/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Roata timpului

Roata timpului • Seniorul haosului

Robrt Jordan


SENIORUL HAOSULUI

Robert Jordan

Cartea a şasea a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Darie Dorian Botezatu

─——————————————————————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/4EqdDD

ePub: https://is.gd/KVrbbf

pdf: https://is.gd/sTj71y

─——————————————————————

Pentru Betsy

Leii cântă, iar dealurile-s în floare

Cu luna ziua şi cu soare noaptea

Femei orbite, bărbaţi surzi – vremea e a nebunilor

Lasă să domnească Seniorul Haosului.

— Versuri dintr-un joc de copii auzit în Avalon în a patra Vârstă.

PROLOG • Primul Mesaj

Demandred păşi pe pantele abrupte ale Shayol Ghul şi poarta, gaură în ţesătura realităţii, se stinse fulgerător. Deasupra, nori cenuşii se rostogoleau ascunzând cerul, asemenea unei mări răsturnate şi întunecate cu valuri zdrobindu-se de vârful ascuns al muntelui. Dedesubt, lumini stranii pulsau peste câmpia pustie, albastru şi roşu stins, fără a reuşi să împrăştie ceţurile întunecate care le învăluiau sursa. Fulgerele urcau către nori în timp ce tunetele se rostogoleau încet pe cer. Deasupra pantei se înălţa abur şi fum din găuri împrăştiate peste tot, unele mici cât mâna unui om, altele suficient de mari cât să înghită zece bărbaţi.

În aceeaşi clipă eliberă Puterea, iar odată cu prospeţimea dispărută se duse şi acea ascuţime a simţurilor care făcea totul mai acut şi mai clar. Absenţa saidinului îl lăsă gol pe dinăuntru, dar aici doar un nebun ar fi încercat să conducă Puterea. Şi, în plus, aici numai un nebun ar fi vrut să vadă, să miroasă sau să simtă prea clar.

În timpul Vârstei Legendelor, cum i se spune acum, aici fusese o insulă idilică, înconjurată de o mare răcoroasă, iubită de admiratorii naturii. Acum, în pofida aburilor, era cumplit de frig; nu-şi permise să îl simtă, dar instinctul îl făcu să îşi strângă pelerina de catifea căptuşită cu blană. Respiraţia îi era încărcată de un abur subţire, abia vizibil câteva clipe, înainte de a fi sorbită de aer. Câteva sute de mile la miazănoapte totul era de gheaţă, dar Thakan’dar era mereu la fel de uscat ca un deşert, deşi mereu învăluit în iarnă.

Era acolo şi un soi de apă, un pârâiaş de culoarea cernelii care se prelingea pe coasta stâncoasă, pe lângă o fierărie cu acoperiş cenuşiu. De dinăuntru răsunau ciocane şi cu fiecare izbitură o lumină albă fulgera prin ferestrele înguste. O femeie îmbrăcată în zdrenţe se ghemuise deznădăjduită lângă zidul de piatră al fierăriei, strângând un bebeluş în braţe, în timp ce o fată slabă ca o trestie îşi îngropa faţa în fusta ei. Fără îndoială, prizonieri capturaţi în vreun raid în Ţinuturile de Hotar. Dar atât de puţini; cu siguranţă myrddraalii scrâşneau din dinţi. Săbiile lor cedau după un timp şi trebuiau înlocuite, chiar dacă raidurile în Ţinuturile de Hotar fuseseră rărite.

Apăru unul dintre fierari, o creatură care aducea cu un om, greoaie şi înceată, cioplită parcă direct din munte. Fierarii nu erau cu adevărat vii; duşi dincolo de Shayol Ghul ei se transformau în piatră, în pulbere. Dar nu erau cu adevărat fierari, nu făceau decât săbii. Cel din faţa lui ţinea cu o pereche de cleşti o sabie, deja călită, palidă precum lumina lunii. Viu sau nu, fierarul o scufundă cu grijă în pârâul întunecat. Orice urmă de viaţă din metal dispăru odată cu apa aceea. Când o scoase, era perfect neagră. Dar încă nu era gata. Fierarul intră şi brusc o voce de om scoase un strigăt disperat.

— Nu! Nu! NU! ţipă ascuţit, iar sunetul se stinse încetişor, fără să-şi piardă intensitatea, ca şi cum cel care ţipase fusese aruncat la o distanţă uriaşă. Acum sabia era gata.

Din nou apăru un fierar – poate acelaşi, poate altul – şi o ridică pe femeie în picioare. Femeia, bebeluşul şi fata începură să scâncească, iar cel mic fu smuls din braţele mamei şi aruncat în ale fetei. Femeia găsi în final puterea unei umbre de rezistenţă. Plângând, îl lovi violent pe fierar. Acesta se sinchisi la fel de mult ca o piatră. Ţipetele femeii încetară de îndată ce ajunse înăuntru. Ciocanele îşi reîncepură bătăile, înecând sughiţurile de plâns ale copiilor.

O sabie terminată, una pe care o făceau acum şi mai urmau încă două. Demandred nu mai văzuse niciodată mai puţin de cincizeci de prizonieri aşteptând să-şi dăruiască seva vieţii Marelui Senior al Întunericului. Da, cu siguranţă myrddraalii scrâşneau din dinţi.

— Tu pierzi vremea când eşti chemat de Marele Senior?

Vocea părea o piele putredă care se sfarmă.

Demandred se întoarse încet – cum îndrăznea un Pierit să i se adreseze pe tonul acela? Dar vorbele de ocară i se stinseră pe buze. Nu-l oprise privirea fără de ochi a feţei cleios-palide. Căutătura myrddraalului stârnea frica în orice om, dar el îşi smulsese frica din piept cu mult timp în urmă. Îl oprise mai degrabă însăşi creatura cea neagră. Fiecare myrddraal avea înălţimea unui bărbat înalt, o iscusită imitaţie de om, toţi la fel, de parcă ar fi fost croiţi după aceeaşi matriţă. Cel din faţa lui îl depăşea în înălţime şi cu capul, şi cu umerii.

— Te voi duce la Marele Senior, spuse myrddraalul. Sunt Shaidar Haran.

Se întoarse şi începu să urce muntele cu mişcări la fel de fluide ca ale unui şarpe. Pelerina de culoarea cernelii atârna nefiresc de nemişcată, fără să facă măcar o singură cută.

Demandred ezită înainte să îl urmeze. Pieriţii aveau nume în limba pocită a trolocilor. „Shaidar Haran“ venea din ceea ce oamenii numeau acum Limba Străveche. Însemna „Mâna întunericului“. Altă surpriză, iar lui Demandred nu-i plăceau surprizele, mai ales în Shayol Ghul.

Intrarea în munte se făcea prin una dintre gropile răzleţe, din care nu ieşeau nici aburi, nici fum. Avea o deschizătură suficient de mare cât să treacă deodată doi bărbaţi, iar myrddraalul continuă să deschidă drumul. Acesta se înclină aproape imediat, cu planşeul tunelului la fel de uzat ca o gresie lustruită. Pe măsură ce coborau, frigul dispărea, înlocuit încetul cu încetul de căldură, Demandred mereu în urma spatelui lat al lui Shaidar Haran. Demandred era conştient de căldura tot mai mare, dar nu se lăsă atins de ea. O lumină palidă radia din piatră, umplând tunelul, mai puternică decât veşnicul crepuscul de afară. Ţepuşe zimţate ţâşneau din tavan, dinţi de piatră gata să muşte, dinţii Marelui Senior gata să-i sfâşie pe necredincioşi sau pe trădători. Nu foarte firesc, desigur, dar eficient.

Brusc îşi dădu seama de ceva. De fiecare dată când făcuse acest drum, acei dinţi aproape că îi atinseseră creştetul capului. Acum erau deasupra myrddraalului cu peste două palme.

Asta îl surprinse. Nu că s-ar fi modificat înălţimea tavanului – straniul era la el acasă în locul ăsta ci spaţiul suplimentar pe care îl primise myrddraalul. Marele Senior oferea daruri atât myrddraalilor, cât şi oamenilor. Spaţiul suplimentar era un lucru de care trebuia să-şi amintească.

Tunelul se lărgi brusc într-o platformă cocoţată deasupra unui lac de piatră topită, roşu pătat cu negru, deasupra căruia dansau flăcări înalte cât un stat de om, stingându-se şi apoi ridicându-se din nou. Nu exista acoperiş, doar o gaură uriaşă care străpungea muntele spre un cer ce nu era al Thakan’darului. Prin comparaţie cu el, cerul Thakan’darului părea normal, cu nori striaţi sălbatic, împinşi parcă de cele mai puternice vânturi care măturaseră vreodată lumea. Oamenii numeau locul ăsta Puţul Osândelor, şi puţini ştiau cu adevărat cât de bine i se potrivea numele.

Chiar după toate vizitele sale, prima făcută în urmă cu mai bine de trei mii de ani, Demandred se simţea uluit. Aici putea simţi Puţul, gaura sfredelită cu atât de mult timp în urmă, în locul în care Marele Senior zăcea prizonier încă din momentul Creaţiei. Aici se simţea înconjurat de prezenţa Marelui Senior. Fizic vorbind, locul acesta nu era mai apropiat de Puţ decât oricare altul din lume, dar aici Pânza se subţia, lăsându-l să se facă simţit.

Demandred aproape zâmbi, şi era cea mai reuşită încercare de zâmbet pe care o avu vreodată. Ce proşti erau cei care încercau să se opună Marelui Senior! Sigur, Puţul era în continuare blocat, deşi ceva mai puţin decât atunci când se trezise din somnul cel lung şi evadase din propria închisoare în el. Blocat, dar mai mare decât fusese când se trezise. Încă nu la fel de larg ca atunci când fusese aruncat în el de semenii lui, la sfârşitul Războiului Puterii, dar la fiecare vizită îl găsea puţin mai larg. În curând blocajul avea să dispară cu totul şi Marele Senior se va ridica deasupra lumii. În curând va veni Ziua Reîntoarcerii. Iar el va stăpâni lumea pentru totdeauna. Sub Marele Senior, desigur. Împreună cu cei Numiţi care vor supravieţui, desigur.

— Poţi să pleci acum, Pieritule.

Nu voia ca fiinţa de lângă el să vadă cum e covârşit de extaz. Extaz şi durere.

Shaidar Haram nu se mişcă.

Demandred deschise gura şi o voce îi explodă în creier.

DEMANDRED.

Să o numeşti voce e ca şi cum ai numi un munte pietricică. Aproape că îi zdrobi interiorul craniului. Îl umplu de extaz. Se prăbuşi în genunchi. Myrddraalul rămase privind impasibil, dar numai o mică parte din el mai putea observa creatura aceea de lângă el, cu vocea inundându-i creierul.

DEMANDRED. CE MAI E PRIN LUMEA ASTA?

Niciodată nu fusese sigur cât de mult ştia Marele Senior din ce se întâmpla în lume. Fusese surprins şi de ignoranţa, dar şi de cunoaşterea sa. Dar nu avea niciun dubiu despre ce voia să audă Marele Senior.

— Rahvin e mort, Mare Senior. Ieri, spuse şi simţi durere. Euforia prea puternică se transforma cu repeziciune în durere. Braţele şi picioarele îi erau cuprinse de spasme. Transpira acum.

— Lanfear a dispărut fără urmă, la fel ca Asmodean. Şi Graendal spune că Moghedien nu a venit să o întâlnească, aşa cum se înţeleseseră. Asta tot ieri a fost, Mare Stăpân. Nu cred în coincidenţe.

CEI NUMIŢI SE ÎMPUŢINEAZĂ, DEMANDRED. CEI SLABI CAD. CEI CARE MĂ TRĂDEAZĂ VOR MURI MOARTEA CEA DE PE URMĂ. ASMODEAN, ZDROBIT DE PROPRIA SLĂBICIUNE. RAHVIN, UCIS ÎN FLOAREA PUTERILOR SALE. M-A SLUJIT BINE, DAR NICI MĂCAR EU NU ÎL POT SALVA DE FOCUL-RĂULUI. NICI MĂCAR EU NU POT PĂŞI ÎN AFARA TIMPULUI. Pentru o clipă, o clipă doar, o furie cumplită răzbătu din voce, poate era frustrare? FĂCUT DE VECHIUL MEU DUŞMAN, CEL NUMIT DRAGON. AI DEZLĂNŢUI TU FOCUL-RĂULUI ÎN SLUJBA MEA, DEMANDRED?

Demandred ezită. O picătură de sudoare îi alunecă uşor cale de două degete pe obraz; i se păru că durează un ceas. Pe vremea Războiului Puterii, timp de un an, ambele tabere folosiseră focul-răului. Până când au înţeles consecinţele. Fără înţelegeri sau armistiţii – nu existase niciodată vreun armistiţiu, aşa cum nu existase nici milă – fiecare tabără a încetat să-l folosească, pur şi simplu. În acel an oraşe întregi dispăruseră în focul-răului, sute de mii de fire smulse din Pânză; realitatea însăşi aproape că se destrămase, pământul şi universul gata să fie evaporate ca o ceaţă. Dacă focul-răului va fi din nou dezlănţuit, poate că nu avea să mai existe o lume de stăpânit.

Şi mai era ceva ce-l neliniştea. Marele Senior ştia deja cum murise Rahvin. Şi părea să ştie mai multe despre Asmodean decât ştia el însuşi.

— Porunceşte, Mare Senior, şi mă voi supune.

Poate că muşchii săi tresăreau spasmodic, dar vocea îi era sigură şi stăpânită. Genunchii începeau să aibă pustule făcute de fierbinţeala pietrei, dar parcă ar fi fost carnea altcuiva.

AŞA VEI FACE.

— Mare Senior, Dragonul poate fi distrus.

Un mort nu ar putea dezlănţui din nou focul-răului şi poate Marele Senior nu ar mai găsi necesar să folosească aşa ceva.

— Este ignorant şi slab, împărţindu-şi atenţia în zeci de direcţii deodată. Rahvin a fost un orgolios prostănac. Eu...

VREI SĂ FII NAE’BLIS?

Vocea lui Demandred îngheţă. Nae’blis. Cel doar o treaptă sub Marele Senior, stăpânindu-i pe ceilalţi.

— Vreau doar să te slujesc, Mare Senior, orişicum voi putea. Nae’blis.

ATUNCI ASCULTĂ ŞI SLUJEŞTE. ASCULTĂ CINE VA MURI ŞI CINE VA TRĂI.

Demandred ţipă când vocea îl zdrobi iarăşi. Lacrimi de fericire i se scurgeau pe faţă.

Nemişcat, myrddraalul îl privea.

— Nu vă mai fâţâiţi, zise Nynaeve, aruncându-şi morocănoasă cosiţa lungă peste umeri. Chestia asta nu o să funcţioneze dacă vă tot mişcaţi ca nişte copii cu mâncărimi.

Niciuna dintre femeile aşezate de partea cealaltă a mesei şubrede nu părea să fie mai în vârstă decât ea, deşi erau cu cel puţin douăzeci de ani, şi niciuna nu se fâțâia cu adevărat, dar căldura o făcea pe Nynaeve irascibilă. I se părea că nu este aer în încăperea mică şi fără ferestre. Era acoperită de broboane de sudoare; pielea celorlalte era uscată şi nu păreau a suferi de căldură. Leane, într-o rochie domani dintr-o mătase albastră prea transparentă, abia ridică din umeri; se părea că femeia înaltă, cu pielea arămie, avea o rezervă infinită de răbdare. De obicei. Siuan, frumoasă şi voinică, arareori dacă avea vreun strop.

Siuan mormăi şi îşi aranjă iritată fusta; de obicei se îmbrăca destul de simplu, dar în ziua aceea purta veşminte fine de in, galbene, brodate cu un model tairenian în jurul liniei gâtului, a cărui croială cobora neobişnuit de jos. Ochii ei albaştri erau la fel de reci ca apa adâncă a unei fântâni. Rece ca apa adâncă a unei fântâni ar fi fost pe de-a-ntregul, dacă vremea nu ar fi luat-o razna. Poate că îşi schimbase rochia, dar ochii îi erau la fel.

— Oricum nu o să meargă, izbucni.

Până şi felul ei de a vorbi era neschimbat.

— Nu poţi să repari o gaură când toată barca a ars. Mă rog, e o pierdere de timp, dar am promis, aşa că dă-i drumul. Leane şi cu mine avem treabă. Cele două comandau reţeaua de ochi-şi-urechi în Salidar pentru Aes sedai, agenţii care trimiteau rapoarte sau doar zvonuri despre ce se mai întâmpla în lume.

Nynaeve îşi netezi rochia ca să se mai liniştească. Era din lână simplă, albă, cu şapte benzi de culoare, câte una pentru fiecare Ajah. O rochie de Aleasă. O enerva mai mult decât îşi imaginase vreodată. Mai bine ar fi purtat mătasea verde pe care o pusese deoparte. Era gata să admită gustul dobândit pentru haine fine, măcar în particular, dar alesese acea rochie doar pentru confort, era subţire şi uşoară, nu fiindcă verdele ar fi fost una dintre culorile preferate ale lui Lan. Chiar deloc. Visuri din cel mai prost soi. O Aleasă care ar fi purtat orice altceva decât albul cu dungi învăţa repede că era cu mult sub Aes sedai. Îşi scoase toate astea din cap cu fermitate. Nu era acolo să se agite pentru nişte nimicuri. Îi mai plăcea şi albastrul. Nu!

Le sondă delicat cu Puterea, mai întâi pe Siuan, apoi pe Leane. Într-un fel, nu conducea deloc. Nu putea să conducă niciun pic dacă nu era nervoasă, nici măcar nu putea simţi Adevăratul Izvor. Dar, până la urmă, se ajungea la acelaşi lucru. Filamente subţiri de saidar, jumătatea femeiască a Adevăratului Izvor, ţesute de ea, treceau prin cele două femei. Doar că nu proveneau de la ea.

Pe încheietura mâinii stângi Nynaeve purta o brăţară subţire, o simplă bandă segmentată de argint. Aproape în întregime argint, în orice caz, şi încă unul dintr-o sursă specială, deşi nu se vedea. Era singura bijuterie pe care o purta, alături de inelul cu Marele Şarpe. Alesele nu erau deloc încurajate să poarte bijuterii. Dimpotrivă. Un colier din acelaşi set era purtat de o a patra femeie, care stătea cu mâinile strânse în poală pe un scaun lângă peretele tencuit în grabă. Înfofolită într-o lână ţărănească, maronie şi grosolană, nu transpirase nici măcar o picătură. Nu îşi clintise niciun muşchi, dar ochii ei negri priveau cu atenţie totul. Era înconjurată de saidar, dar Nynaeve era cea care conducea. Brăţara şi colierul creau o legătură între ele, tot la fel cum Aes sedai puteau să se lege între ele pentru a-şi combina puterea. Era ceva legat de existenţa unor „matriţe absolute identice“, începuse odată Elayne să o lămurească, după care explicaţia devenise de neînţeles. Nynaeve o suspecta pe Elayne că nu înţelegea de fapt nici jumătate din cât pretindea. Cât despre ea însăşi, Nynaeve nu înţelegea deloc, dar putea simţi fiecare emoţie a celeilalte femei, o simţea pe cealaltă pe de-a-ntregul, într-un colţ al minţii, şi putea controla tot saidarul pe care îl avea cealaltă femeie. Se gândea uneori că ar fi fost mai bine ca femeia de pe scaun să fie moartă. Mai simplu, cu siguranţă. Mai curat.

— Este ceva rupt sau tăiat, şopti Nynaeve ştergându-şi distrată sudoarea de pe faţă.

Era o senzaţie vagă, abia simţită, dar era pentru prima dată când simţea ceva mai mult decât golul. Poate că erau doar imaginaţia şi dorinţa ei disperată de a găsi ceva, orice.

— Retezare, spuse femeia de pe scaun. Aşa se cheamă, ceea ce se numeşte ferecare pentru femei şi domolire pentru bărbaţi.

Trei capete se întoarseră către ea; trei perechi de ochi o fixau cu furie. Siuan şi Leane fuseseră Aes sedai până când au fost ferecate în timpul loviturii de palat de la Turnul Alb, în urma căreia Elaida a ajuns pe Tronul Amyrlin. Ferecare. Un cuvânt care îţi dădea frisoane. Să nu mai poţi conduce niciodată. Dar să îţi aminteşti mereu şi să ştii ce ai pierdut. Să simţi mereu Adevăratul Izvor, dar să nu-l mai poţi atinge niciodată. Ferecarea nu putea fi tămăduită, la fel cum nici moartea nu putea fi. Asta credea toată lumea, dar Nynaeve era de părere că Puterea ar trebui să poată tămădui absolut orice, mai puţin moartea.

— Dacă ai ceva util de spus, Marigan, zise cu răceală, atunci spune. Dacă nu, taci.

Marigan se crispă, cu spatele la perete, cu ochii sclipind fixaţi pe Nynaeve. Frică şi ură se scurgeau din brăţară, dar mereu se întâmpla asta, într-o măsură mai mare sau mai mică. Captivii arareori îi iubesc pe cei ce i-au luat prizonieri, mai ales – poate în special – dacă ştiu că îşi merită captivitatea sau chiar mai rău. Problema era ca şi Marigan spunea acelaşi lucru, că retezarea, ferecarea, nu putea fi tămăduită. Oh, pretindea că în Vremea Legendelor orice se putea vindeca, cu excepţia morţii, şi că ceea ce Ajah Galbenă numea acum tămăduire atunci ar fi fost doar o chestie rudimentară făcută în grabă pe câmpul de luptă. Dar încearcă să scoţi de la ea amănunte sau măcar o aluzie la cum se făcea, şi nu o să primeşti niciun răspuns. Marigan ştia la fel de multe despre tămăduire pe cât ştia Nynaeve despre meseria fierarilor, adicătelea că pui o bucată de metal în cărbuni încinşi şi o loveşti cu un ciocan. Cu siguranţă, nu suficient cât să faci potcoave. Sau să tămăduieşti mai mult de o vânătaie.

Răsucindu-se în scaun, Nynaeve le studie pe Siuan şi pe Leane. În zile ca aceea le smulgea de la munca lor şi încă nu aflase nimic. Brusc îşi dădu seama că învârtea brăţara la încheietură. Indiferent de cât avea de profitat, ura să fie legată de femeia aceea. Intimitatea îi făcea pielea ca de găină. „Măcar poate voi afla ceva, îşi zise. Şi nu pot să ratez mai rău ca până acum.“

Desfăcu brăţara cu grijă – mecanismul era imposibil de găsit dacă nu ştiai cum – şi o întinse lui Siuan.

— Pune-ţi asta.

Era amar să nu mai simtă Puterea, dar era un lucru care trebuia făcut. Şi să piardă valurile acelea de emoţie era ca şi cum ar fi făcut o baie. Ochii lui Marigan urmau ca hipnotizaţi bucata subţire de argint.

— De ce? întrebă Siuan. Mi-ai spus ca funcţionează doar dacă...

— Pune-ţi-o, şi gata, Siuan!

Siuan îi aruncă preţ de o clipă o privire plină de încăpăţânare – pe Lumină, dar încăpăţânată mai era femeia asta – înainte de a închide brăţara pe încheietura mâinii. Imediat faţa îi fu scăldată de o expresie de mirare, apoi privi către Marigan mijindu-şi ochii.

— Ne urăşte, dar ştiam deja asta. Şi simte frică şi... şoc. Nu i se clinteşte nimic pe faţă, dar e şocată până în vârful degetelor. Nu cred că îşi imaginase că eu aş putea folosi chestia asta.

Marigan se mişcă neliniştită. Până acum doar două dintre cele care ştiau despre ea puteau folosi brăţara. Patru însemna mai multe şanse de a fi luată la întrebări. În aparenţă, colabora pe deplin, dar cât de multe ascundea? Cât de multe putea, Nynaeve era sigură de asta.

— Nu pot, zise Siuan clătinând din cap. Ar trebui să fiu în stare să ating Izvorul prin ea, nu-i aşa? Ei bine, nu pot. Mai întâi o să văd cum urcă porcul în copac. Am fost ferecată, şi cu asta basta. Cum îmi dau chestia asta jos?

Nynaeve îşi puse mâna cu delicateţe peste brăţara de la încheietura lui Siuan.

— Nu înţelegi? Brăţara nu poate funcţiona pentru o femeie care nu poate conduce, aşa cum nu poate funcţiona nici colierul. Dacă îl pun unei bucătărese, nu va fi decât o bijuterie drăguţă, şi-atât.

— Bucătăreasă, nebucătăreasă, spuse Siuan monoton, nu pot să conduc. Am fost ferecată.

— Dar este aici ceva ce poate fi tămăduit, insistă Nynaeve, altfel nu ai putea simţi nimic prin brăţară.

Siuan îşi smulse mâna şi întinse încheietura.

— Dă-o jos!

Clătinându-şi capul, Nynaeve se supuse. Câteodată Siuan putea fi la fel de încăpăţânată ca un bărbat!

Când întinse brăţara către Leane, femeia domani îşi ridică cu nerăbdare încheietura mâinii. Leane pretindea că e la fel de afectată ca Siuan de ferecare – cât pretindea şi Siuan dar nu reuşea întotdeauna. Se spune că singurul mod de a supravieţui ferecării e să îţi găseşti ceva cu care să îţi umpli viaţa, să umpli golul lăsat de Putere. Pentru Siuan şi Leane acel ceva era să conducă reţeaua de agenţi şi, mai important, să încerce să le convingă pe Aes sedai să-l sprijine pe Rand al’Thor ca Dragonul Renăscut, fără ca Aes sedai să afle ce făceau. Întrebarea era dacă le era suficient sau nu. Amărăciunea de pe faţa lui Siuan şi plăcerea lui Leane când brăţara i se închisese pe mână îi spuneau că poate nimic nu va fi suficient vreodată.

— Oh, da. Leane avea un fel de a vorbi vioi, repezit. Atunci când nu vorbea cu bărbaţii, în orice caz; era până la urmă domani şi în ultima vreme recupera vremea pierdută în Turn.

— Da, realmente e şocată, nu-i aşa? începe să se controleze, totuşi. Pentru câteva clipe stătu în tăcere, cântărind-o pe femeia de pe scaun. Marigan se uita la ea cu precauţie. Într-un final, Leane ridică din umeri.

— Nici eu nu pot atinge Izvorul. Şi am încercat să o fac să simtă o pişcătură de purice pe gleznă. Dacă ar fi mers, ar fi trebuit să se manifeste cumva.

Ăsta era celălalt truc al brăţării. O puteai face pe femeia care purta colierul să simtă senzaţii fizice. Doar senzaţiile – nu rămâneau urme fizice, nu se produceau răni reale –, dar senzaţiile unei biciuiri zdravene sau două o convinseseră pe Marigan că soluţia cea mai bună era să colaboreze. Asta, dar şi alternativa: un proces rapid, urmat de execuţie.

În ciuda eşecului, Leane urmări cu atenţie cum Nynaeve îi desface brăţara şi şi-o strânge la încheietură. Părea că măcar ea nu renunţase total la speranţa de a conduce într-o bună zi.

Era minunat să recâştigi Puterea. Nu la fel de minunat ca a se deschide ea însăşi saidarului, să se umple de el, dar chiar şi să-l atingă prin intermediul celeilalte femei era ca şi cum şi-ar fi dublat viaţa care îi curgea prin vene. Să ţii saidarul înlăuntrul tău însemna să vrei să râzi şi să dansezi cu bucurie pură. Presupunea că într-o zi s-ar putea obişnui cu asta. Femeile Aes sedai trebuiau să se obişnuiască. Era un preţ mic de plătit să fie legată de Marigan, dacă punea asta în balanţă.

— Acum, că ştim că e o şansă, spuse, cred că...

Uşa zbură izbită de perete, iar Nynaeve se ridică în picioare, înainte să-şi dea seama ce face. Nu se gândi nicio clipă să folosească Puterea; ar fi ţipat dacă nu s-ar fi simţit gâtuită. Nu era singura, dar aproape că nu observă că şi Siuan, şi Leane săriseră în picioare. Cascadele de teamă revărsate prin brăţară păreau un ecou al fricii ei.

Tânăra femeie care trânti uşa şubredă în spatele ei nu remarcă agitaţia pe care o stârnise. Înaltă şi dreaptă în rochia albă cu dungi de Aleasă, cu şuviţe aurii care i se cuibăreau pe umeri, era în culmea furiei. Dar, chiar şi cu trăsăturile încleştate de furie, picurând sudoare, reuşea cumva să pară frumoasă; era un talent al lui Elayne.

— Ştiţi ce fac ele? Trimit o solie la... la Caemlyn! Şi refuză să mă lase să merg! Sheriam mi-a interzis să mai aduc vorba de asta. Mi-a interzis chiar să vorbesc despre asta!

— Tu nu baţi niciodată la uşă, Elayne? îndreptându-şi scaunul, Nynaeve se aşeză. Am crezut că eşti Sheriam.

Numai gândul de a fi descoperită o golise pe dinăuntru.

Spre cinstea ei, Elayne roşi şi îşi ceru scuze imediat. Apoi strică efectul, adăugând:

— Dar nu văd de ce v-aţi speriat ca nişte gâşte. Birgitte e încă afară şi ştii că te-ar fi avertizat dacă s-ar fi apropiat altcineva. Nynaeve, trebuie să mă lase să plec!

— Ba nu trebuie să te lase să faci asta, spuse Siuan morocănoasă.

Ea şi Leane se aşezaseră la loc. Siuan era dreaptă ca de obicei, dar Leane şedea adusă de spate, la fel de şubredă ca genunchii lui Nynaeve. Marigan se sprijinea de perete, respirând greu, cu ochii închişi şi mâinile apăsate pe tencuială. Prin brăţară alternau uşurarea şi groaza cumplită.

— Dar...

Siuan nu-i mai permise Elaynei niciun cuvânt.

— Crezi că Sheriam sau oricare din ele ar lăsa-o pe Domniţa-Moştenitoare a Andorului să cadă în mâinile Dragonului Renăscut? Acum, că mama ta a murit...

— Nu cred asta! răbufni Elayne.

— Nu crezi că Rand a ucis-o, continuă Siuan neabătută, şi asta e ceva diferit. Nici eu nu cred. Dar, dacă Morgase ar fi fost în viaţă, ar fi ieşit la iveală şi l-ar fi recunoscut ca Dragonul Renăscut. Sau, dacă l-ar fi crezut un fals Dragon, în pofida dovezilor, ar fi organizat rezistenţa. Niciunul dintre ochii-şi-urechile mele nu a prins măcar un zvon, nici despre una, nici despre cealaltă. Şi nu doar în Andor, nici aici în Altara şi nici în Murandy.

— Ba da, reuşi să intervină Elayne, la apus e revoltă.

— Împotriva lui Morgase. Împotrivă. Şi asta dacă nu e doar un zvon. Vocea lui Siuan era la fel de plată ca o scândură. Mama ta e moartă, fetiţă. Mai bine accepţi asta şi o jeleşti.

Elayne îşi ridică bărbia, un obicei foarte enervant; era imaginea unei aroganţe de gheaţă, deşi mulţi bărbaţi o găseau atrăgătoare, dintr-un motiv sau altul.

— Te plângi mereu de cât de mult timp îţi ia să-ţi contactezi agenţii, spuse rece, dar las la o parte dacă ai auzit sau nu tot ceea ce ar fi trebuit să auzi. Fie că mama e moartă, fie că nu, locul meu este în Caemlyn acum. Eu sunt Domniţa-Moştenitoare.

Siuan pufni zgomotos, făcând-o pe Nynaeve să tresară.

— Ai fost Aleasă suficient de mult timp încât să înţelegi cum stau lucrurile.

Nimeni nu arătase un potenţial mai mare ca Elayne în ultimii o mie de ani. Totuşi, nu la fel de mult ca Nynaeve, dacă aceasta ar fi reuşit vreodată să-şi controleze abilitatea de a conduce, însă suficient de mult ca să facă ochii oricărei Aes sedai să se lumineze de speranţă. Elayne îşi încreţi nasul – ştia foarte bine că, şi dacă deja ar fi fost pe Tronul Leului, Aes sedai tot ar fi luat-o să o antreneze, fie cerându-i asta, fie îndesând-o într-un butoi, dacă nu se putea altfel – şi deschise gura pentru a spune ceva, dar Siuan nu se opri.

— E drept, nu le-ar deranja să te urci pe tron şi, cu cât mai devreme, cu atât mai bine; de prea mult timp nu a mai fost o regină Aes sedai pe faţă. Dar nu o să-ţi permită asta până când nu vei fi o soră cu drepturi depline şi, chiar şi atunci, tocmai fiindcă eşti Domniţa-Moştenitoare şi vei fi regină într-o bună zi, nu o să te lase să te apropii de afurisitul de Dragon Renăscut până nu vor şti precis cât de mult se pot încrede în el. Mai ales cu... amnistia asta a lui.

Gura i se strâmbă amar pronunţând cuvântul, iar Leane făcu o grimasă.

Nynaeve îşi simţi şi ea limba încleştată. Fusese crescută cu teamă faţă de orice bărbat care ar fi putut să conducă, fiinţe al căror destin era să înnebunească şi să aducă cu ei teroarea înainte de a fi ucişi în mod oribil de jumătatea masculină pătată de Umbră a Adevăratului Izvor. Dar Rand, pe care îl văzuse crescând, era Dragonul Renăscut, şi se născuse atât pentru a profeţi că Ultima Bătălie se apropie, cât şi pentru a-l înfrunta în acea luptă pe Cel Întunecat. Dragonul Renăscut; ultima şansă a umanităţii, un bărbat care putea să conducă. Şi, mai rău, existau rapoarte că încearcă să-i adune şi pe alţii ca el. Desigur, nu puteau fi prea mulţi. Orice Aes sedai ar fi vânat un astfel de om – iar Ajah Roşie aproape că nu făcea nimic altceva –, dar găseau mult mai puţini ca altădată, dacă era să dai crezare arhivelor.

Cu toate astea, Elayne nu era pregătită să renunţe. Avea o calitate admirabilă: nu renunţa nici dacă avea capul pe butuc, iar toporul călăului deasupra sa. Stătea acolo cu fruntea sus, privind-o fix în ochi pe Siuan, lucru pe care Nynaeve îl găsea adesea destul de greu de făcut.

— Sunt două motive limpezi pentru care ar trebui să merg. Primul, indiferent de ce s-a întâmplat cu mama, ea este dispărută şi, în calitate de Domniţă-Moştenitoare pot să liniştesc poporul şi să-l asigur că succesiunea e garantată. Al doilea, pot să mă apropii de Rand, are încredere în mine. Aş fi mult mai potrivită decât oricare alta aleasă de Divan.

Aes sedai îşi aleseseră în Salidar propriul Divan, un Divan-în-exil cum s-ar zice. Ar fi trebuit să mediteze la cine urma să fie noua înscăunată Amyrlin, una de drept, care să dispute pretenţiile Elaidei la titlu şi la Turn, dar Nynaeve nu prea vedea multe semne că aşa ar sta lucrurile.

— Ce drăguţ din partea ta să te sacrifici, fetiţă, spuse Leane sec.

Expresia lui Elayne nu se schimbă, dar se înroşi până în vârful urechilor; puţini dintre cei care nu erau de faţă ştiau, şi nicio Aes sedai, dar Nynaeve nu se îndoia că primul lucru pe care l-ar fi făcut Elayne în Caemlyn ar fi fost să rămână singură cu Rand şi să-l sufoce în sărutări.

— Cu mama ta... dispărută... dacă Rand al’Thor te are şi pe tine, şi Caemlynul, are tot Andorul, iar Divanul nu o să-l lase să aibă nicio bucăţică în plus din Andor sau din orice alt loc dacă poate face ceva în privinţa asta. Are în buzunar Tearul şi Cairhienul şi se pare că şi neamul Aiel. Pune la socoteală Andorul şi Murandy, iar Altara, cu noi aici, cade la primul lui strănut. Devine prea puternic, prea repede. Poate decide că nu are nevoie de noi. Şi, cu Moiraine moartă, nu mai avem pe nimeni lângă el în care să putem avea încredere.

Cuvintele o făcură pe Nynaeve să tresară. Moiraine era Aes sedai care îi adusese pe ea şi pe Rand din Ţinutul celor Două Râuri, schimbându-le viaţa. Pe ea şi pe Rand şi pe Egwene şi pe Mat şi pe Perrin. Atât de mult timp dorise să o facă să plătească pentru ce le făcuse, încât la moartea ei simţise că pierde o parte din ea însăşi. Dar Moiraine murise în Cairhien, luând-o pe Lanfear cu ea; devenea cu repeziciune o legendă printre Aes sedai, singura care reuşise să ucidă vreodată unul dintre Rătăciţi; ba chiar doi. Singurul lucru bun pe care Nynaeve îl putea găsi în povestea asta era că Lan nu mai era străjerul lui Moiraine. Asta dacă îl va regăsi vreodată.

Siuan continuă imediat după ce se opri Leane:

— Nu ne putem permite să lăsăm băiatul să facă ce îi trece prin cap, fără niciun fel de îndrumare. Cine ştie ce ar putea face? Da, da, ştiu că eşti gata să îi iei apărarea, dar nu vreau să aud. Încerc să ţin în echilibru o ştiucă vie pe nas, fetiţă. Înainte să ne accepte, nu putem să-l lăsăm să devină prea puternic, dar nici nu îndrăznim să-l ţinem în loc prea mult. Şi încerc să menţin convingerea lui Sheriam şi a celorlalte că trebuie să-l ajute, şi asta în condiţiile în care jumătate de Divan nici nu vrea să aibă de-a face cu el, iar cealaltă jumătate nutreşte convingerea ascunsă că ar trebui domolit, Dragon Renăscut sau nu. În orice caz, indiferent de argumente, îţi sugerez să ţii cont de Sheriam. Nu o să schimbi părerea nimănui, iar Tiana nu are suficiente novice la îndemână încât să fie îndeajuns de ocupată.

O umbră de mânie se strecură pe faţa lui Elayne. Tiana Nossele, o soră Cenuşie, era în Salidar Mai-Mare peste novice. O Aleasă trebuia să întreacă măsura cu mult mai mult decât o novice ca să fie trimisă la Tiana, dar, în aceeaşi măsură, vizita era cu atât mai ruşinoasă şi mai dureroasă. Şi, dacă Tiana arăta foarte puţină milă faţă de o novice, avea totuşi un strop; considera însă că o Aleasă ar trebui să ştie mai bine cum stau lucrurile şi se asigura că şi aceasta era convinsă de acelaşi lucru înainte de a pleca din văgăuna ei minusculă.

Nynaeve o tot urmărise pe Siuan şi acum o întrebare îi răsări în minte:

— Tu ştiai de treaba asta cu... solia... sau ce-o fi, nu-i aşa? Voi două şuşotiţi toată ziua cu Sheriam şi grupuleţul ei.

Divanul deţinea toată aşa-zisa autoritate până când era aleasă o nouă înscăunată Amyrlin, dar controlul efectiv era deţinut de Sheriam şi de o mână de alte Aes sedai care organizaseră venirea aici.

— Câte Aes sedai trimit, Siuan?

Elayne îşi pierdu respiraţia; evident nu se gândise la aşa ceva. Asta demonstra cât de supărată era. În mod normal prindea o sumedenie de nuanţe care îi scăpau lui Nynaeve.

Siuan nu negă. De când fusese ferecată, putea minţi ca un negustor de lână, dar şi când se hotăra să spună adevărul, era ca o palmă dată peste faţă.

— Nouă. „Suficient cât să facă cinste Dragonului Renăscut – prostii, o solie către un rege arareori avea mai mult de trei dar nu suficient de multe cât să îl sperie.“ Asta dacă a învăţat suficient de multe cât să fie speriat.

— Sper că a învăţat suficient de mult cât să fie, spuse Elaine rece, altfel cele nouă vor fi cu opt în plus.

Treisprezece era un număr periculos. Rand era puternic, poate la fel de puternic ca oricare altul de la Frângerea Lumii, dar treisprezece Aes sedai legate îl puteau copleşi, despărţi de saidin şi lua prizonier. Treisprezece era numărul desemnat când un bărbat era domolit, iar Nynaeve începuse să creadă că misiunea era ceva mai mult decât părea. Aes sedai făceau o groază de lucruri doar pentru că le făcuseră întotdeauna.

Zâmbetul lui Siuan nu era câtuşi de puţin plăcut.

— Mă întreb de ce nimănui altcuiva nu i-a trecut asta prin cap? Gândeşte, fetiţă! Sheriam ştie, la fel şi Consiliul. La început, doar una se va apropia de el, şi apoi nu mai multe decât va dori el. Dar va şti că vin nouă şi cu siguranţă cineva îi va spune ce onoare i se face.

— Înţeleg, spuse Elayne cu voce stinsă, trebuia să ştiu că una dintre voi se va gândi la asta. Îmi pare rău.

Acesta era alt lucru bun la ea. Putea fi la fel de încăpăţânată ca un catâr saşiu, dar, când îşi dădea seama că a greşit, putea recunoaşte cu la fel de multă candoare ca o fată de la ţară. Extrem de neobişnuit pentru o nobilă.

— Min merge şi ea, spuse Leane, talentele ei îi pot fi utile lui Rand. Surorile nu vor şti amănuntul ăsta, desigur. Min poate să-şi păstreze secretele.

De parcă ăsta ar fi fost lucrul cel mai important.

— Înţeleg, spuse iarăşi Elayne, monoton de data asta. Făcu un efort să-şi înveselească tonul, eşuând lamentabil. Bine, văd că sunteţi ocupate cu... cu Marigan. Nu doream să vă deranjez. Vă rog, continuaţi.

Dispăru înainte ca Nynaeve să poată deschide gura, trântind uşa în urma ei. Mânioasă, Nynaeve se întoarse către Leane.

— Credeam că din voi două Siuan e cea rea, dar ai fost foarte răutăcioasă!

— Când două femei iubesc acelaşi bărbat, răspunse Siuan, e rost de necazuri, iar când bărbatul este Rand al’Thor... Lumina ştie cât de sănătos mai e la cap sau cum ar putea s-o ia razna. Dacă are cineva chef de păruială, hai să facem asta acum şi să terminăm.

Absentă, Nynaeve îşi dădu cosiţa peste umăr.

— Eu trebuie să... Necazul era că nu putea face multe lucruri şi absolut nimic care să schimbe ceva. O să continuăm de unde am rămas când a intrat Elayne. Însă, dacă îi mai faci aşa ceva, lui Siuan sau mie, gândi, o să te fac să îţi pară rău... Unde crezi că pleci?

Siuan se ridică împingându-şi scaunul înapoi, iar o clipă mai târziu Leane făcu la fel.

— Avem treabă, spuse Siuan tăios, deja în drum spre uşă.

— Ai promis că îţi găseşti timp, Siuan. Şi Sheriam ţi-a spus.

Nu că Sheriam nu ar fi crezut şi ea, ca şi Siuan, că nu e o totală pierdere de timp, dar Nynaeve şi Elayne îşi câştigaseră recunoştinţă şi oarece indulgenţă. De pildă, Marigan le era slujnică, pentru ca ele să aibă mai mult timp cu studiile lor de Alese.

Siuan îi aruncă o privire amuzată din cadrul uşii.

— Poate vrei să i te plângi? Şi să-i explici cum îţi faci studiul? Vreau să petrec timp cu Marigan în seara asta. Mai am câteva întrebări.

— Ar fi drăguţ, Nynaeve, dar trebuie să facem ceea ce putem face, spuse trist Leane după ce ieşi Siuan. Ai putea să încerci pe Logain, mai spuse, plecând şi ea.

Nynaeve se încruntă. Studiul pe Logain o învăţase chiar mai puţin decât studiul celor două. Nu era deloc sigură că mai putea învăţa ceva de la el. Şi, oricum, ultimul lucru pe care îl dorea ar fi fost să tămăduiască un bărbat domolit. În plus, îi provoca şi o stare de agitaţie.

— Vă muşcaţi unele pe altele ca nişte şobolani închişi într-o cuşcă, spuse Marigan. E limpede că şansele tale nu sunt prea mari. Poate ar trebui să iei în calcul alte... opţiuni.

— Închide-ţi gura aia murdară! Nynaeve o străpunse cu privirea. Închide-ţi-o, arză-te-ar Lumina! Frica încă se scurgea prin brăţară, dar mai era ceva, abia perceptibil. Poate o scânteie de speranţă. Arză-te-ar Lumina, mormăi.

Adevăratul nume al femeii nu era Marigan, ci Moghedien. Una dintre Rătăciţi, prinsă din cauza mândriei sale nemăsurate şi ţinută prizonieră în mijlocul Aes sedai. Doar cinci femei din lume ştiau asta, niciuna Aes sedai, dar era strict necesar să se ţină secretă identitatea ei. Crimele Rătăciţilor făceau execuţia ei la fel de sigură ca răsăritul soarelui. Siuan era de acord; pentru fiecare Aes sedai care ar fi vrut să o ţină captivă, dacă era vreuna, existau alte zece care ar fi cerut să se facă dreptate pe loc. Şi, odată cu ea, s-ar fi dus într-un mormânt fără nume şi tot ceea ce ştia despre Vârsta Legendelor, când se puteau face cu Puterea lucruri inimaginabile acum. Nynaeve nu era sigură că putea crede nici măcar jumătate din ceea ce îi spunea femeia despre acea Vârstă. Cu siguranţă, înţelegea mai puţin de jumătate.

Nu era deloc uşor să smulgi informaţii de la Moghedien. Câteodată era ca la tămăduire, Moghedien nu fusese niciodată interesată de lucruri care nu îi aduceau un avantaj, de preferat pe scurtătură. Nu existau prea mari şanse ca femeia să dezvăluie adevărul, dar Nynaeve suspecta că fusese un fel de escroacă înainte de a-şi vinde sufletul Celui Întunecat. Câteodată nici ea, nici Elayne nu ştiau să pună întrebarea potrivită. Moghedien arareori oferea ceva din proprie iniţiativă, asta era clar. Dar, chiar şi aşa, învăţaseră o mulţime de lucruri şi le transmiseseră pe cele mai multe către Aes sedai. Ca rezultate ale studiilor lor ca Alese, desigur. Câştigaseră mult respect.

Dacă ar fi putut, ea şi Elayne ar fi ţinut totul pentru ele, dar Birgitte ştiuse de la început, iar lui Siuan şi lui Leane trebuiseră să le spună. Siuan ştiuse suficient de mult din circumstanţele care duseseră la prinderea lui Moghedien ca să ceară o explicaţie cuprinzătoare şi era şi să fie în poziţia de a o face. Nynaeve şi Elayne ştiau câte ceva dintre secretele lui Siuan şi ale lui Leane, dar acestea păreau să le ştie pe toate ale lor, mai puţin adevărul despre Birgitte. Era un echilibru precar, în care Siuan şi Leane erau în avantaj. În plus, revelaţiile lui Moghedien aveau câteodată şi aluzii la presupuse comploturi ale iscoadelor Celui Întunecat sau indicii despre ce ar putea pune la cale ceilalţi Rătăciţi. Singurul mod de a le transmite era de a face să pară că vin de la agenţii lui Siuan şi ai lui Leane. Nimic despre Ajah Neagră, ascunsă adânc şi negată dintotdeauna, deşi asta o interesa pe Siuan cel mai mult. iscoadele Celui Întunecat o dezgustau, dar însăşi ideea unei aes sedai jurând credinţă Celui Întunecat era de-ajuns să-i transforme furia într-o turbare rece.

Moghedien susţinea că îi fusese teamă să se apropie de orice aes sedai, ceea ce era destul de credibil. Teama sălăşluia permanent în femeie. Nici nu era de mirare că se ascunsese atât de mult în tenebre încât ajunsese să fie numită Păienjeniţa. Una peste alta, era o comoară prea valoroasă ca să fie dată pe mâna călăului, însă, cu toate astea, multe aes sedai nu vedeau lucrurile aşa. Cele mai multe aes sedai ar fi refuzat să atingă sau să se încreadă în orice ar fi venit de la ea.

Nynaeve simţea împunsătura ghimpelui vinovăţiei şi al repulsiei, şi nu pentru prima oară. Puteau oare justifica lucrurile pe care le afla de la ea, oricât de multe ar fi fost ele, faptul că îl proteja pe unul dintre Rătăciţi de mâna legii? Să o predea acum ar fi însemnat pedepsirea, probabil cumplită, a tuturor celor implicaţi, nu doar a ei înseşi, ci şi a lui Elayne, a lui Siuan şi a Leanei. Ar fi însemnat dezvăluirea secretului lui Birgitte. Şi toate acele cunoştinţe ar fi fost pierdute. Poate că Moghedien nu ştia nimic despre tămăduire, dar îi dăduse deja lui Nynaeve jumătate de duzină de sugestii despre ce era posibil, şi probabil ştia mai multe. Cu acest ajutor, cine ştie ce ar mai putea descoperi până la urmă? Nynaeve dorea să facă o baie, fără nicio legătură cu căldura.

— Vom vorbi despre vreme, spuse amar.

— Ştii mai multe ca mine despre controlul vremii, spuse Moghedien prudentă şi un ecou se strecură prin brăţară; fuseseră destule întrebări despre subiectul ăsta. Tot ce ştiu e că ceea ce se întâmplă este lucrarea Marelui... a Celui Întunecat. Avu obrăznicia să zâmbească nonşalant la scăpare. Nicio biată creatură umană nu e suficient de puternică să schimbe asta.

Nynaeve făcu un efort să nu scrâşnească din dinţi. Elayne spusese la fel, iar ea ştia mai multe despre controlul vremii decât oricine altcineva în Salidar. Inclusiv partea cu Cel Întunecat, deşi doar un prost nu şi-ar fi dat seama, când afară era caniculă în loc să ningă, nu mai ploua, iar pâraiele secau.

— Atunci vom vorbi despre cum se folosesc diferitele urzeli pentru a tămădui felurite boli. Femeia îi spusese că pe vremuri dura mai mult timp ca acum, dar toată energia venea de la Putere, şi nu de la pacient sau de la femeia care conducea. Da, sigur, mai spusese că bărbaţii fuseseră chiar mai buni la anumite tipuri de tămăduire, dar nu avea de gând să creadă aşa ceva. Mai mult ca sigur că ai văzut cel puţin o dată cum făceau.

Se pregătea să scormonească după pepite de aur printre gunoaie. Unele cunoştinţe valorau enorm. Însă ar fi vrut să nu aibă sentimentul că sapă prin mâzgă.

Elayne nu ezită nicio clipă când ieşi din cameră, flutură un salut către Birgitte şi îşi continuă drumul. Birgitte, cu părul auriu împletit cu un model complicat într-o coadă lungă până la brâu, se juca cu doi băieţei în timp ce supraveghea ulicioara strâmtă, având arcul sprijinit de gardul înclinat din spatele ei. Sau încerca să se joace cu ei. Jaril şi Seve se zgâiau la femeia îmbrăcată cu nişte pantaloni galbeni, ciudaţi şi cu o haină scurtă şi închisă la culoare, dar altă reacţie nu mai aveau. Nu reacţionau niciodată şi nu vorbeau niciodată. Ei erau cei despre care se credea că sunt copiii lui Marigane. Birgitte era fericită să se joace cu ei şi un pic tristă; îi plăcuse mereu să se joace cu copiii, mai ales cu băieţei, întotdeauna se simţea aşa. Elayne ştia şi ea asta, la fel de bine cum îşi ştia propriile sentimente. Dacă ar fi crezut că Moghedien avusese ceva de-a face cu starea în care erau... Dar femeia pretindea că aşa erau de când îi luase pentru a-i folosi la deghizarea ei în Ghealdan, orfani de pe stradă, iar câteva dintre surorile Galbene spuneau că micuţii văzuseră pur şi simplu prea multe în timpul revoltelor din Samara.

Lui Elayne i se părea plauzibil după tot ce văzuse acolo. Surorile Galbene spuneau că îngrijirile şi trecerea timpului îi vor ajuta pe copii; Elayne spera să fie aşa. Spera să nu o fi lăsat să scape pe cea vinovată.

Nu voia să se gândească la Moghedien acum. Sau la mama ei. Nu, în mod cert nu voia să se gândească la ea. Min. Şi Rand. Trebuia să fie vreo modalitate să abordeze situaţia. Abia văzând cum Birgitte îşi înclină capul ca răspuns la salutul ei, se grăbi pe ulicioară şi apoi în uliţa principală din Salidar, sub soarele de amiază senin şi fierbinte.

Înainte să se stabilească aici femeile aes sedai care fugeau de lovitura de palat a Elaidei, Salidar fusese părăsit, dar acum casele erau acoperite cu stuf nou, cele mai multe dintre ele purtând urme de îmbunătăţiri sau reparaţii generale recente, la fel ca şi cele trei hanuri de piatră. Unul dintre ele, cel mai mare, era numit de unii Micul Turn, pentru că acolo se întrunea Divanul. Fusese reparat doar minimumul necesar: multe ferestre aveau geamurile crăpate, iar altele nu aveau geam deloc. Erau lucruri mult mai importante de făcut decât îndreptarea zidăriei sau vopsitul pereţilor. Uliţele de pământ erau pline până la refuz. Nu doar de aes sedai, desigur, erau şi Alese în rochii dungate, dar şi novice în alb pur, străjeri mişcându-se cu graţia mortală a unui leopard, fie că erau subţiri sau îndesaţi, servitori care le urmaseră pe aes sedai la plecarea din Turn, ba chiar şi câţiva copii. Şi oşteni.

Divanul era pregătit să-şi susţină revendicările împotriva Elaidei chiar cu forţa armelor dacă devenea necesar, şi asta de îndată ce alegeau o înscăunată Amyrlin. Loviturile îndepărtate de ciocane de la fierăriile de dincolo de marginea aşezării străbăteau murmurul străzii, trădând caii potcoviţi şi armurile reparate. Un om cu păr cărunt, pe vremuri negru, faţa pătrăţoasă, călărea încet pe stradă, îmbrăcat într-o haină maronie şi armură tocită. Alegându-şi cu grijă drumul prin mulţime, se uita la pâlcurile de bărbaţi care mărşăluiau purtând pe umeri suliţe lungi sau arcuri. Gareth Bryne fusese de acord să recruteze şi să antreneze armata Divanului din Salidar, dar Elayne şi-ar fi dorit să ştie cu adevărat din ce motiv. Ceva legat de Siuan şi Leane, dar nu-şi putea imagina ce din moment ce se purta dur cu cele două, mai ales cu Siuan, obligându-le să-şi ţină un jurământ despre care Elayne nu ştia de asemenea nimic. Atâta doar ca Siuan se plângea groaznic de mult despre faptul că, pe lângă tot ce avea de făcut, trebuia să-i spele rufele bărbatului şi să-i deretice prin cameră. Se plângea, dar făcea ce i se spunea; se pare că fusese un jurământ destul de puternic.

Privirea lui Bryne trecu peste Elayne cu o ezitare abia vizibilă. De când venise în Salidar, afişase o politeţe rece şi distantă, deşi o ştia pe Elayne încă din scutece. Nici nu trecuse un an de când fusese căpitanul general al Gărzilor Reginei din Andor. Elayne crezuse că el şi mama ei aveau să se căsătorească. Nu, nu avea să se gândească la mama ei. Min. Trebuia să o găsească pe Min şi să vorbească cu ea.

Nici nu începuse bine să se strecoare prin uliţa plină de lume, că şi dădură peste ea două aes sedai. Nu putea face altceva decât să se oprească şi să facă o reverenţă, în timp ce râul de oameni se scurgea în jurul lor. Ambele femei erau radioase. Nici măcar o picătură de sudoare, la niciuna din ele. Scoţându-şi o batistă din mânecă să şi-o preseze pe faţă, Elayne îşi dori s-o fi învăţat cineva trucul ăsta rezervat femeilor aes sedai.

— Bună ziua, Anaiya Sedai, Janya Sedai!

— Bună ziua, copilă! Mai ai astăzi şi descoperiri pentru noi? Ca de obicei, Janya Frende vorbea de parcă o grăbea cineva. Ce progrese admirabile aţi făcut, tu şi Nynaeve, mai ales pentru nişte Alese. Încă nu înţeleg cum reuşeşte Nynaeve, când are atâtea dificultăţi cu Puterea, dar sunt încântată.

Spre deosebire de celelalte surori Brune, adesea distrate când nu era vorba de cărţi şi studii, Janya Sedai era destul de îngrijită, cu fiecare fir de păr atent aranjat în jurul acelui chip fără vârstă caracteristic unei aes sedai care folosea Puterea de mult timp. Dar înfăţişarea femeii slabe nu-i trăda apartenenţa la Ajah. Rochia ei era gri, din postav – căci surorile Brune arareori considerau hainele ca fiind altceva decât un acoperământ decent –, iar când vorbea cu tine era puţin încruntată, de parcă s-ar fi gândit la cu totul altceva. Ar fi fost drăguţă dacă nu s-ar fi încruntat.

— Felul acela de a te învălui în lumină pentru a deveni invizibil. Remarcabil! Sunt sigură că cineva va găsi o metodă de a opri valurile pentru a te putea mişca odată cu ţesătura. Şi Carenna e foarte încântată de mica şmecherie cu ascultatul a lui Nynaeve. Obraznic din partea ei să se gândească la aşa ceva. Dar folositor. Carenna crede că l-ar putea modifica astfel încât să vorbească cu cineva la distanţă. Gândeşte-te puţin. Să vorbeşti cu cineva aflat la o milă depărtare! Sau două sau chiar... Anaiya îi atinse braţul şi se opri brusc, clipind la cealaltă aes sedai.

— Faci progrese uriaşe, Elayne, spuse calm Anaiya. Femeia cu chip impenetrabil era mereu calmă. Maternă era cel mai bun cuvânt pentru ea, părând gata să aducă alinarea, deşi trăsăturile de aes sedai te împiedicau să-i apreciezi vârsta. Făcea parte din micul cerc din jurul lui Sheriam care deţinea adevărata putere în Salidar.

— Mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine, şi ne aşteptam la multe. Prima care să facă un ter’angreal de la Frângerea Lumii. Asta este remarcabil, copilă, şi vreau ca tu să ştii asta. Trebuie să fii foarte mândră de tine.

Elayne fixa cu privirea ţărâna din faţa sa. Doi băieţi care le veneau până la brâu trecură pe lângă ele, fugărindu-se încântaţi prin mulţime. Ar fi vrut ca nimeni să nu fie suficient de aproape încât să poată auzi conversaţia. Nu că vreun trecător le-ar fi băgat în seamă. Cu atât de multe aes sedai în sat, nici măcar novicele nu mai făceau reverenţe decât dacă o aes sedai li se adresa; toată lumea avea treburi care ar fi trebuit să fie terminate deja de ieri.

Nu se simţea deloc mândră. Pentru că toate „descoperirile“ veneau de la Moghedien. Fuseseră destul de multe, începând cu „inversarea“ – un fir nu putea fi văzut decât de cea care îl ţesuse; dar nu le spuseseră totul. Cum să-ţi ascunzi abilitatea de a conduce Puterea, de pildă. Fără abilitatea asta Moghedien ar fi fost demascată în câteva ceasuri – orice aes sedai simţea de la câţiva paşi abilitatea unei femei de a conduce Puterea – şi, dacă învăţau să facă asta, ar fi putut să descopere şi cum să penetreze prin ţesătură. Şi cum să te deghizezi. Firele inversate făceau ca „Marigan“ să nu semene deloc cu Moghedien.

Unele lucruri pe care le ştia femeia aceea erau pur şi simplu respingătoare. Forţarea, de exemplu, înfrângerea voinţei unei om sau darea pe porunci astfel încât cel care le primea să nu şi le aducă aminte când le îndeplinea. Sau şi mai rele. Prea respingătoare sau prea periculoase pentru a le destăinui cuiva. Nynaeve spunea că trebuia să le înveţe pentru a le găsi antidotul, dar Elayne nu voia. Aveau atât de multe secrete, spuneau atât de multe minciuni prietenilor şi oamenilor care erau de partea lor, încât aproape că îşi dorea să poată depune cele trei jurăminte pe Sceptrul Legămintelor, fără să mai aştepte să fie aes sedai. Unul dintre cele trei te obliga să nu rosteşti vreun neadevăr. Te obliga de parcă ar fi făcut parte din carnea ta.

— Nu m-am descurcat cu ter’angeal-ul pe cât de bine aş fi putut, Anaiya Sedai. Cel puţin acest lucrul era al ei, şi numai al ei. Prima dată făcuse brăţara şi colierul – nu mai trebuie spus că fusese un secret bine păstrat –, dar ele erau copii modificate ale unei invenţii foarte urâte, a’damul, pe care seanchanii o lăsaseră în urmă când invazia lor fusese respinsă, iar ei mânaţi în mare, lângă Falme. Şi apoi mai era discul verde, neornamentat, care permitea cuiva insuficient de puternic, iar majoritatea nu erau, să folosească trucul invizibilităţii; fusese din start ideea ei. Nu avusese niciun angreal sau sa’ngreal să le studieze, şi deci fuseseră imposibil de făcut, deocamdată; şi chiar după succesul ei de a copia dispozitivul seanchanian, ter’angrealurile se dovediseră mai dificile decât crezuse. Ele foloseau Adevărata Putere în loc să o mărească şi fiecare avea un scop unic. Unele puteau fi folosite chiar şi de oameni care nu puteau ţese, chiar şi de bărbaţi. Ar fi trebuit să fie mai simple. Poate erau, în funcţionare, dar erau greu de făcut.

Declaraţia ei modestă îi dezlănţui Janyei un torent de vorbe:

— Prostii, copilă. Numai prostii. Nici măcar nu mă îndoiesc că, de îndată ce ajungem în Turn şi te putem testa cum se cuvine, îţi punem Sceptrul Legămintelor în mână şi vei primi onoarea şalului şi a inelului. Nicio îndoială. Împlineşti cu adevărat toate promisiunile văzute în tine. Şi mai mult decât atât. Nimeni nu s-ar fi aşteptat...

Anaiya îi atinse din nou braţul; părea un semnal de dinainte stabilit, căci Janya se opri din nou şi clipi.

— Nu e nevoie să sufli prea mult în pânzele copilei, spuse Anaiya. Elayne, nu vreau să te văd tristă. Trebuia să fi renunţat la aşa ceva cu mult timp în urmă. „Mama putea fi în acelaşi timp şi fermă, şi drăguţă.“ Nu accept să stai bosumflată pentru câteva eşecuri, când succesul tău a fost atât de minunat.

Elayne încercase să facă discul de cinci ori. Două încercări nu merseseră deloc, două te făceau să arăţi ca în ceaţă şi îţi dădeau dureri de burtă. Discul care funcţiona fusese făcut la a treia încercare. Mai mult decât câteva rateuri în palmaresul lui Elayne.

— Tot ce faci e minunat. Şi tu, şi Nynaeve.

— Mulţumesc, spuse Elayne. Vă mulţumesc amândurora. O să încerc să nu mai fiu bosumflată; când o aes sedai îţi spunea că eşti bosumflată, nu te apucai să spui că nu e aşa; mă puteţi scuza, vă rog? Am înţeles că solia către Caemlyn pleacă astăzi şi aş vrea să îmi iau rămas-bun de la Min.

O lăsară să plece, desigur, deşi, dacă nu ar fi fost Anaiya acolo, Janyei i-ar fi luat jumătate de oră. Anaiya o pironi cu privirea pe Elayne – sigur ştia de discuţiile cu Sheriam dar nu spuse nimic. Uneori tăcerea unei aes sedai era la fel de zgomotoasă ca vorbele.

Pipăind inelul de pe al treilea deget al mâinii stângi, Elayne aproape începu să alerge, cu privirea aţintită suficient de departe ca să poată pretexta că nu le-a văzut pe cele ce ar fi încercat să o oprească pentru a o felicita. Poate că avea să funcţioneze sau poate că avea să însemne o vizită la Tiana; avea o limită şi indulgenţă pentru treaba bună pe care o făcea. În acele clipe ar fi preferat vizita la Tiana decât să mai audă laude nemeritate.

Inelul de aur avea pe el un şarpe care-şi muşca coada, Marele Şarpe, un simbol al femeilor aes sedai, dar care era purtat şi de Alese. Când va purta şalul – de culoarea Ajah pe care o va alege –, îşi va putea pune inelul pe ce deget dorea. Îşi va alege Ajah Verde, de nevoie; doar surorile verzi aveau mai mult de un străjer, iar ea îl dorea pe Rand. Sau cât de mult din el se putea. Problema era că deja o legase pe Birgitte, prima femeie devenită vreodată străjer. De aceea putea să-i simtă lui Birgitte trăirile, de aceea ştia că îi intrase de dimineaţă o aşchie în deget. Doar Nynaeve ştia de legătură. Străjerii erau doar pentru femeile aes sedai depline, pentru o Aleasă însemna depăşirea măsurii şi nicio indulgenţă din lume nu i-ar fi scăpat pielea. Fusese o necesitate, nu un moft pentru ele, căci altfel Birgitte ar fi murit, dar Elayne nu credea că asta ar ajuta-o la ceva dacă s-ar fi aflat. Să încalci o regulă a Puterii putea fi mortal şi pentru cel care o făcea, dar şi pentru alţii şi, ca să-ţi intre bine în cap, femeile aes sedai rareori te lăsau să scapi după ce încălcai vreo regulă, indiferent de motiv.

Erau atât de multe subterfugii aici în Salidar! Nu doar Birgitte şi Moghedien. Unul dintre jurăminte oprea o aes sedai să mintă, dar nu puteai minţi dacă tăceai din gură. Moiraine ştiuse cum să ţeasă o mantie a invizibilităţii, poate în acelaşi mod în care o făcea Moghedien; Nynaeve o văzuse pe Moiraine făcând asta odată, înainte ca Nynaeve să ştie ceva despre Putere. Totuşi, nimeni în Salidar nu ştiuse cum. Sau, în orice caz, nu recunoscuse. Birgitte confirmase ceea ce Elayne suspecta deja. Cele mai multe aes sedai, poate chiar toate, păstrau secrete parte din lucrurile pe care le învăţaseră; aproape toate aveau trucurile lor ascunse. Dacă suficient de multe aes sedai ajungeau să le cunoască, atunci ele puteau să fie învăţate şi de novice sau de Alese în cele din urmă sau puteau muri odată cu femeia aes sedai care le ştiuse. De două sau trei ori i se păruse că vede o sclipire în ochii unora dintre cele în faţa cărora demonstra ceva. Carenna învăţase cu o repeziciune suspectă trucul cu trasul cu urechea. Dar nu prea era genul de acuză pe care o Aleasă putea să o aducă unei aes sedai.

Faptul că ştia toate aceste lucruri nu-i domolea gustul amar al propriilor disimulări, dar măcar ajuta un pic. Şi o mai ajuta şi să-şi aducă aminte că erau o necesitate. Numai de s-ar opri să o ridice în slăvi pentru lucruri nefăcute de ea.

Era sigură că ştia unde să o găsească pe Min. Râul Edar era către apus, la nici trei mile de Salidar, iar un pârâiaş trecea pe la marginea satului, străbătând pădurea, înainte de a se revărsa în râu. Aproape toţi copacii din sat fuseseră tăiaţi după ce femeile aes sedai începuseră să sosească, dar mai rămăsese un mic pâlc pe malurile râului, pe o limbă de pământ prea îngustă ca să fie folosită. Min pretindea că preferă oraşele, dar adeseori se ducea printre acei copaci. Era un mod de a scăpa un timp de tovărăşia femeilor aes sedai şi a străjerilor, iar pentru Min asta era esenţial.

Aşa cum se aştepta, după ce coti pe lângă o casă de piatră, mergând pe o fâşie îngustă pe pământ, de-a lungul unui curs de apă la fel de îngust, Elayne o găsi pe Min aşezată, cu spatele sprijinit de un copac, privind apa cum clipocea peste pietre. Cât mai rămăsese şi din pârâu; firul de apă se scurgea pe o albie de noroi uscat, de două ori mai lată decât fusese odată. Copacii mai aveau câteva frunze, deşi cea mai mare parte a pădurii din jur devenise golaşă, chiar şi stejarii.

O creangă uscată trosni sub piciorul lui Elayne, iar Min sări în picioare. Purta ca de obicei o haină băieţească şi pantaloni, dar pusese să-i fie brodate flori mici, albastre pe rever şi în partea de sus, pe lateral, a pantalonilor comozi. În mod ciudat Min nu ştia nici cum să bage aţa în ac, deşi cele trei mătuşi care o crescuseră fuseseră croitorese. Se uită fix la Elayne, apoi făcu o grimasă trecându-şi degetele prin părul negru care-i venea pe umeri.

— Ştii, a fost tot ce a zis.

— Cred că trebuie să vorbim.

— Siuan nu mi-a spus decât în dimineaţa asta, rosti Min trecându-şi iarăşi mâna prin păr. De atunci încerc să-mi fac curaj să-ţi vorbesc. Îmi cere să îl spionez, Elayne. Pentru solie. Şi mi-a dat numele unor oameni din Caemlyn care să transmită mai departe mesajele către ea.

— Nu vei face asta, desigur, spuse Elayne fără nicio umbră de întrebare în glas, ceea ce o făcu pe Min să-i arunce o privire recunoscătoare. De ce să-ţi fie teamă să vii la mine? Suntem prietene, Min. Şi ne-am promis una alteia să nu lăsăm niciun bărbat să intervină între noi. Chiar dacă îl iubim amândouă.

Râsetul lui Min avu ceva răguşit; Elayne presupuse că mulţi bărbaţi găseau asta atrăgător. Era şi drăguţă, într-un fel poznaş. Şi cu câţiva ani mai în vârstă; oare asta o avantaja sau nu?

— Vai, Elayne, am spus asta când niciuna din noi nu se putea apropia de el. Dacă te-aş pierde, ar fi ca şi cum mi-aş pierde o soră, dar dacă una din noi se răzgândeşte?

Mai bine să nu întrebe care din ele ar putea face asta. Elayne încercă să nu se gândească la faptul că ar fi putut s-o lege fedeleş cu Puterea, să inverseze ţesătura şi s-o ascundă în vreo pivniţă până plecau solii.

— Nu vom face asta, spuse simplu. Nu, nu putea să-i facă aşa ceva Minei. Îl voia pe Rand pe de-a-ntregul, pentru ea însăşi, dar nu putea să o rănească pe Min. Dar poate ar fi putut să-i zică pur şi simplu să nu meargă, până nu vor putea amândouă să-l vadă. În schimb întrebă:

— Te eliberează Gareth de jurământ?

— Nu prea, râse Min scurt. Zice că mai devreme sau mai târziu o să muncesc până mă achit. Siuan e singura de care se agaţă cu adevărat, Lumina ştie de ce.

O uşoară încordare trecu pe faţa lui Min, făcând-o pe Elayne să creadă că poate avea o viziune, dar nu o întrebă nimic. Min nu vorbea niciodată decât de viziunile care te priveau direct.

Puţini în Salidar ştiau de abilitatea ei. Elayne şi Nynaeve, Siuan şi Leane, atât. Birgitte nu ştia, dar nici Min nu ştia de Birgitte. Sau de Moghedien. Atât de multe secrete. Dar ea îl ştia pe al lui Min. Câteodată vedea imagini sau aure în jurul oamenilor, iar uneori ştia şi ce înseamnă. Şi, când ştia, avea mereu dreptate; dacă zicea că un bărbat şi o femeie se vor căsători, atunci mai devreme sau mai târziu se căsătoreau, chiar dacă în momentul acela se urau. Leane numea asta „cititul Pânzei“, dar nu avea nimic de-a face cu Puterea. Majoritatea oamenilor aveau doar din când în când imagini în jurul lor, dar aes sedai şi străjerii le aveau întotdeauna. Min se retrăgea ca să scape de tăvălugul ăsta permanent.

— Poţi să-i duci lui Rand o scrisoare din partea mea?

— Desigur.

Cealaltă femeie îşi dăduse acordul atât de repede, cu un chip atât de deschis, încât Elayne roşi şi continuă grăbită. Nu era sigură că ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul ei.

— Nu trebuie să-i spui despre viziuni, Min. Adică despre cele care ne privesc pe noi.

Într-una dintre viziunile sale despre Rand, lui Min îi apăruse că trei femei se vor îndrăgosti nebuneşte de el, vor fi legate de el pentru vecie şi că ea însăşi era una dintre ele. A doua se dovedise a fi Elayne.

— Dacă află de viziune, ar putea hotărî că nu asta îşi doreşte, doar Pânza şi faptul că e ta’veren. Ar putea decide să fie nobil şi să ne salveze nelăsându-ne pe niciuna lângă el.

— Poate, spuse Min cu îndoială. Bărbaţii sunt ciudaţi. Probabil însă că, dacă îşi va da seama că amândouă o să venim alergând când mişcă un deget, îl va mişca. Nu o să se poată abţine. I-am văzut pe bărbaţi făcând asta. Cred că e ceva ce are de-a face cu părul de pe faţă.

Avea o privire atât de întrebătoare, încât Elayne nu era sigură dacă glumise sau nu. Min părea că ştie o grămadă de lucruri despre bărbaţi; lucrase mai mult prin grajduri – iubea caii – dar spusese odată că servise la mese într-o tavernă.

— În orice caz, nu o să-i spun. Noi două o să-l împărţim ca pe o plăcintă. Poate o s-o lăsăm şi pe a treia să guste puţină coajă, când o apărea.

— Ce ne facem, Min?

Elayne nu voise să zică asta, şi în mod sigur nu aproape ca un bocet. O parte din ea dorea să spună că nu se va duce niciodată la cel mai mic semn al lui; cealaltă parte dorea ca el să-l facă. Parte din ea spunea că nu o să-l împartă pe Rand cu nimeni, nici măcar cu o prietenă, iar viziunile lui Min puteau să se ducă în Puţul Osândei; cealaltă parte dorea să-i rupă urechile lui Rand pentru ce le făcea lor două. Totul era atât de copilăros, încât simţea că vrea să-şi ascundă capul, dar nu putea să-şi descâlcească ghemul de simţăminte. Coborându-şi vocea, îşi răspunse singură la întrebare, înainte ca Min să o poată face:

— O să stăm aici un timp şi o să vorbim, asta o să facem. Urmându-şi cuvintele, îşi alese un loc unde frunzele moarte formau o pătură groasă. Un trunchi de copac îi servi ca sprijin pentru spate.

— Doar că nu despre Rand. O să-mi lipseşti, Min. E atât de bine să am o prietenă în care să am încredere!

Min se aşeză lângă ea cu picioarele încrucişate şi începu alene să scormonească după pietricele şi să le arunce în râu.

— Nynaeve e prietena ta. Ai încredere în ea. Şi Birgitte pare să-ţi fie amică; îţi petreci chiar mai mult timp cu ea decât cu Nynaeve, zise încruntându-se uşor. Chiar crede că e acea Birgitte din legende? Adică, arcul şi părul strâns în coadă – toate poveştile le amintesc, chiar dacă arcul ei nu este de argint – şi nu pot să cred că s-a născut cu numele ăsta.

— Cu acest nume s-a născut, spuse Elayne cu grijă.

Era adevărat, într-un fel, dar mai bine să aducă vorba de altceva.

— Nynaeve încă nu s-a decis dacă îi sunt prietenă sau cineva care trebuie terorizat până face cum crede ea că e mai bine. Şi îşi aduce aminte de mai multe ori decât mine că sunt fiica reginei sale. Şi câteodată parcă îmi reproşează asta. Tu nu faci aşa.

— Poate că nu sunt atât de impresionată, spuse Min cu un rânjet, deşi părea serioasă. M-am născut în Munţii de Negură, Elayne, la mine. Puterea mamei tale e destul de slabă atât de departe la apus.

Zâmbetul îi dispăru de pe faţă.

— Îmi pare rău, Elayne!

Înăbuşindu-şi un acces de indignare – Min era supusă a Tronului Leului în aceeaşi măsură ca Nynaeve! – Elayne îşi sprijini capul de copac.

— Haide să vorbim despre ceva frumos.

Soarele atârna topit printre crengi; cerul era o fâşie albastră, neîntreruptă nici măcar de un singur nor. Într-un impuls se deschise către saidar, se lăsă umplută de el şi simţi că parcă fiecare picătură de sânge din vene era înlocuită de toată bucuria lumii, distilată într-o esenţă pură. Dacă ar fi putut să facă măcar un singur nor, ar fi fost un semn că totul va fi bine. Mama sa ar trăi. Rand ar iubi-o. Şi Moghedien... va primi ce merită. Cumva. Ţesu o pânză subţire pe cer, cât de departe vedea cu ochii, folosind Aer şi Apă, căutând umezeală pentru nor. Dacă se străduia suficient de mult... Senzaţia dulce se transforma repede în durere, semnul de pericol; dacă mai folosea multă putere, se putea fereca singură. Măcar un noruleţ.

— Fericită? întrebă Min. Ştiu că nu vrei să vorbeşti despre Rand, dar, lăsând la o parte povestea cu noi două, este cel mai important lucru din lume acum. Şi cel mai fericit. Rătăciţii se prăbuşesc morţi când apare, neamurile lumii stau la rând să i se închine. Femeile aes sedai de aici sunt gata să-l sprijine. Ştiu că sunt, Elayne; trebuie să fie. Ultima Bătălie va fi ca o plimbare de plăcere pentru el. Câştigă, Elayne. Noi câştigăm.

Eliberând Izvorul, Elayne se cocoşă, uitându-se la cerul la fel de pustiu ca şi sufletul ei. Nu era nevoie să poţi conduce Puterea ca să îţi dai seama că arşiţa era lucrarea Celui Întunecat şi dacă el putea schimba lumea atât de mult, dacă o putea atinge...

— Câştigăm? întrebă, dar prea încet ca Min să o poată auzi.

Conacul era încă neterminat, iar sala cea mare avea pereţii înalţi de lemn proaspăt, nevopsit, dar Faile ni Bashere t’Aybara îşi ţinea acolo consiliul în fiecare după-amiază, aşa cum se cuvenea să facă soţia unui senior, stând într-un scaun masiv cu spătar înalt, împodobit cu vulturi, chiar în faţa unui şemineu de piatră stins, copia fidelă a altuia, aflat în partea opusă a camerei. Scaunul gol de lângă ea, sculptat cu lupi şi cu un cap mare de lup în vârf, ar fi trebuit să fie ocupat de soţul ei, Perrin t’Bashere Aybara, Perrin Ochi-de-aur, Senior al Ţinutului celor Două Râuri.

Desigur, conacul era doar o casă de fermă, camera cea mare neavând mai mult de cincisprezece paşi – cum se mai uitase Perrin la ea când îi spusese cât de mare să o construiască; încă se mai gândea la el însuşi ca la un fierar sau o calfă de fierar, iar numele pe care-l purtase la naştere fusese Zarine, nu Faile. Asta nu conta. Zarine era un nume de femeie languroasă care ofta tremurat la auzul poemelor compuse pentru a-i smulge zâmbetele. Faile, numele pe care şi-l alesese ea însăşi când devenise corniată, în căutarea Cornului lui Valere, însemna vultur în Străvechea Limbă. Nimeni nu se putea îndoi care i se potriveşte mai bine după ce se uita cu atenţie la chipul său, cu nasul obraznic şi pomeţii înalţi şi ochi negri ce fulgerau când era furioasă. În rest, intenţiile contau destul de mult. Aşa că făcea ceea ce era drept şi se cuvenea.

Ochii îi scăpărau în acel moment. Şi nu era deloc legat de încăpăţânarea lui Perrin sau de căldura neplăcută. Deşi, ca să spunem adevărul, nu o ajuta deloc faptul că agita fără rost un evantai din pene de păun, pentru a avea o mică adiere împotriva transpiraţiei care-i aluneca pe obraji.

Era după-amiază târziu şi mai rămăseseră puţini dintre cei care veniseră să le fie judecate pricinile. De fapt, veniseră să-i asculte Perrin, dar pe el îl îngrozea ideea de a judeca certurile unor oameni printre care crescuse. Dacă ea nu reuşea să-l încolţească, dispărea ca un lup în ceaţă când era vorba de audierile zilnice. Din fericire, oamenii nu se supărau când îi primea Doamna Faile în locului Seniorului Perrin. Sau doar foarte puţini şi suficient de înţelepţi să ascundă acest lucru.

— Voi aţi venit la mine cu această pricină, zise ea cu o voce egală. Cele două femei care asudau în faţa ei îşi mişcară încurcate picioarele, privind cu atenţie la scândurile de lemn lustruit.

Formele generoase ale lui Sharmad Zeffar, femeia cu pielea arămie, erau acoperite, dar nu ascunse de rochia domani cu guler înalt, aproape transparentă; mătasea, de un auriu palid, roasă pe la tivuri şi pe la mâneci, avea o sumedenie de pete micuţe adunate în călătorii, dar mătasea era mătase până la urmă, un lucru foarte rar pe meleagurile acelea. Patrulele care căutau rămăşiţe ale invaziei troloce de vara trecută în Munţii de Negură găsiseră doar câţiva troloci – şi niciun myrddraal, slavă Luminii, dar găseau în schimb refugiaţi aproape în fiecare zi, zece aici, douăzeci colo, încă cinci în altă parte. Mulţi veneau din câmpiile Almoth, dar mulţi alţii din Tarabon sau, ca şi Sharmad, din Arad Domani, toţi refugiaţi de pe pământurile distruse de anarhie şi război civil. Faile nu voia să se gândească la câţi pieriseră în munţi. Fără drumuri sau măcar poteci, munţii erau foarte greu de trecut chiar şi în timpurile bune, iar acum timpurile erau departe de a fi bune.

Rhea Avin nu era o refugiată, deşi purta o imitaţie din lână fină a unei rochii taraboneze, cu pliuri moi care modelau şi accentuau formele la fel de mult ca îmbrăcămintea mai subţire a lui Sharmad. Cei care supravieţuiseră lungii călătorii prin munţi nu aduceau cu ei doar necazuri, ci şi meşteşuguri încă necunoscute în Ţinutul celor Două Râuri şi mână de lucru pentru fermele distruse de troloci. Rhea era o femeie drăguţă, cu faţa rotundă şi o coadă de păr negru care cobora până în talie, născută la nici două mile de conac. În Ţinutul celor Două Râuri fetele nu-şi strângeau părul în coadă decât atunci când Cercul Femeilor spunea că sunt suficient de mari să se mărite, fie că erau de cincisprezece sau de treizeci de ani, deşi puţine treceau de douăzeci. De fapt, Rhea era cu cinci ani buni mai în vârstă decât Faile, care îşi împletea de patru ani părul strâns în coadă, dar în momentul acela îl purta liber pe umeri şi îşi dădu seama că nu fusese deloc o idee bună. Sharmad părea şi mai abătută, deşi avea un an sau doi mai mult decât Rhea; probabil că pentru o femeie domani era destul de umilitor să se afle în acea postură. Faile ar fi vrut să le plesnească pe amândouă până vedeau stele verzi, numai că o doamnă nu putea face aşa ceva.

— Un bărbat, spuse cu cea mai însufleţită voce pe care reuşi să o producă, nu e un cal sau o palmă de pământ. Respiră adânc. Dacă aş crede că Wil al’Sheen v-a păcălit pe amândouă, aş avea eu multe de spus. Wil arunca ocheade femeilor şi nici ele nu se lăsau mai prejos – avea şi o pereche de gambe bine conturate –, dar nu le făcea niciodată promisiuni. Sharmad părea gata să intre în pământ, căci femeile domani aveau reputaţia că-i învârt pe bărbaţi pe degete, nu invers.

— Lucrurile fiind cum sunt, iată judecata mea. Vă duceţi amândouă la Meştereasă şi îi explicaţi de-a fir a păr, fără să uitaţi nimic. O să se ocupe ea de asta. Sper să aud că aţi fost la ea înainte de căderea serii.

Cele două tresăriră. Daise Congar, Meştereasa din Edmond’s Field, nu tolera astfel de prostii. Mai precis, nu le tolera câtuşi de puţin. Dar făcură o plecăciune, murmurând deznădăjduite la unison: „Da, Doamnă“. Aveau să regrete curând că o făceau pe Daise să-şi piardă timpul, dacă nu cumva regretau deja.

„Şi pe al meu“, gândi ferm Faile. Toţi ştiau că Perrin arareori ţinea audienţele, altfel nu ar fi avut curajul să vină cu tot felul de „probleme“ prosteşti. Dacă el ar fi fost aici, unde îi era locul, cele două ar fi şters-o în linişte, nu ar fi îndrăznit să vină în faţa lui cu aşa ceva. Faile spera ca Daise să fie la capătul nervilor din cauza caniculei. Păcat că nu putea să-l dea pe Perrin pe mâna ei!

Cenn Buie apăru în locul de unde plecaseră femeile încă înainte ca ele să iasă târâindu-şi picioarele. În ciuda faptului că se sprijinea de un toiag aproape la fel de noduros ca el, izbuti o plecăciune stufoasă, apoi strică efectul trecându-şi degetele osoase prin părul rar. Ca de obicei, părea că dormise în haina sa maronie şi aspră.

— Lumina să vegheze asupra ta, domniţa mea Faile, şi asupra onorabilului tău soţ, Seniorul Perrin! Cuvintele pompoase sunau ciudat, rostite cu vocea lui hârşâită. Permiteţi-mi să adaug urările mele de fericire celor aduse de Sfat. Inteligenţa şi frumuseţea voastră ne fac viaţa mai frumoasă, la fel ca justeţea verdictelor pronunţate.

Faile bătu darabana cu degetele pe spătarul scaunului, apoi reuşi să se oprească. Laude dulci în loc de obişnuitele mormăieli. Care să-i aducă aminte că el conducea Sfatul satului din Emond’s Field şi că era un om influent, căruia trebuia să-i acorde respect. Şi, cerşind înţelegere cu toiagul acela, meşterul de acoperişuri de stuf era la fel de sprinten ca unul de două ori mai tânăr. Voia el ceva.

— Ce veşti îmi aduci astăzi, Meştere Buie?

Cenn se îndreptă, uitând să se sprijine de băţ şi să-şi îndulcească acreala din glas:

— Necazul e cu toţi străinii ăştia care dau buzna aici şi aduc tot felul de lucruri pe care nu le vrem, spuse, părând să uite că şi ea era o străină; cei mai mulţi din Ţinutul celor Două Râuri uitaseră. Lucruri ciudate, Domniţa mea. Straie neruşinate. O să auzi de la femei cum se înveşmântă coţofenele alea domani, dacă nu ţi-au spus deja.

Auzise de la câteva dintre ele, dar sclipirea din ochii lui Cenn o convinse că lui nu i-ar fi plăcut dacă ea ar fi cedat revendicărilor.

— Străinii ne fură mâncarea de la gura pruncilor şi ne iau meşteşugurile. Ăla din Tarabon, de pildă, şi ţiglele lui afurisite! Mai foloseşte şi mână de lucru care ar putea fi pusă la o treabă folositoare. Nu-i pasă de binele oamenilor din Ţinutul celor Două Râuri. Păi, de ce el să...

Făcându-şi vânt cu evantaiul, încetă să-l mai asculte, dând toate semnele că e atentă; era o şmecherie învăţată de la tatăl ei, necesară în momente ca acesta. Desigur, ţiglele meşterului Hornval făceau concurenţă acoperişurilor de stuf făcute de Cenn.

Nu toată lumea avea aceeaşi părere despre nou-veniţi. Haral Luhhan, fierarul din Edmond’s Field, se întovărăşise cu un meşter de cuţite domani şi cu un argintar din Câmpia Almoth, iar meşterul Aydaer angajase trei bărbaţi şi două femei care ştiau să facă mobile, să cioplească şi să poleiască, deşi aur pentru aşa ceva nu se găsea. Scaunul ei şi al lui Perrin erau făcute de ei, şi ea nu văzuse nicăieri în altă parte ceva mai frumos. Şi, dacă stătea să se gândească bine, însuşi Cenn îşi luase jumătate de duzină de ajutoare, şi nu toţi erau din Ţinutul celor Două Râuri; multe acoperişuri arseseră la venirea trolocilor şi pretutindeni acum erau înălţate case noi. Perrin nu avea niciun drept să o lase singură să asculte toate prostiile astea.

Poate că oamenii din Ţinutul celor Două Râuri îl proclamaseră seniorul lor – după ce-i condusese în victoria asupra trolocilor – şi poate că el începea să înţeleagă că nu putea schimba asta, deşi ar fi trebuit, când ei făceau plecăciuni şi-l numeau în faţă Seniorul Perrin, chiar după ce le spusese să nu o facă. Cu toate astea, se înhămase la tot ce însemna a fi senior, la tot ceea ce oamenii se aşteptau de la seniorul şi de la doamna lui. Dar, mai rău, se opunea îndatoririlor de senior. Faile cunoştea bine acele lucruri, ca unicul copil supravieţuitor al lui Dacram t’Galine Bashere, Lord al Ţinuturilor Bashere, Tyr şi Sidona, Gardian al Hotarului, apărător al Patriei, Mareşal-General al Reginei Tenobia din Saldaea. Adevărat, fugise să devină o femeie corniată – şi apoi renunţase la asta pentru un soţ, ceea ce câteodată încă o uimea –, dar îşi aducea aminte. Perrin asculta când îi explica, chiar dădea din cap aprobator când trebuia, dar să-l convingă să şi facă ceva din ce-i zisese era ca şi cum ar fi încercat să facă un cal să danseze sa’sara.

Cenn termină într-un târziu, aproape cu spume la gură, amintindu-şi în ultima clipă să-şi înghită insultele care-i stăteau pe limbă.

— Eu şi Perrin am decis să folosim stuf la acoperiş, spuse Faile calm, pe când Cenn îşi înclina capul mulţumit. Se pare că nu faci faţă comenzilor, Meştere Buie. Mi-e teamă că, dacă al nostru nu o să fie gata curând, o să-l întrebăm pe meşterul Hornval despre ţiglele lui.

Buzele lui Cenn se mişcară în tăcere; dacă ar pune o singură ţiglă pe conac, alţii vor face la fel.

— Mi-a plăcut să te ascult, dar sunt sigură că ai prefera să termini acoperişul decât să pierzi vremea în conversaţii fără rost, indiferent cât de plăcute.

Cu buzele strânse, Cenn se încruntă pentru o clipă, apoi încercă un fel de plecăciune. Mormăi ceva, din care nu se înţelese decât un „Domniţa mea“ la final, şi ieşi ţanţoş, bocănind cu toiagul său. Cu ce prostii se mai găseau şi oamenii să-i mănânce timpul! Perrin o să-şi facă timp, de-ar fi să-l lege de mâini şi de picioare.

Restul audienţelor se dovediră mai puţin enervante. O femeie cândva voinică, cu o rochie peticită, brodată cu flori, care atârna pe ea ca un sac, venită tocmai din Capul Toman, de dincolo de Câmpia Almoth, voia să facă negoţ cu ierburi şi leacuri. Matahala de Jon Ayellin, frecându-şi capul chel, şi slăbănogul Thad Torfinn, răsucindu-şi reverul hainei, se certau pe hotarul dintre pământurile lor. Bărbaţi domani în veste lungi de piele, cu bărbile tunse scurt, mineri cărora în drumul lor prin munţi li se păruse că văd urme de aur şi argint în apropiere. Şi fier, deşi acesta îi interesa mai puţin. Şi, în cele din urmă, o femeie pare-se unsă cu toate alifiile, din Tarabon, cu un voal transparent peste chipul îngust şi şuviţele subţiri de păr deschis la culoare, care pretindea că era meşter ţesător de covoare şi ştia cum să construiască un război de ţesut.

Pe femeia cu ierburile Faile o trimise la Soborul femeilor; dacă Espara Soman îşi ştia meşteşugul, avea să-i găsească un loc pe lângă una dintre Meşteresele satului. Cu atât de mulţi oameni sosind, mulţi într-o stare proastă după călătorie, Meşteresele din Ţinutul celor Două Râuri aveau câte una sau două învăţăcele şi mai căutau şi altele. Poate nu chiar ce şi-ar fi dorit Espara, dar trebuia să pornească de acolo. După câteva întrebări, deveni limpede că nici Thad, nici Jon nu-şi aminteau exact unde fusese hotarul – se dondăneau pare-se pe el încă dinainte de venirea ei pe lume –, aşa că le spuse să împartă în jumătate palma de pământ disputată. Hotărâre pe care ei erau siguri că ar fi luat-o şi Sfatul satului, motiv pentru care îşi păstraseră cearta între ei atât de mult timp.

Celorlalţi le acordă permisiunea pe care o voiau. Nu aveau cu adevărat nevoie de permisiunea ei, dar era bine să-i facă să înţeleagă de la bun început cine avea autoritatea acolo. În schimbul aprobării ei şi a banilor de provizii, îi convinse pe cei doi bărbaţi domani să accepte cedarea a celei de-a zecea părţi din tot ce găseau, dar şi să găsească fierul pe care îl amintiseră în treacăt. Lui Perrin nu avea să-i placă, dar ţinutul celor Două Râuri nu avea nicio taxă, iar de la un senior se aştepta să facă şi să ofere lucruri care cereau bani. Şi fierul avea să fie la fel de folositor ca aurul. Cât despre Liale Mosrara, taraboneza, ea nu va face mulţi purici dacă avea mai puţină îndemânare decât pretindea, dar, dacă era într-adevăr pricepută... Deja trei ţesători de stofă o asiguraseră că negustorii care vor veni anul viitor de la Baerlon vor găsi de cumpărat ceva mai mult decât lână, şi nişte covoare puteau aduce alţi bani. Liale promisese pentru conac primul şi cel mai bun covor care va ieşi de la războiul ei, iar Faile primi cadoul înclinându-şi capul cu graţie; va putea da mai multe când şi dacă vor apărea covoarele. Podelele trebuiau acoperite cu ceva. Una peste alta, toată lumea părea suficient de mulţumită. Până şi Jon şi Thad.

În timp ce femeia din Tarabon ieşea tot făcând plecăciuni, Faile se ridică bucuroasă că terminase, apoi se opri la apariţia a patru femei pe una dintre uşile care străjuiau şemineul din partea opusă, toate asudate în veşmintele groase de lână care erau portul în Ţinutul celor Două Râuri. Daise Congar, la fel de înaltă ca un bărbat şi mai lată, le depăşea cu un cap pe celelalte Meşterese şi se repezi în fruntea lor să ia conducerea, fiind aici la marginea satului ei. Edelle Gaelin, din Dealul Străjii, slăbuţă şi cu părul cărunt prins în coadă, se ţinea băţoasă, părând să arate că ei i s-ar fi cuvenit de fapt locul lui Daise, graţie vârstei şi experienţei, dacă nu şi a altor lucruri. Elwinn Taron, Meştereasa din Devon Ride, era cea mai scundă, o femeie rotofeie, cu un zâmbet matern pe care şi-l păstra chiar şi când îi obliga pe alţii să facă ce nu voiau. Ultima, Milla al’Azar, din Taren Ferry, rămase ceva mai în urmă; era cea mai tânără, aproape suficient de tânără cât să fie fiica lui Edelle, părând mereu nesigură în preajma celorlalţi.

Faile rămase în picioare, făcându-şi încet vânt cu evantaiul. Ar fi vrut cu adevărat ca Perrin să fie acolo, acum. Foarte mult. Femeile astea aveau în satele lor cel puţin la fel de multă autoritate ca starostele – câteodată, în anumite feluri, chiar mai multă – şi trebuiau tratate cu grija, demnitatea şi respectul cuvenite. Asta făcea lucrurile dificile. Lângă Perrin se transformau în fetişcane prostuţe, gata să-l mulţumească, dar cu ea... Ţinutul celor Două Râuri nu avusese nobili timp de secole; nu văzuseră un trimis de-al Reginei din Caemlyn de şapte generaţii. Toată lumea încerca să-şi dea seama cum trebuiau să se comporte cu un senior şi cu o doamnă, inclusiv cele patru. Uneori uitau că era Doamna Faile şi vedeau în ea doar o tânără, a cărei ceremonie de căsătorie fusese condusă de Daise cu câteva luni în urmă. Puteau fi toate numai plecăciuni şi „Da, desigur, Doamnă“ şi hodoronc-tronc să-i spună ce are de făcut, fără a vedea nimic ciudat la mijloc. „Nu o să mai laşi asta în grija mea, Perrin.“

Făceau plecăciuni acum, care cum se pricepea, şi-i spuseră una peste alta: „Lumina să te scalde, Domniţă!“ După ce se sfârşiră politeţurile, Daise se repezi să vorbească, încă înainte de a-şi fi terminat plecăciunea:

— Încă trei copii au fugit, Doamna mea, spuse cu un ton undeva la mijloc între politeţea cuvintelor şi un „acuma-să-deschizi-tu-urechile-la-mine-tinerico“ pe care îl folosea câteodată. Dav Ayellin, Ewin Finngar şi Elam Dowtry. Au fugit să vadă lumea, din pricina poveştilor Seniorului Perrin despre ce e acolo.

Faile clipi surprinsă. Despre cei trei nu se prea putea spune că mai erau copii. Dav şi Elam erau de-o vârstă cu Perrin, iar Ewin nu era mai tânără decât ea. Şi poveştile lui Perrin, pe care le spunea arareori şi în silă, nu erau singurul fel în care tinerii din Două Râuri puteau să afle despre lumea largă acum.

— Îl pot ruga pe Perrin să vorbească cu voi, dacă vreţi.

Femeile se agitară, Daise uitându-se după el, Edelle şi Milla îndreptându-şi fustele cu gesturi mecanice, Elwinn trăgându-şi absentă coada peste umeri şi aranjând-o cu grijă. Brusc îşi dădură seama ce făceau şi îngheţară, evitând să se uite una la alta. Sau la ea. Singurul avantaj al lui Faile era efectul pe care soţul ei îl avea asupra lor. De atâtea ori le văzuse încercând să-şi recapete dârzenia după o întâlnire cu Perrin şi jurându-şi să nu mai lase să se întâmple aşa ceva niciodată; de atâtea ori văzuse cum hotărâri ferme se fac praf numai la vederea lui. Niciuna dintre ele nu era sigură dacă preferă să aibă de-a face cu el sau cu ea.

— Nu e nevoie, spuse Edelle după o clipă. Copiii care fug sunt un lucru supărător, dar numai atât.

Tonul ei se îndepărtă şi mai mult de „Doamna mea“, iar dolofana Elwinn adăugă un zâmbet de mamă pentru fiica sa.

— Dacă tot suntem aici, drăguţă, am putea să vorbim şi despre altceva. Apa. Vezi tu, unii oameni încep să fie îngrijoraţi.

— Nu a mai plouat de luni întregi, adăugă Edelle, iar Daise clătină din cap aprobator.

De data asta Faile chiar clipi. Erau prea inteligente ca să-şi imagineze că Perrin putea schimba asta.

— Izvoarele curg încă şi Perrin a ordonat să fie săpate fântâni noi; de fapt, doar sugerase asta, dar din fericire rezultatul fusese acelaşi. Canalele de irigaţii din Codrul cu Bălţi vor fi gata cu mult înainte de vremea semănatului. Asta era opera ei, jumătate din câmpurile din Saldaea erau irigate, dar nimeni aici nu auzise de asemenea lucruri. Oricum, trebuia să plouă mai devreme sau mai târziu. Canalele sunt doar pentru orice eventualitate.

Daise dădu din cap din nou, încet, la fel şi Elwinn şi Edelle. Dar ştiau şi ele aceste lucruri la fel de bine ca şi ea.

— Nu e vorba de ploaie, murmură Milla. Mă rog, nu chiar de ploaie. Nu e firesc. Vezi tu, niciuna dintre noi nu mai poate Asculta Vântul. Se cocoşă sub greutatea privirilor încruntate ale celorlalte femei. Era limpede că vorbise prea mult şi, în plus, dădea în vileag secrete. Se spunea că toate Meşteresele pot prezice vremea Ascultând Vântul; sau cel puţin aşa se zicea, că toate pot. Dar, chiar şi aşa, Milla continuă încăpăţânată: Ei bine, nu putem! În loc de asta ne uităm la nori, la ce fac păsările şi furnicile, şi omizile... îşi îndreptă spatele respirând adânc, evitând în continuare privirile celorlalte Meşterese. Faile se întrebă cum reuşea să se descurce cu Soborul femeilor din Taren Ferry, ca să nu mai vorbim de Sfatul satului. Desigur, aveau la fel de puţină experienţă ca Milla; satul îşi pierduse toţi locuitorii când veniseră trolocii şi toată lumea era nou-venită acolo. Nu e în legea firii, Domniţa mea. Ar fi trebuit să înceapă să ningă de câteva săptămâni, dar zici că suntem în toiul verii. Nu suntem îngrijorate, Domniţă, suntem speriate. Şi, dacă nimeni nu vrea să recunoască asta, eu o fac. Nu mai pot dormi nopţile. Nu am mai dormit de mai bine de o lună şi... vocea i se pierdu, iar obrajii îi luară foc dându-şi seama că poate a vorbit prea mult.

O Meştereasă trebuia să deţină mereu controlul, nu să alerge de colo până colo, plângându-se că e speriată.

Celelalte îşi mutară privirea de la Milla la Faile. Tăceau, cu chipul la fel de inexpresiv ca nişte aes sedai.

Faile înţelese în cele din urmă. Milla spusese un adevăr simplu. Vremea nu era firească; era absolut nefirească. Faile stătea şi ea trează adeseori, rugându-se să plouă sau, şi mai bine, să ningă, încercând să nu se gândească la ce pândea dincolo de căldură şi secetă. Cu toate acestea o Meştereasă trebuia să-i liniştească pe alţii. Dar unde se putea duce când ea însăşi avea nevoie de îmbărbătare?

Poate că femeile nu ştiau ce fac, dar veniseră în locul potrivit. Era parte a convenţiei dintre nobil şi omul de rând, întipărită în Faile încă de la naştere, ca nobilii să ofere siguranţă şi securitate. Şi o parte a acestui lucru însemna să le amintească oamenilor că vremurile rele nu durează o veşnicie. Dacă azi este rău, mâine va fi mai bine, şi dacă nu mâine, atunci poimâine. Şi-ar fi dorit să fie ea însăşi convinsă de asta, dar fusese învăţată să insufle putere supuşilor ei, chiar dacă ea nu mai avea vlagă, să le domolească temerile, nu să le transmită pe ale sale.

— Perrin mi-a povestit despre oamenii săi, înainte să vin aici, spuse; ea nu era bărbat să poată linguşi cu uşurinţă, dar cuvintele parcă veneau singure. Când grindina vă pune recolta la pământ, când iarna vă ucide jumătate din turmele de oi, strângeţi cureaua şi mergeţi mai departe. Când trolocii au devastat Ţinutul celor Două Râuri, i-aţi înfruntat şi, după ce aţi terminat cu ei, aţi început să reclădiţi fără să pierdeţi o zi.

Nici ea nu ar fi crezut asta, dacă nu ar fi văzut cu propriii ochi, nu despre cei din miazăzi, în orice caz. S-ar fi descurcat de minune în Saldaea, unde incursiunile troloce erau ceva obişnuit, cel puţin în partea de miazănoapte.

— Nu vă pot spune că de mâine vremea îşi revine. Vă pot spune însă că eu şi Perrin vom face ceea ce trebuie, pe cât va fi posibil. Şi nu trebuie să vă spun că veţi înfrunta fiecare zi, indiferent ce aduce ea, şi veţi fi gata pentru următoarea. Astfel de oameni naşte Ţinutul celor Două Râuri. Astfel de oameni sunteţi voi.

Femeile erau cu adevărat inteligente. Dacă nu recunoscuseră până atunci de ce veniseră, acum erau obligate. Dacă ar fi avut minţi mai puţin ascuţite, s-ar fi simţit jignite. Dar cuvinte pe care şi le spuseseră şi ele în sinea lor aveau efectul dorit venind de pe buzele altcuiva. Desigur, asta nu le scutea să fie stânjenite. Erau zăpăcite de-a binelea şi parcă erau într-o pictură cu obraji aprinşi şi nerostite dorinţe de a fi în altă parte.

— Da, sigur că da, spuse Daise punându-şi mâinile în şold, uitându-se la celelalte Meşterese şi provocându-le să o contrazică. N-am spus şi eu asta? Fata vorbeşte cu cap. Am spus asta încă de când a venit. Fata asta are capul pe umeri, am spus.

— A spus cineva că nu l-ar avea, Daise? pufni Edelle. Eu n-am auzit. Se descurcă foarte bine. Apoi se întoarse către Faile: Te descurci foarte bine, într-adevăr.

— Mulţumesc, Domniţă, spuse Milla făcând o reverenţă. Ştiu că şi eu am spus acelaşi lucru la vreo cincizeci de oameni, dar venind de la tine, parcă...

Daise îşi drese zgomotos glasul, tăindu-i vorbele; mersese prea departe. Milla se înroşi.

— Este o croială foarte bună, Domniţă, zise Elwinn aplecându-se să-i atingă lui Faile fusta de călărie despicată, favorita ei. E o croitoreasă taraboneză în Deven Ride care ar putea să facă ceva şi mai frumos. Dacă nu te superi că-ţi zic. I-am zis vreo două, şi acuma face numai rochii decente, mai puţin pentru femeile măritate. Îi apăru iar zâmbetul mămos, jumătate indulgent, jumătate dur ca fierul. Sau pentru cele care îşi caută bărbat. Frumoase lucruri mai face! De ce nu, că i-ar face mare plăcere să lucreze cu tenul şi talia ta.

— Therille Marza, chiar aici în Emond’s Field, îi face deja Domniţei Faile jumătate de duzină de rochii, răspunse Daise zâmbindu-i cu indulgenţă. Şi o rochie de bal minunată.

Elwinn se ridică, Edelle îşi strânse buzele şi chiar şi Milla căzu pe gânduri.

Pentru Faile, audienţa se terminase. Croitoreasa domani avea nevoie de o mână de fier şi de o vigilenţă permanentă, altfel Faile s-ar fi trezit îmbrăcată ca la curtea din Bandar Eben. Rochia de bal fusese ideea lui Daise, fusese o surpriză şi, chiar dacă era mai degrabă în stilul Saldaea, nu domani, Faile tot nu îşi putea imagina unde o s-o poarte. Avea să treacă mult timp până când în Ţinutul celor Două Râuri vor mai fi baluri şi promenade. Lăsate de capul lor, Meşteresele s-ar lua la întrecere în curând să vadă ce sat o s-o îmbrace.

Le oferi ceai, spunându-le într-o doară că ar putea vorbi despre cum să-şi îmbărbăteze oamenii în legătură cu vremea. Prea era la ţintă, după ultimele minute, aşa că femeile se îngrămădiră să se scuze, căci nenumărate treburi le împiedicau să mai stea.

Căzu pe gânduri privindu-le cum pleacă, cu Milla în urmă, ca de obicei, asemenea unui copil care se ţine după surorile mai mari. Poate că o să aibă câteva vorbe de taină cu unele femei din Soborul din Taren Ferry. Fiecare sat avea nevoie de un staroste puternic şi de o Meştereasă pe măsură care să-i apere interesele. Vorbe de taină, spuse cu grijă. Când Perrin îşi dăduse seama că ea vorbise cu bărbaţi din Taren Ferry înainte de alegerea starostelui – dacă un bărbat avea capul pe umeri şi îi sprijinea pe Perrin şi pe ea, de ce să nu ştie şi cei care-l alegeau că ea şi Perrin aveau să le întoarcă ajutorul? –, când îşi dăduse seama... Era un bărbat blând, care se mânia greu, dar, ca să fie sigură, se baricadase în dormitor, până se liniştise. Şi nu se liniştise până când ea nu promisese să nu-şi mai vâre nasul în nicio alegere de staroste, nici pe faţă, nici pe ascuns. Ultima condiţie fusese chiar nedreaptă. Şi foarte supărătoare. Dar nu-i trecuse prin cap să zică şi de alegerile din Cercul femeilor. Mă rog, ce nu ştia putea să-i facă un mare bine. Lui şi celor din Taren Ferry.

Faptul că se gândise la el o făcu să-şi amintească de propria promisiune. Evantaiul cu pene căpătă viteză. În ziua aceea nu avusese parte de cele mai mari prostii şi nici întâlnirea cu Meşteresele nu fusese din cele mai rele – nu o întrebaseră când va avea Seniorul Perrin un moştenitor, fie Lumina binecuvântată! –, dar căldura neobosită reuşise până la urmă să-i ducă iritarea la culme. Perrin o să-şi facă datoria sau...

Tunetul se rostogoli peste conac, iar un fulger lumină ferestrele. Dacă a venit ploaia...

Alerga în tăcere, într-o pereche de papuci, în căutarea lui Perrin. Voia să savureze ploaia împreună cu el. Şi încă mai avea să-i spună cu hotărâre câteva vorbe. Mai mult decât câteva, dacă trebuia.

Îl găsi pe Perrin unde se aştepta, tocmai la etajul trei, pe o verandă, sub acoperiş, un bărbat cârlionţat, cu umeri laţi şi braţe groase. Cu spatele lat întors la ea, se sprijinea de unul dintre stâlpii pridvorului. Uitându-se într-o parte a curţii conacului, nu la cer. Faile se opri în prag.

Tunetul bubui iarăşi şi cerul fu sfârtecat de un fulger albastru. Un fulger al caniculei, într-un cer fără urmă de nori. Nu, nu vestea ploaia. Nicio picătură să stingă fierbinţeala. Niciun fulg de zăpadă care să cadă după aceea. Tremură, deşi avea broboane de sudoare pe faţă.

— S-au terminat audienţele? întrebă Perrin, şi ea tresări.

Nu-şi ridicase capul. Câteodată uita ce auz fin avea. Sau poate că îi simţise mirosul; spera că fusese parfumul, nu sudoarea.

— Crezusem că poate eşti cu Gwil sau cu Hal.

Ăsta era printre cele mai mari cusururi ale sale; ea încerca să-i educe pe servitori, în vreme ce el îi considera bărbaţi cu care putea să râdă şi să bea o stacană cu bere. Măcar nu îi fugeau ochii după fuste, ca altor bărbaţi. Nici nu-şi dădu seama că de fapt Caile Coplin venise să lucreze la conac sperând să facă şi altceva în afară să-i schimbe aşternuturile. Nu băgase de seamă nici când Faile o alungase cu băţul pe Caile.

Venind lângă el, văzu la ce se uita. Doi bărbaţi, goi până la brâu, antrenându-se cu săbii de lemn. Tam al’Thor era un bărbat solid şi cărunt, Aram tânăr şi subţire... Aram învăţa repede. Foarte repede. Tam fusese oştean şi un maestru al sabiei, dar Aram îi dădea de furcă.

Îşi mută privirea din reflex către corturile adunate într-un câmp îngrădit cu un zid de piatră, la jumătate de milă, către Pădurea de la Apus. Cei din seminţia Pribegilor îşi făcuseră tabăra printre căruţele cu coviltir, pe jumătate terminate, ca nişte case pe roţi. Desigur, acum Aram nu mai era unul de-al lor şi nu mai fusese din clipa în care atinsese sabia. Tuath’an nu recurgeau la violenţă, sub niciun pretext. Se întrebă dacă vor pleca precum plănuiseră, când vor fi reparate căruţele. După ce se strânseseră toţi cei care se ascunseseră prin desişuri, abia dacă mai numărau o sută. Probabil vor pleca, lăsându-l pe Aram în urmă, alegerea fiind a lui. Niciodată nu auzise de vreun Pribeag care să prindă rădăcini undeva.

Pe de altă parte, oamenii de aici obişnuiau să spună că nimic nu se schimbă, niciodată, în Ţinutul celor Două Râuri şi cu toate astea multe se schimbaseră de la invazia trolocilor. Emond’s Field, la doar o sută de paşi miazăzi de conac, era mai mare decât atunci când îl văzuse prima oară, toate casele arse fuseseră reconstruite, în timp ce altele noi se înălţau. Unele de cărămidă, alt lucru nou. Şi altele cu acoperiş de ţiglă. La ritmul în care se ridicau noi cămine, curând conacul va fi în sat. Se vorbea chiar de un zid, dacă se întorceau trolocii. Schimbare. O mână de copii îl urmau pe uliţe pe Loial cel uriaş. Trecuseră doar câteva luni de când puseseră ochii pe ogier, cu urechile lui mari şi nasul care i se întindea pe aproape toată faţa, o dată şi jumătate mai înalt decât un om, cu fiecare copil din sat ţinându-se după el cu ochii holbaţi la aşa minunăţie, şi fiecare mamă alergând disperată să-şi pună odrasla la adăpost. Acum mamele îşi trimiteau copiii la Loial, să le citească. Străinii, în straiele lor ciudat croite, răspândiţi printre cei din Emond’s Field, băteau la ochi la fel de mult ca Loial, dar nimeni nu se mai uita lung la ei sau la cei trei Aiel, înalţi şi ciudaţi în veşmintele lor brune şi cenuşii. Până cu două săptămâni în urmă fuseseră şi două femei aes sedai acolo şi nici ele nu stârniseră vreo reacţie, afară de plecăciunile şi reverenţele pline de respect. Schimbare. Două stindarde aflate nu departe de Izvorul de Vin fluturau deasupra acoperişurilor, unul purtând capul roşu de lup care devenise simbolul lui Perrin şi celălalt vulturul purpuriu în zbor care simboliza Manetherenul. Manetherenul dispăruse în Războaiele Troloce, acum două mii de ani, dar ţinutul făcuse parte din el, şi cei din Două Râuri ridicaseră flamura în ovaţii. Schimbare, iar ei nici măcar nu bănuiau cât era de mare şi cât de inexorabilă. Dar Perrin o să aibă grijă de ei, indiferent ce va fi. Cu ajutorul ei o să facă asta.

— Obişnuiam să vânez iepuri cu Gwill, spuse Perrin. E doar cu câţiva ani mai în vârstă ca mine şi mă lua câteodată la vânătoare.

Ei îi trebui o clipă să-şi aducă aminte.

— Gwill încearcă să înveţe cum să devină pedestraş. Nu-l ajuţi dacă îl inviţi la o pipă în grajd, să vorbiţi despre cai. Respiră adânc. Nu o să fie uşor. Ai o datorie faţă de aceşti oameni, Perrin! Indiferent cât de greu îţi este, indiferent cât ai vrea să nu faci asta, trebuie să-ţi faci datoria.

— Ştiu, spuse încet. Simt cum trage de mine.

Vocea îi fu atât de stranie, încât întinse mâna să-i ia bărbia în palmă şi să-l facă să se uite la ea. Ochii lui aurii, la fel de ciudaţi şi de misterioşi ca întotdeauna, păreau trişti.

— Ce vrei să spui? Poate că îţi e drag de Gwill, dar el...

— E Rand, Faile. Are nevoie de mine.

Simţi cum nodul din stomac, pe care încercase să-l ignore, se strânge şi mai tare. După ce plecaseră femeile aes sedai, se convinsese singură că nu mai era niciun pericol. Ce prostie! Era măritată cu un ta’veren, un om al cărui destin răsucea în jurul său vieţile celorlalţi, aşa cum o cerea Pânza, un om care crescuse alături de alţi doi ta’veren, unul din ei fiind însuşi Dragonul Renăscut. Era o parte din el pe care trebuia să o împartă cu altcineva. Nu-i plăcea să împartă nici măcar un fir de păr, dar iată, ajunseseră aici.

— Ce vei face?

— Mă duc la el, spuse. Privirea îi alunecă o clipă, iar ochii ei o urmară. De zid se sprijinea un ciocan greu de fierar, o secure cu lama ca o semilună şi o suliţă lungă de-un pas.

— Nu am ştiut... spuse cu vocea ca o şoaptă, nu am ştiut cum să-ţi spun. Plec în noaptea asta, după ce adoarme toată lumea. Nu mai e timp, şi drumul este lung. Meşterul al’Thor şi meşterul Cauthon te vor ajuta cu fiecare Staroste, dacă ai nevoie.

Încercă, fără să reuşească, să pară că vorbeşte cu inima uşoară:

— Nu cred că o să ai necazuri cu Meşteresele, în orice caz. Ciudat, când eram copil, Meşteresele păreau înfricoşătoare, dar, dacă ştii să fii ferm cu ele, sunt chiar maleabile.

Faile îşi strânse buzele. Vorbise cu Tam al’Thor şi cu Abell Cauthon, dar nu cu ea? Şi Meşteresele! I-ar fi plăcut să-l facă să fie în pielea ei pentru o zi, să vadă cât de „maleabile“ erau Meşteresele.

— Nu putem pleca atât de repede. Ne trebuie timp să organizăm oamenii.

Perrin îşi miji ochii.

— Noi? Noi nu plecăm! Ar fi...! Tuşi, apoi continuă mai domolit: Cel mai bine e ca unul din noi să rămână aici. Dacă seniorul pleacă, doamna lui trebuie să rămână şi să se îngrijească de toate treburile. Aşa e înţelept. Tot mai mulţi refugiaţi în fiecare zi. Toate certurile care trebuie domolite. Dacă pleci şi tu, o să fie mai rău aici decât cu trolocii.

Oare el chiar credea că nu observase cum îşi schimbase cu stângăcie vorba? Fusese gata să spună că o să fie periculos. Oare cum putea să simtă căldură în suflet şi în acelaşi timp mânie, din pricina dorinţei lui de a o şti în siguranţă?

— O să facem cum crezi tu că e mai bine, spuse ea molcom, iar Perrin clipi suspicios, scărpinându-se în barbă şi apoi aprobând cu o mişcare a capului.

Acum mai trebuia doar să îl facă să vadă ce era cu adevărat mai bine. Bine măcar că nu spusese de-a dreptul că nu avea voie să vină. Odată ce se hotăra, i-ar fi fost mai uşor să mute din loc un hambar cu mâinile goale decât să-l facă să se răzgândească, dar, cu grijă, putea să evite asta. De obicei.

Brusc îl cuprinse cu braţele, îngropându-şi faţa în pieptul lui mare. Mâinile lui puternice îi mângâiau încet părul; probabil credea că era îngrijorată că pleacă. Într-un fel chiar era. Nu doar că pleca fără ea; încă nu învăţase ce înseamnă să ai o soţie din Saldaea. Le mersese atât de bine departe de Rand al’Thor! De ce avea acum Dragonul Renăscut atât de multă nevoie de Perrin, încât el putea să simtă de la câteva sute de mile depărtare sau câte or fi fost între ei? De ce nu mai era timp? De ce? Cămaşa lui Perrin i se lipise de pieptul scăldat de sudoare, iar căldura nefirească făcea să îi alunece şi mai multe broboane pe chip, dar Faile tremura.

Cu o mână pe mânerul sabiei, Gawyn Trakand sălta o pietricică în palmă, inspectându-şi din nou oamenii şi verificându-le poziţiile din jurul dealului acoperit de copaci. Un vânt uscat şi fierbinte ducea cu el praful din câmpiile arse de soare, fluturându-i mantia verde, simplă, atârnată la spate. Nimic de văzut, doar iarbă uscată, tufişuri răzleţe şi ofilite. Era prea mult teren de acoperit cu oamenii pe care îi avea în caz că ar fi avut loc o luptă. Îi pusese în grupuri de câte cinci pedestraşi cu săbii, iar arcaşii mai în spate, pe deal, la cincizeci de paşi. Încă cincizeci de călăreţi cu lănci aşteptau lângă tabăra din vârful dealului, gata să fie trimişi unde era nevoie. Spera ca în ziua aceea să nu fie nevoie de ei.

Fuseseră mai puţini Tineri la început, dar reputaţia lor le adusese recruţi. Cei nou-veniţi erau de ajutor; niciun recrut nu ieşea pe porţile Tar Valonului dacă nu era pregătit cum se cuvine. Nu se aştepta la vreo bătălie în ziua aceea, nu mai mult decât în oricare altă zi, dar observase că acestea izbucneau când se aştepta mai puţin. Numai o aes sedai ar fi aşteptat până în ultima clipă să-i spună unui om ceva, ca de pildă ce urma să se întâmple în acea zi.

— Totul e în regulă? întrebă oprindu-se lângă un grup de spadasini.

În ciuda căldurii, unii dintre ei purtau pelerine verzi, cu mistreţul alb al lui Gawyn la vedere, brodat pe piept.

Jisao Hamora era cel mai tânăr, încă purtând un rânjet de flăcău, dar în acelaşi timp era unul dintre cei cinci care avea brodat la guler micul turn auriu, semn că era un veteran al luptelor din Turnul Alb.

— În regulă, seniore.

Tinerii îşi meritau numele. Gawyn însuşi, abia trecut de douăzeci de ani, era printre cei mai în vârstă. Regula era să nu primească pe nimeni care să fi slujit în vreo oaste, care să fi purtat arme pentru vreun senior sau vreo doamnă şi nici măcar care să fi fost gardă de negustor. Primii Tineri fuseseră doar nişte băieţi când ajunseseră la Turn ca să fie antrenaţi de străjeri, cei mai buni duelişti, cei mai buni luptători din lume; continuau tradiţia, măcar în parte, deşi nu mai erau antrenaţi de străjeri. Tinereţea nu era un dezavantaj. Avuseseră o mică ceremonie la o săptămână după ce Benji Dalfor îşi bărbierise primele fire de păr apărute din puf şi deja purta o cicatrice pe obraz de la luptele din Turn. Femeile aes sedai fuseseră prea ocupate în zilele ce urmaseră detronării lui Siuan Sanche de pe Tronul Amyrlin, ca să mai aibă timp de tămăduire. Poate că încă ar mai fi fost Suprema Amyrlin, dacă Tinerii nu i-ar fi înfruntat şi învins pe coridoarele Turnului pe mulţi dintre foştii lor profesori.

— Au vreun rost toate astea, seniore? întrebă Hal Moir.

Nu e nici urmă de luptători Aiel. Era cu doi ani mai vârstnic decât Jisao şi, ca mulţi dintre cei care nu purtau turnul de argint, regreta că nu fusese acolo. Mai avea de învăţat.

— Crezi că nu? Fără nicio ezitare care să dea de veste, aruncă piatra cu toată puterea în singurul tufiş din apropiere, pipernicit şi ofilit. Se auzi doar foşnetul frunzelor uscate, dar tufişul se scutură un pic mai mult decât ar fi trebuit, ca şi cum piatra ar fi lovit un om ascuns în spatele lui. Cei noi scoaseră exclamaţii de mirare; Jisao îşi atinse tăcut mânerul sabiei.

— Un Aiel, Hal, se poate ascunde după o brazdă de pământ de care tu nici nu te-ai împiedica.

Nu că Gawin ar fi ştiut şi altceva despre Aiel decât citise în cărţi, dar citise toate cărţile pe care le găsise în Turn scrise de oameni care luptaseră cu ei sau de orice soldat care părea că ştie ce spune. Un bărbat trebuia să fie pregătit pentru vremurile ce vin şi se părea că asta însemna război.

— Dar, dacă vrea Lumina, azi nu o să avem parte de lupte.

— Seniore! se auzi un strigăt din vârful dealului, de la soldatul care văzuse şi el, în acelaşi timp, trei femei ieşind dintr-un desiş, la câteva sute de paşi spre apus, venind către deal.

De la apus, ce surpriză! Dar neamului Aiel îi plăceau surprizele.

Citise despre femei Aiel care luptau cot la cot cu bărbaţii, dar cele trei nu ar fi putut lupta niciodată în fustele alea greoaie, închise la culoare, cu bluze albe. Purtau şaluri pe umeri, în ciuda căldurii. Pe de altă parte, cum erau de nevăzut în desişul ăla?

— Ţineţi-vă ochii deschişi, şi nu la ele, spuse, apoi îşi încălcă singur ordinul privindu-le cu interes pe cele trei înţelepte, emisarele Shaido Aiel.

Nu putea fi altceva, aici.

Se apropiau păşind impunător, de parcă nici nu s-ar fi îndreptat spre un grup mare de oameni înarmaţi. Aveau părul lung, până în talie – el citise că Aielii îl purtau scurt –, prins la spate cu un batic. Purtau atât de multe brăţări şi coliere lungi de aur şi argint şi fildeş că numai strălucirea lor ar fi trebuit să le fi dat de gol de la o milă.

Ţinându-se drepte, cu chipuri mândre, cele trei femei trecură pe lângă spadasini fără să le arunce mai mult de o privire fugară, urcând apoi dealul. Cea din frunte avea părul auriu şi bluza desfăcută, lăsând să se vadă un decolteu generos şi bronzat. Avea jumătate din vârsta celorlalte două, care erau cărunte şi aveau pielea zbârcită.

— Nu m-ar deranja să o invit la dans, spuse cu admiraţie unul dintre Tineri când femeile trecură pe lângă ei. Era cu zece ani mai tânăr decât femeia cu păr auriu.

— Nu aş face asta dacă aş fi în locul tău, Arwin, spuse Gawyn sec. S-ar putea să fii înţeles greşit. Citise că Aielii numeau lupta „dans“. În plus, ţi-ar mânca ficaţii la cină.

Prinsese un licăr al ochilor ei verzi când trecuse şi parcă niciodată nu văzuse ceva mai dur.

Urmări cu privirea cum cele trei înţelepte urcau dealul în vârful căruia aşteptau jumătate de duzină de femei aes sedai şi străjerii lor. Cele care aveau străjeri; două erau din Ajah Roşie, şi ele nu aveau niciodată. Când femeile dispărură într-unul dintre corturile albe şi înalte, străjerii se aşezară de pază în jurul lui, iar el îşi continuă inspecţia în jurul dealului.

Tinerii erau vigilenţi de când se împrăştiase vestea sosirii celor din neamul Aiel, lucru care nu îl mulţumea. Ar fi trebuit să fie aşa şi înainte. Chiar şi dintre cei care nu purtau turnul argintiu, mulţi luptaseră în jurul Tar Valonului. Eamon Valda, seniorul căpitan al Mantiilor Albe, îşi retrăsese aproape toţi oamenii către apus, cu o lună în urmă, dar cei rămaşi în urmă îi adunaseră la un loc pe toţii bandiţii şi răufăcătorii strânşi de Valda. Bine măcar că Tinerii îi împrăştiaseră. Gawyn ar fi vrut să creadă că fugise şi Valda – Turnul îşi ţinuse propriii soldaţi departe de încăierări, căci singurul motiv al Mantiilor Albe fusese să vadă ce rău pot face Turnului –, dar bănuia că Valda avea propriile motive. Ordine de la Pedron Nial, cel mai probabil, şi ce n-ar fi dat Gawyn să ştie care erau. Pe Lumină, cât de mult ura faptul că nu ştia. Era ca şi cum ar fi bâjbâit în întuneric.

Adevărul era, trebuia să admită, că se simţea iritat. Nu doar din cauza Aielilor, ci şi din cauză că nu fusese anunţat de întâlnire decât în acea dimineaţă. Nu fusese anunţat nici unde mergeau, până când Coiren Sedai, sora Cenuşie care le conducea pe femeile aes sedai, nu-l trăsese deoparte. Pe vremea când era sfetnica mamei sale în Caemlyn, Elaida fusese secretoasă şi tiranică; de când devenise Suprema Amyrlin, vechea Elaida părea o fiinţă gureşă şi prietenoasă. Fără îndoială că făcuse presiuni ca el să conducă escorta şi pentru a-l îndepărta de Tar Valon.

Tinerii fuseseră de partea ei când izbucniseră luptele – vechii Amyrlin îi fusese smulsă Etola de către Divan, iar încercarea de eliberare era un act de rebeliune împotriva legii, pur şi simplu –, dar Gawyn începuse să se îndoiască de toate femeile aes sedai cu mult înainte să audă actul de acuzare al lui Siuan Sanche. Că-i făceau pe regi să danseze ca pe nişte marionete era un lucru spus atât de des, că nici nu se mai gândea la el, dar apoi văzuse cum erau trase firele. Sau cel puţin văzuse efectele, sora sa Elayne, fiind una dintre cele care dansau, dansase până când dispăruse din ochii săi, dansase până dispăruse poate pentru totdeauna, n-avea de unde să ştie. Şi ea, şi cealaltă. Luptase ca Siuan să rămână prizonieră, apoi se răzgândise şi o lăsase să scape. Dacă Elaida afla asta vreodată, nici coroana mamei sale nu avea să-i mai salveze viaţa.

Chiar după toate acestea, Gawyn decisese să rămână, pentru că mama sa sprijinise mereu Turnul, pentru că sora sa dorea să devină aes sedai. Şi pentru că mai dorea o femeie. Egwene al’Vere. Nu avea nici măcar dreptul să se gândească la ea, dar să abandoneze Turnul ar fi însemnat să o abandoneze pe ea. Aşa îşi alege un bărbat soarta, din motive frivole. Faptul că ştia că sunt frivole nu le schimba câtuşi de puţin.

Privea câmpia cu ierburi uscate bătute de vânt, în timp ce mergea cu paşi mari de la o poziţie la alta. Iată unde ajunsese, să spere ca Aielii nu vor ataca, în ciuda sau din cauza a ceea ce înţeleptele Shaido discutau cu Coiren şi celelalte. Bănuia că sunt suficient de mulţi ca să-l facă praf, cu tot ajutorul femeilor aes sedai. Era în drum spre Cairhien şi nu ştia ce să creadă despre asta. Coiren îl pusese să jure că va păstra secretul misiunii, iar apoi păruse speriată de ce spusese. Putea foarte bine să fie. Era bine să examinezi cu atenţie ce spune o aes sedai – nu puteau minţi, dar puteau învârti adevărul ca pe un titirez –, dar, chiar şi aşa, nu putuse găsi tâlcuri ascunse. Cele şase aes sedai urmau să îl roage pe Dragonul Renăscut să le însoţească la Turn, iar Tinerii, comandaţi de fiul Reginei din Andor, aveau să fie escorta de onoare. Putea fi un singur motiv, care o şoca atât de tare pe Coiren, că abia făcu o aluzie la el. Îl şoca şi pe Gawyn. Elaida intenţiona să anunţe lumii că Turnul Alb îl sprijină pe Dragonul Renăscut.

Era de necrezut. Elaida fusese o Roşie înainte să devină Amyrlin. Roşiile urau însăşi ideea ca un bărbat să poată conduce Puterea; aveau o părere proastă despre bărbaţi în general. Cu toate astea, căderea Stâncii din Tear, invincibilă până atunci, împlinea profeţia şi anunţa că Rand al’Thor este Dragonul Renăscut, şi chiar şi Elaida spunea că Ultima Bătălie se apropia. Lui Gawyn îi era greu să pună alături imaginea băiatului speriat de la fermă care căzuse de-a dreptul în Palatul Regal din Caemlyn cu cea a bărbatului despre care circulau zvonuri de la râul Erinin la Tar Valon. Se spunea că îi spânzurase pe Înalţii Seniori din Tear şi că îi lăsase pe luptătorii Aiel să jefuiască Stânca. În mod sigur adusese neamul Aiel peste Osia Lumii, a doua oară de la Frângerea Lumii, să distrugă Cairhienul. Poate era nebunia. Lui Gawyn îi plăcuse de Rand al’Thor şi îi părea rău că omul se dovedise a fi ceea ce era.

Când ajunse iarăşi la grupul lui Jisao, mai venea cineva dinspre apus, un neguţător cu o pălărie ponosită, ducând de căpăstru un catâr încărcat. Direct către deal; îi văzuse.

Jisao se mută de pe un picior pe altul, apoi rămase nemişcat când Gawyn îi atinse braţul. Gawyn ştia ce era în mintea celui tânăr, dar, dacă Aielii hotărau să-l omoare pe om, ei nu puteau face nimic. Coiren ar fi fost mai mult decât supărată dacă începea o luptă cu oamenii cu care ea purta tratative.

Neguţătorul îşi târâia picioarele netulburat, chiar pe lângă tufişul lovit de Gawyn cu o piatră. Catârul începu să smulgă de ici, de colo smocuri de iarbă maronie în timp ce bărbatul îşi scoase pălăria, schiţă către toţi o plecăciune şi începu să-şi şteargă faţa zbârcită cu o batistă murdară.

— Lumina să vă scalde, nobili stăpâni! Văd că sunteţi bine aranjaţi de călătorie în vremurile astea tulburi, se vede asta, dar, dacă aveţi trebuinţă de vreun lucru, se găseşte în desaga bătrânului Mill Tesen. Nu găsiţi preţuri mai bune cale de zece mile, nobili stăpâni!

Gawyn se îndoia că poate găsi măcar o fermă cale de zece mile.

— Vremuri tulburi într-adevăr, jupâne Tesen. Nu ţi-e teamă de Aieli?

— Aieli, stăpâne? E toţi la Cairhien. Bătrânul Mill poate mirosi un Aiel, negreşit. Ar vrea el să fie câţiva p-acilea! Bun negoţ cu Aielii! Are mult aur. Din Cairhien. Şi nu-i supără pe neguţători. Toată lumea ştie asta.

Gawyn se abţinu să-l întrebe de ce nu mergea către miazăzi dacă neamul Aiel făcea aşa bun negoţ în Cairhien.

— Ce mai e nou prin lume, jupâne Tesen? Noi suntem de la miazănoapte şi poate aveţi noutăţi care n-au ajuns încă la urechile noastre.

— Oh, lucruri mari dinspre miazăzi, stăpâne. Poate aţi auzit de Cairhien? De ăla care-şi zice Dragon? continuă după ce Gawyn dădu din cap. Acu’ a luat Andorul. Aproape tot. Regina lor e moartă. Unii zic că o să ia toată lumea până...

Omul se opri cu un strigăt sugrumat înainte ca Gawyn să-şi dea seama că îl luase de guler.

— Regina Morgase e moartă? Vorbeşte, omule! Mai repede!

Tesen îşi învârti privirea înjur căutând ajutor, dar vorbi, şi repede:

— Aşa umblă vorba, stăpâne. Bătrânu’ Mill nu ştie, da’ aşa crede. Toată lumea zice aşa, stăpâne. Toată lumea zice că Dragonu’ a făcut-o. Stăpâne? Gâtu’ bătrânului Mill, stăpâne! Stăpâne!

Gawyn îşi trase mâinile înapoi cu o smucitură, ca ars. Simţea că ia foc pe dinăuntru. Alt gâtlej voia el în mâinile lui.

— Domniţa-Moştenitoare, spuse cu voce înfundată. E vreo veste despre Domniţa-Moştenitoare, Elayne?

Cum se văzu eliberat, Tesen făcu un pas mare înapoi.

— Nu ştie bătrânul Mill, stăpâne. Unii zic că e moartă şi ea. Zic că el a omorât-o, da’ bătrânul Mill nu ştie care-i adevărul.

Gawyn dădu încet din cap. Gândurile păreau că îi vin din fundul unei fântâni. „Sângele meu vărsat înaintea ei; viaţa mea jertfită înaintea ei.“

— Mulţumesc, jupâne Tesen. Eu... „Sângele meu vărsat înaintea ei...“ Ăsta era jurământul făcut când abia era de-ajuns de mare să se zgâiască în leagănul lui Elayne. Poţi să faci negoţ cu... Unii dintre oamenii mei poate au nevoie de...

Gareth Bryne fusese nevoit să-i explice ce înseamnă, dar chiar şi atunci ştiuse că trebuia să respecte acel jurământ, chiar dacă ar fi dat greş în orice altceva.

Jisao şi ceilalţi se uitau îngrijoraţi la el.

— Aveţi grijă de neguţător, le spuse răstit şi plecă.

Mama sa moartă. Elayne moartă. Doar zvonuri, dar zvonurile purtate de buzele tuturor se dovedeau uneori adevărate. Urcă în câteva clipe jumătate de duzină de paşi către tabăra aes sedai. Îl dureau mâinile. Trebui să se uite la ele ca să-şi dea seama că erau încleştate de mânerul sabiei; le forţă să se desprindă. Coiren şi celelalte voiau să-l ducă pe Rand al’Thor la Tar Valon, dar, dacă mama sa era moartă... Elayne. Dacă erau moarte, o să vadă cum mai trăieşte Dragonul Renăscut cu o sabie trecută prin inimă!

Aranjându-şi şalul cu ciucuraşi roşii, Katerine Alruddin se ridică de pe pernuţe, odată cu celelalte femei. Aproape pufni când Coiren, dolofană şi pompoasă, intonă „Cum a fost stabilit, aşa va fi“. Era o întâlnire cu sălbaticii, nu încheierea unui tratat între Turn şi un rege.

Femeile Aiel, la fel ca la venire, nu arătau nicio reacţie, nicio expresie. Era o surpriză; regi şi regine îşi trădau cele mai ascunse emoţii în faţa a două sau trei aes sedai, ca să nu mai vorbim despre jumătate de duzină. Nişte sălbatici brutali cu siguranţă ar fi trebuit să tremure din încheieturi până acum. Poate că nici nu ar fi trebuit să aibă vreo reacţie. Conducătoarea lor – numele ei era Sevanna, urmat de nişte prostii despre clanuri, Shaido Aiel şi înţeleaptă – spuse:

— Avem o înţelegere dacă ajung să-i văd faţa.

Gura îi era îmbufnată şi îşi purta bluza descheiată ca să atragă privirile bărbaţilor; faptul că aleseseră una ca ea să conducă arăta cât de primitivi erau.

— Vreau să-l văd şi vreau ca el să mă vadă, când e înfrânt. Doar aşa Turnul va fi aliat cu Shaido.

O urmă de nerăbdare în vocea ei o făcu pe Katerine să-şi ascundă un zâmbet. Înţeleaptă? Sevanna asta chiar era proastă. Turnul Alb nu avea aliaţi; erau cei care îi serveau scopurile de bunăvoie şi cei care o făceau cu forţa, alţii nu existau.

O cută subţire în colţul buzelor îi trăda iritarea lui Coiren. Cenuşia era o bună negociatoare, dar îi plăcea ca lucrurile să fie făcute după vrerea ei, pas cu pas, şi fiecare pas exact cum fusese plănuit de dinainte.

— Fără îndoială, serviciile voastre merită ceea ce vreţi.

Una dintre femeile Aiel cărunte – Tarva sau ceva de genul ăsta – îşi îngustă ochii, dar Sevanna dădu din cap aprobator, auzind doar ceea ce Coiren voise să audă.

Coiren le însoţi pe femeile Aiel până la poalele dealului, alături de Erian, o Verde, şi Nesune, o Brună, şi cei cinci străjeri pe care îi aveau. Katerine se duse să privească până la marginea pâlcului de copaci. La venire, femeile Aiel fuseseră lăsate să urce singure, ca nişte jălbaşe ce erau, dar acum li se ofereau toate onorurile, ca să creadă că sunt aliaţi şi prieteni. Katerine se întrebă dacă erau suficient de civilizate ca să prindă nuanţele astea.

Gawyn era acolo, aşezat pe o piatră, privind peste câmpie. Femeia se întrebă ce ar crede bărbatul dacă ar afla că el şi oamenii lui erau acolo doar pentru a fi îndepărtaţi de Tar Valon? Nici Elaidei şi nici Divanului nu le plăcea să aibă în preajmă o haită de lupi tineri care nu acceptau lesa. Poate că Shaido puteau fi convinşi să elimine problema. Elaida lăsase să se înţeleagă asta. Astfel moartea lui nu ar atrage mânia mamei sale asupra Turnului.

— Dacă te mai uiţi mult aşa la tânărul ăla, Katerine, o să încep să cred că ar fi trebuit să fii o Verde.

Katerine îşi înăbuşi un rictus de mânie şi îşi înclină capul cu respect:

— Mă întrebam doar ce ar putea să-i treacă prin cap, Galina Sedai.

Era doza de respect cuvenită într-un loc atât de public, poate chiar mai mult decât necesar. Galina Casban părea să aibă cel mult patruzeci de ani, dar avea cel puţin de două ori vârsta reală a lui Katerin, iar în ultimii optsprezece ani fusese conducătoarea Ajah Roşie. Un lucru necunoscut în afara Ajah, desigur; astfel de lucruri rămâneau secrete. Nici măcar nu făcea parte dintre femeile care reprezentau Ajah Roşie în Divan; Katerine bănuia că şi celelalte conducătoare de Ajah făceau parte din Divan. Elaida ar fi numit-o chiar pe ea la conducerea expediţiei în locul înfumuratei Coiren, dar chiar Galina spusese că o Roşie l-ar face bănuitor pe Rand al’Thor. Se presupunea că Suprema Amyrlin trebuie să aparţină tuturor Ajah şi niciuneia, renunţând la vechile loialităţi, dar, dacă Elaida respecta sfatul cuiva – un lucru de altfel discutabil –, acela era al Galinei.

— O să vină de bunăvoie, cum crede Coiren? întrebă Katerine.

— Poate, spuse sec Galina. Onoarea pe care această solie i-o face ar trebui să fie de-ajuns ca un rege să-şi care tronul în spate până la Tar Valon.

Katerine nu se obosi să aprobe.

— Femeia aia, Sevanna, l-ar ucide, dacă ar avea ocazia.

— Atunci nu trebuie să i se dea o astfel de ocazie, spuse Galina rece, printre dinţi. Suprema Amyrlin nu o să fie mulţumită dacă planurile îi sunt date peste cap. Iar tu şi cu mine o să urlăm zile întregi în beznă, înainte de a muri.

Katerine îşi trase şalul peste umeri, tremurând. Aerul era plin de praf; îşi va pune mantia cea subţire. Nu furia Elaidei o să le ucidă, deşi putea fi cumplită. Katerine era aes sedai de şaptesprezece ani, dar nu aflase decât în dimineaţa în care plecaseră din Tar Valon că mai avea ceva în comun cu Galina, în afară de Ajah Roşie. Făcea parte, de doisprezece ani, din Ajah Neagră, fără să ştie că şi Galina era membră încă de şi mai mult timp. Era necesar ca surorile Negre să se ascundă una de cealaltă. Rarele lor întâlniri se ţineau cu chipurile ascunse şi vocile distorsionate.

Înainte de Galina, putuse recunoaşte doar încă trei. Ordinele îi erau lăsate pe pernă sau într-un buzunar al mantiei, scrise cu o cerneală care dispărea dacă alte degetele decât ale ei ar fi atins hârtia. Avea un loc ascuns unde lăsa mesaje şi primise ordine stricte să nu încerce să vadă cine venea să le ia. Nu încălcase niciodată ordinele. Poate că mai era o soră neagră printre cele care veneau în urma lor, la o zi distanţă, dar nu putea şti.

— De ce? întrebă. Ordinele să nu-l ucidă pe Dragonul Renăscut nu aveau niciun sens, nici dacă l-ar fi predat Elaidei.

— Întrebările sunt periculoase pentru cineva care a jurat supunere oarbă.

Katerine tremură iarăşi şi se opri în ultima clipă să nu facă o reverenţă. „Da, Galina Sedai.“ Dar nu putea să nu se gândească. De ce?

— Nu au nici respect, nici onoare, mârâi Therava. Ne-au lăsat să intrăm în tabăra lor de parcă eram câini fără dinţi şi am plecat păzite de parcă eram nişte hoaţe.

Sevanna nu se uita în jur, nu până nu ajungeau cu bine în desiş. Femeile aes sedai se uitau probabil după semne de slăbiciune.

— Au fost de acord, Therava, spuse. E suficient deocamdată.

Deocamdată. Într-o bună zi, Shaido vor jefui aceste ţinuturi. Inclusiv Turnul Alb.

— Treaba asta e prost gândită, spuse cu o voce sugrumată a treia femeie. Înţeleptele ocolesc femeile aes sedai; întotdeauna a fost aşa. Poate că pentru tine e suficient – ca văduvă a lui Couladin şi a lui Suladric, cuvântul tău este cuvântul căpeteniei clanului, până trimitem alt bărbat la Rhuidean –, dar noi, restul, n-ar fi trebuit să ne băgăm în aşa ceva.

Sevanna abia reuşi să se forţeze să meargă mai departe. Desaine vorbise împotriva ei când fusese aleasă înţeleaptă, strigând în gura mare că nu-şi făcuse ucenicia şi că nu fusese la Rhuidean şi susţinând că o descalifica faptul că vorbea ca şef de clan. În plus, faptul că era văduva nu doar a unei căpetenii de clan, ci a două aducea nenoroc poate. Din fericire, suficiente înţelepte Shaido ascultaseră de Sevanna, nu de Desaine. Din păcate, Desaine avea prea mulţi susţinători ca s-o poată aranja în linişte. Se presupunea că înţeleptele sunt de neatins – veneau şi plecau libere printre Shaido chiar de la trădătorii şi proştii din Cairhien dar Sevanna voia să găsească o cale.

Ca şi cum îndoielile lui Desaine ar fi molipsit-o brusc pe Therava, aceasta începu să mormăie mai mult către sine:

— Lucrurile făcute prost vor lovi în aes sedai. Le-am slujit înainte de Ruperea Lumii şi le-am dezamăgit; de aceea am fost trimişi în Ţinutul Întreit. Dacă le dezamăgim din nou, vom fi distruşi.

Asta credea toată lumea; era parte a vechilor legende, aproape parte a obiceiurilor. Sevanna nu era sigură. Acele aes sedai îi păruseră slabe şi prostănace, călătorind cu o escortă de câteva sute de oameni, când adevăraţii Aiel, Shaido, îi puteau îneca în mii de luptători.

— Timpuri noi au venit, spuse tăios, repetând părţi dintr-un discurs mai vechi. Nu mai suntem legaţi de Ţinutul Întreit. Toţi cei care au ochi de văzut pot să vadă că ceea ce a fost odată acum e altfel. Trebuie să ne schimbăm sau vom dispărea ca şi cum nu am fi fost niciodată.

Nu le spuse cam cât de multe plănuia ea să schimbe. Înţeleptele Shaido nu vor mai trimite niciodată un bărbat în Rhuidean, dacă aveau să i se împlinească dorinţele.

— Timpuri noi sau vechi, mormăi Desaine, treaba e ce facem cu Rand al’Thor dacă reuşim să-l luăm de la aes sedai? Mai bine şi mai uşor ar fi să-i înfigem un cuţit între coaste când îl vor duce către miazănoapte.

Sevanna nu răspunse. Nu ştia ce să-i spună. Nu încă. Tot ce ştia era că, odată ce aşa-zisul car’a’carn, căpetenia căpeteniilor peste tot neamul Aiel, va fi legat ca un câine turbat în faţa cortului ei, atunci acele ţinuturi vor fi cu adevărat ale clanului Shaido. Şi ale ei. Ştiuse asta încă înainte de a fi fost găsită de acel om din ţinuturile umede, în munţii numiţi de cei de aici Piscul Dragonului. Îi dăduse un cub mic, dintr-o piatră tare, sculptată cu un model ciudat, şi-i zisese ce să facă cu el, cu ajutorul unei înţelepte care putea conduce Puterea, odată ce al’Thor era în mâinile ei. Îl căra tot timpul în punga de la brâu, dar, până acum, nu spusese nimănui nici de bărbat, nici de cub. Cu fruntea sus, continuă să meargă sub soarele ucigător al toamnei.

Grădina palatului ar fi inspirat poate o umbră de răcoare, dacă ar fi avut vreun copac, dar cele mai înalte lucruri de acolo erau nişte arbuşti chinuiţi să ia formă de cai alergând sau urşi făcând tumbe şi giumbuşlucuri. Grădinari îmbrăcaţi în cămăşi cu mâneci lungi alergau de colo până colo cu găleţi de apă, sub soarele torid, încercând să-şi salveze creaţiile. Florile erau socotite pierdute, iar răzoarele, având tot felul de modele, curăţate şi plantate pe un gazon care murea şi el.

— Păcat că e atât de cald, spuse Ailron. Pescui o batistă de dantelă dintr-un buzunăraş cu margini dantelate al hainei de mătase galbenă, îşi tamponă delicat faţa, apoi o aruncă. Un servitor în livrea auriu-roşie o culese repede de pe aleea acoperită cu pietriş şi dispăru iarăşi în decor; alt om în livrea îi puse regelui în mână o batistă nouă, pentru a fi băgată pe mânecă. Ailron nici nu luă seama, desigur, şi nici nu păru să observe.

— Oamenii ăştia reuşesc de obicei să ţină totul verde până în primăvară, dar iarna asta o să mai moară câte ceva. Nu este niciun semn că ar mai veni iarna. Le prieşte mai bine frigul decât seceta. Nu crezi că sunt minunate, draga mea?

Ailron, Uns al Luminii, Rege şi Apărător al Amadiciei, Gardian al Porţii de Miazăzi, nu era chiar atât de chipeş pe cât se zvonea, dar Morgase bănuia, încă de când îl văzuse, cu ani în urmă, că el însuşi lansase zvonurile. Avea părul negru bogat şi ondulat, dar începea să i se rărească în faţă. Nasul un pic cam prea lung, urechile o idee prea mari. Întregul chip sugera moliciune. Într-o zi va trebui să întrebe, Poarta de Miazăzi către ce?

Făcându-şi vânt cu evantaiul de fildeş sculptat, îşi pironi privirea pe una dintre... realizările grădinarilor. Părea să reprezinte trei femei goale uriaşe, care se luptau disperate cu nişte şerpi gigantici.

— Sunt remarcabile, spuse.

Cine venea ca un cerşetor trebuia să spună ce se cuvenea.

— Da, da, sunt, nu-i aşa? Oh, se pare că treburi de stat necesită prezenţa mea. Chestiuni urgente, mi-e teamă. O duzină de oameni, în haine la fel de colorate ca florile care nu mai erau acolo, apăruseră pe treptele de marmură de la capătul aleii, aşteptând în faţa unei duzini de coloane ce nu sprijineau nimic.

— Rămâne pe seara asta, draga mea. Vom discuta mai departe despre problemele tale groaznice şi despre cum aş putea să te ajut.

Se înclină asupra mâinii ei, oprindu-se chiar înainte să o sărute, iar Morgase făcu o mică reverenţă, murmurând politeţurile de rigoare, după care el plecă, urmat de hoarda de servitori care nu se dezlipea de el nicăieri.

După ce plecă, Morgase putu să îşi facă vânt energic cu evantaiul – omul susţinea că abia simte căldura, cu şiroaie de sudoare pe faţă – şi se îndreptă către camerele ei. Ale ei din milostivenie, la fel ca şi rochia albastru-pal primită în dar. Insistase asupra gulerului înalt, căci avea păreri ferme despre decolteuri.

Un servitor singuratic o urma la mică distanţă. Şi Tallanvor, desigur, lângă ea, purtând cu încăpăţânare pelerina verde şi scorţoasă cu care venise, cu sabia la şold, de parcă s-ar fi aşteptat la un atac în Palatul Seranda, la nici două mile de Amador. Încercă să-l ignore pe tânărul înalt, dar, ca de obicei, acesta nu putea fi ignorat.

— Ar fi trebuit să mergem în Ghealdan, Morgase. La Jehannah.

Iertase prea multe lucruri, prea mult timp. Rochia se învârti când se întoarse să-l înfrunte, cu ochii sticlind de mânie.

— În călătoria noastră o anumită discreţie era necesară, dar cei din jurul nostru ştiu cine sunt. O să-ţi aduci şi tu aminte şi o să-i arăţi respectul cuvenit reginei tale. În genunchi!

Spre surprinderea ei, nu se mişcă.

— Chiar eşti regina mea, Morgase?

Măcar îşi coborâse vocea, ca servitorul să nu audă şi să nu ducă vorba mai departe, dar ochii lui... Aproape făcu un pas înapoi citind dorinţa aprinsă. Şi furia.

— Nu o să te abandonez în infern, Morgase, dar tu ai părăsit multe când ai abandonat Andorul lui Gaebril. Când o să regăseşti ce ai pierdut, o să îngenunchez la picioarele tale şi o să poţi să-mi tai capul, dacă pofteşti, dar până atunci... Ar fi trebuit să mergem la Ghealdan.

Tinerelul fără minte fusese gata să moară luptând cu uzurpatorul, chiar şi după ce ea descoperise că nicio Casă din Andor nu o mai sprijinea şi, după ce decisese să caute ajutor în afara regatului, zi după zi, săptămână după săptămână, devenise mai obraznic şi mai neascultător. Ar fi putut să-i ceară lui Ailron capul lui şi l-ar fi primit fără întrebări. Dar, doar fiindcă întrebările nu erau puse, nu însemna că nu erau şi gândite. Ea era o cerşetoare acolo şi nu putea cere mai mult decât strictul necesar.

Şi, până la urmă, fără Tallanvor, ea nu ar fi fost aici. Ar fi fost prizoniera – mai rău decât prizoniera – Seniorului Gaebril. Erau singurele motive pentru care Tallanvor îşi păstra capul.

Uşile bogat ornamentate de la apartamentele lui Morgase erau păzite de armata sa. Basel Gill era un bărbat roşu în obraji, cu părul cărunt pieptănat cu vanitate peste partea unde chelise. Vestonul de piele, cusut cu discuri de oţel, stătea să-i plesnească la cingătoare şi purta o sabie pe care nu o atinsese timp de douăzeci de ani, până în ziua când şi-o pusese să o însoţească pe ea. Lamgwin era mătăhălos şi vânos, iar ochii cu pleoape căzute îl făceau să pară pe jumătate adormit. Şi el purta o sabie, dar cicatricile de pe faţă şi nasul rupt de mai multe ori stăteau mărturie că era mai degrabă obişnuit să împartă pumni şi să scoată pumnalul. Un cârciumar şi un bătăuş de stradă; cu excepţia lui Tallanvor, asta era armata pe care o avea la dispoziţie să cucerească Andorul şi să-şi ia înapoi tronul de la Gaebril.

Cei doi făcură plecăciuni stângace, dar ea pluti pe lângă ei, trântindu-i lui Tallanvor uşa în nas.

— Lumea, enunţă cu un mârâit, ar fi un loc mult mai bun fără bărbaţi.

— Unul mai gol, cu siguranţă, spuse bătrâna doică a lui Morgase din scaunul de lângă fereastra cu draperii de catifea a anticamerei. Cu capul aplecat asupra gherghefului, părul cărunt strâns într-un coc părea că tremură uşor. Femeia slabă ca o trestie nu era nici pe departe atât de fragilă cum părea.

— Să înţeleg că Ailron nu a fost nici azi mai deschis? Sau Tallanvor e de vină? Nu trebuie să-i laşi pe bărbaţi să te scoată din minţi, că îţi apar bube pe faţă.

Lini nu părea să admită că Morgase nu mai era o copiliţă, deşi îi fusese doică şi fiicei acesteia.

— Ailron a fost încântător, spuse cu grijă Morgase. A treia femeie din cameră, care stătea în genunchi scoţând cearşafuri dintr-un cufăr, pufni zgomotos, iar Morgase făcu un efort să nu o fixeze cu privirea. Breane era... însoţitoarea lui Lamgwin. Femeia scundă şi bronzată care îl urma pe bărbat era din Cairhien, iar Morgase nu îi era regină, după cum devenise limpede.

— Încă o zi sau două, continuă Morgase, şi cred că pot scoate o promisiune de la el. Astăzi a recunoscut în final că am nevoie de soldaţi din afara regatului pentru a recuceri Caemlynul. De îndată ce îl scot pe Gaebril din Caemlyn, nobilii o să se înghesuie din nou să fie de partea mea.

Spera că aşa vor face; era în Amadicia, pentru că îl lăsase pe Gaebril să o orbească şi să îşi rănească şi cei mai vechi prieteni la porunca lui.

— Un cal domol nu ajunge întotdeauna la capătul călătoriei, cită Lini, încă aplecată peste gherghef.

Îi plăceau foarte mult zicătorile vechi, dar Morgase avea o bănuială că unele dintre ele erau inventate pe loc.

— Ăsta o să ajungă, insistă Morgase. Tallanvor greşea cu Ghealdan; potrivit lui Ailron, ţara era aproape de anarhie din cauza Profetului despre care şuşoteau toţi servitorii, omul care predica Renaşterea Dragonului.

— Aş dori nişte punci, Breane, iar femeia se uită lung la ea până nu adăugă... dacă eşti aşa amiabilă.

Şi chiar şi aşa îi turnă în pocal cu o îmbufnare ţeapănă.

Amestecul de vin şi sucuri de fructe era pus la gheaţă, răcoros pentru caniculă; Morgase îşi lipi cu plăcere pocalul de argint de frunte. Ailron aducea zăpadă şi gheaţă din Munţii de Negură, deşi era nevoie de un şir lung de căruţe ca să aprovizioneze un palat.

— Despre Tallanvor... începu Lini după ce îşi luă şi ea un pocal, sorbind o înghiţitură.

— Las-o baltă, Lini, izbucni Morgase.

— Deci, e mai tânăr decât tine, spuse Breane.

Femeia îşi turnă singură. Ce obrăznicie pe capul ei! Era o servitoare, indiferent ce o fi fost în Cairhien.

— Dacă îl vrei, ia-l. Lamwin spune că el ţi-a jurat credinţă şi am văzut eu cum se uită la tine. Nu o să refuze, râse răguşit.

Cairhienii erau dezgustători, dar măcar cei mai mulţi dintre ei îşi ţineau ascunse aventurile sordide. Morgase se pregătea să o dea afară când se auzi o bătaie în uşă. Fără să mai aştepte permisiunea, în încăpere intră un bărbat cu părul alb, bine făcut. Mantia albă avea blazonul soarelui auriu. Sperase să evite Mantiile Albe până când Ailron îşi punea pecetea pe o înţelegere fermă. Brusc răcoarea vinului i se scurse direct în vene. Unde erau Tallanvor şi ceilalţi, de intrase aşa?

Făcu o plecăciune scurtă, cu ochii negri pironiţi pe ea. Cu chipul îmbătrânit şi pielea întinsă, bărbatul părea să aibă forţa unui ciocan.

— Morgase din Andor? întrebă cu o voce profundă şi fermă. Sunt Pedro Niall.

Deci, nu orice Mantie Albă, ci însuşi Seniorul căpitan comandant al Copiilor Luminii.

— Nu vă fie teamă, nu am venit să vă arestez.

Morgase îşi îndreptă spatele.

— Să mă arestezi? Sub ce acuzaţie? Nu pot conduce Puterea.

De cum îi ieşiră cuvintele din gură, aproape că pufni de enervare. Nu ar fi trebuit să menţioneze condusul Puterii; intrase în defensivă şi asta trăda cât de tulburată era. Era adevărat ce spusese, într-un fel. Trebuia să încerce de cincizeci de ori ca să simtă Adevăratul Izvor şi, când reuşea asta, încerca de douăzeci de ori să se deschidă către saidar ca să prindă o singură dată un grăunte. O soră Brună, pe nume Verin, îi spusese că nu era nevoie ca Turnul să o oprească acolo până învăţa să-şi controleze în siguranţă mărunta sa abilitate. Desigur, Turnul făcuse asta, oricum. Chiar şi aşa, în Amadicia până şi o abilitate atât de mică era scoasă în afara legii şi pedepsită cu moartea. Inelul cu Marele Şarpe de la mână, care îl fascinase atât de mult pe Ailron, părea să fi devenit brusc într-atât de fierbinte încât să strălucească.

— Antrenată de Turn, murmură Niall. Şi asta este interzis. Dar, cum am spus, nu am venit să vă arestez, ci să va ajut. Trimiteţi-vă femeile de-aici, ca să putem vorbi. Se făcu comod, luându-şi un scaun înalt, tapiţat şi îşi puse mantia peste spătar. O să beau nişte punci, înainte să plec.

Spre nemulţumirea lui Morgase, Breane îi aduse imediat un pocal, cu ochii în pământ şi la fel de lipsită de expresie ca o scândură.

Morgase făcu un efort să-şi recapete controlul.

— Ele rămân, Maestre Niall. Nu o să-i dea satisfacţia unui titlu. Dar bărbatul nu păru deconcertat. Ce s-a întâmplat cu oamenii mei de afară? O să v-o iau în nume de rău dacă au fost răniţi. Şi de ce credeţi că am nevoie de ajutorul dumneavoastră?

— Oamenii Domniei Voastre sunt neatinşi, spuse scurt pe deasupra pocalului. Credeţi că Ailron o să vă dea ce vă trebuie? Sunteţi o femeie frumoasă, Morgase, iar Ailron le preţuieşte pe femeile cu păr auriu ca soarele. În fiecare zi se va apropia de înţelegerea pe care o doriţi, fără să o încheie niciodată, până când veţi decide că un mic... sacrificiu îl va face să capituleze. Dar nu va fi niciodată de acord, indiferent cât îi veţi da. Gloatele aşa-zisului Profet fac ravagii la miazănoapte, în Amadicia. La apus, Tarabonul este sfâşiat de un război civil în care sunt zeci de părţi combatante, bandiţi care i-au jurat credinţă aşa-zisului Dragon Renăscut, zvonuri despre aes sedai şi falsul Dragon, toate îl sperie pe Ailron. Să vă dea soldaţi? Şi-ar vinde sufletul să găsească încă zece oameni pentru fiecare soldat pe care îl are sub arme sau măcar doi. Dar eu pot trimite cinci mii de Copii ai Luminii călărind în Caemlyn cu dumneata în frunte, numai să spuneţi.

Morgase rămase mută de uimire. Străbătu camera cu o ţinută demnă şi se aşeză pe scaunul din faţa lui înainte să i se taie genunchii.

— De ce ai vrea să mă ajuţi să îl alung pe Gaebril? întrebă ea. Evident, ştia totul; fără îndoială că avea spioni în rândul slujitorilor lui Ailron. Nu am dat niciodată mână liberă în Andor Mantiilor Albe, aşa cum ar fi vrut.

De data asta, bărbatul se încruntă. Mantiilor Albe nu le plăcea să fie numite aşa.

— Gaebril? Iubitul vostru este mort, Morgase. Falsul Dragon Rand al’Thor şi-a adăugat Caemlynul pe lista de cuceriri.

Lini scoase un sunet de parcă s-ar fi înţepat cu acul, dar el continuă să o privească pe Morgase.

Cât despre Morgase, aceasta trebui să îşi încleşteze mâna pe braţul scaunului pentru a nu-şi duce mâna la piept. Şi dacă nu ar fi pus pocalul pe celălalt braţ, ar fi vărsat tot vinul pe jos. Gaebril mort? O dusese de nas, o transformase în cârpa lui, îi uzurpase autoritatea, terorizase regatul în numele ei şi, în final, se proclamase Rege al Andorului, deşi Andorul nu avusese niciodată un rege. Şi, după toate astea, încă mai putea simţi o umbră de regret că nu o să-i mai simtă niciodată mâinile? Era o nebunie; dacă nu ar fi ştiut că era imposibil, ar fi zis că folosise pe ea Puterea Supremă.

Iar al’Thor avea acum Caemlynul? Asta ar putea schimba totul. Îl întâlnise odată, un băiat speriat de la ţară, care încerca să arate respectul cuvenit reginei sale. Dar un băiat care purta o sabie de maestru, incrustată cu semnul bâtlanului. Iar Elaida fusese foarte prudentă cu el.

— De ce îl numeşti un fals Dragon, Niall? Dacă el îi vorbea fără titlul cuvenit, atunci se putea lipsi şi de „maestru“. Piatra din Tear a căzut, aşa cum spunea Profeţia Dragonului. Înalţii Seniori din Tear l-au aclamat ca Dragonul Renăscut.

Niall zâmbi batjocoritor.

— Oriunde şi-a făcut apariţia, era cu aes sedai. Ele conduc în locul lui, ascultaţi-mă pe mine. E doar o marionetă a Turnului. Am prieteni în multe locuri – voia să spună spioni – şi ei îmi spun că sunt dovezi că şi ultimul fals Dragon, Logain, era înscenat tot de Turn. Poate a poftit la mai mult decât trebuia şi atunci l-au terminat.

— Nu există nicio dovadă, spuse Morgase mulţumită că reuşise să-şi menţină vocea egală.

Auzise zvonurile despre Logain în drum spre Amador, dar erau numai zvonuri. Bărbatul dădu din umeri.

— Credeţi ce vă place, dar eu prefer adevărul fanteziilor prosteşti. Ar face aşa ceva adevăratul Dragon Renăscut? Înalţii Seniori îl aclamă, spuneţi? Pe câţi dintre ei i-a spânzurat, înainte să i se închine toţi? A permis Aielilor să jefuiască Stânca şi tot Cairhienul. Susţine că regatul Cairhienului va avea un nou conducător, dar singura putere reală acolo este el. Sunteţi moartă, ştiaţi asta? Au apărut zvonuri despre Doamna Dyelin, cred. El a stat pe Tronul Leului, l-a folosit pentru audienţe, dar cred că era prea mic, fiind făcut pentru o femeie. L-a expus ca trofeu al cuceririi şi l-a înlocuit cu un altul, adus de el, în Sala Tronului din Palatul vostru Regal. Sigur, nu a mers totul strună pentru el. Unele Case sunt convinse că v-a ucis; există compasiune pentru Domnia Ta, acum că aţi murit. Cât stăpâneşte din Andor, stăpâneşte cu o mână de fier, cu o hoardă de Aieli şi o armată de bandiţi din Ţinutul de Hotar recrutată de Turn pentru el. Dacă vă imaginaţi că o să vă primească cu braţele deschise în Caemlyn şi o să vă dea tronul înapoi...

Lăsă cuvintele să se stingă, dar torentul lor o lovise pe Morgase ca o grindină. Dyelin era următoarea moştenitoare a tronului doar dacă Elayne murise. Oh, Lumină, Elayne! Mai era în siguranţă în Turn? Ciudat să se gândească acum cât de antipatice îi fuseseră femeile aes sedai pentru că o pierduseră un timp pe Elayne, că ceruse Turnului întoarcerea ei când nimeni, niciodată nu cerea nimic Turnului, iar acum tot ce dorea era ca ele să îi ţină fata în siguranţă. Îşi aminti de o scrisoare de la Elayne, după ce se întorsese la Tar Valon. Mai fuseseră şi altele? Atât de multe lucruri erau vagi şi neclare din perioada când Gaebril o ţinuse în ghearele lui. Elayne trebuie să fie în siguranţă. Ar trebui să se îngrijoreze şi pentru Gawyn şi Galad – Lumina ştie unde erau –, dar Elayne era moştenitoarea ei. Pacea în Andor depindea de o succesiune fără probleme.

Trebuia să cugete cu atenţie. Totul se lega, dar, pe de altă parte, aşa se întâmpla şi cu minciunile atent ticluite, iar omul din faţa ei era un maestru al acestui meşteşug. Avea nevoie de informaţii sigure. Nu era o surpriză că Andorul o credea moartă; se furişase din propriul regat ca să îl evite pe Gaebril, pe cei care ar fi putut să o predea lui sau care ar fi vrut să se răzbune pe ea pentru ticăloşiile lui Gaebril. Dacă era compasiune pentru ea, o s-o folosească atunci când va renaşte din morţi.

— Îmi trebuie timp să mă gândesc, îi spuse.

— Desigur, răspunse Niall ridicându-se cu uşurinţă; s-ar fi ridicat şi ea, ca el să nu o privească de sus, dar nu era sigură că o ţin picioarele.

— Mă voi întoarce peste o zi sau două. Între timp, vreau să fiu sigur că sunteţi în siguranţă. Ailron e atât de prins cu propriile griji, că nu se ştie cine se poate strecura cu gânduri necurate. Mi-am luat libertatea de a lăsa aici câţiva Copii. Cu voia lui Ailron.

Morgase auzise mereu că Mantiile Albe deţin adevărata putere în Amadicia şi fu sigură că tocmai primise confirmarea.

Niall plecă cu ceva mai mult respect decât venise, făcând o plecăciune care ar fi putut fi pentru cineva egal în rang. Într-un fel sau altul îi sugera că nu are de ales.

Imediat cum plecă, Morgase se ridică în picioare, dar Breane deja ţâşnise către uşă. Înainte să facă trei paşi, uşa fu dată de perete, iar Tallanvor şi ceilalţi doi se năpustiră înăuntru.

— Morgase, respiră greu Tallanvor, sorbind-o din priviri. Mi-a fost teamă...

— Teamă? îi răspunse cu dispreţ. Era prea mult; nu voia să înţeleagă. Aşa mă protejezi tu pe mine? Un băiat ar fi putut face la fel de mult. Dar, nu-i aşa, un băiat a făcut asta deja.

Privirea ucigătoare îi rămase pe chip câteva clipe, apoi se întoarse şi plecă făcându-şi loc printre Basel şi Lamgwin.

Cârciumarul îşi frângea mâinile:

— Au fost cel puţin treizeci, Măria Ta. Tallanvor a luptat, a încercat să strige, să vă avertizeze, dar l-au lovit cu mânerul sabiei. Cel bătrân spunea că nu vor să vă facă rău şi că nu le trebuie decât Domnia Ta şi, dacă e nevoie, ne ucid... îşi duse privirea către Lini şi Breane, care îl măsura din cap până-n picioare pe Lamgwin, să fie sigură că nu e rănit. Bărbatul părea la fel de îngrijorat pentru ea.

— Maiestate, dacă aş fi crezut că se poate face ceva... îmi pare rău, v-am dezamăgit.

— Medicamentul bun are mereu gustul amar, murmură încet Lini. Mai ales pentru copiliţele care au crize de supărare.

Măcar o spusese suficient de încet să nu audă toată lumea.

Avea dreptate, Morgase ştia asta. Mai puţin cu crizele, desigur. Basel arăta de parcă ar fi preferat să fie decapitat.

— Nu m-ai dezamăgit, jupâne Gill. Într-o bună zi am să-ţi cer poate să mori pentru mine, dar numai dacă din asta va veni un bine mai mare. Niall a vrut doar să vorbim.

Basel îşi ridică fruntea pe loc, dar Morgase simţea cum Lini o priveşte ţintă. Foarte amar.

— Spuneţi-i lui Tallanvor să vină la mine. Vreau... vreau să îmi cer scuze pentru vorbele mele grăbite.

— Cel mai bun mod să îţi ceri scuze de la un bărbat, spuse Breane, e să-l încolţeşti într-un colţ pustiu al grădinii.

Ceva se rupse în Morgase. Înainte să ştie ce face, aruncă pocalul către femeie, împrăştiind vinul pe covor.

— Afară! ţipă. Toată lumea afară! Şi poţi să-i duci scuzele lui Tallanvor, jupâne Gill.

Breane îşi trecu calmă mâinile peste rochia pătată de punci, apoi ieşi încet cu Lamgwin, după ce-şi trecuse braţul printr-al lui. Basel aproape ţopăia în spatele lor încercând să-i scoată afară.

Spre surpriza lui Morgase, Lini plecă şi ea. Nu era felul ei de a fi; de obicei ar fi rămas să-i ţină unul dintre vechile ei discursuri, de parcă ar fi fost încă un copil de zece ani. Morgase nu ştia de ce o suporta. Cu toate astea, aproape mereu îi spunea să rămână. Dar apoi ieşiră cu toţii, uşa se închise – şi trebuia să se gândească la lucruri mult mai importante decât dacă sentimentele ei fuseseră rănite.

Încercă să gândească, mergând cu paşi mari pe covor. Ailron va cere concesii economice – şi poate „sacrificiul“ despre care vorbise Nial – pentru a o ajuta. Era gata să i le acorde, dar îi era teamă că Niall avea dreptate cu numărul de soldaţi pe care i l-ar fi cedat Ailron. Cererile lui Niall erau mai uşor de acceptat, într-un fel. Probabil, accesul liber în Andor a oricât de multe Mantii Albe. Şi să-i lase să scoată de prin mansarde câte iscoade ale Celui Întunecat găseau, să ridice mulţimi furioase împotriva unor femei singure pe care să le acuze că sunt aes sedai sau să ucidă femei care într-adevăr erau aes sedai. Niall ar putea cere chiar o lege împotriva condusului Puterii Supreme şi a femeilor care se duceau la Turnul Alb.

Ar fi fost posibil – dificil, dar sângeros – să scoată afară Mantiile Albe odată ce prindeau rădăcini acolo, dar era oare necesar să-i lase să intre? Rand al’Thor era Dragonul Renăscut, indiferent de ce spunea Niall; era aproape sigură, dar a conduce naţiuni nu era scris în Profeţia Dragonului, din câte ştia. Dragon Renăscut sau fals Dragon, el nu putea păstra Andorul. Dar cum putea şti?

O bătaie timidă în uşă o aduse cu picioarele pe pământ.

— Intră, spuse tăios.

Uşa se deschise încet, lăsând să intre un băiat zâmbăreţ, într-o livrea cu auriu şi roşu, purtând în mână o tavă cu o carafă cu vin proaspăt, argintul deja îmbrobonat de răcoare. Se aşteptase să fie poate Tallanvor. Lamgwin era singur de pază pe coridor, din câte putea să vadă. Sau mai degrabă sprijinea un perete, ca într-o tavernă. Îi făcu semn tânărului să pună tava jos.

Îşi continuă mersul cu furie – Tallanvor ar fi trebuit să vină; ar fi trebuit să vină! Basel şi Lamgwin ar fi putut auzi zvonuri în cel mai apropiat sat, dar ar fi fost doar zvonuri, sădite poate de Niall. Iar acest lucru era valabil şi pentru servitorii palatului.

— Maiestate. Pot vorbi, Regina mea?

Morgase se întoarse uimită. Erau accentele graiului din Andor. Era în genunchi, rânjetul trecând de la nesiguranţă la încredere şi-napoi. Ar fi putut fi chipeş dacă nasul rupt s-ar fi vindecat cum trebuie. Pe Lamgwin îl făcea să pară dur, chiar dacă de joasă speţă; băiatul ăsta arăta de parcă s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut în nas.

— Cine eşti? Cum ai ajuns aici?

— Sunt Paitr Conel, Maiestate. Din Piaţa Sheran. În Andor? adaugă, de parcă ea nu şi-ar fi dat seama. Nerăbdătoare, îi făcu semn să continue. Am venit în Amador cu unchiul meu, Jen. E negustor din Ţinutul celor Patru regi şi credea că poate găsi nişte vopseluri taraboneze. Sunt scumpe, cu necazurile din Tarabon, dar credea că sunt mai ieftine... gura ei se strânse şi băiatul se grăbi să continue. Am auzit despre Domnia Ta că eşti la palat şi, cu legea de aici, fiind antrenată de Turn şi aşa mai departe, am crezut că vă putem ajuta... – înghiţi greu şi termină cu voce înceată – ... să evadaţi.

— Sunteţi pregătiţi să mă ajutaţi să... evadez?

Nu era cel mai bun plan, dar puteau călări la miazănoapte, spre Ghealdan. Ce o să se mai împăuneze Tallanvor. Ba nu, nu va face asta, şi va fi şi mai rău.

Dar Paitr clătină din cap cu o expresie jalnică:

— Unchiul Jen a avut un plan, dar acum mişună Mantiile Albe peste tot. Nu am ştiut ce să mai fac şi am venit la Domnia Voastră, cum mi-a zis unchiul. O să se gândească la ceva, Maiestate. E deştept.

— Sunt sigur că e, murmură. Din nou se dusese de râpă planul cu Ghealdan.

— De cât timp aţi plecat din Andor, o lună, două? Băiatul aprobă cu o mişcare a capului. Deci, nu ştiţi ce se întâmplă în Caemlyn, oftă.

Băiatul îşi linse buzele.

— Eu... noi stăm împreună cu un om din Amador, care are porumbei. E neguţător. Primeşte mesaje de peste tot. Şi din Caemlyn. Dar sunt numai veşti proaste, Maiestate. Poate mai durează o zi, două şi unchiul meu va găsi altă cale. Voiam doar să vă spunem că aveţi un ajutor pe aproape.

Mda, poate că aşa era. O cursă între Pedro Niall şi unchiul Jen al băiatului ăstuia. Îşi dori să nu fie aşa de sigură de cum să parieze.

— Între timp, îmi poţi spune cât de rău stau lucrurile în Caemlyn.

— Regina mea, eu trebuia doar să îţi spun de ajutor. Unchiul meu se va mânia dacă mai stau...

— Sunt regina ta, Paitr, spuse Morgase ferm, şi a unchiului tău, Jen. Nu o să se supere dacă îmi răspunzi la întrebări.

Paitr arăta de parcă ar fi vrut să fugă pe uşă, dar ea se aşeză într-un scaun şi începu să sape în linişte după adevăr.

Pedro Niall se simţea chiar bine când descălecă în curtea cea mare a Fortăreţei Luminii, aruncând hăţurile unui grăjdar. O avea pe Morgase la mână şi nu trebuise să mintă nici măcar o dată. Nu îi plăcea să mintă. Adevărat, spusese mai mult cum vedea el lucrurile, dar era sigur de ele. Rand al’Thor era un Dragon fals şi o unealtă a Turnului. Lumea era plină de proşti care nu gândeau. Bătălia Finală nu va fi o încleştare titanică între Cel Întunecat şi un Dragon Renăscut, un biet om. Creatorul abandonase de mult timp omenirea propriilor nevolnicii. Nu, când va veni Tarmon Gai’don va fi ca în vremea Războaielor Troloce de acum două mii de ani şi ceva, când hoarde de troloci şi alte creaturi ale întunericului se revărsaseră din Mana Pustiitoare, sfâşiind Ţinuturile de la Hotar şi înecând omenirea într-un ocean de sânge. Nu avea de gând să lase neamul omenesc să se confrunte cu aşa ceva divizat şi nepregătit.

O pădure de arcuri purtate de Copii îl urmară pe coridoarele de piatră ale Fortăreţei până ajunse la camera unde primea audienţele personale. În anticameră, secretarul său cu faţa ciupită, Balwer, sări în picioare recitând ceremonios lista de hârtii care aşteptau semnătura Seniorului căpitan, dar atenţia acestuia fu atrasă de bărbatul înalt care se ridică cu uşurinţă dintr-unul din scaunele de lângă perete, purtând pe mantie un baston purpuriu de cioban în spatele unui soare auriu şi, ceva mai jos, trei bumbi aurii care îi arătau rangul.

Jaichim Carridin, Inchizitor al Mâinii Luminii, arăta la fel de dur cum era în realitate, dar cu mai mult păr cărunt în jurul tâmplelor decât atunci când Niall îl văzuse ultima oară. Ochii adânci şi negri purtau umbra unei uşoare îngrijorări, şi nu era de mirare. Ultimele două misiuni pe care le primise se terminaseră dezastruos; de rău-augur pentru cine aspira să ajungă într-o zi Marele Inchizitor sau chiar Senior căpitan comandant.

Aruncându-şi mantia lui Balwer, Niall îi făcu un semn lui Carridin să-l urmeze în camera de audienţe, unde steagurile de luptă capturate şi stindardele vechilor inamici erau expuse ca trofee pe peretele îmbrăcat într-un lambriu închis la culoare, iar un uriaş răsărit de soare fixat în podea avea în el suficient aur încât să îi lase pe cei mai mulţi cu gura căscată. În afară de asta, era o cameră simplă, de soldat, o reflecţie a lui Niall însuşi. Niall se aşeză într-un scaun cu spătar înalt, bine făcut, dar fără decoraţii. Două şemineuri lungi, de fiecare parte a camerei, erau reci şi curate, într-un timp în care ar fi trebuit să ardă cu furie. Suficientă dovadă că Ultima Bătălie se apropia. Carridin se înclină adânc şi îngenunche pe răsăritul de soare, lustruit temeinic de secole întregi de tălpi şi genunchi.

— Ai idee de ce am trimis după tine, Carridin?

După Câmpiile Almoth şi Falme şi Tanchico nu-i puteai reproşa omului că se aştepta să fie arestat. Dar, dacă avea o astfel de bănuială, vocea nu îl trăda. Ca de obicei, nu se putu abţine să nu arate că ştie mai mult decât oricine altcineva. Mai mult decât ar fi trebuit, în orice caz.

— Femeile aes sedai din Altara, Seniore căpitan comandant. O şansă să stârpim jumătate din vrăjitoarele Tar Valonului, la doi paşi de noi.

O exagerare, poate o treime erau în Salidar, dar nu mai mult.

— Şi ai discutat asta cu prietenii tăi?

Niall se îndoia că bărbatul ar fi avut vreunul, dar mai erau cei cu care bea. Şi, de curând, cu care se îmbăta. Dar avea câteva abilităţi, totuşi; abilităţi utile.

— Nu, Seniore căpitan comandant. Am suficientă minte să nu fac aşa ceva.

— Bine, spuse Niall. Pentru că nici nu o să te apropii de acest Salidar, nici tu şi nici ceilalţi Copii.

Nu era sigur dacă pe faţa lui Carridin trecu o umbră de uşurare. Dacă da, nu i se potrivea, căci nu arătase niciodată lipsă de curaj. Iar uşurarea nu se potrivea cu răspunsul.

— Dar aşteaptă să fie luate ca din oală. E dovada că zvonurile sunt adevărate, Turnul este divizat. Putem să distrugem grupul ăsta fără ca toate celelalte să ridice un deget. Turnul poate fi slăbit suficient de mult să cadă.

— Aşa crezi? spuse Niall sec. Îşi plimbă degetele peste talie, păstrându-şi vocea cumpătată. Inchizitorii – ei urau acest nume, dar chiar şi ei îl foloseau –, Inchizitorii nu vedeau decât până în lungul nasului.

— Nici chiar Turnul nu prea poate să-l sprijine pe faţă pe acest fals Dragon al’Thor. Dacă se răzgândeşte, cum a făcut Logain? Dar un grup rebel? Îl pot sprijini şi, indiferent ce se întâmplă, fustele Turnului Alb rămân curate.

Era sigur că aşa stăteau lucrurile. Dacă nu, se puteau găsi mijloace care să adâncească o scindare reală pentru a slăbi şi mai mult Turnul, dar credea că are dreptate.

— În orice caz, contează şi ce vede lumea. Nu o să-i las să fie martori la o încăierare între Copii şi Turn.

Nu până când lumea nu va vedea ce este de fapt Turnul, o colcăială de iscoade ale Celui Întunecat, jucându-se cu forţe pe care oamenii nu ar trebui să le atingă, forţele care duseseră la Frângerea Lumii.

— Lupta este întreaga lume împotriva falsului Dragon al’Thor.

— Dacă nu merg la Altara, Seniore căpitan comandant, care sunt ordinele mele?

Niall îşi lăsă capul pe spate cu un oftat. Se simţea brusc obosit. Îşi simţea acum toţi anii şi poate şi mai mult de-atât.

— Oh, dar ai să mergi în Altara, Carridin.

Cunoştea numele şi chipul lui Rand al’Thor după aşa-zisa invazie de dincolo de mare, la Falme, un complot al aes sedai care costase Copiii o mie de oameni şi fusese începutul revărsării celor juraţi Dragonului şi al haosului peste Tarabon şi Arad Doman. Ştiuse ce era al’Thor şi sperase că îl poate folosi ca momeală ca să forţeze naţiunile să se unească. Odată unite, sub conducerea sa, ar fi putut să-l înlăture pe al’Thor şi să se pregătească să înfrunte hoardele trolocilor. Trimisese solii fiecărui conducător de ţinut arătându-le primejdia. Dar al’Thor se mişca mai repede decât putea crede, chiar şi acum. Vrusese să lase un leu turbat să bântuie pe străzi până se speria toată lumea, dar leul devenise un gigant care se mişca iute ca fulgerul.

Dar, cu toate astea, nu era totul pierdut; trebuia să-şi tot repete asta. Cu mai mult de o mie de ani în urmă, Guaire Amalasan se intitulase singur Dragonul Renăscut, un fals Dragon care putea conduce Puterea. Amalasan cucerise mai mult teritoriu decât avea acum al’Thor, înainte ca un tânăr rege numit Artur Paendrag Tanreall să-l înfrunte pe câmpul de luptă şi să înceapă apoi să urce propriul drum către putere. Niall nu se considera un nou Artur Aripă-de-Şoim, dar era tot ce avea lumea mai bun. Nu va renunţa câte zile va avea.

Începuse deja să se opună puterii în creştere a lui al’Thor. În afară de solii către conducători, trimisese oameni în Tarabon şi Arad Doman. Câţiva bărbaţi care să găsească urechile potrivite, în care să murmure că toate necazurile lor pot fi puse pe seama celor juraţi Dragonului, acele iscoade nebune ale Celui Întunecat care îl sprijineau pe al’Thor. Şi pe seama Turnului. Deja veneau o mulţime de zvonuri din Tarabon despre femei aes sedai care luptaseră, zvonuri care să pregătească drumul spre adevăr. Acum era momentul să înceapă următoarea etapă a noului plan, să le arate celor care stăteau pe margine de ce parte să treacă. Timp. Avea atât de puţin timp! Cu toate astea, nu se putu opri să nu zâmbească. Fuseseră unii, morţi acum, care spuneau: „Când Niall zâmbeşte, se pregăteşte să dea lovitura de graţie“.

— Altara şi Murandy, îi spuse lui Carridin, vor fi răvăşite de ciuma celor juraţi Dragonului.

Camera părea să fie o încăpere dintr-un palat – tavan boltit, cu tencuiala frumos lucrată, covoare fin ţesute pe podeaua acoperită cu dale albe, lambriuri sculptate somptuos pe pereţi –, deşi era departe de orice palat. Era departe de orice loc, după înţelegerea unei fiinţe omeneşti. Rochia roşiatică a Mesaanei foşnea în timp ce aceasta se mişca în jurul unei măsuţe încrustate cu o culoare azurie, amuzându-se să aranjeze piese de domino din fildeş într-un turn complicat, cu fiecare nivel mai mare decât cel de dedesubt. Se mândrea că putea face turnul doar cunoscând tensiunile şi mecanismul pârghiei, nu prin ţeserea Puterii. Turnul ajunsese la nouă niveluri.

Adevărul este că făcea mai mult decât să se amuze, evita conversaţia cu cealaltă femeie. Semirhage broda într-un scaun cu spătar înalt, acoperit cu o ţesătură roşie, degetele lungi şi înguste făcând cu dibăcie cusături minuscule în forma unui labirint de flori micuţe. Întotdeauna o uimise că femeii îi plăcea o activitate atât de... obişnuită. Rochia neagră contrasta puternic cu scaunul. Nici măcar Demandred nu îndrăznea să îi spună în faţă că purta atât de des negru, pentru că Lanfear se îmbrăca în alb.

Mesaana încercă să-şi dea seama, pentru a mia oară, de ce se simţea atât de puţin confortabil în preajma ei. Mesaana îşi ştia punctele slabe şi cele tari, fie cu Puterea Supremă, fie cu altceva. Era la înălţimea abilităţilor lui Semirhage în cele mai multe lucruri şi, acolo unde nu era, avea alte calităţi care îi contrabalansau slăbiciunile. Nu era asta. Cruzimea o desfăta pe Semirhage, avea o plăcere nebună să chinuiască, dar, în mod cert, nu asta era problema. Mesaana putea fi crudă când trebuia şi nu îi păsa ce le făcea Semirhage altora. Sigur exista un motiv, dar nu îl putea afla.

Puse nervoasă încă o piesă de domino, şi turnul se prăbuşi cu zgomot, împrăştiind pe podea piesele albe de fildeş. Cu un plescăit al limbii, se întoarse nervoasă, împreunându-şi braţele sub sâni.

— Unde e Demandred? Şaptesprezece zile au trecut de când a fost la Shayol Ghul, dar a aşteptat până acum să ne spună de mesaj, şi acum nu apare.

Ea fusese de două ori la Puţul Osândei în timpul ăsta, mergând pe sub colţii de stâncă şi distrugându-i nervii. Ca să nu găsească nimic, cu excepţia unui myrddraal ciudat de înalt, care nu vorbea. Puţul era acolo cu siguranţă, dar Marele Senior nu îi răspunsese. Nu rămăsese mult acolo, în niciuna din dăţi. Crezuse că nu o afecta teama, cel puţin nu teama adusă de căutătura unui Pierit, dar de două ori privirea tăcută şi fără ochi a myrddraalului o făcuse să grăbească pasul şi doar stăpânirea de sine o împiedicase să nu alerge. Dacă a conduce Puterea acolo nu ar fi fost o cale sigură de a muri, l-ar fi ucis pe Pierit sau ar fi Călătorit direct din Puţ.

— Unde e?

Semirhage îşi înălţă ochii negri de la broderie, fără să clipească, apoi îşi puse ghergheful deoparte ridicându-se cu graţie.

— O să vină când o să vină, spuse calm; era mereu calmă şi graţioasă. Dacă nu doreşti să îl aştepţi, du-te.

Fără să vrea, Mesaana se ridică puţin pe vârfuri, dar tot trebuia să se uite în sus. Semirhage era mai înaltă decât mulţi bărbaţi, dar era atât de frumos proporţionată, că nu îţi dădeai seama de asta până nu era în faţa ta, uitându-se de sus la tine.

— Să plec? Voi pleca. Şi el poate să...

Nu fusese niciun semn. Niciodată nu era, când un bărbat conducea. O linie strălucitoare, verticală apăru în aer, apoi se lărgi când poarta se deschise într-o parte, suficient de mult ca Demandred să păşească prin ea, făcând o mică plecăciune amândurora. În ziua aceea purta veşminte de un cenuşiu-închis, cu un mic guler dantelat. Se adapta repede la moda şi ţesăturile acestei Vârste.

Profilul său, cu un nas vulturesc, era destul de atrăgător, deşi nu chiar de genul celui care ar fi făcut inima oricărei femei să bată mai repede. Într-un fel, aproape şi nu chiar erau povestea vieţii lui. Avusese ghinionul să se nască o zi mai târziu decât Lews Therin Telamón, care devenise apoi Dragonul, în timp ce Barid Bel Medar, cum era cunoscut atunci, petrecuse ani întregi aproape egalând faptele lui Lews Therin, dar nereuşind chiar să-i egaleze faima. Dacă nu ar fi fost Lews Therin, ar fi fost cel mai cunoscut om al Vârstei. Dacă ar fi fost ales să conducă, nu cel pe care îl considera inferior intelectual, un prostănac prudent care prea des reuşea să aibă noroc, ar mai fi stat astăzi aici? Toate astea erau presupuneri fără rost, deşi ea le mai făcuse şi până atunci. Nu, important era că Demandred dispreţuia Dragonul şi, acum că Dragonul Renăscuse, întreg dispreţul lui era mai viu ca niciodată.

— De ce?

Demandred ridică o mână:

— Hai să aşteptăm până suntem cu toţii aici, Mesaana, să nu fiu nevoit să mă repet.

Simţi prezenţa saidarului o clipă înainte ca o linie strălucitoare să apară şi să se transforme în poartă. Graendal păşi înăuntru, fără să mai fie însoţită de această dată de mulţimea de servitori, şi lăsă intrarea să se stingă la fel de rapid ca Demandred. Era o femeie trupeşă, cu părul roşu-auriu elaborat ondulat. Făcuse rost cumva de streith pentru rochia cu guler înalt. Reflectându-i starea de spirit, ţesătura era o negură transparentă. Câteodată Mesaana se întreba dacă Graendal mai ţinea seama şi de altceva în afară de plăcerile ei senzuale.

— Mă întrebam dacă o să fiţi aici, spuse delicat femeia care tocmai intrase. Voi trei aţi fost atât de secretoşi!

Scoase un râset vesel, oarecum prostesc. Nu, ar fi o mare greşeală să o subestimeze pe Graendal. Mulţi dintre cei care o luaseră de proastă erau morţi de mult, victime ale femeii pe care o priviseră de sus.

— Vine şi Sammael? întrebă el.

Graendal flutură o mână plină de inele:

— Oh, nu are încredere în tine. Nu mai are încredere nici în el însuşi, cred; ţesătura streith se întunecă – o ceaţă ce ascundea totul. Îşi mută armatele prin Illian, văicărindu-se că nu are lănci de şoc cu care să-i înarmeze. Şi, când nu face asta, caută angrealuri sau sa’angrealuri utilizabile. Ceva suficient de puternic, desigur.

Mesaana respiră adânc când toţi ochii se îndreptară către ea. Oricare dintre ei ar fi dat aproape orice pentru angrealul sau sa’angrealul potrivit. Fiecare dintre ei era mai puternic decât copiliţele pe jumătate antrenate care îşi luaseră acum numele de aes sedai, dar suficiente copiliţe legate împreună i-ar fi putut strivi pe toţi. Atâta doar că nu mai ştiau cum şi nici nu mai aveau mijloacele necesare. Trebuiau mai mult de treisprezece bărbaţi pentru o legătură, cu unul mai mult pentru a trece de douăzeci şi şapte. Fetele acelea – cea mai bătrână îi părea o fetiţă; ea trăise peste trei sute de ani, ne mai socotind timpul cât zăcuse închisă în Puţ, şi abia se putea considera în floarea vârstei –, fetele acelea nu erau cu adevărat primejdioase, dar asta nu diminua cu nimic dorinţa celor prezenţi de a avea un angreal sau, şi mai bine, un sa’angreal. Cu acele relicve ale Vârstei lor ar fi putut conduce uluitoare cantităţi de Putere care altfel i-ar fi făcut scrum. Oricare dintre ei ar fi riscat mult pentru un astfel de premiu. Dar nu totul. Nu dacă nu era cu adevărat nevoie, dar asta nu le astâmpăra dorinţa de a-l avea.

Mesaana începu să vorbească de parcă ţinea o prelegere:

— Turnul Alb are acum gărzi şi urzeli în camerele de depozitare, şi pe afară, şi pe dinăuntru; în plus, numără totul de patru ori pe zi. Marea Vistierie din Stânca din Tear este iarăşi păzită cu o ţesătură, o chestie urâtă care m-ar fi prins dacă încercam să trec sau să o desfac. Nu cred că poate fi desfăcută decât de cel care a ţesut-o, dar, până atunci, e o cursă pentru toate femeile care pot conduce.

— O adunătură prăfuită de gunoaie fără rost, din câte am auzit, spuse Demandred dispreţuitor. Cei din Tear adună orice lucru despre care aud zvonuri că ar avea legături cu Puterea.

Mesaana bănuia că se baza pe mai mult decât zvonuri. Mai bănuia că în Marea Vistierie se afla şi o capcană ţesută pentru bărbaţi, altfel Demandred ar fi luat demult sa’angrealul şi s-ar fi dus după al’Thor.

— Cu siguranţă mai sunt câteva în Cairhien şi Rhuidean, dar, dacă nu ai norocul să nimereşti direct peste al’Thor, ambele locuri mişună de femei care pot conduce.

— Feţişoare ignorante, pufni Graendal.

— Dacă o bucătăreasă îţi înfige un cuţit în spate, spuse rece Semirhage, eşti mai puţin moartă decât dacă pierzi un duel sha’je la Qal?

Mesaana clătină din cap.

— Mai rămân deci cele îngropate prin ruine antice sau uitate prin poduri. Dacă vreţi să vă bazaţi căutarea pe noroc, bine. Eu nu voi face aşa. Asta doar dacă nu ştie cineva unde se găseşte o cutie stasis? Ultima întrebare o puse pe un ton sec.

Cutiile stasis ar fi trebuit să supravieţuiască Frângerii Lumii, dar frământarea pământului le aruncase probabil pe fundul oceanelor sau sub munţi. Puţin rămăsese din lumea pe care o cunoscuseră ei, câteva nume şi câteva legende.

— Întotdeauna am spus că ar trebui să fii profesoară. Oh, scuze! Am uitat, spuse Graendal numai zâmbete.

Mesaana se întunecă la faţă. Drumul ei către Marele Senior începuse când i se refuzase un loc în Collam Daan, cu atât de multă vreme în urmă. Nu era potrivită pentru cercetare, îi spuseseră, dar putea preda. Până învăţase cum să le predea chiar lor!

— Încă aştept să aud ce a spus Marele Senior, murmură Semirhage.

— Da. Îl ucidem pe al’Thor? Mesaana realiză că îşi strângea fusta cu ambele mâini şi îi dădu drumul. Ciudat. Nu lăsa pe nimeni, niciodată să o descumpănească. Dacă totul merge bine, în două, trei luni el va fi acolo unde îl voi putea lovi în siguranţă şi va fi total lipsit de puteri.

— Unde îl vei putea lovi în siguranţă? Graendal ridică întrebător o sprânceană. Unde ţi-ai făcut bârlogul? Nu contează. Chiar dacă nu ştiu niciun detaliu, e un plan la fel de bun ca oricare altul auzit de mine în ultima vreme.

Demandred rămase tăcut, stând în picioare şi studiindu-i. Nu, nu Graendal. Semirhage şi ea. Şi, când vorbi, era parcă jumătate pentru el însuşi, jumătate pentru ei:

— Când mă gândesc unde v-aţi aşezat voi două, mă mir.

Cât de multe ştia Marele Lord şi de când? Nu primi niciun răspuns şi într-un final continuă:

— Vreţi să ştiţi ce mi-a spus Marele Senior? Foarte bine. Dar rămâne aici, doar între noi. Dacă Sammael a decis să stea deoparte, nu va afla nimic. Nici ceilalţi, vii sau morţi. Prima parte a mesajului Marelui Senior e simplă. Lăsaţi Seniorul Haosului să domnească. Exact vorbele lui.

Colţurile gurii i se ridicară, mai aproape de zâmbet decât îl văzuse vreodată Mesaana. Apoi le spuse şi restul.

Mesaana tremura şi nu ştia dacă de nerăbdare sau de teamă. Ar putea funcţiona; ar putea câştiga totul. Dar era nevoie de noroc şi ei nu îi plăceau pariurile. Demandred era pariorul. Avusese însă dreptate cu un lucru; Lews Therin îşi făcuse singur norocul, aşa cum o monetărie face monede. În opinia ei, al’Thor făcea acelaşi lucru.

Doar dacă... doar dacă nu cumva Marele Senior mai avea un plan ascuns, dincolo de ce aflaseră. Şi asta o înspăimânta cel mai mult.

Oglinda cu margini aurite reflecta încăperea, mozaicurile în forme stranii de pe pereţi, mobilele aurite şi covoarele de preţ, celelalte oglinzi şi tapiserii. O încăpere de palat fără ferestre şi fără uşi. Oglinda reflecta o femeie, mergând cu paşi mari înainte şi înapoi, într-o rochie de culoarea sângelui întunecat, cu chipul frumos marcat de furie şi uimire. În continuare era uluit. Îi reflecta şi propriul chip, şi asta îl interesa mult mai mult decât femeia. Nu putu rezista să nu-şi atingă nasul şi gura, şi obrajii pentru a suta oară, să se convingă că sunt reali. Nu erau trăsăturile unui tânăr, dar era mai puţin bătrân decât atunci când se trezise prima oară din lungul vis, cu coşmarurile lui interminabile. O faţă banală, iar el urâse mereu să fie comun. Recunoscu sunetul care îi urca din gât ca un început de râs, de chicot şi-l înăbuşi. Nu era nebun. În pofida a orice, nu era.

Un nume îi fusese dat în timpul celui de-al doilea şi mai groaznic somn, înainte de a se trezi cu chipul şi trupul ăsta. Osan’gar. Un nume dat de o voce pe care o ştia şi nu îndrăznea să nu i se supună. Vechiul său nume, dat în batjocură şi purtat cu mândrie, dispăruse pentru totdeauna. Vocea stăpânului său se auzise şi făcuse ca lucrurile să fie ceea ce sunt. Femeia era Aran’gar; ceea ce fusese nu mai era.

Interesante numele. Osan’gar şi aran’gar erau pumnalele, stâng şi drept, folosite într-o formă de duel care fusese un timp populară, de la începutul perioadei marcate de începerea construirii Puţului până la începutul Războiului Puterii. Amintirile îi erau fragmentate – prea mult pierduse în somnul cel lung –, dar asta îşi amintea. Popularitatea fusese de scurtă durată, căci ambii duelişti mureau. Lamele pumnalelor erau unse cu o otravă ce acţiona lent.

Ceva întunecă oglinda şi se întoarse încet. Trebuia să-şi aducă aminte cine era şi să se asigure că toţi ceilalţi îşi aminteau. În continuare nu apăruse nicio uşă, dar acum un myrddraal era în încăpere. Nici una, nici alta nu erau ciudate într-un astfel de loc, dar myrddraalul era mai înalt decât toţi pe care îi văzuse Osan’gar până atunci.

Lăsă Pieritul să aştepte, apoi, înainte ca acesta să poată deschide gura, aproape că scuipă cuvintele, terminând într-un ţipăt:

— De ce mi s-a făcut aşa ceva? De ce am fost pus în trupul ăsta? De ce?

Osan’gar avu senzaţia că buzele lipsite de sânge ale myrddraalului se strâmbară într-un zâmbet, doar că nu era posibil, nici aici, nici în altă parte. Chiar şi trolocii aveau un simţ al umorului, ticălos şi violent, dar nu myrddraalii.

— Aţi primit amândoi ce s-a găsit mai bun în Ţinuturile de Hotar. Avea o voce de năpârcă scuturându-şi clopoţeii prin iarba uscată. E un trup bun, puternic şi sănătos. Şi mai bun decât alternativa.

Ambele lucruri erau adevărate. Era un trup bun şi pentru un dansator daien din zilele de demult, subţire, dar musculos, cu o faţă ca de fildeş, ovală cu ochi verzi, încadrată de păr negru şi lucios. Şi orice era mai bun decât alternativa.

Poate că Aran’gar nu vedea lucrurile aşa. Furia îi schimonosea chipul drăguţ. O să facă ceva necugetat. Osan’gar ştia asta; mereu avusese o problemă. Lanfear părea chiar prudentă, comparată cu ea. Căută saidinul. Să conducă aici putea fi periculos, dar mai puţin periculos decât să o lase să facă ceva cu adevărat stupid. Căută saidinul şi nu găsi nimic. Nu i se pusese un scut între el şi Izvor; ar fi simţit şi ar fi lucrat pe lângă scut, până se elibera, dacă nu era prea puternic. Era ca şi cum ar fi fost domolit. Şocul îl transformă în stană de piatră.

Nu şi Aran’gar. Poate că descoperise acelaşi lucru, dar reacţiona altfel. Cu un ţipăt de pisică se repezi la myrddraal, cu ghearele scoase.

Un atac fără rost, desigur. Myrddraalul nici nu îşi schimă poziţia. O luă liniştit de gât ridicând-o până când picioarele nu mai atinseră podeaua. Ţipătul se transformă în gâlgâit şi se prinse cu ambele mâini de încheietura Pieritului. Cu ea bălăngănindu-se în strânsoare, îşi întoarse privirea oarbă către Osan’gar:

— Nu ai fost domolit, dar nu vei conduce până nu ţi se va spune că ai voie. Iar tu nu mă vei mai lovi niciodată. Sunt Shaidar Haran.

Osan’gar încercă să înghită, dar îşi simţea gura plină de praf. Creatura nu putea fi răspunzătoare de ce i se făcuse lui. Myrddraalii avea unele puteri, dar nu de felul ăsta. Cu toate astea ştia. Nu îi plăcuseră niciodată Pieriţii. Ajutase la crearea trolocilor, amestecând părţi umane şi animale – era mândru de asta, de abilitatea necesară, de dificultate –, dar aceste creaturi născute din morţi îl făceau să se simtă neliniştit.

Shaidar Haran îşi îndreptă atenţia la Femeia care i se zbătea în pumn. Faţa începuse să-i devină purpurie, iar picioarele abia se mai mişcau.

— Te vei adapta. Trupul se adaptează sufletului, dar mintea se adaptează trupului. Deja te adaptezi. În curând va fi ca şi cum nu ai fi avut niciodată alt trup. Sau poţi refuza. Altcineva îţi va lua locul şi vei fi dată pe mâna... fraţilor mei, aşa cum eşti, fără să ai acces la Putere. Se plictisesc în Ţinutul de Hotar, spuse, iar buzele avură din nou acel rictus.

— Nu poate vorbi, o omori, spuse Osan’gar. O omori, nu ştii cine suntem? Las-o jos, Pieritule! Ascultă porunca mea! Chestia aia trebuia să asculte de unul dintre Numiţi.

Dar myrddraalul studie impasibil chipul care se înnegrea, pentru câteva clipe lungi, înainte de a o pune jos, slăbindu-şi strânsoarea.

— Ascult porunca Marelui Senior. A nimănui altcuiva.

Femeia încerca să se ţină în picioare, clătinându-se, tuşind şi încercând să ia guri mari de aer. Dacă Pieritul şi-ar fi retras mâna, ar fi căzut.

— Te vei supune voinţei Marelui Senior? Nu era o cerere, ci o întrebare formală, cu o voce ca un scrâşnet.

— Mă... mă voi supune, reuşi să spună cu o voce răguşită, iar Shaidar Haran îi dădu drumul.

Ea se clătină, masându-şi gâtul, iar Osan’gar se apropie să o ajute, dar îl ameninţă cu privirea şi pumnul. Dădu înapoi cu mâinile ridicate. Era o duşmănie de care nu avea nevoie. Dar era un corp bun şi o glumă bună. Se mândrise mereu cu simţul umorului, dar asta era chiar bună.

— Nu simţiţi recunoştinţă? întrebă myrddraalul. Aţi fost morţi şi acum sunteţi vii. Gândiţi-vă la Rahvin, al cărui suflet nu poate fi salvat, dincolo de timp. Aveţi o şansă să îl slujiţi iarăşi pe Marele Senior şi să vă reparaţi greşelile.

Osan’gar se repezi să-i dea asigurări că e recunoscător, că nu vrea nimic mai mult decât să slujească şi să capete iertarea. Rahvin mort? Ce se întâmplase? Nu mai conta; un Numit mai puţin însemna o şansă în plus să aibă puterea adevărată când Marele Senior va fi liber. Se făcu mic, umilindu-se în faţa a ceea ce era şi creaţia lui, în aceeaşi măsură ca trolocii, dar îşi amintea bine moartea. S-ar fi târât în genunchi şi în faţa unui vierme, numai să nu mai treacă niciodată prin aşa ceva. Observă că şi Aran’gar făcea acelaşi lucru, cu toată mânia din ochi. În mod cert, îşi amintea şi ea.

— Atunci a venit vremea să păşiţi iarăşi prin lume în slujba Marelui Senior, spuse Shaidar Haran. Nimeni nu ştie că trăiţi, în afară de mine şi de Marele Senior. Dacă veţi reuşi, veţi trăi veşnic şi veţi fi ridicaţi deasupra celorlalţi. Dacă veţi da greş... dar nu veţi da greş, nu-i aşa?

De data asta Pieritul chiar zâmbi. Era ca şi cum ar fi văzut moartea zâmbind.

CAPITOLUL 1 • Leul pe deal

Roata timpului se învârte mereu, iar Vârstele vin şi trec, lăsând în urmă amintiri care devin legendă. Legendele pălesc şi se transformă în mituri, şi până şi miturile sunt uitate atunci când Vârsta care le-a dat viaţă se întoarce. Într-o Vârstă, căreia unii îi spuneau cea de-a treia, una ce încă urmează să vină, dar e de mult apusă, o pală de vânt se ridică pe dealurile acoperite de tufişuri uscate ale Cairhienului. Vântul nu era începutul, căci mişcările Roţii Timpului nu cunosc începuturi şi sfârşituri. Era doar un început printre atâtea altele.

Către apus bătea vântul, pe deasupra fermelor şi satelor abandonate, multe – doar grămezi întunecate de lemn ars. Războiul distrusese Cairhienul, războiul şi războiul civil, invazia şi haosul şi, chiar şi acum când se terminase, în măsura în care le terminase într-adevăr, doar o mână de oameni se scurgea înapoi către casele părăsite. Vântul era uscat şi soarele încerca să pârjolească puţinele lucruri rămase în ţinut. Acolo unde micul oraş Maerone stătea faţă în faţă cu mai-marele Aringill, având la mijloc râul Erinin, acolo vântul trecea în Andor. Ambele oraşe se sufocau în fierbinţeală şi, chiar dacă mai multe rugi pentru ploaie se înălţau în Aringill, unde refugiaţi din Cairhien se înghesuiau ca peştii într-un coş, în jurul Maeronului chiar şi soldaţii îşi ofereau rugile Creatorului, uneori ameţiţi de băutură, alteori cu înflăcărare. Iarna ar fi trebuit să îşi trimită urgiile, dar vremea primei ninsori trecuse de mult, iar cei care asudau năduşiţi se temeau că nu va mai veni, deşi puţini dădeau glas fricii.

Către apus bătea vântul, răscolind frunzele încreţite de secetă ale copacilor, măturând pe deasupra pâraielor aproape secate în albiile lor de noroi uscat. Andorul nu era presărat cu ruine arse, dar sătenii priveau speriaţi la soarele umflat, iar fermierii îşi fereau privirea de la câmpurile care nu rodiseră în acea toamnă. Către apus, până ce vântul trecea de Caemlyn, fluturând două flamuri deasupra Palatului regal, în inima Oraşului Interior ridicat de ogieri. Unul dintre stindarde, stacojiu ca sângele, avea desenat pe el un disc străbătut de o linie şerpuită, jumătate alb strălucitor, jumătate negru. Celălalt flutura alb ca zăpada pe cer. Purta pe el ceva ce aducea cu un ciudat şarpe auriu cu patru picioare, cu ochii aprinşi ca soarele, solzii purpurii şi aurii, şi părea că zboară odată cu vântul. Greu de spus care din cele două flamuri stârnea mai multă frică. Câteodată, acelaşi lucru poate naşte şi teamă, şi speranţă. Speranţa salvării şi teama de distrugere, venind din acelaşi loc.

Mulţi spuneau că oraşul Caemlyn era al doilea ca frumuseţe în lume şi nu doar cei din Andor, care îl considerau adesea cel dintâi, punându-l chiar deasupra Tar Valonului. Turnuri rotunde de piatră se ridicau lângă marele zid exterior făcut din piatră cu vinişoare argintii şi albe, iar din interior se ridicau turnuri chiar mai înalte şi cupole albe şi aurii care străluceau în soarele necruţător. Oraşul urca peste dealuri, către vechiul Oraş Interior, înconjurat de propriul zid de un alb strălucitor, cu propriile turnuri şi cupole, purpură şi alb şi auriu şi plăcuţe strălucitoare de mozaic, care privea Noul Oraş de la înălţimea celor două mii de ani ai săi.

Aşa cum Oraşul Interior era inima Caemlynului, fiind mai mult decât un simplu centru, Palatul Regal era inima Oraşului Interior, întruchipare din poveştile unui menestrel, cu spirale albe şi cupole aurite şi cu piatră lucrată ca o dantelă. O inimă pulsând la umbra celor două stindarde.

Dezgolit până la brâu şi balansându-se cu uşurinţă, Rand nu părea să îşi dea seama nici că se află în curtea cu dale albe a Palatului, nici de cei care îl priveau de după coloanele de marmură. Sudoarea îi lipea părul de cap, prelingându-i-se pe piept. Cicatricea rotundă, pe jumătate vindecată, îl durea groaznic, dar nu o băga în seamă. Pe braţe i se răsuceau desene ca acelea de pe stindardul care flutura deasupra, cu sclipiri metalice, roşu-aurii. Dragoni, îi numeau Aielii, iar ceilalţi preluaseră numele. Era vag conştient de bâtlanii pecetluiţi în palme, dar numai pentru că putea să îi simtă lipiţi de mânerul lung al sabiei de antrenament.

Era una cu sabia, plutind dintr-o postură într-alta fără o clipă de gândire, abia atingând dalele palide cu cizmele. Leul pe Deal deveni Secera Lunii, transformându-se în Turnul Dimineţii. Fără gânduri. Era înconjurat de cinci bărbaţi asudaţi, cu pieptul gol, călcând cu grijă când treceau de la o postură la alta, răsucindu-şi săbiile de antrenament. Era singurul lucru pe care îl vedea. Cu feţe dure şi încrezători în sine, erau cei mai buni pe care îi găsise. Cei mai buni de când plecase Lan. Fără gânduri, cum îl învăţase Lan. Era una cu sabia, una cu cei cinci oameni.

Se mişcă brusc înainte, iar cercul spadasinilor îl urmă, pentru a-l face să rămână în centru. Chiar în clipa când balanţa părea că se va rupe, când cel puţin doi din ei începură să se mişte, se întoarse fulgerător şi alergă în cealaltă direcţie. Încercară să reacţioneze, dar era prea târziu. Se auzi un pocnet când opri o lovitură cu sabia sa din tije metalice unite; în aceeaşi clipă îl lovi cu piciorul în burtă pe bărbatul cărunt de lângă el. Gemând, omul se încovoie de mijloc. Cu sabia încleştată de cea a adversarului cu nasul rupt, Rand îl forţă să îşi schimbe poziţia, lovindu-l din nou pe bărbatul încovoiat în timp ce se roteau, iar acesta căzu la pământ fără aer. Adversarul făcu un pas înapoi pentru a-şi elibera sabia, dar asta îi dădu lui Rand spaţiul necesar să facă un cerc cu a sa, Lujerul de Viţă-de-Vie, lovindu-l în obraz, suficient de tare să îl dărâme.

Trecu o clipă, trecură două, iar ceilalţi trei erau din nou aproape. Primul, rapid şi îndesat, sări cu un strigăt, în pofida staturii, peste cel cu nasul rupt, care se prăbuşi. Sabia de antrenament a lui Rand îl lovi peste picioare, răsturnându-l în aer şi apoi din nou în spate, aruncându-l pe caldarâm.

Mai rămâneau doar doi, dar erau cei mai buni, un om mlădios şi înalt ca o prăjină, care-şi mişca sabia ca o limbă de şarpe, şi un ins masiv, cu capul ras, care nu făcea niciodată nicio greşeală. Se despărţiră imediat, pentru a veni către Rand din două părţi, dar acesta nu-i aşteptă. Se apropie repede de cel slab; avea doar câteva clipe până când celălalt îi ocolea pe cei căzuţi.

Cel slab era şi priceput, şi rapid; Rand oferea aur celor mai buni, iar ei veneau. Era înalt pentru cineva din Andor, dar cu o palmă mai scund decât Rand. Înălţimea conta totuşi prea puţin în lupta cu sabia, dar uneori puterea fizică îşi spunea cuvântul. Rand se dezlănţui; chipul celuilalt se crispă în timp ce dădea înapoi. Mistreţul Care Aleargă Pe Munte zbură prin Spintecarea Mătăsii, rupând Fulgerul celor Trei Piscuri, iar mănunchiul de tije de metal lovi puternic în lateral gâtul bărbatului. Acesta se prăbuşi cu un sunet sugrumat.

Rand se aruncă imediat în jos şi către dreapta, rostogolindu-se până ajunse cu genunchii pe caldarâm, sabia mişcându-se în Râul ce Taie Malul. Omul cu căpăţâna rasă nu era rapid, dar anticipase cumva mişcarea. În timp ce sabia lui Rand îi trecea peste mijlocul gros, acesta îl lovi peste cap cu sabia.

Rand se clătină o clipă, cu privirea împăienjenită. Îşi scutură capul încercând să-şi revină şi se ridică sprijinindu-se de sabie. Respirând greu, cel ras în cap îl privea cu prudenţă.

— Plăteşte-l, spuse Rand, şi chipul omului se lumină. Îngrijorare fără rost, de parcă Rand nu ar fi promis solda pe o zi celui care izbutea să-l lovească. Triplu pentru cel care l-ar fi înfrânt singur într-un duel. Era un mod de a se asigura că nimeni nu luptă slab pentru a-l măguli. Nu îi întreba niciodată cum îi cheamă şi, dacă asta îi deranja, cu atât mai bine dacă îi făcea să se străduiască şi mai mult. Voia adversari cu care să-şi încerce puterile, nu cu care să devină prieten. Prietenii lui vor blestema într-o bună zi ceasul în care l-au cunoscut, dacă nu o făceau deja. Ceilalţi se mişcau şi ei; un „mort“ trebuia să stea la pământ până se termina totul, fiind un obstacol la fel de real ca un cadavru adevărat. Bărbatul îndesat îl ajută pe cărunt să se ridice, deşi el însuşi abia mai putea sta în picioare. Cel deşirat privi înjur cu o tresărire de durere. Nu mai făcea niciun antrenament în ziua aceea.

— Plăteşte-i pe toţi.

Un ropot de aplauze şi laude izbucni printre cei care priveau de după coloane, seniori şi doamne în mătăsuri colorate, încărcate de broderii şi împletituri. Rand făcu o grimasă şi-şi aruncă sabia. Grupul ăla făcuse temenele seniorului Gaebril pe vremea când Morgase, regina lor, era doar o prizonieră în palat. Propriul palat. Dar Rand avea nevoie de ei. Pentru moment. „Strânge trandafirul în mână şi o să te înţepi“, se gândi el. Cel puţin spera să fie gândul lui.

Sulin, conducătoarea cu păr sârmos şi alb a escortei lui Rand de Fecioare ale Lăncii, conducătoarea tuturor fecioarelor de această parte a Osiei Lumii, scoase din punga de la brâu un ban de aur marcat cu flacăra Tar Valonului şi-l azvârli cu un rânjet care-i scotea în evidenţă cicatricea urâtă de pe obraz. Fecioarelor nu le plăcea ca Rand să folosească o sabie, nici măcar una de antrenament. Nu le plăcea ideea de sabie. Niciunuia din neamul Aiel.

Spânul prinse moneda şi răspunse privirii ochilor albaştri cu o înclinare studiată. Toată lumea se purta cu prudenţă în preajma fecioarelor care umblau în pantaloni şi haine bărbăteşti şi încălţări moi cu şnururi, în nuanţe de maro şi gri părând să se piardă în culorile întunecate ale Pustiului. Unele începuseră să poarte şi verdele mai potrivit Ţinuturilor Umede, cum le numeau, în ciuda secetei. În comparaţie cu Pustiul Aiel, încă puteau fi socotite umede; înainte de a pleca din Pustiu, puţini Aieli văzuseră o apă peste care nu ar fi putut să păşească. Lupte crâncene se duseseră pentru nişte băltoace late de doi, trei paşi.

Ca toţi ceilalţi luptători Aiel, ca toate celelalte douăzeci de fecioare cu ochi albaştri din curtea palatului, Sulin îşi purta părul tuns scurt, cu excepţia unei cozi lăsate la ceafă. Ducea în mâna stângă trei suliţe scurte şi un scut rotund acoperit cu piele de bou, iar la brâu un cuţit mare şi greu, cu vârful ascuţit. Ca orice luptător Aiel, începând cu cei de vârsta lui Jalani, de şaisprezece ani şi cu puful copilăriei încă pe obraji, Sulin ştia să mânuiască bine armele şi nu ar fi ezitat să le folosească la cea mai mică provocare, cel puţin aşa vedeau lucrurile oamenii de această parte a Zidului Dragonului. Cu excepţia ei, fecioarele priveau scrutător fiecare om, fiecare fereastră cu obloane, fiecare balcon de piatră, fiecare umbră. Unele aveau arcuri scurte şi curbate de os, cu o săgeată deja pregătită, purtând tolbe pline de săgeţi la brâu. Far Dareis Mai, Fecioarele Lăncii, purtau cu ele onoarea car’a’carnului vestit de profeţii şi, chiar dacă uneori făceau asta în felul lor ciudat, niciuna nu ar fi ezitat să moară pentru Rand. Gândul ăsta îi puse un ghem în stomac.

Sulin continuă să arunce aurul rânjind – Rand era mulţumit să-şi plătească datoriile cu banii Tar Valonului –, încă una pentru spân şi câte una pentru restul.

Neamul Aiel îi aprecia pe cei din Ţinuturile Umede aproape la fel de mult ca pe săbii, şi asta era valabil pentru toţi cei nenăscuţi şi crescuţi printre ei. Pentru cei mai mulţi asta l-ar fi inclus şi pe Rand, în ciuda sângelui său Aiel, dar mai erau şi dragonii de pe braţe. Unul însemna căpetenie de clan, obţinut riscându-şi viaţa cu tăria voinţei; doi erau semnul car’a’carnului, căpetenia căpeteniilor, Cel-Care-Vine-cu-Zorile. Şi fecioarele aveau şi alte motive să-l susţină.

Strângându-şi săbiile de antrenament, cămăşile şi hainele, bărbaţii făcură o plecăciune în faţa lui Rand, înainte de a pleca.

— Mâine, strigă Rand după ei. Devreme. Plecăciuni şi mai adânci arătară că au auzit ordinul.

Înainte ca bărbaţii cu pieptul gol să fi apucat să iasă din curte, nobilii andorani ieşiră de sub colonade, un curcubeu de mătăsuri înghesuindu-se în jurul lui Rand, ştergându-şi feţele asudate cu batiste dantelate. Rand simţea gustul fierii pe buze. „Foloseşte ce trebuie să foloseşti sau lasă pământul să fie acoperit de Umbră.“ Moiraine îi spusese asta. Aproape că prefera opoziţia onestă a celor din Cairhien şi Tear decât adunătura asta. Îi venea să râdă auzind ce numeau ei „cinste“.

— Ai fost minunat, spuse dintr-o suflare Arymilla, punându-şi uşor mâna pe a lui. Atât de rapid şi atât de puternic!

Ochii ei căprui şi mari păreau că se topesc şi mai mult decât de obicei. Se pare că era suficient de proastă să creadă că ar putea avea o şansă: rochia verde, cu vinişoare argintii, avea o croială joasă pentru obiceiul celor din Andor, ceea ce însemna prezenţa unui mic decolteu. Era drăguţă, dar suficient de bătrână să-i fie mamă. Niciuna nu era mai tânără, iar câteva chiar mai în vârstă, şi cu toate astea se întreceau să-i lingă cizmele.

— Aţi fost magnific, Seniore Dragon! Elenia aproape o dădu la o parte cu cotul pe Arymilla. Zâmbetul arăta ciudat pe faţa ca de vulpe a femeii; avea o reputaţie de zgripţuroaică. Nu în preajma lui Rand, desigur.

— Nu a mai fost niciodată un spadasin ca Domnia Ta în toată istoria Andorului. Chiar şi Souran Maravaile – cel mai mare general al lui Artur Aripă-de-Şoim şi soţ al Isharei, primul care s-a aşezat pe Tronul Leului –, chiar şi el a murit când s-a luptat doar cu patru spadasini. Asasini, în cel de-al douăzeci şi treilea an al Războiului de O Sută de Ani. Deşi i-a omorât pe toţi patru.

Elenia rata foarte rar şansa de a-şi scoate în evidenţă cunoştinţele ei despre istoria Andorului, mai ales în ariile despre care nu se mai ştia mare lucru, ca de pildă războiul ce distrusese imperiul lui Aripă-de-Şoim, imediat după moartea sa. Măcar astăzi nu adăugase şi alte argumente pentru revendicările ei asupra Tronului Leului.

— Doar un pic de ghinion la final, adăugă jovial soţul Eleniei, Jarid.

Era un om îndesat şi cam negricios pentru un andoran. Manşetele şi gulerul înalt al hainei roşii erau brodate cu pergamente şi mistreţi aurii, efigiile Casei sale, iar rochia roşie a Eleniei, cu guler înalt şi mâneci lungi, era împodobită cu Leii Albi al Andorului. Rand se întrebă dacă ea credea că el nu o să-şi dea seama ce reprezentau de fapt leii. Jarid era Primul înscăunat al Casei sale, dar toată energia şi ambiţia veneau de la ea.

— Minunat lucrat, Seniore Dragon, spuse Rarind scurt. Purta o rochie gri strălucitoare, cu o croială la fel de severă precum chipul ei, grea de argint împletit pe mâneci şi la tivuri, care se potrivea cu şuviţele din părul negru. Sunteţi cu siguranţă cel mai bun duelist al lumii. În ciuda cuvintelor, privirea plată a femeii părea să lovească precum un ciocan. Dacă ar fi avut şi minte pe măsura răutăţii, ar fi fost periculoasă.

Naean era o femeie slabă şi palidă, cu ochi albaştri, mari şi un păr negru, bogat, dar rânjetul aruncat spre bărbaţii care se îndepărtau părea să-i fie o obişnuinţă.

— Suspectez că au plănuit dinainte ca unul să reuşească să vă lovească. O să-şi împartă bănuţul în plus.

Spre deosebire de Elenia, femeia îmbrăcată în albastru, cu cele Trei Chei ale Casei Arawn brodate pe mânecile lungi, nu amintise niciodată de pretenţiile ei la Tron, cel puţin nu în locurile unde ar fi putut s-o audă Rand. Se declara mulţumită ca Primă înscăunată a unei Case străvechi, o leoaică pretinzând că e fericită să fie pisică de casă.

— Pot spera ca duşmanii mei să nu lucreze mereu împreună? întrebă încet.

Buzele lui Naean schiţară o grimasă de surpriză; nu era deloc proastă, dar cu toate acestea părea să creadă că toţi cei care i se opun ar trebui să cadă pe spate de îndată ce îi înfrunta şi o lua ca pe un afront personal când nu făceau asta.

Una dintre fecioare, Enaila, îi ignoră pe nobili şi-i dădu lui Rand un prosop lung şi alb să-şi şteargă sudoarea de pe trup. Cu părul roşcat-aprins, era scundă pentru un Aiel şi o călca pe nervi că unele femei din ţinuturile umede erau mai înalte decât ea. Majoritatea fecioarelor erau la fel de înalte ca bărbaţii. Andoranii făcură tot posibilul să o ignore la rândul lor, dar privirile aţintite aiurea transformară încercarea în eşec. Enaila se îndepărtă de parcă ar fi fost invizibili. Tăcerea dură câteva clipe.

— Seniorul Dragon este înţelept, spuse Seniorul Lir cu o mică plecăciune, încruntându-se uşor. Primul înscăunat al Casei Baryn era slab ca o lamă de sabie, însă la fel de puternic, îmbrăcat cu o haină galbenă cusută cu fire de aur, dar prea mieros şi prea alunecos. Nimic nu-i tulbura trăsăturile, cu excepţia acelor încruntări ocazionale, care îi umbreau chipul de parcă nu ar fi fost conştient de ele. Dar nu era singurul care îl privea ciudat pe Rand. Toţi se uitau câteodată la Dragonul Renăscut din mijlocul lor, de parcă nu le-ar fi venit să creadă că e aievea.

— Duşmanii sfârşesc de obicei prin a complota, mai devreme sau mai târziu. Trebuie identificaţi înainte să facă asta, continuă Lir.

Şi mai multe laude despre înţelepciunea lui Rand aduse Seniorul Henren, cel masiv, chel şi dur, de Doamna Carlys cea cu păr ondulat şi cărunt, cu chip sincer şi minte înşelătoare, de dolofana şi vesela Daerilla, de Elegar cel emotiv şi cu buzele subţiri şi de încă o duzină de alţi nobili care-şi ţineau gura ferecată când cei mai puternici ca ei vorbeau.

De îndată ce Elenia deschise gura, nobilii de rang mai mic tăcură:

— Întotdeauna e greu să-ţi afli duşmanii înainte ca ei să ţi se dezvăluie. Apoi, adesea, e prea târziu.

Soţul ei dădu din cap cu înţelepciune.

— Eu întotdeauna am spus, anunţă Naean, că cine nu mă sprijină mi se opune. E o regulă bună. Poate că cei care stau retraşi aşteaptă să te întorci cu spatele, să-ţi vâre un pumnal între coaste.

Nu era prima dată când încercau să-şi asigure poziţiile aruncând suspiciuni asupra celor care nu erau cu ei, dar Rand ar fi vrut să-i facă să se oprească, fără să le spună asta direct. Încercările lor în Jocul Caselor erau timide şi palide comparate cu manevrele abile ale cairhienilor şi chiar cu ale tairenilor, iar în plus erau enervanţi, dar nu voia ca ei să aibă deja anumite gânduri. În mod surprinzător, ajutorul veni din partea bătrânului senior Nasin, Primul înscăunat al Casei Caeren.

— Un alt Jearom, spuse cu un zâmbet slugarnic, nelalocul lui pe faţa slabă şi îngustă. Îşi atrase priviri exasperate, chiar şi din partea nobililor mărunţi, înainte ca aceştia să-şi controleze expresiile. Nasin o luase puţin razna de când cu evenimentele care îl aduseseră pe Rand la Caemlyn. În loc de Steaua şi Sabia Casei sale, purta pe reverele albastre flori, inimioare şi fundiţe de îndrăgostiţi, iar câteodată îşi punea o floare în păr, ca un june de la ţară plecat la drăguţa lui. Cu toate astea, Casa Caeren era prea puternică pentru a fi dată la o parte, chiar şi de Jarid sau Naean. Capul lui Nasin se bălăbănea pe un gât subţirel.

— Măiestria sabiei voastre este spectaculoasă, Seniore Dragon. Sunteţi un alt Jearom.

— De ce?

Cuvintele fură ca un tăiş, acrind feţele andoranilor.

Davram Bashere nu era din Andor, în mod cert, cu ochii săi oblici, aproape negri, nasul încovoiat, vulturesc şi o mustaţă mare şi bogată, conturându-i gura mare. Era zvelt, puţin mai înalt decât Enaila, într-un surtuc gri, brodat cu fir de argint pe rever şi manşete, cu pantaloni largi îndesaţi în cizmele lungi până la genunchi. În timp ce andoranii stătuseră în picioare privind lupta, căpitanul general din Saldaea pusese să i se aducă un scaun aurit şi se lăfăia în el, cu un picior pus peste braţul lui, cu teaca sabiei încreţită de inele ţinută răsucit, pentru a avea la îndemână mânerul. Sudoarea îi aluneca pe faţă, dar o băga de seamă la fel de puţin ca pe andorani.

— Ce vrei să spui? întrebă Rand.

— Tot antrenamentul ăsta cu săbii, răspunse Bashere nonşalant. Şi cu cinci oameni? Nimeni nu se antrenează cu cinci. E prostesc. Mai devreme sau mai târziu o să te trezeşti cu creierii împrăştiaţi pe caldarâm într-o luptă ca asta, chiar şi cu săbii de antrenament, şi fără niciun rost.

— Jearom a învins odată zece, spuse Rand cu fălcile încleştate.

Bashere râse, mişcându-se în scaun.

— Şi crezi că o să trăieşti suficient de mult ca să-l egalezi pe cel mai mare spadasin din istorie?

Un murmur mânios veni dinspre nobili – furie simulată, Rand era sigur –, dar Bashere nu-l luă în seamă.

— Eşti ceea ce eşti, până la urmă.

Brusc, se mişcă precum un arc destins; pumnalul, scos atunci când se mişcase, zbură către inima lui Rand.

Rand nu clinti niciun muşchi. În schimb, se deschise către saidin, partea bărbătească a Adevăratului Izvor; o făcu la fel de uşor cum ar fi respirat. Saidinul îl inundă, ducând cu el mana Celui Întunecat, o avalanşă de gheaţă murdară, un torent de metal topit dezgustător. Încerca să-l zdrobească, să-l sfâşie, iar Rand îl stăpânea ca un om în echilibru pe un munte care se prăbuşeşte. Conduse o simplă ţesătură de Aer, care învălui pumnalul şi-l opri la un braţ distanţă de pieptul său. Golul îl înconjura; plutea în mijlocul lui, al Hăului, departe de gânduri şi emoţii.

— Mori! ţipă Jarid scoţându-şi sabia în timp ce se năpustea către Bashere.

Lir şi Henren şi Elegar şi toţi ceilalţi seniori andorani îşi scoseseră săbiile, chiar şi Nasin, deşi acesta părea că o s-o scape din mână. Fecioarele îşi înfășurară shoufa în jurul capului, văluri negre acoperindu-le faţa până la ochii verzi sau albaştri, şi ridicară suliţele; Aiel îşi puneau mereu vălul înainte de a ucide.

— Stop! strigă Rand şi toată lumea îngheţă, andoranii clipind surprinşi, Fecioarele oprindu-se pe vârfuri.

Bashere nu se mişcase decât ca să se sprijine iarăşi comod de spătar, cu un picior pus peste braţul scaunului.

Smulgând pumnalul cu mâner de os din aer, Rand se eliberă de Putere. Chiar cu mana răvăşindu-i stomacul, mană care sfârşea prin a-i distruge pe bărbaţii care conduceau, era greu să îi dea drumul. Cu saidin în el vedea mai clar, auzea mai ascuţit. Era un paradox pe care nu-l înţelegea, dar când plutea în acel Hău fără sfârşit, cumva ferit de emoţii şi senzaţii trupeşti, avea fiecare simţ amplificat; fără el se simţea viu doar pe jumătate. Şi o parte din mană părea că rămâne în el, dar nu şi minunatul saidin. Splendoarea mortală care l-ar fi ucis într-o clipă de neatenţie.

Răsucind pumnalul în mâini, merse încet către Bashere.

— Dacă aş fi fost mai lent doar şi cu o clipă, spuse încet, aş fi fost mort. Aş putea să te ucid pe loc şi nicio lege din Andor sau de altundeva nu ar spune că am greşit.

Îşi dădu seama că era gata să o facă. O furie rece înlocuise saidinul. Doar fiindcă se cunoşteau de câteva săptămâni nu era să-l ierte.

Ochii oblici ai saldaeanului păreau calmi de parcă ar fi lenevit la el acasă.

— Soţiei mele nu i-ar plăcea asta. Nici ţie, dacă stăm să ne gândim. Deira ar prelua conducerea şi s-ar apuca să-l vâneze iar pe Taim. Nu e de acord că am hotărât să te urmez.

Rand îşi clătină capul uşor, cu furia parcă un pic potolită de atitudinea bărbatului. Şi de vorbele sale. Fusese o surpriză să afle că, printre cei nouă mii de călăreţi din Saldaea, toţi nobilii îşi aduseseră nevestele, şi chiar şi cei mai mulţi dintre ofiţeri. Rand nu înţelegea cum un bărbat îşi poate aduce soţia în calea pericolului, dar era o tradiţie în Saldaea, cu excepţia expediţiilor în Mana Pustiitoare.

Evită să se uite la fecioare. Erau luptătoare până în vârful degetelor, dar erau şi femei. Şi promisese să nu le apere de primejdii sau chiar de moarte. Însă nu promisese să o facă fără să clipească, şi îl sfâşia pe dinăuntru, dar îşi ţinea promisiunile. Făcea ceea ce trebuia să facă, chiar dacă se ura pentru asta. Cu un oftat, aruncă pumnalul deoparte.

— Întrebarea ta, spuse politicos, de ce?

— Pentru că eşti ceea ce eşti, spuse Bashere simplu. Pentru că tu şi ceilalţi bărbaţi pe care îi aduni sunteţi ceea ce sunteţi.

Rand auzi picioare mişcându-se în spatele lui; indiferent cât de mult încercau, andoranii nu-şi puteau ascunde groaza de amnistia dată de el.

— Poţi să faci acelaşi lucru cu pumnalul de fiecare dată, continuă Bashere coborându-şi piciorul de pe braţul scaunului şi aplecându-se în faţă, dar ca un asasin să ajungă la tine trebuie să treacă de aielii tăi. Şi de călăreţii mei. Pfui! Dacă ceva ajunge în preajma ta, nu o să fie uman. Desfăcându-şi braţele, se rezemă iarăşi de spătar: Bine, dacă vrei să te antrenezi cu sabia, fă-o.

Un bărbat are nevoie şi de exerciţii, şi de relaxare. Dar nu riscând să îţi crăpi capul. Prea multe depind de tine şi nu văd nicio aes sedai prin preajmă să te tămăduiască. În plus, dacă mori, nu cred că prietenii noştri andorani o să ne prelungească primirea călduroasă mie şi oamenilor mei, mai spuse cu un rânjet aproape ascuns de mustaţă.

Andoranii îşi puseseră săbiile înapoi în teacă, dar îl priveau în continuare ostil pe Bashere. N-avea nimic de-a face cu faptul că fusese aproape de a-l ucide pe Rand. De obicei, în preajma lui, îşi păstrau o atitudine normală, pentru un general străin cu o armată străină pe pământul Andorului. Dragonul Renăscut îl voia pe Bashere acolo şi adunătura de nobili ar fi zâmbit la un myrddraal dacă Dragonul Renăscut voia. Dar, dacă Rand s-ar întoarce împotriva lui... Nu mai era nevoie să ascundă nimic. Erau vulturi care fuseseră gata să smulgă bucăţi din Morgase înainte de a muri şi, dacă li se dădea şansa, ar fi făcut acelaşi lucru cu Bashere. Şi cu Rand. De-abia aştepta să scape de ei.

„Singura cale de a trăi este să mori.“ Gândul îi venise brusc în minte. Îi fusese spus odată, într-un fel care îl făcuse să-l creadă, dar nu era gândul lui. „Trebuie să mor. Merit doar moartea.“ Se îndepărtă de Bashere, luându-şi capul în mâini.

Bashere sări din scaun într-o clipă, strângându-i umărul ce-i venea la nivelul capului:

— Ce s-a întâmplat? Lovitura aia chiar ţi-a spart capul?

— Sunt bine, spuse Rand lăsându-şi mâinile jos; nu îl durea nimic când se întâmpla asta, era doar şocul gândurilor altui om răsunându-i în minte. Bashere nu era singurul care îl privea. Cele mai multe fecioare se uitau la el cu aceeaşi atenţie cu care scrutau curtea palatului, mai ales Enaila şi blonda Samara, cea mai înaltă dintre ele. Cele două îi vor aduce probabil un ceai de ierburi, de îndată ce îşi vor termina treburile şi îl vor păzi până îl bea pe tot. Enaila, Naean şi restul andoranilor respirau greu, cu mâinile încleştate pe haine şi rochii, studiindu-l cu ochii mari, de frică să nu fie primele semne de nebunie.

— Sunt bine, spuse către curte.

Doar fecioarele se destinseră, chiar şi Enaila şi Somara.

Neamului Aiel nu-i păsa de Dragonul Renăscut; pentru ei era car’a’carn, cel profeţit să-i unească şi să-i distrugă. Luau şi asta în calcul, îngrijorându-se şi ei, şi luau în calcul şi condusul puterii şi tot ce însemna asta. Ceilalţi – din ţinuturile umede, se gândi el sec – îl numeau Dragonul Renăscut, dar nu se gândeau niciodată la ce însemna numele lui. Credeau că e Lews Therin Telamon renăscut, omul care închisese temniţa Celui Întunecat şi pusese capăt Războiului Umbrelor, cu trei mii şi ceva de ani în urmă. Pusese capăt şi Vârstei Legendelor, când ultima lovitură a Celui Întunecat murdărise saidinul de mană şi fiecare bărbat care putea conduce înnebunise, începând cu Lews Therin însuşi şi cu cei O Sută de Tovarăşi. Îl numeau pe Rand Dragonul Renăscut fără să presupună că o parte a lui Lews Therin Telamon putea fi în mintea lui, la fel de nebun ca în ziua în care începuse Vremea Nebuniei şi Frângerea Lumii, la fel de nebun ca bărbaţii aes sedai care schimbaseră faţa lumii într-atât încât nu mai putea fi recunoscută. Abilitatea îi venise încet, dar, cu cât Rand învăţa mai multe despre Puterea Supremă, cu atât devenea mai puternic cu saidinul şi cu atât mai puternică devenea vocea lui Lews Therin, iar Rand trebuia să lupte din ce în ce mai greu ca un mort să nu-i pună stăpânire pe gânduri. Era unul dintre motivele pentru care îi plăcea antrenamentul cu sabia; absenţa gândurilor era o barieră care îl făcea să rămână el însuşi.

— Trebuie să găsim o aes sedai, murmură Bashere, dacă zvonurile sunt adevărate... Arză-m-ar Lumina! Nu ar fi trebuit s-o lăsăm niciodată pe aia să plece.

Puhoi de oameni fugise din Caemlyn după ce Rand şi luptătorii Aiel cuceriseră oraşul; chiar şi palatul aproape că se golise peste noapte. Erau oameni pe care Rand ar fi vrut să-i găsească, oameni care-l ajutaseră, dar dispăruseră cu toţii. Unii încă plecau pe furiş. Printre cei care fugiseră în primele zile fusese o aes sedai, îndeajuns de tânără să nu poarte chipul acela fără vârstă. Oamenii lui Bashere trimiseseră vorbă după ce o găsiseră la un han, dar când aflase cine e Rand, fugise ţipând. Ţipând de-adevăratelea. Nici nu apucase să îi afle numele sau Ajah de care aparţinea. Erau zvonuri că încă mai era undeva prin oraş, dar în zilele acelea circulau sute de zvonuri în Caemlyn, o mie de zvonuri, fiecare mai puţin probabil decât celălalt. Greu de crezut ca unul dintre ele să îl ducă la o aes sedai. Patrulele Aiel zăriseră oameni trecând în grabă pe lângă Caemlyn, cu intenţia vădită de a nu intra în oraşul ocupat de Dragonul Renăscut.

— Pot să mă încred în orice aes sedai? întrebă Rand. E doar o durere de cap. Nu am ţeasta atât de tare încât să nu mă doară când e lovită puţin.

Bashere pufni suficient de tare ca să-şi agite mustaţa cea groasă:

— Cât ţi-o fi ţeasta de tare, mai devreme sau mai târziu trebuie să ai încredere în aes sedai. Fără ele nu o să reuşeşti niciodată să uneşti toate seminţiile lumii, dacă nu le cucereşti. Oamenii ţin cont de lucruri din astea. Poţi să împlineşti nu ştiu câte profeţii, tot vor vrea să ai aprobarea aes sedai.

— Nu o să ocolesc nicio luptă şi tu ştii asta, spuse Rand. Nu cred că Mantiile Albe mă vor primi în Amadicia, chiar dacă ar vrea Ailron, iar Sammael în mod sigur nu o să renunţe la Illian fără luptă. „Sammael şi Rahvin şi Moghedien şi...“ Alungă cu asprime gândul. Nu era uşor. Gândurile apăreau fără niciun avertisment şi niciodată nu era uşor.

O bufnitură îl făcu să privească peste umăr. Arymilla zăcea grămadă pe caldarâm, iar Karid îngenunchease să-i tragă fustele peste glezne şi să-i frece mâinile. Elegar se roti de parcă era gata să cadă şi el, iar Nasin şi Elenia arătau la fel de rău. Cei mai mulţi din ei păreau gata să verse. Să auzi numele unui Rătăcit putea să îţi dea starea asta, mai ales că Rand le spusese că Seniorul Gaebril fusese de fapt Rahvin. Nu era sigur dacă îl crezuseră cu adevărat, dar celor mai mulţi li se înmuiau genunchii doar gândindu-se la posibilitatea asta. Şocul lor fusese că încă mai erau în viaţă. Dacă ar fi crezut că îl slujiseră ştiind cine era... „Nu, gândi. Şi dacă ar fi ştiut, dacă ar fi toţi iscoade ale Celui Întunecat, tot m-aş folosi de ei.“ Câteodată era atât de sătul de el însuşi că se simţea gata să moară.

Cel puţin spusese adevărul. Femeile aes sedai încercau să ţină secret faptul că toţi Rătăciţii erau liberi; se temeau că ar fi fost şi mai mult haos şi mai multă panică dacă s-ar fi ştiut. Rand încercă să facă adevărul cunoscut. Poate că oamenii ar fi fost cuprinşi de panică, dar aveau timp să-şi revină. Aes sedai credeau că nu mai e timp să-şi revină din panică. În plus, oamenii aveau dreptul să ştie cu ce se confruntă.

— Illian nu o să reziste mult, spuse Bashere. Rand se întoarse brusc către el, dar Bashere era prea experimentat să vorbească de lucruri de care nu ar fi trebuit, când putea fi auzit de alţii.

Îndepărta discuţia de Rătăciţi. Fie gândul la ei, fie altceva îl neliniştea pe Bashere, ceea ce Rand nu mai văzuse. Illian o să crape ca o nucă lovită de ciocan.

— Tu şi Mat aţi pus la cale un plan bun.

Ideea de plecare fusese a lui Rand, dar Mat şi Bashere veniseră cu o mie de detalii care putea face planul să meargă, Mat mai mult ca Bashere.

— Un tânăr foarte interesant, Mat Cauthon, căzu Bashere pe gânduri. De-abia aştept să mai vorbesc cu el. Nu mi-a spus cine i-a fost profesor. Agelmar Jagad? Am auzit că amândoi aţi fost în Shienar.

Rand nu spuse nimic; secretele lui Mat erau doar ale lui şi nici Rand nu era sigur că ştia care erau. Bashere îşi plecă fruntea, scărpinându-şi mustaţa cu un deget.

— E prea tânăr să fi studiat cu cineva. La fel de tânăr ca tine. A găsit vreo bibliotecă pe undeva? Aş vrea să văd cărţile pe care le-a citit.

— Va trebui să-l întrebi pe el, spuse Rand. Nu ştiu.

Se gândea că era posibil ca Mat să fi citit vreo carte, cândva, dar pe Mat nu-l interesau cărţile.

Bashere dădu din cap. Când Rand nu voia să vorbească despre ceva, de obicei Bashere îl lăsa în pace. De obicei.

— Data viitoare când tragi o fugă la Cairhien, de ce nu o aduci pe sora Verde de acolo? Egwene Sedai? Am auzit Aielii vorbind de ea; în plus, zic că e din acelaşi sat cu tine. Poţi avea încredere în ea, nu?

— Egwene are alte îndatoriri, râse Rand.

O soră Verde. Dacă ar fi ştiut Bashere...

Somara apăru lângă Rand, aducându-i cămaşa de in şi haina, dintr-o lână roşie, croită elegant după moda andorană, cu dragoni pe gulerul înalt şi lauri pe manşete, urcând până pe mâneci. Era înaltă chiar şi pentru o femeie Aiel, aproape cu o palmă mai scundă decât el. Ca şi celelalte fecioare îşi lăsase voalul, iar shoufa maro-cenuşie îi lăsa doar chipul vizibil.

— Car’a’carnul o să răcească, murmură.

Se îndoia. Poate că un Aiel considera căldura aia ceva normal, dar pe el curgeau râuri de sudoare, la fel ca atunci când se antrenase. Îşi trase totuşi cămaşa peste cap, băgând-o în pantaloni, dar lăsând şnururile desfăcute, apoi se chinui să-şi pună haina.

Nu credea că Somara ar fi încercat să-l îmbrace, nu în faţa celorlalţi, dar în felul ăsta evita să înghită odată cu ceaiul de ierburi şi o predică de la ea şi Enaila, şi poate şi de la altele.

Pentru cei mai mulţi Aieli, el era car’a’carn, la fel şi pentru fecioare. În public. Lucrurile deveneau complicate cu femeile acelea care respinseseră măritişul şi glasul inimii pentru a purta suliţa. Credea că ar fi putut pune piciorul în prag – poate –, dar simţea că e dator să nu o facă. Unele deja muriseră pentru el şi multe altele vor mai muri – promisese, arză-l-ar Lumina! – şi dacă le putea lăsa să moară, le putea lăsa să facă şi restul. Sudoarea trecu imediat prin pânză, începând să lase urme întunecate pe haină.

— Ai nevoie de aes sedai, al’Thor. Rand spera ca Bashere să fie la fel de încăpăţânat şi pe câmpul de luptă; asta era reputaţia lui, dar el nu avea decât reputaţia şi cele câteva săptămâni de când îl cunoştea.

— Nu îţi poţi permite să le ai vrăjmaşe şi, dacă o să creadă că nu au măcar câteva iţe legate de tine, ţi-ar putea deveni duşmance. Aes sedai sunt greu de ghicit; niciun om nu poate spune ce vor face şi de ce.

— Şi dacă ţi-aş spune că sunt câteva sute de aes sedai gata să mă sprijine?

Rand era conştient că andoranii îl ascultau; trebuia să fie atent să nu spună prea multe. Nu că ar fi ştiut prea multe. Ceea ce ştia erau mai degrabă exagerări şi speranţe. În mod cert nu credea în „sute“, indiferent de ce aluzii făcea Egwene. Bashere îşi miji ochii:

— Dacă ar fi fost vreo solie de la Turn, aş fi ştiut, deci... vocea îi deveni aproape o şoaptă. Ruperea? Turnul chiar s-a rupt? Părea că nu-i venea să creadă ce spunea. Toată lumea ştia că Siuan Sanchez fusese detronată din Tronul Amyrlin şi ferecată – erau zvonuri că şi executată –, dar pentru mulţi o scindare a Turnului era o chestiune de moment, şi puţini erau cei care chiar credeau asta. Turnul Alb era întreg, un monolit care se ridica deasupra tronurilor, de peste trei mii de ani. Însă saldaeanul era un om care cântărea toate posibilităţile. Făcu un pas mai aproape şi rosti în şoaptă, să nu fie auzit de andorani:

— Probabil că rebelele sunt gata să te ajute. Poţi face o înţelegere mai bună cu ele – au tot atâta nevoie de tine cum ai tu de ele, poate mai mult –, dar nişte rebele, fie ele şi aes sedai, nu au tot atât de multă greutate ca Turnul Alb, în mod sigur nu în faţa vreunui cap încoronat. Oamenii de rând poate nu vor face diferenţa, dar regii şi reginele da.

— Sunt totuşi aes sedai, spuse Rand la fel de încet, indiferent cine sunt. „Şi unde sunt, se gândi sec. Aes sedai... Servitoarele Tuturor... Consiliul Servitoarelor e rupt... rupt pentru totdeauna... rupt... Ilyena, dragostea mea...“ Zdrobi fără milă gândurile lui Lews Therin. Câteodată îi fuseseră de ajutor, dându-i informaţii de care avea nevoie, dar deveneau prea puternice. Dacă ar fi avut acolo o aes sedai, o Galbenă, căci ele ştiau cel mai mult despre tămăduire, poate că ea... Existase o aes sedai în care avusese încredere, Moiraine, iar ea îi dăduse un sfat despre aes sedai, despre toate celelalte femei care purtau şalul şi inelul.

— Nu o să am niciodată încredere într-o aes sedai, spuse încet. O să mă folosesc de ele, pentru că am nevoie de ele, dar, rebele sau din Turn, ştiu că vor încerca să mă folosească, pentru că asta fac ele. Nu o să am niciodată încredere în ele, Bashere!

— Atunci foloseşte-le, dacă poţi, spuse saldaeanul aprobând dintr-o mişcare a capului. Dar să ţii minte. Nimeni nu rezistă mult dacă o apucă pe drumul dorit de aes sedai.

Brusc, începu să râdă:

— Artur Aripă-de-Şoim a fost ultimul, din câte ştiu. Arză-m-ar Lumina! Poate tu o să fii următorul.

Un zgomot de cizme anunţa că cineva intrase în curtea palatului, unul dintre oamenii lui Bashere, un ins tânăr, cu umeri laţi şi nas vulturesc, cu o barbă stufoasă, neagră şi o mustaţă groasă, mai înalt cu un cap decât comandantul său. Păşea ca unul obişnuit mai degrabă să se ţină în şa decât pe propriile picioare. Făcu o plecăciune, mai mult către Bashere decât către Rand, mişcându-şi cu siguranţă sabia de la şold. Poate că Bashere îl urma pe Dragonul Renăscut, dar Tumad – Rand credea că îi ştie numele; Tumad Ahzkan – îl urma pe Bashere. Enaila şi alte trei fecioare îl pironiră cu privirea pe nou-venit; nu aveau încredere ca cineva din ţinuturile umede să se apropie prea mult de car’a’carn.

— E un om la porţi, spuse Tumad neliniştit. Spune că e... E Mazrim Taim, Seniore Bashere.

CAPITOLUL 2 • Un nou-sosit

Mazrim Taim. Înaintea lui Rand, de-a lungul veacurilor, şi alţi bărbaţi pretinseseră că ar fi Dragonul Renăscut. Câţiva ani înainte de Rand, fusese o adevărată epidemie de Dragoni, unii dintre ei putând chiar conduce Puterea. Mazrim Taim fusese unul dintre ei, adunând o armată şi răvăşind Saldaea înainte de a fi prins. Chipul lui Bashere nu se schimbă, dar strânse tare mânerul sabiei în timp ce Tumad se uita la el, aşteptând ordinele. Faptul că Taim scăpase pe drumul spre Tar Valon, unde era dus pentru a fi domolit, era chiar motivul pentru care Bashere venise la început în Andor. Atât de mult se temea de el şi îl ura Saldaea; Regina Tenobia îl trimisese pe Bashere cu o armată întreagă să-l urmărească, oricât ar fi durat şi oriunde s-ar fi dus, să se asigure că Taim nu va mai face niciodată necazuri în Saldaea.

Fecioarele rămaseră calme, dar numele izbucni de pe buzele andoranilor ca o torţă aruncată pe o pajişte uscată. Arymilla tocmai era ajutată să se ridice, dar îşi dădu iar ochii peste cap şi s-ar fi făcut grămadă dacă Karind nu ar fi aşezat-o încet pe caldarâm. Elegar se împletici până la coloane şi vărsă cu zgomot. Ceilalţi icneau panicaţi, ducându-şi batistele la gură şi strângându-şi mânerele săbiilor. Chiar şi nepăsătoarea Karind îşi lingea buzele neliniştită.

— Amnistia, spuse Rand scoţându-şi mâna din buzunar pe când cei doi saldaeani îi aruncară o privire lungă şi inexpresivă.

— Şi dacă nu a venit aici pentru amnistie? spuse Bashere după o clipă. Dacă încă pretinde că e Dragonul Renăscut?

Andoranii se agitară; nu-şi dorea nimeni să fie mai aproape de câteva mile de locul unde Puterea Supremă ar fi putut fi folosită într-un duel.

— Dacă tot mai crede aşa ceva, spuse Rand hotărât, o să-l lămuresc eu.

Avea în buzunar un angreal dintre cele mai rare, unul făcut pentru bărbaţi, o statuetă reprezentând un bărbat grăsuţ cu sabie. Cât de puternic ar fi fost Taim, tot nu ar fi avut nicio şansă.

— Dar, dacă a venit pentru amnistie, va fi iertat, ca toţi ceilalţi.

Indiferent ce făcuse Taim în Saldaea, nu-şi putea permite să respingă un om care putea conduce, un om care nu trebuia învăţat totul, de la primii paşi. Avea nevoie de un astfel de om. Nu va refuza pe nimeni dacă nu va fi nevoit, cu excepţia unui Rătăcit. „Demandred şi Sammael, Semirhage şi Mesaana, Asmodean şi...“ Rand îl forţă pe Lews Therin să tacă; nu îşi permitea să fie distras tocmai acum.

Bashere făcu din nou o pauză înainte de a continua, dar până la urmă dădu din cap, luând mâna de pe sabie:

— Amnistia ta e valabilă, desigur. Dar ascultă-mă pe mine, al’Thor. Dacă Taim mai calcă prin Saldaea, nu mai apucă să plece viu. Sunt prea multe amintiri. Nicio comandă de-a mea sau de-a Tenobiei nu o să oprească moartea lui.

— O să-l ţin departe de Saldaea. Lasă-l să intre.

Fie Taim venise să i se supună, fie trebuia să-l omoare. Fără să-şi dea seama, Rand duse mâna la buzunar pipăind statueta.

Tumad se uită la Bashere, iar acesta încuviinţă cu o mişcare a capului atât de fermă, încât păru că Tumad ascultă de o comandă rostită. Iritarea fulgeră în Rand, dar nu spuse nimic, iar Tumad se grăbi să plece cu mersul lui legănat. Bashere îşi împreună mâinile peste piept, picior peste picior – întruchiparea unui om relaxat. Ochii negri, oblici, care priveau ţintă în direcţia în care dispăruse Tumad, păreau ochii cuiva pregătit să ucidă.

Andoranii începură să se foiască din nou, când jumătate de pas în spate, când jumătate de pas înainte. Respirau greu, de parcă tocmai ar fi alergat câteva mile.

— Puteţi pleca, li se adresă Rand.

— Eu, unul, voi fi lângă Domnia Voastră, începu Lir în timp ce Naean spuse ascuţit:

— Nu voi pleca din faţa...

— Plecaţi! le tăie vorba Rand.

Voiau să-i arate că nu se tem, deşi erau gata să leşine; voiau să fugă aruncând şi ultima fărâmă de demnitate, pe care încă nu o puseseră la picioarele lui Rand. Era o alegere simplă. El era Dragonul Renăscut, iar, dacă voiau să se linguşească pe lângă el, însemna să-i dea ascultare, dar în acest caz însemna să facă ceea ce-şi doreau cu adevărat. Urmă o avalanşă de plecăciuni pompoase şi reverenţe adânci, murmure grăbite de „Cu voia Domniei Voastre“ şi „Din porunca Excelenţei Voastre“ şi apoi plecară... nu chiar îngrămădindu-se, dar mergând cât de repede puteau fără a da impresia că se grăbesc. În direcţia opusă celei în care plecase Tumad; fără îndoială, nu doreau să rişte să dea nas în nas cu Mazrim Taim.

Aşteptarea dura parcă mai mult în căldura sufocantă – lua ceva vreme să conduci un om prin labirintul de coridoare care pornea de la porţile palatului –, dar odată andoranii plecaţi, nimeni nu se mişcă. Bashere îşi ţinea privirea fixată în locul de unde urma să apară Taim. Fecioarele cercetau totul, ca de obicei, şi păreau gata în orice clipă să îşi pună vălul. Dacă nu le-ar fi trădat ochii ai fi zis că erau nişte statui.

Într-un final, în curte se auzi zgomot de cizme. Rand aproape că se deschise către saidin, apoi se opri. Bărbatul şi-ar fi dat seama dacă ţinea saidinul în el în clipa în care intra în curte şi nu-şi permitea să lase impresia că i-ar fi frică.

Tumad apăru primul în lumina soarelui, apoi un bărbat brunet, mai înalt decât majoritatea, a cărui faţă negricioasă şi ochi oblici, nas acvilin şi pomeţi înalţi îl trădau a fi din Saldaea, deşi era proaspăt bărbierit şi îmbrăcat ca un negustor scăpătat. Haina închisă la culoare, dintr-o lână fină, tivită cu catifea neagră, fusese purtată prea mult şi manşetele erau ponosite, pantalonii prea largi la genunchi, iar pe ghetele crăpate se aşternuse praful. Cu toate astea, păşea mândru, de parcă nu ar fi avut lângă el patru dintre oamenii lui Bashere, cu săbiile lor ascuţite, uşor curbate, la doar câteva degete de coaste. Părea să nu-l atingă căldura. Ochii fecioarelor îl urmăreau cu atenţie.

Rand îl studie pe Taim în timp ce acesta traversa curtea escortat. Era cu cel puţin cincisprezece ani mai în vârstă decât el; avea treizeci şi cinci sau poate un pic mai mult. Se ştiau puţine lucruri despre bărbaţii care puteau conduce şi încă şi mai puţine erau scrise – era un subiect ocolit de cei mai mulţi oameni decenţi dar Rand învăţase ce putuse. Puţini oameni cercetau subiectul şi asta era una dintre problemele lui Rand. De la Frângerea Lumii, cei mai mulţi bărbaţi care puteau conduce se născuseră cu această abilitate, iar aceasta se manifesta când deveneau maturi. Unii reuşeau să-şi stăpânească nebunia ani buni, înainte ca aes sedai să-i găsească şi să-i domolească; alţii erau deja complet nebuni, după doar câţiva ani. Iar în faţa sa era un bărbat care reuşea să-şi păstreze minţile de zece sau cincisprezece ani. Doar atât, şi tot era ceva.

La un semn făcut de Tumad, se opriră la câţiva paşi de ei, dar înainte să poată deschide gura, Lews Therin începu frenetic: „Sammael şi Demandred mă urau, indiferent cât îi cinsteam. Cu cât le aduceam mai multe onoruri, cu atât mă urau mai tare, până când şi-au vândut sufletele şi au trecut de partea cealaltă. Mai ales Demandred. Ar fi trebuit să-l omor! Ar fi trebuit să-i omor pe toţi! Să pârjolesc pământul şi să-i ucid pe toţi! Să pârjolesc pământul!“

Cu chipul împietrit, Rand se lupta cu propria minte. „Eu sunt Rand al’Thor. Rand al’Thor! Nu l-am cunoscut niciodată pe Sammael sau pe Demandred sau pe oricare altul dintre ei! Arză-m-ar Lumina! Sunt Rand al’Thor!“ Ca un ecou slab, încă un gând veni de departe „Arză-m-ar Lumina.“ Părea o rugă. Apoi Lews Therin dispăru, alungat în tenebre.

Bashere profită de tăcere:

— Spui că eşti Mazrim Taim? Părea că se îndoieşte, iar Rand îl privi mirat. Era sau nu Taim? Doar un nebun ar fi pretins că se numea aşa, dacă nu era chiar el.

Gura prizonierului se strâmbă într-un soi de început de zâmbet, răspunzând în batjocură:

— M-am bărbierit, Bashere. E cald atât de departe la miazăzi, nu ai băgat de seamă? Mai cald decât ar trebui, chiar şi aici. Vrei dovezi? Să conduc pentru tine?

Ochii săi negri străluciră privind către Rand şi înapoi către Bashere, a cărui faţă se întuneca de la o clipă la alta.

— Poate că nu chiar acum, continuă Taim. Te ţin minte. Aproape că pierduseşi în lupta de la Irinjavar, până când au apărut viziunile acelea pe cer. Dar toată lumea ştie asta. E ceva ce nu ştii decât tu şi Mazrim Taim? Concentrat pe Bashere, nici nu observa gărzile care-şi ţineau săbiile lângă coastele sale.

— Am auzit că ai ascuns adevărul despre Musar şi Hachari şi soţiile lor; batjocura din glas îi dispăruse, acum doar povestea. Nu ar fi trebuit să încerce să mă ucidă sub pavăza soliei de pace. Sper că le-ai găsit locuri bune ca servitori? Tot ce vor acum e să asculte şi să servească; nu vor fi fericiţi altfel. Aş fi putut să-i ucid. Toţi patru scoseseră pumnalele.

— Taim, mârâi Bashere, ducând mâna la sabie, tu...!

Rand păşi în faţa sa, oprindu-i mâna ce scosese deja jumătate de sabie din teacă. Săbiile gărzilor, dar şi cea a lui Tumad îl atingeau acum pe Taim, probabil împungând în carne, după cum erau împinse în haină, dar acesta nici nu clipi.

— Ai venit să mă vezi pe mine, întrebă Rand, sau să îl tachinezi pe Bashere? Dacă mai faci asta, îl las să te ucidă. Amnistia mea acordă iertare pentru crimele săvârşite, dar nu-ţi îngădui să te împăunezi cu ele.

Taim îl studie pe Rand înainte de a vorbi. În ciuda căldurii, insul abia transpira.

— Să te văd pe tine. Tu eşti cel din viziunile de pe cer. Se spune că te-ai luptat chiar cu Cel Întunecat.

— Nu cu Cel Întunecat, spuse Rand. Putea simţi tensiunea din braţul lui Bashere, deşi acesta nu încerca să se lupte cu el. Dacă îl lăsa, sabia ar fi ţâşnit străpungând într-o clipă inima lui Taim. Asta dacă nu folosea Puterea. El sau Taim. Trebuia să evite aşa ceva, dacă se putea. Continuă să-şi încleşteze mâna pe încheietura lui Bashere.

— Îşi spunea Ba’alzamon, dar cred că era Ishamael. L-am ucis mai târziu, în Stânca din Tear.

— Am auzit că ai ucis câţiva Rătăciţi. Să te numesc Seniorul meu Dragon? I-am auzit pe ăştia folosind acest titlu. Ai de gând să ucizi toţi Rătăciţii?

— Ştii şi alt fel de a trata cu ei? întrebă Rand. Ori mor ei, ori se sfârşeşte întreaga lume. Asta dacă nu crezi că pot fi convinşi cu frumosul să abandoneze Umbra, aşa cum au abandonat Lumina.

Devenea ridicol. Purta o conversaţie cu un om împuns de cinci săbii, strângând de mână pe un altul care voia să-l străpungă. Cel puţin oamenii lui Bashere erau suficient de disciplinaţi să nu facă nimic fără ordinul generalului. Cel puţin Bashere îşi ţinea gura închisă. Admirând sângele-rece al lui Taim, Rand continuă cât de repede putea fără să lase impresia că se grăbeşte.

— Indiferent ce crime ai săvârşit, Taim, ele pălesc în faţa celor făptuite de Rătăciţi. Ai torturat vreodată un întreg oraş, ai făcut mii de oameni să te ajute să-i frângi, să te ajute să-i zdrobeşti pe cei dragi lor? Semirhage a făcut asta, doar fiindcă putea, doar ca să arate că poate, pentru plăcerea ei. Ai omorât copii? Graendal a făcut asta. Spunea că e din bunătate, ca micuţii să nu sufere când le lua părinţii în sclavie.

Spera că şi ceilalţi saldaeani ascultau măcar pe jumătate din cât de atent era Taim; omul se aplecase uşor în faţă. Spera să nu-l întrebe nimeni de unde aflase toate acele lucruri.

— Ai hrănit trolocii cu oameni? Toţi Rătăciţii făceau asta – prizonierii care nu cedau erau daţi trolocilor, dacă nu erau ucişi pe loc –, iar Demandred a capturat două oraşe doar fiindcă i s-a părut că oamenii de acolo îl dispreţuiseră, înainte ca el să fi trecut de partea Umbrei, şi toţi bărbaţii, femeile şi copiii au sfârşit în burţile trolocilor. Pe pământurile controlate de ea, Mesaana a întemeiat şcoli unde copii şi tinerii învăţau despre gloria Celui Întunecat şi erau puşi să-şi ucidă prietenii care nu învăţau suficient de bine sau de repede. Aş putea continua. Aş putea să iau toată lista de treisprezece şi să vorbesc despre toţi, iar la fiecare să numesc o sută de crime. Indiferent ce ai făcut tu, nu se compară cu faptele săvârşite de ei. Iar acum ai venit să îmi accepţi iertarea, să păşeşti în Lumină şi să mi te închini, să te lupţi cu Cel Întunecat mai înverşunat decât te-ai bătut vreodată. Rătăciţii se clatină; o să-i vânez şi o să-i şterg de pe faţa pământului. Şi tu o să mă ajuţi. Pentru asta îţi câştigi iertarea. Îţi grăiesc adevărul, de o sută de ori îţi vei câştiga iertarea înainte ca Ultima Bătălie să se fi sfârşit.

În final, simţi cum braţul lui Bashere se destinde, iar sabia alunecă în teacă. Rand abia se stăpâni să nu răsufle uşurat.

— Nu sunt motive să-l păziţi atât de strâns acum. Puneţi-vă săbiile deoparte.

Încet, Tumad şi ceilalţi începură să-şi bage săbiile în teci. Încet, dar o făceau. Apoi Taim vorbi:

— Să mă închin? Eu mă gândisem mai mult la un pact între noi.

Saldaeanii se încordară; Bashere era în continuare în spatele lui, dar Rand simţea cum devine ţeapăn. Fecioarele nu se clintiră, mai puţin Jalani, a cărei mână tresări către văl. Taim îşi înclină capul, fără să bage de seamă:

— Eu aş fi partenerul mai neînsemnat, desigur, dar am avut mulţi ani să studiez Puterea. Te pot învăţa multe.

Furia începu să crească în Rand, până văzu negru în faţa ochilor. Vorbise de lucruri pe care nu ar fi avut de unde să le ştie, probabil dând naştere la o duzină de zvonuri despre el şi Rătăciţi, doar ca să facă să pară crimele acelui om mai puţin cumplite, şi el avea îndrăzneala să vorbească despre un pact? Lews Therin începu să aiureze în mintea sa: „Ucide-l! Ucide-l acum! Ucide-l!“ De data asta nu se obosi să-l reducă la tăcere.

— Niciun pact! şuieră. Eu sunt Dragonul Renăscut, Taim! Eu! Dacă ştii lucruri pe care le pot folosi, am să o fac, dar tu o să mergi unde zic eu, o să faci cum zic eu, când zic eu!

Taim se lăsă imediat în genunchi:

— Mă închin Dragonului Renăscut. Voi asculta şi voi sluji.

Colţurile gurii desenară iarăşi acel rictus, de parcă ar fi zâmbit. Tumad făcu ochii mari.

— Aşa de repede? murmură Rand. Furia nu îi trecuse, clocotea în el. Dacă îşi pierdea controlul, nu ştia ce ar fi putut face. Lews Therin bombănea în continuare în mintea sa: „Ucide-l! Trebuie să-l ucizi!“ Rand îl îndepărtă, până nu se mai auzi decât un murmur. Poate că nu ar fi trebuit să fie surprins. Se întâmplau lucruri ciudate în jurul ta’veren, mai ales al unuia atât de puternic ca el. Că un om se putea răzgândi, deşi până atunci fusese neclintit ca o stâncă, nu trebuia să-l uimească. Dar încă era furios şi suspicios.

— Te-ai numit singur Dragonul Renăscut, ai purtat bătălii în toată Saldaea şi ai fost prins doar fiindcă îţi pierduseşi cunoştinţa, şi acum renunţi atât de repede? De ce?

— Ce alegere am? spuse Taim ridicând din umeri. Să umblu prin lume singur, fără prieteni, fugărit, în timp ce tu te înalţi pe culmile gloriei? Asta presupunând că Bashere sau femeile tale Aiel nu mă omoară înainte să reuşesc să plec din oraş. Şi chiar dacă ei nu o fac, aes sedai o să mă încolţească până la urmă; mă îndoiesc că Turnul are de gând să uite de Mazrim Taim. Sau aş putea să te urmez, şi o parte a gloriei să fie şi a mea.

Pentru prima dată se uită înjur, la gărzi, la fecioare şi clătină din cap de parcă nu-i venea să creadă.

— Aş fi putut fi cel ales. De unde să ştiu? Pot să conduc; sunt puternic. De unde să ştiu că nu sunt Dragonul Renăscut? Tot ce aveam de făcut era să împlinesc una dintre profeţii.

— Ca de pildă să te naşti pe Muntele Dragonului? spuse Rand rece. Asta era prima profeţie de îndeplinit.

Taim avu iar o grimasă. Nu era un surâs adevărat, ochii nu îi zâmbeau.

— Învingătorii scriu istoria. Dacă aş fi cucerit Stânca din Tear, istoria ar fi arătat că m-am născut pe Muntele Dragonului, dintr-o femeie neatinsă de un bărbat, iar cerurile s-au deschis să-mi anunţe venirea. Genul de lucruri care se spun acum despre tine. Dar tu ai cucerit Stânca cu Aielii şi lumea te aclamă ca Dragonul Renăscut. Am suficientă minte să nu mă pun împotriva ta; tu eşti cel ales. Şi, fiindcă nu voi avea pâinea întreagă, mă voi mulţumi cu ce firimituri cad de la tine.

— Poate că vei cunoaşte gloria, Taim, sau poate nu. Dacă asta te frământă, adu-ţi aminte ce s-a întâmplat cu ceilalţi care au făcut ce ai făcut tu. Logain, prins şi domolit; zvonurile spun că a murit în Turn. Un ins fără nume, decapitat de taireni în Haddon Mirk. Altul ars de murandieni. Ars de viu, Taim. Şi asta i-au făcut şi cei din Illian lui Gorin Rogad acum patru ani.

— Nu e o soartă pe care mi-aş dori-o, spuse plat Taim.

— Atunci uită de glorii şi aminteşte-ţi de Ultima Bătălie. Tot ce fac eu este pentru Tarmon Gai’don. Tot ce îţi voi spune să faci va fi tot pentru asta. Asta vei ţinti şi tu!

— Desigur, spuse Taim desfăcându-şi braţele. Tu eşti Dragonul Renăscut. Nu mă îndoiesc de asta, o recunosc public. Mergem către Tarmon Gai’don. Iar profeţiile spun că vei câştiga. Iar istoricii vor spune că Mazrim Taim a stat la dreapta ta.

— Poate, spuse Rand scurt. Trăise prea multe profeţii ca să creadă că fiecare înseamnă exact ceea ce spune. Sau chiar că aduc o garanţie. Părerea lui era că profeţiile nu fac decât să pregătească o cale potrivită, dar asta nu însemna că se vor împlini, ci doar că ar fi putut să se împlinească. Unele dintre Profeţiile Dragonului sugerau că el trebuie să moară ca să existe o şansă de victorie. Gândul la asta nu-l ajuta prea mult să se calmeze.

— Facă Lumina să nu vină prea curând. Acum. Ce cunoştinţe ai care mi-ar fi de folos? Îi poţi învăţa pe bărbaţi să conducă? Poţi să testezi un om, să vezi dacă poate fi învăţat?

Spre deosebire de femei, un bărbat nu simţea dacă altul avea abilitatea de a conduce. Erau multe lucruri diferite în mânuirea Puterii de către bărbaţi şi femei, la fel cum erau în general între bărbaţi şi femei; câteodată diferea doar o nuanţă cât un fir de păr, altădată era o distanţă de la cer la pământ.

— Amnistia ta? Adică au venit într-adevăr nişte prostănaci să înveţe să fie ca tine şi ca mine?

Bashere doar îl privi sfidător la Taim, cu braţele încrucişate şi cizmele depărtate, însă Tumad şi gărzile începură să se foiască nervos. Fecioarele nu. Rand nu ştia ce credeau ele despre zecile de bărbaţi care răspunseseră chemării sale; nu se trădau niciodată. Puţini saldaeani îşi puteau ascunde neliniştea, avându-l proaspăt în memorie pe Taim ca fals Dragon.

— Răspunde-mi, Taim. Dacă poţi să faci asta, zi. Dacă nu...

Vorbea furia din el. Nu putea să-l îndepărteze, nu dacă fiecare zi va însemna să se chinuie cu el. Taim părea să creadă exact pe dos.

— Pot să fac şi una, şi alta, spuse repede. Am găsit cinci de-a lungul anilor – nu că aş fi căutat în mod special –, dar unul singur a avut curajul să meargă mai departe de testare. A înnebunit după doi ani, spuse ezitând. A trebuit să îl ucid înainte să mă omoare.

Doi ani.

— Tu ai reuşit mult mai mult timp. Cum?

— Eşti îngrijorat, întrebă Taim încet, apoi ridică din umeri. Nu pot să te ajut. Nu ştiu cum, pur şi simplu am reuşit. Sunt la fel de sănătos ca... ochii îi fulgerară către Bashere, ignorându-i privirea rece... ca Seniorul Bashere.

Dar Rand se întrebă dintr-odată dacă era adevărat. Jumătate dintre fecioare erau întoarse cu spatele, să supravegheze restul curţii; nu se concentrau doar pe o singură posibilă ţintă, ignorându-le pe celelalte. Iar posibila ţintă era Taim şi cealaltă jumătate a fecioarelor îl priveau fix, gata să prindă orice semn de primejdie. Orice om ar fi trebuit să fie atent la ele, la ochii ce purtau moartea, la mâinile lor. Rand era atent, chiar dacă pe el voiau să-l protejeze. Iar Tumad şi gărzile aveau mâinile pe săbii, gata să le scoată din teacă. Dacă oamenii lui Bashere şi fecioarele ar fi vrut să-l ucidă pe Taim, i-ar fi fost foarte greu să plece viu de acolo fără ajutorul lui Rand, indiferent cum ar fi condus. Şi cu toate astea Taim nu le dădea atenţie nici cât coloanelor sau pietrelor de sub cizme. Bravură, reală sau nu, sau altceva? Un fel de nebunie? După o clipă de tăcere, Taim vorbi din nou:

— Încă nu ai încredere în mine. Şi nici nu ai motive. Încă. Dar cu timpul vei avea. Ca simbol al încrederii viitoare, ţi-am adus un cadou, spuse scoţând de sub haina uzată o legătură de zdrenţe, nu mai mare decât pumnii alăturaţi ai unui bărbat.

Rand o luă, încruntându-se, şi simţi că i se taie respiraţia pipăind forma dură dinăuntru. Dădu în grabă la o parte cârpele colorate, scoţând un disc cât palma, un disc ca acela de pe stindardul purpuriu de pe palat, jumătate alb, jumătate negru, străvechiul simbol aes sedai, de dinainte de Frângerea Lumii. Îşi trecu degetele peste picăturile încrustate.

Doar şapte fuseseră făcute, şapte cuendillar. Peceţi ale temniţei Celui Întunecat. Mai avea încă două, ascunse cu grijă. Protejate cu mare atenţie. Nimic nu putea distruge un cuendillar, nici măcar Puterea Supremă – buza unei cupe făcute din inimă de piatră putea zgâria oţelul sau diamantul –, dar trei erau deja sparte. Le văzuse: ţăndări. Şi o văzuse pe Moiraine desprinzând o aşchie din marginea uneia dintre ele. Peceţile slăbeau, Lumina ştia de ce sau cum. Discul din mâna sa avea luciul dur al unui cuendillar, ca un amestec de cel mai fin porţelan şi oţel şlefuit, dar era sigur că s-ar fi rupt dacă l-ar fi lăsat să cadă.

Trei rupte. Trei le avea el. Unde era a şaptea? Doar patru peceţi stăteau între omenire şi Cel Întunecat. Patru, dacă ultima era întreagă. Doar patru mai stăteau între omenire şi Ultima Bătălie. Cât mai puteau ţine, aşa slăbite cum erau?

Vocea lui Lews Therin lovi ca un tunet: „Sparge-l sparge-le pe toate trebuie sparte trebuie trebuie trebuie sparte toate sparge şi loveşte trebuie să loveşti repede trebuie să loveşti acum sparge-l sparge-l...“

Rand tremura de efort încercând să alunge vocea, să alunge ceaţa care se lipea de el ca o pânză de păianjen. Îl dureau muşchii de parcă s-ar fi luptat cu un om în carne şi oase, cu un gigant. Încetul cu încetul reuşi să vâre negura care era Lews Therin în cele mai adânci firide, în cele mai întunecate umbre ale minţii sale.

Brusc auzi vorbele pe care le murmura răguşit: „Trebuie spart acum trebuie sparte toate sparge-l sparge-l“. Îşi dădu seama că ţinea pecetea deasupra capului, gata să o sfărâme de caldarâm. Singurul lucru care îl oprea era Bashere, înălţat pe vârfuri, să-i prindă mâinile.

— Nu ştiu ce e asta, spuse Bashere încet, dar cred că ar trebui să aştepţi un pic până te decizi ce faci cu ea, hm?

Tumad şi ceilalţi nu se mai uitau la Taim; se holbau la Rand. Chiar şi fecioarele îşi mutaseră ochii la el, îngrijorate. Sulin făcuse jumătate de pas către bărbaţi, iar mâna lui Jalani era întinsă către Rand, parcă inconştient.

— Nu, înghiţi greu Rand; îl durea gâtul. Nu cred că ar trebui s-o fac.

Bashere se dădu încet înapoi, iar Rand îşi coborî mâinile la fel de lent. Dacă Rand crezuse până atunci că Taim nu putea fi surprins, acum avea dovada contrarie. Bărbatul părea şocat.

— Ştii ce este asta, Taim? întrebă Rand. Da, sigur că ştii, altfel nu mi-ai fi adus-o. Unde ai găsit-o? Mai ai alta? Ştii unde se mai află alta?

— Nu, spuse Taim cu o voce nesigură. Nu cu teamă, ci mai degrabă ca un om care simţise cum i se sfărâmă o stâncă sub picioare şi, cumva, a reuşit să ajungă iar pe pământ solid.

— E singura pe care o... Am auzit o grămadă de zvonuri de când am scăpat de aes sedai. Monştri care apar din văzduh. Bestii ciudate. Oameni vorbind cu animale şi animalele vorbind cu ei. Aes sedai înnebunind ca noi. Sate întregi pierzându-şi minţile, oamenii ucigându-se între ei. Unele ar putea fi adevărate. Jumătate din ce ştiu că e adevărat nu e mai puţin nebunesc. Am auzit că unele peceţi au fost rupte. Un ciocan ar putea s-o spargă pe asta.

Bashere se încruntă, uitându-se la pecetea din mâinile lui Rand, apoi îngheţă. Înţelesese.

— Unde ai găsit-o? repetă Rand. Dacă ar putea s-o găsească şi pe ultima... Apoi ce? Lews Therin se agita, dar refuza să îl asculte.

— În ultimul loc din lume unde te-ai fi aşteptat, replică Taim, care e, presupun, primul loc de căutare pentru alţii. O mică fermă părăginită din Saldaea. M-am oprit să beau apă; fermierul mi-a dat-o. Era bătrân, fără copii sau nepoţi cărora să le-o lase moştenire, şi credea că sunt Dragonul Renăscut. Pretindea că familia lui o păzea de două mii de ani. Spunea că fuseseră regi şi regine în timpul Războaielor Troloce şi nobili în timpul lui Artur Aripă-de-Şoim. Poate că povestea lui a fost adevărată. La fel de bine puteam să o fi găsit într-un bordei la doar câteva zile de mers de hotarul Manei Pustiitoare.

Rand dădu din cap, apoi adună cârpele. Era obişnuit să se întâmple lucruri puţin probabile în jurul său; dar uneori se întâmplau şi în alte locuri. Înveli pecetea în grabă, întinzând-o lui Bashere.

— Păstreaz-o cu grijă.

„Sparge-o.“ Strigă cu putere vocea.

— Nu trebuie să i se întâmple nimic.

Bashere luă pios legătura cu ambele mâini. Rand nu era sigur dacă plecăciunea era pentru el sau pentru pecete.

— Zece ceasuri sau zece ani, va fi în siguranţă până când îţi va trebui. Rand îl studie pentru o clipă.

— Toată lumea aşteaptă să-mi pierd minţile, toată lumea se teme de asta, dar tu nu. Cred că adineauri ai crezut că am înnebunit, dar nici atunci nu ţi-a fost frică de mine.

Bashere ridică din umeri, rânjind pe sub mustaţa căruntă:

— Prima dată când am dormit în şa, Muad Cheade era general comandant. Omul era nebun ca un iepure sălbatic primăvara, îşi căuta servitorul de otravă de două ori pe zi şi bea numai oţet şi apă, pentru că, pretindea el, neutraliza otrava pe care servitorul i-o dădea în fiecare zi, dar mânca tot ce îi gătea omul, cât l-am cunoscut eu. Odată a pus să se taie un crâng de stejari pentru că se uitau la el. Apoi a insistat să fie înmormântaţi cum se cuvine; el a ţinut cuvântarea. Ai idee cât durează să sapi morminte pentru treizeci şi trei de stejari?

— De ce nu a făcut nimeni nimic? Familia lui?

— Celor care nu erau şi mai nebuni decât el le era frică şi să-l privească urât. Tatăl Tenobiei nu ar fi lăsat pe nimeni să se atingă de el, în orice caz. Poate că era nebun de legat, dar întrecea orice general pe care l-am văzut vreodată. Nu a pierdut niciodată o bătălie. Nici măcar nu a fost aproape să piardă.

Rand râse.

— Deci, mă urmezi fiindcă ai impresia că-l pot înfrânge pe Cel Întunecat?

— Te urmez pentru că eşti ceea ce eşti, spuse Bashere încet. Lumea întreagă trebuie să te urmeze, altfel cei care vor supravieţui îşi vor dori să fi murit.

Încet, Rand dădu din cap. Profeţiile spuneau că el va destrăma naţiunile, apoi le va reuni. Nu că ar fi vrut să facă ce spuneau ele, dar Profeţiile erau singurul său ghid despre cum să poarte Ultima Bătălie, despre cum să o câştige. Chiar şi fără ele, unirea naţiunilor era necesară. În Ultima Bătălie nu vor fi doar el şi Cel Întunecat. Nu putea crede asta; dacă înnebunise, nu era încă atât de nebun să creadă că e mai mult decât un om. Va fi şi omenirea contra trolocilor şi myrddraalilor şi a tuturor lighioanelor vărsate de Mana Pustiitoare, şi a iscoadelor Celui Întunecat, care îşi vor iţi capetele din ascunzători. Vor mai fi şi alte pericole pe drumul spre Tarmon Gai’don, iar dacă lumea nu va fi unită... „Fă ceea ce trebuie să faci.“ Nu era sigur dacă era gândul său ori al lui Lews Therin, dar era adevărul, din câte îşi putea da seama.

Mergând repede către cea mai apropiată colonadă, îi spuse lui Bashere peste umăr:

— Îl duc pe Taim la fermă. Vrei să vii şi tu?

— La fermă? întrebă Taim.

— Mulţumesc, nu, spuse sec Bashere clătinând din cap. Nu lăsa să i se vadă neliniştea, dar Rand şi Taim împreună erau probabil mai mult decât de-ajuns; în mod cert evita ferma. Oamenii mei se înmoaie patrulând străzile pentru tine. Am de gând să-i pun pe unii cum se cuvine în şa, pentru câteva ceasuri. Trebuia să-i treci în revistă după-amiază. Te-ai răzgândit?

— Ce fermă? întrebă Taim.

— Nu, rămâne aşa, oftă Rand, simţindu-se brusc obosit. Voi fi acolo dacă voi putea.

Planul era prea important să fie schimbat, deşi doar Mat şi Bashere ştiau; nu putea lăsa pe nimeni să presupună că era mai mult decât o chestiune de rutină, o ceremonie fără rost pentru un om care devenea tot mai orgolios, Dragonul Renăscut ducându-se să se scalde în uralele soldaţilor săi. Mai avea de făcut o vizită în ziua aceea, una despre care toată lumea credea că vrea să o ţină secretă. Poate că o să fie secretă, pentru unii, dar nu se îndoia că toţi cei care voiau să afle vor afla.

Îşi luă sabia de lângă o coloană subţire de care se sprijinea, legând-o cu cureaua peste haina descheiată. Cureaua era din piele de mistreţ, fără ornamente, la fel ca şi teaca şi mânerul lung. Catarama de oţel era ornată cu gravura unui dragon aurit. Ar trebui să scape de ea şi să găsească ceva simplu. Nu reuşea însă să facă asta. Fusese un dar al Aviendhei. De aceea ar fi trebuit să scape de ea. Era un cerc vicios.

Mai era ceva ce îl aştepta acolo, o suliţă de două picioare, cu un ciucure verde cu alb sub vârful ascuţit. O cântări în mână întorcându-se către curtea palatului. Una dintre fecioare o sculptase cu dragoni. Deja unii o numeau Sceptrul Dragonului, mai ales Elenia şi grupul ei. Rand o păstra cu el să-i aducă aminte că are mai mulţi duşmani decât putea vedea.

— Despre ce fermă vorbeşti? întrebă Taim cu voce aspră. Unde vrei să mă duci?

Rand îl studie pe bărbat pentru o clipă. Nu îl plăcea pe Taim. Ceva din felul de a fi al acestui om îl împiedica. Sau poate ceva din el însuşi. Atât de mult timp fusese singurul bărbat despre care se crezuse că poate conduce, fără să se uite înspăimântat în jur după aes sedai! Părea că trecuse atât de mult timp şi, măcar acum, aes sedai nu vor încerca să-l domolească, nu acum când ştiau cine este. Putea fi atât de simplu? Era ros de gelozie că nu mai era unic? Nu credea asta. Da, lăsând toate la o parte, va primi cu braţele deschise, în pace, orice bărbat care putea conduce. În cele din urmă, el nu va mai fi o ciudăţenie. Nu, nu va merge atât de departe, nu înainte de Tarmon Gai’don. Era unic; era Dragonul Renăscut. Indiferent de motive, nu îl plăcea pe bărbat.

„Ucide-l“, zbieră Lews Therin. „Ucide-i pe toţi!“ Rand alungă vocea. Nu trebuia să îl placă, trebuia să îl poată folosi. Şi să aibă încredere în el. Asta era partea cea mai grea.

— Te duc acolo unde mă vei sluji, spuse rece. Taim nu clipi şi nu se încruntă; privea şi aştepta, cu colţurile gurii vrând parcă să deseneze un zâmbet.

CAPITOLUL 3 • Ochii unei femei

Calmându-şi iritarea şi murmurele lui Lews Therin, Rand căută saidinul, aruncându-se în mijlocul Hăului, luptând să supravieţuiască şi să-l controleze; îi era de-acum atât de familiar! Conducând, simţi cum mana otrăvitoare se scurge în el; cu tot golul din jur, simţea cum îi picură în oase şi poate în suflet. Nu putea descrie exact ce făcea, o îndoitură în Ţesătură, o gaură prin ea. Învăţase singur cum să facă asta, iar profesorul său nu se pricepuse să explice ce stătea în spatele lucrurilor pe care le învăţa. O linie strălucitoare, verticală apăru în aer, lărgindu-se repede într-o deschizătură de mărimea unei uşi mari. Imaginea care se zărea prin ea, un luminiş însorit înconjurat de copaci încovoiaţi de secetă, se roti la început, până rămase nemişcată.

Enaila şi alte două fecioare îşi ridicară vălurile, sărind prin deschizătură încă înainte de a se fi oprit cu totul; jumătate de duzină de femei le urmară, unele cu arcurile de os pregătite. Rand nu se aştepta ca dincolo să fie ceva care să-i ameninţe. Pusese celălalt capăt – dacă era vreun alt capăt; nu înţelegea, dar i se părea că e doar unul – în luminiş, deoarece o poartă care se deschide putea fi periculoasă, dar să le explici fecioarelor sau oricărui alt Aiel că nu era nevoie să fie gata de luptă, era ca şi cum i-ai fi spus unui peşte că nu e nevoie să înoate.

— E o poartă, îi spuse lui Taim. O să-ţi arăt cum să faci una dacă nu ai apucat să vezi.

Bărbatul se uita cu ochi mari la el. Dacă ar fi privit cu atenţie, ar fi văzut ţesătura de saidin făcută de Rand; oricare bărbat în stare să conducă putea face asta.

Taim îl urmă prin deschizătură, în luminiş, urmat de Sulin şi de restul fecioarelor. Unele aruncară o privire dispreţuitoare sabiei de la şoldul lui Rand, vorbindu-şi repede şi tăcut prin semne ale mâinii. Dezgustate, fără îndoială. Enaila şi restul avangardei se şi răspândiseră precaute printre copacii aplecaţi; hainele, pantalonii şi cadinsorul le făceau să pară nişte umbre, fie că îşi adăugaseră şi verde, fie că nu. Cu Puterea în el, Rand putea vedea fiecare ac uscat de pin, din fiecare copac; cele mai multe erau moarte. Putea mirosi seva amară a frunzelor uscate ca o piele. Aerul însuşi mirosea a fierbinţeală, uscat şi plin de praf. Nu era nicio primejdie pentru el acolo.

— Aşteaptă, Rand al’Thor, veni grăbită vocea unei femei de cealaltă parte a porţii.

Vocea Aviendhei.

Rand eliberă în aceeaşi clipă împletitura de saidin, iar poarta dispăru fulgerător, la fel cum apăruse. Erau primejdii şi primejdii. Taim îl privi curios. Câteva dintre fecioare, cu sau fără văl, îl gratulară cu priviri lungi, dezaprobatoare. Degetele fulgerau în vorbirea mută a fecioarelor. Aveau totuşi înţelepciunea de a tăcea; Rand fusese destul de clar.

Ignorându-le şi curiozitatea, şi dezaprobarea, Rand o porni printre copaci, cu Taim lângă el, călcând pe frunzele şi crenguţele uscate care trosneau sub paşii lor. Fecioarele, într-un cerc larg în jurul lui, nu făceau niciun zgomot cu încălţările lor moi, legate până la genunchi. Prudenţa le spulberase repede micul moment de dojană. Unele îl mai însoţiseră pe Rand acolo, întotdeauna fără niciun incident, dar nimic nu ar fi putut să le convingă că pădurea aceea nu era un loc bun pentru o ambuscadă. Înainte de venirea lui Rand, de trei mii de ani, viaţa în Pustiu însemnase un neîntrerupt şir de raiduri, încleştări, gâlcevi şi războaie.

Erau cu siguranţă lucruri pe care le putea învăţa de la Taim – deşi nu atât de multe pe cât credea el –, dar avea şi el ce să-l înveţe şi era timpul să înceapă.

— Mai devreme sau mai târziu te vei confrunta cu Rătăciţii, dacă mă slujeşti pe mine. Poate înainte de Ultima Bătălie. Probabil înainte. Nu pari surprins.

— Am auzit zvonuri. Trebuiau să evadeze până la urmă.

Deci, deja începea să se afle. Rand nu îşi putu înăbuşi un rânjet. Femeile aes sedai nu vor fi mulţumite. Toate ca toate, dar era plăcut să le scoată ochii cu asta.

— Te poţi aştepta la orice, oricând. Troloci, myrddraali, draghkari, vineţii, gholami...

Ezită, punându-şi palma arsă cu semnul bâtlanului pe mânerul sabiei. Nu avea nicio idee ce era un gholam. Lews Therin nu se făcu simţit, dar ştia ce însemna acel nume. Fragmente de memorie treceau câteodată prin bariera subţire care îl despărţea de voce, devenind parte a memoriei lui Rand, de obicei fără nimic care să explice amintirile. Se întâmpla din ce în ce mai des în ultima vreme. Şi nu putea lupta cu acele fragmente, aşa cum lupta cu vocea. Ezitarea lui dură doar o clipă.

— Nu doar la miazănoapte, lângă Mana Pustiitoare. Aici, oriunde. Folosesc Căile de Taină.

Asta era încă o problemă pe care trebuia să o rezolve. Cum însă? Făcute cu saidin, Căile erau întunecate acum, la fel de pătate de mană ca şi saidinul. Creaturile Celui Întunecat nu puteau ocoli toate primejdiile Căilor, unde oamenii erau ucişi sau aveau o soartă şi mai rea, dar reuşeau cumva să le folosească şi, chiar dacă nu erau la fel de rapide ca porţile şi Călătoria, puteau străbate sute de mile într-o singură zi. O problemă pentru mai târziu. Avea prea multe probleme lăsate pentru mai târziu. Lovi iritat un tufiş cu Sceptrul Dragonului şi bucăţi mari de frunze maronii îi căzură la picioare.

— Dacă ai auzit vreodată vreo legendă despre vreo creatură, pregăteşte-te să te întâlneşti cu ea. Chiar şi dulăi-strigoi, şi să fim bucuroşi că Cel Întunecat nu e liber să vină în spatele lor. Sunt destul de răi, în orice caz. Pe unii îi poţi ucide, cum spun legendele, dar alţii nu mor decât de focul rău, din câte ştiu. Ştii să faci focul rău? Dacă nu ştii, nu o să te învăţ. Dacă ştii, nu-l folosi decât pe creaturile Umbrei şi nu învăţa pe nimeni. Unele dintre lucrurile pe care le-ai auzit în zvonuri vin din... nu ştiu cum să le numesc, poate doar „băşici ale răului“. Gândeşte-te la ele ca la băşicile care se ridică într-un smârc, numai că ele se ridică din Cel Întunecat pe măsură ce peceţile slăbesc şi, în loc de miros fetid, sunt pline de... rău. Alunecă de-a lungul Ţesăturii până când plesnesc, şi atunci se poate întâmpla orice. Orice. Propria imagine din oglindă poate sări la tine să te ucidă. Crede-mă!

Taim nu dădea semne că ar fi fost descumpănit de cuvintele lui Rand. Îndepărtă o creangă joasă din calea lui, ţinând-o pentru Rand:

— Am fost în Mana Pustiitoare, am mai ucis troloci şi myrddraali. Nu am mai auzit de acest foc rău, dar, dacă mă atacă un dulău-strigoi, o să găsesc eu o cale să-l omor.

— Bine, spuse Rand gândindu-se şi la ignoranţa, dar şi la încrederea lui. Nu i-ar fi părut rău ca focul rău să dispară pentru totdeauna de pe faţa pământului. Cu un pic de noroc nu ai să te întâlneşti cu nimic de felul ăsta pe aici, dar nu poţi fi sigur.

Pădurea se sfârşi brusc, făcând loc unei ferme acoperite de stuf, cu două niveluri, cu fum ridicându-se dintr-unul din coşuri şi un hambar mare, uşor lăsat pe-o parte. Era la fel de cald ca în oraşul aflat la câteva mile, soarele pârjolind cumplit. Câteva găini scormoneau prin praf, două vaci cafenii îşi rumegau hrana într-un ţarc, o turmă de capre negre priponite se întindeau după frunzele cafenii din tufişurile la care puteau ajunge, iar o căruţă cu roţi mari era pusă la umbra hambarului. Cu toate astea, locul nu arăta ca o fermă. Nu era niciun câmp, pădurea înconjurând ferma din toate părţile, cu excepţia unui drumeag şerpuitor de pământ către miazănoapte, folosit la rarele drumuri în oraş. Şi erau prea mulţi oameni.

Patru femei, toate între două vârste, cu excepţia uneia singure, atârnau rufe pe două sârme, şi aproape o duzină de copii se jucau printre găini, niciunul mai mare de nouă sau zece ani. Erau şi bărbaţi, cei mai mulţi trebăluind. Douăzeci şi şapte de bărbaţi, deşi, în unele cazuri, era o exagerare să-i numeşti bărbaţi. Eben Hopwil, insul slăbănog care scotea o găleată de apă din fântână, pretindea că are douăzeci de ani, dar era cu siguranţă cu patru sau cinci ani mai tânăr. Urechile şi nasul păreau să fie cele mai mari părţi ale corpului său. Fedwin Morr, unul dintre cei care asudau pe acoperiş înlocuind stuful vechi, era ceva mai puternic, cu mult mai puţine coşuri pe faţă, dar în mod clar la fel de tânăr. Mai mult de jumătate din bărbaţi nu erau decât cu doi sau trei ani mai în vârstă decât cei doi. Rand aproape că-i trimisese pe unii acasă, pe Eben şi pe Fedwin cel puţin, deşi Turnul Alb primea novice de aceeaşi vârstă, câteodată şi mai tinere. Erau şi câţiva oameni cu fire cărunte, iar Damer Flinn, cel plin de riduri, stând în faţa hambarului şi arătându-le la doi dintre cei tineri cum se mânuieşte sabia folosind pentru asta nişte crengi curăţate de scoarţă, mai avea doar un smoc de păr alb şi un şchiopătat, pe care-l căpătase în slujba reginei, unde fusese gardă până când primise o lance murandiană în coapsă. Nu era spadasin, dar părea suficient de priceput să le arate celorlalţi cum să nu-şi taie singuri picioarele. Cei mai mulţi erau din Andor, câţiva din Cairhien. Nimeni nu venise încă din Tear, deşi amnistia fusese proclamată şi acolo; le trebuia oamenilor mult timp să ajungă de aşa departe.

Damer fu primul care văzu fecioarele aruncându-şi creanga la pământ şi făcându-i atenţi şi pe ceilalţi doi la Rand. Apoi Eben îşi aruncă găleata cu un ţipăt, udându-se de sus până jos şi toţi se înghesuiră, strigând către casă, adunându-se nerăbdători în spatele lui Damer. Încă două femei ieşiră din casă, cu şorţuri la brâu şi roşii la faţă de la focul din bucătărie, ajutându-le pe celelalte să strângă copiii în spatele bărbaţilor.

— Ăştia sunt, spuse Rand. Mai ai jumătate de zi. Câţi poţi testa? Vreau să ştiu câţi pot fi învăţaţi, cât mai repede.

— Zici că sunt adunaţi de pe... începu Taim plin de dispreţ, apoi se opri în mijlocul curţii uitându-se la Rand. Câteva găini scurmau lângă picioarele lui. Nu l-ai testat pe niciunul? Dar de ce, în numele... Nu poţi, nu-i aşa? Poţi să topeşti în văzduh, dar nu ştii să-i testezi.

— Unii nu vor cu adevărat să conducă Puterea, spuse Rand slăbind strânsoarea sabiei; nu îi plăcea să admită în faţa lui că nu ştia anumite lucruri. Unii s-au gândit doar la şansa gloriei şi la o fărâmă de putere. Dar vreau să-l păstrez pe orice bărbat care poate învăţa, indiferent ce motive are.

Învăţăceii sau bărbaţii care urmau să deveni învăţăcei îl urmăreau din faţa hambarului destul de calmi pe el şi pe Taim. Până la urmă toţi veniseră la Caemlyn, sperând să înveţe de la Dragonul Renăscut sau cel puţin aşa crezuseră. Fecioarele, făcând un cerc în jurul fermei şi scotocind în casă şi prin curte, erau cele care le atrăgeau privirea fascinată şi temătoare. Femeile ţineau copii strânşi în jurul fustelor, cu privirile lipite de Rand şi Taim, cu toată gama de expresii zugrăvită pe faţă, de la privirea goală până la mestecatul nervos al buzelor.

— Haide, spuse Rand, e timpul să-ţi cunoşti ucenicii.

Taim ezită:

— Doar asta vrei de la mine? Să încerc să-i învăţ pe amărâţii ăştia? Dacă o fi vreunul care poate fi învăţat. Câţi crezi că o să găsesc într-o mână de oameni care s-au nimerit să vină la tine?

— Este important, Taim; aş face asta singur dacă aş putea, dacă aş avea timp.

Timpul era mereu important şi mereu îi lipsea. Şi recunoscuse, chiar dacă cu gura pungă, de parcă ar fi mâncat aguridă. Îşi dădea seama că nu îl plăcea pe Taim, dar nici nu era nevoie. Rand nu îl aşteptă, iar celălalt bărbat făcu câţiva paşi mari să-l ajungă.

— Ai vorbit de încredere. Am încredere în tine că vei face asta. „Nu avea încredere, gemu Lews Therin, iar vocea i se stinse încet. Nu avea niciodată încredere. Încrederea înseamnă moarte.“ Testează-i şi începe să-i înveţi de îndată ce ştii cine are talentul.

— Cum porunceşte Seniorul Dragon, murmură Taim ajungând la grupul care-i aştepta. Fură întâmpinaţi cu plecăciuni şi reverenţe, niciuna prea reuşită.

— El este Mazrim Taim, anunţă Rand.

Oamenii îl priviră cu gura căscată şi ochii mari. Câţiva dintre cei mai tineri îi priveau de parcă el şi Taim ar fi venit să se lupte; câţiva păreau chiar nerăbdători să asiste la bătălie.

— Prezentaţi-vă lui. De aici înainte, el vă va învăţa.

În timp ce bărbaţii se adunau încet, începând să se prezinte, Taim îi aruncă lui Rand o privire lungă.

Reacţiile bărbaţilor erau destul de diferite. Fedwin se înghesui nerăbdător în faţă, chiar lângă Damer, în timp ce Eben rămase în spate, alb ca varul. Ceilalţi erau cumva între cei doi, şovăielnici, nesiguri, dar vorbiră într-un final. Cuvintele lui Rand puneau capăt unei aşteptări de săptămâni, unor ani de visuri. Realitatea începea acum, iar realitatea însemna a conduce Puterea şi tot ce însemna asta pentru un bărbat.

Un om îndesat, cu ochi negri, cu şase sau şapte ani mai în vârstă ca Rand, îl ignoră pe Taim şi se strecură pe lângă ceilalţi. Într-o haină aspră de fermier, Jur Grady îşi mută greutatea de pe un picior pe altul în faţa lui Rand, răsucind în mâinile aspre o bască de postav. Se uita mai mult la bască sau la pământul de sub cizmele uzate, aruncând din când în când o privire scurtă către Rand.

— Hmm... Seniore Dragon, mă gândeam... hm... tăicuţa îmi grijeşte recolta, am o bucată rodnică de pământ, dacă nu seacă izvorul... adică poate se mai face recolta dacă plouă... şi... şi... mă gândeam să mă duc acasă, mai spuse boţind basca şi apoi îndreptând-o cu grijă.

Femeile nu erau în jurul lui Taim. Cu ochii plini de teamă, strângeau copiii lângă ele. Cea mai tânără, o femeie plinuţă cu păr deschis, cu un băieţel de patru ani care se juca cu degetele ei, era Sora Grady. Femeile îşi urmaseră bărbaţii acolo, dar Rand bănuia că jumătate din discuţii erau despre plecare. Cinci bărbaţi plecaseră deja şi, deşi niciunul nu dăduse vina pe neveste, toţi cinci erau căsătoriţi. Ce femeie putea sta liniştită privindu-şi bărbatul cum aşteaptă să înveţe să conducă? Era ca şi cum ar fi aşteptat să îl vadă punându-şi singur ştreangul de gât.

Unii ar fi spus că acolo nu era loc pentru familii, dar probabil aceiaşi oameni ar fi spus că nici bărbaţii nu aveau ce căuta acolo. Rand credea că aes sedai făcuseră o greşeală îndepărtându-se de lume. Puţini păşeau în Turnul Alb în afară de aes sedai, cele care doreau să devină aes sedai şi cei care le slujeau; doar o mână de oameni căutând ajutor în vremuri de restrişte. Când o aes sedai părăsea Turnul, se ţinea deoparte, iar unele nu plecau niciodată. Pentru aes sedai oamenii erau piese de joc, iar lumea era decorul jocului, nu un loc unde trăiau. Pentru ele doar Turnul Alb era real. Niciun bărbat privindu-şi familia nu ar fi putut uita lumea şi oamenii obişnuiţi.

Asta trebuia să dureze doar până la Tarmon Gai’don – oare cât de mult? Un an? Doi? dar întrebarea era dacă va reuşi. Cumva, trebuia. O să facă să dureze. Familiile le aduc aminte bărbaţilor pentru ce luptă.

Ochii Sorei erau fixaţi pe Rand.

— Du-te, dacă vrei, îi spuse lui Jur. Poţi să pleci când vrei înainte să înveţi să conduci. Odată ce ai început, eşti ca un oştean. Ştii că vom avea nevoie de orice soldat pe care îl putem găsi înainte de Ultima Bătălie. Umbra va avea noi Seniori ai Spaimei gata să conducă Puterea, poţi să fii sigur de asta. Dar e alegerea ta. Poate o să scapi cu viaţă la ferma ta. Trebuie să mai rămână şi locuri în lume care vor scăpa de distrugere. Nădăjduiesc.

Oricum, noi, restul, o să facem tot ce putem să rămână cât mai multe locuri neatinse. Dar măcar stai şi prezintă-te lui Taim. Ar fi păcat să pleci înainte de a şti dacă poţi conduce.

Rand se îndepărtă de bărbatul încurcat, evitând privirea Sorei. „Şi le mai condamni pe aes sedai că manipulează oamenii“, se gândi amar. Făcuse ceea ce trebuia să facă.

Taim încă asculta numele celor din grămada de bărbaţi care se tot mişcau aşteptându-şi rândul, aruncându-i lui Rand priviri abia îmblânzite. Brusc, lui Taim i se termină răbdarea:

— De-ajuns; pot să aflu şi mai târziu numele celor care o să mai fiţi mâine aici. Cine-i primul la test?

Se lăsă liniştea. Unii nici nu mai clipeau. Taim îndreptă un deget către Damer:

— Tu, măcar să te dau la o parte. Vino aici. Damer nu se clinti până Taim nu îl trase de braţ împingându-l câţiva paşi mai departe de ceilalţi. Rand se apropie privind.

— Cu cât e folosită mai multă Putere, îi spuse Taim lui Damen, cu atât e mai uşor să detectezi rezonanţa. Pe de altă parte, o rezonanţă prea mare poate fi neplăcută pentru minte, chiar să te omoare, aşa că încep uşor. Damer clipi; era limpede că nu înţelesese mai nimic, poate doar partea cu „neplăcut“ şi „omoare“. Rand ştia că explicaţia era pentru el; Taim îi proteja ignoranţa.

Brusc apăru o mică flacără, înaltă de un deget, dansând în aer, între cei trei bărbaţi. Rand putea simţi Puterea în Taim, deşi doar o cantitate mică, şi putea să vadă ţesătura de Foc pe care bărbatul o făcea. Rand se simţea uşurat văzând flacăra, uşurare, pentru că era dovada că Taim putea conduce. Probabil, primele îndoieli ale lui Bashere îi rămăseseră în minte.

— Concentrează-te pe flacără, spuse Taim. Eşti flacăra; lumea e flacăra; nu există nimic altceva decât flacăra.

— Nu simt decât că încep să mă doară ochii, mormăi Damer ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o mână grea şi bătătorită.

— Concentrează-te, izbucni Taim. Nu vorbi, nu gândi, nu te mişca. Concentrează-te.

Damer dădu din cap, apoi clipi, văzându-l pe Taim încruntat, şi îngheţă, privind în linişte la mica flacără.

Taim părea concentrat, dar Rand nu îşi dădea seama la ce. Părea că ascultă. Rezonanţă, spusese. Rand se concentră, simţind, ascultând... ceva.

Trecură minute întregi fără ca vreunul să se clintească. Cinci, şase, şapte minute lungi, în care Damer abia clipi. Bătrânul respira greu şi asuda atât de mult încât părea că cineva îi răsturnase o găleată cu apă în cap. Zece minute.

Brusc, Rand o simţi. Rezonanţa. Mică, un ecou abia simţit al Puterii care pulsa prin Taim, dar venind de data asta dinspre Damer. Probabil, asta dorise să spună Taim, dar Taim nu se mişcă. Poate era mai mult de-atât sau nu era ce crezuse Rand.

Trecu încă un minut sau două şi Taim dădu din cap lăsând flacăra şi saidinul să se stingă.

— Poţi să înveţi... Damer, parcă aşa te cheamă?

Părea surprins; fără îndoială că nu crezuse că va trece testul chiar primul om cu care încerca, şi încă unul aproape chel. Damer rânji uşor; părea gata să verse.

— Cred că n-ar trebui să fiu surprins nici dacă absolut toţi prostănacii ăştia trec testul, murmură bărbatul cu nas de vultur privindu-l pe Rand. Se pare că ai suficient de mult noroc cât să ajungă pentru zece oameni.

Restul „prostănacilor“ începură să se foiască neliniştiţi. Cu siguranţă unii îşi doreau să pice testul. Nu mai puteau da înapoi acum, dar, dacă picau, se puteau întoarce la casele lor, ştiind că au încercat, dar că nu trebuie să se confrunte cu ceea ce urma trecerii testului.

Rand era şi el puţin surprins. Nu fusese decât un mic ecou, până la urmă, şi-l simţise înaintea lui Taim, care ştia exact ce căuta.

— Cu timpul vei afla cât de puternic poţi fi, spuse Taim când Damer se întoarse printre ceilalţi. Aceştia lăsară un mic spaţiu în jurul lui, fără să-l privească în ochi.

— Poate că o să ajungi la fel de puternic ca mine sau ca Seniorul Dragon, spuse, iar spaţiul din jurul lui Damer crescu puţin. Doar timpul va decide. Fii atent la testarea celorlalţi. Dacă eşti iute, începi să te prinzi până mai găsesc eu patru sau cinci.

O privire scurtă către Rand îi dădu acestuia de înţeles că cele spuse fuseseră pentru urechile lui.

— Acum, cine e următorul?

Nimeni nu se mişcă. Saldaeanul îşi frecă bărbia.

— Tu, zise întinzând un deget către un ins plinuţ, trecut de treizeci de ani, un ţesător cu păr negru numit Kely Huldin.

Între femei, soţia lui Kely scoase un geamăt.

Încă douăzeci şi şase de testări urmau să dureze până seara, dacă nu şi mai mult. Caniculă sau nu, ziua se scurta de parcă chiar ar fi venit iarna, iar un test picat ţinea câteva minute mai mult decât unul reuşit, pentru siguranţă. Bashere aştepta, mai trebuia să se ducă la Weiramon, apoi...

— Continuă testările, îi spuse lui Taim. Vin din nou mâine să văd cum a fost. Adu-ţi aminte de încrederea pusă în tine. „Să nu ai încredere în el“, gemu Lews Therin. Vocea părea să vină de la un chip săltăreţ din umbrele minţii lui Rand. „Să nu ai încredere, încrederea e moarte. Ucide-l. Ucide-i pe toţi. Oh, să mor şi să se termine odată, să dorm fără vise, vise despre Ilyena, iartă-mă, nu iertare, doar moarte, merit să mor...” Rand se întoarse înainte de a i se putea citi pe chip lupta care se dădea înlăuntrul său.

— Mâine. Dacă pot.

Taim îl ajunse din urmă când el şi fecioarele parcurseseră jumătatea distanţei până la copaci. Îi spuse cu voce exasperată:

— Dacă mai rămâi un pic, ai putea să înveţi testul. Dacă într-adevăr mai găsesc patru sau cinci, ceea ce nu m-ar surprinde. Zici că ai norocul Celui Întunecat. Presupun că vrei să înveţi. Asta doar dacă nu vrei să laşi totul pe umerii mei. Te avertizez, va merge încet. Indiferent cât de tare o să presez, Damer ăsta mai are zile, săptămâni până va putea măcar simţi saidinul, nu mai zic să-l şi ţină. Să-l ţină, nu să conducă măcar cât să facă o scânteie.

— Deja am reţinut testul, răspunse Rand. Nu a fost dificil. Şi da, am de gând să las totul pe umerii tăi, până găseşti suficient de mulţi şi până îi înveţi suficient ca să te poată ajuta. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus, Taim. Învaţă-i repede.

Era un lucru primejdios. Să înveţi să conduci jumătatea feminină a Izvorului era ca şi cum ai fi învăţat o îmbrăţişare – i se spusese lui Rand să înveţi să te predai saidarului, care te va asculta de îndată ce o faci. Era ca şi cum ai ghida o forţă uriaşă care nu îţi face rău atâta timp cât nu abuzezi de ea. Elayne şi Egwene credeau că e firesc; lui Rand i se părea incredibil. Să conduci jumătatea masculină era un război perpetuu pentru control şi supravieţuire. Dacă te aruncai prea departe, prea repede, erai ca un băieţel aruncat gol în mijlocul unei bătălii cu duşmani în armură. Chiar şi după ce învăţai să conduci, saidinul te putea ucide, putea să-ţi distrugă mintea sau, pur şi simplu, să-ţi mistuie capacitatea de a conduce. Preţul plătit de bărbaţii prinşi de femeile aes sedai că pot conduce îl puteai plăti singur într-o clipă de neatenţie când îţi lăsai garda jos. Nu că unii dintre cei aflaţi în faţa hambarului nu ar fi fost dispuşi să plătească preţul chiar în acea clipă. Soţia cu faţă rotundă a lui Kely Huldin îl înhăţase de haină, vorbind repede. Kely dădea din cap nesigur, iar ceilalţi bărbaţi căsătoriţi îşi priveau nevestele neliniştiţi. Dar era război şi erau victime chiar şi în rândul bărbaţilor căsătoriţi. Pe Lumină, devenea suficient de călit să îngreţoşeze un ţap. Se întoarse puţin, să nu vadă ochii Sorei Grady.

— Presează-i la maxim, îi spuse lui Taim. Învaţă-i cât mai mult, cât de repede.

Taim îşi strânse buzele.

— Cât de mult pot ei, spuse plat. Dar ce? Lucruri ce pot fi folosite ca arme, bănuiesc.

— Arme, fu de acord Rand.

Toţi trebuiau să fie arme, inclusiv el însuşi. Pot armele să-şi permită o familie? Pot armele să-şi permită să iubească? De unde îi mai veniseră aceste gânduri?

— Tot ce pot să înveţe, dar asta în primul rând.

Erau atât de puţini! Douăzeci şi şapte, iar, dacă Taim mai găsea măcar unul în afară de Damer, Rand ar fi socotit că e datorită lui, fiindcă era ta’veren şi atrăgea oamenii spre el. Aes sedai prindeau şi domoleau doar bărbaţi care efectiv conduceau Puterea, şi fuseseră foarte eficiente în ultimii trei mii de ani. Unele dintre ele credeau că aproape au reuşit, fără să vrea, să şteargă această abilitate din neamul omenesc. Turnul Alb fusese construit să adăpostească trei mii de aes sedai în acelaşi timp şi mult mai multe dacă era nevoie, având camere pentru sute de tinere învăţăcele, dar înainte de scindarea Turnului nu mai erau decât vreo patruzeci de novice şi mai puţin de cincizeci de Alese.

— Am nevoie de un număr mai mare, Taim. Într-un fel sau altul, găseşte mai mulţi. Învaţă-i testul înainte de orice altceva.

— Vrei deci să egalezi femeile aes sedai?

Taim părea imperturbabil, chiar dacă acesta era planul lui Rand. Ochii lui oblici rămaseră nemişcaţi.

— Câte aes sedai sunt în total? O mie?

— Nu cred că sunt aşa de multe, spuse Taim prudent.

Să domolească rasa umană. Arză-le-ar Lumina! Chiar dacă aveau un motiv.

— Oricum, o să avem suficienţi duşmani.

Un lucru de care nu ducea lipsă, duşmanii. Cel Întunecat şi Rătăciţii, creaturile Umbrei şi iscoadele Celui Întunecat, Mantiile Albe şi foarte probabil şi aes sedai sau poate doar unele dintre ele, cele din Ajah Neagră şi cele care doreau să-l controleze. Pe ultimele le considera inamici chiar dacă ele nu se considerau aşa. Cu siguranţă, vor fi şi Seniori ai Spaimei. Cum spusese. Şi mulţi alţii. Suficienţi duşmani ca să-i spulbere toate planurile. Să spulbere totul. Îşi încleştă mâna pe Sceptrul Dragonului. Timpul îi era cel mai mare inamic, cel pe care nu putea să-l înfrângă.

— O să-i înfrâng, Taim. Pe toţi. Ei cred că pot sfâşia totul acum. Mereu sfâşie, nu construiesc niciodată. Eu o să clădesc ceva, o să las ceva în urma mea. Voi face asta, indiferent ce se întâmplă. O să-l înfrâng pe Cel Întunecat. Şi voi curăţa saidinul, ca bărbaţii să nu se mai teamă că vor înnebuni dacă folosesc Puterea Supremă, iar lumea să nu se mai teamă de ei. Voi...

Ciucuraşul alb cu roşu din vârf se zbătu violent când scutură suliţa. Era imposibil. Căldura şi praful îşi băteau joc de el. Ceva din tot ce zisese trebuia făcut, dar era imposibil să le facă pe toate. Cel mai bun lucru pe care puteau să-l spere era să învingă şi să moară înainte de a înnebuni, şi nici asta nu ştia cum să facă. Putea doar să continue să încerce. Trebuia să fie o cale, totuşi. Dacă mai era dreptate pe lume, trebuia să fie o cale.

— Ca să cureţi saidinul, spuse Taim cu blândeţe, mijindu-şi ochii, cred că ţi-ar trebui mai multă putere decât îţi poţi imagina. Am auzit de nişte lucruri care se numesc sa’angreal. Ai unul cu care să poţi...

— Lasă ce am sau ce nu am, răbufni Rand. Tu învaţă-i pe toţi cei care pot învăţa. Apoi găseşte mai mulţi şi învaţă-i şi pe ei. Cel Întunecat nu ne aşteaptă. Nu avem timp suficient, Taim, dar trebuie să ne descurcăm. Trebuie!

— Voi face tot ce pot. Dar să nu te aştepţi ca Damer să poată mâine să sfărâme zidurile unui oraş.

— Taim, ezită Rand, fii atent la orice bărbat care învaţă prea repede. Dă-mi de ştire imediat. Unul dintre Rătăciţi ar putea încerca să se strecoare printre ceilalţi.

— Unul dintre Rătăciţi! De ce...? vocea lui Taim fu o şoaptă.

Pentru a doua oară arăta descumpănit, chiar năucit de data asta.

— Cât de puternic eşti? îl întrerupse Rand. Umple-te cu saidin. Fă-o. Cât de mult poţi ţine.

Pentru o clipă Taim se uită la el fără nicio expresie, apoi Puterea năvăli în el. Nu era nicio strălucire, aşa cum femeile vedeau una la alta, dar simţea prezenţa forţei şi ameninţarea, o simţea clar şi putea să o cântărească. Taim ţinea suficient de mult saidin cât să devasteze ferma şi pe toţi cei de acolo în câteva clipe, suficient cât să facă totul praf cât vedea cu ochii. Nu era cu mult mai puţin decât ar fi reuşit Rand, neajutat. Dar omul ar fi putut să nu arate tot. Nu îl simţea încordat şi poate că nu dorea să-şi arate toată forţa; cum ar fi putut să ştie cum va reacţiona Rand?

Începu să scadă senzaţia saidinului care venea dinspre Taim şi Rand realiză brusc că şi el era plin de jumătatea masculină a Izvorului, un torent furios, fiecare picătură pe care putea să o atragă prin angrealul din buzunar. „Omoară-l“, murmură Lews Therin. „Omoară-l acum.“ Pentru o clipă Rand îngheţă şocat; Golul care-l înconjura se clătinase, saidinul urla năvălind şi abia apucă să elibereze Puterea înainte să fie distrus. El apucase Izvorul sau Lews Therin? „Omoară-l! Omoară-l!“ într-un acces de ură ţipă înlăuntrul minţii sale „Taci din gură!“ Spre surpriza sa, vocea dispăru.

Îşi şterse cu o mână aproape nesigură sudoarea ce îi aluneca pe faţă. El însuşi apucase Izvorul, probabil. Vocea unui om mort nu ar fi putut. În mod inconştient nu putuse avea încredere ca Taim să ţină atât de mult saidin, când el era neajutorat. Asta era tot.

— Fii atent la cine învaţă prea repede, murmură.

Poate că îi spunea lui Taim prea mult, dar oamenii aveau dreptul să ştie cu ce riscau să se confrunte. În măsura în care aveau nevoie să ştie. Nu putea să-i permită lui Taim sau altcuiva să afle de unde ştia atât de multe. Dacă ar fi descoperit că avusese prizonier un Rătăcit şi îl lăsase să fugă... Zvonurile ar fi dat la o parte cuvântul „prizonier“. Mantiile Albe pretindeau că este un fals Dragon şi probabil o iscoadă a Celui Întunecat; spuneau asta despre toţi cei care puteau atinge Puterea. Şi, dacă lumea afla de Asmodean, mulţi i-ar fi crezut. Nu conta că Rand avusese nevoie de un bărbat care să-l înveţe despre saidin. Nicio femeie nu ar fi putut, căci nici măcar nu-i puteau vedea ţesătura sau el pe a lor. Oamenii cred cu uşurinţă ce e mai rău, iar femeile cred că se ascunde ceva şi mai întunecat în spate – era o veche vorbă din Ţinutul celor Două Râuri. O să se ocupe de Asmodean el însuşi, dacă mai apărea vreodată.

— Fii atent. Cu discreţie.

— După cum comandă Seniorul Dragon.

Bărbatul se înclină uşor înainte de a se întoarce către fermă.

Rand îşi dădu seama că fecioarele îl priveau cu ochii plini de îngrijorare, Enaila şi Somara, Sulin şi Jalani şi restul. Acceptau aproape tot ce făcea, toate lucrurile care îl făceau şi pe el să tresară, toate lucrurile la care tresărea oricine, mai puţin cei din neamul Aiel; ce punea capac erau lucrurile pe care nu le înţelegea nici el. Acceptau, dar erau îngrijorate pentru el.

— Nu trebuie să te oboseşti, îi zise încet Somara. Rand o privi, iar obrajii femeii cu părul ca un fuior se înroşiră. Nu puteau socoti că erau într-un loc public – Taim era deja prea departe ca să mai audă –, dar cuvintele merseseră prea departe.

Cu toate asta, Enaila scoase de la brâu o shoufa şi i-o întinse:

— Prea mult soare nu îţi face bine, murmură.

— Îi trebuie o nevastă ca să aibă grijă de el, spuse altă femeie.

Rand nu îşi dădu seama cine; chiar şi Somara şi Enaila nu spuneau astfel de vorbe decât pe la spatele său. Ştia despre cine era vorba. Aviendha. Cine să fie mai potrivită să se mărite cu fiul unei fecioare decât o fecioară care renunţase la suliţă ca să devină înţeleaptă?

Înăbuşindu-şi mânia, îşi înfăşură recunoscător shoufa în jurul capului. Soarele ardea tare, iar pânza cenuşiu-maronie respingea surprinzător de multă căldură, dar se înmuie pe loc cu sudoarea sa. Oare ştia Taim vreun truc aes sedai de a nu se lăsa atins de căldură sau frig? Saldaea era mult spre miazănoapte, şi cu toate astea omul părea să transpire la fel de puţin ca un Aiel. În ciuda recunoştinţei, Rand nu zise decât:

— Ceea ce nu trebuie să fac eu e să stau aici pierzând vremea.

— Pierzând vremea? întrebă tânăra Jalani cu o voce nevinovată, rearanjându-şi shoufa şi dezvăluind preţ de o clipă un păr aproape la fel de roşu ca al Enailei. Cum ar putea car’a’carnul să piardă vremea? Ultima dată când am asudat aşa de mult ca el, alergasem de seara până dimineaţa.

Printre fecioare izbucniră râsete şi zâmbete, roşcata Maira, cu zece ani mai în vârstă ca Rand, plesnindu-se peste coapsă, Desora, cea cu păr de aur, ascunzându-şi zâmbetele cu o mână, aşa cum făcea mereu. Kiah, cu faţa brăzdată de o cicatrice, ţopăind în sus şi în jos pe vârfuri, iar Sulin îndoindu-se de mijloc. Umorul Aiel era ciudat, în cel mai bun caz. Nimeni nu făcea glume pe seama eroilor din poveşti, nici măcar unele ciudate, şi nici pe seama regilor. Parte a problemei era că o căpetenie Aiel, fie el şi car’a’carnul, nu era un rege; avea în multe privinţe autoritatea unuia, dar un Aiel nu doar că putea, dar s-ar fi şi dus la o căpetenie să îi zică verde-n faţă ce credea. O altă parte a problemei, şi cea mai mare, era alta.

Deşi fusese crescut în Ţinutul celor Două Râuri de către Tam al’Thor şi de soţia lui, Kari, până la cinci ani când aceasta murise, mama lui Rand fusese o Fecioară a Lăncii care murise la naştere, pe versanţii Muntelui Dragonului. Nu era Aiel, deşi tatăl ei fusese, dar totuşi o fecioară. Acum era influenţat de obiceiuri Aiel mai tari ca legile; nu, nu influenţat, învăluit. Nicio fecioară nu se putea mărita păstrând lancea şi, dacă nu renunţa la ea, oricare copil născut trebuia dat imediat unei alte femei de către înţeleaptă, în aşa fel încât să nu ştie niciodată unde ajunsese copilul. Se credea despre un copil născut de o fecioară că e norocos şi că aduce noroc să îl creşti, deşi doar femeia care îl creştea şi soţul ei ştiau că nu e copilul lor. Profeţiile Aiel din Rhuidean spuneau că însuşi car’a’carnul va fi un astfel de copil, crescut de cei din ţinuturile umede. Pentru fecioare Rand era întruchiparea tuturor acelor copii, întorcându-se, primul fiu al unei fecioare cunoscut de toată lumea.

Cele mai multe, unele mai bătrâne ca Sulin, altele mai tinere ca Jalani, îl primiseră ca pe un frate pierdut de mult. În public îi arătau la fel de mult respect ca oricărei alte căpetenii, în felul lor straniu de a arăta respect, dar când rămâneau singure cu el se purtau ca şi cum chiar ar fi fost fratele lor, iar dacă era frate mai mic sau mai mare nu ţinea deloc de vârsta femeii. Era bucuros că doar câteva făceau ca Enaila sau Somara; era foarte enervant să fii tratat ca un fiu de o femeie de vârsta ta.

— Atunci trebuie să mergem undeva unde să nu transpir, spuse reuşind un zâmbet.

Le-o datora. Unele deja muriseră pentru el, multe altele vor muri înainte de a se sfârşi totul. Fecioarele îşi înăbuşiră repede veselia, gata să meargă unde spunea car’a’carnul, gata să-l apere.

Întrebarea era, unde să meargă? Bashere îl aştepta pentru vizita obişnuită, dar, dacă Aviendha ştia şi ea de asta, ar fi putut să-l aştepte împreună cu Bashere. Rand o evita cât putea de mult, şi mai ales evita să rămână singur cu ea. Şi asta pentru că voia să fie singur cu ea. Reuşise să ascundă până atunci acest lucrul de fecioare; dacă ajungeau măcar să suspecteze, i-ar fi făcut viaţa un coşmar. Adevărul era că trebuia să stea departe de ea. Ducea cu el moartea ca o molimă; era o ţintă, şi oamenii mureau în jurul lui. Trebuia să-şi întărească inima şi să le lase pe fecioare să moară – arză-l-ar Lumina pentru promisiunea aia! –, dar Aviendha renunţase la suliţă pentru a studia cu înţeleptele. Nu era sigur ce simţea pentru ea, doar că, dacă ar fi murit din cauza lui, ar fi murit şi în el ceva. Era un noroc că ea nu avea sentimente pentru el. Voia să fie aproape de el doar fiindcă înţeleptele doreau să-l supravegheze şi fiindcă ea voia să-l supravegheze pentru Elayne. Nici una, nici alta nu-i făceau lui Rand lucrurile mai uşoare, dimpotrivă.

Decizia era uşoară. Bashere trebuia să mai aştepte, ca el să o poată evita pe Aviendha, iar vizita la Weiramon, plănuită să înceapă de la palat, cu încercări stângace de a o ascunde, menite să fie desluşite, va începe acum. Un motiv neserios să ia o decizie, dar ce putea face dacă femeia nu voia să înţeleagă? Cei care trebuiau să afle vor afla până la urmă şi poate vor crede şi mai mult că a fost o taină. Poate că vizita pe care i-o va face lui Bashere şi saldaeanilor va părea şi mai firească dacă se ducea mai târziu. Da. Vicleşuguri după vicleşuguri, demne de Jocul Caselor cairhian.

Îmbrăţişând saidinul, deschise o poartă, dunga de lumină mărindu-se până se văzu interiorul unui cort mare cu dungi verzi, gol, cu excepţia covoarelor colorate ţesute în modelele labirintice din Tear. Nicio şansă de ambuscadă acolo, chiar mai puţin decât în jurul fermei, dar Enaila şi Maira săriră înăuntru cu vălurile puse. Rand se opri să se uite înapoi.

Kely Huldin se întorcea către fermă, cu capul plecat, mânat de nevastă, alături de cei doi copii. Îl mângâia pe spate consolându-l, dar, chiar şi de acolo, Rand putea să-i vadă faţa radioasă. În mod limpede Kely eşuase. Taim era în faţa lui Jur Grady, amândoi privind fix o mică flacără ce tremura între ei. Sora Grady, cu pruncul strâns la sân, nu-şi privea bărbatul. Avea încă ochii fixaţi pe Rand. Privirea unei femei taie mai adânc decât un pumnal, mai spune o vorbă din Ţinutul celor Două Râuri.

Trecând prin poartă, aşteptă restul fecioarelor să îl urmeze, apoi eliberă Izvorul. Făcuse ceea ce trebuia să facă.

CAPITOLUL 4 • Simţul umorului

Interiorul întunecat al cortului era atât de fierbinte că făcea Caemlynul, la opt sute de mile spre miazănoapte, să pară răcoros şi plăcut, iar Rand clipi când dădu la o parte pânza deschizăturii. Soarele izbea ca un ciocan, făcându-l bucuros că poartă shoufa.

O copie a stindardului Dragonului flutura deasupra cortului cu dungi verzi, alături de unul purpuriu brodat cu străvechile însemne aes sedai. Alte corturi se întindeau de-a lungul câmpiei, unde doar câteva tufe mai rezistente nu fuseseră făcute praf sub copitele cailor şi cizmele soldaţilor – corturi cu vârfuri ascuţite sau orizontale, cele mai multe albe sau mai bine zis de un alb murdar, dar multe altele colorate sau cu dungi; corturi şi stindarde colorate ale seniorilor. O armată se adunase la hotarul Tearului, la marginea Câmpiei Moredo, mii şi mii de oşteni din Tear şi Cairhien. Aielii îşi puseseră tabăra departe de cei din ţinuturile umede, câte cinci Aieli pentru fiecare soldat din Tear şi Cairhien, şi mulţi alţii ajungeau în fiecare zi. Era o armată menită să facă să tremure Illianul, o hoardă deja suficient de puternică încât să spulbere totul în cale.

Enaila şi restul avangărzii erau deja afară, cu vălurile lăsate, lângă o duzină şi ceva de bărbaţi. Aielii făceau de gardă tot timpul lângă cort. Îmbrăcaţi şi înarmaţi precum fecioarele, erau la fel de înalţi ca Rand, unii chiar şi mai înalţi, ca nişte lei faţă de fecioarele-leopard, oameni bronzaţi cu chipuri aspre şi ochi reci, albaştri, verzi sau cenuşii. Astăzi stăteau de pază Sha’mad Conde, Tunătorii, conduşi de Roidan însuşi, cel care era căpetenia frăţiei de această parte a Osiei Lumii. Fecioarele apărau onoarea car’a’carnului, dar fiecare frăţie războinică solicitase să ia parte la gardă.

Un lucru era diferit la veşmintele unor bărbaţi, faţă de cele ale fecioarelor. Jumătate purtau o pânză purpurie înnodată în jurul tâmplelor, cu străvechiul simbol aes sedai al discului alb-negru deasupra frunţii. Era ceva nou, care apăruse de câteva luni. Purtătorii lor se considerau siswai’aman; în Limba Străveche însemna „Suliţele Dragonului“. Deşi poate „Suliţele deţinute de Dragon“ ar fi o traducere mai potrivită. Pânza purpurie şi simbolul îl făceau pe Rand să se simtă prost, dar nu putea face mare lucru când ei nici nu admiteau că le purtau. De ce nicio Fecioară nu le purta sau cel puţin el nu văzuse nici una habar n-avea. Erau la fel de reticente ca şi bărbaţii să vorbească despre asta.

— Te văd, Rand al’Thor, spuse grav Roidan. Avea multe fire albe în părul ca spicul de grâu, un fierar ar fi putut să-i folosească bărbatului lat în spate faţa drept ciocan sau nicovală, iar după cicatricile care se întindeau pe nas şi obraji, se părea că unul deja făcuse asta. Ochii albaştri, de gheaţă, făceau prin comparaţie ca vocea să-i pară blândă. Evită să se uite la sabia lui Rand.

— Să ai parte de răcoare! Nu avea de-a face nici cu soarele topit, nici cu cerul fără nori – Roidan nu părea să năduşească niciun strop –, era doar o formulă de salut între oamenii unui ţinut unde soarele pârjolea ca focul şi copacii erau rari.

— Te văd, Roidan, răspunse Rand la fel de ceremonios. Fie să ai parte de răcoare! Se află pe-aici Înaltul Senior Weiramon?

Roidan arătă cu bărbia către un cort mare, cu dungi roşii şi un acoperiş purpuriu, înconjurat de oameni cu suliţe înalte, înclinate precis, stând umăr la umăr, în armuri strălucitoare purtând blazonul auriu-negru al Apărătorilor Stâncii din Tear. Deasupra, de o parte şi de alta a steagului lui Rand, erau cele trei Semiluni ale Tearului, alb pe fond roşu şi auriu, şi Soarele Cairhienului, toate trei fluturând în bătaia unei brize care părea izvorâtă dintr-un cuptor.

— Oamenii din ţinuturile umede sunt toţi aici, spuse Roidan privindu-l pe Rand drept în ochi. Bruan nu a fost chemat în cortul lor de trei zile, Rand al’Thor.

Bruan era căpetenia clanului Nakai, clanul lui Roidan; ambii erau din septul Câmpiei de Sare.

— Şi nici Han, căpetenia Tomanelle, sau Dhearic, căpetenia Reyn, şi nicio altă căpetenie de clan.

— O să vorbesc cu ei, spuse Rand. Îi spui tu lui Bruan şi celorlalţi că am venit?

Roidan dădu din cap cu un aer grav.

Trăgând cu ochiul la bărbaţi, Enaila se apropie de Janali, apoi vorbi într-o şoaptă care putea fi auzită clar de la zece paşi.

— Ştii de ce li se zice Tunătorii? Pentru că, şi când stau nemişcaţi, tot îţi vine să te uiţi la cer aşteptând să vezi şi fulgerul.

Fecioarele hohotiră de râs.

Un tânăr Tunător făcu un salt înalt, aruncându-şi în aer un picior încălţat cu o cizmă moale, înaltă până la genunchi. Era frumos, cu excepţia unei cicatrici care se strecura de sub pânza neagră întinsă peste un ochi lipsă. Şi el purta legătura în jurul tâmplelor.

— Ştiţi de ce fecioarele folosesc vorbitul prin semne? strigă când era sus în aer; ateriză cu o rânjet de beţiv, îndreptat către camarazii săi, ignorându-le pe femei. Pentru că şi atunci când nu vorbesc nu se pot opri din vorbit!

Sha’mad Conde râseră la fel de tare ca femeile.

— Doar Tunătorii pot găsi onoare păzind un cort gol, îi spuse Enaila cu tristeţe lui Jalani, clătinând din cap. Data viitoare când o să ceară vin, dacă un gaishain le aduce cupele goale, sigur o să se îmbete mai tare decât noi cu oosquai.

Se părea că Tunătorii ajunseseră la concluzia că Enaila câştigase duelul. Bărbatul cu un singur ochi şi alţi câţiva îşi ridicară către ea scuturile acoperite cu piele de bou, lovindu-le cu suliţele. Ea ascultă o clipă, dădu din cap ca pentru sine, apoi se alătură celorlalţi urmându-l pe Rand.

Gândindu-se la umorul Aielilor, Rand studie tabăra întinsă cât vedeai cu ochii. Aroma mâncărurilor plutea spre el de la sutele de focuri împrăştiate peste tot, pâinea se cocea pe cărbuni, carnea se rumenea trasă în ţepuşe, supa bolborosea în ceaune agăţate de trepiede. Soldaţii mâncau întotdeauna bine şi des, atunci când puteau. De obicei în campanii erau mese sărăcăcioase.

Focurile aduceau propriile mirosuri dulcege; în Câmpia Moredo era mai mult bălegar uscat de ars decât lemn.

Ici şi colo se vedeau mergând arcaşi, arbaletrieri sau suliţaşi, îmbrăcaţi în vestoane de piele cusute cu discuri de oţel sau cu simple haine căptuşite, dar nobilii din Tear şi Cairhien dispreţuiau pedestrimea, lăudând cavaleria, aşa că peste tot erau mai mult călăreţi. Tairenii avea coifuri ascuţite, platoşe puse peste haine cu mâneci lungi, în culorile diferiţilor seniori. Cairhienii purtau haine negre, cu platoşe lovite în bătălii şi coifuri ca nişte clopote tăiate, cât să li se vadă faţa. Stindarde mici, numite con, puse pe un băţ scurt şi agăţate de spatele cuiva, marcau mica nobilime cairhiană şi câteodată simplii ofiţeri, deşi, în Cairhien, puţini oameni de rând se ridicau în rândurile ofiţerilor. La fel şi în Tear. Cele două naţii nu se amestecau; în timp ce tairenii stăteau într-o rână în şei, aruncând un zâmbet dispreţuitor dacă trecea pe acolo vreunul din Tear. Aceştia din urmă, mai scunzi, stăteau drepţi în şei, întinzându-şi gâturile să mai capete ceva înălţime, ignorându-i cu desăvârşire pe ceilalţi. Luptaseră în mai multe războaie unii contra celorlalţi, înainte ca Rand să-i adune în aceeaşi tabără.

Îmbrăcaţi prost, bărbaţi cărunţi şi câţiva copilandri umblau pe lângă corturi lovind cu beţe zdravene să gonească şobolanii şi, când speriau vreunul, se repezeau să-l omoare, atârnându-l apoi la centură, alături de celelalte capturi. Un ins cu nasul mare, într-o vestă pătată, fără cămaşă, cu un arc şi o tolbă de săgeţi, puse un şir lung de ciori şi corbi legaţi împreună la picioarele unei mese, în faţa unui cort, şi primi în loc o pungă cu bani de la un tairenian plictisit. Atât de departe la miazăzi puţini credeau că myrddraalii foloseau şobolani şi corbi şi alte lighioane de felul lor să spioneze – pe Lumină, atât de departe la miazăzi aproape nimeni nu credea în myrddraali sau troloci, dacă nu văzuse deja vreunul –, dar, dacă Seniorul Dragon nu voia astfel de creaturi în tabără, erau fericiţi să-l asculte, mai ales că Seniorul Dragon plătea cu argint fiecare mortăciune.

Izbucniră urale, desigur; nimeni altcineva nu ieşea la plimbare cu o escortă de Fecioare ale Lăncii, şi iată şi Sceptrul Dragonului. „Lumina să îl scalde pe Seniorul Dragon!“ şi „Harul să-l binecuvânteze pe Seniorul Dragon!“ şi alte asemenea se auzeau de peste tot. Multe urări păreau chiar sincere, deşi era dificil de spus când bărbaţii răcneau din toţi bojocii. Alţii doar se uitau nemişcaţi sau îşi întorceau caii şi plecau, nu prea repede. Nu se ştia când se va decide să lovească cu trăsnete sau să despice pământul; bărbaţii care conduceau Puterea înnebuneau şi cine ştia ce poate face un nebun şi când? Fie că ovaţionau sau nu, le priveau pe fecioare cu prudenţă. Puţini se obişnuiseră să vadă femei purtând arme ca bărbaţii; în plus erau din neamul Aiel, şi toţi ştiau că Aielii erau la fel de impredictibili ca şi nebunii.

Zgomotul nu era suficient de puternic ca Rand să nu audă ce vorbeau fecioarele în spatele lui:

— Are un fin simţ al umorului. Cine e? se auzi Enaila.

— Se numeşte Leiran, răspunse Somara. Din Cosaida Chareen. Crezi că are umor fiindcă a crezut că gluma ta a fost mai bună decât a lui. Pare că are mâini puternice. Câteva fecioare chicotiră.

— Nu crezi că Enaila e amuzantă, Rand al’Thor? întrebă Sulin mergând cu paşi mari pe lângă el. Nu ai râs. Niciodată nu râzi. Câteodată cred că nu ai simţul umorului.

Rand se opri, întorcându-se atât de repede către ele încât câteva întinseră mâna către văluri, uitându-se să vadă ce l-a speriat. Îşi drese vocea:

— Un bătrân fermier irascibil numit Hu descoperi într-o dimineaţă că cel mai bun cocoş al său se suise într-un copac înalt de lângă iazul său şi nu voia să coboare, aşa că se duse la vecinul Wil să ceară ajutor. Cei doi nu se înţeleseseră niciodată, dar, până la urmă Wil fu de acord să-l ajute, aşa că se duseră la iaz şi începură să se caţăre în copac, Hu primul. Voiau să sperie cocoşul, dar pasărea zbura din creangă în creangă tot mai sus. Apoi, chiar când Hu şi cocoşul ajunseseră în vârf, se auzi un trosnet puternic, iar creanga de sub Hu se rupse, aruncându-l în iaz, împroşcând cu apă şi noroi peste tot. Wil se dădu jos cât putu de repede, să-l ajute pe Hu, dar acesta stătea întins pe spate, scufundându-se în noroi puţin câte puţin, până ce nu i se mai văzu decât nasul. Un alt fermier văzuse ce se întâmplase şi alergă şi-l scoase pe Hu din iaz. „De ce nu ai apucat mâna lui Wil, puteai să te îneci?“ îl întrebă pe Hu. „De ce să-i apuc mâna acum? Adineauri am trecut pe lângă el, în lumina zilei, şi nu mi-a spus un cuvânt“.

Rand aşteptă.

Fecioarele schimbară priviri goale. Într-un final Somara întrebă:

— Ce s-a întâmplat cu iazul? Tâlcul poveştii e desigur apa.

Ridicându-şi exasperat mâinile în aer, Rand porni iar către cortul cu dungi roşii. O auzi pe Liah din spatele lui:

— Cred că a vrut să fie o glumă.

— Şi cum putem râde dacă nu ştim ce s-a întâmplat cu apa? întrebă Maira.

— Era cocoşul, interveni Enaila. Umorul celor din ţinuturile umede este ciudat. Cred că era ceva cu cocoşul.

Făcu eforturi să nu mai audă nimic.

La apropierea sa, Apărătorii îşi îndreptară şi mai mult spatele – dacă era posibil –, iar cei doi din faţa intrării cu ciucuri aurii se dădură la o parte, deschizând cortul. Privirea le trecu peste femeile Aiel. Rand condusese odată Apărătorii Stâncii, într-o luptă disperată împotriva myrddraalilor şi trolocilor pe coridoarele Stâncii din Tear. În noaptea aceea ar fi urmat pe oricine prelua comanda, dar se întâmplase să fie el.

— Stânca rezistă, spuse încet.

Fusese strigătul lor de luptă. Câteva zâmbete trecură pe feţele soldaţilor, înainte de a îngheţa iarăşi. În Tear, oamenii de rând nu zâmbeau la ce spunea un senior decât dacă erau absolut siguri că seniorul dorea ca ei să zâmbească.

Cele mai multe dintre fecioare se ghemuiră afară, cu suliţele pe genunchi, o poziţie în care puteau sta ore în şir fără să mişte un singur muşchi, dar Sulin, Liah, Enaila şi Jalani intrară cu Rand. Ar fi fost la fel de circumspecte şi dacă oştenii ar fi fost prieteni din copilărie cu Rand, or cei dinăuntru nu erau câtuşi de puţin prieteni.

Covoare colorate, cu ciucuraşi, acopereau podeaua pavilionului, desenate cu labirinturi şi papirusuri, după moda din Tear, iar în mijloc trona o masă masivă, bogat sculptată, aurită şi incrustată cu fildeş şi turcoaze, care probabil avea nevoie de o întreagă căruţă pentru transport. Masa acoperită cu o hartă separa o duzină de taireni cu feţe asudate de tot atâţia cairhieni care sufereau şi mai mult de căldură, fiecare bărbat având un pocal pe care servitori discreţi în livrea auriu-neagră aveau grijă să îl umple cu punci. Toţi nobilii erau înveşmântaţi în mătăsuri – dar cei din Cairhien erau proaspăt bărbieriţi, zvelţi şi palizi, spre deosebire de cei de pe partea cealaltă a mesei –, îmbrăcaţi în haine închise la culoare, sobre, cu excepţia unor dungi orizontale în culorile Casei lor, cu numărul lor indicând rangul Casei; cei din Tear, cu bărbile tunse îngrijit, date cu ulei, purtau haine căptuşite care păreau un buchet de roşu şi galben şi verde şi albastru, satin şi brocart, cusute cu fire de aur şi argint. Cairhienii erau solemni, severi chiar, cu chipuri slabe, fiecare cu creştetul capului ras şi pudrat, ceea ce odată fusese o modă doar printre soldaţii din Cairhien, nu printre seniori. Tairenii zâmbeau şi adulmecau batiste şi pandantive cu arome ce umpleau cortul cu miresmele lor grele. În afară de punci, păreau să mai aibă în comun privirile aparent indiferente către fecioare şi strădania de a se face că nu le văd.

Marele Senior Weiramon, cărunt şi cu barba unsă cu ulei, se înclină adânc. Era unul dintre cei patru Înalţi Seniori de acolo, în cizme lucrate elaborat cu argint, ceilalţi trei fiind Sunamon, cel mult prea rotunjor, Tolmeran, cu o barbă ascuţită şi cenuşie ca un vârf de lance a cărei coadă subţire era restul corpului, şi Torean, cu nasul ca un cartof, arătând mai fermier decât toţi fermierii; Rand îi dăduse comanda lui Weiramon. Pentru moment. Ceilalţi opt erau seniori cu rang mai mic, unii bărbieriţi, dar cu părul cărunt; erau acolo datorită jurămintelor de credinţă pe care le făcuseră unuia sau altuia din Marii Seniori, dar cu toţii aveau experienţa luptelor.

Weiramon nu era scund pentru un tairenian, însă Rand era cu un cap mai mare ca el, iar Înaltul Senior îi amintea de un cocoş supărat, cu penele înfoiate, stând ţanţoş.

— Trăiască Seniorul Dragon! intonă făcând o plecăciune, în curând cuceritorul Illianului. Trăiască Seniorul Zorilor!

Ceilalţi îl urmau îndeaproape, tairenii desfăcându-şi larg braţele, iar cairhienii ducându-şi mâna la inimă.

Rand făcu o grimasă. Seniorul Zorilor fusese unul dintre titlurile lui Lews Therin sau cel puţin aşa rămăsese în câteva fragmente de anale. Multă cunoaştere se pierduse la Frângerea Lumii, multă se pierduse ca un fum şi în timpul Războaielor Troloce şi mai târziu în Războiul de o Sută de Ani, dar fragmente surprinzătoare continuau să dăinuiască. Fu surprins că titlul folosit de Weiramon nu trezise bolboroselile nebune ale lui Lews Therin. Dacă se gândea bine, nu îl mai auzise de când ţipase la el. Din câte îşi amintea, fusese prima dată când se adresase vocii. Îl trecu un fior gândindu-se la ce ar fi putut însemna asta.

— Seniore Dragon? spuse Sunamon frecându-şi mâinile cărnoase; părea că se străduia să nu vadă shoufa înfăşurată în jurul capului lui Rand. Sunteţi...? înghiţindu-şi vorbele, zâmbi mieros. Să întrebi un potenţial nebun dacă se simte bine nu era probabil cea mai bună idee. Ar dori Seniorul Dragon nişte punci? Avem din podgoria Lodanaille, amestecat cu miere.

Estevan, un nobil deşirat, cu fălci mari şi ochi duri, vasal al lui Sunamon, făcu un gest scurt, iar un servitor se repezi spre un pocal de aur de pe o măsuţă lipită de pânza cortului; un altul se grăbi să îl umple.

— Nu, răspunse Rand, apoi repetă mai tare: Nu. Făcu distrat un semn servitorului să plece.

Oare Lews Therin chiar îl auzise? Cumva, toată treaba devenea şi mai neplăcută. Nici nu voia să se gândească la asta acum; nu voia să se gândească deloc.

— De îndată ce ajung Heame şi Simaan aici, totul va fi aproape gata.

Cei doi Înalţi Seniori trebuiau să ajungă curând; erau în fruntea ultimului mare contingent de soldaţi taireni care plecase din Cairhien în urmă cu aproape o lună. Desigur, mai erau şi grupuri mai mici aflate în drum spre miazăzi şi mai mulţi cairhieni. Mai mulţi Aieli; şuvoiul de Aieli va lungi mult lucrurile.

— Vreau să văd...

Brusc îşi dădu seama că în cort se aşternuse liniştea şi nu mai mişca nimeni, cu excepţia lui Toren care îşi dăduse capul pe spate să soarbă restul de punci. Îşi şterse gura cu mâna şi întinse pocalul să-i fie umplut, dar servitorii păreau că se lipesc de pânza cortului. Sulin şi celelalte trei fecioare păreau gata să îşi pună vălul.

— Ce s-a întâmplat? întrebă încet.

Weiramon ezită:

— Simaan şi Heame s-au... s-au dus la Haddon Mirk. Nu mai vin.

Torean înşfăcă o carafă lucrată cu aur de la un servitor şi-şi umplu singur pocalul, vărsând punciul pe covor.

— Şi de ce s-au dus acolo în loc să vină aici?

Rand nu îşi ridică vocea. Era sigur că ştie răspunsul. Cei doi, plus alţi cinci Înalţi Seniori pe lângă ei fuseseră trimişi la Cairhien mai mult ca să li se dea şi altceva de făcut decât să comploteze împotriva lui.

Zâmbete răutăcioase răsăriră printre cei din Cairhien, cele mai multe ascunse de pocalurile ridicate în grabă. Semaradrid, cel mai înalt dintre ei, cu dungi colorate până sub talie, rânjea fără să se ascundă. Avea o faţă lungă, păr alb la tâmple şi ochi negri cu care ar fi putut sculpta piatra; rănile primite în războiul civil nu-l afectaseră, dar avea un şchiopătat căpătat luptând cu Tearul. Principalul său motiv de a coopera cu tairenii fusese că nu erau Aieli, iar principalul motiv al tairenilor era că cei din Cairhien nu erau Aiel.

Răspunse unul dintre conaţionalii lui Semaradrid, un tânăr senior numit Meneril, ce avea jumătate din dungile lui Semaradrid pe piept şi purta pe faţă o cicatrice ce îi desena tot timpul un fel de zâmbet batjocoritor:

— Trădare, Seniore Dragon. Trădare şi rebeliune!

Weiramon ezitase să spună acele cuvinte în faţa lui Rand, dar nu era gata să lase pe altcineva să vorbească pentru el.

— Da, rebeliune, spuse în grabă uitându-se la Meneril, dar reîncepu imediat în stilul lui pompos: Şi nu doar ei, Seniore Dragon. Sunt amestecaţi şi Înalţii Seniori Darlin şi Teodosian, şi înalta Doamnă Estanda. Să mă ardă Lumina, toţi au semnat o scrisoare de sfidare! Se pare că mai sunt cu ei şi douăzeci sau treizeci de mici nobili, unii abia mai răsăriţi decât nişte fermieri, arză-i-ar Lumina de proşti!

Rand aproape îl admira pe Darlin. Omul i se opusese de la bun început, fugind din Stâncă încă de când aceasta căzuse şi încercând să organizeze rezistenţa printre micii nobili de ţară. Cu Tedosian şi Estanda lucrurile stăteau diferit. Ca şi Heame sau Simaan, i se închinaseră, îl numiseră „Seniorul Dragon“ şi complotaseră pe la spate. Acum toleranţa sa era răsplătită. Nu era de mirare că Torean îşi vărsa vinul pe barbă; fusese de la început amestecat cu Tedosian, cu Heame şi cu Simaan.

— Ce au scris e mai mult decât sfidare, spuse Tolmeran rece. Au scris că eşti un fals Dragon, că a fost un truc aes sedai faptul că ai cucerit Stânca şi ai scos Sabia Care nu Este o Sabie.

Era o umbră de întrebare în tonul său; nu fusese în Stâncă în noaptea când fusese cucerită de Rand.

— Tu ce crezi, Tolmeran?

Erau acuze uşor de crezut într-un tărâm unde a conduce fusese ilegal înainte de venirea lui Rand, unde aes sedai erau în cel mai fericit caz tolerate şi unde Stânca din Tear fusese invincibilă de peste trei mii de ani, înainte de a fi cucerită de Rand. Erau acuze de care mai auzise. Rand se întrebă dacă nu o să găsească şi Mantii Albe printre ei când rebelii vor fi atârnaţi în ştreang, dar probabil Pedro Niall era prea deştept pentru asta.

— Mă gândesc că aţi scos Callandor-ul din teacă, spuse după o clipă. Mă gândesc că sunteţi Dragonul Renăscut...

În ambele fusese un uşor accent pe „mă gândesc“. Tolmeran avea curaj. Estevan dădu din cap; încet, dar dădu. Alt om curajos.

Nici măcar ei nu puseseră întrebarea firească, dacă Rand îi voia scoşi din ascunzătoare pe rebeli. Rand nu era surprins. În primul rând, Haddon Mirk nu era un loc de unde să scoţi pe cineva cu uşurinţă, o uriaşă zonă de păduri fără sate, drumuri sau măcar poteci. În zona muntoasă de la miazănoapte un om abia dacă putea străbate câteva mile pe zi şi armate întregi ar fi putut face manevre până rămâneau fără hrană, înainte de a se găsi una pe alta. În al doilea rând, şi poate mai important, cine punea întrebarea putea fi suspectat că vrea să conducă expediţia, iar un voluntar putea fi suspectat că vrea să se alăture lui Darlin, nu să-l spânzure de călcâie. Poate că tairenii nu jucau Daes Dae’mar, Jocul Caselor, precum cei din Cairhien – care vedeau dintr-o privire o mie de lucruri şi auzeau şi ce nu spuseseşi –, dar tot umblau cu maşinaţiuni şi se supravegheau unii pe ceilalţi, bănuind comploturi, şi credeau că toată lumea făcea la fel.

Cu toate astea, lui Rand îi convenea să-i lase deocamdată pe rebeli acolo unde erau. Toată atenţia lui trebuia îndreptată pe Illian; trebuia să fie văzut acolo. Dar nu putea lăsa să se creadă că e moale. Nu-i putea pierde, fie că venea Ultima Bătălie, fie că nu. Cele două grupuri erau ţinute laolaltă de doar două lucruri: faptul că ceilalţi nu era Aieli şi teama de mânia Dragonului Renăscut. Dacă îşi pierdeau acea teamă, ar fi început să încerce să se omoare unii pe alţii, şi pe Aieli, cât ai zice peşte.

— Vrea cineva să vorbească în numele lor? întrebă. Ştie cineva vreun motiv care să le diminueze vina?

Dacă ştia vreunul, nu vorbi nimeni; numărându-i şi pe servitori, două duzini de perechi de ochi îl urmăreau, aşteptând. Parcă servitorii erau cei mai atenţi. Sulin şi restul fecioarelor urmăreau totul, cu excepţia lui.

— Titlurile lor de nobleţe sunt anulate, pământurile şi casele confiscate. Vor fi semnate mandate de arestare pentru toţi bărbaţii implicaţi. Şi pentru toate femeile.

Asta putea fi o problemă. În Tear, pedeapsa pentru rebeliune era moartea. Schimbase câteva legi, dar nu pe asta, iar acum era prea târziu.

— Anunţaţi că oricine va ucide pe unul dintre ei va fi absolvit de crimă şi că oricine îi va ajuta va fi acuzat de trădare. Toţi cei care se predau rămân în viaţă – şi asta putea rezolva problema cu Estanda, căci nu putea ordona execuţia unei femei –, dar cei care continuă vor fi spânzuraţi.

Nobilii – şi cei din Cairhien, şi cei din Tear – se foiră uitându-se unii la alţii. Sângele se scurse de pe chipul unora. Cu siguranţă se aşteptaseră la pedeapsa cu moartea – nu se putea mai puţin pentru rebeliune, mai ales în pragul războiului –, dar anularea titlurilor îi şoca. În ciuda tuturor legilor pe care Rand le schimbase în ambele ţări, a seniorilor mânaţi în faţa magistraţilor şi spânzuraţi pentru crimă sau amendaţi pentru lovire, ei încă mai trăiau cu credinţa că sunt diferiţi de ceilalţi până în măduva oaselor, iar o lege a naturii îi făcea lei, iar pe cei de rând, oi. Un Înalt Senior trimis la spânzurătoare murea tot Înalt Senior, dar Darlin şi ceilalţi vor muri ţărani, iar în ochii acelor oameni asta era o soartă mai neagră ca moartea. Servitorii continuau să aştepte să umple pocalurile. La fel de lipsiţi de expresie ca de obicei, aveau acum parcă o strălucire de veselie care înainte lipsise din ochii lor.

— Acum că am terminat cu asta, spuse Rand dându-şi jos shoufa şi mergând lângă masă, să vedem hărţile. Sammael e mai important decât o mână de nebuni care putrezesc în Haddon Mirk.

Spera să putrezească. Arde-i-ar Lumina!

Weiramon îşi strânse buzele, iar Tolmeran îşi netezi repede fruntea încruntată. Chipul lui Sunamon era la fel de opac precum o mască. Şi ceilalţi păreau la fel de neîncrezători, deşi Semaradrid o ascundea bine. Unii văzuseră myrddraali şi troloci în timpul luptelor din Stâncă, alţii văzuseră duelul lui cu Sammael în Cairhien, dar cu toate asta credeau că era un simptom al nebuniei să susţină că Rătăciţii scăpaseră. Auzise chiar zvonuri că el singur provocase toate distrugerile din Cairhien, lovind ca un nebun şi în prieteni, şi în duşmani. Judecând după privirile aruncate de Liah, unul dintre ei risca să fie străpuns de o suliţă de fecioară dacă nu-şi controla expresia chipului.

Se strânseră totuşi în jurul mesei în timp ce el îşi aruncă shoufa pe jos şi începu să scormonească printre hărţi. Bashere avusese dreptate; oamenii îi urmau pe nebunii care câştigau bătălii. Atâta vreme cât câştigau. Căpeteniile Aiel intrară chiar când găsise ceea ce căuta: o hartă detaliată cu partea de răsărit a Illianului.

Primul intră Bruan, căpetenia Aielilor Nakai, urmat îndeaproape de Jheran, căpetenia Shaarad, Dhearic, căpetenia Reyn, Han, căpetenia Tomanelle, şi Erim, căpetenia Chareen, fiecare dintre ei răspunzând la înclinările de salut ale lui Sulin şi ale celorlalte fecioare. Bruan, un bărbat masiv cu ochi cenuşii şi trişti, era cu adevărat liderul celor cinci clanuri, din cele trimise spre miazăzi de Rand. Nimeni nu cârcotise; felul lui de a fi, ciudat, calm, era dezminţit de priceperea sa în bătălii. Înveşmântaţi în cadin’sor, cu shoufa atârnând în jurul gâtului, nu erau înarmaţi, cu excepţia cuţitelor grele de la brâu, dar, pe de altă parte, dacă un Aiel avea mâini şi picioare, nu se putea spune că era dezarmat.

Cairhienii se făcură că nu îi văd, dar tairenii se străduiră să pufnească şi să-şi miroasă ostentativ batistele parfumate şi pandantivele cu arome. Tear pierduse doar Stânca în faţa Aielilor, şi asta cu ajutorul Dragonului Renăscut sau a femeilor aes sedai, cum credeau alţii, dar Cairhien fusese de două ori devastată de ei, de două ori înfrântă şi umilită.

Aielii, exceptându-l pe Han, îi ignorau pe toţi. Han, cu părul alb şi faţa ca o piele încreţită, îi privea ucigaş. Era un om iritabil, chiar şi când era în toane bune, şi nu-l mulţumea faptul că unii taireni erau la fel de înalţi ca el. Han era scund pentru un Aiel – adică mai înalt decât un om mediu din ţinuturile umede – şi la fel de sensibil ca şi Enaila când venea vorba de acest subiect. Şi, desigur, Aielii îi dispreţuiau pe „ucigaşii de copaci“, cum le mai spuneau cairhienilor, mai mult decât pe oricare alţii. Îi mai numeau şi cei-ce-îşi-calcă-cuvântul.

— Oastea din Illian, spuse Rand ferm, îndreptând harta. Folosi Sceptrul Dragonului să fixeze un colţ al hărţii şi o călimară aurită pentru celălalt. Nu avea nevoie ca bărbaţii aceia să se omoare între ei. Nu credea că ar face-o, nu cât timp era prezent, în orice caz. În poveşti, aliaţii se plăceau şi ajungeau să aibă încredere unul în altul, dar se îndoia că aceştia vor face aşa ceva vreodată.

Câmpia Moredo se întindea puţin şi în Illian, făcând loc unor dealuri împădurite în apropiere de Manetherendrelle şi râului Shal care se desprindea de acolo. Cinci cruci făcute cu cerneală la zece mile distanţă una de cealaltă marcau limita răsăriteană a acelor dealuri. Dealurile Doirlon. Rand îşi puse degetul pe crucea din mijloc:

— Sunteţi siguri că Sammael nu a adăugat tabere noi?

O strâmbătură pe faţa lui Weiramon îl făcu să izbucnească nervos:

— Sau Seniorul Brend, dacă preferaţi, sau Consiliul celor Nouă, sau Mattin Stepaneos den Balgar, dacă vreţi regele însuşi. Încă mai sunt dispuse aşa?

— Cercetaşii noştri aşa spun, zise Jheran calm. Slab ca lama unei săbii, cu părul şaten înspicat de fire albe, era mereu calm acum, după ce gâlceava sângeroasă dintre Shaarad şi Goshien, veche de patru sute de ani, se încheiase odată cu venirea lui Rand.

— Sovin Nai şi Duadhe Mahdi’in îi supraveghează de aproape. Dădu uşor din cap cu satisfacţie, la fel şi Dhearic. Jheran fusese Sovin Nai, frăţia Mâinile-cuţite, înainte de a deveni căpetenie, iar Dhearic făcuse parte din Duadhe Mahdi’in, un Căutător de Apă. Cunoaştem orice mişcare în cinci zile prin alergători.

— Cercetaşii mei cred că da, spuse Weiramon, de parcă nu l-ar fi auzit pe Jheran. Trimit un nou grup în fiecare săptămână. Durează o lună întreagă până se duc şi se întorc, dar vă asigur că sunt la curent, atât cât permite distanţa.

Chipurile căpeteniilor Aiel păreau cioplite în piatră.

Rand ignoră jocul dintre ei. Mai încercase să forţeze buna înţelegere între taireni, cairhieni şi aieli, dar, de cum le întorcea spatele, răbufneau iar. Era un efort fără rost.

Cât despre tabere... Ştia că erau doar cinci; le vizitase, într-un fel. Era un... un loc unde putea să intre, o reflecţie ciudată a lumii reale, fără oameni, şi păşise pe zidurile de lemn ale acelor forturi masive. Ştia răspunsul la aproape orice întrebare pe care urma să o pună, dar jongla cu planuri peste planuri, aşa cum un menestrel ar fi jonglat cu focul.

— Şi Sammael continuă să aducă oameni?

De data asta spusese numele apăsat. Expresia Aielilor nu se schimbă – dacă Rătăciţii scăpaseră, atunci Rătăciţii scăpaseră, lumea trebuia luată aşa cum era, nu cum voiai să fie –, dar ceilalţi îi aruncară pieziş priviri rapide şi îngrijorate. Trebuiau să se obişnuiască, mai devreme sau mai târziu. Trebuiau să creadă, mai devreme sau mai târziu.

— Orice bărbat din Illian care poate purta o suliţă fără să cadă în nas, se pare, spuse Tolmeran cu o expresie sumbră. Era la fel de nerăbdător să se lupte cu cei din Illian ca oricare tairenian – cele două neamuri se urau încă de când se ridicaseră din cenuşa imperiului lui Artur Aripă-de-Şoim; istoria lor era plină de războaie purtate sub cele mai mici pretexte –, dar părea mai puţin înclinat decât ceilalţi Înalţi Seniori să creadă că orice luptă se putea câştiga cu o şarjă viguroasă de cavalerie.

— Fiecare iscoadă care se întoarce raportează că a văzut o tabără şi mai mare, cu întărituri şi mai formidabile.

— Ar trebui să ne mişcăm acum, Seniore Dragon, spuse Weiramon hotărât. Arză-m-ar Lumina! Pot să-i prind cu pantalonii în vine. S-au prins singuri. Abia dacă au câţiva cai! O să-i spulber, apoi drumul către oraş va fi liber.

În Illian, ca şi în Tear sau Cairhien, „oraşul“ era cel care dădea numele ţării.

— Arză-mi-ar ochii! O să vă pun stindardul pe Illian în două luni, Seniore Dragon. Două, cel mult. Aruncând o privire către cairhieni, continuă de parcă i-ar fi smuls cineva vorbele cu un cleşte: Semaradrid şi cu mine. Semaradrid se înclină puţin. Foarte puţin.

— Nu, spuse scurt Rand. Planul lui Weiramon era numai bun pentru un dezastru. Două sute cincizeci de mile se aşterneau între tabără şi marile forturi de pe dealuri ale lui Sammael, peste o câmpie cu iarbă, unde o ridicătură de cincizeci de picioare era considerată un deal înalt, iar un hăţiş cât două loturi de pământ, o pădure. Sammael avea şi el iscoade; orice şobolan sau corb putea fi una din ele. Două sute cincizeci de mile. Douăsprezece, treisprezece zile pentru taireni şi cairhieni, cel puţin. Aielii puteau străbate distanţa în cinci zile, dacă forţau – un cercetaş sau doi, singuratici, se mişcau mai repede decât o armată, chiar şi una Aiel –, dar ei nu făceau parte din planul lui Weiramon. Cu mult înainte ca Weiramon să ajungă pe Dealurile Doirlon, Sammael ar fi fost gata să-i zdrobească pe cei din Tear, nu invers. Un plan prostesc. Chiar mai prostesc decât cel cu care venise Rand.

— V-am spus deja ce aveţi de făcut. Aşteptaţi aici până vine Mat să preia comanda şi nici atunci nu mişcă nimeni o palmă până nu am suficienţi oameni. Sunt mai mulţi pe drum, taireni, cairhieni, Aieli. Vreau să-l zdrobesc pe Sammael, Weiramon. Să-l zdrobesc pentru totdeauna şi să aduc Illianul sub stindardul Dragonului. Măcar partea asta era adevărată, se gândi, adăugând: Aş vrea să pot rămâne cu voi, dar Andorul are nevoie de atenţia mea.

Chipul lui Weiramon deveni acru, Semaradrid se strâmbă de parcă voia să-şi transforme punciul în oţet, iar Tolmeran se uită atât de inexpresiv că dezaprobarea i se ghicea limpede. Semaradrid reacţionă cu o întârziere îngrijorătoare. Arătase de mai multe ori că în fiecare zi în care soseau oameni în tabăra lor veneau şi în forturile Illianului. Fără îndoială, planul lui Weiramon era rezultatul îndemnurilor lui, deşi probabil el ar fi făcut unul mai bun. Dubiile lui Tolmeran se învârteau în jurul lui Mat. În ciuda a ceea ce auzise de la cairhieni despre îndemânarea lui în bătălie, Tolmeran credea că nu e decât o linguşeală pentru un băiat de la ţară, care se întâmpla să fie prieten cu Dragonul Renăscut. Erau obiecţii corecte, iar ale lui Semaradrid erau chiar îndreptăţite, dacă planul împărtăşit de Rand nu ar fi fost doar o perdea de fum. Puţin probabil că Sammael se baza doar pe şobolani şi corbi să iscodească. Rand se aştepta ca în tabără să fie oameni care spionau pentru Rătăciţi şi probabil şi pentru aes sedai.

— Vom face aşa cum spuneţi, Seniore Dragon, rosti cu greu Weiramon.

Bărbatul era curajos pe câmpul de bătălie, dar, în rest, era un idiot orb, nefiind în stare să vadă dincolo de gloria unei şarje de cavalerie, a urii sale faţă de Illian, a dispreţului faţă de Cairhien şi faţă de Aielii „sălbatici“. Rand era sigur că Weiramon era exact omul de care avea nevoie. Tolmeran şi Semaradrid nu se vor mişca prea repede atâta vreme cât Weiramon avea comanda.

Pentru multă vreme continuară să vorbească, şi Rand să asculte, punând din când în când o întrebare. Nu mai era nicio împotrivire, nicio sugestie că lupta trebuia începută atunci, nicio discuţie despre atac. Rand îi întrebă pe Weiramon şi pe ceilalţi despre căruţe şi despre ce se afla în ele. Câmpia Moredo avea puţine sate, îndepărtate unele de altele, niciun oraş cu excepţia Far Madding spre miazănoapte, iar pământul cultivat abia ajungea pentru hrana locuitorilor. O armată uriaşă avea nevoie de un flux constant de căruţe din Tear, care să aducă totul, de la făina pentru pâine la cuiele pentru potcoave. Cu excepţia lui Tolmeran, Înalţii Seniori spuneau că armata îşi putea căra cele trebuincioase peste câmpie şi putea trăi apoi cu ce găsea în Illian; părea să fie o anumită plăcere la gândul că vor jefui pământurile unui vechi inamic ca un roi de lăcuste. Cei din Cairhien aveau o opinie diferită, mai ales Semaradrid şi Meneril. Nu doar oamenii de rând suferiseră de foame în timpul războiului civil din Cairhien şi a asediului Shaido asupra capitalei; obrajii lor scofâlciţi erau o mărturie limpede. Illian era un tărâm bogat şi chiar şi Dealurile Doirlon aveau ferme şi podgorii, dar Semaradrid şi Meneril nu voiau să rişte ca soldaţii să moară de foame, dacă se putea şi altfel. Cât despre Rand, nu dorea ca Illian să fie devastat, dacă acest lucru se putea evita.

Nu grăbi pe nimeni. Sunamon îl asigură că atunci se construiau căruţele şi îşi învăţase de mult lecţia că nu era bine să-i spună lui Rand ceva şi să facă altceva. Provizii erau adunate din tot Tearul, în ciuda grimaselor de nerăbdare ale lui Weiramon faţă de aceste pregătiri şi a mormăiturilor lui Torean despre cheltuieli. Cel mai important lucru era ca planul spus lor să meargă înainte şi să fie văzut că merge înainte.

Plecarea însemnă un nesfârşit şir de plecăciuni complicate şi vorbe pompoase pe care Rand le ascultă înfăşurându-şi shoufa în jurul capului şi luând iarăşi Sceptrul Dragonului, cu invitaţii spuse cu jumătate de gură de a rămâne la un banchet şi oferte la fel de nesincere de a-l conduce la plecare, dacă nu putea rămâne la banchet. Taireni sau cairhieni evitau compania Dragonului Renăscut pe cât puteau, fără a risca să bată la ochi, în timp ce pretindeau că nu fac aşa ceva. Cei mai mulţi doreau să fie în altă parte când el conducea Puterea. Îl conduseră desigur câţiva paşi în afara cortului, dar Sunamon oftă destul de tare când plecă, iar Rand îl auzi pe Torean chicotind de uşurare.

Căpeteniile Aiel îl urmară pe Rand în tăcere, iar fecioarele, împreună cu Sulin şi celelalte trei făcură un cerc în jurul celor şase bărbaţi care porniseră către cortul cu dungi verzi. De data asta se auzeau doar câteva ovaţii, iar căpeteniile nu spuseră nimic. Vorbiseră foarte puţin şi în cort. Când Rand îi întrebă, Dhearic răspunse:

— Aceşti oameni din ţinuturile umede nu vor să audă ce avem de spus. Ei aud doar vântul, spuse bărbatul cu ochii plini de dispreţ.

Era voinic, aproape la fel de înalt ca Rand, cu un nas mare şi cu şuviţe mai deschise prin părul auriu.

— Ţi-au spus de cei care s-au răzvrătit împotriva ta? întrebă Erim. Mai înalt decât Dhearic, avea fălcile proeminente şi aproape la fel de multe fire albe cât roşcate în păr.

— Mi-au spus, răspunse Rand, şi Han se încruntă.

— Dacă îi trimiţi pe tairenii ăştia după cei din neamul lor, faci o greşeală. Chiar dacă ai putea avea încredere în ei, nu cred că sunt în stare. Trimite lăncile. Un singur clan e mai mult decât de-ajuns.

Rand clătină din cap.

— Darlin şi rebelii lui pot să aştepte. Sammael e cel important.

— Atunci hai la Illian acum, spuse Jheran. Lasă-i în pace pe ăştia. Avem deja aici două sute de mii de suliţe. Putem distruge Illianul înainte ca Weiramon Saniago şi Semaradrid Maravin să ajungă la jumătatea drumului.

Rand închise ochii o clipă. Toată lumea avea de gând să îl contrazică? Ei nu erau genul de bărbaţi care să cedeze la o încruntare de-a Dragonului Renăscut. Dragonul Renăscut era doar o profeţie a ţinuturilor umede, ei îl urmau pe Cel-Care-Vine-cu-Zorile, car’a’carnul, dar, după cum se săturase să tot audă, car’a’carnul nu era un rege.

— Vreau să-mi promiteţi că veţi sta aici până vă va spune Mat. Toţi.

— Vom sta aici, Rand al’Thor, spuse Bruan cu vocea lui înşelător de blândă.

Şi vocile celorlalţi se auziră, ceva mai aspre, promiţându-i toţi acelaşi lucru.

— Dar e pierdere de timp, adăugă Han strâmbându-se. Să nu mă mai bucur de umbră, dacă nu e!

Jheran şi Erim aprobară cu o mişcare a capului.

Rand nici nu se aşteptase să cedeze atât de repede.

— Câteodată trebuie să pierzi timpul ca să-l câştigi, spuse, iar Han pufni.

Tunătorii ridicaseră cu nişte pari pânza de la intrarea cortului, lăsând să intre un curent de aer în interiorul umbros. Fierbinte şi uscat cum era, se părea că Aielii îl găsesc plăcut. Rand avea impresia că transpiră la fel de mult înăuntru ca şi în plin soare. Îşi scoase shoufa, aşezându-se pe covor, faţă în faţă cu ceilalţi. Fecioarele se amestecaseră în afara cortului cu Tunătorii şi, din când în când, se puteau auzi de afară râsete şi ironii. De data asta Leiran se descurca mai bine; se auzi de două ori cum fecioarele îşi izbesc lăncile de scuturi. Rand nu pricepu mai nimic din ce vorbeau.

Îndesându-şi tutun în pipa scurtă, le dădu şi celorlalţi punguliţa de piele de capră ca să-şi umple pipele – găsise în Caemlyn un mic cufăr cu tutun din Ţinutul celor Două Râuri –, apoi şi-o aprinse conducând, iar pentru ceilalţi trimise un Tunător să aducă un beţişor aprins de la focuri. Când toate pipele fură aprinse, se aşternură la vorbă, pufăind mulţumiţi.

Discuţia dură aproape la fel de mult ca şi cea cu nobilii, nu fiindcă ar fi avut atât de multe de vorbit, ci fiindcă Rand vorbise singur cu străinii. Aielii erau sensibili la onoare; vieţile lor erau guvernate de ji’e’toh, onoare şi obligaţie, cu reguli la fel de complexe şi ciudate ca şi umorul lor. Vorbiră despre Aielii care încă veneau din Cairhien, despre când va ajunge Mat şi ce trebuia făcut cu Shaido, dacă trebuia făcut ceva. Vorbiră despre vânătoare şi femei, dacă era oare coniacul la fel de bun ca oosquai şi despre umor. Până şi răbdătorul Bruan îşi ridică exasperat mâinile, renunţând să-l mai facă pe Rand să le înţeleagă glumele. Pe Lumină! Ce putea fi amuzant într-o glumă cu o nevastă care îşi înjunghie soţul din greşeală, indiferent de circumstanţe, sau despre un om care sfârşeşte căsătorit cu sora celei pe care o voia? Han fornăia şi pufnea, refuzând să creadă că Rand nu înţelegea; el râsese atât de copios la gluma cu înjunghiatul, că aproape căzuse pe spate. Singurul lucru despre care nu vorbiră fu războiul împotriva Illianului.

Înainte de a pleca, Rand rămase o clipă în picioare privind cu ochii strânşi soarele care se apleca spre apus. Han repeta povestea cu înjunghiatul, iar căpeteniile pe cale să plece râdeau din nou. Îşi scutură pipa lovind-o de mână, zdrobind cu piciorul în praf jăraticul. Mai avea timp să se întoarcă la Caemlyn şi să-l întâlnească pe Bashere, dar se aşeză în cort privind cum apune soarele. Când discul lui atinse linia orizontului, devenind roşu ca sângele, Enaila şi Somara îi aduseră o strachină de tocană de oaie – umplută cât pentru doi bărbaţi –, o pâine rotundă şi o carafă cu ceai de mentă, pus într-o găleată cu apă să se răcorească.

— Nu mănânci suficient, spuse Somara, încercând să-i netezească părul înainte ca Rand să-şi tragă capul.

Enaila îl privi fix:

— Dacă nu ai evita-o atât pe Aviendha, ar avea ea grijă să mănânci.

— Îi trezeşte interesul, apoi fuge de ea, mormăi Somara. Trebuie să o atragi din nou. De ce nu te oferi să-i speli părul?

— Nu trebuie să fie chiar aşa de îndrăzneţ, spuse ferm Enaila. Să îi ceară să o pieptene ar fi mai mult decât suficient. Nu vrea ca ea să-l creadă neobrăzat.

Somara pufni:

— Nu o să creadă că e prea îndrăzneţ când fuge de ea. Eşti prea modest, Rand al’Thor.

— Vă daţi seama că niciuna din voi nu îmi sunteţi mamă, nu?

Cele două femei înveşmântate în cadin’sor se priviră nedumerite.

— Crezi că e o altă glumă din ţinuturile umede? întrebă Enaila, iar Somara ridică din umeri.

— Nu ştiu, nu pare amuzat. Îl bătu pe Rand pe spate: Sunt sigură că e o glumă bună, dar trebuie să ne-o explici.

Rand suferea în tăcere, scrâşnind din dinţi în timp ce ele îl priveau mâncând. Urmăreau cu atenţie fiecare lingură. Iar lucrurile nu se schimbară în bine nici după ce plecară cu strachina goală, căci intră Sulin, care avea să-i dea nişte sfaturi foarte directe despre cum să îi atragă din nou interesul Aviendhei; printre Aieli, era genul de lucruri pe care sora cea mare l-ar fi făcut pentru fratele ei.

— Trebuie să fii modest în ochii ei, îi spuse fecioara cu părul alb, dar nu atât de modest încât să te creadă plictisitor. Roag-o să te frece pe spate într-un cort cu aburi, dar ruşinos, cu privirea în pământ. Când te dezbraci să intri în pat, dansează puţin ca să arăţi că viaţa te mulţumeşte, apoi scuză-te repede când îţi dai seama că e şi ea acolo şi bagă-te direct sub aşternut. Poţi roşi?

O lungă suferinţă în tăcere. Fecioarele ştiau prea mult, dar nu suficient.

Când se întoarseră la Caemlyn, mult după apusul soarelui, Rand intră în camerele sale cu cizmele în mână, bâjbâind în întuneric prin camera din care se intra în dormitor. Chiar dacă nu ar fi ştiut că Aviendha era acolo, întinsă deja pe saltea, lângă perete, tot i-ar fi simţit prezenţa. În tăcerea nopţii o auzi cum respiră. În final reuşise să aştepte suficient de mult ca ea să adoarmă. Încercase să pună capăt situaţiei, dar Aviendha nu-l lua în serios, iar fecioarele râdeau de „timiditatea“ şi „modestia“ lui. Lucruri bune la un bărbat singur, erau ele de acord, dar să nu le ducă prea departe.

Se urcă în pat, uşurat că Aviendha deja adormise – puţin nemulţumit că nu putea aprinde o lampă să se spele –, iar ea se întoarse pe saltea. Probabil fusese trează tot timpul.

— Să dormi bine şi să te trezeşti, îi spuse ea.

Se gândi ce idiot era să se simtă mulţumit că o femeie pe care încerca să o evite îi urase noapte bună; îşi îndesă o pernă cu puf de gâscă sub cap. Aviendha credea probabil că e cea mai grozavă glumă; să ştii să tachinezi era o artă în rândul Aielilor şi, cu cât o făceai cu mai multă cruzime, cu atât mai bine. Simţi că adoarme, iar ultimul său gând conştient fu că avea şi el o glumă a lui, una de care ştiau doar Mat şi Bashere. Sammael nu avea simţul umorului, dar uriaşa armată din Tear care stătea să lovească Illianul era cea mai mare glumă din lume. Cu puţin noroc, Sammael va fi mort înainte de a-şi da seama că trebuie să râdă.

CAPITOLUL 5 • Un alt fel de dans

Cerbul Auriu se ridica de cele mai multe ori la înălţimea numelui său. Sala mare avea mese şi bănci lustruite, cu picioare sculptate cu trandafiri. Una dintre fetele cu şort alb nu făcea altceva decât să măture toată ziua podeaua de piatră albă. Pe peretele tencuit, chiar sub bârnele înalte, era pictat un brâu cu papirusuri alb-roşii. Şemineurile erau din piatră lustruită, cu vatra decorată cu crengi verzi de brad şi un cerb sculptat deasupra fiecărui prag, ţinând în coarne pocale de vin. Un ceas înalt cu câteva ornamente aurite stătea pe una dintre poliţe. Câţiva muzicanţi cântau în spate, pe o mică platformă: doi bărbaţi transpiraţi, în cămaşă, cu fluiere, o altă pereche ciupind la o ţiteră cu nouă coarde şi o femeie cu faţa aprinsă, într-o rochie cu dungi albastre, cântând cu nişte ciocănele de lemn la un ţambal cu picioare scurte. Mai mult de o duzină de fete care serveau la mese se foiau de colo până colo, păşind grăbit în rochiile lor albastre cu şorţuri albe. Cele mai multe erau drăguţe, deşi câteva erau de vârsta jupânesei Daelvin, o hangiţă mică şi dolofană, cu părul cărunt strâns într-un coc la spate. Genul de local care îi plăcea lui Mat; avea un aer confortabil şi mirosea a bani. Îl alesese, fiindcă era chiar în mijlocul oraşului, deşi nici celelalte nu erau rele.

Un singur han era mai bun în Maerone, dar nici acela nu era chiar perfect. Din bucătărie venea din nou miros de oaie şi napi, iar inevitabilele arome de supă de orz picantă se amestecau cu mirosul de cai şi praful care venea de afară. Mâncarea era o problemă în oraşul înţesat de refugiaţi şi soldaţi, mulţi dintre ei dormind în taberele din jurul oraşului. De afară se auzeau voci răguşite de bărbaţi cântând marşuri, sunete de cizme şi copite, oameni blestemând căldura. Sala mare era şi ea încinsă, nu se clintea niciun fir de aer; dacă ar fi deschis ferestrele, praful ar fi acoperit totul, înăuntru rămânând la fel de cald. Maerone-ul era un cuptor.

Din câte îşi dădea seama Mat, întreaga lume era cuprinsă de secetă şi nu voia să se gândească de ce. Ar fi vrut să uite căldura, să uite că era în Maerone, să uite totul. Haina lui cea bună, verde, brodată cu fir de aur pe guler şi manşete, stătea desfăcută, cămaşa de in descheiată, dar tot transpira ca un cal. Ar fi fost poate mai bine să-şi dea jos eşarfa cea neagră din jurul gâtului, dar nu făcea asta decât foarte rar dacă putea fi văzut de altcineva. Dând pe gât ultimul strop de vin, puse pe masă cupa de cositor lucios şi îşi luă pălăria cu boruri largi să îşi facă vânt cu ea. Indiferent ce lichid înghiţea, asuda imediat.

Când se decisese să stea la Cerbul Auriu, seniorii şi ofiţerii Oştii Mâinii Roşii îl urmaseră, prin urmare, toţi ceilalţi evitaseră hanul. În mod normal asta nu ar fi nemulţumit-o pe jupâneasa Daelvin. Tot hanul era plin de seniori şi senioraşi ai Oştii, şi încă de cinci ori pe-atât nu încăpuseră, şi ei plăteau bine, erau puţine scandaluri şi se terminau afară, înainte să se ajungă la vărsare de sânge. Acum însă, în miezul zilei, doar nouă sau zece bărbaţi stăteau la mese, iar ea clipea şi ofta din când în când privind la băncile goale; nu avea să vândă mult vin până diseară. Cu toate astea, muzicanţii cântau cu tragere de inimă. O mână de seniori – oricine avea aur în buzunar merita să fie numit „senior“ din punctul lor de vedere –, mulţumiţi de muzică, puteau fi mai generoşi decât o sală plină cu soldaţi de rând.

Din păcate, pentru punga muzicanţilor, singurul care asculta era Mat, iar el tresărea la fiecare notă. Nu era vina lor, muzica părea că sună bine, dacă nu ştiai ce asculţi. Dar Mat ştia, el le-o explicase bătând ritmul cu palmele şi fredonând – nimeni nu mai auzise melodia de două mii de ani. Tot ce putea spune de bine era că nimeriseră ritmul.

Prinse cu urechea o frântură de conversaţie. Lăsându-şi pălăria jos, săltă cupa pentru a-i fi umplută şi se aplecă spre masa din faţă unde trei bărbaţi beau vin.

— Ce aud?

— Încercăm să ne dăm seama cum să facem să ne câştigăm banii înapoi de la tine, spuse Talmanes fără să zâmbească, pe deasupra cupei de vin. Nu era supărat. Cu câţiva ani peste cei douăzeci ai lui Mat, Talmanes zâmbea rar. Când îl vedea, Mat se ducea mereu cu gândul la un arc întins.

— Nimeni nu te poate bate la cărţi.

Era comandantul a jumătate din cavaleria Oştii şi senior aici în Cairhien, cu toate că avea vârful capului ras şi pudrat, iar sudoarea îi îndepărtase o bună parte din pudră. O mare parte a seniorilor tineri din Cairhien luaseră moda soldaţilor. Haina lui Talmanes era şi ea simplă, fără dungile colorate ale nobililor, deşi avea dreptul să poarte destul de multe.

— Nu-i aşa, protestă Mat. E drept, când avea noroc, era un noroc perfect, dar venea ciclic, mai ales cu lucruri mult mai ciudate decât un pachet de cărţi.

— Sânge şi cenuşă! Ai câştigat de la mine cincizeci de coroane săptămâna trecută!

Cincizeci de coroane. Cu un an şi ceva în urmă, ar fi sărit în sus de bucurie dacă ar fi câştigat una singură şi ar fi plâns dacă ar fi pierdut-o. În urmă cu un an sau doi, nu ar fi avut o coroană pe care să o poată pierde.

— Cu tot cu astea, câte sute am pierdut până acum? întrebă sec Talmanes. Vreau o şansă să câştig o parte înapoi.

Dacă ar fi început să câştige constant în faţa lui Mat, s-ar fi îngrijorat şi el. Ca şi ceilalţi din Oastea Mâinii Roşii, considera norocul lui Mat un talisman.

— Zarurile nu sunt bune, spuse Daerid. Comandantul pedestrimii bău cu sete, ignorând strâmbătura pe jumătate ascunsă de barba dată cu ulei a lui Nalesean. Cei mai mulţi nobili pe care îi întâlnise Mat considerau zarurile pentru cei de rând, bune doar pentru ţărani.

— Nu te-am văzut niciodată terminând ziua în pierdere la zaruri. Trebuie să fie ceva la care nu ai control, ceva pe care să nu pui tu mâna.

Doar o idee mai înalt decât conaţionalul său, Talmanes, Daerid era cu cincisprezece ani mai în vârstă, cu un nas rupt de mai multe ori şi trei cicatrici albe pe faţă. Era singurul dintre cei trei care nu se născuse nobil şi îşi purta şi el vârful capului ras şi pudrat; Daerid fusese soldat toată viaţa.

— Ne-am gândit la cai, învârti prin aer Nalesean cupa de cositor. Era un ins solid, mai înalt decât cei doi cairhieni şi comanda cealaltă jumătate a cavaleriei. Mat se întreba de ce nu renunţă la barba neagră, stufoasă pe căldurile alea, dar el şi-o ajusta în fiecare dimineaţă, să aibă vârful perfect ascuţit. În timp ce Daerid şi Talmanes îşi ţineau descheiate hainele simple, Nalesean şi-o purta pe a sa – mătase verde cu acele manşete căptuşite tairene, dungate în satin auriu – închisă până la gât. Nu lua în seamă sudoarea care îi strălucea pe faţă.

— Arde-m-ar Lumina! Norocul tău ţine la bătălii şi la cărţi. Şi la zaruri, adăugă cu o altă grimasă către Daerid. Dar într-o cursă de cai, contează doar calul.

Mat zâmbi proptindu-şi coatele de masă:

— Găsiţi-vă un cal bun şi o să vedem.

Poate că norocul lui nu putea schimba o cursă de cai – în afară de cărţi şi zaruri şi altele de felul ăsta, nu putea fi niciodată sigur de ce şi când va afecta lucrurile –, dar crescuse privindu-şi tatăl cum face negoţ cu cai, aşa că avea un ochi bun.

— Vrei vinul ăsta sau nu? Nu pot să-ţi torn dacă nu ajung la cupă.

Mat aruncă o privire peste umăr. Fata care servea ţinând în mână o carafă de cositor era scundă şi subţire, cu ochi negri, o frumuseţe cu obraji palizi şi păr ondulat ce i se cuibărea pe umeri. Muzica părea că îi transformă vocea într-un clinchet. Pusese ochii pe Betse Silvin din prima zi în care călcase la Cerbul Auriu, dar acum avea prima dată ocazia să schimbe o vorbă cu ea; întotdeauna erau cinci lucruri ce trebuiau făcute imediat şi zece care trebuiau făcute de ieri. Ceilalţi bărbaţi îşi vârâseră deja nasurile în cupele de vin, lăsându-l singur cu femeia, atât cât se putea fără a ieşi din han. Aveau maniere, chiar şi nobilii. Mat se întoarse şi întinse cupa zâmbind:

— Mulţumesc, Betse, spuse, iar ea făcu o reverenţă scurtă. Când o rugă să îşi pună şi ea o cupă şi să se aşeze, aşeză carafa pe masă, împreunându-şi braţele pe piept, cu capul uşor înclinat, privindu-l de sus până jos.

— Nu prea cred că jupâniţei Daelvin i-ar plăcea aşa ceva. Oh, nu, nu cred deloc. Eşti un senior? Toţi sar să-ţi facă pe plac, dar nimeni nu te strigă „seniore“. Abia dacă fac o plecăciune; doar oamenii de rând.

Sprâncenele lui Mat se ridicară a mirare.

— Nu, răspunse mai brusc decât şi-ar fi dorit. Nu sunt senior.

Poate că Rand îi lăsa pe oameni să-i spună Seniorul Dragon şi altele, dar asta nu era pentru Matrim Cauthon. Nu, într-adevăr. Trase aer în piept, rânjind din nou. Unele femei încercau să-l prindă pe bărbat pe picior greşit, dar se pricepea la jocul ăsta.

— Poţi să-mi zici Mat, Betse. Sunt sigur că jupâneasa Daelvin nu s-ar supăra să stai la masa mea.

— Ba da, s-ar cam supăra. De ce porţi chestia asta pe aşa călduri? întrebă aplecându-se înainte şi trăgându-i eşarfa în jos cu un deget: nu fusese atent, şi aceasta alunecă puţin. Ce e asta? zise trecându-şi degetul pe dunga palidă ce îi înconjura gâtul. A încercat cineva să te spânzure? De ce? Eşti cam tânăr să fii un borfaş înrăit.

Îşi trase capul înapoi, acoperindu-şi cicatricea cu eşarfa de mătase neagră, dar Betse nu părea să fi observat. Îi băgă mâna în cămaşa descheiată, scoţând medalionul cu cap de vulpe pe care Mat îl purta agăţat de un şnur de piele.

— Au vrut să te spânzure pentru că ai furat asta? Pare că face ceva parale, e scumpă?

Mat înşfăcă medalionul, vârându-l înapoi în sân. Ziceai că nici nu respiră femeia asta, în mod cert nu suficient cât să apuce să scoată şi el o vorbuliţă. Îi auzi pe Nalesean şi Daerid chicotind în spatele lui şi se întunecă la faţă. Câteodată norocul lui la jocuri se răzbuna când era vorba de femei, iar ei găseau asta amuzant.

— Nu, nu te-ar fi lăsat să-l păstrezi dacă era de furat, nu-i aşa? zise Betse continuând fără să se oprească. Şi dacă eşti aproape senior cred că poţi să ai lucruri din astea. Poate fiindcă ştiai prea multe. Arăţi ca un tinerel care ştie multe lucruri. Sau crede că ştie, zise aruncându-i unul dintre acele zâmbete cu care femeile îi zăpăcesc pe bărbaţi. Arareori însemna că ştiau ceva, dar te puteau face să crezi că ştiu. Au încercat să te spânzure, pentru că tu credeai că ştii prea multe? Sau pentru că te dădeai senior? Eşti sigur că nu eşti senior?

Daerid şi Nalesean se zguduiau de râs şi chiar şi Talmanes râdea pe înfundate, deşi încercau să pretindă că aveau alt motiv. Daerid încerca să strecoare o snoavă despre un bărbat care cădea de pe cal, când reuşea să şi respire, dar Mat nu auzise nimic amuzat până atunci.

Îşi păstră totuşi zâmbetul. Nu avea de gând să se lase descumpănit, chiar dacă ea vorbea mai repede decât putea el să fugă. Era foarte drăguţă, iar el îşi petrecuse ultimele săptămâni vorbind cu cei ca Daerid sau mai rău, bărbaţi transpiraţi care uitau să se bărbierească şi foarte rar aveau ocazia să se spele. Betse avea şi ea broboane de sudoare pe faţă, dar răspândea un miros suav de săpun de lavandă.

— De fapt, am căpătat zgârietura fiindcă ştiam prea puţine, spuse cu un ton uşuratic; femeilor le plăcea întotdeauna să-ţi desconsideri cicatricile, Lumina ştie că avea deja destule. Acum ştiu prea multe, dar atunci prea puţine. Poţi zice că am fost spânzurat pentru cunoaştere.

Clătinându-şi capul, Betse îşi ţuguie buzele:

— Mi se pare că vrei să spui vorbe pline de duh, Mat. Seniorii spun mereu lucruri pline de duh, dar tu zici că nu eşti senior. Cred că vorbele simple sunt cele mai bune. Şi, dacă nu eşti senior, ar trebui să vorbeşti simplu sau alţii vor crede că te dai senior. Niciunei femei nu îi place un bărbat care se preface că e altceva decât e. Poate poţi să-mi explici ce voiai să zici?

Făcea un efort să-şi păstreze zâmbetul pe buze. Schimbul de cuvinte cu ea nu mergea deloc aşa cum ar fi vrut. Nu-şi putea da seama dacă era complet nebună sau doar reuşise să-l zăpăcească. Oricum, tot drăguţă era şi tot a lavandă mirosea, nu a sudoare. Daerid şi Nalesean păreau gata să se sufoce. Talmanes fredona „O broască pe gheaţă“. Deci, se ducea de-a dura cu picioarele în sus, hmm?

Mat îşi lăsă jos cupa şi se ridică, făcând o plecăciune deasupra mâinii ei.

— Sunt ceea ce sunt, şi nimic mai mult, dar chipul tău îmi şterge gândurile din minte. Dansezi?

Betse clipi; indiferent ce ar fi zis, unei femei îi plăcea mereu să vorbeşti cu înflorituri. Fără să mai aştepte un răspuns, o conduse către un culoar liber dintre mese. Cu un pic de noroc, dansul avea să-i mai domolească limbariţa, iar el avea noroc, până la urmă. În plus, nu auzise niciodată de vreo femeie a cărei inimă să nu fie înmuiată de dans. Dansează cu ea şi îţi va ierta multe; dansează bine şi îţi va ierta totul, spunea o vorbă veche. Foarte veche.

Betse ezită, muşcându-şi buzele şi uitându-se după jupâneasa Daelvin, dar hangiţa scundă şi rotundă zâmbi şi-i făcu semn că putea dansa, încercând fără succes să-şi aranjeze şuviţele de păr ieşite din coc, apoi continuă să le zorească pe fetele care serveau, de parcă sala mare ar fi fost plină de oameni. Jupâniţa Daelvin s-ar fi repezit la orice bărbat care se purta necuviincios – în pofida aparenţei sale paşnice, ţinea un pumnal ascuns în fuste şi câteodată îl şi folosea; Nalesean încă o privea circumspect când se apropia –, dar, dacă un om deschis la pungă voia un dans, ce era rău în asta? Mat ridică ambele braţe ale fetei. Era spaţiu suficient între mese. Muzicanţii începură să cânte mai tare şi parcă şi mai bine.

— Urmează-mi paşii, îi spuse Mat, mişcările sunt simple.

Începu să danseze odată cu muzica, aplecare, pas alunecat în dreapta, piciorul stâng tras după el. Aplecare, pas, alunecare, cu braţele întinse.

Betse învăţa repede, fiind iute de picior. Când ajunseră lângă muzicanţi, el îşi ridică mâinile deasupra capului şi se învârtiră până ajunseră spate în spate. Apoi aplecare, pas lateral, întoarcere faţă în faţă, aplecare, pas lateral şi rotire, iarăşi şi iarăşi până ajunseră de unde plecaseră. Ea prinsese cu iuţeală şi mişcările astea, zâmbindu-i încântată ori de câte ori rotirile îi aduceau faţă în faţă. Era cu adevărat drăguţă.

— Un pic mai complicat acum, murmură el, întorcându-se astfel încât amândoi să fie cu faţa la muzicanţi, cu încheieturile încrucişate şi mâinile unite în faţa lor.

Genunchiul drept sus, lovitură uşoară la stânga, alunecare înainte şi la dreapta. Genunchiul stâng sus, lovitură uşoară la dreapta, alunecare înainte şi la stânga. Betse râdea când trecură iarăşi pe lângă muzicanţi. Paşii deveneau tot mai complicaţi de fiecare dată, dar era suficient să-l vadă pe el o singură dată ca să-l imite, uşoară ca un fulg în mâinile lui, la fiecare întoarcere şi răsucire. Şi, cel mai bun lucru, nu scosese o vorbă.

Muzica, cu toate notele lipsă, îl prinse în mrejele ei, la fel şi dansul, iar, pe măsură ce pluteau, începură şi amintirile să-i vină în minte. Îşi aducea aminte de el însuşi ca fiind cu un cap mai înalt, cu mustăţi lungi şi blonde şi ochi albaştri. Purta o haină de mătase de culoarea chihlimbarului, cu un guler din cea mai fină dantelă de Barsine şi bumbi de safir galben pe piept; dansa cu o frumoasă şi bronzată solie Atha’an Miere, Oamenii Mărilor. Lanţul fin de aur care îi unea o nară de unul dintre mulţii cercei şi purta un mic medalion indicând-o drept călăuza vânturilor a Clanului Shodin. Nu îi păsa cât de puternică era; era treaba regelui să se gândească la asta, nu a unui nobil de rang mijlociu. Era frumoasă şi uşoară în braţele sale şi dansau sub marea cupolă de cristal a curţii din Shaemal, pe vremea când toată lumea invidia splendoarea şi puterea Coremandei. Alte amintiri se strecurau, luminând secvenţe din acel dans. Ziua de după avea să aducă veşti despre numărul tot mai mare de raiduri troloce care izvorau din Mana Pustiitoare, luna următoare despre distrugerea şi arderea oraşului Barsine şi despre revărsarea spre miazăzi a hoardelor troloce. Aşa aveau să înceapă Războaiele Troloce, deşi nimeni nu-i dăduse acest nume de la început, trei sute de ani de lupte fără preget, de sânge, foc şi ruină, înainte ca trolocii să fie împinşi înapoi, iar Seniorii Spaimei vânaţi şi ucişi. Aşa avea să înceapă căderea Coremandei, cu toată bogăţia şi puterea sa, a Esseniei, cu filosofii şi învăţaţii ei, a Manetherenului şi a Eharonului şi a tuturor celor Zece Naţii; chiar şi victorioase, fuseseră distruse, iar din rămăşiţele lor se ridicaseră alte naţii, care nu-şi mai aminteau de cele Zece decât ca de nişte mituri ale unor vremuri mai fericite. Asta urma să vină, dar Mat alungă toate amintirile, cu excepţia dansului. Astăzi dansa cu...

Clipi, surprins pentru o clipă de razele care se revărsau prin ferestre şi de chipul plăcut privindu-l plin de bucurie, scăldat în broboane de sudoare. Se încurcă în paşii complicaţi şi aproape că se prăbuşiră înainte de a se putea redresa, paşii venindu-i instinctiv. Dansul era al lui în aceeaşi măsură ca acele amintiri, împrumutate sau furate, împletindu-se atât de strâns cu ceea ce chiar trăise, încât uneori nu le mai putea desluşi fără să stea să se gândească. Toate erau acum ale lui, umplându-i un gol din memorie; putea foarte bine să le fi trăit pe toate.

Fusese adevărat ce-i spusese despre cicatricea de la gât. Spânzurat pentru cunoaştere şi pentru lipsa ei. De două ori trecuse printr-un ter’angreal ca un zevzec, un idiot de la ţară care crezuse că avea să fie la fel de uşor ca o plimbare pe pajişte. Mă rog, aproape la fel de uşor. Ce urmase îi întărise neîncrederea în tot ce avea de-a face cu Puterea Supremă. Prima dată i se spusese că era sortit să moară şi să trăiască iarăşi, printre alte lucruri pe care nu ar fi vrut să le fi auzit. Unele dintre acele lucruri îl făcuseră să pornească pe drumul către cel de-al doilea ter’angreal, iar asta îl făcuse să se aleagă cu ştreangul de gât.

Mici paşi, fiecare făcut din nevoie sau pentru o cauză bună, fiecare părând atunci firesc şi nevinovat, dar ducând până la urmă la lucruri pe care nu şi le-ar fi imaginat niciodată. Mereu părea să se trezească în situaţia asta. Fusese mort până când Rand nu tăiase funia aducându-l la viaţă. De o sută de ori îşi promisese acelaşi lucru, să bage de seamă pe unde calcă. Gata cu aruncatul cu capul înainte.

Adevărul e că în ziua aceea se alesese cu mai mult decât o cicatrice. Câştigase capul de vulpe, cu ochiul făcut să arate ca vechiul simbol aes sedai. Uneori râdea atât de tare gândindu-se la medalion, că îl dureau coastele. Nu avea încredere în nicio aes sedai, aşa că se spăla şi dormea cu medalionul la gât. Lumea era un loc straniu, foarte straniu, de obicei.

Un alt câştig fusese cunoaşterea, chiar dacă una nedorită. Părţi din viaţa altor oameni i se înghesuiau acum în minte, cu miile, uneori fragmente de câteva ore, alteori ani întregi, amintiri despre curţi regale şi lupte, întinzându-se pe mai bine de o mie de ani, începând cu mult înainte de Războaiele Troloce şi terminând cu bătălia ce-i adusese gloria lui Artur Aripă-de-Şoim. Toate erau acum ale lui.

Nalesean, Daerid şi Talmanes ţineau ritmul muzicii bătând din palme, la fel şi ceilalţi bărbaţi de la mese. Bărbaţi ai Oştii Mâinii Roşii, încurajându-şi comandantul. Pe Lumină, numele ăla îi punea lui Mat un nod în stomac. Aparţinuse unei cete legendare de eroi, care muriseră încercând să salveze Manetherenul. Niciun om care păşea sau călărea sub stindardul său nu credea că vor avea altă soartă decât a celor din legende. Jupâneasa Daelvin bătea şi ea din palme, iar restul fetelor se opriseră să privească.

Amintirile veneau de la acei bărbaţi şi erau motivul pentru care oamenii îl urmau pe Mat, deşi nu o ştiau. Mintea sa avea memoria a sute de bătălii şi campanii, mai mult decât şi-ar fi putut aminti o sută de bărbaţi. Fie că fusese de partea învingătorilor sau a învinşilor, îşi amintea cum acele bătălii fuseseră pierdute sau câştigate şi nu trebuia decât puţintică minte să le transforme în victorii pentru Oaste. Cel puţin până atunci. Dar asta doar dacă nu găsea vreun mijloc să evite lupta.

Nu doar o dată îşi dorise ca acele amintiri să i se şteargă din minte. Fără ele nu ar fi fost acolo unde era acum – în fruntea a şase mii de soldaţi –, iar alţii veneau în fiecare zi să se înroleze, mergând către miazăzi să preia comanda unei afurisite de invazii a unei ţări controlate de un afurisit de Rătăcit. Nu era un erou şi nici nu voia să fie. Eroii aveau prostul obicei să fie omorâţi. Un erou era ca un câine căruia i se arunca un os ca să se dea la o parte din drum, dacă nu cumva i se promisese eroului alt os şi era trimis să vâneze din nou. De fapt, cam la fel stăteau lucrurile şi pentru soldaţi.

Pe de altă parte, fără acele amintiri, nu ar fi avut acum şase mii de oameni în jurul lui. Ar fi fost singur, ta’veren şi legat de Dragonul Renăscut, o ţintă uşoară şi cunoscută de Rătăciţi. Unii dintre ei păreau să ştie al naibii de multe despre Mat Cauthon. Moiraine spusese că era important, că poate Rand va avea nevoie de el şi de Perrin să câştige Ultima Bătălie. Dacă avusese dreptate, o să facă ceea ce trebuia – trebuia să se obişnuiască până la urmă cu ideea –, dar nu avea de gând să devină un afurisit de erou. Dacă şi-ar fi dat seama ce să facă cu Cornul lui Valere... Rostind în gând o mică rugăciune pentru sufletul lui Moiraine, speră să se fi înşelat.

El şi Betse făcură ultima întoarcere, iar, când se opriră, ea i se prăbuşi în braţe, râzând.

— Oh, a fost minunat! Parcă eram undeva într-un palat regal. Putem să mai facem asta şi altă dată? Putem?

Jupâneasa Daelvin aplaudă pentru o clipă, apoi, realizând că fetele care serveau se strânseseră într-un colţ şi priveau, le uşui cu gesturi energice ca pe nişte găini.

— Înseamnă ceva pentru tine „Fiica celor Nouă Luni“?

Vorbele îi ieşiseră fără să se gândească. Din cauză că se gândise la acele ter’angrealuri. Unde să o găsească şi pe Fiica celor Nouă Luni – dea Lumina să fie cât mai târziu! Se gândea des la asta –, dar indiferent unde o va găsi, nu avea să servească la mese într-un orăşel înţesat cu soldaţi şi refugiaţi. Dar pe de altă parte, cine putea spune cum avea să se împlinească o profeţie? Fusese o profeţie, într-un fel. Să moară şi să trăiască din nou. Să o ia de soţie pe Fiica celor Nouă Luni. Să dea jumătate din lumina lumii ca să salveze lumea, ce o mai fi însemnând şi asta. Şi murise, până la urmă, legănându-se în ştreang. Dacă acele lucruri se împliniseră, şi restul aveau să se realizeze. Nu avea scăpare.

— Fiica celor Nouă Luni? întrebă fără suflare Betse; faptul că abia îşi trăgea sufletul nu o împiedica să vorbească. E un han? O tavernă? Nu e aici în Maerone, ştiu asta. Poate peste râu, în Aringill? Nu am auzit niciodată...

Mat îi puse un deget peste buze.

— Nu contează. Hai să mai dansăm o dată.

Un dans de ţară, de data asta; ceva care să fie fără vârstă, fără loc, fără nicio amintire legată de el. Doar că trebuia să se gândească pentru a le deosebi.

Cineva îşi drese glasul, şi Mat se uită peste umăr. Oftă văzându-l pe Edorion stând în prag, cu mănuşile de oţel ale armurii vârâte sub cureaua care ţinea sabia şi coiful sub braţ. Tânărul senior tairenian fusese un om grăsuţ, roz în obraji când Mat jucase jocuri de noroc cu el în Stânca din Tear, dar devenise un bărbat călit şi bronzat de când venise cu ei la miazănoapte. Coiful îşi pierduse penele, iar platoşa, odinioară cu un model aurit, purta acum urmele loviturilor. Haina cu mâneci bufante, albastră cu dungi albe, avea urme de uzură.

— Mi-ai spus să-ţi aduc aminte de inspecţiile pe care le ai de făcut la ora asta, spuse Edorion tuşind în pumn, evitând ostentativ să se uite la Betse. Dar pot să vin mai târziu dacă vrei.

— Vin acum, răspunse Mat. Era important să-şi facă rondurile în fiecare zi, să inspecteze ceva nou de fiecare dată; amintirile celorlalţi îi spuneau că era important şi ajunsese să se încreadă în ele în astfel de chestiuni. Dacă tot se procopsise cu slujba asta, cel puţin să încerce să o facă bine. Iar dacă o făcea bine avea o şansă să supravieţuiască. Betse se retrăsese de lângă el, încercând să-şi şteargă transpiraţia de pe chip cu şorţul şi să-şi aranjeze părul, în acelaşi timp. Euforia începea să i se şteargă de pe chip. Nu conta, îşi va aminti. „Dansează bine cu o femeie, se gândi mulţumit, şi e pe jumătate a ta.“

— Dă-le muzicanţilor, îi spuse punându-i în mână trei monede de aur. Indiferent cât de prost cântaseră, pentru o vreme ritmul îl purtase departe de Maerone şi de viitorul apropiat. Iar femeilor le plăcea generozitatea. Mergea foarte bine. Făcu o plecăciune, aproape părând că vrea să-i sărute mâna, adăugând:

— Pe mai târziu, Betse. Vom dansa iarăşi când mă întorc.

Spre mirarea sa, fata îi agită un deget sub nas, dând mustrător din cap de parcă i-ar fi citit gândurile. Ei bine, nu pretinsese niciodată că le înţelege pe femei.

Punându-şi pălăria pe cap, îşi luă suliţa neagră de după uşă. Era un alt cadou din lumea de dincolo de ter’angreal, cu inscripţii în Limba Străveche pe mâner şi cu vârful ciudat, ca o sabie scurtă, gravat cu doi corbi.

— Azi mergem la sălile unde se bea, îi spuse lui Edorion păşind în căldura toridă a după-amiezii în nebunia din Maerone.

Era un oraş mic, fără zid de protecţie, dar de cincizeci de ori mai mare decât orice văzuse înainte de a pleca din Ţinutul Celor Două Râuri. De fapt, era un sat crescut peste măsură, puţine clădiri de cărămidă sau piatră aveau mai mult de un cat, doar hanurile având cel mult trei, cu la fel de multe acoperişuri de şindrilă şi stuf precum cele de ardezie şi ţiglă. Străzile, cele mai multe din pământ bătătorit, erau înţesate la ora aceea. Erau în oraş oameni de peste tot, cei mai mulţi din Cairhien şi Andor. Deşi era pe malul dinspre Cairhien al râului Erinin, Maerone nu mai aparţinea niciunei naţiuni acum, fiind undeva la mijloc, cu oameni dintr-o duzină de ţări locuind acolo sau doar fiind în trecere. Fuseseră chiar trei sau patru aes sedai de când venise Mat acolo. Chiar şi cu medalionul la gât, Mat le evitase la mare distanţă – nu era nevoie să o caute cu lumânarea –, dar ele plecaseră la fel de repede cum veniseră. Norocul ţinuse cu el în chestiunile importante. Cel puţin până atunci.

Oamenii se grăbeau la treburile lor, cei mai mulţi ignorându-i pe bărbaţii, femeile şi copiii în zdrenţe care mergeau fără ţintă, cu ochii goi. Erau toţi din Cairhien, îşi făceau drum până la râu, întorcându-se apoi în taberele de refugiaţi care înconjurau oraşul. Puţini plecau acasă. Poate că războiul civil se terminase în Cairhien, dar mai erau bandiţi şi, în plus, se temeau de Aieli. Mat credea că le era teamă să nu dea peste Dragonul Renăscut. Adevărul era că fugiseră cât de departe putuseră; niciunul nu mai avea energie pentru altceva decât să se ducă până la râu, privind peste el, către Andor.

Soldaţii Oştii se adăugau mulţimii, umblând prin prăvălii şi taverne, mărşăluind în formaţie, arbaletrieri şi arcaşi în veste acoperite cu discuri de oţel, suliţaşi în platoşe lovite, aruncate de cei mai cu dare de mână sau jefuite de la morţi. Peste tot se vedeau călăreţi în armură, lăncieri din Tear, în coifuri de oţel, sau din Cairhien, purtând coifuri în formă de clopot, chiar şi din Andor, în coifuri conice şi viziere. Rahvin dăduse afară mulţi oameni din Gărzile Reginei, prea loiali lui Morgase, şi unii dintre ei se înrolaseră în Oaste. Neguţători ambulanţi se strecurau prin mulţime cu tăvile lor, vânzând ace şi aţă de cusut răni, alifii, care chipurile erau bune la orice rană, leacuri pentru orice, de la bătături la pântecărie şi febră, săpunuri, oale şi cupe de cositor garantate împotriva ruginii, ciorapi de lână, cuţite şi pumnale din cel mai bun oţel din Andor – pe cuvântul de onoare al neguţătorului –, orice lucruşor de care un soldat avea nevoie sau de care putea fi convins că are nevoie. Hărmălaia era atât de mare că zbieretele neguţătorilor nu se mai distingeau nici la trei paşi.

Soldaţii îl recunoşteau pe Mat imediat, mulţi ovaţionând, chiar dacă nu vedeau decât pălăria cu boruri largi sau suliţa ciudată. Acestea îl scoteau în evidenţă la fel de bine ca pecetea unui nobil. Auzise toate zvonurile legate de dispreţul său pentru armură şi coif; erau zvonuri de toate soiurile, de la bravură nebunească până la faptul că doar o armă făurită de Cel Întunecat însuşi ar fi putut să-l omoare. Unii spuneau că primise pălăria de la aes sedai şi, cât timp o purta, nimic nu-l putea omorî. De fapt era o pălărie ca toate pălăriile şi o purta fiindcă îi ţinea un pic umbră. Şi pentru că îi aducea aminte să stea departe de locurile unde ar fi avut nevoie de coif şi armură. Iar zvonurile despre suliţă, cu inscripţia ei pe care o puteau citi doar câţiva nobili, erau şi mai extravagante. Dar niciunul nu era la înălţimea adevărului. Lama gravată cu cei doi corbi fusese făurită de aes sedai în timpul Războiului Umbrei, înainte de Frângere; nu trebuia niciodată ascuţită şi se îndoia că ar fi putut să o frângă, chiar dacă încerca.

Răspunzând la strigătele de: „Lumina să-l scalde pe Seniorul Matrim!“ şi „Seniorul Matrim şi victorie!“ şi alte asemenea, se strecura prin mulţime alături de Edorion. Cel puţin nu era nevoit să îşi facă loc împingând; se dădeau la o parte de îndată ce îl vedeau. Ar fi vrut ca refugiaţii să nu se mai uite la el de parcă ar fi ţinut în buzunar cheia tuturor speranţelor lor. Nu ştia ce ar fi putut să facă, în afară de a se asigura că primesc mâncare din căruţele care veneau din Tear. Cei mai mulţi erau la fel de murdari pe cât erau de zdrenţăroşi.

— A ajuns săpunul în tabere? murmură Mat.

Edorion îl auzi în ciuda gălăgiei:

— Da. Cele mai multe bucăţi ajung înapoi la negustorii ambulanţi, în schimbul vinului ieftin. Nu vor săpun; vor fie să treacă râul, fie să-şi înece necazurile în vin.

Mat mormăi acru. Să-i treacă în Aringill era unul dintre lucrurile pe care nu le putea face.

Până când Cairhien nu fusese sfâşiat de războiul civil sau de lucruri şi mai rele, Maerone fusese o rută de trecere pentru comerţul dintre Cairhien şi Tear, ceea ce însemna că avea aproape la fel de multe hanuri ca şi case. Primele cinci în care îşi vârâse nasul erau aproape la fel, de la Vulpea şi Gâsca la Biciul Căruţaşului, clădiri de piatră cu mese înghesuite şi bătăi ocazionale, dar Mat le ignoră, deşi nu le găsise pline de beţivi.

Poarta Râului, tocmai în partea cealaltă a oraşului, fusese cel mai bun han din Maerone, dar acum scândurile groase bătute în cuie peste uşile sculptate cu simbolul soarelui serveau ca amintire tuturor hangiilor ca să nu-i îmbete pe soldaţii Oştii. Cu toate astea, şi soldaţii treji se mai luau la bătaie, cei din Tear cu cei din Cairhien sau Andor, pedestrimea contra călăreţilor, oamenii unui senior împotriva oamenilor altuia, veteranii contra recruţilor, soldaţii contra civililor. Încăierările erau potolite înainte să degenereze, de soldaţi cu ciomege, purtând pe mâneci o pânză roşie, de la încheietură până la umăr. Prin rotaţie fiecare unitate trebuia să dea oameni pentru aceste unităţi, oameni diferiţi în fiecare zi, iar Braţele Roşii trebuiau să plătească pentru orice stricăciuni din ziua în care erau de pază. Asta îi făcea să menţină liniştea cu foarte mult zel.

La Vulpea şi Gâsca, un menestrel făcea jonglerii cu beţe aprinse, un om voinic, de vârstă medie, în timp ce altul, un ins slab şi chelios, în faţa hanului Erinin, avea harpa în mână şi declama bucăţi din „Marea Vânătoare a Cornului“. În ciuda căldurii, amândoi purtau mantiile de menestrel, acoperite de sute de petice viu colorate care fâlfâiau când se mişcau; un menestrel şi-ar fi dat mai degrabă o mână decât să piardă mantia aceea. Aveau un public destul de atent – mulţi din privitori erau din sate unde vizita unui menestrel era primită cu multă nerăbdare – oricum, erau ceva mai mulţi oameni decât la taverna Trei Turnuri, unde cânta o fată la mese. Era destul de drăguţă, cu zulufii ei negri, dar un cântec despre dragostea adevărată nu-i interesa cine ştie ce pe bărbaţii aspri care beau şi râdeau acolo. Restul localurilor nu aveau mai mult de un muzicant sau doi, dar mulţimea era şi mai zgomotoasă; la jumătate din mese se jucau zaruri, iar asta îi dădea lui Mat mâncărimi în palmă. Dar chiar câştiga aproape întotdeauna, cel puţin la zaruri, şi nu ar fi fost corect să le ia banii propriilor soldaţi. Căci majoritatea asta erau, puţini refugiaţi având bani de cheltuit în sala mare a hanurilor.

O mână de bărbaţi se amestecaseră cu soldaţii Oştii. Un kandorian slab, purtând într-una din urechi o piatră de lună cât vârful degetului său şi lănţişoare de argint peste pieptarul hainei roşii, o femeie domani cu pielea arămie, într-o rochie albastră modestă, dar cu ochi ageri şi inele cu pietre preţioase la fiecare deget, un tarabonez în melon albastru, cu o mustaţă groasă ascunsă de un voal. Taireni graşi cu haine strânse în talie sau inşi osoşi cu haine din Murandi atârnând până la genunchi; femei cu ochi ageri, cu rochii frumos croite din lână, în culori sobre, cu gulere înalte sau lungi până la glezne. Erau cu toţii negustori, aşteptând redeschiderea negoţului între Andor şi Cairhien. În fiecare sală mare a hanurilor mai găseai doi sau trei inşi care stăteau deoparte de ceilalţi, de regulă singuri, cu priviri dure, unii îmbrăcaţi mai acătării, alţii aproape la fel de prost ca refugiaţii, dar toţi lăsând impresia că s-ar pricepe la mânuitul sabiei purtate la şold sau pe spate. Mat identificase şi două femei în grupul lor, deşi niciuna nu părea să aibă vreo armă; una din ele avea un baston lung sprijinit de masă, iar cealaltă avea probabil cuţite ascunse în veşmintele de călărie. Avea şi el câteva cuţite de aruncat, bine ascunse asupra lui. Era sigur că ştie ce vrea şi ea, şi ceilalţi, şi ar fi fost nebună să nu fie înarmată.

Ieşind împreună cu Edorion din Biciul Căruţaşului, Mat se opri să se uite cum o femeie solidă, într-o fustă maronie despicată, îşi croia drum prin mulţime. Avea o privire fixă căreia nu-i scăpa nimic, contrazicându-i aparenta moliciune a feţei rotunde, la fel ca şi cuţitul cu mânerul bătut în ţinte, cu o lamă suficient de mare pentru un Aiel. Hmm, deci a treia femeie din grup. Corniaţi, asta erau, căutând legendarul Corn al lui Valere, care i-ar fi putut chema pe eroii din morminte pentru a lupta în Ultima Bătălie. Cine îl găsea avea un loc în poveşti. „Dacă mai rămâne cineva să scrie poveştile“, se gândi Mat.

Unii credeau că legendarul Corn va apărea acolo unde erau agitaţie şi certuri. De patru sute de ani nu mai fusese organizată o Vânătoare a Cornului, iar acum oamenii se înghesuiseră să-şi spună jurămintele. Văzuse cete întregi de corniaţi pe străzile din Cairhien şi se aştepta să vadă şi mai multe când ajungea în Tear. Fără îndoială că se năpustiseră şi în Caemlyn. Îşi dorea ca unul dintre ei să-l găsească. Din câte credea el, afurisitul de Corn zăcea undeva în măruntaiele Turnului Alb şi, dacă ştia câte ceva despre aes sedai, doar o duzină dintre ele aveau habar de el.

Între el şi femeia solidă mărşălui o trupă de pedestraşi conduşi de un călăreţ cu platoşa îndoită şi coif cairhian, aproape două sute de suliţaşi cu armele ca o pădure de oţel ascuţit, urmaţi de peste cincizeci de arcaşi cu tolbe albe la brâu şi arcurile puse pe umăr. Nu arcuri lungi precum cele din Două Râuri cu care Mat crescuse, dar erau suficient de bune. Trebuia să găsească mai multe arbalete, deşi arcaşii nu ar fi făcut schimbul de bunăvoie. Cântau în timp ce mărşăluiau, iar vocile lor reuşeau să străpungă vacarmul:

De ziua ta tu vei mânca

Doar boabe şi fân putred,

Şi o copită de cal rânced.

Vei asuda şi sângera,

Toată viaţa ta,

Şi singurul tău aur

Va fi doar cel din vis.

De te vei face oştean,

De te vei face oştean.

După ei se ţinea un grup de civili, un amestec de orăşeni şi refugiaţi, toţi tineri, privind şi ascultând curioşi. Chestia asta nu înceta să-l uimească pe Mat. Cu cât îi zugrăvea mai jalnic cântecul pe soldaţi – şi ăsta nu era nici pe departe cel mai rău –, cu atât era mulţimea mai numeroasă. La fel de sigur ca faptul că apa era udă, până seara unii dintre tineri vor fi vorbit cu un purtător de steag, iar cei mai mulţi vor fi semnat sau îşi vor fi pus degetul pe hârtie. Poate credeau că acel cântec era o încercare de a-i speria şi de a-i ţine departe de glorie şi pradă. Bine măcar că nu cântau „Dansând cu Jak al Umbrei“. Mat ura cântecul ăla. De cum indivizii se prindeau că „Jak al Umbrei“ era moartea, începeau să alerge după un purtător de steag.

Drăguţa ta va lua pe altul de bărbat,

De viermi vei fi mâncat,

De nimeni regretat.

Averea ta va fi mormânt de lut.

Iar ziua în care te-ai născut,

O vei blestema.

De te vei face oştean,

De te vei face oştean.

— Multă lume se întreabă, spuse Edorion cu o voce nepăsătoare în timp ce suliţaşii dădeau colţul străzii urmaţi de ceata de idioţi, când o să plecăm spre miazăzi. Sunt zvonuri, spuse aruncându-i lui Mat o privire cu coada ochiului, cântărindu-i starea de spirit. I-am observat pe fierari verificând căruţele de aprovizionare.

— O să plecăm când o să plecăm, spuse Mat. Nu e nevoie să-l anunţăm pe Sammael că venim.

Edorion îi aruncă o privire inexpresivă. Tairenianul ăsta nu era prost. Nu că Nalesean ar fi fost – era prea nerăbdător câteodată –, dar Edorion avea o minte ascuţită.

Nalesean nu i-ar fi observat niciodată pe fierari. Din păcate, Casa Aldiaya era deasupra Casei Seloma, altfel Mat l-ar fi schimbat pe Nalesean cu Edorion. Nobili nebuni şi fixaţia lor prostească cu rangurile. Nu, Edorion nu era greu de cap; ştia că, de îndată ce Oastea va începe să se mişte către miazăzi, vorba se va duce cu traficul de pe râu, şi poate şi cu porumbeii voiajori. Mat nu ar fi pariat împotriva spionilor din Maerone nici dacă ar fi simţit cum îi plesneşte capul de noroc.

— Mai e un zvon, cum că Seniorul Dragon a fost ieri în oraş, spuse Edorion cât de încet putu.

— Cel mai important lucru care s-a întâmplat ieri e că am reuşit să fac prima baie după o săptămână, spuse Mat strâmbându-se. Hai să mergem. Şi aşa mai durează cel puţin până spre seară.

Ce nu ar fi dat să afle cum se iscase zvonul ăla! Greşit doar cu jumătate de zi, şi nu văzuse nimeni. Fusese dis-de-dimineaţă când apăruse brusc o dungă de lumină în camera sa de la Cerbul Auriu.

Se aruncase disperat peste patul acoperit cu blănuri, o cizmă pusă şi una pe jumătate, scoţându-şi cuţitul pe care îl purta între omoplaţi, înainte de a-şi da seama că era Rand, păşind prin una dintre afurisitele alea de găuri, probabil din palatul din Caemlyn, dacă era să se ia după coloanele zărite o clipă înainte ca poarta să se închidă. Era şocant să vină noaptea, fără niciun Aiel, drept în camera lui; încă i se mai ridica părul pe ceafă aducându-şi aminte. Blestemăţia aia ar fi putut să-l taie în două, dacă ar fi fost în locul nepotrivit. Nu îi plăcea Puterea Supremă. Totul fusese foarte ciudat.

„Grăbeşte-te încet, Mat, spusese Rand plimbându-se cu paşi mari, fără să-i arunce măcar o privire. Sudoarea îi curgea pe faţă, şi avea fălcile încleştate. Trebuie să vă vadă venind. Totul depinde de asta.“

Mat se aşeză pe pat, scuturându-şi cizma din picior până căzu pe jos, pe covoraşul dat de jupâneasa Daelvin. „Ştiu, spuse acru, oprindu-se să-şi frece glezna lovită de pat. Am ajutat la planul ăsta afurisit, îţi mai aduci aminte? “

„Cum ştii când eşti îndrăgostit de o femeie, Mat? “ zisese Rand de parcă ar fi avut vreo legătură cu ce spusese înainte, fără să se oprească din mers.

Mat clipi.

„De unde în numele Umbrei să ştiu eu? Asta e o cursă în care nu mi-am vârât niciodată piciorul. Ce ţi-a venit? “

Dar Rand îşi ridică umerii de parcă voia să-şi dea jos o greutate de pe ei.

„O să-l distrug pe Sammael, Mat. Am promis asta; le-o datorez celor ce au murit. Dar unde sunt ceilalţi? Trebuie să-i distrug.”

„Pe rând, unul câte unul“. Abia reuşi să nu transforme afirmaţia într-o întrebare; nu se ştia ce-i mai umbla prin cap lui Rand zilele alea.

„Sunt juraţi Dragonului în Murandi, Mat. Şi în Altara. Oameni care mi-au jurat credinţă. De îndată ce Illian e al meu, Altara şi Murandy o să cadă ca nişte fructe coapte. Voi vorbi cu juraţii Dragonului din Tarabon – şi din Arad Doman –, iar, dacă Mantiile Albe încearcă să mă ţină departe de Amadicia, îi voi zdrobi. Am auzit că Profetul a pregătit Ghealdan, iar Amadicia e aproape gata. Ţi-l poţi imagina pe Masema ca Profet? Saldaea mă va urma, Bashere e sigur de asta. Toţi din Ţinuturile de Hotar vor veni. Trebuie! O să fac asta, Mat. Toate neamurile lumii vor fi unite înainte de Ultima Bătălie. O să fac asta! “

Vocea lui Rand căpătă accente febrile.

„Sigur, Rand, spuse Mat încet, punându-şi jos şi cealaltă cizmă. Dar pe rând, fiecare lucru la timpul său, da? “

„Niciun om nu ar trebui să audă în minte vocea altuia“, murmură Rand, iar Mat îngheţă cu ciorapii de care trăgea în mână. În mod ciudat atunci se întrebase dacă-i mai putea purta încă o zi. Rand ştia ceva din ce se întâmplase în acel ter’angreal la Rhuidean – ştia că avea acum cunoştinţe despre meseria de soldat –, dar nu ştia totul. Mat se gândi că nu ştia totul. Nu ştia despre amintirile celorlalţi bărbaţi. Rand nu părea că observase ceva deosebit. Îşi trecuse doar degetele prin păr, continuând: „Poate fi păcălit, Mat – Sammael gândeşte mereu în linie dreaptă –, dar a mai rămas vreo portiţă prin care se poate strecura? Dacă facem vreo greşeală, vor muri mii de oameni. Zeci de mii. Sute vor fi cu siguranţă, dar nu vreau să fie mii. “

Mat se strâmbă atât de urât, că un neguţător care încerca să-i vândă un pumnal cu mânerul pe jumătate acoperit de „pietre preţioase“ de sticlă aproape că-l scăpă pe jos, pierzându-se imediat în mulţime. Aşa fusese Rand în ultima vreme, sărind de la invazia Illianului la Rătăciţi, la femei – pe Lumină, Rand fusese mereu cel cu trecere la femei, el şi Perrin –, la Ultima Bătălie, de la Fecioarele Lăncii la lucruri pe care Mat nu prea le înţelegea, arareori ascultând răspunsurile lui Mat, atunci când avea răbdare să le mai aştepte. Era debusolant să-l audă pe Rand vorbind despre Sammael pe parcă l-ar fi cunoscut. Ştia că Rand va înnebuni până la urmă, dar, dacă deja nebunia se furişa în mintea lui...

Ce să mai zică de ceilalţi, de prostănacii ăia pe care Rand îi aduna, care voiau să conducă Puterea, şi omul ăla, Taim, care deja putea să o facă? Rand îi spusese asta ca pe cel mai firesc lucru din lume; Mazrim Taim, afurisitul de fals Dragon, învăţându-i pe afurisiţii de învăţăcei ai lui Rand sau ce naiba or fi fost. Când toţi vor începe să înnebunească, Mat nu voia să fie nici la o mie de mile de ei.

Avea tot atâtea opţiuni ca o frunză prinsă de un vârtej. Era ta’veren, dar Rand era mai puternic. Nu se spunea nimic în Profeţiile Dragonului despre Mat Cauthon, dar era prins, ca un şoarece în cursă. Pe Lumină, cât îşi dorea să nu fi văzut Cornul lui Valere!

Cu o faţă întunecată trecu prin următoarea duzină de hanuri şi săli mari, luându-le la rând, către cele mai îndepărtate de Cerbul Auriu. Nu erau foarte diferite de primele, cu mese înghesuite pline de bărbaţi care beau, jucau zaruri sau îşi măsurau puterea braţelor, de muzicanţi care adesea nu se mai auzeau în hărmălaie, de Braţe Roşii care stingeau certurile de îndată cum începeau, de un menestrel care recita „Marea Vânătoare“ – era popular chiar şi fără atât de mulţi corniaţi în jur –, de o femeie cu părul deschis, cântând un cântec fără perdea, făcut parcă şi mai neruşinat de chipul ei rotund şi inocent, cu ochi mari.

Era într-o pasă la fel de sumbră când ieşi din Cornul de Argint – ce nume idiot! –, lăsând-o în urmă pe cântăreaţa cu chip inocent. Poate de asta alerga către strigătele care izbucniseră în josul străzii, în faţa altui han. Mat îşi croi drum prin mulţime, deşi Braţele Roşii s-ar fi ocupat de scandal, dacă erau soldaţi la mijloc. Rand pierzându-şi minţile, lăsându-l să plutească în furtună. Taim şi ceilalţi idioţi gata să-l urmeze în nebunie. Sammael aşteptând în Illian, şi Lumina ştia unde erau restul Rătăciţilor, toţi aşteptând ocazia să-i zboare capul de pe umeri lui Mat Cauthon. Nici nu voia să se gândească ce i-ar face femeile aes sedai dacă ar pune iarăşi mâna pe el; în orice caz, cele care ştiau prea mult. Şi toţi crezând că avea de gând să scoată pieptul la bătaie şi să fie un afurisit de erou! De obicei încerca să scape de bătaie cu vorba, dacă nu putea s-o ocolească, dar acum căuta un prilej să pocnească nasul cuiva. Găsi altceva decât se aştepta.

O mulţime de orăşeni; cairhieni scunzi, cu haine cenuşii, şi câţiva andorani, cu straie în culori vii, făceau cerc în jurul a doi bărbaţi uscăţivi cu mustăţi răsucite, haine murandiene lungi, de mătase deschisă la culoare, şi săbii cu mânere gravate şi aurite. Cel în haină roşie rânjea amuzat privindu-l pe celălalt cum îl scutură de guler pe un băiat care abia-i venea lui Mat până la talie, precum scutură câinele un şobolan.

Mat încercă să se stăpânească şi să pretindă că nu ştia ce se întâmplase.

— Mai uşor cu băiatul, spuse punând o mână pe braţul celui cu haină galbenă. Ce a făcut să merite...?

— Mi-a atins calul! izbucni omul într-un accent mindeanez, dându-i lui Mat mâna la o parte. Cei din Mindea se lăudau – se lăudau! – că aveau cel mai aprins temperament din Murandi.

— O să-i rup gâtul slăbănog de ţărănuş pentru asta! O să-i sucesc...

Fără să spună o vorbă, Mat îl lovi zdravăn cu lemnul lăncii între picioare. Murandianul deschise gura, fără să scoată un sunet, îşi dădu ochii peste cap până nu i se mai văzu decât albul ochilor. Băiatul se smulse din strânsoare în timp ce bărbatul îşi strânse picioarele, prăbuşindu-se în genunchi şi apoi cu faţa în pământ.

— Nu, nu ai să faci asta, spuse Mat.

Nu se terminase, desigur; omul în haină roşie se repezi să-şi scoată sabia. Reuşi să tragă lama un deget înainte ca Mat să-i lovească încheietura mâinii cu capătul suliţei. Gemând, lăsă mânerul sabiei şi scoase cu cealaltă mână un pumnal lung de la brâu. Mat îl pocni peste ureche, nu foarte tare, dar insul se prăbuşi peste celălalt. Prost afurisit! Mat nu ştia dacă se gândise la bărbatul în haină roşie sau la el însuşi.

În final apărură şi Braţele Roşii, croindu-şi drum prin mulţimea de curioşi, o jumătate de duzină de călăreţi din Tear, păşind ciudat cu cizmele lor înalte până la genunchi, cu mânecile bufante negru-aurii strânse sub banderolă.

Edorion îl ţinea pe copil cu o mână, un băieţel slăbuţ şi posac de şase ani, mişcându-şi degetele prin ţărână şi, din când în când, încercând să se smulgă din strânsoarea lui Edorion. Era probabil cel mai urât copil pe care-l văzuse Mat vreodată, cu un nas borcănat, o gură prea mare şi urechi clăpăuge. Părea a fi refugiat, după găurile din haină şi pantaloni. Era mai murdar decât oricine altcineva.

— Ocupă-te de ăsta, Haman, spuse Mat adresându-i-se unui Braţ Roşu cu pomeţi proeminenţi, comandant de grup, cu un chip care purta urmele unei lungi suferinţe şi un tatuaj cu un şoim pe obrazul stâng. Moda părea să se răspândească printre soldaţii Oştii, dar cei mai mulţi şi-l făceau în părţi ale trupului acoperite de veşminte.

— Află de unde a pornit tărăşenia şi dă-i afară din oraş pe bădăranii ăştia.

Meritau măcar atât, indiferent ce îi provocase.

Un bărbat slăbănog, într-o haină murandiană de lână închisă la culoare, se strecură printre gură-cască, aruncându-se în genunchi lângă bărbaţii prăbuşiţi în ţărână. Cel în haină galbenă începuse să scoată nişte gemete sugrumate, iar celălalt îşi luase capul în mâini, mormăind înjurături. Cel nou-venit făcea mai mult zgomot decât ceilalţi doi împreună.

— Oh, Seniorii mei! Seniore Paers! Seniore Culen! Sunteţi morţi? îşi întinse mâinile tremurânde către Mat. Nu-i omorâţi, Seniore! Nu aşa neajutoraţi cum sunt! Sunt corniaţi, Seniore. Eu sunt omul lor, Padry. Sunt eroi, Seniore!

— Nu o să omor pe nimeni, îl întrerupse Mat dezgustat. Dar să-i urci pe eroii ăştia pe cai şi să dispară din oraş până apune soarele. Nu-mi plac bărbaţii în toată firea care ameninţă să rupă gâtul unui copil. Până la apus!

— Dar, Seniore, sunt răniţi. E doar un pui de ţăran şi a agresat calul Seniorului Paers.

— Doar stăteam pe el, strigă băiatul. Nu am... ce ai zis.

Mat dădu din cap aprobator.

— Nu-l ameninţi pe un copil că-i rupi gâtul doar pentru că s-a urcat pe un cal. Nici măcar pe un pui de ţăran. Ai grijă ca ăştia doi să dispară, dacă nu, le rup eu gâtul. Făcu un semn către Haman, care înclină scurt capul către Braţele Roşii. Comandanţii de grup nu făceau nimic cu mâna lor, ca şi purtătorii de stindard. Soldaţii îi înşfăcară brutal pe Culen şi Paers, târându-i de-acolo gemând, cu Padry în urma lor, gesticulând şi protestând că stăpânii săi nu pot călări, că erau corniaţi şi eroi.

Mat îşi dădu seama că Edorion încă ţinea de braţ sursa scandalului. Braţele Roşii plecaseră, iar mulţimea de gură-cască începea să se risipească. Nimeni nu se uita atent la băiat; aveau propriii copii de crescut şi nu le era deloc uşor. Mat oftă zgomotos:

— Nu-ţi dai seama că poţi să o păţeşti dacă „doar stai“ pe un cal străin, băiete? Un bărbat ca ăsta călăreşte probabil un armăsar care ar putea face praf un băieţel ca tine de nici nu şi-ar da seama cineva că a fost acolo.

— Era castrat, spuse băiatul încercând iarăşi să se smulgă din strânsoarea lui Edorion şi se îmbufnă văzând că nu poate. Era castrat, nu m-ar fi rănit. Caii mă plac. Nu sunt băieţel; am nouă ani. Şi mă cheamă Olver, nu „băiat“.

— Olver, zici? Nouă ani? Ar fi putut avea nouă. Lui Mat îi venea greu să-şi dea seama, mai ales cu băieţii din Cairhien. Bine, Olver, unde sunt mama şi tatăl tău? zise uitându-se împrejur, dar refugiaţii din jur treceau la fel de grăbiţi ca orăşenii. Unde sunt, Olver? Vreau să te duc înapoi.

În loc să răspundă, Olver îşi muşcă buza. Şterse mânios o lacrimă care i se scurgea pe obraz.

— Aielii l-au omorât pe tati. Unul din... Shaido. Mami a spus să mergem în Andor. A spus că o să mergem să locuim la o fermă. Cu cai.

— Unde e acum? întrebă încet Mat.

— S-a îmbolnăvit. Am... am îngropat-o unde am găsit nişte fiori. Brusc Olver îl lovi pe Edorion, trăgându-se tare din strânsoare. Avea faţa scăldată în lacrimi. Lasă-mă! Pot să am grijă de mine. Lasă-mă să plec!

— Ai grijă de el până găsim pe cineva, îi spuse Mat lui Edorion, care se uită la el cu gura deschisă în timp ce încerca în acelaşi timp să se ferească de loviturile băiatului şi să-l ţină strâns.

— Eu? Şi ce să fac eu cu tigrişorul ăsta cât un şoarece?

— Pentru început dă-i să mănânce, zise Mat strâmbându-şi nasul; după miros s-ar fi zis că Olver petrecuse ceva timp în grajdul calului. Şi fă-i o baie. Pute.

— Vorbeşte cu mine! ţipă Olver frecându-şi ochii; lacrimile îi împrăştiaseră murdăria peste tot. Vorbeşte cu mine, nu pe deasupra mea!

Mat clipi, apoi se aplecă:

— Îmi pare rău, Olver. Şi eu uram când cei mari făceau aşa. Uite care-i treaba. Miroşi urât, aşa că Edorion o să te ducă la Cerbul Auriu, unde jupâneasa Daelvin o să te lase să faci o baie.

Bosumflarea crescu pe chipul lui Olver.

— Dacă-ţi zice ceva, îi spui că eu am zis că ai voie. Nu te poate opri.

Mat îşi înghiţi un rânjet privindu-l pe băiatul al cărui chip deveni brusc fix. Poate că lui Olver nu-i plăcea ideea de a face o baie, dar, dacă cineva încerca să-l oprească...

— Să faci ce îţi spune Edorion. Este un senior adevărat din Tear şi o să-ţi dea o masă bună şi nişte haine fără găuri în ele. Şi nişte pantofi.

Mai bine să nu adauge „şi pe cineva să aibă grijă de tine“. Jupâneasa Daelvin putea să se ocupe de el, cu puţin aur se îndulcea orice împotrivire.

— Nu-mi plac tairenii, mormăi Olver încruntându-se mai întâi la Edorion şi apoi la Mat; Edorion bombănea singur cu ochii închişi. E senior adevărat? Şi tu eşti?

Înainte ca Mat să poată răspunde, prin mulţime apăru alergând Estean, cu faţa bolovănoasă roşie şi scăldată de sudoare. Platoşa plină de izbituri mai păstra o umbră din fosta glorie aurită, iar dungile roşii de satin de pe mânecile hainei erau uzate. Nu arăta deloc a fi fiul celui mai bogat senior din Tear. Dar, pe de altă parte, nu arătase niciodată.

— Mat, pufăi trecându-şi degetele prin părul lung ce îi intra în ochi. Mat... la râu...

— Ce? spuse nervos Mat; o să înceapă să-şi brodeze hainele cu „nu sunt un afurisit de senior“. Sammael? Shaido? Gărzile Reginei? Afurisiţii de Lei Albi? Ce?

— O corabie, Mat, zise Estean pufăind şi trecându-şi degetele prin păr. O corabie mare. Cred că sunt Oamenii Mării.

Era puţin probabil; Atha’an Miere nu părăseau niciodată marea, oprindu-se doar în cele mai apropiate porturi. Cu toate astea... nu erau multe sate de-a lungul Erininului, către miazăzi, iar proviziile transportate de căruţe aveau să se împuţineze până Oastea ajungea în Tear. Tocmise deja bărci pe râu care să se ţină după armată, dar un vas atât de mare ar fi fost foarte util.

— Ai grijă de Olver, Edorion, spuse neluând în seamă grimasa bărbatului. Estean, arată-mi corabia.

Estean dădu din cap în grabă pregătindu-se să alerge iarăşi, dar Mat îl prinse de mână, încetinindu-l la pas. Estean era repezit şi învăţa greu; cu aşa o combinaţie nu era de mirare că avea cinci vânătăi de la reteveiul jupânesei Daelvin.

Numărul refugiaţilor creştea pe măsură ce Mat se apropia de râu, fie ducându-se către el, fie venind înapoi cu paşi letargici. Jumătate de duzină de feriboturi cu grinzi late stăteau legate de docurile lungi din lemn îmbibat în gudron, dar nu se vedeau vâsle şi niciun membru al echipajului să le mânuiască. Singurele vase care arătau semne de mişcare erau o jumătate de duzină de bărci de râu, vase zdravene cu unul sau două catarge, care puteau urca sau coborî pe râu. Echipaje desculţe abia se mişcau pe vasele tocmite de Mat; aveau cala plină, iar căpitanii îl asiguraseră că pot pleca de îndată ce primeau ordin. Pe Erinin se mişcau mai multe vase, unele pântecoase, cu prora dreaptă şi cu pânzele pătrate, altele rapide şi înguste, cu pânze triunghiulare. Însă niciunul nu traversa între Maerone şi Aringilul cel înconjurat de ziduri, unde flutura stindardul Leului Alb.

Steagul fluturase şi deasupra oraşului Maerone, iar soldaţii andorani care-l păzeau nu voiseră să lase să intre Oastea Mâinii Roşii. Rand avea Caemlynul, dar comanda sa nu trecea şi asupra Gărzilor Reginei de aici sau a unităţilor strânse de Gaebril, precum Leii Albi. Aceştia erau acum undeva la răsărit – în orice caz, fugiseră în direcţia aceea şi erau probabil răspunzători pentru sumedenia de zvonuri despre tâlhari la drumul mare –, dar restul trecuseră râul după o încăierare aprigă cu Oastea. De atunci, nimic nu mai trecuse peste Erinin.

Mat nu avea ochi decât pentru corabia ancorată în mijlocul râului lat. Era cu adevărat un brăzdar-de-ape al Oamenilor Mării, mai înalt şi mai lung decât orice ambarcaţiune de acolo, dar totuşi zvelt, cu două catarge înclinate.

Se vedeau figuri întunecate urcând pe velatură, unele cu pieptul gol şi pantaloni bufanţi care păreau negri de la distanţă, altele în bluze colorate, ceea ce însemna că erau femei. Marea velatură pătrată fusese strânsă în vergi, dar atârna în funii, gata să fie desfăcută într-o clipă.

— Găseşte-mi o barcă, îi spuse lui Estean. Şi câţiva vâslaşi. Lui Estean trebuia să-i aducă aminte şi de vâslaşi. Tairenianul clipi, trecându-şi mâna prin păr. Grăbeşte-te omule!

Estean dădu grăbit din cap şi începu să alerge.

Mergând până la capătul celui mai apropiat doc, Mat îşi sprijini suliţa de umăr şi-şi scoase luneta din buzunarul hainei. Brăzdarul-de-ape păru că îi sare înainte când îşi lipi ochiul de tubul de alamă. Oamenii Mării păreau că aşteaptă ceva, dar ce? Câţiva priveau către Maerone, dar cei mai mulţi se uitau în direcţia opusă, inclusiv toţi de pe puntea de comandă; acolo se găseau probabil Stăpâna Velelor şi ceilalţi ofiţeri ai navei. Îndreptă luneta de cealaltă parte a râului, unde o barcă subţire şi lungă, cu oameni bronzaţi la vâsle, se grăbea să ajungă la corabie.

Era ceva agitaţie pe docurile lungi din Aringil, aproape identice cu cele din Maerone. Haine roşii cu gulere albe şi platoşe lustruite nu puteau însemna decât Gărzile Reginei, care întâmpinau pe cineva. Mat fluieră uşor când văzu perechea de umbrele de soare cu ciucuraşi printre cei nou-veniţi, una din ele cu două rânduri. Câteodată amintirile cele vechi îi erau de ajutor; umbrela dublă era a Călăuzei Vânturilor, cealaltă a Spadasinului ei.

— Am găsit o barcă, Mat, anunţă Estean fără suflare. Şi câţiva vâslaşi.

Mat îndreptă luneta din nou către corabie. Judecând după mişcarea de pe punte, ridicau barca pe partea cealaltă, iar câţiva bărbaţi trăgeau la cabestan ridicând ancora, în timp ce pânzele începeau să fie desfăcute.

— Se pare că nu o să-mi trebuiască, murmură.

Pe malul celălalt, trimişii Atha’an Miere dispăreau de pe doc cu o escortă de gărzi. Toată treaba nu avea niciun sens. Oamenii Mării la nouă sute de mile de ţărm. Doar Stăpâna Brăzdarului era peste Călăuza Vânturilor; doar Maestrul Spadasin era superior Spadasinului. Nu îşi putea da seama ce se întâmpla, nu din amintirile celorlalţi bărbaţi. Dar erau amintiri foarte vechi; doar despre Aieli îşi „amintea“ încă şi mai puţin ca despre Atha’an Miere. Ştia mai multe despre Aieli din propria experienţă decât din amintirile celelalte, şi chiar şi aşa foarte puţin. Poate cine îi cunoştea acum pe Oamenii Mării ar fi putut să-şi dea seama.

Pânzele erau deja umflate deasupra punţii, iar de pe ancora care era în continuare ridicată se scurgea apă. Graba lor, indiferent ce îi mâna, nu-i ducea înapoi către mare. Vasul plutea în amonte cu viteză tot mai mare, îndreptându-se către gurile mlăştinoase ale râului Alguenya.

Până la urmă, nu era treaba lui. Cu o ultimă privire plină de regrete aruncată către corabie – ar fi putut căra mai mult decât toate celelalte vase tocmite de el la un loc –, Mat se întoarse cu spatele la râu, vârându-şi luneta în buzunar. Estean era încă acolo, privindu-l cu ochi mari.

— Spune-le vâslaşilor să plece, Estean, oftă Mat, iar Estean plecă şontâcăind şi trecându-şi degetele prin păr, bombănind singur.

Acum se vedea şi mai mult noroi la malul apei, ca în urmă cu câteva zile, când mai trecuse pe-acolo. Era doar o fâşie îngustă cât o palmă de noroi lipicios, între apă şi noroiul uscat de un picior de deasupra, dovadă că şi un râu ca Erinin se stingea încetul cu încetul. Nu era treaba lui. Nu putea face nimic, până la urmă. Se întoarse şi plecă să-şi continue rondul prin taverne şi sălile mari ale hanurilor; era important ca nimic să nu pară ieşit din comun în acea zi.

Apusul soarelui îl găsi pe Mat la Cerbul Auriu, dansând cu Betse, care renunţase la şorţ, în timp ce muzicanţii cântau cât de tare puteau. Dansuri de la ţară de data asta, iar mesele fuseseră împinse în lături să facă loc la şase sau opt cupluri. Întunericul adusese puţină răcoare, dar numai în comparaţie cu amiaza. Toată lumea asuda. Băncile erau pline de bărbaţi bând voioşi, iar fetele care serveau se grăbeau să aducă la mese carne de oaie, napi şi supă de orz, având grijă să umple şi cupele cu vin.

Surprinzător, dar femeile păreau să considere dansul o pauză de la căratul tăvilor. Cel puţin fiecare din ele avea un zâmbet nerăbdător când îi venea rândul să-şi dea jos şorţul şi să-şi şteargă sudoarea de pe faţă pentru un dans, deşi, odată ce începeau, transpirau la fel de tare. Probabil jupâneasa Daelvin le făcuse un fel de listă. Dar Betse era o excepţie. Tânăra subţirică nu aducea vin decât pentru Mat, nu dansa decât cu Mat, iar hangiţa îi privea radioasă ca o mamă în ziua nunţii fiicei ei, încât Mat începu să se simtă stânjenit. Betse dansă cu el până simţi că îl dor tălpile şi i se pun cârcei în gambe, dar ea nu încetă să zâmbească, cu ochii strălucind de plăcere. Se mai opreau să-şi tragă răsuflarea, mai mult pentru el; cu siguranţă, ea nu părea să aibă nevoie. De îndată ce i se opreau picioarele, limba o pornea la galop. Făcea acelaşi lucru ori de câte ori încerca să o sărute, întorcându-şi mereu capul mirată de un lucru sau altul, aşa că nu nimerea decât o ureche sau o şuviţă de păr. Părea mereu surprinsă. Încă nu îşi dădea seama dacă era prostuţă sau foarte isteaţă.

Era aproape două noaptea când Mat îi spuse în final că dansase suficient în seara aceea. Se îmbufnă, dezamăgirea citindu-i-se pe chip. Părea gata să dănţuiască până în zori. Nu era singura; una dintre femeile mai în vârstă se sprijinea cu mâna de un perete masându-şi un picior, dar celelalte erau la fel de zglobii şi vesele ca Betse. Cei mai mulţi bărbaţi păreau obosiţi; cei care se lăsau smulşi de la mese aveau zâmbete îngheţate, iar mulţi alţii refuzau. Mat nu înţelegea de ce. Probabil, fiindcă bărbaţii duceau greul dansului, se gândi, cu ridicările şi întoarcerile. Şi femeile erau uşoare, le trebuia mai puţin efort să ţopăie. Mat se uită lung la o femeie solidă care mai degrabă îl învârtea ea pe Estean decât invers – bărbatul putea dansa, avea talent –, apoi puse o monedă în mâna lui Betse, o coroană andorană mare, să-şi cumpere ceva frumos.

Ea studie moneda o clipă, apoi se ridică pe vârfuri să-l sărute uşor pe gură, o atingere uşoară ca o pană.

— Nu te-aş spânzura niciodată, indiferent ce-ai face. Mai dansezi mâine cu mine?

Înainte să poată răspunde, ea ţâşnise de lângă el chicotind, privindu-l peste umăr chiar în timp ce îl trăgea pe Edorion către ringul de dans. Îi interceptă jupâneasa Daelvin, aruncând un şorţ în braţele lui Betse şi arătându-i cu un deget bucătăria.

Mat şchiopăta uşor mergând către masa lipită de peretele din spate, unde se retrăseseră Talmanes, Daerid şi Nalesean. Talmanes se uita lung în cupa de vin, de parcă ar fi căutat în ea răspunsuri la probleme grave. Daerid rânjea la Nalesean care încerca să scape de o femeie grăsuţă cu ochi cenuşii şi păr şaten, fără să recunoască deloc că îl dureau picioarele. Mat îşi puse mâinile pe masă.

— Mâine, la răsăritul soarelui, Oastea porneşte. Ar fi mai bine să începeţi pregătirile. Cei trei se uitară uimiţi la el.

— Dar mai sunt doar câteva ore, protestă Talmanes în timp ce Nalesean zise:

— Atât ne ia numai să-i scoatem din cârciumi.

— Nimeni dintre noi nu mai prinde somn în noaptea asta, tresări Daerid clătinând din cap.

— Eu da, spuse Mat. Unul dintre voi să mă trezească în două ore. În zori plecăm.

Lumina cenuşie de dinainte de primele raze ale dimineţii îl găsi pe Mat călare pe Cimpoiaş, calul său solid şi maroniu, cu suliţa pusă de-a lungul şeii şi arcul lung, fără coarda pusă, băgat sub cingătoarea şeii, fără să fi apucat să doarmă suficient, privind cu ochii roşii cum Oastea pleacă din Maerone. Toţi cei şase mii. Jumătate călare, jumătate pe jos şi făcând zgomot suficient să trezească morţii. În ciuda orei, oamenii ieşiseră să-i privească, fie în stradă, fie de la ferestrele caselor.

În frunte era stindardul pătrat cu margini roşii al Oştii, o mână roşie desenată pe alb, cu mottoul purpuriu brodat dedesubt: Dovie’andi se tovya sagain, „E timpul ca zarurile să fie aruncate“. Nalesean, Daerid şi Talmanes călăreau lângă steag, alături de ei zece călăreţi loveau în tobe de aramă îmbrăcate în pânză stacojie, iar tot atâtea trompete cântau. În spate veneau călăreţii lui Nalesean, o amestecătură de soldaţi din Tear şi de Apărători ai Stâncii, de fii de seniori cairhieni cu un con pe spate şi urmaţi de servitori, câţiva andorani, fiecare escadron şi grup cu propriul stindard al Mâinii Roşii, o sabie şi un număr. Mat îi făcuse să tragă la sorţi ce numere primeau fiecare.

Amestecătura provocase câteva nemulţumiri; un pic mai multe, dacă e să spunem adevărul. La început toţi călăreţii din Cairhien îl urmaseră pe Talmanes, iar cei din Tear, pe Nalesean. Pedestrimea fusese de la început un talmeş-balmeş. Bombăniseră şi când unităţile fuseseră făcute egale, şi la fel şi stindardele. Seniorii şi căpitanii adunau câţi oameni doreau să vină, şi erau cunoscuţi ca oamenii lui Edorion, ai lui Meresin sau ai lui Alhandrin. Încă mai făceau asta – spre exemplu, cei cinci sute ai lui Edorion îşi puseseră numele de Ciocanele lui Edorion, nu Primul Escadron, dar Mat le băgase în cap că fiecare om aparţinea Oştii, şi nu ţinuturilor în care se nimerise să se nască, iar cui nu-i plăcea asta putea să plece. În mod remarcabil, nimeni nu plecase.

Era greu de înţeles de ce rămâneau. Sigur, câştigau bătăliile pe care le purtau, cu toate astea unii mureau. Nu-i era uşor să-i hrănească şi să-i plătească la timp, şi puteau să uite de bogăţiile pe care visau să le jefuiască. Nimeni nu văzuse un bănuţ până atunci şi nu credea ca vreunul să vadă unul vreodată. Era o nebunie.

Primul escadron ovaţionă, repede urmat de al patrulea şi al cincilea. Îşi ziceau Leoparzii lui Carlomin şi Vulturii lui Reimon. „Seniorul Matrim şi Victoria! Seniorul Matrim şi Victoria.“

Dacă Mat ar fi avut o piatră la îndemână, ar fi aruncat-o în ei.

Urma pedestrimea, ca un şarpe lung, fiecare companie mărşăluind în cadenţa tobelor, în spatele unui stindard înalt, care avea desenată pe el o suliţă în loc de sabie, douăzeci de rânduri de lănci, urmate de alte cinci de arcaşi sau arbaletrieri. Fiecare companie avea unul sau două fluiere, cântând pe muzică.

Bem noaptea toată şi ziua dansăm,

Bănuţi pe fete-i spânzurăm,

Când terminăm, plecăm

La dans cu Jak fiul Umbrelor.

Mat aşteptă ascultând cântecul până apărură primii cavaleri ai lui Talmanes, apoi îşi înfipse călcâiele în coastele lui Cimpoiaş. Nu avea rost să aştepte căruţele cu provizii de la sfârşit sau caii de schimb. Unii cai puteau ologi pe drumul spre Tear sau puteau muri de boli pe care fierarii nu le puteau vindeca, iar un călăreţ fără cal nu valora mare lucru. Pe râu, şapte ambarcaţiuni alunecau sub pânzele triunghiulare, ceva mai repede decât curentul. Fiecare avea un mic steag alb cu Mâna Roşie. Alte vase ridicau ancora către miazăzi, unele dintre ele cu toate pânzele sus.

Ajunse în fruntea coloanei când soarele apărea la orizont, aruncând primele raze peste cuşmele dealurilor şi tufişurile rare. Îşi trase borurile pălăriei în jos în faţa discului de argint strălucitor al soarelui. Nalesean îşi înăbuşi un căscat cu pumnul îmbrăcat în armură, în timp ce Daerid se lăsase moale în şa, cu pleoapele grele, gata parcă să adoarmă. Doar Talmanes era atent, cu ochii larg deschişi şi spatele drept. Mat îl înţelegea mai degrabă pe Daerid. Chiar şi aşa, ridică vocea să acopere tobele şi trompetele:

— Trimite-ţi iscoadele de îndată ce nu se mai vede oraşul.

Departe, către miazăzi, erau şi păduri, şi câmpii străbătute de un drum umblat; cel mai mare trafic era pe apă, dar trecuseră suficiente căruţe şi oameni de-a lungul anilor ca să bătătorească un drum.

— Şi opriţi afurisitul ăsta de zgomot.

— Iscoadele? se întrebă Nalesean. Arză-m-ar focul! Nu e nici măcar o suliţă mai aproape de zece mile de noi, asta dacă nu crezi că Leii Albi s-au oprit din fugit şi, chiar dacă s-au oprit, nu stau ei nici la cincizeci de mile de noi dacă află că suntem pe aici.

Mat îl ignoră.

— Vreau să parcurgem treizeci şi cinci de mile astăzi. Când putem face în fiecare zi treizeci şi cinci de mile, o să vedem cât de departe putem să ajungem.

Se uitară la el cu gura căscată. Caii nu puteau ţine pasul mult timp şi oricine, cu excepţia Aielilor, ar fi considerat douăzeci şi cinci de mile o zi excelentă de marş. Dar trebuia să-şi joace cărţile aşa cum îi veniseră.

— Comadrin a scris: „Atacă acolo unde inamicul nu crede că o vei face, dintr-o direcţie neaşteptată, atunci când nu se aşteaptă. Apără-te acolo unde inamicul nu crede că te vei apăra şi atunci când crede că vei fugi. Surpriza este cheia victoriei, iar iuţeala este cheia surprizei. Pentru soldat iuţeala este viaţa“.

— Cine e Comadrin? întrebă Talmanes după o clipă, iar Mat trebui să se adune ca să poată răspunde.

— Un general. Mort de multă vreme. I-am citit cartea odată, îşi amintea că a citit-o, şi nu doar o dată; nu credea că mai există vreo copie pe lume. Îşi aducea aminte când s-a întâlnit cu Comadrin, după ce pierduse o bătălie în faţa lui, cu şase sute de ani înainte de Artur Aripă-de-Şoim. Amintirile acelea i se strecuraseră în minte. Bine măcar că nu şi-a ţinut discursul în Limba Străveche; de-acum reuşea să evite lucrurile astea.

Mat se relaxă văzând iscoadele călare cum se pierd ca într-un evantai în faţa coloanei. Partea lui începuse, aşa cum prevedea planul. O plecare rapidă, anunţată în ultima clipă, de parcă ar fi încercat să se strecoare către miazăzi, suficient de lentă pentru a fi sigur că e remarcată. Combinaţia avea să-l facă să pară un prost, şi asta era bine. Era o idee bună să înveţe Oastea să se mişte repede – dacă reuşeai să te mişti repede puteai să te fereşti de lupte –, dar înaintarea lor rapidă avea să fie observată, cel puţin de pe râu, dacă nu şi de prin altă parte. Scrută cerul: nu erau corbi sau ciori, dar asta nu însemna mare lucru. Nu se vedeau nici porumbei, dar era gata să-şi mănânce şaua dacă nu plecase niciunul în acea dimineaţă din Maerone.

În cel mult câteva zile, Sammael avea să afle de sosirea grăbită a Oştii, iar cuvintele strecurate de Rand în Tear aveau să facă limpede faptul că venirea lui Mat semnala invazia iminentă a Illianului. Indiferent cât de tare încerca, Oastea era la mai mult de o lună de Tear. Cu puţin noroc, Sammael avea să fie strivit ca un păduche între două pietre, înainte ca Mat să se apropie la mai puţin de o sută de mile. Sammael putea vedea tot ce venea către el – sau aproape tot –, dar avea să fie un dans diferit de cel pe care îl aştepta. Diferit de cel aşteptat de toţi, mai puţin de Rand, Mat şi Bashere. Acesta era planul adevărat. Mat se trezi fluierând binedispus. În final, totul avea să meargă aşa cum îşi dorea.

CAPITOLUL 6 • Fire ţesute din Umbră

Sammael păşi prudent pe covoarele de mătase desenate cu flori, lăsând poarta deschisă, în caz că avea nevoie să se retragă, ţinând în el cât de mult saidin putea. De obicei, refuza întâlnirile care nu erau pe teren neutru sau pe teren propriu, dar acum era a doua oară când venea aici. Chestiune de necesitate. Nu era un om care-şi acorda uşor încrederea şi devenise şi mai neîncrezător după ce auzise frânturi din ce se întâmplase între Demandred şi cele trei femei, iar Graendal nu-i spusese decât atât cât trebuia ca el să-i sprijine interesele. Înţelegea; avea şi el planurile lui, despre care ceilalţi Numiţi nu ştiau nimic. Va exista un singur Nae’blis, şi era un premiu la fel de mare ca nemurirea însăşi.

Stătea pe o platformă înaltă, cu o balustradă de marmură la un capăt, unde fuseseră aranjate mese şi scaune împodobite cu aur şi fildeş sculptat, aranjate pentru a oferi o privire asupra restului sălii, plină de coloane, aflată la zece paşi mai jos. Nicio scară nu ducea acolo; era un uriaş şi extravagant puţ în care să fie prezentat un spectacol. Razele soarelui străluceau prin ferestrele înalte, unde sticla colorată se îmbina în modele complicate. Înăuntru nu pătrundea nimic din căldura năucitoare a soarelui; aerul era răcoros, deşi abia îl simţea. Graendal nu avea nevoie de un astfel de efort, după cum nici el nu avea, dar desigur că ea ar fi făcut asta. De mirare că nu întinsese plasa peste întregul palat.

Era ceva diferit în partea de jos a camerei, dar nu îşi dădea seama ce. Trei stâlpi lungi se ridicau în mijlocul sălii, fiecare susţinând o fântână – forme curgătoare, mişcare îngheţată în piatră – care arunca apa aproape până la tavanul cu nervuri de marmură. Bărbaţi şi femei se bălăceau în fântâni, purtând doar nişte bucăţi de mătase sau chiar mai puţin, în timp ce alţii, îmbrăcaţi la fel de sumar, dădeau reprezentaţii pe margine, acrobaţi şi jongleri, dansatori în stiluri diverse, muzicanţi la flaut sau la corn, la tobe şi la tot soiul de alte instrumente. De toate mărimile, nuanţele pielii, ale părului şi ochilor, fiecare era mai desăvârşit fizic decât celălalt. Totul era făcut să îi amuze pe cei care stăteau pe platformă. O tâmpenie. O risipă de timp şi energie. Tipic pentru Graendal.

Platforma fusese goală când păşise pe ea, dar, plin de saidin, putea simţi acum parfumul dulce al lui Graendal şi îi auzi papucii atingând uşor covoarele, mult înainte de a o auzi vorbind.

— Nu sunt minunate animăluţele mele?

Îl însoţi lângă balustradă, zâmbind la spectacolul de dedesubt. Rochia ei subţire domani, albastră era lipită de corp, oferind mai mult decât o aluzie. Ca de obicei, avea pe fiecare deget inele cu pietre diferite, patru sau cinci brăţări incrustate cu pietre preţioase la fiecare mână şi un uriaş colier de safire la gâtul acoperit de un guler înalt. Nu se pricepea la astfel de lucruri, dar bănuia că petrecuse ore întregi aranjându-şi buclele aurii pe umeri şi punând toate acele pietre de lună între ele; ceva din neglijenţa ei sugera precizia.

Câteodată Sammael îşi punea întrebări despre ea. Nu o întâlnise niciodată până când nu se decisese să abandoneze o cauză pierdută şi să se alăture Marelui Senior, dar toată lumea auzise de ea, vestită şi apreciată, o ascetă dedicată tratării celor cu mintea prea rătăcită pentru a fi tămăduiţi. La prima întâlnire, când jurase credinţă Marelui Senior, dispăruse orice umbră din binefăcătoarea cumpătată, de parcă ar fi devenit exact opusul a ceea ce fusese înainte. Obsesia pentru propriile plăceri masca dorinţa de a distruge pe oricine avea o fărâmă de putere. Iar asta masca propria sete de putere, foarte rar dată în vileag. Graendal se pricepuse întotdeauna să mascheze un lucru chiar sub nasul tău. Se gândea că o cunoaşte mai bine decât oricare alt Numit – îl însoţise la Shayol Ghul să-şi depună jurămintele dar nici măcar el nu-i cunoştea toate feţele. Avea mai multe ascunzişuri decât un jegal solzi şi trecea de la unul la altul cu o rapiditate fulgerătoare. Atunci ea fusese maestrul, iar el învăţăcelul, cu toate realizările lui. Situaţia se schimbase.

Niciunul dintre artişti sau dintre cei care se bălăceau nu privea în sus, dar, odată cu venirea ei, deveniseră mai energici, mai graţioşi, dacă era posibil, încercând să-şi arate cele mai bune calităţi; existau doar pentru a o mulţumi. Graendal se asigurase de asta.

Făcu un gest către patru acrobaţi, un bărbat brunet care ţinea trei femei subţiri, cu pielea arămie strălucind de uleiuri.

— Sunt favoriţii mei, cred. Ramsid este fratele regelui din Domani. Femeia de pe umerii lui e soţia sa; celelalte două sunt fiica cea mai mică şi sora mai tânără a regelui. Nu crezi că e remarcabil ce poate învăţa un om dacă e încurajat cum trebuie? Câte talente nu se pierd!

Era una dintre ideile ei favorite. Un loc pentru fiecare şi fiecare la locul lui, un loc ales pentru ei în funcţie de talente şi de nevoile societăţii. Care păreau mereu concentrate în jurul dorinţelor ei. Toată povestea asta îl plictisea pe Sammael; dacă normele ei i s-ar fi aplicat şi lui, ar fi ajuns şi el tot acolo.

Acrobatul se întoarse încet, ca ei să vadă mai bine; ţinea câte o femeie pe fiecare parte, agăţată de el cu câte o mână. Graendal deja se uita în altă parte, la un bărbat cu pielea foarte închisă şi o femeie cu păr cârlionţat, ambii foarte frumoşi. Perechea cânta la harpe alungite, cu nişte clopoţei care scoteau clinchete atunci când coardele erau atinse.

— Ultima mea achiziţie, din ţinuturile de dincolo de Pustiul Aiel. Ar trebui să-mi fie recunoscători că i-am salvat. Chiape era Sh’boan, un fel de împărăteasă, proaspăt rămasă văduvă, iar Shaofan urma să se căsătorească cu ea şi să devină Sh’botay. Ea ar fi avut puterea absolută timp de şapte ani, apoi ar fi murit. După care el ar fi ales o nouă Sh’boan şi ar fi condus timp de şapte ani, până murea. Acest ciclu ţine de peste trei mii de ani, fără întrerupere, spuse râzând uşor şi clătinându-şi mirată capul. Shaofan şi Chiape insistă că morţile sunt naturale. Voinţa Pânzei, spun ei. Pentru ei orice este Voinţa Pânzei.

Sammael îi privea în continuare pe oamenii de dedesubt. Graendal pălăvrăgea ca o prostănacă, dar numai un nebun ar fi considerat că era astfel. Ce lăsa să-i scape era la fel de atent înfipt ca un ac conje. Cheia era să înţeleagă de ce şi ce avea de câştigat. De ce brusc trebuia să-şi răpească „animăluţele“ de atât de departe? Arareori se complica. Încerca să-i atragă atenţia către ţinuturile de dincolo de Pustiu, să creadă că ea are un interes acolo? Câmpul de luptă era acolo. După ce se va elibera Marele Senior, acolo va lovi. Restul lumii va fi atins de rămăşiţele furtunilor, răvăşit de ele, dar furtunile acolo vor începe.

— Din moment ce atât de mulţi membri ai familiei regale Domani ţi-au fost pe plac, spuse sec, sunt surprins că nu ţi-au plăcut şi alţii.

Dacă ea voia să-i distragă atenţia, va găsi o ocazie să-i strecoare din nou o aluzie. Ea credea că nimeni, niciodată, nu era în stare să vadă dincolo de trucurile ei.

O femeie micuţă, cu păr negru, nu tânără, dar cu acel soi de frumuseţe şi eleganţă care durează o viaţă întreagă apăru lângă el, ţinând în ambele mâini o cupă de cristal plină cu un punci de vin negru. Îl luă, deşi nu avea intenţia să bea; începătorii se uitau cu ochii cât cepele după marea bătălie, lăsând să se strecoare în spatele lor un asasin singuratic. Or fi fost bune alianţele, chiar şi temporare, dar, cu cât rămâneau mai puţini Numiţi în Ziua Reîntoarcerii, cu atât era mai mare şansa supravieţuitorilor de a fi numiţi Nae’blis. Marele Senior încurajase întotdeauna această... competiţie; doar cei mai înzestraţi erau demni să-l slujească. Sammael credea adeseori că cel ales să conducă lumea pentru vecie va fi ultimul Numit rămas în viaţă.

Femeia se întoarse către un tânăr atletic care ţinea în mâini o tavă de aur cu o altă cupă şi o carafă. Ambii purtau mantii albe, diafane şi niciunul nu aruncase nici măcar o privire către poarta rămasă deschisă în apartamentele sale din Illian. Când o servi pe Graendal, chipul femeii era un portret al adoraţiei. Niciodată nu fusese o problemă să vorbească în faţa servitorilor şi a „animăluţelor”, deşi printre ei nu exista nici măcar o singură iscoadă a Celui Întunecat. Nu avea încredere în iscoade, pretinzând că erau prea uşor de influenţat, dar nivelul Forţării era atât de mare, încât cei care o slujeau nu mai puteau simţi decât adoraţie faţă de ea.

— Mă aşteptam să-l văd aici pe însuşi regele servind vin, continuă el.

— Ştii că îi aleg doar pe cei excepţionali. Alsalam nu se ridică la standardele mele. Graendal luă cupa cu vin fără s-o privească pe femeie, iar Sammael se întrebă din nou dacă servitorii nu erau o altă perdea de fum, ca şi pălăvrăgeala. Poate o mică aţâţare avea să scoată ceva la lumină.

— Mai devreme sau mai târziu ai să faci o greşeală, Graendal. Unul dintre vizitatorii tăi îl va recunoaşte până la urmă pe unul din cei care îi serveşte vinul sau îi face patul şi va avea suficient de multă minte să-şi ţină gura până pleacă. Ce vei face dacă vine cineva la palat cu o armată întreagă să-şi salveze soţul sau sora? Poate că o săgeată nu e o lance de şoc, dar tot te poate ucide.

Ea îşi lăsă capul pe spate râzând, un tril vesel, evident prea prostesc ca să-şi fi dat seama de insultă. Evident, dacă nu o cunoşteai.

— Oh, Sammael, de ce i-aş lăsa să vadă şi altceva decât ce vreau eu? Evident că nu îmi trimit „animăluţele“ să-i slujească. Şi cei care-l sprijină pe Alsalam, şi cei care i se opun, chiar şi cei juraţi Dragonului pleacă de aici convinşi că îi ajut doar pe ei. Şi nu vor să deranjeze o invalidă.

Simţi furnicături pe piele când ea începu să conducă, iar chipul lui Graendal se schimbă o clipă. Pielea îi deveni arămie, dar palidă, ochii şi părul negre, dar lipsite de strălucire; părea slabă şi fragilă, o femeie domani odată frumoasă, pierzând lupta cu boala. Abia se abţinu să nu facă o grimasă. O singură atingere, şi ar fi dispărut iluzia acelor trăsături ascuţite – doar cea mai iscusită iluzie putea trece un astfel de test –, dar Graendal avea un stil flamboaiant.

Nu înceta să-l surprindă faptul că ea alegea să rămână aici, în acest palat cunoscut peste tot în Arad Domani, înconjurată de război civil şi anarhie. Sigur, nu credea că mai lăsase un alt Numit să ştie unde îşi făcuse sălaşul. Faptul că îi spusese lui îl neliniştea. Îi plăcea confortul şi nu voia niciodată să depună mult efort să-l aibă, dar palatul era aproape de Munţii de Negură şi trebuia depusă o grămadă de muncă pentru a ţine agitaţia la distanţă şi pentru ca nimeni să nu se întrebe unde dispăruse fostul proprietar, cu familia şi servitorii săi. Sammael nu ar fi fost surprins ca fiecare om care o vizita să plece convins că pământurile aparţinuseră familiei lui Graendal încă de la Frângerea Lumii. Utiliza forţarea la fel de des ca pe un ciocan, încât puteai să uiţi că era în stare să ţeasă cu atâta delicateţe, răsucind mintea cuiva atât de subtil că nimeni nu ar fi găsit vreodată vreo urmă. Probabil nimeni, niciodată, nu o egalase.

Lăsă poarta să dispară, dar păstră saidinul; trucurile ei nu ar fi funcţionat pe un bărbat învăluit în Izvor. Îi plăcea şi lupta pentru supravieţuire, deşi acum era cam inconştientă; doar cei mai înzestraţi meritau să supravieţuiască, iar el îşi dovedea asta sieşi în fiecare zi. Ea nu avea cum să ştie că el încă ţinea saidinul, dar zâmbi scurt în cupă, de parcă ar fi ştiut. Îi plăcea la fel de puţin ca oamenii să pretindă că ştiu lucruri pe cât îi displăcea ca ei să ştie lucruri de care el nu avea habar.

— Ce voiai să-mi spui? întrebă mai brutal decât voise.

— Despre Lews Therin? Nu mai pari interesat şi de altceva. O să fie „animăluţ“. O să-l fac piesa centrală a fiecărei expoziţii. Nu că ar fi suficient de frumos, dar compensează cu faptul că este cine este, spuse, zâmbind din nou în cupă, şi adăugă atât de încet încât n-ar fi auzit-o fără saidin: Şi îmi plac cei înalţi.

Făcu un efort să nu-şi îndrepte spatele. Nu era scund, dar îl deranja că statura nu îi egala abilităţile. Lews Therin fusese cu un cap mai înalt ca el; şi al’Thor era. Şi parcă mereu se presupunea că cel mai înalt era şi mai bun. Făcu un alt efort să nu-şi atingă cicatricea care îi străbătea chipul, de la rădăcina firelor de păr până la barba tunsă pătrat. O avea de la Lews Therin; o păstra ca aducere-aminte. Bănui că ea doar se făcuse că nu-i înţelegea întrebarea, să-l atragă în cursă.

— Lews Therin e mort de mult, spuse aspru. Rand al’Thor e un ţărănoi, un purtător de choss peste care a dat norocul.

Graendal clipi surprinsă.

— Chiar crezi asta? Cu siguranţă e vorba despre mai mult decât despre noroc. Norocul nu l-ar fi putut duce atât de repede şi atât de departe.

Sammael nu venise să vorbească despre al’Thor, dar simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Gânduri pe care încercase să le alunge i se strecurau iarăşi în minte. Al’Thor nu era Lews Therin, dar al’Thor era sufletul renăscut al lui Lews Therin. Sammael nu era nici filosof, nici teolog, dar Ishamael fusese şi una, şi alta şi pretinsese că descoperise secrete divine. E adevărat că Ishamael murise nebun, dar, încă de pe vremea când mai era încă în toate minţile şi părea sigur că o să-l înfrângă pe Lews Therin Telamon, pretindea că această luptă se duce din momentul Creaţiei, un război fără sfârşit între Marele Senior şi Creatorul care se folosea de surogate umane. Mai mult, mărturisea că Marele Senior ar fi vrut să-l atragă de partea Umbrei pe Lews Therin. Poate că Ishamael începuse deja să înnebunească, dar se făcuseră eforturi de a-l converti pe Lews Therin. Iar Ishamael spusese că se mai întâmplase în trecut, campionul Luminii devenind o creatură a Umbrei, ridicată la rang de campion al Umbrei.

Erau implicaţii neliniştitoare, ramificaţii pe care Sammael nu voia să le ia în calcul, dar ceea ce îl şoca cel mai mult era posibilitatea ca Marele Senior să-şi dorească într-adevăr să-l facă Nae’blis pe al’Thor. Nu se putea întâmpla pur şi simplu. Al’Thor avea nevoie de ajutor. Ajutor care ar fi explicat şi aşa-zisul său noroc de până acum.

— Ai aflat unde îl ţine al’Thor pe Asmodean? Pe unde e Lanfear? Sau Moghedien?

Desigur, Moghedien se ascundea ca întotdeauna, Păienjeniţa apărând mereu când credeai că, în sfârşit, e moartă.

— Ştii la fel de multe ca şi mine, spuse Graendal sorbind fără griji din cupă. Eu cred însă ca Lews Therin i-a omorât. Oh, nu te strâmba la mine. Al’Thor, dacă preferi.

Gândul nu părea să o neliniştească, dar ea ar fi avut grijă să nu ajungă niciodată într-o luptă deschisă cu al’Thor. Nu ar fi stat în firea ei să facă altfel. Dacă al’Thor ar fi găsit-o, ar fi abandonat totul şi s-ar fi instalat în altă parte sau s-ar fi predat înainte ca el să o lovească şi ar fi început să-l convingă că îi este indispensabilă.

— În Cairhien circulă zvonuri că Lews Therin ar fi ucis-o cu mâna lui pe Lanfear, în aceeaşi zi în care l-a omorât pe Rahvin.

— Zvonuri! Lanfear l-a ajutat de la început pe al’Thor, asta e părerea mea. I-aş fi luat capul în Stânca din Tear dacă cineva nu ar fi trimis myrddraali şi troloci să-l salveze! Lanfear a fost, sunt sigur! Am terminat cu ea. Data viitoare când o văd, o ucid! Şi de ce l-ar fi ucis pe Asmodean? Eu l-aş omorî, dacă l-aş găsi, dar acum e de partea lui al’Thor. Îl învaţă!

— Întotdeauna găseşti scuze pentru eşecurile tale, şopti sorbind punci, atât de încet încât nu ar fi auzit fără saidin, apoi spuse cu voce tare:

— Poţi să crezi ce vrei. Poate că ai chiar dreptate. Tot ce ştiu e că Lews Therin ne scoate din joc unul câte unul.

Mâna lui Sammael tremura de furie, aproape vărsând din vin înainte de a se controla. Rand al’Thor nu era Lews Therin. El însuşi îi supravieţuise marelui Lews Therin Telamon, lăudându-i pe alţii pentru o victorie pe care el însuşi nu o putuse obţine şi aşteptându-se să fie crezut. Singurul său regret era că omul nu avea un mormânt să poată scuipa pe el.

Bătând darabana cu degetele în ritmul muzicii, Graendal vorbi distrată, de parcă ar fi fost atentă doar la ritm:

— Atât de mulţi dintre noi au murit luptându-se cu el! Aginor şi Balthamel, Ishamael, Be’lal şi Rahvin. Şi Lanfear, şi Asmodean, indiferent ce crezi tu. Poate şi Moghedien sau poate că se furişează prin umbre aşteptând ca noi toţi să fim morţi – e suficient de nechibzuită pentru a face asta. Sper doar că ţi-ai pregătit un loc unde să poţi fugi. Nu pare să fie niciun dubiu că tu eşti următorul după care va veni. Curând, aş zice. Eu nu mă confrunt cu nicio armată aici, dar Lews Therin strânge una uriaşă pe care să o arunce asupra ta. E preţul pe care trebuie să-l plăteşti dacă vrei să fii şi văzut că deţii puterea, nu doar să o ai.

Avea pregătit un plan de retragere – aşa era prudent –, dar îl înfurie să o audă atât de sigură pe sine că va avea nevoie să se retragă.

— Şi, dacă îl distrug pe al’Thor, atunci nu voi încălca porunca Marelui Senior.

Nu înţelegea, dar nu era necesar să-l înţeleagă pe Marele Senior, doar să se supună.

— Din câte mi-ai spus. Dacă nu mi-ai spus totul...

Ochii lui Graendal deveniră reci ca gheaţa. Poate că evita confruntările, dar nu-i plăceau ameninţările. În clipa următoare era toată numai zâmbete. Schimbătoare ca vremea în M’jinn.

— Ţi-am spus tot ce a povestit Demandred că i-a spus Marele Senior. Fiecare cuvânt. Mă îndoiesc că ar minţi în numele Marelui Senior, chiar şi el.

— Dar mi-ai spus puţine din ce are de gând să facă, zise încet Sammael, şi el, şi Semirhage sau Mesaana. Practic nimic.

— Ţi-am spus ceea ce ştiam, zise iritată; poate că spunea adevărul, părea să regrete că nu ştie nici ea; poate.

— Cât despre restul... gândeşte-te la trecut, Sammael. Obişnuiam să complotăm unul împotriva celuilalt aproape la fel de mult ca împotriva lui Lews Therin, dar câştigam, înainte ca el să ne prindă pe toţi adunaţi la Shayol Ghul.

O trecu un fior şi pentru o clipă păru obosită. Nici Sammael nu voia să-şi amintească acea zi şi ce a urmat apoi, un somn fără vise în timpul căruia totul s-a schimbat atât de mult încât nu mai putea fi recunoscut şi tot ce clădise se spulberase.

— Acum ne-am trezit într-o lume în care ar trebui să fim atât de sus deasupra celorlalţi, încât să fim o altă specie – şi murim. Uită o clipă cine va fi Nae’blis. Al’Thor – dacă ţii să-i spui pe numele ăsta – era neajutorat ca un bebeluş când ne-am trezit noi.

— Ishamael nu ar fi spus asta, zise el – desigur, Ishamael fusese nebun deja –, dar ea continuă de parcă nu l-ar fi auzit.

— Ne comportăm ca şi cum asta ar fi lumea pe care o ştiam, când de fapt nimic nu mai e aşa. Murim unul câte unul, iar al’Thor devine mai puternic. Oameni şi ţinuturi întregi îl urmează. Iar noi murim. Nemurirea este a mea. Nu vreau să mor.

— Dacă te înspăimântă, ucide-l.

Înainte să termine de vorbit, îşi dădu seama ce spusese şi şi-ar fi înghiţit cuvintele dacă ar fi putut. Graendal se uită la el uimită şi plină de dispreţ.

— Îl slujesc pe Marele Senior şi mă supun lui, Sammael.

— Cum fac şi eu. Cum facem toţi.

— Ce drăguţ din partea ta că binevoieşti să îngenunchezi în faţa Stăpânului nostru, spuse cu o voce la fel de îngheţată ca zâmbetul ei, în timp ce faţa i se întuneca. Tot ce spun e că Lews Therin e la fel de periculos ca în vremurile noastre. Înspăimântată? Da, sunt înspăimântată. Am de gând să trăiesc veşnic, nu să am soarta lui Rahvin.

— Tsag!

Obscenitatea o făcu să clipească şi să se uite la el cu atenţie.

— Al’Thor – al’thor, Graendal! Un băieţaş ignorant, indiferent ce reuşeşte să-l înveţe Asmodean. Un mocofan primitiv care crede că sunt imposibile nouă zecimi din ceea ce nouă ni se pare firesc. Al’Thor îi face pe câţiva seniori să-şi plece spinarea şi crede că a cucerit o naţiune. Nu are voinţa să strângă pumnul şi să-i cucerească cu adevărat. Doar Aieli  Bajad drovja! Cine ar fi crezut că se pot schimba aşa? Trebuia să se stăpânească; el nu înjura niciodată aşa, era o slăbiciune... Doar ei îl urmează cu adevărat, şi nu toţi. Atârnă de un fir, şi va cădea, într-un fel sau altul.

— Va cădea? Şi dacă e...?

Graendal se opri, ridicându-şi atât de repede cupa la gură încât îşi vărsă punci pe încheietură. Sorbi cu înghiţituri mari până aproape termină cupa. Slujnica elegantă veni în grabă cu o nouă carafă de cristal. Graendal întinse cupa să-i fie umplută şi continuă fără să-şi tragă răsuflarea:

— Câţi dintre noi vor muri înainte să se termine? Trebuie să fim mai uniţi ca niciodată.

Nu asta începuse să spună. El ignoră din nou fiorii de gheaţă care i se strecurară pe şira spinării. Al’Thor nu va fi ales Nae’blis. Nu va fi! Deci, ea voia ca ei doi să lupte împreună, nu-i aşa?

— Atunci leagă-te cu mine! Noi doi împreună am fi mai mult decât îndeajuns pentru al’Thor. Să fie acesta începutul unei noi legături.

Cicatricea îl strânse când zâmbi la paloarea bruscă apărută pe chipul ei. Legătura trebuia să plece de la ea, dar, cum nu erau decât ei doi, ea ar fi trebuit să-i cedeze tot controlul şi să aibă încredere ca el să întrerupă legătura.

— Deci, se pare că o să continuăm ca şi până acum; nu fusese nicio umbră de întrebare, încrederea nu era o trăsătură a niciunuia din ei. Ce mai ai să-mi spui?

Acesta era motivul pentru care venise acolo, nu să o asculte trăncănind despre al’Thor. Ea se uită lung la el, încercând să se adune, cu ochii sclipind de ură. Spuse într-un final:

— Destul de puţin.

Nu avea să uite că el o văzuse pierzându-şi controlul. Mânia nu i se strecurase în voce, vorbea calm, chiar dacă puţin repezit.

— Semirhage nu a fost la ultima întâlnire, nu ştiu de ce şi nu cred că ştiu nici Mesaana sau Demandred. Mesaana era supărată, deşi încerca să ascundă asta. Crede că Lews Therin va cădea curând în mâinile noastre, dar aşa a crezut mereu. Era sigură că Be’lal îl va ucide sau captura în Tear; era foarte mândră de cursa aceea. Demandred te avertizează să fii prudent.

— Deci, Demandred ştie că noi doi ne întâlnim, spuse cu o voce inexpresivă. Oare de ce se aşteptase să primească mai mult decât firimituri de la ea?

— Sigur că ştie. Nu cât de multe îţi spun, ci că îţi spun câte ceva. Încerc să strâng rândurile, Sammael, înainte de a fi prea...

Sammael o întrerupse scurt:

— Trimite-i un mesaj lui Demandred. Spune-i că ştiu ce pune la cale.

Evenimentele de la miazăzi miroseau a Demandred, întotdeauna îi plăcuse să se folosească de interpuşi.

— Spune-i lui să fie atent. Nu o să-i permit lui sau prietenilor lui să-şi bage nasul în planurile mele.

Poate că reuşea să-i abată atenţia lui al’Thor acolo; asta l-ar fi răpus. Dacă altceva nu mergea.

— Câtă vreme lacheii lui stau departe de mine, pot să facă ce vor, dar vor sta departe de mine sau îmi va da socoteală. Să-i spui asta!

Fusese o lungă luptă după ce Puţul fusese deschis în temniţa Marelui Senior, cu mulţi ani înainte ca suficientă energie să fie strânsă pentru a fi deschis de tot. De data asta, când ultima pecete avea să zacă sfărâmată, o să pună la picioarele Marelui Senior naţii gata să-l urmeze. Şi, dacă nu ştiau pe cine slujesc, ce conta? El nu avea să dea greş, ca Be’lal şi Rahvin. Marele Senior va vedea cine îl slujeşte mai bine.

— Dacă vrei, spuse ea cu o grimasă neîncrezătoare; o clipă mai târziu i se întoarse zâmbetul leneş; schimbătoare. Toate ameninţările astea mă obosesc. Ascultă muzica şi calmează-te.

Vru să-i spună că nu îl interesa muzica, şi ştia bine asta, dar ea se întoarse către balustrada de marmură.

— Iată-i! Ascultă.

Bărbatul şi femeia cu piele întunecată se apropiară de baza platformei cu harpele lor ciudate. Sammael presupuse că acei clopoţei adăugau ceva muzicii; ce, nu ar fi putut spune. Chipurile le străluciră cu adorare când văzură că ea îi privea. În ciuda propriului sfat de a asculta, Graendal continuă să vorbească:

— Vin dintr-un loc foarte ciudat. Femeile care pot conduce trebuie să se mărite cu fiii unor femei care pot conduce, iar toţi din linia lor sunt marcaţi pe faţă cu tatuaje încă de la naştere. Niciunul cu tatuaje nu e lăsat să se căsătorească cu cineva care nu are tatuaje; orice copil dintr-o astfel de legătură e omorât. Bărbaţii tatuaţi sunt ucişi la douăzeci şi unu de ani şi izolaţi înainte de asta, neştiind nici măcar să citească.

Deci, se întorsese la subiectul acela până la urmă. Chiar credea că el era atât de credul? Se decise să arunce propria momeală.

— Se leagă între ei ca nişte criminali?

O expresie uimită i se aşternu pe chip lui Graendal înainte de a fi ştearsă în grabă. În mod clar nu-şi dăduse seama; nici nu ar fi avut cum. Puţini oameni în vremea lor săvârşiseră vreun act violent, nemaivorbind de mai multe. Înainte de Puţ, cel puţin. Femeia nu-şi recunoscu ignoranţa, desigur. Erau momente când era mai bine să ascunzi că nu ştiai ceva, dar Graendal mergea prea departe. De asta i-o spusese: ştia că o s-o roadă, şi aşa-i trebuia pentru şirul de palavre pe care i le aruncase.

— Nu, spuse de parcă ar fi înţeles. Neamul Ayyad, cum îşi spun singuri, trăieşte în oraşe micuţe, evitându-i pe toţi străinii, şi se spune că nu conduce niciodată dacă nu are permisiunea sau nu primeşte ordine de la Sh’botay sau Sh’boan. El este adevărata putere şi acesta este motivul pentru care nu rămâne la putere decât şapte ani.

Se zgudui de râs. Ea credea mai degrabă în a fi puterea din spatele puterii.

— Da, un tărâm fascinant. Desigur, e prea departe ca să fie de folos mulţi ani de-aici încolo, spuse fluturându-şi degetele încărcate de inele de parcă ar fi alungat ceva. După Ziua Reîntoarcerii o să fie suficient timp să vedem ce se poate face acolo.

În mod clar voia să-l facă să creadă că are un interes acolo. Dacă ar fi avut cu adevărat, nu ar fi vorbit deloc despre el. Îşi puse cupa neatinsă pe tava adusă lângă el de bărbatul atletic înainte de a-şi fi terminat mişcarea. Graendal îşi educa bine servitorii.

— Sunt sigur că muzica e minunată, „dacă te interesează aşa ceva“, gândi el, dar trebuie să mă întorc la pregătirile mele.

Graendal îşi puse mâna pe braţul lui.

— Pregătiri făcute cu grijă, sper? Marele Senior nu va fi mulţumit dacă îi strici planurile.

Sammael se încordă.

— Am făcut tot ce se putea ca să-l conving pe al’Thor că nu sunt o ameninţare pentru el, mai puţin să mă predau, dar pare obsedat de mine.

— Ai putea abandona Illian, să o iei de la început în altă parte.

— Nu!

Nu fugise de Lews Therin şi nu avea să fugă nici de măscăriciul ăsta de la ţară. Marele Senior nu putea dori să pună unul ca el deasupra Numiţilor. Deasupra lui!

— Mi-ai transmis toate ordinele Marelui Senior?

— Nu-mi place să mă repet, Sammael, spuse cu o voce aproape exasperată, cu o fărâmă de mânie în ochi. Dacă nu m-ai crezut de prima dată, nu ai să mă crezi nici acum.

Se uită lung la ea, apoi încuviinţă cu o mişcare scurtă a capului. Probabil spusese adevărul, orice minciună despre Marele Senior s-ar fi putut întoarce împotriva ei cu o forţă cumplită.

— Nu mai e niciun motiv să ne întâlnim până nu ai şi altceva să-mi spui dacă Semirhage a apărut sau nu.

Se încruntă spre cei doi cântăreţi la harpă, suficient cât să o convingă că a fost păcălit, apoi întoarse o privire dezaprobatoare către oamenii care se bălăceau în fântâni, acrobaţi şi muzicanţi, astfel încât să nu fie ostentativ. Toată această paradă a cărnii cerea mult efort şi chiar îl dezgusta.

— Data viitoare poţi să vii tu la Illian.

Ea ridică din umeri ca şi cum nu ar fi contat, dar buzele i se mişcară imperceptibil; simţurile sale ascuţite de saidin reuşiră să desluşească „dacă vei mai fi acolo“. Rece, Sammael deschise o poartă către Illian. Bărbatul atletic nu avu timp să se dea din calea ei suficient de repede; nici nu apucă să ţipe când fu tăiat în două, şi el, şi tava pe care se afla carafa de cristal. Marginile unei porţi erau mai ascuţite decât briciul. Graendal îşi ţuguie buzele, enervată de pierderea unui „animăluţ“.

— Dacă vrei să ne ajuţi să rămânem în viaţă, îi spuse Sammael, află cum au de gând Demandred şi ceilalţi să ducă la îndeplinire ordinele Marelui Senior.

Păşi prin poartă fără să-şi desprindă privirea de la ea. Graendal îşi păstră o expresie vexată până când poarta se închise, apoi începu să bată încet cu degetele pe balustrada de marmură. Cu părul său auriu, Sammael ar fi fost suficient de frumos să stea printre „animăluţele“ ei, dacă ar fi lăsat-o pe Semirhage să-i vindece cicatricea arsă care-i brăzda faţa; doar ea mai ştia să facă un lucru care altădată ar fi fost atât de simplu. Dar era doar un gând trecător. Adevărata întrebare era dacă toată strădania ei avusese vreun rost.

Shaofan şi Chiape îşi cântau strania muzică fără tonuri, încărcată de armonii complexe şi de disonanţe stranii; era frumos. Chipurile lor străluceau de bucuria că i-ar fi putut fi ei pe plac. Erau mult mai fericiţi acum decât dacă i-ar fi lăsat de capul lor. Depusese un efort atât de mare să facă rost de ei, doar pentru aceste câteva minute cu Sammael. Evident, ar fi putut să se complice mai puţin – ar fi fost suficient oricine din acele ţinuturi –, dar avea standardele ei, chiar şi când pregătea doar un mic subterfugiu. Cu mult timp în urmă, se hotărâse să caute plăcerea şi să nu-şi refuze nimic din ce nu i-ar fi dăunat poziţiei în faţa Marelui Senior.

Privirea îi alunecă spre măruntaiele care îi pătau covorul şi strâmbă din nas nervoasă. Ţesătura putea fi salvată, dar o irita că trebuie să scoată singură sângele din ea. Dădu câteva ordine scurte, iar Osana alergă să aducă servitori să îndepărteze covorul şi resturile lui Rashan.

Sammael era un prost prin care vedea limpede. Nu, nu un prost. Era mortal într-o luptă directă, când putea vedea totul clar, dar când venea vorba de subtilităţi, era complet orb. Crezuse fără îndoială că vicleşugul ei masca ce făcea ea sau ceilalţi. Nu s-ar fi gândit niciodată că îi cunoştea fiecare părticică a minţii, fiecare gând. Până la urmă ea îşi petrecuse patru sute de ani studiind minţi mult mai avansate ca a lui. Da, putea vedea prin el. Indiferent cât de mult dorea să o ascundă, era disperat. Era prins în propria cursă, o cursă pe care mai degrabă ar fi apărat-o până la moarte decât să renunţe la ea, o cursă în care probabil va muri.

Sorbi din vin cu fruntea uşor încreţită. Probabil îşi atinsese deja scopurile cu el, deşi se aşteptase la patru sau cinci vizite. Trebuia să găsească un pretext să-i facă o vizită în Illian. Era mai sigur să-şi supravegheze pacientul, chiar dacă părea pe drumul cel bun.

Indiferent dacă băiatul ăla era doar un tânăr de la ţară sau Lews Therin chiar se întorsese – nu-şi putea da seama – se dovedise mult prea periculos. Îl slujea pe marele Senior al Întunericului, dar nu avea de gând să moară, nici măcar pentru el. Va trăi veşnic. Desigur, dacă nu îţi doreai să petreci o eternitate murind şi apoi încă una într-o agonie şi mai cumplită, atunci nu trebuia nici măcar să visezi să te împotriveşti celei mai mici dorinţe a Marelui Senior. Cu toate astea, Rand al’Thor trebuia eliminat, dar Sammael va purta vina. Ar fi fost foarte surprinsă dacă el şi-ar fi dat seama că fusese pus pe urmele lui Rand al’Thor ca un domat plecat la vânătoare. Nu, nu era un om care să priceapă subtilităţile.

Nu era deloc prost, totuşi. Ar fi fost interesant de ştiut cum de aflase de legare. Nici ea nu ar fi aflat, dacă Mesaana nu ar fi făcut una dintre rarele ei gafe, nervoasă pe absenţa lui Semirhage; fusese suficient de furioasă să nu-şi dea seama cât de mult spune. Oare de cât timp stătea Mesaana ascunsă în Turnul Alb? Simplul fapt că era acolo deschidea căi nebănuite de acţiune. Dacă ar fi putut să-şi dea seama unde îşi făcuseră bârlogul Demandred şi Semirhage, poate că ar fi putut intui ce aveau de gând să facă. Nu avuseseră încredere să-i spună asta. Oh, nu! Cei trei plănuiau încă de dinainte de Războiul Puterii. Cel puţin în aparenţă. Era sigură că toţi complotau şi unul împotriva altuia, cu aceeaşi sârguinţă ca şi ceilalţi Numiţi, dar, dacă Mesaana îşi băga nasul în treburile lui Semirhage sau Semirhage în ale lui Demandred, nu găsise niciodată nici măcar o fisură între ei, în care să poată băga zâzanie.

Un zgomot de cizme anunţă venirea cuiva, dar nu erau bărbaţii care trebuiau să vină după covor şi resturile lui Rashan. Ebram era un tânăr domani bine făcut, în pantaloni roşii, strâmţi şi o cămaşă albă; ar fi putut intra în colecţia ei dacă părinţii lui nu ar fi fost decât nişte negustori. Îngenunche, privind-o, negru şi strălucitor.

— Marele Senior Ituralde a venit, Mare Stăpână.

Graendal îşi puse cupa pe o masă gravată cu dansatori de fildeş.

— Atunci va vorbi cu Doamna Basene.

Ebram se ridică graţios, oferind un braţ fragilei femei domani care era lângă el. Ştia cine se află în spatele ţesăturii Iluziei, dar adoraţia de pe chip scăzu; o adora pe Graendal, nu pe Basene. Nu-i păsa în acel moment. Sammael era asmuţit pe Rand al’Thor şi poate deja îşi începuse cursa. Cât despre Demandred, Semirhage şi Mesaana... Nimeni nu mai ştia că ea însăşi fusese la Shayol Ghul şi la lacul de foc. Doar ea ştia că Marele Senior aproape promisese să o facă Nae’blis, o promisiune care avea să se împlinească, odată ce al’Thor era eliminat. Va fi cea mai umilă dintre servitorii Marelui Senior. Va semăna haos până când plămânii lui Demandred vor exploda.

Semirhage lăsă uşa grea de fier să se închidă în urma sa. Un glob de lumină, găsit numai Marele Senior ştie pe unde, strălucea cu intermitenţe, dar dădea totuşi o lumină mai bună decât lumânările şi lămpile pe care trebuia să le folosească în timpurile astea. Cu excepţia luminii, locul părea o închisoare, ziduri de piatră neşlefuită, o podea goală şi o masă butucănoasă de lemn într-un colţ. Nu era pe placul ei; ar fi comandat să fie acoperit de cueran alb, impecabil şi strălucitor, lucios şi steril, dar locul ăsta fusese pregătit înainte de a şti că va avea nevoie de el. O femeie blondă, îmbrăcată în mătase, era atârnată cu membrele desfăcute în mijlocul încăperii, plutind neatinsă de nimic. O privea sfidător. O aes sedai. Semirhage le ura pe femeile aes sedai.

— Cine eşti? întrebă femeia. O iscoadă a Celui Întunecat? O soră Neagră?

Ignorând gălăgia, Semirhage verifică iute scutul dintre femeie şi saidar. Dacă ar fi căzut, îl putea repara repede – dacă femeia nu ar fi fost atât de slabă, nu şi-ar fi permis să lase scutul nesupravegheat –, dar aşa era firea ei, să aibă grijă să facă fiecare pas la momentul potrivit. Acum, veşmintele femeii. Cineva îmbrăcat se simţea mai în siguranţă decât cineva gol. Ţesu cu delicateţe Foc şi Vânt, făcându-i ferfeniţă toate hainele, de la cap până la călcâie. Strânse totul într-un ghem în faţa femeii, apoi conduse Foc şi Pământ transformând ghemul într-o pulbere fină împrăştiată pe podea.

Ochii femeii se măriră. Semirhage se îndoia că ar fi putut repeta ce făcuse, chiar dacă era atât de simplu.

— Cine eşti?

De data asta simţi o nuanţă în vocea femeii. Teamă poate. Era întotdeauna bine când începeau repede să se teamă.

Semirhage localiză cu precizie centrii durerii din creierul femeii şi începu metodic să îi stimuleze cu Spirit şi Foc. Doar un pic la început, apoi din ce în ce mai mult. Prea multă durere odată ar fi putut ucide pe loc, dar era uimitor cât de departe putea merge dacă mărea doza în rate infime. Era dificil să lucrezi pe ceva ce nu poţi vedea, dar ştia tot atât de multe despre corpul uman, cât ştiuse vreodată cineva.

Pacienta răstignită în aer îşi scutură capul de parcă ar fi putut alunga durerea, apoi realiză că nu poate şi îşi fixă privirea pe Semirhage. Aceasta doar o privea, menţinând ţesătura. Îşi putea permite puţină răbdare, chiar şi într-un lucru atât de grabnic ca ăsta.

Cât de mult le ura pe cele ce îşi spuneau aes sedai! Fusese şi ea una, o aes sedai adevărată, nu o proastă ignorantă ca femeia din faţa ei. Fusese cunoscută, celebră, dusă în toate colţurile lumii pentru că putea tămădui orice rană, putea smulge pe oricine din ghearele morţii când toţi ceilalţi ziceau că nu se mai poate face nimic. Iar o delegaţie a Consiliului Servitorilor îi oferise o alegere din care nu avea ce să aleagă: să fie obligată să renunţe pentru totdeauna la plăcerile ei sau să fie ferecată şi aruncată din rândul aes sedai. Se aşteptaseră să accepte prima variantă; era alegerea potrivită şi raţională, iar ei erau femei şi bărbaţi raţionali şi la locul lor. Nu se aşteptaseră să fugă. Fuseseră printre primii care se duseseră la Shayol Ghul.

Broboane de sudoare apărură pe faţa palidă a pacientei. Gura îi tremura, iar nările i se lărgeau când trăgea aer în piept. Scotea din când în când gemete surde. Răbdare. În curând.

Fusese invidia, invidia celor care nu puteau face ce reuşea ea. Oare spusese vreunul smuls din îmbrăţişarea morţii că ar fi preferat să moară în loc să îndure micul preţ luat de ea? Dar ceilalţi, cei care meritau să sufere? Ce conta că ei îi făcea plăcere să le administreze pedeapsa meritată? Consiliul şi văicărelile lui ipocrite despre drepturi şi legalitate. Merita să aibă dreptul să facă asta; îşi câştigase dreptul. Ea era mult mai preţioasă pentru lume decât toţi cei care o distraseră cu urletele lor puşi la un loc! Iar din invidie şi ciudă Consiliul încercase să o lovească!

Ei, unii dintre ei căzuseră în mâinile ei în timpul războiului. Dacă avea timp suficient, putea distruge cel mai puternic bărbat, cea mai mândră femeie, putea să-i modeleze exact aşa cum dorea. Era poate un proces ceva mai lent decât Forţarea, dar era infinit mai plăcut şi nici măcar Graendal nu mai putea repara ceva făcut de ea. Forţarea putea fi destrămată, pe când pacienţii ei... în genunchi o rugaseră să le dea sufletele Umbrei şi slujiseră umili până la moarte. Demandred se împăunase de fiecare dată când un membru al Consiliului făcea public jurăminte Marelui Senior, dar pentru ea cea mai frumoasă parte era când vedea cum pălesc când o văd, uneori după ani de zile, şi se repezeau să o asigure că rămăseseră credincioşi lucrurilor dorite de ea.

Femeia îşi înăbuşi primul ţipăt. Semirhage aştepta impasibilă. Trebuia lucrat cu grabă, dar prea multă grabă putea strica totul. Copleşită de durere, femeia izbucni într-o cascadă de gemete, din ce în ce mai puternice, până când deveniră un urlet. Semirhage aşteptă. Femeia strălucea sub valul de sudoare. Capul i se bălăbănea într-o parte şi în alta, cu părul răvăşit, tresăltând neputincioasă ca o cârpă agăţată de funii nevăzute. Ţipetele guturale ce păreau să poată rupe timpanul durau până nu mai avea aer în plămâni, apoi începeau din nou. Ochii albaştri bulbucaţi nu mai vedeau nimic. Acum începea.

Semirhage tăie brusc firele de saidin, dar trecură minute întregi până când urletele se liniştiră într-o respiraţie anevoioasă.

— Cum te cheamă? întrebă blând. Întrebarea nu avea nicio importanţă atâta vreme cât femeia răspundea. Ar fi putut fi „Încă mă mai sfidezi?“ – era plăcut să continue aşa până când se rugau să îi lase să demonstreze că nu –, dar trebuia ca fiecare întrebare să fie bine chibzuită de data asta. Un tremur spasmodic trecu prin corpul femeii atârnate. Aruncându-i lui Semirhage o privire piezişă, temătoare, murmură răguşit:

— Cabriana Mecandes.

Semirhage zâmbi.

— E bine să-mi spui adevărul.

Creierul avea şi centri de durere, dar şi de plăcere. Stimulă unul din aceştia din urmă, doar câteva clipe, dar puternic, şi se apropie de ea. Şocul o făcu pe Cabriana să deschidă ochii cât de mult putea; trase aer în piept tremurând. Cu o batistă scoasă de pe mânecă, Semirhage ridică delicat faţa femeii, ştergând-o de sudoare.

— Ştiu că îţi e foarte greu, Cabriana, zâmbi cald, trebuie să încerci să nu faci lucrurile şi mai dificile; cu o atingere delicată îi îndepărtă firele de păr de pe chip. Vrei ceva de băut?

Fără să mai aştepte răspunsul, conduse; o carafă de tablă se ridică de pe masa din colţ, plutind până în mâna ei. Femeia aes sedai bău cu sete, neluându-şi ochii de la Semirhage. După câteva înghiţituri, duse din nou carafa pe masă.

— E mai bine acum, nu? Ţine minte, încearcă să nu-ţi înrăutăţeşti situaţia.

Când se întoarse, femeia vorbi din nou, cu o voce dură:

— Scuip pe laptele mamei tale, iscoadă a Celui Întunecat! Mă auzi? Eu...

Semirhage nu mai asculta. În altă situaţie ar fi fost cuprinsă de extaz că pacientul nu fusese încă zdrobit. Simţea cea mai pură exaltare să zdrobească bucăţică cu bucăţică demnitatea şi rezistenţa pacientului şi să-l vadă cum se agaţă zadarnic de puţinul ce-i rămăsese. Nu avea timp pentru asta acum. Puse din nou cu grijă ţesătura în jurul centrilor durerii Cabrianei şi o înnodă, îi plăcea să aibă controlul, dar trebuia să se grăbească. Activă ţesătura, apoi conduse ca să stingă luminile şi ieşi închizând uşa în spatele ei. Întunericul va contribui şi el. Singură, în întuneric, cu durerea.

Se trezi că scoate un sunet iritat. Nu era nicio fineţe în asta. Nu-i plăcea să se grăbească. Şi să fie chemată înapoi când avea de lucru; fata era plină de voinţă şi încăpăţânată; una peste alta, erau circumstanţe dificile.

Coridorul era aproape la fel de întunecat ca încăperea din care ieşise, un puţ larg de piatră, cu drumuri întretăiate pe care nu avea niciun chef să le exploreze, aproape pierdută în beznă. Se vedeau doar două uşi, iar una din ele ducea la încăperile ei. Erau destul de confortabile, dacă tot trebuia să stea aici, dar nu se îndreptă către ele. Shaidar Haran stătea în faţa acelei uşi, negru, înveşmântat cu neguri ca fumul; fu un şoc să-l audă vorbind, parcă măcinând oase.

— Ce ai aflat?

Chemările la Shayol Ghul aduseseră cu sine avertismentul Marelui Senior. CÂND ÎL ASCULŢI PE SHAIDAR HARAN, MĂ ASCULŢI PE MINE. CÂND NU ÎL ASCULŢI PE SHAIDAR HARAN... Indiferent cât de mult o supărase, nu era nevoie de mai mult.

— Numele ei. Cabriana Mecandes. Nu am putut afla mai multe atât de repede.

Plutea deasupra coridorului în mod straniu, cu mantia ca de abanos atârnând nemişcată. Era aidoma unei statui, la zece paşi distanţă, iar într-o clipită era deasupra ei, obligând-o fie să dea înapoi, fie să-şi sucească gâtul uitându-se în sus la acea faţă fără ochi, albă, ca de mort. Nu putea să facă un pas înapoi.

— Trebuie să scoţi totul de la ea, Semirhage. Absolut totul, fără întârziere, şi să-mi spui fiecare cuvânt.

— I-am promis Marelui Senior că voi face asta, spuse ea rece.

Buzele lipsite de sânge se răsuciră într-un zâmbet. Era singurul lui răspuns. Se întoarse scurt, păşind prin petice de umbră, şi dispăru brusc.

Semirhage îşi dori să ştie cum făceau myrddraalii asta. Nu foloseau Puterea, ci marginile umbrelor, unde lumina devenea întuneric, un myrddraal putea trece brusc în altă parte, într-o altă umbră, departe. Cu mult timp în urmă, Aginor testase o sută de Pieriţi, până îi distrusese, încercând fără rost să afle cum reuşeau. Nici myrddraalii înşişi nu ştiau; ea singură dovedise asta.

Îşi dădu seama brusc că îşi ţinea mâinile apăsate pe abdomenul care părea o minge de gheaţă. Trecuseră mulţi ani de când nu mai simţise frică şi altundeva decât în faţa Marelui Senior, în Puţul Osândei. Îndreptându-se către cealaltă uşă, simţi cum nodul de gheaţă începe să se topească. Avea să-şi analizeze mai târziu emoţiile; Shaidar Haran era diferit de toţi ceilalţi myrddraali, dar era totuşi doar un myrddraal.

Al doilea pacient, agăţat ca şi primul în aer, era un bărbat solid, cu trăsături drepte, înveşmântat într-o mantie verde şi cu pantaloni care l-ar fi făcut greu de văzut într-o pădure. Jumătate din globurile de lumină abia mai clipeau, gata să se oprească de tot – era un miracol că supravieţuiseră atât –, dar străjerul Cabrianei nu era important. Informaţiile dorite, cine ştie pentru ce, se aflau în mintea femeii aes sedai; myrddraalului i se spusese să captureze o aes sedai, iar în mintea lor aes sedai şi străjerii erau inseparabili. Aşa şi era, de fapt. Până atunci nu avusese ocazia să zdrobească unul dintre aceşti luptători legendari.

Ochii lui negri păreau că încearcă să-i sape găuri în cap în timp ce îi distrugea hainele şi încălţările, cum făcuse şi cu Cabriana. Era o masă de muşchi şi cicatrici acoperite de păr. Nu clipi. Nu spuse nimic. O înfrunta altfel decât o făcuse femeia. Ea fusese îndrăzneaţă, aruncându-i în faţă dispreţul, el o înfrunta în tăcere. Poate că o să fie mai greu de frânt ca stăpâna lui.

Semirhage se opri să îl studieze. Era ceva... o încordare în jurul gurii şi a ochilor. De parcă deja lupta cu durerea. Desigur.

Legătura stranie dintre aes sedai şi străjerii lor. Ciudat că primitivii ăştia fuseseră în stare să descopere ceva ce niciun Numit nu înţelegea, dar reuşiseră. Din puţinul pe care îl ştia, probabil că individul simţea deja o parte din durerea celuilalt pacient. Altă dată acest lucru ar fi deschis posibilităţi interesante. Acum însemna doar că omul avea impresia că ştie la ce să se aştepte.

— Proprietara ta nu prea are grijă de tine, spuse ea, dacă ar fi fost mai mult decât o sălbatică, nu ai fi căpătat atâtea cicatrici. Expresia lui se schimbă puţin. Uşor dispreţuitoare. Aşa deci...

De data asta înconjură centrii plăcerii cu plasa sa, crescând încetişor stimularea. Era inteligent. Se încruntă, scuturându-şi capul, apoi îşi micşoră ochii aruncându-i săgeţi de gheaţă din priviri. Ştia că nu ar fi trebuit să simtă crescând acea plăcere şi, deşi nu putea vedea plasa, ştia că este opera ei şi începu să lupte cu ea. Semirhage aproape zâmbi. Fără îndoială, credea că îi va fi mai uşor să lupte cu plăcerea decât cu durerea. În câteva rare ocazii zdrobise pacienţi doar cu atât. Nu îi oferea nicio satisfacţie, iar după aceea nu puteau gândi limpede, vrând doar mai mult din extazul ce le cuprinsese mintea. Era prea repede, şi apoi nu ar fi făcut orice pentru a căpăta mai mult. Lipsa de coerenţă era motivul pentru care nu folosise metoda asta pe celălalt pacient; avea nevoie de răspunsuri de la ea. Insul ăsta va învăţa repede diferenţa.

Diferenţa. Îşi duse gânditoare un deget la buze. De ce era Shaidar Haran diferit de toţi ceilalţi myrddraali? Nu îi plăcea să descopere ciudăţenii, chiar când totul părea că merge în favoarea ei, iar un myrddraal aşezat deasupra unui Numit, chiar şi ocazional, era mai mult decât o simplă ciudăţenie. Al’Thor era orbit, concentrat doar pe Sammael, iar Graendal îi spunea lui Sammael atât doar cât să nu-i distrugă cu totul mândria. Desigur, Graendal şi Sammael complotau să capete vreun avantaj, fie singuri, fie împreună. Sammael era un sofar înfierbântat şi nici Graendal nu era uşor de ghicit. Nu înţeleseseră niciodată că puterea venea doar de la Marele Senior, care o dădea cui dorea el, din motive hotărâte de el. La capriciile lui; putea spune asta doar în siguranţa gândurilor ei.

Mai îngrijorător era faptul că unii Numiţi dispăruseră. Demandred insista că erau probabil morţi, dar nici ea, nici Mesaana nu erau convinse. Lanfear. Dacă mai era dreptate pe lume, Lanfear avea să-i cadă în mâini. Femeia aia apărea când te aşteptai mai puţin şi se comporta de parcă avea dreptul să-şi bage nasul în oalele altora, dând mereu bir cu fugiţii atunci când prostiile ei duceau la dezastru. Moghedien. Mereu se vâra prin ascunzişuri, dar nu dispăruse niciodată atât de mult timp fără să dea vreun semn, măcar ca să le reamintească tuturor că şi ea făcea parte din rândurile Numiţilor. Asmodean. Un trădător, condamnat, dar chiar dispăruse, iar prezenţa lui Shaidar Haran şi a ei înseşi aici dovedea că Marele Senior avea căile lui de a-şi atinge scopurile.

Numiţii erau doar piese pe o tablă de şah; poate că erau Consilieri, dar tot simple piese. Dacă Marele Senior o mutase pe ea în taină aici, nu ar fi putut să facă acelaşi lucru cu Moghedien sau Lanfear sau chiar Asmodean? Shaidar Haran nu ar fi putut fi trimis să îi dea comenzi lui Sammael sau lui Graendal? Sau lui Demandred şi Mesaanei? Alianţa lor fragilă – dacă putea fi numită alianţă – durase mult timp, dar niciunul nu i-ar fi spus dacă primise ordine secrete de la Marele Senior, aşa cum nici ea nu le-ar fi divulgat ordinele care o aduseseră acolo sau cele care o trimiseseră pe ea, pe myrddraali şi pe troloci la Stânca din Tear să se lupte cu cei trimişi de Sammael.

Dacă Marele Senior voia să-l facă pe al’Thor Nae’blis, ea avea să îngenuncheze la picioarele lui, aşteptând o greşeală care să-l arunce în ghearele ei. Nemurirea însemna că putea aştepta la infinit. Găsea ea pacienţi care să o amuze între timp. Ce o neliniştea era Shaidar Haran. Ea fusese întotdeauna un jucător indiferent de tchera, dar Shaidar Haran era o piesă nouă în joc, una cu puteri şi scopuri necunoscute. Un mod de a captura înaltul Consilier al partenerului de joc era să-ţi sacrifici propriile piese într-un fals atac. Va îngenunchea, dacă va trebui, cât timp va trebui, dar nu se va lăsa sacrificată.

Fu smulsă din gânduri de o senzaţie ciudată în urzeala întinsă de ea. Aruncă o privire către pacient şi plescăi exasperată. Capul acestuia atârna într-o parte, bărbia era pătată cu sânge întunecat de la limba pe care şi-o muşcase, iar ochii erau ficşi şi deja ceţoşi. Nu fusese atentă şi dusese stimularea prea departe, prea repede. Se opri din condus cu o iritare care nu i se citea pe faţă. Nu avea rost să încerce să stimuleze creierul unui mort.

Brusc, îi veni un gând. Dacă străjerul putea simţi ce simţea aes sedai, era adevărat şi invers? Uitându-se la cicatricile care-i brăzdau corpul, fu convinsă că era imposibil; chiar şi prostănacii ăştia ar fi modificat legătura, dacă însemna să simtă aşa ceva. Abandonă cadavrul şi păşi grăbită pe coridor.

Se linişti auzind ţipetele, înainte să deschidă uşa grea de fier. Dacă ar fi ucis-o înainte de a stoarce de la ea tot ce ştia, ar fi însemnat să rămână acolo până când era prinsă o altă aes sedai. Cel puţin.

Printre urletele sfâşietoare, cuvinte abia inteligibile, ce păreau a avea toată forţa sufletului pacientei. „Te roooooog. Pe Lumină, Te ROOOOOOG!“

Semirhage zâmbi uşor. Era totuşi şi ceva distractiv în povestea asta.

CAPITOLUL 7 • Ceva de gândit

Aşezată pe saltea, Elayne termină cea de-a o suta periere cu mâna stângă, apoi puse peria de păr în valijoara de călătorie din piele şi o împinse la loc sub patul îngust. O durere surdă i se cuibărise în spatele ochilor după o zi întreagă în care condusese Puterea, făcând un ter’angreal. Adesea încercând să facă un ter’angreal. Nynaeve, cocoţată în vârful scaunului ei cu picioare şubrede, terminase de mult cu periatul şi îşi reîmpletea cosiţa mai largă pentru somn. Chipul îi strălucea de transpiraţie.

Camera micuţă era înăbuşitoare, chiar şi cu fereastra deschisă. Luna uriaşă atârna pe un cer spuzit de stele. Aveau doar puţină lumină de la un muc de lumânare. Lămpile cu ulei şi lumânările nu se prea găseau în Salidar; nimeni nu primea noaptea mai mult de o fărâmă de lumină, dacă nu trebuia să lucreze cu peniţa şi cerneala. Camera era înghesuită, abia având loc de întors între cele două paturi mici. Aproape tot ce aveau era pus în două cufere vechi îmbrăcate în aramă. Rochiile de Alese şi mantiile de care nu aveau nevoie acum erau agăţate de cârlige înfipte în pereţi, lăsând să se vadă prin găurile din tencuială gălbuie şipcile de dedesubt. Înghesuită între paturi era o măsuţă înclinată, iar într-un colţ un lavoar şubred ţinea o carafă albă şi un lighean, ciobite amândouă. Alesele nu erau răsfăţate şi nici mângâiate încurajator pe cap la tot pasul.

O mână de flori de câmp ude, albe şi albastre – păcălite de vreme să înflorească târziu şi nu foarte frumos – îşi iţeau capetele dintr-o vază cu gâtul rupt, pusă pe masă între două căni de lut. O pasăre cântătoare cu dungi verzi, într-o colivie de răchită, aducea altă pată de culoare în cameră. Elayne îi îngrijea o aripă ruptă, îşi încercase puterile de tămăduire pe altă pasăre, dar micuţele păsări cântătoare erau prea mici pentru a supravieţui şocului.

„Nu te plânge“, îşi spuse fermă. Aes sedai aveau condiţii ceva mai bune, novicele şi servitoarele ceva mai rele, iar soldaţii lui Gareth Bryne dormeau adesea pe jos. „Ce nu poate fi schimbat trebuie îndurat.“ Lini obişnuia să spună asta tot timpul. Ei bine, în Salidar puteai găsi foarte puţin confort şi nici urmă de lux. Şi nici de răcoare. Trăgându-şi cămaşa, îşi suflă aer răcoros în sân.

— Trebuie să fii acolo înaintea lor, Nynaeve. Ştii cum fac dacă trebuie să aştepte.

Nu se clintea niciun fir de aer, iar fierbinţeala părea să smulgă sudoare din fiecare por. Trebuia să se poată face ceva în privinţa vremii. Deşi, dacă s-ar fi putut, călăuzele vânturilor ale Oamenilor Mării ar fi făcut-o de mult, dar poate i-ar fi venit ei vreo idee, dacă aes sedai i-ar fi lăsat timp şi pentru altceva decât acele ter’angrealuri. Ca Aleasă, se presupunea că putea studia ce voia, dar... „dacă ar crede că pot să şi mănânc şi să le şi arăt cum se face un ter’angreal în acelaşi timp, nu aş mai avea nicio clipă liberă“. Cel puţin a doua zi urma să facă altceva.

Aşezându-se pe pat, Nynaeve se încruntă jucându-se cu brăţara a’dam de la încheietură. Insistase mereu ca una din ele să o poarte chiar şi când dormea, deşi le aducea vise ciudate şi neplăcute. Nu prea era nevoie; a’damul o ţinea pe Moghedien la fel de sigur ca agăţată într-un cârlig şi, în plus, împărţea o cameră foarte mică cu Birgitte. Nu se putea găsi un paznic mai bun ca Birgitte, iar Moghedien aproape că izbucnea în plâns când aceasta începea să se încrunte. Avea cele mai puţine motive să o dorească în viaţă şi cele mai multe să-i dorească moartea, iar femeia ştia asta foarte bine. În seara aceea, brăţara avea să le fie de mai puţin folos ca de obicei.

— Nynaeve, o să aştepte.

Nynaeve pufni zgomotos – nu-i plăcea să fie la ordinele cuiva –, dar luă de pe masă unul din cele două inele cu piatră turtită. Ambele erau prea mari pentru a fi purtate pe deget, unul cu dungi albastre şi maronii, celălalt albastru şi roşu, cu o singură faţetă. Desfăcându-şi legătura de piele de la gât, Nynaeve îl puse pe cel cu albastru şi maro alături de alt inel, greu, de aur. Sigiliul lui Lan. Atinse cu tandreţe suprafaţa groasă de aur, apoi le ascunse pe amândouă cu grijă sub veşminte.

Elayne luă inelul cu albastru şi roşu, încruntându-se la el.

Inelele erau ter’angrealuri, făcute de ea, copiindu-l pe cel pe care îl avea acum Siuan, şi, în pofida aspectului simplu, erau de o complexitate incredibilă. Dacă dormeai cu unul din ele lipit de piele, ajungeai în Tel’aran’rhiod, Lumea Viselor, o reflexie a lumii reale. Poate a tuturor lumilor; unele aes sedai spuneau că sunt multe lumi, că toate variaţiile Pânzei trebuiau să existe, iar toate acele lumi împreună alcătuiau o Pânză şi mai mare. Important era că Tel’aran’rhiod reflecta această lume şi avea câteva însuşiri care-l făceau foarte folositor. Mai ales că Turnul, din câte aflase, habar nu avea cum să pătrundă în el.

Niciunul din cele două inele nu funcţiona la fel de bine ca originalul, dar funcţionau. Elayne devenise ceva mai pricepută; din patru încercări de a face o copie, doar una fusese ratată. O medie mult mai bună decât cu cele pe care încerca să le inventeze ea. Dar dacă una dintre erorile ei făcea şi altceva, nu doar să nu funcţioneze sau să nu funcţioneze foarte bine? Femei aes sedai fuseseră ferecate studiind ter’angrealuri. Mistuite, cum se spunea când era doar o greşeală, dar, accident sau nu, ferecarea rămânea la fel de definitivă. Nynaeve nu credea că e pentru totdeauna, desigur, dar Nynaeve nu s-ar fi declarat mulţumită decât după ce tămăduia pe cineva mort de trei zile.

Elayne învârti inelul în mână. Ce făcea era simplu de înţeles, dar încă nu înţelegea „cum“. „Cum“ şi „de ce“ erau cheia. Era convinsă că felul în care erau distribuite culorile era la fel de important ca forma inelelor – orice altceva decât forma răsucită nu avea niciun efect –, iar cel care ieşise perfect albastru îţi dădea doar coşmaruri înfiorătoare –, dar încă nu ştia cum să reproducă roşul, albastrul şi maroniul originalului. Cu toate astea, structura copiilor era identică, până la cele mai mici elemente, prea mici pentru a fi văzute sau percepute fără Puterea Supremă. De ce contau culorile? Părea să fie un singur fir comun în acele structuri minuscule ale ter’angrealurilor care funcţionau când se conducea, şi un altul pentru cele care foloseau singure Puterea – faptul că aflase întâmplător asta îi permisese să încerce să le copieze –, dar erau multe lucruri pe care nu le ştia şi multe pe care doar le ghicea.

— Ai de gând să stai acolo toată noaptea? întrebă Nynaeve sec, iar Elayne tresări. Lăsând una dintre cănile de lut pe masă, Nynaeve se aşeză pe pat, aşteptând cu mâinile în poală. Tu spuneai că nu trebuie lăsate să aştepte. Cât despre mine, nu am de gând să le dau cusurgioaicelor ălora o scuză să mă toace.

Elayne îşi puse în grabă inelul pătat – nu mai era doar o piatră, deşi aşa fusese la început – pe o bentiţă de piele pe care şi-o legă în jurul gâtului. Cea de-a doua cupă avea şi ea o tinctură de ierburi pregătită de Nynaeve, uşor îndulcită cu miere ca să mai îmblânzească amăreala. Bău jumătate, căci ştia din experienţă că era îndeajuns ca s-o ajute să adoarmă, chiar şi cu o durere de cap. Era una dintre acele nopţi în care nu-şi putea permite să piardă vremea.

Întinzându-se pe patul strâmt, Elayne conduse scurt pentru a stinge lumânarea, apoi îşi agită cămaşa pentru puţină răcoare. Măcar mai mişca un pic aerul.

— Aş vrea ca Egwene să se facă bine. Mi s-a acrit de puţinul pe care ni-l aruncă Sheriam şi celelalte. Vreau să ştiu ce se întâmplă!

Îşi dădu seama că atinsese un subiect sensibil. Egwene fusese rănită în urmă cu o lună şi jumătate în Cairhien, în ziua în care Moiraine şi Lanfear muriseră. În ziua în care dispăruse Lan.

— Înţeleptele spun că e mai bine, murmură Nynaeve somnoroasă. Se părea că de data asta nu o să aducă vorba de Lan. Asta spun Sheriam şi acolitele ei, şi nu au niciun motiv să mintă, chiar dacă ar putea.

— Ei, aş vrea ca mâine-seară să pot trage cu ochiul la Sheriam.

— La fel de bine poţi – Nynaeve se opri să caşte –, la fel de bine poţi să-ţi doreşti să te aleagă Suprema Înscăunată Amyrlin. Şi ai avea mai multe şanse. Până când vor alege ele pe cineva, o să fim amândouă îndeajuns de cărunte pentru a fi chiar noi alese.

Elayne deschise gura să răspundă, dar începu şi ea să caşte. Nynaeve începuse să sforăie, nu tare, dar cu o persistenţă încăpăţânată. Elayne îşi lăsă pleoapele să se închidă, dar gândurile îi rămâneau concentrate, în pofida dorinţei ei.

Divanul era lent, fără îndoială, conducătoarele de Ajah întâlnindu-se mai puţin de un ceas pe zi, uneori deloc. Dacă vorbeai cu una din ele, aveai senzaţia că nu e nicio grabă, cu toate astea niciuna dintre cele şase – nu era bineînţeles nimeni din Ajah Roşie în Salidar – nu ar fi povestit altor aes sedai ce vorbiseră, cu atât mai puţin unei Alese. Dar motive de grabă aveau şi, chiar dacă intenţiile le rămâneau secrete, de adunări aflase toată lumea. Elaida şi Turnul nu aveau să le ignore veşnic. În plus, Mantiile Albe erau la doar câteva mile depărtare, în Amadicia, şi apăruseră şi zvonuri că se aflau juraţi ai Dragonului chiar acolo, în Altara. Lumina ştie ce plănuiau juraţii Dragonului, dacă Rand nu avea niciun control asupra lor. Profetul era un bun exemplu sau mai degrabă unul oribil. Revolte, ferme şi pământuri incendiate, oameni ucişi pentru că nu-l sprijiniseră pe Dragonul Renăscut cu suficientă ardoare.

Sforăiturile lui Nynaeve începură să sune ca o pânză ruptă, dar erau parcă tot mai îndepărtate. Elayne căscă iarăşi; se întoarse pe-o parte, îngropându-şi chipul în pernă. Motive de grabă. Sammael era în Illian, şi erau doar câteva sute de mile până la hotar, mult prea puţine când venea vorba de un Rătăcit. Lumina ştia unde erau ceilalţi şi ce mai complotau. Şi Rand; erau griji şi cu el. Nu era un pericol, desigur, nu ar fi putut fi niciodată. Dar el era cheia tuturor lucrurilor; lumea chiar se întorcea după el acum. O să-l lege de ea, cumva. Min. Ea şi solia ajunseseră probabil la jumătatea drumului către Caemlyn. Nu erau zăpezi care să-i încetinească. Le mai trebuia o lună să ajungă. Nu că ar fi fost îngrijorată că Min se duce la Rand. La ce se gândea Divanul? Somnul se strecură în ea, iar ea se strecură în Tel’aran’rhiod...

...şi ajunse pe uliţa cea mare din Salidarul înveşmântat în noapte, cu luna cocoşată deasupra. Putea vedea limpede, mai limpede decât ar fi îngăduit lumina astrului nopţii. Întotdeauna în Tel’aran’rhiod era o senzaţie de lumină, venind de peste tot şi de nicăieri, de parcă însuşi întunericul ar fi avut o strălucire întunecată. Dar aşa erau mereu visele, iar acesta era un vis, chiar dacă nu unul obişnuit.

Satul de aici era o reflexie a adevăratului Salidar, dar o copie stranie, mai tăcută decât ar fi putut fi originalul în cea mai adâncă noapte. Fiecare fereastră era întunecată şi un aer pustiu plutea greu, de parcă nu ar fi fost nimeni în nicio clădire. Desigur, nici nu era. Ţipătul ascuţit al unei păsări de noapte fu urmat de un altul, apoi de un al treilea, iar ceva scoase un foşnet îndepărtându-se în acea ciudată penumbră, dar grajdurile erau goale, la fel ca şi sârmele întinse pe ţăruşii de la marginea satului, la fel ca şi ţarcurile unde fuseseră adunate oile şi vitele. Erau multe creaturi acolo, dar niciuna domesticită. Detaliile se schimbau cum îţi roteai privirea; clădirile acoperite cu stuf rămâneau acolo, dar un butoi cu apă era pus într-o poziţie uşor diferită sau nu mai era deloc, o uşă înainte deschisă era acum închisă. Cu cât un element din lumea reală era mai efemer, cu cât îşi putea schimba mai uşor poziţia, cu atât mai schimbătoare îi era reflexia.

Din când în când se zărea mişcare pe uliţa întunecată, cineva apărând sau dispărând după câţiva paşi, sau chiar plutind deasupra pământului. Visele multor oameni puteau atinge Tel’aran’rhiod, dar numai pentru puţin timp. Norocul lor. O altă însuşire a Lumii Viselor era că tot ce ţi se întâmpla acolo era real şi când te trezeai. Dacă mureai acolo, nu te mai trezeai. O reflexie ciudată. Doar căldura era la fel.

Nynaeve stătea nerăbdătoare între Siuan şi Leane, în rochia albă cu dungi a unei Alese. Purta şi brăţara de argint, deşi nu funcţiona de acolo în lumea reală; o ţinea prizonieră pe Moghedien, dar Nynaeve, ieşită din trup, nu putea simţi nimic prin ea. Leane era suplă ca în poveşti, deşi în opinia lui Elayne rochia sa domani aproape transparentă abătea atenţia de la eleganţă. Culorile se schimbau şi ele; genul ăsta de lucruri se întâmplau aici până învăţai ce să faci. Siuan se pricepea mai bine. Purta o rochie simplă, de mătase albastră, cu un decolteu suficient de adânc pentru ca inelul răsucit să se poată vedea, prins de un colier. Pe de altă parte, apăreau bucăţi de dantelă pe rochie, iar colierul se schimba dintr-un lanţ simplu de argint într-o piesă elaborată, cu rubine sau smaralde bătute în aur, cu cercei pe măsură, transformându-se apoi iarăşi într-un lanţ de argint.

La gâtul lui Siuan se afla inelul original; ea părea la fel de solidă ca una din clădirile din jur. Elayne ştia că, deşi avea impresia că şi ea părea la fel de solidă, celorlalte le apărea ca prin ceaţă, asemenea lui Nynaeve şi Leane. Aveai impresia că poţi vedea prin ele lumina lunii. Asta se întâmpla când foloseai o copie. Putea simţi Adevăratul Izvor, dar îi părea slab; dacă ar fi încercat să conducă, abia ar fi reuşit. Cu inelul lui Siuan nu ar fi fost aşa, dar acesta era preţul când nu voiai să dai în vileag secretele altora. Siuan avea mai multă încredere în original decât în copiile ei, aşa că îl purta ea – câteodată Leane – în timp de Elaine şi Nynaeve, care puteau folosi saidarul, trebuiau să se descurce cum puteau.

— Unde sunt? întrebă Siuan. Gulerul i se mişca în sus şi în jos. Rochia era verde acum, iar colierul, un şir de pietre de lună mari. Parcă nu ar fi suficient că vor să facă ce doresc din munca mea, acum mă mai fac să şi aştept.

— Nu ştiu de ce te deranjează că vin şi ele, îi spuse Leane. Îţi place să le vezi făcând greşeli. Nu ştiu nici jumătate din ce cred ele că ştiu.

Pentru o clipă decolteul îi deveni aproape transparent şi un şirag de perle mari, răsucite îi apăru în jurul gâtului, dispărând apoi cu repeziciune. Nici nu băgă de seamă. Avea şi mai puţină experienţă decât Siuan.

— Am nevoie de somn adevărat, murmură Siuan. Bryne vrea să scoată untul din mine. Şi eu sunt nevoită să aştept să binevoiască să apară nişte femei care trebuie să-şi amintească jumătate de noapte cum se păşeşte. Ca să nu mai vorbesc că trebuie să le suport şi pe astea două, spuse încruntându-se la Elayne şi Nynaeve, apoi se uită către cer.

Nynaeve îşi apucă strâns cosiţa, semn că începea să se enerveze. De data asta Elayne era de acord cu ea din toată inima. Era greu să fii cu eleve care credeau că ştiu totul mai bine decât tine şi care puteau să te pună la punct mult mai uşor decât ai fi putut tu să o faci. Desigur, era şi mai rău cu celelalte decât cu Siuan şi Leane. Unde erau celelalte?

Pe uliţă se mişca ceva. Erau cele şase femei, înconjurate de strălucirea saidarului, care nu dispăruse. Ca de obicei, Sheriam şi celelalte se visaseră în propriile camere şi plecaseră de acolo. Elayne nu era sigură cât de multe înţelegeau ele din atributele Tel’aran’rhiod. În orice caz, adesea insistau să facă aşa cum vor ele, când se putea şi mai bine. Dar cine să ştie mai bine decât o aes sedai?

Cele şase aes sedai erau cu adevărat începătoare în Tel’aran’rhiod, iar rochiile lor se schimbau de fiecare dată când Elayne se uita la ele. Când una purta şalul brodat aes sedai, în culorile propriei Ajah, cu Flacăra albă a Tar Valonului pe spate, apoi încă patru purtau acelaşi lucru, apoi niciuna. Câteodată apărea o pelerină uşoară de călătorie, ca pentru a nu se murdări de praf, cu Flacăra pe spate şi pe piept. Chipurile lor fără vârstă nu arătau semne că ar fi suferit de cald – aes sedai niciodată nu arătau asta – şi nici că şi-ar fi dat seama că veşmintele li se schimbă.

Păreau a fi în ceaţă, ca şi Nynaeve şi Leane. Sheriam şi celelalte aveau mai multă încredere în ter’angrealurile care funcţionau când conduceai decât în inele. Nu păreau să creadă că Tel’aran’rhiod nu avea nimic de-a face cu Puterea Supremă. Cel puţin Elayne nu îşi dădea seama care dintre ele foloseşte copiile ei. Trei dintre ele foloseau un mic disc, odată din fier, gravat pe fiecare parte cu o spirală, care funcţiona când asupra lui se acţiona cu Spirit, singura dintre cele cinci Puteri care se putea conduce în vis. Cel puţin în felul ăsta de vis. Celelalte trei aveau mici plachete, odinioară din chihlimbar, cu o femeie adormită gravată pe fiecare parte. Chiar dacă ar fi avut toate cele şase ter’angrealuri în faţa ei, Elayne nu ar fi putut spune care erau făcute de ea; copiile ieşiseră foarte bine. Dar, până la urmă, nu reuşise decât să copieze.

În timp ce femeile aes sedai se apropiau pe uliţă, auzi ultima parte a discuţiei, însă fără să îşi dea seama despre ce vorbesc:

— ... îşi vor bate joc de alegerea noastră, spunea Sheriam înflăcărată, dar îşi vor bate joc de orice alegere am face. Putem la fel de bine să ne susţinem decizia. Nu e nevoie să înşir din nou motivele.

Morvin, o soră Brună, cu păr cărunt, pufni:

— După cât ne-am chinuit în Divan, o să ne fie greu să le schimbăm opinia.

— De ce ne-ar păsa câtă vreme niciun conducător nu o să ne ia în derâdere? întrebă Myrelle aprinsă. Era cea mai tânără dintre cele şase, şi era aes sedai de puţini ani; părea foarte enervată.

— Ce conducător ar îndrăzni? întrebă Anaya ca şi cum ar fi întrebat ce copil ar îndrăzni să intre cu noroi pe covoare. În orice caz, niciun rege sau regină nu ştie îndeajuns de multe despre ce se întâmplă în rândurile aes sedai ca să înţeleagă. Doar părerea surorilor trebuie să ne îngrijoreze, nu a lor.

— Ce mă îngrijorează pe mine, spuse rece Carlinya, e că, dacă se lasă uşor influenţată de noi, poate fi uşor influenţată şi de alţii. Sora Albă părea mereu palidă şi rece, de gheaţă ar fi spus unii.

Indiferent despre ce vorbeau, era limpede că nu doreau să continue în faţa lui Elayne sau a celorlalte; tăcură înainte să ajungă la ele.

Siuan şi Leane se întoarseră cu spatele una la alta, de parcă le-ar fi fost întreruptă o conversaţie. Elayne îşi verifică repede rochia; era albul cu dungi al unei Alese. Nu ştia ce să creadă, îi apăruse rochia care trebuia, fără să se gândească. Ar fi putut pune pariu că Nynaeve ar fi trebuit să-şi schimbe rochia după ce apăruse. Dar Nynaeve era mult mai îndrăzneaţă, luptând cu regulile pe care le aproba doar pe jumătate. Cum va putea vreodată să conducă Andorul? Dacă mama sa era moartă. Dacă.

Sheriam, uşor plinuţă, cu pomeţii înalţi, îşi îndreptă ochii verzi şi alungiţi către Siuan şi Leane. În acel moment purta un şal albastru cu ciucuraşi.

— Dacă voi două nu vă puteţi înţelege, jur să vă trimit la Tiana, spuse cu un ton neconvingător.

— Aţi lucrat împreună mult timp. Puteţi şi trebuie să lucraţi din nou amândouă, spuse Beonin cu un accent puternic din Tarabon.

O Cenuşie drăguţă, cu păr de culoarea mierii prins într-o mulţime de codiţe, avea ochi albaştri-cenuşii care păreau mereu surprinşi. Cu toate astea nimic nu o surprindea pe Beonin. Nu ar fi crezut că soarele răsare dimineaţa, dacă nu vedea asta cu ochii ei, iar, dacă într-o dimineaţă soarele nu ar fi apărut, puţin probabil să fie mirată. Ar fi confirmat doar că avusese dreptate înainte să ceară o dovadă.

Beonin părea că spusese acele cuvinte atât de des, că nici nu se mai gândea la ele. Toate aes sedai se obişnuiseră de mult cu Siuan şi Leane. Începuseră să le trateze ca pe două fetişcane care se ciondănesc toată ziulica. Aes sedai aveau tendinţa să trateze pe toată lumea care nu purta Şalul ca pe nişte copii. Chiar şi pe acestea două care fuseseră surori.

— Le trimiţi la Tiana sau nu, izbucni Myrelle, dar nu mai vorbi despre asta!

Elayne nu credea că frumoasa brunetă era mânioasă pe Siuan sau Leane. Sau pe ceva anume. Avea un temperament vulcanic, ieşit din comun chiar şi printre Verzi. Rochiei de mătase galbenă îi apăru un guler înalt, dar şi un decolteu adânc care nu-i ascundea pieptul; purta un colier neobişnuit, un lanţ de argint cu trei mici pumnale, ale căror mânere i se odihneau în decolteu. Un al patrulea pumnal apăru şi dispăru atât de repede, încât părea a fi fost imaginat. Se uita la Nynaeve de jos în sus, de parcă i-ar fi căutat nod în papură.

— Mergem la Turn sau nu? Dacă tot facem asta, măcar să facem şi ceva util.

Elayne îşi dădu seama de ce era furioasă Myrelle. Înainte ca ea şi Nynaeve să ajungă în Salidar, se întâlneau cu Egwene în Tel’aran’rhiod la fiecare şapte zile, împărtăşindu-şi ce învăţaseră. Nu fusese întotdeauna uşor, deoarece Egwene era mereu însoţită de una dintre vestitoarele-n vise aiel de la care învăţa. Fusese destul de greu să se întâlnească fără o înţeleaptă sau două. Dar totul se terminase după ce ajunseseră în Salidar. Cele şase aes sedai din grupul lui Sheriam preluaseră conducerea întâlnirilor, deşi aveau doar trei ter’angrealuri originale şi nu ştiau mai nimic despre Tel’aran’rhiod, cu excepţia modalităţii de a intra în el. Asta fusese în perioada când Egwene se rănise, iar aes sedai rămăseseră să se confrunte cu înţeleptele, două grupuri de femei hotărâte, fiecare suspicioasă, şi niciuna dintre ele nu era dispusă să cedeze un deget sau să-şi încline capul cât un fir de păr.

Desigur, Elayne nu ştia ce vorbeau la acele întâlniri, dar bănuia, după propriile experienţe şi după ce lăsau să le mai scape Sheriam şi celelalte.

Aes sedai erau convinse că puteau învăţa totul imediat, odată ce aflau că era ceva de învăţat, cereau să fie respectate ca nişte regine şi voiau să li se spună pe loc şi fără zăbavă totul. Se pare că vruseseră să afle totul despre orice, de la ce plănuia Rand la când Egwene se va simţi suficient de bine încât să intre în Tel’aran’rhiod, dacă era posibil să spionezi visele cuiva în Tel’aran’rhiod sau să intri fizic în Lumea Viselor sau să aduci pe cineva acolo împotriva dorinţei lui. Întrebaseră de mai multe ori dacă lumea reală se putea schimba prin ceea ce făceai în vis, o imposibilitate de care se îndoiau. Morvrin citise puţin despre Tel’aran’rhiod, suficient de mult însă pentru a veni cu o mulţime de întrebări, multe dintre ele pornind de la Siuan, bănuia Elayne. Se gândea că probabil Siuan voia să participe şi ea la întâlniri, dar aes sedai considerau că-i făcuseră deja suficiente concesii permiţându-i să folosească inelul pentru munca ei cu ochii-şi-urechile. Pe ea o deranja faptul că ele îşi băgau nasul în treburile ei.

Cât despre Aiel... înţeleptele sau cel puţin vestitoarele-n vise, din experienţa lui Elayne, nu doar ştiau cam tot ce se poate şti despre Lumea Viselor, dar o priveau ca pe domeniul lor privat. Nu le plăcea să intre cineva ignorant acolo şi le era destul de greu să se comporte normal în faţa a ceea ce ele considerau că e prostesc. În plus, le spuneau foarte puţine lucruri, îi erau credincioase lui Rand până în pânzele albe, nedorind să spună despre el mai mult decât că e în viaţă, că Egwene se va întoarce în Tel’aran’rhiod atunci când se va face bine şi, în general, nu răspundeau la nicio întrebare pe care o socoteau nepotrivită. Ceea ce însemna fie că nu credeau că cea care întrebase ştia suficient pentru a înţelege răspunsul, fie că întrebarea sau răspunsul viola cumva strania filosofie a onoarei şi obligaţiei. Elayne ştia puţine despre ji’e’toh, doar că exista şi că genera cumva comportamente foarte ciudate şi iritabile.

Una peste alta, lui Elayne i se părea că era o reţetă pentru dezastru, care se repeta la fiecare şapte zile, cel puţin din punctul de vedere al femeilor aes sedai.

Sheriam şi celelalte cinci avuseseră nevoie de lecţii în fiecare noapte, la început, dar acum mai făceau asta de două ori. În noaptea de dinainte de a se întâlni cu înţeleptele, ca şi cum s-ar fi antrenat înainte de un concurs. Şi apoi în noaptea de după, de obicei fără chef de vorbă, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama ce nu mersese bine şi cum puteau schimba asta pe viitor. Myrelle se gândea probabil la dezastrul de la întâlnirea următoare. Cu siguranţă urma să fie vreunul.

Morvrin se întoarse către Myrelle să spună ceva, dar brusc apăru o altă femeie printre ele. Lui Elayne îi trebui o clipă să o recunoască pe Gera, una dintre bucătărese, cu trăsăturile celor lipsite de vârstă. Purtând un şal verde cu ciucuraşi şi cu Flacăra Tar Valonului pe spate, cu talia jumătate din cea reală, Gera ridică un deget mustrător către aes sedai şi dispăru.

— Deci, la asta visează? întrebă Carlinya rece, în timp ce rochiei albe îi creşteau mâneci prea lungi, care-i atârnau peste mâini, şi un guler înalt şi strâmt. Cineva ar trebui să vorbească cu ea.

— Las-o în pace, Carlinya, râse Anaiya. Gera e o bucătăreasă bună. Lasă-i visele în pace. Eu o pot înţelege.

Brusc, deveni mai slabă şi mai înaltă. Trăsăturile nu i se schimbară, având acelaşi chip limpede, matern. Se transformă la loc cu un râset.

— Nu poţi să vezi şi partea amuzantă măcar o dată, Carlinya?

— Sigur ne-a văzut, spuse Morvrin, dar o să-şi amintească?

Ochii ei negri deveniră gânditori. Rochia, simplă şi neagră, era cele mai puţin schimbătoare dintre cele şase. Se mai schimbau detalii, dar atât de subtil că Elayne nu putea spune exact ce era diferit.

— Sigur că o să-şi amintească, spuse Nynaeve cu asprime. Le mai explicase asta o dată. Cele şase aes sedai se uitară mirate la ea, cu sprâncenele ridicate, iar Nynaeve continuă pe un ton ceva mai domol, doar o idee mai domol. Şi ea ura să frece oale.

— Dacă îşi aminteşte visul, o să-şi amintească. Însă doar ca un vis.

Morvrin se încruntă. Aproape o egala pe Beonin când venea vorba despre neîncredere. Expresia de lungă suferinţă a lui Nynaeve avea să o bage în bucluc, indiferent de ton. Înainte ca Elayne să poată spune ceva ca să le abată atenţia de la Nynaeve, Leane spuse cu un zâmbet aproape prostesc:

— Nu credeţi că ar trebui să mergem?

Siuan pufni cu dispreţ la adresa tonului timid, iar Leane îi răspunse cu o privire tăioasă.

— Da, o să vreţi să aveţi cât mai mult timp în Turn, spuse Siuan sfioasă şi fu rândul lui Leane să pufnească.

Le reuşea foarte bine. Sheriam şi celelalte nu bănuiseră nicio clipă că Siuan şi Leane nu erau doar două femei ferecate, agăţându-se de amintirile a ceea ce fuseseră odată. Două femei care se comportau copilăreşte, sărind toată ziua una la gâtul celeilalte. Aes sedai ar fi trebuit să-şi aducă aminte de reputaţia lui Siuan de a avea o voinţă puternică şi de a fi o manipulatoare vicleană; nici Leane nu era departe. Dacă ar fi făcut front comun sau ar fi arătat cu adevărat cine erau, cele şase şi-ar fi adus aminte şi ar fi cercetat cu mare atenţie tot ce ziceau. Dar aşa, divizate, aruncându-şi răutăţi una alteia, mai să facă temenele femeilor aes sedai şi nici măcar nedându-şi seama ce făceau... Când una era forţată să admită că avea dreptate cealaltă, cuvântul lor căpăta greutate. Când una obiecta la motivaţiile absolut frivole ale celeilalte, iarăşi se întâmpla acelaşi lucru. Elayne ştia că făceau acest lucru pentru a le influenţa pe Sheriam şi celelalte să îl sprijine pe Rand. Şi-ar fi dorit să ştie la ce altceva îşi mai foloseau şiretlicurile.

— Au dreptate, spuse Nynaeve aruncându-le lui Siuan şi lui Leane o privire dezgustată. Jocul lor o irita la culme pe Nynaeve; ea nu s-ar fi umilit niciodată. Ar trebui să ştiţi până acum că, cu cât petreceţi mai mult timp aici, cu atât o să fiţi mai obosite. Să fii în Tel’aran’rhiod nu este la fel de odihnitor ca un somn obişnuit. Acum aduceţi-vă aminte că trebuie să aveţi grijă dacă vedeţi ceva neobişnuit.

Ura din suflet să se tot repete – se vedea clar din tonul vocii dar Elayne trebuia să admită că era necesar cu femeile astea. Ar fi vrut însă ca Nynaeve să nu pară că vorbeşte cu un copil slab de minte.

— Când cineva se visează în Tel’aran’rhiod şi are un coşmar, se întâmplă uneori ca acel coşmar să supravieţuiască, şi e foarte periculos. Evitaţi orice arată neobişnuit. Şi încercaţi să vă controlaţi gândurile de data asta. Ce vă imaginaţi aici poate deveni real. Myrddraalul care a apărut data trecută ar fi putut fi restul unui coşmar, dar eu cred că una dintre voi şi-a lăsat mintea să umble aiurea. Vorbeaţi despre Ajah Neagră, dacă vă amintiţi, şi vă întrebaţi dacă lăsau Creaturile Umbrei să intre în Turn. Şi, de parcă nu ar fi fost suficient de rău, adăugă: Nu o să faceţi o impresie bună înţeleptelor mâine-noapte dacă aduceţi un myrddraal în mijlocul întâlnirii.

Elayne tresări.

— Copilă, spuse cu blândeţe Anaiya, aranjându-şi şalul albastru ce-i apăruse deodată peste umeri, faci o treabă foarte bună, dar asta nu scuză felul ăsta de a vorbi.

— Ţi s-au acordat o serie de privilegii, adăugă Myrelle aspru, dar se pare că uiţi că sunt privilegii.

Fruntea sa încruntată ar fi trebuit să o facă pe Nynaeve să se cutremure. Myrelle fusese din ce în ce mai dură cu Nynaeve în ultimele săptămâni. În plus, purta şi ea şalul. Toate îl purtau, un semn rău. Morvrin pufni fără menajamente:

— Când am fost eu Aleasă, orice fată care vorbea aşa cu o aes sedai ar fi petrecut următoarele şase luni spălând podelele, chiar dacă ar fi fost stabilit să fie făcută aes sedai a doua zi.

Elayne vorbi în grabă, sperând să poată amâna dezastrul care le păştea. Nynaeve îşi luase o expresie pe care probabil o considera împăciuitoare, dar arăta bosumflată şi încăpăţânată.

— Sunt sigură că nu a făcut-o cu intenţie, aes sedai. Am lucrat foarte mult. Vă rog să ne iertaţi.

Putea să fie de ajutor să se numească şi pe ea, pentru că nu făcuse nimic. Sau se puteau trezi amândouă la spălat podele. Cel puţin o făcuse pe Nynaeve să se uite la ea. Şi să se gândească, se pare, căci acum îşi îmblânzise trăsăturile, făcu o reverenţă şi se uită abătută în pământ. Poate chiar era. Poate. Elayne se repezi înainte de parcă Nynaeve îşi ceruse scuze cum se cuvine şi acestea fuseseră şi acceptate.

— Ştiu că toate vă doriţi să petreceţi cât mai mult timp în Turn, poate ar trebui să nu mai zăbovim? Puteţi să vă zugrăviţi în minte studioul de lucru al Elaidei, aşa cum l-am văzut ultima dată? Toată lumea să-l aibă în minte şi vom ajunge acolo împreună.

Elaida nu era niciodată numită „Amyrlin“ în Salidar şi nici biroul Supremei Înscăunate nu mai purta acest nume.

Anaiya aprobă prima printr-o mişcare a capului şi chiar şi Carlinya şi Beonin se lăsară înduplecate.

Nu era limpede dacă cele zece femei se deplasau prin Tel’aran’rhiod sau acesta se mişca în jurul lor. Poate amândouă, din puţinul pe care îl pricepea Elayne; Lumea Viselor era infinit de maleabilă. Acum erau în uliţa Salidarului, iar în clipa următoare, într-o cameră mare şi bogat decorată. Aes sedai dădură mulţumite din cap, încă suficient de neexperimentate ca să fie mulţumite de orice lucru care funcţiona aşa cum speraseră.

Aşa cum Tel’aran’rhiod reflecta lumea reală, camera aceea reflecta puterea femeilor care o ocupaseră în ultimii trei mii de ani. Lămpile aurite nu erau aprinse, dar era totuşi lumină, în felul ciudat al Tel’aran’rhiodului şi al viselor. Şemineul înalt era din marmură de Kandor, podeaua, din piatră roşie lustruită din Munţii de Negură. Zidurile fuseseră acoperite cu lambriuri de ceva mai puţin timp – doar vreo mie de ani – din lemn deschis la culoare, sculptat cu animale şi păsări minunate, de care Elayne era sigură că veneau direct din imaginaţia sculptorului. Ferestrele înalte şi arcuite erau înconjurate de piatră strălucitoare, ducând în balcoanele ce se ridicau deasupra grădinii private a Supremei înscăunate; piatra fusese recuperată dintr-un oraş fără nume scufundat în Marea Furtunilor în timpul Frângerii Lumii şi nimeni nu mai găsise nicăieri ceva asemănător.

Fiecare femeie care folosise camera îşi pusese amprenta asupra ei, chiar dacă pentru puţin timp, iar Elaida nu făcea excepţie. Un scaun masiv ca un tron, cu Flacăra Tar Valonului sculptată în fildeş pe spătarul înalt, stătea în spatele unei mese de scris masive, ornamentate cu inele triple care se întrepătrundeau. Masa era goală, cu excepţia a trei cutii lăcuite în stil altarian, fiecare pusă la o distanţă precisă faţă de celelalte. O vază albă stătea aşezată pe o poliţă albă şi simplă, lipită de perete. Erau trandafiri în ea, culoarea şi numărul lor schimbându-se la fiecare privire, dar de fiecare dată aceştia rămâneau rigid aranjaţi. Trandafiri, în perioada asta a anului, cu vremea aceea! Puterea Supremă fusese risipită pentru a-i face să crească. Elaida făcuse la fel pe vremea când era consiliera mamei lui Elayne.

Deasupra şemineului atârna o pictură într-un stil mai nou, pe pânză întinsă, reprezentând doi bărbaţi luptându-se printre nori, aruncându-şi fulgere. Unul din ei avea faţa de foc, celălalt era Rand. Elayne fusese la Falme; pictura nu era departe de adevăr. Pe faţa lui Rand pânza fusese ruptă, ca şi cum cineva aruncase cu un obiect greu în ea, şi fusese reparată apoi aproape perfect. În mod clar Elaida simţea nevoia să-şi aducă aminte tot timpul de Dragonul Renăscut, şi la fel de clar era şi că nu-i făcea plăcere să-l privească.

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Leane după ce femeile terminară cu zâmbetele mulţumite, trebuie să văd dacă oamenii mei mi-au primit mesajele.

Fiecare Ajah, cu excepţia celei Albe, avea propria reţea de ochi-şi-urechi întinsă asupra neamurilor lumii, la fel şi multe aes sedai singure, dar Leane era un exemplu rar, poate unic, de Păstrătoare a Cronicilor care crease o reţea în interiorul Tar Valonului. Dispăru de îndată ce termină de vorbit.

— Nu ar trebui să se plimbe singură pe aici, spuse Sheriam cu o voce exasperată. Nynaeve, du-te cu ea. Stai cu ea.

Nynaeve se trase de cosiţă:

— Nu cred că...

— Foarte des nu crezi tu, i-o tăie brusc Myrelle. Măcar o dată fa ce ţi se spune, atunci când ţi se spune, Aleasă!

Nynaeve avu un schimb de priviri furişe cu Elayne, apoi dădu din cap, oprindu-şi un oftat, şi dispăru. Elayne nu o compătimea. Dacă Nynaeve nu şi-ar fi arătat iritarea în Salidar, acum ar fi putut să le explice că Leane putea fi oriunde în oraş, că era imposibil să o găsească şi că se aventura de săptămâni singură în Tel’aran’rhiod.

— Să vedem ce putem afla, spuse Morvrin, dar, înainte să apuce să facă ceva, Elaida apăru în spatele mesei de scris, cu un chip sever.

Femeie cu chip aspru, mai degrabă atrăgătoare decât frumoasă, cu păr şi ochi negri, Elaida purta o rochie roşie ca sângele, cu etola în dungi a Tronului Amyrlin trecut peste umeri.

— Cum am prezis, intonă, Turnul Alb se va reîntregi sub conducerea mea! A mea! Arătă cu asprime către podea: îngenunchează şi cere-ţi iertare pentru păcate!

Dispăru. Elayne oftă lung şi se bucură să vadă că nu era singura.

— O profeţie? întrebă Beonin încreţindu-şi fruntea.

Nu părea îngrijorată, dar ar fi putut fi. Elaida putea face profeţii, chiar dacă rar. Când profeţia poseda o femeie, ea afla viitorul, iar lucrurile se întâmplau întocmai.

— Un vis, spuse Elayne cu o voce atât de sigură încât se miră singură. Doarme şi visează. Nu e de mirare că visează lucruri plăcute pentru ea „Te rog, Lumină, fă să fie doar atât!“

— Aţi văzut etola? întrebă Anaiya fără o ţintă clară. Nu avea dunga albastră.

Etola Supremei înscăunate Amyrlin trebuia să aibă o dungă de culoare pentru fiecare dintre cele şapte Ajah.

— Un vis, spuse Sheriam cu o intonaţie plată.

Nu părea să-i fie teamă, dar purta iarăşi şalul albastru, strângându-şi-l pe umeri. La fel şi Anaiya.

— Vis sau nu, spuse Morvrin placid, am putea face lucrurile pentru care am venit. Nu o puteau speria multe pe Morvrin.

Toată lumea începu să se mişte atât de brusc la cuvintele sorei Brune, că deveni limpede cât de nemişcate fuseseră înainte. Ea, Carlinya şi Anaiya se strecurară iute în anticameră, unde era masa de lucru a Păstrătoarei Cronicilor. Alviarin Freidhen ocupa funcţia sub Elaida; o soră Albă, în mod ciudat, deşi întotdeauna o Păstrătoare a Cronicilor, venea din aceeaşi Ajah ca Suprema Înscăunată.

Siuan se uită după ele morocănoasă. Deseori spusese că se pot afla mai multe din hârtiile lui Alviarin decât din ale Elaidei, căci câteodată Alviarin părea să ştie mai multe chiar decât femeia pe care o slujea, şi de două ori Siuan găsise dovezi că Alviarin contramandase ordinele Elaidei, aparent fără repercusiuni. Nu le spusese lui Elayne sau lui Nynaeve ce ordine. Avea şi ea o limită când era vorba să împărtăşească secrete.

Sheriam, Beonin şi Myrelle se adunară la masa Elaidei şi deschiseră una dintre cutiile lăcuite, începând să cotrobăie prin hârtiile dinăuntru. Elaida îşi ţinea acolo rapoartele şi corespondenţa recentă. Cutia, lucrată cu şoimi aurii luptându-se printre nori albi, se închidea brusc ori de câte ori una dintre ele uita să ţină capacul deschis, iar hârtiile se schimbau chiar în timp ce erau citite. Hârtia era cu adevărat efemeră. Aes sedai continuară, printre plescăituri vexate şi oftaturi nervoase.

— Uite un raport de la Danelle, spuse Myrelle citind în grabă pagina. Siuan încercă să se uite şi ea – Danelle, o tânără Brună, făcuse parte din conspiraţia care o dăduse jos –, dar Beonin, încruntându-se la ea o trimise într-un colţ, să bombăne singură. Beonin îşi îndreptă atenţia din nou către cutie şi documentele din ea, înainte ca Siuan să apuce să facă trei paşi; celelalte femei nici nu observară. Myrelle continuă să vorbească:

— Spune aici că Mattin Stepaneos acceptă cu toată inima, Roedran încearcă să fie cu ambele părţi, iar Alliandre şi Tylin vor mai mult timp să se gândească. Este şi o notă cu scrisul Elaidei. „Presează-i!“

Plescăi din limbă când hârtia se evaporă în aer.

— Nu scria despre ce e vorba, dar pot fi doar două posibilităţi în ce-i priveşte pe cei patru.

Mattin Stepaneos era rege în Illian, iar Roedran, în Murandy, în timp ce Alliandre era regina Ghealdanului, iar Tylin a Altarei. Nu putea fi vorba decât despre Rand sau despre femeile aes sedai care i se opuneau Elaidei.

— Măcar ştim că solia noastră are o şansă la fel de bună precum cea a Elaidei, spuse Sheriam. Desigur, ea nu trimisese pe nimeni la Mattin Stepaneos; Seniorul Brend din Consiliul celor Nouă, Sammael, era adevărata putere în Illian. Ce nu ar fi dat Elayne să afle ce-i promisese Elaida lui Sammael de acesta era gata să o sprijine sau, în fine, ce-i permisese lui Mattin Stepaneos să sprijine. Era sigură că şi cele trei aes sedai care continuau să caute prin hârtii simţeau la fel.

— Mandatul de arestare pentru Moiraine e încă în vigoare, spuse Beonin clătinând din cap, în timp ce pagina din mâna sa se transformă într-un mănunchi de foi. Nu ştie că Moiraine a murit.

Strâmbându-se la pagini, le lăsă să cadă; se împrăştiară ca nişte frunze înainte de a dispărea.

— Elaida încă vrea să-şi construiască un palat.

— Ar fi în stare, spuse Sheriam sec. Mâna îi tresări când luă o hârtie mică. Shemerin a fugit. Aleasa Shemerin.

Toate trei se uitară lung la Elayne înainte de a se întoarce către cutie, care se închisese din nou. Nimeni nu spuse nimic. Elayne aproape scrâşni din dinţi. Ea şi Nynaeve le spuseseră că Elaida voia să o decadă pe Shemerin, o soră Galbenă, la statutul de Aleasă, dar nu le crezuse nimeni. O aes sedai putea fi pusă să facă penitenţă, putea fi proscrisă, dar nu putea fi decăzută din titlu decât dacă era ferecată. Se pare însă că Elaida chiar asta făcea, în pofida legii Turnului. Sau poate că rescria legile.

Mai multe lucruri pe care le spuseseră acestor femei nu fuseseră crezute. Aşa fete tinere, nişte Alese doar, nu cunoşteau ele lumea, să-şi dea seama ce poate sau ce nu poate fi. Fetele tinere erau credule, uşor de păcălit; puteau să vadă şi să creadă în fantasme. Trebuia să facă un efort să nu bată din picior. O Aleasă primea ce voia o aes sedai să-i dea şi nu cerea ce o aes sedai nu se hotărâse deja să dea. Ca de pildă scuze. Clocotind pe dinăuntru, reuşi să-şi păstreze chipul senin.

Siuan nu considera că are astfel de restrângeri. De cele mai multe ori, adică. De cele mai multe ori se uita urât la aes sedai, dacă ele nu erau atente la ea. Desigur, cum una dintre cele trei arunca o privire în direcţia ei, cum devenea într-o clipită imaginea supuşeniei. Avea multă experienţă la asta. Un leu supravieţuieşte comportându-se ca un leu, îi spusese odată lui Elayne, iar un şoarece comportându-se ca un şoarece. Chiar şi aşa, Siuan nu era un şoarece foarte convingător.

Elayne avu senzaţia că citeşte îngrijorare în ochii lui Siuan. Fusese sarcina ei, încă de când Siuan dovedise că putea folosi inelul în siguranţă – după lecţii secrete date de Elayne şi Nynaeve ei şi lui Leane – şi era o sursă vitală de informaţii. Cerea timp să restabileşti legătura cu agenţii răspândiţi în toate colţurile lumii şi să redirecţionezi rapoartele de la Turn la Salidar. Dacă Sheriam şi celelalte voiau să preia această sarcină, ea ar fi fost mai puţin utilă. În toată istoria Turnului, reţelele de agenţi nu fuseseră conduse decât de aes sedai, asta până când Siuan ajunsese în Salidar, cunoscând reţelele de ochi-şi-urechi şi ale Tronului Amyrlin şi ale Ajah Albastre, a cărei conducătoare fusese înainte de a fi numită Suprema Înscăunată. Beonin şi Carlinya îşi arătau deschis nemulţumirea de a depinde de o femeie care nu mai era de-a lor, iar celelalte nu erau nici ele departe. Dacă e să spunem adevărul, niciuna nu se simţea bine să fie lângă o femeie care fusese ferecată.

Nici Elayne nu avea ce să facă. Poate că femeile aes sedai acceptau că era o lecţie pentru ele, poate chiar credeau asta, dar ştia din experienţă că, dacă încerca să „predea“ fără să i se spună, avea să fie pusă imediat în banca ei. Era acolo doar ca să răspundă dacă femeile aveau ceva de întrebat, şi nimic mai mult. Se gândi la un scaun fără spătar – iar acesta apăru, cu picioare sculptate cu viţă-de-vie – şi se aşeză aşteptând. Unul cu spătar ar fi fost mai confortabil, dar putea da naştere la comentarii. O Aleasă care stătea prea comod era adesea o Aleasă care nu avea suficiente lucruri de făcut. După o clipă, Siuan îşi făcu şi ea unul identic. Îi zâmbi lui Elayne şi se strâmbă la femeile aes sedai întoarse cu spatele.

Prima dată când Elayne vizitase această cameră în Tel’aran’rhiod, găsise un semicerc format din aceste scaune fără spătar, mai mult de o duzină, aşezate în faţa mesei sculptate. La fiecare vizită fuseseră mai puţine, şi acum niciunul. Era sigură că asta însemna ceva, deşi nu ştia ce. Se gândea că probabil şi Siuan observase acelaşi lucru şi poate găsise şi un răspuns, dar, dacă se întâmplase aşa, nu le spusese nimic lui Elayne sau lui Nynaeve.

— Se potolesc luptele în Shienar şi Arafel, murmură Sheriam mai mult pentru sine, dar nu scrie nimic aici despre cum au început. Doar încăierări, dar cei din Ţinuturile de Hotar nu se bat unii cu alţii. Au pentru asta Mana Pustiitoare. Ea era din Saldaea, unul dintre Ţinuturile de Hotar.

— Bine măcar că Mana Pustiitoare e încă liniştită, spuse Myrelle. Cam prea liniştită. Nu o să dureze. E un lucru bun că Elaida are o grămadă de agenţi în Ţinuturile de Hotar.

Siuan reuşi să tresară uitându-se apoi lung la aes sedai. Elayne nu credea că reuşise încă să ia legătura cu niciunul dintre agenţii ei din Ţinuturile de Hotar; erau foarte departe de Salidar.

— M-aş simţi mai bine dacă s-ar putea spune acelaşi lucru despre Tarabon. Pagina din mâinile lui Beonin se lungi şi se lăţi; pufni uitându-se la ea, apoi o aruncă. Ochii-şi-urechile din Tarabon tac în continuare. Toţi. Singurele veşti de acolo sunt că din Amadicia vin zvonuri că aes sedai ar fi implicate în război, spuse clătinându-şi capul la absurditatea de a pune pe hârtie asemenea prostii. Aes sedai nu se amestecau în războaie civile. Nu îndeajuns de deschis încât să fie depistate, în orice caz. Şi din Arad Doman sunt doar o mână de rapoarte confuze.

— O să aflăm despre Tarabon noi înşine destul de curând, spuse liniştitor Sheriam. În doar câteva săptămâni.

Căutarea dură ore întregi. Nu duceau lipsă de documente; cutia lăcuită nu se golea niciodată. Vraful de hârtii creştea de îndată ce una era scoasă. Desigur, doar cele mai scurte puteau fi citite în întregime înainte de a dispărea, dar din când în când reapărea câte o scrisoare sau un raport care mai fusese scos. Treceau intervale lungi de timp fără să scoată cineva un sunet, dar unele documente stârneau comentarii; puţine erau însă discutate de aes sedai. Siuan începu să se joace cu o aţă, fără să mai fie atentă. Elayne îşi dori să poată face la fel sau, şi mai bine, să poată citi – o carte apăru la picioarele ei, Călătoriile lui Jain Pas Mare, apoi o făcu să dispară –, căci femeilor care se antrenau să fie aes sedai li se arăta mai puţină indulgenţă. Află totuşi câteva lucruri ascultând.

Pe masa Elaidei nu ajunsese doar zvonul legat de amestecul aes sedai în Tarabon. Despre Mantiile Albe ale lui Pedro Niall se spunea că vor să pună mâna pe tronul Amadiciei – lucru de care Niall nu avea nevoie –, că vor să zdrobească războaiele din Tarabon şi Arad Doman, ba chiar că vor să-l sprijine pe Rand. Elayne ar fi crezut aşa ceva când avea să vadă soarele răsărind de la apus. Erau rapoarte despre lucruri stranii care se întâmplaseră în Illian şi Cairhien – poate mai erau şi altele, dar doar pe acelea le văzuseră –, despre sate cuprinse de nebunie, despre coşmaruri care umblau pe pământ în lumina zilei, despre viţei cu două capete care vorbesc, Creaturi ale Umbrei care răsăreau din văzduh. Sheriam şi celelalte două nu le luară în serios; astfel de poveşti ajungeau în Salidar şi din Altara şi Murandi, dar şi de peste râu, din Amadicia. Aes sedai considerau că zvonurile se năşteau din isteria oamenilor când aflau de Dragonul Renăscut. Elayne nu era atât de sigură. Ea văzuse lucruri de care celelalte nu aveau habar, cu toată experienţa şi vârsta lor. Despre mama sa se zvonea că adună o armată în partea de apus a Andorului – sub vechea flamură a Manetherenului, ca să vezi! dar şi că era prizoniera lui Rand sau că fugise în toate ţinuturile posibile, inclusiv în Ţinuturile de Hotar sau Amadicia, ultima fiind chiar de neimaginat. Se pare că Turnul nu credea nimic din toate astea. Elayne şi-ar fi dorit să ştie ce să creadă.

Încetă să se mai gândească unde ar putea fi mama sa după ce o auzi pe Sheriam rostindu-i numele. Nu vorbea cu ea, citea dintr-o foaie pătrată, care deveni repede un pergament lung, cu trei sigilii la capăt. Elayne Trakand trebuia găsită şi adusă la Turnul Alb cu orice preţ. Cei care vor da greş „o vor invidia pe femeia aia, Macura“. Elayne simţi fiori pe şira spinării; pe drumul către Salidar o femeie numită Ronde Macura fusese cât pe-aci să reuşească să le trimită pe ea şi pe Nynaeve la Turn, ca pe un balot de rufe murdare. Casa conducătoare din Andor, citi Sheriam, era „cheia“, ceea ce nu prea avea sens. Cheia la ce?

Niciuna dintre aes sedai nu se uită în direcţia ei. Schimbară doar o privire furişă, continuând cu ceea ce făceau. Poate că uitaseră de ea sau poate că nu. Aes sedai făceau ce pofteau. Era decizia aes sedai dacă o protejau de Elaida sau dacă o predau legată fedeleş. Îşi aduse aminte de vorba Linei: „Ştiuca nu cere voie broaştei să cineze.“

Reacţia Elaidei la amnistia lui Rand se vedea din starea hârtiei. Elayne şi-o imagină mototolind raportul, apoi netezindu-l cu răceală pentru a-l pune în cutie. Crizele ei erau mereu reci. Nu scrisese nimic pe acel document, dar pe altele erau mâzgălite cuvinte muşcătoare, erau enumerate şi femeile aes sedai din Turn, fiind limpede că era aproape să le declare public trădătoare pe cele care nu se supuneau ordinului ei de a se întoarce la Turn. Sheriam şi celelalte două discutau calm despre posibilitatea asta. Indiferent cât de multe surori aveau de gând să se supună, multe aveau cale lungă de bătut; unele poate nici nu primiseră convocările. În orice caz, un astfel de decret ar fi confirmat lumii întregi zvonurile despre ruperea Turnului. Elaida trebuie să fi fost cuprinsă de panică numai gândindu-se la aşa ceva: sau nebună de legat.

Un fior i se strecură lui Elayne pe şira spinării, şi nu avea nimic de-a face cu faptul că Elaida era furioasă sau temătoare. Două sute nouăzeci şi patru de surori în Turn, care o sprijineau pe Elaida. Aproape o treime din toate femeile aes sedai, aproape la fel de multe ca acelea adunate în Salidar. Cel mai bun lucru la care se puteau aştepta de la restul era să se împartă egal. Mai mult de-atât nu se putea spera. După ce la început veniseră o mulţime, numărul celor care ajungeau se împuţinase simţitor. Poate că şi spre Turn se duceau puţine. Trebuia să spere.

Un timp căutară în linişte, apoi Beonin exclamă:

— Elaida şi-a trimis emisari la Rand al’Thor.

Elayne sări în picioare, abţinându-se cu greu să nu spună ceva când Siuan o prinse cu mâna de veşmânt, înainte de a apuca să facă aţa să dispară.

Sheriam întinse mâna către foaia de hârtie care deveni trei înainte să o atingă.

— Unde i-a trimis? întrebă în acelaşi timp cu Myrelle care spuse: Când au plecat din Tar Valon? abia reuşind să-şi ţină firea.

— La Cairhien, răspunse Beonin, şi nu văd când, dacă scrie cumva. Dar sigur o să se ducă la Caemlyn când o să afle unde este.

Chiar şi aşa, era bine; călătoria de la Cairhien la Caemlyn putea dura o lună sau două. În mod sigur solia din Salidar avea să ajungă prima la el. Elayne avea dosită sub saltea, în Salidar, o hartă ponosită pe care marca în fiecare zi cât de departe credea că ajunseseră spre Caemlyn. Sora Cenuşie nu terminase.

— Se pare că Elaida vrea să-i ofere sprijinul. Şi o escortă la Turn.

Sprâncenele lui Sheriam se ridicară.

— E de neconceput, se întunecă Myrelle. Elaida a fost o Roşie.

Suprema Înscăunată Amyrlin aparţinea tuturor Ajah şi niciuneia, dar nimeni nu abandona pur şi simplu credinţele Ajah din care venea.

— Femeia asta e în stare de orice, spuse Sheriam. El ar putea să se bucure de sprijinul Turnului Alb.

— Am putea să-i trimitem un mesaj lui Egwene prin femeile Aiel? întrebă Myrelle cu un ton neîncrezător.

Siuan tuşi tare şi fals, dar Elayne nu mai suporta. Trebuia neapărat să o anunţe pe Egwene, desigur – oamenii Elaidei o vor târî cu siguranţă înapoi în Turn dacă o găseau în Cairhien, şi nu aveau să o întâmpine cu flori dar în rest!...

— Cum puteţi crede că Rand şi-ar apleca urechea la ce îi spune Elaida? Credeţi că nu ştie că a fost Roşie şi ce înseamnă asta? Nu sprijin o să-i ofere, şi ştiţi asta! Trebuie să-l avertizăm!

Era o contradicţie în ce zicea, dar îngrijorarea pusese stăpânire pe ea. Ar fi murit dacă i s-ar fi întâmplat ceva lui Rand.

— Şi cum propui să facem asta, Aleaso? întrebă rece Sheriam.

Elayne rămase cu gura deschisă, ca un peşte. Habar nu avea ce să răspundă. Salvarea îi veni de la un ţipăt îndepărtat, urmat de alte ţipete din anticameră. Alergă împreună cu celelalte în camera alăturată.

Încăperea era goală, cu excepţia mesei de scris a Păstrătoarei Cronicilor, încărcată de un vraf de documente, hârtii şi suluri de pergamente frumos aranjate şi cu un rând de scaune lipite de perete unde stăteau aes sedai care aşteptau să vorbească cu Elaida. Anaiya, Morvrin şi Carlinya dispăruseră, dar una dintre uşile înalte către coridor era încă deschisă. Se auzeau ţipetele disperate ale unei femei. Sheriam, Myrelle şi Beonin aproape că o dărâmară pe Elayne în graba de a ajunge pe hol. Poate că păreau ca prin ceaţă, dar erau destul de solide.

— Aveţi grijă! strigă Elayne, dar tot ce putu să facă fu să-şi ridice fustele şi să le urmeze cât de repede putea, împreună cu Siuan.

Păşiră într-o scenă de coşmar. La propriu.

La treizeci de paşi în dreapta lor, coridorul decorat cu tapiserii se deschidea într-o grotă de piatră ce părea că se întinde la infinit, luminată din loc în loc de focuri roşietice şi jăratic. Erau troloci pese tot, mari, cu forme ca de oameni, cu feţe umane pocite cumplit de boturi, râturi şi ciocuri bestiale, de coarne, colţi şi creste cu pene. Cei din depărtare apăreau inform, pe jumătate conturaţi, pe când cei mai apropiaţi erau giganţi, de două ori mai înalţi decât un om, mai mari decât orice troloc real, cu armuri negre cu ţepi, urlând şi ţopăind în jurul ceaunelor, focurilor şi al unor poliţe şi forme ciudate acoperite cu ţepuşe metalice.

Era un coşmar, dar unul mai mare decât orice auzise Elayne de la Egwene sau de la înţelepte. Odată eliberate de mintea care le imaginase, creaturile alunecau prin Lumea Viselor şi câteodată se strângeau într-un loc anume. Vestitoarele-n vise Aiel le distrugeau pe loc ori de câte ori le întâlneau, dar îi spuseseră, şi Egwene la fel, că era mai bine să le evite. Din păcate, Carlinya nu ascultase când ea şi Egwene îi spuseseră despre ele.

Sora Albă era legată de glezne cu un lanţ care dispărea în întunericul de deasupra. Elayne o vedea înconjurată de strălucirea saidarului, dar cu toate astea se zbătea frenetic, ţipând, în timp ce era coborâtă încet către un ceaun uriaş plin de ulei clocotitor.

Anaiya şi Morvrin se opriseră chiar la marginea coridorului, unde începea grota. Doar pentru o clipă, căci imediat formele lor ceţoase începură să fie absorbite înăuntru, precum fumul tras de un horn. De îndată ce atinseră marginea coridorului, fură înăuntru, Morvrin ţipând în timp ce doi troloci învârteau nişte roţi gigantice de fier cu care îi întindeau membrele, iar Anaiya atârna agăţată de încheieturile mâinilor pe când trolocii dansau în jurul ei, lovind-o sălbatic cu bice cu vârfuri de metal ce îi rupeau bucăţi mari din veşminte.

— Trebuie să ne legăm, spuse Sheriam, iar strălucirea din jurul ei se uni cu cea a lui Myrelle şi Beonin.

Chiar şi aşa, nici măcar nu strălucea cât o singură femeie în lumea reală, şi nu într-un vis înceţoşat.

— Nu! ţipă Elayne, nu trebuie să vă gândiţi că e real. Trebuie să-l...

O apucă pe Sheriam de braţ, dar ţesătura de Foc pe care cele trei abia reuşiseră să o facă atinse linia dintre vis şi coşmar. Ţesătura dispăru ca absorbită de coşmar şi în acea clipă cele trei aes sedai fură trase înăuntru ca o negură în bătaia vântului. Abia apucară să ţipe după ce atinseră graniţa coşmarului şi dispărură. Sheriam apăru înăuntru, cu capul ieşind dintr-un obiect ciudat în formă de clopot. În jurul lui, trolocii învârteau şi trăgeau de mânere, iar Sheriam urla din ce în ce mai tare, cu părul roşcat agitându-se sălbatic. Elayne nu le vedea pe celelalte două, dar putea auzi alte ţipete în depărtare, cineva strigând: „Nu!“, iarăşi şi iarăşi, în timp ce altă voce striga după ajutor.

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus despre cum să distrugi un coşmar? întrebă Elayne.

Siuan dădu din cap cu ochii ţintă la scena din faţa lor.

— Refuză să crezi că e real. Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi totul fără el.

Asta fusese greşeala lui Sheriam, a tuturor probabil. Încercând să conducă împotriva coşmarului, acceptaseră că e real, iar acest lucru le trăsese înăuntru la fel de uşor ca şi cum ar fi păşit singure în el, lăsându-le neajutorate până când îşi vor fi amintit ce uitaseră. Dar nu dădeau niciun semn că aveau de gând să-şi amintească. Ţipetele din ce în ce mai puternice îi sfredeleau timpanul.

— Coridorul, murmură, încercând să şi-l imagineze cum îl văzuse ultima oară. Gândeşte-te la coridor aşa cum ţi-l aminteşti.

— Încerc, fetiţă, gemu Siuan. Nu merge.

Elayne oftă. Nici măcar o singură parte a scenei nu se clintea. Capul lui Sheriam aproape vibra deasupra formei de metal care-i ascundea restul trupului. Urletele lui Morvrin veneau în valuri; Elayne aproape avea impresia că aude cum îi ies oasele din încheieturi. Părul Carlinyei, atârnată cu capul în jos, aproape atingea suprafaţa clocotitoare a uleiului. Două femei nu erau de-ajuns. Coşmarul era prea mare.

— Avem nevoie de celelalte, spuse.

— Leane şi Nynaeve? Fetiţă, chiar dacă am şti unde să le găsim, Sheriam şi celelalte o să fie moarte până când... se opri, uitându-se la Elayne. Nu vrei să zici Leane şi Nynaeve, nu? Vrei să zici Sheriam şi... Elayne dădu din cap; era prea speriată ca să poată vorbi. Nu cred că ne pot auzi sau vedea de aici. Trolocii nici măcar nu s-au uitat către noi. Asta înseamnă că trebuie să încercăm din interior.

Elayne dădu iar din cap.

— Fetiţă, spuse Siuan cu o voce plată, ai curaj de leu şi minte de găină. Dar nici eu nu văd altă cale, spuse oftând greu.

Elayne era de acord cu toate, mai puţin că are curaj. Dacă nu ar fi avut genunchii înţepeniţi, s-ar fi prăbuşit pe dalele vopsite în culorile tuturor Ajah. Îşi dădu seama că ţinea în mână o sabie, cu o lamă lungă de oţel, absolut inutilă, chiar dacă ar fi ştiut să o mânuiască. O lăsă să cadă şi dispăru înainte să atingă podeaua.

— Dacă aşteptăm, nu ajutăm pe nimeni, murmură.

Încă un pic şi dispărea şi puţinul curaj pe care reuşise să şi-l adune.

Păşi împreună cu Siuan spre marginea coşmarului. Piciorul lui Elayne atinse linia despărţitoare şi se simţi brusc trasă înăuntru, înghiţită ca de un vârtej.

O clipă mai devreme, stătuse în hol, privind ororile; acum era întinsă pe burtă pe piatra cenuşie şi aspră, cu mâinile şi picioarele legate la spate, înconjurată de coşmar. Grota se întindea fără margini, în toate direcţiile; coridorul Turnului nu părea să mai existe. Ţipetele umpleau aerul, răsfrângându-se de ziduri nevăzute şi de bolta din care se prelingeau stalactite. La câţiva paşi de ea, un ceaun gigantic scotea aburi deasupra unui foc violent. Un troloc cu bot de mistreţ şi colţi lungi arunca înăuntru rădăcini necunoscute. Era un ceaun de gătit. Trolocii mâncau orice. Inclusiv oameni. Se gândi că are mâinile şi picioarele libere, dar legăturile continuau să-i muşte din carne. Dispăruse până şi lumina palidă a saidarului; Adevăratul Izvor nu mai exista pentru ea, nu aici. Un coşmar adevărat, iar ea era prinsă în el.

Vocea lui Siuan acoperi ţipetele într-un geamăt de durere.

— Sheriam, ascultă-mă! E doar un vis. Aah... aaaaaah! Gân... gândeşte-te cum ar trebui să fie!

Lumina ştia ce îi făceau; Elayne nu le putea vedea pe niciuna, doar le auzea glasul. Elayne continuă de unde se oprise Siuan:

— Sheriam, Anaiya, toată lumea, ascultaţi-mă! Trebuie să vă gândiţi la coridor aşa cum era! Aşa cum e de fapt! Coşmarul e real doar cât timp credeţi că e!

Îşi fixă ferm imaginea coridorului, cu dalele colorate în şiruri ordonate, lămpile aurite şi tapiseriile ţesute în culori vii. Nimic nu se schimbă. Ţipetele continuau să se audă de peste tot.

— Trebuie să vă gândiţi la coridor. Păstraţi-l în minte şi va fi real! Puteţi învinge coşmarul dacă încercaţi!

Trolocul se uită la ea. Acum avea în mână un cuţit mare cu vârf ascuţit.

— Sheriam, Anaiya, trebuie să vă concentraţi! Myrelle, Beonin, concentraţi-vă la coridor!

Trolocul o aşeză pe-o parte. Încercă să se zbată, dar un genunchi uriaş o pironi pe loc fără efort, în timp ce bestia îi tăia hainele precum un vânător o căprioară. Se agăţă disperată de imaginea coridorului.

— Carlinya, Morvrin, în numele Luminii, concentraţi-vă! Gândiţi-vă la coridor! La coridor! Toate! Concentraţi-vă tare!

Mormăind ceva în limba aspră ce nu fusese sortită glasului uman, trolocul o aşeză iar cu faţa în jos, zdrobindu-i mâinile cu genunchii uriaşi.

— Coridorul! ţipă. Îi dădu capul pe spate trăgând-o de păr cu degetele lui mari. Coridorul! Gândiţi-vă la coridor!

Cuţitul trolocului îi atinse pielea întinsă a gâtului, sub urechea stângă. Lama începu să alunece.

Brusc se trezi întinsă pe dalele coridorului. Îşi duse mâinile la gât, mirându-se că sunt libere, şi simţi ceva ud. Le duse în faţa ochilor. Sânge, însă doar un firicel. Se simţi cuprinsă de un frison. Dacă trolocul ăla ar fi reuşit să-i taie gâtul... nicio tămăduire nu ar fi putut să o mai salveze. Tremurând, se ridică cu greu. Era pe coridorul din faţa camerei Supremei înscăunate şi nu se vedea nici urmă de troloci sau de cavernă.

Siuan era şi ea acolo, o masă de vânătăi într-o rochie sfâşiată, la fel şi femeile aes sedai, contururi neguroase de corpuri zdrobite. Carlinya părea în cea mai bună formă dintre toate şi stătea tremurând, cu ochii larg deschişi, pipăindu-şi părul negru care acum se termina brusc, ars la doar o mână de pielea scalpului. Sheriam şi Anaiya păreau un morman înlăcrimat de zdrenţe însângerate. Myrelle se făcuse ghem, palidă, goală, acoperită de sus până jos cu zgârieturi roşii şi cu urme de lovituri de curea. Morvrin gemea mişcându-se straniu, de parcă încheieturile nu i-ar mai fi funcţionat cum trebuie. Rochia lui Beonin fusese sfâşiată în bucăţi de gheare, iar ea stătea în genunchi respirând greu, cu ochii mai mari ca niciodată, sprijinindu-se cu o mână de zid ca să nu se prăbuşească.

Brusc Elayne realiză că rochia şi cămaşa îi atârnau de umeri, despicate precis de sus în jos. Ca de un vânător care jupoaie un leş. Tremura atât de tare că mai avea puţin şi cădea. Să-şi repare veşmintele era simplu, doar un gând, dar nu era sigură cât o să treacă să poată uita.

— Trebuie să ne întoarcem, spuse Morvrin, îngenuncheată straniu între Sheriam şi Anaiya. Trebuie să ne tămăduim, iar aici nimeni nu poate face asta în starea în care ne aflăm. În pofida gemetelor şi a rigidităţii, părea la fel de lipsită de interes ca de obicei.

— Da, răspunse Carlinya cu o voce nesigură, dar la fel de rece ca întotdeauna, atingându-şi iarăşi părul. Da, e mai bine dacă ne întoarcem în Salidar.

— Aş mai rămâne, dacă nu aveţi nimic împotrivă, le spuse Siuan. Sau mai degrabă le sugeră, cu acea voce umilă care nu i se potrivea deloc. Avea iarăşi rochia întreagă, dar vânătăile erau tot acolo. Poate mai pot afla ceva util. Am doar câteva vânătăi, am căzut mai rău într-o barcă.

— Arăţi de parcă ar fi aruncat cineva o barcă peste tine, îi răspunse Morvrin, dar alegerea e a ta.

— Rămân şi eu, spuse Elayne. Pot să o ajut pe Siuan, şi nu am fost rănită deloc.

Îşi simţea tăietura de la gât ori de câte ori înghiţea.

— Nu am nevoie de niciun ajutor, vorbi Siuan, în acelaşi timp cu Morvrin:

— Ţi-ai păstrat cumpătul foarte bine în noaptea asta, copilă. Nu strica totul acum. Te întorci cu noi.

Elayne aprobă morocănoasă. Nu ar fi servit la nimic să încerce să le convingă, poate doar să se bage singură în bucluc. Ai fi zis că sora Brună era profesoară acolo, iar Elayne învăţăcelul. Probabil, credeau că ea ajunsese în coşmar la fel ca ele.

— Aduceţi-vă aminte, puteţi ieşi din vis direct în propriul corp. Nu e nevoie să vă duceţi în Salidar mai întâi.

Nu-şi putea da seama dacă o auziseră sau nu. Morvrin se întorsese deja cu spatele.

— Ia-o uşor, Sheriam, spuse cu blândeţe femeia solidă. O să fim în câteva clipe înapoi în Salidar. Stai liniştită, Anaiya. Sheriam se opri din plâns, deşi continua să geamă de durere. Carlinya, o ajuţi pe Myrelle? Eşti gata, Beonin? Beonin?

Sora Cenuşie îşi ridică bărbia şi o privi lung înainte de a da din cap aprobator.

Cele şase aes sedai dispărură.

Rămasă o clipă în urmă, Elayne plecă după ce îi aruncă lui Siuan o ultimă privire, dar nu se duse în Salidar. Probabil cineva va veni să-i tămăduiască tăietura de pe gât, dacă o remarcaseră, dar un timp vor fi ocupate cu cele şase aes sedai care se vor trezi arătând de parcă ar fi fost aruncate într-o maşinărie monstruoasă. Elayne avea câteva minute şi o altă destinaţie în minte.

Sala Tronului din palatul mamei sale din Caemlyn nu apăru cu uşurinţă. Simţise o rezistenţă înainte de a se găsi pe podeaua roşu cu alb, sub un uriaş acoperiş arcuit, între şiruri masive de coloane. Din nou lumina părea să vină de peste tot şi de nicăieri. Marile ferestre de deasupra, cu Leul Alb din Andor, primele regine şi scene din marile victorii andorane se topeau în noapte.

Îi sări în ochi imediat lucrul care făcuse dificilă venirea ei aici. Pe platforma de la capătul sălii, unde ar fi trebuit să fie Tronul Leului, se găsea acum o monstruozitate grandioasă făcută din dragoni strălucitori din aur şi email, cu ochi de opal. Tronul mamei ei nu fusese scos din încăpere, ci era pus în spate, ceva mai sus de monstruozitate.

Elayne păşi încet, urcând treptele de marmură care duceau către tronul reginelor Andorului. Leul Alb din Andor, bătut în pietre de lună, pe fondul roşu al rubinelor, ar fi trebuit să se găsească deasupra capului mamei sale.

— Ce faci, Rand al’Thor? şopti cu asprime. Ce crezi că faci?

Îi era teamă că, fără ajutorul ei, va strica lucrurile. Adevărat, se descurcase bine cu tairenii şi se pare că şi cu cairhienii, dar oamenii ei erau altfel, dintr-o bucată, nu le plăcea să fie manevraţi sau terorizaţi. Ce mersese în Tear sau Cairhien aici putea să-i bufnească în faţă ca un foc de artificii.

Dacă ar putea fi cu el! Dacă ar fi putut să-l avertizeze de solia Turnului! Sigur Elaida pregătise o capcană, gata să-l lovească pe neaşteptate. Oare o să aibă suficientă minte să-şi dea seama? Ea nu ştia nici ce ordine purta solia din Salidar. În ciuda eforturilor lui Siuan, cele mai multe aes sedai aveau inima împărţită despre Rand al’Thor; era Dragonul Renăscut, cel profeţit să salveze umanitatea, dar era şi un bărbat care putea conduce Puterea, destinat nebuniei, morţii şi distrugerii.

„Ai grijă de el, Min, se gândi. Să ajungi repede şi să ai grijă de el.“

Simţi împunsătura geloziei că Min avea să fie acolo şi va putea face ce doreşte. Poate va trebui să-l împartă, dar va avea o bucată din el pentru sine. O să-l lege de ea ca străjer, indiferent de preţul pe care trebuia să-l plătească.

— Aşa va fi. Întinse o mână către Tronul Leului, să jure aşa cum o făcuseră reginele, de când exista Andorul. Piedestalul era prea înalt, dar intenţia trebuia să conteze.

— Aşa va fi.

Nu mai avea timp. Femeile aes sedai trebuiau să ajungă în Salidar, să o trezească şi să-i tămăduiască zgârietura jalnică de pe gât. Oftă şi păşi afară din vis.

Demandred ieşi din spatele coloanelor, privind cele două tronuri din dreptul cărora dispăruse tânăra femeie. Fusese Elayne Trakand, dacă nu se înşela prea tare, folosind un mic ter’angreal, după aspectul ei neclar, probabil unul făcut pentru antrenarea învăţăceilor. Ce nu ar fi dat să ştie ce era în mintea ei; cuvintele şi chipul ei fuseseră destul de clare. Nu îi plăcea ce făcea al’Thor acolo, câtuşi de puţin, şi avea de gând să facă ceva în privinţa lui. O tânără foarte hotărâtă, bănuia. Un alt fir apăruse în ţesătură, chiar dacă nu putea şti cât de puternic era.

— Lasă Seniorul Haosului să domnească, spuse către tronuri – deşi şi-ar fi dorit să ştie de ce –, apoi deschise o poartă pentru a ieşi din Tel’aran’rhiod.

CAPITOLUL 8 • Se adună nori de furtună

Nynaeve se trezi în zori prost dispusă. Simţea că vine vreme rea, dar pe fereastră nu se vedea niciun nor. Ziua deja începea să se transforme în cuptor. Cămaşa îi era udă şi mototolită de la cât se sucise în pat. Fusese un timp când putea să Asculte Vântul, dar, de când părăsise Ţinutul celor Două Râuri, nu mai putea avea încredere în ce simţea, atunci când mai simţea ceva.

Nu deveni mai binedispusă nici după ce trebui să aştepte să folosească ligheanul cu apă, nici după ce o ascultă pe Elayne povestind ororile nopţii trecute. Ea îşi pierduse vremea căutând fără rost pe străzile pustii ale Tar Valonului, găsind doar porumbei, şobolani şi munţi de gunoaie. Asta fusese o surpriză. Tar Valon fusese mereu impecabil; Elaida neglija foarte tare oraşul dacă apăreau gunoaie în Tel’aran’rhiod. O văzuse o clipă pe Leane prin fereastra unei taverne din Portul de Miazăzi, dar, când se grăbise înăuntru, găsise sala mare goală, cu excepţia meselor şi a scaunelor proaspăt vopsite în albastru. Ar fi trebuit să renunţe, dar Myrelle o sâcâise atât de tare în ultima vreme, că voia să aibă conştiinţa curată când urma să îi spună că a încercat. Myrelle putea dibui o eschivă mai repede decât oricine altcineva. Ca să termine, ieşise din Tel’aran’rhiod găsind-o pe Elayne deja adormită, cu inelul pus pe masă. Dacă ar fi existat un premiu pentru strădanii fără rost, l-ar fi câştigat fără probleme.

Ca să afle acum că Sheriam şi celelalte aproape reuşiseră să se lase omorâte... Nici ciripiturile vrabiei din colivia de răchită nu reuşeau să-i şteargă acreala de pe faţă.

— Femeile astea cred că ştiu totul, murmură Nynaeve. Le-am spus de coşmaruri. Le-am avertizat, şi noaptea trecută nu a fost prima dată.

Nu conta că cele şase fuseseră tămăduite îndată ce se întorseseră din Tel’aran’rhiod. Totul ar fi putut să se termine mult mai rău, pentru că aveau impresia că ele le ştiau pe toate. Se trase iritată de cosiţă – ar trebui să fie suficient să nu mai trebuiască să o împletească iarăşi. Brăţara a’dam i se prindea din când în când în păr, dar nu avea de gând să o dea jos. Era rândul lui Elayne să o poarte, dar, la cum era în acea zi, risca să o lase agăţată într-un cui pe perete. Prin brăţară simţea frica şi grija cu care se obişnuise, dar şi altceva. Frustrare. Desigur, „Marigan“ ajuta deja la micul dejun; faptul că trebuia să muncească o rodea mai tare decât faptul că era prizonieră.

— Te-ai gândit foarte bine, Elayne. Nu ai zis cum ai ajuns şi tu acolo, după ce ai încercat să le avertizezi.

Curăţându-se cu un prosop, Elayne se înfioră.

— Nu era aşa de greu să te gândeşti cum să scapi. Ca să distrugi un coşmar atât de mare, trebuia să fim toate. Poate au învăţat puţină umilinţă. Poate că întâlnirea din seara asta cu înţeleptele nu o să fie aşa de rea.

Nynaeve dădu din cap pentru ea însăşi. Exact cum crezuse. Nu despre Sheriam şi celelalte; aes sedai aveau să înveţe umilinţa când o să zboare caprele, iar înţeleptele o zi mai târziu... despre Elayne. Probabil că se lăsase intenţionat prinsă în coşmar, deşi nu ar fi recunoscut niciodată. Nu-şi dădea seama dacă Elayne ar fi crezut că se laudă dacă recunoştea sau chiar nu îşi dădea seama ce curaj avusese. În orice caz, Nynaeve îi admira curajul, dar ar fi vrut ca Elayne să recunoască măcar o dată ce făcuse.

— Cred că l-am văzut pe Rand.

Prosopul fu pus jos.

— Era acolo în carne şi oase? L-ai avertizat doar.

Asta era foarte periculos, spuneau înţeleptele; riscai să pierzi o parte din ceea ce te făcea om.

— Şi de când ascultă el de raţiune? L-am văzut doar o clipă. Poate că a atins Tel’aran’rhiod doar în vis.

— Puţin probabil. Se pare că îşi păzea visele cu ţesături atât de puternice, că nu ar fi putut atinge Lumea Viselor decât în carne şi oase, chiar dacă ar fi fost vestitor în vise şi ar fi avut şi unul din inele.

— Poate era cineva care semăna cu el. Ţi-am spus, l-am văzut doar câteva clipe, în piaţa din faţa Turnului.

— Ar trebui să fiu acolo cu el, murmură Elayne. Golind ligheanul în oala de noapte, se dădu la o parte, să-i facă loc lui Nynaeve. Are nevoie de mine.

— El are nevoie de ce a avut nevoie întotdeauna, spuse Nynaeve încruntându-se pe când turna apă din carafă. Ura să se spele cu apă care lâncezise toată noaptea. Bine măcar că nu era rece; nici nu mai exista apă rece.

— De cineva care să-i lungească o dată pe săptămână urechile ca să-i aducă aminte de lucrurile de bun-simţ şi să-l ţină pe drumul cel drept.

— Nu-i drept, răspunse Elayne ştergându-şi faţa cu o cârpă curată, iar pe chip i se citea mai degrabă îngrijorare decât indignare, indiferent de tonul vocii. Mă gândesc cu îngrijorare la el tot timpul. Sunt îngrijorată chiar şi când visez! Crezi că el îşi petrece tot timpul frângându-şi mâinile şi gândindu-se la mine? Eu nu cred.

Nynaeve dădu din cap, deşi o parte din ea nu credea că e acelaşi lucru. Lui Rand i se spusese că Elayne era în siguranţă printre aes sedai, deşi nu ştia unde. Cum ar putea Rand să fie în siguranţă? Se aplecă peste lighean, iar inelul lui Lan căzu, legănându-se în cureluşa de piele. Nu, Elayne avea dreptate. Indiferent ce făcea Lan, indiferent unde era, se îndoia că se gândea la ea măcar jumătate cât se gândea ea la el. „Lumină, fă să fie în viaţă, chiar dacă nu se gândeşte deloc la mine.“ Dacă nu ar fi avut mâinile pline de săpun, ar fi fost suficient de supărată ca să-şi smulgă cosiţa din rădăcini.

— Nu poţi să stai îngrijorată tot timpul, cu gândul la un bărbat, spuse cu amărăciune, chiar dacă vrei să fii o Verde. Ce au aflat aseară?

Povestea era lungă şi încâlcită, iar după un timp Nynaeve se aşeză pe patul lui Elayne să asculte şi să pună întrebări. Nici răspunsurile nu îi spuneau mare lucru. Nu era acelaşi lucru să vezi documentele cu ochii tăi. Deci, Elaida ştia de amnistia lui Rand, dar ce avea de gând să facă? Dovada că Turnul trimisese solii la conducători putea fi o veste bună; poate punea Divanul pe jăratic. Ceva trebuia să facă şi asta. Era îngrijorător că Elaida trimisese o solie la Rand, dar nu putea fi atât de prostănac încât să asculte pe cineva venit din partea Elaidei. Sau ar putea fi? Din ce auzise, Elayne nu îşi putea da seama de prea multe lucruri. Şi de ce pusese Rand Tronul Leului pe un piedestal? Ce făcea el cu un tron? O fi el Dragonul Renăscut şi car-nu-ştiu-cum, dar nu putea uita că îl îngrijise când era mic şi-i înroşise fundul când trebuise.

Elayne termină să se îmbrace înainte de a-şi sfârşi povestea.

— Îţi spun restul mai târziu, zise în grabă şi o zbughi pe uşă.

Nynaeve mormăi şi continuă să se îmbrace în linişte. Elayne preda în acea zi prima dată unei grupe de novice, lucru care ei nu i se permisese încă. Dar, dacă nu avea treabă cu novicele, mai rămânea Moghedien. Avea să-şi termine în curând treburile.

Problema era că, atunci când o găsi pe femeie, era până la coate în apă cu săpun, iar colierul de argint, a’damul, arăta total nelalocul lui. Nu era singură; o duzină de alte femei frecau rufe într-o curte înconjurată de un gard de lemn, printre vase aburinde cu apă fiartă. Alte femei puneau rufe pe sârme lungi întinse pe nişte pari, dar grămezi de cearşafuri şi lenjerie şi tot felul de lucruri aşteptau lângă scândurile de spălat rufe. Moghedien îi aruncă lui Nynaeve o privire ucigaşă. Ură, ruşine şi revoltă se simţeau prin a’dam, aproape cât să înece frica ei mereu prezentă.

Femeia care era răspunzătoare de ele, Nildra, căruntă şi slabă ca un băţ, sosi zorită, purtând ca pe un sceptru o lopată de amestecat în ceaune, cu fusta de lână neagră legată deasupra genunchilor, să nu şi-o murdărească de noroiul ce apăruse de la apa vărsată pe jos.

— Bună dimineaţa, Aleaso! Cred că o vrei pe Marigan, eh? spuse cu un ton sec în care respectul se îmbina cu faptul că ştia că pe lista ei de muncitoare se putea adăuga oricând o Aleasă, să robotească o zi sau o lună, la fel de greu ca toate celelalte femei. Încă nu pot să-i dau drumul, am prea puţine mâini de lucru. Una dintre fetele mele se mărită azi, alta a fugit, alte două au treburi uşoare, pentru că sunt însărcinate. Myrelle Sedai mi-a spus că pot s-o iau. Poate pot să-i dau drumul peste câteva ore. O să văd.

Moghedien îşi îndreptă spinarea şi deschise gura să spună ceva, dar Nynaeve o reduse la tăcere cu o privire fermă şi cu o atingere discretă pe brăţara a’dam, iar femeia se întoarse la lucru. Tot ce trebuia ca să apuce drumul ferecării şi al eşafodului erau câteva cuvinte nelalocul lor din partea lui Moghedien, o plângere care nu ar fi venit niciodată din gura unei femei de la ţară; nici Nynaeve sau Elayne nu ar fi avut o soartă de invidiat. Nynaeve respiră uşurată văzând-o că se întoarce la scândura de spălat rufe, bombănind în tăcere. Simţi cum prin a’dam năvăleşte o uriaşă furie şi o imensă ruşine.

Nynaeve reuşi să zâmbească spre Nildra şi să-i spună ceva, deşi nu-şi dădu seama exact ce, apoi se îndreptă către una dintre bucătării ca să ia micul dejun. Din nou, Myrelle. Se întrebă dacă sora Verde avea ceva personal cu ea. Sau dacă o să se aleagă cu un stomac deranjat tot timpul de la Moghedien. De când îi pusese a’damul femeii, mânca menta-gâştei ca pe bomboane.

Găsi repede o cană de lut plină cu ceai îndulcit cu miere şi o pâinişoară caldă şi continuă să meargă mestecând. Avea chipul acoperit de broboane de sudoare. Deşi era devreme, canicula începea deja să se facă simţită, iar aerul să fie mai uscat. Deasupra pădurii, soarele urcând pe cer arăta ca o cupolă de aur topit.

Uliţele de pământ erau pline, ca de obicei, încă de la primele raze de lumină. Aes sedai alunecau senine încolo şi-ncoace, ignorând praful şi căldura, chipuri misterioase cu drumuri misterioase, adesea cu străjeri lângă ele, lupi cu ochi reci prefăcându-se domesticiţi. Peste tot erau soldaţi care mergeau în grupuri, călare sau pe jos, deşi Nynaeve nu înţelegea de ce erau lăsaţi să aglomereze uliţele, dacă aveau tabăra în pădure. În jurul lor se învârteau copii, maimuţărindu-se cu beţe pe post de săbii şi lănci. Prin mulţime se strecurau novice îmbrăcate în alb, grăbindu-se la treburile lor. Servitorii se mişcau mai încet, femei cu braţele pline de cearşafuri pentru paturile aes sedai sau de coşuri cu pâine de la bucătării, bărbaţi cu care trase de boi, pline de lemn de foc sau cărând cufere ori purtând pe umeri carcase de oi pentru bucătării. Salidarul nu fusese construit pentru atât de mulţi şi părea gata să plesnească pe la cusături.

Nynaeve continuă să meargă. Se presupunea că o Aleasă putea să facă ce voia cu timpul ei dacă nu preda unei clase de novice, să înveţe ce dorea, singură sau cu o aes sedai, dar o Aleasă care părea să nu aibă treabă risca să fie înhăţată de orice aes sedai. Nu avea de gând să-şi petreacă ziua ajutând o soră Brună să catalogheze cărţi sau să copieze notiţele uneia Cenuşii. Ura să copieze şi să audă plescăituri nemulţumite când făcea o pată sau oftaturi că nu are scrisul la fel de frumos ca al unui copist. Aşa că se strecura prin mulţime, uitându-se după Siuan sau Leane. Era îndeajuns de furioasă să poată conduce şi fără Moghedien.

Când simţea inelul greu de aur cuibărit între sâni, se gândea: „Trebuie să fie în viaţă. Chiar dacă m-a uitat. Lumină, fă să fie în viaţă.“ Ceea ce o făcea şi mai furioasă. Dacă al’Lan Mandragoran îndrăznea să o uite, avea să îl înveţe ea minte. Trebuia să fie în viaţă. Străjerii mureau adesea răzbunându-şi femeia aes sedai – era sigur ca soarele de pe cer că niciun străjer nu ar fi renunţat la răzbunare –, dar Lan nu mai putea să o răzbune pe Moiraine, aşa cum nu ar fi putut dacă femeia ar fi căzut de pe cal rupându-şi gâtul. Ea şi Lanfear se uciseseră una pe alta. Trebuia să fie în viaţă. Şi de ce s-ar simţi ea vinovată de moartea lui Moiraine? E adevărat, acum Lan era liber pentru ea, dar nu avusese nimic de-a face cu această poveste. Cu toate astea, primul ei gând când aflase de moartea lui Moiraine fusese bucuria că Lan era liber, nu durerea pentru Moiraine. Nu se putea scutura de ruşine, şi asta o supăra şi mai mult.

Brusc o văzu pe Myrelle, mergând cu paşi mari în direcţia ei, însoţită de Croi Makin, unul dintre cei trei străjeri ai ei, un bărbat blond, subţire ca o aşchie, dar dur ca o piatră. Cu o expresie hotărâtă pe chip, nu purta nicio urmă a nopţii trecute. Nu părea că Myrelle o caută, dar chiar şi aşa se strecură iute într-o clădire mare de piatră, unul dintre cele trei foste hanuri ale Salidarului.

Sala Mare a hanului fusese eliberată şi mobilată ca o cameră de primire; zidurile tencuite şi tavanul înalt fuseseră peticite, fuseseră atârnate câteva tapiserii luminoase, iar câteva covoare în culori vii erau împrăştiate pe podeaua care, deşi nu mai avea aşchii, se încăpăţâna să nu poarte lustru. Interiorul umbrit părea răcoros faţă de afară. Mai răcoros, adică. Şi era folosit.

Privirea scrutătoare a lui Lelaine Akashi, al cărei şal albastru arăta că e o întrunire formală, se fixase pe Logain, care stătea sfidător în faţa unui şemineu mare, cu cozile hainei date pe spate brodate cu aur. Femeia subţirică, a cărei rigiditate era întreruptă câteodată de căldura unui zâmbet, era una dintre cele trei conducătoare ale Ajah Albastre în Divanul Turnului din Salidar. În acea zi, ceea ce ieşea în evidenţă era privirea cu care îl cerceta cu atenţie pe Logain. În încăpere mai erau doi bărbaţi şi o femeie, înveşmântaţi în mătăsuri brodate şi gătiţi cu podoabe de aur, cărunţi, unul din ei purtând o barbă dreaptă care avea pesemne menirea să-i compenseze chelia. Nobili altarieni de vază sosiseră cu o zi în urmă însoţiţi de escorte puternice, suspicioşi şi unul pe altul, dar şi pe armata pe care aes sedai o strângeau în Altara. Altarienii jurau credinţă unui senior, unei doamne sau unui oraş, puţini plăteau taxe sau ascultau de regina din Ebou Dar, însă ştiau să respecte o armată aflată în mijlocul lor. Lumina ştia ce efect avuseseră asupra lor zvonurile despre juraţii Dragonului. Pentru moment însă, uitaseră să se mai privească aroganţi unul pe altul sau sfidători la Lelaine. Se zgâiau la Logain ca la o năpârcă uriaşă colorată.

Grupul era completat de Burin Shaeren, un bărbat cu pielea arămie care părea cioplit dintr-o rădăcină de copac; capabil să se mişte fulgerător şi violent, îi supraveghea şi pe vizitatori, şi pe Logain. Străjerul lui Lelaine era acolo nu doar să-l păzească pe Logain – se presupunea totuşi că fusese alegerea lui să vină în Salidar dar mai ales să-l protejeze de vizitatori şi de vreun cuţit înfipt în inimă.

Cât despre Logain, părea să exulte sub toate acele priviri. Bărbat înalt, cu păr negru şi ondulat, care-i atingea umerii laţi, cu un chip frumos, deşi dur, arăta mândru şi încrezător ca un vultur. Promisiunea răzbunării îi aprindea ochii. Şi, dacă nu le-o putea plăti tuturor celor care meritau, măcar unora să reuşească.

— Şase surori Roşii m-au găsit în Cosamelle cu un an înainte să mă proclam, spunea el chiar când intră Nynaeve. Javndhra o chema pe conducătoarea lor, deşi cea numită Barasine vorbea foarte mult. Şi am mai auzit şi numele Elaida, menţionat de parcă ar fi ştiut ce făceau ele acolo. M-au găsit dormind şi, când mi-au pus un scut între mine şi Izvorul Adevărat, am crezut că s-a terminat totul.

— Aes sedai, îl întrerupse brusc femeia; îndesată şi cu ochi aspri, avea o cicatrice subţire pe obraz, lucru pe care Nynaeve îl găsi nelalocul lui pentru o femeie. Femeile altariene aveau reputaţia, desigur exagerată, de a fi războinice neînfricate. Aes sedai, cum poate fi adevărat ce spune?

— Nu ştiu cum, Doamnă Serena, spuse calm Lelaine, dar mi-a confirmat una din cele ce nu pot minţi. Spune adevărul.

Expresia de pe chipul Serenei nu se schimbă, dar îşi încleşta pumnii la spate. Unul dintre însoţitorii săi, un bărbat cu chip subţire şi osos, cu părul cărunt, avea degetele băgate sub cureaua sabiei, încercând să pară relaxat, doar că degetele i se albiseră de la strânsoare.

— Cum spuneam, continuă Logain cu un zâmbet calm, m-au găsit şi m-au pus să aleg între a muri pe loc şi a accepta oferta lor. O ofertă ciudată, nu mă aşteptam deloc la aşa ceva, dar nu a fost nevoie să mă gândesc mult timp. Nu mi-au spus că mai făcuseră aşa ceva, dar părea că au un soi de rutină. Nu mi-au spus de ce, dar acum, privind în urmă, e destul de limpede. Să prinzi un bărbat care poate conduce nu îţi aduce mare glorie; să dai jos un fals Dragon...

Nynaeve se încruntă. Vorbea atât de firesc, ca un bărbat care povesteşte cum a fost în acea zi la vânătoare, dar cu toate astea era vorba de căderea sa, iar fiecare cuvânt spus era un cui bătut în sicriul Elaidei. Poate în sicriul întregii Ajah Roşii. Dacă îl împinseseră pe Logain să se proclame Dragonul Renăscut, oare nu făcuseră acelaşi lucru cu Gorin Rogad sau cu Mazrim Taim? Poate cu toţi falşii Dragoni din istorie? Vedea parcă gândurile altarienilor învârtindu-se ca roţile unei mori, greu la început, apoi din ce în ce mai repede.

— Un an întreg m-au ajutat să evit alte aes sedai, îmi trimiteau mesaje când erau pe-aproape, deşi se întâmpla rar. După ce m-am proclamat Dragon şi am început să strâng o armată, îmi trimiteau veşti despre locul unde erau armatele regelui şi ce trupe aveau. Cum credeţi că am ştiut mereu unde să lovesc?

Cei care îl ascultau se foiră de pe un picior pe altul, speriaţi de zâmbetul fioros şi cuvintele spuse. Bărbatul le ura pe aes sedai. Nynaeve era sigură de asta după ce îl studiase de câteva ori. Nu-l mai studiase de când plecase Min, dar nici înainte nu aflase nimic. Odată crezuse că, analizându-l pe el, reuşea să privească problema dintr-un unghi diferit – însă bărbaţii erau din punctul ăsta de vedere la fel de diferiţi de femei ca şi modul lor de a folosi Puterea –, dar fusese mai rău decât dacă s-ar fi uitat într-o prăpastie neagră; nu era nimic acolo, nici măcar marginea prăpastiei. Una peste alta, o neliniştea să fie în preajma lui Logain. Acesta obişnuia să-i urmărească fiecare mişcare cu o intensitate care îi dădea fiori, deşi ştia că-l putea învălui cu Puterea dacă mişca greşit şi un deget doar. Nu era genul de fervoare cu care uneori bărbaţii privesc femeile, ci un dispreţ pur, care nu i se citea şi pe faţă, ceea ce făcea ca totul să fie şi mai înspăimântător. Aes sedai îl rupseseră pentru totdeauna de Adevăratul Izvor: Nynaeve îşi imagină cum s-ar fi simţit ea dacă i s-ar fi făcut aşa ceva. Nu se putea răzbuna totuşi pe toate aes sedai. Ce putea face însă era să distrugă Ajah Roşie, şi începuse destul de bine.

Era prima dată când veneau trei deodată, dar în fiecare săptămână veneau alţi seniori şi doamne să-i asculte povestea, şi de fiecare dată erau şocaţi de ce auzeau de la Logain. Nu era de mirare; singurul lucru ce ar fi şocat şi mai mult ar fi fost ca aes sedai să recunoască existenţa Ajah Neagră. Ei bine, nu aveau să facă asta, nu în public în orice caz, din aceleaşi motive pentru care nu împrăştiau peste tot noutăţile lui Logain. O fi fost Ajah Roşie de vină, dar erau totuşi aes sedai şi nu mulţi oameni puteau deosebi o Ajah de alta. Doar puţini erau aduşi să-l asculte pe Logain, toţi aleşi pe sprânceană pentru puterea Casei pe care o conduceau. Case care acum sprijineau Salidarul, chiar dacă nu întotdeauna deschis, sau, în cel mai rău caz, nu mai acordau sprijin Elaidei.

— Javindhra îmi trimitea vorbă când veneau alte aes sedai, cele care mă vânau, şi unde vor fi, ca să le pot lua prin surprindere.

Trăsăturile senine, fără vârstă ale lui Lelaine se înăspriră o clipă, iar mâna lui Burin alunecă spre mânerul sabiei. Înainte ca Logain să fie capturat muriseră surori. Logain părea să nu le observe reacţiile.

— Ajah Roşie nu m-a înşelat niciodată.

Bărbatul cu barbă se uită la Logain atât de fix că era limpede că se străduia să o facă.

— Aes sedai, ce s-a întâmplat cu cei care l-au urmat? Poate că el a fost în siguranţă în Turn, dar a fost capturat multe mile mai aproape de locul în care suntem.

— Nu au fost toţi ucişi sau capturaţi, continuă seniorul cu chip osos. Cei mai mulţi au scăpat, s-au topit. Ştiu istorie, aes sedai. Cei care l-au urmat pe Raolin Darksbane au îndrăznit chiar să atace Turnul Alb după ce el a fost prins; la fel s-a întâmplat şi cu Guaire Amalasan. Ne amintim prea bine cum mărşăluia armata lui Logain pe pământurile noastre ca să dorim să o vedem iarăşi venind să-l salveze.

— Nu trebuie să vă fie teamă de asta, se uită Lelaine la Logain cu un zâmbet scurt, ca o femeie care se uită la un câine fioros pe care-l ştia îmblânzit sau pus în lanţ. Nu îşi mai doreşte gloria, ci să mai repare din răul pe care l-a făcut. În plus, mă îndoiesc că ar veni mulţi dacă i-ar chema, după ce a fost cărat la Tar Valon într-o cuşcă şi domolit.

Râsetul ei ascuţit fu însoţit de cel al altarienilor, dar abia după o clipă, şi slab. Chipul lui Logain era o mască.

Brusc Lelaine o observă pe Nynaeve stând în pragul uşii şi îşi ridică sprâncenele întrebător. Schimbase de multe ori amabilităţi cu Nynaeve şi o lăudase şi ea pentru aşa-zisele ei descoperiri, dar putea pune la punct o Aleasă la fel de repede ca pe celelalte aes sedai.

Nynaeve făcu o reverenţă, agitând cana de lut, acum goală.

— Vă rog să mă iertaţi, Lelaine Sedai. Trebuie să duc asta înapoi la bucătărie.

O zbughi în uliţa copleşită de căldură înainte ca aes sedai să poată spune ceva.

Din fericire, Myrelle nu se vedea nicăieri. Nynaeve nu avea niciun chef să asculte o nouă predică despre responsabilitate sau despre cum trebuia să-şi ţină firea în frâu, sau despre o duzină de alte prostii. Avea noroc, Siuan era la treizeci de paşi, faţă în faţă cu Gareth Bryne în mijlocul străzii, iar mulţimea de oameni se despărţea în faţa lor ca o apă, ocolindu-i. Ca şi Myrelle, Siuan nu arăta semnele loviturilor de noaptea trecută despre care povestise Elayne; poate ar avea mai mult respect pentru Tel’aran’rhiod dacă nu ar putea păşi pur şi simplu afară din el să-şi tămăduiască gafele. Nynaeve se apropie.

— Ce e cu tine, femeie? se răsti Bryne la Siuan. Capul cărunt era înclinat către ea; picioarele depărtate, încălţate în cizme şi pumnii în şold îl făceau să arate ca un munte de om. Nici nu ziceai că sudoarea care-i curgea pe faţă era a lui, după cât de tare părea deranjat de ea.

— Îţi fac complimente despre cât de moi sunt cămăşile mele, şi tu sari să-mi smulgi capul de pe umeri. Îţi spun că arăţi veselă şi nu credeam că poate fi motiv de scandal. Era un compliment, femeie, chiar dacă nu unul cu trandafiri în el.

— Complimente? mârâi Siuan cu ochii albaştri aruncând flăcări. N-am nevoie de complimentele tale! Eşti doar mulţumit că eu trebuie să-ţi calc cămăşile. Eşti un om mai mărunt decât aş fi crezut, Gareth Bryne! Te aştepţi să mă ţin după tine ca o ţiitoare, sperând să-ţi aud complimentele? Şi nu-mi vorbeşti tu mie aşa, cu „femeie“! Parcă ai zice: „Aici, câine!“

Lui Bryne îi pulsa o venă la tâmplă.

— Sunt mulţumit că îţi ţii promisiunea, Siuan. Şi dacă armata se mai porneşte vreodată din loc, mă aştept să continui să ţi-o ţii. Nu ţi-am cerut niciodată jurământul ăla. A fost alegerea ta, să încerci să scapi de responsabilitatea faptelor tale. Nu ai crezut niciodată că o să-ţi cer să-l respecţi, nu-i aşa? Că veni vorba de plecarea armatei, ce ai mai auzit gudurându-te şi pupându-le picioarele femeilor aes sedai?

Într-o clipită, Siuan trecu de la furie la un calm de gheaţă.

— Asta nu face parte din jurământul meu.

Ai fi zis că e o tânără aes sedai, stând acolo dreaptă, cu acea aroganţă rece şi cu un chip care nu avusese vreme să capete trăsăturile lipsite de vârstă.

— Nu o să spionez pentru tine. Slujeşti Divanul Turnului, Gareth Bryne, ai jurat asta. Armata ta va pleca când decide Divanul. Ascultă şi supune-te.

Expresia lui Bryne se schimbă fulgerător.

— Ai fi un duşman demn de duel, râse cu admiraţie. Ai fi mult mai bună ca...

Râsul i se schimbă repede în încruntare.

— Divanul, ha? Pfui! Să-i zici lui Sheriam să nu mă mai ocolească. Ce putea fi făcut aici a fost făcut. Să-i zici că un câine de vânătoare ţinut în cuşcă e la fel de util ca un porc atunci când vin lupii. N-am strâns oamenii ăştia ca să-i vând la piaţă.

Cu un salut scurt din cap, se îndepărtă cu paşi mari prin mulţime. Siuan rămase uitându-se încruntată după el.

— Ce-a fost asta? întrebă Nynaeve, iar Siuan tresări.

— Nu-i treaba ta, izbucni, aranjându-şi rochia. Ai fi zis că Nynaeve se strecurase intenţionat să tragă cu urechea. Femeia aia lua totul personal.

— Las-o baltă, spuse Nynaeve împăciuitoare; nu avea de gând să se lase purtată de discuţie aiurea. Însă treaba mea e să te studiez.

Va face ceva util în ziua aia, de-ar fi să moară. Siuan deschise gura, uitându-se înjur.

— Nu, nu o am pe Marigan şi nici nu am nevoie de ea acum. M-ai lăsat în preajma ta de două ori – de două ori! – de când am descoperit ceva ce poate fi tămăduit. Am de gând să te studiez astăzi şi, dacă nu reuşesc, o să-i spun lui Sheriam că nu asculţi ordinele ei de a te face disponibilă. Jur că îi spun!

Pentru o clipă crezu că femeia o s-o provoace să facă ce zisese, dar Siuan spuse mormăind:

— După-amiază. Dimineaţă sunt ocupată. Sau poate crezi că ce vrei tu e mai important decât să-l ajut pe prietenul tău din Două Râuri?

Nynaeve se apropie. Nimeni nu se uita la ele, abia dacă le arunca cineva o privire în grabă, dar îşi coborî vocea:

— Ce au de gând cu el? Tot zici că nu s-au hotărât ce să facă, dar sigur au ajuns la vreo concluzie până acum.

Dacă era adevărat, Siuan trebuia să ştie, fie că se presupunea că ştie, fie că nu. Brusc Leane apăru acolo şi parcă Nynaeve nici nu vorbise. Siuan şi Leane se măsurară una pe alta, băţoase ca două pisici închise într-o cameră mică.

— Ei bine? spuse Siuan printre dinţi.

Leane pufni, aruncându-şi capul pe spate. Un rânjet îi apăru pe buze, dar cuvintele nu se potriveau nici cu expresia, nici cu tonul.

— Am încercat să le conving să renunţe, spuse încet, cu dinţii încleştaţi. Nu te-au ascultat suficient încât să ia seama. Nu te întâlneşti în seara asta cu înţeleptele.

— Maţe de peşte! mârâi Siuan întorcându-se pe călcâie şi plecând cu paşi mari, la fel de repede ca Leane, care o luă în direcţia opusă.

Nynaeve aproape că îşi puse mâinile în cap de frustrare. Vorbiseră de parcă nici nu era acolo, de parcă nici nu ar fi ştiut despre ce vorbesc. Ignorând-o. Siuan ar face mai bine să apară după-amiază, altfel avea să găsească o cale să o scuture bine şi să-i pună pielea la uscat. Tresări când o femeie vorbi în spatele ei:

— Cele două ar trebui trimise la Tiana pentru o corecţie straşnică. Lelaine păşi lângă Nynaeve uitându-se după Siuan şi apoi după Leane. Ia uite cum se strecoară în spatele oamenilor!

Nu era nici urmă de Logain sau de Burin, sau de nobilii altarieni. Sora Albastră îşi aranjă şalul pe umeri.

— Nu mai sunt ce erau, desigur, dar ai crede că pot păstra nişte aparenţe. Nu o să iasă bine dacă vor ajunge să se păruiască în plină stradă.

— Unii oameni ajung să se calce pe bătături, spuse Nynaeve.

Siuan şi Leane se străduiau atât de mult să menţină aparenţa unor neînţelegeri, că nu avea ce face altceva decât să le sprijine. Cât de mult ura ca oamenii să se furişeze în spatele ei! Nynaeve o surprinse pe Lelaine uitându-se la mâna cu care se trăgea de cosiţă şi-i dădu drumul. Prea mulţi ştiau de obiceiul ei; un obicei de care încerca din răsputeri să scape.

— Nu şi când impietează asupra demnităţii de aes sedai, copilă. Femeile care le slujesc pe aes sedai trebuie să fie rezervate în public, indiferent cât de prosteşte se comportă când nu le vede nimeni. Nu mai avea ce replică să dea; nimic care să nu o bage în bucluc, adică. De ce ai venit adineauri, când îl arătam pe Logain?

— Crezusem că încăperea e goală, aes sedai, spuse Nynaeve în grabă. Îmi pare rău. Sper că nu v-am deranjat.

Nu era un răspuns grozav – nu ar fi putut totuşi să-i spună că se ascundea de Myrelle –, dar femeia subţire se uită în ochii ei.

— Ce crezi că va face Rand al’Thor, copilă?

— Aes sedai, nu l-am văzut de jumătate de an, răspunse Nynaeve clipind confuză. Tot ce ştiu e ce-am auzit aici. Divanul...? aes sedai, ce a decis Divanul în privinţa lui?

Cercetându-i chipul, Lelaine îşi ţuguie buzele. Erau destul de neliniştitori ochii aceia negri, ce păreau că pătrund în suflet.

— O coincidenţă remarcabilă. Vii din acelaşi sat ca Dragonul Renăscut, la fel şi cealaltă fată, Egwene al’Vere. Se aşteptau lucruri mari de la ea când a devenit novice. Ai idee unde este? spuse continuând fără să aştepte răspunsul. Şi ceilalţi doi bărbaţi, Perrin Aybara şi Mat Cauthon. Ambii ta’veren, şi ei, din câte am înţeles. Cu adevărat remarcabil. Şi apoi tu, făcând descoperiri incredibile, în ciuda limitărilor pe care le ai. Indiferent unde e Egwene, şi ea se aventurează acolo unde nu a mai călcat nimeni dintre noi? Toate aţi provocat o mulţime de discuţii între surori, după cum îţi imaginezi.

— Sper să fie lucruri de bine, spuse încet Nynaeve. Îi fuseseră puse multe întrebări despre Rand de când venise în Salidar, mai ales de când solia plecase către Caemlyn – unele aes sedai păreau incapabile să vorbească cu ea şi despre altceva dar acum părea cumva diferit. Ăsta era necazul când vorbeai cu aes sedai. Jumătate din timp nu puteai fi sigur ce vor să spună şi ce doreau să facă.

— Mai ai speranţe să le tămăduieşti pe Siuan şi Leane, fetiţă? întrebă Lelaine dând din cap de parcă Nynaeve ar fi răspuns. Câteodată cred că Myrelle are dreptate. Prea îţi cântăm în strună. Indiferent de descoperirile tale, ar trebui să te dăm în grija lui Theodrin până când se va sparge blocajul de a conduce în voie. Având în vedere ce ai făcut în aceste două luni, gândeşte-te ce ai putea să faci după aceea.

Nynaeve încercă să răspundă, căutând un protest bine gândit, trăgându-se fără să vrea de cosiţă, dar Lelaine o ignoră. Probabil era mai bine aşa.

— Nu le faci lui Siuan şi lui Leane o favoare, fetiţă. Lasă-le să uite cine şi ce au fost şi să fie mulţumite cu ce sunt acum. Din felul în care se poartă, singurul lucru care le împiedică să uite de tot eşti tu şi încercările tale fără rost de a tămădui ce nu poate fi tămăduit. Nu mai sunt aes sedai. De ce să le creezi false speranţe?

Avea o umbră de compasiune în voce, dar şi un gram de dispreţ. Până la urmă cele care nu erau aes sedai erau mai prejos, iar certurile lui Siuan cu Leane le încadraseră în această categorie. În plus, nu puţine femei din Salidar dădeau vina pe Siuan şi pe comploturile ei ca Amyrlin pentru necazurile Turnului. Probabil credeau că meritase tot ce i se întâmplase cu vârf şi îndesat.

Dar ce îi fusese făcut complica mult lucrurile. Ferecarea era un lucru rar. Înainte de Siuan şi Leane, nimeni nu fusese judecat şi ferecat de mai bine de o sută patruzeci de ani, şi trecuseră zeci de ani de când vreo femeie îşi „mistuise“ harul din greşeală. De obicei, o femeie ferecată încerca să fugă cât mai departe putea de aes sedai. Fără îndoială că, dacă Lelaine ar fi fost ferecată, ar fi vrut să uite că fusese aes sedai, dacă ar fi putut. Fără îndoială că ar fi vrut să uite şi că Siuan şi Leane fuseseră, şi că apoi li se luase totul. Multe aes sedai ar fi fost mai fericite dacă cele două nu ar fi putut niciodată conduce, dacă nu ar fi fost niciodată aes sedai.

— Sheriam Sedai mi-a acordat permisiunea să încerc, spuse Nynaeve cât de ferm îndrăznea cu o soră deplină.

Lelaine o privi în ochi până îşi coborî privirea. Încheieturile degetelor i se albiseră în jurul cozii, înainte de a-i putea da drumul, dar îşi păstră chipul senin. Un concurs de privit ţintă în ochi era o idee a naibii de proastă pentru o Aleasă.

— Toate facem prostii câteodată, copilă, dar o femeie înţeleaptă învaţă să facă din ce în ce mai puţine. Dacă tot ţi-ai terminat micul dejun, sugerez să duci cana undeva şi să-ţi găseşti de lucru, înainte de a da de necaz. Nu te-ai gândit niciodată să te tunzi scurt? Nu contează. Eşti liberă.

Nynaeve făcu o reverenţă, dar aes sedai deja plecase. Departe de ochii lui Lelaine, se încruntă către ea. Să îşi tundă părul? îşi ridică uşor cosiţa şi o flutură către femeia care se îndepărta. Se enervă şi mai tare că aşteptase să facă acest gest până să fie în siguranţă, dar, dacă nu ar fi făcut aşa, acum ar fi fost în drum spre spălătorie să muncească alături de Moghedien, cu o mică oprire la Tiana. Stătea de luni bune în Salidar nefăcând nimic – asta, indiferent ce reuşiseră ea şi Elayne să scoată de la Moghedien – printre aes sedai care nu făceau altceva decât să vorbească toată ziua în timp ce lumea se prăbuşea în jurul lor, iar femeia voia ca ea să-şi taie părul! Fusese urmărită şi prinsă de Ajah Neagră, evadase, îl prinsese pe unul dintre Rătăciţi – mă rog, niciuna dintre ele nu ştia asta –, ajutase Panarchul din Tarabon să-şi recapete tronul, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, şi tot ce putea face era să stea degeaba şi să primească laude pentru ce smulsese de la Moghedien. Să-şi taie părul? Mai bine se tundea chilug, tot aia era!

O văzu pe Dagdara Finchey înaintând grăbită prin mulţime, cu un spate la fel de lat ca al unui bărbat, dar mai înaltă decât mulţi, iar sora Galbenă cu faţă rotundă o irita şi ea. Unul dintre motivele pentru care rămăsese în Salidar fusese să înveţe cu Galbenele, căci ştiau mai multe despre tămăduire decât oricine altcineva; toată lumea spunea asta. Dar, dacă vreuna dintre ele ştia mai multe decât ea, nu voia să-i arate şi unei amărâte de Alese. Galbenele ar fi trebuit să se bucure cel mai mult de dorinţa ei de a tămădui pe toată lumea de orice, chiar şi de ferecare, dar nu erau. Dacă nu intervenea Sheriam, Dagdara ar fi pus-o să spele podelele de dimineaţă până seara ca să renunţe la „ideile prosteşti şi pierderea de timp“, iar Nisao Dachen, o Galbenă micuţă cu ochii ca nişte ciocane, refuza să vorbească cu ea atâta vreme cât încerca să „schimbe felul în care fusese ţesută Pânza“.

Colac peste pupăză, simţea că vine o furtună, tot mai aproape, în timp ce soarele dogoritor şi cerul senin îşi băteau joc de ea.

Bombănind singură, puse cana de lut în spatele unei căruţe care trecea pe lângă ea, strecurându-se prin mulţime. Nu avea ce să facă până când Moghedien nu era liberă, şi Lumina ştie când avea să se întâmple asta. O întreagă dimineaţă irosită, alături de şirul lung al zilelor pierdute.

Multe aes sedai îşi înclinau capul zâmbind la ea, iar ea le zâmbea înapoi, grăbindu-şi mersul câţiva paşi de parcă ar fi întârziat undeva, evitând să se oprească şi să răspundă la inevitabilele întrebări despre ce lucruri noi mai descoperea. La cum se simţea, ar fi fost în stare să le răspundă exact ce gândea, ceea ce ar fi fost o prostie. Nu făcea nimic. Să o întrebe pe ea ce avea de gând Rand. Să-i spună să-şi taie părul. Pfui!

Desigur, nu erau toate numai un zâmbet. Nu numai că Nisao se uitase prin ea ca prin sticlă, dar trebuise să se dea iute la o parte, înainte ca femeia să calce de-a dreptul peste ea. Iar o aes sedai trufaşă, cu părul deschis la culoare şi o bărbie proeminentă, călare pe un cal murg, se încruntă la ea privind-o ţintă cu ochii albaştri în timp ce trecea pe lângă ea. Femeia arăta îngrijit în rochia de călărie de mătase cenuşiu-deschis, dar mantia subţire de bumbac împăturită în faţa şeii ducea cu gândul la călătorie, fiind probabil o nou-sosită. Străjerul deşirat, înveşmântat în verde de sus până jos, pe un cal înalt de război, părea neliniştit, ceea ce îi întărea ideea că tocmai veniseră acolo. Străjerii nu arătau niciodată neliniştiţi, dar Nynaeve presupuse că puteau fi excepţii atunci când te alăturai unei rebeliuni împotriva Turnului. Pe Lumină! Chiar şi nou-venitele păreau dornice să o pună la punct!

Şi mai era şi Uno, cu faţa plină de cicatrici, cu capul ras, exceptând un moţ în vârf, cu un ochi lipsă acoperit de un petic desenat cu un ochi roşu hidos. Îi aruncă lui Nynaeve un rânjet călduros, oprindu-se o clipă din a-l face cu ou şi cu oţet pe un tânăr abătut, îmbrăcat în armură, care ţinea frâiele unui cal cu o suliţă prinsă de şa. Strâmbătura lui Nynaeve îl făcu să clipească şi se întoarse să-l certe pe soldat.

Nu Uno şi peticul său îi puseseră un nod în stomac. Nu chiar. Le însoţise pe ea şi pe Elayne în Salidar şi promisese odată să fure cai – „să-i împrumute“ cum zicea el – dacă voiau să plece. Acum nu se mai putea. Uno purta acum la manşeta hainei negre, uzate o bandă aurie împletită; era ofiţer şi antrena cavaleria grea pentru Gareth Bryne, fiind mult prea ocupat ca să aibă timp de Nynaeve. Nu, nu era adevărat. Dacă i-ar fi spus că voia să plece, ar fi făcut rost de cai în câteva ceasuri şi ar fi plecat însoţită de o escortă de shienarieni toţi unul şi unul; îi juraseră credinţă lui Rand şi erau în Salidar doar pentru că ea şi Elayne îi aduseseră acolo. Dar ar fi trebuit să admită că se înşelase când hotărâse să rămână acolo, că minţise când îi spusese că era fericită. Era peste puterile ei să recunoască aşa ceva. Motivul principal pentru care Uno rămăsese era că se gândea că trebuia să le protejeze, pe ea şi pe Elayne. Nu avea să audă nicio confesiune de la ea!

Ideea de a părăsi Salidarul era nouă, iscată de Uno, şi o făcu să se gândească intens. Numai dacă Thom şi Juilin nu ar fi umblat creanga prin Amadicia. Nu că s-ar fi dus să se plimbe. Cu ceva timp în urmă, când se părea că aes sedai aveau de gând să facă ceva, se oferiseră voluntari să iscodească ce se întâmpla peste râu. Erau plecaţi deja de o lună, vrând să ajungă până în Amador, şi nu se puteau întoarce decât peste câteva zile, în cel mai bun caz. Nu erau singurele iscoade, desigur; fuseseră trimise chiar şi aes sedai şi străjeri, dar cei mai mulţi cercetau şi mai departe către apus, în Tarabon. Asta, ca să dea impresia că fac ceva, şi era o bună scuză să aştepte până se întorceau. Nynaeve îşi dorea să nu-i fi lăsat să plece pe cei doi bărbaţi. Niciunul nu s-ar fi dus dacă ea s-ar fi opus.

Thom era un bătrân menestrel, deşi odată fusese mult mai mult decât atât, iar Juilin – un prinzaş de furi din Tear, ambii bărbaţi chibzuiţi, care ştiau să se comporte în locuri ciudate, putând fi utili în multe feluri. Şi ei le însoţiseră, pe ea şi pe Elayne, la Salidar şi niciunul nu ar fi pus întrebări dacă dorea să plece. Fără îndoială că ar fi avut multe de spus pe la spatele ei, dar nu în faţă, cum ar fi făcut Uno.

O irita să admită că avea cu adevărat nevoie de ei, dar nu era sigură că ştia cum să fure un cal. În orice caz, o Aleasă ar fi fost imediat luată la ochi dacă îşi făcea de lucru pe lângă cai, la grajduri sau afară, pe lângă ţăruşii unde se priponeau caii, iar, dacă îşi schimba rochia, ar fi fost văzută şi pârâtă cu mult înainte de a ajunge lângă un cal. Chiar dacă reuşea, ar fi fost urmărită.

Alesele care fugeau, ca şi novicele, erau mereu aduse înapoi şi li se administra o pedeapsă care să le scoată din cap ideea de a mai fugi a doua oară. Când te antrenai să devii aes sedai, aes sedai terminau cu tine atunci când voiau ele.

Nu teama de pedeapsă o reţinea, desigur. Ce erau un bici, două pe spate când riscai să fii omorât de Ajah Neagră sau să dai peste un Rătăcit? Voia cu adevărat să plece? Unde s-ar fi putut duce? La Rand, în Caemlyn? La Egwene, în Cairhien? Ar veni şi Elayne? Dacă mergea la Caemlyn, cu siguranţă. Era dorinţa de a face ceva sau teama că Moghedien va fi descoperită? Pedeapsa pentru fugă nu se putea compara cu asta! Nu ajunsese la nicio concluzie când, dând un colţ, se trezi în faţa elevelor lui Elayne, adunate sub cerul liber, între două case cu acoperiş de paie, într-un loc curăţat de ruinele unei case prăbuşite.

Mai mult de douăzeci de femei îmbrăcate în alb erau aşezate pe scăunele într-un semicerc, privind-o pe Elayne cum le îndruma pe două din ele într-un exerciţiu. Strălucirea saidarului le înconjura pe toate cele trei femei. Tabiya, o fetişcană pistruiată cu ochi verzi, de şaisprezece ani, şi Nicola, o femeie subţirică cu părul negru, de vârsta lui Nynaeve, îşi treceau nesigure una alteia o mică flacără. Aceasta tremura şi dispărea uneori pentru o clipă, când una din ele nu o prindea la timp. Cu starea de spirit pe care o avea, Nynaeve putea să vadă clar cum împleteau firele ţesăturii.

Optsprezece novice fuseseră luate când Sheriam şi restul fugiseră – Tabiya era una dintre ele –, dar cele mai multe din grup erau ca Nicola, recrutate de când erau în Salidar. Nicola nu era singura femeie neobişnuit de în vârstă pentru o novice; mai mult de jumătate erau aşa. Pe vremea când Nynaeve şi Elayne ajunseseră la Turn, aes sedai arareori testau femei mai în vârstă decât Tabiya – Nynaeve fusese remarcată şi pentru vârsta sa, dar şi pentru că era o sălbăticiune dar femeile aes sedai de aici, probabil în disperare de cauză, extinseseră testarea şi la cele cu un an sau doi peste vârsta lui Nynaeve. Rezultatul fusese că acum erau în Salidar mai multe novice decât avusese Turnul de ani buni. Succesul le făcuse pe aes sedai să trimită surori de-a lungul şi de-a latul Altarei, să ia la căutat sat cu sat.

— Ai vrea să predai grupului ăstuia?

Nynaeve simţi că i se face rău de la stomac auzind vocea de lângă umărul ei. De două ori într-o singură dimineaţă. Îşi dori să mai aibă frunze de menta-gâştei în punguliţa de la brâu. Dacă o să continue să se lase luată prin surprindere, o să sfârşească prin a sorta hârtii pentru o soră Brună.

Desigur, femeia domani cu obrajii ca nişte mere nu era aes sedai. Theodrin ar fi primit deja şalul dacă ar mai fi fost în Turn, dar aşa fusese ridicată peste rangul de Aleasă, dar sub cel de soră deplină. Purta inelul cu Marele Şarpe pe mâna dreaptă, nu pe cea stângă, şi o rochie verde care se potrivea cu tenul ei bronzat, dar nu putea să-şi aleagă o Ajah sau să poarte şalul.

— Am lucruri mai bune de făcut decât să predau unor novice grele de cap.

Theodrin zâmbi la acreala din vocea lui Nynaeve. Era o femeie drăguţă.

— O Aleasă grea de cap să predea unor novice grele de cap? Mă rog, de obicei era drăguţă. De îndată ce o să fii în stare că conduci fără să le dai cap în cap, o să predai şi tu novicelor. Şi nu aş fi surprinsă să fii ridicată la rangul de aes sedai curând după aceea, cu toate lucrurile pe care le-ai descoperit. Ştii, nu mi-ai spus niciodată trucul tău.

Sălbăticiunile aveau mereu câte un truc pe care îl descopereau când învăţau să conducă. Celălalt lucru pe care ele îl aveau în comun era un blocaj, adesea construit să-şi ascundă abilitatea de a conduce faţă de ceilalţi sau chiar faţă de ele însele.

Nynaeve făcu un efort să-şi păstreze expresia liniştită. Să fie în stare să conducă atunci când dorea. Să fie ridicată la rangul de aes sedai. Niciunul dintre lucrurile astea nu ar rezolva problema cu Moghedien, dar ar fi putut să meargă unde dorea, să studieze ce dorea, fără ca nimeni să îi spună ce poate şi ce nu poate fi tămăduit.

— Oamenii se vindecau când nu ar fi trebuit. Mă înfuriam atât de tare când cineva murea, când îmi dădeam seama că nu era suficient tot ce ştiam despre ierburi... că se făceau bine, spuse ridicând din umeri.

— Mult mai bun decât trucul meu, oftă femeia subţirică. Puteam să fac un băiat să vrea să mă sărute sau să nu vrea. Blocajul meu erau bărbaţii, nu furia.

Nynaeve se uită la ea nevenindu-i să creadă, iar Theodrin râse.

— Ei bine, erau şi emoţiile. Dacă era un bărbat prezent şi îl plăceam foarte mult sau îl antipatizam foarte tare, puteam conduce. Dacă nu simţeam nici una, nici alta sau nu era niciun bărbat acolo, eram la fel de capabilă să conduc saidarul ca pe un copac.

— Şi cum ai trecut de asta? întrebă Nynaeve curioasă.

Elayne le pusese pe novice două câte două, iar acestea încercau stângace să-şi treacă una alteia mici flăcări.

Zâmbetul lui Theodrin se lăţi, iar obrajii i se aprinseră.

— Un tânăr numit Charel, un rândaş de la grajdurile Turnului, începuse să-mi facă ochi dulci. Eu aveam cincisprezece ani, iar el avea cel mai minunat zâmbet. Aes sedai îl lăsau să participe la lecţiile mele, într-un colţ, ca să fiu în stare să conduc. Ce nu ştiam era că Sheriam aranjase încă de la început să mă întâlnesc cu el. Obrajii i se aprinseră şi mai tare. Nu ştiam nici că are o soră geamănă şi că, după câteva zile, în locul lui stătea Marel. Când şi-a dat jos haina şi cămaşa într-una din zile, în mijlocul lecţiei, am fost atât de şocată că am leşinat. Dar, după povestea asta, am putut conduce în voie ori de câte ori am vrut.

Nynaeve izbucni în râs – nu se putea abţine –, iar Theodrin râse şi ea, în pofida obrajilor ca focul.

— Aş vrea să fie la fel de uşor pentru mine, Theodrin.

— Fie că va fi sau nu, spuse Theodrin râzând din ce în ce mai încet, o să-ţi dărâmăm blocajul. În după-amiaza asta...

— O studiez pe Siuan după-amiază, se repezi Nynaeve, iar Theodrin îşi strânse buzele.

— Mă eviţi, Nynaeve. În ultima lună ai reuşit să te eschivezi de la toate întâlnirile, mai puţin trei. Pot să accept să încerci şi să eşuezi, dar nu pot să accept să-ţi fie teamă să încerci.

— Nu îmi e, începu Nynaeve indignată, dar se întreba dacă nu încerca să ascundă adevărul de ea însăşi.

Era atât de descurajator să încerci şi să încerci şi să încerci... şi să eşuezi.

Theodrin nu o lăsă să continue.

— Luând în considerare faptul că astăzi ai deja un program, spuse calm, ne vedem mâine şi poimâine sau voi fi nevoită să iau alte măsuri. Nu vreau să fac asta şi nici tu nu vrei, dar doresc să-ţi spulber blocajul. Myrelle mi-a cerut să fac eforturi speciale şi am jurat să o fac.

Nynaeve rămase cu gura căscată auzind aproape aceleaşi vorbe pe care i le spusese lui Siuan. Era prima dată când cealaltă femeie se folosea de autoritatea ei. La ce noroc avea astăzi, nu ar fi fost de mirare să se trezească aşteptând-o pe Tiana, cot la cot cu Siuan.

Theodrin nu aşteptă să răspundă. Dădu din cap, de parcă ar fi primit un răspuns afirmativ, şi plecă. Nynaeve parcă îi vedea şalul cu ciucuraşi pe umeri. Dimineaţa asta nu îi mergea bine deloc. Iarăşi Myrelle! îi venea să ţipe.

Elayne îi aruncă un zâmbet mândru din mijlocul novicelor; terminase, dar Nynaeve clătină din cap şi plecă. Se întorcea în camera ei. Colac peste pupăză, la jumătatea drumului, Dagdara Finchey se izbi de ea alergând şi o trânti. Alergând! O aes sedai! Femeia masivă nu se opri, nici măcar nu strigă o scuză peste umăr, continuând să alege prin mulţime.

Nynaeve se ridică în picioare, se scutură de praf, şontâcăi până în camera sa şi trânti uşa după ce intră. Aerul era fierbinte şi închis, paturile nefăcute, cel puţin până avea timp Moghedien să le facă, şi, mai rău decât toate, simţurile îi spuneau că deasupra Salidarului se dezlănţuia chiar atunci o furtună cu grindină. Ei bine, nu o să se lase surprinsă acolo şi nici nu o s-o calce nimeni în picioare.

Aruncându-se pe cearşafurile mototolite, se întinse atingând brăţara, lăsându-şi mintea să hoinărească, gândindu-se ce o să mai scoată de la Moghedien în acea zi, dacă Siuan va veni în acea după-amiază, la Lan, la blocajul ei sau dacă va rămâne în Salidar. Nu ar fi cu adevărat o fugă; s-ar duce probabil la Rand, în Caemlyn – avea nevoie de cineva ca să nu-şi ia nasul la purtare, iar lui Elayne i-ar plăcea. Şi-ar fi dorit ca ideea de a pleca să nu fi devenit atât de atractivă după ce Theodrin îşi anunţase intenţiile.

Se aştepta să simtă prin brăţară vreun semn că Moghedien îşi terminase treaba, să se poată duce după ea – adesea se ascundea când era bosumflată –, dar ruşinea şi furia nu scăzuseră. Uşa se izbi de perete.

— Aici eşti, mârâi Moghedien arătându-şi mâinile. Uite! Distruse!

Lui Nynaeve nu i se păru că arată altfel decât alte mâini care spălaseră rufe; albe şi încreţite, adevărat, dar trecea repede.

— Nu e suficient că trebuie să trăiesc în mizerie, muncind ca o servitoare, acum am ajuns să muncesc şi ca o sălbatică!

Nynaeve o reduse la tăcere printr-un lucru simplu. Se gândi la o lovitură scurtă de bici, apoi îşi mută gândul în acea parte a minţii de unde Moghedien putea primi emoţii. Femeia deschise larg ochii săi negri, închizându-şi gura plescăind, cu buzele strânse. Nu o lovise tare, doar cât să-i aducă aminte.

— Închide uşa şi stai jos, îi spuse Nynaeve. Poţi să faci paturile mai târziu. O să facem o lecţie.

— Sunt obişnuită cu o viaţă mai bună, mormăi Moghedien închizând uşa. Un muncitor de noapte din Tojar e obişnuit cu mai bine.

— Dacă nu mă înşel, spuse aspru Nynaeve, un muncitor de noapte de-nu-ştiu-unde nu are deasupra capului o condamnare la moarte. Când simţi nevoia, poţi să-i spui lui Sheriam exact cine eşti. Era pură cacealma – simţea un uriaş ghem în stomac la gândul că s-ar putea întâmpla aşa ceva –, dar simţi valul de frică al femeii. Nynaeve admiră cât de nepăsătoare îi rămăsese expresia; dacă s-ar fi simţit aşa, s-ar fi tăvălit pe podea.

— Ce vrei să-ţi arăt? întrebă Moghedien cu o voce stăpânită.

Întotdeauna trebuiau să-i spună ce vor. Nu le arăta nimic din proprie iniţiativă, decât dacă o presau atât de tare că nu mai rămânea decât să o tortureze.

— O să încercăm ceva ce nu ai reuşit până acum să mă înveţi. Cum să detectezi un bărbat care conduce. Până acum, era singurul lucru pe care ea şi Elayne nu îl prinseseră din zbor. Putea fi folositor dacă se hotăra să plece la Caemlyn.

— Nu e uşor, mai ales fără un om pe care să exersezi. Păcat că nu ai putut să-l tămăduieşti pe Logain, zise fără urmă de ironie în glas, dar continuă grăbită după ce aruncă o privire către chipul ei: Totuşi, putem încerca să facem iarăşi urzelile.

Lecţia nu era deloc uşoară. Nu era niciodată, chiar şi cu lucruri pe care Nynaeve le putea învăţa imediat ce ţesătura devenea clară. Moghedien nu putea conduce dacă Nynaeve nu îi permitea, dacă nu o îndruma chiar, dar într-o lecţie nouă Moghedien trebuia să fie prima care să-i arate cum se formau firele. Era complicat şi cauza principală pentru care nu reuşeau să înveţe o mulţime de lucruri noi în fiecare zi de la ea. În cazul acesta, Nynaeve avea o vagă idee cum erau ţesute firele, dar era o dantelărie complexă, cu toate cele cinci Puteri, care făcea şi tămăduirea să pară simplă, iar modelul se schimba cu o iuţeală fulgerătoare. Moghedien spunea că dificultatea lui era motivul pentru care era folosit rar. Îţi mai dădea şi o straşnică durere de cap în cazul în care continuai prea mult timp.

Nynaeve, întinsă pe pat, lucra cât de concentrat putea. Dacă se ducea la Rand, avea nevoie de asta, şi nu putea spune cât de curând. Conduse firele singură; din când în când se gândea la Theodrin sau Lan pentru a strânge suficientă furie. Mai devreme sau mai târziu, Moghedien va fi trasă la răspundere pentru crimele ei, şi atunci ce va face ea, obişnuită să folosească puterea celeilalte femei? Trebuia să trăiască şi să muncească cu limitările ei. Ar putea Theodrin să găsească o cale de a-i distruge blocajul? Lan trebuia să fie în viaţă ca să-l poată găsi. Durerea începu să-i sfredelească tâmplele. În ochii lui Moghedien începu a se citi încordarea; îşi freca tâmplele din când în când, dar sub frica permanentă transmisă de brăţară se mai simţea şi altceva acum, ceva ce părea a fi mulţumire. Nynaeve se gândi că, chiar şi atunci când nu vrei să înveţi pe cineva, trebuie să ai oarece satisfacţie. Nu era sigură că îi plăcea să o vadă pe Moghedien având sentimente umane.

Nu îşi putea da seama de când începuse lecţia, cu Moghedien murmurând „aproape“ şi „nu chiar“, dar, când uşa fu izbită din nou de perete, sări de pe saltea. Frica ascuţită care năvăli prin brăţară ar fi fost însoţită de un ţipăt la oricine altcineva decât la Moghedien.

— Ai auzit, Nynaeve? întrebă Elayne împingând uşa. A venit o solie de la Turn, de la Elaida.

Cu gâtlejul strâns de spaimă, Nynaeve uită să mai ţipe la ea. Uită şi de durerea de cap.

— O solie? Eşti sigură?

— Normal că sunt sigură, Nynaeve. Crezi că aş fi venit în fugă pentru un zvon? Tot satul e agitat.

— Nu ştiu de ce, spuse acru Nynaeve.

Durerea de cap se întorsese. Şi toată menta-gâştei din cufărul cu ierburi de sub pat nu ar fi putut să-i liniştească stomacul. N-avea de gând să înveţe niciodată să bată la uşă? Moghedien arăta de parcă ar fi avut şi ea nevoie de menta-gâştei, cu ambele mâini lipite de stomac.

— Le-am spus că Elaida ştie de Salidar.

— Poate ne-au crezut, spuse Elayne aşezându-se la marginea patului lui Nynaeve, sau poate nu, dar acum s-au convins.

— Elaida ştie unde suntem şi probabil şi ce avem de gând. Orice servitor poate fi iscoada ei. Poate chiar şi unele surori. Am văzut-o în treacăt pe femeia care poartă solia, Nynaeve. Păr deschis şi ochi albaştri care ar putea îngheţa soarele. O Roşie pe nume Tama Feir, zice Faolin. Unul din străjerii care erau de pază a însoţit-o înăuntru. Se uită la tine de parcă ai fi o piatră.

Nynaeve se uită la Moghedien:

— Am terminat cu lecţia deocamdată. Vino peste un ceas să faci paturile, spuse aşteptând ca Moghedien să iasă, cu buzele strânse şi ţinându-şi fustele în pumni.

— Ce... ce mesaj a adus?

— Închipuie-ţi că nu mi-au spus, Nynaeve. Fiecare aes sedai pe lângă care am trecut se întreba acelaşi lucru. Am auzit că Tama a râs când i s-a spus că va fi primită de Divanul Turnului. Şi nu era amuzată. Crezi că... crezi că ar putea decide să... spuse Elayne muşcându-şi buza.

— Să se întoarcă? îi răspunse Nynaeve nevenindu-i să creadă. Elaida o să vrea ca ele să facă ultimele zece mile în genunchi, şi ultima milă târându-se pe burtă! Şi chiar dacă nu ar vrea asta, iar Roşia ar spune: „Veniţi acasă. Totul e iertat, vă aşteptăm cu cina pe masă“, crezi că ar putea trece atât de uşor peste povestea cu Logain?

— Nynaeve, aes sedai ar putea trece peste orice să reîntregească Turnul. Peste orice. Nu le înţelegi cum le înţeleg eu; la palatul mamei au fost mereu aes sedai, din ziua în care m-am născut, întrebarea e: ce spune Tama Divanului? Ce îi răspund ele?

Nynaeve îşi frecă braţele iritată. Nu avea răspunsuri, doar speranţe. Iar simţul vremii îi spunea că, acum, furtuna care nu era lovea cu sălbăticie acoperişurile Salidarului. Avea să simtă acelaşi lucru zile întregi.

CAPITOLUL 9 • Planuri

— Tu i-ai adus pe aceşti artificieri în Amador?

Mulţi ar fi tresărit dacă Pedro Niall le-ar fi vorbit atât de rece, dar nu şi bărbatul care stătea pe soarele desenat în podea, în faţa scaunului înalt al lui Niall. Degaja încredere şi pricepere. Niall continuă:

— Există un motiv pentru care am pus două mii de Copii să păzească hotarul cu Tarabon, Omema. Tarabon este în carantină. Nimeni nu are voie să treacă hotarul. Nici vrăbiile nu ar trece, dacă ar fi după voia mea.

Omema întruchipa idealul ofiţerului din corpul Copiilor Luminii, înalt şi impunător, cu un chip îndrăzneţ şi neînfricat, o bărbie puternică şi păr alb la tâmple. Ochii săi negri păreau în stare să înfrunte neînduplecaţi cel mai cumplit câmp de bătălie, şi chiar aşa şi făcuseră. În acea clipă părea adâncit în gânduri. Mantaua albă-aurie a Seniorului căpitan, Uns al Luminii, îi stătea bine.

— Seniore căpitan comandat, vor să înfiinţeze aici o Casă a Breslei, spuse cu o voce adâncă şi armonioasă, care i se potrivea înfăţişării. Artificierii călătoresc peste tot. Pot fi introduşi cu uşurinţă agenţi printre ei. Agenţi bine-veniţi în orice oraş, în orice conac nobiliar, în orice palat regal. Gândiţi-vă la asta!

Despre Abdel Omema se credea că e un membru oarecare al Consiliului Unşilor. De fapt, era şeful spionilor Copiilor Luminii.

Niall gândea însă că breasla artificierilor era, până la ultimul bărbat şi femeie, taraboneză, iar Tarabon era infectat cu haosul şi nebunia pe care el nu le dorea în Amadicia. Dacă nu putea cauteriza infecţia, putea măcar să o izoleze.

— Vor fi trataţi ca oricine altcineva care se strecoară înăuntru, Omema. Sub gardă, nu vor avea voie să vorbească cu nimeni şi vor fi escortaţi fără zăbavă afară din Amadicia.

— Dacă îmi permiteţi să insist, Senior căpitan comandant, utilitatea lor depăşeşte micile bârfe pe care le-ar putea răspândi. Sunt retraşi. Şi, pe lângă folosul lor pentru agenţii mei, mai e şi imensul prestigiu de a avea în Amador o Casă a Breslei lor. Ar fi singura, acum. Cea din Cairhien a fost abandonată şi cu siguranţă şi cea din Tanchico.

Prestigiu! Niall îşi frecă ochiul stâng care i se zbătea fără voia lui. Nu avea rost să se mânie pe Omema, dar trebuia să facă un efort să se stăpânească. Căldura dimineţii îi fierbea nervii la foc mic.

— Într-adevăr, sunt retraşi, Omema. Trăiesc cu ai lor, călătoresc cu ai lor şi abia schimbă o vorbă cu alţii. Ai de gând să-ţi însori agenţii cu ei? Foarte rar se însoară cu cineva din afara breslei, şi nu poţi deveni artificier decât dacă te naşti din părinţi artificieri.

— A, da. Ei bine, sunt sigur că se poate găsi o soluţie. Nimic nu părea să ştirbească masca de încredere şi pricepere.

— O să fie cum spun eu, Omema.

Bărbatul deschise gura din nou, dar Niall îl opri iritat.

— Cum spun eu, Omema! Nu vreau să mai aud nimic! Acum ce informaţii ai astăzi? Ce informaţii utile? Ăsta e rostul tău. Nu să procuri artificii pentru Ailron.

Omema ezită, dorind să mai facă o pledoarie pentru preţioşii lui artificieri, dar în final spuse plin de importanţă:

— Se pare că rapoartele despre juraţii Dragonului în Altara sunt mai mult decât un zvon. La fel şi în Murandi. Infestarea e mică, dar va creşte. O lovitură puternică acum i-ar distruge şi pe ei, şi pe aes sedai din Salidar într-o singură...

— Acum hotărăşti şi strategia Copiilor? Adună informaţii şi lasă restul pe seama mea! Ce altceva mai ai pentru mine?

Omul răspunse cu o înclinare calmă de încuviinţare. Omema era foarte bun la a rămâne calm; poate asta făcea cel mai bine.

— Am veşti bune. Mattin Stepaneos e gata să vi se alăture. Se codeşte să anunţe public, dar oamenii mei din Illian au raportat că va face asta în curând. Mi s-a raportat că e nerăbdător.

— Asta ar fi foarte bine, spuse sec Niall.

Remarcabil, cu siguranţă. Printre stindardele şi fanioanele care decorau camera, cei trei Leoparzi ai lui Mattin Stepaneos, argintii pe fond negru, atârnau alături de simbolul regal din Illian, nouă albine ţesute cu fie de aur pe mătase verde. Regele din Illian reuşise să învingă până la urmă, cel puţin fiindcă impusese un tratat care spunea că hotarul dintre Amadicia şi Altara rămânea neschimbat, dar Niall se îndoia că omul o să uite vreodată că la Soremine avusese şi avantajul terenului, şi al numărului de soldaţi şi tot fusese învins şi capturat. Dacă oştenii lui nu ar fi reuşit să asigure retragerea restului armatei illianeze din cursa lui Niall, Altara ar fi fost acum fieful Copiilor, poate chiar şi Murandi şi Illian. Mai rău, Mattin Stepaneos ţinea drept consilieră o vrăjitoare din Tar Valon, deşi ascundea şi acest lucru, şi o ascundea şi pe ea. Niall trimisese solii, pentru că nu îndrăznise să lase ceva neîncercat, dar ca Mattin Stepaneos să i se alăture ar fi fost cu adevărat remarcabil.

— Continuă. Şi fii concis. Am o zi grea astăzi şi pot să-ţi citesc rapoartele scrise mai târziu.

În pofida ordinului, relatarea lui Omema fu lungă, recitată cu o voce sonoră şi sigură pe ea. Al’Thor nu reuşise să-şi extindă prea mult controlul în Andor, dincolo de zidurile Caemlynului. În final înaintarea lui fulgerătoare se oprise, iar Omema îi aduse aminte cu grijă că prevestise acest lucru. Nu prea erau şanse ca Ţinuturile de Hotar să se alăture Copiilor împotriva falsului Dragon prea curând; seniorii din Shienar, Arafel şi Kandor profitau de liniştea Manei Pustiitoare ca să se răzvrătească, iar regina din Saldaea se retrăsese la ţară, de teama lor. Agenţii ei lucrau însă şi, de îndată ce aceste mici rebeliuni aveau să fie zdrobite, conducătorii Ţinuturilor vor fi făcuţi să-şi plece capul. Pe de altă parte, conducătorii din Murandi, Altara şi Ghealdan erau gata să se liniştească, deşi mai spuneau şi lucruri care să liniştească vrăjitoarele din Tar Valon. Alliandre din Ghealdan ştia că i se clatină tronul şi că avea nevoie de Copii dacă nu dorea să se prăbuşească la fel de abrupt precum cei dinaintea ei, iar Tylin din Altara şi Roedran din Murandy sperau ca influenţa Copiilor să îi facă ceva mai mult decât nişte marionete pentru regi. În mod limpede, omul considera toate acele ţări ca fiind deja în buzunarul lui Niall.

După părerea lui Omema, în Amadicia lucrurile stăteau şi mai bine. Recruţii se înghesuiau sub stindardele Copiilor, mai mulţi ca niciodată. De fapt, asta nu îl privea pe Omema, dar obişnuia să-şi împăneze rapoartele cu cât mai multe veşti bune putea. Profetul nu avea să mai creeze necazuri mult timp; gloata lui se certa pe ce sate şi conace să jefuiască la miazănoapte, iar la următorul atac al soldaţilor lui Ailron aveau să se împrăştie înapoi în Ghealdan. Nu mai erau locuri în închisori, pentru că iscoadele Celui Întunecat şi spionii Tar Valonului erau arestaţi mai repede decât puteau fi spânzuraţi. Vânătoarea de vrăjitoare din Tar Valon le adusese până acum doar două, dar peste o sută de femei fuseseră interogate până acum, dovadă a vigilenţei patrulelor. Mai fuseseră prinşi doar câţiva refugiaţi din Tarabon, deci carantina devenea mai eficientă; cei prinşi erau aruncaţi înapoi în Tarabon cât de repede se putea. Trecu rapid peste ultima parte, ceea ce nu era de mirare având în vedere prostia lui cu artificierii.

Niall asculta suficient de atent doar ca să ştie când să dea din cap aprobator. Omema fusese un comandant capabil pe câmpul de bătălie, atâta vreme cât cineva îi spunea ce să facă, dar, în funcţia actuală, stupiditatea lui credulă îi punea răbdarea la încercare. Raportase că Morgase era moartă, cadavrul găsit şi recunoscut fără niciun dubiu, până în ziua în care îl pusese faţă în faţă cu ea. Ridiculizase „zvonurile“ că Stânca din Tear ar fi căzut şi încă mai nega că cea mai puternică fortăreaţă din lume ar fi putut fi luată cu forţa, din exterior; insista că la mijloc fusese trădarea, un Înalt Senior care dăduse Stânca pe mâna lui al’Thor şi a Tar Valonului. Susţinea că dezastrul de la Falme şi necazurile din Tarabon şi Arad Doman erau lucrătura armatelor lui Artur Aripă-de-Şoim venite de peste oceanul Aryth. Era convins că Siuan Sanche era în funcţie, că al’Thor era nebun şi pe moarte, că Tar Valon îl ucisese pe regele Galldrian special ca să provoace război civil în Cairhien, iar aceste trei „adevăruri“ erau cumva legate de acele zvonuri ridicole, întotdeauna venite de undeva foarte convenabil de departe, de oameni care izbucneau în flăcări sau coşmaruri care apăreau din văzduh să măcelărească sate întregi. Nu prea ştia exact cum, dar lucra la o mare teorie pe care promisese să i-o prezinte într-o bună zi, care urma să dezvăluie toate comploturile vrăjitoarelor şi să pună Tar Valonul în mâinile lui Niall.

Aşa era Omema: ori inventa motive ciudate pentru lucrurile care se întâmplau, ori auzea o bârfă în stradă şi o înghiţea cu totul. Îşi petrecea o bună parte din timp ascultând bârfe, în conace şi în stradă. Nu numai că fusese văzut bând cot la cot cu nişte corniaţi, dar nu mai era un secret că dăduse sume fabuloase pentru nu mai puţin de trei Cornuri ale lui Valere. De fiecare dată se dusese cu ele la ţară şi suflase în ele zile întregi, până trebuise şi el să admită că niciun erou din legende nu avea să se scoale din morţi. Chiar şi aşa, eşecurile nu aveau să-l oprească să le mai cumpere, prin alei întunecate sau în camere dosite de prin taverne. Spus simplu, lucrurile stăteau aşa: un şef al spionilor ar fi trebuit să se îndoiască şi de propriul chip din oglindă, dar Omema credea totul. Într-un final, omul termină de vorbit.

— Voi cântări cu atenţie rapoartele tale, Omema. Te-ai descurcat bine.

Cum se mai fălea insul, aranjându-şi mantia.

— Lasă-mă acum. Când ieşi, trimite-l pe Balwer înăuntru. Am nişte scrisori de dictat.

— Desigur, Senior căpitan comandant. Ah, asta a venit azi dimineaţă printr-un porumbel.

În timp ce se înclina, Omema se încruntă şi căută ceva prin buzunarul hainei, scoţând un mic cilindru de os. Trei dungi roşii erau desenate de-a lungul lui, semn că trebuia să-i fie adus lui Niall cu sigiliul de ceară neatins. Şi individul aproape uitase de el.

Omema aşteptă să afle ce conţine cilindrul, dar Niall îi făcu semn către uşă.

— Nu uita de Balwer. Dacă Mattin Stepaneos se gândeşte să treacă de partea mea, trebuie să-i scriu să văd dacă nu pot înclina balanţa, să-l fac să ia decizia corectă.

Omema făcu iarăşi o plecăciune şi ieşi.

După ce uşa se închise în spatele lui Omema, Niall atinse gânditor cu degetele cilindrul. Acele mesaje speciale arareori aduceau veşti bune. Ridicându-se încet – în ultima vreme începuse să-şi simtă vârsta în oase – umplu cu punci un pocal simplu de argint, dar îl puse pe masă, deschizând un rulou de piele acoperit cu pânză. Conţinea o singură foaie grea de hârtie, boţită şi un pic ruptă, desenul în cretă colorată al unui artist de stradă, înfăţişând doi bărbaţi care se luptau printre nori, unul cu chipul de foc, celălalt cu păr întunecat, roşiatic. Al’Thor.

Se duseseră de râpă toate planurile sale de a-i pune beţe în roate falsului Dragon, toate speranţele de a-i încetini valul de cuceriri, de a-l distrage. Oare aşteptase prea mult, iar al’Thor ajunsese prea puternic? Dacă da, mai era doar o singură cale de a rezolva repede cu el, un cuţit în noapte, o săgeată trasă de pe un acoperiş. Cât de mult timp avea curaj să aştepte? Putea să rişte să nu aibă răbdare? Prea multă grabă putea aduce un dezastru la fel de mare ca prea multă răbdare.

— Seniorul a trimis după mine?

Niall se uită la bărbatul care intrase atât de tăcut. Dacă te luai după chip, te-ai fi aşteptat să auzi un foşnet uscat atunci când se mişca Balwer. Totul la el era îngust şi subţire; haina lungă atârna de umerii osoşi, iar picioarele lungi păreau gata să se rupă sub greutatea corpului uscat. Se mişca aidoma unei păsări care ţopăie.

— Crezi că acel Corn al lui Valere va chema din mormânt eroi să ne salveze?

— Poate că da, stăpâne, spuse Balwer împreunându-şi mâinile. Poate că nu. Eu unul nu aş conta pe asta.

Niall dădu din cap.

— Şi crezi că Mattin Stepaneos o să mi se alăture?

— Iarăşi, poate. Nu o să vrea să sfârşească o marionetă sau mort. Cea mai mare grijă a lui e să se agaţe de Coroana cu Lauri, iar armata care se adună în Tear îl face probabil să fie destul de îngrijorat.

Buzele lui Balwer zâmbiră subţire.

— A vorbit în public că vrea să accepte propunerea voastră, dar, pe de altă parte, tocmai am aflat că schimbă mesaje cu Turnul Alb. Se pare că a fost de acord cu ceva, deşi încă nu ştiu cu ce.

Lumea ştia că Abdel Omema era şeful spionilor Copiilor. O astfel de funcţie ar fi trebuit să fie secretă, dar îl arătau în stradă cu degetul până şi rândaşii de la grajduri şi cerşetorii, cu grijă însă, să nu cumva să-i vadă cel mai puternic om din Amadicia. Adevărul era că prostul de Omema era doar o momeală, un decor în spatele căruia se ascundea adevăratul şef al spionilor din Fortăreaţa Luminii. Sebban Balwer, uscăţivul secretar al lui Niall, cu chipul său dezaprobator. Un om pe care nu l-ar fi bănuit nimeni; nu ar fi crezut nici dacă le spunea cineva.

Dacă Omema credea totul, Balwer nu credea nimic, poate nici măcar în iscoadele Celui Întunecat sau în Cel Întunecat însuşi. Dacă Balwer credea totuşi în ceva, era să se uite peste umărul oamenilor, să le asculte şoaptele, să le afle secretele. Desigur, ar fi servit pe oricare alt stăpân la fel de bine ca şi pe Niall, dar ăsta nu era un lucru rău. Ce afla Balwer nu era distorsionat de ce ştia că ar trebui să fie adevărat sau de ce şi-ar fi dorit. Necrezând în nimic, era mereu capabil să scoată adevărul la iveală.

— Nu mă aşteptam la altceva din partea Illianului, dar chiar şi el poate fi dat pe brazdă.

Trebuia să fie. Nu putea fi prea târziu.

— Veşti noi din Ţinuturile de la Hotar?

— Încă nu, stăpâne. Dar Davram Bashere este în Caemlyn. Cu treizeci de mii de oameni din cavaleria uşoară, spun informatorii mei, dar eu nu cred că sunt nici jumătate. Nu ar slăbi Saldaea atât de mult, indiferent cât de linişte ar fi în Mană, chiar dacă i-ar porunci Tenobia.

Niall mormăi, cu un colţ al ochiului tremurând. Atinse desenul pus în ruloul de piele; se presupunea că seamănă pe departe cu al’Thor. Bashere în Caemlyn; un bun motiv ca Tenobia să fugă la ţară de solia sa.

Nu erau veşti bune din Ţinuturile de la Hotar, indiferent ce credea Omema. „Micile rebeliuni“ raportate de Omema erau mici, dar nu erau de felul celor care credea el. De-a lungul Hotarului oamenii se certau dacă al’Thor era un alt fals Dragon sau Dragonul Renăscut. Oamenii fiind cum erau, certurile degenerau în mici bătălii. Luptele începuseră în Shienar cam în acelaşi timp în care căzuse Stânca din Tear, dovedind cu prisosinţă că vrăjitoarele îşi vârâseră nasul. Încă nu se ştia cum o să se termine, spunea Balwer.

Faptul că al’Thor rămânea în Caemlyn era unul dintre puţinele lucruri asupra căruia Omema nu se înşelase. Dar de ce, cu Bashere acolo, cu Aielii, cu vrăjitoarele? Nici măcar Balwer nu fusese în stare să răspundă la această întrebare. Indiferent de motiv, Lumina fie lăudată că se întâmpla aşa! Gloatele Profetului jefuiau la miazănoapte în Amadicia, era adevărat, dar îşi consolidau poziţiile, ucigând sau alungând pe oricine refuza să sprijine Profetul Dragonului. Soldaţii lui Ailron se opriseră din retragere doar fiindcă afurisitul de Profet se oprise din înaintare. Alliandre şi ceilalţi despre care Omema era sigur că i se vor alătura erau de fapt ezitanţi, amăgindu-i soliile cu scuze şi amânări. Bănuia că nici măcar ei nu ştiau ce vor face.

În aparenţă, totul părea să meargă în favoarea lui al’Thor, cu excepţia a ceea ce îl reţinea în Caemlyn, dar Niall nu era niciodată mai periculos decât atunci când era încolţit şi depăşit numeric.

Dacă se putea încrede în zvonuri, Carridin se descurca bine în Altara şi Murandy, deşi nu suficient de repede pe cât ar fi vrut Nial. Timpul era un inamic la fel de puternic ca al’Thor sau Turnul. Dar, dacă zvonurile despre Carridin erau bune, atunci poate că era suficient. Poate că era timpul să extindă „Juraţii Dragonului“ în Andor. Poate şi în Illian, deşi, dacă armata care se aduna în Tear nu era suficientă să-i arate lui Mattin Stepaneos drumul cel bun, atunci ce ar fi putut realiza cu câteva ferme şi sate prădate? Mărimea armatei îl îngrozea pe Niall; dacă ar fi fost jumătate din cât raportase Balwer, un sfert, şi tot ar fi fost îngrozit. Niciodată nu se mai strânsese aşa ceva, de pe vremea lui Artur Aripă-de-Şoim. În loc să-i înspăimânte pe oameni ca să i se alăture lui Niall, o asemenea armată putea să-i intimideze să se alăture flamurii Dragonului. Dacă ar fi avut un an, jumătate de an, ar fi deţinut suficiente trupe să se poată lupta cu armata de proşti, bandiţi şi sălbatici Aiel a lui al’Thor.

Nu era totul pierdut, desigur. Niciodată nu e totul pierdut atâta vreme cât eşti viu. Tarabon şi Arad Doman îi erau la fel de inutile şi lui dar şi lui al’Thor, două cuiburi de năpârci; numai un nebun şi-ar fi pus mâna acolo înainte ca una dintre năpârci să fi ucis măcar jumătate din restul. Dacă Saldaea era pierdută – lucru pe care nu putea să-l creadă – Shienar, Arafel şi Kandor încă erau în balanţă, iar balanţele se puteau înclina. Dacă Mattin Stepaneos dorea să călărească doi cai deodată – întotdeauna încercase asta –, încă putea fi forţat să aleagă cum trebuie. Altara şi Murandy ar putea fi împinse unde trebuie, iar Andorul se va repezi la picioarele lui, fie că va decide că e nevoie de biciul lui Carridin, fie că nu.

În Tear, agenţii lui Balwer îi convinseseră pe Tedosian şi Estanda să se alăture lui Darlin, transformând o sfidare într-o adevărată rebeliune, iar omul părea convins că putea face acelaşi lucru în Cairhien şi în Andor. Încă o lună, maximum două, şi Eamon Valda se va întoarce de la Tar Valon; Niall s-ar fi lipsit de Valda, dar atunci forţa Copiilor ar fi fost aproape toată în acelaşi loc, gata să fie folosită acolo unde putea aduce cel mai mult bine.

Da, mai avea multe lucruri de partea sa. Nimic nu se limpezise, dar lucrurile se coagulau. Avea nevoie doar de timp.

Dându-şi seama că încă ţinea în mână cilindrul de os, sparse sigiliul de ceară şi scoase cu grijă din interior un rulou subţire de hârtie.

Balwer nu spuse nimic, strângându-şi iar buzele, dar de data asta nu mai era un zâmbet. Pe Omema îl tolera, ştiind că omul era un prostănac, dar nu îi plăcea ca Niall să primească rapoarte care treceau pe lângă el, de la oameni pe care nu îi cunoştea.

Un scris mic şi împăienjenit acoperea bucăţica de hârtie, într-un cifru pe care foarte puţini îl ştiau, şi nimeni în Amador. Niall îl putea citi la fel de uşor ca pe propriul scris. Semnul de la final îl făcu să clipească, la fel ca şi conţinutul. Varadin era sau fusese unul dintre cei mai buni agenţi ai lui, un vânzător de covoare care îi adusese servicii în timpul tulburărilor, în timp ce îşi vindea mărfurile prin Altara, Murandy şi Illian. Cu ce câştigase astfel devenise un negustor înstărit în Tanchico, aprovizionând regulat cu vinuri şi covoare palatele regelui şi ale panarchului, precum şi pe ale celor mai mulţi nobili de la curte, mereu plecând de la ei doldora de informaţii. Niall îl crezuse de multă vreme mort în nebunia de acolo; era primul mesaj după un an de zile. Şi, din câte îi scria Varadin, mai bine ar fi fost mort. Cu mâna tremurată, a unui om aflat în pragul nebuniei, scria despre oameni călărind bestii ciudate şi creaturi zburătoare, despre aes sedai puse în zgardă şi despre Hailene. Asta însemna „Strămoşi“ în Limba Străveche, dar nici măcar nu încerca să explice de ce era înspăimântat de ei şi cine erau. Era clar că omul avea febră la cap, văzând cum ţara i se duce de râpă. Enervat, Niall mototoli hârtia şi o aruncă.

— Mai întâi trebuie să ascult idioţeniile lui Omema, şi acum asta. Ce altceva mai ai pentru mine, Balwer?

Bashere. Lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă dacă Bashere conducea armatele lui al’Thor. Omul îşi câştigase o reputaţie. Un cuţit în umbră pentru el?

Balwer nici măcar nu clipise, privindu-l fix pe Niall, dar acesta ştia că, dacă nu o arde, bucăţica de hârtie mototolită va sfârşi în mâinile lui.

— Patru lucruri ar putea fi de interes, stăpâne. Încep cu ce e mai puţin interesant. Zvonurile despre întâlnirile steddingurilor ogier sunt adevărate. Pentru nişte ogieri, se mişcă în grabă.

Desigur, nu putea spune despre ce vorbeau. Să introducă un om într-un grup ogier era la fel de imposibil ca a face un ogier să spioneze. Mai uşor i-ar fi fost să facă soarele să răsară noaptea.

— Este şi un număr neobişnuit de mare de Oameni ai Mării în porturile de la miazăzi. Nici nu iau marfă, nici nu navighează.

— Ce aşteaptă?

— Nu ştiu încă, stăpâne.

Pentru o clipă gura i se închise de parcă ar fi tras cineva de nişte sfori. Nu îi plăcea să admită că există secrete omeneşti pe care nu le putea dibui. Să încerce să afle ce se întâmpla în rândul Atha’an Miere era ca şi cum ar fi încercat să afle cum îşi fac artificierii artificiile. Absolut inutil. Cel puţin, într-un final, ogierii ar fi putut să-şi facă publică decizia.

— Continuă.

— Veştile de interes mediu sunt... ciudate, stăpâne. Al’Thor a fost văzut în aceeaşi zi de oameni de încredere în Caemlyn, Tear şi Cairhien.

— Oameni de încredere? Nebuni de încredere. Probabil vrăjitoarele au doi sau trei bărbaţi care arată ca al’Thor suficient de bine ca să păcălească pe oricine care nu-l cunoaşte. Asta ar explica o grămadă de lucruri.

— Poate, stăpâne. Informatorii mei sunt de încredere.

Niall trânti ruloul de piele, ascunzând chipul lui al’Thor.

— Şi veştile de mare interes?

— Ştiu de la două surse din Altara – surse de încredere, stăpâne – că vrăjitoarele din Salidar pretind că Ajah Roşie l-a încurajat pe Logain să devină un fals Dragon. Că ele au făcut totul. Îl au pe Logain în Salidar – sau un bărbat despre care spun că e Logain – şi-l arată nobililor pe care îi aduc acolo. Nu am nicio dovadă, dar cred că spun aceeaşi poveste tuturor regilor la care pot ajunge.

Încruntându-se, Niall se uită la flamurile de deasupra sa. Reprezentau inamici din aproape fiecare ţinut; puţini îl înfrânseseră o dată, niciunul de două ori. Flamurile păliseră cu vremea. Ca şi el. Dar nu se ofilise atât de tare ca să nu mai poată continua ce începuse. Fiecare stindard fusese obţinut într-o luptă sângeroasă, unde nu-ţi puteai da seama ce se întâmplă dincolo de ce vedeai, unde victoria sau înfrângerea puteau fi la fel de efemere. Cea mai cumplită bătălie în care luptase, cu armate izbindu-se pe bâjbâite noaptea, lângă Moisen, părea să fi fost limpede ca lumina zilei faţă de cea pe care o ducea acum.

Oare se înşelase? Ar fi putut fi Turnul cu adevărat divizat? Un fel de luptă între Ajah? Pentru ce? Pentru al’Thor? Dacă vrăjitoarele chiar se luptau între ele, vor fi mulţi care să susţină soluţia lui Carridin, să lovească Salidarul şi să ucidă cât mai multe vrăjitoare. Unii credeau că dacă te gândeşti la ziua de mâine înseamnă că te gândeşti la viitor, fără să pună la socoteală săptămâna sau luna următoare, ce să mai vorbim de anul următor. Valda, de pildă; poate că era mai bine că încă nu ajunsese în Amador. Sau Rhadam Asunawa, Marele Inchizitor. Valda voia să folosească toporul chiar când pumnalul era mai potrivit. Asunawa voia s-o spânzure pe orice femeie care dormise o noapte în Turn, de ieri dacă se putea, să ardă fiecare carte în care erau menţionate aes sedai sau Puterea Supremă şi să interzică şi cuvintele însele. Asunawa nu se gândea la nimic altceva şi nu-i păsa nici de preţ. Niall muncise prea mult, riscase prea mult ca să permită ca totul să devină în ochii lumii o luptă între Copii şi Turn.

De fapt, nu conta dacă se înşelase. Dacă o făcuse, era în avantajul lui. Poate chiar mai mult decât dacă avusese dreptate. Cu un grăunte de noroc, putea sfărâma Turnul pentru totdeauna şi le putea despărţi pe vrăjitoare în grupuleţe uşor de făcut pulbere. Al’Thor se va poticni atunci, rămânând o ameninţare suficient de mare ca să-l poată folosi drept momeală. Şi se putea ţine aproape de adevăr. Destul de aproape. Spuse, fără să-şi ia ochii de la stindarde:

— Divizarea Turnului este reală. Ajah Neagră s-a ridicat, cele victorioase au păstrat Turnul, iar înfrântele au fost alungate să-şi lingă rănile în Salidar.

Se uită la Balwer şi aproape zâmbi. Un Copil oarecare ar fi protestat că nu există Ajah Neagră sau că toate vrăjitoarele sunt iscoadele Celui Întunecat; cel mai nou recrut ar fi făcut asta cu siguranţă. Balwer se uita doar la el, de parcă nici nu ar fi adus o blasfemie împotriva credinţei Copiilor.

— Trebuie să ne dăm seama dacă Ajah Neagră a învins sau a pierdut. Eu cred că a câştigat. Cei mai mulţi cred că cele care deţin Turnul sunt adevăratele aes sedai. Să-i lăsăm să asocieze adevărate aes sedai cu Ajah Neagră. Al’Thor este o creatură a Turnului, un vasal al Ajah Neagră. Poate o potrivesc cu motivul pentru care nu am pornit încă împotriva Salidarului.

Ridică pocalul de pe masă şi luă o înghiţitură de vin; nu ajuta la căldură. Prin solii lăsase să se înţeleagă că motivul pentru care nu atacase încă Salidarul era teama de al’Thor; prefera să le lase pe vrăjitoare să se adune la poarta Amadiciei decât să fie distras de la pericolul falsului Dragon.

— Femeile de acolo, îngrozite de cât de convingătoare este Ajah Neagră, dezgustate de răul în care... Imaginaţia i se termină – toate era slujitoarele Celui Întunecat; ce rău putea să le dezguste?... dar Balwer continuă:

— Poate că au decis să se arunce la picioarele Voastre, cerşind îndurare, cerând chiar protecţia. Au pierdut într-o rebeliune, mai slabe decât inamicele lor, temându-se să nu fie zdrobite; un om care cade de pe o stâncă întinde mâna chiar şi celui mai mare duşman al său. Poate... spuse atingându-şi gânditor buzele cu un deget osos... poate sunt gata să se căiască pentru păcatele lor şi să renunţe să mai fie aes sedai?

Niall se uită fix la el. Bănuia că Balwer nu credea deloc în păcatele vrăjitoarelor Tar Valonului.

— Este absurd, spuse plat. E genul de lucruri la care mă pot aştepta de la Omema.

Chipul secretarului rămase la fel de politicos, dar începu să-şi frece mâinile, aşa cum făcea când se simţea insultat.

— E ceea ce stăpânul meu se poate aştepta să audă de la el, dar astfel de lucruri sunt crezute şi repetate pe unde îşi face el veacul, în stradă şi la agapele nobililor. Nimeni nu râde acolo de absurdităţi, ci le ascultă. Ceea ce e prea absurd să fie adevărat este crezut, căci e prea absurd să fie o minciună.

— Şi cum ai vrea să împrăştii asta? Nu o să stârnesc un zvon că avem de-a face cu vrăjitoarele.

— Ar fi doar un zvon, stăpâne.

Ochii lui Niall deveniră duri, iar Balwer îşi ridică mâinile.

— Cum doreşte stăpânul meu. La fiecare nouă relatare se adaugă tot felul de zorzoane, aşa că o poveste simplă are cele mai bune şanse să se răspândească. Propun patru zvonuri, stăpâne, nu unul. Primul, că scindarea turnului a fost provocată de rebeliunea Ajah Neagră. Al doilea, că Ajah Neagră a câştigat şi deţine acum controlul Turnului. Al treilea, că aes sedai din Salidar, dezgustate şi îngrozite, renunţă să mai fie aes sedai. Al patrulea, că au venit la Domnia Voastră căutând îndurare şi protecţie. Pentru cei mai mulţi fiecare zvon va fi o confirmare a celorlalte.

Trăgându-se de rever, Balwer arboră un zâmbet subţire şi satisfăcut.

— Foarte bine, Balwer. Aşa rămâne.

Niall luă o înghiţitură mare de vin. Căldura îl făcea să-şi simtă vârsta. Îşi simţea oasele fragile. Dar va rezista suficient de mult să vadă înfrânt falsul Dragon, iar lumea unită în faţa Tarmon Gai’don? Lumina o să-i îngăduie măcar atât, chiar dacă nu va apuca să trăiască să conducă Ultima Bătălie.

— Şi vreau ca Elayne Trakand şi fratele ei, Gawyn, să fie găsiţi şi aduşi în Amador. Ocupă-te de asta. Poţi să pleci acum.

În loc să plece, Balwer ezită.

— Stăpânul meu ştie că nu propun niciodată nicio acţiune.

— Şi vrei să propui acum? Ce?

— Presaţi-o pe Morgase, stăpâne. A trecut mai mult de o lună şi încă se gândeşte la propunerea stăpânului meu. Ea...

— Suficient, Balwer, oftă Niall. Câteodată şi-ar fi dorit ca Balwer să nu fie din Amadicia, ci un cairhian care să fi supt Jocul Caselor odată cu laptele mamei.

— Indiferent de ce crede, Morgase e tot mai aproape de mine, cu fiecare zi. Mi-ar fi plăcut mai mult să fi acceptat pe loc – aş fi făcut Andorul să se răscoale astăzi împotriva lui al’Thor, cu sprijinul consistent al Copiilor –, dar, în fiecare zi în care rămâne, musafira mea se leagă tot mai strâns de mine. Într-un final îşi va da seama că e aliata mea, fiindcă lumea crede că este deja, atât de strâns legată, că nu mai poate scăpa. Şi nimeni nu va putea spune vreodată că am constrâns-o, Balwer. Asta e important.

Întotdeauna e mai greu să ieşi dintr-o alianţă în care ai intrat singur decât dintr-una din care poţi dovedi că ai fost forţat. Graba fără minte duce la ruină, Balwer.

— Cum spune stăpânul meu.

Niall făcu un gest către uşă, iar Balwer se înclină în drum spre ieşire. Balwer nu înţelegea, Morgase era un adversar redutabil. Dacă ar presa-o prea tare, s-ar întoarce împotriva lui şi ar lupta, indiferent de ce şanse avea. Dar, dacă ar presa-o atât cât trebuie, va lupta cu inamicul pe care crede că îl vede, oarbă la cursa întinsă în jurul ei, până ar fi prea târziu. Timpul îl apăsa neîndurător, cu toţi anii pe care îi trăise, cu toate lunile de care avea nevoie cu disperare, dar nu trebuia să lase graba să-i strice planurile.

Şoimul izbi din picaj raţa, într-o explozie de pene, iar cele două păsări se despărţiră, raţa prăbuşindu-se la pământ. Întorcându-se brusc pe cerul albastru, şoimul se repezi iarăşi asupra prăzii, prinzând-o în gheare. Îl stânjenea greutatea raţei, dar se chinuia să zboare spre oamenii care îl aşteptau jos.

Morgase se întrebă dacă nu era şi ea ca şoimul, prea mândră să-şi dea seama că şi-a înfipt ghearele într-o pradă prea mare pentru aripile lui. Încercă să slăbească frâul. Pălăria albă cu boruri largi şi pene lungi, albe îi oferea puţin adăpost împotriva soarelui neiertător, dar pe faţă tot avea broboane de sudoare. Nu arăta ca o prizonieră, în rochia de călărie de mătase verde, brodată cu fir de aur.

Pe pajiştea acoperită de iarbă uscată, maronie se vedea o mulţime de oameni, călare sau pe jos, dar nu era totuşi aglomerat. Un grup de muzicieni înveşmântaţi în tunici albe, brodate cu albastru, cu flaute, ţitere şi tamburine cânta o melodie domoală, potrivită după vinul rece de după-amiază. O duzină de şoimari cu veste lungi de piele, lucrate elaborat, şi cămăşi albe mângâiau şoimii cu capetele acoperite, care stăteau pe mâinile înmănuşate, sau pufăiau fum albastru din pipe scurte către păsări. Servitorii, de două ori mai mulţi, în livrele colorate cărau fructe sau vin în pocale aurite pe tăvi de aur, iar un grup de bărbaţi în armuri strălucitoare înconjurau pajiştea, pe lângă copacii desfrunziţi. Totul pentru ca Morgase şi cortegiul său să poată vâna în siguranţă.

În fine, acesta fusese motivul invocat, deşi oamenii Profetului erau la două sute de mile miazănoapte, iar bandiţii nu se apropiau atât de mult de Amador. În ciuda femeilor adunate în jurul său, călare pe cai, în rochii de călărie strălucitoare, de mătase, cu pălării cu boruri largi şi pene colorate, cu părul făcut cârlionţi cum era acum moda la curtea din Amadicia, suita lui Morgase consta de fapt în Basel Gill, care călărea stângaci într-o parte, cu pieptarul lui acoperit de discuri metalice, strâns cu cureaua şi pus pe deasupra hainei de mătase roşie, pe care i-o luase ca să nu fie mai prost îmbrăcat ca servitorii, şi Paitr Conel, care arăta şi mai stângaci în haina de paj, roşie cu alb, la fel de neliniştit ca în prima zi în care îl adăugase grupului ei. Femeile erau nobile de la curtea lui Ailron, „voluntare“ să fie doamnele lui Morgase. Sărmanul jupân Gill îşi atingea mânerul sabiei cu degetele, privind neconsolat gărzile Mantiilor Albe. Asta erau, până la urmă, în ciuda faptului că nu îşi purtau mantiile albe atunci când ieşeau din Fortăreaţa Luminii. Şi erau paznici. Dacă încerca să călărească prea departe sau rămânea prea mult în urmă, comandantul lor, un bărbat cu ochi aspri numit Norowhin, care ura să pretindă că nu este o Mantie Albă, îi „sugera“ să se întoarcă la Amador, deoarece era prea cald sau din pricina unor zvonuri care apăreau tocmai atunci, că ar fi bandiţi în zonă. Nu puteai să te cerţi cu cincizeci de bărbaţi în armură, nu şi dacă ţineai la demnitatea ta. Prima dată Norowhin aproape că îi luase hăţurile din mână. De aceea nu îl lăsa niciodată pe Tallanvor să o însoţească în aceste ieşiri. Nechibzuitul tânăr ar fi insistat asupra onoarei şi a drepturilor ei, chiar dacă avea o sută de oameni împotriva lui. Îşi petrecea timpul liber antrenându-se cu sabia, de parcă s-ar fi aşteptat să îi croiască cu ea drumul spre libertate.

O briză blândă îi mângâie chipul şi îşi dădu seama că Laurain se aplecase în şa să-i facă vânt cu un evantai alb de dantelă. Era o tânără subţirică, cu ochi negri, un pic prea apropiaţi unul de altul, mereu cu un zâmbet prostesc desenat pe faţă.

— Trebuie să fie extrem de mulţumitor pentru Maiestatea Voastră să afle că propriul fiu s-a alăturat Copiilor Luminii. Şi că a devenit ofiţer atât de repede.

— Nu este o surpriză, spuse Altalin răcorindu-şi cu evantaiul faţa plinuţă. Fireşte că fiul Maiestăţii Sale s-a ridicat foarte repede în grad, aşa cum face şi soarele în măreţia lui.

Se scăldă în murmurele de admiraţie ale celorlalte pentru jocul ei de cuvinte deplorabil. Morgase îşi păstră cu greu chipul senin. Veştile aduse de Niall seara trecută, într-una dintre vizitele lui surpriză, fuseseră un şoc. Galad o Mantie Albă! Bine măcar că era în siguranţă, dacă Niall spunea adevărul. Nu putea să o viziteze; datoria de Copil al Luminii îl ţinea departe. Dar cu siguranţă avea să facă parte din escortă, când ea se va întoarce în Andor în fruntea armatei de Copii.

Nu, Galad nu era mai în siguranţă decât Elayne sau Gawyn. Poate chiar mai puţin. Facă Lumina ca Elayne să fie în siguranţă în Turnul Alb! Facă Lumina ca Gawyn să fie în viaţă! Niall pretindea că nu ştia unde este, doar că nu mai era în Tar Valon. Galad era ca un cuţit pus la gâtul ei. Niall nu ar fi niciodată atât de necioplit să-i sugereze că putea face aşa ceva, dar un simplu ordin l-ar trimite pe Galad la moarte sigură. Singura lui protecţie era că Niall ar fi putut să creadă că ea nu ţinea la el la fel de mult ca la Elayne sau la Gawyn.

— Sunt mulţumită pentru el, dacă asta este ceea ce vrea, le spuse cu o voce indiferentă. Dar el este fiul lui Taringail, nu al meu. Căsătoria cu Taringail a fost o afacere de stat, înţelegeţi. A murit de atât de mult timp, că abia îmi mai pot aminti chipul lui. Galad e liber să facă ce vrea. Gawin va fi Întâiul Prinţ Săbier atunci când Elayne mă va urma pe tron.

Îl alungă printr-un gest pe un servitor cu un pocal de vin.

— Niall ar fi putut să ne ofere un vin decent.

Se auzi un val de şoapte neliniştite. Avusese ceva succes în a le atrage de partea ei, dar niciuna nu putea trece uşor peste o jignire adusă lui Pedron Niall, dacă putea ajunge la urechile lui. Morgase profita cu fiecare ocazie să facă asta, atunci când era auzită de ele. Le convingea astfel de curajul ei, lucru important dacă voia să le câştige devotamentul, chiar şi unul parţial. Dar cel mai important pentru ea însăşi era că reuşea astfel să menţină iluzia că nu ar fi prizoniera lui Niall.

— Am auzit că Rand al’Thor arată Tronul Leului ca pe un trofeu de vânătoare.

Era Marande, o femeie drăguţă, cu o faţă în formă de inimă, ceva mai în vârstă faţă de celelalte. Sora Înalt Înscăunatului Casei Algoran avea suficientă putere ea însăşi, poate chiar suficientă, ca să-i reziste lui Ailron, dar nu şi lui Niall. Celelalte îşi traseră caii deoparte, să o lase să-şi apropie calul de Morgase. Nici nu putea fi vorba să-i câştige lui Marande devotamentul sau prietenia.

— Am auzit şi eu asta, spuse Morgase amuzată. E periculos să vânezi un leu, dar e şi mai periculos să vânezi Tronul Leului. Mai ales pentru un bărbat. Îi ucide mereu pe bărbaţii care vor să se urce pe el.

Marande zâmbi.

— Am auzit şi că oferă funcţii înalte bărbaţilor care pot conduce Puterea.

Femeile schimbară priviri şi şoapte speriate. Una dintre femeile tinere, Marewin, o copilă slabă, se clătină în şaua înaltă, gata să leşine. Veştile despre amnistia lui al’Thor dăduseră naştere unor poveşti înspăimântătoare; Morgase spera că erau doar zvonuri. Facă Lumina să fie doar zvonuri, bărbaţi care pot conduce adunându-se în Caemlyn, chefuind în Palatul Regal, terorizând oraşul.

— Auzi foarte multe lucruri, spuse Morgase. Îţi petreci toată ziua ascultând pe la uşi?

Zâmbetul lui Marande se lărgi. Nu fusese în stare să reziste presiunii de a deveni una dintre însoţitoarele lui Morgase, dar era suficient de puternică să-şi arate nemulţumirea fără teamă. Era ca un spin adânc înfipt în talpă, imposibil de scos, care te înţepa ascuţit la fiecare pas.

— Plăcerea de a o servi pe Maiestatea Voastră nu îmi lasă timp să ascult pe nicăieri, dar încerc să prind din zbor veşti din Andor. Pentru a putea conversa cu Maiestatea Voastră. Am auzit că falsul Dragon se însoţeşte zilnic cu nobili andorani. Doamna Arymilla şi Doamna Nean, Seniorul Jarin şi Seniorul Lir. Şi cu alţi prieteni de-ai lor.

Unul dintre şoimari ridică spre Morgase o pasăre zveltă şi cenuşie, cu aripi negre. Clopoţeii de argint prinşi la piedica de la picioarele şoimului sunară când pasărea se mişcă pe mănuşa şoimarului.

— Mulţumesc, dar am vânat suficient cu şoimii astăzi, îi spuse Morgase, apoi ridică vocea. Jupâne Gill, adună escorta. Mă întorc în oraş.

Gill tresări. Ştia foarte bine că era acolo doar pentru a călări lângă ea, dar începu să facă semne şi să strige comenzi la Mantiile Albe, de parcă ar fi crezut că o să fie ascultat. Morgase îşi întoarse calul negru imediat, dar îşi conduse animalul la pas. Norowhin ar fi venit ca fulgerul dacă avea senzaţia că vrea să scape.

Chiar şi aşa, nici nu apucase să facă zece paşi, că Mantiile Albe galopau să se aşeze în formaţie. Norowhin fu lângă ea înainte de a ajunge la marginea pajiştii, cu o duzină de soldaţi înainte şi restul imediat după. Servitorii, muzicanţii şi şoimarii fură lăsaţi să vină singuri, cât de repede puteau.

În spatele ei călăreau Gill şi Paitr, apoi veneau doamnele de companie. Marande îşi purta zâmbetul ca pe un trofeu, deşi unele femei erau încruntate dezaprobator. Nu chiar în faţa ei – chiar dacă trebuise să îngenuncheze în faţa lui Niall, femeia era o forţă de temut în Amadicia –, dar cele mai multe din ele încercau să se achite bine de sarcina nedorită. Ar fi însoţit-o pe Morgase de bunăvoie; ceea ce nu le plăcea era că trebuiau să stea în interiorul Fortăreţei Luminii.

Morgase ar fi zâmbit ea însăşi dacă ar fi fost sigură că Marande nu o vede. Singurul motiv pentru care nu insistase de mult ca femeia să plece era că aceasta avea gura spartă. Lui Marande îi făcea plăcere să o înţepe că scăpase Andorul din mână, dar numele alese de ea erau ca un balsam pentru Morgase. Toţi erau bărbaţi şi femei care se opuseseră ei în timpul Succesiunii, toţi lingăii lui Gaebril. Din partea lor nu se aştepta la altceva. Lucrurile ar fi stat diferit dacă Marande ar fi spus alte nume. Senior Pelivar, Abelle sau Luan, Doamna Arathelle, Ellorien sau Aemlyn. Ceilalţi. Nu fuseseră niciodată numiţi în înţepăturile lui Marande, iar asta însemna că niciun zvon nu venise din Andor despre ei. Cât timp Marande nu îi numea, păstra speranţa că nu îngenuncheaseră în faţa lui al’Thor. O sprijiniseră când revendicase tronul şi poate o vor face din nou, dacă voia Lumina.

Pădurea desfrunzită lăsă loc unui drum de pământ bătătorit şi apucară către miazăzi, către Amador. Bucăţi de pădure alternau cu arboret tânăr, apoi urmară ferme cu garduri de piatră, case şi hambare acoperite cu paie, construite departe de drum. Erau mulţi oameni pe drum, stârnind atât de mult praf, încât Morgase îşi legă o batistă de mătase peste faţă. Oamenii se dădeau la o parte de cum vedeau atât de mulţi soldaţi în armuri. Unii fugeau chiar în pădure sau săreau gardurile fermelor luând-o de-a dreptul peste câmpuri. Mantiile Albe nu-i luară în seamă şi nici fermieri nu apărură să ţipe la ei. Unele ferme păreau părăsite şi nu se vedeau găini sau alte animale pe lângă ele.

Printre cei de pe drum mai vedeai câte un car tras de boi, câte un bărbat cu o mână de oi sau o fetişcană mânând din spate un cârd de gâşte; erau localnici, cu siguranţă. Alţii purtau pe umeri câte o desagă sau o legătură, dar cei mai mulţi mergeau cu mâna goală, pierduţi şi fără ţintă. Parcă Morgase vedea tot mai mulţi de fiecare dată când i se permitea să iasă din Amador, indiferent în ce direcţie mergea.

Aranjându-şi batista pe faţă, Morgase îl privi pe Norowhin cu coada ochiului. Era cam de vârsta şi înălţimea lui Tallanvor, dar în rest nu semănau. Nu fusese niciodată chipeş, cu faţa aceea roşie şi jupuită de soare sub coiful conic. Era deşirat şi cu un nas ridicat în sus ce o făcea să se gândească la un târnăcop. De fiecare dată când părăseau Fortăreaţa Luminii, el conducea „escorta“, iar ea încerca să intre în vorbă cu el. Mantie Albă sau nu, era o victorie dacă reuşea să-l facă măcar puţin să uite că e temnicerul ei.

— Oamenii aceştia se refugiază din calea Profetului, Norowhin?

Nu putea fi vorba de toţi; la fel de mulţi se îndreptau şi spre miazănoapte, şi spre miazăzi.

— Nu, răspunse scurt, fără să o privească.

Cerceta atât de atent marginea drumului că ai fi zis că aşteaptă ca cineva să o salveze pe femeie în orice moment. Din păcate, ăsta era genul de răspuns pe care-l primise până acum, dar perseveră.