ÎN CĂUTAREA CORNULUI

Robert Jordan

Cartea a doua a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Cezar Octavian Tabarcea, Diana Lupu

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/w88xO3

ePub: https://is.gd/YKKCi8

pdf: https://is.gd/OXi2fr

─——————————————————————──—————

Şi se va întâmpla cândva ca toate cele făurite de om să se sfărâme şi ca Umbra să se întindă peste Pânza acelei Vârste, iar Cel Întunecat să atingă iarăşi lumea. Femeile au să jelească şi bărbaţii au să tremure, atunci când seminţiile pământului se vor fi sfâşiat ca pânza putrezită. Nimic nu va rămâne în picioare şi totul se va pierde...

Şi totuşi, se va naşte unul care să înfrunte Umbra, se va naşte din nou aşa cum s-a mai născut, şi asta pentru vecie. Dragonul va Renaşte şi în clipa aceea mulţi vor plânge şi vor scrâşni din dinţi – în pânză de sac şi cenuşă îşi va îmbrăca poporul şi va frânge iarăşi lumea cu venirea sa, retezând toate legăturile care strâng. Ca zorii cei curaţi ne va orbi şi ne va arde, şi totuşi se va înfrunta cu Umbra, Dragonul Renăscut, când vine Ultima Bătălie, iar sângele său ne va da Lumina. Lăsaţi-vă lacrimile să curgă, seminţii ale lumii. Plângeţi pentru salvarea voastră.

(din Ciclul Karaethon: Profeţiile Dragonului traduse de Ellaine Marise’idin Alshinn, întâiul Bibliotecar la Curtea din Arafel în anul de graţie 231 al noii epoci, vârsta a Treia)

PROLOG • În Umbră

Bărbatul care-şi zicea Bors, cel puţin câtă vreme se afla în locul acela, rânji, auzind şoaptele înfundate care răsunau prin încăperea boltită, precum un gâgâit încet de gâşte. Cu toate acestea, grimasa rămase ascunsă în spatele măştii negre, de mătase, care-i acoperea faţa – aşa cum erau acoperite şi celelalte o sută de chipuri din încăpere. O sută de măşti negre şi o sută de perechi de ochi care încercau să vadă ce se ascundea în spatele lor.

Dacă nu priveai cu atenţie, puteai crede că te aflai într-un palat – în camera uriaşă erau cămine înalte de marmură şi lămpi aurite care atârnau din tavanul rotunjit, tapiserii pline de culoare şi podele mozaicate, cu felurite modele. Dar asta numai dacă nu priveai cu atenţie – altfel, ai fi putut observa, mai întâi de toate, că nici un cămin nu dădea căldură. Erau pline de buşteni, groşi cât braţul unui bărbat, iar deasupra lor dănţuiau flăcările, dar totul rămânea rece. Pereţii din spatele tapiseriilor şi tavanul care se pierdea pe deasupra lămpilor erau din piatră nevăruită, aproape neagră. Nu existau ferestre. Uşi erau numai două, câte una la fiecare capăt. S-ar fi spus că cineva încercase să făurească o imitaţie a odăii de primire dintr-un palat, dar nu-şi dăduse osteneala decât s-o schiţeze, adăugând câteva amănunte ici şi colo.

Bărbatul care-şi zicea Bors nu ştia unde se afla această încăpere – probabil că nici ceilalţi nu ştiau. Nu-i făcea nici o plăcere să se gândească unde ar fi putut fi. Fusese chemat – şi asta era îndeajuns. Nici la asta nu voia să se gândească; dar unei asemenea chemări, până şi el i se supusese.

Îşi potrivi mantia, mulţumit că flăcările nu încălzeau – altfel, ar fi fost mult prea cald pentru a mai purta veşmântul de lână neagră care-l acoperea până la călcâie. Era îmbrăcat de sus şi până jos în negru. Faldurile ample ale mantiei îi ascundeau cocoaşa prefăcută – nu voia să se ştie cât era de înalt – şi nu lăsau să se vadă dacă era slab sau corpolent. Şi nu era singurul de-acolo care-şi pusese pe el asemenea haine largi.

Îşi privi tovarăşii, fără să spună nici o vorbă. De multe ori, în viaţă, răbdarea îl călăuzise. Dacă aştepta şi privea îndeajuns de mult, mai devreme sau mai târziu cineva făcea o greşeală. Din câte observa, mulţi dintre bărbaţii şi femeile de acolo aveau acelaşi gând; priveau în jur şi-i ascultau în tăcere pe cei care nu se puteau abţine să vorbească. Unii nu puteau îndura aşteptarea, sau tăcerea, aşa că lăsau să se vadă mult mai multe decât îşi dădeau seama.

Printre oaspeţi se strecurau slujitorii, tineri zvelţi, bălai care le ofereau vin, făcând plecăciuni şi zâmbind, fără să spună nimic. Erau şi fete, şi băieţi care semănau foarte bine între ei, îmbrăcaţi în alb, cu pantaloni strâmţi şi cămăşi largi. Mişcările tuturor erau tulburător de graţioase. Fiecare părea imaginea răsfrântă în oglindă a celorlalţi – băieţii erau la fel de chipeşi pe cât erau fetele de frumoase. Nu puteau fi deosebiţi între ei, nici măcar de cineva care avea ochi buni şi ţinea bine minte chipurile.

O fată zâmbitoare, îmbrăcată în alb, veni spre el cu o tavă pe care se aflau pocale de cristal; luă unul, cu toate că era hotărât să nu bea; dacă n-ar fi primit pocalul, ar fi putut părea bănuitor – sau şi mai rău, ceea ce putea fi mortal, în locul în care se afla pentru că într-o băutură putea fi pusă cu uşurinţă o picătură de altceva... Era limpede că unii dintre tovarăşii săi ar fi fost bucuroşi să vadă că numărul celor care se luptau pentru putere se micşora, oricare ar fi fost ghinioniştii.

Cu gândurile aiurea, se întrebă dacă, după această întâlnire, slujitorii aveau să fie ucişi. „Ăştia aud totul.” Dar apoi privirea sa întâlni ochii slujnicei, care tocmai ridica fruntea. Zâmbetul îi era dulce, dar ochii goi, inexpresivi. Ca de păpuşă. Fără cea mai mică urmă de viaţă. În timp ce fata se îndepărta, parcă plutind, el ridică pocalul la gură. Apoi îşi dădu seama ce făcea şi se opri. Era tulburat – dar nu din pricina a ceea ce i se făcuse fetei, ci la gândul că, de câte ori credea că observa o slăbiciune la cei pe care-i slujea de ceva timp, vedea că altcineva i-o luase înainte şi că totul fusese aranjat cu o nemiloasă precizie care-l uimea şi-l îngrijora. Dintotdeauna se călăuzise după un singur gând: să caute slăbiciunile celorlalţi – fiecare slăbiciune era o despicătură care se putea cerceta, lărgi şi mânui. Dacă cei pe care-i slujea acum şi pe care avea sa-i mai slujească o vreme nu aveau slăbiciuni...

Încruntându-se în spatele măştii, îşi cântări din priviri tovarăşii. La ei se observau o mulţime de slăbiciuni. Tulburarea îi dădea de gol chiar şi pe cei care aveau îndeajuns de multă minte pentru a-şi ţine gura. Unul stătea prea băţos, alta îşi pipăia fustele cu mişcări tremurate. Cam un sfert dintre ei, din câte i se părea, nu-şi bătuseră capul să se ascundă altminteri decât cu ajutorul măştii. Veşmintele lor dezvăluiau mult prea multe. În faţa unei tapiserii roşu cu auriu stătea o femeie care vorbea cu o siluetă cu mantie cenuşie şi gluga trasă – bărbat sau femeie, nu se putea şti. Cât despre cealaltă, însă, era limpede că alesese locul acela pentru că tapiseria se potrivea cu culoarea veşmintelor sale. Mare prostie să atragă atenţia asupra ei, căci rochia stacojie, foarte decoltată, pentru a lăsa cât mai mult la vedere, şi nu foarte lungă, pentru a nu-i ascunde papucii aurii, arata că era din Illian – o femeie bogată, probabil, poate chiar cu sânge nobil.

Nu departe de cea din Illian se afla altă femeie, singură şi tăcută – o încântare pentru ochi. Avea gâtul subţire ca de lebădă şi plete de un negru sclipitor care i se unduiau până la brâu. Stătea cu spatele la perete, observând totul în jur. Nu era tulburată, ci cu totul stăpână pe sine. Da, era încântătoare, dar pielea arămie şi rochia sa crem, cu guler înalt, care nu-i lăsa la vedere decât mâinile şi totuşi se mula prea strâns pe trup şi era aproape străvezie, făcând ca totul să se ghicească, fără să fie dezvăluit, arătau la fel de limpede că era o doamnă nobilă, din Arad Doman. Avea şi o brăţară lată, de aur, la încheietura mâinii stângi, incrustată – era sigur – cu însemnele Casei sale. Cum nici un nobil din Doman nu-şi călca vreodată mândria în picioare pentru a purta peceţile altei Case, probabil că nici ea n-o făcuse. Uriaşă prostie.

Prin mulţime trecu un bărbat îmbrăcat cu un surtuc cu guler înalt, albastru precum cerul, din Shienar. Îl cântări din creştet până-n tălpi, din spatele măştii. După cum se mişca, părea soldat; totul o dovedea – umerii laţi, ochii care i se tot mişcau încoace şi încolo, braţul pregătit să înşface sabia pe care însă n-o avea la cingătoare. Nu-şi pierdu prea multă vreme cu bărbatul care-şi zicea Bors. Umerii aduşi şi spatele încovoiat nu păreau o ameninţare. Trecu mai departe, cu mâna dreaptă încleştată şi căutând din ochi alte primejdii. Celălalt pufni. Putea să-i recunoască pe toţi, după ţară, după rang. Neguţători şi războinici, oameni de rând şi nobili. Din Kandor şi Cairhien, Saldaea şi Ghealdan. Din toate colţurile lumii şi aproape toate seminţiile. Dintr-odată, strâmbă scârbit din nas – era până şi un Pribeag acolo, cu pantalonii săi de un verde-aprins şi surtucul galben, ţipător. „Când va veni ziua cea mare, de ăştia ne putem lipsi.”

Dar nici majoritatea celor deghizaţi nu erau mai breji, cu toate mantiile şi hainele lor largi. Pe sub pulpana unei robe de un brun-închis, zări vârful încălţărilor incrustate cu argint ale Marilor Seniori din Tear. Sub alta, pintenii aurii, cu cap de leu, purtaţi numai de ofiţerii de rang înalt din Garda Reginei din Andor. Un bărbat zvelt – zvelt chiar şi cu roba sa neagră, care-i atârna până-n pământ, şi cu o mantie cenuşie, fără însemne, prinsă cu un ac simplu din argint – privea pe sub faldurile glugii largi. Putea fi oricine, putea veni de oriunde... numai că pe mâna dreaptă, între degetul mare şi arătător, avea tatuată o stea în şase colţuri. Era, aşadar, din Seminţia Mării şi atunci pe mâna stângă avea semnele clanului şi neamului. Dar bărbatul care-şi zicea Bors nu se obosi să încerce să le vadă. Dintr-odată, ochii i se îngustară, oprindu-se asupra unei femei învăluite în negru, căreia nu i se vedeau decât degetele. Pe mâna dreaptă avea un inel de aur, în forma unui şarpe care-şi înghiţea coada. Era Aes Sedai, sau cel puţin o femeie instruită de Aes Sedai, în Tar Valon – pentru el era totuna. Nimeni altcineva nu ar fi putut purta inelul. Bărbatul întoarse capul, înainte ca ea să-şi dea seama că era privită, şi dădu, aproape imediat, peste o alta, tot învăluită în negru din cap până-n picioare şi tot cu inelul pe deget. Cele două vrăjitoare nu dădeau nici un semn că s-ar fi cunoscut. În Turnul lor Alb, stăteau toate ca nişte păianjeni ascunşi în pânză, trăgând sforile care-i făceau pe regi şi pe regine să joace după cum li se cânta, amestecându-se mereu, în toate. „Blestemate să fie. Să le ajungă moartea veşnică!” Îşi dădu seama că scrâşnise tare din dinţi. Numărul lor trebuia să scadă, înainte de ziua cea mare; era musai. Iar unii dintre ei erau şi mai puţin importanţi decât Pribegii.

Se auzi un clopot – un sunet tremurător care venea din toate părţile şi le tăia pe toate celelalte, ca o lamă de cuţit. Uşile de la capătul îndepărtat al încăperii se deschiseră şi înăuntru păşiră doi troloci. Armurile lor negre, care le atârnau până la genunchi, erau împodobite cu ţepi. Toată lumea se trase înapoi. Chiar şi bărbatul care-şi zicea Bors. Erau cu un cap şi ceva mai înalţi decât cel mai înalt bărbat dinăuntru, un amestec scârbos de om şi fiară, cu chipuri omeneşti strâmbate şi preschimbate. Unul avea un cioc mare, încovoiat, în loc de gură şi nas, şi capul acoperit de pene, nu de păr. Celălalt avea copite, un bot păros şi coarne ca de ţap deasupra urechilor. Fără să-i bage în seamă pe oameni, trolocii se întoarseră spre uşă şi se plecară umili, înfricoşaţi. Penele unuia se zbârliseră, ca o creastă. Căzură în genunchi, când între ei apăru un Myrddraal. Pe lângă negrul mantiei sale, care atârna drept, fără să fluture, armurile trolocilor şi măştile oamenilor păreau de-a dreptul strălucitoare. Se mişca şerpuit, ca o viperă. Bărbatul care-şi zicea Bors îşi simţi buzele strângându-se, pe jumătate de silă şi pe jumătate, recunoscu cu ruşine, de frică. Myrddraalul avea chipul descoperit – avea o faţă albă ca varul, o faţă de om, dar fără ochi, ca o coajă de ou sau ca un vierme de mormânt. Se întoarse încoace şi încolo, părând să-i cântărească pe toţi. Oamenii se înfiorară, atunci când privirea tainică pluti pe deasupra lor. Buzele subţiri, palide, se răsuciră – Myrddraalul părea a zâmbi, pe măsură ce, unul după altul, oamenii cu mască încercară să se piardă în mulţime, fugind de el. Încet, încet, îi rândui pe toţi într-un semicerc, cu ochii la uşă.

Bărbatul care-şi zicea Bors înghiţi în sec. „Va veni o zi, Jumate-Om... când Marele Stăpân al Întunericului se va-ntoarce, îşi va alege noi Stăpâni ai Spaimei, iar voi vă veţi culca la pământ în faţa lor... a unor oameni. În faţa mea! De ce nu vorbeşti? Nu te mai uita la mine şi vorbeşte!”

— Soseşte Stăpânul vostru, rosti Myrddraalul, cu un glas aspru ca pielea uscată de şarpe care se fărâmă. Pe burtă, viermilor! Capul jos, dacă nu vreţi ca strălucirea lui să vă ardă şi să vă orbească!

Şi tonul, şi vorbele îl umplură de mânie pe bărbatul care-şi zicea Bors, dar apoi văzduhul de deasupra lui Jumate-Om începu să sclipească, iar el îşi dădu seama de ceea ce auzise. „Nu se poate! Nu se poate!” Trolocii se întinseseră deja pe podea, tremurând, de parcă voiau să scurme prin piatră.

Fără să mai aştepte să vadă dacă ceilalţi fac vreo mişcare, bărbatul care-şi zicea Bors se aruncă cu faţa la podea, lovindu-se de piatră, începu să murmure, o vrajă împotriva pericolului – o vrajă la fel de subţire ca o trestie în faţa a ceea ce îl înspăimânta – şi atunci auzi sute de alte voci spunând aceleaşi cuvinte cu faţa spre podea.

— Marele Stăpân al Întunericului este Seniorul meu şi îl slujesc din toată inima, până la ultima fărâmă de suflet, începu el, dar în străfundurile minţii auzi un alt glas, îngânând speriat: „Cel Întunecat şi toţi Rătăciţii sunt ferecaţi...” Tremurând, îl sili să tacă – de multă vreme nu-l mai asculta. Priviţi cu toţii, Stăpânul meu este Regele Morţii. Fără îndoieli, îl slujesc până în ziua Venirii sale, dar îl slujesc în nădejdea nezdruncinată şi neabătută a vieţii veşnice... ferecaţi în Shayol Ghul de mâna Creatorului, în clipa zidirii. Nu, acum slujesc unui alt stăpân.” În lume, credincioşii vor fi negreşit acoperiţi de slavă, slăviţi mai presus de necredincioşi, mai presus de cei ce stau pe tronuri, şi totuşi eu îl slujesc cu umilinţă până la ziua Venirii. „Braţul Creatorului ne apără şi Lumina ne adăposteşte de Umbră. Nu, nu, un alt stăpân.” Fie ca iute să răsară ziua Venirii şi, odată cu ea, Marele Stăpân al Întunericului să ne călăuzească şi să domnească asupra lumii în vecii vecilor.

Îşi sfârşi Crezul gâfâind, ca şi cum ar fi alergat. Şi cei din jur răsuflau întretăiat – deci nu fusese singurul.

— Ridicaţi-vă cu toţii. Ridicaţi-vă.

Glasul melodios îl surprinse. Era limpede că nici unul dintre tovarăşii săi, întinşi pe burtă, cu chipurile mascate lipite de podea, nu putea să fi vorbit, dar nu era glasul pe care-l aştepta de la... Cu mare grijă, îşi ridică fruntea ca să poată privi cu un ochi. În văzduh, pe deasupra Myrddraalului, plutea silueta unui bărbat cu robă roşie ca sângele. Poalele ei atârnau la o palmă de creştetul lui Jumate-Om. Purta o mască roşie. Oare era cu putinţă ca Marele Stăpân al Întunericului să li se înfăţişeze în chip de om? Şi cu masca, pe deasupra? Şi totuşi, Myrddraalul părea o imagine a spaimei, tremura şi aproape că se prăbuşise în locul în care stătea, în umbra celuilalt. Bărbatul care-şi zicea Bors se chinui să găsească un răspuns pe care mintea sa nu-l putea cuprinde fără să se rupă în două. Poate că era unul dintre Rătăciţi – gândul era mai puţin dureros, dar numai puţin. Chiar şi aşa, însemna că ziua Venirii Celui Întunecat era aproape, dacă unul dintre Rătăciţi se eliberase.

Rătăciţii, treisprezece dintre cei mai înzestraţi oameni care se foloseau de Puterea Supremă, într-o Vârstă când aceştia erau în număr mare, fuseseră ferecaţi în Shayol Ghul împreună cu Cel Întunecat, alungaţi din lume de Dragon şi cei O Sută de tovarăşi ai săi. Din pricina lor, jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor fusese pângărită şi toţi bărbaţii Aes Sedai, blestemaţii, cei care foloseau Puterea, înnebuniseră şi frânseseră lumea, o făcuseră bucăţele precum un vas de lut sfărâmat de stânci, punând capăt Vârstei Legendelor înainte să moară, putrezind încă din timpul vieţii. O moarte potrivită pentru Aes Sedai – după părerea lui. Prea bună, chiar. Nu-i părea rău decât că femeile fuseseră cruţate.

Încet şi chinuit, se sili să-şi alunge frica nevolnică, s-o prindă şi s-o ţină bine, cu toate că se zbătea să scape. Era cel mai bun lucru pe care-l putea face. Nimeni nu se ridicase încă, şi doar câţiva îndrăzniseră să-şi ridice capul.

— Ridicaţi-vă, glăsui iarăşi bărbatul cu mască, ceva mai aspru şi fluturându-şi braţele. Sus!

Bărbatul care-şi zicea Bors se ridică împleticindu-se; nu era încă în picioare când se opri. Mâinile pe care le văzuse erau înfricoşătoare, arse, pline de răni negre, prin care se vedea carnea roşie ca roba pe care-o purta bărbatul. „Oare Cel Întunecat s-ar putea înfăţişa astfel? Sau chiar unul dintre Rătăciţi?” Masca sângerie se întoarse spre el, încet, făcându-l să se îndrepte într-o clipă. I se părea că simte, în privirea aceea, arşiţa unui cuptor deschis. Ceilalţi se supuseră şi ei poruncii, la fel de stângaci în mişcări şi de temători. După ce-i văzu pe toţi în picioare, silueta plutitoare vorbi:

— Am fost chemat cu multe nume, dar voi mă veţi cunoaşte drept Ba’alzamon.

Barbarul care-şi zicea Bors îşi încleştă fălcile ca să nu-i clănţăne dinţii. Ba’alzamon. În limba trolocilor însemna „Inima Întunericului” şi până şi necredincioşii ştiau că era numele dat de troloci pentru Marele Stăpân al Întunericului, Cel al cărui Nume nu trebuia Rostit. Nu era Shai’tan, Adevăratul Nume, dar era oricum neîngăduit; mai ales pentru cei adunaţi aici, şi pentru alţii asemenea lor, era o blasfemie să le rostească, murdărindu-le cu graiul lor omenesc. Răsufla greu şi-i auzi şi pe cei din jur gâfâind. Slujitorii dispăruseră, la fel ca şi trolocii, fără ca el să vadă asta.

— Acest loc se află aproape de Shayol Ghul, spuse bărbatul, iscând multe gemete; cel care-şi zicea Bors nu era sigur dacă nu cumva gemuse şi el. În glasul lui Ba’alzamon se strecură o urmă de ceva ce aducea a batjocură; îşi desfăcu larg braţele şi continuă: Nu vă temeţi, căci ziua Venirii Stăpânului vostru în lume este aproape. Ziua Reîntoarcerii. Nu vă daţi seama de asta, văzându-mă aici, în faţa voastră, a puţinilor care au parte de acest noroc dintre atâţia alţii? În curând, Roata Timpului se va frânge. Marele Şarpe va muri şi cu puterea acelei morţi, a morţii Timpului însuşi, Stăpânul vostru va clădi iarăşi lumea după chipul său, în această Vârsta şi în cele care vor să vină. Iar cei care mă slujesc, cei credincioşi şi dârzi, vor sta la picioarele mele mai presus de stelele de pe cer şi vor stăpâni pentru vecie lumea oamenilor. Aşa am făgăduit şi aşa va fi, o dată pentru totdeauna. Veţi trăi şi veţi domni veşnic.

Ascultătorii fremătară de încântare, iar unii dintre ei înaintară câţiva paşi către silueta plutitoare, stacojie, cu ochii la ea, vrăjiţi. Până şi bărbatul care-şi zicea Bors simţi ispita acelei făgăduinţe, pentru care îşi pusese sufletul gaj, de sute de ori.

— Ziua Venirii se apropie, spuse Ba’alzamon. Dar sunt încă multe de făcut. Multe.

La stânga lui, văzduhul sclipi, se închegă şi apăru silueta unui tânăr, ceva mai jos de locul în care se afla Ba’alzamon. Făptură vie sau nu, bărbatul care-şi zicea Bors nu-şi putu da seama. După veşminte, era un flăcău de la ţară, cu o sclipire obraznică în ochii căprui şi cu umbra unui surâs pe buze, de parcă-şi amintea sau punea la cale vreo năzdrăvănie. Trupul său părea cald, dar pieptul nu i se ridica şi ochii nu clipeau.

Şi la dreapta lui Ba’alzamon văzduhul tremura, parcă din pricina căldurii, şi apăru o a doua siluetă, în veşminte simple, la aceeaşi înălţime cu prima. Un tânăr cu părul creţ, puternic ca un fierar. Ca o ciudăţenie, la brâu îi atârna o secure de luptă, o semilună mare de oţel prinsă de o ţepuşă ascuţită. Bărbatul care-şi zicea Bors se aplecă în faţă, observând ceva încă şi mai neobişnuit. Tânărul avea ochii galbeni.

Pentru a trei oară, din văzduh se întrupă un tânăr, de această dată chiar sub privirile lui Ba’alzamon, aproape la picioarele lui. Era înalt, cu ochii când cenuşii, când aproape albaştri, după cum cădea lumina, şi cu părul roşu-închis. Tot un om de la ţară, sau un fermier. Bărbatul care-şi zicea Bors rămase cu gura căscată. Încă o ciudăţenie – cu toate că se întreba de ce-ar fi trebuit să se aştepte la lucruri fireşti, tocmai aici. Tânărul avea la cingătoare o sabie, cu un bâtlan de bronz pe teacă şi altul incrustat pe plăselele lungi, făcute să fie apucate cu două mâini. „Un băiat de la ţară cu o asemenea lamă? Cu neputinţă! Ce-o fi însemnând? Şi celalalt, cu ochii săi galbeni.” Observă că Myrddraal îi privea pe cei trei, tremurând, dar nu de frică – de-acum, tremura de ură. Împrejur se lăsase tăcerea, pe care Ba’alzamon o lăsă să se adâncească, înainte să spună:

— În lume este acum un om care a fost şi va fi, dar încă n-a ajuns să fie, Dragonul.

Ascultătorii săi scoaseră un murmur de uimire.

— Dragonul Renăscut? Trebuie să-l ucidem, Mărite Senior? îngăimă bărbatul din Shienar, cu mâna încleştată la şold, nerăbdătoare, acolo unde ar fi trebuit să-i atârne sabia.

— Poate că da, răspunse simplu Ba’alzamon. Dar poate că nu. Poate că se va lăsa ispitit să mă slujească. Mai devreme sau mai târziu aşa va fi, în Vârsta asta, sau într-alta.

Bărbatul care-şi zicea Bors clipi surprins. „În Vârsta asta sau într-alta? Credeam că ziua Reîntoarcerii se apropie. Ce-mi pasă mie de alte Vârste, dacă eu îmbătrânesc şi mor în asta?” Dar Ba’alzamon prinse din nou să vorbească:

— Deja în Pânză se alcătuieşte un nod, una din numeroasele clipe în care cel ce va deveni Dragonul poate fi adus de partea mea. Şi aşa trebuie să fie! E mai bine să mă slujească viu şi nu mort, dar, viu sau mort, trebuie să o facă. Şi o va face! Ţineţi-i minte pe aceştia trei, căci fiecare este un fir din pânza pe care vreau s-o ţes, şi va fi treaba voastră să faceţi ca ei sa ajungă acolo unde poruncesc. Uitaţi-va bine, ca să-i cunoaşteţi.

Deodată, orice zgomot încetă. Barbarul care-şi zicea Bors se foi neliniştit şi-i văzu şi pe alţii făcând-o. Pe toţi, îşi dădu el seama, cu excepţia femeii din Illian. Cu mâinile la piept, de parcă voia s-ascundă rotunjimile care se întrezăreau, cu ochii mari, pe jumătate înfricoşaţi, pe jumătate vrăjiţi, încuviinţa puternic, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva aflat chiar în faţa ei. Din când în când părea să dea un răspuns, dar bărbatul care-şi zicea Bors nu auzi nici o vorba. Dintr-odată, ea se arcui de spate, tremurând, ridicându-se pe vârfuri. Se ţinea în văzduh fără să cadă – cum, nu se putea şti, dacă nu cumva o susţinea ceva nevăzut. Apoi, la fel de repede, se lăsă iarăşi cu picioarele pe pământ şi dădu din cap, plecându-se, tremurând. Când ea se linişti, una dintre femeile cu inelul cu Marele Şarpe tresări şi începu să încuviinţeze la rândul ei.

„Aşa, deci. Fiecare îşi primeşte poruncile, dar nimeni nu le aude pe-ale celuilalt.” Bărbatul care-şi zicea Bors mormăi, furios şi neputincios. Dacă ar fi ştiut ce-aveau ceilalţi de făcut, măcar unul dintre ei, ar fi putut trage foloase, dar aşa... Plin de nerăbdare să-i vină rândul, uită că trebuia să stea gheboşat.

Unul câte unul, cei adunaţi îşi primiră poruncile, în spatele unui val de linişte. Se simţea ispitit să încerce să afle câte ceva din gesturile lor. Bărbatul din Seminţia Marii, Atha’an Miere, încuviinţa parcă împotriva voinţei lui, încordat. Cel din Shienar părea năucit, chiar şi când se arăta gata de orice. Cea de-a doua femeie din Tar Valon tresărise, tulburată, iar silueta – bărbat sau femeie – înveşmântată în cenuşiu scuturase din cap, apoi căzuse în genunchi şi încuviinţase din toate puterile. Unii se zbăteau, aşa cum făcuse femeia din Illian, de parcă durerea însăşi îi făcea să se ridice pe vârful picioarelor.

— Bors.

Bărbatul tresări. Avea în faţa ochilor o mască roşie. Vedea încăperea, silueta plutitoare a lui Ba’alzamon şi celelalte trei de lângă ea, dar în acelaşi timp nu vedea decât chipul mascat. Ameţit, simţi că-i plesneşte capul şi ochii îi ies din orbite. O clipă i se păru că vede flăcări aprinzându-se prin găurile măştii.

— Eşti credincios... Bors? spuse batjocoritor glasul, făcându-l să simtă un fior pe şira spinării.

— Sunt credincios, Mare Senior. Nu mă pot ascunde de tine. „Sunt credincios, jur!”

— Nu, nu te poţi ascunde! rosti Ba’alzamon cu atâta siguranţă încât celuilalt i se uscă gura; se chinui să răspundă:

— Porunceşte, Mare Senior, şi mă supun.

— Mai întâi, trebuie să te întorci în Tarabon şi să-ţi continui treaba cea... folositoare. Că veni vorba, îţi poruncesc să fii de două ori mai zelos decât până acum.

Omul se holbă uimit la Ba’alzamon; pe dată, flăcările se aprinseră din nou în spatele măştii, iar el făcu o plecăciune, fericit să-şi poată lua ochii de la ele.

— Cum porunceşti, Mare Senior, aşa va fi.

— Apoi, îi vei urmări pe cei trei tineri, şi-i vei pune şi pe slujitorii tăi să vegheze. Ai grijă: sunt primejdioşi.

Bărbatul care-şi zicea Bors trase cu ochiul la siluetele care pluteau în faţa lui Ba’alzamon. „Cum să fac asta? Îi văd, şi totuşi nu văd nimic altceva decât chipul lui.” Capul era gata să-i plesnească îşi simţea palmele asudate pe sub mănuşile subţiri şi cămaşa lipită de spate.

— Primejdioşi, Mare Senior? Nişte băieţi de la ţară? Oare unul dintre ei este...

— Sabia e primejdioasă pentru cel către care i se îndreaptă vârful, nu pentru cel care-i ţine plăselele, dacă nu cumva cel de-al doilea e un neghiob, sau n-are grijă ori nu-i înzestrat – căci atunci e de două ori mai primejdioasă pentru el decât pentru ceilalţi. E suficient că ţi-am spus să-i urmăreşti. E suficient că-mi dai ascultare.

— Cum porunceşti, Mare Senior, aşa va fi.

— A treia poruncă: despre cei care-au sosit pe ocean la Capul Toman şi în Arad Doman nu vei vorbi cu nimeni. Când te întorci în Tarabon...

În timp ce asculta, bărbatul care-şi zicea Bors îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Poruncile nu aveau nici un sens. „Dac-aş fi ştiut ce li s-a spus celorlalţi, poate că aş înţelege ceva.” Pe neaşteptate, se simţi înşfăcat de cap, ca şi cum o mână uriaşă îi strivea tâmplele, se simţi ridicat, iar lumea întreagă se sparse într-o mie de văpăi. Fiecare se preschimbă într-o imagine care-i pluti prin minte sau se răsuci şi pieri în depărtări, înainte să apuce s-o înţeleagă. Un cer de spaimă, cu nori vărgaţi, roşii, negri şi galbeni, întrecându-se de parcă erau împinşi de vântul cel mai puternic care bătuse vreodată. O femeie – o fată? – îmbrăcată în alb, pierzându-se în depărtare şi dispărând de îndată ce apăruse. Un corb îl privi în ochi, aflându-i toate tainele, apoi nu-l mai văzu. Un bărbat în armură, cu un coif înfricoşător, poleit, de forma şi culoarea unui cap de insectă uriaşă, veninoasă, ridică sabia şi se năpusti într-o parte, dispărând apoi din faţa ochilor săi. De la depărtare veni rostogolindu-se un corn răsucit şi auriu care scoase un singur sunet pătrunzător, înfiorându-l până în măduva oaselor. Când să-l lovească, se transformă într-un inel de lumină orbitoare, aurie, care trecu prin el copleşindu-l cu un frig mai cumplit ca moartea. Dintre umbre sări un lup care-i sfâşie beregata. Nu putea striga. Potopul continuă, înecându-l, îngropându-l. Îşi amintea cu greu cine sau ce era. Din ceruri curgea foc, iar luna şi stelele se prăbuşiră, râurile se umplură de sânge, iar morţii se ridicară să umble; pământul se spintecă şi stânca topită se prăvăli în jur...

Bărbatul care-şi zicea Bors se trezi, pe jumătate ghemuit la pământ, în încăpere, alături de ceilalţi. Cei mai mulţi îl priveau în tăcere. Oriunde se uita, în sus sau în jos, în toate părţile, chipul mascat al lui Ba’alzamon îl copleşea. Imaginile care i se revărsaseră în minte dispăreau – i se părea că multe le şi uitase. Şovăind, se îndreptă de spate. Ba’alzamon era tot în faţa lui.

— Mare Senior, ce?...

— Unele porunci sunt prea importante pentru a fi cunoscute chiar şi de cel care le îndeplineşte.

— Fie cum spui, Mare Senior, rosti bărbatul care-şi zicea Bors cu glasul răguşit, făcând o plecăciune până aproape de pământ. Fie cum spui.

Când ridică fruntea, era din nou singur, într-un zid de tăcere. Un altul, înaltul Senior din Tear, începuse să încuviinţeze şi să se plece în faţa cuiva rămas nevăzut. Bărbatul care-şi zicea Bors îşi duse mâna tremurătoare la frunte, încercând să prindă câte ceva din cele văzute, cu toate că nu era sigur că voia să-şi amintească. Ultimele rămăşiţe se stinseră şi, dintr-odată, se întrebă ce se tot străduia să-şi amintească. „Ştiu că era ceva, dar ce, oare? Era ceva! Sau mă înşel?” Îşi frecă palmele, strâmbându-se din pricina sudorii pe care-o simţea prin mănuşi, şi-şi îndreptă din nou ochii către cele trei siluete care pluteau lângă Ba’alzamon.

Tânărul cel zdravăn, cu părul creţ, fermierul cu sabia şi băiatul cu privirea obraznică. În gând le dăduse deja nume: Fierarul, Săbierul şi Păcăliciul. „Care este locul lor în acest puzzle?” Probabil că fiecare era important, altfel Ba’alzamon nu i-ar fi adus acolo, în faţa tuturor. Dar, judecând fie şi numai după poruncile pe care le primise el, puteau pieri oricând – şi era uşor de crezut că şi ceilalţi tovarăşi primiseră porunci la fel de mortale pentru cei trei. „Cât or fi de importanţi?” Ochii albaştri l-ar fi putut duce cu gândul la nobilii din Andor – dar cu veşmintele acelea, nu părea cu putinţă – şi mai erau şi oameni de la Hotare cu ochii la fel de deschişi la culoare, şi câţiva din Tear, unii din Ghealdan şi, fireşte... Nu, era inutil. Nu putea să afle nimic. „Dar ochii galbeni? Cine-or fi tinerii ăştia? Ce-o fi cu ei?”

Tresări, simţind o atingere pe braţ, şi întoarse capul. Văzu un servitor îmbrăcat în alb, un băiat, care se apropiase de el. Se întorseseră cu toţii şi erau mai mulţi decât înainte – câte unul pentru fiecare dintre cei cu mască. Clipi. Ba’alzamon dispăruse, la fel ca şi Myrddraalul, iar în locul uşii rămăsese numai piatră aspră. Cu toate acestea, cele trei siluete erau încă acolo. I se păru că-l priveau ţintă.

— Seniore Bors, dacă binevoiţi, am să va conduc în cameră.

Ferindu-şi privirea de ochii morţi, se mai uită o dată la cele trei siluete, apoi îl urmă pe servitor. Neliniştit, se întrebă de unde ştiuse acesta ce nume să folosească. Numai după ce uşile ciudate, cioplite, se închiseră în urma lui şi făcu câţiva paşi pe coridor, îşi dădu seama că era singur acolo, cu servitorul. Se încruntă bănuitor, în spatele măştii, dar înainte să apuce să deschidă gura, acesta spuse:

— Toata lumea este condusă în camere, Seniore. Cu voia dumneavoastră... Nu avem multă vreme şi Stăpânul nostru e nerăbdător.

Bărbatul care-şi zicea Bors scrâşni din dinţi, atât din pricină că nu aflase nimic, cât şi pentru că servitorul părea să-l considere egalul său. Dar nu deschise gura. Numai un neghiob se răstea la servitori. Mai mult, amintindu-şi de ochii aceluia, se gândi că, probabil, asta nu i-ar fi fost de nici un folos. „Şi de unde a ştiut ce voiam să întreb?” Slujitorul zâmbi. Bărbatul nu se simţi câtuşi de puţin liniştit decât când ajunse în camera în care aşteptase, la sosire – şi nici măcar atunci tulburarea nu-i dispăru cu totul. Peceţile desagilor de la şa erau neatinse – dar asta nu însemna mare lucru. Servitorul rămase pe coridor, fără să intre.

— Dacă doriţi, Seniore, vă puteţi schimba hainele. Nimeni nu vă va vedea nici plecând de-aici, nici sosind unde trebuie să ajungeţi, dar poate că ar fi mai bine să purtaţi deja veşmintele potrivite. În scurtă vreme, are să vina cineva să vă călăuzească.

Uşa se închise, fără să fi fost atinsă de mână omenească.

Bărbatul care-şi zicea Bors se înfioră fără să vrea. În mare grabă, desfăcu peceţile şi cataramele desagilor şi-şi scoase mantia pe care o purta de obicei. În străfundurile minţii, un glas slab se întreba dacă puterea făgăduită şi chiar nemurirea meritau o altă întâlnire precum aceea. Începu să râdă, dar se opri brusc. „Pentru atâta putere, l-aş slavi pe Marele Stăpân al Întunericului până şi sub Cupola Adevărului.” Amintindu-şi de poruncile lui Ba’alzamon, pipăi soarele auriu, înconjurat cu raze, brodat pe pieptul mantiei sale albe, şi cârja roşie de dedesubt, însemnele slujbei pe care-o îndeplinea în lumea oamenilor. Aproape că-i veni din nou să râdă. Avea treabă, multă treabă de făcut, în Tarabon şi pe întinsul Şesului Almoth.

CAPITOLUL 1 • Flacăra din Tar Valon

Roata Timpului se învârteşte, Vârstele vin şi trec lăsând în urmă amintiri care devin legendă, apoi se preschimbă în mituri şi sunt de mult uitate când Vârsta se întoarce. Într-o Vârstă, numită de unii A Treia Vârstă, o Vârstă care va să vină, o Vârstă de mult trecută, vântul începu să sufle în Munţii Dhoom. Vântul nu era începutul. Învârtirea Roţii Timpului nu are nici început, nici sfârşit. Dar era un început.

Zămislit printre piscurile negre, ascuţite ca nişte lame de cuţit, unde moartea rătăcea pe deasupra trecătorilor înalte, dar ascundea lucruri încă şi mai primejdioase, vântul sufla spre miazăzi, prin pădurea încâlcită din Mana Pustiitoare, o pădure mânjită şi strâmbată de atingerea Celui Întunecat. Mirosul îngreţoşător de dulce al putreziciunii păli când vântul trecu dincolo de acea linie invizibilă pe care oamenii o numeau hotarul lui Shienar, unde copacii se plecau sub greutatea florilor de primăvară. Ar fi trebuit să fie deja vară, dar primăvara venise greu, iar ţinutul încercase din răsputeri să recupereze timpul pierdut. Fiecare tufiş era plin de mlădiţe întârziate, de un verde-palid, fiecare creangă de copac era grea de muguri roşii. Vântul vălurea câmpurile fermierilor ca pe nişte iazuri de apă verde, densă datorită grânelor pe care aproape că le vedeai crescând.

Duhoarea morţii dispăru aproape cu totul cu mult înainte ca vântul să ajungă la dealurile din jurul Fal Dara, oraşul cu ziduri de piatră, şi să sufle şfichiuitor în jurul unui turn al fortăreţei din mijlocul cetăţii, un turn în vârful căruia părea că dansează doi bărbaţi. Fal Dara, cu ziduri groase şi înalte, deopotrivă citadelă şi oraş, niciodată cucerit, niciodată trădat. Vântul gemea deasupra acoperişurilor din şindrilă, în jurul hornurilor înalte de piatră şi al turnurilor încă şi mai înalte, iar geamătul îi semăna cu un bocet.

Dezgolit până la brâu, Rand al’Thor se înfioră sub dezmierdarea rece a vântului şi apucă plăselele lungi ale sabiei de antrenament pe care o ţinea în mâna. Soarele fierbinte îi făcuse pieptul să lucească, iar părul roşcat-închis îi atârna pe frunte, încâlcit şi încreţit de sudoare. Un miros slab din vârtejul de aer îl făcu să strâmbe din nas, dar nu legă mirosul de imaginea unui mormânt vechi, proaspăt deschis, care îi trecu ca un fulger prin minte. Aproape că nu îşi dădea seama nici de miros, nici de imagine; se străduia să îşi păstreze mintea goală, dar celălalt bărbat cu care împărţea vârful turnului îl tulbura. Zece paşi de-a curmezişul, atât avea vârful turnului, împresurat de un zid crenelat, care îi ajungea până la piept. Îndeajuns de mare cât să nu te simţi înghesuit, doar dacă nu era un Străjer lângă tine.

Deşi tânăr, Rand era mai înalt decât majoritatea bărbaţilor, dar Lan era la fel de înalt şi mult mai solid, chiar dacă nu atât de lat în umeri. O fâşie îngustă de piele împletită îi împiedica părul lung să îi cadă pe faţă, o faţă care părea cioplită în piatră, o faţă neridată care contrasta cu firele cărunte de la tâmple. În pofida căldurii şi a istovirii, pieptul şi braţele nu îi erau acoperite decât de un strat subţire de sudoare. Rand cercetă ochii albaştri, ca de gheaţă, ai lui Lan, sperând să citească în ei ce intenţiona să facă. Străjerul nu părea să clipească niciodată şi când trecea de la o poziţie la alta sabia de antrenament din mâna lui avea mişcări sigure şi line. Sabia de antrenament, cu un mănunchi de bucăţi subţiri de lemn, legate slab, în loc de lamă, trosnea când se lovea de ceva şi lăsa o urmă acolo unde atingea carnea. Rand o ştia prea bine. Coastele îl usturau din pricina a trei dâre lungi şi roşii, iar o alta îi ardea umărul. Avusese nevoie de toată dibăcia lui ca să nu dobândească şi alte decoraţii. Lan n-avea nici un semn.

Aşa cum fusese învăţat, Rand îşi făuri în minte o flacără şi se concentra asupra ei, încercând să strângă acolo toate sentimentele, toată suferinţa, să facă un gol în interiorul lui, lăsând deoparte până şi gândurile. Izbuti. Însă, aşa cum se întâmplase de multe ori în ultima vreme, golul nu era perfect; flacăra încă mai dăinuia sau cel puţin o urmă de lumină care unduia în acea nemişcare. Dar era destul şi aşa. Liniştea plăcută a golului îl cuprinse treptat şi era una cu sabia de antrenament, cu pietrele netede de sub picioare, chiar şi cu Lan. Totul era unu, şi se mişca fără să se gândească într-un ritm care îl imita pe cel al Străjerului, pas cu pas şi mişcare cu mişcare.

Vântul se înteţi din nou, aducând cu sine dangătul clopotelor din oraş. „Cineva încă mai sărbătoreşte venirea primăverii.” Gândul străin fâlfâi prin gol pe valuri de lumină, tulburând vidul şi, ca şi cum Străjerul ar fi putut citi gândurile lui Rand, sabia de antrenament se învârteji în mâna lui Lan.

O vreme, vârful turnului răsună de trosnetul iute al mănunchiurilor de lemne care se încrucişau. Rand nu se căzni să-l atingă pe Lan; tot ce putea face era să se ferească de loviturile Străjerului. Ripostând la atacurile lui Lan în ultimul moment, era silit să se dea înapoi. Expresia de pe chipul lui Lan nu se schimba niciodată; în mâinile lui, sabia de antrenament părea vie. Mişcarea legănată a sabiei Străjerului se transformă pe neaşteptate, din mers, într-o împunsătură. Surprins, Rand făcu un pas în spate, deja chircindu-se sub lovitura care, de data aceasta, nu avea cum să-l ocolească.

Vântul urla în jurul turnului... şi îl prinse. Era ca şi cum aerul s-ar fi întărit, ţinându-l ca într-un cocon. Împingându-l în faţă. Timpul şi mişcarea încetiniră; îngrozit, privi cum sabia lui Lan se îndreaptă spre pieptul lui. Lovitura fu lipsită de lentoare şi de blândeţe. Coastele îi pârâiră, ca şi cum ar fi fost izbit de un ciocan. Gemu, dar vântul nu îl lăsa să se dea bătut: îl purta tot înainte. Bucăţile de lemn de la sabia lui Lan se încovoiară şi se arcuiră – atât de încet, i se păru lui Rand – apoi se frânseră; vârfuri ascuţite îi pătrunseră spre inimă, aşchii îi înţepară pielea.

Durerea îi cuprinse trupul; toată pielea îi părea ciopârţită. Ardea de parcă soarele îl încinsese ca pe o bucată de slănină într-o tigaie.

Scoase un ţipăt şi se dădu înapoi, împleticindu-se, prăbuşindu-se lângă zidul de piatră. Cu mâna tremurândă, îşi atinse tăieturile de pe piept şi îşi înălţă neîncrezător degetele însângerate în faţa ochilor cenuşii.

— Ce-a fost cu mişcarea aia prostească, păstorule? spuse Lan, scrâşnind din dinţi. Acum ar trebui să fii mai priceput, dacă n-ai uitat tot ce am încercat să te învăţ. Cât de rău eşti?...

Se opri când îl văzu pe Rand ridicându-şi privirea spre el.

— Vântul. Lui Rand i se uscase gura. M-a... m-a împins! Era... era tare ca piatra!

Străjerul îl privi în tăcere, apoi îi întinse o mână. Rand o apucă şi se lăsă ridicat în picioare.

— Se întâmplă uneori lucruri neobişnuite aici, atât de aproape de Mana Pustiitoare, zise Lan în cele din urmă, dar, în ciuda tonului său sec, părea neliniştit. Era un lucru neobişnuit. Străjerii, acei războinici aproape legendari care le slujeau pe femeile Aes Sedai, arătau rareori ce simţeau, iar Lan era foarte reţinut, chiar şi pentru un Străjer. Azvârli deoparte sabia de lemn ruptă şi se sprijini de zidul unde se găseau adevăratele lor săbii, la loc ferit.

— Dar asta era altceva, protestă Rand.

Se duse lângă Lan, lăsându-se pe vine, cu spatele lipit de piatră. Aşa vârful zidului era mai înalt decât el şi îl proteja într-un fel de vânt. Dacă vânt era. Nici un vânt nu fusese vreodată atât de... solid.

— Linişte! Poate nici măcar în Mană.

— Pentru cineva ca tine... Lan ridică din umeri, ca şi cum asta ar fi explicat totul. Cât mai e până să pleci, păstorule? A trecut o lună de când ai zis că te duci şi credeam că acum o să fii deja plecat de trei săptămâni.

Rand se uită la el, mirat. „Se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!” Încruntându-se, puse jos sabia de antrenament şi o luă pe cea adevărată pe genunchi, trecându-şi degetele peste plăselele lungi, învelite în piele, pe care era gravat un bâtlan de bronz. Un alt bâtlan de bronz se găsea pe teacă şi un alt treilea era incrustat pe lama acum băgată în toc. Încă i se părea ciudat că are o sabie. Orice sabie, cu atât mai mult una care purta însemnele unui maestru săbier. Era doar un fermier din Ţinutul celor Două Râuri, aflat acum atât de departe. Poate că avea să fie departe pentru totdeauna. Era păstor, ca şi tatăl lui – „Eram păstor. Ce sunt acum?” – iar tatăl lui îi dăduse o sabie cu un bâtlan pe ea. „Tam este tatăl meu, orice ar spune ceilalţi.” Ar fi vrut ca gândurile lui să nu pară că încearcă să se convingă singur. Din nou Lan îi citi gândurile.

— În Ţinuturile de la Hotar, păstorule, dacă cineva creşte un copil, copilul acela e al lui, şi nimeni nu poate spune altceva.

Mohorât, Rand nu luă în seamă vorbele Străjerului. Era o treabă care îl privea numai pe el.

— Vreau să învăţ cum să mă folosesc de asta. Trebuie.

Sabia cu bâtlan îi pricinuise multe necazuri. Nu toată lumea ştia ce înseamnă sau îi dădea atenţie, dar, chiar şi aşa, o lamă cu un bâtlan incrustat pe ea, mai ales în mâinile unui tinerel pe care încă nu-l puteai numi bărbat, trezea bănuieli.

— Câteodată, când nu puteam să fug, am izbutit să îi păcălesc, şi am avut şi noroc. Dar ce o să se întâmple când n-o să mai pot să fug, n-o să mai pot să-i păcălesc şi n-o să mai am nici noroc?

— Ai putea s-o vinzi, zise Lan cu grijă. Lama asta e rară chiar şi printre săbiile cu pecetea bâtlanului. Ţi-ar aduce o sumă frumuşică.

— Nu!

Se gândise de mai multe ori la asta, şi acum alungă această idee pentru aceleaşi motive ca întotdeauna, dar cu mai multă înverşunare, căci propunerea venea de la altcineva. ,Atâta vreme cât o păstrez, am dreptul să-i spun lui Tam tată. El mi-a dat-o şi ea îmi dă acest drept.”

— Credeam că orice sabie cu pecetea bâtlanului este rară.

Lan îl privi pieziş.

— Deci Tam nu ţi-a spus? Ştia sigur. Poate ca nu a crezut. Mulţi nu cred.

Apucă propria lui sabie, aproape aidoma cu a lui Rand, cu excepţia bâtlanilor, şi o smulse din teacă. Lama, uşor curbată şi cu un singur tăiş, luci argintiu în lumina soarelui.

Era sabia regilor din Malkier. Lan nu vorbea de asta – de altfel, nu-i plăcea nici ca alţii să vorbească despre asta – dar al’Lan Mandragoran era Seniorul celor Şapte Turnuri, Seniorul Lacurilor şi Regele neîncoronat din Malkier. Cele Şapte Turnuri erau acum zdrobite, iar cele O Mie de Lacuri deveniseră adăpost pentru lucruri necurate. Malkier fusese înghiţit de Mana Pustiitoare, iar dintre toţi Seniorii Malkier nu mai trăia decât unul.

Unii spuneau că Lan devenise Străjer, legându-se de o femeie Aes Sedai, ca să-şi poată găsi moartea în Mană şi să se alăture neamului său. Rand îl văzuse într-adevăr pe Lan înfruntând primejdiile fără să pară că îi pasă de ce i s-ar putea întâmpla, dar, mai presus de propria lui viaţă şi siguranţă, erau viaţa şi siguranţa lui Moiraine, femeia Aes Sedai de care era legat. Rand nu credea că Lan îşi va căuta cu adevărat moartea atâta vreme cât Moiraine era încă în viaţă.

Învârtind lama în lumină, Lan spuse:

— În Războiul Umbrei, Puterea Supremă însăşi era folosită ca armă, iar armele erau făcute cu Puterea Supremă. Unele arme foloseau Puterea Supremă, arme ce puteau distruge un oraş întreg dintr-o lovitură, puteau pârjoli leghe întregi de pământ. E mai bine că toate s-au pierdut la Frângerea Lumii, e mai bine că nimeni nu-şi mai aminteşte cum se făureau. Dar existau şi nişte arme mai simple, pentru cei care ar fi trebuit să-i înfrunte în luptă pe Myrddraali şi alte creaturi născocite de Stăpânii Spaimei.

Cu ajutorul Puterii, femeile Aes Sedai au scos din pământ fier şi alte metale, le-au topit, le-au dat formă. Toate acestea cu ajutorul Puterii. Săbii şi alte arme. Multe din cele care au supravieţuit Frângerii Lumii au fost distruse de oamenii care se temeau şi urau lucrurile făurite de femeile Aes Sedai, iar altele au dispărut de-a lungul veacurilor. Puţine au mai rămas şi puţini oameni le ştiu cu adevărat povestea. Au existat legende, poveşti gogonate despre săbii care păreau să aibă putere proprie. Ai auzit poveştile menestrelilor. Realitatea e de ajuns. Săbii care nu se frâng şi nu se fărâmă şi care nu se tocesc niciodată. Am văzut oameni care le ascuţeau – se făceau că le ascut, de fapt, doar pentru că nu le venea să creadă că nu era nevoie să ascută sabia după ce se serviseră de ea. Dar nu izbuteau decât să-şi tocească piatra de şlefuit.

Acele arme au fost făurite de Aes Sedai şi nu vor mai fi niciodată altele. Când s-a terminat, războiul şi Vârsta au luat sfârşit în acelaşi timp – lumea era zdrobită, erau mai mulţi morţi neîngropaţi decât vii, iar viii fugeau, încercând să găsească un loc, orice loc, în care să fie la adăpost, iar o femeie din două îşi jelea soţul sau fiii pe care nu avea să-i mai vadă niciodată; când s-a terminat, femeile Aes Sedai au jurat că nu vor mai făuri niciodată arme cu care oamenii să se poată ucide între ei. Fiecare femeie Aes Sedai a făcut acest jurământ, şi de atunci încoace nici una dintre ele nu l-a încălcat. Chiar şi femeile din Ajah Roşie, iar lor puţin le pasă de ce li se întâmplă bărbaţilor.

Unele dintre aceste săbii, săbiile simple de soldat – cu o uşoară strâmbătură, aproape cu tristeţe, dacă se putea spune că Străjerul arata vreodată ce simţea, puse sabia la loc în teacă – au devenit mai mult decât atât. Pe de altă parte, săbiile făcute pentru Seniorii-generali, din oţel atât de dur, încât nici un fierar nu le poate însemna, dar purtând deja pecetea bâtlanului, acele săbii sunt foarte căutate.

Rand îşi luă mâna de pe sabia pe care o ţinea pe genunchi. Sabia se rostogoli şi o prinse din instinct înainte să se lovească de pardoseală.

— Vrei să spui că asta a fost făcută de Aes Sedai? Credeam că vorbeşti de sabia ta.

— Nu toate săbiile cu pecetea bâtlanului au fost făcute de Aes Sedai. Puţini bărbaţi mânuiesc sabia cu destulă pricepere ca să fie numiţi maeştri săbieri şi să li se dea o sabie cu pecetea bâtlanului, dar, chiar şi aşa, au rămas prea puţine săbii făurite de Aes Sedai şi nu ar ajunge decât pentru câţiva. Cele mai multe vin de la maeştrii fierari; din cel mai bun oţel, dar, totuşi, lucrat de mâna omenească. Dar sabia aceea, păstorule... sabia aceea ar putea să spună poveşti vechi de trei mii de ani şi mai bine.

— Nu pot scăpa de ele, nu-i aşa? spuse Rand. Cântări sabia în mână, ţinând-o de vârf; nu părea deloc diferită. Făurită de Aes Sedai. „Dar mi-a dat-o Tam. Mi-a dat-o tatăl meu.” Nu voia să se gândească la cum putuse dobândi o astfel de sabie un păstor din Ţinutul celor Două Râuri. Erau lucruri primejdioase în astfel de gânduri, erau adâncimi pe care nu dorea să le sondeze.

— Chiar vrei să scapi, păstorule? Te mai întreb o dată. Atunci de ce nu ai plecat? Sabia? În cinci ani te fac vrednic de ea, fac din tine un maestru săbier. Ai încheieturi bune, te ţii bine pe picioare, nu faci de două ori aceeaşi greşeală. Dar eu nu am cinci ani să mă ocup de tine, şi nici tu nu ai cinci ani ca să înveţi. Ai la dispoziţie mai puţin de un an, şi ştii asta. La cum eşti acum, cel puţin nu o să-ţi vâri singur sabia în picior. Poartă-te ca şi cum se cuvine să ai o sabie la brâu, iar cei care caută gâlceavă or să te lase în pace. Oricum, te-ai purtat aşa aproape de prima dată de când ţi-ai legat sabia la cingătoare. Deci, de ce mai eşti aici?

— Mat şi Perrin sunt încă aici, îngăimă Rand. Nu vreau să plec înaintea lor. Niciodată n-o să-i... s-ar putea să nu-i mai văd ani de zile. Îşi lăsă capul pe spate, sprijinindu-l de zid. Sânge şi cenuşă! Ei cel puţin cred că sunt nebun că nu mă întorc şi eu acasă. Nynaeve ba se uită la mine ca la un copil de şase ani care şi-a julit genunchiul şi ea trebuie să-l îngrijească ba ca la un străin. Ca la unul pe care se teme că l-ar putea jigni dacă se uită prea atent. E Meştereasă şi, pe lângă asta, nu cred că i-a fost vreodată frică de ceva, dar... Scutură din cap. Şi Egwene. Arde-m-ar! Ştie de ce trebuie să plec, însă de fiecare dată când aduc vorba despre asta, îmi arunca nişte priviri de mi se face stomacul ghem... Închise ochii, apăsându-şi fruntea cu plăselele sabiei, ca şi cum prin asta şi-ar fi putut alunga gândurile. Aş vrea... Aş vrea...

— Ai vrea ca totul să fie cum era, păstorule? Sau ai vrea ca fata să meargă cu tine şi nu în Tar Valon? Crezi că va renunţa să devină Aes Sedai în schimbul unei vieţi de pribegie? Cu tine? Dacă vei şti să îţi alegi vorbele, s-ar putea să vrea. Dragostea e un lucru foarte curios. Lan părea dintr-odată istovit. Un lucru foarte curios.

— Nu.

Asta îşi dorea, ca ea să accepte să meargă cu el. Deschise ochii, îşi îndreptă spatele şi vorbi cu glas hotărât.

— Nu, nu aş lăsa-o să meargă cu mine, nici dacă m-ar ruga. Nu-i putea face aşa ceva. „Dar, Lumină, ce bine ar fi, chiar şi pentru o clipă, să spună că vrea!” Se încăpăţânează ca un catâr de fiecare dată când crede că încerc să-i spun ce trebuie să facă, dar pot totuşi să o împiedic să facă una ca asta. Îşi dorea ca fata să fie acasă, în Emond’s Field, dar această speranţă se spulberase în momentul în care Moiraine venise în Ţinutul celor Două Râuri. Chiar şi dacă asta înseamnă că va fi Aes Sedai! Văzu cu colţul ochiului cum Lan ridică din sprâncene, şi roşi.

— Asta e tot? Vrei să stai cât mai mult cu prietenii tăi de acasă înainte să plece? De asta nu te dai dus? Ştii ce vine din urmă.

Rand sări mânios în picioare.

— Bine, e din pricina lui Moiraine! dacă n-ar fi fost ea, nu m-aş mai afla acum aici, iar ea nici nu vrea să stea de vorbă cu mine.

— Dacă n-ar fi fost ea, acum ai fi mort, păstorule, spuse Lan sec, dar Rand se grăbi să continue.

— Îmi zice... Îmi zice lucruri îngrozitoare despre mine – strânse sabia cu atâta putere încât i se albiră degetele. Că o să înnebunesc şi o să mor! Şi apoi, dintr-odată, nu-mi mai spune nici o vorbă. Se poartă ca şi cum nu m-aş fi schimbat deloc de când m-a văzut prima oară, şi până şi asta e ciudat.

— Ai vrea să te ia drept ceea ce eşti?

— Nu, nu am vrut să spun asta. Arde-m-ar, aproape că nu mai ştiu ce vreau să spun. Sunt lucruri pe care nu mi le doresc, lucruri de care mi-e frică. Acum a plecat pe undeva, a dispărut...

— Ţi-am spus că uneori are nevoie să stea singură. Nici tu, nici altcineva nu are dreptul să pună sub semnul întrebării ce face.

— ... Fără să spună nimănui unde se duce, sau când are de gând să se întoarcă, sau măcar dacă o să se-ntoarcă. Trebuie să îmi poată spune ceva care să mă ajute, Lan. Ceva. Trebuie. Dacă se mai întoarce vreodată.

— S-a întors, păstorule. Aseară. Dar cred că ţi-a spus tot ce putea. Mulţumeşte-te cu atât. Ai aflat de la ea tot ce se putea. Lan dădu din cap, iar glasul i se însufleţi. Cu siguranţă n-o să înveţi nimic dacă stai aici. E vremea să mai faci nişte exerciţii pentru echilibru. Treci prin Sfâşierea Mătăsii, începând de la Bâtlanul care înaintează prin papură. Ţine minte, poziţia Bâtlanului e numai ca să înveţi să îţi ţii echilibrul. Altminteri, te lasă complet descoperit: poţi lovi din această poziţie, dacă aştepţi ca adversarul să facă prima mişcare, dar nu te poţi feri din calea sabiei lui.

— Trebuie să poată să îmi spună ceva, Lan. Vântul acela. Era nefiresc, indiferent cât de aproape de Mană suntem.

— Bâtlanul care înaintează prin papură, păstorule. Şi fereşte-ţi încheieturile.

Dinspre miazăzi se auzi un sunet slab de trâmbiţe, zgomotul din ce în ce mai puternic făcut de o fanfară, însoţit de bubuitul ritmic al tobelor. Rand şi Lan rămaseră o clipă uitându-se unul la celalalt, apoi, atraşi de tobe, se apropiară de zidul turnului ca să se uite spre miazăzi.

Oraşul era aşezat pe nişte coline înalte; de jur împrejurul zidurilor oraşului pământul fusese curăţat, astfel încât vedeai până la o poştă depărtare, iar fortăreaţa se afla în vârful celei mai înalte coline. Din turn, Rand vedea limpede până la pădure, pe deasupra coşurilor şi acoperişurilor. Mai întâi se iviră toboşarii, vreo zece; tobele săltau în cadenţa paşilor, iar beţele se învârtejeau. În urma lor veneau trâmbiţaşii, încă suflând în trâmbiţele lungi, ridicate. De la distanţa aceea, Rand nu izbutea să desluşească flamura uriaşă, pătrată, care flutura în vânt. Dar Lan scoase un mormăit; Străjerul avea ochi de vultur.

Rand îi aruncă o privire, însă Străjerul nu spuse nimic şi rămase cu ochii aţintiţi asupra coloanei care ieşea din pădure. Bărbaţi călare, îmbrăcaţi în armură, şi femei călare. Apoi un palanchin purtat de cai, unul în faţă şi unul în spate, cu perdelele coborâte, însoţit de alţi bărbaţi călare. Şiruri de bărbaţi pe jos, cu suliţele ridicate deasupra capetelor ca o pădure de ţepi, arcaşi cu arcurile petrecute pieziş peste piept, toţi înaintând în ritmul tobelor. Trâmbiţele răsunară din nou. Coloana se îndrepta şerpuind spre Fal Dara, în sunetul fanfarei.

Vântul umfla flamura mai înaltă decât un stat de om. Chiar dacă era atât de mare, acum era îndeajuns de aproape pentru ca Rand să o vadă lămurit. Un vârtej de culori care nu îi spuneau nimic, doar, în mijloc, o lacrimă de un alb imaculat. Sângele îi îngheţă din vene. Flacăra din Tar Valon.

— Ingtar e cu ei. Lan părea că se gândeşte la altceva. S-a întors în cele din urmă. A fost plecat destulă vreme. Mă întreb dacă a avut noroc.

— Aes Sedai, murmură Rand când îşi mai reveni. Toate femeile care erau acolo... Moiraine era şi ea Aes Sedai, dar măcar călătoriseră împreună şi, chiar dacă nu avea pe deplin încredere în ea, cel puţin o cunoştea. Sau cel puţin aşa credea. Însă ea era una singură. Atâtea femei Aes Sedai laolaltă, apărând astfel, era altă poveste. Îşi drese glasul; când vorbi, vocea îi era hârâită. De ce atât de multe, Lan? Până şi una ar fi prea mult. Plus tobele, trâmbiţele şi flamura care să le vestească sosirea.

Femeile Aes Sedai erau respectate în Shienar de cei mai mulţi, iar restul aveau faţă de ele un soi de teamă amestecată cu respect, însă Rand fusese în locuri unde nu era deloc aşa, unde nu exista decât teamă şi, adesea, ură. Când era copil, unii vorbeau de „vrăjitoarele din Tar Valon” tot aşa cum vorbeau de Cel Întunecat. Încercă să numere femeile, dar nu mergeau în şir şi nu păreau a ţine seama de vreo ordine, ci se mişcau într-o parte şi într-alta ca să vorbească între ele sau cu persoana din palanchin.

I se făcu pielea de găină. Călătorise împreuna cu Moiraine, întâlnise şi alte femei Aes Sedai şi începuse să se creadă cunoscător într-ale lumii. Nimeni nu plecase vreodată din Ţinutul celor Două Râuri, sau aproape nimeni, însă el o făcuse. Văzuse lucruri pe care nimeni de acasă nu le zărise vreodată, făcuse lucruri la care alţii doar visaseră, sau poate nici nu îndrăzniseră să viseze. Văzuse o regină şi se întâlnise cu Domniţa-Moştenitoare din Andor, înfruntase un Myrddraal şi mersese pe Căi, însă nimic nu îl pregătise pentru această clipă.

— De ce atât de multe? şopti el din nou.

— A venit însăşi Suprema Înscăunată. Lan se uită la el, fără ca pe chipul său împietrit să se citească ceva. S-a terminat cu învăţătura, păstorule. Făcu o pauză, iar lui Rand i se păru că vede compătimire pe faţa lui. Fireşte, nu se putea una ca asta. Ar fi fost mai bine pentru tine dacă ai fi plecat acum o săptămână. Acestea fiind spuse, Străjerul îşi luă în grabă cămaşa şi dispăru în jos pe scară.

Rand încercă să îşi umezească buzele. Se uita ţintă la coloana care se apropia de Fal Dara, ca şi cum ar fi fost un şarpe, o viperă ucigătoare. Tobele şi trâmbiţele îi răsunau în urechi. Suprema Înscăunată, cea care era în fruntea femeilor Aes Sedai. „A venit din pricina mea.” Nu-şi putea închipui un alt motiv.

Femeile Aes Sedai ştiau tot felul de lucruri care l-ar fi putut ajuta, era sigur de asta. Dar nu ar fi îndrăznit să le întrebe nimic, îi era frică să nu fi venit să îl domolească. „Şi la fel de frică să nu fi venit pentru altceva”, recunoscu el, fără tragere de inimă. „Lumină, nici nu ştiu ce mă înspăimântă mai mult.”

— Nu am vrut să conduc Puterea! murmură. A fost o întâmplare. Lumină, nu vreau să am de-a face cu aşa ceva. Jur că n-o să mă mai ating niciodată de ea! Jur!

Tresări când îşi dădu seama că grupul de Aes Sedai intra pe porţile oraşului. Vântul se înteţi, prefăcându-i broboanele de sudoare în picături de gheaţă, făcând ca sunetul trâmbiţelor să pară un hohot de râs răutăcios; i se păru că simte în aer miasma unui mormânt deschis. „Mormântul meu, dacă mai pierd vremea pe aici.”

Îşi luă cămaşa, cobori anevoie scara şi o luă la fugă.

CAPITOLUL 2 • Primirea

Încăperile din fortăreaţa Fal Dara, cu zidurile lor de piatră netedă, împodobite ici şi colo cu tapiserii simple şi elegante şi paravane pictate, fremătau de vestea sosirii grabnice a Supremei Înscăunate. Servitori îmbrăcaţi în negru şi auriu alergau în toate părţile, grăbindu-se să pregătească odăile sau să dea porunci la bucătărie, plângându-se că nu era chip să fie totul aşa cum se cuvenea pentru un personaj atât de însemnat, din moment ce nu fuseseră anunţaţi din timp. Războinicii cu privire întunecată şi cu capetele rase, în afară de un smoc în creştet, legat cu o sforicică, nu alergau, dar paşii le erau grăbiţi, iar chipurile le străluceau, ca şi cum ar fi pornit la luptă. Unii dintre ei i se adresau lui Rand când acesta trecea iute pe lângă ei.

— Ah, iată-te, Rand al’Thor. Pacea fie cu sabia ta. Te duci să te speli? Trebuie să araţi cât mai bine când o să-i fii prezentat Supremei Înscăunate. Poţi fi sigur ca va vrea să vă vadă, pe tine şi pe cei doi prieteni ai tai, ca şi pe femei.

Se îndreptă cu paşi repezi spre scările late, pe care ar fi încăput douăzeci de oameni unul lângă altul, care duceau spre camerele bărbaţilor.

— Suprema Înscăunată însăşi, care vine fără să fi dat de veste, ca un neguţător ambulant. Probabil din pricina lui Moiraine Sedai şi a voastră, ăstora de la miazăzi, nu? De ce altceva?

Uşile mari, cu zăvoare de fier, de la camerele bărbaţilor erau deschise şi pe jumătate pline de bărbaţii raşi în cap care forfoteau pe acolo.

— Hei, tu, ăla de la miazăzi! A sosit Suprema Înscăunată. A venit după tine şi după prietenii tăi, de bună seamă. Ce cinste pe tine! Rareori iese din Tar Valon şi nu-mi aduc aminte să fi venit vreodată în Ţinuturile de la Hotar.

Se descotorosi de ei, aruncându-le câteva cuvinte. Trebuia să se spele, să găsească o cămaşă curată. N-avea timp de vorbă. Ei crezură că înţeleg şi îl lăsară în pace. Nici unul dintre ei nu ştia nimic, doar că el şi prietenii lui călătoreau împreună cu o femeie Aes Sedai, că două dintre prietenele lui erau femei care mergeau în Tar Valon ca să devină Aes Sedai, dar cuvintele lor îl atinseră ca şi cum ar fi ştiut totul. „A venit după mine.”

Trecu în grabă prin odăile bărbaţilor şi năvăli în cea pe care o împărţea cu Mat şi cu Perrin... şi rămase ţintuit pe loc, cu gura căscată. Camera era plină de femei îmbrăcate în negru şi auriu, care munceau cu sârg. Nu era o încăpere mare, iar ferestrele, două crăpături înalte şi înguste ca nişte săgeţi, care dădeau înspre una din curţile interioare, nu o făceau deloc să pară mai mare. În plus, era ticsită – trei paturi pe nişte postamente de teracotă negru cu alb, cu un cufăr la capul fiecăruia, trei scaune obişnuite, o poliţă cu cele trebuincioase pentru spălat lângă uşă şi un dulap mare şi larg. Cele opt femei semănau cu nişte peşti într-un coş.

Femeile abia dacă îi aruncară o privire; continuară să îi scoată hainele – şi pe ale lui Mat şi ale lui Perrin, deopotrivă – din dulap şi să pună în loc unele noi. Tot ce găseau prin buzunare puneau pe cufere, iar hainele vechi erau făcute grămadă, ca nişte zdrenţe.

— Ce faceţi? întrebă el poruncitor când îşi recapătă suflul. Astea sunt hainele mele!

Una dintre femei pufni dispreţuitor şi îşi vârî degetul printr-o gaură din mâneca singurului surtuc pe care îl avea, apoi îl aruncă în mormanul de pe jos.

O alta, o femeie cu părul negru cu un mănunchi mare de chei la brâu, se uită la el. Era Elansu, a fortăreţei. Rand o considera pe femeia cu trăsături colţuroase un fel de menajeră, deşi casa de care se ocupa era o fortăreaţă şi câteva zeci de servitori îi dădeau ascultare.

— Moiraine Sedai a spus că toate hainele voastre sunt uzate, iar Domniţa Amalisa a poruncit să vi se facă altele noi. Dacă nu o să ne stai în cale, continuă ea hotărâtă, o să terminăm mai repede.

Puţini erau bărbaţii pe care nu-i putea convinge să-i facă pe plac – unii îl pomeneau chiar şi pe Seniorul Agelmar – şi cu siguranţă nu se aştepta să i se împotrivească tocmai un băietan căruia ar fi putut să-i fie mamă.

Rand îşi înghiţi cuvintele; n-avea timp să se certe. Suprema Înscăunată putea trimite după el în orice clipă.

— Cinste Domniţei Amalisa pentru darul ei, izbuti el să spună, după obiceiurile din Shienar, şi cinste şi ţie, Elansu. Te rog, prezintă-i vorbele mele Domniţei Amalisa şi spune-i că am zis că o slujesc cu trup şi suflet.

Asta ar fi trebuit să le mulţumească pe cele două femei în ceea ce priveşte ceremonia, atât de dragă celor din Shienar.

— Dar acum aş vrea să mă schimb.

— Foarte bine, zise Elansu pe un ton calm. Moiraine Sedai a spus să arunci toate hainele vechi. Tot, tot. Chiar şi lenjeria.

Mai multe femei se uitau la el pieziş. Nici una nu dădu semne că vrea să plece.

Îşi muşcă obrazul, căznindu-se să nu izbucnească în râs. Multe erau altfel în Shienar decât era el obişnuit şi erau unele lucruri cu care nu s-ar fi obişnuit nici dacă ar fi trăit o veşnicie. Începuse să se spele la primele ore ale dimineţii, când scăldătorile mari, acoperite cu faianţă, erau goale, după ce descoperise că în oricare alt moment se putea întâmpla ca vreo femeie să intre în apă lângă el. Vreo bucătăreasă sau Domniţa Amalisa însăşi, sora Seniorului Agelmar – baia, în Shienar, era un loc unde nu se ţinea seama de ranguri – care se aştepta să o spele pe spate după ce îi făcuse şi lui acelaşi serviciu şi care îl întreba de ce era atât de roşu la faţă, stătuse prea mult la soare? Curând însă, femeile aflară de la ce i se trăgea îmbujorarea, şi majoritatea celor din fortăreaţă păreau încântate de sfiiciunea lui.

„Peste un ceas s-ar putea să fiu mort sau chiar mai rău, iar ele aşteaptă să mă vadă înroşindu-mă!” Îşi drese vocea.

— Dacă aştepţi afară, o să-ţi dau restul de haine. Pe cuvânt.

Una dintre femei chicoti uşor şi chiar şi lui Elansu îi veni să râdă, însă în cele din urmă se mulţumi să încuviinţeze din cap şi le spuse celorlalte să adune grămezile de pe jos. Plecă ultima şi se opri în uşă ca să adauge:

— Şi cizmele. Moiraine Sedai a zis „totul”.

Rand deschise gura să spună ceva, apoi o închise la loc. Cizmele, cel puţin, erau încă bune, făcute de Alwyn al’Van, cizmarul din Emond’s Field, bine lucrate şi comode. Dar dacă trebuia să renunţe la cizme pentru ca să îl lase în pace, era dispus să i le dea şi, pe deasupra, orice altceva ar mai fi vrut. Nu avea timp.

— Da. Da, bineînţeles. Pe cuvânt, împinse uşa, silind-o să iasă.

Rămas singur, se lăsă pe pat să îşi scoată cizmele – erau încă bune, puţin roase, pielea era crăpată pe ici şi pe colo, dar puteau fi încă purtate şi îi veneau bine – apoi îşi dădu hainele jos, grăbit, punând totul teanc peste cizme, după care se spălă, la fel de iute. Apa era rece; apa era întotdeauna rece în camerele bărbaţilor.

Dulapul avea trei uşi largi sculptate simplu, aşa cum se obişnuia în Shienar, mai degrabă sugerând decât înfăţişând mai multe cascade şi iazuri mărginite de stânci. Deschise uşa din mijloc şi se uită la ce era acum în locul puţinelor veşminte pe care le adusese cu el. Douăsprezece surtuce cu guler înalt din cea mai fină lână, atât de bine croite cum nu văzuse decât la marii neguţători şi la Seniori, cele mai multe brodate, ca hainele de sărbătoare. O duzină! Trei cămăşi pentru fiecare dintre ele, din in şi din mătase, cu mâneci largi şi manşete strâmte. Două mantii. Două, de unde până atunci se descurcase tot timpul cu una singură. O mantie era simplă, din lână groasă, verde-închis, iar cealaltă era albastru-închis, cu guler tare, cu bâtlani brodaţi cu fir de aur... şi, în partea stângă, sus, acolo unde Seniorii îşi purtau blazonul...

Mâna i se întinse singură după mantie. Ca şi cum nu ar fi ştiut la ce să se aştepte, degetele merseră pe urma broderiei – un şarpe încolăcit, aproape făcut ghem, dar un şarpe cu patru picioare şi coama aurie de leu, cu solzi purpurii şi aurii, cu cinci gheare de aur la fiecare picior. Mâna se trase înapoi ca arsă. „Ajută-mă, Lumină! Amalisa a făcut asta sau Moiraine? Câţi au văzut-o? Câţi ştiu ce este, ce înseamnă? De-ar şti unul singur şi tot e prea mult. Arde-m-ar, încearcă să mă omoare. Nenorocita de Moiraine nici nu vrea să vorbească cu mine, dar acum mi-a dat nişte nenorocite de haine noi şi frumoase în care să mor!” O bătaie uşoară în uşă îl făcu să tresară, speriat.

— Ai terminat? se auzi vocea lui Elansu. Tot, tot. Poate că ar fi mai bine să...

Un scârţâit, ca şi cum ar fi încercat clanţa. Rand îşi dădu brusc seama că era încă gol.

— Sunt gata, striga el. Pace! Nu intra!

Se grăbi să adune lucrurile pe care le avusese pe el, cizmele şi celelalte.

— Le aduc eu!

Ascunzându-se în dosul uşii, o deschise doar atât cât să pună grămada în braţele lui Elansu.

— Asta-i tot.

Încercă să privească prin crăpătura uşii.

— Eşti sigur? Moiraine Sedai a zis totul. Poate că ar fi mai bine să mă uit...

— Asta-i tot, bodogăni el. Pe cuvânt.

Împinse uşa cu umărul şi i-o închise în nas; din partea cealaltă se auziră râsete.

Mormăind ceva în barbă, se îmbrăcă rapid. Le credea în stare să găsească un motiv oarecare ca să intre peste el în cameră. Pantalonii erau mai strâmţi decât cei cu care era el obişnuit, dar comozi, iar cămaşa, cu mânecile ei largi, era îndeajuns de albă cât să o mulţumească şi pe cea mai pretenţioasă gospodină din Emond’s Field. Cizmele până la genunchi îi veneau atât de bine de parcă le purtase un an întreg. Spera doar că era vorba de un cizmar bun şi nu lucrătura femeilor Aes Sedai.

Toate hainele puse la un loc aveau să facă o legătură mare cât el. Totuşi, se obişnuise din nou cu cămăşi curate, să nu poarte aceiaşi pantaloni zi după zi până când sudoarea şi murdăria îi făceau la fel de scorţoşi precum cizmele din picioare, şi apoi să îi poarte în continuare. Îşi scoase desagii din cufăr şi vârî înăuntru tot ce putu, apoi, fără tragere de inimă, întinse mantia neobişnuită pe pat şi puse deasupra câteva cămăşi şi pantaloni. Împăturită cu blazonul primejdios în interior şi legată cu o sfoară înfăşurată în aşa fel încât să o poată atârna pe umăr, nu arăta mult diferit de boccelele pe care le văzuse pe drum la alţi tineri.

Sunetul trâmbiţelor pătrunse prin crăpăturile ca nişte săgeţi care ţineau loc de ferestre, trâmbiţele din fanfara de dincolo de ziduri, trâmbiţele din turnurile fortăreţei care le răspundeau.

— O să desfac broderia de îndată ce o să pot, murmură el.

Văzuse femei care făceau asta când greşeau sau se răzgândeau în privinţa modelului, şi nu părea prea complicat.

Restul de haine – de fapt, cele mai multe – le băgă la loc în dulap. Nu era cazul ca prima persoană care îşi vâra capul în cameră după ce pleca să îşi dea seama imediat că fugise.

Încruntat, se lăsă în genunchi lângă pat. Postamentele de teracotă pe care erau puse paturile erau de fapt sobe, iar focul mocnit care ardea toată noaptea ţinea patul cald în timpul celor mai friguroase nopţi de iarnă. Nopţile erau şi acum mai reci decât era el obişnuit în această perioadă a anului, dar păturile erau de ajuns. Deschise uşiţa de la sobă şi scoase o legătură pe care nu o putea lăsa acolo. Era bucuros că Elansu nu se gândise că cineva ar putea să ţină haine în acel loc.

Puse legătura pe pături, desfăcu un colţ şi o despături în parte. O mantie de menestrel, întoarsă pe dos ca să ascundă sutele de petice care o acopereau, petice de toate mărimile şi în toate culorile imaginabile. Mantia era încă destul de bună; peticele erau însemnele menestrelului. Fuseseră însemnele menestrelului.

Înăuntru erau două cutii de piele. Cea mare adăpostea o harfă, pe care nu o atinsese niciodată. „Harfele nu sunt făcute pentru degete nepricepute de fermier, băiete.” În cealaltă, lungă şi subţire, era un flaut gravat în aur şi argint, de care se servise de mai multe ori de când plecase de acasă, ca să aibă ce mânca şi unde dormi. Thom Merrilin îl învăţase să cânte la flaut, înainte să moară. Rand nu putea pune mâna pe el fără să-şi amintească de Thom, cu ochii lui albaştri, pătrunzători şi mustăţile lungi şi albe, care îi aruncase în braţe mantia şi îi strigase să fugă. Şi apoi Thom fugise la rândul lui, cuţite apărându-i ca prin minune în mână ca şi cum ar fi fost un spectacol, ca să îl înfrunte pe Myrddraalul care venea să îi ucidă. Înfiorat, împături la loc legătura.

— Asta s-a terminat. Gândindu-se la vântul din vârful turnului, adăugă: Se întâmplă lucruri neobişnuite aici, atât de aproape de Mana Pustiitoare.

Nu era sigur că credea asta, nu în felul în care o zisese Lan. În orice caz, chiar şi dacă nu ar fi venit Suprema Înscăunată, era timpul să plece din Fal Dara.

Zgribulindu-se de frig în surtucul pe care îl îmbrăcase – era verde-închis, şi îi aducea aminte de pădurile de acasă, de ferma lui Tam din Pădurea de la Apus unde crescuse, de Pădurea Îmbibată unde învăţase să înoate – îşi prinse sabia cu pecetea bâtlanului la cingătoare şi îşi agaţă tolba plină de săgeţi de partea cealaltă. Arcul, cu coardele slăbite, de două ori mai mare decât el, era sprijinit într-un colţ, împreună cu cele ale lui Mat şi Perrin. Şi-l făcuse singur de când venise la Fal Dara şi, în afară de el, doar Lan şi Perrin puteau trage cu el. Îşi îngrămădi pătura făcută sul şi mantia cea nouă printre urechile celor două legături, le petrecu pe amândouă peste umărul stâng, puse desagii deasupra şi înşfacă arcul. „Să îmi las liberă mâna cu care mânuiesc sabia”, îşi spuse el. „Să-i fac să creadă că sunt primejdios. Poate că măcar unul o să creadă asta.”

Întredeschise uşa şi văzu că holul era aproape gol; un servitor în livrea trecu în fuga, dar nici măcar nu se uită la Rand. De îndată ce paşii repezi ai bărbatului se stinseră, Rand se strecură pe coridor.

Încercă să meargă firesc, nepăsător, dar ştia că desagii de pe umăr şi legăturile din spate îl dădeau de gol şi că arata exact ca un om care pleacă la drum fără intenţia de a se mai întoarce. Trâmbiţele răsunară din nou, dar aici, în interiorul fortăreţei, sunetul era mai slab.

Avea un cal, un armăsar murg, mare, în grajdul de la miazănoapte, care se numea Grajdul Seniorial, aproape de poarta pe care ieşea Seniorul Agelmar când mergea să călărească. Dar nici Seniorul din Fal Dara, nici vreo rudă de-a sa nu avea să călărească azi şi se putea întâmpla ca în grajd să nu fie nimeni în afară de grăjdari. Două drumuri duceau din camera lui Rand până la Grajdul Seniorial. Unul care l-ar fi purtat în jurul fortăreţei, prin spatele grădinii personale a Seniorului Agelmar, apoi în jos, prin fierăria potcovarului, probabil şi ea goală, până la grajd, însă, până ar fi ajuns la cal, cei din fortăreaţă ar fi avut suficient timp să dea ordine şi să pornească pe urmele lui. Celălalt drum era mult mai scurt: mai întâi trebuia să traverseze curtea interioară, unde chiar acum sosea Suprema Înscăunată, împreună cu alte vreo douăsprezece femei Aes Sedai.

I se făcea părul măciucă numai când se gândea la asta; avusese parte de atâtea femei Aes Sedai, încât i-ar fi fost de ajuns pentru o viaţă întreagă. Şi una era prea mult. Toate poveştile spuneau asta, iar el ştia că este adevărat. Dar nu fu deloc surprins când picioarele îl purtară spre curtea interioară. Nu va vedea niciodată legendarul Tar Valon – nu-şi putea permite să rişte atât de mult, nici acum, nici altă dată – dar ar putea să o zărească măcar pe Suprema Înscăunată înainte să plece. Ar fi ca şi cum ar vedea o regină. „Nu poate fi nici o primejdie dacă doar mă uit, de departe. Nu o să mă opresc şi o să plec înainte să afle că am fost aici.”

Deschise o uşă grea, cu drugi de fieri, care dădea în curtea interioară, şi se furişă fără zgomot afară. Erau oameni peste tot, pe ziduri, soldaţi cu smocuri de păr prinse în creştet şi servitori în livrea, lachei încă năduşiţi, îngrămădiţi unii într-alţii; copiii li se cocoţaseră pe umeri ca să vadă peste capetele celor mai mari sau se băgau printre picioarele lor ca să tragă cu ochiul. Toate locurile în care stăteau de obicei arcaşii erau acum pline-ochi, ca nişte butoaie cu mere, şi vedeai chipuri chiar şi la crăpăturile înguste ca nişte săgeţi din ziduri. O mare masă de oameni mărginea curtea interioară, formând un al doilea zid. Şi toţi priveau şi aşteptau în tăcere.

Îşi croi drum de-a lungul zidului, prin faţa fierăriilor şi săgetarilor din jurul curţii – Fal Dara era o fortăreaţă, nu un palat, în ciuda mărimii şi a grandorii sale sumbre şi tot ce se afla acolo slujea acestui scop – cerându-şi scuze de la oamenii pe care îi îmbrâncea. Unii se uitau încruntaţi la el, alţii aruncau chiar şi o privire la desagii şi boccelele pe care le ducea, dar nimeni nu spuse nimic. Cei mai mulţi nici nu catadicsiră să se uite cine îi împinsese.

Vedea destul de bine peste capetele lor, cât să îşi dea seama limpede ce se petrece în curte. Chiar dincoace de poarta principală, şaisprezece bărbaţi stăteau lângă cai. Fiecare dintre ei purta un alt tip de armură şi un alt fel de sabie şi nici unul dintre ei nu semăna cu Lan, dar Rand era convins că erau Străjeri. Feţe rotunde, feţe pătrate, feţe prelungi, feţe înguste, toate chipurile dădeau aceeaşi impresie – că văd lucruri pe care ceilalţi nu le văd, că aud lucruri pe care ceilalţi nu le aud. Aşa cum stăteau acolo, liniştiţi, erau la fel de înfricoşători ca o haită de lupi. Toţi aveau însă ceva în comun. Toţi purtau mantii în culori schimbătoare, ca aceea pe care o văzuse la Lan, mantia care părea să imite culorile din jur. Atâţia bărbaţi îmbrăcaţi în astfel de mantii nu era o privelişte prea uşor de suportat.

La vreo zece paşi în faţa Străjerilor, un şir de femei stăteau lângă capetele cailor, cu glugile mantiilor date pe spate. Acum le putea număra. Paisprezece. Paisprezece femei Aes Sedai. Trebuie că erau femei Aes Sedai. Înalte şi scunde, zvelte şi durdulii, brune şi bălaie, cu părul scurt sau lung, lăsat liber pe spate sau împletit, hainele lor erau la fel de diferite ca şi acelea ale Străjerilor, în tot atâtea culori şi croite în tot atâtea feluri cât numărul femeilor. Totuşi, şi între ele exista o asemănare, ceva ce nu ieşea în evidenţă decât atunci când stăteau împreună, ca acum. Ca femei, păreau fără vârstă. De la distanţa aceea, Rand ar fi spus că toate sunt tinere, dar ştia că mai de aproape ar fi fost ca Moiraine. Păreau tinere, dar nu erau, aveau pielea netedă, dar chipurile prea mature pentru a fi tinere, ochii prea ştiutori.

„Mai aproape? Sunt nebun! Sunt şi aşa prea aproape! Arde-m-ar, ar fi trebuit s-o apuc pe drumul cel lung.”

Se grăbi să îşi continue drumul, îndreptându-se spre o altă poartă cu drugi de fier de la celalalt capăt al curţii, dar nu se putea înfrâna să nu privească.

Calme, femeile Aes Sedai nu luau în seamă privitorii şi îşi concentrau atenţia asupra palanchinului acoperit, aflat acum în mijlocul curţii. Caii care îl purtau erau nemişcaţi, ca şi cum ar fi fost ţinuţi în frâu de rândaşi, deşi lângă palanchin nu era decât o femeie înaltă, cu chip de Aes Sedai, care de altfel nu se ocupa deloc de cai. Toiagul pe care îl ţinea drept în faţa ei, cu ambele mâini, era la fel de mare ca şi ea, iar flacăra aurită din vârf îi venea deasupra ochilor.

Seniorul Agelmar, cu fruntea lui lată şi faţa pătrată, stătea în celălalt capăt al curţii, cu faţa la palanchin, cu o faţă inexpresivă. Pe haina lui albastru-închis, cu guler înalt, erau brodate cele trei vulpi roşcate gonind, blazonul Casei Jagad, precum şi şoimul negru coborând în zbor, simbolul Shienarului. Lângă el stătea Ronan, zbârcit de vreme, dar încă înalt; în vârful toiagului pe care îl purta shambayan-ul erau trei vulpi, cioplite din piatră roşie. Ronan era egalul lui Elansu în treburile fortăreţei, shambayan şi shatayan, dar Elansu nu lăsa prea multe în seama lui, în afară de ceremonii şi îndeplinirea rolului de secretar pe lângă Seniorul Agelmar. Smocurile de păr de pe creştetele lor erau albe ca zăpada.

Toţi – Străjerii, femeile Aes Sedai, Seniorul din Fal Dara şi shambayan-ul său – erau neclintiţi. Mulţimea din jur părea că îşi ţine răsuflarea. Rand îşi încetini paşii fără să vrea. Dintr-odată, Ronan lovi de trei ori cu toiagul pe pietrele mari ce pavau curtea, strigând în liniştea din jur:

— Cine vine aici? Cine vine aici? Cine vine aici?

Femeia de lângă palanchin îi răspunse, bătând la rândul ei de trei ori cu toiagul în pământ.

— Păzitoarea Sigiliilor. Flacăra din Tar Valon. Suprema Înscăunată.

— Pentru ce trebuie să le păzim? întrebă Ronan.

— Pentru speranţa omenirii, răspunse femeia cea înaltă.

— De cine le păzim?

— De umbra de la miezul zilei.

— Cât timp le vom păzi?

— De la răsăritul soarelui la răsăritul soarelui, atât timp cât se învârteşte Roata Timpului.

Agelmar făcu o plecăciune, iar smocul de păr alb din vârful capului i se mişcă în bătaia vântului.

— Fal Dara vă primeşte cu pâine şi sare. Suprema Înscăunată este bine-venită în Fal Dara, căci aici se stă de pază, aici este respectat pactul. Fiţi bine-veniţi.

Femeia cea înaltă dădu la o parte perdelele palanchinului, iar Suprema Înscăunată păşi afară. Cu părul închis la culoare, fără vârstă, ca toate femeile Aes Sedai, îşi îndreptă spatele şi îşi plimbă privirea deasupra celor adunaţi acolo. Rand se înfioră când privirea ei ajunse la el; se simţea de parcă l-ar fi atins. Dar ochii ei trecură mai departe şi se opriră asupra Seniorului Agelmar. Un servitor în livrea îngenunche lângă ea, ducând nişte prosoape împăturite, din care încă se mai ridica aburul, pe o tavă de argint. Foarte ceremonios, ea îşi şterse mâinile şi faţa cu ţesătura umedă.

— Îţi mulţumesc pentru primire, fiule. Fie ca Lumina să protejeze Casa Jagad. Fie ca Lumina să protejeze Fal Dara şi pe toţi cei de aici.

Agelmar făcu din nou o plecăciune.

— Ne faci mare cinste, maică.

Nu părea deloc ciudat ca ea să îi spună „fiule” sau ca el să îi spună „maică”, deşi, dacă te uitai la obrajii ei netezi şi la faţa lui brăzdată de riduri, Seniorul Agelmar părea mai degrabă tatăl, sau chiar bunicul ei. Exista o asemănare de netăgăduit între ei.

— Casa Jagad îţi aparţine. Fal Dara îţi aparţine.

Din toate părţile izbucniră urale, izbindu-se de zidurile fortăreţei ca valurile de ţărm.

Cutremurându-se, Rand se grăbi înspre uşă; acum nu îi mai păsa de cine se izbea. „E doar în nenorocita ta de imaginaţie. Nici nu ştie cine eşti. Nu încă. Sânge şi cenuşă, dacă ar şti...” Nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut cine este, ce anume este. Ce se va întâmpla când, în cele din urmă, avea să afle. Se întrebă dacă Suprema Înscăunată avusese ceva de-a face cu vântul din turn; femeile Aes Sedai puteau să facă astfel de lucruri. Când împinse uşa şi o trânti în urma lui, înăbuşind strigătele de bun-venit care făceau încă să răsune curtea, răsuflă uşurat.

Coridoarele erau la fel de pustii ca şi celelalte, dar el aproape o rupse la fugă. Traversă o curte mai mică, cu o fântână în mijloc, care împroşca cu apă, străbătu un alt coridor şi ieşi în curtea grajdului, acoperită cu lespezi. Grajdul Seniorial, construit în zidul fortăreţei, era înalt şi lung, cu ferestre mari tăiate în zid, iar caii erau ţinuţi pe două caturi. Din fierăria din partea cealaltă a curţii nu se auzea nici un zgomot – fierarul şi ajutoarele sale plecaseră să vadă venirea Supremei Înscăunate.

Tema, lacheul cu faţa tăbăcită, îl întâmpină în dreptul porţilor largi; făcu o plecăciune adâncă şi îşi duse mâna la frunte, apoi la inimă.

— Sunt trup şi suflet în slujba dumitale, stăpâne. Cum te poate sluji Tema, stăpâne?

Tema nu avea capul ras, ca războinicii; părul lui semăna cu un castron cenuşiu cu fundul în sus. Rand oftă.

— Pentru a suta oară, Tema, nu sunt Senior.

— Cum porunciţi, stăpâne.

De data aceasta, lacheul făcu o plecăciune şi mai adâncă.

Numele şi o asemănare erau pricina acestei neînţelegeri. Rand al’Thor. Al’Lan Mandragoran. Pentru Lan, potrivit obiceiului din Malkier, acest „al” îl făcea rege, deşi nu îl folosea niciodată pentru sine. Pentru Rand, „al” făcea doar parte din numele lui, deşi auzise că odată, demult de tot, înainte ca Ţinutul celor Două Râuri să se numească Două Râuri, însemnase „fiul lui”. Cu toate acestea, unii dintre servitorii din fortăreaţa Fal Dara credeau că şi el era rege sau cel puţin prinţ. Şi, deşi se împotrivise din răsputeri, nu izbutise decât să îi facă să i se adreseze cu Senior. Dacă se putea într-adevăr spune că izbutise; nici în faţa Seniorului Agelmar nu se plecau atât de adânc şi de des.

— Am nevoie să-l înşeuezi pe Roşcat, Tema. Ştia că nu trebuie să se ofere să-l înşeueze singur; Tema nu l-ar fi lăsat să îşi murdărească mâinile. Mă gândeam să petrec câteva zile în afară oraşului, să văd împrejurimile. Odată urcat pe murg, în câteva zile avea să ajungă până la râul Erinin sau chiar dincolo de hotar, în Arafel. „Şi atunci n-or să mă mai găsească niciodată.”

Lacheul se înclină până la pământ şi rămase aplecat.

— Iartă-mă, stăpâne, murmură el cu voce răguşită. Iartă-mă, dar Tema nu îţi poate da ascultare.

Rand roşi, stânjenit, se uită îngrijorat în jur – nu se vedea nimeni prin preajmă – apoi îl apucă pe Tema de umăr şi îl îndreptă de spate. Nu avea cum să-l împiedice pe Tema, sau pe alţi câţiva, să se poarte aşa, dar măcar putea să încerce să nu mai fie văzut şi de alţii.

— De ce nu, Tema? Tema, uită-te la mine, te rog. De ce nu?

— Aşa mi s-a poruncit, Senior Rand, spuse Tema, tot în şoaptă, îşi ţinea ochii în pământ, nu de teamă, ci de ruşine că nu putea îndeplini porunca lui Rand. Cei din Shienar se ruşinau tot aşa cum alţii se ruşinau când se dovedea că sunt hoţi. Nici un cal nu poate ieşi din grajdul asta. Şi din nici un alt grajd din fortăreaţă.

Rand deschise gura ca să îi spună lacheului că nu era nici o problemă, dar îşi umezi doar buzele.

— Nici un cal din nici un grajd?

— Întocmai, Senior Rand. Am primit poruncă de curând. Acum câteva clipe. Vocea lui Tema deveni ceva mai puternică. Toate porţile sunt şi ele închise. Nimeni nu poate să intre sau să iasă fără permisiune. Nici măcar străjerii, aşa i s-a spus lui Tema.

Rand înghiţi în sec, dar nu reuşi să scape de nodul care i se pusese în gât.

— Porunca asta, Tema, a venit de la Seniorul Agelmar?

— De bună seamă, Senior Rand. De la cine altcineva? Seniorul Agelmar nu i-a poruncit direct lui Tema, fireşte, sau bărbatului care i-a spus lui Tema, dar, Senior Rand, cine altcineva ar fi putut da o asemenea poruncă în Fal Dara?

„Cine altcineva?” Rand tresări când clopotul cel mare din clopotniţa fortăreţei scoase un dangăt răsunător. Celelalte clopote începură şi ele să bată, urmate de cele din oraş.

— Dacă lui Tema îi poate fi iertată îndrăzneala, strigă lacheul, acoperind sunetul clopotelor, Seniorul Rand e probabil foarte fericit.

Rand trebui să ţipe la rândul lui ca să se facă auzit.

— Fericit? De ce?

— Primirea s-a încheiat, Senior Rand. Tema făcu un gest cu mâna, arătând şi spre clopotniţă. Acum Suprema Înscăunată va trimite după dumneata şi după prietenii dumitale.

Rand o rupse la fugă. Abia avu vreme să vadă uluirea de pe chipul lui Tema, apoi dispăru. Nu îi pasa ce credea Tema. „Acum va trimite după mine.”

CAPITOLUL 3 • Prieteni şi duşmani

Rand nu fugi prea departe, doar până la poarta de lângă grajd, prin care se ieşea din fortăreaţă. Înainte să ajungă acolo, se opri şi începu să meargă încet, încercând să pară nepăsător şi lipsit de grabă.

Poarta boltită era bine închisă. Abia dacă era destul de mare ca să poată trece prin ea doi bărbaţi călare, dar, ca toate porţile din zidurile exterioare, era acoperită cu bare late de fier negru şi închisă cu un drug greu. În faţa porţii erau doi paznici, cu coifuri ascuţite, simple, îmbrăcaţi în armură din plăci şi zale şi purtând pe spate nişte săbii lungi. Pe pieptul mantiilor lor aurii era brodat Şoimul Negru. Rand îl cunoştea puţin pe unul dintre ei, Ragan. Săgeata unui troloc lăsase o cicatrice albă, triunghiulară, pe obrazul smead al lui Ragan, care se zărea în spatele vizierei. Când îl văzu pe Rand, obrajii lui zbârciţi se încreţiră într-un rânjet.

— Pacea fie cu tine, Rand al’Thor. Ragan aproape că striga ca să acopere sunetul clopotelor. Vrei să te duci să le dai iepurilor în cap sau tot te încăpăţânezi să spui că bâta aia e de fapt un arc?

Celalalt paznic se mişcă puţin, aşezându-se mai în dreptul porţii.

— Pacea fie cu tine, Ragan, spuse Rand, oprindu-se în faţa celor doi. Era greu să îşi păstreze vocea calmă. Ştii bine că e un arc. M-ai văzut trăgând cu el.

— Nu e bun de nimic dacă eşti călare, spuse acru celalalt paznic.

Rand îl recunoscu acum, cu ochii lui afundaţi în orbite, aproape negri, care păreau că nu clipesc niciodată. Priveau scrutător în jur de sub coif, ca două peşteri gemene din adâncul altei peşteri. Rand îşi zise că ar fi putut nimeri mai rău şi că poarta ar fi putut fi păzită de altcineva în locul lui Masema, dar nu prea ştia cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, afară doar dacă ar fi dat peste o Aes Sedai roşie.

— E prea lung, adăugă Masema. Dacă sunt pe cal, eu trag trei săgeţi cu arcul meu până izbuteşti tu să dai drumul la una cu monstrul ăla al tău.

Rand se căzni să zâmbească, ca şi cum ar fi fost o glumă. Nu-l auzise niciodată pe Masema glumind sau râzând la o glumă. Majoritatea celor din Fal Dara îl acceptau pe Rand; se antrena cu Lan, lua masa cu Seniorul Agelmar şi, lucrul cel mai important, sosise la Fal Dara însoţit de Moiraine, o femeie Aes Sedai. Totuşi, unora le era imposibil să uite că nu era din partea locului şi abia de îi spuneau două vorbe, şi asta numai dacă trebuia. Masema se număra printre aceştia din urmă.

— E destul de bun pentru mine, zise Rand. Dacă tot veni vorba de iepuri, Ragan, ce-ar fi să mă laşi să ies? Tot zgomotul şi toata zarva asta – e prea mult pentru mine. Mai bine mă duc să vânez iepuri, chiar dacă nu găsesc nici unul.

Ragan se întoarse pe jumătate ca să se uite la tovarăşul lui şi Rand începu să se simtă ceva mai plin de speranţă. Ragan era un bărbat simpatic, felul în care se purta nu se potrivea deloc cu cicatricea urâtă de pe obraz şi, în plus, părea să-l placă pe Rand. Dar Masema dădea deja din cap a refuz. Ragan oftă.

— Nu se poate, Rand al’Thor.

Arată scurt cu capul înspre Masema, ca şi cum ar fi vrut să-l lămurească. Dacă n-ar depinde decât de el...

— Nimeni nu poate ieşi fără un permis scris. Păcat că n-ai venit acum câteva minute. Ordinul de a închide porţile abia a sosit.

— Dar de ce ar vrea Seniorul Agelmar să mă ţină tocmai pe mine aici?

Masema se uită la legăturile pe care Rand le purta în spate şi la desagi. Rand încercă să nu-l bage în seamă.

— Sunt oaspetele lui, continuă el, vorbind cu Ragan. Dacă aş fi vrut, aş fi putut pleca oricând în ultimele săptămâni. De ce ar da un astfel de ordin? Este ordinul Seniorului Agelmar, nu-i aşa?

Masema clipi şi păru să încrunte şi mai mult din sprâncene; aproape că nu părea că-şi mai aduce aminte de boccelele lui Rand. Ragan râse:

— Cine altcineva ar fi putut da un astfel de ordin, Rand al’Thor? Fireşte, mie mi l-a spus Uno, dar al cui altcuiva ar fi putut fi ordinul?

Ochii lui Masema, aţintiţi asupra chipului lui Rand, nu clipiră.

— Voiam doar să ies puţin singur, asta-i tot, zise Rand. Atunci o să merg într-una din grădini. Nu sunt iepuri, dar măcar n-o să fie lume. Să vă scalde Lumina şi pacea fie cu voi.

Se îndepărtă, fără să aştepte să i se răspundă, hotărât să nu se apropie cu nici un chip de vreuna din grădini. „Arde-m-ar, după ce se termină ceremonia s-ar putea să fie femei Aes Sedai în oricare dintre ele.” Simţind privirea lui Masema în spate – era sigur că despre Masema era vorba – merse fără să se grăbească.

Deodată clopotele încetară să mai bată şi fu pe punctul de a o rupe la fugă. Minutele treceau. Unele după altele, unele după altele. Venise vremea ca Suprema Înscăunată să fie condusă în iatacul său. Venise vremea să trimită după el, să înceapă să-l caute când va vedea că nu este de găsit. De îndată ce nu mai putea fi zărit de cei doi paznici, începu din nou să alerge.

Lângă bucătării, Poarta Căruţaşilor, pe unde aduceau mâncarea pentru fortăreaţă, era şi ea închisă, zăvorâtă şi păzită de doi soldaţi. Trecu în fugă pe lângă ea, traversând curtea, ca şi cum nu ar fi avut intenţia să se oprească.

Poarta Câinelui, din spatele fortăreţei, prin care de-abia dacă putea intra un om pe jos, era şi ea păzită. Coti înainte să fie văzut de paznici. Nu erau prea multe porţi, chiar dacă fortăreaţa era foarte mare, dar, dacă până şi Poarta Câinelui era păzită, însemna că şi celelalte erau.

Poate reuşea să găsească o bucată de funie... Urcă nişte trepte până în vârful zidului exterior, până la parapetul lat, cu ziduri crenelate. Nu se simţea prea în largul lui atât de sus, mai ales că s-ar fi putut isca din nou vântul acela, dar de acolo putea vedea, peste coşurile înalte şi acoperişurile ascuţite ale caselor, până departe, la zidurile oraşului. Chiar şi acum, după aproape o lună, casele încă păreau ciudate pentru ochii lui, obişnuiţi cu Ţinutul celor Două Râuri: streşinile aproape atingeau pământul, ca şi cum casele ar fi fost doar un acoperiş cu şindrilă, iar coşurile erau înclinate, ca să lase zăpada să alunece pe lângă ele. Fortăreaţa era înconjurată de o piaţă largă, pavată, dar, la numai o sută de paşi depărtare de zid, erau străzi pline de oameni care îşi vedeau de treburile zilnice, precupeţi cu şorţuri care stăteau sub tende, în faţa prăvăliilor, fermieri îmbrăcaţi prost, aflaţi în oraş ca să vândă şi să cumpere, neguţători ambulanţi şi mici comercianţi, pâlcuri de orăşeni care vorbeau fără îndoială de sosirea neaşteptată a Supremei Înscăunate. Vedea căruţe şi oameni care se revărsau prin una din porţile din zidul oraşului. Se pare că paznicii de acolo nu primiseră nici un fel de ordin să oprească pe cineva.

Se uită la cel mai apropiat turn de pază şi unul dintre soldaţi ridică o mâna acoperită cu o mănuşă de fier spre el. Cu un surâs amar, Rand îl salută şi el cu mâna. Fiecare palmă din zid era păzită. Aplecându-se printr-o deschizătură în zid, privi cercetător pe deasupra scobiturilor în care se ţineau proviziile, peste întinderea de piatră goală, până jos de tot. Lat de douăzeci de paşi şi înalt de zece, acoperit cu pietre netede şi alunecoase. În jurul lui, pentru ca nu cumva să cadă cineva din întâmplare, era un zid scund, uşor povârnit, astfel încât să nu poată fi folosit ca ascunzătoare, iar în partea de jos a zidului era o pădure de ţepuşe ascuţite. Chiar dacă ar fi avut o funie şi ar fi ajuns până jos, fără să fie văzut de paznici, tot nu ar fi putut trece de ţepuşe. Ceea ce i-ar fi ţinut departe pe troloci îl ţinea şi pe el închis aici.

Deodată se simţi istovit până în măduva oaselor, vlăguit. Suprema Înscăunată era acolo, iar el nu avea cum să plece. Nu avea cum să plece, iar Suprema Înscăunată era acolo. Dacă ştia că el este acolo, dacă ea trimisese vântul care îl prinsese, atunci înseamnă că era deja pe urmele lui, îl urmarea folosindu-se de puterile femeilor Aes Sedai. Mai uşor i-ar fi fost unui iepure să nu se lase atins de arcul său. Cu toate acestea, refuză să se dea bătut. Erau unii care spuneau că oamenii din Ţinutul celor Două Râuri puteau învăţa pietrele şi să dea lecţii catârilor. Când nu mai rămânea nimic, oamenii din Ţinutul celor Două Râuri se agăţau de îndărătnicia lor.

Se îndepărtă de zid şi începu să umble prin fortăreaţă. Nu îi păsa pe unde o ia, atât timp cât nu ajungea în locurile în care ceilalţi s-ar fi putut aştepta să-l găsească. Nu pe lângă camera lui, nici pe lângă grajduri, nici pe lângă vreo poartă – Masema l-ar putea pune pe Uno să spună că încearcă să plece – nici în vreo gradină. Tot ce putea face era să se ţină deoparte de toate femeile Aes Sedai. Chiar şi de Moiraine. Ea ştia adevărul despre el. În ciuda acestui lucru, însă, nu îi făcuse nici un rău. „Până acum. Din câte ştii tu. Dar dacă s-a răzgândit? Poate că ea a trimis după Suprema Înscăunată.”

Simţindu-se pierdut, se sprijini o clipă de peretele coridorului şi simţi piatra tare sub umăr. Cu privirea rătăcită, se uită în gol şi vedea lucruri pe care nu voia să le vadă. „Domolit. Ar fi oare chiar atât de rău să se termine totul? Să se termine cu adevărat?” Închise ochii, dar continua să se vadă, ghemuindu-se ca un iepure care nu mai are unde să fugă, în timp ce femeile Aes Sedai se adunau în jurul lui ca nişte corbi. „Bărbaţii care au fost domoliţi mor de obicei curând după aceea. Nu mai vor să trăiască.” Îşi amintea prea bine cuvintele lui Thom Merrilin ca să vrea să treacă prin aşa ceva. Se scutură şi porni în grabă pe coridor. Nu era nevoie să stea într-un loc până când aveau să-l găsească. „Oricum, cât o să mai dureze până or să te găsească? Eşti ca o oaie în ţarc. Cât?” Atinse teaca sabiei care îi atârna la brâu. „Nu, nu ca o oaie. Nu pentru femeile Aes Sedai, nici pentru altcineva.” Se simţea puţin nesăbuit, dar hotărât.

Oamenii se întorceau la treburile lor. Larma glasurilor şi zăngănitul oalelor umplea bucătăria cea mai apropiată de Sala Mare, unde Suprema Înscăunată şi însoţitorii ei aveau să ia masa în seara aceea. Bucătarii, ajutoarele de bucătar şi restul servitorilor mişunau dintr-o parte într-alta; nişte câini alergau în roţi de răchită, făcând să se întoarcă pe partea cealaltă carnea pusă la frigare. Se grăbi să-şi croiască drum prin căldură şi aburi, prin mirosul de mirodenii şi aroma mâncărurilor puse la gătit. Nimeni nu se uită la el; erau cu toţii ocupaţi.

Încăperile din spate, unde, în mici apartamente, locuiau servitorii, fremătau ca un muşuroi de furnici lovit cu piciorul, căci bărbaţii şi femeile căutau să-şi pună cele mai bune livrele. Copiii se jucau mai într-o parte, prin colţuri. Băieţii agitau săbii de lemn, iar fetiţele se jucau cu păpuşi şi, din când în când, una dintre ele spunea că păpuşa ei este Suprema Înscăunată. Cele mai multe uşi erau deschise şi doar perdelele de mărgele blocau intrarea în cameră, în mod normal, aceasta ar fi însemnat că persoana care locuia acolo era dispusă să primească oaspeţi, dar astăzi însemna pur şi simplu că toata lumea era grăbită. Chiar şi cei care făceau o plecăciune în faţa lui aproape că nu se opreau din drum.

Oare dacă vreunul dintre ei ar auzi, când aveau să meargă să servească la masa, că este căutat, ar spune că l-a văzut? Ar îndrăzni să vorbească cu o femeie Aes Sedai şi să îi spună unde să îl caute? I se păru dintr-odată că feţele pe lângă care trecea îl cercetează cu viclenie şi cântăresc lucrurile în spatele lui. În mintea lui, chiar şi copiii începură să pară ameninţători. Ştia că nu era decât imaginaţia lui – era sigur că aşa era; aşa trebuia să fie – dar când lăsă în urma odăile servitorilor se simţi ca şi cum ar fi scăpat dintr-o cursă care s-ar fi putut închide în orice moment.

Unele locuri din fortăreaţă erau goale; oamenilor care lucrau de obicei acolo li se dăduse drumul în cinstea sărbătorii neaşteptate. În fierăria armurierului toate focurile erau stinse, toate nicovalele tăcute. Totul era tăcut. Rece. Fără viaţă. Dar cumva fierăria nu era goală. I se făcu pielea de găină; se întoarse brusc. Nu era nimeni acolo. Doar lăzile mari, pătrate, în care se ţineau uneltele şi butoaiele de răcire pline de ulei. I se ridică părul pe ceafă şi se învârti din nou în loc. Ciocanele şi cleştii erau agăţaţi la locul lor pe perete. Se uită furios de jur împrejurul camerei mari. „Nu e nimeni aici. Mi se pare doar. Vântul ăla, şi Suprema Înscăunată; e destul ca să mă facă să-mi imaginez tot felul de lucruri.”

Afară, în curtea armurierului, vântul se învolbură pentru o clipă în jurul lui. Tresări fără să vrea, crezând că vântul vrea să-l prindă. Simţi din nou, doar o clipă, mirosul slab de putreziciune şi auzi pe cineva râzând pe ascuns în spatele lui. Doar o clipă.

Speriat, făcu încet ocolul curţii, uitându-se scrutător şi cu băgare de seamă în toate părţile. Curtea, pavată cu pietre neregulate, era goală. „E doar nenorocita ta de imaginaţie!” O luă la fugă şi i se păru că aude din nou acel râset în spatele lui, de data aceasta fără să fie vânt.

În curtea de lemne, simţi din nou că era cineva acolo. Simţea ochii care îl cercetau de după stivele înalte de lemne tăiate pentru foc din şoproanele lungi, aruncându-i câte o privire pe deasupra grămezilor de scânduri uscate şi cherestea care aşteptau de partea cealaltă a curţii, gata să fie duse la prăvălia tâmplarului, acum închisă. Refuza să se uite în jur, refuză să se gândească cum ar putea doi ochi să se mişte atât de repede dintr-un loc în altul, să traverseze curtea pustie, de la şopronul cu lemne de foc până la adăpostul pentru cherestea, fără ca el să vadă măcar umbra unei mişcări. Era sigur că era vorba de doi ochi. „Imaginaţia mea. Sau poate că deja înnebunesc.” Se înfioră. „Nu încă. Lumină, te rog, nu încă.” Străbătu încet curtea, cu spatele ţeapăn; urmăritorul nevăzut veni după el.

Pe coridoarele adânci luminate doar de câteva torţe din papură, în cămările pline cu saci de mazăre sau fasole uscată, cu poliţe pe care se îngrămădeau napi zbârciţi şi sfeclă, sau ticsite cu buţi de vin, poloboace de carne sărată şi butoiaşe de bere, ochii erau întotdeauna acolo, uneori urmărindu-l, alteori aşteptându-l când intra. Nu auzea decât propriii lui paşi, nu auzea nici o uşă scârţâind decât atunci când o deschidea şi o închidea el însuşi, dar ochii erau acolo. „Lumină, înnebunesc.”

Apoi deschise uşa de la alta cămară şi voci omeneşti, râsete omeneşti se revărsară spre el, făcându-l să se simtă uşurat. Acolo nu aveau să fie ochi nevăzuţi. Intră.

Jumătate din încăpere era plină până la tavan cu saci de cereale. În cealaltă jumătate, un grup mare de oameni stăteau în genunchi, în semicerc, în faţa unuia dintre pereţii goi. Toţi aveau vestoane de piele şi părul tuns precum lacheii. Nu aveau capetele rase, ca războinicii, şi nu purtau livrea. Nu era nimeni acolo care să-l dea de gol fără să vrea. „Dar dacă ar face-o înadins?” Printre şoaptele lor se auzea zornăitul zarurilor şi unul dintre ei râse răguşit când fură aruncate.

Loial se uita la ei cum joacă zaruri, frecându-şi gânditor bărbia cu un deget mai gros decât degetul mare al unui bărbat mătăhălos, iar capul aproape că îi ajungea la grinzile aflate la două palme mai sus. Jucătorii nu îi aruncau nici măcar o privire. Ogierii nu erau o prezenţă foarte obişnuită în Ţinuturile de la Hotar, sau oriunde altundeva, dar aici erau cunoscuţi şi acceptaţi, iar Loial era de destul timp în Fal Dara ca să nu mai stârnească prea mare interes. Tunica lui închisă la culoare, cu guler tare, era închisă până sus; partea de jos, mai largă, îi ajungea până deasupra cizmelor înalte. Unul dintre buzunarele mari era umflat şi atârna greu. Probabil că erau cărţi, îşi spuse Rand. Chiar şi când se uita la oameni cum joacă zaruri, Loial avea mereu o carte la îndemână.

În ciuda tuturor lucrurilor care i se întâmplaseră, Rand se trezi rânjind. I se întâmpla adesea asta în preajma lui Loial. Ogier ştia atât de multe despre unele lucruri, atât de puţine despre altele şi părea că vrea să afle tot. Rand îşi mai aducea însă aminte de prima data când îl văzuse pe Loial, cu urechile lui acoperite cu smocuri de păr, cu sprâncenele care îi atârnau ca nişte mustăţi lungi, cu nasul lătăreţ, aproape cât faţa de mare – îl văzuse şi crezuse că are în faţa un troloc. Încă îi mai era ruşine. Ogieri şi troloci. Myrddraal şi alte lucruri din ungherele întunecate ale poveştilor spuse la miezul nopţii. Lucruri din poveşti şi legende. Aşa crezuse înainte să plece din Emond’s Field. Dar de atunci văzuse atâtea poveşti prinzând viaţă, încât nu mai era sigur de nimic. Femei Aes Sedai, urmăritori nevăzuţi, un vânt care te prindea şi te ţinea. Zâmbetul i se topi.

— Toate poveştile sunt adevărate, spuse el încetişor.

Loial ciuli urechile şi întoarse capul spre Rand. Când văzu cine este, un rânjet îi acoperi chipul şi se apropie de el.

— A, aici erai.

Vocea îi era groasă şi semăna cu bâzâitul unui bondar.

— Nu te-am zărit la Primire. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Două lucruri. Primirea Shienaran şi Suprema Înscăunată. Pare obosită, nu crezi? Nu e treabă uşoară să fii Suprema Înscăunată. Cred că e mai greu decât să fii Fruntaş.

Făcu o pauză, gânditor, dar doar pentru o clipă.

— Spune-mi, Rand, şi tu joci zaruri? Cei de aici joacă ceva mai simplu, cu numai trei zaruri. Noi folosim patru în stedding. Ştii, nu vor să mă lase să joc. Zic doar „Glorie Ziditorilor” şi refuză să parieze împotriva mea. Nu cred că e cinstit. Zarurile pe care le folosesc sunt destul de mici – se uită încruntat la mâinile lui, suficient de mari cât să cuprindă un cap de om – dar tot cred că...

Rand îl apucă de braţ, întrerupându-l. „Ziditorii!”

— Loial, Ogierii au construit Fal Dara, nu-i aşa? Ştii vreo altă ieşire în afară de porţi? O gaură prin care să te poţi strecura. Un culoar. Orice, numai să fie destul de mare cât să încapă un om. Dacă se poate, să nu fie nici în calea vântului.

Loial se încruntă, mâhnit, capetele sprâncenelor aproape atingându-i obrajii.

— Rand, Ogierii au zidit Mafal Dadaranell, dar oraşul acela a fost distrus în timpul Războaielor Troloce. Acesta – atinse uşor zidul de piatră cu vârfurile late ale degetelor – a fost construit de oameni. Pot să îţi fac planul oraşului Mafal Dadaranell – am văzut odinioară hărţile, într-o carte veche, în stedding Shangtai – dar nu ştiu mai multe despre Fal Dara decât ştii tu. Totuşi, e bine făcut, nu-i aşa? Masiv, dar bine făcut.

Rand se lăsă să cadă lângă zid, strângând din ochi.

— Trebuie să găsesc o ieşire, murmură el. Porţile sunt închise şi paznicii nu lasă pe nimeni să treacă, dar eu trebuie să găsesc o ieşire.

— Dar de ce, Rand? întrebă Loial încetişor. Nimeni de aici n-o să-ţi facă vreun rău. Ţi-e bine? Rand?

Deodată ridică glasul.

— Mat! Perrin! Cred că lui Rand îi e rău.

Rand deschise ochii şi îi văzu pe prietenii lui ridicându-se din grupul celor care jucau zaruri. Mat Cauthon, cu picioare lungi, ca de barză, cu umbra unui zâmbet pe buze, ca şi cum vedea ceva amuzant de care nimeni altcineva nu îşi dădea seama. Perrin Aybara, cu părul vâlvoi, lat în umeri şi cu braţe groase, care fusese ucenic de fierar. Cei doi încă mai purtau hainele din Ţinutul celor Două Râuri, simple şi zdravene, dar ponosite de atâta drum.

Ieşind dintre oameni, Mat aruncă din nou zarurile în semicerc, iar unul dintre jucători strigă:

— Hei, nu poţi pleca când câştigi.

— E mai bine decât să plec când pierd, zise Mat, râzând.

Fără să se gândească, îşi atinse surtucul în dreptul cingătorii, iar Rand tresări. Sub surtuc, Mat avea un pumnal cu un rubin incrustat în plasele, un pumnal de care nu se despărţea niciodată, un pumnal de care nu putea să se despartă. Avea lama mânjită, din oraşul mort Shadar Logoth, mânjită şi strâmbată de o forţă a răului aproape la fel de necruţătoare ca şi Cel Întunecat, forţa răului care ucisese Shadar Logoth cu două mii de ani în urmă, dar care încă mai dăinuia printre ruinele abandonate. Acea pată avea să-l ucidă pe Mat dacă păstra pumnalul, dar avea să-l ucidă încă şi mai repede dacă renunţa la el.

— O să mai aveţi şi alte prilejuri să câştigaţi.

Pufniturile nemulţumite ale bărbaţilor îngenuncheaţi dădură de înţeles că nu prea credeau că au vreo şansă.

Perrin îl urmă pe Mat până la Rand, ţinând ochii în pământ. În ultima vreme, Perrin îşi ţinea mereu ochii în pământ, iar umerii îi erau lăsaţi, ca şi cum ar fi purtat o greutate prea mare chiar şi pentru puterea lor.

— Ce s-a întâmplat, Rand? întrebă Mat. Eşti galben precum ceara. Hei! De unde ai luat hainele astea? Vrei să te faci Shienaran? Poate o să-mi cumpăr şi eu un surtuc ca ăsta şi o cămaşă frumoasă.

Îşi scutură buzunarul şi se auzi un zornăit de monede.

— Se pare că am noroc la zaruri. Câştig aproape întotdeauna.

— Nu trebuie să cumperi nimic, spuse Rand, istovit. Moiraine ne-a înlocuit toate hainele. Din câte ştiu eu, le-a ars deja pe cele vechi, în afară de hainele pe care le purtaţi voi doi. Probabil că Elansu o să vină şi după astea, aşa că în locul vostru m-aş grăbi să mă schimb, dacă nu vreţi să vă dezbrace chiar ea.

Perrin nu ridică privirea, dar se îmbujoră; Mat zâmbi şi mai mult, dar zâmbetul îi părea forţat. Şi ei avuseseră parte de întâlniri la baie şi doar Mat încerca să pretindă că nu îi păsa.

— Şi nu mi-e rău. Doar că trebuie să plec de aici. Suprema Înscăunată e aici. Lan spunea... spunea că, dacă e ea aici, ar fi mai bine ca eu să plec o săptămână. Trebuie să plec, dar toate porţile sunt închise.

— A spus el asta? Mat se încruntă. Nu înţeleg. N-a spus niciodată nimic rău despre vreo femeie Aes Sedai. De ce acum? Uite, Rand, nici mie nu-mi plac femeile Aes Sedai, dar n-or să ne facă nimic.

Coborî vocea când spuse asta şi se uită peste umăr să vadă dacă vreunul dintre jucători era atent la ce zicea. Oricât de temute ar fi fost femeile Aes Sedai, în Ţinuturile de la Hotar oamenii nu le urau şi orice vorbă nerespectuoasă la adresa lor putea să provoace o încăierare sau chiar ceva mai grav.

— Moiraine, de pildă. Nu e chiar atât de rea, chiar dacă este şi ea o femeie Aes Sedai. Gândeşti ca bătrânul Cenn Buie, care ne spunea tot felul de poveşti la hanul Izvorul de Vin. Vreau să spun că Moiraine nu ne-a făcut nici un rău şi nici celelalte n-or să ne facă. De ce ar face aşa ceva?

Perrin ridică ochii din pământ. Ochi galbeni, strălucind în lumina slabă ca aurul şlefuit. „Moiraine nu ne-a făcut rău?” îşi spuse Rand. Ochii lui Perrin fuseseră la fel de căprui ca ai lui Mat când plecaseră din Ţinutul celor Două Râuri. Rand habar n-avea cum se petrecuse schimbarea – Perrin nu voia să vorbească despre asta, de fapt nu voia să vorbească aproape despre nimic de când se întâmplase – dar se petrecuse în acelaşi timp cu umerii lăsaţi şi purtarea mai rece, ca şi cum s-ar fi simţit singur chiar înconjurat de prietenii lui. Ochii lui Perrin şi pumnalul lui Mat. Nici unul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi plecat din Emond’s Field şi Moiraine era cea care îi îndemnase să plece. Ştia că nu era drept. Dacă Moiraine nu ar fi venit în sat, probabil că ar fi fost toţi trei ucişi de troloci, ca de altfel mai toţi cei din Emond’s Field. Dar asta nu îl făcea pe Perrin să râdă ca pe vremuri şi nici nu făcea să dispară pumnalul de la brâul lui Mat. „Şi eu? Dacă aş fi acasă şi încă în viaţă, aş fi tot ceea ce sunt acum? Cel puţin nu m-aş întreba ce urmează să-mi facă femeile Aes Sedai.”

Mat încă se uita nedumerit la el, iar Perrin ridicase capul cât să îl privească pe sub sprâncene. Loial aştepta, răbdător. Rand nu le putea spune de ce trebuia să stea departe de Suprema Înscăunată. Ei nu ştiau ce este el. Lan ştia, şi Moiraine. Şi Egwene, şi Nynaeve. Ar fi vrut ca nimeni să nu ştie şi cel mai mult ar fi vrut ca Egwene să nu ştie, dar cel puţin Mat şi Perrin – şi Loial – credeau că e acelaşi. Rand ar fi preferat să moară decât să le spună adevărul, iar apoi să vadă şovăiala şi îngrijorarea care apăreau câteodată în privirea lui Egwene şi a lui Nynaeve, chiar şi atunci când încercau să le ascundă.

— Cineva... stă cu ochii pe mine, zise el într-un sfârşit. Mă urmăreşte. Doar că... Doar că nu e nimeni aici.

Perrin ridică brusc capul, iar Mat îşi umezi buzele şi şopti:

— Un Pierit?

— Fireşte că nu, pufni Loial. Cum ar putea vreun Făr-de-ochi să intre în Far Dala, în oraş sau în fortăreaţă? Pravilele spun că între zidurile oraşului nimeni nu-şi poate ţine faţa acoperită, iar lampagiii trebuie să lumineze străzile noaptea, ca să nu fie nici o umbră în care să se poată ascunde Myrddraalii. Aşa ceva e imposibil.

— Zidurile nu sunt de ajuns ca să îi oprească pe Pieriţi, murmură Mat, dacă vor cu adevărat să intre. Nu ştiu dacă pravilele şi felinarele sunt de mai mare folos.

Nu mai semăna deloc cu cel care, în urma cu mai puţin de jumătate de an, era aproape convins că Pieriţii nu sunt decât nişte poveşti ale menestrelilor. Şi el văzuse prea multe.

— Şi mai e şi vântul, adaugă Rand.

Aproape că nu îi tremura glasul când le povesti ce se întâmplase în vârful turnului. Perrin îşi încleştă pumnii până când îi trosniră degetele.

— Vreau doar să plec de aici, încheie Rand. Vreau să plec spre miazăzi. Departe. Undeva departe.

— Dar dacă porţile sunt închise, spuse Mat, cum putem să ieşim?

Rand se uită ţinta la el.

— Să ieşim?

Trebuia să plece singur. Ar fi fost prea primejdios să vină şi altcineva cu el. În cele din urmă avea să fie el însuşi primejdios şi nici măcar Moiraine nu ştia cât mai era până acolo.

— Mat, ştii că trebuie să mergi în Tar Valon cu Moiraine. Spunea că e singurul loc în care poţi renunţa la nenorocitul ăla de pumnal fără să mori. Şi ştii prea bine ce se va întâmpla dacă îl păstrezi.

Mat îşi atinse surtucul în dreptul pumnalului, fără să pară că îşi dă seama ce face.

— Darul unei femei Aes Sedai e momeală pentru peşte, zise el. Poate că nu vreau să îmi pun singur cârligul în gură. Poate că ceea ce vrea ea să facă în Tar Valon e mai rău decât dacă nu mă duc deloc acolo. Poate că minte. Adevărul pe care îl spune o femeie Aes Sedai nu e niciodată cel care crezi tu că este.

— Mai ştii şi alte zicători pe care vrei să ni le spui? întrebă Rand. Vântul de la miazăzi aduce oaspeţi, vântul de la miazănoapte – casă pustie? Porcul aurit tot porc rămâne? Ce zici de „Cu vorba nu se tund oile”? „Vorbele nebunului sunt praf în vânt”?

— Uşurel, Rand, zise Perrin încetişor. Nu se cade să fii atât de răutăcios.

— Nu? Poate că nu vreau să mergeţi cu mine, să vă ţineţi mereu după mine, să daţi de necaz şi să vă aşteptaţi tot timpul să vă scot din încurcătură. V-aţi gândit vreodată la asta? Arde-m-ar, v-a trecut vreodată prin cap că m-am saturat să vă tot văd peste tot? Tot timpul, tot timpul. M-am saturat.

Expresia de suferinţă de pe chipul lui Perrin îi străpunse inima, dar continuă neîndurător.

— Sunt unii pe aici care mă cred Senior. Senior. Poate că îmi place asta. Dar uitaţi-vă la voi, jucaţi zaruri cu grăjdarii. Când o să plec, o să plec singur. Din partea mea puteţi să vă duceţi în Tar Valon sau să vă spânzuraţi, eu plec singur de aici.

Faţa lui Mat se împietri şi strânse pumnalul prin surtuc până când i se albiră articulaţiile.

— Dacă aşa vrei, spuse el cu răceală. Credeam că suntem... Cum vrei tu, al’Thor. Dar dacă mă hotărâse să plec în acelaşi timp cu tine, o să plec şi ai face bine să nu-mi stai în drum.

— Nu pleacă nimeni nicăieri, zise Perrin, atâta vreme cât porţile sunt închise.

Îşi ţinea din nou ochii în pământ. Hohote de râs se auziră dinspre jucătorii de lângă perete când unul dintre ei pierdu.

— Plecaţi sau rămâneţi, spuse Loial, împreună sau separat, nu are importanţă. Sunteţi toţi trei ta’veren. Chiar şi eu îmi dau seama de asta, doar uitându-mă la ce se întâmplă în jurul vostru, şi eu nu am Harul. Şi Moiraine Sedai spune la fel.

Mat ridică mâinile.

— Ajunge, Loial. Nu vreau să mai aud nimic despre asta.

Loial scutură din cap.

— Fie că auzi, fie că nu, tot e adevărat. Roata Timpului ţese Pânza Vârstelor cu firele vieţilor oamenilor. Şi voi trei sunteţi ta’veren, noduri în aceasta pânză.

— Ajunge, Loial.

— O vreme, Roata va înfăşura Pânza în jurul vostru, indiferent ce veţi face. Şi orice veţi face va fi probabil ales de Roată, nu de voi. Ta’veren trag istoria după ei şi dau formă Pânzei prin simpla lor prezenţă, dar Roata îi prinde pe ta’veren în ţesătură mai mult decât pe ceilalţi oameni. Oriunde v-aţi duce şi orice aţi face, până când Roata nu hotărăşte altceva, veţi...

— Ajunge! strigă Mat.

Bărbaţii care jucau zaruri priviră împrejur, dar Mat se uită furios la ei până când se întoarseră la treburile lor.

— Îmi pare rău, Mat, murmură Loial. Ştiu că vorbesc prea mult, dar n-am vrut...

— Nu mai stau aici, zise Mat privind în sus, cu un Ogier cu gură mare şi cu un neghiob înfumurat. Vii, Perrin?

Perrin oftă, îi arunca o privire lui Rand, apoi încuviinţă, dând din cap.

Rand se uită la ei cum pleacă cu un nod în gât. „Trebuie să plec singur. Ajute-m-ar Lumina, trebuie.”

Loial se uita şi el după ei, cu sprâncenele lăsate în jos de îngrijorare.

— Rand, chiar n-am vrut să...

Rand îşi înăspri glasul.

— Ce mai aştepţi? Du-te cu ei! Nu înţeleg de ce mai stai aici. Nu-mi eşti de nici un folos dacă nu ştii nici o ieşire. Du-te! Du-te să-ţi găseşti copacii şi preţioasele tale crânguri, dacă nu cumva au fost tăiate între timp şi bine c-am scăpat de ele dacă aşa s-a întâmplat.

Ochii lui Loial, mari cât nişte farfurioare, păreau miraţi şi jigniţi, dar, încetul cu încetul, deveniră aproape mânioşi. Rand nu se gândise niciodată că aşa ceva era cu putinţă. Unele dintre vechile poveşti pretindeau că Ogierii erau fioroşi, dar nu spuneau şi în ce fel, iar Rand nu întâlnise niciodată pe cineva mai blând decât Loial.

— Dacă aşa vrei, Rand al’Thor, spuse Loial sec.

Se înclină ţeapăn şi se luă după Mat şi Perrin.

Rand se lăsă greu lângă sacii de cereale. „Ei bine, îl luă peste picior o voce din capul lui, ai izbutit, nu-i aşa? Trebuia, răspunse el. O să ajung primejdios pentru cei din jurul meu. Sânge şi cenuşă, o să înnebunesc şi... Nu! Nu, n-o să înnebunesc! N-o să folosesc Puterea şi atunci n-o să înnebunesc şi... Dar nu pot risca să se întâmple asta. Nu pot, nu-ţi dai seama?” Dar vocea se mulţumi doar să râdă de el.

Îşi dădu seama că jucătorii se uitau la el. Stăteau încă în genunchi lângă perete, dar toţi întorseseră capul ca să se uite la el. Shienaranii, indiferent de clasa lor socială, erau întotdeauna politicoşi şi corecţi, chiar şi faţă de duşmanii de moarte, iar Ogierii nu fuseseră niciodată duşmanii celor din Shienar. În ochii jucătorilor se citea revolta. Chipurile le erau inexpresive, dar ochii lor spuneau că ceea ce făcuse nu era bine. Rand le dădea dreptate pe jumătate şi din acest motiv resimţi şi mai puternic acuzaţiile lor. Nu făcură decât să se uite la el, dar Rand ieşi poticnindu-se, ca şi cum l-ar fi urmărit.

Paralizat, umblă prin cămări, încercând să găsească un loc în care să se adăpostească până când aveau să deschidă din nou porţile. Atunci s-ar putea ascunde în fundul căruţei vreunui neguţător. Dacă nu cumva aveau să cerceteze căruţele la ieşire. Dacă nu cercetau cămările, dacă nu scotoceau prin toată fortăreaţa după el. Se încăpăţână să nu se gândească la asta, se încăpăţână să se concentreze numai asupra găsirii unei ascunzători. Dar în toate locurile pe care le găsea – un spaţiu gol într-o stivă de saci de cereale, o potecă îngustă de-a lungul zidului în spatele unor buţi de vin, o cămară părăsită pe jumătate plină cu lăzi goale şi umbre – îşi imagina că va fi găsit de cei care l-ar fi căutat. Îşi imagina şi că urmăritorul nevăzut, oricine era el – sau orice – avea să-l găsească aici. Aşa că stărui în căutările lui, însetat, murdar şi cu pânze de păianjen în păr.

Şi apoi ajunse într-un coridor slab luminat de torţe şi o văzu pe Egwene strecurându-se de-a lungul lui, oprindu-se din când în când ca să privească iscoditor în cămările pe lângă care trecea. Părul ei negru, care îi ajungea până la brâu, era prins la spate cu o fundă roşie şi purta o rochie fumurie, cum era obiceiul în Shienar, garnisită cu roşu. Când o zări, fu copleşit de tristeţe şi de sentimentul că a pierdut ceva însemnat, mai mult chiar decât atunci când îi izgonise pe Mat, Perrin şi Loial. Crescuse gândindu-se că, într-o bună zi, se va căsători cu Egwene; amândoi se gândiseră la asta. Dar acum...

Fata tresări când Rand apăru pe neaşteptate în faţa ei, oftă, dar nu spuse decât:

— Deci aici erai. Mat şi Perrin mi-au povestit ce ai făcut. Şi Loial. Ştiu ce încerci să faci, Rand, dar e o prostie.

Îşi încrucişă braţele sub sâni şi îl fixă severă cu ochii ei mari şi întunecaţi. Întotdeauna se întreba cum reuşea să pară că se uita de sus la el – făcea asta ori de câte ori voia – deşi abia dacă îi ajungea la piept şi în plus mai era şi cu doi ani mai mică decât el.

— Bine, spuse el.

Se înfurie dintr-odată din pricina părului ei. Înainte să plece din cele Două Râuri nu văzuse niciodată o femeie în toată firea cu părul despletit. Acasă, toate fetele aşteptau cu nerăbdare ca Soborul Femeilor din satul lor să spună că sunt îndeajuns de mari ca să-şi împletească părul. Cu siguranţă aşa se întâmplase cu Egwene. Şi iată că acum îşi purta părul desfăcut, strâns numai cu o fundă. „Eu vreau să merg acasă şi nu pot, iar ea de-abia aşteaptă să uite tot ce era în Emond’s Field.”

— Pleacă şi tu şi lasă-mă în pace. Nu vrei să mai ai de-a face cu un păstor. Sunt o grămadă de femei Aes Sedai aici pe lângă care să stai. Şi nu cumva să le spui că m-ai văzut. Sunt pe urmele mele şi n-am nevoie să le dai şi tu o mână de ajutor.

Pete de roşeaţă se aprinseră în obrajii fetei.

— Crezi că aş...

Rand se întoarse să plece, dar Egwene scoase un ţipăt şi se aruncă asupra lui, încolăcindu-i picioarele cu braţele. Se rostogoliră amândoi pe podeaua de piatră, iar desagii şi boccelele lui zburară în toate părţile. Rand bodogăni când se lovi de pardoseală şi teaca sabiei îi intra în coaste, şi din nou când Egwene se ridică şi se trânti pe spatele lui, ca şi cum ar fi fost un scaun.

— Mama, spuse ea cu hotărâre, mi-a zis întotdeauna că cel mai bun mijloc de a învăţa cum să te porţi cu un bărbat este să înveţi să călăreşti un catâr. Zicea că în general au cam tot atâta minte. Doar că uneori catârii sunt mai deştepţi.

Îşi ridică uşor capul ca să se uite peste umăr la ea.

— Dă-te jos de pe mine, Egwene! Dă-te jos! Egwene, dacă nu te dai jos – coborî vocea, ameninţător – îţi fac ceva. Tu ştii ce sunt.

Se uită furios la ea, ca să fie sigur că pricepe. Egwene pufni.

— N-ai face nimic, nici de-ai putea. Tu n-ai face rău nimănui. Dar oricum nu poţi. Ştiu că nu te poţi servi de Putere oricând vrei, se întâmplă doar câteodată, şi nu o poţi controla. Aşa că n-o să-mi faci nimic, nici mie, nici altcuiva. Eu însă iau lecţii cu Moiraine, aşa că, dacă nu îţi bagi minţile în cap, Rand al’Thor, o să-ţi dau foc la pantaloni. Asta pot face. Ţine-o tot aşa şi o să vezi.

Dintr-odată, doar pentru o clipă, torţa de lângă ei, de pe zid, începu să ardă cu vâlvătaie mare. Egwene scoase un ţipăt şi se uită ţintă la torţă, mirată.

Rand se răsuci, o apucă de braţ, o dădu jos de pe el şi o puse cu spatele la perete. Când se aşeză şi el, fata stătea în faţa lui, frecându-şi mânioasă braţul.

— Chiar ai fi făcut asta, nu-i aşa? zise el înfuriat. Te joci cu lucruri pe care nu le înţelegi. Ai fi putut să ne preschimbi în cenuşă!

— Bărbaţii! Când nu au ei ultimul cuvânt, fie o iau la fugă fie recurg la forţă.

— Stai puţin! Cine a pus piedică celuilalt? Cine s-a aşezat pe celalalt? Şi tu ai ameninţat – ai încercat chiar – să... Ridică mâinile. Nu. Îmi faci tot timpul asta. Când îţi dai seama că n-o să ai ultimul cuvânt, începem să ne certăm despre cu totul altceva. Nu şi de data asta.

— Nu mă cert, spuse ea liniştită, şi nici nu încerc să schimb subiectul. Dar să te ascunzi nu înseamnă să fugi? Şi după ce te ascunzi, o să fugi de-a adevăratelea. Şi de ce să le faci rău? Lui Mat, lui Perrin, lui Loial. Şi mie. Ştiu de ce. Ţi-e frică că o să le faci şi mai mult rău dacă îi laşi să rămână lângă tine. Dacă nu faci ceea ce nu trebuie, atunci nu trebuie să te gândeşti că ai putea face rău cuiva. Dar tu fugi şi te răsteşti la oameni şi nici măcar nu ştii dacă ai de ce. De ce ar trebui să ştie Suprema Înscăunată sau alte femei Aes Sedai cu excepţia lui Moiraine, că exişti?

Rand o privi o vreme cu atenţie. Cu cât stătea mai mult cu Moiraine şi Nynaeve, cu atât începea să se poarte la fel ca ele, cel puţin când voia. Uneori semănau foarte mult, Aes Sedai şi Meştereasa, reci şi pricepute. Era însă tulburător să vadă acelaşi lucru la Egwene. În cele din urmă îi zise ce spusese Lan.

— Ce altceva ar fi vrut să spună?

Egwene rămase cu mâna pe braţ, încruntându-se, încordată.

— Moiraine ştie despre tine şi nu a făcut nimic, aşa că de ce ar face ceva acum? Dar dacă Lan... încă încruntată, se uita în ochii lui. Cămările sunt primul loc în care or să te caute. Dacă te caută. Până când aflăm dacă te caută, trebuie să te duci într-un loc unde nu le-ar trece prin cap s-o facă. Ştiu. Temniţa.

Rand se ridică anevoie în picioare.

— Temniţa!

— Nu într-o celulă, prostuţule. Merg acolo câteodată, seara, ca să-l văd pe Padan Fain. Şi Nynaeve face la fel. Nimănui n-o să i se pară ciudat dacă azi mă duc mai devreme. De fapt, cum toată lumea e cu ochii pe Suprema Înscăunată, nici n-or să ne observe.

— Dar Moiraine...

— Ea nu merge în temniţă ca să-i pună întrebări jupânului Fain. Îl cheamă la ea. Şi nici măcar asta nu a făcut în ultimele săptămâni. Crede-mă pe cuvânt, o să fii în siguranţă acolo.

Dar Rand şovăia. Padan Fain.

— De ce te duci să-l vezi pe neguţătorul ambulant, de fapt? E o Iscoadă a Celui Întunecat, a recunoscut chiar el, o iscoadă primejdioasă. Arde-m-ar, Egwene, el i-a adus pe troloci în Emond’s Field! Ogarul Celui Întunecat, aşa îşi spunea, şi el mi-a adulmecat urma de la Noaptea Iernii încoace.

— Ei bine, acum e la loc sigur în spatele zăbrelelor de fier, Rand. Era rândul ei să şovăie şi se uită la el aproape rugătoare. Rand, Padan Fain venea cu căruţa în Ţinutul celor Două Râuri în fiecare primăvară dinainte să mă nasc. Îi cunoaşte pe toţi oamenii pe care îi cunosc şi eu, toate locurile. E ciudat, dar cu cât stă mai mult închis, cu atât devine mai mult el însuşi. Parcă se rupe de Cel Întunecat. Râde din nou şi istoriseşte lucruri amuzante, despre oamenii din Emond’s Field şi câteodată despre locuri despre care n-am auzit niciodată. Uneori e aproape aşa cum îl ştiam. Îmi place să am cu cine sta de vorbă despre acasă.

„De când eu te evit, îşi spuse el, şi de când Perrin evită pe toată lumea, iar Mat îşi petrece tot timpul jucând zaruri şi chefuind.”

— N-ar fi trebuit să vă ascund atâtea, murmură el, apoi oftă. Bine, dacă Moiraine crede că eşti în siguranţă în preajma lui, cred că o să fiu şi eu în siguranţă. Dar nu e nevoie să fii şi tu amestecată în treaba asta.

Egwene se ridică în picioare şi începu să-şi netezească rochia, ocolindu-i privirea.

— Moiraine a spus că eşti în siguranţă? Egwene?

— Moiraine Sedai nu mi-a spus niciodată că nu pot merge să-l văd pe jupanul Fain, spuse ea, cu băgare de seamă.

Rand se uită ţintă la ea, apoi izbucni:

— N-ai întrebat-o. Nu ştie. Egwene, e o prostie. Padan Fain e Iscoada Celui Întunecat, la fel de periculos ca şi ceilalţi.

— E închis într-o cuşcă, spuse ea cu asprime, şi nu trebuie să-i cer voie lui Moiraine pentru tot ce fac. E cam târziu să te întrebi dacă femeile Aes Sedai ar încuviinţa ceea ce faci, nu-i aşa? Ei, vii?

— Pot să găsesc şi singur temniţa. Mă caută deja, sau or să înceapă să mă caute, şi nu are rost să te găsească cu mine.

— Fără mine, spuse ea sec, o să te împiedici în propriile picioare şi o să ajungi direct în poala Supremei Înscăunate, apoi o să mărturiseşti totul încercând să nu spui nimic.

— Sânge şi cenuşă, ar trebui să fii acasă, în Soborul Femeilor. Dacă bărbaţii ar fi pe atât de împiedicaţi şi de neajutoraţi pe cât crezi tu, n-am...

— Ai de gând să stai aici şi să vorbeşti până te găsesc? Ia-ţi lucrurile, Rand, şi vino cu mine.

Fără să-i aştepte răspunsul, Egwene se întoarse şi porni pe coridor. Mormăind ceva în barbă, Rand o urmă, fără tragere de inimă.

Erau puţini oameni – majoritatea servitori – pe coridoarele lăturalnice pe care o luară, dar lui Rand i se părea că toţi se uită cu atenţie la el. Nu ca la un bărbat oarecare, gata să plece la drum, ci la el, Rand al’Thor. Ştia că era doar o impresie – şi spera că aşa era – dar tot nu se simţi uşurat când se opriră pe un culoar aflat mult dedesubtul fortăreţei, în faţa unei uşi înalte, cu o ferestruică zăbrelită tăiată în ea şi acoperită cu bare de fier, la fel ca porţile din zidul exterior. Lângă ferestruică atârna un clopoţel.

Uitându-se prin ferestruică, Rand văzu pereţii goi şi doi soldaţi cu capetele rase care stăteau, cu capul descoperit, la o masă pe care era o lampă cu ulei. Unul dintre ei ascuţea un pumnal de o piatră, cu mişcări lente şi îndelungi. Nu se opri din ascuţit când Egwene sună din clopoţel şi se auzi zăngănitul strident al fierului pe fier. Celalalt soldat, cu faţa lată şi posacă, se uită la uşă ca şi cum stătea pe gânduri înainte să se ridice, într-un sfârşit, şi să vină înspre ei. Era scund şi îndesat şi de-abia ajungea să vadă printre zăbrelele de la uşă.

— Ce vrei? Ah, tot tu eşti, fato. Ai venit să vezi Iscoada Celui Întunecat? El cine e?

Nu făcu nici un gest să deschidă uşa.

— E prietenul meu, Changu. Vrea să-l vadă şi el pe jupânul Fain.

Soldatul se uită cu luare aminte la Rand; buza de sus îi tremura, dezgolindu-i dinţii. Lui Rand nu i se părea că bărbatul vrea să zâmbească.

— Bine, spuse Changu în cele din urmă. Bine. Eşti înalt, nu-i aşa? Înalt. Şi bine îmbrăcat pentru cineva de teapa ta. Te-a prins cineva în ţinuturile de la hotarul de răsărit când erai mic şi te-a crescut pe lângă casă?

Trase zăvoarele şi deschise cu putere uşa.

— Hai, intraţi, dacă vreţi să intraţi. Vocea îi deveni batjocoritoare: Ai grijă să nu te loveşti la cap, Seniore.

Nu era nici o primejdie: uşa ar fi fost destul de mare şi pentru Loial. Rand intră în urma lui Egwene, încruntându-se şi întrebându-se dacă acest Changu punea ceva la cale. Era primul Shienaran nepoliticos pe care îl vedea; chiar şi Masema era doar rece, nu neapărat nepoliticos. Dar individul se mulţumi să închidă uşa şi să tragă zăvoarele la loc, apoi se duse la una din poliţele de lângă cealaltă margine a mesei şi luă una din lămpile de acolo. Celalalt soldat nu se opri din ascuţitul pumnalului, nici măcar nu ridică privirea. În cameră nu erau decât o masă, nişte bănci şi nişte poliţe; podeaua era acoperită cu paie şi o altă uşă ferecată ducea şi mai mult în adâncuri.

— O să aveţi nevoie de lumină, nu-i aşa, spuse Changu, acolo, în întuneric, cu tovarăşul vostru. Râse, răguşit şi fără haz, şi aprinse lampa. Vă aşteaptă.

Îi aruncă lampa lui Egwene şi deschise uşa din interior aproape cu bucurie.

— Vă aşteaptă. Acolo, în întuneric.

Rand se opri neliniştit din pricina beznei din faţă şi a lui Changu care rânjea în spatele lui, dar Egwene îl apucă de mânecă şi îl trase înăuntru. Uşa se trânti cu zgomot, aproape prinzându-i călcâiul; se auzi cum se închiseră zăvoarele. Nu aveau decât lampa în toată întunecimea aceea, un mic ochi de lumină în jurul lor.

— Eşti sigură că o să ne lase să ieşim? întrebă el.

Îşi dădu seama că bărbatul nici nu se uitase la sabia lui sau la arc, nici nu întrebase ce avea în boccele.

— Nu sunt nişte paznici prea buni. Am fi putut veni aici să-l eliberăm pe Fain.

— Mă cunosc, ştiu că nu aş face asta, spuse ea tulburată. De fiecare dată când vin par mai încrâncenaţi. Toţi paznicii. Mai răi, mai posaci. Changu spunea glume prima data când am venit, iar Nidao aproape că nu mai vorbeşte. Dar probabil că dacă stai într-un loc ca ăsta nu poţi să ai inima uşoară. Poate că doar mi se pare. Locul asta nu mă face nici pe mine să mă simt prea bine.

În ciuda celor spuse, îl trase încrezătoare după ea în întuneric. Rand îşi ţinea mâna liberă pe sabie. Lumina palidă a lămpii scoase la iveală o încăpere largă, cu gratii late de fier la fiecare capăt, în faţa celulelor cu pereţi de piatră. Doar în două din celulele pe lângă care trecură erau prizonieri. Când văzură lumină, întemniţaţii se ridicară în capul oaselor pe paturile lor înguste, acoperindu-şi ochii cu mâinile, privind furios printre degete. Chiar dacă aveau chipurile ascunse, Rand era sigur că se uitau furios la ei. Ochii le străluceau în lumina lămpii.

— Celui de acolo îi place să bea şi să se bată, şopti Egwene, arătând spre un individ mătăhălos, cu palmele tăbăcite. De data asta a distrus singur sala mare a unui han din oraş şi a rănit serios nişte oameni.

Celalalt prizonier purta o haina brodată cu aur, cu mâneci largi şi cizme scurte, strălucitoare.

— A încercat să plece din oraş fără să plătească la han – Egwene dispreţuia un asemenea lucru: tatăl ei era Starostele din Emond’s Field, dar şi hangiu – şi fără să plătească precupeţilor şi neguţătorilor cărora le datora bani.

Bărbaţii mârâiră la ei, scoţând înjurături guturale, la fel de vulgare precum cele pe care le auzise Rand de la gărzile neguţătorilor.

— Şi înjurăturile sunt mai neruşinate pe zi ce trece, spuse Egwene cu vocea sugrumată, şi grăbi pasul.

Când ajunseră la celula lui Padan Fain, aflată chiar în celălalt capăt, Egwene era destul de în faţă pentru ca Rand să rămână complet în întuneric. Se opri acolo, în umbrele din spatele lămpii fetei. Fain stătea pe pat, cu trupul aplecat în faţă, ca şi cum ar fi aşteptat ceva, exact aşa cum spusese Changu. Era un bărbat osos, cu privire pătrunzătoare, cu braţe lungi şi un nas mare şi arata chiar mai sfrijit acum decât îşi amintea Rand. Nu din pricina temniţei – mâncarea de aici era aceeaşi cu cea pe care o mâncau servitorii, şi nici cei mai ticăloşi prizonieri nu erau tăiaţi de la porţie – ci din cauza a ceea ce făcuse înainte să ajungă la Fal Dara.

Padan Fain îi stârni lui Rand amintiri de care s-ar fi lipsit bucuros. Fain pe capra căruţei lui mari de neguţător ambulant, mergând pe Podul Căruţelor, sosind în Emond’s Field în ziua de Noaptea Iernii. Şi în Noaptea Iernii veniseră trolocii, ucigând şi pârjolind, vânând. Vânând trei tineri, spusese Moiraine. „Vânându-mă pe mine, dacă ar fi ştiut, şi folosindu-l pe Fain ca ogar.”

Fain se ridică în picioare când se apropie Egwene, fără să îşi acopere ochii sau măcar să clipească din cauza luminii. Îi zâmbi, un zâmbet care îi atinse doar buzele, apoi îşi înălţă privirea deasupra capului ei. Uitându-se ţintă la Rand, ascuns în bezna din spatele luminii, îndreptă un deget lung înspre el.

— Simt că eşti acolo, ascunzându-te, Rand al’Thor, spuse el, aproape îngânând. Nu te poţi ascunde, nici de mine, nici de ei. Credeai că s-a terminat, nu-i aşa? Dar bătălia nu se termină niciodată, Rand al’Thor. Vin după mine şi vin după tine, iar războiul merge mai departe. Fie că trăieşti, fie că mori, pentru tine nu se termină niciodată.

Deodată începu să cânte:

Dar vine-o vreme, şi-a venit mereu

Când suntem liberi toţi, şi tu, şi eu.

Şi-apoi o zi când moare lumea toată,

Tu în primul rând, eu niciodată.

Îşi lăsă braţul să cadă şi ridică privirea, uitându-se ţintă undeva sus, în întuneric. Un rânjet hâd îi strâmba gura şi râse înfundat, ca şi cum ceea ce vedea era foarte hazliu.

— Mordeth ştie mai multe decât voi toţi. Mordeth ştie.

Egwene se dădu înapoi până când ajunse la Rand şi numai marginea ochiului de lumină mai atingea zăbrelele de la celula lui Fain. Întunericul îl ascunse pe neguţătorul ambulant, dar încă îi mai auzeau râsetele înfundate. Chiar şi fără să-l vadă, Rand era convins că Fain încă se mai uita în gol. Înfiorându-se, atinse plăselele sabiei cu degetele.

— Lumină! spuse el răguşit. Şi tu zici că e aşa cum era pe vremuri?

— Câteodată e mai bine, alteori mai rău.

Lui Egwene îi tremura glasul.

— Acum e mai rău – mult mai rău decât de obicei.

— Mă întreb ce vede. „E nebun, stă şi se holbează în întuneric la un tavan de piatră. Dacă piatra nu ar fi acolo, s-ar uita drept în apartamentele femeilor. Unde sunt Moiraine şi Suprema Înscăunată.” Se înfioră din nou. E nebun.

— N-a fost o idee bună, Rand.

Privind peste umăr înspre celulă, Egwene îl trase după ea şi coborî glasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă că Fain ar fi putut să o audă. Chicotelile lui Fain se auzeau încă în urma lor.

— Chiar dacă n-or să mă caute aici, nu pot sta aici cu el aşa şi cred că nici tu nu ar trebui să rămâi. Are ceva astăzi ce...

Egwene trase aer în piept, cutremurându-se.

— Mai e un loc în care ai fi şi mai în siguranţă decât aici. Nu ţi-am spus mai înainte pentru că era mai uşor să te aduc aici, dar n-or să caute niciodată în apartamentele femeilor. Niciodată.

— Apartamentele... Egwene, poate că Fain e nebun, dar tu eşti şi mai nebună decât el. Nu te poţi ascunde de viespi în cuibul de viespi.

— Ce loc mai bun ştii? Care este singurul loc din fortăreaţă în care nici un bărbat nu intră fără să fie poftit de o femeie, nici măcar Seniorul Agelmar? Care este singurul loc în care nimănui nu i-ar trece prin cap să caute un bărbat?

— Care este singurul loc din fortăreaţă care este sigur plin de femei Aes Sedai? E o idee nesăbuită, Egwene.

Fata puse mâna pe boccelele lui şi vorbi de parcă totul ar fi fost deja hotărât.

— Trebuie să-ţi înfăşori sabia şi arcul în mantie, şi atunci o să pară că duci nişte lucruri pentru mine. N-ar trebui să fie prea greu să îţi găsesc un veston şi o cămaşă mai puţin frumoase. Dar va trebui să te gheboşezi.

— Ţi-am spus, nu vreau să fac asta.

— Din moment ce eşti încăpăţânat ca un catâr, ar trebui să-ţi placă să faci pe animalul de povară. Doar dacă nu cumva preferi să rămâi aici cu el.

Râsetele şoptite ale lui Fain se auziră prin umbrele întunecate.

— Bătălia nu se termină niciodată, Rand al’Thor. Mordeth ştie.

— S-ar putea să am mai mult noroc dacă sar de pe zid, murmură Rand.

Dar îşi dădu jos boccelele de pe umăr şi începu să-şi învelească sabia, arcul şi tolba, aşa cum zisese Egwene. În beznă, Fain râdea.

— Nu se termină niciodată, al’Thor. Niciodată.

CAPITOLUL 4 • Înfăţişarea

Singură, în încăperea sa din acea parte a fortăreţei rezervată femeilor, Moiraine îşi potrivi şalul, brodat cu un desen care reprezenta corzi răsucite de iederă şi de viţă, şi se cântări din priviri, în oglinda înaltă şi înrămată, aflată într-un colţ. Atunci când era supărată, ochii săi mari şi întunecaţi puteau să pară la fel de aprigi ca ochii de şoim. În clipa aceea, păreau să sfredelească ovalul de sticlă argintată. Numai întâmplarea făcuse ca şalul pe care-l purta să se afle în desagii de la şa, atunci când sosise în Fal Dara. Şalurile de felul acesta, care aveau pe spate, chiar la mijloc, Flacăra sclipitoare din Tar Valon şi nişte ciucuri lungi, a căror culoare reprezenta Ajah din care făcea parte posesoarea (al lui Moiraine era albastru precum cerul), se purtau, de cele mai multe ori, numai în Tar Valon, ba chiar numai în Turnul Alb. În afara întrunirilor Marelui Divan din Turn, nu se iveau prea multe prilejuri care să necesite purtarea şalului; dincolo de Zidurile Strălucitoare, cei mai mulţi oameni de rând ar fi luat-o la fugă la vederea Flăcării, căutând să se ascundă sau, cine ştie, să-i cheme în ajutor pe Copiii Luminii. Nici măcar o Aes Sedai nu era ferită de săgeţile Mantiilor Albe, iar Copiii erau mult prea vicleni pentru a-i îngădui unei Surori să-l vadă pe cel care-o ţintea, înainte să apuce să tragă, dându-i astfel răgazul de a se feri. Cât despre Moiraine, ea nu s-ar fi aşteptat niciodată să fie silită să poarte şalul în Fal Dara. Numai că o întâlnire cu Suprema Înscăunată avea anumite tipicuri, pe care era obligată să le respecte.

Era o femeie zveltă şi nicidecum înaltă, iar obrajii netezi, fără vârstă, aşa cum aveau toate femeile Aes Sedai, o făceau adesea să pară mai tânăra decât era. Numai că Moiraine avea şi mişcările graţioase şi poruncitoare, precum şi un calm care se putea impune în faţa oricărei adunări. Se deprinsese cu aceste purtări încă din tinereţea petrecută în Palatul Regal din Cairhien, iar anii scurşi de când devenise Aes Sedai nu o făcuseră să se schimbe – ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi, în acea zi, calmul era doar aparent. „Probabil că sunt necazuri, altfel n-ar fi venit chiar ea în persoană”, gândi femeia. Era cel puţin a zecea oara când ideea i se strecurase în minte. Numai că, dincolo de ea, se mai aflau încă o mie de întrebări. „Ce fel de necazuri şi, mai ales, pe cine a ales s-o însoţească?” De ce tocmai acolo? De ce tocmai atunci? Nu putea îngădui ca lucrurile să înceapă să meargă prost.

Inelul cu Marele Şarpe pe care-l purta pe mâna dreaptă sclipi slab, atunci când ea ridică braţul pentru a pipai lănţişorul delicat de aur împletit în pletele închise la culoare care-i cădeau în valuri pe umeri. Drept în mijlocul frunţii îi atârna o piatră mică, albastră precum cerul. Multe dintre femeile din Turnul Alb ştiau ce putea face atunci când se folosea de piatră pentru a se concentra. Nu era cine ştie ce – doar o mărgică de cristal albastru, bine şlefuit, de care se folosise pe când era tânără, pentru primii paşi pe calea Puterii, fără să fie călăuzită de nimeni. Îşi reamintise, pe atunci, de poveştile despre aşa-numitele angreal, sau despre sa’angreal, obiecte încă şi mai puternice, legendarele rămăşiţe din Vârsta Legendelor cu ajutorul cărora femeile Aes Sedai conduceau mai multă Putere decât ar fi putut-o face în mod firesc; îşi reamintise, şi se gândise că un asemenea obiect era de neînlocuit pentru stăpânirea Puterii. Surorile din Turnul Alb cunoşteau câteva dintre micile ei vicleşuguri, iar pe altele doar le bănuiau, ba chiar îşi imaginau că putea face şi multe alte lucruri.

Atunci când auzise povestea, fusese de-a dreptul tulburată. De fapt, piatra nu o ajuta decât pentru câteva lucruri simple şi mărunte – ce-i drept, folositoare, câteodată – soiul de lucruri care-i puteau trece prin minte unei copile. Dar dacă împreună cu Suprema veniseră şi alte Surori, care nu aveau ce căuta acolo, se putea folosi de mărgică pentru a le lua pe nepregătite, din pricina tuturor poveştilor care circulau.

La uşă se auziră mai multe bătăi, iuţi şi nerăbdătoare. Nu putea fi vorba de nici o femeie din Shienar – ele nu ar fi îndrăznit să facă asta, cu atât mai puţin la uşa ei. Moiraine rămase cu privirile aţintite asupra oglinzii, până când îşi regăsi liniştea, ascunzându-şi toate gândurile în adâncul sufletului. Apoi cercetă punga de piele moale care-i atârna la cingătoare. „O fi avut ea motive să plece din Tar Valon, dar o să uite de toate, după ce o să-i înfăţişez aceasta nouă pricină.” Ciocăniturile răsunară din nou, mai puternice decât prima dată, înainte ca ea să traverseze încăperea şi să deschidă uşa, zâmbindu-le liniştită celor două femei care veniseră s-o cheme.

Le recunoscu pe amândouă. Una era Anaiya, o femeie cu părul închis la culoare, cu un şal cu ciucuri albaştri, iar cealaltă – Liandrin, cu şalul ei roşu. Aceasta din urmă – la fel de tânără pe cât o arăta chipul, cu o faţă de păpuşă şi cu o gură micuţă, cu colţurile lăsate în jos – avea braţul ridicat, pregătindu-se să bată din nou la uşă. Sprâncenele sale de culoare închisă, şi ochii, încă şi mai întunecaţi, ieşeau puternic în relief din pricina numeroaselor şuviţe împletite, de culoarea mierii. Asemenea trăsături, însă, nu erau neobişnuite pentru cineva din Tarabon. Cele două femei erau mai înalte decât Moiraine – deşi, la drept vorbind, Liandrin nu o depăşea decât cu o palmă.

Pe chipul sever al Anaiyei înflori un zâmbet, de îndată ce Moiraine deschise uşa. Era singura trăsătură frumoasă cu care se putea mândri, dar era îndeajuns; toată lumea se simţea la adăpost, mulţumită de sine şi deosebită, atunci când o vedea pe Anaiya zâmbind.

— Moiraine, să te scalde Lumina. Mă bucur să te revăd. Eşti bine? A trecut atâta vreme.

— Inima mea se bucură să te vadă, Anaiya. Să te scalde Lumina.

Era purul adevăr. Era bine să ştie că avea măcar o prietenă printre femeile Aes Sedai care veniseră în Fal Dara.

Liandrin îşi subţie buzele şi-şi aranjă şalul pe umeri, cu mişcări rapide.

— Suprema Înscăunată, chiar ea îţi cere să mergi s-o vezi, Soră.

Până şi glasul îi suna morocănos şi rece, dar nu era din pricina lui Moiraine – sau, cel puţin, nu doar din pricina ei. Liandrin părea mereu nemulţumită. Încruntându-se, ea încercă să privească în încăpere, peste umărul lui Moiraine.

— Camera asta, chiar este păzită. Nu putem intra. De ce te fereşti de Surorile tale?

— Mă feresc de toată lumea, răspunse liniştită Moiraine. Multe dintre slujnice sunt curioase când vine vorba de Aes Sedai şi nu vreau ca ele să-şi bage nasul când nu sunt pe aici. Până acum nu a fost nevoie de asta.

Ieşind pe coridor împreună cu celelalte, ea închise uşa şi adaugă:

— N-ar fi mai bine să mergem? Nu trebuie s-o facem pe Supremă să ne-aştepte.

Porni în josul coridorului, alături de Anaiya, care-i vorbea despre tot felul de lucruri. Liandrin rămase o vreme cu ochii la uşă, ca şi cum s-ar fi întrebat ce avea de ascuns Moiraine, apoi se grăbi să le ajungă din urmă. Se proţăpi de cealaltă parte a lui Moiraine, mergând înţepată, ca un străjer. Anaiya, în schimb, era mult mai liniştită şi nu făcea decât să le ţină companie. Tălpile lor încălţate în papuci uşori de-abia atingeau covoarele groase, ţesute cu modele simple.

Mai multe femei îmbrăcate în livrele le făcură plecăciuni adânci, pe măsură ce treceau pe lângă ele. Unele le arătară mai mult respect decât dac-ar fi trecut însuşi Seniorul din Fal Dara. Trei femei Aes Sedai, împreună, şi însăşi Suprema Înscăunată găzduită în fortăreaţă. Onoarea care li se făcea întrecea toate aşteptările. Pe coridoare erau şi câteva femei din Casele nobile; şi ele se plecară, ceea ce cu siguranţă n-ar fi făcut pentru Seniorul Agelmar. Moiraine şi Anaiya zâmbiră şi-şi plecară frunţile, răspunzând fiecărui salut, fie că venea de la slujnice, fie de la femeile de viţa nobila. Liandrin nici nu le băga în seamă.

Pe unde treceau întâlneau, fireşte, numai femei. Nici un bărbat din Shienar trecut de zece ani nu şi-ar fi îngăduit să pătrundă în iatacurile acelea fără să i se fi dat voie sau fără să fi fost poftit, cu toate că erau şi pe acolo câţiva băieţei care alergau şi se jucau pe coridoare. Văzându-le, ei se lăsară, stângaci, într-un genunchi, în timp ce surorile lor făceau reverenţe. Din când în când, trecând pe lângă unul dintre ei, Anaiya zâmbea şi-i ciufulea părul.

— De data asta, Moiraine, spuse Anaiya, ai stat prea multă vreme departe de Tar Valon. Mult prea multă. Tar Valon îţi duce dorul, şi surorile tale la fel. Şi e nevoie de tine în Turnul Alb.

— Unele dintre noi trebuie să mai străbată şi lumea, răspunse liniştită Moiraine. Marele Divan îl las în grija ta, Anaiya. Şi totuşi, acolo, în Tar Valon, tu auzi mai multe despre ceea ce se-ntâmplă în lume decât mine. Adesea, eu nici nu mai am răgazul să aflu ce se petrece în urma mea, prin locurile prin care tocmai am trecut. Ce veşti mai sunt?

— Au apărut încă trei falşi Dragoni, spuse Liandrin, scuipând cuvintele. În Saldaea, Murandy şi Tear, au făcut ravagii. În vremea asta, voi, Albastrele, zâmbiţi şi vorbiţi despre nimicuri, şi tot încercaţi să vă agăţaţi de trecut.

Anaiya ridică dintr-o sprânceană, iar Liandrin tăcu, pufnind aprig.

— Trei, şopti Moiraine, ca pentru sine; o clipă, ochii îi străluciră, dar îşi dădu seama iute şi se feri. În ultimii doi ani au fost trei, iar acum încă trei deodată.

— O să ne ocupăm şi de ăştia, la fel ca şi de cei dinaintea lor. Şi de masculii ăştia paraziţi, şi de nespălaţii care se adună sub steagurile lor.

Moiraine era aproape amuzată de siguranţa din glasul lui Liandrin. Nu prea mult, însă, pentru că-şi dădea mult prea bine seama de ceea ce se petrecea, ca şi de diversele posibilităţi existente.

— N-au trecut decât câteva luni, Soră, şi ai şi uitat? Ultimul fals Dragon aproape că a distrus Ghealdan înainte ca armata sa, nespălată sau nu, să fie înfrântă. Da, de-acum Logain este în Tar Valon, şi probabil că a fost domolit şi nu mai este primejdios, dar unele dintre surorile noastre au murit pentru a-l putea învinge. Or, asta nu ne putem îngădui – chiar şi o singură victimă, şi tot este prea mult. Iar pierderile din Ghealdan sunt cu mult mai mari. Cei doi de dinaintea lui Logain nu puteau conduce Puterea şi chiar şi aşa oamenii din Kandor şi din Arad Doman şi-aduc foarte bine aminte de satele arse şi de bărbaţii morţi în luptă. Crezi că lumea poate face faţă atât de uşor, când sunt trei la un loc? Oamenii o să se adune ca oile sub flamurile lor. Nici unui bărbat care a pretins că ar fi fost Dragonul Renăscut nu i-au lipsit credincioşii. Cât de cumplite or să fie războaiele de data asta?

— Nu-i chiar atât de rău, spuse Anaiya. Din câte ştim, numai cel din Saldaea poate conduce Puterea. Nu a avut prea mult timp pentru a-şi atrage credincioşi, iar surorile noastre trebuie să fi ajuns deja acolo, ca să se ocupe de el. Cei din Tear îl hărţuiesc pe falsul Dragon şi pe oamenii lui prin Haddon Mirk, iar omul din Murandy este deja în lanţuri.

Râse scurt, mirându-se parcă, şi continuă:

— Ca să vezi! Tocmai cei din Murandy s-au descurcat cel mai bine şi cel mai repede. Dacă-i întrebi, ai zice că regatul nici nu contează pentru ei: spun că se trag din Lugard, din Inishlin, sau că sunt oamenii cine ştie cărui mare Senior. Şi totuşi, de teamă că vreunul dintre vecinii lor ar putea profita de acest prilej pentru a-i invada, au sărit asupra falsului Dragon aproape imediat după ce-a deschis gura ca să-şi declare intenţiile.

— Cu toate astea, spuse Moiraine, trei dintr-odată nu pot fi trecuţi cu vederea. Oare a reuşit vreuna dintre surori să Proroceasca ceva?

Nu părea ceva foarte probabil – de mai multe veacuri, puţine Aes Sedai dăduseră semne ca ar fi avut o asemenea înzestrare – aşa că nu se miră văzând-o pe Anaiya clătinând din cap. Nu se miră, dar se simţi un pic mai uşurată.

Ajunseră la o răspântie a mai multor coridoare, unde se întâlniră cu Domniţa Amalisa. Aceasta făcu o reverenţă adâncă, lăsându-şi fruntea mult în jos şi desfăcându-şi larg poalele fustei de un verde-deschis.

— Cinstire pentru Tar Valon, murmură ea. Slava femeilor Aes Sedai.

Pentru sora Seniorului din Fal Dara era nevoie de ceva mai mult decât de o aplecare a capului. Moiraine luă mâinile Amalisei şi o ridică în picioare.

— Ne faci o mare onoare, Amalisa. Ridică-te, Soră.

Amalisa se îndreptă cu multă graţie, roşie la faţă. Nu fusese niciodată în Tar Valon, iar cinstea de a fi numita Soră de către o Aes Sedai era ceva important chiar şi pentru cineva de rang înalt, ca ea. Era o femeie scundă şi de vârstă mijlocie, cu tenul întunecat. Se bucura de o frumuseţe împlinită şi matură, pe care culoarea din obraji o scotea şi mai mult în evidenţă.

— Eşti mult prea bună cu mine, Moiraine Sedai.

Moiraine zâmbi.

— Ne cunoaştem de multă vreme, nu-i aşa, Amalisa? Să trebuiască oare să folosesc titlurile de nobleţe atunci când îţi vorbesc, ca şi cum nu am fi stat niciodată de vorbă, la o ceaşcă de ceai?

— Fireşte că nu, îi răspunse Amalisa, tot printr-un zâmbet.

Pe chip i se citea aceeaşi tărie care se oglindea şi în trăsăturile fratelui ei, chiar dacă liniile obrajilor şi maxilarelor erau ceva mai puţin aspre. Unii spuneau că, oricât de încercat şi renumit războinic ar fi fost Agelmar, sora sa îl întrecea, ba chiar cu mult.

— Numai că, având-o aici pe Suprema Înscăunată... Când Regele Easar vine să viziteze Fal Dara, între patru ochi îi spun tot „Magami”, Unchiuleţule, aşa cum făceam când eram mică, iar el mă ducea în cârcă, dar în public trebuie să mă comport altfel.

Anaiya ţâţâi din buze.

— Formalităţile sunt necesare câteodată, dar adesea bărbaţii pun un preţ mult prea mare pe ele. Te rog, spune-mi Anaiya, iar eu îţi voi spune Amalisa dacă-mi permiţi.

Cu colţul ochiului, Moiraine o văzu pe Egwene, undeva în josul coridorului, dispărând grăbită după un colţ. Pe urmele ei se împleticea o siluetă cocoşată, într-un surtuc de piele, cu capul în jos şi cu multe boccele în braţe. Moiraine îşi îngădui un zâmbet uşor, pe care-l ascunse repede. „Dacă fata asta se dovedeşte şi în Tar Valon la fel de descurcăreaţă, se gândi ea, uşor amuzată, cândva o să stea pe tronul Supremei Înscăunate. Dacă învaţă să se mai controleze puţin. Şi dacă va mai dăinui tronul de Amyrlin pe care să se înscăuneze.”

Când îşi îndreptă din nou atenţia către celelalte, o auzi pe Liandrin spunând:

— ... Aşa că m-aş bucura să am prilejul de a afla mai multe despre acest ţinut.

Pe chip i se oglindea un zâmbet neprefăcut, aproape copilăros, iar vocea îi era blândă şi prietenoasă. Auzind-o pe Amalisa care le invită pe dată să vină alături de ea şi de doamnele sale în grădinile sale private, şi pe Liandrin care primi cu căldură invitaţia, Moiraine se forţă să nu lase nimic să i se citească pe chip. Liandrin nu-şi făcea prea multe prietene, şi toate cele pe care le avea erau din Ajah Roşie. „Oricum, nu se împrieteneşte decât cu Aes Sedai. Cred că ar prefera să aibă de-a face cu un bărbat sau cu un troloc, decât cu o femeie care nu e înzestrată.” Îi trecu prin minte că, probabil, Liandrin nu făcea nici o deosebire între bărbaţi şi troloci. La fel ca majoritatea celor care aleseseră să facă parte din Ajah Roşie.

Anaiya îi explica Amalisei că erau în drum spre Suprema Înscăunată.

— Fireşte, răspunse cealaltă. Fie s-o scalde Lumina, iar Creatorul să-şi întindă braţul deasupra ei, ca s-o ferească de rău. Atunci rămâne pentru mai târziu.

Şi, cu asta, îşi îndreptă umerii şi aplecă uşor din cap, atunci când cele trei Aes Sedai se îndepărtară. După ce o porniră iarăşi la drum, Moiraine începu s-o cerceteze pe Liandrin din priviri, fără să se uite vreodată direct la ea. Femeia cu părul de culoarea mierii mergea cu ochii aţintiţi înainte, gânditoare, strângând din buzele roşii ca petalele de trandafir. Părea să fi uitat şi de Moiraine şi de Anaiya. „Ce-o fi punând la cale?”

Anaiya părea să nu fi observat nimic ieşit din comun, numai că aşa era ea întotdeauna – reuşea să-i accepte pe cei din jur şi aşa cum erau de fapt, şi cum voiau să pară. Moiraine fusese dintotdeauna mirată că Anaiya se descurca atât de bine în Turnul Alb – asta pentru că toate cele viclene din fire păreau să creadă că onestitatea şi bunăvoinţa ei, blândeţea cu care-i accepta în jurul său pe toţi nu erau altceva decât o mască sub care îşi ascundea cu multă pricepere adevăratul caracter. Aproape toate se arătau luate prin surprindere, atunci când se dovedea că ea credea cu adevărat ceea ce spunea, şi spunea mereu ceea ce credea. Avea şi talentul de a pătrunde până în străfundul fiecărui lucru. Şi de a se împăca, fără să protesteze, cu ceea ce afla. În clipa aceea, de pildă, reîncepuse să vorbească, netulburată, despre ce mai era nou.

— Veştile din Andor sunt şi bune, şi rele. Revoltele de stradă din Caemlyn s-au stins odată cu venirea primăverii, dar încă se vorbeşte mult, mult prea mult, împotriva Reginei. Oamenii dau vina chiar şi pe Tar Valon, pentru iarna cea lungă. Morgase nu mai e chiar atât de sigură de tronul ei aşa cum era anul trecut, dar este încă Regină şi aşa va şi rămâne, câtă vreme Gareth Byrne este Căpitanul Suprem al Gărzilor sale. Iar Elayne, Domniţa-Moştenitoare, împreuna cu fratele său, Seniorul Gawyn, au ajuns în siguranţă în Tar Valon, pentru învăţătură. Exista o vagă îngrijorare în Turnul Alb că tradiţia ar putea fi întreruptă.

— Cu neputinţă, câtă vreme mai trăieşte Morgase, spuse Moiraine.

Liandrin tresări uşor, de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn.

— Şi să ne rugam să trăiască până la adânci bătrâneţi. Alaiul Domniţei-Moştenitoare a fost urmărit până la apele râului Erinin de către Copiii Luminii. Până la podurile din Tar Valon. Mai sunt încă şi acum unii care s-au aşezat la ieşirea din Caemlyn, aşteptând un prilej favorabil, iar dincolo de ziduri sunt şi oameni care pleacă urechea.

— Poate că a venit vremea ca Morgase să înveţe să fie puţin mai grijulie, oftă Anaiya. Lumea devine cu fiecare zi mai primejdioasă, chiar şi pentru o regină. Sau mai ales pentru o regină. Ea a fost încăpăţânată de mică. Îmi aduc aminte când a venit în Tar Valon – era doar o copilă. Nu era îndeajuns de înzestrată pentru a ajunge o adevărată Aes Sedai, iar asta o scotea din minţi. Câteodată, am impresia că din pricina asta o împinge pe fiică-sa de la spate, indiferent de ce vrea, de fapt, fata.

Moiraine pufni dispreţuitoare.

— În sufletul lui Elayne, scânteia arde încă de la naştere. Nu a fost vorba despre vreo alegere. Morgase nu poate risca să-şi lase fata să moară din lipsă de instruire, chiar dacă toate Mantiile Albe din Amadicia şi-ar fi aşezat tabăra dincolo de zidurile din Caemlyn. I-ar fi poruncit lui Gareth Byrne şi Gărzilor sale să-şi croiască drum până în Tar Valon, iar el s-ar fi supus, chiar dacă ar fi trebuit să meargă de unul singur.

„Şi, cu toate astea, adevăratele puteri ale fetei trebuie să rămână ascunse. Oare oamenii din Andor ar fi în stare să o accepte pe Elayne pe Tronul Leului, după Morgase, dacă ar şti adevărul? Nu-i vorba doar de o regină educată în Tar Valon, aşa cum cere tradiţia, ci de o Aes Sedai în toată puterea cuvântului.”

Istoria de până atunci nu cunoştea decât câteva regine care avuseseră dreptul de a se numi Aes Sedai, şi toate cele care îngăduiseră ca aceasta să se afle ajunseseră să regrete. Simţi o undă de tristeţe. Însă erau prea multe în joc pentru a-şi putea permite să dea o mână de ajutor, sau chiar să-şi facă griji pentru un singur regat şi un singur tron.

— Şi altceva, Anaiya?

— Trebuie să afli că în Illian a fost adunat Marele Alai pentru a porni pe urmele Cornului, pentru prima dată de patru sute de ani. Locuitorii de-acolo spun că se apropie Ultima Bătălie, adăugă Anaiya, tremurând uşor – lucru foarte firesc – dar fără să se întrerupă. Iar Cornul lui Vaiere trebuie găsit înainte de înfruntarea finală cu Umbra. Oamenii se adună deja din fiecare ţinut, dornici să intre în legendă şi să găsească acel Corn. Murandy şi Altara, fireşte, sunt în gardă, crezând că totul nu este decât un pretext pentru ca locuitorii din Illian să-i atace. Probabil că tocmai datorită acestui lucru cei din Murandy l-au prins atât de repede pe falsul Dragon. Oricum, au să apară noi poveşti pe care barzii şi menestrelii să le adauge ciclului deja existent. Facă Lumina să nu fie şi altceva, ci numai poveşti.

— Poate că nu vor fi poveştile la care se aşteaptă lumea, spuse Moiraine.

Liandrin o sfredeli cu privirea, dar ea nu lăsa să i se citească nimic pe faţă.

— Probabil că nu, spuse calmă Anaiya. Pentru că tocmai poveştile cele mai neaşteptate vor fi cele care-şi vor găsi locul în ciclul de legende. Cam asta ar fi. În rest, sunt numai zvonuri. Seminţia Mării se agită, corăbiile lor zboară din port în port aproape fără odihnă. Surorile aflate în Insule spun că se apropie venirea lui Coramoor, Alesul lor, dar nimeni nu vrea să spună mai multe. Ştii că Atha’an Miere nu-şi prea dau drumul la gură în faţa străinilor, atunci când vine vorba de Coramoor, iar în aceasta privinţă, chiar şi surorile noastre care se trag din rândurile lor se comportă la fel, de parcă n-ar fi Aes Sedai. Şi Aielii par să se mişte, dar nimeni nu cunoaşte pricina. Cu ei, nimeni nu ştie ce să creadă. Măcar, slavă Luminii, nu există nici un semn că ar avea de gând să treacă iarăşi Osia Lumii. Ce n-aş da să avem măcar o soră din neamul lor. Măcar una. Ştim prea puţine despre ei, sfârşi ea, oftând şi clătinând din cap.

Moiraine râse.

— Câteodată mi se pare că locul tău e mai degrabă în Ajah Brună, Anaiya.

— Şesul Almoth, spuse Liandrin, părând ea însăşi uimită că deschisese gura.

— Ei da, Soră, dar ăsta e chiar un zvon şi nimic mai mult, spuse Anaiya. Câteva şoapte pe care le-am auzit pe când plecam din Tar Valon. Chipurile, în Şesul Almoth şi chiar la Capul Toman s-ar da nişte lupte. Asta-i cam tot ce se ştie. Zvonuri despre alte zvonuri. Am plecat înainte să avem răgazul de a afla mai multe.

— Probabil că e vorba de Tarabon şi Arad Doman, spuse Moiraine, clătinând din cap. S-au tot certat pe Şesul Almoth de aproape trei sute de ani, dar niciodată până acum nu s-a mai ajuns la luptă deschisă.

Aruncă o privire spre Liandrin; devenind Aes Sedai, cu toatele ar fi trebuit să uite de vechile lor iubiri şi de credinţa faţă de regatul de baştină şi conducătorii lui, dar aşa ceva era foarte greu.

— Oare de ce, tocmai acum?...

— Gata cu fleacurile, o întrerupse mânioasă femeia cu cosiţe de culoarea mierii. Chiar pe tine, Moiraine, te aşteaptă Suprema. Cu tine, chiar că n-o să aibă vreme de fleacuri.

Şi, cu asta, o luă cu trei paşi înaintea celorlalte şi deschise două uşi înalte. Pipăindu-şi, fără să-şi dea seama, punga de piele pe care o purta la cingătoare, Moiraine trecu de ea şi pătrunse în încăpere, înclinând uşor din cap, ca şi cum cealaltă se afla acolo ca să-i deschidă ei uşa. Nici măcar nu zâmbi, văzând căutătura mânioasă care trecu ca un fulger pe chipul lui Liandrin. „Ce-o fi în mintea sărmanei ăsteia?”

Pe podeaua anticamerei erau aşternute mai multe straturi de covoare, ţesute în culori vii; încăperea avea un aspect plăcut, datorită scaunelor, banchetelor pline de perne şi măsuţelor din lemn, fie sculptat cu modele foarte simple, fie doar lustruit. Deschizăturile înalte şi înguste, destinate arcaşilor, erau încadrate de perdele de brocart, ca să semene cu nişte ferestre adevărate, în cămine nu ardea nici un foc; ziua era călduroasă, iar răcoarea caracteristică pentru Shienar nu avea cum să se lase înainte de venirea nopţii.

Înăuntru se aflau o parte dintre femeile care veniseră împreună cu Suprema Înscăunată – nu mai mult de şase. Nici Verin Mathwin, nici Serafelle – amândouă ţinând de Ajah Brună – nu ridicară ochii la intrarea lui Moiraine. Serafelle îşi îndreptase întreaga atenţie asupra paginilor unei cărţi vechi, cu o învelitoare din piele roasă, pe care o ţinea cu multă grijă, în timp ce Verin, o femeie plinuţă, care şedea picior peste picior sub una dintre deschizăturile înguste care dădeau afară, îşi făcea de lucru cu o floare pe care o ţinea în lumină şi o cerceta, luându-şi apoi notiţe şi desenându-i conturul, cu un scris frumos şi ordonat, într-o carte pe care o ţinea în echilibru pe genunchi. Pe podea, alături de ea, se afla o călimară destupată, iar în poala avea câteva flori. Surorile din Ajah Brună se ocupau, în general, numai de adunarea cunoştinţelor din diverse domenii. Moiraine se întreba uneori dacă îşi dădeau, de fapt, seama de ceea ce se petrecea în lume, sau chiar de ceea ce se petrecea în imediata lor apropiere.

Celelalte trei femei care se aflau deja în încăpere se întoarseră, dar nu făcură nici un gest pentru a se apropia de Moiraine, ci doar o priviră. Pe una dintre ele, o femeie zveltă care făcea parte din Ajah Galbenă, nici n-o cunoştea; îşi petrecea prea puţină vreme în Tar Valon pentru a le cunoaşte pe toate Aes Sedai, cu toate că, în ultimii ani, ele se împuţinaseră. În schimb, pe celelalte două le ştia. Carlinya avea pielea la fel de palidă şi purtările la fel de reci ca şi ciucurii albi ai şalului; era cu totul diferită de Alanna Mosvani, din Ajah Verde – o femeie brunetă şi cu o fire aprigă; amândouă, însă, se ridicară şi o priviră lung pe Moiraine, fără să spună nimic sau să lase să li se citească ceva pe chip. Alanna îşi potrivi şalul pe lângă corp, cu mişcări precise, dar Carlinya nici nu se mişcă. Femeia cea zveltă din Ajah Galbenă se îndepărtă, părând întristată.

— Lumina să vă scalde pe toate, scumpe Surori, spuse Moiraine, dar nu-i răspunse nimeni.

De Serafelle şi Verin nici nu era convinsă că o auziseră. „Dar celelalte unde or fi?” Nu era obligatoriu să fie toate acolo – majoritatea rămăseseră probabil în încăperile lor, odihnindu-se după călătorie – numai că ea ajunsese de-acum la capătul răbdării, căci toate întrebările pe care nu le putea rosti i se învălmăşeau în minte. Pe chip, însă, nu i se vedea nimic.

Uşa interioară se deschise şi apăru Leane, dar fără toiagul său împodobit cu modele aurii. Păstrătoarea Cronicilor era înaltă cam cât un bărbat, zveltă şi graţioasă ca o creangă de salcie, frumoasă încă, având pielea arămie şi părul închis la culoare, tuns scurt. În loc de şal, ea purta o etolă albastră, lată cam cât un braţ, pentru că, deşi lua parte la Marele Divan, se afla acolo ca Păstrătoare, nu pentru a-şi reprezenta Ajah.

— Iată-te, îi spuse ea, vioaie, lui Moiraine, apoi făcu un semn către uşa din spatele său. Vino, Soră, Suprema Înscăunată te aşteaptă.

Vorbea pe un ton foarte firesc, cu un glas repezit, deformând uşor cuvintele. Aşa făcea întotdeauna, fie că era supărată, veselă sau nerăbdătoare. În timp ce o urma, Moiraine se întreba ce simţea Leane în acel moment. Păstrătoarea trase uşa în urma lor, iar aceasta se închise cu un zgomot care-i amintea celeilalte de uşa unei temniţe.

Suprema Înscăunată, în persoană, şedea în spatele unei mese late, aşezată la mijlocul covorului care acoperea podeaua, iar pe masă se afla un cub de aur frumos şlefuit, cam cât un cufăr de călătorie, împodobit cu modele complicate din argint. Masa era solidă, cu picioare groase, dar părea să se aplece sub povara pe care până şi doi bărbaţi puternici de-abia ar fi izbutit s-o ridice.

La vederea sipetului, Moiraine reuşi cu mare greutate să-şi stăpânească tulburarea, care era cât pe ce să i se oglindească pe chip. Ultima oară când îl văzuse, obiectul era în siguranţă, ferecat în tezaurul Seniorului Agelmar. Aflând de sosirea Supremei Înscăunate, plănuise să-i povestească ea însăşi despre asta. Faptul că Suprema pusese deja stăpânire pe el nu era ceva prea important, ci oarecum îngrijorător. Moiraine se vedea în primejdia de a fi depăşită de evenimente. Ea făcu o reverenţă adâncă şi rosti solemn:

— Cum m-ai chemat, Maică, am venit pe dată.

Suprema întinse mâna, iar Moiraine sărută inelul cu Marele Şarpe, care nu se deosebea cu nimic de cele purtate de alte Aes Sedai. Ridicându-se, ea continuă pe un ton ceva mai firesc, deşi nu mult mai călduros, căci simţea prezenţa Păstrătoarei, aflată în spatele ei, lângă uşă.

— Sper că ai călătorit bine, Maică.

Suprema era din Tear, şi se născuse într-o familie umilă de pescari, nu în vreo mare Casă. Numele ei era Siuan Sanche, deşi foarte puţini îl mai rostiseră sau se mai gândiseră vreodată la el, în cei zece ani scurşi de când fusese aleasă din rândul Marelui Divan. Era Suprema Înscăunată – şi asta spunea tot. Etola lată pe care o avea pe umeri era brodată în dungi de culorile celor şapte Ajah: Suprema făcea parte din toate şi în acelaşi timp din nici una. Nu era prea înaltă şi nici prea frumoasă – arătoasă ar fi fost o descriere mai bună, dar pe chipul său se vedea tăria care fusese acolo dintotdeauna, încă dinainte de alegerea sa, tăria unei fete care izbutise să supravieţuiască pe străzile din Maule, districtul în care se afla portul din Tear, iar privirea sa limpede şi albastră îi făcuse pe mulţi regi şi regine, şi chiar pe Maestrul Căpitan al Copiilor Luminii, să-şi plece ochii. În momentul acela, însă, avea o privire obosită, şi gura încordată.

— Am chemat vânturile ca să călătorim mai repede pe apele râului Erinin, Fiică, ba chiar am făcut şi curenţii să ne slujească, răspunse Suprema, cu un glas adânc şi trist. Am văzut potopul pe care l-am provocat în satele înşirate pe malul apei, şi numai Lumina ştie ce urmări o să aibă isprava noastră asupra vremii. Probabil că nimeni n-o să ne mai iubească după pagubele pe care le-am provocat şi recoltele pe care e posibil să le fi distrus cu totul. Şi asta numai ca să ajungem aici cât mai repede.

Privirile îi căzură pe cubul de aur, frumos împodobit; ridică braţul pe jumătate, ca şi cum ar fi vrut să-l atingă. Totuşi, când vorbi din nou, nu se referi la el, ci la cu totul altceva.

— Elaida a venit în Tar Valon, Fiică. A sosit împreună cu Gawyn şi Elayne.

Moiraine era conştientă de Leane, care stătea deoparte, tăcută ca întotdeauna în prezenţa Supremei Înscăunate, dar mereu la pândă, cu urechile ciulite.

— Mă uimeşte, Maică, răspunse ea cu multă grijă. Nu-i momentul potrivit ca Morgase să rămână fără sfatul unei Aes Sedai.

Morgase era una dintre puţinele capete încoronate care recunoşteau pe faţă că aveau la Curte femei Aes Sedai care să le ajute să conducă. Aproape peste tot era aşa, numai că nu erau mulţi cei care o spuneau deschis.

— Elaida a insistat, Fiică, iar Morgase, chiar aşa regină cum e, nu poate să-i ţină piept şi să se opună voinţei ei. Oricum, poate că de data asta nici n-a vrut s-o facă. Elayne e înzestrată. Mult mai înzestrată decât cele pe care le-am văzut în ultima vreme. Face deja progrese. Surorile Roşii nu-şi mai încap în piele de mândrie. Nu cred că fata gândeşte ca ele, dar e tânără şi n-avem nici o siguranţă. Chiar dacă nu reuşesc s-o convingă, nici nu prea contează. E posibil ca Elayne să devină cea mai puternică Aes Sedai care s-a văzut într-o mie de ani, iar Ajah care a descoperit-o este cea Roşie. Datorită fetei, au câştigat deja multă influenţă în Marele Divan.

— Maică, aici, în Fal Dara, sunt două tinere care au sosit împreună cu mine, zise Moiraine. Ambele se trag din Ţinutul celor Două Râuri, unde sângele din Manetheren este încă puternic, deşi ele nici măcar nu-şi mai amintesc că a existat cândva un regat cu numele ăsta. Străvechiul sânge cântă, Maică, iar acolo glasul său este foarte puternic. Egwene, o fată de la ţară, este cel puţin la fel de înzestrată ca Elayne. Am văzut-o pe Domniţa-Moştenitoare şi ştiu. Cât despre cealaltă, Nynaeve, ea a fost Meştereasă în satul lor, deşi e încă foarte tânără. Faptul că femeile din sat au ales-o, chiar şi aşa, e grăitor. Odată ce va ajunge să stăpânească lucrurile pe care acum le face fără să ştie, va deveni una din cele mai puternice femei din Tar Valon. Prin învăţătură, va ajunge să ardă ca o vâlvătaie, pe lângă care Elayne şi Egwene vor fi numai nişte lumânărele. Şi e cu neputinţă ca vreuna dintre acestea două să aleagă Roşul. Bărbaţii le distrează, uneori le scot din sărite, dar le plac cu adevărat. Cu ajutorul lor, o să putem ţine piept influenţei pe care Ajah Roşie o deţine în cadrul Marelui Divan.

Suprema dădu din cap, ca şi cum nimic nu avea nici cea mai mică importanţă. Moiraine ridică uimită din sprâncene, apoi îşi dădu seama şi-şi şterse orice urmă de emoţie de pe chip. Acestea erau principalele motive de îngrijorare discutate la întrunirile Divanului: mai întâi că, an după an, se părea că se găseau din ce în ce mai puţine fete care puteau fi instruite pentru a conduce Puterea, apoi că acelea care puteau ajunge cu adevărat departe erau încă şi mai rare. Faptul că numărul şi puterile lor scădeau era şi mai rău decât teama acelora care încă dădeau vina pe Aes Sedai pentru Frângerea Lumii, decât ura cu care le priveau Copiii Luminii, chiar şi decât lucrăturile Iscoadelor Celui întunecat. Coridoarele din Turnul Alb, odinioară pline de lume, erau aproape pustii. Ceea ce se putea realiza cândva cu ajutorul Puterii, cu mare uşurinţă, devenise foarte complicat, dacă nu chiar cu neputinţă de înfăptuit.

— Elaida a mai avut un motiv să vina în Tar Valon, Fiică. Mi-a trimis acelaşi mesaj cu şase porumbei ca să fie sigură că ajunge la mine – şi cine ştie câţi alţi porumbei a mai trimis înspre altele de prin Tar Valon – apoi a sosit chiar ea. A spus în faţa Divanului că tu încerci să tragi sfori cu ajutorul unui tânăr care este ta’veren, şi încă unul foarte primejdios, despre care ne-a povestit că a trecut prin Caemlyn, iar apoi, când ea a descoperit hanul la care stătuse, a aflat că plecase sau mai bine zis, că tu îl făcuseşi dispărut.

— Oamenii de la han ne-au slujit cu credinţă şi cu zel, Maică. Dacă le-a făcut vreun rău..., începu Moiraine, fără să izbutească să-şi mai stăpânească asprimea din glas. În spatele ei, Leane se foi. Nimeni nu vorbea pe un asemenea ton cu Suprema Înscăunată, nici măcar un rege aşezat pe tronul său.

— Credeam că ştii deja, Fiica mea, că Elaida nu face nici un rău nimănui, cu excepţia celor pe care-i crede periculoşi. Iscoadele Celui Întunecat, sau bieţii bărbaţi cu minţile rătăcite care încearcă să conducă Puterea. Sau cei care ameninţă lumea din Tar Valon. Dinspre partea ei, toţi ceilalţi, care nu sunt Aes Sedai, sunt aidoma unor pietre de pe tabla de joc. Din fericire pentru el, hangiul, un anume jupan Gill, dacă-mi aduc bine aminte, pare să aibă o părere foarte bună despre Aes Sedai, aşa că a răspuns la toate întrebările ei în chip mulţumitor. Elaida chiar l-a lăudat, deşi cel mai mult a vorbit despre tânărul pe care l-ai dus cu tine. Mai periculos decât toţi cei de la Artur Aripă-de-Şoim încoace, aşa ne-a zis. Ştii că, din când în când, are darul Prorocirii, iar cuvintele ei au fost ascultate cu mare atenţie de cele din Divan.

Mai mult de dragul lui Leane, Moiraine se strădui să-şi îmblânzească tonul cât putea de mult; nu era cine ştie ce schimbare, dar măcar făcu tot posibilul.

— Am cu mine trei tineri, Maică, dar nici unul dintre ei nu e rege, şi mă îndoiesc profund că îndrăznesc măcar să viseze să unifice lumea sub un singur domnitor. Nimeni n-a mai împărtăşit visul lui Artur Aripă-de-Şoim, după Războiul de O Sută de Ani.

— Aşa-i, Fiică. Băieţi de la ţară, aşa mi-a spus Seniorul Agelmar. Dar unul dintre ei este ta’veren.

Privirile Supremei se îndreptară din nou către cubul de aur şlefuit.

— S-a propus în Divan ca tu să fii trimisă în sihăstrie, să meditezi. Ideea a venit de la una dintre reprezentantele din Ajah Verde, iar celelalte două făceau semne de încuviinţare, în timp ce ea vorbea.

Leane scoase o exclamaţie înăbuşită de scârbă sau poate de mânie şi neputinţă. Când vorbea Suprema Înscăunată, ea obişnuia să rămână tăcută, dar de data aceasta Moiraine înţelegea perfect motivul pentru care îndrăznise s-o întrerupă. Ajah Verde fusese aliată cu cea Albastră de o mie de ani; încă din vremea lui Artur Aripă-de-Şoim, avuseseră întotdeauna acelaşi păreri.

— Nu vreau să mă apuc de plivit zarzavaturi în cine ştie ce sătuc pierdut prin lume, Maică. „Şi nici n-am s-o fac, orice-ar spune Marele Divan al Turnului.”

— S-a mai propus şi altceva – şi tot Verzile au avut ideea: anume ca, pe timpul retragerii tale, să fii dată în grija celor din Ajah Roşie. Reprezentantele Roşii au încercat să pară uimite, dar arătau ca nişte cormorani scăpaţi într-o cămară uitată deschisă, pufni Suprema. Roşiile au pretins că nu prea le vine să ia în grijă pe cineva care nu face parte din Ajaha lor, dar au făgăduit să se supună dorinţei Divanului.

Fără să vrea, Moiraine se înfioră.

— Aşa ceva, Maică, ar fi... foarte neplăcut.

Ar fi fost mai mult decât neplăcut, ceva mult mai rău; surorile Roşii nu se arătau niciodată binevoitoare. Îşi luă gândul de la asta, lăsând chestiunea pentru mai târziu.

— Maică, nu pot să pricep de unde această înţelegere, fie ea şi prefăcută, dintre Verzi şi Roşii. Credinţele lor, atitudinea pe care o au faţă de bărbaţi, părerile despre scopul însuşi al vieţii noastre de Aes Sedai, totul le deosebeşte. Nu pot nici măcar să discute în linişte – totdeauna ajung la ceartă.

— Lucrurile se mai schimbă, Fiică. Sunt a cincea femeie care a fost aleasă Suprema Înscăunată din rândul Albastrelor. Poate că lumea crede că-i prea mult, sau că modul în care Ajah Albastră vede lucrurile nu mai este potrivit pentru o lume plină de falşi Dragoni. Multe lucruri se schimbă, după o mie de ani, continuă Suprema, încruntându-se şi vorbind parcă pentru sine. Străvechile ziduri slăbesc, iar străvechile stavile cad la pământ.

Scutură din cap, ca pentru a se trezi din visare, iar glasul îi deveni mai puternic.

— A mai fost o propunere, una care încă pute de la distanţă, ca peştele uitat o săptămână la soare. De vreme ce Leane face parte din Ajah Albastră, iar eu, la rândul meu, provin tot de-acolo, s-a spus că, dacă iau cu mine două Surori Albastre, în această călătorie, am fi patru dintr-o singură Ajah. Mi s-a spus în faţă, în Divan, de parcă s-ar fi discutat despre repararea canalelor. Două Surori Albe s-au ridicat împotriva mea, şi încă două Verzi. Galbenele au tot şopocăit una cu alta, apoi s-au abţinut de la vot. Una singură a lipsit, pentru ca surorile tale Anaiya şi Maigan să nu mai fie aici, cu noi. S-a spus chiar, şi încă pe faţă, că eu n-ar trebui să părăsesc Turnul Alb.

Moiraine fu şi mai tulburată decât atunci când auzise că Ajah Roşie voia să pună mâna pe ea. Din orice Ajah ar fi provenit, Păstrătoarea Cronicilor vorbea numai în numele Supremei, iar Suprema vorbea pentru toate femeile Aes Sedai şi toate cele şapte Ajah. Aşa fusese dintotdeauna şi nimeni nu sugerase vreodată altceva, nici în cele mai negre zile ale Războaielor Troloce, nici măcar când Artur Aripă-de-Şoim le închisese pe toate femeile Aes Sedai care scăpaseră cu viaţă în Tar Valon, ca într-un coteţ. La urma urmei, Suprema Înscăunată era Suprema Înscăunată. Fiecare Aes Sedai era legată prin jurământ să-i dea ascultare. Nimeni nu putea pune la îndoiala ce făcea ea, sau unde hotăra să meargă. Propunerea pe care tocmai o auzise se împotrivea unor tradiţii şi legi vechi de trei mii de ani.

— Cine-ar îndrăzni aşa ceva, Maică?

Suprema Înscăunată râse cu amărăciune.

— Mai toţi, Fiica mea. În Caemlyn sunt revolte. Marele Alai este chemat să se adune fără ca vreuna dintre noi s-o ştie, până ce-am auzit proclamaţia. Falşii Dragorii apar ca ciupercile după ploaie. Neamurile pier, şi din ce în ce mai mulţi nobili au intrat în Jocul Caselor, mai mulţi decât au fost vreodată, de când Artur Aripă-de-Şoim i-a potolit şi i-a pus la locul lor. Iar lucrul cel mai rău este că noi ştim, cu toatele, că Cel Întunecat se trezeşte. Arată-mi şi mie o Soră care nu crede că Turnul Alb începe să scape situaţia de sub control, iar dacă nu e din Ajah Brună înseamnă că e moartă şi îngropată. S-ar prea putea ca nici una dintre noi să nu mai aibă prea mult răgaz, Fiică. Uneori, mi se pare că simt cum se scurg clipele.

— Aşa cum spui, Maică, lucrurile se schimbă. Dar primejdiile din afară Zidurilor Strălucitoare sunt mai mari decât cele dinăuntru.

O lungă vreme, Suprema tăcu, privind-o în ochi pe Moiraine, apoi încuviinţă din cap, cu mişcări lente.

— Leane, lasă-ne singure. Vreau să vorbesc între patru ochi cu Fiica mea Moiraine.

Leane şovăi doar o clipă, înainte să răspundă:

— Cum ţi-e voia, Maică.

Moiraine îşi dădu limpede seama că era uimită. Suprema nu prea acorda audienţe fără prezenţa Păstrătoarei, mai ales când era vorba de o soră pe care avea motive s-o pedepsească.

Uşa se deschise, apoi se închise în urma lui Leane. Nu încăpea nici o îndoială că ea nu avea să sufle o vorbă în anticameră despre ceea ce se petrecuse înăuntru, dar vestea că Moiraine rămăsese singură cu Suprema avea să se răspândească printre femeile Aes Sedai din Fal Dara cu iuţeala vântului, iar apoi aveau să înceapă speculaţiile.

De îndată ce uşa se închise, Suprema se ridică, iar Moiraine simţi o furnicătură pe piele, vreme de-o clipă, în timp ce cealaltă conducea Puterea. În acel moment, Suprema Înscăunată părea învăluită de un nimb de lumină scânteietoare.

— Nu ştiu dacă vreuna dintre cele de-aici cunoaşte şmecherii ca acelea ale tale din tinereţe, spuse Suprema, atingând uşor, cu un deget, piatra albastră de pe fruntea lui Moiraine, dar multe dintre noi putem recurge la anumite lucruri pe care ni le amintim din vremurile trecute. Oricum ar fi, de-acum nimeni nu mai poate auzi ce vorbim.

Dintr-odată, ea o îmbrăţişă pe Moiraine, strângând-o în braţe cu căldură, ca pe o veche prietenă. Moiraine o strânse şi ea, la fel de puternic.

— Tu, Moiraine, eşti singura împreună cu care îmi mai pot aminti cine eram pe vremuri. Până şi Leane e la fel ca toate celelalte – se comportă întotdeauna ca şi cum etola şi toiagul fac parte din însăşi făptura ei, chiar şi atunci când rămânem singure, ca şi cum nu şi-ar mai aminti ce ne mai hlizeam împreună când eram novice. Uneori îmi doresc ca tu şi cu mine să fim tot novice, şi acum, să mai fim încă îndeajuns de nevinovate pentru a vedea totul ca o poveste de-a menestrelilor, devenită aievea, pentru a crede că o să ne găsim şi bărbaţi – musai prinţi, chipeşi, puternici şi blânzi..., ţi-aduci aminte? – care să poată îndura să trăiască împreună cu o femeie cu puteri de Aes Sedai. Pentru a mai visa la sfârşitul fericit al poveştii menestrelului, la un trai obişnuit, precum cel al altor femei, numai cu ceva mai multe înzestrări.

— Suntem Aes Sedai, Siuan. Avem o datorie. Chiar dacă tu şi cu mine nu ne-am fi născut cu talentul de a conduce Puterea, crezi că ai putea renunţa la toate astea pentru o casă şi un soţ, fie el şi prinţ? Eu nu cred. Ăsta-i un vis pentru o gospodină dintr-un sat de ţară. Nici măcar Verzile nu merg atât de departe.

Suprema se trase cu un pas înapoi.

— Nu, n-aş renunţa. De cele mai multe ori, asta cred. Dar au fost şi momente în care m-am gândit cu invidie la gospodinele din sate. În clipa asta, de exemplu, aproape că-mi vine s-o spun. Moiraine, ascultă... Dacă află cineva ce plănuim noi, fie şi Leane, o să fim amândouă Ferecate. Şi pe bună dreptate, aş zice.

CAPITOLUL 5 • Umbra din Shienar

Ferecate. Cuvântul păru să se întrupeze, plutind în văzduh înaintea ochilor lor. Despre bărbaţii care puteau conduce Puterea, şi care trebuiau opriţi înainte ca nebunia să-i îmboldească să distrugă totul în jurul lor, se spunea că erau domoliţi; în schimb, femeile Aes Sedai erau Ferecate – împiedicate să mai dirijeze curgerea Puterii. Ele îşi păstrau capacitatea de a simţi saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor, dar nu mai reuşeau să-l atingă. Rămâneau cu amintirea a ceva ce dispăruse pentru totdeauna. Un asemenea lucru se petrecuse de atât de puţine ori, încât fiecărei novice i se cerea să înveţe pe dinafară numele tuturor femeilor Aes Sedai care fuseseră Ferecate, în timpul scurs de la Frângerea Lumii, precum şi crimele de care acestea se făcuseră vinovate. Nimeni nu se putea gândi la aşa ceva fără să se înfioare. Femeile Ferecate o duceau la fel de rău ca şi bărbaţii domoliţi.

Moiraine fusese conştientă de primejdie chiar de la bun început, şi ştiuse că era de neocolit. Dar asta nu însemna şi că i-ar fi făcut vreo plăcere să se gândească la aşa ceva. Ochii i se îngustară şi numai strălucirea lor îi dădea la iveală mânia şi îngrijorarea.

— Leane ar fi gata să te urmeze până pe culmile din Shayol Ghul, Siuan, şi să coboare cu tine în Puţul Osândelor. Doar nu crezi că te-ar putea trăda.

— Nu. Dar, mă întreb... oare asta ar fi pentru ea o trădare? dacă demaşti un trădător, se poate numi trădare? Nu te-ai gândit niciodată la asta?

— Niciodată. Siuan, noi facem ceea ce trebuie făcut. Ştim asta, amândouă, de aproape douăzeci de ani. Roata ţese după cum îi este voia, iar tu şi cu mine am fost alese pentru a face lucrurile să se împlinească. Pânza însăşi ne-a ales. Profeţiile pomenesc de noi, iar ele trebuie să se adeverească. Trebuie!

— Profeţiile trebuie să se adeverească. Am fost învăţate că aşa se va-ntâmpla, că aşa trebuie să se întâmple, şi totuşi asta reprezintă o trădare a tuturor celorlalte învăţături pe care le-am primit. Ba chiar a însăşi esenţei fiinţei noastre de Aes Sedai – ar spune unii.

Frecându-şi braţele, Suprema Înscăunată se duse să arunce o privire prin deschizăturile înguste din zid, către gradina aflată dedesubt. Atinse perdelele.

— Aici, în încăperile femeilor, se atârnă draperii la ferestre pentru a face locurile mai plăcute, şi se plantează grădini minunate, dar asta nu ascunde faptul că întreaga fortăreaţă este zidită pentru luptă, moarte şi crimă, continuă ea, pe acelaşi ton gânditor. De la Frângerea Lumii încoace, s-a întâmplat numai de două ori ca Supremei Înscăunate să i se ia etola şi toiagul.

— Prima dată cu Tetsuan, care a trădat Manetheren, fiind invidioasă pe puterile lui Elisande, iar a doua oară cu Bonwhin, care a încercat să-l facă pe Artur Aripă-de-Şoim să danseze ca o marionetă, pentru a stăpâni lumea, şi astfel aproape că a distrus Tar Valon.

Suprema cercetă mai departe gradina.

— Ambele au fost Roşii, şi ambele au fost înlocuite de o femeie aleasă din rândul Albastrelor. De-asta nu a mai existat nici o Supremă din rândul celor din Ajah Roşie, de la Bonwhin încoace, şi tot din pricina asta Roşiile ar profita de orice prilej pentru a da jos pe oricine care a făcut parte dintre Albastre. Două motive care se împletesc. Nu vreau să devin a treia femeie care pierde etola şi toiagul, Moiraine. În ceea ce te priveşte, tu ai fi Ferecată şi azvârlită dincolo de Zidurile Strălucitoare.

— Nu cred că Elaida m-ar lăsa să scap atât de uşor, spuse Moiraine, privind fix spatele prietenei sale. „Pe Lumină, ce-o fi cu ea? N-am mai văzut-o niciodată aşa. Unde i-o fi tăria şi văpaia din suflet?” Dar, Siuan, n-o să se-ajungă la aşa ceva.

Cealaltă continuă, de parcă nici n-ar fi auzit-o.

— Soarta mea, însă, ar fi alta. Chiar şi după ce-a fost Ferecată, o Supremă care-a fost dată jos nu poate fi lăsată în libertate: ar putea deveni o martiră, iar duşmanii s-ar putea aduna în jurul ei. Tetsuan şi Bonwhin au rămas în Turnul Alb, ca slujnice la bucătărie, un exemplu de ceea ce li se poate întâmpla celor mari şi tari. Nimeni nu se poate pune în slujba unei femei care trebuie să frece podelele şi oalele cât e ziua de lungă. Îi poate plânge de milă, dar nu i se poate alătura.

Cu priviri înflăcărate, Moiraine se aplecă peste masă, sprijinindu-se în pumni:

— Siuan, uită-te la mine! Uită-te în ochii mei! Vrei să spui că ai de gând să renunţi, după atâţia ani şi după tot ce am înfăptuit? Să renunţi, să nu-ţi mai pese de soarta lumii? Şi asta numai de teama că vei fi cândva bătută cu varga pentru că nu ai curăţat îndeajuns de bine oalele?

Aceste ultime cuvinte le rosti pe un ton într-atât de dispreţuitor încât, spre marea ei uşurare, cealaltă se întoarse s-o privească în ochi. Tăria sufletească pe care se bizuia era încă acolo; deşi încordarea ameninţa s-o copleşească, încă mai licărea. Ochii albaştri şi limpezi ardeau de furie, la fel de aprig ca şi cei ai lui Moiraine.

— Mi-aduc aminte care dintre noi scheuna mai tare, pe când eram novice şi ne alegeam cu câte-o bătaie cu varga. Viaţa ta din Cairhien, Moiraine, a fost uşoară. Nu ca a mea, care am trudit pe o barcă de pescari, începu Siuan, lovind, dintr-odată, cu palma în masă, cu un zgomot puternic. Nu, n-am de gând să renunţ, dar nici n-am de gând să stau degeaba şi să văd cum totul îmi scapă printre degete, fără să pot face nimic! Cele mai multe dintre necazurile pe care mi le face Consiliul sunt din pricina ta. Până şi Verzile se întreabă de ce nu te-am chemat până acum înapoi în Turn, ca să-ţi bag puţin minţile în cap. Jumătate dintre surorile care-au venit cu mine sunt de părere că ar trebui sa te dau pe mâna Roşiilor, iar dacă se ajunge la asta, chiar că ai să-ţi doreşti să fii din nou novice, şi să nu ţi se poată întâmpla ceva mai rău decât o bătăiţă cu varga. Of, pe Lumină! dacă vreuna dintre ele îşi aminteşte cât de prietene eram în vremea uceniciei noastre, o să ajung şi eu tot acolo, alături de tine. Moiraine, aveam un plan! Un plan! Să-l găsim pe băiat şi să-l aducem în Tar Valon, unde-l puteam ascunde, având grijă de el şi călăuzindu-l. De când ai plecat din Turn, am primit numai două mesaje de la tine! Două! Mă simt de parc-aş încerca să traversez Degetele Dragonului cu barca, noaptea. Mai întâi mi-ai scris că te pregăteai să pătrunzi în Ţinutul celor Două Râuri şi să mergi în satul ala, cum îi zice, Emond’s Field. Nu mai e mult, m-am gândit eu. L-a găsit, şi în curând o să-l aibă în puterea ei. Apoi mi-ai trimis vorbă din Caemlyn cum că te îndrepţi spre Shienar, spre Fal Dara, şi nu spre Tar Valon. Fal Dara, unde Mana Pustiitoare este atât de aproape, unde trolocii şi Myrddraalii dau năvală aproape în fiecare zi. Am plănuit şi am cercetat vreme de aproape douăzeci de ani, iar acum... mai că nu-i arunci în faţa Celui Întunecat toate planurile noastre. Ai înnebunit?

Văzând că reuşise s-o trezească pe cealaltă la viaţă, Moiraine îşi reluă aparenţa de calm. Vorbi liniştită, dar şi foarte sigură pe ea:

— Pânzei nu-i pasă de intenţiile oamenilor, Siuan. Cu toate planurile pe care le-am făurit, am uitat cu cine aveam de-a face. Ta’veren. Elaida greşeşte, să ştii. Artur Paendrag Tanreall nu a fost nici pe departe un ta’veren atât de puternic. Roata va ţese Pânza în jurul acestui tânăr numai după cum îi este voia, orice intenţii am avea noi.

Expresia de mânie de pe faţa Supremei dispăru, fiind înlocuită de una de stupoare.

— Şi ce vrei să spui? Că am putea să renunţam cu totul? Vrei să-mi propui acum să ne dăm la o parte şi să lăsăm lumea să ardă?

— Nu Siuan. În nici un caz nu ne putem da la o parte. „Şi totuşi, Siuan, lumea va arde. Orice-am face noi, până la urmă se va întâmpla. Însă tu niciodată n-ai înţeles asta.” Numai că, de-acum înainte, să nu mai uităm că planurile noastre sunt fragile. Suntem chiar mai puţin stăpâne pe situaţie decât am crezut. Poate că putem trage câteva sfori, dar nu mai mult de-atât. Vânturile sorţii au început să bată, Siuan, iar noi trebuie să ne lăsăm în voia lor.

Suprema se înfioră, de parcă simţea pe ceafă adierile de gheaţă de care pomenise Moiraine. Palmele ei se îndreptară către cubul de aur masiv; degetele îndesate şi pricepute găsiră fără greş anumite puncte din complicatul model. Capacul, iscusit făurit, se dădu pe spate, scoţând la iveală un corn de vânătoare răsucit, auriu, cuibărit într-un lăcaş pe potriva lui. Femeia ridică instrumentul şi pipai cu degetele inscripţia argintie, continuă, în Limba Veche, care înconjura gura rotundă a cornului.

— „Mormântul nu-mi stinge chemarea”, traduse ea, cu un glas atât de slab de parcă vorbea numai pentru sine. Cornul lui Vaiere, făurit pentru a-i ridica din mormânt pe toţi eroii morţi. Iar profeţiile spun că el trebuie găsit la vreme, pentru Ultima Bătălie.

Cu o mişcare bruscă, puse Cornul la loc în cufăr şi închise capacul de parcă nu mai putea îndura să-l privească.

— Agelmar mi l-a adus imediat după terminarea ceremoniei de primire. Mi-a spus că, ştiindu-l acolo, îi era frică să mai intre în propriul său tezaur – ispita era prea mare. Se simţea tentat să sune el însuşi din Corn, şi să conducă oastea care i-ar fi răspuns către miazănoapte, străbătând ţinuturile pustiite de Mană, pentru a şterge Shayol Ghul de pe faţa pământului şi a provoca sfârşitul Celui Întunecat. Ardea în extazul gloriei, şi tocmai asta, din câte mi-a spus, l-a făcut să-şi dea seama că nu el era cel menit, că nu avea cum să fie. Era nerăbdător să scape de Corn, şi totuşi încă îl mai dorea.

Moiraine încuviinţă. Agelmar cunoştea Profeţia Cornului, la fel ca mulţi dintre cei care luptau împotriva Celui Întunecat:

— „Fie ca acela care mă face să răsun să nu se gândească la glorie, ci numai la mântuire.”

— Mântuire, râse amar Suprema Înscăunată. După privirea lui Agelmar, se vedea că nu era nici măcar el sigur dacă aducea mântuirea sau nu cumva se ferea de a-şi şti propriul suflet osândit. Un lucru era, însă, sigur: că trebuia să scape de Corn, cât mai repede, înainte să-l distrugă. A încercat să păstreze taina, dar mi-a spus că prin fortăreaţă au şi început să circule zvonuri. Eu, una, nu mă simt ispitită, şi totuşi parcă mi se face pielea de găină. Mi-e teamă că Seniorul va trebui să-l ducă înapoi în tezaur, până când plecăm. N-aş putea să dorm cu aşa ceva lângă mine, nici măcar în încăperea de-alături, continuă ea, apăsându-şi cu degetele fruntea încreţită de gânduri şi oftând. Cornul nu trebuia să apară decât cu foarte puţină vreme înainte de Ultima Bătălie. Să fie cu putinţă aşa ceva? Am crezut, am sperat, că vom avea mai mult timp.

— Ciclul Karaethon.

— Da, Moiraine. Nu-i nevoie să-mi aduci aminte. Am trăit la fel de multă vreme ca şi tine cu Profeţiile Dragonului, răspunse Suprema, clătinând din cap. De la Frângere încoace, nu a existat niciodată mai mult de un fals Dragon într-o generaţie, iar acum avem trei, care bântuie prin lume; în ultimii doi ani au mai fost alţi trei. Pânza are nevoie de Dragon, pentru că totul se ţese către Ultima Bătălie. Câteodată sunt cuprinsă de îndoieli, Moiraine.

Căzu pe gânduri, de parcă se tot frământa în sinea ei, şi continuă pe acelaşi ton:

— Şi dacă, până la urmă, Logain era cel adevărat? Putea conduce Puterea, înainte ca Roşiile să-l aducă în Turnul Alb, şi să-l domolim. La fel şi Mazrim Taim, cel din Saldaea. Dacă-i el? Câteva Surori au ajuns deja acolo; poate că l-au şi prins. Şi dacă noi am greşit, cumva, chiar de la început? Ce-o să se întâmple dacă Dragonul Renăscut este domolit, iar Ultima Bătălie nici nu a început încă? Până şi profeţiile pot greşi, dacă omul despre care vorbesc este ucis sau domolit. Iar atunci ar trebui ca noi să-l înfruntăm pe Cel Întunecat fără nici un mijloc de apărare.

— Siuan, nici unul dintre cei doi nu are importanţă. Pânza nu cere, pur şi simplu, să existe un Dragon oarecare, ci îl vrea pe cel adevărat. Până ce el se va dezvălui, Pânza va continua să aducă la lumină falşi Dragoni – apoi, însă, totul va înceta. Dacă Logain ar fi fost cel adevărat, nu ar mai fi existat alţii după el.

— „...Pentru că venirea lui va fi precum revărsatul zorilor, iar el, odată sosit, va frânge iarăşi lumea şi o va făuri la loc.” Deci, avem de ales: fie luptam fără nici un mijloc de apărare, fie ne bizuim pe cel care ne va asupri pe toate. Lumina să ne-ajute..., spuse Suprema, înfiorându-se din tot trupul, ca pentru a face uitate vorbele pe care tocmai le rostise, cu chipul încordat, de parcă se pregătea să primească o lovitură. Moiraine, faţa de mine nu te poţi ascunde, aşa cum faci de obicei cu alţii. Mai ai ceva să-mi spui, şi simt că nu e de bine.

Drept răspuns, Moiraine îşi desprinse punga de piele de la cingătoare şi răsturnă tot conţinutul pe masă. Părea să nu fie mare lucru – doar o grămăjoară de cioburi de ceramică, pictate viu, în alb şi negru. Curioasă, Suprema Înscăunată pipăi unul dintre ele şi rămase cu răsuflarea tăiată.

— Cuendillar...

— Inimă-de-piatră, încuviinţă Moiraine.

Odată cu Frângerea Lumii, oamenii pierduseră tainicul meşteşug al unor asemenea obiecte, dar cele deja făurite din cuendillar scăpaseră nevătămate din marea răsturnare. Până şi cele cufundate în măruntaiele pământului, sau în adâncul mării, rămăseseră neatinse – chiar fără să le vadă, cele doua femei ştiau că nu putea fi altminteri. Nici o putere din cele cunoscute nu putea sfărâma un obiect din cuendillar, odată desăvârşit. Lovit cu ajutorul Unicei Puteri, acesta devenea încă şi mai tare. Cu toate astea, sub ochii lor se găsea ceva care, într-un chip sau altul, fusese sfărâmat.

În mare grabă, Suprema Înscăunată puse bucăţile la locul lor, una lângă alta, alcătuind un disc, cam cât palma unui bărbat, pe jumătate negru ca smoala, pe jumătate alb strălucitor, ca neaua. Cele două culori se uneau printr-o linie curbă, pe care scurgerea timpului nu o afectase. Era străvechiul simbol Aes Sedai, de dinainte ca lumea să se frângă, din vremea în care bărbaţii şi femeile conduceau împreună Puterea. Acum, însă, fiecare jumătate purta alt nume: una era Flacăra din Tar Valon, iar cealaltă era scrijelită pe uşi, pentru a-i însemna pe cei din casă cu pecetea stricăciunii – Colţul Dragonului. În Turnul Alb existau însemnări despre toate obiectele făurite din inimă-de-piatră, oricât de vechi; şapte dintre ele erau cunoscute de fiecare. Siuan Sanche rămase cu privirea aţintită asupra bucăţilor, de parcă s-ar fi trezit în toiul nopţii cu un şarpe veninos pe pernă.

— Una din peceţile temniţei Celui Întunecat, spuse ea, în cele din urmă, aproape fără voie.

Căci tocmai aceasta ar fi trebuit să fie misiunea Supremei Înscăunate: să vegheze asupra celor şapte peceţi. Dar exista o taină, pe care oamenii de rând, chiar dacă se gândeau vreodată, nu avuseseră cum s-o afle: din vremea Războaielor Troloce, nici o Supremă nu mai ştiuse unde se aflau peceţile.

— Ştim că Cel Întunecat se trezeşte, Siuan. Ştim că temniţa lui nu poate rămâne pentru vecie ferecată. Meşteşugul omului nu poate să fie asemenea celor făurite de Creator. Ştim că el a izbutit să atingă iarăşi lumea, chiar dacă, slavă Luminii, nu a lăsat urme adânci. Iscoadele Întunericului se înmulţesc. Păcatele de-acum, de zi cu zi, sunt cu mult mai grele decât ceea ce, cu zece ani în urmă, înfieram drept ticăloşie.

— Dacă, deja, peceţile se sfărâmă... s-ar putea să nu mai avem nici un răgaz.

— Mai e puţin. Dar, cine ştie, poate că puţinul acela o să ne fie îndeajuns. N-avem de ales: va trebui să facem să fie aşa.

Suprema atinse pecetea sfărâmată şi spuse, cu un glas sugrumat, de parcă se silea din toate puterile să vorbească:

— Ştii ceva? L-am văzut şi eu pe băiat, în curte, în timpul ceremoniei de primire. Am şi eu un har – îi recunosc pe ta’veren. În zilele noastre e un lucru foarte rar întâlnit. Ta’veren sunt mai mulţi – cele care-i recunosc, însă, foarte puţine la număr. Şi nici nu mi-e cine ştie ce de ajutor. E înalt, tânăr, destul de chipeş, dar nu foarte deosebit de oamenii de rând, rosti ea, apoi se opri o clipă pentru a-şi trage răsuflarea. Însă, Moiraine, în ochii mei el dogorea ca soarele. În viaţa mea nu mi-a fost de prea multe ori frică, dar la vederea lui m-am înfiorat până în vârful unghiilor, îmi venea să mă trântesc la pământ, să urlu. De-abia mai puteam vorbi. Am rostit numai câteva vorbe, iar Agelmar a crezut că eram supărată din pricina lui. Tânărul ăsta... el e cel pe care-l căutăm de douăzeci de ani.

Simţind în glasul Supremei o umbră de îndoială, Moiraine îi răspunse:

— Da, este.

— Eşti sigură? Spune-mi, poate?... Poate să conducă Puterea?

Întrebarea o costa foarte mult, iar Moiraine se simţi, la rândul său, încordată; avea un nod în stomac, şi inima strânsă într-un fior de gheaţă. Cu toate acestea, izbuti să-şi păstreze calmul.

— Da, poate.

Nici o Aes Sedai nu se putea gândi la bărbaţii care conduceau Puterea fără o strângere de inimă. De unii ca aceştia se temea toată lumea. „Iar eu sunt pe cale să-i dau drumul printre ceilalţi.”

— Rand al’Thor este Dragonul Renăscut. Cândva, toată lumea îl va vedea.

Suprema se cutremură.

— Rand al’Thor. Nu pare un nume sortit să inspire groază şi să pârjolească lumea, începu ea, apoi se înfioră din nou şi-şi frecă braţele cu mişcări scurte; în ochi, însă, i se aprinsese o scânteie aprigă. Dacă el este cel pe care-l aşteptam, atunci s-ar prea putea să mai avem încă vreme. Dar oare este în siguranţă aici? Am două Roşii cu mine, şi nu mai pot fi sigură nici măcar de părerile Verzilor şi Galbenelor. Arde-m-ar, nu mai pot fi sigură de nici una dintre ele, când vine vorba despre aşa ceva. Până şi Verin sau Serafelle s-ar năpusti asupra lui, ca asupra unei năpârci strecurate în încăperile pruncilor.

— Deocamdată, este în siguranţă.

Suprema tăcu, aşteptând ca Moiraine să continue. Liniştea se prelungi, până ce deveni limpede că nu avea să mai vină nici un răspuns. În cele din urmă, Suprema spuse:

— Ziceai că vechile noastre planuri nu ne mai sunt de folos. Acum ce propui?

— L-am făcut pe Rand să creadă că nu-mi mai pasă de soarta lui, că dinspre partea mea, poate pleca unde vede cu ochii, spuse Moiraine, ridicând braţele atunci când o văzu pe Supremă dând să-i răspundă. Siuan, nu aveam de ales. Rand al’Thor a fost crescut în Ţinutul celor Două Râuri, acolo unde neînduplecatul sânge al celor din Manetheren curge prin venele tuturor; iar, pe lângă al celorlalţi, al lui este ca stânca faţă de lutul moale. Dacă ne purtăm cu asprime faţă de el, o s-o ia la goană, oriunde, numai acolo unde dorim noi – nu.

— Atunci o să-l tratam ca pe un prunc de-abia născut. Dacă tu crezi că-i nevoie, o să-l înfăşăm şi o să-i alintam degeţelele de la picioare. Şi cu asta, ce obţinem?

— Prietenii lui, Matrim Cauthon şi Perrin Aybara, sunt gata să vadă lumea, înainte de a se pierde la loc în Ţinutul celor Două Râuri. Cu toate că s-ar putea să nu mai aibă cum; şi ei sunt ta’veren, chiar dacă influenţa lor e mai restrânsă. Am să-i determin să ducă în Illian Cornul lui Vaiere, răspunse Moiraine, apoi şovăi, încruntându-se. Cu Mat... e o problemă. Poartă cu el un pumnal luat din Shadar Logoth.

— Din Shadar Logoth! Pe Lumină, ce ţi-a trebuit să-i laşi să se apropie de locul ăla? Fiecare piatră din oraş e pângărită. Orice-ai lua cu tine, fie şi o fărâmă de stâncă, este o mare primejdie. Lumina să ne-ajute, dacă Mordeth l-a atins pe băiatul ăsta..., continuă Suprema, cu glasul gâtuit, ...dacă s-a întâmplat aşa ceva, lumea-i deja osândită.

— Dar nu s-a-ntâmplat, Siuan. Ştii bine că noi facem ceea ce facem pentru că n-avem de ales, şi tot aşa a fost şi-atunci. Am avut grijă ca Mat să nu-i îmbolnăvească şi pe alţii, însă a trecut prea multă vreme până să aflu ce se petrecea. N-am putut reteza firele care-l leagă de pumnal. Credeam că, pentru a-l vindeca de tot, trebuia să-l duc în Tar Valon, dar acum se poate face totul aici. Sunt îndeajuns de multe surori de faţă. Nu trebuie decât să găseşti câteva în care să ai încredere ca să nu le vadă Iscoadele Celui Întunecat acolo unde nu-i cazul. Pe lângă tine şi mine, folosindu-ne şi de angreal, ar mai fi nevoie de încă două.

— Una poate fi Leane, şi cred că mai pot găsi încă una, spuse Suprema Înscăunată, apoi rânji ironic. Că veni vorba, Moiraine, Consiliul vrea angrealul înapoi. Nu ne-au mai rămas foarte multe, iar tu, de-acum, eşti considerată... primejdioasă.

Moiraine îşi strâmbă colţurile buzelor, dar în priviri nu i se citi nici o umbră de zâmbet.

— Şi încă nu s-a terminat. Părerea lor despre mine se va înrăutăţi. Mat o să ardă de nerăbdare să intre în legendă, jucând un rol atât de însemnat în povestea Cornului, iar Perrin n-ar trebui să fie prea greu de convins. Ba chiar are nevoie de ceva care să-i abată gândurile de la propriile sale necazuri. Cât despre Rand, el ştie ce i s-a-ntâmplat – măcar în parte; măcar puţin – şi, fireşte, gândul îl înspăimântă. Vrea să plece undeva, de unul singur, unde să nu poată face rău nimănui. Spune sus şi tare că nu va mai folosi niciodată Puterea, dar se teme că nu va reuşi să facă asta.

— Şi are dreptate. E mai uşor să renunţi la apa care-ţi alină setea.

— Chiar aşa. Mai mult, vrea să scape de Aes Sedai, grăi Moiraine, zâmbind slab, fără nici o bucurie. Dacă i se oferă prilejul de a pleca, fără Aes Sedai, şi de a mai rămâne ceva timp alături de prietenii săi, probabil că se va arata la fel de nerăbdător ca Mat.

— Fără Aes Sedai? Cum aşa? E limpede că tu trebuie să rămâi cu el. Moiraine, nu-l putem pierde tocmai acum.

— Nu pot să plec cu el. „E cale lungă din Fal Dara în Illian, dar, pe de altă parte, el a străbătut deja un drum la fel de lung.” O vreme, trebuie să-i dăm drumul din laţ. N-avem de ales. Toate veşmintele lor vechi le-am ars. Deja au fost prea multe prilejuri în care vreo bucată din ele să cadă în mâinile duşmanilor. Şi pe ei am să-i curăţ din cap până-n picioare, înainte să plece; nici n-au să-şi dea seama ce le-am făcut. Aşa, nimeni nu se va putea ţine după ei. Mai rămâne o singură primejdie, dar aceea se află aici, în fortăreaţă, bine ferecată.

Suprema, care tocmai dădea să-şi încline capul în semn de aprobare, o privi întrebător, însă Moiraine continuă:

— Am să le fac drumul cât mai sigur cu putinţă, Siuan. Şi mai târziu, în Illian, când Rand va avea nevoie de mine, voi fi acolo. Voi avea grija ca el să fie cel care aduce Cornul în faţa celor nouă Sfetnici şi a Adunării. Am să mă ocup de toate cele în Illian şi, ţine minte, oamenii de-acolo l-ar urma şi pe Dragon, şi pe Ba’alzamon însuşi, dacă le-ar ieşi în faţă purtând Cornul lui Vaiere. La fel ar face şi cei mai mulţi dintre cei adunaţi să pornească în marea căutare. Adevăratul Dragon Renăscut nu va mai avea nevoie să-şi adune alaiul, înainte ca alte neamuri să pornească împotriva lui. Va avea, de la bun început, un popor credincios şi o oştire care să-l sprijine.

Suprema se lăsă din nou în jilţ, dar se aplecă imediat înainte. Părea sfâşiată între oboseală şi nădejde.

— Şi crezi că va ajunge să se dea pe faţă? Dacă-i e teamă... şi, Moiraine, eu nu zic că n-are de ce să-i fie, pe Lumină ...numai că bărbaţii care se dau drept Dragon chiar îşi doresc puterea. Şi dacă el nu-i aşa...

— Pot să-l fac să fie proclamat, cu sau fără voia lui. Şi chiar dacă, cine ştie cum, nu izbutesc eu însămi, Pânza va face-n aşa fel încât el să fie recunoscut, într-un fel sau altul. Nu uita, Siuan, că avem de-a face cu un ta’veren. Nu-şi poate stăpâni soarta, aşa cum nici fitilul nu stăpâneşte flacăra.

Suprema oftă.

— E primejdios, Moiraine. Primejdios. Dar, îmi aduc aminte ce-mi tot spunea taică-meu: „Fato, dacă nu rişti, n-o să faci nici un bănuţ la viaţa ta.” Şezi, trebuie să ne sfătuim; o să ne ia ceva timp. Trimit după brânză şi vin.

— Nu, am stat şi-aşa prea multă vreme închise împreună aici, se opuse Moiraine clătinând din cap. Dacă a încercat cineva să tragă cu urechea, şi a dat de Stavila ta, probabil că a început deja să se frământe. Nu merită să riscăm. Putem aranja încă o întâlnire pentru mâine. „Şi pe lângă asta, prietenă scumpă, nu-ţi pot spune chiar totul, şi nu pot risca să-ţi dau de înţeles că-ţi ascund ceva.”

— Da, cred că ai dreptate. Atunci rămâne pe mâine – dar dimineaţă, devreme. Am multe de aflat de la tine.

— Dimineaţă, încuviinţă Moiraine, în timp ce Suprema se ridica, spre a o mai îmbrăţişa o dată. De dimineaţă am să-ţi spun tot ce trebuie să ştii.

Apoi ieşi în anticameră, iar Leane îi aruncă o privire cercetătoare şi se repezi în încăperea Supremei. Moiraine încercă să-şi ia o înfăţişare posomorâtă şi vinovată, ca şi cum tocmai avusese parte de una din dojenile pentru care Suprema era renumită şi temută (cele mai multe dintre surori, oricât ar fi fost de tari, plecau cu ochii mari şi cu genunchii moi după un asemenea episod), însă asta nu-i prea stătea în fire. Părea mai degrabă furioasă, ceea ce, la urma urmei, era la fel de bine. Nu le prea băgă în seamă pe celelalte femei din încăpere; i se păru că unele plecaseră, iar altele se întorseseră, în timpul scurs de la sosirea ei, dar nu le aruncă decât o privire scurtă. Se făcuse târziu, şi mai avea multe de făcut până a doua zi dimineaţă. Mai avea multă treabă, până să-i vorbească din nou Supremei Înscăunate pe tronul de Amyrlin.

Iuţind pasul, pătrunse mai adânc în fortăreaţă.

★

Dacă ar fi avut cine să-l privească, aşa, sub razele lunii aflate în creştere, şirul de călăreţi care străbătea Tarabonul, la vreme de noapte, în clinchet de căpestre, ar fi fost o privelişte impresionantă. Erau, cu totul, două mii de Copii ai Luminii, călare pe cai mândri, cu tunici şi mantii albe, cu armuri sclipitoare, urmaţi de alaiul de căruţe cu provizii, de potcovari şi de grăjdarii care conduceau de căpestre caii de schimb. Erau şi sate, pierdute prin acel ţinut slab împădurit, dar ei se ţinuseră departe de drumurile bătute şi chiar şi de potecile folosite de fermieri. Plecaseră să se-ntâlnească cu... cineva... într-un cătun pierdut pe lângă hotarul de miazănoapte al ţinutului, la marginea Şesului Almoth.

Călărind în fruntea oamenilor săi, Geofram Bomhald se întreba ce-o fi însemnat asta. Îşi amintea foarte bine discuţia cu Pedron Niall, Seniorul Căpitan Comandant al Copiilor Luminii, din Amador, dar nu izbutise să afle prea multe din ceea ce se rostise.

★

— Suntem singuri, Geofram, spusese bărbatul încărunţit, cu glasul lui slab şi răguşit din pricina vârstei. Mi-aduc aminte de clipa în care-ai depus jurământul în faţa mea, acum vreo... cât să fie... vreo treizeci şi şase de ani.

— Senior Căpitan Comandant, răspunsese Bomhald, îndreptându-şi umerii, mi-e îngăduit să întreb de ce am fost rechemat din Caemlyn, cu atâta grabă? Nu mai trebuia mult pentru ca Morgase să cadă. Un imbold, atât. Există Case în Andor care privesc la fel ca noi legăturile dintre tron şi Tar Valon, şi unele dintre ele erau gata să pretindă domnia. L-am lăsat în locul meu pe Eamon Valda, numai că el părea hotărât să plece pe urmele Domniţei-Moştenitoare până în Tar Valon. Nu m-ar mira să aflu că s-a gândit s-o răpească pe copilă sau chiar să atace oraşul.

Mai mult, cu puţină vreme înainte ca Bomhald să fie rechemat, fiul său, Dain, i se alăturase. Dain era plin de zel. Câteodată, prea plin de zel, îndeajuns de pătimaş pentru a se lăsa fermecat de planurile lui Valda.

— Valda păşeşte pe calea Luminii, Geofram. Tu, însă, eşti cel mai bun comandant de soldaţi dintre Copii. Ai să strângi o legiune, cei mai destoinici oameni pe care-i găseşti, şi ai să-i duci în Tarabon, ferindu-te de orice ochi şi de orice gură care poate să se deschidă şi să spună ce-a văzut. Dacă ochii zăresc ceva, gura trebuie făcută să tacă.

Bomhald şovăise. Cincizeci sau chiar o sută de Copii puteau străbate orice hotar fără să provoace uimire sau fără ca vreunul să înceapă să pună întrebări, dar o legiune...

— S-a pornit vreun război, Seniore Căpitan Comandant? Pe străzi se tot vorbeşte. În general, sunt doar zvonuri de tot felul despre întoarcerea armatelor lui Artur Aripă-de-Şoim.

Bătrânul nu-i răspunsese.

— Regele...

— Regele nu dă porunci Copiilor Luminii, Senior Căpitan Bomhald, venise răspunsul şi, pentru prima oară, în glasul Comandantului se simţise asprimea. Eu însă da. Regele să facă bine să rămână în palatul sau şi să se îndeletnicească cu ce ştie el mai bine. Sa trândăvească. Vei porni spre un sătuc numit Alcruna, unde te vei întâlni cu cineva care-ţi va da ultimele porunci. Ai grijă ca legiunea să fie adunată în cel mult trei zile. Hai, Geofram, la treabă. Ai multe de făcut.

Bomhald se încruntase.

— Iertare, Seniore Căpitan Comandant, dar cu cine mă voi întâlni acolo? De ce să riscam izbucnirea unui război între noi şi Tarabon?

— O să ţi se spună ceea ce trebuie să ştii după ce ajungi în Alcruna, îi răspunsese Niall, părând, dintr-odată, şi mai bătrân decât era, aranjându-şi distrat tunica albă, cu uriaşul soare brodat pe piept, însemnul auriu al Copiilor. N-ai de unde să ştii, Geofram, ce puteri sunt implicate în acest joc. Nici măcar nu poţi să ştii aşa ceva. Grăbeşte-te să-ţi alegi oamenii. Du-te, nu mai pune nici o întrebare, şi fie ca Lumina să te vegheze în drumul tău.

★

Călărind prin noapte, Bomhald se îndreptă în şa, dezmorţindu-şi spatele. „Îmbătrânesc”, se gândi el. Petrecuse deja o zi şi-o noapte pe spinarea calului, cu doar două opriri pentru adăpat, şi ajunsese să simtă povara fiecărui fir de păr cărunt. Cu doar câţiva ani înainte, o asemenea trudă nici măcar n-ar fi contat. „Măcar nu am ucis nici un nevinovat.” Era necruţător cu Iscoadele Celui Întunecat, ca orice bărbat care se legase cu jurământ să slujească Lumina – Iscoadele trebuiau nimicite înainte să apuce să tragă după ele întreaga lume, cufundând-o în Umbră – dar el, unul, trebuia mai întâi de toate să se convingă că oamenii peste care dădea erau într-adevăr Iscoade. Îi venise destul de greu să strecoare legiunea, fără să fie observată, prin Tarabon, cu atâţia oameni primprejur, chiar şi în afară oraşelor, dar până la urma izbutise. Nu fusese nevoie să ucidă pe nimeni.

Cercetaşii pe care-i trimisese se întoarseră, iar în urma lor apărură şi alţi bărbaţi în mantii albe, unii dintre ei cu torţe, care-i orbiră pe toţi cei din fruntea şirului. Blestemând cu glas scăzut, Bomhald porunci ca toata lumea să se oprească, în timp ce-i cercetă cu privirea pe oamenii veniţi să-l întâmpine.

Pe mantiile lor era brodat însemnul soarelui auriu, la fel ca şi pe a lui sau pe a oricărui Copil al Luminii, iar cel care-l conducea îşi purta şi însemnele rangului, acelaşi cu al lui Bomhald. Dar în spatele soarelui se zarea cârja păstorească, roşie. Inchizitori. Cu fiarele lor încinse în foc, cu cleşti şi picături de apă, aceştia storceau mărturisirile şi pocăinţele Iscoadelor Celui Întunecat; şi totuşi, unii spuneau că Inchizitorii îţi hotărau vina încă de la bun început. Şi Geofram Bomhald credea asta.

„M-au trimis aici ca să mă întâlnesc cu nişte Inchizitori?”

— Te aşteptam, Senior Căpitan Bomhald, spuse conducătorul nou-veniţilor, cu un glas aspru.

Era un bărbat înalt, cu nasul coroiat şi cu acea sclipire aprigă şi neînduplecată în ochi, semnul tuturor Inchizitorilor.

— Ai ajuns cam greu. Eu sunt Einor Saren, aghiotantul lui Jaichim Canidul, care comandă Mâna Luminii aici, în Tarabon.

Mâna Luminii – mâna care scotea adevărul la iveală. Acesta era numele pe care-l preferau. Nu le plăcea să li se spună Inchizitori.

— Dincolo de sat este un pod. Porunceşte-le oamenilor dumitale să treacă dincolo. Noi o să vorbim la han. E surprinzător de bine îngrijit.

— Seniorul Căpitan Comandant însuşi mi-a poruncit să nu mă las văzut de nimeni.

— Satul a fost... curăţat. Hai, porneşte-ţi oamenii. De-acum, eu dau poruncile. Dacă ai îndoieli, îţi pot arăta ordinele însemnate cu pecetea Seniorului Căpitan Comandant, pe care le port cu mine.

Bomhald îşi înăbuşi mârâitul de protest care dădea să-i scape din piept. Curăţat. Se întrebă în treacăt dacă leşurile fuseseră îngrămădite undeva în afara satului sau aruncate în râu. Aşa ceva ar fi fost un lucru firesc pentru Inchizitorii îndeajuns de nemiloşi pentru a măcelări un întreg sat, de dragul tainelor, şi îndeajuns de proşti pentru a zvârli leşurile în apa râului, care să le poarte în jos şi să-i dea de gol din Alcruna până în Tanchico.

— O singură îndoială am, Inchizitorule. Nu ştiu de ce mă aflu în Tarabon, urmat de două mii de oameni.

Faţa lui Saren se încordă, dar glasul său rămase aspru şi poruncitor.

— E uşor de înţeles, Senior Căpitan. De-a lungul şi de-a latul Şesului Almoth se află sate care nu se supun decât Starostelui şi membrilor Sfatului. De mult trebuia să se facă Lumină şi pe acolo. Prin asemenea locuri, probabil că se ascund multe Iscoade ale Celui Întunecat.

Calul lui Bomhald bătu din copită.

— Cu alte cuvinte, Saren, am adus o întreagă legiune, am străbătut o mare parte din Tarabon pe-ascuns numai pentru a scoate din vizuină câteva Iscoade, ascunse prin cine ştie ce cătune prăpădite?

— Te afli aici pentru a face ce ţi se spune, Bomhald. Pentru a trudi în slujba Luminii! Nu cumva te îndepărtezi de calea cea bună? întrebă Saren, schimonosindu-şi buzele într-o umbră de zâmbet. Dacă vrei lupte, s-ar putea să ai parte de ele. La Capul Toman, străinii şi-au adunat mulţi soldaţi, mult prea mulţi pentru ca Tarabon şi Arad Doman să le poată ţine piept, chiar dacă ar izbuti să-şi lase deoparte pricinile lor mărunte de sfadă şi să-şi unească forţele. Dacă străinii scapă, ai să ai parte de luptă, câtă poţi duce. Oamenii din Tarabon spun că străinii sunt nişte fiare, spurcăciuni ale Celui Întunecat. Se aude chiar că ar fi şi Aes Sedai de partea lor. Dacă sunt într-adevăr Iscoade, trebuie stârpiţi şi ei. Toate la timpul lor.

Vreme de o clipă, lui Bomhald i se opri inima în piept.

— Deci e adevărat ce se spunea. Oştirile lui Artur Aripă-de-Şoim s-au întors!

— Nişte străini, spuse sec Saren, de parcă-i părea rău că adusese vorba. Doar atât. Probabil că sunt Iscoade. Nu e important de unde-au venit. Atât ştim şi numai atât ai şi dumneata nevoie să ştii. Deocamdată, nu te privesc. Pierdem vremea. Hai, trimite-ţi oamenii dincolo de râu, Bomhald, apoi vino în sat să-ţi primeşti poruncile.

Cu asta, îşi întoarse calul şi o porni în galop, înapoi de unde venise, urmat de purtătorii de torţe. Bomhald închise ochii, încercând să se obişnuiască iarăşi cu întunericul. „Se folosesc de noi, ca de nişte pietre aşezate pe tabla de joc.”

— Byar! strigă el, apoi deschise ochii când aghiotantul său se apropie, ţinându-se băţos în şa, în faţa Seniorului Căpitan; era un bărbat tras la faţă, în ochii căruia părea să sclipească scânteia Inchizitorilor, dar, una peste alta, un soldat bun. Undeva, în faţa noastră, este un pod. Du oamenii dincolo de râu şi pune-i să-şi facă tabăra. O să vin şi eu, cât de repede pot.

Apoi smuci frâiele şi o apucă după Inchizitor. „Pietre pe tabla de joc... Dar cine ne mişcă? Şi de ce?”

Umbrele după-amiezii se preschimbau în seară, pe când Liandrin străbătea încăperile femeilor. Afară, bezna se adâncea, luptându-se cu lumina răspândită de lămpile agăţate pe coridoare. De ceva timp încoace, amurgul o tulbura pe Liandrin, la fel ca şi zorii. În zori, ziua se năştea, aşa cum şi amurgul dădea naştere nopţii, dar tot în zori, noaptea murea, iar la amurg, se stingea ziua. Puterea Celui Întunecat se întemeia pe moarte, din moarte îşi trăgea seva. În asemenea momente, femeii i se părea ca-l simţea trezindu-se ca dintr-un somn. Oricum, în semiîntunericul care-o înconjura, ceva tresăltă; era aproape sigură că, dacă izbutea să se întoarcă iute pe călcâie şi să-şi ascută privirile, putea să-l şi surprindă.

În drumul ei, slujnicele în negru şi auriu îi făceau plecăciuni, dar nu le răspundea, ţinându-şi privirile aţintite înainte fără ca măcar să le zărească.

Ajungând la uşa pe care-o căuta, se opri să arunce o privire iute în susul şi în josul coridorului. Singurele femei aflate acolo erau slujnice; nici un bărbat, fireşte. Deschise uşa şi intră, fără să mai bată.

Anticamera iatacului Domniţei Amalisa era puternic luminată, iar focul care trosnea în cămin alunga răcoarea nopţilor din Shienar. Amalisa şi doamnele ei de companie şedeau de jur împrejur, în jilţuri sau pe carpetele îngrămădite una peste alta, ascultând-o pe una dintre ele care stătea în picioare şi le citea ceva. Era vorba de Dansul şoimului şi al păsării colibri, de Teven Aerwin, un tratat care-şi propunea să prezinte modul în care bărbaţii şi femeile trebuiau să se poarte unii cu alţii. Liandrin strânse din buze; ea, una, nu citise niciodată aşa ceva – fireşte! – dar auzise îndeajuns de multe pentru a şti despre ce era vorba. Amalisa şi doamnele ei întâmpinau fiecare afirmaţie cu hohote de râs, sprijinindu-se una de alta şi bătând din călcâie pe covoare, ca nişte copile.

Cea care citea îşi dădu prima seama de apariţia lui Liandrin, şi se opri, făcând ochii mari de uimire. Celelalte se întoarseră ca să vadă la ce se holba, iar râsetele făcură loc tăcerii. Cu toatele, în afară de Amalisa, se ridicară grăbite în picioare, aranjându-şi părul şi rochiile cu mişcări nervoase. Domniţa Amalisa, în schimb, se ridică zâmbind, cu multă eleganţă:

— Prezenţa dumitale ne onorează, Liandrin. Ne faci o surpriză extrem de plăcută. Astăzi nu te mai aşteptam. Credeam că vei dori să te odihneşti după lunga călă...

— Trebuie să vorbesc cu Domniţa Amalisa, între patru ochi, o întrerupse Liandrin aspru, fără să se adreseze nimănui, de parcă vorbea cu văzduhul. Trebuie să plecaţi cu toatele. Chiar acum.

După câteva clipe de tăcere şi uluire, celelalte femei îşi luară rămas-bun de la Amalisa. Una câte una, ele îi făcură plecăciuni lui Liandrin, dar aceasta nu le răspunse, rămânând cu privirea aţintită în gol. Cu toate astea, le văzu şi le auzi foarte limpede. Cu toatele rosteau politeţurile obişnuite, neliniştite de asprimea cu care le tratase femeia Aes Sedai. Văzându-se ignorate, lăsau ochii în jos. Se strecurară cu mare grijă pe lângă ea, ca să ajungă la uşă, lipindu-se de perete pentru ca nu cumva fustele lor s-o atingă pe a ei. După ce uşa se închise şi rămaseră singure, Amalisa spuse:

— Liandrin, nu înţeleg ce se întâm...

— Păşeşti pe calea Luminii, fiica mea?

Nici vorbă să-i permită să-i vorbească cu prea multă familiaritate. Ar fi fost o prostie. Cu toate că cealaltă era mai în vârstă cu câţiva ani, străvechile reguli trebuiau respectate. Or fi fost ele uitate de multă vreme, dar acum era momentul pentru a le reaminti. Şi totuşi, de îndată ce rosti întrebarea, Liandrin îşi dădu seama că făcuse o greşeală. Asemenea cuvinte, venind din partea unei Aes Sedai, aveau să provoace, negreşit, îndoieli şi nelinişti. Amalisa îşi îndreptă umerii şi o privi cu chipul aspru.

— Liandrin Sedai, asta e o insultă pentru mine. Sunt o femeie din Shienar, dintr-o Casă nobilă, iar prin vene îmi curge sângele unor oşteni faimoşi. Strămoşii mei au luptat împotriva Umbrei încă dinainte ca regatul să existe, de trei mii de ani, fără greş şi fără clipe de slăbiciune.

Liandrin îşi schimbă tactica, dar nu dădu înapoi. Străbătând încăperea cu paşi mari, ea luă de pe poliţa căminului cartea legată în piele, Dansul şoimului şi al păsării colibri, şi o cântări în palmă fără s-o privească.

— Mai mult decât în alte părţi, fiica mea, în Shienar Lumina trebuie preţuită şi Umbra temută.

Cu o mişcare nepăsătoare, ea aruncă volumul în foc. Flăcările se înteţiră, ca şi cum ar fi primit în dar un buştean uscat, trosnind puternic în timp ce se înălţau pe coş. În aceeaşi clipă, toate lămpile din încăpere începură să ardă mai tare, sfârâind din pricina puterii focului, revărsându-şi lumina în toate ungherele.

— Da, mai ales aici. Aici, unde suntem aşa de aproape de blestemata Mană Pustiitoare, unde nu există decât stricăciune. Aici, până şi unul care crede că păşeşte în Lumină poate să fie atins de murdăria Umbrei.

Pe fruntea Amalisei apărură broboane de sudoare. Braţul pe care-l ridicase pentru a protesta se lăsa încet pe lângă corp. Chipul îi rămăsese ferm, dar Liandrin o văzu înghiţind în sec şi foindu-se.

— Nu înţeleg despre ce e vorba, Liandrin Sedai. Să fie cartea? Este plină de prostioare, atât şi nimic mai mult.

În glas i se simţea un tremur. „Bine aşa.” Apărătorile de sticlă ale lămpilor începură să trosnească, pe măsură ce flăcările se înălţau din ce în ce mai mult, mai fierbinţi, puternice ca lumina zilei la amiază. Amalisa se ridică, ţeapănă ca un stâlp, cu chipul încordat, încercând să nu mijească ochii.

— Mintea ta e plină de prostii, fiica mea. De cărţi nu-mi pasă. În regatul vostru, bărbaţii pleacă în Mană şi călătoresc prin mizeria şi stricăciunea ei. Păşesc pe calea Umbrei. Şi te mai miri că aceasta stricăciune se poate strecura în făptura lor? Cu sau fără voia lor, asta se poate întâmpla. De ce crezi că a venit aici însăşi Suprema Înscăunată?

— Doar nu..., se auzi oftatul celeilalte.

— Eu, una, sunt Roşie, fiica mea, spuse Liandrin neînduplecată, îi urmăresc pe toţi bărbaţii pângăriţi.

— Nu înţeleg.

— Nu doar pe acei ticăloşi care încearcă să folosească Puterea. Pe toţi cei pângăriţi. Îi urmăresc peste tot.

— Nu..., începu Amalisa, tulburată, umezindu-şi buzele cu limba şi încercând din răsputeri să se liniştească. Nu înţeleg, Liandrin Sedai. Te rog...

— Şi încep mai degrabă de sus, decât de jos.

— Nu!

Ca şi cum sprijinul său nevăzut s-ar fi prăbuşit, Amalisa căzu în genunchi, cu capul plecat.

— Te implor, Liandrin Sedai, nu poate fi vorba de Agelmar. Nu e cu putinţă.

În acea clipă de îndoială şi tulburare, Liandrin lovi. Nu se mişcă din loc, dar slobozi Puterea. Amalisa gemu şi tresări, ca şi cum ar fi fost înţepată, iar gura lui Liandrin, cu colţurile lăsate, schiţă un zâmbet strâmb. Acesta era jocul ei preferat, din copilărie, prima înzestrare pe care şi-o descoperise. I se interzisese s-o mai folosească, de îndată ce Mai-Marea Ucenicelor o descoperise, dar asta nu însemna pentru Liandrin decât încă un lucru pe care trebuia să-l ascundă de cele care-o invidiau.

Făcu un pas înainte şi o apucă pe Amalisa de bărbie, obligând-o să ridice ochii. Sâmburele tare, ca metalul, care o făcuse ceva mai devreme să se revolte era încă acolo, dar de-acum metalul se înmuiase şi devenise maleabil, dacă cineva se pricepea să-l mânuiască. Din colţurile ochilor Amalisei curgeau lacrimi care-i sclipeau pe obraji. Liandrin îşi schimbă puţin atitudinea, lăsând focurile dimprejur să se stingă. Nu mai era nevoie de ele. Şi cuvintele pe care le rosti erau mai blânde, deşi glasul îi rămăsese neîndurător ca oţelul.

— Fiica mea, nimeni nu vrea ca tu sau Agelmar să fiţi aruncaţi în ghearele mulţimii, ca Iscoade ale Celui Întunecat. Am să te ajut, dar şi tu trebuie să mă ajuţi pe mine.

— Să t-te ajut? îngăimă Amalisa, ducându-şi mâinile la tâmple; părea răvăşită. Liandrin Sedai, t-te rog, explică-mi... nu înţeleg. Totul e atât de... totul e...

Înzestrarea nu era desăvârşită. Liandrin nu putea sili pe nimeni să facă ceea ce dorea ea – deşi încercase de multe ori. Cât mai încercase! Însă putea să-i facă să-şi plece urechea la argumentele ei, să-şi dorească să-i dea crezare, să vrea, mai presus de orice, să se lase convinşi că avea dreptate.

— Trebuie să te supui, fiică. Să te supui şi să-mi răspunzi cu sinceritate la întrebări, iar eu făgăduiesc că nimeni nu va îndrăzni să vă numească Iscoade, pe tine sau pe Agelmar. N-o să fiţi târâţi pe străzi, despuiaţi, pentru a fi biciuiţi în public sau sfâşiaţi de mulţime. N-am să las să se întâmple asta. Înţelegi?

— Da, Liandrin Sedai, da. Am să fac cum spui şi am să-ţi răspund sincer.

Liandrin se îndreptă, privind-o pe cealaltă de sus. Domniţa Amalisa rămase nemişcată, îngenuncheată, cu chipul sincer ca un copil, un copil care dorea să fie mângâiat şi ajutat de cineva mai înţelept şi mai puternic. Lui Liandrin, asta i se părea corect. Nu izbutise niciodată să înţeleagă de ce, pentru Aes Sedai, era suficientă o mică plecăciune, în timp ce cu toţii, bărbaţi şi femei, îngenuncheau în faţa regilor şi a reginelor. „Ce regină are atâta putere ca mine?” Buzele i se strâmbară de mânie, iar Amalisa se cutremură.

— Stai liniştită, fiica mea, am venit să te ajut, nu să te pedepsesc. Numai cei care o merită vor fi pedepsiţi. Numai să-mi spui adevărul.

— Aşa am să fac, Liandrin Sedai, aşa am să fac. Jur pe onoarea Clanului meu.

— Moiraine Sedai a sosit în Fal Dara însoţită de un bărbat, o Iscoadă a Celui Întunecat.

Amalisa era prea speriată pentru a-şi mai arăta surprinderea:

— Oh, nu, Liandrin Sedai. Nu. Acela a sosit mai târziu. Acum este ferecat în temniţă.

— Mai târziu, spui? Dar este adevărat că se întâmplă des ca ea să-i vorbească? Se întâmplă des ca ea să-şi petreacă timpul împreună cu aceasta Iscoada? Singuri?

— Uneori, Liandrin Sedai. Uneori. Nu prea des. Cred că doreşte să afle ce l-a făcut să vină aici. Moiraine Sedai este...

Liandrin ridică mâna, cu un gest aspru, iar Amalisa se opri, renunţând la ceea ce voia să spună.

— Moiraine a fost însoţită de trei tineri. Asta o ştiu prea bine. Ei unde sunt? Am fost în încăperile lor şi nu i-am găsit.

— N-nu... nu ştiu, Liandrin Sedai. Par nişte băieţi de ispravă. Doar nu crezi ca şi ei ar fi Iscoade?

— Nu, nu Iscoade. Ceva şi mai rău. Sunt mult mai periculoşi decât Iscoadele Celui Întunecat, fiica mea. Întreaga lume este în primejdie din pricina lor. Trebuie găsiţi. Ai să le porunceşti slujitorilor tăi să scotocească fortăreaţa. La fel ai să faci şi tu, şi doamnele care te însoţesc. Fiecare colţişor. De asta ai să te ocupi chiar tu. Tu însăţi! Şi n-ai să spui nimănui de asta, în afară de cei pe care o să ţi-i spun eu. Nimeni altcineva nu trebuie să ştie. Din Fal Dara, aceşti tineri trebuie îndepărtaţi, în mare taină, şi duşi în Tar Valon. Nimeni nu trebuie să ştie.

— Am să fac cum porunceşti, Liandrin Sedai. Dar nu înţeleg de ce totul trebuie să rămână secret. Nimeni dintre cei de-aici nu se va opune voinţei unei Aes Sedai.

— De Ajah Neagră ai auzit?

Amalisa făcu ochii mari şi se lăsă pe spate, îndepărtându-se de Liandrin, ridicând braţele ca pentru a se apăra din calea unei lovituri.

— E un zvon josnic, Liandrin Sedai. J-josnic. N-nu există Aes Sedai care să-l slujească pe Cel întunecat. Nu cred asta. Te rog, trebuie să ai încredere în mine! J-jur pe Lumină că nu cred aşa ceva. Jur pe onoarea Clanului meu...

Rece şi netulburată, Liandrin o lăsă să continue, privind în tăcere cum cealaltă femeie îşi irosea ultimele puteri. Se ştia că se întâmplase ca femeile Aes Sedai să se mânie, să se mânie puternic, pe cei care pomeneau de Ajah Neagră. Cât despre cei care afirmau că ar crede în existenţa ei tăinuită... După această scenă, Amalisa, cu voinţa deja slăbită de micul artificiu copilăresc, avea să fie moale ca lutul în mâinile ei. Mai lipsea o singură lovitură.

— Ajah Neagră există cu adevărat, copilă. Există şi se află chiar şi aici, între zidurile din Fal Dara.

Amalisa rămase îngenuncheată, cu gura căscată. Ajah Neagră. Femei Aes Sedai care erau în acelaşi timp şi Iscoade ale Celui Întunecat. Era oribil să afli aşa ceva, ca şi cum ţi s-ar fi spus că însuşi Cel Întunecat se plimba prin fortăreaţă. Dar Liandrin nu avea de gând să dea înapoi.

— Orice Aes Sedai pe care o întâlneşti pe coridoare poate fi o soră Neagră. Asta ţi-o jur. Nu pot să-ţi spun care sunt, dar protecţia mea ai să o ai. Dacă pe calea Luminii păşeşti şi dacă îmi dai ascultare.

— Aşa am să fac, şopti răguşit Amalisa. Aşa am să fac. Te rog, Liandrin Sedai, te rog, spune-mi că-mi vei apăra fratele şi doamnele de companie...

— Pe cine merită să fie aparat am să-l apăr. Tu, fiica mea, de tine însăţi să ai grijă. Şi gândeşte-te numai la ce ţi-am poruncit. Numai la asta. Soarta lumii atârnă de asta, fiica mea. Orice altceva trebuie să uiţi.

— Da, Liandrin Sedai. Da. Da.

Liandrin se întoarse şi străbătu încăperea, fără să se uite înapoi până ce nu ajunse la uşă. Amalisa era tot îngenuncheată şi o privea cu îngrijorare.

— Ridică-te, Domniţă Amalisa, spuse Liandrin, cu o voce blândă în care se strecurase doar o undă din dispreţul batjocoritor pe care-l resimţea. „Soră, nici mai mult nici mai puţin! Nici o zi ca novice nu ar putea îndura. Şi una ca asta putere să poruncească are!” Ridică-te.

Amalisa se îndreptă, cu mişcări încete şi stângace, de parcă ar fi zăcut vreme de mai multe ceasuri legată de mâini şi de picioare. Când o văzu, în cele din urmă, în picioare, Liandrin spuse, cu un glas la fel de oţelit ca şi mai devreme:

— Iar dacă te abaţi de la ce ţi-am poruncit, şi lumea are de suferit din pricina ta, dacă mă înşeli, pe amărâta de Iscoadă întemniţată ai să ajungi s-o pizmuieşti!

Din privirea Amalisei, Liandrin înţelese că, dacă nu avea să izbutească, nu avea să fie din pricină că nu s-ar fi străduit.

Închizând bine uşa în urma ei, Liandrin simţi dintr-odată o uşoară mâncărime pe piele. Cu răsuflarea tăiată, se răsuci pe călcâie, privind în sus şi în jos pe coridorul slab luminat. Era gol.

Afară se lăsase noaptea. Coridorul era pustiu, şi totuşi ea era convinsă ca se mai aflase acolo cineva care-o urmărea. Locul închis şi gol, plin de umbre din pricina lămpilor de pe pereţi, o batjocorea. Neliniştită, scutură din umeri, apoi o porni hotărâtă la drum. „M-am lăsat pradă închipuirilor. Asta-i tot.”

Noaptea se lăsase de mult, şi mai erau multe de făcut până în zori. Poruncile primite nu lăsau loc îndoielii.

★

În temniţă, la orice oră, era mereu întuneric, dacă nu cumva vreun vizitator aducea cu sine o lanternă, dar Padan Fain şedea pe marginea priciului, sfredelind bezna cu privirile şi zâmbind. Îi auzea pe ceilalţi doi prizonieri mormăind în somn, bâiguind ceva, pradă coşmarurilor. Padan Fain aştepta ceva, ceva ce trebuia să fi sosit de multă vreme. Prea multă vreme. Dar acum era aproape.

Uşa care dădea în încăperea străjerilor se deschise, lăsând să se reverse o lumină puternică; aceasta încadra o siluetă întunecată, care se oprise în prag. Fain se ridică.

— Tu! Nu pe tine te aşteptam.

Se întinse ca să se dezmorţească, cu gesturi fireşti şi nepăsătoare, deşi nu se simţea deloc aşa. Sângele îi dădea năvală prin vene; i se părea că, dacă încerca, putea să sară până în vârful fortăreţei.

— Numai surprize pentru toţi, da? Ei bine, haide. Noaptea aproape că a trecut şi mai vreau şi eu să dorm.

Când în celula lui pătrunse o lampă, Fain îşi ridică fruntea, rânjind către ceva nevăzut, dar pe care-l simţea undeva, dincolo de tavanul de piatră al fortăreţei.

— Nu s-a terminat, şopti el. Lupta nu se termină niciodată.

CAPITOLUL 6 • Profeţia întunecată

Uşa fermei se cutremura sub loviturile furioase din afară; drugul gros pus de-a curmezişul uşii sărea din urechi. Dincolo de fereastră, aproape de uşă, se mişca silueta unui troloc cu bot de animal. Erau ferestre peste tot şi o mulţime de siluete întunecate afară. Nu destul de întunecate, totuşi. Rand reuşea încă să le desluşească.

„Ferestrele”, îşi spuse el disperat. Se îndepărtă de uşă, strângând sabia cu amândouă mâinile şi ţinând-o în faţă. „Chiar dacă uşa rezistă, pot intra pe fereastră. De ce nu încearcă să intre pe fereastră?”

Se auzi un zgomot metalic asurzitor şi una din urechile care ţineau drugul ieşi din toc, rămânând agăţată de cuiele smulse de un deget din lemn. Drugul se zgâlţâi din pricina altei lovituri, iar cuiele scrâşniră din nou.

— Trebuie să-i oprim! strigă Rand.

„Doar că nu putem. Nu-i putem opri.” Se uită împrejur, încercând să găsească o cale de ieşire, dar nu era decât o uşă. Încăperea semăna cu o cutie. O singură uşă şi atâtea ferestre.

— Trebuie să facem ceva. Orice!

— E prea târziu, spuse Mat. Nu înţelegi?

Zâmbetul lui părea ciudat pe chipul palid, fără sânge; plăselele unui pumnal îi ieşeau din piept, iar rubinul din vârf strălucea ca focul. Piatra era mai vie decât chipul lui.

— E prea târziu ca să mai schimbam ceva.

— Am scăpat în sfârşit de ei, zise Perrin, râzând.

Sângele îi curgea pe faţă ca nişte şiroaie de lacrimi izvorâte din orbitele goale. Îşi întinse braţele înroşite, încercând să îl facă pe Rand să se uite la ce ţinea în mână.

— Acum sunt liber. S-a terminat.

— Nu se termină niciodată, al’Thor, strigă Padan Fain, sărind în mijlocul încăperii. Lupta nu se termină niciodată.

Uşa se sfărâmă, făcându-se numai aşchii, iar Rand se feri din calea ţepuşelor de lemn care zburau în toate părţile. Două femei Aes Sedai înveşmântate în roşu intrară în cameră, făcând loc stăpânului lor. O mască de culoarea sângelui uscat acoperea chipul lui Ba’alzamon, dar Rand vedea flăcările din privirea lui prin tăieturile din dreptul ochilor, auzea focurile arzând în gura lui Ba’alzamon.

— Între noi nu s-a terminat încă, al’Thor, spuse Ba’alzamon, iar el şi Fain spuseră într-un singur glas: Pentru tine, lupta nu se termină niciodată.

Răsuflând anevoie, Rand se ridică în capul oaselor pe podea, căznindu-se să se trezească. I se părea că încă mai aude vocea lui Fain, la fel de clar ca şi cum neguţătorul ambulant ar fi fost lângă el. „Nu se termină niciodată. Lupta nu se termină niciodată.”

Se uită în jur, cu privirea împăienjenită, ca să se convingă că încă mai era ascuns acolo unde îl lăsase Egwene, cuibărit pe o saltea în colţul camerei ei. Lumina slabă a unei lămpi singuratice se revarsă în încăpere şi fu mirat să o vadă pe Nynaeve, împletind într-un balansoar de cealaltă parte a patului care nu fusese încă desfăcut. Afară era noapte.

Nynaeve, zveltă, cu ochii închişi la culoare, îşi purta părul într-o coadă groasă, petrecută peste umăr, care îi ajungea aproape până la brâu. Ea nu renunţase la obiceiurile de acasă. Chipul îi era liniştit şi, aşa cum se legăna încetişor, părea că nu este atentă la ceea ce se întâmpla în jur. Nu se auzea decât ţăcănitul regulat al andrelelor. Covoraşul înăbuşea zgomotul balansoarului.

Fuseseră nopţi, în vremea din urmă, când şi-ar fi dorit şi el un covor pe podeaua rece de piatră din camera lui, dar în Shienar încăperile bărbaţilor erau întotdeauna goale şi sobre. Aici erau două tapiserii pe pereţi, peisaje de munte cu cascade, şi perdele brodate cu flori la ferestrele înguste ca nişte săgeţi. Pe masa de lângă pat erau flori, puse într-o vază rotundă, cu fundul teşit, şi multe altele stăteau, cu capetele plecate, în vasele albe, smălţuite, de pe pereţi. Într-un colţ era o oglindă înaltă şi o alta atârna deasupra poliţei cu cele necesare spălatului, pe care se aflau o carafă cu dungi albastre şi un bol. Se întrebă de ce Egwene avea nevoie de două oglinzi; în camera lui nu era nici una, şi nu-i ducea lipsa. Nu era decât o lampă aprinsă dar mai erau alte patru în camera aceea, care era aproape la fel de mare ca aceea pe care o împărţea el cu Mat şi cu Perrin. Egwene avea toată încăperea doar pentru ea.

Fără să ridice privirea, Nynaeve spuse:

— Dacă dormi după masă, nu mai dormi noaptea.

Rand se încruntă, deşi ea nu putea să-l vadă. Sau cel puţin credea că nu poate. Era doar cu câţiva ani mai mare decât el, dar faptul că era Meştereasă îi sporea autoritatea cu cincizeci de ani.

— Aveam nevoie de o ascunzătoare şi eram obosit, zise el, apoi se grăbi să adauge: N-am venit aici aşa, pur şi simplu. Egwene m-a invitat în apartamentele femeilor.

Nynaeve lăsă jos andrelele şi se uită la el cu un zâmbet amuzat. Era o femeie frumoasă acasă niciodată nu şi-ar fi dat seama de acest lucru; oamenii nu se uitau la Meşterese aşa.

— Ajute-m-ar Lumina, Rand, pe zi ce trece semeni tot mai mult cu Shinenaranii. Invitat în apartamentele femeilor... Pufni. Mâine, poimâine o să începi să vorbeşti de onoare şi o să vrei ca pacea să fie cu tine şi cu sabia ta.

Rand se înroşi, dar speră ca ea să nu-şi dea seama în lumina aceea slabă. Nynaeve se uită la sabia lui; plăselele ieşeau din bocceaua lungă care se afla lângă el pe podea. Ştia că Nynaeve nu era de acord cu sabia, de altfel cu nici un fel de sabie, dar de data aceasta Meştereasa nu spuse nimic.

— Egwene mi-a zis că ai nevoie de un loc în care să te ascunzi. Nu-ţi face griji. O să te ţinem departe de Suprema Înscăunată şi de celelalte femei Aes Sedai, dacă asta vrei.

Nynaeve îi întâlni privirea şi şi-o feri pe a sa, dar nu înainte ca Rand să-i surprindă neliniştea. Îndoiala. „Da, pot conduce Puterea. Un bărbat care stăpâneşte Puterea Supremă! Ar trebui să le ajuţi pe femeile Aes Sedai să mă prindă şi să mă domolească.”

Posomorât, îşi îndreptă vestonul de piele pe care i-l găsise Egwene şi se întoarse ca să se sprijine cu spatele de perete.

— De îndată ce o să pot, o să mă ascund într-o căruţă sau o să mă strecor afară din oraş. Nu va trebui să mă ascunzi multă vreme.

Nynaeve nu spuse nimic; era concentrată asupra împletiturii şi scotea câte un sunet furios când sărea un ochi.

— Unde e Egwene?

Nynaeve îşi lăsă andrelele în poală.

— Nici nu ştiu de ce mă căznesc astă-seară. Nu izbutesc să număr ochiurile cum trebuie. A coborât să-l vadă pe Padan Fain. Crede că îi este de ajutor să vadă chipuri cunoscute.

— Nu i-a făcut bine să mă vadă pe mine. Ar trebui să se ferească de el. E primejdios.

— Vrea să-l ajute, spuse Nynaeve calmă. Adu-ţi aminte, se pregătea să fie ajutoarea mea şi dacă eşti Meştereasă nu trebuie să ştii doar cum o să fie vremea. Trebuie să ştii să şi vindeci. Egwene vrea să vindece, simte nevoia să o facă. Şi dacă Padan Fain ar fi atât de primejdios, Moiraine ar fi spus ceva...

Rand scoase un hohot de râs răguşit.

— Nu ai întrebat-o. Egwene a recunoscut că aşa e, iar pe tine nu te văd deloc cerând voie să faci ceva.

Sprâncenele ei ridicate îi şterseră zâmbetul de pe buze. Însă refuza să îşi ceara iertare. Erau departe de casă şi nu vedea cum ar fi putut continua să fie Meştereasa din Emond’s Field dacă mergea în Tar Valon.

— Au început deja să mă caute? Egwene nu e sigură că o vor face, dar Lan spune că Suprema Înscăunată a venit din cauza mea şi cred că prefer să-l cred pe el.

O vreme Nynaeve nu spuse nimic. Sucea pe toate feţele sculurile de lână. În cele din urma zise:

— Nu sunt sigură. A venit o servitoare cu puţin timp în urmă. Ca să pregătească patul pentru noapte, zicea. Ca şi cum Egwene s-ar duce la culcare aşa devreme, când diseară e ospăţ în cinstea Supremei Înscăunate. I-am spus să plece; nu te-a văzut.

— În apartamentele bărbaţilor nu-ţi face nimeni patul.

Nynaeve îi aruncă o privire rece, care, în urmă cu un an, l-ar fi făcut să-şi piardă şirul vorbelor. Rand scutură din cap.

— Nu ar trimite o servitoare să mă caute, Nynaeve.

— Când m-am dus mai devreme în chelar după o cană de lapte, erau prea multe femei pe coridoare. Cele care iau parte la ospăţ ar fi trebuit să fie ocupate cu îmbrăcatul, iar celelalte ar fi trebuit fie să le ajute, fie să se pregătească să servească la masa sau...

Se încruntă, îngrijorată.

— Acum că Suprema Înscăunată este aici, toată lumea are o groază de treburi de făcut. Şi nu erau doar aici, în apartamentele femeilor. Am văzut-o pe Domniţa Amalisa însăşi ieşind dintr-o cămară de lângă chelar, cu faţa murdară.

— E ridicol. De ce ar fi şi ea printre cei care mă caută? De ce ar pune femeile să mă caute, de fapt? Ar trebui să se servească de soldaţii Seniorului Agelmar, de Străjeri. Şi de femeile Aes Sedai. Probabil că doar făceau ceva pentru ospăţ. Arde-m-ar, habar n-am ce înseamnă un ospăţ în Shienar.

— Eşti atât de nerod câteodată, Rand. Nici bărbaţii pe care i-am văzut nu ştiau ce fac femeile. I-am auzit pe unii dintre ei plângându-se că trebuie să facă singuri toată treaba. Ştiu că nu are noimă să te caute femeile. Nici una dintre Aes Sedai nu părea preocupată de asta. Dar Amalisa sigur nu se pregătea de ospăţ murdărindu-şi rochia într-o cămară. Căutau ceva, ceva important. Chiar şi dacă a început imediat după ce am văzut-o eu, abia dacă va avea timp să se îmbăieze şi să se schimbe. Că veni vorba, dacă Egwene nu se întoarce curând, va trebui să aleagă – fie se schimbă, fie întârzie la ospăţ.

Rand îşi dădu seama, pentru prima dată, că Nynaeve nu purta veşmintele de lână din Ţinutul celor Două Râuri cu care era el obişnuit. Rochia ei era de mătase albastru-deschis, brodată cu ghiocei în jurul gâtului şi pe mâneci. În mijlocul fiecărui ghiocel era o perlă micuţă, iar cingătoarea era lucrată în argint şi avea o cataramă de argint împodobită cu perle. Nu mai văzuse aşa ceva. Nici măcar hainele de sărbătoare de acasă nu semănau cu rochia ei.

— Mergi la ospăţ?

— Fireşte. Chiar şi dacă Moiraine nu ar fi spus că trebuie, n-aş fi vrut să creadă că...

Ochii îi scăpărară o clipă şi Rand ştiu ce vroia să spună. Nynaeve n-ar fi vrut să lase pe nimeni să creadă că îi este teamă, chiar dacă îi era. Cu siguranţă nu pe Moiraine, cu precădere nu pe Lan. Spera doar că Nynaeve nu ştia că îi cunoaşte sentimentele faţă de Străjer.

După aceea, ochii îi coborâră pe mâneca rochiei, iar privirea i se îndulci.

— Domniţa Amalisa mi-a dat-o, spuse ea, atât de încet, încât Rand se întrebă dacă nu cumva vorbea pentru sine.

Mângâie mătasea cu degetele, merse pe urma florilor brodate, zâmbind, dusă pe gânduri.

— Îţi stă foarte bine, Nynaeve. Araţi foarte bine astă-seară.

Se înfioră de îndată ce spuse aceste cuvinte. Toate Meşteresele erau foarte susceptibile când venea vorba de autoritatea lor, iar Nynaeve era mai susceptibilă decât toate celelalte. Acasă, Soborul Femeilor o privea cu neîncredere pentru că era tânără şi poate şi pentru că era frumoasă, iar certurile ei cu Starostele şi cu Sfatul Satului alimentaseră bârfele.

Nynaeve îşi luă brusc mâna de pe broderie şi se uită mânioasă la el, cu sprâncenele coborâte. Rand se grăbi să zică ceva, ca să i-o ia înainte.

— Nu pot ţine porţile mereu închise. De îndată ce le deschid, o să plec, iar femeile Aes Sedai n-or să mă găsească niciodată. Perrin spune că sunt locuri în Dealurile Negre şi Pajiştea Caralain unde poţi merge zile întregi fără să vezi suflet de om. Poate... poate îmi vine vreo idee, ce să fac cu...

Ridică din umeri, stânjenit. Nu era nevoie să spună asta, nu lui Nynaeve.

— Şi dacă nu pot, cel puţin nu o să fac rău nimănui.

Nynaeve tăcu o clipă, apoi zise încetişor:

— Nu sunt atât de sigură, Rand. E drept că mie mi se pare că arăţi ca oricare alt băiat din sat, dar Moiraine tot stăruie că eşti ta’veren şi nu cred că e de părere că Roata a terminat cu tine. Cel Întunecat pare...

— Shai’tan a murit, spuse el aspru şi deodată camera păru că începe să se învârtă. Îşi duse mâinile la cap; valuri de ameţeală îi străbătură tot corpul.

— Neghiobule! Neghiob idiot! Să rosteşti numele Celui Întunecat, să îi atragi atenţia asupra ta! N-ai destule necazuri?

— A murit, murmură Rand, frecându-şi capul. Înghiţi în sec. Ameţeala dispărea încetul cu încetul. Bine, bine. Ba’alzamon, dacă vrei. Dar a murit; l-am văzut murind, l-am văzut arzând.

— Şi oare eu nu mă uitam la tine când ochiul Celui Întunecat s-a aţintit asupra ta, acum câteva clipe? Nu-mi spune că n-ai simţit nimic, că îţi rup urechile; ţi-am văzut faţa.

— A murit, insistă Rand.

Îşi aminti de urmăritorul nevăzut şi de vântul din vârful turnului. Îl trecură fiorii.

— Se întâmplă lucruri neobişnuite aici, atât de aproape de Mană.

— Eşti într-adevăr neghiob, Rand al’Thor.

Nynaeve îi arătă pumnul.

— Chiar ţi-aş rupe urechile dacă ar fi vreo şansă să-ţi intre în cap că...

Nu mai continuă căci clopotele începură să răsune în toată fortăreaţă. Rand sări în picioare.

— Au dat alarma! Caută... „Rosteşte numele Celui Întunecat şi răul va coborî asupra ta.”

Nynaeve se ridică încet, dând din cap, neliniştită.

— Nu, nu cred. Dacă te caută pe tine, clopotele n-ar face decât să-ţi dea de veste. Nu, dacă au dat într-adevăr alarma, nu este pentru tine.

— Atunci ce este?

Se repezi la cea mai apropiată fereastră şi se uită afară. Luminile jucau în fortăreaţa învăluită în beznă ca nişte licurici; lămpile şi torţele se năpusteau încoace şi încolo. Unele se îndreptau spre zidurile exterioare şi spre turnuri, dar cele mai multe umblau prin gradina de dedesubt şi prin curtea din care nu zarea decât o parte. Cu siguranţă ceea ce iscase alarma se afla înăuntrul fortăreţei. Clopotele încetară să mai bată şi se auziră strigatele oamenilor, dar nu desluşea ce spuneau. „Dacă nu este pentru mine...”

— Egwene, zise el dintr-odată. „Dacă n-a murit, dacă răul nu a dispărut, ar trebui să vină la mine.”

Nynaeve se întoarse cu spatele la fereastra prin care privea.

— Ce?

— Egwene.

Rand străbătu încăperea cu paşi mari şi scoase sabia şi teaca de printre boccele. „Lumină, ar trebui să îmi facă mie rău, nu ei.”

— E în temniţă cu Fain. Dacă a izbutit cumva să se elibereze?

Nynaeve îl prinse din urmă la uşă şi îl apucă de braţ. Nu-i ajungea nici până la umăr, dar strânsoarea îi era ca de fier.

— Nu fi nătărău, Rand al’Thor. Chiar dacă asta n-are nimic de-a face cu tine, femeile caută ceva! Nu-ţi dai seama că aici sunt apartamentele femeilor? Probabil că deja coridoarele sunt pline de Aes Sedai. Egwene n-o să păţească nimic. Avea de gând să-i ia pe Mat şi pe Perrin cu ea. Chiar dacă intră în vreo încurcătură, or să aibă ei grijă de ea.

— Dar dacă nu dă de ei, Nynaeve? Pe Egwene nu ar împiedica-o una ca asta. Ar merge de una singură, ca şi tine, ştii bine asta. Lumină, i-am spus că Fain este primejdios! Arde-m-ar, i-am spus!

Se smulse din strânsoarea ei, deschise cu putere uşa şi se repezi afară. „Arde-m-ar Lumina, ar trebui să îmi facă mie rău!”

O femeie ţipă când îl văzu, îmbrăcat aşa într-o cămaşă grosolană de lucrător şi veston, cu o sabie în mână. Chiar şi când erau poftiţi, bărbaţii nu intrau înarmaţi în apartamentele femeilor, decât dacă fortăreaţa era atacată. Coridorul era plin de femei, servitoare în negru şi auriu, domniţe din fortăreaţă în mătăsuri şi dantele, femei cu şaluri brodate, cu ciucuri lungi, toate vorbind tare în acelaşi timp, toate cerând să li se spună ce se petrece. Peste tot erau copii scâncind care se agăţau de fuste. Se azvârli printre ei, ferindu-se cât putea să nu-i lovească, murmurând scuze către cei pe care îi îmbrâncea cu umărul, încercând să nu bage în seamă privirile lor mirate.

Una dintre femeile care purtau şal se întoarse ca să intre în cameră şi Rand îi văzu partea din spate a şalului, văzu lacrima albă, strălucitoare, de pe mijlocul spatelui. Recunoscu imediat chipuri pe care le văzuse în curtea exterioară. Femei Aes Sedai care acum îl ţintuiau cu privirea, îngrijorate.

— Cine eşti? Ce cauţi aici?

— E atacată fortăreaţa? Răspunde-mi, omule!

— Nu e soldat. Cine e? Ce se întâmplă?

— E Seniorul cel tânăr din ţinutul de la miazăzi!

— Să-l oprească cineva!

Teama îl făcu să deschidă gura, arătându-şi dinţii, dar îşi continuă drumul şi se strădui să meargă mai repede. Apoi o femeie ieşi pe coridor, chiar în faţa lui, şi fu nevoit să se oprească. Recunoscu acel chip dintre toate celelalte; i se părea că şi l-ar aduce aminte chiar de ar trăi o veşnicie. Suprema Înscăunată. Făcu ochii mari când îl văzu şi îl pironi şi ea cu privirea. O altă femeie Aes Sedai, femeia cea înaltă pe care o văzuse cu toiagul, veni între el şi Suprema Înscăunată, strigându-i ceva ce nu putea înţelege în vacarmul de acolo.

„Ştie. Ajute-m-ar Lumina, ştie. Moiraine i-a spus.” Rânjind, fugi mai departe. „Lumină, ajută-mă să o văd pe Egwene în siguranţă înainte să...” Le auzea strigând în urma lui, dar nu le luă în seamă.

Era destulă vânzoleală şi în exteriorul fortăreţei. Bărbaţii alergau prin curţi cu săbiile scoase, fără să se uite la el. Acum desluşea şi alte zgomote pe lângă dangătul clopotelor. Strigăte. Ţipete. Metal hârşâind pe metal. De-abia dacă avu timp să priceapă că erau zgomote de luptă – „Luptă? În Far Dala?” – când trei troloci se iviră pe neaşteptate în faţa lui de după un colţ.

Râturi păroase le schimonoseau chipurile altminteri omeneşti, iar unul dintre ei avea coarne de berbec. Tăbărâră asupra lui, cu dinţii dezgoliţi şi cu săbiile lor în formă de seceră ridicate.

Coridorul care cu o clipă în urmă fusese plin de oameni care alergau era acum pustiu – nu era decât el şi cei trei troloci. Surprins, scoase stângaci sabia din teacă, încercă Colibriul care sărută trandafirul. Cutremurat de prezenţa trolocilor în inima fortăreţei Fal Dara, îi reuşi atât de prost, încât Lan s-ar fi îndepărtat, scârbit. Un troloc cu bot de urs se feri cu uşurinţă din calea loviturii lui, izbindu-se de ceilalţi doi şi făcându-i o clipă să-şi piardă echilibrul.

Deodată văzu cum vreo doisprezece Shienarani se năpustiră pe lângă el înspre troloci, bărbaţi pe jumătate gătiţi pentru ospăţ, dar cu săbiile pregătite. Trolocul cu bot de urs mârâi când muri, iar ceilalţi doi troloci o luară la fugă, urmăriţi de bărbaţii care strigau, agitând săbiile. De peste tot se auzeau strigate şi ţipete.

„Egwene!”

Rand se afundă înăuntrul fortăreţei, alergând prin încăperile acum goale, dar în care mai vedeai din când în când câte un troloc mort zăcând pe podea. Sau câte un om.

Apoi ajunse la o întretăiere de coridoare, la dreapta o luptă tocmai lua sfârşit. Şase soldaţi cu capetele rase zăceau nemişcaţi, sângerând, iar un al şaptelea era pe moarte. Myrddraalul răsuci sabia şi o scoase din burta bărbatului, iar soldatul lăsă să-i cadă sabia şi se prăbuşi, urlând. Pieritul se mişca cu o graţie de viperă; asemănarea cu un şarpe era sporită de armura din placi negre, încălecate, care îi acoperea pieptul. Se întoarse şi chipul palid, fără ochi, îl cercetă pe Rand. Porni înspre el, cu un zâmbet împietrit pe faţă, fără grabă. Nu merita să se grăbească pentru un singur om.

I se părea că prinsese rădăcini; limba i se lipise de cerul gurii. Privirea celui Făr-de-Ochi înseamnă teamă. Aşa se spunea în Ţinuturile de la Hotar. Ridică sabia, cu mâini tremurânde. Nici nu-i trecuse prin cap să-şi golească mintea. „Lumină, tocmai a ucis şapte soldaţi înarmaţi. Lumină, ce mă fac? Lumină!”

Myrddraalul se opri pe neaşteptate, iar zâmbetul îi dispăru.

— Ăsta e al meu, Rand.

Rand tresări când Ingtar veni lângă el – smead, îndesat, îmbrăcat într-o haină galbenă de sărbătoare, ţinând sabia cu amândouă mâinile. Ochii întunecaţi ai lui Ingtar nu se dezlipiră nici o clipă de chipul Pieritului; nu dădea nici un semn că ar simţi teama ce se ascundea în acea privire.

— Încearcă-ţi puterile cu un troloc sau doi, spuse el încetişor, înainte să ai de-a face cu unul din ăştia.

— Coboram să văd dacă Egwene e bine. Voia să meargă în temniţă să îl vadă pe Fain şi...

— Atunci du-te după ea.

Rand înghiţi.

— O să-l răpunem împreună, Ingtar.

— Nu eşti pregătit pentru aşa ceva. Du-te şi ai grijă de fată. Du-te! Vrei să dea trolocii peste ea?

Rand rămase o clipă pe loc, nehotărât. Pieritul ridicase sabia ca să-l lovească pe Ingtar. Un rânjet tăcut strâmbă gura lui Ingtar, însă Rand ştia că nu era teamă. Iar Egwene ar fi putut fi singură în temniţă cu Fain, sau mai rău. Cu toate acestea, se simţi ruşinat când se îndreptă în fugă spre scările care duceau sub pământ. Ştia că privirea unui Pierit putea face pe oricine să se teamă, dar Ingtar îşi înfrânsese frica. Simţea încă un nod în stomac.

Coridoarele de sub fortăreaţă erau tăcute şi slab luminate de lămpile pâlpâitoare aflate din loc în loc pe pereţi. Încetini pasul când se apropie de temniţă, furişându-se în vârful picioarelor, silindu-se să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Hârşâitul cizmelor pe piatra goală părea că îi răsună în urechi. Uşa care ducea spre temniţă era deschisă de o palmă. Ar fi trebuit să fie închisă şi ferecată.

Rămase cu privirea aţintită la uşă; încercă să înghită, dar nu izbuti. Deschise gura ca să strige, apoi o închise repede la loc. Dacă Egwene era acolo şi avea necazuri, strigătul lui nu ar fi făcut decât să îl pună în gardă pe cel care o ameninţa. Trase adânc aer în piept şi îşi luă inima în dinţi.

Deschise larg uşa dintr-o singură mişcare, cu teaca sabiei în mâna stângă şi se aruncă în temniţă, strângându-şi umerii ca să se rostogolească pe paiele care acopereau podeaua şi să se ridice în picioare, învârtindu-se în toate părţile, prea iute ca să vadă limpede ce era în încăpere, uitându-se disperat după cineva care l-ar fi putut ataca, uitându-se după Egwene. Nu era nimeni acolo.

Privirea îi căzu pe masă şi se opri locului, încremenit; până şi mintea îi îngheţase. De fiecare parte a lămpii care încă mai ardea, pusa parcă în chip de ornament în mijlocul mesei, erau capetele paznicilor, în două bălţi de sânge. Ochii lor îl fixau, măriţi de groază, iar gurile le rămăseseră deschise într-un ultim ţipăt pe care nimeni nu-l putea auzi. Rand simţi că se sufocă şi se cocoşă; stomacul îi zvâcnea şi vărsă în paiele de pe jos. În cele din urmă reuşi să îşi îndrepte spatele şi se şterse la gură cu mâneca; simţea că gâtul îi era carne vie.

Treptat începu să îşi dea seama ce era şi în restul camerei, lucruri pe care le văzuse numai pe jumătate şi pe care nu le înţelesese pe deplin când se uitase în grabă după vreun atacator. Bucăţi însângerate de carne erau împrăştiate prin paie. În afară de cele două capete nu era nimic care să aibă formă omenească. Unele bucăţi păreau mestecate. „Deci asta s-a întâmplat cu restul trupurilor lor.” Fu mirat de calmul gândurilor sale; era ca şi cum ar fi izbutit să-şi golească mintea fără să încerce să facă asta. Îşi dădea seama, nedesluşit, că era din pricina şocului.

Nu recunoscu nici unul dintre cele două capete; paznicii se schimbaseră de când fusese el acolo, mai devreme. Îi părea bine că se întâmplase aşa. Ar fi fost mult mai rău dacă ar fi ştiut cine erau, chiar şi Changu. Şi pereţii erau acoperiţi de sânge – litere mâzgălite, cuvinte şi propoziţii împroşcate care încotro. Unele erau grosolane şi colţuroase, într-o limbă pe care nu o ştia, deşi recunoştea scrierea trolocă. Pe altele le înţelegea, deşi şi-ar fi dorit să nu poată. Blasfemii şi obscenităţi care i-ar fi făcut să se ruşineze şi pe ajutoarele de la grajduri sau pe gărzile neguţătorilor.

— Egwene!

Calmul îi dispăru. Îşi vârî teaca la cingătoare şi înşfăcă lampa de pe masă, abia băgând de seama când capetele se rostogoliră.

— Egwene! Unde eşti?

Porni spre uşa din interior, făcu doi paşi, apoi se opri, privind scrutător în faţă. Cuvintele de pe uşă, întunecate şi strălucind ud în lumina lămpii, erau cât se poate de limpezi.

NE VOM ÎNTÂLNI DIN NOU LA CAPUL TOMAN. NU SE TERMINĂ NICIODATĂ, AL’THOR.

Mâna îi înţepeni şi lăsă sabia să cadă. Fără să-şi ia ochii de la uşă, se aplecă să o ridice. Luă în schimb o mână de paie şi începu să frece cu furie cuvintele de pe uşă. Gâfâind, frecă până când nu mai rămase decât o pată însângerată, dar nu se putea opri.

— Ce faci?

Auzind vocea tăioasă din spatele lui, se întoarse brusc, aplecându-se ca să ridice sabia.

În cadrul celeilalte uşi stătea o femeie, cu spatele ţeapăn de indignare. Părul îi era de un galben-pal, împletit în vreo douăsprezece cozi, dar ochii îi erau închişi la culoare şi pătrunzători. Nu părea a fi mai mare decât el; era drăguţă în îmbufnarea ei, dar felul în care îşi ţinea buzele strânse nu-i plăcea. Apoi văzu şalul pe care îl înfăşură strâns în jurul ei, cu ciucuri lungi, roşii.

„Aes Sedai. Ajute-mi-ar Lumina, e o femeie din Ajah Roşie.”

— Eu... eu doar... Sunt nişte porcarii. Scârboşenii.

— Trebuie lăsat totul aşa ca să cercetăm. Nu te atinge de nimic. Făcu un pas înainte, străpungându-l cu privirea, iar Rand făcu un pas înapoi.

— Da. Da, e aşa cum credeam. Unul din cei care au venit cu Moiraine. Ce legătura ai tu cu toate astea?

Făcu un gest cu mâna, arătând spre capetele de pe masă şi spre mâzgăliturile însângerate de pe pereţi. Se zgâi la ea preţ de câteva clipe.

— Eu? Nimic. Am venit aici ca s-o caut... Egwene!

Se întoarse să deschidă uşa din interior, dar femeia Aes Sedai strigă:

— Nu! Răspunde-mi!

Dintr-odată, nu putu face altceva decât să rămână pe loc, ţinând în mâna lampa şi sabia. Un frig de gheaţă îl împresura din toate părţile. Simţea că are capul prins într-o menghină îngheţată; abia dacă mai putea răsufla din pricina apăsării pe care o simţea pe piept.

— Răspunde-mi, băiete. Spune-mi cum te cheamă.

Gemu fără să vrea, încercând să se ţină tare, în pofida frigului care părea că îi afundă faţa în ţeastă, că îi strânge pieptul ca nişte drugi de fier îngheţaţi. Strânse din dinţi ca să nu scoată nici un sunet. Se strădui să îşi rotească ochii şi să se uite furios la ea, printre lacrimi. „Arde-te-ar Lumina, Aes Sedai! N-o să spun nimic, lua-te-ar Umbra!”

— Răspunde-mi, băiete! Acum!

Ace de gheaţă îi străpunseră creierul, îi râcâiră oasele. Înăuntrul lui se formă un gol chiar înainte să îşi dea seama că se gândise la asta, dar tot nu reuşea să scape de durere. Simţi nedesluşit lumina şi căldura undeva în depărtare. Pâlpâia nesigură, dar lumina era caldă, iar el era rece. Nespus de departe, însă cumva la îndemână. „Lumină, atât de frig. Trebuie să ajung la... ce? Mă omoară. Trebuie să ajung la lumină, altfel o să mă omoare.” Se întinse disperat după lumină.

— Ce se petrece aici?

Frigul, apăsarea şi acele dispărură brusc. I se muiară genunchii, dar se forţă să şi-i încordeze. Nu voia să cadă în genunchi; nu voia să-i dea aceasta satisfacţie. Şi golul dispăruse, la fel de brusc cum apăruse. „Încerca într-adevăr să mă omoare.” Gâfâind, ridică fruntea. În cadrul uşii stătea Moiraine.

— Te-am întrebat ce se petrece aici, Liandrin, spuse ea.

— L-am găsit pe băiatul ăsta, răspunse liniştită cealaltă. Paznicii au fost ucişi şi el e aici. Unul dintre ai tăi. Dar tu ce cauţi în temniţă, Moiraine? Lupta e sus, nu aici.

— Aş putea să te întreb acelaşi lucru, Liandrin.

Moiraine se uită prin încăpere, strângând puţin din buze la vederea masacrului şi întrebă din nou:

— De ce ai venit încoace?

Rand se îndepărtă de ele, trase anevoie zăvoarele de la uşa din interior şi o deschise.

— Egwene a coborât aici, zise el, în caz că le-ar fi interesat şi intră, ţinând lampa sus.

Încă mai simţea că îi tremura genunchii; nu ştia cum de mai izbuteşte să se ţină pe picioare, dar trebuia să o găsească pe Egwene.

— Egwene!

Auzi în dreapta un bolborosit cavernos şi un bocănit puternic şi întoarse lampa în direcţia aceea. Prizonierul cu mantie elegantă era prăvălit lângă gratiile de fier ale celulei; cingătoarea era petrecută după zăbrele şi în jurul gâtului. Când Rand se uită la el, piciorul îi mai zvâcni o dată, râcâind podeaua acoperită cu paie, apoi rămase nemişcat, cu limba umflată, ochii bulbucaţi şi chipul aproape înnegrit. Aproape că atingea podeaua cu genunchii; s-ar fi putut ridica în picioare dacă ar fi vrut.

Înfiorându-se, Rand cercetă celula următoare. Bărbatul mătăhălos cu mâinile tăbăcite stătea ghemuit în fundul celulei, cu ochii larg deschişi. Când îl văzu pe Rand, ţipă şi se răsuci, scurmând înnebunit cu unghiile peretele de piatră.

— Nu-ţi fac nici un rău, strigă Rand.

Bărbatul continua să ţipe şi să zgârie zidul. Mâinile îi erau însângerate, iar râcâielile lui brăzdau nişte pete întunecate, de sânge închegat. Nu era prima lui încercare de a săpa în piatră cu mâinile goale.

Rand se întoarse, bucuros că îşi golise deja stomacul. Nu putea face nimic pentru ei.

— Egwene!

Ajunse în cele din urmă în celălalt capăt. Uşa de la celula lui Fain era deschisă; celula era goală, dar, văzând cele două siluete de pe jos din faţa celulei, Rand făcu un salt înainte şi se lăsă în genunchi între ele.

Egwene şi Mat erau întinşi pe jos, fără vlagă, leşinaţi... sau morţi – văzu uşurat cum li se ridică şi se coboară piepturile. Nu părea a fi vreun semn pe nici unul dintre ei.

— Egwene? Mat?

Puse sabia jos şi o scutură uşurel pe Egwene.

— Egwene?

Fata nu deschise ochii.

— Moiraine! Egwene e rănită! Şi Mat!

Mat răsufla cu greutate, iar faţa îi era palidă ca de mort. Lui Rand aproape ca îi venea să plângă. „Trebuia să-mi facă mie rău. Eu am rostit numele Celui Întunecat. Eu!”

— Nu-i mişca.

Moiraine nu părea supărată, nici măcar mirată.

Încăperea fu dintr-odată inundată de lumină când intrară cele două femei Aes Sedai. Fiecare ţinea în cumpănă un glob strălucitor de lumină rece, care plutea în aer deasupra palmelor lor.

Liandrin veni drept în mijlocul încăperii, ţinându-şi cu cealaltă mână fusta, ca să nu atingă paiele, dar Moiraine se opri să se uite la cei doi prizonieri înainte să o urmeze.

— Pentru unul dintre ei nu mai e nimic de făcut, spuse ea, iar celalalt poate să mai aştepte.

Liandrin ajunse prima la Rand şi dădu să se aplece înspre Egwene, dar Moiraine se repezi în faţa ei şi puse mâna pe fruntea lui Egwene. Liandrin se îndreptă de spate, strâmbându-se.

— Nu e grav rănită, zise Moiraine după câteva clipe. A fost lovită aici.

Arătă spre o parte a capului lui Egwene, acoperită de părul fetei; Rand nu vedea nimic deosebit acolo.

— E singura rană pe care o are. O să se facă bine.

Rand se uită la cele doua femei Aes Sedai.

— Şi Mat?

Liandrin ridică din sprâncene şi întoarse privirea spre Moiraine, cu o mină răutăcioasă.

— Taci, zise Moiraine.

Ţinându-şi degetele pe capul lui Egwene, acolo unde spusese că fusese lovită, închise ochii. Egwene murmură ceva şi se mişcă puţin, apoi rămase nemişcată.

— A?...

— Doarme, Rand. O să se facă bine, dar trebuie să doarmă. Moiraine se îndreptă spre Mat, dar de data aceasta îl atinse doar o clipă şi se dădu înapoi.

— E mult mai grav, spuse ea încetişor.

Scotoci la brâul lui Mat, desfăcându-i surtucul şi spuse mânioasă:

— Pumnalul a dispărut.

— Ce pumnal? întrebă Liandrin.

Deodată, din cealaltă încăpere, se auziră glasuri, bărbaţi care scoteau exclamaţii de scârbă şi furie.

— Aici! strigă Moiraine. Aduceţi doua tărgi. Repede.

Cineva din cealaltă cameră ceru tărgi.

— Fain a dispărut, spuse Rand.

Cele două femei Aes Sedai se uitară la el. Nu putea citi nimic pe chipurile lor. Ochii le scânteiau în lumină.

— Da, vad, zise Moiraine sec.

— I-am spus să nu vină. I-am spus că e primejdios.

— Când am ajuns eu, zise Liandrin cu răceală, distrugea ce era scris în cealaltă cameră.

Rand se foi neliniştit. Acum ochii celor două femei Aes Sedai păreau la fel. Îl măsurau şi îl cântăreau, reci şi nemiloşi.

— Erau... erau porcării, îngăimă el. Doar nişte porcării.

Încă se mai uitau la el, fără să scoată o vorbă.

— Doar nu credeţi că eu... Moiraine, doar nu crezi că am avut ceva de-a face cu... cu ce s-a întâmplat acolo. „Lumină, oare am avut ceva de-a face? Am rostit numele Celui Întunecat.”

Moiraine nu răspunse, iar Rand simţi un fior care nu slăbi nici măcar când oamenii năvăliră înăuntru cu torţe şi lămpi. Moiraine şi Liandrin îşi lăsară globurile strălucitoare să se stingă. Lămpile şi torţele nu luminau la fel de bine; din adâncul celulelor se iveau umbre. Bărbaţii cu tărgile se repeziră la siluetele întinse pe podea. În fruntea lor era Ingtar. Smocul de păr din creştet aproape că îi fremăta de furie şi părea nerăbdător să găsească pe cineva pe care să-şi poată folosi sabia.

— Deci a dispărut şi Iscoada Celui Întunecat, mormăi el. S-au întâmplat şi lucruri mai rele astă-seară.

— Da, chiar şi aici, zise Moiraine tăios.

Le porunci oamenilor care îi puneau pe Egwene şi pe Mat pe tărgi:

— Fata trebuie dusă în camera ei. E nevoie de o femeie care să stea de veghe dacă se trezeşte în toiul nopţii. S-ar putea să fie speriată, dar acum are mare nevoie de somn. Băiatul...

Îl atinse pe Mat pe când targa era ridicată de doi bărbaţi, dar îşi trase iute mâna înapoi.

— Duceţi-l în apartamentele Supremei Înscăunate. Găsiţi-o pe Suprema Înscăunată şi spuneţi-i că l-aţi adus. Spuneţi-i că îl cheamă Matrim Cauthon. O să vin şi eu de îndată ce pot.

— Suprema Înscăunată! exclamă Liandrin. Vrei să o pui pe Suprema Înscăunată să-l Tămăduiască pe... pe preferatul tău. Ai înnebunit, Moiraine.

— Suprema Înscăunată, zise Moiraine liniştită, nu împărtăşeşte prejudecăţile tale de femeie din Ajah Roşie, Liandrin. Ea poate Tămădui un om fără să aibă neapărat un plan cu el. Haideţi, le spuse ea bărbaţilor care purtau targa.

Liandrin se uită după ei cum pleacă, Moiraine şi bărbaţii care îi duceau pe Mat şi Egwene, apoi se întoarse spre Rand.

Acesta încercă să nu o bage în seamă. Se concentră să îşi bage sabia în teacă şi să îşi scuture paiele de pe cămaşă şi de pe pantaloni. Totuşi, când ridică capul, Liandrin încă îl mai cerceta cu privirea, iar chipul îi era inexpresiv, ca de gheaţă. Fără să scoată o vorbă, se întoarse să se uite, gânditoare, la ceilalţi bărbaţi. Unul ţinea corpului bărbatului spânzurat în timp ce altul se căznea să desfacă cingătoarea. Ingtar şi ceilalţi aşteptau, plini de respect. Aruncându-i o ultimă privire lui Rand, plecă, ţinându-şi capul sus, ca o regină.

— Aprigă femeie, şopti Ingtar, apoi păru mirat că vorbise. Ce s-a petrecut aici, Rand al’Thor?

Rand clatină din cap.

— Ştiu doar că Fain a reuşit cumva să scape. Şi i-a rănit pe Egwene şi pe Mat. Am văzut camera paznicilor – se înfioră – dar aici... Orice a fost, Ingtar, l-a speriat atât de tare pe individul ăla, încât s-a spânzurat. Cred că celalalt a înnebunit din cauza celor văzute.

— Toată lumea e pe cale să înnebunească astă-seară.

— Pieritul... l-ai omorât?

— Nu!

Ingtar îşi vârî cu zgomot sabia în teacă; plăselele ieşeau în afară, deasupra umărului sau drept. Părea deopotrivă furios şi ruşinat.

— A plecat din fortăreaţă, împreună cu toţi ceilalţi pe care nu i-am putut ucide.

— Cel puţin eşti în viaţă, Ingtar. Pieritul ăla a ucis şapte soldaţi!

— În viaţă? E atât de important?

Dintr-odată, pe chipul lui Ingtar nu se mai citea furie; părea ostenit şi îndurerat.

— L-am avut în mână. În mână! Şi l-am pierdut, Rand. L-am pierdut!

Parcă nici lui nu-i venea să creadă ce spune.

— Ce aţi pierdut? întrebă Rand.

— Cornul! Cornul lui Vaiere. A dispărut, cu sipet cu tot.

— Dar era în vistierie.

— Vistieria a fost prădată, zise Ingtar istovit. Nu au luat mare lucru în afară de Corn. Doar ce le-a încăput în buzunare. Mai bine luau tot restul şi lăsau Cornul. Ronan a murit, şi au murit şi paznicii.

Vocea îi deveni mai slabă.

— Când eram copil, Ronan a apărat Turnul Jehaan cu douăzeci de oameni, împotriva a o mie de troloci. Dar, nu a cedat uşor. Bătrânul avea sânge pe pumnal. Nimeni nu poate cere mai mult de atât.

Tăcu o vreme.

— Au intrat pe Poarta Câinelui şi au ieşit tot pe acolo. Am răpus vreo cincizeci, dar au scăpat prea mulţi. Troloci! N-au mai fost niciodată troloci în interiorul fortăreţei! Niciodată!

— Cum au intrat pe Poarta Câinelui, Ingtar? Un singur om ar fi fost de ajuns să oprească o sută de troloci. Şi toate porţile erau închise.

Se mută de pe un picior pe altul, stânjenit, aducându-şi aminte de ce erau închise.

— Paznicii nu le-ar fi deschis ca să lase pe cineva să intre.

— Le-au tăiat gâtul, spuse Ingtar. Erau amândoi oameni de treabă şi totuşi au fost măcelăriţi ca nişte animale. A fost o treabă făcută dinăuntru. Cineva i-a ucis, apoi a deschis poarta. Cineva care se putea apropia de ei fără să işte bănuieli. Cineva pe care îl cunoşteau.

Rand se uită la celula goală în care fusese Padan Fain.

— Dar asta înseamnă că...

— Da. Sunt Iscoade ale Celui Întunecat în Fal Dara. Sau erau. O să aflăm curând cum stau lucrurile. Kajin cercetează acum să vadă dacă lipseşte cineva. Pace! Trădare în fortăreaţa Fal Dara!

Încruntat, se uită de jur împrejurul temniţei, la oamenii care îl aşteptau. Aveau toţi săbii, puse pe deasupra hainelor de sărbătoare, iar unii dintre ei purtau coifuri.

— N-avem nimic de făcut aici. Afară! Toată lumea!

Rand plecă împreună cu ceilalţi. Ingtar pipăi vestonul lui Rand.

— Ce-i asta? Te-ai hotărât să munceşti la grajduri?

— E o poveste lungă, spuse Rand. Prea lungă ca să ţi-o spun acum. Poate altă dată.

„Poate niciodată, dacă am noroc. Poate izbutesc să scap, cu tot vacarmul ăsta. Nu, nu pot. Trebuie să aştept să se facă bine Egwene. Şi Mat. Lumină, ce se va întâmpla cu el acum, când nu mai are pumnalul?”

— Probabil că Seniorul Agelmar a dublat paza la toate porţile.

— A triplat-o, spuse Ingtar, satisfăcut. Nimeni nu poate trece de porţi, nici dintr-o parte, nici din cealaltă. De îndată ce Seniorul Agelmar a auzit ce s-a întâmplat, a poruncit ca nimeni să nu mai fie lăsat să părăsească fortăreaţa fără voia lui.

„De îndată ce a auzit?”

— Dar mai înainte, Ingtar? Ce-a fost cu porunca de mai înainte, de a nu lăsa pe nimeni să iasă?

— Porunca de mai înainte? Ce poruncă? Rand, fortăreaţa a fost închisă doar când Seniorul Agelmar a auzit de asta. Cineva ţi-a spus prostii.

Rand clătină încet din cap. Nici Ragan, nici Tema n-ar fi născocit aşa ceva. Şi chiar dacă porunca ar fi fost dată de Suprema Înscăunată, Ingtar ar fi trebuit să ştie. „Deci cine? Şi cum?” Se uită pieziş la Ingtar, întrebându-se dacă nu cumva Shienaranul minţea. „Chiar ai înnebunit dacă ai ajuns să-l bănuieşti pe Ingtar.”

Erau acum în camera paznicilor. Luaseră capetele paznicilor şi rămăşiţele lor, dar acolo unde fuseseră mai rămăseseră pete roşii pe masă şi dâre umede pe paie. Erau şi două femei Aes Sedai acolo, cu chipuri blajine, înveşmântate în şaluri cu ciucuri cafenii, care cercetau cuvintele mâzgălite pe pereţi, fără să le pese că fustele atingeau paiele. Fiecare avea o călimară de cerneală agăţată la cingătoare şi scriau ceva cu tocul într-o cărticică. Nici nu se uitară la oamenii care treceau printre ele.

— Uite, Verin, spuse una dintre ele, arătând spre o bucată de piatră acoperită cu scriere trolocă. Asta pare interesant.

Cealaltă se grăbi să se apropie, pătându-şi fusta cu sânge.

— Da, văd. Mult mai bine scris decât restul. Nu un troloc. Foarte interesant.

Începu să scrie în cărticică, ridicând des privirea, ca să citească literele colţuroase de pe perete.

Rand se repezi afară. Chiar dacă nu ar fi fost femei Aes Sedai, tot nu ar fi vrut să rămână în aceeaşi încăpere cu cineva care era de părere că este „interesant” să citeşti cuvinte troloce scrise cu sânge de om.

Ingtar şi oamenii lui merseră mai departe, la treburile lor. Rand mai pierdu puţin vremea pe acolo, întrebându-se încotro să o apuce. Nu era prea uşor să se întoarcă în apartamentele femeilor fără Egwene. „Lumină, dă să se facă bine. Moiraine a spus că o să se facă bine.”

★

Lan dădu peste el înainte să ajungă la primele trepte care duceau sus.

— Poţi să te întorci în camera ta dacă vrei, păstorule. Moiraine ţi-a luat lucrurile din camera lui Egwene şi le-a dus la tine.

— De unde ştia?...

— Moiraine ştie multe lucruri, păstorule. Ar fi trebuit să înţelegi asta până acum. Mai bine ai avea grijă de tine. Toate femeile vorbesc despre cum alergai pe coridoare, agitându-ţi sabia. Mai spun ca te uitai ţintă la Amyrlin, de parcă vroiai s-o sileşti să-şi plece privirea.

— Lumină! Îmi pare rău că sunt mânioase, Lan, dar am fost poftit înăuntru. Şi când am auzit alarma... arde-m-ar, Egwene era aici jos!

Lan îşi ţuguie buzele, gânditor; era singura expresie de pe chipul său.

— Nu sunt întocmai mânioase. Doar că cele mai multe cred că e nevoie de o mână de fier ca să te mai liniştească puţin. Sunt mai degrabă fascinate. Până şi Domniţa Amalisa tot pune întrebări despre tine. Unele dintre ele încep să dea crezare poveştilor servitorilor. Cred ca eşti un prinţ deghizat, păstorule. Nu e un lucru rău. E o vorbă aici, în Ţinuturile de la Hotar: „Mai bine ai o femeie de partea ta decât zece bărbaţi”. După felul în care vorbesc între ele, se pare că încearcă să hotărască a cui fiică este îndeajuns de puternică pentru a-ţi ţine piept. Dacă n-ai grijă, păstorule, o să te trezeşti însurat cu o fată din Shienar înainte să îţi dai seama ce ţi se întâmplă.

Izbucni pe neaşteptate în râs; era ciudat, de parcă ar fi râs o piatră.

— Să alergi pe coridoare, prin apartamentele femeilor, în toiul nopţii, îmbrăcat într-un veston de lucrător şi agitând o sabie. Dacă n-or să pună să te biciuiască, cel puţin or să vorbească despre tine ani buni de aici înainte. N-au mai văzut niciodată un bărbat atât de ciudat ca tine. Indiferent ce nevastă ţi-ar alege, probabil că în zece ani o să facă din tine şeful propriei tale Case, ba o să şi crezi că nu e decât meritul tău. Păcat că trebuie să pleci.

Rand, care se uitase cu gura căscată la Străjer, mormăi:

— Am încercat. Porţile sunt păzite şi nimeni nu poate pleca. Am încercat când era încă zi. Nici măcar n-am izbutit să-l scot pe Roşcat din grajd.

— Acum nu mai are importanţă. Moiraine m-a trimis să-ţi spun că poţi pleca oricând. Chiar şi acum, dacă vrei. Moiraine l-a convins pe Agelmar să-ţi dea voie.

— De ce acum şi nu mai devreme? De ce n-am putut pleca mai devreme? Ea a fost cea care a poruncit să se închidă porţile? Ingtar spunea că până astă-seară n-a ştiut nimic de nici o poruncă de a nu lăsa pe nimeni să iasă.

Lui Rand i se păru că Străjerul era tulburat, dar acesta nu spuse decât:

— Când îţi dă cineva un cal, păstorule, nu te plânge că nu e destul de iute.

— Şi Egwene? Şi Mat? Sunt bine? Nu pot pleca până nu ştiu că sunt teferi.

— Fata e bine. O să se trezească dimineaţă şi probabil că nici n-o să-şi aducă aminte ce s-a petrecut. Aşa se întâmplă cu loviturile la cap.

— Şi Mat?

— Tu hotărăşti, păstorule. Poţi pleca acum, sau mâine, sau peste o săptămână. Tu hotărăşti.

Se îndepărtă, lăsându-l pe Rand pe coridor, jos, sub fortăreaţa Fal Dara.

CAPITOLUL 7 • Sângele sânge cheamă

În timp ce targa pe care se afla întins Mat părăsea încăperile Supremei Înscăunate, Moiraine înfăşură cu grijă angrealul – o statuetă mică, întunecată de vreme, înfăţişând o femeie înveşmântată într-o robă largă – într-o bucată de mătase, şi îl puse la loc în punga sa de piele. A munci împreună cu alte Aes Sedai, a-şi uni înzestrările, a conduce cursul Puterii Supreme către un unic scop era ceva extrem de istovitor până şi în cele mai favorabile împrejurări, chiar şi cu ajutorul unui angreal, dar a munci toata noaptea, fără pic de somn, nu era o împrejurare favorabilă. Şi ceea ce-i făcuseră băiatului nu fusese uşor.

Leane îi grăbi pe purtătorii tărgii, cu nişte gesturi aprige şi câteva vorbe aspre. Cei doi bărbaţi îşi tot lăsau capetele în jos, tulburaţi la gândul de a se afla printre atât de multe Aes Sedai în acelaşi timp, una dintre ele fiind chiar Suprema. Unde mai pui că femeile mânuiseră şi Puterea. Cei doi aşteptaseră pe coridor, stând pe vine şi sprijiniţi de zid, până ce treaba fusese terminată, iar acum erau nerăbdători să plece din încăperile femeilor. Mat stătea culcat, cu ochii închişi şi alb la faţă, dar pieptul i se ridica şi cobora ritmic, semn că era cufundat într-un somn adânc.

„Oare după asta ce se va întâmpla?” se întrebă Moiraine. „Acum, că nu mai avem Cornul, el nu mai este necesar, şi totuşi...”

Uşa se închise în spatele lui Leane şi a purtătorilor tărgii, iar Suprema trase aer în piept adânc şi tremurat.

— Neplăcută treabă. Tare neplăcută, spuse ea, cu chipul netulburat şi frecându-şi mâinile de parcă ar fi vrut să le spele.

— Însă foarte interesantă, spuse Verin, cea de-a patra Aes Sedai pe care Suprema o alesese pentru a le ajuta. Mare păcat că nu mai avem... că nu mai am, adică... pumnalul, pentru ca Tămăduirea să fie completă. În ciuda a ceea ce-am făcut în noaptea asta, băiatul nu va mai trăi mult. Câteva luni, poate, în cel mai bun caz.

Cele trei femei erau singure în încăperile Supremei. Dincolo de zidurile străpunse de deschizăturile înalte şi înguste se vedeau zorii revărsându-se pe cer.

— Da, însă acum va avea măcar răgazul acelor câtorva luni, spuse cu voce grava Moiraine. Iar dacă pumnalul poate fi redobândit, mai este încă vreme pentru a rupe legătura. „Dacă poate fi redobândit. Da, fireşte.”

— Mai este, aşa-i, încuviinţă Verin.

Era o femeie micuţă şi plinuţă, cu chipul colţuros; în ciuda faptului că nu i se putea citi vârsta, la fel ca oricărei Aes Sedai, avea câteva fire cărunte. Era singurul semn, dar pentru o Aes Sedai asta însemna că era, într-adevăr, foarte bătrână. Cu toate acestea, glasul nu îi tremura, iar obrajii îi erau încă netezi.

— Şi totuşi, băiatul a rămas legat de pumnal pentru multă vreme, iar un asemenea lucru nu trebuie uitat. Şi legătura va continua, fie că arma va fi sau nu găsită. Ar putea deja să fi fost preschimbat şi cu neputinţă de Tămăduit, chiar dacă nu mai există primejdia ca să fie molipsiţi şi alţii. Un lucru atât de neînsemnat, acel pumnal, reflectă Verin, şi totuşi are darul de a-i afecta pe toţi cei care-l poartă mai multă vreme. Iar purtătorul, la rândul său, îi va îmbolnăvi pe cei cu care se întâlneşte, şi aşa mai departe, iar ura şi neîncrederea care au distrus Shadar Logoth şi au făcut ca fiecare bărbat şi fiecare femeie să ridice braţul împotriva celorlalţi vor bântui iarăşi lumea. Mă întreb cât de mulţi oameni pot fi atinşi de nebunie într-o perioadă dinainte stabilită – să zicem, un an. Ar trebui să fie cu putinţă de calculat cu o aproximare cât de cât corectă.

Moiraine o privi pe sora sa Brună, fără să lase ca gândurile să i se oglindească pe chip. „Iată-ne confruntate cu încă o primejdie, iar dacă stai s-o asculţi pe ea, s-ar zice că e vorba de o enigmă întâlnită în paginile unei cărţi. Pe Lumină, chiar că Brunele nu sunt câtuşi de puţin conştiente în ce lume trăiesc.”

— Atunci, Soră, înseamnă că pumnalul trebuie găsit. Agelmar e pe cale de a trimite oameni care să-i urmărească pe cei care-au luat Cornul şi i-au ucis vasalii, adică tocmai pe cei care-au furat şi pumnalul. Cele două se află în acelaşi loc.

Verin încuviinţă din cap, dar se şi încruntă.

— Şi chiar dacă ar fi găsit, cine-l poate aduce înapoi, în siguranţă? Cine-l atinge e în primejdie de a se spurca, dacă îl poartă multă vreme. Poate să-l închidă într-un cufăr, bine legat şi apărat, dar chiar şi aşa, cei aflaţi în apropiere pentru mai multă vreme ar fi în primejdie. Iar fără să avem pumnalul, pentru a-l cerceta, nu putem şti cu siguranţă cum şi cât de mult trebuie protejat cel trimis în această misiune. Dar dumneata, Moiraine, l-ai văzut... ba încă ai şi avut de-a face cu el, îndeajuns de mult pentru ca tânărul să scape cu viaţă, după ce-l luase cu sine, şi pentru a-l împiedica să-i îmbolnăvească pe alţii. Probabil că ştii îndeajuns de bine cât este de puternică influenţa lui.

— Există cineva, răspunse Moiraine, care poate aduce pumnalul înapoi fără să fie vătămat. Unul care, cu ajutorul nostru, este cât se poate de bine aparat de spurcăciune şi adăpostit. Mat Cauthon.

— Da, fireşte, încuviinţă Suprema. El o poate face. Dacă mai are suficient de mult de trăit. Numai Lumina ştie cât de departe vor ajunge tâlharii, înainte ca oamenii lui Agelmar să-i găsească. Şi dacă băiatul moare... iar pumnalul rămâne atâta vreme neferecat... iată încă un lucru care trebuie să ne îngrijoreze, continuă ea, frecându-se obosită la ochi. Cred că trebuie să-l găsim şi pe acest Padan Fain. Ce anume face ca această Iscoadă să fie atât de importantă, pentru ca duşmanii să rişte atât de mult numai pentru a-l salva? Ar fi fost mult mai uşor pentru ei să fure numai Cornul. A pătrunde în fortăreaţă este la fel de primejdios ca a înfrunta viforul iernii pe Marea Furtunilor, şi totuşi ei au zăbovit îndeajuns de mult pentru a-l mai elibera şi pe Fain. Şi dacă Pândarii îl cred atât de important...

Suprema se opri, iar Moiraine îşi dădu seama că se întreba dacă într-adevăr poruncile veneau numai de la Myrddraali.

— ... Atunci şi noi trebuie să gândim la fel, sfârşi Siuan.

— Trebuie găsit, încuviinţă Moiraine, nădăjduind că nu lăsa să se vadă nici un pic din tulburarea şi nerăbdarea care-o cuprinseseră, dar probabil că va fi acolo unde se afla şi Cornul.

— Cum spui, Fiica mea, îngână Suprema, ducându-şi mâna la gură pentru a-şi înăbuşi un căscat. Şi acum te rog să ne ierţi, Verin. Mai am câteva cuvinte să-i spun lui Moiraine, apoi trebuie să dorm un pic. Probabil că Agelmar va insista să ne ospăteze diseară, de vreme ce seara trecută a pierdut prilejul. Ajutorul tău a fost nepreţuit, Fiică. Te rog să nu uiţi că nimeni nu trebuie să afle nimic despre rănile băiatului. Sunt câteva printre Surorile tale care vor vedea în asta o lucrătură a Umbrei, când de fapt este un obiect făurit în întregime de mâna omului.

Nici nu mai era nevoie să amintească de Ajah Roşie. Iar Moiraine se gândi că, poate, Roşiile nu mai erau singurele de care trebuia să se ferească.

— Fireşte, Maică, n-am să suflu o vorbă, spuse Verin, cu o reverenţă, dar nu porni spre uşă. Dar cred că trebuie să vezi şi asta, fără întârziere.

Şi scoase la iveală un carneţel legat în piele moale, brună, pe care-l purta la cingătoare.

— Este ceea ce stătea scris pe pereţii temniţei. Traducerea nu a fost prea grea. În mare parte era ceea ce ne aşteptam să fie – numai blasfemii şi laude deşarte. S-ar zice că asta-i cam tot ce ştiu trolocii. Mai era, însă, şi altceva – ceva scris de o mână mai sigură: poate o Iscoadă ceva mai şcolită, sau un Myrddraal. Ar putea să fie numai vorbe goale, dar aduce cu un poem sau un descântec şi sună ca o profeţie. Nu ştim mare lucru despre profeţiile Umbrei, Maică.

Suprema şovăi numai o clipă, apoi încuviinţă. Profeţiile Umbrei, ale Întunericului, se dovedeau adeseori, din păcate, la fel de adevărate ca şi cele venite din Lumină.

— Citeşte-mi.

Verin răsfoi paginile, apoi îşi drese vocea şi începu, cu glas liniştit şi egal:

Fiică a nopţii, liberă iarăşi.

Străvechiul război încă o cheamă.

Nouă iubire îşi cată, un om s-o slujească,

să moară şi tot s-o slujească,

În calea ei, cine va sta?

Strălucitoarele Ziduri se vor prăbuşi.

Sângele sânge hrăneşte.

Sângele sânge cheamă.

Sângele este, a fost şi va fi pe vecie.

Un bărbat conduce Puterea. E singur.

Prietenii toţi şi-i jertfeşte.

Două căi dinainte-i, una spre moarte şi dincolo,

alta spre viaţa eternă.

Ce va alege? Da, ce va alege?

Ce mână ascunde şi apără? Care loveşte?

Sângele sânge hrăneşte.

Sângele sânge cheamă.

Sângele este, a fost şi va fi pe vecie.

Luc a urcat în Munţii Dhoom.

Sus, Isam în trecători aşteptă.

A-nceput vânătoarea. Dulăi ai Umbrei năvală,

aleargă şi-omoară.

Unul trăieşte, altu-a murit, dar amândoi sunt.

Vremea Schimbării-i aproape.

Sângele sânge hrăneşte.

Sângele sânge cheamă.

Sângele este, a fost şi va fi pe vecie.

La Capul Toman aşteaptă Neadormiţii.

Mlădiţa Ciocanului vechiul copac de flăcări înconjură.

Moartea-şi împrăştie sămânţa, arşiţă pârjolitoare-naintea

venirii Marelui Rege

Moartea-şi culege recolta, leşuri spurcate-naintea

venirii Marelui Rege.

Şi iarăşi mlădiţa răzbună străveche ofensă-naintea

venirii Marelui Rege.

Marele Rege, Stăpânul, iată se-ntoarce.

Marele Rege, Stăpânul, iată se-ntoarce.

Sângele sânge hrăneşte.

Sângele sânge cheamă.

Sângele este, a fost şi va fi pe vecie.

Marele Rege, Stăpânul, iată se-ntoarce.

După ce termină, se lăsă o tăcere îndelungată. În cele din urmă, Suprema spuse:

— Fiica mea, cine a mai văzut asta? Cine ştie de ea?

— Numai Serafelle, Maică. De îndată ce-am copiat-o, am pus slujitorii să şteargă zidurile. Nu s-au opus – şi ei erau dornici să scape.

— Bine, încuviinţă Suprema. Prea mulţi oameni de la Hotare ştiu să descifreze scrisul trolocilor. Să nu le mai dăm şi noi alte pricini de îngrijorare. Au şi-aşa destule.

— Ce crezi despre asta? o întreba Moiraine pe Verin, cu reţinere în glas. Să fie o profeţie?

Verin îşi lăsă capul într-o parte, cu ochii la însemnările sale şi cufundată în gânduri.

— E posibil. Seamănă cu puţinele profeţii ale Întunericului pe care le cunoaştem. Iar anumite fragmente sunt foarte limpezi. Cu toate astea, ar putea fi pur şi simplu o batjocură, o sfidare. „Fiică a nopţii, liberă iarăşi”, continuă ea, arătând cu degetul un vers. Asta poate însemna un singur lucru, anume că Lanfear bântuie iarăşi prin lume, sau că cineva vrea să ne facă să credem aşa ceva.

— Dacă ar fi adevărat, Fiica mea, spuse Suprema, ar fi destul de îngrijorător. Dar Rătăciţii sunt încă ferecaţi.

Îi aruncă o privire lui Moiraine, lăsând, pentru o clipă, să i se vadă tulburarea de pe chip; apoi, cu un efort, se linişti.

— Chiar dacă peceţile slăbesc, Rătăciţii sunt încă ferecaţi, repetă ea.

Lanfear. În limba din vechime însemna „Fiica Nopţii”. Numele ei adevărat nu se cunoştea din nici un text, iar ea, spre deosebire de alţi Rătăciţi care primiseră un nume nou de la cei pe care-i trădaseră, îşi alesese singură porecla. Unii spuneau că, în realitate, ea fusese cea mai puternică dintre Rătăciţi, alături de Ishamael, Distrugătorul Speranţei, dar îşi ţinuse puterile tăinuite. Rămăseseră mult prea puţine cunoştinţe despre acea vreme pentru ca învăţaţii să fie siguri.

— Cu atâţia Falşi Dragoni împrejur, nu e de mirare ca vreunul să încerce să aducă vorba şi de Lanfear, spuse Moiraine, cu glasul la fel de netulburat precum îi era şi chipul, cu toate că, în sinea ei, tremura.

Despre Lanfear se ştia un singur lucru sigur, în afară numelui: înainte să fi trecut de partea Umbrei şi înainte ca Lews Therin Telamon să o fi întâlnit pe Ilyena, cei doi fuseseră îndrăgostiţi unul de altul. „Asta-i o complicaţie de care chiar că nu mai aveam nevoie.”

Suprema Înscăunată se încruntă, de parcă s-ar fi gândit la acelaşi lucru, dar Verin dădu din cap, ca şi cum, pentru ea, nu ar fi fost decât un joc.

— Mai sunt şi alte nume cunoscute, Maică. Seniorul Luc, fireşte, a fost fratele lui Tigraine care era pe atunci Domniţă-Moştenitoare în Andor, şi a dispărut în străfundurile Manei Pustiitoare. Cu toate astea nu ştiu cine ar putea fi Isam, şi ce legătură are cu Luc.

— Cu timpul o să aflam tot ce trebuie să ştim, spuse liniştită Moiraine. Nu avem încă nici o dovadă că asta e o profeţie.

Dar ea cunoştea numele: Isam fusese fiul lui Breyan, soţia lui Lain Mandragoran, cea care încercase să pună mâna pe tronul din Malkier, în numele soţului ei, şi astfel provocase năvala trolocilor împotriva regatului. Breyan şi pruncul său dispăruseră, amândoi, atunci când trolocii cuceriseră Malkier. Iar Isam fusese rudă de sânge cu Lan. „Sau poate încă mai este? Trebuie să nu-i spun asta, până când mă conving cum are să reacţioneze. Până ce ne îndepărtăm de Mană. Dacă i-ar trece cumva prin cap că Isam e încă în viaţă...”

— „La Capul Toman aşteaptă Neadormiţii”, continuă Verin. Mai sunt unii în lume care chiar şi acum sunt convinşi, după cum se credea în vechime, că armatele pe care Artur Aripă-de-Şoim le-a trimis să străbată Oceanul Aryth se vor întoarce cândva. Deşi, după atâta timp scurs..., pufni ea dispreţuitoare. Neadormiţii care străjuiesc apele, Do Miere A’vron, există încă şi au un... cred că aşezământ este cuvântul cel mai potrivit... la Capul Toman, în Falme. Iar una dintre vechile porecle ale lui Artur Aripă-de-Şoim era Ciocanul Luminii.

— Ce vrei să spui, Fiica mea? întrebă Suprema Înscăunată. Că armatele lui Artur Aripă-de-Şoim, sau mai bine zis urmaşii acelor soldaţi, s-ar putea întoarce cu adevărat, după o mie de ani?

— Circulă zvonuri despre război la Capul Toman şi prin Şesul Almoth, spuse încet Moiraine. Iar Aripă-de-Şoim şi-a trimis în expediţie şi doi fii, împreună cu armatele. Dacă au reuşit să scape cu viaţă, în tărâmurile acelea pe care le-au descoperit, ar putea să existe şi în zilele noastre o sumedenie de urmaşi de-ai lui Artur. Sau poate nici unul.

Suprema o privi pieziş pe Moiraine. Era limpede că şi-ar fi dorit să fie singure, pentru a-i porunci să-i spună ce intenţii avea. Moiraine făcu un gest liniştitor, iar vechea ei prietenă îi zâmbi. Verin, cu nasul în însemnările ei, nu observă nimic.

— Nu ştiu, Maică. Parcă nu prea îmi vine să cred. Nu ştim nimic despre toate tărâmurile pe care Artur Aripă-de-Şoim a pornit să le cucerească. Mare păcat că Seminţia Mării refuză să traverseze Oceanul Aryth, pentru că, zic ei, de cealaltă parte s-ar afla Insulele Morţilor. Tare mi-aş dori să ştiu ce vor să spună cu asta, dar afurisiţii ăştia parcă au lacăt la gură, oftă ea, fără să-şi ridice privirile. Avem o singură menţiune despre „tărâmurile cufundate în Umbră, dincolo de Soare-Apune, dincolo de ocean, unde stăpânesc Armatele Nopţii”. Nimic din ceea ce ştim nu ne spune dacă soldaţii trimişi de Aripă-de-Şoim au reuşit să înfrângă aceste „Armate ale nopţii” sau măcar să supravieţuiască după moartea lui Artur. Odată ce s-a stârnit Războiul de O Sută de Ani, toţi erau mult prea preocupaţi să dobândească o parte din imperiul lui Aripă-de-Şoim ca să le mai pese de soldaţii de peste mare. Dar după părerea mea, Maică dacă urmaşii lor ar mai fi încă în viaţă şi dacă ar fi avut intenţia să se întoarcă nu ar fi aşteptat atât de mult.

— Atunci înseamnă că nu crezi că avem de-a face cu o profeţie, Fiica mea?

— „Vechiul copac”... hm, spuse Verin, cufundată în propriile ei gânduri. Au existat dintotdeauna zvonuri – dar nu mai mult decât atât – că neamul din Almoth, atât cât a mai avut de trăit pe această lume, poseda o ramură din Avendesora, poate chiar un lăstar încă viu. Iar stindardul din Almoth era „albastru ca văzduhul de sus, negru ca pământul de sub picioare, cu Arborele Vieţii, cu ramurile întinse, care le uneşte”. Desigur, locuitorii din Tarabon spun că ei sunt „Arborele omenirii” şi pretind că ar descinde din capetele încoronate şi nobilii din Vârsta Legendelor. Iar cei din Doman pretind că ar coborî din oamenii care au dat naştere Arborelui Vieţii, tot în Vârsta Legendelor. Există şi alte posibilităţi, dar, Maică, merită observat că cel puţin trei dintre ele ne fac să ne îndreptăm privirile către Şesul Almoth şi Capul Toman.

Suprema îi răspunse, cu un glas înşelător de dulce:

— Fiica mea, hotărăşte-te, te rog. Dacă urmaşii lui Artur Aripă-de-Şoim nu se întorc, înseamnă că asta nu-i o profeţie şi nu merită să dai nici un cap de peşte stricat ca să afli ce înseamnă „vechiul copac”.

— Nu pot să-ţi spun decât ceea ce ştiu, Maică, zise Verin, ridicând ochii. Hotărârea finală o las în mâinile tale. Eu, una, cred că armatele lui Artur Aripă-de-Şoim au murit de mult, dar asta nu înseamnă că şi trebuie să fie aşa. „Vremea Schimbării”, desigur, se referă la sfârşitul unei Vârste, cât despre „Marele Rege, Stăpânul”...

— Ştiu foarte bine cine e „Marele Rege”, Fiica mea, o întrerupse Suprema, bătând cu palma în masă cu un zgomot ca de tunet. Iar acum te-aş ruga să pleci. Du-te, Verin, continuă ea, trăgând adânc aer în piept şi încercând, în mod vizibil, să-şi recapete calmul. Nu vreau să mă mânii pe tine. Nu vreau să uit cine le convingea pe bucătărese să lase prăjiturile cu miere descoperite, la vreme de noapte, pe când eram novice.

— Maică, interveni Moiraine, nu avem nici un motiv să credem că asta ar fi o profeţie. Oricine care are ceva spirit şi câteva cunoştinţe poate inventa aşa ceva, şi nimeni nu a spus vreodată că Myrddraalii ar fi înceţi de minte.

— Şi, fireşte, continuă Verin, netulburată, „bărbatul care conduce” trebuie să fie unul din cei trei tineri care călătoresc împreună cu dumneata, Moiraine.

Ca lovită în moalele capului, Moiraine o sfredeli cu privirea. „Nu-şi dă seama pe ce lume e? Ce proastă am fost.” Înainte să-şi dea seama ce făcea, se întinsese deja către sâmburele strălucitor şi viu pe care-l simţea mereu pulsând în sufletul ei, către Adevăratul Izvor. Puterea Supremă îi năvăli în trup, încărcând-o cu energie, împiedicând-o să mai audă trosnetul slab al aurei de Putere care o înconjura pe Suprema Înscăunată, care reacţionase la fel ca ea. Era prima dată când Moiraine se pregătea să folosească Puterea împotriva unei alte Aes Sedai. „Vremurile pe care le trăim sunt primejdioase, este la mijloc soarta lumii şi, uneori, nu avem de ales. Trebuie să facem anumite lucruri. Vai, Verin, de ce a trebuit să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala?”

Verin închise carneţelul, şi-l strecură din nou la cingătoare, apoi îşi plimbă privirea de la una la cealaltă. Nu avea cum să nu-şi dea seama de aura care le înconjura pe fiecare dintre ele, de strălucirea iscată de atingerea Adevăratului Izvor. Numai cineva care ştia, la rândul său, să conducă o putea zări, dar pentru o Aes Sedai era cu neputinţă să nu observe. Pe chipul lui Verin apăru o umbră de mulţumire, dar nici un semn cum că şi-ar fi dat seama ce lovitură de trăsnet slobozise. Le privea liniştită, ca şi cum tocmai ar fi găsit încă o cheie care s-o ajute la rezolvarea unui mister.

— Da, m-am gândit eu că aşa trebuie să fie. Moiraine nu putea duce totul la capăt de una singură, şi ce ajutor mai bun să-şi găsească decât pe prietena ei din copilărie, împreună cu care obişnuia să se furişeze să fure prăjiturele cu miere? spuse ea, apoi clipi brusc. Iartă-mă, Maică, nu trebuia să spun asta.

— Verin, Verin, răspunse Suprema, scuturând mirată din cap. Îţi acuzi sora... şi pe mine... că... nu, nici nu pot rosti aşa ceva. Apoi te îngrijorează faptul că ai vorbit pe un ton prea familiar Supremei? Întâi găureşti fundul bărcii, apoi ţi-e teamă că o să plouă. Fiica mea, gândeşte-te ce lăsai să se înţeleagă mai înainte!

„E prea târziu pentru asta, Siuan, gândi Moiraine. Dacă nu ne-am fi pierdut cumpătul şi nu am fi atins Izvorul, poate că... Dar acum este sigură.”

— De ce ne spui asta, Verin? întrebă ea, cu glas tare. Dacă crezi cu adevărat aşa ceva, ar trebui s-o spui celorlalte surori, mai ales celor Roşii.

Verin făcu ochii mari de uimire.

— Da, da. Probabil că da. Nu mă gândisem la asta. Dar vorba e că, dacă aş face-o, dumneata Moiraine şi dumneata, Maică, aţi fi ferecate, iar bărbatul – domolit. Nimeni pe lume, niciodată, nu a fost alături de un bărbat care folosea Puterea, pentru a-i cerceta evoluţia. Când anume începe nebunia şi cum îl cuprinde? Cât de repede se lasă în stăpânirea ei? Mai este, oare, în stare de ceva, când trupul îi putrezeşte pe dinăuntru? Cât timp mai poate acţiona? Orice s-ar întâmpla cu tânărul ăsta, care-o fi el, se va întâmpla fie că eu sunt lângă el pentru a aşterne răspunsurile în scris, fie că nu. Dar, dacă este urmărit şi călăuzit, ar trebui să izbutim să-l ţinem sub observaţie o vreme, atât timp cât primejdia nu este încă prea mare. Ca să nu mai vorbesc de Ciclul Karaethon, continuă ea, netulburată, în ciuda privirilor uimite pe care i le aruncau cele două femei. Presupun că el este într-adevăr Dragonul Renăscut, nu-i aşa, Maică? Nu pot să cred că ai face dumneata una ca asta – să laşi un bărbat care poate conduce Puterea să umble liber – dacă el nu ar fi Dragonul.

„Numai cunoaşterea o preocupă, se gândi mirată Moiraine. Cea mai înspăimântătoare profeţie a lumii s-a împlinit, poate că se apropie sfârşitul tuturor lucrurilor, iar ei îi pasă numai de cunoaştere. Chiar şi aşa, însă, tot primejdioasă rămâne.”

— Cine mai ştie de asta? întrebă Suprema, cu glasul slab, dar aspru. Serafelle, presupun. Altcineva, cine, Verin?

— Nimeni, Maică. Pe Serafelle nu o interesează, de fapt, decât lucrurile care deja sunt scrise în cărţi – cu cât mai groase, cu atât mai bine. E de părere că există în lume, răspândite, cam de zece ori mai multe cărţi, manuscrise şi fragmente vechi, pierdute sau uitate, decât am izbutit noi să adunam în Tar Valon. E sigură că mai avem încă de scos la iveală suficient de multe cunoştinţe din vechime pentru ca...

— E de ajuns, Soră, spuse Moiraine, dând drumul Adevăratului Izvor, o clipă după aceea, simţi că Suprema îi urmase exemplul.

Atunci când simţeai Puterea curgându-ţi printre degete, era ca şi cum ai fi pierdut pe cineva drag, ca sângele care se scurgea dintr-o rană deschisă, odată cu viaţa. O parte din ea îşi dorea să nu renunţe, dar, spre deosebire de unele din surorile sale, Moiraine punea mare preţ pe stăpânirea de sine şi nu-şi îngăduise să se ataşeze prea mult de senzaţia aceea.

— Verin, ia loc, şi spune-ne ce ştii şi cum ai aflat. Spune tot.

În timp ce Verin îşi lua un scaun – după ce-i aruncase o privire Supremei pentru a-i cere voie să se aşeze în prezenţa ei – Moiraine o privi cu tristeţe.

— Nu pare probabil, începu Verin, ca o persoană care nu a studiat străvechile volume cu mare atenţie să observe altceva decât că dumneata te porţi ciudat. Iartă-mă, Maică. Primul indiciu l-am avut cu aproape douăzeci de ani în urmă, pe timpul când Tar Valon se afla sub asediu, dar asta a fost numai...

„Lumina să m-ajute, Verin, cât te-am mai iubit pentru prăjiturile alea cu miere şi pentru că mă primeai să plâng la sânul tău. Dar am să fac ceea ce trebuie să fac. Am s-o fac. Aşa trebuie.”

Perrin aruncă o privire după colţ, către femeia Aes Sedai care se îndepărta. Mirosea a săpun cu levănţică, deşi cei mai mulţi oameni nu ar fi reuşit să simtă mirosul, nici măcar de la mică distanţă. De îndată ce n-o mai văzu, se grăbi spre infirmerie. Mai încercase o dată să-l vadă pe Mat, iar acea Aes Sedai – cineva o numise Leane – mai că nu-i smulsese capul de pe umeri, fără măcar să întoarcă privirea pentru a vedea cine e. Se simţea nesigur pe el în prezenţa femeilor Aes Sedai, mai ales dacă începeau să-i cerceteze ochii.

Se opri lângă uşă ca să tragă cu urechea. Nu se auzea zgomot de paşi pe coridor, din nici o direcţie, iar dincolo de uşă era tăcere. Intră şi închise uşor uşa în urma lui.

Infirmeria era lungă şi cu pereţi albi. Prin arcadele care dădeau spre terasele rezervate arcaşilor, aflate în fiecare capăt, intra multă lumină. Mat se afla într-unul din paturile înguste lipite de perete. După ce se întâmplase în noaptea trecută, Perrin se aştepta să vadă multe paturi ocupate, dar îşi dădu seama imediat că fortăreaţa era plină de Aes Sedai. Singurul lucru pe care nu-l puteau Tămădui era moartea. Oricum, pentru el încăperea mirosea a boală.

Gândul îl făcu să se strâmbe. Mat zăcea pe spate, nemişcat, cu ochii închişi, cu braţele întinse peste pătură. Părea stors de puteri. Nu atât bolnav – mai degrabă arăta de parcă ar fi muncit la câmp trei zile, şi de-abia ce se întinsese să se odihnească.

Mirosul, însă, era... nepotrivit. Nu putea spune precis ce era. Nepotrivit, şi cu asta basta.

Cu mare grijă, Perrin se aşeză pe patul de lângă cel al lui Mat. Cu mare grijă – aşa cum făcea mereu. Era masiv şi fusese, dintotdeauna, mai mare decât băieţii de vârsta lui. Trebuia să aibă grijă să nu vatăme din greşeală pe cineva şi să nu spargă lucrurile dimprejur. De-acum, îi intrase în sânge. Îi plăcea, de asemenea, să se gândească bine la ce-avea de făcut şi, de multe ori, să ceară sfatul altora. „Dar acum că Rand se crede nobil, nu mai pot vorbi cu el, iar Mat sunt convins că n-o să aibă prea multe de spus.”

Cu o noapte înainte ieşise într-una dintre grădini, ca să se poată gândi în linişte. Amintirea încă îl făcea să se ruşineze. Dacă n-ar fi plecat, ar fi mers împreună cu Egwene şi Mat şi poate că ar fi putut să-i apere, iar ei n-ar fi păţit nimic. S-ar fi putut şi să ajungă, la rândul lui, într-unul din paturile din încăperea aceea, la fel ca Mat. S-ar fi putut şi să moară. Şi totuşi, faptul că nu fusese acolo îl făcea să se simtă vinovat. Oricum ar fi stat lucrurile, se dusese în grădină iar ceea ce-l preocupa acum nu avea nimic de-a face cu atacul trolocilor. Câteva slujnice, însoţite de una din doamnele de companie ale Domniţei Amalisa, Domniţa Timora, îl găsiseră singur în grădină pe întuneric. De îndată ce-l observaseră, Timora o trimisese pe una din slujnice, în goană. Perrin o auzise spunându-i: „Repede. Găseşte-o pe Liandrin Sedai!”

Apoi se opriseră în faţa lui, privindu-l fix, de parcă s-ar fi temut să nu cumva să dispară într-o trâmbă de fum, ca un menestrel. Atunci se auzise primul clopot care suna alarma, şi toată lumea din fortăreaţă începuse să alerge dintr-o parte într-alta.

— Liandrin, murmură Perrin, adâncit în gânduri. Ajah Roşie. Femeile astea nu fac aproape nimic altceva decât să-i vâneze pe bărbaţii care pot conduce Puterea. Că doar nu m-o crede şi pe mine unul din ăştia! Tu ce zici?

Fireşte, Mat nu răspunse. Perrin îşi frecă nasul, stânjenit.

— Acum am început să vorbesc singur. Nu-mi mai trebuia şi asta, după tot ce s-a-ntâmplat.

— Cine e... Perrin? Ce-i cu mine? îngână Mat; pleoapele îi tremurau, dar nu izbutea să deschidă ochii pe de-a-ntregul şi glasul îi răsuna de parcă era încă pe jumătate adormit.

— Nu-ţi mai aduci aminte, Mat?

— Să-mi aduc aminte? răspunse celălalt, ridicând o mână molatică, cu care dădu să-şi atingă faţa, apoi o lăsă să cadă la loc, cu un oftat; ochii începuseră să i se închidă la loc. Mi-aduc aminte de Egwene. M-a rugat... să cobor cu ea... să-l vadă pe Fain. Nu m-a rugat, râse el apoi, iar râsul i se transformă într-un căscat. Mi-a poruncit. După aia nu ştiu ce s-a mai întâmplat...

Şi cu asta, plescăi din buze şi adormi la loc, respirând adânc şi liniştit. Auzind zgomotul unor paşi care se apropiau, Perrin sări în picioare, dar nu avea unde să se ducă. Când uşa se deschise, el se afla tot acolo, lângă patul lui Mat. Era Leane, care se opri la câţiva paşi de el, cu mâinile în şolduri, şi-l cercetă cu privirea din cap până-n picioare. Era aproape la fel de înaltă ca el.

— Hm, începu ea. Eşti un flăcău arătos. Aproape că mă faci să-mi doresc să fi ales Verdele. Aproape. Dar dacă mi-ai tulburat cumva bolnavul... află că m-am descurcat eu cu nişte fraţi aproape la fel de mari ca şi tine, înainte să vin în Turn, aşa că să nu crezi cumva că umerii aia laţi au să te ajute.

Perrin îşi drese glasul. De cele mai multe ori, nu izbutea defel să înţeleagă ce voiau femeile să spună. „Nu-s ca Rand. El ştie mereu ce să le spună fetelor.” Îşi dădu seama că se încrunta şi se forţă s-o ascundă. Nu voia să se gândească la Rand şi cu atât mai puţin să supere o Aes Sedai, mai ales pe una care bătea nerăbdătoare din picior.

— Păi... nu l-am tulburat. Nu s-a trezit. Vedeţi?

— Aşa-i. Norocul tău. Acum vreau să ştiu ce cauţi aici. Mi-aduc aminte că te-am mai alungat deja o dată, să nu crezi cumva c-am uitat.

— Voiam doar să ştiu cum îi mai e.

— Doarme, răspunse ea şovăind puţin, şi gata. Iar în câteva ceasuri o să se dea jos din pat şi nici n-ai să-ţi mai dai seama că a fost cândva bolnav.

Clipa de tăcere îl făcu pe Perrin să i se ridice părul pe ceafă. Era convins că, pe undeva, femeia minţea. Cele ca ea nu minţeau, dar nici nu spuneau pe de-a-ntregul adevărul. Nu-şi dădea seama ce se petrecea – de ce-l căuta Liandrin, de ce-l minţea Leane – dar înţelese că venise clipa să scape de Aes Sedai. Nu avea cum să-l mai ajute pe Mat.

— Vă mulţumesc, rosti. Atunci mai bine îl las să doarmă. Iertaţi-mă.

Încercă să se strecoare pe lângă ea ca să ajungă la uşă, dar, dintr-odată, braţele femeii se înălţară şi-i cuprinseră strâns faţa, trăgând-o în jos, pentru a-i putea zări ochii. I se păru că trupul îi era străbătut de ceva, ca un soi de freamăt cald pe care-l simţi mai întâi în creştetul capului, apoi coborându-i până în călcâie, urcând apoi din nou. În cele din urmă, reuşi să se desprindă de ea.

— Eşti sănătos şi zdravăn ca o fiară tânără de pădure, spuse Leane, subţiindu-şi buzele. Dar dacă aşa te-ai născut, cu ochii ăştia, atunci eu sunt o Mantie Albă.

— Alţi ochi n-am avut niciodată, mârâi el, simţindu-se uşor tulburat pentru că vorbea cu o Aes Sedai pe tonul acela.

La fel de surprins, se trezi luând-o cu blândeţe de braţe şi ridicând-o într-o parte, apoi aşezând-o la loc, mai departe de el. În timp ce se priveau stârnitor, Perrin se întrebă dacă şi ochii lui erau la fel de mari, din cauza uimirii, cum erau şi ai ei.

— Iertaţi-mă, repetă, şi se îndepărtă în grabă, aproape alergând.

„Ochii mei! Arde-i-ar Lumina de ochi!” Razele soarelui de dimineaţă i se reflectară în privire, iar ochii săi sclipiră ca o poleială de aur.

★

Rand se răsuci în pat, încercând să-şi găsească o poziţie mai bună pe salteaua subţire. Lumina soarelui se revărsa prin deschizăturile înguste, colorând pereţii goi, de piatră. Nu stătuse treaz până atunci şi, chiar aşa obosit cum era, nu credea că ar mai fi putut adormi. Pieptarul de piele zăcea pe jos, între pat şi perete, dar în afară de asta era complet îmbrăcat. Îşi pusese până şi încălţările cele noi. Sabia era proptită de zid, lângă pat, iar arcul şi tolba se odihneau într-un colţ, deasupra boccelelor învelite în mantii.

Nu putea scăpa de gândul că ar fi trebuit să profite de prilejul pe care i-l oferise Moiraine şi să plece imediat. Aceasta dorinţă pusese stăpânire pe el în timpul nopţii şi nu-l mai părăsise nici o clipă. De trei ori se şi ridicase. De două ori ajunsese până la uşă şi o deschisese, nevăzând pe coridor decât câţiva slujitori care se ocupau de treburile de noapte; drumul ar fi fost liber. Numai că nu putea pleca fără să ştie.

Perrin intră în odaie, cu capul în jos, căscând, iar Rand se ridică în capul oaselor.

— Cum se simte Egwene? Dar Mat?

— Egwene doarme, din câte am auzit. Nu mi-au dat voie să intru în încăperile femeilor, ca s-o văd. Iar Mat..., începu Perrin, apoi, dintr-odată, se încruntă, fără să ridice ochii. Dacă eşti atât de dornic să afli, de ce nu te-ai dus şi tu să-l vezi? Am avut impresia că nu-ţi mai pasă de noi. Aşa ai spus.

Apoi deschise uşa dulapului său şi începu să caute o cămaşă curată.

— Am fost acolo, Perrin, dar am dat peste o Aes Sedai, cea înaltă care umblă mereu cu Suprema Înscăunată. Mi-a spus că Mat doarme, că o încurc şi că era mai bine să viu altă dată. Parcă era jupân Thane, când le dădea porunci oamenilor de la moară. Ştii cum e jupan Thane – mereu se răsteşte la tine să faci lucrurile cum trebuie de prima dată şi să le faci imediat.

Perrin nu răspunse. Îşi dădu jos surtucul şi-şi trase cămaşa peste cap. Rand îl cântări cu privirea câteva clipe, de la spate, apoi se strădui să râdă:

— Vrei să-ţi zic ceva? Ştii ce mi-a spus? Femeia Aes Sedai care era cu Mat, de ea vorbesc. Ai văzut cât e de înaltă. E cam cât un bărbat. Dacă mai creştea preţ de-o palmă, aproape că m-ar fi putut privi în ochi. Ei, m-a măsurat din cap până-n picioare şi apoi a mormăit: „Tare înalt mai eşti! Pe unde erai când aveam şi eu şaisprezece ani? Sau măcar treizeci?” Şi pe urmă a râs, ca de o gluma bună. Ce zici de asta?

Perrin îşi încheie cămaşa, apoi îl privi pieziş. Cu umerii săi laţi şi buclele dese, îi apărea lui Rand ca un urs rănit, care nu înţelegea de ce fusese tocmai el vătămat.

— Perrin, glu...

— Dacă vrei să faci glume cu Aes Sedai, îl întrerupse Perrin, începând să-şi îndese poalele cămăşii în pantaloni, n-ai decât... Seniore. Eu, unul, nu prea obişnuiesc să fac haz – parcă aşa se spune, nu? – să fac haz de Aes Sedai. Mă rog, eu nu-s decât un fierar grosolan şi aş putea să supăr pe cineva, Seniore.

Şi, cu asta, îşi luă surtucul de pe jos şi dădu să iasă.

— Arde-m-ar, Perrin, îmi pare rău. Mi-era frică şi credeam că am dat de necazuri – poate că am dat, într-adevăr. Şi poate că nu s-au isprăvit, nu ştiu – şi nu voiam ca şi tu şi Mat să aveţi probleme. Pe Lumină, toate femeile mă căutau astă-noapte. Cred că asta e tot din pricina necazurilor mele. Iar Liandrin... Liandrin... Crede-mă Perrin, sfârşi Rand ridicând braţele, n-ai vrea să fii în locul meu.

Perrin se oprise, dar rămăsese cu ochii la uşă şi nu-şi întorsese capul de tot, ci doar atât cât Rand să poată zări un ochi auriu.

— Te căutau? Poate că ne căutau pe toţi.

— Nu, pe mine mă căutau. Aş vrea să nu fi fost aşa, dar ştiu sigur.

— Şi pe mine mă voia Liandrin, spuse Perrin, clătinând din cap. Sunt convins. Am auzit cu urechile mele.

Rand se încruntă.

— Şi de ce oare?... Dar asta nu schimbă nimic. Uite, am spus şi eu o dată o vorbă pe care n-ar fi trebuit s-o rostesc. Dar n-am vrut, Perrin. Acum, te rog frumos, spune-mi ce face Mat.

— Doarme. Leane – adică femeia Aes Sedai – mi-a zis că se va pune pe picioare în câteva ceasuri. Dar cred că minţea, adăugă Perrin, ridicând stânjenit din umeri. Ştiu că femeile astea nu mint niciodată sau, cel puţin, nu mint în aşa fel încât să le prinzi cu mâţa-n sac, dar am avut senzaţia că fie mă minţea, fie îmi ascundea ceva.

Se opri, îi aruncă lui Rand o privire piezişă şi continuă:

— Sper că nu vorbeai serios. O să plecam împreună de-aici, da? Tu cu mine şi cu Mat.

— Nu pot, Perrin. Şi nu-ţi pot spune de ce, dar chiar trebuie să plec sing... Stai, Perrin!

Dar uşa se şi trântise în urma prietenului său. Rand căzu la loc pe pat.

— Nu pot să-ţi spun, şopti el, lovind cu pumnul în marginea patului. Nu pot.

„Dar de-acum poţi pleca, îi spuse o voce de undeva, din mintea sa. Egwene va fi bine, iar Mat se va pune pe picioare într-un ceas sau două. De-acum poţi pleca, înainte ca Moiraine să se răzgândească.”

Dădu să se ridice, când o bătaie puternică în uşă îl făcu să ţâşnească în picioare. Dacă ar fi fost Perrin, n-ar fi avut de ce să bată. Ciocănitul se auzi din nou.

— Cine e?

Lan intră cu paşi mari, împingând uşa la loc, în urma sa, cu călcâiul. Ca de obicei, avea sabia la şold, agăţată peste un surtuc obişnuit, verde, care ar fi trecut aproape neobservat într-o pădure. De data asta, însă, avea şi o banderola lată, aurie, legată sus pe braţul stâng, ale cărei capete împodobite cu ciucuri îi atârnau aproape până la cot. Nodul era prins cu o broşă care înfăţişa un cocor auriu care-şi lua zborul, însemnul Regatului Malkier.

— Suprema Înscăunată vrea să te vadă, păstorule. Nu poţi merge aşa. Hai, dă jos cămaşa aia şi perie-ţi părul. Arată ca o claie de fân.

Deschise dulapul dintr-o mişcare şi începu să caute prin hainele care se aflau încă acolo. Rand rămase înţepenit; se simţea de parcă ar fi fost lovit cu un ciocan în moalele capului. Într-un fel se aşteptase la aşa ceva, fireşte, dar fusese convins că avea să reuşească să plece înainte să fie chemat. „Ştie. Pe Lumină, sunt sigur.”

— Cum adică vrea să mă vadă? Plec, Lan. Aveai dreptate. Mă duc chiar acum la grajduri să-mi iau calul şi plec.

— Trebuia s-o faci astă-noapte, spuse Străjerul, aruncându-i pe pat o cămaşă albă, de mătase. Nimeni nu refuză o întrevedere cu Suprema Înscăunată, păstorule. Nici măcar Seniorul Căpitan Comandant al Mantiilor Albe. Probabil că Pedron Niall îşi petrece tot timpul plănuind cum s-o omoare şi să scape nepedepsit, dar tot ar veni. Ăsta-i bun, adăugă el, întorcându-se şi arătându-i un surtuc roşu, cu guler înalt, cu mânecile împodobite cu tulpini încâlcite de mărăcini aurii, cu ţepi lungi. Broderia se prelungea, înconjurând fiecare manşetă. Pe guler erau brodaţi cu fir aurit bâtlani. Şi culoarea e potrivită, spuse Lan, părând amuzat sau mulţumit de ceva anume. Haide, păstorule. Schimbă-ţi cămaşa. Mişcă-te!

Fără tragere de inimă, Rand îşi trase peste cap cămaşa grosolană, de lână, potrivită pentru muncile câmpului.

— Mă simt ca un prost, murmură el. Cămaşă de mătase! N-am purtat în viaţa mea aşa ceva. Şi nici un surtuc atât de împodobit, nici măcar în zilele de sărbătoare.

„Pe Lumină, dacă mă vede Perrin gătit aşa... Arde-m-ar, după discuţia aia prostească, cum că aş fi nobil, dacă mă vede Perrin n-o să mă mai înţeleg niciodată cu el.”

— Nu poţi să te înfăţişezi Supremei Înscăunate îmbrăcat ca un băiat de la grajduri care de-abia şi-a terminat munca, păstorule. Ia să-ţi văd încălţările. Da, merg. Ei, hai mai repede, hai mai repede. Suprema nu trebuie lăsată să aştepte. Ia-ţi şi sabia.

— Sabia? exclamă Rand pe înfundate, din pricina cămăşii de mătase pe care tocmai şi-o trăgea peste cap cu mişcări smucite. În încăperile femeilor? Lan, dacă mă duc s-o vizitez pe Suprema Înscăunată – pe Suprema Înscăunată! – cu sabia la şold, o să...

— N-o să-ţi facă nimic, îl întrerupse sec Lan. Dacă Supremei îi e frică de tine – şi ai fi mai deştept să crezi că nu-i aşa, pentru că eu, unul, nu ştiu ce-ar putea s-o sperie pe femeia aia – n-o să fie din pricina sabiei. Să nu uiţi să îngenunchezi când te arăţi în faţa ei. Dar numai pe un genunchi, ai grijă, adaugă el, imediat. Nu eşti vreun negustor prins cu ocaua mică. Poate ar fi mai bine să încerci înainte.

— Cred că ştiu cum se face. Am văzut cum îngenuncheau oamenii din Gardă în faţa Reginei Morgase.

Pe buzele Străjerului flutură un zâmbet.

— Da, fă aşa cum i-ai văzut pe ei. Asta o să le dea ceva de gândit.

Rand se încruntă.

— De ce-mi spui asta, Lan? Eşti Străjer şi totuşi de porţi de parc-ai fi de partea mea.

— Chiar sunt de partea ta, păstorule. Într-un fel. Îndeajuns cât să-ţi dau o mână de ajutor, răspunse Străjerul, cu chipul ca de piatră; vorbele blânde răsunau ciudat, rostite cu glasul său aspru. Nu eşti bine pregătit în mânuirea armelor, dar eu ţi-am fost dascăl şi n-am de gând să te văd umilindu-te ca un om de nimic. Roata ţese fiecare fir de-al nostru după cum îi e voia. Tu ai mai puţină libertate decât alţii, dar, pe Lumină, asta nu înseamnă că nu-ţi poţi înfrunta soarta ca un bărbat. Adu-ţi aminte cine este Suprema Înscăunată, păstorule, şi arată-i respectul cuvenit, dar fă cum îţi spun şi priveşte-o drept în ochi. Hai, nu mai sta acolo cu gura căscată. Bagă-ţi cămaşa în pantaloni.

Rand închise gura şi făcu întocmai. „Să-mi aduc aminte cine e? Arde-m-ar, ce n-aş da să uit asta!”

Până când el îşi îmbrăcă surtucul şi-şi încinse sabia la şold, Lan îi vorbi încontinuu, dându-i sfaturi. Ce să spună, cui să se adreseze, ce să nu spună. Ce să facă şi ce să nu facă. Îi arată până şi cum să se mişte. Nu era convins că putea ţine minte totul – cele mai multe lucruri sunau ciudat şi erau uşor de uitat – şi, mai mult, se temea că avea să uite exact ceea ce era mai important, iar femeile Aes Sedai aveau să se mânie. „Dacă nu s-au mâniat deja. Dacă Moiraine i-a povestit totul Supremei Înscăunate, cine ştie cui i-a mai povestit.”

— Lan, dar de ce nu pot pleca aşa cum am plănuit? Până să afle ea că nu vin, aş putea să străbat o leghe în galop.

— Da, şi până să apuci s-o străbaţi şi pe a doua, ţi-ar şi trimite hăitaşii pe urme. Ţine minte, păstorule, Suprema Înscăunată obţine tot ce vrea, răspunse Străjerul, aranjându-i cingătoarea, pentru ca greoaia cataramă să stea drept la mijloc. Asta-i tot ce pot face pentru tine. Crede-mă.

— Dar ce-i cu toate astea? Ce vor să însemne? De ce să duc mâna la inimă dacă Suprema se ridică? De ce să nu primesc altceva decât apă – nu că aş vrea să stau la masă cu ea – şi apoi să vărs o parte pe podea şi să spun: „Pământul e însetat”? Şi dacă mă întreabă ce vârstă am, de ce să-i spun cât a trecut de când mi s-a dat sabia? Nu înţeleg nici jumătate din ce mi-ai spus.

— Nu trebuie să verşi apa, păstorule, numai trei picături. Laşi să cadă numai trei picături. Ai să-nţelegi altă dată. Acum trebuie numai să ţii minte. Spune-ţi doar că aşa-i tradiţia. Suprema va face cu tine ceea ce trebuie să facă. Dacă crezi cumva că o poţi împiedica, e ca şi cum ai crede că poţi zbura până la lună, ca Lenn. Nu poţi să te împotriveşti, dar poate că-i poţi ţine piept o vreme şi poate că, măcar, n-ai să-ţi pierzi demnitatea. Arde-m-ar Lumina, probabil că-mi pierd timpul, dar n-am altceva mai bun de făcut. Stai aşa.

Străjerul scoase dintr-un buzunar o bucată lungă de pânză aurie, cu ciucuri la capete, şi o legă de braţul lui Rand cu un nod complicat, pe care îl potrivi cu un ac roşu, poleit, care înfăţişa un vultur cu aripile desfăcute.

— Am pus să se făurească asta pentru tine şi cred că acum e momentul să ţi-o dăruiesc. Asta o să le pună pe gânduri.

Nu mai era nici o îndoială. Străjerul zâmbea. Rand se uită îngrijorat la ac. „Caldazar. Vulturul roşu din Manetheren.”

— Un ghimpe în talpa Celui Întunecat, murmură el, şi un ciuline în palma sa. Dar Manetheren a murit şi-a fost uitat demult, Lan, adăugă, privindu-l pe Străjer. Acum e doar un nume într-o carte. A rămas numai Ţinutul celor Două Râuri. Orice altceva aş fi, mai întâi de toate sunt păstor şi fermier. Asta-i tot.

— Da, sabia care nu se putea frânge s-a sfărâmat în cele din urmă, păstorule, dar până în ultima clipă a înfruntat Umbra. Pentru a fi bărbat, există un lucru care trebuie respectat înainte de orice. Capul sus, şi înfruntă tot ce vine peste tine. Hai, eşti gata? Suprema Înscăunată te aşteaptă.

Simţind un nod îngheţat în stomac, Rand îl urmă pe Străjer şi ieşi în coridor.

CAPITOLUL 8 • Dragonul Renăscut

La început, Rand merse pe lângă Străjer cu picioarele ţepene, neliniştit. „Privirea în pământ.” Lui Lan îi era uşor să spună asta. Nu el fusese chemat de Suprema Înscăunată. Nu el trebuia să se întrebe dacă va fi domolit înainte de sfârşitul zilei, sau chiar mai rău. Rand simţea un nod în gât; oricât ar fi vrut, nu putea înghiţi.

Coridoarele fremătau de oameni: servitori care îşi vedeau de treburi, soldaţi cu săbii peste hainele de toate zilele. Câţiva băieţi cu săbii mici de antrenament stăteau pe lângă cei mai mari, imitându-le felul de a merge. Nimic nu mai aducea aminte de luptă, dar toată lumea părea a fi cu ochii în patru, până şi copiii. Bărbaţii în toată firea semănau cu nişte pisici în aşteptarea şobolanilor. Ingtar se uită curios la Rand şi la Lan, aproape tulburat; deschise gura, dar apoi trecu pe lângă ei fără să spună nimic. Kajin, înalt, subţire şi măsliniu la faţa, ridică pumnii deasupra capului şi striga:

— Tai’shar Malkier! Tai’shar Manetheren!

„Sângele adevărat din Malkier. Sângele adevărat din Manetheren.”

Rand tresări. „Lumină, de ce a spus asta? Nu fi netot, îşi spuse. Aici toată lumea ştie de Manetheren. Ştiu toate poveştile în care e vorba de bătălii. Arde-m-ar, trebuie să mă stăpânesc.”

Lan răspunse, ridicând şi el pumnii.

— Tai’shar Shienar!

Dacă ar lua-o la fugă, s-ar putea pierde destul timp în mulţime cât să ajungă la cal? „Dacă trimite hăitaşii după mine...” Cu fiecare pas era mai încordat.

Pe când se apropiau de apartamentele femeilor, Lan rosti sec:

— Pisica străbate curtea!

Uimit, Rand luă imediat poziţia respectivă, aşa cum fusese învăţat, cu spatele drept şi toţi muşchii destinşi, ca şi cum ar fi atârnat de o sârmă prinsă în vârful capului. Era un mers relaxat, aproape îngâmfat. Relaxat pe din afară; pe dinăuntru nu se simţea deloc aşa. Nu avu vreme să se întrebe ce face. Ieşiră de pe ultimul coridor mergând unul în pas cu celalalt.

Femeile de la intrarea în încăperile femeilor se uitară liniştite la ei pe măsură ce se apropiau. Unele erau aşezate la mese uşor înclinate, verificând nişte catastife şi însemnând câte ceva din când în când. Altele împleteau sau lucrau cu acul şi cu croşeta. De veghe stăteau doamne îmbrăcate în mătăsuri, precum şi femei în livrea. Uşile arcuite erau deschise, păzite doar de femei. Nu era nevoie de mai mult. Nici un bărbat din Shienar n-ar fi intrat nepoftit, dar toţi bărbaţii din Shienar erau gata să apere acele uşi, dacă ar fi trebuit, şi ar fi fost uluiţi şi înspăimântaţi să fie nevoie de aşa ceva.

Rand simţi cum i se strânge stomacul. „Or să ne vadă săbiile şi or să ne întoarcă din drum. Dar asta vreau, nu-i aşa? Dacă ne întorc din drum, poate că mai am o şansă să scap. Dacă nu cumva cheamă paznicii.” Se agăţă de poziţia pe care i-o indicase Lan tot aşa cum s-ar fi agăţat de o creangă purtată de ape; era singurul lucru care îl făcea să nu se întoarcă şi să o ia la sănătoasa.

Când se opriră, una dintre însoţitoarele Domniţei Amalisa, Nisura, o femeie cu faţa rotundă, puse deoparte împletitura şi se ridică în picioare. Ochii îi sclipiră o clipă la vederea săbiilor şi strânse din buze, dar nu scoase nici o vorbă. Toate femeile se opriră din lucru ca să se uite, tăcute şi atente.

— Cinste amândurora, rosti Nisura, înclinându-şi uşor capul. Îi aruncă o privire lui Rand, atât de repede încât nici nu fu sigur că văzuse bine; asta îi aduse aminte de ceea ce-i spusese Perrin.

— Suprema Înscăunată vă aşteaptă.

Se mişcă şi două alte doamne – nu servitoare; li se făcea o cinste – păşiră în faţă ca să o însoţească. Femeile se înclinară, puţin mai mult decât o făcuse Nisura şi le făcură semn să intre. Se uitară amândouă pieziş la Rand, apoi nici nu-l mai băgară în seamă. „Ne căutau pe toţi sau doar pe mine? De ce pe toţi?”

Înăuntru, avură parte de privirile la care se aştepta Rand – doi bărbaţi în încăperile femeilor, unde vedeai rar bărbaţi şi săbiile pe care le purtau făcură să se ridice multe sprâncene, dar nici una din femei nu scoase o vorbă. Se iscau discuţii în urma celor doi bărbaţi, dar şoaptele erau prea slabe pentru ca Rand să le poată desluşi. Lan continua să meargă cu paşi mari, ca şi cum nici n-ar fi observat. Rand mergea în urma însoţitoarelor lor şi îşi dorea să audă ce se spunea în jurul lor.

Şi apoi ajunseră în apartamentul Supremei Înscăunate; în sala de lângă uşă erau trei femei Aes Sedai. Cea înaltă, Leane, avea în mână toiagul ei cu flacăra aurie. Rand nu le cunoştea pe celelalte două – o Albă şi o Galbenă, judecând după ciucurii şalurilor. Îşi aducea însă aminte de chipurile lor, cum se uitaseră la el când alerga pe aceleaşi coridoare. Chipuri neridate de Aes Sedai, cu ochi pătrunzători. Îl cercetară din cap până-n picioare, cu sprâncenele ridicate şi buzele ţuguiate. Femeile care îi aduseseră pe Lan şi pe Rand făcură o plecăciune şi îi încredinţară celor trei femei Aes Sedai.

Leane îl privi pe Rand cu un zâmbet uşor pe buze. În pofida zâmbetului, era o anumită asprime în glasul ei.

— Ce i-ai adus Supremei Înscăunate astăzi, Lan Gaidin? Un leu tânăr? Ai face bine să te îngrijeşti să nu-l vadă vreo Verde, altminteri o să-l lege de îndată. Lor le place să îi lege de tineri.

Rand se întrebă dacă este într-adevăr cu putinţă să asuzi pe dinăuntru. I se părea că aşa i se întâmplă. Vru să se uite la Lan, dar îşi aminti de ceea ce îi spusese Străjerul.

— Sunt Rand al’Thor, fiul lui Tam al’Thor, din Ţinutul celor Două Râuri, care a fost odinioară Manetheren. Am fost chemat de Suprema Înscăunată, Leane Sedai, şi am venit. Sunt pregătit.

Fu uimit că vocea nu îi tremură nici măcar o dată. Leane clipi, zâmbetul i se stinse, şi îl privi gânditoare.

— Şi spui că e păstor, Lan Gaidin? Azi-dimineaţă nu era aşa sigur pe el.

— E bărbat, Leane Sedai, spuse Lan cu tărie, nici mai mult, nici mai puţin. Suntem ceea ce suntem.

Femeia Aes Sedai clătină din cap.

— Pe zi ce trece, lumea e din ce în ce mai ciudată. Bănuiesc că fierarul o să poarte coroană pe cap şi o să rostească vorbe alese. Aşteptaţi aici.

Dispăru înăuntru ca să vestească sosirea lor.

Nu plecase decât de câteva clipe, dar Rand simţea că ochii celorlalte femei Aes Sedai erau aţintiţi asupra lui. Încercă să le întoarcă privirea, aşa cum îi zisese Lan, iar ele îşi apropiară capetele, şuşotind. „Ce spun? Ce ştiu? Lumină, au de gând să mă domolească? Despre asta vorbea oare Lan când zicea ca trebuie să fac faţă la orice s-ar întâmpla?”

Leane se întoarse şi îi făcu semn lui Rand să intre. Când Lan vru să îl urmeze, îi puse toiagul pe piept, oprindu-l.

— Tu nu, Lan Gaidin. Moiraine Sedai are o treabă pentru tine. Puiul de leu o să fie în siguranţă şi singur.

Uşa se închise în spatele lui Rand, dar nu înainte să audă glasul lui Lan, aprig şi puternic, dar prea slab pentru urechea lui.

— Tai’shar Manetheren!

Într-o parte a camerei stătea Moiraine, iar în cealaltă una dintre femeile Aes Sedai Cafenii pe care le văzuse în temniţă, dar cea care îi atrase atenţia era femeia de pe scaunul înalt de la masa cea mare. Perdelele de la ferestrele înguste fuseseră trase pe jumătate, dar crăpăturile lăsau să intre destulă lumină în spatele ei cât să te împiedice să îi vezi desluşit chipul. Însă Rand o recunoscu. Suprema Înscăunată.

Se grăbi să se lase într-un genunchi, cu mâna stângă pe plăselele sabiei, cu pumnul drept sprijinit pe covoraşul cu model şi îşi înclină capul.

— M-ai chemat, Maică, şi am venit. Sunt pregătit. Îşi înalţă capul şi văzu cum ridica din sprâncene.

— Eşti pregătit acum, băiete?

Vocea îi suna aproape veselă. Şi încă ceva, ce nu izbutea să cearnă. Era clar că nu părea deloc veselă.

— Ridică-te, băiete, şi lasă-mă să mă uit la tine.

Îşi îndreptă spatele şi se căzni să nu se încrunte. Era un chin să nu îşi încleşteze mâinile. „Trei femei Aes Sedai. De câte e oare nevoie ca să domolească un bărbat? După Logain au trimis vreo douăsprezece. Mi-ar face Moiraine aşa ceva?” Se uită ţintă în ochii Supremei Înscăunate. Aceasta nu clipi.

— Stai jos, băiete, spuse ea în cele din urmă, arătând spre un scaun cu spătar de lemn, aşezat în faţa mesei. Mă tem că va dura ceva vreme.

— Mulţumesc, Maică.

Îşi înclină capul, aşa cum îi spusese Lan, aruncă o privire spre scaun şi duse mâna la sabie.

— Cu voia ta, Maică, voi rămâne în picioare. Veghea nu s-a terminat.

Suprema Înscăunată scoase un sunet de disperare şi se uită la Moiraine.

— L-ai lăsat în preajma lui Lan, Fiica mea? E îndeajuns de greu şi fără să capete obiceiurile Străjerilor.

— Lan i-a povăţuit pe toţi băieţii, Maică, răspunse Moiraine liniştită. A petrecut ceva mai mult timp cu el decât cu ceilalţi pentru că el are sabie.

Femeia Aes Sedai Cafenie se foi pe scaun.

— Gaidinii sunt îndărătnici şi mândri, dar folositori. Eu nu m-aş desparţi de Tomas, tot aşa cum tu nu ai renunţa la Alric. Am auzit chiar şi câteva Roşii spunând că şi-ar dori un Străjer. Şi Verzile, fireşte...

Nici una dintre cele trei Aes Sedai nu-l mai băga acum în seamă.

— Sabia asta, spuse Suprema Înscăunată, pare a fi o lamă cu pecetea bâtlanului. Cum de a ajuns la el, Moiraine?

— Tam al’Thor a plecat din Ţinutul celor Două Râuri când era copil, Maică. S-a alăturat oştirii din Illian şi a luptat în Războiul Mantiilor Albe şi în ultimele două războaie cu Tear. Cu timpul a ajuns maestru săbier şi Căpitan Secund al oştirii din Illian. După Războiul Aiel, Tam al’Thor s-a întors în Ţinutul celor Două Râuri cu o nevastă din Caemlyn şi un băieţel abia născut. Mi-ar fi fost de mare ajutor să fi ştiut toate astea mai de mult, dar măcar le ştiu acum.

Rand se zgâi la Moiraine. Ştia că Tam plecase din cele Două Râuri şi se întorsese cu o soţie străină şi cu sabia, dar restul... „Unde ai aflat toate astea? Sigur nu în Emond’s Field. Doar dacă nu cumva Nynaeve ţi-a spus mai multe decât mie. Un băieţel. Nu spune fiul lui. Dar sunt fiul lui.”

— Împotriva lui Tear.

Suprema Înscăunată se posomorî puţin.

— În războaiele acelea vina a fost de ambele părţi. Neghiobii preferă să se bată în loc să vorbească. Putem şti dacă sabia este veritabilă, Verin?

— Poate fi testată, Maică.

— Atunci ia-o şi testeaz-o, Fiica mea.

Cele trei femei nici măcar nu se uitau la el. Rand făcu un pas înapoi, strângând cu putere plăselele sabiei.

— Tata mi-a dat sabia asta, spuse el, mânios. Nu mi-o ia nimeni.

De-abia atunci băgă de seamă că Verin nici nu se ridicase de pe scaun. Le privi nedumerit, încercând să-şi recapete cumpătul.

— Aşa deci, zise Suprema Înscăunată, văd că e ceva patimă în tine, pe lângă cea pe care ţi-a insuflat-o Lan. E bine. O să ai nevoie de ea.

— Sunt ceea ce sunt, Maică, reuşi el să spună, pe un ton destul de dulce. Sunt pregătit pentru ce va urma.

Suprema Înscăunată se strâmbă.

— Lan chiar s-a ocupat de tine. Ascultă-mă, băiete. Peste câteva ceasuri, Ingtar va pleca în căutarea Cornului furat. Prietenul tău, Mat, va merge cu el. Cred că şi celălalt prieten al tău – Perrin. Vrei să-i însoţeşti?

— Mat şi Perrin pleacă? De ce?

Îşi aminti cu întârziere să adauge „Maică”, respectuos.

— Ştii pumnalul pe care îl avea prietenul tău?

Grimasa de pe chipul său arata limpede ce credea despre pumnal.

— Au luat şi pumnalul. Dacă nu va fi găsit, legătura dintre el şi pumnal nu poate fi ruptă pe deplin şi va muri. Poţi pleca odată cu ei, dacă vrei. Sau poţi rămâne aici. Seniorul Agelmar te va lăsa să stai aici ca oaspete cât vei dori. Şi eu plec astăzi. Moiraine Sedai mă va însoţi, la fel şi Egwene şi Nynaeve, aşa că, dacă rămâi, rămâi singur. Tu alegi.

Rand se uită la ea, cu ochii mari. „Zice că pot face cum vreau. De asta m-a adus aici? Mat e pe moarte!” Aruncă o privire înspre Moiraine, care stătea nepăsătoare, cu mâinile împreunate în poală. Părea că nici nu se sinchisea unde avea el să se ducă. „Încotro vreţi să mă împingeţi? Arde-m-ar, o s-o iau pe alt drum. Dar dacă Mat e pe moarte... nu-l pot părăsi. Lumină, cum o să dăm de urma pumnalului?”

— Nu trebuie să hotărăşti acum, spuse Suprema.

Nici ei nu părea să-i pese.

— Dar va trebui să te hotărăşti înainte să plece Ingtar.

— O să plec cu Ingtar, Maică.

Suprema Înscăunată dădu din cap, absentă.

— Acum că am terminat cu asta, putem trece la lucruri mai importante. Ştiu că poţi conduce Puterea, băiete. Ce ştii?

Rand rămase cu gura căscată. Preocupat de soarta lui Mat, vorbele ei, rostite ca din întâmplare, îl loviră drept în moalele capului. Toate sfaturile lui Lan i se învălmăşeau în minte. Se zgâi la ea, umezindu-şi buzele. Una era să creadă că ştie şi alta să afle că ştia adevărul. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare.

Suprema se aplecă în faţă, aşteptând să răspundă, dar lui Rand i se părea că vrea să se sprijine de spătar. Îşi aminti ce spusese Lan. „Dacă îi e teamă de tine...” îi venea să râdă. „Dacă îi era teamă de el.”

— Nu, nu pot. Vreau să zic... N-am făcut-o înadins. S-a întâmplat. Nu vreau să... să conduc Puterea. N-o să mai fac niciodată aşa ceva. Jur.

— Nu vrei, spuse Suprema Înscăunată. Înţelept din partea ta. Şi o prostie în acelaşi timp. Unii pot fi învăţaţi să conducă Puterea, majoritatea, nu. Totuşi, câţiva au sămânţa în ei încă de la naştere. Mai devreme sau mai târziu, stăpânesc Puterea, fie că vor, fie că nu – e în firea lucrurilor. Vei continua să conduci Puterea, băiete. Nu poţi face altceva. Şi ai face bine să înveţi să o conduci, să înveţi să o stăpâneşti, altminteri n-o să ajungi ziua în care o să înnebuneşti. Puterea Supremă îi ucide pe cei care nu izbutesc să-i stăpâneasca curgerea.

— Şi cum pot învăţa? întrebă el.

Moiraine şi Verin stăteau netulburate, uitându-se la el.

— Cum? Moiraine spune că nu mă poate învăţa, iar eu nu ştiu cum să învăţ, nici măcar ce trebuie să învăţ. Oricum, nu vreau. Vreau să se termine. Înţelegi? Să se termine!

— Ţi-am spus adevărul, Rand, zise Moiraine.

După tonul ei, s-ar fi zis că e doar o conversaţie banală.

— Cei care te-ar fi putut învăţa, bărbaţii Aes Sedai, au murit acum trei mii de ani. Nici o femeie Aes Sedai nu te poate învăţa cum să atingi saidinul, tot aşa cum tu nu ai putea învăţa să atingi saidarul. Pasărea nu poate învăţa peştele să zboare, tot aşa cum peştele nu poate învăţa pasarea să înoate.

— Întotdeauna mi s-a părut că vorba asta nu e adevărată, spuse Verin pe neaşteptate. Sunt păsări care intră în apă şi înoată. Iar în Marea Furtunilor sunt peşti care zboară, cu înotătoare lungi, care se lăţesc mult, cam cât ar cuprinde un om cu braţele, şi ciocuri ca nişte săbii, care pot străpunge...

Cuvintele se stinseră şi Verin se zăpăci. Moiraine şi Suprema Înscăunată se uitau ţintă la ea, fără nici o expresie pe faţă. Rand profită de această întrerupere ca să îşi revină puţin. Aşa cum îl învăţase Tam cu multă vreme în urmă, îşi făuri în minte o flacără şi strânse acolo toate temerile, căutând să facă un gol în interiorul lui, căutând nemişcarea vidului. Flacăra păru să crească până când cuprinse totul, până când deveni prea mare ca să se mai întindă, ca să-şi mai imagineze ceva. Apoi se mistui, lăsând în loc o stare de linişte. Teama şi furia încă mai palpitau pe margini, ca nişte pete negre, dar golul rezista. Gândurile îl atingeau în treacăt, ca nişte pietricele pe o bucată de gheaţă. Doar câteva clipe nu-l băgaseră în seamă femeile Aes Sedai, dar când îl priviră din nou, chipul îi era liniştit.

— De ce îmi vorbeşti aşa, Maică? întrebă el. Ar trebui să mă domoleşti.

Suprema Înscăunată se încruntă şi se se întoarse spre Moiraine.

— Lan l-a învăţat asta?

— Nu, Maică. Asta o ştie de la Tam al’Thor.

— De ce? întrebă din nou Rand.

Suprema Înscăunată îl privi drept în ochi şi spuse:

— Pentru că tu eşti Dragonul Renăscut.

Golul se clătina. Lumea se clătina. Totul părea să se învârtejească în jurul lui. Îşi goli mintea şi vidul reveni, lumea se aşeză.

— Nu, Maică. Pot conduce Puterea, ajute-m-ar Lumina, dar nu sunt nici Raolin Vrăjmaşul Întunecimii, nici Guaire Amalasin, nici Yurian Arc-de-Piatră. Mă poţi domoli sau ucide, sau mă poţi lăsa să plec, dar nu o să fiu niciodată un fals Dragon îmblânzit, ţinut în lesă în Tar Valon.

Văzu cum Verin cască gura de mirare; Suprema făcu ochii mari, iar căutătura îi era rece, asemenea unei stânci albastre. Toate acestea nu-l atinseră; alunecară pe deasupra golului dinăuntrul său.

— Unde ai auzit numele astea? întrebă Suprema. Cine ţi-a spus că în Tar Valon Dragonii falşi sunt ţinuţi în lesă?

— Un prieten, Maică, spuse el. Un menestrel. Îl chema Thom Merrilin. A murit.

Moiraine scoase un sunet şi Rand se uită la ea. Susţinea că Thom nu murise, dar nu dovedise niciodată acest lucru, iar Rand nu vedea cum ar putea cineva supravieţui după ce s-a luat la trântă cu un Pierit. Gândul era străin, şi se mistui. Acum nu mai existau decât golul şi unirea cu toate cele din jur.

— Tu nu eşti un Dragon fals, spuse cu tărie Suprema Înscăunată. Tu eşti adevăratul Dragon Renăscut.

— Nu sunt decât un păstor din Ţinutul celor Două Râuri, Maică.

— Fiica mea, spune-i povestea. O poveste adevărată, băiete. Ascultă cu luare aminte.

Moiraine începu să vorbească. Rand rămase cu privirea aţintită asupra Supremei înscăunate, dar auzea.

— Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Aielii au traversat pentru prima oară Osia Lumii, Zidul Dragonului. Au pustiit prin Cairhien, au nimicit toate oştirile trimise împotriva lor, au pârjolit până şi oraşul Cairhien şi s-au luptat până au ajuns în Tar Valon. Era iarnă şi ningea, dar frigul sau arşiţa nu înseamnă mare lucru pentru Aieli. Bătălia finală, ultima importantă, s-a petrecut lângă Zidurile Strălucitoare, la umbra Piscului Dragonului. După trei zile şi trei nopţi de luptă, Aielii au fost respinşi. Sau mai degrabă s-au întors înapoi, căci terminaseră ce aveau de făcut, adică să-l ucidă pe regele Laman din Cairhien pentru că păcătuise împotriva Copacului. Aici începe povestea mea. Şi a ta.

„S-au revărsat peste Zidul Dragonului, până la Zidurile Strălucitoare.” Rand aşteptă ca amintirile să piară, dar auzi glasul lui Tam, Tam care era bolnav şi aiura, scoţând la iveală taine din trecut. Glasul rămase agăţat la marginea golului, încercând să intre.

— Eram pe atunci una dintre Alese, spuse Moiraine, ca şi Maica noastră, Suprema Înscăunată. Urma să devenim curând surori şi în noaptea aceea o însoţeam pe Suprema de atunci. Păstrătoarea Cronicilor, Gitara Moroso, era şi ea acolo. Toate celelalte surori din Tar Valon erau plecate să Tămăduiască răniţii, chiar şi Roşiile. Se crăpa de ziuă. Focul din vatră nu reuşea să ţină frigul departe. Ninsoarea încetase în cele din urmă şi în apartamentele Supremei Înscăunate din Turnul Alb se simţea fumul de la satele din jur, cărora li se dăduse foc în timpul luptelor.

„Bătăliile sunt întotdeauna încinse, chiar şi pe zăpadă. E greu să scapi de duhoarea morţii.” Vocea lui Tam, aiurând, încerca să-şi facă loc în liniştea dinăuntrul lui Rand. Golul tremura şi se strânse, reveni, apoi se zgudui din nou. Ochii Supremei Înscăunate îl sfredeleau. Simţea cum îi curge iar sudoarea pe faţă.

— Era doar un vis, aiura, spuse el. Era bolnav. Ridică glasul. Mă cheamă Rand al’Thor. Sunt păstor. Tatăl meu este Tam al’Thor, iar mama mea era...

Moiraine se oprise ca să-l asculte, dar acum îl întrerupse cu vocea ei mereu aceeaşi, slabă şi neînduplecată.

— Ciclul Karaethon, Profeţiile Dragonului, spune că Dragonul va renaşte pe povârnişurile Piscului Dragonului, acolo unde a murit în timpul Frângerii Lumii. Gitara Sedai avea câteodată darul Prorocirii. Era bătrână, cu părul alb ca zăpada, dar, atunci când îl avea, darul Prorocirii era foarte puternic. Lumina dimineţii care pătrundea pe fereastră era din ce în ce mai strălucitoare; i-am întins o cană de ceai. Suprema Înscăunată m-a întrebat ce veşti mai aveam de pe câmpul de luptă. Iar Gitara Sedai s-a ridicat de pe scaun, cu braţele şi picioarele ţepene, tremurând, cu o expresie pe chip de parcă se uita în adâncurile Puţului Osândelor de la Shayol Ghul şi a strigat: „A renăscut! Îl simt! Dragonul răsuflă pentru prima oară pe povârnişul Piscului Dragonului! Se apropie! Se apropie! Ajută-ne Lumină! Ajută-ne Lumină! Stă culcat în zăpadă şi plânge cu forţa tunetului! Arde precum soarele!” Şi s-a prăbuşit în braţele mele, moartă.

„Povârnişul muntelui. Am auzit un copil plângând. Născuse singură acolo, înainte să moară. Copilul învineţit de frig.” Rand încerca să scape de vocea lui Tam. Golul se micşora.

— Aiura din pricina febrei, îngăima el. „Nu puteam să las copilul acolo.” M-am născut în Ţinutul celor Două Râuri. „Am ştiut dintotdeauna că vrei copii, Kari.” Îşi întoarse privirea de la Suprema Înscăunată. Încerca să păstreze golul dinăuntrul său.

Ştia că nu trebuie, dar totul în el se prăbuşea. „Da, fato. Rand e un nume frumos.”

— Sunt – sunt – Rand al’Thor! îi tremurau picioarele.

— Şi aşa am ştiut când a renăscut Dragonul, continuă Moiraine. Suprema Înscăunată ne-a pus să jurăm că vom păstra secretul, căci ştia că nu toate surorile vor privi această Renaştere aşa cum se cuvine. Ne-a trimis să căutăm. Mulţi copii rămăseseră fără tată după bătălia aceea. Prea mulţi. Dar am aflat o poveste, despre un bărbat care găsise un nou-născut pe povârnişul muntelui. Asta a fost tot. Un bărbat şi un băieţel nou-născut. Aşa că am continuat să căutăm. Am căutat ani la rând şi am găsit şi alte semne care se legau de Profeţii. „Se va trage şi se va înălţa din vechiul sânge.” Acesta era unul dintre semne; mai erau şi altele. Dar sunt multe locurile în care sângele vechi, care vine tocmai din Vârsta Legendelor, şi-a păstrat vigoarea. Apoi, în Ţinutul celor Două Râuri, acolo unde sângele vechi din Manetheren clocoteşte încă precum un râu învolburat, în Emond’s Field, am găsit trei băieţi ale căror zile de naştere erau la câteva săptămâni distanţă după bătălia de la Piscul Dragonului. Şi unul dintre ei putea mânui Puterea. Credeai că trolocii au venit după tine doar pentru că eşti ta’veren? Tu eşti Dragonul Renăscut.

Lui Rand i se înmuiară genunchii; se lăsă pe vine şi îşi încleştă mâinile de covor ca să nu cadă în faţă. Golul dispăruse, liniştea se fărâmiţase. Ridică capul şi văzu că toate cele trei femei Aes Sedai îl privesc. Chipurile le erau blânde şi netede ca nişte heleşteie nemişcate, dar nu clipeau.

— Tatăl meu este Tam al’Thor şi m-am născut... Continuară să se uite la el, fără să schiţeze nici un gest. „Mint. Eu nu sunt... ce spun ele! Într-un fel sau altul, cumva, mint, încearcă să se folosească de mine.” N-o să vă las să vă folosiţi de mine.

— Pentru o ancoră nu este o umilinţă să ţină o barcă, spuse Suprema Înscăunată. Tu ai o menire, Rand al’Thor. „Când vânturile din Tarmon Gai’don vor vântura pământul, el se va împotrivi Umbrei şi va aduce din nou Lumina în lume.” Profeţiile trebuie să se împlinească, altminteri Cel Întunecat se va elibera şi va reclădi lumea după chipul său. Ultima Bătălie se apropie, iar tu te-ai născut ca să uneşti toate neamurile şi să le conduci în lupta împotriva Celui Întunecat.

— Ba’alzamon a murit, zise Rand cu glas răguşit, iar Suprema pufni zgomotos, ca un grăjdar.

— Dacă crezi una ca asta, înseamnă că eşti la fel de nătâng ca şi cei din Doman. Pe acolo mulţi cred că a murit, sau cel puţin aşa spun, dar bag de seama că tot se codesc să îi rostească numele. Cel Întunecat trăieşte şi este pe cale să se elibereze. Îl vei înfrunta pe Cel Întunecat. Aceasta îţi este ursita.

„Aceasta îţi este ursita.” Mai auzise asta cândva, într-un vis care poate nu fusese pe de-a întregul vis. Se întrebă ce ar fi spus Suprema Înscăunată dacă ar fi ştiut că Ba’alzamon îi vorbise de mai multe ori în vis. „S-a terminat. Ba’alzamon a murit. L-am văzut murind.”

Îşi dădu dintr-odată seama că stătea ghemuit ca o broască, făcut mic sub privirea lor. Încercă să refacă golul, dar prin cap îi şuierau tot felul de voci, zădărnicindu-i strădaniile. „Aceasta îţi este ursita. Copilul culcat în zăpadă. Tu eşti Dragonul Renăscut. Ba’alzamon a murit. Rand e un nume frumos, Kari. Nu se vor folosi de mine!” Ajutându-se de încăpăţânarea sa înnăscută, se forţă să se ridice din nou în picioare. „Măcar înfruntă toate astea în picioare. Cel puţin poţi să-ţi păstrezi mândria.” Cele trei femei Aes Sedai îl priveau fără nici o expresie pe chip.

— Ce... Izbuti să scape de tremurul din glas. Ce aveţi de gând să îmi faceţi?

— Nimic, spuse Suprema, iar Rand clipi surprins. Nu era răspunsul pe care se aştepta să îl primească, răspunsul de care se temuse. Spui că vrei să îl însoţeşti pe prietenul tău cu Ingtar, şi poţi face asta. Nu te-am însemnat în nici un fel. Unele dintre surori s-ar putea să ştie că eşti ta’veren, dar nimic mai mult. Numai noi trei ştim cine eşti cu adevărat. Prietenul tău Perrin va fi chemat la mine, cum ai fost şi tu, şi voi merge să îl văd pe celălalt prieten al tău la infirmerie. Poţi să pleci, dacă vrei, fără să ai a te teme că le vom pune pe Roşii pe urmele tale.

„Cine eşti tu cu adevărat.” Furia izbucni înăuntrul lui, arzătoare şi nimicitoare. Se căzni să o ţină ascunsă.

— De ce?

— Profeţiile trebuie să se împlinească. Te lăsăm să pleci, ştiind ce eşti cu adevărat, pentru că altfel lumea pe care o ştim se va nărui, iar Cel Întunecat va pârjoli pământul şi îl va scălda în moarte. Ascultă-mă bine, nu toate femeile Aes Sedai cred asta. Sunt unele aici, în Fal Dara, care te-ar distruge de-ar şti fie şi numai o părticică din ce eşti cu adevărat, şi nu ar avea mai multe remuşcări decât dacă ar spinteca un peşte. Şi mai sunt şi bărbaţi, dintre aceia care au râs împreună cu tine, care, de-ar şti, ar face la fel. Fii cu băgare de seamă, Rand al’Thor, Dragon Renăscut.

Se uită pe rând la fiecare dintre ele. „Profeţiile voastre nu mă privesc.” Dar ele îi întoarseră privirea cu atâta seninătate, încât îi venea greu să creadă că încearcă să îl convingă că este cel mai primejdios, cel mai de temut bărbat din istoria lumii. Trecuse dincolo de frică şi ajunsese într-un loc răcoros. Furia era singura care îl încălzea. Puteau să îl domolească sau să îl mistuie pe loc, nu-i mai păsa.

Îşi aminti câteva din sfaturile lui Lan. Cu mâna stângă pe plăsele, duse sabia la spate, prinzând teaca în mâna dreaptă, apoi făcu o plecăciune, ţinând mâinile drepte.

— Cu încuviinţarea dumitale, Maică, pot pleca de aici?

— Îţi dau voie să pleci, fiule.

Îşi îndreptă spatele şi rămase locului încă o clipă.

— N-o să vă las să vă folosiţi de mine, le spuse.

Se întoarse şi plecă, însoţit de o lungă tăcere.

Încăperea rămase cufundată în tăcere şi după plecarea lui Rand, până când Suprema Înscăunată trase adânc aer în piept.

— Tot nu îmi place ce am făcut, spuse ea. Trebuia, dar... A mers, Fiicelor?

Moiraine dădu aproape imperceptibil din cap.

— Nu ştiu. Dar trebuia. Şi trebuie.

— Trebuia, încuviinţă Verin. Îşi duse mâna la frunte, apoi se uită scrutător la umezeala de pe degete. E puternic. Şi la fel de încăpăţânat după cum spuneai, Moiraine. Mai puternic decât mă aşteptam. Până la urmă s-ar putea să fie nevoie să îl domolim înainte să... făcu ochii mari. Dar nu putem, nu-i aşa? Profeţiile. Să ne ierte Lumina pentru ce slobozim în lume.

— Profeţiile, zise Moiraine, dând din cap. La urma urmei, vom face ce trebuie să facem. Ca acum.

— Ce trebuie să facem, spuse Suprema. Da. Dar când va învăţa cum să mânuiască Puterea... Ajută-ne Lumina pe toţi. Se lăsă din nou tăcerea.

★

Venea furtuna. Nynaeve o simţea. O furtună năprasnică, mai straşnică decât cele de până atunci. Asculta vântul şi auzea cum avea să fie timpul. Toate Meşteresele pretindeau că pot face aşa ceva deşi unele nu erau în stare. Nynaeve se împăcase mai bine cu această iscusinţă înainte să afle că era o manifestare a Puterii. Orice femeie care putea asculta vântul putea mânui Puterea deşi, probabil, cele mai multe se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ea nu îşi dădeau seama ce făceau, era ceva ce li se întâmpla doar din când în când.

Însă, de data asta ceva nu era în ordine. Soarele de dimineaţă era ca o minge aurie pe cerul senin, iar în grădini ciripeau păsărelele, dar nu despre asta era vorba. N-ar fi însemnat mare lucru să asculte vântul dacă nu ar fi putut prevesti vremea înainte ca semnele să fie desluşite. Dar de data aceasta era ceva în neregulă, ceva nu era ca de obicei. Furtuna era încă îndepărtată, aproape că nici nu o simţea. Totuşi, părea că plouă, ninge şi bate grindina, toate laolaltă, iar vântul şuiera ameninţător, zgâlţâind fortăreaţa. Şi simţea şi vremea bună, care avea să mai ţină câteva zile, dar furtuna se auzea mai puternic.

O păsărică se cocoţă pe pervazul ferestrei, ca pentru a lua în derâdere ce simţea ea cu privire la vreme, şi se uită iscoditor înăuntru. Când o văzu pe Nynaeve, se făcu nevăzută într-un vârtej de pene albe şi albastre.

Nynaeve rămase cu privirea aţintită asupra locului unde fusese pasarea. „E furtună şi în acelaşi timp nu e furtună. Trebuie să însemne ceva. Dar ce?”

La celalalt capăt al holului plin de femei şi de copii îl văzu pe Rand care se îndepărta cu paşi mari, înconjurat de femei, care aproape că trebuiau să alerge ca să se ţină după el. Nynaeve dădu cu hotărâre din cap. Dacă era o furtună care nu era furtună, atunci el era în mijlocul ei. Îşi adună fustele şi se repezi după el.

Nişte femei cu care se împrietenise de când sosise în Fal Dara încercară să îi vorbească; ştiau că Rand venise odată cu ea şi că erau amândoi din Ţinutul celor Două Râuri şi vroiau să afle de ce fusese chemat de Suprema Înscăunată. „Suprema Înscăunată!” Simţi un nod în gât şi o luă la fugă, dar, înainte să apuce să iasă din apartamentele femeilor, îl pierdu din vedere din pricina cotiturilor şi a oamenilor care se înghesuiau peste tot.

— Pe unde a luat-o? o întrebă pe Nisura. Nu era nevoie să spună pe cine căuta. Auzise numele lui Rand rostit de celelalte femei adunate lângă uşile arcuite.

— Nu ştiu, Nynaeve. A ieşit atât de repede de ai fi zis că e Muşcă-Inimă pe urmele lui. Nici nu e de mirare, dacă te gândeşti ca a venit aici cu sabia la cingătoare. După una ca asta, nici n-ar trebui să-şi facă griji din cauza Celui Întunecat. Spune-mi, Nynaeve, e adevărat că e prinţ în ţinutul tău? Celelalte femei se întrerupseră din vorbă şi se apropiară ca să asculte.

Nynaeve nu mai ştia precis ce le răspunsese. Ceva ce le făcuse să o lase să treacă. Se grăbi să iasă din apartamentele femeilor şi merse mai departe, cu pumnii încleştaţi, uitându-se în toate direcţiile ori de câte ori ajungea la un alt coridor. „Lumină, ce i-au făcut? Ar fi trebuit să îl iau cumva de lângă Moiraine, orbeasc-o Lumina. Doar sunt Meştereasa lui.

„Chiar eşti? o zeflemisi o voce slabă. Ai părăsit Emond’s Field şi i-ai lăsat pe cei de acolo să se apere singuri. Cum te mai poţi crede Meştereasa lor?”

„Nu i-am abandonat, îşi spuse ea, înverşunată. Am adus-o pe Mavra Mallen din Deven Ride ca să aibă grijă de toate până mă întorc. O să se descurce cu Starostele şi cu Sfatul Satului, şi se înţelege bine cu Soborul Femeilor.”

„Mavra va trebui să se întoarcă în satul ei. Nici un sat nu poate rămâne multă vreme fără Meştereasă.” În sinea ei, Nynaeve se făcu mică de ruşine. Plecase de luni de zile din Emond’s Field.

— Sunt Meştereasa din Emond’s Field! spuse ea cu glas tare.

Un servitor în livrea care ducea în braţe un sul de pânză se uită mirat la ea, apoi făcu o plecăciune adâncă şi îşi văzu de drum, grăbit. Se citea pe chipul lui că şi-ar fi dorit să fie oriunde altundeva.

Nynaeve roşi şi se uită în jur, să vadă dacă mai auzise cineva de seamă ce spusese. Nu erau decât câţiva bărbaţi acolo, cufundaţi în propriile lor discuţii, şi câteva femei îmbrăcate în negru şi auriu care îşi vedeau de treburi, făcându-i câte o plecăciune sau o reverenţă când trecea pe lângă ele. Se mai gândise la toate astea de o mie de ori până atunci, dar niciodată nu vorbise de una singură cu voce tare. Începu să mormăie ceva în şoaptă, apoi, dându-şi seama ce face, strânse cu putere din buze.

Tocmai când începuse să creadă că toată căutarea era inutilă, dădu peste Lan, care stătea cu spatele la ea şi se uita pe o fereastră la curtea exterioară. Din curte se auzeau cai nechezând şi oameni strigând. Lan era atât de absorbit încât, de data aceasta, nu părea să o audă. Nynaeve detesta faptul că nu izbutea niciodată să îl ia prin surprindere, oricât de uşor ar fi mers. În Emond’s Field, oamenii spuneau că e pricepută la furişarea prin pădure, deşi femeile nu prea erau preocupate de aşa ceva.

Se opri şi îşi apăsă stomacul cu mâinile, ca să îşi mai domolească tulburarea. „Ar trebui să iau o porţie de iarba-fecioarelor şi rădăcină de limba-oilor”, îşi spuse ea ursuză. Era amestecul pe care îl dădea celor care erau abătuţi şi ziceau că sunt bolnavi sau se purtau prosteşte. Iarba-fecioarelor şi rădăcina de limba-oilor te mai învigorau puţin şi nu făceau rău, dar mai ales aveau un gust groaznic, care îţi rămânea în gură toata ziua. Era tocmai ce îţi trebuia dacă te purtai ca un dobitoc.

La adăpost de ochii lui Lan, se uită iscoditor la el, aşa cum stătea sprijinit de zid, cu mâna la bărbie, privind la ce se întâmpla jos.

„E prea înalt, una la mână, şi în plus e destul de bătrân ca să-mi fie tată. Un bărbat cu un astfel de chip trebuie să fie crud. Nu, el nu e aşa. Nu e niciodată aşa” Şi mai era şi rege. Ţinutul său fusese pustiit când era copil şi nu voia să revendice coroana dar, cu toate acestea era rege. „De ce ar vrea un rege să aibă de-a face cu o ţărancă? Pe deasupra e şi Străjer. Legat de Moiraine. Îi e credincios până la moarte, iar Moiraine îl leagă cu mai multă străşnicie decât o iubită, e al ei. Are tot ce vreau eu, ard-o Lumina!”

Lan se întoarse cu spatele la fereastră şi Nynaeve se răsuci ca să plece.

— Nynaeve. Vocea lui o prinse ca într-un laţ. Vroiam să te găsesc singură, ca să îţi vorbesc. Eşti mereu în încăperile femeilor sau însoţită.

Trebui să îşi ia inima în dinţi ca să se uite la el, dar era sigură că arata pe deplin calmă când ridică privirea.

— Îl caut pe Rand. Nu avea de gând să recunoască faţă de el că îl evita. Ne-am spus tot ce aveam de spus cu mult timp în urmă. M-am făcut de ruşine atunci – şi n-o să se mai întâmple – iar tu mi-ai spus să plec.

— N-am spus niciodată... Trase adânc aer în piept. Ţi-am spus că nu-ţi pot oferi decât un văl de doliu. Nu e darul potrivit pentru o femeie. Nu din partea unui adevărat bărbat.

— Înţeleg, spuse ea rece. În orice caz, un rege nu face daruri ţărăncilor. Şi ţăranca asta nici nu le-ar accepta. L-ai văzut pe Rand? Trebuie să vorbesc cu el. A fost să o vadă pe Suprema Înscăunată. Ştii cumva ce voia de la el?

Ochii îi scânteiară precum gheaţa în lumina soarelui. Nynaeve îşi înfipse picioarele în pământ, forţându-se să nu facă un pas înapoi, şi îi întâlni privirea cu la fel de multă severitate.

— Lua-i-ar Cel Întunecat, şi pe Rand, şi pe Suprema Înscăunată, zise el scrâşnit şi îi vârî ceva în mână. Îţi voi face un dar, pe care îl vei accepta, chiar de va trebui să ţi-l leg în jurul gâtului.

Nynaeve îşi întoarse ochii de la el. Când era furios, avea o căutătură de şoim cu ochi albaştri. Ţinea în mână un inel cu pecete, din aur greu, ros de vreme, destul de mare cât să-i încapă două degete în el. Pe pecete era un cocor în zbor deasupra unei lănci şi a unei coroane, toate meşteşugit lucrate. I se tăie răsuflarea. Inelul regilor din Malkier. Uită de furie şi ridică privirea.

— Nu pot să-l iau, Lan.

Lan dădu din umeri, nepăsător.

— Nu e mare lucru. E vechi şi acum nu mai e de trebuinţă nimănui. Dar mai sunt oameni care încă îl mai recunosc. Arată-l şi orice Senior din Ţinuturile de la Hotar te va primi ca oaspete şi îţi va da ajutor de vei avea nevoie. Arată-l unui Străjer şi te va ajuta sau îmi va trimite vorbă. Trimite-mi-l sau pecetluieşte cu el un răvaş şi voi veni la tine, neîntârziat şi negreşit. Jur.

Începură să i se umezească ochii. „Dacă încep să plâng acum, mă omor.”

— Nu pot... Nu vreau nimic de la tine, al’Lan Mandragoran. Ţine, ia-l înapoi.

Lan se împotrivi încercărilor ei de a-i înapoia inelul. Îi cuprinse mâna în mâna lui, cu blândeţe, dar ca în strânsoarea unor fiare.

— Atunci ia-l de dragul meu, ca să îmi faci pe plac. Sau aruncă-l, dacă nu-ţi place. Eu nu mai am nevoie de el. Îi mângâie obrazul cu degetul, iar Nynaeve tresări. Acum nu mai pot sta, Nynaeve mashiara. Suprema vrea să plece înainte de miezul zilei şi mai sunt multe de făcut. Poate vom avea vreme să vorbim în drum spre Tar Valon. Se întoarse şi porni cu paşi mari pe coridor.

Nynaeve duse mâna la obraz. Încă mai simţea unde o atinsese. Mashiara. Însemna iubita inimii şi sufletului, dar însemna deopotrivă o iubire pierdută. Pierdută şi care nu putea fi redobândită. „Femeie nătângă! Încetează să te porţi ca o fetiţă cu părul încă neîmpletit. Nu serveşte la nimic să îl laşi să te facă să te simţi...” Strânse cu putere inelul şi se întoarse; se sperie când se trezi faţă în faţă cu Moiraine.

— De cât timp eşti aici? întrebă Nynaeve.

— Nu de atât cât să fi auzit ceva ce nu trebuia, răspunse femeia Aes Sedai dulce. Plecăm curând. Ai auzit. Trebuie să îţi împachetezi lucrurile.

Plecarea. Nu îşi dăduse seama când îi spusese Lan.

— Trebuie să îmi iau rămas-bun de la băieţi, murmură ea, apoi îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Moiraine. Ce i-ai făcut lui Rand? A fost dus la Suprema Înscăunată. De ce? I-ai spus Supremei despre... Despre?... Nu putea să rostească acele cuvinte. Era din satul ei, şi ea era destul de mare cât să fi avut grijă de el de câteva ori când era mic, dar nici ea nu se putea gândi la ce devenise fără să i se facă un gol în stomac.

— Suprema va vorbi cu toţi trei, Nynaeve. Nu întâlneşti ta’veren la tot pasul, aşa că nu ar pierde prilejul să vadă trei laolaltă în acelaşi loc. Poate le va spune câteva vorbe de încurajare înainte să plece împreună cu Ingtar pe urmele celor care au furat Cornul. Vor porni la drum cam odată cu noi, aşa ca ai face bine să te grăbeşti, dacă vrei să îţi iei rămas-bun.

Nynaeve se năpusti la fereastra cea mai apropiată şi se uită iscoditor în curtea exterioară. Erau cai peste tot, încărcaţi cu poveri, înşeuaţi, şi oameni care fugeau de colo până dincolo pe lângă ei, strigând unii la alţii. Singurul loc liber era în jurul palanchinului Supremei Înscăunate, căci aici caii aşteptau nemişcaţi, fără să aibă cineva grija de ei. Erau şi nişte Străjeri pe acolo, cercetându-şi caii şi, de partea cealaltă a curţii, era Ingtar, înconjurat de câţiva Shienarani îmbrăcaţi în armură. Din când în când, câte un Străjer sau unul dintre oamenii lui Ingtar traversa curtea ca să schimbe două vorbe cu el.

— Ar fi trebuit să îi iau pe băieţi de lângă tine, spuse Nynaeve, uitându-se în continuare pe fereastră. „Şi pe Egwene, dacă aş fi putut face asta fără s-o omor. Lumină, de ce trebuia să se nască cu darul ăsta blestemat?” Ar fi trebuit să îi duc înapoi acasă.

— Sunt prea mari ca să se mai ţină de fustele tale, răspunse Moiraine sec. Şi ştii foarte bine de ce nu ai fi putut face niciodată aşa ceva. Cel puţin pentru unul dintre ei. În plus, ar fi însemnat să o laşi pe Egwene să meargă singură în Tar Valon. Sau ai hotărât să renunţi tu însăţi la Tar Valon? Dacă nu înveţi cum să te serveşti de Puterea Supremă, nu vei putea niciodată să o foloseşti împotriva mea.

Nynaeve se întoarse ca să se uite la femeia Aes Sedai, cu uluiala întipărită pe chip.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti.

— Credeai că nu ştiu, copilă? Bine, fie cum vrei. Înţeleg că vii şi tu în Tar Valon? Da, aşa credeam şi eu.

Lui Nynaeve îi venea să o lovească, să facă să piară acea umbră de zâmbet care apăruse pentru o clipă pe chipul femeii Aes Sedai. Începând cu Frângerea Lumii, femeile Aes Sedai nu putuseră să se folosească în mod făţiş de putere, cu atât mai puţin de Puterea Supremă, dar complotau şi manipulau, trăgeau sfori ca nişte maeştri păpuşari, se foloseau de tronuri şi de neamuri ca şi cum ar fi fost piese pe o tablă de joc. „Vrea să se folosească şi de mine, cumva. Dacă face asta cu regii şi reginele, de ce n-ar face-o şi cu o Meştereasă? Tot aşa cum se serveşte şi de Rand. Nu sunt copil, Aes Sedai.”

— Ce mai faci acum cu Rand? Nu te-ai folosit îndeajuns de el? Nu ştiu de ce nu l-ai domolit, acum că Suprema Înscăunată e aici cu toate celelalte femei Aes Sedai, dar probabil ai avut motivele tale. Pui ceva la cale, de bună seamă. Dacă Suprema ar şti ce faci, mă întreb dacă...

Moiraine o întrerupse.

— De ce ar interesa-o pe Suprema Înscăunată un biet păstor? Fireşte, dacă i s-ar vorbi despre el cum nu trebuie, ar putea fi domolit sau chiar ucis. La urma urmei, este ceea ce este. În plus, oamenii sunt încă furioşi din cauza celor petrecute aseară. Toată lumea caută un vinovat.

Femeia Aes Sedai se opri din vorbă şi lasă să se aştearnă tăcerea. Nynaeve se uită ţintă la ea, scrâşnind din dinţi.

— Da, spuse Moiraine în cele din urmă, e mai bine să nu trezeşti din somn un leu adormit. Ai face bine să începi să împachetezi.

Porni în direcţia unde plecase şi Lan, părând că alunecă pe podea. Strâmbându-se, Nynaeve dădu cu pumnul în perete; inelul îi intră în palmă. Desfăcu mâna ca să se uite la el. Inelul părea că îi aprinde mânia, că îi concentrează ura. Voi învăţa. Crezi că, pentru că tu ştii, o să poţi să-mi scapi. Dar o să învăţ mai bine decât crezi şi o să te fac să plăteşti pentru ce ai făcut. Pentru ce le-ai făcut lui Mat şi lui Perrin. Pentru Rand, fie să îl ajute Lumina şi să îl apere Creatorul. Mai ales pentru Rand.” Cuprinse în palmă inelul greu de aur. „Şi pentru mine.”

★

Egwene se uită cum servitoarea în livrea îi împăturea rochiile şi le punea într-un cufăr de călătorie acoperit cu piele, simţindu-se puţin stânjenită, chiar şi după aproape o lună, să vadă cum altcineva făcea o treabă pe care ar fi putut foarte bine să o facă şi singură. Erau nişte rochii atât de frumoase, toate dăruite de Domniţa Amalisa, ca şi rochia de călărie din mătase cenuşie pe care o purta, doar că aceasta era simplă, nu avea decât câţiva luceferi brodaţi pe piept. Majoritatea celorlalte rochii erau mult mai sofisticate. Oricare dintre ele ar fi fost potrivită pentru o zi de duminică sau chiar de Bel Tine. Oftă, aducându-şi aminte că duminica următoare avea să fie în Tar Valon, şi nu în Emond’s Field. Judecând după puţinele lucruri pe care i le spusese Moiraine despre noviciatul în Tar Valon – de fapt, aproape nimic – nu se aştepta să fie acasă de Bel Tine, în primăvară, şi nici măcar duminica de după. Nynaeve băgă capul pe uşă.

— Eşti gata? Apoi intră în cameră. Trebuie să coborâm în curte curând.

Şi Nynaeve purta o rochie de călărie, din mătase albastră brodată cu roşu pe piept. Un alt dar de la Domniţa Amalisa.

— Termin imediat, Nynaeve. Aproape că îmi pare rău că plec. Nu cred că vor fi multe prilejuri în Tar Valon să purtam rochiile pe care ni le-a dat Domniţa Amalisa. Izbucni în râs. Cu toate acestea, o să fie tare bine să pot face baie fără să mă uit tot timpul peste umăr.

— E mult mai bine să te îmbăiezi de una singură, zise Nynaeve repede. Nu se citi nimic pe faţa ei, dar după o clipă roşi.

Egwene zâmbi. „Se gândeşte la Lan.” I se părea încă ciudat ca Nynaeve, Meştereasa satului, să viseze la un bărbat. N-ar fi fost înţelept să îi spună asta lui Nynaeve, dar, în ultima vreme, Meştereasa se purta la fel de curios ca fetele care se îndrăgosteau de un bărbat. „Şi încă unul care nici măcar nu are atâta minte cât să fie vrednic de ea. Ea îl iubeşte şi se vede că şi el o iubeşte – de ce n-o fi având atâta minte cât să îi spună pe şleau?”

— Nu cred că ar trebui să îmi mai spui Meştereasă, spuse Nynaeve pe neaşteptate.

Egwene clipi. Nu era neapărat o regulă, iar Nynaeve nu insistase niciodată să i se spună aşa, afară doar dacă era supărată sau era o împrejurare mai deosebită, dar asta...

— De ce nu?

— Acum eşti femeie. Nynaeve aruncă o privire la părul ei neîmpletit, iar Egwene îşi înfrână dorinţa de a îl răsuci în grabă într-un soi de coadă. Femeile Aes Sedai îşi purtau părul cum vroiau, dar faptul că ea îl purta despletit era semnul că începuse o nouă viaţă. Eşti femeie, repetă Nynaeve cu hotărâre în glas. Suntem doua femei, departe de Emond’s Field, şi va mai trece multă vreme până când ne vom întoarce acasă. Ar fi mai bine dacă mi-ai spune Nynaeve, pur şi simplu.

— O să ne întoarcem acasă, Nynaeve. O să ne întoarcem.

— Nu încerca să o alini pe Meştereasă, fato, spuse Nynaeve morocănoasă, dar zâmbi.

Se auzi o bătaie la uşă şi, înainte ca Egwene să apuce să deschidă, intră Nisura, foarte agitată.

— Egwene, tânărul ăla al tău încearcă să intre în apartamentele femeilor. Părea de-a dreptul indignată. Şi poartă sabie. Doar pentru că Suprema l-a lăsat să intre aşa... Seniorul Rand ar trebui să ştie ce se cade. A stârnit un întreg vacarm. Trebuie să vorbeşti cu el, Egwene.

— Seniorul Rand, pufni Nynaeve, dispreţuitoare. Băietanul ăsta şi-a luat-o în cap. O să-l învăţ eu minte!

Egwene puse mâna pe braţul lui Nynaeve.

— Lasă-mă să vorbesc eu cu el, Nynaeve. Singură.

— O, foarte bine. Până şi cei mai de seamă bărbaţi sunt foarte docili. Nynaeve făcu o pauză, apoi adăugă, ca pentru sine. Dar, la urma urmei, merită osteneala să îi faci să se supună.

Egwene ieşi pe coridor, în urma Nisurei, dând din cap. Cu o jumătate de an în urmă, Nynaeve nu ar fi spus cu nici un chip acele cuvinte. „Dar ea n-o să-l supună niciodată pe Lan.” Gândurile i se întoarseră spre Rand. Stârnise vacarm?

— Să îl fac să se supună? mormăi ea. Dacă nu a învăţat încă cum să se poarte, o să-l jupoi de viu.

— Uneori exact de asta e nevoie, spuse Nisura, mergând cu paşi repezi. Bărbaţii sunt pe jumătate sălbatici până se însoară. Se uită pieziş la Egwene. Vrei cumva să te măriţi cu Seniorul Rand? Nu vreau să mă amestec, dar mergi la Turnul Alb, iar femeile Aes Sedai nu se mărită decât rareori – doar unele din femeile din Ajah Verde, din câte am auzit, şi nici ele prea des – şi...

Egwene ştia continuarea. Auzise vorbindu-se în apartamentele femeilor despre nevasta potrivită pentru Rand. La început simţise gelozie şi furie. Fuseseră meniţi unul altuia de când erau copii. Dar ea avea să devină Aes Sedai, iar el era ce era. Un bărbat care putea conduce Puterea. Ar fi putut să se mărite cu el. Şi să îl vadă înnebunind, să îl vadă murind. Singura cale de a împiedica aşa ceva era să pună să îl domolească. „Nu pot să-i fac asta. Nu pot!”

— Nu ştiu, zise Egwene cu tristeţe.

Nisura încuviinţă din cap.

— Nimeni nu va îndrăzni să îţi încalce teritoriul, dar tu mergi la Turnul Alb, iar el va fi un soţ bun. Odată ce va învăţa să se poarte. Uite-l.

Femeile adunate la intrarea în apartamentele femeilor, de o parte şi de alta a uşilor, se uitau la trei bărbaţi aflaţi pe coridor. Rand, cu sabia petrecută peste haina roşie, stătea faţă în faţa cu Agelmar şi Kajin. Nici unul dintre ei nu purta sabie, chiar şi după cele întâmplate cu o seară în urmă – doar se aflau în apartamentele femeilor. Egwene se opri în spatele mulţimii.

— Înţelegi de ce nu poţi intra? spunea Agelmar. Ştiu că în Andor lucrurile stau cu totul altfel, dar trebuie să înţelegi.

— Nu am încercat să intru. Din tonul lui, părea că se străduise să mai explice deja de câteva ori. I-am spus Domniţei Nisura că vreau să o văd pe Egwene, şi mi-a spus că Egwene e ocupată şi că trebuie să aştept. N-am făcut decât s-o strig din uşă. Nu am încercat să intru. Ai fi zis că am rostit numele Celui Întunecat, după cum s-au repezit toate la mine.

— Femeile au felul lor de-a fi, zise Kajin. Era înalt pentru cineva din Shienar, aproape la fel de înalt ca Rand, costeliv şi măsliniu la faţă. Părul îi era negru ca tăciunele. Ele stabilesc regulile pentru apartamentele femeilor, iar noi le respectăm, chiar şi dacă ni se par proaste. Femeile începură să se încrunte, aşa că se grăbi să îşi dreagă glasul. Trebuie să trimiţi vorbă înăuntru dacă vrei să o vezi pe una dintre femei, dar ele aleg când să îi spună şi, până atunci, trebuie să aştepţi. Aşa e obiceiul.

— Trebuie să o văd, se încăpăţână Rand. Plecăm curând. Nu îndeajuns de curând, după părerea mea, dar tot trebuie să o văd pe Egwene. O să luăm înapoi Cornul lui Vaiere şi pumnalul, şi apoi se va termina totul. Totul. Dar vreau s-o văd înainte să plec.

Egwene se posomorî; era ceva ciudat la Rand.

— Nu trebuie să fii atât de încrâncenat. Tu şi Ingtar poate că o să găsiţi Cornul, poate că nu. Şi dacă nu, atunci altcineva o va face. Roata ţese după cum îi este voia, iar noi nu suntem decât nişte fire din Pânză.

— Nu lăsa Cornul să pună stăpânire pe tine, Rand, zise Agelmar. Ştiu că se poate întâmpla aşa ceva, dar nu asta e calea. Un bărbat adevărat trebuie să îşi facă datoria, nu să caute faimă. Ce va fi va fi. Dacă este scris ca acest Corn să răsune în numele Luminii, atunci aşa va fi.

— Uite-ţi-o pe Egwene, spuse Kajin, zărind-o.

Agelmar privi în jur şi dădu din cap când o văzu împreună cu Nisura.

— Te las în mâinile ei, Rand al’Thor. Ţine minte, aici cuvintele ei sunt lege, nu ale tale. Domniţă Nisura, nu fi prea aspră cu el. Voia doar să o vadă pe fată şi nu ne cunoaşte obiceiurile.

Egwene o urmă pe Nisura, care îşi croi drum printre femeile care stăteau şi priveau. Nisura înclină din cap spre Agelmar şi Kajin, evitându-l cu bună ştiinţă pe Rand. Se mărgini să spună doar câteva cuvinte.

— Senior Agelmar. Senior Kajin. Ar fi trebuit să înveţe câte ceva despre obiceiurile noastre până acum, dar e prea mare ca să fie bătut la fund, aşa ca o să-l las pe mâna lui Egwene.

Agelmar îl bătu prietenos pe umăr pe Rand.

— Vezi? O să vorbeşti cu ea, chiar dacă nu tocmai aşa cum ţi-ai dorit. Hai, Kajin. Mai avem multe de făcut. Suprema încă stăruie să…

Cei doi plecară, iar vocea lui Agelmar se pierdu în depărtare. Rand rămase locului, uitându-se la Egwene.

Egwene îşi dădu seama că femeile încă îl urmăreau cu privirea pe Rand. Dar şi pe ea. Aşteptau să vadă ce avea să facă. „Deci trebuie să mă ocup de el, aşa-i?” Cu toate acestea, se simţea aproape de el. Avea părul în dezordine. Pe chip i se citeau mânia, sfidarea şi oboseala.

— Vino cu mine, îi spuse.

Rand porni pe coridor cu Egwene, iar în spatele lor se iscară murmure. Rand părea că se lupta cu sine, căznindu-se să găsească ceva de spus.

— Am auzit despre... aventurile tale, zise Egwene în cele din urmă. Cum ai alergat aseară prin apartamentele femeilor cu o sabie. Cum ai purtat sabie când ai fost chemat de Suprema Înscăunată. Rand nu scotea nici o vorbă, mulţumindu-se doar să meargă pe lângă ea, cu privirea în pământ, încruntat. Nu... nu ţi-a făcut nici un rău, nu-i aşa? Nu se încumeta să îl întrebe dacă fusese domolit; nu părea nici pe departe domol, dar nici ea nu ştia cum arătau cei care erau domoliţi.

Rand tresări.

— Nu. Nu mi-a făcut rău... Egwene, Suprema... Dădu din cap. Nu mi-a făcut rău.

Egwene avu impresia că voia să spună cu totul altceva. De obicei reuşea să scoată de la el tot ce voia să îi ascundă, dar, când se încăpăţâna cu adevărat, i-ar fi fost mai uşor să scoată o cărămidă din zid cu unghiile. După cum arăta, Rand era îndârjit.

— Ce voia de la tine, Rand?

— Nimic important. Ta’veren. Voia să vadă un ta’veren. Chipul i se îmblânzi când se uită înspre ea. Dar tu, Egwene? Eşti bine? Moiraine zicea că o să te faci bine, dar erai aşa, nemişcată. La început am crezut că ai murit

— Ei bine, n-am murit. Râse. Nu-şi mai amintea nimic din ceea ce se întâmplase după ce îl rugase pe Mat să meargă în temniţă cu ea şi până când se trezise în patul ei de dimineaţă. După câte auzise despre noaptea aceea, aproape că îi părea bine că nu-şi mai aducea aminte. Moiraine mi-a spus că m-ar fi lăsat cu o durere de cap, ca pedeapsă pentru că am fost atât de nechibzuită dacă ar fi putut Tămădui restul şi asta nu, dar n-a putut.

— Ţi-am spus că Fain este primejdios, murmură el. Ţi-am spus, dar n-ai vrut să m-asculţi.

— Dacă o s-o ţii tot aşa, zise Egwene cu fermitate, o să te trimit înapoi la Nisura. Ea n-o să-ţi vorbească la fel. Ultimul bărbat care a încercat să pătrundă în apartamentele femeilor a petrecut o lună încheiată scufundat până la umeri în apă cu săpun, ajutând la spălatul rufelor, şi nu încercase decât să o găsească pe logodnica lui şi să se împace cu ea după o ceartă. El cel puţin a avut destulă minte cât să nu poarte sabie. Lumina ştie ce ţi-ar face ţie.

— Toată lumea vrea să îmi facă ceva, bombăni Rand. Toată lumea vrea să se folosească de mine pentru ceva. Ei bine, n-o să mă las folosit. După ce găsim Cornul şi pumnalul lui Mat, n-o să mă mai las niciodată folosit.

Oftând adânc, Egwene îl prinse de umeri şi îl întoarse cu faţa la ea. Îl privi mânioasă.

— Dacă nu îţi vii în fire, Rand al’Thor, jur că-ţi rup urechile.

— Parcă ai fi Nynaeve. Râse. Însă când se uită la ea, zâmbetul i se stinse. Cred – cred că nu o să ne mai vedem. Ştiu că trebuie să mergi în Tar Valon. Ştiu asta. Şi o să devii Aes Sedai. Eu am terminat cu femeile Aes Sedai, Egwene. Nu vreau să fiu marioneta lor, nici a lui Moiraine, nici a altcuiva.

Părea atât de pierdut, încât îi venea să îl strângă la piept, şi atât de îndărătnic, încât chiar îi venea să îi rupă urechile.

— Ascultă-mă, boule. O să devin într-adevăr Aes Sedai şi o să găsesc o cale să te ajut. Aşa o să fie.

— Data viitoare când o să mă vezi, probabil că o să vrei să mă domoleşti.

Egwene aruncă o privire în jur: erau singuri în acea parte a coridorului.

— Dacă nu ai grijă ce vorbeşti, n-o să te pot ajuta. Vrei să afle toată lumea?

— Şi-aşa ştie prea multă lume, răspunse Rand. Egwene, aş vrea să fie altfel. Aş vrea... Ai grija de tine. Şi făgăduieşte-mi că nu o să alegi Ajah Roşie.

Ochii i se umplură de lacrimi şi îl luă în braţe.

— Şi tu să ai grijă de tine, zise fata, cu faţa îngropată în pieptul lui. Dacă nu, o să... o să...

I se păru că-l aude şoptind „Te iubesc”, apoi îi desfăcu cu blândeţe braţele, dând-o la o parte. Se întoarse şi se îndepărtă de ea, aproape luând-o la fugă.

Egwene tresări când Nisura o atinse pe braţ.

— Arată de parcă i-ai fi dat de făcut ceva care nu e pe placul lui. Dar nu trebuie să te vadă că îţi pare rău, căci nu mai are sens. Vino. Nynaeve vrea să te vadă.

Egwene o urmă, ştergându-şi lacrimile de pe obraji. „Ai grijă de tine, nerodule. Lumină, ai grija de el.”

CAPITOLUL 9 • Plecări

Curtea exterioară forfotea de lume când Rand ajunse în cele din urmă acolo, cu desagii şi bocceaua în care avea harfa şi flautul. Soarele se înalţă pe cer. Bărbaţii se învârteau grăbiţi în jurul cailor, trăgând de chingi şi de hamuri, vorbind tare. Alţii se repezeau să mai pună câte ceva în desagi sau aduceau apă bărbaţilor care lucrau sau se năpusteau să ia ceva ce uitaseră. Dar toată lumea părea că ştie precis ce are de făcut şi unde merge. Meterezele şi locurile unde stăteau arcaşii erau din nou pline de lume şi aerul dimineţii fremăta de agitaţie. Copitele cailor bocăneau pe pietre. Unul din caii de povară începu să lovească cu picioarele, iar grăjdarii alergară să-l liniştească. Aerul era greu de mirosul cailor. Din pricina arcului petrecut peste umăr, mantia lui Rand nu putea flutura în vântul care umfla flamurile cu şoim negru de pe turnuri.

De dincolo de porţile deschise se auzea zgomotul făcut de lăncierii şi arcaşii Supremei Înscăunate care se aşezau în formaţie. Ieşiseră printr-o poartă laterală. Unul dintre trâmbiţaşi îşi încerca goarna.

Câţiva Străjeri aruncară o privire înspre Rand când acesta traversă curtea; unii ridicară din sprâncene când văzură sabia cu pecetea bâtlanului, dar nici unul nu spuse nimic. Jumătate dintre ei purtau acele mantii la care era greu să te uiţi fără să te cuprindă ameţeala. Mandarb, armăsarul lui Lan, era şi el acolo, mare şi negru, cu ochii fioroşi, dar Lan nu se vedea prin preajmă, tot aşa cum nici o Aes Sedai şi nici o femeie nu se zăreau încă pe acolo. Iapa albă a lui Moiraine, Aldieb, păşea graţios pe lângă armăsar.

Armăsarul murg al lui Rand se afla lângă celălalt grup de oameni, în partea opusă a curţii, cu Ingtar, sangeagaşul care purta flamura cu bufniţă cenuşie a lui Ingtar şi cu alţi douăzeci de oameni îmbrăcaţi în armură şi înarmaţi cu suliţe cu două picioare de oţel în vârf, toţi deja pe cai. Vizierele le acopereau chipurile, iar mantiile aurii cu şoimul negru brodat pe piept ascundeau zalele de dedesubt. Doar coiful lui Ingtar avea o creastă, o semilună deasupra frunţii, cu vârfurile în sus. Rand îi recunoscu pe unii dintre ei. Uno gură-spurcată, cu o cicatrice lungă pe faţă şi cu un singur ochi. Ragan şi Masema. Alţii cu care schimbase câteva vorbe sau jucase pietre. Ragan îi făcu semn cu mâna, iar Uno dădu din cap, dar Masema nu fu singurul care se uită cu răceală la el şi îi întoarse spatele. Caii lor stăteau liniştiţi, dând din coadă.

Murgul nu avu astâmpăr cât timp Rand lega desagii şi bocceaua în spatele şeii. Puse piciorul în scară şi murmură:

— Încetişor, băiete.

Se ridică în şa şi îl lăsă pe armăsar să zburde puţin.

Spre mirarea lui Rand, Loial apăru călare dinspre grajduri, venind să li se alăture. Calul Ogierului, cu chişiţe păroase, era la fel de mare şi de robust ca un armăsar Dhurran de prima mână. Pe lângă el, toate celelalte dobitoace păreau de mărimea Belei, dar cu Loial în şa, calul semăna aproape cu un ponei.

Din câte îşi putea da seama Rand, Loial nu purta nici un fel de armă; nu auzise niciodată ca vreun Ogier să folosească vreo armă. Steddingurile îi apărau îndeajuns. Iar Loial avea propriile sale idei cu privire la ce îi era trebuincios pentru drum. Buzunarele de la tunica sa lungă erau umflate de diferite lucruri, iar în desagi se vedeau limpede cotoarele cărţilor.

Ogierul îşi opri calul puţin mai încolo şi se uită la Rand – smocurile de păr de la urechi i se mişcau necontenit.

— Nu ştiam că vii şi tu, spuse Rand. Credeam că te-ai săturat să mergi cu noi. De data asta nu ştim cât vom fi plecaţi şi unde vom ajunge.

Loial ridică puţin din urechi.

— Nu ştiaţi nici prima dată când v-am întâlnit. În plus, ce am spus atunci spun şi acum. Nu pot rata prilejul să văd cum se ţese istoria în jurul unui ta’veren. Şi să ajut la găsirea Cornului...

Mat şi Perrin se apropiară călare de Loial şi se opriră. Mat avea cearcăne, dar obrajii îi plesneau de sănătate.

— Mat, zise Rand, îmi pare rău pentru ce-am spus. Perrin, n-am vorbit serios. A fost o prostie.

Mat se margini să îi arunce o privire, apoi scutură din cap şi îi spuse ceva lui Perrin, dar Rand nu auzi ce. Mat nu avea la el decât arcul şi tolba, dar Perrin purta la cingătoare securea cu tăişul în formă de semilună şi vârful curbat.

— Mat? Perrin? Chiar nu am vrut, însă cei doi porniră mai departe, spre Ingtar.

— Asta nu e o haină potrivită pentru drum, zise Loial.

Rand se uită la spinii aurii care împodobeau mânecile purpurii ale hainei şi făcu o strâmbătură. „Nu e de mirare că Mat şi Perrin încă mai cred că îmi dau aere.” Când se întorsese în odaie descoperise că totul fusese deja împachetat şi dus afară. Toate surtucele simple pe care le avea erau pe caii de povară, aşa ziseseră servitorii; toate hainele care mai rămăseseră în dulap erau la fel de bogat împodobite ca şi cea pe care o purta acum. În desagi nu erau decât nişte cămăşi, nişte ciorapi de lână şi o pereche de pantaloni de schimb. Cel puţin dăduse jos şnurul de aur de la mânecă, deşi mai avea încă acul în formă de vultur roşu în buzunar. La urma urmei, Lan i-l dăduse în dar.

— O să mă schimb diseară, când ne oprim, mormăi el. Trase adânc aer în piept. Loial, am spus tot felul de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun şi sper c-o să mă ierţi. Ai tot dreptul să îmi porţi pică, dar sper că totuşi n-o vei face.

Loial rânji şi îşi ciuli urechile. Îşi aduse calul mai aproape.

— Şi eu spun tot timpul lucruri pe care nu se cade să le spun. Fruntaşii ziceau întotdeauna că vorbesc un ceas încheiat înainte să gândesc.

Lan se ivi pe neaşteptate lângă calul lui Rand, îmbrăcat în armura lui cu zale verzi-cenuşii care îl făcea de neobservat în pădure sau în întuneric.

— Trebuie să vorbesc cu tine, păstorule. Se uită la Loial. Între patru ochi, dacă nu te superi, Ziditorule.

Loial încuviinţă din cap şi se îndepărtă.

— Nu ştiu dacă ar trebui să te ascult, îi spuse Rand Străjerului. Toate hainele astea fistichii, toate lucrurile pe care mi le-ai zis... nu mi-au fost de mare ajutor.

— Când nu poţi obţine o mare victorie, trebuie să înveţi să te mulţumeşti şi cu unele mai mici. Dacă ai izbutit să îi faci să creadă că eşti ceva mai mult decât un fermier din care pot face ce vor, înseamnă că ai obţinut o mică victorie. Acum taci şi ascultă-mă. Nu am timp decât pentru o ultimă lecţie, cea mai grea. Cum să bagi sabia în teacă.

— Ai petrecut câte o oră în fiecare dimineaţă punându-mă doar să scot nenorocita asta de sabie din teacă şi să o vâr la loc. În picioare, aşezat, culcat. Cred că pot să o bag la loc în teacă fără să mă tai.

— Ţi-am spus să mă asculţi, păstorule, mârâi Străjerul. Va veni o vreme când va trebui să îţi îndeplineşti scopul cu orice preţ. S-ar putea ca acea vreme să te prindă atacând sau apărându-te. Şi singura cale va fi să bagi sabia în teaca propriului tău trup.

— E o nebunie, spuse Rand. De ce aş?...

Străjerul îl întrerupse.

— O să-ţi dai seama la vremea potrivită, păstorule, vei şti când merită să faci asta ca să obţii ceea ce vrei, când nu mai ai de ales. Asta înseamnă să bagi sabia în teacă. Ţine minte.

Apăru şi Suprema Înscăunată, înaintând cu paşi mari prin curtea plină de oameni, însoţită de Leane şi toiagul ei; Seniorul Agelmar mergea pe lângă ea. Chiar şi îmbrăcat într-o haină de catifea verde, Seniorul din Fal Dara nu părea nelalocul lui printre atâţia bărbaţi în armură. Celelalte femei Aes Sedai nu se zăreau încă. Rand prinse o frântură din conversaţia lor când trecură pe lângă el.

— Dar, Maică, se împotrivea Agelmar, nu ai avut timp să te odihneşti după drum. Mai stai măcar câteva zile. Îţi făgăduiesc că astă-seară va fi un ospăţ cum nu se pomeneşte în Tar Valon.

Suprema scutură din cap fără să îşi încetinească mersul.

— Nu pot, Agelmar. Ştii prea bine că aş mai rămâne, dacă aş putea. Oricum nu aveam de gând să stau aici prea multă vreme, şi e nevoie de mine la Turnul Alb numaidecât. Ar trebui să fiu acolo acum.

— Maică, mi-e ruşine să te văd plecând chiar a doua zi. Îţi jur că seara de ieri nu se va mai repeta. Am triplat gărzile de la porţile oraşului şi din fortăreaţă. Am chemat saltimbanci din oraş şi vine şi un bard din Mos Shirare. Regele Easar din Fal Moran e şi el pe drum. Am trimis vorbă de îndată ce...

Vocile se stinseră treptat, înghiţite de larma pregătirilor. Suprema Înscăunată nu aruncase nici măcar o privire înspre Rand.

Când se uită în jur, Străjerul plecase şi nu se mai zărea nicăieri. Loial îşi trase calul aproape de Rand.

— E greu de prins şi de stăpânit, nu-i aşa, Rand? Nu e aici, apoi e acolo, apoi pleacă şi nu îl vezi niciodată venind sau plecând.

„Cum să bagi sabia în teacă.” Rand se înfioră. „De bună seamă, toţi Străjerii sunt nebuni.”

Străjerul cu care vorbea Suprema Înscăunată sări deodată în şa. Galopa deja când ajunse la porţile larg deschise. Suprema se uita după el, îmboldindu-l parcă să meargă şi mai repede.

— Încotro a pornit aşa grăbit? se întrebă Rand cu voce tare.

— Am auzit, spuse Loial, că urma să trimită astăzi pe cineva până în Arad Doman. Se spune că ar fi necazuri pe Şesul Almoth, iar Suprema Înscăunată vrea să ştie ce anume se petrece acolo. Ce nu înţeleg eu este de ce acum. Din câte am auzit, zvonurile despre necazurile astea au venit din Tar Valon odată cu femeile Aes Sedai.

Rand simţi fiori reci pe şira spinării. Tatăl lui Egwene avea o hartă mare acasă, o hartă la care Rand se uitase adesea, visând, înainte să afle cum e când visele se adeveresc. Era o hartă veche, ce înfăţişa locuri şi neamuri despre care neguţătorii spuneau că nu mai există, dar Şesul Almoth era şi el marcat, chiar lângă Capul Toman. „Ne vom întâlni din nou la Capul Toman.” Era de partea cealaltă a lumii, la Oceanul Aryth.

— Nu are nimic de-a face cu noi, murmură el. Nimic de-a face cu mine.

Loial nu păru să audă. Ogierul îşi freca nasul cu un deget gros cât un cârnat şi se uita iscoditor la poarta pe care dispăruse Străjerul.

— Dacă voia să ştie, de ce nu a trimis pe cineva înainte să plece din Tar Valon? Dar voi, oamenii, sunteţi întotdeauna aşa de repeziţi, vă înfierbântaţi aşa de repede, numaidecât săriţi şi începeţi să ţipaţi. Urechile îi înţepeniră de ruşine. Îmi pare rău, Rand. Vezi, ce spuneam, vorbesc înainte să gândesc. Şi eu mă înfierbânt repede câteodată, ştii doar.

Rand izbucni în râs. Un râs slab, dar îi făcea bine să aibă de ce râde.

— Poate că dacă am trăi la fel de mult ca voi, am fi şi noi mai aşezaţi.

Loial avea nouăzeci de ani; potrivit tradiţiei Ogierilor, mai avea zece ani până să poată ieşi singur din stedding. Faptul că plecase totuşi, înainte să fie destul de mare, dovedea – susţinea Loial – cât era de nechibzuit. Dacă Loial este repezit, îşi spuse Rand, atunci cei mai mulţi trebuie că sunt de piatră.

— Poate că aşa este, răspunse Loial, gânditor, dar voi, oamenii, faceţi atât de multe în viaţă. Noi nu facem decât să ne înghesuim în stedding. Desişurile şi ce am zidit, toate erau gata înainte ca Lungul Exil să ia sfârşit. Loial ţinea foarte mult la aceste desişuri, mai mult decât la oraşele pentru care Ogierii rămăseseră în amintirea oamenilor. Loial plecase de acasă tocmai ca să vadă aceste desişuri, copacii plantaţi ca să aducă aminte Ziditorilor de stedding. De când am găsit drumul înapoi spre stedding... Amuţi când se apropie Suprema Înscăunată.

Ingtar şi ceilalţi bărbaţi se foiră în şa, pregătindu-se să descalece şi să îngenuncheze, dar Suprema le făcu semn să rămână pe loc. Leane era lângă ea, iar Agelmar cu un pas în spate. Judecând după chipul lui mohorât, renunţase să încerce să o convingă să mai rămână.

Suprema se uită la fiecare dintre ei înainte să înceapă să vorbească. Privirea ei nu poposi asupra lui Rand mai mult decât asupra celorlalţi.

— Pacea fie cu sabia ta, Senior Ingtar, grăi ea în cele din urmă. Preaslăviţi fie Ziditorii, Loial Kiseran.

— Ne faci mare cinste, Maică. Pacea fie cu Tar Valon. Ingtar făcu o plecăciune, stând în şa, iar ceilalţi Shienarani îi urmară pilda.

— Cinste Tar Valonului, zise Loial, înclinându-se la rândul său. Doar Rand şi cei doi prieteni ai săi nu schiţară nici un gest.

Rand se întrebă ce le spusese celor doi. Leane se uită încruntată la toţi trei, iar Agelmar făcu ochii mari de mirare, dar Suprema Înscăunată nici nu îi băgă în seamă.

— Plecaţi în căutarea Cornului lui Vaiere, spuse ea, şi duceţi cu voi speranţele întregii lumi. Cornul nu poate fi lăsat pe mâini străine, cu atât mai puţin în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat. Cei care vin la chemarea lui vor veni indiferent cine sună din Corn, căci ei sunt legaţi de Corn, nu de Lumină.

Se stârni vâlvă printre cei de faţă. Toata lumea credea că eroii chemaţi din mormânt vor lupta în numele Luminii. Dar dacă puteau lupta şi în numele Umbrei, atunci...

Suprema Înscăunată continuă, dar Rand nu o mai asculta. Simţea din nou o prezenţă nevăzută. I se ridică părul pe ceafă. Scrută cu privirea locurile unde stăteau arcaşii şi care dădeau spre curte, se uită la rândurile de oameni îngrămădiţi pe metereze, deasupra zidurilor. Undeva printre ei erau doi ochi care îl urmăriseră tot timpul. Căutătura aceea se lipise de el ca pecinginea. „Nu poate fi un Pierit, nu aici. Atunci cine? Sau ce?” Se răsuci în şa, căutând. Murgul începu din nou să salte încoace şi încolo.

Deodată, ceva zbură prin faţa lui Rand. Un bărbat care trecea prin spatele Supremei Înscăunate scoase un ţipat şi se prăvăli la pământ: o săgeată cu o pană neagră la capăt îi ieşea dintr-o parte. Suprema rămase nemişcată, uitându-se calm la o tăietură din mânecă; mătasea cenuşie se păta încet de sânge.

O femeie ţipă şi, dintr-odată, toată curtea răsună de strigăte. Oamenii de pe ziduri începură să se frământe, şi toţi bărbaţii din curte îşi scoseseră săbiile. Chiar şi el, îşi dădu Rand seama, nedumerit.

Agelmar ridică sabia spre cer.

— Găsiţi-l! tună el. Aduceţi-l la mine! Se albi la faţă când văzu sângele de pe mâneca Supremei Înscăunate. Căzu în genunchi, cu capul plecat. Iartă-mă, Maică. N-am ştiut să te apăr. Mi-e ruşine.

— Vorbeşti prostii, Agelmar, spuse Suprema Înscăunată. Leane, lasă-mă pe mine şi îngrijeşte-te de bărbatul acela. Uneori m-am tăiat mai rău curăţând peşte; el însă are nevoie de ajutor. Agelmar, ridică-te. Ridică-te, Senior al Fal Darei. Nu este vina ta. Nu are de ce să-ţi fie ruşine. Anul trecut, la Turnul Alb, cu propriile mele gărzi la fiecare poartă şi înconjurată de Străjeri, un bărbat cu un cuţit a izbutit să ajungă la zece paşi de mine. O Mantie Albă, fără îndoială, deşi nu pot dovedi asta. Ridică-te, te rog, altfel îmi va fi mie ruşine. Agelmar se ridică încetişor, iar Suprema pipăi mâneca despicată. M-aş fi aşteptat ca un arcaş al Mantiilor Albe, ba chiar şi o Iscoadă a Celui Întunecat, să ochească mai bine. Ochii îi sclipiră când se uită în sus spre Rand. Dacă într-adevăr în mine a tras. Întoarse privirea înainte ca Rand să apuce să citească ceva pe chipul ei; îi venea să descalece şi să se ascundă.

„Nu în ea a tras, şi ştie prea bine asta.” Leane, care era în genunchi, se ridică în picioare. Cineva acoperise cu o mantie chipul bărbatului care fusese lovit de săgeată.

— A murit, Maică. În glas i se ghicea oboseala. Era deja mort când a căzut la pământ. Chiar dacă aş fi fost lângă el...

— Ai făcut tot ce se putea, Fiica mea. Moartea nu poate fi Tămăduită.

Agelmar se apropie de ele.

— Maică, dacă sunt cumva ucigaşi ai Mantiilor Albe prin preajmă sau Iscoade ale Celui Întunecat, trebuie să-mi îngădui să îţi dau oameni care să te însoţească. Cel puţin până la râu. Dacă ţi s-ar face vreun rău cât timp eşti în Shienar, nu mi-aş ierta-o niciodată. Te rog, întoarce-te în apartamentele femeilor. Le voi păzi cu viaţa mea până când vei fi gata de plecare.

— Stai liniştit, îi spuse Suprema. Zgârietura asta nu mă va împiedica să plec. Dar, dacă insişti, accept bucuroasă ca oamenii tăi să mă însoţească până la râu. Dar nu voi îngădui ca această întâmplare să îl întârzie pe Ingtar. Nu trebuie să pierdem nici o clipă până ce nu va fi găsit Cornul. Îmi dai îngăduinţa să poruncesc supuşilor tăi?

Agelmar înclină din cap în semn de încuviinţare. În momentul acela i-ar fi dat şi Fal Dara dacă i-ar fi cerut-o.

Suprema Înscăunată se întoarse din nou înspre Ingtar şi oamenii adunaţi în spatele lui. Nu se mai uită deloc la Rand. Fu surprins să o vadă dintr-odată zâmbind.

— Bănuiesc că în Illian Alaiul nu porneşte după Corn cu atâta zarvă, spuse ea. Dar voi sunteţi adevăratul Alai. Sunteţi puţini, ca să mergeţi repede, dar îndeajuns de mulţi ca să faceţi ceea ce trebuie. Te însărcinez pe tine, Senior Ingtar din Casa Shinowa, vă însărcinez pe toţi, găsiţi Cornul lui Vaiere şi nu lăsaţi nimic să vă stea în cale.

Ingtar îşi smulse sabia de la spate şi sărută lama.

— Pe viaţa şi sufletul meu, pe Casa şi cinstea mea, jur că aşa voi face, Maică.

— Atunci porniţi.

Ingtar îşi îndreptă calul spre poartă.

Rand îşi înfipse călcâiele în coastele murgului şi porni în galop după coloana care dispărea deja pe poartă.

Fără să ştie ce se petrecuse înăuntru, lăncierii şi arcaşii Supremei Înscăunate, cu Flacăra din Tar Valon pe piept, stăteau în picioare, formând un zid de-a lungul drumului care ducea de la porţi la oraş. Toboşarii şi trâmbiţaşii aşteptau lângă porţi, gata să îşi ocupe locul în formaţie în momentul în care ar fi plecat Suprema. În spatele rândurilor de bărbaţi în armură, piaţa din faţa fortăreţei era ticsită de lume. Unii ovaţionau flamura lui Ingtar, alţii credeau, fără îndoială, că aceasta însemna că Suprema Înscăunată se pregătea de plecare. Vuietul asurzitor al mulţimii îl însoţi pe Rand cât traversă piaţa.

Îl prinse din urmă pe Ingtar acolo unde casele cu streşini joase şi prăvăliile se înşirau de o parte şi alta a drumului şi încă şi mai multă lume se îmbulzea de-a lungul străzii pavate cu piatră. Şi aici erau unii care ovaţionau. Mat şi Perrin călăreau în fruntea coloanei, cu Ingtar şi Loial, dar se dădură amândoi înapoi când Rand li se alătură. „Cum o să-mi pot vreodată cere iertare dacă nici măcar nu vor să stea pe lângă mine cât să apuc să spun două vorbe? Arde-m-ar, dar nu pare deloc că ar fi pe moarte.”

— Changu şi Nidao au dispărut, zise Ingtar pe neaşteptate. Părea neprietenos şi mânios, dar şi tulburat. I-am numărat pe toţi cei din fortăreaţă, vii sau morţi, aseară şi din nou azi de dimineaţă. Doar ei doi nu au ieşit la numărătoare.

— Changu era ieri de strajă la temniţă, spuse Rand încetişor.

— Şi Nidao. Urma să facă amândoi de strajă. Întotdeauna stăteau împreună, chiar dacă trebuiau să facă schimb sau să stea mai mult. Nu erau de strajă când s-a întâmplat, dar... Au luptat la Pasul Tarwin, acum o lună, şi l-au salvat pe Seniorul Agelmar când i s-a prăbuşit calul şi era înconjurat de troloci. Acum asta. Iscoadele Celui Întunecat. Trase adânc aer în piept. Totul se duce de râpă.

Un bărbat călare îşi tăie drum prin gloata de pe marginea drumului şi veni în spatele lui Ingtar. După haine, era orăşean, slab, cu chipul ridat, cu părul cărunt şi lung. O boccea şi nişte ploşti de apă erau legate în spatele şeii. La cingătoare îi atârna o sabie scurtă şi un rupe-săbii – un pumnal cu lama zimţată, precum şi un ciomag.

Lui Ingtar nu-i scăpă căutătura nedumerită a lui Rand.

— El este Hurin, amuşinarul nostru. Nu era cazul să-l pomenesc în faţa femeilor Aes Sedai. Nu că ar face ceva rău. Regele are un amuşinar în Fal Moran şi mai este unul în Ankor Dail. Doar că femeilor Aes Sedai nu prea le plac lucrurile pe care nu le înţeleg, şi cum e bărbat... Nu are nimic de-a face cu Puterea, fireşte. Aaa! Spune-i tu, Hurin.

— Da, Senior Ingtar, zise bărbatul. Se înclină adânc în faţa lui Rand, stând în şa. E o cinste să vă servesc, stăpâne.

— Spune-mi Rand.

Rand îi întinse mâna; Hurin şovăi o clipă, apoi i-o strânse, rânjind.

— Cum doreşti, Senior Rand. Seniorul Ingtar şi Seniorul Kajin n-au nimic împotriva obiceiurilor oamenilor – nici Seniorul Agelmar, fireşte – dar în oraş se vorbeşte că eşti un prinţ de la miazăzi, iar unii Seniori străini ţin foarte mult ca fiecare să-şi cunoască locul.

— Nu sunt Senior. „Măcar o să scap de asta.” Sunt Rand, atâta tot.

Hurin clipi.

— Cum doreşti, Seni... – ah! – Rand. Ştii, eu sunt amuşinar. Duminică se împlinesc patru ani de când fac asta. Nu mai auzisem de aşa ceva înainte, dar apoi mi s-a spus că mai sunt şi alţii ca mine. La început nu era mare lucru, doar că simţeam mirosuri urâte atunci când nimeni nu simţea nimic, însă după aceea a devenit altceva. Mi-a luat un an întreg până să îmi dau seama ce era. Simţeam mirosul violenţei, al uciderii, al durerii. Simţeam unde se întâmpla. Putem lua urma ucigaşilor. Fiecare urmă e diferită, aşa că nu le poţi încurca. Seniorul Ingtar a auzit de mine şi m-a luat în slujba lui, să ajut ca Regele să facă dreptate.

— Simţi mirosul violenţei? întrebă Rand. Nu-şi putu stăpâni imboldul de a se uita la nasul barbarului. Era un nas obişnuit, nici prea mare, nici prea mic. Vrei să spui că poţi lua urma cuiva care, să zicem, a ucis pe altcineva? După miros?

— Da, pot face asta, Seni... – ah! – Rand. Urma devine mai slabă cu trecerea timpului, dar cu cât este mai multă violenţă, cu atât durează mai mult. Simt mirosul unui câmp de luptă chiar şi după zece ani, chiar dacă urmele oamenilor care au fost acolo s-au pierdut. Lângă Mana Pustiitoare, urmele trolocilor nu se pierd aproape niciodată. Mirosul uciderii, al durerii. Însă o bătaie într-o tavernă, o mână ruptă – mirosul dispare în câteva ceasuri.

— Înţeleg de ce nu vrei să afle femeile Aes Sedai.

— Ah, Seniorul Ingtar avea dreptate în privinţa femeilor Aes Sedai, să le scalde Lumina, Sen... Rand. Era una în Cairhien odinioară – din Ajah Brună, dar jur că mi s-a părut că e Roşie înainte să îmi dea drumul – m-a ţinut o lună încheiată, încercând să afle cum fac. Nu-i plăcea să nu ştie una ca asta. Tot mormăia: „E ceva vechi care a revenit sau e nou?” şi se holba la mine de ai fi zis că eu eram cel care se servea de Puterea Supremă. Aproape că începusem şi eu să am îndoieli. Dar nu am înnebunit şi nu fac nimic. Doar simt mirosul.

Lui Rand îi veniră în minte cuvintele lui Moiraine. „Vechile stavile se prăbuşesc. În vremea noastră este ceva ce aduce a decădere şi a schimbare. Lucruri din vechime iau din nou viaţă şi se nasc lucruri noi. S-ar putea să trăim sfârşitul unei Vârste.”

— Deci vom lua urma celor care au furat Cornul cu ajutorul nasului tău.

Ingtar dădu din cap a încuviinţare. Hurin rânji, plin de mândrie, şi spuse:

— Aşa vom face, Sen... Rand. Odată am mers pe urmele unui asasin până la Cairhien şi altă dată până la Maradon, ca să-i aduc în faţa Regelui şi să se facă dreptate. Rânjetul îi dispăru de pe buze şi păru tulburat. Dar acum e mult mai rău. Omorurile miros urât, iar urmele ucigaşilor duhnesc îngrozitor, dar acum... Îşi încreţi nasul. Au fost oameni aici seara trecută. Iscoade ale Celui Întunecat, de bună seamă, dar Iscoadele nu se recunosc după miros. O să iau urma trolocilor şi a Jumate-Oamenilor. Şi a ceva cu mult mai înspăimântător. Începu să adulmece, încruntându-se şi murmurând ceva pentru sine, dar Rand tot îl mai auzea. Ceva cu mult mai înspăimântător, să mă ajute Lumina.

Ajunseră la porţile oraşului şi, când trecură de ziduri, Hurin îşi sumeţi capul în vânt. Nările îi fremătară, apoi pufni, scârbit.

— Pe acolo, Senior Ingtar. Arătă spre miazăzi.

Ingtar păru mirat.

— Nu înspre Mană?

— Nu, Senior Ingtar. Ptiu! Hurin se şterse la gură cu mâneca. Mai că le simt gustul. Au luat-o înspre miazăzi.

— Înseamnă că Suprema Înscăunată avea dreptate, zise Ingtar încetişor. O femeie înţeleaptă, care ar merita să fie slujită de cineva mai vrednic decât mine. Ia-le urma, Hurin.

Rand se întoarse şi privi cercetător în urmă, de-a lungul drumului care ducea la fortăreaţă. Spera că Egwene era bine. „Nynaeve o să aibă grijă de ea. Poate că e mai bine că totul s-a petrecut pe neaşteptate, aşa nu ai timp să simţi imediat durerea.”

Porni după Ingtar şi flamura cu bufniţa cenuşie înspre miazăzi. Vântul se înteţea şi, în pofida soarelui, îi îngheţa spatele. I se păru că aude hohote de râs, slabe şi batjocoritoare.

★

Luna lumina străzile umede şi întunecate din Illian, care încă mai răsunau a petrecere. Peste doar câteva zile Marele Alai avea să pornească la drum, cu toată pompa şi ceremoniile care, potrivit tradiţiilor, se păstraseră tocmai din Vârsta Legendelor. Sărbătoarea închinată Alaiului se contopise cu Serbarea lui Teven, cu întrecerile sale renumite şi premiile pentru menestreli. Cel mai însemnat premiu dintre toate, ca de obicei, îi revenea celui care povestea cel mai iscusit Marele Alai plecat pe urmele Cornului.

Astă-seară menestrelii erau primiţi în palatele şi conacele din oraş, acolo unde petreceau oamenii însemnaţi şi puternici şi Corniaţi din toate colţurile lumii plecaţi să găsească, dacă nu chiar Cornul lui Vaiere, cel puţin nemurirea prin cântec şi poveste. Aveau să fie muzică şi dansuri, evantaie şi îngheţată care să alunge prima căldură adevărată din an, dar carnavalul se revărsase şi pe străzi în această noapte înăbuşitoare şi luminată de lună. Era carnaval în fiecare zi şi în fiecare noapte, până la plecarea Alaiului.

Lumea trecea în fugă pe lângă Bayle Domon, purtând măşti şi costume care de care mai neobişnuite şi mai fistichii, multe dintre ele lăsând trupurile la vedere. Alergau ţipând şi cântând, cinci-şase o dată, apoi perechi rătăcite chicotind şi ţinându-se strâns, apoi cete zgomotoase de douăzeci. Artificiile pocneau în aer, explozii aurii şi argintii pe negrul cerului. Erau aproape la fel de mulţi artificieri în oraş cât menestreli.

Lui Domon nu-i stătea capul nici la artificii, nici la Cornul lui Vaiere. Se ducea să se întâlnească cu cei care, credea el, încercau să îl omoare.

Traversă Podul Florilor, peste unul dintre numeroasele canale ale oraşului, spre Cartierul Înmiresmat, zona portului. Canalul puţea ca o oală de noapte şi nu era nici un semn că ar fi fost vreodată flori prin apropiere. Cartierul mirosea a cânepă şi catran de la docuri şi de la corăbiile care erau construite şi a mâl; miasma era şi mai puternică din pricina aerului fierbinte care părea aproape îndeajuns de umed cât să îl bei. Domon răsufla anevoie; de fiecare dată când se întorcea din ţinutul de la miazănoapte era surprins, chiar dacă se născuse aici, de căldura de la începutul verii.

Într-o mână ducea un ciomag gros, iar pe cealaltă şi-o ţinea pe plăselele sabiei scurte de care se servise adesea ca să-şi apere barca de bandiţi. Nu puţini tâlhari stăteau la pândă în nopţile astea de benchetuială, când prada era bogată şi oamenii ameţiţi de vin.

Totuşi, el era un bărbat masiv, bine legat, şi nici unul dintre cei care umblau după aur nu l-ar fi crezut într-atât de bogat, dat fiind că purta un surtuc cu o croială simplă, cât să merite să se pună cu forţa şi ciomagul lui. Cei câţiva care îl vedeau desluşit când trecea printr-un ochi de lumină pe lângă vreo fereastră se dădeau înapoi şi aşteptau să se îndepărteze. Părul negru care îi ajungea până la umeri şi barba lungă care îi lăsa dezgolită buza de sus încadrau o faţă rotundă, dar chipul acela nu fusese niciodată blajin, iar acum era atât de încruntat încât ai fi crezut că vrea să îşi facă drum printr-un zid. Trebuia să se întâlnească cu nişte oameni şi asta nu-i era deloc pe plac.

Alţi petrecăreţi trecură în fugă pe lângă el, cântând fals, încurcând cuvintele din pricina băuturii. „Cornul lui Vaiere, ce aiureală! îşi spuse Domon ursuz. Eu vreau să îmi păstrez barca. Şi viaţa, de-mi ajută Soarta.”

Intră într-un han care avea pe firmă un bursuc uriaş, cu dungi albe, care ţopăia pe picioarele din spate şi un bărbat care purta o lopată de argint. Se numea Bursucul ţistuit, deşi nici măcar Nieda Sidoro, hangiţa, nu mai ştia ce însemna acest nume; fusese întotdeauna un han cu acest nume în Illian.

Odaia mare a hanului, cu rumeguş pe jos, era bine luminată şi liniştită; doar un muzicant zdrăngănea la corzile unei lăute unul din cântecele triste ale Oamenilor Mării. Nieda nu permitea ca în hanul ei să fie harmalaie, iar nepotul ei, Bili, era destul de vânjos ca să scoată un om afară cu o singură mână. Marinarii, docherii şi neguţătorii veneau la Bursucul ca să bea ceva şi poate să stea puţin de vorbă, să joace pietre sau săgeţi. Acum camera era pe jumătate plină; chiar şi cei cărora le plăcea tihna fuseseră ispitiţi de carnaval. Vorbeau încet, dar Domon îi auzi pomenind despre Alai, despre Falsul Dragon pe care îl prinseseră cei din Murandy, despre cel pe care locuitorii din Tear îl urmăreau prin Haddon Mirk. Se pare că se punea întrebarea ce ar fi mai bine – să moară Falsul Dragon sau să moară cei din Tear.

Domon făcu o strâmbătură. „Falşi Dragoni! Of, Soartă, nu mai eşti nicăieri la adăpost.” Dar nu prea îi păsa nici de Falşii Dragoni, nici de Alai.

Proprietăreasa îndesată, cu părul prins în coc la spate, ştergea o cană, urmărind ce se întâmpla în încăpere. Nu se opri din treabă, nici măcar nu se uită la el, însă pleoapa stângă i se lăsă în jos şi trase cu coada ochiului la o masă din colţ, unde erau aşezaţi trei bărbaţi. Erau foarte tăcuţi, chiar şi pentru un loc ca Bursucul, aproape posaci, iar pălăriile lor de catifea în formă de clopot şi hainele de culoare închisă, cu dungi argintii, stacojii şi aurii brodate pe piept, ieşeau în evidenţă printre veşmintele simple ale celorlalţi.

Domon oftă şi se aşeză şi el la o masă din colţ. „Din Cairhien, de data asta.” Luă o cană de bere brună de la o fată care servea şi bău îndelung din ea. Când o puse jos, cei trei bărbaţi cu haine în dungi stăteau lângă masa lui. Făcu un gest discret, dându-i de înţeles Niedei că nu avea nevoie de Bili.

— Căpitanul Domon? Nu-i prea puteai deosebi, dar ceva din tonul celui care vorbise îl făcu pe Domon să îl creadă căpetenia lor. Nu păreau înarmaţi; în pofida hainelor elegante, arătau de parcă nu aşa le era felul. Privirile le erau nemiloase, iar chipurile cât se poate de obişnuite. Căpitanul Domon, de pe Picătura!

Domon încuviinţă, dând scurt din cap, iar cei trei se aşezară, fără să aştepte să fie poftiţi. Acelaşi bărbat vorbi; ceilalţi doi priveau, aproape fără să clipească. „Gărzi, îşi spuse Domon, în ciuda hainelor lor elegante. Cine o fi, de are nevoie de gărzi care să-l păzească?”

— Căpitane Domon, avem pe cineva care trebuie adus de la Mayene la Illian.

— Picătura e barcă de râu, îl întrerupse Domon. Merge pe apă mică, nu are chilă pentru apă adâncă. Nu era tocmai adevărat, dar nu era nevoie să le explice mai mult unora care stăteau pe uscat. „Cel puţin o să fie altceva decât la Tear. Sunt mai deştepţi.”

Bărbatul nu păru tulburat de întrerupere.

— Am auzit că ai renunţat la negoţul pe râu.

— Poate că da, poate că nu. Nu m-am hotărât.

De fapt se hotărâse. Nu voia să se mai întoarcă în susul râului, înapoi la Ţinuturile de la Hotar, nici pentru toată mătasea trimisă în jos, înspre Tear. Blănurile şi mirodeniile din Saldaea nu meritau osteneala, şi asta nu avea nimic de-a face cu Falsul Dragon despre care auzise acolo. Dar se întrebă încă o dată cum de mai ştia cineva de planurile lui. Nu vorbise cu nimeni, însă ceilalţi ştiau.

— Poţi acosta la Mayene destul de uşor. Nu mă îndoiesc, căpitane, că pentru o mie de galbeni te vei învoi să mergi de-a lungul malului.

Fără să vrea, Domon făcu ochii mari. Era de patru ori mai mult ca ultima dată, şi chiar şi atunci fusese o ofertă care te lăsa fără grai.

— Pe cine vreţi să vă aduc pentru banii ăştia? Chiar pe Prima Domniţă din Mayene? Au izbutit cei din Tear să o izgonească în cele din urmă?

— Nu ai nevoie de nume, căpitane. Bărbatul puse pe masă o pungă mare de piele şi un pergament cu sigiliu. Punga zornăi tare când o împinse peste masă. Pe cercul mare de ceară roşie de pe pergamentul făcut sul era însemnul Cairhienului – un soare cu multe raze răsărind. Pentru început, două sute. Pentru o mie de galbeni, nu cred că ai nevoie de nume. Înmânează asta, cu sigiliul nedesfăcut, căpitanului portului din Mayene şi el îţi va da alte trei sute, precum şi călătorul. Vei primi restul de la mine, când aduci călătorul aici. Atâta vreme cât nu vei încerca să afli identitatea acestui călător.

Domon trase adânc aer în piept. „Soartă, merită drumul, chiar de n-o să primesc decât banii din punga asta.” Iar o mie însemna mai mulţi bani decât ar fi făcut în trei ani. Bănuia că, dacă ar cerceta puţin, ar descoperi semne, doar semne, că această călătorie avea de-a face cu nişte înţelegeri secrete între Consiliul celor Nouă din Illian şi Prima Domniţă din Mayene. Regatul ei – de fapt doar un oraş – era, la drept vorbind, o provincie din Tear, doar numele îi era altul, şi fără îndoială că ar fi vrut ca Illian să îi vina în ajutor. Şi erau mulţi în Illian care spuneau că era vremea să se pornească din nou la război, că Tear îşi oprea o parte mai mare decât se cuvenea din negoţul de pe Marea Furtunilor. De bună seamă ar fi căzut în cursă, dacă nu ar fi văzut trei asemenea în ultima lună.

Se întinse să ia punga, dar bărbatul care vorbise îl apucă de încheietură. Domon se uită mânios la el, însă bărbatul îi întoarse privirea, liniştit.

— Trebuie să porneşti cât mai repede, căpitane.

— Când se crapă de ziuă, mormăi Domon, iar bărbatul încuviinţă din cap şi îi dădu drumul la mână.

— Când se crapă de ziuă, atunci, Căpitane Domon. Nu uita, tăcerea îţi va cruţa viaţa şi vei putea să îţi cheltuieşti banii.

Domon îi urmări cu privirea pe cei trei care se îndepărtau, apoi se zgâi posac la punga şi pergamentul din faţa lui. Cineva voia să o ia spre răsărit. Tear sau Mayene, nu avea importanţă, atâta vreme cât mergea spre răsărit. Credea că ştie cine voia acest lucru. „Dar, de fapt, habar nu am.” Mai puteai şti cine este Iscoada Celui Întunecat? Dar el ştia că Iscoadele Celui Întunecat îl urmăriseră încă de când plecase din Maradon ca să vină din nou în josul râului. Iscoadele Celui Întunecat şi troloci. Măcar de asta putea fi sigur. Adevărata întrebare, la care nu avea nici o umbră de răspuns, era de ce?

— Necazuri, Bayle? întrebă Nieda. Arăţi de parcă ai fi văzut un troloc. Chicoti, lucru la care nu te-ai fi aşteptat de la o femeie de dimensiunile ei. Ca mai toţi cei care nu fuseseră niciodată în Ţinuturile de la Hotar, nu credea în troloci. Încercase să îi spună adevărul; femeii îi plăceau poveştile lui şi credea că sunt toate nişte minciuni. Nu credea nici că există zăpadă.

— Nu, nimic, Nieda. Desfăcu punga, scoase un ban fără să se uite şi i-l aruncă. Băutură pentru toată lumea cât ajunge, apoi o să-ţi mai dau încă unul.

Nieda se uită mirată la galben.

— Galben din Tar Valon! Acum faci negoţ cu vrăjitoarele, Bayle?

— Nu, zise el răguşit. Asta nu fac!

Nieda muşcă galbenul, apoi îl ascunse sub cingătoarea ei lată.

— Da, e aur. Şi, oricum, bănuiesc că vrăjitoarele astea nu sunt atât de rele cum le înfăţişează unii. N-aş îndrăzni să spun asta multor bărbaţi. Ştiu pe cineva care schimbă din ăştia. Nu trebuie să-mi mai dai altul astă-seară, cu cât de puţină lume este aici. Mai vrei bere, Bayle?

Încuviinţă din cap, amorţit, deşi cana din faţa lui era aproape plină, iar femeia se îndepărtă. Îi era prietenă şi nu avea să vorbească despre ceea ce văzuse. Rămase zgâindu-se la punga de piele. O altă cană îi fu pusă în faţă, înainte chiar să fi apucat să deschidă punga cât să se uite la monedele dinăuntru. Le răscoli cu degetele lui bătătorite. Galbenii luceau la lumina lămpii şi fiecare purta însemnul Flăcării din Tar Valon. Se grăbi să închidă punga la loc. Erau bani primejdioşi. Unu-doi galbeni puteau trece neobservaţi, dar atât de mulţi i-ar fi făcut pe oameni să creadă exact ceea ce credea şi Nieda. Erau Copii ai Luminii în oraş şi, deşi nu exista nici o lege în Illian care să-ţi interzică să ai de-a face cu femeile Aes Sedai, dacă Mantiile Albe ar fi auzit de aşa ceva, n-ar mai fi avut scăpare. Bărbaţii aceştia se încredinţaseră că nu poate să ia aurul şi să rămână în Illian.

În timp ce stătea acolo, făcându-şi tot felul de griji, Yarin Maeldan, secundul lui, veşnic morocănos, înalt şi adus de spate ca o barză, intră în han, mohorât, şi se aşeză la masa căpitanului.

— Cam e mort, căpitane.

Domon se uită ţintă la el, încruntându-se. Alţi trei din oamenii lui fuseseră deja ucişi, câte unul de fiecare dată când nu se învoise să pornească spre răsărit. Magistraţii nu făcuseră nimic; era primejdios să umbli pe străzi noaptea, ziceau ei, iar marinarii erau neciopliţi şi arţăgoşi. Magistraţilor nu le prea păsa de ce se petrecea în Cartierul Înmiresmat, atâta vreme cât cetăţenii respectabili nu păţeau nimic.

— Dar de data asta m-am învoit, murmură el.

— Nu e tot, căpitane, continuă Yarin. L-au tăiat cu cuţitele, de parcă vroiau să afle ceva de la el. Şi nişte bărbaţi au încercat să se strecoare la bordul Picăturii cu mai puţin de-un ceas în urmă. Străjile de la doc i-au pus pe fugă. E a treia oară în zece zile când se întâmplă una ca asta; nu ştiam că bandiţii ăştia care dau târcoale pe chei sunt atât de îndărătnici. De obicei aşteaptă să treacă ceva vreme înainte să încerce din nou. Şi cineva mi-a cotrobăit aseară prin odaia de la Delfinul Argintiu. Au luat nişte arginţi, ca să cred eu că erau hoţi, dar nu s-au atins de catarama aia de la cingătoare pe care o am, cea bătută cu granate şi piatra-lunii, care era la vedere. Ce se petrece, căpitane? Oamenilor a început să le fie teamă, şi până şi eu sunt puţin neliniştit.

Domon se ridică în picioare.

— Îmboldeşte echipajul, Yarin. Găseşte-i pe ceilalţi şi spune-le că Picătura pleacă la drum de îndată ce sunt destui oameni la bord. Îşi îndesă pergamentul în buzunarul de la surtuc, înşfăcă punga cu galbeni şi îşi împinse secundul afară pe uşă. Îmboldeşte-i, Yarin, altminteri o să-i las pe uscat pe toţi cei care nu ajung la timp.

Domon îi dădu un brânci lui Yarin ca să-l convingă să o ia la fugă, apoi se furişă spre docuri. Chiar şi tâlharii care auzeau zăngănitul banilor din pungă se dădeau la o parte din calea lui, căci acum mergea cu paşii cuiva care se pregăteşte să ucidă.

Când ajunse, câţiva oameni se căţărau deja la bordul Picăturii, iar alţii alergau în picioarele goale pe cheiurile de piatră. Nu ştiau ce anume se temea el că îl urmăreşte, nu ştiau nici măcar dacă îl urmăreşte cineva, dar ştiau că are câştiguri bunicele şi că, după obiceiul din Illian, dă o parte echipajului.

Picătura avea optzeci de picioare lungime, două catarge, traversa lată, cu loc pentru încărcătură atât pe punte, cât şi în cală. În ciuda a ceea ce le spusese bărbaţilor din Cairhien – dacă într-adevăr erau din Cairhien – Domon credea că rezistă şi la apă adâncă. Marea Furtunilor era mai liniştită vara.

— Trebuie să reziste, mormăi el şi coborî cu paşi mari în cabina lui.

Aruncă punga cu galbeni pe patul lipit de carenă, cum erau de altfel şi celelalte lucruri din cabina de la pupa, şi scoase pergamentul din buzunar. Aprinse un felinar care atârna în cârlig deasupra capului lui şi-l cercetă cu băgare de seamă, întorcându-l pe toate feţele, ca şi cum ar fi putut să citească ce era înăuntru fără să-l deschidă. Se auzi o bătaie la uşă şi se încruntă.

— Intră.

Yarin îşi băgă capul înăuntru.

— Toată lumea e la bord, mai puţin trei pe care nu i-am găsit. Dar am trimis vorbă în toate tavernele, tripourile şi prăvăliile din cartier. Or să ajungă şi ei înainte să se facă lumină şi să pornim în susul râului.

— Picătura o să pornească la drum chiar acum. Spre mare. Domon nu stătu să asculte protestele lui Yarin despre lumină şi maree, şi despre cum Picătura nu era făcută să iasă pe mare. Acum! Picătura poate ieşi în larg şi la reflux. Doar n-ai uitat cum să navighezi la lumina stelelor, nu-i aşa? Scoate-o în larg, Yarin. Scoate-o de îndată şi vino din nou la mine după ce trecem de dig.

Secundul şovăi – nu se mai întâmplase niciodată ca Domon să nu fie pe punte, dând ordine, în momente mai dificile, iar acum, când Picătura urma să iasă în larg, noaptea, era tocmai un asemenea moment – apoi încuviinţă dând din cap şi ieşi. Peste câteva clipe, vocea lui Yarin care dirija echipajul şi zgomotul înfundat al picioarelor pe punte se auziră şi în cabina lui Domon. Nu le băgă în seamă, nici măcar atunci când barca se înclină, ieşind din port.

În cele din urmă, ridică ferestruica felinarului şi puse o lamă de cuţit în flacără. Grăsimea de pe lamă începu să ardă, iar fumul se ridică învălătucindu-se, dar, înainte ca metalul să se înroşească, dădu hărţile la o parte şi întinse pergamentul pe masă, băgând cu mare grijă lama fierbinte sub cercul de ceară. Partea de sus se desprinse.

Era o scrisoare simplă, fără nici o introducere sau formă de salut; broboane de sudoare îi acoperiră fruntea.

Purtătorul acestei scrisori este o Iscoadă a Celui Întunecat şi este căutat în Cairhien pentru omor şi alte fărădelegi, printre care şi furtul de la Persoana Noastră. Vă cerem să îl prindeţi pe acest om şi să puneţi stăpânire pe toate lucrurile lui, până la ultimul. Trimisul nostru va veni să ia ceea ce a furat de la Noi. Toate celelalte lucruri, în afară de cele care Ni se cuvin, să vă fie răsplată pentru că l-aţi prins. Ticălosul să fie spânzurat fără zăbavă, ca mişelia lui să nu mai întineze Lumina.

Pecetluit de Mâna Noastră

Galldrian su Riatin Rie

Regele Cairhienului

Apărătorul Zidului Dragonului

Ceara subţire, de culoare roşie, de sub semnătură, purta sigiliul din Cairhien, soarele cu multe raze, şi Cele Cinci Stele ale Casei Riatin.

— Apărătorul Zidului Dragonului, aiurea! bodogăni Domon. Nimeni nu se mai poate numi aşa.

Cercetă cu mare atenţie peceţile şi semnătura, ţinând scrisoarea aproape de lampă, cu nasul aproape vârât în pergament; sigiliul nu avea nici un cusur, iar scrisul lui Galldrian nu-l cunoştea. Dacă nu semnase Regele însuşi, bănuia că cel care semnase în locul lui imitase cu dibăcie scrisul lui Galldrian. În orice caz, nu avea prea mare importanţă. În Tear, acea scrisoare ar fi fost acuzatoare în mâinile cuiva din Illian. La fel şi în Mayene, unde influenţa Tearului era atât de mare. Acum nu era război, iar în porturi oamenii veneau şi plecau după voie, dar cei din Tear nu-i prea plăceau pe cei din Illian, şi invers. Mai ales dacă aveau o astfel de justificare.

O clipă îi trecu prin cap să ardă pergamentul la flacăra felinarului – era primejdios să ţii o asemenea scrisoare, fie că erai în Tear, în Illian sau în orice altă parte a lumii – dar în cele din urmă îl ascunse într-un ungher tainic din spatele mesei, sub o tăblie pe care numai el ştia cum s-o deschidă.

— Toate lucrurile mele, ei?

Strângea tot felul de lucruri vechi, câte putea şi el, trăind la bord. Lucrurile pe care nu le putea cumpăra, pentru că erau prea scumpe sau prea mari, le păstra în amintire. Toate acele relicve ale vremurilor trecute, acele minunaţii răspândite prin lume care îl atrăseseră de copil spre lumea corăbiilor. Adăugase patru obiecte colecţiei lui, la Maradon, în ultima călătorie, şi în acel moment începuse să fie urmărit de Iscoadele Celui Întunecat. Şi un timp şi de troloci. Auzise că Whitebridge arsese din temelii după ce plecase el de acolo şi umblaseră zvonuri că ar fi fost troloci, dar şi un Myrddraal. Toate acestea îl încredinţaseră că nu i se părea şi îl făcuseră să fie cu ochii-n patru când i se făcuse acea primă propunere ciudată – prea mulţi bani pentru o simplă călătorie până la Tear, prea neconvingătoare povestea.

Scotoci în cufăr şi puse pe masă obiectele pe care le cumpărase la Maradon. O Fachie, despre care se spunea că se păstrase din Vârsta Legendelor. Cu siguranţă meşteşugul facerii lor se pierduse. Era un obiect foarte scump şi mai rar decât un magistrat cinstit. Semăna cu o bară obişnuită de sticlă, mai groasă decât degetul lui mare de la mână, şi lungă aproape cât braţul lui, însă când o ţinea în mână strălucea la fel de puternic ca un felinar. Fachiile se spărgeau ca sticla; aproape că îşi pierduse barca în focul care izbucnise din pricina primeia pe care o avusese. O sculptură din fildeş, înnegrită de vreme, care înfăţişa un bărbat cu o sabie. Cel care i-o vânduse pretindea că, dacă o ţineai mai mult în mână, începeai să te încălzeşti. Nici Domon, nici cei pe care îi lăsase să o ţină în mână nu se încălziseră, dar era veche, iar asta era de ajuns pentru Domon. Ţeasta unei pisici, mare cât cea a unui leu şi atât de veche încât se preschimbase în piatră. Dar nici un leu nu avusese vreodată colţi lungi de un picior, ca ai unui elefant. Şi un disc gros de mărimea unei palme, jumătate alb şi jumătate negru, cu o linie şerpuitoare care separa culorile.

Vânzătorul din Maradon spusese că era din Vârsta Legendelor, crezând că îl păcăleşte, însă Domon se târguise foarte puţin înainte să plătească, căci recunoscuse ceea ce îi scăpase acestuia: vechiul însemn al Aes Sedai, dinainte de Frângerea Lumii. Era primejdios să ai un asemenea lucru, dar nici nu puteai trece nepăsător pe lângă el dacă erai fascinat de obiectele vechi.

Şi era din inimă-de-piatră. Vânzătorul nu îndrăznise să adauge şi asta la minciunile pe care credea că le spune. Nici un vânzător din Maradon nu-şi permitea nici măcar o bucăţică de cuendillar. Discul era tare şi neted, şi nu avea altă valoare decât vechimea, dar Domon se temea că tocmai asta căutau urmăritorii. Mai văzuse şi în alte locuri Fachii şi sculpturi din fildeş, şi chiar oase preschimbate în piatră. Dar, chiar dacă ştia ce vor – dacă într-adevăr ştia – tot nu-şi putea închipui de ce; şi nici măcar nu mai era sigur cine îl urmarea. Galbeni din Tar Valon şi un vechi însemn al Aes Sedai. Îşi frecă buzele cu mâna; simţea în gură gustul amar al fricii.

Se auzi un ciocănit la uşă. Puse discul jos şi trase o hartă desfăcută peste lucrurile de pe masă.

— Intră.

Yarin intră în cabină.

— Am trecut de dig, căpitane.

Domon fu mirat, apoi se mânie pe el însuşi. Nu ar fi trebuit să se cufunde atât de mult în gânduri încât nici să nu mai simtă cum Picătura trecuse peste ridicături.

— Ia-o spre apus, Yarin. Stai tu la cârmă.

— Ebou Dar, căpitane?

„Nu e destul de departe. Mai trebuie cinci sute de leghe.”

— O să stăm acolo până când fac rost de hărţi şi umplem butoaiele de apă, apoi pornim spre apus.

— Spre apus, căpitane? Tremalking? Oamenii Mării sunt zgârciţi cu străinii.

— Spre Oceanul Aryth, Yarin. Se face mult negoţ între Tarabon şi Arad Doman şi nici nu trebuie să-ţi faci griji din pricină că apa nu e destul de adâncă. Aud că nu le prea place marea. Şi toate orăşelele de la Capul Toman, toate libere, neatârnate. Putem lua chiar blănuri şi mirodenii aduse în Bandar Eban.

Yarin scutură încet din cap. Nu vedea niciodată partea bună a lucrurilor, dar era un marinar de nădejde.

— Blănurile şi mirodeniile or să coste mai mult decât dacă ne-am duce singuri după ele, în susul râului. Şi am auzit că ar fi un război pe acolo. Dacă Tarabon şi Arad Doman se luptă, probabil că nu se mai face nici negoţ. Mă îndoiesc că vom face mulţi bani dacă mergem doar în oraşele de la Capul Toman, chiar dacă acolo nu e război. Falme e cel mai mare dintre ele, şi până şi el e mic.

— Cei din Tarabon şi din Doman s-au certat adesea pe Şesul Almoth şi Capul Toman. Însă, dacă eşti deştept, poţi face negoţ chiar dacă au ajuns să se lupte. Spre apus, Yarin.

Domon aşteptă ca Yarin să ajungă sus, apoi băgă şi discul alb-negru în ascunzătoarea din spatele mesei şi puse restul lucrurilor la loc în fundul cufărului. „Iscoade ale Celui Întunecat sau Aes Sedai, n-o să joc după cum vor ei. Să-mi ajute Soarta, n-o s-o fac.”

Simţindu-se pentru prima dată la adăpost după luni de zile, Domon urcă pe punte tocmai când Picătura se apleca într-o parte ca să aibă vânt din proră şi pornea pe marea întunecată spre apus.

CAPITOLUL 10 • Începe Căutarea

Ingtar alese un pas iute pentru începutul unei lungi călătorii, într-atât de iute încât Rand îşi cam făcea griji pentru cai. Dobitoacele puteau merge la trap ore în şir, dar ziua era departe de a se fi încheiat, şi urmau să vină şi alte zile asemenea. După expresia de pe chipul lui Ingtar, Rand ar fi zis că are de gând să îi prindă pe cei care furaseră Cornul încă din prima zi, din primul ceas. Aducându-şi aminte glasul cu care jurase în faţa Supremei Înscăunate, Rand nu era deloc mirat. Totuşi, nu scoase nici o vorbă. Seniorul Ingtar era căpetenia lor; oricât de prietenos s-ar fi arătat faţă de Rand, nu i-ar fi plăcut să primească sfaturi de la un păstor.

Hurin mergea cu un pas în urma lui Ingtar, dar amuşinarul era cel care îi călăuzea spre miazăzi, arătându-i lui Ingtar drumul. Ţinutul era vălurit, cu dealuri acoperite de păduri, pline de brazi, stejari şi arbuşti, însă drumul pe care îl alesese Hurin era drept ca o săgeată, abătându-se doar ca să ocolească dealurile mai înalte, pe care ar fi pierdut mai mult timp urcându-le. Flamura cu bufniţa cenuşie flutura în bătaia vântului.

Rand încercă să meargă alături de Mat şi Perrin, dar când se apropie de ei cu calul, Mat îi făcu semn cu cotul lui Perrin, iar acesta, fără tragere de inimă, o luă la galop spre capul coloanei, împreună cu Mat. Spunându-şi că nu are rost să călărească singur în spate, Rand merse din nou în faţă. Cei doi porniră din nou spre spate, din nou la îndemnul lui Mat.

„Arde-i-ar. Nu vreau decât să-mi cer scuze.” Se simţea singur. Faptul ca ştia că nu e decât vina lui nu-l făcea să se simtă mai bine.

În vârful unui deal, Uno descălecă şi începu să cerceteze pământul bătătorit de copitele cailor. Zgândări cu un băţ nişte baligi şi mormăi:

— Se mişcă al dracului de repede, Seniore. Avea o asemenea voce, încât părea că ţipă chiar şi atunci când vorbea normal. Nu am recuperat deloc din timp. Arde-m-ar, s-ar putea chiar să fi pierdut un ceas. La cum gonesc, or să-şi omoare nenorociţii de cai. Atinse cu degetele o urmă de copită. Ăsta nu e cal. E un nenorocit de troloc. Sunt urme de picioare de ţap aici.

— O să-i prindem, zise Ingtar încruntat.

— Caii noştri, Seniore. Nu face să îi băgăm în pământ înainte să îi prindem din urmă. Chiar dacă rămân fără cai, nenorociţii de troloci tot rezistă mai mult decât caii.

— O să-i prindem. Încalecă, Uno.

Uno se uită cu un ochi la Rand, apoi ridică din umeri şi urcă în şa. Ingtar îi puse să coboare în fugă povârnişul de cealaltă parte, aproape alunecând până jos, şi porni să urce în galop următorul deal.

„De ce m-a privit aşa”, se întrebă Rand. Uno era dintre aceia care nu se arătaseră niciodată prea prietenoşi cu el. Nu era o ostilitate făţişă, ca la Masema; Uno nu era prietenos decât cu câţiva veterani, la fel de cărunţi ca şi el. „Doar n-o crede şi el că sunt Senior.”

Uno privea tot timpul înainte, scrutător, însă când vedea că Rand se uită la el, îi întorcea privirea, fără să scoată o vorbă. Asta nu însemna mare lucru. L-ar fi privit şi pe Ingtar drept în ochi. Aşa îi era felul.

Drumul ales de Iscoadele Celui Întunecat – „Şi oare ce altceva”, se întreba Rand; Hurin tot bodogănea despre „ceva mult mai rău” – care furaseră Cornul nu trecea pe lângă nici un sat. Rand văzu sate, de pe un vârf de deal pe altul, la o milă sau mai mult depărtare, dar nu se apropiară niciodată îndeajuns încât să desluşească oamenii de pe uliţe. Sau într-atât încât oamenii aceia să desluşească grupul ce se îndrepta spre miazăzi. Erau şi ferme, case cu streşini joase, hambare înalte şi coşuri din care ieşea fum – pe vârful dealurilor, pe povârnişuri, în vale, dar toate erau prea departe ca să fie văzuţi de fermieri.

În cele din urmă, chiar şi Ingtar trebui să accepte că dobitoacele nu aveau să mai reziste multă vreme dacă mergeau tot aşa. Rand auzi sudalme înăbuşite, apoi Ingtar îşi lovi coapsa cu pumnul strâns în mănuşă, dar sfârşi prin a le porunci tuturor să descalece. Urcară pe jos un deal, cu caii de căpăstru, apoi coborâră, cale de o milă, după care se urcară din nou în şa. Apoi iar mai merseră pe jos, iar mai călăriră o milă. Pe jos, călare.

Rand fu mirat să îl vadă pe Loial rânjind când mergeau pe jos, urcând anevoie un deal. Când se întâlniseră prima dată, Ogierului nu-i prea venea la socoteală să călărească şi prefera să se încreadă în propriile picioare, însă Rand crezuse că trecuse de mult peste asta.

— Îţi place să alergi, Rand? râse Loial. Mie îmi place. Eram cel mai iute din steddingul Shangtai. O dată am întrecut şi un cal.

Rand se mulţumi să scuture din cap. Nu voia să vorbească dacă nu era neapărată nevoie, ca să nu-şi piardă răsuflarea. Se uită după Mat şi Perrin, dar erau încă în spate, iar Rand nu-i vedea din pricina oamenilor din faţa lor. Se întrebă cum de cei din Shienar izbuteau să meargă pe jos îmbrăcaţi în armură. Nici unul dintre ei nu încetinise pasul şi nu se plânsese. Uno nici măcar nu părea asudat, iar sangeagaşul nu lăsase nici o clipă din mână flamura cu bufniţa cenuşie.

Mergeau sprinten, dar amurgi înainte să îi zărească pe cei pe care îi urmăreau. În cele din urmă, deşi fără tragere de inimă, Ingtar le spuse să se oprească şi să facă tabăra pentru noapte în pădure. Cei din Shienar se apucară să aprindă focul şi să priponească caii; obişnuinţa îşi spunea cuvântul şi făceau totul cu îndemânare şi fără efort. Ingtar puse şase oameni, doi câte doi, să stea primii de strajă.

Prima grijă a lui Rand fu să-şi găsească bocceaua în coşurile de răchită din spatele cailor de povară. Nu îi fu prea greu – erau puţine boccele printre provizii – însă, când o deschise, scoase un ţipăt care îi făcu pe toţi să sară în picioare şi să scoată săbiile din teacă. Ingtar se apropie în fugă de el.

— Ce s-a întâmplat? Pace, a pătruns cineva în tabără? Străjile nu au zis nimic.

— E vorba de hainele astea, gemu Rand, holbându-se încă la ceea ce scosese din boccea. Una din haine era neagră, brodată cu fir de argint, iar cealaltă albă, cu broderie aurie. Amândouă aveau bâtlani pe guler şi amândouă erau cel puţin la fel de elegante ca haina purpurie pe care o purta. Servitorii mi-au zis că mi-au pus doua surtuce bune şi trainice. Uită-te aici!

Ingtar îşi băgă sabia la loc în teacă. Ceilalţi începură să îşi vadă din nou de treburi.

— Păi, de bune sunt bune.

— Nu le pot purta. Nu pot să merg îmbrăcat aşa tot timpul.

— Poţi să le porţi. O haină e o haină. Înţeleg că Moiraine Sedai însăşi s-a ocupat de asta. Poate că femeile Aes Sedai nu ştiu prea bine ce poartă bărbaţii la drum. Ingtar rânji. După ce punem mâna pe trolocii ăia, poate o să sărbătorim. Cel puţin tu o să fii îmbrăcat cum se cuvine, chiar dacă noi n-o să fim. Porni agale spre locul unde ardeau deja focurile pentru gătit.

Rand rămăsese încremenit din clipa în care Ingtar pomenise de Moiraine. Se uită lung la cele două haine. „Ce-o fi vrând să facă? Orice-ar fi, n-o s-o las să se folosească de mine.” Puse totul la loc în boccea şi o îndesă înapoi în coş. „Mai bine umblu gol”, îşi spuse el cu amărăciune.

Cei din Shienar obişnuiau să gătească cu rândul, iar când Rand se întoarse la foc, Masema amesteca în ceaun. Mirosul tocanei făcute din napi, ceapă şi carne uscată se răspândise în toată tabăra. Ingtar fu servit primul, apoi Uno, iar ceilalţi se înşirau unul în spatele celuilalt, fiecare după cum ajungea. Masema turnă un polonic mare de tocană în blidul lui Rand; acesta făcu grabnic un pas în spate ca să nu i se scurgă zeamă pe haină şi se dădu la o parte ca să facă loc următorului, sugându-şi degetul la care se arsese. Masema îl ţintui cu privirea; rânjea, dar în ochi nu avea nici urmă de zâmbet. Uno se apropie şi îl pocni peste cap.

— N-am adus mâncare ca s-o verşi tu pe jos. Bărbatul cu un singur ochi se uită la Rand şi se îndepărtă. Masema îşi frecă urechea cu mâna, dar continuă să îl privească mânios pe Rand.

Rand se duse lângă Ingtar şi Loial, care se aşezaseră pe jos sub un stejar masiv. Ingtar îşi scosese coiful şi îl pusese alături, dar îşi păstrase armura. Mat şi Perrin erau deja acolo şi înfulecau lacom. Mat surâse dispreţuitor când văzu haina lui Rand; Perrin îi aruncă o privire cu ochii săi galbeni care străluceau la lumina focului, apoi se aplecă din nou asupra blidului pe care îl ţinea în mână. „Cel puţin de data asta n-au mai plecat.”

Se aşeză turceşte lângă Ingtar, în faţa lor.

— Aş vrea să ştiu şi eu de ce se tot uită Uno la mine. Probabil din pricina nenorocitei ăsteia de haine.

Ingtar se opri din mestecat, gânditor. În cele din urmă spuse:

— Uno se întreabă de bună seamă dacă eşti vrednic de o sabie cu pecetea bâtlanului. Mat pufni zgomotos, însă Ingtar continuă netulburat. Nu-ţi face inimă rea. S-ar purta şi cu Seniorul Agelmar de parcă ar avea caş la gură, de ar putea. Ei, poate nu cu Seniorul Agelmar, dar cu toţi ceilalţi. Are limba ascuţită, dar dă sfaturi bune. Aşa ar şi trebui: e soldat de dinainte să mă nasc eu. Ia aminte la ce spune, nu lua în seamă cum o spune şi o să-ţi fie bine cu el.

— Credeam că e ca Masema. Rand luă o înghiţitură de tocană. Era prea fierbinte, dar o înghiţi pe nerăsuflate. Nu mai mâncaseră de când plecaseră din Fal Dara, iar de dimineaţă fusese prea îngrijorat ca să mănânce. Îi ghiorăiau maţele, aducându-i aminte că era şi vremea să îmbuce ceva. Se întrebă dacă ar fi bine să îi spună lui Masema că îi place mâncarea.

— Masema se poartă de parcă m-ar urî, şi nu pricep de ce.

— Masema a luptat trei ani în timpul Marşurilor de la Răsărit, spuse Ingtar. La Ankor Dail, împotriva Aielilor. Învârti în tocană cu lingura încruntat. Vezi tu, eu nu pun întrebări. Dacă Lan Dai Shan şi Moiraine Sedai zic că eşti din Andor, din Ţinutul celor Două Râuri, atunci aşa e. Dar Masema a rămas cu înfăţişarea Aielilor în cap, şi când te vede... Ridică din umeri. Eu nu pun întrebări.

Rand îşi lăsă lingura să cadă în blid, oftând.

— Fiecare crede că sunt ceva ce nu sunt de fapt. Sunt din Ţinutul celor Două Râuri, Ingtar. Cultivam tutun cu... cu tata, şi aveam grijă de oi. Ăsta sunt eu. Un fermier şi un păstor din Ţinutul celor Două Râuri.

— E din Ţinutul celor Două Râuri, zise Mat batjocoritor. Am crescut împreună, deşi, după cum stau lucrurile acum, n-ai zice. N-avea destui gărgăuni, i-ai mai băgat în cap şi prostia asta cu Aielii. Lumina ştie ce-o să iasă. Un Senior Aiel, poate.

— Nu, spuse Loial, într-adevăr seamănă. Mai ţii minte, Rand, ţi-am zis şi eu asta odată, deşi credeam că e doar din pricină că pe atunci nu cunoşteam prea bine oamenii. Mai ţii minte? Până dispare răcoarea, până dispare apa, în Umbră cu dinţii dezveliţi, împotrivindu-ne până la ultima suflare, să scuipam în ochiul lui Foc-n-Văz în Ziua Ultimă.” Îţi aduci aminte, Rand?

Rand rămase cu privirea aţintită în blid. „Dacă-ţi înfăşori o shoufa în jurul frunţii, araţi exact ca un Aiel.” Aşa îi spusese Gawyn, fratele lui Elayne, Domniţa-Moştenitoare din Andor. „Toată lumea crede că sunt altcineva decât sunt de fapt.”

— Ce e asta? întrebă Mat. Povestea cu să scuipăm în ochiul Celui Întunecat.

— Atât au spus Aielii că vor lupta, răspunse Ingtar, şi nu mă îndoiesc că aşa va fi. Nepunând la socoteala neguţătorii şi menestrelii, Aielii împart lumea în două: Aieli şi duşmani. S-au abătut de la asta o singură dată, acum cinci sute de ani, pentru Cairhien, din motive pe care doar un Aiel le-ar putea înţelege, şi nu cred să se mai întâmple vreodată aşa ceva.

— Nici eu nu cred, oftă Loial. Dar îi lasă pe Tuatha’an, Pribegii, să traverseze Pustiul Aiel. Şi nici pe Ogieri nu-i consideră duşmani, deşi mă îndoiesc că vreunul dintre noi ar vrea să se aventureze în Pustiu. Aielii vin câteodată în steddingul Shangtai ca să facă negoţ cu lemn descântat. Sunt oameni dârji.

Ingtar încuviinţă, dând din cap.

— Aş vrea să am şi eu nişte oameni la fel de dârji. Măcar pe jumătate la fel de dârji.

— Ce glumă mai e şi asta? râse Mat. Dacă eu aş alerga cu armura aia pe mine, m-aş prăbuşi la pământ şi aş dormi o săptămână. Iar voi aţi mers aşa mile întregi, toată ziua.

— Aielii sunt dârji, stărui Ingtar. Şi bărbaţii, şi femeile. M-am luptat cu ei, şi ştiu. Aleargă şaptezeci de mile şi după aceea câştigă o bătălie. Sunt moartea pe două picioare, fie că au arme, fie că nu. Doar de săbii nu se ating, nu se ştie de ce. Şi nici nu urcă pe cal – nu că ar avea nevoie. Dacă ai sabie, iar Aielul are mâinile goale, poţi zice că e o luptă dreaptă. Asta dacă eşti îndemânatic. Cresc vite şi capre acolo unde tu sau eu am muri de sete până la asfinţit. Îşi sapă satele în nişte stânci uriaşe şi ascuţite adânc, în Pustiu. Sunt acolo cam de la Frângerea Lumii. Artur Aripă-de-Şoim a încercat să îi scoată din Pustiu şi s-a lăsat cu vărsare de sânge, singura mare înfrângere pe care a suferit-o vreodată. Ziua, aerul din Pustiul Aiel e încins, iar noaptea îngheaţă. Iar Aielii se uită la tine cu ochii lor albaştri şi îţi spun că nu ar vrea să stea în nici un alt loc pe lume. Şi nici măcar nu mint. Dacă ar încerca vreodată să părăsească Pustiul, ne-ar fi foarte greu să îi oprim. Războiul Aiel a durat trei ani, şi la el nu au luat parte decât patru din cele treisprezece clanuri.

— Ochii cenuşii pe care i-a moştenit de la mama lui nu fac din el un Aiel, spuse Mat.

Ingtar ridică din umeri.

— După cum ziceam, eu nu pun întrebări.

Când, în cele din urmă, se culcă, lui Rand îi trecură prin minte tot felul de gânduri nedorite. „Exact ca un Aiel. Moiraine Sedai vrea să spună că eşti din Ţinutul celor Două Râuri. Aielii au nimicit totul până în Tar Valon. Născut pe povârnişurile de pe Piscul Dragonului. Dragonul Renăscut.”

— Nu mă voi lăsa folosit, murmură el, însă tot nu-i fu uşor să adoarmă.

Ingtar ridică tabăra înainte de răsăritul soarelui. Mâncară şi porniră spre miazăzi; norii de la răsărit erau încă roşietici de la soarele ce sta să se ivească, iar frunzele erau încă pline de rouă. De data aceasta Ingtar trimise cercetaşi şi, deşi tot mergeau întins, caii nu erau atât de solicitaţi.

Rand îşi spuse că poate Ingtar îşi dăduse seama că nu aveau să termine într-o zi. Urma ducea în continuare spre miazăzi, zicea Hurin. Până când, la două ceasuri după ce soarele se ridicase pe cer, unul dintre cercetaşi se întoarse în galop.

— Tabără părăsită în faţă, Seniore. Chiar în vârful dealului de colo. Cred că au fost vreo treizeci sau patruzeci acolo aseară, Seniore.

Ingtar dădu pinteni calului, ca şi cum ar fi auzit că Iscoadele Celui Întunecat erau încă acolo, iar Rand trebui să ţină pasul, altminteri ar fi fost călcat în picioare de cei care veneau în galop în spatele lui.

Nu era mare lucru de văzut. Cenuşa de la foc, bine ascunsă printre copaci, în care fuseseră aruncate resturile de la masă. Un morman de gunoi, pe care deja îl bâzâiau muştele.

Ingtar le spuse să stea pe loc, descălecă şi umblă prin tabără împreună cu Uno, cercetând pământul. Hurin merse de jur împrejurul taberei, adulmecând. Rand rămase lângă ceilalţi; nu avea nici un chef să se uite mai îndeaproape la un loc unde fuseseră troloci şi Iscoade ale Celui Întunecat. Şi un Pierit. „Şi ceva mult mai rău.”

Mat se căţără pe jos până în vârful dealului şi se strecură în tabără.

— Aşa arată tabăra unor Iscoade ale Celui Întunecat? Miroase cam urât, dar în rest nu e deloc diferită de alte tabere. Lovi cu piciorul într-una din grămezile de cenuşă şi scoase la iveală o bucată de os ars, pe care se aplecă să o ridice. Oare ce mănâncă Iscoadele Celui Întunecat? Osul ăsta nu pare a fi nici de oaie, nici de vacă.

— Aici a fost un omor, zise Hurin îndurerat. Îşi frecă nasul cu o batistă. Ceva mai rău decât un omor.

— Au fost troloci pe aici, spuse Ingtar, uitându-se drept la Mat. Probabil că li s-a făcut foame, iar Iscoadele Celui Întunecat erau la îndemână. Mat lăsă să cadă osul înnegrit, îngreţoşat

— Nu mai merg spre miazăzi, Senior Ingtar, spuse Hurin. Vorbele lui atraseră atenţia tuturor. Arătă cu degetul spre nord-est. Poate că s-au hotărât totuşi să o ia spre Mană. Să ne ocolească. Poate că doar vroiau să ne facă să pierdem timp mergând spre miazăzi. Nu părea să creadă nici el ce spune. Părea mai degrabă nedumerit.

— Indiferent ce încercau să facă, mârâi Ingtar, o să pun mâna pe ei. Încălecaţi!

Cu toate acestea, peste mai puţin de un ceas, Hurin trase de hăţuri şi se opri.

— Iar s-a schimbat. Acum merg din nou spre miazăzi. Şi au mai omorât pe cineva aici.

În valea aceea dintre două dealuri nu era cenuşă, însă, după ce căutară niţel, dădură peste un leş. Un bărbat făcut covrig şi îndesat sub nişte tufe. Avea ceafa zdrobită şi ochii scoşi din orbite din pricina loviturii. Nimeni nu îl recunoscu, deşi purta haine din Shienar.

— N-o să pierdem vremea să îngropam o Iscoada a Celui Întunecat, mormăi Ingtar. Pornim spre miazăzi. Şi făcu întocmai, aproape înainte să termine de vorbit.

Ziua trecu ca şi cea de dinainte. Uno cerceta urmele şi baligile şi zicea că mai reduseseră distanţa. La căderea nopţii nu văzuseră nici un troloc şi nici o Iscoadă a Celui Întunecat, iar a doua zi de dimineaţă găsiră o altă tabără părăsită – unde fusese un alt omor, aşa spunea Hurin – şi iar schimbaseră direcţia, de data asta spre nord-vest. După mai puţin de două ore dădură peste un alt leş, un bărbat cu capul despicat de o lovitură de topor, şi o altă schimbare de direcţie. Din nou spre miazăzi. Din nou reduseseră distanţa, după cum zicea Uno. Din nou nu văzură nimic până seara, în afară de nişte ferme în depărtare. Şi ziua următoare fu la fel, schimbări de direcţie, omoruri şi tot restul. Şi următoarea la fel.

Fiecare zi îi aducea puţin mai aproape de cei pe care îi urmăreau, dar Ingtar spumega. Propuse să taie drept când urma îşi schimbă direcţia dimineaţă – cu siguranţă aveau să descopere că urma mergea din nou spre miazăzi şi aşa puteau câştiga timp – însă, înainte să apuce cineva să vorbească, spuse că nu era o idee bună, căci se putea întâmpla ca oamenii pe care îi urmăreau să nu se mai îndrepte spre miazăzi. Îi îndemnă pe toţi să iuţească pasul, să pornească la drum mai devreme şi să nu se oprească până la lăsarea întunericului. Le aduse aminte de însărcinarea pe care le-o dăduse Suprema Înscăunată, să găsească Cornul lui Vaiere şi să nu lase nimic să le stea în cale. Le vorbi despre gloria care îi aştepta, despre cum aveau să fie pomeniţi în poveşti şi în istorie, în poveştile menestrelilor şi în cântecele barzilor – bărbaţii care au găsit Cornul. Le vorbea ca şi cum nu se mai putea opri şi se uita mereu la urmele de pe jos, ca şi cum la capătul lor s-ar fi aflat Lumina. Până şi Uno începu să se uite chiorâş la el.

Şi aşa ajunseră la Râul Erinin.

★

După părerea lui Rand, nu era un sat adevărat. Îşi duse calul printre copaci şi se uită iscoditor la cele câteva case luminate de soarele dimineţii, cu acoperişuri de şindrilă şi cu streşinile până la pământ, care se vedeau pe vârful unui deal ce se înălţa deasupra râului. Puţini oameni treceau pe acolo. Ridicaseră tabăra de doar câteva ceasuri, dar avuseseră timp destul să găsească urmele locului unde poposiseră Iscoadele Celui Întunecat, dacă lucrurile se repetau ca mai înainte. Cu toate acestea, nu văzuseră nimic de felul acesta.

Aici, aproape de locul unde izvora din Osia Lumii, râul nu semăna nici el prea mult cu năvalnicul Erinin din poveşti. Lat de şaizeci de paşi, cu copaci de o parte şi de alta şi un bac ce aducea mai degrabă a barcă pe o funie groasă ce lega malurile râului. Bacul stătea pregătit de partea cealaltă.

De data aceasta urmele duceau spre nişte aşezări omeneşti. Drept spre casele de pe deal. Nimeni nu făcu nici o mişcare pe singura uliţă murdară de-a lungul căreia se îngrămădeau casele.

— O fi o cursă, Seniore? întrebă Uno încetişor.

Ingtar dădu poruncile cuvenite şi oamenii îşi pregătiră lăncile şi se împrăştiară ca să înconjoare casele. La semnul lui Ingtar, galopară printre case din patru direcţii, repezindu-se cu ochi scrutători, cu lăncile în faţă, copitele cailor făcând praful să se ridice. Nu mişca nimic. Îşi opriră caii, iar praful începu să se aşeze. Rand băgă la loc în tolbă săgeata pe care o pusese în arc şi îşi petrecu arcul peste umăr. Mat şi Perrin făcură la fel. Loial şi Hurin se mărginiseră să aştepte acolo unde îi lăsase Ingtar şi se uitau neliniştiţi în jur.

Ingtar le făcu semn cu mâna, iar Rand şi ceilalţi se alăturară celor din Shienar.

— Nu-mi place cum miroase locul ăsta, murmură Perrin când intrară printre case. Hurin îi aruncă o privire, dar Perrin se uită ţintă la el până când Hurin coborî ochii în pământ. Nu miroase cum trebuie.

— Nenorociţii de troloci şi Iscoadele Celui Întunecat au trecut pe aici fără să se oprească, spuse Uno, arătând spre nişte urme pe care cei din Shienar nu le distruseseră. Au mers direct la blestematul ăla de bac, pe care l-au legat de celălalt mal. Sânge şi cenuşă! Suntem ai naibii de norocoşi că nu l-au lăsat în voia apei.

— Unde sunt oamenii? întrebă Loial.

Uşile erau larg deschise, perdelele fluturau la ferestre, însă, în pofida bocăniturilor asurzitoare ale copitelor, nu se arătase nimeni.

— Cercetaţi casele, porunci Ingtar. Oamenii descălecară şi se grăbiră să îndeplinească porunca, dar se întoarseră scuturând din cap.

— Au plecat cu toţii, Seniore, spuse Uno. Pur şi simplu, au plecat, arde-m-ar. Ca şi cum li s-a năzărit să plece în mijlocul zilei. Deodată se opri, arătând insistent spre o casă din spatele lui Ingtar. Acolo e o femeie la fereastră. Cum naiba n-am văzut-o... Porni în fugă spre casă înainte ca vreunul să apuce să facă vreun gest.

— Să n-o sperii! strigă Ingtar. Uno, avem nevoie să ne spună ce s-a întâmplat. Orbi-te-ar Lumina, Uno, să n-o sperii! Bărbatul cu un singur ochi dispăru pe uşa deschisă. Ingtar ridică din nou glasul. Nu vrem să vă facem rău, doamnă. Suntem supuşii Seniorului Agelmar din Fal Dara. Nu trebuie să vă temeţi. Nu vrem să vă facem rău.

O fereastră de sus se deschise brusc, iar Uno scoase capul, uitându-se înnebunit de jur împrejur. Se trase înapoi, suduind. Coborî cu paşi grei, făcând tot soiul de zgomote, de parcă dădea cu piciorul în lucruri de supărare. În cele din urmă se ivi în uşă.

— A plecat, Seniore. Dar era acolo. O femeie îmbrăcată în rochie albă, la fereastră. Am văzut-o. O clipă mi s-a părut chiar că o văd şi înăuntru, dar apoi s-a mistuit şi... Trase adânc aer în piept. Casa e goală, Seniore. Faptul că nu suduia arăta cât de tulburat era.

— Perdelele, spuse Mat în şoaptă. A sărit aşa din pricina unor nenorocite de perdele. Uno îi aruncă o privire tăioasă, apoi se întoarse la calul lui.

— Încotro s-au dus? îl întrebă Rand pe Loial. Crezi că au fugit când au venit Iscoadele Celui întunecat? „Şi trolocii, şi un Myrddraal. Şi acel ceva mult mai rău de care vorbeşte Hurin. Oameni deştepţi, dacă au luat-o de îndată la fugă.”

— Mă tem că i-au luat Iscoadele Celui Întunecat, Rand, zise Loial încetişor. Făcu o strâmbătură din nasul lui mare, ca un bot de animal, aproape dezvelindu-şi dinţii. Pentru troloci. Rand înghiţi în sec; ar fi vrut să nu fi pus o asemenea întrebare – nu era deloc plăcut să te gândeşti cu ce anume se hrăneau trolocii.

— Indiferent ce s-a petrecut aici, grăi Ingtar, e mâna Iscoadelor Celui Întunecat. Hurin, a fost violenţă aici? Omoruri? Hurin!

Amuşinarul tresări în şa şi se uită mirat în jur. Până atunci privise ţintă peste râu.

— Violenţă, Seniore? Da. Omoruri, nu. Sau nu tocmai. Îi aruncă o căutătură piezişă lui Perrin. N-am mai mirosit niciodată aşa ceva, Seniore. Dar a fost multă durere aici.

— Te îndoieşti că au trecut de partea cealaltă? Crezi că au luat-o din nou înapoi?

— Au trecut râul, Seniore. Hurin se uită neliniştit la celalalt mal. Au trecut dincolo. Însă ce au făcut acolo... Ridică din umeri.

Ingtar dădu din cap.

— Uno, vreau să aduci bacul pe malul ăsta. Şi vreau nişte oameni care să cerceteze pe celălalt mal înainte să trecem râul. Doar pentru că aici nu a fost nici o cursă nu înseamnă că nu va fi una când vom fi despărţiţi de râu. Bacul ăla nu pare destul de mare să ne duca pe toţi o dată. Ocupă-te de asta.

Uno făcu o plecăciune şi peste câteva clipe Ragan şi Masema se ajutau unul pe altul să iasă din armură. După ce se dezbrăcară până la piele, rămânând pe ei doar cu o bucată de pânză legată în jurul şalelor şi cu un pumnal lipit de scobitura spatelui, cei doi porniră spre râu pe picioarele lor crăcănate şi intrară în apă, începând să-şi croiască drum, pas cu pas, de-a lungul frânghiei groase pe care mergea bacul. Funia se lăsa la mijloc destul cât să intre în apă până la brâu, iar curentul era puternic şi îi trăgea în aval, însă, mai repede decât se aştepta Rand, se agăţau deja de stinghiile bacului, îşi scoaseră pumnalele şi se pierdură printre copaci.

După un timp care păru nesfârşit, cei doi bărbaţi reapărură şi începură să tragă uşor bacul peste râu. Barca se lovi de malul de sub sat, iar Masema o legă, în vreme ce Ragan se grăbi spre locul unde aştepta Ingtar. Era palid la faţă, cicatricea de pe obraz era parcă şi mai pronunţată şi părea zguduit.

— Pe celalalt mal... Nu e nici o cursă, Seniore, dar... făcu o plecăciune adâncă, încă ud şi tremurând de frig. Trebuie să vezi cu ochii dumitale. Stejarul cel mare, la cincizeci de paşi de mal, spre miazăzi. Nu pot spune în cuvinte. Trebuie să vezi cu ochii dumitale.

Ingtar se încruntă, plimbându-şi privirea de la Ragan la cealaltă parte a râului. În cele din urmă, spuse:

— Ai făcut treabă bună, Ragan. Amândoi aţi făcut treabă bună. Vocea îi deveni mai puternică. Dă-le oamenilor ăstora ceva uscat de şters, Uno. Şi vezi dacă găseşti prin vreo casă apă pusă pentru ceai. Dacă poţi, toarnă şi ceva tare în ea. Apoi adu al doilea rând de oameni şi animalele de povară. Se întoarse spre Rand. Eşti gata să vezi malul de la miazăzi? Porni călare spre bac, împreună cu Hurin şi jumătate din lăncieri, fără să aştepte răspunsul lui Rand.

Rand nu şovăi decât o clipă înainte să îl urmeze. Loial i se alătură. Spre mirarea lui, Perrin mergea în faţa lor, mohorât. Unii dintre lăncieri, care făceau glume grosolane, descălecară ca să tragă de funie şi să treacă bacul de partea cealaltă.

Mat aşteptă până în ultimul moment, când unul dintre oameni dezlega bacul, şi abia după aceea dădu pinteni calului şi urcă şi el.

— Trebuia să vin, mai devreme sau mai târziu, nu-i aşa? spuse el, gâfâind, fără să vorbească cu cineva anume. Trebuie să-l găsesc.

Rand dădu din cap a încuviinţare. Cum Mat arăta la fel de sănătos ca întotdeauna, aproape că uitase de ce îi însoţea. „Ca să găsească pumnalul. N-are decât să ia Ingtar Cornul. Eu nu vreau decât pumnalul pentru Mat.”

— O să-l găsim, Mat.

Mat se uită încruntat la el – aruncând o privire zeflemitoare spre haina lui elegantă – şi îi întoarse spatele. Rand oftă.

— Or să se îndrepte lucrurile, Rand, spuse Loial cu glas scăzut. Cumva tot or să se îndrepte.

Bacul începu să se îndepărteze de mal, împotrivindu-se curentului care smucea de frânghie, făcând-o să scârţâie ascuţit. Lăncierii erau nişte luntraşi foarte curioşi – umblau pe punte îmbrăcaţi în armură, cu săbiile pe spate – însă se descurcau destul de bine.

— Aşa am plecat de acasă, zise deodată Perrin. La Taren Ferry. Cizmele luntraşilor bocăneau pe punte, iar apa bolborosea în jurul bacului. Aşa am plecat. De data asta are să fie mai rău.

— Cum ar putea fi mai rău? întrebă Rand, însă Perrin nu îi răspunse. Cerceta malul celălalt, iar ochii săi galbeni aproape străluceau, dar nu de nerăbdare.

— Are să fie mai rău. Simt după miros, se mulţumi Perrin să spună. Hurin se uită neliniştit la el, însă asta putea să nu însemne nimic, căci Hurin se uita neliniştit la toată lumea de când plecaseră din Fal Dara.

Bacul se izbi de malul opus cu o bufnitură – scândurile solide se loviră de argila întărită – sub copacii care îşi întindeau crengile deasupra râului, iar oamenii care trăseseră de frânghie urcară pe cai, mai puţin doi, cărora Ingtar le spuse să se întoarcă după ceilalţi. Restul îl urmară pe Ingtar.

— Cincizeci de paşi până la un stejar mare, spuse Ingtar pe când intrară în pădure. Tonul îi era sec. Dacă Ragan nu putea vorbi despre asta... Câţiva soldaţi îşi desfăcură săbiile din spate şi îşi pregătiră lăncile.

La început lui Rand i se păru că siluetele atârnate de mâini de crengile groase şi cenuşii ale stejarului erau sperietori. Sperietori purpurii. Apoi recunoscu cele două chipuri. Changu şi celălalt bărbat care făcea de strajă împreună cu el. Nidao. Aveau ochii holbaţi şi faţa schimonosită de durere. Mai trăiseră mult după ce fuseseră spânzuraţi.

Perrin scoase un sunet înfundat, aproape un geamăt.

— N-am văzut niciodată ceva mai rău, spuse încet Hurin. N-am simţit niciodată un miros atât de urât, afară de seara aceea, în temniţa din Fal Dara.

Rand încercă cu disperare să îşi golească mintea. Flacăra părea să îi stea în cale, lumina îngreţoşătoare tremura de fiecare dată când înghiţea, însă stărui până când fu învăluit de hău. Cu toate acestea, simţea în continuare senzaţia de greaţă. Nu afară, ci înăuntru. „Nici nu e de mirare, cu ceea ce văd.” Gândul atinse vidul ca o picătură de apă pe un grătar încins. „Ce li s-a întâmplat?”

— Au fost jupuiţi de vii, auzi pe cineva spunând în spatele lui, apoi altcineva varsă. I se păru că era Mat, dar totul era acum atât de departe de el, înăuntrul hăului. Însă şi tremurarea aceea îngreţoşătoare era tot acolo. O clipă crezu că are să vomite şi el.

— Daţi-i jos de acolo, zise Ingtar cu asprime, apoi adaugă: Ardeţi-i. Nu putem fi siguri că erau Iscoadele Celui Întunecat. Poate că au fost luaţi prizonieri. Poate că aşa a fost. Să-i lăsăm cel puţin să aibă parte de ultima îmbrăţişare a mamei. Oamenii porniră cu băgare de seamă, înarmaţi cu cuţite; nici măcar celor din Shienar, căliţi în lupte, nu le era prea uşor să dea jos trupurile jupuite ale unor oameni pe care îi cunoşteau.

— Te simţi bine, Rand? îl întreba Ingtar. Nici eu nu sunt obişnuit cu aşa ceva.

— Da... sunt bine, Ingtar. Rand lăsă hăul să piară. Senzaţia de greaţă se diminuase; avea încă un gol în stomac, dar îi era mai bine. Ingtar dădu din cap şi întoarse calul ca să se uite la bărbaţii care lucrau.

Îi îngropară simplu. Două gropi săpate în pământ, în care fură puse trupurile, în timp ce restul oamenilor priveau în tăcere. Groparii începură să arunce pământ în morminte, fără multă vorbă.

Rand fu uimit, însă Loial îi explică cu blândeţe:

— Cei din Shienar cred că ne tragem din pământ şi trebuie să ne întoarcem în pământ. Nu îşi pun morţii în coşciuge, nici nu îi acoperă cu linţoliu şi nici nu îi îmbracă. Pământul trebuie să primească trupul gol. „Ultima îmbrăţişare a mamei”, aşa îi spun ei. Şi niciodată nu se rosteşte mai mult de „Lumina strălucească asupra ta şi Creatorul să îţi dea adăpost. Ultima îmbrăţişare a mamei te întâmpină cu bucurie acasă”. Loial oftă şi scutură din capul lui mare. Nu cred că va spune cineva aceste vorbe acum. Indiferent de ce zice Ingtar, e aproape sigur că Nidao şi Changu au ucis paznicii de la Poarta Câinelui şi le-au lăsat pe Iscoadele Celui Întunecat să intre în fortăreaţă. Nu văd cine altcineva ar putea fi răspunzător de ceea ce s-a petrecut.

— Atunci cine a tras cu arcul în... în Suprema Înscăunată? izbuti Rand să îngaime. „Cine a tras în mine?” Loial nu spuse nimic.

Uno sosi împreună cu restul oamenilor şi cu caii de povară tocmai când ultima lopată de pământ era aruncată în morminte. Cineva îi povestise ce găsiseră acolo, iar bărbatul cu un singur ochi scuipă.

— Afurisiţii de troloci fac câteodată asta la marginea Manei. Când vor să-ţi zdruncine nervii sau să te facă să nu te mai ţii după ei. Arde-m-ar, dar nu înţeleg despre ce a fost vorba aici.

Înainte să plece mai departe, Ingtar îşi opri calul lângă mormintele fără nume, două movile de pământ care păreau prea mici pentru oameni. După o clipă spuse: „Lumina strălucească asupra voastră şi Creatorul să vă dea adăpost. Ultima îmbrăţişare a mamei vă întâmpină cu bucurie acasă”. Îşi înălţă capul şi se uită pe rând la fiecare. Nu se citea nimic pe nici un chip, cu atât mai puţin pe cel al lui Ingtar.

— L-au salvat pe Seniorul Agelmar la Pasul lui Tarwin, zise el. Mai mulţi lăncieri încuviinţară. Ingtar se întoarse. Încotro, Hurin?

— Spre miazăzi, Seniore.

— Luaţi-le urma! După ei!

Pădurea se preschimbă curând într-un ţinut uşor vălurit, traversat din loc în loc de câte un pârâiaş cu maluri înalte, unde nu vedeai decât nişte ridicături mici sau câte un deluşor teşit, care abia de era vrednic să fie numit aşa. Era numai bine pentru cai.

Ingtar profită şi impuse un ritm rapid şi susţinut. Din când în când, Rand zarea în depărtare ceea ce părea a fi o fermă şi odată ceva ce semăna cu un sat, la câteva mile mai încolo, cu fum ridicându-se din coşurile caselor şi sclipind alb în lumina soarelui, însă în jurul lor nu era nici picior de om, doar fâşii lungi de iarbă, presărate ici şi colo cu tufe sau copaci, uneori câte un desiş mititel, lat de cel mult o sută de paşi.

Ingtar trimise doi oameni călare să cerceteze în faţă, pe care îi vedeau doar când ajungeau în vârful vreunei ridicături. Ingtar avea un fluier de argint în jurul gâtului, cu care putea să-i cheme înapoi dacă Hurin ar fi cerut schimbarea direcţiei, însă nu fu nevoie să-l folosească. Spre miazăzi. Mereu spre miazăzi.

— Dacă mergem tot aşa, în trei-patru zile o să ajungem la Câmpia lui Talidar, zise Ingtar în timp ce călăreau. Cea mai mare izbândă a lui Artur Aripă-de-Şoim, când Jumate-Oamenii i-au scos pe troloci din Mană şi i-au condus în lupta împotriva lui. A durat şase zile şi şase nopţi şi când s-a isprăvit, trolocii au fugit înapoi în Mană şi nu au mai îndrăznit niciodată să îl înfrunte. A ridicat un monument acolo, în amintirea victoriei, o săgeată înaltă de o mie de palme. Nu a vrut să îşi pună numele pe ea, ci a trecut numele celor care căzuseră în bătălie, şi în vârf a pus un soare de aur, semn că în acel loc Lumina a învins Umbra.

— Mi-ar plăcea să văd şi eu asta, spuse Loial. N-am auzit niciodată de acest monument.

Ingtar rămase tăcut câteva clipe, iar când vorbi din nou, glasul îi era scăzut.

— Nu mai există, Ziditorule. Când Aripă-de-Şoim a murit, cei care s-au bătut pe imperiul lui nu au suportat să lase în picioare un monument închinat unei victorii de-a sa, chiar dacă pe el nu era înscris numele lui Artur. Nu a mai rămas decât movila pe care se înălţa odinioară. Peste trei sau patru zile o s-o vedem. Tonul lui nu îmbia la prea multe discuţii.

Soarele era sus pe cer când trecură pe lângă o construcţie pătrată, din cărămizi tencuite, aflată la mai puţin de o milă de ei. Nu era foarte înaltă, doar două caturi mai erau în picioare, dar se întindea pe o bucată bună de pământ. Părea părăsită de foarte multă vreme; din acoperişurile prăbuşite nu mai rămăseseră decât câteva ţigle înnegrite care atârnau de nişte căpriori, tencuiala odată albă căzuse, scoţând la iveală cărămida întunecată, mâncată de vreme, de dedesubt, zidurile năruite lăsau să se vadă curţile şi încăperile dărăpănate din interior. Printre crăpăturile din fostele curţi interioare creşteau acum tufe şi chiar şi copaci.

— Un conac, îi lămuri Ingtar. Bruma de voie bună pe care o arătase păru să se mistuie când se uită la construcţia abandonată. Pe când Harad Dakar încă nu căzuse, cred că moşierul de aici se îngrijea de pământuri cale de o leghe. Probabil că erau livezi. Cei din neamul Hardan ţineau foarte mult la livezile lor.

— Harad Dakar? întrebă Rand, iar Ingtar pufni dispreţuitor.

— Nu mai învaţă nimeni istorie? Harad Dakar, capitala neamului Hardan, care trăia odinioară chiar pe aceste locuri.

— Am văzut o hartă veche, răspunse Rand cu glasul gâtuit. Ştiu câte ceva despre neamurile care au dispărut. Maredo, Goaban, Carralain. Dar nu am văzut nici un Hardan pe hartă.

— Au mai fost şi alţii care acum nu mai există, zise Loial. Mar Haddon, care e acum Haddon Mik. Almoth. Kintara. Războiul de O Sută de Ani a rupt imperiul lui Artur Aripă-de-Şoim în multe neamuri, mai mari şi mai mici. Cele mici au fost înghiţite de cele mari, ori s-au unit, cum s-a întâmplat cu Altara şi Murandy. Cred că ar fi mai bine să spun că au fost împinşi să se unească.

— Şi ce s-a petrecut după aceea? întrebă Mat. Rand nici nu-şi dăduse seama că Perrin şi Mat se apropiaseră de ei. Ultima dată când îi văzuse erau în spate, ţinându-se cât mai departe de Rand al’Thor.

— Nu au rezistat, răspunse Ogierul. Recoltele erau slabe, sau negoţul nu mergea bine. Sau oamenii îşi pierdeau puterile. Ceva nu mergea bine, iar neamul decădea. După ce un neam dispărea, pământurile erau adesea luate în stăpânire de un neam vecin, dar nici aceste alipiri nu durau. În timp, ţinuturile au fost părăsite cu totul. Au mai rămas nişte sate pe ici şi pe colo, dar cele mai multe au fost năpădite de buruieni. Au trecut aproape trei sute de ani de când Harad Dakar a fost abandonat, dar chiar şi înainte era o enclavă, cu un rege care nu putea controla ceea ce se întâmpla între zidurile oraşului. Se spune că nu ar mai fi rămas nimic din Harad Dakar. Toate oraşele, mai mari sau mai mici, ale neamului Hardan au dispărut; pietrele din care erau clădite au fost luate de fermieri şi săteni ca să le folosească prin gospodărie. A dispărut şi mare parte din ferme şi din sate. Aşa am citit, iar ce-am văzut nu dezminte cărţile.

— Timp de aproape o sută de ani Harad Dakar a fost un oraş foarte bogat, zise Ingtar cu amărăciune în glas. Apoi oamenii au plecat, şi oraşul a fost dărâmat bucată cu bucată. Totul a pierit sau este pe cale să piară. Totul, peste tot, piere. Aproape că nu a mai rămas neam care să stăpânească cu adevărat ţinutul însemnat pe hărţi, aproape că nu mai este ţinut care să fi rămas tot cel însemnat pe hărţile de acum o sută de ani. Când Războiul de O Sută de Ani a luat sfârşit, dacă mergeai de la Mana Pustiitoare până la Marea Furtunilor, treceai de la un neam la altul. Acum mai peste tot nu e decât sălbăticie, ţinuturi care nu mai ţin de nici un neam. Noi, aici, în Ţinuturile de la Hotar, ne luptăm cu Mana Pustiitoare ca să rămânem puternici. Poate că ei nu au avut parte de ceea ce le trebuia ca să îşi păstreze tăria. Zici că şi-au pierdut puterile, Ziditorule? Da, aşa a fost, şi ce neam care e astăzi întreg nu va dispărea mâine? Omenirea este distrusă. Distrusă ca o barcă luată de ape. Cât va mai dura până când nu va mai rămâne nimic din Ţinuturile de la Hotar? Cât va mai dura până când şi noi vom dispărea şi de aici până la Marea Furtunilor nu vor mai rămâne decât troloci şi Pieriţi?

Se lăsă o tăcere mormântală. Nici măcar Mat nu spuse nimic. Ingtar porni mai departe, adâncit în gândurile lui negre.

După o vreme, cercetaşii se întoarseră în galop, stând drepţi în şa, cu suliţele ridicate spre cer.

— E un sat în faţă, Seniore. Nu ne-au văzut, dar drumul nostru duce exact acolo.

Ingtar se scutură de posomoreala care-l cuprinsese, dar nu scoase nici o vorbă până nu ajunseră în vârful unei coame de unde se vedea satul; le porunci să se oprească, iar el scoase o oglindă din desagi şi o ridică să se uite la sat.

Rand cercetă satul cu luare-aminte. Era la fel de mare ca Emond’s Field, dar nu foarte mare, dacă îl compara cu alte oraşe pe care le văzuse de când plecase din cele Două Râuri. Casele erau toate joase şi tencuite cu lut alb şi părea că pe acoperişurile înclinate creşte iarba. Vreo zece mori de vânt, răsfirate prin tot satul, se învârteau leneş, iar braţele lor lungi, acoperite cu pânză, scânteiau în soare. Satul era împrejmuit cu un zid scund, înalt până la piept şi acoperit de iarbă, iar afară era un şanţ lat cu ţăruşi ascuţiţi pe fund. Nu era nici o poartă în deschizătura din zid pe care o vedea el, însă bănuia că ar fi fost uşor de astupat cu o căruţă. Nu zări pe nimeni.

— Nu se vede nici măcar un câine, zise Ingtar, punând oglinda la loc în desagi. Sunteţi siguri că nu v-au văzut? îi întrebă pe cercetaşi.

— Doar dacă au norocul Celui Întunecat, Seniore, răspunse unul dintre bărbaţi. Nu am urcat pe creastă. Nici atunci nu am zărit nici o mişcare.

Ingtar dădu din cap a încuviinţare.

— Urma, Hurin?

Hurin trase adânc aer în piept.

— Spre sat, Seniore. Drept spre sat, din câte îmi dau seama de aici.

— Fiţi cu băgare de seamă, porunci Ingtar, strunindu-şi calul. Şi să nu credeţi că, dacă zâmbesc, înseamnă că sunt prietenoşi. Dacă o fi cineva pe aici. Îi conduse încet spre sat şi întinse mâna să desfacă sabia din teacă.

Rand auzi cum şi cei din spatele lui făcură la fel. După o clipă îşi eliberă şi el sabia din teacă. A încerca să rămână în viaţă nu însemna a încerca să facă pe eroul, hotărî el.

— Crezi că oamenii ăştia le-ar ajuta pe Iscoadele Celui Întunecat? îl întrebă Perrin pe Ingtar. Acesta nu răspunse imediat.

— Nu-i prea plac pe cei din Shienar, spuse el în cele din urmă. Cred că ar trebui să îi apărăm. Noi sau cei din Cairhien. După moartea ultimului rege din Hardan, Cairhien a pretins aceste pământuri. De aici până la Râul Erinin. Însă nu le-au putut păstra. Au renunţat la ele acum aproape o sută de ani. Puţinii oameni care mai locuiesc aici nu trebuie să-şi facă griji din pricina trolocilor, dar e plin de tâlhari. De asta au construit zidul şi şanţul. Toate satele sunt aşa. Câmpurile sunt probabil ascunse în vâlcelele din jur, dar nimeni nu trăieşte în afară zidurilor. Sunt gata să jure credinţă oricărui rege care i-ar apăra, dar noi trebuie să ne luptăm cu trolocii. Din pricina asta nu ne prea au la inimă.

Când ajunseră la deschizătura din zid, le zise din nou să fie cu băgare de seamă.

Toate uliţele duceau spre piaţa satului, dar nu era nimeni prin jur, nimeni la ferestre. Nici măcar un câine, nici măcar o găină. Nici o vietate. Uşile larg deschise se bălăbăneau în bătaia vântului, scârţâind, în contrapunct cu scrâşnetul morilor de vânt. Ţărâna bătătorită răsuna de copitele cailor.

— Ca la râu, murmură Hurin, dar altfel. Călărea cu spatele încovoiat, cu capul în pământ, ca şi cum încerca să se ascundă în spatele propriilor umeri. A fost violenţă, dar... nu ştiu. A fost rău. Miroase urât.

— Uno, spuse Ingtar, ia câţiva oameni şi cercetaţi casele. Dacă găsiţi pe cineva, aduceţi-l la mine, în piaţă. Dar aveţi grijă să nu speriaţi pe nimeni. Vreau nişte răspunsuri, nu oameni care să fugă ca să-şi scape pielea. Îi conduse pe ceilalţi soldaţi spre mijlocul satului, iar Uno îi puse pe cei zece oameni ai lui să descalece.

Rand se codi, mărginindu-se să privească împrejur. Uşile care scârţâiau, morile care scrâşneau, copitele cailor, toate făceau prea mult zgomot, ca şi cum nu ar mai fi existat alt sunet pe lume. Se uită atent la case. Perdelele de la ferestrele deschise fluturau în afară. Toate păreau fără viaţă. Descălecă, oftând, şi merse până la cea mai apropiată casă, apoi se opri, zgâindu-se la uşă.

„E doar o uşă. De ce ţi-e frica?” Ar fi vrut să nu aibă impresia că de partea cealaltă a uşii se ascundea ceva. O deschise.

Văzu o cameră bine rânduită. Sau mai degrabă aşa fusese. Masa era pusă, scaunele cu spătar fuseseră trase în jurul ei, unele feluri de mâncare fuseseră deja aduse. Câteva muşte bâzâiau deasupra castroanelor cu napi şi mazăre, altele umblau pe friptura rece, în jurul căreia se închegase grăsimea. O felie de friptură rămăsese pe jumătate tăiată; furculiţa era încă înfiptă în carne, iar cuţitul zăcea într-o parte, ca şi cum ar fi fost scăpat din mână. Rand paşi înăuntru.

Clip.

Un bărbat chel şi zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ţinea o femeie cu faţa istovită. Totuşi, şi ea zâmbea. Femeia adăuga mazăre şi napi şi îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau şase copii, băieţi şi fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.

Deodată o altă fată scoase un ţipăt, arătând cu mâna spre uşa de la intrare. Bărbatul lăsă cuţitul să cadă şi se întoarse, apoi începu şi el să ţipe; chipul i se schimonosi de groază şi înşfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil şi porni disperată spre ceilalţi; gura i se mişca necontenit, în tăcere. Se repeziră toţi spre o uşă din spatele încăperii.

Uşa se deschise cu putere şi...

Clip.

Rand nu se putea mişca. Muştele care bâzâiau deasupra mesei păreau că fac şi mai mult zgomot. Îi ieşeau aburi din gură. Clip.

Un bărbat chel şi zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ţinea o femeie cu faţa istovită. Totuşi, şi ea zâmbea. Femeia adăugă mazăre şi napi şi îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau şase copii, băieţi şi fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.

Deodată o altă fată scoase un ţipăt, arătând cu mâna spre uşa de la intrare. Bărbatul lăsă cuţitul să cadă şi se întoarse, apoi începu şi el să ţipe; chipul i se schimonosi de groază şi înşfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil şi porni disperată spre ceilalţi; gura i se mişca necontenit, în tăcere. Se repeziră toţi spre o uşă din spatele încăperii.

Uşa se deschise cu putere şi...

Clip.

Rand se zbătu, dar parcă îi degeraseră muşchii. În cameră era şi mai frig; nici măcar nu putea tremura. Muştele umblau acum pe toată masa. Căută să îşi golească mintea. Simţea prezenţa luminii aceleia scârboase, dar nu-i păsa. Trebuia să...

Clip.

Un bărbat chel şi zâmbitor, îmbrăcat în haine grosolane, puse o felie de carne pe farfuria pe care o ţinea o femeie cu faţa istovită. Totuşi, şi ea zâmbea. Femeia adaugă mazăre şi napi şi îi dădu farfuria unuia dintre copiii din jurul mesei. Erau şase copii, băieţi şi fete, de toate vârstele, cel mai mare aproape adult, cel mai mic de-abia izbutind să se uite peste masă. Femeia spuse ceva, iar fata care luă farfuria de la ea râse. Bărbatul începu să taie o altă felie.

Deodată o altă fată scoase un ţipat, arătând cu mâna spre uşa de la intrare. Bărbatul lăsă cuţitul să cadă şi se întoarse, apoi începu şi el să ţipe; chipul i se schimonosi de groază şi înşfăcă un copil. Femeia apucă un alt copil şi porni disperată spre ceilalţi; gura i se mişca necontenit, în tăcere. Se repeziră toţi spre o uşă din spatele încăperii.

Uşa se deschise cu putere şi...

Clip.

Camera era îngheţată. „E atât de frig.” Masa era neagră de muşte, pereţii erau acoperiţi de un strat mişcător de muşte, podeaua, tavanul, totul era negru de muşte. Începură să se caţere pe Rand, năpădindu-l: îi acoperiră faţa, ochii, îi intrară în nas şi în gură. „Lumină, ajută-mă. E frig.” Muştele făceau un zgomot ca de tunet. „E frig.” Frigul pătrundea în hău, nu ţinea seama de vid, îl cuprindea într-o cămaşă de gheaţă. Disperat, încercă să găsească lumina tremurătoare. I se întorcea stomacul pe dos, dar lumina era caldă. Caldă. Fierbinte. Îi era cald.

Dintr-odată se trezi trăgând de... ceva. Nu ştia nici de ce anume, nici cum se petrecuse asta. Pânze de păianjen făcute din oţel. Raze de lună tăiate în piatră. Toate se fărâmiţau când le atingea, dar el ştia că nu atinsese nimic. Se încreţeau şi se topeau din pricina căldurii care se revărsa din el, o căldură ca de la focul dintr-o fierărie, o căldură de parcă ardea întreaga lume, o căldură...

Se mistuiră. Gâfâind, se uită în jur cu ochii mari. Pe friptura pe jumătate tăiată erau câteva muşte. Moarte. Şase muşte. „Doar şase.” Mai erau câteva şi în castroane, vreo şase pete negre printre legumele reci. Toate moarte. Ieşi împleticindu-se din casă.

Mat se ivi dintr-o casă de partea cealaltă a uliţei, scuturând din cap.

— Nu e nimeni acolo, îi spuse lui Perrin, care nu descălecase. Parcă s-ar fi ridicat în mijlocul mesei şi ar fi plecat. Se auzi un strigat dinspre piaţă.

— Au găsit ceva, zise Perrin, dând pinteni calului. Mat se urcă în şa şi porni în galop după el.

Rand încalecă mai încet; armăsarul zvârli din picioare, ca şi cum îi simţea tulburarea. În drum spre piaţă aruncă câte o privire la case, dar nu se încumetă să se uite prea mult la ele. „Mat a intrat într-o casă şi nu a păţit nimic.” Se hotărî să nu mai pună piciorul în nici o casă din acel sat. Îl îmboldi pe Roşcat şi iuţi pasul.

Toţi stăteau încremeniţi în faţa unei case cu uşi duble, late. Rand nu credea să fie vreun han pentru că, în primul rând, nu avea firmă. Poate că era un loc unde se întâlneau sătenii. Se alătura celorlalţi şi se uită şi el.

Un bărbat era ţintuit de uşă, cu mâinile şi picioarele desfăcute; piroane groase îi străpungeau încheieturile şi umerii. Alte piroane îi fuseseră împlântate în ochi, ca să-i ţină capul drept. Pe obraji era sânge închegat. Urmele pe care le lăsase în lemnul uşii cu cizmele arătau că era viu când se petrecuse totul. Sau cel puţin când începuse.

Lui Rand îi îngheţă sângele în vene. Nu era om. Veşmintele acelea negre, mai negre ca smoala, nu fuseseră niciodată purtate de o fiinţă omenească. Vântul umfla un capăt al mantiei prinse în spatele trupului – ceea ce nu se întâmpla întotdeauna, o ştia prea bine; vântul nu atingea mereu acele veşminte – dar faţa aceea spălăcită nu avea ochi.

— Un Myrddraal, bâigui el, iar vorbele lui îi scoaseră pe ceilalţi din amorţeală. Începură să se mişte din nou.

— Cine, începu Mat, după care se opri, ca să înghită. Cine a putut face aşa ceva unui Pierit? întrebă el cu o voce uşor piţigăiată.

— Nu ştiu, spuse Ingtar. Nu ştiu. Se uită de jur împrejur, cercetând fiecare chip, sau poate că doar îi număra, ca să fie sigur că erau toţi acolo. Şi nu cred că vom mai afla ceva de aici. Pornim, încălecaţi! Hurin, găseşte urma.

— Da, Seniore. Da. Bucuros. Pe acolo, Seniore. Se îndreaptă tot spre miazăzi.

Se îndepărtară, lăsând Myrddraalul atârnat acolo, cu mantia neagră umflată de vânt. Hurin ieşi primul din sat, de data aceasta nemaiaşteptându-l pe Ingtar, iar Rand îl urmă îndeaproape.

CAPITOLUL 11 • Licăririle Pânzei

De data aceasta, Ingtar puse capăt marşului când soarele era încă deasupra orizontului. Cei din Shienar, deşi întăriţi în luptă, se resimţeau după cele văzute în sat. Ingtar nu se mai oprise niciodată atât de devreme, iar locul pe care îl alese pentru tabără părea că poate fi apărat. Era o vâlcea adâncă, aproape rotundă şi îndeajuns de mare încât să cuprindă cu uşurinţă oamenii şi caii. Laturile erau acoperite de pâlcuri răzleţe de stejari pitici şi de tufe. Fundul văii era destul de jos cât să îi ascundă pe cei din tabără chiar şi fără copaci. În ţinutul acela s-ar fi putut chiar spune că sunt între dealuri.

— Tot ce zic, îl auzi pe Uno spunându-i lui Ragan în timp ce descălecau, e că am văzut-o, arde-te-ar. Chiar înainte să dăm peste blestematul ala de Pierit. Aceeaşi nenorocită de femeie pe care am văzut-o şi în satul de lângă bac. Era acolo şi apoi, fir-ar să fie, a dispărut. Tu poţi să zici ce vrei, dar ai grijă ce spui, altminteri o să te jupoi de viu şi o să-ţi ard pielea aia afurisită, blestemat de băutor de lapte.

Rand rămase cu un picior pe pământ şi cu celălalt agăţat în scară. „Aceeaşi femeie? Dar nu era nici o femeie la bac, doar nişte perdele care fluturau în vânt. Şi, chiar de ar fi fost, n-ar fi avut cum să ajungă în satul ăla înaintea noastră. Satul...”

Încercă să îşi scoată aceste gânduri din cap. Mai mult chiar decât de Pieritul pironit de uşă, voia să uite de camera aceea, de muşte, de oamenii care erau şi nu erau acolo. Myrddraalul fusese aievea – toată lumea văzuse asta – dar camera... „Poate că înnebunesc în cele din urmă.” Ar fi vrut ca Moiraine să fie acolo, să vorbească cu ea. „Să vrei să fie aici o Aes Sedai. Chiar că eşti nebun. Ai scăpat, acum stai deoparte. Dar oare chiar am scăpat? Ce s-a întâmplat acolo?”

— Caii de povară şi proviziile la mijloc, porunci Ingtar când lăncierii începură să facă tabăra. Buşumaţi caii, apoi înşeuaţi-i din nou, în caz că va trebui să ne mişcăm repede. Fiecare să doarmă lângă calul lui. Astă-seară nu vom face focul. Străjile se schimbă la fiecare două ore. Uno, vreau să trimiţi cercetaşi, să meargă cât pot de departe şi să se întoarcă înainte de căderea nopţii. Vreau să ştiu ce ne aşteaptă.

„O simte şi el, îşi spuse Rand. Nu sunt doar nişte Iscoade ale Celui Întunecat, câţiva troloci şi poate încă un Pierit.” Doar nişte Iscoade, câţiva troloci şi poate un Pierit! Cu doar câteva zile în urmă nu ar fi vorbit aşa. Pe atunci, chiar şi în Ţinuturile de la Hotar, chiar şi la o zi depărtare de Mana Pustiitoare, Iscoadele Celui Întunecat, trolocii şi Pieriţii îl făceau să viseze urât. Înainte să fi văzut un Myrddraal ţintuit de o uşă. „Ce a putut face aşa ceva?” Înainte să fi intrat într-o cameră în care masa şi râsetele unei familii fuseseră curmate. „Probabil că a fost doar închipuirea mea. Asta trebuie să fi fost.” Nici el nu părea prea convins. Nu-şi închipuise vântul din vârful turnului, iar Suprema Înscăunată nu fusese nici ea o închipuire.

— Rand? Tresări când îl auzi pe Ingtar lângă umărul lui. Ai de gând să stai toată noaptea cu un picior în scară?

Rand puse şi celalalt picior pe pământ.

— Ingtar, ce s-a petrecut în satul ăla?

— I-au luat trolocii. Aşa cum au făcut şi cu oamenii de la bac. Asta a fost. Pieritul... Ingtar ridică din umeri şi se uită ţintă la bocceaua turtită, învelită în pânză groasă, mare şi pătrăţoasă, pe care o ţinea în braţe; se uita la ea, ca şi cum ar fi văzut taine ascunse pe care ar fi preferat să nu le ştie. Trolocii i-au luat ca să aibă de mâncare. Fac câteodată asta şi în satele şi fermele de lângă Mană, dacă se întâmplă să treacă noaptea de turnurile de la hotar. Uneori, oamenii se întorc înapoi, alteori nu. Uneori se întorc şi aproape că am vrea să nu fi venit. Nu întotdeauna trolocii ucid înainte să înceapă să măcelărească. Iar Jumate-Oamenii îşi au şi ei... plăcerile lor. Mult mai sângeroase decât ceea ce fac trolocii. Vocea îi era calmă, ca şi cum ar fi vorbit despre ceva cât se poate de firesc, şi probabil că, fiind soldat din Shienar, chiar aşa era.

Rand trase adânc aer în piept, încercând să scape de golul din stomac.

— Pieritul de acolo nu a dus-o prea bine, Ingtar. Cine ar putea ţintui de viu un Myrddraal de o uşă?

Ingtar şovăi, scuturând din cap, apoi îi întinse bocceaua lui Rand.

— Uite. Moiraine Sedai mi-a spus să ţi-o dau la prima oprire la sud de Erinin. Nu ştiu ce e în ea, dar mi-a zis că o să ai nevoie de ea. Mi-a mai spus să îţi zic să ai grijă de ea; viaţa ta ar putea depinde de bocceaua asta.

Rand o luă fără tragere de inimă; i se făcu pielea de găină când o atinse. Înăuntru era ceva moale. Poate nişte pânză. O ţinea cu mare atenţie. „Nici el nu vrea să se gândească la Myrddraal. Ce s-a întâmplat în camera aia?” Îşi dădu brusc seama că prefera să se gândească la Pierit sau chiar şi la camera aceea, decât la ceea ce îi trimisese Moiraine.

— Mi-a mai zis să îţi spun că, dacă mi se întâmplă ceva, lăncierii te vor urma pe tine.

— Pe mine? Rand rămase cu gura căscată, uitând şi de boccea, şi de tot. Ingtar îi văzu privirea neîncrezătoare şi dădu liniştit din cap, a încuviinţare. Asta e curată nebunie! Ingtar, în viaţa mea n-am condus oameni – cel mult am mers cu oile la păşune, dar nici ele nu-mi dădeau ascultare. În plus, nu Moiraine trebuie să hotărască cine îţi ia locul. Uno ar trebui s-o facă, de bună seamă.

— Uno şi cu mine am fost chemaţi la Seniorul Agelmar în dimineaţa în care am plecat. Era şi Moiraine Sedai acolo, dar pe toate astea mi le-a spus Seniorul Agelmar. Tu mă vei înlocui dacă mi se întâmplă ceva.

— Dar de ce, Ingtar? De ce? Era limpede că aici era mâna lui Moiraine, a ei şi a Supremei Înscăunate, care îl împingeau pe calea pe care ele o aleseseră pentru el, dar trebuia să pună această întrebare.

Ingtar îl privi ca şi cum nici el nu înţelegea, dar el era soldat şi, în nesfârşitul război de-a lungul Manei Pustiitoare, se obişnuise să primească porunci curioase.

— Am auzit zvonuri din încăperile femeilor, că ai fi de fapt... Dădu din mână. Nu contează. Ştiu că o să tăgăduieşti. Tot aşa cum nu vrei să recunoşti că ai o înfăţişare deosebită. Moiraine Sedai spune că eşti păstor, dar n-am văzut niciodată un păstor care să aibă o sabie cu pecetea bâtlanului. Nu contează. N-o să pretind că şi eu tot pe tine te-aş fi ales, dar cred că vei putea să faci ce trebuie. La nevoie, îţi vei face datoria.

Lui Rand îi veni să spună că nu era datoria lui, dar, în loc de asta, întrebă:

— Cine altcineva în afară de Uno mai ştie despre asta, Ingtar?

— Toţi lăncierii. Aşa este obiceiul. Fiecare ştie cine urmează dacă cel care conduce cade în luptă. Un lanţ neîntrerupt care merge până la ultimul om rămas în viaţă, chiar dacă acesta nu e decât un simplu grăjdar. Aşa, chiar dacă este ultimul, nu este doar un soldat rămas în urmă care fuge ca să-şi scape pielea. Are comanda, iar datoria îi impune să facă ceea ce trebuie. Dacă eu o să primesc ultima îmbrăţişare a mamei, tu vei prelua comanda. Vei găsi Cornul şi îl vei duce acolo unde îi este locul. Aşa vei face. Ultimele cuvinte le rosti mai apăsat.

Bocceaua din mâna lui Rand atârna ca un bolovan. „Lumină, e la o sută de mile depărtare şi tot mă ajunge şi mă trage de lesă. Pe aici, Rand. Pe aici. Eşti Dragonul Renăscut, Rand.”

— Nu vreau să preiau eu comanda. N-o să accept. Lumină, sunt păstor! De ce nu vrea nimeni să mă creadă?

— Îţi vei face datoria, Rand. Dacă cel din frunte îşi pierde puterile, totul în jurul lui se destramă. Deja se destramă prea multe. Pacea fie cu sabia ta, Rand al’Thor.

— Ingtar, eu... Dar Ingtar se îndepărtase deja şi se dusese să vadă dacă Uno trimisese deja cercetaşii. Rand se zgâi la bocceaua pe care o ţinea în braţe şi îşi umezi buzele. Credea că ştie ce e înăuntru. Voia să se uite, dar în acelaşi timp ar fi vrut să o arunce în foc fără să o desfacă; chiar ar fi făcut asta, dacă ar fi fost sigur că avea să ardă fără ca cineva să vadă ce era înăuntru, dacă ar fi fost sigură că ce era înăuntru avea să ardă. Însă n-o putea desface acolo, unde mai erau şi alţi ochi.

Cercetă cu privirea de jur împrejur. Oamenii descărcau animalele de povară, unii împărţeau deja bucăţi de carne uscată şi de pâine nedospită. Mat şi Perrin se îngrijeau de cai, iar Loial stătea pe o piatră citind o carte, cu pipa între dinţi şi un fuior de fum ridicându-se deasupra capului. Rand strânse bocceaua la piept, ca şi cum îi era frică să n-o scape, şi se furişă printre copaci.

Se aşeză în genunchi într-o poieniţă ascunsă privirilor de frunzişul des şi puse bocceaua pe pământ. O vreme rămase cu ochii aţintiţi asupra ei. „Nu se poate să fi făcut aşa ceva. Nu se poate.” O voce subţire îi răspunse: „Oh, ba da, se poate. A şi făcut-o.” În cele din urmă începu să desfacă nodurile. Noduri făcute cu atâta băgare de seamă încât se vedea clar că e mâna lui Moiraine şi nu a vreunui servitor. Nu ar fi îndrăznit să lase vreun servitor să vadă ce e înăuntru.

După ce termină de desfăcut şi ultimul nod, scoase ce era împăturit – mâinile îi erau amorţite, iar gura i se uscase. Era o bucată de pânza, nici ţesută, nici vopsită, nici pictată. O flamură, albă ca zăpada, îndeajuns de mare cât să se vadă din orice colţ al unui câmp de bătălie. În mijloc era o siluetă unduitoare, ca un şarpe cu solzi aurii şi purpurii, dar un şarpe cu patru picioare cu solzi, fiecare având la capăt cinci gheare aurii, un şarpe cu ochii de culoarea soarelui şi coamă de leu auriu. O mai văzuse o dată, iar Moiraine îi spusese ce era. Flamura lui Lews Therin Telamon, Lewis Therin Ucigaşul-de-Neam, în Războiul Umbrei. Flamura Dragonului.

— Ia uită-te! Uită-te ce are aici! Mat dădu buzna în poieniţă. Perrin veni încet în urma lui. Mai întâi haine elegante, mârâi Mat, şi acum o flamură! De-acum chiar că toată lumea o să-i zică Senior... Mat se apropiase destul cât să vadă desluşit flamura; făcu ochii mari de uimire. Lumină! Se dădu înapoi, poticnindu-se. Arde-m-ar! Fusese şi el acolo când Moiraine le spusese despre flamură. La fel şi Perrin.

Rand începu să clocotească de mânie, furios pe Moiraine şi pe Suprema Înscăunată, care îl trăgeau şi îl împingeau în toate părţile. Înhăţă flamura cu amândouă mâinile şi o flutură în faţa lui Mat. Nu se mai putea stăpâni:

— Da, aşa e. Flamura Dragonului. Mat mai făcu un pas în spate. Moiraine vrea să fiu o păpuşă care joacă pe sforile din Tar Valon, un Fals Dragon pentru Aes Sedai. Are de gând să-mi vâre asta pe gât. Dar eu n-o să mă las folosit!

Mat se sprijinise de un copac.

— Un Fals Dragon? înghiţi în sec. Tu? Asta… asta-i o nebunie.

Perrin nu plecase de lângă el. Se aşeză pe vine, cu mâinile pe genunchi, şi îl cercetă pe Rand cu ochii lui galbeni. În umbrele serii, păreau că strălucesc.

— Dacă femeile Aes Sedai te vor ca Fals Dragon... Se opri, încruntat, gândindu-se bine înainte să continue. În cele din urmă, spuse încetişor: Rand, tu poţi conduce Puterea? Mat simţi că se sufocă.

Rand lăsă flamura din mâna; şovăi o clipă doar înainte să dea din cap, ostenit.

— N-am vrut. N-am vrut. Dar... Dar nu cred că ştiu cum să mă opresc. Camera cu muşte îi veni din nou în minte. Nu cred că mă vor lăsa să mă opresc.

— Arde-m-ar, şopti Mat. Sânge şi cenuşă! Or să ne omoare. Pe toţi. Şi pe tine, şi pe Perrin şi pe mine. Dacă Ingtar şi ceilalţi aud de aşa ceva or să ne ia drept Iscoade ale Celui Întunecat şi or să ne taie gâtul. Lumină, probabil că or să creadă că am fost părtaşi la furtul Cornului şi la uciderea oamenilor ălora din Fal Dara.

— Taci din gură, Mat, spuse Perrin, liniştit.

— Nu-mi spune mie să tac. Dacă nu ne omoară Ingtar, o să înnebunească Rand şi o s-o facă el în locul lui. Arde-m-ar! Arde-m-ar! Mat se lăsă în jos şi se aşeză pe pământ. De ce nu te-au domolit? Dacă femeile Aes Sedai ştiu, de ce nu te-au domolit? N-am mai auzit să lase un bărbat care conduce Puterea să umble liber.

— Nu ştiu toate, oftă Rand. Suprema Înscăunată...

— Suprema Înscăunată! Ea ştie? Lumină, nu e de mirare că s-a uitat atât de ciudat la mine.

— ... Şi Moiraine mi-au spus că sunt Dragonul Renăscut şi apoi au zis că pot să merg unde vreau. Nu înţelegi, Mat? Încearcă să se folosească de mine.

— Asta nu schimbă faptul că poţi conduce Puterea, murmură Mat. Dacă aş fi în locul tău, până acum aş fi străbătut deja jumătate din drumul până la Oceanul Aryth. Şi nu m-aş fi oprit până ce nu aş fi găsit un loc fără femei Aes Sedai. Şi fără oameni. Vreau să spun...

— Taci din gură, Mat, spuse Perrin. De ce eşti aici, Rand? Cu cât stai mai mult pe lângă oameni, cu atât sunt mai multe şanse ca să afle cineva şi să trimită după Aes Sedai. Nişte Aes Sedai care nu îţi vor mai spune că poţi să-ţi vezi de treburi. Se opri şi se scărpină în cap. Şi Mat are dreptate când spune de Ingtar. Nu mă îndoiesc că o să creadă că eşti Iscoada Celui Întunecat şi o să te omoare. Probabil că o să ne omoare pe toţi trei. O s-o facă, chiar dacă se poartă prietenos cu tine. Un Fals Dragon? Şi ceilalţi la fel. Masema n-o să stea prea mult pe gânduri. Deci de ce nu ai plecat până acum?

Rand ridică din umeri.

— Mă pregăteam să plec, dar a venit Suprema Înscăunată, şi apoi au fost furate Cornul şi pumnalul, iar Moiraine a zis că Mat e pe moarte şi... Lumină, m-am gândit că pot rămâne cu voi cel puţin până găsim pumnalul; m-am gândit că vă pot fi de ajutor. Poate că m-am înşelat.

— Ai venit din pricina pumnalului? întrebă Mat cu glas scăzut. Îşi frecă nasul şi făcu o strâmbătură. Nu m-aş fi gândit. Nu m-am gândit niciodată că vrei să... Aaa! Te simţi bine? Vreau să spun, încă nu înnebuneşti, nu-i aşa?

Rand luă o pietricică de pe jos şi o aruncă în el.

— Au! Mat îşi fricţionă braţul. Întrebam şi eu. Pai, cu toate hainele astea fistichii şi oamenii care zic că eşti Senior... Nu pari a fi prea întreg la minte.

— Încercam să fug de voi, tâmpitule! Mi-era teamă că o să înnebunesc şi o să vă fac rău. Coborî privirea asupra flamurii şi vorbi cu glas stins. O să se întâmple şi asta cândva, dacă nu îi pun capăt. Lumină, nu ştiu cum să îi pun capăt.

— De asta mi-e frică şi mie, spuse Mat, ridicându-se în picioare. Să nu te superi, Rand, dar cred că o să dorm cât mai departe de tine. Fireşte, dacă mai rămâi pe aici. Am auzit odată despre un bărbat care conducea Puterea. Mi-a povestit garda unui neguţător. Înainte să îl găsească femeile din Ajah Roşie, s-a trezit într-o dimineaţă şi tot satul era distrus. Toate casele, toţi oamenii, totul dispăruse, de parcă s-ar fi prăvălit un munte peste ele – mai puţin patul în care dormea.

— În cazul ăsta, Mat, ai face mai bine să dormi lipit de el.

— Oi fi eu nerod, dar vreau să fiu un nerod viu. Mat şovăi, uitându-se pieziş la Rand. Ştiu că ai venit ca să mă ajuţi, şi îţi mulţumesc. Serios. Dar nu mai eşti la fel. Înţelegi asta, nu? Aşteptă, ca şi cum ar fi vrut un răspuns. Rand nu spuse nimic. În cele din urmă dispăru printre copaci, îndreptându-se spre tabără.

— Şi tu? întrebă Rand.

Perrin scutură din cap, iar părul i se zburli şi mai mult.

— Nu ştiu, Rand. Eşti la fel, dar eşti cumva şi altfel. Un bărbat care conduce Puterea; când eram mic mama îmi spunea poveşti din astea ca să mă sperie. Pur şi simplu nu ştiu. Întinse mâna şi atinse un colţ al flamurii. În locul tău cred că aş arde asta sau aş îngropa-o. Apoi aş lua-o la fugă cât m-ar ţine picioarele, astfel încât femeile Aes Sedai să nu poată pune mâna pe mine. În privinţa asta Mat avea dreptate. Se ridică în picioare, uitându-se cu ochii mijiţi înspre apus, acolo unde cerul căpătase deja o nuanţă roşiatică. E vremea să mă întorc în tabără. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Rand. Eu aş lua-o la fugă. Sau poate că tu nu poţi fugi. Gândeşte-te şi la asta. Ochii lui galbeni păreau să privească înspre înăuntru, iar în glas i se ghicea oboseala. Uneori nu poţi fugi. Apoi plecă şi el.

Rand rămase în genunchi, uitându-se ţintă la flamura întinsă pe jos.

— Ei, uneori poţi într-adevăr s-o iei la fugă, murmură el. Sau poate că mi-a dat asta tocmai ca să fug. Cine ştie ce mă aşteaptă dacă fug? N-o să fac ce vrea ea. Nu. O să îngrop asta aici. Dar Moiraine zicea că viaţa mea ar putea depinde de flamura asta, iar femeile Aes Sedai nu mint niciodată... Izbucni brusc în râs. Am ajuns să vorbesc singur. Poate că înnebunesc.

Se întoarse în tabără cu flamura învelită din nou în pânza groasă, legată cu noduri mai puţin meşteşugite decât cele făcute de Moiraine.

Începea să lase întunericul, iar umbrele acopereau pe jumătate vâlceaua. Soldaţii se pregăteau să se culce, cu caii lângă ei şi lăncile la îndemână. Mat şi Perrin îşi făceau şi ei culcuşul. Rand se uită mâhnit la ei, apoi îl luă pe Roşcat de căpăstru şi se duse în celălalt capăt al vâlcelei, unde erau Hurin şi Loial. Ogierul renunţase la citit şi cerceta cu băgare de seamă piatra pe jumătate îngropată pe care stătuse, urmărind ceva. Hurin se ridică în picioare şi mai că făcu o plecăciune în faţa lui Rand.

— Sper că nu te superi că dorm şi eu aici, Sen... Rand. Îl ascultam pe Ziditor.

— Iată-te şi pe tine, Rand, spuse Loial. Ştii ce, cred că piatra asta a fost odinioară lucrată. Vezi, e înnegrită de vreme, dar parcă ar fi fost un soi de coloană. Şi sunt şi nişte semne. Nu izbutesc să le desluşesc, dar îmi par cunoscute.

— Poate o să le vezi mai bine dimineaţă, zise Rand. Dădu jos desagii din spatele Roşcatului. Mă bucur că stai şi tu cu noi, Hurin. „Mă bucur că e cineva căruia nu-i e frică de mine. Oare cât o să mai am parte de asta?”

Mută totul într-o parte a desagilor – cămăşi şi pantaloni de schimb, ciorapi de lână, ace de cusut, cutia cu iască şi cu cremene, blidul şi cana de tablă, cutia de lemn în care îşi ţinea cuţitul, furculiţa şi lingura, un pachet cu carne uscată şi pâine nedospită şi toate celelalte lucruri pe care le duce cu el un călător – apoi îndesă flamura învelită în pânză în buzunarul gol. Era umflat şi de-abia mai reuşea să lege curelele, dar şi cealaltă parte era umflată. Era bine aşa.

Loial şi Hurin părură să-şi dea seama în ce stare e, aşa că îl lăsară în pace cât luă şaua şi căpăstrul de pe Roşcat, îl buşumă cu smocuri de iarbă rupte de pe jos, apoi îl înşeuă la loc. Rand nu mânca cu ei; n-ar fi putut înghiţi nici cea mai bună mâncare. Toţi trei se culcară lângă piatră, cu o pătură împăturită ca pernă şi înveliţi cu mantiile.

Tabăra era tăcută, însă Rand rămase treaz până spre miezul nopţii. Îi umblau tot felul de gânduri prin minte. Flamura. „Ce încearcă să mă pună să fac?” Satul. „Ce ar putea ucide un Pierit în felul ăsta?” Şi, cel mai cumplit, casa din sat. „S-a întâmplat cu adevărat? Deja înnebunesc? Să plec sau să rămân? Trebuie să rămân. Trebuie să-l ajut pe Mat să găsească pumnalul.”

În cele din urmă adormi, istovit şi, odată cu somnul, nepoftit, îl împresură hăul, pâlpâind cu o strălucire neliniştitoare, care îi tulbură visele.

★

Padan Fain se uita în noapte, spre nord, pe deasupra singurului foc din tabăra lui, cu un zâmbet încremenit pe chip, cu ochii reci. Încă se mai considera Padan Fain – în străfundurile sale era Padan Fain – însă fusese schimbat, şi ştia asta. Acum ştia o mulţime de lucruri, mai multe decât ar fi putut bănui vreunul dintre foştii lui stăpâni. Fusese Iscoada Celui Întunecat cu mult înainte ca Ba’alzamon să îl cheme la el şi să îl pună pe urmele celor trei tineri din Emond’s Field, să scoată esenţa din ceea ce ştia despre ei, să i-o împărtăşească, pentru ca apoi el să le poată simţi prezenţa, să miroasă pe unde au fost, să îi urmărească indiferent încotro se îndreptau. Mai ales pe acela. O parte din el încă mai trăia teama, aducându-şi aminte ce îi făcuse Ba’alzamon, dar nu era decât o părticică, ascunsă şi înăbuşită. Se schimbase. Pe urmele celor trei, ajunsese în Shadar Logoth. Nu vrusese să meargă acolo, dar trebuise să dea ascultare poruncilor primite. Iar în Shadar Logoth...

Fain trase adânc aer în piept şi duse mâna la pumnalul cu rubin pe plăsele de la cingătoare. Şi acesta venea din Shadar Logoth. Era singura armă pe care o purta, singura de care avea nevoie; parcă făcea parte din el. Acum se simţea din nou întreg. Asta era tot ce conta.

Aruncă o privire de o parte şi de alta a focului. Cele douăsprezece Iscoade ale Celui Întunecat care mai rămăseseră, cu hainele, odinioară elegante, sfâşiate şi murdare, se strânseseră de o parte în întuneric, uitându-se nu la foc, ci la el. De cealaltă parte stăteau trolocii lui, douăzeci la număr, ochii atât de omeneşti de pe chipurile lor cu boturi de animal urmărindu-i fiecare mişcare, aşa cum pisica pândeşte un şoarece.

La început îi fusese greu: se trezea în fiecare dimineaţă şi nu se simţea întreg, Pieritul era cel care conducea, spumegând de furie şi poruncind să o ia spre miazănoapte, spre Mană, spre Shayol Ghul. Dar încetul cu încetul aceste dimineţi de slăbiciune se împuţinară şi, în cele din urmă.. Îşi aduse aminte cum ţinea toporul în mână şi bătea piroanele; dulceaţa acestei amintiri îl făcu să zâmbească, iar de data aceasta îi zâmbiră şi ochii.

Nişte plânsete îi ajunseră la ureche, iar surâsul îi pieri de pe buze. „N-ar fi trebuit să îi las pe troloci să ia aşa de mulţi.” Un sat întreg care să-i încetinească. Dacă acele câteva case de la bac n-ar fi fost părăsite, poate că... Dar trolocii erau lacomi din fire şi, fericit că îl vede pe Myrddraal murind, nu fusese suficient de atent.

Se uită în treacăt la troloci. Fiecare dintre ei era aproape de două ori mai înalt ca el şi îndeajuns de puternic ca să-l facă bucăţi cu o singură mână, însă se ţineau deoparte, ghemuiţi la pământ.

— Ucideţi-i. Pe toţi. Mâncaţi cât puteţi, iar din ceea ce rămâne faceţi un morman – ca să-l găsească prietenii noştri. Puneţi capetele în vârf. Cu grijă, de data asta. Râse, apoi se opri brusc. Plecaţi!

Trolocii se îndepărtară în grabă, scoţând săbiile în formă de seceră şi ridicând în aer securile ascuţite. Peste doar câteva clipe se auziră strigăte şi zbierete dinspre locul unde erau legaţi sătenii. Rugăminţile, ţipetele copiilor fură curmate de un şir de lovituri surde şi de strivituri, de parcă ar fi fost sparţi nişte pepeni.

Fain se întoarse să se uite la tovarăşii săi, Iscoadele. Erau şi ei tot ai lui, trup şi suflet. Cât suflet le mai rămăsese. Fiecare dintre ei se găsea în aceeaşi situaţie încâlcită în care se aflase şi el înainte să găsească ieşirea. Nici unul dintre ei nu avea unde se duce, aşa că îl urmau. Se agăţau de el cu ochi temători şi rugători.

— Credeţi că o să li se facă din nou foame înainte să găsim un alt sat sau o altă fermă? S-ar putea. Credeţi că o să-i las să-i mănânce pe unii dintre voi? Poate pe unul sau doi. Nu mai avem prea mulţi cai la care să renunţam.

— Ceilalţi erau oameni de rând, izbuti să spună o femeie, cu glas tremurat. Avea faţa murdară, dar hainele bine croite pe care le purta arătau că se ocupa de negoţ şi că era bogată. Rochia îi era acum plină de pete, iar în partea de jos era sfâşiată. Erau ţărani. Noi am slujit... Eu am slujit...

Fain o întrerupse, iar tonul lui nepăsător dădu şi mai multă greutate vorbelor pe care le rosti.

— Ce însemnaţi voi pentru mine? Nici măcar cât însemnau ţăranii ăia. O cireadă de vite pentru troloci. Dacă vreţi să trăiţi, vitelor, trebuie să îmi fiţi de folos.

Femeia rămase fără grai. Începu să plângă cu hohote şi deodată toţi se porniră să bolborosească, spunându-i de ce folos i-ar fi, bărbaţi şi femei care se bucuraseră de putere şi de bogăţie înainte să fie chemaţi la Fal Dara, să îşi respecte jurămintele. Înşirară numele oamenilor de seamă pe care îi cunoşteau în Ţinuturile de la Hotar, în Cairhien şi în alte ţinuturi. Mormăiră ceva despre lucrurile pe care doar ei le ştiau despre un ţinut sau altul, despre situaţia politică, alianţele, intrigile, tot ce i-ar putea spune dacă i-ar lăsa să-l slujească. Zarva pe care o făceau se contopea cu zgomotele de la măcelul făcut de troloci.

Fain nu îi băgă în seamă – de când văzuseră ce îi făcuse Pieritului, nu se mai temea să se întoarcă cu spatele la ei – şi se îndreptă spre lucrul cel mai de preţ. Îngenunche şi îşi trecu mâinile pe deasupra sipetului auriu, bogat împodobit; simţea puterea închisă înăuntru. Trebuise să pună un troloc să îl care – nu se încredea într-atât în oameni încât să îi lase să îl ducă ei pe cal; s-ar fi putut ca unele vise de mărire să îi facă să treacă peste frică, iar trolocii nu visau decât să ucidă – şi încă nu se dumirise cum se deschide. Dar avea să vină şi clipa aceea. Toate aveau să vină. Toate.

Îşi scoase pumnalul din teacă şi îl puse pe sipet, apoi se culcă lângă foc. Pumnalul îl păzea mai bine decât orice om sau troloc. Văzuseră cu toţii ce se întâmplase singura dată când îl folosise; nimeni nu s-ar fi apropiat de pumnal fără să poruncească el, şi chiar şi atunci ar fi făcut-o fără tragere de inimă.

Învelit în pături, se uită spre nord. Acum nu mai simţea prezenţa lui al’Thor, era prea departe. Sau poate că al’Thor făcea iar şmecheria aia şi dispărea. Câteodată, în fortăreaţă, băiatul dispărea pe neaşteptate şi Fain nu îl mai simţea. Nu ştia cum, dar Rand al’Thor se întorcea întotdeauna, la fel de brusc cum dispăruse. Avea să se întoarcă şi de data asta.

— De data asta o să vii tu la mine, Rand al’Thor. Până acum te-am urmărit ca un ogar care a luat urma vânatului, dar acum mă urmăreşti tu. Începu să râdă ca un smintit, dar nu îi păsa. Nebunia era parte din el. Vino la mine, al’Thor. Dansul nici n-a început. Vom dansa la Capul Toman şi voi scăpa de tine. Te voi vedea mort, în sfârşit.

CAPITOLUL 12 • Prinsă în Pânză

Egwene se grăbi pe urmele lui Nynaeve, către grupul de Aes Sedai care se adunaseră în jurul palanchinului purtat de cai al Supremei Înscăunate. Dorinţa de a afla care era pricina tulburărilor din Fal Dara era mai puternică până şi decât neliniştea pe care o simţea pentru Rand. Pe el, cel puţin deocamdată, nu-l putea ajuta. Bela, iapa ei cea flocoasă, se afla împreună cu caii femeilor Aes Sedai, la fel ca şi animalul pe care călărise Nynaeve.

Străjerii, cu mâinile pe mânerele săbiilor şi cu ochii cercetând fără încetare împrejurimile, alcătuiau o pavăză de oţel împrejurul femeilor şi al palanchinului. Astfel, în curte rămăsese încă o insulă de relativă linişte, în timp ce, împrejur, soldaţii din Shienar încă alergau printre locuitorii înspăimântaţi ai fortăreţei. Egwene se înghesui alături de Nynaeve – amândouă nebăgate în seamă. Străjerii le aruncară o singură privire grăbită – ştiau cu toţii că cele doua aveau să plece împreună cu Suprema Înscăunată. Până la urmă, fata izbuti să audă îndeajuns de multe şoapte pentru a afla povestea săgeţii care apăruse ca din pământ şi a arcaşului care nu fusese încă prins.

Cu ochii mari, mult prea tulburată pentru a se mai gândi că era înconjurată de Aes Sedai, Egwene se opri. O încercare de a-i lua viaţa Supremei Înscăunate. Era ceva peste putinţă de înţeles.

Suprema şedea în palanchin, cu perdelele trase în laturi, cu chipul întors spre Seniorul Agelmar. Toate privirile erau atrase de pata de sânge de pe mâneca ei.

— Fiule, ai să găseşti arcaşul sau n-ai să-l găseşti. Indiferent de ce se va întâmpla, eu, una, am treburi la fel de urgente în Tar Valon ca şi Ingtar, în misiunea care i-a fost încredinţată. Aşa că acum o să plec.

— Dar, Maică, se opuse Seniorul Agelmar, faptul că cineva a încercat să-ţi ia viaţa schimbă totul. Nici acum n-am aflat cine l-a trimis şi de ce. Mai stai un ceas, şi am să-ţi aduc şi arcaşul şi toate răspunsurile.

Suprema râse aspru, fără urmă de veselie.

— Ca să prinzi peştele ăsta, fiul meu, ai nevoie de momeală mai fină şi de năvoade mai meşteşugite. Până să reuşeşti tu să-l prinzi, o să fie prea târziu pentru a mai pleca. Sunt prea mulţi oameni pe lumea asta care s-ar înveseli nespus să mă vadă moartă, ca să-mi mai fac griji în privinţa unuia. Dacă se întâmplă să afli ceva, poţi să-mi trimiţi veşti.

Privirile ei dădură ocol turnurilor care se înălţau deasupra curţii, precum şi crenelurilor şi balcoanelor rezervate arcaşilor, toate pline de lume, cu toate că de-acum se lăsase tăcerea. Săgeata pornise dintr-unul din aceste locuri.

— Cred că arcaşul ăsta a fugit deja din Fal Dara.

— Dar, Maică...

Femeia din palanchin îl întrerupse cu un gest aspru, semn că discuţia se încheiase. Nici măcar Seniorului din Fal Dara nu-i era îngăduit s-o bată la cap pe Suprema Înscăunată. Ochii ei se opriră apoi asupra lui Egwene şi a lui Nynaeve. Le aruncă o privire sfredelitoare, care o făcu pe Egwene să creadă că ştia totul despre ea, chiar şi lucrurile pe care le-ar fi dorit tăinuite. Făcu un pas în spate, apoi îşi dădu seama unde se află şi făcu o plecăciune, întrebându-se dacă o nimerise. Nu-i spusese nimeni ce trebuia să facă când se întâlnea cu Suprema Înscăunată. Nynaeve rămase ţeapănă, înfruntând privirea Supremei. Cu toate astea, pipăind încoace şi încolo până ce găsi mâna lui Egwene, o apucă şi o strânse la fel de tare pe cât strângea şi cealaltă.

— Deci iată-ţi şi fetele, Moiraine, spuse Suprema.

Moiraine înclină din cap, aproape nevăzut, iar celelalte Aes Sedai se întoarseră să le cântărească din priviri pe femeile din Ţinutul celor Două Râuri. Egwene înghiţi în sec. Toate arătau ca nişte persoane înţelepte, care ştiau lucruri pe care cei din jurul lor nici nu le bănuiau. Faptul că ştia de-acum că aşa şi era nu o ajuta deloc.

— Da, simt că în fiecare dintre ele pâlpâie o scânteie puternică. Dar ce soi de flacără se va aprinde? Asta-i întrebarea, nu-i aşa?

Egwene îşi simţea gura uscată ca nisipul. Îl văzuse cândva pe jupân Padwhin, tâmplarul din satul său natal, care se uita la uneltele sale cam la fel cum se uita Suprema la ele două. Asta foloseşte la ceva, asta la altceva...

— E timpul să mergem, spuse dintr-odată Suprema. Pe cai! Seniorul Agelmar şi cu mine putem rosti ceea ce trebuie rostit şi fără ca voi să vă holbaţi ca nişte novice în ziua lor liberă. Hai, pe cai!

La porunca ei, Străjerii se împrăştiară urcându-se fiecare în şaua lui, la fel de vigilenţi, iar femeile Aes Sedai, în afară de Leane, o porniră şi ele către caii lor, cu mersul elegant, parcă plutind prin aer. Tocmai când Egwene şi Nynaeve dădeau să se întoarcă, pentru a încăleca, la rândul lor, alături de Seniorul Agelmar apăru un slujitor care aducea o cupă de argint. Strâmbând din buze, nemulţumit, Agelmar o luă.

— Odată cu această cupă pe care ţi-o întind, Maică primeşte şi dorinţa mea ca în această zi să-ţi meargă bine, la fel ca în fiecare...

Egwene nu mai izbuti să audă nimic altceva, deoarece tocmai se urca în şa. Până să apuce să mângâie uşor gâtul flocos al Belei, şi să-şi aranjeze fustele, palanchinul o şi pornise către porţile deschise. Caii înaintau fără să aibă nevoie de frâie sau de vizitiu. Leane călărea în spatele lui, cu toiagul proptit în scări. Egwene şi Nynaeve se alăturară şi ele alaiului.

Acesta fu întâmpinat de urale şi strigături de mulţimea care se înghesuia pe străzile oraşului. Bătăile ca de tunet ale tobelor şi sunetele ascuţite de trâmbiţă fură aproape înăbuşite. În frunte călăreau Străjerii, cu flamura împodobită cu Flacăra Albă, care flutura în vânt, păzindu-le pe femeile Aes Sedai şi îndepărtând mulţimea din calea lor; arcaşi şi suliţaşi, cu flacăra brodată pe pieptare, îi urmau în rânduri ordonate. După ce alaiul părăsi oraşul şi o apucă spre miazăzi, sunetul trompetelor se stinse, cu toate că uralele izbucnite din piepturile locuitorilor încă mai răsunau. Egwene întoarse capul de mai multe ori, până ce zidurile şi turnurile din Fal Dara dispărură în spatele copacilor şi al dealurilor. Nynaeve, care călărea alături de ea, clatină din cap.

— Rand o să fie bine. Îl are pe Seniorul Ingtar şi douăzeci de războinici cu el. Oricum nu mai poţi face nimic pentru el. Nici una dintre noi nu mai poate.

Şi aruncă o privire înspre Moiraine; iapa cea albă şi bine ţesălată a femeii Aes Sedai şi armăsarul înalt şi negru al lui Lan alcătuiau o pereche ciudată, care sărea în ochi de undeva, dintr-o latură a alaiului.

— Nu încă, cel puţin, adaugă Nynaeve.

În drumul lor, călăreţii o apucară spre apus. Nu călătoreau prea repede. Nici măcar pedestraşii cu armuri uşoare nu se puteau mişca prea iute printre dealurile din Shienar şi nu puteau ţine pasul pentru multă vreme. Cu toate astea, îşi dădeau toată silinţa. De oprit, nu se opreau decât foarte târziu. Suprema nu le îngăduia să poposească decât atunci când aproape nu mai vedeau să întindă corturile, movile albe, turtite, înăuntrul cărora de-abia se putea sta în picioare. Fiecare pereche de Aes Sedai din aceeaşi Ajah avea un cort al său, iar Suprema şi Cronicăreasa dormeau separat. Moiraine împărţea cortul cu cele două surori Albastre. Soldaţii dormeau pe pământul gol, într-o împrejmuire separată, iar Străjerii se ghemuiau pe lângă corturile femeilor de care erau legaţi, învelindu-se cu mantiile. Cortul ocupat de surorile Roşii părea ciudat de însingurat, fără vreun Străjer prin preajmă, în timp ce cel al Verzilor arata aproape vesel – cele două Aes Sedai rămâneau adesea afară, târziu în noapte, să stea de vorbă cu cei patru Străjeri pe care-i aduseseră cu ele.

Odată, Lan se apropie şi el de cortul pe care Egwene îl împărţea cu Nynaeve şi o luă pe Meştereasă cu el, îndepărtându-se câţiva paşi, în întuneric. Egwene dădu uşor la o parte pânza care acoperea intrarea, ca să-i poată observa. Nu auzea nimic din ce vorbeau. În cele din urmă, o văzu pe Nynaeve înfuriindu-se şi venind înapoi, cu paşi mari. Se înfăşură în pături, fără nici o vorbă. Lui Egwene i se păru că avea obrajii uzi de lacrimi, cu toate că-şi acoperise faţa cu un colţ al păturii, ca să nu se vadă. Lan rămase multă vreme afară, în beznă, cu ochii ţintă la cortul lor, până să plece. După aceea, nu mai veni niciodată să le vadă.

Moiraine nici nu se apropia de ele, ci doar le saluta, înclinând din cap, în treacăt. Părea să-şi petreacă toate ceasurile din zi vorbind cu alte Aes Sedai, în afară de cele Roşii, luându-le la o parte, una câte una, în timp ce călăreau. Suprema nu le îngăduia prea multe opriri pentru odihnă şi toate erau scurte.

— Poate că nu mai are timp pentru noi, spuse la un moment dat Egwene, cu tristeţe; Moiraine era singura Aes Sedai pe care o cunoştea şi poate – deşi nu-i făcea plăcere s-o recunoască – şi singura în care era sigură că putea avea încredere. Ne-a găsit, iar acum suntem pe drumul înspre Tar Valon. Probabil că acum are alte lucruri de care să se preocupe.

— N-am să cred că şi-a încheiat socotelile cu noi, pufni uşor Nynaeve decât când o s-o văd moartă. Pe ea sau pe noi. E foarte vicleană femeia asta.

În schimb, alte Aes Sedai veniră să le vadă în cortul lor. În prima noapte după plecarea din Fal Dara, Egwene aproape că leşină de spaimă atunci când pânza de la intrarea cortului se dădu la o parte şi o femeie Aes Sedai îndesată, cu chipul colţuros, părul cărunt şi o privire uşor distrată, se aplecă să intre. Ea aruncă o privire către lampa care atârna din vârful cortului, iar flacăra se înteţi uşor. Lui Egwene i se păruse că ar fi simţit ceva, de parcă ar fi întrezărit o umbră mişcându-se împrejurul femeii, atunci când flacăra se mărise. Moiraine îi spusese că avea să vină o vreme – când şi ea avea să fie mai bine instruită – când avea să poată să vadă alte femei conducând Puterea şi să recunoască una care putea conduce chiar dacă nu făcea nimic.

— Sunt Verin Mathwin, spuse femeia, zâmbind. Iar voi sunteţi Egwene al’Vere şi Nynaeve al’Maera. Din Ţinutul celor Două Râuri, care cândva a fost Manetheren. Sânge puternic, pe acolo. Cântă.

Egwene schimbă o privire cu Nynaeve în timp ce se ridicau.

— Suntem chemate în faţa Supremei Înscăunate? întrebă Egwene.

Verin râse. Avea o pată de cerneală pe nas.

— Oh, nu, vai de mine. Suprema are lucruri mai importante de făcut decât să se ocupe de două tinere care nu au ajuns nici măcar novice. Cu toate că nu se ştie niciodată. Voi amândouă sunteţi foarte înzestrate, mai ales tu, Nynaeve. Într-o zi..., începu ea, apoi se opri, frecându-şi gânditoare nasul, chiar în dreptul petei. Într-o zi, dar nu azi. Am venit să te învăţ ceva, Egwene. Mi-e teamă că tu deja ai început să-ţi bagi nasul acolo unde nu trebuie.

Tulburată, Egwene o privi pe Nynaeve.

— Dar ce-am făcut? Nu ştiu să fi făcut ceva.

— A, n-ai greşit cu nimic. Nu a fost chiar vorba de o greşeală. Poate de ceva primejdios, da, dar nu neapărat greşit, răspunse Verin, aşezându-se pe jos, cu picioarele sub ea. Hai, aşezaţi-vă amândouă. Hai, hai, jos. Nu vreau să trebuiască să-mi sucesc gâtul. Aşezaţi-vă.

Şi începu să se foiască, până ce-şi găsi o poziţie comodă. Egwene se aşeză şi ea, cu picioarele încrucişate, în faţa femeii Aes Sedai şi se strădui din răsputeri să nu tragă cu ochiul la Nynaeve, gândindu-se că nu avea nici un motiv să pară vinovată, până ce nu ştia precis ce făcuse. Şi poate nici atunci.

— Şi ce e acest lucru primejdios, dar nu tocmai greşit?

— Cum aşa, copilă? Ai început să conduci Puterea.

Egwene nu găsi nimic altceva de făcut decât să deschidă ochii mari.

— E caraghios, izbucni Nynaeve. Dacă nu pentru asta, atunci de ce ne mai ducem în Tar Valon?

— Moiraine a... adică Moiraine Sedai m-a învăţat câteva lucruri, izbuti să rostească Egwene.

Verin îşi ridică braţele, semn că dorea să le facă să tacă, iar ele se supuseră. Părea împrăştiată, da, dar era totuşi Aes Sedai.

— Copilă, chiar crezi că noi, femeile Aes Sedai, le învăţăm pe dată să conducă Puterea pe toate fetele care vin şi spun că vor să ni se alăture? Bine, tu nu eşti chiar o fată oarecare, recunosc, dar cu toate astea...

Şi clatină din cap, cu un aer foarte serios.

— Atunci de ce-a făcut-o? întrebă Nynaeve; ea nu primise nici un fel de învăţătură, iar Egwene încă nu era sigură dacă asta nu cumva o supăra puţin.

— Pentru că Egwene izbutise deja să conducă, spuse Verin, cu răbdare.

— Şi... şi eu am izbutit, replică Nynaeve, nu prea fericită.

— La tine, copila mea, a fost altfel. Faptul că eşti încă în viaţă arată că ai trecut peste multe obstacole, şi ai făcut-o singură. Cred că ştii ce norocoasă eşti. Din patru femei silite să facă ce-ai făcut tu, numai una scapă cu viaţă. Fireşte, sălbăticiunile..., începu Verin, apoi se strâmbă. Iertaţi-mă, dar mi-e teamă că ăsta e numele pe care noi, cele din Turnul Alb, îl dam adesea femeilor care, fără vreo învăţătură, au izbutit să obţină o oarecare stăpânire a Puterii – foarte firavă, şi care aproape că nu se poate numi aşa, în general (ca şi în cazul tău), dar totuşi o stăpânire. E drept că sălbăticiunile au de înfruntat greutăţi. Aproape întotdeauna ele îşi ridică stavile cu care să se apere, pentru a nu afla ce înseamnă cu adevărat ceea ce fac, iar aceste stavile le împiedică să stăpânească Puterea aşa cum ar trebui. Cu cât trece mai multă vreme până să-şi ridice stavilele, cu atât este mai greu să le dărâme, dar, dacă izbutesc... ce să spun, unele dintre cele mai puternice surori din toate timpurile au fost, mai întâi de toate, sălbăticiuni.

Nynaeve se foi mânioasă pe loc şi privi spre intrarea cortului, de parcă se gândea să plece.

— Nu văd ce are asta de-a face cu mine, spuse Egwene.

Verin o privi clipind gânditoare, de parcă se întreba de unde apăruse.

— Cu tine? Pai, nimic. Necazurile tale sunt cu totul altele. Cele mai multe fete care vor să devină Aes Sedai – chiar şi cele mai multe care poartă în suflet această flacără, aşa ca tine – se şi tem de asta. Chiar şi după ce ajung în Turn, chiar şi după ce află ce au de făcut şi cum, mai au nevoie de multe luni în care să fie călăuzite, pas cu pas, de către o soră sau de una dintre Alese. Dar tu nu. Din ce mi-a spus Moiraine, am înţeles că te-ai grăbit s-o faci de îndată ce-ai aflat că poţi, bâjbâind prin întuneric fără să te gândeşti dacă nu cumva aveai să cazi într-un hău fără fund. Mă rog, au mai fost unele ca tine; nu eşti singura. Şi Moiraine a fost la fel. După ce-a aflat ce făcuseşi, nu a mai avut de ales şi a trebuit să înceapă să te înveţe. Vrei să spui că Moiraine nu ţi-a explicat asta?

— Niciodată, răspunse Egwene, dorindu-şi ca vocea ei să nu pară gâtuită. Avea… alte lucruri de care să se ocupe.

Nynaeve pufni uşor.

— Bine, Moiraine nu le spune niciodată oamenilor altceva decât ceea ce trebuie neapărat să ştie. Aşa a făcut dintotdeauna. A şti nu e de nici un folos, dar, pe de altă parte, nici a nu şti. Eu, una, prefer întotdeauna să ştiu ce trebuie ştiut.

— Şi există aşa ceva? Adică un hău fără fund?

— Din câte se vede, până acum n-ai păţit nimic, zise Verin, lăsându-şi capul într-o parte. Dar după ce faci pasul următor?... adaugă ea, ridicând din umeri. Vezi tu, copilă, cu cât încerci mai mult să atingi Adevăratul Izvor, să conduci Puterea Supremă, cu atât mai uşor îţi vine să o faci. E adevărat că, la început, te întinzi să atingi Izvorul şi de cele mai multe ori e ca şi cum ai încerca să culegi văzduhul dimprejur cu mâinile goale. Sau izbuteşti să conduci saidar, dar chiar şi când simţi Puterea Supremă revărsându-ţi-se în trup, descoperi că nu poţi face nimic cu ea. Sau chiar dacă faci anumite lucruri, nu sunt cele pe care ţi le doreai. Asta e primejdia. În general, cu ajutorul sfaturilor şi al învăţăturii – şi din pricina faptului că teama însăşi te încetineşte – înzestrarea de a atinge Izvorul şi de a conduce Puterea apar împreună cu stăpânirea de sine. Numai că tu ai încercat să conduci fără cineva care să te înveţe cum să izbuteşti ceea ce-ţi propui. Ştiu că nu crezi că ai ajuns prea departe – şi chiar aşa şi e, dar eşti precum cineva care a învăţat de unul singur să fugă în susul dealului, cel puţin uneori, fără să înveţe cum să alerge şi pe partea cealaltă sau cum să meargă. Mai devreme sau mai târziu ai să cazi, dacă nu înveţi şi restul. Acum să ştii că nu vorbesc despre ceva de felul necazurilor în care intră sărmanii bărbaţi care încep să conducă – nu ai să înnebuneşti, nu ai să mori, atâta vreme cât ai surorile prin preajmă să te înveţe şi să te îndrume – dar cine ştie ce poţi face, cu totul din întâmplare, fără nici o intenţie?

O clipă numai, privirea lui Verin deveni foarte pătrunzătoare, nicidecum împrăştiată ca mai înainte. Vreme de o clipă după cum i se păruse lui Egwene, ochii ei se îndreptaseră către Nynaeve, cu aceeaşi asprime ca şi cei ai Supremei Înscăunate.

— Eşti foarte puternică din naştere, copilă şi ai să devii şi mai şi. Trebuie să înveţi să-ţi stăpâneşti puterile înainte să-ţi faci rău ţie sau altcuiva ori chiar multor oameni din jurul tău. Asta încerca Moiraine să te înveţe. Cu asta am să încerc şi eu să te ajut acum, şi cu asta o să încerce să te ajute surorile, în fiecare noapte, până ce ajungem să te dăm pe mâna lui Sheriam. E foarte pricepută. Ea e Mai-Marea peste novice.

„Nu cumva ştie ceva despre Rand? se gândi Egwene. Nu, nu are cum. Dacă ar fi bănuit măcar, nu l-ar fi lăsat să plece din Fal Dara.” Dar de-acum era convinsă că nu-şi închipuise că ar fi zărit ceva, ci chiar aşa fusese.

— Îţi mulţumesc, Verin Sedai. Am să încerc.

— Eu mă duc să mă aşez lângă foc, ca să vă las singure, spuse Nynaeve, ridicându-se dintr-odată în picioare.

— Ar trebui să rămâi, zise Verin. Ai putea avea de câştigat. Din ce-mi spune Moiraine, nu-ţi va trebui decât puţină învăţătură ca să devii Aleasă.

Nynaeve şovăi doar o clipă înainte să scuture cu tărie din cap.

— Îţi mulţumesc pentru propunere, dar pot aştepta până ce ajungem în Tar Valon. Egwene, dacă ai nevoie de mine, am să fiu...

— Nynaeve, o întrerupse Verin, după toate socotelile, eşti o femeie în toata firea. În general, cu cât o novice este mai tânără, cu atât se descurcă mai bine. Nu neapărat la învăţătură, ci mai degrabă pentru că o novice trebuie să facă ceea ce i se spune, imediat şi fără să crâcnească. Lucrul acesta nu este, de fapt, de folos decât în momentul în care învăţătura a ajuns într-un anume punct, când o şovăială nelalocul ei sau o îndoială cu privire la ceea ce ai de făcut poate avea urmări înspăimântătoare. Dar e mai bine să fii disciplinată de la bun început. Pe de altă parte, de la Alese este de aşteptat să pună lucrurile la îndoială, pentru că se crede că ele ştiu îndeajuns de mult pentru a pune întrebările potrivite, la momentul potrivit. Ce preferi?

Nynaeve îşi încleştă pumnii, apucând strâns marginile fustei, apoi se uită din nou la intrarea în cort, încruntându-se. În cele din urmă, încuviinţă, cu o mişcare scurtă a capului, şi se aşeză din nou pe jos.

— N-are ce să-mi strice, la urma urmei, spuse ea.

— Foarte bine, răspunse Verin. Acum... Egwene, tu deja ştii lucrurile astea, dar de dragul lui Nynaeve o să le parcurgem încă o dată pas cu pas. Cu vremea, o să vă intre în sânge – o să faceţi tot ce trebuie înainte să reuşiţi să vă daţi seama – dar acum e mai bine să mergem încet. Închideţi ochii, vă rog. La început, merge mai bine dacă nimic nu vă abate atenţia.

Egwene închise ochii. Se lăsă un moment de tăcere, apoi Verin spuse:

— Nynaeve, te rog închide ochii. Să ştii că într-adevăr va merge mai uşor.

Încă o pauză, apoi:

— Mulţumesc, copilă. Iar acum, trebuie să vă goliţi mintea. Aruncaţi-vă toate gândurile. Să rămână numai un singur lucru. Un boboc de floare. Doar atât. Doar bobocul. Puteţi să-l observaţi în amănunţime. Îi simţiţi şi mirosul. Parcă puteţi să-l atingeţi. Fiecare nervură a fiecărei frunze, fiecare rotunjime a fiecărei petale. Simţiţi cum pulsează seva. Haideţi, simţiţi-o. Trebuie să ajungeţi să-l cunoaşteţi. Să fiţi una cu el. Voi şi bobocul sunteţi o singură făptură. Una singură. Sunteţi bobocul.

Glasul ei continua să răsune, hipnotic, dar Egwene nu-l mai auzea; mai făcuse şi înainte aşa ceva, împreună cu Moiraine. Nu mergea prea repede, dar Moiraine îi spusese că, odată ce se obişnuia, avea să reuşească mult mai uşor. Înăuntrul ei era un boboc de trandafir, cu petalele roşii bine strânse. Şi, dintr-odată, mai apărea ceva. Lumina. Lumina care apăsa petalele. Încet, încet, acestea se deschiseră, întorcându-se către lumină, înghiţind-o. Trandafirul şi lumina se contopiseră. Egwene şi lumina se contopiseră. De-acum, simţea fiecare picătură scurgându-i-se prin trup. Se întinse, încordându-se, încercând să cuprindă şi mai multă...

Şi, într-o clipă, totul dispăru, şi trandafirul şi lumina. Moiraine îi spusese şi asta – că nimic nu se putea întâmpla forţat. Oftând, deschise ochii. Nynaeve avea o înfăţişare mohorâtă, iar Verin era la fel de liniştită ca la început.

— Nu poţi să faci să se întâmple, spunea femeia Aes Sedai. Trebuie doar să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul. Trebuie să te închini în faţa Puterii, înainte s-o poţi stăpâni.

— Asta-i o mare prostie, mormăi Nynaeve. Nu mă simt ca o floare. Dacă chiar trebuie, aş spune că mă simt ca un tufiş de porumbar, plin de ţepi. Cred că până la urmă am să mă duc să aştept lângă foc.

— Cum doreşti, răspunse Verin. Ţi-am pomenit oare de corvezile pe care le au de îndeplinit novicele? Spală vasele şi rufele, freacă podelele, servesc la masă, tot felul de treburi. Eu, una, sunt convinsă că slujnicele se descurcă mult mai bine, dar lumea crede, în general, că asemenea munci ajută la formarea caracterului. A, deci rămâi? Bun. Ei, copilă, atunci adu-ţi aminte că şi tufişurile de porumbar înfloresc câteodată, şi fac nişte flori albe şi frumoase, ascunse printre ghimpi. Să mai încercam – dar pe rând. Haide, Egwene, de la început. Închide ochii.

De mai multe ori înainte ca Verin să plece, Egwene simţi Puterea curgându-i prin trup, dar niciodată prea tare, şi nu izbuti să facă altceva decât să işte un freamăt scurt în văzduh, din pricina căruia pânza care acoperea intrarea se mişca uşor. Era convinsă că până şi un strănut ar fi avut aceleaşi urmări. Cu Moiraine se descurcase mai bine, câteodată, cel puţin. Şi-ar fi dorit ca ea să o înveţe.

Nynaeve nu izbutise să simtă nimic sau cel puţin aşa îi spuse. Când lecţia se termină, avea atât de multă asprime în privire şi strânsese buzele atât de tare, încât Egwene se temu că era pe punctul să înceapă s-o dojenească pe Verin, ca şi cum aceasta ar fi fost o femeie din sat care nu-i dădea pace. Dar Verin nu făcu altceva decât să-i poruncească să închidă din nou ochii, de data aceasta fără Egwene.

Căscând din când în când, aceasta rămase în acelaşi loc, privindu-le pe celelalte două. Se făcuse târziu; trecuse de mult de ceasul când se culca de obicei. Nynaeve era trasă la faţă, de parcă murise de o săptămână, cu pleoapele strânse de parcă voia să nu le mai deschidă niciodată şi cu pumnii albi, încleştaţi în poală. Egwene nu mai nădăjduia decât ca Meşteresei să nu-i sară ţandăra, mai ales după ce-şi păstrase stăpânirea de sine atâta vreme.

— Simte cum se revarsă în sufletul tău, spunea Verin. Glasul ei nu se schimbă deloc, numai ca, dintr-odată, ochii începură să-i strălucească. Simte curgerea. Curgerea Puterii. Curge ca o adiere, ca un freamăt blând în văzduh.

Egwene îşi îndreptă umerii. Aşa o călăuzise Verin de fiecare dată când izbutise cu adevărat să simtă Puterea curgându-i prin vene.

— O adiere uşoară, care face văzduhul să tresalte de-abia simţit. Uşor.

Deodată, păturile izbucniră în flăcări, ca nişte vreascuri. Nynaeve deschise ochii şi scoase un ţipăt. Egwene nu-şi dădu seama dacă nu cumva ţipase şi ea, la rândul său. Nu ştia decât că se trezise stând în picioare şi încercând să împingă păturile care ardeau cu piciorul, afară, ca să nu ia foc şi cortul. Însă înainte să apuce să le împingă a doua oară, flăcările dispărură, lăsând în urmă firicele de fum care se înălţau din stofa mistuită şi un miros de lână arsă.

— Bine, spuse Verin. Nu prea mă aşteptam să trebuiască să sting un foc. Hai, copilă, nu leşina. De-acum totul e bine. M-am ocupat eu de toate.

— Eram... eram furioasă, spuse Nynaeve, cu buzele tremurându-i şi cu faţa albă ca varul. Te auzeam vorbindu-mi despre adieri, despre ce trebuia să fac şi, dintr-odată, m-am gândit la foc. Nu... nu voiam să ard nimic. Era numai un foc micuţ... în mintea mea.

Se cutremură.

— Mda, la urma urmei focul nu era prea puternic, răspunse Verin, izbucnind în râs, dar se opri când o privi din nou pe Nynaeve. Copilă, te simţi bine? Dacă nu, pot să...

Nynaeve clătină din cap, iar Verin încuviinţă.

— Acum ai nevoie de odihnă. Amândouă de fapt. Am tras prea tare de voi. Trebuie să vă odihniţi. Suprema o să ne poruncească să ne trezim şi să pornim la drum înainte de revărsatul zorilor.

Ridicându-se în picioare, luă de jos păturile arse.

— Am să pun să vi se aducă altele. Sper că aşa aţi înţeles amândouă cât de importantă este stăpânirea de sine. Trebuie să învăţaţi să faceţi ceea ce v-aţi pus în gând şi nimic altceva. Dacă absorbiţi prea multă Putere, mai multă decât puteţi conduce în siguranţă – iar acum, să ştiţi că nu puteţi îndura prea multă dar asta se va schimba cu timpul – nu doar că i-aţi putea vătăma pe cei din jur, dar v-aţi putea face rău chiar şi vouă înşivă. Aţi putea muri sau v-aţi putea mistui în foc, pierzându-vă toate înzestrările.

Şi, ca şi cum nu le-ar fi spus că mergeau pe marginea unei prăpăstii, le ură voioasă somn uşor şi plecă. Egwene o îmbrăţişă pe Nynaeve şi o strânse tare.

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Nynaeve. N-ai de ce să fii speriată. După ce înveţi să stăpâneşti...

— Nu sunt speriată, răspunse cealaltă, cu un hohot răguşit de râs şi privind pieziş la păturile fumegânde, înainte să dea din cap. Nu mă sperii eu de un foc ca ăsta.

Dar nu se mai uită într-acolo, nici măcar când sosi un Străjer care luă paturile şi lăsă altele noi în loc. Verin nu se mai întoarse la ele – de fapt, aşa le şi spusese. Mai mult, pe măsură ce călătoria lor continua, spre miazăzi şi apus, zi după zi, pe cât de repede puteau înainta pedestraşii, Verin nu le acordă mai multă atenţie decât Moiraine sau decât alte Aes Sedai. Nu erau, la drept vorbind, neprietenoase, aceste femei, ci doar distante şi retrase, ca şi cum aveau o sumedenie de probleme pe cap. Răceala lor o făcu pe Egwene să se simtă şi mai neliniştită şi să-şi amintească toate poveştile pe care le auzise în copilărie. Mama ei îi spusese dintotdeauna că poveştile despre Aes Sedai erau numai nişte prostii de-ale bărbaţilor, dar nici ea, nici vreo altă femeie din Emond’s Field nu întâlnise vreodată o astfel de persoană înainte de venirea lui Moiraine. Şi Egwene îşi petrecuse multă vreme împreună cu aceasta din urmă, convingându-se că nu toate femeile Aes Sedai erau aşa cum se spunea în poveşti – reci, preocupate doar de intrigi, distrugând totul, neînduplecate, în calea lor. Cele care frânseseră lumea. Acum ştia că de fapt, cei care făcuseră lumea să se frângă fuseseră bărbaţii Aes Sedai, în timpul când încă existau, în Vârsta Legendelor, dar asta nu o prea ajuta. Nu toate femeile Aes Sedai erau ca în poveşti, dar câte erau aşa, şi care anume?

În fiecare noapte, câte una venea în cortul lor – dar erau atât de multe şi de amestecate, încât nu o ajutară deloc să-şi limpezească gândurile. Alviarin era rece şi pusă pe treabă ca un neguţător sosit să cumpere lână şi tutun, uimită că la lecţie participă şi Nynaeve, dar iertătoare, aspră cu greşelile lor, dar dispusă întotdeauna să mai încerce o dată. Alarma Mosvani râdea şi îşi petrecea la fel de multă vreme vorbind despre lume şi despre bărbaţi, ca şi cu lecţia propriu-zisă. Cu toate astea se arătase mult prea interesată de Rand, Perrin şi Mat, pentru ca Egwene să se simtă în largul său. Mai ales de Rand. Cea mai rea dintre toate se dovedi Liandrin, singura care-şi purta şalul; celelalte şi-l puseseră la adăpost, în bagaje, înainte să plece din Fal Dara. Liandrin se aşeză jucându-se cu ciucurii roşii şi nu le învăţă cine ştie ce. Se vedea limpede cât era de reţinută. Le puse o seamă de întrebări, de parcă şi Egwene, şi Nynaeve erau învinuite de vreo crimă – şi numai despre cei trei băieţi. O ţinu aşa până când Nynaeve o dădu afară din cort – Egwene nu era sigură de ce o făcuse – şi plecă numai după ce le avertiză:

— Aveţi mare grijă de voi, fiicele mele. Nu mai sunteţi în satul vostru. De-acum păşiţi printr-o apă în care freamătă vietăţi care vă pot muşca de degete.

În cele din urmă, alaiul ajunse în satul Medo, pe malul Râului Mora, care curgea la hotarul dintre Shienar şi Arafel, vărsându-se în Erinin.

Egwene începu să-l viseze pe Rand – era convinsă că asta se întâmpla din pricina întrebărilor femeilor Aes Sedai şi pentru că-şi făcea griji pentru el, întrebându-se dacă el şi ceilalţi trebuiseră cumva să pătrundă în Mană, pe urmele Cornului lui Vaiere. Visele se dovediră toate neplăcute, deşi la început nu erau decât nişte coşmaruri obişnuite. Cu toate astea, în noaptea petrecută în Medo, totul se schimbă.

— Iertare, Aes Sedai, întrebă timidă Egwene, ai văzut-o cumva pe Moiraine Sedai?

Femeia cea zveltă îi făcu semn să se îndepărteze, fluturând din mână, apoi se grăbi pe uliţa plină de oameni şi luminată de torţe, strigându-i cuiva să aibă grijă de calul său. Făcea parte din Ajah Galbenă, deşi nu purta şalul, iar Egwene nu ştia nimic altceva despre ea, nici măcar numele. Medo era un sat mic – deşi Egwene se simţi tulburată atunci când îşi dădu seama că îi trecuse prin minte aşa ceva despre un sat la fel de întins ca Emond’s Field – iar acum era plin de străini – mai mulţi chiar decât localnicii. Peste tot, pe uliţele înguste, erau oameni şi cai care îşi croiau drum către chei, trecând pe lângă sătenii care îngenuncheau de câte ori o femeie Aes Sedai se apropia de ei, fără să-i bage în seamă. Lumina aspră a torţelor se revărsa în toate colţurile. Cele două docuri se întindeau în largul Râului Mora ca nişte degete de piatră şi adăposteau, fiecare, câte două corăbii mici, cu două catarge. În dreptul lor, caii erau ridicaţi la bord cu ajutorul unor scripeţi, al unor frânghii şi al unor năvoade legate sub burtă. Alte corăbii – cu parapeţi înalţi, zdraveni, cu lămpi agăţate în vârful catargelor – se înghesuiau în apele râului, vârstate de lumina lunii. Erau deja încărcate sau îşi aşteptau rândul. Bărcile cu vâsle îi duceau pe arcaşi şi pe suliţaşi.

Din pricina suliţelor ţinute vertical, acestea arătau ca nişte gândaci uriaşi care înotau pe deasupra apelor.

La docul din stânga, Egwene o găsi pe Anaiya care urmărea totul şi-i grăbea pe cei care nu se mişcau îndeajuns de repede. Deşi nu schimbase niciodată mai mult de două vorbe cu ea, Anaiya părea altfel decât celelalte, aducea mai mult cu una din femeile de acasă. Egwene şi-o putea imagina în bucătărie, făcând prăjituri, în timp ce la celelalte nu se putea gândi în acest fel.

— Anaiya Sedai, ai văzut-o cumva pe Moiraine Sedai? Trebuie să-i vorbesc.

Femeia întoarse capul, încruntându-se, cu gândurile aiurea.

— Poftim? A, tu erai, copilă? Moiraine a plecat. Iar prietena ta, Nynaeve, s-a îmbarcat deja pe Crăiasa râului. Chiar eu a trebuit s-o urc într-o barcă. Nu se dădea dusă şi ţipa fără încetare că nu vrea să plece fără tine. Pe Lumină, ce zarvă! Ar trebui să te îmbarci şi tu. Găseşte o barcă dintre cele care se duc către Crăiasa râului. O să călătoriţi împreună cu Suprema Înscăunată, aşa că ai mare grijă, după ce urci la bord. Fără prostii şi fără tămbălău.

— Şi pe ce corabie se afla Moiraine Sedai?

— Moiraine nu e pe nici o corabie, copilă. A plecat, deja de două zile, iar Suprema este foarte iritată din pricina asta, răspunse Anaiya, strâmbându-se şi clătinând din cap, deşi atenţia ei era îndreptată tot către lucrători. Întâi dispare Moiraine, împreuna cu Lan, apoi Liandrin, imediat după ea, şi apoi Verin şi nici una dintre ele nu a lăsat nici măcar o vorbă cuiva. Verin nu şi-a luat nici Străjerul. Tomas este foarte îngrijorat pentru ea.

Femeia ridica ochii spre cer. Luna, aflată în creştere, scânteia pe cerul senin.

— Va trebui iarăşi să chemam vânturile, iar Supremei nu-i va fi pe plac nici asta. A zis că vrea să ne vadă plecaţi spre Tar Valon în mai puţin de un ceas şi că nu tolerează nici o întârziere. N-aş vreau să fiu în pielea lui Moiraine, sau a lui Liandrin, sau a lui Verin, când vor da iarăşi ochii cu ea. O să-şi dorească să fie iarăşi novice. Haide, copilă, ce s-a-ntâmplat?

Egwene trase adânc aer în piept. Moiraine plecase? Nu se putea! „Trebuie să spun cuiva, cuiva care să nu râdă de mine.” Se gândi cum ar fi arătat Anaiya, în Emond’s Field, ascultând necazurile fiicei ei; imaginea părea potrivită.

— Anaiya Sedai, Rand are necazuri.

Anaiya o cântări din priviri.

— Băiatul acela înalt din satul tău? Deja ţi-e dor de el, vrei să spui? Mă rog, nu m-aş mira să aibă necazuri. Aşa se întâmplă cu tinerii de vârsta lui. Cu toate că mi s-a părut că era altul – Mat, oare? – care părea mai potrivit pentru un asemenea rol. Bine, bine, copilă. Nu vreau să-mi bat joc de tine sau să nu te bag în seamă. Ce fel de necazuri şi de unde ştii? Probabil că el şi Seniorul Ingtar au recuperat deja Cornul şi s-au întors în Fal Dara. Sau, dacă nu, atunci au trebuit să intre în Mană şi atunci nu mai e nimic de făcut.

— N... nu cred că sunt în Mană, şi nici în Fal Dara. Am visat ceva.

Rostise vorbele aproape cu sfidare. Părea o prostie, atunci când o spunea, dar puţin mai înainte totul păruse atât de real... Un coşmar, dar nu o închipuire. La început apăruse un bărbat cu chipul acoperit de o mască şi cu ochii de foc. În ciuda măştii, i se păruse că era uimit să o vadă. Înfăţişarea lui o speriase: începuse să tremure, temându-se să nu i se frângă oasele, numai că, dintr-odată, bărbatul dispăruse şi ea îl văzuse pe Rand dormind întins pe jos, acoperit cu o mantie. Deasupra lui, în picioare, era o femeie care-l privea. Chipul îi rămăsese în umbră. Un fulger, şi dispăruseră amândoi. Şi dincolo de tot ceea ce vedea, ca o altă prezenţă, era senzaţia primejdiei, ca şi cum o capcană era gata să se închidă, înhăţând un mieluşel care nu bănuia nimic. O capcană cu mulţi colţi. Ca şi cum timpul încetinise, putea vedea cum fălcile de fier se apropiau. Visul nu se terminase când se trezise, aşa cum se întâmpla de obicei. Iar primejdia părea atât de mare încât îi venea mereu să privească peste umăr – deşi, cumva, ştia că Rand, şi nu ea, era cel ameninţat. Se întrebă dacă femeia fusese cumva Moiraine şi se dojeni singură pentru un asemenea gând. Liandrin părea mai potrivită. Sau poate Alarma; şi ea se arătase interesată de Rand. Dar nu-i putea spune aşa ceva Anaiyei. Pe un ton distant, rosti:

— Anaiya Sedai, ştiu că pare o prostie, dar Rand este în primejdie, într-o mare primejdie. Am simţit-o. O simt şi acum.

Anaiya părea cufundată în gânduri.

— Ei, poftim, spuse ea încet. Pun rămăşag că nu s-a gândit nimeni la aşa ceva. Ai putea fi o Vestitoare-n vise. Nu-i prea mare nădejde, copilă, dar... N-am mai avut una ca asta de – oh! – de vreo patru sau cinci sute de ani. Iar Căutarea viselor este foarte strâns legată de Prorocire. Dacă poţi cu adevărat să faci aşa ceva, poate că poţi şi Profeţi. Ce lovitură pentru Roşii! Fireşte că s-ar putea să fie doar un vis urât, provocat de faptul că te-ai culcat târziu şi n-ai avut mâncare caldă şi din pricină că am călătorit aşa de mult de când am plecat din Fal Dara. Şi că ţi-e dor de prietenul tău. Mai mult ca sigur că-i aşa. Da, da, copilă, ştiu. Eşti îngrijorată pentru el. Oare visul ţi-a spus şi ce fel de primejdie îl ameninţă?

— Nu, clătină Egwene din cap. Rand a dispărut pur şi simplu, iar eu am simţit primejdia. Şi răul. L-am simţit chiar înainte ca el să dispară. Încă îl mai simt, adaugă ea, cutremurându-se şi frecându-şi palmele.

— Ei, o să mai vorbim despre asta pe corabie. Dacă eşti cu adevărat o Vestitoare, am să am grijă să ai parte de toată învăţătura de care ai nevoie. Ar trebui să fie şi Moiraine aici, ca să... Hei, tu de-acolo! strigă dintr-odată femeia, iar Egwene tresări, la fel ca şi bărbatul care tocmai se aşezase pe un butoiaş cu vin; cei din jur iuţiră pasul. Ăla trebuie încărcat pe corabie, nu e pentru odihnă. Mai vorbim noi, copilă, după ce pornim. Nu, nătângule! Nu poţi să-l ridici singur! Vrei s-o păţeşti?

Şi Anaiya începu să străbată docul cu paşi mari, aruncându-i nefericitului sătean nişte vorbe mai aspre decât s-ar fi bănuit că putea cunoaşte. Egwene rămase cu ochii aţintiţi în beznă, către miazăzi. Rand era undeva pe acolo. Nu în Fal Dara, nici în Mană. Era convinsă. „Ai grijă de tine, prostănacule, cu capul tău plin de câlţi. Dacă îţi găseşti moartea până să ajung să te scot din necazuri, am să te jupoi de viu.” Nici măcar nu-i trecu prin minte să se întrebe cum avea să-l ajute, câtă vreme se afla în drum spre Tar Valon. Strângându-şi mantia pe lângă trup, porni să caute o barcă pentru a se urca la bordul Crăiesei râului.

CAPITOLUL 13 • Din Piatră în Piatră

Rand se trezi la primele raze ale soarelui şi se întrebă dacă visează. Se ridică încet în capul oaselor, uitându-se atent în jur. Totul se schimbase, sau aproape totul. Soarele şi cerul erau aşa cum se aştepta, doar că soarele era ceva mai palid, iar pe cer nu era nici un nor. Loial şi Hurin erau încă culcaţi lângă el, de o parte şi de alta, şi dormeau înveliţi în mantii, iar caii erau priponiţi doi paşi mai încolo, dar toţi ceilalţi dispăruseră. Soldaţii, caii, prietenii lui dispăruseră cu totul.

Şi vâlceaua se schimbase, iar acum erau în mijlocul ei şi nu la margine. La capul lui Rand se înălţa un cilindru de piatră cenuşie, înalt de trei şchioape şi gros de două palme, acoperit cu sute, poate mii, de desene şi semne cioplite adânc, într-o limbă pe care nu o cunoştea. Fundul vâlcelei era pavat cu piatră albă, ca o pardoseală, atât de netedă, încât aproape strălucea. Trepte late şi înalte urcau spre buza vâlcelei în cercuri concentrice de piatră diferit colorată. În jurul vâlcelei, copacii erau înnegriţi şi strâmbi, de parcă ar fi fost pârjoliţi de foc. Totul era mai şters decât ar fi trebuit, ca şi soarele, care se vedea mai stins, ca prin ceaţă. Doar că nu era ceaţă. Doar ei trei şi caii păreau a avea consistenţă. Dar şi piatra de sub el părea destul de solidă la atingere. Întinse mâna şi îi scutură pe Loial şi pe Hurin.

— Treziţi-vă! Treziţi-vă şi spuneţi-mi că visez! Hai, treziţi-vă!

— S-a făcut dimineaţă? zise Loial, ridicându-se în capul oaselor, apoi rămase cu gura căscată şi făcu ochii din ce în ce mai mari.

Hurin se trezi, surprins, apoi sări în picioare şi se uită în toate părţile, săltând ca un purice pe o plită fierbinte.

— Unde suntem? Ce s-a întâmplat? Unde sunt restul? Unde suntem, Senior Rand? Se lăsă în genunchi, frângându-şi mâinile, dar ochii încă îi umblau încoace şi încolo. Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu, spuse Rand încetişor. Speram că e vis, dar... Poate că e un vis.

Mai avusese visuri care nu erau visuri şi nu ţinea să îşi aducă aminte de asta. Se ridică în picioare cu mare băgare de seamă. Totul rămase la fel.

— Nu prea cred, zise Loial. Cercetă coloana şi nu părea prea fericit. Sprâncenele lungi îi atârnau până pe obraji, iar urechile păroase parcă i se pleoştiseră. Cred că e aceeaşi piatră lângă care ne-am culcat aseară. Cred că acum ştiu ce e. Faptul că ştia părea că-l face, de data aceasta, foarte nefericit.

— E... Nu. Că era aceeaşi piatră nu era mai curios decât ceea ce vedea în jur – Mat, Perrin şi soldaţii din Shienar dispăruţi fără urmă, totul preschimbat. „Îmi închipuiam că am scăpat, dar a început din nou, şi nimic nu mi se mai pare o nebunie. Doar dacă nu am înnebunit eu.” Se uită la Loial şi la Hurin. Nu se purtau ca şi cum ar fi fost nebuni; vedeau şi ei ce vedea şi el. Îi atraseră atenţia treptele – şapte culori, de la albastru la roşu. Câte una pentru fiecare Ajah, spuse el.

— Nu, Senior Rand, se tângui Hurin. Nu. Femeile Aes Sedai nu ne-ar face una ca asta. Nu. Eu merg în Lumină!

— Toţi mergem în Lumină, spuse Rand. Femeile Aes Sedai n-or să-ţi facă rău. „Decât dacă le stai în cale.” Ar putea fi cumva mâna lui Moiraine? Loial, ziceai că ştii ce e piatra asta. Ce este?

— Ziceam că bănuiesc ce este, Rand. Era un fascicul dintr-o carte veche, doar câteva pagini, dar pe una dintre ele era desenată această piatră, această Piatră – o spuse în aşa fel încât diferenţa era limpede – sau una foarte asemănătoare. Iar dedesubt scria: „Din Piatră în Piatră merg firele lui «dacă», între lumile care ar putea exista”.

— Ce înseamnă asta, Loial? Nu are nici o noimă.

Ogierul scutură trist din capul lui mare.

— Nu erau decât câteva pagini. Zicea acolo că, în Vârsta Legendelor, acei Aes Sedai care puteau Pluti, cei mai puternici dintre ei, foloseau aceste Pietre. Nu zicea cum, dar, din câte am înţeles eu, probabil că acei Aes Sedai se foloseau cumva de Pietrele astea ca să umble în acele lumi. Aruncă o privire spre copacii arşi, apoi îşi coborî repede ochii în pământ, ca şi cum nu voia să se gândească la ce se ascundea dincolo de vâlcea. Totuşi, chiar dacă Aes Sedai le pot folosi, sau puteau, nu era nici o Aes Sedai cu noi care să conducă Puterea, aşa că tot nu pricep cum de s-a întâmplat una ca asta.

Lui Rand i se făcu pielea de găină. „Aes Sedai se foloseau de ele. În Vârsta Legendelor, când existau bărbaţi Aes Sedai.” Îşi aduse vag aminte de hăul care îl împresurase când se culcase şi de strălucirea aceea neliniştitoare. Îşi aminti de camera din sat, de lumina de care se agăţase ca să scape. „Dacă era jumătatea masculină a Adevăratului Izvor... Nu, nu se poate. Dar dacă aşa e? Lumină, mă întrebam dacă să fug sau nu, şi de fapt totul e în capul meu. Poate că eu am făcut să fim aduşi aici.” Nu voia să se gândească la asta.

— Lumi care ar putea exista? Nu pricep, Loial.

Ogierul ridică din umeri, tulburat.

— Nici eu, Rand. Zicea cam aşa: „Dacă o femeie o ia la stânga sau la dreapta, curgerea Timpului se rupe în două? Roata ţese atunci două Pânze? O mie, câte una pentru fiecare mişcare a ei? Cât stelele de multe? Doar una este adevărată, iar celelalte nu sunt decât umbre şi oglindiri?” Vezi, nu era prea limpede. Erau mai mult întrebări, care cel mai adesea păreau să se contrazică. Şi oricum erau puţine pagini. Începu să cerceteze din nou coloana, dar parcă ar fi vrut să o facă să dispară. Se spune că ar fi multe Pietre din astea, împrăştiate în toată lumea, sau erau odinioară, dar n-am auzit să fi găsit cineva vreuna. Niciodată.

— Senior Rand? Acum că se ridicase în picioare, Hurin părea mai liniştit, dar îşi ţinea strâns surtucul, cu amândouă mâinile, şi părea preocupat. Senior Rand, o să ne duci înapoi, nu-i aşa? Acolo unde ne este locul. Am nevastă şi copii. Melia ar fi foarte nefericită dacă aş muri, dar, dacă nici n-o să-mi găsească trupul ca să pot primi ultima îmbrăţişare a mamei, va jeli până la sfârşitul zilelor. Înţelegi, Seniore? Nu se poate să nu afle. Trebuie să ne duci înapoi. Şi, dacă mor, dacă nu poţi să îi duci trupul meu, să-i spui, măcar să ştie. Părea să nu se mai îndoiască de ce spune. O urmă de încredere i se strecură în glas.

Rand deschise gura ca să îi mai spună o dată că nu e Senior, dar o închise la loc, fără să scoată nici o vorbă. Acum nu mai conta. „Din cauza ta a ajuns aici.” Ar fi vrut să tăgăduiască, dar ştia prea bine ce este, ştia că poate conduce Puterea, chiar dacă părea că se întâmpla de la sine. Loial spusese că Aes Sedai se foloseau de Pietrele acelea, adică de Puterea Supremă. Dacă Loial zicea că ştie, atunci aşa era – Ogierul nu pretindea niciodată că ştie lucruri pe care de fapt nu le ştia – şi nu era nimeni altcineva prin apropiere care ar fi putut conduce Puterea. „Din cauza ta a ajuns aici, tu trebuie să-l ajuţi să scape. Trebuie să încerci.”

— O să fac tot ce pot, Hurin. Şi, pentru că Hurin era din Shienar, adaugă: Pe Casa şi onoarea mea. Casa unui păstor şi onoarea unui pastor, dar le voi face să valoreze tot atât cât ale unui Senior.

Hurin îşi descleştă mâinile de pe surtuc. Până şi privirea îi era încrezătoare. Făcu o plecăciune adâncă.

— E o cinste să te slujesc, Seniore.

Rand se simţi copleşit de vinovăţie. „Acum crede că o să-l duc acasă, căci Seniorii din Shienar îşi ţin întotdeauna făgăduielile. Ce ai de gând sa faci acum, Senior Rand?”

— Gata cu asta, Hurin. Nu te mai pleca în faţa mea. Nu sunt... Deodată îşi dădu seama că nu îi mai putea spune că nu e Senior. Tot ce îi dădea putere amuşinarului era încrederea în Seniorul său, şi nu putea să-l lipsească de asta, nu acum. Nu în locul acesta. Fără plecăciuni, încheie el, stingherit.

— Cum porunceşti, Senior Rand. Hurin avea pe faţă un zâmbet la fel de larg ca atunci când îl întâlnise prima oară.

Rand îşi drese glasul.

— Da. Aşa să fie.

Îl priveau amândoi, Loial cu luare aminte, Hurin încrezător, aşteptând să vadă ce avea să facă. „Eu i-am adus aici. Aşa trebuie să fi fost. Deci tot eu trebuie să-i duc înapoi. Iar asta înseamnă că...”

Trase adânc aer în piept şi merse pe pietrele albe până la cilindrul acoperit cu semne. Fiecare semn era înconjurat de rânduri scurte într-o limbă pe care nu o cunoştea, litere ciudate care curgeau în curbe şi spirale, preschimbându-se pe neaşteptate în cârlige zimţate şi colţuri ascuţite, apoi curgeau mai departe. Cel puţin nu era limba trolocilor. Codindu-se, puse mâinile pe coloană. Semăna cu o piatră oarecare, uscată şi netedă, dar era neobişnuit de alunecoasă, ca o bucată de metal unsă cu ulei.

Închise ochii şi îşi făuri în minte flacăra. Hăul îl cuprinse încet, şovăitor. Ştia că era din pricina fricii, frica de ceea ce încerca să facă. Pe măsură ce erau mistuite de flacăra, temerile se înmulţeau. „Nu pot face asta. Să conduc Puterea. Nu vreau. Lumină, trebuie să mai fie şi altă cale.” Se încăpăţână să îşi scoată toate gândurile din cap. Îşi simţea faţa plină de broboane de sudoare. Continuă neabătut, împingându-şi temerile în flacăra nimicitoare, făcând-o din ce în ce mai mare. Iar vidul era acolo.

Golul îl împresurase. Vedea lumina – saidinul – chiar şi cu ochii închişi, simţea căldura care îl înconjura, care înconjura tot, acoperea tot. Tremura ca lumina unei lumânări văzută printr-o bucată de hârtie înmuiată în ulei. Ulei rânced. Ulei puturos.

Se întinse după ea – nu înţelegea prea bine cum, dar fusese ceva, o mişcare către lumină, către saidin – dar nu apucă nimic; era ca şi cum şi-ar fi trecut mâna prin apă. Parcă era un iaz vâscos, cu mâzgă deasupra şi apă curată dedesubt, dar nu izbutea să prindă apa în căuşul palmei. I se scurgea tot timpul printre degete, până la ultima picătură. Doar mâzga aceea uleioasă îi rămânea pe piele, înfiorându-l.

Disperat, încercă să făurească o imagine o vâlcelei, aşa cum fusese înainte, cu Ingtar şi lăncierii dormind lângă cai, cu Mat şi Perrin, cu Piatra pe jumătate îngropată. O făuri în afară vidului, lipită de golul care îl învăluia. Încercă să lege aceasta imagine de lumină, să le unească. Vâlceaua de dinainte, el, Loial şi Hurin stând toţi trei aici. Îl durea capul. Împreună cu Mat, Perrin şi oamenii din Shienar. Capul îi ardea. Împreună!

Golul se sparse într-o mie de fărâme ascuţite care îi spintecară mintea.

Cutremurat, se dădu înapoi, împleticindu-se, cu ochii mari. Îl dureau mâinile cu care apăsase pe Piatră, iar braţele şi umerii îi zvâcneau; stomacul i se întorsese pe dos din cauza murdăriei pe care o simţea acoperindu-i tot corpul, iar capul... Încercă să respire regulat. Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Altădată, golul dispărea ca un balon de săpun, pur şi simplu. Nu se spărgea precum sticla. Capul îi era amorţit, ca şi cum miile de tăieturi fuseseră atât de rapide, încât durerea nu apucase încă să apară. Însă fiecare dintre ele fusese ca o lovitură de cuţit. Îşi duse mâna la tâmplă şi fu mirat că nu dă de sânge.

Hurin stătea în continuare în picioare, încrezător, uitându-se la el. Amuşinarul părea din ce în ce mai sigur că Seniorul Rand făcea ceva. Doar la asta erau buni Seniorii. Apărau pământul şi oamenii cu trupurile şi viaţa lor, iar când ceva nu mergea cum trebuie, puneau lucrurile în ordine şi se îngrijeau să se facă dreptate. Atâta vreme cât Rand făcea ceva, indiferent ce, Hurin avea să aibă încredere că până la urmă va ieşi bine. Doar asta făceau Seniorii. Loial îl privea altfel, încruntat şi puţin nedumerit, dar cu aceeaşi atenţie. Rand se întrebă la ce se gândea.

— A meritat să încerc, le spuse. Senzaţia de ulei rânced pe care o avea în cap – „Lumină, e în mine! Nu vreau să fie în mine!” – începea să dispară încetul cu încetul, dar aproape că îi venea să verse. O să încerc din nou, puţin mai încolo.

Spera să pară sigur pe el. Nu avea habar de cum trebuiau folosite Pietrele sau dacă ceea ce făcuse avea sorţi de izbândă. „Poate că sunt nişte reguli. Poate trebuie să fac ceva anume. Lumină, dacă nu poţi folosi aceeaşi Piatră de două ori sau...” Renunţă să-şi mai pună asemenea întrebări. Nu avea nici un rost să se gândească la asta. Trebuia să facă ceva. Uitându-se la Loial şi Hurin, credea că ştia acum ce vrusese să spună Lan despre datoria care te apasă ca un munte.

— Seniore, cred... Hurin se opri, părând o clipă fâstâcit. Seniore, poate dacă le găsim pe Iscoadele Celui Întunecat, una dintre ele ne va spune cum să ne întoarcem.

— Aş întreba o Iscoadă, ba chiar şi pe Cel Întunecat însuşi, dacă aş crede că aş putea primi un răspuns, spuse Rand. Dar nu am rămas decât noi trei. Doar noi trei. „Doar eu. Eu sunt cel care trebuie să facă ceva.”

— Am putea să le luam urma, Seniore. Dacă îi prindem...

Rand se zgâi la amuşinar.

— Le mai simţi încă urma?

— Da, Seniore. Hurin se încruntă. E slabă, palidă, cum e totul în jur, dar o simt. Chiar acolo. Arătă spre buza vâlcelei. Nu înţeleg, Seniore, dar... Aseară aş fi jurat că urma mergea drept pe lângă marginea vâlcelei, pe unde eram noi. Ei bine, acum e în acelaşi loc, doar că e aici şi e mai slabă, după cum ziceam. Nu slabă din pricină că a trecut multă vreme, ci... Tot ce ştiu, Senior Rand, e că este aici.

Rand căzu pe gânduri. Dacă Fain şi Iscoadele Celui Întunecat erau aici – oriunde era locul acela – ar fi putut şti cum să se întoarcă. Trebuia să ştie, ţinând cont că ajunseseră până aici. Şi la ei erau şi Cornul, şi pumnalul. Mat trebuia să-şi ia pumnalul înapoi. Fie şi numai din această pricină, şi tot trebuia să-i găsească. Ce îl făcu să se hotărască, îşi dădu el seama ruşinat, era faptul că se temea să mai încerce o dată. Îi era frică să încerce să conducă Puterea. Se temea mai puţin să înfrunte troloci şi Iscoade, chiar dacă era singur cu Loial şi cu Hurin.

— Atunci o să mergem după Iscoadele Celui Întunecat. Încercă să pară sigur de el, aşa cum ar fi fost Lan sau Ingtar. Trebuie să recuperăm Cornul. Dacă nu o să izbutim să îl luam, cel puţin vom şti unde sunt când îl vom găsi din nou pe Ingtar. „Să nu mă întrebe cumva cum o să-l găsim.” Hurin, vezi dacă e într-adevăr urma pe care o căutăm.

Amuşinarul sări în şa, bucuros să facă şi el ceva, bucuros probabil să se îndepărteze de vâlcea, şi se căţără călare pe treptele late şi colorate. Copitele animalului răsunau puternic pe piatră, dar nu lăsau nici un semn.

Rand vârî piedicile Roşcatului în desagi – flamura era încă acolo; nu s-ar fi supărat dacă nu ar mai fi găsit-o – apoi îşi luă arcul şi săgeţile şi încălecă. Mantia lui Thom Merrilin era prinsă în spatele şeii.

Loial se apropie de el, ducându-şi calul de căpăstru; aşa cum stăteau acum, Ogierul pe jos şi Rand călare, capul lui Loial îi ajungea aproape până la umăr. Loial părea încă nedumerit.

— Crezi că ar trebui să rămânem aici? întrebă Rand. Să încerc din nou să folosesc Piatra? Dacă Iscoadele sunt aici, trebuie să le găsim. Nu putem lăsa Cornul lui Vaiere în mâinile Iscoadelor Celui Întunecat, ai auzit-o doar pe Suprema Înscăunată. Şi trebuie să găsim şi pumnalul. Fără el, Mat o să moară.

Loial dădu din cap.

— Da, Rand, trebuie. Dar, Rand, Pietrele...

— O să mai găsim şi altele. Spuneai că sunt risipite în toată lumea, şi dacă sunt toate ca asta – cu tot ce e în jur – n-o să fie prea greu să le găsim.

— Rand, în cartea aia spunea că Pietrele astea sunt de dinainte de Vârsta Legendelor şi chiar şi Aes Sedai de atunci, deşi cei mai puternici le foloseau, nu le înţelegeau. Le foloseau cu Puterea Supremă, Rand. Cum te gândeşti tu să foloseşti Piatra asta să ne duci înapoi? Sau alta Piatră pe care am găsi-o?

O clipă Rand se uita ţintă la Ogier, încercând să găsească rapid un răspuns.

— Dacă sunt de dinainte de Vârsta Legendelor, poate că oamenii care le-au clădit nu s-au folosit de Puterea Supremă. Trebuie să mai fie şi altă cale. Iscoadele Celui Întunecat au ajuns aici, iar ei precis nu pot folosi Puterea Supremă. O să aflu care e această cale. O să ne întoarcem, Loial. Privi la coloana înaltă de piatră, cu însemnele ei ciudate, şi simţi fiori pe şira spinării. „Lumină, de n-aş avea nevoie de Puterea Supremă.” Îţi făgăduiesc, Loial. Într-un fel sau altul o să ne întoarcem.

Ogierul dădu neîncrezător din cap. Se urcă pe calul lui uriaş şi porni după Rand, în sus pe trepte, ca să se alăture lui Hurin.

Ţinutul care se întindea în faţa lor, plat şi uşor vălurit, era acoperit din loc în loc cu păduri, iar între ele se întindeau pajişti, străbătute de o mulţime de pârâiaşe. Nu departe de ei lui Rand i se păru că vede încă o bucată pârjolită de pământ. Era o pată palidă, în culori spălăcite. În afară de cercul de piatră din spatele lor, nu se vedea nimic făcut de om. Nu era nimic pe cer, nici fum de la coşul vreunei case, nici păsări, doar câţiva nori şi soarele gălbui.

Cu toate acestea, tot ce era în jur părea să-ţi amăgească privirea. Ce era aproape şi ce era departe arătau firesc. Însă de fiecare dată când Rand întorcea capul, lucrurile care, zărite cu coada ochiului, păreau departe, se năpusteau parcă spre el, ca să fie mai aproape când se uita drept la ele. Era ameţitor; până şi caii nechezau speriaţi şi-şi roteau ochii. Încercă să îşi mişte capul mai încet; lucrurile tot se mutau, dar parcă era puţin mai bine.

— În paginile alea din carte se pomenea ceva de asta? întrebă Rand.

Loial scutură din cap, apoi înghiţi în sec, ca şi cum i-ar fi părut rău că s-a mişcat.

— Nimic.

— Bănuiesc că nu e nimic de făcut. Încotro, Hurin?

— Spre miazăzi, Senior Rand. Amuşinarul îşi ţinea ochii în pământ.

— Spre miazăzi, atunci. „Trebuie să existe o cale să ne întoarcem fără să folosesc Puterea Supremă.” Rand dădu pinteni calului. Încercă să pară nepăsător, ca şi cum ce era de făcut nu era defel anevoios. Ce zicea Ingtar? Că în trei sau patru zile ajungem la monumentul lui Artur Aripă-de-Şoim? Mă întreb dacă o să-l găsim şi aici. Dacă asta este una din lumile care ar putea exista, poate că e încă în picioare. N-ai vrea să-l vezi, Loial?

Porniră spre miazăzi.

CAPITOLUL 14 • Fratele-lup

— Au dispărut? întrebă Ingtar, fără să se uite la cineva anume. Iar gărzile mele nu au văzut nimic. Nimic! Nu se poate să fi dispărut.

Ascultând, Perrin îşi lăsă umerii în jos şi se uită la Mat, care stătea puţin mai încolo, încruntat şi mormăind ceva. Din câte vedea Perrin, părea că se ceartă cu sine însuşi. Soarele începea să se înalţe deasupra orizontului; trecuse de mult ora la care ar fi trebuit să pornească la drum. Umbrele se întindeau peste vâlcea, lungi şi înguste, dar la fel de nemişcate ca şi copacii. Caii de povară, încărcaţi şi încolonaţi, dădeau din picioare, nerăbdători, însă fiecare stătea lângă calul său şi aştepta. Uno se apropie cu paşi mari.

— Nici o afurisită de urmă, Seniore. Părea jignit; nereuşita îi ştirbea reputaţia. Arde-m-ar, nici măcar o amărâtă de zgârietură de copită. Pur şi simplu, au dispărut.

— Trei bărbaţi şi trei cai nu pot să dispară aşa, bombăni Ingtar. Mai cercetează o dată, Uno. Dacă e cineva care poate da de urma lor, tu eşti acela.

— Poate au fugit, spuse Mat. Uno se opri şi îi aruncă o căutătură mânioasă. „De parcă ar fi blestemat o Aes Sedai”, îşi spuse Perrin, mirat.

— De ce-ar fi fugit? Glasul lui Ingtar era primejdios de blând. Rand, Ziditorul, amuşinarul – amuşinarul meu! – de ce ar fi fugit vreunul dintre ei, şi cu atât mai puţin toţi trei?

Mat ridică din umeri.

— Nu ştiu. Rand era... Perrin vru să arunce cu ceva în el, să-l lovească, orice, numai să-l facă să se oprească, dar nu putu din pricina lui Ingtar şi a lui Uno. Răsuflă uşurat când Mat şovăi, apoi murmură: Nu ştiu de ce. M-am gândit doar că s-ar putea să fi fugit.

Ingtar făcu o grimasă.

— Să fugă, mormăi el, ca şi cum aşa ceva ar fi fost cu neputinţă. Ziditorul poate să umble pe unde vrea, dar Hurin nu ar fi fugit. Şi nici Rand al’Thor. Acum ştie care îi este datoria. Du-te, Uno. Cercetează din nou pământul. Uno făcu o plecăciune şi se îndepărtă în grabă, cu teaca sabiei săltând deasupra umărului. De ce ar pleca Hurin aşa, în toiul nopţii, fără să spună nimic? Ştie ce căutăm. Cum pot eu lua urma scursorilor ălora dacă el nu e aici? Aş da o mie de galbeni pentru o haită de ogari. Dacă n-aş şti că nu-i aşa, aş zice că Iscoadele Celui Întunecat au făcut asta, ca să o ia înspre apus sau înspre răsărit fără ştirea mea. Pace, nici nu ştiu dacă sunt convins că nu s-a întâmplat chiar aşa. Porni după Uno, păşind apăsat.

Perrin se foi de pe un picior pe altul, neliniştit. Iscoadele Celui Întunecat se îndepărtau cu fiecare clipă şi odată cu ei se îndepărtau şi Cornul lui Vaiere, şi pumnalul din Shadar Logoth. Nu-i venea să creadă că Rand, indiferent în ce se preschimbase, indiferent ce i se întâmplase, ar renunţa să le mai caute. „Dar unde a plecat, şi de ce?” Loial ar fi putut să-l însoţească pe Rand din prietenie, dar Hurin?

— Poate că într-adevăr a fugit, îngăimă el, apoi privi în jur. Nimeni nu părea să-l fi auzit; nici măcar Mat nu îl băga în seamă. Îşi trecu o mână prin păr. Şi el ar fi fugit, dacă femeile Aes Sedai ar fi zis că e un Fals Dragon. Dar faptul că îşi făceau griji pentru Rand nu avea să-i ajute să dea de urma Iscoadelor Celui Întunecat.

Mai era o cale pe care putea s-o apuce. Nu voia să apuce pe această cale. Până acum fugise de ea, dar poate că venise vremea să nu mai fugă. „Aşa-mi trebuie, după câte i-am spus lui Rand. Aş vrea să pot eu fugi.” Chiar dacă ştia ce putea face ca să fie de ajutor – ce trebuia să facă – se codea.

Nimeni nu se uita la el. Nici de s-ar fi uitat, n-ar fi ştiut ce văd. În cele din urmă, fără tragere de inimă, închise ochii şi se lăsă să plutească, îşi lăsă gândurile să hoinărească în voie, departe de el.

Încă de la început, cu mult înainte ca ochii lui să capete culoarea aurului şlefuit, încercase să tăgăduiască. De la acea primă întâlnire, din acea primă clipă în care îşi dăduse seama, refuzase să creadă şi de atunci tot nu voia să recunoască. Încă nu voia să recunoască.

Gândurile îi zburară, căutând ceea ce trebuia să fie acolo, ce era întotdeauna acolo în ţinuturile în care oamenii erau puţini sau răzleţi, căutându-i pe fraţii lui. Nu-i plăcea să îi considere astfel, dar ăsta era adevărul.

La început se temuse că exista o legătură între ceea ce făcea el şi Cel Întunecat sau Puterea Supremă – lucruri la fel de rele pentru un bărbat care nu voia decât să fie fierar şi să-şi trăiască viaţa în Lumină şi în pace. Din acel moment ştia câte ceva despre cum îi era lui Rand – îi era frică de el însuşi, se simţea murdărit, încă nu trecuse de tot peste asta. Totuşi, ceea ce făcea el exista de dinainte ca oamenii să folosească Puterea Supremă, era ceva de la naşterea Timpului. Nu era Puterea, aşa îi zisese Moiraine. Ceva care dispăruse de mult şi acum apăruse din nou. Şi Egwene ştia, deşi Perrin ar fi preferat să nu ştie. Ar fi vrut să nu ştie nimeni. Spera că fata nu mai spusese nimănui altcuiva.

Deodată îi simţi, simţi prezenţa altor minţi. Îşi simţi fraţii, lupii.

Gândurile lor veneau spre el ca un vârtej de imagini şi de emoţii. La început nu reuşea să desluşească nimic, dar acum putea pune aceste senzaţii în cuvinte. „Frate-lup. Mirare. Un două-picioare care vorbeşte.” O imagine neclară, ştearsă, foarte, foarte veche, în care oamenii alergau cu lupii, două haite vânând împreună. „Am auzit că vin din nou vremurile acelea. Tu eşti Colţ-Lung?”

Vedea imaginea ceţoasă a unui bărbat îmbrăcat în piei de animal, cu un cuţit lung în mână, dar, deasupra, în centru, era un lup flocos cu un colţ mai lung, un colţ de oţel care strălucea în lumina soarelui când animalul conducea haita prin zăpada înaltă, înaintând spre căprioara care însemna viaţă în locul morţii lente prin înfometare, apoi căprioara se zbătea din toate puterile, şi soarele scânteia pe albul zăpezii de te dureau ochii, şi vântul şuiera prin trecători, spulberând omătul într-o ceaţă subţire... Numele lupilor aveau în spate o întreagă poveste.

Perrin îl recunoscu pe bărbat. Elyas Machera, cel care îi făcuse prima dată cunoştinţă cu lupii. Uneori îşi dorea să nu-l fi întâlnit niciodată.

„Nu”, spuse în gând, şi încercă să-şi făurească în minte o imagine a lui.

„Da. Am auzit de tine.”

Nu aceasta era imaginea pe care o făurise, un tânăr cu umeri laţi şi păr castaniu, zbârlit, un tânăr cu o secure la cingătoare, despre care ceilalţi credeau că se mişcă şi gândeşte cu încetineală. Tânărul acela era acolo, undeva în imaginea care venea de la lupi, dar mult mai puternică era imaginea unui taur sălbatic, voinic, cu coarne răsucite din metal strălucitor, care alerga prin noapte cu iuţeala şi exuberanţa tinereţii, cu blana cârlionţată lucind în lumina lunii, aruncându-se printre Mantiile Albe călare, iar aerul era proaspăt şi rece şi sângele de pe coarne atât de roşu...

„Tăuraş.”

Uluit, Perrin pierdu o clipă legătura cu lupii. Nu-şi închipuise că îi dăduseră un nume. Ar fi vrut să uite cum îl dobândise. Duse mâna la securea de la cingătoare, cu lama ei în formă de semilună. „Ajute-mi-ar Lumina, am ucis doi oameni. Dacă nu, m-ar fi ucis ei pe mine, şi pe Egwene, dar...”

Alungă aceste gânduri – trecuse, şi nu mai voia să-şi aducă aminte – şi le dădu lupilor mirosul lui Rand, al lui Loial şi al Hurin, şi îi întrebă dacă îl simţiseră pe undeva. Era una dintre calităţile pe care le câştigase odată cu noua culoare a ochilor: putea recunoaşte oamenii după miros, chiar dacă nu îi vedea. Şi văzul i se ascuţise – acum vedea şi noaptea, mai puţin dacă era întuneric beznă. Avea însă întotdeauna grijă să aprindă lămpile şi lumânările, câteodată chiar înainte să fie nevoie.

De la lupi veni imaginea unor bărbaţi călare care se apropiau de vâlcea spre seară. Era ultima dată când simţiseră mirosul sau îi văzuseră pe Rand şi pe ceilalţi.

Perrin şovăi. Următorul pas n-avea rost decât dacă îi spunea lui Ingtar.

„Mat o să moară dacă nu găsim pumnalul. Arde-te-ar, Rand, de ce ai luat amuşinarul cu tine?”

Singura dată când coborâse în temniţă cu Egwene, mirosul lui Fain îi ridicase părul pe ceafă; nici măcar trolocii nu duhneau aşa. Îi venea să smulgă zăbrelele de la celula lui şi să îl sfâşie, iar faptul că se gândise la asta îl speriase mai mult decât Fain. Pentru a ascunde mirosul lui Fain, adaugă mirosul trolocilor, după care urlă.

În depărtare se auzi o haită de lupi, iar în vâlcea caii începură să dea din picioare şi să necheze înspăimântaţi. Câţiva soldaţi duseră mâna la lance şi priviră neliniştiţi la marginea vâlcelei. Arăta mult mai rău în capul lui Perrin. Simţea furia lupilor, ura. Două erau lucrurile pe care lupii le urau. Suportau totul, dar urau focul şi trolocii, şi ar fi trecut prin foc ca să ucidă troloci.

Chiar mai mult decât trolocii, mirosul lui Fain îi înnebunea, de parcă adulmecau ceva ce făcea ca până şi trolocii să pară nişte fiinţe obişnuite.

„Unde?”

Cerul se roti în capul lui; pământul se învârtea. Răsărit sau apus, lupii nu ştiau. Cunoşteau mişcările soarelui şi ale lunii, mersul anotimpurilor, forma ţinuturilor. Perrin îi dădu de capăt. Miazăzi. Şi încă ceva. Dorinţa de a omorî trolocii. Lupii îl vor lăsa şi pe Tăuraş să ucidă. Putea să-i aducă şi pe două-picioare dacă voia dar Tăuraş, Fumu, Capre-Haţ, Iarnavine şi restul haitei aveau să-i urmărească pe Strâmbaţii care îndrăzniseră să le calce pământurile. Carnea scârboasă şi sângele amar le vor arde limba dar trebuie ucişi. Să-i omorâm. Să-i omorâm pe Strâmbaţi. Furia lor îl cuprinse şi pe el. Desfăcu buzele, dezgolindu-şi dinţii, apoi făcu un pas, ca să li se alăture, să plece la vânătoare cu ei, să omoare.

Cu o sforţare, izbuti să rupă legătura cu fraţii lui; rămase doar cu o senzaţie tulbure că lupii erau acolo. În ciuda distanţei, ar fi putut să-i arate cu degetul. I se făcuse frig pe dinăuntru. Sunt om, nu lup. „Ajută-mi-ar Lumina sunt om!”

— Ţi-e rău, Perrin? întrebă Mat, apropiindu-se de el. Era cel dintotdeauna, limbut şi, în vremea din urmă, înverşunat, dar părea îngrijorat. Exact asta ne mai lipsea. Rand fuge, iar tu te îmbolnăveşti. Nu ştiu unde să găsesc o Meştereasă care să te doftoricească. Cred că am nişte scoarţă de salcie în desagi. Pot să-ţi fac nişte ceai, dacă Ingtar ne mai lasă să rămânem aici. Să-ţi fie de bine dacă îl fac prea tare.

— Mi-e... mi-e bine, Mat. Îl dădu la o parte pe prietenul lui şi se duse după Ingtar. Ingtar cerceta pământul de la buza vâlcelei împreuna cu Uno, Ragan şi Masema. Îl trase pe Ingtar deoparte, sub privirile încruntate ale celorlalţi. Se încredinţă că Uno şi restul erau suficient de departe ca să nu-i audă, apoi spuse:

— Nu ştiu unde s-au dus Rand şi ceilalţi, Ingtar, dar Padan Fain şi trolocii – şi bănuiesc că şi Iscoadele Celui Întunecat – se îndreaptă tot spre miazăzi.

— De unde ştii? întreba Ingtar.

Perrin trase adânc aer în piept.

— Mi-au zis lupii. Se opri şi aşteptă, neştiind nici el prea bine ce anume. Să râdă, să pufnească dispreţuitor, să spună că e nebun sau că e Iscoada Celui Întunecat. Îşi înfundă degetele mari după cingătoare, departe de secure. „N-o să ucid din nou. Dacă încearcă să mă omoare pentru că sunt Iscoada Celui Întunecat, o să fug, dar n-o să mai ucid pe nimeni.”

— Am auzit de lucruri din astea, spuse Ingtar după câteva clipe, încetişor. Zvonuri. Era un Străjer, un bărbat numit Elyas Machera, despre care unii ziceau că poate vorbi cu lupii. A dispărut acum câţiva ani. Păru că zăreşte ceva în privirea lui Perrin. Îl cunoşti?

— Da, răspunse Perrin sec. Este cel care... nu vreau să vorbesc despre asta. N-am vrut să fie aşa. „Asta zicea Rand. Lumină, ce n-aş da să fiu acasă şi să lucrez în fierăria jupanului Luhhan.”

— Lupii ăştia, continua Ingtar, or să ia urma trolocilor şi Iscoadelor Celui Întunecat? Perrin încuviinţă. Bine. O să găsesc Cornul, cu orice preţ. Ingtar aruncă o privire spre Uno şi ceilalţi, care încă mai căutau urme. Totuşi, ar fi mai bine să nu mai spui nimănui. În Ţinuturile de la Hotar se zice că lupii aduc noroc. Trolocilor le e frica de ei. Dar e mai bine ca deocamdată să rămână între noi. S-ar putea ca unii să nu înţeleagă.

— Aş vrea să nu afle nimeni, niciodată, spuse Perrin.

— O să le zic că bănuieşti că ai darul lui Hurin. Asta e ceva ce cunosc şi nu îşi vor face griji. Unii dintre ei au văzut cum îţi încreţeai nasul în satul ala, şi la bac. Am auzit glume despre nasul tău fin. Da. Ajută-ne să le luăm urma azi, Uno o să vadă destul cât să întărească ce spui şi până diseară toţi or să fie convinşi că eşti amuşinar. O să găsesc Cornul. Aruncă o privire spre cer şi ridică glasul. Trece ziua! Pe cai!

Spre mirarea lui Perrin, oamenii din Shienar părură să creadă povestea lui Ingtar. Câţiva erau ceva mai neîncrezători – Masema chiar scuipă – dar Uno încuviinţă din cap, gânditor, iar pentru cei mai mulţi asta era îndeajuns. Mat fu cel mai greu de convins.

— Amuşinar? Tu? Ai de gând să iei urma ucigaşilor după miros? Perrin, eşti la fel de nebun ca Rand. Înseamnă că, dintre cei din Emond’s Field, eu am rămas singurul întreg la cap – Egwene şi Nynaeve merg spre Tar Valon ca să devină... Se întrerupse brusc, privind neliniştit spre oamenii din Shienar.

Perrin îi luă locul lui Hurin lângă Ingtar, iar mica coloană porni spre miazăzi. Mat făcu tot felul de remarci batjocoritoare până când Uno descoperi primele urme lăsate de troloci şi de călăreţi, dar Perrin nu îl băgă în seamă. Trebuia să îşi dea toată silinţa ca lupii să nu se repeadă şi să-i ucidă pe troloci. Lupii nu vroiau decât să-i omoare pe Strâmbaţi; pentru ei, Iscoadele Celui Întunecat erau asemenea celorlalţi două-picioare. Perrin mai că vedea cum Iscoadele se risipeau în toate părţile în timp ce lupii îi sfâşiau pe troloci, ducând cu ei Cornul lui Vaiere. Ducând cu ei pumnalul lui Mat. Şi, dacă trolocii mureau, nu prea mai avea cum să le trezească interesul ca să îi urmărească pe oameni, chiar de ar fi ştiut pe care trebuie să îi urmărească. Se certă îndelung cu ei şi fruntea i se acoperi de broboane de sudoare cu mult înainte să vadă primele imagini care îi întoarseră stomacul pe dos.

Trase de hăţuri, oprind calul. Ceilalţi făcură la fel, uitându-se la el şi aşteptând. Privi scrutător în faţă şi sudui încet, cu amărăciune.

Lupii ucideau şi oameni, dar nu erau prada lor preferată. Pe de o parte, lupii îşi aduceau încă aminte de vremurile când vânau împreună cu oamenii şi, pe de altă parte, două-picioare erau răi la gust. Lupii erau mai mofturoşi la mâncare decât şi-ar fi închipuit.

Nu mâncau hoituri decât dacă mureau de foame, şi puţini ucideau mai mult decât puteau mânca. Ce simţea Perrin venind dinspre lupi putea fi numit dezgust. Şi apoi văzu imaginile, mai desluşit decât şi-ar fi dorit. Leşuri, bărbaţi, femei şi copii, aruncate unele peste altele. Pământul mustind de sânge, pe care se vedeau urmele copitelor şi ale celor care încercaseră înnebuniţi să fugă. Carne smulsă. Capete tăiate. Vulturii băteau din aripile lor albe, acum pătate de roşu, sfâşiind şi înghiţind hulpav. Se eliberă de legătura cu lupii înainte să verse.

Deasupra copacilor din depărtare zărea nişte puncte negre care se roteau, coborând şi ridicându-se. Vulturii care se luptau pentru pradă.

— E ceva rău în faţă. Înghiţi în sec, privindu-l pe Ingtar în ochi.

Cum putea să le spună dacă pretindea că nu e decât amuşinar? „Nu vreau să mă apropii. Dar de îndată ce vor vedea vulturii vor vrea să cerceteze. Trebuie să le spun, ca să poată ocoli locul.”

— Oamenii din satul acela... cred că i-au omorât trolocii.

Uno începu să blesteme, cu glas scăzut, iar ceilalţi mormăiră ceva. Totuşi, nimeni nu părea să găsească curios faptul că le spusese asta. Seniorul Ingtar le spusese că e amuşinar, iar amuşinarii simţeau mirosul uciderii.

— Şi e cineva care ne urmăreşte, grăi Ingtar.

Mat îşi întoarse numaidecât calul.

— Poate e Rand. Ştiam că n-o să mă lase baltă.

Nori mici şi răzleţi de praf se ridicau spre miazănoapte; un cal alerga peste bucăţile de pământ unde iarba era rară. Oamenii se împrăştiară, cu lăncile pregătite, uitându-se în toate părţile. În locurile acestea nu puteai privi nepăsător la străini.

Se ivi o pată – un cal şi un călăreţ; o femeie, văzu Perrin, cu mult înainte ca ceilalţi să desluşească ceva – care se apropie cu repeziciune. Încetini când ajunse lângă ei şi îşi făcu vânt cu mâna. O femeie plinuţă, căruntă, cu mantia legată în spatele şeii, care se uita la ei clipind des.

— E una din femeile Aes Sedai, zise Mat dezamăgit. O ştiu. Verin.

— Verin Sedai, spuse Ingtar tăios, apoi îi făcu o plecăciune din şa.

— M-a trimis Moiraine Sedai, Seniore Ingtar, vesti Verin cu un zâmbet mulţumit. Se gândea că s-ar putea să aveţi nevoie de mine. Vai, ce-am mai galopat. Credeam că n-o să vă prind până la Cairhien. Aţi văzut satul, nu-i aşa? Urâtă treabă, nu? Şi Myrddraalul ăla. Acoperişurile erau pline de corbi şi de ciori, dar nici o pasăre nu îndrăznea să se apropie de el, aşa mort cum era. A trebuit să dau la o parte o sumedenie de muşte, care cântăreau cât Cel Întunecat, ca să mă lămuresc ce era. Păcat că n-am avut vreme să-l dau jos de acolo. N-am avut niciodată prilejul să cercetez un... Deodată îşi miji ochii şi aerul nepăsător pe care îl avusese până atunci se mistui ca fumul. Unde e Rand al’Thor?

Ingtar făcu o strâmbătură.

— Nu-i aici, Verin Sedai. A dispărut aseară, fără urmă. El, Ogierul şi Hurin, unul din oamenii mei.

— Ogierul, Senior Ingtar? Iar amuşinarul dumitale a plecat cu el? Ce-ar putea avea ăştia doi de-a face cu?... Ingtar rămase cu gura căscată, iar Verin pufni dispreţuitoare. Credeai cumva că ai putea ţine secret aşa ceva? Pufni din nou. Amuşinari. Au dispărut, zici?

— Da, Verin Sedai. Ingtar părea tulburat. Nu era uşor să descoperi că femeile Aes Sedai ştiau lucrurile pe care ai fi vrut să nu le cunoască; şi Perrin care spera că Moiraine nu spusese nimănui despre el. Dar am... am un alt amuşinar. Seniorul Ingtar îl arătă pe Perrin. Se pare că are şi el acest dar. Voi găsi Cornul lui Vaiere, aşa cum am jurat. Suntem bucuroşi să ne însoţeşti, Verin Sedai, dacă doreşti. Spre uimirea lui Perrin, nu părea că vorbeşte pe de-a-ntregul serios.

Verin aruncă o privire spre Perrin, iar acesta se simţi stingherit.

— Un alt amuşinar, tocmai când l-ai pierdut pe celalalt Ce... noroc. N-ai găsit nici un semn? Nu, fireşte că nu. Ziceai că au dispărut fără urmă. Ciudat. Aseară. Se răsuci în şa, uitându-se spre miazănoapte, şi o clipă Perrin crezu că avea de gând să se întoarcă de unde venise.

Ingtar se încruntă la ea.

— Crezi că asta are ceva de-a face cu Cornul, Aes Sedai?

Verin se întoarse spre el.

— Cornul? Nu. Nu... nu cred. Dar e curios. Foarte curios. Nu-mi plac lucrurile ciudate pe care nu le înţeleg.

— Îţi pot da doi oameni care să meargă cu dumneata până la locul unde au dispărut, Verin Sedai. Le va fi foarte uşor să te ducă până acolo.

— Nu. Dacă zici că au dispărut fără urmă... Îl cerceta îndelung cu privirea pe Ingtar; pe chip nu i se citea nimic. O să merg cu dumneata. Poate o să-i găsim sau poate ne găsesc ei pe noi. Povesteşte-mi, Senior Ingtar. Spune-mi tot ce ştii despre tânărul ăsta. Tot ce a făcut, tot ce a zis.

Porniră în zăngănit de armuri. Verin stătea lângă Ingtar şi îi punea tot felul de întrebări, dar prea încet ca să fie auzită. Se uită dojenitor la Perrin când acesta încercă să îşi păstreze locul, aşa că fu nevoit să se dea înapoi.

— Îl caută pe Rand, şopti Mat, nu Cornul.

Perrin încuviinţă. „Rand, oriunde eşti, stai acolo. Eşti mai la adăpost decât aici.”

CAPITOLUL 15 • Ucigaşul-de-Neam

Felul în care dealurile din depărtare, ciudat de palide, păreau să alunece înspre Rand de fiecare dată când se uita drept la ele îl făcea să ameţească dacă nu se învăluia în gol. Câteodată hăul îl cuprindea pe nesimţite, dar se împotrivea din toate puterile. Era mai bine să se învârtească totul cu el decât să rabde lumina aceea neliniştitoare. Era mult mai bine să vadă ţinutul acela şters. Cu toate acestea, se căznea să nu se uite la lucrurile care erau prea departe: nu o făceau decât dacă se întindeau chiar în faţa lor.

Hurin avea o privire fixă, mirosind încordat urma, ca şi cum ar fi încercat să ignore ţinutul pe care îl străbăteau. Când se întâmpla să observe ceva, amuşinarul tresărea şi îşi ştergea mâinile de surtuc, apoi îşi repezea nasul înainte, ca un ogar, cu ochii sticloşi, ferindu-se să se uite împrejur. Loial mergea prăvălit în şa, privind în toate părţile, încruntat; urechile îi zvâcneau şi mormăia ceva ca pentru sine.

Din nou trecură printr-un ţinut înnegrit şi ars, unde până şi pământul se sfărâma sub copitele cailor, de parcă ar fi fost pârjolit. Peticele mistuite de foc, late uneori de o milă, alteori de doar câteva sute de paşi, o luau înspre răsărit şi înspre apus, drepte ca săgeata.

Rand văzu de două ori capătul unei astfel de bucăţi de pământ – peste una trecură călare, de cealaltă doar se apropiară; capătul era mai ascuţit decât restul. Cel puţin aşa erau cele două pe care le văzuse el, dar bănuia că şi celelalte erau la fel.

Acasă, în Emond’s Field, îl văzuse odată pe Whatley Eldin împodobind o căruţă pentru duminică. What picta scenele în culori aprinse şi desena în jurul lor spirale complicate. La margini, What atingea căruţa cu vârful pensulei, făcând o linie subţire care se îngroşa când apăsa mai tare, apoi se subţia când apăsa mai uşor. Aşa arăta şi ţinutul în care se aflau ei – parcă ar fi fost brăzdat cu o înspăimântătoare pensulă de foc.

Acolo unde era ars nu creştea nimic, deşi unele locuri păreau pârjolite de multă vreme. Aerul nu avea iz de tăciune; nu simţi nimic nici atunci când se aplecă să rupă o rămurică înnegrită şi o duse la nas. Trecuse mult timp, însă nu se întâmplase nimic. De-a lungul liniilor subţiri ca o lamă de cuţit, negrul se preschimba în verde şi verdele în negru.

Restul ţinutului era la fel de mort, deşi pământul era acoperit de iarbă, iar copacii plini de frunze. Totul părea spălăcit, ca hainele spălate prea des şi lăsate prea mult la soare. Nu se auzeau nici pasări, nici animale. Nici un şoim pe cer, nici o vulpe, nici un ciripit de vrăbii. Nu foşnea nimic prin iarbă, nu se vedea nimic în copaci. Nici o albină, nici un fluture. De câteva ori traversară nişte pârâiaşe cu apă mică, dar cu albii înalte, cu maluri abrupte, pe care caii le coborau şi le urcau anevoie. Apa era curată, doar copitele cailor stârneau mâlul de pe fund, dar nu se vedea nici urmă de broască, nici măcar vreo gâză care să zboare pe deasupra apei.

Apa era bună de băut, ceea ce era bine, căci apa din burdufuri nu avea să ţină o veşnicie. Rand o gustă primul, şi îi puse pe Loial şi pe Hurin să aştepte să vadă dacă i se întâmplă ceva înainte să îi lase să bea şi ei. Din pricina lui ajunseseră aici: el era răspunzător. Apa era rece, dar nimic mai mult. N-avea nici un gust, de parcă ar fi fost fiartă înainte. Loial se strâmbă, iar caii scuturară din cap şi băură fără tragere de inimă.

Era şi un semn de viaţă; cel puţin, aşa crezu Rand. De două ori văzu o dungă străvezie urcând încet pe cer ca o linie trasă cu nori. Părea prea dreaptă ca să fie naturală, dar nu-şi dădea seama de la ce ar fi putut veni. Nu le vorbi celorlalţi despre asta. Poate că ei nu le văzuseră – Hurin era atent la urme, iar Loial se închisese în el. Oricum, nu le spuse nimic.

După ce merseseră jumătate de dimineaţă, Loial descălecă pe neaşteptate de pe calul lui imens şi se îndreptă fără să scoată o vorbă spre un pâlc de copaci-mătură, cu trunchiurile despicându-se în crengi dese şi groase, ţepene şi drepte, la nici o palmă deasupra pământului. În vârf se despicau din nou, ca o perie – de aici le venea şi numele.

Rand îl opri pe Roşcat şi începu să se întrebe ce făcea Loial, dar ceva din felul lui de a se purta, ca şi cum nici el nu ştia prea bine ce face, îl făcu să tacă. După ce se uită cu băgare de seamă la copac, Ogierul îşi puse mâinile pe trunchi şi începu să cânte cu voce gravă şi mângâietoare.

Rand mai auzise cântecul copacilor o dată, când Loial cântase unui copac care era pe moarte şi îl adusese înapoi la viaţă, şi auzise de lemnul descântat, de obiectele făurite din copaci prin cântec. Harul se pierdea, îi spusese Loial; el era unul dintre puţinii care îl mai aveau; din această pricină lemnul descântat era şi mai căutat şi mai preţuit. Data trecută când îl auzise pe Loial cântând, fusese ca şi cum pământul însuşi cânta, dar acum Ogierul îşi murmura cântecul aproape sfios, iar ecoul îi răspundea în şoaptă.

Părea un cântec pur, muzică fără cuvinte, din câte îşi dădea seama Rand; dacă avea totuşi cuvinte, se topeau în muzică, aşa cum apa se varsă într-un izvor. Hurin făcu ochii mari de uimire.

Rand nu pricepea prea bine ce anume făcea Loial şi cum; deşi slab, cântecul îl vrăjea, îi cuprindea mintea aproape la fel ca hăul. Loial îşi trecu mâinile mari de-a lungul trunchiului, cântând, dezmierdând cu glasul şi cu degetele. Acum trunchiul părea mai neted, ca şi cum atingerea lui i-ar fi dat formă. Rand clipi. Era sigur că la început copacul avusese crengi în vârf, ca şi ceilalţi, doar că acum vârful era rotunjit. Rand deschise gura, dar cântecul îl împiedică să vorbească. Suna atât de cunoscut, încât i se părea că ar trebui să îl ştie.

Dintr-odată glasul lui Loial deveni mai puternic – semăna cu un imn de slavă – apoi se stinse, ca o adiere de vânt.

— Arde-m-ar, spuse Hurin şoptit. Era buimăcit. Arde-m-ar, n-am auzit niciodată aşa ceva... Arde-m-ar!

Loial ţinea în mână un toiag cât el de înalt şi gros cât braţul lui Rand, neted şi lustruit. În locul copacului era acum o tulpiniţă verde. Rand trase adânc aer în piept. „Mereu ceva nou, mereu ceva la care nu mă aştept şi câteodată chiar nu e înfiorător.”

Se uită la Loial cum încalecă, punându-şi toiagul pe şa în faţa lui şi se întrebă de ce avea nevoie Ogierul de toiag, dacă mergeau călare. Apoi şi-l închipui pe Ogier mânuindu-l şi îşi dădu seama ce e.

— O ghioagă, spuse el, mirat. Nu ştiam că Ogierii poartă arme, Loial.

— De obicei, nu, răspunse Ogierul aproape tăios. De obicei. Am avut întotdeauna prea mult de plătit. Cântări ghioaga în mână şi strâmbă din nas de scârbă. Elder Haman precis mi-ar spune că mi-am luat un topor cu coadă lungă, dar nu sunt nici nechibzuit, nici repezit, Rand. Locul asta... Se înfioră şi începură să i se mişte urechile.

— O să găsim imediat drumul înapoi, zise Rand, încercând să pară încrezător.

Loial continuă ca şi cum nu l-ar fi auzit.

— Totul... se leagă, Rand. Fiecare lucru, viu sau mort, înzestrat sau nu cu minte, are locul său. Copacul nu gândeşte, dar este parte din întreg, iar întregul are o... o simţire. Nu pot să-ţi explic, tot aşa cum nu pot să explic ce înseamnă să fii fericit, dar... Rand, ţinutul ăsta a fost bucuros că am făcut o armă. Bucuros!

— Lumina strălucească asupra noastră, şopti Hurin neliniştit, şi mâna Creatorului să ne ocrotească. Deşi mergem să primim ultima îmbrăţişare a mamei, drumul să ne fie luminat. Continua să repete aceste vorbe, ca şi cum erau fermecate şi îl puteau apăra.

Rand se sili să nu se uite în jur. Nu ridică deloc privirea. Ultimul lucru de care aveau nevoie era să vadă o altă dungă subţire pe cer.

— Nu e nimic aici care să ne poată face rău, spuse el hotărât. O să fim cu băgare de seamă şi n-o să păţim nimic.

Îi venea să râdă singur de ceea ce zicea. Nu era sigur de nimic. Dar privindu-i pe ceilalţi – Loial cu urechile lăsate, Hurin care încerca să nu se uite la nimic – ştia că unul dintre ei trebuia să pară încrezător, altminteri teama şi nesiguranţa aveau să-i distrugă. „Roata ţese după cum îi e voia.” Alungă acest gând. „Nu are nimic de-a face cu Roata. Nimic de-a face cu ta’veren sau cu femeile Aes Sedai sau cu Dragonul. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile.”

— Loial, ai terminat aici? Ogierul încuviinţă, ţinând trist mâna pe ghioagă. Rand se întoarse spre Hurin. Li se mai simte urma?

— Da, Senior Rand.

— Atunci să mergem după ea. De îndată ce îi găsim pe Fain şi pe Iscoadele Celui Întunecat, o să ne întoarcem acasă ca nişte viteji, cu pumnalul lui Mat şi Cornul lui Vaiere. Condu-ne, Hurin. „Viteji? M-aş mulţumi să rămânem în viaţă.”

— Nu-mi place locul ăsta, zise Ogierul sec. Ţinea ghioaga de parcă s-ar fi aşteptat să fie nevoie s-o folosească.

— Atunci, mai bine că nu vrem să rămânem aici, nu-i aşa? spuse Rand. Hurin râse scurt, ca şi cum ar fi făcut o glumă, însă Loial se uită liniştit la el.

— Mai bine, Rand.

Totuşi, pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, văzu că toată vorbăria lui despre cum se vor duce din nou acasă îi mai însufleţise. Hurin stătea ceva mai drept în şa, iar Loial nu mai avea urechile aşa pleoştite. Nu era momentul să le spună că şi el avea aceleaşi temeri, aşa că ţinu totul în el şi se luptă singur cu gândurile lui.

Hurin îşi păstră buna dispoziţie toată dimineaţa, murmurând din când în când „Mai bine că nu vrem să rămânem aici” şi apoi chicotind, iar lui Rand aproape că-i venea să-i spună să se mai oprească. Spre amiază însă tăcu şi începu să clatine din cap şi să se încrunte; lui Rand îi părea rău acum că nu mai râde, repetându-i cuvintele.

— S-a întâmplat ceva cu urma? întrebă el.

Amuşinarul ridică din umeri, tulburat.

— Da şi nu, Senior Rand.

— Adică? Ai pierdut urma? Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ai zis de la început că e slabă. Dacă nu le găsim pe Iscoadele Celui Întunecat, o să găsim altă Piatră şi tot o să ne întoarcem. „Lumină, numai asta nu.” Rand încercă să nu i se citească nimic pe chip. Dacă Iscoadele Celui Întunecat au putut veni şi pleca din acest loc, înseamnă că o să putem şi noi.

— O, nu, nu am pierdut-o, Senior Rand. Încă le mai simt duhoarea. Nu-i asta. Doar că... Doar că... făcu o strâmbătură şi începu să turuie: E ca şi cum mi-aş aminti-o, Senior Rand. Dar nu-i aşa. Sunt zeci de urme care se încrucişează, zeci şi zeci, tot soiul de mirosuri de violenţă, unele aproape proaspete, doar mai stinse, cum e totul pe aici. Azi-dimineaţă, imediat ce am plecat din vâlcea, aş fi jurat că sute de oameni fuseseră măcelăriţi chiar sub picioarele mele, cu doar câteva minute înainte, dar nu era nici un leş acolo şi nici un semn pe iarbă, în afară de urmele de la copitele cailor. Dacă s-ar fi petrecut cu adevărat aşa ceva, pământul ar fi trebuit să fie răvăşit şi însângerat, dar nu era nici un semn. Peste tot e aşa, Senior Rand. Dar n-am pierdut urma. Locul ăsta mă înnebuneşte. Asta e. Asta trebuie să fie.

Rand se uită cu coada ochiului la Loial – Ogierul ştia tot felul de lucruri neobişnuite – dar şi el părea la fel de nedumerit ca şi Hurin. Rand încercă să pară mai sigur pe el decât era în realitate.

— Ştiu că faci tot ce poţi, Hurin. Toţi suntem tulburaţi. Mergi după urmă şi o să dăm de ei.

— Cum porunceşti, Senior Rand. Hurin dădu pinteni calului. Cum porunceşti.

Dar, la căderea nopţii, Iscoadele Celui Întunecat tot nu se zăreau, iar Hurin spunea că urma e din ce în ce mai slabă. Amuşinarul tot mormăia ceva despre „aduceri aminte”.

Nu era nici un semn. Nici unul. Rand nu se pricepea la fel de bine la urme ca Uno, dar orice băiat din Ţinutul celor Două Râuri ştia destul cât să găsească o oaie rătăcită sau un iepure pentru cină. Nu văzuse nimic. Era ca şi cum nici o vietate nu trecuse prin acel ţinut înaintea lor. Ar fi trebuit să găsească ceva dacă într-adevăr Iscoadele Celui Întunecat erau în faţa lor. Dar Hurin mergea în continuare după urma pe care zicea că o miroase.

Când soarele coborî la orizont, îşi făcură tabăra într-un pâlc de copaci neatinşi de pârjol şi mâncară ce aveau prin desagi. Pâine nedospită şi carne uscată, spălate cu apă fără gust; nu era deloc o masă mulţumitoare – era tare şi deloc gustoasă. După părerea lui Rand, merindele aveau să le ajungă cam o săptămână. După aceea… Hurin mânca încet, cu un aer hotărât, dar Loial înfulecă totul strâmbându-se şi se aşeză să îşi fumeze pipa, ţinându-şi ghioaga la îndemână. Rand ţinu focul mic şi bine ascuns printre copaci. Cu toate grijile pe care şi le făcea Hurin în privinţa urmei, Fain, Iscoadele lui şi trolocii puteau să fie în apropiere şi să vadă focul.

I se părea curios că începuse să îi considere Iscoadele lui Fain, trolocii lui Fain. Fain nu era decât un nebun. „Atunci de ce l-au eliberat?” Fain făcuse parte din planul Celui Întunecat de a-l găsi pe el. „Atunci de ce fuge în loc să mă caute? Şi ce anume l-a ucis pe Pieritul acela? Ce s-a petrecut în camera aia plină de muşte? Şi ochii ăia, care mă urmăreau în Fal Dara. Şi vântul, care mă prindea ca pe o muscă într-o pânză de păianjen. Nu. Nu, nu e cu putinţă ca Ba’alzamon să nu fi murit.” Femeile Aes Sedai nu credeau că a murit. Nici Moiraine nu credea, nici Suprema Înscăunată. Se căzni să îşi scoată toate astea din cap. Acum nu trebuia să se gândească decât la pumnalul lui Mat. Trebuia să-l găsească pe Fain. Şi Cornul.

„Nu se termină niciodată, al’Thor.”

Vocea era ca o adiere slabă, o şoaptă molcomă, ca de gheaţă, care îşi croia drum în adâncurile minţii lui. Fu gata să caute adăpost în hău, dar, aducându-şi aminte ce-l aştepta acolo, renunţă.

În lumina palidă a asfinţitului făcu exerciţii cu sabia, aşa cum îl învăţase Lan, dar fără să-şi golească mintea. Sfâşierea Mătăsii. Colibriul care săruta trandafirul. Bâtlanul care înaintează prin papură, pentru echilibru. Se cufundă în mişcările iuţi şi sigure, uitând o vreme unde era; exersă până când tot trupul îi fu acoperit de sudoare. Însă, după ce termină, reveni cu picioarele pe pământ; nimic nu se schimbase. Nu era frig, dar se zgribuli şi se înfăşură în mantie, după care se ghemui lângă foc. Ceilalţi doi erau şi ei la fel de abătuţi, aşa că terminară repede de mâncat, fără să scoată o vorbă. Nimeni nu protestă când aruncă cu pământ peste ultimele licăriri ale focului.

Rand făcu primul de strajă, mergând de jur împrejurul păduricii cu arcul în mână, slăbind uneori sabia în teacă. Luna aproape plină lumina întunericul, iar noaptea era la fel de tăcută cum fusese şi ziua, la fel de pustie. Pustie era cuvântul potrivit, întreg ţinutul era pustiu. Era greu de închipuit că mai exista şi altcineva pe lume în afară de ei trei, greu de crezut că Iscoadele Celui Întunecat erau undeva pe acolo, în faţa lor.

Ca să-şi ţină de urât, desfăcu mantia lui Thom Merrilin, scoţând la iveală cele două cutii de piele în care se aflau harfa şi flautul şi, sub ele, peticele multicolore. Scoase flautul gravat cu aur şi argint din cutia lui, amintindu-şi ce-l învăţase menestrelul, şi cântă câteva note din Vântul care leagănă salcia, încetişor, ca să nu-i trezească pe ceilalţi. Chiar şi aşa, sunetele triste răsunau prea tare în acel loc, prea aievea. Puse flautul la loc cu un oftat şi legă din nou bocceaua.

Rămase de strajă până târziu în noapte, lăsându-i pe Loial şi pe Hurin să doarmă. Nu ştia cât de târziu se făcuse; deodată, îşi dădu seama că se lăsase ceaţa. Aproape de pământ era groasă, transformându-i pe cei doi care dormeau în două movilite nedesluşite, parcă rupte din nori. Mai sus se subţia, dar învăluia întreg ţinutul, ascunzând totul, mai puţin copacii de lângă ei. Luna se vedea ca printr-o bucată de mătase unduitoare. Oricine s-ar fi putut apropia nevăzut. Îşi duse mâna la sabie.

— Sabia nu îţi este de folos împotriva mea, Lews Therin. Ar trebui să ştii asta.

Rand se întoarse brusc pe călcâie şi, când ceaţa se învârteji în jurul picioarelor lui, apucă sabia cu amândouă mâinile şi ridică lama cu pecetea bâtlanului. Hăul îl cuprinse pe neaşteptate; de data aceasta, abia dacă băgă de seamă lumina îngreţoşătoare a saidinului.

O siluetă fantomatică venea spre el prin pâclă, cu un toiag în mână. În spatele ei, ca şi cum umbra umbrei era foarte întinsă, ceaţa se întunecă până când devenea mai neagră ca noaptea. Lui Rand i se făcu pielea de găină. Silueta se apropie din ce în ce mai mult, până când luă forma unui bărbat, îmbrăcat în negru, cu mănuşi negre, cu faţa acoperită de o mască din mătase neagră, iar umbra îl urmă. Şi toiagul îi era negru, ca şi cum lemnul ar fi fost ars, însă era neted şi strălucitor ca apa în lumina lunii. Găurile din dreptul ochilor scânteiară o clipă, ca şi cum în spatele lor ar fi fost focuri, însă Rand deja înţelesese cine era.

— Ba’alzamon, şopti el. E un vis. Trebuie să fie vis. Am adormit şi...

Ba’alzamon râse, un hohot ca trosnetul unui cuptor.

— Mereu încerci să tăgăduieşti adevărul, Lews Therin. Dacă întind mâna, te ating, Ucigaşule-de-neam. Te pot atinge când vreau. Oricând şi oriunde.

— Nu sunt Dragonul! Sunt Rand al’... Rand strânse din dinţi ca să se oprească.

— A, ştiu ce nume porţi acum, Lews Therin. Ştiu toate numele pe care le-ai purtat, Vârstă după Vârstă, chiar şi cu mult înainte să fii Ucigaş-de-Neam. Glasul lui Ba’alzamon devenea din ce în ce mai puternic; câteodată ochii îi scăpărau atât de tare, încât Rand îi vedea prin despicăturile din mască, vedea mările nesfârşite de vâlvătaie. Te cunosc, îţi cunosc seminţia de la prima scânteie de viaţă care a existat vreodată, din Prima Clipă. Nu te poţi ascunde de mine. Niciodată! Suntem legaţi unul de altul, ca două feţe ale aceleiaşi monede. Oamenii obişnuiţi se pot ascunde în cutele Pânzei, dar ta’veren se văd limpede, precum focul pe un deal, iar pe tine te deosebesc de parcă zece mii de săgeţi strălucitoare s-ar ridica pe cer, arătând spre tine! Eşti al meu, te pot atinge oricând!

— Părintele Minciunii! îngăimă Rand. În pofida hăului, limba i se lipise de cerul gurii. „Lumină, fă să fie doar un vis.” Gândul atinse în treacăt golul. „Fie şi un vis din acelea care nu sunt visuri. Nu se poate să stea în faţa mea. Cel Întunecat este în temniţa de la Shayol Ghul, ferecat de Creator în momentul Creaţiei...” Ştia prea multe despre adevăr pentru ca toate astea să îi fie de folos. Îţi meriţi numele! Dacă sunt al tău, de ce nu m-ai luat până acum? Pentru că nu poţi. Merg în Lumină şi nu mă poţi atinge!

Ba’alzamon se sprijini în toiag şi se uită o clipă la Rand, apoi se duse înspre Loial şi Hurin, pe care îi privi iscoditor. Umbra cea mare se mişca odată cu el. Nu tulbura ceaţa, îşi dădu seama Rand – se mişca, toiagul se legăna în ritmul paşilor lui, dar pâcla cenuşie nu se învârtejea în jurul picioarelor lui. Asta îi dădu curaj. Poate că Ba’alzamon nu era cu adevărat acolo. Poate că era un vis.

— Ciudaţi însoţitori îţi găseşti, spuse Ba’alzamon gânditor, întotdeauna ai făcut aşa. Aceştia doi. Fata care încearcă să aibă grijă de tine. Nevolnic paznic, Ucigaşule-de-neam. Nu va fi niciodată destul de puternică încât să te ascunzi în spatele ei.

„Fată? Cine? Doar Moiraine nu e fată.”

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Minţi şi tot minţi, şi chiar când spui adevărul sfârşeşti prin a minţi.

— Aşa să fie, Lews Therin? Ştii prea bine ce eşti, cine eşti. Ţi-am spus. Ţi-au spus-o şi femeile din Tar Valon. Rand se foi stingherit, iar Ba’alzamon scoase un hohot de râs, ca un tunet. Se cred la adăpost în Turnul Alb, dar printre slujitorii mei se numără şi câteva dintre ele. Acea Aes Sedai pe nume Moiraine ţi-a spus cine eşti, nu-i aşa? Te-a minţit? Sau e de partea mea? Turnul Alb vrea să se folosească de tine ca de un ogar în lesă. Mint? Mint când spun că ai plecat să cauţi Cornul lui Vaiere? Râse din nou; lui Rand îi veni să-şi acopere urechile. Câteodată vechii duşmani luptă atât de mult, încât, fără să ştie, îţi devin aliaţi. Cred că lovesc în tine, dar au ajuns atât de legaţi de tine, încât e ca şi cum le-ai călăuzi tu însuţi mâna.

— Nu tu mă călăuzeşti, spuse Rand. Mă lepăd de tine.

— Eşti legat de mine cu o mie de fire, Ucigaşule-de-Neam, fiecare mai subţire decât mătasea şi mai tare decât oţelul. Timpul ne-a legat cu o mie de sfori. Bătălia pe care am dus-o noi – îţi mai aduci aminte? Mai ţii minte că ne-am mai luptat, bătălii fără număr, încă de la începutul Timpului? Ştiu multe lucruri pe care tu le-ai uitat! Lupta aceasta se va sfârşi curând. Ultima Bătălie se apropie. Ultima, Lews Therin. Chiar crezi că poţi să o ocoleşti? Vierme neputincios şi fricos. Mă vei sluji sau vei muri! Iar de data aceasta ciclul nu va începe din nou cu moartea ta. Mormântul aparţine Marelui Stăpân al Întunericului. De data aceasta, dacă mori, vei fi distrus pe vecie. De data aceasta Roata se va sfărâma, indiferent ce vei face, iar lumea va renaşte într-o matcă nouă. Slujeşte-mă! Slujeşte-l pe Shai’tan sau vei fi distrus pe vecie!

Odată rostit acel nume, aerul păru să se închege. Întunericul din spatele lui Ba’alzamon se umflă şi crescu, ameninţând să înghită totul. Rand simţea cum îl învăluia, deopotrivă mai rece ca gheaţa şi mai fierbinte ca tăciunii aprinşi, mai negru ca moartea, trăgându-l în adâncul lui, cuprinzând întreaga lume.

Ţinu sabia strâns, până începură să-l doară degetele.

— Mă lepăd de tine şi îţi tăgăduiesc puterea. Merg în Lumină. Lumina ne ocroteşte şi mâna Creatorului ne adăposteşte. Clipi.

Ba’alzamon era încă acolo, întunericul era încă acolo, dar părea că restul nu fusese decât o închipuire.

— Vrei să-mi vezi chipul? Era o şoaptă.

Rand înghiţi în sec.

— Nu.

— Ar trebui. O mână înmănuşată se îndreptă spre masca neagră.

— Nu!

Masca fu dată la o parte. Era chipul unui bărbat, îngrozitor de ars. Totuşi, printre şănţuleţele roşii cu margini înnegrite care îi brăzdau faţa, pielea era netedă şi sănătoasă. Ochii întunecaţi îl priviră pe Rand; buzele crude se arcuiră într-un surâs, dând pentru o clipă la iveală albul dinţilor.

— Uită-te la mine, Ucigaşule-de-Neam, şi vei vedea o suta parte din soarta care te aşteaptă. Pentru o clipă ochii şi gura se preschimbară în porţi spre grote nesfârşite de foc. Asta este ceea ce poate face Puterea nestăvilită, chiar şi mie. Dar mă vindec, Lews Therin. Ştiu căile care duc la o putere şi mai mare. Te va arde ca pe o molie care intră într-un cuptor.

— Nu vreau să-l ating! Rand simţea hăul în jurul lui, simţea saidinul. Nu vreau.

— Nu te poţi înfrâna.

— Lasă-mă ÎN PACE!

— Puterea. Glasul lui Ba’alzamon deveni blând şi insinuant. Poţi avea din nou puterea, Lews Therin. Acum eşti legat de ea. Ştiu. Văd. Pipăie-o, Lews Therin. Simte strălucirea dinăuntrul tău. Simte puterea care poate fi a ta. Nu trebuie decât să o apuci. Dar între tine şi ea este Umbra. Nebunia şi moartea. Nu e nevoie să mori, Lews Therin, nu e nevoie să mai mori niciodată.

— Nu, spuse Rand, dar glasul continua, pătrunzând înăuntrul lui.

— Te pot învăţa cum să stăpâneşti această putere ca să nu te distrugă. Nimeni altcineva nu te poate învăţa aşa ceva. Marele Stăpân al Întunericului te poate feri de nebunie. Puterea poate fi a ta, iar tu poţi trai veşnic. Veşnic! Tot ce trebuie să faci e să mă slujeşti. Doar atât. Câteva vorbe simple – Sunt al tău, Stăpâne – şi puterea va fi a ta. O putere mai mare decât ceea ce îndrăznesc să-şi închipuie femeile din Tar Valon şi viaţă veşnică. Trebuie doar să mă slujeşti.

Rand îşi umezi buzele. „Fără să înnebunesc. Fără să mor.”

— Niciodată. Merg în Lumină, zise el răguşit, şi nu mă poţi atinge!

— Să te ating, Lews Therin? Să te ating? Pot să te prefac în cenuşă. Gustă şi o să ştii, aşa cum am aflat şi eu.

Ochii întunecaţi se preschimbară din nou în foc, iar gura în vâlvătăi din ce în ce mai mari, care deveniră mai orbitoare decât soarele în miez de vară. Deodată, sabia lui Rand se înroşi de parcă tocmai ar fi scos-o din foc. Plăselele îi arseră mâinile; scoase un strigăt şi o lăsă să cadă. Ceaţa luă şi ea foc, flăcări care dănţuiau, flăcări care mistuiau totul.

Ţipând, Rand începu să se lupte cu hainele care fumegau şi se făceau scrum; mâinile i se înnegreau şi se zgârceau, carnea i se crăpa şi jupuia. Urlă. Durerea ajunse până la golul dinăuntrul său, iar Rand încercă să se afunde şi mai mult în hău. Strălucirea era acolo, iar lumina mânjită era ascunsă vederii. Pe jumătate înnebunit, fără să-i mai pese ce este, se întinse după saidin, încercă să-l înfăşoare în jurul lui, încercă să se ascundă de foc şi de durere.

Focul dispăru la fel de brusc cum apăruse. Rand rămase uitându-se nedumerit la mâna care îi ieşea din mâneca roşie a hainei. Lâna nu era nici măcar pârlită. „A fost doar o închipuire.” Privi înjur. Ba’alzamon nu mai era acolo. Hurin se foia în somn; amuşinarul şi Loial nu erau decât două moviliţe care se zăreau prin ceaţă. „A fost doar o închipuire.”

Înainte să apuce să se liniştească pe deplin, simţi o durere în mâna dreaptă. Se uită la ea. Pe palma avea pecetea bâtlanului, arsă cu fierul roşu. Bâtlanul de pe plăselele sabiei, incandescent, parcă desenat de un artist iscusit.

Scoase o batistă din buzunarul hainei şi o înfăşură în jurul mâinii. Îşi simţea palma zvâcnind. Golul i-ar fi fost de folos – în hău era conştient de durere, dar nu o simţea – dar alungă acest gând. Încercase deja de două ori să conducă Puterea din hău, involuntar – şi o dată voit, nu trebuia să uite asta. Aşa voia să-l ademenească Ba’alzamon. Asta vroiau Moiraine şi Suprema Înscăunată de la el. Dar nu avea s-o facă.

CAPITOLUL 16 • În oglinda întunericului

— N-ar fi trebuit să faci asta, Senior Rand, spuse Hurin când acesta îi trezi în zori. Soarele nu se ivise încă pe cer, dar era destula lumină. Ceaţa se topise, dar întunericul încă mai stăruia, micşorându-se parcă în silă. Dacă te istoveşti ca să ne cruţi pe noi, Seniore, cine o să se mai îngrijească să ne ducă acasă?

— Trebuia să chibzuiesc, zise Rand. Nu mai rămăsese nici o urmă de ceaţă, nici un semn că Ba’alzamon fusese acolo. Duse mâna la batista înfăşurată în jurul palmei drepte. Dovada că Ba’alzamon fusese în acel loc. Voia să scape de acolo. E vremea să plecăm dacă vrem să le prindem pe Iscoadele lui Fain. E deja târziu. Putem mânca nişte pâine pe drum.

Loial, care se întindea, rămase cu braţele în aer, cam la înălţimea lui Hurin, dacă ar fi stat pe umerii lui Rand.

— Ce-ai păţit la mână, Rand?

— M-am lovit. Nu-i mare lucru.

— Am nişte alifie în desagi...

— Nu e nevoie. Ştia că glasul îi e tăios, dar, dacă l-ar fi lăsat pe Loial să se uite la semnul făcut cu fierul roşu, acesta i-ar fi pus tot felul de întrebări la care nu voia să răspundă. Pierdem timpul. Să mergem! Începu să îl înşeueze pe Roşcat, anevoie, din pricina mâinii, iar Hurin încălecă.

— N-ai de ce să fii aşa ţâfnos, mormăi Loial.

O urmă de animal, îşi zise Rand pe când porneau la drum, ar fi fost ceva firesc în lumea aceea. Erau prea multe lucruri neobişnuite acolo. Ar fi fost bucuros să vadă măcar o urmă de copită. Fain, Iscoadele Celui Întunecat şi trolocii trebuie că lăsaseră nişte urme. Cercetă cu băgare de seamă pământul, încercând să desluşească şi cea mai mică urmă lăsată de altă fiinţă. Nu era nimic, nici măcar o piatră răsturnată sau un bulgăre strivit de tină. Se uită şi în spate, ca să se încredinţeze că ei lăsau urme; iarba culcată arata limpede pe unde veniseră, însă în faţă pământul era neatins. Dar Hurin susţinea că simte urma, slabă şi subţire, care ducea tot spre miazăzi.

Amuşinarul se concentră şi de data aceasta asupra urmei, ca un ogar care fugăreşte o căprioară, iar Loial mergea din nou cufundat în gânduri, mormăind ceva ca pentru sine şi mângâind ghioaga uriaşă pe care o ţinea pe şa în faţa lui.

Nu călăreau de mai mult de un ceas când Rand văzu săgeata. Era atât de preocupat de urme, încât, când, în cele din urmă, o zări, coloana ascuţită, înaltă şi groasă, se desluşea limpede deasupra copacilor din apropiere.

— Mă întreb ce-o fi. Era chiar în drumul lor.

— Nu ştiu ce ar putea fi, Rand, spuse Loial.

— Dacă... Dacă asta ar fi lumea noastră, Senior Rand... Hurin se foi neliniştit în şa. Monumentul de care ne vorbea Seniorul Ingtar – cel închinat izbânzii lui Artur Aripă-de-Şoim în faţa trolocilor – era tot o săgeată. Însă acela a fost dărâmat acum o mie de ani. Nu a mai rămas nimic din el, doar o movilă de pământ, mare cât un deal. Am văzut-o când m-am dus la Cairhien după Seniorul Agelmar.

— Ingtar spunea că mai aveam de mers trei sau patru zile, zise Loial. Dacă într-adevăr aici e. Nu văd de ce ar trebui să fie aici. Nu cred că e vreun om prin preajmă.

Amuşinarul îşi coborî din nou ochii în pământ.

— Păi despre asta e vorba, nu-i aşa, Ziditorule? Nu sunt oameni, dar e asta. Poate că ar trebui s-o ocolim, Senior Rand. Cine ştie cine sau ce e acolo.

Rand bătu câteva clipe darabana pe oblâncul şeii, cugetând.

— Trebuie să rămânem cât mai aproape de urmă, sfârşi el prin a spune. Şi aşa nu pare că ne apropiem de Fain şi nu vreau să pierdem şi mai mult timp. Dacă vedem oameni sau ceva neobişnuit, o să facem un ocol, până găsim din nou urma. Dar până atunci, mergem drept înainte.

— Cum porunceşti, Seniore. Era ceva ciudat în glasul lui Hurin. Amuşinarul îi aruncă o privire piezişă. Cum porunceşti.

Rand se încruntă, apoi înţelese şi oftă la rândul lui. Seniorii nu dădeau lămuriri oamenilor lor, ci doar altor Seniori. „Nu eu i-am cerut să mă creadă Senior. Dar el aşa a crezut, păru să-i răspundă o voce slabă, iar tu l-ai lăsat. Ai luat o hotărâre; acum trebuie să-ţi faci datoria.”

— Ia-le urma, Hurin, spuse Rand.

Amuşinarul dădu pinteni calului; chipul îi fu străbătut de un surâs de uşurare.

Soarele palid urca tot mai mult, iar când ajunse în înaltul cerului, se aflau la doar o milă depărtare de săgeată. Ajunseseră la unul dintre pârâiaşe, adânc de vreo doua palme, iar copacii erau rari. Rand vedea movila pe care era construită; semăna cu un deal rotund, cu vârful turtit. Săgeata cenuşie se înălţa la cel puţin o mie de palme deasupra pământului şi desluşea acum că vârful era cioplit în formă de pasăre cu aripile întinse.

— Un şoim, zise Rand. Este monumentul lui Artur Aripă-de-Şoim. Fără doar şi poate. Au fost oameni pe aici, chiar dacă acum nu mai sunt. L-au construit în alt loc şi l-au lăsat în picioare. Hurin, ia gândeşte-te puţin la asta. Când o să ne-ntoarcem, o să putem povesti cum arată cu adevărat. Vom fi singurii din lume care l-am văzut.

Hurin dădu din cap a încuviinţare.

— Da, Seniore. Copiii mei se vor bucura să le povestesc cum am văzut săgeata lui Aripă-de-Şoim.

— Rand, începu Loial, cu îngrijorare în glas.

— Putem merge în galop până acolo, zise Rand. Haideţi. O să ne prindă bine să galopăm niţel. Se prea poate ca locul asta să fie mort, dar noi suntem vii.

— Rand, spuse Loial, nu cred că e...

Nemaiaşteptând să termine, Rand îşi înfipse călcâiele în coastele Roşcatului, iar armăsarul ţâşni înainte. Trecu peste firul subţire de apă din două sărituri, apoi urcă pe malul celălalt. Hurin veni numaidecât după el. Rand îl auzi pe Loial strigând în urma lui, dar râse şi îi făcu semn cu mâna Ogierului să vină şi el, apoi porni mai departe în galop. Dacă îşi ţinea privirea aţintită asupra unui punct, pământul nu mai aluneca atât de mult, iar vântul îi dezmierda plăcut obrazul.

Movila era foarte întinsă, însă povârnişul acoperit de iarbă era domol. Săgeata fumurie se înălţa spre cer, însă, deşi ascuţită, era suficient de pătrăţoasă şi de lată încât să pară masivă, aproape scundă. Lui Rand îi pieri zâmbetul de pe buze şi îl struni pe Roşcat, întunecându-se la faţă.

— Asta e monumentul lui Aripă-de-Şoim, Senior Rand? întrebă Hurin, neliniştit. Parcă nu arată aşa cum ar trebui.

Rand recunoscu scrierea ascuţită, grosolană care acoperea partea din faţă a monumentului şi recunoscu şi câteva din semnele dăltuite pe laturi, înalte cât un stat de om. Ţeasta cu coarne a trolocilor Da’vol. Pumnul de fier al neamului Dhai’mon. Tridentul neamului Ka’bol şi vârtejul neamului Ahf’frait. Era şi un şoim, sculptat în partea de jos. Stătea întins pe spate, cu aripile mari desfăcute, străpuns de un fulger, iar corbii îi ciuguleau ochii. Aripile uriaşe din vârful săgeţii păreau să acopere soarele.

Îl auzi pe Loial apropiindu-se în galop de el.

— Am încercat să-ţi spun, Rand, zise Loial. E un corb, nu un şoim. Am văzut desluşit. Hurin îşi întoarse calul, refuzând să se mai uite la săgeată.

— Dar de ce? întrebă Rand. Artur Aripă-de-Şoim i-a înfrânt pe troloci aici. Aşa zicea Ingtar.

— Nu aici, spuse Loial încetişor. De bună seamă nu aici. „Din Piatră în Piatră merg firele lui «dacă», între lumile care ar putea exista”. M-am tot gândit la asta şi cred că ştiu ce înseamnă acele „lumi care ar putea exista”. Aşa cred. Lumile care ar fi putut fi lumea noastră dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Poate că de asta arată totul atât de... spălăcit. Pentru că este un „dacă”, un „poate”. O umbră a lumii adevărate. Cred că în lumea asta trolocii au învins. Poate că din această pricină nu am văzut nici sate, nici oameni.

Lui Rand i se făcu pielea de găină. Dacă izbândeau în luptă, trolocii nu mai lăsau oamenii în viaţă decât ca să-i mănânce. Dacă biruiseră într-o lume întreagă...

— Dacă ar fi învins trolocii, ar fi trebuit să fie peste tot. Până acum ar fi trebuit să vedem o mie. Am fi murit de ieri.

— Nu ştiu ce să zic, Rand. Poate că după ce au omorât oamenii s-au omorât între ei. Trolocii nu trăiesc decât ca să ucidă. Asta e tot ce fac; asta sunt ei. Nu ştiu.

— Seniore Rand, spuse pe neaşteptate Hurin, s-a mişcat ceva acolo.

Rand îşi întoarse iute calul, gata să vadă troloci pregătindu-se să-i atace, dar Hurin arata undeva în spate, pe unde veniseră, spre nimic.

— Ce-ai văzut, Hurin? Unde?

Amuşinarul lăsă mâna în jos.

— Chiar la marginea pâlcului de copaci de acolo, cam la o milă depărtare. Mi s-a părut că e... o femeie... şi încă ceva ce nu am văzut desluşit, dar... Se înfioră. Mi-e greu să văd lucrurile care nu sunt chiar sub nasul meu. Locul ăsta îmi întoarce stomacul pe dos. A fost doar o închipuire, Seniore. Văd numai năluci pe aici. Umerii i se lăsară, ca şi cum ar fi simţit apăsarea săgeţii. Probabil că nu era decât vântul, Seniore.

— Mă tem că trebuie să ne gândim şi la altceva, spuse Loial. Părea din nou tulburat. Arătă spre miazăzi. Ce vezi acolo?

Rand miji ochii; lucrurile din depărtare alunecau din nou înspre el.

— Un ţinut precum cel pe care l-am străbătut. Copaci. Apoi nişte dealuri şi nişte munţi. Nimic altceva. Ce-ai vrea să văd?

— Munţii, oftă Loial. Urechile i se pleoştiră, iar capetele sprâncenelor îi atingeau obrajii. Trebuie să fie Pumnalul Ucigaşului-de-Neam, Rand. Dacă lumea asta este ca a noastră, nu poate fi altceva. Numai că Pumnalul Ucigaşului-de-Neam e la vreo sută de leghe la miazăzi de Erinin. Chiar mai departe. E greu să judeci distanţele în locul ăsta, dar... cred că o să ajungem acolo până la căderea întunericului. Nu mai era nimic de adăugat. Nu ar fi putut străbate o sută de leghe în mai puţin de trei zile.

Fără să-şi dea seama, Rand murmură:

— Poate că locul ăsta e precum Căile de Taină.

Îl auzi pe Hurin gemând şi îi păru rău că nu-şi ţinuse gura.

Nu era un gând plăcut. Dacă pătrunzi printr-o Poartă – se găseau chiar lângă steddingul Ogierilor şi în desişurile lor – dacă intri acolo şi mergi o zi încheiată, te poţi trezi că ieşi pe o altă Poartă la o sută de leghe de locul de unde ai plecat. Căile erau acum întunecoase şi mucegăite, iar să o apuci pe acolo însemna moarte sau nebunie. Chiar şi Pieriţii se temeau să meargă pe Căi.

— Dacă e aşa, Rand, întrebă Loial cu glas scăzut, un pas greşit poate să ne omoare şi aici? Sunt oare lucruri pe care nu le-am văzut încă şi care ne pot face ceva mai rău decât să ne omoare? Hurin scoase din nou un geamăt.

Băuseră din apă, călăriseră de parcă nu aveau nici o grijă pe lume. Neatenţia ucidea grabnic dacă te aflai pe Căile de Taină. Rand înghiţi în sec, nădăjduind să scape de golul din stomac.

— E prea târziu să ne facem griji din pricina a ceea ce a fost, spuse el. Însă de aici înainte o să fim cu mare băgare de seama. Îi aruncă o privire lui Hurin. Amuşinarul îşi băgase capul între umeri, iar ochii îi fugeau în toate părţile, ca şi cum se întreba ce avea să sară la el şi de unde. E drept că de-a lungul timpului urmărise şi prinsese ucigaşi, dar asta era mult mai rău decât s-ar fi aşteptat. Nu te lăsa, Hurin. Încă n-am murit, şi nici n-o să murim. Va trebui să fim cu grijă de aici înainte. Atâta tot.

În acea clipă auziră un ţipăt slab din depărtare.

— O femeie! zise Hurin. Până şi această umbră de firesc îl însufleţi puţin. Ştiam eu că am văzut...

Se auzi un al doilea ţipat, mai deznădăjduit decât primul.

— Doar dacă poate zbura, spuse Rand. E la miazăzi de noi. Dădu pinteni calului şi porni în galop.

— Ai zis să fim cu băgare de seamă! striga Loial după el. Lumină, Rand, adu-ţi aminte! Ai grijă!

Rand se culcă pe spinarea Roşcatului, lăsând armăsarul să alerge. Era atras de ţipete. Era simplu să spui că trebuia să fie cu băgare de seamă, însă în vocea femeii se ghicea groaza. Trebuia să uite de tot, dacă voia să o ajute. La marginea altui pârâiaş, cu malurile mai abrupte şi mai înalte decât ale celorlalte, trase de hăţuri: Roşcatul alunecă într-o ploaie de pietre şi de ţărână. Ţipetele veneau... Acolo!

Văzu totul dintr-o privire. La două sute de paşi mai încolo, femeia stătea lângă un cal în pârâiaş, amândoi lipiţi de mal. Femeia se apăra cu o bucată ruptă de creangă de... o lighioană ce mârâia ameninţător. Rand înghiţi în sec şi rămase o clipă încremenit. Dacă broaştele ar fi fost la fel de mari ca urşii, sau dacă urşii ar fi avut pielea verde-cenuşie a broaştelor, cam aşa ar fi arătat. Un urs uriaş.

Fără să se mai gândească la lighioană, descălecă şi îşi pregăti arcul. Dacă se apropia călare, s-ar fi putut să fie prea târziu. Femeia de-abia mai izbutea să se ferească de lighioană. Distanţa era destul de mare – tot clipea în timp ce se căznea să îşi dea seama cam la ce depărtare e; distanţa părea să se schimbe de fiecare dată când creatura se mişca – însă şi ţinta era mare. Mâna bandajată îl stânjenea, dar slobozi numaidecât o săgeată.

Săgeata i se împlântă pe jumătate în piele, iar lighioana se întoarse cu faţa la Rand. În pofida distanţei, Rand făcu un pas înapoi. Capul acela uriaş, în formă de pană, nu-l văzuse niciodată la vreun animal, cum nu văzuse nici gura aceea mare, ca un cioc cu buze, încovoiat ca să sfâşie carnea. Şi avea trei ochi, mici şi înspăimântători, cu zbârcituri întărite înjur. Adunându-se, lighioana porni spre el în salturi uriaşe, stropind cu apă în jur. Lui Rand i se părea că unele salturi erau de două ori mai mari decât celelalte, deşi era convins că erau toate la fel.

— În ochi, strigă femeia. Glasul îi era uimitor de liniştit. Trebuie să îl loveşti în ochi ca să îl ucizi.

Puse săgeata în arc. Încercă să se cufunde în hău, deşi fără tragere de inimă; nu voia, dar tocmai pentru astfel de împrejurări îl pregătise Tam, şi ştia că altminteri nu avea să izbutească „Tatăl meu”, îşi spuse el, simţindu-se pierdut, apoi îl cuprinse golul. Lumina tremurătoare a saidinului era acolo, dar nu o băgă în seamă. Era una cu arcul, cu săgeata, cu silueta hidoasă care se apropia de el. Una cu ochiul. Nici nu simţi când săgeata plecă din arc.

Lighioana se ridică să mai sară o dată, dar săgeata o nimeri în ochiul din mijloc. Se prăbuşi la pământ, împroşcând cu apă şi cu mâl. Nu se mai mişca.

— Bună lovitură, şi vitejească, spuse femeia. Venea înspre el pe cal. Rand fu puţin mirat că nu fugise de îndată ce lighioana se întorsese spre el. Trecu pe lângă leş, fără măcar să arunce o privire în jos, apoi se caţără pe mal şi descălecă. Puţini ar cuteza să înfrunte un grolm, Seniore.

Era îmbrăcată toată în alb; rochia îi era despicată ca să poată călări; la brâu purta o cingătoare de argint, iar cizmele aveau şi ele ornamente de argint. Până şi şaua era albă, cu incrustaţii de argint. Iapa de culoarea zăpezii, cu gâtul arcuit şi pasul graţios, era aproape la fel de mare ca murgul lui Rand. Dar privirea îi rămase aţintită asupra femeii – după părerea lui, avea cam aceeaşi vârstă cu Nynaeve. Era înaltă; o palmă de ar fi avut mai mult şi ar fi putut să se uite drept în ochii lui. Era frumoasă; pielea de culoarea fildeşului contrasta puternic cu părul negru şi lung şi ochii ei întunecaţi. Mai văzuse femei frumoase. Moiraine era frumoasă, chiar dacă rece, la fel şi Nynaeve, când nu era furioasă. Egwene şi Elayne, Domniţa-Moştenitoare din Andor – îţi tăiau răsuflarea. Dar femeia aceasta... Limba i se lipi de cerul gurii; simţi cum începe să-i bată din nou inima.

— Slujitorii dumitale, Seniore?

Tresări şi se uită în jur. Hurin şi Loial se apropiaseră de ei. Hurin se zgâia ca şi el şi până şi Ogierul părea subjugat.

— Prietenii mei, zise el. Loial şi Hurin. Pe mine mă cheamă Rand. Rand al’Thor.

— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse Loial pe neaşteptate, de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi, dar dacă există într-adevăr o frumuseţe omenească desăvârşită, la chip şi la trup, atunci tu...

— Loial! strigă Rand. Ogierului îi înţepeniră urechile de ruşine. Şi Rand roşise; ce spusese Loial era foarte aproape de ceea ce gândea şi el.

Femeia râse cântat, dar în clipa următoare deveni ceremonioasă ca o regină pe tron.

— Eu mă numesc Selene, spuse ea. Ţi-ai pus viaţa în primejdie ca să o salvezi pe a mea. Îţi aparţin, Rand al’Thor. Şi, spre groaza lui Rand, îngenunche în faţa lui.

Stânjenit, fără să se uite la Hurin sau la Loial, Rand se grăbi să o ridice în picioare.

— „Bărbatul care nu îşi dă viaţa ca să salveze o femeie nu e bărbat.” Se făcu de îndată de ruşine, căci se înroşi. Era o vorbă din Shienar, şi ştia bine că e prea pretenţioasă, însă felul ei de a se purta îl molipsise şi pe el şi nu se putuse înfrâna. Vreau să zic... Adică, n-a fost... „Tâmpitule, nu poţi să-i spui unei femei că n-a fost mare lucru să-i salvezi viaţa.” A fost o cinste pentru mine. Asta aducea a Shienar, şi era şi destul de convenţional. Spera să fie de ajuns; nu-i mai venea nimic în cap, de parcă era încă împresurat de gol.

Deodată îşi dădu seama că femeia îl priveşte ţintă. Expresia de pe chipul ei nu se schimbase, dar ochii ei întunecaţi îl făceau să se simtă despuiat. Îi răsări în minte imaginea Selenei fără haine pe ea. Se înroşi din nou.

— Aaa! Şi de unde eşti, Selene? N-am văzut altă fiinţă omenească de când am ajuns aici. E vreun oraş prin preajmă?

Femeia se uită la el gânditoare, iar Rand se dădu înapoi cu un pas. Era limpede că stătea prea aproape de ea.

— Nu sunt din lumea aceasta, Seniore, spuse ea. Aici nu sunt oameni. Nimic viu, în afară de grolmi şi de alte câteva lighioane asemenea lor. Sunt din Cairhien. Cât despre cum am ajuns aici, nu prea ştiu. Ieşisem să călăresc şi m-am oprit să dorm puţin, iar când m-am trezit, eram aici, eu şi calul meu. Nădăjduiesc, Seniore, că mă vei salva din nou şi mă vei ajuta să ajung acasă.

— Selene, nu sunt... adică, spune-mi, te rog, Rand. Urechile îi luaseră din nou foc. „Lumină, nu contează dacă mă crede şi ea Senior. Arde-m-ar, nu contează.”

— Dacă aşa vrei... Rand, spuse ea cu un zâmbet. Lui Rand i se puse un nod în gât. O să mă ajuţi?

— Fireşte. „Arde-m-ar, dar e atât de frumoasă. Şi se uită la mine de parcă aş fi un viteaz din poveşti.” Îşi scutură capul, ca să scape de gândurile neroade. Dar mai întâi trebuie să-i găsim pe cei pe care îi căutăm. O să încerc să te feresc de primejdii, dar trebuie să-i găsim. E mai bine totuşi să vii cu noi decât să stai singură aici.

Femeia rămase tăcută câteva clipe; pe chip nu i se citea nimic. Rand habar n-avea la ce se gândea, vedea doar că îl cercetează din nou cu privirea.

— Un bărbat care îşi cunoaşte datoria, zise ea în cele din urmă. Un zâmbet fugar îi atinse buzele. Îmi place asta. Da. Cine sunt ticăloşii pe care îi căutaţi?

— Iscoade ale Celui Întunecat şi troloci, Domniţă, izbucni Hurin. Îi făcu o plecăciune stângace din şa. Au ucis oameni în fortăreaţa din Fal Dara şi au furat Cornul lui Vaiere, dar Seniorul Rand o să-l ia înapoi.

Rand se uită mâhnit la amuşinar; Hurin rânji. Se terminase cu ascunzişurile. Probabil că aici nu conta, dar după ce aveau să se întoarcă în lumea lor...

— Selene, nu trebuie să spui nimănui despre Corn. Dacă se află, o sută de oameni or să vină după noi ca să încerce şi ei să pună mâna pe el.

— Nu, nu ar fi bine să cadă în mâinile cui nu trebuie, zise Selene. Cornul lui Vaiere. Nici nu-ţi închipui de câte ori am visat să îl ating, să îl ţin în mână. Trebuie să-mi făgăduieşti că o să mă laşi să-l ating.

— Mai întâi trebuie să-l găsesc. Să mergem. Rand îi întinse mâna ca să o ajute să urce pe cal; Hurin descălecă şi îi ţinu scara. Lighioana aia pe care am omorât-o – ce era? Un grolm? S-ar putea să mai fie şi altele. Selene îi strânse mâna cu o putere neaşteptată, iar pielea îi era... Ca de mătase? Mai fină, mai catifelată. Rand se înfioră.

— Întotdeauna sunt şi altele, zise Selene. Iapa albă se smuci şi se zbârli la Roşcat, însă Selene o linişti.

Rand îşi petrecu arcul peste umăr şi îl încălecă pe Roşcat. „Lumină, cum poate avea cineva pielea atât de catifelată?”

— Hurin, unde e urma? Hurin? Hurin!

Amuşinarul tresări şi îşi luă ochii de la Selene.

— Da, Senior Rand. A... urma. Spre miazăzi, Seniore. Tot spre miazăzi.

— Să pornim. Rand se uită tulburat la grolmul verde-cenuşiu care zăcea în apă. Era mai bine când credeau că sunt singurele fiinţe vii din acea lume. Ia-le urma, Hurin.

Selene merse la început lângă Rand, vorbind despre una şi despre alta, punându-i întrebări şi numindu-l Senior. De mai multe ori fu cât pe-aci să-i spună că nu e Senior, ci doar păstor, dar de fiecare dată se uită la ea şi nu izbuti să meargă până la capăt. Era convins că o doamnă ca ea nu ar fi vorbit în acelaşi fel cu un păstor, nici măcar cu cel care îi salvase viaţa.

— Vei fi un bărbat de seamă când vei fi găsit Cornul lui Vaiere, îi zise Selene. Un bărbat vrednic să fie pomenit în legende. Bărbatul care sună din Corn îşi va făuri propriile legende.

— Nu vreau să sun din Corn şi nu vreau să fiu pomenit în nici o legendă. Nu ştia dacă se dăduse cu parfum, dar părea să aibă un miros aparte, ceva care îl făcea să nu se gândească decât la ea. Arome iuţi şi dulci îi gâdilau nasul.

— Orice bărbat vrea să fie un om de seamă. Ai putea fi cel mai mare bărbat din toate Vârstele.

Semăna prea mult cu ceea ce îi spusese Moiraine. Dragonul Renăscut avea de bună seamă să străbată Vârstele.

— Nu eu, zise el cu înfocare. Eu sunt – se gândi la cum avea să-l dispreţuiască dacă i-ar fi spus acum că e doar un păstor, după ce o lăsase să creadă că este Senior, aşa că nu mai continuă. Eu nu vreau decât să-l găsesc. Şi să ajut un prieten.

Selene tăcu o clipă, apoi spuse:

— Te-ai lovit la mână.

— Nu e mare lucru. Încercă să îşi bage mâna în haină – îi zvâcnea pentru că ţinuse frâul – dar Selene se întinse şi i-o apucă.

Rand fu atât de uimit, încât o lăsă; oricum nu avea cum să se împotrivească – fie o trăgea înapoi, dar asta ar fi fost o grosolănie, fie o lăsa să desfacă batista. Atingerea îi era răcoroasă şi sigură. Palma îi era roşie şi umflată, dar bâtlanul se vedea limpede.

Puse degetul pe urma de fier roşu, dar nu spuse nimic, nici măcar nu îl întrebă cum o dobândise.

— Ar putea să-ţi înţepenească mâna dacă nu te îngrijeşti. Am o alifie care ar putea fi de folos.

Luă o sticluţă de piatră dintr-un buzunar al mantiei, îi scoase dopul şi începu să îi ungă arsura cu o pomadă albă în timp ce mergeau.

La început alifia era rece, însă părea să îi pătrundă cald în piele. Şi dădea rezultate, aşa cum se întâmpla câteodată cu alifiile lui Nynaeve. Se uită uimit cum roşeaţa dispărea şi umflătura se micşora sub atingerea degetelor ei.

— Unii bărbaţi, zise Selene, fără să îşi ridice privirea de la mâna lui, aleg să caute mărirea, în timp ce alţii sunt siliţi să o facă. E întotdeauna mai bine să alegi decât să fii silit. Bărbatul care este silit nu este niciodată pe deplin liber. Trebuie să joace după cum îi spun cei care îl silesc.

Rand îşi trase mâna. Urma de fier roşu părea veche de cel puţin o săptămână, aproape vindecată.

— Ce vrei să spui? întrebă el.

Selene îi zâmbi, iar Rand se simţi ruşinat de izbucnirea lui.

— Cornul, fireşte, zise ea calm, punând alifia la loc. Aşa cum stătea pe iapa ei înaltă, care mergea în pas cu Roşcatul, aproape că putea să-l privească pe Rand drept în ochi. Dacă o să găseşti Cornul lui Vaiere, nu vei putea ocoli mărirea. Dar vei fi oare silit sau va fi alegerea ta? Asta e întrebarea.

Îşi scutură mâna. Semăna atât de mult cu ceea îi spusese Moiraine.

— Eşti Aes Sedai?

Selene ridică din sprâncene; ochii ei întunecaţi scânteiară, dar glasul îi era blând.

— Aes Sedai? Eu? Nu.

— Nu am vrut să te jignesc. Îmi pare rău.

— Să mă jigneşti? Nu m-ai jignit, doar că nu sunt Aes Sedai. Buzele i se arcuiră într-un surâs batjocoritor; chiar şi aşa era foarte frumoasă. Se pitesc în ascunzişul lor când ar putea face atât de multe. Slujesc când ar putea conduce, lasă oamenii să poarte războaie când ar putea aduce liniştea în lume. Nu, să nu mă numeşti niciodată Aes Sedai. Zâmbi şi îşi puse mâna pe braţul lui ca să îi arate că nu e supărată – atingerea ei îl făcu să înghită în sec – dar se simţi uşurat când rămase în urmă lângă Loial. Hurin îi făcu o mică reverenţă, ca un vechi slujitor de familie.

Rand era uşurat, dar în acelaşi timp îi simţea lipsa. Era la doar câţiva paşi în spate – se răsuci în şa ca să se uite la ea cum călărea lângă Loial; Ogierul stătea aplecat în şa ca să poată vorbi cu ea – dar nu era ca atunci când călărea lângă el şi îi simţea parfumul ameţitor, putea s-o atingă. Se întoarse la loc. Nu că ar fi vrut să o atingă – îşi aminti că o iubeşte pe Egwene; se ruşină că trebuia să îşi aducă aminte aşa ceva – dar era frumoasă, şi credea că e senior, şi zicea că ar putea fi un bărbat de seamă. Se certă singur, posac. „Şi Moiraine spune că poţi fi un bărbat de seamă; Dragonul Renăscut. Selene nu e Aes Sedai. Aşa e; e o femeie nobilă din Cairhien, iar tu eşti un biet păstor. Nu ştie asta. Cât o s-o mai laşi să creadă o minciună? Doar până scăpăm de aici. Dacă scăpăm. Dacă.” După aceea se cufundă într-o tăcere mohorâtă.

Încercă să se uite cu băgare de seamă la ţinutul pe care îl străbăteau – dacă Selene spunea că mai erau lighioane din acelea... grolmi... prin preajmă, trebuia să o creadă, iar Hurin era prea atent la urmă ca să mai observe şi altceva; Loial era adâncit în discuţia cu Selene şi nu ar fi văzut nimic până în ultima clipă – dar era greu. Dacă întorcea capul prea repede îi dădeau lacrimile; un deal sau un pâlc de copaci care păreau la o milă depărtare se apropiau la doar câţiva paşi dacă se uita din alt unghi.

Munţii erau din ce în ce mai aproape, de asta era sigur. Pumnalul Ucigaşului-de-Neam se desena acum ameninţător pe cer, ca un dinte de ferăstrău ridicându-se deasupra coamelor acoperite cu zăpadă. Ţinutul din jurul lor se preschimba deja în dealuri, prevestind apropierea munţilor. Aveau să ajungă acolo cu mult înainte de căderea întunericului, probabil peste un ceas sau două. „Mai mult de o sută de leghe în mai puţin de trei zile. Nu, chiar mai puţin. Am petrecut aproape o zi la miazăzi de Erinin în lumea reală. Peste o sută de leghe în mai puţin de două zile.”

— Zice că ai avut dreptate cu privire la locul ăsta, Rand. Rand tresări, apoi îşi dădu seama că Loial venise lângă el.

O căută pe Selene cu privirea şi văzu că mergea lângă Hurin; amuşinarul rânjea, tot clătina din cap şi mai că nu se lovea cu mâna peste frunte de fiecare dată când femeia spunea ceva. Rand se uită pieziş la Ogier.

— Mă mir că te-ai îndurat să o laşi să plece, după cum stăteaţi amândoi cu capetele lipite. Ce vrei să zici cu asta?

— E o femeie fascinantă, nu-i aşa? Unii Fruntaşi nu ştiu atât de multe despre istorie cât ştie ea – cu precădere despre Vârsta Legendelor – şi despre... Ah, da. Zice că ai dreptate în privinţa Căilor, Rand. Aes Sedai, unii dintre ei, au cercetat lumi ca aceasta şi, pornind de la ceea ce au găsit, au făcut Căile de Taină. Spune că există lumi în care se schimbă timpul şi nu distanţele. Dacă stai o zi acolo, te poţi trezi că în lumea reală a trecut un an, sau poate douăzeci. Sau invers. Acele lumi – această lume şi toate celelalte – sunt oglindiri ale lumii reale, aşa zice ea. Lumea asta pare mai palidă pentru că este o oglindire mai slabă, o lume care avea puţine şanse să existe cu adevărat. Altele seamănă mai mult cu lumea noastră. Acelea sunt la fel de solide ca şi lumea noastră şi acolo trăiesc oameni. Aceiaşi oameni, din câte spune ea. Închipuie-ţi una ca asta, Rand! Ai putea să mergi într-o astfel de lume şi să te întâlneşti cu tine. Pânza are o infinitate de chipuri, zice ea, şi fiecare chip ce poate exista va exista.

Rand scutură din cap, apoi regretă, căci totul în jur începu să se mişte încoace şi încolo, iar stomacul i se întoarse pe dos. Trase adânc aer în piept.

— De unde ştie toate astea? Tu ştii mai multe lucruri decât oricine altcineva, Loial, dar despre lumea asta nu auziseşi decât nişte zvonuri.

— E din Cairhien, Rand. Biblioteca regală din Cairhien este una dintre cele mai mari din lume, poate cea mai mare după cea din Tar Valon. Aielii au cruţat-o cu bună ştiinţă când au ars oraşul. Aielii nu distrug cărţi. Ştiai că ei...

— Nu-mi pasă de Aieli, spuse Rand cu înfocare. Dacă Selene ştie atât de multe, sper că a citit şi despre cum poate să ne ducă înapoi acasă. Aş vrea ca Selene...

— Ai vrea ca Selene să ce?

Femeia li se alătură, râzând. Rand se zgâi la ea de parcă fusese plecată luni la rând; aşa părea.

— Aş vrea ca Selene să mai meargă lângă mine, spuse el.

Loial chicoti, iar Rand simţi cum faţa îi ia foc.

Selene zâmbi şi îi aruncă o privire lui Loial.

— Te rog să ne ierţi, alantin.

Ogierul îi făcu o plecăciune din şa şi rămase în urmă; urechile i se lăsară în jos de mâhnire.

O vreme, Rand călări în tăcere, bucurându-se de tovărăşia lui Selene. Din când în când se uita la ea cu coada ochiului. Ar fi vrut să îşi dea seama exact ce crede despre ea. Ar fi putut oare să fie Aes Sedai, chiar dacă tăgăduise? Să fi fost trimisă de Moiraine ca să îl facă să meargă mai departe pe calea pe care trebuia să o urmeze potrivit planurilor femeilor Aes Sedai? Moiraine nu ar fi avut cum să ştie că va pătrunde în această lume ciudată, şi nici o femeie Aes Sedai nu ar fi încercat să ţină la distanţă o lighioană cu un băţ când ar fi putut s-o omoare pe loc sau să o pună pe fugă folosind Puterea. Bine atunci. Dacă tot îl socotea Senior şi nimeni din Cairhien nu avea cum s-o contrazică, ar fi putut foarte bine să o lase să creadă asta. Era, fără doar şi poate, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată, inteligentă şi învăţată, iar ea îl credea curajos; ce altceva mai puteai cere de la o soţie? „Asta-i nebunie curată. Dacă m-aş putea însura, aş lua-o pe Egwene, dar nu pot cere unei femei să se mărite cu cineva care o să înnebunească şi poate să îi facă rău.” Dar Selene era atât de frumoasă!

Văzu că îi cercetează sabia. Îşi pregăti explicaţia. Nu, nu era maestru săbier, iar sabia i-o dăduse tatăl lui. „Tam. Lumină, de ce nu poţi fi cu adevărat tatăl meu?” Alungă fără milă acest gând.

— A fost o lovitură minunată, spuse Selene.

— Nu, nu sunt... începu Rand, apoi clipi. Lovitură?

— Da. Ochiul acela atât de mic, de la o sută de paşi. Mânuieşti cu măiestrie arcul.

Rand se foi, stingherit.

— Ah, mulţumesc. Tata m-a învăţat o şmecherie. Îi povesti despre gol, despre cum îl învăţase Tam să folosească arcul. Ba chiar se trezi povestindu-i despre Lan şi lecţiile de scrimă.

— Contopirea, zise ea, cu mulţumire în glas. Îl văzu nedumerit şi adăugă: Aşa este numită... În unele locuri. Contopirea. Ca să înveţi cum să te foloseşti pe deplin de ea, cel mai bine e să te învălui tot timpul în ea, să rămâi mereu în mijlocul ei – cel puţin aşa am auzit.

Nici măcar nu trebuia să se gândească la ce îl aştepta în hău ca să ştie ce trebuie să răspundă, dar se mulţumi doar să spună:

— O să mă mai gândesc.

— Înconjoară-te mereu cu acest gol, Rand al’Thor, şi vei afla nebănuite feluri de a-l folosi.

— Am zis că o să mă mai gândesc. Selene deschise din nou gura ca să spună ceva, dar Rand o întrerupse. Ştii toate lucrurile astea. Despre gol – Contopire, cum îi spui. Despre lumea asta. Loial citeşte tot timpul; a citit mai multe cărţi decât am văzut eu vreodată, dar despre Pietre n-a găsit decât un fragment.