/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Roata timpului

Roata timpului • Ochiul Lumii

Robrt Jordan


OCHIUL LUMII

Robert Jordan

Cartea întâi a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Cezar Octavian Tabarcea

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/6AnkkC

ePub: https://is.gd/vBqz6B

pdf: https://is.gd/QwOqdX

─——————————————————————──—————

PROLOG • Piscul Dragonului

Palatul încă se mai cutremura din când în când, pe măsură ce pământul huruia din adâncuri, amintinduşi de ceea ce se petrecuse, şi gemea de parca nui venea să creadă. Razele de soare care pătrundeau prin fisurile din pereţi făceau să sclipească fuioarele de praf care tot mai pluteau în aer. Peste tot, pe pereţi, pe podele, pe tavane, se vedeau urmele pârjolului. Dungi negre şi late străbăteau vopseaua scorojită şi luciul frescelor ale căror culori fuseseră cândva vii şi vesele; funinginea acoperea dărâmăturile frizelor de oameni şi animale, care păreau că încercaseră să plece până ce avea să se liniştească haosul. Morţii zăceau peste tot, bărbaţi, femei şi copii, culcaţi la pământ, în timp ce încercau să fugă, de fulgerele care luminaseră fiecare coridor, sau cuprinşi de flăcările care izbucniseră de pe urma acestora, sau rămaşi prizonieri în piatra care se revărsase peste tot, ca şi cum ar fi fost vie, înainte să se lase iarăşi liniştea. Printrun ciudat contrast, tapiseriile colorate şi tablourile, toate nişte capodopere, atârnau încă la locul lor, neatinse, cu excepţia porţiunilor în care pereţii umflaţi le strâmbaseră poziţia. Mobilele meşteşugit lucrate, încrustate cu fildeş şi aur, rămăseseră pe loc; se dărâmaseră doar cele care fuseseră atinse de podeaua care se vălurise. Mintea care provocase distrugerea lovise drept la ţintă, fără să bage în seamă lucrurile neimportante.

Lews Therin Telamon rătăcea prin palat, ţinânduşi cu iscusinţă echilibrul atunci când pământul se clătina.

— Ilyena! Iubito, unde eşti?

Poala mantiei sale, de culoare cenuşiu deschis, se umezi de sânge, atunci când păşi peste cadavrul unei femei care zăcea cu ochii încă deschişi, încremeniţi a neîncredere; frumuseţea ei bălaie fusese distrusă de groaza ultimelor clipe.

— Iubita mea soţie, unde eşti? Unde se ascund cu toţii?

Privirile îi căzură asupra propriei imagini, reflectate întro oglindă care atârna strâmb pe un perete de marmură, umflat din loc în loc. Cândva, veştmintele sale fuseseră de o eleganţă regală, colorate în cenuşiu, stacojiu şi aur; acum, stofa frumos ţesută, adusă de neguţători de dincolo de Marea cea Mare, era ruptă şi murdară, plină de praf, acelaşi praf carei năclăia părul şi pielea. Pipăi o clipă simbolul cusut pe mantie, un cerc pe jumătate alb şi pe jumătate negru, culorile fiind separate de o linie şerpuită. Simbolul acela însemna ceva. Dar cercul brodat nui putea ţine atenţia trează pentru prea multă vreme. La fel de mirat, se privi în oglindă. Văzu un bărbat înalt, deabia ajuns la vârsta mijlocie, chipeş cândva, dar acum cu părul mai mult alb decât castaniu şi cu chipul ridat din cauza încordării şi a grijilor, cu ochi întunecaţi, care fuseseră martori la prea multe grozavii. Lews Therin chicoti, apoi îşi dădu capul pe spate. Râsul său răsună prin sălile lipsite de viaţă.

— Ilyena, iubito! Vino încoace, dragă soţie. Trebuie să vezi şi tu asta.

În spatele său văzduhul se văluri, sclipi, apoi se închegă, dând la iveală silueta unui bărbat care privi în jur şi se strâmbă o clipă, dezgustat. Nu era la fel de înalt ca Lews Therin şi era îmbrăcat numai în negru, cu excepţia dantelei albe ca zăpada de la guler şi a modelelor argintii care împodobeau vârfurile răsucite ale cizmelor sale înalte până la glezne. Păşi atent, ţinânduşi cu grijă mantia ca să nu atingă morţii. Podeaua încă tremura de pe urma cataclismului, dar atenţia bărbatului era îndreptată asupra celui care se privea în oglindă şi râdea.

— Prinţ al Dimineţii, rosti el. Am venit să te iau.

Râsul încetă brusc, iar Lews Therin se întoarse, fără să pară surprins.

— Aha, un oaspete. Ai Glas, străine? În curând va fi vremea pentru Cântare, iar pe aici sunt cu toţii bine veniţi să ia parte. Ilyena, iubito, avem un oaspete. Ilyena, unde eşti?

Bărbatul în negru făcu ochii mari de uimire, se repezi spre cadavrul femeii cu părul auriu, apoi se înapoie la Lews Therin.

— Lua tear Shai’tan, oare mana te-a atins deja atât de adânc?

— Numele ăsta, Shai…, murmură Lews Therin, tremurând şi ridicând o mână ca şi cum încerca să ţină ceva la distanţă. Nu trebuie să-l rosteşti. E primejdios.

— Deci măcar atâta îţi aminteşti. Primejdios pentru tine, prostule, nu pentru mine. Ce-ţi mai aminteşti? Trezeştete, idiot orbit de Lumină! N-am să te las să sfârşeşti aşa, nepăsător, cu mintea rătăcită! Aminteşteţi!

O clipă, Lews Therin rămase cu ochii holbaţi la mâna sa ridicată, fascinat de dârele de negreală. Apoi se şterse pe haina încă şi mai murdară şi îşi îndreptă atenţia către celălalt.

— Cine eşti şi ce vrei?

Bărbatul în negru îşi îndreptă umerii, arogant.

— Cândva, mi se zicea Elan Morin Tedronai, dar acum…

— Distrugătorul Speranţei, se auzi şoapta lui Lews Therin; o amintire îi zvâcni în minte, dar el întoarse capul, ferindu-se.

— Deci tot îţi mai aminteşti câte ceva. Da, Distrugătorul Speranţei. Aşa mi-au spus oamenii, după cum şi ţie ţiau spus Dragonul, dar, spre deosebire de tine, eu îmi port numele cu bucurie. Mi l-au dat ca să mă facă de ruşine, dar mai am încă vreme să-i fac să îngenuncheze şi să-l adore. Tu ce ai să faci cu numele tău? După ziua de azi ţi se va spune Ucigaşul de Neam. Ceai de gând să faci?

Lews Therin se încruntă, privind în lungul sălii distruse.

— Ar trebui ca Ilyena să fie aici, să întâmpine oaspetele, murmură el absent, apoi ridica glasul. Ilyena, unde eşti?

Pământul se cutremură; corpul femeii cu părul auriu tresăltă, ca şi cum i-ar fi răspuns, dar ochii lui nu îl zăriră.

Elan Morin făcu o grimasă.

— Uită-te la tine, zise el cu dispreţ. Cândva, erai primul dintre Slujitori. Cândva purtai Inelul de Tamyrlin şi şedeai pe Tronul Înalt. Cândva stăpâneai cele Nouă Sceptre de Putere. Şi acum, uită-te la tine! O zdreanţă de om, jalnic, distrus. Dar nu-i de ajuns. M-ai umilit în Sala Slujitorilor. Mai înfrânt la Porţile din Paaran Disen. Dar acum eu sunt cel mai mare. N-am să te las să mori până ce nu-ţi dai seama de asta. Iar când vei muri, ultimul tău gând va fi întruchiparea deplină a înfrângerii tale, şi vei vedea că este desăvârşită. Sau, poate, nici nu te las să mori…

— Nu înţeleg de ce nu apare Ilyena. Ce-o să mă mai certe dacă i se va părea că i-am ascuns un oaspete. Sper că îţi place conversaţia, ea e înnebunită după asta. Ai grijă. Ilyena îţi va pune atâtea întrebări, că s-ar putea să ajungi să-i spui tot ce ştii.

Dându-şi mantia cea neagră pe spate, Elan Morin îşi arcui palmele.

— Păcat de tine, murmură el, că nu e aici vreuna dintre Surorile tale. Eu niciodată nu m-am priceput la Vindecare, iar acum urmez calea unei alte puteri. Dar chiar şi una dintre ele ţi-ar fi putut oferi câteva clipe de trezie, dacă nu apucai s-o distrugi mai întâi. Eu pot să fac ceva la fel de potrivit pentru ceea ce vreau să obţin.

Zâmbetul care-i apăru brusc pe faţă exprima cruzime.

— Numai că mi-e teamă că vindecarea lui Shai’tan e diferită de cea pe care o cunoşti tu. Vino-ţi în fire, Lews Therin!

Întinse mâinile, iar lumina se micşoră, de parcă o umbră acoperise soarele.

Lews Therin fu cuprins de durere şi ţipă, un ţipăt care venea din adâncurile fiinţei lui, un ţipăt căruia nu-i putea pune capăt. Pe şira spinării i se întinseră flăcări; prin vene i se scurse acid. Se prăvăli pe spate, căzând pe podeaua de marmură; capul său se lovi de piatra şi zvâcni. Inima începu să-i bată de-i spărgea pieptul; fiecare bătaie îi trimitea prin trup o nouă flacără. Neajutorat, el începu să se zvârcolească. În loc de craniu avea un glob care se zvârcolea, pe punctul să crape. Strigătele sale răguşite răsunară prin tot palatul.

Încet, foarte încet, durerea se domoli. Trecură parcă mii de ani înainte să se oprească de tot, iar el încă mai tresărea slab, trăgând cu greu aer în piept prin gâtlejul rănit. Mii de ani se scurseră, parcă, înainte să izbutească să se întoarcă pe o parte, cu muşchii moi şi fleşcăiţi, apoi să se ridice pe mâini şi pe genunchi. Privirea i se opri pe trupul femeii cu păr auriu, iar ţipatul care izbucni din el le întrecu pe toate cele scoase mai devreme. Împleticinduse, de-abia ţinându-se pe picioare, el se târî cu greu pe podea până la ea. Adunându-şi toate puterile pe care le mai avea, o luă în braţe. Mâinile îi tremurau în timp ce-i dădea părul pe spate, descoperindu-i chipul cu ochii larg deschişi.

— Ilyena! Lumina să m-ajute, Ilyena!

Trupul i se lăsă protector peste al ei; suspinele lui erau ţipetele adânci ale unui bărbat care nu mai avea pentru ce să trăiască.

— Nu, Ilyena, nu!

— O poţi avea la loc, Ucigaşule de Neam. Marele Stăpân al Întunericului o poate readuce la viaţă, dacă primeşti să-l slujeşti. Să mă slujeşti pe mine.

Lews Therin îşi ridică ochii, iar bărbatul în negru, fără să vrea, făcu un pas înapoi, ferindu-se de privirea lui.

— De zece ani, Distrugătorule, spuse încet Lews Therin, ca şoapta unei lame de oţel scoase din teaca ei, de zece ani stăpânul tău ticălos a distrus lumea. Şi acum asta. Îţi făgăduiesc că…

— Zece ani! Neghiob jalnic! Războiul ăsta nu ţine de zece ani, ci de la începutul vremii. Noi doi ne-am luptat de o mie de ori pe măsură ce Roata se învârtea, de o mie de mii de ori, şi o să ne mai luptam până ce timpul moare şi Umbra iese învingătoare!

Bărbatul în negru îşi sfârşi vorba cu un strigăt, cu pumnul ridicat, şi veni rândul lui Lews Therin să se tragă înapoi, cu răsuflarea tăiată, din faţa strălucirii din ochii Distrugătorului.

Cu mare grijă, el o lăsă pe Ilyena jos, trecându-i cu blândeţe degetele prin păr. Se ridică. Avea ochii înecaţi în lacrimi, dar glasul îi era de oţel:

— Nu există iertare pentru toate celelalte fapte pe care le-ai făcut, Distrugătorule, dar pentru moartea Ilyenei îţi făgăduiesc că te voi lovi în aşa fel încât stăpânul tău nu te va mai putea face la loc. Pregăteştete să…

— Aminteşte-ţi, neghiobule! Aminteşte-ţi de asaltul tău zadarnic asupra Marelui Stăpân al Întunericului! Aminteşte-ţi de riposta lui! Aminteşte-ţi! Chiar în clipa asta, cei O Sută de Tovarăşi fărâmă lumea în bucăţi şi, cu fiecare zi, alţi o sută li se alătură. Ce braţ a ucis o pe Ilyena cea cu păr de aur, Ucigaşule de Neam? Nu al meu. Nu al meu. Ce braţ i-a culcat la pământ pe toţi cei cărora le curgea prin vene un strop din sângele tău, pe toţi cei pe care-i iubeai, care te iubeau? Nu al meu, Ucigaşule de Neam. Nu al meu. Aminteşte-ţi şi află care e preţul de plătit dacă i te împotriveşti lui Shai’tan!

Lews Therin începu brusc să transpire. Sudoarea îi lăsă dâre umede prin praful şi murdăria de pe chip. Îşi aminti, ca prin ceaţă, ca visul unui vis, dar ştia că totul era adevărat.

Geamătul său se izbi de ziduri, geamătul unui om care tocmai descoperise că-şi atrăsese blestemul asupra sufletului său cu propria mână; el îşi brăzdă faţa cu unghiile, ca pentru a smulge de acolo imaginea a ceea ce făcuse. Pe unde se uita, ochii săi dădeau de morţi. Erau rupţi în bucăţi, sau fărâmaţi, sau arşi, sau dispăruţi pe jumătate în piatră. Peste tot zăceau chipuri fără viaţă pe care le cunoştea şi le iubea. Bătrâni slujitori şi prieteni din copilărie, tovarăşi credincioşi de-a lungul anilor lungi de luptă. Şi copiii săi. Fiii şi fiicele sale, culcaţi la pământ ca nişte păpuşi sfărâmate, ale căror jocuri se curmaseră pentru totdeauna. Cu toţii, ucişi de mâna sa. Chipurile copiilor îl acuzau, ochii goi îl întrebau de ce o făcuse, iar lacrimile lui nu ajungeau să le răspundă. Râsul Distrugătorului îl biciuia şi-i îneca gemetele. Nu mai putea suporta chipurile, durerea. Nu mai putea îndura să mai rămână nici o clipă în acel loc. Cu disperare, se întinse spre Adevăratul Izvor, spre Saidin cel Pătat, şi Pluti.

Pământul din jurul său era plat şi gol. Prin apropiere curgea un râu, drept şi lat, dar Lews Therin simţea că, de jur împrejur, cale de o sută de leghe, nu era niciun om. Era singur, atât de singur pe cât putea fi un bărbat aflat încă în viaţă, dar nu putea scăpa de amintire. Ochii îl urmăreau prin nesfârşitele caverne ale minţii sale. Nu se putea ascunde din calea lor. Ochii copiilor. Ochii Ilyenei. Îşi întoarse chipul către cer, cu lacrimile sclipindui pe obraji.

— Iartă-mă, Lumină!

Dar nu credea că iertarea putea veni vreodată. Pentru ceea ce făcuse, nu exista iertare. Şi totuşi strigă spre cer şi cerşi ceea ce nu credea că ar fi putut primi.

— Iartămă, Lumină!

Era încă în contact cu Saidin, jumătatea bărbătească a Puterii care conducea universul, care făcea să se învârtească Roata Timpului, şi simţea mâna uleioasă care-i întina suprafaţa, rămasă de pe urma ripostei Umbrei, murdăria care osândise lumea. Din pricina lui. Din pricină că, în trufia sa, crezuse că oamenii puteau fi pe potriva Creatorului şi puteau face la loc ceea ce Creatorul făurise, iar ei stricaseră. Asta crezuse, în trufia sa.

Sorbi adânc din Adevăratul Izvor, şi apoi şi mai adânc, ca un om care murea de sete. În scurtă vreme, adunase mai mult din Puterea Supremă decât putea conduce fără ajutorul altcuiva; se simţea de parcă pielea îi luase foc. Încordându-se, se forţă să mai adune, încercă să o soarbă pe toată.

— Iartă-mă, Lumină! Ilyena!

Aerul se transformă în foc, iar focul, în lumină lichidă. Fulgerul care căzu din ceruri ar fi străpuns şi ar fi orbit orice ochi care l-ar fi zărit, fie şi pentru o clipă. Se prăbuşi din văzduh, îl străbătu înflăcărat pe Lews Therin Telamon şi se scurse în măruntaiele pământului. Piatra se făcu abur la contactul cu el. Pământul se zvârcoli şi tremură ca o făptură vie aflată în ghearele morţii. Dunga sclipitoare dăinui numai pentru o clipă, legând cerul de pământ, dar şi după ce dispăru pământul tot tremura, ca marea pe timp de furtună. Piatra topită erupse cinci sute de picioare în aer, iar solul care gemea se înălţă, aruncând şuvoiul arzător din ce în ce mai sus. De la miazănoapte şi de la miazăzi, de la răsărit şi de la apus, vântul începu să sufle, rupând copacii ca pe nişte beţişoare, strigând ascuţit şi năpustinduse ca pentru a ajuta muntele să crească din ce în ce mai sus spre cer. Mereu spre cer.

În sfârşit, vântul se potoli; pământul încă mai tremura uşor, de parcă ar fi murmurat ceva. Din Lews Therin Telamon nu mai rămăsese niciun semn. Pe locul în care se aflase era acum un munte, care se înălţa mai multe mile către cer, cu lava topită care încă se scurgea din vârful său neregulat. Râul cel lat şi drept fusese împins mai departe de munte şi silit să facă un cot, iar apoi să se despartă pentru a forma la mijloc o insulă lungă. Umbra muntelui aproape că atingea insula; se întindea întunecată peste pământ, ca braţul rău prevestitor al profeţiei. O vreme, nu se mai auziră decât murmurele înfundate, ca de protest, ale pământului.

Pe insulă, văzduhul sclipi şi se închegă. Apăru bărbatul în negru, care rămase cu ochii aţintiţi la muntele de foc ce se înălţa din câmpie. Chipul i se schimonosi de furie şi dispreţ.

— Nu poţi scăpa aşa uşor, Dragonule. Între noi doi, povestea nu sa terminat. Nu se va termina până la sfârşitul veacurilor.

Apoi el dispăru, iar muntele şi insula rămaseră pustii. Aşteptând.

Iar Umbra a căzut pe Pământ, şi Lumea s-a fărâmat piatră cu piatră. Oceanele s-au retras, iar munţii au fost înghiţiţi, şi popoarele s-au împrăştiat prin cele opt colţuri ale Lumii. Luna era ca sângele, iar soarele era precum cenuşa. Mările fierbeau, iar cei vii îi invidiau pe cei morţi. Totul era sfărâmat şi totul se pierduse, în afara amintirii. Şi mai presus de orice rămăsese o amintire, a celui care adusese Umbra şi Frângerea Lumii. Şi i s-a spus Dragonul.

(din Aleth nin Taerin alta Camora, Frângerea Lumii.

Autor necunoscut, Vârsta a Patra)

Iar în acele zile s-a-ntâmplat, aşa cum se mai întâmplase şi înainte şi se va mai întâmpla, ca întunericul să se lase greu asupra pământului, împovărând sufletele oamenilor, iar cele verzi să se usuce şi speranţa să moară. Şi oamenii i-au strigat Creatorului, spunândui: O, Lumină a Cerurilor, Lumină a Lumii, fie ca în final Cel Făgăduit să se nască din munte, aşa cum spun profeţiile, cum a fost în vremurile trecute şi cum va fi din nou în cele ce vor veni. Fie ca Seniorul Zorilor să cânte pământului, pentru ca toate cele verzi să crească şi mieii să zburde prin văi. Fie ca braţul Seniorului Zorilor să ne adăpostească de întuneric, iar marea sabie a dreptăţii să ne apere. Fie ca Dragonul să plutească din nou pe aripile timpului.

(din Charal Drianaan te Calamon, Ciclul Dragonului.

Autor necunoscut, Vârsta a Patra)

CAPITOLUL 1 • Un drum pustiu

Roata Timpului se învârte mereu, iar Vremurile vin şi trec, lăsând în urmă amintiri care devin legendă. Legendele pălesc şi se transformă în mituri, şi până şi miturile sunt de mult uitate atunci când Vârsta care le-a dat viaţă se întoarce. Într-o Vârstă, căreia unii îi spuneau cea de a Treia, una ce încă urmează să vină, dar e de mult apusă, o pală de vânt izbucni în Munţii de Negură. Vântul nu era începutul începuturilor, căci mişcările Roţii Timpului nu cunosc începuturi şi sfârşituri. Era doar un început printre atâtea altele.

Iscat de sub piscurile mereu înconjurate de nori de pe urma cărora munţii îşi primiseră numele, vântul suflă spre răsărit, peste Dealurile Nisipoase – care cândva, înainte de Frângerea Lumii, fuseseră malul unui mare ocean. Apoi se prăvăli spre Ţinutul celor Două Râuri, străbătând pădurea încâlcită numită Pădurea de la Apus, şi se abătu asupra a doi bărbaţi care mergeau, cu o căruţă şi un cal, de-a lungul drumului pietruit numit Calea Carierei. Cu toate că primăvara ar fi trebuit să înceapă de mai mult de o lună, vântul purta cu el un suflu de gheaţă, ca şi cum ar fi preferat să aducă nori de zăpadă.

Rafalele îi lipeau lui Rand al’Thor mantia de spate; îi încurcau bucata de lână de culoarea pământului printre picioare, apoi o făceau să fluture în spatele lui. Băiatul îşi dorea să fi avut un surtuc mai gros sau să-şi fi pus încă o cămaşă. Aproape de fiecare dată când încerca să-şi tragă mantia pe lângă corp, aceasta se prindea în tolba carei atârna la şold. Oricum, nu prea îl ajuta dacă încerca săşi ţină mantia cu o singură mână – în cealaltă avea arcul, cu o săgeată deja pregătită, gata să tragă.

După ce o rafală foarte puternică îi smulse mantia din mână, el aruncă o privire spre tatăl său, pe deasupra spinării iepei lăţoase, maronii. Se simţi cam ca un prostănac pentru faptul că voise să se asigure că Tam era încă acolo – dar era una din acele zile în care totul părea cu putinţă. Vântul vuia atunci când se înteţea, dar, în afară de asta, tot ţinutul era cufundat întro tăcere grea. Prin comparaţie, scârţâitul uşor al osiei părea foarte zgomotos. În pădure nu cânta nici o pasăre, de pe nici o creangă nu se auzeau chiţăiturile veveriţelor. Nu că s-ar fi aşteptat să le audă – nu într-o aşa primăvară.

Numai copacii care nu-şi pierdeau frunzele sau acele în timpul iernii mai erau încă verzi. Mănunchiuri de crenguţe căzute din tufişurile rămase din anul care trecuse se întindeau, ca nişte pânze maronii de păianjen, peste ţancurile de stâncă de sub copaci. Şi buruienile erau puţine – cele mai numeroase printre ele erau urzicile, iar restul erau tot felul de soiuri cu ghimpi sau cu ace sau buruienile puturoase careţi lăsau un miros de mucegai pe încălţări dacă le călcai cumva, din greşeală. Pe jos, acolo unde copacii adunaţi laolaltă ţineau o umbră deasă, încă se mai vedeau petice de zăpadă. Nici acolo unde reuşea să ajungă, lumina soarelui nu avea nici putere, nici căldură. Soarele palid se înălţase deasupra copacilor, la răsărit, dar lumina lui era oarecum întunecată, ca şi cum s-ar fi amestecat cu umbra. Era o dimineaţă tulbure, numai bună pentru gânduri neplăcute.

Din instinct, băiatul atinse coada săgeţii; era pregătit să o ridice şi să şi-o lipească de obraz întro clipă, aşa cum îl învăţase Tam. Iarna fusese destul de rea şi pe la ferme, mai rea decât oricare dintre cele de care-şi aminteau fie şi cei mai bătrâni din sat, dar pesemne că în munţi fusese şi mai cumplită, dacă era să se ia după numărul de lupi care fuseseră siliţi să năvălească în Ţinutul celor Două Râuri. Lupii atacau periodic ţarcurile de oi şi străpungeau cu colţii pereţii grajdurilor, ca să ajungă la vite şi la cai. Ba oile mai fuseseră atacate şi de urşi, deşi nimeni nu-i mai văzuse prin acele locuri de ani întregi. Dacă ieşeai din casă după lăsarea întunericului, nu mai erai în siguranţă. Oamenii cădeau pradă fiarelor la fel de des ca oile, şi asta nu întotdeauna după asfinţit.

Tam mergea cu paşi mari de cealaltă parte a Belei, sprijinindu-se în suliţă ca într-un toiag, nebăgând în seamă vântul carei făcea mantia maronie să fluture ca o flamură. Din când în când, atingea uşor şoldul iepei, ca săi amintească să-şi continue drumul. Cu pieptul său puternic şi cu faţa lată, oferea concreteţe atmosferei acelei dimineţi, ca o stâncă nemişcată, în mijlocul unui vis vag. Deşi obrajii săi arşi de soare erau ridaţi, iar părul nu mai avea decât câteva şuviţe negre printre cele cărunte, era în el un sâmbure de duritate, de parcă nici măcar un potop nu lar fi putut culca la pământ. Acum păşea netulburat pe drum. Fie, părea să spună mersul său, deci fiecare crescător de oi trebuie să se păzească de urşi şi de lupi, dar fiarele ar face bine să nu încerce să-l oprească pe Tam al’Thor din drumul spre Emond’s Field.

Tresărind cuprins de un sentiment de vinovăţie, Rand se întoarse cu ochii la partea sa de drum; calmul lui Tam îi adusese aminte de sarcina pe care o avea. Era cu un cap mai înalt decât tatăl său, mai înalt decât oricare alt bărbat din ţinut, şi nu prea semăna cu Tam, decât poate la lăţimea umerilor. Ochii săi cenuşii şi nuanţa roşiatică a părului erau o moştenire de la mama sa, din câte îi spusese Tam. Ea nu fusese dinspre partea locului, iar Rand nu prea îşi mai amintea decât de zâmbetul de pe chipul ei; totuşi, în fiecare an îi punea flori pe mormânt – şi primăvara, la sărbătoarea Bel Tine, şi vara, la Ziua Soarelui.

În căruţa care înainta legănat se aflau două butoiaşe cu rachiu de mere, făcut de Tam, şi opt butoaie ceva mai mari cu cidru, care, după o iarnă întreagă de îngrijiri, de-abia prinsese puţină tărie. În fiecare an, Tam venea cu aceste produse la hanul Izvorul de Vin, dăruindule pentru sărbătoarea de Bel Tine; aşa că, după cum o declarase, nu avea de gând nici în această primăvară să se lase intimidat de lupi sau de vântul rece. Chiar şi aşa, nu mai fuseseră în sat de săptămâni întregi. Nici măcar lui Tam nu prea-i venea să călătorească mult zilele astea. Totuşi, el îşi dăduse cuvântul că va aduce rachiul şi cidrul, deşi întârziase chiar până în ajunul sărbătorii. Pentru Tam era important să-şi ţină cuvântul. Rand era pur şi simplu fericit să plece de la fermă, aproape la fel de fericit ca şi pentru faptul că venise ziua de Bel Tine.

În timp ce Rand supraveghea partea sa de drum, începu să-l încerce o senzaţie, din ce în ce mai intensă, că îl urmarea cineva. O vreme, încercă să n-o bage în seamă. Printre copaci nu se mişca nimic, şi nu se auzea decât zgomotul vântului. Dar senzaţia nu numai că persista, ci devenea şi mai puternica. Părul de pe braţe i se ridicase; pielea îl mânca, de parcă îl durea ceva pe dinăuntru.

Nervos, el îşi schimbă poziţia arcului, ca să se poată scărpina, şi îşi spuse că ar fi cazul să nuşi mai facă idei. Nu era nimic în pădure pe partea lui de drum, iar dacă ar fi fost ceva pe cealaltă parte, iar fi spus Tam. Aruncă o privire peste umăr… şi clipi surprins. Pe drum, la nu mai mult de douăzeci de lungimi în spate, o siluetă călare, învăluită în mantie, îi urmărea. Şi calul, şi călăreţul erau la fel de întunecaţi, de un negru mat şi fără strălucire.

Obişnuinţa, şi nimic altceva, îl împiedica să se oprească în loc în timp ce privea.

Mantia călăreţului îl învăluia din cap până în picioare; gluga îi venea mult peste faţă, aşa că nu se vedea nimic din el. Rand se gândi în treacăt că era ceva ciudat în înfăţişarea călăreţului; însă ceea ce-l fascina cu adevărat era deschizătura umbrită a glugii. Nu reuşea să zărească decât foarte vag contururile feţei, dar avea senzaţia că privea drept în ochii necunoscutului. Şi nu-şi putea lua privirea de la el. Stomacul i se strânse de nelinişte. De sub glugă nu se zărea decât o umbră, dar simţi un val de duşmănie care-l lovi atât de puternic, de parcă ar fi văzut limpede un chip schimonosit de ură faţă de toate făpturile vii, şi mai ales faţă de el. Faţă de el, mai presus de orice.

Dintr-odată lovi o piatră cu călcâiul şi se împiedică, luându-şi ochii de la Călăreţul cel Întunecat. Arcul îi căzu pe drum şi numai faptul că întinsese mâna şi se prinsese de frâul Belei îl opri să nu se prăvălească şi el pe spate. Sforăind surprinsă, iapa se opri, întorcânduşi capul să vadă cine o prinsese. Tam se încruntă la el peste spinarea Belei:

— Ei, băiete, ai păţit ceva?

— E un călăreţ, zise Rand gâfâind, în timp ce se îndrepta din şale. Un străin, care ne urmăreşte.

— Unde? întrebă bărbatul mai vârstnic, ridicându-şi suliţa cu vârful lat şi privind în urmă cu mare grijă.

— Acolo, pe…

Dar Rand tăcu brusc, odată întors spre locul în care se uitase ceva mai devreme. Drumul din spatele lor era gol. Neîncrezător, el privi în pădure, pe ambele părţi ale drumului. Copacii cu crengi goale nu ofereau niciun loc bun pentru o ascunzătoare, şi totuşi nici urmă de cal sau călăreţ. Băiatul prinse privirea nedumerită a tatălui său.

— Era acolo. Un bărbat într-o mantie neagră, pe un cal negru.

— N-aş vrea să-ţi pun cuvântul la îndoială, băiete, dar atunci unde a dispărut?

— Nu ştiu. Dar era acolo.

Dintr-o mişcare, Rand îşi ridică arcul şi săgeata care-i căzuseră. Într-o clipă, cercetă penele din coada săgeţii, apoi o puse la loc în arc şi-l încordă pe jumătate. Apoi însă se opri. Nu avea în ce să ţintească.

— Zău că era.

Tam îşi clătină capul cărunt.

— Ei, dacă zici tu, băiete. Atunci hai să vedem. Un cal lasă urme de copite, chiar şi pe pământul ăsta bătătorit.

O apucă spre spatele căruţei, cu mantia fluturându-i în vânt.

— Dacă le găsim, atunci ştim sigur că a fost. Dacă nu… mă rog, în zile ca asta orice om poate avea vedenii.

Brusc, Rand îşi dădu seama ce fusese în neregulă cu călăreţul (pe lângă faptul că apăruse într-un chip atât de ciudat). Vântul carei biciuia şi pe el, şi pe Tam nu-i mişcase acestuia nici măcar una dintre cutele mantiei. Dintr-odată, băiatului i se uscă gura. Pesemne că i se păruse. Tatăl său avea dreptate. O dimineaţă ca asta putea să facă pe oricine să aibă vedenii. Numai că nu-i venea să creadă. Dar cum să facă să-i spună tatălui său că bărbatul care părea să fi dispărut pur şi simplu în văzduh purta o mantie pe care vântul n-o putea atinge?

Cu o expresie îngrijorată, îşi miji ochii, cercetând pădurile care-i înconjurau. Arătau altfel decât de obicei. Era obişnuit să se plimbe liber prin pădure, aproape de când învăţase să meargă, învăţase să înoate în lacurile şi pâraiele din Pădurea de la Apus, dincolo de ultimele ferme aflate la apus de Emond’s Field. Cercetase şi Dealurile Nisipoase – ceea ce multă lume spunea că aducea ghinion iar odată, împreună cu prietenii săi cei mai apropiaţi, Mat Cauthon şi Perrin Aybara, ajunsese chiar până la poalele Munţilor de Negură – cu mult mai departe decât ajunseseră în viaţa lor cei mai mulţi oameni din Emond’s Field. Pentru ei, o călătorie în satul vecin, în sus, pe Dealul Străjii, sau în jos, până la Deven Ride, era o mare ocazie. Pe nicăieri, în toate aceste drumuri, Rand nu dăduse peste vreun loc care să-l înspăimânte. Cu toate acestea, azi, Pădurea de la Apus nu mai era locul pe care şi-l amintea. Un bărbat care putea dispărea atât de brusc putea să şi reapară la fel, pe neaşteptate, poate chiar lângă ei.

— Nu, tată, nu-i nevoie.

Tam se opri surprins, iar Rand încercă să-şi ascundă fâstâceala jucânduse cu gluga mantiei.

— Cred că ai dreptate. N-are sens să căutăm ceva ce nu există, mai ales că avem lucruri mai bune de făcut – să ajungem în sat şi să scăpăm de vântul ăsta.

— Mi-ar prinde bine o pipă, zise Tam încet, şi o cană cu bere undeva la căldură. Apoi, zâmbind larg, adăugă dintr-odată: Şi pare-mi-se că eşti nerăbdător so vezi pe Egwene.

Rand reuşi să zâmbească slab. Avea o sumedenie de lucruri pe suflet, în momentul respectiv, iar fata Starostelui era undeva, în josul listei. Nu-i mai trebuia nici o altă tulburare. De un an încoace, de câte ori se întâlneau, ea îl făcea să se simtă din ce în ce mai nelalocul lui. Şi, mai rău, parcă nici nu-şi dădea seama. Nu, era limpede – nu voia să se mai gândească şi la Egwene.

Tocmai când spera ca tatăl său să nu-şi dea seama că era speriat, Tam spuse:

— Băiete, aminteşteţi: flacăra şi hăul.

Ciudat lucru – cel învăţase Tam: să se concentreze asupra unei flăcări, una singură, în care să-şi verse toate emoţiile – frică, ură, mânie – până ce mintea i se golea. Numai să devină una cu hăul rămas, apoi putea face orice voia – aşa îi spusese Tam. Nimeni din Emond’s Field nu mai vorbea aşa. Şi totuşi, tocmai Tam câştiga în fiecare an întrecerea de tras cu arcul de la Bel Tine, cu ajutorul flăcării şi al hăului. Rand credea că, anul acesta, avea şi el o şansă să ocupe un loc bun – dar numai să izbutească să rămână în hău. De vreme ce Tam adusese vorba despre asta, era limpede că-i observase tulburarea; dar nu mai pomeni nimic altceva.

Tam o îmboldi pe Bela să pornească din nou la drum şi îşi reluară mersul; bărbatul mai în vârstă umbla cu paşi mari, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun şi nici nu s-ar fi putut întâmpla vreodată. Rand îşi dorea să-i fi putut urma exemplul. Încercă să-şi golească mintea, dar hăul îi tot scăpa printre degete, înlocuit de imaginea călăreţului cu mantie neagră.

Voia să creadă că Tam avea dreptate, că nu existase niciun călăreţ decât în mintea lui, numai că amintirea senzaţiei de ură era mult prea vie. Era limpede că fusese cineva acolo. Iar acel cineva îi dorea răul. Băiatul se tot uită în urmă, până ce în jurul lor apărură acoperişurile ascuţite, de stuf, ale caselor din Emond’s Field.

Satul se afla la marginea Pădurii de la Apus, care se tot rărea, până ce ultimii copaci răzleţi se amestecau printre casele solid construite. Spre răsărit, pământul cobora într-o pantă uşoară. Deşi prin jur erau răspândite şi petice de pădure, împrejurimile satului, până la Codrul cu Bălţi, cu îngrămădeala lui de râuri şi lacuri, erau pline de ferme şi de câmpuri şi păşuni mărginite cu garduri vii. Spre apus, pământul era la fel de fertil, iar păşunile de acolo erau aproape în fiecare an verzi; dar în Pădurea de la Apus se găseau foarte puţine ferme. Iar pe măsură ce te apropiai de Dealurile Nisipoase, acestea dispăreau cu totul – ca să nu mai vorbim de ţinutul din jurul Munţilor de Negură, care se înălţau peste creştetele copacilor din Pădurea de la Apus, ceva mai departe de Emond’s Field, dar foarte vizibili. Unii spuneau că pe acolo pământul era prea stâncos – dar tot Ţinutul celor Două Râuri era plin de pietre.

Alţii spuneau că locul aducea ghinion. Câţiva mormăiau cum că n-avea rost să te apropii de munţi mai mult decât era nevoie. Oricum ar fi stat lucrurile, numai oamenii cei mai îndrăzneţi îşi aveau fermele în Pădurea de la Apus.

După ce căruţa trecu de primul rând de case, în jurul ei începură să roiască cete întregi de copilaşi şi de câini. Bela păşea răbdătoare, fără să bage de seamă plozii zgomotoşi care se împiedicau pe sub nasul ei, jucându-se de-a prinselea sau cu cercul. În ultimele luni, jocurile şi râsul copiilor fuseseră destul de rare; chiar după ce vremea se mai îmblânzise, copiii rămâneau în case de frica lupilor. Pesemne că numai apropierea Sărbătorii îi convinsese să iasă iarăşi la joacă.

Dar Sărbătoarea îi influenţa şi pe cei mari. Obloanele late fuseseră trase şi, aproape în fiecare casă, gospodinele ieşiseră la geam, încinse cu şorţuri şi cu părul prins în basmale, scuturând cearşafurile sau scoţând saltele şi punându-le pe pervaz la aer. Deşi frunzele copacilor nu încolţiseră, nici o femeie nu era dispusă să o prindă Bel Tine înainte să-şi fi terminat curăţenia de primăvară. În fiecare curte se vedeau preşuri atârnate pe sfori, iar copiii care nu reuşiseră să scape afară, pe uliţe, îşi vărsau furia lovindu-le cu bătătoarele. Pe multe dintre acoperişuri se vedeau stăpânii caselor care se plimbau de colo colo, verificând stuful, ca să observe dacă nu cumva stricăciunile iernii le cereau să-l cheme în ajutor pe meşterul Cenn Buie.

Tam se opri de câteva ori, pentru scurtă vreme, intrând în vorbă cu unul sau altul. De vreme ce nici el, nici Rand nu plecaseră de la fermă de mai multe săptămâni, fiecare voia să se pună la curent cu mersul lucrurilor de prin zona lor. Oamenii din Pădurea de la Apus nu apăruseră prea des în oraş. Tam le vorbi tuturor despre stricăciunile provocate de furtunile din timpul iernii, devenite din ce în ce mai rele, de mieii născuţi morţi, de câmpurile maronii pe care, în mod normal, ar fi trebuit să încolţească grânele şi să înverzească păşunile, de stolurile de corbi care soseau în locul păsărilor cântătoare. Erau poveşti destul de triste – în timp ce, de jur împrejurul lor, lumea se pregătea de Bel Tine, oamenii care-l ascultau pe Tam clătinau din cap cu îngrijorare. Era la fel peste tot.

Cei mai mulţi dintre ascultători ridicau din umeri şi spuneau:

— Ei, cu voia Luminii, o să trecem şi prin asta.

Iar alţi rânjeau şi adăugau:

— Şi chiar şi fără voia ei, tot o să scăpăm.

Aşa era felul celor mai mulţi oameni din Ţinutul celor Două Râuri. Nişte oameni care erau siliţi să privească grindina care le strica recoltele sau lupii care le furau mieii, şi apoi s-o ia de la capăt, iar şi iar, indiferent de câte ori li se întâmpla, nu renunţau atât de uşor. Cei mai mulţi dintre cei care renunţau plecaseră de mult.

Tam nu s-ar fi oprit să stea de vorbă cu Wit Congar, dacă bărbatul nu ar fi ieşit în uliţă, forţândui să se oprească, altminteri Bela ar fi drept peste el. Cei din neamurile Congar şi Coplin – membrii lor se căsătoriseră de atâtea ori între ei încât nimeni nu mai ştia unde se termina un neam şi începea celalalt – erau, cu toţii, bine cunoscuţi, de la Dealul Străjii până la Deven Ride, şi poate chiar până la Taren Ferry, drept cârcotaşi şi scandalagii.

— Trebuie să ajung cu astea la Bran al’Vere, Wit, zise Tam, arătând spre butoaiele din căruţă, dar bărbatul ciolănos rămase pe loc, cu o figură acră. Până la venirea lor stătuse întins pe treptele din faţa casei sale, nu urcat pe acoperiş, deşi stuful părea să aibă mare nevoie de îngrijirile lui jupân Buie. Wit Congar nu părea niciodată dispus să se apuce de treabă sau să ducă la bun sfârşit ceea ce începuse. Aşa erau cei mai mulţi din neamurile Coplin şi Congar, dacă nu şi mai rău.

— Ce ne facem cu Nynaeve, al’Thor? întrebă Congar. N-avem ce face cu aşa o Meştereasă în Emond’s Field.

Tam oftă adânc.

— Nu-i treaba noastră, Wit. De Meştereasă se ocupe femeile.

— Păi, al’Thor, ar fi mai bine să luăm măsuri. Ne-a zis că o să avem o iarnă blândă. Şi o recoltă bună. Acum, numai s-o întrebi ce-i şopteşte vântul, că se şi încruntă la tine şi-ţi întoarce spatele.

— Dacă ai întrebat-o aşa cum faci tu de obicei, Wit, zise Tam răbdător, ai noroc că nu ţi-a tras şi una cu băţul pe spinare. Acuma, nu te supăra, băutura…

— Nynaeve al’Meara e pur şi simplu prea tânără pentru o Meştereasă, al’Thor. Dacă Soborul Femeilor nu face nimic, trebuie s-o facă Sfatul.

— Ce te priveşte pe tine Meştereasa, Wit Congar? tună un glas de femeie.

Wit clipi stingherit când nevastă-sa ieşi furioasă din casă. Daise Congar era de două ori cât bărbatu-său, o femeie cu chipul încruntat şi fără nici o uncie de grăsime pe trup. Îl privi urât, cu mâinile în şolduri.

— Încearcă tu să te amesteci în treburile Soborului, şi ai să vezi dacă-ţi place să n-ai ce mânca dacă nu-ţi găteşti singur. Ceea ce n-ai să faci în bucătăria mea. Şi hainele o să ţi le speli singur şi o să-ţi faci şi patul. Dar nu sub acoperişul meu.

— Dar, Daise, scânci Wit, nu făceam decât să…

— Pe mine să mă iertaţi Daise, Wit, zise Tam. Lumina să vă scalde pe amândoi.

O îmboldi iarăşi pe Bela să pornească, ocolindu-l pe bărbatul cel slăbănog. Pe moment, atenţia lui Daise era îndreptată asupra bărbatului său, dar nu-i putea lua mult să-şi dea seama cu cine vorbise acesta.

Din acest motiv, tatăl şi fiul nu primiseră niciuna dintre invitaţiile de a se opri să îmbuce sau să bea ceva. De cum îl vedeau pe Tam, gospodinele din Emond’s Field treceau la atac, ca ogarii care au zărit un iepure. Absolut toate ştiau pe câte cineva care ar fi putut fi o nevastă numai bună pentru un văduv, stăpân peste o fermă bogată, chiar şi unul care locuia în Pădure.

Rand mergea la fel de repede ca Tam, şi poate chiar mai repede. Câteodată, când Tam nu era prin preajmă, era şi el încolţit şi nu avea cum scăpa fără grosolănie. Aşezat pe un scăunel lângă focul din bucătărie, i se ofereau pateuri, prăjituri cu miere sau plăcinte cu carne. Şi în tot timpul ăsta, ochii gospodinei îl cântăreau şi-l măsurau la fel de precis ca balanţa şi metrul unui neguţător, în timp ce îi povestea că mâncarea nu era nici pe departe la fel de bună ca aceea pe care o făcea sora ei, rămasă văduvă, sau verişoara ei mijlocie. „Că doar Tam nu întinereşte”, obişnuiau ele să zică. Era foarte bine că-şi iubise atâta soţia – asta suna bine pentru următoarea femeie din viaţa lui –, dar era în doliu de mult prea mult timp. Tam avea nevoie de o femeie bună. E limpede ca bună ziua, spuneau ele (sau ceva asemănător, în orice caz), că un bărbat pur şi simplu nu poate trăi fără o femeie care să-i poarte de grijă şi să-l scoată din necazuri. Şi mai rele erau cele care, ajunse în acel moment al discuţiei, se opreau gânditoare şi-l întrebau, cu o neglijenţă bine căutată: de fapt el, Rand, câţi ani împlinise?

Precum cei mai mulţi oameni din Ţinutul celor Două Râuri, Rand avea o fire foarte încăpăţânată. Străinii spuneau câteodată că aceasta era trăsătura dintâi a localnicilor, că le puteau da lecţii şi catârilor şi chiar şi pietrelor. De cele mai multe ori, gospodinele erau femei bune şi blânde, dar lui Rand nu-i plăcea să fie împins de la spate; iar ele îl făceau să se simtă mânat cu un băţ. Aşa că îşi continuă drumul cu paşi repezi, dorindu-şi ca Tam s-o mai grăbească şi pe Bela.

În scurtă vreme, uliţa se termină, drept în mijlocul Pajiştii – un spaţiu larg aflat chiar în mijlocul satului. De obicei, aceasta era acoperită cu iarbă deasă, dar în această primăvara nu se vedeau decât câteva petice proaspete, printre cele marogălbui, cu iarbă uscată, şi cele negre, acolo unde pământul rămăsese gol. Un cârd mare de gâşte umbla de colo colo, uitânduse cu lăcomie pe jos, dar fără să găsească nimic de ciugulit; cineva îşi priponise şi o vacă gestantă, lăsând-o să pască cele câteva fire care crescuseră.

Spre capătul de apus al Pajiştii era chiar Izvorul de Vin, care ţâşnea dintr-o stâncă joasă. Şuvoiul nu seca niciodată, avea suficientă putere să culce un om la pământ şi era atât de dulce la gust, încât numele i se potrivea de minune. De acolo pornea şi râul cu acelaşi nume, care curgea cu repeziciune spre răsărit; malurile sale erau înţesate de sălcii până la moara lui jupân Thane şi chiar şi dincolo de ea, până ce se desfăcea în mai multe pârâiaşe care se afundau în adâncurile mlăştinoase ale Pădurii. În dreptul Pajiştii, râul era traversat de două punţi joase, cu balustrade din lemn, şi de un pod ceva mai lat şi îndeajuns de solid pentru a putea suporta greutatea căruţelor. Podul de căruţe însemna locul în care Calea Nordului, care cobora dinspre Taren Ferry şi Dealul Străjii, devenea Drumul Vechi, care ducea spre Deven Ride. Unora dintre străini li se părea caraghios că drumul avea un nume la miazănoapte şi altul la miazăzi, dar aşa fusese dintotdeauna, din câte ştiau cei din Emond’s Field, aşa că asta era situaţia. Pentru cei din Ţinutul celor Două Râuri, era un motiv suficient.

De cealaltă parte a podurilor se înălţau deja rugurile pentru focurile de Bel Tine, trei grămezi bine clădite de buşteni, aproape cât o casă. Trebuia să fie ridicate pe pământ gol, fireşte, nu pe Pajişte, oricât ar fi fost ea de uscată. Pe Pajişte se desfăşurau, în schimb, acele momente ale Sărbătorii care nu aveau loc în jurul focurilor.

În apropierea Izvorului de Vin, vreo douăzeci de femei mai în vârstă cântau încetişor, în timp ce ridicau Stâlpul Primăverii. Trunchiul drept şi zvelt al unui brad, curăţat de crengi se înălţa la zece picioare în aer, chiar şi din groapa în care era înfipt. O ceată de fete, prea tinere ca să-şi poarte părul împletit, stăteau picior peste picior şi priveau cu jind; din când în când, îngânau şi ele frânturi din cântecul femeilor.

Tam o îmboldi pe Bela, ca pentru a o face să se grăbească, dar ea nu-l luă în seamă, iar Rand îşi feri cu grijă ochii de la ce făceau femeile. În dimineaţa următoare, urma ca bărbaţii să se prefacă surprinşi de apariţia Stâlpului; apoi, la prânz, femeile nemăritate aveau să danseze în jurul acestuia, împodobindu-l cu panglici lungi, colorate, în timp ce bărbaţii neînsuraţi cântau. Nimeni nu ştia de unde venea obiceiul sau ce raţiuni avea – încă un lucru care fusese aşa dintotdeauna; era însă o scuză pentru cântece şi dansuri, care-i atrăgeau foarte tare pe oamenii din Ţinutul celor Două Râuri.

Toată ziua de Bel Tine urma să fie ocupată cu cântece, dansuri şi ospeţe, cu câte o pauză pentru întreceri şi concursuri de tot felul. Se dădeau premii nu numai pentru cel mai bun arcaş, ci şi pentru trasul cu praştia sau lupta cu ghioaga. Erau concursuri de ghicitori şi şarade, întreceri la trasul de frânghie, la ridicarea sau aruncarea greutăţii, premii pentru cel mai bun cântăreţ, cel mai bun dansator şi cel mai bun scripcar, pentru cel mai rapid la tunsul oilor şi chiar pentru cel mai priceput la jocul cu bile sau la aruncarea la ţintă.

Bel Tine trebuia să sosească după ce primăvara începuse cu adevărat, se născuseră primii miei şi încolţiseră primele recolte. Totuşi, cu tot frigul care nu se dădea plecat, nimeni nu avea de gând să renunţe la Sărbătoare. Cu toţii aveau nevoie de puţină distracţie. Şi, lucrul cel mai grozav dintre toate, se zvonea că se plănuia un mare foc de artificii pe Pajişte – dacă primul neguţător din an apărea la vreme, fireşte. Despre asta se vorbise foarte mult; trecuseră zece ani de la ultimul foc de artificii, iar lumea încă îl pomenea.

Hanul Izvorul de Vin se înălţa la capătul dinspre răsărit al Pajiştii, chiar lângă Podul de Căruţe. Primul cat era din piatră de râu, deşi fundaţia era dintr-o piatră mai veche, despre care unii spuneau că fusese adusă din munţi. Catul al doilea, văruit în alb – unde, de douăzeci de ani încoace, locuia Brandelwyn al’Vere, hangiul şi starostele din Emond’s Field, împreună cu soţia şi fiicele sale – era, de jur împrejur, puţin mai larg decât primul. Acoperişul din ţiglă roşie, singurul de acest fel din sat, sclipea în lumina slabă a soarelui, iar pe trei dintre cele douăsprezece coşuri înalte ale hanului ieşea fum.

La miazăzi, de partea cealaltă a râului, se întindeau rămăşiţele unei alte fundaţii din piatră, mult mai mare, care – după câte se spunea – făcuse odată parte din han. Acum, în mijlocul ei creştea un stejar uriaş, cu un trunchi gros de treizeci de paşi şi cu crengi groase cât un trup de bărbat. Pe timp de vară, Bran al’Vere întindea mese şi bănci sub coroana stejarului, la umbră, unde oamenii se puteau aşeza pentru a bea un păhărel, bucurându-se de adierea vântului, şi pentru a sta de vorbă sau a întinde o tablă pentru jocul de pietre.

— Ei, băiete, am ajuns.

Tam se întinse să apuce frâul Belei, dar ea se opri în faţa hanului înainte ca mâna lui să atingă cureaua de piele.

— Ştie drumul mai bine ca mine, chicoti bărbatul.

De îndată ce scârţâitul osiei se opri, Bran al’Vere ieşi din han, părând, ca întotdeauna, să se mişte foarte sprinten pentru un om de mărimea lui – era aproape de două ori mai voluminos decât oricine altcineva din sat. Chipul său rotund, acoperit de păr cărunt şi puţin cam rar, se destinse într-un zâmbet. În ciuda frigului, hangiul era numai în cămaşă, încins cu un şorţ alb ca zăpada. Pe piept îi atârna un medalion de argint, care reprezenta o balanţă.

Medalionul, împreună cu balanţa cea adevărată, folosită pentru a cântări monedele aduse de neguţătorii care veneau din Baerlon să cumpere lână şi tutun, era însemnul Starostelui. Bran nu-l purta decât când avea de a face cu neguţătorii sau la sărbători, ospeţe şi nunţi. Acum şi-l pusese la gât cu o zi mai devreme, dar, fireşte, noaptea care urma era Noaptea Iernii, ajunul sărbătorii de Bel Tine, când toată lumea făcea vizite aproape toată noaptea, oferind şi primind mici daruri, îmbucând câte ceva şi bând câte un păhărel la aproape fiecare casă. „După iarna asta, se gândi Rand, pesemne că Noaptea Iernii i se pare o scuză suficientă să nu mai aştepte până mâine.”

— Tam, strigă Starostele, grăbindu-se spre ei. Să mă scalde Lumina, ce bine că te văd, în sfârşit. Şi pe tine, Rand. Ce mai faci, băiete?

— Bine, jupân al’Vere, zise Rand. Dar dumneavoastră?

Dar Bran îşi îndreptase deja atenţia din nou spre Tam.

— Începusem să cred că n-ai să mai vii anul ăsta cu băuturile. N-ai zăbovit niciodată atâta.

— Nu prea-mi vine să părăsesc ferma, Bran, răspunse Tam. Mai ales cu toţi lupii ăştia. Şi cu aşa o vreme…

Bran pufni.

— Ce mi-aş dori ca lumea să mai vorbească şi despre altceva decât despre vreme. Cu toţii se plâng, iar unii, care ar trebui să aibă capul pe umeri, se aşteaptă să fac eu ceva ca să se îndrepte. Tocmai mi-am petrecut douăzeci de minute cu jupâneasa al’Donel, explicându-i că n-am ce să fac în privinţa berzelor. Ce-o fi crezut că pot face eu…?

Clătină din cap.

— Semn rău, anunţă un glas răguşit, că nu sunt cuiburi de berze pe acoperişuri, când vine Bel Tine.

Cenn Buie, un bărbat noduros şi oacheş ca o rădăcină bătrână, veni spre Tam şi Bran şi se opri lângă ei, sprijinit într-un baston, aproape la fel de înalt ca el şi la fel de noduros. Încercă să-i privească pe amândoi bărbaţii deodată, cu ochii săi mici şi aprinşi.

— O să fie şi mai rău, ascultaţi-mă pe mine.

— Ce, te-ai făcut ghicitor, de te apuci să tălmăceşti semnele? întrebă Tam sec. Sau asculţi şi tu ce şopteşte vântul, ca Meşteresele? De fapt, vânt e din plin. Şi unele rafale se iscă nu departe de aici.

— Bate-ţi tu joc, mormăi Cenn, dar dacă în scurtă vreme nu se încălzeşte, ca să încolţească grânele, o să se golească multe pivniţe până să avem ce recolta. Până la iarna viitoare, se prea poate să nu mai rămână în viaţă decât corbii şi lupii, în tot Ţinutul celor Două Râuri. Asta dacă se poate numi iarna viitoare. Poate va fi tot iarna asta.

— Ei, ce vrei să spui cu asta? întrebă Bran, cu asprime.

Cenn îi privi acru.

— Ştiţi bine că n-am multe lucruri bune de spus despre Nynaeve al’Maera. Pe de o parte, e prea tânără pentru o… ei, dar n-are a face. Soborul Femeilor protestează, pare-mi-se, dacă Sfatul îndrăzneşte fie şi să vorbească despre treburile lor, deşi ele îşi vâră nasul într-ale noastre de câte ori le vine cheful, adică aproape tot timpul, sau aşa se pare…

— Cenn, îl întrerupse Tam, unde vrei să ajungi?

— Uite unde, al’Thor: dacă o întrebi pe Meştereasă când se sfârşeşte iarna, îţi întoarce spatele. Poate că nu vrea să ne spună ce-i şopteşte vântul. Poate că-i şopteşte că iarna nu se va mai sfârşi niciodată. Poate că de acum o să fie numai iarnă, până ce Roata se întoarce şi Vârsta asta se termină. Aici voiam să ajung.

— Poate o să zboare şi porcii, replică Tam, iar Bran îşi ridică braţele, exasperat.

— Lumina să mă păzească de proşti. Tocmai tu, Cenn, care faci parte din Sfat, să răspândeşti vorbele astea demne de un Coplin. Ia ascultă: avem şi aşa destule probleme, fără…

Atenţia lui Rand fu abătută de la discuţia bărbaţilor de cineva care-l scutură tare de mânecă şi-i şopti la ureche:

— Haide, Rand, cât stau ei la ceartă. Până nu te pun la treabă.

Rand privi în jos şi rânji fără voia lui. Mat Cauthon se ghemuise în spatele căruţei, pentru ca Tam, Bran şi Cenn să nu-l vadă, îndoindu-şi trupul deşirat ca o barză care încearcă să se facă mică. Ochii căprui ai lui Mat sclipeau răutăcios, ca de obicei.

— Eu şi Dav am prins un castor bătrân, foarte supărat că l-am scos din vizuină. O să-i dăm drumul pe Pajişte, să vedem ce o s-o mai ia fetele la fugă.

Zâmbetul lui Rand se făcu mai larg: lui nu-i se mai părea atât de amuzant ca în urmă cu un an sau doi, dar Mat părea să nu mai crească niciodată. Aruncă o privire spre tatăl său – bărbaţii stăteau tot cu capetele apropiate, vorbind toţi trei deodată –, apoi spuse, coborându-şi şi el vocea:

— Am promis să descarc cidrul din căruţă. Dar ne putem întâlni mai târziu.

Mat îşi dădu ochii peste cap.

— Să tragi de butoaie! Arde-m-ar, mai bine aş juca pietre cu soră-mea cea mică. Dar am şi lucruri mai importante decât castorul. Sunt nişte străini în Ţinutul celor Două Râuri. Seara trecută…

O clipă, Rand uită să mai respire.

— Un călăreţ? întrebă el cu sufletul la gură. Un bărbat într-o mantie neagră, pe un cal negru? A cărui mantie nu se mişcă în bătaia vântului?

Lui Mat i se şterse zâmbetul de pe chip şi răspunse într-o şoaptă şi mai înceată:

— L-ai văzut şi tu? Credeam că numai eu. Să nu râzi, Rand, dar m-a speriat.

— Nu râd. Şi pe mine m-a speriat. Puteam să jur că mă urăşte şi că vrea să mă omoare.

Pe Rand îl străbătu un fior. Până atunci nu avusese niciodată senzaţia că cineva ar fi vrut să-l omoare, cu adevărat. Lucruri de astea pur şi simplu nu se întâmplau în Ţinutul celor Două Râuri. O bătaie cu pumnii, hai, mai treacă meargă sau o trântă, dar nu omoruri.

— Nu ştiu ce să zic despre partea cu ura, Rand, dar tot era foarte înfricoşător. Nu făcea decât să stea pe cal, cu ochii la mine, chiar la intrarea în sat – dar nu mi-a fost niciodată aşa de frică. Şi pe urmă mi-am întors privirea, numai o clipă – şi să ştii că nu mi-a fost uşor –, şi, când m-am uitat iarăşi, dispăruse. Sânge şi cenuşă! Au trecut trei zile şi numai la asta mă gândesc. Îmi tot vine să mă uit peste umăr.

Mat încercă să râdă, dar îi ieşi un fel de croncănit.

— Ciudat, ce face frica din tine. Îţi vin tot felul de idei. Ştii că m-am gândit – numai pentru o clipă însă – că ar putea fi Cel Întunecat?

Încercă iar să râdă, dar de data asta nu se mai auzi nimic. Rand trase adânc aer în piept. Şi ca să-şi amintească, dar şi din alte motive, începu să turuie:

— Cel Întunecat şi cu toţi Rătăciţii sunt ferecaţi în Shayol Ghul, dincolo de Mana Pustiitoare, închişi de Creator încă din momentul Creaţiei, întemniţaţi până la sfârşitul zilelor. Mâna Creatorului apără lumea, iar Lumina străluceşte peste noi toţi.

Se opri o clipă, trase iar aer în piept şi continuă:

— În plus, chiar dacă ar fi liber, ce să caute Păstorul Nopţii în Ţinutul celor Două Râuri, uitându-se după băieţii de la ferme?

— Nu ştiu. Dar ştiu că acel călăreţ era… pur şi simplu malefic. Să nu râzi. Pot să jur. Poate era Dragonul.

— Da’ văd că eşti plin de gânduri vesele, mormăi Rand. Eşti mai rău decât Cenn.

— Maică mea mi-a zis mereu că o să vină Rătăciţii după mine, dacă nu mă port frumos. Iar asta aducea nemaipomenit cu Ishamael sau cu Aginor.

— Toate mamele îşi sperie copiii, vorbindu-le de Rătăciţi, zise Rand sec, dar celor mai mulţi le trece, cu vârsta. Dacă tot veni vorba, poate era Baubaul.

Mat îl privi strâmb.

— Nu mi-a fost aşa frica de când… Nu, nu mi-a fost niciodată aşa frică şi nu-mi vine greu să recunosc.

— Nici mie. Tata a crezut că m-am speriat de umbrele de sub copaci.

Mat încuviinţă mohorât şi se sprijini de roata căruţei.

— Aşa şi taică-meu. I-am spus lui Dav şi lui Elam Dowtry, şi amândoi au stat de veghe ca nişte ulii, de când au auzit, dar n-au văzut nimic. Acum, Elam crede că am vrut să-l trag pe sfoară. Iar Dav zice că pesemne străinul e din Taren Ferry şi umblă să fure oi sau găini. Auzi, un hoţ de găini!

Insultat de idee, băiatul tăcu.

— Probabil că totul e o prostie, zise Rand în cele din urmă. Poate chiar umblă după furat oi.

Încercă să-şi închipuie asta, dar era ca şi cum ţi-ai fi imaginat un lup stând de pază în faţa găurii de şoarece, în locul pisicii.

— Ei, mie nu mi-a plăcut cum s-a uitat la mine. Şi nici ţie, dacă e să judec după felul în care ai sărit la mine. Ar trebui să spunem cuiva.

— Am şi făcut-o, Mat, amândoi, şi nu am fost crezuţi. Îţi dai seama cum ar fi să încercăm să-l convingem pe jupân al’Vere de povestea asta, fără ca el să-l fi văzut pe individ? Ne-ar trimite la Nynaeve, să vadă dacă suntem bolnavi.

— Acum suntem doi. N-o să creadă nimeni că ni s-a părut.

Rand se scărpină uşor în creştet, gândindu-se ce să spună. Mat era de pomină în tot satul. Puţină lume scăpase de farsele lui. Numele său era pomenit de câte ori sârma de rufe se rupea şi ajungea în noroi sau când vreunui fermier i se desfăcea cureaua de la şa şi cădea drept în mijlocul drumului. Nici nu era nevoie ca Mat să fie prin preajmă. Aşa un sprijin nu-i era de niciun folos.

După o clipă, spuse:

— Taică-tău ar crede că tu m-ai pus să spun ca tine, iar al meu…

Aruncă o privire pe deasupra căruţei, către locul în care discutaseră Tam, Bran şi Cenn, şi se trezi privind drept în ochii tatălui său. Starostele încă-l mai dojenea pe Cenn, care îl asculta într-o tăcere posomorâtă.

— Bună dimineaţa, Matrim, zise Tam voios, ridicând una din lăzi pe marginea căruţei. Văd c-ai venit să-l ajuţi pe Rand să descarce cidrul. Bravo ţie.

Mat sări în picioare de la primul cuvânt şi începu să dea înapoi:

— Bună dimineaţa, jupân al’Thor. Şi dumneavoastră, jupân al’Vere. Jupân Buie. Să vă scalde Lumina. Tata m-a trimis să…

— Fireşte, zise Tam. Şi, fireşte, dat fiind că un flăcău ca tine îşi face treaba pe dată, ai şi terminat ce aveai de făcut. Ei, băieţi, cu cât duceţi mai repede cidrul în pivniţa jupânului al’Vere, cu atât mai repede puteţi merge să-l vedeţi pe Menestrel.

— Menestrel! exclamă Mat, oprindu-se brusc locului, în aceeaşi clipă în care Rand întrebă:

— Şi când ajunge?

În toată viaţa lui, Rand văzuse numai doi Menestreli în Ţinutul celor Două Râuri. Când venise primul dintre ei era încă atât de mic, încât stătea şi-l privea de pe umerii lui Tam. Un Menestrel în sat, în timpul sărbătorii, cu harpa şi flautul, şi poveştile, şi toate cele, era… în Emond’s Field urma să se vorbească de Sărbătoarea asta încă zece ani, cu sau fără artificii.

— Ce prostie, mormăi Cenn, dar tăcu după ce Bran îi aruncă o privire care avea în ea toată autoritatea Starostelui.

Tam se sprijini de căruţă pe partea sa, cu braţul pe lădiţă.

— Da, un Menestrel, şi a ajuns deja. Jupân al’Vere mi-a spus că este chiar acum într-o cameră, la han.

— Da, da, şi a sosit în miez de noapte, zise hangiul clătinând dezaprobator din cap. A bocănit la uşa din faţă până ce mi-a trezit toată familia. Dacă nu era Sărbătoarea, i-aş fi spus să-şi ducă singur calul în grajd şi să doarmă acolo cu el, cât ar fi de Menestrel. Ce părere aveţi, să vină aşa, pe întuneric?!

Rand făcu ochii mari de mirare. Nimeni nu ieşea noaptea din sat, nu în vremuri ca acestea şi, oricum, nu singur. Meşterul de acoperişuri începu iar să mormăie ca pentru sine, de data aceasta cu glasul prea scăzut pentru ca Rand să înţeleagă mai mult de un cuvânt sau două: „nebun şi împotriva firii”.

— Nu poartă o mantie neagră, nu-i aşa? întrebă dintr-odată Mat.

Burta lui Bran se cutremură de râs.

— Neagră! Mantia lui e ca mantiile tuturor Menestrelilor pe care i-am văzut. Mai mult petice decât mantie, şi plină de culori.

Rand se surprinse chiar şi pe sine însuşi când izbucni în hohote de râs, izvorâte din senzaţia de uşurare. Ideea că ameninţătorul călăreţ în negru ar fi putut fi Menestrelul era caraghioasă, şi totuşi… Băiatul îşi puse o mână peste gură, stânjenit.

— Vezi, Tam, zise Bran. Nu prea s-a mai râs în sat de când a venit iarna. Acum, până şi mantia Menestrelului e motiv de râs. Numai pentru asta şi merită să-l aducem din Baerlon.

— Orice ai zice tu, spuse deodată Cenn, eu tot cred că e o risipă prostească de bani. Ca şi artificiile pe care ai stăruit să le cumperi.

— Deci sunt şi artificii, zise Mat, dar Cenn continuă, fără să-l bage în seamă.

— Ar fi trebuit să ajungă de o lună, cu primul neguţător din an, numai că n-a venit niciun neguţător, aşa-i? Şi dacă nu vine până mâine, ce facem cu ele? Mai ţinem o Sărbătoare, numai de dragul lor? Asta dacă le aduce, fireşte.

— Cenn, oftă Tam, eşti la fel de neîncrezător ca oamenii din Taren Ferry.

— Păi, unde-i neguţătorul? Ia zi, al’Thor.

— De ce nu ne-aţi spus? întrebă Mat cu durere în glas. Tot satul s-ar fi distrat, aşteptând, la fel de bine ca şi cu Menestrelul. Sau aproape. Vedeţi bine în ce stare sunt toţi, numai ce s-a zvonit că vor fi artificii.

— Da, văd, zise Bran, aruncând o privire spre meşterul de acoperişuri. Şi dacă aş şti sigur de unde a pornit zvonul… dacă aş crede, de pildă, că s-a plâns cineva de preţuri, într-un loc în care putea fi auzit, în condiţiile în care anumite lucruri ar trebui să rămână secrete…

Cenn îşi drese vocea.

— Oasele mele sunt prea bătrâne pentru vântul ăsta. Dacă-mi daţi voie, mă duc să văd dacă jupâneasa al’Vere are să-mi dea şi mie nişte vin fiert şi dres, ca să mă încălzesc. Jupâne Staroste, al’Thor…

Înainte să-şi fi terminat vorba, se şi îndreptă spre han; când uşa se închise în spatele lui, Bran oftă:

— Uneori mi se pare că Nynaeve are dreptate în legătură cu… Ei, acuma nu mai contează. Iar voi, tinerilor, ia gândiţi-vă o clipă. E drept că toată lumea e încântată de artificii, chiar dacă-i doar un zvon. Dar ce ar fi dacă neguţătorul nu ar ajunge la timp, după atâta aşteptare? Iar cu vremea asta, cine ştie când vine. Lumea o să fie de cincizeci de ori mai încântată de Menestrel.

— Şi s-ar fi simţit de cincizeci de ori mai tristă dacă el n-ar fi venit, rosti Rand încet. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, nici măcar Bel Tine nu ar fi putut să-i mai înveselească pe oameni.

— Ai capul pe umeri, numai să vrei să-l foloseşti, glăsui Bran. Într-o bună zi, o să-ţi ia locul în Sfat, Tam. Ascultă ce-ţi spun. Şi o să se descurce cel puţin la fel de bine ca anumite persoane la care mă gândesc eu acum.

— Vorbăria asta nu ajută la descărcat căruţa, zise Tam scurt, dându-i Starostelui prima lădiţă cu rachiu. Vreau să mă încălzesc la foc, o pipă şi o cană din berea ta cea bună.

Luând cea de a doua lădiţă pe umeri, adăugă:

— Rand o să-ţi fie recunoscător pentru ajutor, Matrim. Ţine minte, de cum aţi dus cidrul în pivniţă…

După ce Tam şi Bran dispărură în han, Rand îşi privi prietenul.

— Nu-i musai să m-ajuţi. Dav n-o să mai ţină castorul prea mult.

— Ei, ce mai? spuse Mat, resemnat. Cum a zis taică-tău, cu cât îl ducem mai repede în pivniţă…

Luând un butoiaş cu cidru în ambele mâini, se grăbi spre han, cu paşi mari.

— Poate e şi Egwene pe aici. Când te vad cum te holbezi la ea ca viţelul, mă distrez mai bine decât cu orice castor.

Rand, care tocmai îşi aşeza arcul şi tolba în căruţă, se opri. Reuşise să nu se mai gândească deloc la Egwene, ceea ce era destul de ciudat. Dar era foarte probabil ca ea să fie pe undeva prin han. Nu prea avea cum s-o evite. Fireşte, trecuseră câteva săptămâni de când n-o mai văzuse.

— Ei? îi strigă Mat din faţa hanului. N-am zis c-o s-o fac singur. Vezi că n-ai ajuns încă în Sfat.

Tresărind, Rand luă un butoiaş şi-l urmă. Poate că, până la urmă, ea nu era acolo. Ciudat, dar asta nu-l făcea să se simtă mai bine.

CAPITOLUL 2 • Străinii

Când Rand şi Mat trecură prin sala mare, ducând cu ei primele butoiaşe, jupân al’Vere umplea deja două căni cu cea mai bună bere neagră pe care o avea, făcută chiar de el, scoţând-o dintr-unul dintre butoaiele înghesuite lângă un perete. Scărpinici, motanul cel galben al hanului, şedea întins pe butoi, cu ochii închişi şi coada încolăcită peste lăbuţe. Tam stătea în faţa căminului mare, din piatră de râu, umplându-şi pipa cu muştiucul lung, cu tutun dintr-un vas bine şlefuit pe care hangiul îl ţinea mereu pe policioara simplă din piatră. Căminul era lung cât jumătate din încăperea mare şi pătrată. În înălţime, ajungea aproape cât umărul unui bărbat, iar focul care trosnea în vatră reuşea să alunge frigul de afară.

Fiind ajunul Sărbătorii, o zi atât de plină, Rand se aştepta să nu-i găsească înăuntru decât pe Bran, pe tatăl său şi motanul, şi totuşi erau de faţă încă patru membri ai Sfatului, cu Cenn cu tot, care şedeau în faţa focului, în jilţuri cu spătarul înalt, cu câte o cană în mână şi cu capul înconjurat de norii de fum care li se înălţau din pipe. În mod ciudat, niciuna dintre tablele pentru jocul de pietre nu fusese întinsă, şi toate cărţile lui Bran zăceau nefolosite pe raftul din faţa vetrei. Bărbaţii nici măcar nu vorbeau, ci stăteau tăcuţi, cu ochii pironiţi în fundul cănilor cu bere, sau se loveau nerăbdători cu muştiucul pipei peste dinţii din faţă, aşteptându-i pe Tam şi pe Bran să vină lângă ei.

În astfel de vremuri, îngrijorarea era la ordinea zilei pentru toţi membrii Sfatului Satului – şi în Emond’s Field, şi, probabil, în Dealul Străjii sau Deven Ride. Şi poate chiar în Taren Ferry, deşi nimeni nu ştia precis ce gândeau locuitorii de pe acolo.

Numai doi dintre bărbaţii din faţa focului, Haral Luhhan, fierarul, şi Jon Thane, morarul, catadicsiră să le arunce câte o privire celor doi băieţi care intraseră în încăpere. De fapt, jupân Luhhan nu se mulţumi cu o privire. Braţele fierarului erau groase ca picioarele unui om obişnuit şi foarte musculoase. El purta încă şorţul lung, de piele, de parcă se grăbise să ajungă la întrunire drept de la fierărie. Se încruntă la amândoi băieţii, apoi se întoarse înţepat în jilţ, continuând să-şi înfunde tutunul în pipă cu degetul său mare, şi el foarte gros.

Curios, Rand îşi încetini mersul, dar reuşi cu greu să-şi înăbuşe un ţipăt de durere când Mat îl lovi cu piciorul în gleznă. Prietenul său îi făcu insistent semn cu capul în direcţia uşii din fundul sălii celei mari şi se grăbi într-acolo fără să-l mai aştepte. Şchiopătând uşor, Rand îl urmă, ceva mai încet.

— Ce a mai fost şi asta? întrebă el, de îndată ce ajunseră în coridorul care ducea la bucătărie. Mai că nu mi-ai frânt…

— Moş Luhhan, grăi Mat, iţindu-se peste umărul lui Rand, ca să vadă ce se petrecea în sala mare. Cred că bănuieşte că eu am fost cel care…

Se întrerupse brusc atunci când jupâneasa al’Vere ieşi în grabă din bucătărie, învăluită în mireasma pâinii de-abia scoase din cuptor. Avea în mână o tavă pe care erau câteva pâini cu coaja groasă, pentru care i se dusese faima în tot satul, şi farfurii cu murături şi brânză. La vederea mâncării, Rand îşi aminti dintr-odată că nu luase în gură decât o bucată de pâine înainte să plece de la fermă, în zori. Stomacul îi chiorăi stânjenitor.

Jupâneasa al’Vere, o femeie zveltă, cu părul împletit într-o cosiţă care-i atârna pe un umăr, îi privi pe amândoi cu un zâmbet matern.

— Dacă vă e foame, găsiţi din astea în bucătărie. De fapt, băieţilor de vârsta voastră le e mereu foame. Şi, la urma urmei, nici nu ţine de vârstă. Dacă preferaţi să aşteptaţi, în dimineaţa asta mai coc şi nişte prăjituri cu miere.

Ea era una dintre puţinele femei căsătorite din zonă care nu încerca să o facă pe peţitoarea cu Tam. Cât despre Rand, atitudinea ei maternă faţă de el se rezuma la a-i zâmbi cu căldură şi la a-i pregăti câte o gustare de câte ori venea la han, numai că la fel făcea cu toţi tinerii din împrejurimi. E drept că uneori îl privea de parcă ar fi vrut să facă mai multe pentru el, dar se mulţumea cu privirile, iar băiatul îi era profund recunoscător.

Fără să mai aştepte vreun răspuns, intră în sala mare. De îndată, se auzi zgomotul scaunelor târşâite pe podea, căci bărbaţii săriră în picioare şi începură să laude mirosul pâinii. Jupâneasa al’Vere era, de departe, cea mai bună bucătăreasă din Emond’s Field, şi toţi bărbaţii din împrejurimi de-abia aşteptau să aibă ocazia de a şedea la masa ei.

— Prăjituri cu miere, zise Mat plescăind din buze.

— Mai aşteaptă, îi răspunse Rand ferm, sau nu mai terminăm niciodată.

Deasupra treptelor care coborau în pivniţă, chiar lângă uşa bucătăriei, atârna o lampa, iar jos, în încăperea cu pereţi de piatră, lipită de han, se mai afla una, care scălda pivniţa într-o lumină puternică, lăsând în penumbră doar colţurile cele mai îndepărtate. Rafturile de lemn, înşirate de a lungul pereţilor, adăposteau butoiaşe de rachiu şi de cidru şi butoaie mai mari, pline cu bere sau vin. Unora li se dăduse deja cep. Multe dintre butoaiele cu vin erau însemnate cu creta, de mâna lui Bran al’Vere, care notase anul în care-i fuseseră aduse, neguţătorul ambulant de la care le cumpărase şi oraşele de provenienţă. În schimb, toată cantitatea de bere şi de rachiu era produsă de fermierii din Ţinutul celor Două Râuri sau de Bran însuşi. Uneori, neguţătorii ambulanţi, sau chiar şi marii neguţători, aduceau rachiu sau bere de prin alte părţi – dar acestea nu erau la fel de bune precum cele din ţinut şi mai şi costau foarte mult, aşa că nimeni nu cumpăra decât poate o dată, ca să le încerce.

— Ei, zise Rand, în timp ce aşezau butoiaşele pe rafturi, ce ai făcut, de te fereşti de jupân Luhhan?

Mat ridică din umeri.

— Mai nimic. I-am spus lui Adan al’Caar şi unora dintre mucoşii cu care e prieten – Ewin Finngar şi Dag Coplin – că nişte fermieri au zărit dulăi-strigoi scoţând foc pe nări şi alergând prin pădure. Au înghiţit o pe loc.

— Şi de asta s-a supărat jupân Luhhan pe tine? întrebă Rand, neîncrezător.

— Nu chiar, răspunse Mat, apoi făcu o pauză şi clătină din cap. Vezi tu, am mânjit doi dintre câinii lui cu făină, până ce i-am făcut albi de tot. Pe urmă le-am dat drumul pe lângă casa lui Dag. De unde să ştiu că o să fugă pe dată înapoi acasă? Chiar că nu e vina mea. Dacă jupâneasa Luhhan n-ar fi lăsat uşa deschisă, câinii n-ar fi avut cum intra în casă. Că doar nu am vrut eu să-i umplu casa de făină. Râse scurt şi continuă: Am auzit că i-a dat afară din casă cu mătura, şi pe câini, şi pe moş Luhhan.

Rand clipi speriat, dar începu şi să râdă.

— În locul tău, mi-ar fi mai frică de Alsbet Luhhan decât de fierar. E aproape cât el de puternică, şi mult mai iute la minte. Da’ nu contează. Dacă zoreşti pasul, poate nu te observă.

Judecând după chipul lui Mat, s-ar fi zis că băiatul nu gusta gluma.

Totuşi, atunci când trecură din nou prin sala mare, Mat nu mai avu niciun motiv să se grăbească. Cei şase bărbaţi îşi trăseseră jilţurile în faţa căminului, foarte aproape unul de celălalt. Tam, cu spatele la foc, vorbea cu glasul scăzut, iar ceilalţi se aplecaseră spre el ca să-l audă mai bine, atât de concentraţi încât n-ar fi observat nici dacă în încăpere ar fi dat buzna o turmă de oi. Rand ar fi vrut să se apropie ca să audă despre ce vorbeau, dar Mat îl trase de mânecă şi-i aruncă o privire chinuită. Oftând, îşi urmă prietenul şi se întoarse la căruţă.

Când ajunseră iar în coridor, găsiră la capul scărilor o tavă cu prăjituri cu miere, fierbinţi, care umpleau încăperea cu mirosul lor dulce. Erau acolo şi două căni şi o carafă plină cu cidru aburind, dres cu mirodenii. În ciuda propriilor avertismente de mai înainte, Rand se trezi că trebuia să facă ultimele două drumuri încercând să ţină şi un butoiaş şi o prăjitură fierbinte ca focul.

După ce aşeză ultimul butoiaş în raft, îşi şterse firimiturile de la gură, în timp ce Mat îşi lăsă şi el povara jos, şi spuse:

— Acuma, ia povesteşte-mi despre Mene…

Pe scări se auzi zgomot de paşi, şi în pivniţă năvăli Ewin Finngar, gata să cadă din picioare de grăbit ce era, cu chipul său rotund strălucind de nerăbdarea de a le împărtăşi veştile.

— Sunt nişte străini în sat, începu el, încercând să-şi tragă răsuflarea şi aruncându-i o privire piezişă lui Mat. Dulăi strigoi n-am văzut, dar am auzit că a dat cineva cu făină câinii lui jupân Luhhan. Şi am mai auzit că jupâneasa Luhhan ştie cam cine ar fi de vină.

Ewin avea doar paisprezece ani, şi, din pricina diferenţei de vârstă dintre ei, Rand şi Mat nu prea luau, de obicei, în seamă nimic din ce le spunea. De data aceasta însă, schimbară o privire uluită, apoi începură să vorbească în acelaşi timp.

— În sat? întrebă Rand. Nu în pădure?

În aceeaşi clipă, Mat adaugă:

— Avea o mantie neagră? I-ai zărit chipul?

Ewin privea uimit de la unul la altul, apoi, când Mat făcu un pas ameninţător spre el, începu grăbit să vorbească.

— Fireşte că i-am zărit chipul. Iar mantia e verde. Sau cenuşie, poate. Se schimbă, de parcă şi-ar lua aceeaşi culoare cu ce e împrejur. Câteodată nici nu-l vezi, chiar dacă te uiţi drept la el, dacă nu se mişcă. Iar a ei e albastră precum cerul şi de zece ori mai elegantă decât toate hainele de sărbătoare pe care le-am văzut în viaţa mea. Şi ea e de zece ori mai drăguţă. E o doamnă de viţă nobilă, ca în poveşti. Precis că-i aşa.

— Ea? zise Rand. Despre cine vorbeşti?

Se holbă la Mat, care-şi pusese ambele mâini în cap şi ţinea ochii strâns închişi.

— De ei voiam să-ţi spun, mormăi Mat, înainte să mă iei cu…

Se întrerupse, deschise ochii şi-i aruncă o scurtă privire lui Ewin.

— Au ajuns aseară, continuă Mat după o clipă, şi şi-au luat camere aici, la han. I-am văzut când au sosit călare. Ce cai, Rand. N-am văzut niciodată cai aşa de înalţi sau aşa de bine îngrijiţi. Ai zice că pot să galopeze la nesfârşit. Cred că el lucrează pentru ea.

— E în slujba ei, se amesteca Ewin. Aşa se zice în poveşti: în slujba ei.

Mat continuă, de parcă nici nu l-ar fi auzit:

— Oricum, el ascultă de ea şi face tot ce i se spune. Numai că nu arată a servitor. Poate că-i soldat. După cum îşi poartă sabia, zici că-i parte din trupul lui, ca mâna sau piciorul. Pe lângă el, gărzile neguţătorilor arată ca nişte câini de pripas. Iar ea, Rand… Nu mi-am închipuit niciodată că poate exista vreuna ca ea. Parcă e desprinsă din poveştile unui Menestrel. Arată precum…. precum… el, apoi se opri, îl privi urât pe Ewin şi încheie cu un oftat: … Precum o doamnă de viţă nobilă.

— Dar cine sunt? întrebă Rand.

Cu excepţia marilor neguţători, care soseau o dată pe an să cumpere tutun şi lână, şi a celor ambulanţi, în Ţinutul celor Două Râuri nu veneau niciodată, sau aproape niciodată, oameni din afară. Poate că mai ajungeau ei până pe la Taren Ferry, dar Emond’s Field era prea departe, spre miazăzi. În plus, cei mai mulţi dintre neguţători veneau pe acolo de ani de zile, aşa că nu erau, propriu zis, străini. Erau doar oameni din afară. Un străin adevărat nu mai apăruse în Emond’s Field de aproape cinci ani – iar acela încercase să se ascundă, pentru că-l pândeau ceva necazuri în Baerlon, pe care nimeni din sat nu le înţelegea. Şi nici nu rămăsese prea mult.

— Ce vor? adăugă Rand.

— Ce vor? exclamă Mat. Nu-mi pasă ce vor. Străini, Rand, nişte străini cum n-ai visat niciodată. Gândeşte-te!

Rand deschise gura, apoi o închise la loc, fără să zică nimic. Din pricina călăreţului cu mantie neagră, era neliniştit ca o pisică nimerită în mijlocul unei haite de câini. Problema era că părea o mare coincidenţă ca trei străini să apară în sat în acelaşi timp. Trei – admiţând că mantia individului de care auzise nu-şi schimba niciodată culoarea în negru.

— O cheamă Moiraine, zise Ewin, rupând tăcerea care se lăsase. L-am auzit spunându-i aşa. Moiraine, aşa-i spunea. Doamna Moiraine. Pe el îl cheamă Lan. Şi chiar dacă Meşteresei nu-i plac, mie-mi plac.

— Ce te face să crezi că lui Nynaeve nu-i plac? întrebă Rand.

— Azi dimineaţă, doamna i-a cerut Meşteresei să-i arate drumul, răspunse Ewin, şi i-a zis „copilă”.

Rand şi Mat scoaseră un fluierat încetişor, iar Ewin se grăbi să le explice, încurcându-se în cuvinte.

— Doamna Moiraine nu ştia că vorbeşte cu Meştereasa. Când a aflat, şi-a cerut scuze. Zău. Şi a întrebat câte ceva despre ierburi şi despre lumea din Emond’s Field, cu mult respect, ca orice femeie din sat – ba chiar cu mai mult respect decât unele. Ea pune tot timpul întrebări, despre vârsta unora, de câtă vreme trăiesc aici şi… ei, nu mai ştiu, tot felul. Oricum, Nynaeve i-a răspuns de parcă mâncase aguridă. Iar când doamna Moiraine s-a îndepărtat, Nynaeve se holba la ea ca… mă rog, nu era foarte prietenoasă, credeţi-mă pe cuvânt.

— Doar atât? se miră Rand. Ştii cum e Nynaeve. Anul trecut, când Cenn Buie i-a zis că-i o copiliţă, l-a lovit în cap cu băţul – şi doar el e în Sfat, şi mai e şi în vârstă, de-i poate fi bunic. Tot timpul se aprinde, dar de cum s-a întors pe călcâie, îi trece.

— Pentru mine, şi atâta e prea mult, murmură Ewin.

— Mie nu-mi pasă pe cine bumbăceşte Nynaeve, chicoti Mat, câtă vreme nu-s eu ăla. Dar anul ăsta o să fie cea mai frumoasă Sărbătoare din toate timpurile. Un Menestrel, o doamnă nobilă – ce să vrei mai mult? Cui îi mai trebuie artificii?

— Un Menestrel? întrebă Ewin, cu glasul din ce în ce mai ascuţit.

— Haide, Rand, continua Mat, fără să-l bage în seamă. Aici am terminat. Trebuie să-l vezi pe individul ăsta.

O porni în fugă pe scări, iar Ewin ţâşni pe urmele lui, strigându-i:

— Chiar e un Menestrel, Mat? Nu-i ca atunci cu dulăii-strigoi, nu? Sau cu broaştele?

Rand rămase o clipă în urmă, ca să micşoreze lumina lămpii, apoi se grăbi după ei.

În sala mare, Rowan Hum şi Samel Crawe se alăturaseră celorlalţi, aşa că acum se afla acolo întregul Sfat. Venise rândul lui Bran al’Vere să vorbească, iar glasul lui, de obicei răsunător, era atât de coborât, încât, dincolo de cercul de jilţuri înghesuite laolaltă, nu răzbătea decât un murmur, ca un tunet îndepărtat. Starostele îşi întărea vorbele lovindu-şi palma cu arătătorul celeilalte mâini şi îi privea pe rând pe toţi ceilalţi. Cu toţii încuviinţau din cap, auzindu-i spusele, deşi Cenn o făcea cu mai puţină tragere de inimă decât restul.

Modul în care se aşezaseră bărbaţii, aproape stând unii peste alţii, spunea foarte multe. Vorbeau despre lucruri care erau numai pentru urechile Sfatului, cel puţin deocamdată. Nu le-ar fi plăcut să-l prindă pe Rand trăgând cu urechea. Cu regret, acesta se îndepărtă. Îi rămânea Menestrelul. Şi străinii.

Ajuns afară, văzu că Bela şi căruţa dispăruseră; pesemne că Hu sau Tad, băieţii de la grajduri, le duseseră înăuntru. Mat şi Ewin stăteau în faţa hanului, la câţiva paşi de uşă, cu mantiile bătute de vânt, uitându-se urât unul la altul.

— O dată pentru totdeauna, lătră Mat, nu-mi bat joc de tine! Chiar e un Menestrel! Acuma, cară-te. Rand, spune-i tu nătângului ăstuia că nu-l mint, ca să mă lase-n pace.

Strângându-şi mantia pe lângă corp, Rand înainta spre ei ca să-l ajute pe Mat, dar cuvintele îi pieriră de pe buze, atunci când simţi părul ridicându-i-se pe ceafă. Din nou, cineva îl urmărea. Nu se compara cu senzaţia pe care i-o lăsase călăreţul cu gluga, dar nici nu era plăcut, mai ales că nu trecuse prea mult timp de la acea întâlnire.

Aruncă o privire spre Pajişte, fără să vadă altceva decât ce văzuse şi înainte: copii la joacă, oamenii pregătindu-se de Sărbătoare. De-abia de-i arunca în treacăt cineva câte o privire. Stâlpul Primăverii rămăsese singur, în aşteptare. Uliţele lăturalnice răsunau de agitaţie şi de strigătele copiilor. Totul era cum trebuia să fie. Numai că pe el îl urmărea cineva.

Apoi ceva îl făcu să se întoarcă şi să-şi ridice ochii. Pe marginea acoperişului de ţiglă al hanului se aşezase un corb mare, care se clătina uşor din pricina rafalelor de vânt coborâte din munţi. Îşi înclinase capul pe o parte, iar unul din ochii săi mici, strălucitori şi negri se fixase… chiar asupra lui, se gândi Rand. Înghiţi în sec şi se simţi dintr-odată cuprins de o mânie puternică.

— Mâncător împuţit de hoituri ce eşti, murmură el.

— M-am saturat să se holbeze cineva la mine, mârâi Mat, iar Rand îşi dădu seama că prietenul său venise lângă el şi se încrunta, şi el, la corb. Schimbară o privire, apoi, în acelaşi timp, mâinile lor se năpustiră să apuce câte o piatră. Pietrele zburară drept la ţintă, iar corbul… păşi în lături; pietrele trecură şuierând prin locul din care tocmai se mutase. Fluturându-şi o dată aripile, pasărea îşi culcă din nou capul pe o parte, fixându-i cu un ochi negru şi mort, fără frică, fără vreun semn că se-ntâmplase ceva.

Rand rămase uluit, holbându-se la pasăre.

— Ai văzut vreodată un corb făcând asta? întrebă el, încet.

Mat clătină din cap, fără să-şi ia ochii de la corb.

— Niciodată. Nici vreo altă pasăre.

— E o pasăre murdară, se auzi un glas de femeie din spatele lor, melodios, în ciuda undei de repulsie din tonul său; nici în vremurile cele mai bune să nu aveţi încredere în ea.

Scoţând un strigăt ascuţit, corbul îşi luă zborul cu atâta putere, încât două pene negre i se desprinseră şi plutiră în jos, de pe marginea acoperişului. Uimiţi, Rand şi Mat se întoarseră, urmărind pasărea care zbura repede, peste Pajişte şi înspre Munţii de Negură, care se înălţau în spatele Pădurii, până ce rămase din ea numai un punctuleţ, undeva spre apus, care apoi dispăru cu totul.

Privirea lui Rand căzu asupra femeii care vorbise. Şi ea urmărise zborul corbului, dar acum se întoarse, şi ochii li se întâlniră. Băiatul rămase cu gura căscată. Pesemne că aceasta era Doamna Moiraine, şi era exact aşa cum spuseseră Mat şi Ewin, sau poate şi mai şi.

Când auzise că îi spusese lui Nynaeve „copilă”, şi o imaginase bătrână. Dar nu era. Sau, cel puţin, nu se putea hotărî ce vârstă să-i dea. La început, crezu că era de o seamă cu Nynaeve, dar, cu cât o privea mai mult, cu atât îşi dădea seama că trebuia să fi fost mai în vârstă. Ochii ei mari, întunecaţi, aveau în ei ceva de om matur, semnul unei cunoaşteri pe care nimeni n-o putea dobândi de tânăr. O clipă, Rand se gândi că ochii aceia erau două hăuri adânci, pe cale să-l înghită. Era limpede şi de ce Mat şi Ewin o numiseră o „doamnă din poveştile Menestrelilor”. Se mişca atât de graţios, şi cu un aer poruncitor, care-l făcea să se simtă stânjenit şi împiedicat. De-abia de-i ajungea până la piept, dar era atât de semeaţă, încât tocmai înălţimea ei părea cea cuvenită, iar el, înalt cum era, se simţea nelalocul său.

Una peste alta, nu semăna cu nici o persoană din cele pe care le văzuse în viaţa lui. Gluga largă a mantiei îi încadra chipul şi părul negru, care cădea în bucle moi. Nu mai văzuse niciodată o femeie adultă care să-şi poarte părul despletit; toate fetele din Ţinutul celor Două Râuri de-abia aşteptau ca Soborul Femeilor din satul lor să decidă că erau suficient de în vârstă pentru a-şi prinde părul. Şi veşmintele străinei erau la fel de ciudate. Mantia ei era din catifea albastră precum cerul, cu broderii groase din fir de argint – frunze, corzi de viţă, flori, care împodobeau tivul stofei. Când se mişca, rochia ei sclipea uşor – era tot albastră, dar mai închisă decât mantia, cu dungi crem. La gât îi atârna un colier făcut din zale groase de aur; un alt lănţişor, tot de aur, mai subţire, era prins în păr, şi pe el se vedea o piatră albastră, scânteietoare, care-i atârna chiar pe frunte. Mijlocul îi era încins cu o curea lată, ţesută din fir de aur, iar pe arătătorul mâinii stângi avea un inel de aur în formă de şarpe încolăcit, care-şi înghiţea coada. Rand nu văzuse niciodată un asemenea inel, deşi recunoscu Marele Şarpe, simbol al veşniciei, mai vechi chiar decât Roata Timpului.

Veştminte mai elegante decât cele de sărbătoare, spusese Ewin – şi avusese dreptate. În Ţinutul celor Două Râuri, nimeni nu se îmbrăca aşa. Niciodată.

— Bună dimineaţa, jupâneasă… ăăă… Doamnă Moiraine, bâigui Rand, înroşindu-se la faţă din pricina încurcăturii pe care o făcuse.

— Bună dimineaţa, Doamnă Moiraine, îi ţinu isonul Mat, puţin, dar numai puţin, mai în largul lui.

Ea zâmbi, iar Rand se trezi întrebându-se dacă putea face ceva pentru ea, ceva care să-i ofere pretextul să mai rămână prin preajma ei. Ştia că le zâmbeşte tuturor, dar i se părea că-i se adresează numai lui. Era întocmai ca în povestea vreunui Menestrel, o poveste care prindea viaţă. Mat rânjea prosteşte.

— Îmi ştiţi numele, prinse ea a vorbi, părând încântată, fără să ştie că prezenţa ei acolo, oricât de scurtă, urma să fie subiect de discuţie în sat pentru încă vreun an. Dar să-mi spuneţi Moiraine, nu Doamnă. Şi pe voi cum vă cheamă?

Ewin ţâşni în faţă, înainte ca vreunul din ceilalţi doi să apuce să vorbească.

— Pe mine mă cheamă Ewin Finngar, Doamnă. Eu le-am spus cum vă cheamă; aşa au aflat. L-am auzit pe Lan rostindu-vă numele, dar nu trăgeam cu urechea. În Emond’s Field n-a mai fost nimeni, niciodată, aşa ca dumneavoastră. Şi mai e în sat şi un Menestrel, venit pentru Bel Tine. Iar la noapte e Noaptea Iernii. Nu vreţi să treceţi şi pe la noi pe acasă? Mama face plăcinte cu mere.

— O să vedem, răspunse ea, punând o mână pe umărul lui Ewin; ochii îi sclipeau amuzaţi. Nu ştiu dacă pot eu să mă compar cu un Menestrel, Ewin. Dar v-am spus să-mi ziceţi cu toţii Moiraine.

Apoi se uită întrebător spre Rand şi Mat.

— Eu sunt Matrim Cauthon, Doa… ăăă… Moiraine, se bâlbâi Mat, făcând o plecăciune ţeapănă şi neîndemânatică şi ridicându-se, roşu la faţă de ruşine.

Rand tocmai se întreba dacă să facă şi el aşa ceva, ca bărbaţii din poveşti, dar, văzându-l pe Mat, se mulţumi să-şi spună numele. Măcar de data asta nu-i se mai încurcă limba.

Moiraine privi de la el la Mat şi înapoi. Rand se gândi că, în clipa aceea, zâmbetul de pe buzele ei, o simplă ridicare a colţurilor gurii, semăna cu cel pe care-l purta Egwene când avea vreo taină de ascuns.

— Cât stau în Emond’s Field, s-ar putea să am, din când în când, nişte trebuşoare de făcut, zise ea. N-aţi vrea să mă ajutaţi?

Auzindu-i cum se întreceau să-şi ofere serviciile, râse.

— Poftim, rosti apoi, iar Rand rămase surprins când o văzu punându-i în palmă o monedă şi strângându-i degetele peste ea, cu ambele sale mâini.

— Nu-i nevoie, începu el, dar ea îi făcu semn să nu mai protesteze şi-i dădu şi lui Ewin o monedă, apoi îi strânse mâna lui Mat, aşa cum făcuse şi cu Rand mai înainte.

— Ba sigur că e, răspunse ea. Doar n-o să munciţi pe degeaba. Luaţi asta ca pe un gaj şi ţineţi-o cu voi, ca să vă amintiţi că aţi fost de acord să veniţi la mine când vă cer. De acum, avem o învoială.

— N-am să uit, ciripi Ewin.

— Mai târziu o să stăm de vorbă, adăuga ea, şi trebuie să-mi povestiţi totul despre voi.

— Doamnă… adică, Moiraine? întrebă Rand şovăielnic, după ce ea se întoarse să plece.

Ea se opri, şi privi peste umăr, iar băiatul trebui să înghită în sec, ca să poată continua.

— De ce ai venit în Emond’s Field?

Chipul ei rămase neschimbat, dar dintr-odată el îşi dori să nu fi pus întrebarea, deşi nu-şi dădea seama de ce. Oricum, se grăbi să-i explice:

— Îmi pare rău dacă am fost grosolan. Doar că nimeni nu vine în Ţinutul celor Două Râuri, în afară de neguţătorii cei mari şi de cei ambulanţi, atunci când zăpada nu-i prea adâncă şi pot să ajungă aici din Baerlon. Aproape nimeni. Oricum, nimeni aşa ca dumneata. Câteodată, gărzile neguţătorilor spun că aici e fundul pământului, şi pesemne că aşa trebuie să li se pară tuturor celor din afară. Aşa că mă întrebam…

Atunci, zâmbetul ei se şterse încet, ca şi cum i s-ar fi adus aminte de ceva. O clipă, nu făcu altceva decât să-l privească.

— Cercetez istoria, glăsui ea într-un târziu, şi adun vechi istorisiri. Locul acesta, căruia voi îi spuneţi Ţinutul celor Două Râuri, m-a interesat dintotdeauna. Câteodată studiez poveştile despre ce s-a-ntâmplat aici, cu multă vreme în urmă; aici, şi în alte locuri.

— Poveşti? întrebă Rand. Dar ce s-o fi putut întâmpla în Ţinutul celor Două Râuri ca să intereseze pe cineva ca… adică, ce s-o fi putut întâmpla pe aici?

— Şi cum să-i spunem altfel, decât Ţinutul celor Două Râuri? adăugă Mat. Aşa i s-a spus dintotdeauna.

— Pe măsură ce Roata Timpului se învârte, zise Moiraine, ca pentru sine, parcă privind în gol, locurile poarta multe nume. Şi oamenii poartă multe nume, multe chipuri. Chipuri diferite, dar mereu acelaşi om. Şi totuşi nimeni nu cunoaşte pe dea-ntregul Marea Pânză pe care o ţese Roata şi nici măcar Pânza unei Vârste. Putem doar să privim, să cercetăm şi să sperăm.

Rand se holba la ea, neputând să mai spună vreun cuvânt, nici măcar ca s-o întrebe ce voia să zică. Nici nu era sigur că vorbele erau pentru urechile lor. Şi ceilalţi doi amuţiseră, observă el. Ewin rămăsese cu gura larg căscată.

Moiraine îşi îndreptă din nou atenţia spre ei, şi toţi trei tresăriră, ca şi cum s-ar fi trezit din somn.

— Mai târziu o să stăm de vorbă, le făgădui ea, dar nimeni nu-i răspunse. Mai târziu.

Se îndreptă spre Podul de Căruţe, părând mai degrabă să plutească deasupra pământului, decât să calce pe el, cu mantia care i se revărsa pe lângă trup, ca o pereche de aripi.

După ce ea plecă, un bărbat înalt, pe care Rand nu-l mai observase până atunci, se desprinse din faţa hanului şi o urmă, cu o mână pe mânerul lung al sabiei. Veşmintele lui erau de un verde cenuşiu cam închis, care se topea în frunziş sau în umbră, iar mantia i se vălurea în bătaia vântului, schimbându-şi culoarea, de la cenuşiu la verde şi la brun. Uneori, mantia aceea părea să dispară cu totul, pierzându-se în peisajul de dincolo de ea. Părul bărbatului era lung, încărunţit la tâmple, strâns cu o legătură îngustă de piele, legată în jurul frunţii. Chipul era colţuros şi ascuţit, atins de vreme, dar fără riduri, în ciuda firelor cărunte. Văzându-l cum se mişca, Rand nu se putea gândi decât la un lup.

Trecând pe lângă cei trei băieţi, îi cercetă din priviri, cu ochii săi albaştri şi reci ca zorile din miez de iarnă. S-ar fi zis că-i cântăreşte în minte, dar pe chip nu-i se oglindea niciun semn despre ce-i spunea balanţa. Grăbi pasul, până ce o ajunse pe Moiraine, apoi încetini ca să poată merge pe lângă ea, aplecându-se să-i vorbească. Rand îşi dădu seama că, fără să vrea, îşi ţinuse răsuflarea.

— Acesta-i Lan, rosti Ewin cu vocea răguşită, de parcă şi el îşi ţinuse răsuflarea din pricina acelei priviri stranii. Pun pariu că-i Străjer.

— Nu fi prost, râse Mat, deşi cam tremurat. Străjerii sunt numai în poveşti şi, oricum, ei au săbii şi armuri acoperite cu aur şi de pietre preţioase şi îşi petrec tot timpul la miazănoapte, în Mana Pustiitoare, luptându-se cu răul, şi cu trolocii, şi cu altele de soiul ăsta.

— Ar putea fi Străjer, stărui Ewin.

— Ai văzut aur pe el sau pietre preţioase? îl repezi Mat. Avem noi troloci în Ţinutul celor Două Râuri? Oi – asta avem. Mă întreb ce s-o fi întâmplat pe aici, de interesează pe cineva ca Moiraine.

— Orice e cu putinţă, răspunse Rand, vorbind rar. Se zice că hanul e aici de o mie de ani, poate şi mai mult.

— O mie de ani de oi, i-o întoarse Mat.

— Un bănuţ de argint! izbucni Ewin. Mi-a dat un bănuţ de argint, întreg! Ia gândiţi-vă ce de lucruri pot să-mi cumpăr când vine neguţătorul ambulant.

Rand deschise pumnul ca să se uite la moneda pe care o primise, şi, de uimire, aproape c-o scăpă pe jos. Moneda era mare şi groasă, de argint, având pe ea imaginea unei femei care ţinea în echilibru o flacără pe dosul mâinii. Băiatul nu ştia de unde provenea, dar îl văzuse pe Bran al’Vere cântărind banii pe care-i aduceau neguţătorii din mai multe ţinuturi, aşa că-şi putea da seama cam cât valora. Cu atâta argint, puteai cumpăra un cal de oriunde din Ţinutul celor Două Râuri, ba-ţi mai şi rămânea ceva.

Se uită la Mat şi văzu pe chipul acestuia aceeaşi expresie uluită care, pesemne, se oglindea şi pe al lui. Răsucindu-şi mâna, pentru ca Mat să poată vedea moneda, dar nu şi Ewin, ridică întrebător dintr-o sprânceană. Mat încuviinţă şi, pentru câteva clipe, se uitară unul la altul, uimiţi şi fermecaţi.

— Ce fel de treburi o fi având? întrebă, în cele din urmă, Rand.

— Nu ştiu, zise Mat cu hotărâre, şi nu-mi pasă. Şi nici n-o să cheltuiesc banii. Nici când vine neguţătorul ambulant.

Cu asta, îşi îndesă moneda în buzunarul de la haină.

Încuviinţând din cap, Rand făcu la fel, cu gesturi încete. Nu era sigur din ce cauză, dar vorbele lui Mat păreau cumva potrivite. Moneda nu trebuia cheltuită. Era un dar din partea ei. Nu-şi dădea seama la ce-i mai putea fi de folos argintul, dar…

— Credeţi că ar trebui să o păstrez şi eu pe-a mea? întrebă Ewin.

Chinul nehotărârii i se vedea pe faţă.

— Numai dacă vrei, zise Mat.

— Cred că ţi-a dat-o s-o cheltuieşti, adăugă Rand.

Ewin îşi privi moneda, apoi clătină din cap şi vârî bănuţul de argint în buzunar.

— O s-o păstrez, se hotărî el pe un ton jalnic.

— Lasă, ţi-a rămas Menestrelul, zise Rand, iar băiatul mai tânăr se învioră.

— Dacă se trezeşte odată, adăugă Mat.

— Rand, întrebă Ewin, chiar există un Menestrel?

— Ai să vezi, răspunse Rand, râzând; era limpede că Ewin nu se lăsa convins până nu dădea cu ochii de Menestrel. Cândva, tot trebuie să coboare el.

Dinspre Podul de Căruţe se auziră strigăte, iar când Rand se uită să vadă ce se-ntâmplă, începu să râdă cu poftă. O mulţime, din ce în ce mai mare, de săteni – de la bătrâni cu părul alb până la prunci care de-abia învăţau să meargă – însoţea o căruţă mare, cu coviltir, care se îndrepta spre pod, trasă de opt cai; pe exteriorul pânzei atârnau tot felul de boccele, ca nişte ciorchini. Sosise, în sfârşit, neguţătorul ambulant. Străini, un Menestrel, artificii şi neguţătorul ambulant. Era cea mai frumoasă Sărbătoare de Bel Tine din toate timpurile.

CAPITOLUL 3 • Neguţătorul ambulant

Mănunchiurile de cratiţe legate laolaltă se ciocneau cu zgomot, în timp ce căruţa neguţătorului ambulant trecea huruind peste scândurile groase care alcătuiau Podul de Căruţe. Bărbatul trase de hăţuri şi opri caii în faţa hanului; o grămadă de săteni şi fermieri, sosiţi cu ocazia Sărbătorii, erau încă adunaţi în jurul său. Din toate direcţiile soseau din ce în ce mai mulţi oameni, care sporeau numărul celor înghesuiţi în jurul uriaşei căruţe cu coviltir, ale cărei roţi erau mai înalte decât statura unui om; cu toţii se uitau ţintă la neguţătorul ambulant, aflat deasupra lor, pe capră.

Bărbatul din căruţă era Padan Fain, un individ cu faţa palidă şi ciolănos, cu braţe descarnate şi nasul mare, coroiat. Din câte îşi amintea Rand, Fain venise în Emond’s Field în fiecare primăvară, cu căruţa şi atelajul său, zâmbind şi râzând în permanenţă, de parcă ar fi ştiut o glumă pe care n-o mai ştia nimeni altcineva.

Imediat ce caii se opriră, în clinchetul clopoţeilor de pe hamuri, uşa hanului se deschise larg şi apăru Sfatul, în frunte cu jupân al’Vere şi cu Tam. Ei îşi croiră drum cu paşi hotărâţi, chiar şi Cenn Buie, printre ceilalţi oameni care îi cereau înfriguraţi neguţătorului ace, dantelă, cărţi sau cine ştie ce alte lucruri.

Fără tragere de inimă, mulţimea se dădu la o parte ca să-i lase să treacă, dar, pe urmele lor, cu toţii începură iar să se înghesuie, căutând fără încetare să se facă auziţi de neguţător. Mai presus de orice, îi cereau veşti.

Pentru săteni, acele, ceaiul şi celelalte lucruri de acest fel nu erau musai cele mai importante din căruţa unui neguţător ambulant. La fel de importante erau veştile din afară, noutăţile petrecute în lume, dincolo de Ţinutul celor Două Râuri. Unii neguţători povesteau pur şi simplu ce ştiau, fără vreun meşteşug, ca şi cum totul nu era decât o grămadă de gunoi cu care nu voiau să aibă de-a face. Altora trebuia să le scoţi vorbele din gură cu cleştele; de-abia vorbeau şi nu le plăcea deloc s-o facă. Fain, dimpotrivă, sporovăia de bunăvoie, deşi de multe ori îşi tachina ascultătorii şi lungea povestea, dând un spectacol la fel de reuşit ca un Menestrel. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei şi se plimba ţanţoş prin mulţime, ca un cocoş sfrijit, cu toţi ochii aţintiţi asupra lui. Lui Rand îi trecu prin minte că era foarte posibil ca lui Fain să nu-i convină să găsească în Emond’s Field un Menestrel adevărat.

Neguţătorul ambulant se tot agita cu frâiele cailor, de parcă voia musai să le lege într-un anume fel, băgându-i şi pe bărbaţii din Sfat în seamă la fel de mult ca şi pe săteni, adică aproape deloc. Înclina din cap nepăsător, fără să salute însă pe cineva. Zâmbea fără să vorbească şi le făcea distant cu mâna celor cu care se împrietenise în mod special – cu toate că prietenia fusese pentru el mereu ceva destul de rece: se bătea pe spate în semn de salut cu cei cu care se-ntâlnea, dar altminteri nu se apropia deloc de ei.

Sătenii îi tot cereau să vorbească, ridicând glasurile din ce în ce mai mult, dar Fain, făcându-şi de lucru cu diverse mărunţişuri de pe capră, aştepta ca mulţimea şi nerăbdarea să atingă pragul pe care şi-l dorea. Numai membrii Sfatului rămăseseră tăcuţi. Ei îşi păstrau demnitatea cuvenită poziţiei pe care o ocupau, şi totuşi norii de fum de pipă, din ce în ce mai groşi, care se înălţau deasupra capetelor lor, trădau chinul la care erau supuşi.

Rand şi Mat îşi făcură loc prin mulţime, apropiindu-se cât puteau de mult de căruţă. Rand s-ar fi oprit la jumătatea drumului, dar Mat se strecură prin înghesuială, trăgându-l după el, până ce ajunseră chiar în spatele bărbaţilor din Sfat.

— Credeam că rămâi la fermă până după Sărbătoare, îi strigă lui Rand Perrin Aybara, peste toată hărmălaia.

Ucenicul fierarului era cu aproape un cap mai scund decât Rand, avea părul creţ şi era atât de îndesat, încât părea cât un bărbat şi jumătate, cu umeri puternici şi braţe aproape la fel de groase ca ale lui jupân Luhhan. El ar fi putut să-şi facă loc prin mulţime cu mare uşurinţă, dar nu-i stătea în fire. Dimpotrivă, se deplasa cu foarte multă grijă şi-şi cerea iertare de la oamenii care însă nu băgau de seamă aproape nimic în afara neguţătorului ambulant. Cu toate acestea, Perrin continuă să-şi ceară iertare şi încercă să nu îmbrâncească pe nimeni, în timp ce îşi croia drum spre Rand şi Mat.

— Închipuiţi-vă, zise el, când ajunse în sfârşit în apropiere, Bel Tine şi neguţătorul ambulant, amândouă deodată. Pun rămăşag că sunt într-adevăr artificii.

— Şi nu ştii nici pe jumătate ce se întâmplă, râse Mat.

Perrin îl privi bănuitor, apoi se uită întrebător la Rand.

— Aşa e, strigă Rand, apoi făcu un gest spre mulţimea din ce în ce mai deasă de oameni care vociferau cu toţii. Mai târziu, îţi explic mai târziu. Mai târziu, am zis!

În acea clipă, Padan Fain se ridică pe capră şi, pe dată, mulţimea se potoli. Ultimele cuvinte ale lui Rand răsunară în mijlocul unei linişti depline, surprinzându-l pe neguţător cu un braţ ridicat deasupra capului şi cu gura deschisă. Cu toţii se întoarseră să se holbeze la Rand. Omuleţul sfrijit de pe capră, care se aştepta ca toată lumea să-i soarbă primele cuvinte de pe buze, îl privi lung şi sfredelitor. Rand se înroşi tot şi-şi dori să fi avut statura lui Ewin, ca să nu iasă atât de tare în evidenţă. Şi prietenii săi se mutară, stânjeniţi, de pe un picior pe altul. Nu trecuse mai mult de un an de când Fain îi băgase pentru prima oară în seamă, recunoscându-i drept bărbaţi. În general, Fain nu avea timp pentru niciunul dintre cei prea mici pentru a cumpăra lucruri din căruţa lui. Rand spera că nu fusese din nou redus la rang de copil în ochii neguţătorului.

Dregându-şi puternic glasul, Fain îşi smuci mantia groasă.

— Nu, nu mai târziu, declamă neguţătorul ambulant, ridicând din nou un braţ, cu un gest solemn. Chiar acum am să vă spun.

În timp ce vorbea, făcea gesturi largi, revărsându-şi spusele asupra mulţimii.

— Voi credeţi că aţi avut necazuri aici, în Ţinutul celor Două Râuri, nu-i aşa? Ei bine, toată lumea are necazuri, din Mana Pustiitoare până la miazăzi, în Marea Furtunilor, de la Oceanul Aryth din apus şi până la Pustiul Aielilor, din răsărit. Şi chiar şi mai departe. Ziceţi că iarna a fost mai aprigă decât oricare alta, friguroasă de vă îngheţa sângele în vine şi vă trosneau oasele? Ah, dar iarna a fost geroasă şi aprigă peste tot. În Ţinuturile de la Hotare, iernii voastre i s-ar spune primăvară. Dar primăvara nu mai vine, ziceţi? Lupii v-au omorât oile? Poate că au atacat şi oamenii? Asta e? Păi, să vedem. Primăvara întârzie peste tot. Peste tot sunt lupi, flămânzi, dornici de fiecare bucăţică de carne în care-şi pot vârî colţii, fie oaie, fie vacă, fie om. Dar sunt lucruri şi mai rele decât lupii sau iarna. Există unii care ar fi mulţumiţi să aibă parte numai de micile voastre necazuri.

Făcu o pauză, aşteptând răspuns.

— Ce ar putea fi mai rău decât lupii care omoară oile şi oamenii? întrebă Cenn Buie, iar alţii murmurară a încuviinţare.

— Oamenii care se omoară între ei, răspunse neguţătorul ambulant, pe un ton tragic, iscând şoapte de uluire, care se înteţiră pe măsură ce el povestea mai departe. E război, asta spun. E război în Ghealdan, război şi haos. Zăpezile din Pădurea Dhallin sunt roşii de sânge. Văzduhul e plin de corbi şi de croncănitul lor. Armatele mărşăluiesc spre Ghealdan. Naţiuni întregi, clanuri şi oameni de vază îşi trimit soldaţii la luptă.

— Război?

Cuvântul neobişnuit se rostogoli şovăielnic de pe buzele lui jupân al’Vere. Nimeni din Ţinutul celor Două Râuri nu avusese vreodată de-a face cu războiul.

— De ce se războiesc?

Fain rânji, iar Rand avu impresia că îşi bătea joc de izolarea sătenilor faţă de lume, şi de neştiinţa lor. Neguţătorul ambulant se aplecă înainte, de parcă voia să-i împărtăşească Starostelui o taină, dar şoapta sa era de fapt menită să răzbată prin mulţime, şi aşa se şi petrecu.

— Stindardul Dragonului a fost înălţat, iar oamenii se adună să-i se opună. Şi să-l sprijine.

Din toate gâtlejurile deodată se înalţă un oftat, iar Rand se simţi, în ciuda voinţei sale, cuprins de un fior.

— Dragonul, gemu cineva. Cel Întunecat umblă liber prin Ghealdan!

— Nu Cel Întunecat, mârâi Haral Luhhan. Dragonul nu e Cel Întunecat. Şi, oricum, ăsta-i un fals Dragon.

— Să auzim ce are de spus jupân Fain, vorbi starostele, dar nimeni nu se lăsa aşa de uşor; oamenii strigau din toate părţile, glasurile de bărbaţi şi femei înălţându-se unele peste altele.

— E la fel de rău ca şi Cel Întunecat!

— Dragonul a frânt lumea, nu?

— El a iscat totul! El a făcut să vină Vremea Rătăcirii!

— Cunoaşteţi profeţiile! Când renaşte Dragonul, o să fie mai rău decât în cele mai urâte închipuiri!

— Nu-i decât unul din falşii Dragoni. Nu se poate să fie altfel!

— Şi ce însemnătate are asta? Amintiţi vă de ultimul dintre falşii Dragoni. Şi el a stârnit un război. Mii de oameni au murit, nu-i aşa, Fain? A asediat Illian.

— Sunt timpuri rele! De douăzeci de ani, nimeni nu s-a mai dat drept Dragonul Renăscut, iar acum au fost trei în ultimii cinci ani. Timpuri rele! Uitaţi-vă ce se-ntâmplă cu vremea!

Rand schimbă câte o privire cu Mat şi cu Perrin. Ochii lui Mat scânteiau de încântare, în schimb Perrin se strâmba îngrijorat. Rand îşi amintea perfect de toate poveştile pe care le auzise despre bărbaţii care-şi spuneau Dragonul Renăscut, şi, chiar dacă până la urmă se dovediseră nişte impostori – pentru că muriseră sau dispăruseră fără să îndeplinească vreo profeţie – tot făcuseră lucruri îndeajuns de rele. Naţiuni întregi nimicite de război, cetăţi şi oraşe incendiate. Morţii cădeau ca frunzele de toamnă, şi fugarii se înghesuiau pe drumuri, ca oile într-un ţarc. Aşa spuneau neguţătorii ambulanţi şi marii neguţători, şi toţi oamenii din Ţinutul celor Două Râuri care aveau puţin bun simţ îi credeau pe cuvânt. Lumea urma să se sfârşească, după cum spuneau unii, când adevăratul Dragon avea să se trezească din nou la viaţă.

— Încetaţi! strigă starostele. Tăcere! Nu vă mai daţi de ceasul morţii din pricina propriilor închipuiri. Lăsaţi-l pe jupân Fain să ne povestească despre acest fals Dragon.

Oamenii începură să se liniştească, dar Cenn Buie refuză să se lase redus la tăcere.

— Dar este oare un fals Dragon? întrebă meşterul de acoperişuri, cu o voce sumbră.

Jupân al’Vere clipi ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere, apoi se răsti la el:

— Nu fi neghiob bătrân, Cenn!

Dar era prea târziu: Cenn izbutise să aţâţe din nou mulţimea.

— Nu se poate să fie Dragonul Renăscut! Lumina să ne ajute, nu se poate!

— Prost bătrân ce eşti, Buie! Ţii neapărat să-ţi atragi nenorocul, aşa-i?

— Mai lipseşte să rosteşti numele Celui Întunecat! Ţi-a luat Dragonul minţite, Cenn Buie! Încerci să ne faci rău tuturor!

Cenn privi sfidător în jur, încercând să-i intimideze din priviri pe cei care-l dojeneau, şi ridică glasul:

— Nu l-am auzit pe Fain să vorbească despre un „fals” Dragon. Voi l-aţi auzit? Căscaţi ochii! Unde sunt recoltele, care ar trebui să fie deja până la genunchi, sau mai bine? De ce e încă iarnă, când primăvara trebuia să fi venit de o lună?

Câţiva îi strigară mânioşi să-şi ţină gură.

— Nu tac! Nici mie nu-mi plac astfel de vorbe, dar refuz să-mi vâr capul în pământ şi să aştept să vină unul din Taren Ferry să-mi taie gâtul. Şi de data asta nu-l mai aştept nici pe Fain să-şi facă mendrele. Ia, neguţătorule, vorbeşte desluşit. Ce-ai auzit? Ei? Bărbatul ăsta e un Dragon fals?

Fain nu dădu niciun semn că veştile pe care le adusese l-ar fi tulburat. Nu făcu decât să ridice din umeri şi să-şi ducă un deget ciolănos la nas.

— Păi, la asta cine poate răspunde limpede, până ce nu se termină totul?

Se opri şi rânji în felul lui secretos, rotindu-şi ochii peste mulţime ca şi cum şi-ar fi imaginat reacţia oamenilor şi i s-ar fi părut amuzantă.

— Un lucru ştiu, zise el, foarte nonşalant, anume că bărbatul poate folosi Puterea Supremă. Ceilalţi nu puteau. El însă poate conduce. Pământul se crapă la picioarele duşmanilor săi şi zidurile puternice se năruie la poruncă. Fulgerul cade când îl cheamă el şi loveşte acolo unde-i arată. Asta am auzit, de la nişte oameni de încredere.

Se lăsă o tăcere uluită. Rand îşi privi prietenii. Perrin arăta de parcă vedea în faţa ochilor nişte lucruri care nu-i plăceau, dar Mat tot mai părea încântat.

Tam, o idee mai tulburat decât îi stătea în fire, îl trase pe Staroste la o parte, dar înainte să-i fi putut spune ceva, Ewin Finngar izbucni:

— O să înnebunească şi o să moară! În poveşti, bărbaţii care pot conduce Puterea înnebunesc de fiecare dată, se prăpădesc şi mor. Numai femeile o pot atinge. Nu ştie şi el asta?

O scatoalcă de a lui jupân Buie îl făcu să se îndoaie de durere.

— Gata cu flecăreala, băiete, se răsti Cenn, fluturându-şi pumnul noduros în faţa lui Ewin. Poartă-te cu respectul cuvenit şi lasă asta pe seama celor mai în vârstă. Hai, cară-te de aici!

— Linişteşte te, Cenn, mârâi Tam. Băiatul e curios şi atâta tot. Numai de prostiile tale nu aveam nevoie.

— Parcă n-ai avea atâţia ani în spate, adăugă Bran. Aminteşte-ţi, o dată pentru totdeauna, că faci parte din Sfat.

Chipul brăzdat de riduri al lui Cenn se întunecă din ce în ce mai tare, pe măsură ce Tam şi Starostele îl dojeneau, până ce deveni aproape purpuriu.

— Doar ştiţi despre ce soi de femei vorbeşte. Nu te mai încrunta la mine, Luhhan, nici tu, Crawe. Ăsta-i un sat plin de oameni cumsecade, şi e îndeajuns de rău să-l avem în mijlocul nostru pe Fain ăsta care ne vorbeşte despre falşi Dragoni care folosesc Puterea, şi fără să-l mai punem la socoteală pe băiatul ăsta prostănac, vrăjit de Dragon, care să aducă vorba despre Aes Sedai. Despre unele lucruri e pur şi simplu mai bine să nu pomeneşti, chiar dacă voi aveţi de gând să-i daţi prostului de Menestrel voie să vă spună toate poveştile pe care le doriţi. Nu-i bine şi nu-i firesc.

— N-am văzut, n-am auzit şi n-am mirosit niciodată un lucru despre care să nu poţi pomeni, vorbi Tam, dar Fain încă nu isprăvise.

— Femeile Aes Sedai au luat deja masuri, glăsui tare neguţătorul ambulant. Mai multe dintre ele au plecat din Tar Valon călare, spre miazăzi. De vreme ce bărbatul ăsta poate mânui Puterea, numai ele îl pot înfrânge, oricât s-ar lupta ceilalţi, şi numai ele se pot ocupa, după aceea, de soarta lui – dacă reuşesc să-l înfrângă.

Cineva din mulţime gemu cu glas tare şi chiar şi Tam şi Bran schimbară câte o privire îngrijorată. Sătenii se adunau laolaltă, în grupuri mici, iar unii îşi strângeau mantiile pe lângă corp, deşi, la drept vorbind, vântul se mai domolise un pic.

— Sigur că o să-l înfrângă, strigă cineva.

— Falşii Dragoni o păţesc mereu, până la urmă.

— Trebuie să-l înfrângă, nu-i aşa?

— Şi dacă nu, ce se întâmplă?

În cele din urma, Tam reuşise să-i şoptească ceva la ureche Starostelui, iar Bran, încuviinţând din când în când, şi fără să bage în seamă hărmălaia din jurul lor, îl aşteptă să termine, apoi îşi înălţă, la rândul lui, glasul:

— Ascultaţi-mă cu toţii! Tăceţi şi ascultaţi-mă!

Strigătele se potoliră din nou, până ce deveniră doar nişte murmure.

— Astea nu-s nişte simple veşti din afară. Trebuie să fie cercetate de Sfat. Jupân Fain, vino, rogu-te, cu noi în han. Avem să-ţi punem câteva întrebări.

— Pai, chiar mi-ar prinde bine o cană cu vin fiert şi dres, răspunse neguţătorul ambulant, chicotind; sări din căruţă, îşi şterse palmele pe haină şi-şi îndreptă vesel mantia. Vreţi, vă rog, să vedeţi de caii mei?

— Vreau să ştiu şi eu ce are de spus! se auziră mai multe glasuri protestând.

— Doar n-o să-l duceţi cine ştie pe unde! Nevastă-mea m-a trimis să cumpăr ace!

Acest din urmă glas era al lui Wit Congar. El îşi lăsă umerii în jos, sub povara privirilor piezişe pe care-i le aruncară unii, dar rămase pe poziţii.

— Avem şi noi dreptul să punem întrebări, strigă cineva din spatele mulţimii. Eu…

— Linişte! tună Starostele, reuşind să-i reducă pe toţi la o tăcere uluită. După ce Sfatul va fi aflat tot ce trebuie, jupân Fain se va întoarce să vă spună toate noutăţile. Şi să vă vândă oale şi ace. Hu! Tad! Duceţi caii lui jupân Fain în grajd.

Tam şi Bran se aşezară de o parte şi de alta a neguţătorului, restul membrilor Sfatului adunându-se în spatele lor, şi astfel tot grupul se strecură în hanul Izvorul de Vin, închizând sec uşa în nasul celor care încercau să-şi facă şi ei loc. Aceştia bubuiră în uşă, dar, drept răspuns, se auzi un singur strigăt al Starostelui:

— Duceţi-vă acasă!

Oamenii se adunară în faţa hanului, comentând cu voce joasă ce le spusese neguţătorul ambulant, şi ce însemna asta, şi ce fel de întrebări punea Sfatul, şi motivele pentru care ar trebui să li se dea şi lor voie să asculte şi să pună întrebări. Unii trăgeau cu ochiul pe ferestrele din faţă ale hanului, iar câţiva începură chiar să-i ia la întrebări pe Hu şi pe Tad, deşi nu era câtuşi de puţin limpede ce ar fi trebuit să ştie aceştia din urmă. Cei doi grăjdari, oameni zdraveni şi liniştiţi, nu răspunseră decât prin câte un mormăit şi-şi văzură de treabă, deshămând caii de la căruţă, unul câte unul; după ce terminară, nu se mai întoarseră.

Rand nu băgă în seama mulţimea. El se aşeză pe un colţ al vechii fundaţii din piatră, îşi strânse mantia pe lângă trup şi rămase cu ochii aţintiţi spre uşa hanului. Ghealdan. Tar Valon. Până şi numele erau ciudate şi fascinante. Erau locuri pe care le ştia numai din poveştile neguţătorilor ambulanţi şi ale gărzilor marilor neguţători. Aes Sedai, războaie şi Dragoni făţarnici: despre toate acestea vorbeau poveştile spuse noaptea târziu, la gura vetrei, în timp ce o lumânare arunca umbre stranii pe perete, iar vântul şuiera, lovindu-se de obloane. Una peste alta, i se părea mai bine să aibă parte de furtuni de zăpadă şi de lupi. Totuşi, pesemne că viaţa din afara Ţinutului celor Două Râuri era diferită – era ca şi cum ai fi trăit în mijlocul unei poveşti spuse de un Menestrel. O aventură. O aventură de lungă durată. O viaţă întreagă de aventuri.

Încet, încet, sătenii se răspândiră, fără să înceteze să murmure şi să clatine din cap. Wit Congar se opri o clipă să se holbeze în interiorul căruţei părăsite, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească un alt neguţător ambulant ascuns înăuntru. În cele din urmă, rămaseră numai câţiva tineri. Mat şi Perrin veniră şi ei lângă Rand.

— Cred că toată povestea asta e mai tare şi decât Menestrelul, zise Mat, încântat. Mă întreb dacă o să ajungem şi noi să-l vedem pe falsul Dragon.

Perrin îşi clătină capul, acoperit cu un păr des.

— Eu nu vreau să-l văd. Altundeva, poate, dar nu în Ţinutul celor Două Râuri. Nu şi dacă asta înseamnă război.

— Nici dacă asta înseamnă să ne trezim aici cu Aes Sedai, adăugă Rand. Sau ai uitat cumva cine a iscat Frângerea? E adevărat că Dragonul a pornit-o, dar cei care au frânt cu adevărat lumea au fost Aes Sedai.

— Am auzit odată o poveste, începu Mat, vorbind rar, de la una din gărzile unui neguţător de lână. El zicea că Dragonul va renaşte în momentul cel mai greu pentru omenire şi că ne va salva pe toţi.

— Dacă asta credea, era un prostănac, rosti ferm Perrin. Şi tu la fel, că ai stat să-l asculţi.

Băiatul nu părea mânios; nu era iute din fire. Numai că, uneori, fantezia lui Mat, iute ca argintul viu, îl scotea din sărite, şi atunci glasul îi trăda oarecum starea.

— Îmi închipui că ţi-a mai zis şi că, după aceea, o să trăim cu toţii într-o nouă Vârstă a Legendelor.

— N-am zis că l-am şi crezut, protesta Mat. Doar l-am ascultat. A auzit şi Nynaeve, şi am crezut că o să ne jupoaie de vii pe amândoi. El – adică Străjerul – mi-a zis că foarte mulţi oameni cred în asta, numai că le e frică să mărturisească, le e frică de Aes Sedai şi de Copiii Luminii. După ce s-a năpustit Nynaeve la noi, n-a mai vrut să-mi spună nimic. Iar ea ne-a pârât neguţătorului, care a zis că nu o să-l mai ia niciodată cu el.

— Bravo lui, zise Perrin. Dragonul – să ne salveze? Asta-mi pare o vorbă demnă de Coplin.

— În ce strâmtoare am putea ajunge, ca să vrem să ne salveze Dragonul? se întrebă Rand. E ca şi cum i-am cere ajutor Celui Întunecat.

— Asta nu mi-a zis, răspunse şovăielnic Mat. Şi n-a pomenit nici de vreo nouă Vârstă a Legendelor. A spus că lumea va fi ruptă în bucăţi la venirea Dragonului.

— Asta chiar că ne-ar salva, rosti Perrin sec. O altă Frângere.

— Ardem-ar focul! mârâi Mat. Încerc numai să vă povestesc ce am auzit şi eu.

Perrin clatină din cap.

— Vreau doar ca femeile alea Aes Sedai şi cu Dragonul, fals sau adevărat, să stea departe. Poate aşa, Ţinutul celor Două Râuri va fi cruţat.

— Chiar crezi că sunt Iscoade ale Celui Întunecat? se încruntă Mat gânditor.

— Cine? întreba Rand.

— Aes Sedai.

Rand îi aruncă o privire lui Perrin, care ridică din umeri.

— Poveştile, începu el rar, dar Mat îl întrerupse.

— Nu toate poveştile spun că ele l-ar sluji pe Cel Întunecat, Rand.

— Pe Lumină, Mat, zise Rand, ele au iscat Frângerea. Ce mai vrei?

— Ei, aşa o fi, ofta Mat; în clipa următoare însă, zâmbea din nou. Moş Bili Congar zice că nu există. Nici Aes Sedai. Nici Iscoadele Celui Întunecat. Zice că-s doar poveşti. Zice că el nu crede nici în Cel Întunecat.

Perrin pufni.

— Vorbe de Coplin, de la un Congar. Nu-i firesc?

— Moş Bili a rostit şi numele Celui Întunecat. Pun pariu că asta n-o ştiaţi!

— Pe Lumină! exclamă Rand.

Rânjetul lui Mat se făcu mai larg.

— S-a întâmplat primăvara trecută, chiar înainte ca gândacii să-i atace câmpurile – numai pe ale lui, nu şi pe ale altora. Chiar înainte ca toţi cei din casa lui să se îmbolnăvească de friguri galbene. L-am auzit cu urechile mele. Şi acuma zice că nu crede, dar când îi cer să mai spună o dată numele Celui Întunecat, aruncă după mine cu câte ceva.

— Eşti într-atât de prost încât să faci una ca asta, Matrim Cauthon?

Nynaeve al’Meara apăru în mijlocul lor, cu cosiţa de culoare închisă petrecută peste un umăr şi aproape zbârlită de mânie. Rand se ridică grăbit. Meştereasa, o fată zveltă şi care de-abia îi venea lui Mat până la umăr, părea în clipa aceea mai înaltă decât toţi ceilalţi, şi nici nu mai conta că era tânără şi drăguţă.

— Când s-a-ntâmplat asta, am bănuit eu ceva despre Bili Congar, dar m-am gândit că măcar tu ai mai multă minte decât să-l provoci la aşa ceva. Oi fi îndeajuns de mare ca să te-nsori, Matrim Cauthon, dar de fapt şi de drept maică-ta n-ar fi trebuit să-ţi dea drumul din sforile cu care te ţinea legat de şorţul ei. Mai e puţin şi rosteşti şi tu numele Celui Întunecat.

— Nu, Meştereasă, protestă Mat; expresia de pe chipul lui arăta că şi ar fi dorit să fie oriunde, numai acolo nu. Moş Bili – adică jupân Congar – a făcut-o, nu eu! Sânge şi cenuşă, păi eu…

— Ia vezi cum vorbeşti, Matrim!

Rand îşi îndreptă spatele, deşi privirea ei fioroasă nu era pentru el. Perrin părea la fel de abătut. Ceva mai târziu, unul dintre ei avea cu siguranţă să se plângă de faptul că fuseseră certaţi de o femeie care nu era cu mult mai în vârstă decât ei – aşa se întâmpla întotdeauna după dojenile lui Nynaeve, deşi niciodată de faţă cu ea; numai că, în prezenţa ei, diferenţa de vârstă părea îndeajuns de mare. Mai ales dacă era supărată. Băţul pe care-l ţinea în mână avea un capăt gros şi unul subţire ca o nuia – iar ea nu se sfia deloc să-l folosească împotriva celor pe care-i bănuia că se comportă prosteşte. Orice vârstă şi orice poziţie aveau, puteau s-o-ncaseze peste cap, peste mâini sau peste picioare.

Rand era atât de atent la Meştereasă, încât, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama că aceasta nu era singură. După ce-şi observă greşeala, începu să se gândească s-o şteargă orice i-ar fi spus Nynaeve după aceea, şi orice i-ar fi făcut.

În spatele Meşteresei, la câţiva paşi, stătea Egwene, care-i privea atent. Era de aceeaşi înălţime cu Nynaeve şi avea acelaşi ten închis la culoare, aşa că, în acel moment, putea să pară o imagine în oglindă a dispoziţiei în care se afla aceasta din urmă. Stătea cu braţele încrucişate pe piept şi cu buzele strânse dezaprobator. Gluga mantiei sale moi şi cenuşii îi umbrea faţa, iar în ochii ei mari, căprui, nu mai era nici urmă de zâmbet.

„Cinstit ar fi fost, se gândea Rand, ca el să aibă câteva avantaje în faţa ei, fiind cu doi ani mai în vârstă”; dar nu era aşa. Nici în cele mai bune momente ale sale nu era prea îndemânatic cu vorbele, atunci când li se adresa fetelor din sat – nu ca Perrin, în orice caz; iar atunci când Egwene îl privea aşa atent, cu ochii mari de tot, ca şi cum nici o fărâmă din atenţia ei nu se îndrepta în altă parte, pur şi simplu nu reuşea să-şi mai stăpânească vorbele. Poate totuşi izbutea să plece de îndată ce Nynaeve termina cu ei. Totuşi, ştia că n-o s-o facă, deşi nu-şi dădea seama de ce.

— Rand al’Thor, vrei să nu te mai holbezi ca un miel bezmetic, rosti Nynaeve, şi să-mi spui de ce vorbeaţi despre lucruri de care ar trebui să aveţi bunul simţ să vă feriţi, viţei ce sunteţi?

Rand tresări şi-şi luă ochii de la Egwene; în momentul în care Meştereasa începuse să vorbească, pe chipul ei înflorise un zâmbet care-l nedumerea. Glasul lui Nynaeve era tăios, dar şi ea avea pe chip un început de zâmbet ştiutor; până la urmă, Mat izbucni în hohote de râs. Zâmbetul Meşteresei dispăru, iar ea îi aruncă lui Mat o privire care-l făcu să-i rămână râsul în gât.

— Ei bine, Rand? întrebă Nynaeve.

Cu colţul ochiului, el o văzu pe Egwene, care tot mai zâmbea. „Ce i s-o fi părând aşa de caraghios?”

— Era destul de firesc să vorbim despre asta, Meştereasă, se grăbi el să zică. Neguţătorul ambulant, Padan Fain… şi toţi… Jupân Fain a adus veşti despre un fals Dragon undeva prin Ghealdan şi despre război şi Aes Sedai. Sfatul a fost de părere că sunt lucruri îndeajuns de importante ca să stea cu el de vorbă. Iar noi, despre ce altceva să vorbim?

Nynaeve scutură din cap.

— Deci de asta căruţa neguţătorului a rămas aici, părăsită. Am auzit oamenii care se grăbeau să-i iasă în cale, dar nu puteam să plec de lângă jupâneasa Ayellin până nu-i scădea febra. Zici că Sfatul îi pune întrebări neguţătorului despre ce se întâmplă în Ghealdan? Aşa cum îi cunosc eu, îi pun numai întrebări greşite. Numai Soborul Femeilor poate afla ceva cu adevărat folositor.

Potrivindu-şi bine mantia pe umeri, ea intra în han. Egwene n-o urmă. Când uşa se închise în spatele lui Nynaeve, fata se postă în faţa lui Rand. Nu se mai încrunta, dar privirea ei fixă îl neliniştea. Se uită spre cei doi prieteni, dar ei se duseră mai încolo, părăsindu-l cu nişte rânjete largi pe buze.

— N-ar trebui să-i permiţi lui Mat să te amestece în toate prostiile astea, Rand, începu Egwene, solemnă ca însăşi Meştereasa; apoi, brusc, se puse pe chicotit. Nu te-am mai văzut arătând aşa de când Cenn Buie v-a prins, pe tine şi pe Mat, urcaţi în merii lui; pe atunci aveaţi zece ani.

El se mută de pe un picior pe altul şi îşi privi prietenii care stăteau în apropiere; Mat vorbea şi gesticula însufleţit.

— Dansezi cu mine mâine?

De fapt, nu asta voia să spună. Voia într-adevăr să danseze cu ea, dar, în acelaşi timp, ar fi dat orice să scape de stânjeneala care îl cuprindea fără greş atunci când era lângă ea. Aşa se simţea şi acum.

Colţurile gurii ei se ridicară într-un zâmbet slab.

— După amiază, răspunse ea. Dimineaţă sunt ocupată.

Dinspre ceilalţi se auzi exclamaţia lui Perrin:

— Un Menestrel!?

Egwene se întoarse spre ei, dar Rand îi puse o mână pe braţ:

— Ocupată? Cum aşa?

În ciuda frigului, ea îşi dădu gluga pe spate şi, cu un gest aparent nepăsător, îşi trase părul peste umăr. Când o văzuse ultima data, părul îi cădea pe umeri în bucle întunecate, legat numai cu o panglică roşie; acum însă, fusese împletit într-o cosiţă lungă.

Băiatul se holbă la cosiţă ca la o viperă, apoi aruncă o scurtă privire spre Stâlpul Primăverii, care acum rămăsese părăsit pe Pajişte, gata pentru ziua următoare. Dimineaţă urma ca femeile nemăritate, dar ajunse la vârsta măritişului, să danseze în jurul său. Rand înghiţi în sec. Nici nu-i trecuse prin cap că Egwene avea să ajungă la vârsta potrivită în acelaşi timp cu el.

— Dacă ajunge cineva la vârsta măritişului, îngăimă el, nu înseamnă ca trebuie s-o şi facă. Nu imediat.

— Fireşte ca nu. Poate niciodată.

Rand clipi uimit.

— Niciodată?

— De obicei Meşteresele nu se mărită. Am luat lecţii de la Nynaeve, ştii? Ea zice că am har, că pot învăţa să ascult vântul. Mi-a zis că nu toate Meşteresele pot s-o facă, deşi aşa pretind.

— Meştereasă! strigă el amuzat, fără să observe sclipirea periculoasă din ochii fetei. Păi, Nynaeve va fi Meştereasă aici cel puţin încă vreo cincizeci de ani. Probabil că şi mai mult. O să-ţi petreci viaţa făcându-ţi ucenicia cu ea?

— Mai sunt şi alte sate, răspunse ea însufleţită. Nynaeve zice că satele de la miazănoapte de Taren îşi aleg aproape întotdeauna o Meştereasă din altă parte. Li se pare că, în felul ăsta, ea n-o să aibă preferaţi printre oamenii din sat.

Buna dispoziţie a băiatului se topi la fel de repede cum apăruse.

— Să pleci din Ţinutul celor Două Râuri? Păi, aşa n-am să te mai văd niciodată.

— Şi vrei să zici că nu ţi-ar plăcea? Nu mi-ai dat niciun semn că ţi-ar păsa, în ultima vreme.

— Nimeni nu pleacă din Ţinutul celor Două Râuri, continuă el. Poate doar câte cineva din Taren Ferry, dar ăia sunt oricum oameni ciudaţi. Nici nu seamănă cu noi, ceilalţi.

Egwene scoase un oftat de exasperare.

— Poate sunt şi eu ciudată. Poate mai vreau să văd şi alte locuri, despre care am auzit din poveşti. La asta nu te-ai gândit?

— Ba fireşte că da. Şi eu cad pe gânduri uneori, dar ştiu să fac diferenţa între vise şi realitate.

— Şi vrei să spui că eu nu? rosti ea, furioasă, şi-i întoarse de îndată spatele.

— Nu asta voiam să spun. Vorbeam despre mine. Egwene?

Ea îşi trase mantia pe lângă trup, ca un zid care s-o despartă de el, şi, înţepată, se duse câţiva paşi mai departe. Băiatul îşi frecă supărat fruntea. Cum să-i explice? Nu era prima dată când ea îi răstălmăcea vorbele, scoţând din ele altceva decât avusese intenţia să pună acolo. În dispoziţia în care era acum, un singur pas greşit n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile, iar Rand era destul de sigur că aproape orice ar fi găsit de spus ar fi fost greşit.

Atunci, Mat şi Perrin se întoarseră. Egwene nu-i băgă în seamă. Ei o priviră şovăielnic, apoi se adunară în jurul lui Rand.

— Şi Perrin a primit o monedă de la Moiraine, zise Mat. La fel ca ale noastre.

El se opri o clipa, apoi adăugă:

— Şi l-a văzut şi pe călăreţ.

— Unde? întreba Rand. Când? L-a mai văzut cineva? Ai spus cuiva?

Perrin îşi ridică braţele groase, făcându-i semn să o ia mai încet.

— Pe rând, pe rând. L-am văzut la marginea satului, privind fierăria, chiar ieri, la apus. Mi-a dat fiori, zău aşa. I-am spus lui jupân Luhhan, dar când s-a uitat el, nu mai era nimeni. Mi-a zis că am început să am vedenii. Dar atunci când am stins focul şi am strâns uneltele, şi-a luat cu el ciocanul cel mai gros. N-a mai făcut asta niciodată.

— Deci te-a crezut, socoti Rand, dar Perrin dădu din umeri.

— Nu ştiu. L-am întrebat de ce şi-a luat ciocanul, dacă nu erau decât nişte vedenii, şi mi-a zis ceva despre lupii care au devenit într-atât de îndrăzneţi încât intră şi în sat. Poate a crezut că asta am văzut, dar ar trebui să ştie că pot să desluşesc un lup de un bărbat călare, chiar şi în amurg. Ştiu ce am văzut, şi nimeni nu mă poate face să cred altceva.

— Eu te cred, rosti Rand. Adu-ţi aminte că l-am văzut şi eu.

Perrin mormăi satisfăcut, ca şi cum până atunci nu fusese sigur de asta.

— Ce tot vorbiţi acolo? întrebă deodată Egwene.

Pe dată, Rand îşi dori să fi vorbit mai încet. Ar fi făcut-o, dacă şi-ar fi dat seama că fata îi asculta. Mat şi Perrin, rânjind ca nişte nătângi, se dădură peste cap să-i povestească despre întâlnirile lor cu călăreţul cu mantie neagră, dar Rand rămase tăcut. Era sigur că ştia ce urma să le spună Egwene, după ce terminau.

— A avut dreptate Nynaeve, vorbi solemn Egwene, după ce cei doi băieţi tăcură. Niciunul din voi nu trebuia dezlegat din sfori. Mai există şi oameni care călăresc, aflaţi de la mine. Asta nu-i face să fie monştri coborâţi din poveştile Menestrelilor.

În sinea lui, Rand se felicită – avusese perfectă dreptate. Ea însă se îndreptă acum spre el.

— Şi tu te apuci să răspândeşti asemenea poveşti! Uneori n-ai pic de minte, Rand al’Thor. Iarna a fost şi aşa destul de înfricoşătoare; nu mai speriaţi copiii!

Rand făcu o strâmbătură amară.

— N-am răspândit nimic, Egwene. Dar am văzut ce-am văzut, şi nu era un fermier care-şi căuta vaca rătăcită.

Egwene trase adânc aer în piept şi deschise gura, dar nu mai apucă să mai zică nimic, căci uşa hanului se deschise şi un bărbat cu o claie de păr alb ieşi în grabă, de parcă-l urmărea cineva.

CAPITOLUL 4 • Menestrelul

Uşa hanului se trânti în spatele bărbatului cu păr alb, iar el se întoarse pe călcâie, uitându-se urât la ea. Era zvelt şi ar fi fost înalt dacă nu ar fi umblat cu umerii aduşi, dar se mişca sprinten, în ciuda faptului că arăta în vârstă. Mantia lui părea o adunătură de petice, cu forme ciudate şi de mărimi diferite; erau sute de petice, divers colorate, care fluturau la fiecare adiere. De fapt, Rand observă că era destul de groasă, în ciuda a ceea ce spusese jupân al’Vere, iar peticele erau doar cusute pe deasupra, în chip de podoabe.

— Menestrelul! şopti încântată Egwene.

Bărbatul cu păr alb se răsuci, cu mantia fluturându-i în vânt. Haina sa cea lungă avea mâneci ciudate, care atârnau, şi buzunare mari. Mustăţile groase, la fel de albe ca părul de pe cap, îi tremurau în jurul gurii, iar chipul său era zbârcit ca un copac care îndurase multe vitregii. Făcu un gest poruncitor către Rand şi ceilalţi, cu pipa sa cu muştiucul lung, bogat împodobită, din care se înălţa un fir de fum. Ochii săi albaştri se iţeau sfredelitori de sub sprâncenele albe şi stufoase.

Rand se holbă la ochii bărbatului aproape la fel de mult pe cât se holbase la restul înfăţişării sale. Toţi oamenii din Ţinutul celor Două Râuri aveau ochii închişi la culoare, la fel ca majoritatea neguţătorilor, şi a gărzilor lor, şi a tuturor celorlalţi oameni pe care-i văzuse până atunci. Cei din neamurile Congar şi Coplin îl batjocoriseră pentru ochii săi cenuşii, până în ziua în care se hotărâse să-i tragă lui Ewal Coplin un pumn în nas; şi ce-l mai beştelise Meştereasa pentru asta. Se întrebă dacă exista vreun loc în care nimeni să nu aibă ochii închişi la culoare. „Poate de acolo vine şi Lan.”

— Ce loc mai e şi ăsta? întrebă Menestrelul, cu o voce joasă care părea, cumva, mai puternică decât a celorlalţi oameni; chiar sub cerul liber părea că răsună între pereţii unei vaste încăperi. Ţărănoii din satul de pe deal mi-au spus că pot ajunge aici înainte de lăsarea întunericului, dar n-au precizat şi că ar fi trebuit să plec cu mult înainte de prânz. Când, în sfârşit, ajung, înfrigurat până în măduva oaselor şi dornic de un pat călduros, hangiul vostru începe să bombăne că-i prea târziu, ca şi cum aş fi fost un porcar vagabond şi nu cel pe care Sfatul Satului îl implorase să-şi expună talentul la sărbătoarea asta minunată. Şi nici măcar nu mi-a spus că tot el e şi starostele.

Îşi încetini vorba, ca să poată răsufla, şi îi învălui pe toţi într-o uitătură sclipitoare, apoi se porni de îndată:

— Când am coborât să-mi fumez pipa în faţa focului şi să beau o cană cu bere, toţi oamenii din sala mare se holbau la mine ca şi cum eram cel mai neisprăvit dintre cumetrii lor şi nu căutam decât să împrumut ceva bani. Un moşulică începe să-mi facă morală despre ce soi de poveşti ar trebui să spun sau să nu spun, apoi o copiliţă ţipă la mine să ies afară şi mă ameninţă cu o ditamai bâta dacă nu mă mişc îndeajuns de repede. Cine a mai auzit ca un Menestrel să fie tratat în felul ăsta?

Chipul lui Egwene era un spectacol în sine; se holba cu ochii mari la Menestrel, primul pe care-l văzuse în carne şi oase, dar în acelaşi timp ardea de dorinţa să-i ia apărarea lui Nynaeve.

— Iertaţi-ne, jupân Menestrel, luă cuvântul Rand, conştient că şi el rânjea prosteşte. Era Meştereasa noastră, şi…

— Cine, feţişoara aia drăguţă? exclamă Menestrelul. Meştereasa satului? Păi, la vârstă ei, ar face mai bine să cocheteze cu băieţii decât să prevadă vremea şi să se-ngrijească de bolnavi.

Rand se foi stânjenit de pe un picior pe altul, nădăjduind ca Nynaeve să nu audă vreodată aceasta părere. Cel puţin nu înainte ca Menestrelul să-şi fi terminat numărul. Perrin clipi speriat auzindu-i cuvintele, iar Mat fluieră neauzit, de parcă amândurora le-ar fi trecut prin cap acelaşi lucru.

— Bărbaţii făceau parte din Sfatul Satului, continuă Rand. Sunt sigur că nu aveau intenţia să pară lipsiţi de politeţe. Problema e că de-abia am aflat de războiul din Ghealdan şi de bărbatul care pretinde a fi Dragonul Renăscut. Falsul Dragon. Un grup de Aes Sedai se îndreaptă încoace dinspre Tar Valon. Sfatul încearcă să hotărască dacă suntem cumva în pericol şi prin locurile astea.

— Se ştia demult asta, până şi în Baerlon, rosti dispreţuitor Menestrelul, ultimul loc din lume în care soseşte vreo ştire. Făcu o pauza, îşi roti privirile de jur împrejurul satului şi adăugă sec: Sau… aproape ultimul.

Apoi îi căzură ochii pe căruţa cu coviltir din faţa hanului, rămasă în părăsire, cu oiştea prăbuşită pe pământ.

— Aşa, mi s-a părut mie că era şi Padan Fain acolo, înăuntru, adăugă el, cu aceeaşi voce gravă, a cărei rezonanţă fusese însă înlocuită cu o notă de dispreţ. Fain ăsta s-a priceput dintotdeauna să răspândească veştile rele cu repeziciune. Cu cât sunt mai rele, cu atât se grăbeşte mai tare. E mai mult corb decât om.

— Jupân Fain vine deseori în Emond’s Field, jupân Menestrel, începu Egwene, cu o umbră de supărare care răzbătea prin încântarea pe care o resimţea. E un om foarte vesel şi aduce veşti mai mult bune decât rele.

Menestrelul o privi o clipa, apoi zâmbi larg.

— Ia uite ce fată frumoasa! Ţi-ar trebui nişte trandafiri să ţi-i prinzi în păr. Din păcate, eu nu pot scoate trandafiri din piatră seacă, cel puţin nu anul ăsta – dar ce-ai zice să-mi dai o mână de ajutor când îmi fac numărul? Să-mi dai flautul când am nevoie de el – sau alte instrumente. De obicei, îmi iau ca ajutor fata cea mai frumoasă pe care o găsesc.

Perrin chicoti, iar Mat, care chicotise şi el pe înfundate, izbucni în hohote de râs. Rand clipi surprins; Egwene îl privea supărată, iar el nu scosese nici măcar un sunet. Fata îşi îndreptă spatele şi spuse, cu un glas mult prea liniştit:

— Îţi mulţumesc, jupâne Menestrel. Te ajut cu plăcere.

— Thom Merrilin, rosti Menestrelul, iar ei se holbară surprinşi. Thom Merrilin mă cheamă, nu jupân Menestrel.

Îşi îndreptă pe umeri mantia pestriţă şi, dintr-odată, glasul păru să-i răsune iarăşi ca între pereţii unei mari încăperi.

— Cândva am fost Bard de Curte, iar acum, într-adevăr, am ajuns la măreţul rang de Maestru Menestrel, dar mă cheamă, pur şi simplu, Thom Merrilin; Menestrel este numai un titlu cu care mă mândresc.

Apoi făcu o plecăciune atât de complicată, fluturându-şi mantia, încât Mat începu să aplaude, iar Egwene scoase un murmur apreciativ.

— Jupân… ăăă… jupân Merrilin, rosti Mat, care, după vorbele Menestrelului, nu ştia prea bine ce formă de adresare să aleagă, ce se întâmplă în Ghealdan? Ştii ceva despre falsul Dragon? Sau despre Aes Sedai?

— Ţi se pare c-aş fi un neguţător ambulant, băiete? mormăi Menestrelul, lovindu-şi podul palmei cu pipa, pe care apoi o făcu dispărută undeva într-un buzunar al mantiei sau al surtucului pe care îl purta; Rand nu reuşi să-şi dea seama unde sau cum dispăruse obiectul. Sunt Menestrel, nu gură spartă. Iar despre Aes Sedai, am luat hotărârea să nu ştiu niciodată nimic. E mult mai sigur aşa.

— Dar războiul, continuă Mat cu însufleţire, numai că jupân Merrilin îl întrerupse imediat.

— În războaie, băiete, nişte proşti ucid alţi proşti pentru tot felul de motive prosteşti. Asta-i tot. Eu mă aflu aici în numele artei.

Brusc, el întinse un deget spre Rand.

— Tu, băiete. Înalt mai eşti. Mai ai de crescut, dar nu prea cred să mai fie prin ţinut vreun bărbat aşa înalt ca tine. Şi pun rămăşag că nu-s nici mulţi cu ochi ca ai tăi. Una peste alta, ai ditamai umerii şi eşti înalt ca un Aiel. Cum te cheamă?

Şovăind şi fără să-şi dea prea bine seama dacă nu cumva bărbatul îşi bătea joc de el, Rand îşi spuse numele; dar Menestrelul îşi îndreptase deja atenţia către Perrin.

— Iar tu eşti aproape cât un Ogier. Cam pe acolo. Cum te numeşti?

— Poate dacă aş fi de două ori pe atât, râse Perrin. Teamă mi-e că eu şi Rand suntem doar nişte oameni obişnuiţi, jupân Merrilin, nu făpturi plăsmuite din poveştile dumitale. Sunt Perrin Aybara.

Merrilin se trase de mustaţă.

— I-auzi. Făpturi plăsmuite din poveştile mele. Aşa zici tu? Pesemne că voi, băieţi, sunteţi tare umblaţi prin lume.

Rand ramase tăcut, convins, de acum, că erau ţinta unei batjocuri, dar Perrin vorbi răspicat.

— Cu toţii am ajuns până în Dealul Străjii şi la Deven Ride. Nu sunt mulţi pe aici care să se fi dus aşa departe.

Nu se lăuda degeaba – nu-i stătea în fire s-o facă. Spunea pur şi simplu adevărul.

— Şi am mai văzut şi Smârcul, adăugă Mat; asta chiar că aducea cu o laudă. Adică mlaştina din fundul Codrului cu Bălţi. Acolo nu se duce chiar nimeni în afară de noi – e plin de nisipuri mişcătoare şi de puţuri cu noroi. Şi nici în Munţii de Negură nu se duce nimeni, dar noi am fost o dată. Cel puţin până la poale.

— Aşa departe? murmură Menestrelul, continuând să se tragă de mustăţi.

Lui Rand i se păru că încerca să-şi ascundă un zâmbet şi-l văzu şi pe Perrin încruntându-se.

— Poartă ghinion să urci pe munţi, zise Mat, ca şi cum s-ar fi scuzat că nu mersese mai departe. Toată lumea ştie.

— Astea-s prostii, Matrim Cauthon, îl întrerupse Egwene, supărată. Nynaeve spune că…

Se opri şi roşi uşor, aruncându-i lui Thom Merrilin o privire care nu mai era atât de prietenoasă ca înainte.

— Nu-i frumos să-ţi baţi… Nu e…

Se înroşi şi mai tare şi tăcu. Mat clipi de parcă începea să bănuiască şi el ce se-ntâmplă.

— Ai dreptate, copilă, rosti spăşit Menestrelul. Îmi cer cu umilinţă iertare. Mă aflu aici ca să vă distrez. Of, of, gura asta bogată mereu mi-a adus necazuri.

— N-om fi călătorit noi aşa de mult ca dumneata, zise sec Perrin, dar ce are a face înălţimea lui Rand?

— Uite care-i treaba, băiete. Ceva mai târziu o să vă cer să încercaţi să mă ridicaţi de la pământ, dar n-o să o puteţi face. Nici tu, nici prietenul tău cel înalt – Rand ai zis, nu? – nici nimeni altcineva. De asta ce mai zici?

Perrin chicoti dispreţuitor.

— Cred că pot să încerc chiar acum.

Dar când băiatul făcu un pas spre el, Thom Merrilin îi făcu semn să se retragă.

— Mai târziu, băiete, mai târziu. Când se va fi adunat mai multă lume să ne vadă. Un artist are nevoie de public.

De când ieşise Menestrelul din han, pe Pajişte se adunaseră vreo douăzeci de persoane, băieţi şi fete, inclusiv nişte copii care trăgeau cu ochiul, fermecaţi şi tăcuţi, din spatele celor mai în vârstă. Cu toţii păreau că aşteaptă de la Menestrel nişte minunăţii. Bărbatul cu părul alb le aruncă o privire – păru să-i numere –, apoi clătină uşor din cap şi oftă.

— Ei, cred c-aş putea să vă dau un mic exemplu. Asta ca să le puteţi spune şi celorlalţi, da? Doar o idee despre ce-o să vedeţi mâine la Sărbătoarea voastră.

Făcu un pas înapoi şi deodată sări în văzduh, răsucindu-se şi dându-se peste cap, apoi aterizând drept în vârful fundaţiei de piatră, cu faţa la ei. Mai mult decât atât, chiar în momentul în care atinse pământul cu picioarele, în mâini îi apărură trei mingi – una roşie, una albă şi una neagră – pe care începu de îndată să le învârtească prin aer.

Privitorii lăsară să le scape o şoaptă – pe jumătate de mirare, pe jumătate de plăcere. Până şi Rand uită de supărare. Rânji scurt spre Egwene şi primi drept răspuns un zâmbet încântat, apoi se întoarseră amândoi să se holbeze la Menestrel.

— Vreţi s-auziţi poveşti? strigă Thom Merrilin cu glas puternic. Ştiu multe poveşti şi am să vi le spun. Am să le fac să prindă viaţă în faţa ochilor voştri.

De undeva apăru şi o minge albastră, care se alătură celorlalte, apoi una verde şi una galbenă.

— Poveşti despre războaie aprige şi despre mari eroi, pentru bărbaţi şi băieţi. Pentru femei şi fete, întregul Ciclu Aptarigine. Poveşti despre Artur Paendrag Tanreall, Artur Aripă de Şoim, Artur Marele Rege, care a domnit odinioară peste toate ţinuturile, de la Pustiul Aiel până la Oceanul Aryth şi chiar şi dincolo de acesta. Poveşti minunate despre oameni şi locuri ciudate, despre Omul Verde, despre Străjeri şi troloci, despre Ogieri şi Aieli. Cele o mie de poveşti ale lui Anna, Înţeleptul Sfătuitor. Jaem Prăpădul uriaşilor. Cum l-a fermecat Susa pe Jain Neopritul. Mara şi cei trei regi neghiobi.

— Povesteşte-ne despre Lenn, strigă Egwene. Cum a zburat el spre Lună în burta unui vultur de foc. Vorbeşte-ne despre fiica sa, Salya, care umbla printre stele.

Rand o privi cu coada ochiului, dar ea părea absorbită de Menestrel. Niciodată nu-i plăcuseră poveştile despre aventuri şi lungi călătorii. Preferatele ei erau întotdeauna cele amuzante, sau poveştile despre femei care păcăleau alţi oameni, presupuşi a fi mai deştepţi decât toţi ceilalţi. Era convins că ea ceruse să audă poveşti despre Lenn şi Salya ca să-i facă în ciudă. Era cu neputinţă să nu-şi dea seama că lumea din afară nu era un loc potrivit pentru oamenii din Ţinutul celor Două Râuri. Să asculţi poveşti aventuroase, sau chiar să visezi la ele, era una; să le vezi desfăşurându-se în jurul tău era cu totul altceva.

— Astea-s poveşti de demult, zise Thom Merrilin şi, dintr-odată, începu să jongleze câte trei mingi cu fiecare mână. Poveşti din Vârsta de dinaintea Vârstei Legendelor, spun unii. Poate şi mai vechi. Dar ţineţi minte bine, eu cunosc toate poveştile Vârstelor care au trecut şi vor veni din nou. Vârste în care oamenii domneau peste ceruri şi stele şi Vârste în care omul rătăcea prin lume ca tovarăş al fiarelor. Vârste minunate şi Vârste înfricoşătoare. Vârste care au luat sfârşit când din ceruri a început să curgă foc şi Vârste osândite de zăpezi şi de gheţuri care au acoperit pământurile şi mările. Cunosc toate poveştile şi pe toate le voi spune. Poveşti despre Mosk Uriaşul, cu Lancea lui de Foc care ajungea oriunde în lume, şi despre războaiele lui cu Alsbet, Regina Tuturor. Poveşti despre Vindecătoarea Materese, Mama Minunatului Ind.

De acum, mingile începuseră să se rotească în mâinile lui Thom în două cercuri care se intersectau. Glasul său părea o incantaţie, iar în timp ce vorbea, se rotea uşor, ca şi cum îşi supraveghea spectatorii pentru a le urmări reacţiile.

— Am să vă povestesc despre sfârşitul Vârstei Legendelor, despre Dragon şi încercarea lui de a-l slobozi pe Cel Întunecat în lumea oamenilor. Am să vă spun despre Vremea Nebuniei, când lumea a fost frântă de către Aes Sedai; despre Războaiele Troloce, când oamenii s-au luptat cu trolocii pentru a stăpânii pământul; despre Războiul de O Sută de Ani, când oamenii s-au luptat unii cu alţii şi când au fost făurite neamurile care există şi azi. Am să vă povestesc aventurile bărbaţilor şi ale femeilor, ale celor bogaţi şi ale celor săraci, mari şi mici, semeţi şi umili. Asediul Coloanelor Cerului. Cum l-a vindecat Karil, gospodina, pe soţul ei care sforăia. Regele Darith şi căderea Casei

Brusc, potopul de cuvinte se opri, în acelaşi timp cu rotirea mingilor pe care Thom le adună pur şi simplu din aer, rămânând tăcut. Fără ca Rand s-o observe, Moiraine se alăturase ascultătorilor. Lan era lângă ea, dar trebuia să te uiţi cu mare atenţie ca să-l vezi. O clipă, Thom se uită chiorâş la Moiraine, rămânând cu chipul şi trupul înţepenite, în afara mişcărilor prin care făcu mingile să dispară în mânecile largi de la surtuc. Apoi îi făcu o plecăciune, desfăcându-şi larg mantia.

— Cu iertăciune, dumneavoastră precis nu sunteţi de prin împrejurimi…

— Doamna! şuieră uimit Ewin. Doamna Moiraine.

Thom clipi, apoi făcu o nouă plecăciune, şi mai adâncă.

— Îmi cer din nou iertare… hmm, Doamnă. N-am vrut să mă arăt lipsit de respect.

Moiraine făcu un gest uşor de nepăsare.

— Nici n-am crezut asta, jupân Bard. Iar numele meu este, pur şi simplu, Moiraine. E adevărat că nu sunt de pe aici, sunt o călătoare ca şi dumneata, departe de casă şi singură. Pentru un străin, lumea poate fi plină de primejdii.

— Doamna Moiraine adună istorisiri, completă Ewin. Istorisiri despre lucruri care s-au întâmplat în Ţinutul celor Două Râuri; deşi eu, unul, habar n-am ce s-ar fi putut întâmpla prin locurile astea despre care să merite să faci o poveste.

— Atunci cred că o să-ţi fie pe plac şi poveştile mele… Moiraine, zise Thom, privind-o într-un mod evident bănuitor; se vedea că nu-i prea plăcea s-o întâlnească acolo. Dintr-odată, Rand se întrebă ce soi de distracţii i se puteau oferi unei doamne ca aceea într-un oraş ca Baerlon sau Caemlyn – cu siguranţă că nu putea fi ceva mai grozav decât un Menestrel.

— Asta ţine de gusturi, jupân Bard, răspunse Moiraine. Unele poveşti îmi plac, altele nu.

Thom făcu încă o plecăciune, şi mai adâncă decât primele, înclinându-şi trupul deşirat până aproape de pământ.

— Te asigur că niciuna dintre poveştile mele nu va displăcea. Toate vor fi plăcute şi distractive. Şi îmi faci o onoare prea mare. Sunt doar un Menestrel; atât, şi nimic mai mult.

Drept răspuns la plecăciunea lui, Moiraine înclină capul cu un gest graţios. Vreme de o clipă aduse încă şi mai mult cu o doamnă nobilă, aşa cum o numise Ewin, care primea omagiile supuşilor săi. Apoi se întoarse pe călcâie, iar Lan o urmă, ca un lup care însoţeşte o lebădă plutind pe oglinda apei.

Thom rămase cu ochii după ei, încruntându-şi sprâncenele stufoase şi netezindu-şi cu dosul palmei mustaţa lungă, până ce-i văzu ajunşi la jumătatea Pajiştii. „Nu-i convine deloc”, se gândi Rand.

— Nu mai jonglezi puţin, te rugăm? întrebă Ewin.

— Înghite foc, strigă Mat. Vreau să te văd înghiţind foc.

— Harpa! striga un glas din mulţime. Cântă la harpă.

Altcineva pomeni de flaut. Dar tocmai atunci, uşa hanului se deschise, iar bărbaţii din Sfat ieşiră cu paşi apăsaţi, cu Nynaeve printre ei. Padan Fain nu se afla acolo, după cum văzu Rand; pesemne că negustorul ambulant se hotărâse să rămână la căldură, în sala mare, cu vinul său dres cu mirodenii.

Mormăind ceva despre „o duşcă tare de rachiu”, Thom Merrilin sări repede jos de pe vechea fundaţie. Fără să-i pese de strigătele celor care-l urmăriseră până atunci, se strecură pe lângă membrii Sfatului înainte ca aceştia să fi ieşit bine pe uşă.

— Ce-i ăsta, Menestrel sau Rege? întrebă iritat Cenn Buie. Bani buni cheltuiţi aiurea, eu aşa cred.

Bran al’Vere dădu să se întoarcă după Menestrel, apoi clătină din cap.

— S-ar prea putea ca omul ăla să facă mai mult stricăciuni decât lucruri bune.

Nynaeve, preocupată să-şi strângă mantia pe lângă corp, pufni zgomotos.

— Dacă aşa ţi-e voia, Bran al’Vere, fă-ţi griji din pricina Menestrelului. Măcar el se află chiar în Emond’s Field, ceea ce nu se poate spune despre falsul Dragon. Dar dacă tot îţi faci griji, află că mai sunt şi alţii pe aici care chiar ar trebui să te preocupe.

— Cu voia dumitale, Meştereasă, zise scorţos Bran, lasă în seama mea să hotărăsc din pricina cui să-mi fac griji. Jupâneasa Moiraine şi jupân Lan sunt oaspeţi la hanul meu, nişte oameni cuviincioşi şi respectabili; eu aşa zic. Nu ei au fost cei care m-au făcut „neghiob” în faţa întregului Sfat. Nu ei au fost cei care au spus bărbaţilor din Sfat că toţi la un loc n-au minte nici cât unul singur.

— Oricum, mi se pare că am fost prea blândă, replică Nynaeve, îndepărtându-se fără măcar să arunce vreo privire înapoi şi lăsându-l pe Bran pe gânduri, căutând să-i dea un răspuns pe măsură.

Egwene îl privi pe Rand de parcă ar fi dorit să-i spună ceva, dar în loc de asta se luă repede pe urmele Meşteresei. Rand ştia că trebuia să existe vreo cale prin care s-o oprească să plece din Ţinutul celor Două Râuri, dar nu-i trecea prin minte decât una singură, pe care nu era gata s-o apuce, chiar dacă ea ar fi fost de acord. În plus, Egwene aproape că-i spusese limpede că nu era de acord, ceea ce-l făcea să se simtă şi mai rău.

— Tinerica asta are nevoie de un bărbat, mormăi Cenn Buie, înălţându-se pe călcâie; era deja roşu la faţă şi chipul i se întunecă din ce în ce mai mult. Nu ştie ce-i ăla respectul cuvenit. Noi suntem membrii Sfatului, nu nişte băietani care-i intră ei în curte şi…

Starostele pufni zgomotos pe nas, apoi, dintr-odată, se întoarse spre bătrânul meşter de acoperişuri.

— Taci din gură, Cenn! Nu te mai purta ca un Aiel cu vălul negru tras peste ochi!

Bărbatul cel slăbănog rămase împietrit locului de uimire. Starostele nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Bran îl fulgeră cu privirea.

— Fir-ar să fie, dar avem lucruri mai bune de făcut aici decât să ne prostim. Sau ai de gând să arăţi că Nynaeve are dreptate?

Şi cu asta, se întoarse în han, cu paşi apăsaţi, şi trânti uşa în urma lui. Membrii Sfatului îi aruncară câte o privire lui Cenn, apoi plecă fiecare în drumul lui, în afară de Haral Luhhan, care rămase să-l însoţească pe meşterul cu chipul împietrit, vorbindu-i încet. Fierarul era singurul care-l putea face pe Cenn să-şi vina în fire. Rand îi ieşi în întâmpinare tatălui său, cu prietenii după el.

— Nu l-am văzut niciodată pe jupân al’Vere aşa de supărat, zise întâi de toate Rand, ceea ce-i atrase din partea lui Mat o privire dezgustată.

— Starostele şi Meştereasa nu prea se înţeleg, îl lămuri Tam, iar astăzi s-au înţeles mai puţin decât de obicei. Asta-i tot. În fiecare sat e la fel.

— Şi ce-i cu falsul Dragon? întreba Mat, iar Perrin murmură şi el ceva, nerăbdător. Ce se aude cu Aes Sedai?

Tam clatină încet din cap.

— Jupân Fain nu ştia mult mai mult decât apucase deja să spună. Cel puţin nu lucruri care să ne intereseze pe noi. Ne-a vorbit despre lupte câştigate şi pierdute, despre oraşe cucerite şi recucerite, dar toate, slavă Luminii, în Ghealdan. Necazurile nu s-au întins, din câte ştia jupân Fain.

— Pe mine mă interesează luptele, zise Mat, iar Perrin adăugă:

— Ce v-a spus despre asta?

— Pe mine, Matrim, luptele nu mă interesează, vorbi Tam. Dar sunt convins că, puţin mai târziu, o să-i facă plăcere să vă povestească toate cele chiar el. Ceea ce mă interesează este că n-ar trebui să ne facem griji pentru ce se întâmplă aici, din câte a decis Sfatul. N-am putut găsi niciun motiv pentru care femeile Aes Sedai să vină încoace, în drumul lor spre miazăzi. Cât despre călătoria de întoarcere, nu pare probabil ca ele să vrea să străbată Codrul Umbrelor şi să treacă înot Râul Alb.

Auzind asta, Rand şi ceilalţi chicotiră. Erau trei motive pentru care nimeni nu intra în Ţinutul celor Două Râuri decât prin miazănoapte, pe la Taren Ferry. Primul motiv, fireşte, erau Munţii de Negură aflaţi la apus, iar Smârcul închidea la fel de bine regiunea, pe la răsărit. La miazăzi se afla Râul Alb, care-şi lua numele de la felul în care stâncile şi bolovanii făceau ca apele sale repezi să fiarbă şi să spumege. Iar dincolo de el se afla Codrul Umbrelor. Puţini oameni din Ţinutul celor Două Râuri trecuseră vreodată dincolo de Râul Alb, şi încă şi mai puţini se întorseseră, odată ajunşi acolo. Totuşi, lumea era în general de acord că acest Codru al Umbrelor se întindea cel puţin o sută de mile spre miazăzi, fără nici o potecă şi niciun sat, dar plin de lupi şi de urşi.

— Şi cu asta, basta, în ceea ce ne priveşte, zise Mat, care părea cel puţin dezamăgit.

— Nu-i chiar aşa, replică Tam. Poimâine o să trimitem oameni în Deven Ride şi Dealul Străjii şi chiar în Taren Ferry, ca să aranjeze să stăm cu toţii de strajă. Călăreţi care să vegheze malurile Râului Alb şi ale Tarenului, şi alţii care să patruleze prin interiorul ţinutului. Ar trebui să facem asta chiar mâine, dar numai starostele a fost de acord cu mine. Ceilalţi au găsit de cuviinţă că n-ar trebui să ceară nimănui să-şi petreacă Sărbătoarea călărind prin Ţinutul celor Două Râuri.

— Dar parcă spuneaţi că n-avem de ce să ne facem griji, observă Perrin, iar Tam clătină din cap.

— Am spus că n-ar trebui să ne îngrijorăm, băiete, nu că n-am avea motive. Am văzut oameni care au murit pentru că s-au lăsat convinşi că nu are cum să li se întâmple ceva ce n-ar fi trebuit să li se-ntâmple. Mai mult, luptele o să scoată la iveală fel de fel de oameni. Cei mai mulţi o să încerce numai să ajungă undeva în siguranţă, dar alţii o să caute o cale să profite de pe urma tulburărilor. Celor dintâi o să le dăm o mână de ajutor, dar odată cu ei trebuie să ne aşteptăm să apară şi ceilalţi.

Pe nerăsuflate, Mat întrebă:

— Pot să particip şi eu? Cât mi-aş dori! Ştiţi că mă pricep la fel de bine la călărit ca oricine din sat.

— Vrei să ai parte de câteva săptămâni de frig, de plictiseală şi de dormit pe pământul tare? chicoti Tam. Probabil că altceva n-o să fie. Eu aşa nădăjduiesc. Suntem destul de feriţi, chiar şi din calea fugarilor. Dar dacă eşti hotărât, vorbeşte cu jupân al’Vere. Rand, e vremea să ne-ntoarcem la fermă.

Rand clipi surprins.

— Credeam că rămânem aici pentru Noaptea Iernii.

— Am treburi de rezolvat la fermă şi am nevoie şi de tine.

— Chiar şi aşa, mai avem ore bune de stat. Aş vrea să mă ofer şi eu voluntar pentru străji.

— Plecăm chiar acum, răspunse tatăl său pe un ton care nu accepta nici o replică, apoi adaugă ceva mai blând: O să ne-ntoarcem mâine şi o să ai timp destul să vorbeşti cu Starostele. Şi timp destul şi pentru Sărbătoare. Te mai las cinci minute, apoi vino în grajd.

— Vii şi tu cu noi să faci de strajă? îl întrebă Mat pe Perrin, după ce plecă Tam. Pun rămăşag că în Ţinutul celor Două Râuri nu s-a-ntâmplat niciodată ceva de soiul ăsta. Pai, dacă ajungem la Taren, poate vedem soldaţi sau cine ştie ce. Poate chiar nişte Spoitori.

— Cred că vin şi eu, zise încet Perrin, dacă jupân Luhhan n-are nevoie de mine.

— Războiul e în Ghealdan, se răsti Rand, apoi, cu un efort, îşi coborî vocea: Războiul e în Ghealdan, iar Aes Sedai sunt… Lumina ştie pe unde, dar nu pe aici, oricum. În schimb, bărbatul cu mantie neagră este aici, în caz că aţi uitat.

Ceilalţi se uitară încurcaţi unul la altul.

— Scuze, Rand, mormăi Mat. Dar nu mi se oferă prea des prilejul de a face altceva decât să mulg vacile lui taică-meu.

Sub privirile uimite ale celorlalţi, el îşi îndreptă umerii.

— Păi, chiar le mulg, şi în fiecare zi, aşa să ştiţi.

— Călăreţul negru, îi aminti Rand. Dacă face vreun rău cuiva?

— Poate că-i vreun fugar din război, zise Perrin, fără convingere.

— Orice ar fi, rosti Mat, o să-l găsească străjile.

— Poate, vorbi Rand, dar s-ar zice că poate să dispară când vrea. Poate ar fi mai bine să ştie că trebuie să-l caute.

— O să-i spunem lui jupân al’Vere, când vorbim cu el despre strajă, propuse Mat, iar el le va spune celor din Sfat, şi ei vor spune mai departe.

— Sfatul! exclamă neîncrezător Perrin. O să avem noroc dacă Starostele nu ne râde în nas. Jupân Luhhan şi tatăl lui Rand au deja impresia că noi doi avem vedenii.

Rand oftă:

— Dacă e s-o facem, mai bine o facem acum. Ce contează că ne râde în nas azi sau mâine?

— Poate că, propuse Perrin, privindu-l pe furiş pe Mat, ar trebui să încercăm să-i mai găsim şi pe alţii care l-au văzut. La noapte o să ne-ntâlnim aproape cu toată lumea, prin sat.

Mat se încruntă şi mai tare, dar tot nu zise nimic. Cu toţii înţeleseră că Perrin voia să spună că le-ar fi trebuit nişte martori mai de încredere decât Mat.

— Că-i azi, că-i mâine, tot aia e, adăugă Perrin, văzându-l pe Rand că şovăie. Şi nu cred c-ar strica să mai avem pe cineva cu noi, când mergem să-i vorbim. Eu unul aş zice că jumătate dintre oamenii din sat de partea noastră ne-ar prinde foarte bine.

Rand încuviinţă cu gesturi lente. Parcă-i şi răsuna în urechi râsul lui jupân al’Vere. Ar fi fost, desigur, mult mai bine să mai aibă nişte martori. Iar dacă ei trei îl văzuseră pe individ, trebuiau să mai fie şi alţii. Era limpede.

— Atunci rămâne pe mâine. La noapte, voi doi găsiţi pe cine mai puteţi, iar mâine mergem la Staroste. Apoi…

Ceilalţi doi îl priviră tăcuţi, fără ca vreunul să întrebe ce urmau să facă dacă nu mai găseau pe nimeni altcineva care să-l fi văzut pe bărbatul cu mantie neagră. Totuşi, întrebarea li se citea limpede în ochi, iar el nu avea ce să le răspundă. Oftă din greu.

— Acuma trebuie să plec. Tata o să se-ntrebe dacă n-am căzut cumva într-o groapă.

Îşi luară rămas bun, iar Rand se duse repede spre curtea grajdurilor, unde căruţa cu roţi mari stătea proptită în oişte. Grajdul era o clădire lungă şi îngustă, cu un acoperiş înalt, de stuf. Despărţiturile cu podeaua acoperită cu paie se întindeau pe ambele laturi ale încăperii întunecoase, în care lumina pătrundea numai prin deschiderea uşilor duble de la unul din capete. Opt dintre ele erau ocupate de caii neguţătorului ambulant, care tocmai îşi ronţăiau ovăzul, iar alte şase, de caii masivi de Dhurran, echipajul pe care jupân al’Vere îl închiria fermierilor, atunci când aceştia aveau de cărat cantităţi care le depăşeau puterile. În afară de acestea, numai trei despărţituri mai erau ocupate. Uitându-se la cai, Rand îşi spuse că-i poate recunoaşte fără probleme pe stăpânii acestora. Armăsarul înalt, cu pieptul lat, care-şi dădea mândru capul pe spate, trebuia să fie al lui Lan. Iapa albă şi zveltă, cu gâtul lung, care, chiar şi în boxă, păşea repede şi graţios ca o fată care dănţuieşte, nu-i putea aparţine decât lui Moiraine. Iar cel de-al treilea cal necunoscut, un jugan zdravăn, mare şi slab, de un maroniu stins, i se potrivea perfect lui Thom Merrilin.

Tam stătea în capătul grajdului, ţinând-o pe Bela de o funie legată de gât şi vorbind încet cu Hu şi Tad. Înainte ca Rand să fi apucat să facă doi paşi, tatăl său le făcu semn cu capul băieţilor de la grajduri şi o scoase pe Bela, luându-l şi pe Rand după el, fără vreo vorbă.

Cei doi înhămară în tăcere iapa flocoasă. Tam părea atât de adâncit în gânduri, încât Rand nu scoase nici o vorbă. Nu-i prea convenea ideea de a încerca să-şi convingă tatăl în legătură cu călăreţul cu mantie neagră – iar pe Staroste, nici atât. A doua zi aveau timp destul, după ce Mat şi ceilalţi vor fi găsit şi pe alţii care-l văzuseră. Dacă-i mai găseau şi pe alţii.

Când căruţa se urni din loc, Rand îşi luă arcul şi tolba din spate, legându-şi tolba la cingătoare cu mişcări stângace în timp ce mergea repejor pe lângă căruţă. Când ajunseră la ultimul şir de case din sat, puse o săgeată în arcul pe care-l ducea pe jumătate ridicat şi aproape încordat. Nu era nimic de văzut în afara unor copaci, cei mai mulţi dintre ei desfrunziţi, dar băiatul îşi îndreptă umerii. Călăreţul negru le putea cădea în spate înainte ca vreunul dintre ei să-şi dea seama. Dacă nu-şi ţinea arcul la îndemână, era posibil să nici n-aibă timp să-l încordeze.

Ştia însă că nu poate menţine coarda întinsă pentru multă vreme. El însuşi îşi fabricase arcul, iar Tam era unul dintre puţinii oameni, în afară de el, care-l puteau încorda cu totul. Rand îşi aruncă privirea împrejur, căutând ceva care să-i abată gândurile de la călăreţul negru. Nu era un lucru prea uşor, având în vedere că se aflau în mijlocul pădurii, cu mantiile bătute de vânt.

— Tată, zise el în cele din urmă, făcând un efort să-şi ia ochii de la pădurea dimprejur şi să privească spre Tam, peste spatele Belei, nu înţeleg de ce Sfatul a ţinut să-i pună întrebări lui Padan Fain. Mi se pare că hotărârea la care aţi ajuns putea fi luată pe loc. Starostele i-a speriat de moarte pe toţi, vorbindu-le despre Aes Sedai şi despre falsul Dragon aici, în Ţinutul celor Două Râuri.

— Oamenii sunt ciudaţi, Rand. Chiar şi cei mai buni. Uită-te la Haral Luhhan. Jupân Luhhan e puternic şi curajos, dar nu suportă să vadă animale măcelărite. Se albeşte la faţă ca varul.

— Şi asta ce are a face? Toată lumea ştie că jupân Luhhan nu suportă vederea sângelui, dar nimănui nu-i pasă, în afara de Coplini şi de Congari.

— Uite ce are, băiete. Oamenii nu gândesc şi nu se comportă întotdeauna aşa cum ai crede tu că au s-o facă. Cei de acolo, din sat… au răbdat grindina care le-a culcat recolta la pământ, vântul care a răsturnat toate acoperişurile din ţinut, lupii care le-au omorât jumătate din turme; au răbdat, şi-au suflecat mânecile şi au luat-o de la început, aşa cum vor face şi acum. O să mormăie, dar n-o să piardă vremea. Însă dă-le tu o veste, cât de mică, despre Aes Sedai şi despre falsul Dragon din Ghealdan, şi ai să vezi că, în scurt timp, o să le treacă prin cap că Ghealdan nu-i chiar aşa de departe, dincolo de Codrul Umbrelor, iar calea cea dreapta din Tar Valon înspre Ghealdan trece foarte aproape de noi, pe la răsărit. Ca şi cum grupul de Aes Sedai n-o să prefere să o apuce pe drum, prin Caemlyn şi Lugard, în loc să străbată ţinuturi sălbatice. Până mâine dimineaţă, jumătate din sat ar fi ajuns la convingerea că întregul război este gata să cadă pe capetele noastre. Ne-ar lua săptămâni întregi să le scoatem din cap ideea asta. Şi de ce mai Bel Tine am avea parte… Aşa că Bran le-a dat ideea, înainte s-o descopere singuri. Au văzut că Sfatul discută problema, iar de acum trebuie să fi auzit şi ce am hotărât. Ne-au ales să facem parte din Sfat pentru că au încredere în noi că putem rândui lucrurile în felul cel mai bun pentru toţi. Au încredere în părerile noastre. Chiar şi în a lui Cenn, ceea ce îmi închipui că nu-i prea măgulitor pentru noi ceilalţi. Oricum, oamenii vor auzi că n-au de ce să-şi facă griji, şi o vor crede. Nu că n-ar fi putut ajunge la aceeaşi concluzie – până la urmă ar fi făcut-o şi singuri, dar aşa nu ne vom strica Sărbătoarea, şi nimeni nu va trebui să-şi petreacă săptămâni întregi făcându-şi griji pentru ceva ce, probabil, nu se va-ntâmpla. Iar dacă, în ciuda tuturor lucrurilor, se întâmplă… ei bine, străjile ne vor anunţa şi vom avea vreme să facem ce putem. Totuşi, eu chiar nu cred că se va ajunge la asta.

Rand îşi umflă obrajii. Pesemne că a face parte din Sfat era un lucru mai complicat decât crezuse el. Căruţa înainta hurducăindu-se pe Calea Carierei.

— L-a mai văzut cineva pe călăreţul ăsta ciudat, în afară de Perrin? întreba Tam.

— Da, Mat, dar…

Rand clipi surprins, apoi se holbă la tatăl său, peste spinarea Belei.

— Mă crezi? Trebuie să mă-ntorc. Trebuie să le spun.

Strigătul lui Tam îl opri chiar când se întorcea pe călcâie, pregătindu-se s-o ia la fugă înapoi spre sat.

— Stai, băiete, stai! Crezi că am aşteptat atâta ca să-ţi spun asta fără niciun motiv?

Fără tragere de inimă, Rand îşi reluă drumul pe lângă căruţa care continua să scârţâie liniştit, trasă de răbdătoarea Bela.

— De ce te-ai răzgândit? Şi de ce nu le pot spune şi celorlalţi?

— O să afle îndeajuns de curând. Cel puţin Perrin. De Mat nu-s chiar sigur. La ferme, vestea va ajunge atunci când se va putea, dar în Emond’s Field, cel puţin, într-un ceas nu va mai rămâne nimeni dintre cei peste şaisprezece ani, sau cel puţin dintre cei pe care te poţi baza, care să nu ştie că ne dă târcoale un străin, şi încă unul pe care, după toate aparenţele, nu ai vrea să-l ai alături la Sărbătoare. Iarna a fost şi aşa destul de grea, chiar şi fără această veste care să-i sperie pe tineri.

— La Sărbătoare? sări Rand. Dacă l-ai fi văzut, nu l-ai fi vrut nici la zece mile împrejur. Nici la o sută.

— Aşa o fi, zise Tam liniştit. S-ar putea să fie numai un fugar din calea necazurilor din Ghealdan sau, şi mai probabil, un hoţ care crede că o să-i vină mai uşor să şterpelească de pe aici decât din Baerlon sau Taren Ferry. Chiar şi aşa, nimeni de prin partea locului nu-şi permite să se trezească fără vreun lucru. Iar dacă omul ăsta încearcă să se ferească de război… la urma urmei, nici asta nu-i o scuză pentru a-i speria pe ceilalţi. Odată straja rânduită, ar trebui fie să-l găsească, fie să-l sperie şi să-l facă să plece.

— Sper să-l alunge. Dar cum se face că azi dimineaţă nu mă credeai, iar acum, da?

— Băiete, atunci a trebuit să-mi cred propriilor ochi – şi n-am văzut nimic, răspunse Tam, clătinându-şi capul vârstat cu fire albe. Pare-se că numai tinerii îl pot vedea pe individul ăsta. Totuşi, povestea a ieşit la iveală când Haral Luhhan a pomenit că Perrin s-a speriat de propriile închipuiri. Şi fiul cel mare al lui Jon Thane l-a văzut, şi la fel şi Bandry, băiatul lui Samel Crawe. Ei, când patru dintre voi spuneţi că aţi văzut ceva – şi sunteţi cu toţii nişte băieţi cu capul pe umeri –, am început şi noi să ne gândim că poate individul chiar există, fie că-l putem vedea, fie că nu. Aşa am zis cu toţii, în afară, fireşte, de Cenn. Oricum, de asta şi mergem acasă. Fiind amândoi plecaţi, străinul ăsta poate pune la cale cine ştie ce pe acolo. Dacă n-ar fi vorba despre Sărbătoare, nici mâine nu m-aş întoarce. Dar n-o să rămânem acuma închişi în case, numai pentru că ne dă unul târcoale.

— Nu ştiam de Ban şi de Lem, rosti Rand. Noi, ceilalţi, aveam de gând să ne ducem mâine la Staroste, dar ne făceam griji că nici el nu ne va crede.

— Părul cărunt nu înseamnă că ne-am şi prostit, replică sec Tam. Aşa că fii cu ochii în patru. Poate-l văd şi eu, dacă se mai arată.

Rand se hotărî să facă exact ce i se spusese. Cu surprindere, îşi dădu seama că parcă şi mersul îi era mai uşor. Nodurile dureroase din umeri îi dispăruseră. Era încă speriat, dar nu atât de rău ca mai înainte. El şi Tam erau la fel de singuri pe Calea Carierei ca dimineaţă, dar, cumva, i se părea că tot satul se află alături de ei. Ceea ce conta era că ştiau şi alţii şi că-l credeau. Împreună, oamenii din Emond’s Field se puteau descurca, indiferent ce făcea călăreţul cu mantie neagră.

CAPITOLUL 5 • Noaptea Iernii

Când căruţa ajunse la fermă, soarele coborâse deja pe jumătate spre asfinţit. Nu era o casă mare, nici pe departe tot atât de încăpătoare precum unele dintre fermele care se întindeau spre răsărit, locuinţe care se măriseră de-a lungul anilor ca să poată adăposti familii întregi. În Ţinutul celor Două Râuri, aceasta însemna trei sau patru generaţii sub acelaşi acoperiş, cu tot cu mătuşi, unchi, veri şi nepoţi. Tam şi Rand erau consideraţi altfel decât restul lumii, atât pentru că locuiau singuri, cât şi pentru că lucrau pământul în Pădurea de la Apus.

Aici majoritatea camerelor se aflau la acelaşi nivel, un dreptunghi perfect, fără aripi sau alte dependinţe. Sub acoperişul foarte înclinat, din stuf, încăpeau două camere de dormit şi un pod. Chiar dacă varul de pe pereţii groşi de lemn se cam dusese, casa era încă bine îngrijită, cu acoperişul reparat temeinic, cu uşile şi obloanele bine fixate şi închise.

Casa, şura şi ţarcul de oi formau vârfurile unui triunghi în jurul ogrăzii, unde câţiva pui se aventuraseră să scurme în pământul îngheţat. Lângă ţarcul de oi era un şopron deschis pentru tunsul oilor şi o troacă din piatră pentru înmuiat. Lângă câmpurile dintre ogradă şi copaci se vedea nedesluşit vârful înalt şi ascuţit al unei magazii pentru păstrarea tutunului, cu ziduri groase. Puţini fermieri din Ţinutul celor Două Râuri puteau să se descurce fără să vândă lână şi tutun când veneau neguţătorii.

Când Rand aruncă o privire în ţarcul de oi, berbecul turmei, cu coarne puternice, se uită la el, dar cea mai mare parte a oilor negre rămaseră netulburate, cu capul în mâncare. Lâna oilor era groasă şi creaţă, dar era încă prea frig pentru a le tunde.

— Nu cred că omul cu mantie neagră a venit aici, strigă Rand către tatăl său, care se plimba agale în jurul casei, cu suliţa la îndemână, uitându-se cu atenţie pe jos. Oile n-ar fi atât de liniştite dacă ar fi trecut cineva pe aici.

Tam încuviinţă, dar nu se opri. După ce făcu turul complet al casei, înconjură şura şi ţarcul de oi, cercetând în continuare pământul. Verifică până şi afumătoarea şi magazia pentru păstrarea tutunului. Scoase o găleată de apa din fântână, îşi umplu căuşul palmei, o mirosi şi apoi o atinse precaut cu vârful limbii. Izbucni într-un râs răguşit, apoi dădu apa pe gât dintr-o înghiţitură.

— Cred că n-a venit, îi spuse lui Rand, ştergându-se pe mână de pieptul surtucului. Toată povestea asta despre oameni şi cai pe care nu-i văd şi nu-i aud mă face să mă uit bănuitor la orice. Vărsă apa de fântână în altă găleată şi porni spre casă, cu găleata într-o mână şi cu suliţa în cealaltă. O să pun de o tocană pentru cină. Şi, dacă tot suntem aici, ne-am putea apuca şi de nişte treburi.

Rand se strâmbă, regretând Noaptea Iernii din Emond’s Field. Dar Tam avea dreptate. La fermă treaba nu se termina niciodată; de îndată ce isprăveai de făcut un lucru, se mai iveau alte două. Şovăi, dar îşi păstră arcul şi tolba la îndemână. În caz că apărea călăreţul negru, nu avea deloc intenţia să-l înfrunte înarmat doar cu o săpăligă.

Mai întâi trebuia să o ducă în grajd pe Bela. După ce o deshămă şi o lăsă într-o despărţitură în şură, lângă vacă, îşi scoase mantia şi buşumă iapa cu şomoioage de paie uscate, apoi o ţesălă cu două perii. Se căţără pe scara îngustă până în pod şi dădu jos nişte fân ca să-i dea de mâncare. Îi aduse şi un căuş de ovăz, deşi nu mai era decât puţin, şi dacă vremea nu se încălzea curând, mult timp de aici încolo nici nu aveau să aibă mai mult. Vaca fusese mulsă în dimineaţa aceea înainte de zori, şi dăduse un sfert din cât dădea de obicei; părea că, pe măsură ce iarna continua, avea din ce în ce mai puţin lapte.

Rămăsese destulă mâncare ca să le ajungă oilor pentru două zile – ar fi trebuit ca acum să fie deja la păşune, dar nu exista niciun loc demn de acest nume –, dar le mai puse apă. Trebuiau adunate şi ouăle. Nu erau decât trei. Găinile păreau că devin din ce în ce mai iscusite în a le ascunde.

Tocmai se îndreptă cu o săpăligă în mână spre gradina de legume din spatele casei, când Tam ieşi şi se aşeză pe o băncuţă în faţa şurei ca să repare un ham, rezemând suliţa în spatele lui. Aceasta îl făcu pe Rand să se simtă mai puţin stânjenit de arcul pus pe mantie, la un pas de el.

Nu ieşise mare lucru din pământ, şi mai mult buruieni decât orice altceva. Varza era sfrijită, doar câte un vrej de fasole sau de mazăre se vedea pe ici, pe colo, şi nu era nici o urmă de sfeclă. Nu plantaseră tot, bineînţeles; doar o parte, în speranţa că frigul va înceta la timp şi se va face o oarecare recoltă înainte ca pivniţa să se golească. Săpatul nu îi luă mult timp, ceea ce în anii dinainte i-ar fi convenit, dar acum se întreba ce va fi dacă nu se va face nimic anul acesta. Un gând nu foarte plăcut. Şi mai trebuiau sparte şi lemnele de foc.

Lui Rand i se părea ca trecuseră ani de zile de când tot trebuia să spargă lemne de foc. Dar nemulţumirea nu avea să încălzească în casă, aşa că luă toporul, îşi rezemă arcul şi tolba în spatele butucului şi se apucă de treabă. Pin pentru un foc iute şi fierbinte, stejar pentru ardere îndelungată. Peste puţin timp se încălzise destul cât să-şi scoată surtucul. Când grămada de lemne tăiate se făcu suficient de mare, le stivui lângă o latură a casei, lângă alte stive care erau deja acolo. Unele ajungeau până la streaşină. De obicei, în această perioadă a anului, stivele de lemne erau mici şi puţine la număr, dar nu şi anul acesta. Tot tăind şi stivuind, tăind şi stivuind, Rand se pierdu în ritmul toporului şi al deplasării lemnului care se aduna. Mâna lui Tam pe umărul lui îl aduse înapoi la realitate, şi în primul moment clipi surprins.

Amurgise cât lucrase el şi deja se făcea noapte. Luna plină se ridica deasupra vârfurilor copacilor, lucind palid şi umflată de parcă urma să le cadă în cap. Şi vântul se răcise fără ca el să-şi fi dat seama, iar nori zdrenţuiţi goneau pe cerul întunecat.

— Hai să ne spălăm, băiete, şi să mâncăm ceva. Am dus deja apă să facem o baie fierbinte înainte de culcare.

— Sună bine ceva fierbinte, zise Rand, apucându-şi repede mantia şi punându-şi-o în jurul umerilor. Cămaşa îi era udă leoarcă de sudoare şi vântul, de care uitase în toiul mişcărilor toporului, părea că încearcă să o îngheţe, acum că terminase lucrul. Îşi înăbuşi un căscat, tremurând de frig în timp ce îşi aduna restul lucrurilor.

— Şi de-abia aştept şi să mă culc. Cred că aş putea dormi până se termină Sărbătoarea.

— Vrei să punem rămăşag? întreba Tam cu un zâmbet, iar Rand rânji.

Nu ar fi pierdut Bel Tine nici dacă n-ar fi dormit o săptămână întreagă. Nimeni n-ar fi făcut asta.

Tam făcuse risipă de lumânări, iar focul trosnea în căminul mare de piatră, aşa încât camera principală părea caldă şi veselă. În afară de cămin, în cameră mai era o masă mare de stejar, destul de lungă cât să încapă la ea doisprezece oameni sau chiar mai mulţi, deşi rar fusese atâta lume în jurul ei de când murise mama lui Rand. De-a lungul pereţilor erau câteva scrinuri şi cufere, cele mai multe meşteşugit făcute chiar de Tam, iar în jurul mesei stăteau scaune cu spătarul înalt. Scaunul cu perniţă pe care Tam îl numea scaunul lui de citit era pus pieziş în faţa focului. Rand prefera să citească lungit pe scoarţa din faţa căminului. Raftul de cărţi de lângă uşă nu era nici pe departe aşa de mare precum cel de la hanul Izvorul de Vin, dar cărţile se găseau greu. Puţini neguţători ambulanţi aduceau mai mult de o mână de cărţi, iar cele care erau trebuiau să ajungă la toată lumea.

Chiar dacă încăperea nu arăta proaspăt frecată cu peria, aşa cum îşi ţineau casele cele mai multe neveste de fermier – suportul de pipă al lui Tam şi Călătoriile lui Jain Neopritul erau pe masă, în timp ce altă carte cu legătură de lemn se găsea pe perniţa de pe scaunul lui de citit; o bucată de ham care trebuia reparată zăcea pe băncuţa de lângă cămin, iar nişte cămăşi de cârpit stăteau grămadă pe un scaun – chiar dacă nu era aşa de imaculată, era totuşi curată şi în bună rânduială, având acel aer de locuit, la fel de cald şi de mângâietor ca focul. Aici puteai să uiţi de frigul de afară. Aici nu era niciun fals Dragon. Nici războaie, nici femei Aes Sedai. Nici bărbaţi în mantii negre. Mirosul de la ceaunul cu tocană agăţat deasupra focului umplea camera şi îi stârni lui Rand o foame de lup.

Tatăl său opri legănatul ceaunului cu tocană cu o lingură de lemn cu coadă lungă, apoi gustă.

— Încă puţin.

Rand se grăbi să se spele pe faţă şi pe mâini; erau un urcior şi un lighean pe poliţa de lângă uşă. Îşi dorea să facă o baie fierbinte, să îndepărteze sudoarea şi frigul, dar asta nu se va putea decât după ce apa din cazanul cel mare din camera din dos va fi avut timp să se încălzească.

Tam scotoci într-un scrin şi scoase o cheie lungă cât mâna. O răsuci în încuietoarea mare, de fier, de la uşă. La privirea întrebătoare a lui Rand, îl lămuri:

— E mai bine să fii cu băgare de seamă. Poate e doar o închipuire sau poate că vremea mă face să văd lucrurile mai în negru, dar… Oftă şi jucă cheia în palmă. Mă duc să mă ocup de uşa din dos, spuse, şi dispăru în spatele casei.

Rand nu-şi amintea ca vreuna din uşi să fi fost vreodată încuiată. Nimeni din Ţinutul celor Două Râuri nu încuia uşile. Nu era nevoie. Cel puţin, nu până acum.

De deasupra, din camera lui Tam, se auzi un hârşâit, ca şi cum ceva era târât pe podea. Rand se încruntă. Afară de cazul în care Tam se hotărâse brusc să mute mobilele din cameră, însemna că scotea cufărul vechi pe care îl ţinea sub pat. Alt lucru care nu se mai întâmplase niciodată, din câte îşi amintea Rand.

Umplu un ceainic mic cu apă pentru ceai şi îl agaţă într-un cârlig deasupra focului, apoi puse masa. Lucrase el însuşi străchinile şi lingurile. Obloanele din faţă nu fuseseră încă închise, şi din când în când privea cercetător afară, dar era întuneric beznă şi nu se vedeau decât umbrele făcute de lună. Călăreţul negru ar fi putut cu uşurinţă să fie prin preajmă, dar Rand încercă să nu se gândească la asta.

Când Tam se întoarse, Rand îl privi surprins. Avea o cingătoare groasă în jurul mijlocului, şi de cingătoare atârna o sabie, cu un bâtlan de bronz pe teaca neagră şi un altul pe plăselele lungi. Singurii bărbaţi pe care îi văzuse vreodată Rand purtând săbii erau gărzile neguţătorilor. Şi Lan, fireşte. Nu-i trecuse niciodată prin cap că şi tatăl lui ar putea avea o sabie. Cu excepţia bâtlanilor, semăna foarte mult cu sabia lui Lan.

— De unde o ai? întrebă el. Ai cumpărat-o de la un neguţător ambulant? Cât ai dat pe ea?

Tam scoase încet arma; lumina focului jucă pe tăişul scânteietor. Nu semăna deloc cu lamele simple, grosolane pe care le văzuse Rand în mâinile gărzilor neguţătorilor. Nu era împodobită cu pietre preţioase sau cu aur; totuşi, în ochii lui părea impunătoare. Pe lama foarte uşor curbată şi ascuţită numai pe o parte era un alt bâtlan gravat în oţel. La marginea plăselelor, garda era astfel lucrată încât să semene cu un firet. Părea aproape fragilă pe lângă săbiile gărzilor neguţătorilor; acelea aveau de cele mai multe ori două tăişuri şi erau suficient de groase încât să dobori cu ele un copac.

— Am cumpărat-o cu mult timp în urmă, răspunse Tam, departe de aici. Şi a fost mult prea scumpă; doi gologani e prea mult pentru o sabie ca asta. Maică-ta nu a fost de acord, dar ea era întotdeauna mai chibzuită decât mine. Eram tânăr pe atunci, şi la vremea aceea mi s-a părut că face toţi banii. Maică-ta a vrut întotdeauna să scap de ea, şi de câteva ori m-am gândit că avea dreptate, că ar trebui pur şi simplu s-o dau de pomană.

Răsfrângerea focului făcea ca lama să pară în flăcări. Rand tresări. Îşi imaginase adesea cum ar fi să aibă o sabie.

— S-o dai de pomană? Cum ai putea să dai o sabie ca asta de pomană?

Tam zise cu dispreţ:

— Nu prea e de folos când duci oile la păscut, nu-i aşa? Şi nici nu poţi să ari sau să culegi cu ea.

Se uită o vreme ţintă la sabie, ca şi cum s-ar fi întrebat ce făcea cu aşa ceva. În cele din urmă oftă din greu.

— Dar dacă nu e doar închipuirea mea, dacă ni se schimbă norocul, poate că în următoarele zile o să-mi pară bine că am păstrat-o totuşi în cufărul ăla vechi.

Vârî încetişor sabia la loc în teacă şi îşi şterse mâna de cămaşă cu o strâmbătură.

— Cred că tocana s-a făcut. O s-o pun în străchini cât faci tu ceaiul.

Rand încuviinţă şi luă cutia de ceai, dar voia să afle totul. Ce îl făcuse pe Tam să cumpere o sabie? Nu-şi putea da seama. Şi unde o găsise? Cât de departe? Nimeni nu pleca vreodată din Ţinutul celor Două Râuri; sau foarte puţini, în orice caz. Avusese întotdeauna o vagă bănuială că tatăl său ieşise din ţinut – mama lui nu fusese din partea locului –, dar o sabie? Avea o mulţime de întrebări de pus după ce se vor fi aşezat la masă.

Apa pentru ceai clocotea şi trebui să apuce toarta ceainicului cu o cârpă ca să-l dea jos din cârlig. Fierbinţeala îi ajunse imediat la mână. În timp ce se îndepărtă de foc, îndreptându-şi spatele, o bătaie puternică în uşă făcu să zăngăne încuietoarea. Nu se mai gândi nici la sabie, nici la ceainicul fierbinte pe care îl ţinea în mână.

— Vreun vecin, şopti şovăitor. Jupânul Dautry care vine să ceară…

Dar până la ferma lui Dautry, cel mai apropiat vecin, era cale de un ceas chiar şi la lumina zilei, iar Oren Dautry, chiar dacă venea mereu cu neruşinare să ia cu împrumut, nu ar fi plecat noaptea din casă.

Tam aşeză încet străchinile cu tocană. Se îndepărtă încet de masă. Stătea cu ambele mâini pe plăselele sabiei.

— Nu cred, începu el, şi uşa se deschise brusc, iar bucăţi din încuietoarea de fier se rostogoliră pe podea.

O siluetă umplea cadrul uşii, mai mare decât orice om pe care îl văzuse vreodată Rand, o siluetă în zale negre care îi atârnau până la genunchi, cu ţepi la încheieturi, coate şi umeri. O mână ţinea strâns o sabie grea, în formă de coasă; cealaltă mână şi o pusese peste ochi, ca şi cum ar fi vrut să se apere de lumină.

Rand simţi cum îl cuprinde o uşurare ciudată. Oricine ar fi fost, nu era călăreţul cu mantie neagră. Apoi văzu coarnele răsucite de berbec pe capul care atingea pragul de sus al uşii, iar unde ar fi trebuit să se afle gura şi nasul era un bot păros. Îşi dădu seama de toate acestea în răstimpul unei răsuflări adânci, ce se transformă într-un răcnet înfricoşat şi, fără să se gândească, azvârli ceainicul fierbinte spre capul pe jumătate omenesc.

Când apa clocotită îi împroşcă faţa, creatura urlă, pe jumătate strigăt de durere, pe jumătate mârâit de animal. Chiar în clipa în care ceainicul îşi atinse ţinta, sabia lui Tam luci. Urletul deveni brusc un gâlgâit şi silueta uriaşă se răsturnă pe spate. Înainte să fi atins pământul, o alta încercă să-şi facă loc cu ghearele pe lângă ea. Până ca Tam să lovească din nou, Rand întrezări un cap diform, cu coarne ca nişte ţepi, şi două trupuri uriaşe blocau acum uşa. Îşi dădu seama că tatăl său striga la el.

— Fugi, băiete! Ascunde-te în pădure!

Trupurile din cadrul uşii se smuciră când altele de afară încercară să le scoată de acolo. Tam îşi vârî umărul sub masa masivă; o săltă cu greu, gâfâind, peste grămadă.

— Sunt prea mulţi ca să le ţinem piept! Ieşi prin spate! Du-te, du-te, vin şi eu!

În clipa în care se îndepărtă, Rand se simţi cuprins de ruşine pentru că îi dăduse ascultare atât de repede tatălui său. Ar fi vrut să stea şi să-l ajute, deşi nu ştia cum ar fi putut face asta, dar frica pusese stăpânire pe el, iar picioarele i se mişcau singure. Se năpusti afară din cameră, îndreptându-se spre partea din spate a casei, alergând mai repede ca niciodată. În urma lui, dinspre uşa din faţă, se auzeau trosnete şi strigăte.

Ajunsese cu mâna pe bara pusă de-a curmezişul uşii din dos, când privirea îi căzu pe încuietoarea de fier care nu era niciodată ferecată. Doar că astă seară Tam făcuse exact acest lucru. Lăsând bara la locul ei, se repezi la o fereastră din lateral, o ridică şi deschise obloanele. Era întuneric beznă. Luna plină şi norii mânaţi de vânt făceau ca umbre pestriţe să se fugărească prin curte.

„Umbre”, îşi spuse. Doar umbre. Uşa din dos scârţâi când cineva de afară, sau ceva, încerca să o deschidă. I se uscă gura. Un trosnet zgâlţâi uşa şi îl făcu să se grăbească; se strecură pe fereastră ca un iepure care intră în vizuină şi se ghemui lângă casă. În cameră, lemnul zbura în aşchii cu un zgomot de tunet.

Se forţă să se ridice puţin, să privească înăuntru, doar cu un ochi, doar pe la colţul ferestrei. Nu putea distinge prea multe în întuneric, dar şi aşa era mai mult decât ar fi vrut să vadă. Uşa stătea întredeschisă, iar siluete întunecate intrau cu luare aminte în cameră, vorbind cu glasuri scăzute şi guturale.

Rand nu înţelegea nimic din ce spuneau; vorbele sunau aspru, nepotrivite cu limba omenească. Topoare, şi suliţe, şi obiecte cu vârfuri de metal reflectau slab razele răzleţe ale lunii. Se auzea târşâit de cizme pe podea, dar şi un ţăcănit ritmic, de copite.

Încercă să-şi umezească gura. Trase puternic aer în piept şi strigă cât de tare putu:

— Vin şi prin spate!

Bolborosise mai degrabă aceste cuvinte, dar măcar reuşise să le spună. Nu fusese sigur că o să izbutească.

— Sunt afară! Fugi, tată!

Şi o rupse la fugă, îndepărtându-se de fermă.

Din camera din dos răsunau urlete răguşite în acea limba ciudată. Sticla se făcea ţăndări, cu un sunet puternic şi sfredelitor, şi ceva căzu cu un zgomot surd în spatele lui. Bănui că unul dintre ei spărsese fereastra ca să iasă în loc să încerce să-şi croiască drum prin deschizătură, dar nu se uită înapoi ca să vadă dacă avea dreptate. Ca o vulpe care fuge de ogari, se năpusti spre umbrele cele mai apropiate făcute de lună, ca şi cum s-ar fi îndreptat spre pădure, apoi se lăsă pe burtă şi se târî spre şură şi spre umbrele ei mai mari şi mai întunecate. Ceva îi căzu pe umeri şi se zvârcoli, neştiind prea bine dacă încerca să se bată sau să se elibereze, până când îşi dădu seama ca se lupta cu noua coadă de săpăligă la care lucrase Tam.

„Prostule!” Rămase o clipă întins acolo, încercând să-şi recapete suflul. „Coplin prost!” În cele din urmă, începu iar să se târască de a lungul părţii din spate a şurei, trăgând după el coada de săpăligă. Nu era mare lucru, dar tot era mai bine decât nimic. Se uită cu băgare de seamă de după colţul şurei la curte şi la casă.

Nu se vedea nici urmă de creatura care sărise afară după el. Putea fi oriunde. Vânându-l, neîndoielnic. Poate că se furişa înspre el chiar în clipa aceasta.

Ţarcul de oi din stânga lui vuia de behăituri speriate; turma se mişca în cerc, ca şi cum ar fi încercat să găsească o ieşire. Forme întunecate licăreau în ferestrele luminate din partea din faţă a casei, şi zângănitul oţelului pe oţel răsuna în întuneric. Deodată, Tam sări cu tot cu una dintre ferestre, într-o ploaie de sticlă şi lemn, ţinând încă sabia în mână. Căzu în picioare, dar, în loc să se îndepărteze de casă, se năpusti spre partea din spate, neluând în seama creaturile monstruoase care se buluceau după el prin fereastra spartă şi pe uşă.

Lui Rand nu îi venea să creadă. De ce nu încerca să scape? Apoi înţelese. Tam îi auzise ultima dată vocea venind dinspre spatele casei.

— Tată! strigă. Sunt aici!

Tam se răsuci în plin mers, dar nu fugi spre Rand, ci pieziş faţă de el.

— Fugi, băiete, strigă el, gesticulând cu sabia ca şi cum ar fi fost cineva în faţa lui. Ascunde-te!

Vreo douăsprezece forme gigantice se repeziră după el, iar văzduhul vuia de strigăte înverşunate şi de urlete ascuţite.

Rand se trase înapoi în umbrele din spatele şurei. Dacă stătea acolo nu putea fi văzut din casă, în caz că vreuna dintre creaturi mai era înăuntru. Cel puţin pentru moment era în siguranţă. Dar nu şi Tam. Tam, care încerca să le îndepărteze pe creaturi de el. Mâinile i se încleştară pe coada de săpăligă, şi trebui să strângă din dinţi ca să-şi înăbuşe un hohot de râs. O coadă de săpăligă. Să-ţi măsori puterile cu una dintre acele creaturi cu o coadă de săpăligă nu semăna nici pe departe cu jocul cu ghioaga împreună cu Perrin. Dar nu-l putea lăsa pe Tam să le înfrunte singur.

— Dacă mă mişc ca şi cum aş vâna un iepure, îşi şopti, n-o să mă audă şi nici n-o să mă vadă.

Ţipete lugubre răsunau în întuneric, şi Rand încercă să scape de nodul care-i se pusese în gât.

— Seamănă mai degrabă cu o haită de lupi înfometaţi.

Se îndepărtă pe furiş de şură, luând o spre pădure, ţinând atât de strâns coada de săpăligă încât îl dureau mâinile. La început, cât era înconjurat de copaci, se simţise liniştit. Îl ajutau să se ascundă de creaturile care atacaseră ferma, orice ar fi fost ele. Totuşi, în timp ce se strecura prin pădure, umbrele făcute de lună se deplasau, dând impresia că întunericul pădurii se schimba şi se mişca şi el. Copacii se desenau ameninţător; crengile se încârligau spre el. Dar erau doar copaci şi crengi? Aproape că auzea mârâitul chicotelilor pe care şi le înăbuşeau în gâtlej în vreme ce-l aşteptau. Urletele urmăritorilor lui Tam nu mai răsunau în noapte; dar, în liniştea care le luase locul, se cutremura de fiecare dată când vântul făcea să-i se atingă membrele unul de celălalt. Se ghemuia din ce în ce mai mult, se mişca din ce în ce mai încet. De-abia îndrăznea să mai respire, de teamă să nu fie auzit.

Deodată o mână îi acoperi gura pe la spate şi o strânsoare de fier îi prinse încheietura. Înnebunit, încercă să-l apuce pe atacator cu mâna liberă, peste umăr, zgâriindu-l cu unghiile.

— Nu-mi rupe gâtul, băiete, se auzi şoapta răguşită a lui Tam.

Îl copleşise o senzaţie de uşurare, care îi înmuie muşchii. Când tatăl lui îi dădu drumul, căzu în genunchi, gâfâind de parcă ar fi alergat întruna. Tam se lăsă jos lângă el, sprijinindu-se într-un cot.

— Nu aş fi încercat să fac asta dacă aş fi ştiut cât de mult ai crescut în ultimii ani, spuse Tam încetişor. Ochii i se mişcau necontenit în timp ce vorbea, pândind atent în întuneric. Dar trebuia să mă asigur că nu o să vorbeşti tare. Unii troloci aud precum câinii. Poate chiar mai bine.

— Dar trolocii nu sunt decât…

Rand lăsă cuvintele să se stingă. Nu numai o poveste, nu după seara aceasta. După câte ştia el, puteau fi troloci, sau chiar Cel Întunecat.

— Eşti sigur? şopti el. Vreau să zic… chiar troloci?

— Sunt sigur. Deşi ceea ce i-a făcut să vină în Ţinutul celor Două Râuri… N-am văzut niciunul înainte de seara asta, dar am vorbit cu oameni care au văzut, aşa că mai ştiu câte ceva. Poate că destul cât să scăpăm cu viaţă. Ascultă cu atenţie. Trolocii văd mai bine decât oamenii în întuneric, dar lumina puternică îi orbeşte, cel puţin pentru o vreme. Poate că ăsta e singurul motiv pentru care am scăpat de atâţia. Unii te pot urmări după miros sau după zgomot, dar se spune că sunt leneşi. Dacă reuşim să ne ţinem departe de ei destul de mult timp, ar trebui să renunţe.

Toate acestea nu-l liniştiră decât foarte puţin pe Rand.

— În poveşti, trolocii îi urăsc pe oameni şi îl slujesc pe Cel Întunecat.

— Băiete, dacă aparţine ceva turmelor Păstorului Nopţii, aceia sunt trolocii. Ucid din plăcerea de a ucide, aşa mi s-a spus. Dar asta e tot ce ştiu, afară de faptul că nu te poţi încrede în ei decât dacă se tem de tine, şi nici atunci prea mult.

Rand se înfioră. Nu credea ca ar vrea să întâlnească pe cineva de care i-ar fi teamă unui troloc.

— Crezi ca încă sunt pe urmele noastre?

— Poate că da, poate că nu. Nu par foarte inteligenţi. Odată ce am intrat în pădure, i-am trimis spre munţi pe cei care mă urmăreau, fără mare greutate. Tam îşi pipăi partea dreaptă, apoi îşi duse mâna la faţă. E mai bine totuşi să ne purtăm ca şi cum ne-ar pândi încă.

— Eşti rănit.

— Nu vorbi tare. E doar o zgârietură, şi oricum nu putem face nimic acum. Cel puţin se pare că vremea se încălzeşte. Se lăsă pe spate suspinând adânc. Poate că n-o să fie prea rău dacă ne petrecem noaptea afară.

În sinea lui, Rand jinduia la surtuc şi la mantie. Copacii domoleau mult puterea vântului, dar rafalele care răzbeau erau tăioase ca un cuţit îngheţat. Atinse şovăielnic faţa lui Tam şi se crispă.

— Arzi. Trebuie să te duc la Nynaeve.

— Mai aşteaptă niţel, băiete.

— Nu avem timp de pierdut. E drum lung pe întuneric.

Îşi înfipse bine picioarele în pământ şi încercă să-l ridice pe tatăl său. Un geamăt de-abia înăbuşit de dinţii încleştaţi ai lui Tam îl făcu să-l pună repede din nou jos.

— Lasă-mă să mă odihnesc puţin, băiete. Sunt obosit.

Rand se izbi puternic cu pumnul în coapsă. Dacă s-ar fi aflat în casă, la adăpost, unde ar fi avut foc şi pături, multă apă şi scoarţă de copac, poate că ar fi fost de acord să aştepte zorile înainte să o înhame pe Bela şi să pornească cu Tam spre sat. Aici nu avea nici foc, nici pături, nici căruţă şi nici cal. Dar toate acestea se aflau încă la fermă. Dacă nu îl putea duce pe Tam până acolo, ar fi putut încerca să aducă cel puţin câte ceva la Tam. Dacă trolocii plecaseră. Trebuiau să plece, mai devreme sau mai târziu.

Se uită la coada de săpăligă, apoi o azvârli. Scoase în schimb sabia lui Tam. Lama lucea stins în lumina palidă a lunii. Avea o senzaţie ciudată ţinând plăselele lungi în mână; greutatea şi mărimea erau neobişnuite. Spintecă de câteva ori aerul cu sabia, după care se opri, oftând. Era uşor să spinteci aerul. Dar dacă era să înfrunte un troloc, cu siguranţă s-ar fi putut întâmpla să o ia la fugă sau să încremenească pe loc şi să nu se mai poată deloc mişca până când trolocul ar flutura una din săbiile acelea ciudate şi… „Încetează! Nu ajută la nimic!”

Pe când se scula în picioare, Tam îl prinse de braţ.

— Unde te duci?

— Avem nevoie de căruţă, rosti blând. Şi de pături.

Fu surprins de uşurinţa cu care desprinse mâna lui Tam de pe mâneca lui.

— Odihneşte-te, o să mă întorc.

— Ai grijă, murmură Tam.

Nu vedea faţa lui Tam la lumina lunii, dar simţea că are privirea aţintita asupra lui.

— O să am.

„O să fiu cu băgare de seamă, ca un şoarece care cercetează cuibul unui şoim”, îşi spuse.

Se furişă în întuneric, tăcut ca o umbră. Se gândea la toate dăţile când jucase leapşa în pădure cu prietenii lui, pe vremea când erau copii, pândindu-se unul pe altul şi silindu-se să nu fie auziţi până când nu puneau mâna pe umărul cuiva. Nu ştia de ce, dar acum nu reuşea să facă să pară totul un joc.

Înaintând tiptil din copac în copac, încercă să-şi facă un plan, iar până ajunse la marginea pădurii, făcuse zece şi renunţase la toate. Totul se învârtea în jurul întrebării dacă trolocii mai erau încă acolo. Dacă plecaseră, putea pur şi simplu să meargă până la fermă şi să ia lucrurile de care avea nevoie. Dacă însă mai erau încă acolo… în acest caz nu îi mai rămânea decât să se întoarcă la Tam. Nu îi plăcea acest gând, dar, dacă era ucis, nu i-ar mai fi fost de niciun folos lui Tam.

Se uită iscoditor spre fermă. Şura şi ţarcul de oi erau doar nişte contururi întunecate în lumina lunii. Totuşi, lumina se revărsa prin ferestrele din faţă ale casei şi prin uşa deschisă. „Sunt doar lumânările pe care le-a aprins tata sau trolocii care aşteaptă?”

Tresări spasmodic la auzul ţipatului ascuţit al unei cucuvele, apoi se prăbuşi lângă un copac, tremurând. Aşa nu avea să ajungă nicăieri. Lăsându-se pe burtă, începu să se târască, ţinând anevoie sabia în faţa lui. Merse cu bărbia în ţărână până în spatele ţarcului de oi. Chircit lângă zidul de piatră, ascultă. Niciun sunet nu tulbura noaptea. Se ridică cu grijă, cât să se uite peste zid. Nu mişca nimic în curte. Nu se zărea nici o umbră prin ferestrele luminate ale casei sau în cadrul uşii. „Bela şi căruţa mai întâi, sau păturile şi celelalte lucruri?” Lumina îl făcu să se hotărască. Şura era cufundată în întuneric. Înăuntru putea fi orice şi nu avea cum să afle înainte de a fi prea târziu. Cel puţin avea să vadă ce era prin casă.

Pe când se ghemuia din nou, se opri brusc. Nu se auzea niciun sunet. Poate că multe dintre oi se liniştiseră deja şi se culcaseră din nou, deşi nu părea foarte verosimil, dar întotdeauna erau câteva treze chiar şi în miez de noapte, foindu-se de colo până colo, behăind când şi când. De-abia putea distinge moviliţele întunecate ale trupurile oilor de pe pământ. Una se afla aproape sub el.

Încercând să nu facă niciun zgomot, se ridică pe zid până reuşi să întindă mâna spre forma nedesluşită. Dădu cu degetele de lână creaţă, apoi de ceva umed; oaia nu se mişcă. Se dădu înapoi, fără suflare, aproape lăsând să îi scape sabia când căzu pe pământ, lângă ţarc. „Ucid din plăcere.” Cu, o mână tremurătoare, se şterse de sânge în ţărână.

Îşi spuse cu asprime că nimic nu se schimbase. Trolocii făcuseră măcel, apoi plecaseră. Continuă să-şi repete asta cât timp traversă curtea târâş, ţinându-se cât mai aproape de pământ, dar încercând şi să se uite în toate părţile. Nu crezuse vreodată că va ajunge să invidieze râmele.

În faţa casei se lipi de zid, sub fereastra spartă, şi ascultă. Nu se auzea decât sângele care îi zvâcnea surd în urechi. Se ridică încetişor şi privi înăuntru.

Ceaunul de tocană zăcea răsturnat în cenuşa din vatră. Camera era plină de aşchii şi de bucăţi mari de lemn, răspândite peste tot; nici o mobilă nu mai era întreagă. Până şi masa stătea strâmb, din două picioare nu mai rămăseseră decât nişte cioturi grosolane. Fiecare sertar fusese scos şi făcut bucăţi; toate dulapurile şi scrinurile erau deschise şi multe uşi se mai ţineau doar într-o balama. Lucrurile erau împrăştiate peste dărâmături şi totul era presărat cu alb. Făină şi sare, dacă era să judece după sacii spintecaţi, prăbuşiţi de pe cămin. Patru trupuri contorsionate zăceau grămadă printre dărâmături. Troloci.

Rand îl recunoscu pe unul dintre ei după coarnele de berbec. Ceilalţi arătau la fel, un amestec respingător de chipuri umane distorsionate de boturi, coarne, pene şi blană. Mâinile lor, aproape omeneşti, îi făceau şi mai monstruoşi. Doi dintre ei purtau cizme; ceilalţi aveau copite. Se uită fără să clipească până când începură să-i ardă ochii. Niciunul dintre troloci nu se mişcă. Pesemne erau morţi. Iar Tam aşteptă.

Intră în fugă prin uşa din faţă şi se opri, nemaiputând respira din cauza putorii. Duhnea mai rău ca într-un grajd nerânit de luni de zile. Pereţii erau mânjiţi cu dâre scârboase. Încercând să respire pe gură, se repezi să scormonească prin talmeş-balmeşul de pe podea. În unul dintre dulapuri fusese un burduf de apă.

Un hârşâit în spatele lui îl făcu să se cutremure şi se întoarse, cât pe ce să cadă peste ce mai rămăsese din masă. Îşi recăpătă echilibrul şi scoase un geamăt, încleştându-şi dinţii, ca să nu-i clănţăne, până când îl durură maxilarele.

Unul dintre troloci se ridică în picioare. Un bot de lup ieşea în afară de sub ochii înfundaţi în orbite. Ochi fără expresie, insensibili, dar cu toate acestea atât de omeneşti. Urechile i păroase şi ascuţite se mişcau necontenit. Păşi cu copitele lui ascuţite de capră peste unul dintre tovarăşii săi morţi. Aceleaşi zale negre pe care le purtau şi ceilalţi se frecau de pantalonii lui de piele şi avea o sabie uriaşă, în formă de coasă, atârnată la brâu.

Mormăi ceva, gutural şi ascuţit, apoi spuse:

— Ceilalţi plecat. Narg stat. Narg deştept.

Cuvintele erau stâlcite şi greu de înţeles, articulate de o gură care nu fusese făcută pentru rostirea omenească. Tonul se voia liniştitor, dar Rand nu-şi putea dezlipi privirea de la dinţii lui pătaţi, lungi şi ascuţiţi, care străluceau de fiecare dată când creatura vorbea.

— Narg ştie unii câteodată întorc. Narg aşteptat. Nu nevoie de sabie. Pune sabie jos.

Până în clipa în care trolocul vorbi, Rand nu îşi dăduse seama că ţinea tremurând sabia lui Tam în faţa lui, cu ambele mâini, cu vârful îndreptat spre creatura uriaşă. Se înălţă deasupra lui, depăşindu-l cu mult în înălţime, iar pieptul şi braţele l-ar fi făcut până şi pe jupânul Luhhan să pară un pitic pe lângă el.

— Narg nu vrea rău.

Mai făcu un pas spre el, gesticulând.

— Pune sabie jos.

Părul negru de pe dosul mâinilor trolocului era des, ca o blană.

— Nu te apropia! strigă Rand. Ar fi vrut ca vocea să îi fie mai fermă. De ce ai făcut asta? De ce?

— Vlja daeg roghda! Mârâitul se transformă repede într-un rânjet. Pune sabie jos. Narg nu vrea rău. Myrddraal vrea vorbeşte tine. O licărire de emoţie străbătu chipul diform. Teamă. Alţii vin, tu vorbeşti Myrddraal. Mai făcu un pas şi puse una din mâinile lui mari pe plăselele sabiei. Pune sabie jos.

Rand îşi umezi buzele. Myrddraal! Cea mai înfricoşătoare parte a poveştii devenise astă seară realitate. Dacă urma să se întâlnească cu Pieritul, trolocii păleau prin comparaţie. Trebuia să scape. Dar dacă trolocul ar fi scos lama masivă din teacă, nu ar fi avut nici o şansă. Se forţă să zâmbească, tremurător.

— Bine.

Cum trolocul strângea şi mai puternic sabia, îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp.

— O să vorbesc.

Rânjetul de lup deveni mârâit, şi trolocul se aruncă asupra lui. Rand nu-şi imaginase că o creatură atât de masivă se putea mişca cu atâta agilitate. Disperat, ridică sabia. Trupul monstruos se izbi de el, lipindu-l de perete. Într-o clipă, plămânii i se goliră de aer. Căută să-şi recapete suflul în timp ce se prăbuşeau amândoi pe podea, trolocul deasupra lui. Înnebunit, se zbătu sub greutatea zdrobitoare, încercând să se ferească de mâinile groase care bâjbâiau după el şi de fălcile care încercau să-l apuce.

Deodată trolocul se zvârcoli, apoi rămase nemişcat. O vreme, strivit şi învineţit, pe jumătate sufocat de trupul de deasupra lui, Rand nu făcu decât să rămână întins, fără să îi vină să creadă. Îşi reveni însă repede, cel puţin cât să se smulgă de sub trupul ţeapăn. Ţeapăn pentru vecie. Lama însângerată a sabiei lui Tam ieşea din spatele trolocului. Până la urmă se pare că o ridicase la timp. Şi Rand avea mâinile acoperite de sânge şi o pată mare, închisă la culoare, pe pieptul cămăşii. Avea o senzaţie intensă de greaţă şi înghiţi în sec, încercând să nu verse. Tremura la fel de tare ca atunci când îi fusese cel mai teamă, dar de data asta de uşurare că era încă în viaţă.

„O să se întoarcă şi alţii”, spusese trolocul. Ceilalţi troloci se vor întoarce la fermă. Şi un Myrddraal, Pieritul. Poveştile spuneau că Pieriţii aveau douăzeci de picioare înălţime, ochi de foc şi călăreau pe umbre în loc de cai. Când Pieritul se întorcea într-o parte, dispărea şi niciun zid nu îl mai putea opri. Trebuia să facă lucrurile pentru care venise şi să plece repede.

Dădu trupul trolocului la o parte ca să ajungă la sabie, gâfâind din pricina efortului, şi aproape că o luă la fugă când văzu ochii deschişi privindu-l fix. Îi trebuiră câteva clipe ca să-şi dea seama că aveau acea privire sticloasă pe care o dă moartea.

Îşi şterse mâinile de o zdreanţă flenduroasă – de dimineaţă fusese o cămaşă de a lui Tam – şi scoase lama din trupul trolocului.

Începu să cureţe sabia, dar apoi dădu drumul zdrenţei pe podea, cu părere de rău. „Nu e momentul pentru curăţenie”, îşi spuse cu un râset pe care reuşi să-l înăbuşe doar încleştându-şi dinţii. Nu vedea cum ar mai putea vreodată să cureţe destul de bine casa încât să poată locui din nou în ea. Pesemne că duhoarea năprasnică intrase până şi în lemnărie. Dar nu avea vreme să se gândească la asta. Nu avea timp pentru curăţenie. Poate că nu mai avea timp pentru nimic.

Era sigur că nu-şi amintea toate lucrurile de care vor avea nevoie, dar Tam aştepta, iar trolocii urmau să se întoarcă. Adună ce îşi aduse aminte pe fugă. Pături din camerele de la etaj şi cârpe curate ca să îi bandajeze rana lui Tam. Mantiile şi surtucele. Un burduf de apă pe care îl luă cu el când mergea cu oile la păşune. O cămaşă curată. Nu ştia când o să aibă timp să se schimbe, dar voia să scape de cămaşa pătată de sânge cu prima ocazie. Punguţele cu scoarţă de salcie şi alte leacuri erau într-un morman întunecat, cu aspect noroios, pe care nu se putea convinge să-l atingă.

Una dintre găleţile cu apa pe care le adusese Tam încă mai era lângă cămin, rămasă în mod miraculos întreagă şi neatinsă, îşi umplu burduful, îşi spălă în grabă mâinile şi se mai uită o dată în jur să vadă dacă nu uitase ceva. Îşi găsi arcul printre dărâmături, frânt în două exact acolo unde era mai gros. Lăsă bucăţile să cadă, înspăimântat. Hotărî că va trebui să se mulţumească cu ce adunase deja. Stivui grăbit totul afară.

Înainte să plece din casă dezgropă un felinar din harababura de pe podea. Încă mai era gaz în el. Îl aprinse de la una dintre lumânări, închise obloanele – ca să nu intre vântul, dar mai ales ca să nu atragă atenţia – şi se repezi afară, cu felinarul într-o mână şi cu sabia în cealaltă. Nu ştia ce o să găsească în şură. După ce văzuse ce se întâmplase în ţarcul de oi, nu mai era prea încrezător. Dar avea nevoie de căruţă ca să-l ducă pe Tam la Emond’s Field şi avea nevoie de Bela pentru căruţă. Nevoia îl făcu să spere puţin.

Uşile şurei erau deschise, una scârţâind din balamale în bătaia vântului. La prima vedere înăuntru totul părea neschimbat. Dar apoi văzu despărţiturile goale, cu uşile scoase din balamale. Bela şi vaca dispăruseră. Se îndreptă iute spre spatele şurei. Căruţa era răsturnată pe o parte, iar jumătate din spiţe erau rupte. Dintr-o osie nu mai rămăsese decât o cioată lungă de un cot.

Disperarea căreia îi ţinuse piept până acum puse stăpânire pe el. Nu era sigur că îl va putea duce pe Tam până în sat, chiar dacă tatăl său ar suporta să fie cărat. Suferinţa pricinuită de drum l-ar putea ucide pe Tam mai grabnic decât fierbinţeala. Cu toate acestea, era singura şansă. Aici făcuse tot ce se putea. Când dădu să plece, privirea îi căzu pe osia ruptă care zăcea pe pământul acoperit cu paie. Deodată zâmbi.

Puse în grabă felinarul şi sabia pe jos şi în clipa următoare se lupta cu căruţa, aplecând-o în spate ca să o facă apoi să cadă drept, cu un trosnet de spiţe rupte, după care îşi vârî umărul sub ea ca să o răstoarne pe partea cealaltă. Osia nevătămată se vedea desluşit. Înşfăcând sabia, începu să spargă resturile de lemn uscat. Spre plăcuta lui surpriză, loviturile făceau să sară aşchii din lemn şi termină de tăiat la fel de repede ca şi cu o secure bună.

După ce scoase osia, se uită uimit la lama sabiei. Chiar şi cea mai ascuţită secure s-ar fi tocit dacă ar fi tăiat cu ea lemnul acela vechi şi tare, dar sabia arăta la fel de bine ascuţită ca mai înainte. Atinse tăişul cu degetul mare şi îl vârî îndată în gură. Lama era încă tăioasă ca briciul.

Dar nu avea timp să se mire. Stinse felinarul – nu era nevoie să mai dea şi foc la şură –, apucă osiile şi fugi înapoi spre casă să ia ce lăsase acolo.

Una peste alta, era o povară incomodă. Nu grea, dar dificil de ţinut şi de mânuit, osiile de căruţă mişcându-i-se şi răsucindu-i-se în braţe în timp ce înainta poticnindu-se peste câmpul arat. După ce intră în pădure, îl stânjeniră şi mai mult, agăţându-se de copaci şi câteodată aproape doborându-l la pământ. I-ar fi fost mai uşor să le târască după el, dar ar fi însemnat să lase o dâră adâncă în urma lui. Intenţiona să aştepte cât mai mult până să facă asta.

Tam era exact acolo unde îl lăsase, din câte se părea adormit. Rand spera că dormea. Devenit dintr-odată temător, lăsă jos povara şi puse mâna pe faţa tatălui său. Tam încă mai respira, dar febra crescuse.

Atingerea îl deşteptă pe Tam, dar îl aduse într-o stare de trezie tulbure.

— Tu eşti, băiete? şopti el. Îmi făceam griji pentru tine. Vise despre vremurile apuse. Coşmaruri.

Adormi din nou, murmurând încetişor.

— Nu-ţi face griji, spuse Rand. Îl acoperi cu surtucul şi cu mantia ca să-l apere de vânt. O să te duc la Nynaeve cât de repede pot.

În timp ce continua să vorbească, îşi scoase cămaşa pătată de sânge, ca să se liniştească şi pe el, dar şi spre binele lui Tam, aproape fără să bage de seamă frigul în graba lui de a scăpa de ea, şi o puse de îndată pe cea curată. Aruncând cămaşa cea veche, se simţi ca şi cum tocmai ar fi făcut baie.

— O să ajungem numaidecât în sat, iar Meştereasa o să le orânduiască pe toate. O să vezi. O să fie totul bine.

Acest gând îl călăuzi în timp ce îşi puse surtucul şi se aplecă să se îngrijească de rana lui Tam. Vor fi în siguranţă de îndată ce vor ajunge în sat, iar Nynaeve îl va vindeca pe Tam. Trebuia doar să îl ducă până acolo.

CAPITOLUL 6 • Pădurea de la Apus

La lumina lunii, Rand nu vedea prea bine ce făcea, dar rana lui Tam părea mai degrabă o tăietură puţin adâncă de-a lungul coastelor, nu mai mare de-o palmă. Dădu din cap, nevenindu-i să creadă. Îl văzuse pe tatăl său cu răni mai adânci altă dată, fără ca asta să-l fi oprit din treabă mai mult decât îi trebuia ca să-şi cureţe rana. Fără să zăbovească, îl cercetă pe Tam din cap până-n picioare, căutând o altă rană, mai primejdioasă, care să fi pricinuit fierbinţeala, dar nu găsi nimic altceva. Aşa neînsemnată cum părea, acea tăietură stingheră era totuşi destul de serioasă; carnea din jurul ei era fierbinte la atingere. Era chiar mai fierbinte decât restul corpului lui Tam, care era atât de încins, încât îl făcea pe Rand să îşi încleşteze maxilarele. O fierbinţeală atât de năprasnică putea ucide sau putea face să nu mai rămână dintr-un om decât umbra a ceea ce fusese. Udă o cârpă cu apă din burduf şi o puse pe fruntea lui Tam.

Încercă să spele şi să bandajeze rana tatălui său cu blândeţe, dar, cu toate acestea, gemete înăbuşite curmau murmuratul slab al lui Tam. Crengi neînfrunzite se desenau nedesluşit în jurul lor, parcă ameninţându-i atunci când se mişcau ca bătute de vânt. Cu siguranţă că trolocii îşi vor vedea de drum în momentul în care nu vor izbuti să îi găsească pe Tam şi pe el, atunci când se vor fi întors la fermă şi vor fi găsit casa tot goală. Încercă să se convingă să creadă asta, dar felul nemilos şi iraţional în care distruseseră casa nu prea îi îngăduia să fie atât de încrezător. Să crezi că vor renunţa înainte de a fi ucis tot ce ar fi întâlnit în cale era periculos, un risc nesăbuit la care nu îşi permitea să se supună.

„Troloci! Mi-ajute Lumina, troloci! Creaturi ieşite din poveştile Menestrelului, apărând din noapte ca să bată la uşă. Şi Pieritul. Mă scalde Lumina, Pieritul!”

Deodată îşi dădu seama că ţinea nemişcate capetele nelegate ale bandajului. „Am încremenit ca un iepure care a văzut umbra unui şoim”, îşi spuse cu dispreţ. Clătinând furios din cap, termină de strâns bandajul în jurul pieptului lui Tam.

Chiar dacă ştia ce are de făcut, chiar dacă făcea ce trebuia tot îi era frică. Când trolocii se vor întoarce, vor începe negreşit să cerceteze pădurea din jurul fermei ca să găsească vreo urmă a celor care le scăpaseră. Trupul celui pe care îl ucisese le va spune că acei oameni nu se află prea departe. Cine ştia ce ar face Pieritul sau ce ar putea face? În plus, ceea ce îi spusese tatăl lui despre auzul trolocilor îi răsuna tot atât de clar în urechi ca şi cum Tam tocmai ar fi rostit acele cuvinte. Se trezi împotrivindu-se impulsului de a acoperi gura lui Tam cu mâna, ca să îi potolească gemetele şi murmurele. „Unii te urmăresc după miros. Şi ce pot eu să fac? Nimic.” Nu îşi permitea să irosească timp îngrijorându-se din pricina a ceva care nu stătea în puterile lui.

— Nu trebuie să faci niciun zgomot, îi şopti tatălui său la ureche. Trolocii o să se întoarcă.

Tam vorbi cu o voce liniştită, răguşită:

— Eşti încă frumoasă, Kari. Frumoasă ca atunci când erai fată.

Rand se strâmbă. Mama lui murise cu cincisprezece ani în urmă. Dacă Tam credea că încă mai trăia, atunci înseamnă că fierbinţeala era mai cumplită decât crezuse el. Cum putea fi împiedicat să vorbească, acum că tăcerea putea însemna viaţă?

— Mama vrea să nu faci zgomot, murmură Rand. Se opri ca să scape de nodul care-i se pusese brusc în gât. Avusese mâini pline de gingăşie; măcar atât îşi mai aducea aminte. Kari vrea să nu faci zgomot. Ţine. Bea.

Tam se apuca să bea lacom din burduf, dar, după câteva înghiţituri, întoarse capul şi începu să murmure din nou cu glas scăzut, prea încet ca Rand să înţeleagă ce spune. Spera că era prea încet şi pentru trolocii care erau pe urmele lor.

Se reapucă de îndată de treabă. Înfăşură trei dintre pături în jurul şi între osiile luate de la căruţă, încropind o targă. Nu va putea să o apuce decât de la un capăt, iar celălalt capăt se va târî pe pământ, dar va trebui să se mulţumească cu atât. Tăie cu cuţitul de la cingătoare o fâşie lungă din ultima pătură şi legă câte un capăt al fâşiei de fiecare dintre osii.

Îl puse pe Tam pe targă cât mai uşurel cu putinţă, crispându-se la fiecare geamăt de-al lui. Tatăl său păruse întotdeauna de neînvins. Nimic nu-l putea vătăma; nimic nu-l putea opri sau măcar încetini. Faptul că acum se afla într-o asemenea stare aproape că îl făcea pe Rand să îşi piardă tot curajul pe care reuşise să şi-l adune. Dar trebuia să meargă mai departe. Asta era tot ceea ce îl făcea să continue. Trebuia.

Când Tam fu întins în cele din urma pe targă, Rand şovăi, apoi desprinse sabia de la brâul tatălui său. Când şi-o legă în jurul mijlocului, avu o senzaţie ciudată; îl făcea să se simtă ciudat. Cingătoarea, teaca şi sabia cântăreau împreună doar câteva livre, dar, când vârî sabia în teacă, i se păru că atârnă greu.

Se mustră, mâniat. Nu era nici momentul, nici locul pentru plăsmuiri prosteşti. Nu era decât un cuţit mai mare. De câte ori nu îşi imaginase cum ar fi să poarte sabie şi să aibă aventuri? Dacă fusese în stare să ucidă un troloc cu ea, atunci cu siguranţă ar putea să îi ţină la distanţă şi pe alţii. Doar că ştia mult prea bine că reuşita de la fermă nu fusese decât noroc chior. Iar când visase cu ochii deschişi la aventurile pe care ar fi putut să le trăiască, nu-şi imaginase nici că o să îi clănţăne dinţii de frică, nici ca o să fugă prin noapte ca să scape cu viaţă, nici că tatăl său o să fie pe moarte.

Îl înveli fără zăbavă pe Tam cu ultima pătură rămasă şi puse burduful şi restul de cârpe pe targă, lângă tatăl său. Trăgând adânc aer în piept, se lăsă în genunchi lângă osii şi îşi petrecu fâşia de pătură peste cap. Îi venea peste umeri şi sub braţe. Apucă osiile şi se ridică în picioare. Umerii lui suportau aproape întreaga greutate. Nu părea prea greu. Încercând să meargă cu pas domol, porni spre Emond’s Field, cu targa râcâind pământul în urma lui.

Hotărâse deja să îşi croiască drum până la Calea Carierei şi să meargă apoi pe ea până în sat. Aproape neîndoielnic, pericolul era mai mare mergând pe drum, dar lui Tam nu i-ar fi fost de niciun folos dacă Rand s-ar fi rătăcit orbecăind prin pădure şi prin beznă.

Mergând pe întuneric, ieşi lângă Calea Carierei aproape fără să-şi dea seama. Când înţelese unde se află, i se puse un nod în gât. Întoarse grăbit targa şi o târî înapoi în pădure, apoi se opri ca să îşi recapete răsuflarea şi să îşi potolească bătăile inimii. Încă gâfâind, se întoarse spre răsărit, spre Emond’s Field.

Era mai anevoios să meargă printre copaci decât să îl ducă pe Tam pe drum, iar întunericul îi îngreuna înaintarea, dar să o ia pe drum ar fi fost nebunie curată. Scopul era să ajungă în sat fără să întâlnească niciun troloc; fără ca măcar să zărească vreunul, dacă ar fi fost după el. Trebuia să presupună că trolocii erau încă pe urmele lor şi că, mai devreme sau mai târziu, îşi vor da seama că au pornit spre sat. Era cel mai probabil loc spre care se puteau îndrepta, iar Calea Carierei – cel mai probabil drum pe care o puteau apuca. De fapt, se găsea mai aproape de drum decât şi-ar fi dorit. Noaptea şi umbrele de sub copaci păreau a nu-i adăposti decât prea puţin de privirea cuiva care ar fi mers pe drum.

Strălucirea lunii care se strecura printre crengile neînfrunzite împrăştia doar atâta lumină cât să îi amăgească ochii şi să creadă că vede pe unde calcă. Rădăcinile ameninţau să îi pună piedică la fiecare pas, rugi bătrâni îl împiedicau să înainteze, iar povârnişurile ori ridicăturile neaşteptate aproape că îl făceau să se prăbuşească, atunci când piciorul lui nu mai dădea decât de aer acolo unde credea că era pământ solid, sau îl făceau să se împiedice când vârful cizmei dădea de ţărână în timp ce înainta. Murmuratul lui Tam se transforma în geamăt ascuţit ori de câte ori osiile treceau zdruncinându-se peste vreo rădăcină sau peste vreun bolovan.

Nesiguranţa îl făcea să se uite iscoditor în întuneric până când îi ardeau ochii, să asculte cu mai multă atenţie ca niciodată. Orice foşnet de crengi, orice fâşâit al acelor de pin îl făceau să se oprească, cu urechile ciulite, de-abia mai îndrăznind să respire de teama că ar putea să nu audă vreun zgomot care să îl pună în gardă şi de teamă că ar putea auzi un astfel de zgomot. Nu mergea mai departe decât în momentul în care era sigur că nu era decât vântul.

Pe nesimţite, oboseala i se strecură în braţe şi în picioare, sporită de vântul nopţii care îi nesocotea parcă în bătaie de joc mantia şi surtucul. Greutatea tărgii, care îi păruse atât de mică la început, încerca acum să îl doboare la pământ. Acum nu se mai poticnea doar când se împiedica. Strădania aproape necontenită de a nu cădea îl ostenea la fel de mult ca trasul tărgii. Se trezise înainte de revărsatul zorilor ca să se apuce de treburi şi, cu tot cu drumul până la Emond’s Field, avusese parte de o zi de muncă plină. Într-o seară obişnuită s-ar fi odihnit în faţa căminului, citind o carte din micuţa colecţie a lui Tam înainte de culcare. Frigul pătrunzător îi intra în oase şi stomacul îi aducea aminte că nu mâncase decât prăjiturile cu miere ale jupânesei al’Vere.

Mormăi în barbă, înciudat că nu luase nimic de mâncare de la fermă. Câteva minute în plus nu ar fi însemnat mare lucru. Câteva minute, cât să găsească nişte pâine şi nişte brânză. Trolocii nu s-ar fi întors dacă ar mai fi stat câteva minute. Sau măcar să fi luat nişte pâine. Fireşte, jupâneasa al’Vere va stărui să îi dea ceva cald de mâncare de îndată ce vor ajunge la han. O farfurie aburindă plină cu tocană groasă de miel. Şi nişte pâine coaptă de ea. Şi mult ceai fierbinte.

— Au trecut peste Zidul Dragonului ca un puhoi, spuse Tam brusc, cu o voce puternică, mânioasă, şi au spălat pământul cu sânge. Câţi au murit pentru păcatul lui Laman?

Rand rămase mut de uimire. Obosit, lăsă targa jos şi îşi scoase legătura. Urma lăsată de fâşia de pătură în carnea de pe umeri îl ardea. Mişcându-şi umerii ca să şi-i dezmorţească, se lăsă în genunchi lângă Tam. Bâjbâind după burduful de apă, privi cercetător printre copaci, încercând în zadar, la lumina palidă a lunii, să vadă ce se petrecea şi în susul, şi în josul drumului, nu numai la douăzeci de paşi distanţă. Nimic nu mişca acolo; doar umbre. Nimic altceva decât umbre.

— Nu e niciun puhoi de troloci, tată. Nu acum, în orice caz. Curând vom fi în siguranţă în Emond’s Field. Bea puţină apă.

Tam dădu la o parte burduful de apă cu o mână care părea a-şi fi redobândit aproape întreaga forţă. Îl apucă pe Rand de guler, apropiindu-i faţa de a lui până când Rand simţi pe obraz fierbinţeala corpului tatălui său.

— Îi numeau sălbatici, rosti Tam stăruitor. Neghiobii, spuneau că pot fi daţi la o parte ca nişte gunoaie. Câte bătălii pierdute, câte oraşe arse până în temelii înainte să înţeleagă adevărul? Înainte ca neamurile să lupte împreuna împotriva lor? Îl slăbi pe Rand din strânsoare şi vocea i se umplu de tristeţe. Câmpul de la Marath acoperit de morţi; nu se auzea decât croncănitul corbilor şi bâzâitul muştelor. Turnurile teşite din Cairhien arzând în noapte ca nişte torţe. Tot drumul până la Zidurile Strălucitoare au pârjolit şi au măcelărit înainte să fie întorşi înapoi. Tot drumul până la…

Rand îi acoperi gura cu mâna. Se auzi din nou, un zgomot înfundat şi ritmic, venind de undeva de printre copaci, stingându-se şi apoi crescând, după cum sufla vântul. Încruntându-se, Rand întoarse încetişor capul, încercând să îşi dea seama de unde venea. Întrezări cu coada ochiului o mişcare, iar în clipa următoare era ghemuit deasupra lui Tam. Tresări, dându-şi seama că ţine plăselele sabiei strâns în mână, dar toată atenţia lui se concentra asupra Căii Carierei, ca şi cum drumul ar fi fost singurul lucru real de pe lume.

Umbrele tremurătoare de la răsărit luară treptat forma unui cal şi a unui călăreţ, în urma cărora veneau siluete înalte şi masive, care umblau mărunt şi repede ca să ţină pasul cu calul. Lumina palidă a lunii făcea să lucească vârfurile suliţelor şi tăişurile topoarelor. Lui Rand nu îi trecu nici o clipă prin minte că ar putea fi oameni din sat, veniţi să îi ajute. Ştia cine erau. O simţea, ca şi cum i-ar fi scrâşnit oasele chiar înainte să se fi apropiat destul de mult încât lumina lunii să scoată la iveală mantia cu glugă ce acoperea călăreţul, o mantie care nu era umflată de vânt. Toate siluetele păreau negre în întuneric, iar copitele calului făceau acelaşi zgomot ca oricare altele, dar Rand putea deosebi acest cal dintr-o mie.

În spatele călăreţului în negru veneau siluete de coşmar, care aveau coarne, boturi şi ciocuri, troloci mărşăluind pe două coloane, cizme şi copite lovind pământul în acelaşi ritm, ca şi cum ar fi ascultat de acelaşi glas. Rand numără douăzeci în timp ce treceau pe lângă el. Se întrebă ce fel de om ar îndrăzni să nesocotească atâţia troloci, sau măcar pe unul singur.

Coloana mărşăluitoare dispăru spre apus, zgomotul înăbuşit al paşilor stingându-se în întuneric, dar Rand rămase pe loc, complet nemişcat, aproape fără să respire. Ceva îi spunea că înainte de a se mişca trebuie să fie sigur, absolut sigur, că s-au îndepărtat. Într-un final trase adânc aer în piept şi începu să se ridice.

De data aceasta calul nu făcu niciun zgomot. În liniştea lugubră care se lăsase, călăreţul se întoarse; calul său întunecat se oprea la fiecare câţiva paşi în timp ce o lua înapoi pe drum, mergând domol. Vântul începu să sufle în rafale mai puternice, şuierând prin copaci; mantia călăreţului rămânea neclintită precum somnul morţii. Ori de câte ori calul se oprea, capul acoperit cu glugă se mişca dintr-o parte în alta, privind scrutător în pădure, căutând. Calul se opri din nou chiar peste drum de Rand, chipul adumbrit de sub glugă întorcându-se spre locul unde stătea el, ghemuit deasupra lui Tam.

Mâna lui Rand strânse spasmodic, cu şi mai multa putere, plăselele sabiei. Simţi privirea sfredelitoare, aşa cum se întâmplase şi de dimineaţă, şi, chiar dacă nu o vedea, se cutremură din pricina urii pe care o bănuia ascunzându-se în spatele ei. Bărbatul ce părea înfăşurat într-un giulgiu ura totul, orice fiinţa vie. În pofida vântului tăios, faţa lui Rand era acoperită de broboane de sudoare.

După aceea calul îşi continuă drumul, păşind fără zgomot, apoi oprindu-se, până când Rand nu mai văzu decât un contur, undeva departe pe drum, ce de-abia se mai desluşea în întuneric. Ar fi putut fi orice, dar Rand nu îşi luă nici o clipă ochii de la el. Se temea că, dacă îl va pierde din privire, data viitoare când îl va vedea pe călăreţul cu mantie neagră, calul cel tăcut se va afla chiar deasupra lui.

Deodată, umbra se năpusti înapoi, trecând pe lângă el într-un galop mut. Călăreţul se uita doar în faţă în timp ce gonea în noapte spre apus, spre Munţii de Negură. Spre fermă.

Rand se prăbuşi la pământ, trăgând cu nesaţ aer în piept şi ştergându-şi sudoarea rece de pe faţă cu mâneca. Nu îi mai păsa de pricina pentru care veniseră trolocii. Ar fi preferat să nu afle niciodată, atâta vreme cât totul ar fi luat sfârşit. Se scutură, îşi adună puterile şi îl cercetă de îndată pe tatăl său. Tam încă murmura, dar cu un glas atât de scăzut, încât Rand nu desluşea cuvintele. Încercă să îi dea să bea, dar apa i se prelinse pe bărbie. Tam tuşi şi se înecă din cauza unui firicel de apă care îi pătrunsese în gură, apoi începu din nou să murmure, ca şi cum nu s-ar fi oprit niciodată.

Rand mai udă puţin cârpa de pe fruntea lui Tam, împinse burduful de apă la loc pe targă şi se strecură din nou între osii.

Porni ca şi cum ar fi avut parte de un somn bun, dar puterile nu îl ţinură mult. La început oboseala îi era mascată de frică, dar, deşi frica stăruia, oboseala ieşi la iveală. Curând înainta din nou poticnindu-se, încercând să uite de foame şi de muşchii care îl dureau. Se concentră să pună un picior în faţa celuilalt fără să se împiedice.

Îşi imagina Emond’s Field, casele luminate pentru Noaptea Iernii, cu obloanele deschise, oamenii aruncându-şi în treacăt urări când mergeau încoace şi încolo, ducându-se în vizite, scripcile umplând străzile cu Nesăbuinţa lui Jaem şi Bâtlanul ce zboară. Haral Luhhan va bea prea multe rachiuri şi va începe să cânte Vântul în orz cu o voce de broască – întotdeauna făcea aşa până când nevastă-sa va reuşi să îl potolească, iar Cenn Buie va vrea să arate că dansează la fel de bine ca întotdeauna; Mat va plănui ceva ce nu se va petrece exact aşa cum intenţionase el şi toată lumea va şti că el este răspunzător, chiar dacă nimeni nu o va putea dovedi. Aproape că îi venea să zâmbească gândindu-se la cum va fi.

După un timp Tam vorbi din nou:

— Avendesora. Se spune că nu face seminţe, dar au adus un copăcel în Cairhien, un puiet. Un dar împărătesc de mare preţ pentru rege.

Cu toate că părea furios, de-abia vorbea îndeajuns de tare pentru ca Rand să îl înţeleagă. Cine ar fi fost în stare să îl audă ar fi auzit şi targa târându-se pe pământ. Rand continuă să meargă, ascultând doar pe jumătate.

— Nu fac niciodată pace. Dar au adus un puiet în semn de pace. A crescut vreme de o sută de ani. O sută de ani de trăit în înţelegere cu cei care nu fac pace cu străinii. De ce l-a tăiat? De ce? S-a plătit cu sânge pentru Avendoraldera. S-a plătit cu sânge pentru mândria lui Laman.

Vorbele i se stinseră încă o dată într-un murmur. Istovit, Rand se întrebă ce ar putea visa acum Tam. Avendesora. Se spunea despre Copacul Vieţii că are tot felul de însuşiri miraculoase, dar nici o poveste nu amintea de vreun puiet sau de „ei”. Nu era decât unul, şi acela aparţinea Omului Verde.

De dimineaţă s-ar fi simţit caraghios dacă ar fi stat să se gândească îndelung la Omul Verde şi la Copacul Vieţii. Nu erau decât poveşti. Oare chiar aşa era? De dimineaţă şi trolocii erau doar o poveste. Poate ca toate poveştile erau la fel de adevărate ca veştile pe care le aduceau neguţătorii, toate istorisirile Menestrelului, toate poveştile spuse seară la gura sobei. Poate că urma să-l întâlnească de adevăratelea pe Omul Verde, sau un uriaş Ogier, sau un Aiel sălbatic, cu văl negru pe faţă.

Îşi dădu seama că Tam începuse din nou să vorbească, câteodată doar murmurând, alteori destul de tare cât să poată fi înţeles. Din când în când se oprea să îşi recapete suflul, apoi continuă, ca şi cum ar fi vorbit în tot acest răstimp.

— Bătăliile sunt întotdeauna încinse, chiar pe zăpadă. Căldura sudorii. Căldura sângelui. Doar moartea este rece. Povârnişul munţilor… singurul loc care nu duhnea a moarte. Trebuia să mă îndepărtez de acea miasmă… de acea privelişte… am auzit un copil plângând. Câteodată femeile lor luptau cot la cot cu bărbaţii, dar de ce o lăsaseră să vină, nu… născu singură acolo, înainte să moară din pricina rănilor… acoperi copilul cu mantia, dar vântul… a luat mantia… copilul, învineţit de frig. Ar fi putut să moară şi el… plângea acolo. Plângea în zăpadă. Nu puteam lăsa copilul acolo… nu aveam copii… am ştiut dintotdeauna că vrei copii. Ştiam că o să-l îndrăgeşti, Kari. Da, fato. Rand e un nume frumos. Un nume frumos.

Deodată lui Rand i se înmuiară picioarele. Poticnindu-se, căzu în genunchi. Tam gemu din cauza zdruncinăturii, iar fâşia de pătură îi pătrunse lui Rand adânc în carne, dar el nu luă în seamă niciunul dintre aceste lucruri. Dacă s-ar fi trezit faţă în faţă cu un troloc în acest moment, nu ar fi schiţat niciun gest, s-ar fi uitat doar ţintă la el. Privi peste umăr la Tam, care se cufundase din nou într-un murmur fără cuvinte. „Aiurează din pricina fierbinţelii”, îşi spuse abătut. Fierbinţeala provoacă întotdeauna vise urâte, iar aceasta era o noapte prielnică pentru coşmaruri, chiar în absenţa febrei.

— Eşti tatăl meu, spuse cu glas tare, întinzând o mână ca să îl atingă pe Tam, iar eu sunt…

Febra crescuse. Foarte mult.

Încruntat, se sforţă să se ridice în picioare. Tam murmură ceva, dar Rand refuză să mai asculte. Sprijinindu-se cu toată greutatea în hamul improvizat, încercă să nu se concentreze decât să pună picioarele grele ca plumbul unul în faţa celuilalt şi să ajungă la Emond’s Field, unde vor fi în siguranţă. Dar nu putea face să înceteze ecoul vorbelor care răsunau încă în străfundurile minţii lui. „Este tatăl meu. Aiura din pricina febrei. Este tatăl meu. Aiura din pricina febrei. Lumină, cine sunt eu?”

CAPITOLUL 7 • Afară din pădure

Pe când Rand încă mai înainta cu greu prin pădure, se ivi lumina tulbure a zorilor. La început nici nu o văzu. Când, în cele din urmă, îşi dădu seama că era dimineaţă, se uită surprins la întunericul care se risipea. Indiferent de ceea ce era evident că vede, cu greu îi venea să creadă că petrecuse toată noaptea încercând să străbată distanţa dintre fermă şi Emond’s Field. Fireşte, să mergi pe Calea Carierei la lumina zilei, cu bolovanii ăia, era mai uşor decât noaptea prin pădure. Pe de altă parte, i se părea că trecuseră zile întregi de când îl văzuse pe călăreţul cu mantie neagră şi săptămâni de când el şi Tam începuseră să ia masa de seară acasă. Nu mai simţea fâşia de pătură săpându-i adânc în umeri; de fapt, nu îşi mai simţea deloc umerii de amorţeală şi nici picioarele, de altfel. Cu totul altă poveste era cu celelalte părţi ale corpului. Respiraţia greoaie îi ardea de multă vreme gâtul şi plămânii, iar foamea îl chinuia, dându-i o senzaţie de greaţă.

Tam tăcuse cu ceva timp înainte. Rand nu era sigur câtă vreme trecuse de când murmurele conteniseră, dar nu îndrăznea să se oprească acum ca să vadă ce se întâmpla cu el. Dacă s-ar fi oprit acum, nu ar mai fi fost în stare să se urnească din loc. Oricum, indiferent care ar fi fost starea lui Tam, nu ar fi putut face altceva decât ceea ce făcea deja. Singura speranţă era să ajungă în sat. Istovit, încercă totuşi să iuţească pasul, dar picioarele lui înţepenite, ca de lemn, îşi continuară mersul anevoios. Abia dacă băga de seamă frigul şi vântul.

Simţi dintr-odată un iz de fum. Dacă simţea mirosul fumului care ieşea din coşuri, asta însemna cel puţin că aproape ajunsese în sat. Totuşi, zâmbetul obosit care tocmai începuse să îi înflorească pe buze i se preschimbă într-o privire încruntată. Aerul era greu de fum, mult prea greu. La ce vreme era, chiar dacă ar fi fost aprins focul în fiecare vatră din sat, fumul tot era prea gros. Îi revăzu cu ochii minţii pe troloci venind dinspre răsărit, din direcţia lui Emond’s Field. Se uită scrutător în faţă, căutând să desluşească primele case, gata să strige după ajutor de îndată ce ar fi văzut pe cineva, chiar dacă ar fi fost Cenn Buie sau unul dintre Coplini. O voce slabă din străfundurile lui încă îi spunea să spere că mai era cineva acolo care să îi ajute.

Deodată văzu desluşit o casă printre ultimii copacii cu crengi desfrunzite şi nu putu decât să meargă mai departe. Intră împleticindu-se în sat, speranţa cedând treptat locul disperării.

Din jumătate din casele din Emond’s Field nu mai rămăseseră decât nişte mormane carbonizate de moloz. Coşuri de cărămidă acoperite de funingine ieşeau din grămezile de lemnărie înnegrită ca nişte degete murdare. Din dărâmături încă se mai ridicau fuioare subţiri de fum. Săteni cu feţe întunecate, unii dintre ei încă îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, scormoneau în cenuşă, ba scoţând la iveală un vas de gătit, ba doar răscolind pur şi simplu cu un băţ prin dărâmături, fără speranţă. Uliţele erau presărate cu lucrurile care fuseseră salvate din flăcări: oglinzi înalte, scrinuri lăcuite şi cufere mari stăteau în ţărână printre scaunele şi mesele îngropate sub aşternuturi de pat, vase de gătit şi mici maldăre de haine şi alte catrafuse.

Casele din sat păreau că fuseseră distruse pe sărite şi la întâmplare. Cinci case la rând rămăseseră neatinse, în timp ce în alt loc una singură mai era în picioare în mijlocul unei pustietăţi.

În capătul îndepărtat al Izvorului de Vin trosneau cele trei ruguri imense pregătite pentru Bel Tine, vegheate de un grup de bărbaţi. Coloane groase de fum negru, împestriţate cu scântei jucăuşe, se încovoiau spre miazănoapte în bătaia vântului. Unul dintre armăsarii Dhurran ai lui jupân al’Vere târa ceva pe pământ spre Podul de Căruţe şi spre flăcări, dar Rand nu îşi dădu seama ce anume era.

Înainte de a se fi îndepărtat prea mult de pădure, în întâmpinarea lui se repezi Haral Luhhan, cu faţa acoperită cu funingine şi ţinând strâns în mâna lui cu degete groase o secure. Cămaşa de noapte a mătăhălosului fierar, acum mânjită de cenuşă, îi atârna până la cizme, iar printr-o ruptură zdrenţuită se vedea arsura umflată şi roşie, ca lăsată de bici, care îi străbătea pieptul. Se lăsă într-un genunchi lângă targă. Tam avea ochii închişi şi respira slab şi anevoie.

— Trolocii, băiete? întrebă jupân Luhhan cu vocea răguşită din pricina fumului. Şi aici. Şi aici. Ei bine, se poate să fi fost mai norocoşi decât are cineva dreptul să fie. Dacă îţi vine să crezi asta. Are nevoie de Meştereasă. Acum pe unde, în numele Luminii, o mai fi? Egwene!

Egwene, care trecea alergând pe lângă ei, cu braţele pline de cearşafuri transformate în bandaje, le aruncă o privire fără să-şi domolească paşii, uitându-se fix la ceva din depărtare. Cearcănele pe care le avea în jurul ochilor îi făceau să pară şi mai mari decât erau de fapt. Apoi îl văzu pe Rand şi se opri, se opri cutremurată, respirând greu.

— O, Rand, nu, nu se poate, şi tatăl tău? Nu cumva a…? Vino, te duc la Nynaeve.

Rand era prea obosit şi prea buimăcit ca să vorbească. Toată noaptea se gândise la Emond’s Field ca la un liman, unde el şi Tam vor fi în siguranţă. Acum nu părea să fie în stare să facă altceva decât să se uite descurajat la rochia ei murdară de negreală. Remarcă tot felul de nimicuri neînsemnate ca şi cum ar fi fost foarte importante. Nasturii din spate ai rochiei fuseseră încheiaţi strâmb. Şi mâinile îi erau curate. Se întrebă cum de avea mâinile curate când era murdară de funingine pe obraji.

Haral Luhhan părea că înţelege ceea ce i se întâmplase. Punându-şi toporul peste osii, fierarul ridică partea din spate a tărgii şi o împinse uşor, îmboldindu-l astfel să o urmeze pe Egwene. Rand se împletici în spatele ei, ca şi cum ar fi mers în somn. Se întrebă în treacăt cum de ştiuse fierarul că acele creaturi fuseseră troloci, dar nu fu decât un gând fugar. Dacă Tam i-a recunoscut, nu era niciun motiv ca Haral Luhhan să nu îi fi putut recunoaşte.

— Toate poveştile sunt adevărate, murmură el.

— Aşa se pare, băiete, spuse fierarul. Aşa se pare.

Rand auzi doar în treacăt. Se concentră să urmeze silueta zveltă a lui Egwene. Îşi adunase puterile dorindu-şi ca Egwene să se grăbească, deşi, de fapt, ea mergea cu paşi pe potriva lor, aşa cum puteau ei înainta cu povara. Îi conduse jumătate de drum pe Pajişte, până la casa familiei Calder. Vârfurile stufului erau carbonizate, iar pereţii daţi cu var erau mânjiţi de funingine. Din casele de alături nu mai rămăseseră decât pietrele de la temelie şi două mormane de cenuşă şi de lemnărie arsă. Una fusese casa lui Berin Thane, unul dintre fraţii morarului. Cealaltă fusese a lui Abell Cauthon. Tatăl lui Mat. Chiar şi coşurile se năruiseră.

— Staţi aici, spuse Egwene, uitându-se la ei ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Când văzu că rămâneau pe loc, murmură ceva, apoi se grăbi să intre.

— Mat? întreba Rand. Nu cumva a…?

— Trăieşte, răspunse fierarul.

Puse jos capătul tărgii şi îşi îndreptă uşurel spinarea.

— L-am văzut puţin mai înainte. E de mirare că suntem încă în viaţă. După cum au năvălit în casă şi în fierărie, ai fi zis că ţineam aur şi giuvaiere acolo. Alsbet i-a crăpat unuia ţeasta cu o tigaie. De dimineaţă a aruncat o privire casei noastre transformate în cenuşă şi a pornit la vânătoare prin sat, înarmată cu cel mai mare topor pe care l-a mai găsit în ceea ce a mai rămas din fierărie – în caz că vreunul dintre ei s-a ascuns în loc să fi fugit. Dacă o să pună mâna pe vreunul, aproape că mi se face mila de el.

Arătă cu capul înspre casa familiei Calder.

— Jupâneasa Calder şi alţi câţiva au luat la ei nişte răniţi, cei ale căror case nu mai sunt în picioare. După ce Meştereasa o să-l îngrijească pe Tam, o să-i găsim şi lui un pat. Poate la han. Starostele a zis deja că oamenii pot fi primiţi la han, dar Nynaeve spune că răniţii se vindecă mai repede dacă nu sunt aşa de mulţi la un loc.

Rand se prăbuşi în genunchi. Mişcându-şi umerii ca să se elibereze de ham, se îndeletnici, cu gesturi obosite, cu cercetarea învelitorilor lui Tam. Tam nu se mişcă şi nu scoase niciun sunet, nici măcar atunci când mâinile înţepenite ale lui Rand îl îmbrânciră uşor. Dar cel puţin încă mai respira. „Tatăl meu.” Celălalt n-a fost decât glasul fierbinţelii.

— Şi dacă se întorc? întrebă posomorât.

— Roata ţese după cum îi este voia, răspunse jupân Luhhan, tulburat. Dacă se întorc… Ei, acum au plecat. Aşa că adunăm resturile şi refacem ceea ce s-a distrus.

Oftă. Îşi frecă şalele cu degetele şi faţa i se destinse. Rand îşi dădu pentru prima dată seama că bărbatul cel voinic era la fel de obosit ca el, dacă nu chiar mai obosit. Fierarul se uită la sat, dând din cap.

— Nu cred că azi o să avem parte de Bel Tine. Dar o să ne descurcăm. Întotdeauna ne-am descurcat. Apucă dintr-odată toporul şi trăsăturile i se înăspriră. Mă aşteaptă o mulţime de treabă. Nu-ţi fie teamă, băiete. Meştereasa o să aibă grijă de el, iar Lumina o să aibă grijă de noi toţi. Iar dacă Lumina o să uite de noi, ei bine, o să ne purtam singuri de grijă. Doar suntem din Ţinutul celor Două Râuri!

În timp ce fierarul se îndepărtă, Rand, încă în genunchi, se uită la sat, şi abia acum îl văzu cu adevărat. „Jupân Luhhan avea dreptate”, îşi spuse, şi fu surprins să constate că nu era deloc mirat de ceea ce vedea. Oamenii încă mai scormoneau printre dărâmături, dar chiar în scurtul răstimp de când era acolo din ce în ce mai mulţi începuseră să umble ca şi cum ar fi avut o ţintă. Aproape că simţea cum devin din ce în ce mai nestrămutaţi. Dar îşi punea întrebări. Îi văzuseră pe troloci; îl văzuseră oare şi pe călăreţul cu mantie neagră? Îi simţiseră ura?

Nynaeve şi Egwene ieşiră din casa familiei Calder, iar Rand sări în picioare. Sau, mai bine zis, încercă să sară în picioare; se clătină, de fapt, poticnindu-se, aproape căzând cu faţa în ţărână.

Meştereasa se lăsă în genunchi lângă targă fără ca măcar să îi arunce o privire. Avea faţa şi rochia chiar mai murdare decât Egwene şi aceleaşi cearcăne îi scoteau ochii în evidenţă; avea şi ea mâinile curate. Pipăi faţa lui Tam şi îi deschise pleoapele cu degetele. Încruntându-se, dădu la o parte învelitorile şi înlătură bandajul ca să se uite la rană. Înainte ca Rand să apuce să vadă ce se ascundea sub bandaj, Nynaeve acoperise din nou rana. Oftând, îl înveli din nou pe Tam cu pătura şi cu mantia până sub bărbie, cu multă blândeţe, ca şi cum ar fi învelit un copil înainte de culcare.

— Nu pot face nimic, spuse. Trebui să îşi pună mâinile pe genunchi ca să se ridice în picioare. Îmi pare rău, Rand.

Porni înapoi spre casă, iar Rand rămase o vreme nemişcat, fără să înţeleagă; apoi se îndreptă anevoie spre ea şi o întoarse cu faţa la el.

— E pe moarte, strigă.

— Ştiu, răspunse ea simplu, iar Rand îşi pierdu cumpătul la auzul răspunsului ei sec.

— Trebuie să faci ceva. Trebuie. Doar eşti Meştereasă.

Durerea îi schimonosi chipul, dar numai o clipă – după aceea, cu ochii înfundaţi în orbite, cu vocea hotărâtă şi lipsită de emoţie, redeveni întruchiparea fermităţii:

— Da, aşa este. Ştiu ce pot face cu leacurile pe care le am, dar mai ştiu şi când este prea târziu. Crezi că nu aş face ceva, dacă aş putea? Dar nu pot. Nu pot, Rand. Şi mai sunt şi alţii care au nevoie de mine. Oameni pe care îi pot ajuta.

— L-am adus la tine cât de repede am putut, îngăimă el.

Chiar dacă văzuse că satul fusese distrus, îşi pusese nădejdea în Meştereasă. Acum că-i se spulberase şi această speranţa, se simţea sleit.

— Ştiu, spuse ea blând.

Îi atinse obrazul cu mâna.

— Nu este vina ta. Ai făcut tot ce se putea. Îmi pare rău, Rand, dar mai sunt şi alţii de care trebuie să mă îngrijesc. Mă tem că necazurile de-abia încep.

O urmări cu o privire absentă până când uşa casei se închise în urma ei. Nu se putea gândi la nimic altceva decât că Meştereasa nu îi va ajuta.

Deodată, fu aruncat un pas înapoi de Egwene, care se repezi înspre el, cuprinzându-l cu braţele. Dacă l-ar fi îmbrăţişat atât de puternic altădată, i-ar fi smuls negreşit un geamăt; acum însă Rand se uita tăcut la uşa în spatele căreia i se spulberaseră speranţele.

— Îmi pare atât de rău, Rand, şopti Egwene la pieptul lui. Lumină, aş vrea să pot face ceva.

O îmbrăţişă.

— Ştiu. Eu… trebuie să fac însă ceva, Egwene. Nu ştiu ce, dar nu pot să-l las să…

Glasul i se sparse, iar ea îl îmbrăţişă şi mai strâns.

— Egwene!

Egwene tresări auzind-o pe Nynaeve strigând-o din casă.

— Egwene, am nevoie de tine! Şi spală-te din nou pe mâini!

Se desprinse din braţele lui Rand.

— Are nevoie de mine, Rand.

— Egwene!

I se păru că aude un suspin când fata se îndepărtă de el. Odată plecată, Rand rămase singur lângă targă. Se uită o vreme la Tam, nesimţind decât o neputinţă nemărginită. Deodată chipul i se înăspri.

„Starostele va şti ce e de făcut, îşi spuse, ridicând încă o dată osiile. Starostele va şti.”

Bran al’Vere ştia întotdeauna ce era de făcut. Uitând de oboseală, porni cu încăpăţânare spre hanul Izvorul de Vin.

Un alt armăsar Dhurran trecu pe lângă el; curelele hamului erau legate în jurul gleznelor unei siluete masive, învelite într-o pătură murdară. Acolo unde se termina pătura se vedeau braţele acoperite cu păr ţepos care se târau în ţărână, iar un colţ ridicat scotea la iveală un corn de capră. Ţinutul celor Două Râuri nu era locul potrivit pentru ca poveştile să devină atât de înfricoşător de adevărate. Trolocii aparţineau lumii de afară, căci doar Lumina şi locurile unde erau femei Aes Sedai şi Dragoni falşi puteau şti ce altceva din poveştile Menestrelilor urma să prindă viaţă. Dar toate astea nu se puteau întâmpla în Ţinutul celor Două Râuri. Nu în Emond’s Field.

În timp ce cobora pe Pajişte, oamenii îl strigau, uneori dintre dărâmăturile caselor, întrebându-l dacă îi pot fi de ajutor. Dar el nu auzea decât nişte murmure în jurul lui, chiar şi atunci când oamenii mergeau o vreme pe lângă el în timp ce îi vorbeau. Aproape fără să îşi dea seama, reuşi să rostească vorbe care spuneau că nu avea nevoie de ajutor, că se îngrijea el de tot. Nu le dădea atenţie nici atunci când se îndepărtau de el, cu priviri îngrijorate, câteodată adăugând că ar trebui să o trimită pe Nynaeve la el. Nu îşi permitea să se concentreze decât asupra scopului pe care şi-l fixase. Bran al’Vere putea face totuşi ceva ca să-l ajute pe Tam. Încercă să nu stăruiască asupra întrebării ce anume. Dar Starostele o să poată face ceva, o să aibă el o idee.

Hanul scăpase aproape nevătămat din grozăvia care distrusese jumătate de sat. Câteva urme de arsură întinau pereţii, dar ţiglele roşii de pe acoperiş străluceau în lumina soarelui la fel de puternic ca înainte. Din căruţa neguţătorului ambulant nu mai rămăseseră însă decât cercurile de metal de la roţi, înnegrite, proptite de lada carbonizată a căruţei, care acum zăcea pe jos. Cercurile mari şi rotunde care ţinuseră coviltirul erau acum cumplit de strâmbate, fiecare în legea lui.

Thom Merrilin stătea turceşte pe pietrele vechi de la temelia casei, tăind atent marginile pârlite de la peticele de pe mantie cu o foarfecă mică. Când Rand se apropie, puse jos mantia şi foarfeca. Fără să îl mai întrebe dacă avea nevoie sau voia să fie ajutat, sări jos şi apucă partea din spate a tărgii.

— Înăuntru? Fireşte, fireşte. Nu te teme, băiete. Meştereasa noastră o să aibă grijă de el. De aseară mă uit la ea cum face; are mâna iscusită şi este foarte îndemânatică. Ar putea fi şi mai rău. Aseară unii au murit. Poate că nu mulţi, dar şi unul este prea mult pentru mine. Bătrânul Fain a dispărut pur şi simplu, şi asta e cel mai rău. Trolocii mănâncă orice. Ar trebui să mulţumeşti Luminii că tatăl tău este încă aici, în viaţă; iar Meştereasa o să-l vindece.

Rand nu voia să îl mai asculte – „Este tatăl meu!” – iar vocea lui Thom se transformă pentru el într-un zgomot fără noimă, nedemn de luat în seama mai mult decât bâzâitul unei muşte. Nu mai suporta ca oamenii să îl compătimească şi să încerce să îi ridice moralul. Nu acum. Nu înainte ca Bran al’Vere să îi spună cum să îi fie de ajutor lui Tam.

Deodată văzu ceva mâzgălit pe poarta hanului: o linie curbă, scrijelită cu un băţ ars, având capătul în formă de lacrimă. Se întâmplaseră atâtea, încât aproape că nu îl mai surprinse să găsească Colţul Dragonului însemnat pe poarta de la hanul Izvorul de Vin. Nu reuşea să înţeleagă de ce ar fi vrut cineva să îl acuze pe hangiu sau pe familia lui că ar fi de partea răului sau să aducă hanului nenoroc, dar noaptea care trecuse îl convinsese de un lucru: orice era posibil. Absolut orice.

La îndemnul Menestrelului, ridică zăvorul şi intră.

În sala mare de jos nu era nimeni în afară de Bran al’Vere, şi era frig, căci nimeni nu avusese timp să facă focul. Starostele stătea la una dintre mese, înmuindu-şi tocul în călimară, cu fruntea încreţită de concentrare şi capul încărunţit aplecat deasupra unei foi de pergament. Cămaşa de noapte, vârâtă în grabă în pantaloni, atârna ca un sac în jurul mijlocului lui imens; îşi scărpina absent un picior gol cu degetele de la celalalt picior. Avea tălpile murdare, ca şi cum ar fi ieşit afară de mai multe ori, fără ca, în ciuda frigului, să se obosească să îşi pună cizmele.

— Care e necazul? întreba, fără să ridice privirea. Grăbeşte-te! Am o mie de lucruri de făcut în clipa asta şi încă şi mai multe pe care ar fi trebuit să le fac de acum un ceas. Aşa că n-am nici timp, nici răbdare. Ei bine? Dă-i drumul!

— Jupân al’Vere? spuse Rand. E vorba de tatăl meu.

Starostele ridică brusc capul.

— Rand? Tam! Aruncă tocul şi sări în picioare, răsturnând scaunul. Poate că Lumina nu ne-a uitat de tot. Mi-era teamă că aţi murit amândoi. Bela a intrat în galop în sat la o oră după ce plecaseră trolocii; răsufla din greu şi spumega, ca şi cum ar fi alergat tot drumul de la fermă până aici, şi am crezut… Dar nu avem timp de asta acum. O să-l ducem sus.

Apucă partea din spate a tărgii, dându-l pe Menestrel la o parte cu umărul.

— Du-te să o aduci pe Meştereasă, jupân Merrilin. Şi spune-i din partea mea să se grăbească, ştiu eu de ce! Stai liniştit, Tam. Curând o să te băgăm într-un pat moale şi bun. Du-te, Menestrelule, du-te!

Thom Merrilin dispăru pe uşă înainte ca Rand să apuce să vorbească.

— Nynaeve nu o să facă nimic. A spus că nu poate să-l ajute. Ştiam asta… Credeam că o să te gândeşti dumneata la ceva.

Jupân al’Vere se uită şi mai pătrunzător la Rand, apoi dădu din cap.

— O să vedem, băiete. O să vedem. Dar vocea lui îşi pierduse siguranţa. Hai să-l ducem în pat. Cel puţin o să se poată odihni în linişte.

Rand se lăsă împins în sus pe scările din spatele sălii hanului. Se strădui să rămână încrezător că, într-un fel sau altul, Tam se va face bine, dar îşi dădu seama că încă de la început speranţele fuseseră foarte slabe, iar îndoiala care se strecurase brusc în vocea Starostelui îl zgudui.

În partea din faţă de la catul al doilea al hanului se găseau şase camere confortabile, cu toate cele trebuincioase, cu ferestre ce dădeau spre Pajişte. Erau folosite mai ales de neguţătorii ambulanţi sau de oamenii care coborau de pe Dealul Străjii sau urcau de la Deven Ride, dar şi marii neguţători care veneau în fiecare an erau adesea surprinşi să găsească nişte odăi atât de primitoare. Trei dintre ele erau ocupate acum, şi Starostele îl zori pe Rand spre una dintre cele nefolosite.

Plapuma de fulgi şi păturile de pe patul cel lat fură grabnic date la o parte şi Tam fu întins pe salteaua groasă de pene, cu capul sprijinit pe perne umplute cu fulgi de gâscă. Nu scoase niciun sunet când fu mişcat, nici măcar un geamăt, doar respira anevoie, dar Starostele risipi îngrijorarea lui Rand, spunându-i să facă focul ca să alunge frigul din cameră, în timp ce Rand scormonea în lada de lângă cămin după bucăţi de lemn şi surcele de aprins focul. Bran dădu la o parte perdelele de la geam, lăsând să pătrundă lumina dimineţii, apoi începu să spele cu blândeţe faţa lui Tam. Când se întoarse Menestrelul, focul din vatră încălzea odaia.

— Nu vine, anunţă Thom Merrilin, intrând cu pas apăsat în cameră. Se uită mânios la Rand, încruntând din sprâncenele lui stufoase şi albe. Nu mi-ai spus că îl duseseşi deja la ea. Mai că nu mi-a luat capul.

— Credeam… nu ştiu… că poate Starostele o să ştie ce să facă, o s-o convingă să… Cu pumnii încleştaţi de iritare, Rand se întoarse spre Bran. Jupân al’Vere, ce pot face?

Bărbatul cel corpolent dădu din cap a neputinţă. Puse o cârpă proaspăt muiată în apă pe fruntea lui Tam şi evită privirea lui Rand.

— Nu pot să mă uit la el cum moare, jupân al’Vere. Trebuie să fac ceva.

Menestrelul schiţă un gest, ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Rand se întoarse spre el cu înfrigurare.

— Ai vreo idee? Sunt dispus să încerc orice.

— Mă întrebam doar, spuse Thom, îndesând cu degetul tutunul în pipa lui cu muştiucul lung, dacă Starostele ştie cumva cine a scrijelit Colţul Dragonului pe poartă.

Se uită cercetător în găvanul pipei, apoi la Tam şi puse din nou pipa neaprinsă în gură, cu un oftat.

— Cuiva se pare că nu îi mai place de el. Sau poate că nu îi place de oaspeţii lui.

Rand se uită dezgustat la el, apoi întoarse capul, privind ţintă la foc. Gândurile îi jucau precum flăcările şi, ca şi flăcările, se concentrau asupra unui singur lucru. Nu va renunţa. Nu putea să stea cu mâinile în sân şi să îl lase pe Tam să moară. „Tatăl meu, îşi spuse cu înverşunare. Tatăl meu.” De îndată ce fierbinţeala va fi trecut, se va putea ocupa şi de această poveste. Însă mai întâi trebuia să facă să îi scadă febra. Dar cum?

Bran al’Vere strânse din buze uitându-se la spatele întors al lui Rand, iar furia cu care îl privi pe Menestrel ar fi ţintuit pe loc până şi un urs. Thom însă aştepta răbdător, ca şi cum nici nu ar fi remarcat-o.

— Pesemne că e făcătura vreunuia dintre Congari, sau a vreunui Coplin, spuse Starostele în cele din urmă, deşi numai Lumina ştie care dintre ei este răspunzător. Sunt un neam mare, şi dacă e ceva rău de spus despre cineva, sau chiar dacă nu e, poţi fi sigur că nu vor şovăi o clipa să o facă. Pe lângă ei până şi Cenn Buie pare numai lapte şi miere.

— Căruţa aceea cu coviltir care a venit chiar înainte de revărsatul zorilor? întreba Menestrelul. Nu simţiseră nici măcar miros de troloc şi nu voiau decât să ştie când va începe Sărbătoarea, ca şi cum nu ar fi văzut că din jumătate de sat nu mai rămăsese decât cenuşa.

Jupân al’Vere încuviinţă, încruntat:

— O ramură a familiei. Dar toţi sunt la fel. Neghiobul ala de Darl Coplin şi-a petrecut jumătate de noapte cerându-mi să îi scot pe jupâneasa Moiraine şi pe jupân Lan din han, şi chiar din sat, ca şi cum satul ar mai exista dacă ei ar fi plecat.

Rand nu asculta discuţia decât pe jumătate, dar aceasta ultimă frază îl îmboldi să vorbească:

— Şi ce anume au făcut?

— Păi, ea a făcut să fulgere din senin, răspunse jupân al’Vere. A îndreptat fulgerul drept spre troloci. Ai văzut copacii distruşi. Nici trolocii nu au dus-o mai bine.

— Moiraine? întrebă Rand neîncrezător, iar Starostele încuviinţă.

— Jupâneasa Moiraine. Iar jupân Lan parcă era un vârtej cu sabia aia a lui. Ce sabie? El însuşi era arma şi îl găseai în zece locuri odată, sau cel puţin aşa părea. Arde-m-ar focul, dar tot nu mi-ar veni să cred dacă nu aş putea ieşi şi vedea cu ochii mei… îşi trecu o mână peste capul chel. Tocmai începeau vizitele de Noaptea Iernii. Aveam toţi braţele pline de daruri şi de prăjituri cu miere şi minţile tulburate de vin, când câinii au prins a mârâi şi deodată cei doi s-au năpustit afară din han şi au luat-o la fugă prin sat, strigând ceva despre troloci. Am crezut că băuseră prea mult vin. La urma urmei… troloci? Apoi, înainte ca vreunul dintre noi să înţeleagă ce se întâmplă, acele… acele creaturi erau lângă noi pe uliţe, spintecând oamenii cu săbiile, dând foc la case, urlând de îţi îngheţa sângele în vine.

Scoase un zgomot ce îi arăta dezgustul.

— N-am făcut decât să fugim, ca găinile când intră vulpea în coteţ, până în momentul în care jupân Lan ne-a mai dat curaj.

— Nu e nevoie să fii atât de aspru, glăsui Thom. Ai făcut tot ce se putea. Nu toţi trolocii care zac acum acolo au fost răpuşi de unul din ei doi.

— Hmm, da, e adevărat.

Jupân al’Vere se cutremură.

— Cu toate astea e aproape de necrezut. O femeie Aes Sedai în Emond’s Field. Şi jupân Lan care e Străjer.

— O Aes Sedai? murmură Rand. Nu se poate. Am vorbit cu ea. Nu este… Nu…

— Credeai că sunt însemnate? replică Starostele cu o strâmbătură. Credeai că au scris „Aes Sedai” pe spate sau „Primejdie, nu vă apropiaţi”? Se izbi deodată cu mâna peste frunte. O Aes Sedai. Sunt un prost bătrân, nu gândesc limpede. Există o şansă, Rand, dacă vrei să încerci. Nu pot să-ţi spun să faci asta şi nici măcar nu ştiu dacă, în locul tău, aş avea curajul să o fac.

— O şansă? întrebă Rand. Orice, atâta vreme cât poate să-i fie de ajutor…

— Femeile Aes Sedai pot să vindece, Rand. Arde-m-ar focul, băiete, doar ai auzit poveştile. Tămăduiesc şi atunci când leacurile dau greş. Menestrelule, ar fi trebuit să îţi dai seama mai repede decât mine. Poveştile Menestrelilor sunt pline de femei Aes Sedai. De ce nu ai vorbit fără înconjur, în loc să mă laşi să bâjbâi?

— Nu sunt de prin părţile astea, răspunse Thom, uitându-se cu jind la pipa neaprinsă, iar cumătrul Coplin nu este singurul care nu vrea să aibă de a face cu femeile Aes Sedai. Era mai bine ca ideea să vină de la dumneata.

— O Aes Sedai, murmură Rand, încercând să facă chipul femeii care îi zâmbise să se potrivească oarecum cu poveştile.

Să fii ajutat de o Aes Sedai era uneori mai rău decât să nu primeşti niciun fel de ajutor, cel puţin aşa spuneau poveştile; era ca otrava în plăcintă, iar darurile lor ascundeau întotdeauna o capcană, ca momeală pentru peşte. Deodată banul din buzunar, banul pe care i-l dăduse Moiraine, părea un cărbune încins. Se stăpâni cu greu să nu şi-l smulgă din buzunar şi să îl arunce pe fereastră.

— Nimeni nu vrea să aibă de a face cu femeile Aes Sedai, băiete, vorbi Starostele încetişor. Nu văd ce altceva putem face, dar totuşi nu e o hotărâre uşoară. Nu pot să hotărăsc eu în locul tău, însă am văzut-o pe jupâneasa Moiraine făcând numai bine… Probabil că ar trebui să îi spun Moiraine Sedai. Câteodată – se uită cu subînţeles la Tam – trebuie să-ţi încerci norocul, chiar dacă nu ai prea mulţi sorţi de izbândă.

— Unele poveşti sunt exagerate, într-un fel, adăugă Thom, ca şi cum cineva i-ar fi smuls cuvintele din gură cu cleştele. Unele dintre ele. În plus, băiete, ce altceva poţi face?

— Nimic, oftă Rand.

Tam nu se mişcase deloc; avea ochii afundaţi în orbite, ca şi cum ar fi zăcut de o săptămână.

— O… o să merg la ea.

— De partea cealaltă a podurilor, îl lămuri Menestrelul, acolo unde… se descotorosesc de trolocii morţi. Dar ai grijă, băiete. Femeile Aes Sedai fac ceea ce fac din pricini numai de ele ştiute, care nu sunt neapărat cele pe care le crede lumea.

Ultimele cuvinte le strigă în urma lui Rand, care se şi năpustise afară pe uşă. Trebuia să ţină plăselele sabiei pentru ca teaca să nu-i se încurce printre picioare în timp ce fugea, dar nu avea timp să şi-o scoată. Tropăi în jos pe scări, apoi se repezi afară din han, uitând pentru moment de oboseală. Dacă exista vreo şansă, oricât de mică, să-l salveze pe Tam, era destul ca să-l facă să-şi biruie istovirea de după o noapte de nesomn, cel puţin pentru o vreme. Nu voia să se gândească nici la faptul că şansa era legată de o femeie Aes Sedai şi nici la preţul pe care va trebui să îl plătească. Cât despre a se găsi de adevăratelea faţă în faţă cu o Aes Sedai… Trase adânc aer în piept şi încercă să se mişte mai iute.

Rugurile se aflau mult dincolo de ultimele case dinspre miazănoapte, pe partea dinspre Pădurea de la Apus a drumului care ducea la Dealul Străjii. Vântul purta coloanele negre şi unsuroase de fum departe de sat, dar, chiar şi aşa, un miros îngreţoşător de dulce, ca mirosul de la o bucată de carne lăsată ceasuri la rând pe frigare, umplea aerul. Rand îşi astupă nările din cauza miasmei, iar când îşi dădu seama de unde venea i se puse un nod în gât. Iată la ce erau bune rugurile de Bel Tine. Oamenii care aveau grijă de foc îşi acoperiseră nasul şi gura cu bucăţi de pânză, dar, după cum se strâmbau, era limpede că nu era îndeajuns că umeziseră cârpele cu oţet. Chiar dacă oţetul alunga duhoarea, ştiau că duhoarea este încă acolo, şi ştiau ce anume fac.

Doi bărbaţi dezlegau curelele hamului unui impunător cal Dhurran din jurul gleznelor unui troloc. Lan, care stătea ghemuit lângă hoit, dăduse pătura la o parte cât să iasă la iveală umerii trolocului şi capul cu bot de capră. În timp ce Rand se apropia cu paşi mărunţi şi repezi, Străjerul desfăcu un însemn de metal de pe umărul cu ţepi al cămăşii de zale negre care acoperea trupul trolocului – un trident smălţuit de culoarea sângelui.

— Ko’bal, anunţă el.

Aruncă tridentul în aer şi îl prinse cu un mormăit.

— Am numărat şapte trupe până acum.

Moiraine, aşezată turceşte pe pământ nu departe de el, dădu din cap, istovită. Ţinea pe genunchi un toiag acoperit de la un capăt la celălalt cu frunze de viţă-de-vie şi flori cioplite în lemn, iar rochia îi era mototolită, ca şi cum ar fi purtat o prea mult.

— Şapte trupe. Şapte! Atât de multe nu au mai luptat împreună de la Războaiele Troloce. Veştile proaste vin una după alta. Mi-e teamă, Lan. Credeam că am câştigat o bătălie, dar de fapt s-ar putea să ne aflăm într-o situaţie mai grea ca niciodată.

Rand se uită ţintă la ea, neputând să vorbească. O Aes Sedai. Încercase să se convingă că nu va arăta diferit acum că ştia la cine… la ce se uita, şi fu surprins să vadă că într-adevăr nu era deosebită. Nu mai arăta chiar atât de proaspătă, căci avea părul zburlit în toate direcţiile şi o umbră de funingine pe nas, dar nu era nici foarte diferită. Trebuia să existe ceva la o Aes Sedai care să arate clar ca era una dintre ele. Pe de altă parte, dacă înfăţişarea exterioară oglindea interiorul, şi dacă poveştile erau adevărate, atunci Moiraine ar fi trebuit să semene mai degrabă cu un troloc şi nu să arate ca o femeie falnică a cărei demnitate nu era întru nimic ştirbită de faptul că stătea pe jos în ţărână. Şi îl putea ajuta pe Tam. Oricare ar fi preţul pe care ar trebui să îl plătească, înainte de orice trebuia să se gândească la Tam. Trase adânc aer în piept.

— Jupâneasă Moiraine… vreau să spun… Moiraine Sedai.

Se întoarseră amândoi ca să se uite la el, iar privirea ei îl îngheţă. Nu mai era privirea caldă şi binevoitoare pe care şi-o amintea de pe Pajişte. Faţa îi era obosită, dar ochii aveau o uitătură de şoim. Aes Sedai. Cei care au frânt lumea. Păpuşarii care trăgeau sforile şi făceau împărăţiile şi neamurile să joace după nişte planuri pe care numai cei din Tar Valon le cunoşteau.

— Încă puţină lumină în întuneric, murmură Aes Sedai. Ridică vocea: Cum visezi, Rand al’Thor?

Rand se uită la ea, neînţelegând.

— Să visez?

— O noapte ca asta te poate face să visezi urât, Rand. Dacă ai coşmaruri, trebuie să îmi spui. Câteodată pot alunga visele urâte.

— Nu se întâmplă nimic neobişnuit cu… E vorba despre tatăl meu. E rănit. Nu e decât o zgârietură, dar fierbinţeala îl mistuie. Meştereasa nu vrea să-l ajute. Spune că nu poate. Dar poveştile…

Moiraine ridică din sprâncene, iar Rand se opri şi îşi înghiţi cuvintele. „În numele Luminii, exista oare vreo poveste cu o femeie Aes Sedai în care ea să nu fie de partea răului?” Se uită la Lan, dar Străjerul părea mai preocupat de trolocii morţi decât de ceea ce ar fi putut spune Rand. Bâjbâind după cuvinte sub privirea ei neclintită, acesta din urmă continuă:

— Eu… ah… se spune că femeile Aes Sedai tămăduiesc. Dacă îl poţi ajuta… dacă poţi face ceva pentru el… oricare ar fi preţul… Vreau să zic… Trase adânc aer în piept şi termină dintr-o suflare: Voi plăti orice preţ îmi stă în puteri dacă îl ajuţi. Orice.

— Orice preţ, repetă gânditoare Moiraine, pe jumătate pentru sine. Vom vorbi mai târziu despre preţ, Rand. Dacă o să fie cazul. Nu-ţi pot promite însă nimic. Meştereasa ta e pricepută. Voi face tot ce pot, dar este peste puterile mele să fac Roata să nu se mai învârtească.

— Moartea trece pe la fiecare, mai devreme sau mai târziu, rosti Străjerul, încruntat. Afară doar dacă eşti în slujba Celui Întunecat, şi doar neghiobii sunt gata să plătească acest preţ.

Moiraine scoase un sunet dezaprobator.

— Nu fi atât de sumbru, Lan. Avem un motiv să sărbătorim. Un motiv mărunt, e drept, dar măcar avem un motiv.

Se folosi de toiag ca să se ridice în picioare.

— Du-mă la tatăl tău, Rand. O să fac tot ce pot ca să-l ajut. Prea multa lume de aici a refuzat să mă lase să încerc să fiu de vreun folos. Auziseră şi ei poveştile, adăugă sec.

— E la han, spuse Rand. Pe aici. Şi îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!

Cei doi îl urmară, dar pe Rand paşii îl purtau repede înainte. Încetini, nerăbdător, ca să-l poată prinde din urmă, apoi se repezi iar înainte şi trebui din nou să îi aştepte.

— Te rog, grăbeşte-te, o îndemnă el.

Era atât de absorbit de faptul că venea cu cineva care să îl ajute pe Tam, încât nici nu chibzui la cutezanţa de a îmboldi o Aes Sedai.

— Îl mistuie fierbinţeala.

Lan se uită furios la el.

— Nu vezi că e obosită? Chiar şi cu un angreal, ce-a făcut ea aseară e ca şi cum ar fi alergat prin tot satul cu un sac de bolovani în spate. Nu ştiu dacă meriţi osteneala, păstorule, indiferent ce ar spune ea.

Rand clipi şi nu spuse nimic.

— Uşurel, prietene, uşurel! spuse Moiraine.

Fără să îşi domolească paşii, întinse mâna ca să îl mângâie pe Străjer pe umăr. Lan se aplecă protector deasupra ei, ca şi cum i-ar fi putut da putere prin simplul fapt că era aproape de ea.

— Tu te gândeşti numai la cum să ai grijă de mine. De ce nu ar face şi el la fel când e vorba despre tatăl lui?

Lan se încruntă, dar tăcu.

— Vin cât de repede pot, Rand. Ai cuvântul meu.

Rand nu ştia cui să dea crezare: asprimii din ochii ei sau calmului din vocea ei – nu era tocmai blândeţe, ci mai degrabă fermitate în poruncile ei. Sau poate că se completau una pe cealaltă. O Aes Sedai. Acum nu mai putea da înapoi. Îşi potrivi pasul după al lor şi încercă să nu se gândească la preţul despre care vor vorbi mai târziu.

CAPITOLUL 8 • La adăpost

Intrând pe uşă, privirea lui Rand se îndreptă spre tatăl lui – tatăl lui, orice ar ce spune ceilalţi. Tam nu se mişcase deloc, ochii îi erau în continuare închişi şi respira anevoie, slab şi hârâit. Menestrelul cu păr alb se întrerupse din discuţia cu Starostele – care era aplecat deasupra patului, îngrijindu-l pe Tam – şi îi aruncă lui Moiraine o privire stânjenită. Dar Moiraine nici nu îl băgă în seamă. De fapt, îi ignora pe toţi, cu excepţia lui Tam, la care se uita încordat şi încruntat.

Thom îşi înfipse pipa neaprinsă între dinţi, apoi o scoase din nou şi se uită urât la ea.

— Nici măcar nu poţi fuma liniştit, mormăi el. Mai bine m-aş duce să văd dacă nu cumva îmi fură vreun fermier mantia ca să-şi acopere vaca. Afară, cel puţin pot să-mi fumez pipa.

Ieşi grăbit din cameră. Lan îl urmări cu privirea; faţa lui ascuţită era complet lipsită de expresie.

— Nu pot să-l sufăr. E ceva care mă face să nu am încredere la el. Nu l-am văzut deloc aseară.

— A fost acolo, spuse Bran, uitându-se şovăitor la Moiraine. Trebuie că a fost, doar nu şi-a pârlit mantia la focul din vatră.

Lui Rand nu i-ar fi păsat nici dacă Menestrelul şi-ar fi petrecut toată noaptea ascunzându-se în grajd.

— Tata? o întrebă pe Moiraine rugător.

Bran deschise gura să vorbească, dar, înainte să apuce să spună ceva, Moiraine zise:

— Lasă-mă singură cu el, jupâne al’Vere. Dacă rămâi aici, nu o să faci decât să mă încurci.

Bran şovăi o clipă, nehotărât: nu îi plăcea să-i se poruncească în propriul han, dar nici nu voia să nu dea ascultare unei femei Aes Sedai. În cele din urmă îşi îndreptă spatele şi îl luă pe Rand de umăr.

— Vino, băiete. Hai s-o lăsăm pe Moiraine Sedai să… să… să… Sunt o mulţime de lucruri de făcut jos la care poţi să mă ajuţi. Tam o să ceară numaidecât o pipă şi o halbă de bere.

— Pot să rămân? o întrebă Rand pe Moiraine, deşi ea nu părea să remarce decât prezenţa lui Tam.

Bran îl strânse mai puternic de umăr, dar Rand nu îl luă în seamă.

— Te rog! N-o să te stânjenesc. Nici n-o să ştii că sunt aici. Este tatăl meu, adaugă el, cu o înverşunare care îl surprinse şi care îl făcu pe Staroste să caşte ochii de uimire.

Spera că îi vor pune înverşunarea pe seama oboselii sau a încordării pricinuite de faptul că avea de a face cu o Aes Sedai.

— Da, da, rosti Moiraine, nerăbdătoare.

Îşi azvârlise neglijent mantia şi toiagul pe singurul scaun din cameră, şi acum îşi sufleca mânecile rochiei, dezgolindu-şi braţele până la cot. Toată atenţia îi era concentrată asupra lui Tam, chiar şi atunci când vorbea.

— Stai acolo. Şi tu, Lan.

Făcu un gest vag înspre o bancă lungă de lângă perete. Îşi plimbă încetişor privirea de a lungul corpului lui Tam, de la picioare până la cap, dar Rand avea senzaţia intensă că într-un fel se uita dincolo de el.

— Puteţi vorbi, dacă vreţi, dar încet, continuă ea absentă. Acum du-te, jupân al’Vere. Suntem în camera unui bolnav, nu la sfat. Vezi să nu fiu deranjată.

Starostele mormăi ceva în barbă, fireşte nu într-atât de tare încât să îi atragă atenţia, îl strânse din nou pe Rand de umăr, apoi, supus, chiar dacă fără tragere de inimă, închise uşa în spatele lui.

Murmurând ceva pentru sine, Moiraine se lăsă în genunchi lângă pat şi îşi puse încetişor mâinile pe pieptul lui Tam. Închise ochii şi, vreme îndelungată, nu se mişcă şi nu scoase niciun sunet.

În poveşti, minunile înfăptuite de femeile Aes Sedai erau întotdeauna însoţite de fulgere şi de bubuituri de tunet sau de alte semne care să arate că se petreceau fapte nemaiauzite şi să vădească prezenţa unor puteri neînchipuite. Puterea. Puterea Supremă ţâşnind din Adevăratul Izvor, care făcea să se învârtească Roata Timpului. Dar Rand refuza să se gândească la asta, la faptul că Tam avea de a face cu Puterea, că el însuşi se afla în încăperea unde ar putea fi folosită Puterea. Era deja îndeajuns de rău că se afla în acelaşi sat. Totuşi, după câte îşi dădea el seama, se prea putea ca Moiraine să fi adormit. Dar i se părea că Tam respiră mai uşor. Trebuie că Moiraine făcea totuşi ceva. Era atât de cufundat în gânduri, încât tresari când Lan îi vorbi încetişor:

— Ai o sabie splendidă. Are cumva şi un bâtlan pe tăiş?

Rand se uită o clipă la Străjer, nepricepând despre ce vorbea. În vâltoarea tocmelii cu o Aes Sedai uitase cu totul de sabia lui Tam. Nu mai părea atât de grea.

— Da, are. Ce face Moiraine Sedai?

— Nu mă aşteptam să găsesc o sabie cu bâtlan pe tăiş într-un astfel de loc, spuse Lan.

— E a tatălui meu.

Aruncă o privire spre sabia lui Lan, ale cărei plăsele de-abia se vedeau ieşind de sub mantie; cele două săbii erau foarte asemănătoare, doar că pe cea a Străjerului nu se vedea niciun bâtlan. Îşi îndreptă din nou privirea spre pat. Tam respira într-adevăr mai uşor şi nu mai hârâia. Era sigur de asta.

— A cumpărat-o cu multă vreme în urmă.

— E ciudat ca un păstor să cumpere aşa ceva.

Rand se uită pieziş la Lan. Dacă un străin i-ar fi pus întrebări despre sabie, ar fi însemnat că îşi vâră nasul în treburile lui. Dacă însă un Străjer făcea acelaşi lucru… Cu toate aceasta, simţi nevoia să spună ceva.

— Din câte ştiu nu s-a servit niciodată de ea. Spunea că nu e de niciun folos. Cel puţin până aseară. Nici nu ştiusem că o are.

— Zicea că nu e de niciun folos? Nu cred că a gândit întotdeauna aşa. Lan atinse în treacăt cu un deget teaca sabiei de la brâul lui Rand. Sunt locuri unde bâtlanul este însemnul celui mai iscusit dintre luptătorii cu sabia. Sabia asta trebuie că a străbătut un drum neobişnuit ca să ajungă în mâinile unui păstor din Ţinutul celor Două Râuri.

Rand ignoră întrebarea nerostită. Moiraine tot nu se mişcase. Oare făcea ceva? Se înfioră şi îşi frecă braţele, ca de frig. Nu era sigur că voia să ştie ce anume făcea o Aes Sedai.

Apoi îi trecu şi lui prin cap o întrebare, una pe care nu voia să o rostească, dar la care aştepta un răspuns.

— Starostele…

Îşi drese glasul şi respiră adânc.

— Starostele a spus că, dacă a mai rămas ceva din sat, asta e datorită dumitale şi lui Moiraine. Se sforţă să se uite la Străjer. Dacă-ţi s-ar fi vorbit despre un om din pădure… Un bărbat care înspăimânta oamenii doar uitându-se la ei… ţi-ar fi fost de vreun folos? Un bărbat al cărui cal nu face niciun zgomot şi căruia vântul nu îi umflă mantia. Ţi-ai fi dat seama ce urmează să se întâmple? Dacă ţi s-ar fi vorbit despre el, aţi fi putut, dumneata şi Moiraine Sedai, împiedica această nenorocire?

— Nu fără ajutorul a şase dintre suratele mele, răspunse Moiraine, şi Rand tresări.

Era încă îngenuncheată lângă pat, dar nu mai ţinea mâinile pe Tam; se întoarse ca să se uite la cei doi de pe bancă. Nu ridică glasul, dar privirea ei îl ţintui pe Rand la perete.

— Dacă atunci când am plecat din Tar Valon aş fi ştiut că voi găsi aici troloci şi Myrddraali, aş fi adus cu mine şase dintre ele, ba chiar douăsprezece; chiar dacă ar fi trebuit să le târăsc până aici. Singură fiind, să fi ştiut cu o lună înainte, şi tot nu ar fi însemnat mare lucru. Pesemne că nu mi-ar fi fost de niciun folos. De unul singur nu poţi face prea multe, chiar dacă ceri ajutorul Puterii Supreme, iar aseară erau probabil mai bine de o sută de troloci răspândiţi prin părţile acestea. O ceată întreagă.

— Dar tot ar fi fost bine de ştiut, rosti Lan, tăios, iar tăişul vorbelor era îndreptat spre Rand. Când anume l-ai văzut, şi unde?

— Acum nu mai are importanţă, spuse Moiraine. Nu vreau ca băiatul să se simtă vinovat de ceva pentru care nu este răspunzător. Eu sunt la fel de vinovată. Blestematul de corb de ieri, felul în care se purta, ar fi trebuit să îmi dea de gândit. Şi ţie, de altfel, vechiul meu prieten. Plescăi din buze, furioasă. Am avut atâta încredere în mine, încât am devenit îngâmfată; eram sigură că nu se poate ca pecetea Celui Întunecat să fi ajuns până aici. Nu într-atât, nu încă. Eram atât de sigură…

Rand clipi.

— Corbul? Nu înţeleg.

— Mâncătorii de hoituri.

Gura lui Lan se strâmbă în semn de dezgust.

— Iscoadele Celui Întunecat îşi găsesc adesea ajutoare printre creaturile care se hrănesc cu moarte. Mai ales corbi şi ciori. Câteodată, în oraşe, şi şobolani.

Rand fu străbătut de un fior. Corbi şi ciori ca ajutoare ale Celui Întunecat? Acum erau corbi şi ciori peste tot. „Pecetea Celui Întunecat”, spusese Moiraine. Cel Întunecat era tot timpul prezent – iar Rand ştia asta –, dar dacă încercai să păşeşti în Lumină, să duci o viaţă dreaptă şi nu îi rosteai numele, nu îţi putea face niciun rău. Asta era ceea ce credea toată lumea, ceea ce învăţai odată cu laptele pe care îl sugeai de la mamă. Dar Moiraine părea să spună că…

Privirea i se opri asupra lui Tam şi orice alt gând îi ieşi din cap. Faţa tatălui său era evident mult mai puţin congestionată decât înainte, iar respiraţia părea aproape normală. Rand ar fi sărit în picioare dacă Lan nu l-ar fi apucat de braţ.

— Ai izbutit!

Moiraine dădu din cap şi oftă.

— Nu încă. Sper că e doar o chestiune de timp. Armele trolocilor sunt făurite în fierăriile din valea numită Thakan’ dar, chiar pe povârnişurile muntelui Shayol Ghul. Unele dintre ele se infestează în acel loc. Metalul poartă în el stigmatul răului. Săbiile infestate fac răni care nu se vindecă singure sau care provoacă febre ucigătoare, boli ciudate, fără de leac. Am alinat durerea tatălui tău, dar pecetea, infecţia e încă în el. Lăsată de capul ei, infecţia va răbufni din nou şi îl va nimici.

— Dar nu o vei lăsa de capul ei.

Cuvintele lui Rand erau pe jumătate rugătoare, pe jumătate poruncitoare. Fusese cât se poate de surprins de faptul că îi vorbise astfel unei Aes Sedai, dar Moiraine părea că nu băgase de seamă tonul lui.

— Nu voi face asta, încuviinţă ea simplu. Sunt foarte obosită, Rand. De aseară nu am avut răgaz să mă odihnesc. Nu ar avea nici o importanţă, dar pentru felul ăsta de caznă… Ăsta – scoase o legăturică de mătase din pungă – este un angreal. Văzu expresia feţei lui Rand. Deci ai auzit despre angreal. Bine.

Rand se dădu instinctiv înapoi, îndepărtându-se de ea şi de obiectul pe care ea îl ţinea în mână. Unele poveşti aminteau de angreali, acele relicve ale Vârstei Legendelor pe care femeile Aes Sedai le foloseau pentru a înfăptui cele mai mari minuni. Fu uimit văzând că Moiraine scoate la iveală o figurină de fildeş neted, ajunsă cafeniu închis odată cu trecerea timpului. Nu mai mare de o palmă, înfăţişa o femeie în veştminte cu falduri şi cu părul lung revărsându-i-se peste umeri.

— Am pierdut priceperea de a-i face, glăsui Moiraine. Atât de mult s-a pierdut, şi mă tem că pentru totdeauna. Au rămas atât de puţini, încât Suprema Înscăunată Amyrlin aproape că nu mi-a îngăduit să-l iau pe acesta. Este bine pentru Emond’s Field şi pentru tatăl tău că în cele din urmă s-a învoit. Dar nu trebuie să speri prea mult. Acum, avându-l la îndemână, nu pot face mai mult decât aş fi putut face ieri fără el, iar infecţia este puternică. A avut timp să coacă.

— Îl poţi ajuta, spuse Rand cu ardoare. Ştiu că poţi.

Moiraine schiţă un zâmbet slab, o simplă arcuire a buzelor.

— O să vedem.

Apoi se întoarse din nou spre Tam. Puse o mână pe fruntea lui. În mâna cealaltă, făcută căuş, ţinea figurina de fildeş. Închise ochii, iar chipul ei căpătă o expresie de concentrare. Părea că de-abia mai respiră.

— Călăreţul despre care vorbeai, şopti Lan, cel care te-a înspăimântat, era cu siguranţă un Myrddraal.

— Un Myrddraal! exclamă Rand. Dar Pieriţii au douăzeci de picioare înălţime şi…

Cuvintele i se stinseră când văzu zâmbetul posac al lui Lan.

— Câteodată, păstorule, poveştile fac lucrurile să pară mai mari decât sunt de fapt. Crede-mă pe cuvânt, lumea e destul de măreaţă când vine vorba de un Jumate-Om. Jumate-Om, Pândarul, Pieritul, Umbrărău; numele depinde de ţinutul în care te afli, dar toate înseamnă acelaşi lucru: Myrddraal. Pieriţii sunt din seminţia trolocilor, o întoarcere aproape până la materia omenească pe care au folosit-o Stăpânii Spaimei ca să-i zămislească pe troloci. Aproape. Căci, dacă pornirile omeneşti sunt mai puternice, mai puternic este şi stigmatul răului care îi sluţeşte pe troloci. Un Jumate-Om are un anumit fel de puteri, cele care izvorăsc de la Cel Întunecat. Doar cea mai slabă dintre femeile Aes Sedai nu ar izbuti să se măsoare cu un Pierit, dacă ar lupta unul împotriva celuilalt, dar mulţi oameni curajoşi şi de nădejde au fost răpuşi de Pieriţi. De la războaiele care au pus capăt Vârstei Legendelor, de când Rătăciţii au fost închişi, ei sunt creierul care le spune cetelor de troloci unde să lovească. În vremea războaielor troloce, Jumate-Oamenii au fost cei care i-au condus pe troloci în luptă, la porunca Stăpânilor Spaimei.

— M-a înfricoşat, şopti Rand cu glas stins. Doar s-a uitat la mine şi…

Se înfioră.

— Nu trebuie să îţi fie ruşine, păstorule. Şi pe mine mă înspăimântă. Am văzut bărbaţi care fuseseră toată viaţa soldaţi încremenind când vedeau un Jumate-Om, precum o pasăre care se trezeşte faţă în faţă cu un şarpe. La miazănoapte, în Ţinuturile de la Hotar, de a lungul Manei Pustiitoare, este o vorbă: privirea unui Făr’-de-Ochi înseamnă groază.

— Făr’-de-Ochi? întrebă Rand, iar Lan încuviinţă.

— Myrddraalii văd ca vulturii, în întuneric sau la lumina zilei, dar nu au ochi. Puţine lucruri sunt mai primejdioase decât să te găseşti faţă în faţă cu un Myrddraal. Eu şi Moiraine Sedai am încercat să îl ucidem pe cel care a fost aici aseară, dar de fiecare dată am dat greş. Jumate-Oamenii împărtăşesc norocul Celui Întunecat.

Rand înghiţi ca să îşi stăpânească emoţia.

— Unul dintre troloci mi-a spus că Myrddraalul voia să-mi vorbească. Nu ştiam ce înseamnă asta.

Lan ridică brusc capul; căutătura ochilor lui albaştri era ca de gheaţă.

— Ai vorbit cu un troloc?

— Nu tocmai, îngăimă Rand.

Lan îl ţintuia cu privirea.

— El a vorbit cu mine. Mi-a spus că n-o să-mi facă niciun rău şi că Myrddraalul vrea să-mi vorbească. Apoi a încercat să mă omoare.

Îşi umezi buzele şi îşi trecu mâna peste pielea noduroasă a plăselelor sabiei. Îl lămuri, în propoziţii scurte şi chinuite, cum se întorsese la fermă.

— Dar l-am omorât eu pe el, încheie Rand. De fapt, din întâmplare. S-a năpustit spre mine, şi eu aveam sabia în mână.

Chipul lui Lan se înmuie, dacă se poate spune că stânca se înmoaie.

— Chiar şi aşa, e un lucru demn de a fi povestit, păstorule. Până aseară, puţini erau oamenii de la miazăzi de ţinuturile de la Hotar care ar fi putut spune că au văzut vreodată un troloc; cu atât mai puţin că ar fi ucis vreunul.

— Şi încă şi mai puţini cei care au răpus un troloc singuri şi fără niciun fel de ajutor, adăugă Moiraine, cu un glas istovit. Am terminat, Rand. Lan, ajută-mă să mă ridic.

Străjerul se grăbi să ajungă lângă ea, dar nu fu mai iute decât Rand, care se năpusti spre pat. Pielea lui Tam nu mai ardea la atingere, dar faţa îi era palidă, gălbejită, ca şi cum ar fi petrecut prea multă vreme departe de căldura soarelui. Avea în continuare ochii închişi, dar răsufla adânc, normal, ca o persoană care doarme.

— O să fie bine acum? întrebă Rand neliniştit.

— Dacă se odihneşte, da, spuse Moiraine. Câteva săptămâni în pat şi va fi din nou ca mai înainte.

Păşea şovăitor, în ciuda faptului că îl ţinea pe Lan pe braţ. Străjerul dădu la o parte mantia şi toiagul de pe perna scaunului ca să îi facă loc să stea, iar Moiraine se aşeză cu un oftat. Încet, cu grijă, înveli din nou angrealul şi îl puse la loc în pungă.

Lui Rand îi tremura tot corpul; îşi muşcă buzele ca să se abţină să nu râdă. În acelaşi timp se văzu nevoit să-şi ducă mâna la ochi ca să îşi şteargă lacrimile.

— Mulţumesc.

— În timpul Vârstei Legendelor, continuă Moiraine, unele femei Aes Sedai puteau să facă din nou viaţa şi sănătatea să revină, dacă mai rămăsese o scânteie, cât de mică. Însă vremurile acelea au trecut – pesemne pentru totdeauna. S-au pierdut atât de multe, nu numai priceperea de a face angreali. Se puteau face atâtea lucruri la care acum nici nu îndrăznim să visăm, asta în caz că ne mai amintim de ele. Acum suntem mult mai puţine. Unele haruri s-au pierdut de tot, iar multe dintre cele care au rămas par mai lipsite de tărie. E drept că trupul are nevoie atât de viaţă, cât şi de vigoare. Altminteri nici cea mai înzestrată dintre noi nu poate face nimic întru Tămăduire. Din fericire, tatăl tău este un bărbat puternic, atât la trup, cât şi la minte. Deocamdată şi-a folosit mare parte din forţe luptând să supravieţuiască, iar acum nu îi mai rămâne decât să-şi le recapete. Asta o să ia ceva timp, dar infecţia a trecut.

— Nu te voi putea răsplăti niciodată, îi spuse Rand, fără să îşi ia ochii de la Tam, dar voi face orice pentru dumneata. Absolut orice.

Îşi aduse aminte cum vorbiseră despre preţ şi despre promisiunea pe care o făcuse. Îngenunchind lângă Tam, vorbea chiar mai serios decât înainte, dar tot nu îi era uşor să se uite la ea.

— Orice. Atâta timp cât nu face rău satului sau prietenilor mei.

Moiraine ridică mâna, făcându-i semn să se oprească.

— Dacă eşti de părere că este nevoie… Oricum, aş vrea să vorbesc cu tine. Vei pleca fără îndoială în acelaşi timp cu noi, aşa că vom putea vorbi pe îndelete.

— Să plec! exclamă Rand, străduindu-se să se ridice în picioare. E într-adevăr atât de rău? Mi se părea că toată lumea este gata să se apuce de reclădit. Noi, cei din Ţinutul celor Două Râuri, suntem oameni aşezaţi. Nimeni nu pleacă vreodată de aici.

— Rand…

— Şi unde să mergem? Padan Fain spunea că vremea e la fel de rea peste tot. El e… era… neguţătorul ambulant. Trolocii…

Rand înghiţi ca să-şi înăbuşe emoţia. Ar fi vrut ca Thom Merrilin să nu-i fi spus ce mănâncă trolocii.

— Cred că lucrul cel mai bun pe care îl putem face este să rămânem aici unde ne este locul, în Ţinutul celor Două Râuri, şi să refacem totul. Am însămânţat pământul şi curând o să fie îndeajuns de cald ca să tundem oile. Nu ştiu cine a pomenit prima dată de plecat – pun rămăşag că a fost unul dintre Coplini –, dar, oricine ar fi fost…

— Păstorule, îl întrerupse Lan, vorbeşti când ar trebui să asculţi.

Se uită clipind la amândoi. Îşi dădu seama că mai mult bolborosise şi că vorbise vrute şi nevrute în timp ce Moiraine încerca să spună ceva. În timp ce o Aes Sedai încerca să vorbească… Se întrebă ce să îi zică, cum să se scuze, dar Moiraine zâmbi în timp ce el încă mai chibzuia.

— Înţeleg ce simţi, Rand, îi vorbi, iar el avu sentimentul stânjenitor că într-adevăr aşa era. Nu te mai gândi la asta. Gura i se crispă şi dădu din cap. Ei, acum văd că nu m-am făcut înţeleasă. Cred că mai întâi ar fi trebuit să mă odihnesc. Tu vei pleca, Rand. Tu eşti cel care trebuie să plece, pentru binele satului.

— Eu? Rand îşi drese glasul şi vorbi din nou. Eu? De data aceasta suna ceva mai bine. De ce să trebuiască să plec? Nu înţeleg nimic. Nu vreau să plec nicăieri.

Moiraine se uită la Lan, iar Lan îşi desfăcu braţele. Îl privi pe Rand de sub legătura de piele care îi încingea fruntea, iar băiatul avu din nou impresia că este cântărit cu o balanţă nevăzută.

— Ştiai, vorbi deodată Lan, că unele case nu au fost atacate?

— Dar din jumătate de sat nu a rămas decât cenuşă, protestă Rand, însă Străjerul nu îl luă în seamă.

— Unele case au fost arse doar ca să creeze confuzie. După aceea, trolocii le-au ignorat, şi pe ele, şi pe oamenii care au fugit de acolo, afară doar de cazul în care au nimerit în mijlocul unui adevărat atac. Mulţi dintre cei care au venit de la fermele îndepărtate nu au văzut nici picior de troloc, nici măcar de la distanţă. Cei mai mulţi nici nu au ştiut că s-a întâmplat ceva până nu au ajuns în sat.

— Am auzit despre Darl Coplin, spuse Rand încetişor. Îmi închipui că vorbele lui pur şi simplu nu au fost pe deplin înţelese.

— Două ferme au fost atacate, continua Lan. A voastră şi încă una. Pentru că era Bel Tine, toată lumea care locuia la cea de a doua fermă era deja în sat. Mulţi oameni au scăpat pentru că Myrddraalul nu cunoştea obiceiurile locului. Sărbătoarea şi Noaptea Iernii i-au făcut sarcina aproape cu neputinţă de îndeplinit, dar el nu ştiuse asta.

Rand se uită la Moiraine, care se lăsase pe spate în scaun, dar ea nu spuse nimic şi se mulţumi doar să îl privească cu degetul la buze.

— Ferma noastră şi a mai cui? întrebă el în cele din urmă.

— Ferma Aybara, răspunse Lan. Aici, în Emond’s Field, au atacat întâi fierăria şi casa fierarului, apoi casa jupânului Cauthon.

Lui Rand i se uscă brusc gura.

— N-are nici o noimă, izbuti el să spună, apoi tresări când Moiraine îşi îndreptă spatele.

— Nu-i aşa, Rand, vorbi ea. Au avut un scop precis. Trolocii nu au venit în Emond’s Field din întâmplare şi nu au făcut ce au făcut din plăcerea de a ucide şi de a pârjoli, oricât de mult i-ar încânta aceste lucruri. Ştiau foarte bine ce, sau mai degrabă pe cine, urmăreau. Trolocii au venit să omoare sau să prindă tineri de o anumită vârstă care stau lângă Emond’s Field.

— De vârsta mea? Lui Rand îi tremura vocea, dar nu îi păsa. O, Lumină! Mat. Şi Perrin?

— E teafăr şi nevătămat, îl asigură Moiraine, doar niţel murdar de funingine.

— Dar Ban Crawe şi Lem Thane?

— Nu au fost niciodată în primejdie, replica Lan. În orice caz, nu mai mult decât restul lumii.

— Dar şi ei l-au văzut pe călăreţ, pe Pieritul. Şi suntem de un leat.

— Casa lui jupân Crawe n-a suferit nici o stricăciune, continuă Moiraine, iar morarul şi ai lui au dormit liniştiţi în prima parte a atacului. S-au trezit doar din pricina zgomotului. Ban e cu zece luni mai mare decât tine, iar Lem, cu opt luni mai mic. Zâmbi rece, remarcându-i surprinderea.

— Ţi-am zis că am pus întrebări. Şi am vorbit de tineri de o anumită vârstă. Tu şi cei doi prieteni ai tăi sunteţi născuţi la câteva săptămâni depărtare unul de altul. Pe voi trei vă căuta Myrddraalul şi pe nimeni altcineva.

Rand se mută de pe un picior pe altul, stingherit. Ar fi vrut să nu se mai uite aşa la el, ca şi cum privirea ei i-ar fi putut pătrunde în toate cotloanele minţii, citindu-i până şi cel mai ascuns gând.

— Ce-ar putea vrea de la noi? Nu suntem decât nişte fermieri, nişte păstori.

— Aceasta este o întrebare fără răspuns în Ţinutul celor Două Râuri, rosti Moiraine încetişor, dar răspunsul este important. Trolocii nu s-au mai arătat prin părţile astea de aproape două mii de ani.

— Multe poveşti amintesc de atacurile trolocilor, spuse Rand cu încăpăţânare. Doar că pe aici nu a trecut niciunul până acum. Străjerii sunt cei care se luptă tot timpul cu trolocii.

— Băiete, m-aştept să mă lupt cu trolocii de a lungul Manei Pustiitoare, vorbi Lan dispreţuitor, dar nu aici, la aproape şase sute de leghe mai spre miazăzi. Atacul de aseară a fost la fel de puternic ca acelea pe care mă aştept să le văd în Shienar sau în oricare dintre ţinuturile de la hotar.

— În unul dintre voi, glăsui Moiraine, sau în toţi trei, există ceva care îl face pe Cel Întunecat să se teamă.

— Nu… nu e cu putinţă. Rand se îndreptă poticnindu-se către fereastră şi se uită la sat, la oamenii care trebăluiau printre dărâmături.

— Nu-mi pasă ce s-a întâmplat; asta nu e cu putinţă.

Ceva de pe Pajişte îi atrase atenţia. Se uită ţintă, apoi îşi dădu seama că era ciotul înnegrit care mai rămăsese din Stâlpul Primăverii. Un Bel Tine pe cinste, cu neguţător ambulant, Menestrel şi oameni veniţi din alte părţi. Îl străbătu un fior şi clătină violent din cap.

— Nu. Nu, eu nu sunt decât un păstor. Celui Întunecat n-are de ce să-i pese de mine.

— Să aduci atâţia troloci de atât de departe fără să stârneşti niciun fel de zarvă de la ţinuturile de la Hotar până dincolo de Caemlyn a fost o strădanie nemaipomenită, rosti Lan încruntat. Aş vrea să ştiu cum de au izbutit. Chiar crezi că şi-au dat atâta osteneala doar ca să ardă câteva case?

— Vor veni înapoi, adaugă Moiraine.

Rand deschise gura ca să-l contrazică pe Lan, dar spusele lui Moiraine îl făcură să se oprească. Se întoarse cu faţa spre ea.

— Înapoi? Nu-i poţi împiedica? Ai reuşit aseară, chiar dacă fuseseşi luată prin surprindere. Acum ştii că sunt aici.

— Poate, răspunse Moiraine. Mi-aş putea chema câteva surate din Tar Valon; s-ar putea să aibă timp să ajungă aici înainte să avem nevoie de ele. Şi Myrddraalul ştie că sunt aici, aşa că probabil nu va porni la atac – cel puţin nu în mod deschis – fără să primească întăriri: mai mulţi Myrddraali şi mai mulţi troloci. Dacă sunt destule femei Aes Sedai şi destui Străjeri, trolocii pot fi învinşi, dar nu ştiu de câte bătălii va fi nevoie.

O imagine îi juca lui Rand în faţa ochilor: Emond’s Field preschimbat în cenuşă. Toate fermele arse. Şi Dealul Străjii, şi Deven Ride, şi Taren Ferry. Numai sânge şi cenuşă peste tot.

— Nu, exclamă, şi se simţi de parcă s-ar fi rupt ceva înăuntrul lui. De asta trebuie să plec, nu-i aşa? Trolocii nu vor veni înapoi dacă eu nu sunt aici. O ultima rămăşiţă de încăpăţânare îl făcu să adauge: Dacă într-adevăr pe mine mă caută.

Moiraine ridică din sprâncene, ca şi cum ar fi fost surprinsă că Rand încă nu era convins, dar Lan stărui:

— Eşti gata să faci rămăşag pe sat, păstorule? Pe întregul tău ţinut?

Încăpăţânarea lui Rand se mistui.

— Nu, spuse din nou şi din nou simţi un gol înăuntrul său. Perrin şi Mat trebuie să plece şi ei, nu-i aşa?

Să părăsească Ţinutul celor Două Râuri. Să-şi părăsească tatăl şi casa. Cel puţin tatăl lui se va face bine. Cel puţin va putea să-l audă spunând că tot ce se întâmplase pe Calea Carierei fusese o nerozie.

— Cred că am putea merge la Baerlon, sau chiar la Caemlyn. Am auzit că în Caemlyn sunt mai mulţi oameni decât în întregul Ţinut al celor Două Râuri. Acolo am fi la adăpost.

Încercă să râdă, dar râsul îi sună cavernos.

— Mai demult visam să văd Caemlyn. Nu m-am gândit însă niciodată că se va întâmpla să merg acolo.

Tăcură o vreme, după care Lan îl sfătui:

— Nu m-aş bizui pe Caemlyn ca adăpost. Dacă Myrddraalii vor într-adevăr să te prindă, vor găsi cum. Zidurile nu sunt o piedică pentru un Jumate-Om. Şi ai fi neghiob să nu crezi că vor să te prindă.

Rand crezuse că mai disperat de atât nu poate fi, dar la aceste cuvinte se prăbuşi şi mai adânc.

— Există un loc unde poţi fi la adăpost, începu Moiraine încetişor, iar Rand ciuli urechile. În Tar Valon ai fi printre Aes Sedai şi Străjeri. Chiar şi în timpul războaielor troloce forţelor Celui Întunecat le-a fost teamă să atace Zidurile Strălucitoare. Singura dată când au încercat a fost cea mai mare înfrângere a lor. Şi în Tar Valon se găseşte toată cunoaşterea dobândită de noi, femeile Aes Sedai, de la Vremea Nebuniei încoace. Unele frânturi există încă din Vârsta Legendelor. Tar Valon este singurul loc unde poţi afla de ce eşti căutat de către Myrddraali. De ce eşti căutat de Părintele Minciunii. Măcar atât îţi pot promite.

Călătoria până la Tar Valon aproape că depăşea închipuirea lui Rand. O călătorie spre un loc unde va fi înconjurat de femeile Aes Sedai. Fireşte, Moiraine îl tămăduise pe Tam, sau cel puţin aşa părea, dar mai erau şi toate poveştile pe care le auzise. Destul că se găsea în aceeaşi încăpere cu o femeie Aes Sedai; dar să trăiască în Tar Valon, înconjurat de ele… Iar Moiraine încă nu-şi ceruse răsplata. Era întotdeauna un preţ care trebuia plătit, aşa spuneau poveştile.

— Cât o să doarmă tata? întrebă el în cele din urmă. Eu… trebuie să-i spun… Nu se poate să se trezească şi să vadă că am plecat.

I se păru că îl auzi pe Lan scoţând un oftat de uşurare. Se uită atent la Străjer, dar chipul lui Lan era la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna.

— Nu cred să se trezească înainte să plecăm, zise Moiraine. Vreau să pornim de îndată ce se va fi lăsat întunericul. Chiar şi o singură zi de întârziere poate fi fatală. Ar fi mai bine dacă i-ai scrie câteva cuvinte.

— La noapte? întrebă Rand neîncrezător, iar Lan încuviinţă.

— Jumate-Om Myrddraalul o să-şi dea seama curând că am plecat. Nu e nevoie să-i înlesnim sarcina mai mult decât trebuie.

Rand îşi făcu de lucru cu păturile care îl acopereau pe Tam. Era drum lung până în Tar Valon.

— Atunci… Atunci, aş face mai bine să mă duc să-i caut pe Mat şi pe Perrin.

— O să am eu grija de asta.

Moiraine se ridică sprintenă în picioare şi îşi luă mantia cu o energie brusc recăpătată. Îi puse mâna pe umăr, iar Rand se strădui din toate puterile să nu facă un pas înapoi. Nu-l apăsă tare, dar era o strânsoare de fier care îl ţinea prizonier, ca un şarpe ţintuit între dinţii unei furci.

— Ar fi mai bine dacă n-am vorbi despre toate astea cu alţii. Înţelegi? Cei care au scrijelit Colţul Dragonului pe poarta hanului ne-ar putea pricinui necazuri dacă ar şti.

— Înţeleg.

Rand răsuflă uşurat când Moiraine îşi luă mâna de pe umărul lui.

— O să o rog pe jupâneasa al’Vere să-ţi aducă ceva de mâncare, continua ea, ca şi cum nu ar fi observat reacţia pe care o avusese Rand. Apoi trebuie să dormi. E un drum anevoios chiar dacă eşti odihnit.

Uşa se închise în urma lor, iar Rand rămase în picioare, uitându-se înspre Tam; privindu-l, dar nevăzând nimic. Până în acea clipă nici nu conştientizase faptul că satul era parte din el, tot aşa cum el era parte din sat. Îşi dădea acum seama, pentru că ştia ce anume se rupsese înăuntrul lui. Acum era despărţit de sat. Păstorul Nopţii îl căuta. Părea cu neputinţă – nu era decât un fermier –, dar trolocii veniseră cu adevărat, iar Lan avea dreptate în privinţa unui lucru: nu putea pune în primejdie satul doar pentru că spera că Moiraine se înşela. Nici măcar nu putea vorbi cu cineva. Din partea Coplinilor nu te puteai aştepta decât la necazuri dacă ar fi aflat una ca asta. Trebuia să se încreadă într-o femeie Aes Sedai.

— Ai face bine să nu-l trezeşti, spuse jupâneasa al’Vere, după ce Starostele închise uşa în spatele lui şi al nevestei sale.

Din tava acoperită cu un ştergar pe care o ducea ieşeau aburi, răspândind un miros îmbietor. O puse pe scrinul de lângă perete, apoi, cu hotărâre, îl îndepărtă pe Rand de pat.

— Jupâneasa Moiraine mi-a spus de ce are Tam nevoie, îi vorbi ea blând, dar nu mi-a zis şi că ar trebui să cazi peste el de oboseală. Ţi-am adus ceva de mâncare. Vezi să nu se răcească.

— Aş vrea să nu-i mai spui aşa, se răsti Starostele arţăgos. Se cuvine să îi spui Moiraine Sedai; altfel ar putea să se înfurie.

Jupâneasa al’Vere îl mângâie pe obraz.

— Lasă asta în grija mea. Am discutat îndelung cu ea. Şi nu vorbi tare. Dacă îl trezeşti pe Tam, va trebui să ne dai socoteală, mie şi lui Moiraine Sedai. Scoase în evidenţă rangul lui Moiraine într-un fel care făcea insistenţa lui Bran să pară prostească. Daţi-vă amândoi la o parte din calea mea.

Zâmbind drăgăstos soţului său, se întoarse spre pat şi spre Tam.

Jupân al’Vere se uită nemulţumit la Rand.

— Este o Aes Sedai. Jumătate din femeile din sat se poartă ca şi cum ar face parte din Soborul Femeilor, iar cealaltă jumătate, ca şi cum ar fi un troloc. Nici uneia dintre ele nu pare a-i trece prin cap că trebuie să fii cu băgare de seamă în preajma unei Aes Sedai. E drept că bărbaţii se uită în continuare chiorâş la ea, dar cel puţin ei nu fac nimic care să-i poată stârni mânia.

„Cu băgare de seamă”, îşi spuse Rand. Nu era timpul pierdut ca să înceapă să fie cu băgare de seamă.

— Jupân al’Vere, începu el încetişor, ştii cumva câte ferme au fost atacate?

— N-am auzit decât de două, printre care şi a voastră. Starostele făcu o pauză, încruntat, apoi ridică din umeri. Când vezi tot ce s-a întâmplat aici, parcă e prea puţin. Ar trebui să mă bucur că e aşa, dar… Ei bine, s-ar putea să mai auzim şi de altele până diseară.

Rand oftă. Nu era nevoie să întrebe despre ce ferme era vorba.

— Aici, în sat, au… Vreau să zic, se ştie ce căutau?

— Ce căutau, băiete? Nu ştiu dacă urmăreau ceva anume, poate doar să ne omoare pe toţi. A fost aşa cum îţi spuneam. Câinii lătrau, iar Moiraine Sedai şi Lan alergau pe uliţe, apoi cineva a strigat că fierăria şi casa lui jupân Luhhan sunt în flăcări. Casa lui Abell Cauthon a fost cuprinsă de vâlvătăi – iar asta a fost un lucru ciudat, căci casa asta se află aproape în mijlocul satului. În orice caz, după aceea i-am văzut pe troloci printre noi. Nu, nu cred să fi căutat ceva anume.

Scoase pe neaşteptate un hohot de râs răguşit, dar se opri, aruncând o privire precaută spre nevastă; ea însă nu-şi dezlipi ochii de la Tam.

— La drept vorbind, continuă el cu glas mai scăzut, păreau aproape la fel de nedumeriţi ca noi. Mă îndoiesc sincer că se aşteptau să găsească o Aes Sedai şi un Străjer pe aici.

— Nici eu nu cred, întări Rand cu o strâmbătură.

Dacă Moiraine spusese adevărul cu privire la asta, atunci probabil că spusese adevărul şi cu privire la toate celelalte. O clipă se gândi să ceară sfatul Starostelui, dar era clar că jupân al’Vere nu ştia mai multe despre femeile Aes Sedai decât oricine altcineva din sat. Mai mult, se codea să îi spună până şi Starostelui ceea ce se petrecea – ceea ce spunea Moiraine că se petrece. Nu era sigur de ce se temea mai mult: ca Starostele să-şi bată joc de el sau să-l creadă. Îşi frecă degetul mare de plăselele sabiei lui Tam. Tatăl său umblase prin lume; pesemne că ştia mai multe despre femeile Aes Sedai decât Starostele. Dar dacă Tam ieşise într-adevăr din Ţinutul celor Două Râuri, atunci poate că tot ce spusese în Pădurea de la Apus… îşi trecu mâinile prin păr, încercând să-şi alunge astfel de gânduri.

— Ai nevoie de somn, băiete, spuse Starostele.

— Da, aşa e, adăugă jupâneasa al’Vere. Mai că nu cazi din picioare de oboseală.

Rand se uită la ea, clipind nedumerit. Nici măcar nu-şi dăduse seama că jupâneasa plecase de lângă tatăl său. Avea într-adevăr nevoie să doarmă. Numai gândul la somn îl făcea să caşte.

— Poţi dormi în patul din odaia de alături, spuse Starostele. Am făcut deja focul.

Rand se uită la tatăl său. Tam dormea încă adânc, iar asta îl făcu să caşte din nou.

— Aş prefera să rămân aici, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Ca să fiu lângă el când se trezeşte.

Chestiunile legate de camera bolnavului ţineau de teritoriul jupânesei al’Vere, iar Starostele o lăsă pe ea să hotărască. Jupâneasa şovăi o clipă, apoi încuviinţă.

— Dar să-l laşi să se trezească singur. Dacă-i tulburi somnul…

Rand încerca să spună ca va face întocmai, dar vorbele i se încâlciră într-un alt căscat. Jupâneasa dădu din cap, zâmbind.

— O să adormi şi tu cât ai bate din palme. Dacă vrei să rămâi aici, ghemuieşte-te lângă foc. Şi bea puţin din fiertura asta de vacă înainte să adormi.

— Aşa o să fac, răspunse Rand. S-ar fi învoit să facă orice, atâta vreme cât putea rămâne în odaie. Şi n-o să-l trezesc.

— Să nu care cumva să faci una ca asta, îl preveni jupâneasa al’Vere, pe un ton neînduplecat, dar nu lipsit de blândeţe. O să-ţi aduc o pernă şi nişte pături.

Când, în cele din urmă, uşa se închise în spatele lor, Rand trase singurul scaun din cameră lângă patul lui Tam şi se aşeză, astfel încât să se poată uita la tatăl său. Fireşte că jupâneasa al’Vere vorbea de somn – îi trosniră fălcile când casca dar nu se putea culca încă. Tam se putea trezi în orice clipă şi poate că nu va rămâne treaz decât puţină vreme. Trebuia să fie acolo când se trezea.

Făcu o strâmbătură şi se răsuci în scaun. Dădu la o parte, cu un gest absent, plăselele sabiei care îi pătrundeau în coaste, încă mai şovăia dacă să povestească sau nu cuiva ceea ce îi spusese Moiraine, dar, la urma urmei, era vorba despre Tam. Era… fără să îşi dea seama, îşi încleştă puternic maxilarele. „Tatăl meu. Îi pot spune tatălui meu orice.”

Se mai răsuci puţin în scaun şi îşi sprijini capul de spătar. Tam era tatăl lui şi nimeni nu îi poruncea ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să îi spună tatălui lui. Trebuia doar să rămână treaz până se deştepta Tam. Trebuia…

CAPITOLUL 9 • Istorisirile Roţii

Inima lui Rand bătea spărgându-i pieptul în timp ce fugea; se uită abătut la dealurile golaşe din jur. Nu era doar un loc unde primăvara întârzia să vină; aici primăvara nu venise niciodată şi nici nu avea să mai vina vreodată. Nu creştea nimic în pământul rece care îi trosnea sub picioare, nici măcar o bucată de muşchi. Înainta anevoie printre stâncile de două ori mai înalte decât el; pietrele erau acoperite de praf, ca şi cum nu le-ar fi atins niciodată niciun strop de ploaie. Soarele era ca o minge umflată, de culoare sângerie, mai dogoritor decât în cele mai toride zile de vară şi atât de strălucitor, încât îi ardea ochii; stătea nemişcat în căldarea plumburie a cerului, tulburată, cât cuprindeai cu privirea, de spumegarea norilor argintii şi negru intens. Însă, cu tot vârtejul de nori, nici o adiere de vânt nu atingea pământul şi, în pofida soarelui dezolant, aerul încins era tăios, de parcă ar fi fost mijlocul iernii.

Rand se uită de mai multe ori peste umăr în timp ce fugea, dar nu îşi văzu urmăritorii. Numai dealuri sterpe şi crestele întunecate ale munţilor, multe având în vârf fuioare de fum negru, care se ridicau spre cer, contopindu-se cu norii zdrenţuiţi. Cu toate că nu-şi vedea urmăritorii, îi auzea, le auzea urletele, voci guturale ţipând de bucuria vânătorii, urlând de fericire la gândul sângelui care avea să curgă. Troloci. Se apropiau, iar el era la capătul puterilor.

Cu repeziciunea născută din disperare, se caţără până în vârful unei creste ca o lamă de cuţit, apoi se lăsă în genunchi cu un geamăt. Sub picioarele lui era un perete de stâncă, o coastă abruptă, de o mie de picioare, care ajungea jos într-un mare canion. Pământul era acoperit de o pânză de pâclă fumegândă, iar suprafaţa ei cenuşie şi compactă se rostogolea în valuri întunecate, se rostogolea şi se izbea de peretele de stâncă de sub picioarele lui, dar mai încet decât se mişcă vreodată valurile unui ocean. Petice de ceaţă luceau roşu o clipă, ca şi cum dedesubt ar fi izbucnit deodată focuri vii, apoi s-ar fi stins. Tunetul bubuia în străfundurile văii şi fulgere brăzdau pâcla cenuşie, ridicându-se câteodată spre cer.

Dar nu valea era cea care îi secătuia puterile şi îl făcea neputincios. Din mijlocul aburilor agitaţi ţâşnea un munte, un munte mai înalt decât cei pe care îi văzuse el până atunci în Munţii de Negură, un munte la fel de sumbru ca pierderea oricărei speranţe. Vârful acela pleşuv de stâncă, un pumnal care străpungea înaltul cerului, era izvorul deznădejdii lui. Nu-l mai văzuse, dar îl ştia. Amintirea dispăru cu iuţeala argintului viu când încerca să ajungă la ea, dar era încă acolo. Ştia că era acolo.

Degete nevăzute îl atingeau, îl trăgeau de mâini şi de picioare, încercând să-l ademenească spre munte. Corpul i se chirci, gata să se supună. Mâinile şi picioarele îi înţepeniră, ca şi cum ar fi avut de gând să-şi înfigă degetele în stâncă. Sfori fantomatice i se încolăceau în jurul inimii, trăgându-l, chemându-l spre vârful de munte. Lacrimi începură să îi curgă pe obraji şi se prăbuşi la pământ. Simţea cum îl părăseşte voinţa, ca apa care se scurge dintr-o găleată spartă. Încă puţin şi va merge acolo unde era chemat. Se va supune, va face ceea ce i se va porunci. Deodată descoperi în el un alt sentiment: furia. Să-l împingă, să-l tragă, doar nu era o oaie care trebuia îmboldită să intre în ţarc. Furia i se strânse într-un nod gros şi Rand se agăţă de el aşa cum s-ar fi agăţat de o plută dacă ar fi fost luat de ape.

„Slujeşte-mă”, şopti o voce în liniştea minţii lui. O voce familiară. Era sigur că ar recunoaşte-o dacă ar asculta cu atenţie. „Slujeşte-mă.” Scutură din cap, încercând să scape de vocea din capul lui. „Slujeşte-mă!” Ridică un pumn ameninţător spre munte:

— Să te mistuie Lumina, Shai’tan!

Deodată, în jurul lui se lăsă un miros greu de moarte. O siluetă înspăimântătoare se desena deasupra lui, îmbrăcată într-o mantie de culoarea sângelui uscat, o siluetă cu un chip… Nu voia să vadă chipul care se uita înspre el. Nu voia să se gândească la acel chip. Îi făcea rău să se gândească la el, gândurile i se preschimbau în tăciuni aprinşi. O mână se întinse spre el. Fără să îi pese dacă o să cadă peste margine, se aruncă în gol.

Trebuia să fugă. Departe. Cădea, bătând aerul cu mâinile, încercând să ţipe, dar nu mai avea glas; rămăsese fără suflare.

Dintr-odată nu mai era în ţinutul acela arid, nu mai cădea. Calea pe iarba veştejită ca pe flori. Aproape că îi veni să râdă văzând copacii şi tufişurile risipite ici şi colo, aşa desfrunzite cum erau, pe câmpia uşor vălurită care îl înconjura acum. În depărtare se înălţa un singur munte, cu vârful ciobit şi despicat, dar acest munte nu îi stârnea nici teamă, nici deznădejde. Nu era decât un munte, deşi cumva nelalocul lui acolo, fără niciun alt munte în preajmă.

Un râu lat curgea pe lângă munte şi pe o insulă în mijlocul râului era un oraş aşa cum puteai întâlni în poveştile Menestrelului, un oraş înconjurat de ziduri înalte care sclipeau alb argintiu în lumina soarelui. Porni spre zidurile oraşului, deopotrivă uşurat şi bucuros, pentru că ştia cumva că în spatele lor va găsi adăpost şi tihnă.

Când se apropie, desluşi turnurile care se avântau spre cer, iar între ele – pasaje minunate care se ridicau arcuindu-se deasupra văzduhului. Poduri înalte şi boltite legau ambele maluri ale râului de oraşul de pe insulă. Chiar şi de la distanţa se desluşea zidăria dantelată a acestor bolţi, la prima vedere prea delicată ca să ţină piept apelor repezi care treceau năvalnic pe sub ele. Dincolo de aceste poduri era adăpostul. Sanctuarul.

Pe neaşteptate, simţi fiori pe şira spinării; o umezeală lipicioasă, rece ca gheaţa, îi acoperi pielea, iar aerul din jur deveni reavăn şi fetid. O luă la fugă fără să se uite în spate, fugi de urmăritorul ale cărui degete îngheţate îi atingeau spinarea şi îl trăgeau de mantie, fugi de silueta care devora lumina şi al cărei chip… Nu-şi aducea aminte cum arăta acel chip, ţinea minte doar impresia de groază. Nu voia să-şi amintească vreodată chipul. Gonea, dar pământul îi fugea de sub picioare, făcând să se rostogolească dealurile şi câmpia netedă ca-n palmă… şi îi venea să urle ca un câine turbat. Oraşul se retrăgea din faţa lui. Cu cât alerga mai repede, cu atât zidurile albe şi strălucitoare, limanul, se îndepărtau mai mult. Se făcură din ce în ce mai mici, până ce nu mai rămase decât un punct palid la orizont. Mâna rece a urmăritorului său îl înhaţă de guler. Ştia că va înnebuni dacă va fi atins de acele degete. Sau va fi chiar mai rău. Mult mai rău. Chiar în clipa în care avu aceasta certitudine, se împiedica şi căzu…

— Nu! ţipă…

… Şi gemu când se izbi de pietrele de caldarâm, rămânând fără suflare. Uimit, se ridică în picioare. Se afla aproape de unul dintre minunatele poduri pe care le văzuse ridicându-se peste râu. Oameni zâmbitori treceau pe lângă el, îmbrăcaţi în atâtea culori, încât avea impresia că se găseşte într-un câmp de flori sălbatice. Unii dintre ei îi vorbeau, dar el nu îi înţelegea, deşi, după cum sunau cuvintele, ar fi trebuit să priceapă. Dar chipurile erau prietenoase şi oamenii îi făceau semn să o ia înainte, să treacă podul cu zidăria lui complicată, să meargă tot înainte spre zidurile strălucitoare cu striaţii argintii şi spre turnurile de dincolo de ele. Spre adăpostul care ştia că îl aşteaptă acolo.

Se alătură mulţimii care se scurgea peste pod şi intră în oraş prin porţile masive tăiate în zidurile înalte, maiestuoase. Înăuntru era un tărâm minunat, unde şi cea mai neînsemnată construcţie părea un palat. Parcă li se spusese constructorilor să ia piatră, şi cărămidă, şi ţiglă şi să făurească frumuseţi care să taie respiraţia oamenilor. Nu era nici o clădire, niciun monument care să nu îl facă să se zgâiască. Muzica se revărsa pe străzi, o sută de cântece diferite, dar toate contopindu-se cu larma mulţimii într-o grandioasă şi veselă armonie. Dulceaţa parfumurilor, mirosul înţepător al mirodeniilor şi cel îmbietor al mâncărurilor, mireasma a nenumărate flori, toate pluteau în aer, ca şi cum toate aromele din lume s-ar fi adunat în acel loc.

Strada pe care intrase în oraş, lată şi pavată cu piatră netedă, de culoare cenuşie, se întindea drept înainte spre centrul urbei. La capătul ei se zărea nedesluşit un turn, mai mare şi mai înalt decât oricare alt turn din oraş, un turn de albeaţa zăpezii proaspete. Turnul era locul unde avea să fie la adăpost şi unde avea să afle lucrurile pe care voia să le ştie. Nici măcar nu visase vreodată să vadă un asemenea oraş. Probabil că nu ar avea prea mare importanţă dacă nu s-ar duce chiar imediat la turn. Coti spre o stradă mai îngustă, unde scamatorii umblau printre neguţătorii de fructe ciudate.

În josul străzii, chiar în faţa lui, era un turn alb ca zăpada. Acelaşi turn. „Încă puţin”, îşi zise, şi o luă pe altă stradă. Dar şi în capătul îndepărtat al acesteia se vedea turnul cel alb. Încăpăţânându-se, o luă pe altă stradă, apoi pe încă una, dar de fiecare dată dădea cu ochii de turnul de alabastru. Se întoarse, încercând să fugă de el… şi se opri brusc. În faţa lui se înălţa turnul cel alb. Îi era frică să se uite peste umăr, se temea că îl va vedea şi în spate.

Chipurile din jurul lui erau încă prietenoase, însă pline de speranţă spulberată, speranţă pe care el o năruise. Totuşi, oamenii îi făceau semn să meargă înainte, iar gesturile le erau rugătoare. Spre turn. Vedea o nevoie disperată în ochii lor, pe care doar el o putea satisface; doar el îi putea salva.

„Foarte bine”, îşi spuse. La urma urmelor, nu voia să meargă altundeva decât la turn.

Chiar în clipa în care făcu primul pas înainte, deznădejdea de pe chipurile celor din jur dispăru; feţele le erau acum luminate de zâmbete. Mergeau şi ei odată cu el, şi copilaşii îi presărau calea cu petale de flori. Se uită peste umăr, nedumerit, întrebându-se cui îi erau menite acele flori, dar în spatele lui nu văzu decât alţi oameni zâmbitori care îi făceau semn să meargă tot înainte. „Trebuie că florile sunt pentru mine”, îşi zise el şi se întrebă de ce, deodată, asta nu-i se mai părea ciudat. Dar mirarea nu ţinu decât o clipită, apoi pieri; totul era aşa cum se cuvenea.

Oamenii începură să cânte: mai întâi unul, apoi alţii, până când toate glasurile se ridicară într-un imn de slavă. Tot nu înţelegea cuvintele, dar din cele douăsprezece armonii întreţesute ţâşnea veselia şi izbăvirea. Muzicanţii dănţuiau printre oamenii care mergeau tot înainte; flaute, harfe şi tobe se alăturară imnului şi toate cântecele pe care le auzise înainte se contopiră într-unul singur. Fete dansau în jurul lui, punându-i ghirlande de flori frumos mirositoare pe umeri, înfăşurându-i-le în jurul gâtului. Îi surâdeau, iar desfătarea lor creştea cu fiecare pas pe care îl făcea. Nu se putea opri să nu le răspundă prin zâmbete. Simţea o dorinţa arzătoare să danseze şi el, şi, chiar în clipa în care acest gând îi trecu prin minte, începu să danseze ca şi cum ar fi ştiut paşii de mic copil. Îşi dădu capul pe spate şi râse; picioarele îi erau mai uşoare decât fuseseră vreodată pe vremea când dansa cu… Nu şi aducea aminte numele, dar părea lipsit de însemnătate.

„Aceasta îţi este ursita”, murmură o voce în mintea lui, iar şoapta nu era decât o fărâmă din imn.

Purtându-l ca o rămurică pe creasta unui val, mulţimea se revărsă într-o piaţă uriaşă din mijlocul oraşului; îşi dădu seama pentru prima oară că turnul se ridica dintr-un imens palat de marmură palidă, mai degrabă sculptat decât clădit. Zidurile arcuite, domurile umflate şi turnurile înalte şi graţioase aproape că atingeau cerul. Rămase cu gura căscată de uimire. Trepte late de piatră neatinsă de vreme urcau din piaţă, şi mulţimea se opri la piciorul scărilor, iar cântecul se înălţă şi mai puternic. Vocile care deveneau din ce în ce mai viguroase îl îmbărbătară. „Aceasta îţi este ursita”, murmură din nou vocea, insistentă şi nerăbdătoare.

Nu mai dansa, dar nu se opri locului. Urcă treptele fără şovăială. Aici îi era locul.

Porţile masive din vârful scărilor erau acoperite de volute, de sculpturi atât de complicate şi de delicate, încât nu-şi putea închipui cât de fină trebuia să fi fost lama cuţitului care le făurise. Porţile se deschiseră brusc şi păşi înăuntru. Se închiseră în urma lui cu un bubuit ca de tunet.

— Te aşteptam, şuieră Myrddraalul.

Rand se ridică ţeapăn în scaun, încercând să-şi recapete suflul; tremura şi se uita fix. Tam încă mai dormea în pat. Treptat începu să respire mai uşor. Lemnele pe jumătate mistuite ardeau cu flacără vie în cămin şi lângă vătraie se înălţa un morman de cărbuni; cineva venise să aibă grija de foc în timp ce el dormea. Pătura care căzuse de pe el când se trezise îi zăcea la picioare. Targa improvizată dispăruse, iar mantia lui şi a lui Tam erau agăţate lângă uşă.

Îşi şterse sudoarea rece de pe frunte cu o mână nesigură şi se întrebă dacă, rostind numele Celui Întunecat într-un vis, îi atrăgea atenţia ca şi când l-ar fi rostit cu glas tare.

Amurgise; luna era sus pe cer, rotundă şi umflată, iar stelele scânteiau deasupra Munţilor de Negură. Dormise toată ziua. Îşi frecă un loc dureros dintr-o parte. Se pare că dormise cu plăselele sabiei intrându-i în coaste. În plus, nu mâncase nimic, şi după noaptea de dinainte nu era de mirare că avusese coşmaruri.

Era lihnit; se ridică înţepenit şi se îndreptă spre masa unde jupâneasa al’Vere lăsase tava. Dădu la o parte ştergarul alb. În ciuda faptului că dormise aşa de mult, fiertura de vacă era calda încă; la fel şi pâinea rumenită. Era limpede că jupâneasa al’Vere adusese altă tavă în loc. Odată ce jupâneasa hotăra că ai nevoie de o masă caldă, nu se lăsa până ce n-o mâncai.

Înfulecă nişte fiertură şi nu făcu decât să pună nişte carne şi nişte brânză între două bucăţi de pâine înainte să le bage în gură. Luând înghiţituri mari, se întoarse din nou spre pat.

Jupâneasa al’Vere se îngrijise şi de Tam. Tam fusese dezbrăcat, iar hainele îi fuseseră curăţate şi stăteau acum frumos împăturite pe măsuţa de la capul patului; era învelit cu o pătură care îl acoperea până la bărbie. Când Rand îi puse mâna pe frunte, Tam deschise ochii.

— Iată-te, băiete. Marin mi-a spus ca eşti aici, dar nici măcar nu mă puteam ridica în capul oaselor ca să te văd. Spunea că eşti prea obosit ca să te trezească doar ca să mă uit eu la tine. Nici Bran nu poate să o înduplece când îşi pune ceva în cap.

Vocea lui Tam era stinsă, dar privirea îi era limpede şi hotărâtă. „Moiraine Sedai avea dreptate”, îşi spuse Rand. Dacă se odihneşte, o să fie ca mai înainte.

— Vrei ceva de mâncare? Jupâneasa al’Vere a lăsat o tavă aici.

— Mi-a dat deja de mâncare… mă rog, dacă-i poţi spune aşa. Nu m-a lăsat decât să beau nişte fiertură. Cum poate cineva să nu viseze urât când nu are decât fiertură în…

Tam scoase stângaci o mână de sub pătură şi pipăi sabia de la brâul lui Rand.

— Deci n-am visat. Când Marin mi-a zis că sunt bolnav, am crezut că… Dar tu eşti bine, asta-i tot ce contează. Ce s-a întâmplat cu ferma?

Rand trase adânc aer în piept.

— Trolocii au omorât oile. Cred că au luat şi vaca, iar casa trebuie să fie curăţată cum se cuvine. Reuşi să zâmbească slab. Am fost mai norocoşi decât alţii. Jumătate din sat a ars.

Îi povesti lui Tam tot ce se întâmplase, sau cel puţin cea mai mare parte. Tam ascultă atent şi puse întrebări iscoditoare, aşa că Rand se văzu silit să îi povestească şi cum se întorsese la fermă din pădure, şi aşa veni vorba şi despre trolocul pe care îl ucisese. Trebui să îi spună că Nynaeve fusese de părere că e pe moarte, ca să îi poată explica de ce îl îngrijise Moiraine Sedai şi nu Meştereasa. Tam făcu ochii mari de uimire, când auzi că era o femeie Aes Sedai în Emond’s Field. Dar Rand nu găsi de cuviinţă să îi povestească despre călătoria de la fermă până în sat, sau despre temerile lui, sau despre Myrddraalul de pe drum. Cu siguranţă nu voia să sufle vreun cuvânt despre coşmarurile pe care le avusese cât dormise lângă pat. Mai ales nu vedea de ce i-ar repeta vorbele fără şir pe care Tam le spusese când avusese fierbinţeală. Nu era încă timpul. Însă nu fu chip să ocolească povestea lui Moiraine.

— Asta e o poveste cu care s-ar mândri şi un Menestrel, murmură Tam după ce Rand isprăvi de istorisit. Ce ar putea vrea trolocii de la voi? Sau Cel Întunecat, în numele Luminii?

— Crezi că minţea? Jupân al’Vere zicea că Moiraine Sedai a avut dreptate când a spus că numai două ferme au fost atacate. Şi când a vorbit despre casa lui jupân Luhhan şi despre cea a jupânului Cauthon.

Tam tăcu o clipă înainte să răspundă.

— Spune-mi ce a zis Moiraine. Dar vezi să păstrezi întocmai vorbele ei.

Rand se strădui. Cine îşi putea aminti întocmai ceea ce auzea? Îşi muşcă mărunt buzele, se scărpină în cap şi, încetul cu încetul, îi repetă lui Tam ce spusese Moiraine, cât de bine îşi mai aducea aminte.

— Cred că asta-i tot, încheie el. Sunt unele lucruri pe care cred că le-a spus puţin altfel, dar oricum…

— E destul de bine. Aşa şi trebuie, nu-i aşa? Vezi tu, băiete, femeile Aes Sedai sunt înşelătoare. Nu mint, cel puţin nu de la început, dar adevărul spus de ele nu e întotdeauna adevărul pe care îl crezi tu. Fii cu băgare de seamă în preajma ei.

— Am auzit şi eu poveştile, ripostă Rand. Nu sunt copil.

— Într-adevăr, nu mai eşti copil. Tam oftă adânc, apoi ridică din umeri, nemulţumit. Dar tot ar trebui să merg şi eu cu tine. Lumea de dincolo de Ţinutul celor Două Râuri nu se asemuieşte cu Emond’s Field.

Era o ocazie să îl întrebe pe Tam despre cum ieşise din ţinut şi tot restul, dar Rand nu profită de ea. Rămase însă cu gura deschisă de mirare.

— Pur şi simplu? Credeam că o să încerci să mă convingi să nu plec. Credeam că o să ai o sută de motive să nu plec.

Îşi dădu seama că sperase ca Tam să aibă o sută de motive, şi încă unele întemeiate.

— Poate că nu o sută, răspunse Tam, pufnind, dar măcar câteva tot mi-au venit în cap. Doar că n-au prea mare importanţă. Dacă trolocii sunt pe urmele tale, vei fi mai în siguranţă în Tar Valon decât ai putea fi vreodată aici. Doar să nu uiţi să fii prevăzător. Femeile Aes Sedai fac tot felul de lucruri din pricini numai de ele ştiute, care nu sunt întotdeauna cele pe care le crezi tu.

— Şi Menestrelul a spus ceva de soiul ăsta, zise Rand încetişor.

— Atunci înseamnă că ştie despre ce vorbeşte. Ascultă cu atenţie, chibzuieşte bine şi ai grijă ce spui. Astea sunt sfaturi bune indiferent ce ai face dincolo de Ţinutul celor Două Râuri, dar mai ales în preajma femeilor Aes Sedai. Şi a Străjerilor. Dacă i-ai spus ceva lui Lan, e ca şi cum i-ai fi spus lui Moiraine. Dacă este Străjer, atunci e neîndoielnic legat de ea şi nu o să-i tăinuiască multe lucruri, probabil nimic.

Rand nu ştia prea multe despre legătura dintre femeile Aes Sedai şi Străjeri, deşi juca un rol însemnat în toate poveştile despre Străjeri pe care le auzise vreodată. Era ceva ce avea de a face cu Puterea, un har dat Străjerilor, sau poate un fel de schimb. Potrivit poveştilor, Străjerii trăgeau tot felul de foloase de pe urma acestei legături. Se vindecau mai repede decât restul oamenilor şi puteau rezista mai mult timp fără să mănânce, să bea sau să doarmă. Se părea că pot simţi prezenţa trolocilor, dacă se aflau destul de aproape, şi a altor creaturi ale Celui Întunecat, ceea ce explica de ce Lan şi Moiraine încercaseră să îi prevină pe oamenii din sat înaintea atacului. Poveştile nu spuneau nimic despre ce foloase trăgeau femeile Aes Sedai de pe urma acestei legături, însă nu îi venea să creadă că ele nu câştigau nimic.

— O să fiu cu băgare de seamă, făgădui Rand. Aş vrea doar să ştiu de ce se întâmplă toate astea. De ce eu? De ce noi?

— Şi eu aş vrea să ştiu, băiete. Sânge şi cenuşă, cât aş vrea să aflu. Tam oftă adânc. Ei, n-are rost să ne mai gândim la ce a fost. Când trebuie să pleci? O să fiu din nou pe picioare într-o zi sau două şi o să mă îngrijesc să avem o altă turmă de oi. Oren Dautry are nişte oi bune de care poate se va învoi să se despartă, acum că nu mai sunt păşuni, iar Jon Thane, la fel.

— Moiraine… Moiraine Sedai spunea că trebuie să stai în pat. Zicea ceva de câteva săptămâni.

Tam deschise gura să vorbească, dar Rand continuă:

— Şi a vorbit şi cu jupâneasa al’Vere.

— Oh. Poate că o să izbutesc să o înduplec pe Marin. Dar Tam nu părea prea încrezător. Se uită cu atenţie la Rand. După felul în care ai ocolit răspunsul s-ar zice că trebuie să pleci curând. Când? Mâine? Sau astă seară?

— Astă seară, răspunse Rand încetişor, iar Tam dădu din cap cu tristeţe.

— Da. Ei, dacă tot trebuie să faci asta, e mai bine să nu mai zăboveşti. Dar o să mai vedem noi cum stau lucrurile cu acele „săptămâni” despre care vorbea Moiraine. Trase de pătură, mai mult cu enervare decât cu putere. Poate că o să vin şi eu după voi peste câteva zile. O să vă prind din urmă. O să vedem noi dacă Marin poate să mă ţină în pat când eu vreau să mă scol.

Se auzi o bătaie uşoară în uşă, şi Lan îşi vârî capul în cameră.

— Ia-ţi rămas bun repede, pastorale, şi vino. S-ar putea să avem necazuri.

— Necazuri? repetă Rand, dar Străjerul se răsti la el, nerăbdător:

— Fă bine şi grăbeşte-te!

Rand îşi înşfacă iute mantia. Începu să-şi desfacă sabia de la cingătoare.

— Păstreaz-o, spuse Tam. Probabil că o să ai mai multă nevoie de ea decât mine, deşi, dacă ne ajută Lumina, nu îi va fi de trebuinţa nici unuia din noi. Ai grijă, băiete, auzi?

Neluând în seamă mormăiturile lui Lan, Rand se aplecă să-l îmbrăţişeze pe Tam.

— O să mă întorc. Îţi făgăduiesc că o să mă-ntorc.

— Fireşte că o să te-ntorci. Tam râse. Îl îmbrăţişă şi el fără vlagă, apoi îl mângâie pe spate. Ştiu. Şi o să avem de două ori mai multe oi de care să îngrijeşti când vii înapoi. Acum du-te, înainte ca ăla de acolo să se înfurie de tot.

Rand încercă să mai tragă de timp, încercă să găsească vorbele potrivite pentru întrebarea pe care nu voia s-o rostească, dar Lan intră în cameră, îl apucă de braţ şi îl scoase afară. Străjerul purta o tunică închisă la culoare, de un verde cenuşiu, făcută din solzi de metal.

— Trebuie să ne grăbim, se răsti el, scrâşnind din dinţi de furie. Nu pricepi ce sunt alea „necazuri”?

În faţa camerei aştepta Mat, cu surtucul şi mantia pe el şi ţinând un arc în mână. La brâu îi atârna o tolbă cu săgeţi. Se muta de pe un picior pe altul de neastâmpăr şi tot arunca priviri spre scară, nerăbdător şi temător deopotrivă.

— Nu prea seamănă cu poveştile, nu-i aşa, Rand? întrebă el cu glas răguşit.

— Ce fel de necazuri? insista Rand, dar, în loc să răspundă, Străjerul o luă la fugă în faţa lui, coborând treptele două câte două. Mat se repezi după el, făcându-i semne agitate lui Rand să vină şi el.

Se acoperi cu mantia şi îi prinse din urmă jos. Sala cea mare era luminată slab; jumătate din lumânări se stinseseră şi mare parte dintre celelalte se topeau. Nu era nimeni altcineva acolo în afară de ei trei. Mat stătea lângă una dintre ferestrele din faţă, privind pe furiş afară, ca şi cum ar fi vrut să nu fie văzut. Lan ţinea uşa puţin întredeschisă şi se uita iscoditor în curtea hanului.

Întrebându-se la ce se uitau cei doi, Rand merse să li se alăture. Străjerul îi murmură să fie cu grijă, dar întredeschise uşa puţin mai mult ca să poată şi Rand vedea ce se petrece.

La început nu desluşea ce anume vedea. O mulţime de săteni, vreo treizeci patruzeci, se adunaseră lângă rămăşiţele carbonizate ale căruţei neguţătorului ambulant, iar torţele purtate de unii dintre ei risipeau întunericul. Moiraine stătea cu faţa la ei şi cu spatele la han, sprijinindu-se în toiag, aparent nepăsătoare. În faţa mulţimii stăteau Hari Coplin, fratele său, Darl, şi Bili Congar. Cenn Buie era şi el acolo, părând stingherit. Rand fu uimit să-l vadă pe Hari agitând pumnul către Moiraine.

— Pleacă din Emond’s Field! striga fermierul, ursuz. Fu susţinut de alte câteva voci din mulţime, şi acelea şovăitoare, şi nimeni nu făcu vreun pas înainte. Erau gata să înfrunte o Aes Sedai, dar numai la adăpostul mulţimii; nimeni nu voia să iasă în evidenţă. Nu când venea vorba despre o femeie Aes Sedai care avea toate motivele să se simtă jignită.

— Tu ai adus monştrii! urla Darl. Agita o torţă deasupra capului, şi vărul său Bili dădu tonul unor ţipete precum:

— Tu i-ai adus!

— E vina ta!

Hari îl înghionti cu cotul pe Cenn Buie, şi bătrânul meşter îşi ţuguie buzele şi îi aruncă o privire chiorâşă.

— Creaturile alea… trolocii n-au apărut decât după ce ai venit dumneata, murmură Cenn, într-atât de slab încât de-abia putea fi auzit. Se uită în stânga şi în dreapta, posomorât, ca şi cum ar fi vrut să fie în altă parte şi încerca să găsească o cale să ajungă acolo. Eşti o Aes Sedai. Nu avem nevoie de aşa ceva în Ţinutul celor Două Râuri. Femeile Aes Sedai nu aduc decât necazuri. Dacă rămâi, o să fie şi mai rău.

Cuvântarea lui nu stârni nici o reacţie printre săteni; Hari se încruntă, nemulţumit. Deodată înşfăcă torţa lui Darl şi o agită înspre Moiraine.

— Pleacă de aici! strigă el. Sau o să te ardem de vie!

Se lăsă o tăcere de mormânt; nu se auzea decât târşâitul picioarelor celor care se trăgeau înapoi. Oamenii din Ţinutul celor Două Râuri se apărau dacă erau atacaţi, dar violenţa era ceva foarte neobişnuit pentru ei; nu ameninţau oamenii, cel mult le arătau câteodată pumnul. Cenn Buie, Bili Congar şi Coplinii rămaseră singuri în faţa. Bili părea că vrea să dea şi el înapoi.

Hari tresări neliniştit văzându-se lipsit de sprijin, dar îşi reveni repede.

— Pleacă de aici! strigă el din nou, susţinut de Darl şi, cu mai puţină tragere de inimă, de Bili.

Hari se uită furios la ceilalţi, dar cei mai mulţi îi ocoliră privirea.

Deodată Bran al’Vere şi Haral Luhhan ieşiră din întuneric şi se opriră între Moiraine Sedai şi mulţime. Starostele ţinea nepăsător într-o mână ciocanul mare de lemn de care se servea ca să îndese cepurile în butoaie.

— A zis cineva că vrea să dea foc la han? întrebă el pe un ton liniştit.

Cei doi Coplini făcură un pas înapoi, iar Cenn Buie se îndepărtă pe furiş de ei. Bili Congar se pierdu în mulţime.

— Nu, nu, se grăbi să răspundă Darl. N-am zis niciodată aşa ceva, Bran… vreau să zic, Staroste.

Bran dădu din cap.

— Atunci poate că v-am auzit ameninţând să faceţi rău unuia dintre oaspeţii mei de la han?

— Este o Aes Sedai, începu Hari mânios, dar se întrerupse când Haral Luhhan se mişcă.

Fierarul nu făcu decât să îşi întindă braţele groase deasupra capului, încleştându-şi pumnii zdraveni până îi trosniră degetele, dar Hari se uită la bărbatul cel mătăhălos ca şi cum şi ar fi agitat un pumn sub nasul lui. Haral îşi încrucişă mâinile pe piept.

— Iertare, Hari. Nu voiam să-ţi curm vorba. Spuneai că?

Dar Hari, cu umerii lăsaţi, de parcă ar fi vrut să se facă mic şi să dispară, părea că nu mai avea nimic de adăugat.

— Sunt uluit, tună Bran. Paet al’Caar, băiatul tău şi-a rupt piciorul aseară, dar azi nu mai avea nimic – datorita ei. Eward Candwin, tu ai zăcut pe burtă cu spatele spintecat, ca un peşte care urmează să fie curăţat, până şi-a pus ea mâinile pe tine. Acum pare că toate astea s-au petrecut în urmă cu o lună şi, dacă nu mă înşel, nici n-o să se vadă cicatricea. Şi tu, Cenn.

Meşterul încercă să se piardă în mulţime, dar se opri, ţintuit de privirea lui Bran.

— Sunt uimit să găsesc pe cineva din Sfatul Satului aici, Cenn, cu atât mai puţin pe tine. Braţul ţi-ar atârna încă fără vlagă pe lângă trup, numai arsuri şi vânătăi, dacă n-ar fi fost ea. Nu îi eşti recunoscător, dar nici ruşine n-ai?

Cenn îşi ridică pe jumătate braţul drept, apoi îşi luă ochii de la el, mânios.

— Nu pot tăgădui ce a făcut, murmură el, şi într-adevăr părea că îi este ruşine. M-a ajutat şi pe mine, i-a ajutat şi pe alţii, continuă el stăruitor, dar este o Aes Sedai, Bran. De ce au venit trolocii, dacă nu din pricina ei? Nu vrem să avem parte de femei Aes Sedai în Ţinutul celor Două Râuri. Să se ţină departe de noi.

Câţiva, aflaţi la adăpostul mulţimii, începură să strige:

— Nu vrem necazuri de la Aes Sedai!

— Trimite-o de-aici!

— Scoate-o de-aici!

— De ce au venit, dacă nu din pricina ei?

Chipul lui Bran căpătă o expresie încruntata, dar, înainte să apuce să spună ceva, Moiraine îşi roti toiagul deasupra capului, învârtindu-l cu ambele mâini. Rand rămase cu gura căscata de uimire, ca şi sătenii, căci de la fiecare capăt al toiagului izbucni cu un şuierat o flacără albă, dreaptă ca un vârf de lance în pofida răsucirii toiagului. Chiar şi Bran şi Haral se îndepărtară de ea. Îşi lăsă mâinile în jos, ţinându-le drept în faţa ei; toiagul era paralel cu pământul, dar încă mai ţâşnea din el o flacără palidă, însă mai puternică decât lumina torţelor. Oamenii săriră în lături şi îşi puseră mâinile la ochi ca să se ferească de durerea pricinuită de strălucirea flăcării.

— Asta a mai rămas din sângele lui Aemon? Moiraine Sedai nu vorbea tare, dar glasul ei acoperea orice alt sunet. Nişte omuleţi neînsemnaţi care se dondănesc pentru a avea dreptul să se ascundă precum iepurii? Aţi uitat cine aţi fost, aţi uitat ce aţi fost, dar nădăjduiam că a mai rămas ceva, vreo amintire în sângele şi oasele voastre. Vreo fărâmă care să vă dea puteri pentru lunga noapte care va să vie.

Nimeni nu scoase nici o vorbă. Coplinii arătau de parcă nu ar mai fi vrut să deschidă gura niciodată.

— Am uitat ce-am fost? întrebă Bran. Suntem ce am fost dintotdeauna. Fermieri cinstiţi, pastori, meşteşugari. Oameni din Ţinutul celor Două Râuri.

— La miazăzi, continua Moiraine, e râul pe care voi îl numiţi Râul Alb, dar la răsărit, departe de aici, oamenii îi spun încă pe numele lui adevărat: Manetherendrelle. În Limba Veche, Apele din Sălaşul Înalt. Ape înspumate, care altădată curgeau printr-un ţinut al neînfricării şi al frumuseţii. Cu două mii de ani în urmă, Manetherendrelle curgea pe lângă zidurile unui oraş atât de falnic la înfăţişare, încât pietrarii Ogier veneau să îl privească, cuprinşi de uimire. Ferme şi sate erau răsfirate în întregul ţinut, în ceea ce voi numiţi Pădurea Umbrelor şi dincolo de ea. Dar toţi spuneau despre ei că sunt oamenii din Sălaşul Înalt, oamenii din Manetheren. Rege le era Aemon al Caar al Thorin, Aemon, fiul lui Caar, fiul lui Thorin. Regina lui era Eldrene ay Ellan ay Carlan. Aemon, un bărbat atât de neînfricat încât cea mai mare laudă pe care o puteai aduce cuiva, chiar şi din rândul duşmanilor lui, pentru curajul său, era să îi spui că are vitejia lui Aemon. Eldrene, atât de frumoasă încât se spunea că florile înfloresc numai ca să o facă pe ea să zâmbească. Bărbăţie, frumuseţe, înţelepciune şi o dragoste pe care moartea nu o putea nimici. Plângeţi, dacă mai aveţi suflet, pieirea lor, pieirea ultimului crâmpei de amintire despre ei. Plângeţi pieirea sângelui lor.

Tăcu apoi, dar nimeni nu spuse nimic. Rand, ca şi ceilalţi, era cu totul sub puterea vrăjii ei. Când Moiraine vorbi din nou, Rand îi sorbi cuvintele cu nesaţ, şi la fel făcură şi ceilalţi.

— Timp de aproape două veacuri Războaiele Troloce au pustiit lumea în lung şi-n lat şi, în toiul bătăliilor, flamura ţinutului Manetheren, Vulturul Roşu, era în primele rânduri. Bărbaţii din Manetheren erau ca un ghimpe în coasta Celui Întunecat, un mărăcine care îi îngreuia mişcările. Slăviţi-i pe cei din Manetheren, care nu au îngenuncheat niciodată în faţa Umbrei. Slăviţi-i pe cei din Manetheren, sabia care nu a fost niciodată înfrântă.

Oamenii din Manetheren erau departe, pe câmpul de la Dekkar, numit şi Câmpul de Sânge, când sosi vestea că o armată de troloci se îndreptă spre ţinutul lor. Erau prea departe ca să poată face altceva decât să aştepte să audă de pustiirea pământului lor, căci forţele Celui Întunecat plănuiau să îi nimicească, să distrugă stejarul cel puternic tăindu-i rădăcinile. Erau prea departe ca să poată face altceva decât să jelească. Dar ei erau bărbaţii din Sălaşul Înalt.

Fără să şovăie, fără să se gândească la drumul pe care îl aveau de străbătut, părăsiră câmpul victoriei şi porniră spre casă, încă plini de praf, de sudoare şi de sânge. Merseră zi şi noapte, fără oprire, căci văzuseră grozăvia lăsată în urmă de armatele troloce şi nimeni nu putea dormi când o astfel de primejdie ameninţa ţinutul Manetheren. Mergeau ca şi cum picioarele lor ar fi avut aripi, înaintau mai repede decât s-ar fi temut duşmanii lor sau decât ar fi sperat tovarăşii lor. Altădată drumul acesta ar fi inspirat cântece. Când oştirile Celui Întunecat s-au năpustit asupra ţinutului Manetheren, bărbaţii din Sălaşul Înalt îi înfruntară, cu spatele la Tarendrelle.

Un sătean scoase un mic strigăt de bucurie, dar Moiraine continua ca şi cum nu l-ar fi auzit.

— Vederea oştirii care stătea în faţa bărbaţilor din Manetheren era de ajuns ca să-i înspăimânte şi pe cei mai neînfricaţi. Cerul era negru de corbi; pământul era negru de troloci. De troloci şi de oamenii lor. Sute de mii de troloci şi de iscoade ale Celui Întunecat, sub căpetenia Stăpânilor Spaimei. Noaptea, focurile aprinse de ei întreceau stelele în număr, iar când s-a crăpat de ziuă, s-a văzut că purtau flamura lui Ba’alzamon. Ba’alzamon, Inima Întunericului. Un nume vechi pentru Părintele Minciunii. Cel Întunecat nu putea să fi scăpat din temniţa de la Shayol Ghul, căci, dacă ar fi fost aşa, omenirea întreagă nu l-ar fi putut înfrunta, dar era multă oştire acolo. Stăpânii Spaimei şi o forţă a răului care făcea ca flamura care alunga lumina să pară că se găseşte la locul potrivit şi care îi umplea de teamă pe cei care o înfruntau.

Cu toate acestea, ştiau ce au de făcut. Ţinutul lor se găsea de partea cealaltă a râului. Trebuiau să ţină oştirea şi, odată cu ea, şi toată puterea aceea, departe de Sălaşul Înalt. Aemon trimise soli. I se promise ajutor, dar trebuiau să reziste trei zile lângă Tarendrelle. Să reziste trei zile împotriva unei armate care ar fi putut să-i înfrângă în mai puţin de un ceas. Totuşi, cumva, prin asalturi sângeroase şi apărându-se cu disperare, au rezistat un ceas, şi apoi încă unul, şi încă unul. Trei zile s-au luptat şi, în ciuda măcelului din jur, nu le-au îngăduit duşmanilor să treacă râul. Dar nici în a treia seară nu sosi niciun ajutor şi niciun sol; continuară să lupte singuri. Şase zile. Nouă. Iar în a zecea zi Aemon cunoscu gustul amar al trădării. Nu avea să primească niciun ajutor şi nu se mai puteau împotrivi trecerii râului.

— Ce au făcut? întrebă Hari. Flacăra torţelor tremura în adierea vântului rece al nopţii, dar nimeni nu se înfăşură mai bine în mantie.

— Aemon trecu râul, vorbi Moiraine mai departe, distrugând podurile în urma lui. Şi trimise vorbă prin tot ţinutul, pentru ca oamenii să poată fugi, căci ştia că oştirea care lupta alături de hoarda de troloci va găsi un mijloc de a trece peste râu. Chiar când vestea începea să se răspândească, trolocii prinseră să traverseze râul, iar oştenii din Manetheren reluară lupta, ca să câştige cu vieţile lor câteva ceasuri, astfel încât neamul lor să poată scăpa. Din oraşul din Manetheren, Eldrene rândui fuga oamenilor ei în adâncul pădurilor şi în străfundul munţilor.

Dar unii nu au fugit. Mai întâi câţiva, apoi râuri, puhoaie de oameni merseră nu înspre adăpost, ci ca să se alăture oştirii care lupta pentru pământul lor. Păstori cu arcuri, fermieri cu furci, spărgători de lemne cu topoare. Şi femeile îi însoţiră, ducând fiecare pe umăr ce armă găsise şi mărşăluind cot la cot cu bărbaţii lor. Toţi care porniră pe acel drum ştiau că nu se vor mai întoarce. Dar era vorba despre pământul lor. Fusese pământul părinţilor lor şi avea să fie al copiilor lor. Mergeau să plătească preţul cuvenit pentru acest pământ. Nici o palmă de pământ nu a fost cedată fără să fie înecată în sânge, însă, în cele din urmă, oştirea din Manetheren a fost făcută să se retragă până aici, în locul căruia îi spuneţi acum Emond’s Field. Şi aici au fost înconjuraţi de armatele de troloci.

Avea lacrimi în glas. Erau mormane de troloci morţi şi de trupuri ale celor renegaţi, dar alţii şi alţii întregeau acele grămezi de carne, valuri de morţi fără de sfârşit. Lucrurile nu se puteau încheia decât într-un singur fel. La căderea nopţii, niciun bărbat, nici o femeie care stătuse sub flamura Vulturului Roşu la răsăritul soarelui nu mai trăia. Sabia care nu putea fi frântă fusese zdrobită.

În Munţii de Negură, singura în oraşul pustiu din Manetheren, Eldrene simţea cum Aemon se stinge şi inima ei muri odată cu el. Şi în locul inimii ei nu mai ramase decât setea de răzbunare a dragostei ei pierdute, răzbunare pentru oamenii ei, pentru pământul ei. Mânată de durere, se folosi de Adevăratul Izvor şi îndreptă Puterea Supremă asupra trolocilor. Iar Stăpânii Spaimei muriră pe loc, în timp ce ţineau sfaturi secrete sau îşi îndemnau oştenii la luptă. Într-o clipită, Stăpânii Spaimei şi generalii oştirii Celui Întunecat fură acoperiţi de flăcări. Focul le mistui trupurile, iar groaza nimici armata care tocmai ieşise victorioasă.

Acum fugeau ca nişte animale din faţa focului care se întindea în pădure, gândindu-se numai cum să scape. Au fugit spre miazănoapte, au fugit spre miazăzi. Mii s-au înecat încercând să treacă râul Tarendrelle fără ajutorul Stăpânilor Spaimei, şi la Manetherendrelle au dărâmat podurile de teama a ceea ce putea veni în urma lor. Unde au dat peste oameni, au ucis şi au pârjolit, dar fuga era singurul lor ţel. Până când, în cele din urmă, nu a mai rămas niciunul în Manetheren. S-au risipit ca praful în bătaia vântului. Răzbunarea finală a venit mai greu, dar a venit într-un sfârşit, când au fost urmăriţi de alte neamuri, de alte oştiri din alte ţinuturi şi au fost omorâţi. Niciunul dintre cei care uciseseră la Aemon’s Field nu a mai rămas în viaţă.

Dar Manetheren a trebuit să plătească scump. Eldrene se servise de Puterea Supremă mult peste puterile unei fiinţe omeneşti. Când generalii oştirii duşmane muriră, muri şi ea, iar flăcările care o mistuiră pe ea mistuiră şi oraşul pustiu din Manetheren, până la temelii, până nu mai rămaseră decât stâncile muntelui. Dar oamenii fuseseră salvaţi.

Nu mai rămăsese nimic din ferme, din sate, din oraş. Unii ar spune că nu le mai rămânea nimic de făcut, afară doar să plece spre alte ţinuturi, unde să o ia de la început. Dar ei au spus altceva. Plătiseră un preţ nemaiauzit pentru pământul lor, plătiseră cu sânge şi speranţă, iar acum erau legaţi de acel ţinut cu legături mai tari decât oţelul. Alte războaie le-au pustiit ţinutul în anii ce au urmat, până când, în cele din urmă, acel colţ de lume a fost uitat şi au uitat şi ei de războaie şi de cum se poartă războaiele. Oraşul din Manetheren nu s-a mai înălţat niciodată. Turnurile lui avântându-se spre înaltul cerului şi fântânile care împroşcau cu apă s-au preschimbat într-un vis care a dispărut încetul cu încetul din minţile oamenilor. Dar şi ei, şi copiii lor, şi copiii copiilor lor au rămas pe pământul care era al lor. Au rămas, însă lungile veacuri care au trecut i-au făcut să nu mai ştie de ce. Au rămas aici până azi; acum voi sunteţi aici. Plângeţi pentru Manetheren. Plângeţi ceea ce s-a pierdut pentru totdeauna.

Flăcările de la capetele toiagului lui Moiraine se stinseră, şi ea îl lăsă anevoie în jos, ca şi cum ar fi cântărit o sută de livre. Multă vreme nu se auzi decât şuieratul vântului. Apoi Paet al’Caar îşi făcu loc pe lângă cei doi Coplini.

— Nu ştiu ce să spun despre povestea dumitale, zise fermierul cu faţă prelungă. Nu sunt un ghimpe în coasta Celui Întunecat şi nici n-o să fiu vreodată. Dar Wil al meu merge datorită dumitale, şi din pricina asta mi-e ruşine că sunt aici. Nu ştiu dacă o să mă poţi ierta, dar, chiar dacă n-o s-o faci, eu tot o să plec. Şi din partea mea poţi să rămâi cât vrei în Emond’s Field.

Înclinând scurt din cap, aproape făcând o plecăciune, îşi croi drum prin mulţime. Şi alţii începură să murmure, pocăindu-se ruşinaţi înainte de a se face nevăzuţi, unul câte unul. Coplinii, ursuzi şi încruntându-se încă o dată, se uitară la chipurile din jurul lor şi dispărură în noapte fără niciun cuvânt. Bili Congar plecase înaintea verilor lui.

Lan îl trase înapoi pe Rand şi închise uşa.

— Să mergem, băiete. Străjerul porni spre spatele hanului. Veniţi, amândoi. Hai, repede!

Rand şovăi, schimbând o privire întrebătoare cu Mat. Câtă vreme Moiraine spusese povestea, nici măcar armăsarii Dhurran ai lui jupân al’Vere nu l-ar fi putut smulge de acolo, dar acum altceva îl ţinea pe loc. Acum urma să plece cu adevărat: urma să părăsească hanul şi să meargă după Străjer în noapte. Se scutură şi încercă să îşi întărească hotărârea. Nu avea de ales, trebuia să plece, dar avea să se întoarcă la Emond’s Field, oricât de lungă ar fi călătoria, oricât de departe va ajunge.

— Ce mai aşteptaţi? întreba Lan din uşa care ducea spre spatele sălii hanului. Tresărind, Mat se grăbi spre el.

Încercând să se convingă că porneşte într-o mare aventură, Rand îi urmă, trecând prin bucătăria cufundată în întuneric şi ieşind în curtea grajdului.

CAPITOLUL 10 • Plecarea

Un singur felinar, cu ferestruicile pe jumătate închise, atârna într-un cui pe un stâlp, aruncând o lumină palidă. Cea mai mare parte a grajdului fusese înghiţită de umbre. În clipa în care Rand intră pe uşa care dădea în curte, urmându-i îndeaproape pe Mat şi pe Străjer, Perrin, care stătuse cu spatele lipit de uşa unei despărţituri, sări de la locul lui, făcând să fâşâie fânul. Era înveşmântat într-o mantie grea.

Lan abia ce se opri ca să îl întrebe:

— Te-ai uitat aşa cum ţi-am spus, fierarule?

— M-am uitat, răspunse Perrin. Nu mai e nimeni aici în afară de noi. De ce s-ar ascunde cineva?

— Paza bună trece primejdia rea, fierarule.

Străjerul aruncă o privire rapidă prin grajdul cufundat în întuneric şi spre podul învăluit în umbra deasă, apoi clătină din cap.

— Nu mai e timp, murmură el, aproape pentru sine. Ea spune să ne grăbim.

Ca şi cum ar fi vrut ca faptele să se potrivească cu vorbele, se îndreptă cu paşi mari spre locul din spatele ochiului de lumină unde erau priponiţi cei cinci cai, gata înhămaţi şi înşeuaţi. Doi dintre ei erau armăsarul cel negru şi iapa cea albă, pe care Rand îi văzuse înainte. Ceilalţi trei, chiar dacă nu la fel de înalţi şi de zvelţi, păreau cu siguranţă a fi printre cei mai buni pe care îi puteai găsi în Ţinutul celor Două Râuri. Fără să zăbovească, Lan începu să cerceteze cu grijă chingile şi cingătorile de la şa şi legăturile de piele care ţineau desagile, burdufurile de apă şi păturile făcute sul din spatele şeilor. Rand se uită la prietenii săi cu un zâmbet tremurat, încercând din toate puterile să pară într-adevăr nerăbdător de plecare.

Mat remarcă pentru prima oară sabia de la brâul lui Rand şi arată înspre ea cu degetul.

— Eşti pe cale să devii Străjer?

Scoase un hohot de râs, dar se opri brusc, aruncând o privire spre Lan. Aparent, Străjerul nu băgase de seamă.

— Sau cel puţin gardă de neguţător, continuă Mat, cu un rânjet care părea puţin forţat.

Îşi ridică arcul, cântărindu-l în mână.

— Pentru el nu-i de ajuns o armă de om cinstit.

Rand se gândi o clipă să îşi fluture sabia, dar faptul că Lan era acolo îl făcu să se răzgândească. Străjerul nici măcar nu se uita înspre el, dar Rand era sigur că bărbatul era atent la tot ce se petrecea în jur. Aşa că spuse pe un ton exagerat de firesc:

— S-ar putea să îmi fie de folos.

Ca şi cum nu era nimic neobişnuit în a avea o sabie.

Perrin făcu o mişcare, încercând să ascundă ceva sub mantie. Rand zări o cingătoare lată de piele în jurul brâului ucenicului fierar, iar de un ochete atârna o secure.

— Ce ai acolo? întrebă el.

— Gardă de neguţător, de bună seamă, râse dispreţuitor Mat.

Tânărul pletos se uită încruntat la Mat, într-un fel care sugera că se întrecuse cu gluma, apoi oftă din greu şi îşi dădu mantia la o parte, scoţând la iveală securea. Nu era o unealtă obişnuită de pădurar. Tăişul lat în formă de semilună de o parte a cozii şi vârful curbat de cealaltă parte o făceau să pară tot atât de ciudată pentru Cele Două Râuri ca sabia lui Rand. Cu toate acestea, Perrin îşi sprijini mâna pe ea, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.

— L-a făcut jupân Luhhan, cu vreo doi ani în urmă, pentru garda unui cumpărător de lână. Dar când a fost gata, individul nu a mai vrut să plătească suma pentru care se înţeleseseră, iar jupân Luhhan nu a vrut să ia mai puţin. Mi-a dat-o mie când – îşi drese glasul, apoi îi aruncă lui Rand aceeaşi privire încruntată şi ameninţătoare cu care se uitase mai devreme la Mat –, când m-a găsit servindu-mă de ea. A spus că ar fi mai bine să îl iau eu, căci tot nu îi era de niciun folos.

— Servindu-te de ea, chicoti Mat, dar, în momentul în care Perrin ridică privirea, se grăbi să îi facă semn să se liniştească.

— Întocmai. E bine ca măcar unul dintre noi să ştie să se folosească de o armă adevărată.

— Arcul ăla e o armă adevărată, spuse Lan pe neaşteptate, îşi lăsă mâna să cadă pe şaua calului său mare şi negru şi îi privi cu gravitate. Şi tot aşa şi praştiile pe care le-am văzut la voi. Nu are nici o importanţă că până acum nu le-aţi folosit decât ca să vânaţi iepuri sau ca să alungaţi lupii din preajma oilor. Orice obiect poate fi o armă în mâna bărbatului sau a femeii care are curajul şi voinţa de a-l îl folosi ca atare. Acest lucru trebuie să vă fie foarte limpede înainte să plecăm din Ţinutul celor Două Râuri, înainte să părăsim Emond’s Field, dacă vreţi să ajungeţi teferi în Tar Valon – chiar şi fără ameninţarea trolocilor.

Vocea şi chipul lui, reci ca gheaţa şi de duritatea pietrei de mormânt, le înăbuşi zâmbetele şi vorbele. Perrin făcu o strâmbătură şi îşi trase la loc mantia peste secure. Mat se uita ţintă la picioare şi amesteca paiele de pe jos cu vârful încălţărilor. Străjerul mormăi ceva şi se întoarse la cai, iar tăcerea se prelungi.

— Nu prea seamănă cu ce era în poveşti, vorbi în cele din urmă Mat.

— Ştiu şi eu, răspunse Perrin, ursuz. Troloci, un Străjer, o femeie Aes Sedai. Ce altceva mai vrei?

— O Aes Sedai, murmură Mat, ca şi cum i s-ar fi făcut dintr-odată frig.

— O crezi, Rand? întrebă Perrin. Vreau să spun, ce ar putea vrea trolocii de la noi?

Se uitară cu toţii, în acelaşi timp, pe furiş, spre Străjer. Lan părea absorbit de chinga de la şaua iepei albe, dar toţi trei se îndreptară spre uşa grajdului, cât mai departe de el. Chiar şi aşa, se înghesuiră unul într-altul şi vorbiră cu glas scăzut. Rand dădu din cap.

— Nu ştiu, dar a avut dreptate când a spus că numai fermele noastre au fost atacate. Şi aici, în sat, prima dată au atacat casa jupânului Luhhan şi fierăria. L-am întrebat pe Staroste. E foarte uşor să crezi că pe noi ne urmăresc.

Deodată îşi dădu seama că amândoi îl ţintuiau cu privirea.

— L-ai întrebat pe Staroste? spuse Mat neîncrezător. Dar Moiraine ne zisese să nu vorbim cu nimeni despre asta.

— Nu i-am spus de ce întreb, protestă Rand. Vrei să spui că voi nu aţi vorbit cu nimeni? Nu aţi spus nimănui că plecaţi?

Perrin dădu din umeri, parcă apărându-se.

— Moiraine Sedai a spus să nu pomenim nimănui nimic.

— Am lăsat răvaşe, zise Mat. Pentru familie. O să le găsească dimineaţă. Rand, maică-mea crede că Tar Valon este cel mai primejdios loc după Shayol Ghul.

Chicoti, încercând să arate că nu era de aceeaşi părere cu ea, dar nu sună prea convingător.

— Ar încerca să mă închidă în beci dacă ar crede că îmi trece măcar prin cap să mă duc acolo.

— Jupân Luhhan e de neclintit, adăugă Perrin, iar jupâneasa Luhhan e şi mai îndărătnică. Dacă ai fi văzut-o umblând prin dărâmături, spunând că nădăjduieşte ca trolocii să vina înapoi ca să poată pune mâna pe ei…

— Arde-m-ar focul, Rand, exclamă Mat, ştiu că e o Aes Sedai, dar trolocii au fost într-adevăr aici. Ne-a zis să nu spunem nimănui. Dacă nici măcar o femeie Aes Sedai nu ştie ce să facă într-o astfel de împrejurare, cine ar putea şti?

— Nu ştiu.

Rand îşi frecă fruntea cu mâna. Îl durea capul. Nu putea să îşi scoată visul acela din minte.

— Tatăl meu o crede. Cel puţin a fost de acord că trebuie să plecăm.

Moiraine apăru pe neaşteptate în uşă.

— Ai vorbit cu tatăl tău despre această călătorie?

Era îmbrăcată în gri închis din cap până-n picioare, cu fusta despicată ca să poată calări bărbăteşte, iar inelul cu şarpe era singurul obiect din aur pe care îl purta acum. Rand se uită la toiagul ei; în ciuda flăcărilor pe care le văzuse, pe toiag nu era nici o urmă de arsură, nici măcar de funingine.

— Nu puteam pleca fără să îi spun.

Moiraine îl privi câteva clipe, cu buzele strânse, apoi se întoarse spre ceilalţi.

— Şi voi aţi fost de părere că un răvaş nu este de ajuns?

Mat şi Perrin se grăbiră să răspundă, asigurând-o că nu făcuseră decât să lase răvaş, aşa cum le spusese. Încuviinţând din cap, Moiraine le făcu semn să tacă, şi se uită pătrunzător la Rand.

— Ce s-a întâmplat este deja ţesut în Pânză. Lan?

— Caii sunt gata, anunţă Străjerul, şi avem destule provizii ca să ajungem până la Baerlon, ba chiar să ne mai rămână. Putem pleca oricând. Cel mai bine ar fi chiar acum.

— Nu fără mine.

Egwene se strecură în grajd, cu şalul înfăşurat ca o bocceluţă în braţe. Rand aproape căzu din picioare.

Sabia lui Lan era pe jumătate scoasă din teacă; când văzu cine este, o vârî la loc, iar privirea îi deveni inexpresivă. Perrin şi Mat începură să bâiguie ceva, încercând să o convingă pe Moiraine că nu îi spuseseră lui Egwene despre plecare. Femeia Aes Sedai nu îi băgă în seamă; se uita pur şi simplu la Egwene, lovindu-se uşor cu degetul peste buze.

Egwene îşi acoperise capul cu gluga mantiei de culoare cafeniu închis, dar nu îndeajuns cât să îi ascundă îndrăzneala cu care o privi pe Moiraine.

— Am tot ce îmi trebuie. Şi mâncare. Şi refuz să rămân aici. Probabil că nu o să mai am niciodată ocazia să văd lumea care se întinde dincolo de Ţinutul celor Două Râuri.

— Asta nu e o călătorie de plăcere în Codrul cu Bălţi, Egwene, bombăni Mat, dar făcu un pas înapoi când o văzu uitându-se la el pe sub sprâncene.

— Mulţumesc, Mat. Ştiam şi singură. Crezi că doar voi trei vreţi să vedeţi ce e dincolo? Visez şi eu la asta de tot atâta timp cât şi voi, şi nici prin cap nu-mi trece să scap ocazia.

— Cum ai aflat că plecăm? se interesa Rand. Oricum, nu poţi merge cu noi. Nu plecam pentru că vrem. Ne urmăresc trolocii.

Se uită îngăduitoare la el, iar Rand se înroşi şi încremeni de indignare.

— În primul rând, îi spuse ea cu blândeţe, l-am văzut pe Mat furişându-se, încercând din răsputeri să nu fie văzut. L-am văzut pe Perrin încercând să ascundă ciudăţenia aia de secure uriaşă sub mantie. Ştiam că Lan cumpărase un cal, şi mi-am pus deodată întrebarea de ce avea nevoie de încă unul. Şi dacă a cumpărat unul însemna că putea să mai cumpere şi alţii. Asta şi faptul că Mat şi Perrin se furişau ca nişte viţei care voiau să treacă drept vulpi… ei bine, nu vedeam decât o explicaţie. Nu ştiu dacă mă miră sau nu să te găsesc aici, Rand, după toate istorisirile tale despre vise. Dar atâta vreme cât Mat şi Perrin erau părtaşi, ar fi trebuit să mă gândesc că o să fii şi tu aici.

— Trebuie să plec, Egwene, şopti Rand. Toţi trebuie să plecăm, altfel trolocii o să se întoarcă.

— Trolocii! râse Egwene neîncrezătoare. Rand, dacă ai hotărât să vezi lumea, foarte bine, dar scuteşte-mă de poveştile tale prosteşti.

— E adevărat, întări Perrin, iar Mat începu:

— Trolocii…

— Destul, zise Moiraine încetişor, dar vorbele ei le întrerupseră discuţia cu precizia unui bisturiu. A mai observat cineva toate astea?

Vocea îi era blândă, dar Egwene înghiţi în sec şi îşi îndreptă spatele înainte să răspundă.

— După noaptea trecuta oamenii nu se gândesc decât cum să reclădească şi ce să facă dacă se va întâmpla din nou. Nu sunt în stare să vadă nimic altceva dacă nu le este băgat sub nas. Şi nu am spus nimănui ce bănuiam. Nimănui.

— Foarte bine, rosti Moiraine după câteva clipe. Poţi veni cu noi.

O expresie uimită traversă chipul lui Lan. Dispăru într-o clipită, faţa sa îşi redobândi calmul, dar izbucni furios:

— Nu, Moiraine!

— Acum e parte din Pânză, Lan.

— E absurd! ripostă el. Nu există niciun motiv să vină cu noi; dimpotrivă, există toate motivele să rămână aici.

— Există un motiv, vorbi Moiraine calm. Este parte din Pânză, Lan.

Faţa încremenită a Străjerului rămase inexpresivă, dar acesta dădu uşor din cap a încuviinţare.

— Dar o să ne urmărească trolocii, Egwene, interveni Rand. Nu o să fim în siguranţă până nu ajungem în Tar Valon.

— Nu încerca să mă sperii ca să rămân, răspunse ea. Merg şi eu.

Rand cunoştea acest ton. Nu-l mai auzise de când Egwene hotărâse că şi copiii se puteau căţăra în cei mai înalţi copaci, dar şi-l aducea foarte bine aminte.

— Dacă eşti de părere că o să-ţi placă să fii urmărită de troloci, începu el, dar Moiraine îl întrerupse.

— Nu avem vreme pentru asta. Până în zori trebuie să ajungem cât mai departe. Rand, dacă o lăsăm aici, poate să ridice tot satul în picioare înainte să apucăm să facem o milă, iar asta sigur l-ar pune în gardă pe Myrddraal.

— N-aş face asta, protestă Egwene.

— Poate să ia calul Menestrelului, glăsui Străjerul. O să-i las destui bani ca să îşi cumpere altul.

— Asta nu se va putea, se auzi vocea puternică a lui Thom Merrilin din podul cu fân. De data aceasta sabia lui Lan ieşi de tot din teacă şi nu o puse la loc în timp ce se uita în sus înspre Menestrel. Thom aruncă jos o pătură făcută sul, apoi îşi aruncă în spate cutia cu flautul şi harpa şi îşi puse pe umeri două desăgi umflate.

— Satul ăsta nu mai are nevoie de mine acum şi, pe de altă parte, nu am fost niciodată în Tar Valon. Şi deşi călătoresc de obicei singur, după noaptea trecută nu mă voi împotrivi la ideea de a călători cu cineva.

Străjerul îi aruncă lui Perrin o privire piezişă, iar Perrin se foi stânjenit.

— Nu m-am gândit să mă uit în pod, murmură el.

În timp ce Menestrelul cu picioare lungi cobora din pod pe scară, Lan vorbi, pe un ton scorţos.

— Şi aceasta este parte din Pânză, Moiraine Sedai?

— Totul este parte din Pânză, vechiul meu prieten, răspunse Moiraine cu blândeţe. Nu putem alege. Dar o să vedem.

Thom puse piciorul jos şi se întoarse cu spatele la scară, scuturându-şi fânul de pe mantia acoperită de petice.

— De fapt, spuse el pe un ton mai firesc, s-ar putea spune că ţin să călătoresc cu cineva. Mi-am petrecut multe ceasuri la o cană de bere încercând să mă gândesc cum am să-mi sfârşesc zilele. Negreşit, nu vreau să ajung în ghearele unui troloc.

Se uită chiorâş la sabia Străjerului.

— Nu-i nevoie. Nu sunt o bucată de brânză care trebuie tăiată.

— Jupân Merrilin, spuse Moiraine, trebuie să plecam repede, şi aproape sigur ne îndreptăm spre mari primejdii. Trolocii sunt încă aproape, iar noi vom merge noaptea. Eşti convins că vrei să ne însoţeşti?

Thom îi privi pe toţi cu un zâmbet batjocoritor.

— Dacă nu este prea primejdios pentru fată, nu poate fi prea primejdios nici pentru mine. Pe lângă asta, ce Menestrel nu ar fi gata să înfrunte niscai primejdii ca să ajungă în Tar Valon?

Moiraine încuviinţă, iar Lan vârî sabia în teacă. Rand se întrebă brusc ce s-ar fi întâmplat dacă Thom s-ar fi răzgândit sau dacă Moiraine nu ar fi încuviinţat. Menestrelul începu să îşi înşeueze calul ca şi cum nu s-ar fi gândit niciodată la altceva, dar Rand observă că se uită de mai multe ori la sabia lui Lan.

— Bine, rosti Moiraine. Ce cal îi dăm lui Egwene?

— Caii neguţătorului ambulant sunt la fel de răi ca şi caii Dhurran, răspunse Străjerul acru. Sunt puternici, dar merg încet.

— Bela, propuse Rand, iar privirea pe care i-o aruncă Lan îl făcu să îşi dorească să nu fi vorbit.

Ştia că nu o poate face pe Egwene să se răzgândească, aşa că nu îi mai rămânea decât să dea o mână de ajutor.

— Poate că Bela nu e la fel de iute ca restul cailor, dar e puternică. Am mers şi eu cu ea câteodată. Poate să ţină pasul.

Lan se uită în despărţitura unde se afla Bela, murmurând ceva în barbă.

— S-ar putea să fie ceva mai bună decât ceilalţi, spuse el în cele din urmă. Îmi închipui că n-avem de ales.

— Atunci va trebui să ne mulţumim cu ea, încheie Moiraine. Rand, găseşte o şa pentru Bela. Hai, repede! Am zăbovit deja prea mult.

Rand alese în grabă o şa şi o pătură din şopron, apoi o aduse pe Bela din grajd. Când îi puse şaua, iapa se uită la el cu o privire somnoroasă şi surprinsă. Nu era obişnuită, căci Rand călărea fără şa. Îşi linişti iapa în timp ce îi strângea chingile, iar Bela acceptă ciudăţenia situaţiei, mulţumindu-se să scuture doar din coamă. Rand lua bocceluţa lui Egwene şi o legă în spatele şeii, iar ea urcă pe cal şi îşi potrivi fustele. Nu erau despicate ca să călărească bărbăteşte, aşa ca i se vedeau ciorapii de lână până la genunchi. Purta aceleaşi încălţări din piele moale ca toate fetele din sat. Nu erau potrivite nici pentru a merge la Dealul Străjii, darămite până la Tar Valon.

— Tot mai cred că nu ar trebui să vii, şopti el. Nu am născocit povestea cu trolocii. Dar îţi promit că voi avea grija de tine.

— Poate că eu voi avea grija de tine, răspunse ea pe un ton glumeţ.

Văzându-i privirea exasperată, zâmbi şi se aplecă să îi netezească părul.

— Ştiu că o să ai grijă de mine, Rand. O să avem fiecare grijă de celălalt. Dar acum ar fi mai bine să te îngrijeşti să te urci pe cal.

Îşi dădu seama că toţi ceilalţi încălecaseră şi îl aşteptau pe el. Singurul cal rămas fără călăreţ era Noruţ, un cal înalt şi sur cu coama şi coada negre, care îi aparţinea – sau îi aparţinuse – lui Jon Thane. Se urcă în şa, nu fără greutate, căci Noruţ îşi scutura capul şi se cabra când Rand încercă să îşi pună piciorul în scară, iar teaca sabiei i se încurca între picioare. Nu fusese o întâmplare că prietenii săi nu îl aleseseră pe Noruţ. Jupân Thane îl punea pe surul cel aprig să se întreacă adesea cu alţi cai ai neguţătorilor, iar Rand nu auzise să fi pierdut vreodată, dar nici nu auzise că Noruţ ar fi fost vreodată uşor de călărit. Probabil că Lan plătise o avere ca să îl convingă pe morar să îl vândă. Când se aşeză în şa, mişcările lui Noruţ se înteţiră, ca şi cum surul ar fi fost nerăbdător să plece. Rand apucă puternic frâiele şi încercă să îşi spună că nu-i se va întâmpla nimic. Poate ca dacă reuşea să se convingă pe sine, reuşea să îşi convingă şi calul.

O bufniţă ţipă în noapte, iar sătenii tresăriră înainte de a-şi da seama ce era. Scoaseră un râset nervos şi se priviră ruşinaţi.

— Data viitoare şoarecii de câmp o să ne facă să ne urcăm în copac, vorbi Egwene, cu un chicotit şovăielnic.

Lan dădu din cap.

— Mai bine ar fi fost lupi.

— Lupi?! exclamă Perrin, iar Străjerul îi făcu cinstea de a-i arunca o privire inexpresivă.

— Lupilor nu le plac trolocii, fierarule, şi nici trolocilor nu le plac lupii, şi de altfel nici câinii. Dacă aş auzi lupii urlând, aş fi sigur că nu sunt troloci în preajmă care să ne pândească.

Porni în noapte, la lumina lunii, călărind încet pe calul său mare şi negru.

Moiraine îl urmă fără să şovăie o clipă, iar Egwene se ţinea aproape de ea. Rand şi Menestrelul încheiau plutonul, venind în urma lui Mat şi Perrin. Spatele hanului era cufundat în întuneric şi tăcere, iar curtea era plină de umbrele pestriţe aruncate de lună. Zgomotul înăbuşit al copitelor se stinse repede, pierzându-se în noapte. În întuneric, mantia îl făcea pe Străjer să pară şi el o umbră. Doar nevoia de a-l lăsa să deschidă drumul îi făcea pe ceilalţi să nu se înghesuie în jurul lui. Nu avea să fie deloc uşor să iasă din sat fără să fie văzuţi, hotărî Rand pe când se apropiau de poartă. Cel puţin fără să fie văzuţi de săteni. La multe ferestre din sat se vedeau lumini palide, gălbui şi, deşi aceste licăriri păreau foarte mici în noapte, în dreptul lor se vedeau adesea siluete – siluetele sătenilor care stăteau de veghe ca să vadă ce le aduce noaptea. Nimeni nu voia să mai fie luat prin surprindere.

Ajuns în partea cea mai întunecata de lângă han, tocmai când se pregătea să iasă din curtea grajdului, Lan se opri brusc, cerându-le tăios să facă linişte. Răsuna zgomot de cizme pe Podul de Căruţe, şi ici şi colo pe pod lumina lunii făcea să sclipească bucăţi de metal. Cizmele tropăiau pe pod, făcând să scrâşnească pietrele, şi se apropiau cu iuţeală de han. Nu se auzea niciun sunet dinspre cei aflaţi în umbră. Rand bănuia că prietenilor lui le era prea teamă ca să mai facă vreun zgomot. Şi el era înspăimântat.

Paşii se opriră în faţa hanului, în spaţiul întunecat de dincolo de lumina slabă aruncată de ferestrele din sala cea mare. Rand îşi dădu seama cine erau doar în momentul în care Jon Thane făcu un pas înainte, cu o suliţă sprijinită pe umărul său voinic şi cu pieptul strâns într-un pieptar vechi acoperit cu discuri de oţel: vreo doisprezece bărbaţi din sat şi de la fermele din apropiere, unii purtând coifuri sau bucăţi de armură care zăcuseră timp de generaţii în poduri, acoperite de praf, toţi înarmaţi cu suliţe, topoare sau halebarde ruginite.

Morarul aruncă o privire iscoditoare prin ferestrele de la sala cea mare, apoi se întoarse şi spuse tăios:

— Nu pare să fie nimic aici.

Ceilalţi formară două şiruri neregulate în spatele lui şi porniră mărşăluind în noapte, ca şi cum ar fi ascultat de ritmul a trei tobe diferite.

— Doi troloci Dha’vol şi s-a zis cu ei, murmură Lan după ce zgomotul cizmelor lor se stinse; dar la urma urmei au ochi şi urechi.

Îşi întoarse armăsarul.

— Haideţi!

Încet, fără zgomot, Străjerul îi conduse înapoi prin curtea grajdului, apoi de-a lungul malului printre sălcii, până la Izvorul de Vin. Într-atât de aproape de râu, încât apa rece şi repede care scânteia în jurul picioarelor cailor era îndeajuns de mare încât să atingă tălpile călăreţilor.

Urcând pe celălalt mal, şirul de cai îşi continuă drumul şerpuit sub conducerea îndemânatică a Străjerului, ţinându-se departe de casele din sat. Din când în când Lan se oprea, făcându-le semn să nu scoată niciun sunet, cu toate că nimeni nu auzea şi nu vedea nimic. De fiecare dată totuşi, la puţin timp după ce făcea asta, trecea o patrulă de săteni şi fermieri. Încetul cu încetul, se îndreptau spre marginea de la miazănoapte a satului.

Rand se uită iscoditor la casele cu acoperişuri înalte cufundate în întuneric, încercând să-şi le întipărească în minte. „Halal aventurier sunt”, îşi spuse el. Nici nu ieşise încă din sat şi deja îi era dor de casă. Dar se uită mai departe în jur.

Trecură şi de ultimele ferme de la marginea satului şi îşi continuară drumul prin câmp, paralel cu Calea Nordului care ducea la Taren Ferry. Rand îşi spuse că niciun alt cer nu se putea asemui cu cel din Ţinutul celor Două Râuri. Întinderea întunecată a văzduhului părea nesfârşită şi miliarde de stele sclipeau ca nişte luminiţe într-o mare de cristal. Luna, de o rotunjime aproape desăvârşită, era atât de aproape, încât, dacă întindea mâna, ar fi putut-o atinge, iar…

O siluetă neagră trecu în zbor prin faţa globului de argint al lunii. Rand tresări fără să vrea, oprind calul din mers. „E doar un liliac”, încercă el să îşi spună, deşi ştia că nu este adevărat. Liliecii nu erau deloc o privelişte neobişnuită prin aceste ţinuturi – îi vedeai adesea seara, repezindu-se după muşte şi alte insecte. Aripile acestei fiinţe aveau aceeaşi formă, dar se mişcau cu bătăile molcome şi puternice ale unei păsări de pradă. Vâna – felul în care se învârtea, descriind arcuri largi, nu lăsa nici o urmă de îndoială. Dar mai îngrijorătoare era mărimea acestei creaturi. Un liliac adevărat ar fi trebuit să se afle la câţiva paşi ca să pară atât de mare faţă de lună. Încercă să îşi dea seama cât de departe era cu adevărat şi cât de mare. Trebuia să aibă corpul ca de om, iar aripile… Trecu iarăşi prin faţa lunii, apoi se năpusti în jos, lăsându-se înghiţit de noapte.

Străjerul îl prinse de mână, iar Rand îşi dădu seama că Lan se întorsese după el.

— La ce tot stai şi te uiţi, băiete? Trebuie să ne continuăm drumul.

Ceilalţi aşteptau în spatele lui Lan.

Cu toate că se aştepta să-i se spună că se lăsase biruit de teama de troloci, Rand îi povesti ce văzuse. Spera că Lan îi va spune că fusese într-adevăr un liliac sau o nălucire.

Străjerul mormăi un singur cuvânt, ca şi cum i-ar fi provocat greaţă.

— Draghkar.

Egwene şi ceilalţi se uitară neliniştiţi la cer, în toate părţile, iar Menestrelul scoase un oftat înfundat.

— Da, încuviinţă Moiraine. Nu putem spera că ne înşelăm. Iar dacă Myrddraalul are un Draghkar în slujba sa, o să afle curând unde suntem – asta dacă nu cumva ştie deja. Trebuie să mergem cât mai repede. S-ar putea să izbutim să ajungem la Taren Ferry înaintea Myrddraalului, iar trolocii lui nu vor înainta cu aceeaşi iuţeală ca noi.

— Dar ce sunt Dragkharii? întrebă Egwene.

De data aceasta Thom Merrilin fu cel care îi răspunse, pe un ton aspru.

— În războiul de la sfârşitul Vârstei Legendelor au apărut creaturi mai înfricoşătoare decât trolocii şi Jumate-Oamenii.

Moiraine îşi întoarse dintr-odată capul spre el. Nici măcar întunericul nu îi putea ascunde asprimea din privire. Înainte însă ca vreunul dintre ei să apuce să mai întrebe ceva, Lan începu să dea ordine:

— Acum o să ne îndreptăm spre Calea Nordului. Dacă ţineţi la viaţă, urmaţi-mă îndeaproape şi nu vă îndepărtaţi unii de alţii.

Îşi struni calul, iar ceilalţi galopară în urma lui, fără să scoată o vorbă.

CAPITOLUL 11 • Drumul spre Taren Ferry

Caii goneau pe Calea Nordului, îndreptându-se cu iuţeală spre miazănoapte, cu coamele şi cozile fluturând în lumina lunii, lovind ritmic cu copitele pământul bătătorit. Lan era în frunte – calul negru şi călăreţul învăluit în umbră abia se desluşeau în noaptea rece. Iapa albă a lui Moiraine, care mergea în pas cu armăsarul, părea o săgeată palidă ţâşnind în întuneric. Ceilalţi formau un şir în spatele lor, ca şi cum ar fi fost toţi legaţi de o funie nevăzută al cărei capăt se afla în mâna Străjerului.

Rand era ultimul din şir, exact în spatele lui Thom Merrilin; ceilalţi erau undeva mai în faţă. Menestrelul nu întorcea deloc capul, mulţumindu-se să vadă încotro aleargă şi nu de ce anume fuge. Dacă din spate ar fi apărut cumva trolocii, sau Pieritul pe calul său tăcut, sau fiinţa aceea zburătoare, Draghkarul, Rand era cel care ar fi trebuit să dea alarma.

La fiecare câteva minute apuca frâiele şi coama lui Noruţ cu străşnicie şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine ce se petrece în urma lui. Draghkarul… „Mai primejdios decât trolocii şi Pieritul”, spusese Thom. Dar cerul era pustiu, iar pământul era cufundat în beznă şi umbre. Umbre care ar fi putut ascunde o armată întreagă.

Acum că putea alerga după pofta inimii, surul se năpusti în noapte ca un strigoi, ţinând cu uşurinţă pasul cu armăsarul lui Lan. Dar Noruţ voia să meargă şi mai repede. Voia să îl prindă din urmă pe calul cel negru, se sforţa să îl ajungă. Rand trebuia să strângă cu putere frâiele ca să îl mai domolească. Noruţ se împotrivea din toate forţele, ca şi cum ar fi fost vorba despre o întrecere şi încerca, la fiecare pas, să devină el stăpânul. Rand se agăţă de şa şi de hăţuri, încordându-şi toţi muşchii. Spera din tot sufletul că Noruţ nu o să simtă cât de neliniştit este. Dacă ar fi simţit, de bună seamă l-ar fi aruncat din şa.

Cu trupul lipit de spatele lui Noruţ, Rand se uita îngrijorat la Bela şi la călăreaţa sa. Când spusese că iapa cea flocoasă putea ţine pasul cu ceilalţi cai, nu se gândise că vor galopa fără oprire. Acum Bela alerga cum nu o crezuse niciodată în stare. Lan nu fusese de acord ca Egwene să îi însoţească. Ar încetini oare de dragul ei dacă pe Bela ar lăsa-o puterile? Sau ar încerca să o lase să se descurce singură? Moiraine şi Străjerul erau de părere că Rand şi prietenii săi erau oarecum importanţi, dar, cu toate că Moiraine vorbise despre Pânză, Rand nu credea că o considerau şi pe Egwene importantă.

Dacă Bela rămânea în urmă, nu avea de gând să o abandoneze, indiferent ce ar fi spus Moiraine şi Lan. Dar din urmă veneau trolocii şi Pieritul. Din urmă venea Draghkarul. Cu toată puterea disperării, îi strigă în tăcere Belei să alerge ca vântul, încercă în tăcere să îi dea curaj. „Fugi!” I se făcu pielea de găină, iar oasele parcă îi îngheţaseră, gata să se crape. „Lumina să te-ajute, fugi!” Iar Bela alerga.

Goneau tot înainte, spre miazănoapte, iar timpul nu mai exista. Din când în când zăreau luminile de la vreo fermă, dar numai pentru o clipită. Lătraturile câinilor se pierdeau în întuneric sau conteneau brusc când animalele credeau că i-au izgonit. Alergau prin bezna străpunsă doar de lumina palidă şi apoasă a lunii; fără de veste, copacii de pe marginea drumului se înălţau ameninţători deasupra lor, apoi piereau fără urmă. Erau învăluiţi în negură, iar zgomotul ritmic al copitelor nu era tulburat decât de ţipătul stingher şi trist al vreunei păsări de noapte.

Lan încetini pe neaşteptate, apoi opri întregul şir de cai. Rand nu ştia prea sigur de cât timp călăreau, dar simţea o durere surdă în picioare de la şa. În faţa lor scânteiau luminiţe, ca şi cum un întreg roi de licurici şi-ar fi făcut sălaş printre copaci.

Rand se uită nedumerit la mulţimea de luminiţe, apoi rămase cu gura căscată de mirare. Licuricii erau de fapt ferestre, ferestrele caselor risipite pe coastele şi vârful unui deal. Era Dealul Străjii. Nu îi venea să creadă că ajunseseră atât de departe. Pesemne că nimeni nu mai străbătuse drumul acesta cu atâta iuţeală. Urmând exemplul lui Lan, Rand şi Thom Merrilin descălecară. Noruţ stătea cu capul în jos, răsuflând greu. Pe gât şi pe umeri i se zăreau urme de spumă, aproape confundându-se cu pielea lui cenuşie. Rand îşi spuse că Noruţ nu ar mai putea purta pe nimeni în şa în noaptea aceea.

— Oricât aş vrea să las toate satele astea în urmă, grăi Thom, câteva ore de odihnă ne-ar prinde foarte bine. Cred că avem destul avans ca să ne putem permite să zăbovim puţin, nu?

Rand se întinse, frecându-şi şalele.

— Dacă tot ne oprim în Dealul Străjii până în zori, mai bine am urca până în vârf.

O pală răzleaţă de vânt aduse cu sine o frântură de cântec din sat şi un miros îmbietor de mâncare care îi lăsă gura apă. În Dealul Străjii oamenii încă mai sărbătoreau. Trolocii nu le stricaseră sărbătoarea de Bel Tine. Se uită după Egwene. Se prăbuşise de oboseală şi stătea sprijinită de Bela. Şi ceilalţi descălecau, oftând şi întinzându-se, să-şi mai aline durerea din trup. Doar Străjerul şi femeia Aes Sedai nu păreau a fi istoviţi.

— N-aş zice nu la nişte cântece, intră Mat în vorbă, cu un glas ostenit. Şi poate şi o bucată de plăcintă de oaie la Mistreţul Alb. Făcu o pauză, apoi adăugă: N-am fost niciodată dincolo de Dealul Străjii. Mistreţul Alb nu e nici pe departe la fel de bun ca hanul Izvorul de vin.

— Nu-i chiar aşa de rău la Mistreţul Alb, spuse Perrin. Aş vrea şi eu o plăcintă de oaie. Şi nişte ceai fierbinte, să îmi scoată frigul din oase.

— Nu ne putem opri până nu traversăm Tarenul, anunţă Lan tăios. Putem poposi cel mult câteva minute.

— Dar caii, protestă Rand. O să-i omorâm dacă mergem mai departe în noaptea asta. Moiraine Sedai, de bună seamă…

O zărise mergând printre cai, dar nu băgase de seamă ce făcea. Acum îl dădu la o parte şi îşi puse mâinile pe gâtul lui Noruţ. Rand tăcu. Dintr-odată, calul îşi ridică puţin capul, nechezând uşor, aproape smulgând hăţurile din mâna lui Rand. Surul făcu un pas în lături. Era la fel de odihnit ca şi cum ar fi petrecut o săptămână întreagă în grajd. Fără să scoată o vorbă, Moiraine se îndreptă spre Bela.

— Nu ştiam că poate face aşa ceva, îi şopti Rand lui Lan, cu obrajii în flăcări.

— Ar fi trebuit să bănuieşti, răspunse Străjerul. Ai văzut cum l-a îngrijit pe tatăl tău. O să facă să dispară toată oboseala. Mai întâi a cailor, apoi a voastră.

— A noastră. Şi voi?

— Eu nu am nevoie, păstorule. Nu încă. Şi nici ea. Ce face pentru ceilalţi nu poate face şi pentru ea. Numai unul dintre noi va face drumul ăsta obosit. Mai bine ai spera că nu va obosi prea tare înainte să ajungem în Tar Valon.

— Şi ce se va întâmpla dacă oboseşte? îl întrebă Rand pe Străjer.

— Ai avut dreptate în privinţa Belei, Rand, îi spuse Moiraine de acolo de lângă iapă. E puternică şi la fel de încăpăţânată ca voi toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri. Oricât de ciudat ar părea, este cea mai puţin obosită.

Un ţipăt sfâşie întunericul, parcă scos de un om străpuns de o mie de cuţite, şi o pereche de aripi se abătu deasupra capetelor lor. Umbra care îi învăluia deveni şi mai întunecoasă. Caii se dădură înapoi, înfricoşaţi.

Draghkarul bătu din aripi, iar lui Rand i se păru că aerul devine vâscos şi lipicios, ca şi cum s-ar fi trezit în mijlocul unui coşmar. Nici nu apucă să-i se facă teamă, că Noruţ şi sări în aer, scoţând la rândul lui ţipete puternice, răsucindu-se în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să dea jos de pe el ceva care-i se agăţase de piele. Rand, care ţinea hăţurile, fu izbit de pământ şi târât pe jos. Noruţ necheza ca şi cum ar fi fost atacat de o haită de lupi.

Reuşi cumva să nu dea drumul la hăţuri; se ajută de cealaltă mână şi de picioare ca să se ridice la loc. Sărea şi se clătina, tot încercând să nu se mai lase doborât la pământ. Respira întretăiat. Nu îl putea lăsa pe Noruţ să scape. Disperat, întinse mâna, de-abia atingând căpăstrul. Noruţ se dădu înapoi, ridicându-l în aer; Rand nu putu decât să încerce să se ţină, sperând că totuşi calul se va linişti.

Rand căzu, zdruncinându-se din toate încheieturile; surul se potoli dintr-odată, şi acum tremura, cu nările fremătând, ochii privind în gol şi picioarele înţepenite. Şi Rand tremura, agăţat de căpăstru. „O fi fost şi dobitocul ăsta zguduit”, îşi spuse el. Respiră adânc, dar cu greutate, de câteva ori. Abia după aceea avu curaj să se uite în jur să vadă ce se întâmplase cu ceilalţi.

Peste tot domnea haosul. Tovarăşii săi de drum strângeau cu străşnicie hăţurile cailor zbuciumaţi, încercând, fără prea mare succes, să domolească animalele care se tot dădeau înapoi, călcându-se în picioare. Doar doi călăreţi păreau a nu avea nici o grijă. Moiraine stătea dreaptă în şa, iar iapa cea albă se îndepărta cu paşi delicaţi de harababura de nedescris, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. Lan era în picioare, privind scrutător cerul, cu sabia într-o mână şi hăţurile în cealaltă; armăsarul negru şi zvelt stătea liniştit lângă el.

În Dealul Străjii veselia contenise. Pesemne că şi cei din sat auziseră ţipătul. Rand ştia că vor rămâne o vreme tăcuţi, şi poate vor încerca să afle ce s-a întâmplat, apoi se vor întoarce la treburile lor. Nu va trece mult şi totul se va şterge; vor rămâne doar cântecele, mâncarea, dansurile şi voia bună. Poate că atunci când vor auzi ce s-a petrecut în Emond’s Field, unii îşi vor mai aduce aminte şi îşi vor pune întrebări. Se auzi o scripcă, iar după o clipă şi un flaut. În sat sărbătoarea continua.

— Încălecaţi! le porunci Lan tăios.

Îşi vârî sabia în teacă şi urcă pe armăsar.

— Draghkarul nu s-ar fi arătat dacă nu i-ar fi spus deja Myrddraalului unde suntem.

Un alt ţipăt ascuţit se auzi de undeva de sus, mai slab, dar tot atât de strident. În Dealul Străjii muzica se opri brusc încă o dată.

— Acum e pe urmele noastre şi o să îi arate lui Jumate-Om drumul. Cred că e pe aproape.

Caii, acum odihniţi, dar înspăimântaţi, se ridicau în două picioare şi se fereau din calea celor care voiau să încalece. Suduind, Thom Merrilin fu primul care reuşi să urce în şa, şi nu mai dură mult până izbutiră şi ceilalţi. Toţi în afară de unul.

— Grăbeşte-te, Rand, strigă Egwene.

Draghkarul scoase din nou un ţipat ascuţit, iar Bela apucă să facă vreo câţiva paşi înainte ca fata să reuşească să o strunească.

— Grăbeşte-te!

Rand tresări şi îşi dădu seama că, în loc să încerce să urce pe Noruţ, rămăsese pe loc, uitându-se la cer şi străduindu-se în zadar să vadă de unde veneau ţipetele acelea înfiorătoare. Mai mult, fără să bage de seamă, scosese sabia lui Tam din teacă, de parcă ar fi vrut să se lupte cu creatura înaripată.

Se înroşi, dar din fericire întunericul îi ascundea chipul. Ţinând cu o mână frâiele, vârî cu stângăcie sabia la loc în teacă, uitându-se pe furiş la ceilalţi. Moiraine, Lan şi Egwene îl priveau, dar nu ştia sigur cât vedeau cu adevărat la lumina lunii. Restul păreau prea preocupaţi să îşi ţină caii în frâu ca să se mai sinchisească şi de el. Puse o mână pe oblânc şi sări în şa, ca şi cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Avea cu siguranţă să afle mai târziu dacă vreunul dintre prietenii săi văzuse sabia – nu era momentul să se îngrijoreze din pricina asta.

De îndată ce urcă în şa, porniră din nou în galop, tot înainte, pe lângă dealul în formă de dom. Câinii din sat lătrau; nu treceau cu totul neobservaţi. „Sau poate că, de fapt, câinii simt mirosul trolocilor”, îşi spuse Rand. Curând, lătratul câinilor şi luminile satului pieriră în urma lor.

Galopau unul lângă celălalt, iar caii aproape că se loveau în timp ce fugeau. Lan le spuse să se împrăştie din nou, dar nimeni nu voia să rămână nici măcar o clipă singur în noapte. Din depărtare, de deasupra capetelor lor, se auzi un ţipăt. Străjerul renunţă şi îi lăsă să alerge la un loc.

Rand era chiar în spatele lui Moiraine şi al lui Lan, iar surul se căznea să îşi facă loc între calul negru al Străjerului şi iapa zveltă a femeii Aes Sedai. Egwene şi Menestrelul galopau pe lângă el, iar prietenii lui se înghesuiau în spate. Noruţ, îmboldit de ţipetele Draghkarului, alerga atât de repede, încât Rand nu l-ar fi putut potoli nici dacă ar fi încercat, dar tot nu reuşea să îi prindă din urma pe cei doi cai din faţă.

Ţipătul Draghkarului era mai înspăimântător decât întunericul. Bela cea voinică alerga în pas cu ceilalţi cai, cu gâtul întins, iar coada şi coama îi fluturau în vânt. „Moiraine nu a scăpat-o doar de oboseală – a mai făcut ceva.”

O vedea pe Egwene la lumina lunii, zâmbind de încântare. Părul îi flutura în vânt precum coamele cailor, iar strălucirea din privirea ei nu era doar răsfrângerea luminii lunii, Rand era sigur de asta. Rămase cu gura căscată de uimire până când înghiţi ceva şi începu să tuşească.

Pesemne că Lan întrebase ceva, căci Moiraine strigă deodată, cu o voce puternică, acoperind zgomotul vântului şi al copitelor:

— Nu pot! Cu atât mai puţin de pe un cal în galop. Nu pot fi ucişi cu uşurinţă, nici măcar atunci când îi vezi. Trebuie să fugim şi să nădăjduim.

Galopară printr-un petic de ceaţă subţire, care nu ajungea decât până la genunchii cailor. Noruţ trecu dincolo din două salturi, iar Rand clipi, întrebându-se dacă nu cumva i se păruse. Era prea frig ca să fie ceaţă. Alt petic de ceaţă trecu pe lângă ei, mai mare decât primul. Creştea, ca şi cum pâcla ar fi izvorât din pământ. Deasupra lor, se auzeau ţipetele furioase ale Draghkarului. Ceaţa îi învălătuci o clipă pe călăreţi, apoi se mistui, apăru din nou şi se făcu după aceea nevăzută în spatele lor.

Pâcla ca de gheaţă lăsă o umezeală rece pe faţa şi pe mâinile lui Rand. Apoi un zid de un cenuşiu deschis se ivi ameninţător în faţa lor şi deodată se treziră învăluiţi. Ceaţa groasă înăbuşea zgomotul copitelor, iar ţipetele de deasupra lor păreau îndepărtate, ca şi cum ar fi trecut printr-un zid. Acum Rand de-abia mai putea desluşi silueta lui Egwene şi a lui Thom Merrilin, care călăreau lângă el.

Lan nu încetini.

— Nu e decât un singur loc unde putem merge, strigă el, iar vocea îi era spartă şi părea ca nu se adresează nimănui.

— Myrddraalii sunt vicleni, răspunse Moiraine. O să folosesc acelaşi vicleşug împotriva lui.

Continuară să galopeze în tăcere.

Ceaţa plumburie întuneca pământul şi cerul, iar călăreţii, transformaţi la rândul lor în umbre, păreau că plutesc printre nori. Parcă dispăruseră până şi picioarele cailor.

Rand se foi în şa, încercând să se apere de ceaţa ca de gheaţă. Una era să ştie că Moiraine putea face tot felul de lucruri, şi cu totul altceva – să aibă pielea umedă şi rece din pricina acestor lucruri. Îşi dădu seama că îşi ţinea răsuflarea şi se blestemă în gând. Nu putea ajunge până la Taren Ferry fără să respire. Moiraine folosise Puterea Supremă asupra lui Tam, iar Tam părea că se simte bine. Totuşi, trebuia să înceapă să respire. Aerul era înăbuşitor, dar nu era deloc diferit de orice altă noapte cu ceaţă – poate doar ceva mai rece. Încercă să îşi spună toate astea, dar nu era sigur că reuşea să le şi creadă.

Acum Lan îi încuraja să nu se îndepărteze, fiecare să rămână acolo unde să poată vedea siluetele celorlalţi în cenuşiul umed şi îngheţat. Cu toate acestea, Străjerul nu încetini fuga nebunească a armăsarului său. Lan şi Moiraine, unul lângă celălalt, îi conduceau prin ceaţă, ca şi cum ar fi văzut clar ce este în faţă. Cei din spate trebuiau să aibă încredere şi să îi urmeze. Şi să spere.

Ţipetele ascuţite care îi urmăriseră se auzeau din ce în ce mai stins pe măsură ce galopau, apoi dispărură cu totul, dar asta nu îi linişti prea mult. Pădurea şi fermele, luna şi drumul erau învăluite în ceaţă, ascunse. Câinii încă mai lătrau când treceau pe lângă ferme, dar acum lătratul se auzea spart şi îndepărtat prin pâcla cenuşie; singurul zgomot era tropăitul înăbuşit al copitelor cailor. Nimic nu se schimba în ceaţa aceea fumurie, fără formă. Doar durerea crescândă din picioare şi spate trăda trecerea timpului.

Rand era sigur că trecuseră câteva ceasuri bune. Apucase atât de strâns frâiele, încât nu ştia dacă o să le mai poată da drumul, şi se întrebă dacă va mai putea vreodată să meargă cum trebuie. O singură dată aruncă o privire în urmă. Văzu umbre alergând prin ceaţă în spatele lui, dar nici măcar nu îşi putea da seama câţi erau. Sau cel puţin dacă erau într-adevăr prietenii lui. Frigul şi umezeala îi pătrundeau prin mantie, surtuc şi cămaşă, îi pătrundeau în oase – aşa i se părea. Doar rafalele de vânt şi felul în care calul de sub el îşi arcuia trupul îi spuneau că se mişcă. Negreşit trecuseră câteva ceasuri.

— Încetiniţi, strigă deodată Lan. Strângeţi hăţurile.

Rand fu atât de surprins, încât, până să apuce să-l oprească, Noruţ îşi făcu loc printre Lan şi Moiraine, ţâşnind câţiva paşi înainte. De jur împrejur se zăreau case, nişte case ciudat de înalte, după părerea lui Rand. Nu mai văzuse niciodată acest loc, dar auzise poveşti despre el. Înălţimea neobişnuită se datora temeliilor înalte din piatră roşie moale, care se dovedeau de folos atunci când izvorul ascuns din Munţii de Negură făcea ca râul Taren să se reverse. Ajunseseră în Taren Ferry.

Lan trecu pe lângă el pe calul său negru.

— Nu fi atât de nerăbdător, păstorule.

Încurcat, Rand reveni la locul său fără să îi dea nici o lămurire; ceilalţi intrau şi mai adânc în sat. Faţa îi ardea, şi pentru moment ceaţa era bine venită. Un câine singuratic, care nu se vedea din pricina ceţii reci, îi lătră furios, apoi fugi. Din când în când, pe măsură ce oamenii începeau să se trezească, se mai lumina câte o fereastră. În afară de câine şi de tropăitul înăbuşit al copitelor cailor, niciun alt zgomot nu tulbura liniştea ultimului ceas din noapte.

Rand cunoscuse câţiva oameni din Taren Ferry. Încercă să îşi aducă aminte puţinele lucruri pe care le ştia despre ei. Se aventurau arareori în ceea ce numeau „satele de jos”, ţinându-şi nasul în vânt, ca şi cum ar fi simţit un miros neplăcut. Puţinii oameni pe care îi întâlnise aveau nume ciudate, precum Vârfdedeal sau Barcădepiatră. Toţi cei din Taren Ferry erau cunoscuţi pentru viclenia şi şmecheria lor. Se spunea că, dacă dai mâna cu cineva din Taren Ferry, după aceea trebuie să îţi numeri degetele.

Lan şi Moiraine se opriră în dreptul unei case înalte şi întunecate care arăta ca toate celelalte case din sat. Ceaţa se încolăci în jurul Străjerului ca un fum când acesta sări din şa şi urcă scările care duceau la uşa din faţă, aflată la nivelul capetelor lor. Ajuns sus, Lan bătu puternic cu pumnul în uşă.

— Parcă voia să nu facem zgomot, murmură Mat.

Lan continuă să bată cu putere. Fereastra casei de alături se lumină şi cineva începu să strige furios, dar Străjerul nu se opri din bocănit.

Deodată uşa fu deschisa larg de un bărbat într-o cămaşă de noapte care îi flutura în jurul gleznelor goale. La lumina lămpii de gaz pe care o ţinea în mână se vedea o faţă îngustă cu trăsături colţuroase. Deschise gura mânios, dar rămase cu ea deschisă; capul i se învârti, încercând să cuprindă cu privirea ceaţa, iar ochii îi ieşiră din orbite.

— Ce e asta? întrebă. Ce e asta?

Cârcei gri şi reci se strecurau prin uşă, iar el se trase grăbit înapoi, încercând să se ferească de ei.

— Jupân Turnînalt, rosti Lan. Tocmai omul de care am nevoie. Vrem să trecem de partea cealaltă cu bacul dumitale.

— Pun pariu că n-a văzut în viaţa lui un turn înalt, chicoti Mat.

Rand îi făcu semn să tacă. Bărbatul cu faţă colţuroasă ridică lampa puţin mai sus şi se uită bănuitor la ei. După câteva clipe, jupân Turnînalt spuse arţăgos:

— Bacul trece dincolo doar ziua. Nu noaptea. Niciodată noaptea. Şi cu atât mai puţin pe ceaţa asta. Veniţi după ce răsare soarele şi dispare ceaţa.

Dădu să se întoarcă şi să plece, dar Lan îl apucă de încheietură. Luntraşul deschise gura, furios. Străjerul începu să îi numere monede în palmă, una câte una, iar aurul scânteia în lumina lămpii. Turnînalt îşi lingea buzele auzind zornăitul monedelor şi, încetul cu încetul, îşi apleca tot mai mult capul spre mână, ca şi cum nu îi venea să creadă ce vedea.

— Şi o să primeşti tot pe atât când ajungem teferi pe malul celălalt, îi făgădui Lan. Dar plecăm neîntârziat.

— Acum? Cugetă puţin, se mută de pe un picior pe altul şi privi iscoditor la noaptea ceţoasă, apoi dădu repezit din cap. Acum pornim. Dar dă-mi drumul la mână. Trebuie să-mi scol oamenii. Doar nu crezi că pot să trec singur bacul pe malul celălalt.

— O să aştept la bac, răspunse Lan sec. Dar nu mult timp.

Dădu drumul încheieturii luntraşului.

Jupân Turnînalt strânse la piept pumnul de monede şi, dând din cap a încuviinţare, închise uşa în spatele lui, împingând-o cu şoldul.

CAPITOLUL 12 • Peste Taren

Lan coborî treptele şi le spuse celorlalţi să descalece şi să vină după el prin ceaţă cu caii. Din nou trebuiau să se încreadă în Străjer şi în faptul că ştie unde îi duce. Ceaţa se învălătucea în jurul genunchilor lui Rand, ascunzându-i picioarele, nelăsându-l să vadă nimic în faţă la o distanţă mai mare de un metru. Ceaţa nu mai era aşa de groasă ca înainte să intre în sat, dar Rand de-abia ce reuşea să îşi desluşească tovarăşii de drum.

În afară de ei, nici o altă prezenţă omenească nu clintea liniştea nopţii. Se vedea lumină la mai multe ferestre, dar pâcla groasă le făcea să pară doar nişte pete neclare şi cel mai adesea tot ce se vedea era o lucire slabă, suspendată în cenuşiul din jur. Alte case, din care se zărea puţin mai mult, păreau că plutesc pe o mare de nori sau că ţâşnesc brusc din pâclă în timp ce vecinele lor rămân ascunse, ca şi cum ar fi fost singure pe o întindere de mile întregi.

Rand era înţepenit din pricina drumului lung şi se întrebă dacă nu putea găsi o cale să meargă pe jos până la Tar Valon. Nu că i-ar fi fost mult mai uşor să umble pe jos decât să călărească, dar picioarele erau aproape singura parte a trupului care nu-l durea. Cel puţin era obişnuit să meargă pe jos.

O singură dată vorbi cineva îndeajuns de tare cât să audă şi Rand cu claritate:

— Trebuie să te ocupi de asta, grăi Moiraine, răspunzând unor vorbe de ale lui Lan pe care nu le auzise. Şi aşa o să-şi amintească prea multe, şi nu putem face nimic. Dacă mă ţine minte…

Rand îşi îndreptă morocănos pe umeri surtucul acum umed şi se ţinu aproape de ceilalţi. Mat şi Perrin bombăneau ceva, mormăind în barbă şi înăbuşindu-şi câte o înjurătură când se loveau la degetele de la picioare din pricina unui lucru nevăzut. Şi Thom Merrilin bombănea – Rand auzea cuvinte ca „mâncare fierbinte”, „foc” sau „vin fiert” –, dar nici Străjerul, nici Moiraine nu îi băgau în seamă. Egwene mergea în pas cu ei fără să scoată o vorbă, cu spatele drept şi capul sus. Mersul îi era, fireşte, puţin şovăitor din cauza durerii, căci, la fel ca toţi ceilalţi, nici ea nu era obişnuită să călărească.

„Are parte de aventura pe care şi-o dorea”, îşi spuse el ursuz, şi câtă vreme avea să fie la fel se îndoia că Egwene va observa, lucruri atât de lipsite de importanţă precum ceaţa, sau umezeala, sau frigul. I se părea că există o diferenţă în felul în care vezi lucrurile dacă pleci de bunăvoie în căutarea aventurii său dacă eşti obligat să o faci. Dacă era să te iei după poveşti, părea palpitant să galopezi prin ceaţa rece, cu un Draghkar şi cine ştie ce altă creatură pe urmele tale. Poate că Egwene era înfiorată de emoţie; el simţea doar frigul şi umezeala şi se bucura să se găsească din nou într-un sat, fie el şi Taren Ferry.

Pe neaşteptate, se împiedică de ceva mare şi cald în întuneric: armăsarul lui Lan. Străjerul şi Moiraine se opriseră, iar ceilalţi făcură la fel, mângâindu-şi caii, în încercarea de a linişti atât animalele, cât şi pe ei înşişi. Ceaţa era ceva mai subţire aici, aşa că se vedeau unul pe celălalt mult mai bine decât în ultimul timp, dar nu într-atât de subţire încât să desluşească mare lucru în jur. Picioarele le erau încă ascunse de talazuri plumburii de pâclă. Părea că toate casele fuseseră înghiţite de negură.

Cu băgare de seamă, Rand îl duse pe Noruţ puţin mai în faţă şi fu surprins auzind cum cizmele lui hârşâie pe scânduri. Pontonul. Se dădu înapoi cu grijă, făcându-l şi pe sur să se dea îndărăt. Auzise că pontonul de la Taren Ferry era ca un pod care nu ducea nicăieri altundeva decât la bac. Se spunea că Taren este mare şi adânc, iar curenţii săi înşelători îi biruiesc chiar şi pe cei mai buni înotători. Pesemne că era mult mai lat decât apa Izvorului de Vin. Şi mai era şi ceaţa. Fu o uşurare să simtă din nou pământ sub picioare.

Se auzi un „Ssst” ameninţător din gura lui Lan, tăios ca briciul. Străjerul le făcu semn şi se repezi lângă Perrin, dând la o parte surtucul tânărului îndesat şi scoţând la iveală securea cea mare pe care acesta o purta la cingătoare. Ascultător, dar fără să înţeleagă, Rand îşi desfăcu şi el surtucul, arătându-şi sabia. În timp ce Lan se îndrepta iute înapoi spre cal, în ceaţă apărură lumini săltăreţe şi se auziră paşi înăbuşiţi.

Şase bărbaţi cu feţe încremenite şi îmbrăcaţi grosolan îl urmau pe jupân Turnînalt. Torţele pe care le duceau alungau un petic de ceaţă din jurul lor. Când se opriră, toţi cei din Emond’s Field apăreau limpede în faţa lor, înconjuraţi de un zid cenuşiu care părea mai gros din pricină că reflecta lumina torţelor. Luntraşul îi cercetă cu luare aminte, clătinând din capul lui îngust, cu nasul încreţit, ca o nevăstuică adulmecând aerul în căutarea prăzii.

Lan se sprijini aparent nepăsător de şa, dar cu o mână lăsată ostentativ pe plăselele lungi ale sabiei. Aducea cu un arc de metal, comprimat, aşteptând să ţâşnească.

Rand se grăbi să îl imite pe Străjer – cel puţin punându-şi şi el mâna pe sabie. Nu credea că ar putea reuşi să copieze şi postura aceea leneşă, dar care purta în sine o ameninţare teribilă. „Probabil că ar râde dacă aş încerca.” Perrin slăbi puţin cheotoarea securii şi îşi înfipse cu străşnicie picioarele în pământ. Mat puse o mână pe tolbă, deşi Rand nu prea îşi dădea seama în ce stare mai era arcul lui după ce îl ţinuse atâta în umezeală. Thom Merrilin făcu semeţ un pas înainte şi întinse mâna goală, întorcând o uşor. Învârti brusc mâna şi un pumnal îi apăru printre degete. Plăselele i se puseră în palmă scoţând un plesnet şi, devenind dintr-odată degajat, Thom se apucă să îşi cureţe unghiile.

Dinspre Moiraine se auzi un hohot uşor de râs încântat. Egwene bătu din palme, ca şi cum ar fi privit o reprezentaţie la Sărbătoare, apoi se opri şi păru stingherită, deşi buzele continuau să îi tremure, ca şi cum ar fi încercat să zâmbească.

Turnînalt nu părea însă deloc amuzat. Se uită ţintă la Thom, apoi îşi drese zgomotos glasul.

— Cineva a vorbit de mai mult aur pentru a vă trece dincolo. Se uită din nou în jur la ei, cu o privire posacă şi vicleană. Ce mi-aţi dat înainte e acum la loc sigur, aţi auzit? N-aveţi cum să puneţi mâna pe el.

— O să primeşti restul, răspunse Land, când ajungem pe malul celălalt. Scutură puţin punga de piele care îi atârna la cingătoare şi se auzi un zângănit.

Ochii luntraşului scăpărară o clipă de mânie, dar în cele din urmă încuviinţă.

— Atunci să pornim, murmură el şi păşi mândru pe ponton, urmat de cele şase ajutoare.

Ceaţa se mistuia arzând în jurul lor pe măsură ce înaintau; cârcei cenuşii se încolăceau în spatele lor, astupând cu repeziciune locul unde se aflaseră mai înainte. Rand se grăbi să ţină pasul cu ei.

Bacul în sine era o barcă de lemn cu laturi înalte, în care te urcai pe o rampă care putea fi ridicată ca să blocheze capătul parâmei. De o parte şi de alta erau frânghii groase de un braţ, frânghii legate de piloni puternici la marginea pontonului şi care se pierdeau în întunericul de deasupra râului. Ajutoarele luntraşului îşi înfipseră torţele în inelele de fier de pe marginea bacului, aşteptară până când toţi îşi aduseră caii pe punte, apoi traseră rampa. Puntea scârţâia sub copitele cailor şi târşâitul picioarelor, iar bacul se balansa într-o parte şi într-alta din pricina greutăţii.

Turnînalt mormăi în barbă şi le spuse mârâind să îşi liniştească animalele şi să stea în mijlocul bacului, ca să nu-i stânjenească pe oamenii lui. Strigă la ajutoarele sale, care pregăteau bacul pentru traversare, îndemnându-i să se grăbească, dar bărbaţii continuau să se mişte cu aceeaşi lentoare, indiferent ce le-ar fi spus; de altfel, nici el nu prea avea tragere de inimă şi adesea nu îşi ducea cuvintele până la capăt, oprindu-se ca să ridice torţa şi să privească iscoditor în ceaţă. În cele din urmă conteni să mai strige la ei şi se duse la proră, unde rămase privind ţintă la pâcla ce acoperea râul. Rămase nemişcat până când unul dintre ajutoarele sale îl atinse pe braţ; atunci tresări şi se uită furios la el.

— Ce? Ah. Tu, nu-i aşa? Gata? Era şi timpul. Ce mai aştepţi? Îşi agită mâinile fără să ţină seamă de torţa şi de felul în care caii nechezau şi încercau să se dea înapoi. Dă-te la o parte! Fă loc! Mişcă-te!

Bărbatul se supuse şi se îndepărtă greoi, iar Turnînalt privi încă o dată la ceaţa de deasupra, frecându-şi neliniştit mâna goală de partea din faţă a surtucului.

Bacul se înclină când fură desfăcute odgoanele şi fu prins de curent, apoi se înclină din nou când se lăsă în voia frânghiilor de susţinere. Oamenii luntraşului, trei de fiecare parte, înşfăcară frânghiile din partea din faţă a bacului şi începură să se îndrepte anevoie spre partea din spate, murmurând neliniştiţi pe măsură ce înaintau pe râul înveşmântat în cenuşiu.

Pontonul dispăru şi fură învăluiţi de pâcla care se furişa în fâşii subţiri pe puntea bacului, printre torţele pâlpâitoare. Barca se legăna uşor în voia curentului. Doar mişcarea ritmică a oamenilor, în faţă ca să apuce frânghiile, apoi în spate, trăgând de ele, dădea de înţeles că înaintează. Nimeni nu vorbea. Sătenii încercau să se ţină cât mai aproape de mijlocul bacului. Auziseră că Tarenul este mult mai lat decât pâraiele cu care erau ei obişnuiţi; ceaţa făcea să li se pară infinit mai întins.

După o vreme, Rand se apropie de Lan. Un râu pe care nu-l puteai trece cu piciorul sau înot şi al cărui mal nu îl puteai vedea era o privelişte sumbră pentru cineva care nu văzuse niciodată o apă mai lată sau mai adâncă decât iazul din Codrul cu Bălţi.

— Chiar ar fi încercat să ne jefuiască? întrebă el cu glas scăzut. Se purta ca şi cum i-ar fi fost lui frică să nu fie jefuit.

Străjerul îi cercetă cu privirea pe luntraş şi pe ajutoarele sale – niciunul nu părea că ascultă – înainte să răspundă, la fel de încet:

— La adăpostul ceţii… ei bine, uneori, când oamenii fac ceva pe ascuns, se poartă cu străinii aşa cum nu ar îndrăzni s-o facă dacă ar mai fi şi alţi ochi care să-i vadă. Şi cei care fac cel mai repede rău unui străin sunt cei cărora le trece cel mai repede prin minte că străinul va fi cel care le va face rău. Omul ăsta… Cred că şi-ar vinde propria mamă trolocilor ca să primească în schimb carne pentru tocană, dacă i-ar conveni preţul. Mă mir că mă întrebi una ca asta. Am auzit şi eu cum vorbesc oamenii din Emond’s Field despre cei din Taren Ferry.

— Da, dar… Da, toată lumea spune că… Dar n-am crezut niciodată că aşa ar fi. De fapt… Rand îşi spuse că ar face mai bine să nu se mai gândească deloc la ceea ce ştia despre felul de a fi al oamenilor de dincolo de satul lui. Ar putea să-i spună Pieritului că am traversat râul cu bacul lui, rosti el în cele din urmă. Poate că o să-i pună pe troloci pe urmele noastre.

Lan râse înfundat şi sec.

— Una e să jefuieşti un străin şi cu totul altceva să ai de-a face cu un Jumate-Om. Chiar îţi închipui că ar trece troloci cu bacul de partea cealaltă a râului, mai ales pe ceaţa asta, oricât de mult aur i s-ar oferi? Sau că ar vorbi cu un Myrddraal, dacă ar avea încotro? Numai gândul că ar putea să-i se întâmple una ca asta l-ar pune pe fugă. Nu cred că trebuie să-ţi faci prea multe griji în privinţa Iscoadelor Celui Întunecat în Taren Ferry. Nu în locul ăsta. Cel puţin o vreme suntem în siguranţă. În orice caz, nu avem a ne teme de cei de aici. Ai grijă de tine.

Turnînalt nu mai privea scrutător în ceaţa din faţă. Întinzându-şi înainte chipul lui ascuţit şi ţinând sus torţa, se uita la Lan şi la Rand ca şi cum era prima dată când îi vedea cu adevărat. Scândurile de pe punte scârţâiau sub paşii ajutoarelor lui şi sub rarele lovituri de copită ale cailor. Deodată, dându-şi seama că se uită la el cum îi priveşte, luntraşul se trase înapoi. Dintr-un salt se întoarse să caute din nou cu privirea celălalt mal sau orice altceva voia el să găsească în ceaţă.

— Nu mai spune nimic, şopti Lan, atât de încet încât Rand aproape că nu înţelese. Nu e momentul să vorbim acum despre troloci, sau despre Iscoadele Celui Întunecat, sau despre Părintele Minciunii – putem fi auziţi de urechi străine. Asemenea vorbe pot pricinui lucruri mult mai rele decât Colţul Dragonului scrijelit pe uşa ta.

Rand nu avea nici o tragere de inima să mai pună vreo întrebare. Mâhnirea pusese şi mai mult stăpânire pe el. Iscoadele Celui Întunecat! Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns să-ţi faci griji din cauza Pieriţilor, a trolocilor şi a Draghkarului. Cel puţin dacă vedeai un troloc, îl recunoşteai imediat.

Pe neaşteptate, în pâcla din faţa lor se iviră nedesluşit nişte stive de lemn. Bacul se lovi cu o bufnitură de mal şi apoi ajutoarele luntraşului se grăbiră să prindă cu odgoane barca şi să coboare cu zgomot rampa, în timp ce Mat şi Perrin spuseră în gura mare că Tarenul nu era nici pe departe atât de lat cât auziseră ei. Lan coborî rampa ducându-şi armăsarul de căpăstru, urmat de Moiraine şi de ceilalţi. În timp ce Rand, ultimul, cobora cu Noruţ în spatele Belei, jupân Turnînalt strigă mânios:

— Hei, staţi puţin! Opriţi-vă! Unde mi-e aurul?

— Îl vei primi, se auzi glasul lui Moiraine de undeva din ceaţă.

Cizmele lui Rand bocăniră pe rampă şi apoi pe scândurile pontonului.

— Şi câte un ban de argint pentru oamenii tăi, adăugă Aes Sedai, ca răsplată pentru că am traversat repede râul.

Luntraşul şovăi, întinzându-şi gâtul ca şi cum ar fi mirosit primejdia, dar, când auziră de arginţi, oamenii săi se smulseră din toropeală. Înainte ca Turnînalt să apuce să mai spună ceva, coborâră tropăind rampa, unii dintre ei oprindu-se să mai ia o torţă. Luntraşul îi urmă, posac.

Rand îşi croi drum cu băgare de seamă de a lungul pontonului, copitele lui Noruţ răsunând slab în ceaţă. Pâcla plumburie era la fel de groasă ca deasupra râului. La capătul pontonului, Străjerul întindea bani oamenilor, înconjurat de torţele lui Turnînalt şi ale ajutoarelor sale. Toţi ceilalţi, în afară de Moiraine, aşteptau ceva mai departe, strânşi unii în alţii, neliniştiţi. Femeia Aes Sedai se uita la râu, dar Rand nu îşi putea da seama ce vede. Înfrigurat, se înfăşură mai bine în surtuc, aşa ud cum era. Acum ieşise cu adevărat din Ţinutul celor Două Râuri şi i se părea că între el şi satul lui era mai mult decât un râu.

— Uite, grăi Land, întinzându-i lui Turnînalt ultima monedă. După cum ne-am înţeles. Nu puse punga la loc, iar luntraşul cu chip de nevăstuică o privea lacom.

Pontonul se zgâlţâi, scoţând un scârţâit puternic. Turnînalt sări ca ars şi întoarse capul spre bacul învăluit în ceaţă. Torţele care mai rămăseseră pe punte erau doar nişte puncte palide şi neclare de lumina. Pontonul pârâi, lemnul se frânse cu un huiet ca de tunet, cele două lumini se clătinară, apoi începură să se învârtească. Egwene scoase un ţipăt, iar Thom sudui.

— S-a desfăcut! striga Turnînalt. Îşi înşfăcă oamenii şi îi împinse spre capătul pontonului. Bacul s-a desfăcut, neghiobilor! Duceţi-vă după el! Duceţi-vă după el!

Îmbrânciţi de Turnînalt, bărbaţii făcură câţiva paşi, poticnindu-se, apoi se opriră. Luminile slabe de pe bac se roteau din ce în ce mai repede, şi mai repede. Ceaţa de deasupra se răsucea, trasă înăuntrul apei. Pontonul se cutremură. Bacul începea să se îndepărteze, iar zgomotul lemnului care se crăpa şi din care săreau aşchii era asurzitor.

— Un vârtej, spuse unul dintre ajutoare, cu glasul temător.

— Pe Taren nu sunt vârtejuri. Vocea lui Turnînalt era stinsă. N-a fost niciodată niciun vârtej…

— O întâmplare nefericită.

Glasul lui Moiraine, care îşi întoarse faţa de la râu, părea cavernos în ceaţa care o făcea să semene cu o umbră.

— O nenorocire, încuviinţa Lan, sec. Se pare că o vreme nu o să mai treci pe nimeni de partea cealaltă a râului. Păcat că ţi-ai pierdut barca. Scotoci din nou în punga pe care o ţinea în mână. Asta ar trebui să te despăgubească.

Turnînalt rămase o clipă uitându-se la aurul care strălucea în mâna lui Lan la lumina torţelor, apoi umerii i se lăsară, iar privirea i se îndreptă spre ceilalţi pe care îi trecuse râul. Abia desluşindu-se din pricina ceţii, cei din Emond’s Field stăteau liniştiţi. Luntraşul scoase un ţipăt înspăimântat şi abia îngăimat, smulse monedele din mâna lui Lan, se răsuci pe călcâie şi o zbughi în ceaţă. Ajutoarele sale erau la jumătate de pas în urma lui; se mistuiră şi ei în susul râului, iar lumina torţelor fu iute înghiţită de pâclă.

— Nu ne mai ţine nimic aici, hotărî Aes Sedai, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic neobişnuit. Ducându-şi iapa cea albă de căpăstru, ieşi de pe ponton şi o luă în sus pe mal.

Rand rămase locului, uitându-se la râul ascuns în ceaţă. „Poate că a fost doar o întâmplare. Nu sunt vârtejuri, a spus, dar…” Deodată îşi dădu seama că toată lumea plecase. Se grăbi să se caţere pe malul uşor povârnit.

După trei paşi, ceaţa groasă se destrămă cu totul. Încremeni pe loc şi se uită ţintă înapoi. O dungă de-a lungul malului despărţea pâcla deasă şi plumburie de cerul senin al nopţii, încă întunecat, deşi strălucirea lunii dădea de înţeles că zorile nu erau departe. Străjerul şi Moiraine stăteau de vorbă lângă cai, la câţiva paşi dincolo de hotarul ceţii. Ceilalţi se strânseseră puţin mai la o parte; chiar şi în întunericul străpuns de lumina lunii neliniştea lor era limpede. Toate privirile erau aţintite asupra lui Lan şi a lui Moiraine şi toţi, în afara de Egwene, se trăseseră puţin înapoi, ca şi cum nu ar fi vrut nici să îi piardă pe cei doi din vedere, dar nici să se aproprie prea tare. Rand, cu Noruţ de căpăstru, se duse lângă Egwene, iar ea îi zâmbi. Îşi spuse că strălucirea din ochii ei nu se datora numai luminii lunii.

— Urmează linia râului ca şi cum ar fi fost desenată cu penelul, spunea Moiraine pe un ton mulţumit. Nu sunt zece femei în Tar Valon care să poată face aşa ceva singure. Darămite în galopul calului.

— Nu mă plângeam, Moiraine Sedai, răspunse Thom, pe un ton sfios, care nu-i stătea în fire, dar n-ar fi fost oare mai bine să ne mai ascundă puţin? Să zicem până la Baerlon? Dacă Draghkarul o să se uite pe partea asta a râului, o să pierdem tot ce am câştigat.

— Draghkarii nu sunt foarte isteţi, jupân Merrilin, rosti sec Aes Sedai. Sunt nişte creaturi de temut, foarte primejdioase, cu privire ascuţită, dar cu minte puţină. O să-i spună Myrddraalului că de partea asta a râului este senin, dar că râul este acoperit de ceaţă mile întregi în ambele direcţii. Myrddraalul îşi va da seama cât m-a costat să fac asta. Va trebui să se gândească şi la posibilitatea că vrem să o luam în josul râului, iar asta îl va încetini. Va trebui să îşi împartă căutările. Ceaţa ar trebui să ţină îndeajuns de mult cât să nu fie sigur că nu am făcut măcar o parte din drum cu barca. Aş fi putut să întind ceaţa până puţin mai încolo, spre Baerlon, însă atunci Draghkarul ar fi izbutit să cerceteze tot râul în câteva ceasuri, iar Myrddraalul ar fi ştiut întocmai încotro ne îndreptăm.

Thom scoase un pufăit şi dădu din cap.

— Te rog să mă ierţi, Aes Sedai. Sper că nu te-am jignit.

— Ah, Moi… ah, Aes Sedai. Mat se opri şi înghiţi cu zgomot. Bacul… ah… ai… vreau să zic… nu înţeleg de ce… Vocea îi deveni din ce în ce mai slabă, apoi se stinse şi se lăsă o tăcere atât de profundă, încât sunetul cel mai puternic pe care îl auzea Rand era propria respiraţie.

În cele din urmă, Moiraine vorbi, iar vocea ei răzbătu în tăcerea deplină.

— Toţi vreţi lămuriri, dar, dacă v-aş explica tot ce fac, n-aş mai avea timp pentru nimic altceva. În lumina lunii, Aes Sedai părea cumva mai înaltă, ridicându-se aproape ameninţător deasupra lor. Aflaţi un lucru. Vreau să vă văd la adăpost în Tar Valon. Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l ştiţi.

— Dacă mai stăm aici, adăugă Lan, Draghkarul nu va mai trebui să cerceteze râul. Dacă-mi aduc bine aminte… îşi duse calul înspre partea de sus a râului.

Ca şi cum mişcarea Străjerului i-ar fi luat o greutate de pe piept, Rand respiră adânc. Îi auzi şi pe ceilalţi făcând la fel, chiar şi pe Thom, şi îşi aduse aminte de o veche zicătoare. Să scuipi un lup în ochi mai bine stai, decât să fii văzut de o Aes Sedai. Totuşi, încordarea scăzuse. Moiraine nu se mai ridica ameninţător deasupra nimănui; abia dacă îi ajungea până la piept.

— Ce-ar fi să ne odihnim niţel, spuse Perrin plin de speranţă, terminând cu un căscat.

Egwene, sprijinindu-se de Bela, oftă istovită.

Era primul sunet ce aducea a nemulţumire pe care Rand îl auzea din partea ei. „Poate că acum îşi dă seama că, la urma urmei, nu este o aventură măreaţă.” Apoi îşi aminti, cu un sentiment de vinovăţie, că, spre deosebire de el, Egwene nu dormise toată ziua.

— Trebuie să ne odihnim, Moiraine Sedai, grăi el. Doar am călărit toată noaptea.

— Atunci ar fi mai bine să vedem ce ne-a pregătit Lan, răspunse Moiraine. Haideţi, veniţi.

Îi duse în susul malului, în pădurea de dincolo de râu. Crengile desfrunzite făceau ca umbrele să pară şi mai adânci. La câteva zeci de picioare depărtare de Taren văzură o movilă întunecata lângă o poiană. În acel loc, mai demult, un potop săpase pe dedesubt şi prăvălise la pământ un întreg pâlc de arbuşti, transformându-i într-un ghem mare şi încâlcit, o împletitură aparent solidă de crengi, rădăcini şi trunchiuri. Moiraine se opri, şi, deodată, o lumină apăru jos, pe pământ, venind de sub grămada de copaci.

Azvârlind un ciot de torţă în faţa lui, Lan ieşi târându-se de sub movilă, după care îşi îndreptă spatele.

— Nu sunt musafiri nepoftiţi, îi spuse lui Moiraine. Iar lemnul pe care l-am lăsat aici e încă uscat, aşa că am făcut focul. O să ne odihnim la căldură.

— Ştiaţi că o să ne oprim aici? întrebă Egwene surprinsă.

— Părea un loc potrivit, răspunse Lan. Îmi place să fiu pregătit, pentru orice eventualitate.

Moiraine luă torţa din mâinile lui.

— Ai tu grijă de cai? După ce termini, o să văd ce pot face ca să-i scap pe ceilalţi de oboseală. Însă acum vreau să vorbesc cu Egwene.

Rand le văzu pe cele două femei ghemuindu-se şi dispărând sub grămada mare de trunchiuri de copaci. Era o deschizătură mică, prin care abia dacă te puteai strecura. Lumina torţei se făcu nevăzută.

Lan luase şi nişte traiste şi o cantitate mică de ovăz, dar nu îi lăsă pe ceilalţi să dea jos şeile cailor. Scoase însă piedicile pentru cai pe care le adusese cu el.

— S-ar odihni mai bine fără şei, dar, dacă trebuie să plecăm repede, s-ar putea să nu mai avem timp să le punem la loc.

— Nu mi se pare că au nevoie de odihnă, spuse Perrin în timp ce încerca să treacă o traistă peste botul calului sau. Calul îşi smuci capul înainte să îl lase să pună baierele la locul lor. Şi Rand se căzni cu Noruţ şi de-abia după a treia încercare izbuti să treacă traista peste capul surului.

— Ba au, le o întoarse Lan. Îşi îndreptă spatele după ce puse piedica la armăsarul lui. Da, încă mai pot alerga. Vor fugi cât de repede pot, dacă îi lăsăm, dar până în clipa în care se vor prăbuşi morţi din pricina oboselii pe care nu au simţit-o. Aş fi vrut ca Moiraine Sedai să nu trebuiască să facă ce-a făcut, dar nu se putea altfel. Mângâie gâtul armăsarului, iar calul îşi săltă capul, ca şi cum ar fi vrut să arate că recunoaşte atingerea Străjerului. Trebuie să mergem încet câteva zile, până când îşi revin. Mai încet decât aş vrea. Dar, cu puţin noroc, o să fie bine şi aşa.

— Asta…? Mat înghiţi cu zgomot. Asta voia Moiraine să spună? Când vorbea despre oboseala noastră?

Rand mângâie gâtul lui Noruţ şi se uită în gol. În ciuda faptului că îl ajutase pe Tam, nu voia defel ca Aes Sedai să folosească Puterea Supremă şi asupra lui. „Lumină, aproape că a recunoscut că a scufundat bacul.”

— Cam aşa ceva. Lan râse înfundat, făcând o strâmbătură. Dar nu trebuie să vă faceţi griji că o să muriţi fugind. Poate doar dacă lucrurile se înrăutăţesc foarte mult. Acum gândiţi-vă numai că vă aşteaptă o noapte de somn în plus.

Deodată, de undeva de deasupra râului învăluit în ceaţă, se auzi ţipătul ascuţit al Draghkarului. Până şi caii încremeniră. Se auzi din nou, de data aceasta mai aproape, sfredelind capul lui Rand ca nişte ace. Apoi ţipetele se stinseră şi, în cele din urmă, dispărură cu totul.

— Am avut noroc, şopti Lan. Ne caută pe râu. Ridică din umeri şi tonul îi deveni dintr-odată foarte sec. Haideţi să intrăm. Mi-ar prinde bine nişte ceai fierbinte şi ceva cu care să-mi umplu burta.

Rand fu primul care se strecură, în patru labe, prin deschizătura din încrengături de copaci şi apoi printr-un scurt tunel. La capătul acestuia se opri, încă ghemuit. În faţă era un loc de o formă neregulată, o peşteră din lemn în care puteau încăpea toţi, cu uşurinţă. Acoperişul din trunchiuri şi crengi de copaci era foarte jos, aşa că doar femeile puteau sta în picioare. Fumul de la focul care ardea pe un strat de pietre de râu se ridica şi se furişa afară; curentul era îndeajuns de puternic cât să înlăture tot fumul, dar împletitura era prea strânsă ca să lase să se vadă până şi cea mai mică licărire a focului. Moiraine şi Egwene, care îşi scoseseră mantiile, stăteau turceşte, faţă în faţa, lângă foc.

— Puterea Supremă, spunea Moiraine, vine din Adevăratul Izvor, forţa care pune în mişcare Creaţia, forţa pe care Creatorul a plăsmuit-o ca să învârtească Roata Timpului. Îşi lipi mâinile în faţă, apoi le împinse una în cealaltă. Saidin, jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor, şi Saidar, jumătatea femeiască, se luptă una cu cealaltă şi în acelaşi timp se ajută ca să ofere această forţa. Saidin – ridică o mână, apoi o lăsa să cadă – este pângărit de atingerea Celui Întunecat, ca o apă pe care pluteşte un strat subţire de untdelemn rânced. Apa este încă pură, dar nu o poţi atinge fără să nu atingi murdăria. Doar Saidar poate fi folosită fără primejdie.

Egwene stătea cu spatele la Rand. Acesta nu îi putea zări chipul, dar vedea cum ascultă cu nesaţ.

Mat îl înghionti pe Rand pe la spate şi mormăi ceva, aşa că intră în peştera din lemn. Moiraine şi Egwene nu îl băgară în seamă. Ceilalţi se îngrămădiră în spatele lui, scoţându-şi mantiile umede, aşezându-se în jurul focului şi întinzând mâinile spre foc ca să-şi le încălzească. Lan, care intră ultimul, scoase dintr-un ungher burdufuri de apă şi saci de piele, luă un ceainic şi începu să pregătească încetişor ceaiul. Nu asculta ce spuneau femeile, dar prietenii lui Rand începură să nu-şi mai întoarcă mâinile pe o parte şi pe alta deasupra focului şi să se holbeze pur şi simplu. Thom se prefăcea preocupat doar să-şi umple pipa bogat ornamentată, dar felul în care se apleca înspre femei îl dădea de gol. Moiraine şi Egwene se purtau ca şi cum ar fi fost singure.

— Nu, spuse Moiraine ca răspuns la o întrebare pe care Rand nu o prinsese, Adevăratul Izvor nu poate seca, tot aşa cum un râu care învârteşte roata unei mori nu poate seca. Izvorul este râul; femeia Aes Sedai – roata de apă.

— Şi chiar crezi că o să pot învăţa? întreba Egwene. Chipul îi strălucea de ardoare. Rand nu o văzuse niciodată atât de frumoasă şi atât de departe de el. Pot într-adevăr să devin şi eu Aes Sedai?

Rand sări în picioare, lovindu-se cu capul de tavanul scund de buşteni. Thom Merrilin îl apucă de braţ, împingându-l din nou jos.

— Nu fi neghiob, murmură Menestrelul. Cercetă femeile cu privirea – niciuna nu părea să fi observat ceva, şi se uită compătimitor la Rand. De acum nu mai poţi face nimic, băiete.

— Copila mea, spuse Moiraine blând, foarte puţine sunt cele care pot învăţa cum să atingă Adevăratul Izvor şi să se servească de Puterea Suprema. Unele reuşesc să înveţe mai bine, altele mai puţin. Tu eşti una dintre rarele care nu trebuie să înveţe nimic. Cel puţin, fie că vrei, fie că nu, vei atinge Adevăratul Izvor. Dar fără învăţătura pe care o poţi primi în Tar Valon, nu vei şti cum să stăpâneşti pe deplin aceasta forţă şi s-ar putea să nu supravieţuieşti. Bărbaţii care au din naştere capacitatea de a atinge Saidin mor, dacă Ajah Roşie nu îi găseşte şi nu îi domoleşte…

Thom mormăi ceva pe înfundate, iar Rand se foi, negăsindu-şi locul. Bărbaţii de felul celor despre care vorbea Aes Sedai erau foarte rari – nu auzise decât de trei în toată viaţa lui, şi, slavă Luminii, niciodată în Ţinutul celor Două Râuri dar răul pe care îl făceau înainte să fie găsiţi de femeile Aes Sedai era îndeajuns de mare încât oamenii să înceapă să povestească, era asemenea războaielor sau cutremurelor care distrugeau oraşele. Nu înţelesese niciodată prea bine ce anume făceau femeile Ajah. Potrivit poveştilor, erau grupuri de femei Aes Sedai care mai mult complotau şi se ciorovăiau între ele, dar toate poveştile erau de acord asupra unui lucru. Principala îndatorire a femeilor Ajah Roşie era să împiedice o altă Frângere a Lumii şi, astfel, îi urmăreau pe toţi bărbaţii care visaseră vreodată să stăpânească Puterea Supremă. Mat şi Perrin arătau de parcă şi-ar fi dorit dintr-odată să fie din nou acasă, în paturile lor.

— Dar şi unele femei mor. Este greu să înveţi fără cineva care să te călăuzească. Femeile pe care nu le găsim, cele care trăiesc, devin adesea… în partea asta de lume s-ar putea să devină Meşterese în satele lor. Moiraine se opri, gânditoare. Sângele vechi este încă puternic în Emond’s Field, iar sângele vechi cântă. Mi-am dat seama cine eşti de fapt în clipa în care te-am văzut. Nici o Aes Sedai nu poate să se găsească în prezenţa unei femei care poate stăpânii Adevăratul Izvor sau care este pe cale să se transforme şi să nu simtă acest lucru. Scotoci în punga de la brâu şi scoase o piatră mică şi albastră pusă pe un lănţişor de aur pe care îl purtase mai înainte în păr. Tu eşti foarte aproape de transformare, de prima atingere a Adevăratului Izvor. Ar fi mai bine să te călăuzesc. Aşa vei putea ocoli… urmările neplăcute pe care le îndură cele care trebuie să îşi găsească singure calea.

Egwene făcu ochii mari, se uită la piatră şi îşi umezi de mai multe ori buzele.

— Este… are Puterea?

— Fireşte că nu, se răsti Moiraine. Nu lucrurile au Puterea, copila mea. Chiar şi angrealul nu e decât o unealtă. Asta e doar o piatră albastră şi frumoasă. Însă poate lumina. Uite.

Mâinile lui Egwene tremurară când Moiraine îi puse piatra pe vârful degetelor. Încercă să se tragă înapoi, dar Aes Sedai îi ţinu mâinile într-o mână, iar cu cealaltă îi mângâie cu blândeţe capul.

— Uită-te la piatră, rosti Moiraine blând. E mai bine aşa decât să orbecăi singură. Scoate-ţi totul din minte în afară de piatră. Goleşte-ţi mintea şi lasă-te în voia lucrurilor. Nu există decât piatra şi hăul. O să încep eu. Lasă-te în voia lucrurilor şi lasă-mă pe mine să te călăuzesc. Niciun fel de gânduri. Lasă-te în voia lucrurilor.

Rand îşi înfipse degetele în genunchi şi strânse din dinţi până când îl durură maxilarele. „Nu trebuie să reuşească. Nu trebuie.”

Lumina ţâşni din piatră, o străfulgerare de albastru care dispăru imediat; nu era mai strălucitoare ca un licurici, dar Rand se cutremură ca şi cum ar fi fost orbitoare. Egwene şi Moiraine se uitau ţintă la piatră, cu chipurile golite de orice expresie. Se mai văzu o străfulgerare, apoi alta, până când lumina de culoarea azurului începu să pulseze ca o inimă. „E Aes Sedai, încercă el să-şi spună, fără nădejde. Moiraine face asta. Nu Egwene.”

O ultimă licărire slabă şi piatra deveni din nou un simplu obiect. Rand îşi ţinu răsuflarea. Egwene continuă să se uite o vreme la piatră, apoi îşi ridică privirea spre Moiraine.

— Am… am avut impresia că simt… ceva, dar… Poate că te-ai înşelat în privinţa mea. Îmi pare rău că ţi-ai pierdut timpul cu mine.

— N-am pierdut nimic, copila mea. Un uşor zâmbet de satisfacţie pluti pe buzele lui Moiraine. Tu singură ai făcut să apară ultima lumină.

— Eu? se miră Egwene, apoi se cufundă din nou în tristeţe. Dar n-a durat decât o clipă.

— Te porţi ca o ţărăncuţă fără minte. Cele mai multe femei care ajung în Tar Valon trebuie să înveţe luni de zile înainte să reuşească să facă exact ce ai făcut tu. Poţi ajunge departe. Poate chiar Suprema Înscăunată, într-o zi, dacă înveţi mult şi munceşti din greu.

— Vrei să spui…? Egwene scoase un ţipăt de încântare şi se repezi să o îmbrăţişeze pe Moiraine. Mulţumesc mult. Rand, ai auzit? O să fiu Aes Sedai!

CAPITOLUL 13 • Hotărâri Însemnate

Înainte să se culce, Moiraine îngenunche lângă fiecare, pe rând, şi îşi puse mâinile pe capul lor. Lan mormăi că nu are nevoie şi că nu ar trebui să îşi irosească puterile, dar nu încercă să o oprească. Egwene era nerăbdătoare, Mat şi Perrin erau fără îndoială speriaţi, dar le era şi teamă să spună nu. Thom se smuci din mâinile lui Moiraine, dar aceasta îi prinse capul cărunt, aruncându-i o privire care nu lăsa loc de tocmeală. Menestrelul rămase încruntat cât timp dură totul. Ea îi zâmbi dispreţuitoare când îşi luă mâinile de pe capul lui. Thom se posomorî şi mai mult, dar arăta înviorat. Şi ceilalţi la fel.

Rand se retrăsese într-o firidă din peretele neuniform unde spera să fie trecut cu vederea. Ochii aproape că-i se închiseră când îşi sprijini spatele de încâlcitura de crengi, dar se sforţă să privească în jur. Îşi duse pumnul la gură, înăbuşind un căscat. Puţin somn, doar o oră sau două, şi o să se simtă din nou bine. Dar Moiraine nu îl uitase.

Se înfioră la atingerea rece a degetelor ei pe faţa lui şi spuse:

— Nu… Făcu ochii mari de uimire. Istovirea i se scurgea din trup ca apa care curge din vârful unui deal; durerile şi suferinţele se atenuară, deveniră nişte amintiri îndepărtate, apoi dispărură. Se holbă la ea cu gura deschisă. Moiraine se mulţumi să zâmbească şi îşi luă mâinile de pe el.

— Gata, spuse şi, văzând-o stând acolo, oftând de oboseală, Rand îşi aduse aminte că nu putea face acelaşi lucru pentru ea însăşi. Într-adevăr, bău doar nişte ceai şi refuză pâinea şi brânza pe care-i le oferea Lan, după care se cuibări lângă foc. Păru să adoarmă în clipa în care se înfăşură în mantie.

Toţi ceilalţi, în afară de Lan, se culcau pe unde apucau – oriunde izbuteau să găsească îndeajuns loc cât să-şi întindă picioarele, dar Rand nu-şi dădea seama de ce. Se simţea ca şi cum ar fi dormit deja o noapte întreagă într-un pat bun. Totuşi, imediat ce se sprijini de peretele de buşteni, fu biruit de somn. Când, o oră mai târziu, Lan îl înghionti ca să îl trezească, i se păru că se odihnise trei zile încheiate.

Străjerul îi trezi pe toţi, cu excepţia lui Moiraine, şi impuse tuturor tăcere, ca să nu o tulbure. Chiar şi aşa, nu le permise să stea decât foarte puţin în tihna adăpostului de lemn. Înainte ca soarele să se înalţe pe cer, toate urmele şederii lor acolo fuseseră şterse şi erau cu toţii în şa, îndreptându-se spre nord, spre Baerlon, călărind la pas domol ca să nu-şi ostenească prea mult caii. Ochii lui Moiraine erau înneguraţi, dar stătea dreaptă în şa, sigură pe ea.

Un strat gros de ceaţă încă mai acoperea râul din spatele lor, un zid plumburiu care zădărnicea strădaniile soarelui slab de a-l mistui şi care nu lăsa să se vadă Ţinutul celor Două Râuri. Rand privi peste umăr în timp ce călărea, sperând să întrezărească totuşi ceva, chiar şi ţinutul Taren Ferry, până când malul învăluit în pâclă pieri cu totul.

— N-am crezut niciodată că o să ajung aşa de departe de casă, vorbi el când, în cele din urmă, copacii ascunseră şi ceaţa, şi râul. Vă mai aduceţi aminte când Dealul Străjii ni se părea departe? „Nu era decât acum două zile. Parcă a trecut o veşnicie de atunci.”

— O să ne întoarcem într-o lună sau două, şopti Perrin, încordat. Gândeşte-te numai câte o să avem de povestit.

— Nici chiar trolocii nu ne pot urmări la nesfârşit, adăugă Mat. Arde-m-ar focul, nu pot. Îşi îndreptă spinarea, oftând din rărunchi, şi se lăsă greu în şa, ca şi cum nu ar fi crezut o iotă din ceea ce se spusese până atunci.

— Bărbaţi! pufni Egwene. Aveţi parte de aventura la care visaţi şi deja vă gândiţi să vă întoarceţi acasă. Îşi ţinea capul drept, dar Rand sesiză un tremur în vocea ei, acum că Ţinutul celor Două Râuri nu se mai zărea deloc.

Nici Moiraine, nici Lan nu încercară să-i liniştească şi nu le spuseră că fireşte că se vor întoarce. Încercă să nu se gândească la ce ar putea însemna asta. Chiar şi odihnit, era plin de îndoieli – nu avea nevoie de mai multe. Se cocoşă în şa şi începu să viseze cu ochii deschişi la cum o să aibă grijă de oi împreună cu Tam, pe o păşune cu iarbă deasă şi verde, cu ciocârlii cântând în dimineţile de primăvară. Şi drumul până la Emond’s Field, şi Bel Tine aşa cum se cuvenea, dănţuind pe Pajişte fără altă grijă decât aceea de a nu greşi paşii. Reuşi să se piardă vreme îndelungată în această reverie.

Drumul până la Baerlon le luă aproape o săptămână. Lan mormăia că merg prea încet, dar el era cel care stabilea ritmul şi îi obliga pe ceilalţi să-l păstreze. Cu el şi armăsarul lui, Mandarb – zicea că în Limba Veche însemna „Tăiş” –, nu erau defel cruţaţi. Străjerul alerga de două ori mai repede decât ei, galopând în faţa lor, cu mantia sa în culori schimbătoare fluturând în vânt, ca să cerceteze ce se află înainte sau rămânând în urmă, ca să privească dârele din spate. Însă toţi cei care încercau să meargă ceva mai repede erau răsplătiţi cu vorbe tăioase despre cum ar trebui să aibă grijă de animale, cuvinte muşcătoare despre cât de bine le va fi să umble pe jos dacă vor apărea trolocii. Nici Moiraine nu era cruţată de limba lui ascuţită dacă îşi lăsa iapa să iuţească pasul. Aldieb era numele iepei; în Limba Veche, „Vântuldeapus”, vântul care aducea ploile primăvara.

Cercetările Străjerului nu scoaseră la iveală nici o dovadă că ar fi urmăriţi sau că ar sta cineva la pândă. Nu vorbea decât cu Moiraine despre ceea ce vedea şi doar cu glas scăzut, ca să nu fie auzit de ceilalţi, iar femeia Aes Sedai le spunea ce anume credea de cuviinţă că trebuie să ştie. La început, Rand se uita peste umăr la fel de mult ca şi drept înainte. Nu era singurul. Perrin îşi ducea adesea mâna la secure, iar Mat călărea la început cu o săgeată pregătită în arc. Dar în spatele lor nu se vedeau nici troloci, nici siluete înveşmântate în mantii negre, iar pe cer nu se zărea niciun Draghkar. Încetul cu încetul, Rand începu să îşi spună că poate scăpaseră cu adevărat de primejdie.

Nu erau bine ascunşi, nici măcar acolo unde pădurea era deasă. Iarna era la fel de aprigă la nord de Taren ca şi în Ţinutul celor Două Râuri. Pâlcuri de pini, de brazi şi de arbuşti, ici şi colo dafini şi câteva tufe, iar în rest doar crengi despuiate, de culoare cenuşie. Nici măcar socul nu avea frunze. Doar nişte mlădiţe verzi, proaspăt răsărite, erau risipite din loc în loc pe pajiştile cafenii, greu încercate de zăpezile din iarna aceea. Şi aici creşteau mai ales urzici usturătoare, ciulini înţepători şi caişi. Pe pământul golaş mai era încă puţină zăpadă, câteva petice întunecate şi câteva troiene sub crengile joase ale copacilor. Toţi erau bine înfăşuraţi în mantii, căci lumina slabă a soarelui nu dădea pic de căldură, iar frigul nopţii era pătrunzător. Nici aici nu zburau mai multe păsări decât în Ţinutul celor Două Râuri, nici măcar corbi.

Încetineala cu care înaintau nu era deloc tihnită. Calea Nordului – Rand continua să îi spună aşa, deşi bănuia că avea un alt nume aici, la nord de Taren – încă ducea drept spre miazănoapte, dar, la stăruinţele lui Lan, drumul pe care o apucau ei şerpuia adesea prin pădure şi nu urma doar cărarea bătătorită. Un sat, o fermă sau orice alt semn al civilizaţiei îi făcea să ocolească mile întregi ca să le evite, deşi acestea erau foarte puţin numeroase. În prima zi, în afară de existenţa drumului, Rand nu văzu nici o dovadă că oamenii călcaseră vreodată în acea pădure. Se gândi că, şi de ar fi mers până la poalele Munţilor de Negură, nu ar fi fost aşa de departe de o aşezare omeneasca ca în ziua aceea.

Prima fermă pe care o văzu – o casă mare şi un hambar închis la culoare, cu acoperişuri ascuţite de stuf, un fuior de fum ieşind pe hornul de piatră – îl ului.

— Nu e deloc diferită de cele de acasă, remarcă Perrin, uitându-se cu sprâncenele încruntate la ferma din depărtare, care abia se desluşea printre copaci. Oamenii trebăluiau prin curte, neştiind încă de prezenţa călătorilor.

— Fireşte că e diferită, îl contrazise Mat. Doar că nu suntem îndeajuns de aproape cât să ne dăm seama.

— Îţi spun că nu e deloc diferită, stărui Perrin.

— Trebuie să fie. La urma urmei, suntem la nord de Taren.

— Faceţi linişte, amândoi, mormăi Lan. Nu vrem să fim văzuţi, mai ţineţi minte? Pe aici. Se îndreptă spre apus, ca să ocolească ferma printre copaci.

Uitându-se în urmă, Rand îi dădu dreptate lui Perrin. Ferma semăna foarte bine cu cele pe care le puteai vedea în Emond’s Field. Un băieţel aducea apă de la fântână, iar nişte copii mai mari aveau grijă de oi în spatele unui gard de fier. Era până şi o magazie pentru păstrarea tutunului. Dar şi Mat avea dreptate. „Suntem la nord de Taren. Trebuie să fie altfel.”

Întotdeauna se opreau când lumina încă mai stăruia pe cer, ca să aleagă un loc înclinat pentru scurgere şi la adăpost de vântul care rareori stătea de tot, cel mai adesea doar îşi schimba direcţia. Focul pe care îl făceau era mereu mic şi ascuns vederii chiar şi de la câţiva paşi şi, odată ceaiul fiert, turnau apă peste flăcări şi îngropau cărbunii.

La primul popas, înainte de apusul soarelui, Lan începu să îi înveţe pe băieţi ce să facă cu armele pe care le purtau. Începu cu arcul. După ce îl văzu pe Mat înfigând trei săgeţi într-un ghem de mărimea unui cap de om de pe trunchiul crăpat al unui arbust mort, de la o distanţă de o sută de paşi, le spuse celorlalţi că e rândul lor. Perrin repetă isprava lui Mat, iar Rand, invocând flacăra şi hăul, calmul pustiu care lăsa arcul să devină parte din el, sau pe el să devină parte din arc, înfipse cele trei săgeţi ale sale una lângă alta, cu vârfurile aproape atingându-se. Mat îl bătu pe umăr, în semn de laudă.

— Acum, dacă aţi avea cu toţii arcuri, grăi Străjerul sec, apoi începu să rânjească – şi dacă trolocii s-ar învoi să nu se apropie într-atât încât să nu le puteţi folosi… Rânjetul îi pieri brusc. Să vedem ce vă pot învăţa în caz că vin atât de aproape.

Îi arătă puţin lui Perrin cum să se servească de securea cu lamă lată; să ridici securea la cineva, sau la ceva, care avea la rândul său o armă era cu totul altceva decât să tai lemne sau să o roteşti în joacă. Îl puse pe ucenicul fierar să facă mai multe exerciţii, blochează, parează, atacă, apoi făcu acelaşi lucru cu Rand şi cu sabia lui. Fără salturile nebuneşti într-o parte şi alta şi fără loviturile violente pe care şi le imaginase Rand de fiecare dată când se gândise să o folosească, ci mişcări line, curgând dintr-una într-alta, aproape ca un dans.

— Nu e îndeajuns să mişti sabia, îl povăţui Lan, deşi unii cred ca e de ajuns. Mintea ţine de ea, în mare parte. Goleşte-ţi mintea, păstorule. Goleşte-o de ură sau de teamă, de orice. Mistuie-le. Ascultaţi şi voi, ceilalţi. Puteţi face acelaşi lucru cu securea sau cu arcul, cu lancea sau cu ghioaga sau chiar cu mâinile goale.

Rand se uită ţintă la el.

— Flacăra şi hăul, şopti el întrebător. Asta vrei să spui, nu-i aşa? Tatăl meu mi-a vorbit despre asta.

Străjerul îi răspunse cu o privire în care nu putea citi nimic.

— Ţine sabia cum ţi-am arătat, păstorule. Într-un ceas nu pot face dintr-un ţăran cu picioarele pline de noroi un maestru săbier, dar poate că măcar te pot împiedica să-ţi tai singur piciorul.

Rand oftă şi ţinu sabia sus, în faţa lui, cu ambele mâini. Moiraine îi privi; chipul ei nu exprima nimic, dar în seara următoare îi spuse lui Lan să continue lecţiile.

Seara mâncau întotdeauna acelaşi lucru ca la prânz şi dimineaţă, pâine nedospită, brânză şi carne uscată, doar că seara aveau ceai fierbinte în loc de apă, ca să le alunece mai lesne pe gât. Thom îi înveselea. Lan nu îl lăsa pe Menestrel să cânte la harpă sau la fluier – nu era nevoie să atragă atenţia oamenilor locului, spunea Lan –, dar cel puţin Thom făcea scamatorii şi spunea poveşti. Mara şi cei trei regi neghiobi sau una din sutele de poveşti despre Anla, Sfetnicul cel Înţelept, sau ceva plin de izbânzi şi aventuri, precum Marele Alai pornit pe urmele cornului, dar întotdeauna povestea avea un final fericit, iar eroii se întorceau cu bine acasă.

Totuşi, chiar dacă ţinutul din jur era liniştit, chiar dacă dintre copaci nu se ivea niciun troloc, iar dintre nori nu ţâşnea niciun Draghkar, lui Rand i se părea că, de fiecare când încordarea aproape că dispărea, reuşeau ei înşişi să o facă din nou simţită.

Aşa fu şi în dimineaţa în care Egwene se trezi şi începu să îşi despletească părul. Rand o privea cu coada ochiului în timp ce îşi strângea pătura. În fiecare seară, după ce focul era stins, toţi se cuibăreau sub pături, în afară de Egwene şi de Aes Sedai. Cele două femei se trăgeau întotdeauna la o parte şi vorbeau un ceas sau două, întorcându-se după ce ceilalţi adormiseră. Egwene îşi pieptănă părul – de o sută de ori. Numără mişcările în timp ce îl înşeua pe Noruţ, lega desagile şi pătura în spatele şeii. Apoi puse pieptenul deoparte, îşi trecu părul despletit peste umăr şi îşi trase gluga peste cap.

Uimit, Rand o întrebă:

— Ce faci?

Egwene îi aruncă o căutătură piezişă, dar nu răspunse. Era prima dată în două zile când îi vorbea, îşi dădu el seama, din seara pe care o petrecuseră în adăpostul de pe malul Tarenului, dar nu se opri.

— Toată viaţa ai aşteptat să îţi porţi părul împletit în coadă şi acum renunţi? De ce? Pentru că ea nu-şi împleteşte părul?

— Femeile Aes Sedai nu-şi împletesc părul, răspunse ea simplu. Cel puţin nu atâta timp cât nu vor.

— Dar tu nu eşti o Aes Sedai. Tu eşti Egwene al’Vere din Emond’s Field, iar Soborul Femeilor s-ar înfuria cumplit dacă te-ar vedea aşa.

— Nu e treaba ta ce ar face Soborul Femeilor, Rand al’Thor. Şi voi fi Aes Sedai. De îndată ce o să ajung în Tar Valon.

Rand pufni dispreţuitor.

— De îndată ce o să ajungi în Tar Valon. De ce? Lumină, spune-mi de ce. Doar nu te numeri printre Iscoadele Celui Întunecat.

— Crezi că Moiraine Sedai este una dintre ele? Aşa crezi? Se întoarse cu faţa spre el, cu pumnii încleştaţi, iar lui Rand i se păru că are de gând să îl lovească. După ce a salvat satul? După ce l-a salvat pe tatăl tău?

— Nu ştiu cine este, dar, oricine ar fi, asta nu spune nimic despre restul femeilor Aes Sedai. Poveştile…

— Nu mai fi copil, Rand! Uită poveştile şi încrede-te în ce-ţi spun ochii.

— Am văzut cu ochii mei cum a scufundat bacul! Poţi tăgădui asta? Odată ce-ţi intră o idee în cap, nimeni nu ţi-o mai poate scoate, chiar dacă îţi arată că de fapt te lupţi cu morile de vânt. Dacă n-ai fi aşa o toantă, ţi-ai da seama!

— Toantă, da? Să-ţi spun eu vreo două vorbe, Rand al’Thor! Eşti cel mai îndărătnic, cel mai nătărău…!

— Încercaţi să treziţi pe toată lumea la zece mile în jur? întrebă Străjerul.

Stând acolo cu gura deschisă, încercând să strecoare şi el o vorbă, Rand îşi dădu brusc seama că ţipase. Amândoi ţipaseră.

Egwene se făcu stacojie până în albul ochilor, se întoarse şi plecă bodogănind un „Bărbaţii ăştia!” care îi părea adresat şi Străjerului, nu numai lui.

Rand privi cu băgare de seamă în jurul taberei. Toată lumea se uita la el, nu doar Străjerul. Mat şi Perrin, cu chipurile palide. Thom, încordat de parcă urma să o rupă la fugă sau să se lupte cu cineva. Moiraine. Pe chipul femeii Aes Sedai nu se citea nimic, dar ochii ei păreau să îi sfredelească ţeasta. Încercă disperat să îşi aducă aminte exact ce spusese despre femeile Aes Sedai şi despre Iscoadele Celui Întunecat.

— E timpul să plecăm, hotărî Moiraine.

Se întoarse spre Aldieb, iar Rand se înfioră, ca şi cum ar fi scăpat dintr-o capcană. Se întrebă dacă scăpase cu adevărat.

Două seri mai târziu, când focul ardea mocnit, Mat îşi linse ultimele fărâme de brânză de pe degete şi rosti:

— Ştii, cred că nu mai sunt pe urmele noastre.

Lan era undeva în noapte, aruncând o ultimă privire în jur, Moiraine şi Egwene se trăseseră deoparte ca să vorbească. Thom moţăia trăgând din pipă, iar cei tineri se bucurau singuri de foc.

Perrin, care răscolea leneş cărbunii, răspunse.

— Dacă nu mai sunt pe urmele noastre, atunci de ce Lan cercetează în continuare?

Aproape adormit, Rand se întoarse pe partea cealaltă, cu spatele la foc.

— I-am pierdut de la Taren Ferry.

Mat se întinse pe spate, cu mâinile împreunate la ceafă, uitându-se la cerul luminat de lună.

— Dacă au fost vreodată cu adevărat pe urmele noastre.

— Crezi că Draghkarul ne urmărea pentru că îi plăcea de noi? întreba Perrin.

— Eu zic că mai bine nu ne-am mai face griji din pricina trolocilor şi a celorlalţi, continuă Mat ca şi cum Perrin nu ar fi spus nimic, şi am începe să ne gândim că vedem lumea. Am ajuns în locul de unde vin poveştile. Cum credeţi că arată un oraş adevărat?

— Mergem la Baerlon, mormăi Rand somnoros, dar Mat pufni dispreţuitor.

— E bine şi la Baerlon, dar am văzut harta cea veche pe care o are jupân al’Vere. Dacă am coti spre miazăzi, am ajunge la Caemlyn, iar drumul duce direct la Illian, ba chiar mai departe.

— Şi ce are Illian aşa de nemaipomenit? întrebă Perrin, căscând.

— În primul rând, răspunse Mat, nu e plin de Aes Se…

Se lăsă tăcerea, iar Rand se trezi brusc. Moiraine se întorsese mai devreme. Era şi Egwene cu ea, dar privirile lor erau aţintite asupra femeii Aes Sedai, care stătea în picioare la marginea cercului de lumină pe care îl arunca focul. Mat rămase culcat, cu gura încă deschisă, uitându-se ţintă la ea. Ochii lui Moiraine reflectau lumina ca nişte pietre netede şi întunecate. Rand se pomeni întrebându-se de cât timp stătea acolo.

— Flăcăii doar… începu Thom, dar Moiraine îl întrerupse.

— Câteva zile de răgaz şi sunteţi gata să renunţaţi. Vocea ei calmă, domoală contrasta puternic cu ochii săi. O zi sau două de linişte şi aţi uitat deja de Noaptea Iernii.

— Nu am uitat, răspunse Perrin. Doar că…

Tot fără să ridice glasul, Moiraine îl luă ca şi pe Menestrel.

— Aşa gândiţi toţi? Sunteţi toţi gata să fugiţi la Illian şi să uitaţi de troloci, de Jumate-Oameni şi de Draghkar? Îşi plimbă privirea de la unul la altul – strălucirea aceea ca de piatră care contrasta cu tonul firesc al vocii îl neliniştea pe Rand – dar nu dădu nimănui nici o şansă să vorbească. Cel Întunecat este pe urmele voastre, ale unuia dintre voi sau ale tustreilor şi, dacă vă las să vă duceţi unde vreţi, va pune mâna pe voi. Mă împotrivesc la tot ce vrea Cel Întunecat, aşa că ascultaţi şi nu vă îndoiţi de adevărul a ceea ce spun. O să vă distrug cu mâna mea înainte să îl las pe Cel Întunecat să vă prindă.

Vocea ei, atât de monotonă, fu cea care îl convinse pe Rand. Femeia Aes Sedai va face întocmai ce spusese, dacă va crede că e necesar. Adormi greu în noaptea aceea, şi nu fu singurul. Nici Menestrelul nu începu să sforăie decât târziu, mult după ce se stinseseră şi ultimii cărbuni. De data asta, Moiraine nu îi ajută.

Discuţiile din fiecare noapte dintre Egwene şi Aes Sedai erau o suferinţă pentru Rand. De fiecare dată când se pierdeau în întuneric, departe de ceilalţi, ca să nu fie auzite, se întreba ce îşi spun, ce fac. Ce îi făcea femeia Aes Sedai lui Egwene?

Într-o noapte, aşteptă până când toţi oamenii se culcară, iar sforăitul lui Thom se auzea ca un fierăstrău muşcând din trunchiul unui stejar. Apoi se strecură afară din tabără, înfăşurându-se în pătură. Folosindu-se de toată îndemânarea dobândită pe vremea când vâna iepuri, se mişcă odată cu umbrele aruncate de lună până când reuşi să se ghemuiască la rădăcina unui arbust înalt, cu frunze late şi vânjoase, îndeajuns de aproape ca să le audă pe Moiraine şi pe Egwene, care stăteau pe un buştean la lumina unui mic felinar.

— Întreabă, spunea Moiraine, şi, dacă îţi pot spune acum, o să-ţi răspund. Înţelege că sunt multe lucruri pentru care nu eşti încă pregătită, lucruri pe care nu le poţi învăţa înainte să fi învăţat altele, care la rândul lor cer să înveţi multe altele înainte. Dar întreabă ce doreşti să ştii.

— Cele Cinci Puteri, rosti Egwene încetişor. Pământul, Vântul, Focul, Apa şi Spiritul. Mi se pare că nu e drept ca bărbaţii să fi fost cei mai puternici stăpânitori ai Pământului şi ai Focului. De ce trebuia ca ei să aibă cele mai de temut Puteri?

Moiraine râse.

— Asta crezi, copila mea? E vreo stâncă atât de tare încât vântul şi apa să nu o distrugă, e vreun foc atât de puternic încât apa să nu-l înăbuşe sau vântul să nu-l stingă?

Egwene tăcu o vreme, scormonind cu degetele de la picioare în pământ.

— Ei… ei au fost cei care… care au încercat să îi elibereze pe Cel Întunecat şi pe Rătăciţi, nu-i aşa? Bărbaţii Aes Sedai. Răsuflă adânc şi continuă, mai repede. Femeile nu au luat parte la asta. Bărbaţii sunt cei care au fost atinşi de nebunie şi au frânt lumea.

— Ţi-e teamă, răspunse Moiraine încruntată. Dacă ai fi rămas în Emond’s Field, ai fi devenit Meştereasă mai târziu. Ăsta era planul lui Nynaeve, nu-i aşa? Sau ai fi făcut parte din Soborul Femeilor şi te-ai fi ocupat de treburile din Emond’s Field în timp ce bărbaţii din Sfatul Satului ar fi crezut că fac ei acest lucru. Dar tu ai făcut ceea ce era de neînchipuit. Ai plecat din Emond’s Field, din Ţinutul celor Două Râuri, în căutare de aventură. Ai vrut să faci asta, dar în acelaşi timp ţi-e teamă. Şi refuzi cu încăpăţânare să te laşi biruită de frică. Altfel nu m-ai fi întrebat cum poate deveni cineva Aes Sedai. Altminteri nu te-ai fi lepădat de toate obiceiurile şi rânduielile.

— Nu, protestă Egwene. Nu mi-e teamă. Vreau să devin şi eu Aes Sedai.

— Ar fi fost mai bine să-ţi fie frică, dar sper că n-o să-ţi schimbi părerea. Puţine femei mai sunt astăzi înzestrate pentru o astfel de iniţiere şi încă şi mai puţine vor să o facă. Moiraine vorbea ca şi cum ar fi început să gândească acum cu voce tare. Cu siguranţă n-au fost niciodată două în acelaşi sat. Sângele vechi este într-adevăr încă puternic în Ţinutul celor Două Râuri.

Rand se foi în umbră. O rămurică îi trosni sub picioare, îngheţă, începu să transpire şi îşi ţinu răsuflarea, dar niciuna dintre femei nu se uită în jur.

— Două? exclamă Egwene. Cine mai e? Kari? Kari Thane? Lara Ayellan?

Moiraine plescăi din buze, exasperată, apoi spuse cu asprime:

— Uită că am zis aşa ceva. Mă tem că ea o va lua pe alt drum. Îngrijeşte-te de tine. Calea pe care ai ales-o nu e deloc uşoară.

— Nu o să fac cale întoarsă, zise Egwene.

— Cum vrei. Dar tot vrei să fii liniştită, iar eu nu te pot ajuta, nu aşa cum ai vrea.

— Nu înţeleg.

— Tu vrei să ştii că femeile Aes Sedai sunt bune şi pure, că bărbaţii cei cumpliţi din legende au provocat Frângerea Lumii, nu femeile. Da, bărbaţii au fost vinovaţi, dar nu erau mai necruţători decât alţii. Erau atinşi de nebunie, nu ticăloşi. Femeile Aes Sedai pe care le vei întâlni în Tar Valon sunt fiinţe omeneşti, la fel ca orice alte femei, doar puterea cu care suntem înzestrate ne face diferite. Sunt curajoase şi fricoase, voinice şi slabe, blânde şi crude, apropiate şi reci. Dacă devii Aes Sedai, firea ta nu se schimbă.

Egwene răsuflă adânc.

— Cred că de asta mi-era teamă, că o să fiu schimbată de Putere. Mi-era teamă şi de troloci. Şi de Pierit. Şi… Moiraine Sedai, în numele Luminii, de ce au venit trolocii în Emond’s Field?

Moiraine îşi roti capul şi privi ţintă la locul unde se ascundea Rand. Nu mai îndrăzni să răsufle; privirea ei era la fel de neîndurătoare ca atunci când îi ameninţase şi i se părea că putea pătrunde prin ramurile groase ale copacului. „Lumină, ce o să facă dacă mă prinde ascultând?”

Încercă să se dea înapoi, să se piardă în umbrele mai întunecate. Îşi ţinea privirea aţintită asupra femeilor şi se împiedică de o rădăcină; de-abia izbuti să îşi recapete echilibrul şi să nu se rostogolească în tufişurile uscate, unde trosnetul ca de artificii al crengilor l-ar fi dat de gol. Gâfâind, se îndepărtă anevoie, în patru labe, reuşind să nu scoată niciun zgomot, mai mult din întâmplare decât pentru că ar fi făcut ceva. Inima îi bătea atât de puternic, încât credea că o să-i trădeze prezenţa. „Neghiobule! Să tragi cu urechea la ce spune o Aes Sedai!”

Ajungând înapoi la locul unde dormeau ceilalţi, izbuti să se strecoare în tăcere printre ei. Lan se mişcă atunci când se întinse pe jos şi îşi trase pătură pe el, dar se culcă din nou, oftând. Se întorsese doar pe partea cealaltă în somn. Rand răsuflă uşurat.

Câteva clipe mai târziu, Moiraine se ivi din noapte şi se opri într-un loc de unde putea cerceta siluetele adormite. Lumina lunii urzea o aureolă în jurul ei. Rand închise ochii şi respiră regulat, rămânând în acelaşi timp cu urechile ciulite în caz că paşii s-ar fi apropiat. Dar nu se întâmplă nimic. Când deschise din nou ochii, Moiraine plecase.

Când, în cele din urmă, adormi, somnul îi fu agitat şi plin de vise în care toţi bărbaţii din Emond’s Field pretindeau că sunt Dragonul Renăscut, iar toate femeile aveau în păr pietre albastre, precum cea pe care o purta Moiraine; se trezi asudat. Nu mai încercă niciodată să tragă cu urechea la ce vorbeau Moiraine şi Egwene.

În cea de a şasea zi, renunţară la pasul domol şi iuţiră ritmul. Soarele fără căldură se strecura încetişor spre vârfurile copacilor, în timp ce o mână de nori subţiri pluteau spre miazănoapte. Vântul izbucni câteva clipe în rafale, iar Rand îşi strânse mantia în jurul umerilor, mormăind ceva în barbă. Se întrebă dacă vor mai ajunge vreodată la Baerlon. Dacă judeca după distanţa pe care o străbătuseră, era mai mult decât suficient ca să ajungă de la Taren Ferry la Râul Alb, dar, de fiecare dată când era întrebat, Lan spunea că e doar o călătorie scurtă, care de-abia dacă merita acest nume. Rand nu mai înţelegea nimic.

Lan se ivi în faţa lor întorcându-se din pădure, de la una din cercetările sale. Smuci de hăţuri şi i se alătură lui Moiraine, cu capul aplecat spre ea.

Rand făcu o strâmbătură, dar nu puse nici o întrebare. Lan refuza pur şi simplu să bage în seamă astfel de întrebări.

Dintre ceilalţi, doar Egwene păru că remarcă întoarcerea lui Lan, aşa de obişnuiţi erau acum cu toate astea, dar şi ea se ţinu deoparte. Era adevărat că Moiraine Sedai începuse să se poarte ca şi cum Egwene ar fi fost răspunzătoare de cei din Emond’s Field, dar asta nu însemna că avea dreptul să îi ceară Străjerului să spună ce văzuse. Perrin ducea arcul lui Mat, învăluit în acea tăcere îngândurată care părea a pune din ce în ce mai mult stăpânire pe ei pe măsură ce se îndepărtau de Ţinutul celor Două Râuri. Mersul lin al cailor îi îngăduia lui Mat să încerce să jongleze cu trei pietricele sub privirea vigilentă a lui Thom Merrilin. Menestrelul le dăduse lecţii în fiecare seară, ca şi Lan.

Lan isprăvi ce avea de spus lui Moiraine, şi ea se întoarse în şa ca să se uite la cei din spate. Rand încercă să nu se crispeze când îl cercetă cu privirea. Ochii ei zăboviseră oare asupra lui puţin mai mult decât asupra celorlalţi? Avea sentimentul neliniştitor că Moiraine ştia cine ascultase în întuneric în noaptea aceea.

— Hei, Rand, strigă Mat, pot să jonglez cu patru! Rand îi făcu semn cu mâna, dar fără să se întoarcă. Ţi-am spus că o să ajung la patru înaintea ta. Uite!

Ajunseseră în vârful unui mic deal şi la picioarele lor, la nici o milă, printre copacii goi şi umbrele lungi ale serii, se întindea Baerlon. Rand deschise gura, încercând să zâmbească şi să se uite cu gura căscată în acelaşi timp.

Un zid din buşteni, de aproape douăzeci de picioare înălţime, înconjura oraşul şi, din loc în loc, pe toată lungimea lui, erau turnuri de pază, tot din lemn. În interiorul zidurilor, acoperişuri de ardezie şi de ţiglă scânteiau în lumina soarelui care apunea, iar rotocoale de fum se ridicau din coşuri. Sute de hornuri. Nu se vedea niciun acoperiş de stuf. Două drumuri late porneau din oraş, unul spre răsărit, celălalt spre apus, şi pe fiecare dintre ele erau cel puţin zece căruţe cu coviltir şi de două ori mai multe care trase de boi ce se îndreptau greoi spre porţile oraşului. Fermele erau împrăştiate în tot oraşul, mai numeroase la miazănoapte, în timp ce numai câteva se iţeau pe ici, pe colo în pădurea de la miazăzi, dar, dacă ar fi fost după Rand, ar fi putut să nu existe deloc. „E mai mare decât Emond’s Field, şi Dealul Străjii, şi Deven Ride la un loc! Şi poate şi decât Taren Ferry.”

— Deci aşa arată un oraş, murmură Mat, aplecându-se peste gâtul calului ca să vadă mai bine.

Perrin nu făcu decât să scuture din cap.

— Cum se poate să trăiască atâţia oameni într-un singur loc?

Egwene se mulţumi să privească. Thom Merrilin se uită la Mat, apoi dădu ochii peste cap şi pufni nemulţumit.

— Oraş! zise el dispreţuitor.

— Şi tu, Rand? întrebă Moiraine. Ce crezi, acum că vezi Baerlonul pentru prima oară?

— Cred că e foarte departe de casă, grăi el încetişor, iar Mat scoase un hohot de râs ascuţit.

— Trebuie să mergem şi mai departe, continua Moiraine. Mult mai departe. Dar nu aveţi de ales, dacă nu vreţi să fugiţi, să vă ascundeţi şi să fugiţi din nou tot restul vieţii. Şi scurte v-ar fi vieţile. Trebuie să vă aduceţi aminte de asta când drumul vi se pare greu. Nu aveţi de ales.

Rand schimbă o privire cu Mat şi cu Perrin. Judecând după chipurile lor, se gândeau la acelaşi lucru ca el. Cum putea să le mai vorbească despre alegere după tot ce le spusese înainte? „Aes Sedai a ales în locul nostru.”

Moiraine vorbi mai departe ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce gândesc.

— Aici încep din nou primejdiile. Fiţi atenţi la ce spuneţi între aceste ziduri. Şi mai ales nu aduceţi vorba de troloci, Jumate-Oameni sau altele asemenea. Nu trebuie nici măcar să vă gândiţi la Cel Întunecat. Sunt mulţi în Baerlon cărora femeile Aes Sedai le plac chiar mai puţin decât celor din Emond’s Field şi s-ar putea să fie şi Iscoade ale Celui Întunecat pe aici.

Egwene căscă gura de uimire, iar Perrin mormăi ceva. Mat se albi la faţă, dar Moiraine continuă nepăsătoare:

— Trebuie să trecem cât mai neobservaţi.

Lan îşi schimbă mantia în nuanţe de cenuşiu şi verde cu una de un cafeniu închis, mai puţin bătătoare la ochi, deşi dintr-o stofă fină şi bine croită. Îşi vârî mantia în culori schimbătoare într-o desagă.

— Aici avem alte nume, îi anunţă Moiraine. Eu sunt cunoscută sub numele de Alys, iar Lan, drept Andra. Să nu uitaţi asta. Bine. Haideţi să intrăm în oraş înainte de căderea nopţii. Porţile Baerlonului sunt închise de la apusul soarelui până în zori.

Lan îi conduse până la poalele dealului şi apoi prin pădure, spre zidul de lemn. Drumul trecea pe lângă câteva ferme – niciuna nu era prea aproape şi niciunul dintre oamenii care îşi terminau treburile pe lângă casă nu păru să îi observe pe călătorii care ajunseră la porţile grele de lemn închise cu drugi de fier negru. Erau ferecate, cu toate că soarele nu apusese încă.

Lan se apropie de zid şi trase de o funie tocită care atârna lângă porţi. De partea cealaltă a zidului se auzi un dangăt de clopot. Deodată, de sub o tichie ponosită de pânză se ivi un chip zbârcit, care se uită iscoditor în jos de pe partea cealaltă a zidului, privindu-i mânios printre vârfurile retezate a doi buşteni, de undeva de deasupra capetelor lor.

— Hei, ce-i asta? E prea târziu ca să deschid poarta. Prea târziu, am spus. Duceţi-vă la poarta Whitebridge dacă vreţi să…

Iapa lui Moiraine făcu vreo câţiva paşi într-o parte, aşa că bărbatul de pe zid o vedea acum desluşit. Dintr-odată, zbârciturile de pe faţă luară forma unui zâmbet ştirb şi omul păru să şovăie – nu ştia dacă să vorbească sau să îşi facă datoria.

— Nu ştiam că dumneata eşti, jupâneasă. Aşteptaţi. Cobor imediat. Aşteptaţi numai puţin. Vin. Vin.

Capul nu se mai zări, dar Rand îi auzea încă strigătele înăbuşite prin care le spunea să stea pe loc, că vine. Scârţâind din toate balamalele, ca şi cum nu mai fusese folosită de multă vreme, poarta din dreapta se deschise încetişor înspre afară.

Nu de tot însă, ci doar cât să poată trece un cal; paznicul îşi vârî capul prin crăpătură, le aruncă iar un zâmbet ştirb şi se dădu din drum. Moiraine intră după Lan, cu Egwene în spatele ei.

Rand îl mână pe Noruţ în urma Belei şi se trezi pe o stradă îngustă cu garduri mari de lemn şi acareturi înalte, fără ferestre, cu porţile zăvorâte. Moiraine şi Lan descălecaseră deja şi vorbeau cu paznicul cu faţa smochinită, aşa că Rand coborî şi el de pe cal. Omuleţul, îmbrăcat într-o mantie şi un surtuc pline de cârpituri, îşi mototolea tichia în mână şi dădea din cap când vorbea. Îi privi cercetător pe cei care descălecau în spatele lui Lan şi al lui Moiraine şi clătină din cap.

— Oameni din Ţinutul de Jos. Rânji. Ce faci, jupâneasă Alys, ai început să aduni oameni din Ţinutul de Jos cu fân în păr? Îl măsură apoi cu privirea şi pe Thom Merrilin. Tu nu eşti păstor. Mi-aduc aminte că ţi-am dat drumul înăuntru acum câteva zile. Da, da, aşa e. Ei, Menestrelule, nu prea le-au plăcut scamatoriile tale pe acolo, nu-i aşa?

— Sper că ai ţinut minte să uiţi că ne-ai lăsat să trecem pe aici, jupân Avin, grăi Lan, vârând o monedă în mâna liberă a paznicului. Şi că ne-ai lăsat să intrăm din nou.

— Nu e nevoie, jupân Andra. Nu e nevoie. Mi-aţi dat destul când aţi plecat. Destul. Cu toate acestea, Avin făcu banul să dispară, cu tot atâta iscusinţă ca un Menestrel. N-am spus nimănui, şi nici n-o să spun. Mai ales nu Mantiilor Albe, termină el, încruntat.

Îşi ţuguie buzele ca să scuipe, apoi îi aruncă o privire lui Moiraine şi se mulţumi să înghită în sec. Rand clipi, dar nu spuse nimic. Şi ceilalţi făcură la fel, deşi pentru Mat nu fu prea uşor. „Copiii Luminii”, îşi spuse Rand gânditor. În poveştile pe care le spuneau neguţătorii ambulanţi, marii neguţători şi gărzile lor, Copiii Luminii erau priviţi fie cu admiraţie, fie cu ură, dar un lucru era sigur: aceştia le urau pe Aes Sedai la fel de mult ca pe Iscoadele Celui Întunecat. Se întrebă dacă asta nu însemna necazuri şi mai mari.

— Copiii Luminii sunt în Baerlon? îl trase Lan de limbă.

— De bună seama. Paznicul îşi bălăbăni capul. Dacă-mi aduc bine aminte, au sosit chiar în ziua în care aţi plecat. Pe aici nimeni nu-i suferă. Dar, fireşte, cei mai mulţi nu îndrăznesc să spună asta.

— Au zis de ce au venit? întreba Moiraine încordată.

— De ce au venit, jupâneasă? Avin era atât de uimit, încât uită să scuture din cap. Sigur că au zis de ce… Ah, am uitat. Aţi fost în Ţinutul de Jos. Fireşte că n-aţi auzit decât behăitul oilor. Zic că au venit din pricina celor ce se întâmplă în Ghealdan. Dragonul – mă rog, ăla care îşi spune Dragonul. Spun că face numai rele – şi se prea poate ca aşa să fie – şi că au venit să îl pună cu botul pe labe. Numai că el e în Ghealdan, nu aici. Eu cred că spun asta doar ca să pară că au de ce să-şi bage nasul în treburile oamenilor. Deja am văzut Colţul Dragonului pe nişte porţi.

De data asta chiar scuipă.

— Aţi avut multe necazuri din pricina lor? întrebă Lan, iar Avin clătină cu tărie din cap.

— Cred c-ar fi vrut, dar Guvernatorul nu are deloc încredere în ei. Se împotriveşte să-i lase să intre mai mulţi de zece odată; şi ce-i înfurie chestia asta! Am auzit că restul au o tabără puţin mai la miazănoapte. Pun prinsoare că fermierii le tot dau târcoale. Cei care intră în oraş se fâţâie de colo până colo în mantiile alea lungi ale lor şi se uită îngâmfaţi la oamenii cinstiţi. Păşiţi în Lumină, le zic, şi e ordin. De câteva ori aproape că s-au luat la bătaie cu minerii, căruţaşii, topitorii şi ăilalţi, chiar şi cu Straja, dar Guvernatorul vrea să fie linişte, şi până acum aşa a fost. Dacă vor să nimicească răul, mă întreb de ce nu se duc în Saldaea. Am auzit că au necazuri pe acolo. Ori de ce nu în Ghealdan? Oamenii spun că a fost o luptă mare acolo. Mare de tot.

Moiraine trase uşor aer în piept.

— Am auzit că spre Ghealdan se îndreptau nişte femei Aes Sedai.

— Da, aşa e, jupâneasă. Capul lui Avin începu din nou să se bălăbăne. S-au dus în Ghealdan şi din pricina asta a început lupta, sau cel puţin aşa am auzit. Oamenii zic că unele dintre Aes Sedai au murit. Poate că au murit toate. Ştiu că unii nu ţin cu femeile Aes Sedai, dar eu mă întreb, cine altcineva poate opri Dragonul fals? Ei? Şi neghiobii ăştia afurisiţi care cred că pot să fie ei bărbaţi Aes Sedai sau ceva de felul ăsta. Ce ne facem cu ei? Sunt şi unii care spun – nu Mantiile Albe, de bună seamă, şi nici eu, alţii – că poate ăsta e într-adevăr Dragonul Renăscut. Aud că poate face tot soiul de lucruri. Se serveşte de Puterea Supremă. Sunt mii care îl urmează.

— Nu fi nerod, se răsti Lan la el, iar chipul lui Avin căpătă o mină jignită.

— Spun ce am auzit şi eu, bine? Doar ce am auzit, jupâne Andra. Unii spun că îşi trimite oştirile spre răsărit şi miazăzi, spre Tear. Vocea îi deveni gravă. Cică le-ar spune Seminţia Dragonului.

— Numele nu înseamnă mare lucru, răspunse Moiraine calm. Dacă o neliniştise ceva din ceea ce auzise, nu lăsa să se vadă nimic. Nimic nu te împiedică să-ţi numeşti propriul catâr Seminţia Dragonului, dacă ai chef.

— Nu prea cred, jupâneasă. Avin râse înfundat. Nu şi dacă Mantiile Albe sunt prin preajmă. Şi socotesc că nici altora nu le-ar prea plăcea un nume ca ăsta. Înţeleg eu ce vrei să spui, jupâneasă, dar nu… Nu catârul meu.

— O hotărâre înţeleaptă, neîndoielnic, rosti Moiraine. Acum e vremea să plecăm.

— Şi să nu-ţi faci griji, jupâneasă, striga Avin, clătinând din cap, n-am văzut pe nimeni.

Se repezi spre poartă şi începu să o smucească înspre el ca să o închidă la loc.

— N-am văzut pe nimeni, n-am văzut nimic.

Poarta se închise cu o bufnitură, şi Avin coborî drugul de fier cu o funie.

— De fapt, jupâneasă, poarta asta n-a mai fost deschisă de câteva zile.

— Să te scalde Lumina, Avin, grăi Moiraine.

Apoi trecu în frunte; ceilalţi o urmară şi se îndepărtară încet de poartă. Rand se uită o dată în spate şi îl văzu pe Avin stând încă în faţa porţii. Părea că lustruieşte un ban cu poalele mantiei şi râde înfundat.

Drumul îi purtă pe uliţe de pământ bătătorit pe care de-abia dacă ar fi încăput doua căruţe, fără oameni, pe marginea cărora se ridicau acareturi şi, din când în când, garduri înalte de lemn. Rand merse o vreme lângă Menestrel.

— Thom, ce era toată povestea aia despre Tear şi Seminţia Dragonului? Tear este un oraş îndepărtat, lângă Marea Furtunilor, nu-i aşa?

— Ciclul Karaethonului, răspunse Thom tăios.

Rand clipi. Profeţiile Dragonului.

— Nimeni nu spune… poveştile astea în Ţinutul celor Două Râuri. În orice caz, nu în Emond’s Field. Meştereasa i-ar jupui de vii pe cei care ar îndrăzni să facă una ca asta.

— Nu m-ar mira din partea ei, glăsui Thom sec.

Îi aruncă o privire lui Moiraine, care era în faţă, lângă Lan, văzu că nu-l poate auzi şi continuă.

— Tear este cel mai mare port de la Marea Furtunilor, iar Stânca din Tear este fortăreaţa care păzeşte intrarea în port. Se spune că Stânca a fost prima fortăreaţă înălţată după Frângerea Lumii şi că nu a fost niciodată cucerită, deşi nenumărate armate au încercat să o ia în stăpânire. Una dintre Profeţii spune că Stânca din Tear nu va cădea decât atunci când Seminţia Dragonului va ajunge acolo. Alta spune că Stânca nu va putea fi cucerită decât atunci când Sabia-Care-Nu-Poate-Fi-Atinsă se va afla în mâna Dragonului. Thom zâmbi silit. Dacă Stânca este doborâtă, va fi semn că, într-adevăr, Dragonul a renăscut. Fie ca Stânca să rămână în picioare până când eu voi ajunge ţărână.

— Sabia-Care-Nu-Poate-Fi-Atinsă?

— Aşa se spune. Nu ştiu dacă e vorba chiar despre o sabie. Dar, orice ar fi, se află în Inima Stâncii, citadela din mijlocul fortăreţei. În afară de înalţii Seniori din Tear, nimeni altcineva nu poate pătrunde acolo, iar ei nu vorbesc niciodată despre ceea ce se află înăuntru. Cel puţin nu cu menestrelii.

Rand se încruntă.

— Stânca nu poate fi doborâtă până când Dragonul nu are sabia, dar cum se poate să o aibă fără ca Stânca să fi căzut deja? Se crede cumva că Dragonul trebuie să fie unul dintre înalţii Seniori din Tear?

— Nu prea cred, răspunse Menestrelul sec. Cei din Tear urăsc tot ce are de-a face cu Puterea, mai mult chiar decât cei din Amador, iar Amador este cetatea Copiilor Luminii.

— Atunci cum se poate împlini Profeţia? întrebă Rand. Aş vrea eu ca Dragonul să nu renască niciodată, dar o profeţie care nu se poate împlini nu are nici o noimă. Pare o poveste menită să-i facă pe oameni să creadă că Dragonul nu va renaşte niciodată. Aşa e?

— Pui prea multe întrebări, băiete, mormăi Thom. O profeţie care s-ar împlini cu uşurinţă n-ar valora nici ea mare lucru, nu-i aşa? Pe neaşteptate vocea i se învioră. Ei, am ajuns. Nu ştiu unde, dar am ajuns.

Lan se oprise lângă un gard de lemn cât un stat de om, care semăna cu toate celelalte pe lângă care trecuseră. Încercă să îşi strecoare lama pumnalului printre două scânduri. Deodată scoase un mormăit satisfăcut, trase şi o bucată din gard ieşi în afară ca o poartă. De fapt, era o poartă adevărată, îşi dădu Rand seama, doar că era făcută să se deschidă numai din partea cealaltă. Se vedea după zăvorul de metal pe care Lan îl ridicase cu pumnalul.

Moiraine intră numaidecât, trăgând-o pe Aldieb după ea. Lan îi zori pe ceilalţi să o urmeze şi intră şi el ultimul, închizând poarta după el.

De partea cealaltă a gardului, Rand se trezi în curtea din spate a unui han. Dinspre bucătărie se auzea zarvă şi zăngănit de străchini, dar ceea ce îl uimi fu mărimea hanului: era de două ori mai mare decât hanul Izvorul de Vin şi, în plus, avea patru caturi. Mai mult de jumătate dintre ferestre erau luminate acum, când se lăsa întunericul. Îl uimea acest oraş care adăpostea atâţia străini.

De abia intraseră în curte, când trei bărbaţi cu şorţuri din pânză groasă şi murdară apărură în poarta mare şi boltită a grajdului imens. Unul dintre ei, un individ vânos, singurul care nu avea un hârleţ în mână, se îndreptă spre ei, dând din mâini.

— Ei, voi! Nu puteţi intra pe aici! Trebuie să mergeţi prin faţă!

Lan duse din nou mâna spre pungă, dar, chiar în acea clipă, un alt bărbat, la fel de trupeş ca jupân al’Vere, ieşi în grabă din han. Deasupra urechilor avea câteva smocuri de păr alb, iar şorţul lui de un alb strălucitor arăta că trebuie să fie hangiul.

— E în ordine, Mutch, strigă bărbatul care tocmai sosise. E în ordine. Oamenii ăştia sunt oaspeţii noştri. Îi aşteptam. Hai, ai grijă de caii lor. Mare grijă.

Mutch lăsă capul în jos, posac, apoi îi chemă pe cei doi tovarăşi ai lui să vină să-l ajute. Rand şi ceilalţi îşi dădură iute jos de pe cai desagile şi păturile făcute sul, iar hangiul se întoarse spre Moiraine. Se înclină adânc în faţa ei şi îi vorbi, zâmbindu-i sincer.

— Fii bine venită, jupâneasă Alys. Fii bine venită. Sunt bucuros să vă văd, pe dumneata şi pe jupân Andra. Foarte bucuros. Ne-au lipsit vorbele voastre pline de înţelepciune. Da, aşa e. Trebuie să recunosc că mi-am făcut griji ştiind că mergeţi în Ţinutul de Jos. Vreau să zic, în astfel de împrejurări, cu vremea care a luat-o razna şi lupii care urlă noaptea chiar sub zidurile oraşului.

Deodată îşi lovi palmele de pântecele rotund şi clătină din cap.

— Eu stau aici şi trăncănesc în loc să vă duc înăuntru. Haideţi, haideţi. Mâncare fierbinte şi paturi calde, asta cred că vreţi. Şi aici e cel mai bun loc din Baerlon pentru aşa ceva. Cu adevărat cel mai bun.

— Şi o baie caldă, nu-i aşa, jupân Fitch? spuse Moiraine, iar Egwene îi ţinu isonul cu înflăcărare.

— Oh, da.

— Baie? repetă hangiul. Fireşte, cea mai bună şi mai fierbinte din Baerlon. Haideţi. Fiţi bine veniţi la hanul Cerbul şi Leul. Fiţi bine veniţi în Baerlon.

CAPITOLUL 14 • La Cerbul şi Leul

Înăuntru, hanul era la fel de plin pe cât o arătaseră zgomotele auzite de afară, şi poate chiar mai mult de atât. Călăreţii din Emond’s Field îl urmară pe jupân Fitch pe uşa din spate, iar în scurtă vreme cu toţii se văzură nevoiţi să se strecoare pe lângă şi printre şiruri neîntrerupte de bărbaţi şi femei cu şorţuri lungi, care purtau deasupra capului platouri cu mâncare şi tăvi cu băuturi. Servitorii murmurau scuze repezite atunci când tăiau drumul cuiva, dar nu încetineau nici măcar cu un pas. Un bărbat ascultă poruncile grăbite ale jupânului Fitch şi dispăru în fugă.

— Mi-e teamă că hanul e aproape plin, îi spuse hangiul lui Moiraine. Nu mai am aproape niciun loc. În fiecare han din oraş e la fel. Cu iarna asta care a fost… ce să zic, de îndată ce s-a dezgheţat îndeajuns pentru ca lumea să poată coborî din munţi, am fost potopiţi –, da, ăsta-i cuvântul – potopiţi de oameni veniţi din mine şi topitorii, cu tot felul de poveşti îngrozitoare. Lupi… şi chiar mai rău. Soiul de poveşti pe care le spun oamenii care toată iarna au stat ferecaţi. Cred că sus acolo n-a mai rămas nimeni, au venit cu toţii încoace. Dar nu vă fie teamă. Suntem cam înghesuiţi, dar pentru dumneavoastră şi jupân Andra voi face tot ce pot. Şi pentru prietenii dumitale, fireşte.

În timp ce vorbea, arunca priviri furişe spre Rand şi spre ceilalţi; în afara de Thom, îmbrăcămintea îi arata drept oameni de la ţară, şi chiar şi mantia de Menestrel a lui Thom îl făcea să fie un tovarăş neobişnuit de călătorie pentru „jupâneasa Alys” şi „jupân Andra”.

— Staţi liniştiţi, o să fac tot ce pot.

Rand se holbă la agitaţia din jurul său şi încercă să facă în aşa fel încât să nu fie călcat pe picioare; spre deosebire de el, servitorii de la han nu păreau să fie în vreun pericol. Băiatul îşi tot amintea cum jupân al’Vere şi nevasta lui reuşeau să se ocupe singuri de han cu puţin ajutor, când şi când, din partea fetelor lor.

Mat şi Perrin îşi tot întorceau privirile, plini de interes, spre sala mare, din care, de câte ori se deschidea uşa înaltă din capătul încăperii, se revarsă un potop de râsete, cântece şi strigături vesele. Mormăind ceva cum că trebuie să afle noutăţile, Străjerul dispăru, fără multe vorbe, prin uşa batantă, înghiţit pe dată de valul de voioşie.

Rand ar fi vrut să-l urmeze, dar încă şi mai mult avea nevoie de o baie. Dinspre partea lui, s-ar fi bucurat chiar atunci de prezenţa altor oameni şi de hazul lor, dar sala cea mare l-ar fi apreciat mai mult după ce se spăla. Pesemne că Mat şi Perrin simţeau acelaşi lucru – Mat se tot scărpina, pe furiş.

— Jupân Fitch, începu Moiraine, înţeleg că sunt Copii ai Luminii în Baerlon. Crezi că e cu putinţă să avem necazuri?

— A, jupâneasă Alys, nu vă îngrijoraţi din cauza asta. Se ocupă cu şmecheriile lor dintotdeauna. Pretind că există o Aes Sedai în oraş.

Moiraine ridică dintr-o sprânceană, iar hangiul îşi desfăcu braţele îndesate.

— Nu vă îngrijoraţi câtuşi de puţin. Au mai încercat-o şi altădată. Nu există Aes Sedai în Baerlon, iar Guvernatorul ştie foarte bine. Mantiile Albe astea cred că dacă aduc o Aes Sedai, adică o femeie despre care pretind că ar fi Aes Sedai, oamenii o să-i lase să intre cu toţii în oraş. Mă rog, cred că unii ar face-o. Unii. Dar cei mai mulţi ştiu ce pun la cale Mantiile Albe, şi-l sprijină pe Guvernator. Nimeni nu vrea să vadă o biată bătrână chinuită numai pentru ca ei să aibă un motiv să facă scandal.

— Mă bucur s-aud asta, rosti sec Moiraine, punând o mână pe braţul hangiului. Min mai e aici? Aş vrea să-i vorbesc, dacă mai e.

Rand nu mai reuşi să audă ce răspunsese hangiul, căci tocmai apăruseră slujitorii care veneau să-i conducă la baie. Moiraine şi Egwene dispărură în urma unei femei rotofeie şi zâmbăreţe, care ducea un morman de prosoape. Menestrelul, Rand şi prietenii săi se luară după un individ slăbuţ, brunet, pe nume Ara.

Rand încercă să-l întrebe pe Ara câte ceva despre Baerlon, dar omul mai că nu deschidea gura, decât ca să comenteze că băiatul avea un accent ciudat; apoi însă, vederea camerei de baie îl făcu pe Rand să-i treacă orice chef de vorbă. Înăuntru se aflau o duzină de căzi înalte, de aramă, aşezate în cerc pe podeaua acoperită cu plăci de ceramică; aceasta se înclina uşor către o scurgere aflată în centrul încăperii vaste, cu pereţi de piatră. Lângă fiecare cadă, pe câte un taburet, era un prosop gros, frumos împăturit, şi o bucată mare de săpun galben, iar de-a lungul unui perete se înşirau cazane mari şi negre de fier, pline cu apă, care se încingeau deasupra focurilor. Pe peretele din partea opusă se afla o vatră plină de buşteni care încălzea încă şi mai mult aerul din încăpere.

— E aproape la fel de bine ca la Izvorul de Vin de la noi de acasă, zise Perrin, pe un ton sincer, deşi nu cu foarte mult respect pentru adevăr.

Thom râse scurt, iar Mat chicoti:

— Ia uite, ai zice că am adus cu noi un Coplin fără să ne dăm seama.

Rand îşi dădu mantia jos de pe umeri, apoi se dezbrăcă, în timp ce Ara umplea patru dintre căzi. Cu toţii îşi aleseră câte una, la fel de grăbiţi ca Rand. După ce văzu că hainele lor fuseseră împăturite şi aşezate grămadă pe taburete, Ara îi aduse fiecăruia câte o găleată mare plină cu apă fierbinte şi câte un căuş, apoi se aşeză şi el pe un taburet lângă uşă, cu spatele lipit de perete şi cu braţele încrucişate, părând cufundat în gânduri. Cât timp cei patru se săpuniră şi îşi îndepărtară de pe trup, cu ajutorul apei clocotite din găleţi, murdăria strânsă într-o săptămână, nu se prea ivi prilejul pentru sporovăială. Apoi veni momentul cufundării în căzi, în care rămaseră cu toţii multă vreme, bucurându-se de căldura apei care le scălda trupul. Ara o încinsese într-atât, încât cufundarea le luă foarte mult şi le provocă suspine adânci de plăcere. Aerul din încăpere deveni, din cald, fierbinte şi ceţos. Un lung răstimp nu se mai auzi nimic; doar, când şi când, unul dintre ei respira adânc şi liniştit, pe măsură ce muşchii încordaţi li se relaxau, iar frigul, pe care ajunseseră să-l creadă veşnic, le dispărea din oase.

— Mai aveţi nevoie de ceva? întrebă deodată Ara; degeaba comenta el accentul altora – şi el, şi jupân Fitch vorbeau de parcă aveau prune în gură. Mai vreţi prosoape? Apă fierbinte?

— Nu, nimic, răspunse Thom, cu vocea lui răsunătoare; ţinându-şi ochii închişi. Menestrelul flutură nepăsător din mână. Du-te şi simte-te bine. La momentul potrivit, o să am eu grijă să primeşti o răsplată mai mult decât potrivită pentru serviciile tale.

Cu aceste vorbe, el se lăsă încă şi mai jos în cadă, până ce apa îl acoperi cu totul, în afară de ochi şi de nas. Privirea lui Ara alunecă spre taburetele de lângă căzi, acolo unde se aflau îngrămădite hainele şi bagajele lor. Se uită pe furiş la arc, dar cel mai mult i se opriră ochii asupra sabiei lui Rand şi asupra securii lui Perrin.

— Aveţi necazuri şi pe acolo, pe la ţară? întrebă el dintr-odată. În Ţinutul Râurilor, sau cum îi mai spuneţi?

— Ţinutul celor Două Râuri, zise Mat, pronunţând rar şi limpede fiecare cuvânt. Aşa i se zice. Cât despre necazuri, de ce…

— Cum adică şi pe acolo? întrebă Rand. Şi pe aici sunt necazuri?

Bucurându-se de apa care-i scălda trupul, Perrin murmură:

— Bine zis, bine zis.

Iar Thom îşi înălţă puţin trupul şi deschise ochii.

— Aici? pufni Ara. Necazuri? Minerii care se iau la bătaie pe străzi când se crapă de ziuă nu ne dau nici o bătaie de cap. Nici, începu el, apoi se opri şi-i privi o clipă atent, iar în cele din urmă zise: Vorbeam despre necazuri precum cele din Ghealdan. Dar… nu, îmi închipui că nu. Pe acolo pe la ţară sunt numai oi, aşa-i? Nu vă supăraţi. Voiam să spun doar că pe acolo e linişte. Totuşi, iarna a fost ciudată. Tot felul de ciudăţenii prin munţi. Deunăzi am auzit că prin Saldaea au apărut trolocii. Dar aşa-i pe la Hotare, nu?

Terminându-şi discursul, el rămase cu gura deschisă, apoi o închise brusc, părând surprins că vorbise atât de mult. La auzul cuvântului „troloci”, Rand se încordase, însă încercase să îşi ascundă starea, trăgându-şi un prosop peste cap. Pe măsură ce individul continua să vorbească, se liniştise, numai că nu toţi îşi ţineau gura.

— Troloci? hohoti Mat; Rand îl stropi cu apă, dar Mat şi o şterse rânjind de pe faţă. Ia numai să-ţi spun eu cum e cu trolocii.

Thom vorbi şi el:

— Ce-ar fi să nu? M-am cam săturat să te aud cum îmi repeţi poveştile.

— E Menestrel, zise Perrin, iar Ara îi aruncă o privire dispreţuitoare.

— Da, i-am văzut mantia. Şi ai de gând să dai o reprezentaţie?

— Ia staţi puţin, protestă Mat. Cum adică eu repet poveştile lui Thom? Aţi…?

— Oricât te-ai strădui, nu le spui aşa bine ca Thom, îl întrerupse grabnic Rand, iar Perrin intră şi el în vorbă:

— Da, tot pui de la tine şi tot încerci să le faci mai bune, dar nu-ţi iese.

— Şi le mai şi încurci, adăugă Rand. Mai bine lasă-l pe Thom.

Vorbeau atât de repede, încât Ara rămase cu gura căscată, holbându-se la ei. Mat se holba şi el, de parcă toţi ceilalţi, în afară de el, înnebuniseră dintr-odată. Rand se întreba cum să-l facă să tacă, fără să-i sară în spate. În acel moment, uşa se deschise cu zgomot şi apăru Lan, cu mantia sa cenuşie spânzurată pe un umăr, însoţit de o pală de aer rece care făcu aburul din încăpere să se subţieze un pic.

— Ia te uită, exclamă Străjerul, frecându-şi palmele, tocmai asta aşteptam.

Ara se repezi să ia o găleată, dar Lan îi făcu semn să se îndepărteze.

— Lasă, mă descurc singur.

Lăsându-şi mantia pe un taburet, el îl luă pe servitor de un braţ şi-l scoase din sală, în ciuda protestelor acestuia, apoi închise bine uşa în urma lui. Aşteptă o clipă lângă ea, aplecându-şi capul ca să audă mai bine, apoi se întoarse către ceilalţi şi spuse, cu glasul împietrit şi sfredelindu-l pe Mat cu privirea.

— Noroc c-am venit la timp, ţărănuşule. Tu nu asculţi ce ţi se spune?

— Da’ n-am făcut nimic, protestă Mat. Voiam doar să-i spun de troloci, nu de…

Apoi se opri şi se feri de privirile Străjerului, lipindu-se de peretele căzii.

— Nici o vorbă despre troloci, rosti sumbru Lan. Nici să nu te mai gândeşti la troloci.

Pufnind mânios, el se apucă să-şi umple una din căzi cu apă fierbinte.

— Sânge şi cenuşă, aţi face bine să ţineţi minte: Cel Întunecat are ochi şi urechi pe unde nici nu vă aşteptaţi. Iar dacă aud Copiii Luminii că sunt troloci pe urmele voastre, o să ardă de nerăbdare să pună mâna pe voi. Nu le trebuie mai mult ca să vă acuze c-aţi fi Iscoade ale Celui Întunecat. N-aţi fi voi obişnuiţi, dar, de acum înainte, până nu ajungem la capătul drumului, nu vă încredeţi în nimeni decât dacă vă spunem noi, eu şi jupâneasa Alys.

Auzindu-l cu câtă stăruinţă rostea numele pe care-l folosea Moiraine, Mat clipi ruşinat.

— Omul ăla ne ascundea ceva, remarcă Rand. Ceva care-i stătea pe suflet, dar n-a vrut să ne spună ce era.

— Pesemne Copiii Luminii, rosti Lan, turnându-şi încă o găleată de apă în cadă. Cei mai mulţi îi consideră aducători de necazuri. Totuşi, nu chiar toţi, iar el nu vă cunoştea îndeajuns şi n-a vrut să rişte. N-avea de unde să ştie că n-o să daţi fuga la Mantiile Albe să le povestiţi.

Rand clătină din cap; locul acesta părea deja mult mai rău decât ar fi putut ajunge vreodată Taren Ferry.

— A zis că au apărut troloci şi prin… Saldaea, nu? zise Perrin.

Lan aruncă găleata goală pe pardoseală, cu un zgomot puternic.

— Tot nu va lăsaţi păgubaşi, nu? În ţinuturile de la Hotare sunt mereu troloci, fierarule. Băgaţi-vă bine în cap că nu vrem să atragem atenţia nici cât nişte şoareci pe o câmpie. Să nu uitaţi asta nici o clipa. Moiraine vrea să vă ducă vii în Tar Valon, iar eu am s-o fac, dacă se poate face, dar dacă-i faceţi ei vreun rău…

Niciunul dintre ei nu mai scoase vreo vorbă cât timp îşi terminară baia şi se îmbrăcară. După ce ieşiră din sala de baie, o găsiră pe Moiraine în picioare, la capătul coridorului, împreună cu o fată nu mult mai înaltă decât ea. Cel puţin, aşa i se păru lui Rand – că era o fată, deşi părul ei închis la culoare era tuns scurt, şi purta o cămaşă şi pantaloni bărbăteşti. Moiraine spuse ceva, iar fata le aruncă bărbaţilor o privire pătrunzătoare, apoi îi făcu lui Moiraine un semn de încuviinţare şi dispăru cu repeziciune.

— Ei, vorbi Moiraine, pe când ei se apropiau, sunt sigură că baia v-a făcut poftă de mâncare. Jupân Fitch ne-a păstrat o încăpere retrasă în care să ne luăm cina.

Continuă să flecărească în timp ce le arăta drumul; le vorbi despre camerele pe care aveau să le primească, despre înghesuiala din oraş şi despre faptul că hangiul nădăjduia ca Thom să blagoslovească sala mare cu ceva muzică şi cu una sau două poveşti. Dar nu pomeni nimic despre fată – dacă era, într-adevăr, fată.

În încăperea cea retrasă era o masă de stejar lustruită, în jurul căreia se aflau o duzină de scaune; podeaua era acoperită cu un preş gros. Când intrară, Egwene, cu părul proaspăt pieptănat şi strălucitor revărsat pe umeri, se întoarse de lângă căminul unde se aşezase pentru a-şi încălzi palmele la flăcările care trosneau. În timpul lungii tăceri din sala de baie, Rand avusese vreme pentru a se gândi. Avertismentele neîncetate ale lui Lan, cum că nu trebuia să aibă încredere în nimeni, şi mai ales teama lui Ara, care nu îndrăznea să se încreadă în ei, îl făcuseră să-şi dea seama că erau cum nu se putea mai singuri. Pesemne că nu se puteau încrede decât în ei înşişi, iar el nu era foarte convins nici măcar că putea avea încredere în Moiraine sau în Lan. Erau numai ei. Iar Egwene rămăsese Egwene. Moiraine spusese că-i s-ar fi întâmplat oricum, mai devreme sau mai târziu, să atingă Adevăratul Izvor. Nu putea stăpâni mersul lucrurilor, iar asta însemna ca nu era vina ei. Şi nu se schimbase – era tot Egwene.

Deschise gura ca să-şi ceară iertare, dar Egwene se îndreptă de umeri şi-i întoarse spatele, înainte să fi putut rosti vreun cuvânt. Privindu-i morocănos spatele, el înghiţi în sec şi-şi înăbuşi toate vorbele pe care avea de gând să-i le spună.

„Fie. Dacă aşa vrea ea să se poarte, n-am ce să fac.”

În acel moment, în încăpere intră jupân Fitch, urmat de patru femei cu şorţuri la fel de lungi ca al său, care duceau un platou cu trei pui fripţi şi altele pe care se aflau tacâmuri de argint şi străchini de lut, precum şi alte străchini acoperite. Pe dată, femeile începură să aştearnă masa, în timp ce hangiul îi făcea o plecăciune lui Moiraine.

— Îmi cer iertare, jupâneasă Alys, că v-am făcut să aşteptaţi atâta, dar sunt aşa mulţi oameni în han, că mă şi mir că ajungem să-i mai şi servim. Mi-e teamă că nici mâncarea nu-i atât de bună pe cât ar trebui. Doar puii ăştia, nişte napi şi ceva mazăre, şi un pic de brânză pentru sfârşit. Nu, nu-i deloc cum ar trebui. Îmi cer cu adevărat iertare.

— E un ospăţ, zâmbi Moiraine. Pentru asemenea vremuri tulburi, e chiar un ospăţ, jupân Fitch.

Hangiul mai făcu o plecăciune. Părul său ciufulit care stătea în toate direcţiile, de parcă-şi tot trecea mâna prin el, făcea ca plecăciunea să pară caraghioasă, dar zâmbetul lui era atât de deschis, încât nu puteai să râzi de el, ci numai împreună cu el.

— Mulţumiri, jupâneasă Alys. Mulţumirile mele.

Îndreptându-se de şale, el se încruntă şi, cu un colţ al şorţului, frecă masa pe care de altminteri nu se vedea niciun fir de praf.

— Nu-i nici pe departe ce v-aş fi servit acum un an, fireşte. Nici pe departe. Iarna-i de vină. Da. Iarna. Pivniţa mi se goleşte, iar la târg nu găseşti mai nimic. Şi cine-i poate scoate vinovaţi pe fermieri? Cine? Nici ei nu ştiu când o s-ajungă să mai culeagă ceva. Nimeni nu ştie. Iar carnea de oaie şi de vită, care ar trebui să ajungă pe mesele oamenilor, pe aia o iau lupii şi…

Dintr-odată, el păru să-şi dea seama că asemenea discuţii nu-i puteau încuraja pe oaspeţii săi să se aşeze liniştiţi la masă.

— Ce mai trăncănesc şi eu. Aşa merge gura fără mine, mereu. Merge fără mine. Mari, Cinda, hai să lăsăm oamenii să mănânce liniştiţi, adăugă el, izgonindu-le prin gesturi pe servitoare; în timp ce ele se grăbeau să iasă din încăpere, hangiul se întoarse şi-i făcu încă o plecăciune lui Moiraine. Sper să vă prindă bine masa, jupâneasă Alys. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, numai să-mi spuneţi şi v-aduc. Numai spuneţi. E o mare plăcere să vă servesc pe dumneata şi pe jupân Andra. O plăcere.

Făcu o ultimă plecăciune adâncă şi dispăru, închizând fără zgomot uşa în urma lui. În timpul acestei scene, Lan se sprijinise de perete ca şi cum era pe cale să adoarmă. Acum însă el ţâşni din loc şi ajunse la uşă în doar doi paşi. Lipindu-şi o ureche de tăblia uşii, ascultă cu atenţie o vreme, cât să numeri pe îndelete până la treizeci, apoi o deschise iute şi-şi scoase capul pe coridor.

— Au plecat, zise el în cele din urmă. Putem vorbi în siguranţă.

— Ştiu că ne-ai tot spus să nu ne-ncredem în nimeni, grăi Egwene, dar dacă-l bănuiţi şi pe hangiu, de ce mai rămânem aici?

— Nu-l bănuiesc mai mult decât pe oricine altcineva, răspunse Lan. Numai că, până ajungem în Tar Valon, îi bănuiesc pe toţi. Acolo, o să bănuiesc numai pe unul din doi.

Rand schiţă un zâmbet, crezând că Străjerul făcea o glumă, apoi îşi dădu seama că pe chipul lui Lan nu se oglindea nici o urmă de veselie. Chiar îi bănuia şi pe oamenii din Tar Valon. Oare nu exista niciun loc sigur?

— Întrece măsura, îi împăcă Moiraine cu glas liniştitor. Jupân Fitch este un om bun, cinstit şi de încredere. Numai că-i place să vorbească, şi, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, tot ar putea lăsa să-i scape ceva în faţa cui nu trebuie. Mai mult, la toate hanurile la care am tras eu până acum, jumătate dintre fetele care serveau trăgeau cu urechea pe la uşi şi-şi petreceau mai mult timp cu bârfa decât cu făcutul paturilor. Haideţi să ne aşezăm până nu se răceşte mâncarea.

Fiecare îşi ocupă locul în jurul mesei; Moiraine stătea într-unul din capete, iar Lan, în celălalt şi, o vreme, cu toţii fură prea ocupaţi să-şi umple farfuriile pentru a mai putea vorbi. N-o fi fost chiar un ospăţ, dar, după aproape o săptămână de pâine veche şi carne uscată, lor aşa li se părea. După o vreme, Moiraine întrebă:

— Ce ai aflat din sala mare?

Cu toţii rămaseră înţepeniţi, cu furculiţele şi cuţitele în aer şi cu ochii aţintiţi spre Străjer.

— Mai nimic bun, răspunse Lan. Avin avea dreptate, cel puţin din câte se spune. În Ghealdan a avut loc o luptă, iar Logain a câştigat. Circulă o sumedenie de poveşti diferite, dar în privinţa asta toate spun acelaşi lucru.

Logain? Pesemne că era falsul Dragon. Era prima dată când Rand auzea pomenit şi numele bărbatului. S-ar fi zis că Lan îl şi cunoştea.

— Şi despre Aes Sedai? întreba încet Moiraine, dar Lan scutură din cap.

— Nu ştiu nimic. Unii spun că au fost ucise cu toatele, alţii spun că niciuna. Pufni şi continuă: Ba unii spun chiar că au trecut de partea lui Logain. N-ai în ce să crezi, iar eu n-am vrut să mă arăt prea interesat.

— Da, rosti Moiraine, mai nimic bun în ce mi-ai spus. Trăgând adânc aer în piept, îşi îndreptă din nou atenţia spre mâncare: Dar despre situaţia noastră ce se aude?

— Aici stăm mai bine. Nu s-a-ntâmplat nimic ieşit din comun, niciun străin prin împrejurimi care ar putea fi Myrddraal, iar troloci cu siguranţă nu-s. Cât despre Mantiile Albe, sunt ocupaţi să-i facă necazuri Guvernatorului Adan, pentru că nu vrea să se-nţeleagă cu ei. Nici n-o să ne bage-n seamă, dacă nu ieşim în evidenţă.

— Bun, zise Moiraine. Aşa mi-a spus şi fata de la baie. Are şi bârfa importanţa ei. Ei, acum, continuă ea, adresându-se tuturor, ne-a mai rămas cale lungă, e adevărat, dar nici ultima săptămână n-a fost uşoară, aşa că vă propun să rămânem aici în noaptea asta şi mâine, şi să plecăm poimâine, foarte devreme.

Toţi tinerii rânjiră satisfăcuţi; era pentru prima dată când se aflau într-un oraş. Moiraine zâmbi, dar nu se abţinu să întrebe:

— Ce zice jupân Andra?

Lan privi feţele zâmbitoare din jurul său, fără vreo expresie.

— Fie, dar numai dacă binevoiesc să-şi amintească exact ce le-am spus.

Thom pufni în mustaţă.

— Oameni de la ţară, scăpaţi liberi într-un… într-un oraş.

Apoi pufni din nou şi scutură din cap.

La cât era hanul de plin, nu se găsiră decât trei camere – una pentru Moiraine şi Egwene şi alte două pentru bărbaţi. Rand se trezi că trebuia să stea împreună cu Thom şi cu Lan, undeva la al patrulea cat, în partea din spate a hanului, foarte aproape de streaşina lată, într-o încăpere cu o singură fereastră mică, dând în curtea unde se aflau grajdurile. Se lăsase noaptea, iar lumina hanului scălda împrejurimile. Încăperea era mică oricum, iar patul adus în plus, pentru Thom, o făcea şi mai înghesuită – deşi toate paturile erau înguste. Ba mai erau şi tari, descoperi Rand când se aruncă într-al său. Nu, nu era nici pe departe o cameră bună.

Thom nu zăbovi decât pentru a-şi scoate flautul şi harpa din cutii, apoi plecă, exersându-şi deja gesturile impozante. Lan se duse cu el.

„Ce ciudat”, se gândea Rand, în timp ce se frământa în pat, neputându-şi găsi o poziţie comodă. Cu o săptămână în urmă, s-ar fi năpustit şi el jos, numai la gândul că avea prilejul să vadă spectacolul unui Menestrel, numai să fi auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Dar acum trecuse deja o săptămână de când auzea în fiecare seară poveştile lui Thom, iar acesta avea să fie acolo şi a doua zi, şi în ziua următoare, iar baia caldă făcuse să-i dispară nodurile din muşchi, pe care le crezuse veşnice, şi prima masă caldă pe care o luase într-o săptămână îl amorţise. Somnoros, se întrebă dacă Lan chiar îl cunoştea pe falsul Dragon, Logain. De jos răsunară strigăte înfundate – pesemne că oamenii din sala mare îl întâmpinau pe Thom, dar Rand adormise deja.

Coridorul de piatră era întunecos şi plin de umbre, iar în afară de Rand nu se mai afla nimeni acolo. Nu-şi dădea seama de unde venea lumina, aşa puţină cum era; pe pereţii cenuşii nu se vedea nici o lumânare şi nici vreo lampă, niciun obiect care să fi putut produce strălucirea slabă care părea, pur şi simplu, să existe acolo. Aerul era nemişcat şi umed, iar undeva, în depărtare, se auzea plescăitul monoton şi sec al unui fir de apă care curgea. Nu ştia unde se află, dar sigur nu mai era la han. Încruntându-se, îşi frecă fruntea. La han? Îl durea capul şi nu-şi putea stăpânii gândurile. Fusese ceva legat… de un han? Dar totul dispăruse, oriunde ar fi fost.

Îşi umezi buzele şi-şi dori să fi avut ceva de băut. Îi era îngrozitor de sete, i se uscase gâtul. Plescăitul îl făcu să se hotărască. Neavând în ce se încrede, în afară de setea care-l chinuia, o porni înspre locul din care se tot auzea pic-pic-pic.

Coridorul se întindea fără vreun altul cu care să se-ntâlnească şi fără să-şi schimbe în vreun fel înfăţişarea. Nu se vedeau decât uşile masive care apăreau din loc în loc, la intervale regulate, mereu câte două – una de fiecare parte a coridorului – cu lemnul despicat şi uscat, în ciuda umezelii din aer. Umbrele se retrăgeau din faţa lui, rămânând la fel de adânci, fără ca locul în care picura apă să se apropie vreun pic. După multa vreme, se hotărî să încerce una din uşi. Se deschise cu uşurinţă, iar el pătrunse într-o încăpere sumbră, cu pereţi de piatră.

Într-unul din pereţi fuseseră săpate arcade care duceau înspre un balcon din piatră cenuşie, dincolo de care se afla cerul, aşa cum nu-l mai văzuse niciodată. Nori vârstaţi, cu dungi negre şi cenuşii, portocalii şi roşii, pluteau încoace şi încolo, ca purtaţi de vânturi puternice, încolăcindu-se şi încrucişându-se fără încetare. Nu, nimeni, niciodată, nu putea să fi văzut un cer ca ăsta; nu avea cum să existe.

Reuşi să-şi desprindă privirile de la balcon, dar nici restul încăperii nu era mai plăcut. Peste tot erau curbe ciudate şi unghiuri neobişnuite, de parcă încăperea ar fi fost tăiată aproape la întâmplare în piatră, şi coloane care păreau să crească direct din podeaua cenuşie. În cămin vuiau flăcări în pălălaie, ca înteţite de foalele dintr-o fierărie, dar nu dădeau căldură. Căminul era alcătuit din pietre ciudate, ovale; când le privea drept, păreau pietre – ude şi lucioase, în ciuda focului –, dar când se uită cu coada ochiului, i se părură chipuri, chipuri de bărbaţi şi femei schimonosite de durere, ţipând fără zgomot. Jilţurile cu spătar înalt şi masa lustruită din mijlocul încăperii erau cu totul obişnuite, dar tocmai asta scotea în evidenţa restul. În schimb, pe un perete atârna o oglindă singuratică şi nicidecum obişnuită. Privind în ea, văzu o negură acolo unde ar fi trebuit să-şi vadă chipul reflectat. Tot restul încăperii se vedea exact aşa cum trebuia, numai el nu.

În faţa vetrei stătea un bărbat pe care nu-l observase la venire. Dacă n-ar fi ştiut că aşa ceva nu era posibil, ar fi zis că nici nu se aflase nimeni acolo, până ce nu-şi întorsese privirile. Bărbatul, îmbrăcat în haine negre, frumos croite, părea în floarea vârstei; Rand găsi că femeilor li s-ar fi părut arătos.

— Iar ne întâlnim faţa în faţă, zise bărbatul şi, doar pentru o clipă, gura şi ochii săi deveniră porţi care duceau în caverne nesfârşite de flăcări.

Ţipând scurt, Rand ieşi cu spatele din încăpere, atât de brusc încât se împiedică pe coridor şi se prăbuşi peste cealaltă uşă, trântind-o de perete. Se întoarse şi se agaţă de clanţă, ca să nu cadă pe podea, şi se trezi holbându-se într-o încăpere cu pereţi de piatră, cu un cer nefiresc care se vedea prin arcadele deschise spre un balcon şi cu un cămin…

— Nu poţi scăpa aşa uşor de mine, grăi bărbatul.

Rand se întoarse, târându-se afară din încăpere, încercând să-şi recapete echilibrul fără să încetinească. De data aceasta nu mai era niciun coridor. Înţepeni, pe jumătate ghemuit, nu departe de masa lustruită, şi-l privi pe bărbatul de lângă cămin. Era mai bine decât să privească pietrele din care era făcut căminul, sau cerul.

— E un vis, şopti el, îndreptându-se. În spatele lui, auzi pocnetul uşii care se închidea. E un fel de coşmar.

Închise ochii, căutând să se trezească. Pe când era copil, Meştereasa îi spusese că, dacă reuşeai asta, când te aflai în mijlocul unui coşmar, coşmarul dispărea. „Cine…? Meştereasa?” Măcar dacă nu i-ar mai fi fugit gândurile. Măcar dacă nu l-ar mai fi durut capul, atunci ar fi reuşit să gândească limpede.

Deschise iar ochii. Încăperea era la fel de tăcută ca înainte; balconul, cerul. Bărbatul de lângă cămin.

— Să fie un vis? întrebă acesta. Dar are vreo importanţă?

Din nou, o clipă numai, ochii şi gura sa deveniră porţi care se deschideau spre un cuptor care părea să se întindă la nesfârşit. Glasul nu i se schimba; nu părea să-şi dea seama că s-ar fi întâmplat ceva.

De data aceasta, Rand tresări un pic, dar reuşi să se abţină şi să nu ţipe. „E un vis. Trebuie să fie un vis.” Cu toate acestea, se duse cu spatele până la uşă, fără să-şi ia ochii de la individul de lângă foc, şi încercă clanţa. Nu se mişcă; uşa era încuiată.

— Pari însetat, rosti bărbatul de lângă foc. Bea.

Pe masă era un pocal, din aur sclipitor, împodobit cu rubine şi ametiste. Nu fusese acolo mai înainte. Îşi dori să nu mai tresară de spaimă. Era numai un vis. Gura îi părea arsă.

— Sunt, un pic, zise el, ridicând pocalul.

Bărbatul se aplecă atent înainte, cu o mână pe spătarul unui jilţ, privindu-l. Mirosul vinului dres cu mirodenii îi aminti lui Rand cât îi era de sete, ca şi cum nu ar mai fi băut nimic de zile întregi. „Oare aşa să fie?”

Ridicând pocalul până la jumătate, se opri. Din spătarul jilţului, atins de degetele bărbatului, se ridicau fuioare de fum. Iar ochii aceia îl urmăreau cu atâta atenţie, cu focul care ba se aprindea, ba se stingea în ei.

Rand îşi umezi buzele şi puse vinul la loc pe masă, fără să-l guste.

— Nu mi-e atât de sete cum credeam.

Brusc, bărbatul se îndreptă de spate, cu chipul lipsit de expresie. Nici dacă ar fi blestemat, dezamăgirea lui nu s-ar fi putut vedea mai limpede. Rand se întrebă ce pusese în vin. Numai că asta era, fireşte, o întrebare prostească. Totul era un vis. „Atunci de ce nu se termină?”

— Ce vrei? întrebă el. Cine eşti?

Din ochii şi din gura bărbatului se înălţară flăcări; lui Rand i se păru că le aude şi trosnind.

— Unii îmi spun Ba’alzamon.

Rand se trezi cu faţa la uşă, smucind disperat de clanţă. Îi pierise orice idee despre vise. Cel Întunecat. Clanţa nu se mişca, dar el continua să tragă.

— Tu eşti oare acela? întrebă deodată Ba’alzamon. N-o poţi ascunde pe vecie de mine. Nici măcar pe tine nu te poţi ascunde, nici în vârful celui mai înalt munte, nici în peştera cea mai adâncă. Te cunosc până în vârful unghiilor.

Rand se întoarse cu faţa la el – la Ba’alzamon. Înghiţi adânc în sec. Un coşmar. Întinse mâna în spate, mai trase o data de clanţă, apoi îşi îndreptă umerii.

— Ce nădăjduieşti? Faima? vorbi Ba’alzamon. Putere? Poate ţi-au spus că Ochiul Lumii te poate ajuta? De câtă faimă, de câtă putere are parte o marionetă? Sforile care te mişcă s-au ţesut de Veacuri. Taică-tău a fost ales de Turnul Alb, ca un armăsar priponit cu o funie, şi dus să-şi facă treaba. Maică-ta era doar o iapă de prăsilă. Totul a fost plănuit. Iar planurile duc la moartea ta.

Rand îşi strânse pumnii.

— Tatăl meu e un om bun, iar mama a fost o femeie bună. Să nu pomeneşti de ei!

Flăcările râseră.

— Deci ai ceva sânge în tine. Poate chiar eşti acela. Şi la ce bun? Suprema Înscăunată se va folosi de tine până ce nu va rămâne nimic, cum au păţit şi Davian, şi Yurian Arc de Piatră, şi Guaire Amalasan, şi Raolin Duşmanul Întunecimii. Aşa cum se foloseşte şi de Logain. Te va folosi până nu va mai rămâne nimic din tine.

— Nu ştiu, murmură Rand, clătinându-şi capul. Clipa în care gândurile i se limpeziseră, datorita furiei, trecuse. Deşi bâjbâia după ea, nu-şi putea aminti cum de reuşise mai înainte s-o prindă. Gândurile i se învolburau. Reuşi să apuce unul, ca şi cum, prins într-un vârtej, s-ar fi agăţat de o plută. Se chinui să vorbească, şi glasul îi deveni din ce în ce mai puternic:

— Eşti… ferecat… în Shayol Ghul. Tu şi cu toţi Rătăciţii ferecaţi de Creator în vecii vecilor.

— În vecii vecilor? zise batjocoritor Ba’alzamon. Îţi duci viaţa ca un gândac de sub o stâncă şi crezi că mâzga în care-ţi faci veacul este însuşi universul. Moartea timpului îmi va aduce atâta putere cât nici nu visezi tu, vierme.

— Eşti ferecat!…

— Nătângule, n-am fost niciodată ferecat!

Flăcările de pe chipul său izbucniră cu atâta forţă, încât Rand făcu un pas înapoi, ascunzându-şi faţa cu mâinile.

— Am stat lângă Lews Therin Ucigaşul de Neam când a făptuit crima care i-a adus numele. Eu i-am spus să-şi omoare soţia, şi copiii, şi tot neamul, şi pe toţi cei care-l iubeau şi pe care-i iubise. Eu i-am dăruit clipa de limpezime în care să-şi dea seama de ce a făcut. Ai auzit vreodată cum strigă un om care-şi dă sufletul, vierme? Atunci m-ar fi putut lovi. Era cu neputinţă să izbândească, dar ar fi putut încerca. În loc de asta, a abătut asupra sa Puterea Supremă, atât de multă, încât pământul s-a despicat şi pe locul mormântului său s-a înălţat Piscul Dragonului. O mie de ani mai târziu, am îmboldit trolocii să năvălească spre miazăzi, şi, timp de trei secole, au devastat lumea. Nechibzuitele şi neştiutoarele din Tar Valon au spus că până la urmă am pierdut lupta, numai că al Doilea Legământ, Legământul celor Zece Neamuri, a fost distrus şi n-a mai putut fi refăcut… şi atunci a mai rămas cineva să-mi se opună? I-am şoptit la ureche lui Artur Aripă de Şoim, şi toată întinderea stăpânirii Aes Sedai s-a prăbuşit. I-am mai şoptit o dată, iar Marele Rege şi a trimis oştile să traverseze Oceanul Aryth, să treacă Marea cea Mare, şi astfel a pecetluit două destine. Sfârşitul visului său de a avea un singur ţinut şi un singur neam, şi încă o osândă care va să vină. Eram acolo când trăgea să moară şi sfetnicii lui i-au spus că doar o Aes Sedai îi poate salva viaţa. Am spus o vorbă, iar el a poruncit ca sfetnicii să fie trimişi la moarte. Am spus o vorbă, iar ultimul strigăt al Marelui Rege a fost că Tar Valon trebuie distrus. Când astfel de bărbaţi nu au izbutit să-mi se împotrivească, ce nădejde ai tu, amărâtule? Ai să mă slujeşti, sau ai să joci după cum vor femeile Aes Sedai până ce mori. Şi apoi ai să fii cu adevărat al meu. Morţii sunt ai mei!

— Nu, şopti Rand, e un vis. E un vis!

— Şi crezi că în vise eşti la adăpost de mine? Priveşte!

Ba’alzamon făcu un gest poruncitor, iar Rand dădu să întoarcă, ascultător, capul, dar n-o făcu; nu voia să se întoarcă.

Pocalul dispăruse de pe masă. În locul acela se afla acum un şobolan mare, ghemuit, care clipea orbit de lumină şi adulmeca nesigur aerul. Ba’alzamon îşi îndoi degetul, iar şobolanul, cu un chiţăit, îşi arcui spinarea, ridicându-şi labele din faţă şi ţinându-şi cu greutate echilibrul pe cele din spate. Degetul se îndoi şi mai mult, iar şobolanul se prăbuşi pe o parte, dând înnebunit din labe, scormonind fără să poată apuca însă ceva, chiţăind ascuţit, cu spinarea arcuită, tot mai arcuită. Se auzi un trosnet puternic, ca o creangă uscată care se rupea, şi şobolanul fu scuturat de un fior adânc, apoi rămase nemişcat, zăcând, cu spinarea îndoită.

Rand înghiţi în sec.

— Într-un vis se poate întâmpla orice, îngăimă el.

Fără să privească, lovi din nou cu pumnul în uşă. Mâna îl durea, dar tot nu reuşi să se trezească.

— Du-te atunci la Aes Sedai. Du-te în Turnul Alb şi spune-le. Povesteşte-i Supremei Înscăunate Amyrlin… acest vis.

Bărbatul râse. Rand simţi căldura flăcărilor pârjolindu-i chipul.

— Asta-i o cale să scapi din mâna lor. Atunci, nu te vor mai folosi. Nu, nu te vor folosi, dacă află că ştiu şi eu de tine. Dar oare te vor lăsa în viaţă, să poţi povesti ce pun ele la cale? Eşti atât de prost încât să crezi asta? Pe coastele Piscului Dragonului s-a răspândit cenuşa multora de felul tău.

— E un vis, spuse Rand, gâfâind. E un vis, şi am să mă trezesc curând.

— Chiar aşa?

Cu coada ochiului, Rand văzu degetul bărbatului mişcându-se şi îndreptându-se spre el.

— Chiar aşa să fie?

Degetul se încovoie, iar Rand ţipă, simţind cum se arcuieşte de spate; fiecare muşchi din trup îl silea să o facă.

— Oare te vei mai trezi vreodată?

Fără să se poată stăpâni, Rand tresări în întuneric, cu mâinile încleştate pe o bucată de stofă. O cuvertură. Lumina palidă a lunii scânteia prin singura fereastră din încăpere. Se vedeau şi umbrele celorlalte două paturi. Dintr-unul dintre ele se înălţa un sforăit, ca zgomotul de pânză sfâşiată: Thom Merrilin. Prin cenuşa din vatră scânteiau câţiva cărbuni.

Aşadar, fusese un vis, precum coşmarul pe care-l avusese la hanul Izvorul de Vin, în ziua de Bel Tine; tot ce auzise şi făcuse se amestecase laolaltă cu poveşti străvechi şi cu tot felul de prostii fără rost. Îşi trase pătura până la umeri – tremura, dar nu din cauza frigului. Îl durea şi capul. Moiraine putea face oare ceva ca să oprească visele astea? „A zis că ne poate ajuta, dacă avem coşmaruri.”

Pufnind dispreţuitor, se lăsă pe spate. Erau visele astea chiar atât de rele încât să ceară ajutor de la Aes Sedai? Pe de altă parte, oare nu se adâncise în toată povestea îndeajuns de mult? Părăsise Ţinutul celor Două Râuri, plecase cu o Aes Sedai.

Numai că, fireşte, nu avusese de ales. Şi atunci, nu era de acum musai să aibă încredere în ea? Într-o Aes Sedai? Gândul la toate acestea era la fel de supărător ca visul. Se ghemui sub pătură, încercând să ajungă la liniştea hăului, aşa cum îl învăţase Tam, dar somnul nu se grăbi să-l cuprindă.

CAPITOLUL 15 • Prieteni şi străini

Razele soarelui revărsate peste patul îngust îl treziră, în cele din urmă, pe Rand dintr-un somn adânc, dar agitat. Îşi trase perna peste cap, numai că lumina tot se vedea, iar el nu voia cu adevărat să adoarmă din nou. După primul coşmar veniseră şi altele. De amintit, şi-l amintea numai pe primul, dar ştia sigur că nu mai voia să aibă parte şi de altele.

Oftând, aruncă perna la o parte, se ridică şi se întinse, chircindu-se de durere. Toţi cârceii de care crezuse că scăpase datorită băii din seara de dinainte erau la locul lor. Şi încă îl mai durea şi capul, dar asta nu-l surprinse. Asemenea vise puteau să provoace oricui o durere de cap. Celelalte dureri dispăruseră deja, dar asta nu.

Paturile erau goale. Lumina se revărsa prin fereastră într-un unghi ascuţit; soarele se înălţase destul de mult deasupra orizontului. La fermă, până la ora asta ar fi îmbucat deja câte ceva şi s-ar fi apucat de treburi. Se dădu repede jos din pat, bombănind supărat. Aveau un oraş de văzut, şi nici măcar nu-l treziseră şi pe el. Măcar avusese cineva grijă ca în vasul de spălat să fie apă, călâie încă.

Se spălă şi se îmbrăcă repede, şovăind o clipa la vederea sabiei lui Tam. Lan şi Thom îşi lăsaseră desagile de la şa şi păturile în cameră, fireşte, dar sabia Străjerului nu se vedea pe nicăieri. Lan purtase sabia cu sine, în Emond’s Field, încă dinainte să înceapă necazurile, aşa că se hotărî să-i urmeze exemplul. Spunându-şi iar şi iar că nu o făcea pentru că visase de atâtea ori, cu ochii deschişi, să se plimbe pe străzile unui oraş adevărat cu sabia la şold, se încinse cu ea şi îşi aruncă mantia pe umăr ca un sac.

Coborând scările două câte două, se grăbi spre bucătărie. Pesemne că asta era calea cea mai uşoară pentru a face rost de ceva de-ale gurii, iar în această zi, singura pe care îi era îngăduit să o petreacă în Baerlon, nu avea de gând să mai piardă vremea. „Sânge şi cenuşă, că doar puteau să mă trezească…”

Jupân Fitch era în bucătărie, faţă în faţă cu o femeie îndesată, cu braţele acoperite de făină, care era, desigur, bucătăreasa. Dintre cei doi, femeia părea mai agresivă; îşi tot scutura degetul pe sub nasul hangiului, în timp ce fetele care serveau la mese, spălătoresele, băieţii de la grajduri şi cei care învârteau frigările fugeau de colo colo, văzându-şi de treburi şi încercând să se facă a nu băga de seamă ce se întâmpla chiar sub nasul lor.

— … Cirri al meu e un motan bun, spunea bucătăreasa pe un ton ascuţit, şi să n-aud altceva, pricepi? După capul meu, jupâne, nu faci altceva decât să te plângi că-şi face treaba prea bine.

— Mi s-a plâns şi mie lumea, izbuti să rostească jupân Fitch. Mi s-a plâns, jupâneasă. Jumate din oaspeţi…

— Nici să n-aud. Nici nu vreau să aud. Dacă se plâng de motanul meu, să gătească ei. Eu şi bietul motănel, care nu-şi face decât treaba, o să plecăm undeva unde suntem bine veniţi. Să dea naiba dacă nu, încheie ea, desfăcându-şi şorţul şi dând să şi-l tragă peste cap.

— Nu! strigă jupân Fitch şi sări s-o oprească.

Începură să dănţuiască în cerc, bucătăreasa încercând să-şi scoată şorţul, iar hangiul, să i-l tragă la loc peste cap.

— Nu, Sara, gâfâi el. Nu face asta. Zău, n-o face! Ce mă fac eu fără dumneata? Cirri e un motan de toată isprava. Minunat, zău aşa. E cel mai bun motan din Baerlon. Dacă se mai plânge cineva, o să le spun să fie mulţumiţi că-şi face treaba. Să fie recunoscători. Să nu pleci, Sara! Sara?

Bucătăreasa se opri din loc şi reuşi să-i smulgă şorţul din mâini.

— Ei bine, bine, zise ea, cu mâinile încleştate pe şorţ, fără să şi-l pună încă la loc. Dar dacă vrei să pregătesc ceva până la prânz, ia mai du-te de aici şi lasă-mă să mă apuc de treabă. O fi hanul dumitale, dar bucătăria e a mea. Sau poate vrei să găteşti chiar dumneata? îl întrebă, făcându-se că-i oferă şorţul.

Jupân Fitch se trase înapoi, cu braţele desfăcute larg. Deschise gura, apoi se opri şi privi în jur, pentru primă dată. Ajutoarele de bucătărie se făceau în continuare că nu-i bagă în seamă pe cei doi, iar Rand începu să se scotocească prin buzunarele surtucului, cu toate că, în afară de moneda dăruită de Moiraine, nu avea acolo decât câţiva bănuţi de aramă şi nişte flecuşteţe. Briceagul şi gresia cu care-l ascuţea. Două corzi de rezervă pentru arc şi o bucată de sfoară, care se gândise că-i putea fi vreodată de folos.

— Sara, sunt convins, grăi jupân Fitch alegându-şi cu grijă cuvintele, că totul va fi nemaipomenit, aşa ca de obicei.

Şi, cu asta, se mai uită încă o dată, bănuitor, la ajutoarele de bucătărie, apoi plecă, cât putea de demn. Sara aşteptă să-l vadă plecat, apoi îşi legă şorţul la loc, cu mişcări bruşte, şi-l pironi cu privirea pe Rand.

— Oi vrea ceva de mâncare, nu? Ei, hai, pofteşte, îi spuse ea, cu un rânjet scurt. Nu te muşc, să ştii, în ciuda a ceea ce-ai văzut, şi n-ar fi trebuit să vezi. Ciel, ia dă-i flăcăului nişte pâine, brânză şi lapte. Numai asta mai avem acum. Şezi, băiete. Prietenii matale au plecat cu toţii, în afară de un flăcău care am înţeles că nu se simţea bine, şi zic eu că şi mata o să vrei s-o întinzi.

Una dintre fetele care serveau aduse o tavă, iar Rand se aşeză pe un scăunel. Începu să mănânce, iar bucătăreasa se întoarse la aluatul pe care-l frământa, fără să se oprească din vorbit.

— Acu’, să ştii, nu tre’ să te sperii de ce ai văzut. Jupân Fitch e un om destul de bun, cu toate că bărbaţii, oricât ar fi de buni, nu sunt cine ştie ce chilipir. Lumea asta care se plânge l-a speriat. Şi la ce s-or plânge atâta? Ce, preferă să vadă şobolani vii, sau morţi? Cu toate că, la drept vorbind, Cirri nu prea îi lasă din gură după ce-i prinde. Şi peste o duzină? Cirri nu lasă niciodată aşa de mulţi să intre în han, zău că nu. Pe aici e curat, şi nimeni nu poate spune altceva. Şi toţi cu spinarea ruptă, încheie ea, clătinând din cap, mirată de ciudata întâmplare.

Pâinea şi brânza se făcură cenuşă în gura lui Rand.

— Cu spinarea ruptă?

— Nici nu merită să te mai gândeşti la aşa ceva, răspunse bucătăreasa, fluturând dintr-o mână plină de făină. Gândeşte-te la lucruri plăcute. Avem un Menestrel, ştiai? E în sala mare, chiar în clipa asta. Dar, stai, că mata ai venit împreună cu el, aşa-i? Eşti unul dintre cei care au venit cu jupâneasa Alys astă noapte, nu? Mda, ştiam eu. Da’ nu prea cred să am eu vreun prilej să-l văd pe Menestrelul ăsta, când hanul e aşa de plin, şi cu atâtea haimanale coborâte din munţi, continuă ea, frământând aluatul de parcă s-ar fi răzbunat pe el. De obicei, nu primim aşa oameni, numai că tot oraşu-i plin de ei. Cu toate că, ce să zic, sunt şi unii mai de ispravă. Păi, n-am mai văzut un Menestrel încă din toamna trecută, şi…

Rand mesteca mecanic, fără să simtă vreun gust şi fără să asculte ce vorbea bucătăreasa. Şobolani morţi, cu spinarea ruptă. Îşi termină în grabă masa, îngăimă câteva vorbe de mulţumire şi se grăbi să plece. Trebuia să vorbească numaidecât cu cineva.

Între sala mare de la Cerbul şi Leul şi cea de la Izvorul de Vin, singura asemănare era numele. Cea în care se afla acum era de două ori mai lată şi de trei ori mai lungă, iar pe pereţi, sus, erau pictate peisaje viu colorate, cu clădiri frumos împodobite şi grădini cu copaci înalţi şi flori strălucitoare. În loc să aibă o singură vatră uriaşă, pe fiecare perete se găsea câte una, iar înăuntru se aflau zeci de mese. Aproape toate scaunele, băncile şi taburetele erau ocupate. Toţi oamenii, cu pipa între dinţi şi câte o cană în mână, şedeau aplecaţi înainte, cu atenţia îndreptată asupra lui: Thom, care stătea în picioare pe o masă, în mijlocul încăperii; mantia sa multicoloră zăcea aruncată pe un scaun, în apropiere. Până şi jupân Fitch rămăsese nemişcat, având în mână o carafă de argint şi o cârpă de curăţat.

— La trap, cu copite de argint, şi grumaze mândre şi arcuite, declama Thom, părând cumva că se află şi el în şa, în mijlocul unui lung alai de călăreţi. Scutură din cap, fluturându-şi coamele mătăsoase. O mie de flamuri flutură pe cerul nesfârşit, în toate culorile curcubeului. O sută de trâmbiţe cu gâtlejul de aramă fac văzduhul să tremure, iar tobele răsuna ca un tunet. Val după val, uralele se înalţă cu miile dinspre privitori, se prăvălesc peste acoperişurile şi turnurile din Illian, cad şi se sparg neauzite în jurul miilor de urechi ale călăreţilor, ale căror inimi şi priviri scânteiară datorită sfintei lor meniri. Marele Alai porneşte la drum, călare, pentru a căuta Cornul lui Valere, care-i va chema îndărăt pe eroii tuturor Vârstelor, să iasă din morminte, din nou, pentru a lupta de partea Luminii…

Menestrelul numea această tehnică Declamarea simplă, aşa cum le spusese în nopţile din timpul călătoriei spre miazănoapte, lângă foc. Poveştile, spunea el, puteau fi recitate în trei moduri – Declamarea grandioasă, Declamarea simplă şi Vorbirea obişnuită (care era modul în care vorbeai cu cine ştie ce vecin despre recoltă – o folosea şi Thom, dar nu se obosea niciodată să-şi ascundă dispreţul din voce).

Rand închise uşa fără să intre şi se sprijini de perete. De la Thom n-avea ce sfat să dobândească. Moiraine – ea ce ar face dacă ar şti?

Îşi dădu seama că oamenii care treceau se holbau la el, pentru că vorbea de unul singur cu voce scăzută. Netezindu-şi surtucul, se îndreptă de spate. Trebuia să vorbească neapărat cu cineva. Bucătăreasa spusese că nu plecaseră toţi. Se abţinu din greu să nu o ia la fuga.

Bătând la uşa camerei în care dormiseră ceilalţi băieţi, şi vârându-şi capul înăuntru, îl văzu doar pe Perrin, care zăcea în pat; nici măcar nu se îmbrăcase. Ridică puţin capul de pe pernă pentru a se uita la Rand, apoi închise ochii din nou. Tolba şi arcul lui Mat se aflau într-un colţ, sprijinite de perete.

— Am auzit că nu ţi-e bine, spuse Rand, intrând şi aşezându-se pe celalalt pat. Nu voiam decât să stau de vorbă cu cineva. Eu… începu el, apoi îşi dădu seama că nu ştia cum să aducă vorba. Dacă ţi-e rău, continuă el, ridicându-se pe jumătate în picioare, poate mai bine te las să dormi.

— Nu ştiu dacă am să mai pot dormi vreodată, ofta Perrin. Am avut un coşmar, dacă vrei să ştii, şi nu am mai putut adormi la loc. O să-ţi zică Mat, nici o grijă. Azi dimineaţă a râs de mine, când le-am spus de ce eram mult prea obosit ca să plec cu ei, dar să ştii că şi el a visat. Aproape toată noaptea l-am auzit zvârcolindu-se şi mormăind în somn. N-o să-mi zici că asta înseamnă că a dormit bine, continuă el, acoperindu-şi ochii cu braţul său gros. Pe Lumină, tare obosit mai sunt. Poate, dacă mai stau aici vreun ceas, o să-mi vină cheful să mă ridic. Dacă nu vad oraşul din cauza unui coşmar, Mat o să-şi bată joc de mine până în vecii vecilor.

Cu mişcări lente, Rand se aşeză din nou pe pat. Îşi umezi buzele, apoi spuse repede:

— A omorât un şobolan?

Perrin coborî braţul şi se holbă la el.

— Şi tu? întrebă el în cele din urmă; când Rand încuviinţă din cap, celălalt continuă: Ce n-aş da să fiu iar acasă. Mi-a spus… a zis… Ce ne facem? I-ai spus lui Moiraine?

— Nu. Încă nu. Poate nici n-o s-o fac, nu ştiu. Tu?

— A zis… Sânge şi cenuşă, Rand, nu ştiu, răspunse Perrin, ridicându-se brusc într-un cot. Crezi că şi Mat a visat acelaşi lucru? A râs el, dar nu era râsul lui, iar când i-am spus că n-am putut să dorm din pricina unui coşmar, a făcut o faţă ciudată.

— Poate o fi visat şi el, zise Rand, vinovat din pricina uşurării pe care o simţea, aflând că nu era singurul. Aveam de gând să-i cer un sfat lui Thom. El a văzut o bună parte a lumii. Tu… tu ce crezi, trebuie să-i spunem lui Moiraine?

Perrin se lăsă din nou pe pernă.

— Doar ai auzit poveştile despre Aes Sedai. Crezi că în Thom putem avea încredere? Crezi că există cineva pe lumea asta în care putem avea încredere? Ascultă, Rand, dacă ieşim vii din treaba asta şi dacă ne întoarcem acasă şi mă mai auzi spunând ceva despre plecarea din Emond’s Field, fie şi până la Dealul Străjii, să-mi tragi un şut, ai auzit?

— Ei, şi tu, rosti Rand, încercând să zâmbească, pe cât putea. Sigur ca o să ne întoarcem acasă. Hai, scoală-te. Suntem într-un oraş şi avem o zi întreagă la dispoziţie să-l vizităm. Unde-ţi sunt hainele?

— Du-te tu. Eu mai stau niţel întins, răspunse Perrin, punându-şi iar braţul peste ochi. Du-te, du-te. Te prind din urmă într-un ceas, sau cam aşa.

— Treaba ta, tu pierzi, zise Rand, ridicându-se. Gândeşte-te niţel, şi ai să-ţi dai seama. Baerlon, continuă el, oprindu-se lângă uşă. De câte ori am vorbit despre ziua în care o să ajungem să-l vedem?

Perrin rămase întins, cu ochii acoperiţi, şi nu răspunse nimic. După câteva clipe, Rand ieşi şi închise uşa în urma lui. Pe coridor, se sprijini de perete, în timp ce zâmbetul i se ştergea de pe buze. Tot îl mai durea capul; era chiar mai rău, nu mai bine. Nici gândul de a vizita oraşul nu-l mai entuziasma. De fapt, nu-i trecea prin minte nimic care să-l fi putut face să se simtă încântat.

Apăru o slujnică, cu braţele pline de cearşafuri, care-l privi îngrijorată. Înainte ca ea să-i fi putut adresa vreo vorba, Rand plecă pe coridor, îmbrăcându-şi mantia. Thom nu putea să fi terminat – mai avea încă vreo câteva ceasuri de stat în sala mare. În lipsă de altceva, mai bine se ducea să vadă şi el câte ceva. Poate-l găsea pe Mat, să afle dacă Ba’alzamon trecuse şi prin visele lui. Coborî mai încet, de data asta, frecându-şi tâmplele.

Scările se isprăveau lângă bucătărie, aşa că o apucă pe acolo, făcându-i Sarei un semn din cap, dar grăbindu-se mai departe, atunci când ea se apropie, părând că doreşte să continue discuţia. În curtea grajdurilor nu era decât Mutch, care stătea în uşă, şi încă un grăjdar care tocmai intra, cărând un sac în spate.

Rand îl salută şi pe Mutch, dar acesta îi aruncă o privire posomorâtă şi intră în han. Rand nădăjdui ca locuitorii din oraş să semene mai degrabă cu Sara, decât cu Mutch. Simţindu-se pregătit să vadă cum arata un oraş, grăbi pasul.

Ajuns la ieşirea din curte, se opri şi căzu pe gânduri. Strada era plină de oameni care se înghesuiau ca oile în ţarc, înfofoliţi de sus până jos în mantii şi cojoace, cu bonetele trase pe ochi din pricina frigului, strecurându-se de colo colo cu paşi grăbiţi, de parcă vântul care sufla peste acoperişuri îi împingea din spate, făcându-şi loc cu coatele unii printre alţii fără vreo vorbă sau vreo privire. „Numai străini, se gândi el. Nimeni nu se cunoaşte cu nimeni.”

Şi mirosurile erau ciudate, pătrunzătoare, acre, dulci, toate amestecate la un loc; nasul începu să-l mănânce. Nici măcar când Sărbătoarea ajungea la culme nu văzuse atâţia oameni la un loc, înghesuiţi. Nici pe jumătate, de fapt. Şi era o singură stradă. Jupân Fitch şi bucătăreasa spuseseră că tot oraşul era plin. Tot oraşul… aşa?

Se trase încet înapoi, îndepărtându-se de poartă şi de strada plină de lume. La urma urmei, nu era drept să plece şi să-l lase pe Perrin bolnav în pat. Şi dacă Thom îşi termina spectacolul în timp ce el, Rand, era în oraş? Poate că Menestrelul pleca şi el, iar Rand trebuia neapărat să discute cu cineva. Mai bine să mai aştepte niţel. Oftând uşurat, se întoarse cu spatele la strada care gemea de lume.

Numai că ideea de a se întoarce în han nu-i făcea cu ochiul, din pricina durerii de cap. Se aşeză pe un butoi răsturnat, în spatele hanului, nădăjduind ca aerul rece să-i facă bine. Mutch apărea din când în când în uşa grajdului şi se holba la el; până şi de la distanţă reuşea să distingă expresia încruntată şi dezaprobatoare de pe chipul acestuia. Poate că nu-i plăceau oamenii de la ţară? Sau era stânjenit de faptul că jupân Fitch îi întâmpinase cu căldură, după ce el încercase să-i alunge pentru că veniseră prin spate? „O fi vreo iscoadă a Celui Întunecat”, se gândi Rand, aşteptându-se să-i se pară amuzant, numai că nu-i se păru. Pipăi cu degetele mânerul sabiei lui Tam. Nu-i rămăseseră prea multe lucruri cu adevărat amuzante.

— Un păstor cu o sabie cu pecetea bâtlanului, spuse un glas de femeie. După ce am văzut-o şi pe asta, îmi vine să cred că totul e cu putinţă. În ce necazuri ai intrat, ţărănuşule?

Speriat, Rand sări în picioare. Era femeia cu părul tuns scurt pe care o văzuse împreună cu Moiraine atunci când ieşise din sala de baie, îmbrăcată tot în pantaloni şi cu un surtuc bărbătesc. Din câte i se părea, era puţin mai în vârstă ca el, cu ochii negri, chiar mai mari decât ai lui Egwene, şi cu o privire ciudată şi pătrunzătoare.

— Rand te cheamă, nu? continua ea. Eu sunt Min.

— N-am intrat în niciun necaz, răspunse el; nu ştia ce-i spusese Moiraine fetei, dar îşi amintea de avertismentul lui Lan să nu atragă nicidecum atenţia asupra lor. Ce te face să crezi că aş avea necazuri? Ţinutul celor Două Râuri este un loc liniştit, şi la fel suntem şi noi, toţi cei de acolo. Singurele necazuri care se abat peste noi sunt cele legate de recolte sau de oi.

— Liniştit? se miră Min cu un surâs vag. Am auzit şi eu vorbindu-se despre voi, oamenii ăştia din Ţinutul celor Două Râuri. Am auzit tot soiul de glume despre păstorii tari de cap şi am întâlnit nişte oameni care chiar au trecut pe acolo.

— Tari de cap? se încruntă Rand. Ce glume?

— Cei care vă cunosc, continuă ea ca şi cum nu l-ar fi auzit, spun că sunteţi mereu politicoşi şi zâmbăreţi, moi ca untul. Cel puţin pe dinafară. Pe dinăuntru, zice-se, sunteţi tari ca nişte rădăcini străvechi de stejar. Dacă sapi prea adânc, dai de piatră, aşa zice lumea. Dar la tine şi la prietenii tăi, piatra nu-i prea adânc îngropată. Ai crede că a venit o furtună care a spulberat tot ce era deasupra. Moiraine nu mi-a spus chiar totul, dar am şi eu ochi să văd.

Rădăcini de stejar? Piatră? Nu prea aducea cu vorbele neguţătorilor sau cu ale oamenilor lor de credinţă. Iar ultimele cuvinte îl speriară de-a dreptul. Se uită repede în jur; curtea era goală, iar ferestrele cele mai apropiate erau închise.

— Nu ştiu pe nimeni cu numele de… cum ai spus?

— Ei, jupâneasa Alys, dacă preferi, zise Min, cu o privire amuzată care-l făcu să roşească. Nu-i nimeni pe aproape să ne audă.

— Ce te face să crezi că jupâneasa Alys mai are şi alt nume?

— Păi chiar ea mi-a spus, răspunse fata, cu atâta răbdare în glas încât el roşi din nou. Nu că ar fi avut de ales, de fapt. Am văzut-o că e… altfel… de la bun început. Când a trecut prima oară pe aici, în drum spre voi. Ştia de mine. Am mai discutat la viaţa mea şi cu altele de… soiul ei.

— Ai… văzut-o? întreba Rand.

— Mă rog, cred că pot să am încredere că n-o să dai fuga la Copiii Luminii, ţinând cont de tovarăşii cu care călătoreşti. Nu le-ar plăcea să audă ce fac, la fel cum nu le-ar plăcea să audă ce face ea.

— Nu înţeleg.

— Ea mi-a spus că văd bucăţi din Pânză, răspunse Min, râzând încet şi scuturând din cap. După mine, aş zice că sună mult prea măreţ. Pur şi simplu văd anumite lucruri, când mă uit la oameni, şi uneori ştiu şi ce înseamnă. Mă uit la un bărbat şi o femeie care nu şi-au vorbit niciodată şi ştiu că o să se ia. Şi aşa se şi întâmplă. Cam asta ar fi. Iar ea mi-a cerut să mă uit la voi toţi la un loc.

Rand se înfioră.

— Şi ce-ai văzut?

— Când sunteţi la un loc? Un vârtej de scântei în jurul vostru, mii de scântei, şi o umbră mare, mai întunecată decât miezul de noapte. E atât de grea, încât aproape că mă mir că n-o pot vedea cu toţii. Scânteile încearcă să potopească umbra, iar ea încearcă să le înghită, continuă fata, ridicând din umeri. Sunteţi vârâţi cu toţii în ceva primejdios, dar nu-mi dau seama de mai mult.

— Toţi? îngână Rand. Şi Egwene? Dar ei… nu o urmăreau… adică…

Min păru să nu bage de seamă scăparea lui.

— Fata? E şi ea vârâtă în toată povestea. Şi Menestrelul. Voi toţi. Eşti îndrăgostit de ea.

Rand o privi fix, fără să răspundă.

— De asta îmi dau seama şi fără să văd nimic. Şi ea te iubeşte, dar nu ţi-e menită, şi nici tu ei. Nu aşa cum vreţi voi acum.

— Adică?

— Când mă uit la ea, văd acelaşi lucru ca la… jupâneasa Alys. Văd şi alte lucruri, lucruri pe care nu le înţeleg, dar asta ştiu sigur. Iar ea n-o să se împotrivească.

— Ce prostie, exclamă Rand, simţindu-se stânjenit.

Durerea de cap i se mai domolise, transformându-se într-o apăsare surdă; i se părea că are capul plin de smocuri de lână. Voia să plece de lângă fată şi să scape de lucrurile pe care le vedea ea. Şi totuşi…

— Ce vezi când te uiţi la… noi ceilalţi?

— Tot soiul de lucruri, răspunse Min cu un rânjet, de parcă ştia ce voia de fapt s-o întrebe. Străje… adică jupân Andra are deasupra capului şapte turnuri prăbuşite, un prunc în leagăn cu o sabie în mână şi… Se opri o clipă şi clătină din cap. Bărbaţii ca el… înţelegi tu… sunt mereu înconjuraţi de atâtea imagini. Cât despre Menestrel, imaginile cele mai limpezi care-l înconjoară sunt un bărbat – nu el – care jonglează cu foc, şi Turnul Alb, iar asta nu are nici o noimă pentru un bărbat. La cel mare şi cu părul creţ văd un lup, o coroană spartă şi copaci care înfloresc peste tot în jurul lui. Iar la celalalt – un vultur roşu, un ochi pe un taler de balanţă, un pumnal cu rubin, un corn şi un chip care râde. Mai sunt şi alte lucruri, dar, înţelegi tu, de data asta nu pot să-mi mai dau seama deloc ce înseamnă.

Cu asta, ea ramase tăcută, aşteptând şi zâmbind silit în continuare, până când, în cele din urma, el îşi drese glasul şi întrebă:

— Dar la mine?

Zâmbetul ei părea cât pe ce să se transforme într-un hohot de râs.

— Cam aceleaşi lucruri ca la ceilalţi. O sabie care nu-i sabie, o coroană cu frunze de laur, din aur masiv, toiagul unui cerşetor, pe tine turnând apă pe nisip, o mână însângerată şi un fier încins, trei femei veghind o targă pe care eşti întins tu, o stâncă neagră udă de sânge…

— Gata, gata, o întrerupse el neliniştit. Nu-i nevoie să-mi spui toate astea.

— Dar cel mai mult şi mai mult văd fulgere. Peste tot în jurul tău, unele te lovesc, altele ţâşnesc din tine. Şi nu ştiu ce înseamnă, în afară de un singur lucru. Noi doi o să ne mai întâlnim.

Şi îi aruncă o privire ciudată, de parcă nici asta nu înţelegea ce înseamnă.

— Şi de ce nu? răspunse Rand. Tot pe aici o să mă întorc pe drumul spre casă.

— Mda, aşa o fi, zise ea şi, dintr-odată, rânjetul reapăru, strâmb şi misterios, iar ea îl mângâie pe obraz. Dar dacă ţi-aş spune tot ce văd, părul ţi s-ar cârlionţa mai ceva decât la prietenul tău cel lat în spate.

El se trase înapoi de parca mâna ei ar fi fost un fier încins.

— Cum adică? Vezi ceva despre şobolani? Sau despre vise?

— Şobolani? Nu, şobolani nu. Cât despre vise, poate asta numeşti tu vis, dar eu una nu-i spun aşa.

Văzând-o cum rânjeşte, el se întrebă dacă nu era cumva nebună.

— Trebuie să plec, îi spuse, strecurându-se pe lângă ea. Trebuie… trebuie să mă duc să-mi întâlnesc prietenii.

— Atunci, du-te. Dar n-ai să scapi.

Chiar dacă nu o luă chiar la fugă, Rand constată că fiecare pas pe care-l făcea era mai iute decât cel dinainte.

— Fugi, fugi, strigă Min în urma lui. De mine tot nu scapi.

Râsul ei îl făcu să se grăbească să străbată curtea şi să iasă în stradă, în hărmălaia de oameni. Ultimele cuvinte pe care le auzise erau prea asemănătoare cu cele rostite de către Ba’alzamon. Grăbindu-se prin mulţime, se lovi de câţiva oameni, alegându-se cu nişte priviri chiorâşe şi cu vorbe grele, dar nu încetini pasul până ce nu se îndepărtă de han.

După o vreme, începu să fie atent din nou la locul în care se afla. Îşi simţea capul ca un balon, dar tot se uita în jur şi se bucură de ce vedea. Îi trecu prin minte că Baerlon era un oraş măreţ, chiar dacă nu semănă cu cele din poveştile lui Thom. Rătăci pe străzi largi, cele mai multe pavate, şi coborî pe alei înguste şi şerpuite, apucând-o pe unde îl duceau picioarele şi mulţimea de oameni. În timpul nopţii plouase, iar străzile nepavate se umpluseră deja de noroi din pricina mulţimii; dar, pentru el, noroiul nu era o noutate. În Emond’s Field nu erau uliţe pavate.

Palate nu se vedeau, şi doar câteva case erau cu mult mai mari decât cele de acasă, dar fiecare avea acoperiş de ţiglă sau de şindrilă la fel de frumos precum cel al hanului Izvorul de Vin. Îi trecu prin cap că avea să vadă şi palate, când avea să ajungă în Caemlyn. Cât despre hanuri, numără nouă, toate cel puţin la fel de mari ca Izvorul de Vin şi cele mai multe de seama celui în care trăseseră. Şi îi mai rămăseseră multe străzi de văzut.

Pe fiecare stradă era plin de prăvălii, cu umbrare de pânză care se întindeau peste tarabele pline cu mărfuri, de la pânzeturi la cărţi, oale şi încălţări. Ai fi zis că o sută de căruţe ale neguţătorilor ambulanţi se răsturnaseră, vărsându-şi marfa pe jos. Se holbă atât de mult, încât nu doar o dată trebui să o ia iute din loc, din pricina privirii bănuitoare a vreunui vânzător. Prima data nu înţelese, dar când, în cele din urmă, îşi dădu seama, începu să se înfurie, până să-şi aducă aminte că, aici, el era străinul. Oricum, nu putea cumpăra cine ştie ce. Rămase cu gura căscată văzând ce sume se plăteau pentru câte o duzină de mere vechi sau o mână de napi zbârciţi, de felul celor cu care în Ţinutul celor Două Râuri erau hrăniţi caii; dar oamenii păreau dispuşi să dea banii.

După socoteala lui, oamenii erau cu adevărat mulţi. O vreme, numai vederea lor se dovedi îndeajuns pentru a-l copleşi. Unii purtau haine mai frumoase decât toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri – aproape la fel de fine ca acelea purtate de Moiraine – şi destul de mulţi aveau mantale lungi, îmblănite, care le ajungeau până la glezne. Cât despre minerii despre care vorbea toată lumea de la han, aceştia aveau aspectul ponosit al celor care trudesc sub pământ. Dar cei mai mulţi nu arătau altfel decât oamenii cu care crescuse, nici la chip şi nici la îmbrăcăminte. Cumva, se aşteptase să-i se pară diferiţi. De fapt, unii dintre ei aduceau atât de bine cu cei din Ţinutul celor Două Râuri, încât îşi putea imagina că făceau parte dintr-una sau alta dintre familiile pe care le cunoscuse în Emond’s Field. Un individ fără dinţi şi cărunt, cu urechile ca două toarte, care şedea pe o băncuţă la uşa unui han şi se holba posomorât în fundul unei căni putea cu uşurinţă să fie vărul lui Bili Congar. Croitorul fălcos care cosea în faţa prăvăliei putea fi fratele lui Jon Thane – amândoi aveau chiar şi un petic de chelie, la ceafă. Un om care părea imaginea în oglindă a lui Samel Crawe trecu pe lângă el când dădu un colţ şi…

Fără să-i vină să creadă, se holbă la un omuleţ cu braţe lungi şi nasul mare, care se strecura grăbit prin mulţime, în nişte haine care păreau o boccea de zdrenţe. Ochii îi erau cufundaţi în orbite, iar faţa sa murdară era slabă şi trasă, ca şi cum nu mai mâncase şi nu mai dormise de mai multe zile, dar Rand ar fi jurat… Deodată, omuleţul zdrenţăros îl văzu şi încremeni în loc, fără să dea atenţie celor din jur, care mai că nu se împiedicară de el. Din mintea lui Rand dispăru orice umbră de îndoială.

— Jupân Fain! strigă el. Şi noi care credeam că ai…

Într-o clipă, neguţătorul ambulant ţâşni din loc, dar Rand se luă după el, îngăimând scuze peste umăr oamenilor pe care-i înghiontea. Izbuti să-l zărească pe Fain prin mulţime, pe când acesta tocmai o apuca pe o alee, şi se repezi într-acolo.

Neguţătorul ambulant se oprise în loc, aproape de intrarea aleii pe care un gard înalt o transforma într-o fundătură. Când Rand se opri din alergat, Fain se întoarse cu faţa la el, cocoşându-se de parcă i-ar fi fost teamă şi trăgându-se în spate. Flutură din braţele sale murdare, făcându-i semn să nu se apropie. Surtucul său era găurit în multe locuri, iar mantia îi era ponosită şi sfâşiată, de parcă ar fi avut parte de vremuri mult prea grele.

— Jupân Fain? grăi Rand şovăielnic. Ce s-a întâmplat? Sunt eu, Rand al’Thor, din Emond’s Field. Credeam că te-au luat trolocii.

Fain făcu un gest scurt şi fugi câţiva paşi, fără să-şi îndrepte spatele, către gura aleii. Nu încercă să treacă pe lângă Rand şi nici măcar să se apropie.

— Nu! strigă el răguşit; capul i se mişca fără încetare, de parcă încerca să vadă tot ce se petrecea pe uliţa, în spatele lui Rand. Nu pomeni de… continuă el, cu glas scăzut, într-o şoaptă gâjâită, apoi întoarse capul, uitându-se la Rand lung şi chiorâş. Nu pomeni de ei. Sunt Mantii Albe prin oraş.

— Dar n-au nici o pricină să se lege de noi, rosti Rand. Hai cu mine la Cerbul şi Leul. Stau acolo, împreună cu nişte prieteni. Pe cei mai mulţi îi cunoşti şi dumneata. O să se bucure să te vadă. Credeam cu toţii c-ai murit.

— Să mor? se răsti indignat neguţătorul ambulant. Padan Fain nu moare. Padan Fain ştie unde să sară şi unde să cadă, zise el, îndreptându-şi zdrenţele de parcă erau haine de sărbătoare. Aşa a fost şi aşa va fi mereu. O să am parte de viaţă lungă. Mai lungă decât…

Dintr-odată, chipul i se strânse, iar mâinile i se încleştară pe pieptul surtucului.

— Mi-au ars căruţa şi toate mărfurile. N-aveau nici o pricină s-o facă, aşa-i? N-am putut să ajung la caii mei. Caii mei, pe care hangiul cel gras mi i-a încuiat în grajd. Trebuia s-o iau iute din loc, ca să nu mă aleg cu gâtul tăiat, şi unde am ajuns? Numai hainele de pe mine mi-au mai rămas. Păi, e drept? Ia zi, e drept?

— Caii dumitale sunt în siguranţă în grajdurile lui jupân al’Vere. Poţi să-i iei oricând. Dacă vii cu mine la han, sunt sigur că Moiraine o să te ajute să ajungi înapoi în Ţinutul celor Două Râuri.

— Aaaa! Asta-i… asta-i femeia Aes Sedai, nu? întrebă Fain, cu o expresie îngrijorată pe chip. Da, poate… începu el, apoi se opri, umezindu-şi nervos buzele. Cât o să mai rămâneţi la… cum i-ai zis? Cum se numeşte?… Cerbul şi Leul?

— Mâine plecăm, zise Rand. Dar ce are asta de a face cu…

— Păi, tu habar n-ai, se jelui Fain, că doar ai burta plină şi ai dormit bine într-un pat moale. Eu n-am dormit mai deloc din noaptea aia. Ghetele mi s-au tocit de atâta alergătură, iar de mâncat…

Chipul i se schimonosi.

— Nu vreau să mă apropii de nici o Aes Sedai, continuă el, scuipând cuvintele, vreau să stau departe, departe de ele… dar s-ar putea să fie nevoie. N-am de ales, nu? Când mă gândesc să-i văd privirea pironită pe mine, când mă gândesc că ştie unde sunt…

Întinse o mână spre Rand de parcă ar fi vrut să-l apuce de surtuc, dar se opri tremurând şi până la urmă se trase înapoi.

— Făgăduieşte-mi să nu-i spui. Femeia aia mă sperie. Nu ai de ce să-i spui, nici o Aes Sedai nu trebuie să ştie nici măcar că exist. Trebuie să-mi făgăduieşti. Trebuie!

— Făgăduiesc, grăi Rand cu voce blândă. Dar n-are de ce să-ţi fie frică de ea. Hai cu mine. Măcar o să ai parte de-o masă caldă.

— Poate. Poate, răspunse Fain, frecându-şi gânditor bărbia. Mâine zici? Păi, până atunci… N-ai să uiţi făgăduiala? N-ai să-i spui…?

— N-am s-o las să-ţi facă vreun rău, zise Rand, întrebându-se cum ar fi putut să oprească o Aes Sedai, împiedicând-o să facă întocmai ce dorea.

— Rău n-o să-mi facă, grăi Fain. Nu, nu, nu. N-am de gând s-o las.

Şi, ca un fulger, se năpusti pe lângă Rand şi se pierdu în mulţime.

— Jupân Fain! strigă Rand. Aşteaptă!

Ieşi în fugă de pe uliţă, la timp ca să vadă mantia zdrenţuită dispărând după un colţ. Continuând să-l strige, fugi după el, încercând să dea colţul. Nu avu răgaz decât să vadă spatele unui bărbat şi se izbi pe dată de acesta. Căzură amândoi grămadă în noroi.

— Nu poţi să te uiţi pe unde mergi? se auzi un mormăit de sub el, iar Rand se ridică surprins.

— Mat?

Mat se ridică în şezut cu o privire ucigaşă şi începu să-şi scuture noroiul de pe mantie cu palmele.

— Zău că te transformi în orăşean. Dormi toată dimineaţa şi dai peste oameni.

Ridicându-se în picioare, rămase cu ochii holbaţi la palmele sale pline de noroi, apoi bombăni ceva şi se şterse de mantie.

— Ia ascultă, nici n-ai să ghiceşti pe cine am văzut adineauri.

— Padan Fain, zise Rand.

— Padan Fa… Da’ de unde ai ştiut?

— Am vorbit şi eu cu el, apoi a fugit.

— Deci nu l-au luat tro… începu Mat, apoi se opri şi aruncă o privire bănuitoare în jur, dar se linişti văzând că mulţimea trecea pe lângă ei fără să le dea vreo atenţie; Rand se bucură în sinea lui că învăţase să aibă grijă.

— Deci nu l-au luat… ăia. Mă întreb de ce a plecat din Emond’s Field, aşa, fără niciun cuvânt. Pesemne că a luat-o la fugă de atunci şi nu s-a mai oprit până ce-a ajuns aici. Dar acuma de ce fugea?

Rand clătină din cap, şi-şi dori să n-o fi făcut. Capul părea gata să-i cadă de pe umeri.

— Habar n-am de ce altceva, decât că-i e frică de M… de jupâneasa Alys.

Greu mai era să fie mereu atent la vorbele care-i ieşeau din gură.

— Nu vrea ca ea să ştie că-i aici. M-a pus să făgăduiesc să nu-i spun.

— Ei, din partea mea, n-are a se teme, zise Mat. Aş vrea ca ea să nu ştie nici de mine unde sunt.

— Mat?

Oamenii treceau în continuare pe lângă ei fără să-i bage în seamă, dar Rand îşi coborî oricum glasul şi se apropie.

— Mat, ai avut azi noapte vreun coşmar? Despre un bărbat care a ucis un şobolan?

Mat îl privi fără să clipească.

— Şi tu? spuse el în cele din urmă. Şi Perrin, pare-mi-se. Aproape că l-am întrebat azi dimineaţă, dar… Trebuie s-o fi păţit şi el. Sânge şi cenuşă! Acuma cineva s-a apucat să ne facă să visăm tot felul de lucruri. Rand, aşa de mult mi-aş dori ca nimeni să nu ştie pe unde sunt.

— Azi dimineaţă, la han era plin de şobolani morţi, grăi Rand, fără să se mai teamă să rostească vorbele, aşa cum s-ar fi temut mai devreme; parcă nu prea mai simţea niciun fel de emoţie. Aveau spinarea ruptă.

I se părea că propriul glas îi răsună în urechi. Dacă se îmbolnăvea, ar fi putut ajunge în situaţia de a trebui să meargă la Moiraine. Constată cu uimire că nici măcar gândul că Puterea Supremă ar fi putut fi folosită pe pielea lui nu-l mai deranja.

Mat inspiră adânc, îşi adună mantia şi privi împrejur de parcă s-ar fi întrebat încotro s-o pornească.

— Ce ni se întâmplă, Rand? Ce?

— Nu ştiu. Am de gând să-i cer sfatul lui Thom, dacă să mai vorbesc despre asta şi… altcuiva.

— Nu! Ei nu. Poate lui, da, dar nu şi ei.

Bruscheţea răspunsului îl lua prin surprindere pe Rand.

— Deci l-ai crezut?

Nici nu mai trebui să explice la care „el” se referea; strâmbătura de pe faţa lui Mat îi arăta că înţelesese.

— Nu, răspunse Mat încet. Dar mă gândesc la mai multe variante. Dacă-i povestim ei, iar el a minţit, poate să nu se întâmple nimic. Poate. Dar poate numai faptul că el a pătruns în visele noastre e îndeajuns pentru… Ei, nu ştiu, adăugă el, şi se opri să înghită în sec. Dacă nu-i spunem ei, poate că o să visăm din nou. Şobolani sau nu, oricum visele sunt mai bune decât… Ţi-aduci aminte de bac? Eu zic să nu deschidem gura.

— Bine.

Rand îşi aducea aminte şi de bac, şi de ameninţarea lui Moiraine, dar cumva toate astea îi păreau nişte lucruri foarte îndepărtate în timp.

— Bine.

— Nici Perrin n-o să zică nimic, aşa-i? continuă Mat, legănându-se pe călcâie. Trebuie să ajungem la el. Dacă-i spune, o să-şi dea seama de toată povestea. Sunt convins de asta. Hai.

Şi porni iute prin mulţime. Rand rămase cu ochii aţintiţi în urma lui, până ce Mat se întoarse şi-l apucă de braţ. Simţindu-l, Rand clipi, apoi se luă după el.

— Ce ai păţit? întrebă Mat. Iar adormi?

— Cred că am răcit, mormăi Rand; capul îi răsună ca o tobă.

— Când ajungem îndărăt, poţi să mănânci nişte supă de pui, propuse Mat. Gura nu-i mai tăcu nici o clipă, în timp ce se strecurau pe străzile aglomerate. Rand încercă să asculte şi chiar să mai spună câte ceva din când în când, dar era prea greu. Nu era obosit şi nu voia să doarmă, numai că-i se părea că plutea. După un timp, se trezi că-i povestea lui Mat despre Min.

— Un pumnal cu un rubin? întreba Mat. Asta-mi place. Nu ştiu însă ce să zic de povestea cu ochiul. Eşti sigur că nu inventa? Aş zice că trebuia să ştie şi ce înseamnă toate astea, dacă e ghicitoare.

— N-a spus c-ar fi ghicitoare, i-o întoarse Rand. Cred că într-adevăr are viziuni din astea. Aminteşte-ţi că Moiraine vorbea cu ea când am ieşit din baie. Iar ea ştie cine-i Moiraine.

Mat se încruntă la el.

— Parcă nu trebuia să rostim numele ăsta.

— Aşa-i, îngăimă Rand şi-şi frecă tâmplele cu ambele mâini; îi venea foarte greu să se concentreze, oricât de puţin.

— Cred că într-adevăr eşti bolnav, replică Mat, încruntându-se în continuare; brusc, îl opri pe Rand, apucându-l de mânecă. Ia uite!

Trei bărbaţi cu platoşe şi coifuri ascuţite de oţel, lustruite de sclipeau precum argintul, îşi croiau drum în josul străzii către Rand şi Mat. Până şi zalele de pe braţe le străluceau. Mantiile lungi, de un alb imaculat, brodate cu un soare auriu pe partea din stângă, atârnau aproape până în noroiul şi băltoacele de pe stradă. Mâinile li se odihneau pe mânerul sabiei şi priveau în jur ca şi cum ar fi văzut nişte scârboşenii care tocmai ieşiseră de sub un buştean putrezit. Nimeni însă nu le întorcea privirile. Nimeni nu părea să-i bage în seamă. Oricum, cei trei nu aveau nevoie să-şi facă loc. Mulţimea se dădea în lături din faţa mantiilor albe ca din întâmplare, lăsându-i să păşească într-un spaţiu liber care se deplasa odată cu ei.

— Crezi c-or fi Copiii Luminii? întrebă cu voce tare Mat; un trecător îl privi urât, apoi grăbi pasul.

Rand încuviinţă. Copiii Luminii. Mantiile Albe. Bărbaţii care le urau pe Aes Sedai. Bărbaţii care le spuneau celorlalţi cum să trăiască şi care le făceau necazuri celor care nu le dădeau ascultare. Dacă necazuri însemna fermele arse şi alte lucruri şi mai rele… „Ar trebui să-mi fie frică, se gândi el. Sau să fiu curios.” Oricum, ceva… dar nu să-i privească netulburat.

— Nu-mi par cine ştie ce, şopti Mat. Dar sunt plini de ei, nu zici?

— N-are a face, răspunse Rand. La han. Trebuie să vorbim cu Perrin.

— Ca Eward Congar. Şi el e mereu cu nasul pe sus, continuă Mat şi rânji dintr-odată, cu o sclipire în ochi. Ţi-aduci aminte când a căzut de pe Podul de Căruţe şi a trebuit să se care acasă ud leoarcă? Asta l-a dezumflat vreo lună de zile.

— Şi ce are asta de a face cu Perrin?

— Vezi aia? întrebă Mat, arătându-i cu degetul o căruţă care stătea sprijinită în oişte, într-o alee, chiar în faţa celor trei bărbaţi. Înăuntru se aflau vreo duzină de butoaie, ţinute în loc de o singură proptea.

— Ia priveşte!

Râzând, băiatul se năpusti într-o prăvălie aflată la stânga lor. Rand rămase cu ochii după el, ştiind că ar fi trebuit să facă totuşi ceva. Sclipirea din ochii lui Mat însemna că punea ceva la cale. Curios însă, se trezi că de-abia aştepta să vadă ce avea celălalt de gând. Ceva îi spunea că era un lucru greşit şi periculos, dar asta nu-l împiedica să zâmbească, la gândul a ceea ce avea să urmeze.

Într-o clipă, Mat apăru deasupra lui, căţărându-se pe o fereastră a podului şi sărind pe acoperişul de ţiglă al prăvăliei. Avea praştia în mână, învârtind o deja. Privirea lui Rand se întoarse către căruţă. Aproape imediat se auzi un trosnet puternic, iar propteaua care ţinea butoaiele se rupse, chiar când Mantiile Albe ajunseseră în dreptul aleii. Oamenii se dădură la o parte când butoaiele se rostogoliră peste oiştea căruţei, cu un zgomot răsunător, şi începură să salte pe stradă, împrăştiind noroi şi apă murdară în toate direcţiile. Cei trei bărbaţi săriră în lături la fel de iute ca toţi ceilalţi, trufia din privirile lor fiind înlocuită de surprindere. Un trecător căzu la pământ, împroşcând la rândul lui, dar cei trei se mişcară agil şi evitară cu uşurinţă butoaiele. Însă de noroiul care zbura în jur şi le împroşca mantiile nu avură cum scăpa.

Un bărbos cu un şorţ lung ieşi în fugă de pe alee, fluturându-şi braţele şi strigând mânios, dar o singură privire aruncată celor trei care încercau în zadar să-şi scuture noroiul de pe mantii se dovedi îndeajuns pentru a-l face să dispară la loc, încă şi mai repede decât la venire. Rand aruncă o privire spre acoperişul prăvăliei. Mat dispăruse. Lovitura nu era mare lucru pentru un băiat din Ţinutul celor Două Râuri, dar efectul urmărit fusese cu siguranţă atins. Rand nu-şi putea ţine râsul; şi acesta părea cumva învelit într-un smoc de lână, dar tot râs era. Când se întoarse îndărăt cu ochii la stradă, cei trei bărbaţi în mantii albe se uitau fix la el.

— Ţi se pare ceva amuzant, da? întrebă unul, care stătea puţin în faţa celorlalţi; avea o privire arogantă şi nu clipea mai deloc, cu o scânteie în ochi de parcă ştia ceva de mare preţ, ce nu mai ştia nimeni altcineva.

Râsul lui Rand încetă brusc. Era singur printre noroi şi butoaie cu Copiii. Oamenii care-i înconjuraseră până atunci descoperiseră, fiecare, că aveau ceva mai bun de făcut în susul sau în josul străzii.

— De frica Luminii nu-ţi mai poţi mişca limba? întrebă Mantia Albă, a cărui faţă îngustă părea şi mai trasă din pricina mâniei; se uită dispreţuitor la mânerul sabiei care se vedea de sub mantia lui Rand. Poate că tu eşti răspunzător pentru asta, da?

Spre deosebire de ceilalţi doi, avea şi un nod auriu cusut dedesubtul însemnului cu soarele de pe mantie.

Rand dădu să-şi acopere sabia, dar, în loc de asta, îşi trase mantia înapoi pe umeri. Undeva, în străfundurile minţii sale, se minuna singur de ceea ce făcea, dar era un gând foarte îndepărtat.

— Se mai întâmplă şi accidente, îi înfruntă el. Chiar şi Copiilor Luminii.

Omul cu faţă îngustă ridică dintr-o sprânceană.

— Aşa periculos îmi eşti, tinerelule? întrebă el; nu era cu mult mai în vârstă decât Rand însuşi.

— Pecetea bâtlanului, Lord Bomhald, îl preveni altul dintre cei trei.

Omul cu faţa îngustă aruncă din nou o privire către mânerul sabiei lui Rand – bâtlanul de bronz se vedea foarte bine – şi, pentru o clipă, făcu ochii mari. Apoi privirea i se îndreptă spre chipul lui Rand şi pufni dispreţuitor.

— E prea tânăr. Nu eşti de pe-aici, da? îl întrebă cu răceală în glas. Şi vii… de unde?

— Tocmai am ajuns în Baerlon, răspunse Rand; un fior îi străbătu braţele şi picioarele; îşi simţea pielea încinsă, aproape fierbinte. Nu se întâmplă să ştiţi un han bun?

— Nu-mi răspunzi la întrebări, se răsti Bomhald. Ce ticăloşie se ascunde în sufletul tău de nu vrei să-mi răspunzi?

Ceilalţi doi îl flancară, cu chipul împietrit şi lipsit de expresie. În ciuda petelor de noroi de pe mantii, acum nu mai era nimic amuzant la ei.

Rand simţi un fior în tot corpul; senzaţia de căldură se transformă în fierbinţeală. Voia să râdă, îl făcea să se simtă aşa de bine. Un glas care-i răsuna în minte îi strigă că era ceva în neregulă, dar nu se putea gândi decât la cât era de plin de energie, mai mai să plesnească. Zâmbind, se legănă pe călcâie şi aşteptă urmarea, întrebându-se, vag, ce avea să se întâmple.

Chipul căpeteniei se întunecă. Unul dintre ceilalţi scoase puţin sabia din teacă, îndeajuns pentru a da la iveală câţiva centimetri de oţel, şi spuse cu glasul tremurând de mânie:

— Când Copiii Luminii pun întrebări, ţărănoi cu ochi cenuşii ce-mi eşti, află că aşteaptă şi răspunsuri, ori…

Dar se opri când bărbatul cu chipul îngust îi puse un braţ pe piept şi-i făcu un semn cu capul în susul străzii. Sosise Garda Oraşului, o duzină de bărbaţi cu tichii rotunde de oţel şi surtuce de piele bătute cu ţinte, care duceau cu ei bastoane de luptă, cu aerul că ştiau foarte bine cum să le folosească. Se opriră la vreo zece paşi de ei şi-i priviră în tăcere.

— Oraşul ăsta şi-a pierdut Lumina, mârâi bărbatul care pusese mâna pe sabie, ridicându-şi apoi glasul pentru a striga către Gardă: Peste Baerlon s-a abătut umbra Celui Întunecat!

La un gest al lui Bomhald, îşi vârî cu putere sabia la loc în teacă, cu multă forţă. Bomhald se întoarse din nou spre Rand. În ochii lui ardea o lumină pătrunzătoare.

— Să ştii, tinerelule, că Iscoadele Celui Întunecat nu ne scapă niciodată, nici chiar într-un oraş peste care s-a abătut Umbra. O să ne mai întâlnim noi. Poţi să fii sigur!

Se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi mari; cei doi tovarăşi îl urmară la mică distanţă, ca şi cum Rand ar fi încetat să mai existe. Cel puţin, pentru moment. Când ajunseră în partea aglomerată a străzii, drumul li se deschise, la fel ca mai înainte, ca din întâmplare. Bărbaţii din Gardă şovăiră, cu ochii la Rand, apoi îşi luară bastoanele pe umeri şi o apucară pe urmele celor trei, numai că se văzură nevoiţi să-şi croiască drum prin mulţime, strigând:

— Faceţi loc! Trece Garda!

Numai câţiva oameni se dădură la o parte fără să crâcnească.

Rand rămăsese în aşteptare, legănându-se pe călcâie. Fiorul care-l străbătea era atât de puternic, încât aproape că-l făcea să se cutremure şi simţea că-i arde pielea. Mat ieşi din prăvălie, privindu-l ţintă.

— Nu eşti bolnav, grăi el în cele din urmă. Eşti nebun!

Rand inspiră adânc şi, dintr-odată, totul dispăru, ca un balon spart, făcându-l să se clatine pe picioare când îşi dădu seama ce făcuse. Umezindu-şi buzele, se uită în ochii lui Mat.

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la han, de-acum, murmură el şovăielnic.

— Da, răspunse Mat. Cred că da.

Strada începuse din nou să se umple; mulţi dintre cei care treceau pe lângă ei le aruncau priviri chiorâşe, vorbind între ei cu glas scăzut. Rand era convins că povestea urma să se răspândească. Un nebun se luase la harţă cu trei Copii ai Luminii. Asta da, poveste. „Poate că visele m-au făcut să-mi pierd minţile.”

Cei doi se rătăciră de mai multe ori pe străzile întortocheate, dar, după o vreme, se întâlniră cu Thom Merrilin, care se plimba solemn, de unul singur, prin mulţime. Menestrelul le spuse că ieşise să-şi dezmorţească oasele şi să ia o gură de aer proaspăt, numai că, ori de câte ori cineva arunca o privire spre mantia sa multicoloră, anunţa cu voce răsunătoare:

— Mă găsiţi la Cerbul şi Leul, numai astă-seară.

Găsindu-şi cu greu cuvintele, Mat începu să-i povestească lui Thom despre vis şi despre încurcătură în care se aflau, dacă să-i spună sau nu lui Moiraine, dar Rand i se alătură şi el, pentru că erau mici diferenţe între felurile în care şi-l reaminteau. „Sau poate că fiecare vis a fost puţin altfel”, se gândi el. În linii mari însă, totul se potrivea.

După numai câteva vorbe, Thom îşi îndreptă toată atenţia spre ceea ce auzea. Când Rand pomeni de Ba’alzamon, Menestrelul îi apucă de umeri pe amândoi şi le spuse răstit să-şi ţină gura, se înălţă în vârful picioarelor pentru a privi peste capetele mulţimii, apoi îi conduse afară din înghesuială către o fundătură în care nu se aflau decât câteva lăzi şi un câine galben şi costeliv, care se ghemuise într-un colţ ca să scape de frig.

Thom privi o vreme către mulţime, ca să vadă dacă se oprea cineva să-i asculte, apoi se întoarse din nou către cei doi. Ochii săi albaştri îi sfredeliră, între două priviri pe care le arunca înspre intrarea în uliţă.

— Să nu mai rostiţi numele ăsta în auzul străinilor, le porunci el, cu glas scăzut, dar foarte serios. Nici măcar în locurile în care ar putea să se afle străini care să-l audă. E foarte primejdios, chiar şi când nu sunt Copii ai Luminii pe uliţe.

— Aş putea eu să-ţi zic câte ceva despre Copiii Luminii, pufni Mat, aruncându-i lui Rand o privire piezişă.

Thom nu-l băgă în seamă.

— Dacă numai unul dintre voi ar fi visat asta, continuă el, trăgându-se furios de mustaţă. Povestiţi-mi tot ce vă amintiţi. Fiecare amănunt.

În timp ce-i asculta, continua să arunce câte o privire în dreapta şi stânga.

— … Şi mi-a spus numele celor care au fost folosiţi, zise Rand în cele din urmă, după ce povestise tot ce-şi amintea. Guaire Amalasan, Raolin Duşmanul Întunecimii.

— Davian, adăugă Mat. Şi Yurian Arc de piatră.

— Şi Logain, sfârşi Rand.

— Primejdioase nume, mormăi Thom, ai cărui ochi păreau să-i sfredelească şi mai adânc decât înainte. Aproape la fel de primejdioase ca şi cel de mai înainte, într-un fel sau altul. Cu toţii sunt morţi acum, în afară de Logain. Unii au murit de mult. Raolin Duşmanul Întunecimii a trăit acum vreo două mii de ani. Însă primejdia rămâne. Mai bine nu le rostiţi numele cu voce tare, nici chiar când sunteţi singuri. Cei mai mulţi nu le-ar recunoaşte, dar dacă vă aude cine nu trebuie…

— Dar cine au fost? întrebă Rand.

— Nişte bărbaţi, şopti Thom. Nişte bărbaţi care au clătinat stâlpii cerului şi au făcut lumea să se cutremure din temelii. N-are a face, continuă el clătinând din cap. Uitaţi de ei. De-acum sunt praf şi pulbere.

— Şi au fost… folosiţi, aşa cum ne-a spus el? întrebă Mat. Şi au murit?

— S-ar putea spune că Turnul Alb i-a ucis. S-ar putea spune, repetă Thom; îşi strânse o clipă buzele, apoi clătină din nou din cap. Dar să-i fi folosit…? Nu. Asta n-o înţeleg. Numai Lumina ştie câte rotiţe mişcă Suprema Înscăunată Amyrlin, dar asta n-o înţeleg.

Mat se înfioră.

— A spus atâtea. Numai vorbe nebuneşti. Toată povestea cu Lews Therin Ucigaşul de Neam şi Artur Aripă de Şoim. Şi Ochiul Lumii. Asta ce o mai fi?

— O legendă, răspunse încet Menestrelul. Poate. O legendă la fel de însemnată cum e cornul lui Valere, cel puţin în ţinuturile de la Hotare. Acolo, bărbaţii pleacă în căutarea Ochiului Lumii, la fel cum tinerii din Illian pornesc să caute Cornul. Poate că-i o legendă.

— Şi acum ce facem, Thom? întrebă Rand. Îi spunem? Nu mai vreau vise din astea. Poate ştie ea ce-i de făcut.

— Poate n-o să ne placă ce face ea, mârâi Mat.

Thom îi privi lung, cugetând şi mângâindu-şi mustaţa cu dosul palmei.

— Aş zice să vă ţineţi gura, răspunse el în cele din urmă. Nu povestiţi nimănui, cel puţin deocamdată. Puteţi să vă răzgândiţi oricând, dacă n-aveţi de ales, dar, odată ce povestiţi, s-a terminat şi v-aţi legat încă şi mai mult de… de ea.

Brusc, el îşi îndrepta umerii, fără să se mai cocoşeze aproape deloc.

— Băiatul celălalt! Aţi zis că şi el a visat acelaşi lucru? Oare are minte destulă ca să-şi ţină gura?

— Cred că da, răspunse Rand, în acelaşi moment în care Mat îl lămurea:

— Tocmai ne duceam la han să-l prevenim.

— Facă Lumina să nu ajungem prea târziu!

Cu mantia fluturându-i în jurul gleznelor, cu peticele tremurând în bătaia vântului, Thom o porni la drum cu paşi mari, privind peste umăr fără să se oprească.

— Ei? Sunteţi bătuţi în cuie, sau ce?

Rand şi Mat se grăbiră pe urmele lui, dar el nu-i mai aşteptă. De data asta, nu se mai opri la vederea oamenilor care-i admirau mantia, nici măcar când îl salutau şi-l aclamau. Se repezi pe străzi de parcă erau pustii. Rand şi Mat aproape că fugeau ca să se ţină după el. Mult mai repede decât se aştepta Rand, ajunseră la Cerbul şi Leul.

Când tocmai dădeau să intre, Perrin ieşi în fugă, încercând să-şi pună mantia pe umeri fără să se oprească, şi fu cât pe ce să cadă din picioare, încercând să nu intre în ei.

— Tocmai veneam să vă caut, gâfâi el după ce-şi recăpătă echilibrul.

Rand îl apucă de braţ.

— Ai povestit cuiva ceva despre vis?

— Zi că nu, îi ceru Mat.

— E foarte important, spuse şi Thom.

Perrin îi privi uimit.

— Nu, n-am povestit. Nici nu m-am ridicat din pat decât de vreun ceas, continuă el, iar umerii i se lăsară. M-am străduit din răsputeri să nu mă gândesc la asta; cum să mai şi povestesc cuiva. Dar lui de ce i-aţi spus? mai întrebă, arătând cu capul spre Menestrel.

— Trebuia să povestim cuiva, sau înnebuneam, murmură Rand.

— Îţi explic eu mai târziu, adăuga Thom, aruncând o privire plina de subînţelesuri către oamenii care intrau şi ieşeau din han.

— Bine, răspunse şovăitor Perrin, părând încă nedumerit; dintr-odată, îşi trase o palmă peste frunte. M-aţi făcut aproape să uit de ce vă căutam. Nu că n-aş prefera să uit. E Nynaeve înăuntru!

— Sânge şi cenuşă! strigă Mat cu un glas ascuţit. Cum a ajuns aici? Moiraine… bacul…

Perrin pufni.

— Crezi că o poate opri aşa un fleac precum un bac scufundat? L-a scos la lumină pe Turnînalt care izbutise, nu ştiu cum, să treacă râul îndărăt. Nynaeve mi-a povestit că l-a găsit ascuns în cameră şi că la început nu voia nici să se apropie de râu, dar l-a făcut ea într-un fel să găsească o barcă îndeajuns de mare pentru ea şi calul ei şi s-o treacă dincolo. A vâslit chiar el. Am înţeles că nu i-a dat răgaz decât să găsească un om care să-l ajute.

— Pe Lumină! oftă Mat.

— Şi ce caută aici? se interesa Rand, dar Mat şi Perrin îi aruncară amândoi o privire plină de dispreţ.

— A venit după noi, răspunse Perrin. Tocmai vorbeşte cu… cu jupâneasa Alys, şi e aşa multă căldură între ele, de zici că stă să ningă.

— N-am putea să mergem o vreme în altă parte? întrebă Mat. Taică-meu zice că numai un prost îşi bagă mâna de bunăvoie într-un cuib de viespi.

Rand îl întrerupse:

— Nu poate să ne silească să ne întoarcem. După Noaptea Iernii, ar fi trebuit şi ea să-şi dea seama. Dacă nu, va trebui s-o facem noi să înţeleagă.

Cu fiecare cuvânt, sprâncenele lui Mat se ridicau din ce în ce mai sus, iar după ce Rand isprăvi, fluieră înfundat.

— Ai încercat vreodată s-o convingi pe Nynaeve de ceva ce nu vrea să înţeleagă? Eu da. Aşa că zic să stăm afară până la căderea nopţii, şi apoi să ne strecurăm înăuntru.

— Din câte am văzut eu la tânăra asta, mormăi Thom, nu cred că se va opri până ce nu spune ce are de spus. Dacă nu-i se dă ocazia cât mai repede, s-ar putea s-o ţină tot aşa, până ce o să facă o vâlvă în jurul nostru pe care nu ne-o dorim.

Cu asta, îi puse pe toţi trei la punct. Schimbând câte o privire, ei traseră adânc aer în piept şi intrară mărşăluind înăuntru, ca şi când ar fi plecat la luptă cu trolocii.

CAPITOLUL 16 • Meştereasa

Intrară în han, cu Perrin în frunte. Rand era atât de concentrat asupra a ceea ce avea de gând să-i spună lui Nynaeve, încât nici n-o văzu pe Min înainte ca ea să-l prindă de braţ şi să-l tragă la o parte. Ceilalţi mai făcură câţiva paşi pe coridor, înainte să-şi dea seama că el se oprise, apoi se opriră la rândul lor, ca să-l aştepte, pe jumătate nerăbdători să plece, pe jumătate nădăjduind să dureze cât mai mult.

— N-avem timp de de-astea, băiete, grăi morocănos Thom.

Min îl privi pătrunzător pe Menestrelul cel cărunt.

— Du-te şi mai jonglează puţin, se răsti ea, trăgându-l pe Rand mai departe de ceilalţi.

— Chiar că nu am timp, îi şopti Rand. Oricum, nu mai vreau să te aud spunându-mi că n-am cum scăpa de tine şi alte cele.

Încercă să-şi elibereze braţul, dar, de câte ori izbutea, ea îl prindea la loc.

— Nici eu n-am vreme de prostiile tale. Stai odată locului! îi porunci ea, aruncându-le celorlalţi o privire scurtă şi venind mai aproape de el, pentru a-i vorbi cu glas scăzut. Cu câtva timp în urmă a sosit o femeie – mai scundă ca mine, tânără, cu ochi negri şi părul negru împletit într-o coadă care-i ajungea până la mijloc. Şi ea face parte din toată povestea, la fel ca voi ceilalţi.

O clipă, Rand se holbă la ea fără să spună nici o vorbă. „Nynaeve? Cum să fie şi ea părtaşă? Pe Lumină, dar despre mine ce să mai zic?”

— Nu e… cu putinţă.

— O cunoşti? şopti Min.

— Da… şi ea… adică, tu…

— Rand, scânteile. Când a sosit, s-a întâlnit cu jupâneasa Alys şi au apărut scântei, deşi erau numai ele două. Ieri nu am văzut scânteile decât când eraţi măcar trei sau patru la un loc, dar astăzi totul e mai aprins, mai pătimaş.

Se uită la prietenii lui Rand, care aşteptau nerăbdători, şi se înfioră o clipă, apoi se întoarse din nou către el.

— Mă mir că nu ia foc hanul. Astăzi sunteţi cu toţii într-o primejdie mai mare ca ieri. De când a sosit ea.

Rand aruncă o privire spre prietenii săi. Thom, cu sprâncenele sale stufoase ridicate într-un unghi ascuţit, se tot apleca înainte, încercând să găsească o modalitate de a-l grăbi.

— N-o să ne facă niciun rău, îi răspunse el lui Min. Acum chiar trebuie să plec.

De data asta, reuşi să-şi elibereze braţul. Ea scoase o exclamaţie de iritare, dar el n-o luă în seamă, ci se duse înapoi la ceilalţi, şi o porniră cu toţii din nou pe coridor. Rand mai privi o dată înapoi. Min îi arătă pumnul şi bătu din picior.

— Ce mai avea de spus? întrebă Mat.

— Nynaeve e şi ea părtaşă, îi răspunse Rand fără să se gândească, apoi îi aruncă o privire cruntă, care-l surprinse pe celălalt cu gura deschisa.

După o clipă, pe chipul lui Mat se oglindi o expresie care dădea de înţeles că pricepuse avertismentul.

— Părtaşă la ce? întrebă încet Thom. Fata aia ştie ceva despre voi?

În timp ce Rand încerca să-şi adune minţile, pentru a găsi ceva de spus, Mat răspunse morocănos:

— Sigur că-i părtaşă. Părtaşă la toate grozăviile pe care le-am avut începând din Noaptea Iernii. Poate că pentru tine nu-i mare brânză că a venit Meştereasa, dar eu, unul, aş zice că ne-ar fi mai bine cu Mantiile Albe.

— Fata a văzut-o pe Nynaeve la sosire, îi lamuri Rand. A văzut-o vorbind cu jupâneasa Alys şi s-a gândit că, poate, are şi ea ceva de-a face cu noi.

Thom îl privi pieziş şi-şi mângâie mustaţa, pufnind ca pentru sine, dar ceilalţi păreau că-i acceptă explicaţia. Nu-i convenea să aibă secrete faţă de prietenii săi, dar secretul lui Min putea fi la fel de primejdios pentru ea, pe cât erau pentru ei toate tainele pe care le împărtăşeau.

Dintr-odată, Perrin se opri în faţa unei uşi şi, în ciuda mărimii sale, păru ciudat de nesigur pe el. Trase adânc aer în piept, îşi privi tovarăşii, inspiră din nou, apoi deschise uşa cu mişcări lente şi intră. Ceilalţi îl urmară, unul câte unul. Rand era ultimul şi trebui să închidă uşa după el, fără niciun pic de tragere de inimă.

Încăperea era cea în care mâncaseră cu o seară în urmă. În vatră ardea un foc, iar în mijlocul mesei se afla o tavă de argint, bine şlefuită, pe care se aflau o carafă de argint sclipitor şi câteva pocale. Moiraine şi Nynaeve şedeau, fiecare la câte un capăt al mesei, fără să-şi ia ochii una de la alta. Toate celelalte scaune erau goale. Mâinile lui Moiraine se odihneau pe masă, la fel de nemişcate cum îi era şi chipul. Nynaeve îşi petrecuse cosiţa peste un umăr, strângându-i capătul în pumn şi tot trăgând de el, aşa cum obişnuia să facă atunci când se purta cu şi mai mare încăpăţânare decât de obicei, faţă de cei din Sfatul Satului. „Avea dreptate Perrin.” În ciuda focului, părea să fie foarte frig; dinspre cele două femei păreau să vină valuri de aer îngheţat.

Lan stătea sprijinit de poliţa vetrei, privind ţintă la flăcări şi frecându-şi mâinile ca să se încălzească. Egwene, lipită de perete, îşi îmbrăcase mantia şi-şi trăsese gluga. Thom, Mat şi Perrin se opriseră în faţa uşii, nesiguri pe ei.

Ridicând stânjenit din umeri, Rand se apropie de masă. „Uneori trebuie să iei lupul de urechi”, îşi aminti. Dar, împreună cu asta, îi veni în minte şi o altă zicală. „Când ai prins lupul de urechi, e la fel de greu şi să-i dai drumul, şi să te ţii de el.” Simţi privirea lui Moiraine aţintită asupra sa, la fel ca şi cea a lui Nynaeve, şi se înroşi la faţă, dar tot se aşeză, la jumătatea distanţei dintre cele două.

O clipă, încăperea ramase în nemişcare precum o sculptură, apoi Egwene, Perrin şi, în cele din urma, Mat se apropiară şovăind de masă şi se aşezară undeva mai către mijloc, împreună cu Rand. Egwene îşi trase gluga şi mai jos, ascunzându-şi jumătate din faţă. Niciunul dintre ei nu privea în jur.

— Ei, pufni Thom, din locul său de lângă uşă. Măcar atât s-a făcut.

— De vreme ce e toată lumea aici, începu Lan, îndepărtându-se de vatră şi umplând un pocal de argint cu vin, poate ai să primeşti, în cele din urmă, asta.

Îi oferi pocalul lui Nynaeve, iar ea îl privi bănuitoare.

— Nu are de ce să-ţi fie frică, o linişti el cu răbdare. L-ai văzut pe hangiu aducând vinul, şi niciunul dintre noi doi nu a avut ocazia să pună ceva în el. Nu-i nici o primejdie.

La auzul cuvântului „frică”, buzele Meşteresei se strânseră cu mânie, dar luă pocalul şi murmură o vorbă de mulţumire.

— M-ar interesa să ştiu cum ne-ai găsit, continua el.

— Şi pe mine, adăuga Moiraine, aplecându-se. Poate că acum, după ce-ţi i-am adus pe Egwene şi pe băieţi, ai să fii mai dispusă să vorbeşti.

Nynaeve luă o gură de vin, apoi îi răspunse:

— N-aveaţi unde să mergeţi, în afara de Baerlon. Dar, ca să fiu sigură, v-am luat urma. Nu zic că nu v-aţi plimbat multă vreme înainte şi înapoi. Pesemne că nu vă plăcea să daţi peste nişte oameni de treaba.

— Dumneata… ne-ai luat urma? întrebă Lan; era pentru prima oară, de când îl cunoscuse Rand, că părea surprins, înseamnă că încep să-mi pierd meşteşugul.

— Nu aţi lăsat prea multe urme, dar eu sunt la fel de pricepută ca orice bărbat din Ţinutul celor Două Râuri, poate în afară de Tam al’Thor. Până să moară tatăl meu, continua ea după un scurt moment de tăcere, mă lua la vânătoare cu el şi m-a învăţat tot ce i-ar fi învăţat şi pe fiii de care n-a avut parte.

Îl privi sfidător pe Lan, dar el nu făcu decât să încuviinţeze din cap.

— Dacă ai putut lua o urmă pe care eu am încercat s-o ascund înseamnă că te-a învăţat bine. Puţini pot face asta, chiar şi la Hotare.

Fără să răspundă, Nynaeve îşi plecă faţa către pocalul pe care-l ţinea în mână. Rand o privi cu ochii mari. Roşise. Nynaeve nu se arăta niciodată câtuşi de puţin descumpănită. Mânioasă, da; iritată, foarte des; dar niciodată luată pe picior greşit. Acum însă, obrajii îi erau roşii ca focul, şi încerca s-o ascundă cu ajutorul vinului.

— Poate că acum vei binevoi să-mi răspunzi la câteva întrebări, glăsui liniştită Moiraine. Eu ţi-am răspuns la ale dumitale cu destulă sinceritate.

— Da, mi-ai îndrugat numai poveşti de ale Menestrelilor, replică Nynaeve. Singurul fapt sigur, după mine, este că patru tineri au fost luaţi cu forţa, şi numai Lumina ştie de ce, de către o Aes Sedai.

— Ţi s-a spus deja că lucrul ăsta nu este cunoscut aici, replică dur Lan. Învaţă să ai grijă ce vorbeşti.

— Şi de ce, mă rog? întrebă Nynaeve. De ce să vă ajut să vă ascundeţi, ca lumea să nu afle ce sunteţi de fapt? Am venit să-i iau pe Egwene şi pe băieţi îndărăt în Emond’s Field, nu să vă ajut să-i duceţi pe sus cine ştie unde.

Thom intră şi el în vorbă cu glasul său dispreţuitor:

— Dacă vrei ca ei să-şi mai vadă satul – sau dumneata, că veni vorba ar fi mai bine să ai grijă. Se găsesc oameni care ar vrea s-o vadă moartă, continua el, arătând cu capul spre Moiraine, pentru că este ceea ce este. Şi pe el la fel.

După ce arătă şi spre Lan, înaintă brusc şi se sprijini cu mâinile pe masă, lângă Nynaeve. Era mult mai înalt ca ea, iar mustăţile sale lungi şi sprâncenele groase păreau, dintr-odată, ameninţătoare. Ea făcu ochii mari şi dădu să se lase pe spate, îndepărtându-se de el, apoi se îndreptă sfidător de spate. Thom nu păru să bage de seamă, ci continuă, cu o voce joasă, care nu prevestea nimic bun:

— Un singur zvon, o singura şoaptă, şi ai să-i vezi năvălind în hanul ăsta ca furnicile. Atât de puternică este ura şi dorinţa lor de a ucide sau a-i prinde pe oamenii de soiul lor. Dar fata? Dar băieţii? Dar dumneata? Cu toţii sunteţi tovarăşii lor, cel puţin în ochii Mantiilor Albe. Nu ţi-ar plăcea să-i vezi cum pun întrebări, mai ales când vine vorba de Turnul Alb. Inchizitorii lor presupun că eşti vinovat încă dinainte să înceapă, iar pentru asemenea vină nu au decât o singură pedeapsă. Nu le pasă care-i adevărul, pentru că îşi închipuie că deja îl cunosc. Mărturisirea: numai asta caută ei, cu fiarele înroşite în foc şi cleştii pe care-i mânuiesc. Mai bine aminteşte-ţi că există secrete prea periculoase pentru a fi rostite cu voce tare, chiar dacă ţi se pare că ştii cine le aude. Pare-se că în ultima vreme trebuie să le tot spun asta multora, încheie el, îndreptându-se.

— Bine zis, Menestrelule, îl lăudă Lan, cu aceeaşi privire cercetătoare de mai înainte. Mă uimeşte să văd cât de mult îţi pasă.

Thom ridică din umeri.

— Şi despre mine se ştie că am sosit odată cu voi. Nu-mi face nici o plăcere să-mi imaginez un Inchizitor, cu un fier înroşit în mână, care să-mi spună să mă căiesc de păcate şi să păşesc în Lumină.

— Ăsta, rosti apăsat Nynaeve, nu este decât un motiv în plus pentru care ei trebuie să vină acasă cu mine, mâine dimineaţă. Sau chiar în după amiaza asta, de fapt. Cu cât scăpăm mai repede de voi şi o pornim spre Emond’s Field, cu atât mai bine.

— Nu se poate, se împotrivi Rand, auzind cu bucurie că şi prietenii săi vorbiseră în aceeaşi clipă.

Aşa, privirea piezişă a lui Nynaeve nu se putu fixa într-un singur loc; dar ea tot nu cruţa pe nimeni. Numai că el vorbise cu o clipă mai repede, aşa că toţi tăcură, privindu-l. Până şi Moiraine se lăsă pe spătarul scaunului, cu mâinile încleştate şi cu ochii aţintiţi asupra lui. Nu-i venea deloc uşor să înfrunte fulgerele din ochii Meşteresei.

— Dacă plecam înapoi în Emond’s Field, se vor întoarce şi trolocii. Ne… vânează. Nu ştiu de ce, dar asta e. Poate că în Tar Valon putem afla motivul. Poate că putem afla cum să-i oprim. E singura cale.

Nynaeve îşi desfăcu braţele.

— Parc-ai fi Tam. A cerut să fie dus pe sus la întrunirea sătenilor şi a încercat să-i convingă pe toţi. Cu Sfatul îşi încercase deja norocul. Cine ştie cum, jupâneasa… Alys, asta a voastră, continuă ea, scuipând numele cu un val de dispreţ, a reuşit să-l păcălească. De obicei, are o urmă de bun simţ în el, mai mult decât alţi bărbaţi. Oricum, Sfatul nu-i decât o adunătură de proşti, de cele mai multe ori, dar nici chiar aşa. Nimeni nu-i chiar aşa de prostănac. Au căzut de acord că trebuie să vă găsim. Apoi, Tam a cerut să vină el după voi, deşi nici nu poate să se ţină pe picioare. Cred că de la el ţi-ai moştenit gărgăunii.

Mat îşi drese vocea, apoi mormăi:

— Dar taică-meu ce a zis?

— Se teme că o să te ţii de şotii cu străinii, şi o să se găsească cineva să-ţi spargă ţeasta. Părea să-i fie mai frică de asta decât de… jupâneasa Alys, aici de faţă. Dar, mă rog, el n-a fost niciodată mai isteţ ca tine.

Mat părea să nu-şi dea seama cum să-i înţeleagă vorbele sau cum să răspundă; nici măcar nu ştia dacă să mai deschid