăuntrul ter’angrealului? spuse Alanna, venind lângă ele. Sora cea Verde era recunoscută pentru firea supărăcioasă şi pentru simţul umorului; se spunea că trecea de la furie la glumă şi înapoi într-o clipită, însă privirea pe care i-o aruncă lui Egwene era aproape timidă. Copila mea, ar fi trebuit să opresc totul cât se mai putea, când am observat pentru prima dată acel... răsunet. S-a revărsat îndărăt. Asta s-a-ntâmplat. S-a revărsat îndărăt, de o mie de ori mai puternic. De zeci de mii de ori. Aproape că mi se părea că ter’angrealul încerca să oprească undele de saidar – sau să se topească şi să se prelingă prin podea. Îţi cer iertare, cu toate că vorbele nu sunt de ajuns, pentru ceea ce aproape că ţi s-a-ntâmplat. Iată ce spun şi, datorită Primului Legământ, ştii că ăsta este adevărul. Ca să dovedesc ceea ce simt, am să-i cer Maicii să-mi îngăduie să împart cu tine munca la bucătărie. Da, şi întâlnirile cu Sheriam din cancelarie. Dacă aş fi făcut ceea ce trebuia să fac, nu ai fi fost în primejdie, şi am de gând să mă căiesc pentru asta.

— Alanna, dar Maica nu va îngădui aşa ceva niciodată, râse, dar cu indignare, Sheriam. O soră să muncească la bucătărie... ca să nu mai vorbim de... Nu s-a mai auzit vreodată! E cu neputinţă! Ai făcut ceea ce-ai crezut că e bine! Nu ai nici o vină.

— Aşa este, Alanna Sedai, zău că-i aşa, spuse Egwene. „De ce face asta? Poate doar ca să mă convingă că nu a avut de-a face cu ceea ce s-a-ntâmplat. Şi poate ca să mă ţină mereu sub ochi.” Tocmai acel tablou, însă, o convinse că gândurile i-o luaseră razna: o trufaşă Aes Sedai, cu mâinile în grăsime până la coate, de trei ori pe zi, numai pentru a urmări pe cineva. Dar şi ceea ce spusese Alanna că va face era de negândit. Oricum, sora cea Verde nu avusese prilejul de a vedea lista de nume, căci se ocupa numai de ter’angreal. „Dar, dacă Nynaeve are dreptate, atunci nici nu avea nevoie s-o vadă. Dacă este din Ajah Neagră, oricum ar fi vrut să mă omoare. Gata, opreşte-te!”

— Dacă aş fi făcut ce trebuia, nu se lăsă Alanna, nu s-ar fi întâmplat aşa. O singură dată am mai văzut aşa o izbucnire. Acum câţiva ani, când am încercat să folosim un ter’angreal în aceeaşi încăpere cu un altul, care ar fi putut, cine ştie cum, să fie înrudit cu el. Să găseşti două de acest fel e foarte rar. S-au topit amândouă şi toate surorile care se aflau acolo, chiar şi la o sută de paşi, au avut asemenea dureri de cap, o săptămână încheiată, încât n-au mai putut conduce nici măcar o picătură de Putere. Ce s-a-ntâmplat, copilă?

Egwene strânsese punguţa atât de tare încât inelul răsucit aproape că-i intrase în palmă, prin stofa groasă. Era, oare, călduţ? „Pe Lumină, mi-am făcut-o cu mâna mea.”

— Nimic, Alanna Sedai. Dar nu ai nici o vină, Aes Sedai. Nu e nevoie să-mi împărtăşeşti pedeapsa. Nu e nici o nevoie! Nici una!

— Puţin cam pătimaşă, rosti Sheriam, dar ai dreptate; Alanna, însă, nu făcu decât să scuture din cap.

— Aes Sedai, întreba încet Egwene, ce înseamnă să fii din Ajah Verde?

Sheriam făcu ochii mari, amuzată, iar Alanna îi zâmbi larg.

— De-abia ţi-ai pus inelul pe deget, spuse ea, şi deja încerci să te hotărăşti ce Ajah să alegi? Mai întâi de toate, trebuie să îndrăgeşti bărbaţii. Nu să-i iubeşti cu adevărat, ci să-i îndrăgeşti. Nu ca o Albastră, care îi îndrăgeşte numai câtă vreme îi împărtăşesc scopurile şi nu-i stau în cale. Şi, oricum, nu ca o Roşie, care-i dispreţuieşte pe toţi, de parcă ar fi de vină pentru Frângere.

Alviarin, sora cea Albă care venise cu Suprema, le aruncă o privire rece şi trecu mai departe.

— Şi nu ca o Albă, spuse Alanna râzând, care n-are răgaz în viaţa ei pentru nici un fel de sentiment.

— Nu asta spuneam, Alanna Sedai. Aş vrea să ştiu cum este să fii din Ajah Verde...

Nu era sigură dacă Alanna o putea înţelege, căci, pe undeva, nici ea însăşi nu înţelegea ce voia să afle, însă o văzu încuviinţând încet, de parcă ar fi priceput.

— Brunele caută cunoaştere, Albastrele trag mereu sforile, Albele cugetă la adevăr, cu logica lor neînduplecată. Într-o oarecare măsura, fiecare dintre noi face asta, fireşte. Dar a fi Verde înseamnă a fi pregătită, rosti Alanna, cu o undă de mândrie în glas. Adesea, în vremea Războaielor Troloce, ni se spunea Ajah Luptătoare. Toate femeile Aes Sedai dădeau o mână de ajutor, unde şi când puteau, dar numai Ajah Verde era mereu alături de oştiri, aproape în fiecare luptă. Trebuia să-i înfruntam pe Stăpânii Spaimei. Ajah Luptătoare. Şi acum suntem pregătite – să-i înfruntam pe troloci, dacă vor coborî din nou spre miazăzi, sau pentru Tarmon Gai’don, Ultima Bătălie. Vom fi acolo. Asta înseamnă să fii Verde.

— Îţi mulţumesc, Aes Sedai, spuse Egwene. „Oare asta vreau? Sau, dacă nu, ce voi fi? Pe Lumină, aş vrea să ştiu dacă a fost aievea, dacă a avut vreo legătură cu ceea ce se întâmplă acum.”

Suprema veni lângă ele şi toate îi făcură plecăciuni adânci.

— Ţi-e bine, fiica mea? o întrebă; o clipă, privirea i se furişă către colţul hârtiilor care ieşeau de sub rochia de novice, apoi, pe dată, se întoarse către chipul ei. Nu mă las până ce nu aflu ce s-a-ntâmplat astăzi aici.

— Mi-e bine, Maică, răspunse Egwene, înroşindu-se în obraji.

Alanna o luă prin surprindere, cerându-i Supremei tocmai ceea ce făgăduise că va cere.

— N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva, răspunse aspru Suprema, trăgând cu ochiul la Egwene, îngrijorată, dar şi mânioasă. Neguţătorul nu se bagă în treaba marinarului, chiar dacă barca a eşuat în mâl. Dar îţi înţeleg preocuparea, Alanna. Copila asta a făcut multe, dar nu merita aşa ceva. Foarte bine. Ca să te simţi mai bine, îţi îngădui să treci pe la Sheriam. Dar totul va rămâne între voi două. Nu vreau să se râdă de Aes Sedai, nici măcar în Turn.

Egwene deschise gura să mărturisească. N-aveau decât să-i ia inelul – „Nici nu vreau mizeria asta, oricum” – dar Alanna i-o luă înainte.

— Dar cealaltă corvoadă, Maică?

— Nu fi caraghioasă, Fiica mea, răspunse Suprema din ce în ce mai mânioasă. După o zi, ai ajunge bătaia de joc a tuturor – în afară de cele care te-ar crede nebună. Şi să nu crezi că ai scăpa cu atât. Poveştile astea zboară iute. Din Tear şi până în Maradon s-ar vorbi despre slujnica Aes Sedai. Iar asta s-ar răsfrânge asupra tuturor surorilor. Nu. Dacă trebuie să scapi de vinovăţie şi nu-i poţi ţine piept ca o femeie adultă, foarte bine. Ţi-am dat îngăduinţa să treci pe la Sheriam. Du-te şi în seara asta, după ce pleci de-aici. Aşa, o să ai o noapte întreaga să te hotărăşti dacă ţi-a folosit la ceva. Iar mâine te poţi apuca de treabă, să afli ce s-a-ntâmplat în seara asta aici!

— Da, Maică, zise Alanna, cu glasul cel mai firesc din lume.

Egwene nu mai simţea nici un imbold să mărturisească. Alanna lăsase să-i scape un fior de dezamăgire, după ce-şi dăduse seama că Suprema nu avea să-i îngăduie să i se alăture la bucătărie. „Nu vrea să fie pedepsită, aşa cum nici o femeie în toate minţile nu şi-ar dori. Voia un pretext ca să-mi ţină tovărăşie. Pe Lumină, nu e cu putinţă să fi mânuit cu bună ştiinţă ter’angrealul; asta a fost din vina mea. Să fie din Ajah Neagră?” Cufundată în gânduri, auzi cum cineva îşi dregea vocea o dată, apoi încă o dată ceva mai aspru. Privirile i se opriră, în cele din urmă, asupra Supremei care se uita fix la ea şi care-i vorbi, scuipând cuvintele.

— De vreme ce pari să dormi pe tine, copilă, ar fi bine să te duci la culcare. Ai multă treabă mâine, zise, trăgând o clipă cu ochiul la hârtiile aproape ascunse din braţele lui Egwene. Şi nu doar mâine.

O mai cântări o vreme din priviri, apoi se îndepărtă cu paşi mari, fără să le lase răgazul să-i mai facă vreo plecăciune. De îndată, Sheriam se repezi la Alanna, care fierbea, dar în tăcere.

— Chiar eşti nebună, Alanna! Eşti o proastă, şi încă şi mai proastă dacă ai impresia că am să mă port cu mânuşi, numai pentru că am fost amândouă novice cândva. Ţi-a luat Dragonul minţile, de ai...? strigă Sheriam, apoi o observă pe Egwene şi-şi mută ţinta. Parcă Suprema te-a trimis la culcare, Aleaso, nu? Dacă sufli o vorbă despre toate astea, ai să ajungi să-ţi doreşti să te fi îngropat într-un ogor, ca să îngraşi pământul. Mâine dimineaţă te aştept în cancelarie, de îndată ce bate Revărsatul şi nici o clipă mai târziu! Hai, du-te.

Egwene plecă. I se învârtea capul. „Oare pot avea încredere în cineva? În Suprema care ne-a trimis pe urmele a treisprezece femei din Ajah Neagră, uitând să ne spună că tocmai de atâtea e nevoie pentru a trimite pe calea Umbrei, împotriva voinţei sale, o femeie care poate conduce Puterea? În cine să am încredere?”

Nu voia să fie singură, nu îndura gândul, aşa că se grăbi către aripa Aleselor, imaginându-şi cum avea să se mute şi ea acolo. Bătu la uşa lui Nynaeve şi intră pe dată. În ea putea avea încredere. În ea şi în Elayne.

Dar o găsi pe Nynaeve aşezată într-unul din cele două scaune, şi pe Elayne cu capul în poala ei. Umerii i se scuturau de plâns, acel plâns liniştit care vine după ce nu mai ai putere să suspini, dar necazul încă te pârjoleşte. Şi obrajii lui Nynaeve erau umezi. Inelul care-i sclipea pe deget, în timp ce-i mângâia părul lui Elayne, era aidoma cu cel de pe mâna cu care cealaltă o apucase de fustă. Auzind-o pe Egwene, Elayne îşi ridică faţa roşie şi umflată de plâns, pufnind printre suspine.

— N-am putut să fiu atât de ticăloasă, Egwene! Nu am putut!

Povestea ter’angrealului, îngrijorarea că cineva ar fi putut citi hârtiile date de Verin, bănuielile stârnite de toate femeile pe care le întâlnise, toate fuseseră groaznice, numai că o ajutaseră, într-un chip aspru şi lipsit de bunăvoinţă, să se apere de ceea ce avusese loc înăuntrul arcadelor. Veniseră din afara ei – iar toate celelalte, dinlăuntru. Cuvintele lui Elayne făcură să se prăbuşească toate mijloacele de apărare, iar ceea ce era înăuntru o lovi pe Egwene ca şi cum tavanul i-ar fi căzut în creştet. Rand soţul ei, şi Joiya – fiică. Rand pironit la pământ, implorând-o să-l omoare. Rand înlănţuit, aşteptându-şi domolirea.

Aproape fără să-şi dea seama că se mişcase din loc, îngenunche alături de Elayne şi toate lacrimile care ar fi trebuit să curgă mai înainte i se revărsară pe pleoape.

— Nu l-am putut ajuta, Nynaeve, suspină ea. L-am lăsat acolo.

Nynaeve tresari, de parcă ar fi lovit-o ceva, dar, în clipa următoare, le îmbrăţişă pe amândouă, le strânse tare şi le legănă în braţe.

— Gata, gata, îngâna cu voce blândă. Cu timpul, trece. Devine ceva mai uşor. Într-o bună zi, o să le facem şi pe ele să plătească. Gata, gata.

CAPITOLUL 24 • Căutări şi descoperiri

Razele soarelui, strecurându-se prin obloanele trase şi alergându-se una pe alta de-a lungul patului, îl treziră pe Mat. O clipă, el rămase nemişcat, încruntându-se. Nu izbutise să pună nimic la cale pentru a scăpa din Tar Valon, înainte să-l ia somnul, dar nici nu renunţase. Chiar dacă multe dintre amintirile sale erau încă învăluite în ceaţă, nu avea de gând să se lase atât de uşor.

Intrară două slujnice, aducând apă caldă şi o tavă plină cu mâncare. Printre hohote de râs îi spuseră că arăta mult mai bine şi că avea să se pună foarte repede pe picioare, dacă făcea ce-i cereau femeile Aes Sedai. Le răspunse pe scurt, încercând să nu pară amărât. „Mai bine să creadă că am de gând să mă supun.” Stomacul începu să-i ghiorăie, din pricina mirosului de mâncare.

După ce plecară slujnicele, dădu pătura la o parte şi coborî iute din pat, oprindu-se numai pentru a-şi îndesa în gură jumătate de felie de şuncă, apoi îşi turnă apă pentru spălat şi bărbierit. Tocmai îşi săpunea faţa, când se zări în oglinda de deasupra policioarei şi se opri. Chiar că arăta mai bine.

Obrajii încă îi mai erau supţi, dar începuseră să se împlinească. Nu mai avea cearcăne şi nici ochii atât de înfundaţi în orbite, de parcă, după cina din noaptea precedenta, carnea începuse să-i crească din nou pe oase. Şi se simţea mai în puteri.

— Păi, aşa, am să dispar înainte să-şi dea ele seama, mormăi; şi totuşi, după ce se bărbieri, se aşeză la masă şi, spre marea-i mirare, hăpăi şunca, napii şi perele până la ultima bucăţică.

Pesemne că, după masă, ar fi trebuit să se bage la loc în pat, însă, în loc de asta, se îmbrăcă. Tropăind, ca să i se aşeze încălţările în picioare, se uită la schimburile de haine pe care le mai avea şi hotărî să le lase unde erau, deocamdată. „Mai întâi trebuie să aflu ce am de făcut. Şi dacă trebuie să plec fără ele ...” Îşi vârî păhăruţele cu zaruri în buzunar. Cu alea, putea dobândi toate hainele de care avea nevoie. Deschizând uşa, trase cu ochiul pe coridor, la şirul de uşi lambrisate cu lemn auriu deschis, între care se aflau tapiserii pline de culori. Podeaua cu lespezi albe era acoperită cu un covor lung şi albastru. Nu era nimeni acolo. Nici un om de pază. Îşi aruncă mantia pe umăr şi se grăbi să plece. Trebuia să găsească o cale pentru a ajunge afară.