/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Roata timpului

Roata timpului • Focurile cerului

Robrt Jordan


FOCURILE CERULUI

Robert Jordan

Cartea a cincea a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Petru Iamandi

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/SbfiLV

ePub: https://is.gd/2xgPS4

pdf: https://is.gd/RlKyX6

─——————————————————————──—————

Cei Numiţi sunt liberi şi fac deja planuri pentru Marea Zi a Întoarcerii, când Cel Întunecat va păşi din nou pe Pământ. Iar intenţiile şi intrigile lor au drept scop, inevitabil, capturarea Dragonului Renăscut. Elaida, de curând proclamată Supremă Înscăunată, conducătoare a femeilor aes sedai, de asemenea se gândeşte cum să-l captureze pe Dragonul Renăscut. Ea ştie că Cel Întunecat se va elibera, că se apropie Ultima Bătălie, iar Dragonul Renăscut trebuie să fie acolo pentru a-l înfrunta, altminteri lumea e sortită focului şi distrugerii. Ea trebuie să se asigure că el se îndreaptă către moartea care i-a fost profeţită. Iar Rand al Thor, Dragonul însuşi, ascuns în străvechiul oraş Rhuidean, aşteaptă clanurile războinice ale aielilor să se ralieze sub flamura lui...

Pentru Harnet,

Lumina ochilor ei este Lumina mea.

Odată cu venirea lui renasc focurile spaimei. Dealurile ard, pământul se usucă. Oamenii fug unde văd cu ochii, orele se împuţinează. Zidul e străpuns, iar vălul despărţirii se ridică. Furtunile vuiesc dincolo de orizont, în vreme ce focurile cerului curăţă pământul. Nu există izbăvire fără distrugere, şi nici speranţă de partea aceasta a morţii.

Fragment din Profeţiile Dragonului despre care se crede că au fost traduse de N’Delia Basolaine Primă Fecioară şi neîntrecută mânuitoare a sabiei pe lângă Raidhen din Hol Cuchone Cea 400 DFL

PROLOG • Cad primele scântei

Elaida de Avriny a’Roihan îşi trecea degetele, absentă, peste etola lungă, în şapte dungi, din jurul umerilor, semnul Supremei Înscăunate, în timp ce şedea la masa de scris. La prima vedere, mulţi ar fi zis că e frumoasă, dar o privire mai atentă te lămurea că severitatea chipului ei de aes sedai, fără vârstă, nu era doar o chestiune de moment. Astăzi, se mai adăuga ceva: o furie care-i făcea ochii negri să strălucească, dar pe care reuşea să şi-o ascundă.

De-abia le auzea pe femeile aliniate pe scăunelele din faţa ei. Rochiile lor erau de toate culorile, de la alb la roşul cel mai închis, de mătase sau de lână, după gustul fiecăreia dintre ele, dar numai una nu purta şalul obligatoriu, cu Flacăra Albă din Tar Valon brodat în mijloc, pe spate, ciucurii coloraţi indicându-le Ajah, de parcă ar fi participat la o întrunire a Divanului Turnului. Vorbeau despre înştiinţări şi zvonuri legate de întâmplări din lumea largă, încercând să separe adevărul de fantezie, să hotărască ce ar trebui să facă Turnul, învrednicind-o rareori cu o privire pe femeia din dosul mesei, căreia îi juraseră supunere. Elaida nu se putea concentra la ceea ce spuneau. Fiindcă nu ştiau ceea ce era important cu adevărat. Sau mai degrabă ştiau, dar se temeau să vorbească despre aşa ceva.

— Se pare că se întâmplă ceva în Shienar.

Cuvintele îi aparţineau lui Danelle, slăbuţă şi adesea părând că visează cu ochii deschişi, singura soră Brună prezentă acolo. Ajah Verde şi cea Galbenă aveau tot câte o soră, fapt care nu era pe placul nici uneia dintre cele trei Ajah. Albastră nu avea nici o reprezentantă. Acum ochii mari, albaştri ai lui Danelle arătau preocupaţi de un gând numai de ea ştiut; pe obraz avea o pată minusculă de cerneală, iar rochia de lână, de un gri-închis, îi era mototolită.

— Am auzit că acolo au loc tot felul de încăierări. Nu cu trolocii, şi nici cu aielii, deşi incursiunile prin Pasurile Niamh par să se fi înmulţit. Între Shienari. Ceea ce e surprinzător pentru Ţinuturile de la Hotar. Locuitorii lor rareori se bat între ei, continuă ea.

— Dacă vor să aibă un război civil, au ales momentul cel mai potrivit, spuse calm Alviarin.

Înaltă şi zveltă, îmbrăcată numai în mătase albă, era singura fără şal. Etola Păstrătoarei Cronicilor era şi ea albă, ca să arate că aparţinea de Ajah Albă. Nu Roşie, fosta Ajah a Elaidei, conform tradiţiei. Albele întotdeauna îşi păstrau cumpătul.

— Se prea poate ca trolocii să fi dispărut. Mana Pustiitoare pare îndeajuns de liniştită ca să poată fi apărată doar de doi fermieri şi de un novice.

Degetele ciolănoase ale lui Teslyn foiră hârtiile din poala ei, deşi femeia nu se uita la ele. Una dintre cele patru surori Roşii de acolo – mai mult decât oricare altă ajah o concura pe Elaida în privinţa severităţii, deşi nimeni nu se gândise vreodată că ar fi şi frumoasă.

— Poate că ar fi mai bine să nu fie atât de liniştită, zise Teslyn, cu accentul ei illian. În dimineaţa asta, am primit un mesaj conform căruia mareşalul-general al Saldaeei a pus în mişcare o oştire întreagă. Nu spre Mana Pustiitoare, ci în direcţia opusă. Spre miazăzi şi răsărit. N-ar fi făcut asta dacă Mana Pustiitoare nu ar da impresia că doarme.

— Atunci se adeveresc cuvintele lui Mazrim Taim, spuse Alviarin de parcă ar fi vorbit despre vreme sau despre preţul covoarelor, şi nu despre un posibil dezastru.

Se depuseseră eforturi uriaşe pentru capturarea lui Taim, ca de altfel şi pentru ascunderea evadării lui. Nu era deloc bine pentru Turn dacă lumea afla că nu putuse reţine un Dragon Fals pe care de-abia îl prinsese.

— Şi se pare că regina Tenobia sau Davram Bashere, sau amândoi cred că n-ar mai trebui să ni se încredinţeze misiunea de a-l captura din nou.

La auzul numelui lui Taim se lăsă o tăcere de moarte. Omul putea conduce Puterea Supremă fusese trimis la Tar Valon ca să fie pus cu botul pe labe, să i se ia Puterea pentru totdeauna, însă cineva îl eliberase –, dar nu acesta era motivul pentru care amuţiseră femeile. Cândva, existenţa unui om capabil să conducă Puterea Supremă fusese cel mai groaznic blestem; vânarea acestor oameni constituia principala raţiune de a fi pentru Roşii, drept care fiecare Ajah dădea o mână de ajutor după puterile ei. Acum însă majoritatea femeilor din faţa mesei se foiră pe scaun, refuzând să se privească în ochi, fiindcă subiectul Taim le aducea prea aproape de un altul, pe care nu voiau să-l abordeze cu voce tare. Până şi Elaida simţi cum i se amărăşte gura.

Numai Alviarin nu părea să aibă această reţinere. Un colţ al gurii îi tremură scurt în ceea ce ar fi putut fi un surâs sau o grimasă.

— Voi dubla eforturile de a-l prinde din nou pe Taim. Şi propun ca una dintre surori să fie trimisă ca sfetnică a Tenobiei. Una care să ştie cum să învingă rezistenţa înverşunată pe care o va opune regina asta tânără.

Celelalte femei se grăbiră să umple tăcerea.

Joline îşi mută şalul cu franjuri verzi pe umerii firavi şi zâmbi, deşi un pic forţat.

— Întocmai. Are nevoie de sprijinul unei aes sedai. De cineva care să-l manevreze pe Bashere. Omul are prea mare influenţă asupra Tenobiei. Trebuie să-şi retragă armata ca să poată interveni dacă Mana Pustiitoare se trezeşte la viaţă.

Sânii prea îi dădeau pe din afara şalului, iar rochia ei de mătase verzuie stătea prea strânsă pe ea, era prea strâmtă. Şi zâmbea prea mult, ceea ce o deranja pe Elaida. Mai ales bărbaţilor. Surorile Verzi întotdeauna făceau asta.

— Ultimul lucru care ne lipseşte acum este încă o oştire în marş, spuse repede Shemerin, sora Galbenă.

Femeia cam durdulie nu reuşise niciodată să afişeze calmul aparent al unei aes sedai; în jurul ochilor ei era mereu o undă de nelinişte, care în ultima vreme se accentuase.

— Trebuie să trimitem pe cineva şi la Shienar, adăugă Javindhra, o altă Roşie.

În ciuda obrajilor netezi, faţa ei ascuţită era îndeajuns de tare ca să poţi bate cuie în ea. Avea vocea aspră.

— Nu vreau treburi de felul ăsta în Ţinuturile de la Hotar. Ultimul lucru de care avem nevoie este slăbirea Shienarului şi invadarea lui de către o oştire trolocă.

— S-ar putea să ai dreptate, zise Alviarin aprobând din cap, gânditoare. Dar în Shienar avem iscoade – Roşii, cu siguranţă, poate şi altele?

Cele patru surori Roşii înclinară scurt din cap, fără prea multă convingere; numai ele.

— ...care ne pot avertiza dacă aceste mici încăierări devin motiv de îngrijorare, continuă Alviarin.

Era un secret ştiut de toată lumea că Ajah, cu excepţia Albelor, mai aplecate asupra logicii şi filosofici, aveau iscoade, mai mult sau mai puţin, împrăştiate prin toate neamurile, deşi reţeaua Galbenelor era într-o stare jalnică. Despre boli sau tămăduire nu aveau ce afla de la cei care nu puteau conduce Puterea. Unele surori aveau propriile iscoade, cu toate că acestea erau mult mai atent supravegheate decât trimisele ajah. Albastrele aveau cele mai multe, atât membre ale ajah, cât şi personale.

— Cât despre Tenobia şi Davram Bashere, sunteţi de acord să fie daţi pe mâna surorilor? continuă Alvirian şi nici nu mai aşteptă aprobarea celorlalte. În regulă. Aşa vom face. Memara se va descurca foarte bine; o va struni pe Tenobia fără ca regina să observe ceva. Mda. Are cineva vreo veste din Arad Doman sau Tarabon? Dacă nu intervenim acolo imediat, s-ar putea să ne trezim că Pedron Niall şi Mantiile Albe trec din Bandar Eban în Coasta Umbrei. Evanellein, ai ceva pentru noi?

Arad Doman şi Tarabon erau sfâşiate de războaie civile, ba chiar mai rău de atât. Haosul domnea peste tot. Elaida era surprinsă că femeile aduseseră vorba despre asta.

— Doar un zvon, răspunse sora Cenuşie.

Rochia ei de mătase, care se asorta cu franjurii şalului, avea o croială elegantă, cu un decolteu adânc. Elaida se gândise de multe ori că femeia ar fi trebuit să fie Verde pentru cât de preocupată era de felul cum arată şi cum se îmbracă.

— Aproape toţi locuitorii acelor sărmane ţinuturi sunt refugiaţi, inclusiv cei care ne-ar putea trimite veşti. Panarhul Amathera se pare că a dispărut, cu ajutorul unei aes sedai...

Mâna Elaidei se încleştă pe etolă. Expresia nu i se schimbă, doar ochii i se aprinseră. În privinţa armatei saldaeane se luase deja o hotărâre. Cel puţin Memara era Roşie; ceea ce era o surpriză. Dar nici măcar nu-i ceruseră părerea. Hotărârea era deja luată. Posibilitatea, neaşteptată, ca o aes sedai să fie implicată în dispariţia Panarhului numai dacă nu era vorba despre încă o născocire dintre sutele care ajungeau până aici dinspre coasta de răsărit nu-i putea lua gândul de la asta. Aes sedai erau împrăştiate peste tot, de la Oceanul Aryth la Osia Lumii, iar surorile Albastre cel puţin erau în stare de orice. Trecuseră mai puţin de două luni de când îngenuncheaseră cu toate ca să-i jure credinţă, ei, întruchiparea Turnului Alb, iar acum luau o hotărâre fară ca măcar să-i arunce o privire.

Încăperea de lucru a Supremei Înscăunate era la doar câteva niveluri mai sus, în Turnul Alb, încăperea aceasta însă era inima Turnului, la fel cum Turnul, de culoarea oaselor albite de vreme, era inima marelui oraş-insulă Tar Valon, înconjurat de Râul Erinin. Iar Tar Valon era, sau ar fi trebuit să fie, inima lumii. Încăperea îţi vorbea despre puterea numeroaselor generaţii de femei care stătuseră acolo, podeaua din piatră roşie şlefuită, adusă din Munţii de Negură, şemineul înalt din marmură aurie de Kandor, pereţii lambrisaţi cu lemn de culoare deschisă, în striaţii ciudate, unde fuseseră sculptate cu măiestrie păsări şi animale nemaivăzute, cu mai bine de o mie de ani în urmă. Ferestrele înalte, arcuite erau încadrate de ornamente de piatră ca nişte perle strălucitoare şi dădeau spre balconul cu vedere spre grădina Supremei Înscăunate, singura piatră de acest fel, recuperată dintr-un oraş fără nume înghiţit de Marea Furtunilor la Frângerea Lumii. O încăpere a puterii, o prelungire a Supremelor Înscăunate care de aproape trei mii de ani făceau ca regii şi reginele să joace cum le cântau ele. Iar femeile astea nici măcar nu-i ceruseră părerea.

Devenise un obicei lipsa asta de consideraţie. Dar cel mai rău faptul care o umplea de amărăciune – era că îi subminau autoritatea fără ca măcar să se gândească la consecinţe. Ştiau cum ajunsese să poarte etola, ştiau că numai cu ajutorul lor şi-o pusese pe umeri. Dar acum mergeau prea departe. Trebuia să pună piciorul în prag. Nu acum însă.

Îşi lăsase şi ea amprenta asupra încăperii, atât cât putuse: masa de scris ornamentată cu inele triple legate între ele şi un fotoliu masiv care se încununa cu o Flacără a Tar Valonului, din fildeş incrustat, deasupra părului ei negru, ca o lacrimă mare, limpede. Pe masă erau trei cutii din lemn de Altaran lăcuit, la aceeaşi distanţă una faţă de celelalte; într-una îşi ţinea cea mai frumoasă colecţie de figurine sculptate. O vază albă aşezată pe o plintă simplă, lângă un perete, era plină cu trandafiri roşii care împrăştiau un parfum dulce în toată încăperea. Nu mai plouase de când devenise aes sedai, dar florile frumoase erau tot timpul la îndemâna celor care aveau acces la Putere; întotdeauna îi plăcuseră florile. Era atât de uşor să le îngrijeşti şi să le creşti ca să împrăştie frumuseţe.

Pe peretele din faţa ei erau două tablouri pe care, aşa cum stătea la masă, le putea vedea printr-o simplă ridicare a privirii. Celelalte femei evitau să le privească; dintre toate aes sedai care păşeau în biroul Elaidei, numai Alviarin îndrăznea să le arunce câte o privire.

— Vreo veste de la Elayne? Întrebă Andaya timid.

O femeie slabă, mărunţică, semănând cu o pasăre şi dând impresia de sfioşenie în ciuda trăsăturilor aes sedai, cea de-a doua Cenuşie nu arăta deloc a mediatoare când, de fapt, era cea mai bună. În vocea ei încă mai răzbătea accentul tarabonez.

— Sau de la Galad? Dacă Morgase descoperă că i-am pierdut fiul vitreg, ar putea să pună mai multe întrebări despre locul în care se află fiica ei, nu credeţi? Dacă află că am pierdut-o pe Domniţa-Moştenitoare, Andorul ar fi la fel de inaccesibil pentru noi ca şi Amadicia.

Câteva femei clătinară din cap nici o veste.

— O soră Roşie a fost plasată în Palatul Regal. De-abia a devenit aes sedai, deci poate trece uşor drept cineva care nu e aes sedai, spuse Javindhra.

Javindhra voia să spună că femeia încă nu arăta atemporalitatea care venea odată cu utilizarea îndelungată a Puterii. Dacă cineva ar fi încercat să ghicească vârsta unei femei din biroul Elaidei, ar fi greşit cu aproape douăzeci de ani, iar în unele cazuri cu de două ori pe atât.

— E bine instruită, puternică şi are ochi buni. Morgase de-abia aşteaptă să revendice tronul Cairhienului.

Câteva femei se foiră pe scaun, iar Javindhra, dându-şi seama că păşise pe un teren alunecos, se grăbi să adauge:

— Altfel, noul ei iubit, Seniorul Gaebril, pare să-i ocupe tot restul timpului.

Buzele subţiri ale femeii se îngustară şi mai mult.

Bărbatul ăsta pur şi simplu i-a luat minţile.

O face să se gândească numai la Cairhien, zise Alviarin. Situaţia de acolo e aproape la fel de proastă ca şi cea din Tarabon şi Arad Doman, fiecare Casă are pretenţii la Tronul Soarelui, iar foamea domneşte peste tot. Morgase va restabili ordinea, dar îi va lua mult timp ca să-şi asigure tronul. Până atunci nu-i va rămâne prea multă energie ca să se ocupe de alte treburi, chiar dacă e vorba despre Domniţa-Moştenitoare. Am pus pe cineva să-i trimită din când în când câte o scrisoare; femeia imită bine scrisul lui Elayne. Morgase va rezista până când vom reuşi s-o controlăm din nou.

— Cel puţin îl avem pe fiul ei, spuse Joline zâmbind.

— Nu ştiu dacă putem spune aşa ceva despre Gawyn, interveni Teslyn cu asprime în glas. Tinerii ăia se încaieră mereu cu Mantiile Albe, când pe un mal al râului, când pe celălalt. Gawyn acţionează de unul singur la fel de mult cât acţionează la ordinele noastre.

— Va fi adus sub control, zise Alviarin.

Elaidei începea să-i displacă această stăpânire de sine a lui Alviarin.

— Fiindcă veni vorba despre Mantiile Albe, se pare că Pedron Niall poartă negocieri secrete prin care încearcă să convingă Altara şi Murandy să cedeze o parte din teritorii Illianului şi astfel să împiedice Consiliul Celor Nouă să invadeze una din ele sau pe amândouă.

Reîntoarse de pe buza prăpastiei, femeile de pe partea cealaltă a mesei continuară să discute, încercând să decidă dacă negocierile comandantului ar putea duce la o prea mare influenţă din partea Copiilor Luminii. Poate că negocierile ar fi trebuit întrerupte pentru ca Turnul să intervină şi să-l înlocuiască pe comandant.

Elaida făcu o grimasă. Adesea, de-a lungul istoriei, Turnul simţise nevoia să fie precaut. Prea mulţi se temeau de el, prea mulţi nu se încredeau în el, dar să se teamă de ceva sau de cineva, niciodată. Acum însă se temea.

Îşi ridică ochii spre cele două tablouri. Unul era un triptic şi o înfăţişa pe Bonwhin, ultima soră Roşie care fusese pregătită să devină Suprema Înscăunată, cu o mie de ani în urmă, şi motivul pentru care de atunci nici o soră Roşie nu mai purtase etola. Până la Elaida. Bonwhin, înaltă şi mândră, sfătuindu-le pe aes sedai cum să-l manipuleze pe Artur Aripă-de-Şoim; Bonwhin, sfidătoare, pe zidurile albe ale Tar Valonului, sub asediul armatei lui Aripă-de-Şoim; şi Bonwhin, îngenunchind, umilită, în faţa Divanului Turnului, în timp ce i se luau etola şi sceptrul pentru că adusese Turnul în pragul distrugerii.

Multe femei se întrebau de ce Elaida scosese tripticul din magazia unde stătuse atâta vreme acoperit de praf; chiar dacă nimeni nu vorbea pe faţă, la urechile Elaidei încă mai ajungeau şoaptele lor. Nimeni nu înţelegea de ce era nevoie de acest memento al preţului eşecului.

Al doilea tablou era executat după moda nouă, pe pânză întinsă, o copie după schiţa unui pictor ambulant din apusul îndepărtat. Acesta le tulbura şi mai mult pe aes sedai care îşi treceau privirea peste el. Doi bărbaţi se luptau printre nori, probabil pe cer, folosindu-se de fulgere. Unul avea faţa de foc. Celălalt era tânăr şi înalt, cu părul roşcat. Tânărul era cel care înspăimânta şi care o făcea pe Elaida să-şi încleşteze dinţii. Nu era sigură dacă de furie sau ca să-i oprească din clănţănit. Teama însă putea fi şi trebuia controlată. Controlul era totul.

— Atunci am terminat, spuse Alviarin, ridicându-se cu graţie de pe scaun.

Celelalte o imitară, aranjându-şi rochiile şi şalurile, gata de plecare.

— Peste trei zile aştept... continuă Alviarin.

— V-am dat eu voie să plecaţi, fiicele mele?

Erau primele cuvinte rostite de Elaida de când le spusese să ia loc. Femeile o priviră surprinse. Surprinse! Unele se întoarseră spre scaune, dar nu în grabă. Şi fară nici un cuvânt de scuză. Elaida acceptase acest comportament de prea multe ori.

— Dacă tot sunteţi în picioare, veţi rămâne aşa până voi termina ce am de spus.

Cele care dăduseră să se aşeze trecură printr-un moment de derută, apoi se ridicară nesigure.

— N-am auzit pe nimeni să pomenească despre femeia aceea şi însoţitoarele ei.

Nu era nevoie s-o numească pe femeia aceea, predecesoarea Elaidei. Ştiau la cine se referă, iar Elaidei îi venea din ce în ce mai greu chiar să se şi gândească la numele fostei Supreme Înscăunate. Toate problemele ei – absolut toate! Puteau fi puse pe seama acelei femei.

— E şi greu, fiindcă am întărit zvonul potrivit căruia ar fi fost executată, spuse Alviarin la fel de calmă ca şi până acum.

Femeia asta avea gheaţă în loc de sânge. Elaida îi susţinu privirea cu fermitate până când Alviarin adăugă, tardiv, cuvântul „Maică!”, cu prea multă indiferenţă însă, chiar cu nepăsare.

Elaida îşi mută privirea asupra celorlalte, oţelindu-şi vocea.

— Joline, tu răspunzi de urmărire şi de anchetarea evadării ei. În ambele cazuri nu aud decât despre tot felul de obstacole. Poate că o penitenţă zilnică te va ajuta să depui mai multe eforturi, domniţă. Scrie ce crezi că ţi se potriveşte şi vino mai târziu. Dacă mi se pare că nu e ceea ce-ţi trebuie, îţi voi tripla pedeapsa.

Omniprezentul zâmbet al lui Jolie dispăru brusc, făcându-i pe plac Elaidei. Deschise gura, apoi, sub privirea cruntă a Elaidei, o închise la loc. În cele din urmă, făcu o reverenţă adâncă.

— Cum porunceşti, Maică.

Rostise cuvintele dintr-o suflare, cu o smerenie forţată, dar era de-ajuns. Pe moment.

— Şi ce-ar fi să le aducem înapoi pe cele care au fugit?

Tonul Elaidei părea şi mai aspru. Întoarcerea femeilor aes sedai care fugiseră după detronarea acelei femei însemna întoarcerea la Turn a surorilor Albastre. Nu era sigură dacă se mai putea încrede vreodată într-o Albastră. Pe de altă parte, nu era sigură că va avea vreodată încredere în cineva care fugise, în loc să-i aclame venirea pe tron. Turnul însă trebuia să se reîntregească.

Javindhra era cea căreia îi revenea această sarcină.

— Şi aici avem necazuri.

Trăsăturile ei rămaseră la fel de severe, dar îşi linse repede buzele la vederea furtunii care umbri în tăcere chipul Elaidei.

— Maică, adăugă ea.

Elaida clătină din cap.

— Nu vreau să aud de necazuri, fiica mea. Mâine îmi vei prezenta tot ce s-a făcut, inclusiv cu măsurile luate pentru ca lumea să nu afle de neînţelegerile din cadrul Turnului.

Ceea ce era extrem de important; deşi acum exista o nouă Supremă Înscăunată, în faţa lumii, Turnul trebuia să apară la fel de unit şi de puternic.

— Dacă nu-ţi găseşti timp pentru sarcinile pe care ţi le dau, poate că ar trebui să renunţi la locul de reprezentantă a Roşilor în Divan. Oricum, trebuie să mă mai gândesc la asta.

— Nu cred că e nevoie de aşa ceva, Maică, se grăbi să spună femeia cu faţa aspră. Mâine, vei primi înştiinţarea. Sunt sigură că multe se vor întoarce cât de curând.

Elaida nu era chiar atât de sigură, oricât de mult şi-ar fi dorit acest lucru – Turnul trebuie să-şi păstreze forţa; trebuie! Dar vorbele ei produseseră efectul aşteptat. Privirile celor din jur se înneguraseră, cu excepţia lui Alviarin. Dacă Elaida era gata să o pedepsească pe una dintre fostele ei Ajah, o soră Verde pe deasupra, care fusese alături de ea din prima zi, se prea poate să fi greşit când o trataseră doar ca pe un simbol. Chiar dacă ele o înscăunaseră, acum ea era Suprema Înscăunată. Alte câteva exemple în zilele următoare şi lucrurile aveau să fie clare. La nevoie, le putea pedepsi pe toate, până când le aducea în situaţia de a cerşi îndurare.

— În Cairhien sunt oşteni taireni şi andorani, continuă ea, ignorând ochii care evitau să o privească. Oşteni taireni trimişi de cel care a cucerit Stânca din Tear.

Shemerin îşi strânse mâinile grăsuţe, iar Teslyn tresări. Numai Alviarin rămase imperturbabilă ca o baltă îngheţată. Elaida întinse mâna şi arătă spre tabloul celor doi bărbaţi care se luptau cu fulgerele.

— Priviţi! Uitaţi-vă! Altfel am să vă pun pe toate să curăţaţi podelele-n genunchi! Dacă nici măcar nu aveţi curajul să vă uitaţi la un tablou, la ce să mă aştept de la voi când vor veni vremurile grele? Laşii nu au ce căuta în Turn!

Femeile îşi ridicară ochii încet, lăsându-se când pe un picior, când pe altul, ca nişte tinere panicate, nu ca nişte adevărate aes sedai. Alviarin privi doar, singura care nu părea impresionată. Shemerin îşi frânse mâinile, cu ochii plini de lacrimi. De Shemerin trebuia să se ocupe mai îndeaproape.

— Rand al’Thor. Un bărbat care poate conduce Puterea.

Cuvintele le plesniră ca un bici. Stomacul i se întoarse pe dos, Elaida temându-se că ar putea voma pe loc. Dar nu-şi schimbă expresia şi continuă pe acelaşi ton, împroşcându-le cu vorbe, ca nişte pietre pornite dintr-o praştie.

— Un bărbat sortit să-şi piardă minţile şi să împrăştie teroare cu ajutorul Puterii înainte de a muri. Mai mult de-atât. Arad Doman şi Tarabon, ca mai tot ce există între cele două oraşe, sunt în ruină, din cauza rebeliunii conduse de el. Dacă războiul şi foametea din Cairhien nu îi pot fi puse doar lui în seamă, cu siguranţă el este cel care va declanşa un război şi mai devastator între Tear şi Andor, acum când Turnul are atâta nevoie de pace! În Ghealdan un predicator shienaran nebun îl ridică în slăvi în faţa unor mulţimi pe care oştirea lui Alliandre nu are cum să le potolească. Cel mai mare pericol cu care s-a confruntat Turnul vreodată, cea mai groaznică ameninţare cu care s-a confruntat lumea vreodată, şi voi nu sunteţi în stare să vorbiţi despre el! Nu puteţi să vă uitaţi la imaginea lui?

Nu-i răspunse decât tăcerea. Toate, mai puţin Alviarin, arătau de parcă le-ar fi îngheţat limba în gură. Cele mai multe priveau fix la tânărul din tablou, ca nişte păsări hipnotizate de un şarpe.

— Rand al’Thor.

Numele îi umplea buzele de amăreală. Cândva, tânărul acela, care părea atât de inocent, îi fusese la îndemână. Şi nu-şi dăduse seama de ce era în stare. Predecesoarea ei ştiuse, ştiuse de când lumea şi îl lăsase de capul lui. Femeia aceea îi spusese multe înainte de a evada, îi spusese unele lucruri, când o silise să vorbească, pe care Elaida nici nu voia să le creadă – dacă Rătăciţii erau cu adevărat liberi, totul era pierdut. Dar într-un fel refuzase să răspundă la câteva întrebări. Şi apoi evadase înainte de a fi supusă unui nou interogatoriu. Femeia aceea şi Moiraine. Femeia aceea şi Albastra ştiuseră mereu. Elaida le voia pe amândouă înapoi, în Turn. Unde vor spune absolut tot ce ştiau. Şi să se roage în genunchi ca să moară înainte de a termina ea cu întrebările.

Se sili să continue, deşi cuvintele i se opreau în gât.

— Rand al’Thor este Dragonul Renăscut, fiicele mele.

Genunchii lui Sheremin cedară, şi femeia se lăsă să cadă pe podea. Altele păreau a fi pe cale să facă la fel. Ochii Elaidei le biciuiră cu dispreţ.

— Nu încape nici o îndoială. El este cel pe care îl pomenesc Profeţiile. Cel Întunecat scapă din temniţă, Ultima Bătălie se apropie, iar Dragonul Renăscut trebuie să-l înfrunte, altfel lumea este condamnată la foc şi pieire, atâta timp cât se învârteşte Roata Timpului. Iar el e liber ca pasărea cerului. Şi noi nu ştim unde este. Ştim zeci de locuri în care nu este. Nu mai este în Tear. Nu este nici aici, în Turn, protejat, în siguranţă, cum ar trebui să fie. Aduce năpasta asupra lumii, iar noi trebuie să-l oprim dacă vrem să supravieţuim Tarmon Gai’donului. Trebuie să-l avem în mână, ca să lupte în Ultima Bătălie. Sau crede vreuna dintre voi că Rand al’Thor va merge de bunăvoie la moartea profeţită ca să salveze lumea? Un om care probabil deja şi-a pierdut minţile? Trebuie să-l ţinem sub control!

— Maică, începu Alviarin cu acea sâcâitoare lipsă de emoţie, Elaida însă o fulgeră cu privirea.

— Capturarea lui Rand al’Thor este mult mai importantă decât încăierările din Shienar sau dacă Mana Pustiitoare e liniştită, mult mai importantă decât găsirea lui Elayne sau Galad, mult mai importantă chiar decât Mazrim Taim. Trebuie să-l găsiţi! Trebuie! La următoarea noastră întrunire, îmi veţi relata în amănunt tot ce aţi făcut ca să-l găsiţi. Acum puteţi pleca, fiicele mele.

Un şir de reverenţe nesigure, murmure întretăiate „Precum ţi-e voia, Maică” – şi aproape că o luară la fugă, Joline ajutând-o pe Shemerin care de-abia se ţinea pe picioare. Sora Galbenă era tocmai potrivită pentru următoarea pedeapsă; se impuneau măsuri drastice, ca să fie sigură că nici una nu va mai da înapoi, iar Shemerin era prea slabă ca să mai facă parte din acest Divan. Oricum, acest divan nu-şi mai putea continua activitatea mult timp. Îl va pune în faţa faptului împlinit.

Plecară toate, în afară de Alviarin.

La câteva momente după ce uşa se închise în urma lor, cele două femei se priviră în ochi. Alviarin fusese prima, chiar prima, care auzise şi fusese de acord cu acuzaţiile aduse predecesoarei Elaidei. Tot Alviarin ştia foarte bine de ce purta etola Păstrătoarei Cronicilor în locul uneia Roşii. Ajah Roşii se declaraseră toate în favoarea Elaidei, Albele însă nu, şi fără sprijinul lor total multe altele n-ar fi fost de partea ei, situaţie în care Elaida s-ar fi aflat acum într-o celulă, şi nu pe tron. Asta dacă nu cumva rămăşiţele capului ei n-ar fi împodobit vârful unei suliţe, mare prilej de bucurie pentru corbi. Alviarin nu se lăsa atât de uşor intimidată, precum celelalte. Dacă exista ceva care să o intimideze. În privirea dârză a lui Alviarin întrezărea, cu nelinişte, pornirea de a discuta de la egal la egal cu ea.

O bătaie în uşă răsună nefiresc de tare în liniştea din jur.

— Intră! Spuse Elaida tăios.

Una dintre Alese, o tânără palidă, mlădioasă, intră în încăpere cu paşi şovăitori şi imediat făcu o reverenţă atât de adâncă încât rochia ei albă, cu tivul în şapte culori, păru că lasă o baltă în jurul ei. După ochii ei mari, albaştri şi felul în care privea în podea, se molipsise de starea femeilor care tocmai plecaseră. Locul din care aes sedai plecau tremurând reprezenta un mare pericol pentru alese.

— M-maică, a s-sosit j-jupânul F-Fain. S-spune că-l p-poţi p-primi acum.

Aşa cum stătea ghemuită, tânăra începu să se clatine, gata să cadă de frică.

— Atunci pofteşte-l înăuntru, fato, nu-l mai face să aştepte, mârâi Elaida care, dacă n-ar fi aşteptat omul acela afară, ar fi făcut-o cu ou şi cu oţet.

Furia pe care o ascundea de Alviarin nu voia să creadă că nu îndrăznea. S-o arate – simţi cum creşte în ea.

— Şi, dacă nu ştii să vorbeşti cum trebuie, poate că bucătăria e un loc mai potrivit pentru tine decât anticamera Supremei Înscăunate. Ei? Ai de gând să faci ce ţi s-a spus sau nu? Mişcă-te, fato! Şi spune-i mai-marii peste novice că trebuie să te înveţe cum să îndeplineşti poruncile cu promptitudine!

Tânăra bâigui ceva cu un glas piţigăiat, care ar fi putut fi răspunsul corect, şi plecă glonţ.

Elaida se strădui să-şi ţină firea. Nu era treaba ei dacă Silviana, noua mai-mare peste novice, avea s-o zvânte în bătaie pe fata cu pricina sau doar să-i ţină o predică. Rareori avea de-a face cu novicele sau cu alesele, doar dacă o inoportunau cu ceva, motiv pentru care nici nu se sinchisea de ele. Pe Alviarin voia s-o umilească, s-o vadă în genunchi.

Cât despre Fain, hm. Îşi bătu uşor buzele cu un deget. Un ins mărunţel, osos, cu nasul mare, care apăruse în Turn cu doar câteva zile în urmă, în nişte veşminte murdare, frumoase cândva, când arogant, când slugarnic, dorind o audienţă la Suprema Înscăunată. Cu excepţia celor care erau în slujba Turnului, bărbaţii veneau acolo numai când erau la ananghie, dar nici unul nu dorea să se adreseze Supremei Înscăunate. Un smintit, poate, sau un nătărău; susţinea că e din Lugard, din Murandy, dar îşi schimba mereu accentul, uneori trecând de la unul la altul chiar în mijlocul aceleiaşi propoziţii. Şi totuşi, poate că-i era de vreun folos.

Alviarin continua să o privească, afişând o complezenţă glacială, doar licărul din ochi trădându-i interesul faţă de Fain. Chipul Elaidei se înăspri. Fu cât pe-aci să întindă mâna după saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor, ca să-i arate care era locul ei faţă de Putere. Dar nu aşa trebuia să procedeze. Alviarin ar fi putut opune rezistenţă, riposta energică a unei ţărăncuţe într-un grajd nefiind metoda potrivită pentru Suprema Înscăunată de a se impune. Şi totuşi, Alviarin va învăţa să i se supună la fel ca toate celelalte. Pentru început, o va lăsa să-şi pună tot felul de întrebări despre jupânul Fain sau cum naiba îl chema.

Padan Fain îşi abătu gândurile de la tânăra aleasă atât de panicată în timp ce păşea în încăperea de lucru a Supremei Înscăunate; era o bucăţică bună, genul lui, tipele care se vânzoleau de colo-colo, ca o pasăre pe care o prinzi în mână, acum însă trebuia să se concentreze asupra unor chestiuni mult mai importante. Frecându-şi mâinile, îşi înclină capul cât se cuvenea, cât să aducă a supunere, dar cele două femei care îl aşteptau nu dădură semne că i-ar percepe prezenţa acolo, continuând să se privească în ochi. Lui Fain mai că-i venea să întindă o mână ca să atingă tensiunea dintre ele. Tensiunea şi dezbinarea se împleteau prin toate colţurile Turnului. Într-un scop nobil, de altfel. Tensiunea putea fi atenuată, iar dezbinarea putea fi exploatată, după nevoie.

Fusese surprins să găsească tronul ocupat de Elaida. Mai bine decât se aşteptase. În multe privinţe, Elaida nu era la fel de dură, cel puţin aşa auzise el, ca femeia care purtase etola înaintea ei. Mai aspră, da, mai nemiloasă, dar şi mai fragilă. Mai greu de încovoiat, poate, dar mai uşor de frânt. În caz că se impunea aşa ceva. Cu toate acestea, o aes sedai, chiar şi o Supremă Înscăunată era totuna pentru el. Nişte ţicnite. Ţicnite periculoase, e-adevărat, dar a căror naivitate îţi putea fi de folos.

În cele din urmă, cele două femei îşi dădură seama că se mai află cineva acolo, surpriza făcând-o pe Suprema Înscăunată să se încrunte uşor; Păstrătoarea Cronicilor rămase impasibilă.

— Poţi pleca acum, fiica mea, spuse Elaida pe un ton ferm, cu un accent uşor, dar sigur pe „acum".

A, desigur. Tensiunile, fisurile puterii. Fisurile în care se puteau planta seminţele. Fain fu cât pe-aci să scoată un chicot.

Alviarin ezită înainte de a schiţa o reverenţă. În timp ce părăsea încăperea cu fruntea sus, privirea îi poposi un moment asupra lui, inexpresivă dar deconcertantă. Fără să vrea, Fain se zgribuli, băgându-şi capul între umeri; buza de sus îi flutură într-o jumătate de rânjet. Preţ de o clipă, avu senzaţia că femeia ştia prea multe despre el, dar nu-şi dădu seama de ce. Faţa ei rece, ochii ei reci rămâneau neschimbaţi. Fain ar fi vrut să poată schimba toate astea. Teamă. Suferinţă. Implorare. Gândul aproape că-l făcu să râdă. N-avea nici un rost, desigur. Femeia nu ştia nimic. Răbdare, va rezolva şi problema ei, îi va schimba el privirea neschimbătoare.

În tezaurele Turnului existau nişte lucruri pentru care merita să ai răbdare. Cornul lui Valere se afla acolo, fabulosul Corn care-i scula din morţi pe eroi pentru Ultima Bătălie. Cele mai multe aes sedai nu aveau habar de asta, el însă ştia cum să obţină astfel de informaţii. Pumnalul era acolo. Îi simţea forţa chiar din locul în care stătea. Putea să şi arate unde e. Era al lui, parte din el, furat şi ascuns de aceste aes sedai. Recuperarea pumnalului ar compensa atât de mult pierderile suferite! Nu era sigur cum va acţiona, dar era sigur că o va face. Pentru pierderea Aridholului. Era prea periculos să se întoarcă la Aridhol, doar ca să fie prins din nou. Se înfioră. Şi să stea închis atâta vreme. Asta nu.

Desigur, nimeni nu-i mai spunea Aridhol, ci Shadar Logoth. Locul Unde Aşteaptă Umbra. Un nume potrivit. Atât de multe lucruri se schimbaseră. Până şi el. Padan Fain. Mordeth. Ordeith. Uneori, nici el nu mai era sigur cum îl cheamă cu adevărat, cine e cu adevărat. Un lucru însă era sigur. Nu era ceea ce credeau ceilalţi. Cei care credeau că îl cunosc se înşelau amarnic. Se transformase. O forţă năprasnică, pe care n-o putea birui nici o putere. Ceilalţi vor afla asta, până la urmă.

Tresări când îşi dădu seama că Suprema Înscăunată spusese ceva. Căutând prin minte, îi găsi cuvintele.

„Da, Maică, haina mi se potriveşte foarte bine.”

Îşi trecu mâna peste catifeaua neagră ca să arate cât de mult îi plăcea, de parcă veşmintele ar fi contat.

„E o haină foarte bună. Mulţumesc mult, Maică.”

Era pregătit să suporte cât mai mult încercările ei de a-l face să se simtă în largul lui, gata să îngenuncheze şi să-i sărute inelul, de data aceasta însă femeia trecu direct la subiect.

— Spune-mi mai multe despre Rand al’Thor, jupâne Fain. Fain îşi opri ochii asupra tabloului cu cei doi bărbaţi şi, în timp ce-l privea, îşi îndreptă spatele. Portretul lui al’Thor îi provoca aproape aceeaşi repulsie ca şi omul, îi făcea sângele să fiarbă de ură şi furie. Din pricina acelui tânăr trecuse prin chinuri inimaginabile, dincolo de durere, de care nu voia să-şi mai amintească. Din pricina lui al’Thor fusese distrus şi refăcut. Desigur, refacerea îi oferea posibilitatea de a se răzbuna, dar asta se înţelegea de la sine. Dorinţa de a-l distruge pe al’Thor le estompa pe toate celelalte.

Când se întoarse din nou spre Suprema Înscăunată şi îi înfruntă privirea, nu-şi dădu seama că atitudinea lui era la fel de autoritară ca şi a femeii.

— Rand al’Thor este viclean şi prefăcut, nu-l interesează decât propria putere.

„Femeie neghioabă.”

— Şi este mereu imprevizibil, continuă el.

„Dar dacă i-l punea pe al’Thor în palmă...”

— E greu de strunit foarte greu, dar cred că se poate. Mai întâi trebuie să te agăţi de una dintre puţinele persoane în care are încredere... încheie el.

Dacă i-l dădea pe al’Thor, poate că o lăsa în viaţă când va fi să plece, chiar dacă era aes sedai.

Tolănit într-un fotoliu aurit, în cămaşă, cu un picior încălţat în cizmă peste braţul capitonat, Rahvin zâmbi când femeia din faţa lui repetă ce-i spusese. Ochii ei mari, căprui erau uşor împăienjeniţi. O femeie tânără, drăguţă, chiar şi în costumul simplu, din lână de culoare gri, în care se deghizase, dar nu asta îl interesa pe el acum.

Nici măcar o adiere de vânt nu pătrundea prin ferestrele înalte ale încăperii. Femeia vorbea înainte, cu chipul scăldat de sudoare, în timp ce faţa îngustă a celuilalt bărbat prezent acolo se acoperea şi ea de broboane. În pofida hainei elegante, de mătase roşie, cu broderii aurite, bărbatul stătea ţeapăn ca un servitor, ceea ce într-un fel şi era, chiar dacă numai de bunăvoie, spre deosebire de femeie. Desigur, pe moment bărbatul era surd şi orb.

Rahvin manevra cu delicateţe firele Spiritului cu care îi învăluise pe cei doi. N-avea nici un rost să le facă rău unor servitori de preţ.

Bineînţeles că el nu asuda. Nu lăsa ca arşiţa obsedantă a verii să-l afecteze în vreun fel. Era un bărbat înalt, voinic, brunet şi chipeş, în ciuda firelor albe de la tâmple. Constrângerea îşi făcuse imediat efectul asupra acestei femei.

Se încruntă şi faţa i se schimonosi imediat. Aşa se întâmpla cu unii. Câţiva, foarte puţini, aveau atâta putere în ei încât mintea lor căuta, chiar fără ştiinţa lor, locuri în care să se ascundă. Ghinionul lui că avea nevoie de o asemenea persoană. Femeia putea fi manipulată, dar încerca să scape fără să ştie că nu avea nici o şansă. Până la urmă, se va descotorosi de ea, mai mult ca sigur; va trebui să hotărască dacă să o trimită înapoi sau să scape de ea pentru totdeauna. Ambele opţiuni erau periculoase. Nimic care să-i ameninţe viaţa, bineînţeles, dar el era un om precaut şi meticulos din fire. Micile pericole se agravau dacă erau ignorate, de aceea întotdeauna îşi alegea riscurile cu multă prudenţă. S-o ucidă sau s-o păstreze?

Când femeia se opri, se trezi şi el din reverie.

— Când pleci de aici, nu-ţi vei aminti de vizita aceasta, îi spuse el. Îţi vei aminti numai de plimbarea obişnuită de dimineaţă.

Femeia înclină din cap, nerăbdătoare să-i facă pe plac, iar el înnodă uşor firele Spiritului ca să-i dispară din minte de îndată ce femeia ajungea în stradă. Exercitarea repetată a constrângerii înlesnea supunerea chiar şi atunci când nu funcţiona, deşi atunci când funcţiona exista pericolul de a fi detectată.

Apoi eliberă şi mintea lui Elegar. A seniorului Elegar. Un nobil mărunt, dar credincios legămintelor făcute. Elegar îşi linse agitat buzele subţiri şi aruncă o privire femeii, apoi se lăsă pe un genunchi în faţa lui Rahvin. Iscoadele Celui Întunecat aşa se numeau acum începuseră să înveţe cât de strict trebuia să-şi respecte legămintele acum că Rahvin şi ceilalţi erau liberi.

— Scoate-o în stradă prin spate şi las-o acolo. Nu trebuie s-o vadă nimeni, zise Rahvin.

— Voi face precum spui, Mărite Stăpâne, replică Elegar, înclinând din cap.

Ridicându-se, se retrase din faţa lui Rahvin, făcând mai multe plecăciuni şi trăgând-o pe femeie de mână. Ea îl urmă docilă, desigur, cu ochii la fel de înceţoşaţi. Elegar nu-i va pune întrebări. Era conştient că existau şi lucruri pe care nu trebuia să le ştie.

— Una dintre drăguţele tale? Spuse o voce de femeie în spatele lui, în timp ce uşa bogat ornamentată se închidea în urma lui Elegar. Aşa le împopoţonezi acum?

Apelând la saidin, se umplu de Putere, pata de pe jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor activând scutul de protecţie a legăturilor şi jurămintelor sale, legăturile cu ceea ce ştia că reprezintă o putere mai mare decât Lumina sau chiar decât Creatorul.

În mijlocul camerei, deasupra covorului roşu-auriu, apăru o poartă, o deschizătură spre altceva. Pentru o fracţiune de secundă, văzu o încăpere pe pereţii căreia atârnau mai multe tapiserii de mătase albă ca neaua, apoi camera dispăru lăsând în urmă o femeie, înveşmântată în alb şi încinsă cu un brâu din argint împletit. Atingerea uşoară pe care o simţi, ceva rece, fu singurul semn că femeia condusese Puterea. Înaltă şi zveltă, era la fel de frumoasă pe cât era el de chipeş, cu ochii negri ca două fântâni fără fund, cu părul împodobit cu stele şi semiluni de argint căzându-i pe umeri în valuri negre, desăvârşite. Văzând-o, cei mai mulţi bărbaţi ar fi simţit cum li se usucă gura de dorinţă.

— Ce-ţi veni să apari aşa, ca din senin, Lanfear? Întrebă el tăios, nerenunţând la Putere, pregătit pentru cele mai neplăcute surprize. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, trimite un emisar, şi-am să hotărăsc când şi unde să ne întâlnim. Şi dacă ne întâlnim.

Lanfear îi oferi zâmbetul acela dulce şi perfid atât de cunoscut.

— Întotdeauna ai fost un porc, Rahvin, dar rareori şi fraier. Femeia aceea este o aes sedai. Dacă i se va simţi lipsa? Trimiţi emisari ca să anunţe şi unde te afli?

— Crezi că poate folosi Puterea? Făcu el surâzând batjocoritor. Nu e îndeajuns de tare ca să poată fi lăsată afară fără paznic. Copilele lor neinstruite ajung aes sedai când jumătate din ce ştiu sunt trucuri pe care le-au învăţat singure, iar cu cealaltă jumătate de-abia reuşesc să te zgândăre.

— Ai fi la fel de sigur de tine dacă aceste copile neinstruite te-ar prinde într-un cerc de treisprezece?

Tonul rece, batjocoritor din vocea femeii îl străpunse ca un pumnal, dar reuşi să se stăpânească.

— Întotdeauna îmi iau măsuri de precauţie, Lanfear. Departe de a fi una dintre „drăguţele” mele, după cum le numeşti tu, femeia asta e iscoada Turnului. Îmi spune exact ce vreau să ştiu, şi chiar cu nerăbdare. Femeile care îi slujesc pe Cei Numiţi din Turn mi-au spus exact unde s-o găsesc.

Nu era prea departe ziua în care lumea va renunţa la Rătăciţi şi va îngenunchea în faţa Celor Numiţi. Aşa suna promisiunea de demult.

— De ce-ai venit, Lanfear? Doar nu ca să le ajuţi pe femeile lipsite de apărare.

Lanfear ridică din umeri.

— Din partea mea, poţi să te joci cu ele oricât doreşti. Ospitalitatea ta, Rahvin, lasă de dorit, de aceea ai să mă ierţi dacă...

Un vas de argint se înălţă de pe o măsuţă de lângă patul lui Rahvin şi se înclină ca să toarne vin negru într-un pocal bătut cu aur. După ce vasul reveni la locul lui, pocalul pluti până la mâna lui Lanfear. Rahvin nu simţi decât acea atingere rece, abia perceptibilă, desigur, şi nu văzu firele întreţesându-se; ceea ce-i displăcuse întotdeauna. Faptul că nici ea nu vedea cum îşi împleteşte el firele era doar o mică redresare a balanţei.

— De ce? Întrebă el din nou.

Lanfear sorbi liniştită şi apoi spuse:

— Dat fiind că ne eviţi, câţiva dintre Cei Numiţi vor veni aici. Eu am venit prima ca să ştii că nu e vorba despre un atac.

— Alţii? Ce intenţionaţi să faceţi? Ce nevoie am de planul altcuiva? Zise Rahvin, izbucnind într-un hohot de râs. Deci nu e vorba despre un atac. Tu, dacă nu mă-nşel, n-ai atacat niciodată pe faţă. Poate nu ca Moghedien, deşi ai preferat flancurile şi spatele. De data asta am să mă încred în tine, ca să aud ce ai de zis. Atâta timp cât te am sub ochi.

Cine avea încredere în Lanfear merita cuţitul cu care se putea trezi în spate. Nu că femeia ar fi fost mai puţin periculoasă dacă stăteai cu ochii pe ea; firea ei era cel puţin imprevizibilă.

— Cine mai este implicat?

De data aceasta, avertismentul deveni mai clar – era opera bărbaţilor – când se deschise o altă poartă, spre mai multe arcade de marmură care, la rândul lor, dădeau spre balcoane mari, de piatră, iar nişte pescăruşi se roteau şi ţipau pe un cer albastru, fără nori. În cele din urmă, pe poartă păşi un bărbat, totul dispărând în urma lui.

Sammael era un tip îndesat, masiv şi dădea impresia că e mai mare decât era cu adevărat, agitat şi cu pasul iute. Cu ochii albaştri şi părul blond, cu o barbă pătrată, bine întreţinută, n-ar fi arătat deloc rău dacă n-ar fi avut o cicatrice oblică, de parcă un vătrai încins i-ar fi fost lipit de faţă de la frunte până la gură. Ar fi putut scăpa de ea imediat, la vremea când fusese făcută, dar preferase să o lase aşa.

Legat de saidin la fel de strâns ca şi Rahvin – pe care acum îl simţea, vag –, Sammael îl privi precaut.

— Mă aşteptam la slujnice şi dansatoare, Rahvin. Te-ai săturat de distracţia ta preferată după atâţia ani?

Lanfear chicoti cu buzele pe pocalul cu vin.

— A pomenit cineva de distracţie?

Rahvin nu observase deschiderea unei a treia porţi spre o încăpere enormă, plină de bazine şi coloane canelate, de acrobaţi aproape dezbrăcaţi şi servitoare cu veşminte şi mai puţine pe ele. Ciudat, un bătrân uscăţiv, într-o haină boţită, şedea trist printre acrobaţi. Două servitoare acoperite de un văl străveziu, un bărbat musculos care purta o tavă de aur şi o femeie frumoasă, voluptuoasă, care turna vin, grăbită, dintr-o carafă de cristal într-un pocal de pe tavă, îl urmară pe Sammael şi apoi poarta dispăru.

Dacă n-ar fi fost alături de Lanfear, Graendal ar fi trecut drept o femeie de o frumuseţe răpitoare, cu forme generoase şi tocmai coaptă. Purta o robă de mătase verde, cu un decolteu adânc. Un rubin de mărimea unui ou de găină i se odihnea între sâni şi o diademă incrustată cu mai multe rubine îi împodobea părul lung, de culoarea soarelui. Lângă Lanfear însă părea doar o femeie durdulie, care îl avea pe vino-ncoa’.

Surâsul ei amuzat nu lăsa să se vadă dacă inevitabila comparaţie o deranja sau nu.

Brăţările aurite îi zăngăniră când făcu un semn în spate cu mâna plină de inele; servitoarea îi dădu repede pocalul cu un zâmbet mieros care fu imitat de Sammael.

Graendal nu băgă de seamă.

— Aşadar, aproape jumătate din Cei Numiţi care au supravieţuit adunaţi la un loc. Şi nici unul nu încearcă să-l omoare pe celălalt. Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva înainte de întoarcerea Marelui Stăpân al Întunericului? Ce-i drept, o vreme Ishamael a reuşit să ne oprească din a ne lua unul altuia beregata, asta însă...

— Întotdeauna îţi dai drumul la gură aşa în faţa servitorilor? Întrebă Sammael făcând o grimasă.

Graendal clipi de câteva ori şi le aruncă o privire celor doi servitori de parcă ar fi uitat de ei.

— Servitorii mei ştiu să-şi ţină gura. Mă venerează. Am dreptate?

Cei doi căzură în genunchi, întrecându-se în a-şi declara dragostea nemărginită faţă de ea. Ceea ce era adevărat; chiar o iubeau din toată inima. Acum. O clipă mai târziu, Graendal se încruntă puţin, iar servitorii îngheţară, cu gura căscată, fără să-şi mai termine vorba.

— Dacă-i laşi, o ţin aşa o veşnicie. Sper totuşi că nu te deranjează.

Rahvin clătină din cap, întrebându-se cine sunt sau cine au fost. Frumuseţea fizică nu era îndeajuns pentru servitorii lui Graendal; aveau nevoie şi de putere sau de influenţă. Un fost senior pe post de valet, o domniţă care să-i pregătească baia; asta-i plăcea lui Graendal. Dar una era să nu-ţi refuzi nici o plăcere şi alta să fii risipitor, cazul lui Graendal. Manipulaţi cum se cuvine, aceşti doi servitori s-ar fi dovedit utili, dar nivelul de constrângere aplicat de Graendal îi reducea la un simplu rol decorativ. Femeia nu avea deloc rafinament.

— Să mă aştept şi la altceva, Lanfear? Mormăi Rahvin. L-ai convins pe Demandred să nu mai creadă că este totul, mai puţin moştenitorul Marelui Stăpân?

— Mă îndoiesc că este atât de îngâmfat ca să creadă asta, replică Lanfear cu o voce dulce. A văzut unde a ajuns Ishamael cu asta. Şi aici e problema. O problemă semnalată de Graendal. Cândva, eram treisprezece, nemuritori. Acum patru sunt morţi, iar unul ne-a trădat. Noi, cei patru, suntem cei care ne întâlnim astăzi aici, şi e destul.

— Eşti sigură că Asmodean a trecut de partea noastră? Întrebă Sammael. Până acum n-a riscat nimic. Cum de s-a încumetat să îmbrăţişeze o cauză pierdută?

Lanfear schiţă un zâmbet amuzat.

— A întins o cursă despre care credea că va face din el conducătorul nostru. Dar când acţiunea lui s-a dovedit sortită eşecului, şi-a dat seama că nu mai are de ales.

— Şi bănuiesc că nici nu a prea stat pe gânduri, remarcă Sammael, cicatricea făcându-i rânjetul şi mai sarcastic. Dacă erai atât de aproape de el ca să ştii ce pune la cale, de ce l-ai lăsat în viaţă? Îl puteai ucide fără ca măcar să-şi dea seama.

— Nu sunt la fel de înclinată să ucid precum eşti tu. Decizia lui e bătută în cuie, n-are cum să mai revină asupra ei, în plus cred că putem profita de pe urma lui. Şi, ca să te fac să mă înţelegi mai bine, n-am vrut să lansez un atac frontal asupra forţelor superioare.

— E chiar atât de puternic? Întrebă Rahvin calm. Acest Rand al’Thor. Te-ar fi putut dovedi, dacă ai fi fost faţă în faţă cu el?

Nu că el însuşi n-ar fi putut s-o facă, dacă i se ivea ocazia, sau Sammael, deşi Graendal mai curând s-ar fi unit cu Lanfear dacă el sau Sammael ar fi încercat ceva acum. De altfel, ambele femei erau probabil pline ochi de Putere în acel moment, gata să lovească la cea mai mică încercare de atac din partea vreunuia dintre bărbaţi. Sau din partea celeilalte. Dar băiatul ăsta de la ţară. Un biet păstor neinstruit. Dacă nu cumva Asmodean încerca să-l înveţe ceva.

— El este Lews Therin Telamon renăscut, Lanfear spuse la fel de suav. Lews Therin era la fel de puternic ca toţi ceilalţi.

Sammael îşi frecă absent cicatricea de pe faţă; Lews Therin era cel care i-o făcuse. Cu trei mii de ani în urmă, cu mult înainte de Frângerea Lumii, înainte ca Marele Stăpân să fie închis, cu mult înainte, Sammael însă nu putea uita.

— Ei, putem să discutăm şi noi problema pentru care ne-am adunat aici? Interveni Graendal.

Rahvin tresări, neplăcut surprins. Cei doi servitori stăteau la fel de nemişcaţi sau îngheţaseră din nou. Sammael mormăi ceva în barbă.

— Dacă acest Rand al’Thor este într-adevăr Lews Therin Telamon renăscut – continuă Graendal, urcând în spatele bărbatului care se lăsă în patru labe –, sunt surprinsă că n-ai încercat să i te strecori în pat, Lanfear. Sau ar fi prea uşor? Din câte îmi amintesc eu, Lews Therin a fost cel care te-a dus de nas, şi nu invers. El te-a pus cu botul pe labe. El te-a pus să faci sluj, ca să spun aşa.

Graendal aşeză pocalul cu vin pe tava ţinută cu mâna întinsă de femeia îngenuncheată, opacă la tot ce se întâmpla în jur.

— Erai atât de obsedată de el încât te-ai fi lungit la picioarele lui dacă ţi-ar fi poruncit „culcat”.

Ochii negri ai lui Lanfear străluciră o clipă, dar femeia reuşi să se stăpânească.

— O fi el Lews Therin renăscut, dar nu e însuşi Lews Therin.

— De unde ştii? Întrebă Graendal, zâmbind de parcă totul ar fi fost o glumă. Aşa cum mulţi cred, s-ar putea ca toţi să ne naştem şi să renaştem pe măsură ce Roata se învârteşte, dar eu una n-am citit despre aşa ceva. Un om anume, renăscut după o profeţie. Cine ştie ce-ar putea fi?

Lanfear surâse batjocoritor.

— L-am observat îndeaproape. E chiar păstorul pe care-l întruchipează, poate chiar mai naiv decât pare, zise ea şi dispreţul făcu loc seriozităţii. Acum însă îl are de partea lui pe Asmodean, oricât de slab ar fi acesta ca aliat. Şi înainte de Asmodean, patru dintre Cei Numiţi au murit în confruntarea cu el.

— Lasă-l să se risipească în nimicuri, zise Sammael cu asprime.

Împleti firele de Aer că să-şi tragă un fotoliu şi să se tolănească în el, întinzându-şi picioarele în cizme incrustate la glezne şi lăsându-şi braţul peste spătarul ornamentat. Cel care credea că Sammael se relaxa acum era un mare naiv; lui Sammael întotdeauna îi plăcuse să-şi facă duşmanii să creadă că-l puteau lua prin surprindere.

— Mai multe pentru noi, ceilalţi, în Ziua Întoarcerii. Sau crezi că ar putea câştiga Tarmon Gai’donul, Lanfear? Chiar dacă-l păcăleşte pe Asmodean să-l ajute, de data asta nu-i mai are pe Cei O Sută de Tovarăşi. Cu sau fără Asmodean, Marele Stăpân îl va strivi ca pe o muscă.

Privirea pe care i-o aruncă Lanfear era încărcată de dispreţ.

— Câţi dintre noi vor mai fi în viaţă când Marele Stăpân va fi, în sfârşit, eliberat? Patru s-au dus deja. Tu vei fi următorul pe lista lui, Sammael? Poate îţi convine. Ai scăpa de cicatrice dacă l-ai învinge. A, era să uit. De câte ori te-ai aflat faţă în faţă cu el în Războiul Puterii? Ai câştigat vreodată? Eu una nu-mi aduc aminte.

Lanfear trase adânc aer în piept şi îşi îndreptă atacul asupra lui Graendal.

— Sau poate vei fi tu. Nu ştiu din ce motiv nu-i place să facă rău femeilor, tu însă nu vei avea parte nici măcar de opţiunea lui Asmodean. Tu n-ai cum să-l înveţi ceva, şi-o piatră ştie mai multe decât tine. Doar dacă se hotărăşte să te ţină pe lângă el, ca pe un animal de companie. Ceea ce ar fi o mare schimbare pentru tine, nu crezi? În loc să hotărăşti care dintre drăguţele tale se pricepe să-ţi împlinească toate poftele, ai putea să înveţi tu cum să împlineşti poftele cuiva.

Graendal se schimonosi la faţă, iar Rahvin se pregăti să se apere de toate obiectele pe care femeile ar fi putut să le arunce una asupra celeilalte, şi chiar să recurgă la Topirea-n văzduh la cel mai mic semn. Apoi, simţi cum Sammael adună Puterea. Simţi diferenţa. Sammael o numea obţinerea unui avantaj tactic şi se aplecă să-l apuce de braţ. Sammael îi dădu peste mână furios, dar momentul critic trecuse deja. Cele două femei se uitau la ei acum, nu una la alta. Nici una nu ştia ce era să se întâmple, însă era clar că ceva se întâmplase între Rahvin şi Sammael, bănuiala citindu-li-se în ochi.

— Vreau să aud ce are de spus Lanfear.

Rahvin nu-l privi pe Sammael, dar cuvintele îi erau adresate acestuia.

— Trebuie să fie şi altceva decât încercarea prostească de a ne băga în sperieţi.

Sammael făcu un semn din cap care aducea a aprobare sau doar a nemulţumire. Din două una.

— Aşa e, trebuie să fie, deşi o mică sperietură nu strică, zise Lanfear, cu ochii ei negri la fel de neîncrezători, dar cu o voce limpede ca apa de izvor. Ishamael a încercat să-l controleze, însă fără folos, a încercat să-l omoare, însă fără folos, acelaşi Ishamael a încercat să-l intimideze şi să-l sperie, dar Rand al’Thor este imun la aşa ceva.

— Ishamael era cât pe ce să-şi piardă minţile, parcă nu mai era om, mormăi Sammael.

— Asta suntem noi? Întrebă Graendal arcuindu-şi o sprânceană. Nişte bieţi oameni? Nu, suntem mai mult de-atât. Uite aici un om.

Graendal îşi trecu un deget peste obrazul femeii îngenuncheate lângă ea.

— Va trebui să inventăm un alt cuvânt care să arate ce suntem.

— Indiferent de ce suntem, putem reuşi acolo unde Ishamael a eşuat, spuse Lanfear, aplecându-se uşor înainte.

Lanfear rareori îşi exterioriza încordarea. De ce tocmai acum?

— De ce numai noi patru? întrebă Rahvin.

De ce trebuia să aştepte ceilalţi?

— De ce mai mulţi? Veni replica lui Lanfear. Dacă îl putem face pe Dragonul Renăscut să îngenuncheze în faţa Marelui Stăpân în Ziua Întoarcerii, de ce să împărţim onoarea şi răsplata cu alţii? Şi poate că se va obişnui – cum ai spus, Sammael? – să se risipească în nimicuri.

Era genul de răspuns pe care Rahvin îl putea înţelege. Nu că ar fi avut încredere în ea sau în ceilalţi, dar ştia ce înseamnă ambiţia. Cei Numiţi uneltiseră pentru câştigarea puterii până în ziua în care Lews Therin îi aruncase în temniţa Marelui Stăpân şi o luaseră de la capăt în ziua în care fuseseră eliberaţi. Acum trebuia să se asigure că planul lui Lanfear nu-i afecta propriile planuri.

— Continuă, îi zise el.

— Mai întâi de toate, altcineva trebuie să încerce să-l controleze. Poate chiar să-l ucidă. Cred că Moghedien sau Demandred ar fi cei mai potriviţi. Moghedien întotdeauna a încercat să acţioneze din umbră, iar Demandred întotdeauna l-a urât pe Lews Therin.

Sammael zâmbi sau poate se strâmbă, ura lui însă pălea pe lângă cea a lui Demandred, deşi era în slujba unei cauze mai bune.

— De unde ştii că n-ar fi mai potrivită una dintre noi? întrebă Graendal volubilă.

Zâmbetul lui Lanfear dezvălui tot atâţia dinţi ca şi zâmbetul celeilalte femei, şi aceeaşi răceală.

— Fiindcă voi trei preferaţi să vă izolaţi şi să vă conservaţi puterea, în timp ce ceilalţi încearcă să se omoare între ei. Mai sunt şi alte motive. V-am spus să staţi cu ochii pe Rand al’Thor.

Era adevărat ce spusese despre ei. Rahvin prefera diplomaţia şi manipularea conflictului deschis, deşi la nevoie nu se dădea în lături de la aşa ceva. Sammael preferase întotdeauna oştirile şi cucerirea; nu s-ar fi apropiat de Lews Therin, chiar dacă acesta renăscuse ca păstor, până când n-ar fi fost sigur de victorie. Şi Graendal era adepta cuceririi, deşi metodele ei nu presupuneau prezenţa oştenilor; având mereu grijă de jucăriile ei, făcea pasul numai dacă ştia că nu calcă greşit. Pe faţă, desigur, cum procedau Cei Numiţi, dar neriscând ca pasul să fie prea lung.

— Ştiţi doar că pot fi cu ochii pe el fără să mă vadă, voi însă trebuie să vă feriţi ca să nu bage de seamă, continuă Lanfear. Trebuie să-l aducem înapoi...

Graendal se aplecă înainte, interesată, iar Sammael începu să dea din cap, aprobând-o pe Lanfear. Rahvin nu spuse nimic. Poate că planul era bun. Dacă nu era... Dacă nu era, avea deja în minte câteva modalităţi de a hotărî mersul evenimentelor în avantajul lui. Oricum, existau şanse ca lucrurile să iasă aşa cum voia el.

CAPITOLUL 1 • Suflând în scântei

Roata Timpului se învârteşte, Vârstele vin şi se duc, lăsând în urmă amintiri care devin legende. Legenda trece încet în mit, dar până şi mitul e uitat când revine Vârsta care l-a creat. Într-o anume Vârstă, numită de unii A Treia Vârstă, o Vârstă care va să vină, o Vârstă trecută de mult, un vânt se iscă în marea pădure numită Braem. Vântul nu era începutul, întoarcerea Roţii Timpului nu are nici început, nici sfârşit. Acesta însă era un început.

Bătea spre miazăzi şi răsărit, uscat, sub un soare de aur topit. Nu mai plouase de săptămâni întregi peste ţinut, iar arşiţa de vară târzie se înteţea pe zi ce trece. Frunzele maronii apărute prea devreme împestriţau unii copaci în vreme ce pietrele golaşe se coceau la soare în albiile pâraielor secate. Într-un loc deschis, de unde iarba dispăruse şi doar tufişurile subţiri şi veştejite mai ţineau solul cu rădăcinile lor, vântul începu să descopere pietre demult îngropate. Erau tocite, mâncate de vreme şi ochii omului n-ar fi recunoscut în ele rămăşiţele unui oraş amintit în poveşti, dar altfel uitat de toată lumea.

Sate împrăştiate apăreau înainte ca vântul să treacă hotarul Andorului, ca şi ogoare pe care ţărani cu feţele îngrijorate de-abia reuşeau să le brăzdeze. Pădurea se împuţinase de mult, doar desişuri ici şi colo. Acum vântul mătura uliţa pustie a unui sat pe nume Izvoarele Kore. Izvoarele îşi împuţinaseră apa în vara aceasta. Câţiva câini răsuflau din greu în zăduful amiezii, doi băieţi goi până la brâu alergau de colo-colo, dând cu băţul într-o băşică umplută cu câlţi. Nici o altă mişcare, doar vântul şi praful, şi firma care scârţâia deasupra intrării în han, din cărămidă roşie şi cu acoperişul din stuf, ca orice altă casă de-a lungul uliţei. Cu două niveluri, era cea mai înaltă şi mai mare clădire din Izvoarele Kore, un sat curat, bine îngrijit. Caii înşeuaţi, priponiţi în faţa hanului, de-abia dădeau din coadă. Firma de lemn a hanului vestea Dreptatea Bunei Regine.

Clipind din cauza prafului, Min îşi lipi un ochi de crăpătura din peretele zgrunţuros al şopronului. Vedea umărul celui care păzea uşa şopronului, atenţia îi era însă atrasă de han. Parcă ar fi vrut ca numele acestuia să nu fie atât de potrivit. Judecătorul lor, seniorul din partea locului, se pare că sosise de ceva vreme, dar ea pierduse momentul. Fară îndoială că acum asculta acuzaţiile aduse de fermier; Admer Nem împreună cu fraţii, verii şi soţiile lor păreau că preferă ca vinovatul să fie spânzurat pe loc, înainte ca un membru al suitei seniorului să treacă din întâmplare pe acolo. Se întrebă care era pedeapsa aici pentru incendierea unui hambar, cu tot cu vacile de lapte. Fără intenţie, desigur, dar Min nu credea că asta conta prea mult când era vorba de încălcarea proprietăţii.

Logain dispăruse în agitaţia care se crease, abandonându-i arde-l-ar focul, şi Min nu ştia dacă trebuia să fie mulţumită sau nu. El îl pusese la pământ pe Nem când acesta îi descoperise cu puţin înainte de ivirea zorilor, făcând ca felinarul să-i zboare în căpiţa de paie. Vina era a lui, dacă era vorba de aşa ceva. Numai că uneori îl lua gura pe dinainte. Poate era mai bine că fugise.

Întorcându-se ca să se lipească din nou de perete, îşi şterse sudoarea de pe frunte, deşi o clipă mai târziu aceasta i se umplu din nou de broboane. În şopron era o căldură înăbuşitoare, dar pe cele două însoţitoare ale ei nu părea să le deranjeze. Siuan şedea întinsă pe spate într-o rochie de călărie din lână închisă la culoare, ca şi rochia lui Min, şi privea spre tavanul şopronului, atingându-şi din când în când bărbia cu un pai. Leane, cu pielea arămie, mlădioasă şi aproape cât bărbaţii de înaltă, şedea picior peste picior în cămaşa de culoare deschisă, dregându-şi rochia cu ac şi aţă. Li se dăduse voie să-şi păstreze desagii, după ce fuseseră căutate de săbii, securi sau alte arme care le-ar fi putut ajuta să scape de-acolo.

— Care-i pedeapsa pentru incendierea unui hambar în Andor? Întrebă Min.

— Dacă avem noroc, lovituri cu cureaua în piaţa satului. Dacă n-avem noroc, lovituri cu biciul.

— Aoleu! Făcu Min. Asta numeşti tu noroc?

Siuan se întoarse pe-o parte şi se sprijini în cot. Era o femeie voinică, nu frumoasă, dar arătoasă, şi părea mai mare decât Min cu doar câţiva ani. Ochii ei albaştri, pătrunzători erau însă prea autoritari pentru o tânără care aştepta să fie judecată într-un şopron dintr-un sat uitat de lume. Uneori, Siuan îşi pierdea controlul la fel de mult ca şi Logain; poate şi mai rău.

— O bătaie cu cureaua e o bătaie cu cureaua, o încasăm şi ne vedem de drum, zise ea pe un ton care nu admitea nici un fel de replică. Ia mai puţin timp decât orice altă pedeapsă. Mult mai puţin decât moartea prin spânzurare, bunăoară. Deşi nu cred că se va ajunge acolo, dacă mai ţin minte câte ceva din legile Andorului.

Min scoase un hohot de râs răguşit; cealaltă alternativă era plânsul.

— Timp? După cum merg lucrurile, nu ne-a mai rămas decât timpul. Pun rămăşag că am trecut prin toate satele de aici şi până în Tar Valon, dar n-am aflat. Nici un semn, nici o şoaptă. Eu una nu cred că e vorba de o întrunire. Iar de acum trebuie să mergem pe jos. Din câte am auzit, Logain a luat caii cu el. Pe jos şi încuiate într-un şopron, aşteptând numai Lumina ştie ce!

— Ai grijă cum vorbeşti, şuieră Siuan, aruncând o privire cu înţeles spre uşa rudimentară în faţa căreia trona paznicul. Limba slobodă te poate prinde în năvod, lăsând peştele pe dinafară.

Min se strâmbă, în parte fiindcă se săturase de zicalele ei pescăreşti din Tairen, în parte fiindcă Siuan avea dreptate. Până acum reuşiseră să preîntâmpine veştile neplăcute teribile era un cuvânt mai potrivit – unele veşti însă păreau să le-o ia înainte cu cel puţin o sută de mile pe zi. Siuan călătorea sub numele de Mara, Leane sub numele de Amaena, iar Logain îşi luase numele de Dalyn, după ce Siuan îl convinsese că Guaire suna ca naiba. Min încă mai credea că nimeni nu-i va recunoaşte propriul nume, dar Siuan insistase să-i spună Serenla. Nici măcar Logain nu le ştia numele adevărate.

Necazul era că Siuan nu voia să cedeze. Săptămâni întregi Fără nici un rezultat, şi acum asta; pe de altă parte, ori de câte ori spuneau că ar fi bine să treacă prin Tear, ceea ce părea logic, Siuan se înfuria atât de tare încât îl băga în sperieţi până şi pe Logain. Cu cât căutau mai mult ceea ce voia Siuan, fără a găsi nimic, cu atât mai greu îi venea femeii să se stăpânească. Nu că ar fi fost foarte stăpânită şi înainte. Min însă era destul de înţeleaptă ca să-şi ţină observaţiile pentru ea.

În cele din urmă, Leane termină de cârpit rochia şi şi-o trase pe cap, ducându-şi braţele la spate ca să-şi încheie nasturii. Min nu înţelegea de ce se obosise pentru atâta lucru; ea una nu suporta lucrul de mână. Decolteul era mai adânc acum, dezvelind o parte din sânii lui Leane, iar rochia îi stătea mai strâns acolo şi poate în jurul şoldurilor. Dar ce mai conta aici? Nimeni nu avea s-o invite la dans în şopronul ăsta în care te coceai de căldură.

Scociorând prin desagii lui Min, Leane scoase o cutie de lemn plină cu vopseluri, pudre şi alte cele pe care Laras i le dăduse cu forţa lui Min înainte de plecare. Min tot se ţinuse să le arunce, dar până acum nu apucase să o facă. În capacul prins cu o balama era o oglinjoară, şi Leane începu să-şi cureţe faţa cu o pensulă din blană de iepure. Până deunăzi, cutia aceea n-o atrăsese în nici un fel. Acum părea enervată că nu găsea decât o perie de păr din lemn negru şi un pieptene mic din fildeş. Chiar mormăi ceva despre imposibilitatea încălzirii cleştelui de ondulat părul! Părul ei negru crescuse peste măsură de când porniseră la drum, dar încă nu-i ajungea până la umeri.

După ce o privi câteva clipe, Min întrebă:

— Ce-ai de gând să faci, Le Amaena?

Min evită să se uite spre Siuan. De regulă, ştia să-şi ţină gura; doar că acum, din cauza căldurii sufocante şi a judecăţii care se apropia, simţea că plesneşte dacă nu spune ceva. Spânzurătoarea sau bătaia cu cureaua în public. Ce mai alternative!

— Te-ai hotărât s-o faci pe cocheta?

Întrebarea voia să sune a glumă – Leane era întruchiparea seriozităţii şi a eficienţei – ceva care să mai înveselească atmosfera, Leane însă o surprinse cu răspunsul ei.

— Da, zise Leane iute, privind cu ochii mari în oglindă în timp ce-şi aranja genele. Şi dacă reuşesc să cochetez cu bărbatul potrivit, poate că nu va mai trebui să ne facem griji în privinţa pedepsei. Sau cel puţin ne vom alege cu una mai uşoară.

Văzând-o cum îşi duce mâna la faţă ca să şi-o şteargă din nou, Min rămase cu gura căscată – de parcă bufniţa ar fi anunţat că vrea să se preschimbe în colibri. Siuan însă se proţăpi în faţa lui Leane şi o întrebă scurt:

— Ce-ţi veni?

Dacă Siuan şi-ar fi îndreptat privirea asupra ei, Min ar fi mărturisit fapte de mult uitate. Când Siuan se concentra astfel asupra ta, te trezeai făcând o plecăciune şi îndeplinind porunca imediat, înainte de a-ţi da seama ce şi cum. Până şi Logain reacţiona aşa, de cele mai multe ori. În afară de plecăciune.

Leane îşi mângâie calmă pomeţii cu o perie minusculă şi examină rezultatul în oglindă. Îi întoarse privirea lui Siuan, dar, fără să ţină cont de ce văzuse, replică pe acelaşi ton hotărât pe care-l folosea mereu:

— Ştii, mama făcea negoţ, mai ales cu blănuri şi cherestea. Odată am văzut cum îl zăpăceşte pe un senior saldaean până l-a făcut să-i dea producţia de cherestea pe un an întreg la jumătate din preţul pe care îl ceruse. Cred că omul şi-a dat seama de ce se întâmplase de-abia când a ajuns acasă. Dacă şi-a dat seama şi atunci. Mai târziu, i-a trimis mamei o brăţară din filinit. Despre domane nu-i adevărat absolut tot ce se spune – că sunt mărginite şi încrezute, mai facem şi lucruri cu care ne mândrim. Mama şi mătuşile mele m-au învăţat tot ce ştiu, alături de surorile şi verişoarele mele, desigur.

Privindu-se cum arată, clătină din cap, apoi oftă şi începu să se aranjeze din nou.

— Dar, din păcate, acum sunt la fel de înaltă pe cât eram când mi-am sărbătorit cea de-a paisprezecea onomastică. Numai oase, ca un mânz care a crescut prea repede. Şi la scurtă vreme după ce am învăţat să merg fără să mă împiedic la fiecare pas, am aflat (aici Leane trase adânc aer în piept), am aflat că viaţa mea nu va fi cea de negustoreasă. Şi acum s-a dus şi ea. A cam sosit timpul să mă folosesc de ceea ce am învăţat cu atâţia ani în urmă. În condiţiile astea, cred că e momentul cel mai potrivit.

Siuan o studie o clipă, cu şiretenie.

— Nu ăsta-i motivul real. Nu în totalitate. Hai, spune-ne tot.

Aruncând o perie în cutie, Leane izbucni furioasă.

— Motivul real? Nu ştiu care-i motivul real. Ştiu doar că am nevoie de ceva ca să înlocuiesc... ce s-a pierdut. Chiar tu mi-ai spus că aceasta e singura speranţă de supravieţuire. Răzbunarea nu mi-e de-ajuns. Ştiu că ceea ce faci tu e necesar şi poate just, dar Lumina mi-e martoră, nici asta nu mi-e de-ajuns; nu mă pot implica la fel de mult. Poate e prea târziu pentru mine. Voi rămâne alături de tine, dar asta nu mi-e de-ajuns.

Furia îi dispăru treptat, în timp ce punea capacul la cutii şi sticluţe şi le vâra pe toate la loc, deşi cu mai multă forţă decât era nevoie. Răspândea un parfum de trandafir, abia perceptibil.

— Îmi dau seama că a cocheta nu-mi poate umple golul din suflet, dar e de-ajuns ca să-mi ocupe câteva clipe. Faptul că sunt ceea ce a trebuit să fiu e suficient. Pur şi simplu nu ştiu. Asta nu-i ceva nou; întotdeauna mi-am dorit să fiu ca mama şi mătuşile mele, am visat cu ochii deschişi după ce m-am făcut mare.

Leane deveni gânditoare, ultimele lucruri intrând în cutie cu mai multă blândeţe.

— Cred că întotdeauna am simţit că joc rolul altcuiva, că am purtat o mască până a devenit o a doua natură. Trebuia să fac şi lucruri mai serioase, mai serioase decât negoţul şi, până să-mi dau seama că aş fi putut-o lua pe alt drum, masca mi s-a lipit atât de tare, încât n-am mai putut s-o scot. Dar acum am terminat-o cu asta şi masca, în sfârşit, mi se dezlipeşte de faţă. Mă gândisem să încep cu Logain, acum o săptămână, ca exerciţiu. Dar mi-am pierdut îndemânarea şi cred că Logain e genul de bărbat care ar putea auzi mai multe promisiuni decât poţi face şi s-ar aştepta să le îndeplineşti. Pe buzele lui Leane înflori un surâs. Mama îmi spunea mereu că, dacă se va întâmpla aşa ceva, înseamnă că nu am gândit deloc bine; dacă nu e nici o cale de întoarcere, trebuie să renunţ la orice dram de demnitate şi să fug sau să plătesc preţul cuvenit şi să consider că totul a fost o lecţie de viaţă. Surâsul deveni poznaş. Mătuşa Resara spunea că, dacă plăteşti preţul cuvenit, trebuie să te şi bucuri.

Min nu găsi de cuviinţă decât să clatine din cap. Leane părea să fie o altă femeie. Să vorbească aşa despre...! Chiar dacă o auzise cu urechile ei, tot nu-i venea să creadă. Dar, dacă se uita mai bine, Leane chiar arăta altfel. În ciuda gătelii ei, nu-i vedea nici urmă de fard sau pudră pe faţă, doar buzele păreau mai pline, pomeţii mai înalţi, ochii mai mari. Leane era oricând o femeie mai mult decât drăguţă, acum însă frumuseţea ei era de cinci ori mai mare.

Siuan însă nu terminase tot ce avea de zis.

— Dar dacă seniorul acestui loc seamănă cu Logain? întrebă ea cu o voce catifelată. Ce te faci atunci?

Leane se îndreptă de spate şi înghiţi în sec înainte de a răspunde imperturbabil:

— Dată fiind situaţia, ce altă variantă crezi că am?

Nici una nu clipi, iar momentul de linişte se prelungi.

Înainte ca Siuan să răspundă dacă asta îi era intenţia, Min ar fi dat orice ca să audă ce are de spus lanţul şi încuietoarea zăngăniră de partea cealaltă a uşii.

Celelalte două femei se ridicară încet în picioare, luându-şi desagii, gata de orice, Min însă tresări, regretând că nu are cuţitul la ea.” Ce dorinţă prostească, gândi ea. Asta m-ar vârî şi mai tare în bucluc. Doar nu sunt cine ştie ce erou de poveste. Chiar dacă aş sări asupra paznicului...”

Uşa se deschise şi în pragul ei apăru un bărbat într-un veston lung de piele pe deasupra cămăşii. Nu era deloc tipul care putea fi atacat de o femeie, chiar şi înarmată cu un cuţit. Sau chiar cu o secure. Lat în umeri erau cuvintele care i se potriveau cel mai bine, şi îndesat. Cele câteva fire de păr de pe cap erau mai mult albe, dar insul părea tare ca un butuc de stejar bătrân.

— Fetelor, a sosit vremea să apăreţi în faţa seniorului, zise el cu voce aspră. Mergeţi pe picioarele voastre sau trebuie să vă tragem ca pe nişte saci de grâne? Oricum trebuie să ieşiţi de aici, dar aş prefera să nu vă car în spate pe căldura asta.

Uitându-se pe lângă el, Min văzu alţi doi bărbaţi în aşteptare, cărunţi, dar la fel de aspri, chiar dacă nu la fel de trupeşi.

— Mergem pe picioarele noastre, spuse Siuan sec.

— Foarte bine. Atunci mişcaţi-vă. Mai cu inimă. Seniorului Gareth nu-i place să aştepte.

Chiar dacă promiseseră să meargă de bunăvoie, fiecare bărbat înşfacă de braţ pe câte una dintre ele şi porniră la drum pe uliţa prăfuită. Mâna bărbatului cu chelie strângea braţul lui Min ca o cătuşă. „N-am cum să fug”, gândi ea cu amărăciune. Se gândi să-l lovească în glezna acoperită de cizmă ca să vadă dacă o mai slăbeşte din strânsoare, dar insul arăta atât de solid încât îşi dădu seama că nu se putea alege decât cu o durere de picior şi cu perspectiva de a fi târâtă pe jos tot restul drumului.

Leane părea căzută pe gânduri; schiţa câteva gesturi cu mâna liberă, iar buzele i se mişcau în tăcere de parcă ar fi repetat ce voia să spună, apoi clătina din cap şi o lua de la capăt. Şi Siuan era la momentul introspecţiei, dar pe faţa încruntată i se citea îngrijorarea; chiar îşi muşca buza de jos, deşi nu se arătase niciodată atât de neliniştită. Una peste alta, cele două n-o ajutau deloc să fie mai încrezătoare în soarta lor.

Hanul Dreptatea Bunei Regine, cu tavanul din bârne, n-o ajută nici atât. Admer Nem, cu părul lins, cu o pată galbenă în jurul ochiului umflat, stătea lângă o jumătate de duzină de fraţi şi veri la fel de vânjoşi, împreună cu nevestele lor, toţi cu hainele sau şorţurile cele mai bune. Fermierii le priviră pe cele trei prizoniere cu un amestec de furie şi satisfacţie care lui Min îi întoarse stomacul pe dos. Unde mai pui că privirile nevestelor erau şi mai crunte, pline de ură. De-a lungul celorlalţi pereţi se îngrămădeau sătenii, toţi îmbrăcaţi pentru îndeletnicirile de la care fuseseră luaţi, fierarul încă mai purta şorţul de piele, iar câteva femei aveau mânecile suflecate şi braţele pline de faină. Încăperea vuia de murmurele sătenilor, ale celor în vârstă ca şi ale celor câţiva copii, toţi cu ochii pe cele trei femei, la fel de nerăbdători ca şi neamurile lui Nem. Min se gândi că acesta era cel mai mare eveniment la care participau cei din Izvoarele Kore. Mai văzuse o mulţime în aceeaşi stare de spirit în timpul unei execuţii.

Mesele fuseseră scoase, în afară de una, aşezată în faţa şemineului lung, din cărămidă. Un bărbat scund şi gras, cu o figură inexpresivă, cu părul plin de fire cărunte, şedea cu faţa spre ele, într-o haină de mătase verde-închis, bine croită, cu mâinile împreunate pe masă. O femeie a cărei talie zveltă îi trăda vârsta stătea în picioare lângă masă, îmbrăcată într-o rochie de lână gri, brodată cu flori albe în jurul gâtului. Seniorul satului, bănui Min, şi doamna lui; nobili de la ţară, puţin mai ştiutori despre lumea de-afară decât arendaşii lor.

Paznicii le împinseră în faţa mesei seniorului, apoi se amestecară cu privitorii. Femeia în gri făcu un pas înainte, şi murmurele încetară.

— Toţi cei prezenţi să fie cu luare-aminte căci dreptatea va fi împărţită astăzi de seniorul Gareth Bryne, strigă femeia. Acuzate, veţi fi judecate de seniorul Bryne.

Deci nu era doamna seniorului; un fel de demnitar. Gareth Bryne? Din câte îşi amintea Min, era căpitanul-general al Gărzilor Reginei, în Caemlyn. Dacă era vorba despre aceeaşi persoană. Îi aruncă o privire lui Siuan, aceasta însă se uita fix la pardoseala de sub picioarele ei. Indiferent cine era, acest Bryne arăta foarte obosit.

— Sunteţi acuzate de încălcarea proprietăţii pe timp de noapte, de incendiere şi distrugere a unei clădiri şi a tot ce era în ea, de uciderea unor vite de valoare, de atac asupra lui Admer Nem şi de furtul unei pungi despre care se spune că ar fi conţinut aur şi argint, continuă femeia în gri. Se ştie că atacul şi furtul au fost opera tovarăşului vostru de drum, care a evadat, dar, conform legii, voi sunteţi la fel de vinovate.

Femeia făcu o pauză pentru ca vorbele ei să fie bine înţelese, răstimp în care Min şi Leane schimbară priviri îngrijorate. Logain mai trebuia să şi fure, celelalte nu erau de-ajuns. Probabil că acum era la jumătatea drumului spre Murandy, dacă nu şi mai departe.

După o clipă, femeia îşi reluă discursul.

— Acuzatorii sunt aici, ca să se confrunte cu voi, zise ea arătând spre neamurile lui Nem. Admer Nem, să-ţi auzim mărturia.

Insul vânjos înaintă într-un amestec de înfumurare şi stânjeneală, trăgând de haina pe care nasturii de lemn din mijloc stăteau să plesnească şi trecându-şi mâinile prin părul rar care îi tot cădea în ochi.

— Cum v-am spus, stăpâne, lucrurile s-au întâmplat în felul următor...

Povesti în câteva cuvinte cum îi descoperise în pod şi le spusese să iasă de acolo, deşi îl făcu pe Logain mai înalt cu aproape jumătate de metru şi transformă singura lovitură primită într-o luptă în care Nem se bătuse de la egal. Felinarul căzuse, fânul luase foc şi toată familia ieşise din casă înainte de ivirea zorilor; femeile fuseseră prinse, iar hambarul arsese din temelii, după care descoperiseră dispariţia pungii cu bani. Nem nu insistă asupra momentului în care membrii alaiului seniorului Bryne trecuseră pe acolo în timp ce ai lui aduceau frânghii din casă şi socoteau care copac ar fi mai potrivit ca spânzurătoare.

Când reveni asupra „luptei” – de data asta părea să iasă învingător –, Bryne îl întrerupse.

— De-ajuns, jupâne Nem. Poţi trece la loc.

Dar numaidecât o femeie cu faţa rotundă, din grupul Nem, de-o vârstă care o recomanda drept nevasta lui Admer, i se alătură imediat acestuia. Cu faţa rotundă, dar departe de a fi catifelată; rotundă ca o tigaie sau ca o piatră de râu. Şi roşie de prea multă furie.

— Ascultă-mă, stăpâne, muierile astea merită o bătaie soră cu moartea. Zvântă-le-n bătaie şi trimite-le în cuşcă pân la Jornhill!

— Nu te-a poftit nimeni să vorbeşti, Maigan, spuse tăios femeia zveltă. Acesta este o judecată, nu o întrunire în care se semnează o petiţie. Treci la locul tău, împreună cu Admer. Numaidecât!

Cei doi se supuseră, Admer cu mai mult zel decât Maigan. Femeia în gri se întoarse spre Min şi tovarăşele ei.

— Dacă vreţi să faceţi o declaraţie, în apărarea voastră sau pentru a cere îngăduinţă, o puteţi face acum.

În vocea ei nu desluşiră nici o urmă de compasiune, de fapt nu desluşiră nimic.

Min aşteptă ca Siuan să vorbească – ea era prima la toate, ea vorbea. Siuan însă nu făcu nici o mişcare, nici măcar nu ridică ochii. Leane fu cea care se îndreptă spre masă, cu privirea aţintită asupra celui din spatele ei.

Se ţinea dreaptă, însă mersul ei obişnuit paşi mari, graţioşi, dar mari – se preschimbase într-un soi de alunecare, la care se adăuga şi un pic de mlădiere. Şoldurile şi sânii parcă îi ieşeau şi mai mult în evidenţă. Nu că ar fi făcut paradă de ele; doar felul în care se mişca atrăgea atenţia asupra lor.

— Stăpâne, suntem trei femei neajutorate, refugiate din calea furtunilor care pustiesc lumea.

Vocea ei de obicei energică dispăruse, fiind înlocuită de un susur de catifea. Ochii ei negri scânteiau, un fel de provocare.

— Fără bani şi rătăcind de colo-colo, ne-am adăpostit în hambarul jupânului Nem. Am greşit, ştiu, dar ne temeam de întuneric.

Un mic gest, mâinile dând să se ridice, cu încheieturile spre Bryne, făcu din ea, preţ de o clipă, o fiinţă total neajutorată. Doar preţ de o clipă.

— Bărbatul acela, Dalyn, ne era străin, se oferise să ne protejeze. În zilele astea, femeile singure trebuie să aibă un protector, stăpâne, deşi în cazul nostru mă tem că n-am făcut cea mai bună alegere.

Ochii ei mari, privirea imploratoare îi spuneau lui Bryne că el ar fi putut face o alegere mai bună.

— Într-adevăr, el e cel care l-a atacat pe jupânul Nem, stăpâne; noi am fi fugit sau am fi muncit ca să plătim pentru noaptea petrecută aici.

Păşind pe lângă masă, îngenunche cu graţie lângă scaunul lui Bryne şi îşi lăsă degetele uşor pe încheietura lui, în acelaşi timp privindu-l drept în ochi. Vocea îi tremura, dar surâsul ei era îndeajuns ca să facă inima bărbatului să bată cu putere. Atingerea ei... Îi spunea ceva.

— Stăpâne, suntem vinovate, recunosc, dar nu atât de mult pe cât sună acuzaţiile. Apelăm la mila ta. Te implor, stăpâne, îndură-te de noi şi apără-ne!

Bryne o priva lung în ochi. Apoi, dregându-şi glasul, îşi împinse scaunul în spate, se ridică şi se duse în celălalt capăt al mesei. Sătenii şi fermierii se agitară, bărbaţii dregându-şi glasurile ca şi stăpânul, femeile şoptind între ele. Bryne se opri în faţa lui Min.

— Cum te cheamă, fata mea?

— Min, stăpâne, răspunse ea şi imediat auzi un mormăit înăbuşit dinspre Siuan, drept care adăugă repede: Serenla Min. Toţi îmi spun Serenla, stăpâne.

— Mama ta trebuie să fi avut o presimţire, murmură el zâmbind.

Nu era primul care reacţiona aşa la numele acesta.

— Ai ceva de spus în apărarea ta, Serenla? Întrebă Bryne.

— Doar că regret foarte mult, stăpâne, şi că nu a fost vina noastră. Dalyn a fost capul răutăţilor. Îţi cer îndurare, stăpâne!

Cuvintele ei nu egalau nici pe departe pledoaria lui Leane. Orice altceva părea fără valoare pe lângă spectacolul oferit de Leane –, dar altceva mai bun nu-i venise în minte. Îşi simţea gura uscată precum uliţa. Dacă seniorul se hotăra să le spânzure?

Înclinând din cap, Bryne trecu în dreptul lui Siuan, care stătea tot cu ochii în pământ. Apucând-o uşor de bărbie, Bryne îi ridică privirea spre el.

— Dar pe tine cum te cheamă, fata mea?

Smucindu-şi capul, Siuan îşi eliberă bărbia şi făcu un pas înapoi.

— Mara, stăpâne, şopti ea. Mara Tomanes.

Min gemu uşor. Siuan era speriată rău, dar în acelaşi timp reuşea să-l sfideze pe Bryne. Min aproape că se aştepta ca Siuan să-i ceară lui Bryne să le lase să plece imediat. Bryne o întrebă dacă vrea să spună ceva, însă Siuan refuză tot printr-o şoaptă nesigură, privindu-l ca şi cum ea ar fi fost cea care hotăra lucrurile. Chiar dacă reuşea să-şi ţină limba în frâu, asupra ochilor nu avea nici o putere.

După câteva clipe, Bryne îi întoarse spatele.

— Du-te lângă prietenele tale, fata mea, îi spuse el lui Leane revenind la scaunul lui.

Leane se alătură celorlalte două cu o expresie plină de frustrare şi ceea ce la altcineva Min ar fi considerat o urmă de nervozitate.

— Am luat hotărârea, anunţă Bryne lumea adunată în han. Faptele sunt serioase şi nimic din ce-am auzit aici nu le poate schimba. Dacă trei bărbaţi se furişează în casa cuiva ca să-i fure sfeşnicele şi unul dintre ei îl atacă pe proprietar, toţi trei sunt la fel de vinovaţi. Trebuie să existe o despăgubire. Jupâne Nem, am să-ţi dau atâţia bani cât să-ţi refaci hambarul, plus preţul a şase vaci de lapte.

Ochii fermierului vânjos se aprinseră până când Bryne adăugă:

— Caralin îţi va da banii când se va lămuri asupra preţurilor. Din câte am auzit, unele dintre vacile tale nu prea mai dădeau lapte.

Femeia zveltă îmbrăcată în gri înclină din cap mulţumită.

— Pentru cucuiul din cap, îţi dau o marcă de argint. Să nu te plângi, se răsti Bryne când Nem dădu să deschidă gura. Maigan te-a aranjat şi mai rău când ai băut prea mult.

Remarca lui Bryne fu întâmpinată de cei prezenţi cu hohote de râs, care nu se domoliră la privirile încruntate, dar şi stânjenite ale lui Nem, şi poate stimulate de căutătura dispreţuitoare pe care Maigan i-o aruncă bărbatului ei.

— Am să-ţi dau şi banii din punga furată. Atunci când Caralin va stabili câţi au fost acolo.

Nem şi nevasta lui păreau la fel de nemulţumiţi, dar îşi ţinură gura; era clar că Bryne le dăduse doar cât voia el. Min începu să spere.

Sprijinindu-se cu coatele pe masă, Bryne îşi îndreptă atenţia spre ea şi celelalte două. Calmul cu care rosti cuvintele îi întoarse stomacul pe dos.

— Voi trei veţi munci pentru mine, cu simbria obişnuită pentru treburile pe care le veţi avea de făcut, până când veţi acoperi toată suma pe care i-o voi da lui Nem. Să nu credeţi cumva că sunt îngăduitor. Dacă juraţi într-un fel care să mă mulţumească, nu veţi fi păzite şi veţi munci la conacul meu. Dacă nu, veţi munci pe câmp, unde veţi fi sub supravegherea cuiva tot timpul. Simbria e mai mică pe câmp; voi hotărâţi.

Min încercă repede să-şi amintească cel mai slab jurământ care să-l mulţumească pe Bryne. Nu-i plăcea să-şi încalce cuvântul în nici o împrejurare, dar voia din toată inima să plece de-acolo cu prima ocazie şi fără ca un jurământ strâmb să-i rămână pe conştiinţă.

Şi Leane părea că încearcă să găsească un jurământ mai acceptabil, Siuan însă şovăi doar o fracţiune de secundă şi apoi îngenunche şi îşi împreună mâinile deasupra inimii. Ochii ei păreau că se lipiseră de ochii lui Bryne, provocarea din ei fiind la fel de intensă.

— Pe Lumina sfântă şi speranţa mântuirii şi a renaşterii, jur să te slujesc în ceea ce-mi vei cere şi cât timp îmi vei cere, altfel Creatorul să-şi întoarcă faţa de la mine pentru totdeauna şi întunericul să-mi mistuie sufletul!

Cuvintele lui Siuan, rostite în şoaptă, dintr-o suflare, fură urmate de o tăcere de moarte. Nu exista un jurământ mai puternic, poate doar cel făcut de femeia care devenea aes sedai, Sceptrul Legămintelor legând-o tot atât de mult ca de propriul ei trup.

Leane o privi lung pe Siuan; apoi se lăsă şi ea în genunchi.

— Pe Lumina sfântă şi speranţa mântuirii şi a renaşterii...

Min încercă disperată să găsească o soluţie. Un jurământ mai slab ar fi însemnat munca la câmp şi cineva care ar fi stat cu ochii pe ea tot timpul, dar acest jurământ... Din câte învăţase ea, încălcarea lui aproape că echivala cu o crimă, dacă nu chiar mai mult. Numai că nu exista nici o soluţie. Jurământul sau cine ştie câţi ani de muncă pe câmp cât e ziua de lungă şi probabil sub lacăt toată noaptea. Lăsându-se în genunchi lângă celelalte, murmură cuvintele, dar urlând pe dinăuntru. „Siuan, proasta proastelor! În ce m-ai băgat? Nu pot rămâne aici! Trebuie să-l văd pe Rand! Ah, Lumină sfântă, ajută-mă!”

— Măi să fie, spuse încet Bryne după ce auzi ultimul cuvânt, nu mă aşteptam la aşa ceva. Dar e de-ajuns. Caralin, eşti bună să-l duci pe jupânul Nem de aici ca să vedeţi împreună cam care sunt pierderile lui? Dar, înainte de asta, scoate-i pe săteni de-aici, rămân numai cele trei fete. Şi aranjează să fie duse la conac. În situaţia dată, nu cred că mai e nevoie de paznici.

Femeia zveltă îi aruncă o privire înciudată, dar în scurt timp evacuă hanul în deplină ordine. Admer Nem şi bărbaţii din neamul lui se ţinură aproape de ea, pe faţa primului necitindu-se altceva decât lăcomie. Femeile lor arătau aproape la fel de lacome, însă nu uitară să arunce câteva priviri încruntate în direcţia lui Min şi a celorlalte două, care rămăseseră în genunchi în timp ce încăperea se golea de oameni. Cât despre Min, ea nu credea că picioarele o mai puteau ajuta să se ridice. Aceleaşi cuvinte îi reveneau iar şi iar în minte. „Vai, Siuan, de ce? Nu pot rămâne aici. Pur şi simplu nu pot!”

— Au mai trecut câteva refugiate pe-aici, spuse Bryne când ultimul sătean părăsi hanul.

Se lăsă pe spătarul scaunului studiindu-le.

— Dar niciodată un grup atât de ciudat ca al vostru. O domană. O tairenă?

Siuan încuviinţă scurt din cap. Se ridică în picioare, alături de Leane, femeia mlădioasă, cu pielea arămie, îşi şterse genunchii cu graţie, iar Siuan rămase pur şi simplu dreaptă, fără să facă o altă mişcare. Min reuşi să fi se alăture, nesigură pe picioare.

— Şi tu, Serenla, continuă Bryne, schiţând din nou un zâmbet când îi rosti numele. De undeva de la apus de Andor, dacă nu greşesc accentul.

— Baerlon, mormăi ea şi îşi muşcă limba prea târziu.

Cineva ar fi putut şti că Min era din Baerlon.

— N-am auzit ca la apus de Andor să se fi petrecut ceva care să-i pună pe oameni pe fugă, zise mirat Bryne.

Văzând că nu primeşte nici un răspuns de la ea, nu insistă.

După ce vă achitaţi de datorie, puteţi rămâne în slujba mea. Viaţa poate fi foarte grea pentru cei care şi-au pierdut casa. Chiar şi patul tare al unei servitoare poate fi mai bun decât somnul sub cerul liber.

— Mulţumim, stăpâne, susură Leane, făcând o reverenţă atât de graţioasă încât până şi în rochia ei de călărie, mai puţin rafinată, păru că dansează.

Min ar fi vrut s-o imite, dar nu avea încredere că picioarele îi rezistau la o reverenţă. Siuan pur şi simplu rămase dreaptă privindu-l fix, fără să spună nimic.

— Păcat că tovarăşul vostru de drum v-a luat caii. Patru cai v-ar fi redus din datorie destul de mult.

— Era, practic, un necunoscut şi un pungaş, îi spuse Leane, pe un ton mai potrivit pentru lucruri intime. Eu, una, sunt mai mult decât fericită să schimb protecţia lui cu a ta, stăpâne.

Bryne o cântări cu privirea – încântat, gândi Min dar nu spuse decât:

— Cel puţin la conac veţi fi departe de neamul lui Nem.

Nu primi nici un răspuns. Min gândi că a freca podelele în conacul lui Bryne era cam acelaşi lucru cu a freca podelele la ferma lui Nem. „Cum pot scăpa de-aici? Lumină sfântă, cum?”

Tăcerea se prelungi, doar Bryne bătând darabana pe masă. La prima vedere, ai fi crezut că nu ştia ce să spună, dar Min îşi dădea seama că omul acesta nu fusese niciodată prins cu garda jos. Mai degrabă era iritat că numai Leane părea să-şi manifeste într-un fel gratitudinea; probabil că sentinţa, din punctul lui de vedere, ar fi putut fi mult mai aspră. Poate că vocea mângâietoare şi privirile ademenitoare ale lui Leane îşi făcuseră efectul, Min însă descoperi că regretă faptul că femeia nu rămăsese aşa cum era. Pedeapsa în piaţa satului, chiar şi legată de mâini, ar fi fost o soluţie mai bună decât asta.

În cele din urmă, Caralin se întoarse, mormăind ceva în barbă. I se adresă lui Bryne pe un ton înţepat:

— Va fi nevoie de zile întregi ca să mă lămuresc cu familia Nem, stăpâne Gareth. Dacă m-aş lua după el, Admer a pierdut cinci hambare şi cincizeci de vaci. Cred totuşi că i s-a furat o pungă, dar cât o fi fost în ea... Până la urmă, tot aflu eu. Joni e gata să le ducă pe fetele astea la conac, dacă ai terminat cu ele.

— Ia-le de-aici, Caralin, spuse Bryne ridicându-se. După ce termini cu ele, caută-mă la cărămidărie.

Părea din nou foarte obosit.

— Thad Haren spune că are nevoie de mai multă apă pentru cărămizi şi numai Lumina sfântă ştie unde am s-o găsesc, adăugă el şi părăsi hanul cu paşi mari, de parcă ar fi uitat cu totul de cele trei femei care tocmai juraseră să-l slujească.

Joni se dovedi a fi insul lat în spate, chel, care venise după ele în şopron; acum aştepta în faţa hanului lângă o căruţă cu roţi înalte, acoperită de o prelată rotundă, trasă de un cal murg, costeliv. Câţiva săteni le aşteptau să vadă cum pleacă, cei mai mulţi însă se întorseseră la casele lor ca să scape de zăpuşeală. Gareth Bryne se îndepărtase deja pe uliţa plină de praf.

— Joni vă va duce la conac, zise Caralin. Faceţi tot ce vi se spune şi n-o să vă fie rău.

Preţ de o clipă, le cercetă cu privirea, ochii ei negri erau aproape la fel de pătrunzători ca şi ai lui Siuan; apoi dădu din cap, semn că era mulţumită, şi o luă grăbită pe urmele lui Bryne.

Joni ridică prelata ca să le lase să urce în spatele căruţei, dar nu le ajută în nici un fel. În căruţă nu era decât o mână de paie, iar prelata groasă păstra căldura ca într-o capcană. Bărbatul nu scoase nici un cuvânt. Căruţa se clătină când urcă pe locul vizitiului, ascuns de prelată. Min auzi cum îşi îndeamnă calul să pornească şi căruţa se urni din loc, cu roţile scârţâind uşor, poticnindu-se din când în când în hârtoapele de pe drum.

În prelată era o crăpătură destul de mare prin care Min văzu cum satul se face din ce în ce mai mic, până dispare, locul lui fiind luat de desişuri şi câmpuri împrejmuite. Era prea copleşită ca să poată vorbi. Cauza măreaţă a lui Siuan era să nu mai cureţe oale şi podele. N-ar fi trebuit s-o ajute pe femeia asta, n-ar fi trebuit să rămână cu ea. Ar fi trebuit să plece la Tear cu prima ocazie.

— Ei, n-a ieşit deloc rău, spuse Leane pe neaşteptate.

Vorbea din nou cu multă însufleţire, dar parcă şi cu emoţie – emoţie! – şi îmbujorată la faţă.

— Ar fi putut fi mai bine, dar, cu puţin exerciţiu, vom ajunge şi acolo, adăugă ea, aproape chicotind. Nu ştiam că va fi atât de amuzant. Când am simţit cum îi creşte pulsul...

Întinse mâna la fel cum făcuse când atinsese încheietura lui Bryne.

— Nu ştiu dacă m-am mai simţit vreodată atât de vie, cu simţurile atât de ascuţite. Mătuşa Resara spunea că bărbaţii te distrează mai mult decât vânătoarea cu şoimi, dar de-abia azi am înţeles-o.

Ţinându-se de marginea căruţei, Min făcu ochii mari la ea.

— Ţi-ai pierdut minţile, zise ea în cele din urmă. Pe câţi ani am jurat? Doi? Cinci? Speri, probabil, că Gareth te va legăna pe genunchi tot timpul ăsta! Ei bine, eu sper să te dezamăgească. În fiecare zi!

Privirea surprinsă a lui Leane nu-i potoli accesul de furie. Oare se aştepta ca Min să nu reacţioneze în nici un fel? Dar Min nu era furioasă pe Leane. Se întoarse şi o privi crunt pe Siuan.

— Iar tu! Când te hotărăşti să cedezi, o faci cu totul. Te duci ca mielul la tăiere. De ce-ai ales jurământul ăla? Pentru numele Luminii sfinte, de ce?

— Fiindcă era singurul jurământ despre care eram sigură că îl va împiedica să-şi pună oamenii să stea cu ochii pe noi zi şi noapte, în conac sau în afara lui, replică Siuan.

Pe jumătate întinsă pe scândurile aspre ale căruţei, Siuan păru că rosteşte cel mai evident adevăr din lume. Iar Leane dădu semne că era de acord cu ea.

— Dar vrei să-l încâlci, spuse Min o clipă mai târziu.

Şoptise cuvintele, şocată, dar chiar şi aşa aruncă o privire îngrijorată spre prelata care îl ascundea pe Joni. Dar nu crezu că acesta le auzise.

— Vreau să fac ce trebuie, zise Siuan hotărâtă, dar la fel de încet. În două-trei zile, când voi fi sigură că nu mai sunt cu ochii pe noi, plecăm. Din păcate, va trebui să furăm câţiva cai, din moment ce ai noştri s-au dus. Bryne trebuie să aibă grajdurile bine garnisite. Asta e un lucru pe care îmi pare rău că-l vom face.

Leane şedea ca o pisică de-abia întoarsă dintr-o incursiune printre oalele cu smântână. Femeia trebuie să-şi fi dat seama de la început; de asta acceptase să jure fără şovăială.

— Îţi pare rău că vom fura caii? Întrebă Min cu vocea răguşită. Vrei să încâlci un jurământ pe care numai o iscoadă a Celui Întunecat nu l-ar ţine şi-ţi pare rău că ai să furi câţiva cai? Nu-mi vine să vă cred pe nici una. Nu vă recunosc pe nici una.

— Tu chiar vrei să rămâi aici ca să cureţi oale? Întrebă Leane cu o voce la fel de joasă. Când Rand cine ştie pe unde e, un om căruia i-ai dăruit inima.

Min se încruntă în tăcere. Regretă că le vorbise despre dragostea ei pentru Rand al’Thor. Uneori, regreta chiar şi că se îndrăgostise de el. Un bărbat care de-abia dacă ştia despre existenţa ei, un om ca ăsta. Asta părea la fel de important ca şi faptul că n-o privise decât o dată, dar pentru ea era totuna.

Voia să spună că îşi va ţine jurământul, va uita de Rand atâta timp cât va trebui să muncească pentru a-şi plăti datoria. Numai că nu putea deschide gura. „Arză-l-ar focul! Dacă nu l-aş fi întâlnit, n-aş fi fost în situaţia asta!”

Când tăcerea dintre ele se prelungi prea mult, întreruptă doar de scârţâitul ritmic al roţilor şi tropăitul înfundat al cailor, Siuan spuse:

— Voi face precum am jurat. După ce termin ceea ce trebuie să fac mai întâi. N-am jurat să-l slujesc imediat; am avut grijă ca nici măcar să nu dau de înţeles aşa ceva, strict vorbind. O chestiune ingenioasă, ştiu, pe care Gareth Bryne s-ar putea să n-o aprecieze, dar cât se poate de adevărată.

Min se lăsă moale, plină de uimire, clătinându-se odată cu căruţa.

— Adică vreţi să fugiţi şi să vă întoarceţi peste câţiva ani ca să vă puneţi la dispoziţia lui Bryne? Omul sigur vă va pune pielea pe băţ. Pielea noastră.

De-abia după ce rosti cuvintele îşi dădu seama că acceptase soluţia lui Siuan. Să fugă şi să se întoarcă, şi... „Nu pot! Îl iubesc pe Rand. Care nu m-ar mai vedea dacă Gareth Bryne m-ar pune să muncesc în bucătăriile lui tot restul vieţii!”

— Recunosc, nu e un om cu care să te pui, zise Siuan oftând. L-am mai întâlnit o dată. Mi-a fost teamă că-mi va recunoaşte vocea. Feţele se mai schimbă, vocile nu.

Siuan îşi atinse faţa, întrebătoare, cum făcea adesea, parcă fără să-şi dea seama.

— Feţe chiar se schimbă, murmură ea, apoi vocea i se întări. Am plătit din greu pentru ce a trebuit să fac şi am să plătesc şi pentru asta. Până la urmă. Dacă trebuie să mergi pe sub apă sau să călăreşti un peşte-leu, o faci şi speri că va fi bine. Cam la asta se reduce totul, Serenla.

— Statutul de servitoare e departe de viitorul pe care l-aş alege, dar face parte din viitor şi cine ştie ce se poate întâmpla până atunci? Spuse Leane. Mi-amintesc prea bine de vremea când credeam că nu am nici un fel de viitor.

Pe buze îi apăru un surâs, ochii i se închiseră pe jumătate, visători, iar vocea i se catifelă.

— Şi, dacă mă gândesc mai bine, nu cred că Bryne ne va pune pielea pe băţ. Am nevoie doar de câţiva ani de practică şi apoi de doar câteva minute cu seniorul Gareth Bryne şi-o să-l vedeţi cum ne întâmpină cu braţele deschise şi ne găzduieşte în cele mai bune odăi din conac. Ne va împodobi cu mătăsuri şi ne va pune la dispoziţie trăsura ca să ne plimbăm pe unde vrem noi.

Min o lăsă în lumea fanteziei. Uneori, cele două păreau că trăiesc într-un tărâm de basm. Acum însă deveni conştientă de altceva. Un fapt mărunt, dar care începea să o irite.

— A, Mara, lămureşte-mă. Am văzut cum unii zâmbesc când îmi spui Serenla. Şi Bryne a zâmbit şi-a spus ceva despre mama, că ar fi avut o presimţire. De ce?

— În Limba Străveche, înseamnă „fiică încăpăţânată”. Asta e şi impresia pe care mi-ai făcut-o când ne-am întâlnit prima dată. O încăpăţânată şi jumătate.

Siuan spunea asta! Siuan, cea mai încăpăţânată femeie din lume! Şi acum râdea cu toată gura.

— Sigur, acum parcă te mai dai pe brazdă. În satul următor am putea folosi numele de Chalinda. Care înseamnă „fată dulce”. Sau poate...

Brusc căruţa se clătină şi mai abitir, apoi prinse viteză ca şi cum calul ar fi pornit în galop. Aruncate de colo-colo precum grăunţele într-o sită, cele trei femei se priviră surprinse. Apoi Siuan se ridică şi trase de prelata care acoperea locul vizitiului. Joni dispăruse. Aruncându-se pe locul rămas gol, Siuan înşfăcă hăţurile şi trase de ele, obligând calul să se oprească. Min dădu prelata la o parte şi privi afară.

Drumul trecea printr-un desiş, aproape o mică pădure de stejari, ulmi, pini şi tufişuri. Praful stârnit de scurtul galop al calului se aşternea pe jos, o parte pe Joni, care zăcea întins pe marginea drumului la o depărtare de vreo şaizeci de paşi.

Min sări instinctiv din căruţă, alergă spre Joni şi îngenunche lângă el. Încă mai respira, dar ţinea ochii închişi şi dintr-o rană adâncă de la tâmplă sângele îi ţâşnea în cascadă.

Leane o împinse şi pipăi capul lui Joni cu degete experte.

— Va supravieţui, constată ea scurt. Nu pare să aibă ceva rupt, dar, după ce se dezmeticeşte, va rămâne cu o durere de cap zdravănă câteva săptămâni.

Sprijinindu-se pe călcâie, îşi împreună braţele şi adăugă cu o voce tristă:

— Oricum n-am ce să-i fac. Arză-m-ar focul, mi-am promis de-atâtea ori să nu mai plâng.

— Întrebarea... Min înghiţi în sec şi o luă de la capăt. Întrebarea e dacă îl suim în căruţă şi-l ducem la conac sau... o ştergem de-aici?

„Lumină sfântă, nu sunt deloc mai bună decât Siuan!”

— L-am putea duce până la prima fermă care ne iese în cale, spuse Leane rar.

Siuan se apropie de ele, trăgând calul de căpăstru de parcă s-ar fi temut că animalul, liniştit de altfel, ar putea să muşte. Aruncă o privire bărbatului întins pe jos şi se încruntă.

— Rana asta n-a făcut-o căzând din căruţă. Nu văd nici o rădăcină sau o piatră de care să se fi lovit roata, zise ea cercetând pădurea de dincolo de drum.

Un bărbat ieşi dintre copaci, călare pe un armăsar înalt, murg, trăgând după el trei iepe, una miţoasă şi mai scundă decât celelalte două.

Era un bărbat înalt, îmbrăcat într-o haină de mătase albastră, cu o sabie la brâu, cu părul cârlionţat atingându-i umerii laţi, măsliniu, într-un cuvânt chipeş, în ciuda asprimii care i se citea pe faţă, poate de pe urma unui necaz care îl afectase mult. Ultimul om pe care se aştepta să-l vadă Min.

— E opera ta? îl întrebă Siuan.

Logain zâmbi în timp ce îşi îndrepta calul spre căruţă, deşi fără nici o urmă de bucurie.

— Praştia e o armă întotdeauna folositoare, Mara. Aveţi noroc că mă aflam prin preajmă. Nu mă aşteptam să părăsiţi satul atât de repede, şi într-o căruţă. Seniorul din partea locului se pare că a fost destul de înţelegător.

Brusc faţa i se întunecă şi mai mult, iar vocea lui le zgârie urechile.

— Credeaţi că am să vă las de izbelişte? Poate că aşa ar fi trebuit să fac. Mi-ai promis mai multe lucruri, Mara. Vreau răzbunarea pe care mi-ai promis-o. Te-am urmat jumătate de drum până la Marea Furtunilor, deşi n-ai vrut să-mi spui ce cauţi. N-am pus nici un fel de întrebări despre cum vrei să-mi dai ceea ce mi-ai promis. Acum vreau să-ţi spun un lucru. Grăbeşte-te. Găseşte ce ţi-ai propus să găseşti şi îndeplineşte-ţi promisiunile, altfel te las în voia sorţii. Ai să descoperi foarte curând că majoritatea satelor sunt nemiloase cu străinii care n-au nici un sfanţ în buzunar. Trei femei frumoase singure? Numai vederea acesteia, adăugă el atingându-şi sabia, v-a ferit de pericole de nu ştiu câte ori. Găseşte ce ţi-ai propus să găseşti cât mai curând, Mara.

Nu fusese la fel de arogant la începutul călătoriei. Atunci îşi exprimase umil recunoştinţa faţă de ajutorul pe care i-l dăduseră – oricum, pe cât de umil putea fi un om ca Logain. Se părea că timpul – ca şi lipsa rezultatelor – îl făcuse să-şi uite recunoştinţa.

Siuan îi susţinu privirea cu aceeaşi fermitate.

— Sper din toată inima, răspunse ea. Dar, dacă vrei să pleci, atunci lasă-ne caii şi du-te! Dacă nu vrei să vâsleşti, sari din barcă şi înoată singur! Şi-ai să vezi cât de departe ai să ajungi cu răzbunarea de unul singur.

Mâinile mari ale lui Logain se încleştară pe hăţuri până când Min auzi cum îi trosnesc degetele. Bărbatul tremura de furie, dar reuşi să se controleze.

— Mai rămân puţin, Mara, zise el în cele din urmă. Puţin.

Preţ de o clipă, Min văzu cum în jurul capului îi apare un nimb, o coroană strălucitoare, un amestec de auriu şi albastru. Siuan şi Leane nu văzură nimic, desigur, deşi ştiau că pot face aşa ceva. Uneori, Min vedea anumite lucruri la oamenii pe care îi cunoştea – viziuni le numea ea –, imagini sau aure. Uneori, ştia şi ce înseamnă toate acestea. O femeie avea să se mărite. Un bărbat avea să moară. Lucruri neînsemnate sau evenimente majore, vesele sau triste, întotdeauna neaşteptate, neţinând cont de persoană, de loc sau de timp. Aes sedai şi străjerii aveau întotdeauna aură; majoritatea oamenilor nu aveau niciodată. Nu era tot timpul plăcut să ştii asta.

Mai văzuse nimbul lui Logain şi înainte, ştia ce înseamnă. Gloria ce va veni. Dar pentru el, mai presus de toţi ceilalţi bărbaţi, aşa ceva era absurd. Calul, sabia şi haina le câştigase la zaruri, deşi Min nu era sigură cât de cinstiţi fuseseră jucătorii. Altceva nu avea, şi nici perspective, în afară de promisiunile lui Siuan, dar cum şi le putea ea ţine vreodată? Numele lui era, probabil, sinonim cu condamnarea la moarte. Ceea ce era pur şi simplu absurd.

Lui Logain îi reveni umorul la fel de iute pe cât îl părăsise. Scoase de la cingătoare o pungă groasă, din pânză aspră, şi o flutură în faţa lor.

— Am găsit nişte gologani. O vreme, nu vom mai fi nevoiţi să dormim prin hambare.

— Am auzit, spuse Siuan sec. La ce altceva era să mă aştept de la tine?

— Consider-o o contribuţie la succesul călătoriei.

Siuan întinse mâna, dar Logain îşi legă punga de cingătoare cu un rânjet uşor batjocoritor.

— Nu vreau să-ţi mânjeşti mâinile cu bani furaţi, Mara. În plus, aşa pot fi sigur că n-ai să fugi şi să mă laşi cu buza umflată.

Siuan arăta de parcă ar fi putut înjumătăţi un cui cu dinţii, însă nu spuse nimic. Ridicându-se în şa, Logain privi drumul spre Izvoarele Kore.

— Văd venind o turmă de oi şi doi băieţi. E vremea s-o tulim. De îndată ce ajung aici se şi întorc să ducă vestea.

Aşezându-se la loc, Logain privi spre Joni care încă mai zăcea inconştient.

— Şi să aducă ajutoare pentru omul de colo. Nu cred că l-am lovit chiar atât de tare ca să aibă prea mult de suferit.

Min clătină din cap; omul ăsta continua s-o surprindă. Nu credea că va avea un gând bun despre o persoană căreia tocmai îi spărsese capul.

Siuan şi Leane încălecară imediat, Leane pe iapa sură căreia îi spunea Floarea-Lunii, Siuan pe Bela, iapa scundă şi miţoasă. De fapt, Siuan mai mult se căţără pe ea; nu avea deloc talent la călărit; după săptămâni întregi petrecute în şa încă o mai trata pe blânda Bela ca pe un cal de război, cu ochii de jar. Leane o strunea pe Floarea-Lunii fără nici un efort. Min ştia că se situa undeva la mijloc; urcă pe Trandafir-Sălbatic, iapa ei murgă, cu mult mai multă graţie decât Siuan, dar cu mult mai puţină decât Leane.

— Crezi că va veni după noi? Întrebă Min în timp ce porneau la trap spre miazăzi, în direcţia opusă Izvoarelor Kore.

Întrebarea îi era adresată lui Siuan dar răspunsul îl primi de la Logain.

— Seniorul din partea locului? Mă îndoiesc că vă consideră destul de importante. Bineînţeles că ar putea trimite un om şi, cu siguranţă, va împânzi zona cu semnalmentele voastre. Vom merge cât putem, fără să ne oprim, şi aşa vom face şi mâine.

Logain părea că îşi asumă conducerea.

Nu suntem destul de importante, zise Siuan sărind stângace în şa.

Poate că se temea de reacţiile Belei, dar privirea aruncată spre Logain anunţa că atacul la adresa autorităţii ei nu avea sorţi de izbândă.

Din punctul ei de vedere, Min spera ca Bryne să le considere lipsite de importanţă. Ceea ce probabil că era adevărat. Atâta timp cât nu le afla numele adevărate. Logain iuţi pasul armăsarului, iar ea îi dădu pinteni lui Trandafir-Sălbatic ca să ţină aproape, preferând să cugete mai bine la situaţia ei decât s-o lase pe altă dată.

Vârându-şi mănuşile de piele sub cingătoare, Gareth Bryne îşi luă de pe birou pălăria de catifea cu borul întors. Pălăria era ultima modă la Caemlyn. Caralin i-o cumpărase; pe el nu-l interesa moda, dar femeia considerase că ar trebui să se îmbrace potrivit rangului, drept care în fiecare dimineaţă îi pregătea numai veşminte din mătase şi catifea.

În timp ce-şi punea pălăria înaltă pe cap, îşi surprinse imaginea reflectată pe unul dintre geamuri. Nu-i de mirare că arăta atât de slab şi şovăitor. Oricât de atent ar fi privit, pălăria şi haina din mătase gri, împodobită cu panglici argintii, nu aduceau nici pe departe cu coiful şi armura cu care era obişnuit. Care erau de domeniul trecutului. Asta însă... Asta era ceva care să-i umple orele pustii. Atâta tot.

— Eşti sigur că vrei să faci asta, stăpâne Gareth?

Se întoarse de la fereastră spre locul în care stătea Caralin, lângă propriul birou, în celălalt capăt al încăperii. Biroul ei era plin de registrele contabile ale moşiei. Ea conducea moşia în anii în care Bryne era plecat şi, fără îndoială, se descurca mult mai bine decât el.

— Dacă le-ai fi pus să muncească pentru Admer Nem, cum cere legea, n-ar mai trebui să-ţi baţi capul cu ele acum, continuă ea.

— Dar nu le-am pus. Şi nici nu le-aş pune dacă ar fi să le judec din nou. Ştii la fel de bine ca şi mine că Nem şi bărbaţii din neamul lui ar încerca să le îngrămădească pe unde apucă zi şi noapte. Iar Maigan şi celelalte femei le-ar face viaţa un infern, asta dacă toate cele trei tinere n-ar cădea, ca din întâmplare, într-o fântână şi şi-ar găsi sfârşitul acolo.

— Nici măcar Maigan n-ar apela la o fântână, mai ales cu vremea de care avem parte acum, replică sec Caralin. Dar înţeleg ce vrei să spui, stăpâne Gareth. Au avut totuşi aproape o zi şi o noapte ca să fugă unde văd cu ochii. Sunt sigură că vei afla unde se află de îndată ce vei anunţa lumea de fuga lor. Dacă fi se mai poate da de urmă.

— Le găseşte Thad.

Thad avea peste 70 ani, dar încă mai putea lua urma vântului de ieri la lumina lunii şi fusese mai mult decât mulţumit să-şi lase fiul să se ocupe de fabrica de cărămizi.

— Precum spui, stăpâne Gareth.

Caralin nu se înţelegea cu Thad.

— Oricum, când le aduci înapoi, le găsesc eu de lucru prin casă, adăugă ea.

Ceva din vocea ei, chiar dacă fusese spus pe un ton firesc, îi atrase atenţia lui Bryne. O undă de satisfacţie. Practic, din ziua în care sosise acasă, Caralin adusese la conac un şir întreg de slujnice şi ţărăncuţe care mai de care mai frumoase şi doritoare să-l ajute pe stăpân să uite de necazuri.

— Şi-au încălcat jurământul, Caralin. La câmp cu ele!

Felul în care femeia îşi strânse buzele, exasperată, îi confirmă bănuielile, deşi Caralin păstră acelaşi ton neutru.

— Poate celelalte două, stăpâne Gareth, dar graţia tinerei domane s-ar pierde pe câmp; mult mai potrivită ar fi la servitul mesei. O tânără extrem de atrăgătoare. Dar, desigur, voi face precum doreşti.

Aşadar, pe aceea o alesese Caralin. O tânără extrem de atrăgătoare, într-adevăr. Deşi ciudat de diferită de domanele pe care le întâlnise până atunci. Când şovăitoare, când prea repezită. De parcă şi-ar fi încercat farmecele pentru prima oară. Ceea ce era imposibil, desigur. Doamnele îşi învăţau fiicele să-i învârtă pe bărbaţi pe degete aproape din leagăn. Nu că tânăra n-ar fi fost deloc eficientă, recunoscu el. Dacă supusa lui, Caralin, i-ar fi adus-o împreună cu ţărăncuţele... Extrem de atrăgătoare.

Şi totuşi, oare de ce nu chipul ei îl obseda acum? De ce se gândea doar la doi ochi albaştri? Provocându-l, de parcă stăpâna lor şi-ar fi dorit să aibă o sabie, înfricoşată, însă refuzând să cedeze fricii. Mara Tomanes. Fusese sigur că îşi va respecta cuvântul, chiar şi fără să jure.

— Am s-o aduc înapoi, mormăi el ca pentru sine. Am să aflu eu de ce şi-a încălcat jurământul.

— Precum spui, stăpâne. Mă gândeam că ar fi potrivită pe post de cameristă. Sela a cam îmbătrânit tot urcând şi coborând scările ca să vă aducă ce vă trebuie noaptea.

Bryne clipi spre ea.

— Poftim? A. Tânăra domană.

Confuzia lui Caralin îl făcu să clatine din cap. Dar oare nu şi la el era vorba de confuzie? El era stăpânul aici; aici trebuia să rămână, ca să aibă grijă de supuşii lui. Şi totuşi, Caralin avusese grijă de moşie mai bine decât s-ar fi priceput el vreodată, în toţi anii în care fusese plecat. Ştia totul despre tabere, oşteni şi campanii, şi poate un pic despre cum să se descurce în intrigile de la curte. Avea dreptate Caralin. Ar trebui să-şi scoată sabia şi pălăria asta caraghioasă şi s-o pună pe Caralin să le descrie pe cele trei, apoi să... Dar nu spuse decât:

— Stai cu ochii pe Admer Nem şi pe neamurile lui. Vor încerca să te tragă pe sfoară cât pot ei de bine.

— Precum spui, stăpâne.

Cuvintele erau respectuoase; tonul însă îl îndemna să înveţe pasărea să zboare. Chicotind, Bryne părăsi încăperea.

Conacul era doar o casă de fermier foarte mare, cu două niveluri asimetrice din cărămidă şi piatră, sub un acoperiş de ardezie, la care fiecare generaţie adăugase câte ceva. Brynii erau stăpânii acestui pământ sau mai degrabă pământul îi stăpânea pe ei de când Andorul fusese desprins din ce mai rămăsese din imperiul lui Artur Aripă-de-Şoim cu o mie de ani în urmă şi în tot acest timp îşi trimiseseră fiii să lupte în războaiele Andorului. El însă nu avea de gând să mai lupte în nici un război, era prea târziu pentru neamul lor. Fuseseră prea multe războaie, prea multe bătălii. El era ultimul descendent al familiei. Fără soţie, fără copii. Spiţa lui se termina odată cu el. Toate aveau un sfârşit; Roata Timpului se învârtea fără încetare.

Douăzeci de bărbaţi aşteptau lângă caii înşeuaţi în curtea pavată din faţa conacului. Bărbaţi, cei mai mulţi, chiar mai cărunţi decât el, dacă mai aveau păr. Toţi oşteni cu experienţă, foşti luptători în armata regulată, conducători de escadroane de cavalerie şi stegari care fuseseră alături de el într-un moment sau altul al carierei lui de militar. Joni Shagrin, care fusese stegarul principal al gărzilor, era chiar în faţă, bandajat la cap, deşi Bryne aflase că fiicele lui îşi puseseră copiii să-l ţină în pat. Joni era unul dintre puţinii care aveau cât de cât o familie, aici sau în altă parte. Majoritatea preferaseră să vină din nou sub comanda lui Gareth Bryne, în loc să-şi bea solda strânsă depănând amintiri pe care numai un alt oştean bătrân ar fi fost dispus să le asculte.

Toţi purtau săbii încinse peste haine, iar câţiva aveau lănci lungi, cu vârfurile oţelite, care atârnaseră ani de zile pe pereţi, până în dimineaţa aceasta. Fiecare şa avea în spate o pătură groasă făcută sul şi desagi care dădeau pe dinafară, plus un ceainic şi burdufuri cu apă, ca şi cum ar fi pornit într-o campanie, şi nu într-o călătorie de o săptămână ca să găsească trei femei care dăduseră foc unui hambar. Era şansa lor de a retrăi zilele bune sau de a se preface că le retrăiesc.

Bryne se întrebă dacă acesta era motivul care îl scotea şi pe el din casă. Era, desigur, prea bătrân ca să mai alerge după ochii frumoşi ai unei femei îndeajuns de tânără ca să-i poată fi fiică. Sau poate nepoată. „Nu sunt chiar atât de neghiob”, îşi spuse el hotărât. Caralin îl putea mulţumi mult mai uşor fără complicaţii.

Un murg costeliv apăru în galop pe aleea străjuită de stejari care ducea spre drum, iar călăreţul sări din şa înainte ca animalul să se oprească; omul se poticni, însă reuşi să-şi lipească pumnul de inimă salutându-l pe Bryne cum se cuvine. Barim Halle, care cu ani în urmă luptase sub comanda lui ca şef de ceată, era un ins dur, vânos, cu capul ca un ou şi cu sprâncenele albe care păreau să compenseze absenţa altor fire de păr.

— Ai fost chemat la Caemlyn, stăpâne? Întrebă el gâfâind.

— Nu, răspunse Bryne, poate prea răstit. Ce dai năvală aşa de parcă toată cavaleria din Cairhien ar fi pe urmele tale?

Câţiva cai dădeau semne de nervozitate, molipsindu-se de la murgul lui Barim Halle.

— Am călărit la fel de tare doar atunci când o puneam pe fugă, stăpâne, răspunse Barim, rânjetul pierindu-i de pe faţă când văzu că lui Bryne nu-i arde de glumă. Am văzut caii şi-am crezut că...

Barim îi mai aruncă o privire lui Bryne şi trecu direct la subiect.

— De fapt, am mai multe veşti. Am fost la Noul Braem ca s-o văd pe soră-mea şi acolo am auzit mai multe.

Noul Braem era mai vechi decât Andorul – „vechiul” Braem fusese distrus în Războaiele Troloce, cu o mie de ani înainte de Artur Aripă-de-Şoim – şi un loc propice ştirilor. Un oraş de mărime mijlocie, aproape de hotar, la răsărit de moşia lui, pe drumul de la Caemlyn la Tar Valon. În pofida atitudinii ostile a lui Morgase, neguţătorii puteau fi văzuţi pe drumul acela tot timpul.

— Atunci dă-ţi drumul la gură, omule. Despre ce e vorba?

— Păi, mă gândesc cu ce să încep, stăpâne, spuse Barim luând fără să vrea poziţia de drepţi, ca şi cum s-ar fi pregătit să raporteze ceva. Cea mai importantă veste, socot eu, e că a căzut Tearul. Aielii au ocupat Stânca, iar Sabia-care-nu-poate-fi-atinsă a fost atinsă. Se aude că cineva a reuşit s-o scoată.

— Un aiel a reuşit s-o scoată? Făcu Bryne nevenindu-i să creadă.

Aielii ar fi preferat să moară decât să atingă o sabie; văzuse asta cu ochii lui, în Războiul cu ei. Deşi, din câte auzise el, Callandor nu era o sabie. Era altceva, deşi nu ştia ce anume.

— Aşa am auzit, stăpâne. Şi câteva nume; Ren parcă, cel mai des. Dar lumea vorbea ca de ceva sigur, nu doar un zvon. Toată lumea vorbea.

Fruntea lui Bryne se încreţi. Rău de tot, dacă era adevărat. Dacă sabia fusese scoasă, însemna că Dragonul renăscuse. Potrivit profeţiilor, însemna că Ultima Bătălie era aproape, Cel Întunecat eliberându-se. Dragonul Renăscut avea să salveze lumea, spuneau profeţiile. Şi s-o distrugă. Numai vestea asta era de-ajuns ca să-l trimită în galop pe Halle până la el, dacă stătea bine să se gândească.

Insul vânos din faţa lui nu terminase însă.

— Veştile care vin de la Tar Valon sunt aproape la fel de importante, stăpâne. Se spune că s-a schimbat Suprema Înscăunată. Elaida e acum, stăpâne, cea care era sfetnica reginei.

Clipind des, Halle începu să turuie; cu Morgase nu se putea discuta, fiecare om de pe moşie ştia asta, deşi Bryne nu o declarase.

— Se zvoneşte că fosta Supremă Înscăunată, Siuan Sanche, a fost ferecată şi executată. Şi Logain e mort. Dragonul ăla Fals pe care l-au prins şi l-au domolit anul trecut. Lumea lua veştile de bune, stăpâne. Unii spuneau că se aflau în Tar Valon când s-au întâmplat toate astea.

Vestea despre Logain nu era mare lucru, chiar dacă el însuşi pornise un război în Ghealdan pretinzând că e Dragonul Renăscut. În ultimii ani apăruseră destui Dragoni Falşi. Cert este că Logain putea conduce Puterea. Până l-au domolit aes sedai. Nu că ar fi fost primul om prins şi domolit, izolat de Putere ca să n-o mai poată conduce vreodată. Se spunea că oamenii ca el, fie Dragoni Falşi, fie nişte amărâţi pe care Ajah Roşii nu-i puteau suporta, nu trăiau prea mult. Se spunea că renunţau la dorinţa de a mai trăi.

Vestea despre Siuan Sanche era, într-adevăr, de luat în seamă. O întâlnise cu aproape trei ani în urmă. O femeie care impunea mai mult decât respect, supunere, şi care nu stătea să-ţi explice motivul. Dură ca tovalul, cu limba ca o pilă şi un temperament rivalizând cu cel al unui urs pe care tocmai l-a apucat durerea de dinţi. Dădea impresia că ar fi putut sfâşia, cu mâinile goale, pe oricine ar fi îndrăznit să ridice glasul la ea. Ferecarea însemna acelaşi lucru cu domolirea în cazul bărbaţilor, dar se aplica mult mai rar. Mai ales în cazul unei Supreme Înscăunate. În trei mii de ani doar două Supreme Înscăunate avuseseră această soartă, după spusele Turnului, deşi se prea poate ca acesta să ascundă ale două duzini; Turnul se pricepea de minune să ascundă ce voia să rămână ascuns. Dar, pe lângă ferecare, şi o execuţie părea de-a dreptul inutilă. Se spunea că femeile supravieţuiau ferecării la fel de rău ca şi bărbaţii domolirii.

Oricum, veştile astea anunţau numai necazuri. Toată lumea ştia că Turnul are alianţe, legături cu alte tronuri, cu nobili şi nobile puternice. Odată cu apariţia, de maniera aceasta, a unei noi Supreme Înscăunate unii cu siguranţă aveau să vadă dacă aes sedai erau în continuare la fel de atente la tot ce se întâmplă. Şi după ce acest ins din Tear înăbuşea orice opoziţie nu că ar fi întâmpinat aşa ceva dacă într-adevăr ocupase Stânca următoarea lui mişcare era să atace Illianul şi Cairhienul. Întrebarea era cât de repede putea să se mişte? Trupele aveau să se adune împotriva lui sau pentru el? Cu siguranţă era adevăratul Dragon Renăscut, dar Casele puteau reacţiona şi într-un fel, şi în celălalt, ca şi oamenii, de altfel. Iar dacă se iscau şi mici conflicte din cauza Turnului...

— Nătărău bătrân, mormăi el şi, văzându-l pe Barim că tresare, adăugă: Nu la tine mă refer. La altul.

Oricum, lucrurile astea nu-l mai priveau de-acum. Mai puţin poziţia pe care avea s-o adopte Casa Bryne, când va sosi momentul. Nu pentru că i-ar fi păsat cuiva, ci doar să ştie dacă să-l atace sau nu. Bryne nu fusese niciodată o Casă puternică şi nici numeroasă.

— Ce zici, stăpâne? Întrebă Barim aruncând o privire oamenilor care aşteptau lângă caii lor. Crezi că e nevoie de mine?

Fără ca măcar să întrebe unde sau de ce. Nu era singurul care se săturase de viaţa la ţară.

— Încearcă să ne-ajungi din urmă după ce-ţi pregăteşti bagajul. Noi o luăm spre miazăzi, pe Drumul Celor Patru Regi.

Barim salută şi plecă, trăgând calul după el.

Urcând în şa, Bryne întinse brusc braţul înainte fără să scoată vreun cuvânt şi oamenii se încolonară câte doi în spatele lui, pornind pe aleea străjuită de stejari. Bryne voia să găsească răspunsuri. Şi le putea găsi dacă o înşfăca de ceafă pe Mara şi o scutura bine.

Nobila Alteima se relaxă în clipa în care porţile Palatului Regal din Andor se deschiseră şi-i lăsară caleaşca să intre. Nu fusese sigură că porţile se vor deschide. Durase destul ca să trimită un bilet de înştiinţare, dar şi mai mult ca să primească un răspuns. Camerista, o fată slăbuţă pe care o găsise aici, în Caemlyn, făcu ochii mari şi numai că nu sări în sus de bucurie, pe bancheta din faţa ei, că intră în palat.

Deschizându-şi evantaiul din dantelă, Alteima încercă să se răcorească. Era aproape de miezul zilei; căldura avea să fie şi mai sufocantă. Şi ea care întotdeauna crezuse că în Andor e răcoare. Recapitulă în grabă ce voia să spună. Era o femeie arătoasă ştia exact cât de arătoasă. Cu ochii mari, căprui, care-i făceau pe unii să o creadă, greşit, că ar fi inocentă sau chiar inofensivă. Alteima ştia că nu e nici una, nici alta, dar îi convenea de minune ca alţii să creadă aşa ceva despre ea. Mai ales aici, astăzi. În această caleaşcă erau ultimele piese de aur pe care reuşise să le ia când fugise din Tear. Dacă era să se stabilească acolo, avea nevoie de prieteni puternici şi nimeni nu era mai puternic în Andor decât femeia pe care venise să o vadă.

Caleaşca se opri lângă o fântână arteziană într-o curte circulară, mărginită de coloane, iar un servitor într-o livrea roşu cu alb se repezi să deschidă portiera. Alteima privi absentă curtea şi servitorul: mintea ei era la întâlnirea de peste câteva clipe. Părul negru îi atârna până aproape de talie de sub o tocă bătută în perle mici, alte perle îi împodobeau pliseurile minuscule ale rochiei cu guler înalt din mătase verde-marin. O întâlnise o singură dată pe Morgase, doar câteva minute, cu cinci ani în urmă, în cursul unei vizite de stat; o femeie care emana putere, rezervată şi impunătoare cum trebuie să fie o regină, şi excesiv de manierată, după standardele andoriene. Adică peste măsură. Zvonurile care circulau în oraş cum că ar avea un iubit un bărbat care, după toate aparenţele, nu se bucura de prea multă simpatie – nu se prea potriveau deloc cu morga ei. Dar din câte îşi amintea Alteima, croiala sobră a rochiei şi gulerul înalt nu puteau decât s-o impresioneze plăcut pe Morgase.

De îndată ce pantofii Alteimei atinseră pavajul, camerista, Cara, sări şi se apucă să-i aşeze de zor pliseurile. Până când Alteima îşi închise evantaiul şi o plesni peste încheietură cu el; o asemenea curte nu era deloc potrivită pentru aşa ceva. Cara – ce nume prostesc – tresări şi făcu un pas înapoi ţinându-se de mână cu o privire rănită şi cu lacrimi în ochi.

Alteima strânse din buze iritată. Fata nici măcar nu ştia cum să primească o mică dojană. Se înşelase amarnic; fata asta nu era de soi; se vedea de la o poştă că nu e educată. O doamnă însă trebuia să fie însoţită de o cameristă, mai ales dacă voia să se deosebească de masa de refugiaţi care îşi căutaseră sălaş în Andor. Văzuse bărbaţi şi femei trudind în soarele arzător, cerşind pe străzi, îmbrăcaţi în ceea ce mai rămăsese din veşmintele nobililor din Cairhien. Chiar i se păruse că recunoaşte câteva feţe. Poate că ar trebui să o angajeze pe una dintre ele; cine să cunoască îndatoririle unei cameriste mai bine decât o femeie de viţă nobilă, cineva care a avut parte de aşa ceva? Şi dacă acum ajunseseră la munca de jos, sigur ar fi acceptat slujba fără să cârtească. Ar fi amuzant să aibă drept cameristă o fostă „prietenă”. Pentru azi însă era prea târziu. Chiar şi o cameristă needucată, o fată din partea locului, spusese, poate prea limpede, că Alteima ajunsese la fundul sacului, la un pas de a cerşi ea însăşi pe străzi.

Încercă să o privească pe Cara cu un amestec de blândeţe şi îngrijorare.

— Te doare, Cara? Întrebă ea cu miere în glas. Rămâi aici, în caleaşcă, şi freacă-ţi încheietura. Sunt sigură că cineva îţi va aduce o cană cu apă ca să te mai răcoreşti.

Recunoştinţa stupidă de pe faţa tinerei o surprinse până şi pe Alteima.

Valeţii, bine instruiţi, stăteau drepţi, privind în gol. Dar, cunoscând bine psihologia servitorului, vestea despre bunătatea Alteimei avea, cu siguranţă, să se răspândească.

În faţa ei apăru un tânăr înalt, îmbrăcat în uniforma roşie cu guler alb şi platoşa sclipitoare a Gărzii Reginei, făcând o plecăciune cu mâna pe mânerul sabiei.

— Înaltă Doamnă, sunt Tallanvor, locotenent în Garda Reginei. Dacă binevoiţi să mă însoţiţi, vă voi conduce la Regina Morgase.

Tânărul îi oferi braţul, pe care Alteima îl acceptă, fară însă a-i acorda prea multă atenţie. Pe ea o interesau militarii doar dacă erau generali sau căpetenii de oşti.

În timp ce tânărul o conducea de-a lungul unor coridoare largi, pline de bărbaţi şi femei în livrea care alergau de colo-colo având grijă să nu-i stea în drum, desigur –, privi pe furiş tablourile frumoase, cuferele incrustate în fildeş, bolurile şi vazele gravate cu aur şi argint, ca şi vasele subţiri de porţelan, opera Oamenilor Mării. Palatul Regal nu etala la fel de multă bogăţie ca şi Stânca din Tear, însă Andorul încă mai era un ţinut înstărit, poate la fel de înstărit precum Tearul. Un senior mai în vârstă i-ar conveni de minune, maleabil pentru o femeie încă tânără, poate un pic debil şi infirm. Cu domenii vaste. Asta pentru început, până să descopere mecanismele puterii din Andor. Câteva cuvinte schimbate cu Morgase în urmă cu câţiva ani nu contau prea mult, ea însă deţinea un lucru de care o regină puternică avea întotdeauna nevoie: informaţii.

În cele din urmă, Tallanvor o introduse într-o sală mare, cu tavanul înalt, pictat cu păsări, nori şi cer senin, cu jilţuri aurite şi bogat ornamentate, aşezate în faţa unui şemineu din marmură albă, lustruită bine. Alteima observă amuzată că tocmai călca pe un covor roşu-auriu ţesut în Tear. Tânărul se lăsă pe un genunchi.

— Maiestate, spuse el cu o voce brusc răguşită, aşa cum mi-ai poruncit, ţi-am adus-o pe înalta Doamnă Alteima din Tear.

Morgase îi făcu semn să plece.

— Bine ai venit, Alteima. Mă bucur să te revăd! Ia loc, ca să discutăm în tihnă.

Alteima reuşi să facă o reverenţă şi murmură un cuvânt de mulţumire înainte de a se aşeza într-un jilţ. Simţi cum creşte invidia în ea. Morgase rămăsese în memoria ei ca o femeie frumoasă, dar femeia cu părul auriu din faţa ei îi arăta cât de mult pălise acea amintire. Morgase era un trandafir înflorit, gata să pună în umbră orice altă floare. Alteima nu-i găsi vină tânărului militar care se împiedicase în drum spre ieşire. Era bucuroasă că plecase, ca să nu-l vadă cum le compară.

Şi totuşi, observa unele schimbări. Schimbări profunde. Morgase, prin mila Luminii, regină a Andorului, Apărătoarea Regatului, Protectoarea Poporului, Prima Înscăunată a Casei Trakand, atât de rezervată, de impunătoare şi de manierată, purta o rochie de mătase albă lucioasă care îi dezvăluia sânii îndeajuns ca să şocheze până şi o servitoare dintr-o tavernă din Maule. Rochia se lipea de şolduri şi de coapse ca la cea din urmă desfrânată. Aşadar, zvonurile se adevereau. Morgase avea un iubit. Era clar că se schimbase atât de mult doar ca să-i facă plăcere acestui Gaebril, şi nu invers. Morgase încă mai emana putere, umplând încăperea cu prezenţa ei, dar această rochie îi reducea mult din aură.

Alteima era de două ori mai bucuroasă că purta guler înalt. Din gelozie, o femeie atât de subjugată farmecelor unui bărbat ar fi putut reacţiona cu furie la cea mai mică provocare. În caz că-l întâlnea pe Gaebril, cu siguranţă i l-ar fi prezentat cu cea mai mare indiferenţă pe care i-o permitea politeţea. Chiar şi simpla bănuială că s-ar fi gândit să-i fure iubitul lui Morgase ar fi dus-o direct la spânzurătoare, în loc să se aleagă cu un soţ care era cu un picior în groapă. Şi ea ar fi procedat la fel.

O femeie îmbrăcată în roşu şi alb aduse vin, un excelent Murandian, şi umplu două pocale de cristal gravate cu Leul din Andor în plină săritură. În timp ce Morgase lua pocalul în mână, Alteima îi văzu inelul, un şarpe de aur care îşi mânca propria coadă. Inelul Marelui Şarpe era purtat de unele femei care se instruiseră în Turnul Alb, ca şi Morgase, fără să devină aes sedai, ca şi de aes sedai. Reginele Andorului se instruiau în Turn de o mie de ani. Dar toată lumea vorbea, de o ruptură între Morgase şi Tar Valon, deşi resentimentele oamenilor faţă de aes sedai puteau fi înăbuşite repede dacă Morgase ar fi poruncit aşa ceva. De ce mai purta inelul? Alteima trebuia să aibă grijă ce vorbeşte înainte de a afla răspunsul.

Femeia în livrea se retrase în capătul celălalt al încăperii, prea departe ca să audă ce se vorbea, dar îndeajuns de aproape ca să vadă când trebuia să reumple pocalele.

— A trecut ceva timp de când ne-am întâlnit prima oară, spuse Morgase sorbind din pocal. Cum se simte soţul tău? Este cu tine, în Caemlyn?

Alteima îşi schimbă repede planul. Nu bănuise că Morgase ştia că e măritată, dar întotdeauna se pricepuse să se adapteze repede la situaţie.

— Tedosian se simţea bine ultima oară când l-am văzut.

„De-ar da Lumina să moară cât mai curând. Pentru ca ea să-şi poată vedea de viaţă.”

O vreme a stat în dubiu dacă să-l slujească pe acest Rand al’Thor, o întreprindere foarte periculoasă, de altfel. Unii seniori au fost spânzuraţi ca nişte răufăcători de rând pentru şi mai puţin.

— Rand al’Thor, murmură Morgase gânditoare. L-am întâlnit odată. Nu arăta deloc ca unul care să se autointituleze Dragonul Renăscut. Un păstor tinerel care încerca să-şi ascundă spaima. Dar, privind retrospectiv, aş zice că atunci căuta ceva... o scăpare.

Ochii albaştri ai lui Morgase priveau în interior.

— Elaida mi-a spus să fiu atentă la el.

Morgase părea să nu-şi dea seama că ar fi rostit ultimele cuvinte.

— Elaida a fost sfetnica ta? întrebă Alteima precaută.

Ştia că aşa era, ceea ce făcea ca zvonurile despre o ruptură între ele să pară mai greu de crezut. Trebuia să ştie dacă era adevărat.

— Ai înlocuit-o, acum că a devenit Suprema Înscăunată?

Ochii lui Morgase se concentrară din nou.

— Nici pomeneală de aşa ceva! Exclamă ea şi apoi vocea i se îndulci din nou. Fiica mea, Elayne, se instruieşte în Turn. În curând, va fi primită în rândul Aleselor.

Alteima îşi flutură evantaiul, sperând ca fruntea să nu i se acopere de sudoare. Dacă Morgase nu era sigură pe propriile sentimente faţă de Turn, era foarte greu să vorbească fără să facă o greşeală. Planurile ei stăteau pe buza unei prăpăstii, gata să se năruiască.

Apoi Morgase i le salvă, aşa cum o salvă şi pe ea.

— Spui că soţul tău a stat în dubiu în privinţa lui Rand al’Thor. Dar tu?

Alteima fu cât pe-aci să ofteze uşurată. Chiar dacă Morgase se purta ca o ţărăncuţă neinstruită când venea vorba de Gaebril, judecata îi revenea când era vorba de putere şi pericolele care îi ameninţau regatul.

— Desigur, l-am observat îndeaproape, în Stânca din Tear, răspunse Alteima gândind că aşa aruncă sămânţa, dacă trebuia s-o arunce. Poate conduce Puterea, şi cel care e în stare de aşa ceva e întotdeauna de temut. Da, el este Dragonul Renăscut. Nu încape nici o îndoială. Stânca din Tear a căzut, iar el a pus mâna pe Callandor. Profeţiile... Mă tem că trebuie să-i las pe cei mai înţelepţi decât mine să ia hotărârile care se impun în privinţa Dragonului Renăscut. Eu ştiu doar că mi-e frică să rămân acolo unde domneşte el. Nici măcar o înaltă Doamnă din Tear nu-şi poate măsura curajul cu cel al reginei Andorului.

Femeia cu părul auriu îi aruncă o privire şireată care o făcu pe Alteima să se teamă că se întrecuse cu linguşeala. Unora nu le plăcea ca linguşeala să fie prea pe şleau. Morgase însă se lăsă pe spătarul jilţului şi sorbi din pocal.

— Vorbeşte-mi despre el, omul ăsta care trebuie să ne salveze şi, în acelaşi timp, să ne distrugă.

Succes. Sau cel puţin începutul lui.

— E un om cât se poate de periculos, mai ales atunci când se foloseşte de Putere. Leul pare leneş, pe jumătate adormit, apoi atacă pe neaşteptate; devine numai iuţeală şi forţă. Rand al’Thor pare inocent, nu leneş, ci naiv, nu adormit, dar când atacă... Nu are nici un respect faţă de o persoană sau de poziţia acesteia. N-am exagerat când am spus că a spânzurat până şi seniori. E sămânţă de anarhie. În Tear, potrivit noilor legi date de el, chiar şi înalţii Seniori pot fi chemaţi în faţa unui magistrat spre a fi amendaţi sau, mai rău, spre a fi acuzaţi ca ultimii ţărani sau pescari...

Spunea adevărul gol-goluţ, cel puţin aşa cum îl vedea ea; la nevoie, putea spune adevărul cu aceeaşi viteză cu care spunea o minciună. Morgase sorbi din nou din pocal şi ascultă; poate că Alteima credea că era cu gândul în altă parte, ochii ei însă arătau că soarbe şi cântăreşte fiecare cuvânt.

— Trebuie să înţelegi că n-am spus decât generalităţi, încheie Alteima. Despre Rand al’Thor şi tot ce-a făcut el în Tear aş putea vorbi ore întregi.

— Vei avea ocazia, zise Morgase, şi Alteima zâmbi în sinea ei, sigură de succes. Este adevărat că i-a adus pe aieli cu el în Stânca din Tear?

— A, bineînţeles. Nişte sălbatici, cu feţe acoperite mai tot timpul, femeile lor fiind dispuse să ucidă fără să stea pe gânduri. L-au urmat ca nişte câini credincioşi, terorizând pe toată lumea, şi au luat ce-au vrut din Stâncă.

— Eu am crezut că e doar un zvon, reflectă Morgase. În ultimul an au umblat tot felul de zvonuri, dar de douăzeci de ani, de la Războiul cu Aielii, nimic despre Pustiu. Desigur, lumea nu are nevoie ca acest Rand al’Thor să-i aducă din nou pe aieli asupra noastră.

Privirea ei se aspri iar.

— Ai spus că „l-au urmat”. Au plecat deja?

Alteima încuviinţă din cap.

— Chiar înainte ca eu să părăsesc Tearul. Şi Rand al’Thor a plecat odată cu ei.

— Cu ei! Mă temeam eu că se află în Cairhien chiar în acest...

— Ai un musafir, Morgase? Ar fi trebuit să mă anunţi ca să-l salut şi eu.

Un bărbat solid pătrunse cu paşi mari în încăpere, înalt, cu o haină roşie brodată cu fire aurii care de-abia îi cuprindea umerii laţi şi pieptul bombat. Alteima nu avu nevoie să vadă faţa radioasă a lui Morgase ca să-şi dea seama că acesta era seniorul Gaebril; siguranţa de sine cu care o întrerupsese pe regină o lămurise îndeajuns. Gaebril ridică un deget, şi servitoarea făcu o reverenţă şi plecă repede; bărbatul nu-i ceruse voie reginei să-i expedieze servitoarea. Era brunet, extrem de arătos, cu tâmplele încărunţite.

Adoptând o expresie neutră, Alteima schiţă un zâmbet amabil, potrivit pentru un unchi în vârstă fără nici un fel de putere, bogăţie sau influenţă. Arăta el extraordinar, dar, chiar dacă nu i-ar fi aparţinut lui Morgase, nu era omul pe care să încerce să-l manipuleze – numai dacă era absolut necesar. Gaebril părea să arate chiar mai multă autoritate decât Morgase.

Bărbatul se opri lângă Morgase şi îşi puse mâna pe umărul ei gol, un gest foarte familiar. Morgase aproape că-şi lăsă obrazul pe mâna lui, ochii lui însă erau aţintiţi asupra Alteimei. Aceasta era obişnuită cu privirile insistente ale bărbaţilor, dar ochii lui o făcură să se foiască în jilţ, neliniştită; erau mult prea pătrunzători, vedeau prea departe.

— Vii din Tear?

Vocea lui profundă îi stârnise fiori pe şira spinării; îşi simţi pielea, chiar şi oasele, de parcă ar fi fost vârâte într-o apă rece ca gheaţa, dar, ciudat, neliniştea ei de moment dispăru.

Răspunse Morgase în locul ei; Alteima nu părea a-şi găsi cuvintele sub privirea lui necruţătoare.

— Gaebril, ţi-o prezint pe înalta Doamnă Alteima. Tocmai îmi povestea despre Dragonul Renăscut. Era în Stânca din Tear când fortăreaţa a căzut. Ştii, şi aielii au fost acolo...

Apăsarea mâinii lui o întrerupse. Faţa i se întunecă de iritare, dar numai pentru o clipă, luminându-se cu un zâmbet larg, adresat numai lui.

Ochii lui, care nu se desprinseseră de Alteima, o înfiorară din nou, de data aceasta femeia începând să gâfâie.

— Atâta discuţie trebuie să te fi obosit, Morgase, zise el fără să-şi mute privirea. Prea multă vorbă strică. Du-te şi trage un pui de somn. Hai, du-te. Te trezesc eu când te-ai odihnit destul.

Morgase se ridică imediat, zâmbindu-i în continuare cu aceeaşi uitare de sine. Ochii ei păreau uşor împăienjeniţi.

— Da, sunt obosită. Am să trag un pui de somn, Gaebril.

Ieşi din încăpere aproape plutind, fără să-i arunce măcar o privire Alteimei, a cărei atenţie era îndreptată spre Gaebril. Inima îi bătea mai repede; respira mai repede. Era cu siguranţă cel mai chipeş bărbat pe care îl văzuse în viaţa ei. Cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai autoritar... Superlativele o copleşeau ca o avalanşă.

Plecarea lui Morgase îl lăsă la fel de nepăsător ca şi pe Alteima. Aşezându-se în jilţul lui Morgase, Gaebril se lăsă pe spătar şi îşi întinse picioarele cât erau de lungi.

— Spune-mi de ce ai venit la Caemlyn, Alteima, zise el, acelaşi fior făcând-o să se cutremure. Adevărul gol-goluţ, dar fără înflorituri. Detaliile mi le poţi da mai târziu, dacă ţi le cer.

Femeia nu şovăi.

— Am încercat să-mi otrăvesc soţul şi am fost nevoită să fug de-acasă înainte ca Tedosian şi târfa de Estanda să mă ucidă ei sau mai rău. Rand al’Thor i-a pus să mă omoare, ca exemplu.

Adevărul parcă o făcu mai mică. Nu pentru că îl ascunsese atât de mult, ci pentru că voia să-i facă pe plac mai mult decât orice pe lume şi se temea că altfel o va expedia de-acolo. El însă voia adevărul.

— Am preferat să vin la Caemlyn fiindcă nu suport Illianul şi, deşi nici în Andor nu mă simt mai bine, Cairhienul este aproape în ruine. În Caemlyn îmi pot găsi un soţ bogat sau, la nevoie, unul care să creadă că-mi poate fi protector şi să-şi folosească influenţa ca să...

Gaebril o opri cu un gest grăbit, chicotind.

— O pisicuţă care zgârie rău, deşi destul de arătoasă, îndeajuns de arătoasă ca s-o păstrez, dacă nu-şi foloseşte colţii şi ghearele, zise el şi brusc adoptă un ton mult mai serios. Spune-mi ce ştii despre Rand al’Thor, mai ales despre prietenii lui, dacă are aşa ceva, despre tovarăşii şi aliaţii lui.

Alteima îi spuse, vorbind până i se uscară gura şi gâtul, iar vocea îi răguşi, aducând cu un scrâşnet. Nu-şi ridică pocalul decât atunci când îi spuse el să bea, şi atunci bău tot vinul şi continuă să vorbească. Putea să-i facă pe plac. Putea să-i facă pe plac mai bine decât Morgase.

Servitoarele care trebăluiau prin iatacul lui Morgase făcură repede o reverenţă, surprinse să-şi vadă stăpâna acolo, în mijlocul dimineţii. Făcându-le semn să iasă din cameră, Morgase se urcă îmbrăcată în pat. O vreme, rămase cu privirea aţintită asupra stâlpilor aurii. Fără Lei ai Andorului aici, doar trandafiri. Pentru Coroana de Trandafiri a Andorului, trandafirii potrivindu-i-se mai mult decât leii.

„Nu mai fi atât de încăpăţânată”, se mustră ea, apoi se întrebă de ce. Îi spusese lui Gaebril că e obosită şi... Sau el îi spusese? Imposibil. Ea era regina Andorului, nimeni nu-i putea porunci ce să facă. Gareth. De ce se dusese cu gândul la Gareth Bryne? Gareth niciodată nu-i poruncise să facă ceva; căpitanul-general al Gărzilor Regale se supunea reginei, şi nu invers. Dar şi el fusese încăpăţânat, fiind în stare să-şi susţină cauza până când o convingea de justeţea ei. „De ce mă gândesc la el? Tare-aş vrea să fie aici.” Absurd. Îl îndepărtase fiindcă i se împotrivise; nu mai ştia în legătură cu ce, dar nu asta era important acum. Gareth i se împotrivise. Îşi aminti vag ceea ce simţise pentru el, de parcă Gareth ar fi fost plecat de zeci de ani. Atât de mult timp să fi trecut? „Nu mai fi atât de încăpăţânată!”

Închise ochii şi adormi imediat, un somn tulburat de un coşmar: încerca să scape de ceva nevăzut.

CAPITOLUL 2 • Rhuidean

Sus, în oraşul Rhuidean, Rand al’Thor privea de la o fereastră înaltă; geamul dispăruse de mult. Umbrele de dedesubt se înclinau brusc spre răsărit. Harpa unui bard se auzea încet din încăperea din spatele lui. De îndată ce apărea, sudoarea i se şi evapora de pe faţă; haina de mătase roşie, umedă între umeri, era deschisă la nasturi, aşteptând zadarnic o boare de vânt, iar cămaşa îi dezvelea pieptul până la jumătate. Noaptea în Pustiul Aiel aducea un frig năprasnic, în timpul zilei însă vântul nu te răcorea niciodată.

Sprijinindu-se cu mâinile de tocul neted al ferestrei, mânecile căzute dădeau la iveală o parte din silueta înfăşurată în jurul fiecărui antebraţ; o vietate şerpuitoare, cu coama aurie, cu ochii precum soarele, cu solzi galbeni şi stacojii, la fiecare picior cu câte cinci gheare aurii. Nu erau tatuaje, ci parte din pielea lui; luceau ca nişte metale şi pietre preţioase lustruite bine, părând aproape vii în lumina după-amiezii târzii.

Acele siluete erau însemnul Celui-Care-Vine-cu-Zorile pentru oamenii de pe partea aceasta a lanţului muntos numit Zidul Dragonului sau Osia Lumii. Şi, la fel ca bâtlanii din palme, erau, potrivit profeţiilor, însemnul Dragonului Renăscut pentru cei de dincolo de Zidul Dragonului. În ambele cazuri el era cel trimis să unească, să salveze şi să distrugă.

Acestea erau nume pe care ar fi vrut să le evite dacă ar fi putut, dar vremurile acelea erau apuse de mult, dacă existaseră vreodată, şi acum nu se mai gândea la ele. Sau, dacă se gândea, rareori o făcea cu urma de regret a unui bărbat care-şi aduce aminte de un vis naiv din copilărie. De parcă n-ar fi fost destul de aproape de copilărie ca să-şi aducă aminte fiecare clipă din ea. În loc de asta, încerca să se gândească doar la ce avea de făcut. Soarta şi datoria îl ţineau legat de drum, precum hăţurile unui călăreţ, deşi de multe ori lumea îl considerase încăpăţânat. Trebuia să ajungă la capătul drumului, dar dacă, pentru a ajunge acolo, urma o altă cale, poate că nu chiar acela era capătul. Slabe şanse. De fapt, aproape sigur n-avea nici o şansă. Profeţiile îi voiau moartea.

Rhuidean se întindea sub ochii lui, ars de un soare la fel de nemilos în timp ce cobora spre munţii stâncoşi, sumbri, cu urme vagi de vegetaţie. Această zonă accidentată, unde oamenii uciseseră sau muriseră pentru un ochi de apă ce putea fi trecut cu pasul, era ultimul loc de pe pământ unde te-ai fi aşteptat să găseşti un oraş impunător. Constructorii lui nu-şi terminaseră treaba. Clădiri imposibil de înalte umpleau oraşul, palate placate cu marmură, cu şiruri lungi de trepte, care uneori se terminau după opt sau chiar zece niveluri nu cu acoperişul, ci cu zidurile unui alt nivel ridicate doar pe jumătate. Turnurile erau şi mai înalte, dar de cele mai multe ori se opreau şi ele brusc. Acum, mai bine de un sfert din construcţiile mari, cu coloanele lor masive şi ferestrele imense cu geamuri colorate, erau în ruină pe bulevardele late, prevăzute cu benzi pline de movile de praf în locul copacilor care nu mai apucaseră să fie plantaţi. Minunatele fântâni arteziene erau secate de sute şi sute de ani. Toată truda aceea inutilă, constructorii murind fără să-şi termine treaba; dar, din când în când, Rand se gândea că poate oraşul fusese început ca să-l găsească el.

„Prea mândru, gândi el. Un om ar trebui să fie cel puţin pe jumătate nebun ca să fie atât de mândru. „Nu se putu abţine şi chicoti sec. Bărbaţii şi femeile care veniseră aici cu atâţia ani în urmă fuseseră însoţiţi de aes sedai, ei cunoşteau Ciclul Karaethon, Profeţiile Dragonului. Sau poate chiar ei scriseseră Profeţiile. „Prea mândru, de zece ori mai mândru.”

Chiar sub el se întindea o piaţă pe jumătate acoperită de umbră, plină de un amestec de statui şi jilţuri de cristal, ciudăţenii şi forme extravagante din metal, sticlă sau piatră, obiecte pe care nu le putea denumi, împrăştiate peste tot, parcă învălmăşite acolo de-o furtună. Umbrele păreau răcoroase numai prin comparaţie. Oameni îmbrăcaţi în haine ponosite – nu aieli asudau încărcând căruţe cu lucruri alese de o femeie scundă şi zveltă, într-o rochie albastră, cu spatele drept şi alunecând dintr-un loc într-altul ca şi cum căldura nu ar fi apăsat-o la fel ca pe ceilalţi. Purta totuşi o batistă albă, umedă, în jurul frunţii; pur şi simplu, nu voia să arate cât de mult o afecta dogoarea soarelui. Rand ar fi pariat că femeia nici măcar nu transpira.

Şeful celor care trudeau în piaţă era un bărbat voinic, oacheş, pe nume Hadnan Radere, un aşa-zis neguţător îmbrăcat în mătase de culoare crem, îmbibată de sudoare. Îşi ştergea faţa tot timpul cu o batistă mare, înjurându-şi oamenii căruţaşii şi paznicii dar sărea la fel de repede ca şi ei să ridice lucrurile, mari sau mici, spre care arăta femeia zveltă. Aes sedai nu aveau nevoie să-şi impună voinţa prin forţă, dar Rand gândi că Moiraine ar fi făcut mai bine dacă nu ar fi petrecut atâta timp în Turnul Alb.

Doi oameni încercau să mişte ceea ce părea a fi un toc de uşă strâmb, din piatră roşie; colţurile nu se îmbucau cum trebuie, iar oamenii păreau că nu ştiu de unde să apuce. Tocul stătea drept, se mişca într-o parte şi într-alta, dar refuza să se aplece, oricât de tare apăsau cei din jur. La un moment dat, unul dintre oameni alunecă şi căzu – numai picioarele îi rămaseră afară. Rand se încordă. Preţ de o clipă, bărbatul păru că nu mai există de la brâu în sus; dădea din picioare cuprins de panică. Până când Lan, un ins înalt, în haine de un verde-închis, se apropie de el cu paşi mari şi îl scoase trăgându-l de cingătoare. Lan era străjerul lui Moiraine, legat de ea într-un fel pe care Rand nu-l înţelegea, un bărbat dur care se mişca precum aielii, ca un lup pornit la vânătoare; sabia de la şoldul lui nu doar părea o parte din el, ci chiar era o parte din el. Dădu drumul cărăuşului pe pavaj şi îl lăsă acolo; ţipetele îngrozite ale victimei de-abia ajungeau până la Rand, iar tovarăşul lui părea gata s-o ia la fugă. Câţiva dintre oamenii lui Kadere, care fuseseră îndeajuns de aproape ca să fie martori la scenă, se priveau cântărindu-şi şansele.

Moiraine apăru dintre ei probabil cu ajutorul Puterii şi începu să treacă repede de la unul la altul. După felul în care se mişca, Rand aproape că-i auzea poruncile seci, autoritare, atât de sigură că acestea vor fi îndeplinite încât părea absurd să nu le îndeplineşti. În doar câteva clipe, anihilă orice urmă de rezistenţă, înlătură cu fermitate orice obiecţie şi-i convinse să se întoarcă la treabă. Cei doi care se ocupau de rama de uşă începură din nou să împingă şi să tragă de ea, chiar dacă mai aruncau câte o privire spre Moiraine când credeau că aceasta nu se uită la ei. Într-un fel, femeia era chiar mai dură decât Lan.

Din câte ştia Rand, toate lucrurile de acolo erau angreale, sa’angreale sau ter’angreale, făcute înainte de Frângerea Lumii ca să amplifice Puterea Supremă sau să o folosească în mai multe feluri. Obţinute cu ajutorul Puterii, mai mult ca sigur, deşi nici măcar aes sedai nu ştiau cum să facă astfel de lucruri acum. Bănui la ce era bun tocul strâmb al uşii – o uşă spre o altă lume –, despre celelalte însă habar nu avea. Ca de altfel toţi ceilalţi. Tocmai de aceea Moiraine depunea atâtea eforturi ca să care cât mai multe din lucrurile alea în Turn, unde să poată fi studiate. Era foarte posibil ca nici măcar Turnul să nu aibă atât de multe obiecte ale Puterii precum cele care împânzeau această piaţă, deşi se spunea că Turnul deţine cea mai mare colecţie din lume. Chiar şi aşa, Turnul ştia la ce folosesc numai câteva din ele.

Ce era în căruţe sau ce stătea aruncat pe pavaj nu-l interesa pe Rand; deja luase tot ce avea nevoie de-acolo. În unele privinţe, luase mai mult decât avea nevoie.

În mijlocul pieţei, lângă ce mai rămăsese dintr-un copac înalt de treizeci de metri, se afla o mică pădure de coloane de sticlă, fiecare cam de aceeaşi înălţime cu copacul şi atât de subţire, încât părea că la prima rafală de vânt mai violentă toate s-ar fi făcut fărâme. Chiar şi atinse de o urmă de umbră, coloanele prindeau şi refractau lumina soarelui în mii de scântei. De sute de ani aielii intrau în acea pădure şi reveneau la fel de însemnaţi ca şi Rand, dar numai pe un singur braţ, căpetenii de clan. Reveneau însemnaţi sau nu reveneau deloc. Femeile aiel sosiseră şi ele în acest oraş, din dorinţa de a intra în rândul înţeleptelor. Nimeni altcineva, viu sau mort. „Bărbatul poate merge la Rhuidean o dată, femeia de două ori; de mai multe ori înseamnă moarte.” Asta spuseseră înţeleptele, şi se adeverise, atunci. Acum, oricine putea intra în Rhuidean.

Sute de aieli treceau pe străzi şi din ce în ce mai mulţi se adăposteau în clădirile de aici; în fiecare zi pe cărările prăfuite apăreau vrejuri de fasole, de dovleci sau zemai, stropiţi mereu cu apă din urcioare umplute la noul lac, uriaş, ce ocupa capătul de miazăzi al văii, singura sursă de apă din zonă. Mii de aieli îşi ridicau tabăra în munţii învecinaţi, chiar şi pe Chaendaer, unde înainte veneau doar ca parte a unui ritual, trimiţând doar câte un bărbat sau o femeie în Rhuidean.

Oriunde mergea, Rand provoca schimbări şi distrugeri. De data aceasta, spera, fără nici un temei, că schimbarea va fi benefică. Existau şanse. Copacul ars parcă îl lua în râs. Avendesora, legendarul Copac al Vieţii; poveştile nu spuneau unde se află, fiind surprins să-l găsească tocmai aici. Moiraine spunea că încă mai e viu, că va prinde rădăcini din nou, dar până acum nu văzuse decât ramuri înnegrite şi golaşe.

Oftând, se întoarse de la fereastră spre încăperea mare, deşi nu cea mai mare din Rhuidean, cu ferestre înalte pe doi pereţi şi cu tavanul boltit, acoperit de un straniu mozaic cu oameni şi animale înaripate. Cea mai mare parte din mobilierul rămas în oraş putrezise de mult chiar şi în uscăciunea aceea, şi o mare parte din ce mai rezistase era plin de gândaci şi cari. Dar în cealaltă parte a încăperii se afla un jilţ cu spătarul înalt, masiv, cu poleiala încă intactă, dar lângă o masă cu care nu se potrivea deloc, o masă lată, cu picioarele şi marginile ornamentate cu flori. Cineva lustruise lemnul cu ceară de albine până când căpătase un luciu care îi ascundea vârsta. Aielii i le găsiseră, deşi clătinau din cap la vederea unor astfel de lucruri; erau puţini copaci în Pustiu din care se putea obţine un lemn îndeajuns de drept şi de lung pentru un asemenea jilţ şi nici unul pentru o asemenea masă.

Acela era tot mobilierul, după mintea lui. Un covor illian, de mătase fină, alb-auriu, pradă de război după o luptă de demult, acoperea mijlocul plăcilor de ceramică de un roşu-închis. Podeaua era plină de perne, din mătase în culori vii, şi cu ciucuri. Aielii le foloseau în loc de scaune, atunci când nu stăteau pe vine, sprijiniţi în călcâie, la fel de relaxaţi ca pe un scaun tapiţat.

Şase bărbaţi şedeau tolăniţi pe pernele de pe covor. Şase căpetenii de clan, reprezentând clanurile care se juraseră până acum să-l urmeze pe Rand. Sau mai degrabă pe Cel-Care-Vine-cu-Zorile. Nu întotdeauna cu prea multă tragere de inimă. Credea că Rhuarc, un bărbat lat în spate, cu ochii albaştri şi cu şuviţe albe, groase, în părul de un roşu-închis, îi arăta oarecare prietenie, dar nu şi ceilalţi. Doar şase din cei doisprezece.

Ignorând jilţul, Rand se aşeză pe o pernă, cu picioarele încrucişate şi cu faţa spre aieli. Dincolo de Rhuidean, singurele scaune din Pustiu erau scaunele şefului, folosite numai de căpetenii şi numai în trei scopuri: să fie recunoscuţi drept căpetenii, să accepte supunerea unui duşman cu onoare sau să împartă dreptate. Dacă se aşeza în jilţ acum ar fi însemnat că vrea să facă unul din cele trei lucruri.

Aielii purtau cadin’sor, haine şi pantaloni în nuanţe de cafeniu şi gri care se confundau cu solul, şi cizme moi legate cu şireturi până la genunchi. Chiar şi aici, la întâlnirea cu omul pe care îl proclamaseră Car’a’carn, căpetenia căpeteniilor, fiecare avea un pumnal cu lama groasă la cingătoare şi shoufa gri-cafenie înfăşurată ca o eşarfă lată în jurul gâtului; dacă îşi acopereau faţa cu vălul negru care făcea parte din shoufa era semn că aveau să ucidă pe cineva. Ceea ce acum nu era o imposibilitate. Aceşti bărbaţi se războiseră între ei într-un şir nesfârşit de certuri, atacuri şi bătălii. Acum îl priveau şi îl aşteptau, deşi aşteptarea unui aiel întotdeauna presupunea a fi gata de acţiune, bruscă şi violentă.

Bael, cel mai înalt bărbat pe care Rand îl văzuse vreodată, şi Jheran, subţire ca o lamă de cuţit şi iute ca biciul, se ţineau cât mai departe unul de altul, atât cât le permitea covorul. Între goshienii lui Bael şi shaarazii lui Jheran era o duşmănie de moarte, reprimată de Cel-Care-Vine-cu-Zorile, însă nu şi uitată. Dar poate că Pacea Rhuideanului avea să mai dureze, în pofida a tot ce se întâmplase. Şi totuşi, sunetele liniştite ale harpei contrastau puternic cu refuzul lui Bael şi Jheran de a se uita unul la altul. Şase perechi de ochi, albaştri, verzi sau cenuşii, pe feţe înnegrite de soare; pe lângă aieli până şi şoimii arătau blânzi.

— Ce trebuie să fac ca să-i aduc pe aielii Reyn alături de mine? Întrebă Rand. Erai sigur că vor veni, Rhuarc.

Şeful taardazilor îl privi calm, cu faţa parcă cioplită în piatră.

— Aşteaptă. Ai răbdare. Dhearic îi va aduce aici. Până la urmă.

Han, cu părul alb, întins lângă Rhuarc, se strâmbă de parcă ar fi vrut să scuipe. Ca de obicei, faţa lui uscată arbora o expresie posacă.

— Dhearic a văzut prea mulţi bărbaţi şi fecioare privind în gol zile la rând şi apoi aruncându-şi lăncile. Aruncându-şi lăncile!

— Şi fugind din calea duşmanului, adăugă Bael calm. I-am văzut şi eu, printre goshieni, chiar din clanul meu, luând-o la fugă. Şi tu i-ai văzut, Han, printre tomannelli. Cu toţii i-am văzut. Nu cred că ştiau încotro fugeau, ci numai din calea cui fugeau.

— Nişte laşi, strigă Jheran.

Părul lui castaniu-deschis era vârstat cu fire cărunte; nu erau deloc tineri printre căpeteniile clanurilor aielilor.

— Nişte năpârci puturoase, care se tem şi de umbra lor, adăugă el.

Întorcându-şi puţin ochii albaştri spre celălalt capăt al covorului, dădu de înţeles că se referea şi la goshieni, nu doar la cei care îşi aruncau lăncile.

Bael dădu să se ridice, cu faţa şi mai încruntată, dacă aşa ceva era posibil, dar cel de lângă el îl apucă uşor de braţ. Bruan, din neamul nakailor, era voinic cât doi fierari, dar avea o fire liniştită ce părea nelalocul ei pentru un aiel.

— Cu toţii am văzut bărbaţi şi fecioare luând-o la fugă, spuse el aproape nepăsător, atitudine trădată şi de ochii lui cenuşii, deşi Rand ştia că nu-i adevărat.

Până şi Rhuarc îl considera pe Bruan un luptător de temut şi un tactician plin de viclenie. Din fericire, pentru Rand nici măcar Rhuarc nu era mai puternic decât Bruan. Dar el venise ca să se pună sub comanda Celui-Care-Vine-cu-Zorile; nu ştia de Rand al’Thor.

— Ca şi tine, Jheran. Ştii cât de greu le-a fost să înfrunte ceea ce aveau de înfruntat. Dacă nu-i poţi considera laşi pe cei care au murit fiindcă n-au putut să înfrunte ceea ce aveau de înfruntat, îi poţi considera laşi pe cei care au fugit din acelaşi motiv?

— N-ar fi trebuit să înveţe niciodată, mormăi Han, strângându-şi perna cu ciucuri roşii de parcă ar fi fost gâtul unui duşman. M-am referit la cei care puteau intra în Rhuidean şi trăi aici.

Rosti cuvintele fără să se adreseze neapărat cuiva, dar de fapt erau pentru urechile lui Rand. Acesta era cel care le dezvăluise ce învăţa un om printre coloanele de sticlă din piaţă, îndeajuns ca înţeleptele şi căpeteniile să nu întoarcă spatele când fi se cereau amănunte. Dacă exista vreun aiel în tot Pustiul care să nu ştie adevărul însemna că o lună întreagă nu vorbise cu nimeni.

Departe de moştenirea glorioasă a bătăliei în care credeau cei mai mulţi dintre ei, aielii începuseră ca nişte refugiaţi neajutoraţi în urma Frângerii Lumii. Toţi supravieţuitorii fuseseră refugiaţi, desigur, aielii însă niciodată nu se consideraseră neajutoraţi. Mat rău, urmaseră Calea Frunzei, refuzând să recurgă la violenţă chiar şi când era vorba să-şi apere viaţa. Aiel însemna „dedicat” în Limba Străveche, şi toţi se dedicaseră păcii. Cei care îşi spuneau aieli acum erau urmaşii celor care încălcaseră un jurământ ţinut de generaţii întregi. Un singur lucru mai rămăsese din acea credinţă: aielul va muri înainte de a pune mâna pe sabie. Era o parte din mândria lor, din identitatea lor, ceea ce îi deosebea de cei care trăiau dincolo de Pustiu.

Rand îi auzise spunând că ajunseseră în Pustiu din cauza unui păcat comis demult. Acum ştiau care era acel păcat. Bărbaţii şi femeile care înălţaseră Rhuideanul şi muriseră aici cei numiţi aieli Jenn, clanul care, de fapt, nu exista, în puţinele ocazii în care se vorbea despre ei erau cei care le fuseseră credincioşi aes sedai înainte de Frângerea Lumii. Acum le era greu să înţeleagă că trăiseră în minciună.

— Trebuia să li se spună, zise Rand.

„Aveau dreptul să ştie. Omul nu trebuie să trăiască în minciună. Chiar profeţia lor spunea că îi voi distruge. N-aş fi putut face altfel. „Trecutul era trecut; acum trebuia să-şi facă griji în privinţa viitorului.” Unii dintre oamenii ăştia nu mă au la inimă, alţii mă urăsc fiindcă nu sunt de-al lor, cu toate acestea mă urmează.”Am nevoie de toţi.

— Dar miagomii?

Erim, care şedea între Rhuarc şi Han, clătină din cap. Părul lui cândva de un roşu-aprins era acum pe jumătate alb, dar ochii lui verzi erau la fel de ageri ca şi ai unui bărbat mai tânăr. Mâinile lui mari, lungi, late şi aspre dădeau de înţeles că şi braţele îi erau puternice.

— Timolan nu-şi lasă picioarele să ştie în ce parte va sări decât după ce sare.

— Când era tânăr, Timolan a încercat să adune clanurile la un loc, dar n-a reuşit, spuse Jheran. Nu cred că-i convine că, în sfârşit, cineva a reuşit acolo unde el a dat greş.

— Va veni şi el, zise Rhuarc. Timolan niciodată nu s-a crezut Cel-Care-Vine-cu-Zorile. Larjanwin îi va aduce pe shianzi. Dar pe moment aşteaptă. Mai întâi trebuie să înţeleagă cum stau lucrurile.

— Trebuie să se împace cu ideea că Cel-Care-Vine-cu-Zorile e din ţinuturile umede, strigă Han. Fără supărare, Car’a’carn.

Nu era nici urmă de slugărnicie în vocea lui; o căpetenie de clan nu era rege şi nici căpetenia căpeteniilor nu era. În cel mai bun caz era primul dintre egali.

— Darynii şi codarrii vor veni şi ei până la urmă, socot eu, spuse Bruan calm.

Şi repede, pentru ca tăcerea să nu dea prilej pumnalelor să sară de sub cingătoare. Primul dintre egali, în cel mai bun caz.

— Dezolarea i-a făcut să piardă mai mulţi oameni decât celelalte clanuri.

„Dezolare” numeau aielii perioada lungă în care cineva contempla realitatea înainte de a renunţa la condiţia de aiel.

— Pe moment, Mandelain şi Indirian încearcă să-şi ţină clanurile la un loc. Amândoi vor să vadă cu ochii lor dragonii de pe braţele tale, dar până la urmă vor veni şi ei.

Mai rămânea un singur clan, cel pe care nici una dintre căpetenii nu voia să-l aducă în discuţie.

— Ce veşti aveţi despre Couladin şi ceilalţi aieli Shaido? întrebă Rand.

Îi răspunse tăcerea, întreruptă doar de sunetele line, senine ale harpei de alături, fiecare căpetenie aşteptând-o pe cealaltă să vorbească, toţi părând stingheri, atât cât putea arăta un aiel. Jheran se încruntă la degetul lui mare, iar Bruan începu să se joace cu ciucurii argintii de pe perna lui verde. Până şi Rhuarc părea preocupat de covor.

Bărbaţi şi femei în robe albe pătrunseră cu graţie în încăpere, cu pocale de argint pline cu vin pe care le aşezară lângă fiecare căpetenie, cu tăvi mici de argint pline cu măsline, rarităţi în Pustiu, brânză de oaie albă şi nuci alburii, zbârcite, pe care aielii le numeau pecara. Feţele de aieli care se întrezăreau din glugile albe stăteau cu ochii în pământ şi arătau nefiresc de umile.

Prinşi în timpul unei lupte sau al unui atac, gai’shainii erau puşi să jure credinţă pentru un an şi o zi, să nu se atingă de vreo armă şi să nu recurgă la violenţă, urmând ca la sfârşit să revină la clanul lor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un ecou ciudat al Căii Frunzei. Aşa cerea ji’e’toh, onoarea sau obligaţia, încălcarea ji’e’toh fiind aproape cel mai rău lucru pe care îl putea face un aiel. Poate chiar cel mai rău. Era foarte posibil ca unii dintre aceşti bărbaţi şi femei să-şi servească propria căpetenie, dar nici unii, nici alţii n-o arătau, nici măcar printr-un clipit de ochi, pe toată perioada în care serveau drept gai’shaini; nici chiar dacă era vorba de un fiu sau de o fiică.

Rand îşi dădu brusc seama că acesta era motivul adevărat pentru care unii aieli suportau atât de greu adevărul dezvăluit de el. Pentru ei se părea că strămoşii lor juraseră să rămână gai’shaini pentru toate celelalte generaţii. Şi toate celelalte generaţii – toate, până în ziua de azi încălcaseră ji’e’toh luând lancea în mână. Oare cei din faţa lui gândeau la fel? Ji’e’toh era ceva foarte important pentru un aiel.

Gai’shainii plecară cu paşi uşori, abia auziţi. Nici una dintre căpetenii nu se atinse de vin sau de mâncare.

— Există vreo speranţă ca să mă întâlnesc cu Couladin? Întrebă Rand.

Rand ştia că nu există; nu-l mai chemase să se întâlnească din clipa în care aflase că pe toţi trimişii lui îi jupuia de vii. Dar era un mod de a-i face pe ceilalţi să vorbească.

— Singurele cuvinte pe care le-am primit de la el sunt că vrea să te jupoaie şi pe tine de viu, cu prima ocazie, pufni Han. Ţi se pare că sună a târguială?

— Pot să-i desprind pe aielii Shaido de el?

— Nu cred, răspunse Rhuarc. Deşi nu este, de drept, căpetenia lor, aielii Shaido aşa îl consideră.

Couladin nu intrase niciodată printre coloanele de sticlă; poate că încă mai credea, cum şi zicea de altfel, că tot ceea ce spusese Rand era o minciună.

Susţine că el este Car’a’carn’ şi ceilalţi aieli Shaido îl cred. Fecioarele Shaido care au ajuns aici au venit pentru frăţia lor şi asta fiindcă Far Dareis Mai cred în tine. Altcineva nu va veni.

— Trimitem cercetaşi ca să-i ţină sub observaţie, zise Bruan, şi, cum îi prind, aielii Shaido îi omoară – până acum Couladin şi-a făcut aproape zece duşmani de moarte, pe moment însă nu dă semne că ar vrea să ne atace aici. După spusele lui, noi n-am făcut decât să profanăm Rhuideanul, iar atacul lui n-ar face decât să-l profaneze şi mai tare.

Erim scoase un mormăit şi se foi pe pernă.

— Adică aici sunt destule lăncii ca să-l ucidă pe fiecare shaido de două ori şi să rămână loc şi pentru a treia oară, spuse el şi îşi aruncă o bucată de brânză în gură, gemând de plăcere. Aielii Shaido sunt nişte laşi şi nişte hoţi.

— Câini fără onoare, exclamară Bael şi Jheran în acelaşi timp, apoi se priviră lung, de parcă s-ar fi gândit că celălalt îl făcuse să spună aşa ceva.

— Cu sau fără onoare, oştenii lui Couladin se înmulţesc pe zi ce trece, remarcă Bruan liniştit.

Oricât de calm ar fi părut, luă o înghiţitură zdravănă de vin şi continuă:

— Ştiţi despre ce vorbesc. Unii dintre cei care o iau la fugă, după perioada de dezolare, nu-şi aruncă lăncile. Dimpotrivă, se alătură aielilor Shaido împreună cu frăţiile din care fac parte.

— Nici un Tomanelle nu s-a desprins vreodată de clanul lui, strigă Han.

Bruan privi pe lângă Rhuarc şi Erim spre căpetenia Tomanellilor şi spuse rar:

— Aşa ceva s-a întâmplat în fiecare clan.

Fără să aştepte reacţia la cuvintele lui, îşi îndreptă spatele şi adăugă:

— Asta nu se poate numi desprindere de clan. Nu fac decât să se alăture frăţiilor lor. Aşa cum Fecioarele Shaido s-au alăturat Acoperişului lor de aici.

Se auziră câteva murmure, dar de data aceasta nu-l contră nimeni. Regulile după care se conduceau frăţiile războinicilor aieli erau complicate şi, în unele privinţe, membrii lor se simţeau la fel de legaţi de frăţii ca şi de clan. De pildă, membrii aceleiaşi frăţii nu se luptau între ei, chiar dacă, din întâmplare, clanurile lor se aflau într-o duşmănie de moarte. Unii bărbaţi nu se însurau cu femeile prea apropiate ca grad de rudenie de un membru al propriei lor frăţii, considerând că astfel femeile ar deveni rudele lor de sânge. Cât despre regulile Far Dareis Mai, Fecioarele Lăncii, Rand nici nu voia să se gândească la ele.

— Trebuie să ştiu care sunt intenţiile lui Couladin, le spuse el.

Couladin era ca un taur căruia i-a intrat o viespe în ureche; putea ataca în orice direcţie.

— Credeţi că ar fi dezonorant dacă am trimite oameni care să se alăture frăţiilor din sânul aielilor Shaido? Întrebă Rand ezitant.

Nu dorea să spună mai multe. Ca la un semn, toţi cei de faţă înlemniră, chiar şi Rhuarc, răceala din ochii lui fiind în stare să alunge căldura din încăpere.

— A spiona în halul ăsta ar fi echivalent cu a-ţi spiona propriul clan, replică Erim strâmbându-se la cuvântul „spiona” de parcă ar fi gustat ceva scârbos. Nici un om de onoare n-ar face aşa ceva.

Rand se abţinu să întrebe dacă ar putea găsi pe cineva cu o onoare mai puţin sensibilă. Simţul umorului la aieli era ceva straniu, uneori plin de cruzime, dar în unele privinţe nu se manifesta nicicum.

— Avem vreo veste de dincolo de Zidul Dragonului? întrebă el ca să schimbe subiectul.

Ştia răspunsul; asemenea veşti se răspândeau repede printre toţi aielii adunaţi în jurul Rhuideanului.

— Nimic important, răspunse Rhuarc. Din cauza necazurilor pricinuite de Ucigaşii-de-Copaci, puţini neguţători ambulanţi au curajul să calce în Ţinutul Întreit.

Aşa îi spuneau aielii Pustiului; o pedeapsă pentru păcatul lor, un teren de încercare a curajului lor, o nicovală care să le modeleze caracterul. Ucigaşii-de-Copaci erau locuitorii Cairhienului.

— Steagul Dragonului încă mai flutură deasupra Stâncii din Tear, adăugă Rhuarc. Tairenii s-au mutat spre miazănoapte, în Cairhien, precum ai poruncit, ca să împartă alimente în rândul Ucigaşilor-de-Copaci. Nimic mai mult.

— Ar fi trebuit să-i laşi să moară de foame pe Ucigaşii-de-Copaci, mormăi Bael, iar Jheran închise repede gura.

Rand bănui că Jheran intenţionase să spună acelaşi lucru.

— Ucigaşii-de-Copaci sunt buni numai să fie ucişi sau vânduţi ca animale în Shara, zise Erim înverşunat.

Acelea erau două dintre pedepsele pe care aielii le aplicau celor care intrau în Pustiu neinvitaţi; numai menestrelii, neguţătorii şi meşterii ambulanţi puteau intra nestingheriţi, deşi aielii se fereau de meşteri ca de ciumaţi. Shara era numele dat ţinuturilor de dincolo de Pustiu; nici măcar aielii nu ştiau prea multe despre ele.

Cu coada ochiului, Rand văzu două femei care făcuseră un pas în încăpere şi acum aşteptau sub intrarea înaltă, boltită. Cineva atârnase acolo ghirlande de mărgele colorate, roşii şi albastre, în locul uşilor care lipseau. Una dintre femei era Moiraine. Preţ de o clipă, Rand se gândi să le lase să aştepte; Moiraine afişa expresia aceea autoritară, enervantă, fiind convinsă că ceilalţi vor întrerupe orice discuţie ca să-i acorde întreaga atenţie. Numai că nu prea mai rămăsese nimic de discutat, Rand citind în ochii căpeteniilor că se săturaseră de-atâtea vorbe. Mai ales după ce pomenise de dezolare şi de aielii Shaido.

Oftând, se ridică în picioare, exemplul fiindu-i urmat de ceilalţi bărbaţi. Toţi, cu excepţia lui Han, erau la fel de înalţi sau mai înalţi decât el. Acolo unde crescuse Rand, despre Han s-ar fi spus că e de înălţime medie sau puţin peste; printre aieli, era considerat scund.

— Ştiţi ce trebuie făcut. Aduceţi şi celelalte clanuri şi fiţi cu ochii pe aielii Shaido... Se va sfârşi cu bine. Cât se poate de bine pentru aieli, promit.

— Profeţia spune că ne vei distruge şi începutul n-o contrazice deloc, zise Han acru. Dar te vom urma. „Până ce umbra va dispărea, recită el, până ce apa va dispărea, în Moartea ce-şi arată colţii, urlând sfidarea cu o ultimă suflare, ca să-l prea scuipe-n ochi pe Foc-în-văz în Ziua de Apoi.”

Foc-în-văz era unul dintre numele date de aieli Celui Întunecat.

Lui Rand nu-i rămânea decât să dea răspunsul cuvenit. Cândva, nu-l ştiuse.

— „Pe onoarea mea şi pe Lumină, viaţa mea va fi un pumnal ce va căuta inima lui Foc-în-văz.”

— „Până la Ziua de Apoi, până la Shayol Ghul”, sfârşiră aielii.

Harpa continuă să cânte liniştitor.

Căpeteniile clanurilor ieşiră pe rând, trecând pe lângă cele două femei, privind-o pe Moiraine cu respect. Nu fi se citea nici un fel de teamă în ochi. Rand şi-ar fi dorit să fie la fel de sigur pe el. Moiraine avea mult prea multe planuri pentru el, prea multe căi de a trage sforile cu care îl legase.

Cele două femei păşiră spre el de îndată ce căpeteniile părăsiră încăperea, Moiraine la fel de stăpână pe ea şi de elegantă ca întotdeauna. O doamnă drăguţă, minionă, cu sau fără acele trăsături aes sedai cărora Rand nu le putea da o vârstă, femeia renunţase la batista umedă, răcoroasă, din jurul frunţii. Locul ei fusese luat de o piatră mică, albastră, care-i atârna pe frunte prinsă de un lănţişor aurit care i se întrezărea din părul negru, des. Nu că ar fi contat dacă păstra batista; nimic nu-i putea ştirbi din ţinuta regală. De obicei, dădea impresia că era mult mai înaltă, iar în ochi i se citeau autoritatea şi încrederea de sine.

Cealaltă femeie era mai înaltă, deşi lui nu-i ajungea până la umăr, tânără dar nu de vârstă incertă. Egwene, cu care crescuse el. Acum, cu excepţia ochilor ei mari şi negri, aproape că putea trece drept o femeie aiel, şi nu doar din cauza feţei şi a mâinilor bronzate. Purta o fustă de lână cafenie şi o bluză albă, largă, dintr-o fibră vegetală numită algode. Algode era mai moale decât cea mai fină lână ţesută; s-ar fi vândut bine, dacă-i putea convinge pe aieli să o comercializeze. Un şal gri îi atârna pe umeri şi o eşarfă gri, îndoită îi ţinea părul negru care îi cădea pe după umeri. Spre deosebire de majoritatea femeilor aiel, purta o singură brăţară, din fildeş, un cerc de flăcări, şi un singur colier de aur, cu mărgele de fildeş. Şi încă ceva. Un inel cu Marele Şarpe pe mâna stângă.

Egwene studiase cu câteva dintre înţeleptele aiel – Rand nu ştia ce anume, deşi era aproape sigur că ceva legat de vise; Egwene şi femeile aiel ţineau totul secret –, dar studiase şi în Turnul Alb. Era una dintre Alese, pe cale de a deveni aes sedai. Şi trecea, aici cel puţin, şi în Tear, drept aes sedai. Uneori, o tachina în privinţa asta, deşi fata nu-i prea gusta glumele.

—Căruţele vor fi gata de plecare spre Tar Valon cât de curând, anunţă Moiraine cu o voce muzicală, cristalină.

— Trimite o gardă întărită, altfel Kadere s-ar putea să nu ajungă cu ele unde vrei tu, zise Rand, întorcându-se spre ferestre ca să privească afară şi să se gândească la Kadere. Până acum n-a fost nevoie să te ţin de mână sau să-ţi dau voie să faci ceva.

Brusc simţi că-l loveşte ceva între umeri, tare, ca un baston gros; fiorul care-i făcu pielea ca de găină, de altfel imposibil pe o asemenea căldură, îi spuse că una dintre femei condusese Puterea.

Răsucindu-se pe călcâie, întinse mâna după saidin şi se umplu cu Puterea Supremă. Puterea era ca însăşi viaţa, creştea în el dându-i senzaţia că e de zece ori, de o sută de ori mai viu; simţi cum pătrunde în el şi Cel Întunecat, moarte şi întinare, ca nişte viermi care i se târau prin gură. Era un torent care ameninţa să-l ia cu el, un val imens, furios, cu care trebuia să se lupte clipă de clipă. Era aproape obişnuit, acum dar în acelaşi timp i se părea că nu se va obişnui niciodată. Voia să se bucure mereu de dulceaţa saidinului, dar şi să vomite. Şi în tot acest timp potopul încerca să-l descărneze şi să-i prefacă oasele în scrum.

Prezenţa Celui Întunecat avea să-l scoată din minţi până la urmă, dacă nu cumva mai întâi îl ucidea Puterea; era ca o cursă între ei. Nebunia fusese soarta celui care conducea Puterea încă de la Frângerea Lumii, încă din ziua în care Lews Therin Telamon, Dragonul, şi Cei O Sută de Tovarăşi ai lui îl închiseseră pe Cel Întunecat în temniţa din Shaoul Ghul.

Ultima reacţie a Celui Întunecat întinase jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor, iar bărbaţii care puteau conduce Puterea, nebunii care puteau conduce Puterea, distruseseră lumea.

Se umplu cu Puterea Supremă... Dar nu-şi dădu seama care dintre cele două femei o folosise. Amândouă îl priveau ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fiecare cu o sprânceană arcuită aproape la fel, într-o întrebare uşor amuzată. Fiecare sau amândouă puteau îmbrăţişa jumătatea femeiască a Izvorului chiar în clipa aceea, fără ca el să-şi dea seama.

Desigur, o lovitură de baston între umeri nu era genul lui Moiraine; ea găsea întotdeauna alte mijloace de a pedepsi, mai subtile, de obicei mai dureroase. Dar, chiar dacă era sigur că Egwene era cea care îl lovise, Rand nu făcu nimic. Dovada. Gândurile îi alunecară pe lângă Hău; el plutea înăuntru, în gol, gândurile şi emoţiile, chiar şi furia, departe. „Nu voi face nimic fără dovezi. De data asta nu mă voi lăsa provocat.” Ea nu era Egwene cu care crescuse el; devenise o parte din Turn de când Moiraine o trimisese acolo. Din nou Moiraine. Mereu Moiraine. Uneori, îşi dorea să scape de Moiraine. Doar uneori?

Se concentră asupra ei.

— Ce vrei de la mine?

Vocea îi suna monoton şi rece, chiar şi lui. Puterea se dezlănţuise în el. Egwene îi spusese că, pentru o femeie, atingerea saidarului, jumătatea femeiască a Izvorului, era ca o îmbrăţişare; pentru un bărbat, întotdeauna, era ca un război nemilos.

— Şi nu-mi mai pomeni iar de căruţe, surioară. De obicei, aflu care îţi sunt intenţiile mult după ce le-ai pus în aplicare.

Aes sedai se încruntă la el, şi nu-i de mirare. Nu accepta nimănui să i se adreseze în felul acela, nici unui bărbat, nici chiar Dragonului Renăscut. Rand habar nu avea de unde-i venise „surioara”; în ultima vreme, îi apăreau tot felul de cuvinte în minte. Un semn de nebunie, poate. Erau nopţi în care stătea treaz până spre dimineaţă, întrebându-se de unde veneau. În interiorul Hăului, grijile parcă erau ale altuia.

— Trebuie să vorbim între patru ochi, spuse ea aruncându-i o privire rece harpistului.

Jasin Natael, cum îşi spunea el aici, stătea pe jumătate întins pe câteva perne de lângă pereţii fără ferestre, atingând uşor coardele harpei sprijinite de genunchi, cu braţul de sus cioplit şi aurit în aşa fel încât să semene cu vietăţile de pe antebraţele lui Rand. Dragoni, le spuneau aielii. Rand nu ştia sigur de unde făcuse rost de harpă Natael. Era un bărbat cu părul negru – prin alte părţi decât Pustiul Aiel ar fi fost considerat mai înalt decât aproape toţi ceilalţi – şi de vârstă mijlocie. Haina şi pantalonii erau din mătase bleumarin, potriviţi pentru curtea regală, cu gulerul şi manşetele brodate în fir de aur, cu toţi nasturi încheiaţi în ciuda căldurii dogoritoare. Hainele elegante contrastau cu pelerina de menestrel întinsă lângă el. O pelerină din material trainic, dar acoperită de sute de petice în aproape toate culorile curcubeului, toate cusute în aşa fel încât să fluture la cea mai slabă adiere, era emblema saltimbancului, a scamatorului şi clovnului, a muzicantului şi a povestitorului care mergea dintr-un sat într-altul. Cu siguranţă nu un om care să poarte veşminte de mătase. Natael se ţinea fudul, dând impresia că e absorbit de muzica lui.

— Poţi spune tot ce vrei de faţă cu Natael, zise Rand. La urma urmei, el este menestrelul Dragonului Renăscut.

Dacă ceea ce urmau să discute era foarte important, femeia va insista, iar el va trebui să-l expedieze pe Natael, deşi voia să-l ţină tot timpul sub ochi.

Egwene pufni ostentativ şi îşi aşeză mai bine şalul pe umeri.

— Ţi s-a cam urcat la cap, Rand al’Thor, ai capul ca un pepene răscopt, spuse ea sec, pe un ton foarte firesc.

Furia răzbătu dincolo de Hău. Nu din cauza cuvintelor ei; femeia îl lua peste picior încă de când erau copii, de cele mai multe ori pe nedrept. În ultima vreme însă lui Rand i se părea că prea se apropiase de Moiraine, încercând să-l prindă pe picior greşit pentru ca aes sedai să-l aducă unde voiau ele. Când erau mai tineri, înainte să afle ce este cu adevărat, Rand se gândea chiar să se însoare cu Egwene. Şi iat-o acum, aliindu-se cu Moiraine împotriva lui.

Privind necruţător, Rand vorbi mai dur decât ar fi vrut.

— Spune-mi ce vrei, Moiraine. Spune-mi acum sau când am să-mi fac timp pentru tine. Sunt foarte ocupat.

Ceea ce era o minciună sfruntată. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea duelându-se cu Lan, aruncând lancea cu Rhuarc sau învăţând de la amândoi cum să lupte cu mâinile şi picioarele. Dar dacă trebuia să o facă pe durul acum, o va face. Natael nu auzea nimic. Aproape nimic. Atâta timp cât Rand ştia unde se afla acesta.

Moiraine şi Egwene se încruntară, dar adevărata aes sedai păru să-şi dea seama că de data aceasta Rand era prea ferm pe poziţie. Aruncă o privire spre Natael, strângând din buze – omul părea adâncit în muzică –, apoi scoase un ghemotoc de mătase gri din punguţa de la cingătoare.

Desfăcându-l, puse pe masă conţinutul, un disc de mărimea unei mâini de bărbat, pe jumătate negru, pe jumătate alb, cele două culori pure întâlnindu-se într-o linie sinuoasă, ca două lacrimi lipite una de alta. Acela fusese simbolul aes sedai, înainte de Frângerea Lumii, însă discul însemna mai mult de-atât. Numai şapte fuseseră făcute, peceţile de pe temniţa Celui Întunecat. Sau, mai bine spus, fiecare disc era suportul acelor peceţi. Scoţându-şi pumnalul de la cingătoare, cu mânerul înfăşurat în sârmă de argint, Moiraine răzui uşor marginea discului din care se desprinse o coajă neagră, extrem de subţire.

Chiar dacă era prins în Hău, Rand rămase cu gura căscată. Hăul însuşi tremură şi, preţ de o clipă, Puterea ameninţă să-l copleşească.

— E o copie? Un fals?

— L-am găsit în piaţa de jos, răspunse Moiraine. E autentic. Cel pe care l-am adus cu mine din Tear e la fel.

Femeia rostise cuvintele de parcă ar fi cerut supă de mazăre la prânz. Pe de altă parte, Egwene îşi strânse şalul pe ea de parcă ar fi luat-o cu frig.

Rand simţi cum îl cuprinde teama, prelingându-se dincolo de Hău. Parcă ar fi vrut să renunţe la saidin, dar se ţinu tare. Dacă îşi pierdea concentrarea, Puterea îl distrugea pe loc. El însă voia să afle totul despre discul acela. Chiar şi aşa, chiar cu prezenţa înfricoşătoare a morţii, simţea că pierdea ceva.

Coaja de pe masă era pur şi simplu incredibilă. Discurile acelea erau făcute din cuendillar, inimă de piatră, şi nimic din cuendillar nu poate fi clintit, nici măcar de Puterea Supremă. Forţa cu care încercai s-o spargi o făcea şi mai tare. Secretul compoziţiei ei se pierduse odată cu Frângerea Lumii, dar obiectele făcute din ea de-a lungul Vârstei Legendelor încă mai existau, până şi cea mai fragilă vază, chiar dacă Frângerea Lumii o aruncase pe fundul oceanului sau o îngropase la poalele unui munte. Desigur, trei dintre cele şapte discuri erau deja sparte, dar pentru asta un simplu pumnal nu fusese de-ajuns.

Însă, dacă se gândea mai bine, Rand nu ştia cum se spărseseră cele trei discuri. Dacă nici o forţă nu putea sparge inima de piatră, doar forţa Creatorului era în stare de aşa ceva.

— Cum? Întrebă el, surprins că vocea îi era la fel de sigură ca şi atunci când îl împresurase Hăul.

— Nu ştiu, replică Moiraine, în aparenţă la fel de calmă. Dar înţelegi care e problema? Dacă discul ăsta cade de pe masă, se sparge. Dacă şi celelalte, indiferent unde se află, sunt la fel, patru bărbaţi înarmaţi cu baroase ar putea dărâma din nou zidurile temniţei Celui Întunecat. Cine mai poate spune cât de sigure sunt discurile astea acum?

Rand îşi dădu seama. „Încă nu sunt pregătit.” Nu era sigur că va fi gata vreodată, dar era sigur că acum nu era. Egwene arăta de parcă s-ar fi uitat în propriul mormânt deschis.

Înfăşurând discul în mătasea gri, Moiraine îl vârî la loc în pungă.

— Poate am să găsesc ceva înainte de a duce discul la Tar Valon. Dacă aflăm ce şi cum, poate găsim şi soluţia.

Rand văzu cu ochii minţii cum Cel Întunecat încearcă din nou să iasă din Shayol Ghul, în cele din urmă eliberându-se complet; lumea se umplea de focuri şi întuneric, flăcări care mistuiau tot, fără să lumineze, întunericul dens precum piatra comprimând aerul. Concentrat asupra acestor imagini, avu nevoie de câteva secunde ca să înţeleagă ce spusese Moiraine.

— Vrei să te duci chiar tu?

Crezuse că Moiraine voia să se ţină de el ca scaiul. „Nu asta vrei?”

— Dacă nu se poate altfel, replică Moiraine liniştită. Până la urmă, aşa voi face... va trebui să te las. Ce-o fi o fi.

I se păru că femeia se înfioară pentru o clipă, dar totul se petrecu atât de repede încât o puse pe seama imaginaţiei, Moiraine recăpătându-şi stăpânirea de sine.

— Trebuie să fii pregătit.

Rand se lăsă din nou cuprins de vechile îndoieli.

— Trebuie să discutăm ce planuri ţi-ai făcut, continuă ea. Nu mai poţi rămâne mult timp aici. Chiar dacă nu intenţionează să vină după tine, Rătăciţii aşteaptă acolo, îşi sporesc puterea. Strângerea la un loc a aielilor nu-ţi va fi de folos dacă afli că tot ce se întinde dincolo de Osia Lumii se află în mâinile lor.

Chicotind, Rand se lăsă pe spătarul jilţului. Iată încă un truc de-al ei; dacă de-abia o aştepta să plece, poate că va fi mai dispus să asculte, mai uşor de manipulat. Femeia nu minţea, desigur, nu direct; unul dintre mult-lăudatele Trei Legăminte avea grijă de asta; să nu rosteşti vreun cuvânt care nu e adevărat. Rand învăţase însă că legământul acesta lăsa loc multor interpretări. Până la urmă, Moiraine avea să-l lase singur. După moartea lui, bineînţeles.

— Vrei să discutăm planurile mele, zise el sec.

Scoţând o pipă scurtă şi o pungă de piele cu tutun din buzunarul hainei, o umplu bine şi atinse uşor saidinul ca să direcţioneze o flacără deasupra tutunului.

— De ce? Sunt planurile mele.

Pufăind alene, aşteptă, ignorând privirea încruntată a lui Egwene. Expresia lui Moiraine nu se schimbă, dar ochii ei mari, negri păreau că luaseră foc.

— Cu ce te-ai ales dacă ai refuzat să-mi asculţi sfaturile? Întrebă ea cu o voce la fel de rece ca şi trăsăturile ei, deşi cuvintele îi ţâşneau de pe buze ca nişte pocnete de bici. Pe unde ai trecut ai lăsat în urmă numai moarte, distrugere şi război.

— Nu şi în Tear, replică el, mult prea repede.

Şi prea defensiv. Nu trebuie s-o lase să-l prindă cu garda jos. Precaut, trase lung, de mai multe ori, din pipă.

— Nu, nu şi în Tear. Pentru prima dată ai avut alături o naţiune, un popor, dar ce-ai făcut cu el? Faptul că ai făcut dreptate în Tear a fost cât se poate de lăudabil. Faptul că ai restabilit ordinea în Cairhien, că ai dat de mâncare celor flămânzi a fost de asemenea meritoriu. Am să-ţi recunosc meritele altă dată, zise Moiraine, ea însăşi din Cairhien. Dar asta nu te va ajuta cu nimic în ziua în care te vei confrunta cu Tarmon Gai’don.

O femeie care îţi spunea adevărul în faţă, rezervată în orice privinţă, chiar şi când vine vorba de propria ei ţară. Oare nu trebuia să fie şi el la fel de deschis?

— Ce vrei să fac? Să-i vânez pe Rătăciţi unul câte unul? Întrebă el din nou, văzându-se silit să tragă mai încet din pipă, ceea ce reprezenta un efort. Ştii măcar unde sunt? A, Sammael este în Illian – asta ştii, dar ceilalţi? Dacă mă duc după Sammael, aşa cum vrei tu, şi dau peste doi, trei sau patru dintre ei? Sau de toţi nouă?

— Ai fi putut înfrunta trei sau patru, poate pe toţi nouă, supravieţuind, dacă n-ai fi lăsat Callandorul în Tear. Adevărul e că eşti un fugar. N-ai un plan anume, un plan pentru Ultima Bătălie. Fugi dintr-un loc într-altul, cu speranţa că până la urmă lucrurile vor ieşi bine. Cu speranţa, fiindcă nu ai altă soluţie. Dacă mi-ai urma sfaturile, cel puţin...

Rand o întrerupse, agitându-şi pipa, fără să se sinchisească de privirile încruntate pe care i le aruncau cele două femei.

— Să ştii că am un plan.

Dacă voiau să ştie, le va spune, şi afurisit să fie dacă va schimba o iotă.

— Mai întâi, vreau să pun capăt războaielor şi crimelor, indiferent dacă le-am pornit eu sau nu. Dacă bărbaţii trebuie să ucidă, să ucidă troloci, nu s-o facă între ei. În Războiul cu Aielii, patru clanuri au trecut peste Zidul Dragonului şi au făcut ce-au vrut mai bine de doi ani. Au prădat şi ars Cairhienul, au înfrânt toate armatele trimise împotriva lor. Dacă ar fi vrut, ar fi putut ocupa şi Tar Valonul. Turnul nu i-a putut opri din cauza Celor Trei Legăminte.

Să foloseşti Puterea ca armă doar împotriva Făpturii Umbrei, a iscoadelor Celui Întunecat sau pentru apărarea propriei vieţi era alt Legământ, aielii neameninţând Turnul. Rand simţea că fierbe de furie. Fugar? Numai speranţa?

— Patru clanuri au făcut asta. Ce se va întâmpla când voi conduce unsprezece peste Osia Lumii?

Trebuiau să fie unsprezece; slabe speranţe să-i aducă şi pe aielii Shaido.

— Când neamurile se vor gândi să se unifice, va fi deja prea târziu. Îmi vor accepta pacea sau îmi voi găsi mormântul în Can Breat.

Dinspre harpă se auzi o notă discordantă, şi Natael se aplecă peste instrument, clătinând din cap. O clipă mai târziu, sunetele dulci reveniră.

— Mai trufaş ca tine nici că există, mormăi Egwene, încrucişându-şi braţele sub sâni. Şi mai încăpăţânat! Moiraine nu vrea decât să te ajute. Ce-i aşa de greu de înţeles?

Aes sedai îşi netezi fusta de mătase, fără a fi nevoie de aşa ceva.

— Trecerea Zidului Dragonului în fruntea aielilor ar putea fi cel mai neinspirat lucru pe care l-ai putea face.

În vocea ei se desluşeau şi furia, şi frustrarea. Cel puţin Rand o făcea să înţeleagă că nu era o marionetă.

— Chiar acum, Suprema Înscăunată stă de vorbă cu toţi conducătorii neamurilor care încă mai au conducători şi le arată dovezile potrivit cărora tu eşti Dragonul Renăscut. Toţi ştiu Profeţiile; toţi ştiu pentru ce te-ai născut. Din clipa în care sunt convinşi cine eşti, te vor accepta fiindcă aşa trebuie. Se apropie Ultima Bătălie şi tu eşti singura lor speranţă, singura speranţă a omenirii.

Rand izbucni în râs. Un râs amar. Ţinându-şi pipa între dinţi, se aşeză pe masă cu picioarele încrucişate şi le privi lung.

— Prin urmare, tu şi Siuan Sanche încă mai credeţi că ştiţi totul.

Cu voia Luminii, nu ştiau nici jumătate din cât ar fi trebuit să ştie despre el şi nu vor şti niciodată.

— Sunteţi nişte netoate.

— Puţin respect! Strigă Egwene, dar Rand strigă şi mai tare.

— Înalţii Seniori din Tear ştiu şi ei Profeţiile, mă ştiu şi pe mine, doar m-au văzut cu Sabia care nu poate fi atinsă în mână. Jumătate dintre ei se aşteaptă să le aduc putere sau glorie, sau şi una, şi alta; cealaltă jumătate ar prefera să-mi înfigă un cuţit în spate şi să uite că Dragonul Renăscut a trecut vreodată prin Tear. Aşa îl vor întâmpina neamurile pe Dragonul Renăscut. Dacă nu le pun căluşul în gură mai întâi, cum le-am făcut tairenilor. Ştiţi de ce am lăsat Callandorul în Tear? Ca să le amintească de mine. În fiecare zi ştiu că este acolo, înfipt în Inima Stâncii, şi ştiu că mă voi întoarce să-l iau. Asta îi ţine legaţi de mine.

Acela era doar unul dintre motivele pentru care lăsase acolo Sabia care nu poate fi atinsă. Nu voia nici măcar să se gândească la celălalt.

— Fii cu multă băgare de seamă, zise Moiraine după o clipă.

Doar atât, cu o voce de un calm de gheaţă. Rand percepu un avertisment clar în cuvintele ei. Odată o auzise spunând cam pe acelaşi ton că ar prefera să-l vadă mort decât să-l ia Umbra. O femeie aspră.

Moiraine îl privi lung, cu ochii ca două lacuri întunecate care ameninţau să-l înghită. Apoi făcu o reverenţă impecabilă.

— Cu voia ta, Mărite Dragon, am să-l anunţ pe jupânul Kadere unde va trebui să muncească mâine.

Nimeni n-ar fi putut sesiza nici cea mai mică urmă de batjocură în gestul sau în cuvintele ei, Rand însă o simţi. Orice îl putea dezechilibra, orice îl putea face mai vulnerabil – vină, ruşine, nesiguranţă, orice –, femeia încerca orice. Privi după ea până când dispăru după ghirlandele pline de mărgele din cadrul uşii.

— Nu e nevoie să te încrunţi aşa, Rand al’Thor, spuse Egwene cu o voce joasă şi cu o privire mânioasă, apucându-şi şalul de parcă ar fi vrut să-l strângă de gât cu el. Mărite Dragon, ce să-ţi spun! Nu eşti decât un bădăran, un necioplit. N-ai nici o brumă de maniere. Nu mori dacă eşti şi tu puţin politicos!

— Nici tu n-ai fost politicoasă, se răsti el, dar, spre surprinderea lui, Egwene dădu să clatine din cap şi apoi se opri.

Deci Moiraine se folosise de Putere. Dacă femeia era atât de agitată însemna că era extrem de îngrijorată. Din cauza lui, probabil. Poate că ar trebui să-şi ceară scuze. „Nu mori dacă eşti şi tu puţin politicos.” Deşi nu înţelegea de ce trebuia să fie manierat cu o aes sedai când femeia încerca să-l poarte în lesă.

Dar, dacă Rand se gândea să încerce să fie politicos, nu la acelaşi lucru se gândea şi Egwene. Dacă tăciunii aprinşi ar fi de un căprui-închis, ar fi arătat exact ca ochii ei.

— Eşti un neghiob, Rand al’Thor, cu ochelari de cal, şi regret că i-am spus lui Elayne că eşti perechea potrivită pentru ea. Nu eşti potrivit nici pentru o nevăstuică! Mat taie-ţi din nas. Mi-aduc aminte când te-am văzut cum asudai când încercai să ieşi dintr-un bucluc în care te băgase Mat. Mi-aduc aminte când Nynaeve te-a bătut cu nuiaua până ai început să ţipi ca din gură de şarpe şi-ai avut nevoie de o pernă ca să poţi sta jos. Toate astea nu s-au întâmplat cu mulţi ani în urmă. Ar trebui să-i spun lui Elayne să te uite. Dacă ar şti măcar jumătate din prostiile pe care le-ai făcut...

Rand se uita la ea cu gura căscată în timp ce Egwene îşi continua tirada, şi mai furioasă decât atunci când intrase în încăpere pe sub ghirlandele de mărgele. Apoi înţelese. Acel mic semn din cap pe care nu intenţionase să-l facă, prin care îi dădea de înţeles că Moiraine îl lovise. Egwene se străduia din răsputeri să facă ce trebuia să facă după toate regulile. Pentru că studia cu înţeleptele purta haine de aiel; mai curând sau mai târziu poate că adopta şi obiceiurile aielilor. N-ar fi fost exclus. Fapt e că voia să arate ca o aes sedai tot timpul, chiar dacă era doar una dintre Alese. De obicei, aes sedai ştiau să-şi ţină cumpătul şi niciodată nu lăsau să se vadă ceea ce voiau să ascundă.

„Ilyena niciodată nu-şi pierdea cumpătul în faţa mea când era furioasă pe ea. Când mai încerca să muşte cu limba ei ascuţită, o făcea fiindcă...”

O clipă, simţi că îngheaţă. Niciodată nu întâlnise o femeie cu numele Ilyena. Dar putea lipi numele de o faţă, vag; o faţă drăguţă, cu pielea albă şi cu părul auriu, exact nuanţa părului lui Elayne. Asta trebuia să fie nebunia. Să-ţi aminteşti o femeie imaginară. Poate că într-o zi se va trezi că vorbeşte cu oameni care nu sunt de faţă cu el.

Peroraţia lui Egwene se sfârşi cu o privire îngrijorată.

— Ce s-a întâmplat, Rand? Întrebă ea, furia dispărându-i din glas de parcă nici n-ar fi existat. Te simţi rău? S-o chem pe Moiraine ca să...

— Nu! Răspunse el răstit, dar îşi înmuie repede vocea. Ea nu poate tămădui...

Nici măcar o aes sedai nu putea tămădui nebunia; nici una dintre ele nu putea tămădui ce-l durea pe el.

— Elayne e bine?

— E bine, răspunse Egwene cu o undă de compasiune, în ciuda a ceea ce spusese până atunci.

La asta se şi aşteptase Rand. Dincolo de ce ştia el când Elayne plecase din Tear, ce voia ea să facă era treaba aes sedai, nu a lui; asta-i şi spusese Egwene, de mai multe ori, susţinută şi de Moiraine. Cele trei înţelepte care puteau pătrunde în visele altora, cele cu care studia Egwene, fuseseră chiar şi mai puţin cooperante; aveau motivele lor ca să nu fie mulţumite de el.

— Cred că mai bine plec şi eu, continuă Egwene, înfăşurându-şi braţele cu şalul. Văd că eşti obosit... Rand, ce înseamnă să fii înmormântat în Can Breat?

Rand dădu s-o întrebe despre ce anume vorbea, dar îşi aminti că folosise cuvintele ceva mai devreme.

— O expresie acolo, am auzit-o cândva, minţi el.

Nu mai ştia ce înseamnă şi nici nu-şi mai aducea aminte de unde venea.

— Odihneşte-te, Rand, zise ea, pe un ton care o făcea cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el, deşi Rand era mai mare cu doi ani. Promite-mi. Ai mare nevoie de odihnă.

Rand încuviinţă din cap. Egwene îl privi atent câteva clipe de parcă ar fi vrut să se convingă de adevăr, apoi se îndreptă spre uşă.

Pocalul de argint al lui Rand se înălţă de pe covor şi pluti până la el. Îl apucă în grabă tocmai când Egwene întorcea capul.

— Poate că n-ar trebui să-ţi spun, adăugă ea. Elayne nu mi-a zis să-ţi spun dar... A zis că te iubeşte. Poate ştiai deja, dar, dacă nu ştiai, ar trebui să te gândeşti la asta.

Apoi tânăra ieşi, mărgelele lovindu-se unele de altele în urma ei. Sărind de pe masă, Rand azvârli pocalul, împrăştiind vinul pe dalele de piatră şi repezindu-se la Jasin Natael plin de furie.

CAPITOLUL 3 • Umbre palide

Apucând strâns saidinul, Rand conduse Puterea, ţesând firele de Aer care îl smulseră pe Natael de pe perne; harpa aurită se rostogoli pe dalele de un roşu-închis, în timp ce menestrelul se văzu ţintuit de perete, imobilizat de la gât şi până la glezne, cu tălpile la o jumătate de metru de podea.

— Te-am prevenit! Niciodată să nu conduci Puterea când mai e cineva în preajmă. Niciodată!

Natael înclină capul în felul lui neobişnuit, de parcă ar fi vrut să-l privească pieziş pe Rand sau să privească fără a fi observat.

— Dacă a văzut, probabil a crezut că vine de la tine.

Nu era nici un fel de scuză în vocea lui, nici un fel de ruşine, ca de altfel nici nu fel de provocare; părea să creadă că dă o explicaţie rezonabilă.

— În plus, păreai că ţi-e sete. Bardul curţii trebuie să aibă grijă de stăpânul lui.

Aceasta era una dintre micile fantezii cu care se amăgea Natael; dacă Rand era Dragonul Renăscut, atunci el trebuia să fie bardul curţii, nu doar un simplu menestrel.

Dezgustat de propria persoană în aceeaşi măsură în care era furios pe Natael, Rand destrămă ţesătura şi îl lăsă să cadă. A-l brutaliza era echivalent cu a căuta ceartă unui băiat de 10 ani. Nu putea vedea scutul care limita accesul lui Natael la saidin – asta numai o femeie putea face – dar ştia că e acolo. Mişcarea unui pocal era cam tot ce putea face Natael acum. Din fericire, scutul fusese ascuns şi de ochii femeii. Natael numea asta „inversare”, un proces pe care însă nu ştia să-l explice.

— Dar dacă mi-a văzut expresia şi a intrat la bănuieli? Am rămas atât de surprins de parcă pocalul ar fi zburat spre mine cu de la sine putere!

Rand îşi vârî din nou pipa între dinţi şi scoase rotocoale furioase de fum.

— Tot n-avea cum să-şi dea seama, zise Natael, se aşeză la loc pe perne şi luă harpa, începând un cântec cu accente sumbre. Cum să-şi dea seama? Nici mie nu-mi prea vine să cred.

Rand nu percepu nici măcar o urmă de amărăciune în vocea lui. Nici lui nu-i prea venea să creadă, deşi se străduise din răsputeri. Omul din faţa lui, Jasin Natael, avea alt nume. Asmodean.

Ciupind alene coardele harpei, Asmodean nu arăta ca unul dintre temuţii Rătăciţi. Chiar era destul de arătos; femeile probabil că-l considerau atrăgător. Adesea, părea ciudat că răul nu lasă nici o urmă vizibilă. Asmodean era unul dintre Rătăciţi şi, departe de a încerca să-l ucidă, Rand îi ascundea adevărata identitate de Moiraine şi de toţi ceilalţi. Avea nevoie de un învăţător.

Dacă ceea ce se spunea despre acele aes sedai numite sălbăticiuni era valabil şi pentru bărbaţi, avea doar o şansă din patru ca să supravieţuiască încercării de a învăţa să folosească Puterea de unul singur. Asta fără să ia în calcul nebunia. Învăţătorul lui trebuia să fie bărbat; Moiraine şi celelalte femei îi spuseseră destul de des că pasărea nu poate învăţa peştele să zboare, la fel cum peştele nu poate învăţa pasărea să înoate, învăţătorul lui trebuia să fie cineva cu experienţă, cineva care să ştie deja toate lucrurile de care avea el nevoie. Faptul că aes sedai îi domoleau pe bărbaţii care puteau conduce Puterea de îndată ce-i găseau iar numărul acestora se împuţina în fiecare an îi demonstra că şansele lui de reuşită erau minime. Cel care pur şi simplu descoperise că poate conduce Puterea nu ştia mai multe decât el. Un Dragon Fals care conducea Puterea – asta dacă Rand găsea unul care nu fusese deja prins şi domolit – era departe de a renunţa la propriile visuri de mărire pentru unul care pretindea că este Dragonul Renăscut. Mai rămânea unul dintre Rătăciţi, pe care Rand îl atrăsese spre el.

Asmodean ciupea coardele la întâmplare, în timp ce Rand se aşeză pe o pernă din faţa lui. Era bine să nu uite că omul nu se schimbase, cel puţin în interior, din ziua, atât de îndepărtată, în care îşi făgăduise sufletul Umbrei. Ceea ce făcea acum făcea de nevoie; nu ajunsese la Lumină.

— Te-ai gândit vreodată să te întorci, Natael?

Rand avea grijă mereu să nu-i rostească numele adevărat; un singur „Asmodean”, şi Moiraine era sigură că trecuse de partea Umbrei. Moiraine, poate şi alţii. Nici el, nici Asmodean n-ar mai supravieţui.

Mâinile lui Natael încremeniră pe coarde, iar faţa i se întunecă.

— Să mă întorc? Demandred, Rahvin, oricare din ei m-ar ucide pe loc. Dacă aş avea noroc. Poate mai puţin Lanfear, sper că înţelegi de ce nu vreau să o pun la încercare. Semirhage ar face şi o stâncă să-i ceară îndurare şi să-i mulţumească fiindcă o omoară, scăpând-o astfel de chinuri. Cât despre Marele Stăpân...

— Cel Întunecat, îl întrerupse Rand cu pipa între dinţi.

Marele Stăpân al Întunericului era cel pe care iscoadele îl numeau Cel Întunecat. Iscoadele şi Rătăciţii.

Asmodean înclină scurt din cap în semn de aprobare.

— Când Cel Întunecat se va elibera...

Dacă până acum faţa îi fusese lipsită de expresie, acum era plină de tristeţe.

— Nu pot să-ţi spun decât că o voi găsi pe Semirhage şi mă voi da pe mâna ei înainte de a primi... pedeapsa Celui Întunecat pentru trădare.

— Până atunci însă nu uita că eşti aici ca să mă înveţi.

O muzică de jale începu să izvorască din harpă, despre pierderi şi lacrimi.

— „Marşul morţii”, spuse Asmodean mai tare decât muzica, ultima parte a Ciclului Marile Pasiuni compus înainte cu trei sute de ani de Războiul Puterilor de...

— Nu-mi place cum mă înveţi, i-o tăie Rand.

— Dată fiind situaţia, fac şi eu ce pot. Acum poţi prinde saidinul la fiecare încercare şi poţi deosebi un fir de altul. Te poţi apăra, şi Puterea face tot ce vrei tu.

Asmodean se opri din cântat şi se încruntă, dar nu spre Rand.

— Chiar crezi că Lanfear a vrut ca eu să te învăţ totul? Dacă ar fi vrut asta, ar fi făcut în aşa fel încât să rămână aproape, ca să ne poată lega. Lanfear vrea să trăieşti, Lews Therin, dar de data asta vrea să fie mai puternică decât tine.

— Nu-mi spune aşa! Se răsti Rand, dar Asmodean păru că nu aude.

— Dacă asta aţi pus la cale amândoi... ca să mă prindeţi în capcană... zise Rand simţindu-l cum se încordează, ca şi cum Rătăcitul ar fi încercat scutul pe care Lanfear îl ţesuse în jurul lui; femeile care puteau mânui Puterea vedeau o strălucire în jurul altei femei care îmbrăţişase saidarul şi îi percepeau Puterea clar, Rand însă nu vedea nimic în jurul lui Asmodean şi simţea ceva foarte vag.

— Dacă aţi pus totul la cale împreună, ai lăsat-o să te păcălească în mai multe privinţe. Ţi-am spus că nu sunt un învăţător foarte bun, mai ales dacă n-am o legătură. Nu-i aşa că aţi pus totul la cale împreună? întrebă Asmodean, privindu-l acum pe Rand, pieziş, dar cu intensitate. Cât îţi mai aminteşti? Din a fi Lews Therin. Spunea că nu-ţi mai aduci aminte absolut nimic, dar poate că nu voia decât să-l mintă pe Mar... pe însuşi Cel Întunecat.

— De data asta, a spus adevărul.

Aşezându-se pe o pernă, Rand îndreptă spre el unul dintre pocalurile de argint neatinse de căpeteniile clanurilor. Chiar şi o atingere atât de scurtă a saidinului era revigorantă şi scabroasă. Şi îi venea greu să n-o repete. Nu voia să discute despre Lews Therin; se săturase ca oamenii să creadă că este Lews Therin. Pipa i se înfierbântase de atâta pufăit, drept care o scoase din gură şi gesticulă cu ea.

— Dacă legătura te ajută să mă înveţi, de ce nu ne legăm? Întrebă el.

Asmodean îl privi de parcă l-ar fi întrebat de ce nu mănâncă piatră, apoi clătină din cap.

— Mereu uit cât de multe lucruri nu ştii. Noi doi nu ne putem lega. Pentru asta e nevoie de o femeie. Ai putea s-o rogi pe Moiraine sau pe fata aceea, Egwene. Una dintre ele ar putea găsi metoda potrivită. Atâta vreme cât nu te deranjează că află cine sunt.

— Nu minţi, Natael, strigă Rand.

Cu mult înainte de a-l întâlni pe Natael, aflase că felul în care bărbatul mânuieşte Puterea este la fel de diferit de cel al femeii pe cât e de diferit bărbatul de femeie, motiv pentru care crezuse prea puţin din ceea ce-i spusese Rătăcitul.

— Am auzit că Egwene şi alte femei vorbesc că aes sedai îşi leagă puterile. Dacă ele o pot face, de ce n-am putea şi noi doi? Continuă Rand.

— Fiindcă nu putem, replică Asmodean cu exasperare în glas. Întreabă un filosof, dacă vrei să ştii de ce. De ce nu pot zbura câinii? Poate că Pânza Vârstei compensează faptul că bărbaţii sunt mai puternici decât femeile. Nu ne putem lega fără ele, dar ele se pot lega fără noi. Nu în număr mare, până la treisprezece, ceea ce este o palidă consolare; apoi au nevoie de bărbaţi pentru a lărgi cercul.

Rand era sigur că, de data aceasta, îl prinsese cu o minciună. Moiraine spunea că, în Vârsta Legendelor, bărbaţii şi femeile fuseseră la fel în faţa Puterii, şi ea nu putea minţi.

— Da, dar Cele Cinci Puteri sunt egale, se mărgini el să spună.

— Pământul, Focul, Aerul, Apa şi Spiritul, zise Natael, ciupind câte o coardă pentru fiecare. E-adevărat, sunt egale, şi la fel de adevărat e că ce poate face bărbatul cu ele poate şi femeia. Cel puţin în principiu. Dar asta n-are nimic de-a face cu faptul că bărbaţii sunt mai puternici. Ceea ce crede Moiraine că e adevărat susţine că e adevărat, indiferent dacă e sau nu adevărat; una dintre miile de hibe ale acelor Legăminte prosteşti.

Asmodean cântă ceva care într-adevăr părea prostesc.

— Unele femei au braţele mai puternice decât unii bărbaţi, dar, în general, lucrurile stau invers. Acelaşi lucru e valabil şi când vine vorba de mânuirea Puterii, cam în aceeaşi proporţie, adăugă el.

Rand dădu din cap aprobator. Ceea ce spunea Natael părea să fie logic. Elayne şi Egwene erau considerate două dintre cele mai puternice femei care se instruiseră în Turn în ultimii peste o mie de ani, el însă le testase puterea doar o singură dată, pentru ca mai târziu Elayne să spună că se simţise ca o pisicuţă încolţită de un buldog.

Asmodean nu terminase ce avea de spus.

— Dacă două femei se leagă, nu înseamnă că-şi dublează puterea – legarea nu e la fel de simplă precum punerea la un loc a celor două forţe –, dar, dacă sunt îndeajuns de puternice, se pot măsura cu un bărbat. Şi când lărgesc cercul la treisprezece, trebuie să fii cu ochii în patru. Treisprezece femei, legate, care ştiu foarte puţin să mânuiască Puterea i-ar putea dovedi pe cei mai mulţi dintre bărbaţi. Cele mai slabe treisprezece femei din Turn ar putea dovedi orice bărbat, chiar şi pe tine, fără ca măcar să le vezi gâfâind. În Arad Doman am auzit o zicală: „Cu cât sunt mai multe femei în preajma lui, cu atât mai uşor păşeşte bărbatul înţelept”. N-ar fi rău s-o ţii minte.

Rand se înfioră, gândindu-se la vremea când se aflase printre mai mult de treisprezece aes sedai. Sigur, cele mai multe dintre ele nu ştiau cine e. Dacă ar fi ştiut... Dacă Egwene şi Moiraine s-ar lega... Nu voia să creadă că Egwene se apropiase atât de mult de Turn şi se îndepărtase atât de mult de prietenia lor. „Orice lucru ar face, îl face cu toată inima, fiindcă vrea să devină o aes sedai. La fel şi Elayne”.

Bău jumătate din pocal, dar nu reuşi să-şi mute gândurile în altă parte.

— Ce poţi să-mi mai spui despre Rătăciţi?

Era o întrebare pe care sigur o pusese de o sută de ori, dar mereu credea că mai poate afla câte ceva. Mai bine decât să se gândească la posibilitatea ca Moiraine şi Egwene să se lege şi astfel să...

— Ţi-am spus tot ce ştiu, răspunse Asmodean oftând adânc. Cu nici unul n-am fost foarte apropiat. Crezi că-ţi ascund ceva? Nu ştiu unde sunt ceilalţi, dacă asta vrei să afli. Cu excepţia lui Sammael, dar ştiai dinainte că şi-a ales regatul Illian. Graendal a fost câtva timp în Arad Doman, cred că a plecat de-acolo; îi place prea mult confortul. Bănuiesc că Moghedien este sau a fost şi ea undeva, în apus, dar Păienjeniţa nu poate fi găsită decât dacă vrea şi ea. Rahvin şi-a găsit o regină, dar habar n-am în ce ţară. Asta e tot ce ştiu şi tot ce te-ar putea ajuta să-i localizezi.

Rand mai auzise lucrurile astea; i se părea că auzise de cincizeci de ori tot ce ştia Asmodean despre Rătăciţi. Atât de des încât uneori i se părea că ştia dintotdeauna ce-i spunea Asmodean. Pe unele dintre ele regreta că le aflase – ce i se părea amuzant lui Semirhage, de pildă –, altele pur şi simplu nu aveau logică. Demandred trecuse de partea Umbrei fiindcă îl invidia pe Lews Therin Telamon? Rand nu-şi putea închipui că poţi să faci ceva din invidie, mai ales să treci de partea Umbrei. Asmodean susţinea că pe el îl tentaseră gândul la nemurire şi nesfârşitele Vârste ale muzicii; susţinea că înainte fusese un compozitor de marcă. Absurd. Dar poate că acele nenumărate informaţii, adesea înfiorătoare, deţineau cheia supravieţuirii Ultimei Bătălii. Indiferent de ce-i spunea lui Moiraine, ştia că va trebui să-i înfrunte cât de curând. După ce goli pocalul, îl puse pe podea. Vinul nu-l putea face să întoarcă spatele realităţii.

Auzi zgomotul ghirlandelor de mărgele şi privi peste umăr la gai’shainii care tocmai intrau, în robele lor albe, tăcuţi. În timp ce unii se apucară să strângă mâncarea şi băutura pe care le aduseseră pentru el şi pentru căpeteniile clanurilor, un bărbat se apropie de masă cu o tavă mare, de argint. Pe ea se aflau mai multe farfurii acoperite, o cupă de argint şi două urcioare de lut cu dungi verzi. Într-unul era vin, în celălalt apă. O femeie gai’shain aduse o lampă aurită, deja aprinsă, şi o aşeză lângă tavă. Afară cerul începea să capete nuanţa galben-roşcată a apusului de soare; în scurtul interval dintre căldura sufocantă şi frigul glacial aerul era destul de plăcut.

Rand rămase în picioare în timp ce gai’shainii părăseau încăperea, dar nu îi urmă imediat.

— Natael, ce şanse crezi că am în Ultima Bătălie?

Asmodean stătu pe gânduri dacă să tragă păturile de lână cu dungi roşii şi albastre din spatele pernelor, apoi ridică privirea spre el, cu capul lăsat pe o parte, după cum îi era obiceiul.

— Ai găsit... ceva... În piaţă în ziua în care ne-am întâlnit aici.

— Lasă asta, replică Rand cu asprime.

Fuseseră două obiecte, nu unul.

— Oricum l-am distrus, adăugă el, părându-i-se că umerii lui Asmodean se lăsă un pic.

— Atunci... Cel Întunecat... te va mânca de viu. În ceea ce mă priveşte, vreau să-mi tai venele în clipa în care scapă de acolo. Dacă mai am timp. O moarte rapidă e mai bună decât orice altceva, zise Asmodean, aruncând păturile şi privind posomorât în gol. Mult mai bine decât să-mi pierd minţile. Ceea ce mi se poate întâmpla oricând, ca şi ţie, de altfel. Fiindcă ai distrus legăturile care mă protejau.

Nu era nici o urmă de amărăciune în vocea lui; doar deznădejde.

— Dar dacă te mai poţi apăra şi altfel de mâna lungă a Celui Întunecat? Întrebă Rand. Dacă am găsi un antidot? Te-ai mai sinucide?

Asmodean râse cu amărăciune.

— Lua-m-ar Umbra, chiar ai început să te crezi însuşi Creatorul! Suntem morţi. Amândoi. Morţi! Nu mai vezi de-atâta mândrie? Sau eşti prost de-a binelea, păstor nenorocit?

Rand încercă să-şi păstreze calmul.

— Atunci de ce n-o faci acum? întrebă el ferm.

„Am văzut foarte bine ce-aţi vrut să faceţi, tu şi Lanfear. Eu am prostit-o pe ea şi te-am atras în capcană pe tine.”

— Dacă nu mai e nici o speranţă, nici o şansă, oricât de mică... de ce te mai agăţi de viaţă?

Privind în altă parte, Asmodean îşi frecă nasul.

— Cândva, am văzut un om care atârna de o stâncă, spuse el rar. Marginea stâncii se fărâmiţa sub degetele lui şi singurul lucru de care se putea apuca era un smoc de iarbă, câteva fire ale căror rădăcini de-abia se mai ţineau. Singura şansă pe care o avea omul ăla era să urce pe stâncă. Aşa că s-a apucat de smocul de iarbă.

Chicotul lui Asmodean era lipsit de veselie.

— Deşi ştia că se va rupe.

— L-ai salvat? Întrebă Rand, dar Asmodean nu răspunse.

În clipa în care se îndreptă spre uşă, Rand auzi acordurile „Marşului Morţii”.

Ghirlandele de mărgele căzură în spatele lui şi cele cinci fecioare care aşteptau în holul mare şi pustiu se ridicară imediat în picioare de unde şedeau pe dalele bleu. Cu excepţia uneia, toate erau peste înălţimea obişnuită, deşi nu peste cea a femeilor aiel. O palmă în plus şi şefa lor, Adelin, ar fi putut să-l privească drept în ochi. Excepţia, o roşcată pe nume Enaila, deşi nu era mai înaltă decât Egwene, devenea foarte irascibilă când venea vorba de statura ei. Ca şi la căpeteniile de clan, ochii lor erau albaştri, cenuşii sau verzi, iar părul, castaniu-deschis, blond sau roşcat, era tuns scurt, cu excepţia unei cozi lăsate pe ceafă. La cingătoare purtau pumnale lungi, ascunse în teacă, iar pe spate arcuri din corn. Fiecare mai avea şi câte trei-patru lănci scurte şi un scut rotund, din piele de taur. Femeile aiel care nu voiau familie şi copii aveau propria frăţie, Far Dareis Mai, Fecioarele Lăncii.

Le salută cu o mică plecăciune, ceea ce le făcu să zâmbească; nu era un obicei aiel, cel puţin nu în felul în care fusese învăţat să o facă.

— Te văd, Adelin, zise el. Unde este Joinde? Mi s-a părut că mai devreme era cu tine. E bolnavă, cumva?

— Te văd, Rand al’Thor, replică ea.

Părul ei de un blond-pai părea şi mai deschis aşa cum îi încadra faţa înnegrită de soare, cu o cicatrice subţire pe un obraz.

— Într-un fel, este. A vorbit toată ziua singură şi, acum o oră, s-a dus să aşeze o coroniţă de lămâiţă la picioarele lui Garan din Jhirad Goshien.

Câteva dintre fecioare clătinară din cap; măritişul însemna renunţarea la lance.

— Mâine este ultima zi de gai’shain. Joinde este din septul Stânca Neagră a neamului Shaarad, adăugă ea cu importanţă.

Şi era important; căsătoriile dintre bărbaţii şi femeile gai’shain erau destul de frecvente, dar se întâmplau foarte rar între clanurile aflate în conflict, chiar şi în condiţiile în care conflictul se afla în stare latentă.

— E o boală molipsitoare, zise Enaila cu o voce la fel de înflăcărată ca şi părul. De când am sosit în Rhuidean, în fiecare zi una sau două fecioare îşi împletesc coroniţa de lămâiţă.

Rand înclină din cap cu ceea ce, spera el, va fi luat drept compătimire. Era vina lui. Dacă le spunea, nu ştia câte ar mai fi riscat să rămână alături de el. Toate, probabil; onoarea le-ar fi oprit, iar frica le era la fel de străină ca şi căpeteniilor de clan. Cel puţin, pe moment, era vorba doar de căsătorii: chiar şi fecioarele preferau căsătoria experienţelor prin care trecuseră. Foarte posibil.

— Imediat sunt gata, le spuse el.

— Te vom aştepta cu răbdare, zise Adelin.

Dar numai răbdare nu se chema ce vedea el; aşa cum stăteau acolo, toate păreau gata de orice.

Nu-i luă decât o clipă ca să facă ce voia, adică să ţeasă firele Spiritului şi ale Focului şi să le adune într-un ghem de sine stătător. Orice putea intra şi ieşi din încăpere cu excepţia celui care putea conduce Puterea. Pentru el ca şi pentru Asmodean a ieşi pe uşă echivala cu a trece printr-un zid de flăcări. Aflase cum se ţes firele iar Asmodean, blocat, era prea slab ca să poată mânui Puterea prin ele din întâmplare. Nimeni nu se sinchisea ce face un menestrel, dar, dacă totuşi se găsea cineva care s-o facă, Jasin Natael prefera să doarmă cât mai departe de femeile aiel atâta timp cât stătea în Rhuidean. O opţiune cu care cel puţin căruţaşii şi paznicii lui Hadnan Kadere nu puteau decât să fie de acord. Astfel Rand ştia exact unde se afla el noaptea. Iar fecioarele îl scuteau de întrebări.

Se întoarse. Fecioarele îl urmară, la distanţă de câţiva paşi una de alta şi cu ochii în patru, de parcă ar fi aşteptat un atac dintr-o clipă într-alta. Asmodean cânta în continuare „Marşul Morţii".

Cu braţele întinse în lateral, Mat Cauthon măsura cu paşi mari fântâna secată, cântând bărbaţilor care îl urmăreau în lumina difuză.

Vom bea tot vinul, vom goli pocalul,

Vom iubi fetele, vom mânui pumnalul,

Vom cânta la stele, vom da cu banul

Pân’ vom dansa cu Jak, fiul Umbrelor.

Aerul părea rece după arşiţa de peste zi, şi Mat se gândi o clipă să-şi încheie haina elegantă, de mătase verde, brodată cu fir de aur, dar băutura pe care aielii o numeau oosquai făcea să-i bâzâie capul, de parcă ar fi avut în el nu ştiu câte muşte uriaşe, drept care renunţă. Cele trei femei cioplite din piatră albă şedeau pe o platformă în bazinul plin de praf, înalte de şapte metri şi dezbrăcate. Fiecare avea o mână ridicată, iar în cealaltă ţinea un vas enorm aplecat peste umăr, din care să curgă apa, una însă nu mai avea capul şi mâna întinsă, iar din vasul alteia rămăsese doar fundul.

Vom dansa toată noaptea, pe lună plină,

Vom legăna fetele în crinolină,

Şi-apoi veţi trece cu mine după cortină

Să dansăm cu Jak, fiul Umbrelor.

— Un cântec cât se poate de potrivit despre moarte, strigă unul dintre căruţaşi cu un puternic accent lugardian.

Oamenii lui Kadere se ţineau departe de aielii din jurul fântânii; erau cu toţi bărbaţi dintr-o bucată, cu feţe aspre, dar ştiau că aielii le-ar fi tăiat beregata la prima căutătură mai piezişă. Şi aveau dreptate.

— Am auzit-o pe bunică-mea vorbind despre Jak, fiul Umbrelor, şopti lugardianul cu urechile mari. Nu-i bine să cânţi aşa despre moarte.

Mat se gândi, ameţit, la cântecul pe care tocmai îl terminase şi făcu o grimasă. Nimeni nu mai auzise Dansează cu Jak, fiul Umbrelor de la căderea Aldesharului; în mintea lui încă mai auzea cântecul sfidător crescând din piepturile Leilor de Aur în timp ce aceştia lansau ultimul şi inutilul atac asupra oştirii lui Artur Aripă-de-Şoim care îi încercuise. Cel puţin nu-l bolborosise în Limba Străveche. Nu era nici pe jumătate atât de vivace, dar băuse prea multe cupe de oosquai. Lichidul arăta şi avea gust de apă maronie, însă, dacă îl dădeai pe gât, era ca şi cum ai fi luat o copită de catâr în plin. „Moiraine o să mă trimită pachet la Turn dacă nu sunt cu băgare de seamă. Aşa, cel puţin, aş scăpa de Pustiu şi de Rand.” Poate că era mai beat decât credea, dacă ăsta i se părea un târg cinstit. Începu să cânte Meşterul e în bucătărie.

Meşterul e în bucătărie, repară nu ştiu ce.

Stăpâna casei e sus, îşi pune-o robă albăstrie.

Coboară treptele dansând, în stare de orice,

Şi strigă: „Meştere, n-ai să-mi repari ceva şi mie?”

Câţiva dintre oamenii lui Kadere începură să cânte odată cu el, în timp ce Mat reveni în paşi de dans la cele trei femei de piatră. Aielii însă rămaseră imperturbabili; la ei bărbaţii cântau numai cântece de război sau de jale după cei ucişi, iar fecioarele cântau numai între ele.

Doi aieli şedeau pe platformă fără să arate cât oosquai băuseră, doar ochii sticlindu-le uşor. Mat de-abia aştepta să se întoarcă acolo unde ochii de culoare deschisă erau o raritate; până să se maturizeze nu văzuse decât ochi căprui sau negri, mai puţin la Rand.

Câteva bucăţi de lemn – spătare şi picioare de scaune găurite de cari – stăteau împrăştiate pe pavaj, în zona lăsată liberă de privitori. Lângă platformă se afla o cană de lut goală, roşie, ca şi una în care mai era ceva oosquai, şi o cupă de argint. Jucătorii trebuiau să ia o înghiţitură de oosquai şi apoi să încerce să atingă cu pumnalul o bucată de lemn aruncată în aer. Nici unul dintre oamenii lui Kadere nu îndrăznea să joace zaruri cu el şi doar câţiva aieli o făceau – câştiga mult prea des, iar cărţi nu jucau. Aruncarea pumnalului era parcă altceva, mai ales că se adăuga şi o înghiţitură de oosquai. Aici nu câştiga la fel de des ca la zaruri, dar deja o jumătate de duzină de cupe de aur şi două boluri se aflau în bazin, la picioarele lui, alături de brăţări şi coliere incrustate cu rubine, filinit sau safire, şi mai multe monede. Pălăria lui teşită şi o lance veche, neagră se odihneau lângă câştigurile lui. Unele erau făcute chiar de aieli, mai dispuşi să plătească în natură, cu o parte din pradă, decât cu bani.

Corman, unul dintre aielii de pe platformă, ridică ochii spre el când termină de cântat. Nasul îi era străbătut de o cicatrice albă.

— La aruncatul pumnalului eşti aproape la fel de bun ca şi la zaruri, Matrim Cauthon. Ce zici, punem capăt jocului? Lumina e pe ducă.

— E destulă.

Mat privi cerul cu ochii mijiţi; umbre palide acopereau totul în valea Rhuideanului, dar cerul era încă destul de luminat ca să se mai poată juca.

— Şi bunica ar mai juca pe o lumină ca asta. Eu, unul, m-aş descurca şi legat la ochi.

Jenric, celălalt aiel care şedea pe platformă, făcu ochii roată.

— E vreo femeie pe-aici? Întrebă el.

Mare cât un urs, se credea spiritual.

— Bărbaţii vorbesc aşa numai când vor să le impresioneze pe femei, continuă el.

Fecioarele răspândite prin mulţimea de privitori râseră la fel de tare ca bărbaţii sau poate chiar mai tare.

— Crezi că nu pot? Mormăi Mat, smulgându-şi eşarfa de culoare închisă pe care o purta la gât ca să ascundă cicatricea pe care o căpătase atunci când fusese spânzurat. Nu trebuie decât să strigi „Acum” când arunci bucata de lemn în aer, Corman.

Îşi legă repede eşarfa în jurul ochilor şi scoase un pumnal din mânecă. Zgomotul cel mai mare era răsuflarea privitorilor. „Nu-s beat? Sunt mai sprinten decât plodul unui scripcar.”

Brusc, îşi simţi norocul, acea senzaţie care îi spunea ce numere vor arăta zarurile înainte de a se opri. Mintea păru că i se limpezeşte un pic.

— Aruncă, murmură el calm.

— Acum, strigă Corman, iar Mat îşi luă avânt şi aruncă.

În tăcerea din jur, zgomotul scos de pumnalul care străpunge bucata de lemn fu la fel de puternic ca şi cel scos de bucata de lemn căzută pe pavaj.

Nimeni nu scoase o vorbă când Mat îşi trase eşarfa la loc în jurul gâtului. O bucată dintr-un spătar de scaun, nu mai mare decât mâna lui, stătea mai încolo, cu pumnalul înfipt bine în mijloc. Corman se pare că încercase să-l păcălească. Nu specificase care va fi ţinta. Mat îşi dădu seama că nici măcar nu făcuseră un pariu.

În cele din urmă, unul dintre oamenii lui Kadere strigă cu jumătate de gură:

— Norocul Celui Întunecat!

— Norocul e un cal ca oricare altul, îşi spuse Mat.

Nu conta de unde vine. Nu că ar fi ştiut de unde îi vine norocul; el doar încerca să-l exploateze cât mai mult.

La fel de calm pe cât vorbise, Jenric se încruntă la el.

— Ce-ai spus, Matrim Cauthon?

Mat deschise gura ca să repete dar o închise repede când cuvintele îi apărură clar în minte. Sene sovya caba’donde ain dovienya. Limba Străveche.

— Nimic, murmură el. Vorbeam singur.

Privitorii începeau să se îndepărteze.

— Cred că lumina e prea slabă acum ca să mai continuăm.

Corman puse piciorul pe bucata de lemn ca să scoată pumnalul lui Mat şi i-l înapoie.

— Poate altă dată, Matrim Cauthon, altă dată.

Era felul aielilor de a spune „niciodată”când nu voiau să o spună pe şleau.

Mat încuviinţă dând din cap în timp ce vâra pumnalul la loc, într-una din tecile ascunse în mânecă; era la fel ca atunci când dăduse şase-şase de douăzeci şi trei de ori Ia rând. Bineînţeles că ei n-aveau nici o vină. Aici nu era vorba numai de noroc. Observă cu o undă de invidie că nici unul dintre cei doi aieli nu se clătina în timp ce îi ajungeau din urmă pe ceilalţi.

Trecându-şi o mână prin păr, Mat se lăsă să cadă pe platformă. Amintirile care i se învălmăşiseră în minte precum stafidele într-un cozonac se amestecau acum cu cele proprii. O parte a minţii îi spunea că se născuse în Ţinutul celor Două Râuri cu douăzeci de ani în urmă, dar, în acelaşi timp, îşi amintea cu precizie cum condusese atacul pe flanc care îi pusese pe fugă pe troloci la Maighande, cum dansase la curtea lui Tarmandewin, ca şi alte o sută de lucruri, o mie chiar. Bătălii, în cea mai mare parte. Îşi amintea că murise de mai multe ori decât voia să creadă. Fără ca între vieţi să fie vreo legătură; nu putea spune care sunt amintirile lui şi care sunt ale altora fără să se concentreze.

Îşi puse pălăria cu borul larg, apoi îşi luă lancea veche şi o aşeză pe genunchi. În locul vârfului obişnuit, avea un fel de sabie lungă de aproape jumătate de metru, pe care erau incrustaţi doi corbi. Lan spunea că sabia fusese făcută cu ajutorul Puterii Supreme în timpul Războiului Umbrei, Războiul Puterii; străjerul susţinea că nu trebuia ascuţită şi că nu se putea rupe. Mat gândi că se putea baza pe spusele lui numai dacă nu exista altă soluţie. Poate că rezistase trei mii de ani, dar el, unul, nu prea avea încredere în Putere. Pe mânerul negru erau scrise mai multe cuvinte, încadrate de câte un corb, incrustat într-un metal şi mai negru. În Limba Străveche, pe care el o descifra acum.

Aşa e scris tratatul nostru; aşa e făcută înţelegerea.

Gândul e săgeata timpului; memoria nu se pierde niciodată.

Ce s-a cerut e dat. Preţul se plăteşte.

În josul străzii largi, la vreo jumătate de milă, era o piaţă care, în majoritatea oraşelor, ar fi fost considerată mare. Neguţătorii aieli plecaseră, dar pavilioanele lor erau acolo, confecţionate din aceeaşi lână maro-cenuşie ca şi corturile aielilor. Sute de neguţători veniseră în Rhuidean din toate colţurile Pustiului pentru cel mai mare târg pe care aielii îl văzuseră vreodată, iar numărul lor creştea în fiecare zi. Neguţătorii fuseseră printre primii care începuseră să trăiască în oraş.

Mat şovăi înainte de a privi în direcţia opusă, spre cealaltă piaţă. Desluşi siluetele căruţelor lui Kadere, care aşteptau să fie umplute a doua zi. Ceea ce părea a fi un cadru de uşă strâmb, din piatră roşie, fusese încărcat într-una dintre căruţe chiar în după-amiaza aceea; Moiraine se îngrijise personal ca uşa să fie legată bine ca să nu cadă.

Nu-şi dădea seama cât ştia femeia despre uşă – şi nici nu avea de gând să întrebe; era mai bine dacă Moiraine uita că mai trăieşte, deşi erau slabe speranţe în privinţa asta –, dar era sigur că ştia mai mult decât ea. Păşise prin ea, un nebun care căuta răspunsuri. Nu se alesese decât cu un cap plin de amintirile altor oameni. Cam atât. Îşi strânse eşarfa în jurul gâtului. A, şi încă două lucruri. Un medalion de argint, cu un cap de vulpe, pe care îl purta pe sub cămaşă, şi arma de pe genunchii lui. O recompensă prea mică. Îşi trecu degetele peste cuvintele de pe lance. „Memoria nu se pierde niciodată.” Aveau un simţ al umorului potrivit pentru aieli, cei de dincolo de uşă.

— Poţi face asta de fiecare dată?

Mat întoarse repede capul spre fecioara care tocmai se aşezase lângă el. Înaltă chiar şi pentru un aiel, poate mai înaltă chiar decât el, avea părul ca aurul strunjit şi ochii de culoarea cerului senin, dimineaţa. Era mai în vârstă decât el, poate cu zece ani, dar asta nu-l deranjase niciodată. În plus, era Far Dareis Mai.

— Eu sunt Melindhra, din septul Jumai. Poţi face asta tot timpul?

Se referea la aruncatul pumnalului, înţelese el în cele din urmă. Numise septul, nu şi clanul. Aielii nu făceau asta. Doar dacă... Trebuia să fie una dintre fecioarele Shaido care i se alăturaseră lui Rand. Mat nu prea înţelegea ce e cu frăţiile alea, dar despre Shaido îşi amintea prea bine cum încercaseră să-şi împlânte lăncile în el. Couladin nu-i avea la inimă pe cei care treceau de partea lui Rand, iar ceea ce ura Couladin urau şi aielii Shaido. Dar Melindhra venise aici, în Rhuidean. O fecioară. Şi surâdea; iar strălucirea din ochii ei aducea a invitaţie.

— Aproape de fiecare dată, răspunse el cu onestitate.

Chiar şi atunci când nu-l simţea, norocul era de partea lui; dar, când îl simţea, totul era perfect. Femeia chicoti, zâmbind cu toată gura, ca şi cum ar fi crezut că Mat se laudă. Femeile păreau să-şi dea seama dacă minţi sau nu fără să stea prea mult pe gânduri. Pe de altă parte, dacă te plăceau, ori nu le păsa, ori hotărau că până şi minciuna cea mai sfruntată era demnă de crezare.

Fecioarele puteau fi periculoase, indiferent de clanul de care aparţineau, orice femeie putea fi; învăţase asta pe propria piele dar ochii Melindhrei sigur nu priveau spre el.

Căutând printre trofee, scoase un colier din spirale de aur, fiecare spirală cu un safir de un albastru-închis, cel mai impresionant fiind cât degetul lui mare. Îşi aminti de o vreme – cu propria lui memorie – când până şi cea mai mică dintre acele pietre îl făcea să asude.

— Se vor asorta cu ochii tăi, zise el punându-i colierul greu în mână.

Până atunci nu văzuse ca vreo fecioară să poarte podoabe de vreun fel, dar experienţa îi spunea că nu exista femeie căreia să nu-i placă giuvaiericalele. Ciudat, şi florile le plăceau aproape la fel de mult. Ceea ce nu pricepea, dar era dispus să recunoască era faptul că le înţelegea pe femei mai puţin decât îşi înţelegea norocul sau ceea ce se întâmplase de partea cealaltă a tocului de uşă strâmb.

— Frumoasă lucrătură, zise ea ridicând colierul. Îţi accept oferta.

Colierul dispăru în punga ei de la cingătoare, iar ea se aplecă şi îi împinse pălăria pe ceafă.

— Ai ochi frumoşi. Închişi la culoare, strălucitori, ca de pisică, rosti ea. Îşi puse picioarele pe platformă şi îşi prinse genunchii cu braţele, privindu-l cu atenţie. Surorile mele mi-au povestit despre tine.

Mat îşi trase pălăria la loc şi o privi prudent pe sub borul larg. Ce-i povestiseră? Ce „ofertă”? Era doar un colier. Invitaţia îi dispăruse din ochi; acum femeia arăta ca o pisică în faţa şoarecelui. Asta nu-i plăcea la Fecioarele Lăncii. Uneori, era greu să-şi dea seama dacă voiau să danseze cu tine, să te sărute sau să te omoare.

Strada se golea, umbrele se adânceau, el însă îl recunoscu pe Rand care mergea pieziş, cu pipa între dinţi. Era singurul bărbat din Rhuidean pe care-l putea vedea mergând alături de un grup de Far Dareis Mai. „Mereu sunt în jurul lui, gândi Mat. Îl păzesc ca o haită de lupoaice, sărind la cel mai mic semn al lui.” Unii bărbaţi poate că-l invidiau pentru asta. Nu şi Mat. Nu întotdeauna. Dacă ar fi fost o haită de fete precum Isendre, mai treacă-meargă...

— Scuză-mă o clipă, îi spuse grăbit Melindhrei.

Rezemându-şi lancea de zidul scund ce împrejmuia fântâna, sări jos şi aproape că o luă la fugă. Capul încă îi mai bâzâia, dar nu la fel de tare ca înainte, şi reuşea să se ţină drept. Nu-şi făcea griji în privinţa câştigurilor de peste zi. Aielii ştiau foarte bine ce au voie să facă: între a prăda în timpul unei incursiuni şi a fura era o mare diferenţă. Oamenii lui Kadere învăţaseră să-şi ţină mâinile în buzunare după ce unul dintre ei fusese prins furând. După o bătaie care îl umpluse de dungi de la umeri până la călcâie, fusese izgonit din oraş. Singurul burduf cu apă care i se dăduse nu-i ajungea nici până la Zidul Dragonului, chiar dacă ar fi avut haine pe el. Acum oamenii lui Kadere n-ar fi luat nici măcar un bănuţ de pe jos.

— Rand?

Rand îşi continuă drumul înconjurat de escorta lui.

— Rand?

Rand nu era la nici măcar zece paşi de el, dar nu păru că-l aude. Câteva fecioare priviră înapoi, dar nu şi Rand. Brusc, Mat simţi cum îl cuprinde frigul, fără nici o legătură cu noaptea care era doar la început. Îşi umezi buzele şi vorbi din nou, pe un ton măsurat.

— Lews Therin.

De data aceasta, Rand se întoarse, iar Mat aproape că-i regretă gestul. O vreme, cei doi se priviră doar, în lumina slabă a amurgului. Mat nu ştia dacă să se apropie. Încercă să se convingă că nu o făcea din cauza fecioarelor. Adelin fusese una dintre cele care îl învăţaseră un aşa-zis joc, Sărutul Fecioarelor, pe care nu avea să-l uite niciodată; sau să-l joace, dacă îi stătea în putere să refuze. Simţea cum privirea Enailei îi pătrundea în creier ca un sfredel. Cine s-ar fi aşteptat ca o femeie să reacţioneze precum uleiul aruncat pe foc doar fiindcă îi spusese că era cea mai frumoasă floare pe care o văzuse în viaţa lui?

Şi acum Rand. Crescuseră împreună. Ei şi Perrin, calfa fierarului din Emond’s Field, vânaseră împreună, pescuiseră împreună, hălăduiseră pe Dealurile de Nisip până la poalele Munţilor de Negură, dormiseră sub cerul liber. Rand era prietenul lui. Numai că acum era genul de prieten care-i putea crăpa capul fără să vrea. Poate că Perrin era deja mort, din cauza lui Rand.

Se apropie la o lungime de braţ de Rand. Acesta era aproape cu un cap mai înalt, iar în lumina difuză părea şi mai înalt. Şi mai distant decât era înainte.

— M-am tot gândit, Rand, spuse Mat regretând că vocea îi era atât de răguşită şi sperând că celălalt îi va răspunde, doar îi folosise numele de-acum. Am fost plecat mult timp de-acasă.

— Amândoi am fost, răspunse Rand în şoaptă. Mult timp.

Brusc, scoase un hohot de râs, nu foarte tare, aproape ca pe vremuri.

— Ai vrea să mulgi din nou vacile tatălui tău? Întrebă el.

Mat îşi scărpină urechea, schiţând un zâmbet.

— Nu chiar, răspunse el, deşi nu mai văzuse de mult cum arată un grajd pe dinăuntru. Dar mă gândeam să plec odată cu căruţele lui Kadere.

Rand rămase tăcut. Când vorbi din nou, Mat nu-i mai desluşi în glas nici o urmă de veselie.

— Până la Tar Valon?

Era rândul lui Mat să şovăie. „Nu mă va spune lui Moiraine. Sau o va face?”

— Poate, zise el pe un ton firesc. Nu ştiu. Acolo cred că m-ar vrea Moiraine. Poate reuşesc să ajung la Ţinutul celor Două Râuri. Să văd dacă totul e bine acasă.

„Să văd dacă Perrin mai e în viaţă. Să văd dacă surorile mele mai sunt în viaţă, şi mama, şi tata.”

— Toţi trebuie să facem ceea ce trebuie, Mat. Nu ce vrem, de cele mai multe ori. Ceea ce trebuie.

Pentru Mat cuvintele lui sunau ca o scuză, de parcă Rand i-ar fi cerut să înţeleagă situaţia. Numai că acesta făcuse ceea ce făcuse şi el, de atâtea ori. „În ceea ce-l priveşte pe Perrin, nu e vina lui, nu e numai vina lui. Nimeni nu m-a silit să mă ţin de Rand ca un câine credincios!” Numai că nici asta nu era adevărat. Fusese silit. Nu numai de Rand.

— Sper că... n-ai să mă opreşti?

— Mat, eu nu încerc să-ţi spun să stai sau să pleci, zise Rand cu o voce obosită. Roata e cea care hotărăşte Destinul, nu eu, Roata se învârteşte cum vrea ea.

De parcă ar fi vorbit o nenorocită de aes sedai!

— Mat, să n-ai încredere în Kadere, adăugă Rand dând să plece. În unele privinţe, e mai periculos decât mulţi oameni pe care i-ai întâlnit în viaţa ta. Să n-ai nici un dram de încredere în el, nici nu ştii când te trezeşti cu beregata tăiată şi nu numai noi doi am regreta asta.

Apoi o porni în jos, pierzându-se în noapte, cu fecioarele în jurul lui ca nişte lupoaice care se unduiau la fiecare pas.

Mat îl urmări cu privirea. „Să aibă încredere în neguţător? Nu m-aş încrede în el nici dacă ar fi legat într-un sac.” Deci nu Rand e cel care hotărăşte Destinul? Atunci ghicise! Înainte ca vreunul dintre ei să afle că profeţiile aveau o legătură cu ei, aflaseră că Rand era ta’veren, unul dintre puţinii care, în loc să fie jucăria Destinului, forţa Destinul să se supună voinţei lor. Mat ştia ce înseamnă să fii ta’veren; era şi el, numai că nu la fel de puternic precum Rand. Uneori, Rand putea influenţa vieţile oamenilor, le putea schimba cursul, doar fiindcă se afla în acelaşi oraş cu ei. Şi Perrin era ta’veren sau poate fusese. Lui Moiraine nu i se păruse ceva ieşit din comun să găsească trei tineri care crescuseră în acelaşi sat, toţi meniţi să fie ta’vereni. Intenţia femeii era să-i includă în planurile ei, care or fi fost acelea.

Oricum, trebuia să fie ceva ieşit din comun; toţi ta’verenii despre care aflase Mat fuseseră bărbaţi precum Artur Aripă-de-Şoim sau femei precum Mabriam en Shereed, despre care se spunea că încheiaseră Pactul celor Zece Neamuri după Frângerea Lumii. Dar nimeni nu vorbea despre ce se întâmpla atunci când un ta’veren se afla în preajma altuia, puternic ca Rand. Ca şi cum ar fi fost o frunză spulberată de vânt.

Melindhra se opri lângă el şi îi dădu lancea şi un sac greu, din pânză aspră, în care zornăia ceva.

— Ţi-am pus trofeele aici.

Era mai înaltă decât el, cu mai bine de două degete. Femeia privi după Rand.

— Am auzit că eşti aproape frate cu Rand al’Thor.

— Într-un fel, răspunse el sec.

— Nu contează, zise ea nepăsătoare şi îşi concentră privirea asupra lui, cu mâinile în şolduri. Mi-ai atras atenţia, Mat Cauthon, înainte de a-mi da cadoul acela. Nu că aş renunţa la lance pentru tine, desigur, vreau doar să-ţi spun că te urmăresc de ceva vreme. Ai zâmbetul unui băiat care e pe cale să facă o boroboaţă. Şi-mi place. Ca şi ochii tăi.

În seara care se îngâna cu noaptea Mat o văzu cum zâmbetul îi umple încet toată faţa. Cald.

— Chiar îmi plac ochii tăi.

Mat îşi îndreptă pălăria, deşi nu se strâmbase. Din urmăritor se transformase în urmărit, doar într-o clipă. Cu femeile aiel era un fapt obişnuit. Mai ales cu fecioarele.

— Fiica Celor Nouă Luni înseamnă ceva pentru tine?

Era o întrebare pe care o puneau uneori femeilor. Răspunsul greşit l-ar fi făcut să plece din Rhuidean pe loc, chiar dacă asta ar fi însemnat să părăsească Pustiul.

— Nimic, replică ea. Dar sunt unele lucruri pe care îmi place să le fac la lumina lunii.

Trecându-şi braţul pe după umerii lui, îi scoase pălăria şi începu să-i şoptească ceva la ureche. În clipa următoare, Mat se trezi zâmbind şi mai larg decât ea.

CAPITOLUL 4 • Amurg

Cu escorta lui de Far Dareis Mai, Rand se apropie de Acoperişul Rhuidean al fecioarelor. Trepte albe, late cât clădirea şi înalte, urcau până la coloanele groase, ce păreau negre la asfinţit, dar de un albastru strălucitor ziua, şi canelate. Faţada clădirii era acoperită de un mozaic de ceramică smălţuită, albe şi albastre, în spirale care păreau să nu se mai sfârşească, şi dominată de o fereastră enormă cu vitralii chiar deasupra coloanelor în cadrul căreia se afla o femeie cu părul negru, înaltă de cinci metri, îmbrăcată în mai multe robe albastre, cu mâna dreaptă ridicată, fie ca să binecuvânteze, fie ca să oprească pe cineva. Avea chipul senin şi în acelaşi timp sever. Sigur nu era o femeie aiel, cu pielea aceea albă şi ochii aceia negri. Poate o aes sedai. Rand îşi scutură pipa de călcâiul cizmei şi o vârî în buzunarul de la haină, apoi o porni în sus pe trepte.

Cu excepţia gai’shainilor, bărbaţii nu aveau voie sub nici un Acoperiş al Fecioarelor, absolut deloc, în toate ţinuturile Pustiului. O căpetenie de clan sau o rudă de sânge a unei fecioare îşi putea pierde viaţa încercând, deşi aielilor nici prin gând nu le trecea aşa ceva. Acelaşi lucru era valabil pentru orice frăţie; numai membrii şi gai’shainii aveau voie înăuntru.

Cele două fecioare care păzeau uşile înalte din bronz discutau repede prin semne, aruncându-i priviri tăioase când îl văzură venind printre coloane, apoi zâmbiră scurt. Rand ar fi vrut să ştie ce-şi spuseseră. Chiar şi într-un loc atât de arid precum Pustiul, bronzul îşi pierdea luciul în timp, dar gai’shainii lustruiau uşile acestea până arătau ca noi. Erau larg deschise, iar cele două paznice nu făcură nici un gest ca să-l oprească, Adelin şi celelalte femei aiel urmându-l îndeaproape.

Coridoarele pardosite cu plăci albe şi încăperile spaţioase erau pline de fecioare care şedeau pe perne în culori vii, discutând, curăţându-şi armele, jucând foarfeca sau pietre sau O Mie de Flori, un joc de-al lor în care trebuia să potriveşti bucăţi netede de piatră ca să alcătuieşti ceea ce păreau a fi o sută de simboluri diferite. Desigur, o mulţime de gai’shaini se mişcau fără zgomot de colo-colo, văzându-şi de treabă, făcând curăţenie, servindu-le pe fecioare, reparând câte ceva, având grijă de lămpile cu ulei, simple, din lut smălţuit, sau aurite, pradă de război, şi de cele înalte, pe care le găsiseră în oraş. În majoritatea încăperilor, covoare şi tapiserii multicolore acopereau podelele şi pereţii, fiecare aproape alt model şi în alt stil. Pereţii şi tavanele erau împodobite cu mozaicuri pline de detalii, reprezentând păduri, râuri şi nuanţe de cer de care Pustiul nu avusese niciodată parte.

Tinere sau bătrâne, fecioarele zâmbiră la vederea lui, unele îl salutară înclinând din cap sau chiar îl bătură familiar pe umăr. Altele îl strigară pe nume şi îl întrebară cum se simte, dacă mâncase ceva, dacă ar vrea ca gai’shainii să-i aducă vin sau apă. Rand răspundea scurt, mereu cu un zâmbet pe faţă. Se simţea bine, nu-i era nici foame, nici sete. Mergea înainte, cu acelaşi pas hotărât chiar şi când vorbea. Dacă ar fi încetinit pasul, ar fi trebuit să se oprească, ceea ce nu putea face în seara aceasta.

Într-un fel, Far Dareis Mai îl adoptaseră. Unele îl tratau ca pe un fiu, altele ca pe un frate. Vârsta părea să nu conteze.

Femeile cu părul cărunt îi vorbeau ca unui frate, la o ceaşcă de ceai, în timp ce fecioarele care erau mai mari ca el doar cu un an îl sfătuiau ce haine să poarte ca să nu sufere de căldură. Rand nu avea cum să le evite mămoşenia; pur şi simplu aşa simţeau, iar el nu vedea cum le-ar putea opri, în afară de a folosi Puterea împotriva lor.

Se gândise să găsească o altă frăţie care să-l păzească – Shae’en M’taal, Câinii de Piatră, poate, sau Aethan Dor, Pavezele Roşii; Rhuarc fusese Pavăză Roşie înainte de a deveni căpetenia clanului dar ce motiv putea să invoce? Desigur, nu pe cel adevărat. Roşea numai la gândul că trebuia să le dea explicaţii, lui Rhuarc şi celorlalţi. Cu umorul aielilor, până şi posacul acela de Han s-ar fi stricat de râs. Orice motiv, oricât de neînsemnat, ar fi lezat onoarea tuturor fecioarelor. Cel puţin nu-l râzgâiau decât atunci când se afla sub Acoperiş, unde nu-l vedeau decât ele şi gai’shainii care ştiau să-şi ţină gura despre ce se întâmpla acolo. „Fecioarele”, spusese el cândva, „îmi apără onoarea”. Toţi îşi aminteau cuvintele lui, iar fecioarele erau mândre de ele de parcă Rand le-ar fi oferit câte un tron la fiecare. Din păcate, fecioarele îi apărau onoarea în felul lor.

Adelin şi celelalte patru îl lăsară şi se alăturară prietenelor lor, el însă nu rămase singur pe măsură ce urca în continuare şirurile de trepte albe şi late. Era nevoit să răspundă aceloraşi întrebări practic la fiecare pas. Nu, nu-i era foame. Da, era conştient că încă nu se obişnuise cu căldura şi nu, nu stătuse prea mult timp la soare. Le suporta cu răbdare şi nu oftă de uşurare când ajunse la etajul doi, deasupra ferestrei uriaşe. Aici nu erau nici fecioare, nici gai’shaini pe holurile mari sau pe treptele care duceau sus. Pereţii goi şi camerele pustii scoteau în evidenţă absenţa oamenilor, dar, după ce trecuse prin aglomeraţia de jos, singurătatea era o binecuvântare.

Dormitorul lui era o cameră fără ferestre, aproape de mijlocul clădirii, una dintre puţinele încăperi mici, deşi tavanul era îndeajuns de sus, ca să o considere înaltă. Habar n-avea la ce servise iniţial; un mozaic cu viţă-de-vie în jurul şemineului era singura ornamentaţie. Camera unui servitor, ar fi spus el, dar camerele servitorilor nu aveau uşa îmbrăcată în bronz, oricât de simplă ar fi arătat, pe care trebuia s-o împingă bine ca să se închidă. Gai’shainii lustruiseră bine metalul, reuşind să-l facă să lucească. Câteva perne cu ciucuri erau împrăştiate pe dalele albastre pe post de scaune, iar deasupra câtorva covoare multicolore trona drept pat o saltea groasă. Un urcior albastru simplu, smălţuit, plin cu apă şi o cupă verde erau aşezate pe podea, lângă „pat”. Asta era tot, cu excepţia a două sfeşnice cu trei picioare, deja aprinse, şi a unui teanc mare de cărţi într-un colţ. Oftând obosit, se aşeză pe saltea, fără să-şi scoată haina şi cizmele; în orice poziţie se aşeza, nu era cu mult mai moale decât podeaua goală.

Răceala nopţii se insinua deja în cameră, dar nu se deranjă să aprindă baliga uscată din şemineu; prefera frigul mirosului. Asmodean încercase să-i arate un mod mai simplu de a încălzi camera; simplu, dar un lucru pe care omul nu avea destulă putere ca să-l facă singur. Singura dată când Rand încercase aşa ceva se trezise în mijlocul nopţii, încercând să respire, în timp ce marginile covoarelor se aprinseseră de la căldura emanată de podea. A doua oară nu mai încercase.

Îşi alesese această clădire fiindcă era întreagă şi aproape de piaţă; tavanele înalte, impunătoare îţi dădeau senzaţia de răcoare chiar şi în cele mai calde momente ale zilei, iar pereţii ei groşi te fereau în mare măsură de frigul nopţii. Desigur, la momentul acela nu era Acoperişul Fecioarelor. Într-o dimineaţă, se trezise în faţa faptului împlinit, cu fecioare în fiecare cameră de la etajele doi şi trei şi cu paznici la uşă. Trecuse ceva timp până să-şi dea seama că îşi doriseră clădirea ca adăpost pentru frăţia lor, dar şi ca el să rămână acolo. De fapt, acum erau gata să mute Acoperişul oriunde mergea el. De aceea trebuia să le întâlnească pe căpeteniile clanurilor în altă parte. Nu reuşise decât să le convingă să stea sub etajul la care dormea el; ceea ce le amuzase mai mult ca orice. „Nici chiar Car’a’carn nu este rege”, îşi aminti el crispat. Deja până acum se mutase de două ori, numărul fecioarelor crescând cu repeziciune. Încercă să calculeze în glumă câte mai trebuiau să vină până când ajungea să doarmă pe acoperiş.

Mai bine decât să-şi amintească felul în care o lăsase pe Moiraine să-i intre pe sub piele. Îi dezvăluise planurile lui chiar în ziua în care se mutaseră femeile aiel. Aes sedai ştia exact cum să-i manipuleze emoţiile, cum să-l înfurie ca să spună mai mult decât voia. „Niciodată nu mă înfuriam atât de tare. Oare de ce îmi vine atât de greu să-mi păstrez calmul?” Moiraine nu putea face nimic ca să-l tempereze. Nici el nu credea că exista vreo soluţie. Trebuia să-şi aducă aminte tot timpul să aibă grijă când se afla în preajma ei. Pe măsură ce învăţa, devenea tot mai neglijent faţă de ea, dar, chiar dacă era din ce în ce mai puternic, femeia tot ştia mai mult decât el, în ciuda lecţiilor primite de la Asmodean.

Într-un fel, faptul că îşi împărtăşea planurile lui Asmodean era mai puţin important decât dacă o lăsa pe aes sedai să-i afle intenţiile. „Pentru Moiraine încă mai sunt un biet păstor pe care-l poate folosi ca să-şi pună planurile Turnului în aplicare, dar pentru Asmodean sunt singura creangă de care se poate prinde în timpul unei inundaţii. Ciudat, probabil că se putea încrede mai mult într-un Rătăcit decât în Moiraine. Dar cu măsură, şi într-un caz, şi în celălalt. Asmodean. Dacă legăturile lui cu Cel Întunecat îl apăraseră de influenţa nefastă asupra saidinului, trebuia să găsească o altă cale. Sau să scape de ea.

Necazul era că, înainte de a trece de partea Umbrei, Rătăciţii se număraseră printre cei mai puternici aes sedai din Vârsta Legendelor, când lucruri la care Turnul Alb nici măcar nu visa erau ceva obişnuit. Dacă Asmodean nu găsea o soluţie, probabil că nici nu exista. „Trebuie să existe. Trebuie să fie ceva. Doar n-am să stau cu mâinile în sân, să aştept să-mi pierd minţile şi să mor.”

Era o mare prostie. Profeţia îi stabilise o întâlnire la Shayol Ghul. Când anume, nu ştia; după aceea însă nu va mai trebui să-şi facă griji că-şi va pierde minţile. Simţi cum îl trece un fior şi se gândi să-şi desfacă păturile.

Zgomotul uşor de paşi din hol îl făcu să se ridice brusc în capul oaselor. Le-am spus doar! Dacă nu pot...! Femeia care deschise uşa, cu braţele pline de pături groase, de lână, era ultima la care se aştepta să vină acolo.

Aviendha se opri la un pas de uşă şi îşi aţinti ochii reci, verzi-albaştri, asupra lui. O femeie mai mult decât drăguţă, de o vârstă cu el, fusese fecioară până renunţase la lance spre a deveni înţeleaptă, nu cu mult timp în urmă. Părul ei roşcat-închis încă nu-i ajungea până la umeri şi nu avea nevoie de eşarfa cafenie de pe frunte ca să nu-i cadă pe faţă. Nu părea a fi în largul ei cu şalul acela cafeniu, ca şi cu rochia cenuşie, poate prea încreţită.

Rand îi privi cu invidie colierul de argint, un şirag de discuri complicate, fiecare diferit de celelalte. „Cine i l-a dat?” N-avea cum să-l fi ales singură; nu părea să-i placă giuvaiericalele. Singura bijuterie pe care o mai purta era o brăţară lată din fildeş, ornamentată cu trandafiri în cel mai mic detaliu. El i-o dăruise şi nu era sigur dacă îl iertase. Oricum, era caraghios să o invidieze pentru atâta lucru.

— Nu te-am mai văzut de zece zile, spuse el. Credeam că înţeleptele te-au legat de braţul meu din clipa în care au descoperit că nu le-am lăsat să pătrundă în visele mele.

Asmodean se amuzase când îi mărturisise ce-ar vrea să înveţe mai întâi şi apoi se enervase când văzuse cât de mult îi ia ca să înveţe asta.

— Trebuie să mă instruiesc, Rand al’Thor.

Probabil că va fi una dintre puţinele înţelepte care puteau conduce Puterea; asta era ceea ce învăţa acum.

— Nu sunt una dintre femeile tale din ţinuturile umede, ca să-ţi stau prin preajmă şi să te uiţi la mine oricând îţi doreşte inima.

Deşi o cunoştea pe Egwene, şi chiar pe Elayne, avea o părere total greşită despre aşa-numitele femei din ţinuturile umede, ca şi despre toţi cei care trăiau acolo.

— Să ştii că nu le-a plăcut deloc ce-ai făcut.

Aviendha se referea la Amys, Bair şi Melaine, cele trei înţelepte care o instruiau şi care încercau să-l ţină sub supraveghere. Femeia clătină din cap cu mâhnire.

— Nu le-a plăcut, mai ales că ţi-am spus că îţi pătrund în vise.

Rand o privi lung.

— Le-ai spus tu asta? Eu cred că nu. Mi-am dat singur seama, şi până la urmă tot m-aş fi lămurit chiar şi fără aluzia pe care ai făcut-o. Aviendha, chiar ele mi-au spus că pot vorbi cu oamenii, în visele lor. De-acolo n-a fost nevoie decât de un singur pas.

— Ai fi preferat să mă dezonorez şi mai mult? Întrebă ea cu o voce destul de calmă, dar ochii ei ar fi putut aprinde focul din şemineu. Nu mă voi dezonora nici pentru tine, nici pentru alt bărbat! Ţi-am dat de înţeles ceva, şi acum trag ponoasele. Mai bine te lăsam să mori de frig.

Aviendha îi aruncă păturile în cap. Rand le aşeză lângă el, pe saltea, neştiind ce să spună. Era din nou vorba de ji’e’toh. Femeia se înfoiase ca un arici. Primise, chipurile, misiunea de a-l învăţa obiceiurile aielilor, el însă ştia adevărul, Aviendha fusese pusă de înţelepte să-l spioneze. Nu ştia dacă pentru aieli era dezonorant să spionezi pe cineva, cert e că înţeleptele nu păreau să se sinchisească de asta. Acestea ştiau că el ştie, dar, dintr-un motiv cunoscut numai lor, nu părea să le deranjeze şi, atâta timp cât înţeleptele doreau ca lucrurile să rămână neschimbate, el de ce să vrea altfel? În primul rând, Aviendha nu era o spioană foarte pricepută; aproape niciodată nu încerca să-l tragă de limbă, iar firea ei nu-l enerva şi nici nu-i provoca procese de conştiinţă precum cea a lui Moiraine. În al doilea rând, uneori chiar era o companie plăcută, când uita să-şi arate ţepii. Cel puţin Rand ştia pe cine puseseră Amys şi celelalte ca să stea cu ochii pe el; dacă nu era ea, trebuia să fie altcineva, despre a cărei identitate s-ar fi întrebat mereu. În plus, femeia nu era niciodată precaută.

Mat, Egwene, chiar şi Moiraine uneori vedeau în el pe Dragonul Renăscut sau cel puţin pericolul pe care îl reprezenta un bărbat care poate conduce Puterea. Căpeteniile clanurilor şi înţeleptele îl vedeau pe Cel-Care-Vine-cu-Zorile omul despre care se spunea că îi va frânge în două pe aieli ca pe nişte ramuri uscate; chiar dacă nu se temeau de el, uneori îl tratau ca pe o năpârcă roşie cu care erau nevoiţi să convieţuiască. Indiferent de ce vedea, Aviendha nu scăpa nici un prilej ca să fie sarcastică, fapt care se întâmpla mai mereu.

Un rău care, în comparaţie cu celelalte, se dovedea necesar. Îi simţise lipsa. Chiar rupsese mai multe flori din plantele ţepoase din jurul Rhuideanului – mânjindu-şi degetele de sânge până îşi dăduse seama că poate folosi Puterea – şi i le trimisese, de vreo şase ori; fecioarele i le duseseră personal, în loc să trimită gai’shaini. Aviendha nu-i mulţumise niciodată, desigur.

— Mulţumesc, spuse el într-un târziu, atingând păturile, care păreau un subiect de discuţie destul de sigur. În nopţile de-aici niciodată nu sunt de-ajuns.

— Enaila m-a rugat să ţi le aduc când a aflat că vin să te văd, zise ea schiţând un zâmbet amuzat. Mai multe surori erau îngrijorate că s-ar putea să mori de frig. Am venit ca să mă asigur că-ţi aprinzi focul în noaptea asta; noaptea trecută n-ai făcut-o.

Rand simţi cum i se înroşesc obrajii. Femeia ştia. „Ar trebui, nu? Poate că afurisitele alea de fecioare nu-i mai spun totul, dar nici nu se ascund de ea.”

— De ce-ai venit să mă vezi?

Spre surprinderea lui, Aviendha îşi încrucişă mâinile sub sâni şi măsură cu paşi mari camera de două ori înainte de a se opri şi a-l privi încruntată.

— Asta n-a fost un dar făcut din consideraţie pentru mine, zise ea acuzator, arătându-i brăţara. Atâta lucru ai recunoscut şi tu.

Adevărat, se gândi el, altfel i-ar fi pus pumnalul în coaste dacă n-ar fi făcut-o.

— A fost doar un dar prostesc din partea unui bărbat care nu ştia sau căruia nu-i păsa ce vor crede surorile mele. Ei bine, nici asta nu înseamnă nimic, continuă ea, scoţând un obiect din punga de la cingătoare şi aruncându-l pe saltea, lângă el. Acum suntem chit.

Rand luă obiectul aruncat de ea şi îl întoarse pe toate părţile. O cataramă de cingătoare sub forma unui dragon, din cel mai bun oţel şi incrustat cu aur.

— Mulţumesc. E frumoasă. Aviendha, să ştii că nu-mi eşti datoare cu nimic.

— Dacă n-o primeşti, arunc-o, spuse ea hotărâtă. Am să găsesc altceva în loc. E doar o tinichea.

— Nicidecum. Probabil că ai pus pe cineva s-o facă.

— Să nu crezi că înseamnă ceva, Rand al’Thor. Când am renunţat la lance, la lăncile mele, la pumnalul meu, zise ea şi fără să vrea îşi duse mâna la cingătoare, unde într-o vreme atârna pumnalul ei lung, până şi vârfurile săgeţilor mi-au fost luate şi date fierarului ca să facă tot felul de nimicuri din ele. Pe cele mai multe le-am dat prietenilor, dar înţeleptele mi-au spus să numesc trei bărbaţi şi trei femei pe care le urăsc cel mai mult şi să le dau ceva făurit din armele mele, cu propriile mele mâini. Bair spune că asta te învaţă umilinţa.

Cu spatele drept şi fulgerându-l cu privirea, parcă muşcând fiecare cuvânt, femeia nu arăta deloc umilă.

— De aceea nu vreau să crezi că înseamnă ceva, încheie ea.

— Nu înseamnă nimic, zise el dând din cap cu tristeţe.

Nu că ar fi vrut să însemne ceva, dar i-ar fi plăcut să creadă că Aviendha începea să vadă un prieten în el. Era o neghiobie s-o invidieze. „Oare cine i l-o fi dat?”

— Aviendha? Mă număr şi eu printre cei pe care îi urăşti atât de mult?

— Da, Rand al’Thor, replică ea cu o voce brusc răguşită şi îşi întoarse faţa de la el, cu ochii închişi şi tremurând. Te urăsc din toată inima. Da. Acum şi-ntotdeauna.

Rand nu se deranjă să întrebe de ce. Odată o întrebase de ce îi este antipatic şi femeia numai că nu-i rupsese nasul. Deşi nu-i mărturisise motivul. Dar asta era mai mult decât antipatia de care uneori părea că uită.

— Dacă mă urăşti atât de tare, am să le rog pe înţelepte să trimită pe altcineva să mă înveţe, zise el fără tragere de inimă.

— Nu!

— Dar dacă...

— Nu!

De data asta refuzul ei sună şi mai vehement. Îşi puse mâinile în şolduri şi începu să turuie de parcă ar fi vrut să-i vâre fiecare vorbă în inimă.

— Chiar dacă înţeleptele mi-ar da voie să nu te mai învăţ, am toh, obligaţia şi datoria, faţă de sora mea Elayne, să fiu cu ochii pe tine, pentru ea. Îi aparţii, Rand al’Thor. Ei, şi nu altei femei. Să nu uiţi asta.

Rand fu nevoit să ridice mâinile, s-o facă să se oprească. Cel puţin de data asta nu-i mai descria cum arată Elayne fără haine pe ea; ca să înţeleagă unele obiceiuri de-ale aielilor îi trebuia mai mult timp decât în cazul altora. Uneori, se întreba dacă Aviendha şi Elayne nu cumva se înţeleseseră între ele ca prima să „stea cu ochii” pe el. Lui nu-i venea să creadă aşa ceva, dar chiar şi femeile care nu erau din neamul aielilor se manifestau de cele mai multe ori ciudat. Mai mult de-atât, se întreba de cine îl apără Aviendha. Cu excepţia fecioarelor şi a înţeleptelor, femeile aiele păreau să-l considere jumătate întruchiparea profeţiei, deci nu ca pe ceva foarte real, şi jumătate un şarpe scăpat printre copii. Înţeleptele erau aproape la fel de îndârjite ca şi Moiraine în încercarea de a-l face să se conformeze voinţei lor, cât despre fecioare nici nu voia să se gândească. Toată situaţia asta îl înfuria la culme.

— Ascultă-mă bine, Aviendha. Am sărutat-o pe Elayne de câteva ori şi cred că i-a plăcut la fel de mult ca şi mie, dar nu am promis nimic, nimănui. Nici măcar nu sunt sigur că mai vrea asta de la mine.

În doar câteva ore Elayne îi scrisese două scrisori; într-una îi spunea că e lumina inimii ei şi îl făcea să se înroşească până în vârful urechilor, în cealaltă îi spunea că e un nenorocit cu inima de piatră, pe care nu mai voia să-l vadă niciodată, şi îl făcea cu ou şi cu oţet, mai abitir decât îl făcuse vreodată Aviendha. Femeile erau fără doar şi poate ciudate rău.

— Oricum n-am timp să mă gândesc la femei. Singurul lucru care mă preocupă este cum să-i unesc pe aieli, chiar şi pe cei Shaido, dacă-mi stă în putere. Vreau...

Se întrerupse cu un geamăt în clipa în care ultima femeie pe care şi-ar fi dorit să o vadă acolo pătrunse în cameră unduindu-se în zornăit de giuvaiericale şi ducând o tavă de argint cu o carafa de sticlă plină cu vin şi două cupe de argint.

O eşarfa diafană, din mătase roşie înfăşurată în jurul capului lui Isendre nu-i ascundea deloc chipul de o frumuseţe palidă, în formă de inimă. Părul ei lung, negru şi ochii negri nu semănau nici pe departe cu ai celorlalţi aieli. Buzele ei pline, îmbufnate se arcuiau ispititor – până când stăpâna lor o văzu pe Aviendha. Imediat zâmbetul se preschimbă în grimasă. Pe lângă eşarfă, purta cam o duzină de coliere de aur şi fildeş, unele bătute cu perle sau pietre preţioase strălucitoare. La fel de multe brăţări îi îngreunau încheieturile mâinilor şi chiar mai multe se îngrămădeau în jurul gleznelor. Atât; altceva nu mai purta. Rand se strădui să stea cu ochii lipiţi de faţa ei, dar chiar şi aşa simţi cum i se aprind obrajii.

Aviendha arăta ca un nor aflat pe punctul de a dezlănţui o canonadă de fulgere, iar Isendre ca o femeie care tocmai aflase că urma să fie fiartă de vie. Rand îşi dori să fie oriunde, chiar şi în focurile Iadului, numai acolo nu. Se ridică totuşi în picioare; avea mai multă autoritate privindu-le de sus.

— Aviendha, îngăimă el, dar femeia nu-l băgă în seamă.

— Te-a trimis cineva cu astea? Întrebă ea pe un ton glacial.

Isendre deschise gura, minciuna citindu-i-se pe faţă, dar înghiţi în sec şi şopti:

— Nu.

— Doar ai fost avertizată, sorda.

Sorda era un fel de şobolan, foarte şiret după spusele aielilor, şi absolut inutil; carnea lui mirosea atât de urât, încât pisicile de cele mai multe ori se mulţumeau doar să-l omoare.

— Adelin credea că ultima oară te-ai învăţat minte.

Isendre tresări şi se clătină de parcă ar fi fost gata-gata să leşine.

Rand încercă să-şi păstreze calmul.

— Aviendha, nu contează dacă a fost sau nu trimisă aici. Tot mi-era sete şi, dacă e atât de amabilă ca să-mi aducă vinul ăsta, ar trebui să-i fiu recunoscător.

Aviendha privi încruntată la cele două cupe şi ridică din sprâncene. Rand trase adânc aer în piept.

— Nu trebuie pedepsită doar fiindcă mi-a adus ceva de băut, continuă el, având grijă să nu se uite la tavă. Jumătate din fecioarele de sub Acoperiş trebuie să fi întrebat dacă am...

— Isendre a fost luată de fecioare fiindcă furase de la ele, Rand al’Thor, zise Aviendha pe un ton şi mai rece. Deja te-ai amestecat prea mult în treburile Far Dareis Mai, mai mult decât s-ar fi cuvenit. Nici Car’a’carn nu are voie să se joace cu legea; treaba asta nu te priveşte.

Rand se strâmbă şi nu mai insistă. Indiferent de pedeapsa fecioarelor, Isendre o căuta cu lumânarea. Dar nu şi de data asta. Venise în Pustiu cu Hadnan Kadere, dar acesta nici nu se sinchisise când fecioarele o luaseră fiindcă furase mai multe bijuterii care acum erau singurele lucruri pe care avea voie să le poarte. Doar cu atât o putuse ajuta Rand, convingându-le pe fecioare să n-o trimită în Shara, trasă de gât ca o capră, sau la Zidul Dragonului, goală-puşcă, numai cu un burduf de apă; văzând-o cum cere îndurare când îşi dăduse seama ce voiau să facă fecioarele cu ea, Rand nu se putuse abţine să nu intervină pentru ea. Cândva, ucisese o femeie; o femeie care voia să-l omoare şi amintirea încă nu-i dădea pace. Nu credea că va fi în stare s-o facă din nou, chiar dacă îi era în joc propria viaţă. O prostie, ţinând cont că femeile din rândul Rătăciţilor probabil că-i doreau moartea, dar asta era. Şi dacă nu putea ucide o femeie, cum să stea deoparte şi s-o lase să moară? Chiar dacă femeia îşi merita soarta.

Acolo era buba. În orice ţinut de la miazăzi de Zidul Dragonului, Isendre ar fi fost spânzurată sau decapitată pentru ceea ce ştia Rand despre ea. Despre ea, despre Kadere şi probabil despre majoritatea ajutoarelor neguţătorilor, dacă nu chiar despre toţi. Erau iscoade ale Celui Întunecat. Iar el nu-i putea da în vileag. Nu că vreunul ar fi fost conştient că Rand ştia despre ei.

Dacă unul dintre ei ar fi fost dovedit că e iscoadă... Isendre suporta situaţia cât putea de bine fiindcă a fi servitoare şi a umbla peste tot în pielea goală era mult mai bine decât a fi legată de mâini şi de picioare şi lăsată în voia soarelui, dar nici una nu ar fi păstrat tăcerea din clipa în care Moiraine ar fi pus mâna pe ea. Aes sedai nu aveau mai multă milă faţă de iscoade decât faţă de alţii; Moiraine le-ar fi dezlegat limba numaidecât. Şi Asmodean sosise în Pustiu cu căruţele neguţătorilor, o altă iscoadă, din câte ştiau Kadere şi ceilalţi, dar una de rang înalt. Fără îndoială, aceştia credeau că intrase în slujba Dragonului Renăscut la porunca unei iscoade de rang şi mai înalt. Ca să-şi păstreze învăţătorul, ca s-o împiedice pe Moiraine să-i ucidă pe amândoi, Rand trebuia să le păstreze secretul.

Din fericire, nimeni nu întreba de ce aielii îi ţineau atât de strict sub observaţie pe neguţător şi pe oamenii lui. Moiraine credea că era vorba despre obişnuita suspiciune a aielilor faţă de nou-veniţii în Pustiu, întărită de prezenţa acestora în Rhuidean; femeia fusese nevoită să se folosească de toată capacitatea ei de persuasiune ca să-i facă pe aieli să-l lase în oraş cu căruţele lui. Suspiciunea era acolo; Rhuarc şi celelalte căpetenii de clan şi-ar fi pus oamenii de pază chiar şi fără ca Rand să o ceară. Iar Kadere pur şi simplu părea mulţumit că nu s-a ales cu o lance între coaste.

Rand habar n-avea cum să iasă din situaţia asta. Sau dacă putea ieşi. Mare belea. În poveştile menestrelilor, numai personajele negative ajungeau într-o încurcătură ca aceasta.

În clipa în care se asigură că Rand nu va mai interveni, Aviendha îşi îndreptă din nou atenţia asupra celeilalte femei.

— Poţi lăsa vinul aici.

Isendre se lăsă pe un genunchi, plină de graţie, şi puse tava lângă saltea, cu o expresie ciudată pe faţă. Lui Rand îi trebui ceva timp ca să-şi dea seama că femeia încerca să-i zâmbească fără s-o vadă Aviendha.

— Şi acum dă fuga şi spune-i primei fecioare care îţi iese în cale despre ce-ai făcut, continuă Aviendha. Şterge-o, sorda!

Gemând şi frângându-şi mâinile, Isendre o luă la fugă, zornăind din giuvaiericale. De îndată ce ieşi din cameră, Aviendha se apucă să strige la Rand.

— Îi aparţii lui Elayne! N-ai nici un drept să amăgeşti femeile, mai ales pe una ca asta!

— Pe una ca asta? Făcu Rand uimit. Chiar crezi că eu...? Crede-mă, Aviendha, de-ar fi ultima femeie de pe pământ, şi tot aş fugi de ea unde-aş vedea cu ochii.

— Aşa spui tu, zise ea pufnind dispreţuitor. A fost bătută cu nuiaua de şapte ori – de şapte ori! ― pentru că a încercat să se bage în patul tău. N-ar mai insista dacă n-ai încuraja-o. Răspunde doar în faţa Far Dareis Mai, nici Car’a’carn n-o poate salva. Ia asta ca o lecţie despre obiceiurile noastre. Şi nu uita că-i aparţii surorii mele!

Fără să-i dea timp să spună ceva, femeia ieşi cu paşi mari din cameră şi cu o privire căreia Isendre sigur nu-i putea supravieţui dacă Aviendha o ajungea din urmă.

Oftând adânc, Rand duse tava şi vinul într-un colţ al camerei. N-avea de gând să bea nimic din ce-i adusese Isendre.

„De şapte ori a încercat să vină la mine?” Isendre trebuie să fi aflat că intervenise pentru ea; la mintea ei, dacă o ajutase doar pentru o privire şi un zâmbet cu subînţeles, pentru mai mult de atât sigur s-ar fi ales şi cu altceva. Gândul îl făcu să se înfioare, la fel ca frigul din ce în ce mai pătrunzător. Mai degrabă un scorpion decât Isendre în patul lui. Dacă fecioarele nu reuşeau s-o convingă, îi putea spune ce ştia despre ea; asta ca să nu-l mai bată la cap niciodată.

Suflând în lumânări, se întinse pe saltea, în întuneric, fără să-şi scoată cizmele şi hainele, şi bâjbâi până îşi trase toate păturile peste el. Fără foc, bănuia că îi va fi recunoscător Aviendhei înainte de ivirea zorilor. Punerea în mişcare a paznicilor Spiritului care îi apărau visele de intruşi devenise un gest aproape instinctiv, dar se auzi chicotind chiar în clipa în care îl făcu. S-ar fi putut întinde pe saltea şi apoi să stingă lămpile cu ajutorul Puterii. Tocmai lucrurile simple erau cele pe care nu se gândea să le facă apelând la Putere.

O vreme, aşteptă să încălzească păturile cu căldura propriului corp. Pur şi simplu nu înţelegea cum în acelaşi loc putea fi atât de cald ziua şi atât de frig noaptea. Vârând o mână sub haină îşi pipăi rana de deasupra şoldului, pe jumătate vindecată. Rana aceea, cea pe care Moiraine n-o va putea tămădui de tot niciodată, avea să-l ucidă până la urmă. De asta era sigur. Sângele lui pe pietrele din Shayol Ghul. Asta spuneau profeţiile.

„Dar nu în noaptea asta. În noaptea asta n-am să mă gândesc la aşa ceva. Încă mai am timp. Dar, dacă peceţile pot fi rase cu pumnalul, mai pot rezista ele cât de cât...? Nu. Nu în noaptea asta.”

Sub pături parcă era mai cald, drept care îşi schimbă poziţia, încercând şi nereuşind să-şi găsească una mai confortabilă. „Ar fi trebuit să mă spăl”, gândi el somnoros. Ewgene probabil că se afla acum într-un cort cald. Aproape de fiecare dată când voia să doarmă şi el într-unul, mai multe fecioare încercau să intre peste el şi mai să se tăvălească pe jos de râs când Rand insista să-l aştepte afară. Şi aşa îi venea peste mână să se dezbrace şi să se îmbrace în cortul plin de aburi.

Veni, în sfârşit, şi somnul şi, odată cu el, visele bine păzite de înţelepte sau de alţii. Nu şi de propriile gânduri. Trei femei îl vizitară de mai multe ori. Nu Isendre, care apăru într-un scurt coşmar, ce aproape că îl trezi. Pe rând le visă pe Elayne, pe Min şi pe Aviendha, pe rând şi împreună. Numai Elayne îl privise ca pe un bărbat, dar toate vedeau cine era, nu ce era. În afară de coşmar, toate celelalte vise îi făcură plăcere.

CAPITOLUL 5 • Printre înţelepte

Stând cât de aproape putea de micul foc din mijlocul cortului, Egwene încă mai tremura în timp ce turna apă din ceainicul masiv într-un vas cu dungi albastre. Coborâse părţile laterale ale cortului, dar frigul tot pătrundea prin covoarele multicolore întinse pe jos şi toată căldura de la foc părea să ţâşnească odată cu fumul pe gaura din vârful cortului, lăsând în urmă doar mirosul de baligă arsă. Femeia simţea cum îi clănţăneau dinţii.

Deja vaporii de apă începeau să dispară; preţ de o clipă, îmbrăţişă saidarul şi făcu Focul să ardă mai tare. Amys sau Bair probabil că s-ar fi spălat în frig, deşi întotdeauna făceau băi de aburi. „Deci nu sunt la fel de tare ca şi ele. Eu n-am crescut în Pustiu. Nu trebuie să îngheţ de frig şi să mă spăl cu apă rece dacă nu e neapărată nevoie.” Se simţea şi acum vinovată în timp ce freca o bucată de pânză cu un săpun ce mirosea a lavandă, cumpărat de la Hadnan Kadere. Înţeleptele nu-i ceruseră să procedeze altfel, dar ea tot simţea că le înşală încrederea.

Abandonarea Adevăratului Izvor o făcu să ofteze, plină de remuşcări. Chiar şi aşa, tremurând de frig, tot râse uşor de propria neghiobie. Minunea de a te umple de Putere, de poftă de viaţă, cu simţurile ascuţite la maximum, era ea însăşi un pericol. Cu cât apelai la saidar, cu atât voiai mai mult şi, fără autodisciplină, sfârşeai prin a lua mai mult decât puteai conduce, ceea ce ducea fie la moarte, fie la ferecare. Lucru pe care trebuia să-l iei în serios.

„Asta-i una dintre cele mai mari greşeli ale tale, se certă ea. Mereu vrei să faci mai mult decât ţi se cere. Ar trebui să te speli cu apă rece; aşa ai învăţa şi tu ce-i autodisciplina.” Numai că erau atâtea lucruri de învăţat, încât uneori i se părea că viaţa asta nu-i era de-ajuns. Învăţătoarele ei erau tot timpul atât de precaute, fie că era vorba de înţelepte sau de aes sedai din Turn; îi venea greu să se abţină când ştia că în multe privinţe le-o luase deja înainte. „Pot face mai mult decât îşi închipuie ele.”

O rafală de vânt rece o izbi în plin, împrăştiind fumul prin tot cortul, şi atunci auzi un glas de femeie:

— Dacă nu ţi-e cu supărare...

Egwene tresări, scoase un ţipăt şi îngăimă:

— Las-o jos!

Se zgribuli şi continuă:

— Ori intri, ori ieşi!

Cât se chinuise să se încălzească, şi acum avea toată pielea ca de găină! Femeia în robă albă intră în cort pe genunchi şi lăsă să cadă clapa cortului. Rămase cu ochii în pământ şi cu mâinile împreunate, umilă; ar fi reacţionat la fel dacă Egwene ar fi lovit-o în loc să ţipe la ea.

— Dacă nu ţi-e cu supărare, înţeleapta Amys m-a trimis să-ţi spun să pofteşti în cortul ei, zise ea cu o voce moale.

Egwene oftă, dorindu-şi să stea chiar în mijlocul focului. „Arde-o-ar Lumina pe Bair, cu încăpăţânarea ei cu tot!” Dacă n-ar fi fost bătrâna aceea înţeleaptă, cu părul ei cărunt, acum toate ar sta în camerele lor din oraş, nu în corturi, la marginea lui. „Aş putea avea o cameră cu un şemineu ca lumea. Şi o uşă.” Era în stare să pună rămăşag că la Rand nu intrau şi ieşeau oamenii după voia lor. „Rand al’Thor, afurisitul de Dragon, doar ce pocneşte din degete şi fecioarele i se aruncă la picioare ca nişte simple servitoare. Pun rămăşag că i-au găsit un pat adevărat, şi nu o saltea întinsă pe pământ.” Era sigură că Rand făcea câte o baie fierbinte în fiecare seară. Fecioarele probabil că-i cărau găleţi întregi de apă fierbinte în cameră. „Pun rămăşag că i-au găsit până şi o cadă de aramă.”

Amys şi chiar Melaine fuseseră de acord cu propunerea lui Egwene, Bair însă bătuse din picior şi toate se supuseseră precum gai’shainii. Faptul că Rand aducea atâtea schimbări o făcea să creadă că Bair nu voia decât să păstreze cât mai multe din vechile obiceiuri, ea însă ar fi vrut ca femeia să fi ales altceva.

Nu că s-ar fi gândit să refuze. Le promisese înţeleptelor să uite că e aes sedai partea cea mai uşoară, fiindcă nici nu era aes sedai – şi să facă tot ce i se spune. Asta era partea cea mai grea; părăsise Turnul de prea mult timp ca să nu devină stăpână pe propria viaţă. Dar Amys îi spusese clar cât de periculos era să pătrunzi în visele altcuiva, chiar dacă ştiai bine ce vei face, dar şi mai mult când nu ştiai. Dacă nu se supunea în timpul zilei, nu aveau încredere că se va supune în timpul nopţii, drept care înţeleptele nu-şi asumau responsabilitatea. În consecinţă, se îngrijea de treburile casei alături de Aviendha, accepta pedepsele cu toată graţia de care era în stare şi sărea de fiecare dată când Amys sau Melaine rosteau cuvântul „broască”. Vorba vine. Nici una dintre ele nu văzuse în viaţa ei o broască. „Probabil că tot ce vor de la mine e să le servesc ceaiul.” Nu, în seara asta era rândul Aviendhei s-o facă.

O clipă, se gândi să-şi pună ciorapii, dar până la urmă se aplecă să-şi încalţe pantofii. Pantofi zdraveni, tocmai potriviţi pentru Pustiu; cam regreta papucii de mătase pe care îi purta în Tear.

— Cum te cheamă? Întrebă ea, încercând să pară amabilă.

— Cowinde, veni răspunsul docil.

Egwene oftă. Tot încerca să se arate prietenoasă faţă de gai’shaini, dar aceştia nu-i răspundeau pe măsură. Cu servitorii nu avusese ocazia să se obişnuiască, deşi, bineînţeles, gai’shainii nu erau chiar servitori.

— Ai fost fecioară?

Ochii de un albastru-închis o priviră scurt, aprig, semn că o ghicise, dar se lăsară jos imediat.

— Sunt gai’shain. Trecutul şi viitorul nu există, numai prezentul există.

— Care sunt septul şi clanul tău?

De obicei nu trebuia să întrebe, nici măcar atunci când era vorba de gai’shaini.

— O slujesc pe înţeleapta Melaine din septul Jhirad al aielilor Goshien.

Încercând să aleagă între două pelerine, una groasă, din lână cafenie, şi una vătuită, din mătase albastră, pe care le cumpărase de la Kadere – neguţătorul vânduse toată marfa din căruţe ca să facă loc obiectelor lui Moiraine, şi încă la preţuri foarte bune – Egwene se opri şi se încruntă spre femeie. Acesta nu era răspunsul potrivit. Auzise că o formă de depresie afectase mai mulţi gai’shaini; după perioada de graţie, un an şi o zi, pur şi simplu refuzau să-şi scoată roba.

— Când îţi expiră termenul? Întrebă ea.

Cowinde se ghemui şi mai mult, aproape ascunzându-şi genunchii.

— Sunt gai’shain.

— Dar când te vei putea întoarce la septul tău, la casa ta?

— Sunt gai’shain, repetă femeia cu glas răguşit spre covoarele din faţa ei. Dacă răspunsul nu-ţi place, pedepseşte-mă, altul nu pot da.

— Nu fi proastă, zise Egwene răstit. Şi îndreaptă-ţi spinarea, doar nu eşti broască.

Femeia în robă albă se conformă imediat şi se lăsă pe călcâie, aşteptând supusă o altă poruncă. Acea scurtă răbufnire poate că nici nu existase.

Egwene trase adânc aer în piept. Femeia se împăcase cu soarta. O mare prostie, dar, orice i-ar fi spus, n-avea cum să-i schimbe hotărârea. Oricum, acum ar fi trebuit să fie în drum spre cort, şi nu să stea la discuţii cu Cowinde.

Şovăi, amintindu-şi de curentul acela rece. Rafala de vânt făcuse ca două flori mari, albe, într-un vas cu puţină apă, aproape să se închidă. Aparţineau unei plante numite segade, masivă, fără frunze, tare, plină de ţepi. În dimineaţa aceea, o văzuse pe Aviendha ţinându-le în mâini; femeia tresărise la apariţia ei, apoi i le lăsase în grijă, spunând că pentru ea le culesese. Crezuse că datorită educaţiei primite ca fecioară, Aviendha nu recunoştea că-i plac florile. Deşi, dacă se gândea mai bine, din când în când mai văzuse câte o fecioară purtând o floare în păr sau prinsă la haină.

„Nu faci decât să tragi de timp, Egwene al’Vere. Hai, n-o mai face pe proasta! Care-i diferenţa între tine şi Cowinde?”

— Ia-o înainte, spuse ea şi de-abia avu timp să-şi acopere goliciunea cu pelerina de lână înainte ca femeia să ridice clapa cortului spre frigul năprasnic al nopţii.

Deasupra, stelele erau doar nişte puncte luminoase în întuneric, iar cele trei sferturi de lună străluceau intens. Tabăra înţeleptelor era alcătuită din două duzini de corturi, la nici o sută de paşi de locul în care se termina, cu o porţiune acoperită de pietre şi lut tare, crăpat, una dintre străzile pavate din Rhuidean. Umbrele lunii transformau oraşul într-o adunătură stranie de stânci. Fiecare cort avea clapele lăsate, iar mirosul de fum şi de mâncare gătită umplea aerul din jur.

Celelalte înţelepte veneau aici pentru întrunirile aproape zilnice, dar îşi petreceau fiecare nopţile cu septul ei. Unele chiar dormeau în Rhuidean acum. Dar nu şi Bair. Doar atât acceptase Bair să se apropie de oraş; dacă Rand n-ar fi fost acolo, fără îndoială că ar fi insistat să-şi aşeze tabăra în munţi.

Egwene îşi ţinea pelerina lipită de corp şi mergea cât putea de repede. Lujeri de gheaţă se ondulau sub poalele pelerinei, striviţi de fiecare dată când picioarele ei goale dădeau de o moviliţă de pământ. Cowinde trebuia să-şi ridice roba albă până la genunchi ca să poată ţine pasul cu ea. Egwene nu avea nevoie ca femeia gai’shain să-i arate drumul, dar, dacă tot fusese trimisă ca să o aducă, femeia s-ar fi simţit umilită şi ofensată dacă n-o lăsa să-şi îndeplinească misiunea. Încleştându-şi dinţii ca să nu-i mai clănţăne, Egwene tare ar fi vrut ca femeia să alerge.

Cortul arăta ca oricare altul, nu foarte înalt, dar încăpător, cu toate clapele lăsate; chiar şi gaura din vârf, pe care ieşea fumul, fusese acoperită. Din foc nu mai rămăseseră decât tăciunii aprinşi, împrăştiaţi peste câteva pietre de mărimea unui cap de om. În lumina difuză era greu să-ţi dai seama ce se ascundea în mormanul de lângă intrarea în cort, ea însă ştia că sunt hainele împăturite ale femeilor.

Luând o gură de aer rece, îşi scoase repede pantofii, lăsă să-i cadă pelerina de pe umeri şi aproape că dădu buzna în cort. Frigul o făcu să se înfioare o clipă, apoi clapa căzu în urma ei, iar aburii o înconjurară din toate părţile, făcând-o să lucească de sudoare, cât încă mai gâfâia şi tremura.

Cele trei înţelepte care o învăţau cum să intri în visele altcuiva şedeau şi asudau nepăsătoare, cu părul lung până la brâu, plin de umezeală. Bair vorbea cu Melaine, a cărei frumuseţe accentuată de ochii verzi şi părul blond-roşcat contrasta violent cu faţa bătătorită şi părul alb al femeii mai în vârstă. Amys era şi ea căruntă sau poate că părul ei de un blond spălăcit părea alb, dar nu arăta a fi bătrână. Putea, ca şi Melaine, conduce Puterea – nu multe înţelepte erau în stare de aşa ceva – şi avea ceva din atemporalitatea unei aes sedai. Moiraine, micuţă şi slabă faţă de celelalte, arăta la fel de calmă, deşi sudoarea se rostogolea pe nuditatea ei pală şi îi năclăia părul negru până la scalp, cu un refuz regal de a recunoaşte că nu avea nici o haină pe ea. Înţeleptele foloseau bucăţi subţiri, încovoiate de bronz, numite staera, ca să se cureţe de sudoare şi de praful de peste zi.

Aviendha şedea pe vine, plină de sudoare, lângă oala mare şi neagră de pe pietrele fierbinţi, negre de funingine, din mijlocul cortului, folosindu-se cu grijă de un cleşte ca să mute o piatră de la o oală mai mică la cea mare. Apoi stropi pietrele cu apă dintr-o ploscă, stârnind un nou val de aburi. Dacă lăsa ca aburii să ajungă prea departe, în cel mai bun caz se alegea cu o dojană. La următoarea întrunire a înţeleptelor în cort, era rândul lui Egwene să se îngrijească de pietre.

Egwene se aşeză precaut, cu picioarele încrucişate, lângă Bair în loc de mai multe covoare puse unele peste altele era doar pământul pietros, prea cald, cu dâmburi şi umed şi îşi dădu seama, şocată, că Aviendha fusese biciuită, nu de mult timp. Femeia se aşeză anevoie lângă Egwene, cu o faţă împietrită ca şi pământul de sub ele, dar care nu-i putea ascunde durerea.

La aşa ceva Egwene nu se aşteptase. Înţeleptele erau adeptele unei discipline stricte – mai strictă chiar decât cea impusă de Turn, care nici ea nu era de lepădat – dar Aviendha se străduia să înveţe cum să conducă Puterea cu o înverşunare care te băga în sperieţi. Nu putea intra în visele altora, dar depunea acelaşi efort în deprinderea tuturor meşteşugurilor unei înţelepte ca şi atunci când îl deprinsese pe cel al armelor ca fecioară. Desigur, după ce mărturisise că îi spusese lui Rand că înţeleptele îi supravegheau visele, acestea o puseseră, timp de trei zile, să sape gropi în care încăpea până la umeri şi apoi să le umple la loc. Acum era însă una dintre puţinele ocazii când Aviendha părea să fi călcat greşit. Amys şi celelalte două mereu o dădeau exemplu de supunere, blândeţe şi dârzenie, aducând-o pe Egwene în pragul furiei, chiar dacă Aviendha îi era prietenă.

— Nu te-ai grăbit deloc, spuse Bair morocănoasă, în timp ce Egwene încă mai căuta să-şi găsească o poziţie convenabilă.

Vocea lui Bair era subţire şi stridentă, dar fermă. Femeia continuă să-şi cureţe braţele cu o staera.

— Îmi cer iertare, zise Egwene.

„Na, sper că am fost destul de supusă.”

Bair pufni dispreţuitor.

— Eşti aes sedai dincolo de Zidul Dragonului, aici însă eşti doar un învăţăcel, şi învăţăceii nu se moşcăiesc. Când trimit după Aviendha sau o trimit după ceva, o ţine tot într-o fugă, chiar dacă nu vreau decât un ac. N-ajungi nicăieri dacă nu-i urmezi exemplul.

Înroşindu-se, Egwene încercă să adopte un ton cât mai umil.

— Am să-mi dau silinţa, Bair.

Era prima dată când o înţeleaptă făcea comparaţia în faţa celorlalţi. Aruncă o privire pe furiş spre Aviendha şi văzu cu surprindere că arăta gânditoare. Uneori, îşi dorea ca „aproape sora” să nu fie tot timpul un exemplu pozitiv.

— Fata va învăţa, Bair, sau nu va învăţa, spuse Melaine cu iritare în glas. Învaţ-o ce înseamnă promptitudinea mai încolo, dacă va mai fi nevoie.

Doar cu zece-doisprezece ani mai mare decât Aviendha, vorbea de parcă i-ar fi intrat o viespe pe sub rochie. Poate că acum şedea pe o piatră ascuţită. Nu că şi-ar fi mutat locul; ar fi aşteptat ca piatra să se mute.

— Îţi mai spun o dată, Moiraine Sedai, aielii se aliază cu Cel-Care-Vine-cu-Zorile, nu cu Turnul Alb.

Evident, Egwene trebuia să înţeleagă din mers despre ce discutau ele.

— S-ar putea ca aielii să le slujească din nou pe aes sedai, dar momentul acela încă n-a sosit, Moiraine Sedai, spuse Amys cu o voce monotonă.

Femeia se opri din frecat doar o fracţiune de secundă ca s-o privească imperturbabil pe aes sedai.

Era foarte posibil, gândi Egwene, ca Moiraine să ştie că unele dintre înţelepte puteau conduce Puterea. Aes sedai aveau să călătorească prin Pustiu ca să găsească fete care să poată fi instruite şi aproape sigur aveau să ducă înapoi în Turn orice înţeleaptă înzestrată cu acea capacitate. Cândva, îşi făcuse probleme că înţeleptele erau asuprite, teorizate, târâte de colo-colo; aes sedai nu lăsau nici o femeie care putea conduce Puterea să stea prea departe de Turn. Acum, nu-şi mai făcea griji, deşi înţeleptele păreau foarte preocupate. Amys şi Melaine se puteau înfrunta cu orice aes sedai, după cum demonstrau în fiecare zi cu Moiraine. Bair o putea face chiar şi pe Siuan Sanche să joace cum voia ea, chiar dacă nu putea conduce Puterea.

Dar nu Bair era cea mai autoritară dintre înţelepte. Onoarea aceasta îi revenea unei femei şi mai în vârstă, Sorilea, din septul Jarra al aielilor Chareen. Înţeleapta din Casa Shende putea conduce Puterea mai puţin decât majoritatea novicelor, dar ştia să le pună la punct pe înţelepte la fel ca şi pe gai’shaini. Şi nici una nu crâcnea. Nu, n-avea nici un rost să-şi facă griji că înţeleptele erau uneori tratate de sus.

— E de înţeles că doreşti să-ţi aperi ţinuturile, dar e clar că Rand al’Thor nu vrea să ne ducă la pierzanie, interveni Bair. Nimeni dintre cei care se supun Celui-Care-Vine-cu-Zorile şi aielilor nu va păţi nimic.

Aşadar, despre asta era vorba. Fără îndoială.

— Pe mine mă preocupă nu numai vieţile şi ţinuturile noastre, zise Moiraine ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu un singur deget, într-un gest ce se voia regal, dar vocea ei părea aproape la fel de încordată ca şi vocea lui Melaine. Dacă permiteţi aşa ceva, va fi un dezastru. Planurile noastre, pe care le-am migălit atâţia ani, încep să dea roade, cu el însă se va alege praful de ele.

— Planurile Turnului Alb, spuse Amys, pe un ton atât de calm, încât dădea impresia că n-avea nimic împotrivă. Planurile acelea n-au nici o legătură cu noi. Noi, la fel ca şi celelalte înţelepte, trebuie să stabilim ce li se potriveşte aielilor. Vom avea grijă ca aielii să facă tot ce-i mai bine pentru aieli.

Egwene se întrebă ce vor spune căpeteniile clanurilor despre asta. Desigur, acestea se plângeau frecvent că înţeleptele se amestecau în treburile altora, deci n-ar fi fost o surpriză pentru ele. Căpeteniile păreau nişte oameni inteligenţi, dârji, dar după părerea ei aveau tot atâtea şanse împotriva forţelor unite ale înţeleptelor cât avea Sfatul Satului de la ea de-acasă împotriva Soborului Femeilor. De data asta însă, Moiraine avea dreptate.

— Dacă Rand... Începu Egwene, dar Bair o întrerupse fără menajamente.

— Vom asculta ce ai de spus mai târziu. Cunoştinţele tale despre Rand al’Thor sunt de folos, dar îţi vei ţine gura şi vei asculta până ţi se va da voie să vorbeşti. Şi dacă mai stai aşa de posacă am să te pun să înghiţi ceai de pelin.

Egwene făcu o grimasă. Respectul faţă de aes sedai, deşi respect între egali, aproape că nu se răsfrângea şi asupra învăţăceilor, chiar dacă pe ea o credeau aes sedai. Drept care îşi ţinu limba în frâu. Bair era în stare s-o trimită după punguţe cu ierburi şi să-i spună să fiarbă ceaiul acela incredibil de amar, care nu te lecuia decât de supărare sau de ce nu le plăcea înţeleptelor, şi numai prin gustul lui. Aviendha o încurajă, bătând-o uşor pe braţ.

— Şi tu crezi că nu va fi o catastrofă pentru aieli?

Probabil că era foarte greu să păstrezi un ton atât de rece, precum un râu în toiul iernii, când luceai din cap până-n picioare de aburi condensaţi şi de propria sudoare, lui Moiraine însă părea să-i fie foarte uşor.

— Războiul cu Aielii se va repeta, fără doar şi poate. Veţi ucide, veţi incendia şi veţi prăda oraşele cum aţi făcut şi atunci, până când veţi întoarce fiecare bărbat şi fiecare femeie împotriva voastră.

— Cel de-al cincilea ni se cuvine nouă, zise Melaine, aruncându-şi părul lung peste umăr ca să-şi poată freca umărul neted.

Umed şi îngreunat de aburi, părul ei tot lucea precum mătasea.

— N-am luat mai mult nici măcar de la Ucigaşii-de-Copaci, continuă ea.

Privirea pe care i-o aruncă lui Moiraine era prea indiferentă ca să nu aibă o semnificaţie anume; toate ştiau că era din Cairhien.

— Regii şi reginele voastre iau tot la fel de mult cu birurile lor, încheie ea.

— Şi atunci când neamurile se întorc împotriva ta? Insistă Moiraine. În Războiul cu Aielii neamurile unite v-au învins. Asta se poate şi se va întâmpla din nou, cu mari pierderi de vieţi omeneşti şi de o parte, şi de alta.

— Nici una dintre noi nu se teme de moarte, aes sedai, îi spuse Amys, zâmbind blând, de parcă ar fi explicat ceva unui copil. Viaţa e un vis din care trebuie să ne trezim înainte de a începe să visăm din nou. Pe lângă asta, doar patru clanuri au trecut dincolo de Zidul Dragonului sub Janduin. Şase sunt deja aici şi, după spusele tale, Rand al’Thor intenţionează să adune toate clanurile.

— Potrivit Profeţiei din Rhuidean, Rand al’Thor ne va nimici, zise Melaine, sclipirea ochilor ei verzi fiind adresată poate lui Moiraine sau era doar un semn că nu era chiar atât de resemnată pe cât părea. Ce mai contează dacă se întâmplă aici sau dincolo de Zidul Dragonului?

— Din cauza voastră Rand va pierde sprijinul oricărui neam aflat la apus de Zidul Dragonului, replică Moiraine, arătând la fel de calmă, deşi ceva în vocea ei arăta că-i venea să sfarme pietrele din jur. Trebuie să-l sprijine şi ele!

— Are sprijinul neamului aiel, îi spuse Bair cu vocea ei fragilă, neînduplecată. Clanurile n-au fost niciodată un neam, acum însă Rand ne transformă într-unul, îşi întări ea cuvintele gesticulând cu lama subţire de metal.

— În privinţa asta nu te vom ajuta, Moiraine Sedai, adăugă Amys la fel de neînduplecată.

— Poţi pleca acum, aes sedai, dacă n-ai nimic împotrivă, zise Bair. Am discutat tot ce-ai dorit să discutăm în seara asta.

Cuvintele sunau politicos, dar tot expediere se numea.

— Atunci plec, spuse Moiraine, din nou foarte senin, de parcă ar fi fost propunerea ei, hotărârea ei.

De-acum se obişnuise ca înţeleptele să-i arate clar că nu se aflau sub autoritatea Turnului.

— Mai am nişte probleme de rezolvat, adăugă ea.

Ceea ce probabil că era adevărat. Ceva legat de Rand. Egwene se abţinu să întrebe; dacă Moraine voia să-i spună şi ei, îi va spune, dacă nu... Dacă nu, i se va oferi un pretext tipic aes sedai, ca să evite minciuna, sau i se va spune pe şleau că nu era treaba ei. Moiraine ştia că „Egwene Sedai din Ajah verde” era o impostoare. Tolera minciuna în public, altfel însă o punea la punct pe Egwene ori de câte ori avea ocazia.

De îndată ce Moiraine părăsi cortul, într-o rafală de aer rece, Amys spuse:

— Aviendha, toarnă ceaiul!

Tânăra tresări şi deschise gura de două ori înainte de a rosti pierit:

— Trebuie să-l pregătesc mai întâi.

Apoi ieşi din cort în patru labe. Cea de-a doua rafală din exterior limpezi aerul din cort.

Înţeleptele se uitară unele la altele aproape la fel de surprinse ca şi Aviendha. Şi Egwene; Aviendha îndeplinea întotdeauna cele mai împovărătoare sarcini cu maximă eficienţă, chiar dacă nu întotdeauna cu graţie. O preocupa ceva, altfel n-ar fi uitat să facă un lucru atât de simplu precum ceaiul, înţeleptele întotdeauna beau ceai.

— Mai vrem aburi, zise Melaine.

Se referea la ea, îşi dădu seama Egwene, Aviendha era plecată. Turnând grăbită apă peste pietre, se folosi de Putere ca să le încălzească şi mai tare până când auzi pietrele trosnind, iar ceainicul începu să radieze căldură ca un cuptor. Femeile aiel erau obişnuite să treacă brusc de la a fierbe în suc propriu la a dârdâi de frig, ea însă nu. Nori groşi, fierbinţi se înălţară şi umplură cortul. Amys dădu din cap aprobator; iar ea şi Melaine vedeau strălucirea saidarului în jurul ei, deşi ea însăşi nu-l putea sesiza. Melaine nu voia decât să se cureţe cu staera ei.

Abandonând Adevăratul Izvor, Egwene reveni la locul ei şi se aplecă spre Bair ca să-i şoptească:

— Aviendha a greşit cu ceva?

Nu ştia cum va reacţiona Aviendha, dar nici nu voia s-o facă să se simtă prost, chiar dacă o vorbea pe la spate.

Bair nu avea astfel de scrupule.

— Te referi la dungile de pe spatele ei? Întrebă ea pe un ton firesc. A venit şi mi-a spus că a minţit de două ori azi, deşi n-a spus pe cine şi ce anume. Treaba ei, atâta timp cât n-a minţit o înţeleaptă, dar a spus că, pentru a-şi salva onoarea, trebuia să se conformeze toh.

— V-a cerut să... zise Egwene, simţind că se sufocă, dar nu termină întrebarea.

Bair încuviinţă din cap de parcă n-ar fi fost ceva ieşit din comun.

— I-am dat câteva în plus fiindcă m-a deranjat de la treburile mele. Dacă e vorba de ji, nu trebuie să răspundă în faţa mea. Foarte probabil de aşa-zisele ei minciuni numai o Far Dareis Mai ar trebui să-şi facă probleme. Fecioarele, chiar şi fostele fecioare, sunt uneori la fel de cusurgioaice ca şi bărbaţii.

Amys îi aruncă o privire încruntată pe care o observară toate, chiar şi printre aburii atât de groşi. Ca şi Aviendha, Amys fusese Far Dareis Mai înainte de a deveni înţeleaptă.

Egwene niciodată nu întâlnise o femeie aiel care să nu aibă ceva de obiectat împotriva ji’e’toh. Dar într-o situaţie ca asta! Ce mai, femeile astea erau nebune de legat.

Bair părea să se gândească la altceva.

— În Ţinutul Întreit trăiesc mai mulţi Pierduţi decât au trăit vreodată, se adresă ea tuturor.

Aşa-i numeau aielii pe spoitori, tuatha’an.

— Se feresc de ceea ce-i aşteaptă dincolo de Zidul Dragonului, zise Melaine cu dispreţ.

— Am auzit că unii dintre cei care fug, după perioada de dezolare se duc la Pierduţi şi-i roagă să-i primească şi pe ei, spuse Amys rar.

Urmă o tăcere lungă. Ştiau că tuatha’an aveau aceeaşi origine ca şi ele, că se desprinseseră înainte ca aielii să traverseze Osia Lumii şi să pătrundă în Pustiu, cu toate acestea faptul în sine nu făcuse decât să le accentueze aversiunea.

— Rand aduce schimbarea, şopti Melaine răguşit în aburul din jur.

— Credeam că v-aţi împăcat cu schimbările pe care le aduce el, zise Egwene, cu vocea plină de compasiune.

Probabil că era foarte greu să îţi fie tot timpul viaţa în pericol. Aproape că se aştepta ca cineva să-i spună să-ţi ţină gura, dar nimeni n-o făcu.

— Împăcat, repetă Bair, ca şi cum ar fi încercat să simtă gustul cuvântului. Mai bine spus le suportăm, cât putem de bine.

— Rand transformă totul, spuse Amys îngrijorată. Rhuidean. Pierduţii. Dezolarea, şi spune ce n-ar trebui spus.

Înţeleptelor – la fel ca tuturor aielilor – le venea greu să vorbească despre asta.

— Fecioarele i se strâng în jur de parcă i-ar datora mai mult lui decât datorează propriilor clanuri, adăugă Bair. Pentru prima oară au permis accesul unui bărbat sub Acoperişul Fecioarelor.

O clipă, Amys dădu să spună ceva, dar ceea ce ştia despre felul în care acţionează Far Dareis Mai nu-l împărtăşea decât cu femeile care erau sau fuseseră Fecioare ale Lăncii.

— Căpeteniile clanurilor nu ne mai ascultă ca înainte, mormăi Melaine. A, ne cer sfatul ca întotdeauna – nu-s chiar aşa de proşti – dar Bael nu-mi mai spune ce-a vorbit cu Rand al’Thor. Îmi spune doar să-l întreb pe Rand al’Thor, care-mi spune să-l întreb pe Bael. În privinţa lui Car’a’carn nu pot face nimic, cu Bael însă... Mereu a fost un om încăpăţânat, căruia imediat îi sare ţandăra, acum însă parcă a înnebunit de tot. Uneori, mai că-mi vine să-i dau cu ceva în cap.

Amys şi Bair chicotiră ca la o glumă bună. Sau poate ca să mai uite de schimbările care se petreceau sub ochii lor.

— Cu un om ca ăsta nu poţi face decât trei lucruri, spuse Bair râzând. Să te fereşti de el, să-l ucizi sau să-l iei de bărbat.

Melaine înţepeni, faţa ei înnegrită de soare umplându-se de pete roşii. Preţ de o clipă, Egwene crezu că blonda înţeleaptă va slobozi cuvinte mai încinse decât faţa ei. Apoi o rafală de vânt rece anunţă revenirea Aviendhei, cu o tavă de argint, bogat ornamentată, pe care trona un ceainic îngălbenit, câteva ceşti de porţelan auriu meşteşugite de Oamenii Mării şi o cană de piatră plină cu miere de albine.

Aviendha tremura în timp ce turna ceaiul era limpede că nu pusese nimic pe ea cât ieşise şi le dădu repede ceştile şi mierea. Nu umplu o ceaşcă pentru ea sau pentru Egwene decât după ce-i spuse Amys, desigur.

— Mai vrem aburi, zise Melaine.

Aerul rece părea să o mai fi calmat. Aviendha îşi puse jos ceaşca, neatinsă, şi se întinse după ploscă, încercând să pară cât mai pricepută.

— Egwene, cum ar reacţiona Rand al’Thor dacă Aviendha ar vrea să doarmă în camera lui? Întrebă Amys, sorbind din ceaşcă.

Aviendha înlemni cu plosca în mâini.

— În camera...? Repetă Egwene rămânând cu gura căscată. Nu-i puteţi cere să facă aşa ceva! Nu se poate!

— Proasto, mormăi Bair. Nu-i cerem să se vâre sub păturile lui. Întrebarea e dacă asta va crede el. Va crede el că asta doreşte ea? Bărbaţii sunt fiinţe cel puţin ciudate, iar el nu a crescut printre noi, deci e şi mai ciudat.

— Sigur nu va crede, spuse Egwene repede, apoi mai rar: Nu cred că ar crede aşa ceva. Dar nu se cuvine. Pur şi simplu, nu se cuvine!

— Vă rog să nu-mi cereţi asta, zise Aviendha pe un ton mai umil decât ar fi crezut-o în stare Egwene, împrăştiind apă cu gesturi bruşte şi stârnind noi valuri de aburi. În ultimele zile am învăţat foarte mult, fără să-mi petrec timpul cu el. De când le-aţi lăsat pe Egwene şi pe Moiraine Sedai să mă ajute să conduc Puterea, învăţ mult mai repede. Nu că m-ar învăţa mai bine decât o faceţi voi, dar vreau să învăţ cât mai mult, se grăbi ea să adauge.

— Ai să înveţi, o asigură Melaine. Şi nu va trebui să stai tot timpul cu el. Atâta vreme cât îţi dai toată silinţa, lecţiile vor fi la fel de dese. În timpul somnului n-ai cum să studiezi.

— N-am cum, murmură Aviendha, cu capul plecat peste plosca de apă, apoi adăugă mai tare, mai ferm: Nu voi putea.

Ridică privirea, cu ochii verzi-albaştri numai scântei.

— Nu vreau să fiu acolo când o cheamă din nou pe uşuratica aia de Isendre să-i încălzească păturile!

Egwene se uită la ea, uimită.

— Isendre!

Văzuse şi dezaprobase din toată inima modul scandalos în care fecioarele o tratau pe femeia aceea, ţinând-o tot timpul goală, dar asta era culmea!

— Doar nu vrei să spui că Rand... exclamă ea.

— Gura! Se răsti Bair cu vocea ca un pocnet de bici; privirea ochilor ei albaştri părea în stare să crape pietrele din jur. Amândouă! Sunteţi tinere amândouă, dar chiar şi fecioarele ar trebui să ştie că bărbaţii pot fi prostiţi, mai ales atunci când nu sunt legaţi de o femeie care să le ghideze paşii.

— Mă bucur că nu-ţi mai controlezi emoţiile chiar atât de tare, Aviendha, spuse Amys sec. Când vine vorba de asta, fecioarele sunt la fel de neghioabe ca şi bărbaţii; eu, una, mi-aduc bine aminte şi chiar şi acum mi-e ruşine. Când dai frâu liber emoţiilor, judecata ţi se întunecă o clipă, când le ţii în frâu, judecata ţi-e întunecată tot timpul. Numai să ai grijă să nu le dai frâu liber prea des sau când cel mai bine e să le ţii din scurt.

Melaine se aplecă înainte, sprijinindu-se în mâini, până când broboanele de sudoare de pe faţa ei părură că încep să cadă pe oala încinsă.

— Îţi ştii soarta, Aviendha. Vei fi o înţeleaptă puternică şi autoritară, chiar mai mult. Deja ai o parte din putere în tine. Cu ajutorul ei ai trecut de prima încercare şi tot cu ajutorul ei vei trece şi de aceasta.

— Onoarea mea, zise Aviendha răguşit, apoi înghiţi în sec, nefiind în stare să continue.

Se ghemui pe locul ei, ţinând strâns plosca de parcă ar fi conţinut onoarea pe care voia atât de mult să şi-o apere.

— Pânza nu prevede şi ji’e’toh, îi spuse Bair, cu o urmă infimă de compasiune. Numai ce trebuie să fie şi ce va fi. Bărbaţii şi fecioarele se luptă cu soarta, când e foarte clar că Roata Timpului ţese în continuare, în ciuda sforţărilor lor, tu însă nu mai eşti Far Dareis Mai. Trebuie să înveţi să-ţi struneşti soarta. Numai abandonându-te Pânzei poţi începe să ai un oarecare control asupra cursului vieţii tale. Dacă te împotriveşti, Pânza te va sili şi mai mult şi, în loc să ai parte de mulţumire, te vei alege doar cu nefericirea.

Pentru Egwene asta aducea cu ceea ce învăţase despre Puterea Supremă. Ca să controlezi saidarul, mai întâi trebuia să-i cedezi. Dacă i te împotriveai, reacţiona neaşteptat, copleşindu-te; dacă i te abandonai şi îl ghidai uşor, făcea tot ce doreai. Dar asta n-o lămurea de ce ţineau ele ca Aviendha să facă aşa ceva.

— Nu se cuvine, zise.

În loc să-i răspundă, Amys întrebă:

— Rand al’Thor o va refuza? Aici nu-l putem forţa.

Bair şi Melaine o priveau pe Egwene la fel de intens ca şi Amys. Nu voiau să-i spună de ce. Mai uşor făceai să vorbească o piatră decât să scoţi ceva de la o înţeleaptă împotriva voinţei ei. Aviendha îşi examina degetele de la picioare îmbufnată şi resemnată; ştia că, într-un fel sau altul, înţeleptele aveau să obţină ceea ce doreau.

— Nu ştiu, răspunse Egwene rar. S-a schimbat mult.

Regreta schimbarea lui, dar atât de multe lucruri se întâmplaseră, pe lângă faptul că acum îşi dădea seama că-l iubea doar ca pe un frate. Instruirea ei, în Turn ca şi aici, schimbase mult lucruri şi nici el nu mai era cel din trecut.

— Poate numai dacă îi dau un motiv întemeiat. Cred că-i place de Aviendha.

Tânăra oftă adânc, fără să ridice privirea.

— Un motiv întemeiat, pufni Bair. În tinereţea mea, orice bărbat ar fi sărit în sus de bucurie dacă o tânără s-ar fi arătat atât de interesată de el. Ar fi cules cu mâna lui florile din coroniţa de lămâiţă.

Aviendha tresări şi privi încruntată spre înţelepte cu ceva din vechiul ei spirit.

— Atunci vom găsi un motiv pe care până şi cel care a crescut în ţinuturile umede îl poate accepta.

— Mai sunt câteva nopţi până la întrunirea din Tel’aran’rhiod, zise Amys. De data asta cu Nynaeve.

— Nynaeve ar putea învăţa multe, dacă n-ar fi atât de încăpăţânată, interveni Bair.

Nopţile voastre sunt libere până atunci, spuse Melaine. Asta dacă nu cumva până acum ai intrat în Tel’aran’rhiod fără noi.

Egwene bănui ce avea să urmeze.

— Bineînţeles că n-am intrat, le zise ea.

Intrase foarte puţin. Foarte, foarte puţin, dar ele oricum aveau să afle.

— Ai reuşit să găseşti visele lui Nynaeve sau ale lui Elayne? Întrebă Amys, ca din întâmplare.

— Nu, Amys.

Găsirea viselor cuiva era mult mai grea decât intrarea în Tel’aran’rhiod, Lumea Viselor, mai ales dacă erau departe. Cu cât erau mai aproape, cu atât mai uşor le găseai şi le cunoşteai mai bine. Înţeleptele îi cereau şi acum să nu intre în Tel’aran’rhiod fără a fi însoţită de cel puţin una dintre ele visul altcuiva putea fi foarte periculos. În Tel’aran’rhiod izbutea în mare măsură să se controleze şi să controleze lucrurile din jur, asta în cazul în care una dintre înţelepte nu hotăra să decidă ea totul; stăpânea Tel’aran’rhiod cu o mână din ce în ce mai sigură, dar tot nu se putea pune cu ele, nu avea experienţa lor. Dar, odată intrată în visul altcuiva, deveneai o parte din el; trebuia să rezişti din răsputeri ca să nu te comporţi după voia celui care visa, ca să nu ajungi acolo unde te ducea visul, ceea ce nu-ţi reuşea întotdeauna. Supraveghind visele lui Rand, înţeleptele avuseseră grijă să nu intre niciodată de tot în ele. Chiar şi aşa insistau ca ea să înveţe temeinic. Dacă tot o învăţau cum să intre în visele cuiva, o învăţau tot ce ştiau şi ele.

Nu că n-ar fi avut tragere de inimă, dar în puţinele ocazii în care o lăsaseră să experimenteze, alături de ele şi odată cu Rhuarc, avusese mult de suferit. Înţeleptele se pricepeau foarte bine să-şi controleze visele, drept care ceea ce se întâmplase în ele ca să-i arate care sunt pericolele, i se spusese – fusese opera lor, dar aflase cu surprindere că Rhuarc o considera aproape un copil, ca pe fiicele lui mai mici. Propriul ei control dăduse greş pentru o clipă aproape fatală. Apoi chiar se comportase aproape ca un copil, nefiind în stare să-l privească pe Rhuarc fără să-şi aducă aminte că acesta îi dăduse o păpuşă ca răsplată pentru silinţa cu care învăţa totul. Şi pentru plăcerea pe care i-o făcuseră darul şi laudele lui. Amys fusese nevoită să-i ia păpuşa de care nu mai voia să se despartă. Faptul că Amys ştia era îndeajuns de rău, însă bănuia că şi Rhuarc îşi mai amintea de acel episod.

— Trebuie să încerci, zise Amys. Ai puterea să ajungi la ele, chiar dacă sunt aşa de departe. Şi n-ai să păţeşti nimic dacă ai să afli cum te văd ele.

Egwene nu era chiar atât de sigură. Cu Elayne era prietenă, dar Nynaeve fusese Meştereasă în Edmond’s Field aproape toată adolescenţa ei. Bănuia că visele lui Nynaeve erau mult mai rele decât ale lui Rhuarc.

— În noaptea asta n-am să dorm în cort, continuă Amys. Dar n-am să fiu departe. Mă găsiţi uşor dacă încercaţi. Dacă nu visez la voi, vorbim despre asta mâine-dimineaţă.

Egwene îşi înăbuşi un suspin. Amys o îndreptase spre visele lui Rhuarc – ea rămăsese acolo doar o clipă, doar cât să-şi dea seama că Rhuarc încă o mai vedea, neschimbată, ca pe tânăra cu care se însurase –, iar înţeleptele fuseseră mereu în acelaşi cort când încercase să intre în visele cuiva.

— Mda, am auzit ce trebuia să auzim, spuse Bair frecându-şi mâinile. Celelalte puteţi rămâne, dacă vreţi, eu, una, mă simt destul de curată ca să mă vâr sub pături. Nu mai sunt tânără ca voi.

Tânără sau nu, dacă se întreceau la fugă, probabil că le dovedea pe toate şi le şi ducea în spate până la linia de sosire.

În timp ce Bair se ridica în picioare, Melaine spuse şovăitor, ceea ce nu-i era în obicei:

— Am... am nevoie de ajutorul tău, Bair. Şi de-al tău, Amys.

Femeia mai în vârstă se aşeză la loc, iar Amys o privi pe Melaine, aşteptând-o să spună ce avea de spus.

— Aş... vrea să vorbiţi cu Dorindha pentru mine.

Ultimele cuvinte le rosti dintr-o suflare. Amys zâmbi larg, iar Bair scoase un chicot. Aviendha păru că înţelege şi ea, dar arăta surprinsă. Egwene însă era contrariată. Apoi Bair izbucni în râs.

— Ai spus mereu că n-ai nevoie de soţ, că nu-ţi doreşti aşa ceva. Eu am înmormântat trei şi nu m-ar deranja să mai am unul. Sunt foarte utili când noaptea e rece.

— Femeia se poate răzgândi, zise Melaine pe un ton destul de ferm, dar trădat de roşeaţa din obraji. Nu pot sta departe de Bael şi nici nu-l pot ucide. Dacă Dorindha mă acceptă ca soţie-soră, îmi voi face coroniţa de lămâiţă ca s-o aşez la picioarele lui Bael.

— Dar dacă se întâmplă să calce pe ea, în loc s-o ridice? Dori să ştie Bair.

Amys se lăsă pe spate, hohotind de râs şi plesnindu-se peste coapse.

Egwene nu credea că s-ar putea întâmpla aşa ceva, potrivit obiceiurilor aielilor. Dacă Dorindha o voia pe Melaine în postura de soţie-soră, Bael nu prea avea ce să mai spună. Cu alte cuvinte, n-o mai impresiona că un bărbat putea avea două soţii. Aproape deloc. „Câte ţinuturi, atâtea obiceiuri”, îşi aminti ea. Niciodată nu fusese în stare să întrebe, dar, din câte bănuia ea, era foarte posibil ca unele femei aiel să aibă doi soţi. Un popor ciudat.

— Vă rog să-mi fiţi surori-dintâi în chestiunea asta. Cred că Dorindha mă place îndeajuns.

De îndată ce Melaine rosti aceste cuvinte, ilaritatea celorlalte femei trecu în altceva. Continuară să râdă, dar o şi îmbrăţişară, spunându-i cât de fericite erau să audă aşa ceva şi cât de bine se va înţelege cu Bael. Amys şi Bair, cel puţin, considerau că acceptul Dorindhei era ca şi dat. Cele trei plecară aproape braţ la braţ, râzând şi chicotind ca nişte fetiţe. Dar nu înainte de a le spune lui Egwene şi Aviendhei să lase cortul lună.

— Egwene, o femeie din ţinutul tău ar accepta o soţie-soră? Întrebă Aviendha, folosind un băţ ca să deschidă gaura din vârful cortului.

Egwene ar fi vrut ca ăsta să fie ultimul lucru pe care-l aveau de făcut; căldura începu să se risipească numaidecât.

— Nu ştiu, răspunse ea, adunând repede ceştile şi cana cu miere de albine. Staerele îşi găsiră locul pe tavă. Nu cred. Poate dacă ar fi vorba de o prietenă apropiată, adăugă ea în grabă, nevăzând vreun motiv ca să ponegrească obiceiurile aielilor.

Aviendha nu făcu decât să ofteze şi începu să ridice clapele cortului. Cu dinţii clănţănind la fel de tare precum zăngăneau ceştile şi lamele de bronz de pe tavă, Egwene ieşi repede din cort. Înţeleptele se îmbrăcau alene, de parcă ar fi fost o noapte înmiresmată, iar ele s-ar fi aflat în iatacul vreunui castel. O siluetă într-o robă albă, palidă în lumina lunii, îi luă tava şi începu să-i caute pelerina şi pantofii. Care erau de negăsit printre veşmintele care mai rămăseseră pe pământ.

— Ţi-am trimis lucrurile în cortul tău, zise Bair, încercând să-şi încheie şireturile de la bluză. Încă n-ai nevoie de ele.

Egwene simţi cum stomacul i-o ia la vale. Sărind de pe un picior pe altul, îşi frecă braţele într-un efort inutil de a se încălzi; cel puţin nu-i spuneau să se oprească. Brusc îşi dădu seama că silueta îmbrăcată în roba albă ca neaua, care ducea tava, era prea înaltă chiar şi pentru o femeie aiel. Scrâşnind din dinţi, aruncă o privire înveninată spre înţelepte, cărora părea să nu le pese dacă îngheţa de frig acolo. Femeilor aiel poate că nu le păsa dacă un bărbat le vedea fără haine pe ele, chiar dacă acesta era gai’shain, pentru ea însă nu era totuna!

Aviendha li se alătură şi, văzând-o sărind de colo-colo, rămase cu privirea aţintită asupra ei, fără să încerce să-şi găsească propriile veşminte. Arăta aceeaşi rezistenţă la frig ca şi înţeleptele.

— Mda, făcu Bair, punându-şi şalul pe umeri. Tu, Aviendha, nu numai că eşti încăpăţânată ca un bărbat, dar nici nu-ţi aminteşti o treabă simplă pe care ai făcut-o de multe ori. Tu, Egwene, eşti la fel de încăpăţânată şi crezi că poţi să vii când vrei atunci când eşti chemată. Să sperăm că cincizeci de ture în jurul taberei vă vor mai slăbi încăpăţânarea, vă vor limpezi mintea şi vă vor aduce aminte cum trebuie să răspundeţi la chemarea noastră sau să vă faceţi datoria. Hai, la treabă!

Fără să scoată vreun cuvânt, Aviendha începu imediat să alerge cu paşi mari către marginea taberei, evitând ţăruşii de susţinere a corturilor învăluite în întuneric. Egwene şovăi doar o clipă şi apoi se luă după ea. Femeia aiel îşi încetini alergarea ca să o ajungă din urmă. Aerul nopţii îi pătrundea în oase, iar lutul crăpat, tare ca piatra, era la fel de rece, încercând parcă să i se lipească de degete. Aviendha alerga fără nici un efort vizibil.

Când ajunseră la ultimul cort şi cotiră spre miazăzi, Aviendha spuse:

— Ştii de ce studiez atât de mult?

Nici frigul, nici alergarea nu-i afectau vocea. Egwene tremura atât de tare încât de-abia îngăimă:

— Nu. De ce?

Fiindcă Bair şi celelalte arată mereu spre tine şi-mi spun cât de repede înveţi tu, cum nu trebuie să ţi se explice de două ori. Şi spun că ar trebui să-ţi iau exemplul.

Aviendha îi aruncă o privire piezişă lui Egwene, iar aceasta se trezi că râde împreună cu ea.

— Asta-i doar unul dintre motive. Lucrurile pe care învăţ să le fac..., continuă Aviendha, clătinând din cap, cu o uimire vizibilă şi la lumina lunii. Şi Puterea. Niciodată nu m-am mai simţit aşa. Atât de vie. Pot simţi cel mai slab miros, cea mai mică mişcare a aerului.

— E periculos s-o păstrezi prea mult, spuse Egwene.

Alergarea părea s-o mai încălzească, deşi din când în când simţea cum o apucă tremuriciul.

— Ţi-am mai spus şi ştiu că şi înţeleptele ţi-au spus.

Aviendha pufni dispreţuitoare.

— Crezi că mi-aş înfige singură lancea în picior?

O vreme, alergară fără să scoată vreun cuvânt.

— Rand chiar a...? Întrebă Egwene în cele din urmă.

Frigul nu avea nici o legătură cu greutatea ei de a rosti cuvintele; de fapt, începea să asude din nou.

— Cu... Isendre?

Mai clar de-atât nu putea spune.

Într-un târziu, Aviendha răspunse rar, furioasă:

— Nu cred. Dar de ce-ar îndura să ia atâtea bice pe spinare dacă el n-ar fi interesat de ea? Isendre este o amărâtă din ţinuturile umede, care-i aşteaptă pe bărbaţi să se dea la ea. L-am văzut cum o priveşte, deşi încerca să ascundă. O privea cu poftă.

Egwene se întrebă dacă nu cumva prietena ei o credea şi pe ea o amărâtă din ţinuturile umede. Probabil că nu, altfel nu ar fi fost prietene. Dar Aviendha nu învăţase să-i pară rău dacă vorbele ei răneau pe cineva; probabil că ar fi surprinsă să afle că şi Egwene putea fi rănită.

— Aşa cum o fac să se îmbrace fecioarele, orice bărbat ar privi-o cu interes, recunoscu Egwene fără tragere de inimă.

Amintindu-şi că şi ea era expusă privirilor, goală-puşcă, se împiedică şi fu cât pe-aci să cadă, uitându-se neliniştită în jur.

Nu era nici ţipenie de om, din câte vedea ea. Până şi înţeleptele se întorseseră în corturile lor. Şi se încălzeau sub pături. Asuda, dar broboanele păreau să îngheţe de îndată ce-şi făceau apariţia.

— Îi aparţine lui Elayne, zise Aviendha înverşunată.

— Recunosc că nu vă ştiu bine toate obiceiurile, dar îmi dau seama că sunt diferite de ale noastre. Nu e logodit cu Elayne.

„Oare de ce-l apăr? El e cel care ar trebui să fie biciuit!” Onestitatea însă o făcu să continue:

— Chiar şi aielii au dreptul să spună nu, dacă sunt întrebaţi.

— Tu şi Elayne sunteţi aproape-surori, cum eşti şi cu mine, protestă Aviendha, încetinind o clipă pentru a iuţi pasul din nou. Nu mi-ai cerut tu să am grijă de el pentru ea? Nu vrei ca Elayne să aibă parte de el?

— Ba bine că nu. Dar s-o vrea şi el.

Ceea ce nu era chiar adevărat. Dorea ca Elayne să fie fericită în dragostea pe care i-o purta Dragonului Renăscut şi ar fi făcut orice numai să-i împlinească voia. Chiar şi să i-l aducă legat fedeleş, dacă era nevoie. Presupunând că ar fi fost în stare de aşa ceva. Aielele erau mult mai directe decât ar fi putut fi ea vreodată.

— Altfel n-ar fi drept, adăugă Egwene.

— Rand îi aparţine, spuse Aviendha cu hotărâre în glas.

Egwene oftă. Aviendha pur şi simplu nu voia să înţeleagă decât propriile obiceiuri. Femeia încă mai era surprinsă că Elayne nu-l ceruse pe Rand de bărbat, că bărbatul trebuia să facă asta.

— Sunt sigură că mâine înţeleptele vor asculta glasul raţiunii. Nu te pot obliga să dormi în odaia unui bărbat.

Cealaltă femeie o privi şocată. Preţ de o clipă, îşi pierdu controlul şi se lovi cu piciorul de un dâmb; durerea o făcu să scoată un şir de înjurături pe care chiar şi căruţaşii lui Kadere le-ar fi ascultat cu interes – iar pe Bair ar fi făcut-o să bea o cană de pelin – dar nu se opri din fugă.

— Nu înţeleg de ce te supără asta atât de mult, spuse ea după ultima înjurătură. Am dormit lângă bărbaţi de nenumărate ori în timpul incursiunilor, am dormit chiar şi sub aceleaşi pături ca să ne încălzim dacă noaptea era foarte rece. De ce te deranjează că am să dorm la trei metri de el? Face parte din obiceiurile voastre? Am observat că nu vă îmbăiaţi în cortul cu aburi alături de bărbaţi. Nu ai încredere în Rand al’Thor? Sau nu ai încredere în mine?

Spre sfârşit, vocea i se prefăcuse în şoaptă.

— Bineînţeles că am încredere în tine, protestă Egwene vehement. Şi în el. Doar că...

Se opri, neştiind ce să spună. Regulile de conduită ale aielilor erau într-un fel mai stricte decât cele cu care crescuse ea, dar în alte privinţe ar fi făcut Soborul Femeilor de-acasă fie să leşine, fie să pună mâna pe băţ.

— Aviendha, dacă e-n joc onoarea ta...

De-acum erau pe un teren sensibil.

— Dacă le explici înţeleptelor, sigur nu te vor face să-ţi încâlci onoarea.

— N-am ce să le explic, răspunse cealaltă femeie categoric.

— Ştiu că nu înţeleg ji’e’toh... Începu Egwene, şi Aviendha izbucni în râs.

— Spui că nu înţelegi, aes sedai, dar arăţi că i te supui.

Ewgene regretă că nu-i spusese adevărul – cu greu o făcuse pe Aviendha să-i spună pe nume şi uneori Aviendha revenea la aes sedai – dar pentru ca lumea să nu-l afle, nu trebuia să i-l spună nici ei.

— Eşti aes sedai şi te pricepi să mânuieşti Puterea îndeajuns ca să le poţi dovedi la un loc pe Amys şi Melaine, dar ai spus că te vei supune, aşa că freci oalele când eşti pusă să freci oalele şi alergi când eşti pusă să alergi. Poate că nu înţelegi ji’e’toh, dar i te supui.

Nu era deloc acelaşi lucru. Scrâşnea din dinţi şi făcea tot ce i se spunea fiindcă era singura modalitate de a învăţa să intre în visele altora, iar ea voia să înveţe, să înveţe totul, mai mult decât orice pe lume. Numai a crede că putea trăi cu această prostească ji’e’toh era pur şi simplu absurd. Făcea ce trebuia să facă şi numai atunci când era nevoită s-o facă.

Se apropiau de locul din care porniseră. Când îl atinse cu piciorul, Egwene spuse:

— Una.

Apoi îşi continuă alergarea prin întuneric, fără ca altcineva în afară de Aviendha să o poată vedea dacă se ducea direct spre cortul ei. Nu că Aviendha ar fi spus cuiva, dar lui Egwene nici măcar nu-i trecuse prin minte să nu facă toate cele cincizeci de ture.

CAPITOLUL 6 • Porţile

Rand se trezi într-un întuneric total şi rămase sub pături încercând să înţeleagă ce anume îl trezise. Sigur fusese ceva. Nu visul; o învăţa pe Aviendha să înoate, într-un iaz din Pădurea îmbibată, acasă, în Ţinutul celor Două Râuri. Altceva. Apoi senzaţia reveni, ca o miasmă care se strecoară pe sub uşă. Nu tocmai un miros; senzaţia prezenţei altuia, aşa o percepea el. Ca o duhoare împrăştiată de un cadavru lăsat într-o baltă mai bine de o săptămână. Se pierdu încet, dar nu de tot.

Dând păturile la o parte, se ridică în picioare, înfăşurându-se în saidin. În Hău, plin de Putere, îşi simţi corpul înfiorat, dar frigul părea să fie altundeva. Deschise uşa cu precauţie şi ieşi din cameră. Ferestrele arcuite de la capetele coridorului lăsau să pătrundă valurile de lumină ale lunii. După întunericul beznă din cameră, acolo era aproape zi. Nici o mişcare, dar simţea... ceva... apropiindu-se. Ceva rău. Precum acel ceva ce năvălea prin el pângărind Puterea.

Îşi duse o mână la buzunarul hainei, la figurina ce înfăţişa un bărbat gras şi mărunţel care ţinea o sabie pe genunchi. Un angreal; cu el putea conduce mai multă Putere decât ar fi putut s-o facă în siguranţă, fără nici un ajutor. Se gândi că nu va fi nevoie. Cei care iniţiaseră acest atac împotriva lui nu ştiau cu cine au de-a face. N-ar fi trebuit să-l trezească.

Şovăi o clipă. Se putea lupta cu oricine, dar hotărî că zgomotul venea de dedesubt. De jos, unde fecioarele dormeau duse, după liniştea deplină. Cu puţin noroc nu le va deranja, doar dacă se repezea pe scări ca să lupte în mijlocul lor. Asta sigur le-ar fi trezit şi nu le-ar fi lăsat să stea deoparte. Lan spunea că, dacă poţi, trebuie să-ţi alegi singur terenul şi să-l faci pe duşman să vină la tine.

Zâmbind, urcă în fugă cea mai apropiată scară curbată, lovind treptele înfundat, până ajunse la ultimul etaj. Cel mai înalt nivel al clădirii era, de fapt, o încăpere spaţioasă, cu un tavan uşor boltit şi mai multe coloane subţiri cu caneluri în spirală. Ferestrele arcuite, fără geamuri, de jur împrejur, inundau fiecare colţ cu lumina lunii. Praful, pietricelele şi nisipul de pe podea încă îi mai păstrau urmele paşilor de când urcase singura dată aici, doar atât. Era perfect.

Apropiindu-se cu paşi mari de mijlocul încăperii, se opri chiar pe mozaicul de-acolo, simbolul străvechi al aes sedai, lung de peste trei metri. Era un loc potrivit. „Sub semnul acesta va cuceri el.” Asta spunea despre el Profeţia din Rhuidean. Rămase deasupra liniei despărţitoare sinuoase, cu o cizmă pe lacrima neagră, care acum se numea Colţul Dragonului şi reprezenta răul, iar cu cealaltă pe lacrima albă care acum se numea Flacăra din Tar Valon. Unii spuneau că simboliza Lumina. Un loc tocmai potrivit pentru a răspunde acestui atac, între Lumină şi întuneric.

Senzaţia de fetid deveni mai puternică, acrul umplându-se de un miros greu, de sulf ars. Brusc, ceva începu să se mişte, îndepărtându-se de scară ca nişte umbre ale lunii, pe lângă pereţii exteriori ai încăperii. Încet, se prefăcu în trei câini negri, mai negri decât noaptea şi mari cât nişte ponei. Cu ochii ca de argint, îi dădură ocol, ameninţător. Având Puterea în el, le auzi bătăile inimii, ca nişte tobe în care cineva lovea cu toată puterea. Dar respiraţia nu li se auzea; poate că nici nu respirau.

Apelă la Putere şi imediat în mâini îi apăru o sabie, lama ei uşor curbată, cu însemnul bâtlanului, părând a fi făcută din foc. Se aşteptase la myrddraali sau ceva chiar mai rău decât Făr-de-Ochi, dar pentru câini, chiar şi pentru câinii Făpturilor Umbrei, sabia era de-ajuns. Cine îi trimisese nu-l cunoştea deloc. Lan spunea că era aproape de nivelul unui maestru al sabiei, şi străjerul era destul de zgârcit în laude ca să-l facă să creadă că atinsese deja acel nivel.

Scoţând nişte mârâituri ca nişte oase care păreau să se macine chiar sub ochii lui, câinii îl atacară din trei direcţii, mai iute decât nişte cai în galop.

Rămase nemişcat până aproape că-l atinseră; apoi ripostă, una cu sabia, trecând dintr-o mişcare într-alta, ca într-un dans. Într-o clipită sabia numită Viforul-de-pe-Munte deveni Vântul-Ce-Bate-peste-Zid, Evantaiul-Desfăcut. Capetele mari, negre zburară de pe corpurile negre, cu colţii plini de bale, ca oţelul brunat, încă rânjiţi, în timp ce se rostogoleau pe podea. Părăsi mozaicul în timp ce creaturile întunecate zăceau însângerate, tresărind pentru ultima oară.

Râzând ca pentru sine, Rand lăsă sabia din mână, dar nu renunţă şi la saidin, la Puterea năvalnică, la starea de graţie şi la tentaţia răului. Dispreţul începu să alunece pe pereţii Hăului. Câini. Făpturile Umbrei, mai mult ca sigur, dar... Râsul îi pieri de pe buze.

Încet-încet, câinii morţi şi capetele lor se topeau, în bălţi de umbre lichide care tremurau uşor, de parcă ar fi fost vii. Sângele lor, împrăştiat pe podea, tremura şi el. Deodată, bălţile mai mici traversară podeaua în râuleţe vâscoase ca să se alăture celei mari, care se îndepărtă de mozaic şi se înălţă, tot mai sus, până când cei trei câini uriaşi apărură la loc, băloşi şi mârâind, gata să sară pe el.

Rand nu înţelegea de ce era surprins, confuz dincolo de Hău. Câini, da, dar Făpturi ale Umbrei. Cine-i trimisese nu fusese chiar atât de neglijent pe cât crezuse el. Dar tot nu-l cunoştea îndeajuns.

În loc să apeleze din nou la sabie, mânui Puterea aşa cum îşi amintea că făcuse cândva, demult. Urlând, câinii uriaşi săriră asupra lui, dar, în acelaşi timp, un fulger gros, de lumină albă, îi ţâşni din mâini, ca o bucată de oţel topit, ca un foc lichid. Îl trecu pe deasupra creaturilor aflate în plină săritură; într-o clipă câinii deveniră trei umbre stranii, cu culorile schimbate, apoi se prefăcură în scântei care se făcură fărâme, din ce în ce mai mici, până nu mai rămase nimic.

Rand lăsă fulgerul, cu un zâmbet sinistru. O dungă de lumină purpurie părea să-i stăruie în faţa ochilor.

Dintr-una din coloanele ce străjuiau încăperea se desprinse o bucată care se zdrobi de dalele de pe jos. În locurile atinse de fulger sau ce fusese, nu chiar lumină, lipseau bucăţi întregi. O gaură mare se căsca în peretele din spatele lor.

— Te-a muşcat vreunul, te-a stropit cu sânge vreunul?

Rand se răsuci pe călcâie la auzul vocii lui Moiraine.

Absorbit de ceea ce făcuse, n-o auzise urcând treptele. Femeia îşi ţinea poalele rochiei cu amândouă mâinile, mijindu-şi ochii spre el, cu faţa pierdută în umbra lunii. Moiraine trebuie să fi simţit pericolul în acelaşi timp cu el, iar faptul că acum era aici dovedea că venise într-o fugă.

— Te-au lăsat fecioarele să treci? Ai devenit Far Dareis Mai, Moiraine?

— Îmi acordă unele privilegii ale înţeleptelor, răspunse ea repede, cu nerăbdare în glasul ei de obicei melodios. Le-am spus paznicilor că trebuie să-ţi vorbesc neîntârziat. Şi-acum răspunde-mi! Te-au muşcat Câinii Celui Întunecat, te-au stropit cu sângele lor? Te-a atins saliva lor?

— Nu, răspunse el calm.

Câinii Celui Întunecat. Puţinul pe care-l ştia îl aflase din vechile poveşti, de genul celor folosite să-i sperie pe copii în ţinuturile de la miazăzi. Unii oameni în toată firea credeau şi ei în ele.

— De ce-ţi faci griji pentru o simplă muşcătură? Doar te pricepi să tămăduieşti orice. Asta înseamnă că Cel Întunecat e liber?

Închis în Hău, până şi teama părea departe de el.

În poveştile pe care le auzise, Câinii Celui Întunecat alergau noaptea în Vânătoarea Nebună, în care însuşi Cel Întunecat era vânătorul; nu lăsau urme nici chiar pe pământul cel mai moale, doar pe piatră, şi nu se opreau decât atunci când îi înfruntai şi îi învingeai sau te despărţea de ei vreo apă curgătoare. Răscrucea drumurilor era unul dintre cele mai periculoase locuri în care îi puteai întâlni, mai ales după apusul sau cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Văzuse destule poveşti vechi adeverindu-se ca să creadă că şi celelalte puteau fi adevărate.

— Nu, Rand.

Moiraine părea să-şi recapete controlul; vocea ei suna din nou ca nişte clopoţei de argint, calmă şi măsurată.

— Câinii aceia sunt tot un fel de Făpturi ale Umbrei, care n-ar fi trebuit să existe vreodată. Muşcătura lor e mortală, la fel ca o lovitură de pumnal în inimă, şi nu cred că aş fi putut tămădui o astfel de rană înainte de a te ucide. Sângele lor, chiar şi saliva lor sunt otravă curată. Un strop dacă te atinge, te omoară lent, în chinuri mari. Ai avut noroc că au fost numai trei. Sau ai omorât mai mulţi până să vin eu? De obicei, se adună în haite mai mari, de zece-doisprezece, cel puţin aşa spun cei care au supravieţuit Războiului Umbrei.

Haite mai mari. Aşadar, el nu era singura ţintă din Rhuidean pentru unul dintre Rătăciţi...

— Trebuie să vorbim despre ce-ai folosit ca să-i omori, începu Moiraine, dar Rand o luase deja la fugă, neluându-i în seamă întrebările despre unde se ducea şi de ce.

Pe scări în jos, prin coridoarele întunecate, unde fecioarele cu ochii lipiţi de somn, deşteptate de zgomotul paşilor lui, ridicau capul spre el, consternate, din încăperile luminate de lună. Apoi pe uşile de la intrare, unde Lan stătea de pază, alături de două femei, mereu agitat, cu mantia cameleonică de străjer în jurul umerilor, care făcea ca o parte din el să se piardă în întuneric.

— Unde-i Moiraine? Întrebă el în timp ce Rand trecea pe lângă el ca fulgerul, coborând câte două trepte odată, fără să-i răspundă.

Rana pe jumătate vindecată de la şold se încleşta ca un pumn – durere de care fusese vag conştient cât se afla în Hău – când ajunse la clădirea pe care o căuta. Aceasta se înălţa chiar la marginea Rhuideanului, departe de piaţă, departe de tabăra în care Moiraine stătea împreună cu înţeleptele, dar cât să facă parte din oraş. Etajele superioare se prăbuşiseră alcătuind o movilă de moloz care se întindea pe pământul crăpat de dincolo de pavaj. Numai primele două niveluri rămăseseră întregi. Abţinându-se să nu se îndoaie de durere, intră în clădire, fără să încetinească pasul.

Cândva anticamera spaţioasă, înconjurată de un balcon de piatră, fusese înaltă; acum era şi mai înaltă, deschisă spre cerul nopţii, cu podeaua de piatră albă acoperită de molozul căzut de sus. În umbrele lunii de sub balcon, trei Câini ai Întunericului stăteau pe picioarele din spate, zgâriind cu ghearele şi muşcând uşa placată în bronz care se zgâlţâia din toate încheieturile. Mirosul de sulf ars plutea greu în aerul din jur.

Amintindu-şi ce se întâmplase înainte, Rand se refugie într-un colţ şi conduse Puterea, săgeata de foc alb, lichid, trecând pe lângă uşă şi distrugând Făpturile Umbrei. De data aceasta, încercase să reducă raza de acţiune a săgeţii, să o concentreze doar pe distrugerea Câinilor Întunericului, dar zidul gros de la celălalt capăt al anticamerei avea acum o gaură mare în el. Care nu răzbătuse dincolo, aprecie el – era greu de spus în lumina slabă a lunii – dar oricum se impunea să stăpânească mai bine arma aceasta.

Învelişul de bronz al uşii se umpluse de găuri mici, de parcă colţii şi ghearele Câinilor Celui Întunecat ar fi fost din oţel; prin ele răzbătea lumina unei lămpi. Pe dalele de piatră se vedeau urme de labe, surprinzător de puţine. Renunţând la saidin, găsi un loc în care să nu se taie la mână şi bătu în uşă. Brusc durerea din şold deveni foarte reală; trase adânc aer în piept şi încercă să o ignore.

— Mat? Sunt eu, Rand! Deschide, Mat!

O clipă mai târziu, uşa se întredeschise, lăsând să iasă un fir de lumină; Mat privi afară, precaut, apoi deschise uşa mai larg, rezemându-se de ea ca şi cum ar fi alergat zece mile cu un sac de pietre în spate. În afară de un medalion de argint care înfăţişa un cap de vulpe, cu ochiul de forma şi culoarea vechiului simbol aes sedai, nu purta altceva. Ştiind care-i sunt sentimentele faţă de aes sedai, Rand se miră că Mat păstrase giuvaierul atâta timp. În mijlocul camerei, o femeie înaltă, cu părul auriu, trăgea calm o pătură peste ea. O fecioară, judecând după lăncile şi scutul de la picioarele ei.

Rand evită privirea lui Mat şi îşi drese glasul.

— Am vrut doar să mă asigur că n-ai păţit nimic.

— N-am păţit nimic, zise Mat privind neliniştit de jur împrejur. Dar era cât pe-aci. Ce-ai făcut, ai omorât ce era acolo? Nu vreau să ştiu ce-a fost, din moment ce-a trecut. Uneori, e al naibii de greu să fie cineva prieten cu tine.

Nu numai prieten. Un alt ta’veren şi poate un element esenţial în victoria din Tarmon Gai’don; cel care voia să lovească în Rand avea toate motivele să lovească şi în Mat. Dar Mat mereu încerca să nu se gândească la asta.

— I-am terminat, Mat. Câinii Celui Întunecat. Trei dintre ei.

— Ţi-am spus că nu vreau să ştiu, mormăi Mat. Acum Câinii Celui Întunecat. Nu poţi spune că n-ai mereu parte de ceva nou. În condiţiile astea n-ai cum să te plictiseşti; nici până în ceasul morţii. Dacă n-aş fi fost în picioare, ca să iau un gât de vin, în clipa în care uşa a dat să se deschidă...

Mat nu-şi duse gândul până la capăt, simţind cum îl trece un fior pe şira spinării, îşi scărpină o pată roşie de pe braţul drept şi se uită cu atenţie la uşa stricată.

— E ciudat câte feste îţi poate juca mintea. În timp ce îngrămădeam tot ce găseam la îndemână ca să ţin uşa asta închisă, aş fi jurat că unul dintre ei a făcut o gaură prin ea. Mi s-a părut că-i văd capul. Şi colţii. Nici nu s-a sinchisit de lancea Melindhrei.

De data aceasta, apariţia lui Moiraine fu şi mai spectaculoasă, în goană, ţinându-şi poalele rochiei în mână, gâfâind şi clocotind de mânie. Lan o urma îndeaproape cu sabia în mână şi cu o privire cruntă pe faţa ca de piatră, iar în spatele lui, o ceată de Far Dareis Mai care se întindea până în stradă. Unele fecioare erau doar în lenjeria intimă, dar nu-şi uitaseră lăncile şi îşi înfăşuraseră shoufa în jurul capului, vălul negru ascunzându-le totul în afară de ochi, gata de atac. Moiraine şi Lan, cel puţin, răsuflară uşuraţi când îl văzură cum stă acolo, vorbind calm cu Mat, deşi aes sedai arăta de parcă ar fi vrut să-l împroaşte cu ocări. Din cauza vălului, era imposibil să-ţi dai seama ce gândeau femeile aiel.

Speriat, Mat scoase un strigăt şi se repezi să-şi tragă pantalonii pe el, încercând în acelaşi timp să-şi scarpine braţul. Fecioara cu păr auriu îi privea strădaniile cu un zâmbet larg care ameninţa să se transforme într-un hohot de râs.

— Ce-ai păţit la braţ? Întrebă Rand.

— Ţi-am spus că mintea îţi joacă tot felul de feste, răspunse Mat, încercând în continuare să se scarpine şi să-şi tragă pantalonii. Când am văzut cum câinele roade uşa, am crezut că-mi umple braţul de bale şi acum mă mănâncă de mama focului. Chiar arată ca o arsură.

Rand dădu să spună ceva, dar Moiraine deja se apropiase de Mat. Privind-o fix, Mat căzu la podea, încurcat în pantalonii pe jumătate traşi, femeia însă îngenunche lângă el şi, neluându-i în seamă protestele, îi luă capul în mâini. Rand mai fusese tămăduit cu alte prilejuri, ştia cum se face, dar, spre surprinderea lui, Mat se înfioră şi îşi ridică medalionul, ţinându-l în mână.

— Ce naiba, s-a făcut mai rece ca gheaţa, murmură el. Ce vrei să faci, Moiraine? Dacă vrei să faci ceva, scapă-mă de mâncărimea asta, mi-a cuprins tot braţul acum.

Braţul lui drept se înroşise de la încheietura mâinii până la umăr şi arăta umflat. Moiraine îl privi lung, mai speriată ca oricând, gândi Rand. Sau poate că era singura dată când o vedea aşa.

— Am să te scap, zise ea rar. Scoate medalionul dacă e rece.

Mat se încruntă, apoi scoase medalionul şi îl puse lângă el. Moiraine îi luă din nou capul în mâini, şi Mat scoase un ţipăt de parcă ar fi fost împins într-un butoi cu apă rece ca gheaţa; picioarele îi înţepeniră şi spatele i se arcui; ochii îi priviră în gol, holbaţi. Când Moiraine îi dădu drumul, Mat se lăsă moale, simţind că se înăbuşă. Roşeaţa şi umflătura dispăruseră. Mai încercă de trei ori până reuşi să spună ceva.

— Sânge şi cenuşă! Chiar trebuie să doară aşa de tare de fiecare dată? A fost doar o amărâtă de mâncărime!

— Ai grijă cum vorbeşti cu mine, îi zise Moiraine, ridicându-se în picioare. Altfel o pun pe Nynaeve să aibă grijă de tine.

Dar femeia glumise doar cu jumătate de gură; parcă ar fi vorbit în somn. Încerca să nu privească la capul de vulpe în timp Mat şi-l atârna din nou la gât.

— Trebuie să te odihneşti, adăugă ea absent. Stai în pat mâine, dacă te simţi obosit.

Fecioara de sub pătură – Melindhra? – îngenunche în spatele lui Mat şi îşi puse mâinile pe umerii lui, ridicând ochii spre Moiraine.

— Voi avea grijă să facă precum spui, aes sedai, zise ea, zâmbind brusc şi ciufulind părul lui Mat. El este micul meu poznaş acum.

Judecând după privirea înspăimântată a lui Mat, acesta îşi aduna toate puterile ca să o ia la fugă.

Rand auzi chicotelile amuzate din spatele lui. Fecioarele, cu shoufa şi vălul lăsate pe umeri, se buluciseră în jurul uşii, privind la ce se petrecea în încăpere.

— Învaţă-l să cânte, soră-lance, zise Adelin, iar celelalte fecioare izbucniră în hohote de râs.

Rand le apostrofă.

— Lăsaţi-l să se odihnească. N-ar trebui să vă acoperiţi şi voi cu ceva?

Fecioarele nu prea se îndurau să plece, încercând în continuare să vadă ce se mai întâmplă, până când Moiraine ieşi la ele.

— Vă rog să ne lăsaţi în pace, zise ea şi uşa găurită se închise cu zgomot în spatele ei.

Moiraine strânse din buze şi privi peste umăr enervată.

— Trebuie să vorbesc cu Rand al’Thor între patru ochi.

Dând din cap, femeile aiel se îndreptară spre ieşire, unele dintre ele întrebând în glumă dacă Melindhra – o Shaido, se pare; Rand se întrebă dacă Mat ştia acest lucru – îl va învăţa să cânte pe Mat. Sensul îi scăpa.

Rand o opri pe Adelin punându-i mâna pe braţul gol; observându-i gestul, alte fecioare se opriră şi ele, drept care Rand se adresă tuturor.

— Dacă nu vreţi să plecaţi când vă spun să plecaţi, ce veţi face când va trebui să mă folosesc de voi într-o bătălie?

Ceea ce nu era intenţia lui, dacă putea evita aşa ceva; ştia că sunt nişte războinice feroce, dar el fusese educat că în bătălii bărbatul trebuia să moară înaintea femeii. Logica îi spunea că aşa ceva e absurd, mai ales în cazul unor femei ca acestea, însă aşa simţea el. Avea însă destulă minte ca să nu le spună asta.

— Veţi crede că e doar o glumă sau veţi porni la luptă după cum vă va fi voia?

Fecioarele îl priviră cu consternarea celor care tocmai au ascultat cum cineva şi-a demonstrat ignoranţa în privinţa celor mai elementare lucruri.

— În dansul lăncilor vom porni precum îţi va fi porunca, acesta însă nu e dansul, îi zise Adelin. În plus, nici nu ne-ai spus să plecăm.

— Nici chiar Cara’carn nu este un rege din ţinuturile umede, adăugă o fecioară cu părul cărunt.

Numai muşchi, în ciuda vârstei, fecioara purta doar o cămaşă scurtă şi shoufa. Rand se cam săturase de cuvintele acelea.

Fecioarele se puseră din nou pe glumit în timp ce-l lăsau singur cu Moiraine şi Lan. Între timp, străjerul îşi vârâse sabia în teacă şi acum arăta mai relaxat ca oricând. Adică la fel de liniştit ca şi expresia de pe faţa lui, pe care ridurile alcătuiau tot felul de figuri geometrice în lumina lunii, şi dând impresia că era capabil de orice mişcare bruscă, fapt care, prin comparaţie, făcea ca femeile aiel să pară nişte mieluşele. Un şnur din piele împletită îi ţinea părul, cărunt la tâmple, să nu-i cadă pe faţă. Privirea lui aducea mult cu cea a unui şoim cu ochii albaştri.

— Trebuie să vorbim despre...

Începu Moiraine.

— Putem vorbi mâine, replică Rand tăios.

Faţa lui Lan se înăspri şi mai mult, dacă mai era posibil; străjerii aveau mai multă grijă de aes sedai, de poziţia acestora ca şi de persoana lor decât de ei înşişi. Rand nu-l băgă în seamă pe Lan. Durerea din şold nu-i dădea pace, dar reuşi să se ţină drept; nu voia să se lase pradă nici unui moment de slăbiciune, mai ales în faţa ei.

— Te înşeli amarnic dacă speri că te voi ajuta să-i iei medalionul lui Mat.

Medalionul acela o împiedicase să mânuiască Puterea. Sau cel puţin Puterea nu-l afectase cu nimic pe Mat în timp ce-l ţinea în mână.

— L-a costat mai mult decât crezi, Moiraine, şi e al lui.

Amintindu-şi cum îl izbise între umeri cu Puterea, Rand adăugă sec:

— Poate am să-l împrumut de la el.

Întoarse spatele femeii. Mat trebuia să verifice ceva, deşi, într-un fel sau altul, urgenţa trecuse; Câinii Celui Întunecat probabil că-şi duseseră intenţia până la capăt.

— Te rog, Rand! Spuse Moiraine.

Tonul rugător din vocea ei îl făcu să se oprească. Până acum nu mai auzise aşa ceva de la ea. Lan însă se arătă ofensat.

— Credeam că eşti un bărbat adevărat, zise străjerul cu asprime în glas. Aşa se poartă un bărbat? Ca un băieţandru cu nasul pe sus?

Lan îl învăţase tainele sabiei – şi-l simpatiza, credea Rand, dar, la porunca lui Moiraine, străjerul ar fi fost în stare să-l ucidă.

— N-am să fiu de-a pururi alături de tine, spuse Moiraine grăbită, strângând poalele rochiei atât de tare încât mâinile îi tremurau vizibil. S-ar putea să mor la următorul atac. Aş putea să cad de pe cal şi să-mi rup gâtul sau să primesc săgeata unei iscoade direct în inimă – moartea nu poate fi tămăduită. Toată viaţa am încercat să te caut, să te găsesc şi să te ajut. Încă nu-ţi cunoşti puterea, nu ştii decât jumătate din câte poţi face. Îmi... cer iertare... cu toată umilinţa pentru orice supărare pe care ţi-am pricinuit-o.

Moiraine rosti acele cuvinte – cuvinte pe care Rand nu crezuse că le va auzi vreodată de la ea – de parcă i-ar fi fost scoase cu cleştele din gură, dar le rosti; şi nu puteau fi mincinoase.

— Lasă-mă să te ajut cât pot, cât încă mai pot. Te rog!

— Îmi vine greu să mă încred în tine, Moiraine, răspunse Rand fără să se uite spre Lan, care îşi muta greutatea de pe un picior pe altul, atenţia lui fiind îndreptată spre femeie. M-ai manevrat ca pe o păpuşă, m-ai făcut să joc cum ai vrut, din prima zi în care ne-am întâlnit. Singurele momente când ţi-ai luat mâna de pe mine au fost când erai plecată sau când mă ignorai. Dar până şi atunci simţeam povara.

Hohotul ei de râs fu la fel de argintiu precum luna de pe cer, dar plin de amărăciune.

— Mai degrabă m-am luptat cu un urs decât am manevrat o păpuşă. Vrei să jur că nu voi încerca să te manipulez? Jur!

Vocea Moirainei deveni dură precum cristalul.

— Jur chiar să mă supun ţie la fel ca oricare dintre fecioare la fel ca oricare dintre gai’shaini, dacă vrei... dacă trebuie... zise ea şi trase adânc aer în piept, continuând mai calm. Te implor, cu umilinţă, să mă laşi să te ajut!

Lan o privea lung, Rand crezând că mai era puţin şi-i săreau ochii din cap.

— Îţi accept ajutorul, spuse el rar. Şi îmi cer şi eu iertare. Pentru obrăznicia de care am dat dovadă.

Rand avea sentimentul că era manipulat şi acum – avusese motive întemeiate să fie obraznic, cu diverse ocazii –, dar ştia că Moiraine nu putea minţi.

Relaxându-se vizibil, femeia se apropie de el şi îl privi în ochi.

— Ceea ce ai folosit ca să omori Câinii Celui Întunecat se numeşte focul-răului. Încă a mai rămas ceva din el aici.

Îl simţea şi el, semăna cu mirosul lăsat de o plăcintă scoasă din cameră sau cu amintirea unui obiect care tocmai dispăruse din raza de observaţie.

— Folosirea focului-răului e interzisă de dinainte de Frângerea Lumii. Turnul Alb ne-a interzis să învăţăm cum se foloseşte. În Războiul Puterii, până şi Rătăciţii şi Juruiţii Umbrei l-au folosit numai dacă a fost neapărat nevoie.

— Interzis? Făcu Rand încruntându-se. Te-am văzut o dată când îl foloseai.

Deşi lumina palidă a lunii juca feste, i se păru că Moiraine se înroşeşte la faţă. Măcar de data asta ea era cea descumpănită.

— Uneori, e nevoie să faci şi ce ţi se interzice, replică ea, Fără ca emoţia să-i răzbată în glas. Când focul-răului distruge un obiect, acesta încetează să existe înainte de momentul distrugerii, ca un fir de aţă care arde din locul în care l-a atins flacăra. Cu cât e mai mare puterea focului-răului, cu atât mai devreme obiectul respectiv încetează să existe. Tot ce pot scoate din focul-răului este ca obiectul respectiv să-şi înceteze existenţa doar cu câteva secunde înainte de a fi distrus. Tu însă eşti mult mai puternic decât mine. Cu mult mai puternic.

— Dar dacă obiectul nu există înainte de a-l distruge... spuse Rand trecându-şi degetele prin păr, derutat.

— Începi să înţelegi care sunt problemele, pericolele? Mat îşi aminteşte că a văzut cum unul dintre Câinii Celui Întunecat roade uşa, acum însă nu mai e nici o gaură mare prin ea. Dacă animalul i-ar fi umplut mâna de bale atât de mult pe cât îşi aminteşte el, ar fi murit înainte să mai apuc să-l ajut. Căci, indiferent de momentul în care ai distrus jivina, absolut tot ce a făcut atunci pur şi simplu nu s-a mai întâmplat. Numai amintirile rămân, pentru cei care au văzut şi au trăit experienţa respectivă. Numai ce s-a întâmplat înainte este adevărat, acum. Câteva găuri mici în uşă şi un strop de salivă pe braţul lui Mat.

— Nu văd ce e rău în asta, zise Rand. Mat e în viaţă tocmai din acest motiv.

— Dar e groaznic, Rand, spuse Moiraine, panicată. De ce crezi că până şi Rătăciţii s-au temut să folosească focul-răului? Gândeşte-te la efectul asupra Pânzei, a unui singur fir, a unui singur om, scos vreme de câteva ore sau câteva zile deja ţesute, ca un fir scos dintr-o bucată de stofă. Fragmente de manuscrise care au rămas din Războiul Puterii afirmă că mai multe oraşe întregi au fost distruse cu focul-răului înainte ca ambele tabere să-şi dea seama cât de periculos este. Sute de mii de fire scoase din Pânză, dispărute zile întregi; tot ce-au făcut oamenii aceia nu mai există acum, şi nici ce au făcut alţii ca urmare a faptelor lor. Amintirile au rămas, nu şi faptele. Urmările au fost incalculabile. Însăşi Pânza aproape că s-a deşirat. Asta putea duce la distrugere totală. A lumii, a timpului, a Creaţiei înseşi.

Rand simţi cum îl trec fiorii, care nu aveau nimic de-a face cu frigul care-i pătrundea prin haină.

— Nu pot promite că n-am să-l mai folosesc, Moiraine. Tu însăţi ai spus că sunt momente în care trebuie să faci şi ce ţi se interzice.

— Nici nu credeam că ai să promiţi aşa ceva, replică ea pe un ton glacial, stăpânindu-se, din nou pe deplin stăpână asupra reacţiilor. Dar trebuie să ai grijă.

Iar folosea cuvântul „trebuie”.

— Cu un sa’angreal precum Callandor ai putea anihila un oraş întreg cu focul-răului. Pânza ar putea fi afectată sute de ani de acum încolo. Cine poate spune că ţesătura va rămâne centrată pe tine, aşa cum eşti acum, ta’veren, până când lucrurile revin la normal? Condiţia de ta’veren, atât de solidă acum, ar putea fi şansa ta la victorie, chiar şi în Ultima Bătălie.

— S-ar putea, spuse Rand posomorât.

În toate poveştile eroice protagonistul declara că va învinge sau va muri. Acum se părea că singura lui speranţă erau victoria şi moartea.

— Trebuie să văd ce face cineva, continuă el calm. Ne vedem mâine-dimineaţă.

Adunând Puterea în jurul lui, viaţa şi moartea în straturi ce se învârtejeau mereu, făcu o gaură în aer, mai mare decât el, care dădea spre bezna care făcea ca lumina lunii să semene cu ziua. O poartă, aşa-i spunea Asmodean.

— Ce-i asta? Întrebă uimită Moiraine.

— O singură dată dacă fac un lucru, nu-l uit niciodată. Sau aproape niciodată.

Ceea ce nu era un răspuns, dar era momentul să pună la încercare jurămintele lui Moiraine. Nu putea minţi, însă aes sedai puteau găsi portiţe de scăpare până şi într-o stâncă.

— În seara asta ai să-l laşi în pace pe Mat. Şi n-ai să încerci să-i iei medalionul.

— Rand, locul medalionului e în Turn, pentru a fi studiat. Trebuie să fie un ter’angreal, dar nici unul nu a fost găsit până acum care să...

— Nu ştiu ce e, dar e al lui. I-l laşi lui.

Preţ de o clipă, în Moiraine păru că se dă o luptă – femeia se îndreptă de spate şi îl fixă cu privirea. Poate că nu era obişnuită să primească ordine decât de la Siuan Sanche – Rand era gata să parieze că niciodată n-o făcuse fără să crâcnească. În cele din urmă, femeia încuviinţă din cap şi chiar schiţă o plecăciune.

— Precum spui, Rand. E al lui. Te rog să ai grijă, Rand. Folosirea focului-răului fără discernământ e sinucidere curată, iar moartea nu se poate tămădui, zise ea fără nici o urmă de sarcasm. Pe mâine-dimineaţă!

Lan o urmă, străjerul aruncându-i lui Rand o privire lipsită de expresie; dar mai mult ca sigur nu-i plăcea deloc întorsătura pe care o luaseră lucrurile.

Rand păşi pe poartă, şi poarta dispăru.

Stătea în picioare pe un disc, o copie de doi metri a străvechiului simbol aes sedai. Până şi jumătatea lui neagră părea mai deschisă la culoare în comparaţie cu bezna nesfârşită din jur, de deasupra şi de dedesubt; era sigur că, dacă se întâmpla să cadă, nu s-ar mai fi oprit niciodată. Asmodean susţinea că exista o metodă mai rapidă, numită Topire-n văzduh, de folosire a unei porţi, dar nu-l învăţase ce şi cum, în parte fiindcă nu avea puterea de a face o poartă în timp ce purta scutul lui Lanfear. Oricum, Topirea-n văzduh îţi cerea să ştii foarte bine punctul de plecare. Lui însă i se părea mai logic să ştie încotro te îndrepţi, dar Asmodean părea să creadă că asta era ca şi cum a-i întreba de ce aerul nu este apă. Erau multe lucruri pe care Asmodean le lua de bune. Zborul era îndeajuns de rapid.

De îndată ce se propti bine pe el, discul se smuci cam un sfert de metru şi apoi se opri, o altă poartă apărând în faţa lui Rand. Destul de repede, mai ales pe o distanţă atât de scurtă. Rand păşi în holul pe care se afla camera lui Asmodean.

Luna care se zărea pe ferestrele de la capetele coridorului era singura sursă de lumină; lampa lui Asmodean era stinsă. Firele pe care le ţesuse prin încăpere se aflau la locul lor, legate la fel de bine. Nu era nici o mişcare, dar încă se mai simţea mirosul de sulf ars.

Apropiindu-se de cortina de mărgele, se uită dincolo de pragul uşii. Încăperea era plină de umbrele lunii, una dintre ele fiind Asmodean, care se foia sub pături. Înfăşurat în Hău, Rand îi auzea bătăile inimii şi simţea mirosul sudorii viselor lui agitate. Se aplecă să vadă mai bine dalele albastre şi urmele lăsate pe ele.

De mic învăţase să ia urma vânatului, de aceea acum îi era foarte uşor să le descifreze. Trei sau patru Câini ai întunericului fuseseră acolo. Probabil că se apropiaseră de intrare unul după altul, fiecare aproape păşind pe urmele celui din faţă. Oare plasa ţesută de jur împrejurul camerei îi oprise acolo? Sau fuseseră trimişi doar să se uite şi să spună ce-au văzut? Îngrijorător, dacă până şi Câinii Celui Întunecat aveau atâta minte. Dar, dacă se gândea mai bine, myrddraalii foloseau şi corbi pe post de spioni, ca şi alte animale legate de ideea de moarte. Ochii Umbrei le numeau aielii.

Conducând fire subţiri de Pământ, şterse dalele de pe jos, apoi părăsi încăperea la fel cum venise, oprindu-se pe strada pustie, învăluită în noapte, la o sută de paşi de clădirea înaltă. Dimineaţa, toată lumea va vedea că urmele se opresc acolo, dar nimeni nu va bănui că Făpturile Umbrei se apropiaseră de Asmodean. Câinii Celui Întunecat nu aveau nimic de-a face cu Jasin Natael, menestrelul.

Acum probabil că fiecare fecioară din oraş era trează; cu siguranţă nici una nu mai dormea sub Acoperişul Fecioarelor. Făcând o altă poartă acolo, în stradă, o pată mai neagră decât noaptea, lăsă discul să-l poarte înapoi în camera lui. Se întrebă de ce alesese simbolul străvechi – era alegerea lui, chiar dacă nu o făcuse conştient; cu alte ocazii, fusese o treaptă sau o dală de pe jos. Câinii Celui Întunecat dispăruseră din calea acelui semn înainte de a se reîntrupa. „Sub acest semn va învinge.”

Ajuns în cameră, aprinse lămpile cu saidinul şi tot cu ajutorul lui, având grijă să nu declanşeze nici una dintre capcane, o bucată din perete dispăru, lăsând loc unei nişe pe care o făcuse chiar el.

În micul alcov se aflau două figurine înalte de aproape o jumătate de metru, un bărbat şi o femeie, îmbrăcate în robe largi şi cu chipul senin, fiecare cu un glob de cristal în mână. Lui Asmodean nu-i pomenise despre ele.

Erau un angreal, ca şi bărbatul micuţ şi gras din buzunarul hainei lui Rand, şi un sa’angreal, ca şi Callandor, care sporeau Puterea ce putea fi mânuită fără nici un pericol asupra angrealului în aceeaşi măsură în care angrealul putea fi folosit în conducerea Puterii fără nici un ajutor. Amândouă erau foarte rare şi preţuite de aes sedai, deşi acestea le recunoşteau numai pe cele care aveau legătură cu femeile şi saidarul. Aceste două figurine erau altceva, nu numai rarităţi, ci şi extrem de valoroase. Ter’angrealele fuseseră făurite ca să folosească Puterea, nu s-o sporească, în anumite scopuri. Aes sedai nu cunoşteau destinaţia majorităţii ter’angrealelor pe care le aveau în Turnul Alb; pe unele le foloseau, dar nu ştiau dacă le foloseau cum trebuie. Rand ştia însă la ce serveau cele două figurine.

Figurina care reprezenta un bărbat îl putea lega de o replică imensă a lui însuşi, cel mai puternic sa’angreal masculin făcut vreodată, chiar dacă Rand se afla departe de el, pe celălalt ţărm al Oceanului Aryth. Fusese terminat după ce temniţa Celui Întunecat fusese ferecată din nou – „Cum de ştiu asta?” – şi ascuns înainte ca să-l găsească vreun bărbat aes sedai aflat în pragul nebuniei. Figurina care reprezenta o femeie putea face acelaşi lucru pentru o femeie, să o lege de echivalentul feminin al statuii impunătoare care, spera el, încă mai era, aproape complet îngropată, în Cairhien. Cu puterea asta... Moiraine spusese că moartea nu poate fi tămăduită.

Neaşteptată, nedorită, amintirea penultimei dăţi în care îndrăznise să ţină în mână Callandor, imaginile plutind dincolo de Hău.

Trupul fetei cu părul negru, aproape un copil, întins pe jos, cu ochii larg deschişi, fixaţi pe tavan, sângele înnegrindu-i pieptul rochiei acolo unde un troloc o străpunsese cu lancea.

Puterea era în el. Callandor scăpăra, iar el era Puterea. O conduse, îndreptând-o spre trupul copilei, căutând, încercând, scotocind; fata sări în picioare, cu braţele şi picioarele nefiresc de rigide, cuprinse de spasme.

Rand, nu trebuie să faci aşa ceva, strigă Moiraine. Nu!

Să respire. Trebuia să respire. Pieptul fetei începu să se ridice şi să coboare. Inima. Trebuia să bată. Sângele deja gros şi negru i se prelingea din piept. Trăieşte, arză-te-ar! Urlă mintea lui. N-am vrut să fie prea târziu! Ochii ei îl fixau, împăienjeniţi, nepăsători la toată Puterea din el. Fără viaţă. Lacrimile i se scurgeau în voie pe obraji.

Se sili să-şi mute gândul în altă parte; chiar şi aşa, prins în Hău, amintirea tot îl durea. Cu atâta Putere... Cu atâta Putere şi tot nu-l credeau. „Nu eşti Creatorul”, îi spusese Moiraine în timp ce el o privea pe copilă. Dar cu acea figurină, cu numai jumătate din puterea ei, mişcase munţii din loc, cândva. Cu şi mai puţină, doar cu Callandor, fusese sigur că va putea da Roata înapoi, că va reînvia un copil. Nu numai Puterea Supremă era seducătoare, ci şi puterea în sine. Ar trebui să distrugă ambele figurine. Dar nu făcu decât să reînnoade firele şi să pună la loc capcanele.

— Ce faci acolo? Întrebă o voce de femeie când zidul păru din nou întreg.

Legând firele în grabă şi făcând nodul cu surprizele lui letale, absorbi Puterea şi se întoarse.

Lângă Lanfear, în rochia ei alb-argintie, Elayne, Min sau Aviendha ar arăta ca nişte fete oarecare. Numai ochii ei negri erau de-ajuns ca să-l facă pe orice bărbat să-şi vândă sufletul. La vederea ei stomacul i se întoarse pe dos.

— Ce vrei? Se răsti el.

Odată blocase accesul lui Egwene şi al lui Elayne la Adevăratul Izvor, dar nu-şi mai amintea cum. Atâta timp cât Lanfear putea atinge Izvorul, avea mai multe şanse să prindă vântul în mână decât să o facă prizonieră. Un singur fulger pornit din focul-răului şi... Nu putea face aşa ceva. Chiar dacă Lanfear era o Rătăcită, amintirea capului unei femei care se rostogolea pe jos îl făcu să se oprească.

— Ai două din ele, zise ea în cele din urmă. Mi s-a părut că zăresc... Una e femeie, nu?

Zâmbetul ei ar fi oprit inima unui bărbat şi l-ar fi făcut să-i fie profund recunoscător.

— Ai început să te gândeşti la planul meu, am dreptate? Cu cele două figurine, Cei Numiţi se vor prosterna la picioarele tale. Îl putem înlocui pe însuşi Marele Stăpân, îl putem provoca pe Creator. Putem...

— Întotdeauna ai fost ambiţioasă, Mierin, spuse el cu o voce care îi zgârâia urechile. De ce crezi că ţi-am întors spatele? Nu din cauza Ilyenei, cum ai vrea tu. Te-am scos de la inimă cu mult înainte de a o întâlni. Ambiţia e tot ce contează pentru tine. Puterea e tot ce ţi-ai dorit. Mi-e silă de tine!

Femeia îl privi lung, cu mâinile lipite de burtă şi cu ochii ei negri mai mari decât de obicei.

— Graendal spunea... Începu ea pierit, apoi înghiţi în sec şi reluă: Lews Therin? Te iubesc, Lews Therin. Întotdeauna te-am iubit şi întotdeauna te voi iubi. Ştii asta prea bine. Trebuie să ştii!

Pe faţa lui Rand nu se putea citi nimic; spera să-şi ascundă surprinderea cât putea de bine. Habar n-avea de unde îi veniseră cuvintele, dar părea să-şi aducă aminte de ea. O amintire vagă, de demult.

— Nu sunt Lews Therin Telamon! Sunt Rand al’Thor! Zise el cu asprime în glas.

— Bineînţeles, replică ea, privindu-l cercetător şi dând din cap ca pentru sine, din nou cu acelaşi sânge rece. Bineînţeles. Asmodean ţi-a spus tot felul de lucruri, despre Războiul Puterii, despre mine. Minte. M-ai iubit. Până mi te-a furat jigodia aia de Ilyena, cu părul ei gălbejit.

Preţ de o clipă, furia îi transformă chipul într-o mască fioroasă; Rand nu credea că femeia era conştientă de asta.

— Ştiai că Asmodean şi-a hăcuit propria mamă? I-a făcut ceea ce mai nou se numeşte ferecare. A hăcuit-o şi i-a lăsat pe myrddraali s-o scoată din sală urlând de durere. Poţi avea încredere într-un om ca ăsta?

Rand izbucni în râs.

— După ce l-am prins, m-ai ajutat să-l ţin bine, ca să mă înveţe tot ce ştie. Şi acum îmi spui să n-am încredere în el?

— În ceea ce te-nvaţă, pufni ea dispreţuitoare. O face fiindcă ştie că destinul lui e legat de-al tău pentru totdeauna. Chiar dacă a reuşit să-i convingă pe ceilalţi că e prizonier, ceilalţi tot l-ar face bucăţi, iar el ştie bine asta. Cel mai slab câine din haită are aceeaşi soartă. În plus, din când în când mai văd şi ce visează. Visează că vei lua locul Marelui Stăpân şi că-l vei ţine la dreapta ta. Uneori, are vise şi cu mine.

Zâmbetul ei îi spuse că visele acelea erau plăcute pentru ea, dar nu şi pentru Asmodean.

— Şi încearcă să te asmuţă împotriva mea, adăugă ea.

— De ce-ai venit aici?

Să-l asmuţă împotriva ei? Mai mult ca sigur că acum era plină de Putere, gata să se apere în clipa în care îl bănuia că ar vrea să încerce ceva. O mai făcuse şi înainte, cu o uşurinţă umilitoare.

— Îmi place cum eşti acum. Arogant şi mândru, plin de propria putere.

Cândva, îi mărturisise că-i plăcea atunci când nu era sigur pe el şi că Lews Therin era prea arogant.

— De ce-ai venit aici?

— În noaptea asta, Rahvin a trimis Câinii Celui Întunecat după tine, răspunse ea calm, încrucişându-şi mâinile pe talie. Aş fi venit mai repede, dar încă nu-i pot lăsa pe ceilalţi să ştie că sunt de partea ta.

De partea lui. Cineva din grupul Rătăciţilor îl iubea sau mai degrabă îl iubea pe bărbatul care fusese cu trei mii de ani în urmă şi tot ce voia de la el era să-şi cedeze sufletul Umbrei şi să conducă lumea alături de ea. Sau să fie cel puţin cu o treaptă sub ea. Iar pe deasupra să le ia locul Celui Întunecat şi Creatorului. Era nebună de legat? Sau puterea celor două uriaşe sa’angreale era atât de mare pe cât pretindea ea? Era o direcţie în care nu dorea s-o apuce gândurile lui.

— De ce-a vrut Rahvin să mă atace tocmai acum? Asmodean spune că-şi vede de treburile lui şi că, dacă va putea, va sta deoparte chiar şi în Ultima Bătălie şi va aştepta să mă distrugă Cel Întunecat. De ce nu Sammael sau Demandred? Asmodean spune că mă urăsc amândoi.

„Nu pe mine. Pe Lews Therin.” Dar pentru Rătăciţi era acelaşi lucru. „Te rog, Lumină, sunt Rand al’Thor.” Îndepărtă amintirea acestei femei în braţele lui, amândoi tineri, învăţând ce puteau face cu Puterea. „Sunt Rand al’Thor!”

— De ce nu Semirhage sau Moghedien sau Graen...?

— Dar ce faci tu acum e să îl şubrezeşti, spuse ea râzând. Nu ştii unde e? În Andor, chiar în Caemlyn. El conduce acolo, chiar dacă n-o face în numele lui. Morgase joacă exact cum îi cântă el, ea şi încă o duzină de alţii ca ea.

Femeia strâmbă din buze, dezgustată.

— Şi-a pus oamenii să-i caute alte drăguţe prin oraş şi împrejurimi, adăugă ea.

O clipă, Rand rămase şocat. Mama lui Elayne în mâinile unui Rătăcit. Dar nu îndrăzni să-şi arate îngrijorarea. Lanfear îşi demonstrase gelozia nu numai o dată; era în stare s-o urmărească pe Elayne şi s-o ucidă, numai la bănuiala că ar simţi ceva pentru ea. „Ce simt pentru ea?” în afară de asta, un adevăr evident pluti dincolo de Hău, rece şi necruţător. Nu-l va ataca pe Rahvin, chiar dacă ceea ce spunea Lanfear nu era minciună. „Iartă-mă, Elayne, dar nu pot.” Deşi ar putea minţi nu vărsase nici o lacrimă pentru ceilalţi Rătăciţi pe care îi ucisese el; cu toţii stăteau în calea planurilor ei, oricum, el, unul, nu mai voia să reacţioneze faţă de ce făceau alţii. Dacă reacţiona, ceilalţi îşi puteau da scama care îi erau intenţiile. „Să reacţioneze ei la ceea ce fac eu şi să rămână la fel de surprinşi ca Lanfear şi Asmodean.” Rahvin crede că am să sar imediat în apărarea lui Morgase? Întrebă el. O singură dată am văzut-o în viaţa mea. Ţinutul celor Două Râuri face parte din Andor pe hartă, dar niciodată n-am văzut vreo Gardă a Reginei pe acolo. Nimeni n-a văzut, de generaţii întregi. Dacă-i spui unuia din Ţinutul celor Două Râuri că Morgase e regina lui, aproape sigur va crede că eşti nebun.

— Mă îndoiesc că Rahvin se aşteaptă ca tu să dai fuga ca să-ţi aperi pământul natal, dar, cu siguranţă, se aşteaptă să-ţi aperi ambiţiile, zise Lanfear crispată. Şi el vrea ca Morgase să stea pe Tronul Soarelui ca să se folosească de ea până în momentul în care îşi va da arama pe faţă. În fiecare zi alţi oşteni andorani intră în Cairhien. Iar tu ai trimis oşteni taireni la miazănoapte ca să nu scapi ţinutul din mână. Nu-i de mirare că te-a atacat de îndată ce-a aflat unde eşti.

Rand clătină din cap. Adevărul era altul, nu trimisese acolo nici un tairen, dar nici nu se aştepta ca ea să înţeleagă. Sau să-l creadă dacă-i spunea cum stau lucrurile.

— Mulţumesc pentru că m-ai avertizat.

Politeţe faţă de unul dintre Rătăciţi! Desigur, nu putea decât să spere că o parte din ce-i spusese ea era adevărat. „Motiv întemeiat ca să n-o omori. Îţi va spune mai mult decât crede, dacă asculţi cu atenţie.” Spera că acela era gândul lui, oricât de cinic şi fără scrupule suna el.

— Îţi aperi visele de mine.

— De toţi.

Era un adevăr simplu ca bună ziua, deşi Lanfear era cel puţin la fel de importantă pe lista lui ca şi înţeleptele.

— Visele îmi aparţin. Tu şi visele tale, mai ales, zise ea cu expresia neschimbată, dar cu o voce mai aspră. Pot să-ţi înfrâng rezistenţa. Şi n-o să-ţi placă deloc.

Ca să-şi arate nepăsarea, Rand se aşeză pe saltea, cu picioarele încrucişate şi cu mâinile pe genunchi. Sperând că arată la fel de calm ca şi ea. Înăuntru însă simţea cum creşte Puterea. Pregătise firele Aerului ca s-o lege, ca şi firele Spiritului. Din ele se împletea scutul împotriva Adevăratului Izvor. Efortul de a-şi aminti cum trebuia să le împletească părea de domeniul trecutului, dar oricum nu-şi amintea nimic. Fără asta, toată pregătirea era în van. Lanfear putea destrăma sau tăia orice ţesea el, chiar dacă nu vedea nimic. Asmodean încerca să-l înveţe cum se face, dar îi venea greu să înţeleagă fără să exerseze pe ceea ce ţesuse o femeie.

Lanfear îl privi tulburată, sprâncenele uşor încruntate afectându-i frumuseţea.

— Am cercetat visele femeilor aiel. Ale aşa-ziselor înţelepte. Nu ştiu cum să se apere foarte bine. Le-aş putea speria până când n-ar mai putea visa din nou şi nici măcar nu s-ar mai gândi să pătrundă într-ale tale.

— Credeam că n-ai să mă ajuţi pe faţă, zise Rand.

Nu îndrăznea să-i spună să le lase în pace pe înţelepte; i-ar fi putut face în ciudă cu ceva. De la bun început îi dăduse de înţeles, chiar dacă nu prin viu grai, că ea va avea ultimul cuvânt.

— Asta n-ar însemna ca un alt Rătăcit să afle care-ţi sunt intenţiile? Doar nu eşti singura care ştie cum se pătrunde în visele altora.

— Cei Numiţi, zise ea absentă, muşcându-şi buza de jos. Am urmărit şi visele fetei. Ale lui Egwene. Cândva, am crezut că simţi ceva pentru ea. Ştii la cine visează? La fiul lui Morgase, dar şi la fiul ei vitreg. La fiul ei, Gwayn, cel mai des.

Zâmbind, Lanfear se prefăcu şocată.

— N-ai crede că o fată simplă, de la ţară, poate visa la aşa ceva.

Încerca să-i pună la încercare gelozia, gândi Rand. Chiar credea că el îşi apăra visele ca să-şi ascundă gândul la altă femeie!

— Fecioarele mă apără bine, spuse el posomorât. Dacă vrei să ştii cât de bine, uită-te la visele lui Isendre.

Obrajii lui Lanfear se acoperiră de pete roşii. Desigur. Rand nu trebuia să vadă ce lega ea acum. Deruta se învolbura dincolo de Hău. Sau poate că ea credea că...? Isendre? Lanfear ştia că e o iscoadă. Doar Lanfear îi adusese pe Kadere şi pe Isendre în Pustiu. Şi ascunsese cea mai mare parte din giuvaiericalele pe care Isendre fusese acuzată că le furase; Lanfear era rea şi necruţătoare chiar şi atunci când miza era foarte mică. Şi totuşi, dacă femeia credea că el o putea iubi pe Isendre, în ochii ei faptul că Isendre era o iscoadă probabil că nu reprezenta nici un impediment.

— Mai bine-i lăsam s-o trimită la Zidul Dragonului, dar cine ştie ce-ar mai fi spus ca să se salveze? Continuă el ca din întâmplare. Trebuie să-i protejez, pe ea şi pe Kadere, ca să-l protejez pe Asmodean.

Culoarea din obrajii lui Lanfear dispăru, dar, când femeia dădu să deschidă gura din nou, se auzi un ciocănit în uşă. Rand sări în picioare. N-avea cine s-o recunoască pe Lanfear însă, dacă fecioarele descopereau o femeie în camera lui, o femeie pe care nici una dintre fecioarele de la nivelurile inferioare n-o văzuse intrând, aveau să-l bombardeze cu întrebări la care el nu avea nici un răspuns.

Lanfear însă deja deschisese o poartă, spre un loc plin de draperii de mătase albă şi argint.

— Nu uita că sunt singura ta speranţă de supravieţuire, dragostea mea.

O voce prea glacială ca să-i spui cuiva „dragostea mea”.

— Lângă mine nu trebuie să-ţi fie teamă de nimic. Lângă mine poţi conduce – tot ce este sau va fi, adăugă Lanfear şi, ridicându-şi rochia albă ca neaua, păşi prin poarta care se închise imediat în urma ei.

Auzi din nou ciocănitul, se lepădă de saidin şi deschise uşa.

Enaila privi dincolo de el bănuitoare, murmurând:

— Am crezut că Isendre...

Femeia îi aruncă o privire acuzatoare.

— Surorile-de-lance te caută peste tot. Nimeni nu te-a văzut când te-ai întors.

Clătind din cap, Enaila se îndreptă de spate; întotdeauna încerca să pară mai înaltă decât era.

— Căpeteniile clanurilor au venit să stea de vorbă cu Car’a’carn, spuse ea pe un ton oficial. Aşteaptă jos.

Căpeteniile aşteptau în galeria străjuită de coloane fiindcă erau bărbaţi. Cerul era tot întunecat, dar primele licăriri ale zorilor dădeau contur munţilor spre răsărit. Chipurile lor umbrite nu arătau că i-ar fi enervat prezenţa celor două fecioare care stăteau intre ei şi uşile înalte.

— Shaido s-au pus în mişcare, strigă Han de îndată ce Rand îşi făcu apariţia. Şi aielii Reyn, şi Miagoma, şi Shiande... Toate clanurile!

— Ca să vină de partea lui Couladin sau a mea? întrebă Rand.

— Aielii Shaido se îndreaptă spre Pasul Jangai, spuse Rhuarc. Despre ceilalţi e prea devreme ca să ne dăm seama ce şi cum. Dar sunt în marş, cu toate lăncile de care n-au nevoie ca să apere casele şi turmele.

Rand nu făcu decât să încuviinţeze din cap. Toată înverşunarea lui de a nu lăsa pe nimeni să-i dicteze ce trebuia să facă... şi acum asta. Indiferent de intenţia celorlalte clanuri, cu siguranţă, Couladin voia să intre în Cairhien. Uite cum se alegea praful de toate planurile lui măreţe de a impune pacea, dacă shaizii dădeau iama prin Cairhien în timp ce el aştepta în Rhuidean sosirea celorlalte clanuri.

— Atunci mergem şi noi spre Jangai, zise el în cele din urmă.

— Nu-l putem prinde dacă vrea să treacă prin Jangai, îl avertiză Erim.

— Dacă i se alătură alte clanuri, vom fi prinşi ca nişte şerpi de casă orbiţi de lumina soarelui, adăugă Han cu amărăciune în glas.

— N-am de gând să stau aici cu mâinile în sân, spuse Rand. Dacă nu-l pot prinde pe Couladin, măcar să intru după el în Cairhien. Sunaţi adunarea. Plecăm la primele raze ale soarelui.

Făcând acea ciudată plecăciune a aielilor, folosită numai cu cele mai oficiale prilejuri, cu un picior în faţă şi cu o mână întinsă, căpeteniile clanurilor părăsiră încăperea. Numai Han spuse ceva.

— Spre Shayol Ghul.

CAPITOLUL 7 • Plecarea

Căscând în cenuşiul zorilor, Egwene urcă pe iapa ei de culoarea negurii, de unde şi numele, şi trase bine de frâu ca s-o astâmpere. Negura nu mai fusese călărită de săptămâni întregi. Aielii nu numai că preferau să meargă pe jos, ci evitau aproape total călăritul, deşi foloseau caii şi catârii ca să le care poverile. Chiar dacă ar fi existat lemn suficient pentru căruţe, terenul din Pustiu nu era prielnic roţilor, aşa cum mulţi neguţători ambulanţi învăţaseră pe pielea lor.

Nu-i surâdea deloc lunga călătorie spre apus. Munţii ascundeau soarele, pe moment, dar căldura urma să crească oră de oră, iar, după căderea nopţii, nu aveau să aibă corturi în care să se adăpostească. Şi nici nu era sigură că hainele de femeie aiel erau potrivite pentru călărit. Şalul, purtat pe cap, o proteja neaşteptat de bine împotriva soarelui, dar, dacă n-avea grijă, rochia aceea largă i se putea ridica până la coapse. Băşicile o îngrijorau la fel de mult ca şi pudoarea. Soarele pe o parte şi... O lună departe de şa n-ar fi trebuit s-o înmoaie atât de mult. Spera din toată inima să nu fie decât o părere, altfel călătoria urma să fie cu adevărat foarte lungă.

După ce-şi potoli iapa, Egwene văzu cât de atent o priveşte Amys şi îi zâmbi înţeleptei. Nu alergarea de noaptea trecută era motivul stării ei de somnolenţă, dimpotrivă, o ajutase să doarmă dusă. Noaptea trecută descoperise visele celeilalte femei şi, ca să sărbătorească evenimentul, băuseră ceai împreună, în vis, în Sălaşul Stâncilor Reci, într-o seară când copiii se jucau printre terasele cultivate şi o boare de vânt se stârnea de-a lungul văii pe măsură ce soarele cobora spre asfinţit.

Desigur, întâmplarea n-ar fi trebuit să-i tulbure odihna, dar Egwene fusese atât de încântată, încât, după ce părăsi visele lui Amys, nu se oprise; nu putea, nu în acel moment, indiferent de ce ar fi spus Amys. Găsise vise peste tot, deşi cele mai multe habar nu avea cui aparţineau. Cele mai multe, nu toate. Melaine visa că dă piept unui bebeluş, iar Bair îl visa pe unul dintre bărbaţii ei morţi, amândoi tineri şi cu părul bălai. Avusese mare grijă să nu pătrundă în visele acelea; Înţeleptele şi-ar fi dat seama imediat. Se cutremură gândindu-se la ce i-ar fi făcut înainte de a o lăsa să plece.

Visele lui Rand fuseseră o provocare, pe care n-o putuse evita. Acum că putea trece de la un vis la altul, cum să nu încerce acolo unde înţeleptele dăduseră greş? Numai că, încercând să pătrundă în visele lui, parcă ar fi intrat cu capul într-un zid de piatră invizibil. Ştia că visele lui erau de partea cealaltă a zidului şi era sigură că putea găsi calea spre ele, dar nu avea de ce să se agaţe, nu ştia cu ce să forţeze intrarea. Un zid din nimic. O problemă la care trebuia să mediteze până îi găsea rezolvarea. Din clipa în care îşi punea în gând să rezolve ceva, era mai încăpăţânată decât un catâr.

În jurul ei gai’shaini alergau de colo-colo, împovărând catârii cu lucrurile înţeleptelor. Nu peste mult timp numai un aiel sau altcineva la fel de cunoscător într-ale citirii urmelor putea spune că pe bucata aceea de lut tare fusese ridicată o tabără. Aceeaşi activitate se desfăşura şi pe povârnişurile munţilor din apropiere, aceeaşi vânzoleală extinzându-se până în oraş. Nu că ar fi plecat toată lumea, dar mii de oameni tot plecau. Aielii umpleau străzile, iar şirul de căruţe ale jupânului Kadere se întindea de-a curmezişul pieţei, doldora de obiectele alese de Moiraine, cele trei căruţe cu apă, vopsite în alb, de la coadă, arătând ca nişte butoaie uriaşe pe roţi, în spatele celor douăzeci de catâri. Căruţa lui Kadere, în fruntea coloanei, era ca o căsuţă pe patru roţi, cu trepte în spate şi un burlan care ieşea pe acoperişul plat. Neguţătorul trupeş, cu nasul coroiat, astăzi îmbrăcat tot în mătase de culoarea fildeşului, îşi scoase pălăria neaşteptat de ponosită când o văzu trecând pe lângă el, ochii lui negri, aplecaţi, neîmpărtăşind zâmbetul larg pe care i-l arunca.

Egwene îl ignoră cu răceală. Visele lui fuseseră, fără doar şi poate, neplăcute, întunecate, chiar dezmăţate. „Ar trebui vârât cu capul într-un butoi cu ceai de pelin”, gândi ea încruntată.

Apropiindu-se de Acoperişul Fecioarelor, îşi făcu loc printre gai’shainii care nu mai pridideau cu încărcatul şi catârii care aşteptau răbdători. Spre surprinderea ei, unul dintre cei care încărcau lucrurile lui Moiraine purta o robă neagră, nu albă. O femeie, după siluetă, care se clătina sub greutatea unei boccele legate cu sfoară. Aplecându-se în timp ce o strunea pe Negura, ca să se uite sub gluga femeii, Egwene văzu faţa palidă a lui Isendre, acoperită de valuri de sudoare. Era mulţumită că fecioarele renunţaseră la ideea de a o lăsa să iasă din casă sau s-o trimită cu treburi pe afară mai mult goală, dar i se părea o cruzime inutilă să o oblige să se îmbrace în negru. Dacă deja asuda atât de mult, aproape sigur avea să moară când căldura zilei va dogori pe deplin.

Dar asta era treaba celor din Far Dareis Mai. Aşa-i spusese şi Aviendha, cu blândeţe, dar ferm. Adelin şi Enaila mai că nu ţipaseră la ea, iar o fecioară vânjoasă, cu părul alb, pe nume Sulin, ameninţase s-o tragă de urechi până în faţa înţeleptelor. În pofida eforturilor ei de a o convinge pe Aviendha să nu-i mai spună aes sedai, o enerva faptul că, după ce se apropiaseră de ea, chiar cu oarecare reţinere, celelalte fecioare ajunseseră să o considere doar un învăţăcel al înţeleptelor. Culmea, o lăsau să intre în Acoperişul Fecioarelor numai dacă spunea că a fost trimisă acolo cu o treabă anume.

Iuţeala cu care îşi mâna iapa prin mulţime nu avea nici o legătură cu acceptarea ideii de dreptate a Far Dareis Mai sau cu faptul că unele fecioare stăteau cu ochii pe ea, fără îndoială gata să sară cu gura dacă o vedeau că voia să intervină. Cum nu avea aproape nici o legătură cu antipatia ei faţă de Isendre. Nu voia să se gândească la ce văzuse în visele ei, cu câteva clipe înainte de a fi trezită de Cowinde. Coşmaruri, torturi la care era supusă Isendre, care o puseseră pe fugă, îngrozită, în acelaşi timp auzind un hohot de râs diabolic, întunecat. Nu-i de mirare că Isendre arăta atât de răvăşită. Egwene sărise din somn atât de brusc, încât Cowinde făcuse un pas înapoi după ce îi pusese o mână pe umăr.

Rand se afla în stradă, în faţa Acoperişului Fecioarelor. Purta o shoufa, ca să se apere de soarele care se ridica pe cer, şi o tunică de mătase albastră, brodată cu aur, care ar fi fost mai potrivită într-un palat, deschisă la mai bine de jumătate din nasturi. La cingătoare, avea o cataramă nouă, complicată, în formă de dragon. Evident, Rand se credea din ce în ce mai important. Stând lângă Jeade’en, armăsarul lui rotat, vorbea cu căpeteniile clanurilor şi cu câţiva neguţători aieli care aveau să stea în Rhuidean.

Jasin Natael, aproape de Rand, cu harpa în spate şi ţinând frâiele unui catâr înşeuat, cumpărat de la jupânul Radere, era îmbrăcat şi mai pompos, cu broderii de argint care mai că-i acopereau haina neagră şi cu dantele albe la gât şi mâneci. Până şi cizmele îi erau tivite cu argint, în locul unde erau întoarse la genunchi. Mantia menestrelului strica efectul cu peticile ei, dar se ştia că menestrelii sunt nişte ciudaţi.

Neguţătorii purtau cadin’sor şi, în ciuda cuţitelor lor mai mici decât cele ale războinicilor, Egwene ştia că, la o adică, puteau mânui lancea foarte bine; aveau ceva, nu toţi, din aerul fioros al fraţilor lor înarmaţi cu lănci. Neguţătoresele, cu bluze algode albe, largi, fuste de lână, baticuri şi şaluri, erau mai uşor de distins. Cu excepţia fecioarelor şi a gai’shainilor – şi a Aviendhei femeile aiel purtau toate mai multe brăţări şi coliere din aur şi fildeş, argint şi pietre preţioase, unele făcute de aieli, altele cumpărate, altele pradă de război. Dintre neguţătorii aieli, femeile purtau de două ori mai multe, dacă nu chiar şi mai şi.

Egwene prinse o parte din ceea ce le spunea Rand neguţătorilor.

— ...Să le daţi meşterilor ogieri mână liberă în privinţa unora dintre clădirile pe care le construiesc. Atât cât vă puteţi permite. N-are nici un rost să încercaţi să refaceţi trecutul.

Aşadar, îi punea să trimită pe cineva la stedding după ogieri ca să reconstruiască Rhuideanul. Ceea ce era bine. O mare parte din Tar Valon era opera ogierilor şi, atunci când erau lăsaţi să-şi vadă de treabă, clădirile lor pur şi simplu îţi tăiau respiraţia.

Mat era deja pe calul lui, Cimpoiaş, cu pălăria cu borul lat trasă pe ochi şi cu capătul acelei lănci ciudate sprijinit de scara de la şa. Ca de obicei, tunica lui verde, cu guler înalt, era mototolită, semn că dormise în ea. Egwene îi evitase visele. Una dintre fecioare, o femeie foarte înaltă, cu părul blond, îi zâmbi şăgalnic, făcându-l să se uite în toate părţile de jenă. O reacţie normală, ţinând cont că femeia era cu mult mai în vârstă decât el. Egwene pufni dispreţuitor. „Ştiu prea bine la ce visa!” Trase de frâu lângă el ca să se uite după Aviendha.

— I-a spus să-şi ţină gura şi aşa a şi făcut, zise Mat când Egwene îşi opri iapa lângă el.

Bărbatul arătă cu capul spre Moiraine şi Lan, ea îmbrăcată în mătase de un albastru-deschis, ţinând hăţurile unei iepe albe, el în mantia de străjer, strunindu-şi calul murg, impunător. Lan o privea atent pe Moiraine, fără nici o expresie pe chip, ca de obicei, în timp ce ea părea gata să-şi iasă din fire de nerăbdare, încruntându-se la Rand.

— I-a zis de ce crede că nu face bine ce face – mi s-a părut că-i spune asta pentru a o suta oară, iar el i-a răspuns: „Am hotărât deja, Moiraine. Stai acolo şi taci din gură până mă întorc la tine”. Ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Moiraine să i se supună fără crâcnire. Ceea ce s-a şi întâmplat. Uită-te la ea, parcă-i ies aburi pe urechi!

Mat chicoti cu atâta satisfacţie, cu atâta încântare de gluma făcută, încât Egwene fu cât pe-aci să îmbrăţişeze saidarul şi să-i dea o lecţie chiar acolo, în faţa tuturor. Dar nu făcu decât să pufnească din nou, îndeajuns de tare ca să-i dea de înţeles că aceasta era reacţia ei la aşa-zisa lui glumă. Mat o privi lung şi chicoti din nou, fapt care o enervă şi mai mult.

Preţ de o clipă, se uită la Moiraine, derutată. Aes sedai se supusese poruncii lui Rand? Fără să protesteze? Era ca şi cum, pe neaşteptate, una dintre înţelepte i-ar fi declarat supunere totală sau soarele ar fi răsărit la miezul nopţii. Desigur, auzise despre atac; toată dimineaţa se discutase numai despre câinii uriaşi care lăsaseră urme pe podea. Dar nu înţelegea ce legătură aveau ei cu asta, deşi, în afară de veştile despre aielii Shaido, era singurul lucru pe care îl aflase, dar nu îndeajuns ca să producă o asemenea reacţie. Nimic din ceea ce ştia ea n-o putea produce. Moiraine, fără îndoială, i-ar zice că nu e treaba ei, dar tot s-ar întreba ce şi cum. Nu-i plăcea ca întrebările ei să rămână fără răspuns.

Zărind-o pe Aviendha pe ultima treaptă a Acoperişului Fecioarelor, îşi îndreptă iapa spre ea, ocolind mulţimea. Femeia aiel îl privea lung pe Rand, la fel de intens ca şi aes sedai, dar cu o figură inexpresivă. Îşi tot răsucea brăţara de fildeş pe încheietură, fără să-şi dea seama. Într-un fel, brăţara aceea făcea parte din problema pe care Aviendha o avea cu Rand. Egwene nu înţelegea; Aviendha refuza să vorbească despre asta, iar ea nu putea să întrebe pe altcineva, nevrând să-şi pună prietena într-o situaţie neplăcută. Brăţara ei de fildeş, sub formă de flacără, era un cadou de la Aviendha, menită să le facă aproape-surori; darul ei pentru Aviendha fusese colierul de argint pe care îl purta aceasta şi despre care jupânul Kadere pretindea că ar fi un model Kandori, numit fulgi-de-zăpadă. Neavând suficienţi bani, fusese nevoită să-i ceară lui Moiraine – darul i se păruse potrivit pentru cineva care nu va vedea zăpada niciodată. Sau n-ar vedea, dacă n-ar părăsi Pustiul; erau prea puţine şanse să se întoarcă înainte de venirea iernii. Indiferent cât de abscons era înţelesul acelei brăţări, Egwene era convinsă că îi va da de capăt până la urmă.

— Nu te simţi bine? Întrebă ea.

Când se aplecă din şaua înaltă, rochia i se ridică mai sus de glezne, dar Egwene era prea preocupată de starea prietenei ca să observe.

Trebui să repete întrebarea până ca Aviendha să tresară şi să ridice privirea spre ea.

— Ba mă simt foarte bine.

— Lasă-mă să vorbesc cu înţeleptele, Aviendha. Sunt sigură că le pot convinge că nu te pot face...

Nu reuşi să ducă gândul până la capăt, mai ales de faţă cu atâţia oameni.

— Tot la asta te gândeşti? Întrebă Aviendha schimbând poziţia şalului cenuşiu şi clătinând uşor din cap. Încă n-am reuşit să vă înţeleg obiceiurile.

Ochii ei se întoarseră spre Rand ca pilitura de fier atrasă de un magnet.

— Nu trebuie să-ţi fie teamă de el.

— Eu nu mă tem de nici un bărbat, replică răstit cealaltă femeie, fulgerând-o cu ochii plini de flăcări verzi-albastre. Nu vreau să ne certăm, Egwene, de aceea nu vreau să mai rosteşti asemenea lucruri.

Egwene oftă. În ciuda prieteniei lor, Aviendha era în stare s-o plesnească dacă se simţea jignită. Oricum, nu era sigură că ar fi recunoscut. Visul Aviendhei fusese prea chinuitor ca să-l privească până la capăt. Goală-puşcă, numai cu brăţara aceea, care părea că trage de ea de parcă ar fi cântărit cincizeci de kilograme, Aviendha alerga cât putea de repede pe un teren de lut crăpat. Din spatele ei venea Rand, un uriaş de două ori cât un ogier, pe un Jeade’en la fel de mare, ajungând-o încet, dar sigur din urmă.

Însă nu-i putea spune aşa, pur şi simplu, unei prietene că minte. Egwene se înroşi uşor la faţă. Mai ales că ar trebui să-i spună cum de ştia asta. „Sigur m-ar plesni. N-am să mai fac asta. Să cotrobăiesc prin visele oamenilor. Prin visele Aviendhei în nici un caz.” Nu era corect să iscodeşti visele unei prietene. Nu că ar fi fost vorba de asta, dar...

Mulţimea din jurul lui Rand începea să se risipească. Rand se săltă în şa, urmat îndeaproape de Natael. Una dintre neguţătorese, o femeie cu părul roşu şi faţa lată, care purta o mică avere – podoabe din aur, pietre preţioase şi fildeş –, rămase în urmă.

— Car’a’carn, vrei să părăseşti Ţinutul Întreit pentru totdeauna? Ai vorbit de parcă nu te-ai mai întoarce niciodată.

La auzul cuvintelor ei, ceilalţi se opriră şi făcură cale întoarsă. Tăcerea luă locul valului de murmure iscat de întrebare.

Rand tăcu şi el, doar o clipă, privind la feţele întoarse spre el. În cele din urmă, spuse:

— Sper să mă întorc, dar cine poate spune ce se va întâmpla? Roata ţese precum i-e voia.

Ezită, cu toţi ochii aţintiţi asupra lui.

— Dar am să vă las ceva care să vă amintească de mine, adăugă el, vârându-şi mâna în buzunar.

Imediat în apropierea Acoperişului Fecioarelor răsări o fântână, cu apa ţâşnind din gura delfinilor care stăteau, absurd, sprijiniţi în coadă. Dincolo de fântână, statuia unui tânăr cu un corn îndreptat spre cer începu să împrăştie apă în evantai, apoi, mai departe, din mâinile a două femei din piatră porniră alte şuvoaie de apă. Înmărmuriţi şi fără grai, aielii vedeau cum toate fântânile Rhuideanului se trezeau la viaţă.

— Ar fi trebuit să fac asta mai de mult, mormăi Rand ca pentru sine, dar în liniştea din jur Egwene îi acoperi toate cuvintele.

Nu se auzea decât zgomotul apei care ţâşnea din sute de fântâni. Natael ridică din umeri de parcă nu s-ar fi aşteptat la altceva.

Egwene însă privea spre Rand, nu spre fântâni. Un om care putea conduce Puterea. „Rand. E încă Rand, în ciuda a tot ce s-a întâmplat.” Dar, de fiecare dată când îl vedea făcând acest lucru, era ca şi cum ar fi aflat că îl poate face din nou. Ea, una, fusese învăţată că numai Cel Întunecat era mai de temut decât omul care poate conduce Puterea. „Poate că Aviendha este îndreptăţită să se teamă de el.”

Dar când privi în jos, spre Aviendha, pe faţa ei nu citi decât uimire; atâta apă o încânta pe femeie la fel cum ar fi încântat-o pe Ewgene cea mai frumoasă rochie de mătase sau o grădină plină de flori.

— Gata, plecăm, anunţă Rand, îndreptându-şi calul spre apus. Cei care nu sunt gata vor trebui să ne ajungă din urmă.

Natael îl urmă călare pe catâr. Oare de ce îngăduia Rand ca un asemenea lingău să stea în preajma lui?

Căpeteniile clanurilor începură imediat să dea ordine şi agitaţia crescu de zece ori. Fecioare şi Căutători-de-apă se repeziră în frunte, iar mai multe Far Dareis Mai îl înconjurară pe Rand, ca o gardă de onoare, cuprinzându-l în cercul lor, fără să vrea, şi pe Natael. Aviendha porni alături de Jeade’en, chiar lângă scara şeii lui Rand, ţinând uşor pasul cu armăsarul, în pofida fustei largi.

Trecând lângă Mat, în spatele lui Rand şi al escortei lui, Egwene se încruntă. Prietenei ei iar i se citea îndârjirea pe faţă, de parcă ar fi vârât mâna într-un cuib de vipere. „Trebuie să fac ceva ca s-o ajut.” Egwene nu se lăsa până nu rezolva orice problemă.

Urcând în şa, Moiraine bătu uşor gâtul arcuit al lui Aldieb cu mâna înmănuşată, dar nu-l urmă imediat pe Rand. Hadnan Kadere îşi pornise căruţele, el însuşi conducând-o pe prima. Ar fi trebuit să-l facă să-i care lucrurile şi în căruţa lui; omul se temea îndeajuns de ea, de aes sedai în general, ca să se supună. Cadrul uşii ter’angreal era priponit bine în căruţa din spatele lui Kadere, acoperit de prelată ca să nu mai cadă cineva prin el. Un şir lung de aieli Seia Doon, Ochi Negri păşeau de-o parte şi de alta a convoiului de căruţe.

Kadere se înclină spre ea, ridicându-şi pălăria, dar privirea ei trecu peste căruţe şi se opri în piaţa impunătoare care înconjura pădurea de coloane subţiri de sticlă, deja sclipitoare în lumina dimineţii. Dacă ar fi putut, ar fi luat tot ce era în piaţă, nu numai puţinul care încăpuse în căruţe. Unele obiecte erau prea voluminoase. Precum cele trei inele de metal cenuşiu, mat, fiecare cu un diametru mai mare de doi metri, care stăteau pe cant şi se îmbinau la mijloc. Fuseseră înconjurate cu o frânghie din piele împletită ca să-i oprească pe toţi cei care ar fi vrut să intre fără permisiunea înţeleptelor. Nu că ar fi îndrăznit prea mulţi să o facă. Numai căpeteniile clanurilor şi înţeleptele intrau în piaţa aceea fără să-şi facă probleme; numai înţeleptele atingeau totul şi atunci cu oarecare reticenţă.

De ani de zile cea de-a doua încercare cu care se confrunta o femeie aiel care voia să devină înţeleaptă era pătrunderea în spaţiul acelor coloane de sticlă strălucitoare, ca să vadă exact ce vedeau bărbaţii. Erau mai multe femeile care supravieţuiau decât bărbaţii fiindcă femeile erau mai dure, credea Bair, sau fiindcă cele prea slabe se autoeliminau înainte de a ajunge acolo, spunea Amys –, nu exista o explicaţie certă. Cele care supravieţuiau nu erau însemnate. Înţeleptele susţineau că numai bărbaţii aveau nevoie de semne vizibile; pentru o femeie era suficient să rămână în viaţă.

Prima încercare, prima triere, înainte chiar de pregătirea propriu-zisă, consta în păşirea printr-unul din cele trei inele. Nu conta care dintre ele sau poate că alegerea ţinea de destin. Acel pas părea că poartă femeia prin viaţă iar şi iar, arătându-i viitorul, toate variantele posibile în funcţie de fiecare hotărâre pe care o putea lua pentru tot restul vieţii. Şi moartea apărea acolo; unele femei nu puteau privi viitorul, aşa cum altele nu puteau privi trecutul. Toate variantele viitorului erau, desigur, mult prea mult pentru mintea omenească. De cele mai multe ori, se învălmăşeau şi se estompau, femeia înţelegea oarecum ce avea să i se întâmple în viaţă, ce trebuia să i se întâmple, ce putea să i se întâmple. De obicei, până şi acest lucru rămânea ascuns până în clipa în care i se întâmpla. Dar nu întotdeauna. Moiraine trecuse prin inelele acelea. „O lingură de speranţă şi o ulcică de disperare”, gândi ea.

— Nu-mi place să te văd aşa, zise Lan.

De pe Mandarb şi de la înălţimea lui, Lan privi în jos spre ea, îngrijorarea încreţindu-şi colţurile ochilor. Pentru el asta echivala cu lacrimile de frustrare ale altui bărbat.

Aielii treceau de o parte şi de alta a cailor lor, iar printre ei gai’shaini mânau catârii plini de poveri. Căruţele cu apă ale lui Kadere trecuseră deja, observă Moiraine cu surprindere; de-abia acum îşi dădea seama cât de mult contemplase piaţa.

— Aşa cum? Întrebă ea, întorcându-şi iapa ca să se alăture convoiului.

Rand şi escorta lui ieşiseră deja din oraş.

— Îngrijorată, zise el direct, fără nici o expresie pe chipul cioplit în piatră. Temătoare. Niciodată nu te-am văzut atât de temătoare, nici chiar atunci când au năvălit peste noi trolocii şi myrddraalii, nici chiar atunci când ai aflat că Rătăciţii erau liberi, iar Sammael era aproape să ne copleşească. Se apropie sfârşitul?

Moiraine tresări, dar imediat regretă că o făcuse. Lan privea înainte, peste urechile armăsarului său, dar nu-i scăpa nimic, niciodată. Uneori, îţi venea să crezi că vedea până şi frunza care cădea în spatele lui.

— Te referi la Tarmon Gai’don? O pasăre-cardinal din Seleisin ştie la fel de mult ca şi mine. Sper că nu, atâta timp cât peceţile rămân intacte.

Cele două pe care le avea ea erau într-una din căruţele lui Kadere, fiecare vârâtă cu propria ei mână într-un butoiaş căptuşit cu lână. Nu în căruţa cu tocul uşii din piatră roşie; acolo era prea riscant.

— La ce altceva mă puteam referi? Întrebă el rar, privind tot în faţă şi făcând-o să regrete că nu-şi muşcase limba. Prea ţi-ai pierdut răbdarea. Mi-aduc aminte de vremea în care aşteptai săptămâni întregi o cât de mică informaţie, un singur cuvânt, fără să ţi se mişte un muşchi de pe faţă, acum însă...

Lan îşi întoarse ochii albaştri spre ea, o privire care ar fi intimidat aproape orice femeie. Şi aproape orice bărbat.

— Jurământul pe care l-ai făcut în faţa băiatului, Moiraine. Ce naiba te-a apucat?

— Se îndepărta prea mult de mine, Lan, iar eu trebuie să-i fiu aproape. Are nevoie de cineva care să-l îndrume şi voi face tot ce-mi stă în putinţă, mai puţin să împart patul cu el, ca să aibă parte de aşa ceva.

Inelele îi spuseseră că va fi un dezastru. Nu că s-ar fi gândit prea mult la asta – ideea în sine o tulbura prea mult! ― dar trebuia să ia în seamă ce văzuse în inele. Era, fără îndoială, o reflectare a propriei disperări din ce în ce mai pronunţate, inelele prevenind-o că se va alege praful de totul. Ar fi vrut să-şi aducă aminte acum – pe Rand al’Thor îl putea descifra prin tot ceea putea afla despre el şi totuşi în minte nu-i rămânea decât obsesia nenorocirii ce avea să se abată asupra lor.

— Pentru ca umilinţa să-ţi fie completă, n-ar strica să-ţi spună să-i aduci papucii şi să-i aprinzi pipa.

Moiraine îl pironi cu privirea. Era o glumă? Dacă da, nu era deloc amuzantă. Întotdeauna fusese de părere că umilinţa nu e de ajutor în nici o situaţie. După Siuan, faptul că îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa în Palatul Soarelui din Cairhien o făcuse arogantă până în măduva oaselor, unde nici măcar nu o putea vedea – lucru pe care Moiraine îl nega cu vehemenţă – dar, cu toate că Siuan era fiica unui pescar din Tear, putea înfrunta orice regină, pentru ea aroganţă însemnând tot ce se opunea planurilor ei.

Dacă încerca să facă o glumă, oricât de proastă era ea, atunci Lan nu mai era cel de odinioară. O slujea de aproape douăzeci de ani, îi salvase viaţa de nu mai ştia câte ori, adesea primejduind-o pe-a lui. Niciodată nu pusese prea mare preţ pe viaţă, care conta numai atât cât îi era de folos lui Moiraine; unii spuneau că-i face curte morţii la fel cum mirele îi face curte miresei. Nu-i furase inima niciodată şi nu simţise nici o urmă de gelozie faţă de femeile care păreau că i se aruncă la picioare. Lan declarase demult că e lipsit de inimă. Dar găsise una în ultimul an, o găsise în momentul în care o femeie îi legase inima cu o sfoară şi şi-o prinsese în jurul gâtului.

Lan tăgăduia, desigur. Nu dragostea lui pentru Nynaeve al’Maera, cândva o Meştereasă în Ţinutul celor Două Râuri şi acum o Aleasă a Turnului Alb, ci că o putea avea vreodată. Avea doar două lucruri, spunea Lan despre sine, o sabie care nu se putea rupe şi un război care nu se sfârşea niciodată; pe care nu le putea dărui unei mirese. Cel puţin de asta se îngrijise Moiraine, deşi Lan nu avea să afle decât la sfârşit. Dacă afla dinainte, probabil că ar fi încercat să schimbe ceva, încăpăţânat cum îl ştia că este.

— Pământul ăsta arid pare să-ţi fi veştejit propria umilinţă, al’Lan Mandragoran. Va trebui să găsesc nişte apă ca s-o fac să crească din nou.

— Umilinţa mea e ascuţită ca briciul, replică el sec. Niciodată n-o laşi să se tocească.

Lan udă o batistă albă cu apa din burduful lui şi i-o dădu lui Moiraine. Femeia o legă în jurul tâmplelor fără să spună ceva. Soarele începea să urce deasupra munţilor din spatele lor, un glob de aur incandescent.

Coloana de oameni, animale şi căruţe urcă şerpuitor povârnişul golaş al Muntelui Chaendaer, cu coada încă în Rhuidean când atinse creasta, apoi coborî pe platoul presărat cu stânci ascuţite şi teşite, unele dungate cu roşu şi ocru peste nuanţele de gri şi cafeniu. Aerul era atât de limpede încât Moiraine vedea până hăt departe, chiar şi după ce coborâseră de pe Chaendaer. Ici şi colo se înălţau bolte naturale şi în toate direcţiile munţi zimţaţi păreau că vor să se agaţe de cer. Cursuri de apă secate şi gropi împânzeau un ţinut din care răsăreau, timid, câteva tufe cu ghimpi şi plante fără frunze, doar cu spini. Copacii, rari şi ei, plini de noduri şi piperniciţi, erau plini de ghimpi sau de spini. Arşiţa transforma totul într-un cuptor. Un ţinut aspru, cu un popor pe măsură. Dar nu numai Lan se schimba sau era schimbat. Moiraine îşi dorea să vadă ce va face Rand din aieli în cele din urmă. Îi aştepta, pe toţi, o călătorie atât de lungă.

CAPITOLUL 8 • Dincolo de hotar

Agăţându-se cu o mână de stinghia de la capătul căruţei care se zdruncina la fiecare bolovan sau gaură întâlnită în cale, Nynaeve îşi ţinea pălăria de paie cu cealaltă, privind în urmă la furtuna de praf. Borul larg îi apăra faţa de arşiţa dimineţii, dar vântul uşor, provocat de mişcarea dezordonată a căruţei, era îndeajuns ca să i-o smulgă de pe cap, chiar dacă era ţinută de o eşarfă de un roşu-închis, prinsă sub bărbie. Dealurile joase, acoperite de iarbă şi, din când în când, de câte un tufiş, rămâneau în urmă, iarba fiind uscată şi cu firul subţire în căldura sfârşitului de vară; din cauza prafului nu putea vedea totul şi, în plus, mai şi tuşea. Norii albi de pe cer erau mincinoşi. Nu mai plouase de când părăsiseră Tanchico, cu multe săptămâni în urmă, şi trecuse ceva vreme de când pe drumul lat nu se mai perindaseră alte căruţe.

Nimeni nu părea să se desprindă din acel zid cafeniu, solid în aparenţă, ceea ce îi convenea de minune. Nu se mai înfuria pe briganzii care încercau să le oprească, acum când erau atât de aproape să scape de nebunia din Tarabon, dar, dacă nu era furioasă, nu putea simţi Adevăratul Izvor şi, bineînţeles, nici să conducă Puterea. Chiar şi furioasă, era surprinsă că fusese în stare să stârnească o asemenea furtună; odată pornită, plină de furia ei, furtuna căpăta propria ei viaţă. Şi Elayne fusese uimită de cât de năprasnică fusese, deşi, din fericire, nu-i spusese nici lui Thom, şi nici lui Juilin. Dar, chiar dacă forţa ei creştea – învăţătoarele ei din Turn îi spuseseră că aşa se va întâmpla şi, cu siguranţă, nici una dintre ele nu era îndeajuns de tare că să întreacă unul dintre Rătăciţi, aşa cum făcuse ea –, chiar şi aşa nu putea face absolut tot. Dacă ar fi apărut bandiţii, Elayne ar fi fost nevoită să le facă faţă de una singură, un lucru pe care Nynaeve nu-l voia în ruptul capului. Furia îi trecuse, dar se pregătea pentru alta.

Căţărându-se cu stângăcie pe prelata care acoperea butoaiele, se întinse după unul cu apă legat de o parte şi de alta, împreună cu cuferele pline de lucruri şi alimente. Imediat vântul îi suflă pălăria, oprită să nu zboare de tot doar de eşarfă. Atinse cu vârful degetelor capacul butoiului – ca să-l ridice ar fi trebuit să lase frânghia de care se prinsese cu cealaltă mână – Dar, după cum se clătina căruţa, asta ar fi însemnat să cadă în nas.

Juilin Sandar îşi apropie de căruţă armăsarul murg, costeliv Pândarul era numele total nepotrivit pe care i-l dăduse şi se întinse ca să-i dea unul din burdufurile cu apă care îi atârnau de şa. Nynaeve bău recunoscătoare, deşi nu cu graţie. Atârnând ca un ciorchine de struguri pe o viţă bătută de vânt, scăpă pe rochia ei gri tot atâta apă cât reuşi să bea.

Era o rochie care se potrivea cu statutul ei de neguţătoreasă, cu gulerul înalt, ţesută fin şi bine croită, dar mult prea simplă. Acul din piept, un mic cerc de granate incrustate cu aur, era poate prea mult pentru o neguţătoreasă, dar îl primise în dar de la panarhul Tarabonului, împreună cu alte giuvaiere, mult mai preţioase, ascunse sub capra căruţaşului. Îl purta ca să-i aducă aminte că până şi femeile care şedeau pe tron trebuiau luate de guler şi scuturate din când în când. Acum că rezolvase problema cu Amathera, parcă avea mai multă înţelegere faţă de felul în care Turnul îi manipula pe regi şi pe regine.

Bănuia că Amathera îi dăduse toate acele daruri ca să le facă să plece din Tanchico. Femeia intenţionase să cumpere chiar şi o corabie numai ca ele să nu întârzie mai mult decât era necesar, dar nimeni nu dorise să vândă aşa ceva. Cele câteva corăbii care rămăseseră în portul Tanchico şi care puteau naviga şi în largul coastei erau ticsite de refugiaţi. În plus, o corabie prea bătea la ochi, era cel mai rapid mijloc de transport şi era posibil ca Ajah Neagră să supravegheze portul, aşteptându-le acolo, după tot ce se întâmplase. Fuseseră trimise să vâneze aes sedai care erau iscoade ale Celui Întunecat, nu să fie prinse ca într-o capcană. De unde şi căruţa şi lunga călătorie printr-un ţinut răvăşit de război şi anarhie. Acum, regreta că insistase să evite corăbiile. Dar nu avea de gând să recunoască şi în faţa celorlalţi.

Când încercă să-i înapoieze burduful lui Juilin, acesta îi făcu semn să-l păstreze. Un ins dur, parcă cioplit din lemn întunecat, nu se simţea în largul lui călare. Ei i se părea că arată caraghios, nu fiindcă nu ştia să se ţină cum trebuie pe cal, ci din cauza acelei pălării taraboneze pe care o purta peste părul negru, drept, o pălărie fără boruri, conică, înaltă şi cu vârful turtit. Nu se potrivea deloc cu tunica lui neagră, tairenă, strâmtă în talie şi largă în rest. De fapt, nu se potrivea cu absolut nimic. După părerea ei, Juilin arăta de parcă ar fi avut o plăcintă pe cap.

Îi veni greu să-şi croiască drum până în faţă, cu burduful într-o mână şi cu pălăria care îi stătea să cadă, dar reuşi până la urmă mormăind tot felul de înjurături la adresa prinzaşului-de-furi din Tear – halal prinzaş-de-furi! ― A lui Thom Merrilin menestrel de doi bani! A lui Elayne din Casa Trakand, Domniţa-Moştenitoare a Andorului, care ar fi trebuit şi ea luată de guler!

Voia să se strecoare pe capră, între Thom şi Elayne, dar tânăra cu părul auriu stătea lipită de Thom, cu pălăria de paie lăsată pe spate. Strângea braţul bătrânului neghiob, cu mustaţă albă, de parcă s-ar fi temut să nu cadă din căruţă. Cu buzele strânse, Nynaeve îşi dădu seama că n-avea încotro, trebuia să se aşeze lângă Elayne. Se bucura că Elayne îşi împletise părul din nou într-o coadă groasă cât încheietura mâinii şi atârnându-i până la brâu; aşa o putea trage de ea în loc s-o plesnească peste ureche. Până nu de mult fata părea a fi cu scaun la cap, ceva însă se întâmplase cu ea în Tanchico.

— Nu ne mai urmăresc, anunţă Nynaeve, trăgându-şi pălăria pe cap. Poţi să încetineşti acum, Thom.

Ar fi putut spune asta din spatele căruţei, ca să nu mai fie nevoie să facă slalom printre butoaie, dar nu-i surâsese ideea s-o vadă cei doi cum sare de colo-colo. Nu-i plăcea să se facă de râs, mai ales atunci când se afla într-o postură nefavorabilă.

— Pune-ţi pălăria, îi spuse ea lui Elayne. Pielea ta albă n-o să reziste prea mult în soarele ăsta.

După cum aproape că se aştepta, tânăra nu-i băgă în seamă sfatul prietenesc.

— Eşti un vizitiu nemaipomenit, exclamă Elayne când Thom trase de hăţuri, făcându-i pe cei patru cai să treacă la pas. Nu i-ai scăpat nici o clipă din mână.

Bărbatul înalt, vânos îi aruncă o privire, înălţându-şi sprâncenele albe, stufoase, dar nu spuse decât:

— Vin alţii din faţă, copilă.

Mda, poate nu era chiar atât de neghiob.

Nynaeve văzu coloana de călăreţi în mantii albe care cobora spre ei de pe dealul din faţă, înjur de o sută de bărbaţi în zale şi coifuri conice strălucitoare, care însoţeau tot atâtea căruţe supraîncărcate. Copiii Luminii. Îşi aduse brusc aminte de cureluşa de piele de la gât, sub rochie, şi de cele două inele care i se legănau între sâni. Inelul de aur masiv, cu sigiliu, al lui Lan, inelul regilor Malkieri pierduţi nu le-ar fi spus nimic Mantiilor Albe, dar dacă vedeau inelul Marelui Şarpe...

„Proasto! N-au cum să-l vadă, doar dacă te dezbraci în faţa lor!”

Le aruncă o privire tovarăşilor de drum. Elayne nu avea cum să se facă mai urâtă, iar acum că-i dăduse drumul la braţ lui Thom şi îşi lega din nou eşarfa verde care îi ţinea pălăria pe cap, atitudinea ei se potrivea mai degrabă cu o sală a tronului decât cu căruţa unui neguţător, dar, în afară de faptul că era albastră, rochia ei nu se deosebea de a lui Nynaeve. Nu purta nici un fel de bijuterii; darurile Amatherei i se păruseră „prea ţipătoare”. Avea toate şansele să scape; o făcuse de cincizeci de ori de când părăsiseră Tanchico. Cu multe emoţii. Numai că aceasta era prima lor întâlnire cu Mantiile Albe. Thom, în haina lui de lână groasă, putea trece drept unul dintre miile de căruţaşi bătrâni, albiţi de vreme. Iar Juilin era Juilin, ştia cum să se poarte, deşi părea că ar fi vrut să fie pe picioarele lui, pe pământ, cu toiagul în mână sau cu pumnalul zimţuit de la cingătoare, decât pe cal.

Thom opri căruţa pe marginea drumului în timp ce mai multe Mantii Albe se desprinseră din fruntea coloanei. Nynaeve îşi dădu silinţa să-i întâmpine cu un zâmbet, sperând că cei din faţă nu se hotărâseră să mai adauge o căruţă la şirul şi aşa lung.

— Lumina fie cu tine, căpitane! I se adresă ea bărbatului cu faţa îngustă, evident conducătorul lor, singurul care nu purta o lance cu vârf de oţel.

Habar nu avea ce rang însemnau cele două noduri de aur de pe mantia lui, chiar sub cercul de diamante strălucitoare pe care-l purtau toţi, dar ştia din experienţă că bărbaţii erau sensibili la orice compliment.

— Ne bucurăm atât de mult să vă vedem. Cu câteva mile în urma noastră bandiţii au încercat să ne jefuiască, dar am scăpat datorită unei furtuni de praf care s-a iscat ca din senin. Am scăpat ca prin...

— Eşti neguţătoreasă? Puţini neguţători au venit dinspre Tarabon în ultima vreme.

Vocea bărbatului era la fel de aspră ca şi faţa lui, care arăta de parcă ar fi fost stoarsă de bucurie înainte ca posesorul ei să-şi părăsească leagănul. Suspiciunea îi umplea ochii negri, înfundaţi în orbite; Nynaeve nu se îndoia că stăteau acolo dintotdeauna.

— Încotro te îndrepţi şi cu ce marfă?

— Vopseluri, căpitane.

Nynaeve se strădui să-şi păstreze zâmbetul sub privirea aceea dură, neclintită; răsuflă uşurată când, preţ de o clipă, bărbatul se uită la ceilalţi. Thom reuşea să pară plictisit, doar un căruţaş care era plătit în orice condiţii, iar dacă Juilin nu-şi scosese pălăria aia caraghioasă, cum făcea mereu, cel puţin dădea impresia că nu-l prea interesează ce se întâmplă, un angajat cu simbrie, care nu avea nimic de ascuns. Când privirea Mantiei Albe se opri asupra lui Elayne, Nynaeve o simţi cum se încordează şi adăugă repede:

— Vopseluri taraboneze. Cele mai bune din lume. Pot lua un preţ bun pe ele în Andor.

La un semnal al căpitanului sau ce era el, unul dintre ceilalţi bărbaţi dădu pinteni calului şi se apropie de partea din spate a căruţei. Tăind una din frânghii cu pumnalul, ridică prelata îndeajuns ca să vadă trei-patru butoaie.

— Scrie „Tanchico” pe ele, domnule locotenent. Pe ăsta e trecut „stacojiu”. Vreţi să sparg câteva?

Nynaeve speră ca ofiţerul să-i vadă imediat îngrijorarea de pe faţă. Chiar şi fără s-o privească, simţea că Elayne voia să-l pună la punct pe oştean, dar orice neguţător adevărat ar fi fost îngrijorat dacă vopselurile lui ar fi luat contact cu aerul de-afară.

— Căpitane, dacă mi le arăţi pe cele pe care vrei să le vezi, le deschid eu, fără nici o supărare.

Ofiţerul nu reacţionă nici la compliment, nici la oferta ei de cooperare.

— Butoaiele au fost închise şi ceruite pentru ca vopselurile să fie ferite de praf şi de apă. Dacă sunt sparte, nu mai pot să le ceruiesc.

Restul coloanei ajunse în dreptul lor, stârnind un nor de praf; căruţaşii arătau toţi la fel, în haine ponosite, oştenii însă stăteau drepţi în şa, cu lăncile lungi aplecate în acelaşi unghi, în ciuda feţelor acoperite de sudoare şi de praf, tot arătau ca nişte oameni cu care nu trebuie să te pui. Numai căruţaşii priviră spre Nynaeve şi spre ceilalţi.

Locotenentul îşi şterse praful de pe faţă cu mâna înmănuşată, apoi îi făcu semn oşteanului să se îndepărteze de căruţă, ochii rămânându-i aţintiţi asupra lui Nynaeve.

— Vii din Tanchico?

Nynaeve încuviinţă din cap, imaginea perfectă a cooperării şi sincerităţii.

— Întocmai, căpitane. Din Tanchico.

— Ce poţi să-mi spui despre oraş? Umblă tot felul de zvonuri.

— Zvonuri, căpitane? Când am plecat noi, domnea haosul. Oraşul era plin de refugiaţi, iar zona din jurul lui de rebeli şi bandiţi. Negoţ aproape că nici nu mai există.

Ceea ce era adevărul gol-goluţ.

— De asta am să fac bani buni cu vopselurile mele. Nu cred că se vor mai găsi prea curând vopseluri taraboneze.

— Nu mă interesează refugiaţii, negoţul sau vopselurile, zise ofiţerul sacadat. Andric tot pe tron este?

— Da, căpitane.

Potrivit zvonurilor, cineva cucerise Tanchico şi luase locul regelui, lucru care putea fi adevărat. Dar cine anume – unul dintre seniorii rebeli care se luptau între ei cu aceeaşi înverşunare cu care luptau împotriva lui Andric sau Cei-Juruiţi-Dragonului, care îi juraseră credinţă Dragonului Renăscut fără ca măcar să-l vadă vreodată?

— Andric încă mai era rege, iar Amathera încă mai era panarh când am plecat noi.

Ochii lui îi arătară că nu credea în spusele ei.

— Se vorbeşte că sunt implicate şi vrăjitoarele din Tar Valon. Ai văzut vreo aes sedai sau ai auzit că ar fi acolo?

— Nu, căpitane, răspunse ea repede.

Inelul Marelui Şarpe îi frigea pielea. Cincizeci de Mantii Albe, la mâna ei. De data aceasta, o furtună de praf n-ar fi de ajutor şi, oricum, chiar dacă nu voia să recunoască, o încerca mai mult teama decât furia.

— Neguţătorii de rând nu sunt de nasul lor, adăugă ea.

Ofiţerul înclină din cap, şi Nynaeve riscă o întrebare.

Orice, numai să schimbe subiectul.

— Dacă nu ţi-e cu supărare, căpitane, am intrat în Amadicia?

— Hotarul e la cinci mile spre răsărit. Pe moment. Primul sat în care veţi intra va fi Mardecin. Supuneţi-vă legilor şi vă va fi bine. E o garnizoană a Copiilor Luminii acolo.

Căpitanul vorbea de parcă garnizoana numai grija lor o avea, să se supună ei legilor.

— Ai venit ca să muţi hotarul? Întrebă Elayne pe neaşteptate, glacial.

Lui Nynaeve îi venea s-o strângă de gât.

Ochii bănuitori, înfundaţi în orbite, se opriră asupra lui Elayne, drept care Nynaeve spuse repede:

— Iart-o, căpitane. E fata surorii mele mai mari. Crede c-ar fi trebuit să se nască într-o familie de nobili şi nici nu se poate ţine departe de băieţi. De asta mi-a trimis-o maică-sa.

Oftatul indignat al lui Elayne era perfect. Şi, probabil, foarte real. Nynaeve gândi că n-ar fi trebuit să adauge şi treaba cu băieţii, dar aşa i se păruse ei că e bine.

Mantia Albă le privi lung câteva clipe şi spuse: Căpitanul-comandant trimite alimente în Tarabon. Altfel ne-ar invada toate scursurile taraboneze şi ar fura tot ce întâlnesc în cale. Lumina să vă călăuzească!

Ofiţerul porni în galop spre capătul coloanei. Ultimele lui cuvinte nu erau nici sugestie, nici binecuvântare.

Thom puse căruţa în mişcare de îndată ce ofiţerul se îndepărtă, dar toţi rămaseră tăcuţi, tuşind doar, până când trecură de ultimul oştean şi scăpară de praful celorlalte căruţe.

Înghiţind puţină apă ca să-şi ude gâtlejul, Nynaeve îi întinse burduful lui Elayne.

— Ce-ai vrut să spui acolo? Întrebă ea. Nu suntem în sala tronului mamei tale, iar mama ta n-ar îngădui aşa ceva!

Elayne goli plosca înainte de a o învrednici cu un răspuns.

— Te umileai, Nynaeve, zise ea şi îşi subţie vocea, mimând slugărnicia. Sunt foarte ascultătoare şi supusă, căpitane. Pot să-ţi pup cizmele, căpitane?

— Acum suntem neguţătorese, nu regine travestite!

— Neguţătoresele nu trebuie să fie şi nişte linguşitoare ordinare! Ai noroc că nu s-a gândit că încercăm să ascundem ceva, cu servilismul tău exagerat!

— Nimeni nu-şi permite să ia de sus cincizeci de Mantii Albe înarmate până în dinţi! Sau chiar credeai că, la nevoie, îi puteam învinge pe toţi cu Puterea?

— De ce i-ai spus că nu mă pot ţine departe de băieţi? Nu era nevoie de aşa ceva, Nynaeve!

— Eram în stare să-i spun orice, numai să plece şi să ne lase în pace! Iar tu...!

— Ia mai tăceţi din gură, înainte ca ăia să se întoarcă şi să vadă cum vă păruiţi! Strigă Thom pe neaşteptate.

Nynaeve chiar se întoarse pe capra de lemn ca să se uite în urmă, dar îşi dădu seama că Mantiile Albe erau prea departe ca să le audă, chiar dacă strigau una la alta. Şi ce dacă au strigat? Faptul că Elayne îi întorsese vorba nu-i fu de ajutor.

Nynaeve o înşfăcă de păr şi se uită încruntată la Thom, dar Elayne se lipi de braţul lui şi îi gânguri:

— Ai dreptate, Thom. Îmi cer scuze că am ridicat vocea.

Juilin îi privea cu coada ochiului, îndeajuns de înţelept ca să nu se apropie prea mult şi să intre şi el în gura lor.

Dând drumul la părul lui Elayne, înainte de a rămâne cu el în mână, Nynaeve îşi aranjă pălăria şi privi drept înainte, pe deasupra cailor. Nu ştia ce-o apucase pe fata aia, dar era momentul s-o înveţe minte o dată pentru totdeauna.

Doar câte un stâlp de piatră, înalt, de o parte şi de alta a drumului, marca hotarul dintre Tarabon şi Amadicia. Dincolo de hotar nu se vedea ţipenie de om. Dealurile deveneau treptat din ce în ce mai înalte, altfel peisajul rămânea aproape la fel: iarbă şi tufişuri maronii, cu câteva frunze verzi pe crengile pinilor sau pe alte plante veşnic verzi. Câmpuri cu garduri de piatră şi case de piatră cu acoperişul de stuf împestriţau coastele şi văile, dar păreau părăsite. Din coşuri nu se înălţa nici un fir de fum, pe câmp nu muncea nimeni, nici urmă de oi sau de vite. Ici şi colo câteva găini scormoneau prin curţile apropiate de drum, însă fugeau speriate la apropierea căruţei. Cu sau fără garnizoana Mantiilor Albe, nimeni nu risca să stea în drumul briganzilor atât de aproape de hotar.

Când apăru Mardecin, pe vârful unui deal, soarele încă mai avea de urcat până la zenit. Aşezarea din faţa lor părea prea mare pentru a fi considerată sat, era lungă de aproape o milă, urca până pe dealul următor şi era traversată de un pârâu; avea tot atâtea case cu acoperişul de ardezie, cât şi din cele cu acoperişul de stuf, iar străzile largi forfoteau de oameni.

— Trebuie să cumpărăm provizii, cu cea mai mare iuţeală, spuse Nynaeve. Până la căderea nopţii putem ajunge departe.

— Suntem obosiţi, Nynaeve, replică Thom. Călătorim din zori şi până-n noapte de aproape o lună. Nu ne-ar strica o zi de odihnă, de ajuns tot ajungem la Tar Valon.

După voce, Thom nu părea obosit. Mai degrabă aştepta cu nerăbdare să cânte la harpă sau la fluier într-una din taverne, iar clienţii să-i dea câte o cană cu vin.

Juilin se apropie, în sfârşit, de căruţă şi spuse:

— Nu mi-ar strica o zi în care să stau pe picioarele mele. Nu ştiu care-i mai rea, şaua asta sau capra căruţei.

— Cred c-ar trebui să găsim un han, zise Elayne, ridicând ochii spre Thom. Am dormit destul sub căruţa asta şi-aş vrea să te ascult cum spui poveşti în sala mare a unui han.

— Neguţătorii cu o singură căruţă nu sunt mai breji decât cei ambulanţi, replică răstit Nynaeve. Nu-şi pot permite să stea la hanuri într-un oraş ca ăsta.

Nu ştia dacă aşa ceva era adevărat sau nu, dar, cu toate că şi ea ar fi vrut să facă o baie şi să doarmă în aşternuturi curate, nu voia s-o lase pe fată să-l convingă pe Thom. De-abia după ce vorbi îşi dădu seama că cedase în faţa lui Thom şi a lui Juilin. „O zi n-are cum să strice. Mai avem drum lung până la Tar Valon.”

Nynaeve regretă că nu insistase să ia o corabie. Cu o corabie rapidă, un brăzdar-de-ape de la Oamenii Mării, puteau ajunge în Tear într-o treime din cât le luase ca să traverseze Tarabonul, dacă aveau vânt din pupa şi mai ales cu călăuza vânturilor Atha’an Miere potrivită; ea sau Elayne ar fi găsit corabia fără nici o problemă. Tairenii ştiau că ea şi Elayne erau prietenele lui Rand; sigur îi treceau şi acum toate sudorile numai la gândul că l-ar putea ofensa pe Dragonul Renăscut; le-ar fi pus la dispoziţie o trăsură şi o escortă pentru călătoria până la Tar Valon.

— Găsiţi un loc în care să ridicăm tabăra, spuse ea fără tragere de inimă.

Ar fi trebuit să ia o corabie. Acum ar fi fost din nou în Turn.

CAPITOLUL 9 • Un semnal

Nynaeve recunoscu în sinea ei că Thom şi Julin aleseseră un loc foarte bun, într-o pădurice de pe povârnişul dinspre răsărit, unde pământul era acoperit de frunze moarte, la nici o milă de Mardecin. Mai mulţi copaci înalţi şi un fel de salcie mică cu crengile lăsate, ascundeau căruţa dinspre drum şi oraş, iar un pârâiaş lat de jumătate de metru ţâşnea de sub o stâncă aproape de vârful dealului, curgând la vale, pe o albie de pământ tare, de două ori mai lată. Apă suficientă pentru trebuinţele lor. La umbra copacilor era chiar răcoare, graţie unei boare de vânt.

După ce adăpară caii şi îi priponiră într-un loc în care puteau paşte, pe povârnişul cu petice de iarbă, cei doi bărbaţi dădură cu banul care dintre ei să ia calul costeliv şi să plece în Mardecin după provizii. Acesta era ritualul lor. Thom, ale cărui degete dibace te furau din ochi, nu pierdea niciodată când dădea el cu banul, drept care Juilin se învăţase minte şi acum încerca numai el.

Thom câştigă şi de data aceasta şi, în timp ce lua şaua de pe Pândar, Nynaeve vârî capul sub capra căruţei şi ridică o scândură cu cuţitul de la cingătoare. În afară de două cutii cu bijuteriile primite de la Amathera, în ascunzătoare mai erau câteva pungi de piele pline cu monede. Panarhul fusese mai mult decât generos în dorinţa sa de a le vedea plecate. Prin comparaţie, celelalte lucruri păreau nişte fleacuri; o cutiuţă din lemn negru, lucioasă, dar fară nici un fel de ornamentaţii şi o pungă din piele de căprioară care părea să conţină un disc. În cutiuţă erau cele două ter’angreale pe care le recuperaseră de la Ajah Neagră, amândouă legate de vise, iar punga... Era trofeul lor din Tanchico. Una dintre pecetele de pe temniţa Celui Întunecat.

Oricât de mult şi-ar fi dorit să ştie unde mai voia Siuan Sanche să le trimită după Ajah Neagră, pecetea era motivul grabei ei de a ajunge în Tar Valon. Scoase mai multe monede din pungile umflate, evitând să o atingă pe cea plată; cu cât mai mult rămânea în posesia ei, cu atât mai mult voia să i-o dea Supremei Înscăunate şi să termine cu treaba asta. Uneori, când se apropia de pungă, avea impresia că simte cum Cel Întunecat încearcă să scape.

Îi dădu lui Thom un buzunar plin de monede de argint spunându-i să caute fructe şi legume verzi; lăsaţi de capul lor, cei doi bărbaţi erau mereu înclinaţi să cumpere doar carne şi fasole. Mersul şchiopătat al lui Thom, în timp ce-şi scotea calul la drum, o făcu să se încrunte; o rană veche, de care nu se putea ocupa acum, aşa spusese Moiraine. Ceea ce era la fel de îngrijorător ca şi şchiopătatul în sine. Nu era nimic de făcut.

Părăsise Ţinutul celor Două Râuri ca să-i protejeze pe tinerii din satul ei, răpiţi în miez de noapte de o aes sedai. Se dusese la Turn în speranţa că-i va putea adăposti cumva şi cu ambiţia de a-i cere socoteală lui Moiraine pentru ce făcuse. De atunci lumea se mai schimbase. Sau poate că o vedea ea cu alţi ochi. „Nu, nu eu m-am schimbat. Sunt aceeaşi; toate celelalte sunt altfel.”

Acum nu mai putea decât să se protejeze pe sine. Rand era ce era, greu să-l desprinzi de ale lui, iar Egwene mergea pe drumul ei, nelăsând pe nimeni şi nimic să-i stea în cale, chiar dacă drumul ei ducea într-o prăpastie; cât despre Mat, acesta nu se gândea decât la femei, la chefuri şi jocuri de noroc. Spre dezgustul ei, uneori se trezea că o înţelege pe Moiraine. Cel puţin Perrin se întorsese acasă, aşa-i spusese Egwene, care probabil ştia de la Rand; poate că Perrin era în siguranţă acum.

Faptul că femeile din Ajah Neagră erau vânate era un lucru bun, drept, care-i producea satisfacţie, dar şi înspăimântător, deşi încerca să ascundă partea asta; era o femeie în toată firea, nu o fetişcană care să se ascundă după maică-sa şi totuşi nu acela era principalul motiv pentru care îi venea să se dea cu capul de pereţi, să încerce să folosească Puterea când, de cele mai multe ori, nu reuşea să o facă mai mult decât Thom. Motivul era înzestrarea numită tămăduire. Ca Meştereasă în Edmond’s Field simţise o mare satisfacţie să convingă Soborul Femeilor să gândească la fel ca ea – mai ales că majoritatea erau destul de în vârstă ca să-i fie mame; nu cu mult mai mare decât Elayne, fusese cea mai tânără Meştereasă din Ţinutul celor Două Râuri – şi, în plus, să vadă că Sfatul Satului făcea ce trebuia să facă, oricât de încăpăţânaţi erau bărbaţii care îl alcătuiau. Dar cea mai mare satisfacţie o simţea atunci când găsea amestecul potrivit de ierburi menit să vindece o boală. Să tămăduiască, ajutată de Puterea Supremă... Reuşise, pe bâjbâite, lecuind ceea ce nu reuşea cu celelalte aptitudini ale ei. Bucuria era atât de mare încât îi venea să plângă. Odată şi-odată tot îl va tămădui pe Thom şi-l va face să danseze. Odată şi-odată va tămădui până şi rana de la şoldul lui Rand. Cu siguranţă, nu exista ceva care să nu poată fi tămăduit, dacă femeia care mânuia Puterea era îndeajuns de hotărâtă.

Când îşi întoarse privirea de la Thom, văzu că Elayne umpluse găleata care de obicei atârna sub căruţă şi acum se lăsa pe genunchi ca să se spele pe faţă şi pe mâini, cu un prosop pe umeri ca să nu-şi ude rochia. Era unul dintre lucrurile pe care ţinea să le facă ea însăşi. Pe o asemenea căldură era plăcut uneori să te speli în apa rece a unui pârâu. De multe ori, se mulţumeau cu apa din butoaiele din căruţă, care era păstrată pentru băut şi gătit, mai puţin pentru spălat.

Juilin şedea sprijinit de una dintre roţi, cu toiagul gros de un deget, din lemn striat, lângă el. Cu capul plecat şi cu pălăria aceea caraghioasă trasă pe ochi, dar Nynaeve n-ar fi pariat că până şi un bărbat ar putea putea dormi la o oră atât de matinală. Erau unele lucruri pe care nici el, şi nici Thom nu le ştiau, lucruri pe care era mai bine să nu le ştie.

Covorul gros de frunze moarte trosni când Nynaeve se aşeză aproape de Elayne.

— Crezi că Tanchico chiar a căzut?

Trecându-şi o bucată de pânză săpunită pe faţă, cealaltă femeie nu răspunse. Nynaeve încercă din nou.

— Cred că „aes sedai” la care se referea Mantia Albă eram noi.

— Poate.

Vocea lui Elayne era rece, vocea tronului. Ochii ei albaştri arătau ca două sloiuri de gheaţă. Nu se uită la Nynaeve.

— Şi poate că vestea despre ce-am făcut noi s-a amestecat cu alte zvonuri. Tarabon ar putea avea un alt rege şi un alt panarh, foarte uşor.

Nynaeve îşi ţinu cumpătul şi mâinile departe de părul ei. În schimb, îşi trase genunchii la piept. „Încerci s-o faci să se simtă în largul ei. Ai grijă ce vorbeşti.”

— Amathera ne-a făcut zile fripte, dar să ştii că nu-i doresc răul. Tu? Zise ea.

— O femeie drăguţă, mai ales în rochia aia de servitoare taraboneză, şi cu un zâmbet drăguţ, remarcă Juilin. Credeam că e...

Juilin le văzu pe cele două femei uitându-se la el şi îşi trase repede pălăria la loc, prefăcându-se că doarme.

Nynaeve şi Elayne se priviră scurt, ghicindu-şi gândul. „Bărbaţii tot bărbaţi.”

— Indiferent de ce i s-a întâmplat Amatherei, n-are rost să mai vorbim despre ea, spuse Elayne pe un ton mai firesc, ştergându-se în continuare pe faţă. Îi doresc numai bine, dar speranţa mea e ca Ajah Neagră să nu fie în spatele nostru. Adică să nu se fi luat după noi.

Juilin se foi neliniştit, fără să ridice capul; încă îl mai nemulţumea gândul că aes sedai Negre erau adevărate, şi nu doar o simplă legendă.

„Ar trebui să fie fericit că nu ştie tot ce ştim noi.” Nynaeve recunoştea că raţionamentul nu prea era logic, dar, dacă Juilin ar fi ştiut că Rătăciţii erau liberi, nici măcar porunca lui Rand de a avea grijă de ea şi de Elayne nu l-ar fi oprit să fugă unde vedea cu ochii. Juilin era totuşi util câteodată. Şi Thom, amândoi. Moiraine fusese cea care i-l dăduse, un om care ştia prea multe despre lume pentru un simplu menestrel.

— Dacă ne-ar fi urmărit, ne-ar fi prins până acum, spuse Nynaeve.

— Cu siguranţă, având în vedere viteza căruţei.

— Poate că avem noroc şi află mai târziu cine suntem, adăugă ea.

Elayne încuviinţă din cap, încruntată, dar din nou stăpână pe ea, şi începu să se clătească pe faţă. Putea fi aproape la fel de îndârjită ca o femeie din Ţinutul celor Două Râuri.

— Liandrin şi cele mai multe dintre amicele ei mai mult ca sigur au scăpat din Tanchico. Poate chiar toate. Iar noi încă nu ştim cine le comandă pe Ajah Neagră în Turn. Cum ar spune Rand, trebuie să aflăm, Nynaeve.

Nynaeve se înfioră fără să vrea. Adevărat, aveau o listă cu unsprezece nume, însă odată ajunse în Turn, aproape orice aes sedai cu care aveau să vorbească putea fi Ajah Neagră. Sau oricare aes sedai pe care o întâlneau pe drum. Dar, la fel de bine, oricine la ieşea în cale putea fi o iscoadă, ceea ce nu era nici pe departe acelaşi lucru.

— Mai mult decât de Ajah Neagră, îmi fac griji de Mo... continuă Elayne, dar Nynaeve îi atinse repede braţul arătând cu capul spre Juilin.

Elayne tuşi şi continuă de parcă s-ar fi oprit din cauza tusei.

— De mama. N-are nici un motiv să te placă, Nynaeve. Dimpotrivă.

— E departe de-aici, răspunse Nynaeve, bucuroasă că vocea nu-i tremura.

Nu vorbeau despre mama lui Elayne, ci despre Rătăciţii pe care îi înfrânsese Nynaeve. O parte din ea spera ca Moghedien să fie departe de ele. Foarte departe.

— Dar dacă n-ar fi?

— Este, zise Nynaeve hotărât, deşi simţi cum îi tresar umerii.

O parte din ea îşi amintea umilinţele pe care i le pricinuise Moghedien şi nu-şi dorea decât să dea din nou ochii cu ea, s-o înfrângă din nou, de data aceasta pentru totdeauna. Dar dacă Moghedien o lua prin surprindere, dacă ajungea la ea când nu era îndeajuns de furioasă ca să poată conduce Puterea? Acelaşi lucru era valabil pentru oricare dintre Rătăciţi sau oricare dintre surorile Negre, dar, după fuga ei din Tanchico, Moghedien avea toate motivele s-o urască. Nu era deloc plăcut să te gândeşti că una dintre Rătăcite îţi ştie numele şi probabil îţi vrea capul. „Asta e laşitate crasă, îşi reproşă ea. Tu nu eşti laşă şi nu vei fi niciodată!” Asta nu-i oprea mâncărimea pe care o simţea între umeri ori de câte ori se gândea la Moghedien, de parcă femeia şi-ar fi pironit ochii în spatele ei.

— Cred că, de când mă tot uit peste umăr de teama bandiţilor, am devenit cam irascibilă, spuse Elayne pe un ton firesc, masându-şi faţa cu prosopul. Chiar şi în somn, când visez, am senzaţia că cineva stă cu ochii pe mine.

Nynaeve tresări ca la ceea ce părea a fi un ecou al propriilor gânduri, dar în clipa următoare îşi dădu seama că Elayne întărise puţin cuvântul „visez”. Nu orice fel de vis, ci Tel’aran’rhiod. Alt lucru despre care bărbaţii nu aveau habar. Şi ea avusese aceeaşi senzaţie, dar în Lumea Viselor adesea simţeai nişte ochi nevăzuţi aţintiţi asupra ta. Era, într-adevăr, sâcâitor, dar mai discutaseră despre asta. Spuse cu blândeţe în glas:

— Mama ta nu apare în visele noastre, altfel poate că ne-ar trage de urechi pe amândouă.

Moghedien le-ar tortura până ar implora-o să le omoare. Sau le-ar pune în mijlocul a treisprezece surori Negre şi a treisprezece myrddraali; aşa le-ar da Umbrei împotriva voinţei lor, le-ar lega de Cel Întunecat. Poate că Moghedien era în stare să facă asta de una singură... „Nu fi caraghioasă, femeie! Dacă ar fi putut, ar fi făcut-o. Doar ai înfrânt-o, nu?”

— Sper să n-o facă, răspunse calm cealaltă femeie.

— Ce zici, mă laşi şi pe mine să mă spăl? Întrebă Nynaeve iritată.

Era foarte bine că încercase s-o liniştească pe fată, dar se putea lipsi de toată discuţia asta despre Moghedien. Rătăcita era probabil foarte departe; nu le-ar fi lăsat să ajungă până aici, dacă ar fi ştiut unde sunt. „Să dea Lumina să am dreptate!”

Elayne goli şi umplu găleata la loc. De obicei, era foarte amabilă, când îşi amintea că nu se află în Palatul Regal din Caemlyn. Şi când nu călca în străchini. De asta avea să se îngrijească Nynaeve după întoarcerea lui Thom.

După ce-şi spălă faţa şi mâinile pe îndelete, Nynaeve se apucă să pregătească tabăra şi îl puse pe Juilin să culeagă vreascuri pentru foc. Când Thom reveni cu două coşuri de răchită atârnate de şaua calului, pătura ei şi a lui Elayne erau deja întinse sub căruţă, iar păturile celor doi bărbaţi sub crengile plecate ale uneia dintre sălciile înalte de aproape 20 de picioare, un morman de vreascuri aştepta cuminte lângă foc, ceainicul se răcea lângă cenuşa focului aprins într-un loc din care frunzele fuseseră măturate, iar cănile groase, din lut, fuseseră spălate bine. Juilin mormăia ceva în barbă în timp ce umplea butoaiele cu apa din pârâul firav. Din frânturile pe care le prindea, Nynaeve se bucura că Juilin vorbea doar pentru sine. De pe oiştea căruţei unde îşi găsise loc, Elayne nu-şi ascundea încercarea de a înţelege ce bolborosea el. Ambele femei îşi puseseră rochii noi, în spatele căruţei, schimbând, din întâmplare, culorile între ele.

După ce îşi priponi calul, Thom desprinse coşurile grele, le aşeză pe pământ şi începu să le golească.

— Mardecin nu e chiar atât de prosper pe cât pare de la distanţă.

Puse jos o plasă cu mere mici şi o alta cu o legumă plină de frunze, închisă la culoare.

— De când neguţătorii nu mai intră în Tarabon, oraşul se ofileşte văzând cu ochii, continuă el.

Restul păreau a fi săculeţi cu fasole uscată şi napi, plus carne de vită piperată şi şuncă sărată. Şi o sticlă cenuşie, astupată cu ceară care, gândi Nynaeve, mai mult ca sigur era plină cu rachiu; ambii bărbaţi se plânseseră că nu beau nimic la o pipă seara, după cină.

— Aproape la fiecare pas dai de o Mantie Albă sau două. Garnizoana e alcătuită din vreo cincizeci de oameni, care stau într-o cazarmă peste deal de oraş, de partea cealaltă a podului. Era cu mult mai mare, dar se pare că Pedron Niall duce Mantii Albe în Andor de peste tot, adăugă Thom teşindu-şi mustaţa lungă şi privind gânditor. Nu ştiu ce vrea să facă.

Thom era un om care nu avea stare; de obicei, după câteva ore petrecute în acelaşi loc, începea să întrebe în stânga şi-n dreapta despre ce se mai întâmpla între Casele de nobili şi cele de neguţători, despre alianţele, conspiraţiile şi contraconspiraţiile care făceau deliciul aşa-numitului Joc al Caselor.

— Lumea vorbeşte că Niall încearcă să preîntâmpine un război între Illian şi Altara sau poate între Illian şi Murandy. Altfel nu văd de ce ar strânge atâţia oameni. Dar să vă spun ceva. Indiferent de ce-a spus locotenentul ăla, alimentele trimise în Tarabon sunt cumpărate cu birul impus de rege şi oamenii nu sunt deloc mulţumiţi. Ce rost are să-i hrăneşti pe tarabonezi?

— Nu regele Ailron şi căpitanul-comandant ne interesează pe noi, spuse Nynaeve, uitându-se atent la ce adusese Thom. Trei bucăţi de şuncă sărată!

— Vom trece prin Amadicia cât putem de repede şi de discret. Poate că eu şi Elayne vom avea mai mult noroc decât tine să găsim nişte legume ca lumea. Vrei să facem câţiva paşi, Elayne?

Elayne se ridică imediat, netezindu-şi rochia cenuşie şi luându-şi pălăria.

— Cu plăcere, după atâta stat pe capra căruţei. Aş fi mai mulţumită dacă Thom şi Juilin m-ar lăsa să-l călăresc mai des pe Pândar.

De data asta, fata nu-i aruncă o privire cochetă bătrânului menestrel, ceea ce era o schimbare.

Thom şi Juilin se uitară unul la altul şi prinzaşul-de-furi din Tear scoase o monedă din buzunarul hainei, dar Nynaeve nu-i dădu ocazia să o arunce în aer.

— Ne descurcăm şi singure. Cu atâtea Mantii Albe care menţin ordinea nu cred că avem de ce ne teme, zise Nynaeve, punându-şi pălăria pe cap, legându-şi eşarfa sub bărbie şi privindu-i hotărât. Pe lângă asta, toate lucrurile cumpărate de Thom trebuie puse undeva.

Ambii bărbaţi încuviinţară din cap; încet, fără tragere de inimă, dar o făcură. Uneori, îşi luau rolurile de protectori prea în serios.

Ajunseseră la drumul pustiu şi acum mergeau pe marginea lui, pe iarba subţire, ca să nu stârnească praful. Nynaeve tocmai se hotărâse cum să aducă vorba despre subiectul care o obseda când Elayne i-o luă înainte:

— Văd că vrei să vorbim între patru ochi, Nynaeve. Cumva despre Moghedien?

Nynaeve clipi de câteva ori şi o privi pieziş. Era bine să ţină minte că Elayne nu era deloc proastă. Doar o făcea pe proasta. Se hotărî să-şi păstreze cumpătul, oricât de greu i-ar fi fost; ceea ce avea să-i spună putea oricând să provoace o ceartă.

— Nu chiar, Elayne.

Fata găsea de cuviinţă să o adauge şi pe Moghedien pe lista celor vânaţi de ele; se pare că nu-şi dădea seama de diferenţa dintre un Rătăcit şi, să spunem, Liandrin sau Chesmal.

— Mă gândeam să discutăm purtarea ta faţă de Thom.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, replică Elayne privind drept în faţă, spre oraş, dar petele roşii de pe obraji o dădură de gol.

— Nu numai că e destul de bătrân ca să-ţi fie tată, dar...

— Dar nu e tatăl meu! Răspunse Elayne răstit. Tatăl meu a fost Taringail Damodred, un prinţ al Cairhienului şi Cel Dintâi Prinţ Săbier al Andorului!

Îndreptându-şi, inutil, pălăria, continuă pe un ton mai ponderat, deşi nu cu mult.

— Scuză-mă, Nynaeve. N-am vrut să strig la tine.

„Ţine-ţi cumpătul”, îşi aminti Nynaeve.

— Credeam că eşti îndrăgostită de Rand, spuse ea, cu o voce care se voia blândă. Mesajele pe care mi le dai ca să i le trimit prin Egwene sunt mai mult decât grăitoare. Bănuiesc că-i spui şi ei acelaşi lucru.

Roşul de pe faţa celeilalte femei se aprinse şi mai mult.

— Îl iubesc, dar... E prea departe, Nynaeve. În Pustiu, înconjurat de o mie de Fecioare ale Lăncii care îi fac toate hatârurile. Nu-l pot vedea, nu-i pot vorbi, nu-l pot atinge, zise Elayne, ultimele cuvinte în şoaptă.

— Doar nu crezi că se va uita la o fecioară, zise Nynaeve nevenindu-i să creadă aşa ceva. Ştiu că e bărbat, dar nu e chiar atât de nestatornic şi, în plus, orice fecioară ar trece lancea prin el dacă l-ar prinde că se uită la ea mai urât, chiar dacă este Cel-Care-Vine etc. Oricum, Egwene spune că Aviendha stă tot timpul cu ochii pe el, pentru tine.

— Ştiu, dar... Ar fi trebuit să mă asigur că ştie de dragostea mea pentru el, spuse Elayne cu o voce hotărâtă, dar şi îngrijorată. Ar fi trebuit să-i spun.

Înainte de Lan, Nynaeve nu se prea uitase la bărbaţi, cel puţin nu la modul serios, dar ca Meştereasă văzuse şi învăţase multe; din observaţiile ei, dacă voiai să dai papucii unui bărbat, cel mai uşor era să-l faci să creadă că altă soluţie nu era.

— Cred că Min a avut o viziune, continuă Elayne. Despre mine şi despre Rand. Mereu glumea că trebuie să-l împartă cu altcineva, dar eu, una, cred că vorbea serios şi că n-avea puterea să spună ce era la mijloc.

— Dar e absurd.

— Cu siguranţă. Deşi pe când se afla în Tear, Aviendha îi povestise despre un obicei aiel dezgustător...

„Îl împarţi pe Lan cu Moiraine”, şopti o voce. „Dar nu-i deloc acelaşi lucru!” îi răspunse ea repede.

— Eşti sigură că Min iar a avut o viziune?

— Da. La început n-am fost, dar, cu cât mă gândesc la asta, cu atât sunt mai sigură. A glumit despre ea de prea multe ori ca să nu fie aşa.

— Mda, indiferent de ce-a văzut Min, Rand nu era aiel. A, poate că avea sânge de aiel, după cum pretindeau înţeleptele, dar crescuse în Ţinutul celor Două Râuri unde ea nici nu concepuse să-l lase să deprindă obiceiurile proaste ale aielilor.

Pe de altă parte, se îndoia că Elayne ar fi făcut aşa ceva.

— De aia... Îi faci ochi dulci lui Thom? Întrebă Nynaeve, evitând să spună „te dai la Thom”.

Elayne îi aruncă o privire piezişă, roşeaţa revenindu-i în obraji.

— Sunt o mie de leghe între noi, Nynaeve. Crezi că Rand nu se uită la alte femei? „Bărbatul tot bărbat, şi pe tron, şi în cocină.”

Fata ştia o grămadă de zicale neaoşe de la doica ei, o femeie deşteptă pe nume Lini, pe care Nynaeve ar fi vrut să o întâlnească odată şi-odată.

— Mda, dar tot nu înţeleg de ce trebuie să cochetezi cu altul doar fiindcă bănuieşti că şi Rand ar face la fel.

Nynaeve evită să pomenească iar de vârsta lui Thom. „Lan e destul de bătrân ca să fie şi tată”, şopti vocea. „Îl iubesc pe Lan. O, dacă aş găsi o cale ca să-l scot din ghearele lui Moiraine... Dar nu despre asta vreau să discut acum!”

— Thom are secretele lui, Elayne. Nu uita că Moiraine l-a pus să ne însoţească. Nu ştiu ce e, dar sigur nu e un simplu menestrel de la ţară.

— A fost un om de seamă, zise Elayne cu o voce moale. Ar fi putut fi şi mai însemnat, dacă n-ar fi fost dragostea la mijloc.

Aici lui Nynaeve îi sări ţandăra. Se răsuci pe călcâie spre cealaltă femeie şi o înşfăcă de umeri.

— Omul ăsta nu ştie dacă să-ţi dea câteva la fund sau... sau... să se urce într-un copac de hazul tău!

— Ştiu, replică Elayne oftând cu mâhnire. Dar nu ştiu ce altceva să fac.

Nynaeve scrâşni din dinţi, silindu-se să n-o scuture până îi suna apa-n cap.

— Dacă te-ar auzi maică-ta, ar trimite-o pe Lini să te încuie în camera copiilor!

— Dar nu mai sunt copil, Nynaeve, spuse Elayne, încordată, roşeaţa din obraji nemaifiind provocată de jenă. Sunt la fel de femeie ca şi mama.

Nynaeve făcu mai mulţi paşi spre Mardecin, strângându-şi părul până simţi durere în degete. Elayne o ajunse din urmă şi o întrebă:

— Chiar mergem să cumpărăm legume?

Era din nou liniştită, iar vocea îi suna mai jucăuşă ca oricând.

— Ai văzut ce-a adus Thom? Replică Nynaeve printre dinţi.

Elayne se cutremură teatral.

— Trei bucăţi de şuncă. Şi carnea aia de vită, atât de piperată! Bărbaţii mai mănâncă şi altceva în afară de carne?

Nynaeve îşi reveni în timp ce mergeau şi discutau despre defectele sexului mai slab – bărbaţii, desigur – şi despre alte chestiuni la fel de serioase. Fără să sară calul, desigur. Îi plăcea de Elayne şi se simţea bine în compania ei; uneori, i se părea că fata chiar e sora lui Egwene, aşa cum îşi spuneau de obicei. Când Elayne n-o făcea pe femeia fatală. Thom putea pune piciorul în prag, dar se purta cu Elayne ca un tată care îşi adora fiica preferată, chiar şi atunci când nu ştia dacă să-i facă observaţie sau să treacă cu vederea. Oricum, Nynaeve trebuia să limpezească lucrurile. Nu de dragul lui Rand, ci fiindcă Elayne merita mai mult. Fata se purta de parcă ar fi dat o boală misterioasă peste ea. Iar Nynaeve era hotărâtă să o lecuiască.

Străzile din Mardecin erau pavate cu lespezi de granit, bătute de generaţii întregi de picioare şi roţi de căruţe, iar clădirile erau construite numai din cărămidă şi piatră. Mai multe erau pustii, atât prăvălii, cât şi case de locuit, uneori cu uşa de la intrare larg deschisă, lăsând să se vadă interiorul fără nimic în el. Văzu trei fierării, două abandonate, iar în a treia fierarul îşi freca absent cizmele cu ulei, iar forjele erau reci. Un han cu acoperişul de ardezie, câţiva muşterii posomorâţi, pe băncile din faţă, câteva geamuri sparte; grajdul altui han cu uşile aproape scoase din balamale şi cu o trăsură prăfuită în curte, pe capra căreia îşi făcuse cuib o găină stingheră. Cineva cânta din timpanon înăuntru, părea să fie Zborul bâtlanului dar cântecul suna a jale. Uşa celui de-al treilea han era blocată de două scânduri crăpate, bătute în cuie.

Oamenii umpleau străzile, dar se mişcau letargic, copleşiţi de căldură; feţele lor deprimate spuneau clar că se mişcau fără o ţintă anume, doar în virtutea inerţiei. Multe femei, cu bonete mari care aproape le ascundeau chipul, purtau rochii cu tivul ros şi mai toţi bărbaţii aveau gulerul destrămat, ca şi manşetele, la hainele lungi până la genunchi.

Erau, într-adevăr, şi Mantii Albe împrăştiate pe străzi; chiar dacă nu atât de multe pe cât spusese Thom, dar destule. Lui Nynaeve îi stătea inima în loc ori de câte ori vedea cum un bărbat într-o mantie impecabilă şi o armură scânteietoare se uita la ea. Ştia că nu mânuise destul Puterea ca să capete atemporalitatea unei aes sedai, dar oamenii aceia o puteau oricând ucide – o vrăjitoare din Tar Valon, care nu avea voie să păşească în Amadicia –, la cea mai simplă bănuială că ar fi avut legături cu Turnul Alb. Mantiile Albe păşeau ţanţoş prin mulţime, parcă fără să-şi dea seama de sărăcia din jurul lor. Oamenii se fereau din calea lor cu respect, la care fi se răspundea, rareori, cu o înclinare a capului şi de cele mai multe ori cu un pios dar sever „Lumina să te călăuzească”.

Încercând pe cât îi stătea în putinţă să nu-i bage în seamă pe Copiii Luminii, porni în căutarea legumelor proaspete, dar, când soarele ajunse la apogeu, un glob de aur care-ţi lua ochii şi te ardea prin norii subţiri, ea şi Elayne colindaseră ambele laturi ale podului şi nu reuşiseră să cumpere decât un căuş de mazăre, nişte ridichi pipernicite, câteva pere tari şi un coş în care să le ducă. Se pare că Thom chiar căutase peste tot. La vremea asta, tărăboanţele şi tarabele ar fi trebuit să fie pline, dar ele nu văzuseră decât mormane de cartofi şi napi care cunoscuseră şi zile mai bune. Gândindu-se la toate fermele acelea pustii pe care le întâlniseră în drum spre oraş, Nynaeve se întrebă cum vor rezista oamenii aceştia toată iarna. Merse mai departe.

Lângă uşa unei croitorii cu acoperişul de stuf atârnau câteva fire de grozamă, cu nişte flori mici, galbene, ale căror tulpini erau înfăşurate într-o panglică albă, de care atârna o alta, galbenă. La prima vedere, era încercarea timidă a unei femei de a împodobi cât de cât casa în toiul unor vremuri grele. Nynaeve însă era sigură că nu aşa stăteau lucrurile.

Oprindu-se lângă o prăvălie pustie, cu un satâr înfipt în firma care încă mai atârna deasupra uşii, se aplecă, prefăcându-se că i-a intrat o pietricică în pantof, şi se uită pe furiş la croitoria de alături. Uşa era deschisă, prin geamurile mici se vedeau cupoane de stofă, colorată, dar nimeni nu intra sau ieşea.

— N-o găseşti, Nynaeve? Scoate-ţi pantoful.

Nynaeve tresări; aproape uitase că era cu Elayne. Nimeni nu se uita la ele, nimeni nu era îndeajuns de aproape ca să audă ce-şi spun. Cu toate acestea, răspunse în şoaptă:

— Florile acelea de grozamă de lângă uşa atelierului. Este un semnal de la Ajah Galbene, un semnal de alarmă de la una dintre iscoadele lor.

Nu era nevoie să-i spună lui Elayne să nu privească într-acolo; ochii fetei rămaseră aproape neclintiţi.

— Eşti sigură? Întrebă ea calm. De unde ştii?

— Bineînţeles că sunt sigură. E semnalul clasic; până şi panglica galbenă e împărţită în trei.

Nynaeve se opri ca să tragă aer în piept. Dacă nu se înşela amarnic, acel mănunchi de grozamă de doi bani avea o semnificaţie înfricoşătoare. Dacă se înşela, atunci se făcea de râs, ceea ce-i displăcea total.

— Am petrecut multă vreme în compania Galbenelor din Turn.

Tămăduirea era ţelul principal al Galbenelor; nu puneau prea mare preţ pe ierburi, dar, când puteai tămădui orice cu Puterea, ce rost mai aveau ierburile?

— Mi-a zis una dintre ele. Nu i s-a părut că face un păcat prea mare, fiind sigură că voi intra în Ajah Galbenă. În plus, nu mai fusese folosit de aproape trei sute de ani. Elayne, numai o mână de femei din fiecare Ajah ştiu cine sunt iscoadele Ajah. O măturice cu flori galbene, legată şi atârnată cum e aia de colo, îi spune oricărei surori Galbene că aici e una dintre ele, cu un mesaj atât de urgent încât riscă să se autodemaşte.

— Şi cum aflăm despre ce e vorba?

Lui Nynaeve îi plăcu întrebarea. Nu „Ce facem?” Fata era hotărâtă.

— Ia-te după mine, spuse ea, strângând mânerul coşului în mână şi îndreptându-se de spate.

Spera să-şi aducă aminte tot ce-i spusese Shemerin. Spera ca Shemerin să-i fi spus tot. Galbena dolofană era destul de superficială pentru o aes sedai.

Atelierul nu era spaţios, fiecare bucăţică de perete fiind acoperită de rafturi cu cupoane de mătase şi lână fin ţesută, mosoare, panglici şi dantele de toate lăţimile şi culorile. Manechine îmbrăcate complet sau doar pe jumătate, de la rochii potrivite dansului, din lână verde, cu broderii, până la rochii din mătase de un gri-sidefiu, care ar fi făcut cinste unei curţi regale. La prima vedere, atelierul părea prosper, extrem de solicitat, dar ochii ageri ai lui Nynaeve văzură imediat o urmă de praf pe un guler înalt, bogat, de dantelă Solinde, ca şi pe talia unei alte rochii din catifea neagră.

În atelier erau două femei cu părul negru. Una dintre ele, tânără, slabă, care încerca să-şi şteargă nasul pe furiş cu dosul mâinii, ţinea strâns la piept un cupon de mătase de un roşu-pal. Părul îi atârna în bucle lungi până la umeri, după moda amadiciană, dar părea încâlcit în comparaţie cu părul celeilalte femei. Aceasta, chipeşă, de vârstă mijlocie, era mai mult ca sigur croitoreasa, după perniţa plină cu ace prinsă de încheietura mâinii. Rochia ei era din lână verde, de calitate, bine croită şi cu flori albe în jurul gulerului îndeajuns de înalt ca să nu-şi eclipseze clientele.

La intrarea lui Nynaeve şi a lui Elayne, ambele femei rămaseră cu gura căscată de parcă nu le-ar mai fi trecut nimeni pragul de un an. Croitoreasa îşi reveni prima, privindu-le cu o demnitate studiată, în timp ce schiţa o plecăciune.

— Cu ce vă pot fi de folos? Sunt Ronde Macura. Atelierul meu vă stă la dispoziţie.

— Aş dori o rochie brodată cu trandafiri galbeni pe pieptar, spuse Nynaeve. Dar fără spini, adăugă ea râzând. Nu mă vindec foarte repede.

Ce spusese nu conta, atâta timp cât indusese cuvintele „galben” şi „vindec”. Numai grozama aceea să nu fi fost pusă acolo din întâmplare. Dacă da, atunci trebuia să găsească un pretext ca să nu cumpere o rochie cu trandafiri. Şi o cale de a o face pe Elayne să nu le povestească lui Thom şi Juilin despre cum se făcuse ea de râs.

Jupâniţa Macura o privi lung cu ochii ei negri, apoi se întoarse spre fata slabă şi o împinse în spatele atelierului.

— Du-te în bucătărie, Luci, şi pregăteşte un ceai pentru aceste doamne bine-venite. Din cutia albastră. Apa e fierbinte, slavă Luminii. Hai, du-te. Lasă ăla jos şi nu te mai holba. Fuga, fuga. Cutia albastră, nu uita. Cel mai bun ceai al meu, adăugă ea, întorcându-se spre Nynaeve în timp ce fata dispărea pe o uşă din spate. Eu locuiesc deasupra atelierului, iar bucătăria e în spate.

Femeia îşi netezea fusta nervos, degetul mare şi cel arătător de la mâna dreaptă alcătuind un cerc. Inelul Marelui Şarpe. Până la urmă, Nynaeve nu mai trebuia să găsească o scuză ca să refuze rochia.

Nynaeve repetă semnul şi, o clipă mai târziu, Elayne o imită.

— Eu sunt Nynaeve, iar ea e Elayne. Ţi-am văzut semnalul.

Femeia tresări de parcă ar fi vrut să-şi ia zborul.

— Semnalul? A, da. Desigur.

— Ei? Făcu Nynaeve. Care-i mesajul?

— Nu-i bine să vorbim aici... ăăă... jupâneasă Nynaeve. Oricând ar putea intra cineva.

Nu şi după părerea lui Nynaeve.

— Am să vă spun la o ceaşcă de ceai. Cel mai bun ceai al meu, v-am zis, nu?

Nynaeve schimbă o privire cu Elayne. Dacă jupâneasa Macura se codea atât de mult să le spună despre ce era vorba, însemna că veştile sunt cu adevărat groaznice.

— Dacă mergem în spate, n-o să ne audă nimeni, propuse Elayne.

Tonul ei regal o făcu pe croitoreasă s-o privească lung. Preţ de o clipă, Nynaeve crezu că o va mai linişti, dar imediat femeia începu să turuie din nou.

— Ceaiul va fi gata numaidecât. Apa e deja fierbinte, înainte foloseam ceai tarabonez. Cred că de asta şi sunt aici. Nu ceaiul, bineînţeles. Tot negoţul care exista cândva, toate veştile care circulau şi într-o parte şi într-alta, cu căruţele. Pe ei... pe voi vă interesează mai ales epidemiile sau o nouă formă de boală, ceea ce mă interesează şi pe mine. Mă ocup puţin şi cu...

Femeia tuşi şi continuă în acelaşi ritm; dacă îşi mai netezea mult rochia, sigur făcea o gaură în ea.

— Câte ceva despre Copii, desigur, dar pe ei... pe voi... probabil că nu vă interesează prea mult.

— În bucătărie, jupâneasă Macura, zise Nynaeve hotărât când cealaltă femeie se opri să-şi tragă sufletul.

Dacă veştile ei o înspăimântau atât de mult, Nynaeve nu mai avea răbdare să le afle.

Uşa din spate se deschise cât să lase să se vadă capul nerăbdător al lui Luci.

— E gata, doamnă, anunţă ea dintr-o suflare.

Poftiţi, jupâneasă Nynaeve, zise croitoreasa, trecându-şi, în continuare, mâinile peste rochie. Jupâneasă Elayne.

Un hol scurt trecea pe lângă o scară îngustă către o bucătărie largă, cu tavanul din bârne, cu o oală în vatră din care ieşeau aburi şi dulapuri înalte peste tot. Oale de aramă atârnau pe peretele dintre uşa din spate şi o fereastră care dădea spre o curte mică, înconjurată de un gard înalt, de lemn. Pe măsuţa din mijlocul bucătăriei era un ceainic galben, un borcan cu miere verde, trei ceşti desperecheate în tot atâtea culori şi o cutie din ceramică, albastră, cu capacul lângă ea. Jupâneasa Macura luă repede cutia, îi puse capacul şi o vâri într-un dulap alături de altele, în mai bine de două duzini de culori.

— Luaţi loc, vă rog, spuse ea, umplând ceştile. Vă rog!

Nynaeve se aşeză pe un scaun cu spătar lângă Elayne, iar croitoreasa le puse în faţă câte o ceaşcă, repezindu-se la unul dintre dulapuri după nişte linguriţe de cositor.

— Mesajul? Făcu Nynaeve când femeia în sfârşit se aşeză în faţa lor.

Jupâneasa Macura era prea agitată ca să se atingă de ceaşca ei, drept care Nynaeve turnă puţină miere într-a ei şi luă o înghiţitură; deşi era fierbinte, rămase cu un gust de mentă, răcoros, în gură. Ceaiul fierbinte poate o mai potolea pe femeie, dacă o putea convinge să-l bea.

— Ce gust plăcut, murmură Elayne peste buza ceştii. Ce fel de ceai e?

„Deşteaptă fată”, gândi Nynaeve.

Dar mâinile croitoresei nu făcură decât să fluture pe lângă ceaşcă.

— Un ceai tarabonez. Dintr-un loc aproape de Coasta Umbrei.

Oftând, Nynaeve mai luă o înghiţitură ca să-şi liniştească stomacul.

— Mesajul, insistă ea. Doar n-ai pus grozama aia acolo ca să ne inviţi la ceai. Care-i vestea cea mare?

— A, da, zise jupâneasa Macura, îşi linse buzele, le privi cercetător, apoi spuse rar: A sosit cu aproape o lună în urmă, împreună cu ordinul ca toate surorile care trec pe aici să afle neapărat. Femeia îşi linse din nou buzele şi continuă: Toate surorile sunt chemate să revină la Turnul Alb. Turnul trebuie să fie din nou întreg şi puternic.

Nynaeve aşteptă restul, dar femeia tăcu. Acesta era mesajul atât de înfricoşător? Se uită la Elayne, însă căldura părea s-o ajungă pe fată; cu umerii lăsaţi, îşi privea fix mâinile aşezate pe masă.

— Asta-i tot? Întrebă Nynaeve şi se surprinse căscând.

Probabil că o ajungea şi pe ea căldura. Croitoreasa nu făcu decât să o privească atent.

— Am întrebat, începu Nynaeve, dar brusc îşi simţi capul prea greu.

Văzu că Elayne se lăsase moale pe masă, cu ochii închişi şi cu braţele atârnând pe lângă ea, fără vlagă. Privi îngrozită ceaşca din mâinile ei.

— Ce ne-ai dat? Întrebă ea cu limba împleticită.

Acelaşi gust de mentă, dar îşi simţea limba umflată.

— Spune-mi!

Lăsând să-i cadă ceaşca, se propti cu braţele de masă, simţind cum o lasă genunchii.

— Arză-te-ar Lumina să te ardă, ce ne-ai dat?

Jupâneasa Macura îşi împinse scaunul în spate şi se îndepărtă de masă, agitaţia de mai devreme făcând loc unei satisfacţii profunde. Nynaeve se simţi copleşită de întuneric; nu mai auzi decât vocea croitoresei:

— Prinde-o, Luci!

CAPITOLUL 10 • Smochine şi şoareci

Elayne îşi dădu seama că cineva o cară de umeri şi glezne la etaj. Vedea ce se întâmplă, dar avea senzaţia că, în afară de ochi, restul corpului aparţinea altcuiva. Până şi să clipească îi venea greu. Parcă avea numai pene în creier.

— Doamnă, s-a trezit! Strigă Luci cu o voce ascuţită, cât pe-aci să-i dea drumul la picioare. Se uită la mine!

— Ţi-am spus să nu-ţi faci griji, răspunse vocea jupânesei Macura de deasupra capului ei. Nu poate conduce Puterea, nu poate mişca nici un muşchi, cu ceaiul ăla în ea. L-am descoperit din întâmplare, dar uite că ne-a fost de folos.

Era adevărat. Elayne se lăsa între ele ca o păpuşă pe jumătate goală pe dinăuntru, lovindu-se cu fundul de trepte, putând să mânuiască Puterea la fel de mult pe cât putea să alerge în momentul acela. Simţea Adevăratul Izvor, dar a-l îmbrăţişa acum era ca şi cum ar fi încercat să prindă un ac pe oglindă cu degetele îngheţate de frig. O cuprinse panica şi o lacrimă i se prelinse pe obraz.

Poate că aceste femei voiau s-o dea pe mâna Mantiilor Albe ca s-o execute, dar nu-i venea să creadă că Mantiile Albe le puneau pe femei să întindă curse în speranţa că, într-una din zile, o aes sedai le va cădea în plasă. Mai rămâneau iscoadele, care aproape sigur se aflau în slujba celor din Ajah Neagră, aliate cu Galbenele. Dacă Nynaeve nu reuşea să scape de-acolo, aveau s-o dea Negrelor. Dar, dacă ea însăşi scăpa de acolo, nu putea conta pe nimeni altcineva. Dar acum nu putea nici să se mişte, nici să conducă Puterea. Brusc, îşi dădu seama că încerca să ţipe, dar nu scotea decât un scâncet neputincios, încercă din răsputeri să-l oprească.

Nynaeve cunoştea toate ierburile, cel puţin aşa se lăuda; de ce nu recunoscuse din ce era ceaiul ăla? „Termină cu tânguiala!” Vocea mică, dar hotărâtă din mintea ei semăna surprinzător de mult cu vocea lui Lini. „Purceluşul care, în loc s-o ia la fugă, se-apucă să guiţe sub gard nu face decât să atragă vulpea.” Disperată, apelă la soluţia simplă – îmbrăţişarea saidarului. Fusese simplă, acum însă era la fel de complicată ca şi atingerea saidinului. Continuă, totuşi; era singurul lucru pe care îl putea face.

Pe de altă parte, jupâneasa Macura părea să nu-şi facă probleme. De îndată ce o lăsară să cadă pe un pat îngust dintr-o odaie mică, înăbuşitoare, cu o singură fereastră, Macura şi Luci ieşiră repede, fără ca măcar să-i arunce o privire. Elayne mai văzu un pat la fel de înghesuit şi un scrin cu mânere de alamă la sertare, care îşi pierduseră luciul de mult. Îşi putea mişca ochii, capul însă era prea greu.

După câteva minute, cele două femei reveniră, gâfâind, cărând-o de mâini şi de picioare pe Nynaeve, şi o aruncară pe celălalt pat. Avea faţa vlăguită, plină de lacrimi, dar ochii ei negri... Erau plini de furie şi de teamă. Elayne speră că furia îi era mai mare decât teama; Nynaeve era mai puternică decât ea, când putea conduce Puterea; poate că Nynaeve reuşea acolo unde ea dădea greş, după atâtea încercări. Acelea trebuie că erau lacrimi de furie.

După ce-i spuse fetei slăbănoage să rămână acolo, jupâneasa Macura ieşi din nou grăbită, de data aceasta întorcându-se cu o tavă pe care o aşeză pe scrin. Pe ea erau ceainicul galben, o ceaşcă, o pâlnie şi o clepsidră înaltă.

— Luci, ai grijă să le dai câte o linguriţă imediat ce se goleşte clepsidra. Imediat!

— De ce nu le dăm acum, doamnă? Întrebă fata oftând şi frângându-şi mâinile. Vreau să adoarmă din nou. Nu-mi place cum se uită la mine.

— Vor dormi duse, fata mea, dar aşa le mai putem lăsa să se mişte când avem nevoie de ele. Am să le dau o doză mai mare când va trebui să le trimitem de-aici. O să le cam doară capul, o să cam aibă crampe la stomac, dar nu mai mult decât merită.

— Dar, doamnă, dacă pot conduce Puterea? Dacă se-ntâmplă aşa ceva? Se uită tot timpul la mine.

— Termină cu văicăreala, se răsti femeia mai în vârstă. Dacă ar putea, nu crezi că ar fi făcut-o până acum? Sunt neajutorate precum pisoii duşi la înec. Şi o să rămână aşa cât timp le dai să bea din ceaiul ăla... Să faci aşa cum ţi-am spus, ai înţeles? Acum trebuie să vorbesc cu bătrânul Avi ca să trimită un porumbel de-al lui, să mai aranjez câte ceva, dar mă întorc cât de curând. Tu ai face bine să mai prepari un ceai pentru astea. Eu ies prin spate. Închide atelierul. Să nu intre careva, ne-ar da toate planurile peste cap.

După plecarea jupânesei Macura, Luci rămase cu privirea pironită asupra lor, frângându-şi în continuare mâinile, apoi ieşi şi ea în grabă. O auziră cum îşi trage nasul coborând treptele.

Elayne observă broboanele de sudoare de pe fruntea lui Nynaeve; spera că din cauza efortului, nu a căldurii. „încearcă, Nynaeve.” Încercă şi ea să atingă Adevăratul Izvor, scotocind greoi prin straturile de lână care păreau să-i înfunde capul, nu reuşi, încercă iar şi iar nu reuşi, încercă din nou... „O, Lumină, încearcă, Nynaeve! Încearcă!”

Clepsidra îi umplea ochii; nu putea privi la altceva. Nisipul care curgea întruna, fiecare fir marcând o altă încercare eşuată din partea ei. Căzu şi ultimul fir. Dar Luci nu apăru. Elayne se forţă din nou să atingă Izvorul. După câteva clipe, degetele de la mâna stângă începură să se mişte. Da! Câteva minute mai târziu, putu să-şi ridice mâna; doar un centimetru, apoi mâna căzu la loc, dar important era că o ridicase. Îşi întoarse încet capul.

— Încordează-te, murmură Nynaeve, aproape nedesluşit.

Mâinile ei strângeau pătura de dedesubt; părea că încearcă să se ridice în capul oaselor. Nu reuşea să-şi salte capul, dar încerca din toate puterile.

— Mă încordez, încercă să spună Elayne, dar nu scoase decât un mormăit.

Ridică încet mâna ca s-o poată vedea şi o ţinu aşa. Simţi o mare bucurie. „Lasă-te pradă fricii, Luci. Mai rămâi puţin în bucătărie şi...”

Uşa se trânti de perete şi Elayne oftă înciudată la vederea lui Luci. Puţin dacă mai întârzia... Fata le aruncă o privire şi, scoţând un ţipăt de groază, se repezi la scrin.

Elayne încercă să se lupte cu ea, dar, chiar dacă era cât un băţ, Luci reuşi să-i mobilizeze braţele şi îi vâri pâlnia între dinţi la fel de uşor. Fata gâfâia de parcă ar fi alergat până la ele. Ceaiul rece, amar, umplu gura lui Elayne. O privi pe Luci şi văzu pe faţa ei aceeaşi panică de care era cuprinsă şi ea. Luci îi închise gura şi o apăsă pe gât până când înghiţi ceaiul. În timp ce-o copleşea întunericul, Elayne auzi cum Nynaeve se împotrivea aceluiaşi tratament.

Când deschise din nou ochii, Luci era plecată, iar firele de nisip cădeau din nou în clepsidră. Ochii negri ai lui Nynaeve mai că ieşeau din orbite, de frică sau de furie, Elayne nu-şi putea da seama. Nu, Nynaeve nu ceda niciodată. Era unul dintre lucrurile pe care le admira la această femeie. Chiar dacă ar fi avut capul pe butuc şi tot n-ar fi cedat. „De fapt, capetele noastre sunt pe butuc!”

Ceea ce o făcea să-i fie ruşine era că se dovedea mult mai slabă decât Nynaeve. Chiar dacă avea să devină regina Andorului cândva, acum îi venea să urle de groază. N-o făcu, nici măcar în gând – încercă din nou să-şi mişte mâinile şi picioarele, să atingă saidarul dar îi venea s-o facă. Cum putea deveni regină când era atât de slabă? Încercă iar să atingă Izvorul. Iar şi iar. S-o ia înaintea firelor de nisip. Iar şi iar.

Din nou clepsidra se goli fără ca Luci să fie de faţă. Încet de tot ajunse în punctul în care îşi putu ridica mâna din nou. Apoi capul? Chiar dacă acesta îi căzu la loc imediat. Auzea cum Nynaeve murmură ceva pentru sine şi chiar înţelese majoritatea cuvintelor.

Uşa se trânti din nou de perete. Elayne înălţă capul ca s-o privească disperată şi rămase cu gura căscată. Thom Merrilin şedea acolo, ca eroul din propriile poveşti, cu o mână în gâtul lui Luci, care mai avea puţin şi leşina, în cealaltă cu un cuţit pe care era gata să-l arunce în oricine i-ar fi apărut în faţă. Elayne izbucni într-un râs nervos, deşi în gura ei suna mai mult a horcăit. Thom îi făcu vânt fetei într-un colţ.

— Rămâi acolo, altfel ascut cuţitul ăsta pe pielea ta!

Din doi paşi, ajunse lângă Elayne, îi netezi părul, cu ochii plini de îngrijorare.

— Ce le-ai dat, fato? Spune-mi, altfel...

— Nu-i ea de vină, murmură Nynaeve. Cealaltă. E plecată. Ajută-mă să mă ridic. Trebuie să merg.

Thom o lăsă fără tragere de inimă, gândi Elayne. Bărbatul îi arătă din nou cuţitul lui Luci, ameninţător fata se ghemui de parcă s-ar fi hotărât să nu se mişte de acolo niciodată –, apoi îl făcu să dispară în mânecă. După ce o ridică în picioare pe Nynaeve, o ajută să păşească prin odaie, atât cât îi permitea spaţiul. Nynaeve se lăsă pe el, clătinându-se.

— Mă bucur să aud că nu mâţa asta înfricoşată v-a atras în cursă. Dacă ea ar fi fost vinovata... zise Thom dând din cap.

Fără îndoială că Thom ar fi gândit la fel despre ele dacă Nynaeve i-ar fi spus adevărul; ceea ce Elayne nici nu intenţiona să facă.

— Am găsit-o urcând în fugă treptele, atât de speriată că nici nu m-a auzit cum veneam în urma ei. Nu sunt la fel de bucuros că cealaltă a plecat fără ca Juilin să bage de seamă. Credeţi că s-a dus după ajutor?

Elayne se întoarse pe o parte.

— Nu cred, Thom, mormăi ea. Nu poate spune... prea multor oameni... despre cine e ea... cu adevărat.

Mai avea nevoie de un minut ca să se poată ridica în capul oaselor. Acum se uita direct la Luci; fata se înfioră şi încercă să se facă una cu peretele.

— Mantiile Albe... ar lua-o... la fel de repede... pe cât ne-ar lua... şi pe noi.

— Juilin? Întrebă Nynaeve.

Capul îi tremura în timp ce femeia se încrunta spre menestrel. Dar reuşea să vorbească destul de desluşit.

— V-am spus să păziţi căruţa.

Thom îşi zbârli mustaţa iritat.

— Ne-ai spus să punem proviziile la locul lor, pentru asta nu era nevoie de doi bărbaţi. Juilin v-a urmărit şi, când nu s-a întors nici el, am plecat în căutarea lui, zise Thom pufnind din nou. Zece inşi să fi fost aici şi tot ar fi intrat după voi, de unul singur. Acum priponeşte calul, în spatele casei. Am făcut bine că am venit călare. Cred că o să avem nevoie de cal ca să vă scoatem de-aici.

Elayne descoperi că se poate ridica în capul oaselor, sprijinindu-se în mâini, dar, când încercă să stea în picioare, aproape că se prăbuşi din nou pe pat. Saidarul era la fel de intangibil; îşi simţea capul la fel: o pernă umplută cu puf de gâscă. Nynaeve începea să se ţină mai bine pe picioare, să le ridice mai bine, dar tot trebuia să se agaţe de Thom.

Câteva minute mai târziu, sosi şi Juilin, împingând-o din spate pe jupâneasa Macura cu pumnalul de la cingătoare.

— A intrat pe o poartă din spate. Am crezut că e vorba de un hoţ. Şi că cel mai bine e s-o aduc înăuntru.

Faţa croitoresei devenise atât de palidă la vederea lor încât ochii îi păreau şi mai negri, aproape să-i iasă din orbite. Îşi linse buzele şi începu iar să-şi netezească fusta, aruncând câte o privire spre pumnalul lui Juilin de parcă s-ar fi întrebat dacă n-ar fi mai bine să o şteargă de-acolo. Dar cel mai mult se uita la Elayne şi Nynaeve; Elayne putea pune rămăşag că foarte curând femeia va izbucni în lacrimi sau va leşina.

— Fă-i vânt încolo, zise Nynaeve arătând cu capul spre Luci, care încă mai tremura în colţul odăii, cu braţele în jurul genunchilor. Şi ajut-o pe Elayne. N-am mai auzit de ceaiul ăsta, dar mersul pare că îi mai contracarează efectul. Ca în mai toate cazurile.

Juilin arătă cu pumnalul spre colţul cu pricina, şi jupâneasa Macura se duse repede acolo şi se aşeză lângă Luci, umezindu-şi buzele în continuare, plină de spaimă.

— N-aş... fi făcut... ce-am făcut... dacă n-aş fi... primit ordine. Trebuie să mă înţelegeţi. Am primit ordine, spuse ea.

Ajutând-o pe Elayne să se ridice în picioare, Juilin făcu alături de ea cei câţiva paşi până la peretele opus, intersectându-se cu cealaltă pereche. Fata ar fi vrut ca Thom să fie în locul lui Juilin. Aşa cum o ţinea cu braţul strâns pe după talie i se părea că întrece măsura.

— Ordine de la cine? Întrebă Nynaeve răstit. Cărei persoane îi raportezi în Turn?

Croitoreasa părea că e gata-gata să vomite, dar strânse din buze hotărâtă.

— Dacă nu vorbeşti, te dau pe mâna lui Juilin, spuse Nynaeve încruntându-se. Juilin este un prinzaş-de-furi din Tear şi ştie să scoată o mărturisire de la cineva la fel de repede ca o Mantie Albă. Am dreptate, Juilin?

— Cu o bucată de frânghie, cu care s-o leg, cu o cârpă, cu care să-i astup gura până se hotărăşte să vorbească, nişte ulei şi sare... zise el, cu un rânjet atât de fioros, încât Elayne fu cât pe-aci să se îndepărteze de el, simţind cum îi îngheaţă sângele în vine. Va vorbi mai mult ca sigur.

Jupâneasa Macura se lipi de perete, fixându-l cu privirea, cu ochii cât cepele. Luci se uită la el ca şi cum Juilin s-ar fi transformat într-un troloc, înalt de aproape 8 picioare şi încornorat.

— De acord, zise Nynaeve după câteva clipe de reflecţie. Cred că ai să găseşti totul în bucătărie, Juilin.

Elayne îşi plimbă ochii surprinşi de la ea la prinzaşul-de-furi şi-napoi. Doar nu vorbeau serios... Nynaeve în nici un caz!

— Narenwin Barda, rosti croitoreasa dintr-o suflare, încălecând cuvintele. Îi trimit înştiinţări lui Narenwin Barda, la un han din Tar Valon numit Ferma din amonte. Prin porumbeii lui Avi Shendar, care-i creşte la marginea oraşului. Nu ştie cui îi sunt adresate mesajele sau de la cine le primesc, nu că i-ar păsa. Nevasta lui a murit de jale şi...

Croitoreasa nu-şi termină mărturisirea, înfiorându-se, cu ochii la Juilin.

Elayne o cunoştea pe Narenwin sau cel puţin o văzuse în Turn. O femeie mică şi slabă care trecea nebăgată în seamă, atât era de tăcută. Şi binevoitoare; o dată pe săptămână îi lăsa pe copii să-şi aducă animalele în Turn ca să le tămăduiască. Departe de a fi tipul de Ajah Neagră. Pe de altă parte, unul dintre numele de Ajah Neagră pe care le ştiau ele era Marillin Gemalphin; îi plăceau pisicile şi făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să le îngrijească pe cele de pripas.

— Narenwin Barda, repetă Nynaeve încruntată. Vreau şi alte nume, din Turn şi din afara lui.

— Altele... nu mai ştiu, spuse jupâneasa Macura cu glas pierit.

— Mai vedem noi. De când ai devenit iscoadă a Celui Întunecat? De când te afli în slujba celor din Ajah Neagră?

Luci scoase un ţipăt plin de indignare;

— Dar nu suntem iscoade!

Fata îi aruncă o privire jupânesei Macura şi se feri de ea.

— Eu cel puţin! Eu merg cu Lumina! Credeţi-mă!

Reacţia celeilalte femei fu la fel de puternică. Dacă până adineaori ochii îi erau bulbucaţi, acum stăteau să-i sară din orbite.

— Iscoade...! Cum, chiar există? Dar Turnul întotdeauna a negat... Păi am întrebat-o pe Narenwin, în ziua în care m-a ales iscoadă pentru Galbene, şi de-abia a doua zi dimineaţă m-am oprit din plâns şi, cu chiu cu vai, m-am dat jos din pat. Nu sunt... nu sunt... iscoadă a Celui Întunecat! Niciodată n-am fost! Sunt în slujba celor din Ajah Galbenă! A Galbenelor!

Sprijinindu-se în continuare de braţul lui Juilin, Elayne schimbă o privire derutată cu Nynaeve. Orice iscoadă ar fi negat, desigur, dar ceva din vocile femeilor le spunea că nu mint. Reacţia lor violentă la acuzaţia adusă aproape că le făcuse să-şi uite teama. După cum şovăia, Nynaeve părea să fi înţeles acelaşi lucru.

— Dacă eşti în slujba Galbenelor, de ce ne-ai drogat? întrebă ea rar.

— Din cauza ei, răspunse croitoreasa, arătând cu capul spre Elayne. Acum o lună am primit descrierea ei, până la felul în care-şi ţine bărbia, care-ţi dă impresia că te priveşte de sus. Narenwin mi-a spus că s-ar putea să folosească numele de Elayne şi chiar să pretindă că face parte dintr-o Casă nobilă.

Cuvânt după cuvânt, furia ei părea să crească în intensitate.

— Poate că tu eşti o soră Galbenă, ea însă nu este aes sedai, ci doar o Aleasă fugară. Narenwin mi-a spus s-o anunţ de îndată ce apare aici, ca şi despre cei care o însoţesc. Şi s-o fac să stea mai mult, dacă se poate. Sau chiar s-o iau prizonieră. Şi pe toţi cei care sunt cu ea. Nu ştiu cum se aştepta ea să iau prizonieră o Aleasă – cred că nici Narenwin nu ştie de ceaiul meu! ―, dar aşa sunau ordinele! Chiar să mă dau în vileag aici, unde aş plăti cu moartea! – dacă e nevoie! Aşteaptă numai să pună mâna Suprema Înscăunată pe tine, fato! Pe toate, de fapt!

— Suprema Înscăunată! Făcu Elayne. Ce legătură are cu asta?

— Au fost ordinele ei. Din ordinul Supremei Înscăunate, aşa mi s-a spus. Că pot folosi orice mijloc, dar să nu vă omor. Veţi regreta că încă mai sunteţi în viaţă când Suprema Înscăunată va pune mâna pe voi! Zise jupâneasa Macura dând din cap cu o satisfacţie plină de furie.

— Nu uita că încă n-a pus nimeni mâna pe noi. Voi sunteţi în mâinile noastre, replică Nynaeve sec, dar privirea ei era la fel de surprinsă ca şi a lui Elayne. Ţi s-a dat vreo explicaţie?

Faptul că ea era captiva contracară şi ultima încercare a femeii de a-i sfida. Jupâneasa Macura se lăsă moale lângă Luci, privind în gol, fiecare susţinând-o pe cealaltă să nu cadă.

— Nu. Uneori, Narenwin dă o explicaţie, dar nu şi de data asta.

Voiai să ne ţii aici, drogate, până venea cineva după noi?

— Voiam să vă trimit cu căruţa, îmbrăcate în haine vechi, răspunse femeia, fără nici măcar o fărâmă de rezistenţă în voce. Am trimis un porumbel ca s-o anunţe pe Narenwin că sunteţi aici şi ce intenţii am. Therin Lugay îmi este dator până peste cap, de asta voiam să-i dau destulă rădăcina-furcii ca să ajungă tot drumul până la Tar Valon, dacă Narenwin nu trimitea câteva surori ca să-mi iasă în întâmpinare mai curând. El crede că eşti bolnavă şi că ceaiul e singurul care te poate ţine în viaţă până te tămăduieşte o aes sedai. Femeile trebuie să aibă mare grijă când se îndeletnicesc cu leacurile în Amadicia. Lecuieşte prea mulţi oameni sau prea bine şi vorba ajunge că ai fi aes sedai şi cât ai zice peşte te trezeşti că-ţi ia casa foc. Sau mai rău. Therin ştie cum să-şi ţină gura despre ce...

Ajutată de Thom, Nynaeve se apropie de croitoreasă ca s-o vadă mai bine.

— Şi mesajul? Mesajul adevărat? Doar n-ai pus semnalul ăla doar ca să ne atragi înăuntru.

— V-am dat mesajul adevărat, zise femeia cu un aer obosit. Am crezut că n-o să vă facă nici un rău. Nu înţeleg şi... vă rog...

Brusc, începu să plângă, agăţându-se de Luci la fel de tare pe cât se agăţa tânăra de ea, amândouă tânguindu-se şi vorbind repede.

— Te rog, nu-l lăsa să mă tortureze cu sare! Te implor! Nu cu sare! Te rog!

— Legaţi-le. Noi o să coborâm în atelier ca să vorbim pe îndelete, porunci Nynaeve dezgustată.

Thom o ajută să se aşeze pe marginea patului mai apropiat, apoi tăie repede pătura în fâşii. Ambele femei fură legate spate în spate, mâinile uneia de picioarele celeilalte, cu căluş în gură. Cele două încă mai plângeau când Nynaeve părăsi odaia sprijinindu-se de Thom.

Elayne tare ar fi vrut să meargă la fel de bine ca ea, dar, din păcate, încă mai avea nevoie de Juilin ca să nu cadă pe trepte. Privi geloasă cum Thom o ţine pe Nynaeve pe după talie. „Eşti o fetiţă neghioabă”, o apostrofă vocea lui Lini. „Sunt o femeie în toată firea”, răspunse ea cu o fermitate de care n-ar fi fost în stare faţă de bătrâna ei doică nici în ziua de azi. „Să ştii că-l iubesc pe Rand dar el e departe, iar Thom e sofisticat şi inteligent şi...” Prea suna a scuză, chiar şi pentru ea. Lini ar fi pufnit ca de obicei, ceea ce însemna că nu mai tolera neghiobiile ei.

— Juilin, ce voiai să faci cu sarea şi uleiul? Întrebă ea şovăitor. Nu intra în amănunte, spune-mi care era ideea.

Bărbatul o privi câteva clipe.

— Nu ştiu. Şi nici ele. Asta-i şi şmecheria; şi-au închipuit ceva mult mai rău decât aş fi fost eu în stare să fac. Am văzut cum cedează un bărbat foarte dur când am trimis după un coş cu smochine şi câţiva şoareci. Dar trebuie să ai mare grijă. Unii spun tot, adevăr sau minciună, doar ca să scape de ceea ce-şi închipuie că fi se va întâmpla. Deşi nu cred că cele două au minţit.

Nici Elayne nu credea. Gândul o făcu să se înfioare, totuşi. „Ce se poate face cu smochine şi şoareci?’ Îşi propuse să nu se mai gândească la asta, ca să evite coşmarurile.

Când ajunseră în bucătărie, Nynaeve reuşi să se ţină singură pe picioare şi începu să cotrobăiască prin dulapul plin de cutii colorate. Elayne simţi nevoia să se aşeze pe un scaun. Cutia albastră era pe masă, alături de un ceainic verde plin, dar încercă să-şi dezlipească ochii de pe ele. Încă nu putea conduce Puterea. Putea îmbrăţişa saidarul, dar îi scăpa imediat. Cel puţin acum ştia că Puterea se va întoarce la ea. Alternativa era prea oribilă şi până acum refuzase să se gândească la aşa ceva.

— Thom, spuse Nynaeve ridicând capacele cutiilor şi privind înăuntru. Juilin.

Femeia făcu o pauză, trase adânc aer în piept şi, fără să-i privească pe cei doi, continuă:

— Mulţumesc. Acum înţeleg de ce aes sedai au străjeri. Vă mulţumesc din suflet.

Nu toate aes sedai aveau străjeri. Cele Roşii considerau că toţi bărbaţii sunt pătaţi din cauza a ceea ce făceau cei care puteau conduce Puterea, altele nu-şi doreau aşa ceva, fiindcă nu părăseau Turnul sau pur şi simplu nu-l înlocuiau pe străjerul care murea. Cele Verzi erau singurele Ajah care permiteau mai mult de un străjer. Elayne voia să facă parte din Ajah Verde. Nu din acest motiv, desigur, ci fiindcă cele Verzi se autointitulau Ajah Luptătoare. În timp ce Brunele căutau ştiinţa pierdută, iar Albastrele luptau pentru diverse cauze, surorile Verzi se pregăteau pentru Ultima Bătălie, în care aveau să-i înfrunte pe noii Stăpâni ai Spaimei, cum o făcuseră în Războaiele Troloce.

Cei doi bărbaţi se priviră uimiţi. Se aşteptau mai mult ca sigur la o papară din partea lui Nynaeve. Elayne era aproape la fel de surprinsă. Lui Nynaeve îi plăcea să fie ajutată la fel de mult precum îl plăcea să n-aibă dreptate; în ambele cazuri se zbârlea ca un arici, deşi susţinea mereu că întruchipează raţiunea şi simţul practic.

— O Meştereasă, zise Nynaeve, luă un deget de pudră dintr-o cutie şi îl mirosi, apoi îl puse pe vârful limbii. Sau cum s-o numi aici.

— Aici n-au un nume pentru aşa ceva, spuse Thom. În Amadicia nu sunt multe femei care să deprindă vechiul tău meşteşug. E prea periculos. Pentru cele mai multe e doar ceva ce fac în timpul liber.

Nynaeve luă un săculeţ de piele din sertarul de jos al dulapului şi începu să adune cutiile.

— Şi la cine se duc localnicii când se îmbolnăvesc? La un vraci? Întrebă ea.

— Da, răspunse Elayne.

Îi plăcea să-i arate lui Thom că ştia şi ea câte ceva despre lume.

— În Amadicia bărbaţii sunt cei care cunosc ierburile, adăugă ea.

Nynaeve se încruntă dispreţuitoare.

— De unde să ştie bărbatul cum se vindecă ceva? Mai degrabă îţi face potcovarul o rochie.

Pe neaşteptate, Elayne îşi dădu seama că se gândea la orice numai la ce spusese jupâneasa Macura, nu. „Dacă nu te gândeşti la spin nu înseamnă că piciorul te doare mai puţin.” Una dintre zicalele preferate de Lini.

— Nynaeve, ce crezi că înseamnă mesajul ăsta? Toate surorile sunt chemate să revină la Turn. Nu are sens.

Nu asta intenţionase să spună, dar cel puţin era pe-aproape.

— Turnul îşi are regulile lui, spuse Thom. Aes sedai fac ce fac din motive cunoscute numai de ele, de cele mai multe ori neîmpărtăşite altora. Dacă le împărtăşesc vreodată.

Thom şi Juilin ştiau, desigur, că amândouă erau doar Alese; de aceea nici nu le îndeplineau poruncile cu tragere de inimă.

Pe chipul lui Nynaeve se citea enervarea. Femeii nu-i plăcea să fie întreruptă sau să vorbească altcineva în locul ei. Erau multe lucruri care nu-i plăceau lui Nynaeve. Dar de-abia îi mulţumise lui Thom; nu-i venea uşor să se răstească la un om care tocmai îi salvase viaţa.

— Foarte puţine lucruri care se petrec în Turn au sens, zise ea acru.

Elayne bănui că sarcasmul ei era adresat în aceeaşi măsură lui Thom, cât şi Turnului.

— Crezi ce-a spus? Întrebă ea trăgând adânc aer în piept. Despre Suprema Înscăunată, care a dat ordin să fiu dusă înapoi prin orice mijloace.

Privirea pe care i-o aruncă Nynaeve era plină de compasiune.

— Nu ştiu, Elayne.

— A spus adevărul, interveni Juilin, întoarse un scaun cu spătarul în faţă şi se aşeză, sprijinindu-şi toiagul de el. În viaţa mea am luat la întrebări destui hoţi şi ucigaşi ca să-mi dau seama când spune cineva adevărul. Femeia asta când era prea înfricoşată ca să mintă, când era prea furioasă.

— Voi doi... Începu Nynaeve, dar se controlă, aruncând săculeţul pe masă şi încrucişându-şi braţele la piept. Mă tem că Juilin are dreptate, Elayne.

— Dar Suprema Înscăunată ştie ce facem noi. Doar ea ne-a trimis la plimbare.

Nynaeve pufni pe nas.

— Pe Siuan Sanche o cred în stare de orice. Aş vrea să fiu cu ea doar o oră, într-un loc în care să nu poată conduce Puterea. Atunci s-o văd dacă se mai dă mare şi tare.

Elayne nu credea că Nynaeve ar face mare lucru. Amintindu-şi de privirea aceea albastră, atât de autoritară, probabil că Nynaeve s-ar alege cu câteva vânătăi bune, în eventualitatea, puţin probabilă, că i s-ar împlini dorinţa.

— Dar cum procedăm mai departe? Întrebă ea. Se pare că Ajah au iscoade peste tot. Ca şi Suprema Înscăunată. Ne-am putea trezi că, pe tot drumul spre Tar Valon, s-ar găsi nu ştiu câte femei care să ne strecoare ceva în mâncare.

— Dacă arătăm aşa cum se aşteaptă ele, replică Nynaeve, scoţând o cană din dulap şi aşezând-o pe masă, lângă ceainic. Asta e piper alb. E bun la durerile de dinţi, dar îţi poate face părul negru ca smoala.

Elayne îşi duse mâna la cosiţele ei roş-aurii părul ei, nu al lui Nynaeve, putea pune rămăşag! ―, dar, oricât de mult îi displăcea, era totuşi o idee bună.

— Câteva modificări la pieptarul rochiilor, şi nu mai suntem neguţătorese, ci două doamne care călătoresc cu servitorii lor, continuă Nynaeve.

— Într-o căruţă cu vopseluri? întrebă Juilin.

Privirea piezişă pe care i-o aruncă Nynaeve îi spuse că recunoştinţa ei pentru că o salvase se oprea acolo.

— În grajdul de pe partea cealaltă a podului e o trăsură. Cred că proprietarul o va vinde. Dacă te întorci la căruţă înainte s-o fure cineva nu ştiu ce v-a apucat pe amândoi s-o lăsaţi acolo la mâna oricui! ―, dacă încă mai e acolo, poţi lua una dintre pungi...

Câţiva oameni făcură ochii mari când trăsura lui Noy Torvald opri în faţa atelierului lui Ronde Macura, trasă de patru cai, cu mai multe cufere fixate de imperială şi un cal înşeuat legat în spate. Noy pierduse tot când negoţul în Tarabon se dusese de râpă; acum trăia de azi pe mâine ajutând-o pe văduva Teran. Nimeni nu-l mai văzuse până atunci pe vizitiu, un ins înalt, numai vână, cu mustaţa albă şi ochii reci, autoritari, sau pe valetul oacheş, aspru la faţă şi cu o pălărie taraboneză, care sări sprinten ca să deschidă portiera. Mirarea fu însoţită de murmure când două femei ieşiră din atelier cu mai multe pachete în braţe; una purta o rochie de mătase verde, cealaltă una simplă, din lână albastră, dar fiecare avea capul acoperit cu o eşarfă care nu lăsa să se vadă nici un fir de păr. Cele două femei aproape că săriră în trăsură.

Doi dintre Copiii Luminii începură să treacă de la un om la altul ca să întrebe cine sunt străinii, dar, în timp ce valetul tocmai se suia pe capră, vizitiul pocni din biciul lui lung şi strigă ceva în genul „Faceţi loc unei înalte doamne!”. Copiii Luminii abia apucară să sară din calea trăsurii, rostogolindu-se prin praful străzii, iar trăsura se îndepărtă în galop spre Calea Amador.

Privitorii se îndepărtară vorbind despre cele văzute; o doamnă misterioasă, desigur, cu camerista ei, care făcuse cumpărături de la Ronde Macura şi fugise de Copiii Luminii. Puţine lucruri se întâmplau în Mardecin de ceva vreme, iar acesta avea să fie subiect de discuţie pentru zile bune de-acum încolo. Copiii Luminii se scuturară de praf furioşi, dar în cele din urmă hotărâră că se făceau de râs dacă îi înştiinţau. În plus, căpitanului lor nu-i plăceau nobilii; probabil i-ar fi trimis să aducă trăsura înapoi, o călătorie lungă pe căldura aceea înăbuşitoare, doar pentru o tânără înfumurată din nu ştiu ce familie de nobili. Dacă nu fi se putea găsi nici o vină – ceea ce era foarte posibil când venea vorba de nobili – nu căpitanul ar fi căzut la mijloc. Sperând că nu vor auzi prea mulţi despre umilinţa lor, nici nu le dădu prin minte să o ia la întrebări pe Ronde Macura.

La scurt timp, Therin Lugay vâri căruţa în curtea din spatele atelierului, cu proviziile pentru lunga călătorie care-l aştepta deja puse bine sub coviltir. Într-adevăr, Ronde Macura îl lecuise de o boală care făcuse douăzeci şi trei de victime cu o iarnă în urmă, dar nevasta cicălitoare şi scorpia de soacră-sa îl făcuseră să pornească la drum spre locul în care trăiau vrăjitoarele. Ronde îi spusese că l-ar putea întâmpina cineva, deşi nu şi cine anume, dar spera că va ajunge teafăr şi nevătămat în Tar Valon.

Bătu de şase ori în uşa de la bucătărie, apoi intră, dar de-abia după ce urcă treptele dădu de cineva. În dormitorul din spate, Ronde şi Luci stăteau întinse în pat, dormind duse, îmbrăcate, chiar dacă hainele le erau boţite bine, cu soarele încă sus pe cer. Le scutură, însă nici una nu se trezi. Nu înţelese motivul şi nici de ce una dintre pături era pe jos, numai fâşii înnodate, sau de ce erau două ceainice goale în cameră, dar numai o ceaşcă sau de ce pe perna lui Ronde se afla o pâlnie. Dar ştia dintotdeauna că erau multe lucruri pe lumea asta pe care nu le înţelegea. Întorcându-se la căruţă, se gândi la proviziile pe care le cumpărase cu banii lui Ronde, se gândi la nevastă şi la soacră şi, când scoase căruţa din curte, se hotărî să vadă cum arăta Altara sau poate Murandy.

Una peste alta, trecu ceva timp până ca Ronde Macura, despletită şi abia ţinându-se pe picioare, să ajungă la casa lui Avi Shendar şi să trimită un porumbel cu un tubuleţ legat de picior. Pasărea se îndreptă spre nord-est, direct spre Tar Valon. După o clipă de gândire, Ronde mai pregăti un sul mic de pergament şi îl legă de piciorul unui porumbel dintr-o altă colivie. Acesta se îndreptă spre apus, fiindcă Ronde promisese că va trimite copii după toate mesajele ei. În aceste vremuri grele o femeie trebuia să se descurce cum poate, drept care nu vedea ce era rău în asta, mai ales în înştiinţările trimise lui Narenwin. Întrebându-se dacă poate scăpa de gustul de mentă, îşi spuse că n-ar strica dacă raportul ei ar face-o să sufere puţin pe cea care îşi zicea Nynaeve.

Săpând în mica lui grădină, ca de obicei, Avi nu băgă în seamă ce făcea Ronde. Şi, tot ca de obicei, de îndată ce femeia plecă, se spălă pe mâini şi intră în casă. Ronde pusese o foaie mai mare de pergament sub bucăţile pe care scrisese, ca să nu le străpungă cu vârful peniţei. Când o ridică în lumina după-amiezii, Avi desluşi ce scrisese femeia. Curând, un al treilea porumbel îşi luă zborul, îndreptându-se în altă direcţie.

CAPITOLUL 11 • Trăsura cu nouă cai

O pălărie lată de paie umbrea faţa lui Siuan în timp ce Logain trecea înaintea ei, pe Poarta Shilene din Lugard, sub soarele după-amiezii târzii. Zidurile înalte, cenuşii, ale oraşului erau dărăpănate; din cauza pietrelor desprinse, în două locuri zidul nu întrecea în înălţime un gard obişnuit. Min şi Leane veneau în urma ei, amândouă obosite de ritmul impus de Logain în săptămânile care trecuseră de la întâmplarea din Izvoarele Kore. Bărbatul voia să fie el conducătorul şi lui Siuan nu-i luase mult ca să-l convingă că aşa şi este. Nu-i păsa dacă el era cel care stabilea când să plece dimineaţa, când şi unde să-şi petreacă noaptea, dacă el ţinea banii, chiar şi dacă voia ca ele să pregătească hrana şi să-l servească la masă. Una peste alta, îi era milă de el. Săracul, habar n-avea ce-i pregătise. „Un peşte mare, prins în cârlig ca să prind unul şi mai mare”, gândi ea, încruntată.

Lugard doar cu numele era capitala Murandyului, locul în care îşi avea reşedinţa regele Roedran; seniorii din Murandy rosteau cuvântul vasalitate din vârful buzelor, refuzând să plătească biruri sau să îndeplinească o bună parte din poruncile lui Roedran, ca şi oamenii de rând, de altfel. Murandy era o naţiune doar cu numele, oamenii erau legaţi doar de formă de aşa-zisa supunere faţă de rege şi regină – tronul trecea de la unul la altul uneori la intervale foarte scurte – şi de teama că Andorul sau Illianul i-ar putea înghiţi dacă nu ţineau aproape.

Ziduri de piatră brăzdau oraşul, cele mai multe într-o stare mai proastă decât bastioanele de la margine, căci Lugard se extinsese la întâmplare de-a lungul secolelor şi fusese împărţit de mai multe ori între nobilii învrăjbiţi. Era un oraş murdar, multe dintre străzile largi fiind nepavate, toate pline de praf. Bărbaţi cu pălării înalte şi femei cu şorţuri şi fuste până deasupra gleznelor se strecurau printre şirurile de căruţe ale neguţătorilor, în timp ce copiii se jucau în urmele adânci lăsate de roţi. Negoţul ţinea în viaţă Lugardul, neguţătorii care veneau din Illian şi Ebou Dar, din Ghealdan de la apus şi Andor de la miazănoapte. Porţiuni mari de pământ, golaşe, adăposteau grupuri de căruţe, îngrămădite roată lângă roată, multe gemând sub povara mărfurilor prinse bine sub prelate, altele goale, aşteptând să fie încărcate. Străzile principale erau pline de hanuri cu grajduri şi imaşuri, aproape depăşind ca număr casele sau prăvăliile de piatră cenuşie, toate acoperite cu ţiglă de culoare albastră, roşie, purpurie sau verde. Praful şi zgomotul erau la ele acasă, ca şi ciocănitul fierarilor, uruitul căruţelor înjurăturile căruţaşilor, şi hohotele de râs care răzbăteau din hanuri. Soarele ardea Lugardul în timp ce aluneca spre linia orizontului, iar aerul îţi dădea senzaţia că nu va mai ploua niciodată.

Când Logain intră în sfârşit într-o curte şi descălecă în spatele unui han cu acoperişul verde, numit Trăsura cu nouă cai, Siuan coborî de pe Bela, răsuflând uşurată, şi mângâie iapa flocoasă pe bot, în treacăt, de teamă să n-o muşte. După părerea ei, calul nu era deloc un mijloc de călătorie. O navă mergea încotro îndreptai cârma; un cal putea hotărî chiar el direcţia de mers. În plus, navele nici nu muşcau; până acum Bela nu făcuse aşa ceva, dar putea s-o facă. Cel puţin primele zile în care înţepenise pur şi simplu erau de domeniul trecutului, Leane şi Min distrându-se pe socoteala ei când o vedeau cum şontâcăie seara, înainte de culcare. După o zi petrecută în şa încă se mai simţea de parcă ar fi zvântat-o cineva în bătaie, dar reuşea să n-o arate.

De îndată ce Logain începu să discute cu grăjdarul, un bătrân pistruiat, înalt şi slab, cu o jiletcă de piele, dar fără cămaşă, Siuan se dădu mai aproape de Leane.

— Dacă vrei să-ţi pui farmecele la treabă, încearcă-le pe Dalyn în ora următoare, îi şopti ea.

Leane îi aruncă o privire derutată – de când părăsiseră Izvoarele Kore încercase tot felul de zâmbete şi ocheade prin câteva sate, dar Logain n-o învrednicise decât cu o privire inexpresivă apoi oftă şi încuviinţă din cap. Trăgând adânc aer în piept, o luă înainte cu mersul ei sinuos, ademenitor, ducându-şi calul sur de căpăstru şi zâmbindu-i lui Logain. Siuan nu înţelegea cum putea merge aşa, de parcă o parte din oase îşi pierdeau rigiditatea.

Apropiindu-se de Min, îi vorbi la fel de încet:

— În clipa în care Dalyn a terminat cu grăjdarul, spune-i că ne întâlnim înăuntru. Apoi fugi înainte şi fereşte-te de el şi de Amaena până mă întorc eu.

După hărmălaia care răzbătea din han, muşteriii erau îndeajuns de numeroşi ca să ascundă o armată. Şi îndeajuns de numeroşi ca să ascundă absenţa unei singure femei. Min o privi cu binecunoscuta ei încăpăţânare şi deschise gura, fără îndoială ca să întrebe de ce. Siuan i-o luă înainte.

— Fă cum îţi spun, Serenla. Altfel pe lângă servitul la masă ai să-i faci şi cizmele.

Privirea încăpăţânată rămase, dar Min dădu din cap îmbufnată. Lăsându-i căpăstrul Belei în mână, Siuan ieşi în grabă din curte şi o luă în josul străzii în ceea ce spera a fi direcţia corectă. Nu voia să caute prin tot oraşul, mai ales pe căldura şi în praful ăsta.

Căruţe grele, trase de şase, opt sau chiar zece cai, umpleau străzile, căruţaşii plesnind din bice lungi şi înjurând în egală măsură caii şi trecătorii care se strecurau printre căruţe. Bărbaţi îmbrăcaţi în haine lungi şi jerpelite de căruţaşi adresau invitaţii obscene femeilor care treceau pe lângă ei. Femeile, care purtau şorţuri multicolore, uneori în dungi, legate la cap cu baticuri, mergeau privind drept în faţă, ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Femei fară şorţuri, cu părul atârnând liber pe umeri şi cu fustele deasupra gleznelor, adesea ripostau în aceeaşi notă sau chiar mai fără perdea.

Siuan tresări când îşi dădu seama că unele dintre propunerile bărbaţilor o vizau pe ea. Nu că ar fi înfuriat-o – în mintea ei nici nu concepea aşa ceva – ci doar o surprindeau, încă nu se obişnuise cu schimbările prin care trecuse. Faptul că bărbaţii o găseau atrăgătoare... Se văzu în vitrina murdară a unei croitorii, imaginea fadă a unei fete cu părul blond prins sub o pălărie de paie. Era tânără; nu doar părea tânără, ci chiar era tânără. Nu cu mult mai mare decât Min. O tânără în toată puterea cuvântului, ţinând cont de anii pe care îi trăise.

„Avantajul de a fi ferecată”, îşi spuse ea. Întâlnise femei care ar fi dat orice ca să fie mai tinere cu cincisprezece sau douăzeci de ani; unele chiar considerau că merita preţul plătit de ea. Adesea se trezea amintindu-şi astfel de avantaje, încercând poate să se convingă că erau reale. Eliberată de Cele Trei Legăminte, în primul rând putea minţi la nevoie. Nici propriul ei tată n-ar fi recunoscut-o. Acum nu mai arăta ca atunci când era o femeie tânără; schimbările produse de maturizare erau prezente, dar îmblânzite de tinereţe. Judecând lucrurile la rece, se credea mai drăguţă decât atunci când era mică; drăguţă era cel mai frumos compliment care i se făcuse vreodată. De cele mai multe ori, i se spunea că e arătoasă. Oricum, nu putea lipi faţa aceea de ea, de Siuan Sanche. Numai în interior era aceeaşi; mintea ei păstra tot ce acumulase până atunci. Acolo, în capul ei, era tot ea.

Unele dintre hanurile şi tavernele din Lugard se numeau Barosul potcovarului, Ursul dansator sau Porcul de argint, adesea desenele de pe firme potrivindu-se de minune. Altele aveau nume care ar fi trebuit interzise, cel mai cuminte fiind Sărutul curvei din Doman, cu un desen înfăţişând o femeie cu pielea arămie – goală până la brâu! ― cu buzele ţuguiate. Siuan se întrebă ce-ar spune Leane despre asta, dar, după cum se purta ea în ultima vreme, numele acelea n-ar fi făcut decât s-o inspire.

În sfârşit, pe o stradă lăturalnică, la fel de lată ca şi cea principală, dincolo de o gaură dintr-un zid interior care stătea să cadă, găsi hanul pe care îl căuta, trei etaje de piatră cenuşie, ordinară, acoperite cu ţigle purpurii. Pe firma de deasupra uşii se lăfăia o femeie care se voia voluptuoasă, cu părul aranjat în aşa fel încât să ascundă cât mai puţin, călare pe un cal fără şa, şi cu un nume peste care Siuan trecu de îndată ce-l recunoscu.

Înăuntru, sala mare era albastră de atâta fum de pipă şi înţesată de bărbaţi cu vocile răguşite de băutură şi râsete, încercând să le ciupească pe fetele care serveau şi care se fereau cât puteau şi ele, cu zâmbete care numai vesele nu erau. Sunetele unei ţitere şi ale unui fluier de-abia reuşeau să răzbată prin gălăgia de-acolo, acompaniind o tânără care cânta şi dansa pe o masă la un capăt al încăperii. Din când în când, femeia îşi flutura fustele, ridicându-le îndeajuns ca să-şi arate picioarele goale; auzind cuvintele cântecului, Siuan mai să se repeadă la femeie ca să-i spele gura. Ce era cu femeia asta care dansa pe masă şi îşi arăta goliciunea? De ce cânta despre asta unor mocofani beţi ca noaptea? Nu mai călcase într-un loc ca acesta niciodată. Drept care îşi propuse ca vizita ei să fie cât mai scurtă cu putinţă.

Pe hangiţă n-aveai cum s-o confunzi, o femeie înaltă, trupeşă, într-o rochie de mătase roşie, strâmtă, care pur şi simplu îţi lua ochii; bucle vopsite, complicate – natura nu crease niciodată acea nuanţă de roşu, mai ales alături de nişte ochi atât de negri – încadrau o bărbie ascuţită şi o gură cu buzele subţiri. Între poruncile aruncate fetelor care serveau, se oprea când la o masă, când la alta, ca să spună câteva cuvinte sau să plesnească spinarea cuiva şi să râdă cu muşteriii.

Siuan se ţinea dreaptă şi încerca să ignore privirile pe care i le aruncau bărbaţii în timp ce se apropia de femeia cu părul stacojiu.

— Jupâneasa Tharne? Întrebă ea şi se văzu nevoită să repete numele de trei ori, de fiecare dată mai tare, pentru ca hangiţa să-şi întoarcă ochii spre ea. Jupâneasă Tharne, aş vrea să mă angajaţi aici. Să cânt, ştiu să cânt...

— Nu zău? Făcu femeia trupeşă şi izbucni în râs. Păi, am deja o cântăreaţă, dar, dacă stau să mă gândesc, nu mi-ar strica încă una, cât se odihneşte cealaltă. Să-ţi văd picioarele.

— Ştiu Cântecul celor trei peşti, zise Siuan cu vocea ridicată.

Asta trebuia să fie femeia. Era imposibil ca în oraşul ăsta să fie două femei cu acelaşi păr, cu acelaşi nume şi cu acelaşi han.

Jupâneasa Tharne râse şi mai tare şi îl plesni peste umăr pe unul dintre bărbaţii de la cea mai apropiată masă, făcându-l să se clatine serios.

— Nu prea are cine să-l asculte pe-aici, ce zici, Pel?

Pel, un căruţaş ştirb, cu biciul atârnat de umăr, se hlizi alături de ea.

— Ştiu şi Cerul albastru în zori.

Femeia se cutremură de râs, ştergându-şi ochii de lacrimi.

— Nu zău? A, sunt sigură că băieţii se vor da în vânt după el. Hai, să-ţi văd picioarele. Picioarele, fata mea, sau pe-aci ţi-e drumul!

Siuan şovăi, în timp ce jupâneasa Tharne o fixa cu privirea. Ca şi un număr din ce în ce mai mare de bărbaţi. Asta trebuia să fie femeia. Îşi ridică încet fusta până la genunchi. Femeia înaltă îi făcu semn nerăbdătoare să continue. Închizând ochii, Siuan trase şi mai tare de fustă. Simţea cum faţa i se înroşeşte cu fiecare centimetru.

— Hm, modest, constată jupâneasa Tharne, chicotind. Păi, dacă ştii numai cântecele astea, îţi trebuie nişte picioare care să-i lase paf pe bărbaţi. Dar am să văd ce şi cum de-abia după ce-ţi scoţi ciorapii ăia de lână, ce zici, Pel?... Hai să nu mai lungim vorba. Poate că ai o voce bună, dar aici nu-mi dau seama. Hai, fata mea! Mişcă-ţi târtiţa!

Siuan îşi deschise brusc ochii, furioasă, dar femeia trupeşă deja îi întorsese spatele şi se îndrepta spre un colţ al sălii. Dreaptă ca o lumânare, Siuan îşi lăsă fustele să cadă la loc şi o urmă, încercând să nu bage în seamă râsetele şi propunerile deocheate pe care i le făceau muşteriii. Pe faţă nu i se citea nimic, înăuntru însă îngrijorarea se lupta cu furia.

Înainte de a deveni Suprema Înscăunată, condusese iscoadele a celor din Ajah Albastră; unele dintre ele o slujiseră personal, atunci şi mai târziu. Chiar dacă nu mai era Suprema Înscăunată, şi nici măcar aes sedai, încă le mai ştia pe toate. Duranda Tharne era deja în slujba Albastrelor când preluase ea reţeaua, o femeie ale cărei informaţii fuseseră întotdeauna oportune. Iscoade iscusite erau greu de găsit, iar credibilitatea lor varia de la una la alta – singura în care avusese încredere şi pe care o abordase, de când plecase din Tar Valon, era cea de la Patru regi, în Andor, dar şi ea dispăruse –, noroc că multe ştiri şi zvonuri circulau prin Lugard aduse de şirurile de căruţe ale neguţătorilor. Poate că aici existau spioane şi pentru alte Ajah; nu era rău să ţină minte asta. „Cu răbdarea treci marea”, îşi spuse ea.

Femeia aceasta corespundea perfect descrierii Durandei Tharne şi era imposibil să mai existe un han cu un nume atât de dezgustător. Dar de ce reacţionase aşa când Siuan se prezentase drept o altă spioană a Albastrelor? Fusese nevoită să rişte; Min şi Leane, în felul lor, deveneau la fel de nerăbdătoare ca şi Logain. Într-adevăr, cu răbdarea treci marea, dar de multe ori cu îndrăzneala aveai numai de câştigat. În cel mai rău caz îi dădea una în cap femeii şi fugea pe uşa din spate. Cântărindu-i din ochii lăţimea şi înălţimea, ca şi braţele groase, tari, spera să şi poată.

Femeia deschise o uşă simplă de pe coridorul ce ducea spre bucătării şi pătrunse într-o cameră sărac mobilată: o masă de scris şi un scaun pe un covor mic, albastru, o oglindă mare pe un perete şi, surprinzător, o etajeră cu câteva cărţi. De îndată ce uşa se închise, estompând zgomotul dinspre sala mare, femeia trupeşă se răsti la Siuan, cu pumnii în şoldurile masive.

— Hai, zi. Ce vrei de la mine? Şi nu te obosi să-mi spui cum te cheamă; nu vreau să ştiu, chiar dacă e adevărat.

Siuan simţi cum se relaxează. Nu că n-ar fi fost la fel de furioasă ca înainte.

— N-aveai nici un drept să mă tratezi aşa! De ce m-ai silit să...

— Ba am avut tot dreptul, fiindcă aşa trebuia să fac, replică jupâneasa Tharne. Dacă veneai când trebuia, când deschid sau când închid prăvălia, te-aş fi adus imediat aici fără nici o problemă. Crezi că unii dintre cei de-acolo nu şi-ar pune întrebări dacă te-aş pofti aici ca pe o prietenă de mult pierdută? Nu-mi pot permite ca lumea să-şi pună întrebări în legătură cu mine. Ai noroc că nu te-am pus să-i iei locul lui Susu pe masă ca să cânţi vreo două cântece. Şi ai grijă cum vorbeşti cu mine.

Femeia ridică ameninţător o mână lată, aspră şi continuă:

— Am fete măritate mai mari decât tine şi, ori de câte ori trec pe la ele, se poartă şi-mi vorbesc cuviincios. Te-nvăţ eu minte dacă o faci pe jupâneasa înţepata cu mine. Nimeni n-o să te-audă ţipând, nu se amestecă nimeni în ciorba mea.

Înclinând scurt din cap, semn că lucrurile erau clare, îşi puse din nou pumnii în şolduri.

— Şi-acum, spune, ce vrei de la mine?

De câteva ori, în timpul acelei avalanşe de cuvinte, Siuan încercase să vorbească, dar femeia trecuse peste ea ca o furtună. Cu aşa ceva nu era obişnuită. Când, în sfârşit, jupâneasa Tharne termină ce avea de spus, Siuan tremura de furie, strângându-şi fustele ca într-un cleşte. Încercă din răsputeri să nu izbucnească. „Acum nu sunt decât o iscoadă, ca şi ea, îşi repetă. Nu mai sunt Suprema Înscăunată, doar o iscoadă ca oricare alta.” În plus, se temea că femeia îşi va pune în practică ameninţarea. Ceva nou pentru ea, frica de cineva care era mai mare şi mai puternic decât ea.

— Mi s-a spus să transmit un mesaj unei întruniri a celor pe care le slujim, zise ea sperând că jupâneasa Tharne îi va lua încordarea din glas drept un semn că era speriată rău; femeia putea fi mai cooperantă dacă îşi închipuia că o intimidase pe Siuan. Întrunirea nu e acolo unde mi s-a spus că va fi. Sper că ştii ceva care să mă ajute să le găsesc.

Încrucişându-şi braţele sub sânii enormi, jupâneasa Tharne o privi cu atenţie.

— Deci ştii să-ţi ţii firea atunci când trebuie. Foarte bine. Ce s-a întâmplat în Turn? Şi nu-mi spune că nu vii de acolo, fătuca mea cu nasul pe sus. E clar că eşti curiera lor, doar n-ai deprins fandoselile astea în vreun sat.

Siuan trase adânc aer în piept înainte să răspundă:

— Siuan Sanche a fost ferecată.

Vocea nici măcar nu-i tremura; era mândră de stăpânirea ei.

— Elaida a’Roihan este noua Supremă Înscăunată, adăugă ea, nereuşind să-şi ascundă o urmă de maliţiozitate.

Pe chipul jupânesei Tharne nu sesiză nici o reacţie.

— Mda, asta explică o parte din ordinele pe care le-am primit. Doar o parte. Vasăzică au ferecat-o. Credeam că va rămâne pe tron la nesfârşit. Am văzut-o odată, acum câţiva ani, în Caemlyn. De la depărtare. Arăta de parcă mânca hăţuri la micul dejun, replică ea, buclele stacojii legănându-se de fiecare dată când dădea din cap. În fine, ce-a fost a fost. Ajah s-au despărţit, nu-i aşa? Singurul lucru care se potriveşte; ordinele primite şi bătrâna şopârlă ferecată. Turnul s-a dezmembrat, iar Albastrele o iau la fugă.

Siuan scrâşni din dinţi. Încercă să-şi spună că femeia le era loială Albastrelor, şi nu neapărat ei, dar în zadar. „Bătrâna şopârlă? E destul de în vârstă ca să-mi fie mamă. Şi dacă mi-ar fi, sigur m-aş îneca în cel mai apropiat râu.” Se sili să-şi facă vocea cât mai umilă.

— Mesajul meu e important. Trebuie să plec cât mai repede. Mă poţi ajuta?

— Important zici? Mă cam îndoiesc. Eu îţi pot da un nume, dar trebuie să te descurci singură. Vrei? Întrebă jupâneasa Tharne refuzând să-i facă viaţa uşoară.

— Te rog.

— Sallie Daera. Nu ştiu cine e sau cine a fost, dar mi s-a spus să-i dau numele oricărei Albastre care apare aici şi nu ştie încotro s-o apuce, ca să spunem aşa. Chiar dacă nu pari a fi una dintre surori, îţi ţii nasul îndeajuns de sus ca să fii aşa ceva. Deci Sallie Daera. Descurcă-te cum poţi.

Siuan îşi înfrână un gest de bucurie şi se prefăcu dezamăgită.

— Nici eu n-am auzit de ea. Ce să fac, am să pornesc în căutarea ei.

— Dacă o găseşti, transmite-i lui Aeldene Sedai că sunt în continuare loială, indiferent de ce s-a întâmplat. Lucrez de-atâta vreme pentru Albastre, încât nu ştiu ce aş putea face altceva.

— Am să-i spun.

Nu ştia că Aeldene era înlocuitoarea ei, controlând acum spioanele Albastrelor; Suprema Înscăunată, indiferent din ce Ajah făcea parte, nu le cunoştea pe toate.

— Bănuiesc că trebuie să le spui de ce nu m-ai angajat. Chiar nu ştiu să cânt; cred că e suficient.

— De parcă ar conta pentru adunătura aia de-acolo, spuse femeia trupeşă, înălţând o sprânceană şi rânjind. Găsesc eu ceva, fătuco. Dar să-ţi dau un sfat. Dacă nu ţii nasul ăla mai jos, într-una din zile o aes sedai sigur ţi-l va tăia. Mă mir că n-a făcut-o încă. Acum şterge-o. Dispari de-aici.

„Antipatică femeie, urlă Siuan în sinea ei. Dac-aş putea, aş supune-o unor cazne până i-ar ieşi ochii din cap.” Aşadar, credea că trebuie să-i arate mai mult respect.

— Mulţumesc pentru ajutor, zise ea pe un ton distant, făcând o reverenţă care ar fi onorat orice curte regală. Ai fost foarte amabilă.

Făcuse deja trei paşi în sala mare când jupâneasa Tharne apăru în spatele ei, ridicând vocea până acoperi zgomotul din jur.

— Sfioasă ca o fecioară, ce mai! Picioarele albe şi bine făcute, sigur v-ar curge balele după ele, dar a început să ţipe ca un copil de ţâţă când i-am spus că trebuie să vi le arate! S-a trântit pe podea şi a plâns de mama focului! Şoldurile rotunjoare, pe gustul tuturor şi...

Siuan se împiedică în hohotele de râs ale celor din jur, dovedite de vocea ascuţită a hangiţei. Reuşi să mai facă trei paşi, roşie la faţă, apoi o luă la fugă.

În stradă, se opri ca să-şi tragă sufletul şi să-şi potolească bătăile inimii. „Zgripţuroaica naibii! Ar trebui să...!” Nu mai conta ce trebuia să facă; femeia aceea dezgustătoare îi spusese ce voia să afle. Nu Sallie Daera; nu era vorba de o femeie. Numai o Albastră ştia sau doar bănuia. Salidar. Locul de naştere al lui Deane Aryman, sora Albastră care devenise Suprema Înscăunată după Bomwhin şi salvase Turnul de la pieirea spre care îl îndrepta Bonwhin. Salidar. Unul dintre ultimele locuri în care cineva le-ar fi căutat pe aes sedai, în afară de Amadicia.

Doi bărbaţi în mantii albe şi platoşe strălucitoare veneau călare spre ea, ferindu-şi cu greu caii de căruţele din drum. Copiii Luminii. În zilele astea îi vedeai oriunde. Lăsând capul jos, urmărind temătoare Mantiile Albe pe sub borul pălăriei, Siuan se dădu mai aproape de peretele verde-albastru al hanului. Cei doi îi aruncară o privire – feţe aspre sub coifuri conice lucioase – şi trecură mai departe.

Siuan îşi muşcă buza, plină de frustrare. Probabil că le atrăsese atenţia când se lipise de perete. Dar dac-o vedeau la faţă...? Nu s-ar fi întâmplat nimic, desigur. Mantiile Albe poate că ar fi încercat să ucidă o aes sedai dacă o găseau singură, dar faţa ei de mult nu mai era a unei aes sedai. Observaseră totuşi că încercase să se ascundă de ei. Dacă Duranda Tharne n-ar fi enervat-o atât de mult, n-ar fi făcut o greşeală atât de prostească. Îşi aminti de vremurile când un lucru lipsit de importanţă precum remarcile jupânesei Tharne n-ar fi făcut-o nici măcar să clipească, atunci când ţaţa aia vopsită şi umflată n-ar fi îndrăznit să-i spună cuvintele acelea. „Dacă scorpiei ăleia nu-i place cum mă port, am să-i...” De fapt, acum nu trebuia decât să-şi vadă de treabă înainte ca jupâneasa Tharne să-i tragă o bătaie din cauza căreia să nu mai poată sta în şa. Uneori, îi venea greu să-şi aducă aminte cât de departe erau zilele în care putea chema la ordine regi sau regine.

Străbătând strada cu paşi mari, privea atât de încruntată, încât unii dintre căruţaşi îşi muşcau limba, renunţând la comentariile pe care voiau să le facă pe seama unei tinere frumoase şi mai ales singure. Alţii însă nu se puteau abţine.

Min se aşeză pe o bancă lipită de peretele sălii mari, arhipline, a hanului Trăsura cu nouă cai, privind o masă înconjurată de bărbaţi care stăteau în picioare, căruţaşi cu biciurile înfăşurate şi gărzi ale neguţătorilor, cu săbiile la şold. Alţi şase şedeau la masă, umăr la umăr. În partea cealaltă a mesei, îi zări pe Logain şi Leane. Logain stătea încruntat, vizibil nemulţumit; ceilalţi bărbaţi sorbeau fiecare cuvânt al lui Leane.

Sala era plină de fumul de pipă şi de strigătele muşteriilor care aproape că acopereau fluierul şi toba, ca şi cântecul unei tinere care dansa pe o masă dintre şemineurile de piatră. Cântecul ei era despre o femeie care convingea şase bărbaţi că fiecare era singurul bărbat din viaţa ei; lui Min i se păru interesant, chiar dacă o făcu să roşească. Cântăreaţa arunca din când în când câte o privire geloasă mesei aglomerate. Sau mai degrabă lui Leane.

Domana îl avea deja pe Logain la degetul mic în clipa în care intraseră în han, făcându-şi şi pe alţi bărbaţi să-şi întoarcă privirile spre ea, ca muştele la miere, cu mersul ei legănat şi focul mocnit din ochi. Bărbaţii fuseseră cât pe ce să se ia la harţă, Logain şi gărzile neguţătorilor ducând mâna la sabie, scoţând pumnalul, hangiul vânjos şi două ajutoare numai muşchi repezindu-se cu bâtele să-i despartă. Leane potolise focul la fel cum îl aţâţase, când cu un zâmbet, când cu o vorbă şi o bătaie uşoară pe obraz. Chiar şi hangiul mai rămăsese o vreme, rânjind ca prostul, până când fu chemat la datorie. Iar Leane credea că mai are nevoie de exerciţiu. Nu era deloc corect.

„Dac-aş putea face şi eu asta unui bărbat anume, aş fi mai mult decât mulţumită. Poate mă învaţă şi pe mine – Lumină sfântă, ce-mi trece prin cap?” Niciodată nu se prefăcuse că ar fi altceva, cine o accepta aşa cum era bine-venit, cine nu putea să-şi vadă de treabă. Acum se gândea să se schimbe, pentru un bărbat anume. Era destul de rău că trebuia să poarte rochie, în locul hainei şi pantalonilor dintotdeauna. „S-ar uita la tine dacă ai purta o rochie cu decolteul adânc. Ai mai multe de arătat decât Leane, care... Termină!”

— Trebuie să plecăm spre miazăzi, zise Siuan peste umărul lui Min, iar aceasta tresări n-o văzuse intrând. Acum.

Strălucirea ochilor ei albaştri îi spunea ceva lui Min. Un lucru pe care nu voia să i-l împărtăşească. Femeia părea să creadă că încă mai era Suprema Înscăunată, mai tot timpul.

— Nu putem ajunge în altă aşezare cu han înainte de căderea nopţii, replică Min. Mai bine rămânem aici peste noapte.

Ar fi fost o desfătare să doarmă într-un pat după ce petrecuse atâtea nopţi pe sub garduri-vii şi în căpiţe de fân, chiar dacă de obicei fuseseră şi ele alături. Logain era dispus să le închirieze tuturor câte o cameră, Siuan însă stătea cu ochii pe bani, chiar dacă Logain îi cheltuia cu chibzuinţă.

Siuan privi în jur, dar cei care nu se holbau la Leane o ascultau pe cântăreaţă.

— Nu se poate. Mă tem... mă tem că Mantiile Albe ar putea întreba de mine.

Min scoase un fluierat uşor.

— Asta n-o să-i placă lui Dalyn.

— Atunci nu-i spune, replică Siuan clătinând din cap spre bărbaţii adunaţi în jurul lui Leane. Spune-i lui Amaena că trebuie să plecăm. Va veni şi el. Sper că nu şi ceilalţi.

Min zâmbi strâmb. Chiar dacă Siuan se prefăcea că nu-i pasă că Logain – Dalyn – preluase conducerea, mai ales făcându-se că nu aude când femeia îi dădea o poruncă, tot era hotărâtă să-l îngenuncheze din nou.

— Până la urmă, ce înseamnă o trăsură cu nouă cai? Întrebă ea, ridicându-se în picioare.

Înainte de a intra, se uitase în stânga şi-n dreapta după vreun indiciu, dar pe firma de deasupra uşii era trecut doar numele.

— Am văzut trăsuri cu opt şi zece cai, dar niciodată cu nouă, adăugă ea.

— În oraşul ăsta e mai bine să nu întrebi nimic, răspunse Siuan pe un ton afectat.

Punctele roşii de pe faţa ei o făcură pe Min să creadă că, dimpotrivă, Siuan ştia foarte bine ce înseamnă.

— Adu-i pe ceilalţi. Avem mult de mers, nu-i timp de pierdut. Ai grijă să nu te audă cineva.

Min pufni uşor. Cu surâsul lui Leane n-avea cum s-o bage în seamă vreun bărbat. Ar fi vrut să ştie cum atrăsese Siuan atenţia Mantiilor Albe. Asta le mai lipsea şi nu era în firea lui Siuan să facă greşeli. Ar fi vrut să ştie cum să-l facă pe Rand să se uite la ea cum se uitau bărbaţii ăia la Leane. Dacă aveau să meargă toată noaptea – ceea ce i se părea foarte probabil – poate că Leane îi va da câteva sfaturi.

CAPITOLUL 12 • O pipă veche

O rafală de vânt care stârnea praful pe strada din Lugard prinse pălăria de catifea a lui Gareth Bryne, făcând-o să-i zboare de pe cap direct sub una dintre căruţele care gemeau sub greutate. O roată o făcu una cu pământul tare, lăsând din ea numai amintirea unei pălării. O privi o clipă, apoi îşi continuă drumul. „Tot era pătată”, îşi spuse el. Şi haina de mătase i se acoperise de praf înainte de a ajunge în Murandy; degeaba o scutura, atunci când se deranja s-o facă. Acum arăta mai mult cafenie decât cenuşie. Ar trebui să găsească ceva mai modest; doar nu se ducea la bal.

Strecurându-se printre căruţele care hurducăiau pe strada brăzdată de roţi, ignoră înjurăturile căruţaşilor care veneau din urmă – orice oştean înjura mai bine chiar şi în somn – şi intră într-un han cu acoperişul roşu, numit Capra căruţei. Desenul de pe firmă era o ilustrare fidelă a numelui.

Sala mare era ca orice sală mare pe care o văzuse în Lugard, căruţaşi, muncitori, tot felul de oameni, toţi vorbind şi râzând cât de tare puteau, în timp ce beau cât de mult puteau, ţinând cana cu o mână, iar cu cealaltă pipăindu-le pe fetele care serveau. În privinţa aceasta, nu se deosebea prea mult de hanurile şi tavernele din multe alte oraşe, deşi majoritatea erau cu mult mai aşezate. O tânără durdulie, într-o bluză care-i stătea să cadă, sărea şi dansa pe o masă într-un colţ al sălii, pe muzica abia auzită a două fluiere şi a unui timpanon cu douăsprezece coarde.

Nu prea avea ureche muzicală, dar se opri o clipă ca să-i asculte cântecul; tânăra s-ar fi descurcat de minune în orice tabără de oşteni pe care o văzuse la viaţa lui. Pe de altă parte, ar fi avut acelaşi succes şi dacă n-ar fi cântat deloc. Cu bluza aia pe ea şi-ar fi găsit un soţ cât ai zice peşte.

Joni şi Barim erau deja acolo, statura lui Joni fiind îndeajuns ca să-şi găsească o masă doar pentru ei, în ciuda părului rărit şi a bandajului pe care încă îl mai purta în jurul capului. Cei doi ascultau cântecul fetei. Sau cel puţin o urmăreau cu privirea. Îi atinse uşor pe umăr şi le făcu semn cu capul spre uşa care dădea în grajd, unde un rândaş posac şi saşiu avea grijă de caii lor pentru trei bănuţi de argint. Tulburările din apus şi din Cairhien dădeau peste cap preţurile şi negoţul.

Nimeni nu scoase o vorbă până trecură de porţile oraşului şi ajunseră pe un drum mai puţin folosit, care şerpuia spre miazănoapte, spre Râul Storn, puţin mai altfel decât un drum obişnuit de căruţe.

— Ieri au fost aici, stăpâne, spuse Barim.

Bryne aflase ştirea mai de mult. Trei tinere drăguţe, care nu păreau a fi din partea locului, nu puteau trece printr-un oraş ca Lugard fără să fie remarcate. Măcar de bărbaţi.

— Ele şi un ins cu umerii largi, continuă Barim. Se pare că Dalyn a fost cu ele când au dat foc hambarului lui Nem. Oricum, cu Dalyn sau fără el, sigur e că au stat puţin la Trăsura cu nouă cai, dar numai ca să bea ceva. Domana aia, despre care mi-au povestit băieţii, mai să işte un scandal cu zâmbetul ăla al ei şi cu legănatul din şolduri, dar a reuşit să liniştească spiritele la fel. Al naibii să fiu, dar tare mi-ar mai plăcea să întâlnesc o domană.

— Ştii încotro au luat-o, Barim? Întrebă Bryne răbdător.

Asta nu izbutise să afle.

— A, nu, stăpâne. Dar am auzit că au trecut o mulţime de Mantii Albe pe acolo, spre apus. Credeţi cumva că bătrânul Pedron Niall pune ceva la cale? Poate în Altara?

— Asta nu mai e treaba noastră, Barim, replică Bryne, fiind conştient că de data aceasta răbdarea lui avea limite, Barim însă era un oştean hârşit, care îşi ştia măsura.

— Ştiu eu încotro au luat-o, sări Joni. Spre apus, pe Calea Jehannah, şi în mare viteză, din câte am auzit.

Joni părea îngrijorat.

— Stăpâne, am dat peste gărzile a doi neguţători, vechi tovarăşi de arme, şi am băut un pahar cu ele. Erau din întâmplare la un han pe nume O călărire în noapte când a intrat fata aia, Mara, şi a vrut să se angajeze pe post de cântăreaţă. N-a fost angajată n-a vrut să-şi arate picioarele, cum fac toate cântăreţele prin hanurile astea – şi-avea dreptate, nu? –, drept care a plecat. Din ce mi-a spus Barim, fetele au plecat imediat, spre apus. Nu-mi place deloc, stăpâne. Mara nu-i genul de persoană care să vrea să muncească într-un loc ca ăla. Mai degrabă cred că vrea să scape de Dalyn.

Ciudat, în pofida cucuiului din cap, Joni nu le purta pică celor trei tinere. După părerea lui, adesea exprimată de când plecaseră de la conac, fetele se aflau în mare pericol şi cineva trebuia să le salveze. Bryne bănuia că, dacă le ajungea din urmă şi le aducea înapoi pe moşia lui, Joni l-ar fi bătut la cap să i le dea fiicelor lui Joni să aibă grijă de ele. Pe Barim însă nu-l încercau astfel de sentimente.

— Ghealdan, zise el încruntat. Sau poate Altara sau Amadicia. Până să dăm de ele, dăm de Cel Întunecat. La ce atâta osteneală pentru un hambar şi câteva vaci?

Bryne nu spuse nimic. Veniseră după fată până aici, dar Murandy nu era deloc potrivit pentru andoreni; prea multe conflicte la hotar, în prea mulţi ani. Doar un nebun ar intra în Murandy după ochii uneia care şi-a încălcat jurământul. Cât de nebun să fie să o urmărească jumătate de lume?

— Băieţii ăia cu care am vorbit, spuse Joni timid. Stăpâne, se pare că o mulţime din... din cei care te-au slujit sunt trimişi acasă.

Încurajat de tăcerea lui Bryne, Joni continuă:

— O mulţime de feţe noi. O mulţime. Cel puţin patru-cinci pentru fiecare din cei trimişi acasă. Mai degrabă ca să pricinuiască necazuri decât să le pună capăt. Unii îşi spun Leii Albi şi i se supun doar lui Gaebril (aici Joni scuipă ca să arate ce crede despre asta) şi unui grup care nu face parte din Gărzi. Şi nici din vreo Casă. Din câte ştiau ei, Gaebril a adunat de zece ori mai mulţi oameni decât au Gărzile şi toţi au jurat credinţă tronului Andorului, dar nu şi reginei.

— Nici asta nu mai e treaba noastră, i-o tăie Bryne.

Barim îşi umflase obrajii, aşa cum făcea întotdeauna când ştia ceva ce nu voia să spună sau nu era sigur că merita spus.

— Ce-i, Barim? Hai, dă-i drumul.

Bărbatul cu faţa aspră îl privi uimit. Barim niciodată nu-şi dădea seama cum de ştia Bryne că avea ceva de zis.

— Păi, stăpâne, câţiva din oamenii cu care am stat de vorbă mi-au spus că ieri Mantiile Albe puneau tot felul de întrebări. Despre o tânără care, după descriere, pare a fi Mara. Voiau să ştie cine e, încotro a luat-o. Chestii din astea. Am auzit că au devenit şi mai curioşi când au aflat că a dispărut. Dacă vor să pună mâna pe ea, s-ar putea s-o spânzure înainte s-o ajungem noi din urmă. Dacă ţin cu tot dinadinsul s-o prindă, s-ar putea să n-o întrebe dacă e una din iscoade. De ce vor s-o prindă, habar n-am.

Bryne se încruntă. Mantiile Albe? Ce voiau Copiii Luminii de la Mara? Nu-i venea să creadă că e una din iscoade. Dar, dacă se gândea bine, văzuse un tânăr cu o faţă nevinovată spânzurat în Caemlyn, o iscoadă care îi învăţa pe copiii de pe stradă despre măreţia Celui Întunecat Marele Stăpân al Întunericului, aşa-i zicea el. Tânărul ucisese nouă dintre ei în decurs de trei ani, cel puţin atât se ştia despre el, când ceilalţi se hotărâseră să-l înfunde. „Nu. Fata asta n-are cum să fie o iscoadă, îmi pun zălog viaţa.” Mantiile Albe bănuiau pe oricine. Şi dacă se încăpăţânau să creadă că fata fugise din Lugard ca să nu le cadă în mână...

Dădu pinteni calului să treacă la galop. Murgul cu botul mare nu era foarte arătos, dar avea rezistenţă şi curaj. Ceilalţi doi i se alăturară lui Bryne, însă îşi ţinură gura, văzând în ce toane le era stăpânul.

La vreo două mile de Lugard, intră într-un desiş de stejari şi arbuşti. Oamenii lui poposiseră aici, într-o poiană, sub ramurile lungi şi groase ale stejarilor. Ici şi colo, se vedeau câteva focuri mici, din care fumul încă nu apucase să se ridice; oamenii se foloseau de orice ocazie ca să-şi facă un ceai. Unii moţăiau; orice oştean cu experienţă ştia că un pui de somn nu strica niciodată.

Cei care se treziseră deja încercară să se dezmeticească la vederea lui. Preţ de o clipă, Bryne rămase în şa purtându-şi privirea de la unul la altul. Păr cărunt, chelii şi feţe încreţite de timp. Încă în putere şi gata de orice, dar... Fusese inconştient să-i aducă în Murandy doar fiindcă voia să ştie de ce o femeie îşi încălcase jurământul. Poate şi cu Mantiile Albe pe urmele lor. Şi nu putea spune cât de departe trebuia să meargă, cât timp le va lua până să dea de ea. Dacă se întorcea acum, le-ar trebui mai bine de o lună ca să vadă Izvoarele Kore din nou. Dacă îşi continua drumul, nu avea nici o garanţie că urmărirea nu va dura până la Oceanul Aryth. Ar trebui să-i ducă pe oamenii ăştia înapoi, acasă. Aşa ar trebui să facă. Nu avea nici un drept să le ceară să le scoată pe fetele alea din mâinile Mantiilor Albe. O putea lăsa pe Mara în plata Mantiilor Albe.

— Mergem spre apus, anunţă el şi imediat oamenii stinseră focurile cu ceaiul rămas şi îşi vârâră cănile în desagii prinşi de şa. Va trebui să mergem întins. Vreau să le prindem în Altara, dacă se poate, dacă nu, nu ştiu unde ne va duce drumul. Aţi putea vedea Jehannahul sau Amadorul sau Ebou Darul înainte să ne terminăm treaba.

Bryne încercă să râdă şi continuă:

— Veţi vedea cât de tari sunteţi dacă ajungem în Ebou Dar. Acolo sunt taverne unde fetele îţi servesc illiani la tavă şi scuipă Mantiile Albe ca să se distreze.

Oştenii râseră mai tare decât merita gluma.

— Alături de tine, stăpâne, n-avem de ce ne-ngrijora, chicoti Thad, cu faţa ca o bucată de piele boţită, vârându-şi cana de cositor în desagă. Am auzit că odată te-ai încontrat chiar cu Suprema Înscăunată...

Aici Jar Silvin îi altoi un picior în gleznă, şi Thad se întoarse spre bărbatul mai tânăr cărunt, dar mai tânăr – cu pumnul strâns.

— De ce-ai făcut asta, Silvin? Vrei să te alegi cu capul spart sau... ce?

Thad văzu privirea plină de subînţeles a lui Silvin, ca şi a celor din jur, şi îşi dădu seama unde greşise.

— A, da, da, zise el şi îşi făcu de lucru cu chinga calului, dar nimeni nu mai râse.

Bryne se sili să arate mai relaxat. Era timpul să lase trecutul în urmă. Doar fiindcă femeia cu care împărţise patul – şi chiar mai mult, crezuse el –, doar fiindcă femeia aceea se uita la el de parcă nu l-ar fi văzut în viaţa ei nu avea nici un motiv ca să nu i se mai pomenească numele. Doar fiindcă îl izgonise din Caemlyn, ameninţându-l cu moartea, din pricina sfatului pe care jurase să i-l dea... Nu-l mai interesa dacă femeia nu ajungea la nici o înţelegere cu acest Gaebril care apăruse pe neaşteptate în Caemlyn. Femeia îi spusese, cu o voce la fel de plată şi de rece precum apa îngheţată, că numele lui nu va mai fi pomenit la palat niciodată, că doar serviciile pe care i le adusese o împiedicau să-l dea pe mâna călăului pentru trădare. Trădare! Trebuia să se liniştească, mai ales dacă urmărirea asta avea să fie mai lungă decât se aştepta.

Sprijinindu-se cu genunchiul de şa, se aplecă şi îşi scoase pipa şi punga cu tutun. Pe pipă era incrustat un taur sălbatic cu Coroana de Trandafiri a Andorului. De o mie de ani acesta fusese însemnul Casei Bryne; puterea şi curajul în slujba reginei. Îi trebuia o pipă nouă; asta se învechise.

— N-am ieşit chiar atât de neşifonat pe cât ai auzit tu, replică el şi se aplecă spre unul din oameni ca să primească o bucată de lemn care încă mai ardea, apoi se îndreptă de spate şi trase de pipă până se aprinse. S-a întâmplat cu vreo trei ani în urmă. Suprema Înscăunată tocmai făcea o călătorie. Cairhien, Tear, Illian şi termina cu Caemlyn înainte să se întoarcă în Tar Valon. La vremea aia, aveam probleme cu seniorii de la hotarul cu Murandy – ca de obicei.

Oamenii izbucniră în râs; cu toţii apăraseră hotarul cu Murandy într-un moment sau altul.

— Trimisesem câţiva oşteni ca să-i lămurească pe murandyeni cine stăpânea oile şi vitele din partea noastră de hotar, continuă el. Nu mă aşteptam ca pe Suprema Înscăunată s-o intereseze aşa ceva.

Toţi îl ascultau cu atenţie; pregătirile de plecare continuau, dar într-un ritm mai lent.

— Siuan Sanche şi Elaida stătuseră de vorbă cu Morgase...

Na că iar îi spusese numele, dar de data asta nu simţise nimic.

— ...Şi, când au apărut, Morgase arăta pe jumătate ca o scorpie, cu ochii fulgerând în toate părţile, pe jumătate ca un copil de zece ani urecheat de maică-sa fiindcă a dat iama prin prăjituri. E o femeie dură, dar prinsă între Elaida şi Suprema Înscăunată... adăugă Bryne, clătinând din cap, iar ceilalţi chicotiră, compania unei aes sedai fiind unul dintre lucrurile pentru care nu-i invidiau pe stăpânii lor. Mi-a poruncit să iau imediat toate trupele de la hotarul cu Murandy. Am rugat-o să discutăm problema între patru ochi, la care Siuan Sanche a sărit cu gura pe mine. În faţa a jumătate din curtea regală m-a făcut cu ou şi cu oţet. A zis că, dacă nu pot să îndeplinesc porunca, mă va folosi ca momeală pentru peşte.

Fusese nevoit să-i ceară iertare în faţa tuturor, că încercase să facă aşa cum jurase să facă dar nu mai era nevoie să le spună şi asta. Nici măcar la sfârşit nu fusese sigur că n-o va face pe Morgase să-l decapiteze sau că nu-l va decapita chiar ea.

— Poate că voia să prindă un peşte al naibii de mare, spuse cineva râzând şi ceilalţi i se alăturară.

— Până la urmă, mi-au pus pielea pe băţ, iar Gărzile au fost retrase de la hotar. Aşa că, dacă vreţi să vă apăr în Ebou Dar, nu uitaţi că, din câte ştiu eu, fetele alea ar întinde-o la uscat pe Suprema Înscăunată la fel cum ar face şi cu voi.

Oamenii hohotiră veseli.

— Ai aflat vreodată cauza, stăpâne? Întrebă Joni.

Bryne clătină din cap.

— Cred că vreun interes al aes sedai. Niciodată nu spun celor ca mine sau ca voi ce pun ele la cale.

Cuvintele lui mai atraseră câteva chicoteli. Urcară în şa cu o sprinteneală care le ascundea vârsta. „Unii nu sunt mai în vârstă decât mine”, gândi el făcând o grimasă. Prea bătrân să mai fugă după nişte ochi îndeajuns de tineri ca să fie ai fiicei lui, dacă nu chiar ai nepoatei lui. „Vreau doar să ştiu de ce şi-a încălcat jurământul, îşi zise el hotărât. Doar atât.”

Ridică mâna, arătând înainte, şi porniră spre apus, stârnind un val de praf în urma lor. Aveau de mers nu glumă, dacă voiau să le ajungă. Dar ţinea cu tot dinadinsul. În Ebou Dar sau în străfundurile Iadului, tot avea să le găsească.

CAPITOLUL 13 • O cămăruţă în Sienda

Elayne se chinuia să se ţină dreaptă pe bancheta de piele a trăsurii care se legăna tot timpul, încercând să ignore expresia acră de pe faţa lui Nynaeve. Perdelele erau trase, în ciuda firelor de praf care uneori reuşeau să se strecoare pe ferestre; vântul uşor mai atenua din căldura după-amiezii târzii. Treceau peste dealuri acoperite de păduri care, ici şi colo, făceau loc unor ogoare minuscule. Conacul unui senior, construit în stilul amadician, se înălţa pe un deal la câteva mile de drum, o casă uriaşă, de piatră, înaltă de aproape douăzeci de metri, care se termina cu o structură de lemn bogat ornamentată, cu balcoane şi acoperişuri din ţiglă roşie. Cândva conacul fusese numai din piatră, dar trecuseră ceva ani de când stăpânii lui aveau nevoie de o fortăreaţă în Amadicia, iar acum regele impunea construcţii de lemn. Nici un senior rebel nu mai putea rezista mult în faţa atacurilor regelui. Desigur, legea nu-i avea în vedere şi pe Copiii Luminii; aceştia erau imuni la o bună parte din legile amadiciene. Elayne ştia asta de pe vremea când era mică, atunci învăţase câte ceva despre legile şi obiceiurile altor ţări.

Mai multe ogoare împestriţau şi dealurile din depărtare, ca nişte petice cafenii pe o faţă de masă verde, bărbaţii care trudeau acolo semănând cu furnicile. Totul părea uscat; un simplu fulger ar fi iscat un foc care s-ar fi întins pe mile întregi. Dar fulgerul însemna ploaie, iar puţinii nori de pe cer erau prea sus şi prea subţiri pentru aşa ceva. Elayne se întrebă într-o doară dacă ar putea declanşa ploaia. Învăţase cum să controleze, în bună măsură, ploaia. Dar era foarte greu dacă nu aveai cu ce să începi.

— Înălţimea Sa e cumva plictisită? Întrebă Nynaeve pe un ton glacial. Aşa cum se uită înălţimea Sa la peisajul de-afară – de sus – aş crede că înălţimea Sa ar vrea să mergem mai iute.

Întinzând mâna în spate, Nynaeve dădu la o parte o clapă mică şi strigă:

— Mai repede, Thom. Nu te pune în gură cu mine! Tacă-ţi gura şi ţie, Juilin! Am spus mai repede!

Clapa de lemn se trânti la loc, dar Elayne auzi cum Thom mormăie în continuare. Sau mai curând înjură; Nynaeve ţipase la cei doi toată ziua. O clipă mai târziu, Thom pocni din bici şi trăsura prinse şi mai mare viteză, clătinându-se atât de tare, încât cele două femei pur şi simplu săreau pe pernuţele de mătase aurie. Pernuţele fuseseră scuturate de Thom după ce cumpărase trăsura, dar umplutura se întărise de mult. Dar, oricât de zdruncinată ar fi fost Nynaeve, Elayne citi pe faţa ei hotărârea de a nu-i porunci lui Thom să încetinească, după ce-l făcuse să dea bice cailor.

— Te rog, Nynaeve, zise ea. Eu...

Cealaltă femeie i-o tăie scurt:

— Înălţimea Sa nu se simte în largul ei? Ştiu că înălţimea Sa e obişnuită cu confortul, pe care o fată sărmană n-are cum să-l cunoască, dar, cu siguranţă înălţimea Sa vrea să ajungă în oraşul următor înainte de lăsarea întunericului, nu? Pentru ca servitoarea Înălţimii Sale să-i poată servi cina şi să-i pregătească patul, nu?

Lui Nynaeve îi clănţăniră dinţii când bancheta care tocmai se înălţa veni în contact cu posteriorul ei care tocmai cădea şi femeia se încruntă la Elayne de parcă ea ar fost de vină.

Elayne oftă cu năduf. Nynaeve înţelesese foarte bine, când se aflau în Mardecin. O doamnă nu călătorea niciodată fără o servitoare, iar două doamne probabil că trebuia să aibă tot două. Ceea ce însemna că una dintre ele trebuia să o facă pe servitoarea, asta dacă nu-l îmbrăcau pe Thom sau Juilin în femeie. Nynaeve sigur observase că Elayne ştia mai bine cum se poartă doamnele; îi spusese cu mult tact, de cele mai multe ori Nynaeve ascultând de glasul raţiunii. De cele mai multe ori. Dar asta se întâmplase în atelierul jupânesei Macura, după ce le forţaseră pe cele două femei să bea ceaiul ăla oribil.

După ce plecaseră din Mardecin, merseseră întins până la miezul nopţii, când ajunseseră într-un mic sat cu un singur han, unde îl treziseră pe hangiu ca să închirieze două cămăruţe cu paturi înguste; erau în picioare înainte de prima geană de lumină, ieri, ca să-şi continue drumul, evitând Amadorul cu câteva mile. Nici una, nici alta nu putea părea decât ceea ce pretindea a fi, la fel cum nici una, nici alta nu se simţea în largul ei atunci când trecea printr-un oraş mare, plin de Mantii Albe. Fortăreaţa Lumii se afla în Amador. Elayne auzise că regele era stăpân pe Amador când, de fapt, Pedron Niall era cel care tăia şi spânzura acolo.

Totul începuse azi-noapte, într-un loc numit Bellon, pe un pârâu noroios căruia localnicii îi spuneau pompos Râul Gaean, la vreo douăzeci de mile dincolo de capitală. Hanul Vadul Bellonului era mai mare decât primul, drept care jupâneasa Alfara, hangiţa, îi oferise domniţei Morelin o sală mare numai pentru ea, pe care Elayne n-o putuse refuza. Jupâneasa Alfara fusese sigură că numai servitoarea domniţei Morelin, Nana, ştia cum s-o slujească; doamnele trebuiau slujite după un anumit tipic, spusese femeia, iar fetele ei pur şi simplu nu se pricepeau la aşa ceva. Nana probabil că ştia exact cum să-i facă patul domniţei Morelin şi cum să-i pregătească baia după o zi de mers cu trăsura. Lista cu lucrurile pe care Nana ştia să le facă pentru stăpâna ei nu se mai sfârşea.

Elayne nu era sigură dacă nobilimea amadiciană aştepta aşa ceva de la ea sau dacă jupâneasa Alfara nu voia decât să o facă pe servitoarea unei doamne să muncească în locul fetelor ei. Încercase s-o cruţe pe Nynaeve, dar aceasta o copleşise cu „cum vă e voia” şi „înălţimea Sa e foarte pretenţioasă” la fel ca şi hangiţa. Dacă ar fi insistat, jupâneasa Alfara ar fi luat-o de proastă sau i-ar fi considerat comportamentul cel puţin ciudat. Nynaeve şi Elayne încercau pe cât posibil să nu atragă atenţia asupra lor.

Cât stătură în Bellon, de faţă cu ceilalţi, Nynaeve fusese servitoarea perfectă. Între patru ochi, era altă socoteală. Elayne ar fi vrut ca Nynaeve să revină la comportamentul ei normal, în loc să o agaseze cu „Eu sunt servitoarea unei doamne din Mana Pustiitoare”. Scuzele ei fuseseră întâmpinate cu „înălţimea Sa e prea amabilă” sau pur şi simplu ignorate. „N-am să mă mai scuz, îşi spuse ea pentru a cincizecea oară. Nu pentru ceva de care nu mă fac vinovată.”

— Mă tot gândesc la ceva, Nynaeve, spuse ea.

Agăţându-se de o cureluşă, se simţi precum mingea din jocul pe care copiii din Andor îl numesc Ricoşeul, în care încerci să prinzi o minge colorată, de lemn, care sare pe o paletă. N-avea de gând să ceară ca trăsura să-şi încetinească mersul. Putea rezista cât rezista şi Nynaeve. Femeia asta era atât de încăpăţânată!

— Vreau să ajungem în Tar Valon şi să aflăm ce se întâmplă, dar...

— Înălţimea Sa se tot gândeşte la ceva? Pe înălţimea Sa probabil că o doare capul de-atâta efort intelectual. Am să-i fac înălţimii Sale un ceai din rădăcină de limba-oii şi părăluţă roşie de îndată ce...

— Taci din gură, Nana, zise Elayne calm, dar hotărât, într-o imitaţie perfectă a mamei ei care o lăsă pe Nynaeve cu gura căscată. Dacă o ţii tot aşa, ai să-ţi continui călătoria pe capră, alături de bagaje.

Nynaeve scoase un sunet gâtuit, încercând în zadar să spună ceva. O reacţie cât se poate de bine-venită.

— Uneori, îmi dai impresia că încă mă mai crezi copil. De fapt, tu eşti cea care se poartă ca un copil. Nu ţi-am cerut eu să mă speli pe spate, probabil că ar fi trebuit să mă iau la bătaie cu tine ca să n-o faci. Ai uitat că m-am oferit să te spăl şi eu? De asemenea, m-am oferit să dorm în patul cu rotile. Dar tu te-ai urcat în el şi n-ai mai vrut să te mişti de-acolo. N-o mai face pe îmbufnata. Dacă vrei, sunt eu servitoarea la hanul următor.

Ceea ce probabil ar fi un dezastru. Nynaeve ar ţipa la Thom de faţă cu toţi sau ar trage de urechi pe cineva. Dar ca să aibă puţină linişte merita să facă un efort.

— Putem opri chiar acum, ca să ne schimbăm rochiile după copaci.

— Am ales rochiile care ţi se potrivesc ţie, mormăi cealaltă femeie şi, împingând clapa, strigă: Mai încet! Vrei să ne omori! Bărbaţi tâmpiţi!

Nu se auzi nimic de sus pe măsură ce trăsura îşi încetinea mersul, mai suportabil acum, dar Elayne ar fi pus rămăşag că cei doi vorbeau între ei. Îşi netezi părul cât putu de bine fără o oglindă la îndemână. Pletele acelea negre, lucioase o făcuseră să tresară când se uitase ultima oară într-o oglindă. Rochia de mătase verde trebuia şi ea scuturată bine.

— La ce te gândeai, Elayne? Întrebă Nynaeve, cu obrajii îmbujoraţi.

Cel puţin ştia că Elayne are dreptate, dar concesia pe care i-o făcuse probabil că era singura scuză pe care o putea obţine de la ea.

— Ne întoarcem cât de repede în Tar Valon, dar ştim oare ce ne aşteaptă în Turn? Dacă Suprema Înscăunată chiar a dat poruncile alea... Eu, una, nu cred aşa ceva şi nici nu le înţeleg sensul, dar nu vreau să pătrund în Turn până când nu-mi este clar ce se întâmplă. „Prostul bagă mâna în scorbură fără să se asigure ce-i înăuntru.”

— Înţeleaptă femeie, Lini, remarcă Nynaeve. Poate aflăm mai multe dacă vedem alt mănunchi de flori galbene atârnând cu susul în jos, dar până atunci cred că trebuie să ne purtăm de parcă Ajah Neagră deţine controlul Turnului.

— Jupâneasa Macura trebuie să mai fi trimis un porumbel lui Narenwin. Cu descrierea trăsurii, a rochiilor pe care le-am luat şi, probabil, a lui Thom şi Juilin.

— N-avem ce face. Nimic din astea nu s-ar fi întâmplat, dacă n-am fi hotărât să traversăm tot Tarabonul. Ar fi trebuit să luăm o corabie.

Elayne fu surprinsă de tonul ei acuzator, iar Nynaeve avu bunul-simţ să roşească din nou.

— Ei, ce-i făcut e bun făcut. Moiraine o cunoaşte pe Siuan Sanche, continuă Nynaeve. Poate că Egwene o întreabă dacă...

Trăsura se opri brusc, aruncând-o pe Elayne peste Nynaeve. Tânăra auzi caii nechezând şi bătând din copite în timp ce încerca să revină la loc, ajutată şi de Nynaeve care o împingea din toate puterile.

Îmbrăţişând saidarul, scoase capul pe fereastră şi îi dădu drumul răsuflând uşurată. Iată ceva ce mai văzuse în Caemlyn. O menajerie ambulantă, printre umbrele după-amiezii, într-o poiană mare, la marginea drumului. Un leu masiv, cu coama neagră, şedea pe jumătate adormit într-o cuşcă ce ocupa toată partea din spate a unei căruţe, în timp ce consoartele lui, două la număr, umblau de colo-colo într-o altă cuşcă. O a treia cuşcă era deschisă; în faţa ei o femeie făcea ca doi urşi albi cu botul alb să se ţină în echilibru pe nişte mingi roşii. Într-o altă cuşcă părea a fi un mistreţ vânjos, doar că avea râtul ascuţit şi gheare în loc de copite; animalul acela provenea din Pustiul Aiel, Elayne ştia sigur, şi se numea capar. În celelalte cuşti se aflau alte animale şi păsări viu colorate, dar, spre deosebire de menajeriile pe care le văzuse până atunci, aceasta era însoţită şi de artişti: doi bărbaţi jonglau cu cercuri împodobite cu panglici, patru acrobaţi se urcau unul pe umerii celuilalt alcătuind o coloană înaltă, iar o femeie dădea de mâncare unei duzini de câini care mergeau pe labele din spate şi făceau salturi înapoi. Dincolo de ei, alţi bărbaţi înălţau doi stâlpi; Elayne nu înţelegea la ce serveau.

Dar nimic din ceea ce vedea ea acum nu speriase caii atât de tare încât să se cabreze şi să-şi dea ochii peste cap, în ciuda eforturilor lui Thom de a-i ţine în frâu. Simţea şi ea mirosul de leu, dar caii priveau îngroziţi spre trei animale uriaşe, cenuşii şi zbârcite. Două erau cât trăsura de înalte, cu urechile mari şi colţii încovoiaţi, de-o parte şi de alta a unei trompe lungi care se bălăbănea la pământ. Cel de-al treilea, mai scund decât caii, deşi probabil la fel de greu, nu avea colţi. Un pui, bănui ea. O femeie cu părul blond-deschis îl scărpina după ureche cu o ţepuşă grea, îndoită. Elayne mai văzuse animale din astea, dar nu se aşteptase să le vadă din nou.

Un bărbat înalt, cu părul negru, într-o mantie de mătase roşie care nu se potrivea deloc cu căldura de-afară, se apropie cu paşi mari de trăsură şi se înclină cu eleganţă. Era chipeş, cu picioarele musculoase şi foarte conştient de calităţile lui.

— Iertare, înălţimea Voastră, dacă uriaşii cai-vieri v-au speriat caii.

În timp ce se îndrepta de spate, le făcu semn la doi dintre oamenii lui să ajute la potolirea cailor, apoi se opri, o priva lung şi murmură:

— Linişteşte-te, inima mea.

Cuvintele fuseseră rostite îndeajuns de tare ca să le audă Elayne.

— Sunt Valan Luca, înălţimea Voastră, saltimbanc de renume. Prezenţa voastră mă copleşeşte, zise bărbatul şi mai făcu o plecăciune, chiar mai complicată decât prima.

Elayne schimbă o privire cu Nynaeve, observând acelaşi surâs amuzat pe care ştia că îl afişează şi ea. Un bărbat foarte plin de sine, acest Valan Luca. Oamenii lui păreau că se pricep la cai, care încă mai fornăiau şi băteau din copite, dar nu mai priveau atât de speriaţi. Thom şi Juilin se uitau la animalele acelea ciudate aproape la fel de atent ca şi caii.

— Cai-vieri, jupâne Luca? Întrebă Elayne. De unde provin?

— Cai-vieri uriaşi, înălţimea Voastră, veni repede răspunsul. Din legendara Shara, unde eu însumi am condus o expediţie prin nişte ţinuturi cu civilizaţii stranii şi privelişti şi mai stranii. Mi-ar face o mare plăcere să vă povestesc despre ele. Oameni uriaşi, de două ori cât ogierii.

Bărbatul îşi însoţea cuvintele cu gesturi elocvente.

— Fiinţe fără cap. Păsări îndeajuns de mari ca să zboare cu un taur în gheare. Şerpi care puteau înghiţi oameni. Oraşe din aur masiv. Coborâţi, înălţimea Voastră, şi-am să vă povestesc.

Elayne nu se îndoia că Luca o va vrăji cu poveştile lui, dar se îndoia că animalele acelea proveneau din Shara. În primul rând, nici măcar Oamenii Mării nu vedeau mai mult decât porturile împrejmuite de ziduri în care erau obligaţi să-şi ducă viaţa; cei care se încumetau să păşească dincolo de ziduri nu se mai întorceau niciodată. Aielii nu ştiau nici ei mai mult. În al doilea rând, şi ea, şi Nynaeve văzuseră creaturi ca astea în Falme, în timpul invaziei seanchanilor. Seanchanii le foloseau ca animale de povară, nu în război.

— Îmi pare rău, trebuie să te refuz, jupâne Luca, răspunse ea.

— Atunci să vă arătăm câte ceva, zise el repede. După cum puteţi vedea, aceasta nu este o menajerie ambulantă obişnuită, ci ceva cu totul şi cu totul nou. Un spectacol nemaiîntâlnit. Acrobaţi, jongleri, animale îmblânzite, cel mai puternic om din lume. Chiar şi focuri de artificii. Avem şi un Iluminator cu noi. Suntem în drum spre Ghealdan, iar mâine plecăm. Dar pentru o nimica toată...

— Stăpâna mea a spus că nu, interveni Nynaeve. Decât să se uite la animalele astea mai bine dă banii pe altceva, mai folositor.

De fapt, ea era cea care drămuia banii lor, despărţindu-se cu inima îndoită de fiecare bănuţ, chiar şi atunci când trebuia să cumpere ceva absolut necesar. Părea să creadă că totul ar trebui să coste exact cât costa în Ţinutul celor Două Râuri.

— Dar de ce vrei să mergi la Ghealdan, jupâne Luca? întrebă Elayne.

Era clar că cealaltă femeie se pricepea de minune să stârnească jarul şi s-o lase pe ea să-l domolească.

— Am auzit că sunt mari tulburări acolo, continuă ea. Am auzit că armata nu-l poate potoli pe cel căruia i se spune Profetul, care anunţă venirea Dragonului Renăscut. Doar nu vrei să nimereşti unde-i dezordinea mai mare.

— Zvonurile sunt mult exagerate, înălţimea Voastră. Mult exagerate. Când se adună mai mulţi oameni la un loc vor şi distracţie. Şi când oamenii vor distracţie, spectacolul meu e bine-venit...

Luca şovăi, apoi se apropie de trăsură. Privi stingher în ochii lui Elayne.

— Înălţimea Voastră, adevărul e că mi-aţi face o mare cinste să mă lăsaţi să vă arăt o parte din ceea ce ştim noi să facem. Adevărul e că unul dintre caii-vieri a făcut oarece stricăciune în ultimul oraş prin care am trecut. A fost o întâmplare nefericită, vă asigur. Sunt nişte animale blânde. Deloc periculoase. Oamenii din Sienda nu numai că nu vor să le prezint spectacolul sau să vină până aici... Ştiţi, a trebuit să dau toţi banii ca să achit stricăciunile. Dacă mi-aţi permite să vă distrez puţin doar pentru câţiva bănuţi acolo –, v-aş declara patroana spectacolului meu oriunde aş merge în lumea asta, răspândind faima generozităţii Voastre, doamnă...?

— Morelin, spuse ea. Domniţa Morelin din Casa Samared.

Cu părul ei negru putea trece drept o cairhiană. Nu avea timp să vadă spectacolul, oricât de mult şi-ar fi dorit, drept care îi şi spuse, adăugând:

— Dar am să te ajut, dacă tot ai rămas fără bani. Dă-i ceva, Nana, ca să poată ajunge la Ghealdan.

Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca acest Luca să-i „răspândească faima”, dar ajutorul acordat celor nevoiaşi sau aflaţi la ananghie era o datorie de la care nu se dădea în lături dacă avea cu ce, chiar şi într-un ţinut străin.

Bodogănind, Nynaeve scotoci prin punga pe care o purta la cingătoare. Se aplecă pe fereastră îndeajuns ca să-i închidă palma lui Luca peste banii pe care i-i dădu. Bărbatul privi surprins când Nynaeve îi spuse:

— Dacă ţi-ai lua o slujbă ca lumea, n-ar mai trebui să cerşeşti. Dă-i bice, Thom!

Thom plesni din bici, iar Elayne căzu la loc, pe bancheta ei.

— Nu era nevoie să fii nepoliticoasă, zise ea. Sau atât de aspră. Cât i-ai dat?

— Un ban de argint, replică Nynaeve calm, vârând punga la loc. Mai mult decât merită.

— Nynaeve, gemu Elayne. Mai mult ca sigur omul a crezut că ne batem joc de el.

Nynaeve pufni dispreţuitor.

— Cu umerii ăia, o zi de muncă n-are cum să-l dărâme.

Elayne rămase tăcută, deşi nu era întru totul de acord.

Bineînţeles că munca n-avea cum să-i facă rău, dar nu credea că ar fi găsit prea repede aşa ceva. „Deşi nu cred că jupânul Luca ar accepta să facă ceva care nu i-ar permite să poarte mantia aia.” Dacă spunea asta, probabil că Nynaeve ar fi sărit imediat cu gura – de câte ori se referea la nişte lucruri pe care Nynaeve nu le ştia, femeia o acuza imediat că o tratează cu aroganţă sau că-i ţine lecţii –, Valan Luca nu era un subiect care să merite o altă altercaţie după ce de-abia o făcuse uitată pe ultima.

Umbrele se lungeau când ajunseră în Sienda, un sat destul de mare, din piatră şi stuf, cu două hanuri. Primul, Lăncierul regelui, avea o gaură în loc de uşă, mai mulţi oameni privind cum slujbaşii hangiului încearcă să repare stricăciunile. Poate calului-vier al jupânului Luca nu-i plăcuse firma, care acum stătea sprijinită lângă gaură, un oştean atacând cu vârful lăncii lăsat în jos. Părea că fusese smulsă din locul ei.

În mod surprinzător, erau mai multe Mantii Albe pe uliţele murdare şi aglomerate decât în Mardecin, cu mult mai multe, ca şi alţi oşteni, bărbaţi în platoşă şi cu coifuri de oţel conice, pe ale căror pelerine erau brodate Steaua şi Ciulinul Amadiciei. Probabil că garnizoana se afla în apropiere. Oamenii regelui şi Mantiile Albe nu păreau deloc că se simpatizează. Fie treceau unii pe lângă alţii, ca şi cum cei care purtau altă culoare nici nu existau, fie se înfruntau din priviri, gata să-şi scoată săbiile. Unele dintre Mantiile Albe aveau caţe ciobăneşti roşii pe fondul emblemei. Mâna Luminii, aşa îşi ziceau ei, Mâna care caută adevărul, dar toţi ceilalţi îi numeau Inchizitorii. Până şi celelalte Mantii Albe se ţineau departe de ei.

Una peste alta, priveliştea era îndeajuns de sumbră ca să-i stârnească lui Elayne fiori pe şira spinării. Dar mai era doar o oră de lumină, chiar şi mai puţin, având în vedere apusurile de vară târzie. Dacă-şi continuau drumul până la miezul nopţii, nu aveau garanţia că vor găsi un alt han, unde mai pui că ar fi atras atenţia asupra lor. Iar azi aveau şi alte motive ca să se oprească mai devreme. Schimbă o privire cu Nynaeve şi o clipă mai târziu cealaltă femeie dădu din cap spunând:

— Trebuie să facem popas.

Când trăsura se opri în faţa Luminii adevărului, Juilin sări şi deschise portiera. Nynaeve îl aşteptă cu o privire plină de respect ca s-o ajute pe Elayne să coboare, reuşind, în acelaşi timp, să-i arunce un zâmbet fetei, semn că nu avea de gând s-o facă din nou pe ursuza. Săculeţul de piele care îi atârna de umăr arăta puţin nelalocul lui, dar nu cât să întoarcă lumea ochii după ea, speră Elayne. După ce-şi făcuse din nou provizii de ierburi şi alifii, Nynaeve voia să le aibă mereu la îndemână.

După o primă privire aruncată firmei hanului – un soare în flăcări, precum cel purtat de Copiii Luminii pe mantiile lor – Elayne regretă că animalul lui Luca nu se înfuriase pe locul ăsta. Cel puţin în dosul soarelui nu era nici o caţă ciobănească. Jumătate din cei care umpleau sala mare purtau mantii albe ca neaua şi îşi puseseră coifurile pe masă, în faţa lor. Trase adânc aer în piept şi îşi impuse să nu facă stânga-mprejur şi să iasă din han.

Dacă nu-i lua în seamă pe oşteni, hanul era plăcut în interior, cu tavanul înalt, susţinut de grinzi, şi placat cu lemn de culoare închisă, lucios. Ramuri verzi împodobeau vetrele reci ale celor două şemineuri masive, iar dinspre bucătării pluteau mirosuri apetisante. Fetele cu şorţuri albe treceau repede de la o masă la alta cu tăvile încărcate de mâncare, sticle cu vin şi bere.

Apariţia unei doamne nu impresionă prea mult, satul fiind aproape de capitală. Sau poate că tot aproape era şi conacul seniorului. Câţiva bărbaţi îi aruncară o privire; mai mulţi o urmăriră cu atenţie pe „servitoarea” ei, deşi privirea încruntată, când îşi dădu seama că cei din jur se holbau la ea, îi făcu să se întoarcă la paharul de vin. Nynaeve părea să creadă că privirea unui bărbat era un delict, chiar dacă omul nu spunea nimic şi nici un rânjea la ea. Motiv pentru care Elayne se întreba uneori de ce nu purta haine mai puţin atrăgătoare. Se chinuise mult ca să-i găsească rochia aia gri, simplă, care să i se potrivească. Pentru Nynaeve brodatul era ca şi cum ar fi scris cu mâna stângă.

Hangiţa, jupâneasa Jharen, era o femeie durdulie, cu bucle lungi, cărunte, un zâmbet cald şi ochii negri, iscoditori. Elayne bănui că femeia putea vedea un tiv ros sau o pungă goală de la zece paşi. Era clar că şi ea, şi Nynaeve trecuseră testul, căci femeia făcu o plecăciune adâncă, întinzându-şi fustele în stânga şi-n dreapta, şi le făcu o primire exuberantă, neuitând să întrebe dacă doamna era în drum spre Amador sau venea de-acolo.

— De acolo, răspunse Elayne uşor trufaşă. Balurile din oraş au fost cât se poate de plăcute, iar regele Ailron este la fel de chipeş pe cât se vorbeşte, o însuşire care nu e întotdeauna caracteristică regilor, dar trebuie să mă întorc la moşie. Vreau o cameră pentru mine şi Nana şi ceva pentru valetul şi vizitiul meu.

Gândindu-se la Nynaeve şi la patul cu rotile, adăugă:

— Vreau două paturi normale. Nana trebuie să-mi fie mereu aproape, iar dacă doarme pe un pat cu rotile n-am să pot închide un ochi din cauza sforăiturilor ei.

Respectul de pe faţa lui Nynaeve dispăru – doar pentru o fracţiune de secundă, din fericire dar era foarte adevărat. Ultima oară, sforăise îngrozitor.

— Desigur, înălţimea Voastră, spuse hangiţa dolofană. Am exact ce vă trebuie. Dar bărbaţii vor trebui să doarmă în podul din grajd. Sunt foarte aglomerată, după cum se poate vedea. Ieri, o trupă de vagabonzi a adus nişte animale înspăimântătoare în sat şi unul din ele pur şi simplu a distrus Lăncierul regelui. Sărmanul Sim şi-a pierdut mai bine de jumătate din clienţi, care acum se îngrămădesc aici.

Zâmbetul jupâniţei Jharen exprima mai mult satisfacţie decât compătimire.

— Dar pentru înălţimea Voastră am o cameră.

— Sunt sigură că mă voi simţi foarte bine în ea. Eşti bună să trimiţi o cină uşoară şi apă de spălat? Cred că am să mă culc devreme.

Lumina soarelui încă mai pătrundea prin ferestre, dar ea îşi duse delicat o mână la gură ca şi cum şi-a fi înăbuşit un căscat.

— Desigur, înălţimea Voastră. Cum doriţi. Pe aici, vă rog.

Jupâneasa Jharen părea să creadă că trebuie să o informeze despre tot ce se petrecea în sat în timp ce o conducea la etajul doi. Îi povesti tot drumul despre cât de aglomerat era hanul şi că era un miracol că-i rămăsese o cameră liberă, despre vagabonzii şi animalele lor, cum fuseseră ei alungaţi din sat, călătorie sprâncenată, despre toţi nobilii care trăseseră la hanul ei de-a lungul anilor, odată chiar şi căpitanul-comandant al Copiilor Luminii. Până şi un vânător al Cornului trecuse pe-acolo cu o zi în urmă, în drum spre Tear, unde nu ştiu ce Dragon Fals pusese mâna pe Stâncă, şi nu era oare culmea răutăţii să facă cineva aşa ceva?

— Sper să nu-l găsească, zise hangiţa şi buclele ei sure se clătinară odată cu capul.

— Cornul lui Valere? întrebă Elayne. De ce?

— Păi, înălţimea Voastră, dacă-l găsesc, înseamnă că se-apropie Ultima Bătălie. Cel Întunecat se eliberează, replică jupâneasa Jharen cutremurându-se. Să dea Lumina ca acest corn să nu fie găsit! Aşa, Ultima Bătălie nu mai poate avea loc, nu?

O logică atât de curioasă nu părea să aibă un răspuns.

Odaia arăta destul de bine, chiar dacă obiectele de mobilier stăteau cam înghesuite. Două paturi înguste erau plasate de o parte şi de alta a ferestrei care dădea spre drum, la o distanţă de doar câţiva paşi unul de celălalt, ca şi de pereţii văruiţi. O măsuţă între cele două paturi, cu o lampă şi o cutie plină cu iască, un covoraş înflorat şi un lavabou cu o oglindă mică deasupra completau mobilierul. Dar cel puţin totul era curat şi bine lustruit.

Hangiţa umflă pernele şi netezi cuverturile, anunţând că saltelele erau din cel mai bun puf de gâscă şi că servitorii doamnei îi vor aduce bagajele pe scara din spate, că se va simţi foarte bine acolo şi că noaptea bătea un vânticel mai mult decât plăcut, dacă doamna deschidea fereastra sau lăsa uşa întredeschisă. Auzi, să doarmă cu uşa deschisă în ditamai hanul! Două fete în şorţuri albe sosiră cu o oală mare plină cu apă fierbinte şi o tavă lăcuită, acoperită cu un ştergar alb, înainte ca Elayne să reuşească să scape de jupâneasa Jharen. După forma ştergarului, îşi dădu seama că sub el se ascundeau un urcior de vin şi două căni.

— Poate a crezut că am merge la Lăncierul regelui chiar şi cu gaura aia mare din locul uşii, spuse ea când uşa se închise.

Privind în jur şi făcu o grimasă. Cuferele de-abia încăpeau acolo.

— Şi nu sunt sigură că n-ar fi trebuit s-o facem, adăugă ea.

— Eu nu sforăi, zise Nynaeve hotărât.

— Bineînţeles că nu. Dar a trebuit să inventez o scuză.

Nynaeve îşi drese glasul, dar nu spuse decât:

— Mă bucur că sunt îndeajuns de obosită ca să dorm buştean. În afară de rădăcina-furcii n-am recunoscut nimic care să te îmbie la somn din ce avea femeia aia, Macura, prin casă.

Thom şi Juilin avură nevoie de trei drumuri ca să aducă sus cuferele de lemn încercuite cu fier, bombănind tot timpul, aşa cum fac bărbaţii, că trebuie să le urce pe treptele alea înguste până în vârful hanului. Bombăneau şi fiindcă trebuiau să doarmă în grajd, când aduseră primul cufăr cu balamale în formă de frunze; grosul banilor şi obiectelor de valoare se afla la fundul lui, inclusiv ter’angrealul recuperat. Dar după o privire aruncată în jur, tăcură mâlc. Cel puţin în privinţa asta.

— Să vedem ce putem afla în sala mare, spuse Thom după ce împreună cu Juilin îngrămădi în cameră şi ultimul cufăr.

Cele două femei de-abia mai aveau loc ca să ajungă la lavabou.

— Şi poate facem şi o plimbare prin sat, adăugă Juilin. Oamenii îşi dau drumul la gură când e atâta nemulţumire înjur.

— Ar fi excelent, zise Elayne.

Cei doi ţineau foarte mult să arate că nu erau necesari numai ca să care lucrurile de colo-colo. La fel se întâmplase şi în Tanchico – şi în Mardecin, desigur – şi s-ar putea întâmpla din nou, dar nu aici.

— Aveţi grijă mare să nu daţi de bucluc cu Mantiile Albe.

Cei doi schimbară o privire plină de suferinţă, de parcă tânăra nu le-ar fi văzut feţele umflate şi însângerate după incursiunile lor în căutare de informaţii, dar îi iertă şi zâmbi spre Thom.

— De-abia aştept să aud ce-aţi aflat.

— Mâine-dimineaţă, zise Nynaeve pe un ton care nu accepta să fie contrazis.

Se chinuia să privească în altă parte probabil ca să nu se vadă cât de furioasă era pe Elayne.

— Dacă ne deranjaţi înainte cu veşti care nu-i privesc cel puţin pe troloci, o să şi aflaţi de ce.

Privirea schimbată de cei doi bărbaţi era mai mult decât grăitoare – o făcu pe Nynaeve să înalţe brusc din sprâncene – dar, după ce le lăsă fără tragere de inimă câteva monede în palmă, plecară declarându-se de acord să nu le tulbure somnul.

— Dacă nici măcar nu pot vorbi cu Thom, începu Elayne, dar Nynaeve i-o tăie scurt.

— N-am de gând să-i las să intre peste mine când sunt numai în veşmântul de noapte.

Nynaeve se chinuia să-şi desfacă nasturii de la spate ai rochiei. Elayne se oferi să o ajute, dar ea spuse:

— Mă descurc şi singură. Tu scoate-mi inelul.

Pufnind, Elayne îi ridică rochia şi se întinse după buzunărelul cusut pe dedesubt. Dacă Nynaeve o făcea pe arţăgoasa, treaba ei; nu avea să riposteze nici dacă sărea din nou cu gura pe ea. Erau două inele în buzunar. Lăsă Şarpele de Aur pe care îl primise când fusese ridicată la rangul de Aleasă şi luă inelul de piatră.

Tot numai pete şi dungi de roşu, albastru şi cafeniu, era prea larg, aplatizat şi răsucit. Inelul părea şi mai ciudat fiindcă avea doar o singură margine; dacă o urmăreai cu degetul, marginea se încolăcea în jurul inelului, pornind şi ajungând în acelaşi loc.

Era un ter’angreal care permitea accesul la Tel’aran’rhiod, chiar şi celui care nu avea înzestrarea lui Egwene şi a vestitoarelor-n-vise aiele. Nu trebuia decât să dormi cu el lipit de piele. Spre deosebire de cele două ter’angreale pe care le recuperaseră de la Ajah Neagră, nu avea nevoie să conducă Puterea. După părerea lui Elayne, până şi un bărbat îl putea folosi.

Îmbrăcată numai în cămaşa din pânză de în, Nynaeve vârî inelul pe cureluşa de piele alături de sigiliul lui Lan şi de propriul ei Mare Şarpe, apoi reînnodă cureluşa şi şi-o prinse din nou în jurul gâtului înainte de a se întinde pe unul din paturi. Lipindu-şi cu grijă inelele de piele, îşi puse capul pe perne.

— Mai e timp până ca Egwene şi înţeleptele să ajungă acolo? Întrebă ea. Niciodată nu-mi dau seama ce oră e în Pustiu.

— Mai e, dacă nu vine mai devreme, ceea ce nu va face. Înţeleptele o ţin din scurt. Nu că până la urmă nu i-ar prinde bine. Întotdeauna a fost încăpăţânată, zise Nynaeve şi deschise ochii privind spre ea spre ea! ―, semn că era valabil şi pentru ea.

— Nu uita să-i spui lui Egwene să-i transmită lui Rand că mă gândesc la el.

Elayne n-avea de gând s-o lase să spună ceva împotriva ei.

— Spune-i să-i... spună că-l iubesc, numai pe el.

Na că-i spusese şi asta.

Nynaeve îşi dădu ochii peste cap în cel mai ofensator mod cu putinţă.

— Dacă aşa doreşti, zise ea sec, aşezându-şi mai bine capul pe perne.

În timp ce cealaltă femeie începea să respire mai rar, Elayne împinse un cufăr în uşă şi se aşeză pe el, aşteptând. Niciodată nu-i plăcuse să aştepte. Îi dădea o lecţie lui Nynaeve dacă uita de toate şi cobora în sala mare. Thom probabil că încă mai era acolo şi... Şi nimic. În faţa celorlalţi era vizitiul ei. Se întrebă dacă Nynaeve se gândise la asta înainte a accepta să o facă pe servitoarea. Oftă şi se lipi cu spatele de uşă. Chiar nu-i plăcea să aştepte.

CAPITOLUL 14 • Întâlniri

Efectele inelului ter’angreal n-o mai surprindeau pe Nynaeve. Se afla în locul la care se gândea în clipa în care adormise, marea încăpere din Tear numită Inima Stâncii, între zidurile masivei fortăreţe numite Stânca din Tear. Lampadarele aurite nu erau aprinse, dar lumina palidă părea că pătrunde de pretutindeni şi de nicăieri, ca pur şi simplu să fie de jur împrejurul ei, stingându-se treptat în umbrelele din depărtare. Cel puţin nu era foarte cald; niciodată nu era foarte cald sau foarte rece în Tel’aran’rhiod.

Coloane uriaşe, din piatră roşie, împânzeau încăperea, cupola aproape invizibilă, ca şi lămpile aurii suspendate de lanţuri aurii. Dalele pale de sub picioarele ei erau tocite; înalţii Seniori din Tear intrau în această încăpere în lumea reală, desigur numai atunci când le cereau legea şi obiceiul, dar veneau încă de la Frângerea Lumii. Chiar sub cupolă se afla Callandor, la prima vedere o sabie scânteietoare, din cristal, înfiptă pe jumătate în podeaua de piatră. Exact cum o lăsase Rand.

Nu se apropie de Callandor. Rand susţinea că ţesuse capcane în jurul ei cu ajutorul saidinului, capcane pe care nici o femeie nu le putea vedea. Probabil că erau extrem de periculoase – chiar şi cei mai buni dintre bărbaţi puteau fi de o cruzime de nedescris când îşi puneau şiretenia la treabă – periculoase în aceeaşi măsură pentru o femeie ca şi pentru bărbaţii care ar fi putut folosi acel sa’angreal. Intenţia lui Rand fusese să o apere atât de cele din Turn, cât şi de Rătăciţi. În afară de Rand, toţi cei care se atingeau de Callandor mureau sau chiar mai rău.

Acesta era adevărul despre Tel’aran’rhiod. Tot ce era valabil în lumea reală era valabil şi aici, deşi nu întotdeauna şi invers. Lumea Viselor, Lumea Nevăzută, reflecta lumea reală, chiar dacă uneori în feluri stranii şi, poate, de asemenea, alte lumi. Verin Sedai îi spusese lui Ewgene că exista o ţesătură anume a lumilor, a realităţii de aici şi a altor realităţi, la fel cum ţesăturile vieţilor omeneşti alcătuiau Pânza Vârstelor. Tel’aran’rhiod le atingea pe toate, dar numai câţiva puteau intra întâmplător, pentru câteva clipe neaşteptate, în timpul viselor lor lumeşti. Clipe primejdioase pentru acei visători, deşi nu-şi dădeau seama de asta decât dacă erau lipsiţi de noroc. A muri în Lumea Viselor însemna a muri cu adevărat.

Avea senzaţia că e privită din umbrele dintre coloane, dar n-o deranja. Nu era Moghedien. „Ochi imaginari; nu mă urmăreşte nimeni. I-am spus lui Elayne să nu-i bage în seamă şi uite că eu...” Moghedien sigur nu s-ar mulţumi doar să privească. Chiar şi aşa, Nynaeve ar fi vrut să fie îndeajuns de furioasă ca să poată conduce Puterea. Nu că i-ar fi fost frică. Pur şi simplu, nu era furioasă. Iar de frică, nici pomeneală.

Inelul de piatră răsucită era uşor, de parcă încerca să-i iasă din veşmântul de noapte, amintindu-i că numai atât purta. De îndată ce se gândi să se îmbrace cu ceva, se văzu într-o rochie. Era una dintre scamatoriile din Tel’aran’rhiod care-i plăceau; într-un fel conducerea Puterii nu era necesară, fiindcă putea face nişte lucruri pe care se îndoia că vreo aes sedai le-ar îi putut face folosind Puterea. Nu la rochie se aştepta; nu la lâna aceea bună, din Ţinutul celor Două Râuri. Gulerul înalt, împodobit cu dantelă de Jaerecruz, îi ajungea până sub bărbie, dar mătasea de un galben-pal cădea în falduri care nu reuşeau să-i ascundă formele. De câte ori nu considerase indecente rochiile taraboneze când fusese nevoită să le poarte ca să se amestece cu mulţimea din Tanchico? Acum i se părea că, fără să vrea, se obişnuise cu ele.

Trăgându-se brusc de părul împletit ca pedeapsă pentru gândurile care i-o luaseră razna, lăsă rochia aşa cum era. Chiar dacă nu era chiar ce-şi dorea ea, Nynaeve nu era deloc genul care să bată din picior şi să urle pentru aşa ceva. „E bună şi asta.” O va purta când va sosi Egwene, cu înţeleaptă care o va însoţi, şi dacă vreuna din ele va spune ceva... „N-am venit mai devreme ca să vă luaţi de rochiile mele!” Birgitte?

Îi răspunse tăcerea, drept care ridică vocea, deşi nu era nevoie. În locul acesta femeia îşi putea auzi numele rostit în celălalt capăt al lumii.

— Birgitte?

Dintre coloane apăru o femeie, cu ochii albaştri, calmi, sigură pe ea şi mândră, cu părul auriu lung, împletit mult mai complicat decât cel al lui Nynaeve. Haina albă, scurtă şi pantalonii de mătase galbenă, voluminoşi, adunaţi la glezne, deasupra unor cizme cu tocuri, erau veşminte ce se purtau cu mai bine de două mii de ani înainte şi care-i plăceau foarte mult. Săgeţile din tolba care îi atârna pe şold păreau a fi din argint, ca şi arcul pe care îl purta.

— Gaidal e pe-aproape? Întrebă Nynaeve.

De obicei, Gaidal se ţinea aproape de Birgitte, fapt care îi dădea lui Nynaeve o stare de nervozitate, bărbatul refuzând să îi recunoască existenţa şi încruntându-se ori de câte ori Birgitte vorbea cu ea. Rămăsese şocată când îi văzuse prima oară pe Gaidal Cain şi pe Birgitte – eroi morţi demult, asociaţi în atâtea poveşti şi legende în Tel’aran’rhiod. Dar, după cum spusese chiar Birgitte, exista vreun loc mai bun decât visul unde eroii legaţi de Roata Timpului să-şi aştepte renaşterea? Un vis care se născuse odată cu Roata. Pe ei. – Birgitte, Gaidal Cain, Rogosh Ochi-de-Vultur, Artur Aripă-de-Şoim şi pe toţi ceilalţi avea să-i cheme Cornul lui Valere ca să lupte la Tarmon Gai’don.

Părul lui Birgitte se legănă în timp ce femeia clătina din cap.

— Nu l-am văzut de ceva vreme. Cred că Roata l-a ţesut din nou. Mereu se întâmplă asta.

În voce i se simţeau deopotrivă speranţa şi îngrijorarea.

Dacă Birgitte avea dreptate, atunci undeva în lume un băiat se născuse din nou, un prunc care scâncea mereu, fără să ştie cine e, dar ursit unor isprăvi care vor crea noi legende. Roata ţesea eroii după cum era nevoie de ei, ca să dea formă Pânzei, iar când aceştia mureau, se întorceau aici ca să aştepte renaşterea. Asta însemna să fii legat de Roată. Noii eroi erau şi ei legaţi, bărbaţi şi femei ale căror fapte şi curaj îi înălţau cu mult deasupra oamenilor obişnuiţi, dar, odată legaţi, rămâneau aşa pentru totdeauna.

— Tu cât timp mai ai până atunci? Întrebă Nynaeve. Ani de zile, fără doar şi poate.

Birgitte era mereu legată de Gaidal, fusese legată de el poveste după poveste, Vârstă după Vârstă, prin aventuri şi o dragoste pe care nici chiar Roata Timpului nu o putea distruge. Birgitte se năştea mereu după Gaidal; la un an, la cinci, la zece, dar mereu după.

— Nu ştiu, Nynaeve. Aici timpul nu e precum acela din lumea reală. Te-am întâlnit aici acum zece zile, aşa mi se pare mie, iar pe Elayne doar cu o zi în urmă. Pentru tine cât a trecut de-atunci?

— Patru zile şi încă trei, murmură Nynaeve.

Venea cu Elayne cât se putea de des ca să stea de vorbă cu Birgitte, deşi de mult prea multe ori aşa ceva nu fusese posibil din cauza lui Thom şi a lui Juilin, care dormeau în apropiere sau stăteau de strajă. Birgitte îşi amintea de Războiul Puterii, cu o viaţă în urmă, ca şi de Rătăciţi. Vieţile ei trecute erau ca nişte cărţi de demult, pe care şi le amintea cu plăcere, mai vag pe cele mai îndepărtate, dar Rătăciţii îi rămăseseră vii în minte. Mai ales Moghedien.

— Vezi, Nynaeve? Aici curgerea timpului se poate schimba mult mai mult. Ar putea trece luni întregi înainte de a mă naşte din nou sau doar câteva zile. Aici, pentru mine. În lumea reală ar putea trece ani de zile până la naşterea mea.

Nynaeve reuşi să-şi reprime iritarea.

— Atunci nu trebuie să irosim timpul pe care-l avem la dispoziţie. L-ai mai văzut pe vreunul de la ultima noastră întâlnire?

Nu era nevoie să spună pe cine.

— Am văzut prea mulţi. Lanfear vine des în Tel’aran’rhiod, desigur, şi i-am văzut şi pe Rahvin, Sammael şi Graendal. Pe Demandred. Şi pe Semirhage.

Vocea lui Birgitte se aspri la ultimul nume; nici măcar Moghedien, care o ura, nu o înspăimânta vizibil, cu Semirhage era însă altceva.

Nynaeve se cutremură şi ea, femeia cu părul auriu îi spusese destule despre el, şi îşi dădu seama că purta o mantie groasă, de lână, cu o glugă mare, trasă pe faţă; înroşindu-se, o făcu să dispară.

— Nu te-a văzut nici unul? Întrebă ea îngrijorată.

Birgitte era mai vulnerabilă decât ea în multe privinţe, chiar dacă Tel’aran’rhiod îi era atât de cunoscut. Niciodată nu fusese capabilă să conducă Puterea; oricare dintre Rătăciţi ar fi putut-o strivi ca pe o muscă, fără ca măcar să se sinchisească. Iar dacă era distrusă aici, nu s-ar mai fi renăscut niciodată.

— Nu sunt chiar atât de neîndemânatică sau neghioabă ca să mă las văzută.

Birgitte se sprijini pe arcul ei de argint; legenda spunea că nu dădea greş niciodată cu arcul şi săgeţile ei.

— Au grijă să nu se piardă din ochi între ei, nu de alţii, continuă ea. I-am văzut pe Rahvin şi pe Sammael, pe Graendal şi pe Lanfear, fiecare urmărindu-i pe ceilalţi, pe ascuns. Demandred şi Semirhage se iscodeau şi ei reciproc. De când au fost eliberaţi, nu i-am văzut prea des aici.

— Înseamnă că pun ceva la cale, zise Nynaeve muşcându-şi limba, plină de frustrare. Dar ce anume?

— Încă nu-mi dau seama. În Războiul Umbrei tot timpul au complotat, mai mult unul împotriva celuilalt, planurile lor nefiind de bun-augur nici lumii reale, nici lumii viselor.

— Încearcă să afli, Birgitte; cât poţi de mult, dar astfel încât să nu-ţi pui viaţa în primejdie. Nu risca prea mult.

Expresia celeilalte femei rămase neschimbată, deşi lui Nynaeve i se păru că Birgitte zâmbeşte; nechibzuita, nu-i păsa de pericolele din jur, cum nu-i păsa nici lui Lan. Ar fi vrut să întrebe despre Turnul Alb, despre ce-ar putea pune la cale Siuan, dar Birgitte nu putea vedea sau atinge lumea reală decât dacă era chemată acolo de Corn. „încerci să eviţi ce vrei să întrebi cu adevărat!”

— Ai văzut-o pe Moghedien?

— Nu, dar nu fiindcă n-aş fi încercat, răspunse Birgitte oftând. De regulă, îi pot găsi pe toţi cei care ştiu că se află în Lumea Viselor; îi simt nişte vibraţii care vin dinspre ei. Sau din faptul că ştiu că sunt acolo; nu-mi dau seama. Sunt om de arme, nu cărturar. Ori n-a intrat în Tel’aran’rhiod de când ai învins-o, ori...

Birgitte şovăi şi Nynaeve vru s-o împiedice să spună ce ştia că va urma, Birgitte însă era prea puternică pentru a evita alternativele neplăcute.

— Ori ştie că o caut. Oricum, se pricepe să se ascundă. Nu degeaba i se spune Păienjeniţa.

Asta era Moghedien în Vârsta Legendelor; un păianjen minuscul care îşi ţesea pânza prin locuri tainice, cu o muşcătură îndeajuns de veninoasă ca să ucidă în câteva fracţiuni de secundă.

Pe neaşteptate, conştientă de prezenţa unor ochi nevăzuţi, Nynaeve simţi cum o trec fiorii. Nu un tremur. Doar fiori, fără tremur. Se sili să-şi păstreze în minte extravaganta rochie taraboneză ca să nu se trezească îmbrăcată în armură. Era jenant dacă aşa ceva se întâmpla şi când era de una singură, darămite sub privirea albastră, rece, scrutătoare, a unei femei îndeajuns de viteze ca să fie pe măsura lui Gaidal Cain.

— O poţi găsi chiar şi atunci când vrea să rămână ascunsă, Birgitte?

Era conştientă că-i cere prea mult, dacă Moghedien ştia că e vânată; ca şi cum ar fi căutat un leu prin savană, înarmată doar cu un băţ. Cealaltă femeie nu şovăi.

— Poate. Am să încerc, spuse ea şi, ridicându-şi arcul, adăugă: Trebuie să plec. Nu vreau să fiu văzută de ceilalţi când vin aici.

Nynaeve îi puse o mână pe umăr ca s-o oprească.

— Mi-ar fi de mare ajutor dacă m-ai lăsa să le spun. Aşa aş putea să le transmit lui Egwene şi înţeleptelor tot ce mi-ai povestit despre Rătăciţi, pentru ca şi ele, la rândul lor, să-i spună lui Rand. Birgitte, Rand trebuie să ştie...

— Ai promis, Nynaeve, replică Birgitte, ochii ei la fel de reci şi neînduplecaţi pe cât erau de albaştri. Conform legii, nu avem voie să spunem nimănui că locuim în Tel’aran’rhiod. Am încălcat destule reguli vorbind cu tine, şi mai multe dându-ţi ajutor, fiindcă nu pot să stau deoparte şi să mă uit cum te lupţi cu Umbra – am dus bătălia asta în mai multe vieţi decât îmi pot aminti – dar vreau să respect cât mai multe legi cu putinţă. Iar tu trebuie să-ţi onorezi promisiunea.

— Sigur că mi-o voi onora, dacă nu mă vei dezlega de ea, zise Nynaeve indignată. Şi te rog din tot sufletul să...

— Nu.

În clipa următoare, Birgitte dispăru şi Nynaeve rămase cu mâna în aer. Rosti în gând câteva dintre înjurăturile auzite de la Thom şi Juilin, pentru care o certa mereu pe Elayne că le asculta sau, mai mult, că le folosea şi ea. Nu avea nici un rost să o strige din nou. Mai mult ca sigur nu s-ar fi întors. Acum nu-şi dorea decât să răspundă data viitoare când ea sau Elayne avea s-o cheme.

— Birgitte! Îmi voi ţine promisiunea, Birgitte!

Probabil că o auzise. Poate că la următoarea lor întâlnire va şti ceva despre ce mai făcuse Moghedien. Nynaeve aproape că-şi dorea să nu-i spună. Dacă îi spunea însemna că Moghedien chiar stătea la pândă în Tel’aran’rhiod.