/ Language: România / Genre:sf_fantasy / Series: Roata timpului

Roata timpului • Umbra se întinde

Robrt Jordan


UMBRA SE ÎNTINDE

Robert Jordan

Cartea a patra a seriei

ROATA TIMPULUI

Traducere de: Cezar Octavian Tabarcea, Marius Motoca, Sebastian Bican, Sandra Iulia Rona

─——————————————————————──—————

DESCĂRCĂRI ÎN ALTE FORMATURI

docx: https://is.gd/upHMHN

ePub: https://is.gd/2y0OAQ

pdf: https://is.gd/1CLA0t

─——————————————————————──—————

Umbra se va întinde peste lume şi va întuneca toate ţinuturile, până în cele mai adăpostite colţuri, şi nu va mai fi Lumină, ci primejdie peste tot.

Iar Cel Care Vine cu Zorile, născut din Fecioară, aşa cum s-a profeţit, îşi va deschide braţele să prindă Umbra, şi lumea va urla de durerea mântuirii.

Toată Slava Creatorului şi Luminii şi celui care va renaşte. Lumina să ne ferească de el.

— Din Comentarii la Ciclul Karaethon

Sereine dar Shamelle Motara Sora-Sfetnică a lui Comaelle Marea Regină din Jaramide (circa 325 DFL, Vârsta a Treia)

CAPITOLUL 1 • Sâmburi de Umbră

Roata Timpului se învârteşte, Vârstele vin şi trec, lăsând în urmă amintiri care devin legendă, apoi se preschimbă în mituri şi sunt de mult uitate când Vârsta se întoarce. Într-o Vârstă, numită de unii A Treia Vârstă, o Vârstă care va să vină, o Vârstă de mult trecută, vântul începu să sufle în Munţii Dhoom. Vântul nu era începutul. Învârtirea Roţii Timpului nu are nici început, nici sfârşit. Dar era un început.

Pe sub soarele de dimineaţă, vântul bătea spre miazănoapte şi apus, peste pajişti nesfârşite şi desişuri răspândite pe ici, pe colo, peste apele repezi ale râului Luan, dincolo de creasta sfărâmată a Piscului Dragonului, muntele legendar care se înălţa peste câmpia domoală, atât de sus, încât, de la jumătate, era ascuns în nori. Piscul Dragonului, locul în care acesta murise – şi, odată cu el, Vârsta Legendelor, aşa cum se spunea – şi unde se profeţise că avea să renască. Sau renăscuse deja. Spre miazănoapte şi apus, trecând de târgurile numite Jualdhe, Darein şi Alindaer, unde poduri ca nişte dantele din piatră se arcuiau către Zidurile Strălucitoare, marile ziduri albe ale oraşului pe care mulţi îl numeau cel mai măreţ din lume. Tar Valon. Un oraş pe care umbra muntelui, întinzându-se în fiecare seară, de-abia îl atingea.

Dincolo de ziduri, clădirile ridicate de Ogieri de mai bine de două mii de ani păreau să crească de-a dreptul din pământ sau să fi fost sculptate de vânturi şi ploi, şi nu de mâinile unor zidari, nici măcar unii atât de meşteri precum faimoşii Ogieri. Unele clădiri aminteau de păsările care-şi luau zborul sau de scoici uriaşe din îndepărtatele mări. Turnuri zvelte, drepte sau spiralate, erau legate unele de altele prin poduri aflate la sute de picioare deasupra pământului, adesea fără balustrade. Numai cei care apucaseră să petreacă mai multă vreme în Tar Valon se mai obişnuiseră cât de cât să le privească. Ceilalţi se holbau ca nişte oameni de la ţară.

Mai măreţ decât toate celelalte, Turnul Alb domina oraşul, sclipind în soare ca osul poleit. „Roata Timpului se învârteşte în jurul Tar Valonului, iar acesta în jurul Turnului”, spuneau oamenii din oraş. Primul lucru pe care-l vedeau călătorii ce se apropiau, până să ajungă să zărească podurile sau insula, dacă erau pe corăbii, era Turnul care strălucea ca o torţă. Nu era, aşadar, de mirare că piaţa largă care se întindea dincolo de zidurile Turnului părea mult mai mică decât în realitate, sub ochiul său neiertător, iar oamenii păreau doar nişte gângănii. Dar, chiar dacă ar fi fost cel mai pipernicit din oraş, Turnul tot s-ar fi bucurat de respectul amestecat cu teamă al lumii de pe insulă, căci era inima puterii Aes-Sedai.

În ciuda mulţimii lor, oamenii nu ajungeau nici pe departe să umple piaţa. Pe la margine era înghesuială, fiecare văzându-şi de treburile de zi cu zi, însă ceva mai aproape de hotarele Turnului, mulţimea se rărea, până ce, pe o porţiune cam de cincizeci de paşi în jurul Turnului, nu mai rămânea nimeni. În Tar Valon, femeile Aes-Sedai erau respectate şi chiar mai mult de atât, iar Suprema Înscăunată stăpânea asupra oraşului, ca şi asupra Surorilor, însă cei mai mulţi căutau să se ţină cât mai departe cu putinţă de tot ce însemna puterea Aes-Sedai. Una era să te făleşti cu căminul tău măreţ din sala de ospeţe, altceva să păşeşti drept în mijlocul flăcărilor.

Câţiva, totuşi, îndrăzneau să se apropie de treptele late care duceau la intrarea în Turn, la uşile meşteşugit sculptate, îndeajuns de mari pentru o duzină de bărbaţi aşezaţi unul lângă altul. Uşile erau deschise, primitoare. Întotdeauna se găseau oameni care aveau nevoie de ajutor sau de răspunsuri pe care credeau că numai de la femeile Aes-Sedai le puteau dobândi. Veneau de peste tot, din Arafel şi Ghealdan, Saldaea şi Illian. Mulţi găseau ajutor şi sfaturi, cu toate că adesea erau altele decât cele pe care le aşteptau sau doreau.

Min nu-şi coborî gluga care-i ascundea chipul în faldurile ei. Era o zi călduroasă, dar mantia ei era îndeajuns de subţire pentru a nu atrage atenţia. Părea doar o femeie foarte timidă. Mulţi erau aşa, când se apropiau de Turn. Înfăţişarea ei era cât se putea de comună. Părul negru era ceva mai lung decât ultima dată când fusese în Turn, cu toate că încă nu-i ajungea la umeri, iar rochia, având drept singură podoabă fâşii înguste de dantelă albă de Jaerecuz, la mâneci şi la guler, s-ar fi potrivit pentru fiica unui fermier înstărit, care-şi pusese hainele de sărbătoare, aşa cum făceau şi alte femei care se pregăteau să urce treptele late. Cel puţin aşa nădăjduia Min. Se sili să nu se holbeze la celelalte persoane din jur, căutând să observe dacă păşeau sau se purtau altfel. „Pot s-o fac”, îşi spuse.

Nu bătuse atâta drum ca să dea acum înapoi. Rochia era numai bună pentru a o ascunde. Toţi cei din Turn care-şi puteau aminti de ea o ştiau drept o tânără cu părul tuns foarte scurt, purtând mereu surtuc şi pantaloni bărbăteşti. Rochii, niciodată. Trebuia să treacă neobservată, pentru că treaba cu care venise nu putea rămâne neînfăptuită.

Stomacul i se strânse pe măsură ce se apropia de Turn. Îşi încleştă braţele pe bocceaua pe care o ducea la piept. Înăuntru erau hainele ei obişnuite, încălţările bune şi toate lucrurile pe care le avea, în afară de calul pe care-l lăsase la un han, nu departe de piaţă. Cu puţin noroc, avea să fie din nou în şa în câteva ceasuri, pe drumul spre podul Ostrein şi apoi spre miazăzi.

Nu că ar fi fost dornică să se urce din nou în şa, după atât de puţină vreme şi după ce-şi petrecuse săptămâni în şir fără să se odihnească nici măcar o zi. Însă voia să plece cât mai repede din locul acela. Turnul Alb nu i se păruse niciodată cu adevărat primitor, iar acum îi apărea aproape la fel de îngrozitor precum temniţa Celui Întunecat, din Shayol-Ghul. Înfiorându-se, îşi dori să nu se fi gândit la Cel Întunecat. „Mă întreb dacă Moiraine crede că am venit încoace numai pentru că mi-a cerut-o ea. Lumina să m-ajute, mă port ca o fetiţă. Fac numai prostii, şi asta din pricina unui bărbat!”

Urcă treptele, cu destulă greutate – erau atât de late încât îi trebuiau doi paşi pentru a ajunge la următoarea – şi, spre deosebire de majoritatea celorlalţi, nu se opri să privească înălţimile palide ale Turnului, cu respect şi cu teamă în ochi. Nu voia decât să termine ce-avea de făcut.

Dincolo de uşi era o sală rotundă, mare, înconjurată de arcade. Cei veniţi cu jalba stăteau înghesuiţi în mijlocul încăperii, sub tavanul uşor arcuit. Pardoseala din piatră de culoare deschisă lucea, şlefuită de nenumăratele perechi de picioare care se foiseră, temătoare, pe-acolo, vreme de mai multe secole. Cu toţii se gândeau numai la locul în care se aflau şi la pricina care-i adusese acolo. Un fermier şi soţia sa, îmbrăcaţi în haine simple, de lână, strângându-şi unul altuia palmele bătătorite, şedeau lângă o negustoreasă în veşminte de mătase şi catifea, la picioarele căreia se ghemuia o cameristă, ţinând la piept o casetă suflată în argint – darul stăpânei sale pentru cele din Turn, fără îndoială. În alte părţi, negustoreasa ar fi strâmbat din nas dacă s-ar fi găsit atât de aproape de nişte oameni de la ţară, iar aceia, pesemne, s-ar fi tras înapoi, plecându-şi umili capetele. Dar nu aici. Nu acum.

Prin mulţime nu se vedeau mulţi bărbaţi – ceea ce pe Min n-o surprindea deloc. Bărbaţii se simţeau stânjeniţi dacă dădeau cu ochii de Aes-Sedai. Cu toţii ştiau că Frângerea Lumii fusese iscată de bărbaţii Aes-Sedai, pe timpul când aceştia încă mai existau. Amintirea nu pierise nici măcar după trei mii de ani, chiar dacă multe amănunte se pierduseră. Mamele încă îşi mai speriau copiii cu poveşti despre bărbaţii care conduceau Puterea Supremă, sortiţi să înnebunească din pricina saidinului spurcat de Cel Întunecat, jumătatea bărbătească a Adevăratului Izvor. Cea mai înfricoşătoare poveste era cea despre Lews Therin Telamon, Dragonul, Ucigaşul-de-Neam, cel care pornise Frângerea. Nici oamenii mari nu rămâneau netulburaţi de aceste istorisiri. Profeţiile spuneau că Dragonul avea să renască în ceasul de mare cumpănă al omenirii, pentru a-l înfrunta pe Cel Întunecat în Tarmon Gai’don, Ultima Bătălie, dar asta nu-i făcea pe oameni să-şi schimbe părerea despre legăturile dintre bărbaţi şi Putere. Femeile Aes-Sedai îşi luaseră obiceiul de a-i vâna pe toţi bărbaţii care o puteau conduce. Dintre cele şapte Ajah, cea Roşie numai asta făcea.

A cere ajutor de la Aes-Sedai era cu totul altceva, fireşte, însă puţini bărbaţi se împăcau cu gândul de a fi, în vreun fel, legaţi de Turn şi de treburile Puterii. Străjerii erau altfel, dar ei erau încătuşaţi, fiecare, de câte o Aes-Sedai – nu erau nici pe departe bărbaţi obişnuiţi. Se spunea că „un bărbat ar prefera să-şi taie mâna, decât să-i ceară unei Aes-Sedai să-i scoată aşchia din deget”. Femeile luau asta drept o zicală care batjocorea încăpăţânarea şi prostia bărbaţilor, însă Min auzise bărbaţi pentru care vorba era cum nu se putea mai adevărată.

Se întrebă ce-ar fi făcut oamenii aceia dacă ar fi ştiut atâtea cât ea. Ar fi luat-o la fugă urlând, pesemne. Iar dacă ar fi aflat pricina pentru care se afla acolo, poate că ea n-ar mai fi scăpat cu viaţă nici măcar cât să cadă în mâinile gărzilor care s-o arunce în temniţă. Avea ceva prieteni în Turn, dar nu dintre cei care să se bucure de putere sau autoritate. Dacă misiunea ei ar fi fost descoperită, n-ar fi putut s-o ajute – mai degrabă i-ar fi tras după ea la spânzurătoare. Poate nici măcar n-ar mai fi fost judecată – s-ar fi găsit cineva să-i închidă gura, pentru vecie.

Îşi spuse că trebuia să alunge gândurile de soiul ăsta. „O să ajung să-i vorbesc şi o să plec nevătămată. Rand al’Thor, arde-te-ar focul pentru că m-ai băgat în necazurile astea!”

Prin sala cea rotundă se plimbau vreo trei sau patru Alese, femei de vârsta lui Min sau poate puţin mai mari, care le vorbeau în şoaptă celor veniţi cu jalbe. Purtau rochii albe fără vreo podoabă, în afara celor şapte dungi colorate de la poale, câte una pentru fiecare Ajah. Din când în când apărea şi câte o novice, o fată încă şi mai tânără, toată în alb, care să-i conducă mai departe pe cei care puteau fi primiţi. Aceştia îşi urmau călăuza, deopotrivă nerăbdători şi tulburaţi.

Una dintre Alese, cu părul cârlionţat, se opri în faţa lui Min, făcând-o să-şi strângă şi mai tare bocceaua la piept.

— Să te scalde Lumina, îi spuse, fără să-i dea prea multă atenţie. Sunt Faolain. Ce ajutor îţi poate oferi Turnul?

Pe chipul ei rotund şi smead se citea că, dacă ar fi avut de ales, nu s-ar fi îndeletnicit cu treaba aceea plicticoasă. Din ceea ce ştia Min, pesemne că ar fi preferat să înveţe. Alesele se pregăteau pentru a fi Aes-Sedai. Şi, lucru încă şi mai important, Faolain nu o recunoscuse. Se mai întâlniseră de câteva ori înainte, dar numai în treacăt. Chiar şi aşa, Min îşi plecă ochii, chipurile din respect şi teamă. Nu era ceva neobişnuit – puţini oameni de la ţară înţelegeau pe deplin marea deosebire dintre o Aleasă şi o soră. Ascunzându-se cu mantia, îşi mută privirea de la Faolain.

— Am o întrebare pentru Suprema Înscăunată, începu, apoi se întrerupse brusc, atunci când trei Aes-Sedai se opriră sub arcade privind în sala de primire.

Alesele şi novicele se înclinau, atunci când se apropiau de vreuna dintre cele trei, însă, în afară de asta, îşi vedeau de drumurile lor. Poate că iuţeau puţin pasul, dar atât. Nu şi oamenii de rând care parcă îşi ţineau cu toţii răsuflarea. Departe de Turnul Alb, de Tar Valon, poate că n-ar fi văzut în cele trei decât nişte femei a căror vârstă n-o puteau ghici, tinere încă, dar mult mai mature decât altele. Numai că, în Turn, nu mai încăpea nici o îndoială. Timpul trecea altfel peste o femeie care mânuise îndelung Puterea Supremă, decât peste celelalte. În Turn, o Aes-Sedai putea fi recunoscută şi fără inelul cu Marele Şarpe.

Oamenii din mulţime începură să facă plecăciuni. Puţinii bărbaţi se înfiorară. Câţiva căzură de-a dreptul în genunchi. Negustoreasa cea bogată părea îngrozită, iar cei doi fermieri de lângă ea arătau de parcă ar fi văzut o legendă trezită la viaţă. Nimeni nu ştia cum trebuia să se poarte cu o Aes-Sedai, decât, poate, din auzite. Pesemne că nici unul dintre cei de-acolo nu mai văzuse vreodată o Aes-Sedai, în afara locuitorilor din Tar Valon. Şi nici ei, poate, nu ajunseseră în viaţa lor atât de aproape.

Însă ceea ce-o făcuse pe Min să tacă nu era simpla apariţie a celor trei. Uneori, nu foarte adesea, i se întâmpla să vadă anumite lucruri, atunci când îi privea pe cei din jur. Frânturi de imagini care, de obicei, dispăreau în numai câteva clipe. Din când în când, ştia şi ce însemnau – i se întâmpla de foarte, foarte puţine ori, dar când ştia, nu greşea niciodată.

Spre deosebire de mulţi alţii, femeile Aes-Sedai şi Străjerii lor erau întotdeauna înconjuraţi de imagini şi aure care licăreau şi dansau, uneori, atât de repede, încât Min se simţea ameţită. Dar numărul nu avea importanţă – i se întâmpla la fel de rar să-şi dea seama ce însemnau. De astă dată, însă, află mai mult decât şi-ar fi dorit, şi se înfioră.

Singura femeie pe care o cunoştea – zveltă, cu părul lung şi negru care-i ajungea până la brâu – era o soră Galbenă, pe nume Ananda. În jurul ei, Min văzu o aureolă de o culoare cafenie, murdară, încreţită şi brăzdată de un soi de răni căscate, putrezite, care se întindeau din ce în ce. Alături de ea stătea o Aes-Sedai din Ajah Verde, micuţă şi blondă. Purta şalul cu ciucuri şi cu flacăra din Tar Valon care se zări pentru o clipă, când se întoarse cu spatele. Iar pe umăr, cuibărit, parcă, printre corzile de viţă şi crengile de măr înflorit brodate pe şal, purta un craniu omenesc. Un craniu de femeie, micuţ, albit de soare. Cea de-a treia, o femeie drăguţă, plinuţă, aflată de cealaltă parte a încăperii, nu avea şal – cele mai multe Aes-Sedai nu le purtau decât la ceremonii. Îşi ţinea bărbia sus şi umerii foarte drepţi – semn de mândrie şi putere, îi privea cu ochii albaştri şi reci pe oamenii veniţi cu jalba, ascunsă, parcă, în ochii lui Min, de o perdea de sânge, sfâşiată ici şi colo. Pe chip păreau să i se scurgă şiroaie stacojii.

Perdeaua, craniul şi aureola se pierdură printre celelalte imagini care dănţuiau neîncetat, apoi apărură la loc şi iarăşi dispărură. Oamenii le priveau lung, cu respect şi teamă, pe cele trei, văzând în ele doar nişte femei care puteau atinge Adevăratul Izvor şi conduce Puterea Supremă. Numai Min putea vedea mai mult. Numai ea ştia că toate trei aveau să moară – şi încă în aceeaşi zi.

— Suprema nu poate primi pe oricine, zise Faolain, aproape fără să se obosească să-şi ascundă nerăbdarea. De-abia peste zece zile va mai avea o audienţă oficială. Spune-mi mie ce doreşti, şi am să te duc s-o vezi pe sora care te poate ajuta cel mai bine.

Min lăsă ochii în jos, către bocceaua pe care o strângea în braţe, şi rămase aşa, printre altele şi ca să nu mai vadă înspăimântătoarele imagini. „Toate trei? Pe Lumină!” Nu putea fi doar o întâmplare. Era aproape de necrezut ca trei Aes-Sedai să moară în aceeaşi zi. Dar ea ştia. Ştia.

— Am dreptul să-i vorbesc Supremei faţă în faţă, ca orice femeie, şi acum îl reclam.

Era adevărat. Obiceiul exista, însă rar se găsea cineva să aibă îndrăzneala să-l pomenească.

— Adică dumneata crezi că Suprema Înscăunată poate primi pe oricine care pătrunde în Turn? Sunt sigură că te poate ajuta şi o altă Aes-Sedai, făcu Faolain, rostind numele cu glas puternic, pentru a o impresiona. Haide, spune-mi ce necazuri ai, şi cum te numeşti, pentru ca novicele să ştie de cine să întrebe când vin să te caute.

— Mă cheamă... Elmindreda, răspunse Min, clipind fără să vrea; de când se ştia îşi urâse numele, dar Suprema era una dintre puţinii oameni care-l auzise vreodată. Măcar dacă nu-l uitase. Am dreptul să vorbesc cu Suprema, iar necazurile mele sunt numai pentru urechile ei. Am dreptul!

— Elmindreda? rosti Aleasa, ridicând dintr-o sprânceană şi strâmbându-şi colţurile gurii într-un zâmbet batjocoritor. Şi îţi ceri drepturile. Foarte bine. Am să-i trimit vorbă Păstrătoarei Cronicilor că doreşti s-o vezi pe Suprema Înscăunată în persoană, Elmindreda.

Min ar fi vrut s-o pocnească, pentru tonul cu care pronunţa numele. Se sili totuşi să îngâne o vorbă de mulţumire.

— Nu-mi mulţumi încă. Vor trece, fără îndoială, mai multe ceasuri până ca Păstrătoarea să găsească răgazul să răspundă, iar răspunsul va fi, aproape sigur, că poţi să-i pui oricâte întrebări Maicii la următoarea sa audienţă publică. Aşteaptă cu răbdare, Elmindreda!

Faolain îi aruncă un zâmbet aspru, aproape dispreţuitor, şi plecă. Strângând din dinţi, Min îşi luă bocceaua şi se sprijini de perete, între două arcade, încercând să se facă nevăzută. „Să n-ai încredere în nimeni şi să te fereşti, până ajungi s-o vezi pe Supremă”, îi spusese Moiraine – singura femeie Aes-Sedai în care avea încredere... aproape deplină. Oricum, sfatul era bun. Nu trebuia decât să ajungă la Supremă, apoi se termina totul şi putea să-şi îmbrace la loc hainele cu care era obişnuită, să-şi vadă prietenii şi să plece. Nu mai trebuia să se ascundă.

Cu uşurare, observă că cele trei Aes-Sedai plecaseră. Aveau să moară în aceeaşi zi. Era cu neputinţă, altceva nu se putea spune. Şi totuşi, avea să se întâmple. Orice-ar fi făcut, orice-ar fi spus, nu putea schimba nimic – de câte ori îşi dădea seama ce însemna o anumită viziune, aceasta se adeverea –, dar trebuia să-i spună Supremei. Cine ştie dacă nu era un lucru la fel de important precum veştile de la Moiraine, cu toate că era greu de crezut.

Apăru o altă Aleasă, venită s-o înlocuiască pe prima, iar lui Min i se păru că o vede întemniţată după gratii, ca într-o colivie. Sheriam, Mai-marea peste novice, aruncă o privire înăuntru. Min ridică o clipă ochii, apoi lăsă din nou capul în jos, căci femeia o cunoştea foarte bine. Apucă însă să-i observe chipul care părea vânăt şi plin de urme de lovituri. Era doar o viziune, fireşte, dar Min trebui să-şi muşte buzele, ca să nu geamă. Sheriam, cu calmul, tăria şi siguranţa ei, era de neînfrânt, la fel ca Turnul. Nimic nu-i putea face rău. Şi totuşi, aşa avea să fie.

O Aes-Sedai pe care nu o cunoştea, purtând şalul celor din Ajah Brună, conduse către ieşire o femeie foarte voinică, în veşminte elegante de lână roşie, care păşea sprintenă ca o fetişcană, cu chipul senin, aproape râzând de plăcere. Şi sora cea Brună zâmbea, dar aura ei licărea ca o lumânare, pe cale să se stingă.

Moarte. Răni, temniţe, moarte. Min înţelegea totul, de parcă citea într-o carte.

Lăsă ochii în jos. Nu mai voia să observe nimic. „Măcar dacă n-a uitat”, se gândi. Nicicând, în cursul lungii sale călătorii din Munţii de Negură, nu se simţise deznădăjduită – nici măcar în cele două dăţi când cineva încercase să-i fure calul. Acum însă, aşa se simţea. „Lumină, fă să-şi amintească numele!”

— Jupâniţa Elmindreda?

Min tresări. În faţa ei stătea o novice cu părul negru. Era foarte tânără, nu părea să aibă mai mult de cincisprezece-şaisprezece ani, dar se străduia să se poarte cu demnitate.

— Da. Eu sunt... aşa mă cheamă.

— Eu sunt Sahra. Vă rog să mă urmaţi... începu novicea, cu un glas ascuţit şi oarecum mirat. Suprema Înscăunată vă aşteaptă chiar acum în cancelaria sa.

Min scoase un oftat de uşurare şi o porni de îndată pe urmele fetei. Nu-şi dădu gluga jos, dar aceasta n-o împiedica să vadă în jur şi, cu cât observă mai multe, cu atât deveni mai nerăbdătoare să-i vorbească Supremei. Coridoarele largi, care urcau în spirală, cu pardoselile lor în culori vii şi cu tapiseriile şi lămpile aurii atârnate pe pereţi, erau aproape goale, căci Turnul fusese clădit pentru a adăposti mult mai mulţi oameni decât se aflau acum acolo. Cu toate astea, aproape toate persoanele pe care le întâlni aveau câte o imagine sau o aură care-i vorbea de primejdii şi necazuri.

Cele două femei se întâlniră cu mai mulţi Străjeri, dar aceştia trecură pe lângă ele fără să le arunce o privire. Erau bărbaţi care se mişcau precum lupii la vânătoare. Nici nu era nevoie să le observi săbiile de la cingătoare pentru a şti cât erau de primejdioşi, însă cu toţii păreau să aibă chipurile însângerate sau trupurile brăzdate de răni. Împrejurul capetelor lor dănţuiau săbii şi suliţe ameninţătoare. Aurele sclipeau tremurat, clătinându-se pe pragul subţire care despărţea viaţa de moarte. Pentru Min, erau ca nişte morţi care păşeau pe lângă ea. Ştia că aveau să moară în aceeaşi zi ca şi femeile pe care le zărise jos, sau cel mult la o zi după. Până şi unii slujitori, bărbaţi şi femei cu Flacăra Albă brodată pe piept care se grăbeau care încotro, cu treburi, erau înconjuraţi de imagini care prevesteau primejdii. O Aes-Sedai pe care o zări într-un coridor lăturalnic părea împrejmuită de lanţuri care spânzurau în aer, iar alta, care străbătea un coridor în faţa lui Min şi a novicei, părea să aibă la gât o zgardă argintie. Min simţi că se înăbuşea. Îi venea să urle.

— Pentru cineva care n-a mai fost niciodată aici poate părea copleşitor, spuse Sahra, încercând fără să izbândească să lase impresia că se simţea la fel de în largul ei în Turn ca în satul de baştină. Dar să ştiţi că sunteţi în siguranţă. Cu ajutorul Supremei Înscăunate, totul va fi bine, sfârşi, cu glasul uşor tremurat când pomeni numele.

— Facă Lumina, îngână Min, iar novicea îi zâmbi încurajator.

Când ajunseră în coridorul care ducea la cancelaria Supremei, lui Min i se strânse stomacul de emoţii. Mergea aproape lipită de Sahra, şi numai faptul că trebuia să se dea drept străină de acele locuri o împiedicase s-o ia la fugă înainte. Una din uşile care dădeau în cancelarie se deschise, şi un tânăr cu părul roşu-auriu ieşi cu paşi mari, aproape izbindu-se de Min şi de călăuza ei. Înalt, zvelt şi puternic, cu un surtuc albastru brodat cu aur pe mâneci şi la guler, Gawyn din Casa Trakand, fiul Reginei Morgase din Andor, arăta exact ca un tânăr nobil fălos. Şi mânios. Min nu mai avu vreme să plece fruntea. Ochii li se întâlniră. Gawyn făcu ochii mari de uimire, apoi se încruntă, sfredelind-o cu privirea albastră şi îngheţată.

— Te-ai întors, deci. Ştii unde-au plecat soră-mea şi Egwene?

— Nu sunt aici? se miră Min, uitând de toate din pricina fiorului de spaimă care-o cuprinsese; până să-şi dea seama ce făcea, îl apucă de braţe, privindu-l fix şi făcându-l să se tragă un pas înapoi. Gawyn, au plecat spre Turn în urmă cu mai multe luni! Elayne, Egwene, Nynaeve şi cu Verin Sedai şi cu... Gawyn, ce...

— Linişteşte-te, îi spuse el, desfăcându-i cu blândeţe mâinile. Pe Lumină! Nu voiam să te sperii aşa. Au ajuns cu bine, dar n-au scos nici o vorbă despre unde au fost şi de ce. Oricum, mie nu mi-au spus nimic. Pesemne că nici tu n-ai să-mi spui, aşa-i?

Min se chinui să nu-l lase să-i citească nimic pe faţă, dar el o privi o clipă şi continuă:

— Mda, mă gândeam eu. Pe-aici sunt mai multe taine decât... Acum au dispărut iarăşi. Şi ele, şi Nynaeve.

Pe Nynaeve o pomeni parcă în treacăt – o fi fost prietenă cu Min, dar pentru el nu însemna nimic. Apoi, glasul i se înăspri iarăşi, cu fiecare vorbă:

— Şi fără nici o veste! Fără veste! Chipurile, au fost trimise undeva la o fermă, drept pedeapsă pentru c-au fugit, dar nu pot afla unde. Suprema nu-mi dezvăluie nimic!

Min se înfioră. Preţ de o clipă, chipul lui îi apăruse ca o mască înfricoşătoare, brăzdată de urme de sânge uscat. Era o lovitură îngemănată. Prietenele ei nu erau acolo – gândul că avea să le întâlnească o ajutase să se hotărască să vină în Turn, iar Gawyn avea să fie rănit, în ziua în care femeile Aes-Sedai aveau să moară.

În ciuda a tot ce văzuse, de când ajunsese în Turn, în ciuda fricii care-o cuprinsese, până acum nimic n-o atinsese personal. Nenorocirea care lovea Turnul avea să se împrăştie până departe, dar Min nu era de-a lor şi nu avea cum să fie vreodată. Însă pe Gawyn îl cunoştea, ţinea la el – şi iată că avea să fie rănit, chiar mai profund decât o arătau urmele de sânge, avea să fie cumva rănit în suflet. Atunci îşi dădu seama că, dacă se întâmpla o nenorocire, aveau să sufere nu doar nişte femei Aes-Sedai de care nu se putea simţi vreodată apropiată, ci şi prietenele ei – căci ele erau de-acum de-ale Turnului.

Într-un fel, gândul că Egwene şi celelalte nu se aflau acolo era o uşurare – era fericită că nu le putea privi. Măcar nu avea să fie silită să observe semnele morţii. Pe de altă parte, ar fi vrut să se convingă, să se uite la ele şi să nu observe nimic, sau să observe că viaţa nu le era ameninţată. Pe Lumină, unde erau? Unde plecaseră? Cunoscându-le, se gândi că, dacă Gawyn nu ştia nimic, pesemne că aşa voiau ele. Pesemne.

Dintr-odată, îşi aminti unde se afla, din ce pricină, precum şi că nu era singură cu tânărul. Dar Sahra părea să fi uitat că trebuia s-o conducă la Supremă. Părea să fi uitat de toate, în afara tânărului. Îl privea cu ochii plini de dor, însă el nu observa. Chiar şi aşa, nu mai avea rost să se prefacă a fi străină de Turn. Era la uşa Supremei. Nimic n-o mai putea opri.

— Gawyn, nu ştiu unde sunt, dar dacă îşi ispăşesc pedeapsa la o fermă, pesemne că sunt numai sudoare, în noroi până la brâu, iar tu eşti ultima persoană pe care-ar vrea s-o vadă. Dacă o înfurii pe Supremă, nu le ajuţi cu nimic.

La drept vorbind, nici ea nu era mult mai liniştită, în privinţa plecării celor trei. Se petrecuseră deja prea multe, şi continuau să se întâmple tot felul de lucruri care aveau legătură cu ele şi cu ea. Dar nu era cu neputinţă să fi fost trimise undeva, drept pedeapsă.

— Dar nu ştiu sigur dacă sunt într-adevăr la fermă. Nici măcar dacă sunt în viaţă. De ce atâtea taine şi prefăcătorii dacă nu fac decât să plivească? Dacă i se întâmplă ceva surorii mele... sau lui Egwene... îngână Gawyn cu ochii în jos. Ar trebui să am grijă de Elayne. Dar cum s-o apăr dacă nu ştiu unde e?

— Chiar crezi că au nevoie să le aperi tu? oftă Min.

Pe de altă parte, dacă Suprema le trimisese cine ştie unde, poate că aveau. Suprema era în stare să trimită o femeie în bârlogul ursului cu o nuieluşă în mână, dacă asta-i slujea la ceva, aşteptându-se să i se aducă pielea jupuită sau ursul însuşi cu un laţ după gât, după cum poruncise. Dar, dacă-i spunea lui Gawyn aşa ceva, n-ar fi făcut decât să-l tulbure şi mai mult.

— De-acum sunt legate de Turn, Gawyn. Nu le-ar plăcea să vadă că-ţi bagi nasul în treburile lor.

— Ştiu că Elayne nu mai e o copilă, spuse el răbdător, chiar dacă ba fuge şi se-ascunde, de parcă ar avea cinci ani, ba, când e aici, se tot joacă de-a Aes-Sedai. Dar e sora mea şi, pe lângă asta, e Domniţa-Moştenitoare din Andor. Cândva, o să fie Regină. Regatul are nevoie s-o ştie în siguranţă, nu de altă Succesiune.

Cum adică Elayne se juca de-a Aes-Sedai? Pesemne că Gawyn nu-şi dădea seama cât era de înzestrată sora lui. De când exista regatul Andor, Domniţele-Moştenitoare fuseseră trimise în Turn pentru a fi educate, însă Elayne era prima care putea ajunge o adevărată Aes-Sedai, ba chiar dintre cele mai puternice. Pesemne că Gawyn nu ştia nimic nici despre Egwene.

— Aşadar, ai s-o aperi fie că vrea, fie că nu? spuse Min, pe un ton care dădea de înţeles că era o greşeală, însă el nu înţelese dojana şi dădu din cap a încuviinţare.

— A fost datoria mea de când m-am născut. Sângele meu trebuie vărsat înaintea sângelui ei. Viaţa mea e în slujba vieţii ei. Am jurat asta pe când de-abia ajungeam să văd peste marginea leagănului ei. Gareth Bryne a trebuit să-mi explice ce însemna asta. N-am de gând să-mi încalc cuvântul. Andor are mai multă nevoie de ea decât de mine.

Vorbea liniştit şi sigur pe sine, ca despre ceva firesc şi drept. Min se înfioră. Până atunci, îl privise ca pe un băiat care nu ştia decât să râdă şi să-i tachineze pe cei din jur. Acum, parcă se preschimbase. Îi trecu prin minte că, pesemne, atunci când ajunsese să-i făurească pe bărbaţi, Creatorul era obosit. Câteodată, aceştia nici măcar nu semănau a oameni.

— Dar Egwene? În legătură cu ea ce-ai jurat?

— Îmi pasă de Egwene, fireşte, făcu Gawyn, fără să se schimbe la faţă, dar cam stânjenit. Şi de Nynaeve. Soarta lui Elayne poate fi aceeaşi cu a tovarăşelor sale. Presupun că sunt încă împreună. Pe când erau aici, le vedeam mereu la un loc.

— Mama mi-a spus dintotdeauna să mă mărit cu unul care nu ştie să mintă. Tu eşti numai bun... păcat că nu eşti primul.

— Unele lucruri sunt menite, zise el încet, altele sunt sortite să nu se întâmple. Galad suferă pentru că Egwene a dispărut.

Galad era fratele lui vitreg – amândoi fuseseră trimişi în Tar Valon să se instruiască la un loc cu Străjerii. Şi asta era tot o tradiţie. Iar Galadedrid Damodred era un bărbat care nu făcea decât ceea ce era corect. Min vedea asta ca pe o greşeală, însă nu şi Gawyn, care-l considera desăvârşit. Dacă Galad pusese ochii pe o femeie, el, Gawyn, nu şi-ar fi îngăduit niciodată să-şi declare sentimentele faţă de ea.

Min ar fi vrut să-l zgâlţâie puţin, să-l facă să înţeleagă, dar acum nu era vreme. Suprema o aştepta, iar ea avea lucruri mari să-i spună. Unde mai pui că Sahra stătea acolo şi auzea tot, chiar dacă se uita ca viţelul la poarta nouă.

— Gawyn, acum sunt aşteptată la Supremă. După ce termină cu mine, unde te găsesc?

— În curtea de antrenament. Numai când mă duelez cu Hammar mai uit de îngrijorare. De cele mai multe ori, sunt acolo până la asfinţit.

Hammar era un maestru-săbier, Străjerul care-i învăţa pe tineri mânuirea sabiei.

— Foarte bine. Vin acolo de îndată ce pot. Încearcă să ai grijă ce spui. Dacă o înfurii pe Supremă, ar putea s-o păţească şi Elayne cu Egwene.

— Asta nu pot să-ţi făgăduiesc, răspunse el hotărât. Ceva, în lume, e putred. În Cairhien e război civil, iar în Tarabon şi Arad Doman – ceva încă şi mai rău. Dragoni falşi. Peste tot sunt necazuri sau umblă vorba că vor fi. Nu zic că ar fi din pricina Turnului, însă nici măcar aici lucrurile nu sunt cum ar trebui. Sau cum par. Faptul că Elayne şi Egwene au dispărut nu e totul, dar pe mine asta mă priveşte. Am să aflu unde sunt, ascultă ce-ţi spun. Iar dacă au păţit ceva... dacă au murit...

Se încruntă şi, preţ de o clipă, chipul său redeveni o mască însângerată. Şi mai mult: deasupra capului avea o sabie, îndărătul căreia flutura o flamură. Sabia avea plăsele lungi, precum majoritatea celor folosite de Străjeri, tăişul uşor curbat şi încrustat cu un bâtlan – semnul unui maestru-săbier. Min nu-şi putea da seama dacă era a lui sau îl ameninţa. Flamura purta pe ea însemnul lui Gawyn, Mistreţul Alb în fugă, dar pe un fond verde, şi nu roşu – culoarea regatului. Sabia, flamura şi dârele de sânge dispărură toate deodată.

— Ai grijă, Gawyn, spuse Min – având două lucruri în minte: mai întâi, să aibă grijă ce vorbeşte, dar şi să se ferească de ceva ce nici măcar ea însăşi nu-şi putea explica. Trebuie să ai foarte mare grijă.

Ochii tânărului o sfredeliră, de parcă ar fi prins ceva din înţelesurile tăinuite ale vorbelor ei.

— Am să încerc, îi răspunse, în cele din urmă şi rânji, aproape la fel cum făcea întotdeauna, cu toate că era limpede că-i venea greu. Păi, mai bine mă întorc la antrenamente, altfel Galad o să mi-o ia cu mult înainte. În dimineaţa asta am izbutit să-l înfrâng pe Hammar de două ori din cinci, însă Galad a reuşit chiar şi de trei ori, ultima dată când a catadicsit să treacă pe acolo. Pe neaşteptate, de parcă atunci ar fi zărit-o pentru prima oară, îi zâmbi cu adevărat. Ar trebui să porţi mai des rochii. Îţi vine bine asta. O să fiu acolo până la asfinţit, nu uita.

În timp ce el se îndepărta cu paşi mari şi cu ceva din eleganţa primejdioasă a unui Străjer, Min îşi dădu seama că începuse să-şi aranjeze cutele rochiei pe şolduri şi se opri pe dată. „Arde-i-ar focul pe toţi bărbaţii!”

— E foarte chipeş, nu? făcu Sahra visătoare, gâfâind uşor, de parcă îşi ţinuse răsuflarea. Nu chiar ca Seniorul Galad, fireşte. Iar Domnia Voastră îl cunoaşteţi.

Era numai pe jumătate o întrebare. Min oftă, aşa cum făcuse şi cealaltă. Fata avea să le spună şi prietenelor ei din aripa novicelor. Era firesc să pălăvrăgească despre fiul unei regine, mai ales când era chipeş şi aducea cu un erou din poveştile menestrelilor. Iar femeia străină care-i vorbise avea să dea naştere la şi mai multe închipuiri. Însă nu era nimic de făcut şi, oricum, vorbele nu prea mai aveau ce rău să provoace.

— Pesemne că Suprema se întreabă cum de n-am ajuns încă, zise Min.

Sahra îşi veni în fire, tresări şi o privi cu ochii mari, înghiţind în sec, apoi o prinse de mânecă şi se grăbi să deschidă una dintre uşi, trăgând-o după ea. Cum intrară, novicea făcu în grabă o plecăciune şi izbucni:

— Am adus-o, Leane Sedai! E jupâniţa Elmindreda. Suprema Înscăunată vrea să-i vorbească?

Femeia înaltă şi cu pielea arămie din anticameră purta etola lată de-o palmă a Păstrătoarei Cronicilor – albastră, ca şi Ajah din care făcuse parte cândva. Cu mâinile în şolduri, ea aşteptă ca fata să termine, apoi spuse:

— Ţi-a luat cam mult, copilă. Înapoi la muncă, acum.

Şi o expedie. Sahra făcu încă o plecăciune şi dispăru la fel de iute precum intrase. Min rămase pe loc, cu privirea în pământ şi gluga trasă pe ochi. Făcuse un pas greşit cu Sahra – lucru destul de rău, cu toate că, măcar, novicea nu-i ştia numele – însă Leane o cunoştea mai bine decât oricine altcineva din Turn, poate în afară de Supremă. De-acum nu mai conta, era sigură, însă după ceea ce se-ntâmplase pe coridor era hotărâtă să respecte poruncile lui Moiraine, până ce rămânea singură cu Suprema. Numai că grija nu-i fu de nici un folos. Leane făcu doi paşi, îi dădu gluga jos şi mormăi de parcă ar fi înghiontit-o cineva în stomac. Min ridică fruntea şi o privi sfidător, încercând să lase impresia că nu încerca să se strecoare nebăgată în seamă. Părul Păstrătoarei era negru, tuns drept şi doar puţin mai lung decât al ei; pe chip i se citea uimirea, amestecată cu neplăcerea de-a fi fost luată prin surprindere de ce văzuse.

— Deci tu eşti Elmindreda, da? zise Leane, aspră, aşa cum vorbea întotdeauna. Trebuie să mărturisesc că numele ţi se potriveşte mai bine în veşmintele astea decât în cele... obişnuite.

— Dacă nu-ţi e cu supărare, Leane Sedai, mă cheamă doar Min, răspunse cealaltă; izbutise să rămână netulburată, cu toate că era greu să nu se uite urât – în glasul Păstrătoarei răzbătuse prea multă batjocură. Maică-sa o botezase după o eroină din poveşti, bun. Dar de ce trebuia să fie o femeie care-şi petrecea aproape tot timpul oftând după bărbaţii pe care-i inspira să închine ode ochilor şi zâmbetului ei?

— Bine, Min. N-am să întreb unde-ai fost, nici de ce te-ai întors cu o rochie pe tine şi cerând să-i pui o întrebare Supremei. Nu acum, cel puţin, rosti Leane, lăsând să se înţeleagă că avea de gând să întrebe, şi să dobândească răspunsuri, mai târziu. Pesemne că Maica ştie cine este Elmindreda... Fireşte, trebuia să-mi dau seama, de când mi-a poruncit să te trimit numaidecât înăuntru, de una singură. Numai Lumina ştie de ce se poartă aşa blând cu tine. Dar ce-i, fato? se întrerupse ea, încruntându-se îngrijorată. Eşti bolnavă?

— Nu, nu, mi-e bine, răspunse Min, având grijă să nu dea de bănuit – cu toate că, vreme de o clipă, o văzuse pe Păstrătoare urlând deznădăjduită şi desfigurată. Acum pot intra, Leane Sedai?

Leane o mai cântări o vreme din priviri, apoi făcu un semn din cap către încăperea alăturată.

— Hai, repejor!

Min se grăbi să-i dea ascultare, cu o supunere care-ar fi mulţumit-o şi pe cea mai severă maestră.

De-a lungul secolelor, prin cancelaria Supremei Înscăunate se perindaseră multe femei măreţe şi puternice – lucru care se putea observa din cum arăta încăperea, de la căminul înalt, numai din marmură aurie de Kandor, acum rece, până la pereţii lambrisaţi cu un lemn de culoare deschisă cu dungi ciudate, tare ca fierul, dar astfel tăiat încât să închipuie fiare nemaivăzute şi păsări cu penaj fabulos. Lambriurile fuseseră aduse de mai bine de o mie de ani, din ţinuturile mistuitoare de dincolo de Pustia aiel, iar căminul era de două ori mai vechi. Podeaua era din piatră roşie, lustruită, provenită din Munţii de Negură. Ferestrele înalte şi arcuite dădeau înspre un balcon. Piatra iridiscentă care le împrejmuia sclipea precum o perlă – fusese salvată din rămăşiţele unui oraş scufundat în Marea Furtunilor la Frângerea Lumii. Nicăieri în lume nu se mai găsea aşa ceva.

Numai că stăpâna încăperii, Siuan Sanche, se născuse în Tear, fiică a unui pescar – aşa că mobilele alese de ea erau simple, deşi bine făcute şi frumos lustruite. Şedea într-un jilţ mare, îndărătul unei mese îndeajuns de întinse pentru a încăpea toţi oamenii de la o fermă. Mai era înăuntru un singur scaun, la fel de simplu. De obicei era tras la o parte, dar acum fusese adus în faţa mesei, pe un covoraş simplu din Tear, albastru, brun şi auriu. Pe suporturi mari, răspândite pe ici, pe colo, se aflau vreo şase cărţi deschise. Şi atât. Deasupra căminului atârna un desen: bărcuţe minuscule care se strecurau printre ierburi, prin Degetele Dragonului – aşa cum fusese şi barca tatălui lui Siuan.

La prima vedere, în ciuda trăsăturilor de Aes-Sedai, aceasta părea la fel de simplă ca mobilele sale. Era destul de zdravănă, şi nu atât frumoasă cât arătoasă. Purta veşminte simple, singura podoabă fiind etola lată a Supremei Înscăunate, cu şapte dungi colorate, câte una pentru fiecare Ajah. Vârsta îi era cu neputinţă de ghicit – la fel ca în cazul tuturor femeilor Aes-Sedai. Nu avea nici măcar o şuviţă căruntă. Însă ochii albaştri, pătrunzători, spuneau că nu îngăduia nici o nechibzuinţă, chipul hotărât o dădea de gol pe cea care fusese cea mai tânără femeie aleasă vreodată Supremă. De mai bine de zece ani, Siuan Sanche avusese puterea de a-i chema la ea pe toţi stăpânitorii şi puternicii lumii, iar ei veniseră, chiar dacă urau Turnul Alb şi se temeau de Aes-Sedai.

În vreme ce Suprema se apropia cu paşi mari, ocolind masa, Min lăsă bocceaua jos şi dădu să se plece stângaci, bombănind pe înfundate pentru că era silită să o facă. Nu că ar fi dorit să se arate necuviincioasă – nimeni nu avea asemenea gânduri în faţa unei femei ca Siuan Sanche –, însă nu era obişnuită să facă plecăciuni îmbrăcată în rochie. Nu prea ştia cum cerea obiceiul să se plece femeile. Îşi desfăcu fustele şi tocmai dădea să se încline când îngheţă în loc, ca o broască ghemuită. O vedea în faţă pe Siuan Sanche, trufaşă ca o regină, dar, preţ de o clipă, o văzu şi întinsă pe podea, goală puşcă. Şi mai era ceva ciudat cu tabloul, însă acesta dispăru, înainte să-şi fi dat seama ce. Era una dintre cele mai puternice viziuni pe care le avusese vreodată, dar nu avea habar ce însemna.

— Iar vezi tot soiul de lucruri? întrebă Suprema. Ce să zic, aşa o înzestrare mi-ar fi de mare folos. Mi-ar fi fost şi în lunile astea cât ai fost plecată. Dar să nu vorbim de asta. Ce-a fost, a fost. Roata ţese după cum îi este voia, zâmbi ea, încordată. Totuşi, dacă mai faci aşa ceva, îţi iau pielea, fato! Hai, ridică-te! Mi-ajunge cât ceremonial îmi serveşte Leane. N-am vreme pentru aşa ceva, în zilele astea pe care le trăim. Spune, ce-ai văzut?

Încetişor, Min se îndreptă. Era o mare uşurare să se găsească iarăşi împreună cu cineva care ştia ce putea face – chiar şi Suprema. Ei nu trebuia să-i ascundă ce vedea. Nici pe departe.

— Eraţi... Nu aveaţi nimic pe Domnia Voastră, Maică. Nu... nu ştiu ce înseamnă asta.

— O să-mi iau un amant, fără îndoială, râse aspru Siuan. Dar nici de asta n-am vreme acum. Degeaba faci cu ochiul la bărbaţi, când de fapt treaba ta e să legi barca la mal.

— Poate, spuse încet Min – era cu putinţă, cu toate că ea, una, se îndoia. Pur şi simplu nu ştiu. Dar, Maică, de când am intrat în Turn am avut fără încetare viziuni. Se va întâmpla ceva rău, ceva groaznic.

Începu cu femeile Aes-Sedai de la intrare şi povesti tot ce văzuse, precum şi ce însemnau imaginile, atunci când ştia cu siguranţă. Nu pomeni însă de vorbele lui Gawyn, decât în treacăt – degeaba îl mai prevenise să n-o supere pe Supremă, dacă o făcea ea în locul lui. Restul îl aşternu fără ocolişuri. Amintindu-şi ce observase, frica începu iarăşi s-o cuprindă. La sfârşit, glasul îi tremura. Suprema nici măcar nu se schimbase la faţă.

— Deci ai vorbit cu tânărul Gawyn, zise ea, după ce Min tăcu. Ei, pe el cred că-l pot convinge să-şi ţină gura. Şi, dacă ţin eu bine minte cine-i Sahra, cred că are nevoie de ceva muncă la ţară. Săpând zarzavaturile, n-are să mai aibă vreme de bârfă.

— Nu înţeleg, Maică, spuse Min. De ce să-şi ţină Gawyn gura? Ce ar putea spune, când eu nu i-am dezvăluit nimic? Iar Sahra... Maică, poate că nu m-am făcut înţeleasă. O seamă de Aes-Sedai şi de Străjeri o să moară. Pesemne că e vorba de o luptă. Şi, dacă nu cumva aveţi de gând să trimiteţi mai multe Surori, cu Străjerii lor, cine ştie unde... da, şi nişte slujitori, căci i-am văzut şi pe ei morţi sau răniţi... dacă nu aveţi în minte aşa ceva, lupta se va purta aici! În Tar Valon!

— Ai văzut asta? întrebă Suprema. O luptă? Aşa-ţi spune... înzestrarea sau e doar o presupunere?

— Păi, altfel cum să fie? Cel puţin patru Aes-Sedai sunt ca şi moarte. Maică, din nouă Surori, câte am văzut de când m-am întors, patru au să moară. Şi Străjerii... ce-ar putea fi altceva?

— Ar putea fi o groază de lucruri la care nici nu vreau să mă gândesc, răspunse, sumbră, Siuan. Când? Cât mai e până să se întâmple... treaba asta?

— Nu ştiu, făcu Min, clătinând din cap. N-o să ţină decât o zi, poate două... dar ar putea să fie mâine sau peste un an. Sau peste zece.

— Să sperăm că va fi peste zece. Dacă se întâmplă mâine, nu pot să fac nimic ca s-o împiedic.

Min se strâmbă. În afară de Siuan Sanche, numai două femei îi ştiau secretul: Moiraine şi Verin Mathwin, care încercase să-i cerceteze înzestrările. Nici una nu-şi putea da seama ce se întâmpla, aşa cum nu putea nici ea, numai că nu avea nimic de-a face cu Puterea. Poate tocmai de-asta Moiraine părea să se fi împăcat cu gândul că, atunci când Min ştia ce însemnau viziunile, acestea aveau să se adeverească.

— Or fi Mantiile Albe, Maică. Erau peste tot în Alindaer, când am trecut eu podul.

Nu-i venea să creadă aşa ceva, dar şovăia să dea glas părerilor sale. Erau doar atât, nişte păreri – dar tot rău era. Numai că Suprema începuse să clatine din cap, înainte s-o fi lăsat să-şi termine vorba.

— Dacă ar putea, ar încerca ei ceva, nu mă îndoiesc – ce le-ar mai plăcea să lovească în Turn! – numai că Eamon Valda nu va face nici o mişcare fără poruncile Seniorului Căpitan Comandant, iar Pedron Niall nu va lovi decât dacă ne crede slăbite. Ne cunoaşte prea bine puterile, ca să facă aşa o prostie. Copiii Luminii nu s-au schimbat de o mie de ani. Se ascund în stufăriş, ca ştiucile, aşteptând să adulmece în apă sânge de Aes-Sedai. Dar până acum n-au avut parte, şi nici nu vor avea, dacă-i după mine.

— Şi totuşi, dacă Valda încearcă ceva de unul singur...

— N-are decât vreo cinci sute de oameni în apropiere de Tar Valon, fato, o întrerupse Suprema. Restul i-a trimis de aici acum vreo câteva săptămâni, să facă necazuri în alte părţi. Zidurile Strălucitoare i-au ţinut la respect pe aieli. Şi pe Artur Aripă-de-Şoim. Valda nu va pătrunde niciodată în Tar Valon, decât dacă oraşul se fărâmă deja dinăuntru. Tare ţi-ar plăcea să mă faci să cred că necazurile vin de la Mantiile Albe, continuă ea, pe acelaşi ton, dar fără vreo sclipire de bunăvoinţă în privire. De ce?

— Pentru că şi eu aş vrea s-o cred, îngână Min, apoi îşi umezi buzele şi rosti vorbe pe care n-ar fi dorit să le rostească vreodată. La una dintre Surori, Maică, am văzut o zgardă argintie. Arăta... arăta precum cele folosite de Seanchani pentru a le... stăpâni pe femeile care puteau conduce Puterea.

Siuan strânse scârbită din buze, făcând-o să tacă, apoi mârâi:

— Ce mizerii! Bine măcar că majoritatea nu cred nici pe sfert toate zvonurile pe care le aud despre Seanchani. Dar e mai uşor de crezut să fie de vină Mantiile Albe. Dacă Seanchanii debarcă din nou, oriunde ar fi asta, am să aflu în câteva zile, prin porumbei. De la ţărmul mării până în Tar Valon e drum lung. Dacă într-adevăr apar, am s-o ştiu din vreme. Nu, mi-e teamă că ai văzut ceva încă şi mai cumplit decât Seanchanii. Numai Ajah Neagră poate fi, din păcate. Doar câteva dintre noi ştiu de aceste femei şi nici nu vreau să mă gândesc ce se va petrece când vor afla mai multe – dar ele sunt, acum, cea mai mare ameninţare pentru Turn.

Min se trezi că-şi strângea atât de tare fustele în pumn încât o dureau mâinile. Avea gura uscată ca iasca. Turnul Alb spusese demult, şi răspicat, că nu exista nici o Ajah tăinuită, care să-l slujească pe Cel Întunecat. Cea mai sigură cale pentru a mânia o Aes-Sedai era să pomeneşti de aşa ceva. Auzind-o pe însăşi Suprema Înscăunată vorbind despre Ajah Neagră cu atâta linişte, Min simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Suprema continuă, ca şi cum n-ar fi spus nimic ieşit din comun:

— Doar n-ai bătut atâta dram numai pentru nişte viziuni. Ce veşti ai de la Moiraine? Ştiu că din Arad Doman până în Tarabon stăpâneşte haosul, ca să nu spun şi mai mult.

Într-adevăr, se puteau găsi şi cuvinte mai rele. Oamenii care-l sprijineau pe Dragonul Renăscut se luptau cu cei care-l înfruntau, iar ambele ţări, care încă se băteau pentru Şesul Almoth, căzuseră pradă războiului civil. Auzind toate astea, însă, Siuan nu păru deloc impresionată.

— De Rand al’Thor nu mai ştiu nimic de mai multe luni. În jurul lui se ţes toate. Unde e? Ce l-a pus Moiraine să facă? Şezi, fato, şezi!

Şi-i arătă scaunul din faţa mesei. Min se apropie, tremurând, şi aproape se prăbuşi în el. „Ajah Neagră! Vai, Lumină!” Femeile Aes-Sedai ar fi trebuit să fie, cu toatele, de partea Luminii. Chiar dacă nu avea pe deplin încredere în ele, se mângâia cu acest gând. Femeile Aes-Sedai, cu toată puterea lor, erau de partea Luminii şi împotriva Umbrei. Dar acum nu mai era adevărat.

— Rand e pe drum către Tear, rosti, cu un glas de-abia auzit.

— Tear! Deci e vorba de Callandor. Moiraine vrea să-l pună să scoată Sabia care nu poate fi atinsă din Stânca din Tear. Jur c-am s-o atârn să se usuce la soare! Ce n-aş da să fie iar novice! Băiatul nu poate fi încă pregătit pentru aşa ceva.

— Dar nu a fost... începu Min, apoi se opri să-şi dreagă vocea. Nu a fost din voinţa lui Moiraine. Rand a plecat în miez de noapte, de unul singur. Ceilalţi s-au luat după el, iar Moiraine m-a trimis aici să-ţi spun. De-acum, poate că au şi ajuns în Tear. Cine ştie dacă Rand nu a pus deja mâna pe Callandor.

— Arde-l-ar focul! urlă Siuan. De-acum, poate că-i deja mort! N-ar fi trebuit să audă nici o vorbă despre Profeţiile Dragonului! Ce n-aş da să-l pot opri să mai audă şi altele!

— Dar nu trebuie să le aducă la îndeplinire? Nu înţeleg...

Suprema se sprijini de tăblia mesei. Arăta obosită.

— Cele mai multe dintre profeţiile astea nu sunt pe înţelesul nimănui. Nu ele îl fac să fie Dragonul Renăscut. Nu trebuie decât s-o recunoască, ceea ce pesemne că a făcut, dacă a plecat după Callandor. Profeţiile au menirea de a anunţa lumii cine este el, de a-l pregăti, pe el şi pe noi, ceilalţi, pentru ceea ce vine. Dacă Moiraine încă mai poate să-l stăpânească, măcar puţin, îl va conduce către Profeţiile de care suntem sigure – când va fi pregătit să le facă faţă! Cât despre restul, nu putem decât nădăjdui că va face îndeajuns. Atât. Cine poate şti dacă nu a adus deja la îndeplinire Profeţii pe care nimeni nu le înţelege? Facă Lumina să fie îndeajuns.

— Deci chiar aveţi de gând să-l stăpâniţi. Mi-a spus, cândva, asta – dar e prima oară când o aud de la Aes-Sedai, zise Min, simţind un fior de gheaţă; mânioasă, adăugă: Nu v-aţi descurcat prea bine până acum, nici Domnia Ta, nici Moiraine.

Siuan păru să-şi revină într-o clipă din oboseală. Îşi îndreptă umerii şi se ridică, privind-o de sus pe Min.

— Ai face bine să-ţi doreşti să ne descurcăm mai bine de-acum încolo. Crezi că-l putem lăsa liber? E încăpăţânat, nedomolit, neînvăţat, nepregătit... poate că deja înnebuneşte. Crezi că putem avea încredere în Pânză, chipurile în soarta lui, pentru a-l ţine în viaţă, ca într-o poveste? Asta nu-i o poveste, iar el nu e un erou de neînfrânt. Dacă firul vieţii lui este tăiat din Pânză, Roata Timpului nici nu va băga de seamă, iar Creatorul nu va făptui nici o minune ca să ne salveze. Dacă Moiraine nu izbuteşte să răsucească velele, e cu putinţă ca el să moară. Şi atunci? Ce se va-ntâmpla cu lumea? Temniţa Celui Întunecat slăbeşte. Cândva, el chiar va ajunge să atingă lumea. Mai e puţin. Dacă Rand al’Thor nu e acolo pentru a-l înfrunta în Ultima Bătălie, dacă prostul ăsta încăpăţânat îşi pierde viaţa, lumea e osândită. Se va isca din nou un Război al Puterii, dar fără Lews Therin şi cei O Sută de Tovarăşi. Şi-apoi va fi văpaie şi beznă veşnică.

Dintr-odată, se opri, trăgând cu ochiul la chipul lui Min.

— Deci dintr-acolo bate vântul, da? Tu şi cu Rand. La asta nu mă aşteptam.

Min scutură hotărâtă din cap, simţind cum roşeşte.

— Fireşte că nu! Vorbeam de... E vorba de Ultima Bătălie, de Cel Întunecat... Pe Lumină, până şi un Străjer ar îngheţa auzind despre eliberarea Celui Întunecat şi despre Ajah Neagră şi...

— Degeaba încerci, zise cu asprime Suprema. Crezi că-i prima dată când văd o femeie temându-se pentru viaţa bărbatului ei? Mai bine recunoaşte.

Min se foi în scaun. Privirea lui Siuan, ştiutoare şi nerăbdătoare, o sfredelea.

— Ei, da, şopti Min, în cele din urmă. Am să vă spun tot – nu că asta ne-ar folosi la ceva. Prima dată când am dat cu ochii de Rand, am văzut trei chipuri de femei. Unul era chipul meu. Nu mai văzusem nimic legat de mine până atunci – şi nici după aceea dar ştiu ce însemna. Urma să mă îndrăgostesc de el. Şi eu, şi celelalte două.

— Trei. Cine sunt celelalte două?

— Chipurile erau tulburi, îi zâmbi cu amărăciune Min. Nu ştiu cine erau.

— Vreun semn că te va iubi şi el?

— Nimic! Nu cred că dă nici doi bani pe mine. Sau, poate, mă priveşte ca pe... o soră. Deci să nu nădăjduiţi că mă puteţi folosi pentru a-l stăpâni. N-o să meargă!

— Şi totuşi, îl iubeşti.

— N-am de ales, făcu Min, încercând să nu pară atât de mohorâtă. Am încercat să iau totul în glumă, dar s-a terminat cu râsul. Poate că Domnia Ta nu mă crezi, dar când aflu înţelesul unei viziuni, aceasta se adevereşte.

Suprema duse un deget la buze şi o cântări din priviri. Min se simţi îngrijorată. N-ar fi vrut să se dea atâta în stambă, să dezvăluie atâtea taine. Nu spusese totul, însă ştia deja că unei femei Aes-Sedai nu trebuia să-i dai nici un semn, cât de mic, nici măcar dacă nu înţelegeai cum l-ar putea folosi. Se pricepeau ele să afle o cale.

— Maică, ţi-am spus veştile de la Moiraine, ţi-am spus totul despre viziunile mele. De-acum, pot să-mi dau hainele astea jos şi să plec.

— Unde?

— În Tear.

Fireşte, asta după ce vorbea cu Gawyn şi încerca să-l convingă să nu facă vreo prostie. Ar fi vrut să îndrăznească să întrebe de Egwene şi de celelalte două, dar, dacă Suprema nu-i spusese nimic nici măcar fratelui lui Elayne, ei cu siguranţă nu avea să-i răspundă. Unde mai pui că era încă sfredelită cu privirea.

— În Tear sau unde se află Rand. Oi fi proastă, dar nu sunt prima care-şi pierde minţile după un bărbat.

— Eşti prima care şi le pierde după Dragonul Renăscut. După ce lumea află cine şi ce este cu adevărat Rand al’Thor, va fi primejdios să-i stai aproape. Iar dacă pune mâna pe Callandor, se va afla în curând. Unii vor vrea să-l ucidă, ca şi cum aşa ar putea împiedica Ultima Bătălie, l-ar putea ţine pe Cel Întunecat în temniţă. Mulţi dintre apropiaţii lui au să moară. Mai bine rămâi aici.

Suprema părea binevoitoare, dar Min n-o crezu. Siuan Sanche nu era capabilă de bunăvoinţă.

— Am să risc. Poate îl voi ajuta cumva, cu viziunile mele. Nici măcar nu se poate spune că în Turn e mai sigur, câtă vreme rămâne fie şi o singură soră Roşie. Acestea nu vor vedea în el decât un bărbat care poate conduce Puterea, uitând de Ultima Bătălie şi de Profeţii.

— La fel ca mulţi alţii, o întrerupse, liniştită, Siuan. E greu să gândeşti altfel decât ai făcut-o vreme îndelungată. Şi femeilor Aes-Sedai le vine la fel de greu.

Min o privi mirată. Părea să-i dea dreptate.

— Nu-i o taină pentru nimeni că sunt prietenă cu Egwene şi Nynaeve care, şi asta se ştie, ele sunt din acelaşi sat cu Rand. Asta-i o legătură îndeajuns de strânsă în ochii celor din Ajah Roşie. După ce Turnul află cine este el, probabil că voi fi întemniţată în mai puţin de o zi. La fel şi fetele, dacă nu cumva le-ai ascuns Domnia Ta pe undeva.

— Atunci nu trebuie să fii recunoscută. Dacă peştii văd năvodul, nu se prinde nici unul. Îţi propun să laşi baltă surtucul şi pantalonii, deocamdată, îi zâmbi Suprema, ca o pisică jucându-se cu un şoarece.

— Şi ce peşti v-aşteptaţi să prindeţi cu ajutorul meu? întrebă Min cu glasul slab; de fapt, credea că ştia şi răspunsul, dar nădăjduia din toate puterile să se înşele.

— Ajah Neagră, rosti Suprema. Treisprezece dintre femeile alea au fugit, dar mi-e teamă că altele au rămas aici. Nu ştiu în cine pot avea încredere. O vreme, mi-a fost teamă să mă încred fie şi într-o singură persoană. Tu nu eşti Iscoadă, asta ştiu, iar înzestrarea asta a ta poate fi de ajutor. În cel mai rău caz, ai să fii pentru mine încă o pereche de ochi pe care mă pot bizui să observe ce este de observat.

— Aţi pus asta la cale de când m-aţi văzut, nu? De-asta voiaţi ca Gawyn şi Sahra să-şi ţină gura.

Min clocotea de furie. Femeia din faţa ei se aştepta ca toată lumea să joace după cum cânta ea. Faptul că, de cele mai multe ori, aşa se şi întâmpla, înrăutăţea totul. Ea una nu era o marionetă.

— Asta aţi făcut şi cu fetele? Le-aţi trimis pe urmele celor din Ajah Neagră? Sunteţi în stare...

— Vezi-ţi de năvoadele tale, copilă, şi lasă-le pe ele cu ale lor. Nu trebuie să ştii decât că sunt la o fermă, ispăşindu-şi pedeapsa. E limpede?

Privirea neclintită o făcu pe Min să se foiască iarăşi în scaun. Era uşor s-o înfrunţi pe Supremă – până ce începea să te sfredelească cu ochii aceia albaştri şi reci.

— Da, Maică.

Răspunsese supusă, iar asta o făcea să se zbârlească pe dinăuntru, însă o singură privire aruncată Supremei o făcu să renunţe la orice împotrivire. Îşi pipăi lâna fină a rochiei.

— Că doar n-o să mor dacă mai port asta încă o vreme.

Dintr-odată, Siuan părea amuzată. Min simţi un fior de nelinişte.

— Nu-i de ajuns, teamă mi-e. Min în rochie tot Min rămâne, pentru oricine are ochi să vadă. Nu poţi purta la nesfârşit o mantie cu glugă. Nu, trebuie să schimbi tot ce poate fi schimbat. Mai întâi, ai să te dai şi mai departe drept Elmindreda. La urma urmei, aşa te cheamă.

Min se strâmbă.

— Ai părul aproape la fel de lung ca al lui Leane. Poate fi buclat. Mai departe... eu una n-am folosit niciodată sulemeneli, însă Leane da, şi cred că încă n-a uitat de ele.

— Vai, nu, oftă Min, care făcuse ochii mari încă de când venise vorba de „bucle”.

— După ce Leane te preschimbă într-o Elmindreda desăvârşită, nimeni nu te va mai lua drept Min, cea care purta pantaloni.

—Vai, NU!

— Cât priveşte pricina pentru care locuieşti în Turn – una potrivită pentru o tânără cu ochi alunecoşi care arată şi se poartă cu totul altfel decât Min... continuă Suprema, încruntându-se gânditoare, fără să bage de seamă că Min încerca deznădăjduită s-o întrerupă. Da. Am să răspândesc zvonul că jupâniţa Elmindreda a izbutit să vrăjească în aşa hal doi peţitori, încât trebuie să se pună la adăpost aici, printre noi, până să se hotărască pe care să-l aleagă. În fiecare an se găsesc câteva femei care să ne ceară protecţia, şi uneori din motive la fel de prosteşti. Dacă tot te mai gândeşti la Tear, mai zise ea, privind-o cu asprime, las-o baltă. Gândeşte-te cum îl poţi ajuta mai bine pe Rand – aici sau acolo? Dacă Ajah Neagră distruge Turnul sau, şi mai rău, îl ia în stăpânire, el va pierde până şi puţinul ajutor pe care i-l pot oferi. Deci. Eşti femeie sau doar o fetişcană amorezată?

De-acum era limpede pentru Min. Era prinsă în capcană.

— Vi se întâmplă vreodată să nu vă puteţi duce planurile la îndeplinire cu oamenii, Maică?

— Mai niciodată, zâmbi Suprema, mai rece decât înainte. Mai niciodată.

Aranjându-şi şalul cu ciucuri roşii, Elaida privea îngândurată uşa care dădea în cancelaria Supremei pe care tocmai dispăruseră cele două tinere. Novicea ieşi după numai o clipă, privi chipul Elaidei şi scheună ca o mâţă speriată. Elaidei i se păru că o cunoştea de undeva, cu toate că nu-şi putea aminti numele – avea preocupări mai importante decât aceea de a instrui nişte copile prăpădite.

— Numele?

— Sahra, Elaida Sedai, răspunse fata, într-o şoaptă ascuţită – chiar dacă femeii Aes-Sedai nu-i păsa de novice, acestea îi cunoşteau şi chipul, şi faima.

De-acum, îşi aminti cine era fata. O copilă cu capul mereu în nori, nu foarte înzestrată, care nu putea ajunge să stăpânească cine ştie ce putere. Pesemne că nu ştia nimic mai mult decât ceea ce văzuse şi auzise Elaida însăşi – nici nu-şi mai amintea altceva decât zâmbetul lui Gawyn, că veni vorba. O proastă. O trimise la plimbare, cu un simplu gest. Fata făcu o plecăciune atât de adâncă, încât aproape că se dădu cu nasul de podea, apoi o luă la fugă. Elaida nu se uită după ea. Se întorsese cu spatele, aproape uitând de prezenţa novicei. O apucă pe coridor, cu chipul netulburat, dar cu gândurile în clocot. Nu le observă nici măcar pe slujnice, pe novicele şi Alesele care se traseră la o parte din drum, făcându-i plecăciuni. La un moment dat, aproape că se izbi de o soră Brună, cu nasul vârât într-un teanc de foi. Aceasta se trase îndărăt, cu un strigăt de uimire, pe care Elaida nu-l auzi.

Fata care intrase s-o vadă pe Supremă purta o rochie – dar, chiar şi aşa, o cunoştea. Era Min, cea care-şi petrecuse atâta vreme cu Suprema, prima dată când sosise în Turn, cu toate că nimeni nu aflase pricina. Min, prietenă apropiată cu Elayne, Egwene şi Nynaeve, cele trei pe care Suprema – era convinsă de asta – le trimisese într-un loc tainic. Zvonurile spuneau că erau la o fermă, pentru a-şi ispăşi pedeapsa, dar acestea toate proveneau de la Siuan Sanche. Ea le iscase, folosind, pesemne, cuvinte meşteşugite pentru a nu minţi cu adevărat, iar apoi se răspândiseră. Unde mai pui că, deşi se străduise din toate puterile, ea, Elaida, nu izbutise să găsească ferma.

— Arde-o-ar focul! exclamă şi, pentru o clipă, mânia i se citi limpede pe chip.

Nici măcar nu ştia la cine se gândea – la Siuan Sanche sau la Domniţa-Moştenitoare. Dar era totuna. O Aleasă zveltă o auzi, îi privi chipul şi se făcu la fel de albă la faţă ca rochia pe care o purta. Elaida trecu mai departe cu paşi mari, fără s-o vadă.

Pe lângă toate celelalte, neputinţa de a o găsi pe Elayne o scotea din minţi. Din când în când, Elaida avea darul Prorocirii – putea prezice viitorul. Se întâmpla rar, şi nu vedea prea multe, dar tot era mai ceva decât izbutise orice femeie Aes-Sedai de la Gitara Moroso, care murise de douăzeci de ani. Primul lucru pe care-l Prorocise, pe când era încă Aleasă – dar cu îndeajuns de multă minte pentru a-şi ţine gura – era că neamul Reginelor din Andor era o cheie pentru înfrângerea Celui Întunecat în Ultima Bătălie. De îndată ce devenise limpede că Morgase avea să urce pe tron, se lipise de aceasta şi, an după an, cu răbdare, îşi întărise poziţia. Iar acum, toate chinurile, toate jertfele – ar fi putut fi ea însăşi Supremă, dacă nu s-ar fi preocupat atâta de Andor – puteau fi zadarnice, căci Elayne dispăruse.

Cu ceva greutate, îşi sili gândurile să se întoarcă la lucrul cel mai important. Egwene şi Nynaeve se trăgeau din acelaşi sat cu tânărul acela ciudat, Rand al’Thor. Iar Min îl cunoştea şi ea, oricât de mult s-ar fi străduit s-o ascundă. Rand al’Thor se afla în mijlocul tuturor lucrurilor.

Elaida nu-l văzuse decât o dată. Se dăduse drept păstor din Ţinutul celor Două Râuri, în Andor, dar semăna foarte bine cu un aiel. Când dăduse cu ochii de el, darul Prorocirii o copleşise. Era ta’veren, unul dintre acei foarte puţini oameni ale căror iţe nu erau ţesute în Pânză după bunul plac al Roţii Timpului, ci sileau Pânza să ia formă împrejurul lor, cel puţin o vreme. Iar Elaida văzuse haosul învârtejindu-se în jurul lui al’Thor, văzuse dezbinare şi răzmeriţă în Andor, poate chiar şi în restul lumii. Dar regatul trebuia păstrat laolaltă, orice s-ar fi întâmplat; se convinsese încă de la prima Prorocire.

Dar existau mai multe iţe, îndeajuns pentru a o prinde pe Siuan în propria plasă. Dacă era să plece urechea la zvonuri, apăruseră trei ta’veren, şi nu doar unul. Toţi trei din acelaşi sat, Emond’s Field, cam de-aceeaşi vârstă – lucru ciudat, care iscase multe discuţii în Turn. Iar când Siuan călătorise în Shienar, cu aproape un an în urmă, îi văzuse şi, pesemne, vorbise cu toţi trei. Rand al’Thor. Perrin Aybara. Matrim Cauthon. Se zicea că era o pură întâmplare. O coincidenţă. Dar cei care-o spuneau nu ştiau la fel de multe ca Elaida.

Când îl văzuse pentru prima oară pe tânărul al’Thor, cea care-l făcuse dispărut fusese Moiraine. Moiraine, care-l însoţise, pe el şi pe ceilalţi doi ta’veren, în Shienar. Moiraine Damodred, cea mai apropiată prietenă a lui Siuan Sanche, pe care-o cunoscuse pe când erau amândouă novice. Dacă ar fi fost înclinată spre rămăşaguri, ar fi putut pune la bătaie tot ce-avea pe faptul că nimeni din Turn nu-şi mai amintea de acea prietenie. În ziua în care deveniseră Aes-Sedai, la sfârşitul Războiului cu Aielii, Siuan şi Moiraine se despărţiseră şi, de-atunci încolo, se purtaseră ca nişte străine. Dar ea, Elaida, fusese una dintre Alesele care le instruise pe cel două novice şi le pedepsise adesea pentru că nu-şi terminau corvezile la vreme, aşa că îşi amintea. Părea greu de crezut că planul lor era atât de vechi – nu trecuse prea multă vreme de când se născuse al’Thor – însă aceasta era ultima verigă din lanţul care le lega. Pentru ea, era îndeajuns.

Siuan punea ceva la cale. Orice-ar fi fost, trebuia oprită. Necazurile şi haosul se întindeau peste tot. Cel Întunecat avea să scape, cu siguranţă – gândul o făcu pe Elaida să se înfioare şi să-şi strângă şalul pe lângă corp –, iar Turnul trebuia să se ţină departe de disputele mărunte, pentru a-l înfrunta. Turnul trebuia să fie liber să ţeasă iţele cu ajutorul cărora popoarele să rămână unite. Nu putea să cadă pradă necazurilor pe care avea să le iste Rand al’Thor. Cumva, el trebuia împiedicat să distrugă Andorul.

Nu povestise nimănui ceea ce ştia despre al’Thor. Avea de gând să se ocupe singură de el, în taină, dacă era cu putinţă. Divanul Turnului vorbea deja despre faptul că acei trei ta’veren trebuiau supravegheaţi şi chiar călăuziţi. N-avea să încuviinţeze niciodată ca unul dintre ei – mai ales acela – să fie îndepărtat. Dar era pentru binele Turnului. Şi al lumii. Scoase un sunet înfundat, ca un mârâit. Siuan fusese dintotdeauna încăpăţânată. De pe când era novice, se dovedise mult prea încrezătoare în sine pentru fiica unui pescar sărac. Dar cum să fie atât de proastă încât să amestece Turnul în aşa ceva, fără să ceară părerea Divanului? Doar ştia ce avea să se întâmple. Singurul lucru care se putea dovedi şi mai cumplit era dacă...

Dintr-odată, Elaida se opri în loc, cu privirile în gol. Oare acest al’Thor putea conduce? Sau vreunul dintre ceilalţi? Nu, nu putea fi decât al’Thor. Dar nici măcar Siuan nu i-ar fi luat apărarea unui asemenea bărbat. Era cu neputinţă.

— Cine ştie de ce e-n stare femeia aia? murmură Elaida. Nu era potrivită pentru a fi Înscăunată.

— Vorbeşti singură, Elaida? Ştiu că voi, Roşiile, nu vă faceţi prietene din alte Ajah, însă nu pot să cred că nu există nici o femeie cu şal ca al tău, cu care să poţi discuta.

Elaida se întoarse şi o văzu pe Alviarin, o femeie Aes-Sedai cu gâtul lung, de lebădă, care îi întoarse privirea cu acea răceală trufaşă, semnul celor din Ajah Albă. Roşiile şi Albele nu prea se plăceau; se înfruntaseră în divanul Turnului de o mie de ani. Albele erau de partea Albastrelor – culoarea lui Siuan. Dar, pe de altă parte, se mândreau cu gândirea lor logică, nesupusă vreunor patimi.

— Fă câţiva paşi cu mine, zise Elaida.

Alviarin şovăi puţin, apoi i se alătură. Auzind ce-i povestea cealaltă despre Siuan, la început ridică dispreţuitoare dintr-o sprânceană, dar, până la urmă, se încruntă şi căzu pe gânduri.

— Nu ai dovezi că s-ar fi petrecut ceva... necuvenit, spuse, după ce, într-un târziu, Elaida tăcu.

— Nu... încă, răspunse cu tărie Elaida, şi îşi îngădui un zâmbet, văzând-o pe Alviarin încuviinţând.

Era un început. Într-un fel sau altul, Siuan trebuia oprită, până să ajungă să distrugă Turnul.

Bine ascuns, într-un desiş de copaci de pe malul de miazănoapte al râului Taren, Dain Bomhald îşi dădu pe spate mantia albă, cu soarele strălucitor brodat pe piept, şi duse la ochi ocheanul învelit în piele aspră. Un roi de gâze minuscule bâzâia împrejurul său, dar nu-l băgă în seamă. Dincolo de râu, în satul Taren Ferry, se vedeau case mari, de piatră, cu fundaţii înălţate care să le apere de revărsările din fiecare primăvară. Sătenii stăteau la ferestre sau aşezaţi pe stănoage, holbându-se la cei treizeci de călăreţi cu mantii albe, pe cai, cu armurile lor sclipitoare. Un grup de bărbaţi şi femei stăteau de vorbă cu călăreţii. De fapt, nu făceau altceva decât să-l asculte pe Jaret Byar – din câte observă Bomhald – ceea ce era mult mai bine.

Auzea parcă glasul tatălui său. „Fă-i să creadă că există o şansă şi se va găsi un neghiob care să încerce ceva. Apoi trebuie să-l omori, şi alt neghiob va sări să-l răzbune, aşa că-l omori şi pe al doilea. Dar dacă le umpli de la bun început sufletele de teama Luminii şi apoi le spui că nimeni nu va păţi nimic dacă se supun, nu vei avea necazuri.”

Gândindu-se la tatăl său, mort de ceva vreme, strânse din dinţi. Trebuia să facă ceva, şi încă repede. Era convins că numai Byar ştia de ce se grăbise să primească această misiune, undeva, într-o regiune aproape uitată de la marginea regatului Andor. Iar Byar avea să-şi ţină gura – îi fusese la fel de credincios tatălui lui Dain ca un ogar, iar acum îl slujea pe fiu cu acelaşi devotament. Bomhald nu şovăise nici o clipă, după ce Eamon Valda îi dăduse misiunea, şi-l numise pe Byar mâna sa dreaptă.

Byar se întoarse şi urcă la loc pe bac. Fără întârziere, vâslaşii începură să tragă de frânghia groasă care-l duse pe malul celălalt. Byar trase cu ochiul la ei, făcându-i să se tulbure şi să-i arunce priviri furişe, în timp ce-şi vedeau de treabă. Totul părea în ordine.

— Senior Bomhald?

Lăsă ocheanul jos şi întoarse capul. Lângă el îşi făcuse apariţia un bărbat cu chipul aspru, care privea drept înainte, pe sub coiful conic. Chiar şi după ce călătorise atâta, din Tar Valon până acolo – şi-ncă fără nici un fel de zăbavă – platoşa lui sclipea la fel de puternic precum mantia albă ca zăpada, cu soarele brodat pe piept.

— Da, Copile Ivon?

— M-a trimis sutaşul Farran, Seniore. E vorba de Pribegi. Ordeith a fost văzut vorbind cu trei dintre ei, după care aceia au dispărut.

— Sânge şi cenuşă! blestemă Bomhald, apoi se întoarse pe călcâie şi o porni cu paşi mari, cu Ivon după el.

La ceva depărtare de râu, printre arbori de toate felurile, se afla o mulţime de călăreţi cu mantii albe, înarmaţi cu lănci pe care le ţineau nepăsători, ca unii demult obişnuiţi cu ele, sau cu arcuri aşezate de-a curmezişul şeilor. Caii dădeau nerăbdători din copite şi din cozi. Călăreţii erau ceva mai liniştiţi; nu era primul râu pe care-l aveau de trecut pentru a ajunge într-un loc străin – şi, de astă dată, nimeni n-avea să-ncerce să-i oprească.

Într-un luminiş mare, dincolo de călăreţi, se afla o caravană de tuatha’an, neamul Pribegilor. Spoitorii. Aproape o sută de căruţe trase de cai, precum nişte căsuţe pătrate pe roţi, într-un amestec de culori, roşu, verde, galben şi mii de alte nuanţe, în alăturări care nu puteau plăcea decât ochilor unui Spoitor. Cât despre oameni, ei purtau haine pe lângă care căruţele păreau mohorâte. Şedeau pe pământ, într-un cerc larg, privindu-i pe călăreţi cu un amestec de tulburare şi linişte care era de-a dreptul ciudat; se auzeau suspinele piţigăiate ale unui copil, pe care maică-sa încerca să-l aline. Alături se afla o movilă de leşuri; numai dulăi, împrejurul cărora începuseră să bâzâie muştele. Pribegii nu făceau rău nimănui, nici măcar pentru a-şi apăra vieţile. Nici câinii nu erau primejdioşi, însă Bomhald nu voia să rişte nimic.

Pusese şase oameni să-i păzească pe Spoitori – nu era nevoie de mai mulţi. Chiar dacă se străduiau să nu o arate, aceştia păreau stânjeniţi. Nimeni însă nu-l privea pe cel de-al şaptelea bărbat, care se afla în şa, alături de căruţe – un omuleţ ciolănos, cu nasul mare, cu un surtuc cenuşiu-închis care părea prea mare pentru el, deşi cu o croială meşteşugită. Farran, un bărbat masiv, dar sprinten, îi privea pe cei şapte la fel de urât. Când îl zări pe Bomhald, sutaşul îl salută, ducându-şi pumnul înmănuşat la inimă, dar nu scoase o vorbă.

— Doar o vorbă, jupân Ordeith, zise încet Bomhald; ciolănosul lăsă capul pe-o parte şi-l privi lung, apoi descălecă – Farran mârâi, însă Bomhald nu ridică vocea. Pare-se că trei Spoitori sunt de negăsit, jupân Ordeith. Nu cumva ai făcut ceea ce-mi propuneai mai devreme?

De îndată ce-i văzuse pe Pribegi, Ordeith îi şoptise: „Trebuie omorâţi. Nu sunt de nici un folos”. Bomhald era obişnuit să ucidă oameni, însă nu se împăcase niciodată cu asta, aşa cum părea s-o facă bărbatul cel scund.

— Adică să-i omor? De ce să fac aşa ceva? Mai ales după ce am fost certat pentru că am îndrăznit s-o propun, făcu Ordeith, frecându-şi nasul mare cu un deget; vorbea cu un puternic accent de Lugard, cu toate că, din când în când, acesta dispărea – alt lucru care-l neliniştea pe Bomhald.

— Înseamnă că i-ai ajutat să scape.

— Păi, că veni vorba, drept e că am luat la o parte câţiva, ca să aflu ce ştiau, fără să mă deranjeze nimeni. Înţelegeţi.

— Ce ştiau? Pe Lumină, ce-ar putea şti Spoitorii despre ceea ce ne trebuie nouă?

— Până nu întrebi, n-ai cum să afli, nu-i aşa? zise Ordeith. Nu le-am făcut cine ştie ce. La sfârşit, le-am poruncit să se întoarcă la căruţe. Cine-ar fi crezut că au îndrăzneala să fugă, cu atâţia soldaţi împrejur?

Bomhald se trezi strângând din dinţi. Primise porunci să călătorească în cea mai mare grabă pentru a se întâlni cu acest ciudat omuleţ, care avea să-i dea alte ordine. Acestea nu-i plăceau deloc, dar hârtiile aveau pecetea şi semnătura lui Pedron Niall, Seniorul Căpitan Comandant al Copiilor Luminii.

Însă mult prea multe lucruri rămăseseră neexplicate – printre ele, poziţia pe care avea s-o deţină Ordeith. Se afla acolo, chipurile, pentru a-l sfătui pe Bomhald, pentru a lucra împreună cu el. Nu i se explicase, însă, dacă omuleţul era sub comanda lui, iar sugestia, nerostită, dar uşor de ghicit, de a ţine seama de părerile lui îl deranja. Nici măcar pricina pentru care atâţia Copii fuseseră trimişi în pustietăţile acelea nu era limpede. Pentru a vâna Iscoade, fireşte, şi pentru a aduce Lumina. Asta nici nu mai trebuia spus. Însă aproape o jumătate de legiune să calce, fără îngăduinţă, hotarul regatului Andor... dacă Regina din Caemlyn afla, ordinul risca să piardă multe. Era prea mult pentru cele câteva răspunsuri pe care Bomhald le primise.

Totul avea de-a face cu Ordeith. Bomhald nu pricepea deloc cum de Seniorul Căpitan Comandant putea avea încredere în omul acela, cu rânjetele sale viclene, cu posomoreala sa, şi cu privirile trufaşe, din pricina cărora era cu neputinţă de înţeles ce fel de persoană aveai în faţă. Unde mai pui că, după numai câteva cuvinte, i se schimba accentul. Cei cincizeci de Copii care-l însoţiseră pe Ordeith erau negri şi încruntaţi, întocmai ca el. Pesemne că el însuşi îi alesese, ca să fie înconjurat numai de strâmbături – ceea ce spunea destul de multe despre el. Până şi numele său, Ordeith, în Limba Străveche însemna „pelin”. Totuşi, Bomhald avea propriile pricini pentru a fi acolo şi, dacă era musai să-l suporte pe Ordeith, avea să găsească el o cale. Dar numai până la un punct.

— Jupân Ordeith, spuse el, alegându-şi cu mare grijă tonul, bacul acesta e singura cale pentru a intra sau a ieşi din ţinut.

Ceea ce nu era tocmai adevărat: harta pe care o avea cu el arăta că râul Taren nu putea fi trecut decât prin locul în care se aflau, în timp ce Manetherendrelle, care mărginea ţinutul la miazăzi, nu avea nici un vad. La răsărit erau mlaştini întinse. Cu toate astea, trebuia să existe şi o cale pe la apus, peste Munţii de Negură – chiar dacă aceştia nu apăreau în întregime pe hartă. Dar, şi dacă munţii puteau fi trecuţi, drumul era greu şi mulţi dintre soldaţi aveau să-şi piardă vieţile, aşa că Bomhald nu avea de gând să-i permită lui Ordeith să afle că exista o altă posibilitate, nici măcar una atât de îndepărtată.

— Dacă, atunci când vine timpul să plecăm, găsesc malul acesta împânzit de soldaţi din Andor, dumneata vei fi primul la traversat şi ai să vezi ce interesant este să-ţi croieşti drum cu forţa peste un râu atât de lat, bine?

— E prima dumitale misiune, nu-i aşa? făcu Ordeith, cu o undă de batjocură în glas. Pe hartă, locurile astea fac parte din Andor, e drept, dar nici un perceptor din Caemlyn n-a mai ajuns atât de departe spre apus, de mai multe generaţii încoace. În plus, chiar dacă cei trei se apucă să povestească, cine să aibă încredere în trei Spoitori? Dacă primejdia ţi se pare prea mare, adu-ţi aminte a cui e pecetea de pe poruncile pe care le-ai primit.

Farran trase cu ochiul la Bomhald şi dădu să-şi scoată sabia, dar celălalt scutură uşor din cap, şi Farran lăsă braţul în jos.

— Am de gând să trec râul, jupân Ordeith, şi am să-l trec, chiar dacă aud, în ultima clipă, că Gareth Byrne şi Gărzile Reginei vor ajunge aici până la apus.

— Fireşte, spuse Ordeith, devenind, dintr-odată, îndatoritor. Vei avea parte de glorie, la fel cum ai fi avut în Tar Valon, crede-mă!

Ochii săi întunecaţi şi înfundaţi în orbite deveniră sticloşi, de parcă se aţintiseră undeva, în depărtare.

— Şi în Tar Valon există lucruri pe care le doresc, sfârşi el.

Bomhald clătină din cap. „Şi când te gândeşti că trebuie să încerc să mă-nţeleg cu el...”

Jaret Byar se apropie şi descălecă lângă Farran. Era la fel de înalt ca şi sutaşul, avea faţa prelungă şi ochii negri, încercănaţi şi nu părea să aibă pe trup nici un gram de grăsime.

— În sat, lucrurile s-au liniştit, Seniore. Lucellin se îngrijeşte să nu care cumva să scape cineva. Când le-am pomenit de Iscoadele Celui Întunecat, aproape că au făcut pe ei. Cică la ei în sat nu există aşa ceva, însă oamenii aflaţi la miazăzi sunt adevăratele Iscoade.

— La miazăzi, da? spuse aspru Bomhald. Vedem noi. Trimite trei sute de oameni peste râu, Byar. Mai întâi pe cei ai lui Farran. Restul să-i urmeze după ce trec Spoitorii. Şi ai grijă să nu mai scape nici unul, bine?

— O să trecem Ţinutul celor Două Râuri prin foc şi sabie, îl întrerupse Ordeith, strâmbându-se fioros şi cu spume la gură. O să-i biciuim şi o să-i jupuim pe toţi şi o să le pârjolim sufletele. I-am făgăduit! Şi atunci, va veni şi la mine! Va veni!

Bomhald le făcu semn lui Byar şi Farran să-i îndeplinească poruncile. „E nebun, se gândi. Seniorul Căpitan Comandant m-a legat de un nebun. Dar măcar am să ajung la acel Perrin. Orice-ar fi, am să-mi răzbun tatăl!”

De pe terasa înconjurată de coloane, aflată în vârful unui deal, Înalta Doamnă Suroth privea Portul Cantorin, care i se întindea la picioare precum un castron larg, uşor strâmb. Avea capul ras în părţi, şi o creastă lată de păr negru care îi cădea pe spate. Mâinile i se odihneau pe o balustradă din piatră şlefuită, la fel de albă ca şi rochia ei imaculată, cu sutele de pliuri. Fără să bage de seamă, bătea uşor în piatră cu unghiile sale lungi, dintre care primele două de la fiecare mână erau vopsite în albastru.

Peste Oceanul Aryth bătea o briză uşoară, care aducea cu ea miros puternic de sare. În spatele Înaltei Doamne se aflau două tinere, îngenuncheate lângă perete, având cu ele evantaie din pene albe – pentru cazul în care briza ar fi încetat să adie. Alte două fete şi patru băieţi, cu toţii îngenuncheaţi, aşteptau să primească porunci. Toţi opt erau desculţi şi purtau robe subţiri, pentru a încânta simţurile înaltei Doamne cu liniile armonioase ale trupurilor lor şi cu eleganţa mişcărilor. Dar, în clipa aceea, Suroth nici nu-i vedea – pentru ea, erau ca nişte mobile.

În schimb, cei doisprezece soldaţi din Straja Morţii, câte şase de fiecare parte a terasei, nu puteau trece neobservaţi. Stăteau încremeniţi în loc, ca nişte statui, cu suliţele împodobite cu ciucuri negri şi scuturile lăcuite în aceeaşi culoare. Erau simbolul victoriei, dar şi al primejdiei în care se afla Suroth. Straja Morţii nu o slujea decât pe împărăteasă şi pe aleşii ei. Soldaţii erau gata să ucidă sau să moară cu acelaşi zel, dacă era nevoie. Cum spunea zicala? „La înălţime, cărările sunt împânzite de pumnale.”

Unghiile lungi loveau uşor balustrada. Ce îngust, ca un fir de aţă, era hotarul pe care trebuia să păşească!

Portul interior, aflat dincoace de zidul ridicat pe fundul oceanului, era împânzit de corăbiile celor din Seminţia Mării, Atha’an Miere – până şi cele mai mari dintre acestea păreau prea înguste pentru cât erau de lungi. Pânzele sfâşiate le făceau să se încline care mai de care. Punţile erau pustii, căci echipajele se aflau pe ţărm, sub pază, la fel ca toţi locuitorii insulelor care ştiau să navigheze în largul oceanului. În portul exterior se aflau corăbiile uriaşe şi cu prora rotundă ale Seanchanilor, cu zecile, unele ancorate la gura portului. Alta, cu pânzele umflate de vânt, escorta un cârd de bărcuţe de pescuit, aducându-le îndărăt în port. Dacă se răspândeau, unele dintre bărcuţe ar fi putut scăpa, dar pe corabia Seanchanilor se afla o damane şi fusese de ajuns o singură demonstraţie a puterilor sale pentru ca astfel de gânduri să dispară cu desăvârşire. Scheletul ars şi sfărâmat al unei corăbii duşmane se afla încă acolo, eşuat pe un banc de noroi, lângă gura portului.

Cu toate acestea, Suroth nu ştia câtă vreme avea să fie în stare să-i împiedice pe cei din Seminţia Mării aflaţi în alte părţi – şi pe blestemaţii de pe continent – să afle că insulele acestea erau în puterea ei. „Dar va fi îndeajuns, îşi spuse. Trebuie să fie.”

Faptul că izbutise să adune majoritatea trupelor Seanchan după dezastrul iscat de înaltul Domn Turok fusese, în felul său, un miracol. Acum, numai câteva dintre corăbiile care scăpaseră din Falme nu se aflau la porunca ei, şi nimeni nu-i punea la îndoială dreptul de a-i conduce pe Hailene, înaintaşii. Poate că miracolul făcuse şi ca nimeni de pe continent să nu bănuiască unde se aflau, aşteptând să recâştige pământurile pe care împărăteasa îi trimisese să le ia în stăpânire, aşteptând să desăvârşească Reîntoarcerea, Corenne. Iscoadele lui Suroth căutau deja o cale. Nu era, aşadar, nevoită să se întoarcă la Curtea celor Nouă Luni, pentru a cere iertare Împărătesei pentru un eşec care nici măcar nu i se datora.

Gândul o făcu să se înfioare. Cei care se vedeau nevoiţi să-şi ceară iertare în felul acela erau întotdeauna umiliţi şi, de cele mai multe ori, supuşi la chinuri, însă ceea ce o îngrozea era faptul că, la sfârşit, era cu putinţă să nu-i fie îngăduit să moară, să fie silită să-şi continue viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în vreme ce toţi ceilalţi, oamenii de rând şi cei de Sânge, ar fi ştiut totul despre înjosirea ei.

Un slujitor chipeş apăru într-o clipă alături de ea, aducând o robă verde deschisă, brodată cu păsări-ale-încântării, cu penajul lor fabulos. Suroth întinse braţele, aşteptând ca roba să-i fie potrivită, fără să-l bage în seamă pe slujitor, ca şi cum nu ar fi fost decât o grămăjoară de praf în calea papucului său de catifea.

Pentru a nu se vedea nevoită să-şi ceară iertare, trebuia să recâştige ceea ce se pierduse cu un mileniu în urmă. Iar pentru asta, trebuia să-l înfrunte pe bărbatul care, din câte îi povestiseră iscoadele, pretindea a fi Dragonul Renăscut. „Dacă nu găsesc o cale să-l dobor, supărarea Împărătesei nici nu mai are importanţă.”

Întorcându-se cu graţie, intră în încăperea lungă din faţa terasei. Pereţii care dădeau în afară erau numai uşi şi ferestre înalte, pentru a lăsa să pătrundă orice adiere. Lemnul albicios, bine şlefuit şi sclipind ca satinul o încânta pe Suroth. Însă mobilele precedentului stăpân, fostul guvernator Atha’an Miere din Cantorin, fuseseră îndepărtate, la porunca ei, şi înlocuite cu câteva paravane înalte, cele mai multe dintre ele fiind pictate cu păsări şi flori. Două însă erau diferite. Unul înfăţişa o pisică de Sen T’jore, mare cât un ponei, cu blana pătată, iar altul – un vultur negru de munte, cu creasta zbârlită, ca o coroană albă, şi aripile cu vârful imaculat întinse cât erau de lungi. Astfel de paravane erau considerate vulgare, însă lui Suroth îi plăceau animalele. Nu avusese cum să-şi aducă menajeria cu ea, astfel că pusese să-i fie pictate imaginile celor două pe care le prefera. Nu suportase niciodată să fie lipsită de vreo plăcere, fie ea şi neînsemnată.

Cele trei femei o aşteptau aşa cum le lăsase: două în genunchi, a treia întinsă cu faţa în jos pe podeaua goală şi lustruită, ca o tablă de şah cu pătrate mai închise sau mai deschise la culoare. Femeile îngenuncheate purtau rochii de un albastru-închis, ca orice sul’dam, cu fulgere bifurcate pe piept şi pe laturi. Una dintre ele, Alwhin, cu chipul său ascuţit şi ochii albaştri, mereu supăraţi, era pe jumătate rasă în cap, iar părul rămas îi atârna pe umăr, împletit într-o cosiţă castanie. Văzând-o, Suroth strânse din buze. Nu se mai întâmplase niciodată ca o sul’dam să devină so’jhin, să fie primită în rândul slujitorilor de prim rang ai celor de Sânge, cu atât mai puţin să ajungă şi Cuvântătoare. Dar cu Alwhin era altceva. Alwhin ştia prea multe.

Totuşi, cea care o preocupa în acel moment era femeia care zăcea cu faţa în jos, îmbrăcată într-o rochie simplă, cenuşie, şi purtând la gât o zgardă lată, din metal argintiu, legată printr-o lesă sclipitoare de brăţara din acelaşi metal aflată la încheietura Taisei – cea de-a doua sul’dam. Prin mijlocirea zgardei şi a lesei – numite a’dam – Taisa o putea stăpâni pe femeia în cenuşiu. Şi era musai s-o stăpânească, de vreme ce femeia era o damane – ştia să conducă Puterea, şi deci era mult prea primejdioasă pentru a i se îngădui să rămână liberă. Amintirea Armiilor Nopţii era încă puternică printre Seanchani, chiar dacă trecuse o mie de ani de la distrugerea lor.

Suroth le privi bănuitoare pe cele două sul’dam. Nu mai avea încredere în nici o femeie asemenea lor, şi totuşi nu avea de ales – nimeni altcineva nu le putea stăpâni pe damane, iar fără acestea... Nici nu-şi putea închipui. Întreaga putere a Seanchanilor, a Tronului de Cristal, era clădită pe damane supuse. Dar lucrurile pe care era nevoită să le îngăduie o deranjau pe Suroth. De pildă, Alwhin, care privea în jur de parcă ar fi fost toată viaţa so’jhin. Nu... de parcă ar fi fost chiar de Sânge, şi se afla acolo, îngenuncheată, pentru că aşa poftea.

— Pura!

Înainte să cadă în mâinile Seanchanilor, pe când era încă Aes-Sedai, printre celelalte Surori, la fel de periculoase ca şi ea, femeia avusese alt nume – dar Suroth nu-l cunoştea şi asta nu o preocupa în nici un fel. Femeia în rochie cenuşie se încordă, dar nu ridică fruntea – instrucţia de care avusese parte fusese foarte aspră.

— Te mai întreb o dată, Pura! Cum fac cele din Turnul Alb pentru a-l stăpâni pe bărbatul care-şi spune Dragonul Renăscut?

Femeia îşi mişcă uşor capul, pentru a o privi, înspăimântată, pe Taisa. Dacă răspunsul pe care avea să-l dea nu era mulţumitor, Taisa o putea face să simtă durerea fără să ridice un deget, folosindu-se de a’dam.

— Turnul nu ar face niciodată aşa ceva, Înaltă Doamnă, spuse Pura, cu răsuflarea tăiată. Orice fals Dragon trebuie prins şi domolit.

Mâniată, Taisa o privi întrebător pe Înalta Doamnă – răspunsul ocolise întrebarea lui Suroth, poate chiar dăduse de înţeles că o femeie de Sânge cuvântase un neadevăr. Dar Suroth clătină uşor, foarte uşor din cap – nu voia să aştepte ca femeia să-şi revină de pe urma pedepselor – aşa că Taisa înclină, supusă, fruntea.

— Încă o dată, Pura, ce ştii de femeile Aes-Sedai... începu Suroth, strâmbând din buze pentru că se spurcase folosind acel nume – iar Alwhin mormăi nemulţumită – ... de femeile Aes-Sedai care-l ajută pe acest bărbat? Ai grijă! În Falme, soldaţii noştri au avut de înfruntat femei de-ale Turnului, femei care conduceau Puterea, aşa că nici să nu încerci să spui că nu-i aşa.

— Pura... Pura nu ştie nimic, Înaltă Doamnă, răspunse femeia, cu sufletul la gură, tulburată, apoi o privi iarăşi pe Taisa, cu ochii mari – era limpede că voia cu orice preţ să fie crezută. Poate... Poate Suprema sau Divanul Turnului... Nu, n-ar putea s-o facă. Pura nu ştie nimic, Înaltă Doamnă.

— Bărbatul poate conduce, spuse cu asprime Suroth.

Femeia întinsă pe jos gemu, cu toate că mai auzise acest lucru şi înainte. Lui Suroth i se strânse stomacul de greaţă, la gândul că fusese silită s-o spună din nou, însă ea nu lăsă nimic să se vadă. Dintre toate cele întâmplate în Falme, numai câteva nenorociri fuseseră provocate de femei: orice damane putea simţi lucrătura altei femei, şi orice sul’dam care purta brăţara ştia ce simte cea aflată în stăpânirea ei. Aşadar, bărbatul era cel care provocase totul, ceea ce însemna că era îngrozitor de puternic. Atât de puternic încât Suroth se trezise întrebându-se, de mai multe ori şi cu scârbă crescândă, dacă nu cumva era într-adevăr Dragonul Renăscut. „Dar nu se poate”, îşi spuse cu fermitate. Şi, oricum, asta nu avea nici o importanţă pentru ceea ce punea ea la cale.

— Mi se pare cu neputinţă de crezut că cineva, fie chiar şi cele din Turnul Alb, îngăduie unui asemenea bărbat să umble liber. Cum fac să-l ţină în stăpânire?

Pura zăcea întinsă cu faţa la podea, cu umerii scuturându-i-se de plâns.

— Răspunde-i Înaltei Doamne! spuse, cu asprime, Taisa; nu făcu nici o mişcare, dar Pura deschise gura şi clipi, de parcă fusese lovită peste coapse – o lovitură iscată din a’dam.

— P-Pura nu ş-ş-ştie nimic, răspunse ea, întinzând braţul tremurător, de parcă ar fi vrut să atingă piciorul lui Suroth. Vă rog! Pura a învăţat să se supună. Pura spune numai adevărul. Vă rog, nu o pedepsiţi pe Pura!

Suroth făcu un pas uşor în spate, fără să-i scape vreun gest de mânie. Se văzuse silită să se mişte din pricina unei damane. Aproape că fusese atinsă de o femeie care putea conduce. Simţea nevoia să se spele, de parcă ar fi fost cu adevărat atinsă.

Taisa făcu ochii mari, văzând neruşinarea celeilalte. Obrajii îi luaseră foc, la gândul că se întâmplase aşa ceva, tocmai când ea purta brăţara. Părea sfâşiată între imboldul de a se arunca la podea, alături de damane, pentru a-şi cere iertare, şi cel de o pedepsi pe loc. Alwhin privea scena strângând dispreţuitoare din buze. Chipul său spunea limpede că aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla dacă ea ar fi purtat brăţara.

Suroth ridică uşor un deget, într-un gest simplu pe care orice so’jhin îl ştia din copilărie. Le cerea să plece. Atât şi nimic mai mult. Alwhin şovăi, parcă neînţelegând, apoi încercă să-şi ascundă scăparea, răstindu-se la Taisa:

— Du-o pe... făptura asta cât mai departe de Înalta Doamnă Suroth! Şi, după ce o pedepseşti, du-te la Surela şi spune-i că nu ştii să-ţi stăpâneşti slujnicele, de parcă n-ai mai fi purtat niciodată brăţara. Spune-i că urmează să fii...

Suroth îşi alungă din minte vorbele lui Alwhin. Ea una nu le poruncise decât să plece – însă certurile dintre sul’dam erau sub demnitatea ei. Ar fi vrut să ştie dacă Pura izbutise să-i ascundă ceva. Iscoadele îi transmiseseră că, din câte se povestea, femeile din Turnul Alb nu puteau minţi. Orice încercare de a o sili pe Pura să spună o minciună, chiar şi una neînsemnată – de pildă că o eşarfă albă era, de fapt, neagră – se dovedise zadarnică, dar asta nu era îndeajuns. Or fi existat unii care să ia de bune lacrimile unei damane şi pretextele invocate de câte ori i se cerea ceva, dar astfel de oameni nu ajungeau să conducă Reîntoarcerea. Poate că Pura mai avea încă voinţă, poate era îndeajuns de deşteaptă pentru a încerca să se folosească de povestea că-i era cu neputinţă să mintă. Nici una dintre femeile prinse pe continent nu era cu totul ascultătoare şi de încredere, aşa cum erau cele aduse din Seanchan. Nici una nu se împăcase cu soarta, aşa cum o făcuseră celelalte. Cine putea şti ce taine ascundea una care-şi spunea Aes-Sedai?

Suroth îşi dori – şi nu era pentru prima oară – să o fi avut şi pe cealaltă Aes-Sedai prinsă la Capul Toman. Dacă ar fi avut măcar două pe care să le poată iscodi, ar fi fost mai uşor de prins o scăpare, o încercare de înşelătorie. Dar dorinţa era zadarnică. Cealaltă femeie putea fi moartă, înecată, sau putea să fi ajuns deja la Curtea celor Nouă Luni. Pesemne că unele dintre corăbiile pe care Suroth nu izbutise să le adune trecuseră deja oceanul, poate cu femeie cu tot.

Cu aproape jumătate de an în urmă, de îndată ce preluase şefia armatelor, trimisese şi ea o corabie, cu o dare de seamă bine aduse din condei. Atât căpitanul, cât şi marinarii proveneau din familii care o slujiseră pe a ei de când Luthair Paendrag se proclamase împărat, cu aproape o mie de ani în urmă. Riscase mult, căci astfel împărăteasa putea trimite pe cineva să-i ia locul – dar a fi riscat şi mai mult dacă nu ar fi trimis veşti; atunci, numai o victorie zdrobitoare ar fi putut-o salva. Şi poate nici măcar atât. Aşadar, împărăteasa ştia de Falme, ştia de nenorocirea lui Turak şi de faptul că Suroth voia să meargă mai departe. Dar ce părere avea şi ce voia să facă? Gândul era mai tulburător decât cel despre damane, chiar şi despre cea care fusese, cândva, Aes-Sedai.

Totuşi, împărăteasa nu ştia totul. Veştile cele mai rele nu puteau fi încredinţate nici unui sol, oricât de credincios ar fi fost. Aceste veşti nu aveau să treacă decât de pe buzele lui Suroth către urechile Împărătesei. Trudise din greu pentru a fi sigură de asta. Nu existau decât patru persoane în viaţă care cunoşteau taina, iar două nu aveau să rostească nici o vorbă, din propria voinţă. „Numai alte trei morţi pot pecetlui totul încă şi mai bine”, se gândi Suroth, apoi îşi dădu seama că vorbise cu glas tare, auzind-o pe Ahlwin spunând:

— Şi totuşi, Înalta Doamnă are nevoie de toate trei în viaţă.

Poziţia în care se oprise cealaltă era îndeajuns de umilă şi de supusă – stătea cu privirea plecată, cu toate că, aşa cum se cuvenea, nu scăpa nici o mişcare şi nici un semn de-al lui Suroth.

— Şi cine ştie, Înaltă Doamnă, continuă cu glas la fel de umil, ce-ar putea face împărăteasa – fie să trăiască în veci! – dacă ar auzi că aţi încercat să-i ascundeţi aşa ceva?

În loc de răspuns, Suroth făcu, din nou, gestul uşor prin care îi poruncea să plece. Iar Alhwin şovăi iarăşi – de data aceasta, era limpede că înţelesese, dar nu voia să se supună; îşi permitea cam multe! – apoi se înclină adânc şi plecă, fără să-i întoarcă vreo clipă spatele. Suroth se chinui să se liniştească. Cele trei femei erau o problemă pe care, deocamdată, nu o putea rezolva, dar răbdarea era o virtute de care cei de Sânge nu se puteau lipsi. Altfel, erau în primejdie să sfârşească în Turnul Corbilor.

Ieşi din nou pe terasă. Văzând-o, slujitorii se aplecară puţin, foarte puţin în faţă, gata să-i îndeplinească poruncile. Soldaţii erau la locurile lor, veghind să nu fie deranjată. Suroth se apropie de balustradă, privind, de această dată, în largul mării, către continentul aflat la sute de mile spre răsărit.

Dacă ar fi izbutit să-i conducă pe înaintaşi către izbândă, să pornească Reîntoarcerea, ar fi dobândit mari onoruri. Poate ar fi ajuns chiar să fie adoptată în familia Împărătesei, cu toate că aşa ceva ar fi adus cu sine anumite primejdii. Dar dacă ar fi izbutit, de asemenea, să-l prindă pe acel Dragon, fie el adevărat sau nu, să găsească o cale pentru a stăpâni puterea sa nemaivăzută...

„Dar, dacă... sau când pun mâna pe el, oare i-l dau Împărătesei? Asta-i întrebarea.”

Unghiile sale lungi începură să lovească din nou balustrada lată din piatră.

CAPITOLUL 2 • Vârtejuri în Pânză

Vântul fierbinte al nopţii sufla spre uscat, către miazănoapte, peste uriaşa deltă numită Degetele Dragonului, un labirint de canale, mai largi sau mai înguste, unele sufocate de ierburi. Câmpuri de trestie se întindeau între grupuleţele de insule pe care creşteau copaci cu rădăcini stufoase, întâlniţi numai acolo. În cele din urmă, iată şi râul care dădea naştere deltei, Erinin, înţesat de lumini – felinarele spânzurate pe catargele bărcuţelor de pescuit. Acestea se legănau puternic, din când în când, făcându-i pe bărbaţii mai în vârstă să bombăne felurite lucruri despre făpturile spurcate care ieşeau noaptea la vânat. Cei mai tineri râdeau, dar trăgeau mai tare de năvoade, dornici să ajungă acasă şi să scape de întuneric. Poveştile spuneau că răul nu-ţi putea trece pragul dacă nu-l pofteai. Toate bune, numai că acolo, în beznă...

Mirosul de sare se pierdu până ca vântul să ajungă la măreţul oraş Tear, aflat lângă râu. Acolo, hanurile cu acoperişuri de ţiglă şi prăvăliile se înghesuiau lângă palatele înalte, trufaşe, care sclipeau în lumina lunii. Dar nici o clădire nu ajungea nici măcar la jumătatea celei care, precum un munte, se întindea din mijlocul oraşului până la mal. Stânca din Tear, fortăreaţă legendară, cea mai veche cetate din lume, clădită în ultimele zile ale Frângerii Lumii. Popoarele şi imperiile se înălţau şi cădeau, înlocuite de altele care, apoi, se pierdeau şi ele, dar Stânca dăinuia. De trei mii de ani, oşti felurite îşi prăpădiseră suliţele, săbiile şi sufletele încercând s-o cucerească. Dar fortăreaţa nu se lăsase niciodată. Până acum.

În bezna ceţoasă, străzile oraşului, cârciumile şi hanurile erau aproape goale. Grijulii, oamenii se închiseseră în case. Cel care avea Stânca era stăpânul oraşului şi al neamului din Tear. Aşa fusese dintotdeauna, iar lumea nu se împotrivea. În timpul zilei, îşi aclamau noul stăpân cu însufleţire, la fel ca pe cei dinainte. Noaptea, se înghesuiau unii lângă alţii, tremurând, în ciuda căldurii, atunci când vântul sufla peste acoperişurile lor precum glasul a o mie de bocitoare. În suflet le încolţeau noi speranţe, gânduri pe care nimeni din Tear nu îndrăznise să le aibă de o sută de generaţii, amestecate cu temeri străvechi precum Frângerea Lumii.

Vântul flutura flamura lungă şi albă care sclipea în razele lunii, în vârful Stâncii, ca şi cum ar fi vrut s-o smulgă. Pe pânză era înfăţişată o făptură cu corp ca de şarpe cu picioare, cu coamă aurie de leu, cu solzi stacojii şi aurii, care părea să călărească pe spinarea vântului. Flamură profeţită, aşteptată şi temută. Flamura Dragonului. Dragonul Renăscut. Cel care avea s-aducă mântuirea lumii, dar şi noua Frângere. Ca şi cum s-ar fi simţit sfidat, vântul se năpustea asupra zidurilor groase ale Stâncii. Flamura flutura, nepăsătoare, aşteptând furtuni mai aprige.

Într-o încăpere de sus, care dădea înspre miazăzi, Perrin şedea pe un cufăr, la picioarele patului cu baldachin, privind-o pe tânăra brunetă care se plimba în sus şi în jos. În ochii lui aurii se vedea o urmă de sfârşeală. De obicei, Faile turuia întruna – îl lua peste picior, fără răutate, pentru încetineala şi reţinerea lui. În seara aceea, însă, abia dacă deschisese gura de când intrase pe uşă. Perrin simţea parfumul petalelor de trandafiri al hainelor ei, precum şi acel miros special care era, pur şi simplu, ea. Şi încă ceva ceva – tulburare. Faile nu se arăta aproape niciodată tulburată. Întrebându-se ce s-ar fi putut întâmpla, Perrin simţi un fior pe şira spinării, care n-avea nimic de-a face cu arşiţa nopţii. Fata se plimba iară încetare, foşnind uşor din fustele de călărie. Perrin îşi scărpină nervos barba, crescută de două săptămâni. Era încă şi mai cârlionţată decât părul. Şi îl mânca. Se gândi, pentru a o suta oară, să se radă.

— Îţi stă bine, zise deodată Faile, oprindu-se în loc.

Stânjenit, el ridică din umerii osteniţi de ceasurile lungi de lucru la fierărie. Se întâmpla adesea ca ea să-i ghicească gândurile – sau cel puţin să lase impresia că o făcea.

— Mă mănâncă, mormăi Perrin, apoi îşi dori să se fi arătat mai hotărât; era barba lui, la urma urmelor, putea s-o dea jos când voia.

Faile în privi, cu capul plecat pe o parte. Nasul ei mare şi pomeţii înalţi o făceau să pară aprigă, însă glasul cu care îi vorbi era blând:

— Ţi se potriveşte.

Perrin oftă, apoi ridică iar din umeri. Nu-i ceruse să-şi lase barbă şi nici nu avea s-o facă. Totuşi, el ştia foarte bine că nici de data asta nu avea să se radă. Se întrebă cum s-ar fi descurcat în locul lui prietenul său, Mat. Poate că ar fi ciupit-o, sărutat-o şi i-ar fi spus o glumă care s-o facă să râdă şi să se lase convinsă. Dar Perrin ştia că nu se descurca la fel de bine cu fetele. Mat n-ar fi ajuns niciodată să asude din pricina bărbii, numai pentru că o femeie ar fi fost de părere că-i trebuia păr pe faţă. Sau, poate, doar dacă femeia aceea era Faile. Perrin bănuia că tatăl ei jelea amarnic ziua în care ea plecase de-acasă, şi nu doar pentru că-i era fiică. Era cel mai mare neguţător de blănuri din Saldaea, din câte-i spusese fata, şi pesemne că, având-o alături, orice afacere mergea ca pe roate.

— Ceva te tulbură, Faile, şi nu-i vorba de barba mea. Ce-i?

Ea îşi plimbă privirea prin încăpere, de parcă nu voia să-l lase să-i citească gândurile. Se uita peste tot, numai la el nu, cercetând dispreţuitoare mobilele. Toate erau împodobite cu incrustaţii – leoparzi şi lei, ulii în zbor şi scene de vânătoare se vedeau pe dulapuri, pe stâlpii patului, groşi cât piciorul lui, şi pe băncuţa capitonată din faţa căminului din marmură rece. Unele animale aveau şi ochi de peruzea.

Perrin încercase s-o convingă pe majhere, femeia care avea în grijă fortăreaţa, că voia o încăpere simplă, dar nu izbutise. Nu că ar fi fost proastă sau înceată la minte – stăpânea asupra unei armate de slujitori mai numeroşi decât Protectorii Stâncii. Oricine ar fi domnit înăuntru, ea era cea care vedea de treburile de zi cu zi şi punea totul în mişcare. Dar gândea ca o femeie din Tear. În ciuda felului în care era îmbrăcat, poate că Perrin era mai mult decât un tânăr de la ţară, pentru că oamenii de rând nu erau niciodată găzduiţi în fortăreaţă – în afară de Protectori şi slujitori, fireşte. Mai mult, Perrin făcea parte din alaiul lui Rand. Îi era prieten sau devotat sau, în orice caz, apropiat. Pentru majhere, asta însemna că avea un rang cel puţin egal cu un Senior din ţinut, dacă nu chiar cu un Înalt Senior. De-abia se înduplecase să-i dea un dormitor fără sală de primire. Dacă l-ar fi auzit cerând unul şi mai simplu, pesemne că ar fi leşinat. Oricum, poate că nici nu existau odăi simple, decât în aripa slujitorilor sau în cea a Protectorilor. Măcar nu era nimic suflat cu aur – în afară de sfeşnice. Însă Faile gândea cu totul altfel.

— Meriţi mai mult. Ce-i cu odaia asta? Pot să pun rămăşag pe ultimul bănuţ că Mat are una mai bună.

— Dar lui îi plac podoabele, zise, simplu, Perrin.

— Nu ştii să ceri ce ţi se cuvine.

Nu îi răspunse. Nici odaia, nici barba nu erau pricinile tulburării ei. După o clipă, o auzi.

— Pare-mi-se că Seniorul Dragon nu te mai bagă în seamă, îşi petrece tot timpul cu Înalţii Seniori.

Perrin simţi un fior încă şi mai rece pe spinare. De-acum înţelesese ce-o tulbura. Încercă să pară liniştit.

— Seniorul Dragon? Parc-ai fi lumea din Tear. Rand îl cheamă.

— E prietenul tău, Perrin Aybara, nu al meu. Dacă un om ca ăsta poate avea prieteni, se răsti Faile, apoi răsuflă adânc şi continuă ceva mai liniştită: M-am gândit să plec din fortăreaţă, şi chiar din oraş. Cred că, de-acum, Moiraine nu va mai încerca să mă oprească. Veştile despre... Rand s-au răspândit de două săptămâni. Nu mai are cum să păstreze taina.

Perrin izbuti – cu greu – să-şi înăbuşe un alt oftat.

— Nici nu cred că o va face. Cred că ea nici nu te prea bagă în seamă sau, în cel mai bun caz, te consideră o bătaie de cap. Pesemne că o să-ţi dea şi bani să pleci mai repede.

— Atât ai găsit de spus? făcu ea, înfigându-şi mâinile în şolduri şi apropiindu-se să-l sfredelească din priviri.

— Păi, ce-ai vrea să auzi? Că mi-ar face plăcere să rămâi?

Mânia care i se strecurase în glas îl uimea până şi pe el.

Dar nu pe Faile era furios, ci pe sine. Era furios pentru că nu prevăzuse ce avea să se întâmple, şi nu ştia cum să se descurce. Perrin era un om căruia îi făcea plăcere să poată gândi lucrurile în tihnă. Dacă te grăbeai, era uşor să le faci rău celor din jur, fără să vrei. Şi tocmai asta făcuse şi acum. Ochii întunecaţi ai fetei se măriseră din pricina tulburării, aşa că încercă s-o liniştească.

— Vreau să rămâi, Faile, dar poate că ar trebui, într-adevăr, să pleci. Ştiu că nu-ţi lipseşte curajul, însă Dragonul Renăscut... Rătăciţii...

Nu că ar fi existat vreun colţ de lume în care oamenii să fie cu adevărat în siguranţă – sau, cel puţin, nu avea să mai treacă mult până ca primejdiile să se răspândească peste tot –, însă erau locuri mult mai ferite decât Stânca din Tear. Cel puţin pentru o vreme – cu toate că nu era atât de prost încât s-o spună cu glas tare. Numai că ei nu părea să-i pese cum o spunea. Îngenunche, plină de graţie, la picioarele sale, punându-şi mâinile pe genunchii lui.

— Să rămân? Să mă scalde Lumina! Orice este mai bine, decât să stau aici ca un bolovan, dar... Perrin, nu-mi place că mă tot frământ, întrebându-mă când am să dau peste vreun Rătăcit, sau dacă nu cumva Dragonul Renăscut are să ne ucidă pe toţi. Cam asta a făcut atunci, în vremea Frângerii, la urma urmelor. I-a omorât pe toţi apropiaţii.

— Dar Rand nu este Lews Therin Ucigaşul-de-Neam, se împotrivi Perrin. O fi Dragonul Renăscut, e drept, dar nu e... n-ar face...

Tăcu, pentru că nu mai ştia ce-ar putea spune. Rand era Lews Therin Telamon renăscut – că doar asta însemna că era Dragonul. Dar oare urma să aibă parte de aceeaşi soartă, de aceeaşi osândă? Nu doar să înnebunească – toţi bărbaţii care puteau conduce erau ameninţaţi de asta, să înnebunească şi apoi să moară în chinuri –, dar şi să-i ucidă pe toţi cei care ţineau la el?

— Am stat de vorbă cu Bain şi cu Chiad, Perrin.

Era firesc – căci Faile petrecea mult timp cu femeile aiel. Prietenia aceasta îl cam necăjea, însă ea părea să ţină la cele două, la fel de mult pe cât le dispreţuia pe femeile de origine nobilă din Tear. Însă nu vedea nici o legătură cu ceea ce vorbiseră până atunci, aşa că i-o spuse:

— Mi-au povestit că, uneori, Moiraine întreabă de tine. Sau de Mat. Nu pricepi? N-ar mai fi nevoită să o facă, dacă v-ar putea urmări cu ajutorul Puterii.

— Să mă urmărească... folosind Puterea? îngăimă el; nu-i trecuse niciodată prin cap aşa ceva.

— Nu e în stare. Hai cu mine, Perrin! Până să-şi dea ea seama, putem ajunge la douăzeci de mile dincolo de râu.

— Nu pot, răspunse el, nefericit; încercă să-i abată atenţia cu un sărut, dar ea sări în picioare şi se trase înapoi atât de repede, încât Perrin era cât pe ce să cadă în nas.

N-avea nici un rost să încerce să se apropie – Faile îşi încrucişase braţele sub sâni ca o pavăză.

— Nu-mi spune că ţi-e teamă de ea. Ştiu că este Aes-Sedai, şi că voi toţi jucaţi după cum trage ea sforile. Poate că pe D... pe Rand l-a legat aşa de strâns încât nu poate scăpa, şi numai Lumina ştie că Egwene şi Elayne, ba chiar şi Nynaeve, nici nu vor să o facă, dar tu poţi rupe laţurile, dacă te străduieşti.

— N-are de-a face cu Moiraine. E vorba de ce trebuie să fac. Eu...

— Să nu îndrăzneşti, îl întrerupse ea, să-mi îndrugi prostiile alea despre oamenii care trebuie să-şi facă datoria. Ştiu ce înseamnă asta, la fel de bine ca şi tine, şi ştiu că nu ai nici o datorie aici. Oi fi tu ta’veren, chiar dacă eu nu văd asta, dar Rand, nu tu, este Dragonul Renăscut.

— Vrei să mă asculţi? strigă el, fulgerând-o cu privirea, iar Faile tresări – nu se mai răstise niciodată la ea, cel puţin nu aşa. Fata ridică bărbia şi-şi mişcă umerii, dar nu spuse nimic. Perrin continuă: Nu ştiu de ce, dar cred că soarta mea e legată de a lui Rand. Şi a lui Mat la fel. Cred că nu va izbuti să facă ce are de făcut, dacă nu-l ajutăm şi noi. Asta e datoria. Cum să plec, dacă asta ar putea însemna că Rand va fi înfrânt?

— Ar putea însemna? răspunse Faile, cu un glas mult mai blând, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva trebuia să strige mai des la ea. Asta ţi-a spus-o Moiraine, Perrin? Ar trebui să ştii de-acum că tot ce-ţi spun femeile Aes-Sedai trebuie luat cu mare grijă.

— Nu mi-a spus nimeni, eu mi-am dat seama. Cred că, dacă există mai mulţi ta’veren, aceştia sunt atraşi unii către ceilalţi. Sau poate că Rand ne trage către sine, pe Mat şi pe mine. Cică ar fi cel mai puternic ta’veren de la Artur Aripă-de-Şoim încoace, poate chiar de la Frângere. Mat spune în gura mare că el nici măcar nu este ta’veren, dar, oricât ar încerca să scape, până la urmă se întoarce la Rand. Loial mi-a zis că n-a mai auzit niciodată să existe trei ta’veren, de aceeaşi vârstă şi din acelaşi loc de baştină.

— Loial nu ştie chiar totul, pufni tare fata. Pentru un Ogier, nu e prea bătrân.

— Are peste nouăzeci, răspunse Perrin, cam nesigur pe sine, iar ea îi zâmbi slab – un Ogier de nouăzeci de ani nu era cu mult mai matur decât el însuşi, sau poate era chiar mai tânăr. Nu avea prea multe cunoştinţe despre neamul lor. Oricum ar fi fost, Loial citise mai multe cărţi decât văzuse Perrin în viaţa lui – câteodată, i se părea că citise toate cărţile scrise vreodată. Ştie mai multe decât noi amândoi, continuă el. Şi crede că aş putea avea dreptate. Şi Moiraine la fel. Nu, nu am întrebat-o, dar, dacă nu ar fi aşa, de ce ar sta cu ochii pe mine? Crezi că vrea să-i făuresc un cuţit de bucătărie, sau ce?

Faile nu-i răspunse pe dată. Căzu pe gânduri şi, când deschise, în sfârşit, gura, îi vorbi cu un glas aproape compătimitor:

— Bietul de tine, Perrin! Eu am plecat din Saldaea ca să am parte de aventuri. Acum mă aflu prinsă într-una care s-ar prea putea să fie cea mai măreaţă de la Frângere încoace, şi nu-mi doresc decât să scap. Tu vrei numai să fii fierar, şi totuşi ai să fii prins în laţ, orice-ar fi. Toate poveştile au să vorbească despre tine.

Perrin întoarse capul, cu toate că nu putea scăpa de mirosul ei. Nu avea să fie nici o poveste despre el, era sigur de asta – decât, poate, dacă taina sa nu ajungea să fie cunoscută mult mai multor oameni decât până atunci. Faile credea că ştia totul despre el, dar se înşela.

La perete, în faţa lui, se aflau o secure şi un ciocan – ambele la fel de simple, cu mânere lungi cât antebraţul său. Securea era alcătuită dintr-o lamă ca o semilună şi o ţepuşă groasă. Era făcută pentru rău. Cu ajutorul ciocanului însă putea făuri tot ce-i trecea prin cap – şi o şi făcuse, la fierărie. Era de două ori mai greu decât securea, dar, de câte ori le ridica de la pământ, aceasta i se părea a fi mai greu de mânuit. Cu ajutorul ei... Se încruntă – nu voia să-şi aducă aminte. Faile avea dreptate. Nu voia decât să fie fierar, să ajungă acasă, să-şi revadă familia şi să trudească la fierărie. Dar nu avea să fie aşa. O ştia. Se ridică în picioare, luă ciocanul, apoi se aşeză. Se simţea mai uşurat, cu el în mână.

— Jupân Luhhan spune că nu poţi scăpa de ceea ce trebuie făcut, începu el în grabă, dându-şi seama că era o zicală care se potrivea de minune cu ceea ce ea numise „vorbe fără rost de-ale bărbaţilor care se cred buricul pământului”. E fierarul de la mine din sat, cel la care mi-am făcut ucenicia. Ţi-am povestit de el.

Spre marea sa mirare, Faile nu ripostă în nici un fel. Rămase tăcută şi-l privi, aşteptând. După o clipă, îşi dădu seama ce era.

— Deci, pleci? întrebă Perrin.

Fata se ridică, aranjându-şi fusta, cugetă câteva clipe în tăcere, apoi răspunse:

— Nu ştiu. În ce mai încurcătură m-ai vârât...

— Eu? Dar ce-am făcut?

— Dă-ţi seama şi singur. Eu n-am de gând să-ţi spun.

Scărpinându-şi din nou barba, Perrin cântări din priviri ciocanul. Pesemne că Mat ar fi înţeles pe dată despre ce era vorba. Şi până şi bătrânul Thom Merrilin la fel. Menestrelul cel cărunt spunea că nimeni nu le înţelege pe femei, dar, de câte ori ieşea din cămăruţa sa din străfundurile Stâncii, se trezea înconjurat de fete, îndeajuns de tinere pentru a-i fi fiice, care oftau ascultându-l cum cânta din harpă şi spunea poveşti eroice sau romantice. Dintre toate femeile de pe lume, Perrin numai pe Faile o dorea, numai că, din când în când, i se părea că este un peşte care încearcă să înţeleagă mintea unei păsări. Ştia că ea voia să-l audă întrebând-o. Asta ştia. Poate că avea să-i răspundă, poate că nu, dar trebuia să întrebe. Cu toate acestea, se încăpăţână să tacă. De data asta, avea de gând să aştepte.

Afară, în întuneric, se auzi cântecul unui cocoş. Faile se înfioră şi-şi încrucişă braţele pe lângă trup.

— Doica mea spunea că asta prevesteşte moarte. Nu că aş crede, fireşte.

Perrin deschise gura, pregătindu-se să încuviinţeze că da, era o prostie, cu toate că şi el se înfiorase, însă auzi dintr-odată un scrâşnet şi o bufnitură, şi întoarse capul. Securea căzuse pe podea. Nu avu decât răgazul să se încrunte, întrebându-se care putea fi pricina, când arma se mişcă din nou, fără să fi fost atinsă, apoi se năpusti drept către el. Fără să stea pe gânduri, lovi cu ciocanul. Faile strigă, dar zgomotul metalului lovit de metal îi înăbuşi ţipătul. Securea zbură prin cameră, se izbi de peretele din spate, apoi se năpusti iarăşi, cu tăişul înainte. Perrin simţi cum i se zbârlea tot părul de pe trup.

Când securea trecu în zbor pe lângă ea, Faile se întinse şi apucă mânerul în ambele mâini. Arma se tot răsucea, tăind aerul, apropiindu-se neîncetat de chipul ei cu ochii măriţi de uimire. În ultima clipă, Perrin sări, lăsă ciocanul jos şi înşfăcă securea care mai avea numai un pic până să atingă trupul fetei, gândindu-se că ar fi căzut mort pe loc dacă securea – securea lui – ar fi rănit-o. I-o smulse din mână cu atâta putere încât ţepuşa cea groasă aproape că-i străpunse pieptul. Şi-ar fi dat bucuros viaţa, dacă astfel ar fi izbutit să o salveze pe Faile, dar îşi dădu seama, cu groază, că nici măcar un asemenea preţ nu ar fi fost îndeajuns de mare.

Arma se zbătea de parcă era vie, de parcă era o făptură crudă şi răuvoitoare. Îl voia pe Perrin – o ştia, ca şi cum fierul ar fi prins glas şi i-ar fi vorbit –, dar se lupta cu viclenie. În clipa în care el o smulse din mâna lui Faile, securea se folosi de această mişcare pentru a da să-i despice pieptul. Atunci când o îndepărtă, încercă să se apropie de fată, ca şi cum ar fi ştiut că asta avea să-l facă s-o tragă la loc. Oricât de strâns ar fi ţinut-o, i se răsucea în mâini, ameninţându-l cu ţepuşa sau cu tăişul curbat. Braţele începuseră deja să-l doară din pricina încordării, iar sudoarea îi curgea şiroaie pe chip. Nu mai putea îndura mult – în scurtă vreme, arma avea să se elibereze. Era o nebunie, nebunie curată, şi nu era vreme să cugete.

— Ieşi, şuieră printre dinţi. Ieşi imediat, Faile!

Fata era albă ca varul, dar scutură din cap, luptându-se cu securea.

— Nu! Nu te las singur!

— O să ne omoare pe amândoi!

Ea clătină iarăşi din cap. Mârâind înfundat, Perrin îi dădu drumul cu o mână – braţul celălalt, silit să strângă arma de unul singur, începu să-i tremure; mânerul parcă îi ardea palma – şi o împinse pe Faile în lături, silind-o să se apropie de uşă. Ea ţipă scurt şi începu să-l lovească cu pumnii, dar el n-o băgă în seamă, ci o ţinu la perete până ce izbuti să deschidă uşa şi s-o arunce pe coridor. Trânti uşa în urma ei şi se sprijini de ea, împingând zăvorul cu şoldul. Apucă din nou securea cu ambele mâini. Tăişul cel greu, sclipitor şi ascuţit, fremăta la numai câteva degete de chipul său. Cu mare chin, împinse arma la depărtare de un braţ. Prin uşa cea groasă răzbăteau strigătele înfundate ale lui Faile. O simţea lovind cu pumnii în lemn, dar nu avea răgazul să-i dea vreo atenţie. Ochii săi galbeni păreau să sclipească, de parcă în ei se reflecta fiecare scânteie de lumină din încăpere.

— Am rămas numai noi, mârâi către secure. Sânge şi cenuşă, cât te mai urăsc!

În sinea sa, aproape că-i veni să râdă nebuneşte. „Parcă Rand era ăla care trebuie să-şi piardă minţile, şi acum uită-te la tine! Vorbeşti cu securea! Rand! Arde-l-ar focul!”

Rânjindu-şi buzele din pricina încordării, împinse securea îndepărtând-o de uşă. Arma tremura, luptându-se să-l ajungă. Aproape că-i simţea setea de sânge. Urlând, o trase brusc spre el, şi se dădu la o parte. Dacă ar fi fost vie, ar fi scos un strigăt triumfător, zburând prin aer – era sigur de asta. În ultima clipă, Perrin se răsuci, lăsând-o să alunece alături. Cu un sunet înfundat, tăişul se înfipse în uşă.

Se terminase. Simţi cum scânteia de viaţă – altfel nu ştia cum s-o numească – părăsea arma în care fusese întemniţată. Cu mare grijă, îşi luă mâinile de pe ea. Securea rămase pe loc – era numai fier şi lemn, nimic mai mult, la fel ca înainte. Dar nu strica s-o lase acolo unde se înfipsese. Îşi şterse faţa de sudoare, cu mâna tremurândă. „Ce nebunie! Unde este Rand, acolo izbucneşte şi nebunia.”

Dintr-odată, îşi dădu seama că nu se mai auzeau nici strigătele lui Faile, nici zgomotul pumnilor ei bătând în uşă. Smulse zăvorul şi o deschise în grabă. Tăişul securii ajunsese până pe partea cealaltă. Sclipea, în lumina lămpilor aşezate la distanţă, de-a lungul coridorului plin de tapiserii. O văzu şi pe Faile, care încremenise cu braţele ridicate în timp ce lovea cu pumnii în uşă. Cu ochii mari, tremurând, ea îşi atinse vârful nasului.

— Mai era puţin, spuse cu voce slabă, şi...

Apoi tresări brusc, se aruncă de gâtul lui şi-l îmbrăţişă strâns, sărutându-l pe gât şi pe barbă, murmurând vorbe neînţelese. La fel de iute, însă, se trase înapoi, şi începu să-l pipăie neliniştită pe piept şi pe braţe.

— Ai păţit ceva? Eşti rănit? Te-a...

— N-am nimic, îi răspunse Perrin. Dar tu? N-am vrut să te sperii.

— Nu minţi? făcu ea, privindu-l pieziş. Chiar n-ai păţit nimic?

— Nimic. Ba chiar...

În clipa aceea, ea îi trase o palmă care scoase un zgomot la fel de răsunător ca un ciocan ce loveşte într-o nicovală, făcându-i urechile să-i ţiuie.

— Cap de bou ce eşti! Am crezut c-ai murit! Mi-era teamă că te-a ucis! Am crezut...

Şi dădu să-l pocnească iarăşi, dar el îi prinse braţul, făcând-o să tacă.

— Te rog, potoleşte-te, îi spuse încet Perrin.

Obrazul îi ardea de la palma întipărită acolo. Pesemne că falca avea să-l doară toată noaptea. Îi apucă încheietura, foarte gingaş, ca şi cum ar fi ţinut o pasăre. Ea se zbătea să se elibereze, dar în zadar. Nici după o zi întreagă de lucru în fierărie, nu-i era greu s-o ţină pe loc, chiar şi după lupta cu securea. Pe neaşteptate, fata încetă să se mai zbată şi îl privi drept în ochi. Rămaseră aşa, ochi negri aţintiţi asupra celor aurii, fără să clipească.

— Puteam să te ajut. N-aveai nici un drept...

— Ba aveam, îi răspunse el, sigur pe sine. Nu aveai ce să faci. Dacă rămâneai acolo, eram morţi amândoi. Nu mă puteam lupta – aşa cum trebuia, cel puţin – dacă mă mai îngrijeam şi de tine. Ştiu că nu-ţi place să auzi asta, continuă Perrin, ridicând glasul, cu toate că ea încercase să-l întrerupă. Am să încerc să nu mă port cu tine ca şi cum ai fi neajutorată, dar dacă-mi ceri vreodată să stau deoparte şi să te privesc murind, am să te leg şi am să te trimit jupânesei Luhhan, care o să-ţi scoată toate prostiile din cap.

Împingându-şi un dinte cu limba şi întrebându-se dacă nu cumva se mişca, aproape că-şi dori s-o vadă pe Faile încercând s-o ia de sus pe Alsbet Luhhan. Soţia fierarului îşi ţinea bărbatul la respect, fără mare greutate, la fel cum îşi vedea şi de gospodărie. Nici măcar Nynaeve nu prea îndrăznea s-o contrazică. Bun, scăpase uşor, dintele părea să fi rămas totuşi la locul său. Dintr-odată, Faile începu să râdă cu poftă.

— Ai fi în stare, nu? Dar află că, dacă ai face aşa ceva, te-aş trimite într-o clipă să dănţuieşti cu Cel Întunecat!

De uimire, Perrin îi dădu drumul. Nu vedea mare deosebire între ceea ce tocmai spusese şi vorbele sale de mai înainte, însă atunci o făcuse să se aprindă, în timp ce acum părea... încântată. Numai că ultimele ei cuvinte nu puteau fi luate chiar ca o glumă – Faile obişnuia să poarte cu sine felurite pumnale, ascunse cine ştie pe unde, şi ştia să le folosească.

Fata începu să-şi frece încheietura, cu gesturi grăitoare, bombănind ceva pe înfundate. Perrin nu izbuti să audă decât: „cap de bou cârlionţat”, şi îşi făgădui în sine să scape cât putea de repede de scârboşenia aceea de barbă. Cât putea de repede.

— Toată treaba asta cu securea... făcu ea cu glas tare, a fost din pricina lui, nu? Dragonul Renăscut a încercat să ne ucidă.

— Pesemne că da. Pesemne că a fost din pricina lui Rand, răspunse Perrin, rostindu-i numele cu glas apăsat – căci nu voia să uite că era vorba de un băiat care crescuse împreună cu el, în Emond’s Field. Dar nu cred că încerca să ne ucidă. N-ar fi în stare.

Faile îi zâmbi pieziş, mai mult o strâmbătură.

— Păi, dacă-i pe aşa, nădăjduiesc nici să nu încerce vreodată.

— Nu ştiu ce făcea. Dar am de gând să-i spun să se potolească, şi asta numaidecât.

— Habar n-am de ce ţin la un bărbat care se teme într-atâta pentru viaţa lui, şopti ea.

Perrin se încruntă nedumerit, întrebându-se ce voia să spună. Ea nu făcu, însă, decât să-l ia de braţ. O porniră amândoi prin fortăreaţă, înainte să fi apucat să găsească răspunsul. Cât despre secure, o lăsă acolo; aşa, înfiptă în uşă, nu putea face rău nimănui.

Strângând între dinţi o pipă cu muştiucul lung, Mat îşi mai deschise puţin surtucul şi încercă să-şi îndrepte atenţia către cărţile care zăceau înaintea sa, cu faţa în jos, şi către monedele răspândite în mijlocul mesei. Surtucul roşu aprins fusese croit – la porunca sa – după modelul din Andor, din lâna cea mai fină, cu spirale aurii brodate la mâneci şi la gulerul înalt. Numai că, zi de zi, era silit să-şi amintească de faptul că Tear se afla cu mult mai la miazăzi decât regatul său. Avea chipul scăldat de sudoare şi cămaşa lipită de spate.

În schimb, Tovarăşii săi aflaţi împrejurul mesei păreau cu totul netulburaţi de căldură, în ciuda faptului că purtau surtuce care erau încă şi mai groase decât al său, cu mâneci largi, bufante, numai din mătăsuri şi brocarturi, cu dungi de satin. Doi bărbaţi în livrele roşu cu auriu aveau grijă ca pocalele jucătorilor să fie mereu pline cu vin, şi le ofereau tăvi de argint cu măsline, brânzeturi şi alune. Nici ei nu păreau deranjaţi de arşiţă, cu toate că, din când în când, mai căscau, ducându-şi mâna la gură, atunci când li se părea că nu-i observă nimeni. Era târziu în noapte.

Mat dădu să-şi ia cărţile, pentru a se mai uita o dată la ele, dar se abţinu. Nu aveau cum să se fi schimbat. Erau trei crai – cărţile cele mai valoroase din trei dintre cele cinci suite, îndeajuns pentru a câştiga – de cele mai multe ori.

Cu zarurile s-ar fi simţit mai în largul său. În locurile în care juca de obicei, unde arginţii treceau din mână în mână în zeci de jocuri, toate deosebite între ele, nu prea se găseau cărţi, însă tinerii fii de nobili din Tear s-ar fi lăsat, mai degrabă, picaţi cu ceară, decât să joace zaruri. Zarurile erau pentru ţărani sau, cel puţin, aşa credeau ei, cu toate că aveau grijă să nu o spună în prezenţa sa. Şi nu se temeau atât de firea lui, cât de cei pe care-i credeau prietenii săi apropiaţi. Jocul pe care-l preferau era acesta, numit taie-n-cruciş. Se îndeletniceau cu el în fiecare noapte, ceas după ceas, folosind cărţile pictate cu mâna şi lăcuite de un bărbat din oraş care se îmbogăţise de pe urma lor şi a altora ca ei. Numai femeile şi caii erau în stare să-i ţină departe de masa de joc, însă nu pentru multă vreme.

Şi totuşi, Mat se obişnuise destul de repede cu jocul. Nu avea un noroc atât de mare ca la zaruri, dar mergea. Pe masă, lângă el, se afla o pungă măricică, plină cu aur, iar alta i se odihnea în buzunar. Cândva, i s-ar fi părut o avere: în Emond’s Field, era îndeajuns pentru a-şi trăi restul vieţii în puf. Dar el se schimbase de la plecarea din Ţinutul celor Două Râuri. Tinerii nobili nu îşi ţineau averile în buzunare, ci în mormane strălucitoare, în mijlocul mesei – însă el unul nu avea de gând să renunţe la bunul obicei. În taverne şi hanuri, uneori era nevoie să pleci în mare grabă. Mai ales dacă aveai noroc.

După ce aduna îndeajuns de mulţi bani, avea de gând să plece, cât de iute, din Stâncă. Înainte ca Moiraine să afle ce punea la cale. Ar fi făcut-o deja, dacă totul ar fi ieşit cum voia. Numai că aici putea câştiga aur. O noapte la masa de joc putea să-i aducă mai mult decât o săptămână cu zarurile, prin cârciumi. Numai să nu-l lase norocul.

Se încruntă uşor şi trase îngândurat din pipă, încercând să pară nesigur pe cărţile pe care le avea. Şi alţi doi dintre Tovarăşii săi aveau pipe, dar ale lor erau încrustate cu argint şi cu bucăţi de ambră. În aerul fierbinte şi nemişcat, tutunul lor parfumat mirosea ca focul din budoarul unei domniţe. Nu că Mat ar fi fost vreodată într-o asemenea încăpere. Boala care aproape că-l omorâse îi lăsase mintea găurită în mii de locuri, ca o dantelă dintre cele mai fine – dar era convins că aşa ceva şi-ar fi amintit. „Nici măcar Cel Întunecat n-ar fi atât de ticălos încât să mă facă să uit o asemenea privelişte.”

— Astăzi a aruncat ancora o corabie a celor din Seminţia Mării, mormăi Reimon cu pipa în gură.

Tânărul nobil avea umerii laţi, şi barba unsă cu ulei şi foarte ascuţită la vârf. Aşa se purtau, în ultima vreme, seniorii, iar pe Reimon moda îl preocupa la fel de mult ca şi femeile. Şi jocurile de noroc, încă şi mai şi. Aruncă pe masă o coroană de argint, cu care voia să mai cumpere o carte.

— E un brăzdar-de-ape. Brăzdarele sunt corăbiile cele mai iuţi din lume, sau aşa se zice. Aleargă mai repede ca vântul. Aş vrea să văd şi eu aşa ceva. Arde-mi-ar sufletul, zău că mi-ar plăcea!

Primi o carte, dar nici nu se obosi s-o privească. Nu le privea niciodată, până ce nu avea cinci. Bărbatul plinuţ, bucălat, care şedea între el şi Mat, chicoti:

— Vrei să vezi corabia, Reimon? Adică fetele, nu? Femeile. Frumuseţi nemaivăzute, din rândul Seminţiei Mării, pline de inele, podoabe lucitoare, şi cu mişcări molatice, nu-i aşa?

Aruncă şi el o coroană, luă cartea şi se strâmbă – dar asta nu însemna nimic; după ce mutre făcea, s-ar fi zis că Edorion primea numai cărţi mici, care nu se potriveau unele cu celelalte. Şi totuşi, câştiga mai mult decât pierdea.

— Ei, poate o să-mi meargă şi mie mai bine cu fetele mării, decât aici, la joc, sfârşi el.

Cel care dădea cărţile se afla de cealaltă parte a lui Mat. Era înalt şi zvelt, cu barba ascuţită, încă şi mai stufoasă decât a lui Reimon. El îşi duse un deget la nas şi spuse:

— Crezi că vei avea parte de noroc cu ele, Edorion? La cât de retrase sunt, ai fi fericit să ajungi să le miroşi parfumul.

Apoi făcu un gest larg, trase aer în piept şi oftă. Toţi ceilalţi râseră, până şi Edorion. Cel mai tare râdea un tânăr cu o înfăţişare comună, pe nume Estean. Acesta îşi trecu o mână prin părul jilav care-i tot cădea pe frunte. Dacă n-ar fi avut surtucul galben, bine croit, ar fi putut trece drept ţăran. Cu toate acestea, era fiul unui Înalt Senior, stăpânul celor mai bogate moşii din Tear. În felul său, era cel mai bogat dintre cei de la masă. Şi bea şi cel mai mult dintre toţi. Aplecându-se pe lângă bărbatul de lângă el, un tinerel spilcuit pe nume Baran, care părea să-i privească de sus pe toţi cei cu care avea de-a face, Estean îl înghionti pe omul care dădea cărţile cu un deget tremurător. Baran se lăsă pe spate, strâmbându-şi buzele între care strângea pipa, ca şi cum s-ar fi temut că Estean avea să vomite.

— Mi-a plăcut asta, Carlomin, îngăimă Estean. Nu crezi, Baran? Edorion nici măcar n-o să le miroasă. Dacă vrea să-şi încerce norocul... să rişte... ar trebui să se ţină după fetele aiel, ca prietenul nostru Mat. Arde-mi-ar sufletul, alea umblă numai cu suliţe şi cuţite. Mai degrabă aş invita o leoaică la dans.

Toţi cei din jurul mesei tăcură. Estean râdea de unul singur. Apoi clipi şi-şi trecu iarăşi mâna prin păr.

— Ce s-a-ntâmplat? Ce-am zis? A, da, da. Am pomenit de ăia.

Mat de-abia izbuti să nu se încrunte. Neghiobul... ce-i venise să pomenească de aiel? Singurul subiect încă şi mai stânjenitor ar fi fost femeile Aes-Sedai. Cu toţii ar fi preferat ca fortăreaţa lor să fie plină de aieli, care să-i sfredelească din priviri pe toţi localnicii care le tăiau calea, decât să aibă printre ei o Aes-Sedai. Iar acum, credeau că au patru, cel puţin. Mat pescui o coroană de argint din Andor, din punga de pe masă, şi o aruncă printre celelalte. Cu mişcări lente, Carlomin îi împărţi o carte. Mat o ridică încet, cu o unghie şi izbuti să rămână netulburat. Nici măcar nu clipi. Era craiul de Cupe, un Înalt Senior din Tear. Cărţile de joc erau deosebite, în funcţie de ţinutul din care proveneau, dar stăpânul regatului respectiv era mereu înfăţişat drept crai de Cupe – culoarea cea mai valoroasă. Cărţile pe care le avea în mână erau vechi. Văzuse deja şi altele, care aveau chipul lui Rand – sau unul care aducea cu al său – pe cartea craiului de Cupe, cu tot cu flamura Dragonului. Gândul că Rand era stăpânitorul din Tear era îndeajuns pentru a-l face să caşte ochii de mirare. Rand era un păstor, un băiat de treabă, cu care te puteai distra, atunci când nu făcea pe seriosul şi încruntatul. Amintindu-şi că Rand era Dragonul Renăscut, îşi spuse că era un mare prost să zăbovească prin locurile acelea, unde Moiraine putea pune mâna pe el oricând voia, aşteptând să vadă ce-avea să mai facă prietenul său. Poate că Thom Merrilin ar fi primit să plece cu el. Sau Perrin. Numai că Thom părea să se fi obişnuit cu Stânca, de parcă nu voia s-o mai părăsească niciodată, iar Perrin nu pleca nicăieri dacă nu-i spunea Faile. Ei, Mat era gata să plece şi singur, dacă trebuia.

Şi totuşi, masa era plină de arginţi şi chiar de aur, iar dacă primea cel de-al cincilea crai, nici o mână de la taie-n-cruciş n-avea cum să-l mai învingă. Nu că ar fi avut nevoie. Dintr-odată, îşi simţi norocul furnicându-i minţile. Nu ca la zaruri, fireşte – dar era destul de sigur că nici unul dintre ceilalţi nu putea avea mai mult decât cei patru crai ai săi. Tinerii nobili o ţinuseră tot aşa, aproape o noapte întreagă – şi aruncau din ce în ce mai mulţi bani; până şi mâna cea mai slabă se apropia de preţul a zece ferme.

Acum, însă, Carlomin îşi tot privea cărţile, în loc s-o cumpere pe a patra, iar Baran pufăia furios din pipă şi-şi strângea monedele, de parcă se pregătea să şi le îndese în buzunar. Reimon se încrunta în barbă, iar Edorion îşi studia unghiile. Numai Estean părea netulburat. Privea în jur, rânjind slab – pesemne că uitase deja ceea ce spusese. De cele mai multe ori, izbuteau cu toţii să-şi păstreze cumpătul, chiar dacă venea vorba de aieli, însă acum era târziu şi goliseră o sumedenie de pocale.

Mat se chinui să găsească o cale de a-i împiedica să plece de la masă, cu buzunarele lor pline cu aur. Le privi feţele şi înţelese că nu era îndeajuns să schimbe subiectul. Dar mai putea încerca ceva... Dacă i-ar fi făcut să râdă de aieli... „Dar oare merită să-i las să râdă şi de mine?” Muşcându-şi pipa, încercă să găsească altceva.

Baran îşi luă grămada sa de monede şi dădu să şi-o îndese în buzunar.

— Cine ştie? Poate-am să-mi încerc norocul cu femeile mării, spuse iute Mat, scoţându-şi pipa din gură şi gesticulând cu ea. Când te ţii după fetele aiel, se întâmplă lucruri ciudate. Foarte ciudate. Precum jocul căruia-i spun Sărutul Fecioarei.

De-acum, le atrăsese atenţia, însă Baran încă nu-şi lăsase monedele din mână, iar Carlomin nu dădea nici un semn că ar fi avut de gând să cumpere o carte. Estean se înecă de râs.

— Pesemne că te sărută cu fierul în coaste. Vedeţi voi, lor le zice Fecioarele Lăncii. Fier. Fier în coaste. Arde-mi-ar sufletul!

Nici unul dintre ceilalţi nu râdea. Dar îl ascultau.

— Nu-i chiar aşa, făcu Mat, reuşind să le ofere şi un rânjet. „Arde-m-ar focul, dacă tot am ajuns până aici, aş putea să le spun şi restul.” Rhuarc mi-a zis că, dacă vreau să mă înţeleg cu Fecioarele, ar trebui să le întreb cum se joacă jocul ăsta. Cică aşa ajungi cel mai bine să le cunoşti.

Până şi acum, numele jocului îi amintea de cele pe care le cunoscuse în satul său de baştină. Sărută petala, de pildă. Nici măcar nu-i trecuse prin cap că ar fi putut căpetenia aielilor să-şi bată joc de el. Data viitoare, avea să fie mai circumspect. Se forţă să rânjească încă şi mai larg.

— Aşa că m-am dus la Bain şi... începu Mat, dar îl văzu pe Reimon încruntându-se nerăbdător – nici unul dintre cei de faţă nu ştia nici un nume de aiel, în afară de Rhuarc, şi nici nu-i interesa – şi, lăsând baltă numele, trecu în grabă mai departe: M-am dus la ele ca un dobitoc, şi le-am cerut să-mi arate.

Ar fi trebuit să bănuiască ceva, măcar la vederea zâmbetelor largi care înfloriseră pe feţele fetelor, atunci când auziseră rugămintea – erau ca nişte pisici poftite la dans de un şoarece.

— Până să mă dezmeticesc, îşi scoseseră cu toatele suliţele, şi mi le duseseră la gât, ca un guler. Dintr-un singur strănut, puteam să rămân fără beregată.

Tinerii din jurul mesei izbucniră în râs, de la chicotelile lui Reimon până la hohotul gros, de beţiv, al lui Estean. Mat nu-i luă în seamă. Parcă simţea din nou vârfurile suliţelor înţepându-l la cea mai mică mişcare. Bain, care se prăpădea de râs, recunoscuse că nu auzise niciodată ca un bărbat să ceară de bunăvoie să joace Sărutul Fecioarelor. Văzându-l şovăind, Carlomin îşi mângâie barba şi spuse:

— Hai, doar n-o să te opreşti aici. Mai zi! Când a fost asta? Acum două nopţi, pun rămăşag, când n-ai venit la joc şi nimeni nu ştia pe unde eşti.

— În noaptea aia jucam pietre cu Thom Merrilin, se grăbi Mat să răspundă. Povestea cealaltă s-a întâmplat cu mai multe zile în urmă.

Bine măcar că putea să mintă fără să se dea de gol!

— Bun, şi fiecare dintre ele m-a sărutat, continuă. Atâta tot. Dacă era mulţumită de sărutare, celelalte mai depărtau un pic suliţele. Dacă nu, le mai împingeau puţin, aşa, ca pentru încurajare. Asta a fost şi vă spun o treabă: am scăpat cu mai puţine tăieturi decât atunci când mă bărbieresc.

După care îşi vâri pipa la loc în gură. Dacă voiau să afle mai multe, n-aveau decât să încerce şi ei. Aproape că-şi dorea ca vreunul să se dovedească atât de prost. „Mama mamii lor de femei aiel, cu suliţe cu tot!” Nu ajunsese în patul lui decât la revărsatul zorilor.

— Eu unul n-aş vrea să trec prin aşa ceva, spuse, sec, Carlomin, apoi aruncă pe masă o coroană de argint şi-şi luă o altă carte. Lumina să-mi ardă sufletul dacă vă mint! Auzi, Sărutul Fecioarelor.

Se zgudui de râs. Baran îşi cumpără cea de-a cincea carte, iar Estean scoase şi el o monedă din grămada revărsată în faţa lui, uitându-se mai de-aproape la ea să vadă ce era. De-acum, nu se mai opreau.

— Nişte sălbatici, mormăi Baran, cu pipa în gură. Sălbatici înapoiaţi. Arde-mi-ar sufletul, asta sunt! Trăiesc în peşteri, acolo, în Pustie! În peşteri! Numai un sălbatic îşi poate duce traiul acolo.

— Măcar îl slujesc pe Seniorul Dragon, încuviinţă Reimon. Dacă n-ar fi aşa, aş lua cu mine o sută de Protectori şi i-aş arunca din fortăreaţă cât colo.

Baran şi Carlomin mârâiră şi ei, în semn de aprobare. Mat nu lăsă să-i scape nici o tresărire. Auzise el şi altădată asemenea vorbe. Era uşor să te făleşti, când nimeni nu-ţi cerea să treci la treabă. O sută de Protectori? Chiar dacă Rand, cine ştie din ce pricină, nu s-ar fi băgat, cele câteva sute de aieli care stăpâneau fortăreaţa ar fi izbutit, pesemne, s-o apere de orice armată trimisă împotriva lor de oamenii din Tear. Nu că le-ar fi păsat prea tare de Stâncă, din câte se vedea. Mat bănuia că erau acolo numai pentru Rand. Tinerii nobili nu păreau să-şi fi dat seama de asta – încercau să-i bage cât mai puţin în seamă pe aieli –, dar se îndoia că i-ar fi făcut să se simtă mai bine, chiar dacă ar fi ştiut.

— Mat, făcu Estean, răsfirându-şi cărţile cu o mână şi aranjându-le, de parcă nu se putea hotărî cum stăteau mai bine. Mat, ai să vorbeşti cu Seniorul Dragon, nu-i aşa?

— Despre ce? întrebă Mat, cu mare grijă. Prea mulţi dintre oamenii din Tear ştiau că el şi Rand crescuseră împreună. Prea mulţi – şi asta nu era bine deloc. Păreau să creadă că, de câte ori lipsea, era la sfat cu Rand. Ce neghiobie! Ei şi-ar fi părăsit şi fraţii, dacă ar fi aflat că ştiau să conducă Puterea – pe el de ce-l luau de prost?

— Nu ţi-am zis? îngăimă Estean, chiorându-se la cărţi; se scărpină în creştet, apoi se însufleţi. Ah, da. Despre proclamaţie, Mat. Despre ultima sa proclamaţie. Zicea că oamenii de rând au dreptul să-i cheme pe nobili la judecată, în faţa unui magistrat. Unde s-a mai pomenit aşa ceva? Un nobil la judecată... şi încă din pricina unui ţăran!

Mat îşi strânse în pumn punga cu bani, până ce monedele dinăuntru începură să zornăie.

— Mare ruşine-ar fi, spuse încet, dacă aţi ajunge să fiţi judecaţi numai pentru că v-aţi făcut toate voile cu o fată de pescar, fără îngăduinţa ei, sau pentru că aţi pus să fie bătut un fermier care v-a împroşcat pelerina cu noroi.

Simţindu-i mânia, ceilalţi se foiră neliniştiţi, dar Estean încuviinţă viguros din cap, de parcă voia să şi-l smulgă de pe umeri.

— Chiar aşa. Cu toate că nu s-ar ajunge la asta, fireşte. Auzi: un nobil, judecat în faţa unui magistrat? Fireşte că nu. Nu e cu putinţă. Nu pentru fetele de pescar, continuă el, hohotind, din ce în ce mai ameţit. Miros a peşte, înţelegi tu, oricât le-ai spăla. Cele mai bune sunt ţărăncile – micuţe, rotunjoare...

Mat îşi spuse că era acolo pentru joc, că nu avea de ce să plece urechea la vorbele unui neghiob, că se putea îmbogăţi de pe urma lui Estean, dar limba nu-l ascultă.

— Cine ştie unde s-ar putea ajunge? La spânzurătoare, poate.

Edorin îi aruncă o privire piezişă, bănuitoare. Părea neliniştit.

— Chiar trebuie să vorbim despre... despre oamenii de rând, Estean? Ce zici de fetele bătrânului Astoril? Te-ai hotărât până la urmă cu care să te-nsori?

— Ce? Oh, da! Păi, cred că am să dau cu banul, răspunse celălalt, uitându-se la cărţi, mişcând una şi încruntându-se iarăşi. Medore are câteva cameriste foarte drăguţe. Poate că o iau pe ea.

Mat luă o înghiţitură zdravănă de vin din pocalul de argint, ca să-l ajute să nu-l pocnească pe celălalt drept în nasul lui de ţăran. Era doar primul pocal – cei doi slujitori încercaseră să-i mai toarne, dar până la urmă se lăsaseră păgubaşi. Dacă-l pocnea pe Estean, nici unul dintre ceilalţi nu avea să-ncerce să-l oprească, nici măcar Estean însuşi – că doar era prieten cu Seniorul Dragon. Îşi dori să fi fost într-o cârciumă undeva, în oraş, cu nişte docheri care să-i pună la îndoială norocul şi cinstea – n-ar mai fi scăpat întregi decât cu iuţeala limbii, a picioarelor sau a braţelor. Ei, ăsta da gând prostesc. Edorion trase iarăşi cu ochiul la el, de parcă s-ar fi întrebat în ce stare de spirit mai era.

— Azi am auzit un zvon – cum că Seniorul Dragon ne-ar duce la război cu Illian.

— La război? îngăimă Mat, înecându-se cu vin.

— Da, la război, încuviinţă şi Reimon vesel, fără să-şi scoată pipa din gură.

— Eşti sigur? făcu Carlomin.

— Eu n-am auzit nimic, adăugă Baran.

— Ba eu am auzit, chiar azi, şi încă de la trei sau patru oameni, răspunse Edorion, care părea cu totul preocupat de cărţile pe care le avea în mână. Cine ştie cât o fi de adevărat.

— Dar trebuie să fie, spuse Reimon. Cu Seniorul Dragon în frunte, având asupra sa Callandorul, nici măcar nu va mai trebui să luptăm. O să le-mprăştie armatele, iar noi vom mărşălui drept în Illian. Într-un fel, e păcat. Arde-mi-ar sufletul, dacă nu-i aşa. Mi-ar fi plăcut să am prilejul să mă întrec în meşteşugul sabiei cu cei de-acolo.

— Dacă Seniorul Dragon e-n fruntea oştilor, nici o nădejde, zise Baran. Ăia au să cadă-n genunchi numai ce văd flamura Dragonului.

— Şi dacă nu, adăugă, râzând, Carlomin, Seniorul Dragon o să-i pârjolească pe loc.

— Mai întâi Illian, făcu Reimon, iar apoi... apoi vom cuceri lumea-ntreagă pentru Seniorul Dragon. Să nu uiţi să-i spui asta, Mat! Lumea-ntreagă.

Mat clătină din cap. Cu nici o lună în urmă, ar fi fost îngroziţi fie şi gândindu-se la un bărbat care conducea Puterea, osândit să-şi piardă minţile şi să moară în chinuri. Acum, erau gata să-l urmeze pe Rand în bătălie şi să creadă că puterea lui le va aduce victoria. Să se încreadă în Puterea Supremă – cu toate că, pesemne, nu ar fi spus aşa ceva cu glas tare nici în ruptul capului. La urma urmelor, poate că aveau nevoie şi ei de ceva în care să mai poată crede. Stânca lor cea de neînfrânt era în mâinile aielilor. Dragonul Renăscut se afla în încăperile sale, undeva deasupra creştetelor lor, cu Callandor alături. Credinţele care stăpâniseră în Tear vreme de trei mii de ani se prăbuşiseră, laolaltă cu toată istoria lor – lumea întreagă se-ntorsese pe dos. Mat se întrebă dacă el unul se descurcase mai bine. Că doar şi lumea lui se prăbuşise, în mai puţin de un an. Începu să se joace pe dosul palmei cu o coroană roşie din Tear. Oricât de bine s-ar fi descurcat, îndărăt nu avea de gând să se-ntoarcă.

— Când plecăm, Mat? întrebă Baran.

— Nu ştiu, răspunse el, încet. Nu cred că Rand ar fi în stare să işte un război.

Dacă nu cumva înnebunise deja. Dar gândul era cu neputinţă de îndurat. Ceilalţi îl priveau de parcă le-ar fi spus că soarele nu avea să mai răsară.

— Cu toţii îi suntem credincioşi Seniorului Dragon, fireşte, făcu Edorion, privindu-şi încruntat cărţile. Dar oamenii din restul regatului... Aud că unii dintre Înalţii Seniori, puţini la număr, au tot încercat să strângă armate pentru a lua Stânca înapoi.

Dintr-odată, ochii tuturor – în afară de cei ai lui Estean, care părea că încă mai încerca să-şi aranjeze cărţile – se întoarseră către el. Pe Mat nu-l mai privea nimeni.

— Fireşte, când Seniorul Dragon ne va duce la război, toate astea vor înceta. Iar noi, cei din Stâncă, suntem oricum credincioşi. Şi Înalţii Seniori, sunt sigur de asta. Numai cei câţiva din ţinut...

Dar credinţa lor avea să moară, în clipa în care înceta să le mai fie frică de noul Dragon. O clipă, Mat îşi imagină că punea la cale să-l părăsească pe Rand într-o groapă cu şerpi. Apoi îşi aminti despre cine era vorba. L-ar fi putut asemăna mai bine cu o nevăstuică scăpată într-un coteţ de găini. Rand îi fusese prieten, însă Dragonul Renăscut... Cine putea să-i fie prieten Dragonului Renăscut? „Nu părăsesc pe nimeni. Pesemne că, dacă ar vrea, Rand ar putea să le dărâme în cap toată fortăreaţa. Şi mie la fel.” Îşi spuse din nou că venise timpul să plece.

— Fără fete de pescar, îngăimă Estean. Vorbeşti tu cu Seniorul Dragon?

— E rândul tău, Mat, spuse îngrijorat Carlomin.

Părea aproape înspăimântat – poate se temea ca Estean să nu-l mânie din nou pe Mat, sau, poate, ca discuţia să nu se întoarcă la credinţă.

— Cumperi a cincea carte sau ieşi?

Mat îşi dădu seama că-şi lăsase gândurile să rătăcească. De-acum, cu toţii aveau cinci cărţi, în afară de el, de Carlomin şi de Reimon, care şi le aranjase pe ale sale, cu faţa în jos, alături de monede, pentru a arăta că ieşise din joc. Mat şovăi, prefăcându-se că stătea pe gânduri, apoi oftă şi aruncă încă o monedă în grămadă.

În vreme ce coroana de argint sălta pe tăblia mesei, îşi simţi, dintr-odată, norocul crescând, umflându-se ca un torent de munte. Fiecare zgomot de metal pe lemn îi răsuna limpede în minte: în orice clipă ar fi putut alege capul sau pajura, ştiind precis cum avea să cadă. Ştia, de asemenea, ce carte avea să primească, înainte chiar să-i fie oferită. Adunându-şi toate cele cinci cărţi, le răsfiră şi le privi. Alături de ceilalţi patru, apăruse şi Craiul de Flăcări, care-l privea lung – era Suprema Înscăunată, care ţinea în palmă o flacără pâlpâind, deşi nu semăna deloc cu Siuan Sanche. Locuitorii din Tear nu erau binevoitori cu femeile Aes-Sedai, dar recunoşteau puterea celor din Tar Valon, astfel încât Suprema ajunsese, la rândul ei, sub chip de Crai – cu toate că Flăcările erau suita cea mai slabă dintre toate cinci.

Toţi Craii – cine-ar fi nădăjduit vreodată să primească aşa ceva? Norocul lui Mat îl ajuta cel mai bine cu lucrurile care erau la voia întâmplării, precum zarurile, dar poate că începuse să se ia şi la cărţi, măcar puţin.

— Lumina să-mi pârjolească oasele dacă nu-i aşa, mormăi el – dar cuvintele răsunară cu totul altfel în urechile celorlalţi.

— Poftim, făcu Estean, aproape strigând. De data asta n-ai să mai scapi. Ai vorbit în Limba Străveche. Ceva despre oase şi pârjol. Fostul meu dascăl ar fi mândru de mine, continuă, rânjind. Ar trebui să-i trimit un dar, dacă izbutesc să aflu unde s-a dus.

Nobilii din Tear ar fi trebuit să fie în stare să vorbească limba străveche – cu toate că, la urma urmelor, puţini erau cei care, asemenea lui Estean, ştiau mai mult decât câteva cuvinte. Tinerii se luară la harţă, încercând să-şi dea seama ce spusese, cu adevărat, Mat. Păreau să creadă că era vorba despre arşiţa verii.

Tot chinuindu-se să-şi amintească vorbele care-i ieşiseră din gură, Mat simţi cum i se făcea pielea de găină. Cuvintele în sine păreau nişte înşiruiri de sunete fără noimă, dar, până la urmă, ceva tot se înţelegea. „Arde-te-ar focul, Moiraine! Dacă mă lăsai în pace, acum n-aş fi avut memoria asta găurită ca o scândură mâncată de cari, şi n-aş mai împroşca în stânga şi în dreapta în... limba asta pocită!” Era la fel de adevărat că, fără amestecul femeii Aes-Sedai, s-ar fi găsit tot la fermă, mulgând vacile tatălui său, în loc să umble prin lume cu buzunarul plin de aur, dar la partea asta preferea să nu se mai gândească.

— Aţi venit aici să jucaţi, grăi aspru, sau să vă ciondăniţi ca nişte babe pe ochiurile de tricotat?

— Să jucăm, răspunse sec Baran. Trei coroane de aur!

Şi aruncă monedele în grămada de pe masă.

— Trei ale tale şi-ncă pe-atât, sughiţă Estean, aruncând şi el şase monede.

De-abia reţinându-şi un surâs, Mat uită de limba străveche. Nu era prea greu – că doar nici măcar nu voia să se mai gândească. Mai mult, dacă o porniseră atât de iute, putea să câştige îndeajuns, cu această singură mână, pentru a pleca dis-de-dimineaţă. „Şi dacă Rand e destul de nebun să işte un război, am să plec, chiar dacă mă voi vedea silit să umblu pe jos.”

Afară, în beznă, răsună un cântec de cocoş. Mat se foi neliniştit, propunându-şi să termine cu prostiile – nu avea să moară nimeni. Privirile i se îndreptară către cărţile din mână. Clipi surprins. Flacăra din palma Supremei se preschimbase într-un pumnal. Tocmai când îşi spunea că, pesemne, avea vedenii din pricina oboselii, femeia îi înfipse tăişul minuscul în dosul palmei.

Cu un strigăt răguşit, aruncă toate cărţile din mână şi se trase în spate, răsturnându-şi scaunul şi lovind în cădere masa cu ambele picioare. Văzduhul părea să se închege ca mierea. Lumea se mişca de parcă scurgerea clipelor încetinise, dar, în acelaşi timp, toate păreau să se întâmple deodată. Îi auzi şi pe alţii strigând – nişte zbierete fără noimă, răsunând ca dintr-o peşteră. El şi scaunul său se prăbuşeau ca într-un hău. Masa plutea, parcă, în văzduh.

Crăiasa de Flăcări rămăsese suspendată în aer, făcându-se din ce în ce mai mare şi privindu-l fix, cu un zâmbet nemilos. Ajunsese aproape de statura unui om şi începuse să iasă din carte. Deşi era aceeaşi siluetă pictată, fără vreo rotunjime, se întindea către el cu pumnalul roşu de sânge, de parcă deja i l-ar fi înfipt în inimă. Lângă ea se afla craiul de Cupe – un Înalt Senior din Tear – care începuse şi el să crească şi acum dădea să-şi scoată sabia.

Mat plutea în hău – şi totuşi izbuti, cine ştie cum, să ajungă la cuţitul pe care-l avea ascuns în mâneca stângă şi să-l arunce dintr-o mişcare, drept în inima Supremei. Dacă făptura aceea avea, într-adevăr, o inimă. Un al doilea cuţit îi apăru dintr-odată în palmă şi zbură încă şi mai repede. Cele două tăişuri pluteau prin văzduhul îngroşat, ca puful de păpădie. Voia să urle, dar nu-şi putea mişca buzele. Şi Crăiasa de Bastoane începuse să crească alături de celelalte două siluete – era Regina din Andor, care ţinea bastonul în mână ca pe-o măciucă. Avea părul roşu ca flacăra şi rânjetul unei femei ieşite din minţi.

Mat cădea şi cădea, urlând la nesfârşit, acel prim urlet de spaimă. Suprema ieşise din carte. Înaltul Senior o urma cu sabia ridicată. Siluetele subţiratice se mişcau aproape la fel de încet ca el. Aproape. I se dovedise deja că armele lor erau în stare să străpungă un trup. Fără îndoială că şi bastonul putea sfărâma o ţeastă. A lui.

Pumnalele pe care le aruncase se mişcau de parcă pluteau printr-o mlaştină. Cocoşul cântase pentru el – era sigur de asta. Degeaba îşi bătuse tatăl său joc – semnele nu minţeau. Dar nu avea de gând să moară fără luptă. Cine ştie cum, izbuti să găsească alte două pumnale – câte unul în fiecare mână. Zbătându-se în aer, ca să se întoarcă, să-şi adune picioarele sub el, aruncă unul către făptura cu părul roşu şi cu bâta în mână. Pe celălalt, însă, îl păstră. Încercă deznădăjduit să se întoarcă, să cadă în aşa fel încât să fie pregătit pentru...

Iar apoi lumea îşi regăsi curgerea firească, şi el căzu stângaci, pe o parte, cu răsuflarea întretăiată. Se chinui să se ridice în picioare cât putea mai iute, scoţând un alt pumnal de sub surtuc – aşa cum spusese cândva Thom, niciodată nu strica să ai mai multe cu tine. Dar nu mai era nevoie.

O clipă, i se păru că şi cărţile, şi siluetele dispăruseră. Sau poate că avusese vedenii. Poate că el era cel care-şi pierdea minţile. Apoi văzu cărţile, care erau din nou la fel de mici ca la-nceput, pironite într-un lambriu din lemn închis la culoare, de pumnalele sale care încă vibrau. Trase aer în piept, tremurând.

Masa era răsturnată pe o parte. Monedele încă se mai învârteau pe podea, iar tinerii nobili şi slujitorii stăteau ghemuiţi printre cărţile împrăştiate, uitându-se cu gura căscată la Mat şi la cuţitele sale, două în mâini, trei înfipte în perete. Estean înşfăcă o carafă de argint care, cine ştie cum, scăpase nerăsturnată, şi începu să-şi toarne vin pe gât, împroşcându-se pe bărbie şi pe piept.

— Poate n-aveai cărţi să câştigi, făcu Edorion, cu glasul răguşit, dar asta nu înseamnă să...

Apoi se întrerupse, cu un fior.

— Aţi văzut şi voi, răspunse Mat, strecurându-şi pumnalele la loc în teci şi observând că, pe dosul palmei, încă îi mai curgea un firicel de sânge din rana cea micuţă. Că doar n-oţi avea orbul găinilor!

— Eu n-am văzut nimic, spuse Reimon, cu glasul lipsit de expresie. Nimic!

Şi începu să se târâie pe podea, adunând aur şi argint, de parcă monedele deveniseră lucrul cel mai preţios din lume. Ceilalţi făcură întocmai, în afară de Estean, care se împleticea prin încăpere, căutând carafele care mai aveau încă vin. Un slujitor îşi acoperise faţa cu palmele. Celălalt, cu ochii închişi, părea că se roagă, scoţând un scâncet înfrigurat. Înjurând în surdină, Mat se apropie de locul în care se aflau cele trei cărţi, pironite de perete. Erau numai cărţi de joc, atât şi nimic mai mult – bucăţi groase de pergament, lăcuite pe deasupra. Însă Suprema avea în palmă tot un pumnal, nu o flacără. Simţi gust de sânge şi îşi dădu seama că începuse să-şi sugă rana de pe dosul palmei.

În mare grabă, smulse pumnalele, rupse fiecare carte în două, apoi le puse la loc în teci. Stătu un pic pe gânduri, după care căută printre celelalte cărţi împrăştiate pe podea, până ce găsi craii de Monede şi de Vânturi, şi-i rupse şi pe ei. Se simţea un pic stânjenit de ce făcea – că doar se terminase; cărţile erau cărţi de joc şi atât –, dar nu se putea abţine.

Nici unul dintre tinerii care se foiau de colo-colo, de-a buşilea, nu încercă să-l oprească. Dimpotrivă, i se dădură la o parte din drum, fără măcar să-l privească. Se terminase cu jocul lor – pentru noaptea aceea şi, pesemne, şi pentru nopţile care aveau să vină. Oricum, el nu mai avea ce căuta. Nu ştia ce se întâmplase, dar fără îndoială că el fusese pricina. Şi era încă şi mai limpede că aşa ceva nu se putea înfăptui decât cu ajutorul Puterii. Şi, cu asta, el nu voia să aibă de-a face.

— Arde-te-ar focul, Rand îngăimă ca pentru sine. N-ai decât să-ţi pierzi minţile, dar pe mine să mă laşi în pace!

Îşi găsi şi pipa, ruptă în două – pesemne că muşcase din muştiuc. Mânios, îşi adună punga de pe jos, şi ieşi cu paşi mari din încăpere.

Rand se foia agitat pe un pat atât de mare, încât ar fi încăput cinci oameni în el. Visa. Se făcea că era într-o pădure întunecoasă şi că Moiraine îl împingea cu un baston ascuţit spre locul în care Suprema Înscăunată aştepta aşezată pe un butuc şi avea în mână un căpăstru potrivit pentru gâtul lui. Printre copaci se plimbau aproape pe nevăzute siluete obscure şi îl urmăreau, îl hăituiau; într-un colţ, văzu lama unui pumnal strălucind în lumina palidă, în altul – câteva funii pregătite pentru a fi înnădite. Zveltă şi ajungând nici până la umărul lui, Moiraine avea pe faţă o expresie pe care Rand nu o mai văzuse până acum la ea. Una de frică. Asuda şi încerca să-l împingă mai repede către căpăstrul Supremei. Iscoade ale Celui Întunecat şi Rătăciţi stăteau în umbră, lesa Turnului Alb în faţă şi Moiraine în spatele său. Lovi bastonul lui Moiraine şi o luă la goană.

— E prea târziu pentru asta, strigă ea, dar tot trebuia să se întoarcă. Să se întoarcă.

Mormăind, Rand se zvârcoli în pat, apoi se potoli şi respiră mai uşor pentru o vreme.

Se făcea că era în Pădurea Îmbibată, înapoi acasă, iar heleşteul din faţa sa strălucea în lumina ce îşi făcea loc printre copaci. La capătul în care se afla el, pietrele erau acoperite cu muşchi verde, şi la treizeci de paşi mai încolo, de partea cealaltă, se găsea un semicerc de flori sălbatice. Aici era locul în care, copil fiind, învăţase să înoate.

— Ar trebui să sari şi tu puţin în apă.

Se sperie şi se întoarse brusc. Min stătea acolo şi îi zâmbea, îmbrăcată în haine de bărbat, iar lângă ea, Elayne, cu părul ei cârlionţat, roşu-auriu, purta o rochie din mătase verde, care ar fi meritat purtată doar în palatul mamei sale.

Min fusese cea care vorbise, dar Elayne adăugă:

— Apa pare foarte primitoare, Rand. Nimeni nu ne va deranja aici.

— Nu ştiu, zise el încet.

Min îl opri, îi strecură degetele pe după ceafă şi se ridică în vârful degetelor pentru a-l săruta. Repetă cuvintele lui Elayne cu un murmur blând:

— Nimeni nu ne va deranja aici.

Se dădu înapoi şi îşi lepădă haina, apoi luă cu asalt şireturile bluzei. Rand rămase cu ochii căscaţi, cu atât mai mult când îşi dădu seama că rochia lui Elayne se afla acum pe pământul acoperit de muşchi. Domniţa-Moştenitoare se aplecase, cu mâinile încrucişate, şi îşi trăgea bluza de pe ea.

— Ce faci? întrebă el cu un glas sufocat.

— Mă pregătesc să înot cu tine, răspunse Min.

Elayne îi aruncă un zâmbet şi îşi trase bluza peste cap. El îşi întoarse spatele în grabă, deşi pe jumătate ar fi vrut să nu o facă. Şi se pomeni în faţa lui Egwene, care îl privea tristă, cu ochii ei mari şi negri. Fără a scoate nici un cuvânt, se întoarse şi dispăru în tufişuri.

— Aşteaptă! strigă el. Îţi pot explica.

Începu să alerge; trebuia să o găsească. Dar în momentul în care ajunse la marginea copacilor, vocea lui Min îl opri:

— Nu pleca, Rand!

Ea şi Elayne erau deja în apă, şi li se mai vedeau doar mâinile, în timp ce înotau agale spre mijlocul heleşteului.

— Întoarce-te, strigă Elayne, şi îi făcu semn cu unul din braţele sale subţiri. Nu meriţi şi tu ce vrei cu adevărat, măcar o dată?

Îşi mişcă picioarele, dorind să pornească din loc, dar fără a fi hotărât în ce direcţie. Ce voia el cu adevărat? Cuvintele astea sunau ciudat. Ce voia el cu adevărat? Îşi duse una din mâini spre faţă pentru a şterge ceea ce părea a fi sudoare. Bâtlanul înfierat în palma sa aproape că fusese acoperit de carne putredă; prin goluri cu margini roşietice se putea vedea albeaţa oaselor.

Se trezi, tresărind, şi rămase întins, tremurând în întuneric, deşi era foarte cald. Lenjeria îi era udă leoarcă. Îl ustura într-o parte, în locul în care o veche rană nu se mai vindecase. Simţi cu degetul cicatricea aspră, un cerc de aproape doi centimetri în diametru, sensibilă încă după atâta timp. Nici măcar Tămăduirea de Aes-Sedai a lui Moiraine nu o putea drege pentru totdeauna. „Dar nu putrezesc încă. Şi nici n-am înnebunit. Încă nu.” Încă nu. Asta spunea tot. Vru să râdă, şi se întrebă dacă nu cumva o luase deja puţin razna.

Să viseze despre Min şi Elayne, să le viseze pe ele în felul ăsta... Nu era vorba de nici o nebunie, dar neghiobie cu siguranţă. Nici una din ele nu îl privise niciodată în felul ăsta, când era treaz. Iar lui Egwene aproape că îi fusese promis încă de pe vremea când erau amândoi copii. Nu se rostiseră niciodată cuvintele de logodnă în prezenţa Soborului Femeilor, dar toată lumea din Emond’s Field şi din împrejurimi ştia că aveau să se căsătorească într-o zi.

Desigur că acea zi nu mai avea să vină; nu acum, nu cu destinul care îl aştepta pe el, un bărbat care putea conduce. Probabil că şi Egwene îşi dăduse seama. Trebuia să-şi fi dat seama. Era foarte concentrată să devină o Aes-Sedai. Totuşi, femeile erau ciudate; era posibil să fi gândit că se putea căsători cu el, chiar şi după ce devenea o Aes-Sedai, indiferent dacă el putea conduce sau nu. Cum putea el să-i spună că nu mai voia să o ia de nevastă, că acum o iubea ca pe o soră? Dar nu avea să fie nevoie să-i spună, era sigur de asta. Se putea ascunde în spatele a ceea ce era. Trebuia ca ea să înţeleagă lucrul ăsta. Care bărbat putea cere unei femei să se mărite cu el, când acesta ştia că mai are doar câţiva ani, dacă era norocos, până să înnebunească, până să înceapă să putrezească de viu? Începu să tremure, în pofida căldurii.

„Trebuie să dorm.” Înalţii Seniori aveau să se întoarcă dimineaţa, intrigând în favoarea sa. În favoarea Dragonului Renăscut. „Poate că n-am să visez de data asta.” Se întoarse pe o parte, căutând un loc uscat pe cearşaf, şi înlemni, ascultând foşnete slabe în întuneric. Nu era singur.

Sabia care nu e Sabie era aşezată în partea opusă a camerei, unde el nu putea ajunge, pe un piedestal ca un tron, pe care i-l dăduseră Înalţii Seniori, cu siguranţă în speranţa că el va ţine pe Callandor departe de ei.

„Cineva care vrea să fure pe Callandor, îşi spuse, în timp ce îi veni un al doilea gând. Sau să-l omoare pe Dragonul Renăscut.”

Nu avea nevoie de avertizările şoptite ale lui Thom ca să-şi dea seama că demonstraţiile de loialitate nepieritoare ale Înalţilor Seniori erau doar vorbe de nevoie.

Îşi goli mintea de gânduri şi simţăminte, cufundându-se în Hău; reuşi să facă asta fără mare efort. Plutind în goliciunea rece din sine, cu gândurile şi simţămintele rămase în afară, se întinse către Adevăratul Izvor. De data asta îl atinse uşor, ceea ce nu se întâmpla mereu.

Fu cuprins de saidin, ca de un val de căldură şi lumină; şi fu inundat de viaţă, scârbit fiind de atingerea spurcată a Celui Întunecat, ca o pată de mizerie plutind pe o apă limpede şi curată. Era în pericol de a se îneca, de a fi cuprins şi înghiţit de val.

Luptă cu torentul şi îl stăpâni prin voinţă pură, apoi se rostogoli de pe pat, conducând Puterea în timp ce ateriză în picioare, pregătit să folosească poziţia Flori-de-Măr-în-Bătaia-Vântului. Inamicii nu puteau fi mulţi, pentru că ar fi făcut mai mult zgomot; poziţia cu nume blajin era menită pentru mai mulţi oponenţi.

În timp ce picioarele sale atinseră covorul, o sabie, cu mâner lung şi lama puţin curbată şi ascuţită pe o singură parte, îi ajunse în mână. Arăta ca şi cum ar fi fost lucrată în flacără chiar atunci, dar nu era nici măcar călduţă. Bâtlanul negru înfierat în palmă contrasta cu galbenul roşiatic al sabiei. Exact în acel moment se aprinseră toate lumânările şi toate lămpile aurite din cameră, iar oglinzile mici din spatele acestora făcură lumina să pară şi mai puternică. Oglinzile mai mari, atârnate pe pereţi, şi două oglinzi cu suport o reflectau şi mai mult, până în punctul în care ai fi putut citi fără nici o problemă în orice colţ al încăperii.

Callandor, o sabie aparent făcută din sticlă, stătea neatinsă pe un suport înalt şi lat cât un om, făcut din lemn, sculptat şi aurit cu multă măiestrie şi bătut cu pietre preţioase. Şi mobilierul era întru totul aurit şi acoperit cu nestemate, atât patul, scaunele şi laviţele, cât şi dulapurile, cuferele şi poliţa cu cele trebuincioase pentru spălat. Carafa şi cu vasul erau făcute din porţelan de către oamenii din Seminţia Mării, şi erau la fel subţiri ca o frunză. Marele covor de Tarabon, lucrat în stacojiu, auriu şi albastru, era atât de preţios, încât ar fi putut hrăni un sat întreg timp de multe luni. În oricare locuşor în care se putea, se găseau şi mai multe porţelanuri lucrate de oamenii din Seminţia Mării, şi dacă nu, pocale şi vase şi ornamente din aur lucrate cu argint ori argint suflat cu aur. Pe poliţa lată de marmură de deasupra şemineului, doi lupi de argint cu ochi de rubin încercau să doboare un cerb auriu înalt de trei picioare. La ferestrele înguste atârnau draperii de mătase stacojie, cu vulturi brodaţi în fir de aur, şi se mişcau încet în bătaia vântului muribund. Pe unde se putea, erau înghesuite cărţi, legate în piele sau lemn, unele fiind zdrenţăroase şi încă acoperite cu praf, fiind aduse de pe cele mai ascunse rafturi din biblioteca Stâncii.

În locul unde credea că o să vadă asasini sau tâlhari, în mijlocul covorului, stătea o tânără frumoasă, şovăielnică şi mirată, cu părul căzut pe umeri în valuri lucitoare. Roba ei subţire, de mătase albă, dezvăluia mai mult decât ar fi trebuit. Berelain, conducătoarea oraşului-stat Mayene, era ultima persoană pe care se aştepta să o întâlnească.

După ce tresări cu ochii larg deschişi, făcu o reverenţă graţioasă până la pământ, ceea ce îi făcu hainele să se muleze pe ea.

— Nu sunt înarmată, domnul meu Senior Dragon. Dacă vă îndoiţi de mine, mă las în voia Domniei Voastre pentru a vă convinge de acest fapt, spuse ea cu un zâmbet care îl făcu brusc să-şi dea seama că avea pe el doar izmenele.

„Nu o să mă apuc să alerg prin cameră ca să-mi pun hainele pe mine nici mort”, îşi spuse el, în timp ce gândul îi trecu dincolo de Hău. „Cine a pus-o să intre peste mine aşa? Să se strecoare aşa!” Mânia şi stânjeneala trecură şi ele peste bariera golului, dar tot se înroşi la faţă; era vag conştient de acest lucru, conştient că ceea ce gândea îl făcea să se îmbujoreze din ce în ce mai tare. Era atât de senin în Hău; iar pe dinafară... Simţea cum fiecare strop de sudoare i se prelingea pe piept şi pe spate. Era nevoie de o doză mare de voinţă ca să poată sta în faţa ei aşa. „Să o caut de arme? Lumina să m-ajute!”

Renunţă la poziţia de luptă, ascunse sabia, dar se ţinu de unda subţire ce îl lega de saidin. Se simţea de parcă ar fi băut dintr-o spărtură într-un şanţ, în timp ce întregul perete de pământ ar fi fost gata să cedeze; apa avea gust de vin îndulcit cu miere, dar în acelaşi timp semăna cu zoaiele dintr-un lighean în care tocmai s-au spălat vasele.

Nu ştia prea multe despre femeia asta, în afară de faptul că se plimba prin Stâncă de parcă s-ar fi aflat în palatul său din Mayene. Thom spunea că Cea Dintâi din Mayene punea mereu întrebări tuturor. Întrebări despre Rand. Ceea ce părea normal, având în vedere ce era el, dar asta nu schimba cu nimic situaţia în mintea lui. De asemenea, nu se întorsese în Mayene. Asta nu era normal deloc. Fusese ţinută ostatică până la venirea lui, departe de tron şi de mica ei naţiune. Majoritatea oamenilor ar fi fugit cu prima ocazie de un bărbat care putea conduce.

— Ce cauţi aici? întrebă el, conştient de tonul lui sever, şi totuşi nu-i păsa. Înainte să adorm, uşa era păzită de aieli. Cum te-ai strecurat pe lângă ei?

Zâmbetul de pe buzele lui Berelain se lărgi puţin; lui Rand i se păru că încăperea se încălzise brusc.

— M-au lăsat să trec de îndată ce le-am spus că Seniorul Dragon mi-a poruncit să vin la Domnia Sa.

— Ţi-am poruncit? N-am poruncit nimic nimănui. „Opreşte-te, îşi spuse. E o regină sau măcar pe aproape. Ştii la fel de multe despre obiceiurile reginelor, cât ştii şi despre a zbura, continuă el, încercând să se poarte politicos, cu toate că nu ştia cum să i se adreseze Celei Dintâi din Mayene.” Domniţa mea... rosti el, gândindu-se că ar trebui să fie suficient de cuviincios, de ce v-aş chema la ora aceasta din noapte?

Femeia pufni într-un râs încet, dar grav; chiar şi învăluit în goliciunea lipsită de emoţie, aceasta îl făcu să simtă că i se face pielea de găină şi i se ridică părul de pe mâini şi picioare. Brusc văzu cât se poate de clar, ca pentru prima dată, îmbrăcămintea ei sumară şi din nou se roşi tot. „Nu se poate să vrea să... Nu? Pe Lumină, nu i-am spus niciodată nici măcar două vorbe.”

— Poate că doresc să vorbesc cu Domnia Voastră, Senior Dragon.

Îşi lăsă rochia subţire să cadă şi rămase doar în ceea ce putea fi numită o cămaşă de noapte, făcută dintr-o mătase şi mai subţire. Umerii ei delicaţi rămaseră complet dezgoliţi, iar sânii palizi erau şi ei destul de la vedere. Se trezi întrebându-se cum de mai stătea cămaşa pe ea. Îi era greu să nu se holbeze.

— Sunteţi foarte departe de casă, ca şi mine. Nopţile, mai ales, sunt solitare.

— Voi vorbi cu dumneata cu mare plăcere, dar mâine.

— Dar în timpul zilei sunteţi mereu înconjurat de oameni. Oameni care se înfăţişează pentru diverse pricini. Înalţi Seniori. Aieli, spuse Berelain cutremurată de un fior.

Rand se gândi că ar fi mai bine să privească în altă parte, dar ar fi putut la fel de bine să-şi ţină respiraţia. Niciodată nu fusese atât de conştient de reacţiile sale în timp ce se afla în Hău.

— Mă tem de aieli, şi îmi displac toţi seniorii din Tear.

În legătură cu seniorii îi putea da crezare, însă nu putea crede că femeia asta se temea de ceva. „Arde-m-ar focul, ea se află în dormitorul unui bărbat străin în toiul nopţii, pe jumătate dezbrăcată, şi tot eu sunt ăla care e la fel de agitat ca o pisică fugărită de un câine, cu toate că mă aflu în Hău.” Se pregăti să pună capăt discuţiei, înainte de a merge prea departe.

— Ar fi mai bine să vă întoarceţi în dormitorul Domniei Voastre, zise în timp ce o parte din el ar fi vrut să-i spună să se acopere cu o pelerină, una groasă; doar o parte din el voia asta. E... e mult prea târziu pentru stat la discuţii. Mâine. La lumina zilei.

Ea îi aruncă o privire întrebătoare şi zise:

— Aţi preluat deja din obiceiurile necioplite ale celor din Tear, Senior Dragon? Sau poate că această rezervă e obişnuită la oamenii de prin Ţinutul celor Două Râuri. Noi nu suntem atât de... solemni... în Mayene.

— Domniţa mea... încercă el să pară mai solemn, iar dacă ei nu îi plăcea solemnitatea, era exact ce îşi dorea el; sunt promis lui Egwene al’Vere, Domniţă.

— Te referi la acea Aes-Sedai, Senior Dragon? Desigur, dacă este cu adevărat o Aes-Sedai. E destul de tânără – poate prea tânără – pentru a purta inelul şi şalul.

Berelain vorbea despre Egwene de parcă aceasta ar fi fost o copiliţă, deşi ea însăşi nu putea fi decât cu cel mult un an mai mare decât Rand, iar el era doar cu puţin peste doi ani mai în vârstă decât Egwene.

— Senior Dragon, nu doresc să intru la mijloc. Luaţi-o în căsătorie, dacă este o Ajah Verde. Nici nu m-aş gândi vreodată să aspir la rolul de soţie a Seniorului Dragon. Mă iertaţi dacă am mers prea departe, însă, după cum v-am spus, noi nu suntem atât de... solemni în Mayene. Vă pot spune Rand?

Rand se surprinse suspinând cu regret. În momentul în care menţionase mariajul cu Dragonul Renăscut, ochii ei sclipiseră, o mică schimbare în privire, care dispăruse imediat. Dacă ea nu se gândise la asta până atunci, cu siguranţă că de acum avea s-o facă. Cu Dragonul Renăscut, nu cu Rand al’Thor; cu bărbatul din profeţii, nu cu păstorul din Ţinutul celor Două Râuri. Nu era tocmai şocat; acasă, unele fete erau moarte după cei care se dovedeau a fi cei mai rapizi sau cei mai puternici în jocurile de duminica de la Bel Tine, şi din când în când, câte o femeie punea ochii pe bărbatul cu cele mai bogate păşuni sau cele mai mari turme. Ar fi fost mai bine dacă ea şi l-ar fi dorit pe Rand al’Thor.

— E timpul să plecaţi, Domniţă, spuse el încet.

Ea veni mai aproape.

— Te văd cum mă priveşti, Rand. Vocea îi era un abur fierbinte. Eu nu sunt orice fată de la sat, agăţată de fustele mamei ei, şi ştiu că doreşti...

— Tu chiar crezi că sunt făcut din piatră, femeie?

Berelain se sperie când Rand urlă, dar la fel de repede străbătu din nou covorul pentru a ajunge la el, cu ochii săi negri ca nişte gropi adânci care puteau trage orice bărbat în ele.

— Mâinile tale arată de parcă ar fi făcute din piatră. Dacă tu crezi că trebuie să fii aspru cu mine, n-ai decât, atâta timp cât mă strângi la piept.

Îi atinse faţa; din degetele ei parcă ieşiră scântei. Fără a se gândi, Rand conduse undele încă legate de el şi brusc Berelain se împletici în spate, cu ochii larg deschişi de mirare, de parcă un zid de aer ar fi împins-o. El îşi dădu seama că era chiar aer; făcea multe lucruri, fără a-şi da seama ce face, mai des decât credea el. Cel puţin, odată ce le făcea, de obicei îşi şi amintea cum să le facă din nou.

Forţa nevăzută mătură coji de var de pe covor, purtă cu ea roba lepădată a lui Berelain, o gheată pe care Rand o aruncase în lături când se dezbrăcase, şi un scaun roşu pentru încălţat, pe care se afla un volum deschis din Istoria Stâncii din Tear de Eban Vandes. În acelaşi timp, Berelain fu lipită de perete. La o distanţă sigură de el. Rand legă unda – nu putea găsi o altă denumire pentru ceea ce tocmai făcuse – şi nu avu nevoie să se mai protejeze cu scutul nevăzut. Preţ de o clipă, privi la ce făcuse, până când fu sigur că avea să poată repeta acest lucru. Părea folositor, mai ales felul cum legase unda.

Cu ochii săi negri încă larg deschişi, Berelain încercă să simtă, cu mâinile tremurânde, închisoarea invizibilă ce o ţinea în strânsoare. Chipul femeii era aproape la fel de alb ca şi cămaşa ei scurtă de mătase. Scaunul, gheata şi cartea se aflau la picioarele ei împreună cu roba.

— Cu mult regret vă spun că nu vom mai putea vorbi decât în public, Domniţă. Regreta cu adevărat. Indiferent de motivele ei, era foarte frumoasă. „Arde-m-ar focul, sunt un neghiob”; spuse asta fără a-şi da seama de ce o spusese – pentru că se gândise la frumuseţea ei sau pentru că se simţea vinovat că o alungase. De fapt, ar fi mai bine dacă aţi face în aşa fel încât să plecaţi înapoi în Mayene cât mai curând. Vă promit că Tear nu le va mai face necazuri celor din Mayene niciodată. Aveţi cuvântul meu de onoare.

Era o promisiune valabilă doar cât ar fi trăit el, poate doar cât ar fi durat şederea lui în Stâncă, dar trebuia să-i ofere ceva. Un acoperământ pentru orgoliul ei rănit, un dar pentru a o ajuta să-i treacă frica.

Dar ea reuşise deja să-şi controleze frica, cel puţin în aparenţă. Pe chipul ei se putea vedea sinceritate, fără vreo intenţie de seducţie.

— Iertare. M-am purtat necuviincios. Nu am vrut să jignesc. La mine în ţară o femeie poate să-şi exprime deschis gândurile faţă de un bărbat, sau viceversa. Rand, trebuie să înţelegi că eşti un bărbat chipeş, înalt şi puternic. Eu aş fi cea făcută din piatră dacă nu te-aş admira din această cauză. Te rog, nu mă goni de lângă tine! Ţi-o cer în genunchi, dacă vrei.

Se aşeză în genunchi graţios, de parcă ar fi făcut un pas de dans. Prin faptul că îl privea nemişcată, arăta că avea sufletul deschis, că nu avea nici o intenţie ascunsă. Dar, pe altă parte, când se aplecase trăsese şi mai mult în jos de rochia ei, până când se afla în pericolul de a cădea cu totul.

— Te rog, Rand!

Chiar şi protejat de golul din jur, cum era el, se holbă în continuare la ea; şi nu avea nimic a face cu frumuseţea ei sau cu faptul că era aproape dezbrăcată. În fine, măcar parţial. Dacă Protectorii Stâncii ar fi fost măcar pe jumătate la fel de motivaţi ca femeia asta, măcar pe jumătate la fel de credincioşi, nici zece mii de aieli nu ar fi reuşit să ia cu asalt Stânca.

— Sunt flatat, Domniţă, rosti el. Credeţi-mă, chiar sunt. Dar nu ar fi drept faţă de dumneavoastră. Nu vă pot oferi ceea ce meritaţi, adăugă Rand, spunându-şi în acelaşi timp în sine: „Să creadă ce-o vrea din asta”.

Afară, în întuneric, cântă un cocoş. Spre mirarea lui Rand, Berelain făcu brusc ochii mari. Îşi deschise gura şi, deşi îşi încordase gâtul, nu putu ţipă. Rand se întoarse şi scoase la vedere sabia galben-roşiatică.

În partea opusă a camerei, dintr-o oglindă cu suport, îşi văzu propria imagine: un tânăr înalt cu părul roşcovan şi ochi cenuşii, îmbrăcat doar în nişte izmene din pânză albă şi ţinând în mână o sabie ca scoasă din foc. Imaginea ieşi din oglindă şi păşi pe covor, ridicând sabia în aer.

„Chiar am înnebunit, îşi spuse Rand, în timp ce gândurile îi alunecară până la marginea Hăului. Nu! A văzut-o şi ea. E adevărat!”

Văzu ceva cu coada ochiului. Se întoarse fără a se mai gândi şi folosi poziţia Luna-Răsare-deasupra-Apei. Lama trecu prin siluetă – silueta sa – care tocmai ieşise dintr-o oglindă atârnată pe perete. Silueta tremură, se răspândi în aer în mii de firicele şi dispăru. Imaginea lui Rand apăru din nou în oglindă şi scoase mâinile pe marginea acesteia în exact acelaşi moment. Simţi ceva mişcându-se în fiecare oglindă din cameră.

Înfipse disperat sabia în oglindă. Sticla argintie se făcu ţăndări; se părea, însă, că imaginea se spărsese mai întâi. Lui Rand i se păru că aude un ţipăt îndepărtat în capul său; chiar vocea sa, pălind din ce în ce mai mult. Şi chiar în momentul în care se împrăştiau cioburile, lovi cu toată forţa Puterii. Oglinzile din încăpere explodară fără zgomot şi covorul se umplu de cioburi. Ţipătul ce pălea în capul său se auzea cu ecou, iar pielea i se făcu de găină. Era vocea lui. Îi venea greu a crede că nu era el cel care scotea acele zgomote.

Se răsuci, pentru a se confrunta cu imaginea care reuşise să iasă din oglindă, exact în momentul în care aceasta se pregătea să-l atace folosind poziţia Opriţi-Stâncile-care-Cad-de-pe-Munte. Silueta se dădu înapoi, iar Rand îşi dădu brusc seama că aceasta nu era singura. În timp ce el spărsese oglinzile, alte două imagini reuşiseră să iasă afară. Acum îi stăteau în faţă, trei copii ale sale, în cel mai mic detaliu, cu tot cu cicatricea de pe şold. Toate trei se holbau la el, cu feţele schimonosite de ură şi dispreţ. Doar ochii le păreau goi, lipsiţi de viaţă. Rand nici nu avu răgaz să respire, că acestea se şi năpustiră asupra lui. Făcu un pas în lateral, tăindu-se la picioare în sticla de pe jos. Din mişcare în mişcare, mergea mereu în lateral, încercând să se confrunte cu fiecare în parte. Se folosi de tot ceea ce învăţase să facă cu sabia din antrenamentul zilnic cu Lan, Străjerul lui Moiraine.

Dacă toate cele trei imagini ar fi luptat împreună, dacă s-ar fi susţinut în luptă, Rand ar fi fost mort după primul minut; însă fiecare lupta cu el în parte, ca şi cum celelalte nici n-ar fi existat. Chiar şi aşa, nu putu să ţină piept săbiilor; în doar câteva minute, sângele începu să i se prelingă pe faţă, pe piept, pe braţe. Vechea rană se deschise, sporind baia de sânge care îi acoperise lenjeria. Aveau atât îndemânarea, cât şi înfăţişarea sa, şi erau trei contra unul. Mesele şi scaunele erau pe rând răsturnate, iar preţioasele porţelanuri oferite de oamenii din Seminţia Mării se făceau ţăndări pe covor.

Rand simţi că îşi pierde forţa. Nu avea nici o rană gravă, în afară de cea veche, dar toate la un loc... Nu-i trecu prin cap nici o secundă să strige după ajutor la aielul din spatele uşii. Pereţii groşi ar fi înăbuşit chiar şi un strigăt de moarte. Orice trebuia făcut, trebuia să facă drumul singur. Lupta înfăşurat în răceala lipsită de simţăminte a Hăului, dar frica începea să-i dea târcoale.

Sabia lui Rand alunecă pe lângă adversarul său şi răni unul dintre chipuri fix sub ochi – Seniorul Dragon tresări; era faţa lui – proprietarul se dădu înapoi, astfel încât să evite o lovitură mortală. Din rană începu să ţâşnească sânge, iar gura şi bărbia adversarului îşi schimbară culoarea în roşu aprins; dar faţa ciopârţită nu îşi schimbă expresia, iar ochii goi nici măcar nu clipiră. Îi dorea moartea lui Rand, la fel cum un om înfometat doreşte mâncare.

„Chiar nu îi poate răpune nimic?” Deşi Rand reuşise să le pricinuiască răni tuturor celor trei imagini, sângele ce ţâşnea din ele nu părea să le încetinească, aşa cum îl încetineau pe el. Încercau să evite sabia lui, dar nu păreau să îşi fi dat seama că erau rănite. „Măcar de şi-ar da seama, gândi el. Pe Lumină, dacă sângele curge, trebuie să-i pot doborî cumva! Trebuie!”

Avea nevoie de o clipă de răgaz ca să-şi tragă sufletul, ca să se adune. Brusc, se aruncă pe pat, rostogolindu-se dintr-o margine într-alta. Mai mult simţi decât văzu cum săbiile sfâşiau lenjeria de pe pat, cât pe ce să nimerească în carnea sa. Şovăind, Rand ateriză în picioare şi se agăţă cu mâinile de o masă mică, pentru a-şi recăpăta echilibrul. Vasul strălucitor, de argint suflat cu aur, care se afla pe masă, se clătină. Una din dublurile sale se urcase pe pat împrăştiind penele de gâscă în timp ce păşea cu grijă, cu sabia în gardă. Celelalte două se apropiară din lături, în continuare fără a ţine cont una de cealaltă, fiind concentrate doar asupra Dragonului Renăscut. Ochii lor sclipeau precum sticla.

Brusc, Rand simţi o durere cumplită în mâna pe care o ţinea sprijinită de masă. Una din copiile sale, nu mai mare de cincisprezece centimetri, îşi trase înapoi sabia micuţă. În mod instinctiv, el apucă imaginea înainte ca aceasta să-l poată răni din nou. Copia se zvârcolea în pumnul său şi scrâşnea din dinţi. Rand începu să simtă că se mişcă ceva prin toată camera. Imagini miniaturale începură să iasă cu sutele din bucăţile de sticlă argintie. Mâna îi amorţi şi deveni din ce în ce mai rece, de parcă acea imagine mică îi absorbea toată căldura. Căldura din saidin începu să crească în interiorul său; un val îi invadă capul, iar căldura îi cuprinse mâna de gheaţă.

Brusc, mica imagine explodă ca un balon, iar Rand simţi ceva intrând el – în urma exploziei – poate că o fărâmă din forţa ce îi mai rămăsese. Intră în convulsii, în timp ce părea a fi lovit de mici impulsuri de energie.

Când îşi ridică puţin capul – întrebându-se cum de nu era mort – imaginile pe care le zărise mai înainte dispărură. Celelalte trei, mai mari, se clătinau, de parcă forţa sa sporită le-ar fi afectat. Şi totuşi, când îşi înălţă privirea, cele trei îşi găsiră echilibrul, parcă mai sigure.

Rand se dădu înapoi şi se gândi cu furie, în timp ce ameninţa cu sabia când o imagine, când alta. Dacă ar fi continuat să lupte cu ele ca până atunci, aveau să-l omoare mai devreme sau mai târziu. Era sigur de asta, la fel cum era sigur că sângera. Dar se părea că imaginile erau legate între ele. Pe cea mică o absorbise – gândul acesta deplasat îl dezgustă, dar cu siguranţă asta se întâmplase – şi nu numai că declanşase venirea celorlalte, dar le afectase şi pe cele mari, cel puţin pentru un moment. Dacă ar fi putut face acelaşi lucru uneia, era posibil să le distrugă pe toate trei.

Numai gândul că trebuia să le absoarbă îi provoca greaţă, dar nu exista altă cale. „Nu cunosc metoda asta. Cum oi fi făcut-o? Lumină, spune-mi ce am făcut!” Trebuia să se lupte cu una dintre ele, să o atingă măcar; era sigur de asta. Dar dacă ar fi încercat să se apropie atât de mult, i s-ar fi înfipt la fel de repede trei săbii în el. „Sunt imagini. Dar cât de mult mai sunt imagini?”

Cu speranţa că nu făcea o neghiobie – iar dacă făcea, nu mai conta că ar fi putut muri din această cauză – făcu să-i dispară sabia. Era gata să o facă să apară în exact acelaşi moment, însă atunci când sabia sa ca scoasă din foc se făcuse nevăzută, la fel se întâmplase şi cu celelalte. Preţ de o clipă, se putu citi confuzia pe cele trei copii ale feţei sale, una fiind sfârtecată. Dar înainte ca el să apuce să prindă una dintre imagini, acestea îl atacară şi căzură cu toţii la pământ într-o harababură de mâini şi picioare contorsionate, ce se rostogolea pe covorul acoperit de cioburi.

Rand fu cuprins de răceală. Mâinile şi picioarele îi amorţiră, apoi oasele, până când aproape că nu mai simţi bucăţile de oglindă şi cioburile de porţelan ce i se învârteau în carne. Un sentiment de panică umplu golul din jurul său. Era posibil să fi făcut o greşeală fatală. Aceste imagini erau mai mari decât cea pe care o absorbise, şi sorbeau şi mai multă căldură din el. Şi nu numai căldură. Pe măsură ce trupul îi devenea tot mai rece, ochii cenuşii sticloşi care îl priveau prinseră viaţă. Era perfect conştient că, dacă ar fi murit, lupta nu s-ar fi terminat. Cele trei imagini s-ar fi luptat una cu alta până când ar fi rămas doar una în picioare, şi aceea ar fi căpătat viaţa lui, amintirile lui, ar fi fost chiar el.

Se lupta cu încăpăţânare, forţându-se mai tare pe măsură ce îi slăbeau puterile. Se ţinea strâns de saidin şi încerca să se umple de căldura sa. Chiar şi forţa spurcată, ce îi întorcea stomacul pe dos, era bine-venită acum, deoarece cu cât o simţea mai tare, cu atât se umplea de saidin mai mult. Dacă stomacul său se mai putea împotrivi însemna că era încă viu, şi dacă era viu putea să se lupte. „Dar cum? Cum? Cum am făcut?” se întrebă el, în timp ce saidin îl cuprindea, până când avu impresia că, dacă ar fi supravieţuit în faţa atacatorilor săi, ar fi fost, până la urmă, consumat de Putere. „Cum am făcut-o?” Tot ce putea face era să se ţină strâns de saidin, şi să încerce să-atingă... să se forţeze să...

Una dintre cele trei dispăru – Rand o simţi cum alunecă în el; era ca şi cum ar fi căzut de la mare înălţime direct pe pământ – şi apoi celelalte două în acelaşi timp. Impactul îl aruncă pe spate, unde rămase privind tavanul acoperit cu ornamente din aur; rămase întins comod pe spate, comod pentru că încă mai respira.

Puterea încă pulsa în fiecare fibră a fiinţei sale. În acel moment îşi dorea să verse toate bucatele pe care le mâncase vreodată. Se simţea atât de viu, încât, prin comparaţie, viaţa fără saidin părea o umbră. Simţea mirosul de ceară al lumânărilor, şi de ulei de lampă. Simţea fiecare fir al covorului pe care era întins. Simţea fiecare rană, fiecare tăietură, fiecare zgârietură, fiecare vânătaie. Dar se ţinea strâns de saidin.

Unul dintre Rătăciţi îl atacase. Sau toţi în acelaşi timp. Trebuia să fi fost ei; dacă nu cumva era deja liber Cel Întunecat, caz în care nu credea că ar fi putut scăpa atât de uşor. Aşa că rămase legat de Adevăratul Izvor. „Numai dacă nu cumva am făcut-o eu. Oare pot urî atât de mult ceea ce sunt, încât să încerc să-mi iau viaţa? Fără a-mi da seama? Pe Lumină, trebuie să învăţ să mă controlez. Trebuie!”

Se ridică anevoie în picioare. Merse şchiopătând până la piedestalul pe care era aşezată Callandor, lăsând urme de sânge pe covor. Era acoperit în sângele a sute de tăieturi. Ridică sabia şi suprafaţa sticloasă a acesteia începu să strălucească, în timp ce Puterea curgea prin ea. Sabia care nu e Sabie. Lama ei, aparent făcută din sticlă, putea tăia la fel de bine ca şi oţelul cel mai de soi, însă Callandor nu era cu adevărat o sabie, ci o reminiscenţă a Vârstei Legendelor, un sa’angreal. Cu ajutorul unuia dintre puţinele angreal, cunoscute ca rămase după Războiul Umbrei şi după Frângerea Lumii, se puteau conduce unde ale Puterii Supreme ce l-ar fi transformat în cenuşă pe cel care conducea, dacă n-ar fi avut sabia. Cu un sa’angreal şi mai rar, undele puteau fi crescute cu mult peste cele ce puteau fi conduse cu un angreal, la fel de mult pe cât un angreal putea să le crească peste limita de conducere în gol. Iar Callandor, care putea fi folosită doar de către un bărbat şi care era legată de Dragonul Renăscut prin trei mii de ani de legende şi profeţii, era unul dintre cele mai puternice sa’angreal făurite vreodată. Având pe Callandor în mână, Rand ar fi putut să dărâme zidurile unei cetăţi dintr-o singură lovitură. „Ei au fost. Trebuie să fi fost ei.”

Dintr-odată îşi dădu seama că Berelain nu scosese nici un zgomot. Temându-se pe jumătate să nu o găsească moartă, se întoarse. Încă aşezată în genunchi, Berelain tresări. Femeia îşi trăsese roba pe ea, înfăşurând-o în jurul ei ca o armură sau ca un zid de apărare. Albă ca varul la faţă, îşi atinse buzele cu limba.

— Care dintre ei...? înghiţi în sec şi începu din nou... Care...? dar nu reuşi să termine ce voia să zică.

— Sunt singurul, spuse el blând. Cel faţă de care te purtai de parcă ţi-ar fi fost logodnic.

Vorbi astfel pentru a o linişti, poate să o facă să şi zâmbească – cu siguranţă că o femeie care se dovedise puternică precum ea, ar fi putut zâmbi, chiar şi în faţa unui bărbat plin de sânge –, însă ea se aplecă înainte şi îşi lipi fruntea de podea.

— Îmi cer umil iertare că v-am ofensat şi v-am mâhnit, Senior Dragon, zise Berelain, respirând foarte repede, cu o voce care într-adevăr părea umilă şi speriată, ceea ce nu îi stătea deloc în fire. Vă rog să uitaţi ofensa pe care v-am adus-o şi să mă iertaţi! Nu vă voi mai deranja niciodată. Vă jur, Domnia Voastră Senior Dragon! Jur pe numele mamei mele şi pe Lumina ce mi-e martoră.

Rand dădu drumul undei legate; zidul invizibil ce o ţinuse pe femeie captivă dispăru fluturându-i puţin roba.

— Nu e nimic de iertat, spuse el cu grijă; se simţea foarte obosit. Mergi în pace.

Ea se ridică, puţin nehotărâtă, şi întinse o mână în faţă, răsuflând uşurată când văzu că nu simte nimic. Ridicându-şi poalele robei, începu să-şi croiască drum pe covorul acoperit de bucăţi de sticlă, făcând să trosnească cioburile sub talpa papucilor săi de catifea. Aproape de uşă, ea se opri şi se întoarse cu mare greutate către el, însă fără a-l putea privi în ochi.

— Voi trimite aielul aici, dacă doriţi. Aş putea trimite după o Aes-Sedai, să vină să vă îngrijească rănile.

„Acum probabil că ar vrea să fie mai degrabă în aceeaşi cameră cu un myrddraal sau cu Cel Întunecat însuşi decât aici, dar nu e o fricoasă”, îşi spuse Rand pentru sine.

— Îţi mulţumesc, spuse el încet, dar nu. Aş aprecia dacă nu ai povesti nimănui despre cele petrecute aici. Nu încă. Voi face eu ce trebuie făcut... „Trebuie să fi fost Rătăciţii.”

— Precum porunceşte Domnia Voastră, Senior Dragon, răspunse ea şi făcu o reverenţă scurtă, grăbindu-se să iasă afară, cu teama, poate, că el ar fi putut să se răzgândească şi să n-o mai lase să plece.

— Mai degrabă chiar Cel Întunecat, murmură el, în timp ce uşa se închidea în spatele ei.

Rand merse şchiopătând până la marginea patului, se aşeză pe cufăr şi o puse pe Callandor pe genunchii săi, şi îşi lăsă mâinile pe lama ei. Cu ea în mână, chiar şi unul dintre Rătăciţi s-ar fi temut de el. Peste câteva momente avea să trimită după Moiraine, ca să-i îngrijească rănile. Peste câteva momente avea să-i vorbească aielului de afară, devenind din nou Dragonul Renăscut. Dar pentru moment, tot ce voia era să stea şi să-şi amintească de un păstor numit Rand al’Thor.

CAPITOLUL 3 • Imaginea din oglindă

În ciuda orei târzii, o mulţime de oameni mergeau grăbiţi de-a lungul coridoarelor largi ale Stâncii, ca un flux regulat de bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în negrul şi auriul slugilor Stâncii sau în livreaua vreunui Înalt Senior. La răstimpuri se întâmpla să apară câte un Protector sau doi, cu capul dezgolit şi neînarmaţi, unii dintre ei purtând haine desfăcute. Atunci când se apropiau de Perrin şi Faile, slugile se înclinau sau făceau reverenţe, apoi mergeau mai departe, grăbiţi şi aproape fără a se opri. Cei mai mulţi soldaţi tresăreau la vederea lor. Unii se plecau din obişnuinţă, cu mâna la inimă, însă, atunci când era să grăbească pasul pentru a se îndepărta, nici unul nu părea să facă excepţie.

Din trei sau patru lămpi doar câte una era aprinsă. În porţiunile slab luminate dintre suporturile înalte, umbrele ascundeau detaliile tapiseriilor şi fereau de priviri cuferele sprijinite din loc în loc de ziduri. Cel puţin aşa arătau lucrurile pentru alţi ochi decât cei ai lui Perrin. Ochii săi luceau ca aurul pe acele culoare întunecate. Mergea repede de la o lampă la alta şi se uita în jos atunci când nu era bine luminat. Majoritatea celor din Stâncă aflaseră, într-un fel sau altul, despre culoarea stranie a ochilor săi. Bineînţeles, nici unul dintre ei nu pomenea acest lucru. Până şi Faile părea să presupună că acea culoare avea de-a face cu legătura lui cu o femeie Aes-Sedai, un fapt ce trebuia acceptat ca atare, nicidecum explicat. Chiar şi aşa, de fiecare dată când îşi dădea seama că un străin îi remarcase ochii strălucind în întuneric, simţea o furnicătură pe spate. Atunci când îşi înfrânau vorbele, tăcerea nu făcea decât să sublinieze faptul că el era aparte.

— Aş vrea să nu se uite la mine în felul ăsta, bodogăni el atunci când un Protector cărunt, părând să aibă de două ori vârsta sa, aproape că o luă la goană odată ce îl depăşi. De parcă le-ar fi frică de mine... Nu m-au mai privit niciodată în vreun fel ciudat; în felul ăsta în nici un caz. De ce nu or fi toţi oamenii ăştia în paturile lor?

O femeie care ducea un şomoiog şi o găleată schiţă o reverenţă şi trecu mai departe cu capul plecat.

Cu braţul pe după braţul său, Faile îi aruncă o privire.

— Credeam că gărzile n-au ce căuta în această parte a Stâncii decât atunci când sunt la datorie. Dar e un moment prielnic să strângă în braţe vreo slujnică în jilţul unui senior, prefăcându-se poate că ei înşişi sunt seniorul şi doamna, în timp ce aceştia dorm. Probabil că se tem să nu-i pârăşti. Cât despre slugi, treburile lor se fac, în cea mai mare parte, pe timp de noapte. Cui i-ar plăcea să se împiedice ziua de ele, în timp ce mătură şi lustruiesc pe-aici?

Perrin dădu din cap cu neîncredere. Pesemne că Faile era în măsură să vorbească despre astfel de lucruri, cunoscându-le din casa tatălui ei. Un negustor avut ţinea fără îndoială slugi şi gărzi pentru căruţele sale. Cel puţin oamenii aceştia nu erau treji din cauză că ar fi păţit acelaşi lucru ca şi el. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, ei nu ar mai fi zăbovit prin Stâncă, ci ar fi fugit numaidecât. Oare de ce fusese doar el ţinta? Gândul că va fi nevoit să îl confrunte pe Rand nu îi surâdea, însă trebuia să afle adevărul. Faile fu nevoită să mărească pasul pentru a nu rămâne în urmă.

Oricât de minunat ar fi părut, interiorul Stâncii, cu tot aurul, ciopliturile fine şi intarsiile sale, fusese gândit pentru vreme de război în aceeaşi măsură ca şi exteriorul. Fante prin care duşmanii ar fi putut fi loviţi se deschideau în tavane la fiecare intersecţie de coridoare. Alte guri de tragere nefolosite, destinate tirului cu săgeţi, dădeau în săli prin locuri de unde putea fi acoperit un întreg culoar. Cei doi urcau scări curbate şi înguste una după alta, fiecare fiind încastrată în perete sau izolată în vreun alt fel, fantele pentru săgeţi păzind şi aici coridoarele de dedesubt. Nici una dintre aceste măsuri nu îi oprise, fireşte, pe aieli, primii duşmani care reuşiseră vreodată să treacă de zidul exterior.

Tropăind în sus pe una dintre scări – Perrin nu îşi dăduse seama că tropăiau, deşi, dacă Faile nu ar fi fost agăţată de braţul lui, ar fi mers chiar mai repede – simţi un damf de transpiraţie stătută şi o urmă de parfum dulceag, însă nu le dădu atenţie. Era preocupat de ceea ce avea să îi spună lui Rand: „De ce ai încercat să mă ucizi? Deja ai început să înnebuneşti?” Nu exista nici o modalitate mai simplă de a pune întrebarea, iar răspunsurile pe care le aştepta nu puteau fi nici ele simple.

Păşind într-un coridor întunecat aproape de vârful Stâncii, se trezi în spatele unui Înalt Senior şi a două dintre gărzile personale ale nobilului. Numai Protectorilor le era permis să poarte armură atunci când se aflau în Stâncă, însă cei trei indivizi aveau săbii prinse la brâu. Bineînţeles că asta nu era ceva neobişnuit, însă prezenţa lor aici, la acest cat, ascunşi de umbre, scrutând lumina puternică de la capătul îndepărtat al coridorului, nu era deloc un fapt obişnuit. Lumina venea dinspre odăile care-i fuseseră date lui Rand. Sau, mai degrabă, luate. Sau în care, poate, fusese împins de Moiraine.

Cu toate că Perrin şi Faile nu făcuseră nici un efort să-şi înăbuşe zgomotul paşilor, cei trei bărbaţi erau atât de concentraţi, încât nici unul dintre ei nu-i observă pe nou-veniţi de la început. Apoi însă, una din cele două gărzi îmbrăcate în uniformă albastră îşi răsuci gâtul, ca şi cum ar fi vrut să scape de un cârcel; văzându-i, rămase cu gura căscată. Înăbuşindu-şi o exclamaţie de surpriză, individul se întoarse cu faţa la Perrin, asigurându-se că avea sabia la îndemână. Celălalt fu doar cu o clipă mai încet. Amândoi erau încordaţi, pregătiţi, însă ochii lor îi evitau pe ai lui Perrin, alunecând în toate direcţiile. Răspândeau un miros acru de frică. Acelaşi lucru se putea spune şi despre înaltul Senior, atâta că frica sa era bine ţinută în frâu.

Înaltul Senior Torean, cu barba sa neagră şi ascuţită, vârstată de fire cărunte, se mişca molatic, ca şi cum s-ar fi aflat la un bal. Trase din mânecă o batistă înmuiată într-un parfum mult prea dulce şi îşi tamponă nasul borcănat, care, în comparaţie cu urechile părea mai degrabă mic. Haina fină de mătase, cu manşete de satin roşu, nu făcea decât să îi pună în evidenţă chipul comun. Se uită scurt la straiele simple ale lui Perrin, după care îşi tamponă din nou nasul, înainte de a-şi pleca uşor capul.

— Să te scalde Lumina! spuse el politicos. Privirea sa întâlni galbenul ochilor lui Perrin şi se îndreptă brusc în altă parte, deşi expresia feţei rămase aceeaşi. Pot să sper că faceţi bine? Îngăimă el, poate cam prea politicos.

Puţin îi păsa lui Perrin de tonul Seniorului Torean, însă interesul cu care acesta o cerceta pe Faile din cap până-n picioare îl făcu să îşi încleşteze pumnii. Cu toate acestea, reuşi să îşi păstreze cumpătul.

— Să te scalde Lumina, Înalt Senior Torean, îi răspunse. Mă bucur să văd că daţi o mână de ajutor la paza Seniorului Dragon. Unii dintre dumneavoastră ar putea să fie deranjaţi de faptul că Rand se află aici.

Seniorul Torean ridică din sprâncenele subţiri.

— Profeţia s-a împlinit, iar Tear şi-a îndeplinit menirea. Poate că Dragonul Renăscut va conduce Stânca Tear spre un destin încă şi mai măreţ... Cine ar dori să se împotrivească? Însă ceasul e înaintat. Vă urez noapte bună.

Îi aruncă din nou o privire lui Faile, strânse din buze, apoi se îndepărtă, străbătând holul cu paşi mai repezi decât ar fi fost nevoie. Lăsă în urmă lumina anticamerei, iar gărzile sale îl urmară ca nişte câini bine dresaţi.

— Nu era nevoie să te porţi într-un fel atât de lipsit de bună-cuviinţă, spuse Faile pe un ton controlat şi distant, de îndată ce înaltul Senior se îndepărtă îndeajuns. Ai vorbit de parcă aveai limba de oţel îngheţat. Dacă ai de gând să rămâi aici, ar fi bine să înveţi să te înţelegi cu Seniorii.

— Se uita la tine de parcă ar fi vrut să te legene pe genunchi; şi nu în felul în care ar face-o un tată.

Faile pufni:

— Nu e primul bărbat care se uită la mine. Dacă ar fi avut îndrăzneala să meargă mai departe, aş fi putut să îl pun la punct dintr-o singură privire crâncenă. Nu am nevoie să vorbeşti în locul meu, Perrin Aybara!

Cu toate acestea, nu părea să-i fi displăcut complet. Se uită după Torean, scărpinându-şi barba, în timp ce înaltul Senior şi gărzile sale dispărură după un colţ îndepărtat. Se întreba cum de nu asudă de moarte Seniorii din Tear.

— Ai observat, Faile? Câinii ăia de pază ai lui nu şi-au desprins mâinile de pe săbii până nu s-au aflat la zece paşi depărtare de noi.

— Poate că prietenia Dragonului Renăscut nu îţi mai garantează la fel de multă protecţie ca pe vremuri.

Nu încerca să îi sugereze din nou să plece, cel puţin nu prin cuvinte, însă, fără îndoială, asta spuneau ochii ei. Lui îi era mai uşor să nu ia în seamă această sugestie nerostită decât i-ar fi fost dacă ar fi rostit-o.

Înainte ca ei să ajungă la capătul coridorului, Berelain ieşi în grabă din luminile strălucitoare ale anticamerei, strângând cu ambele braţe în jurul său o rochie albă şi subţire. Dacă întâia Doamnă din Mayene ar fi mers doar cu puţin mai repede, s-ar fi putut spune că alerga.

Ca să îi arate lui Faile că putea fi pe cât de civilizat şi-ar fi dorit ea, Perrin făcu o plecăciune adâncă pe care era sigur că nici Mat nu ar fi putut-o întrece. În schimb, Faile înclină scurt capul şi îndoi uşor un genunchi, gest pe care Perrin abia dacă îl observă. Când Berelain trecu pe lângă ei grăbită şi fără să le arunce o singură privire, mirosul fricii crud şi pătrunzător, amintind de o rană purulentă, îi făcu nările să freamăte. Pe lângă a ei, frica Seniorului Torean părea nimic. Aceasta era o panică vecină cu nebunia de abia ţinută în frâu. Perrin se îndreptă încet de spate, privind cercetător în urma ei.

— Îţi clăteşti ochii? întrebă Faile blând.

Atent încă la Berelain şi întrebându-se ce o împinsese atât de aproape de nebunie, răspunse fără să se gândească:

— Mirosea a...

Seniorul Torean ieşi deodată dintr-un coridor lateral şi o prinse de braţ pe Berelain. Se vedea că rostise un şuvoi de vorbe, însă Perrin nu izbuti să desluşească mai mult de câteva cuvinte răzleţe, ceva legat de faptul că doamna era prea mândră, şi de protecţia pe care se oferea să i-o acorde Torean. Ea îi răspunse scurt, tranşant şi chiar mai neinteligibil, vorbind cu bărbia ridicată în sus. Eliberându-se cu brutalitate din strânsoare, Cea Dintâi din Mayene se îndepărtă, cu spatele drept şi părând mai stăpână pe sine. Când dădu să o urmeze, Torean îl zări pe Perrin, care privea scena. Tamponându-şi nasul cu batista, înaltul Senior dispăru în coridorul lateral.

— Nu mi-ar păsa nici dacă ar mirosi a Parfumul Zorilor, spuse Faile pe un ton sumbru. Pe ea nu o interesează să ia urma unui urs, oricât de bine ar şedea blana lui spânzurată pe un perete. Ea vânează soarele.

Perrin se încruntă la ea.

— Soarele? Un urs? Ce spui acolo?

— Mergi singur mai departe. Cred că până la urmă mă voi retrage în patul meu.

— Faci cum doreşti, spuse el, însă credeam că eşti la fel de nerăbdătoare ca şi mine să afli ce s-a întâmplat.

— Nu prea cred. Nu mă voi preface că sunt nerăbdătoare să îl cunosc pe Rand, Dragonul Renăscut, de vreme ce m-am ferit de lucrul ăsta atâta timp. Iar acum sunt chiar mai puţin dornică să îl cunosc. Nu mă îndoiesc că voi doi veţi avea o conversaţie plăcută în lipsa mea. Mai ales dacă este şi vin.

— Nu are nici o noimă ce spui, mormăi Perrin, trecându-şi o mână prin păr. Dacă vrei să te culci, fie, însă mi-aş dori să spui lucruri din care să înţeleg şi eu ceva.

Preţ de câteva clipe, ea studie faţa lui Perrin, apoi îşi muşcă brusc buza, făcându-l să creadă că se abţinea să nu râdă.

— O, Perrin, uneori mă gândesc că inocenţa îmi place la tine cel mai mult.

Fără îndoială, în glasul său se simţea o umbră de ironie.

— Du-te la prietenul tău, Dragonul, şi povesteşte-mi dimineaţă cum a fost – atât cât vei dori să îmi destăinui.

Îi trase capul în jos şi îi atinse uşor buzele cu un sărut, apoi o luă la fugă înapoi pe coridor la fel de repede ca sărutul.

Scuturând din cap, Perrin privi după ea până când ajunse, fără să îl întâlnească pe Torean, la scări. Uneori părea că vorbeşte o altă limbă. Porni şi el către lumini.

Anticamera era o sală rotundă, lată de cincizeci de paşi. O sută de lămpi aurite atârnau, pe lanţuri de aur, de tavanul înalt. Coloane de piatră roşie lustruită formau un inel în centrul încăperii, iar podeaua părea o dală compactă de marmură neagră vrâstată cu auriu. Pe vremuri, aceasta fusese anticamera odăilor regelui, în zilele când Tear încă mai avea regi, înainte ca Artur Aripă-de-Şoim să supună întreaga întindere de la Osia Lumii la Oceanul Aryth unuia singur. Regii din Tear nu s-au mai întors pe tron la căderea imperiului lui Aripă-de-Şoim, iar aceste apartamente nu mai fuseseră locuite de atunci, timp de o mie de ani, decât de şoareci răscolind praful. Nici un Înalt Senior nu adunase vreodată destulă putere pentru a îndrăzni să le ia în stăpânire.

Un cerc de cincizeci de Protectori stăteau smirnă în centrul sălii, cu pieptarele de oţel şi coifurile lucitoare, cu suliţele aplecate toate la exact acelaşi unghi. Aşezaţi cu feţele în fiecare direcţie, trebuiau să ţină orice străin la depărtare de actualul stăpân al Stâncii. Comandantul lor, un căpitan care se distingea prin cele două pene albe scurte de pe coif, era doar cu puţin mai relaxat. Stătea într-o poziţie plină de mândrie inspirată de datoria sa, cu o mână pe plăselele sabiei şi cu cealaltă sprijinită în şold. Şi aceştia aveau cu toţii un aer temător şi nesigur, ca nişte oameni care, deşi trăiau la poalele unei stânci gata să se prăvălească peste ei, aproape că reuşiseră să se convingă că nu va cădea niciodată. Cel puţin nu în noaptea aceea. Cel puţin nu în ora următoare.

Perrin trecu pe lângă ei, bocănind din cizme. Căpitanul dădu să îl oprească, apoi ezită văzând că Perrin nu se opreşte să dea socoteală. Ştia, bineînţeles, cine era el; cel puţin ştia la fel de bine ca orice locuitor din Tear. Un tovarăş de drum al femeilor Aes-Sedai, prieten al Seniorului Dragon. Nu era omul pe care să îl încurce un simplu comandant al Protectorilor Stâncii. Datoria de a păzi bârlogul Dragonului nu însemna practic mai nimic, iar căpitanul ştia pesemne, deşi nu ar fi recunoscut-o nici pentru sine, că el şi mândra sa armură lustruită nu erau decât de decor. Gărzile adevărate erau cele pe care le întâlni Perrin atunci când trecu de coloane şi se apropie de uşile ce dădeau spre odăile lui Rand.

Stătuseră atât de nemişcate în spatele coloanelor încât păreau a se contopi cu piatra, deşi pantalonii şi tunicile lor – colorate în nuanţe de gri şi cafeniu, menite să le facă de nevăzut în Pustie – aici ieşeau în evidenţă de îndată ce se mişcau. Şase Fecioare ale Lăncii, femei aiel care aleseseră o viaţă războinică în locul întemeierii unui cămin, se puseră între el şi uşi ca şi cum ar fi alunecat pe pardoseală cu cizmele lor uşoare încinse cu şireturi până la genunchi. Pentru nişte femei erau înalte, cea mai înaltă fiind cu abia o palmă mai scundă decât el, înnegrite de soare, cu părul retezat scurt, blonde sau roşcate. Două dintre ele ţineau arcuri curbate de os, cu săgeţile la îndemână. Celelalte purtau scuturi de piele tăbăcite, mici şi rotunde, şi câte trei sau patru suliţe scurte fiecare – scurte, însă cu vârfuri suficient de lungi ca să intre într-un om şi să iasă pe cealaltă parte.

— Nu cred că te pot lăsa să intri, spuse o femeie cu părul ca para focului, părând că zâmbeşte pentru a mai îndulci tonul cuvintelor. Aielii nu obişnuiau să rânjească la fel de mult ca alţii, sau, în general, să lase să li se citească vreo emoţie pe chip. Cred că nu vrea să vadă pe nimeni în noaptea asta, continuă ea.

— Ba am de gând să intru, Bain.

Neluând în seamă suliţele, o apucă de braţe. În acel moment fu cu neputinţă totuşi să ignore suliţele, de vreme ce vârful uneia i se proptise convingător în gât. O altă femeie, mai blondă, Chiad, ridică şi ea brusc suliţa de cealaltă parte a gâtului său, ca şi cum cele două ar fi fost gata să se întâlnească drept la mijlocul beregatei lui. Celelalte femei nu făceau altceva decât să privească, încrezătoare în faptul că Bain şi Chiad puteau să se descurce foarte bine. Totuşi, el stăruia.

— N-am vreme să mă cert cu tine. Nu că i-ai asculta pe oamenii care o fac, din câte îmi amintesc. Am să intru.

O ridică pe Bain, cât de grijuliu putu, şi o dădu la o parte din drum.

Ar fi fost de ajuns ca Chiad să răsufle în direcţia suliţei sale şi aceasta ar fi vărsat sângele nefericitului, însă după ce îşi holbă a mirare ochii de un albastru întunecat, Bain îşi retrase brusc suliţa.

— Ţi-ar plăcea să înveţi un joc numit Sărutul Fecioarelor, Perrin? Cred că ai putea fi un jucător bun. În cel mai rău caz, ai învăţa ceva nou.

Una dintre celelalte râse zgomotos. Vârful suliţei lui Chiad se desprinse de gâtul său.

Trase adânc aer în piept, sperând că nimeni nu va observa că era prima oară când reuşea să facă asta din clipa în care fusese atins de suliţe. Nu îşi acoperiseră feţele – shoufele le atârnau încolăcite ca nişte eşarfe întunecate în jurul gâturilor – însă nu ştia dacă aielii erau obligaţi să facă acest lucru înainte de a ucide, doar că odată ce îşi acopereau faţa erau pregătiţi să o facă.

— Să o lăsăm, poate, pe altă dată, răspunse el politicos.

Rânjeau toate de parcă Bain ar fi spus ceva amuzant, iar faptul că el nu înţelegea nimic făcea parte din glumă. Thom avea dreptate. Un bărbat putea să înnebunească încercând să înţeleagă femeile, de orice naţie sau condiţie socială ar fi fost ele; aşa grăise Thom.

În timp ce Perrin întindea mâna după mânerul auriu în formă de leu cabrat al uşii, Bain adăugă:

— A ta să fie vina. Până acum a dat afară persoane pe care majoritatea oamenilor le-ar considera o companie cu mult mai încântătoare decât tine.

„Bineînţeles, Berelain, cugetă el deschizând uşa. De aici venea. În noaptea asta totul se învârte în jurul...”

Cea Dintâi din Mayene i se şterse din minte de îndată ce privi în cameră. Oglinzi sfărâmate atârnau de pereţi, iar duşumeaua era acoperită cu sticlă spartă, cioburi de porţelan şi pene ieşite din saltelele sfârtecate. Cărţi deschise zăceau printre scaune şi bănci răsturnate. Rand şedea la piciorul patului, sprijinit de unul din stâlpii de la colţuri, cu ochii închişi şi mâinile lipsite de vlagă aşezate peste Callandor, pe care o ţinea pe genunchi. Arăta de parcă ar fi făcut o baie de sânge.

— Aduceţi-o pe Moiraine! se răsti Perrin la femeile aiel.

Mai era Rand în viaţă? Dacă era, avea nevoie de leacurile femeilor Aes-Sedai pentru a trăi în continuare.

— Spuneţi-i să se grăbească!

Auzi voci surprinse în spatele său, iar apoi sunetul unor picioare încinse cu cizme moi alergând.

Rand îşi ridică uşor capul. Părea să aibă o mască de sânge spoită pe chip.

— Închide uşa.

— Moiraine va fi aici în curând, Rand. Fii liniştit. O să...

— Închide uşa, Perrin.

Şuşotind între ele, femeile aiel se încruntară, dar se dădură în lături. Perrin trase şi el uşa, amuţind astfel o întrebare strigată a ofiţerului cu pene albe.

Sticla scrâşni sub cizmele sale cât traversă covorul până la Rand. Rupse o fâşie dintr-un cearşaf alb sfârtecat sălbatic şi o apăsă pe rana din coasta acestuia. Mâinile lui Rand se încleştară pe sabia transparentă atunci când simţi apăsarea, iar apoi se înmuiară aproape instantaneu. Zgârieturi şi tăieturi îl acopereau din creştet până-n tălpi; cioburi mici şi ascuţite străluceau în multe dintre răni. Perrin ridică din umeri neputincios. Nu ştia ce altceva să facă decât să o aştepte pe Moiraine.

— Fie ca Lumina să ne arate ce ai încercat să faci, Rand! Arăţi de parcă ai fi încercat să te jupoi singur. Şi aproape că ai reuşit să mă omori şi pe mine.

Pentru o clipă, crezu că Rand nu avea de gând să îi răspundă.

— Nu eu, spuse Rand într-un târziu, aproape în şoaptă. Ci unul dintre Rătăciţi.

Perrin încercă să îşi relaxeze muşchii pe care nici nu-şi amintea să îi fi încordat vreodată. Îi vorbise lui Faile despre Rătăciţi, nu fără greutate, însă în general încercase să nu se gândească la ce ar putea să facă ei atunci când aveau să afle unde era Rand. Dacă unul dintre ei ar reuşi să îl distrugă pe Seniorul Dragon, acela s-ar ridica deasupra tuturor celorlalţi atunci când Cel Întunecat ar fi descătuşat. Cel Întunecat liber şi Ultima Bătălie pierdută înainte măcar de a fi purtată.

— Eşti sigur? rosti Perrin, la fel de încet.

— Trebuie să fi fost unul din ei, Perrin. Trebuie...

— Dacă unul dintre ei m-a atacat pe mine ca şi pe tine... Unde este Mat, Rand? Dacă ar fi în viaţă, şi a trecut prin ceea ce am trecut eu, ar avea aceleaşi gânduri ca şi mine. Că ai fost tu. Ar fi ajuns deja aici ca să te scuture un pic.

— Sau poate ar galopa deja pe un cal spre porţile oraşului.

Rand se strădui să stea drept. Rănile uscate se crăpară şi sângele începu să îi şiroiască din nou pe piept şi umeri.

— Dacă e mort, Perrin, ai face bine să te îndepărtezi cât de mult poţi de mine. Cred că tu şi Loial aveţi dreptate în ceea ce priveşte lucrul ăsta. Se opri o clipă, scrutându-l pe Perrin. Probabil că tu şi Mat vă doriţi să nu mă fi născut niciodată. Sau cel puţin să nu mă fi văzut pe mine vreodată.

Nu avea nici un rost să se ducă să vadă cum stau lucrurile; dacă i se întâmplase ceva lui Mat, acum era deja prea târziu. Şi avea impresia că bandajul improvizat pe care îl ţinea apăsat pe rana lui Rand putea fi lucrul care să îl ţină în viaţă până la venirea lui Moiraine.

— Nu pare să îţi pese dacă nu cumva a fugit cu adevărat. Lasă-mă pe mine în pace. Şi el e important. Ce ai de gând să faci dacă a plecat? Sau dacă e mort, Lumina să ne păzească.

— Să fac ceea ce ei se aşteaptă mai puţin.

Ochii lui Rand arătau ca pâcla de dimineaţă care ascunde răsăritul, gri-albăstrui, cu o strălucire febrilă. Vocea sa avea ascuţişul unui cuţit.

— Asta trebuie să fac, în orice caz. Lucrul la care nimeni nu se aşteaptă.

Perrin trase încet aer în piept. Rand avea dreptul să aibă mintea rătăcită. Nu era un semn de început de nebunie. Trebuia să înceteze să caute semne de nebunie. Acele semne urmau să apară cât de curând, iar aşteptarea lor nu putea decât să îl umple de încordare.

— Ce înseamnă asta? întrebă el încet.

Rand închise ochii.

— Ştiu doar că trebuie să îi iau prin surprindere. Să-i iau pe toţi prin surprindere, murmură el aspru.

Una dintre uşi se deschise, dezvăluind un bărbat aiel înalt, cu părul roşcat uşor grizonant. În spatele său penele ofiţerului se bălăngăneau în timp ce se certa cu Fecioarele; acesta tot nu încetase să se ciondănească cu ele, când Bain împinse uşa.

Rhuarc scrută camera cu ochii săi de un albastru-închis, de parcă s-ar fi aşteptat să găsească duşmani ascunşi după vreo draperie sau scaun răsturnat. Căpetenia de clan a aielilor Taardad nu avea nici o armă la vedere, în afară de un cuţit cu lama lată care-i atârna la brâu, dar purta cu el autoritatea şi încrederea de sine ca pe nişte arme, discret, dar la fel de sigur ca şi când ar fi fost puse în teacă alături de cuţit. Dar shoufa sa atârna pe umăr; oricine aflase câte ceva despre aieli ştia cât de periculoşi erau când aveau la îndemână eşarfa cu care-şi puteau acoperi faţa.

— Netrebnicul ăla de ofiţer de afară a trimis vorbă comandantului său că s-a întâmplat ceva aici, spuse Rhuarc, şi zvonurile au început deja să apară ca ciupercile după ploaie. Se spun toate grozăviile: ba că cei din Turnul Alb încearcă să te ucidă, ba că Ultima Bătălie se poartă chiar în această încăpere.

Perrin dădu să vorbească; Rhuarc îl opri, ridicându-şi mâna.

— M-am întâlnit cu Berelain, care arăta de parcă i s-ar fi dezvăluit ziua în care va muri, şi mi-a spus totul. Şi pare a fi adevărat, cu toate că nu am crezut-o.

— Am trimis după Moiraine, spuse Perrin. Rhuarc dădu din cap; desigur că Fecioarele îi spuseseră tot ce ştiau.

Rand izbucni într-un hohot puternic de râs.

— I-am spus să-şi ţină gura. Se pare că Seniorul Dragon nu domneşte asupra celor din Mayene.

Râsul său părea mai degrabă fals.

— Am fiice care sunt mai în vârstă decât femeia aia, zise Rhuarc. Nu cred că va mai spune nimănui. Eu zic că ar vrea să uite tot ce s-a întâmplat în seara asta.

— Iar eu aş dori să ştiu ce s-a întâmplat, spuse Moiraine, strecurându-se în cameră.

Subţirică şi zveltă cum era, Rhuarc se înălţa deasupra ei la fel de mult ca şi bărbatul care o urmase la intrarea în cameră – Lan, Străjerul ei –, deşi tot această femeie Aes-Sedai domina încăperea. Probabil că alergase, întrucât ajunsese foarte repede, dar acum era la fel de liniştită ca un lac îngheţat. Era foarte greu să tulburi seninătatea lui Moiraine. Rochia sa de mătase albastră avea un guler înalt legat cu un şnur şi manşete acoperite cu o catifea de culoare închisă, dar căldura şi umezeala nu păreau să o deranjeze. O piatră albastră fină strălucea în lumină, atârnând de un lănţişor auriu ce îi era prins în părul negru. Astfel se putea vedea clar lipsa celui mai mic strop de sudoare pe fruntea femeii.

Ca de fiecare dată când se întâlneau, privirile de gheaţă ale lui Lan şi Rhuarc aproape că făcură scântei. Cu puţin gri pe la tâmple, părul negru al lui Lan era legat cu un şnur împletit din piele. Faţa îi părea cioplită în piatră, fiind toată numai netezimi aspre şi colţuri, iar sabia de la şold parcă ar fi făcut parte din corpul său. Perrin nu era sigur care din cei doi bărbaţi era mai periculos, dar era de părere că diferenţa era atât de mică, încât nu valora nici cât negru sub unghie.

Străjerul îşi întoarse privirea către Rand.

— Credeam că eşti destul de mare ca să te poţi bărbieri şi singur, fără să te ţină cineva de mână.

Rhuarc zâmbi, un zâmbet vag, dar primul pe care Perrin îl văzuse la acesta în prezenţa lui Lan.

— E încă tânăr. Va învăţa el.

Lan îi aruncă o privire aielului, apoi îi întoarse zâmbetul, la fel de vag.

Moiraine privi scurt şi dispreţuitor spre cei doi bărbaţi. Fără a da impresia că-şi număra paşii în timp ce-şi croia drum pe covor, ea călca atât de uşor, ţinându-şi poalele rochiei, încât nici un ciob de sticlă nu i se spărgea sub pantofi. Ochii săi cercetau odaia în lung şi în lat, iar Perrin era ferm convins că femeia reţinea şi cele mai mici lucruri. Îl examină pe acesta câteva momente – el nu îi întâlni privirea adâncă; ştia destule, încât nu stărui asupra lui prea mult – se năpusti însă cu privirea asupra lui Rand, ca o avalanşă mută, ca de mătase, rece şi necruţătoare.

Perrin îşi lăsă mâna să cadă şi se dădu din calea ei. Cârpa mototolită rămase agăţată de rana lui Rand, ţinută de sângele închegat. Acesta era mânjit din cap şi până în picioare de dâre negricioase, de la sângele care începuse să se usuce. Aşchiile de sticlă care îi erau înfipte în piele străluceau în lumina lămpii. Moiraine atinse cu vârful degetelor cârpa îmbibată cu sânge, apoi îşi trase mâna îndărăt, de parcă s-ar fi răzgândit înainte de a se uita sub aceasta. Perrin se întreba cum de această femeie Aes-Sedai îl putea privi pe Rand fără a tresări, dar expresia de pe faţa ei nu se schimbă. Mirosea uşor a săpun parfumat de trandafiri.

— Măcar eşti în viaţă, spuse ea cu o voce melodioasă, dar rece. Povestea poate să mai aştepte. Încearcă să atingi Adevăratul Izvor.

— De ce? întrebă Rand cu o voce temătoare. Nu mă pot vindeca singur, chiar de-aş şti cum să Tămăduiesc. Nimeni nu poate. Măcar atâta ştiu şi eu.

Într-o clipă, Moiraine păru gata să izbucnească, cu toate că ar fi fost neobişnuit, dar la fel de repede deveni de un calm profund, de netulburat.

— Doar o parte din forţa pentru Tămăduire vine de la cel care o face. Puterea îl poate ajuta pe cel ce urmează a fi Tămăduit. Fără aceasta, vei petrece ziua de mâine ţintuit la pat şi poate la fel şi poimâine. Acum, lasă-te condus de Putere, dacă poţi, dar nu o folosi. Păstreaz-o în tine. Foloseşte-o doar dacă ai neapărată nevoie.

Nu trebui să se aplece prea mult pentru a atinge Callandor. Rand mişcă sabia de sub mâna ei.

— S-o păstrez în mine, zici; părea gata să pufnească în râs. Prea bine.

Nu se întâmplă nimic din punctul de vedere al lui Perrin; nu că s-ar fi aşteptat. Rand stătea în faţa lui Moiraine şi o privea ca supravieţuitorul unei lupte pierdute. Ea mai că nu clipea. Îşi frecă degetele în palmă de două ori, de parcă nici nu şi-ar fi dat seama că o făcuse.

După o vreme, Rand oftă.

— Nici măcar nu pot ajunge în Hău. Mi se pare că nu reuşesc să mă concentrez.

Sângele care începuse să i se usuce pe faţă se crăpă, când el încercă să schiţeze un zâmbet.

— Nu înţeleg de ce, zise el, în timp ce un firicel roşu şi gros i se prelinse pe lângă ochiul drept.

— Atunci am să fac aşa cum am făcut întotdeauna, spuse Moiraine, şi cuprinse capul lui Rand cu mâinile, fără să-i pese de sângele ce i se scurgea printre degete.

Rand sări în picioare gâfâind zgomotos, de parcă i-ar fi supt cineva tot aerul din plămâni, şi îşi încovoie spatele astfel încât capul aproape că scăpă din strânsoarea femeii. Una din mâini i se zbătu violent într-o parte, degetele i se descleştară şi i se încordară atât de tare încât păreau a se rupe; cealaltă mână apucă mânerul lui Callandor, muşchii fiind cuprinşi de convulsii. Tremura ca o cârpă prinsă într-o furtună. Coji negricioase de sânge închegat şi bucăţi de sticlă căzură pe cufăr şi pe podea, forţate să iasă din tăieturile ce începuseră să se închidă şi să se vindece.

Perrin se cutremură, de parcă el ar fi fost cel prins în acea furtună. Mai văzuse tămăduiri şi altădată, ba chiar mai puternice şi mai groaznice, doar că nu îi plăcea să vadă cum se folosea Puterea şi să ştie că era folosită. Poveşti despre Aes-Sedai, spuse de paznici de-ai negustorilor şi de vizitii, i se întipăriseră în minte cu mulţi ani înainte de a o cunoaşte pe Moiraine. Rhuarc răspândi un puternic miros neplăcut. Numai Lan luă aceasta ca pe un fapt firesc. Lan şi Moiraine.

La fel de repede precum începuse, se şi termină. Moiraine îşi retrase mâna, iar Rand se prăbuşi şi se agăţă de stâlpul de pat pentru a putea rămâne în picioare. Era greu de spus ce apucase mai hotărât: stâlpul de pat sau sabia. Când Moiraine încercă să ia sabia pentru a o putea pune la loc pe perete, acesta o trase înapoi hotărât.

Femeia strânse din buze pentru moment; se mulţumi să ridice cârpa de pe rana lui, şi o folosi ca să şteargă o parte din dârele din jurul acesteia. Vechea rană era din nou o cicatrice delicată. Celelalte răni dispăruseră pur şi simplu. Sângele aproape uscat care încă îl acoperea ar fi putut fi al altcuiva.

Moiraine se încruntă.

— Tot nu vrea să răspundă, murmură ea, jumătate pentru sine. Nu se va vindeca pe deplin.

— Asta mă va băga în mormânt, nu-i aşa? o întrebă cu blândeţe, apoi cită: „Sângele său se va împrăştia pe stâncile din Shayol-Ghul pentru a salva omenirea”.

— Citeşti prea mult, spuse ea aspru, şi înţelegi prea puţin.

— Înţelegi tu mai mult? Dacă da, spune-mi şi mie.

— Încearcă doar să-şi găsească drumul, spuse Lan deodată. Nimănui nu-i place să alerge înainte orbeşte când ştie că undeva în faţa sa există o prăpastie.

Perrin tresări surprins. Lan nu o contrazicea pe Moiraine aproape niciodată, sau cel puţin nu într-un loc în care cineva putea să audă. Totuşi, el şi Rand începuseră să petreacă ceva timp împreună, antrenându-se cu sabia.

Ochii negri ai lui Moiraine scăpărară, dar ea spuse doar:

— Trebuie să meargă să se odihnească. Vrei să ceri, te rog, să se aducă apă pentru spălat şi să se pregătească alt dormitor? Are nevoie de o baie bună şi de o saltea nouă.

Lan încuviinţă şi îşi îţi capul în cealaltă încăpere, vorbind încet:

— Voi dormi aici, Moiraine.

Dând drumul stâlpului de pat, Rand se ridică, înfipse vârful lui Callandor în covorul acoperit de mizerie şi îşi propti ambele mâini în mânerul acesteia. Nu avea să observe nimeni că se sprijinea puţin în sabie.

— N-am să mai fiu fugărit. Nici din pat n-are cine să mă mai scoată.

— Tai ’shar Manetheren, murmură Lan.

De data aceasta, până şi Rhuarc păru surprins şi, chiar dacă Moiraine auzise cum Străjerul îl complimentase pe Rand, nu reacţionă în nici un fel. Se uita fix la Rand, cu faţa blândă, dar cu scântei în ochi. Rand zâmbea uşor zeflemitor, de parcă s-ar fi întrebat ce ar trebui să încerce în continuare.

Perrin se furişă spre uşă. Dacă Rand şi femeia Aes-Sedai aveau de gând să-şi măsoare orgoliile, el prefera să fie în altă parte. Lui Lan părea să nu-i pese; era greu să-ţi dai seama, din atitudinea sa, cu spatele drept, dar relaxat. Putea să fie atât de plictisit, încât să adoarmă în picioare, sau putea fi gata să-şi scoată sabia; înfăţişarea sa sugera fie una, fie cealaltă, fie amândouă. Rhuarc stătea aproape la fel, doar că el avea ochii aţintiţi la uşă.

— Rămâi pe loc!

Moiraine nu îşi întoarse privirea de la Rand, iar degetele sale desfăcute rămaseră îndreptate undeva între Perrin şi Rhuarc, deşi Perrin se opri totuşi în loc. Rhuarc ridică din umeri şi îşi încrucişă braţele.

— Încăpăţânat, bombăni Moiraine. Prea bine; de data aceasta se adresase lui Rand. Dacă vrei să stai aşa până te prăbuşeşti, poţi folosi timpul rămas înainte de a cădea lat ca să-mi spui ce s-a întâmplat aici. Nu te pot învăţa, dar dacă îmi spui, poate că îmi voi da seama cu ce ai greşit. Cu greu, dar poate că voi reuşi. Trebuie să înveţi să o stăpâneşti, spuse ea cu o voce ascuţită; şi nu mă refer doar la situaţii de acest fel. Dacă nu înveţi să stăpâneşti Puterea, aceasta te va ucide. Ştii asta. Ţi-am spus-o de prea multe ori. Trebuie să tragi învăţăminte singur. Trebuie să cauţi asta în tine.

— Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să supravieţuiesc, spuse Rand cu o voce uscată. Ea îşi deschise gura, dar el continuă să vorbească: Crezi că aş putea să conduc şi să nu-mi dau seama? Nu am făcut-o în timp ce dormeam. S-a întâmplat când eram treaz. Se clătină, dar îşi recăpătă echilibrul, sprijinindu-se în sabie.

— Nici măcar tu n-ai putea conduce altceva în afară de Spirit, în timp ce dormi, spuse Moiraine liniştită, iar asta nu s-a făcut prin Spirit. Voiam să te întreb ce s-a întâmplat cu adevărat.

Perrin simţi că îl trec toate apele cât timp Rand îşi spuse povestea; securea fusese şi-aşa un lucru îndeajuns de rău, însă măcar securea era ceva ce putea fi atins, ceva real. Dar să sară la tine propria imagine din oglindă... Fără să-şi dea seama, îşi mişcă picioarele, pentru a evita să calce pe vreun ciob de sticlă.

De îndată ce începu să vorbească, Rand privi cufărul din spatele său, de parcă nici nu l-ar fi observat. După o clipă, bucăţile de sticlă argintie de pe capacul cufărului se împrăştiară pe covor ca şi când ar fi fost împinse de o mătură invizibilă. Rand schimbă o privire cu Moiraine, apoi se aşeză încet şi continuă. Perrin nu era sigur care dintre ei curăţase capacul cufărului. Berelain nu apărea în povestea lui Rand.

— Trebuie să fi fost unul dintre Rătăciţi, încheie Rand relatarea. Poate Sammael. Spuneai că se află în Illian. Doar dacă nu cumva unul dintre ei se află aici în Tear. Ar putea Sammael să ajungă din Illian în Stâncă?

— Nici dacă ar avea-o asupra sa pe Callandor, îi spuse Moiraine. Există limite. Sammael e doar un om, nu Cel Întunecat.

Doar un om? Nu era o descriere prea bună, se gândea Perrin. Un om care putea să conducă, dar care cumva reuşise să nu-şi piardă minţile; cel puţin nu încă, din câte se ştia. Un om poate la fel de puternic ca şi Rand, dar câtă vreme Rand încerca să înveţe ceva nou, Sammael deja îşi cunoştea bine toate înzestrările. Un om care petrecuse trei mii de ani în temniţa Celui Întunecat, un om care alesese singur să treacă de partea Umbrei. Nu. „Doar un om” nu spunea mai nimic despre Sammael sau despre oricare dintre Rătăciţi, fie ei bărbaţi sau femei.

— Atunci unul dintre ei se află aici în oraş.

Rand îşi lăsă capul în jos, sprijinindu-l de încheietura mâinii, dar se ridică brusc în picioare şi îi privi pe cei din încăpere.

— Nu mă voi mai lăsa fugărit. Voi fi eu vânătorul, îl voi găsi – sau o voi găsi – şi voi...

— Nu e unul dintre Rătăciţi, îl întrerupse Moiraine. Nu cred. A fost prea simplu. Şi prea complicat.

Rand vorbi calm:

— Fără ghicitori, Moiraine! Dacă nu un Rătăcit, atunci cine? Sau ce?

Pe faţa acestei femei Aes-Sedai se putea citi faptul că ar fi putut distruge totul cu o singură privire, dar şovăia, căutând cel mai bun răspuns. Nu puteai şti dacă era nesigură în legătură cu răspunsul sau în legătură cu ce ar trebui să dezvăluie şi ce nu.

— În timp ce se slăbesc peceţile temniţei Celui Întunecat, spuse ea după o vreme, e probabil inevitabil ca o... miasmă... să se strecoare chiar şi cât timp el încă este captiv. La fel ca bulele de aer care se ridică de pe fundul unui heleşteu de la vreun hoit. Dar aceste baloane vor fi purtate prin Pânză până când se vor lipi de firul vieţii şi se vor sparge.

— Pe Lumină! îi scăpă lui Perrin fără să vrea.

Moiraine îşi întoarse privirea către el.

— Vrei să spui că ceea ce i s-a întâmplat lui... lui Rand va începe să se întâmple tuturor?

— Nu tuturor. Cel puţin, nu încă. La început cred că vor fi doar câteva bule, care se vor strecura prin crăpăturile la care poate ajunge Cel Întunecat. Mai târziu, cine ştie? Şi la fel cum ta’verenii răsucesc firele vieţii din Pânza din jurul lor, am o bănuială că ta’verenii s-ar putea să atragă aceste bule mai mult ca oricine.

Se putea vedea în ochii ei că ştia de faptul că Rand nu fusese singurul care avusese un coşmar pe viu. Un zâmbet vag, care dispăru aproape înainte ca Perrin să-l vadă, îi spuse că avea îngăduinţa să nu zică nimic dacă nu voia să afle ceilalţi. Dar ea ştia.

— Totuşi, în lunile ce urmează – sau chiar anii următori, dacă vom avea norocul să mai avem atâtea zile – mă tem că destui oameni vor vedea lucruri care le vor albi părul, dacă vor supravieţui.

— Mat! spuse Rand. Ştii cumva dacă e...? E cumva...?

— Voi afla în curând, răspunse Moiraine liniştită. Ceea ce e făcut nu poate fi desfăcut, dar putem avea speranţă.

Fără a lua în seamă tonul ei, Perrin simţi că lucrurile nu stăteau prea bine, până când Rhuarc spuse:

— E bine. Sau era. L-am văzut în timp ce veneam încoace.

— Unde se ducea? întrebă Moiraine cu o voce tăioasă.

— Mi se pare că se ducea spre aşezămintele servitorilor, spuse aielul; ştia că cei trei sunt ta’vereni, dacă nu cumva mai mult, şi îl ştia pe Mat destul de bine încât să adauge: nu spre grajduri, Aes-Sedai! În cealaltă direcţie, spre râu. Şi nu există bărci la docurile din Stâncă.

El nu se poticni la cuvinte precum „barcă” sau „doc”, deşi în Pustie astfel de lucruri existau doar în poveşti. Moiraine încuviinţă din cap, de parcă tocmai la asta se aştepta. Perrin dădu din cap dezaprobator; ea era atât de obişnuită să-şi ascundă gândurile adevărate, încât părea să le tăinuiască din instinct.

Deodată una dintre uşi se deschise şi Bain şi Chiad se strecurară înăuntru, fără a avea suliţele asupra lor. Bain purta un vas mare şi o carafă din care ieşeau aburi. Chiad avea sub braţ câteva prosoape împăturite.

— De ce aduceţi voi toate acestea? ceru să afle Moiraine.

— Nu a vrut să intre, spuse Chiad ridicând din umeri.

Rand scoase un hohot scurt de râs.

— Până şi servitorii ştiu destule încât să stea departe de mine. Puneţi-le oriunde.

— Ţi se scurge timpul, Rand, spuse Moiraine. Locuitorii din Tear au început să se obişnuiască, într-un fel, cu tine şi nimeni nu se teme de ceva cunoscut la fel de mult ca de ceva străin. Câte săptămâni sau zile trebuie să mai treacă, până când cineva va încerca să-ţi înfigă o săgeată în spate sau să-ţi pună otravă în mâncare? Sau până când unul dintre Rătăciţi va ataca, sau până când o altă bulă se va strecura prin Pânză?

— Nu încerca să mă sperii, Moiraine!

Rand era murdar de sânge, pe jumătate dezbrăcat, şi se putea ţine pe picioare mai mult datorită sabiei, dar reuşi să rostească aceste cuvinte cu autoritate şi calm:

— Nu voi fugi nici de dragul tău.

— Alege-ţi calea cât mai curând, spuse ea. Şi de data aceasta, pune-mă la curent cu ceea ce ai de gând. Înţelepciunea mea nu te poate ajuta, dacă tu îmi refuzi ajutorul.

— Ajutorul tău? spuse Rand obosit. Îl primesc. Dar eu voi hotărî, nu tu.

Se uită la Perrin de parcă ar fi încercat să-i spună ceva fără cuvinte, ceva ce nu voia să ajungă la urechile celorlalţi. Perrin n-avea nici cea mai vagă idee ce era. După o clipă Rand oftă; capul i se plecă puţin.

— Vreau să dorm. Plecaţi, toţi! Vă rog! Vom vorbi mâine, spuse el, iar ochii săi îl fixară din nou pe Perrin, întărind cuvintele ce ar fi vrut să i le spună.

Moiraine traversă camera şi se îndreptă spre Bain şi Chiad. Iar cele două femei aiel se apropiară astfel încât să audă doar ele ce avea aceasta să le spună. Perrin auzi doar un zumzet şi se întrebă dacă nu cumva ea folosea Puterea ca să nu se poată trage cu urechea. Că doar ştia cât de fin era auzul lui. Bănuielile lui Perrin se adeveriră când Bain şopti ceva înapoi şi el tot nu înţelese. Femeia Aes-Sedai nu făcuse, în schimb, nimic în privinţa mirosului său. Femeile aiel îl priveau pe Rand în timp ce ascultau, iar Perrin le mirosi îngrijorarea. Nu le era frică, dar era ca şi cum Rand ar fi fost un animal mare care putea deveni periculos dacă nu păşeai cu grijă. Moiraine se întoarse către Rand.

— Vom vorbi mâine. Nu poţi să stai aşa, aşteptând să ţi se pună sacul peste cap.

Rand nu apucă să-i răspundă căci ea se îndrepta deja spre uşă. Lan îl privi pe acesta de parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar o urmă fără vreun cuvânt.

— Rand? spuse Perrin.

— Facem ce trebuie făcut. Rand nu îşi ridică privirea de la mânerul lucios în care se sprijinea cu mâinile. Cu toţii facem ce trebuie făcut.

Perrin îi mirosi frica. Încuviinţă din cap şi îl urmă pe Rhuarc, ieşind din încăpere. Moiraine şi Lan nu se mai zăreau. Ofiţerul se holba la uşă de la zece paşi, încercând să dea impresia că distanţa era alegerea lui şi că nu avea nimic de a face cu femeile aiel care îl priveau. Perrin îşi dădu seama că celelalte două Fecioare încă se mai aflau în dormitor. Auzi voci din cameră.

— Plecaţi, spuse Rand obosit. Lăsaţi lucrurile acelea jos şi plecaţi.

— Dacă poţi să stai în picioare, spuse Chiad, aşa vom face. Trebuie doar să stai în picioare.

Se auzi zgomot de apă turnată într-un vas.

— Am mai avut grijă de răniţi, îl asigură Bain cu o voce liniştitoare. Şi obişnuiam să-i spăl pe fraţii mei când erau mici.

Rhuarc închise uşa şi întrerupse vocile.

— Văd că nu vă purtaţi cu el la fel cum o fac cei din Tear, spuse Perrin încet. Fără plecăciuni şi linguşeli. Nu cred că am auzit pe nici unul dintre voi să-i spună Senior Dragon.

— Dragonul Renăscut e o profeţie a udarilor, spuse Rhuarc. Al nostru este Cel-Care-Vine-cu-Zorile.

— Credeam că e unul şi acelaşi lucru. Altfel, de ce ai mai fi venit în Stâncă? Nici în ruptul capului nu îmi schimb convingerea că voi, aielii, sunteţi Neamul Dragonului, exact aşa cum spun profeţiile. E ca şi cum ai fi recunoscut-o deja, chiar dacă nu vrei să o spui cu voce tare.

— În Profeţiile voastre, căderea Stâncii şi dobândirea sabiei Callandor sunt puse pe seama Renaşterii Dragonului, zise Rhuarc fără a lua în seamă vorbele lui Perrin. Profeţia noastră spune doar că Stânca trebuie să cadă înainte ca să apară Cel Care Vine cu Zorile şi să ne ducă înapoi la ceea ce a fost al nostru. S-ar putea să fie vorba de unul şi acelaşi, dar cred că nici Înţeleptele n-ar putea să spună cu siguranţă. Dacă Rand este cel ales, sunt lucruri pe care încă trebuie să le facă pentru a o dovedi.

— Ce anume? întrebă Perrin.

— Dacă el este cel ales, va şti şi va face ce trebuie. Dacă nu, căutarea noastră continuă, spuse aielul, iar ceva nedesluşit din vocea lui îi zgârie urechile lui Perrin.

— Şi dacă nu e el cel pe care îl căutaţi? Ce faceţi atunci, Rhuarc?

— Mergi şi dormi liniştit şi în siguranţă, Perrin!

În timp ce Rhuarc se îndepărtă, păşind pe marmura neagră, cizmele sale uşoare nu scoaseră nici un sunet. Ofiţerul încă stătea cu ochii aţintiţi undeva pe lângă Fecioare, mirosind a frică, fără a putea să-şi ascundă furia şi ura de pe faţă. Dacă aielii hotărau că Rand nu e Cel-Care-Vine-cu-Zorile... Perrin privi faţa ofiţerului şi îşi imagină că Fecioarele nu erau acolo şi că în Stâncă nu era nici un aiel, şi se cutremură. Trebuia să se asigure că Faile se hotărâse să plece. Era singurul lucru pe care putea să-l facă. Trebuia să se hotărască să plece fără el.

CAPITOLUL 4 • Sfori

Thom Merrilin presără nisip peste ce scrisese pentru a usca mai repede cerneala, apoi îl turnă cu grijă înapoi în borcan şi puse capacul. Scotocind prin hârtiile împrăştiate pe masă în teancuri dezordonate – şase lumânări de seu făceau ca focul să fie un adevărat pericol, dar el avea totuşi nevoie de lumină – alese o foaie mototolită, mânjită de o pată de cerneală. O compară cu atenţie cu ceea ce scrisese, apoi îşi mângâie satisfăcut mustaţa lungă şi albă şi îşi îngădui un zâmbet, pe chipul său tăbăcit. Până şi înaltul Senior Carleon însuşi ar fi crezut că e propriul scris.

Ai grijă. Bărbatul dumitale bănuieşte.

Doar aceste cuvinte, fără nici o semnătură. Numai de-ar putea aranja ca Înaltul Senior Teodosian să găsească biletul într-un loc unde soţia sa, Doamna Alteima, l-ar fi putut lăsa din neatenţie...

Se auzi un ciocănit în uşă, iar el tresări. De obicei, nu venea nimeni să-l vadă la ora aceea târzie din noapte.

— O clipă, strigă el, înghesuind la repezeală condeie, călimări şi câteva hârtii într-un cufăr ponosit pentru instrumente de scris. O clipă, până-mi pun o cămaşă.

Încuind cufărul, îl împinse sub masă, unde putea să treacă neobservat la o privire întâmplătoare, şi îşi aruncă ochii asupra camerei sale mici şi fără ferestre ca să vadă dacă nu cumva lăsase pe afară ceva ce nu trebuia să fie văzut. Cercuri şi mingi pentru jonglat zăceau de-a valma pe patul îngust şi nefăcut şi printre ustensilele de bărbierit de pe policioara sa, alături de vreascuri de foc şi mici obiecte de prestidigitaţie. Mantia sa de Menestrel, acoperită de petice multicolore, care fluturau, atârna de un cui în perete, împreună cu hainele de schimb şi cutiile de piele groasă în care îşi ţinea harpa şi flautul. O eşarfă roşie şi diafană de femeie era legată de cureaua cutiei de la harpă, dar aceasta ar fi putut să aparţină oricui.

Nu era sigur dacă îşi amintea cine o legase acolo; încerca să nu dea nici unei femei mai multă atenţie decât celorlalte, şi de fiecare dată o făcea cu inima uşoară şi râzând. „Fă-le să râdă, fă-le chiar să suspine, dar fereşte-te de încurcăturile amoroase”, asta era deviza sa; n-avea timp de aşa ceva. Mereu îşi spunea că n-avea timp pentru aşa ceva.

— Vin.

Cătrănit, înaintă şchiopătând spre uşă. Odinioară smulgea strigăte de admiraţie de la oamenii cărora, chiar şi când vedeau, nu le venea să creadă că un bătrân slăbănog şi cu părul alb putea să facă sărituri sau tumbe şi să stea în mâini, mlădios şi iute ca un copilandru. De când cu rana la picior, nu mai era atât de sprinten, iar asta nu-i convenea deloc. Piciorul îl durea şi mai tare când era obosit. Deschise uşa cu o smucitură şi clipi, surprins.

— Ei! Intră, Mat. Credeam că munceşti de zor, uşurând de bani pungile boiernaşilor.

— N-au mai vrut să joace în seara asta, spuse Mat cu acreală, prăvălindu-se pe taburetul cu trei picioare care era folosit ca un al doilea scaun.

Avea haina descheiată şi părul zburlit. Îşi arunca de jur împrejur ochii căprui, fără să se oprească într-un singur punct, dar sclipirea obişnuită, care arăta că flăcăul găsea ceva amuzant acolo unde nimeni altcineva nu mai vedea, lipsea în seara aceasta.

Thom se încruntă la el, gânditor. Mat nu-i călca niciodată pragul fără să arunce vreo vorbă zeflemitoare pe seama camerei sărăcăcioase. Se împăcase cu explicaţia lui Thom că faptul că dormea lângă odăile pentru servitori avea să-i ajute pe oameni să uite că venise în umbra unei Aes-Sedai, dar arareori lăsa să-i scape prilejul de a face o glumă. Mai mult, dacă înţelesese că asta era şi o garanţie că nimeni nu se putea gândi că Thom ar fi avut vreo legătură cu Dragonul Renăscut, Mat, aşa cum îl ştia, vedea pesemne în asta o dorinţă uşor de înţeles. Lui Thom îi trebuiseră doar două fraze, spuse repede într-una dintre rarele clipe când nu se uita nimeni la ei, pentru a-l face pe Rand să înţeleagă. Toată lumea îl asculta pe un Menestrel, toată lumea îl privea, dar nimeni nu-l vedea cu adevărat şi nu-şi amintea cu cine vorbise, atâta vreme cât era doar un Menestrel, cu reprezentaţiile sale bune pentru oamenii de la ţară şi servitori, şi poate pentru amuzamentul doamnelor. Aşa vedeau cei din Tear lucrurile. La urma urmelor, totuşi nu era ca şi cum ar fi fost un bard.

Ce l-o fi neliniştit pe băiat, ca să-l aducă aici la ora asta? Probabil, una dintre cele care se lăsaseră cucerite de zâmbetul poznaş al lui Mat, femei tinere şi chiar unele îndeajuns de mature încât să nu fi căzut în plasă. Totuşi, el era hotărât să se poarte ca la o vizită obişnuită de-ale lui Mat până când flăcăul avea să spună altceva.

— Aduc tabla pentru jocul de pietre. E târziu, dar avem timp de-un joc. Nu se putu abţine şi adăugă: Vrei să facem şi rămăşag?

N-ar fi putut să joace zaruri cu Mat nici pe un bănuţ, dar la jocul de pietre era altceva; după capul său, jocul de pietre era prea ordonat şi prea bine rânduit pentru norocul nefiresc al lui Mat.

— Ce? A. Nu. E prea târziu să jucăm. Thom, ai...? S-a... întâmplat ceva aici jos?

Rezemând tabla de pietre de un picior al mesei, Thom scotoci în dezordinea de pe masă şi îşi scoase punga de tutun şi pipa cu muştiucul lung.

— Adică? întrebă el, umplând pipa şi îndesând tutunul în ea cu degetul mare. Până să răspundă Mat, avu timp să aprindă un ghemotoc de hârtie de la una dintre lumânări, să pufăie din pipă ca flacăra să prindă şi să sufle afară hârtia arsă.

— Adică, să înnebunească Rand. Nu, n-ai fi avut de ce să întrebi dacă s-ar fi întâmplat ceva.

Un junghi îl făcu pe Thom să-şi schimbe poziţia umerilor, dar el suflă un vălătuc de fum albastru-cenuşiu, cât putu de liniştit, şi se aşeză, întinzându-şi în faţă piciorul şchiop.

— Ce s-a întâmplat?

Mat trase adânc aer în piept, apoi mărturisi totul dintr-o suflare:

— Cărţile de joc au încercat să mă omoare. Suprema Înscăunată, şi Înaltul Senior, şi... N-am visat, Thom! De-asta n-au mai vrut păsăroii ăia înfumuraţi să mai joace. Le e teamă c-o să se-ntâmple din nou. Thom, mă gândesc să plec din Tear.

Junghiul îl făcu să se simtă de parcă ar fi avut numai ace de viespi pe spinare. De ce nu plecase şi el demult din Tear? Ar fi fost cu mult mai înţelept. Erau sute de sate care aşteptau un Menestrel care să le distreze şi să le uimească. Şi fiecare cu unul sau două hanuri pline de vin, în care să-şi înece amintirile. Dar, dacă ar fi plecat, Rand n-ar mai fi avut pe nimeni, în afară de Moiraine, care să-i oprească pe Înalţii Seniori să-l prindă la cotitură şi poate chiar să-i taie beregata. Ea era în stare, fireşte. Folosind alte mijloace decât el. Credea că poate. Era din Cairhien, ceea ce însemna că pesemne supsese Jocul Caselor odată cu laptele mamei. Şi putea să-l lege pe Rand cu un alt fir pentru Turnul Alb în timp ce făcea asta. Să-l prindă într-o plasă Aes-Sedai atât de puternică, încât să nu poată niciodată scăpa. Dar dacă băiatul începuse deja să înnebunească...

Neghiob, aşa se considera Thom. Neghiob pentru că rămânea amestecat în toate astea pentru un lucru care se întâmplase cu cincisprezece ani înainte. Faptul că rămăsese nu putea schimba nimic; ceea ce se întâmplase, se întâmplase. Trebuia să-l vadă pe Rand între patru ochi, chiar dacă îi spusese că trebuia să se ţină la distanţă. Poate că nimănui nu avea să i se pară ieşit din comun dacă un Menestrel cerea să interpreteze un cântec pentru Seniorul Dragon, un cântec compus special. Ştia o melodie din Kandor, puţin cunoscută – şi pe bună dreptate –, care lăuda un senior, fără nume, pentru măreţia şi curajul său, cu vorbe umflate care nu izbuteau niciodată să pomenească vreo faptă sau vreun loc anume. Fusese probabil cumpărată de un senior care nu avea fapte vrednice de a fi pomenite. Ei bine, acum avea să-i fie de folos. Dacă nu cumva Moiraine hotăra că era prea ciudat. Asta ar fi fost tot atât de rău ca şi dacă Înalţii Seniori ar fi observat. „Sunt un neghiob! Ar trebui să plec de aici în seara asta!”

Se frământa în sinea sa şi i se strângea stomacul, dar învăţase să-şi păstreze chipul netulburat cu mulţi ani înainte să îmbrace mantia de Menestrel. Suflă trei inele de fum, unul într-altul, şi spuse:

— Te-ai tot gândit să pleci din Tear încă din ziua în care ai ajuns în Stâncă.

Proţăpit pe marginea taburetului, Mat îi aruncă o privire mânioasă.

— Şi aşa şi vreau să fac. De ce nu vii cu mine, Thom? Sunt şi sate unde se crede că Dragonul Renăscut încă n-a văzut lumina zilei, unde nimeni nu s-a mai gândit la blestematele Profeţii ale afurisitului ăstuia de Dragon de ani de zile, poate niciodată. Locuri unde se crede că Cel Întunecat e un basm din bătrâni, şi Trolocii sunt poveşti nebuneşti de-ale călătorilor, iar myrddraalii încalecă pe umbre ca să sperie copiii. Tu ai cânta la harpă şi ţi-ai depăna poveştile, iar eu m-aş îndeletnici cu jocul de zaruri. Am putea să trăim ca nişte domni, călătorind încotro vrem, oprindu-ne unde vrem, fără să încerce nimeni să ne omoare.

Ultimele vorbe erau dureros de apropiate de adevăr. Ei bine, era un neghiob, şi cu asta, basta; trebuia doar să se descurce cu ce avea.

— Dacă într-adevăr vrei să pleci, de ce n-ai făcut-o deja?

— Moiraine mă urmăreşte, spuse Mat cu amărăciune. Şi când n-o face ea însăşi, pune pe altcineva să o facă.

— Ştiu. Femeilor Aes-Sedai nu le place să lase pe cineva să le scape odată ce au pus mâna pe el.

Era mai mult de atât, era sigur de asta, oricum mai mult decât ştia lumea, dar Mat tăgăduia aşa ceva, şi nimeni din cei care ştiau nu scotea nici o vorbă, asta dacă mai ştia cineva în afară de Moiraine. Nu prea avea importanţă. Îl plăcea pe băiat – chiar îi era dator, într-un fel –, dar Mat şi necazurile lui erau un flecuşteţ pe lângă Rand.

— Dar nu-mi vine să cred că pune pe cineva să te urmărească tot timpul.

— E cam acelaşi lucru. Întreabă mereu de mine, pe unde sunt şi ce fac. Aud şi eu vorbele. Ştii tu pe cineva care să nu-i răspundă unei Aes-Sedai când ea vrea să afle? Eu nu. E ca şi cum ar fi mereu cu ochii pe mine.

— Dacă într-adevăr ţi-ai pune mintea la contribuţie, ai putea să treci neobservat. N-am mai văzut pe nimeni la fel de bun ca tine când e vorba de furişat. Ia-o ca pe un compliment.

— Mereu apare ceva, mormăi Mat. E atâta aur de câştigat aici! Şi mai e şi o fată cu ochii mari la bucătărie căreia-i place să fie sărutată şi gâdilată, şi una dintre slujnice are părul mătăsos şi lung până-n talie, şi rotunjimile cele mai...

Tăcu de parcă îşi dăduse dintr-odată seama cât de caraghios părea.

— Te-ai gândit vreodată că poate să fie din cauză că...

— Thom, dacă aduci vorba de ta’veren, eu plec.

Thom schimbă ceea ce avea de gând să spună.

— ... Că poate să fie din pricină că Rand ţi-e prieten şi nu vrei să-l laşi de izbelişte?

— Să-l las de izbelişte! Băiatul sări în picioare, răsturnând taburetul. Thom, el e Dragonul Renăscut, ce mama mă-sii! Cel puţin aşa zice şi el, şi Moiraine. Poate că este. Poate să conducă, şi are şi nenorocita aia de sabie care arată de parc-ar fi de sticlă. Profeţii! Nu ştiu. Dar ştiu că ar trebui să fiu la fel de nebun ca oamenii din Tear ca să rămân. Se opri. Doar nu crezi că... Nu crezi că Moiraine mă ţine aici, nu? Folosindu-se de Putere?

— Nu cred că are cum, spuse Thom încet. Ştia multe despre Aes-Sedai, îndeajuns de multe ca să-şi dea seama câte nu ştia, şi de data asta credea că avea dreptate.

Mat îşi trecu o mână prin păr.

— Thom, mă gândesc mereu la plecare, dar... simt tot felul de chestii ciudate. De parcă ar urma să se petreacă ceva. Ceva... hotărâtor; ăsta-i cuvântul potrivit. E ca şi cum aş şti că urmează să vedem artificii duminică, doar că nu ştiu ce aştept. De fiecare dată când mă gândesc prea mult la plecare, se întâmplă. Şi dintr-odată găsesc o pricină să mai rămân încă o zi. De fiecare dată, încă o afurisită de zi. Ţie nu ţi se pare lucrătură de Aes-Sedai?

Thom înghiţi cuvântul „ta’veren” şi-şi scoase pipa din gură ca să se uite la tutunul care ardea mocnit. Nu ştia prea multe despre ta’veren, dar nimeni nu mai ştia, în afară de Aes-Sedai şi poate de unii dintre Ogieri.

— Nu m-am priceput niciodată să-i ajut pe oameni să-şi rezolve problemele. „Şi pe ale mele nici atât”, se gândi el. Cu o Aes-Sedai la îndemână, i-aş sfătui pe cei mai mulţi să-i ceară ei ajutorul. „Un sfat pe care eu însumi nu l-aş urma”, îşi spuse în gând.

— Întreab-o pe Moiraine!

— Presupun că nu se pune problema, de data asta. Dar Nynaeve a fost Meştereasă la voi în Emond’s Field. Meşteresele din sate sunt obişnuite să răspundă la întrebările oamenilor şi-i ajută în necazurile lor.

Mat râse hârâit.

— Şi să o las să-mi facă iar morală despre băut şi jocurile de noroc şi...? Thom, se poartă de parc-aş avea zece ani. Uneori îmi vine să cred că încă îşi închipuie c-o să mă-nsor cu o fată cuminte şi-o să mă stabilesc la ferma tatălui meu.

— Unii bărbaţi nu s-ar plânge de o astfel de viaţă, spuse Thom încet.

— Ba eu da. Vreau mai mult decât vaci, oi şi tutun pentru tot restul vieţii mele. Vreau... Mat îşi scutură capul. Toate găurile astea din amintire. Uneori mă gândesc că, dacă le-aş putea umple, aş şti... Arde-m-ar focul, nu ştiu ce aş şti, dar ştiu că vreau să ştiu. E o ghicitoare întortocheată, nu ţi se pare?

— Cred că nici măcar o Aes-Sedai nu te-ar putea ajuta cu asta. Un Menestrel, cu atât mai puţin.

— Am spus nici o Aes-Sedai!

Thom suspină.

— Linişteşte-te, băiete! Nu asta îţi propuneam.

— Plec. Cât de repede pot să-mi adun lucrurile şi să găsesc un cal. Nici un minut mai mult.

— În miezul nopţii? E bine şi dimineaţă. Se abţinu să adauge: „Asta dacă pleci cu adevărat”. Şezi. Las-o mai moale. Facem un joc de pietre. Am o carafă de vin pe-aici, pe undeva.

Mat şovăi, aruncând o privire spre uşă. Până la urmă îşi îndreptă haina dintr-o smucitură.

— E bine şi dimineaţă. Părea nesigur, dar ridică taburetul răsturnat şi îl puse lângă masă. Dar nu vreau vin, adăugă el aşezându-se. Se întâmplă lucruri destul de ciudate chiar şi când am mintea limpede. Vreau să simt deosebirea.

Gânditor, Thom puse tabla şi săculeţul cu pietre pe masă. Era atât de uşor să-i schimbi gândul flăcăului! Era tras după sine de un ta’veren şi mai puternic, pe nume Rand al’Thor, aşa vedea Thom lucrurile. Îi trecu prin minte să se întrebe dacă nu cumva şi el era prins în acelaşi fel. Viaţa lui, fireşte, nu fusese îndreptată spre Stânca din Tear şi spre camera asta încă de când îl cunoscuse pentru prima oară pe Rand, însă de atunci se tot răsucise ca sfoara unui zmeu. Dacă s-ar hotărî să plece, de pildă dacă Rand chiar ar fi înnebunit deja, oare ar găsi şi el pricini ca să tot amâne plecarea?

— Ce-i asta, Thom? încălţările lui Mat întâlniseră cutia pentru instrumente de scris de sub masă. Te superi dacă o dau la o parte?

— Deloc. Dă-o. Tresări când Mat împinse brutal cutia, cu piciorul. Spera să fi pus bine dopurile tuturor călimărilor. Alege, spuse el, întinzându-şi pumnii strânşi.

Mat îi atinse pumnul stâng, iar Thom îl deschise, dând la iveală o piatră neagră, netedă, plată şi rotunjită. Băiatul chicoti, mulţumit că avea prima mutare, şi aşeză piatra pe tabla în carouri. Văzându-i nerăbdarea din priviri, nimeni nu ar fi bănuit că, doar puţin mai devreme, el dorise să plece cu de două ori mai multă nerăbdare. Era legat de o măreţie pe care nu voia să o accepte şi de o Aes-Sedai care avea de gând să-l păstreze ca pe un căţeluş. Flăcăul era prins de-a binelea.

Dacă era şi el prins, hotărî Thom, merita să ajute măcar un om să se ţină la o parte de Aes-Sedai. Merita, ca să plătească datoria aceea veche de cincisprezece ani.

Aşeză o piatră albă, cu o mulţumire neaşteptată şi ciudată.

— Ţi-am povestit vreodată, vorbi el cu muştiucul pipei în gură, despre rămăşagul pe care l-am pus odată cu o femeie din Doman? Avea nişte ochi de sorbeau sufletele bărbaţilor, şi o pasăre roşie şi năstruşnică pe care o cumpărase de pe o corabie a Oamenilor Mării. Ea zicea că pasărea poate să ghicească viitorul. Avea un cioc gros şi galben, aproape la fel de lung ca trupul, şi...

CAPITOLUL 5 • Întrebări

— De ce nu s-au întors? întrebă Egwene, fluturând cu putere evantaiul, de mătase pictată, bucurându-se că măcar nopţile din Tear erau ceva mai răcoroase decât zilele.

Femeile din partea locului – cel puţin cele nobile şi bogate – purtau mereu evantaie cu ele, numai că, din câte îşi putea da seama, acestea nu erau de cine ştie ce folos, decât, poate, după ce apunea soarele. Până şi lămpile – uriaşe, aurite, cu faţete de sticlă, înfipte în pereţi cu ajutorul cârligelor de argint – păreau să dea căldură.

— Ce s-o fi întâmplând?

Pentru prima dată, după mai multe zile, Moiraine le făgăduise un ceas întreg din timpul său. Apoi, însă, după numai cinci minute, plecase fără să le dea vreo explicaţie.

— Aviendha, aminteşte-ţi, a lăsat să se înţeleagă de ce a trebuit să plece sau, măcar, cine a chemat-o?

Femeia aiel şedea cu picioarele încrucişate, pe podea, lângă uşă. Ochii săi mari şi verzi sclipeau pe faţa bronzată.

Era îmbrăcată cu un surtuc şi pantaloni bărbăteşti, în picioare avea încălţări moi, iar în jurul gâtului îşi petrecuse shoufa. Părea să nu aibă nici o armă cu ea.

— Moiraine Sedai a primit o veste de la Careen, care i-a vorbit în şoaptă, la ureche, răspunse ea, ridicând din umeri. Nu se cuvenea să trag cu urechea. Îmi pare rău, Aes-Sedai!

Simţindu-se vinovată, Egwene îşi pipăi inelul cu Marele Şarpe care îşi înghiţea propria coadă, de pe mâna dreaptă. Era doar Aleasă, aşa că ar fi trebuit să-l poarte pe arătătorul mâinii stângi, însă faptul că li se dăduse de înţeles Înalţilor Seniori că aveau nu una, ci patru adevărate Aes-Sedai printre ei, în Stâncă, le ajutase să-i ţină la respect – atât cât se putea, pentru nişte nobili din Tear. Moiraine nu spusese nici o minciună, fireşte. Nu spusese niciodată că celelalte trei ar fi fost mai mult decât Alese. Dar nici nu li se adresase, pe faţă, ca unor Alese, aşa că fiecare era liber să creadă ce voia, ce credea că observă. Moiraine nu putea minţi, dar era în stare să joace adevărul pe degete.

Nu era prima dată de la plecarea din Turn când Egwene şi celelalte se prefăcuseră a fi surori în toată puterea cuvântului, numai că, ajungând s-o cunoască pe Aviendha, fata se simţea din ce în ce mai rău s-o mintă. O plăcea şi credea că, dacă izbuteau să se cunoască mai bine, puteau fi prietene – numai că acest lucru părea aproape cu neputinţă, câtă vreme Aviendha le credea Aes-Sedai. Acum era cu ele numai la porunca lui Moiraine, care nu le dăduse, însă, nici o explicaţie. Egwene bănuia că o lăsase pe femeia aiel să le păzească – de parcă n-ar fi învăţat să se apere şi singure. Chiar dacă deveneau prietene, nu-i putea spune Aviendhei adevărul. Calea cea mai bună pentru a păstra o taină era să n-o dezvălui nimănui, decât dacă nu aveai de ales. Tot de la Moiraine o învăţaseră şi pe asta. Câteodată, Egwene îşi dorea ca femeia Aes-Sedai să greşească şi ea, măcar o dată, dar zdravăn. Numai că, fireşte, dacă se întâmpla aşa, puteau da cu toţii de necaz. Aici era problema.

— Tanchico, bombăni Nynaeve.

Cu cosiţa de culoare închisă şi groasă cât încheietura de la mână atârnându-i pe spate, până la mijloc, ea se uita pe una dintre ferestrele înguste, deschise cât se putea de mult, doar-doar să prindă vreo adiere mai răcoroasă. Pe apele râului Erinin se zăreau felinarele câtorva bărci de pescuit care nu o porniseră în josul râului, dar, din câte i se părea lui Egwene, Nynaeve nu le vedea.

— N-avem de ales, trebuie să mergem în Tanchico, mai spuse ea, potrivindu-şi, fără să-şi dea seama, o cută a rochiei verzi, cu decolteul larg care-i lăsa umerii goi.

În ultima vreme, începuse să facă foarte des asemenea gesturi. Fireşte că – dacă Egwene ar fi îndrăznit măcar să aducă vorba că purta astfel de rochii pentru a atrage privirile lui Lan, Străjerul lui Moiraine – Nynaeve s-ar fi împotrivit cu înverşunare, numai că verdele, albastrul şi albul păreau să fie culorile preferate ale lui Lan, drept pentru care din dulapurile fostei Meşterese dispăruseră toate rochiile care aveau alte culori.

— Asta e, şi gata, mai spuse Nynaeve, părând foarte nemulţumită.

Egwene se surprinse potrivindu-şi, la rândul său, o cută a rochiei. Veşmintele astea care de-abia se ţineau pe umeri o cam stânjeneau. Pe de altă parte, pesemne că n-ar fi putut îndura unele care să-i acopere mai bine trupul. Oricât ar fi fost de uşoară, pânza de in, de un roşu-deschis, i se părea groasă ca lâna. Îşi dorise de mai multe ori să poată purta şi ea veşmintele din voal aproape străveziu ale lui Berelain. Fireşte, n-ar mai fi putut apărea în ochii nimănui, dar măcar i-ar fi fost mai răcoare. „Nu te mai gândi atâta la nevoile trupului, îşi spuse. Mai bine fii atentă la ce ai de făcut.”

— Poate că da, răspunse cu glas tare. Dar eu una nu sunt încă sigură pe de-a-ntregul.

În mijlocul încăperii se afla o masă lungă şi îngustă, lustruită cu ceară până ce ajunsese să strălucească. La un capăt, lângă Egwene, se afla un jilţ cu spătar înalt, nu foarte ornamentat, ci doar suflat, ici-colo, cu aur – pentru Tear, era de-a dreptul sărăcăcios. Scaunele de pe laturi erau din ce în ce mai joase. La capătul celălalt, ajungeau să pară numai nişte băncuţe. Egwene nu avea habar pentru ce folosiseră Înalţii Seniori încăperea. Dinspre partea lor, o foloseau pentru a le pune întrebări celor două prizoniere pe care le luaseră, în ziua căderii Stâncii. Ea una nu era îndeajuns de tare pentru a coborî în temniţă, cu toate că, la porunca lui Rand, toate uneltele care se aflaseră înainte pe pereţi fuseseră topite sau arse. Nici Nynaeve, nici Elayne nu se arătaseră prea dornice să se întoarcă în locul acela. Unde mai pui că această încăpere bine luminată, cu pardoseala verde şi curată ca lacrima şi lambriurile împodobite cu Cornul de Lună, însemnul oraşului, era cum nu se poate mai deosebită de temniţele din piatră cenuşie ternă, întunecate, mucegăite şi murdare. Poate că aşa şi cele două prizoniere, înveşmântate în rochii grosolane din lână, aveau să se înmoaie puţin.

Numai că rochia mohorâtă şi brună era singurul semn după care un privitor şi-ar fi putut da seama că Joiya Byir, care stătea la capătul mesei, cu spatele spre ele, era prizonieră. Făcuse parte din Ajah Albă, dar odată ce trecuse de partea Umbrei nu-şi pierduse nimic din îngâmfarea rece a Albelor. Îşi ţinea trupul astfel încât să dea de înţeles tuturor că fusese alegerea ei să stea aşa, cu faţa la peretele îndepărtat al încăperii – şi nu că ar fi fost, în vreun fel, silită. Numai o femeie care putea conduce ar fi fost în stare să zărească undele de Aer, groase cât degetul mare de la mână, care-i ţineau braţele pe lângă trup şi gleznele lipite. O cuşcă ţesută din Aer o silea să-şi ţină ochii drept înainte. Până şi urechile îi fuseseră înfundate, astfel încât să nu poată auzi nimic din ce se vorbea, decât atunci când i se dădea voie.

Egwene cercetă încă o dată pavăza ţesută din Spirit, care-o împiedica pe Joiya să atingă Adevăratul Izvor. Ţinea – aşa cum ştia, de altfel, foarte bine. Undele fuseseră ţesute chiar de ea, şi tot ea le legase, astfel încât să nu se rupă, numai că nu se putea simţi în largul ei în aceeaşi încăpere cu o iscoadă care era în stare să conducă, nici măcar aşa. De fapt, prizoniera lor era mai rea decât o Iscoadă – o femeie din Ajah Neagră. Se făcuse vinovată de crime şi de păcate mult mai mari. Ar fi trebuit să fie strivită sub povara jurămintelor încălcate, a vieţilor distruse şi a sufletelor pe care le dusese la pieire.

Cea de-a doua prizonieră, Sora Neagră a Joiyei, nu era la fel de puternică. Amico Nagoyin stătea la capătul mesei, cu umerii aduşi, cu capul în jos, părând să se topească sub privirea lui Egwene. Pe ea nu aveau de ce s-o ţină legată cu Spiritul, în ziua în care fusese prinsă, Amico îşi pierduse înzestrarea – fusese ferecată. Deşi era încă în stare să simtă Adevăratul Izvor, nu avea să-l mai atingă şi nu avea să mai conducă niciodată Puterea. Dorinţa – nevoia – de-a o face avea să dăinuie. Era la fel de puternică precum nevoia de a trage aer în piept. Pierderea avea s-o bântuie până la sfârşitul zilelor, căci saidarul avea să-i rămână, pentru vecie, departe. Egwene şi-ar fi dorit să poată simţi un strop de milă. Dar nu se putea spune că-şi dădea prea mult silinţa.

De la capătul mesei, Amico îngână ceva.

— Ce? făcu Nynaeve. Vorbeşte mai tare.

Plină de umilinţă, Amico îşi îndreptă gâtul zvelt şi ridică ochii. Era încă frumoasă – avea ochi mari şi negri –, dar se schimbase; nu era limpede în ce fel, dar se vedea. Strângea în pumni rochia grosolană, şi nu de frică... era altceva la mijloc.

— Da, ar trebui să mergeţi în Tanchico, spuse Amico, înghiţind în sec.

— Am mai auzit asta de douăzeci de ori, răspunse aspru Nynaeve. De cincizeci. Spune-ne ceva ce nu ştim. Nume pe care încă nu le cunoaştem. Ce surori din Ajah Neagră au rămas în Turn?

— Nu ştiu. Trebuie să mă credeţi, făcu Amico, părând stoarsă de puteri şi năucită – cu totul altfel decât atunci când ea era temnicera şi celelalte trei, prizonierele. Până să plecăm din Turn nu le cunoşteam decât pe Liandrin, Chesmal şi Rianna. Din câte cred, nici una dintre noi nu cunoştea mai mult de două, trei altele. În afară de Liandrin. V-am spus tot ce ştiu.

— Înseamnă că, pentru o femeie care se aştepta să stăpânească o parte din lume, odată cu eliberarea Celui Întunecat, eşti cum nu se poate mai neştiutoare, răspunse, cu glas sec, Egwene, închizându-şi evantaiul dintr-o singură mişcare, pentru a se face mai bine înţeleasă; era ea însăşi uimită cât de uşor îi venea, de la o vreme, să rostească asemenea lucruri – stomacul încă i se strângea, iar pe spinare i se strecurau fiori de gheaţă, dar nu-i mai venea să urle sau s-o ia la fugă, plângând. Până la urmă, ajungeai să te obişnuieşti cu orice.

— V-am spus ce v-am spus pentru că, odată, am auzit-o pe Liandrin vorbind cu Temaile, zise Amico, începând să depene o poveste pe care le-o mai spusese de multe ori; în primele zile după ce fusese prinsă încercase s-o îmbunătăţească, dar cu cât dădea mai multe amănunte, cu atât se încurca mai tare în propriile minciuni – de la o vreme, o spunea în acelaşi fel, cuvânt cu cuvânt. Dacă i-aţi fi văzut chipul lui Liandrin când m-a zărit... dacă m-ar fi bănuit că am auzit ceva, m-ar fi ucis pe loc. Iar lui Temaile îi face plăcere să le facă rău celorlalţi. Se bucură de asta. N-am auzit decât puţin, apoi m-au văzut. Liandrin spunea că în Tanchico este ceva, ceva primejdios... pentru el.

Era vorba de Rand. Femeia nu era în stare să-i rostească numele şi, numai când auzea de Dragonul Renăscut, izbucnea în plâns.

— Liandrin spunea că este ceva primejdios şi pentru cel care-l foloseşte. Aproape la fel de mult ca şi pentru... el. De-asta nu plecase de îndată într-acolo. Şi mai spunea şi că nici măcar faptul că este în stare să conducă nu-l poate ajuta. „După ce găsim unealta, însăşi înzestrarea lui spurcată ne va ajuta să-l legăm de noi”, aşa zicea.

Chipul lui Amico era scăldat în sudoare, însă ea tremura, aproape fără să se poată opri. Povestea nu se schimbase nici măcar cu o vorbuliţă. Egwene deschise gura să vorbească, dar Nynaeve i-o luă înainte:

— Am auzit destul. Să vedem dacă cealaltă are ceva nou de zis.

Egwene îi aruncă o privire mânioasă, iar Nynaeve îi răspunse la fel. Nici una nu clipea. „Câteodată, se crede tot Meştereasă, se gândi mohorâtă Egwene, iar pe mine mă vede tot ca pe fetişcana care trebuie să înveţe despre ierburi.” Numai că venise clipa să înţeleagă că lucrurile se schimbaseră. Nynaeve era înzestrată cu multă Putere, mai multă decât Egwene, dar nu era în stare să o conducă de fiecare dată. Dacă nu se mânia, n-o putea folosi deloc.

De obicei, când se ajungea la astfel de înfruntări – lucru care se întâmpla mai des decât ar fi trebuit – Elayne era cea care le făcea să se împace. De data aceasta, Egwene se simţi ispitită să încerce ea însăşi o împăcare, numai că n-o făcuse niciodată – dimpotrivă, se încăpăţânase şi se răstise la rândul ei – aşa că acum, dacă se arăta împăciuitoare, ar fi fost ca şi cum s-ar fi lăsat bătută. Sau, cel puţin, aşa avea să vadă Nynaeve lucrurile – era convinsă de asta. Din câte îşi amintea, Nynaeve nu făcuse în viaţa ei un pas înapoi – aşadar, de ce s-o facă ea? Nici Elayne nu era acolo – căci, atunci când Fecioara venise s-o caute pe Moiraine, aceasta îi făcuse Domniţei-Moştenitoare semn s-o urmeze. În lipsa ei, domnea încordarea – cele două Alese aşteptau să vadă care clipea prima. Aviendha de-abia mai respira – nu se băga niciodată între ele. Fără îndoială, considera că era mai înţelept să n-o facă.

De această dată, în mod ciudat, ajutorul veni de la Amico însăşi – cu toate că femeia, pesemne, nu voia decât să-şi arate supunerea. Ea se întoarse cu faţa către perete, aşteptând răbdătoare să fie legată. Brusc, Egwene se gândi că totul era cum nu se putea mai caraghios. Era singura femeie de-acolo care putea conduce, asta dacă Nynaeve nu se mânia sau dacă Joiya nu scăpa din chingi. Fără să-şi dea seama, cercetă din nou undele de Spirit, apoi îşi îngădui câteva clipe pentru a se înfrunta din priviri cu Nynaeve, în vreme ce Amico aştepta, cuminte. Altădată ar fi fost în stare să râdă tare. În loc de asta, îşi deschise sufletul către saidar, flacăra nevăzută, dar mereu simţită care părea să fie, de fiecare dată, undeva în spatele ei. Unica Putere o potopi, de două ori mai dulce ca viaţa. Ţesu undele şi le răsuci împrejurul prizonierei. Nynaeve nu făcu decât să mârâie. Pesemne că nu era încă îndeajuns de mânioasă pentru a vedea ce făcea Egwene – şi, dacă nu se mânia, nu vedea nimic –, dar tot o zări pe Amico încordându-se, în clipa în care undele de Aer o atinseră, apoi lăsându-se moale, în strânsoarea lor, ca şi cum voia să arate că nu avea nici o dorinţă să se împotrivească.

Aviendha se înfioră, aşa cum începuse să facă de fiecare dată când ştia că o altă femeie, sub ochii ei, conducea Puterea.

Egwene ţesu şi undele care s-o împiedice pe duşmancă să le mai audă – degeaba le-ar fi luat pe rând la întrebări, dacă le-ar fi îngăduit să asculte ce spunea cealaltă – şi se îndreptă către Joiya. Îşi mută evantaiul în mâna cealaltă, ca să-şi poată şterge palma pe rochie, apoi se opri, cu o grimasă de ură pe chip. Umezeala din palme nu avea nimic de-a face cu căldura de-afară.

— I-aţi văzut chipul? întrebă, pe neaşteptate, Aviendha – era ciudat, căci ea nu vorbea aproape niciodată, decât dacă Moiraine sau una dintre celelalte îi puneau vreo întrebare. Chipul lui Amico. Nu mai arată ca înainte, de parcă anii s-au scurs pe lângă ea fără s-o atingă. S-a schimbat. Oare... oare din pricină că a fost ferecată? sfârşi ea, într-o şoaptă grăbită.

Petrecând atâta vreme împreună cu ele, căpătase câteva obiceiuri de-ale femeilor din Turn, şi nu putea vorbi de ferecare fără să se înfioare. Egwene ocoli masa, până ce ajunse într-un loc din care putea să-i vadă chipul lui Amico, din profil, ferindu-se, însă, de privirile Joyei – ai cărei ochi o făceau, întotdeauna, să-şi simtă stomacul ca un sloi de gheaţă. Aviendha avea dreptate – asta era deosebirea pe care şi ea însăşi o observase, dar fără s-o înţeleagă. Amico părea tânără, mai tânără poate decât vârsta pe care o avea, dar nu mai arăta aidoma celorlalte Aes-Sedai, care petrecuseră ani buni conducând Puterea.

— Ai ochi ageri, Aviendha, dar nu ştiu dacă asta are de-a face cu ferecarea. Însă, pe de altă parte, ce altceva ar putea fi?

Sfârşind, îşi dădu seama că nu vorbise ca o Aes-Sedai – acestea se purtau de parcă ştiau întotdeauna toate răspunsurile, iar atunci când mărturiseau că nu ştiau un anumit lucru, de cele mai multe ori probabil că o făceau pentru că, de fapt, nu voiau să-şi dezvăluie tainele. În vreme ce Egwene se frământa să găsească vorbele potrivite, Nynaeve îi veni în ajutor.

— Aviendha, să ştii că sunt foarte puţine femei care şi-au istovit înzestrările şi încă şi mai puţine care să fi fost ferecate.

Atunci când lucrul se întâmpla de la sine, se spunea că femeia îşi „istovise” înzestrările. Când era vorba de o judecată şi o condamnare – că fusese „ferecată”. Dinspre partea ei, Egwene nu înţelegea de ce era nevoie de două cuvinte – era ca şi cum ai fi avut două cuvinte pentru „a cădea pe scări” – unul atunci când te împiedicai, altul când te împingea cineva. La urma urmelor, multe Aes-Sedai păreau a fi de aceeaşi părere – în afară de dăţile în care le instruiau pe novice şi pe Alese. De fapt, erau chiar trei cuvinte. Despre bărbaţi se spunea că erau „domoliţi” – şi era musai să fie, înainte să-şi piardă minţile. Numai că, de-acum, apăruse Rand, iar Turnul nu îndrăznea să-l domolească.

Auzind-o pe Nynaeve cum vorbea, Egwene îşi dădu seama că încerca să pară Aes-Sedai. O imita pe Sheriam, atunci când vorbea în faţa clasei – cu braţele în şolduri şi zâmbind uşor, de parcă totul era foarte simplu de înţeles şi nu trebuia decât să te străduieşti un pic.

— Înţelegi tu, nu multă lume se îndeletniceşte cu studiul ferecării, făcu Nynaeve. Se crede că este ceva ce nu mai poate fi schimbat. Atunci când o femeie îşi pierde acel ceva care-o face să fie în stare să conducă, e ca şi cum i s-ar fi retezat o mână, care nu mai poate fi Tămăduită.

Era adevărat – cel puţin faptul că nimeni nu izbutise vreodată să Tămăduiască ferecarea. Încercări, însă, fuseseră. Nynaeve nu minţea, dar unele surori din Ajah Brună erau în stare să studieze orice, numai să li se dea prilejul, iar altele din Ajah Galbenă, cele mai pricepute la Tămăduit, ar fi vrut să Tămăduiască orice suferinţă. Cu ferecarea, însă, nu izbutiseră nimic, niciodată.

— În afară de acest lucru, greu de acceptat, nu se ştie prea mult. Doar că femeile ferecate mor, de cele mai multe ori, după numai câţiva ani, de parcă nu mai vor să trăiască. Se dau bătute, cum s-ar spune. E un subiect foarte neplăcut, ţi-am mai zis.

— M-am întrebat doar dacă n-ar putea fi asta pricina, făcu Aviendha în şoaptă, foindu-se stânjenită.

La urma urmelor, Egwene îi împărtăşea părerea şi se hotărî s-o întrebe pe Moiraine dacă avea vreodată prilejul să-i vorbească fără să fie şi Aviendha de faţă. „Înşelăciunea făcea aproape la fel de mult rău cât bine”, se gândi ea, cu amărăciune.

— Haideţi să vedem dacă şi Joiya ne spune aceeaşi poveste.

Avu nevoie de câteva clipe să se adune, pentru a putea desface undele de Aer care-o ţineau pe Iscoadă. Joiya se întoarse cu faţa la ele, cu mişcări graţioase – cu toate că era, pesemne, amorţită, după ce stătuse nemişcată atâta vreme. Avea fruntea îmbrobonată de sudoare, dar nici măcar asta n-o făcea să-şi piardă demnitatea şi siguranţa. Deşi îmbrăcată în rochia grosolană şi aspră, părea să se afle acolo de bunăvoie. Era destul de frumoasă, iar pe chipul ei fără vârstă se citea ceva liniştitor, matern. Pe de altă parte, ochii ei întunecaţi erau mai cruzi decât cei ai unui uliu. Le zâmbi – un zâmbet care însă nu-i îndulci cu nimic privirea.

— Să vă scalde Lumina, şi fie ca mâna Creatorului să vă apere!

— Să nu mai îndrăzneşti să rosteşti aşa ceva vreodată, îi răspunse Nynaeve, cu un glas potolit – numai că, în timp ce vorbea, îşi dădu cosiţa pe spate şi îi strânse capătul în pumn, aşa cum făcea când era mânioasă sau îngrijorată, iar acum nu avea de ce să fie îngrijorată, se gândi Egwene, observând din nou că Nynaeve nu părea tulburată de Joiya, aşa cum era ea însăşi.

— M-am căit de păcate, făcu Iscoada, fără să pară speriată. Dragonul a Renăscut şi acum o are pe Callandor. Profeţiile s-au împlinit. Cel Întunecat trebuie să cadă. De-acum mi-am dat seama de asta. Pocăinţa mea este sinceră. Nimeni nu poate păşi atât de mult pe calea Umbrei atâta vreme, încât să nu i se îngăduie să se întoarcă în Lumină.

Cu fiecare vorbă pe care-o auzea, Nynaeve se făcea şi mai neagră la faţă. De-acum, Egwene credea că era îndeajuns de mânioasă pentru a conduce – dar, dacă o făcea, probabil că avea s-o sugrume pe Joiya. Nici ea nu credea în pocăinţa Iscoadei, fireşte, însă asta nu însemna că femeia nu le putea dezvălui ceva important. Era în stare să se prefacă sinceră, pentru a trece de partea taberei mai puternice. Sau poate că nu făcea decât să încerce să câştige timp, minţind, cu nădejdea de a fi salvată.

Pentru o Aes-Sedai, chiar şi pentru una care-şi pierduse dreptul de a fi numită astfel, n-ar fi trebuit să fie cu putinţă să mintă, cel puţin pe faţă. Cu Sceptrul în mână, ele rosteau trei Legăminte – iar primul dintre ele ar fi trebuit să le împiedice să spună vorbe neadevărate. Numai că jurămintele cu care se legau Surorile Negre păreau să fie mai puternice decât primele.

Până una-alta, Suprema Înscăunată le trimisese pe urmele celor din Ajah Neagră, ale lui Liandrin şi ale celorlalte douăsprezece care fugiseră din Turn, după ce uciseseră câteva surori. Iar acum nu aveau ce face, decât să se bizuie pe ceea ce puteau sau voiau să le dezvăluie cele două prizoniere.

— Să auzim, din nou, povestea! porunci Egwene. Dar, de data asta, foloseşte alte cuvinte. M-am săturat să ascult basme învăţate pe dinafară.

Dacă Joiya minţea, poate că avea să se încurce, fiind silită să-şi spună altfel povestea.

— Te vom asculta până la capăt, mai spuse Egwene – pentru urechile lui Nynaeve, care pufni tare, apoi încuviinţă scurt dând din cap.

— Cum doriţi, făcu Joiya, ridicând din umeri. Să vedem, deci. Alte cuvinte. Falsul Dragon, Mazrim Taim, cel prins în Saldaea, e foarte înzestrat în a conduce Puterea. Poate la fel de mult ca Rand al’Thor, sau aproape la fel, dacă veştile sunt demne de crezare. Liandrin vrea să-l elibereze, înainte ca el să poată fi adus în Tar Valon şi domolit. Va fi proclamat Dragonul Renăscut, se va zvoni că se numeşte Rand al’Thor, apoi va fi slobozit să semene prăpăd în urma lui, aşa cum lumea n-a mai văzut de la Războiul de O Sută de Ani.

— Nu e cu putinţă, o întrerupse Nynaeve. Pânza nu va îngădui un fals Dragon, acum că Rand s-a dat pe faţă.

Egwene oftă. Nu era prima dată când vorbeau despre asta, dar Nynaeve se împotrivea întotdeauna. Ea, însă, nu era convinsă că cealaltă credea, într-adevăr, că Rand era Dragonul Renăscut, în ciuda a ceea ce spunea, în ciuda Profeţiilor, a căderii Stâncii şi a sabiei Callandor. Nynaeve era ceva mai în vârstă decât Rand – şi decât Egwene – aşa că avusese prilejul să le poarte amândurora de grijă, pe când erau copii. El era din Emond’s Field şi înainte de orice Nynaeve se credea datoare să-i apere pe oamenii de acolo de necazuri.

— Asta v-a spus-o Moiraine? întrebă Joiya, cu o urmă de dispreţ. De când a fost primită în rândul Surorilor, Moiraine şi-a petrecut foarte puţină vreme în Turn, şi cam la fel de puţină printre Surorile aflate în alte părţi. Bănuiesc că ştie foarte bine cum e viaţa de la sat, poate chiar şi despre ticluielile dintre neamuri şi regate, însă nu poate pretinde că ar cunoaşte lucruri care nu se învaţă decât prin studiu şi prin discuţii cu cele care ştiu. La urma urmelor, poate să aibă şi dreptate. Se poate foarte bine ca Mazrim Taim să nu fie în stare să se proclame, dar ce contează, câtă vreme o pot face alţii în locul lui?

Egwene îşi dori să fi fost şi Moiraine acolo – în prezenţa ei, Joiya nu s-ar fi putut arăta atât de sigură pe sine. Prizoniera ştia foarte bine că ea şi Nynaeve erau doar Alese – şi asta conta.

— Mai departe, spuse Egwene, aproape la fel de aspră ca Nynaeve. Şi, nu uita, foloseşte alte cuvinte!

— Fireşte, răspunse Joiya, ca şi cum ar fi primit o invitaţie dintre cele mai politicoase – însă ochii îi sclipiră ca nişte cioburi de sticlă neagră. Vă daţi seama ce se va întâmpla: Rand al’Thor va fi învinuit pentru nenorocirile pricinuite de... Rand al’Thor. Nici măcar dovezile că sunt doi nu e musai să fie crezute. La urma urmelor, cine ştie de ce vicleşuguri e în stare Dragonul Renăscut? Dacă poate să se arate în două locuri în acelaşi timp? Până şi oamenii care, altminteri, ar fi fost înclinaţi să se dea de partea unui fals Dragon vor şovăi, văzând atâtea măceluri fără pricină şi alte lucruri şi mai rele care i se vor arunca în cârcă. Cei care nu se tem de astfel de cruzimi îl vor căuta pe acest Rand al’Thor, care se scaldă în sânge. Neamurile se vor uni, precum în Războiul cu Aielii... continuă iscoada, zâmbindu-i Aviendhei, de parcă-şi cerea iertare, dar cu aceeaşi privire crudă... numai că mult mai repede, fără îndoială. Nici măcar Dragonul Renăscut nu le va putea ţine piept pentru multă vreme. Va fi strivit înainte măcar să înceapă Ultima Bătălie şi chiar de către cei pe care ar fi trebuit să-i salveze. Cel Întunecat se va elibera, va veni ziua pentru Tarmon Gai’don, şi Umbra va acoperi lumea, schimbând pentru vecie ţeserea Pânzei. Asta vrea Liandrin.

În glasul ei nu se citea nici mulţumire, dar nici groază. Era o poveste demnă de crezare, mai mult decât ceea ce le istorisise Amico, din cele câteva vorbe auzite din întâmplare, însă Egwene tot nu o credea. Poate pentru că nu voia. Zvonul despre primejdia din Tanchico era mai uşor de înfruntat decât această mişcare bine ticluită de a-i face pe toţi să se întoarcă împotriva lui Rand. „Nu, se gândi ea. Joiya minte. Sunt sigură de asta.” Însă ele nu-şi puteau îngădui să nu plece urechea la o asemenea poveste. Şi nici nu puteau fugi după doi iepuri, dacă era să aibă vreo nădejde.

Uşa se trânti de perete şi Moiraine intră cu paşi mari, cu Elayne după ea. Domniţa Moştenitoare avea ochii plecaţi şi părea încruntată şi îngândurată, dar Moiraine... Era prima dată când calmul ei de Aes-Sedai părea să fi dispărut; pe chip i se oglindea o aprigă mânie.

CAPITOLUL 6 • Alegeri

— Rand al’Thor, rosti Moiraine, pe un ton scăzut şi aspru şi fără să se adreseze cuiva în mod special, este un catâr, un nătâng, un încuiat şi un... bărbat îngrozitor!

Furioasă, Elayne ridică bărbia. Doica ei din copilărie, Lini, obişnuia să spună că e mai uşor să torci firele de păr de porc decât să-l faci pe un bărbat să se poarte altfel decât toţi ceilalţi bărbaţi. Dar asta nu însemna că Rand avea vreo scuză.

— Aşa-i creştem, în Ţinutul celor Două Râuri, făcu Nynaeve, care începuse dintr-odată să zâmbească, părând din cale-afară de mulţumită; faptul că n-o plăcea câtuşi de puţin pe femeia Aes-Sedai ieşea la iveală, cu toate că ea una credea că-l ascundea cum nu se poate mai bine. Femeile de pe la noi ştiu cum să-i ia, ca să n-aibă bătăi de cap cu ei.

După privirea uimită pe care i-o aruncă Egwene, se înţelegea că era o minciună atât de mare încât merita să i se spele gura cu săpun. Moiraine se încruntă, de parcă voia să-i răspundă cu asprime. Elayne încercă să găsească ceva de spus, pentru a înăbuşi cearta din faşă, dar nu izbuti. Nu se putea gândi decât la Rand. N-avea nici un drept să facă aşa ceva! Dar ea, ea ce drepturi avea? Din fericire, interveni Egwene:

— Dar ce-a făcut, Moiraine?

Femeia Aes-Sedai se întoarse către ea, cu o privire atât de furioasă, încât cealaltă făcu un pas înapoi şi-şi desfăcu dintr-o mişcare evantaiul, începând să-l fluture înspăimântată. Însă, în clipa aceea, lui Moiraine îi căzură ochii pe Joiya şi Amico – prima o privea atent, iar cea de-a doua, legată, nu vedea nimic în afară de peretele îndepărtat al încăperii. Observând că Joiya era liberă, Elayne tresări uşor şi se grăbi să cerceteze pavăza care-o îndepărta de Adevăratul Izvor, nădăjduind că celelalte nu observaseră nimic. Îi era îngrozitor de frică de Joiya, cu toate că Nynaeve şi Egwene păreau la fel de liniştite în prezenţa ei ca şi Moiraine. Câteodată, îi venea greu să se arate curajoasă, aşa cum se cuvenea pentru Domniţa Moştenitoare din Andor. Adesea se gândea că şi-ar fi dorit să se descurce la fel de bine precum cele două prietene ale ei.

— Străjile, făcu Moiraine, ca pentru sine. Am văzut că erau încă afară, dar nu m-am gândit.

Cu ceva greutate, se adună şi-şi netezi rochia. Elayne se gândi că n-o văzuse niciodată atât de scoasă din fire precum în seara aceea. Pe de altă parte, avea şi de ce. „Şi eu la fel. Sau poate că nu?” Tot frământându-se aşa, îşi dădu seama că încerca să nu-i întâlnească privirile lui Egwene.

Dacă ar fi surprins-o pe una dintre celelalte atât de tulburată precum Moiraine, fără îndoială că Joiya ar fi spus şi ea ceva, vreo vorbă bine ticluită şi cu două înţelesuri, ca să le încurce şi mai tare. Cel puţin, dacă ar fi fost singure cu ea. Acum, însă, fiind vorba de Moiraine, nu făcea decât să privească îngrijorată, în tăcere. Recăpătându-şi stăpânirea de sine, Moiraine înaintă pe lângă masă. Joiya era cu aproape un cap mai înaltă decât ea, dar, chiar să fi fost şi ea înveşmântată în mătăsuri, şi tot ar fi fost limpede care din cele două ţinea frâiele. Fără să vrea, Joiya îşi strânse pumnii pe fustă, dar izbuti să se stăpânească şi să nu se tragă înapoi din faţa celeilalte.

— Am aranjat totul, spuse încet Moiraine. Peste patru zile, veţi pleca pe râu în sus, cu o corabie, către Tar Valon şi Turn. Cele de-acolo nu se vor arăta la fel de blânde ca noi. Dacă tot nu ţi-ai amintit care-i adevărul, fă-o înainte să ajungi în Portul de Miazăzi, altfel vei ajunge cu siguranţă în lanţuri, în Curtea Trădătorilor. N-am să-ţi mai vorbesc, decât dacă trimiţi veste că ai să ne împărtăşeşti ceva nou. Şi nu vreau să aud nici un cuvânt de la tine – nici un cuvinţel – dacă nu este nou. Crede-mă, asta te va scuti de multe necazuri, în Tar Valon. Aviendha, te rog spune-i căpitanului să-şi aducă doi oameni înăuntru.

Văzând-o pe femeia aiel ridicându-se şi strecurându-se afară, Elayne clipi mărunt. Câteodată, Aviendha era în stare să stea atât de liniştită încât părea că nici nu se afla acolo.

Joiya mişcă din buze, de parcă voia să spună ceva, dar Moiraine o sfredeli cu privirea şi, în cele din urmă, iscoada întoarse capul într-o parte. Ochii îi sclipeau, negri ca ai unui corb, plini de furie ucigaşă, dar îşi ţinu gura.

Dintr-odată, Elayne o văzu pe Moiraine înconjurată de un nimb alb cu auriu, strălucirea unei femei care sorbea din saidar. Numai o altă femeie care era în stare să conducă putea s-o observe. Undele care-o strângeau pe Amico se desfăcură aproape pe dată. Elayne simţi un fior de invidie. Ea era mai puternică decât Moiraine sau, cel puţin, mai înzestrată. Pe când se aflau în Turn, femeilor care le instruiau aproape că nu le venea să creadă cât de mult talent aveau cele trei – Nynaeve, Egwene şi ea însăşi. Nynaeve era cea mai puternică dintre toate – cel puţin atunci când izbutea să atingă Izvorul. Dar Moiraine avea experienţă. Lucruri pe care celelalte de-abia le învăţau, ea le putea face cu ochii închişi. Fireşte, existau şi alte lucruri pe care Elayne şi prietenele sale erau în stare să le facă, dar femeia Aes-Sedai, nu. La gândul ăsta, invidia care-o cuprinsese, văzând cu câtă uşurinţă izbutise Moiraine s-o pună la punct pe Joiya, se mai domoli puţin.

Eliberată, Amico se întoarse şi o văzu, pentru prima dată, pe Moiraine. Tresări, apoi îi făcu o plecăciune adâncă, de parcă era, din nou, novice. Cu flăcări în priviri, Joiya se uita în gol, ferindu-se de ochii celorlalte. Nynaeve, cu braţele încrucişate şi strângându-şi cosiţa în pumn atât de tare încât dosul palmei i se albise, o sfredelea din priviri pe Moiraine, aproape la fel de mânioasă ca şi iscoada. Egwene îşi pipăia fusta şi se uita lung şi urât la Joiya. Elayne se încruntă, dorindu-şi să fi fost şi ea la fel de curajoasă, dorindu-şi, pe de altă parte, să scape de senzaţia că îşi trăda prietena. Şi, tocmai atunci, intră căpitanul, însoţit de doi Protectori înveşmântaţi în negru şi auriu. Aviendha nu era cu ei – pesemne că prinsese prilejul pentru a scăpa de Aes-Sedai.

Ofiţerul cărunt, cu coiful împodobit cu două pene mici, se înfioră în clipa în care întâlni privirea Joiyei, cu toate că ea părea să nici nu-l fi observat, şi se uită, nervos, de la o femeie la alta. Pesemne că îşi dăduse seama că se petrecea ceva acolo, şi nici un bărbat în toate minţile nu voia să fie de faţă când se înfruntau două asemenea femei. Cei doi soldaţi îşi ţineau suliţele lungi încleştate în pumni, ca şi cum s-ar fi temut că aveau să fie nevoiţi să se apere.

Poate chiar se temeau.

— Acestea două trebuie duse îndărăt în temniţele lor, îi spuse Moiraine ofiţerului cu asprime. Repetă poruncile care ţi-au fost date. Nu vreau nici o greşeală.

— Desigur, Aes... începu căpitanul, apoi se opri, de parcă i se pusese un nod în gât şi răsuflă adânc. Desigur, Doamnă, spuse apoi, privind-o îngrijorat, ca să vadă dacă era bine şi aşa; Moiraine nu dădu nici un semn de mânie, iar el scoase un oftat răsunător de uşurare. Prizonierele nu au îngăduinţa să vorbească decât cu mine şi cu nimeni altcineva, nici măcar între ele. În camera de gardă trebuie să fie mereu douăzeci de soldaţi, şi încă doi în faţa fiecărei temniţe. Dacă uşa trebuie deschisă, din cine ştie ce pricină, atunci patru. Eu voi fi de faţă când li se pregăteşte mâncarea şi le-o voi duce cu mâna mea. Totul se va face după cum aţi poruncit, Doamnă!

În glas i se citea nedumerirea. Stânca era plină de zvonuri despre cele două prizoniere. Toată lumea se întreba de ce era nevoie de atâta pază pentru două femei. Şi se mai zvoneau şi tot felul de poveşti despre Aes-Sedai, care mai de care mai înspăimântătoare.

— Foarte bine, spuse Moiraine. Ia-le de aici.

Nu era limpede care din grupuri – prizonierele sau străjile lor – era mai dornic să plece din încăpere. Până şi Joiya păşea mai iute, ca şi cum nu mai putea îndura nici o clipă să rămână tăcută alături de Moiraine.

Elayne era convinsă că nu lăsase să i se citească nimic pe chip de când intrase, însă Egwene se apropie de ea şi o luă cu braţul pe după umeri.

— Elayne, ce s-a-ntâmplat? Parcă mai ai puţin şi începi să plângi.

Îngrijorarea din glasul ei o făcu pe Elayne să se simtă de parcă, într-adevăr, era cât pe ce să izbucnească în lacrimi. „Pe Lumină! se gândi. N-am să fiu aşa o proastă! Nu!” „O femeie care plânge e o găleată fără fund”, spunea Lini, care ştia tot felul de zicale de soiul ăsta.

— De trei ori... izbucni Nynaeve către Moiraine, şi numai de trei ori ai binevoit să ne ajuţi să le punem întrebări, iar de data asta ai dispărut înainte să începem, iar acum ne spui foarte liniştită că le trimiţi în Tar Valon! Dacă nu ne ajuţi, măcar nu ne pune beţe în roate!

— Nu te bizui prea mult pe puterea pe care ţi-a dat-o Suprema, spuse cu răceală Moiraine. V-o fi trimis ea pe urmele lui Liandrin, dar asta nu schimbă faptul că sunteţi încă Alese şi că mai aveţi multe de învăţat, chiar şi cu scrisoarea aia pe care-o aveţi la voi. Ce-aveaţi de gând? Să le puneţi întrebări la nesfârşit, înainte să luaţi o hotărâre? Pare-mi-se că aşa faceţi voi, oamenii din Ţinutul celor Două Râuri – vă tot feriţi de hotărâri care nu mai pot fi amânate.

Nynaeve îşi deschidea şi închidea gura pe tăcute, cu ochii bulbucaţi, ca şi cum se frământa la care învinuire să răspundă mai întâi, dar Moiraine se întoarse către Egwene şi Elayne.

— Elayne, revino-ţi! Cum vrei să duci la îndeplinire poruncile Supremei, dacă trăieşti cu impresia că obiceiurile din fiecare ţinut sunt la fel ca acelea din regatul în care te-ai născut? Nu înţeleg de ce eşti atât de supărată. Nu îngădui ca sentimentele tale să le facă rău şi celor din jur.

— Ce vrei să spui? făcu Egwene. Ce obiceiuri? Despre ce vorbeşti?

Elayne nu reuşi să se mai stăpânească, şi spuse cu glasul slab:

— Berelain era în iatacul lui Rand.

Privirile sale vinovate se îndreptară către Egwene. Era sigură că-şi ţinuse sentimentele ascunse. Moiraine îi aruncă o privire plină de reproş şi oftă.

— Egwene, dacă aş fi putut, te-aş fi scutit de asta. Dacă Elayne nu ar fi îngăduit ca scârba pe care-o simte faţă de Berelain să-i înăbuşe bunul-simţ. Obiceiurile din Mayene nu seamănă cu cele din ţinuturile în care v-aţi născut voi două, Egwene! Ştiu ce simţi pentru Rand, dar de-acum trebuie să-ţi dai seama că între voi nu poate fi nimic. El aparţine Pânzei şi istoriei.

Părând să nici n-o bage în seamă pe Aes-Sedai, Egwene se uită lung în ochii lui Elayne. Acesteia îi venea să se întoarcă în altă parte, dar nu putea. Dintr-odată, Egwene se aplecă spre ea, îşi duse mâna la gură şi şopti:

— Îl iubesc. Ca pe un frate. Şi pe tine ca pe o soră. Îţi doresc să ai parte de multe bucurii de la el.

Elayne făcu ochii mari şi începu să zâmbească, răspunzând îmbrăţişării lui Egwene cu una încă şi mai strânsă.

— Mulţumesc, spuse în şoaptă. Şi eu te iubesc, surioară. Vai, îţi mulţumesc!

— S-a înşelat, deci, făcu Egwene, aproape ca pentru sine, cu un rânjet de încântare pe chip. Moiraine, tu ai fost vreodată îndrăgostită?

Ce întrebare neaşteptată! Elayne nu şi-o putea închipui pe femeia Aes-Sedai îndrăgostită. Moiraine făcea parte din Ajah Albastră şi se spunea că surorile Albastre nu iubeau oamenii, ci numai misiunile lor. Însă femeia cea zveltă nu părea deloc să fi fost luată pe nepregătite. Le privi pe amândouă, fără expresie, cum stăteau îmbrăţişate, şi în cele din urmă spuse:

— Pot să pun rămăşag că ştiu mai bine chipul bărbatului pe care am să-l iau de soţ decât oricare din voi două.

De mirare, Egwene rămase cu gura căscată.

— Cine e? îngăimă Elayne.

— Poate că voiam doar să spun că suntem cu toatele la fel de neştiutoare, răspunse Moiraine, de parcă îi părea rău că vorbise. Nu puneţi prea mare preţ pe câteva cuvinte. Dar, continuă ea, privind-o lung pe Nynaeve, dacă am să aleg vreodată vreun bărbat – dacă, spun – nu va fi Lan. Asta e sigur.

Ar fi trebuit să fie o consolare pentru Nynaeve, dar acesteia nu părea să-i facă nici o plăcere să audă. Lini ar fi spus că Nynaeve avea „de arat un câmp uscat ca iasca” – era îndrăgostită nu doar de un Străjer, ci de unul care se împotrivea din răsputeri să-i întoarcă iubirea. Ca un prost ce era, nu făcea decât să vorbească despre războiul împotriva Umbrei de care nu putea scăpa, dar nici nu-l putea câştiga. Spunea că nu voia s-o îmbrace pe Nynaeve în straie cernite la sărbătoarea nunţii, şi alte prostii de acelaşi soi. Elayne nu pricepea în nici un chip cum de Nynaeve, care nu era prea răbdătoare din fire, putea să-şi mai păstreze cumpătul.

— Dacă aţi terminat cu palavrele despre bărbaţi, spuse cu asprime Nynaeve, de parcă voia să le întărească tuturor părerea despre firea sa, ce-ar fi să ne întoarcem la lucrurile importante?

Îşi strânse cosiţa în pumn şi începu să vorbească din ce în ce mai tare şi mai repede, ca o roată care o ia la vale:

— Cum să aflăm cine minte, Joiya sau Amico, dacă le trimiţi în Turn? Poate mint amândouă, poate nici una. Moiraine, nu-mi face nici o plăcere să zăbovesc aici, orice-ai crede tu, însă am căzut în prea multe capcane până acum şi nu mai vreau să am parte de încă una. Şi nici să fug după cai verzi pe pereţi. Eu... noi... noi suntem cele pe care Suprema le-a trimis după Liandrin şi tovarăşele ei. Dacă nu ţi se pare un lucru îndeajuns de important ca să ne ajuţi cu mai mult de câteva clipe din timpul tău, măcar nu ne pune beţe în roate.

Părea gata să-şi rupă cosiţa şi s-o sugrume pe femeia Aes-Sedai, folosindu-se de ea, iar Moiraine se învăluise într-un calm ca de cristal, care lăsa să se înţeleagă că putea să-i facă ce-i făcuse şi Joiyei, adică s-o înveţe să-şi ţină gura. Elayne se hotărî că venise momentul să nu mai stea bosumflată. Cine ştie cum, îi revenise rolul de a face pace între celelalte trei femei, deşi, câteodată, îi venea să le ia pe fiecare de ceafă şi să le scuture. Însă mama ei spunea mereu că la mânie nu se puteau lua hotărâri bune.

— Ar trebui să vă întrebaţi, zise ea, şi de ce am fost chemate la Rand – căci acolo ne-a dus Careen. Fireşte, acum e bine. Moiraine l-a tămăduit.

Gândindu-se la ceea ce văzuse în iatac, nu se mai putu stăpâni şi se cutremură. Însă vorbele sale îşi atinseră ţinta fără greş.

— Tămăduit! îngăimă Nynaeve. Dar ce i s-a-ntâmplat?

— A fost cât pe ce să moară, răspunse femeia Aes-Sedai, foarte liniştită, de parcă spunea că Rand tocmai băuse o cană cu ceai.

În vreme ce ascultau povestea pe care Moiraine o spunea fără să pară deloc neliniştită, Elayne o simţi pe Egwene tremurând – sau poate că ea însăşi se înfiora. Bule de răutate care pluteau prin Pânză. Imaginile care ieşeau din oglindă. Rand – numai sânge şi răni. La urmă de tot, de parcă nu avea nici o importanţă, Moiraine le spuse că era convinsă că Perrin şi Mat avuseseră parte de ceva asemănător, dar scăpaseră nevătămaţi. Pesemne că femeia avea sloiuri de gheaţă în loc de sânge. Nu, când vorbea de încăpăţânarea lui Rand era îndeajuns de pornită. Şi nici când pomenise de căsătorie nu fusese chiar atât de nepăsătoare pe cât dorea să pară. Acum, însă, putea la fel de bine să vorbească despre cât de potrivită era culoarea unei anumite bucăţi de mătase pentru o rochie.

— Şi... treburile astea... vor continua să se întâmple? întrebă Egwene, după ce Moiraine tăcu. Nu poţi face nimic ca să le opreşti? Dacă nu tu, poate Rand.

Moiraine clătină din cap, iar pietricica pe care o purta în păr începu să se legene.

— Nu. Cel puţin nu înainte să înveţe să-şi stăpânească puterile, şi poate nici măcar atunci. Nu ştiu dacă va fi îndeajuns de puternic, nici măcar el, pentru a ţine spurcăciunea la depărtare. Numai că se va putea apăra mai bine.

— Nu poţi face nimic ca să-l ajuţi? întrebă Nynaeve. Tu eşti cea care-ar trebui să ştie totul sau cel puţin aşa vrea să pară. Nu poţi să-l înveţi măcar o parte? Şi nu mai vreau să aud despre păsările care învaţă peştii să zboare.

— Dacă ai fi pus preţ pe învăţătură, aşa cum ar fi trebuit, nu m-ai mai întreba, făcu Moiraine. Ar trebui să înţelegi, o dată pentru totdeauna. Nynaeve, vrei să înveţi să foloseşti Puterea, dar nu-ţi pasă să ştii nimic despre ea. Saidin nu este saidar. Undele sunt diferite, ţesăturile – la fel. Pasărea de care pomeneai s-ar putea descurca mai bine ca mine.

De data asta, veni rândul lui Egwene să mai risipească încordarea.

— Şi cu ce se mai încăpăţânează Rand, acum?

Nynaeve deschise gura să vorbească, dar Egwene n-o lăsă.

— Câteodată, e ca un catâr.

Nynaeve închise gura cu un scrâşnet – ştiau, cu toatele, cât era de adevărat. Moiraine le privi lung, gânditoare. Din când în când, Elayne se întreba cât de multă încredere avea în ele. Sau în oricine altcineva.

— Trebuie să facă o mişcare, spuse, în cele din urmă, femeia Aes-Sedai. Dar, în loc de asta, stă aici şi cei din Tear deja au început să nu se mai teamă de el. Nu face nimic şi, cu cât trece mai multă vreme, cu atât Rătăciţii vor lua asta drept un semn de slăbiciune. Pânza freamătă şi curge – numai morţii stau de piatră. Trebuie să facă ceva sau va muri. Va primi o săgeată în spate sau otravă în mâncare, sau Rătăciţii se vor aduna să-i smulgă sufletul din trup. Dacă nu se trezeşte, o să moară.

Ascultând-o, Elayne strânse din pleoape. Primejdiile de care vorbea erau îngrozitoare, chiar dacă ar fi fost numai închipuiri. Dar nu erau – aşa că totul era şi mai rău.

— Şi tu ştii ce-ar trebui să facă, nu? zise Nynaeve, încordată. Ai pus deja totul la cale.

Moiraine încuviinţă.

— Ai prefera să-l las să fugă iar de unul singur? Nu îndrăznesc. A doua oară ar putea să moară sau să i se întâmple ceva şi mai rău, înainte să-l găsesc.

Era destul de adevărat. Rand nu prea ştia ce făcea, iar Elayne era convinsă că Moiraine nu voia să piardă prilejul de a-l mai îndruma, fie şi puţin – căci mai mult nu i se mai îngăduia.

— Vrei să ne spui şi nouă ce gânduri ai cu el? spuse Egwene, care nu mai părea să vrea să risipească încordarea dintre ele.

— Da, chiar te rugăm, zise şi Elayne, uimită să se audă folosind aproape acelaşi ton ca şi prietena sa, cu toate că, de obicei, îi displăceau disputele – maică-sa îi spusese mereu că era mai bine să-i călăuzească pe cei din jur, decât să încerce să-i mâne cu biciul.

— Câtă vreme înţelegeţi, zise Moiraine, fără să dea vreun semn că vorbele lor ar fi supărat-o, că trebuie să păstraţi taina. Dacă planul iese la iveală, nu mai are sorţi de izbândă. Dar văd că înţelegeţi.

Elayne una pricepuse – era ceva primejdios, şi Moiraine nu era sigură că avea să izbândească.

— Sammael este în Illian, continuă femeia Aes-Sedai. Locuitorii din Tear şi cei de-acolo sunt mereu gata să se războiască. S-au tot ucis între ei de o mie de ani, şi când îi auzi vorbind, ai zice că e un prilej de sărbătoare. Nu cred că se va schimba ceva, nici măcar dacă aud de Sammael, câtă vreme Dragonul Renăscut este în fruntea armatelor. Toţi cei din Tear îl vor urma pe Rand cu dragă inimă, şi, dacă izbuteşte să-l dea jos pe Sammael, va...

— Pe Lumină! exclamă Nynaeve. Nu numai că vrei să-l faci să pornească un război, dar vrei să-l trimiţi împotriva unui Rătăcit! Nu mă mir că se încăpăţânează să nu te asculte. Pentru un bărbat, nu e prost.

— Până la urmă, va trebui să-l înfrunte pe Cel Întunecat, spuse liniştită Moiraine. Chiar crezi că se mai poate, de-acum, feri de Rătăciţi? Cât despre războaie, sunt şi aşa multe, şi fără el, şi nici unul nu are vreun rost.

— Războiul nu poate avea rost, începu Elayne, apoi şovăi, în clipa în care începu să înţeleagă.

Pesemne că pe chip i se citeau tristeţea şi părerile de rău, dar, fără îndoială, şi înţelegerea. Maică-sa o bătuse adesea la cap despre chipul în care un popor era condus şi chipul în care era guvernat, două lucruri foarte deosebite între ele, dar la fel de importante. Îi spusese că, uneori, era nevoie de măsuri dintre cele mai neplăcute – dar, dacă nu făceai ce trebuia, preţul era şi mai mare. Moiraine îi aruncă o privire compătimitoare – atât cât era în stare.

— Nu e totdeauna plăcut, nu? Pesemne că maică-ta a început să te înveţe lucrurile de care vei avea nevoie pentru a-i urma la tron, încă de când erai o copilă.

Şi Moiraine crescuse în Palatul Regal din Cairhien – nu era sortită să domnească, dar era din familia Regelui şi fără îndoială că ascultase şi ea aceleaşi predici.

— Uneori, pare că ar fi mai bine să nu ştii nimic din toate astea, continuă femeia Aes-Sedai. Să fii o femeie de la ţară, care nu cunoaşte nimic dincolo de hotarele ogoarelor sale...

— Iarăşi vorbe cu două înţelesuri? făcu, dispreţuitoare, Nynaeve. Cândva, războiul era ceva despre care auzeam numai de la negustorii ambulanţi, ceva ce se întâmpla departe de mine. Nu înţelegeam mare lucru din el, dar acum ştiu ce e. Bărbaţi care se omoară între ei, care se poartă ca animalele, pentru că n-au de ales. Sate arse, ferme şi ogoare pustiite. Foamete, boli şi moarte, pentru cei nevinovaţi şi pentru cei vinovaţi laolaltă. De ce-ar fi mai bun războiul ăsta al tău, Moiraine? De ce-ar fi mai pur?

— Elayne? spuse, încet, Moiraine.

Elayne clătină din cap – nu voia să fie ea cea nevoită să explice –, dar nici maică-sii, de pe Tronul Leului, nu i-ar fi venit uşor să tacă, sub privirea fixă, întunecată şi pătrunzătoare a femeii Aes-Sedai.

— Războiul va izbucni chiar şi fără Rand, spuse, fără nici o tragere de inimă; Egwene făcu un pas înapoi, privind-o neîncrezătoare, aproape la fel ca Nynaeve – apoi, însă, pe măsură ce o ascultau, ambele începură să înţeleagă. Sammael nu poate fi singurul Rătăcit care a apucat frâiele unui regat, este doar singurul de care-am aflat până acum. Mai devreme sau mai târziu, vor veni după Rand. Poate sub chipul lor, poate sub alte chipuri, dar, fără îndoială, în fruntea oştilor. Cât despre neamurile care nu sunt în robia Rătăciţilor, câte credeţi că vor izbucni în urale, la vederea flamurii Dragonului, şi îl vor urma către Tarmon Gai’don, şi câte se vor convinge singure că povestea despre căderea Stâncii e o minciună şi că Rand este doar un alt fals Dragon care trebuie nimicit, un fals Dragon, poate, îndeajuns de puternic pentru a-i pune în primejdie, dacă nu scapă cât mai repede de el? Orice-ar fi, războiul va izbucni.

Ar mai fi fost lucruri de spus, dar ea una era hotărâtă să nu o facă. Moiraine, în schimb, nu se arătă la fel de reţinută.

— Da, foarte bine, zise, încuviinţând din cap, dar asta nu e tot.

Privirea pe care i-o aruncă spunea foarte limpede că înţelesese că Elayne trecuse sub tăcere anumite lucruri, cu bună ştiinţă. Liniştită, cu braţele încrucişate la piept, se întoarse către celelalte două.

— Acest război va fi la fel de urât şi de murdar ca şi celelalte. Numai că, prin el, locuitorii din Tear se vor simţi mai legaţi de Rand şi cei din Illian vor sfârşi prin a-l urma şi ei. Cum să n-o facă, odată ce văd flamura Dragonului fluturând deasupra oraşului? Veştile despre izbânda lui ar putea fi îndeajuns pentru a pune capăt războiului dintre Tarabon şi Arad Doman, şi tot în folosul său – poftim, deci iată şi părţile bune. Dintr-o lovitură, Rand va deveni atât de puternic în ce priveşte numărul de oameni şi arme, încât nu va mai putea fi înfrânt decât dacă toate celelalte neamuri de-aici până în Mană se unesc împotriva lui, şi le va arăta Rătăciţilor că nu este doar un iepure mare şi gras care aşteaptă să fie pus la frigare. Asta-i va pune pe gânduri, iar lui îi va îngădui să câştige timp pentru a învăţa să-şi folosească puterile. Trebuie să facă prima mişcare, să fie ciocanul, nu cuiul, zise femeia Aes-Sedai, zâmbind slab; în glas i se strecurase o urmă din mânia care o cuprinsese ceva mai devreme. Trebuie să facă prima mişcare... dar, în loc de asta, ce să vezi? Citeşte. Şi cu cât citeşte mai mult, cu atât se afundă mai tare.

Nynaeve părea zguduită, ca şi cum ar fi văzut în faţa ochilor luptele şi moartea. Egwene căscă ochii mari, înspăimântată de ceea ce înţelegea. Chipurile lor o făcură pe Elayne să se înfioare. Una îl văzuse pe Rand crescând, cealaltă copilărise cu el, iar acum aveau să-l vadă pornind războaie. Şi pentru ele nu era Dragonul Renăscut. Era Rand al’Thor. Cu o mare sforţare, Egwene vorbi, legându-se de partea cea mai puţin importantă din spusele lui Moiraine:

— De ce se afundă când citeşte?

— Pentru că s-a hotărât să afle de unul singur ce spun Profeţiile Dragonului, răspunse Moiraine, cu chipul la fel de netulburat, dar părând, dintr-odată, la fel de ostenită precum se simţea şi Elayne. Chiar dacă acestea erau interzise în Tear, Mai-marele Bibliotecii avea nu mai puţin de nouă traduceri, încuiate într-un cufăr. Rand a pus mâna pe toate. I-am vorbit de strofele care pot avea importanţă aici, şi el mi le-a citat, dintr-o veche traducere din Kandor.

Puterea Umbrei se face carne

trezită la viaţă, la zbucium şi prăpăd.

Renăscutul, însemnat şi însângerat,

dănţuieşte cu sabia în vise şi ceţuri,

îi înlănţuie pe cei juraţi Umbrei după voia sa,

iar din oraşul pierdut, rătăcit,

cheamă iarăşi la viaţă suliţele,

frânge suliţele şi-i face să vadă

adevărul din visul străvechi tăinuit.

— Ar putea fi vorba despre orice, aici, continuă Moiraine, cu o strâmbătură. Illian, sub stăpânirea lui Sammael, este limpede un oraş rătăcit. Dacă duce la război suliţele din Tear şi îl înlănţuie pe Sammael, totul se îndeplineşte. Este străvechiul vis al Dragonului Renăscut. Dar el nu vrea să înţeleagă. A pus mâna şi pe o copie în limba străveche, de parcă înţelege ceva din ea. Fuge după cai verzi pe pereţi, iar Sammael, Rahvin sau Lanfear îi pot sări la beregată înainte să izbutesc eu să-l conving că greşeşte.

— E deznădăjduit, spuse Nynaeve cu o blândeţe care, din câte credea Elayne, nu era menită pentru Moiraine, ci pentru Rand însuşi. E deznădăjduit şi încearcă să-şi găsească drumul.

— Şi eu sunt la fel, spuse cu tărie Moiraine. Toată viaţa mea l-am căutat, şi n-am de gând să-l las să piară, câtă vreme mai pot face ceva ca să-l ajut. Aproape că sunt îndeajuns de deznădăjduită ca să... începu ea, apoi se opri şi strânse din buze. Una peste alta, am să fac tot ce trebuie făcut.

— Ce înseamnă asta? întrebă cu asprime, Egwene. Ce-ai să faci?

— Voi ocupaţi-vă de ale voastre, veni răspunsul. Ajah Neagră...

— Nu! izbucni Elayne, cu glas poruncitor, strângându-şi fustele albastre şi moi în pumni, până ce dosul palmelor i se albi. Ai multe taine, Moiraine, dar pe asta trebuie să ne-o dezvălui. Ce-ai de gând să-i faci?

Parcă se şi vedea înşfăcând-o pe cealaltă de umeri şi scuturând-o, până ce le spunea adevărul.

— Lui? Nimic. Ei, fie, nu văd de ce să nu ştiţi şi voi. Aţi văzut Marea Comoară – cum îi spun cei de-aici?

Stăpânitorii din Tear adunaseră, în Stânca lor, o mulţime de obiecte care-aveau de-a face cu Puterea. Numai Turnul Alb avea mai multe. Era ceva ciudat pentru nişte oameni care se temeau atât de tare de Adevăratul Izvor, dar, pesemne – cel puţin aşa credea Elayne – era din pricină că fuseseră nevoiţi să păzească, atâta vreme, Callandor. Printre atâtea alte lucruri, până şi Sabia Care Nu E Sabie putea să pară mai puţin decât era de fapt. Însă Înalţii Seniori nu se putuseră niciodată hotărî să-şi scoată comorile la iveală. Ele erau ţinute în mai multe încăperi înghesuite şi murdare, îngropate şi mai adânc decât temniţele. Când Elayne le văzuse prima dată, lacătele uşilor ruginiseră demult, dacă nu cumva uşile însele putreziseră şi căzuseră.

— Am stat acolo jos o zi întreagă, spuse Nynaeve. Ca să vedem dacă Liandrin şi ale ei nu cumva au furat ceva. Nu cred că au făcut-o. Totul era acoperit de praf şi mucegai. O să fie nevoie de zece corăbii pentru a duce totul în Turn. Poate că cele de-acolo o să înţeleagă ceva din toate lucrurile astea. Eu una n-am izbutit. Ai fi aflat şi tu asta, dacă ne-ai fi dăruit ceva mai mult timp, sfârşi ea – pesemne că ispita de a o mai înţepa puţin pe Moiraine se dovedise prea puternică.

Moiraine, însă, nu o luă în seamă. Părea cufundată în gânduri, preocupată. Vorbi ca pentru sine:

— Există, acolo, un ter’angreal... ceva ca un soi de ramă din piatră roşie, uşor strâmbă. Dacă nu pot să-l fac să ia o hotărâre, s-ar putea să trebuiască să trec dincolo.

Pietricica albastră pe care-o avea pe frunte tremură, aruncând scântei – pesemne că nu era prea dornică să facă pasul acela. Auzind de ter’angreal, Egwene duse, fără să se gândească, mâna la corsajul rochiei. Îşi cususe acolo, cu mâna ei, un buzunăraş, pentru a-şi ascunde inelul de piatră – tot un ter’angreal, puternic, în ciuda faptului că nu era prea mare. Numai ea şi celelalte două prietene ştiau că-l avea – Moiraine nu. Ter’angrealele erau lucruri ciudate, rămăşiţe din Vârsta Legendelor, precum angrealele şi sa’angrealele – dar ceva mai multe; ele nu ajutau la curgerea Puterii, ci o foloseau. Din câte se părea, fiecare fusese făurit pentru un ţel anume, dar, cu toate că unele mai erau încă folosite, nimeni nu ştia sigur dacă făceau ceea ce le fusese menit. Sceptrul Legămintelor, cel pe care femeile care deveneau Aes-Sedai erau silite să-l ţină în mâini în vreme ce-şi rosteau jurămintele, era un ter’angreal care avea puterea de a le lega trup şi suflet de ceea ce spuneau. De asemenea, ultima încercare la care era supusă o novice înainte de a fi Aleasă se petrecea înăuntrul altui ter’angreal care-i scotea la iveală temerile cele mai adânci şi le făcea să pară aievea – sau poate o ducea într-un loc unde ele chiar erau aievea. Cu ter’angrealele se puteau întâmpla lucruri ciudate. Unele femei Aes-Sedai îşi pierduseră puterile, pieriseră sau dispăruseră cu totul, în vreme ce le cercetau şi foloseau.

— Am văzut şi eu rama, spuse Elayne. În ultima încăpere, în capătul coridorului. Mi se stinsese lampa şi am căzut de trei ori până să ajung la uşă, adăugă, roşind uşor, de ruşine. Mi-era frică să conduc Puterea acolo înăuntru, chiar şi pentru a aprinde lampa. Dar cele mai multe lucruri de-acolo mi se par nişte gunoaie – cred că Înalţii Seniori au adunat la grămadă tot ce putea fi, în vreun fel, legat de Putere. Pe de altă parte, m-am gândit că, dacă aş fi încercat să conduc, aş fi putut, fără să vreau, să stârnesc cine ştie ce.

— Şi dacă te-ai fi împiedicat şi ai fi căzut prin rama aceea strâmbă? spuse, ironică, Moiraine. Acolo nu-i nevoie de Putere, trebuie doar să păşeşti dincolo.

— Pentru ce? întrebă Nynaeve.

— Ca să afli răspunsuri. Trei răspunsuri, toate adevărate, despre trecut, prezent sau viitor.

Pentru început, Elayne se gândi la basmul Bili sub deal, dar numai din pricina celor trei răspunsuri. Apoi, însă, îi veni un alt gând – şi nu doar ei. Nynaeve şi Egwene tocmai deschideau gura să vorbească, dar ea le-o luă înainte.

— Moiraine, dar asta ne poate ajuta mult. Putem întreba dacă Joiya şi Amico spun adevărul. Putem întreba unde sunt Liandrin şi celelalte. Numele femeilor din Ajah Neagră aflate încă în Turn...

— Putem afla care e primejdia care-l ameninţă pe Rand, spuse şi Egwene.

— De ce nu ne-ai pomenit de asta până acum? interveni şi Nynaeve. De ce ne-ai lăsat să ascultăm aceleaşi poveşti, zi după zi, când puteam să aflăm tot adevărul?

Femeia Aes-Sedai clipi nemulțumită şi ridică braţele.

— Voi trei vă năpustiţi cu capul înainte acolo unde Lan şi alţi o sută de Străjeri ar şovăi să pună pasul. De ce credeţi că eu una nu am trecut dincolo? Puteam să întreb, încă de-acum câteva zile, ce trebuie să facă Rand pentru a scăpa cu viaţă şi a izbândi, cum îi poate înfrânge pe Rătăciţi şi pe Cel Întunecat, cum poate învăţa să-şi stăpânească puterile şi să scape de nebunie îndeajuns de multă vreme pentru a face ceea ce trebuie.

Rămase aşa, cu mâinile în şolduri, uitându-se la ele, aşteptând să priceapă. Nici una nu vorbea.

— Există legi, continuă ea, după o vreme, şi primejdii. Nimeni nu poate trece dincolo decât o dată. O singură dată. Poţi pune trei întrebări, dar trebuie să afli toate trei răspunsurile înainte de a pleca. Din câte se pare, cei care pun întrebări neserioase sunt pedepsiţi, numai că ceea ce poate fi neserios pentru unul, este foarte important pentru altul. Şi, lucrul cel mai de seamă, întrebările despre Umbră pot avea urmări cumplite. Dacă întrebaţi despre Ajah Neagră, puteaţi ajunge îndărăt moarte sau cu minţile rătăcite pentru vecie. Sau puteaţi să nici nu mai ajungeţi. Cât despre Rand... nu sunt sigură că e cu putinţă să pui întrebări despre Dragonul Renăscut care să nu aibă, cumva, de-a face cu Umbra. Înţelegeţi, acum, că, uneori, trebuie să fii chibzuit?

— De unde ştii toate astea? întrebă Nynaeve, privind-o fix, cu mâinile în şolduri. Sunt sigură că Înalţii Seniori nu au îngăduit niciodată vreunei Aes-Sedai să cerceteze Comoara. După câtă murdărie e acolo, nici unul dintre obiectele alea nu a mai văzut lumina soarelui de o sută sau mai bine de ani.

— Mai mult, spun eu, îi zise liniştită Moiraine. Au trecut aproape trei sute de ani de când au încetat să mai adune comori. Pe acest ter’angreal au pus mâna chiar înainte să se oprească. Până atunci, fusese în stăpânirea Întâilor din Mayene, care îl foloseau pentru a obţine răspunsuri cu ajutorul cărora se păzeau de cei din Tear. Acestea le-au îngăduit femeilor Aes-Sedai să-l cerceteze – în taină, fireşte, căci Mayene nu a îndrăznit niciodată să stârnească, pe faţă, mânia stăpânilor din Tear.

— Dar, dacă era un lucru aşa de important pentru Mayene, spuse, bănuitoare, Nynaeve, cum de se află aici, în Stâncă?

— Întâii au luat şi hotărâri proaste, în încercările lor de a se ţine departe de Tear. Acum trei sute de ani, Înalţii Seniori puseseră la cale să adune o flotă cu care să urmărească acele corăbii din Mayene care să le conducă la bancurile cu ulei de peşte. Halvar, Întâiul de atunci, a ridicat preţul uleiului de lampă din Mayene cu mult peste cel de măsline din Tear şi, pentru a-i convinge pe Înalţii Seniori că grija lui de căpătâi nu era bunăstarea propriului neam, ci a lor, le-a dăruit ter’angrealul. Îl folosise deja, aşa că nu mai avea nevoie de el, şi era tânăr, cam ca Berelain, deci părea să aibă încă mulţi ani de domnie în faţă, ani în care să aibă nevoie de bunăvoinţa celor din Tear.

— Ce prostie, bombăni Elayne. Mama n-ar fi făcut niciodată aşa o greşeală.

— Poate că nu, spuse Moiraine. Dar Andorul nu este un regat mic, strâns cu uşa de unul mult mai mare şi mai puternic. Oricum, s-a dovedit că Halvar chiar a fost un prost – Înalţii Seniori au pus pe cineva să-l omoare, chiar în anul următor. Numai că prostia lui îmi poate folosi, acum, mie. E primejdios, dar e mai bine decât nimic.

Nynaeve bombănea ceva pentru sine – pesemne că era dezamăgită că femeia Aes-Sedai nu se aruncase cu capul înainte.

— Aşadar, am ajuns de unde-am plecat, oftă Egwene. Nu ştim cine minte sau dacă nu cumva mint amândouă.

— Puteţi să le mai trageţi de limbă, dacă vreţi, zise Moiraine. Aveţi vreme, până când vor fi îmbarcate, deşi mă cam îndoiesc că-şi vor mai schimba povestea. Sfatul meu ar fi să vă gândiţi mai mult la Tanchico. Dacă Joiya spune adevărul, va fi nevoie de Aes-Sedai şi Străjeri pentru a-l păzi pe Mazrim Taim, voi trei n-aţi fi de ajuns. De cum am auzit povestea, i-am dat de ştire Supremei printr-un porumbel. De fapt, am trimis trei, ca să ajungă măcar unul în Turn.

— Ce drăguţ din partea ta că ne-ai spus, îi răspunse Elayne, într-o şoaptă rece.

Femeia asta o scotea din sărite, uneori. Era drept că ele se prefăceau doar a fi Aes-Sedai, dar Moiraine prea nu le dezvăluia nimic. La urma urmelor, Suprema le trimisese după cele din Ajah Neagră. Moiraine înclină uşurel fruntea, de parcă i s-ar fi mulţumit într-adevăr.

— Cu plăcere. Amintiţi-vă că voi sunteţi ogarii pe care Suprema i-a trimis pe urmele celor din Ajah Neagră, făcu ea şi zâmbi uşor, văzând-o pe Elayne tresărind, lăsând astfel să se înţeleagă că ştia exact ce-i trecuse prin minte. Voi trebuie să luaţi hotărârea încotro mergeţi, după cum mi-aţi şi spus, adăugă Moiraine, sec. Sper să vă vină mai uşor decât mie. Vă urez somn uşor, cât a mai rămas până în zori. Noapte bună.

— Femeia aia... bombăni Elayne, după ce uşa se închise în urma femeii Aes-Sedai. Câteodată îmi vine s-o strâng de gât.

Se lăsă să cadă într-unul dintre scaunele de lângă masă şi rămase cu ochii în jos, încruntată, cu mâinile încleştate în poală. Nynaeve scoase un mormăit care putea fi luat drept o încuviinţare, apoi se duse la o măsuţă îngustă de lângă perete, pe care se aflau pocale de argint şi borcănaşe cu mirodenii, precum şi două carafe. Una, plină cu vin, se odihnea într-un vas sclipitor cu gheaţă, de-acum aproape topită, adusă tocmai din Osia Lumii, în cufăraşe cu rumeguş.

Gheaţă, vara, ca să răcească băuturile Înalţilor Seniori. Lui Elayne mai că nu-i venise să creadă.

— O înghiţitură răcoroasă înainte de culcare o să ne facă bine, spuse Nynaeve, ocupându-se să toarne vin, apă şi mirodenii.

Elayne ridică fruntea, în clipa în care Egwene se aşeză alături de ea.

— Egwene, chiar ai vorbit sincer? Despre Rand?

Cealaltă făcu semn că da, iar Elayne oftă.

— Îţi aminteşti ce spunea Min, toate glumele pe care le făcea despre cum o să-l împărţim? Câteodată mă întreb dacă nu cumva e vorba de o viziune de care nu ne-a povestit. Credeam că vrea să spună că-l iubeam amândouă, şi ea o ştia. Dar tu aveai drepturi asupra lui şi eu nu ştiam ce să fac. Nici acum nu ştiu. El te iubeşte, Egwene.

— Va trebui să înţeleagă, spuse hotărâtă Egwene. Când mă voi mărita, va fi pentru că aşa doresc eu, nu pentru că un bărbat se aşteaptă să-l iubesc. Am să fiu blândă cu el, Elayne, dar până la urmă va şti că e liber. De voie sau de nevoie. Maică-mea spune că bărbaţii sunt altfel decât noi. Noi vrem să ne îndrăgostim, dar numai de cei pe care-i dorim. Bărbaţii au nevoie de iubire, dar pentru ei contează care-i prima femeie care le fură inima.

— Toate bune şi frumoase, rosti încordată Elayne, dar Berelain era în iatacul lui.

Egwene pufni dispreţuitoare.

— Orice-ar avea de gând, Berelain nu e în stare să se ţină îndeajuns de mult după un bărbat ca să-l facă s-o iubească. Acum două zile îi făcea ochi dulci lui Rhuarc. Peste încă vreo două, o să-i zâmbească altuia. E ca Else Grinwell, o mai ţii minte? Novicea care-şi petrecea tot timpul pe câmpul de antrenament, clipind din gene la toţi Străjerii?

— Dar era în iatacul lui, la ceasul ăsta din noapte. Nu clipea. Şi era şi mai dezbrăcată ca de obicei, dacă-ţi vine să crezi.

— Deci ai de gând s-o laşi să ţi-l ia?

— Nu! spuse, foarte aprinsă, Elayne – numai că nu trecu decât o clipă şi se simţi cuprinsă de deznădejde. Of, Egwene, nu ştiu ce să fac. Îl iubesc. Vreau să-l iau de soţ. Pe Lumină! Ce-o să spună mama? Mai degrabă mi-aş petrece o noapte în temniţa Joiyei, decât să stau să-i ascult predicile.

Nobilii din Andor, chiar şi cei din familiile regale, se căsătoreau îndeajuns de des cu persoane de origine umilă, astfel încât asta nu mai isca prea multe bârfe – cel puţin în regat. Numai că Rand nu era un om obişnuit. Morgase era în stare s-o trimită chiar şi pe Lini s-o aducă acasă de urechi.

— Dar nu prea are ce zice, dacă e să-l credem pe Mat, încercă s-o consoleze Egwene. Chiar dacă e numai pe jumătate adevărat. Acest Lord Gaebril după care tânjeşte maică-ta nu prea pare o alegere bună pentru o femeie cu capul pe umeri.

— Sunt convinsă că Mat le-a înflorit, răspunse înţepată Elayne.

Maică-sa era prea ageră pentru a se face de râs din cauza unui bărbat – orice bărbat. Dacă Lordul Gaebril – de care nici nu auzise, până ca Mat să-i rostească numele – visa să câştige putere prin mijlocirea lui Morgase, regina avea să se ocupe de el până la urmă – şi-ncă cum!

Nynaeve aduse la masă trei pocale cu vin cu mirodenii, care se aburiseră pe dinafară, şi câteva rogojini mici, din paie verzi şi aurii, pe care să le aşeze, pentru ca umezeala să nu strice luciul mesei.

— Aşa, deci, zise ea, luându-şi un scaun, Elayne, ţi-ai dat seama că eşti îndrăgostită de Rand şi tu, Egwene, că nu eşti.

Cele două femei mai tinere se holbară la ea. Una brunetă, alta blondă, dar la fel de uimite.

— Am şi eu ochi, spuse netulburată Nynaeve. Şi urechi, pentru când binevoiţi să nu vorbiţi în şoaptă. Şi ce-ai de gând să faci? continuă ea, sorbind din pocal, cu glasul, dintr-odată, mai rece. Dacă fâşneaţa aia de Berelain pune gheara pe el, n-o să fie uşor s-o dai la o parte. Eşti convinsă că merită chinul? Ştii ce e el. Ştii ce-l aşteaptă, chiar dacă lăsăm profeţiile la o parte. Nebunie. Moarte. Cât mai are? Un an? Doi? Sau va începe înainte de sfârşitul verii. E un bărbat care poate conduce, adăugă ea cu glas tăios. Aminteşte-ţi ce-ai fost învăţată. Aminteşte-ţi ce înseamnă!

Elayne ţinu capul sus şi-i înfruntă privirea.

— N-are a face. Poate ar trebui să-mi pese, dar nu-mi pasă. Poate că sunt o proastă. Şi ce? Nu pot să-i poruncesc inimii să se schimbe după cum vreau eu, Nynaeve.

Dintr-odată, Nynaeve zâmbi.

— Trebuia să fiu sigură, spuse ea cu căldură. Şi tu trebuie să fii sigură. Nici un bărbat nu-i uşor de iubit, dar cu el va fi şi mai greu. Dar la prima întrebare, continuă ea, în vreme ce zâmbetul i se ştergea de pe chip, tot trebuie să răspunzi. Ce-ai de gând să faci? Berelain pare slabă – oricum aşa-i face pe bărbaţi s-o vadă –, dar nu cred că este. O să se lupte pentru ce vrea. Şi este dintre cele care se ţin cu dinţii de cineva pe care, de fapt, nu-l vor, numai pentru că-l vrea alta.

— Ce mi-ar plăcea s-o vâr într-un butoi, zise Egwene, apucând pocalul de parcă era beregata Întâiei, şi s-o trimit cu o corabie înapoi în Mayene. În fundul calei.

Nynaeve clătină din cap, fluturându-şi cosiţa.

— Toate bune şi frumoase, dar încearcă să dai sfaturi care chiar folosesc la ceva. Dacă nu poţi, taci şi las-o să hotărască singură ce are de făcut. De-acum, Rand e problema lui Elayne, adăugă, în clipa în care Egwene se uită lung la ea. Nu mai e al tău. Adu-ţi aminte că te-ai dat la o parte.

Vorbele ei ar fi trebuit s-o facă pe Elayne să zâmbească, dar nu putea.

— Trebuia să fie cu totul altfel, oftă ea. Am crezut că aveam să întâlnesc un bărbat, să învăţ să-l cunosc vreme de mai multe luni sau ani şi să-mi dau seama, încet-încet, că-l iubesc. Aşa am crezut dintotdeauna. Pe Rand de-abia îl cunosc. Nu cred că am vorbit cu el decât de vreo şase ori într-un an. Dar am ştiut că-l iubesc la cinci minute după ce l-am văzut.

Asta chiar era o prostie. Dar era adevărat, aşa că nici nu-i mai păsa. Se hotărî că avea să-i spună şi maică-sii în faţă acelaşi lucru, şi lui Lini. Ei, poate lui Lini nu. Lini era neînduplecată când venea vorba despre asemenea prostii şi părea să nu-şi fi dat seama că Elayne nu mai avea zece ani.

— Totuşi, după cum stau lucrurile, n-am nici măcar dreptul să fiu furioasă pe el. Nici pe Berelain.

Şi totuşi, era. „Aş vrea să-l pălmuiesc până ajung să-i ţiuie urechile un an întreg! Şi pe ea s-o bat cu nuiaua tot drumul până în Mayene!” Numai că nu avea dreptul şi asta făcea totul şi mai rău. În glas i se strecură o undă de jale, la auzul căreia se mânie pe sine însăşi.

— Ce pot să fac? Nici măcar nu s-a uitat vreodată la mine mai cu atenţie.

— În Ţinutul celor Două Râuri, zise încet Egwene, dacă o femeie vrea ca un bărbat să ştie că-l place, îşi pune flori în păr, la Bel Tine sau când vine Duminica. Sau îi poate broda o cămaşă de sărbătoare, în orice zi a anului. Sau poate să danseze cu el şi numai cu el, şi să-l facă să observe asta...

Elayne îi aruncă o privire uimită, iar ea se grăbi să continue:

— Nu vreau să te sfătuiesc să-i brodezi o cămaşă, dar există căi prin care să-i arăţi ce simţi.

— Cei din Mayene se exprimă verde în faţă, răspunse Elayne, cu o uşoară asprime. Poate aşa e cel mai bine. Să-i spun. Măcar atunci o să ştie totul şi o să am ceva drepturi să...

Înşfacă pocalul şi bău, cu capul lăsat pe spate. Să-i spună verde în faţă? Ca o fată oarecare din Mayene? Lăsând pocalul pe masă, răsuflă adânc şi şopti:

— Ce-o să spună Mama?

— Mai e ceva şi mai important, zise cu blândeţe Nynaeve. Ce-ai să faci când va trebui să plecăm de aici? Fie în Tanchico, fie în Turn, fie altundeva, dar va trebui să plecăm. Ce-ai să faci după ce tocmai i-ai spus că-l iubeşti şi că trebuie să-l părăseşti? Dacă-ţi cere să rămâi? Dacă asta ai să vrei?

— Am să plec, răspunse Elayne, fără să şovăie, dar cu o oarecare asprime – n-ar fi trebuit nici măcar s-o întrebe aşa ceva. Dacă eu trebuie să mă împac cu gândul că este Dragonul Renăscut, şi el trebuie să mă primească aşa cum sunt, cu îndatoririle pe care le am. Nynaeve, vreau să fiu Aes-Sedai. Nu e o simplă distracţie, după cum nici treaba pe care-o avem noi de făcut nu este. Chiar crezi că v-aş putea părăsi?

Egwene se grăbi să-i spună că nici prin cap nu-i trecuse aşa ceva, iar Nynaeve făcu întocmai, dar mai încet – ceea ce arăta că minţea. Elayne le privi pe rând.

— Sincer vorbind, mă temeam că-mi veţi spune că sunt o proastă, pentru că mă frământ atâta pentru asta, când avem pe cap povestea cu Ajah Neagră.

Ochii lui Egwene scăpărară lăsând să se înţeleagă că se gândise şi ea la asta, dar Nynaeve zise:

— Rand nu e singurul care poate să moară la anul sau luna viitoare. Şi noi putem. Vremurile s-au schimbat şi trebuie să ne schimbăm odată cu ele. Dacă stai şi nu faci nimic, şi doar îţi doreşti ceva, s-ar putea să nu dobândeşti nimic înainte să te cobori în mormânt.

Nu era chiar o încurajare, dar Elayne încuviinţă din cap. Nu se purta prosteşte. Dacă măcar ar fi putut să rezolve şi problema cu Ajah Neagră la fel de uşor. Îşi duse pocalul gol de argint la frunte, ca să se răcorească. Oare ce le rămânea de făcut?

CAPITOLUL 7 • Când te joci cu focul

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Egwene se ivi la uşa încăperilor lui Rand, urmată de Elayne, care venea fără tragere de inimă, parcă târându-şi picioarele. Domniţa-Moştenitoare purta o rochie de mătase de un albastru-deschis, cu mâneci lungi, dar croită după obiceiul locului; după ceva vorbărie, se învoise să o lase în jos, pe braţe. Albastrul ochilor îi era înteţit de un colier de safire, de culoarea cerului de dimineaţă, şi de un alt şir de nestemate albastre, împletite în cosiţele ei aurii-roşcate. Chiar dacă aerul era cald şi umed, Egwene purta pe umeri o eşarfă simplă, de un roşu puternic, mare cât un şal. I-o dăduse Aviendha, şi tot de la ea erau şi safirele. Culmea, dar femeia aiel avea o provizie bunicică de astfel de obiecte.

Chiar dacă ştia bine că aveau să fie acolo, Egwene tot tresări când gărzile aiel se ridicară în picioare, lin, dar năucitor de iute. Lui Elayne aproape i se tăie răsuflarea, dar se uită pe dată la ei cu acea căutătură regală care-i ieşea atât de bine, dar care nu prea părea să fie de folos în faţa acestor bărbaţi arşi de soare. Cei şase erau Shae’en M’taal, Câini de piatră, şi, pentru nişte aieli, arătau chiar liniştiţi – adică păreau că îşi aruncă privirile încolo şi-ncoace, gata să sară în orice parte.

Egwene încercă să se adune, luându-se după Elayne – chiar îşi dorea să poată să se descurce la fel de bine ca Domniţa-Moştenitoare – şi le vesti:

— Vreau să văd... vrem să vedem... cum îi mai sunt rănile Seniorului Dragon.

Dacă ei ar fi ştiut câte ceva despre Tămăduire – ceea ce nu prea era de crezut; puţini ştiau, iar aielii pesemne ştiau chiar mai puţine decât restul lumii – atunci ceea ce spusese li s-ar fi părut de-a dreptul o prostie. Nu voise să le dea nici o pricină – ajungea că o credeau Aes-Sedai –, dar, când aielii aproape că ţâşniseră din podeaua neagră de marmură, i se păruse dintr-odată o idee bună să le spună de ce venise. Nu că ei ar fi făcut vreo mişcare ca să le oprească pe ea şi pe Elayne, fireşte. Dar bărbaţii ăştia erau cu toţii aşa de înalţi şi cu chipurile atât de împietrite, şi îşi purtau suliţele scurte şi arcurile de corn de parcă să le folosească era la fel de firesc şi de uşor ca şi să respire. Când ochii aceia deschişi la culoare o priveau atât de sfredelitor, îi era foarte uşor să-şi aducă aminte poveştile despre aieli nemiloşi şi cruzi, cu chipul acoperit de văl negru, sau despre Războiul cu Aielii şi despre bărbaţii, de felul acestora, care învinseseră până la una toate oştirile trimise împotriva lor, şi care se întorseseră în Pustie abia după ce duseseră, împotriva popoarelor aliate, lupte scăldate în sânge, trei zile şi trei nopţi, până ce fuseseră opriţi chiar în faţa zidurilor din Tar Valon. Lui Egwene mai că îi veni să îmbrăţişeze saidarul.

Gaul, căpetenia Câinilor de piatră, încuviinţă, uitându-se la ea şi la Elayne cu o urmă de respect. Deşi avea o înfăţişare cam aspră, era totuşi un bărbat chipeş, puţin mai în vârstă decât Nynaeve, cu ochi verzi şi limpezi ca nişte nestemate şi cu gene lungi, atât de negre încât păreau să-i înconjoare ochii cu o umbră întunecată.

— Ar putea să-l stânjenească. E într-o stare foarte proastă în dimineaţa asta. Gaul rânji, dezvelindu-şi pentru o clipă dinţii albi – pesemne că înţelegea cum te simţeai când erai rănit. Deja i-a alungat pe câţiva dintre Înalţii Seniori, iar pe unul dintre ăştia l-a dat afară cu mâna lui. Cum îl chema?

— Torean, răspunse alt bărbat, încă şi mai înalt. Avea o săgeată pregătită şi ţinea în mână arcul scurt şi curbat, aproape cu nepăsare. Îşi îndreptă privirea, pentru o clipă, asupra celor două femei, apoi continuă să cerceteze cu ochii printre coloanele din anticameră.

— Torean, da, zise Gaul. Am crezut c-o să se ducă de-a berbeleacul până la sculpturile alea drăguţe – arătă cu vârful suliţei către cercul de Protectori care stăteau în picioare, încremeniţi dar s-a oprit la trei paşi de ei. Şi uite aşa, am pierdut frumuseţe de draperie taireană, cu şoimi cusuţi în fir de aur. Bărbatul mai înalt zâmbi mulţumit.

Egwene şi-l închipui pe Rand îmbrâncind la pământ un Înalt Senior şi clipi, încercând să-şi alunge din minte tabloul. Rand nu fusese niciodată violent; departe de el aşa ceva. Oare cât de mult se schimbase? Fusese prea prinsă cu Joiya şi Amico, iar el cu Moiraine sau Lan, aşa că abia dacă schimbaseră din când în când câteva vorbe despre acasă, despre cum o fi fost anul acesta sărbătoarea de Bel Tine sau cum avea să fie Duminica. Vorbiseră pe fugă, şi atât de puţin! Oare cât de mult se schimbase?

— Trebuie să-l vedem, spuse Elayne, cu glasul tremurându-i uşor.

Gaul făcu o reverenţă, aplecând vârful suliţei până la marmura neagră.

— Fireşte, Aes-Sedai.

Egwene intră în camera lui Rand destul de tulburată; şi pe chipul lui Elayne se citea limpede cât de mult se străduise să facă aceşti câţiva paşi.

Grozăvia din seara trecută nu lăsase nici o urmă, în afară de lipsa oglinzilor; după culoarea mai deschisă a unora dintre lambriuri, se putea ghici de pe care porţiuni de perete fuseseră luate. Totuşi, încăperea nu era nici pe de parte ordonată; pretutindeni, pe orice obiect de mobilier, zăceau cărţi, unele deschise ca şi cum ar fi fost abandonate în mijlocul paginii, iar patul era încă nefăcut. Draperiile stacojii erau trase la o parte de pe toate ferestrele care dădeau înspre apus, spre râul care, pentru Tear, era însăşi suflarea vieţii. Pe o poliţă uriaşă, poleită şi fără pereche de ţipătoare, strălucea Callandor, ca un cristal şlefuit. Lui Egwene, poliţa i se păru cel mai urât lucru care ar fi putut să împodobească o cameră, din toate câte văzuse ea vreodată – asta, până să zărească lupii de argint care vânau cu sălbăticie un cerb aurit, pe policioara de deasupra căminului. Datorită celor câteva adieri care veneau de la râu, camera era neaşteptat de răcoroasă, pe lângă celelalte încăperi din Stâncă.

Rand, numai în cămaşă, şedea tolănit, cu un picior peste braţul fotoliului şi cu o carte legată în piele sprijinită de genunchi. Auzind zgomot de paşi, închise brusc cartea, lăsând-o să cadă peste celelalte, pe covorul bogat ornamentat, şi sări în picioare, gata de luptă. Căutătura mânioasă îi dispăru, însă, când îşi dădu seama cine intrase.

Pentru prima dată de când se aflau în Stâncă, Egwene se uită bine la el, căutând schimbări – şi le găsi. Înainte de asta, oare câte luni de zile trecuseră fără să-l vadă? Destul de multe, căci chipul lui apucase să se înăsprească, iar sinceritatea, care înainte i se citea pe chip, dispăruse. Se şi mişca altfel, oarecum ca Lan, oarecum ca aielii. Înalt cum era, cu părul roşcat şi ochii care în funcţie de cum bătea lumina, păreau când albaştri, când cenuşii, Rand semăna mult prea mult cu un aiel, atât de mult încât o neliniştea. Dar, în sinea lui, oare se schimbase?

— Am crezut că sunteţi... altcineva, mormăi el, uitându-se stânjenit la ele. Ăsta era Rand, aşa cum îl cunoştea ea, Rand care se îmbujora de fiecare dată când o privea pe ea ori pe Elayne. Nişte... nişte oameni de-aici vor lucruri pe care eu nu le pot da. Pe care nu vreau să le dau. Dintr-odată, expresia îi deveni suspicioasă şi tonul vocii i se înăspri: Dar voi, ce vreţi? Moiraine v-a trimis? V-a pus să mă convingeţi să fac ce vrea ea?

— Nu fi prostănac, zise Egwene tăios, fără să se gândească. Nu vreau să porneşti nici un război!

— Am venit să... să te ajutăm, dacă ne stă în putere, spuse şi Elayne, rugător. Era şi asta una din pricinile pentru care veniseră, şi, după cum se înțeleseseră la micul dejun, era cea mai uşor de adus în discuţie.

— Ştiţi şi voi de planurile de a... începu el aspru, apoi, dintr-odată, schimbă vorba. Să mă ajutaţi? Cum? Aşa zice şi Moiraine.

Egwene îşi încrucişă braţele la piept, ţinându-şi strâns eşarfa, în felul în care obişnuia Nynaeve să vorbească în faţa Sfatului Satului, atunci când era hotărâtă să îşi impună voinţa, fără să ţină seama de încăpăţânarea lor. Era mult prea târziu s-o mai ia de la început; nu mai putea decât să meargă mai departe aşa cum pornise.

— Ţi-am zis să nu fii neghiob, Rand al’Thor. Poate că oamenii ăştia din Tear se înclină la pământ în faţa ta, dar eu una îmi amintesc de vremurile în care Nynaeve te-a bătut la fund cu nuiaua pentru că te-ai lăsat convins de Mat să furaţi un butoiaş cu rachiu de mere.

Chipul lui Elayne rămase neschimbat, dar Egwene vedea limpede că, de fapt, o pufnea râsul. Dar Rand nu băgă de seamă, fireşte. Bărbaţii nu băgau niciodată de seamă. Rânji către Egwene, pe punctul de a izbucni şi el în râs.

— Abia făcuserăm treişpe ani. Ne-a găsit adormiţi în spatele grajdului tatălui tău, şi ne durea aşa de tare capul, că nici n-am simţit loviturile de nuia.

Nu era nici pe departe povestea pe care şi-o amintea Egwene.

— Nu ca atunci când i-ai aruncat tu cu castronul în cap, stărui Rand. Îţi aduci aminte? Ţi-a dat ceai de iarba-câinelui pentru că nu fuseseşi în apele tale o săptămână, dar cum ai pus gura pe el, ai aruncat în ea cu castronul cel mai bun. Lumină, ce-ai mai zbierat atunci! Şi când a fost asta? Acum doi ani, pe vremea asta...

— N-am venit aici ca să pălăvrăgim despre cum era pe vremuri, i-o reteză Egwene, ţâfnoasă, aranjându-şi eşarfa.

Era din lână subţire, dar tot ţinea mult prea cald. Zău, Rand îşi aducea aminte numai de cele mai neplăcute întâmplări.

El zâmbi de parcă ar fi ştiut ce-i trecea ei prin cap, şi spuse mai departe, mai binedispus:

— Ziceţi că aţi venit aici să mă ajutaţi. Cu ce? Bănuiesc că nu vă pricepeţi să-l faceţi pe vreun Înalt Senior să se ţină de cuvânt când nu sunt cu ochii pe el. Sau să stăviliţi visele nepoftite. Chiar mi-ar prinde bine o mână de ajutor cu... Aruncând o privire fulgerătoare către Elayne şi apoi înapoi către ea, schimbă iar vorba, tot pe neaşteptate: Dar Limba Străveche? Aţi învăţat ceva despre ea cât aţi fost în Turnul Alb? Fără să aştepte vreun răspuns, începu să cotrobăie prin cărţile împrăştiate pe covor. Mai erau unele şi pe scaune, şi printre aşternuturile în neorânduială. Am aici un volum... pe-aici, pe undeva... un volum din....

— Rand. Egwene ridică tonul. Rand, nu ştiu să citesc în Limba Străveche. Îi aruncă o privire lui Elayne, punând-o în gardă, nu cumva să mărturisească dacă ştia aşa ceva. Că doar nu veniseră să-i traducă Profeţiile Dragonului. Safirele din cosiţele Domniţei-Moştenitoare se legănară uşor când aceasta dădu din cap a încuviinţare. Avem alte lucruri de învăţat, spuse Egwene.

— Prea îmi făcusem nădejdi, oftă Rand, ridicându-se dintre cărţi.

Pentru o clipă, fetei i se păru că ar fi vrut să spună mai multe, dar el nu făcu decât să se uite în jos, la încălţări. Egwene se întrebă cum de izbutea să le ţină piept Înalţilor Seniori, aşa înfumuraţi cum erau, dacă în faţa ei sau a lui Elayne se pierdea în halul ăsta.

— Am venit să te ajutăm să conduci, îi spuse ea. Să mânuieşti Puterea.

Moiraine susţinea sus şi tare că o femeie nu-l putea învăţa pe un bărbat să conducă, tot aşa cum nu îl putea învăţa să poarte un prunc în pântece, şi toată lumea socotea să aşa era. Însă Egwene nu era chiar atât de convinsă de asta. Odată, fusese în stare să simtă ceva făurit din saidin. Sau, mai degrabă, nu simţise nimic, doar ceva care îi stăvilea ei undele de Putere tot aşa cum piatra zăgăzuieşte apa. Dar ea una învăţase în afara Turnului la fel de multe ca şi înăuntru – de bună seamă că printre cunoştinţele sale era şi vreun lucru pe care să i-l poată arăta sau măcar vreo îndrumare pe care să i-o poată oferi.

— Asta, dacă putem, mai zise şi Elayne.

Pe chipul lui Rand apăru din nou expresia aceea bănuitoare. Era ceva de speriat cât de repede i se schimba starea de spirit.

— Mai degrabă ajung eu să desluşesc Limba Străveche, decât voi să... Ştiţi voi fără doar şi poate că nu e mâna lui Moiraine în asta? Nu cumva ea v-a trimis încoace? Îşi închipuie că mă poate îndupleca dacă o ia pe căi ocolite, nu? Să fie vreo capcană îmbârligată de Aes-Sedai, pe care să n-o bag de seamă, până nu mă împotmolesc în ea? mormăi el cu amărăciune, scotocind pe sub un scaun după un surtuc verde-închis şi trăgându-şi-l în grabă pe umeri. M-am învoit să mă întâlnesc cu nişte Înalţi Seniori în dimineaţa asta. Dacă nu sunt cu ochii pe ei, fac ei ce fac şi găsesc o cale să treacă peste voinţa mea. O să se înveţe ei minte, până la urmă. De-acum, eu stăpânesc în Tear. Eu. Dragonul Renăscut. Îi învăţ eu minte. Iertare, trebuie să plec.

Lui Egwene îi veni să-l scuture. Stăpânea în Tear? Mda, poate că aşa era, dacă stătea să se gândească la asta. Dar ea îşi aducea încă aminte de un băiat care ţinea un miel cuibărit în haină, fălindu-se ca un cocoş că izbutise să alunge lupul care încercase să i-l înhaţe. Era păstor, nu rege, şi chiar dacă avea pricini să-şi dea aere, asta nu-i făcea deloc bine.

Era cât pe ce să-i zică ea vreo două, dar, până să apuce, Elayne i-o luă înainte, îndârjită:

— Nu ne-a trimis nimeni. Nimeni. Am venit pentru că... pentru că ne pasă de tine, Rand. Poate că n-o să meargă, dar măcar poţi să încerci. Dacă mie... dacă nouă... ne pasă într-atâta cât să încercăm, atunci poţi şi tu să încerci. Chiar atât e de neînsemnat pentru tine, că nici o oră nu-ţi poţi rupe pentru noi? Nici pentru viaţa ta?

Rand, care se încheia la surtuc, se opri, privind-o pe Domniţa-Moştenitoare atât de scrutător, că lui Egwene i se păru că uitase că mai era şi ea pe acolo. Apoi îşi dezlipi ochii de la ea, cutremurat de fiori. Aruncându-i o privire şi lui Egwene, el se mută de pe un picior pe altul şi se încruntă, cu ochii în podea.

— O să încerc, mormăi el. N-o să ajute la nimic, dar o să-ncerc... Ce vreţi să fac?

Egwene trase adânc aer în piept. Nu-şi închipuise că avea să le fie atât de lesne să-l convingă; când se hotăra să se ţină tare pe poziţie – ceea ce se întâmpla mult prea des – Rand era de neclintit, ca un bolovan înţepenit în noroi.

— Uită-te la mine, spuse ea, îmbrăţişând saidarul. Se lăsă adânc inundată de Putere, mai mult ca niciodată, acceptând fiecare strop pe care-l primea; era ca şi cum fiecare părticică din fiinţa ei ar fi fost scăldată de lumină, ca şi cum Lumina însăşi ar fi pătruns-o cu totul. Viaţa stătea să izbucnească înăuntrul ei, ca un foc de artificii. Niciodată nu mai cuprinsese atât de multă Putere. Se mira ea însăşi că nu tremura – cum putea oare să îndure dulceaţa unei asemenea splendori? Voia să o savureze din plin, îi venea să cânte şi să dănţuiască, să se abandoneze pur şi simplu în voia acestei trăiri, lăsând-o să se reverse peste ea, prin ea. Se forţă să vorbească: Ce vezi? Ce simţi? Rand, uită-te la mine!

— Te văd pe tine, spuse el, ridicându-şi încet capul, încă încruntat. Ce-ar trebui să văd? Atingi cumva Adevăratul Izvor? Egwene, Moiraine a condus în preajma mea de o sută de ori, şi niciodată n-am văzut nimic. Numai rezultatele. Nu merge aşa. Până şi eu ştiu atâta lucru.

— Sunt mai puternică decât Moiraine, îi spuse Egwene, cu hotărâre. Ea s-ar tăvăli pe jos, scâncind, sau şi-ar pierde cunoştinţa, dacă ar încerca să cuprindă atâta Putere cât cuprind eu acum.

Era adevărat, chiar dacă până atunci nu mai cântărise atât de precis înzestrarea femeii Aes-Sedai.

Puterea care zvâcnea în ea, mai tare decât sângele în inimă, urla să fie folosită. Cu atâta Putere, ar fi putut înfăptui lucruri pe care Moiraine nici nu visa să le facă. Bunăoară, ca rana lui Rand de la şold, pe care Moiraine nu putuse să o vindece de tot. Egwene nu ştia Tămăduire – era ceva cu mult mai complicat decât orice făcuse ea vreodată –, dar o urmărise pe Nynaeve Tămăduind şi, poate, acum, cuprinsă de o asemenea mare de Putere, ar putea să vadă cum ar putea fi rana Tămăduită. Nu să şi Tămăduiască, doar să vadă.

Ţesu cu grijă unde, subţiri cât firul de păr, de Aer, Apă şi Spirit – Puterile întrebuinţate în Tămăduire – şi pipăi, dând să-i găsească vechea rană. Numai o atingere, şi fu nevoită să se retragă, tremurând şi smulgându-şi repede firele; stomacul i se întoarse pe dos, de parcă i-ar fi venit înapoi toate mesele pe care le mâncase vreodată. Toată întunecimea din lume părea să fie adunată acolo, în trupul lui Rand, tot răul din lume în acea plagă plină de puroi, de-abia acoperită de un strat subţire de piele cicatrizată. Aşa ceva ar fi sorbit undele de Tămăduire ca nisipul picăturile de apă. Cum putea el oare să îndure aşa o suferinţă? Cum de nu plângea de durere?

De la gând la faptă, trecuse doar o clipă. Zguduită, dar încercând cu disperare să-şi ascundă tremurul, Egwene vorbi mai departe fără să se oprească.

— Tu eşti la fel de puternic ca mine. Ştiu asta; aşa trebuie să fie. Simte, Rand. Ce simţi? „Lumină, ce ar putea să Tămăduiască aşa o rană? Poate fi cumva Tămăduită?”

— Nu simt nimic, bolborosi el, mişcându-se de pe un picior pe altul. Mi se face pielea de găină. Şi nici nu-i de mirare. Nu că n-aş avea încredere în tine, Egwene, dar nu pot să nu mă neliniştesc când o femeie conduce în preajma mea. Îmi pare rău.

Egwene nu se obosi să-i lămurească deosebirea dintre a conduce şi a cuprinde pur şi simplu Adevăratul Izvor. Erau multe lucruri pe care el nu le ştia, chiar pe lângă restrânsele ei cunoştinţe. Era ca un orb care încearcă să lucreze la războiul de ţesut pe pipăite, fără să aibă habar de culori sau de cum arată firele sau chiar războiul.

Cu greu, dădu drumul la saidar – şi chiar era greu. Ceva înlăuntrul ei ar fi vrut să plângă din pricina pierderii.

— Acum nu mai ating Izvorul, Rand. Se apropie şi se uită în sus la el. Tot mai ai pielea de găină?

— Nu. Dar numai pentru că mi-ai spus. Pe neaşteptate, ridică din umeri, înfiorându-se. Vezi? Numai ce-am început să mă gândesc la asta, şi iar mi se face pielea de găină.

Egwene zâmbi, victorioasă. Nu fu nevoie să se uite la Elayne ca să vadă ceea ce simţise deja, ceea ce se înţeleseseră mai devreme să facă.

— Rand, eşti în stare să simţi când o femeie îmbrăţişează Izvorul. Chiar asta face Elayne acum. El se uită la Domniţa-Moştenitoare cu coada ochiului. Nu contează ce vezi sau ce nu vezi. O simţi. Măcar ne-am convins de asta. Să vedem ce mai putem afla. Rand, îmbrăţişează Izvorul! Îmbrăţişează saidin!

Rosti cuvintele cu glas răguşit. Şi despre asta se înţeleseseră, ea şi cu Elayne. Doar era vorba de Rand, nu de vreun monstru din poveşti, şi aşa se înţeleseseră, dar totuşi, să-i ceară unui bărbat să... Era de mirare că reuşise să pronunţe cuvintele. Tu vezi ceva? o întrebă pe Elayne. Sau simţi ceva?

Rand o privea când pe una, când pe cealaltă, apoi se uita în pământ şi roşea. Cum putea să se piardă în halul ăsta? Cercetându-l cu mare băgare de seamă, Domniţa-Moştenitoare dădu din cap.

— Dinspre partea mea, ar putea să stea pur şi simplu. Eşti sigură că face ceva?

— O fi el încăpăţânat, dar neghiob nu e. Cel puţin de obicei.

— Ei bine, încăpăţânat sau neghiob sau cum o fi, eu una nu simt chiar nimic.

— Rand, ai zis c-ai să faci ce îţi cerem, îi spuse Egwene, încruntându-se la el. O faci? Dacă tu ai simţit ceva, ar trebui să simt şi eu, şi nu... Se opri, înăbuşindu-şi un ţipăt. Ceva o ciupise de fund. Rand strângea din buze, luptându-se vizibil să nu rânjească. Asta, îi spuse ea cu răceală, n-a fost frumos.

El se strădui să pară nevinovat, dar rânjetul îi scăpă.

— Ai zis că vrei să simţi ceva, şi m-am gândit că... Urletul lui brusc o făcu pe Egwene să tresară. Ducându-şi mâna stângă la şezut, începu să şchiopăteze de durere, învârtindu-se în cerc. Sânge şi cenuşă, Egwene! Nu era nevoie să...

Începu să bombăne mai încet, iar Egwene se bucură că nu auzea ce zicea.

Profită de ocazie să-şi facă un pic de vânt cu eşarfa, şi îi zâmbi uşor lui Elayne. Strălucirea din jurul Domniţei-Moştenitoare se stinse. La amândouă le venea să chicotească, în timp ce îşi frecau pe furiş pişcăturile. Asta o să-l înveţe minte. O sută la unu, după socotelile lui Egwene. Întorcându-se iar spre Rand, îşi luă căutătura cea mai severă.

— M-aş fi aşteptat la aşa ceva de la Mat. Mă gândeam că tu, cel puţin, ai crescut. Am venit aici să te ajutăm, dacă putem, încearcă să pui şi tu umărul. Fă ceva cu ajutorul Puterii, ceva care să nu fie copilăresc. Poate că o să fim în stare să simţim.

Cu umerii lăsaţi, Rand se uită fioros la ele.

— Să fac ceva, mormăi el. N-aveai de ce să... o să şchiopătez câteva... Vrei să fac ceva, da?

Dintr-odată, Egwene se pomeni ridicată prin aer, la fel şi Elayne; cele două se holbară una la alta, cu ochii mari de mirare în timp ce pluteau la un pas deasupra covorului. Nu le ţinea nimic, nici un fel de unde pe care să le simtă sau să le vadă. Nimic. Strânse din buze. N-avea dreptul să facă asta. N-avea nici un drept, şi era şi timpul s-o afle. Acelaşi fel de scut de Spirit care o împiedicase pe Joiya să atingă Izvorul avea să-l oprească şi pe el; femeile Aes-Sedai îl folosiseră asupra puţinilor bărbaţi pe care îi găsiseră că puteau conduce.

Se deschise spre saidar – şi simţi că se prăbuşeşte. Saidar era acolo – îi simţea lumina şi căldura dar între ea şi Adevăratul Izvor era ceva, un nimic, o absenţă care o ţinea departe de Izvor ca un zid de piatră. Se simţea goală pe dinăuntru, până când se umplu de groază. Un bărbat conducea, iar ea era prinsă în ţesătura lui. Era Rand, fireşte, dar, aşa neajutorată cum era, legănându-se în aer ca un sac, nu putea să se gândească la altceva decât că un bărbat conducea şi că saidinul era întinat. Încercă să ţipe la el, dar nu-i ieşi decât un fel de croncănit.

— Vreţi să fac ceva, da? mârâi Rand.

În acel moment, două măsuţe de lemn îşi îndoiră stângaci picioarele, trosnind, şi începură să se împleticească, imitând, cu mişcările lor ţepene, nişte paşi de dans. Poleiala de pe ele se coji şi căzu.

— Vă place asta?

În şemineu izbucni un foc, care umplea toată vatra şi ardea direct pe piatră.

— Sau asta, vă place?

Cerbul şi lupii de pe poliţa de deasupra căminului începură să se înmoaie şi să curgă. Din grămada de aur şi argint topit se desprinseră mai multe fuioare, care se îngustară până ajunseră subţiri ca nişte fire scânteietoare ce tremurau şi se împleteau, formând o fâşie de ţesătură de metal; întinderea strălucitoarei pânze rămânea suspendată, în vreme ce capătul era încă legat de statueta topită de pe poliţa căminului.

— Să fac ceva, zise Rand. Să fac ceva! Aveţi voi habar cum e să atingi saidin, să-l cuprinzi? Aveţi? Simt nebunia cum mă aşteaptă. Cum se strecoară în mine!

Deodată, măsuţele ţopăitoare izbucniră în flăcări ca nişte torţe, încă dansând; cărţile se rotiră în aer, fluturând din pagini; salteaua de pe pat plesni, împroşcând pene prin cameră, ca nişte fulgi de zăpadă. Penele căzute pe mesele care ardeau umplură camera cu o duhoare înţepătoare.

O clipă, Rand se holbă nebuneşte la mesele cuprinse de foc. Apoi, ceea ce le ţinea pe Egwene şi Elayne dispăru, laolaltă cu scutul care le îndepărta de Putere. Călcâiele li se izbiră de covor chiar în timp ce flăcările se stinseră, ca absorbite de lemnul pe care îl mistuiau. Şi focul din cămin pâlpâi şi se stinse, iar cărţile căzură pe podea, într-o harababură şi mai mare ca la început. Fâşia de pânză de aur şi argint se prăbuşi şi ea, cu tot cu fire de metal topit grosolan, care nu mai era nici lichid, şi nici măcar fierbinte. Pe poliţa de deasupra căminului nu rămăseseră decât trei bulgări măricei, doi de argint şi unul de aur, reci şi de nerecunoscut.

În cădere, Egwene se dezechilibră şi se ciocni de Elayne. Se prinseră una de alta ca să se sprijine, dar Egwene simţi că şi cealaltă făcea acelaşi lucru pe care îl făcuse şi ea – îmbrăţişase saidar de îndată ce fusese în stare. În câteva clipe, îşi pregăti un scut pe care să-l arunce asupra lui Rand de îndată ce îl vedea că încearcă să conducă, dar el rămăsese împietrit, holbându-se la mesele carbonizate; în jurul lui încă pluteau pene, care i se aşezau pe surtuc.

Acum, el nu mai părea să prezinte un pericol, dar camera arăta, fără îndoială, dezastruos. Egwene ţesu câteva firişoare de Aer şi adună toate penele care pluteau, ba chiar şi pe cele care ajunseseră deja pe covor. Gândindu-se mai bine, le culese şi pe cele de pe surtucul tânărului. Pentru restul de curăţenie putea să cheme o majhere sau putea să se descurce şi singur.

Rand tresări când penele trecură în zbor pe lângă el, aliniindu-se pe rămăşiţele zdrenţuite ale saltelei. Asta nu rezolva şi problema mirosului de lemn ars şi pene pârjolite, dar, cel puţin, era mai multă rânduială în cameră, iar ferestrele deschise şi adierile uşoare de afară începuseră deja să reducă duhoarea.

— S-ar putea ca majhere să nu vrea să-mi dea alta în loc, spuse el, râzând forţat. Cred că o saltea pe zi e mai mult decât... Ocoli privirea ei sau pe a lui Elayne. Îmi pare rău. N-am vrut să... Câteodată o ia razna. Uneori, când mă întind spre el, nu dau de nimic, alteori face lucruri pe care eu... îmi pare rău. Ar fi mai bine să plecaţi. Se pare că zic asta de prea multe ori. Roşi din nou şi îşi drese glasul: Nu mai ating Izvorul, dar cred că ar fi mai bine să plecaţi.

— Încă n-am terminat, spuse Egwene cu blândeţe. Mai cu blândeţe decât simţea – îi venea să-i rupă urechile. Cum putuse să o ia pe sus, să o împiedice să conducă, şi pe Elayne la fel? Dar fusese la capătul răbdării. De ce, nu voia să ştie, cel puţin nu acum şi nu aici. Cum atâta lume se minuna de puterea lor – toţi spuneau că ea şi Elayne aveau să fie printre cele mai puternice Aes-Sedai, dacă nu cumva chiar cele mai puternice, din ultimii o mie de ani şi mai bine – Egwene bănuise că erau la fel de puternice ca şi el. Sau măcar pe aproape. Acum, fusese trezită brutal la realitate. Poate Nynaeve să se compare cu el, dacă era îndeajuns de furioasă, dar Egwene ştia că ea una n-ar fi putut niciodată să facă ce făcuse el: să-şi împartă puterea în atâtea unde, să ţeasă atât de multe în acelaşi timp. Să ţeşi două deodată era de două ori mai greu decât să ţeşi una la fel de mare ca ele la un loc, iar să ţeşi trei era împătrit mai greu decât să ţeşi două. Iar el pesemne că ţesuse vreo zece sau douăsprezece. Nu părea să fie ostenit, deşi conducerea Puterii te secătuia de vlagă. Egwene tare se temea că Rand putea să le mânuiască şi pe ea, şi pe Elayne ca pe nişte pui de pisică. Nişte pui pe care se putea hotărî să-i înece, dacă îşi pierdea minţile.

Dar ea nu avea să plece pur şi simplu, nu putea să facă asta. Ar fi fost ca şi cum s-ar fi dat bătută, iar ea nu făcea aşa ceva. Îşi propusese să termine tot ce venise să facă, iar Rand nu avea s-o alunge de acolo până nu termina. Nici el, nici altceva.

În ochii albaştri ai lui Elayne se citea hotărâre şi, în clipa când Egwene tăcu, ea adăugă, cu un glas mai puţin şovăitor:

— Şi nu plecăm până nu terminăm. Ai zis c-o să încerci. Trebuie să încerci.

— Aşa am zis, nu? murmură el după o vreme. Cel puţin, haideţi să şedem.

Fără să se uite la mesele înnegrite sau la bucata de ţesătură metalică ce zăcea mototolită pe jos, Rand, şchiopătând puţin, le conduse spre nişte scaune cu spătar înalt, lângă ferestre. Ca să se aşeze, fură nevoiţi să dea cărţile la o parte de pe pernele de mătase roşie. Pe scaunul lui Egwene era volumul doisprezece din Comorile Stâncii din Tear, o carte prăfuită, cu coperta de lemn, care se numea Călătorii în Pustiul aiel, cu felurite remarci asupra locuitorilor sălbatici şi un volum zdrenţuit, legat în piele, numit Negoţul cu Mayene, 500-750 Noua Eră. Elayne avea un teanc şi mai mare de mutat, dar Rand se grăbi să i-l ia din mână şi îl puse, împreună cu cărţile de pe scaunul său, pe podea, unde teancul se răsturnă imediat. Egwene îşi aşeză frumos cărţile lângă celelalte.

— Acum, ce vreţi să fac? Şedea pe marginea scaunului, cu mâinile pe genunchi. Făgăduiesc că de data asta n-o să fac decât ce-mi ziceţi voi.

Egwene îşi muşcă limba, ca să nu-i spună că făgăduiala lui venea cam târziu. Pesemne că nici ea nu-i ceruse ceva prea lămurit, dar tot nu avea nici o scuză. Totuşi, asta puteau să rezolve şi altă dată. Îşi dădu seama că se gândea din nou la el ca la Rand, pur şi simplu, dar băiatul arăta de parcă aruncase cu noroi pe rochia ei cea mai bună şi se temea că ea n-avea să-l creadă că fusese din greşeală. Însă nici ea, nici Elayne nu dăduseră încă drumul la saidar. Nu puteau să fie nesăbuite.

— De data asta, spuse, vrem numai să vorbim. Cum îmbrăţişezi Izvorul? Doar spune-ne. Ia-o încet, pas cu pas.

— Mai degrabă mă lupt cu el, decât să-l îmbrăţişez, recunoscu el printre dinţi. Pas cu pas? Păi, mai întâi îmi închipui o flacără, apoi arunc în ea totul. Ura, frica, neliniştile. Totul. După ce s-au mistuit, în capul meu rămâne un gol, un hău. Eu sunt în mijlocul lui, dar fac parte şi din lucrul pe care mă concentrez.

— Sună cunoscut, spuse Egwene. L-am auzit pe tatăl tău vorbind despre un şiretlic de concentrare pe care îl folosea ca să câştige întrecerile de tras cu arcul. Îi spunea Flacăra şi Hăul.

Rand dădu din cap a încuviinţare; parcă o făcuse cu tristeţe. Egwene se gândi că, pesemne, băiatului îi era dor de casă şi de tatăl său.

— Tam m-a învăţat asta prima dată. Şi Lan o foloseşte, când se luptă cu sabia. Selene – cineva cu care m-am întâlnit odată – îi spunea Contopirea. Se pare că destul de mulţi oameni ştiu despre asta, chiar dacă îi spun altfel. Dar eu mi-am dat singur seama că, atunci când sunt în hău, pot să simt saidinul, ca pe o lumină pe care o întrezăresc cu coada ochiului, acolo, în gol. Nu mai este nimic altceva, doar eu şi lumina. Emoţia, chiar gândurile, sunt în afara hăului. Mai demult, trebuia s-o iau puţin câte puţin, dar acum totul se-ntâmplă dintr-odată. Cea mai mare parte, cel puţin. De obicei.

— Un gol, spuse Elayne, înfiorându-se. Nici o emoţie. Nu prea seamănă cu ce facem noi.

— Ba da, seamănă, stărui Egwene, cu înverşunare. Rand, noi o facem puţin altfel, asta-i tot. Eu îmi închipui că sunt o floare, un boboc de trandafir, îmi închipui asta până ajung chiar să fiu bobocul de trandafir. Asta e ca hăul tău, într-un fel. Petalele trandafirului se deschid spre lumina care vine de la saidar, şi o las să mă inunde, lumină şi căldură, şi viaţă, şi miracol. Mă supun ei şi, supunându-mă, o stăpânesc. Partea asta a fost cel mai greu de învăţat: cum să stăpâneşti saidarul supunându-te, dar acum mi se pare atât de firesc, că nici nu mă mai gândesc la asta. Asta e soluţia, Rand. Sunt sigură. Trebuie să înveţi să te supui...

El clătină cu putere din cap, tăgăduind.

— Nu e deloc la fel cu ce fac eu, se opuse el. Să-l las să mă inunde? Trebuie să mă întind eu spre el şi să pun mâna pe saidin. Încă mi se întâmplă câteodată să nu găsesc nimic, să nu pot să ating nimic, dar dacă nu m-aş întinde spre el, aş putea să stau aşa mereu şi nu s-ar întâmpla nimic. Da, mă inundă, odată ce pun mâna pe el, dar să mă supun lui? se miră Rand, trecându-şi degetele prin păr. Egwene, dacă m-aş supune – chiar şi numai pentru un minut – saidinul m-ar mistui. E ca un râu de metal topit, ca un ocean de foc, ca toată lumina soarelui strânsă într-un singur punct. Trebuie să mă lupt cu el ca să-l oblig să facă ce vreau eu, trebuie să mă lupt ca să nu fiu devorat. Suspină. Ştiu totuşi despre ce vorbeşti, când zici că te umpli de viaţă – chiar dacă întinarea îmi întoarce stomacul pe dos. Culorile sunt mai aprinse, mirosurile – mai limpezi.

Totul e mai real, într-un fel. Nu vreau să-i dau drumul, odată ce-l am, chiar dacă încearcă să mă înghită. Dar celelalte... Egwene, împacă-te cu gândul. Turnul are dreptate în privinţa asta. Recunoaşte că e adevărat, căci chiar aşa este.

— O să accept numai când mi se va dovedi, răspunse ea, clătinând din cap. Nu părea atât de sigură pe cât voia să pară, nici pe cât de sigură fusese înainte. Ceea ce le spusese suna pe jumătate ca o strâmbă oglindire a ceea ce făcea ea, dar asemănările nu făceau decât să sporească deosebirile. Dar existau totuşi şi asemănări. Nu avea de gând să se dea bătută. Poţi să deosebeşti undele? Aer, Apă, Spirit, Pământ, Foc?

— Uneori, spuse el încet. De obicei, nu. Iau pur şi simplu undele de care am nevoie ca să fac ce vreau. Bâjbâi după ele, de cele mai multe ori. E foarte ciudat. Câteodată, trebuie să fac un lucru, şi îl fac, dar numai după aceea ştiu ce am făcut şi cum am făcut. Aproape ca şi cum mi-aş aduce aminte de ceva ce am uitat. Dar sunt în stare să-mi amintesc cum s-o fac din nou. De cele mai multe ori.

— Dar totuşi, îţi aminteşti, stărui ea. Cum ai aprins mesele alea? Ar fi vrut să-l întrebe cum le făcuse să danseze – i se părea că ştia cum s-ar putea, cu Aer şi Apă –, dar voia să înceapă cu ceva simplu; să aprindă şi să stingă o lumânare putea până şi o novice.

— Nu ştiu, zise Rand, cu durere în glas. Părea ruşinat. Când vreau foc, pentru lampă sau pentru cămin, îl fac pur şi simplu, dar nu ştiu cum. Nu prea trebuie să mă gândesc să fac lucruri cu focul.

Ceea ce spunea el era de bun-simţ. În Vârsta Legendelor, dintre cele Cinci Puteri, Focul şi Pământul fuseseră mai tari la bărbaţi, iar Aerul şi Apa la femei; Spiritul fusese împărţit deopotrivă. Nici Egwene nu trebuia să se gândească înainte de a face câte ceva cu Aer şi Apă, odată ce învăţase cum se face. Dar asta nu le ajuta să-şi atingă scopul.

De această dată, fu rândul lui Elayne să-l sâcâie cu întrebările:

— Ştii cum le-ai stins? Parcă a trebuit să te gândeşti până au dispărut flăcările.

— Asta chiar îmi aduc aminte, pentru că nu cred că am mai făcut-o vreodată. Am sorbit căldura din mese şi am împrăştiat-o în pietrele căminului – pentru un cămin, atâta căldură e ceva neînsemnat.

Elayne icni, legănându-şi pentru o clipă braţul stâng, fără să-şi dea seama, iar Egwene se cutremură, compătimind-o. Îşi aducea aminte cum braţul acela fusese acoperit numai de băşici, din cauză că Domniţa-Moştenitoare făcuse ceea ce tocmai descrisese Rand, şi asta doar cu lampa de la ea din cameră. Sheriam o ameninţase că-i lasă băşicile să se vindece singure; n-o făcuse, dar ameninţase. Acesta era unul din lucrurile pe care novicele erau avertizate să nu-l facă: să nu soarbă niciodată căldură. Puteai să stingi o flacără cu Aer şi Apă, dar să foloseşti Foc pentru a atrage căldura era o nenorocire, oricât de mică ar fi fost flacăra. Nu era ceva legat de putere, aşa le spusese Sheriam – odată ce sorbeai căldura, nu te mai puteai descotorosi de ea, nici cea mai puternică femeie care ieşea din Turn nu putea să facă asta. Unele femei chiar luaseră foc în felul ăsta. Luaseră foc nişte femei. Egwene trase adânc aer în piept.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Rand.

— Cred că tocmai mi-ai dovedit deosebirile, suspină ea.

— Ah. Asta înseamnă că eşti gata să te dai bătută?

— Nu! încercă să-şi îmblânzească glasul. Nu pe el era mânioasă. Chiar aşa. Nici nu ştia pe cine era mânioasă. Poate că cele care m-au îndrumat au dreptate, dar trebuie să fie o cale. Vreuna. Numai că nu mă pot gândi la nici una chiar acum.

— Aţi încercat, spuse el simplu. Vă mulţumesc pentru asta. Nu e vina voastră că n-a mers.

— Trebuie să fie o cale, şopti Egwene.

— O s-o găsim. Aşa o să facem, murmură şi Elayne.

— Fireşte că o s-o găsiţi, spuse el, străduindu-se să pară vesel. Dar nu astăzi. Şovăi. Atunci, bănuiesc că trebuie să plecaţi. Pe de-o parte, părea să-i pară rău de asta, de pe alta, se bucura. În dimineaţa asta chiar trebuie să le spun Înalţilor Seniori vreo două despre biruri. Ei cred că pot să ia tot atâta de la fermieri, într-un an prost, cât şi într-unul bun, şi nu-şi închipuie că în felul ăsta îi aduc la sapă de lemn. Şi mă gândesc că şi voi trebuie să vă întoarceţi să le luaţi la întrebări pe iscoadele alea, termină el, încruntându-se.

Deşi Rand nu pomenise nimic despre asta, Egwene era sigură că el ar fi vrut să le ţină cât mai departe cu putinţă de Ajah Neagră. Ba chiar era de mirare că nu încercase încă să le facă să se întoarcă în Turn. Ştia, pesemne, că, dacă ar fi încercat, ea şi Nynaeve i-ar fi pus în ureche un purice mare cât un cal.

— Aşa e, spuse ea cu hotărâre. Dar nu chiar acum. Rand... Mai avuseseră o pricină să meargă la el, şi venise vremea să aducă vorba despre asta, dar era chiar mai greu decât se aşteptase. Avea să-l doară; ochii lui trişti o făceau să fie sigură de asta. Dar trebuia să o facă. Îşi strânse eşarfa pe trup – o acoperea de la umeri până la talie. Rand, nu pot să mă mărit cu tine.

— Ştiu, spuse el.

Egwene clipi. N-o luase chiar aşa de rău cum se aşteptase ea. Îşi zise că asta era un lucru bun.

— Nu vreau să te fac să suferi – zău că nu vreau dar nu vreau să mă mărit cu tine.

— Înţeleg, Egwene. Ştiu şi eu ce sunt. Nici o femeie n-ar putea să...

— Nerod cu creier de câlţi! pufni ea. Asta n-are nimic de-a face cu faptul că poţi să conduci. Nu te iubesc! Cel puţin, nu în felul în care să vreau să mă mărit cu tine.

— Nu mă... nu mă iubeşti?

Rand rămase cu gura căscată. Părea să fie la fel de mirat pe cât arăta. Şi jignit, pe deasupra.

— Te rog, încearcă să înţelegi, continuă ea cu glas mai blând. Oamenii se mai schimbă, Rand. Şi sentimentele se mai schimbă. Când doi oameni sunt departe, se mai întâmplă să se înstrăineze. Te iubesc ca pe un frate, poate chiar mai mult ca pe un frate, dar nu ca să mă mărit cu tine. Poţi să pricepi asta?

— Chiar că sunt neghiob, spuse Rand, izbutind să schiţeze un zâmbet plin de regret. Parcă nu-mi venea să cred că şi tu ai putea să te schimbi. Egwene, nici eu nu vreau să mă însor cu tine. N-am vrut să mă schimb, nici n-am încercat, dar s-a întâmplat. Dac-ai şti cât de mult înseamnă asta pentru mine! Să nu mai trebuiască să mă prefac. Să nu mă mai tem că te voi face să suferi. Niciodată n-am vrut asta, Egwene. Niciodată n-am vrut să te fac să suferi.

Ei aproape că-i veni să zâmbească. Rand îşi luase o căutătură atât de vitează – mai avea un pic şi chiar s-ar fi încrezut în vitejia lui.

— Mă bucur că nu suferi foarte tare, îi spuse ea blând. Nici eu nu voiam să te fac să suferi. Dar acum chiar că trebuie să plec. Ridicându-se de pe scaun, se aplecă să-l sărute uşor pe obraz. O să găseşti pe altcineva.

— Fireşte, spuse el, ridicându-se.

În glas i se ghicea limpede minciuna.

— O să găseşti.

Egwene se strecură afară din cameră, simţindu-se mulţumită. Străbătu în grabă anticamera, dând drumul la saidar în timp ce îşi dădea eşarfa jos de pe umeri. Ţinea îngrozitor de cald.

Dacă acţiona aşa cum se înţeleseseră, Elayne putea acum să-l ia în primire pe Rand ca pe un căţeluş rătăcit. Egwene era de părere că Elayne avea să se descurce de minune cu el, acum şi mai târziu. Atâta vreme câtă urmau să aibă. Trebuia cumva ajutat să-şi stăpânească înzestrarea. Era gata să admită că ceea ce li se spusese era adevărat – nici o femeie nu-l putea învăţa; ca peştii şi păsările dar asta nu însemna să se dea bătută. Trebuia făcut ceva, aşa că trebuia găsită o cale. Rana aceea groaznică şi nebunia erau probleme pentru mai târziu, dar aveau să fie rezolvate până la urmă. Într-un fel sau altul. Toată lumea spunea că bărbaţii din Ţinutul celor Două Râuri erau încăpăţânaţi, dar nu le întreceau nici pe departe pe femeile din acelaşi ţinut.

CAPITOLUL 8 • Capete îndărătnice

Văzându-l cum privea după Egwene, cu o înfăţişare aproape năucă, Elayne nu mai era sigură că Rand ştia că ea se afla încă acolo. Din când în când, el clătina din cap, ca şi cum se certa de unul singur sau încerca să-şi pună gândurile în ordine. Dar ea se mulţumi să aştepte. Ar fi făcut orice pentru a amâna clipa hotărâtoare. Îşi îndreptă toată atenţia către efortul de a nu lăsa să-i scape nimic, de a sta cu spatele drept şi cu capul sus, cu mâinile încleştate în poală, cu chipul netulburat care s-ar fi putut măsura oricând cu al lui Moiraine. În stomac i se zbăteau fluturi mari ca nişte arici.

Nu că s-ar fi temut să-l vadă conducând Puterea. Dăduse drumul la saidin de îndată ce Egwene se ridicase să plece. Voia să aibă încredere în el şi aşa şi trebuia. Nu... ceea ce-o făcea să tremure pe dinăuntru era ceea ce voia să se întâmple. Trebuia să fie foarte atentă pentru a nu-şi îngădui să-şi pipăie colierul sau să se joace cu plasa de safire din păr. Se parfumase prea tare? Nu. Egwene îi spusese că lui îi plăcea mirosul de trandafiri. Rochia... voia să şi-o tragă mai sus pe umeri, dar...

Rand se întoarse – văzându-l cum şchiopăta uşor, ea strânse gânditoare din buze – o văzu aşezată în jilţ şi tresări, cu ochii mari. Părea aproape speriat. Asta o mulţumi – efortul de a-şi păstra chipul netulburat devenise de zece ori mai mare, în clipa în care ochii lui se opriseră asupra ei. Ochii lui erau acum albaştri precum cerul de dimineaţă acoperit de ceaţă.

El îşi reveni într-o clipă şi-i făcu o plecăciune, cu totul inutilă, ştergându-şi palmele pe surtuc, nervos.

— Nu mi-am dat seama că eşti încă... Roşind, se întrerupse, uitând că prezenţa ei acolo putea fi considerată o insultă. Adică... n-am... adică, nu... Răsuflă adânc şi începu iarăşi: Nu sunt aşa prost precum par, Domniţă. Numai că nu se întâmplă în fiecare zi să-ţi spună cineva că nu te iubeşte, Domniţă.

Elayne se prefăcu severă:

— Dacă-mi mai spui aşa, am să-ţi spun şi eu Senior Dragon. Şi am să-ţi fac plecăciuni. Până şi Regina din Andor ar trebui s-o facă, iar eu nu sunt decât Domniţa-Moştenitoare.

— Pe Lumină! Nu cumva s-o faci... făcu Rand, părând mult mai înfricoşat de ameninţarea batjocoritoare decât ar fi trebuit.

— N-am s-o fac, Rand, admise ea, ceva mai serioasă, dacă îmi spui pe nume. Elayne. Hai, s-aud!

— Elayne, rosti el, stângaci, dar – spre marea ei bucurie – ca şi cum îi făcea plăcere să-i audă numele.

— Bravo!

Era de-a dreptul caraghios să se arate aşa mulţumită. La urma urmelor, nu făcuse decât să-i rostească numele. Înainte să meargă mai departe, trebuia să afle ceva.

— Te-a rănit foarte tare? După ce vorbise, îşi dădu seama că nu era limpede ce voia să spună. Adică... ceea ce ţi-a zis Egwene.

— Nu. Da. Pe undeva, nu ştiu. La urma urmelor, aşa e cinstit, făcu el, rânjind slab şi îndulcind, astfel, un pic amarul vorbelor. Pare o prostie, nu?

— Nu. Mie nu mi se pare.

— I-am spus adevărul adevărat, dar pare-mi-se că nu m-a crezut. Pesemne că nici eu nu voiam să cred, de fapt. Şi dacă nici asta nu-i o prostie, nu ştiu ce s-ar mai putea numi aşa.

— Dacă-mi mai spui o dată că eşti prost, s-ar putea să te cred.

„Deci nu o să-ncerce să se ţină după ea. Nu va trebui să mă lupt şi cu asta.” Vorbi din nou, pe un ton îndeajuns de liniştit pentru a-i da de înţeles că nu era întru totul serioasă:

— Cândva, am văzut un bufon al unui senior din Cairhien. Un bărbat îmbrăcat cu un surtuc caraghios, cu dungi, prea mare pentru el şi cusut cu clopoţei. Nu cred că ţi-ar sta prea bine cu clopoţei.

— Nu, probabil că nu, spuse Rand. Am să ţin minte asta.

De această dată, pe chip îi înflori un zâmbet mai larg, care-l lumină pe de-a-ntregul. Aripile fluturilor din stomac o biciuiau, îndemnând-o să se grăbească, însă ea se opri să-şi îndrepte fustele. Trebuia să aibă mare grijă, să nu dea zor. „Dacă o fac, o să creadă că sunt numai o fetişcană prostuţă. Şi o să aibă dreptate.” De-acum, fluturii începuseră să bată din aripi într-un ritm ca de tobe.

— Vrei o floare? întrebă el, pe neaşteptate, iar Elayne clipi surprinsă.

— O floare?

— Da.

Apropiindu-se cu paşi mari de pat, Rand luă în ambii pumni fulgi din salteaua sfâşiată şi i-i arătă.

— Am făcut una astă noapte pentru majhere. Parcă i-aş fi dat în dar Stânca însăşi. Dar a ta va fi mult mai frumoasă, se grăbi să adauge. Mult mai frumoasă, îţi promit.

— Rand, eu...

— Am să fiu grijuliu. Nu-i nevoie decât de câţiva stropi de Putere. Doar o undă, şi voi avea grijă.

Încredere. Trebuia să aibă încredere în el şi, oarecum uimită, îşi dădu seama că avea.

— Mi-ar plăcea o floare de la tine, Rand.

Trecură câteva clipe lungi, în care el se uită fix la grămada pufoasă din palme, uşor încruntat. Dintr-odată, lăsă fulgii să-i cadă şi-şi scutură mâinile.

— Florile, spuse, nu sunt un dar demn de tine.

Elayne se simţi copleşită de milă; era limpede că încercase să soarbă din saidin, dar nu izbutise. Încercând să-şi ascundă dezamăgirea, se grăbi, şchiopătând, către mormanul de pânză sclipitoare şi începu s-o adune pe braţ.

— Ei, uite un dar demn de Domniţa-Moştenitoare din Andor. Ai putea să pui o croitoreasă să-ţi facă...

Şi începu să bată câmpii despre ce putea face o croitoreasă din patru coţi de pânză aurie şi argintie, lată de nici două picioare.

— Sunt sigură că va găsi ea ceva, îi spuse, cu tact, Elayne.

Scoţându-şi o batistă din mânecă, îngenunche o clipă pentru a aduna fulgii pe care el îi lăsase să cadă pe pătratul de mătase de un albastru-deschis.

— O să cureţe slujnicele, spuse Rand, în vreme ce ea îşi îndesa bine batista în buzunarul de la cingătoare.

— Măcar aici am terminat, îi răspunse.

Cum să înţeleagă el că avea de gând să păstreze fulgii, numai pentru că ar fi trebuit să devină o floare pentru ea? Rand se foi, strângând faldurile sclipitoare de parcă nu ştia ce să facă cu ele.

— Pesemne că sunt multe croitorese pe aici, îi spuse Elayne. Am să caut una şi am să-i dau asta.

El se lumină la faţă şi zâmbi, iar ea se hotărî să nu-i spună că trebuia să fie un dar. Fluturii bezmetici nu-i mai îngăduiau să amâne clipa.

—Rand... mă placi?

— Dacă te plac? se încruntă el. Fireşte, te plac. Te plac foarte mult.

Chiar trebuia să aibă aşa o faţă, de parcă nu înţelegea nimic?

— Eu ţin mult la tine, Rand, îi spuse, uimită să se audă atât de liniştită; stomacul stătea să i se urce în gât, iar mâinile şi picioarele i se făcuseră ca de gheaţă. Şi nu doar că ţin la tine...

Era îndeajuns. Nu avea de gând să se facă de râs. „Trebuie să mai zică şi el ceva.” îi veni să chicotească nestăpânit. „Am să fiu tare. N-am să îngădui să mă vadă fâstâcindu-mă ca o fetişcană prostuţă. Nu.”

— Şi eu ţin la tine, spuse el, încet.

— De obicei, sunt mai retrasă...

„Nu. Aşa, putea să-l trimită cu gândul la Berelain. Poftim, roşise – deci chiar se gândea la ea. Arde-l-ar focul!” Elayne continuă, cu glasul moale ca mătasea:

— Rand, în curând va trebui să plec. Să plec din Tear. S-ar putea să nu te mai văd luni de zile. „Sau niciodată”, ţipa un glas aproape neauzit în mintea sa, dar ea nu-l luă în seamă. Nu puteam să plec fără să-ţi spun ce simt. Şi... ţin foarte mult la tine.

— Elayne, şi eu ţin la tine. Simt... vreau... făcu el, roşind din ce în ce mai tare. Nu ştiu ce să spun, Elayne, cum să...

Dintr-odată, simţi că roşea şi ea. „Doar nu crede că vreau să-l silesc să spună mai mult?” „Dar nu asta şi vrei?” o batjocori glasul aproape neauzit, făcând-o să se înroşească şi mai tare.

— Rand, nu-ţi cer să... „Pe Lumină! Cum să-i spun?”... voiam doar să ştii ce simt, atât.

Berelain nu s-ar fi purtat aşa. Până acum, ar fi tăbărât pe el. Spunându-şi că nu avea de gând s-o lase pe fâţa dezbrăcată s-o întreacă, Elayne se apropie, îi luă grămada de pânză lucioasă din braţe şi o lăsă să cadă pe covor. Îl privi şi, fără să înţeleagă de ce, el i se păru mai înalt ca niciodată.

— Rand... Rand, vreau să mă săruţi.

Gata. O spusese şi pe asta.

— Să te sărut? se miră el, de parcă nu i-ar fi trecut niciodată prin cap. Elayne, nu vreau să-ţi făgăduiesc mai mult decât că... adică, nu suntem logodiţi. Bine, să nu crezi că îţi propun să ne logodim. Doar că... ţin la tine, Elayne. De fapt, e mai mult decât atât. Doar că nu vreau să crezi că...

Văzându-l aşa stângaci şi încurcat, Elayne simţi că-i venea să râdă.

— Nu ştiu cum se face în Ţinutul celor Două Râuri, dar în Caemlyn nu e musai să accepţi să te logodeşti cu o fată, înainte s-o săruţi. Şi nici după nu trebuie neapărat s-o faci. Dar poate nu ştii cum...

Brusc, braţele lui o înlănţuiră aproape brutal, şi buzele li se întâlniră. Începu să i se învârtă capul – parcă şi degetele de la picioare dădeau să i se răsucească în papuci. Trecu ceva timp – nu era sigură cât – apoi îşi dădu seama că stătea lipită la pieptul lui, cu genunchii tremurând, încercând să-şi tragă răsuflarea.

— Iartă-mă că te-am întrerupt, spuse Rand, care, spre bucuria ei, gâfâia şi el uşor. Dar nu sunt decât un păstor nepriceput din Ţinutul celor Două Râuri.

— Eşti cam necioplit, şopti ea, fără să-şi dezlipească obrazul de trupul lui, şi nu te-ai bărbierit de dimineaţă, dar n-aş spune că eşti nepriceput.

— Elayne, eu...

Ea îi acoperi gura cu palma.

— Nu vreau să aud de la tine decât vorbe sincere şi din inimă, îi spuse cu hotărâre. Şi acum, şi întotdeauna.

Rand încuviinţă, nu ca şi cum ar fi înţeles de ce, dar, măcar, ca şi cum înţelegea că vorbea serios. Îndreptându-şi părul – plasa de safire stătea strâmbă şi nu o mai putea pune la loc fără o oglindă – se desprinse de el, cam fără tragere de inimă; ar fi fost aşa de simplu să rămână acolo, mai ales că deja fusese mai îndrăzneaţă decât visase vreodată. Să-i vorbească aşa, cerându-i un sărut! Cerându-i! Că doar nu era Berelain.

Berelain. Poate că Min avusese o viziune. Tot ceea ce vedea Min se împlinea, dar ea una nu avea de gând să-l împartă cu Berelain. Poate trebuia să-i mai spună vreo două vorbe. Nu chiar aşa de limpezi, dar pe acolo.

— Pesemne că n-ai să duci lipsă de companie, după ce plec eu. Dar să nu uiţi că unele femei văd un bărbat cu inima, în timp ce altele nu văd în el decât o podoabă, un flecuşteţ, precum un colier sau o brăţară. Adu-ţi aminte că mă voi întoarce, şi că eu văd cu inima.

La început, el păru mirat, apoi puţin speriat. Îi spusese prea multe lucruri şi-l luase prea repede. Trebuia să-i abată atenţia.

— Ştii ce nu mi-ai spus încă? Nu ai încercat să mă sperii pomenindu-mi cât de periculos eşti. Dar nici să nu mai încerci. E prea târziu.

— Nu m-am gândit la asta, făcu el, apoi îi veni un alt gând şi strânse bănuitor din ochi. Nu cumva tu şi cu Egwene aţi ticluit asta?

Elayne izbuti să pară, în acelaşi timp, nevinovată şi uşor supărată.

— Cum poţi să crezi aşa ceva? Cum poţi să crezi că te-am da de la una la alta ca pe un pachet? Tare plin mai eşti de tine, să ştii – ai grijă cu mândria asta!

De-acum, el părea de-a dreptul zăpăcit. Foarte bine.

— Rand, îţi pare rău pentru ce ne-ai făcut adineauri?

— N-am vrut să vă sperii, răspunse el, şovăielnic. Egwene m-a supărat – aşa face mereu, şi nici măcar nu trebuie să se străduiască. Ştiu că nu pot fi iertat. V-am spus că-mi pare rău, şi aşa şi e. Uită-te cu ce m-am ales. Mese arse şi altă saltea distrusă.

—Şi pentru... ciupitură?

El se înroşi iarăşi, dar nu-şi plecă ochii.

— Nu. Nu, pentru aia nu. Vorbeaţi amândouă peste capul meu, de parcă eram o bucată de lemn fără urechi. Aţi meritat-o, şi tu, şi ea, şi n-am să-mi iau vorbele înapoi.

Elayne îl cântări din priviri, iar el îşi frecă braţele prin surtuc, în clipa în care ea sorbi din saidar. Nu se pricepea cine ştie ce la Tămăduit, dar tot mai învăţase câte ceva. Cu ajutorul Puterii, îi vindecă durerea cu care-l pedepsise pentru ciupitură. El făcu ochii mari de uimire şi se mişcă de pe un picior pe altul, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că durerea dispăruse.

— Pentru că ai fost sincer, îi spuse, simplu, Elayne.

La uşă se auzi o bătaie, apoi intră Gaul. La început, el îşi ţinu capul în jos, dar după ce le aruncă o privire iute, îl ridică. Elayne se înroşi la faţă, dându-şi seama că el se temea să nu fi întrerupt ceva ce nu trebuia să vadă. Era cât pe ce să soarbă iarăşi din saidar pentru a-i da o lecţie.

— Au venit cei pe care-i aşteptaţi, anunţă Gaul. Înalţii Seniori.

— Atunci, eu plec, îi spuse Elayne lui Rand. Trebuie să le vorbeşti de... dări, nu-i aşa? Gândeşte-te la ce ţi-am spus.

Nu-i zise: „Gândeşte-te la mine”, deşi era convinsă că urmările aveau să fie aceleaşi. El ridică braţul, ca şi cum ar fi vrut s-o oprească, dar ea se strecură. Nici prin cap nu-i trecea să se facă de râs în faţa lui Gaul. Era el aiel, dar cine ştie ce credea, văzând-o parfumată şi împodobită cu safire, la acea oră a dimineţii. Avu nevoie de multă stăpânire de sine pentru a nu-şi trage decolteul rochiei în sus.

În clipa în care ajunse la uşă, intrară şi Înalţii Seniori, o adunătură de bărbaţi încărunţiţi, cu bărbi ascuţite la vârf şi surtuce colorate, bogat împodobite, cu mâneci bufante. Se grăbiră să-i facă loc, salutând-o cu plecăciuni nu foarte însufleţite. Cu toate că nu se schimbaseră la chip şi că-i îngânau, cu toţii, felurite vorbe de salut, nu-şi puteau ascunde uşurarea la gândul că ea tocmai pleca.

Din uşă, trase cu ochiul îndărăt. Rand, tânăr, înalt, cu umerii laţi, îmbrăcat într-un surtuc verde, simplu, arăta ca o barză printre păuni în mijlocul atâtor Înalţi Seniori, cu mătăsurile şi satinurile lor, însă exista ceva în făptura lui care dădea de înţeles că el era, pe drept cuvânt, stăpânul. Şi cei din Tear o recunoşteau, după cum îşi plecau, de voie, de nevoie, frunţile. Pesemne că el credea că-i făceau plecăciuni numai pentru că era Dragonul Renăscut – şi, poate, şi ei credeau la fel. Ea, însă, mai văzuse asemenea bărbaţi – precum Gareth Byrne, Căpitanul-Comandant al Gărzilor mamei sale – care şi-ar fi putut impune prezenţa fie şi îmbrăcaţi în zdrenţe, fără titluri şi fără ca vreun alt om de-acolo să le cunoască numele. Rand poate că n-o ştia, dar era şi el la fel. Când îl zărise prima dată, nu fusese aşa, dar între timp se schimbase.

Trase uşa în urma ei. Aielii adunaţi la intrare o priviră, iar căpitanul cetei de Protectori adunate în mijlocul anticamerei se uită şi el, neliniştit, dar Elayne aproape că nu-i luă în seamă. Se terminase. Sau, cel puţin, începuse. Mai avea patru zile, înainte ca Joiya şi Amico să fie urcate pe corabie, patru zile în care să pătrundă atât de puternic în gândurile lui Rand încât să nu mai fie loc pentru Berelain. Sau, dacă nu, măcar ca să fie sigură că rămânea acolo, până ce prindea prilejul să facă mai mult. Nu-i trecuse niciodată prin cap că avea să facă aşa ceva, să urmărească un bărbat ca o vânătoriţă care pândea un mistreţ. Fluturii încă i se mai zbăteau în stomac. Măcar el nu observase cât era de emoţionată. Îi veni, brusc, în minte, că nu se gândise nici măcar o dată la ce-avea să spună maică-sa.

Şi, cu asta, fluturii dispărură. Nu-i păsa de vorbele maică-sii. Morgase trebuia să se împace cu gândul că fata ei crescuse, şi asta era tot.

În clipa în care ea făcu primul pas, aielii îşi plecară frunţile, iar ea le răspunse cu o mişcare graţioasă pentru care Morgase ar fi fost mândră. Până şi căpitanul din Tear o privi de parcă înţelegea cât era de liniştită şi împăcată cu sine, dintr-odată. Nu credea să mai aibă, vreodată, necazuri cu fluturii. Poate pentru Ajah Neagră, dar, pentru Rand – nu.

Fără să-i bage în seamă pe Înalţii Seniori, adunaţi într-un semicerc, îngrijoraţi, Rand privi în urma lui Elayne cu mirare. Visele care se împlineau, chiar şi în parte, îl nelinişteau. Să înoate alături de ea era una... dar nu i-ar fi venit niciodată să creadă într-un vis în care ea venea spre el în felul acesta. Fusese atât de rece şi stăpână pe sine, în vreme ce lui i se încurca limba în gură. Iar Egwene, care-i spusese întocmai ce gândea şi el, făcându-şi atâtea griji să nu-l rănească... De ce oare femeile erau în stare să se piardă cu firea sau să se înfurie din cel mai mărunt lucru, dar nici măcar nu ridicau din sprâncene la ceva ce pe bărbaţi îi lăsa cu gura căscată?

— Senior Dragon? îngână Sunamon, încă şi mai temător ca de obicei – pesemne că zvonurile despre cele petrecute se răspândiseră deja prin Stâncă; primul grup plecase din încăpere aproape în fugă şi Rand se îndoia că Torean avea să-şi mai arate chipul prin preajma sa ori să-i mai facă vreo propunere.

Sunamon încercă un zâmbet slugarnic, apoi se stăpâni şi începu să-şi frece palmele moi, în vreme ce Rand nu făcea decât să-l privească. Ceilalţi se făceau că nu văd mesele arse sau salteaua sfâşiată, cărţile împrăştiate sau bucăţile pe jumătate topite rămase din cerbul şi lupii de pe poliţa căminului, Înalţii Seniori se pricepeau de minune să vadă numai ce voiau. Carelon şi Tedosian, afişând o falsă modestie, cu siguranţă nu-şi dădeau seama că era ceva suspect în faptul că nu se uitau niciodată unul la celălalt. Pe de altă parte, Rand ar fi putut să nu observe nimic, dacă n-ar fi fost biletul lui Thom, pe care îl găsise în buzunarul unui surtuc întors de la periat.

— Seniorul Dragon dorea să ne vadă? izbuti să îngaime Sunamon.

Oare Egwene şi Elayne se înţeleseseră între ele? Fireşte că nu. Femeile nu făceau aşa ceva... după cum nici bărbaţii n-o făceau. Sau, cine ştie? Pesemne că fusese doar o întâmplare. Elayne auzise că era liber şi se hotărâse să vorbească. Atâta tot.

— Dările, se răsti Rand.

Ceilalţi nu se mişcară, dar parcă se trăseseră câte un pas înapoi. Nu-i făcea nici o plăcere să aibă de-a face cu aceşti oameni; voia să se cufunde la loc în lectura cărţilor.

— Nu-i bine deloc să coborâţi dările, Senior Dragon, spuse un bărbat uscăţiv, cărunt, cu glas mieros.

Pentru un locuitor din Tear, Meilan era înalt, doar cu o palmă mai scund ca Rand, şi dur ca orice Protector. Când se afla în prezenţa lui Rand, stătea gârbovit, iar în ochii negri i se citea cât de mult detesta asta. Dar îi displăcuse şi atunci când Rand îi spusese să nu se mai ploconească. Nici unul dintre ei nu îndrăznea să se ţină drept în faţa lui, însă lui Meilan îi plăcuse încă şi mai puţin ca altora să i se aducă aminte de asta.

— Ţăranii au plătit mereu fără să se plângă, dar, dacă le coborâm dările, când va veni ziua să le ridicăm la loc, proştii au să se împotrivească, de parcă le-am face şi mai mari. În ziua aceea, s-ar prea putea s-avem parte de răzmeriţe, Senior Dragon.

Rand străbătu încăperea cu paşi mari şi se opri lângă Callandor. Sabia de cristal sclipi mai puternic decât foiţa aurie şi pietrele preţioase care o înconjurau. Îi amintea de ce era el, de puterea pe care-o avea. Egwene. Era o prostie să se simtă rănit pentru că ea îi spusese că nu-l mai iubea. De ce s-ar fi aşteptat ca ea să simtă pentru el ceva ce, pe de altă parte, el nu simţea? Şi totuşi, îl durea. Era o uşurare, dar nu prea plăcută.

— Şi dacă-i alungaţi pe oameni de la fermele lor veţi avea răzmeriţe.

Aproape la picioarele lui Meilan se aflau trei cărţi, una peste alta. Comorile Stâncii din Tear, Călătorii în Pustie şi Negoţul cu Mayene, 5-750 Noua Eră. Acolo se aflau cheile – acolo, precum şi în diversele tălmăciri din ciclul Karaethon. Măcar dacă le-ar fi putut găsi şi înfige în lacătele potrivite. Se sili să-şi îndrepte din nou atenţia la Înalţii Seniori.

— Chiar credeţi că au să stea cu braţele încrucişate, văzându-şi familiile murind de foame?

— Protectorii Stâncii au mai înăbuşit revolte şi altădată, Senior Dragon, rosti Sunamon cu glas mângâietor. La ţară, soldaţii noştri pot veghea asupra păcii. Vă asigur că ţăranii nu vă vor supăra.

— Şi-aşa sunt prea mulţi fermieri, spuse Carleon, apoi clipi, când întâlni privirea lui Rand. E din pricina războiului civil din Cairhien, Senior Dragon, se grăbi să adauge. Cei de-acolo nu mai pot cumpăra grâne şi hambarele dau să plesnească. Pare-se că recolta de anul ăsta se va strica. Iar la anul...? Arde-mi-ar sufletul, Senior Dragon, trebuie ca unii dintre ţăranii ăştia să se mai oprească odată din săpat şi semănat.

Părea să-şi dea seama că vorbise prea mult, deşi era limpede că nu înţelegea şi de ce. Rand se întrebă dacă avea habar cum ajungea mâncarea pe masa lui. Vedea, oare, altceva în faţa ochilor decât aur şi putere?

— Şi ce-o să faceţi când cei din Cairhien vor începe iarăşi să cumpere? spuse el cu răceală. Că veni vorba, oare Cairhienul este singurul regat care are nevoie de grâne?

„Ce-o făcuse pe Elayne să-i vorbească aşa? Ce aştepta de la el? Ţinea la el, din câte îi spusese. Femeile ştiau să se joace cu cuvintele ca nişte Aes-Sedai. Adică îl iubea? Nu, asta era o prostie. Tocmai de-asta îi spusese să nu fie prea mândru de sine.”

— Senior Dragon, spuse Meilan, pe jumătate umil, pe jumătate ca un părinte care încearcă să facă un copil să priceapă, chiar dacă războiul s-ar termina azi, vor mai trece doi, poate trei ani înainte ca locuitorii din Cairhien să poată cumpăra cine ştie ce. Iar noi, de când ne ştim, le-am vândut numai lor grâne.

De când se ştiau – adică de douăzeci de ani, din vremea Războiului cu Aielii. Erau atât de preocupaţi de ceea ce făcuseră dintotdeauna, încât nu-şi dădeau seama de lucruri simple. Sau, poate, nu voiau. Când verzele ieşeau din pământ ca buruienile, împrejurul satului său, era aproape sigur că ploaia rea sau viermii albi dăduseră peste Deven Ride sau Dealul Străjii. Când Dealul Străjii avea prea mulţi napi, în Emond’s Field sau în Deven Ride era lipsă.

— Încercaţi să vindeţi grânele în Illian, le spuse. „Oare ce aştepta Elayne?” Sau în Altara.

O plăcea, dar şi pe Min o plăcea la fel de mult. Sau aşa credea. Era cu neputinţă să-şi dea seama limpede ce simţea pentru ele.

— Aveţi corăbii care pot trece marea, precum şi din cele care urcă pe râu, şi barje, şi dacă nu aveţi îndeajuns, închiriaţi-le din Mayene.

Le plăcea pe amândouă, dar dincolo de asta... îşi petrecuse aproape întreaga viaţă tânjind după Egwene. Nu avea de gând să se bage iar în aşa ceva, până nu era sigur. Sigur de ceva. Sigur. Dacă putea crede ce citise în cartea despre Mayene... „Gata, îşi spuse. Fii atent la nevăstuicile astea cu care vorbeşti sau vor găsi o crăpătură prin care să se strecoare şi să te muşte.”

— Plătiţi-le cu grâne. Sunt sigur că întâia va încuviinţa, dacă preţul e bun. Poate întocmiţi şi o înţelegere scrisă... mai spuse el; era un cuvânt bun, de soiul celor pe care şi ei le foloseau. Prin care vă oferiţi să lăsaţi Mayene în pace, dacă ne dau corăbiile.

Măcar atât era dator să facă.

— Nu prea facem noi negoţ cu Illian, Senior Dragon. Cei de-acolo sunt nişte hrăpăreţi şi nişte ticăloşi, spuse Teodosian, părând revoltat, la fel ca Meilan care zise:

— Cu Mayene ne-am arătat întotdeauna puternici, Senior Dragon. Niciodată nu ne-am plecat în faţa lor.

Rand trase adânc aer în piept. Înalţii Seniori se încordară. Mereu se ajungea la asta – încerca să-i facă să priceapă, dar nu izbutea niciodată. Thom spunea că Înalţii Seniori aveau capetele tari ca Stânca, şi avea dreptate. „Ce simt pentru ea? O visez. De drăguţă, e drăguţă.” Dar la care se gândea, la Elayne sau la Min? „Încetează! Un sărut e doar un sărut! Încetează!”

Alungându-şi din minte gândul la cele două femei, se apucă să le spună prostănacilor ce aveau de făcut:

— Mai întâi, veţi coborî dările cu trei sferturi pentru fermieri, şi la jumătate pentru ceilalţi. Nu vreau s-aud nimic! Faceţi-o! Apoi, mergeţi la Berelain şi întrebaţi-o – întrebaţi-o! – ce preţ vrea pentru a ne da...

Înalţii Seniori ascultau, cu zâmbete false pe feţe şi scrâşnind din dinţi, dar ascultau.

Egwene se gândea la Amico şi la Joiya, când în cale îi ieşi Mat, plimbându-se pe coridor de parcă s-ar fi întâmplat pur şi simplu să aibă acelaşi drum. Era încruntat şi i-ar fi prins bine să se pieptene pentru că avea părul zburlit, ca şi cum s-ar fi scărpinat în cap cu degetele. Se uită către ea o dată sau de două ori, dar nu zise nimic. Servitorii pe lângă care treceau le făceau plecăciuni şi reverenţe, ca şi Înalţii Seniori sau Doamnele cu care se întâlneau din când în când – dar se vedea limpede că aceştia din urmă o făceau cu mult mai puţin zel. Dacă n-ar fi fost şi ea acolo, Mat, cât era el de prieten cu Seniorul Dragon, ar fi avut probleme din cauza felului trufaş şi batjocoritor în care se holba la aceşti nobili.

Lui Mat, sau cel puţin lui Mat pe care cum îl ştia ea, nu-i stătea în fire să tacă. În afară de surtucul roşu, elegant – dar mototolit de parcă ar fi dormit îmbrăcat cu el – nu părea să se fi schimbat faţă de vechiul Mat; fără îndoială însă că, acum, cu toţii se schimbaseră. Tăcerea lui o punea pe gânduri.

— Te tulbură ce s-a întâmplat noaptea trecută? îl întrebă ea până la urmă.

— Ştii de asta? spuse el, aproape împiedicându-se de mirare. Păi, da, ar fi fost cazul să ştii, nu-i aşa? Nu, nu mă deranjează. Nici n-a fost mare lucru. Oricum, acum a trecut.

Egwene se prefăcu a-l crede.

— Eu şi Nynaeve nu prea te mai vedem.

Era un fel de a spune.

— Am fost ocupat, bălmăji el, ridicând stânjenit din umeri şi uitându-se în orice parte, numai la ea nu.

— Zaruri?

— Cărţi.

O slujnică rotunjoară îi aruncă o privire lui Egwene, făcându-le o reverenţă cu braţele pline de prosoape împăturite; crezând pesemne că ea nu observă, femeia îi făcu cu ochiul lui Mat. El îi aruncă un rânjet.

— Am fost ocupat cu jocul de cărţi.

Egwene ridică sever din sprâncene. Femeia aia trebuie să fi fost cu vreo zece ani mai bătrână decât Nynaeve.

— Înţeleg. Cred că îţi mănâncă o grămadă de timp. Să joci cărţi. Prea mult ca să-ţi faci puţin timp şi pentru prietenii vechi.

— Ultima oară când mi-am găsit timp pentru voi, tu şi cu Nynaeve m-aţi legat fedeleş cu Puterea, ca pe-un porc de dus la iarmaroc – şi asta, numai ca să puteţi să-mi scotociţi prin odaie. Prietenii nu se fură unii pe alţii, zise el, strâmbându-se. Mai mult, voi sunteţi tot timpul cu Elayne, aia, de-şi ţine nasul pe sus. Sau cu Moiraine. Nu-mi place... Dregându-şi glasul, se uită la ea pieziş. Nu-mi place să vă fac să pierdeţi vremea cu mine. Sunteţi ocupate, din câte aud. Le luaţi la întrebări pe iscoade. Faceţi tot felul de lucruri de seamă, îmi închipui. Ştii că oamenii ăştia din Tear te cred Aes-Sedai, nu?

Egwene dădu din cap, mâhnită. Lui nu îi plăceau femeile Aes-Sedai. Oricât de mult ar fi scos capul în lume, Mat nu avea să se schimbe în privinţa asta.

— Dacă iei înapoi ceea ce ai dat cu împrumut, asta nu se numeşte furt, îi spuse ea.

— Nu-mi aduc aminte ca voi să fi pomenit ceva de împrumut. Of, la ce să-mi trebuiască mie o scrisoare de la Suprema Înscăunată? M-ar fi vârât numai în bucluc. Dar aţi fi putut şi voi să mi-o cereţi.

Egwene se abţinu de la a-i aminti că i-o ceruseră. Nu voia nici să se certe cu el, nici să plece îmbufnat. Fireşte, el n-avea de gând să recunoască. De data asta avea să-l lase să o ţină pe-a lui.

— Ei, mă bucur că încă mai eşti dispus să vorbeşti cu mine. Azi ai avut vreo pricină anume s-o faci?

El îşi trecu degetele prin păr şi bombăni ceva. I-ar fi prins bine să-l ia maică-sa de urechi şi să-i tragă o săpuneală bună. „Trebuie să îmi păstrez cumpătul”, se îndemnă Egwene. Era în stare să-şi păstreze cumpătul, când voia. Chiar de-ar fi să crape, ea una n-avea să mai rostească un cuvinţel până nu o făcea el.

Coridorul se deschidea într-un şir de coloane de marmură albă, îngrădite, care dădeau înspre una din puţinele grădini din Stâncă. Câţiva copăcei cu frunzele cernite erau acoperiţi de flori albe şi mari, care răspândeau un parfum încă şi mai puternic decât tufele de trandafiri roşii şi galbeni. Adierea blândă nu izbutea să clintească draperiile de pe pereţii dinăuntru, dar făcea cât de cât suportabilă căldura umedă a dimineţii. Mat se aşeză pe parapetul larg, sprijinindu-se cu spatele de o coloană. Cercetând grădina, vorbi în sfârşit:

— Am.... Nevoie de un sfat.

Îi cerea sfaturi tocmai ei? Egwene se holbă la el.

— Orice, dacă pot să te-ajut, zise ea stins. El îşi întoarse capul spre ea, iar Egwene se strădui să pară la fel de liniştită ca o Aes-Sedai. Ce fel de sfaturi îţi trebuie?

— Nu ştiu.

Dacă ar fi căzut de pe parapet, nu erau mai mult de zece paşi până jos, în grădină. Şi mai erau şi oameni care pliveau tufele de trandafiri. Dacă l-ar fi împins, avea şanse să cadă pe unul dintre ei. Pe un grădinar, nu pe un tufiş.

— Şi-atunci cum vrei să îţi dau eu sfaturi? îl întrebă ea, cu glas firav.

— Încerc... să mă hotărăsc ce să fac.

Părea ruşinat; avea şi dreptul, din câte i se părea ei.

— Nădăjduiesc că nu încerci să pleci. Doar ştii cât eşti de însemnat. Nu poţi să-ţi iei tălpăşiţa, Mat!

— Crezi că eu nu ştiu? Cred că n-aş putea pleca din Tear nici dacă mi-ar zice Moiraine că pot să mă duc. Crede-mă, Egwene, nu plec nicăieri. Vreau doar să ştiu ce-are să se întâmple. Clătină cu putere din cap, iar glasul i se gâtui: Ce urmează? Ce e cu golurile astea din amintirile mele? Unele frânturi din viaţă nici măcar nu sunt în capul meu; nu există, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat! De ce scot pe gură vorbe fără noimă? Lumea zice că e Limba Străveche, dar pentru mine nu-s decât bâiguieli. Vreau să ştiu, Egwene! Trebuie să ştiu, înainte să-mi pierd minţile aşa ca Rand.

— Rand nu e nebun, ripostă ea imediat.

Deci Mat nu încerca să-şi ia tălpăşiţa. Asta era o surpriză plăcută – nu părea el omul care să ştie ce-i aia responsabilitate. Dar în glasul lui se simţea durere şi îngrijorare. Mat nu se îngrijora niciodată sau, poate, nu lăsa să se vadă.

— Nu cunosc răspunsurile, Mat, spuse ea cu blândeţe. Poate că Moiraine...

— Nu! Cât ai clipi, el se şi ridicase în picioare. Fără Aes-Sedai! Adică... Tu eşti altfel. Pe tine te cunosc, şi nu eşti... Nu v-au învăţat în Turn ceva, vreun şiretlic, ceva care să-mi fie de folos?

— Vai, Mat, îmi pare rău! Îmi pare aşa de rău...

Râsul lui îi aminti de copilărie. Aşa râdea întotdeauna când i se năruiau nădejdile cele mai mari.

— Ei, cred că nu mai contează. Tot amestecul Turnului ar fi fost, chiar dacă la mâna a doua. Nu te supăra!

La fel făcuse şi când gemuse de durere pentru o aşchie înfiptă în deget, dar de un picior rupt nici nu se sinchisise.

— S-ar putea să mai fie o cale, spuse ea încet. Dacă zice şi Moiraine că e bine. S-ar putea să zică.

— Moiraine! N-ai auzit ce-am zis? Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să se bage Moiraine. Ce cale?

Mat fusese întotdeauna pripit. Dar nu-şi dorea decât ce voia şi ea – să ştie. Ce bine-ar fi fost să mai dea şi el dovadă de judecată şi de băgare de seamă, măcar o dată! Pe lângă ei trecea o nobilă din partea locului; avea cosiţe întunecate răsucite în jurul capului şi umerii goi iţindu-se din pânza galbenă a rochiei. Femeia îşi îndoi uşor un genunchi, uitându-se la ei fără să i se poată citi nimic pe chip, apoi îşi continuă repede drumul, ţinându-şi spatele ţeapăn. Egwene o privi din urmă până se îndepărtă îndeajuns de mult încât să nu mai poată să audă nimic, iar ei doi erau din nou singuri. Asta dacă nu-i puneau la socoteală şi pe grădinarii de jos din grădină. Mat o privea ţintă, aşteptându-i răspunsul.

În cele din urmă, îi spuse de ter’angreal, de tocul strâmb dincolo de care se aflau răspunsuri. Stărui mai ales asupra primejdiilor care te păşteau dacă puneai întrebări prosteşti sau care aveau legătură cu Umbra, nişte primejdii de care se putea să nu ştie nici femeile Aes-Sedai. Era mai mult decât măgulită că venise la ea, dar trebuia să dea dovadă de puţină judecată.

— Ţine mintea asta, Mat! Poţi să mori din pricina unei întrebări uşuratice, aşa că, dacă îl foloseşti, va trebui să fii chibzuit de data asta. Şi nu trebuie să întrebi nimic legat de Umbră.

El o ascultase din ce în ce mai neîncrezător. Când îşi sfârşi vorba, exclamă:

— Trei întrebări? Bănuiesc că te duci ca Bili, petreci o noapte acolo, şi vii înapoi peste zece ani, cu punga plină de aur şi...

— O dată în viaţă, Matrim Cauthon, sări ea, nu vorbi prostii! Ştii foarte bine că ter’angrealele nu sunt poveşti. De primejdii trebuie să ţii seama. Poate că răspunsurile pe care le cauţi sunt acolo, dar nu trebuie să încerci până nu-ţi spune Moiraine că poţi să o faci. E musai să-mi făgăduieşti asta, altfel îţi făgăduiesc eu că te-oi duce la ea ca pe o broască râioasă. Ştii c-o pot face.

El pufni zgomotos.

— Prost să fiu să-ncerc, orice-ar zice Moiraine. Cum mama mă-sii să mă bag într-un ter’angreal? Doar vreau să am de-a face cu Puterea cât mai puţin, ce mama mă-sii! Gândul ăsta poţi să ţi-l ştergi din minte.

— E singura şansă pe care o ştiu, Mat.

— Ba pentru mine nu e, zise el cu hotărâre. Decât aşa o şansă, mai bine deloc.

În ciuda tonului său, lui Egwene tot îi venea să-l îmbrăţişeze. Numai că el ar fi făcut pesemne vreo glumă pe seama ei şi ar fi încercat s-o ciupească. Mat era o figură încă din ziua în care văzuse lumina zilei. Dar venise la ea să-i ceară ajutorul.

— Îmi pare rău, Mat. Ce-ai de gând să faci?

— Ei, o să joc cărţi, bănuiesc. Dacă o să vrea careva să joace cu mine. O să joc pietre cu Thom. Sau zaruri prin cârciumi. Încă mă pot îndepărta, măcar până în oraş. Privirea i se îndreptă spre o slujnică în trecere pe acolo, o fată zveltă, cu ochi negri, cam de vârsta lui. Găsesc eu ceva cu care să-mi treacă vremea.

O mânca palma să-l plesnească, dar zise cu băgare de seamă:

— Mat, chiar nu te gândeşti să pleci, nu-i aşa?

— I-ai zice lui Moiraine, dacă m-aş gândi? I-o luă înainte, ridicându-şi mâna s-o oprească. Ei bine, nu-i nevoie. Doar ţi-am zis că n-o s-o fac. Recunosc, mi-ar fi plăcut, dar n-o s-o fac. Eşti mulţumită cu asta? o întrebă el privind-o încruntat. Egwene, tu nu-ţi doreşti niciodată să te întorci acasă? Să nu se fi întâmplat toate astea?

Venind de la el, întrebarea o luă prin surprindere, dar ea îşi ştia răspunsul:

— Nu. Chiar după tot ce s-a întâmplat, nu. Tu?

— Atunci, aş fi neghiob, nu-i aşa? râse el. Mie oraşele îmi plac, şi e bun şi ăsta până una-alta. E bun şi ăsta. Egwene, n-o să-i zici lui Moiraine despre asta, nu? Că ţi-am cerut ajutor şi aşa mai departe?

— De ce n-aş face-o? întrebă ea, bănuitoare.

Era vorba de Mat, totuşi.

El ridică din umeri, ruşinat.

— M-am ţinut mai departe de ea decât de... Oricum, m-am ferit de ea, mai ales că vrea să-mi scotocească prin cap. Pesemne c-ar crede că mă înmoi. Nu-i spui, nu?

— Nu, spuse ea, dacă îmi făgăduiești că n-ai să te apropii de ter’angrealul ăla fără să-i ceri voie. Nici n-ar fi trebuit să-ţi spun de el.

— Făgăduiesc. Rânji. N-am să mă apropii de lucrul ăla decât dacă de asta atârnă viaţa mea. Jur.

Sfârşi prefăcându-se că face un gest solemn.

Egwene clătină din cap. Oricât de mult s-ar fi schimbat celelalte, Mat n-avea să se schimbe.

CAPITOLUL 9 • Hotărâri

Trecură trei zile, în care căldura şi umezeala păreau a-i stoarce de vlagă până şi pe cei din Tear. Viaţa oraşului lâncezea, iar Stânca abia se mai târa. Servitorii aproape că dormeau în timp ce lucrau; majhere îşi desfăcuse nervoasă părul împletit în cosiţe, dar nici măcar ea nu-şi putea aduna puterile cât să bată cu pumnul în masă sau să tragă aspru de urechi pe cei ce o meritau. Protectorii Stâncii se prăbuşeau la posturile lor ca nişte lumânări pe jumătate topite, iar ofiţerii păreau mai mult interesaţi să bea vin rece decât să patruleze. Înalţii Seniori stăteau mai mult în apartamentele lor, dormind în perioada cea mai călduroasă a zilei, şi câţiva dintre ei plecaseră de tot din Stâncă spre moşiile relativ mai răcoroase din est, aflate pe colinele din Osia Lumii. În mod ciudat, doar străinii, cel mai puţin obişnuiţi cu vipia, îşi duceau vieţile la fel de greu ca până atunci, dacă nu cumva mai greu. Pentru aceştia, arşiţa nu era la fel de chinuitoare ca orele ce treceau foarte repede.

Mat descoperi în curând că avusese dreptate în legătură cu tinerii nobili care văzuseră cum era să fie ucis de cărţile de joc. Nu numai că îl evitau, dar aceştia le povestiseră şi prietenilor, de cele mai multe ori cu înflorituri; dacă se întâlnea cu cineva în Stâncă, respectivul nu ar fi făcut altceva decât să îşi ceară iertare şi să se îndepărteze grăbit. Zvonurile se răspândiseră mai departe, din gurile tinerilor fii de nobili. Aproape orice servitoare, care poate se bucurase cândva de o îmbrăţişare de-a lui Mat, îl refuza acum şi spunea de asemenea că auzise că era periculos să rămâi singură cu el. Perrin părea să fie copleşit de grijile proprii, iar Thom părea să dispară ca prin magie; Mat habar n-avea cu ce-şi ocupa timpul menestrelul, dar era de negăsit aproape mereu, atât ziua, cât şi noaptea; Moiraine, în schimb, singura persoană care Mat ar fi dorit să-l ignore, părea să-şi facă apariţia oriunde se întâmpla să se afle şi el; fie era doar în trecere, fie străbătea coridorul undeva la distanţă, dar ochii ei îi întâlneau pe ai lui de fiecare dată şi îl priveau de parcă ar fi ştiut ce gândeşte şi ce vrea, de parcă ar fi ştiut că avea să-l pună să facă exact ceea ce voia ea. Pe de o parte, nu conta; Mat reuşea în continuare să găsească scuze pentru a-şi amâna plecarea cu încă o zi. Din punctul lui de vedere, nu îi promisese lui Egwene că va rămâne. Deşi o făcuse.

Într-o zi, coborâse cu o lampă în străfundurile Stâncii, până la Marea Vistierie, cum i se zicea, până în fundul holului îngust, în faţa porţii putrede. Privise pentru câteva minute întunericul din interior, formele obscure acoperite cu pânze de păianjen prăfuite, lăzi aruncate una peste alta, folosite pe post de rafturi pentru o amestecătură de figurine şi sculpturi şi lucruri ciudate făcute din cristal şi sticlă şi metal – după câteva minute se grăbise să iasă afară, mormăind: „Ar trebui să fiu cel mai mare idiot din întreaga lume!”

Totuşi, nimic nu îl oprea să meargă în oraş, şi nu era nici o şansă s-o întâlnească pe Moiraine la tavernele de la docurile din Maule, districtul portuar, sau la hanurile din Chalm, unde se aflau depozitele; locuri slab luminate, înghesuite, cel mai adesea murdare, cu vin ieftin, încăierări ocazionale şi jocuri de zaruri interminabile. Pariurile la zaruri erau mici, în comparaţie cu cele cu care fusese obişnuit, dar nu de aceea se întorcea întotdeauna în Stâncă în doar câteva ore. Încerca să nu se gândească la ceea ce îl atrăgea înapoi mereu, lângă Rand.

Perrin îl vedea uneori pe Mat în tavernele de la docuri cum bea vin ieftin, cum juca zaruri de parcă nici nu îi păsa de câştig; într-o zi îl ameninţase cu cuţitul pe un marinar voinic care îşi bătuse joc de el că nu câştiga prea des. Lui Mat nu-i stătea în fire să fie atât de irascibil; totuşi Perrin îl evita, în loc să încerce să afle ce îl supăra. Perrin nu se afla acolo pentru vin sau zaruri, iar bărbaţii care se gândeau să se ia la harţă cu el se răzgândeau după ce îi priveau umerii – iar apoi îl priveau în ochi. Totuşi, făcea cinste cu bere proastă marinarilor îmbrăcaţi în pantaloni de piele şi micilor negustori cu lanţ subţire de argint agăţat de-a lungul surtucului, tuturor celor care păreau a fi dintr-un ţinut îndepărtat. Ceea ce căuta el era un zvon, o vorbă care s-o ţină pe Faile departe de Tear. Departe de el.

Perrin era sigur că, dacă îi găsea o aventură, ceva care să-i dea şansa de a intra în cărţile de istorie, ea ar fi plecat. Faile se prefăcea că înţelege de ce trebuia el să rămână, dar, ocazional, ea încă îi mai amintea că vrea să plece şi că speră să vină şi el cu ea. Perrin era sigur că ar fi putut s-o împingă să plece cu momeala potrivită, fără el.

Majoritatea zvonurilor ar fi ştiut şi ea, la fel de bine ca şi el, că sunt înflorituri vechi. Se spunea că războiul care mistuia Oceanul Aryth era mâna unor oameni de care nimeni nu mai auzise până atunci, numiţi Sawchin, sau ceva de genul acesta – Perrin auzise în mai multe feluri, de la mulţi povestitori – un neam ciudat, care pare-se erau armatele lui Artur Aripă-de-şoim întoarse după o mie de ani. Unul dintre povestitori, un bărbat din Tarabon, cu o pălărie roşie rotundă şi cu o mustaţă groasă precum coarnele unui taur, îi dăduse de veste că însăşi Aripă-de-Şoim îi conducea pe aceşti oameni, şi că purta în mână sabia sa legendară, sabia dreptăţii. Se zvonea că fusese găsit fabulosul Corn al lui Valere, care era menit chemării la Ultima Bătălie a eroilor din mormânt. În Ghealdan, porniseră răscoale în tot ţinutul; Illian suferea de o epidemie de nebunie în masă; în Cairhien foametea încetinise războiul; undeva în Borderland, atacurile Trollocilor erau în creştere. Perrin nu o putea trimite pe Faile în inima unor astfel de întâmplări, chiar dacă asta ar fi ţinut-o departe de Tear.

Veştile că ar fi probleme în Saldaea păreau promiţătoare – trebuia să o atragă ţara ei de baştină, iar Perrin auzise că Mazrim Taim, falsul Dragon, se afla în siguranţă în mâinile unor Aes-Sedai – dar nimeni nu ştia ce fel de probleme. Să se apuce să inventeze ceva nu ar fi fost bine; indiferent ce ar fi născocit el, ea ar fi pus cu siguranţă propriile întrebări înainte de a pleca. Şi, în afară de asta, tumultul din Saldaea ar fi putut fi la fel de grav ca şi celelalte lucruri pe care le auzise.

Iar Perrin nu îi putea spune lui Faile nici unde îşi petrecea el timpul, pentru că ar fi întrebat în mod inevitabil de ce. Ea ştia că Perrin nu era ca Mat, căruia îi făcea plăcere să-şi piardă vremea prin taverne. Nu ştiuse niciodată să mintă cum trebuie, aşa că o păcălea şi el cum putea, iar ea începuse să-i arunce priviri lungi şi piezişe, în linişte. Tot ce putea face Perrin era să-şi dubleze eforturile, pentru a găsi o poveste prin care să o momească. Trebuia să o trimită departe, înainte să fie omorâtă din cauza lui. Trebuia să o facă.

Egwene şi Nynaeve petrecuseră şi mai mult timp cu Joiya Amico, fără nici un rezultat. Poveştile lor nu scârţâiau deloc. Deşi Nynaeve nu fusese de acord, Egwene încercase chiar să le spună fiecăreia ce aflase de la cealaltă, să vadă dacă ceva nu se potrivea. Amico se holbase la ele şi susţinuse că nu auzise de nici un plan. Dar adăugase că ar fi putut fi adevărat. Joiya le spusese calmă că ar trebui să se ducă în Tanchico, dacă doreau.

— Am auzit că e un oraş periculos acum, spuse ea liniştită, în timp ce ochii săi de corb sclipiră. Regele are în grijă ceva mai mult decât oraşul, şi am înţeles că Panarh a încetat să mai păstreze rânduiala într-un mod paşnic. Tanchico e condus de legea cuţitului şi a armelor.

Nu venise nici o vorbă din Tar Valon, deşi oricum nu mai era nimic de zis, dacă Suprema se confrunta cu posibilul pericol de a-l elibera pe Mazrim Taim. Trecuse destul timp ca un mesaj să ajungă, fie pe o şalupă rapidă, fie adus de un călăreţ care ar fi schimbat caii mereu, de când Moiraine trimisese porumbeii mesageri – în cazul în care îi trimisese cu adevărat. Egwene şi Nynaeve se contraziceau pe tema asta; Nynaeve recunoştea că femeia Aes-Sedai nu putea să mintă, dar încerca să găsească un dedesubt în cuvintele lui Moiraine. Însă aceasta nu părea să îşi facă probleme că nu primise încă un răspuns de la Supremă, deşi era greu să îţi dai seama din calmul ei de neclintit.

Egwene îşi făcea totuşi probleme, nefiind sigură dacă Tanchico era o pistă falsă sau una adevărată, sau poate o capcană. În biblioteca Stâncii se găseau cărţi despre Tarabon şi Tanchico, şi deşi citea până o usturau ochii, nu găsise nici un indiciu că Rand ar fi fost periculos. Căldura şi grijile nu o ajutau deloc; uneori era la fel de agitată ca Nynaeve.

Unele lucruri mergeau bine, desigur. Mat încă se afla în Stâncă; era evident că se maturiza şi că învăţa ce înseamnă responsabilitatea. Egwene regreta că îi înşelase aşteptările, cu toate astea nu era convinsă că altă femeie din Turn ar fi putut face mai mult. Ea îi înţelegea dorinţa de cunoaştere, pentru că şi ea îşi dorea acelaşi lucru, deşi era vorba de o altfel de cunoaştere. Dorinţa de a cunoaşte lucrurile pe care le putea învăţa doar în Turn, lucrurile pe care le putea descoperi înainte ca altcineva să fi ştiut că se pot face vreodată, lucrurile de mult uitate, dar pe care le putea învăţa din nou.

Aviendha începu să se întâlnească cu Egwene, aparent din propria dorinţă. Deşi fusese nesigură la început, în definitiv, era o femeie aiel, şi credea că Egwene era Aes-Sedai pe de-a-ntregul. Dar, compania ei era plăcută, deşi lui Egwene i se părea uneori că vede în ochii ei întrebări nerostite. Cu toate că Aviendha era reţinută, în curând se dovedi că era foarte isteaţă şi că avea simţul umorului, ceea ce făcea ca uneori să chicotească împreună ca nişte fetişcane. Totuşi, Egwene nu era obişnuită cu felul de-a fi al aielilor; cum ar fi faptul că Aviendha nu se simţea deloc confortabil să stea pe un scaun, sau că fusese şocată când dăduse peste Egwene, în timp ce îşi făcea baia într-o cadă placată cu argint pregătită de majhere. Nu fusese şocată pentru că o văzuse dezbrăcată – de fapt, când o văzuse pe Egwene stânjenită, îşi lepădase şi ea hainele şi se aşezase pe podea pentru a putea sta la vorbă ci pentru că Egwene stătea în apă până la piept. Risipa de apă o nedumerise mai mult. Pe de altă parte, Aviendha refuza să înţeleagă de ce nu luaseră ea şi Elayne măsuri drastice faţă de Berelain, având în vedere că voiau să scape de ea. Era orice în afară de interzis unei luptătoare să ucidă o femeie care nu era legată de lance. Dar având în vedere că nici Elayne, şi nici Berelain nu erau Fecioare ale Lăncii, Aviendhei i se părea perfect normal ca Elayne să o provoace pe Cea Dintâi din Mayene să se lupte în cuţite şi, dacă ar fi trecut de asta, doar cu mâinile şi picioarele. În cuţite era cel mai bine, după ea. Berelain părea genul de femeie ce putea fi înfrântă de şapte ori fără a ceda. Cel mai simplu ar fi fost să o provoace şi să o omoare. Sau ar fi putut Egwene să o facă în locul ei, ca o prietenă apropiată, ca o soră.

Chiar şi aşa, era o plăcere să ai cu cine vorbi şi râde. Elayne era ocupată în cea mai mare parte a timpului, desigur, iar Nyaneve, simţind, se pare, la fel ca şi Egwene, cum se precipită lucrurile, îşi dedica puţinele clipe libere plimbărilor pe crestele zidurilor la lumina lunii alături de Lan sau preparării mâncărurilor care îi plăceau Străjerului, ca să nu mai vorbim de înjurăturile care îi făceau pe bucătari să părăsească încăperea uneori; Nynaeve nu prea avea habar să gătească. Dacă n-ar fi fost Aviendha, Egwene nu ar fi ştiut ce să facă în orele toride dintre interogatoriile Iscoadelor Celui Întunecat; fără îndoială ar fi asudat şi s-ar fi îngrijorat de teamă să nu facă ceva ce îi dădea coşmaruri numai când se gândea.

Se înţeleseră ca Elayne să nu fie niciodată prezentă la aceste interogatorii; o pereche de urechi în plus nu însemna nimic, în schimb, de fiecare dată când Rand avea o clipă liberă, ca din întâmplare Domniţa-Moştenitoare se afla mereu prin apropiere, gata de vorbă, sau pur şi simplu să se plimbe la braţul lui, chiar şi dacă îl însoţea doar de la o întâlnire cu Înalţii Seniori până la o încăpere unde aşteptau alţii sau doar într-o inspecţie-fulger a încăperilor Protectorilor. Femeia devenise destul de bună la a găsi locuri ascunse unde se puteau retrage doar ei doi, singuri. Desigur, el avea mereu aieli în urma sa, dar în curând lui Elayne începu să nu-i mai pese de părerea acestora, la fel cum nu i-ar fi păsat nici de părerea mamei sale. Intrase chiar într-un soi de uneltire cu Fecioarele Lăncii; ele păreau să ştie fiecare colţişor ascuns din Stâncă şi îi spuneau de fiecare dată când Rand era singur. Aparent, lor li se părea că jocul ăsta e o distracţie bună.

Surprinzător era faptul că el îi punea întrebări legate de conducerea naţiunilor şi asculta ce spunea ea. Şi ar fi vrut să vadă şi mama ei lucrul ăsta. Nu de puţine ori Morgase râsese, pe jumătate disperată, şi îi spusese că trebuia să înveţe să se concentreze. Care meşteşuguri trebuie protejate şi cum, şi care nu şi de ce; acestea puteau fi decizii luate la rece, dar la fel de importante precum îngrijirea bolnavilor. Putea fi distractiv să te foloseşti de un nobil sau de un negustor încăpăţânat să facă ceea ce nu voia la început, dându-i impresia că fusese ideea lui; putea fi extrem de satisfăcător să îi hrăneşti pe cei flămânzi, dar dacă cei flămânzi trebuiau hrăniţi, era necesar să decidă de câţi funcţionari, de câţi vizitii şi de câte care era nevoie. Totul putea fi organizat de alţii, dar după aceea avea să afle prea târziu dacă se făcuse sau nu vreo greşeală. Rand o asculta şi, de cele mai multe ori, îi urma sfaturile. Elayne se gândea că l-ar fi putut iubi chiar şi doar din aceste două motive. Berelain nu ieşea din camerele sale; Rand începea să zâmbească de îndată ce o vedea; nimic nu putea fi mai plăcut în lume. Poate doar dacă timpul s-ar fi oprit în loc.

Trei zile scurte, scurgându-i-se ca printre degete. Joya şi Amico urmau să fie trimise în miazănoapte, şi nu mai exista nici un motiv ca să rămână în Tear; se apropia momentul când ea, Egwene şi Nynaeve aveau şi ele să plece. Şi asta şi avea de gând să facă; nu se gândise niciodată că s-ar putea să nu plece. Ştiind asta, se simţea mândră că se comporta ca o femeie, nu ca o fetişcană; îi venea să plângă de mândrie.

Iar Rand? Se întâlnea cu Înalţi Seniori în camera lui şi dădea ordine. Îi speria prin apariţia lui la întâlniri secrete de trei sau patru oameni, pe care Thom le descoperise, unde le reamintea vreo dispoziţie de-a sa. Ei zâmbeau, făceau o plecăciune şi asudau, şi se întrebau cât de multe o fi ştiind el. Trebuiau să-şi folosească şi ei energia la ceva, înainte ca unul dintre ei să decidă că, dacă Rand nu putea fi manipulat, atunci trebuia omorât. Indiferent de ceea ce trebuia făcut pentru a le abate atenţia, el nu voia să pornească un război. Dacă trebuia să-l înfrunte pe Sammael, atunci fie; dar nu voia să pornească un război.

Rand îşi petrecea cea mai mare parte a timpului stabilindu-şi planul de acţiune, nu urmărindu-i pe Înalţii Seniori. Multe idei îi fuseseră inspirate de cărţile pe care îi pusese pe bibliotecari să i le aducă şi din discuţiile avute cu Elayne. Sfaturile femeii erau cu siguranţă folositoare în ceea ce-i privea pe Înalţii Seniori; vedea cum aceştia se grăbeau să îl aprobe când dădea dovadă de cunoaşterea unor lucruri pe care ei înşişi le ştiau doar pe jumătate. Elayne îl oprise când acesta dorise să-i recunoască deschis contribuţia.

— Un conducător înţelept ştie să primească sfaturi, îi zise ea zâmbind, dar nu ar trebui niciodată văzut în timp ce le primeşte. Lasă-i să creadă că ştii mai multe decât arăţi. Nu le vei face nici un rău şi te vei ajuta pe tine însuţi.

Cu toate acestea ea părea mulţumită că el sugerase acest fapt. Rand nu era sigur dacă nu cumva încă amâna vreo hotărâre din cauza ei. Trei zile de planuri şi încercări pentru a descoperi ce lipsea. Ceva lipsea, totuşi. Nu putea să reacţioneze în faţa Rătăciţilor, trebuia să-i facă pe ei să reacţioneze. Trei zile, iar într-a patra ea avea să plece – înapoi în Tar Valon, spera el dar odată cu mutarea lui, Rand bănuia că până şi scurtele momente petrecute împreună aveau să se termine. Trei zile de sărutări furate, când putuse şi el să uite că era orice în afară de un om, cu mâinile în jurul unei femei. Se simţea uşurat că Elayne nu părea să vrea mai mult decât compania sa, dar în acele momente în care erau ei singuri putea să uite de hotărâri, să uite de soarta ce îl aştepta pe Dragonul Renăscut. Nu o singură dată se gândise să o roage să rămână, dar nu ar fi fost drept să-i sporească aşteptările, câtă vreme el nu ştia ce altceva voia de la ea, în afară de prezenţa ei. Desigur, dacă aceasta avea aşteptări. Era mult mai bine să-i priveşti doar ca pe un bărbat şi o tânără care se plimbau seara după ce au avut o zi obositoare. Era mult mai uşor aşa; uneori el uita că Elayne era Domniţa-Moştenitoare, iar el – un păstor. Îşi dorea, însă, ca ea să nu plece. Trei zile. Trebuia să se hotărască. Trebuia să o ia din loc. Într-o direcţie în care nimeni nu se aştepta.

Soarele aluneca uşor spre miazănoapte în seara celei de-a treia zile. Draperiile trase pe jumătate din camera lui Rand împuţinau lumina galben-roşiatică. Callandor strălucea pe piedestalul său, precum cel mai pur cristal.

Rand se holbă la Meilan şi Sunamon, apoi aruncă sulul de pergament lat în ei. Un tratat, scris citeţ, căruia îi lipseau doar semnăturile şi sigiliile. Îl lovi pe Meilan în piept, iar el îl prinse din reflex; acesta făcu o plecăciune, de parcă ar fi fost onorat, însă zâmbetul său dezvălui dinţii încleştaţi.

Sunamon se muta de pe un picior pe altul şi îşi freca mâinile.

— Toate s-au făcut precum aţi spus, Senior Dragon, zise el cu încordare. Grânele sunt în corăbii...

— Şi două mii de recruţi din Tear, îl întrerupse Rand. Pentru a vedea de împărţirea corectă a grânelor şi pentru a proteja interesele cetăţenilor din Tear, rosti el cu o voce rece ca gheaţa, în timp ce stomacul părea a-i fierbe; abia stăpânindu-se să-i ia la pumni pe aceşti netrebnici. Două mii de bărbaţi. Sub comanda lui Torean!

— Înaltul Senior Torean are interesul de a rezolva anumite chestiuni în Mayene, Senior Dragon, spuse Meilan blând.

— Singurul interes pe care îl are e să-i atragă cu de-a sila atenţia unei femei care nu îl bagă în seamă, urlă Rand. Am spus grânele în corăbii! Fără soldaţi. Şi cu siguranţă fără Torean, ce mama mă-sii! Măcar aţi vorbit cu Berelain?

Se uitară la el de parcă nu ar fi înţeles aceste cuvinte. Era prea mult. Rand se aruncă în saidin; pergamentul pe care îl ţinea Meilan în braţe izbucni în flăcări. Cu un urlet, Meilan aruncă sulul în şemineul gol şi se grăbi să înlăture scânteile şi urmele de funingine de pe surtucul său de mătase roşie.

Sunamon se holba cu gura deschisa la filele care ardeau, pocneau şi se înnegreau.

— Veţi merge la Berelain, le spuse el, surprins de cât de calmă îi era vocea. Până mâine la amiază îi veţi fi dat tratatul pe care îl doresc, altfel până mâine la apus vă voi duce la spânzurătoare pe amândoi. Dacă va trebui să ucid Înalţi Seniori în fiecare zi, doi câte doi, o voi face. Vă voi trimite până la ultimul la spânzurătoare dacă nu mă veţi asculta. Acum, plecaţi din faţa mea!

Tonul scăzut părea să-i afecteze mai mult decât ţipetele lui. Chiar şi Meilan părea tulburat, în timp ce se retrăgeau făcând câte o plecăciune la fiecare pas, murmurând declaraţii de credinţă neţărmurită şi supunere eternă. Îi era silă de ei.

— Ieşiţi! zbieră el, iar cei doi abandonară demnitatea şi aproape că se încăierară care să deschidă uşile. O luară la goană. Unul dintre paznicii aiel aruncă o scurtă privire în încăpere, ca să vadă dacă Rand era bine, înainte de a închide uşa.

Rand tremura din tot corpul. Îl dezgustau la fel de mult cum era dezgustat de sine. Să ameninţe oamenii cu spânzurătoarea pentru că nu făcuseră ce le spusese. Mai rău, să n-o spună în glumă. Îşi aducea aminte de vremurile când nu avea o fire irascibilă, sau cel puţin, când se înfuria foarte rar şi reuşea să se controleze.

Traversă camera până la locul unde Callandor strălucea în lumina ce pătrundea printre draperii. Lama arăta ca sticla de cea mai bună calitate, perfect transparentă; părea oţel la atingere şi era la fel de ascuţită ca un brici. Fusese pe punctul de a o apuca, pentru a se ocupa de Meilan şi Sunamon. Nu ştia dacă pentru a o folosi pe post de sabie sau pentru scopul său adevărat. Ambele posibilităţi îl îngrozeau. „Nu am înnebunit încă. Sunt doar furios. Pe Lumină, atât de furios!”

Mâine. Iscoadele Celui Întunecat aveau să fie îmbarcate pe corăbii a doua zi. Elayne avea să plece. Şi Egwene şi Nynaeve, desigur. Înapoi în Tar Valon; cu sau fără Ajah Neagră, Turnul Alb trebuia să fie la fel de sigur ca şi până acum. Mâine. Gata cu scuzele pentru a amâna ceea ce trebuia să facă. Nu după ziua ce urma.

Îşi întoarse mâinile şi privi bâtlanul inscripţionat în fiecare palmă. Le scrutase de atât de multe ori, încât ar fi putut desena perfect fiecare linie, din memorie. Profeţiile vorbeau despre el.

De două ori îi este semnul,

De două ori în viaţă şi-ncă de două mort.

Bâtlan, bâtlani şi-o dată şi de două ori,

pentru-aşternut de cale şi pentru nume-adevărat.

Dragon o dată, de două ori Dragon,

pentru-amintiri pierdute, pentru-a plăti ce-i este dat.

Dar dacă bâtlanii erau „pentru nume-adevărat”, numele lui adevărat, pentru ce mai era nevoie de Dragoni? Şi, până la urmă, ce era un Dragon? Singurul Dragon de care auzise el vreodată era Lews Therin Telamon. Lews Therin Ucigaşul-de-Neam fusese Dragonul; Dragonul era Ucigaşul-de-Neam. Doar că acum era el. Însă, nu putea fi însemnat cu propriile semne. Poate că figura de pe flamură era un Dragon; nici măcar femeile Aes-Sedai nu păreau a şti ce creatură era aceea.

— Te-ai schimbat de când te-am văzut ultima oară. Eşti mai puternic. Şi mai aspru.

Rand se întoarse şi o privi pe femeia care stătea lângă uşă, cu pielea albă şi părul şi ochii negri. Înaltă, îmbrăcată din cap până-n picioare în alb şi argintiu, aceasta ridică o sprânceană şi studie bucăţile topite de aur şi argint de deasupra şemineului. El le pusese acolo, pentru a-şi aminti de ceea ce se putea întâmpla când acţiona fără să gândească sau când îşi pierdea controlul. Nu îl ajutase prea mult.

— Selene, rosti el cu răsuflarea tăiată, îndreptându-se numaidecât spre ea. De unde ai apărut? Cum ai ajuns aici? Credeam că încă eşti în Cairhien sau...

O privi din cap până-n picioare, dar nu vru să-i spună că se temuse că ea ar fi putut să fie moartă sau o refugiată înfometată.

O curea împletită din argint strălucea în jurul taliei sale subţiri; piepteni de argint, lucraţi în formă de stele şi semiluni îi sclipeau în părul ce îi cădea peste umeri, precum nişte cascade în întuneric. Încă era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Elayne şi Egwene erau doar frumuşele pe lângă ea. Dintr-un motiv anume, însă, nu îl tulbura la fel ca înainte; poate că din cauza lunilor care se scurseseră de când o văzuse ultima oară, într-un Cairhien ce încă nu fusese nimicit de un război civil.

— Merg oriunde îmi doresc, îi spuse ea încruntată. Ai fost însemnat, dar nu contează. Erai al meu şi eşti al meu. Oricine altcineva nu e mai mult decât un custode al cărui timp a trecut. Acum voi cere în mod public ceea ce este al meu.

Rand făcu ochii mari. „Însemnat? Se referea oare la mâinile sale? Şi cum adică era al ei?”

— Selene, zise el blând. Am petrecut zile frumoase împreună – zile grele; nu îţi voi uita niciodată curajul sau ajutorul – dar nu a fost între noi niciodată altceva decât camaraderie. Am călătorit împreună, şi atâta tot. Vei rămâne aici în Stâncă, în cele mai bune apartamente, şi când pacea se va întoarce în Cairhien, voi veghea ca moşiile tale de acolo să îţi fie înapoiate, dacă voi putea.

— Chiar ai fost însemnat, zâmbi ea strâmb. Moşii în Cairhien? Poate că am avut moşii în acele ţinuturi cândva. Ţara s-a schimbat atât de mult, încât nimic nu mai e cum era. Selene e un nume pe care îl folosesc doar uneori, Lews Therin. Numele pe care mi l-am luat e Lanfear.

Rand pufni în râs.

— Proastă glumă, Selene! Mai degrabă aş glumi, spunând că Cel Întunecat e unul dintre Rătăciţi. Şi mă cheamă Rand.

— Noi ne spunem Cei Numiţi, spuse ea calm. Numiţi să conducem lumea pentru totdeauna. Vom trăi pentru totdeauna. Tu, de asemenea.

El o privi pe Selene încruntat, şi cu îngrijorare. Ea chiar credea că e... Calea lungă pe care o bătuse până în Tear trebuie să o fi afectat. Dar femeia nu părea ţicnită. Era calmă, netulburată, sigură pe ea. Fără a se gândi, se trezi că atinse saidin. Îl atinse – şi se lovi de un zid pe care nu îl putea vedea sau simţi, care îl ţinea însă departe de Izvor.

— Nu se poate, zise Rand în timp ce ea zâmbi. Pe Lumină, gâfâi el. Chiar eşti unul dintre ei.

Rand se dădu încet înapoi. Dacă putea ajunge la Callandor, măcar ar fi avut o armă în mână. Poate că nu ar fi funcţionat ca o sa’angreal, dar putea fi folosită ca o sabie. Putea oare folosi o sabie împotriva unei femei, împotriva lui Selene? Nu, împotriva lui Lanfear, împotriva unuia dintre Rătăciţi.

Se lovi cu spatele de ceva, şi privi ca să vadă ce era. Nu era nimic. Un zid de nimic, iar el era cu spatele lipit de el. Callandor strălucea la mai puţin de trei paşi – pe partea cealaltă. Rand lovi nervos cu pumnul în acest obstacol; era la fel de neclintit ca o stâncă.

— Nu pot avea încă încredere în tine, Lews Therin. Încă nu.

Ea veni mai aproape, iar el se gândi că cel mai bine ar fi să o prindă în strânsoare. El era mult mai puternic şi mai mare – şi aşa blocat, cum era, ea ar fi putut să-l învăluie în Putere ca pe un pisoiaş încurcat într-un ghem de lână.

— Nu atâta timp cât eşti atât de sigur pe tine, adăugă ea, zâmbind strâmb cu privirea spre Callandor. Mai există doar două puteri pe care un bărbat le poate folosi. De una ştiu că încă mai există. Nu, Lews Therin. Nu te voi încredinţa cu aceasta încă.

— Nu îmi mai spune aşa! urlă el. Numele meu e Rand, Rand al’Thor.

— Eşti Lews Therin Telamon. Mda, fizic nu e nimic la fel, în afară de înălţime, dar aş fi ştiut cine se află în spatele acestei priviri, chiar şi dacă te-aş fi văzut în leagăn; râse brusc. Totul ar fi fost mult mai uşor dacă te-aş fi găsit atunci. Dacă aş fi avut libertatea să...; râsul se transformă într-o privire mânioasă. Vrei să vezi cum arăt cu adevărat? Nici asta nu îţi poţi aminti, nu-i aşa?

Rand încercă să spună nu, dar limba nu voia să i se mişte. Cândva văzuse doi dintre Rătăciţi împreună, Aginor şi Balthamel, primii care fuseseră eliberaţi, după trei mii de ani închişi chiar sub pecetea temniţei Celui Întunecat. Primul fusese mai ofilit decât orice lucru încă viu; celălalt îşi ascundea faţa sub o mască, îşi ascundea fiecare petic de piele, de parcă nu suporta să o vadă sau să-i fie văzută de altcineva.

Aerul vibră în jurul lui Lanfear, şi ea se preschimbă. Era – mai în vârstă decât el, desigur, dar mai în vârstă nu era bine spus. Mai matură. Mai coaptă. Chiar mai frumoasă, dacă era posibil. Era ca o mlădiţă în plină floare, în comparaţie cu un mugure. Deşi ştia ce este ea, lui Rand i se uscă gura şi i se puse un nod în gât.

Ochii ei negri îi scrutau faţa, plină de încredere, şi totuşi oarecum întrebătoare, de parcă ar fi vrut să ştie ce vedea el. Ea părea să fie satisfăcută, indiferent de ce ar fi înţeles din această privire. Lanfear zâmbi din nou.

— Am fost cufundată într-un somn adânc, fără vise, unde timpul nu curgea. Mişcările Roţii treceau pe lângă mine. Acum mă vezi aşa cum sunt, iar tu eşti în mâinile mele, îi spuse ea, iar apoi îşi plimbă o unghie pe obrazul lui suficient de tare încât să-l facă să tresară. A trecut vremea jocurilor şi a şiretlicurilor, Lews Therin! A trecut de mult.

Rand simţi cum i se întoarce stomacul pe dos şi spuse:

— Aşadar, doreşti să mă omori? Arde-te-ar Lumina, eu...

— Să te omor? spuse ea nevenindu-i să creadă ce auzea. Să te omor! Vreau să te am, pentru totdeauna. Ai fost al meu cu mult înainte să te fure albicioasa aia cu părul spălăcit. Cu mult înainte ca ea să te vadă, măcar. Mă iubeai pe mine!

— Iar tu iubeai puterea!

Preţ de o clipă Rand se simţi ameţit. Vorbele sunau a adevăr – el ştia că sunt adevărate –, dar de unde răsăriseră? Selene – Lanfear – părea la fel de mirată ca şi el, însă ea îşi reveni repede.

— Ai învăţat multe – ai făcut multe lucruri pe care nu credeam să le poţi face fără ajutor – în schimb, orbecăi în continuare printr-un labirint întunecat, iar ignoranţa asta te poate omorî. O parte din ceilalţi se tem prea mult de tine ca să mai aştepte. Sammael, Rahvin, Moghedien. Poate şi alţii, dar ei cu siguranţă. Vor veni după tine. Nu vor încerca să-ţi întoarne sufletul. Vor veni la tine pe furiş, te vor distruge în timp ce dormi. Pentru că se tem. Dar mai sunt şi cei care te-ar putea învăţa, ţi-ar putea arăta ce ştiai cândva. Apoi nimeni nu ar mai îndrăzni să ţi se opună.

— Să mă înveţe? Vrei să las pe unul dintre Rătăciţi să mă înveţe?

Unul dintre Rătăciţi. Un Rătăcit de parte bărbătească. Un bărbat care fusese Aes-Sedai în Vârsta Legendelor, care ştia să conducă, ştia cum să evite căderile, ştia... I se oferise la fel de mult şi altădată.

— Nu! Chiar dacă mi s-ar oferi, aş refuza, şi de ce ar trebui să fie aşa? Mă opun lor – şi ţie! Urăsc tot ceea ce aţi făcut, tot ceea ce însemnaţi. „Netrebnicule! se gândi el. Sunt prins aici în capcană, şi sfidez cu fală ca un idiot dintr-o poveste, care nu se aşteaptă ca acela care îl ţine captiv să se mânie atât de tare încât să facă ceva în legătură cu asta.”

Dar nu putea să-şi retragă cuvintele. Cu încăpăţânare, merse înainte şi înrăutăţi situaţia.

— Te voi distruge, dacă pot. Pe tine şi pe Cel Întunecat, şi până la ultimul Rătăcit!

În ochii ei se zări o sclipire de pericol, dar apoi dispăru.

— Ştii de ce se tem unii dintre noi de tine? Ai idee? Pentru că le e teamă ca nu cumva Marele Stăpân al Întunericului să îţi dea un rang deasupra lor.

Rand nu-şi putu stăpâni un hohot de râs.

— Marele Stăpân al Întunericului? Nici tu nu îi poţi pronunţa numele adevărat? Cu siguranţă nu te temi că îi vei atrage atenţia, ca oamenii normali. Sau da?

— Ar fi o blasfemie, spuse ea scurt. Le este frică pe bună dreptate, lui Sammael şi celorlalţi. Înaltul Senior te vrea. Vrea să te ridice deasupra oricărui alt om. Mi-a spus întocmai.

— Ce caraghios! Cel Întunecat e încă întemniţat la Shayol-Ghul, altfel m-aş lupta cu Tarmon Gai’don chiar acum. Şi dacă ar şti că exist, ar vrea să mă vadă mort. Voi lupta cu el.

— Crede-mă, ştie. Marele Stăpân ştie mai multe decât ai crede. Se poate vorbi cu el. Mergi la Shayol-Ghul, în Puţul Osândei, şi îl vei putea... auzi. Poţi să te... scalzi în prezenţa sa, zise Lanfear în timp ce în priviri îi luci o nouă lumină; extazul; respira printre buzele întredeschise şi, preţ de o clipă, păru că priveşte la ceva îndepărtat şi nemaipomenit. Nici nu se poate descrie în cuvinte. Trebuie să vezi cum e, chiar acum. Trebuie, spuse ea, cu ochii larg deschişi, întunecaţi şi insistenţi. Îngenunchează în faţa Marelui Stăpân, iar el te va ridica deasupra tuturor. Te va lăsa liber să stăpâneşti aşa cum vei dori, atâta timp cât te vei lăsa în genunchi în faţa lui o singură dată. Pentru a-l recunoaşte. Nimic mai mult. El mi-a spus asta. Asmodean te va învăţa să foloseşti Puterea fără ca aceasta să te omoare, te va învăţa ce poţi face cu ea. Lasă-mă să te ajut! Îi putem distruge pe ceilalţi. Marelui Stăpân nu îi va păsa. Îi putem distruge pe toţi, chiar şi pe Asmodean, odată ce te va fi învăţat tot ce trebuie să ştii. Noi doi putem conduce lumea împreună sub Marele Stăpân, pentru totdeauna, spuse ea, iar apoi vocea îi deveni o şoaptă, în care se putea simţi în egală măsură atât dorinţă, cât şi frică. Au fost făurite două sa’angreal, chiar înainte de sfârşit, unul pe care îl poţi folosi tu, şi unul eu. Cu mult mai puternice decât o sabie. Puterea lor depăşeşte imaginaţia. Dacă le-am avea, l-am putea provoca la luptă chiar şi pe... Marele Stăpân. Chiar şi pe Creator!

— Eşti nebună, spuse el turbat. Părintele Minciunii îmi va da mie libertate? M-am născut ca să lupt cu el. De asta mă aflu aici, pentru a îndeplini Profeţiile. Mă voi lupta cu el, şi cu voi toţi, până la Ultima Bătălie! Până la ultima suflare!

— Nu trebuie să o faci. Profeţiile sunt doar semnul a ceea ce oamenii speră să se întâmple. Dacă îndeplineşti Profeţiile, te vei lega de o cale ce te va duce la Tarmon Gai’don şi la moartea ta. Moghedien sau Sammael îţi pot distruge sufletul. Un sfârşit total şi definitiv. Nu te vei mai naşte niciodată, indiferent cât de mult se va învârti Roata Timpului.

— Nu!

Femeia îl scrută pe Rand pentru o vreme, multă vreme se părea; Rand aproape că văzu în ochii lui Selene o balanţă care cântărea situaţia.

— Aş putea să te iau cu mine, spuse ea în final. Te-aş fi putut întoarce către Marele Stăpân, fără să-mi pese de ce vrei sau gândeşti. Există căi.

Se opri, poate pentru a vedea dacă vorbele sale aveau vreun efect. Pe spatele lui Rand se prelingea sudoarea, dar îşi păstra chipul neclintit. Trebuia să facă ceva, indiferent dacă avea sau nu o şansă. Încercă a doua oară să atingă saidin, dar se lovi în continuare de obstacolul invizibil. Îşi lăsă ochii să se plimbe, de parcă se gândea la ceva. Callandor era în spatele lui, la fel de departe ca ţărmul opus al Oceanului Aryth. Cuţitul său pe care îl purta la brâu se afla pe masa de lângă pat, alături de o vulpe pe jumătate terminată, pe care el începuse să o cioplească. Cocoloaşele de metal fără formă de deasupra şemineului îl sfidau; un bărbat îmbrăcat în haine murdare se strecura pe uşă cu un cuţit în mână; cărţi împrăştiate peste tot. Rand se întoarse din nou cu faţa spre Lanfear, încordându-se.

— Mereu ai fost încăpăţânat, murmură ea. Nu te voi lua, de data asta. Vreau să vii la mine din propria voinţă. Şi aşa va fi. Ce-ai păţit? Te-ai încruntat.

„Un bărbat se strecoară pe uşă cu un cuţit în mână”; ochii lui Rand trecuseră pe lângă acest individ, aproape fără a-l observa. Instinctiv, el o împinse pe Lanfear din cale şi atinse Adevăratul Izvor; scutul ce îl oprea dispăru de îndată ce îl atinse, şi avea acum în mână sabia ca o flacără galben-roşiatică. Bărbatul se aruncă asupra lui, ţinând cuţitul într-o poziţie joasă, cu vârful ridicat în sus, pregătit să-l înjunghie. Chiar şi acum îi era greu lui Rand să îl urmărească pe bărbat, dar reuşi să se întoarcă lin şi, prin mişcarea Vântul Bate pe Metereze, reteză mâna ce ţinea cuţitul şi termină prin a străpunge inima atacatorului său. O clipită îl privi în ochii nesimţitori – fără viaţă, în timp ce inima încă mai pompa sânge – apoi îşi retrase sabia.

— Un Vineţiu.

Rand respiră, şi i se păru că era prima gură de aer pe care o luase după multe ore. Cadavrul de la picioarele sale sângera pe covorul frumos lucrat, dar nu îi mai era greu să-l urmărească acum. Aşa se întâmpla mereu cu asasinii Umbrei; era deja prea târziu când îi observai.

— Nu înţeleg. Ai fi putut să mă omori cu uşurinţă. De ce mi-ai distrage atenţia, în timp ce un Vineţiu se strecoară în spatele meu?

Lanfear îl privi cu grijă.

— Nu am nici o folosinţă de cei Făr-de-Suflet. Ţi-am spus că sunt... diferenţe între cei Numiţi. Se pare că am judecat cu o zi mai târziu, dar mai e încă timp să vii cu mine. Ca să înveţi. Ca să trăieşti. Sabia aia, spuse ea batjocoritor. Nu faci nici a zecea parte din ce-ai putea face. Vino cu mine şi învaţă. Sau vrei să mă omori chiar acum? Te-am eliberat ca să te poţi apăra.

Vocea ei, postura ei spuneau că se aştepta la un atac sau era măcar pregătită să îi ţină piept, dar nu asta îl opri pe Rand, la fel cum nu îl oprise nici faptul că îl eliberase. Ea era una dintre Rătăciţi; slujise răul atât de mult timp, încât o soră Neagră era ca un copil abia născut pe lângă ea. Cu toate astea, el vedea o femeie. Se înjura pe sine în toate felurile, dar nu o putea face. Poate dacă ar fi încercat să-l omoare. Poate. Dar ea doar stătea pe loc, îl privea şi aştepta; cu siguranţă pregătită să folosească Puterea în feluri pe care el nici nu le ştia posibile dacă ar fi încercat s-o prindă în strânsoare. Reuşise să le blocheze pe Egwene şi pe Elayne, dar acesta fusese unul dintre acele lucruri pe care le făcea fără a gândi, calea prin care o făcuse fiind undeva bine ascunsă în mintea sa. Îşi amintea doar că o făcuse, dar nu cum o făcuse. Măcar se ţinea bine de saidin; ea nu putea să-l mai surprindă ca mai înainte. Puterea spurcată, care îi întorcea stomacul pe dos, nu era nimic; saidin era viaţă, în multe feluri.

Un gând îi răsări brusc în minte, ca un arc. Aielul. Chiar şi unui Vineţiu i-ar fi fost imposibil să se strecoare pe o uşă păzită de şase aieli.

— Ce le-ai făcut? întrebă cu voce ascuţită, în timp ce se îndrepta spre uşi, cu ochii aţintiţi asupra ei. Dacă folosise Puterea, poate că ar fi primit vreun avertisment. Ce le-ai făcut aielilor de afară?

— Nimic, răspunse ea liniştită. Nu ieşi. S-ar putea să fie doar un test, ca să ţi se arate cât de vulnerabil eşti, dar chiar şi un test te poate omorî dacă te laşi păcălit.

Smuci uşa din partea dreaptă şi descoperi o scenă înspăimântătoare.

CAPITOLUL 10 • Stânca rămâne în picioare

La picioarele lui Rand zăceau aieli fără viaţă, sub leşurile a trei oameni foarte simpli, îmbrăcaţi la fel de simplu cu surtuce şi pantaloni. Oameni de rând, dar şi cei şase aieli, întreaga gardă adică, fuseseră măcelăriţi, unii cu siguranţă înainte să-şi dea seama ce se întâmpla; iar fiecare dintre acei oamenii de rând era străpuns de măcar două suliţe de aiel.

Însă era mult mai rău de-atât. De îndată ce Rand deschisese uşa, fusese asurzit de zgomote de luptă: urlete, ţipete, sunet de oţel ce loveşte oţel printre coloanele de piatră roşie. Protectorii din anticameră luptau pe viaţă şi pe moarte, la lumina lămpilor poleite cu aur, împotriva unor arătări mătăhăloase, arătări cu unghii negre şi mai mulţi decât ei, arătări ca nişte oameni imenşi, dar având capetele şi chipurile deformate de coarne şi pene, de râturi sau ciocuri, acolo unde ar fi trebuit să le fie gura şi nasul. Troloci. Fie picioare acoperite de cizme, fie labe sau copite, creaturile făceau paşii mari şi doborau oameni cu nişte topoare ciudate cu ţepuşe, cu suliţe încârligate şi săbii ca nişte coase îndoite în direcţia opusă. Şi printre aceştia, se unduia un myrddraal ca un vierme cu pielea albă, precum carnea moartă stoarsă de sânge.

Undeva în Stâncă se auzi un gong de alarmă, apoi se opri la fel de neprevăzut ca şi moartea. Se auzi un altul, şi apoi altul, cu zgomote de alamă.

Protectorii se luptau şi, deşi erau mai numeroşi deci trolocii, erau mai mulţi bărbaţi căzuţi decât troloci. Şi chiar în momentul în care ochii lui Rand privea toate astea, myrddraalul îi sfâşie cu o singură mână jumătate din faţă căpitanului, în timp ce un troloc îşi înfipse sabia în gâtul unui protector, ferindu-se ca un şarpe de loviturile de suliţă ale protectorului. Protectorii se confruntau cu ceva ce ei crezuseră că sunt doar poveşti de speriat copiii; erau pe punctul de a ceda. Unul dintre bărbaţi, care îşi pierduse coiful, îşi aruncă suliţa şi încercă să fugă, dar se trezi cu capul despicat în două de toporul masiv al unui troloc. Un alt bărbat îl privi pe myrddraal şi o luă la goană ţipând. Myrddraalul ţâşni după el, ocolind loviturile, într-o clipă, toţi bărbaţii aveau să o ia la goană.

— Pieritule! strigă Rand. Măsoară-ţi forţele cu mine, Pieritule!

Myrddraalul se opri de parcă nu s-ar fi clintit niciodată şi întoarse chipul său palid şi fără de ochi către Rand. La această privire, Rand simţi cum i se strecoară frica în oase, trecând prin bula de calm rece ce îl acoperea în timp ce era legat de saidin; în Ţinuturile de la Hotare se spunea că „Privirea celor Făr-de-Ochi e frica.” Cândva el crezuse că aceşti Pieriţi călăreau umbrele ca pe nişte cai şi că dispăreau când se întorceau într-o parte. Acele vechi credinţe nu erau atât de deplasate.

Myrddraalul se năpusti asupra lui, însă Rand sări peste morţii din faţa intrării, pentru a se confrunta cu el, iar cizmele îi alunecară pe marmura neagră plină de sânge.

— Spre Stâncă! strigă el în timp ce sări. Stânca rămâne în picioare! – acesta era urletul de luptă pe care îl auzise atunci când Stânca nu rămăsese în picioare.

I se păru că aude un ţipăt batjocoritor – „Netrebnicule!” – din camera din care ieşise, dar nu avea timp de Lanfear sau de ceea ce putea face ea. Momentul în care alunecase aproape că îl costase viaţa; sabia sa de aur roşu abia dacă o putea respinge pe cea neagră a myrddraalui, în timp ce se lupta şi încerca să-şi menţină echilibrul.

— Către Stâncă! Stânca rămâne în picioare! – trebuia să-i ţină uniţi pe Protectori ori ar fi trebuit să le ţină piept myrddraalului şi la douăzeci de troloci. Stânca rămâne în picioare!

— Stânca rămâne în picioare! auzi pe cineva zicând după el.

— Stânca rămâne în picioare! spuse un altul.

Creatura se mişca precum o năpârcă, iar plăcile negre din care îi era făcută armura întărea această iluzie. Însă nici măcar o lance a celor întunecaţi nu lovea atât de iute precum Rand. Momentan, era singurul lucru pe care îl putea face, pentru a ţine tăişul duşmanului departe de pielea lui neacoperită de armură. Metalul acela negru te putea lăsa cu răni care putrezeau, şi care erau aproape la fel de greu de vindecat ca şi aceea de la şold. De fiecare dată când oţelul negru, făurit în Thakan’dar, sub povârnişurile din Shayol-Ghul, se întâlnea cu lama de aur făurit din Putere, camera se umplea de lumină ca de la un fulger îndepărtat, o lumină alb-albăstruie care te orbea.

— De data asta vei muri, îi râse myrddraalul în faţă, cu o voce precum foşnetul unor frunze moarte. O să-ţi dau carnea trolocilor şi îţi voi lua femeile pentru mine.

Rand lupta la fel de rece ca întotdeauna şi cu aceeaşi disperare. Acest Pierit ştia cum să mânuiască o sabie. Apoi veni clipa în care Rand putu să lovească direct în sabia creaturii, nu doar să evite loviturile. Cu un şuierat precum gheaţa ce cade pe oţel topit, sabia roşie-aurie o spintecă pe cea neagră. Următoarea lovitură reteză capul Făr-de-Ochi; tăind prin os, lui Rand începură să-i tremure mâinile. Sânge precum cerneala începu să ţâşnească din ciotul de gât care mai rămăsese. Cu toate astea, creatura nu se prăbuşi. Lovea orbecăind cu sabia ruptă, corpul fără de cap se clătina continuând să lovească aerul la întâmplare.

În timp ce capul myrddraalului căzu şi se rostogoli pe podea, trolocii care mai rămăseseră se prăbuşiră şi ei, zbierând, zbătându-se şi lovindu-şi capetele cu mâinile lor hidos de păroase. Era o slăbiciune a myrddraalilor şi a trolocilor. Nici măcar myrddraalii nu aveau încredere în troloci, de aceea se legau adesea de aceştia într-un mod pe care Rand nu îl înţelegea; se părea că în acest fel se asigurau că trolocii erau credincioşi, însă cei legaţi de un myrddraal nu supravieţuiau prea mult morţii acestuia.

Protectorii care mai rămăseseră în picioare, mai puţin de doisprezece, nu mai aşteptară. Câte doi sau câte trei înjunghiară cu suliţele fiecare troloc în parte de mai multe ori, până când nu mai mişcă nici unul. Unii dintre ei îl puseseră la pământ pe myrddraal, însă acesta continua să se zbată indiferent de câte ori îl înjunghiau. În timp ce trolocii îşi dădeau ultima suflare, se mai puteau auzi gemetele şi vaietele câtorva oameni care supravieţuiseră. Tot erau mai mulţi oameni morţi pe podea decât Făpturi ale Umbrei. Marmura neagră era năclăită cu sânge, care aproape că nu se distingea pe piatra neagră.

— Lăsaţi-l, spuse Rand Protectorilor care încercau să-l termine pe myrddraal. E deja mort. Pieriţii pur şi simplu nu vor să recunoască atunci când mor; Lan îi spusese asta, cu foarte mult timp în urmă, i se părea lui, deşi nu era prima dată când văzuse aşa ceva. Îngrijiţi-vă de cei răniţi.

Privind la arătarea învinsă, fără cap, cu trupul acoperit de răni adânci, bărbaţii tremurau şi se dădeau înapoi, bombănind ceva despre Pândari. În poveştile de adormit copiii, aşa li se spuneau în Tear Pieriţilor. Unii începură să caute urme de supravieţuitori printre oamenii doborâţi, trăgându-i în lături pe cei ce nu se puteau ţine pe picioare şi ajutându-i să se ridice pe cei ce puteau. Mult prea mulţi rămâneau la pământ. Bandaje făcute în grabă, din chiar cămăşile pline de sânge ale unor bărbaţi, erau singura alinare pentru moment.

Nu mai erau prea frumoşi aceşti locuitori ai oraşului Tear. Pieptarele lor nu mai străluceau, ci purtau urme de zgârieturi şi lovituri; îmbrăcămintea lor neagră-aurie era ciopârţită şi înecată în sânge. Unii nu mai aveau coifurile pe cap, şi nu puţini erau cei care se sprijineau în suliţe de parcă ar fi fost singurele lucruri ce îi ajutau să se ţină pe picioare. Poate că aşa şi era. Respirau greu, pe chipurile lor se putea citi o zăpăceală în care se amestecau atât o groază teribilă, cât şi o amorţeală ca de beţie, cea care îi cuprinde pe oameni în timpul unei lupte. Toţi se holbau neîncrezători la Rand şi îi aruncau priviri temătoare, de parcă el însuşi ar fi fost o creatură din Mana Pustiitoare.

— Ştergeţi vârfurile suliţelor, le spuse el. Sângele unui Pierit poate mânca oţelul precum acidul, dacă e lăsat prea mult.

Cei mai mulţi se clintiră cu greu pentru a îndeplini ordinul, şi folosiră şovăind ceea ce era la îndemână, mânecile morţilor. De-a lungul coridoarelor începură să se audă alte zgomote de luptă, ţipete îndepărtate, scârţâitul înăbuşit al metalului. Oamenii îl ascultaseră pe Rand deja de două ori; era timpul să se convingă dacă aveau s-o mai facă încă o dată. Se întoarse cu spatele la ei şi ieşi din anticameră spre zgomotele de luptă.

— Urmaţi-mă, le ordonă el, ridicându-şi sabia de foc, pentru a le aminti cine era, şi speră că nu se va trezi cu vreo suliţă în spinare; trebuia, însă, să o facă. Stânca rămâne în picioare! Pentru Stâncă!

Preţ de o clipă, se auzi doar zgomotul înfundat al paşilor săi în acea încăpere susţinută de coloane; apoi cizmele începură să-i urmeze.

— Pentru Stâncă, strigă un bărbat.

— Pentru Stâncă şi pentru Seniorul Dragon! un altul.

— Pentru Stâncă şi pentru Seniorul Dragon! răcniră şi alţii, urmând exemplul.

Rand grăbi pasul de marş şi îşi conduse armata însângerată, de douăzeci şi trei, mai adânc în Stâncă.

„Unde era Lanfear şi ce amestec avea ea în toate astea?” Nu prea avea timp să se gândească. Sângele bărbaţilor doborâţi băltea pe coridoare, unul aici şi alte două sau trei mai departe. Protectori, servitori, aieli. Chiar şi femei; nobili înveşmântaţi în olandă şi servitori cu haine de lână erau toţi la un loc, înjunghiaţi în timp ce încercaseră să fugă. Trolocilor nu le păsa pe cine ucideau; le făcea plăcere. Myrddraalii erau şi mai nemiloşi; cei Jumate-Oameni se mândreau cu durerea şi moartea pe care le provocau.

Mai adânc în fortăreaţă, Stânca fierbea. Gloate întregi de troloci năpădiseră coridoarele, uneori cu un myrddraal în frunte, alteori singuri, luptându-se cu aieli sau Protectori, doborându-i pe cei neînarmaţi, şi căutând mereu să ucidă cât mai mulţi. Rand îşi conducea mica sa armată spre Făpturile Umbrei, iar sabia sa tăia în solzi negri la fel de uşor ca şi în carne spurcată. Doar aielii luptau cu Pieriţii fără a da înapoi. Aielii şi Rand. Treceau pe lângă troloci pentru a ajunge la Pieriţi; uneori, odată cu myrddraalii, cădeau şi câte o duzină sau două de troloci, altă dată nu.

O parte dintre Protectorii săi fură doborâţi şi nu se mai ridicară, dar li se alăturară aieli, şi aproape că îşi dublară numărul. Grupuri de bărbaţi porneau în lupte cumplite care se depărtau cu urlete şi zarvă, ca într-o turnătorie în care toată lumea o luase razna. Alţi bărbaţi se aşezau în coloană în spatele lui Rand, alţii ieşeau din coloană, alţii erau înlocuiţi, până când nu mai rămânea nici unul dintre cei ce porniseră alături de el la început. Uneori se lupta singur sau alerga de-a lungul unui coridor gol şi urma sunetele depărtate ale unei lupte.

La un moment dat, alături de doi Protectori, într-o colonadă aflată la intrarea într-o încăpere lungă cu multe uşi, îi văzu pe Moraine şi pe Lan, care erau înconjuraţi de troloci. Femeia Aes-Sedai stătea pe loc şi îşi ţinea capul sus ca o regină din poveste, iar în jurul ei arătările sălbatice erau cuprinse de flăcări – dar erau înlocuite de altele, care ţâşneau de pe o uşă sau pe alta, câte şase sau opt în acelaşi timp. Sabia lui Rand îi termina pe cei ce scăpau de flăcările lui Moiraine. Străjerul avea tot chipul acoperit de sânge, dar trecea cu sabia prin acele arătări la fel de uşor ca şi atunci când ar fi exersat în faţa unei oglinzi. Apoi, un troloc cu bot de lup se năpusti cu suliţa către spatele lui Moiraine. Lan se răsuci de parcă ar fi avut ochi la ceafă şi îi reteză trolocului piciorul de la genunchi. Creatura căzu urlând, dar reuşi să arunce suliţa spre Lan, exact atunci când un altul îl lovi într-un mod ciudat pe Străjer, cu spatele securii, făcându-l să cadă în genunchi.

Rand nu putu face nimic, căci chiar în acel moment cinci troloci se năpustiră asupra sa şi a celor doi companioni ai săi; toţi aveau râturi şi colţi de mistreţ şi coarne de berbec şi îi împinseră pe cei trei în afara colonadei dintr-o singură mişcare. Cinci troloci ar fi trebuit să fie în stare să ucidă trei oameni fără prea mare greutate, doar că unul dintre oameni era Rand, cu o sabie ce le trecea prin solzi ca prin pânză. Unul dintre Protectori muri, iar celălalt dispăru, alergând după un troloc rănit, singurul care supravieţuise dintre cei cinci. Când Rand se grăbi să ajungă din nou la colonadă, simţi un miros de carne arsă ce venea din încăpere şi văzu pe podea multe trupuri arse, dar nici urmă de Moiraine sau Lan.

Aceasta era, carevasăzică, legea luptei pentru Stâncă. Sau poate lupta pentru viaţa lui Rand. Încăierările se iscau şi se depărtau de locul în care începuseră sau se stingeau atunci când una din părţi era biruită. Nu numai că se luptau oameni cu troloci şi myrddraali. Oameni se luptau cu oameni; iscoadele Celui Întunecat se luptau alături de Făpturile Umbrei, care erau nişte fiinţe oribil înveşmântate, ce arătau ca nişte foşti soldaţi sau bătăuşi. Păreau a se teme de troloci la fel de mult ca şi cei din Tear, ucideau însă la fel de orbeşte, în orice fel cu putinţă. Rand chiar văzu de două ori cum un troloc se lupta cu alt troloc. Putea să presupună doar că unii myrddraali nu mai aveau control asupra lor şi că erau acum conduşi de setea lor de sânge. Dacă aveau de gând să se măcelărească între ei, n-aveau decât; Rand îi lăsă în pace.

Singur fiind din nou, căutând, se repezi după un colţ şi nimeri în faţa a trei troloci, fiecare de două ori mai voluminoşi decât el şi mult mai înalţi. Unul dintre ei, cu cioc coroiat ca de vultur, care atârna totuşi pe o faţă de om, hăcuia mâna cadavrului unei nobile din Tear, iar ceilalţi doi priveau nerăbdători şi îşi lingeau râturile. Trolocii mâncau orice, atâta timp cât era carne. Nu se poate spune cine fu mai surprins, Rand sau ei, dar el fu primul care-şi reveni.

Rand îl doborî pe cel cu cioc de vultur, care se prăbuşi cu burta despicată. Poziţia numită Şopârla prin Mărăciniş ar fi putut fi de ajuns pentru ceilalţi doi. Însă primul troloc, zvârcolindu-se pe loc, îşi ridică piciorul de sub el, începu să-şi fluture sabia şi reuşi doar să cresteze solzii ţintei sale, apoi căzu chiar în calea celui de-al doilea troloc, acesta muşcând în gol cu botul său de lup. Rand fu ţintuit la podea sub greutatea creaturii şi nu mai putut să-şi mişte nici sabia. Cel care încă se mai afla în picioare îşi ridică securea ţintată, şi aproape că schiţă un zâmbet, pe cât îi permiteau râtul şi colţii de mistreţ. Rand încercă să se mişte, să respire.

Capul de mistreţ fu despicat în două de o sabie în formă de coasă. Un al patrulea troloc îşi trase sabia înapoi şi zâmbi cu dinţi de capră, în timp ce urechile îi fluturau în spatele coarnelor. Apoi o luă la goană, pocnind din copite.

Rand reuşi să iasă de sub leşurile trolocilor, buimăcit pe jumătate. „M-a scăpat un troloc. Un troloc?” Era plin de sânge de troloc, negru şi cleios. În capătul coridorului, în direcţia opusă celei în care o zbughise creatura, o lumină alb-albăstruie lucea în timp ce doi myrddraali se luptau, într-o amestecătură fără noimă de mişcări haotice. Unul îl împinse pe celălalt într-un alt coridor, iar fulgerul alb-albăstrui nu se mai văzu. „Sunt nebun. Asta e. Sunt nebun, iar ăsta e un vis dement.”

— Rişti totul dacă alergi nebuneşte cu... cu sabia aia în mână.

Rand se întoarse şi o văzu pe Lanfear. Îşi schimbase din nou înfăţişarea în cea de fată, cu nici un an mai vârstnică decât el, poate chiar mai tânără. Îşi ridică fusta albă pentru a păşi peste cadavrul spintecat al unei femei; după expresia de pe chipul ei, ai fi zis că păşeşte peste un buştean.

— Îţi construieşti o colibă din vreascuri, continuă ea, când ai putea să ai palate de marmură cât ai clipi. Vieţile lor ar fi putut fi ale tale, iar sufletele celor ca trolocii se pot stăpâni cu uşurinţă, însă ei aproape că te-au ucis. Trebuie să înveţi. Alătură-te mie!

— Asta e făcătura ta? întrebă el. Trolocul ăla care m-a salvat? myrddraalii ăia? Ai fost tu sau nu?

Lanfear cântări puţin întrebarea, înainte de a-şi roti capul uşor şi cu regret.

— Dacă îmi asum toate acestea, te vei aştepta să o fac din nou, iar asta ar putea fi fatal. Ceilalţi nu sunt siguri în ce poziţie mă aflu, şi aşa şi vreau. Să nu te aştepţi la ajutor din partea mea.

— Să mă aştept la ajutor? mârâi el. Tu vrei să trec de partea Umbrei. Cuvintele dulci nu mă pot face să uit ceea ce eşti.

Rand începu să conducă, iar Lanfear se izbi de un perete, fiind prinsă atât de tare în strânsoare încât începu să icnească. El o ţinu acolo, ţintuită precum un vultur ţesut pe o tapiserie cu scene de vânătoare, cu picioarele deasupra podelei şi cu rochia ca de zăpadă desfăcută şi lipită de perete. Cum reuşise oare să le blocheze pe Egwene şi pe Nynaeve? Trebuia să-şi amintească.

Brusc, se trezi că zboară de-a lungul coridorului şi că se izbeşte de peretele din faţa lui Lanfear. Ceva îl ţinea lipit acolo ca o insectă, şi abia mai putea respira.

Lanfear părea să nu aibă probleme cu respiraţia.

— Tot ce poţi face tu, Lews Therin, pot şi eu. Şi chiar mai bine, spuse ea netulburată, deşi era ţintuită la perete; iar zumzetul luptei crescu dintr-odată undeva în apropiere, apoi se pierdu înapoi în depărtare. Îţi foloseşti doar jumătate din cea mai mică fărâmă din ceea ce poţi face şi refuzi ceea ce ţi-ar putea da puterea să zdrobeşti orice îţi stă în cale. Unde e Callandor, Lews Therin? Tot sus în dormitorul tău, pe post de ornament? Crezi că doar mâna ta o poate stăpâni, acum că ai eliberat-o? Dacă Sammael este aici, o va lua cu siguranţă şi o va folosi împotriva ta. Chiar şi Moghedien ar lua-o, ca să te rupă de puterea ei; femeia ar putea să câştige mult dacă ar da-o la schimb unuia dintre bărbaţii Numiţi.

Rand se zbătu să se elibereze, dar nu reuşi să-şi mişte decât capul pe care şi-l smuci dintr-o parte într-alta. „Callandor în mâinile unuia dintre bărbaţii Rătăciţi.” Teama şi zădărnicia îl cuprinseră. Conducea, încerca să se smulgă din ceea ce îl ţinea, dar ar fi putut la fel de bine să nu fie nimic din care să se smulgă. Şi dintr-odată totul dispăru; se desprinse de perete, încă luptându-se, până când realiză că era liber. Şi nu pentru că făcuse el ceva.

O privi pe Lanfear. Ea încă atârna acolo, liniştită de parcă ar fi respirat aerul curat de pe malul unui râu. Femeia încerca să-l potolească, să-l păcălească să o elibereze. Rand stăpânea cu neîncredere undele ce o ţintuiau. Dacă le-ar fi legat şi le-ar fi dat drumul, lăsând-o acolo, poate că ea ar fi dărâmat jumătate din Stâncă în încercarea de a se elibera – asta dacă n-o omora vreun troloc, cu gândul că era o simplă locuitoare a Stâncii. Asta n-ar fi trebuit să-l îngrijoreze – nu moartea unui Rătăcit –, dar îl dezgusta gândul de a lăsa o femeie neajutorată pradă unui troloc, sau chiar pe oricine. Cu o singură privire îi remarcă din nou ţinuta trufaşă şi alungă acest gând. Nimeni, nimic din Stâncă nu i-ar fi făcut nici un rău ei, atâta timp cât putea conduce. Dacă ar fi găsit-o pe Moiraine, ar fi putut să o oprească...

Din nou, hotărî Lanfear pentru el. Fu zdruncinat de impactul undelor tăiate, iar ea căzu încet pe podea. Rand rămase cu ochii larg deschişi, în timp ce ea se depărtă de zid şi îşi scutură liniştită fusta.

— Nu poţi face asta, spuse el cu răsuflarea tăiată, iar ea îi zâmbi.

— Nu e nevoie să văd o undă ca s-o răpun, dacă ştiu ce şi unde e. Vezi tu, mai ai multe de învăţat. Îmi placi aşa cum eşti. Pentru că eşti prea comod, totdeauna ai fost prea căpos şi sigur pe tine. Era mai bine când erai puţin nesigur de hotărârile tale. Carevasăzică, ai uitat de Callandor?

Rand şovăia în continuare. În faţa lui se afla unul dintre Rătăciţi. Şi nu putea face absolut nimic. Se întoarse şi fugi spre Callandor. Râsul lui Lanfear părea că-l urmăreşte.

De data asta nu se mai opri să înfrunte nici un troloc sau myrddraal, nu încetini goana sa nebună prin Stâncă, decât atunci când îi ieşeau în cale. Când era cazul, îşi făcea loc cu sabia sa de foc. Îi văzu pe Perrin şi pe Faile, el cu o secure în mână, iar ea îi păzea spatele cu pumnalele sale; se părea că trolocii se temeau să întâlnească privirea de fiară a lui Perrin la fel cum se temeau de tăişul securii sale. Rand îi lăsă în urmă fără a mai arunca nici o privire. Dacă unul dintre Rătăciţi luase sabia, nici unul dintre ei n-ar mai fi apucat răsăritul.

Fără suflu, goni prin anticamera cu coloane, sări peste morţii care încă se aflau acolo. Protectori şi troloci la un loc, şi se grăbi să ajungă la Callandor. Rand deschise ambele uşi cu putere. Sabia care nu e Sabie stătea aşezată pe piedestalul său lucrat în aur şi nestemate şi strălucea în lumina soarelui ce tocmai apunea. Îl aştepta.

Acum că o văzu în siguranţă, aproape că îi era scârbă să o atingă. O dată folosise sabia aşa cum trebuia să fie folosită în adevăr. Doar o dată. Ştia ce îl aşteaptă în momentul când avea să o ridice din nou, pentru a atinge Adevăratul Izvor, cu mult peste ceea ce ar fi putut face un alt om fără ajutor. Îi părea că a da drumul sabiei roşii-aurii era mult peste puterile sale; când aceasta dispăru, el aproape că o chemă înapoi.

Îşi târâi picioarele, ocoli leşul Vineţiului şi apucă încet mânerul lui Callandor. Era rece, precum cristalul cufundat în întuneric, dar nu părea atât de lunecoasă cât să o scape.

Ceva îl făcu să-şi ridice privirea. Un Pierit stătea la intrare, şovăielnic, cu privirea sa palidă aţintită la Callandor.

Rand fu cuprins de saidin. Prin Callandor. Sabia care nu era Sabie lucea în mâna sa de parcă ar fi fost soarele de amiază. Puterea se revărsă în el şi îl lovi ca un fulger de piatră. Spurcăciunea îl năpădi, ca un val de negreală. Prin vene îi pulsa piatră topită; răceala din interior ar fi putut să îngheţe şi soarele. Trebuia să se folosească de ea, altfel ar fi pocnit precum un pepene putred.

Creatura se întoarse să fugă, dar brusc hainele negre şi armura se prăvăliră pe podea, iar în aer se răspândiră firicele uleioase.

Rand conducea, dar nici măcar nu îşi dăduse seama până când nu termină; nu putea descrie ce făcuse nici măcar dacă ar fi fost în joc viaţa lui. Însă nimic nu putea să îl ameninţe atâta timp cât ţinea sabia în mână. Puterea ardea în el precum pulsul vieţii înseşi. Cu Callandor în mână, putea face orice. Puterea apăsa asupra lui, cu o forţă ce ar fi putut despica munţii. Un fir condus apucă rămăşiţele aeriene ale creaturii şi le scoase în anticameră; la fel şi armura, şi acoperământul său; iar o undă se prelinse şi le arse. O luă la pas pentru a-i vâna pe cei ce veniseră să îl vâneze pe el.

Unii dintre ei ajunseseră chiar până în anticameră. Un alt Pierit şi o gloată de troloci înghesuiţi unii în alţii se aflau în partea mai îndepărtată a coloanelor; se holbau la cenuşa ce se ridica în aer, ultimele rămăşiţe ale unui myrddraal şi a veşmintelor acestuia. La vederea lui Rand şi a sabiei Callandor, ce pâlpâia în mâinile lui, trolocii începură să urle ca nişte fiare. Pieritul încremeni de uimire. Rand nu le dădu nici o şansă să fugă. Intenţionat, se îndreptă conducând spre ei în acelaşi ritm ca şi până atunci, iar de sub marmura neagră pe care stătea Făptura Umbrei, ţâşniră flăcări, atât de puternice, încât creatura încercă să se apere cu mâna. Până să ridice braţul, flăcările deja se făcură nevăzute; nu mai rămăsese nimic în afară de câteva cercuri palide pe marmură.

Rand coborî înapoi în Stâncă, şi fiecare troloc, fiecare myrddraal pe care îl vedea, izbucnea în flăcări. Îi omora în timp ce se luptau cu aieli sau cu cetăţeni din Tear, şi când omorau servitori ce încercau să se apere cu suliţe sau săbii pe care le înhăţaseră de la cei morţi. Îi ardea în timp ce fugeau, fie după o victimă, fie îndepărtându-se de el. Rand începu să se mişte din ce în ce mai repede, mergând cu paşi mari, apoi alergând, trecând pe lângă răniţi ce zăceau de multe ori fără a se îngriji nimeni de ei, şi pe lângă morţi. Nu era destul, nu se putea mişca destul de repede. În timp ce ucidea troloci cu duzina, alţii încă îşi vedeau de treabă, deşi poate doar încercau să scape.

Brusc se opri într-un coridor larg, unde era înconjurat de morţi. Trebuia să facă ceva – ceva mai mult. Puterea îi aluneca prin oase, esenţa pură a focului. Ceva mai mult. Puterea îi îngheţă măduva. Ceva pentru a-i omorî pe toţi, pe toţi în acelaşi timp. Mirosul de saidin îl copleşi, un morman de mizerie putredă ce ameninţa să-i acopere sufletul. Ridică sabia, se legă de Izvor, se legă până când simţi că ar fi trebuit să urle şi să scoată pe gură flăcări îngheţate. Trebuia să-i omoare pe toţi.

Imediat sub tavan, chiar deasupra capului său, aerul începu să se învârtă uşor, rotindu-se din ce în ce mai tare, formând un vârtej de roşu, negru şi argintiu. Începu să se tulbure, formând o pâlnie spre interior, fierbând şi mai tare, ţiuind în timp ce se răsucea şi se făcea din ce în ce mai mică.

Pe chipul lui se prelingea sudoarea în timp ce privea în sus. Nu avea nici o idee ce era asta, doar că nişte unde agitate, pe care nu avea cum să le numere, îl legau de acea masă. Avea masă; o greutate ce creştea din ce în ce mai mult în timp ce lucrul ăsta se prăbuşea în interior. Callandor lucea din ce în ce mai tare, prea strălucitoare pentru a mai putea fi privită; îşi închise ochii şi i se păru că lumina îi arde pleoapele. Puterea se zvârcolea în el, ca un torent ce ameninţa să-i arunce toată fiinţa într-un vârtej. Trebuia să-i dea drumul. Trebuia. Se forţă să-şi deschidă ochii şi i se păru că priveşte toate fulgerele din lume adunate într-o bilă de forma capului unui troloc. Trebuia să... să... să...

„Acum.” Reteză undele ce ieşeau din el, iar acel lucru se învârti în continuare, scrâşnind ca un burghiu într-un os. „Acum.”

Din tavan ieşiră fulgere ce luceau ca nişte şuvoaie argintii. Un myrddraal ieşi dintr-un coridor lateral şi, fără a mai putea face un alt pas, câteva dâre lucitoare înjunghiară arătarea şi o spulberară. Celelalte şuvoaie curgeau mai adânc şi pătrundeau prin fiecare bifurcaţie a coridorului, iar apoi erau înlocuite de altele, care ţâşneau în fiecare secundă.

Rand n-avea nici o idee ce făcuse, sau cum. Putea doar să stea pe loc şi să tremure din cauza Puterii ce îl obliga să o folosească. Chiar dacă l-ar fi distrus. Simţea cum piereau troloci şi myrddraali, simţea cum fulgerele loveau şi ucideau. Putea să îi omoare oriunde, oriunde în lume. Ştia asta. Putea face orice cu Callandor. Şi ştia la fel de bine că încercarea îl putea şi ucide.

Fulgerele începură să pălească şi dispărură odată cu ultima Făptură; masa rotitoare explodă, cu un zgomot puternic de aer ce era supt în interior. Callandor, însă, lucea în continuare precum soarele; Rand tremura din cauza Puterii.

Moiraine se afla la câţiva paşi distanţă şi îl privea. Rochia ei era perfect aranjată, toate faldurile de mătase albastră erau la locul lor; avea însă câteva şuviţe de păr ieşite în afară. Arăta ostenită – şi şocată.

— Cum...? Ceea ce tocmai ai făcut nu aş fi crezut niciodată posibil.

Lan îşi făcu şi el apariţia, şchiopătând de-a lungul coridorului, cu sabia în mână, cu faţa plină de sânge, cu surtucul sfâşiat. Fără a-şi întoarce privirea de la Rand, Moiraine întinse o mână şi îl opri pe Străjer nu departe de ea. Destul de departe de Rand, însă. De parcă ar fi fost prea periculos ca până şi Lan să se apropie de el.

— Eşti... bine, Rand?

Rand îşi întoarse privirea de la ea şi dădu cu ochii de trupul unei fetiţe cu părul negru; doar un copil. Era întinsă pe spate, cu ochii larg deschişi şi fixaţi în tavan, cu rochia neagră de atâta sânge. Mâhnit, Rand se aplecă şi îi dădu la o parte firele de păr de pe chip.

— Pe Lumină, e doar un copil. Am făcut-o prea târziu. De ce nu am făcut-o mai devreme? Un copil!

— Voi da ordin să aibă cineva grijă de ea, Rand, rosti Moiraine cu blândeţe. Nu o mai poţi ajuta acum.

— Cu asta pot face orice, spuse el cu o voce care îi părea chiar şi lui sălbatică, iar mâna îi tremura atât de tare pe Callandor, încât abia o mai ţinea. Orice!

— Rand! strigă Moiraine.

El nu asculta. Avea Puterea în el. Callandor strălucea, iar el era Puterea. Începu să conducă şi îndreptă valuri în trupul copilei, căutând, încercând, scotocind; fetiţa se ridică în picioare, cu mâinile şi picioarele drepte şi tremurânde.

— Rand, nu poţi face asta. Nu asta!

— Respiră! Trebuie să respire.

Pieptul fetiţei se umfla şi cobora.

— Inima. Trebuie să bată.

Sângele deja gros şi negru îi ieşea din rana din piept.

— Trăieşte! Trăieşte, arde-te-ar focul! îmi pare rău că am făcut-o atât de târziu.

Ochii ei albicioşi erau aţintiţi asupra lui Rand. Ochi fără viaţă.

— Trebuie să trăiască! Vindec-o, Moiraine. Eu nu ştiu cum. Vindec-o!

— Moartea nu poate fi vindecată, Rand. Nu eşti Creatorul.

Rand privi acei ochi stinşi şi îşi retrase încet undele. Trupul căzu ţeapăn. Trupul. Rand îşi aruncă brusc capul pe spate şi urlă, la fel de sălbatic ca şi un troloc. Fuioare de foc ţâşniră în ziduri şi în tavan, în timp ce el se cutremura de durere şi zădărnicie.

Plecându-se, se dezlegă de saidin, şi îl împinse; era ca şi cum ar fi împins un bolovan, ca şi cum ar fi împins viaţa. Se simţi stors de vlagă de îndată ce ieşi din el Puterea. Cu toate astea, spurcăciunea rămase, apăsându-l ca o pată de întuneric. Fu nevoit să înfigă sabia în podea şi să se sprijine în ea, pentru a se putea ţine pe picioare.

— Ceilalţi, rosti cu greu. Elayne, Perrin, restul? Şi pentru ei a fost prea târziu?

— Nu a fost prea târziu, spuse calm Moiraine, dar fără să se apropie prea tare, iar Lan părea gata să sară între ea şi Rand. Nu trebuie să...

— Sunt încă în viaţă? ţipă Rand.

— Sunt! îl asigură ea.

Rand dădu uşurat din cap. Încerca să nu privească trupul fetiţei. Trei zile aşteptase, pentru a se bucura de câteva sărutări furate. Dacă ar fi plecat cu trei zile înainte... Dar învăţase ceva în aceste zile, ceva ce putea folosi dacă ar fi găsit vreo noimă. Dacă. Măcar nu fusese prea târziu pentru prietenii săi. Nu fusese prea târziu pentru ei.

— Cum au intrat trolocii? Nu cred că au urcat pe ziduri ca aielii, nu cu soarele pe cer. Mai e pe cer? spuse el şi îşi scutură capul pentru a împrăştia o parte din ceaţă. Nu contează. Trolocii. Cum?

— Opt corăbii mari cu grâu au ajuns la docurile Stâncii în după-amiaza asta, răspunse Lan. Se pare că nimeni nu s-a gândit să întrebe de ce nişte corăbii încărcate cu grâu ar veni în josul râului – vocea lui era plină de mulţumire – sau de ce au oprit în Stâncă, sau de ce echipajul a lăsat trapele închise până aproape de apus. De asemenea, a sosit o caravană de căruţe cu coviltir – cu aproape două ceasuri în urmă – treizeci de căruţe, care cică ar fi adus lucrurile unui senior sau altul, care s-ar fi întors de la ţară înapoi în Stâncă. Când au fost înlăturate prelatele, s-a descoperit că aceste căruţe erau pline cu Jumate-Oameni şi troloci. Dacă au mai intrat şi prin altă parte, nu ştiu încă.

Rand scutură din nou din cap, iar eforul îi făcu genunchii să cedeze. Într-o clipită Lan fu lângă Rand şi îi ridică braţul peste umărul său pentru a-l susţine. Moiraine îi luă chipul în mâini. Pe Rand îl trecu un fior; nu răceala năprasnică a tămăduirii, ci un fior ce înlătura sfârşeala. Aproape toată sfârşeala. Mai rămase o fărâmă, de parcă ar fi muncit o zi întreagă la plantat tutun. Rand se depărtă de sprijinul de care nu mai avea nevoie. Lan îl privi cu atenţie, ca să vadă dacă acesta era în stare să stea singur pe picioare, sau poate pentru că Străjerul nu era sigur de cât de periculos era, de cât de sănătos la minte.

— Am lăsat puţin intenţionat, îi spuse Moiraine. Trebuie să dormi în noaptea asta.

Somn. Erau prea multe de făcut ca să mai şi doarmă. Dar mai dădu o dată din cap. Nu voia să fie păzit de ea. Şi totuşi, spuse:

— Lanfear a fost aici, şi am vorbit cu ea. Nu a încercat să mă omoare, iar eu nu am încercat să o omor pe ea. Nu vă miră?

— Mă îndoiesc că ai fi putut să o omori. Totuşi... Privi spre Callandor la fel de repede cât ar fi clipit din ochii ei negri. Nu fără ajutor. Şi mă îndoiesc că va încerca să te omoare. Totuşi. Ştim puţine despre oricare dintre Rătăciţi, cu atât mai puţin despre Lanfear, dar ştim că îl iubea pe Lews Therin Telamon. A spune că ea nu e un pericol pentru tine ar fi prea mult – nu cred însă că va încerca să te omoare atâta timp cât ea crede că îl va putea avea din nou pe Lews Therin.

Lanfear îl voia. Fiica Nopţii, cea de care pomeneau mamele când voiau să-şi sperie copiii, cu toate că nu credeau întru totul în existenţa ei. Cu siguranţă, lui îi era frică de ea. Era de-ajuns să-l facă să râdă. Întotdeauna se simţea vinovat când se uitase la oricare altă femeie în afară de Egwene, iar Egwene nu îl voia, dar Domniţa-Moştenitoare din Andor voia să-l sărute, iar una dintre Rătăcite spunea că îl iubeşte. Destul să îi stârnească râsul, dar nu era chiar aşa. Lanfear părea să fie geloasă pe Elayne; „albicioasa aia cu părul spălăcit”, cum îi spusese ea. Nebunie. Totul era o nebunie.

— Mâine, spuse Rand şi se grăbi să plece de lângă ei.

— Mâine? repetă Moiraine.

— Mâine vă voi spune ce voi face.

Cel puţin o parte din lucruri avea să le dezvăluie. Gândul la faţa pe care ar fi făcut-o Moiraine dacă i-ar fi mărturisit tot îl făcu să râdă. Asta dacă ştia el totul deja. Lanfear îi dăduse ultima piesă a misterului, fără să-şi dea seama. Încă un pas în seara aceea. Mâna în care ţinea sabia Callandor tremura. Cu ea putea face orice. „Încă nu am înnebunit. Nu sunt încă destul de nebun ca să fac asta.”

— Mâine. O noapte bună nouă, tuturor, cu voia Luminii!

A doua zi avea să dezlănţuie un alt fel de fulgere. Fulgere care îl puteau salva. Sau îl puteau ucide. Încă nu înnebunise.

CAPITOLUL 11 • Taine din vis

Numai în cămaşă, Egwene răsuflă adânc şi lăsă inelul de piatră să zacă alături de o carte deschisă, pe măsuţa de lângă pat. Era plin de pete şi dungi maronii, roşii şi albastre, puţin prea mare pentru un deget şi prost modelat – era turtit şi răsucit, astfel încât, dacă-ţi plimbai degetul pe el, îi dădeai ocol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru înainte să te întorci de unde plecaseşi. Părea cu neputinţă, dar s-ar fi zis că avea o singură margine. Se hotărâse să-l lase acolo, dar nu pentru că, fără el, ar fi putut să nu izbutească, pentru că şi-ar fi dorit, cumva, să nu izbutească. Numai că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să încerce şi fără ajutor, altfel n-ar fi putut niciodată decât să-şi înmoaie degetele în apa în care voia să înoate. Aşa că se hotărâse s-o facă acum. Era singura pricină. Singura.

Cartea groasă, legată în piele, se numea Călătorie în Tarabon şi fusese scrisă de Eurian Romavni, din Kandor, cu cincizeci şi trei de ani în urmă, după ceea ce spunea autorul pe prima pagină – aşadar, nu trecuse prea mult timp de atunci, ceea ce însemna că lucrurile importante nu aveau cum să se fi schimbat. Unde mai pui că era singurul volum cu ilustraţii folositoare pe care-l găsise. Cele mai multe nu aveau decât chipuri de regi sau scene de luptă pictate de oameni care nu fuseseră acolo să le vadă.

Ambele ferestre erau întunecate, dar lampa dădea îndeajuns de multă lumină. Poate prea multă. Într-un sfeşnic suflat cu aur, pe măsuţă, ardea o lumânare înaltă, de ceară. Egwene se dusese ea însăşi s-o aducă – nu era o noapte potrivită pentru a trimite slujnicele după lumânări. Cele mai multe se îngrijeau de răniţi sau îşi plângeau morţii, sau erau, ele însele, îngrijite. Foarte mulţi oameni... mult prea mulţi pentru a fi Tămăduiţi toţi, aşa că trebuiseră să se mulţumească numai cu cei care, fără ajutor, ar fi murit.

Elayne şi Nynaeve aşteptau, aşezate în jilţuri cu spătarul înalt, de-o parte şi de alta a patului cu baldachin mare, ai cărui stâlpi erau incrustaţi cu imagini de păsări. Încercau să-şi ascundă neliniştea, dar nu le ieşea pe de-a-ntregul. Elayne izbutea să pară îndeajuns de demnă şi liniştită, dându-se de gol numai prin felul în care se încrunta şi-şi muşca buza de jos, când credea că Egwene n-o vedea. Nynaeve se prefăcea încrezătoare, aşa cum era pe vremuri, când venea s-o bage în pat şi să o acopere bine-bine cu pătura dacă era bolnavă, însă Egwene îi recunoştea privirea – spunea că fosta Meştereasă era înspăimântată.

Aviendha şedea lângă uşă, cu picioarele încrucişate sub ea. Veşmintele ei maronii şi cenuşii se distingeau bine pe fondul albastru al covorului. De această dată, femeia aiel avea pumnalul cu lamă lungă la cingătoare, o tolbă plină ochi şi patru suliţe scurte pe genunchi. Scutul rotund, de piele, se odihnea în apropiere, alături de un arc de corn, într-o ramă încinsă cu curele, pe care o putea duce în spate. După cele ce se petrecuseră, Egwene n-o putea învinui că era înarmată. Şi ea însăşi îşi dorea să poată avea la îndemână un trăsnet, gata să-l slobozească.

„Pe Lumină, ce-a făcut Rand? M-a speriat aproape la fel de mult ca Pieriţii, arde-l-ar focul! Poate şi mai mult. Nu e cinstit că el poate face aşa ceva, iar eu nici măcar nu izbutesc să văd undele.”

Se urcă în pat şi luă cartea legată în piele pe genunchi, privind încruntată o hartă gravată, cu Tanchico. Nu erau cine ştie ce locuri folositoare înfăţişate acolo. Vreo duzină de fortăreţe care împrejmuiau portul, străjuind oraşul aşezat pe cele trei peninsule stâncoase, Verana la răsărit, Maseta în mijloc şi Calpene cel mai aproape de mare. Nimic de folos. Câteva pătrate mari, locuri deschise care păreau a fi parcuri şi nişte monumente închinate unor stăpânitori morţi demult. Nimic de folos. Câteva palate şi lucruri care păreau ciudate, Marele Cerc, de pildă, de pe Calpene. Pe hartă era doar atât, un rotocol, dar jupân Romavni spunea că era un loc uriaş unde mii de oameni se puteau întâlni pentru a urmări curse de cai sau spectacolele Artificierilor. Mai era şi Cercul Regelui, de pe Maseta, şi mai mare decât primul, şi Cercul Panarhului, de pe Verana, doar un pic mai mic. Se vedea şi Canonicatul Artificierilor. Dar nimic nu-i folosea. Textul oricum nu.

— Eşti sigură că vrei să încerci fără inel? întrebă încet Nynaeve.

— Da, răspunse Egwene, cât putu de liniştită.

Stomacul îi tresărea la fel ca atunci când văzuse acel prim troloc, care-o ţinea de păr pe sărmana femeie şi-i tăiase gâtul ca unui iepure. Tot ca un iepure şi ţipase, biata! Faptul că-l omorâse pe troloc nu-i făcuse nici un bine – femeia era moartă şi ea. Numai că strigătul ascuţit nu voia să-i iasă din minte.

— Dacă nu merge, pot să încerc şi cu el, la fel de bine, spuse, aplecându-se să facă un semn cu unghia în ceara lumânării. Treziţi-mă când arde până aici. Pe Lumină, ce păcat că nu avem un ceas!

Elayne râse, un hohot sprinţar care aproape că nu suna forţat.

— Ceas în dormitor? Maică-mea are o duzină de ceasuri, dar n-am auzit niciodată să fie vreunul pus în dormitor.

— Ei, taică-meu are unul singur, mormăi Egwene, singurul din sat, de fapt, şi ce n-aş da să fie aici! Credeţi că va arde mai mult de atât într-un ceas? Nu vreau să dorm mai mult. Trebuie să mă treziţi de îndată ce ajunge la semn. Nici o clipă mai târziu!

— Aşa o să facem, spuse, mângâietoare, Elayne. Făgăduiesc.

— Inelul de piatră, se auzi, dintr-odată, glasul Aviendhei. Egwene, de vreme ce nu-l foloseşti, nu poate una dintre noi să vină cu tine, cu ajutorul lui?

— Nu, şopti Egwene. „Pe Lumină, aş vrea să vină toate.” Dar îţi mulţumesc pentru acest gând.

— Numai tu poţi să-l foloseşti, Egwene? întrebă femeia aiel.

— Ar putea s-o facă oricare dintre noi, îi răspunse Nynaeve, chiar şi tu, Aviendha. Nu e musai ca femeia să ştie să conducă, trebuie doar să-i atingă pielea în timp ce doarme. Cine ştie dacă n-ar putea s-o facă şi un bărbat. Dar noi nu cunoaştem Tel’aran’rhiod la fel de bine ca Egwene, nici tărâmul, nici legile care domnesc acolo.

— Înţeleg, făcu Aviendha, încuviinţând din cap. Dacă nu cunoaşte legile, oricine poate face greşeli, îşi poate pierde viaţa sau le poate face rău celor din jur.

— Chiar aşa, zise Nynaeve. Lumea Viselor e un loc primejdios. Măcar asta o ştim.

— Dar Egwene va avea mare grijă, adăugă Elayne, chipurile pentru urechile Aviendhei, dar de fapt, era limpede, pentru Egwene însăşi. A promis. Nu va face decât să se uite puţin împrejur – cu mare grijă! – şi atât.

Egwene îşi îndreptă atenţia asupra hărţii. Cu mare grijă. Dacă nu şi-ar fi păzit cu atâta vigilenţă inelul răsucit de piatră – da, ajunsese să se gândească la el ca la lucrul său; pesemne că Divanul Turnului nu ar fi încuviinţat un asemenea gând, dar femeile de-acolo nu ştiau că-l avea – dacă le-ar fi îngăduit lui Elayne sau Nynaeve să-l folosească de mai multe ori, acum ar fi putut şti îndeajuns de multe pentru a veni cu ea. Îşi feri privirea de celelalte femei, dar nu din pricina părerilor de rău, ci pentru că nu voia să-i observe frica oglindită în ochi.

Tel’aran’rhiod. Lumea nevăzută. Lumea Viselor. Nu era vorba de visele oamenilor obişnuiţi, cu toate că, uneori, şi aceştia atingeau, preţ de câteva clipe, tărâmul acela, în vise care păreau aievea. Pentru că aşa şi erau. Tot ceea ce se-ntâmpla în Lumea Nevăzută era real, într-un chip ciudat. Pe de o parte, ceea ce făceai dincolo nu se regăsea în lumea treziei – o uşă deschisă în Lumea Viselor rămânea închisă aici, un copac tăiat dincolo rămânea în picioare – pe de alta, o femeie putea muri sau îşi putea pierde înzestrările. „Ciudat” era prea puţin pentru a descrie cum era acolo. În Tel’aran’rhiod, o lume întreagă era deschisă – şi poate şi altele, căci orice loc putea fi atins; sau, cel puţin, imaginea sa. Acolo, cineva care se pricepea putea citi ţesătura Pânzei – prezent, trecut, viitor. O Vestitoare-n vise. În Turnul Alb nu mai existase aşa ceva din vremea lui Corianin Nedeal, cu aproape cinci sute de ani înainte.

„Patru sute şaptezeci şi trei, de fapt, se gândi Egwene. Sau or fi şaptezeci şi patru? Când a murit Corianin?” Dacă mai prindea vreodată prilejul să se instruiască în Turn, ca Aleasă, poate că avea să afle. Erau atât de multe lucruri pe care le-ar fi putut învăţa! În buzunarul ei se găsea o listă unde erau înşirate ter’angrealele, cele mai multe mici şi uşoare, care fuseseră furate de femeile din Ajah Neagră, la fuga lor din Turn. Toate trei aveau câte o copie. Despre treisprezece dintre ter’angreale se spunea „folosinţă necunoscută” şi „cercetate ultima oară de Corianin Nedeal”. Dar, chiar dacă femeia Aes-Sedai într-adevăr nu descoperise la ce foloseau, Egwene era sigură măcar de un lucru. Ele deschideau calea către Tel’aran’rhiod, poate nu la fel de uşor ca inelul de piatră, şi poate nu fără ajutorul Puterii, dar o făceau.

Două dintre ele fuseseră găsite la Joiya şi Amico: un rotocol de fier, micuţ, incrustat pe ambele părţi cu o spirală îngustă, şi o plăcuţă cam cât palma ei, care părea din ambră, dar era îndeajuns de dură pentru a zgâria oţelul, în mijlocul căreia se vedea silueta unei femei adormite. Amico le spusese totul despre ele, şi la fel şi Joiya, după o discuţie cu Moiraine, în temniţa sa, care-o lăsase albă la faţă şi aproape politicoasă. Conducând o undă de Spirit în oricare din cele două, aveai să adormi adânc şi să pătrunzi în Tel’aran’rhiod. Elayne făcuse câte o scurtă încercare cu fiecare din ele şi izbutise, dar nu văzuse decât Stânca şi Palatul Regal din Caemlyn, al lui Morgase. Egwene n-ar fi vrut s-o lase, dar nu din invidie – totuşi, nu izbutise s-o convingă, căci se temuse că Elayne şi Nynaeve aveau să ghicească ce-i trecea prin minte. Ele aveau două, dar celelalte unsprezece erau încă în stăpânirea femeilor din Ajah Neagră. Asta încercase să le facă să priceapă. Unsprezece ter’angreale care puteau deschide calea unei femei către Tel’aran’rhiod, în mâinile surorilor Negre. Atunci când Elayne pătrunsese, chiar şi pentru puţină vreme, în Lumea Viselor, ar fi putut să dea acolo peste Ajah Neagră care-o aştepta sau să le întâlnească pe duşmance, fără să ştie unde erau. La gândul acesta, lui Egwene i se făcu stomacul ghem. Puteau s-o aştepte şi pe ea, chiar acum. Nu cu bună ştiinţă – de unde era să ştie că venea? – dar puteau fi acolo când apărea ea. Cu una singură nu ar fi avut probleme, dacă nu era luată pe nepregătite – şi nu avea de gând să îngăduie aşa ceva. Dar, până la urmă, dacă nu le vedea? Dacă erau două sau trei? Liandrin şi Rianna, Chesmal Emry şi Jeane Caide şi toate celelalte. Dacă erau toate unsprezece împreună?

Încruntându-se la hartă, se sili să-şi descleşteze pumnii. După seara aceea, nu mai puteau aştepta. Dacă făpturile Umbrei fuseseră în stare să atace Stânca, dacă unul dintre Rătăciţi izbutise să apară, pe neaşteptate, în mijlocul lor, însemna că ea nu mai putea să dea înapoi în faţa temerilor. Trebuia să afle ce le rămânea de făcut. Trebuia să aibă şi altceva în afară de povestea neclară a lui Amico. Ceva. Dacă, măcar, ar fi putut şti unde se afla Mazrim Taim, în cuşca sa, în drum spre Tar Valon, sau dacă s-ar fi putut strecura în visele Supremei pentru a-i vorbi. Poate că astfel de lucruri erau cu putinţă pentru o Vestitoare, dar, chiar şi aşa, ea nu ştia cum. Tanchico era singura cale.

— Trebuie să mă duc singură, Aviendha, n-am de ales.

Glasul cu care vorbise i se păruse sigur şi liniştit, dar Elayne o mângâie pe umăr. Egwene nu înţelegea de ce se uita cu atâta atenţie la hartă. O învăţase deja pe dinafară, ştia cum este aşezată fiecare clădire faţă de celelalte. Ce exista în lume se regăsea şi în Tel’aran’rhiod – ba, uneori, acolo erau şi mai multe decât aici. Îşi alesese deja locul unde voia să ajungă. Răsfoi cartea până ce ajunse la singura gravură care înfăţişa ceva dinăuntrul unei clădiri de pe hartă, adică Palatul Panarhului. Nu i-ar fi folosit la nimic să se trezească într-o încăpere, fără să ştie în ce clădire din oraş era aceasta. Oricum, era cu putinţă să nu afle nimic folositor. Alungă, însă, gândul. Trebuia să fie încrezătoare.

Gravura îi arăta o încăpere mare, cu tavanul înalt. Stâlpi înalţi cam până la brâul unui om, între care spânzura o frânghie, îi împiedica pe privitori să se apropie prea mult de lucrurile aşezate pe postamente sau în vitrine deschise, pe lângă pereţi. Cele mai multe nu se vedeau bine, însă ceea ce se afla în capătul îndepărtat, da. Artistul se străduise să înfăţişeze cât mai limpede scheletul uriaş care stătea acolo, ca şi cum restul făpturii ar fi dispărut chiar în clipa aceea. Avea patru picioare groase, dar altminteri nu semăna cu nici un animal pe care-l văzuse Egwene vreodată. Mai întâi pentru că era foarte mare, cel puţin de două ori mai înalt ca ea. Capul rotund, aşezat jos, pe nişte omoplaţi ca de taur, părea îndeajuns de lat pentru ca un copil să poată pătrunde înăuntru şi, din gravură, părea să aibă patru găvane pentru ochi. Datorită scheletului – ce-o fi fost el, căci Eurian Romavni, chiar dacă ştiuse, nu spusese nimic în carte – încăperea se deosebea de toate celelalte.

— Ce e Panarhul, până la urmă? întrebă Egwene, lăsând cartea la o parte, după ce se uitase de zeci de ori la gravură. Scriitorii ăştia nu explică nimic.

— Panarhul din Tanchico are la fel de multă putere ca un rege, turui Elayne. Dar acum este vorba de o femeie. Însărcinarea ei este să strângă dările, vămile şi tributurile, iar misiunea regelui este să cheltuie banii într-un chip cât mai înţelept. Ea stăpâneşte Straja Oraşului şi tribunalele, în afară de înalta Curte care este a regelui. Armata, fireşte, e tot a lui, în afară de Legiunea Panarhului, care...

— De fapt, nu prea mă interesează, oftă Egwene; o spusese doar aşa ca să mai amâne vreme de câteva clipe ceea ce-avea de făcut.

Lumânarea ardea, arătându-i că irosea clipe preţioase. Ştia cum să iasă din vis când voia, cum să se trezească, dar timpul trecea altfel în Lumea Viselor şi era uşor să te zăpăceşti.

— De îndată ce ajunge la semn, zise ea, iar Elayne şi Nynaeve încuviinţară în şoaptă.

Lăsându-şi capul pe pernele moi, la început nu făcu decât să privească lung tavanul, pictat în albastru precum cerul, cu norişori şi cu vrăbiuţe în zbor, dar fără să-l vadă. În ultima vreme, visase aproape numai lucruri rele. Despre Rand, fireşte. Rand, înalt ca un munte, mergând prin felurite oraşe, sfărâmând clădirile sub picioare, în vreme ce oamenii mici ca nişte furnici fugeau urlând din calea lui. Rand în lanţuri, urlând el însuşi. Rand clădind un zid, cu el pe o parte, iar pe cealaltă ea şi Elayne şi alţii pe care nu-i vedea bine. „Trebuie, spunea el, adunând pietroaiele. De-acum nu mă mai puteţi opri.” Dar coşmarurile nu erau numai despre el. Visase şi aieli care se luptau şi se ucideau între ei, sau îşi aruncau armele şi fugeau de parcă îşi pierduseră minţile. Îl visase pe Mat, care se lupta cu o femeie Seanchan care-l legase cu o lesă nevăzută, sau un lup – despre care era convinsă că era Perrin – luptându-se cu un bărbat al cărui chip se tot schimba, pe Galad care se înfăşură într-un veşmânt alb ca un linţoliu, pe Gawyn cu priviri îndurerate şi pline de ură, pe mama ei, plângând. Acestea erau visele vii, cele despre care ştia că însemnau ceva. Erau îngrozitoare şi de neînţeles. Cum să creadă că avea să găsească ceva folositor în Tel’aran’rhiod? Dar nu avea de ales. Dacă nu încerca, rămâneau cu toatele în întuneric, şi asta nu se putea.

În ciuda neliniştii, nu-i veni greu să adoarmă – era istovită. Nu trebuia decât să închidă ochii şi să răsufle adânc. Îşi fixă în minte încăperea din Palatul Panarhului şi scheletul uriaş. Răsufla adânc, liniştit. Îşi amintea ce simţea când folosea inelul, cum păşea în Tel’aran’rhiod. Răsufla adânc, liniştit.

Egwene făcu un pas înapoi, gâfâind şi ducându-şi mâna la gât. Văzut atât de aproape, scheletul părea chiar mai mare decât crezuse; oasele erau albite, uscate şi fără luciu. Stătea chiar în faţa lui, dincolo de funia care îl împrejmuia. O funie albă, groasă cât încheietura ei şi pesemne din mătase. Nu se îndoia deloc că ăsta era Tel’aran’rhiod. Amănuntele se vedeau la fel de bine ca în realitate, chiar şi pentru lucrurile pe care de-abia le zărea cu coada ochiului. Ştia unde se află din faptul că-şi dădea seama cât era locul acesta de deosebit faţă de un vis obişnuit. Pe lângă asta, mai şi părea... aşa cum trebuie.

Se întinse spre saidar. O crestătură la deget dobândită în Lumea Viselor avea să fie acolo şi când se trezea, iar dacă era lovită de moarte cu Puterea, ori chiar cu o sabie sau un ciomag, n-avea să se mai trezească defel. N-avea de gând să se lase neapărată, nici pentru o clipă.

În loc de cămaşă de noapte, acum purta ceva care semăna mult cu veşmintele de aiel ale Aviendhei, dar din mătase roşie brodată cu fir de aur; până şi încălţările moi, înşiretate până la genunchi, erau din piele roşie, atât de fină c-ar fi fost bună de făcut mănuşi din ea, iar şireturile erau aurite. Râse încet de ea însăşi. În Tel’aran’rhiod, hainele era aşa cum voiai tu să fie. Pesemne că o jumătate din mintea ei voia să fie gata să se mişte repede, iar cealaltă voia să fie gata de mers la bal. Nu se putea aşa. Roşul dispăru, înlocuit de nuanţe de gri şi brun – surtucul, pantalonii şi încălţările deveniră întocmai cu cele ale Fecioarelor Lăncii. Nici aşa nu se putea, nu într-un oraş. Pe neaşteptate, se pomeni într-o rochie întocmai cu cele purtate mereu de Faile, neagră, cu fuste strâmte şi despicate, mâneci lungi şi un corsaj înalt şi comod. „E o prostie să-mi fac griji din pricina asta. Doar n-o să mă vadă nimeni, decât dacă visează, şi rareori se întâmplă ca visele obişnuite să ajungă aici. N-ar conta nici dacă aş fi dezbrăcată.”

Pentru o clipă, chiar fu dezbrăcată. Se îmbujoră, ruşinată; până să-şi aducă înapoi rochia neagră, nu apăru nimeni s-o vadă goală ca în baie, dar ar face bine să ţină seama că gândurile răzleţe puteau să schimbe lucrurile pe aici, mai ales dacă îmbrăţişaseşi Puterea. Elayne şi Nynaeve credeau că ştie atât de multe! Ştia ea câteva din legile Lumii Viselor, dar ştia şi că mai sunt o sută, o mie, pe care nu le cunoştea deloc. Cumva, trebuia să le înveţe, dacă era să fie prima Vestitoare-n vise din Turn, de la Corianin încoace.

Se uită mai de aproape la craniul uriaş. Trăise într-un sat, la ţară, şi ştia cum arată oasele de animal. Nu erau totuşi patru orbite. Două din ele păreau de fapt să fie găuri pentru un fel de colţi, aşezaţi de-o parte şi de alta a locului unde fusese nasul. Vreun fel de mistreţ cumplit, pesemne, deşi nu semăna deloc cu craniile de porc pe care le văzuse ea. Simţea totuşi că e vechi – foarte, foarte vechi.

Aici, putea să simtă lucruri ca astea, dacă atingea Puterea. Fireşte, simţurile îi erau, ca de obicei, mai ascuţite. Simţea crăpăturile mititele din basoreliefurile de ghips poleit care acopereau tavanul, la cincizeci de picioare deasupra ei, sau lustrul neted de pe pardoseală. Şi în piatra albă a pardoselii se întindeau crăpături foarte fine, care nici nu se vedeau cu ochiul liber.

Încăperea era imensă, pesemne lungă de vreo două sute de paşi şi lată cel puţin pe jumătate, cu şiruri de coloane albe şi subţiri, şi cu funia albă întinsă de jur împrejur, mai puţin unde erau porţile cu câte două arce ascuţite. În mijloc, alte funii împrejmuiau mai multe vitrine şi suporturi de lemn, pe care fuseseră aşezate alte lucruri pentru a fi privite. Sus, chiar sub tavan, pereţii erau străpunşi de un model complicat de sculpturi delicate, care lăsau să intre multă lumină. Părea că se visase într-un Tanchico unde era zi.

„O suită uimitoare de obiecte din Vârste de mult trecute, din Vârsta Legendelor şi din Vârstele de dinainte, spre a fi văzută de toţi, chiar şi oameni de rând, trei zile pe lună şi de sărbători”, aşa scrisese Eurian Romavni. Descrisese cu vorbe avântate cele şase nepreţuite figurine din cuendillar, aşezate într-o vitrină cu geam, în mijlocul peretelui şi păzite mereu de patru dintre gărzile personale ale Domniţei Panarh, atunci când li se dădea voie oamenilor să intre. Autorul mai umpluse şi vreo două pagini despre oasele dihăniilor de poveste, „pe care ochii omului nu le-au privit niciodată vii”. Egwene vedea câteva astfel de oase. Într-o parte a încăperii se afla scheletul a ceva ce semăna puţin cu un urs, dacă urşii ar fi avut câte doi colţi lungi de-un cot; de partea cealaltă erau oasele unui fel de lighioană zveltă, cu patru picioare şi un gât atât de lung, încât craniul ajungea pe la jumătatea încăperii, în înălţime. Mai erau şi altele, la fel de neînchipuite, răspândite de-a lungul pereţilor. Pe toate le simţea atât de vechi, că, pe lângă ele, Stânca din Tear părea că nici nu fusese vreodată înălţată. Trecând pe sub opritoarea de funie, o luă încet prin încăpere, privind în jurul ei cu mirare.

O statuetă mâncată de vreme – de forma unei femei, pesemne goale şi înfăşurate doar în părul care-i ajungea până la glezne – nu părea, la prima vedere, altfel decât celelalte cu care împărţea aceeaşi vitrină. Nici una nu era cu mult mai mare decât palma lui Egwene. Dar statueta asta o făcea să simtă o căldură plăcută pe care o recunoştea. Era un angreal, fără îndoială; se întrebă cum de nu izbutise Turnul să-l ia de la Domniţa Panarh. Se înfioră în faţa unei salbe frumos îmbinate şi a două brăţări de metal negru, mat, aşezate singure pe o poliţă – simţea că de ele se leagă întunecime şi durere, durere veche, veche şi crâncenă. Într-o altă vitrină se găsea un obiect argintiu, ca o stea cu trei colţuri înăuntrul unui cerc, făcut dintr-un material pe care nu-l cunoştea; era mai moale decât metalul, zgâriat şi scobit cu dalta, dar mai vechi chiar decât oricare din oasele străvechi. Simţea mândrie şi înfumurare de la zece paşi.

Unul din obiecte părea totuşi cunoscut, deşi n-ar fi ştiut de unde să-l ia. Vârâtă într-un colţ al unei vitrine, de parcă cel care-o pusese acolo n-ar fi ştiut bine dacă merită sau nu să stea la vedere, era jumătatea de sus a unei statuete cioplite într-o piatră albă, strălucitoare: o femeie ţinând sus în palmă o sferă de cristal, cu chipul liniştit, demn şi plin de înţelepciune şi autoritate. Dacă ar fi fost întreagă, ar fi avut pesemne un picior înălţime. Dar de ce i se părea atât de cunoscută? Aproape că o striga pe Egwene să vină şi s-o ridice.

Înainte ca degetele să i se strângă în jurul statuetei sparte, Egwene nici nu-şi dăduse seama că sărise peste funie. „Ce prostie, mai ales că nici nu ştiu ce e”, gândi ea, dar deja era prea târziu.

De îndată ce o apucă, Puterea se scurse năvalnic înăuntrul ei, apoi în jumătatea de statuetă şi înapoi în ea, în statuetă şi înapoi, înainte şi înapoi. Din sfera de cristal izbucneau în răstimpuri străfulgerări aprinse şi, de fiecare dată, lui Egwene i se înfigeau ace în creier. Suspinând adânc din pricina chinului cumplit, îi dădu drumul şi-şi duse amândouă mâinile la cap.

Sfera de cristal se făcu ţăndări când statueta se izbi de pardoseală şi se sparse, iar acele dispărură, lăsând în urmă doar amintirea ştearsă a durerii şi o greaţă care o făcu să se clatine pe picioare. Îşi ţinu ochii strâns închişi, ca să nu vadă încăperea învârtindu-se. Pesemne că statueta era un ter’angreal; dar atunci, de ce o duruse atât de tare, când de-abia o atinsese? Poate pentru că era spartă; poate că, aşa spartă, nu mai era în stare să facă ceea ce ar fi trebuit. Egwene nici nu voia să se gândească pentru ce o fi fost făcută – era primejdios să cercetezi ter’angreale. Acum cel puţin trebuie să fi fost prea spartă ca să mai fie primejdioasă. Cel puţin aici. „Oare de ce mă chema?”

Greaţa dispăru şi Egwene deschise ochii. Statueta era înapoi pe raft, la fel de întreagă cum fusese când o văzuse pentru prima oară. În Tel’aran’rhiod se întâmplau lucruri ciudate, dar aşa ceva era chiar mai ciudat decât şi-ar fi dorit ea să vadă. Şi nu pentru asta venise. Mai întâi, trebuia să găsească ieşirea din Palatul Domniţei Panarh. Trecând înapoi peste funie, se grăbi să iasă din încăpere, străduindu-se să n-o ia la fugă.

Nu era nici ţipenie în palat. Cel puţin, nici ţipenie de om. Nişte peşti înotau în fântâni întinse, care împroşcau vesele apă în curţile înconjurate de porticuri şi terase cu paravane de piatră atent sculptată, ca o dantelă. Pe apă pluteau nuferi, cu flori albe, mari cât nişte farfurii. În Lumea Viselor, fiecare loc era aşa cum era şi în aşa-zisa lume reală. Mai puţin oamenii. În coridor erau lămpi migălos făurite, de aur, cu fitilele neaprinse, dar ea simţea mirosul uleiului parfumat din ele. Picioarele ei nu ridicau nici un fir de praf din covoarele viu colorate, care, fără îndoială, nu era niciodată bătute, cel puţin nu aici.

La un moment dat, văzu totuşi un om mergând înaintea ei, un bărbat cu cămaşă de zale şi cu platoşă poleită şi împodobită, care îşi ducea sub braţ coiful auriu, ascuţit, cu pene albe de egretă în vârf.

— Aeldra? strigă el, zâmbind. Aeldra, vino şi uită-te la mine! Mi se zice Seniorul Căpitan al Legiunii Domniţei Panarh. Aeldra? Mai făcu un pas, încă strigând, apoi dispăru. Nu era Vestitor-în vise. Nici măcar nu folosise vreun ter’angreal, ca inelul ei de piatră sau discul lui Amico. Doar un om al cărui vis atinsese un loc de care el n-avea habar, cu primejdii pe care nu le ştia. Oamenii care mureau pe neaşteptate în somn pătrunseseră în vis în Tel’aran’rhiod şi muriseră, de fapt, acolo. Acum, bărbatul pe care îl văzuse era departe de Lumea Viselor, înapoi într-un vis ca toate visele.

Înapoi în Tear, lumânarea ardea în continuare, mistuindu-se. Tot aşa i se isprăvea şi ei vremea pe care o putea petrece în Tel’aran’rhiod.

Grăbi pasul şi ajunse la uşile înalte, sculptate, care se deschideau spre nişte trepte largi şi albe şi dădeau într-o piaţetă imensă şi pustie. În orice parte se uita, vedea oraşul Tanchico întinzându-se peste coline abrupte; rânduri întregi de clădiri albe, cocoţate parcă unele peste altele, sclipeau toate în bătaia soarelui, cu sute de turnuleţe şi aproape la fel de multe cupole, unele chiar poleite. Cercul Domniţei Panarh, un zid rotund de piatră albă, se vedea foarte bine, puţin mai la vale, la nici jumătate de milă depărtare de palat. Palatul Domniţei Panarh se înălţa pe coama uneia dintre cele mai semeţe coline. Unde stătea ea, la capătul scărilor, era îndeajuns de sus şi putea să zărească, spre apus, scânteierea apei – intrânduri care o despărţeau de celelalte coline pe care era întins oraşul. Tanchico era mai mare decât Tear, poate chiar mai mare decât Caemlyn.

Avea o întindere atât de vastă unde să caute, şi nici măcar nu ştia ce caută. Ceva care să însemne că Ajah Neagră erau aici sau care să-i arate vreo primejdie pentru Rand, dacă exista vreuna. De-ar fi fost o adevărată Vestitoare-n vise, instruită cum să-şi mânuiască înzestrarea, ar fi ştiut fără îndoială după ce să se uite şi cum să tălmăcească ceea ce vedea. Dar nu mai rămăsese nimeni care s-o poată învăţa. Înţeleptele aielilor se presupunea că ştiau să tâlcuiască visele. Dar Aviendha nu voise nici în ruptul capului să le vorbească despre înţelepte, aşa că Egwene nu mai întrebase despre asta pe nimeni dintre aieli. Pesemne că o înţeleaptă ar fi putut s-o îndrume. Asta dacă ar fi avut cum să găsească vreuna.

Făcu un pas spre piaţetă şi, dintr-odată, se pomeni altundeva, în jurul ei se înălţau colţuri măreţe de stâncă; arşiţa îi sorbea până şi umezeala din răsuflare. Soarele îi trecea de-a dreptul prin rochie şi părea să o coacă, iar adierea care îi sufla în faţă părea să vină dintr-un cuptor. Câţiva copaci piperniciţi se iţeau din loc în loc, într-o privelişte din care lipsea aproape orice altă plantă, mai puţin câteva palme de ierburi uscate şi buruieni cu ghimpi, pe care nu le cunoştea. Dar leul îl recunoscu, deşi nu văzuse nici unul în carne şi oase. Stătea întins într-o crăpătură din peretele de stâncă, la nici douăzeci pe paşi şi dădea leneş din coada terminată cu un smoc negru, uitându-se nu la ea, ci la ceva la vreo sută de paşi depărtare. Un mistreţ mare, acoperit cu păr aspru, fornăia şi scormonea cu râtul la rădăcina unui tufiş plin de spini, fără s-o vadă pe femeia aiel care se apropia pe furiş de el, gata-gata să arunce lancea pe care o ţinea în mână. Era învestmântată ca aielii din Stâncă şi avea shoufa în jurul capului, dar chipul nu îi era acoperit.

„Pustia, gândi Egwene, nevenindu-i să creadă. Am făcut un salt până în Pustia aielilor! Când am să mă-nvăţ minte să am grijă la ce mă gândesc aici?”

Femeia aiel încremeni. Acum avea privirea îndreptată spre Egwene, nu spre mistreţ. Asta dacă mistreţ era – animalul nu prea arăta aşa cum ar fi trebuit.

Egwene era sigură că femeia nu e înţeleaptă. Înţeleptele nu purtau veşminte ca ale Fecioarelor Lăncii, căci, din câte ştia Egwene, o Fecioară trebuia să „părăsească lancea” dacă voia să devină înţeleaptă. Pesemne că aceea din faţa ei era doar o femeie aiel care se visase în Tel’aran’rhiod, ca şi insul din palat. Şi el ar fi văzut-o dacă şi-ar fi întors numai capul spre ea. Egwene închise ochii şi se concentră pe singurul lucru din Tanchico pe care-l avea limpede în minte: straşnicul schelet din încăperea cea mare.

Când deschise ochii, avea în faţă oasele uriaşe. Abia acum văzu că fuseseră legate între ele cu sârmă. Isteaţă treabă – sârmele nu se vedeau aproape deloc. Jumătatea de statuetă, cea cu sfera de cristal, era încă la locul ei, pe raft. Nu se mai apropie de ea, tot aşa cum se ţinu departe de salba neagră şi de brăţările care te făceau să simţi atâta durere şi suferinţă. Angrealul, femeia de piatră, o ispitea. „Ce-ai de gând să faci cu el? Lumină, doar ai venit aici să te uiţi, să cauţi! Atât şi nimic mai mult. Dă-i-nainte, femeie!”

De data asta îşi găsi iute drumul până în piaţetă. Aici, vremea se scurgea altfel; Elayne şi Nynaeve ar putea s-o trezească din clipă în clipă, iar ea nici nu începuse încă. Nu mai avea nici o clipă de pierdut. De-acum înainte, trebuia să fie cu băgare de seamă la ce se gândea. Nu mai trebuia să se gândească deloc la înţelepte. Până şi dojana făcu totul să se clatine puţin în jurul ei. „Concentrează-te pe ce faci!” îşi zise ea cu hotărâre.

Porni prin oraşul pustiu, mergând repede, aproape luând-o la fugă. Străzile întortocheate, pavate cu piatră, se unduiau în sus şi-n jos, luând-o în toate părţile; toate erau pustii, în afară de porumbeii cu pene verzi pe spate şi de pescăruşii cenuşii-deschis, care îşi luau zborul fâlfâind puternic din aripi când se apropia de ei. De ce erau pe aici păsări, dar oameni nu? Prin aer mai bâzâiau şi muşte, iar pe jos vedea gândaci de bucătărie şi alte astfel de gângănii fugind prin umbră. O haită de câini sfrijiţi, cu blana de toate culorile, ţopăiau de cealaltă parte a străzii. De ce câini?

Se adună şi se gândi iar la pricina pentru care venise aici. Oare cum ar fi arătat o mărturie că Ajah Neagră se afla prin preajmă? Sau că exista vreo primejdie pentru Rand? Cele mai multe din clădirile albe erau văruite, dar tencuiala era crăpată şi cojită, dând la iveală lemnul decolorat sau cărămizile de un brun-deschis de dedesubt. Numai turnurile şi clădirile mai mari – palate, după câte i se părea ei – erau de piatră, chiar dacă toate erau albe. Dar până şi piatra, în cea mai mare parte, era brăzdată de mici crăpături, prea fine ca să poată fi zărite cu ochiul liber, dar pe care ea le simţea cu Puterea din ea, întinzându-se ca o pânză de păianjen prin zidurile cupolelor şi turnurilor. Pesemne că asta însemna ceva. Pesemne că însemna că locuitorii din Tanchico nu se îngrijeau de oraşul lor. Asta sau orice altceva.

Tresări când un bărbat căzu din cer în faţa ei, ţipând. Abia avu timp să bage de seamă nişte pantaloni largi, albi, şi o mustaţă groasă acoperită de un văl străveziu, că omul şi dispăru, la doar un pas deasupra pământului. Dacă s-ar fi ciocnit de pavaj, aici în Tel’aran’rhiod, ar fi fost găsit mort în pat.

„Pesemne că nici el n-avea de-a face cu toate astea mai mult decât gândacii”, îşi zise Egwene.

Poate era ceva înăuntrul clădirilor. Erau slabe şanse, dar ea era îndeajuns de disperată încât să se agaţe de orice nădejde, oricât de nebunească. Aproape de orice nădejde. Vreme. Câtă vreme îi mai rămăsese? Începu să fugă de la o uşă la alta, vârându-şi capul în prăvălii şi hanuri şi case.

În sălile mari ale câte unui han, mesele şi băncile erau frumos rânduite, ca şi farfuriile şi halbele de cositor, care luceau mat de pe rafturile lor. Prăvăliile erau la fel de ordonate de parcă vânzătorul abia deschisese dimineaţa, dar, dacă taraba unui croitor avea multe pânzeturi sau tejgheaua unui neguţător de cuţite şi foarfeci era plină, în prăvălia măcelarului cârligele atârnau goale, iar pe rafturi nu era nimic. Dacă dădea cu degetul, nu găsea nicăieri praf; până şi mama ei ar fi fost mulţumită de curăţenie.

Pe străduţele mai înguste erau case, clădiri mici şi simple, văruite, cu acoperişuri plate şi cu ferestre ce nu dădeau în stradă; în toate ar fi putut chiar atunci să intre membrii familiei şi să se aşeze pe băncuţe, în faţa vetrei reci sau în jurul mesei înguste cu picioare cioplite, unde era pusă la loc de cinste strachina sau tava cea mai bună a vreunei gospodine. În cuiere erau agăţate haine, din tavan atârnau vase, iar pe mese zăceau unelte, aşteptând.

Având o bănuială, se întoarse deodată vreo zece paşi, doar ca să vadă, şi aruncă încă o privire în ceea ce, în lumea reală, era casa vreunei femei. Era aproape aşa cum fusese. Aproape. Strachina roşie, vărgată, care fusese pe masă, era acum o vază albastră, înaltă; una din băncuţe, care înainte fusese lângă vatră, cu un ham rupt şi unelte de reparat, stătea acum după uşă, cu un coş de cusut şi o rochie brodată de copil.

„De ce s-a schimbat?! Dar, de fapt, de ce-ar fi rămas la fel? Lumină, nu ştiu nimic!”

Peste drum era un grajd, cu pereţii albi pe care se vedeau din loc în loc porţiuni de cărămidă, acolo de unde căzuse tencuiala. Se grăbi înspre el şi deschise o uşă. Pe jos, pe pământ, erau aşternute paie, ca în toate grajdurile pe care le mai văzuse, numai că boxele erau goale. Nici urmă de cai. De ce? Fâşâi ceva prin paie, şi Egwene îşi dădu seama că grajdul nu era chiar atât de gol. Şobolani. Zeci de şobolani, care se holbau la ea obraznic, încercând să-i găsească mirosul în aer. Nu fugi nici unul dintre ei, şi nici nu se speriară; se purtau de parcă ar fi avut mai mult drept să fie acolo decât ea. Făcu un pas înapoi fără să vrea. „Porumbei, pescăruși şi câini, muşte şi şobolani. Poate că o înţeleaptă ar şti care e pricina.”

Nici nu-şi terminase gândul, că se şi pomeni înapoi în Pustie.

Se prăvăli pe spate, ţipând, în timp ce fiinţa păroasă ce semăna cu un porc mistreţ alerga mâncând pământul, direct spre ea, mare cât un ponei. Sări sprinten peste ea, iar Egwene observă că nu era un porc – botul îi era prea ascuţit şi plin de colţi, şi la fiecare labă avea câte patru degete. Gândi asta liniştită, dar se cutremură când dihania galopă mai departe printre stânci. Era îndeajuns de mare încât s-o fi călcat în picioare, rupându-i oasele sau chiar mai rău; pesemne că ar fi putut-o spinteca şi sfâşia la fel de bine ca un lup, cu colţii pe care-i avea. S-ar fi deşteptat cu toate rănile. Asta, dacă s-ar mai fi trezit măcar.

Stânca pe care zăcea era fierbinte ca o plită încinsă. Se ridică greoi, mânioasă pe ea însăşi. Dacă nu era în stare să aibă grijă la ce face, n-avea să înfăptuiască nimic. În Tanchico ar fi trebuit să se afle; pe asta trebuia să se concentreze. Pe nimic altceva.

Renunţă să-şi mai scuture nisipul de pe rochie când băgă de seamă că o femeie aiel o privea cu nişte ochi albaştri pătrunzători, de la o depărtare de zece paşi. Femeia era de-o seamă cu Aviendha, deci nu mai în vârstă decât ea însăşi, dar şuviţele care îi ieşeau de sub shoufa erau atât de deschise la culoare, că păreau aproape albe. Ţinea în mână o lance pe care era gata s-o arunce, iar de la depărtarea asta n-avea cum să nu nimerească.

Se spunea că aielii se poartă mai mult decât sever cu cei care intră în Pustie fără să li se dea voie. Egwene ştia că ar fi putut să învăluie femeia în Aer, cu lance cu tot, şi să o ţină bine, dar oare ar fi rezistat undele destul atunci când începea ea să dispară de acolo? Sau aveau doar s-o înfurie pe femeie atâta cât să-şi arunce lancea de cum era în stare, poate chiar înainte ca Egwene să fi dispărut de tot? Tare bine-ar mai fi să se întoarcă în Tanchico străpunsă de o lance a aielilor! Dacă ar lega undele astfel încât să ţină şi după plecarea ei, femeia ar rămâne prinsă în Tel’aran’rhiod până s-ar fi rupt ţesătura de unde, şi ar fi neajutorată în caz că s-ar întoarce leul sau dihania cu chip de mistreţ.

Nu. Nu trebuia decât ca femeia să lase lancea în jos, doar atât cât să nu-i mai fie frică să închidă ochii şi să se întoarcă în Tanchico. Înapoi la ce ar fi trebuit să facă. Nu mai avea vreme să se vânture de colo-colo, purtată de imaginaţie. Nu ştia prea bine dacă cineva care apăruse numai din întâmplare în Lumea Viselor putea s-o rănească la fel de grav ca restul lucrurilor de aici, dar nu avea de gând să afle, atâta vreme cât era ameninţată de ascuţişul unei lănci de-a aielilor. Pesemne că femeia avea să dispară în câteva clipe. Îi trebuia ceva care s-o tulbure puţin până atunci.

Era lesne să-şi schimbe hainele; odată cu gândul, veşmintele lui Egwene se prefăcură în aceleaşi nuanţe de brun şi cenuşiu ca ale femeii.

— Nu vreau să-ţi fac nici un rău, spuse Egwene, izbutind să pară foarte liniştită.

Femeia nu-şi lăsă în jos lancea. Ba mai mult, se încruntă şi zise:

— N-ai dreptul să porţi cadin’sor, fetiţo!

Şi Egwene se pomeni în pielea goală, cu soarele bătând-o în creştet şi cu pământul fierbinte pârlindu-i tălpile.

În prima clipă rămase cu gura căscată de uimire, ţopăind de pe un picior pe altul. Nu crezuse că se putea să schimbi ceva la obiectele sau fiinţele întâlnite aici. Erau atâtea posibilităţi şi atâtea reguli pe care nu le ştia! Se grăbi să se îmbrace cu gândul înapoi în încălţări zdravene şi în rochia neagră cu fuste strâmte, despicate; de asemenea, făcu să dispară veşmintele femeii aiel. Trebuise să se folosească de saidar să facă asta – pesemne că femeia se concentra să o ţină pe Egwene dezbrăcată. Avea o undă pregătită, să înşface lancea, în caz că femeia dădea să o arunce.

De data asta, cea uimită fu femeia aiel. Lăsă şi lancea să-i cadă, iar Egwene profită de această clipă: închise ochii şi se întoarse în Tanchico, înapoi la scheletul uriaş de mistreţ. Sau de ce-o fi fost. Nici nu se mai uită la el. Deja se cam săturase de lucruri care arată a mistreţi, dar nu erau. „Cum o fi izbutit să facă aşa ceva? Nu! E de mirare cum şi de ce mă tot rătăcesc de la calea mea. De data asta o să ţin drumul drept.”

Şovăi totuşi. Chiar în clipa când închisese ochii, i se păruse că vede o altă femeie, în afară de femeia aiel, una care le privea pe amândouă. O femeie cu păr auriu, ţinând în mână un arc de argint. „Te laşi purtată de închipuiri nebuneşti. Ai ascultat prea multe dintre poveştile lui Thom Merrilin.” Birgitte era moartă de mult; n-avea cum să se întoarcă până n-o chema Cornul lui Valere înapoi din mormânt. Morţii, chiar şi eroii de legendă, n-aveau cum să se viseze în Tel’aran’rhiod.

Dar nu şovăi decât o clipă. O luă la goană spre piaţetă, lăsând la o parte îndoielile zadarnice. Oare câtă vreme îi mai rămăsese? Avea un oraş întreg de scotocit, timpul se scurgea, iar ea nu aflase nimic de când venise. Măcar de-ar fi avut habar după ce să se uite! Sau unde să se uite. Aici, în Lumea Viselor, fuga nu părea s-o obosească, dar oricât de iute ar fi alergat, n-avea cum să străbată întregul oraş înainte să fie trezită de Elayne şi Nynaeve. Nu voia să fie silită să se întoarcă.

Deodată, în mijlocul stolului de porumbei care se adunaseră în piaţetă, apăru o femeie. Avea rochia de un verde pal, subţire şi îndeajuns de strâmtă încât i-ar fi plăcut şi lui Berelain; părul negru şi-l purta în zeci de cosiţe subţiri împletite, iar faţa îi era acoperită de un văl transparent, aşa cum avusese şi bărbatul de mai înainte. Porumbeii îşi luară zborul, şi la fel făcu şi femeia – se ridică, plutind, până pe cel mai apropiat acoperiş, apoi dispăru.

Egwene zâmbi. Întotdeauna visase să zboare ca o pasăre, iar acum era într-un vis, la urma urmelor. Săltă în aer, şi o luă tot mai sus, înspre acoperişuri. Se clătină puţin, gândindu-se cât era de caraghios – Să-şi ia zborul? Oamenii nu zboară! – apoi îşi găsi echilibrul, silindu-se să aibă încredere. Zbura, atâta tot. Ăsta era un vis, iar ea zbura. Vântul îi bătea în faţă, iar ei îi venea să râdă.

Se uită în treacăt peste Cercul Domniţei Panarh – de la zidurile înalte şi până jos, la întinderea de nisip bătătorit din mijloc, se întindeau rânduri-rânduri de bănci, aşezate înclinat. Şi le închipui pline de oameni care se uitau la un spectacol de artificii ţinut chiar de Breasla Artificierilor. Acasă, artificiile erau o desfătare rară. Îşi aducea aminte de cele câteva ori când avuseseră artificii şi în Emond’s Field, iar oamenii mari fuseseră la fel de emoţionaţi ca şi copiii.

Pluti pe deasupra acoperişurilor ca un şoim, trecând peste palate şi conace, locuinţe sărăcăcioase şi prăvălii, depozite şi grajduri. Alunecă în zbor pe lângă cupole terminate cu vârfuri aurite şi morişti de vânt din bronz, pe lângă turnuri cu balcoane de piatră dantelată. În curţi aşteptau mai multe caleşti şi căruţe. Porturile măreţe erau pline de vase, la fel ca intrândurile de apă dintre micile peninsule care formau oraşul – la docuri stătea barcă lângă barcă. Totul părea dărăpănat şi neîngrijit, de la şarete până la corăbii, dar nimic din toate acestea nu o ducea cu gândul la Ajah cea Neagră. Cel puţin atât pe cât i se părea ei.

Se gândi să şi-o închipuie pe Liandrin, – doar ştia prea bine cum arată chipul acela de păpuşă, cu o mulţime de cosiţe de culoarea mierii, cu ochii căprui plini de îngâmfare şi rânjetul de pe gura ca un boboc de trandafir – să se gândească la ea nădăjduind să fie atrasă spre locul unde se afla sora Neagră. Dar, dacă ar fi mers, ar fi putut da peste Liandrin chiar aici, în Tel’aran’rhiod, şi poate şi peste altele. Nu era pregătită pentru aşa ceva.

Îi veni în minte că, dacă vreuna din femeile din Ajah Neagră se întâmpla să fie în Tanchico, în acest Tanchico din Lumea Viselor, atunci nu făcea decât să se fâțâie pe sub nasul lor. Oricine s-ar fi uitat pe cer ar fi zărit o femeie zburând, una care nu dispărea după câteva clipe. I se împletici puţin zborul, şi coborî până la nivelul acoperişurilor, plutind de-a lungul străzilor mai încet ca până atunci, dar tot mai iute decât ar fi putut galopa un cal. Se putea să ajungă chiar la ele, în goana ei, dar n-avea să se oprească şi să le aştepte.

„Neghioabă!” se răsti ea cu mânie la sine însăşi. „Neghioabă! Acum ar putea să ştie că sunt aici. Poate că deja îmi întind o cursă.” Se gândi dacă să iasă din vis şi să se întoarcă în patul ei din Tear – dar încă nu aflase nimic. Dacă era ceva de aflat.

Dintr-odată, în faţa ei, pe stradă, îşi făcu apariţia o femeie înaltă, subţire, într-o fustă cafenie, înfoiată, şi o bluză albă şi largă, cu un şal cafeniu pe umeri şi o eşarfă în jurul frunţii, ca să-i ţină părul alb care i se revărsa până la brâu. În ciuda hainelor simple, purta o mulţime de coliere şi brăţări de aur, de fildeş, sau de aur şi fildeş împreună. Cu mâinile în şold, se uita ţintă la Egwene, încruntându-se.

„Altă nepricepută care s-a visat unde n-are ce căuta şi nu-i vine să creadă ce vede”, se gândi Egwene. Ştia cum arată fiecare din femeile care fugiseră din Turn cu Liandrin, iar aceasta nu semăna cu nici una. Dar femeia nu mai dispăru; rămase acolo, în vreme ce Egwene se apropie iute de ea. „De ce nu dispare? De ce...? Ah, Lumină! Ea chiar...” Apucă la repezeală unde, să ţeasă un fulger, să o prindă pe femeie în Aer, bâjbâind în pripă.

— Coboară cu picioarele pe pământ, fetiţo! se răsti femeia la ea. Şi-aşa mi-ai dat destule bătăi de cap până să te găsesc, nu mai era nevoie şi să zbori ca te miri ce pasăre.

Egwene se opri brusc din zburat. Se izbi tare cu tălpile de pământ, şi se clătină. Glasul era al femeii aiel, dar aceasta era o femeie mai bătrână. Nu chiar atât de bătrână cum i se păruse prima oară – de fapt, părea mult mai tânără decât o arăta părul alb –, dar, din pricina glasului şi a ochilor albaştri pătrunzători, era sigură că era vorba de aceeaşi femeie.

— Eşti... altfel, zise ea.

— Poţi să fii aşa cum vrei, aici. Femeia părea uşor ruşinată. Uneori îmi place să-mi aduc aminte... N-are a face. Din Turnul Alb eşti? Mult a mai trecut de când n-au mai avut nici o Vestitoare-n vise. Foarte mult. Eu sunt Amys, din Septul Nouă Văi al aielilor Taardad.

— Eşti înţeleaptă? Asta eşti! Şi cunoşti visele, cunoşti Tel’aran’rhiod! Poţi să... Mă numesc Egwene. Egwene al’Vere. Sunt... Răsuflă adânc; Amys nu părea omul pe care să-l minţi. Sunt Aes-Sedai. Din Ajah Verde.

Chipul lui Amys nu se schimbă deloc. Strânse doar puţin din pleoape, pesemne din pricină că nu prea îi vedea să creadă. Egwene nu arăta a fi destul de în vârstă ca să fie Aes-Sedai în toată puterea cuvântului. Dar nu spuse nimic.

— Mă gândeam, zise ea în loc de asta, să te las în pielea goală până ceri haine potrivite. Cum de-ai îndrăznit să te îmbraci în cadin’sor în felul ăla, de parcă ai fi fost...? M-ai luat prin surprindere când te-ai eliberat şi mai că mi-ai întors propria lance împotriva mea. Dar, cât oi fi tu de puternică, încă eşti neînvăţată, nu-i aşa? Altfel nu te-ai fi ivit aşa, în mijlocul vânătorii mele, unde se vedea bine că nu voiseşi să ajungi. Şi ce-i cu zburatul ăsta? De-asta ai venit tu în Tel’aran’rhiod – chiar în Tel’aran’rhiod! – să te zgâieşti la oraşul ăsta, care-o fi el?

— E Tanchico, spuse Egwene cu glas stins. „Nu ştia asta.” Dar atunci cum a urmărit-o pe ea Amys sau cum a izbutit s-o găsească? Era limpede că femeia ştia mult mai multe despre Lumea Viselor decât Egwene. Tu mă poţi ajuta. Încerc să găsesc nişte femei din Ajah Neagră, nişte Iscoade ale Celui Întunecat. Cred că aici sunt, iar dacă sunt, trebuie să le găsesc.

— Deci chiar există, până la urmă, şopti Amys. O Ajah din Gonacii Umbrei în Turnul Alb. Clătină din cap. Eşti ca o fată de-abia logodită cu lancea, care-şi închipuie că de-acum poate să se ia la trântă cu bărbaţii şi să sară munţii. Pentru ea, asta se lasă cu câteva vânătăi şi o lecţie folositoare de smerenie. Pentru tine, s-ar putea să se lase cu moartea. Amys aruncă o privire spre clădirile albe din jur şi se strâmbă. Tanchico? în... Tarabon? Oraşul ăsta e pe moarte, se devorează singur. E o întunecime aici, un rău. Mai rău decât poate fi făcut de mâna omului. Sau de mâna vreunei femei. Se uită ţintă la Egwene. Nu-l vezi, nu-l simţi, nu? Şi mai vrei să vânezi Gonaci ai Umbrei în Tel’aran’rhiod.

— Un rău? zise iute Egwene. Ele ar putea să fie. Eşti sigură? Dacă ţi-aş spune cum arată, ai şti dacă de ele e vorba? Pot să ţi le descriu. Pe una o pot descrie până la ultima cosiţă.

— Un copil, murmură Amys, care cere o brăţară de argint de la taică-său, chiar acum, deşi nu ştie nimic despre negoţ sau despre cum se făuresc brăţările – asta eşti! Mai ai multe de învăţat. Mult mai multe decât pot acum să te învăţ. Vino în Ţinutul Întreit. O să trimit eu vorbă prin clanuri că o femeie Aes-Sedai pe numele Egwene al’Vere trebuie să fie adusă la mine, în Sălaşul Stâncile Reci. Dă-ţi numele, arată-le inelul cu Marele Şarpe şi au să te lase să treci în siguranţă. Nu sunt acolo acum, dar am să mă întorc din Rhuidean înainte să ajungi tu.

— Te rog, trebuie să mă ajuţi! Trebuie să ştiu dacă sunt aici. E musai să ştiu.

— Dar nu pot să-ţi spun. Eu nu le cunosc, şi nu cunosc nici locul ăsta, Tanchico. Trebuie să vii la mine. Ceea ce faci tu e primejdios, mult mai primejdios decât crezi. Trebuie să... Unde te duci? Stai aici!

Ceva păru s-o apuce pe Egwene şi s-o tragă în întuneric.

Glasul lui Amys o urmă, gol şi din ce în ce mai încet:

— Trebuie să vii la mine şi să înveţi. Trebuie să...

CAPITOLUL 12 • Tanchico sau Turnul

Elayne răsuflă din greu, uşurată, când Egwene se mişcă şi deschise în sfârşit ochii. La picioarele patului, Aviendhei îi dispărură urmele de nemulţumire şi nelinişte de pe chip, iar ea schiţă un zâmbet pe care Egwene i-l întoarse. Lumânarea arsese deja mai jos de semn de câteva minute; părea că trecuse un ceas de atunci.

—Nu te mai trezeai, spuse Elayne şovăitor. Te-am tot zgâlţâit, dar tot nu te mai trezeai. Râse uşor. O, Egwene, ai speriat-o până şi pe Aviendha.

Egwene îi puse o mână pe braţ şi o strânse încet ca s-o liniştească.

— Acum m-am întors. Avea vocea obosită, şi cămaşa îi era udă leoarcă de sudoare. Mi se pare c-am avut de ce să stau mai mult decât plănuiserăm. O să am mai multă grijă data viitoare. Făgăduiesc.

Nynaeve puse cu hotărâre carafa înapoi pe policioara cu cele trebuincioase pentru spălat, dând nişte apă pe dinafară.

Fusese pe punctul să arunce apa din ea pe faţa adormită a lui Egwene. Avea trăsăturile liniştite, dar carafa zăngăni pe policioară, iar ea lăsă apa vărsată să picure pe covor.

— A fost din pricina a ceea ce-ai găsit? Sau din pricină că...? Egwene, dacă Lumea Viselor e în stare să te reţină într-un fel sau altul, atunci poate că e prea primejdios să mai încerci până când nu înveţi mai multe. Poate, cu cât te duci acolo mai des, cu atât ţi-e mai greu să te întorci. Poate că... Nu mai ştiu. Dar un lucru ştiu: că nu ne putem încumeta să te lăsăm să te rătăceşti.

Îşi încrucişă braţele pe piept, gata de sfadă.

— Ştiu, spuse Egwene, aproape cu sfială.

Elayne ridică din sprâncene; Egwene nu era niciodată sfioasă faţă de Nynaeve. Oricum altcumva, dar nu sfioasă.

Egwene se dădu cu greutate jos din pat, respingând ajutorul lui Elayne, şi se îndreptă spre policioară ca să se spele pe faţă şi pe braţe cu apa mai mult sau mai puţin rece. Elayne găsi o cămaşă uscată în dulap, în timp ce Egwene şi-o dădu jos pe cea udă.

— M-am întâlnit cu o înţeleaptă, o femeie pe nume Amys. Vocea lui Egwene sună înăbuşit, până îşi scoase capul prin cămaşa cea nouă. A zis că ar trebui să mă duc la ea, să învăţ despre Tel’aran’rhiod. Într-un loc din Pustie numit Sălaşul Stâncile Reci.

Elayne prinsese o licărire în privirea Aviendhei când fusese pomenit numele înţeleptei.

— O cunoşti? Pe Amys?

Femeia aiel încuviinţă, dar fără tragere de inimă.

— O înţeleaptă. O Vestitoare-n vise. Amys a fost Far Dareis Mai până să părăsească Lancea ca să se ducă în Rhuidean.

— O Fecioară! strigă Egwene. Deci de-asta... N-are a face. A spus că e în Rhuidean acum. Ştii unde e Sălaşul ăsta, Stâncile Reci, Aviendha?

— Fireşte. Stâncile Reci e sălaşul lui Rhuarc. Rhuarc e bărbatul lui Amys. Mă duc pe acolo, din când în când. Mă duceam. Lian, sora-dintâi a mamei mele, e soră-de-soţ cu Amys.

Elayne schimbă o privire cu Egwene şi Nynaeve, încurcată. Odinioară, Elayne crezuse că ştie destul de multe despre aieli, lucruri învăţate toate de la profesorii ei din Caemlyn, dar de când o cunoscuse pe Aviendha îşi dăduse seama cât de puţine ştia de fapt. Obiceiurile şi gradele de rudenie erau toate o încurcătură. Surori-dintâi însemna să ai aceeaşi mamă; numai că prietenele puteau să se facă surori-dintâi dacă încheiau un legământ în faţa înţeleptelor. Surori de-al doilea însemna că mamele erau surori; dacă taţii erau fraţi, erai soră-de-tată, ceea ce nu se socotea o legătură de rudenie atât de strânsă ca la surorile de-a doua. Mai departe, chiar că te făcea să te zăpăceşti cu totul.

— Ce înseamnă „soră-de-soţ”? întrebă ea şovăielnic.

— Că ai acelaşi bărbat.

Aviendha se încruntă văzând cum lui Egwene i se tăie respiraţia şi cum Nynaeve deschise ochii cât putu de tare. Elayne aproape că se aştepta la acest răspuns, dar tot îşi aranjă fără să vrea fustele, chiar dacă erau pe deplin netede.

— Nu e şi la voi obiceiul? întrebă femeia aiel.

— Nu, spuse Egwene cu glas slab. Nu, nu este.

— Dar tu şi cu Elayne ţineţi una la alta ca nişte surori-dintâi. Ce-aţi fi făcut dacă nici una din voi nu s-ar fi învoit să se dea la o parte pentru Rand al’Thor? V-aţi fi certat pentru el? Aţi fi lăsat un bărbat să strice legăturile dintre voi? N-ar fi fost atunci mai bine să vă măritaţi amândouă cu el?

Elayne se uită la Egwene. Gândul că... Ar fi putut să facă aşa ceva? Chiar şi cu Egwene? Ştia că i se îmbujoraseră obrajii. Egwene arăta doar luată prin surprindere.

— Dar eu am vrut să mă dau la o parte, spuse Egwene.

Elayne ştia că vorbele ei erau şi pentru ea, nu numai pentru Aviendha, dar gândul tot nu-i dădea pace. Oare Min avusese vreo viziune? Ce-ar face dacă-i aşa? „Dacă e vorba de Berelain, am s-o strâng de gât, şi pe el la fel! Dacă trebuie să fie cineva, de ce n-ar putea măcar să fie Egwene? Lumină, la ce-mi stă gândul?” Ştia că o cuprinsese neastâmpărul şi, ca să-l ascundă, spuse cu glas uşor:

— Vorbeşti de parcă bărbatul n-ar avea nimic de zis în povestea asta.

— Poate să zică nu, admise Aviendha de parcă ar fi fost limpede, dar dacă vrea să se însoare cu una din ele, trebuie să se însoare cu amândouă când îl cer. Vă rog, n-o luaţi ca pe-o jignire, dar eu una am fost uluită când am aflat că în ţinuturile voastre bărbatul poate să-i ceară unei femei să se mărite cu el. Bărbatul ar trebui să lase să se vadă că e interesat, apoi să aştepte să vorbească femeia. Fireşte, unele femei îl fac ele pe bărbat să vadă unde-i este interesul, dar dreptul de a pune întrebarea e al ei. Nu prea ştiu eu foarte multe despre lucrurile astea. De mică am vrut să mă fac Far Dareis Mai. Nu vreau de la viaţă decât Lancea şi pe surorile-de-lance, încheie ea destul de apăsat.

— N-o să încerce nimeni să te facă să te măriţi, îi spuse Egwene împăciuitor.

Aviendha se uită la ea uimită.

Nynaeve îşi drese zgomotos glasul. Elayne se întrebă dacă se gândise la Lan; erau cu siguranţă pete de culoare pe obrajii ei.

— Bănuiesc, Egwene, spuse Nynaeve cu o voce puţin cam prea hotărâtă, că nu ai găsit ce căutai, altfel ai fi spus ceva până acum.

— N-am găsit nimic, răspunse Egwene cu părere de rău. Dar Amys a zis că... Aviendha, ce fel de femeie e Amys?

Femeia aiel începuse să cerceteze covorul.

— Amys e tare ca munţii şi nemiloasă ca soarele, spuse ea fără să ridice privirea. E o Vestitoare-n vise. Poate să te înveţe. Odată ce pune mâna pe tine, are să te ducă şi de păr către ce vrea ea. Rhuarc e singurul care îi poate sta împotrivă. Până şi celelalte înţelepte păşesc cu grijă când vorbeşte Amys. Dar poate să te înveţe.

Egwene dădu din cap.

— Voiam să zic, dacă s-ar afla într-un loc ciudat, ar tulbura-o asta, ar face-o să fie neliniştită? Dacă s-ar afla într-un oraş? I s-ar părea că vede lucruri care nu există?

Aviendha râse, cu un sunet scurt şi ascuţit.

— Tulburată? Nici dac-ar găsi un leu la ea în pat nu s-ar tulbura Amys. A fost Fecioară, Egwene, şi nu s-a mai îmblânzit, poţi să fii sigură de asta.

— Ce a văzut femeia asta? întrebă Nynaeve.

— Nu e chiar ceva ce a văzut, spuse Egwene încet. Nu cred că de văzut e vorba. A spus că în Tanchico este ceva rău. Mai rău decât poate fi făcut de mâna omului, a zis ea. Ar putea fi Ajah Neagră. Nu spune că nu-i aşa, Nynaeve, adăugă ea cu glas mai puternic. Visele trebuie tălmăcite. Ar putea foarte bine să fie aşa.

Nynaeve începuse să se încrunte de îndată ce Egwene pomenise de răul din Tanchico, iar încruntarea i se schimbase într-o căutătură aprigă când Egwene îi spusese să n-o contrazică. Uneori, lui Elayne îi venea să le zgâlţâie pe amândouă. Se băgă repede în discuţie, înainte să apuce femeia mai în vârstă să izbucnească.

— Ar putea foarte bine să fie aşa, Egwene. Ai găsit totuşi ceva. Mai mult decât am fi putut să găsim eu sau Nynaeve. Nu-i aşa, Nynaeve? Nu ţi se pare?

— Ar putea să fie aşa, spuse Nynaeve în silă.

— Ar putea.

Egwene nu părea fericită de acest lucru. Respiră adânc.

— Nynaeve are dreptate. Trebuie să învăţ ce să fac. Dacă aş fi ştiut ce trebuie, nu ar fi trebuit să mi se spună despre acest rău. Dacă aş fi ştiut ce trebuie, aş fi putut să găsesc chiar camera unde stă Liandrin, oriunde ar fi ea. Amys mă poate învăţa. De asta... De asta trebuie să mă duc la ea.

— Să te duci la ea? Nynaeve părea îngrozită. În Pustie?

— Aviendha poate să mă ducă până la Sălaşul ăsta, Stâncile Reci.

Privirea lui Egwene, pe jumătate dispreţuitoare, pe jumătate neliniştită, se plimbă de la Elayne la Nynaeve.

— Dacă aş fi sigură că sunt în Tanchico, nu v-aş lăsa să vă duceţi acolo singure. Asta dacă vă hotărâţi totuşi să vă duceţi. Dar dacă Amys mă ajută, poate izbutesc să aflu unde sunt. Poate izbutesc să... Asta-i tot. Nici măcar nu ştiu de ce voi fi în stare, doar că sunt sigură că o să fie mult mai mult decât pot să fac acum. Nu-i totuşi ca şi când v-aş părăsi. Puteţi să luaţi inelul cu voi. Cunoaşteţi Stânca destul de bine ca să vă puteţi întoarce aici prin Tel’aran’rhiod. Sau pot să vin eu la voi în Tanchico. Orice aflu de la Amys, pot să vă învăţ şi pe voi. Vă rog, spuneţi că înţelegeţi. Pot să învăţ atât de multe de la Amys, apoi pot să folosesc toate astea ca să vă ajut pe voi. Ar fi ca şi când toate trei am fi instruite de ea. O Vestitoare-n vise; o femeie care ştie! Liandrin şi restul au să fie ca nişte copii; n-au să ştie nici pe sfert din ce o să ştim noi. Îşi muşcă buza, gânditoare. Doar nu credeţi că vă las de izbelişte, nu? Dacă asta credeţi, nu mă mai duc.

— Fireşte că trebuie să te duci, îi spuse Elayne. Are să-mi fie dor de tine, dar nu ne-a promis nimeni că o să putem fi împreună până nu se săvârşeşte asta.

— Dar voi două... să vă duceţi singure... Ar trebui totuşi să merg cu voi. Dacă sunt într-adevăr în Tanchico, atunci ar trebui să fiu cu voi.

— Prostii, spuse Nynaeve aspru. De instruire ai tu nevoie. Asta ne-ar ajuta pe viitor mult mai mult decât să vii acum cu noi în Tanchico. Dacă sunt acolo, eu şi Elayne ne vom descurca foarte bine împreună, dar am putea să ajungem acolo şi să ne dăm seama că acest rău nu e decât războiul. Pe Lumină, războiul ar trebui să fie îndeajuns de rău pentru oricine. S-ar putea să ne întoarcem în Turn înaintea ta. Trebuie să ai mare grijă în Pustie, mai spuse pe un ton sfătos. E un loc primejdios. Aviendha, aşa-i că o să ai tu grijă de ea?

Înainte ca femeia aiel să apuce să răspundă, se auzi un ciocănit în uşă, după care Moiraine îşi făcu apariţia. Femeia Aes-Sedai le învălui cu o privire care le cerceta, le măsura şi le cântărea, pe ele şi ceea ce făcuseră – totul fără ca vreo mişcare cât de mică a vreunei gene să trădeze concluziile la care ajunsese.

— Joiya şi Amico sunt moarte, le înştiinţă ea.

— Atunci asta să fie pricina atacului? spuse Nynaeve. Toate astea numai ca să le ucidă pe ele? Sau, poate, să le ucidă dacă nu le pot elibera. Ştiam eu că Joiya era aşa de încrezătoare pentru că se aştepta să fie salvată. Pesemne că totuşi a minţit. Nu m-am încrezut eu niciodată în căinţa ei.

— Poate că n-a fost scopul cel mai însemnat, răspunse Moiraine. Căpitanul a fost foarte chibzuit şi şi-a ţinut oamenii la posturile lor din temniţe, în timpul atacului. N-au văzut nici un troloc sau myrddraal. Dar le-au găsit pe cele două moarte, după aceea. Fiecare cu gâtul tăiat destul de urât. Asta după ce limbile li se bătuseră în cuie de uşă.

Le spunea toate astea de parcă ar fi fost vorba să-şi dea o rochie la cârpit.

Lui Elayne i se întoarse stomacul pe dos din pricina nepăsării cu care le zugrăvise scena femeia Aes-Sedai.

— Nu le-aş fi dorit aşa ceva. Nu în halul ăsta. Lumina să le lumineze sufletele.

— Şi le-au vândut de mult Umbrei, spuse Egwene cu asprime. Îşi apăsa totuşi stomacul cu amândouă mâinile. Cum... cum s-a făptuit? Vineţiii?

— Mă îndoiesc că ar fi izbutit până şi Vineţiii, spuse Moiraine sec. Se pare că Umbra are mai multe mijloace decât ştiam noi.

— Da. Egwene îşi netezi şi rochia, şi glasul. Dacă n-a fost nici o încercare de a le salva înseamnă că au spus amândouă adevărul. Au fost ucise pentru că au vorbit.

— Sau ca să nu vorbească, adăugă Nynaeve posomorâtă. Nu putem decât să nădăjduim că ei nu ştiu că astea două ne-au spus ceva. Joiya poate s-o fi căit, dar tot nu-mi vine să cred.

Elayne înghiţi în sec, gândindu-se cum e să fii într-o celulă, să ţi se strivească faţa de uşă ca să ţi se scoată limba afară şi să... Se cutremură, dar se adună şi spuse:

— S-ar putea să fi fost omorâte doar ca să le pedepsească pentru că s-au lăsat prinse. Lăsă la o parte gândul că uciderea ar fi putut să fie un mijloc de a le face pe ele să creadă ce spuseseră Joiya şi Amico; aveau şi aşa destule îndoieli cu privire la ce să facă. Trei lucruri sunt cu putinţă, şi doar una înseamnă că Ajah Neagră ştie că ele au dezvăluit ceva. De vreme ce toate trei sunt la fel, se prea poate să nu ştie.

Egwene şi Nynaeve păreau uluite.

— Să le pedepsească? spuse Nynaeve, nevenindu-i să creadă.

Amândouă erau mai puternice decât ea în multe – le admira pentru asta –, dar ele nu crescuseră având sub ochi uneltirile de curte din Caemlyn şi ascultând poveşti despre cruzimea cu care locuitorii din Cairhien şi Tear jucau Jocul Caselor.

— Nu cred că Ajah Neagră ar fi prea blândă cu vreo nereuşită de orice fel, le spuse ea. Mi-o pot închipui pe Liandrin poruncind aşa ceva. Joiya ar fi putut fără îndoială s-o facă fără nici o greutate. Moiraine o privi în treacăt, cântărind-o din nou cu privirea.

— Liandrin, spuse Egwene, cu glasul cât se poate de searbăd. Da, mi le pot închipui pe Liandrin sau pe Joiya dând aşa o poruncă.

— Oricum, n-aţi mai fi avut prea multă vreme să le luaţi la întrebări, spuse Moiraine. Ar fi fost îmbarcate pe o corabie până mâine la amiază. I se simţea un strop de mânie în glas; Elayne îşi dădu seama că, pesemne, Moiraine vedea în moartea surorilor Negre o scăpare de la pedeapsă. Nădăjduiesc că vă veţi hotărî în curând. Tanchico sau Turnul.

Elayne întâlni privirea lui Nynaeve şi dădu uşor din cap, a încuviinţare.

Nynaeve încuviinţă şi ea, ceva mai hotărâtă, apoi se întoarse spre femeia Aes-Sedai.

— Eu şi Elayne pornim spre Tanchico de îndată ce găsim o corabie. Una iute, sper. Egwene şi Aviendha au să meargă la Sălaşul Stâncile Reci, în Pustiul aiel. Nu dădu nici un fel de lămuriri, iar Moiraine ridică din sprâncene.

— Poate s-o ducă Jolien, spuse Aviendha, rupând tăcerea care se lăsase pentru o clipă. Se feri să se uite la Egwene. Ori Sefela, ori Bain şi Chiad. Mie... mie mi-e gândul să mă duc cu Elayne şi Nynaeve. Dacă e război în oraşul ăsta, Tanchico, atunci o să aibă nevoie de o soră care să le poarte de grijă.

— Dacă aşa vrei tu, Aviendha... spuse Egwene încet.

Părea uimită şi jignită, dar nu mai uimită decât Elayne.

Crezuse că cele două începuseră să se împrietenească.

— Mă bucur că vrei să ne ajuţi, Aviendha, dar tu ar trebui să o duci pe Egwene la Stâncile Reci.

— Ba nu se duce nici la Tanchico, nici la Stâncile Reci, spuse Moiraine, scoţând o scrisoare din săculeţ şi despăturind-o. Am primit-o acum un ceas. Tânărul aiel care mi-a adus-o mi-a zis că i-a fost dată în urmă cu o lună, înainte să ajungă vreuna din noi în Tear. Şi totuşi, are numele meu pe ea şi scrie că mi-a fost trimisă aici, în Stânca din Tear. Aruncă o privire pe ultima pagină. Aviendha, le cunoşti cumva pe Amys, din Septul Nouă Văi al aielilor Taardad, pe Bair, din Septul Haido al aielilor Shaardad, pe Melaine, din Septul Jhirad al aielilor Goshien, şi pe Seana, din Septul Stânca Neagră al aielilor Nakai? Ele iscălesc.

— Sunt toate înţelepte, Aes-Sedai. Toate Vestitoare-n vise.

Chiar dacă nu părea să fi băgat ea însăşi de seamă, expresia de pe chipul Aviendhei devenise bănuitoare. Arăta de parcă ar fi fost gata să lupte sau s-o ia la fugă.

— Vestitoare-n vise, vorbi Moiraine gânditoare. Poate că aşa se desluşeşte treaba. Deschise scrisoarea pe a doua pagină. Uite ce zic despre tine. Ce au zis poate înainte să te fi hotărât tu să vii în Tear. „Se află printre Fecioarele Lăncii în Stânca din Tear o fată îndărătnică pe nume Aviendha, din Septul Nouă Văi al aielilor Taardad. De-acum se cuvine ca ea să vină la noi. Fără preget şi fără vreo altă dezvinovăţire. Avem să o aşteptăm pe povârnişurile din Chaendaer, mai la deal de Rhuidean.” Mai scrie despre tine, dar mai cu seamă mi se spune să mă îngrijesc să ajungi neîntârziat la ele. Aruncă porunci în dreapta şi-n stânga la fel ca Suprema Înscăunată, înţeleptele astea ale tale. Moiraine pufni ţâfnos, ceea ce o făcu pe Elayne să se întrebe dacă înţeleptele nu încercaseră cumva să-i dea până şi ei porunci. Nu prea era de crezut. Iar dacă ar fi încercat, era cu totul de necrezut să fi izbutit. Totuşi, scrisoarea avea ceva care pe femeia Aes-Sedai o enerva.

— Sunt Far Dareis Mai, spuse Aviendha cu mânie. Nu vin fuguţa, ca un copil, de câte ori mă strigă cineva pe nume. Am să pornesc spre Tanchico dacă aşa mi-e voia.

Elayne îşi strânse buzele, gânditoare. Era ceva nou pentru femeia aiel. Nu mânia – o mai văzuse pe Aviendha mânioasă şi înainte, chiar dacă nu chiar atât de tare ci ceea ce lăsa să se înţeleagă dincolo de cuvinte. Nu putea să-i zică decât „îmbufnare”. Părea cu neputinţă – nu şi-o putea închipui îmbufnată, tot aşa cum nu îl putea vedea nici pe Lan îmbufnat – şi totuşi chiar aşa era.

Şi Egwene îşi dădu seama de asta. O bătu uşor pe braţ pe Aviendha.

— Nu-i nimic. Dacă vrei să te duci la Tanchico, eu mă bucur că ai să le aperi pe Elayne şi pe Nynaeve. Aviendha îi aruncă o privire de-a dreptul nefericită.

Moiraine clătină din cap, puţin doar, însă totuşi cu hotărâre.

— I-am arătat deja asta lui Rhuarc. Aviendha îşi deschise gura, furioasă, dar femeia Aes-Sedai îşi înălţă glasul şi vorbi mai departe liniştită: Aşa cum îmi cerea scrisoarea să fac. Fireşte, i-am arătat doar partea care te priveşte pe tine. Pare pe deplin încredinţat că ai să faci întocmai cum ţi se cere în scrisoare. Cum ţi se porunceşte, de fapt. Mi se pare cel mai chibzuit să faci aşa cum vor Rhuarc şi înţeleptele, Aviendha. Nu crezi?

Aviendha se holbă sălbatic prin încăpere, de parcă ar fi fost prinsă într-o capcană.

— Sunt Far Dareis Mai, bombăni ea, apoi ieşi cu paşi mari din cameră fără să mai zică altceva.

Egwene făcu un pas, ridicându-şi pe jumătate braţul ca s-o împiedice să plece, dar îl lăsă să cadă când uşa se închise în urma femeii aiel, trântindu-se.

— Ce vor de la ea? ceru ea să afle de la Moiraine. Tu mereu ştii mai multe decât laşi să se vadă. Ce mai ascunzi de data asta?

— Oricare ar fi pricinile înţeleptelor, spuse Moiraine netulburată, este fără doar şi poate ceva între Aviendha şi ele. Dacă ar fi vrut să ştiţi, v-ar fi spus ea.

— Nu te mai opreşti din uneltit, zise Nynaeve cu amărăciune. Acum unelteşti ceva legat de Aviendha, nu-i aşa?

— Nu eu. Înţeleptele. Şi Rhuarc. Moiraine împături scrisoarea şi o puse la loc în săculeţul de la cingătoare, cu nişte gesturi întru câtva tăioase. Poate oricând să zică nu. O căpetenie de clan nu e la fel ca un rege, din câte înţeleg eu despre obiceiurile aielilor.

— Oare chiar poate? întrebă Elayne. Rhuarc îi aducea aminte de Gareth Bryne. Căpitanul General al Gărzilor Regale ale mamei sale nu pusese piciorul în prag prea des, dar când o făcuse, nici măcar Morgase nu-l putuse îndupleca, decât printr-o poruncă regală. De data asta nu avea să vină nici o poruncă regală – dacă stătea să se gândească mai bine, nici Morgase nu emisese vreuna pentru Gareth Bryne când el hotărâse că avea dreptate – şi, în lipsa unei asemenea porunci, Elayne se aştepta s-o vadă pe Aviendha pornind spre povârnişurile din Chaendaer, mai la deal de Rhuidean.

— Măcar aşa poate să călătorească împreună cu tine, Egwene. Nu prea poate Amys să te întâlnească la Sălaşul Stâncile Reci dacă şi-a pus în gând s-o aştepte pe Aviendha la Rhuidean. Puteţi să mergeţi împreună la Amys.

— Dar nu vreau să vină cu mine, spuse Egwene cu tristeţe. Nu, dacă ea nu-şi doreşte asta.

— Orice şi-ar dori una sau alta din noi, spuse Nynaeve, avem treabă. O să ai nevoie de o grămadă de lucruri pentru un drum prin Pustie, Egwene. Are să-mi zică Lan ce anume. Iar eu şi Elayne trebuie să ne pregătim pentru îmbarcarea spre Tanchico. Bănuiesc că o să putem găsi o corabie mâine, dar asta înseamnă că trebuie să ne hotărâm astă-seară ce luăm cu noi.

— E o corabie a Oamenilor Mării în docurile din Maule, le spuse Moiraine. Un brăzdar-de-ape. Nu există corăbii mai rapide pe lume. Doar o corabie rapidă ţi-ai dorit.

Nynaeve încuviinţă cu părere de rău.

— Moiraine, spuse Elayne, ce are să facă Rand acum? După atacul ăsta... are să pornească războiul pe care-l vrei tu?

— Eu nu vreau nici un război, răspunse femeia Aes-Sedai. Vreau doar ceea ce-l va ţine în viaţă, ca să lupte în Tarmon Gai’don. Zice că mâine o să ne spună tuturor ce are de gând să facă. O foarte uşoară încruntare îi încreţi fruntea netedă. Mâine, cu toţii avem să ştim mai multe decât ştim în noaptea asta.

Plecă pe neaşteptate.

„Mâine, se gândi Elayne. Ce-o să facă atunci când o să-i spun? Ce-o să zică? E musai să înţeleagă.” Plină de hotărâre, se alătură celorlalte două tinere, să vorbească despre pregătirile de plecare.

CAPITOLUL 13 • Zvonuri

Cârciuma gemea de oameni ca oricare alta din Maule. Era gălăgioasă ca o căruţă plină cu gâşte sau oale, hurducându-se la vale prin noapte. Murmurul vocilor încerca să se ridice peste sunetele făcute de muzicanţii care cântau la trei tobe diferite, două ţambale şi un semsir umflat care scotea nişte triluri plângăreţe. Fetele care serveau, îmbrăcate în rochii de culoare închisă, lungi până la glezne, încheiate până la bărbie şi purtând şorţuri scurte şi albe, se grăbeau printre mesele înghesuite, ţinând mănunchiurile de halbe de lut deasupra capului, ca să se poată strecura. Oamenii de la docuri, desculţi şi cu veste de piele, se amestecau cu indivizi în surtuce strânse pe talie şi cu bărbaţi cu pieptul gol, cu eşarfe late şi colorate care le ţineau pantalonii largi. Atât de aproape de docuri, veşmintele străinilor se vedeau pretutindeni prin mulţime; gulere înalte de la miazănoapte şi gulere lungi de la apus, lanţuri de argint pe surtuce şi clopoţei pe veste, cizme lungi până la genunchi şi cizme lungi până la coapse, lănţişoare şi cercei purtaţi de bărbaţi, dantele pe surtuce şi cămăşi. Un bărbat lat în umeri şi cu burtă mare avea o barbă galbenă şi despicată, iar altul îşi unsese mustăţile ca să lucească în lumina lămpilor şi să se răsucească de-o parte şi de alta a chipului său lunguieţ. Se aruncau zaruri în trei din ungherele încăperii şi la mai multe mese, iar arginţii treceau repede dintr-o mână într-alta, însoţite de strigăte şi râsete.

Mat stătea singur, cu spatele la perete, într-un loc de unde putea să vadă toate uşile, însă mai mult se zgâia într-o cană de vin roşu-închis, încă neatinsă. Nu se apropia de jocurile de zaruri, şi nici nu trăgea vreodată cu ochiul la gleznele fetişcanelor care serveau. Pentru că era atât de multă lume în cârciumă, se găsea din când în când câte cineva care să vrea să stea cu el la masă, dar, uitându-se mai bine la chipul său, plecau toţi învârtindu-se şi se înghesuiau altundeva pe vreo bancă.

Înmuindu-şi degetul în vin, Mat mâzgălea pe masă, la întâmplare. Neghiobii ăştia habar n-aveau ce se întâmplase în Stâncă în seara asta. Îi auzise pe câţiva locuitori din Tear pomenind de ceva necazuri, cuvinte spuse la repezeală şi care se pierduseră în râsete încordate. Nu ştiau şi nu voiau să ştie. Aproape că-şi dorea să nu fi ştiut nici el. Ba nu, îşi dorea să priceapă mai bine ce se petrecuse. Imaginile îi tot licăreau în minte, îi licăreau prin găurile din amintire, fără să aibă cu adevărat vreun înţeles.

Ecoul larmei unei lupte purtate undeva în depărtare răsuna de-a lungul coridorului, înăbuşit de tapiseriile de pe pereţi. Îşi scoase cuţitul din leşul Vineţiului cu mâna tremurătoare. Un Vineţiu, şi încă unul care îl vâna pe el. După el venise, pesemne. Vineţiii nu colindă încoace şi-n colo. Ucigând la întâmplare; au ţinte la fel de bine stabilite ca şi săgeţile. Se întoarse s-o ia la goană, dar în spatele lui era un myrddraal apropiindu-se de el cu paşi mari, ca un şarpe cu două picioare, cu chipul palid şi fără ochi care îl făcea să se înfioare până în măduva oaselor. De la treizeci de paşi, Mat îşi azvârli cuţitul spre locul unde ar fi trebuit să fie un ochi; de la distanţa aceea putea să nimerească un nod nu mai mare decât un ochi în patru din cinci încercări.

Sabia neagră a Pieritului luci întunecat când acesta îndepărtă cuţitul dintr-o mişcare aproape firească; nici măcar nu se opri din mers.

— E vremea să mori, Sună-n-Corn!

Vocea îi era ca şuieratul aspru al unei năpârci, vestitor de moarte.

Mat se dădu înapoi. Acum avea câte un cuţit în fiecare mână, deşi nu-şi amintea să le fi scos. Nu că nişte cuţite ar fi fost de prea mare ajutor în faţa unei săbii, dar, dacă ar fi fugit, sabia cea neagră i s-ar fi înfipt fără doar şi poate în spate – era la fel de sigur de asta pe cât ştia că cinci de şase fac mai mult decât patru de trei. Ce bine-ar fi fost dacă ar fi avut o bâtă! Sau un arc; i-ar fi plăcut să vadă cum ar mai fi putut creatura să abată din drum o săgeată slobozită dintr-un arc din Ţinutul celor Două Râuri. Îşi dori să fie altundeva. Avea să moară, aici.

Dintr-odată, vreo doisprezece troloci se iviră, urlând, dintr-o parte a culoarului, năpustindu-se grămadă pe Pierit, lovind turbaţi cu securile şi înfigându-şi săbiile în el ca apucaţii. Mat se holbă, nevenindu-i să creadă. Jumate-Omul lupta ca un vârtej întunecat, îmbrăcat în armură. Mai mult de jumătate din troloci erau ucişi sau pe moarte înainte ca Pieritul să se prăbuşească la pământ, zdruncinându-se; un braţ se încorda şi se zbătea ca un şarpe în chinurile morţii, la trei paşi de corp, dar cu pumnul încă încleştat pe sabia cea neagră.

Un troloc cu coarne de berbec se zgâi la Mat, cu botul ridicat ca să adulmece aerul. Mârâi la el, apoi scheună şi începu să lingă o tăietură lungă, care îi spintecase armura şi braţul păros. Ceilalţi terminaseră de tăiat gâturile tovarăşilor răniţi, iar unul dintre ei urlă câteva cuvinte aspre, guturale. Fără să-i mai arunce vreo privire lui Mat, trolocii se întoarseră şi se îndepărtară tropăind, cu cizmele şi copitele sunând sec pe podeaua de piatră.

Se îndepărtaseră de el. Mat se înfioră. Să-i sară trolocii în ajutor! În ce îl mai vârâse Rand de data asta? Văzu ce desenase cu vin – o uşă deschisă – şi şterse mâzgălitura, furios. Trebuia să scape de aici. Trebuia. Dar mai simţea şi imboldul dintr-un colţişor al minţii lui, care-i spunea că era timpul să se întoarcă în Stâncă. Dădu gândul la o parte cu mânie, dar tot nu-i dădea pace.

Prinse din zbor câteva cuvinte rostite la masa din dreapta lui, unde insul tras la faţă şi cu mustăţi răsucite îi dădea înainte, vorbind cu un puternic accent din Lugard:

— Bine, Dragonul ăsta al vostru o fi el bărbat însemnat, io nu neg, da’ nu face nici cât o ceapă degerată pe lângă Logain. Păi, Logain o băgat tot Ghealdanu’ în război, şi juma’ din Amadicia şi Altara, pe deasupra. O făcut pământu’ să înghită oraşe întregi care i-or stat împotrivă. Clădiri, oameni şi tot restu’. Iar ăla din Saldaea, Maseem ăla? Păi, cică o făcut soarele să stea în loc pe cer până o înfrânt el oştirile Seniorului din Bashere. Chiar aşa o făcut, aşa se zice.

Mat clătină din cap. Cu toate că Stânca se prăbuşise şi Callandor era în mâinile lui, tâmpitul ăsta tot credea că Rand e un fals Dragon. Iar mâzgălise forma uşii. Ştergând desenul cu mâna, dădu să ridice cana cu vin la gură, dar se opri cu ea la jumătatea drumului. Cu tot zgomotul, urechea lui prinsese un nume cunoscut, rostit la o masă din apropiere. Dând banca la o parte cu un hârşâit, se îndreptă spre masa aceea, cu cana în mână.

Oamenii din jurul mesei erau amestecătura ciudată din cârciumile din Maule. Doi marinari desculţi, purtând surtuce unsuroase direct pe piele, unul având un lanţ gros de aur în jurul gâtului. Un bărbat care fusese pe vremuri gras şi căruia îi atârnau acum fălcile, îmbrăcat într-un surtuc din Cairhien, închis la culoare, brăzdat de panglici roşii, aurii şi verzi, haină care ar fi putut însemna că era nobil, chiar dacă una din mâneci era descusută la umăr; foarte mulţi locuitori din Cairhien porniseră în pribegie prin lume. O femeie căruntă, îmbrăcată toată în albastru-închis, cu chipul sever şi privire tăioasă şi cu degetele pline de inele grele de aur. Şi cel care vorbise, individul cu barba despicată, cu un rubin de mărimea unui ou de porumbel în ureche. Cele trei lanţuri de argint care atârnau pe pieptarul întins al surtucului său roşu-închis îl arătau ca fiind mare neguţător din Kandor. Era o breaslă a neguţătorilor în Kandor.

Vorbăria se curmă şi toţi ochii se îndreptară spre Mat, când acesta se opri la masa lor.

— V-am auzit pomenind de Ţinutul celor Două Râuri.

Barbă-Despicată îi aruncă iute o privire: părul nepieptănat, căutătura încordată de pe chip, cana de vin din mână, cizmele negre strălucitoare, surtucul verde cu podoabe de aur, deschis la piept, care lăsa să se zărească o cămaşă de in albă ca zăpada, dar la fel de mototolită ca şi surtucul; pe scurt, tocmai cum arăta un tânăr nobil care se distra printre oamenii de rând.

— Am pomenit, Seniore, spuse el din toată inima. Ziceam că n-o să fie tutun de-acolo anul ăsta, pot să pun rămăşag. Dar eu am douăzeci de lădiţe din cel mai bun tutun din Ţinutul celor Două Râuri; altul mai bun nici nu găseşti. O să iau un preţ minunat pe ele mai încolo. Dacă Seniorul doreşte o lădiţă pentru proviziile sale... Se trase de una din colţurile bărbii sale galbene şi îşi puse un deget lângă nas... Sunt sigur c-aş putea să...

— Poţi să pui rămăşag, da? zise Mat încet, întrerupându-l. De ce să nu mai fie tutun din Ţinutul celor Două Râuri?

— Păi, din cauza Mantiilor Albe, Seniore. Copiii Luminii.

— Ce-i cu Mantiile Albe?

Marele neguţător aruncă o privire de jur împrejurul mesei, căutând ajutor; în glasul liniştit al lui Mat se simţea vag ameninţarea. Marinarii arătau de parcă ar fi fost gata s-o şteargă, dacă ar fi îndrăznit. Bărbatul din Cairhien se holba la Mat, stând prea ţeapăn şi netezindu-şi surtucul ponosit, legănându-se; era limpede că halba goală din faţa lui nu fusese singura pe care o golise în seara aceea. Femeia căruntă îşi dusese halba la gură, cercetându-l pe Mat, cu privirea ei tăioasă, de după buza halbei.

Izbutind să facă o plecăciune, aşa aşezat cum era, neguţătorul îşi luă un ton linguşitor:

— Zvonul e, Seniore, că Mantiile Albe au intrat în Ţinutul celor Două Râuri. Ca să-i dea de urmă Dragonului Renăscut, se zice. Însă asta, fireşte, nu se poate, de vreme ce Seniorul Dragon este aici în Tear. Se uită la Mat să vadă cum primise vestea; chipul lui Mat nu se schimbă. Zvonurile astea pot s-o mai ia şi razna, Seniore. Poate că nu-i decât furtună într-o găleată cu apă. Ca şi zvonul că tot Mantiile astea Albe mai caută şi o Iscoadă a Celui Întunecat, pe unul cu ochi galbeni. Aţi auzit vreodată să aibă cineva ochii galbeni, Seniore? Nici eu. Furtună într-o găleată cu apă.

Mat îşi puse cana pe masă şi se aplecă mai aproape de neguţător.

— Şi pe cine mai caută, după cum zice zvonul ăsta? Pe Dragonul Renăscut. Pe un om cu ochi galbeni. Pe mai cine?

Chipul neguţătorului se îmbrobonă de sudoare.

— Pe nimeni, Seniore. Pe nimeni, din câte ştiu eu. Numai zvonuri, Seniore. Paie-n vânt, nu mai mult. Un fuior de fum, care se risipeşte iute. Aş putea avea cinstea să-i ofer Seniorului o lădiţă de tutun din Ţinutul celor Două Râuri? Ca preţuire pentru... cinstea de a... ca să-mi arăt...

Mat aruncă o coroană de aur din Andor pe masă.

— Cumpără-ţi de băut pe cheltuiala mea.

Întorcându-se, auzi bodogăneli de la masă.

— Am crezut c-o să-mi taie gâtul. Ştii cum sunt puii ăştia de nobil, când sunt băuţi.

Asta spusese neguţătorul cu barba despicată.

— Ciudat tânăr, zise femeia. Primejdios. Nu-ţi încerca şiretlicurile cu unul ca ăsta, Paetram.

— Nici nu cred că era măcar senior, zise alt bărbat, arţăgos.

Cel din Cairhien, bănui Mat. Se strâmbă. Senior? Nu s-ar fi făcut Senior nici dacă i s-ar fi oferit titlul. „Mantii Albe în Ţinutul celor Două Râuri. Lumină! Lumina să ne-ajute!”

Croindu-şi drum până la uşă, smulse o pereche de saboţi de lemn din maldărul rezemat de perete. Nu ştia dacă erau aceia pe care îi purtase la venire – erau toţi la fel – şi nici nu-i păsa. Erau pe potriva cizmelor lui.

Afară începuse ploaia, o ploaie uşoară care făcea ca întunericul să fie şi mai adânc. Ridicându-şi gulerul, mărşălui anevoie pe străzile pline de noroi din Maule. Trecu pe lângă cârciumi gălăgioase, hanuri bine luminate şi case cu ferestrele întunecate. Când pietrele de pavaj luară locul noroiului, dincolo de zidul de la intrarea în oraşul interior, Mat zvârli saboţii din picioare şi alergă mai departe, lăsându-i acolo unde căzuseră. Protectorii care păzeau poarta cea mai apropiată din Stâncă îl lăsară să treacă fără să-l întrebe nimic; ştiau cine e. Alergă până la camera lui Perrin şi dădu uşa de perete, fără să se uite la despicătura din lemn. Boccelele lui Perrin zăceau pe pat, iar acesta îndesa în ele cămăşi şi şosete. O singură lumânare era aprinsă, dar Perrin nu părea să bage de seamă întunecimea.

— Deci ai auzit, spuse Mat.

Perrin continuă să împacheteze.

— Despre acasă? Da. Am coborât să miros vreun zvon pentru Faile. După seara de azi, mai mult ca niciodată, trebuie să-i... Mârâitul pe care îl scoase din fundul gâtului îi făcu pielea de găină lui Mat; parcă ar fi fost un lup furios. N-are a face. Am auzit. Poate că e bine şi aşa.

„Şi aşa?” se întrebă Mat.

— Şi tu crezi?

Pentru o clipă, Perrin îşi ridică privirea; ochii lui prindeau lumina lumânării, strălucind galben-auriu.

— Nu prea pare să fie loc de îndoială, pentru mine. E mult prea aproape de adevăr.

Mat se foi, neliniştit.

— Rand ştie? Perrin dădu doar din cap şi se întoarse la bagaje. Păi, şi ce zice?

Perrin se opri, holbându-se la mantia împăturită pe care o ţinea în mână.

— A început să bombăne de unul singur. „A zis c-o s-o facă. Aşa a zis. Ar fi trebuit să-l cred.” Tot aşa. N-avea nici o noimă. Apoi m-a luat de guler şi-a zis că trebuie să facă „ce nu se-aşteaptă ei”. Voia să pricep eu, dar nu sunt sigur dacă măcar el pricepe. Nu părea să-i pese dacă plec sau rămân. Ba nu, îmi iau înapoi cuvintele. Cred că a respirat uşurat că plec.

— Poţi să-l arzi, şi tot n-are să facă nimica, zise Mat. Pe lumină, cu Callandor ar putea să facă zob o mie de Mantii Albe! Doar ai văzut ce le-a făcut afurisiţilor ălora de troloci. Pleci, nu-i aşa? Înapoi în Ţinutul celor Două Râuri? Singur?

— Numai dacă nu cumva vii şi tu cu mine. Perrin îndesă mantia în boccea. Vii?

În loc să răspundă, Mat se plimbă încoace şi-n colo, cu chipul ba în umbră, ba în lumina slabă. Mama şi tatăl său erau în Emond’s Field, la fel şi surorile lui. Mantiile Albe n-aveau nici o pricină să le facă rău. Dacă s-ar fi întors acasă, bănuia că nu avea să mai plece de acolo niciodată, că mama sa avea să-l însoare înainte să apuce să se aşeze pe primul scaun. Dar dacă nu se ducea, dacă Mantiile Albe le făceau rău... Numai un zvon le trebuia Mantiilor Albe, aşa auzise. Dar de ce să fie vreun zvon despre el? Până şi Coplinii, nişte mincinoşi şi nişte scandalagii, îl plăceau pe tatăl său. Toată lumea îl plăcea pe Abell Cauthon.

— Nu-i musai să vii, spuse Perrin încet. Nimic din ce-am auzit nu pomenea şi de tine. Numai de Rand şi de mine.

— Arde-m-ar, o să pl... Nu putea s-o spună. Să se gândească la plecare nu era prea greu, dar chiar să spună că pleacă? Gâtlejul i se strânse ca să-i sugrume vorbele. Ţie ţi-e uşor, Perrin? Să pleci, vreau să zic. Tu nu... simţi nimic? Care încearcă să te tragă înapoi? Care îţi şopteşte tot felul de pricini ca să nu te duci?

— Ba chiar o sută de pricini, Mat, dar îmi dau seama că până la urmă e vorba de Rand, şi de ta’veren. Nu vrei să recunoşti, nu? O sută de pricini să rămân, dar acea pricină să mă duc, una singură, cântăreşte mai greu decât toate celelalte la un loc. Mantiile Albe sunt în Ţinutul celor Două Râuri, şi le vor face oamenilor rău încercând să mă găsească pe mine. Pot să-i împiedic, dacă mă duc.

— De ce ar vrea Mantiile Albe să pună mâna pe tine atât de tare încât să facă rău cuiva? Pe Lumină, dacă se apucă să întrebe de cineva cu ochi galbeni, n-o să ştie nimeni din Emond’s Field despre cine vorbesc! Şi cum poţi tu să împiedici ceva? O pereche de mâini în plus n-au să ajute la nimic. Uuuf! Mantiile Albe au luat-o pesemne razna, dacă li se pare că pot să-i silească pe oamenii din Ţinutul celor Două Râuri să facă ce vor ei.

— Îmi ştiu numele, spuse Perrin încet. Privirea i se îndreptă spre peretele unde îi era atârnată securea, prinsă de curea într-un cârlig. Sau poate se uita la ciocan, care stătea rezemat de perete sub secure; Mat nu-şi dădea bine seama. Pot să-mi găsească familia. De ce? Au ei pricinile lor, Mat. Cum le am şi eu pe ale mele. Cine ştie care sunt mai bune?

— Arde-m-ar, Perrin! Arde-m-ar! Vreau să p-pl... Vezi? Acum nici măcar nu pot să rostesc cuvântul. De parcă mintea mea ar şti că o voi face dacă îl rostesc. Nici măcar nu pot să mi-l spun în minte!

— Căi diferite. Am mai fost noi trimişi pe căi diferite şi până acum.

— Mama lor de căi diferite, mormăi Mat. M-am săturat ca Rand şi femeile Aes-Sedai să mă tot împingă pe afurisitele lor de cărări. Vreau şi eu să mă duc unde-mi place, şi să fac ce-mi place!

Se întoarse spre uşă, dar vocea lui Perrin îl opri:

— Sper să-ţi fie calea fericită, Mat. Să-ţi trimită Lumina numai fete drăguţe şi neghiobi care vor să joace cărţi.

— Of, arde-m-ar, Perrin! Să-ţi trimită şi ţie Lumina ce vrei.

— Aşa sper.

Nu părea prea fericit de asta.

— Îi spui tu tatei că sunt bine? Şi mamei? Ea îşi făcea mereu griji. Şi ai grijă de surorile mele. Mă pândeau ele pe mine şi mă pârâu mamei pentru orice, dar n-aş vrea să li se întâmple vreun rău.

— Îţi făgăduiesc, Mat.

Închizând uşa în urma sa, Mat o porni de-a lungul coridoarelor, fără vreo ţintă anume. Surorile lui. Eldrin şi Bodewhin obişnuiau să dea fuga ţipând: „Mami, Mat iar a dat de bucluc, Mat face ce nu trebuie, mami!” Mai ales Bode. Acum ar avea şaisprezece şi şaptesprezece ani. Pesemne că aveau să se gândească la măritiş nu peste mult timp, având în minte vreun fermier plicticos, ales fie că el o ştia, fie că nu. Oare chiar plecase atât de demult? Nu părea să fie aşa, câteodată. Uneori, i se părea că plecase din Emond’s Field doar de o săptămână sau două. Alteori, i se părea că plecase de mulţi ani, ani de care abia dacă îşi putea aduce aminte. Îşi amintea totuşi de rânjetele lui Eldrin şi Bode când fusese el bătut cu nuiaua, dar chipurile lor nu-i mai erau limpezi. Chipurile propriilor surori. Afurisitele astea de găuri din amintire, ca nişte găuri în propria viaţă.

O zări pe Berelain venind spre el şi zâmbi fără să-şi dea seama. Cu toate aerele ei, era o femeie foarte frumoasă. Mătasea albă cu care era înveşmântată ar fi fost îndeajuns de subţire şi pentru o batistă, pe lângă că era tăiată îndeajuns de mult în partea de sus pentru a lăsa la vedere o bună bucată din pieptul minunat de alb.

Făcu cea mai bună plecăciune pe care o ştia, elegantă şi ceremonioasă.

— Vă urez o seară bună, Domniţă! Ea dădu să treacă pe lângă el iară să-i arunce măcar o privire, iar el se îndreptă de spate mânios. Eşti şi surdă, nu numai chioară, femeie? Nu sunt un preş să treci peste mine; pare-mi-se, cu tine-am vorbit. Dacă te-oi ciupi de fund, poţi să-mi tragi o palmă, dar, până atunci, când îţi vorbesc politicos, aştept să-mi răspunzi la fel.

Întâia încremeni, uitându-se la el în felul femeilor. Cu privirea asta atât de iscoditoare ar fi putut să-i ia măsura pentru o cămaşă, ba chiar să-i spună ce greutate are şi când a făcut ultima dată baie. Apoi se întoarse, murmurând ceva pentru sine. Mat nu auzi decât: „Se aseamănă prea mult cu mine”.

Se holbă în urma ei, uluit. Nici o vorbă pentru el! Chipul ăla, mersul, şi nasul pe care şi-l ţinea atât de sus, de era de mirare că mai atingea pământul cu picioarele. Aşa-i trebuia, dacă vorbea cu unele ca Berelain sau Elayne! Nobile care cred că eşti un gunoi dacă nu ai un palat şi un şir de strămoşi care se trag din Artur Aripă-de-Şoim. Ei bine, ştia el o fată de la bucătărie, rotunjoară – doar cât trebuie de rotunjoară – care nu-l credea un gunoi. Dara avea un fel de a-i morfoli urechile, care...

Se opri brusc. Se întrebă dacă Dara mai era trează şi gata de-o giugiuleală. Ba chiar îi trecu prin cap să cocheteze cu Berelain. Cu Berelain! Apoi îşi aminti ultimele vorbe pe care i le spusese lui Perrin. „Ai grijă de surorile mele.” Ca şi când deja se hotărâse, ca şi când deja ar fi ştiut ce să facă. Numai că nu se hotărâse încă. N-avea de gând să se hotărască, cel puţin nu aşa de uşor. Poate că exista totuşi o cale.

Scoase o monedă de aur din buzunar, o aruncă în aer şi o prinse pe dosul palmei. O marcă din Tar Valon, observă pentru prima oară, şi se zgâi la Flacăra din Tar Valon, desenată simplu, sub formă de lacrimă.

— Arde-le-ar pe toate femeile Aes-Sedai! declară cu voce tare. Şi arde-l-ar pe Rand al’Thor că m-a târât şi pe mine în asta!

Un servitor în livrea negru cu auriu se opri din mers. Holbându-se la el cu îngrijorare. Ducea un morman de bandaje şi borcane cu alifie pe o tipsie de argint. Când îşi dădu seama că Mat îl zărise, tresări.

Mat aruncă moneda de aur pe tipsia bărbatului.

— De la cel mai mare neghiob din lume. Ai grijă, s-o cheltui cum se cuvine, pe vin şi femei.

— Mu-mulţumesc. Seniore, se bâlbâi omul. Buimăcit.

Mat îşi văzu mai departe de drum. „Cel mai mare neghiob din lume. Ăsta-s eu!”

CAPITOLUL 14 • Obiceiuri din Mayene

Perrin clătină din cap de îndată ce ieşi Mat pe uşă. Mat şi-ar fi tras mai degrabă un ciocan în cap decât să se întoarcă în Ţinutul celor Două Râuri. Cel puţin nu atâta timp cât avea de ales. La rândul său, nici Perrin n-ar fi dorit să se întoarcă acasă. Însă nu exista nici o cale de scăpare; acest adevăr era la fel de dur ca fierul şi mai puţin iertător. Diferenţa între el şi Mat era că el putea să accepte lucrurile, chiar atunci când îşi dorea asta mai puţin.

Dezbrăcatul cămăşii îl făcu să icnească, cu toate că fu cât se poate de grijuliu. O vânătaie mare, deja pălind în tonuri de maro şi galben, îi acoperea umărul stâng. Un troloc reuşise să treacă de toporul său, şi numai repeziciunea cu care Faile îşi mânuise cuţitul îl ferise de ceva mult mai rău decât o vânătaie. Umărul îl durea la spălat, însă măcar apă rece se găsea din belşug în Tear.

Îşi împachetase lucrurile şi era gata de drum. Doar hainele pentru dimineaţă mai rămăseseră pe afară.

De îndată ce răsărea soarele, urma să se ducă după Loial. Nu avea nici un rost să îl deranjeze pe ogier în seara aceasta. Era probabil deja în pat, acolo unde şi Perrin avea de gând să se afle în curând. Singura problemă pe care nu o rezolvase era Faile. Pentru ea, chiar şi să rămână în Tear ar fi fost mai bine decât să meargă cu el.

Uşa se deschise, luându-l prin surprindere. Un parfum discret se lăsă purtat prin aer până la el de îndată ce uşa începu să scârţâie, făcându-l să se gândească la flori căţărătoare într-o noapte fierbinte de vară. Un miros aţâţător... nu prea greoi, cel puţin nu pentru el, însă nu unul cu care i-ar fi plăcut lui Faile să se dea. Totuşi, fu şi mai surprins atunci când Berelain intră în cameră.

Berelain se ţinu de tocul uşii şi clipi, dându-i de înţeles că pentru ea de abia dacă era destulă lumină.

— Mergi undeva? întrebă ea cu nehotărâre. Cum lumina lămpilor de pe coridoare o învăluia din spate, era greu să nu caşti ochii.

— Da, Domniţă, răspunse el făcând o plecăciune nu prea graţioasă, însă atât de bună pe cât era în stare să o facă – Faile putea să pufnească oricât avea chef, însă el nu avea de ce să nu fie cuviincios. Pornesc de dimineaţă.

— Şi eu.

Închise uşa şi îşi încrucişă mâinile sub sâni. El se uită în altă parte, urmărind-o cu coada ochiului, astfel încât să nu o facă să creadă că se holbează. Ea continuă fără să observe reacţia sa. Flacăra singuratică a lumânării se oglindea în ochii ei întunecaţi.

— După noaptea aceasta... Mâine voi pleca spre Godan cu trăsura, iar de acolo cu o corabie spre Mayene. Ar fi trebuit să plec de zile întregi, însă credeam că se va găsi o cale să descurc treburile. Numai că nu s-a găsit, desigur. Ar fi trebuit să îmi dau seama mai repede. Seara aceasta m-a convins. Felul în care el... Toate fulgerele acelea năvălind pe coridoare. Voi pleca mâine.

— Domniţă, zise Perrin încurcat, de ce îmi spui mie toate acestea? Felul în care Berelain îşi arunca părul pe spate îi aminti de o iapă pe care o potcovise în Emond’s Field; iapa aceea avea prostul obicei de a încerca să înhaţe câte o bucată din tine.

— Ca să îi spui Seniorului Dragon, bineînţeles.

Era peste puterile lui să o mai înţeleagă şi pe aceasta.

— Domniţa poate să îi spună chiar ea toate acestea, răspunse el, aproape de capătul răbdărilor. Nu am vreme să transmit răvaşe înainte de a pleca.

— Cred că Seniorul... nu doreşte să mă vadă.

Orice bărbat şi-ar fi dorit să o vadă şi era plăcută la privit; ea ştia prea bine aceste lucruri. I se păru că Berelain începuse să zică altceva. Putea oare să fie atât de speriată de ceea ce se întâmplase în acea seară în camera lui Rand? Sau de atac şi de felul în care îl oprise Rand? Se putea, însă aceasta nu era o femeie care să se sperie uşor, aşa cum se ghicea şi din aerul cu care îl cerceta.

— Dă-i mesajul unei slugi. Mă îndoiesc că îl voi revedea vreodată pe Rand. Nu înainte să plec. Oricare slugă îi va duce un răvaş.

— Ar fi mai bine primit din partea ta, un prieten al Seniorului...

— Dă-i mesajul unei slugi sau uneia dintre femeile Aes-Sedai.

— Nu ai de gând să faci precum îţi cer? întrebă ea nevenindu-i să creadă.

— Nu. Nu m-ai ascultat până acum?

Berelain îşi aruncă din nou părul pe spate, însă de data aceasta fu altfel – deşi lui Perrin îi era greu să spună în ce fel. Cercetându-l gânditoare, murmură ca pentru sine:

— Ce ochi fermecători...

— Ce?

Perrin îşi dădu deodată seama că stătea în faţa ei gol până la brâu. Îl cercetă cu privirea de parcă ar fi fost un armăsar pe care voia să îl cumpere. Mai lipsea să îi pipăie gleznele şi să îl caute la dinţi. Apucă de pe pat cămaşa pregătită pentru dimineaţă şi şi-o trase peste cap.

— Dă-i mesajul unei slugi. Vreau să mă culc. Am de gând să mă trezesc devreme. Înainte de răsărit.

— Unde pleci mâine?

— Acasă. În Ţinutul celor Două Râuri. S-a făcut târziu. Dacă şi Domniţa pleacă mâine, gândesc că vrea să doarmă. Eu, cel puţin, sunt obosit.

Căscă de îi trosniră fălcile. Ea tot nu se dădea dusă.

— Eşti fierar, nu-i aşa? Am nevoie de un fierar în Mayene. Unul care să se ocupe de lucrări ornamentale. Un scurt popas înainte de a te întoarce în Ţinutul celor Două Râuri? Mayene ţi se va părea... plin de încântări.

— Merg acasă, îi spuse el hotărât, iar Domniţa se va întoarce la odăile proprii.

Felul în care ea se scutură uşor, îl făcu să se uite degrabă în altă parte.

— Poate altă dată... întotdeauna primesc ceea ce îmi doresc până la urmă. Şi cred că îmi doresc... se opri, privindu-l din cap până în picioare, ornamente din fier... pentru ferestrele odăii mele de noapte.

Berelain zâmbi atât de nevinovat, încât Perrin auzi gonguri sunând alarma în propriul cap. Uşa se deschise din nou, şi Faile îşi făcu apariţia în încăpere.

— Perrin, în timp ce te căutam mi-a ajuns la urechi un zvon...

Se opri însă, încremenind cu ochii la Berelain.

Cea Dintâi nu o băgă în seamă. Veni mai aproape de Perrin şi îşi trecu mâna de-a lungul braţului său, iar apoi peste umăr. Pentru o clipă Perrin crezu că Berelain avea de gând să îi tragă capul în jos pentru a-l săruta – în orice caz, felul în care ea îşi întorsese chipul în sus părea să trădeze această intenţie – totuşi, nu făcu decât să îşi plimbe mâna pe gâtul lui ca într-o mângâiere scurtă şi apoi păşi înapoi. Scena se petrecuse prea repede pentru a o mai putea opri.

— Nu uita, spuse ea încet, ca şi când ar fi fost singuri, obţin de fiecare dată ceea ce îmi doresc.

Apoi alunecă pe lângă Faile şi ieşi din odaie.

Perrin aştepta ca Faile să răbufnească cumva, însă ea aruncă o privire coburilor plini de pe pat şi zise:

— Înţeleg că ai auzit deja zvonul. Totuşi, nu este decât un zvon, Perrin.

— Ochii cei galbeni îl fac să fie mai mult decât un zvon.

În tot acest timp, Faile ar fi trebuit să se aprindă ca o mână de crenguţe uscate aruncate în foc. De ce era atât de calmă?

— Foarte bine. Atunci, Moiraine este următoarea problemă. Va încerca să te oprească?

— Nu, atâta timp cât nu are idee despre asta. Dacă încearcă totuşi, voi pleca oricum. Am familie şi prieteni, Faile; nu îi voi lăsa pe mâna Mantiilor Albe. Sper însă că voi reuşi să-mi ascund intenţiile faţă de Moiraine până mă îndepărtez de oraş.

Până şi ochii ei erau liniştiţi, ca două iazuri întunecate dintr-o pădure. Lui Perrin i se zburli părul văzând-o.

— Dar trebuie că a fost nevoie de câteva săptămâni pentru ca zvonul să ajungă în Tear şi drumul până în Ţinutul celor Două Râuri va mai dura şi el săptămâni întregi. Mantiile Albe ar putea să îşi ia tălpăşiţa până atunci. Ei bine, îmi doream să pleci de aici. Nu ar trebui să mă plâng. Voiam doar să ştii la ce să te aştepţi.

— Nu va dura săptămâni dacă o iau prin Căi. Două zile sau poate trei.

Două zile. Socotea că nu putea ajunge mai repede de atât.

— Eşti la fel de nebun ca Rand al’Thor, spuse Faile cu îndoială. Se aşeză pe marginea patului, îşi încrucişă picioarele şi începu să i se adreseze ca şi când i-ar fi făcut morală unui copil. Dacă o iei pe Căi, vei ieşi de acolo nebun fără speranţă de vindecare. Asta dacă mai ieşi, ceea ce e îndoielnic să se întâmple. Căile sunt pângărite, Perrin. Au fost cuprinse de întunecime de trei sute de ani, sau chiar de patru sute. Poţi să îl întrebi pe Loial. E în măsură să te lămurească. Chiar ogierii au construit Căile, sau le-au mărit, sau ce le-or fi făcut. Nici măcar ei nu le mai folosesc. Ba chiar de ai trece teafăr prin ele, doar Lumina ştie pe unde ai ieşi.

— Am mai călătorit pe Căi, Faile. (Şi fusese cu adevărat o călătorie înfricoşătoare.) Loial îmi poate arăta drumul. Ştie să citească semnele; aşa ne-am descurcat ultima oară. Mă va ajuta din nou aflând cât de important este.

Loial era şi el nerăbdător să plece din Tear; părea să se teamă că mama lui ştia unde se afla. Perrin era sigur că îl va ajuta.

— Ei bine, spuse ea, frecându-şi mâinile de zor... Ei bine. Aventură îmi doream şi chiar aventură primesc. Să părăsesc Piatra din Tear şi pe Dragonul Renăscut, călătorind pe Căi pentru a mă lupta cu Mantiile Albe. Mă întreb dacă îl putem convinge pe Thom Merrilin să ne însoţească. Dacă nu putem avea un bard, ne vom mulţumi cu un menestrel. El ar putea compune povestea, iar noi doi vom fi eroii săi. Fără Dragoni Renăscuţi sau Aes-Sedai care să facă legea în istorisire. Când plecăm? De dimineaţă?

Perrin trase adânc aer în piept ca să îşi liniştească vocea:

— Voi merge singur, Faile. Doar eu şi Loial.

— Vom avea nevoie de un cal de povară, spuse ea ca şi când el nu ar fi zis nimic înainte. Chiar de doi. Căile sunt întunecate. Vom avea nevoie de felinare şi de mult ulei. Oamenii tăi din Ţinutul celor Două Râuri... Fermieri? Se vor lupta cu Mantiile Albe?

— Faile, am zis că...

— Am auzit ce ai zis, se răsti ea. Umbrele o făceau să pară periculoasă, cu ochii săi oblici şi pomeţii înalţi. Am auzit şi nu are nici o noimă. Dacă fermierii ăştia nu au de gând să lupte? Sau nu ştiu cum? Cine o să-i înveţe? Tu? De unul singur?

— Voi face ceea ce trebuie făcut, spuse el cu răbdare. Fără tine.

Faile sări în picioare atât de repede, încât el crezu că i se repede la gât.

— Crezi că Berelain te va însoţi? O să îţi păzească ea spatele? Sau poate ai vrea mai degrabă să stea la tine în poală şi să guiţe după cum îi e obiceiul? Bagă-ţi cămaşa în pantaloni, nătâng păros ce eşti! Chiar trebuie să fie atât de întuneric? Lui Berelain îi cam place lumina puţină, ia zi? Ce o să te mai ajute ea împotriva Copiilor Luminii!

Perrin deschise gura ca să o contrazică, dar apoi alese să spună altceva decât intenţionase:

— Pare bună de luat în braţe Berelain asta. Ce bărbat nu ar vrea să o ţină în poală?

Durerea care se citea pe faţa lui Faile îi strânse inima în chingi de fier, însă vorbi în continuare:

— Când termin acasă, s-ar putea să trec prin Mayene. M-a rugat să mă duc şi poate că aşa voi face.

Faile nu spuse nici un cuvânt. Se uită lung la el cu o faţă împietrită, apoi se întoarse pe loc şi fugi afară trântind uşa.

Fără să vrea, Perrin dădu să o urmeze, apoi se opri, strângând tocul uşii până începură să îl doară degetele. Uitându-se fix la crăpătura căscată în uşă de toporul lui, se trezi spunându-i ceea ce nu putuse să îi spună lui Faile:

— Am omorât Mantii Albe. M-ar fi omorât ei pe mine altfel, dar ei tot crimă o numesc. Mă duc acasă pentru a muri, Faile. Numai aşa îi pot opri să le facă rău alor mei. Să mă spânzure, dacă asta poftesc. Nu te pot lăsa să fii de faţă. Nu pot. Ai putea încerca să îi opreşti şi atunci...

Capul îi căzu, proptindu-se de uşă. Acum Faile nu va regreta că nu îl va mai vedea; asta era important. Îşi va căuta aventura altundeva, departe de Mantii Albe şi ta’veren. Doar asta conta. Şi-ar fi dorit să nu îi vină să urle de amărăciune.

Faile mai că alerga pe coridoare, fără să-i pese pe lângă cine trecea sau cine era nevoit să se ferească din calea ei. Perrin. Berelain. Perrin. Berelain. „Îi trebuie o uşuratică cu faţa ca laptele care umblă pe jumătate despuiată? Nu ştie ce vrea. Bufon cu cap de lemn! Fierar prost! Şi scroafa aia şireată de Berelain. Căpriţa aia zburdalnică!”

Nu îşi dădu seama încotro se îndrepta până nu o văzu pe Berelain în faţa ei, alunecând în rochia ei care nu lăsa nimic imaginaţiei, unduindu-se calm, ca şi cum mersul acela al ei nu fusese gândit să scoată din orbite ochii bărbaţilor. Înainte să-şi dea seama ce face, se repezi înaintea lui Berelain şi se opri faţă în faţă cu ea, în locul unde se întâlneau două coridoare.

— Perrin Aybara e al meu, se răsti ea. Ţine-ţi mâinile şi zâmbetele departe de el!

Roşi toată când se auzi vorbind. Îşi promisese că nu va face asta niciodată, că nu se va bate niciodată pentru un bărbat ca o ţărăncuţă care se tăvăleşte în noroi la vremea recoltei.

Berelain îşi arcui o sprânceană cu calm suveran.

— E al tău? Ciudat, nu am văzut nici o zgardă la gâtul lui. Voi, servitoarele – sau eşti vreo fată de fermier? – aveţi cele mai stranii idei.

— Servitoare? Servitoare! Sunt... Faile îşi muşcă limba ca să oprească vorbele furioase. Cea Dintâi din Mayene, chiar că...

Erau moşii în Saldaea mai întinse decât Mayene. Nu ar fi rezistat o săptămână în curţile din Saldaea. Putea ea să recite poezie şi să vâneze cu uliul în acelaşi timp? Putea ea să vâneze călare o zi întreagă, iar noaptea să cânte în timp ce discută tactici împotriva raidurilor trolocilor? Credea că ştie totul despre bărbaţi? Dar cunoştea oare limbajul evantaielor? Putea să îi spună unui bărbat să vină sau să plece sau să mai rămână, şi o sută de alte lucruri, toate numai dintr-o mişcare a încheieturii şi din poziţia unui evantai de mătase? „Lumina să mă lumineze, oare unde mi-o fi mintea? Jurasem să nu mai ţin vreodată un evantai în mână!” Dar în Saldaea mai erau şi alte obiceiuri. Faile fu surprinsă când văzu cuţitul în mâna proprie; fusese învăţată să nu scoată cuţitul decât dacă avea de gând să îl folosească.

— Ţărăncuţele din Saldaea au grijă în felul lor de femeile care înhaţă bărbaţii altora. Dacă nu juri să îţi iei gândul de la Perrin Aybara, o să te rad în cap de vei ajunge să semeni cu un ou. Poate că atunci o să mai suspine după tine doar băieţii care au grijă de găini.

Nu era sigură cum reuşise Berelain să o apuce de încheietură, însă deodată se trezi zburând prin aer. Podeaua mai că îi trecu prin spinare, astfel că rămase fără pic de aer în plămâni.

Berelain zâmbea nemişcată, bătându-şi uşor lama cuţitului de palmă.

— Un obicei din Mayene. Celor din Tear le place să folosească asasini, iar gărzile nu au cum să fie întotdeauna pe aproape. Urăsc să fiu atacată, ţărăncuţo, deci iată ce voi face. O să îţi iau fierarul şi îl voi ţine ca animal de casă atâta timp cât am chef de el. Pe cuvântul meu de ogier, ţărăncuţo. E chiar fermecător – umerii aceia, braţele; ca să nu mai zic nimic de ochii lui – şi de-o fi un pic cam necioplit, pot să îndrept lucrul acesta. Curtenii mei îl vor învăţa să se îmbrace şi îl vor scăpa de barba aceea îngrozitoare. Oriunde s-ar duce, îl voi găsi şi îl voi face al meu. Poţi să îl iei înapoi când termin eu cu el. Asta dacă te mai vrea, bineînţeles.

Reuşind în sfârşit să tragă aer în piept, Faile se ridică cu greu, scoţând un al doilea cuţit.

— O să te târăsc la el, după ce îţi tai hainele alea pe care nici nu s-ar zice că le porţi, şi o să te pun să îi zici că nu eşti decât o scroafă.

„Lumina să mă ajute! Chiar mă port ca o ţărăncuţă şi vorbesc ca una!” Cel mai rău era că ea chiar credea ce spunea.

Berelain luă o poziţie războinică. Avea de gând să îşi folosească mâinile, nu cuţitul. Pe acesta îl ţinea ca pe un evantai. Faile avansă cu paşi apăsaţi, însă aproape pe vârfuri.

Deodată, Rhuarc apăruse şi el acolo, între cele două, tronând deasupra lor, smulgându-le cuţitele înainte ca vreuna din femei să îşi dea prea bine seama că era acolo.

— Nu aţi văzut deja destul sânge în noaptea asta? spuse el cu răceală. Dintre toţi cei pe care m-aş fi gândit să-i descopăr tulburând pacea, voi două aţi fi fost ultimele numite.

Faile rămase cu gura căscată. Fără vreo înştiinţare, se învârti în loc, împlântându-şi pumnul între coastele mai scurte ale lui Rhuarc. Cel mai dur bărbat ar fi simţit o lovitură acolo.

Păru că se mişcă fără să se uite la ea, îi prinse mâna, împingându-i braţul în lateralul ei şi răsucindu-l. Dintr-odată, stătea foarte dreaptă, sperând că nu îi va scoate braţul din umăr.

Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, i se adresă lui Berelain:

— Vei merge în camera ta şi nu vei mai ieşi de-acolo până la răsăritul soarelui. Voi porunci să nu ţi se aducă micul dejun. Foamea îţi va aminti că războiul are timpul şi locul lui.

Berelain îşi trase umerii înapoi cu indignare.

— Sunt întâia Doamnă din Mayene. Nu voi primi astfel de ordine...

— Vei merge la odăile tale. Acum, spuse Rhuarc sec.

Faile se întrebă dacă ar putea să îi tragă un picior; probabil se încordase, căci de îndată ce gândul îi trecu prin minte, Rhuarc înteţi strânsoarea de pe încheietură, iar ea se ridică pe vârfuri. El continuă, spunându-i lui Berelain:

— Dacă te împotriveşti, vom lua de la capăt întâia noastră discuţie. Amândoi. Chiar aici.

Berelain se albi şi se îmbujoră pe rând.

— Prea bine... spuse ea înţepată. Dacă ţii cu tot dinadinsul, poate că voi...

— Nu am spus că vreau să stăm la taclale. Să nu mai văd nici urmă din tine până ajung la trei... Unu.

Cu respiraţia tăiată, Berelain îşi ridică fustele şi plecă în fugă. Reuşea să îşi unduiască ademenitor trupul chiar şi când fugea.

Faile se uită lung după ea minunându-se. Aproape că meritase să i se smucească braţul din încheietură. Rhuarc privea şi el în urma lui Berelain cu un zâmbet ascuns de apreciere.

— Ai de gând să mă ţii aşa toată noaptea?

Îi dădu drumul şi îşi vârî cuţitele ei la cingătoare.

— Dar sunt ale mele! protestă ea.

— Se confiscă, spuse el. Pedeapsa lui Berelain a fost să fie văzută de tine atunci când am trimis-o la culcare ca pe un copil îndărătnic. Pedeapsa ta este să rămâi fără cuţitele pe care le preţuieşti. Ştiu că mai ai şi altele. Dacă te împotriveşti, s-ar putea să le iau şi pe acelea. Nu voi îngădui ca pacea să fie tulburată.

Faile se uita la el nevenindu-i parcă să creadă, însă pe undeva ştia că Rhuarc vorbea serios. Cuţitele îi fuseseră făcute de un meşter cu multă pricepere în meseria lui; erau numai bune ca mărime şi greutate.

— Ce întâie discuţie ai purtat cu Berelain? De ce a fugit în felul acela?

— Asta ne priveşte. Nu te vei mai apropia de ea, Faile. Nu cred că ea a început; armele acesteia nu sunt cuţitele. Dacă vreuna din voi mai îndrăzneşte să tulbure liniştea, vă trimit pe amândouă la cărat de măruntaie. Unii dintre cei din Tear au crezut că se pot duela mai departe după ce poruncisem pacea în oraş, însă duhoarea carelor cu resturi i-a făcut degrabă să îşi vadă greşeala. Să nu care cumva să fie nevoie să repet lecţia.

Faile începu să îşi maseze umărul, dar nu înainte de a-l fi văzut plecat pe Rhuarc. Îi amintea de tatăl ei. Nu că tatăl ei i-ar fi răsucit vreodată braţul, însă nici el nu avea mai multă răbdare cu zurbagiii, indiferent cine ar fi fost ei, şi, mai ales, nimeni nu îl putea lua prin surprindere. Se întrebă dacă ar putea să îi întindă o cursă lui Berelain, măcar să o vadă pe Întâia Doamnă din Mayene trudind printre carele cu resturi. Dar Rhuarc spusese că vor fi pedepsite împreună. Pe deasupra, şi tatăl său se ţinea întotdeauna de cuvânt. Berelain. Ceva anume din tot ce spusese Berelain îi dădea ghes. Cuvântul ei de ogier. Asta era. Un ogier nu îşi încalcă niciodată cuvântul. A spune: „Ogier fără de cuvânt” e ca şi cum ai spune „laş viteaz” sau „netot înţelept”.

Nu se putea abţine de la a râde în gura mare.

— Tu să mi-l iei mie, păuniţă prostuţă? Până îl vei mai vedea din nou, dacă îl vei mai vedea vreodată, va fi din nou al meu.

Râzând pentru sine şi masându-şi umărul la răstimpuri, Faile merse mai departe cu inima uşoară.

CAPITOLUL 15 • Dincolo de poartă

Ridicând lampa de sticlă pe care-o avea în mână, Mat trase cu ochiul în josul coridorului îngust, care cobora în străfundurile Stâncii. „Numai dacă viaţa mi-ar fi în primejdie. Aşa am făgăduit. Păi, arde-m-ar focul, chiar aşa şi este!” înainte ca îndoielile să pună, din nou, stăpânire pe el, o luă iute la picior, trecând de uşi putrezite, care atârnau întredeschise, şi de altele din care nu mai rămăseseră decât câteva scândurele şi balamalele ruginite. Podeaua fusese măturată de curând, dar împrejur tot mai mirosea a praf adunat de secole şi a mucegai. Prin beznă se auzi un foşnet, iar Mat îşi scoase pumnalul, până să-şi dea seama că era numai un şobolan care fugea de el – către vreo ascunzătoare pe care numai el o cunoştea, fără îndoială.

— Arată-mi drumul pe care se poate ieşi, şopti în urma şobolanului, şi vin cu tine. „Dar de ce vorbesc în şoaptă? Nu e nimeni aici care să m-audă.”

Şi totuşi, părea un loc unde era mai bine să nu ridici glasul. Parcă Stânca întreagă îl apăsa pe umeri, făcându-l să lase capul în jos.

Ultima uşă, spusese Egwene. Şi pe aceea o găsi întredeschisă. O lovi cu piciorul, făcând-o să se prăbuşească. Încăperea era plină de obiecte înghesuite laolaltă, de-abia întrezărite, cufere, butoiaşe şi alte cele, îngrămădite pe lângă pereţi şi pe podea. Şi de praf. „Marea Vistierie! Zici că e pivniţa unei ferme părăsite, dacă nu şi mai rău.” Rămase uimit să vadă că Egwene şi Nynaeve nu făcuseră curăţenie, când coborâseră acolo. Că doar femeile numai atâta ştiau – să şteargă praful şi să facă ordine, chiar şi când nu era nevoie. Podeaua era plină de urme – unele lăsate de încălţări bărbăteşti: pesemne că avuseseră cu ele câţiva bărbaţi, să le care obiectele mai grele. Aşa făcea Nynaeve – tot timpul le găsea de lucru bărbaţilor din jurul ei. Pesemne că îi făcuse o mare plăcere să găsească unii care tocmai căutau să se distreze şi ei puţin, după ce-şi îndepliniseră corvezile.

Lucrul pe care-l căuta se deosebea de celelalte. O ramă de uşă, înaltă, din piatră roşie. Umbrele aruncate de lampa din mâna lui Mat o făcea să arate ciudat. Când se apropie, văzu şi cât era de veche. Şi părea, cumva, strâmbă – n-o putea privi de jur împrejur, colţurile parcă nu se împreunau aşa cum trebuia. Şi fragilă, gata să se prăbuşească la orice atingere. O împinse uşor, dar ea nici măcar nu tremură. Apoi îi trase un ghiont ceva mai zdravăn, întrebându-se dacă nu cumva era mai bine s-o culce la pământ şi s-o sfărâme. Marginea de jos se mişcă puţin, lăsând o dâră în praf. Mat simţi cum i se făcea pielea de găină. Pesemne că atârna de vreo frânghie legată în tavan – ridică lampa să vadă... dar nu era nici o frânghie. „Măcar asta înseamnă că n-o să cadă, câtă vreme sunt eu înăuntru. Pe Lumină, deci m-am hotărât să intru sau cum?”

Lângă el găsi un butoiaş aşezat în picioare, pe care erau împrăştiate mai multe statuete şi lucruşoare învelite în cârpe putrede. Le dădu la o parte, aşeză lampa şi se apucă să cerceteze rama. Ter’angrealul, adică – dacă nu cumva greşise Egwene. Şi nu prea părea cu putinţă să greşească. Probabil că, oricât s-ar fi chinuit să spună că nu era aşa, ea apucase să înveţe multe lucruri ciudate acolo, în Turn. „Dar cum s-o recunoască? Doar vrea să devină Aes-Sedai. Măcar atât a recunoscut, nu?”

Dacă privea cu ochii mijiţi, obiectul arăta întocmai ca o ramă de uşă, tăiată în piatră, şlefuită, dar fără strălucire şi plină de praf. O ramă foarte simplă. Sau poate nu – căci se vedeau şi trei dungi care şerpuiau pe fiecare parte, de sus şi până jos, încrustate adânc în piatră. Era mult mai sărăcăcioasă decât multe rame pe care le văzuse la ferme. Probabil că, dacă păşea prin ea, avea să se găsească la loc în încăperea cea plină de praf şi mucegai.

„Dar n-am să ştiu până nu încerc, aşa-i? Pe Lumină!” Trăgând aer adânc în piept şi înecându-se din pricina prafului, puse un picior de partea cealaltă.

I se păru că tocmai păşise printr-o perdea de lumină albă, strălucitoare, atotputernică, nesfârşită. Vreme de o clipă, care i se păru o veşnicie, îşi pierdu vederea. În urechi îi răsuna un tunet, ca şi cum toate sunetele lumii s-ar fi adunat într-un singur loc. Un pas – un pas nemăsurat de lung – şi totul se sfârşi.

Împleticindu-se pe picioare, privi uimit în jur. Ter’angrealul era acolo, dar locul în care ajunsese era, în mod limpede, cu totul altul decât cel din care plecase. Rama strâmbă de piatră se găsea în mijlocul unei săli rotunde, atât de înalte încât tavanul se pierdea printre umbre, împrejmuită de coloane ciudate, galbene, spiralate, care şerpuiau prin întuneric, ca nişte viţe uriaşe, încolăcite pe araci care fuseseră, apoi, smulşi din locurile lor. În vârful unor colaci făcuţi din metal alb se aflau sfere mărişoare, care străluceau, împrăştiind o lumină plăcută. Ce le făcea să strălucească, însă, nu se putea şti – nu păreau să fie flăcări. Era ca şi cum sferele sclipeau cu de la sine putere. Podeaua era alcătuită din lespezi spiralate, albe şi galbene, care porneau de la ter’angreal. Împrejur era un miros puternic, uscat, nu prea plăcut. Mat simţi un imbold de a se întoarce pe dată de unde venise.

— Vreme îndelungată.

Tresări, scoase un pumnal şi trase cu ochiul printre coloane, căutând să vadă de unde venea glasul înfundat care rostise vorbele cu atâta asprime.

— Vreme îndelungată a trecut, şi totuşi, iată, s-au întors să caute răspunsuri. Au sosit iarăşi unii care vor să ştie.

Printre coloane apăru o siluetă – un bărbat, din câte i se păru lui Mat.

— E bine. N-ai adus lămpi, torţe, aşa cum era învoiala, aşa cum este şi cum va fi mereu. Dar fier? Dar instrumente muzicale?

Silueta se apropie. Era o făptură înaltă, desculţă, învăluită în mai multe straturi de pânză gălbuie. Mat nu mai era atât de convins că avea de-a face cu un bărbat. Sau cu un om. La prima vedere, aducea a om, deşi era, poate, prea graţios – dar şi prea slab pentru înălţimea sa, cu un chip îngust şi alungit. Pielea şi chiar şi părul negru, tăiat drept, reflectau lumina slabă într-un chip care amintea de solzii unui şarpe. Cât despre ochi... pupilele erau numai nişte despicături negre. Nu, nu era om.

— Fier. Instrumente muzicale. Nu ai?

Mat se întrebă în treacăt de ce nu părea să-i pese de cuţitul pe care încă îl mai avea în mână. Oricum, lama era din oţel zdravăn, nu din fier.

— Nu. Nu am fier şi nu am instrumente... De ce...? începu el, dar se întrerupse brusc. Egwene îi vorbise de trei întrebări – nu avea de gând să irosească una pe „fier” sau „instrumente muzicale”. „Şi dac-aş avea o duzină de muzicanţi în buzunar şi o fierărie în spate, de ce i-ar păsa?” Am venit în căutarea unor răspunsuri. Dacă nu eşti tu cel îndreptăţit să mi le oferi, du-mă la unul care să fie.

Bărbatul – căci Mat se hotărî în cele din urmă că făptura, orice-ar fi fost, era de parte bărbătească – zâmbi uşor, dar fără să-şi arate dinţii.

— Cum a fost învoiala. Haide. Urmează-mă, răspunse, făcându-i semn cu o mână cu degete lungi.

— Ia-o înainte şi arată-mi drumul, spuse Mat, ascunzându-şi pumnalul la loc în mânecă. „Numai să rămâi în faţa mea, unde să te pot urmări. Locul ăsta îmi dă fiori.”

Ciudata făptură îl conduse pe o cale unde nu se zărea nici o linie dreaptă – în afară de podeaua însăşi. Până şi tavanul era arcuit peste tot, iar pereţii se rotunjeau în afară. Coridoarele şerpuiau întruna, arcadele uşilor erau rotunjite, ferestrele erau cercuri desăvârşite. Lespezile podelei erau aranjate în spirale şi linii curbe, iar incrustaţiile meşteşugite de metal, din tavan, erau şi ele spirale, care de care mai încurcate. Nu existau tablouri, nici tapiserii – doar modele care erau peste tot numai bucle.

Nu văzu pe nimeni, în afară de călăuza sa cea mută. Poate că locul era pustiu, şi numai ei doi se aflau acolo. De cine ştie unde, îşi aminti o senzaţie – păşea pe coridoare pe care picior de om nu le mai călcase de sute de ani. La fel simţea şi acum. Cu toate astea, din când în când prindea, cu coada ochiului, o urmă de mişcare – dar, oricât de iute s-ar fi întors, nu zărea pe nimeni. Prefăcându-se că-şi dezmorţeşte braţele, cercetă pumnalele din mâneci, ca să se simtă ceva mai în siguranţă.

Ceea ce se vedea prin ferestrele rotunde era încă şi mai rău. Copaci înalţi, subţiratici, care aveau crengi numai la vârf, ca un soi de pălărie, sau alţii cu evantaie uriaşe de frunze dantelate, un desiş aidoma unui tufiş uriaş de mărăcini, totul scăldat într-o lumină slabă, palidă, cu toate că pe cer nu se vedea nici un nor. Erau foarte multe ferestre, toate aşezate pe aceeaşi parte a coridorului curbat, dar din când în când drumul îşi schimba direcţia, astfel încât ar fi trebuit să dea cu ochii de alte încăperi sau de vreo curte interioară – însă nu se vedea decât pădurea. Mat nu izbuti să zărească nici măcar un colţişor din palatul acela, sau ce-o fi fost, nici vreo altă clădire, în afară de...

Printr-o fereastră rotundă văzu trei spirale înalte, argintii, răsucindu-se una spre cealaltă, astfel încât vârfurile li se uneau. De la fereastra următoare, aflată la numai trei paşi, nu se mai zăreau, însă după câteva minute, când apucaseră să schimbe direcţia de atâtea ori încât Mat era convins că se află într-o cu totul altă parte, le zări iarăşi. Încercă să-şi spună că erau, pesemne, altele, însă între el şi spirale se afla unul dintre copacii în formă de evantai, cu o creangă ruptă, un copac care fusese în acelaşi loc şi prima dată. După ce le văzu şi a treia oară, la vreo trei paşi, însă de cealaltă parte a coridorului, nici măcar nu mai încercă să-şi dea seama ce se afla afară.

Drumul părea să nu se mai sfârşească.

— Oare...? Când...? începu Mat, dar apoi se întrerupse scrâşnind din dinţi – trei întrebări: erau greu să afli ceva fără să pui întrebări. Nădăjduiesc că mă duci la unii care să-mi poată răspunde. Arde-mi-ar oasele, pentru binele tău şi-al meu, nădăjduiesc că-i aşa. Pe Lumină!

— Aici, spuse ciudata făptură în galben, arătând cu un braţ subţiratic către o arcadă rotunjită, de două ori mai mare decât cele de până atunci. Ochii săi ciudaţi erau aţintiţi asupra lui Mat – stătea cu gura deschisă, răsuflând lung şi încet – Mat se încruntă, iar străinul ridică uşor din umerii rotunjiţi. Aici se află răspunsurile. Intră. Intră şi întreabă.

Mat trase şi el aer în piept, apoi se strâmbă şi se frecă la nas. Mirosul puternic era din ce în ce mai supărător. Făcu un pas tremurat către arcadă, apoi se uită în jur, căutându-şi călăuza. Aceasta însă, dispăruse. „Pe Lumină! Nu ştiu de ce mă mai mir. Ei, arde-m-ar focul dacă mă întorc acum!” Încercând să nu-şi mai pună întrebarea cum avea să ajungă îndărăt la ter’angreal, de unul singur, intră.

Încăperea era rotundă, la fel ca şi celelalte, cu podeaua alcătuită din spirale roşii şi albe, şi tavanul arcuit. Nu existau coloane, nici mobile, ci doar trei piedestaluri groase, aducând cu nişte colaci de funie, aşezate pe podea. Mat se întrebă dacă exista vreo cale de a ajunge în vârf – nu părea să se poată decât căţărându-te cu ajutorul braţelor şi picioarelor şi totuşi, pe fiecare piedestal, şedea câte un bărbat asemenea călăuzei sale, cu picioarele încrucişate sub el. Erau îmbrăcaţi cu mai multe straturi de pânză roşie şi nu, nu erau toţi bărbaţi – observă Mat după ce se uită a doua oară. Două dintre chipuri, deşi aveau aceiaşi ochi ciudaţi, păreau, fără îndoială, de parte femeiască. Îl priveau lung, cântărindu-l, sfredelindu-l, şi răsuflau adânc, aproape gâfâit. Se întrebă dacă era din pricina lui – dacă erau, cine ştie de ce, speriaţi de el. „N-aş prea crede, ce mama mă-sii! Mai degrabă ei mă înfricoşează pe mine.”

— A trecut mult, spuse femeia din dreapta.

— Foarte mult, adăugă cea din stânga.

— Şi totuşi, se întorc, încuviinţă bărbatul.

Toţi trei aveau glasuri înfundate, precum cel al călăuzei – la urma urmelor, nu părea să fie aproape nici o deosebire – şi vorbeau cu aceeaşi asprime. Apoi grăiră laolaltă, ca şi cum ar fi fost o singură făptură:

— Intră şi întreabă, aşa cum spune învoiala de demult.

Mat se gândi că fiorul de teamă pe care-l simţise mai înainte nu era nimic pe lângă cel care tocmai îl cuprinsese. Cu toate astea, se sili să se apropie. Cu mare grijă – cu mare, mare grijă, ca nu cumva să-i scape ceva care aducea cu o întrebare – le povesti cum stăteau lucrurile. Mantiile Albe se aflau, cu siguranţă, în satul său, căutându-i pe prietenii lui, pesemne că şi pe el. Unul din cei doi prieteni pleca să-i înfrunte, celălalt nu. Familia sa nu părea a fi în primejdie, dar cu atâţia nemernici de Copii împrejur... Un ta’veren care-l atrăgea cu atâta forţă încât de-abia se mai putea mişca. Nu le dezvălui nici un nume – nu vedea de ce – şi nici nu pomeni că Rand era Dragonul Renăscut. Cât despre întrebări – nu doar prima, ci şi următoarele – se hotărâse din vreme care aveau să fie, încă dinainte să coboare în Vistierie.

— Ce-ar trebui să fac? Să mă întorc acasă să-mi ajut neamul? întrebă el, în cele din urmă.

Cele trei perechi de ochi se îndepărtară de el – cam fără tragere de inimă, din câte i se păru – şi sfredeliră aerul de deasupra capului său. Apoi, femeia din stânga spuse:

— Trebuie să mergi în Rhuidean.

De îndată ce rosti acestea, privirile celor trei se întoarseră la el. Cu toţii se plecară înainte, răsuflând greu, ca la început, dar în aceeaşi clipă se auzi un clopot care răsună puternic în încăpere. Cei trei se îndreptară de spate, privindu-se, apoi scrutând din nou aerul de deasupra capului lui Mat.

— Iată altul, şopti femeia din stânga. Ce încordare! Ce încordare!

— Ce desfătare, zise bărbatul. A trecut mult.

— Mai e vreme, le spuse cealaltă femeie; nu părea tulburată – nici unul nu părea – şi totuşi, atunci când se întoarse către Mat şi îi vorbi din nou, glasul îi suna mai aspru: Întreabă! Întreabă!

Mat îi fulgeră cu privirea. „Rhuidean? Pe Lumină!” Era pe undeva prin Pustie, numai Lumina şi aielii ştiau unde. El unul habar nu avea. În Pustie! De mânie, uită că avusese de gând să întrebe cum să scape de Aes-Sedai şi cum să-şi capete amintirile îndărăt.

— Rhuidean! făcu el, furios. Lumina să-mi pârjolească toate oasele dacă am vreun gând să plec în Rhuidean! N-am s-o fac, lua-m-ar moartea! De ce-aş face-o? Ce răspuns e ăsta? Aşteptam să-mi daţi explicaţii, nu cimilituri.

— Dacă nu mergi în Rhuidean, spuse femeia din dreapta, ai să mori.

Clopotul sună iarăşi, mai tare, de astă dată. Mat simţi un fior care-l străbătu până în tălpi. Cei trei se priviră, şi de-acum era limpede că erau neliniştiţi. Deschise gura să vorbească, dar ei nu-l băgară în seamă.

— Ce încordare, spuse în grabă una din femei. E prea mult.

— Ce desfătare, zise pe dată cealaltă. A trecut aşa mult.

— Încordarea e prea mare, spuse bărbatul, fără măcar s-o lase să isprăvească. Întreabă! Întreabă!

— Crăpa-ţi-ar ochii, laşule, mârâi Mat, asta am să şi fac! De ce am să mor, dacă nu merg în Rhuidean? După capul meu, mai degrabă am să-mi pierd viaţa dacă-ncerc. N-are a face...

Bărbatul îl întrerupse şi-i răspunse în grabă:

— Dacă n-o faci, vei încălca iţele sorţii, îţi vei lăsa viitorul să plutească în voie în bătaia vremurilor şi vei fi ucis de cei care nu vor să-ţi vadă soarta împlinită. Şi-acum, pleacă! Trebuie să pleci! Iute!

Dintr-odată, călăuza în galben apăru lângă Mat şi, cu mâinile sale mult prea lungi, începu să-l tragă de mânecă. Mat se smuci.

— Nu! N-am să plec! Voiam să întreb altceva, iar voi m-aţi zăpăcit şi mi-aţi dat răspunsuri fără noimă! Nu pot pleca acum! Despre ce soartă vorbeşti? Măcar un răspuns limpede să-mi daţi!

Clopotul sună a jale, pentru a treia oară, şi întreaga încăpere se zgudui.

— Du-te! urlă bărbatul. Ţi-ai primit răspunsurile. Trebuie să pleci, până nu e prea târziu!

Deja, în jurul lui Mat apăruseră, ca din senin, vreo şase bărbaţi în galben, care încercau să-l tragă spre uşă, dar el se lupta lovindu-i cu pumnii, cu coatele, cu genunchii.

— Ce soartă? Arde-v-ar inimile, ce soartă?

Dangătul clopotului răsuna peste tot – pereţii şi podeaua se cutremurau, mai să-i arunce pe Mat şi pe atacatorii săi la pământ.

— Ce soartă?

Cei trei se ridicaseră în picioare, pe piedestalurile lor. Fiecare îi răspunse, dar nici măcar nu izbuti să-şi dea seama cine ce spusese:

— Să te cununi cu Fiica celor Nouă luni!

— Să mori şi să reînvii, mlădiţă nouă a unei lumi apuse!

— Să pierzi lumina, jumătate, pentru a izbăvi lumea!

Apoi, gemură toţi trei, ca aburul care scăpa şuierând dintr-o oală în clocot:

— La Rhuidean, războinicule! La Rhuidean, păcăliciule! Du-te, norocosule! Du-te!

În acea clipă, atacatorii îl înşfăcară pe Mat şi-l ridicară în sus de braţe şi picioare, cărându-l pe deasupra capetelor.

— Daţi-mi drumul, pui de capră fără minte! urlă el, zbătându-se. Arde-v-ar ochii! Cădea-v-ar sufletele în Umbră, daţi-mi drumul! O să vă spintec şi-o să-mi fac corzi de arc din maţele voastre!

Numai că, oricât s-ar fi zbătut, degetele cele lungi îl strângeau ca nişte chingi de fier. Clopotul – sau palatul întreg – răsună de încă două ori. Totul se clătină ca la cutremur. Pereţii bubuiră de ecouri asurzitoare, fiecare mai puternic decât precedentul. Cei care-l duceau pe Mat se grăbeau în drumul lor, gata-gata să cadă la pământ, dar fără să se oprească din cursa împleticită. Nici nu văzu unde-l duceau, până ce nu se opriră dintr-odată, aruncându-l în sus. Apoi zări rama cea strâmbă, ter’angrealul, în timp ce zbura spre ea.

Lumina cea albă îl orbi; mugetul îi umplu urechile, făcându-l să uite de orice altceva.

Căzu grămadă pe podea, în lumina slabă, apoi se rostogoli până ce se lovi de butoiaşul din Marea Vistierie pe care îşi lăsase lampa. Acesta se clătină, iar statuetele şi celelalte lucruşoare căzură, cu zgomot de piatră, fildeş şi porţelan care se frânge. Sărind în picioare, Mat se năpusti îndărăt către rama de piatră.

— Arde-v-ar focul, nu vă las să vă purtaţi aşa cu mine...!

Trecu în goană pe dedesubt – şi se lovi de lăzile şi butoiaşele din partea cealaltă. Fără să pregete, se întoarse şi sări iarăşi prin ramă. Dar se întâmplă acelaşi lucru – de astă dată, izbuti să se sprijine de butoiaşul pe care stătea lampa, care aproape că se răsturnă peste lucruşoarele, deja căzute, care împânzeau podeaua de sub picioarele sale. Îl prinse la vreme, pârlindu-se la mână, şi îl aşeză mai bine.

„Arde-m-ar focul, că doar nu vreau să rămân aici pe întuneric, se gândi, sugându-şi buricele degetelor. Pe Lumină, la cum îmi merge norocul, pesemne că am să stârnesc un incendiu şi am să ard de viu!”

Se uită urât la ter’angreal. De ce nu mai putea trece? Poate că făpturile de dincolo izbutiseră să-l închidă, cine ştie cum. Nu înţelegea mai nimic din ceea ce se întâmplase. Suna clopotul, ei se înspăimântaseră... parcă le era teamă să nu li se prăvălească acoperişul în cap. La urma urmelor, cam aşa se şi petrecuse. Cât despre Rhuidean şi toate celelalte... Ca şi cum îndemnul de a pleca în Pustie nu era îndeajuns de rău, îi mai spuseseră şi că era sortit să ia de soaţă o femeie numită Fiica celor Nouă Luni! De soaţă! O fată de speţă înaltă, după câte părea. Mai degrabă lua o scroafă! Apoi, cică avea să moară şi să reînvie. „Oricum, frumos din partea lor că nu s-au oprit la prima parte.” Dacă vreun aiel, cu vălul negru pe ochi, avea să-l omoare în drum spre Rhuidean, pesemne că avea să afle şi cât era de adevărată această profeţie. Ce prostie, nu credea o iotă... numai că... mizeria de ter’angreal chiar îl dusese cine ştie unde, iar făpturile de dincolo fuseseră dispuse să-i răspundă la trei întrebări, aşa cum spusese Egwene.

— Nu iau de soaţă nici o nobilă! se răsti el înspre ter’angreal. Am să mă-nsor numai când îmbătrânesc şi nu mă mai pot distra, şi cu asta basta! Cât despre Rhuidean, să-mi...

Dinăuntrul arcadei strâmbe de piatră apăru vârful unei încălţări, apoi, încet-încet, ieşi şi Rand, cu sabia de foc în mână. De îndată ce păşi afară şi oftă uşurat, tăişul dispăru. Până şi în lumina puţină, Mat observă că era neliniştit – când dădu cu ochii de el, tresări.

— Ce faci, Mat, ai venit să tragi cu ochiul? Sau ai trecut şi tu?

Vreme de câteva clipe, Mat îl privi pieziş. Măcar sabia dispăruse. Nu părea să conducă Puterea – cu toate că nu avea cum să fie sigur – şi nu prea aducea a om cu minţile rătăcite. De fapt, arăta cam aşa cum arătase dintotdeauna. Se văzu nevoit să-şi readucă aminte că nu mai erau acasă şi că Rand nu mai avea cum să fie cel de demult.

— Am trecut, cum să nu trec! După capul meu, ăia de dincolo sunt numai nişte mincinoşi! Ce sunt? Mie mi-au amintit de nişte şerpi.

— Orice-ar fi, mincinoşi nu cred că sunt, zise Rand, cu un glas care lăsa de înţeles că şi-ar fi dorit să fie altfel. Asta nu. Le era frică de mine, încă de la început. Iar când a început clopotul... sabia i-a ţinut departe. Nici măcar nu se puteau uita la ea. Se fereau, îşi ascundeau ochii. Ţi-au răspuns?

— Numai prostii, bombăni Mat. Ţie?

Pe neaşteptate, dinăuntrul ter’angrealului apăru Moiraine, părând să păşească, plină de graţie, prin văzduh, plutind. Dacă n-ar fi fost Aes-Sedai, ar fi fost numai bună de luat la dans. Văzându-i, strânse din buze.

— Voi? Eraţi înăuntru, amândoi... De-asta...! începu ea, apoi şuieră supărată. Şi unul era mult prea îndeajuns, dar doi ta’veren, în acelaşi timp... aţi fi putut rupe cu totul legătura, şi atunci aţi fi rămas acolo, întemniţaţi. Băieţi neghiobi, care vă jucaţi cu lucruri primejdioase, fără s-o ştiţi. Perrin! Nu cumva e şi Perrin acolo? N-a luat şi el parte la mica voastră... expediţie?

— Când l-am văzut ultima oară, răspunse Mat, se pregătea să se culce.

Cine ştie dacă Perrin nu avea să-l dea de gol în clipa următoare, ieşind şi el dinăuntru. Totuşi, dacă-i stătea în puteri, trebuia să încerce s-o liniştească pe Aes-Sedai. De ce să-l vâre în necazuri şi pe sărmanul Perrin? „Poate că scapă măcar de ea, dacă pleacă înainte ca Moiraine să afle ce-are de gând. Femeie nesuferită! Pun rămăşag că-i nobilă, ce mama mă-sii!”

Moiraine era furioasă – asta era limpede. Avea obrajii albi ca varul, şi ochii ca nişte hăuri întunecate care se aţintiră asupra lui Rand.