---

DEZVĂLUIRI DE SUCUB

Richelle Mead

Seria Georgina Kincaid, partea a VI-a

Capitolul 1

Nu era prima oară când purtam o rochie din folie. Însă era prima oară într-un loc plin de familii cu copii.

— Vixen!

Glasul lui Moş Crăciun a răsunat pe deasupra mulţimii adunate la mall şi am plecat din locul în care strânsesem un grup de copilaşi îmbrăcaţi cu haine de la Burberry. Desigur, de fapt nu mă striga Moş Crăciun. Bărbatul care stătea în foişorul împodobit cu vâsc şi năpădit de lumină se numea Walter şi nu mai ştiu cum, dar ceruse ca noi toţi cei care lucram ca „elfi” să i ne adresăm tot timpul cu apelativul de „Moşule”. Pe de altă parte, ne botezase pe toţi fie cu numele renilor, fie ale celor şapte pitici. Îşi lua munca foarte în serios şi spunea că sus-amintitele nume îl ajutau să-şi intre în rol. Dacă ne îndoiam de asta, ne încânta cu poveşti despre vasta lui carieră de actor ce l-a interpretat pe Shakespeare şi care pretindea că se terminase din cauza vârstei. Noi, elfii, aveam alte păreri în legătură cu ceea ce putea să-i fi pus de timpuriu capăt carierei.

— Moşul simte nevoia de încă un păhărel, mi-a spus, recurgând la şopăcăitul de scenă imediat ce am ajuns lângă el. Morocănosul nu vrea să-mi mai aducă unul.

A aplecat capul spre o altă femeie îmbrăcată cu o rochie din folie verde. Respectiva ţinea pe loc un băieţel agitat în timp ce Moşul şi cu mine ne purtam conversaţia. I-am întâlnit privirea chinuită şi apoi mi-am coborât ochii la ceas.

— Păi, Moşule, am spus, e din cauză că a trecut numai o oră de la ultimul. Ştii care e înţelegerea: un strop în cafea la trei ore.

— Am făcut înţelegerea acum o săptămână! a şuierat. Înainte să ne invadeze lumea. Habar n-ai prin ce trece Moşul.

Nu ştiam dacă şi asta ţinea de metoda lui actoricească sau era doar un capriciu, dar mai avea o hibă, vorbea despre el însuşi la persoana a treia.

— O fetiţă a cerut note suficient de bune încât să poată intra la Yale. Cred că avea nouă ani, spuse el.

Mi-am îngăduit o clipă de compătimire. Mall-ul în care făceam şi noi un ban grămadă de sărbători se afla într-una din suburbiile cele mai înstărite ale oraşului Seattle, iar uneori ceea ce i se cerea depăşea sfera mingilor de fotbal şi a poneilor. De asemenea, tendinţa era ca puştii să fie mai bine îmbrăcaţi decât mine (asta când nu eram în costumaţie de elf), ceea ce nu era puţin lucru.

— Îmi pare rău, am spus.

Chiar dacă asta era tradiţia, uneori aveam senzaţia că şi aşa era o chestie înfiorătoare să pui copilaşi în poala unui individ în vârstă. Nu era cazul să mai intre şi alcoolul în ecuaţie.

— Înţelegerea rămâne valabilă, am adăugat.

— Să ştii că Moşul nu mai rezistă prea mult!

— Moşul mai are patru ore până iese din tură, am subliniat.

— Ce n-aş da să mai fie Cornet aici, s-a bosumflat el. Ea era mână largă.

— Da. Sunt sigură că în momentul ăsta trage singură la măsea, dat fiind că nu mai are de muncă.

Cornet, un fost elf, fusese generoasă cu păhărelele Moşului, şi îşi făcuse şi ea porţie. Însă, întrucât era pe jumătate cât el, nu rezista aşa de bine la băutură şi-şi pierduse locul de muncă atunci când conducerea mall-ului o prinsese dezbrăcându-se în Sharper Image. Am dat scurt din cap către Morocănos.

— Dă-i drumul.

Băieţelul a pornit iute şi s-a căţărat în poala Moşului. Spre cinstea lui, Moşul a intrat imediat în pielea personajului şi nu m-a mai bătut pe mine la cap (şi nici pe băiat) în legătură cu băutura.

— Ho, ho, ho! Ce ţi-ai dori cu ocazia acestei sărbători de iarnă nealiniate religios?

Şi-a tras chiar şi un uşor accent britanic, lucru deloc necesar pentru rol, dar categoric îi dădea mai multă autoritate.

Băiatul l-a privit solemn pe Moş.

— Vreau ca tata să se mute din nou acasă.

— Acela este tatăl tău? a întrebat Moşul, privind către un cuplu care stătea lângă Morocănos.

Femeia era drăguţă, blondă şi avea aspectul unei dudui de vreo treizeci de ani care descoperise binefacerile Botoxului, căci paza bună trece primejdia rea. M-ar fi mirat ca tipul de care era lipită ca marca de scrisoare să fi ieşit deja de pe băncile facultăţii, judecând după aspect.

— Nu, a spus băiatul. Aia e mama cu prietenul ei, Roger.

Moşul a amuţit pentru câteva clipe.

— Îţi mai doreşti şi altceva?

I-am lăsat în treaba lor şi m-am întors la postul meu aproape de capătul din faţă al cozii. Seara trecea uşor-uşor şi apăreau din ce în ce mai multe familii. Spre deosebire de tura Moşului, a mea se termina în mai puţin de o oră. Puteam prinde un pic de răgaz pentru cumpărături, evitând în acelaşi timp perioada cea mai neplăcută când toată lumea ieşea de la muncă. Fiind angajată a mall-ului, aveam o reducere considerabilă, ceea ce făcea mai suportabili Moşii beţi şi rochiile de folie. Unul din lucrurile cele mai plăcute ale celui mai fericit moment al anului era că toate magazinele ofereau seturi cadou cu cosmetice şi parfumuri, seturi care simţeau o nevoie disperată de a-şi face culcuş în baia mea.

— Georgina?

Visul populat cu drajeuri şi Christian Dior mi-a fost spulberat de un glas cunoscut. M-am întors şi am simţit cum îmi piere curajul când am întâlnit privirea unei femei drăguţe între două vârste, cu părul tuns scurt.

— Janice, salut. Ce faci?

Fosta mea colegă de serviciu mi-a dat la schimb pe zâmbetul meu crispat unul de uimire.

— Bine. Nu… mă aşteptam să te văd aici.

Nici eu nu mă aşteptasem să fiu văzută aici. Era unul dintre motivele pentru care optasem să muncesc în afara oraşului, special ca să-i evit pe cei de la fostul meu loc de muncă.

— Asemenea. Tu nu locuiai în Northgate?

Am încercat să nu pară o acuzaţie.

A dat din cap şi şi-a odihnit mâna pe umărul unei fetiţe brunete.

— Ba da, dar sora mea locuieşte aici şi ne-am gândit să îi facem o vizită după ce vorbeşte Alicia cu Moşul.

— Mda, am spus cu un sentiment de umilinţă.

Super. Janice avea să se ducă înapoi la Emerald City Librărie Cafenea şi să le spună tuturor că mă văzuse îmbrăcată în elf. Nu că asta ar fi putut înrăutăţi mai tare lucrurile, am presupus. Toată lumea de acolo mă considera deja Desfrânata din Babilon. De-aia îmi dădusem demisia acum câteva săptămâni. Ce era o rochie de elf pe lângă asta?

— E bun de ceva Moşul ăsta? a întrebat Alicia nerăbdătoare. Cel de anul trecut nu mi-a dat ce voiam.

Peste zumzetul mulţimii, l-am auzit cu greu pe Moş spunând:

— Ei, Jessica, Moşul nu poate să facă prea multe în legătură cu rata dobânzilor.

M-am întors iar spre Alicia.

— Depinde ce-ţi doreşti, am spus.

— Cum de-ai ajuns aici? m-a întrebat Janice, cu o uşoară încruntătură.

De fapt, chiar părea îngrijorată, ceea ce am presupus că era mai bine decât s-o văd exultând. Aveam sentimentul că erau câteva persoane de la librărie care s-ar fi delectat la gândul că sufăr, nu că postul ăsta ar fi fost prea rău.

— Este temporar, evident, i-am explicat. Aşa am ceva de făcut în timp ce merg la interviuri pentru alte posturi, şi în plus primesc reducere la mall-ul ăsta. De fapt, este doar o altă formă de relaţii cu publicul.

Mă străduiam din răsputeri să nu par defensivă sau disperată, dar cu fiecare cuvânt, mi-era din ce în ce mai dor de fostul meu loc de muncă.

— Bravo, a spus, părând ceva mai liniştită. Sunt convinsă că o să-ţi găseşti ceva în curând. Se pare că înaintează coada.

— Stai puţin, Janice. Am prins-o de braţ înainte să apuce să plece. Ce face… ce face Doug?

Lăsasem multe lucruri în urma mea la Emerald City: un post de conducere, o atmosferă caldă, cărţi cu nemiluita şi cafea… Dar indiferent cât de mult le duceam dorul acestor lucruri, nu îmi lipseau aşa de tare cât o persoană anume: prietenul meu, Doug Sato. El, mai mult decât orice altceva, fusese motivul pentru care plecasem. Nu suportam să mai fiu colega lui. Fusese îngrozitor să văd un om la care ţineam aşa de mult privindu-mă cu atâta dispreţ şi dezamăgire. Trebuise să scap de asta şi simţeam că făcusem alegerea corectă, dar încă îmi era greu să suport sentimentul că pierdusem pe cineva care făcuse parte din viaţa mea în ultimii cinci ani.

Janice a zâmbit din nou. Ăsta era efectul pe care îl avea Doug asupra oamenilor.

— Ei, ştii doar. Doug e Doug. E acelaşi nebun dintotdeauna. Îi merge bine cu trupa. Şi cred că se poate să preia postul tău. Adică fostul tău post. Se organizează interviuri pentru el.

Zâmbetul i-a pălit, de parcă ar fi realizat brusc că lucrul ăsta m-ar putea deranja. Dar nu mă deranja. Prea tare.

— Minunat, am spus. Mă bucur pentru el.

A dat din cap şi şi-a luat la revedere, după care a avansat rapid la rând. În spatele ei, o familie cu patru membri a încetat o clipă să mai scrie mesaje pe telefoanele mobile identice ca să mă fulgere cu privirea pentru că blocasem înaintarea. O clipă mai târziu, cei patru s-au gheboşat din nou, dându-le fără îndoială prietenilor lor de pe Twitter fiecare detaliu stupid despre aventura lor sărbătorească de la mall.

Am afişat un zâmbet vesel, deşi nu reflecta ce simţeam, şi am continuat să ajut la formarea cozii până când a apărut Hapciu, înlocuitorul meu. L-am pus la curent cu programul de băut al Moşului, apoi am părăsit epicentrul festiv şi m-am dus spre birourile din spate ale mall-ului. Imediat ce am intrat într-o toaletă, am scăpat de rochia din folie prin schimbarea aspectului, în favoarea unei costumaţii de mai mult bun gust, formată din pulover şi blugi. Ba chiar am făcut albastru puloverul, ca să nu existe prilej de confuzii. Mi se terminase programul în slujba sărbătorilor.

Desigur, pe când traversam din nou mall-ul, nu puteam să nu remarc că, în schimb, programul de la principala mea muncă, cea de sucub aflat în ilustra slujbă a iadului, nu mi se termina niciodată. Secolele de pângărire şi ispitire a sufletelor îmi formaseră un al şaselea simţ, acela de a-i detecta pe cei mai vulnerabili la farmecele mele. Deşi sărbătorile erau aparent o perioadă a veseliei, în acelaşi timp aveau tendinţa de a scoate tot ce era mai rău din oameni. Peste tot zăream disperare, a celor care sperau să găsească darurile perfecte pentru a-i cuceri pe cei dragi, a celor nemulţumiţi că nu puteau să le ofere toate cele trebuincioase celor dragi, a celor care fuseseră târâţi la cumpărături pentru a crea experienţa sărbătorească „perfectă”, lucru care nu-i interesa câtuşi de puţin… Totuşi, durerea şi frustrarea amestecate cu bucurie erau peste tot, dacă ştiai unde să te uiţi. Tocmai astea erau sufletele numai bune de cules. Aş fi putut alege câţi tipi voiam astă-seară, îndeplinindu-mi cota pe săptămâna asta.

Însă scurta întrevedere cu Janice îmi lăsase un sentiment ciudat şi nu îmi găseam energia necesară pentru a începe o discuţie cu un afacerist neîmplinit din suburbii. În loc de asta, m-am consolat cumpărându-mi în mod compulsiv lucruri, şi am găsit chiar şi necesarele cadouri pentru alţii, dovedind că nu eram o mare egoistă. Când să plec, eram deja încrezătoare că traficul se domolise şi că aveam să ajung cu uşurinţă înapoi în oraş. În timp ce treceam pe lângă centrul mall-ului, l-am auzit pe Moş hohotind vârtos în timp ce flutura energic din braţe, spre groaza copilaşului din poala lui. Bănuiala mea era că cineva cedase şi încălcase regula cu băutul.

În drum spre casă, am remarcat că aveam trei mesaje vocale, toate de la prietenul meu Peter. Înainte să apuc să le ascult, mi-a sunat telefonul.

— Alo?

— Unde eşti?

Vocea disperată a lui Peter mi-a invadat micul spaţiu din interiorul Passat-ului.

— În maşină. Tu unde eşti?

— La mine în apartament, unde în altă parte? A venit toată lumea!

— Toată lumea? Ce spui acolo?

— Ai uitat? La naiba, Georgina. Erai mult mai punctuală când erai singură şi nefericită.

Am ignorat împunsătura şi mi-am verificat rapid calendarul mental. Peter era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. De asemenea, era vampir, nevrotic, cu tendinţe obsesiv-compulsive, mare amator de dineuri şi petreceri. De regulă, reuşea să organizeze ceva cel puţin o dată pe săptămână, niciodată din acelaşi motiv, aşa că era simplu să pierzi socoteala.

— E seara în care pregăteşti fondue, am spus, mândră de mine că îmi adusesem aminte.

— Da! Şi se răceşte brânza. Să ştii că nu sunt sobiţă ambulantă.

— De ce nu v-aţi apucat să mâncaţi?

— Pentru că suntem bine-crescuţi.

— Asta e discutabil.

Meditam dacă să mă duc sau nu. Pe de o parte, tot ce voiam era să ajung acasă şi să mă culcuşesc lângă Seth, dar aveam sentimentul că munceşte. Probabil că nu puteam spera prea curând la culcuşit, pe câtă vreme pe Peter îl puteam împăciui chiar acum.

— Bine, am spus, începeţi fără mine şi ajung şi eu curând. Acum cobor de pe pod.

Am trecut plină de dor de ieşirea spre locuinţa lui Seth şi, în loc de asta, mi-am îndreptat privirea către cea care avea să mă ducă spre a lui Peter.

— Ţi-ai adus aminte să iei vin? a întrebat.

— Peter, până acum un minut nici măcar nu mai ţineam minte că trebuie să vin la tine. Chiar ai nevoie de vin?

Văzusem eu dulapul cu vinuri al lui Peter. În oricare zi, avea o duzină de vinuri albe şi roşii, atât din producţia naţională, cât şi internaţională.

— Nu vreau să rămân fără marfa de calitate, a spus.

— Mă îndoiesc sincer că o să se întâmple chestia asta… Stai un pic. Carter e acolo?

— Da.

— Bine. O să iau nişte vin.

Zece minute mai târziu, eram în faţa uşii lui. Colegul de apartament şi ucenicul lui, Cody, a deschis şi mi-a oferit un zâmbet amplu, plin de colţi. M-au învăluit lumina, muzica şi mireasma de fondue, şi un amestec de plante aromatice. Pe lângă locuinţa lor, chioşcul Moşului era o joacă de copii – fiecare centimetru pătrat era plin de ornamente. Şi nu doar de soiul celor de Crăciun.

— De când aveţi voi menoră[1]? l-am întrebat pe Cody. Niciunul dintre voi nu este evreu.

— Da, dar nici creştin, a subliniat în timp ce mă conducea spre sufragerie. Peter a vrut o abordare multiculturală anul ăsta. Dormitorul oaspeţilor este plin de ornamente Kwanza[2], dacă ştii pe cineva cu adevărat dornic de o experienţă de o noapte de un mare prost gust.

— Ba nu e de prost gust! Peter s-a ridicat de la masa la care prietenii noştri nemuritori stăteau în jurul a două recipiente cu brânză topită. Nu pot să cred că eşti aşa de insensibil la opţiunile religioase ale altora. Iisuse Hristoase! Ce-ai acolo, vin la cutie?

— Ai spus că vrei vin, i-am împrospătat memoria.

— Voiam vin bun. Te rog, spune-mi că nu e roze.

— Normal că e roze. Şi nu mi-ai spus să aduc vin bun. Ai spus că ţi-e teamă să nu-ţi bea Carter tot vinul bun. Aşa că i l-am adus pe ăsta. Şi astfel vinul tău e la adăpost.

Când i-am pomenit numele, singura creatură celestă din încăpere şi-a ridicat privirea.

— Ce drăguţ, a spus în timp ce lua cutia de la mine. Micul ajutor al Moşului îşi face datoria. A desfăcut capacul cutiei şi l-a privit nerăbdător pe Peter. Ai şi tu un pai?

M-am aşezat pe un scaun liber lângă şeful meu, Jerome, care înmuia fericit o bucată de pâine în brânză cheddar topită. Era arhidemonul întregii zone Seattle şi alesese să străbată lumea cu aspectul lui John Cusack de prin anii ‘90, motiv pentru care uneori era uşor să-i uiţi adevărata natură. Din fericire, personalitatea diavolească îi era dezvăluită din clipa în care deschidea gura.

— Eşti aici de mai puţin de un minut, Georgie, şi deja ai redus la jumătate eleganţa acestei petreceri.

— Vă îndopaţi cu fondue într-o seară de marţi, am replicat. Spre asta vă îndreptaţi şi fără mine.

Peter îşi reluase locul şi încerca să pară calm.

— O petrecere cu fondue poate fi foarte elegantă. Totul ţine de prezentare. Hei, de unde ai chestia asta?

Carter îşi pusese cutia cu vin în poală, cu capacul în sus, şi acum bea din ea cu un pai uriaş de care bănuiam că făcuse rost cu adevărat de nicăieri.

— Cel puţin nu face asta cu o sticlă de Pinot Noir, i-am spus lui Peter veselă.

M-am servit cu o furculiţă pentru fondue şi am înfipt-o într-o bucată de măr. De partea cealaltă a lui Jerome, Hugh dădea neobosit pe tastele telefonului, ceea ce mi-a amintit de familia de la mall.

— Ce faci, îi împărtăşeşti lumii experienţa ta la petrecerea asta mârlănească? l-am tachinat.

Hugh era drăcuşor, un fel de asistent administrativ infernal, aşa că nu m-ar fi mirat ca de fapt să cumpere sau să vândă sufete prin telefon.

— Normal, a spus Hugh fără să-şi ridice privirea. Îmi actualizez pagina de Facebook. Ai idee de ce nu-mi acceptă Roman cererea de prietenie?

— Habar n-am, am spus. Nu prea am mai vorbit cu el de mult.

— Când am vorbit cu el mai devreme, spunea că are de lucru în seara asta, a explicat Peter. Dar că noi să-i dăm înainte şi să tragem în locul lui.

— Să tragem? am întrebat neliniştită. Oh, Doamne. Spune-mi că nu e şi seara de Pictionary.

Peter a oftat istovit.

— Tragem la sorţi Moş Crăciunul secret. Tu citeşti măcar e-mailurile pe care ţi le trimit?

— Moş Crăciunul secret? Am senzaţia că tocmai am făcut chestia asta, am spus.

— Mda, acum un an, a spus Peter. Aşa cum facem la fiecare Crăciun.

Mi-am aruncat ochii la Carter, care-şi bea în linişte vinul.

— Ai pierdut fesul de la mine? Parcă să zic că nu ţi-ar prinde rău unul.

Părul blond, până la bărbie, al îngerului era şi mai neîngrijit ca de obicei.

— Spune-ne părerea ta sinceră, Georgina, a răspuns. Şi-a trecut o mână pe păr, dar, cine ştie cum, n-a reuşit decât să înrăutăţească situaţia. Îl păstrez pentru o ocazie specială.

— Dacă îmi pică iar numele tău, îţi iau două fesuri ca să nu mai trebuiască să te limitezi.

— N-aş vrea să te deranjezi atât.

— Nu e nici un deranj. Am reducere la mall.

Jerome a oftat şi şi-a lăsat furculiţa jos.

— Încă mai faci chestia asta, Georgie? Nu sufăr destul încât să nu mai trebuiască să suport şi umilinţa de a avea un sucub care munceşte şi pe post de elf de Crăciun?

— Întotdeauna ai spus că ar fi bine să renunţ la librărie şi să-mi găsesc altceva de făcut, i-am amintit.

— Da, dar pentru că eu credeam că ai să treci la ceva respectabil. Ca de exemplu stripteuză, sau amanta primarului.

— E ceva temporar.

I-am întins lui Carter elegantul pahar de cristal de lângă farfuria mea. Mi l-a umplut cu vin din cutie şi mi l-a dat înapoi. Peter a gemut şi a bodogănit ceva cum că ne-am bate joc de bunătate de produse de la Tiffany’s.

— Georgina nu mai are nevoie de bucurii materiale, m-a tachinat Cody. Acum este răsplătită în dragoste.

Jerome l-a fixat pe vampirul cel tânăr cu o privire rece.

— Să nu mai spui niciodată dulcegăria asta.

— Tu vorbeşti, i-am zis lui Cody, incapabilă să-mi ascund zâmbetul. Mă şi mir că te-ai putut dezlipi de Gabrielle în seara asta.

Imediat ce am pomenit de stăpâna inimii lui, a căpătat un aer visător.

— Mie-mi spui? a remarcat Peter şi a clătinat cu amărăciune din cap. Uite unde s-au găsit fericiţii în amor!

— Da’ de unde fericiţi, am spus, iar în acelaşi timp, Cody spunea: Chiar sunt fericit.

Toţi ochii s-au oprit asupra mea. Hugh şi-a ridicat chiar privirea din telefon.

— Sunt probleme în paradis?

— De ce presupui întotdeauna chestia asta? Nu, bineînţeles că nu, am râs sfidător şi m-am blestemat pentru că mă luase gura pe dinainte. Îmi merge extraordinar cu Seth.

Şi chiar aşa şi era. Numai pomenindu-i numele, m-a invadat un val de bucurie. Seth. Seth era cel care făcea ca totul să merite efortul. Relaţia cu el fusese cea care cauzase ruptura dintre mine şi foştii colegi de la librărie. Văzuseră în mine motivul despărţirii lui de sora lui Doug. Ceea ce presupun că este adevărat. Dar indiferent cât de tare îmi plăcuse postul ăla, renunţarea la el era un mic preţ care merita plătit pentru a fi cu Seth. Puteam suporta să fiu elf. Puteam suporta limitările pe care ni le impuseserăm în viaţa sexuală ca să ne asigurăm că puterile mele sucubice nu-l secătuiau. Cu el, puteam îndura orice. Chiar şi un viitor cu promisiunea unei osânde.

Erau numai câteva chestiuni minore care mă puneau pe gânduri în relaţia cu Seth. Una dintre ele mă măcina de ceva timp, dar încercam s-o ignor. Dar acum, când prietenii mei nemuritori mă priveau, în sfârşit mi-am făcut curajul să o abordez.

— Chestia e că… nu cumva i-a spus careva lui Seth numele meu? Când l-am văzut pe Peter căscând nedumerit gura, am adăugat imediat: Numele meu adevărat.

— De ce să fi venit vreodată vorba despre asta? a întrebat Hugh indiferent, întorcându-se la butonatul lui.

— Eu nici măcar nu-ţi ştiu numele adevărat, a spus Cody. Adică nu te cheamă Georgina?

Imediat mi-am regretat cuvintele. Fusese o prostie din partea mea să-mi fac griji din pricina asta, iar reacţia lor dovedea că am dreptate.

— Şi tu nu vrei să-ţi ştie numele? a întrebat Hugh.

— Nu… n-are nimic. Dar, mă rog. E ceva ciudat. Cam acum o lună, când era pe jumătate adormit, mi-a zis pe nume. Letha, am adăugat, ca să afle şi Cody.

Am reuşit să rostesc numele fără să mă împiedic în litere. Nu-mi era drag numele ăsta. Mă lepădasem de el acum câteva secole, când am devenit sucub, iar de atunci încoace îmi luasem nume de împrumut. Renunţând la el, renunţasem şi la viaţa aceea. Voisem aşa de mult să scap de numele ăla încât îmi vândusem sufletul pentru ca toată lumea pe care o cunoscusem să uite că existasem. De aceea discuţia cu Seth mă luase pe nepusă masă. Nu avea de unde să ştie numele ăla.

Eşti totul pentru mine, Letha… îmi spusese în starea aceea de adormire.

Nici măcar nu-şi amintea să fi spus aşa ceva, darămite unde îl auzise. Nu ştiu, îmi spusese când îl întrebasem mai târziu. Din miturile greceşti, poate. Râul Lethe, unde merg morţi ca să le fie şterse din suflet toate amintirile… ca să uite trecutul…

— Drăguţ nume, a spus Cody.

Am ridicat indiferentă din umeri.

— Ideea e că nu i l-am spus niciodată lui Seth. Dar într-un fel sau altul, îl ştia. Şi totuşi nu-şi aducea deloc aminte de unde l-a auzit.

— Trebuie să-l fi auzit de la tine, a spus Hugh, pragmatic ca întotdeauna.

— Nu i l-am spus niciodată. Mi-aş fi adus aminte dacă i l-aş fi spus.

— La câţi nemuritori bântuie pe aici, sunt convins că unul dintre ei trebuie să fi răsuflat. Iar el probabil că a auzit din întâmplare. Peter s-a încruntat. Nu cumva ai o diplomă pe care e trecut numele tău? Poate că a văzut-o.

— Nu prea îmi las la vedere diploma pentru Cel mai bun sucub, am subliniat.

— Ei bine, ar trebui s-o faci, a spus Hugh.

L-am privit atent pe Carter.

— Eşti îngrozitor de tăcut.

A încetat să mai bea vin din cutie.

— Am treabă.

— Tu i-ai spus lui Seth numele meu? M-ai mai strigat tu aşa.

În ciuda faptului că era înger, Carter părea să aibă o afecţiune reală faţă de noi, sufletele osândite. Şi, ca un băieţel de şcoală primară, deseori era de părere că cel mai bun mod de a-şi arăta afecţiunea era dacă se lua de noi. Faptul că-mi zicea Letha – deşi ştia că urăsc numele ăsta – şi că mai apela şi la alte nume de alint era o astfel de tactică la care recurgea.

Carter a clătinat din cap.

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, fiică a lui Lilith, dar nu i-am spus niciodată. Doar mă ştii, un exemplu de discreţie.

Cum vinul era pe terminate, s-a auzit un leorpăit.

— Şi atunci, cum de-a aflat Seth? am întrebat. De unde mi-a ştiut numele? Trebuie să-i fi spus cineva.

Jerome a oftat zgomotos.

— Georgie, discuţia asta este şi mai ridicolă decât aia despre locul tău de muncă. Ştii deja răspunsul: fie tu, fie altcineva s-a scăpat şi acum nu-şi mai aduce aminte. De ce trebuie să fie totul aşa de dramatic pentru tine? Cauţi un motiv pentru care să fii nefericită?

Avea dreptate. Şi, sincer, nu ştiam de ce mă sâcâise aşa de tare chestia asta atât de mult timp. Toată lumea avea dreptate. Nu era nici un mister în asta, nimic apocaliptic. Seth îmi auzise din întâmplare numele pe undeva. Nu aveam nici un motiv să exagerez sau să presupun că era de rău, numai că un glăscior enervant din minte refuza să uite noaptea aia.

— E ciudat, atâta tot, am spus eu pe un ton jalnic.

Jerome şi-a dat ochii peste cap.

— Dacă vrei un motiv de îngrijorare, îţi dau eu unul.

Gândurile legate de Seth şi de nume mi s-au risipit. Toată lumea de la masă (mai puţin Carter, care încă mai leorpăia) a încremenit şi a căscat ochii la Jerome. Când spunea şefu’ că ai un motiv de îngrijorare, erau mari şanse să fie ceva exploziv şi înfricoşător. Hugh a părut şi el speriat de această afirmaţie, ceea ce era un semn rău. De obicei, el ştia de dispoziţiile iadului înaintea lui Jerome.

— Ce se întâmplă? am întrebat.

— Noaptea trecută am stat la un pahar cu Nanette, a mârâit Jerome. (Nanette era arhidemoniţa de Portland.) Nu ajunge că nu mă lasă să uit de chestia cu invocarea, în plus îi tot dădea înainte că oamenii ei sunt mai competenţi decât ai mei.

Mi-am privit scurt prietenii. Nu eram noi tocmai angajaţii model ai iadului, aşa că erau mari şanse ca Nanette să aibă dreptate. Nu că i-ar spune vreunul dintre noi aşa ceva lui Jerome.

— Aşadar – a continuat el – când am negat, mi-a cerut să aranjăm ceva şi să dovedim ce subordonaţi infernali model suntem noi.

— În ce fel? a întrebat Hugh, părând oarecum interesat de subiect. Cucerind cât mai multe suflete?

— Nu fi caraghios, a spus Jerome.

— Atunci cum? am întrebat eu.

Jerome a zâmbit crispat.

— La bowling.

Capitolul 2

Mi-a luat ceva timp să înţeleg cu adevărat că, în treizeci de secunde, discuţia se mutase de la un mister extrem de serios din viaţa mea sentimentală la bowling şi dreptul unui demon de a se lăuda cu oamenii lui. Şi totuşi, nu era un lucru neobişnuit în lumea mea.

— Şi când spun „noi” – a adăugat Jerome – mă refer la voi patru, a zis şi a dat din cap spre Peter, Cody, Hugh şi spre mine.

— Scuză-mă, am spus. Vreau să mă asigur că am înţeles bine. Ne-ai înscris într-un soi de campionat de bowling. Unul la care tu nici măcar nu participi. Şi asta, cine ştie cum, are să demonstreze lumii gradul de „infernalitate” al angajaţilor tăi.

— Nu fi ridicolă. Nu pot să particip şi eu. Echipele de bowling au doar patru membri.

Nu a scos un sunet despre partea cu demonstratul „infernalităţii”.

— Oh, n-am nici o problemă să-ţi cedez locul meu, am spus. Nu sunt o prea mare jucătoare de bowling.

— Păi ai face bine să devii, a replicat Jerome, şi glasul lui căpătase o anume răceală. Şi e cazul tuturor, dacă ţineţi la pielea voastră. Dacă pierdeţi, Nanette o să-mi facă zile fripte la următoarea reuniune de firmă.

— Jerome, Dumnezeule, eu ador bowlingul, a intervenit Carter. Mie de ce nu mi-ai pomenit mai înainte de chestia asta?

Jerome şi Carter s-au privit intens preţ de câteva secunde.

— Pentru că, dacă nu eşti pregătit să cazi de dragul echipei, chiar nu poţi să concurezi cu noi.

Un zâmbet amuzat s-a aşternut pe chipul lui Carter şi ochii cenuşii i-au scânteiat.

— Înţeleg.

— Nu prea-mi place că ai folosit cuvântul „noi”, dat fiind că pe tine te-ai tăiat de pe listă, am precizat către Jerome, imitându-i tonul superior de mai devreme.

Peter a oftat, copleşit de durere, pare-se.

— Unde naiba am să găsesc eu încălţăminte de bowling de bun gust?

— Cum o să ne botezăm echipa? a întrebat Cody.

Din punctul ăsta, totul a degenerat într-o multitudine de sugestii cumplite, precum Suflete Negre în Seattle sau Decizie împărţită. După aproape o oră, nu mai rezistam.

— Cred că mă duc acasă, am spus şi m-am ridicat.

Aş fi vrut nişte desert, dar mi-era teamă că dacă mai stau, mă aleg convocată pentru un meci de volei pe plajă sau de crichet.

— Am adus vinul, aşa că nu prea mai aveţi nevoie de mine, am adăugat.

— Când ajungi acasă, spune-i rebelului de fiu-meu că vreau să vă antreneze, a spus Jerome.

— Când spun „acasă”, mă refer la casa lui Seth, m-am explicat. Dar dacă-l văd pe Roman, am să-i spun că ai găsit o utilitate pentru formidabilele lui puteri cosmice.

Roman, fiul pe jumătate uman al lui Jerome şi în acelaşi timp colegul meu de apartament, chiar era un bun jucător de bowling, dar nu voiam să-l încurajez pe Jerome.

— Stai un pic! Peter a ţâşnit glonţ după mine. Mai întâi trebuie să tragi la sorţi pentru Moş Crăciunul secret.

— Haide, fii serios…

— Să n-aud văicăreli, mi-a retezat-o. S-a dus repede în bucătărie şi s-a întors cu un vas de ceramică pentru biscuiţi în formă de om de zăpadă. Apoi mi l-a vârât în faţă. Trage. Îi cumperi cadou ăluia care îţi pică, indiferent cine ar fi el, aşa că nu încerca să te eschivezi.

Am tras o bucăţică de hârtie şi am despăturit-o. Georgina.

— Nu pot…

Peter a ridicat o mână ca să mă reducă la tăcere.

— Pe ăsta l-ai tras, cu ăsta te-ai ales. Fără discuţii.

Privirea lui neînduplecată mi-a tăiat cheful de alte împotriviri.

— Mă rog – am spus, pragmatică – măcar în cazul ăsta am ceva idei.

Spre cinstea lui, Peter mi-a dat la pachet nişte fondue de ciocolată şi o cutie de plastic plină cu fructe şi bezele. Hugh şi Cody continuau cu planificarea echipei de bowling şi încercau să stabilească un program de antrenamente. Jerome şi Carter nu vorbeau prea mult şi se priveau atent, sugestiv, ceva tipic pentru ei. Nu puteai citi mare lucru pe feţele lor, dar de data asta Jerome dădea senzaţia că ar fi el la butoane.

Am plecat din Capitol Hill către Zona universitară a oraşului Seattle şi apartamentul lui Seth. Când am oprit, toate ferestrele erau întunecate şi nu mi-am putut reţine un zâmbet. Era aproape unsprezece. Seth trebuie să se fi culcat mai devreme, lucru pe care de mult îi ceream să-l facă. Când m-am gândit la asta, zâmbetul mi s-a topit la fel de repede pe cât îmi apăruse. Acum câteva luni, cumnata lui Seth, Andrea, fusese diagnosticată cu cancer ovarian. Boala îi fusese descoperită într-un stadiu destul de avansat şi, deşi începuse aproape imediat tratamentul, rezultatul încă nu era promiţător. Mai rău de atât, tratamentul o afectase foarte mult fizic, ceea ce punea familia la grele încercări. Seth îi ajuta des, mai ales când Terry, fratele lui, era la lucru, căci era greu acum pentru Andrea să se îngrijească de cele cinci fiice. Ca să aibă grijă de ele, Seth îşi sacrificase şi odihna, şi cariera scriitoricească.

Ştiam că era necesar. Iubeam familia lui Seth şi îi ajutasem şi eu. Dar tot nu-mi plăcea să-l văd pe Seth epuizându-se şi ştiam că-l durea să-şi ia o pauză de la muncă. Pretindea că scrisul era acum ultima lui grijă şi că avea timp până ca termenele de predare să fie o problemă, mai ales că următoarele două cărţi urmau să fie publicate anul viitor. În privinţa asta nu puteam spune nimic, dar problema cu somnul? Îl băteam mereu la cap şi mă bucuram că vorbele mele fuseseră luate în seamă în seara asta.

Am folosit propria cheie ca să intru şi m-am strecurat în apartament pe cât de uşor posibil. În ultima vreme se putea spune că locuiesc aici, şi nu mi-era greu să merg printre mobile pe întuneric. Când am ajuns la dormitorul lui, abia dacă îi întrezăream silueta învelită în aşternuturi, delicat conturată de lumina ceasului deşteptător. Mi-am scos haina în linişte şi mi-am luat pe mine, prin schimbarea aspectului, o cămaşă de noapte de bumbac babydoll. Era sexy, dar nu excesiv. Aveam de gând ca în noaptea asta să dorm cu el şi atât.

M-am strecurat în pat şi m-am lipit de spatele lui, punându-mi un braţ peste el. S-a mişcat un pic şi nu m-am putut opri să nu-l sărut pe umărul gol. Când s-a lipit mai tare de mine, m-a învăluit un miros de scorţişoară şi mosc. Deşi mă certam, spunându-mi că trebuie să doarmă, mi-am trecut uşor degetele pe braţul lui şi l-am mai sărutat o dată.

— Mmm, a murmurat el şi s-a întors spre mine. Ce plăcut, în aceeaşi clipă, mi-au trăsnit prin cap mai multe lucruri odată. În primul rând, Seth nu avea nici un fel de parfum sau de aftershave cu miros de scorţişoară. În al doilea rând, vocea lui Seth nu suna aşa. În al treilea rând, şi poate lucrul cel mai important, nu Seth era cel care se afla cu mine în pat.

Nu fusese intenţia mea să ţip chiar aşa de tare. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat.

Într-o fracţiune de secundă, eram jos din pat şi pipăiam în căutarea întrerupătorului de pe perete, în timp ce intrusul încerca să se ridice. A reuşit numai să se încurce în aşternuturi şi să cadă din pat cu un zgomot puternic exact în clipa în care eu dădeam de întrerupător. M-am întins imediat după o armă, dar dat fiind că eram în dormitorul lui Seth, opţiunile îmi erau limitate. Obiectul cel mai greu şi mai periculos la îndemână a fost dicţionarul lui, un monstru legat în piele pe care îl ţinea la îndemână pentru că „nu am încredere în Internet”.

Am luat poziţia de atac şi mă pregăteam efectiv să arunc cu cartea în intrus în timp ce se chinuia să se ridice în picioare. Când a reuşit, iar eu m-am uitat bine la el, am remarcat o ciudăţenie. Îmi părea… cunoscut. Mai mult de atât, cam semăna cu Seth.

— Cine eşti? am întrebat.

— Da’ tu cine eşti? a exclamat el.

Mai mult decât orice, părea nedumerit. Nu cred că i se părea prea înfricoşătoare imaginea unei femei de 1 metru 65, înarmată cu un dicţionar.

Înainte să apuc să răspund, am simţit o mână pe braţ. Am chirăit şi, din instinct, am aruncat dicţionarul. Tipul s-a ferit şi cartea s-a lovit de perete, fără să facă victime. M-am răsucit să văd cine m-a atins şi m-am trezit c-o privesc în ochi pe o femeie cu părul alb şi cu ochelari în formă de ochi de pisică. Purta nişte pantaloni de pijama înfloraţi şi un hanorac roz cu un careu de rebus pe el. De asemenea, mai avea o bâtă de baseball, lucru uluitor, nu doar pentru că era mai periculoasă decât un dicţionar, dar şi pentru că nu ştiam că Seth avea aşa ceva.

— Ce cauţi aici? m-a întrebat feroce. L-a privit pe tipul perplex, la bustul gol. Ai păţit ceva?

Pentru o jumătate de secundă, am cochetat cu ideea că poate nimerisem în apartamentul altcuiva. Că poate greşisem uşa. Scena asta era aşa de ridicolă, încât părea mult mai posibil să se fi produs o confuzie. Numai probele concrete, ca de exemplu cheia mea şi ursuleţul lui Seth cu tricoul Universităţii din Chicago, care asista la spectacol, m-au făcut să conştientizez faptul că într-adevăr mă aflam unde trebuie.

Deodată, în apartament s-a auzit zgomotul uşii de la intrare care s-a deschis şi s-a închis.

— Hei, s-a auzit binecuvântatul glas familiar.

— Seth! am exclamat toţi trei la unison.

Câteva clipe mai târziu, Seth a apărut în pragul uşii. Ca de obicei, arăta adorabil. Părul lui castaniu-roşcat era ciufulit ca întotdeauna şi purta un tricou cu Dirty Dancing pe care nu-l mai văzusem. În ciuda panicii şi a confuziei stârnite de situaţia actuală, partea îngrijorată din mine încă mai remarca semnele de oboseală de pe faţa lui Seth, cearcănele şi semnele epuizării. Avea treizeci şi şase de ani şi de regulă arăta mai tânăr de-atât. Dar nu şi azi.

— Seth, a spus doamna cu bâta de baseball. Femeia asta a intrat la tine în casă.

El s-a uitat la fiecare dintre noi pe rând înainte să-şi oprească privirea asupra ei.

— Mamă – a spus domol – ea e iubita mea. Te rog, n-o ciomăgi.

— De când ai tu iubită? a întrebat tipul.

— De când ai tu bâtă de baseball? l-am întrebat şi eu, recăpătându-mi cumpătul.

Seth m-a cadorisit cu o privire ironică, apoi a încercat cu delicateţe s-o uşureze pe femeie de bâtă. Dar ea s-a ţinut tare.

— Georgina, ţi-o prezint pe mama, Margaret Mortensen. Iar el e fratele meu, Ian. Oameni buni, v-o prezint pe Georgina.

— Bună, am spus, cuprinsă de un soi nou de uimire.

Auzisem multe lucruri despre mama şi fratele mai mic al lui Seth, dar nu mă aşteptasem să-i cunosc prea curând. Mamei lui Seth nu-i plăcea să meargă cu avionul, iar Ian era… ei bine, din câte povesteau Seth şi Terry, Ian era în general greu de reperat. Dintre fraţii Mortensen, el era rebelul.

Margaret a abandonat bâta şi a adoptat un zâmbet politicos dar precaut.

— Mă bucur mult să te cunosc.

— Asemenea, a spus Ian.

Acum înţelegeam de ce îmi părea cunoscut. În afară de faptul că probabil văzusem vreo fotografie cu el pe undeva, avea şi unele dintre trăsăturile lui Seth şi ale lui Terry. Era înalt ca Seth, dar mai slab la faţă, ca Terry. Ian avea părul brunet, fără nuanţe arămii, dar cu acelaşi aspect dezordonat ca al lui Seth. Atât că, dacă mă uitam mai bine, aveam sentimentul că la Ian era intenţionat şi că dedicase mult timp şi multe produse ca să lase impresia aia.

Deodată, Seth ne-a măsurat cu privirea pe mine şi pe Ian. Nici măcar nu a fost nevoie să spună ceva ca să ghicesc ce întrebare îi venise în minte. Sau poate întrebări. Cămaşa mea de noapte şi bustul gol al lui Ian trebuie să fi fost cauza unora dintre ele.

Ian s-a scuzat iute şi sigur pe sine.

— A intrat lângă mine în pat.

— Am crezut că eşti tu, am spus.

Mama lui Seth a scos un sunet ciudat, gutural.

— Tu trebuia să dormi pe canapea, a spus Seth acuzator.

Ian a ridicat din umeri.

— E incomodă. Iar tu nu te întorseseşi acasă încă, aşa că mi-am închipuit că nu e nici o problemă. De unde era să ştiu eu că o să vină o femeie să mă cotonogească în somn?

— Nu te-am cotonogit! am strigat.

Seth s-a frecat la ochi, reamintindu-mi cât de epuizat era.

— Mă rog, ce-a fost a fost. Ce-ar fi să mergem cu toţii la culcare, acolo unde trebuie, şi apoi de dimineaţă ne cunoaştem mai bine unii pe alţii, da?

Margaret m-a privit.

— Ea o să doarmă aici? Cu tine?

— Da, mamă, a spus răbdător. Cu mine. Pentru că sunt om în toată firea. Şi asta e casa mea. Şi pentru că în treizeci şi şase ani de viaţă, nu e prima femeie care rămâne la mine peste noapte.

Mama lui l-a privit uluită, iar eu am căutat un subiect mai comod.

— Ce hanorac super. Acum că nu mă mai ameninţa să-mi dea cu bâta în cap, vedeam că în rebus era trecut numele celor cinci nepoate ale ei. Le ador pe fete.

— Mulţumesc, a spus. Sunt o binecuvântare cu toatele, rod al sfintei căsnicii.

Înainte să mă chinui să răspund la aşa ceva, Ian a gemut.

— Dumnezeule, mamă. L-ai luat de pe site-ul ăla de pe care ţi-am spus să nu comanzi? Ştii că au marfă din China. Ştiu eu o femeie care ţi-ar fi putut face unul din ţesătură organică durabilă.

— Cânepa este drog, nu ţesătură, i-a spus ea.

— Somn uşor, oameni buni, le-a spus Seth şi i-a făcut fratelui său semn spre uşă. Vorbim de dimineaţă.

Margaret şi Ian au spus „noapte bună” în şoaptă, iar ea s-a oprit ca să-l sărute pe Seth pe obraz, gest care mi s-a părut chiar drăguţ. După ce au plecat şi au închis uşa, Seth s-a lăsat pe pat şi şi-a afundat faţa în palme.

— Şi ia zi, am spus şi m-am dus să mă aşez lângă el. Câte femei au rămas la tine peste noapte în treizeci şi şase de ani?

Şi-a ridicat ochii.

— Niciuna pe care s-o prindă mama aşa de sumar îmbrăcată.

M-am apucat de poalele cămăşii de noapte.

— De asta vorbeşti? Asta e chiar decentă.

— Scuze, a adăugat, în timp ce flutura vag mâna în direcţia uşii. Ar fi trebuit să te sun şi să te avertizez. Au venit pur şi simplu în oraş în seara asta, neanunţaţi, desigur. Nu te poţi aştepta de la Ian să procedeze aşa cum se aşteaptă lumea. Reputaţia lui ar avea de suferit. Au venit la Terry acasă, dar ei nu au loc acolo, aşa că i-am trimis aici înainte, din moment ce erau aşa de obosiţi. Nu ştiam că asta înseamnă că ai să încerci să te culci cu frate-meu.

— Seth!

— Glumesc, glumesc. M-a luat de mână şi mi-a sărutat-o. Eşti bine? Ce-ai făcut azi?

— Hm, m-am străduit din răsputeri să-l menţin treaz pe Moşul, apoi am aflat că Jerome ne-a înscris la un concurs infernal de bowling.

— Înţeleg, a spus Seth. Deci nimic nou.

— Cam aşa. Tu?

Zâmbetul firav ce i se ivise pe buze s-a topit.

— În afară de faptul că mi-au făcut rudele o vizită neanunţată? Nimic nou nici la mine. Terry a venit târziu că a avut treabă la muncă, aşa că am stat acolo toată seara cu fetele în timp ce Andrea se odihnea. Kendall trebuie să construiască un sistem solar din papier màche[3], aşa că ne-am distrat cu toţii.

A ridicat mâinile şi a dat din degetele pline de un praf alb.

— Dă-mi voie să ghicesc. N-ai scris deloc?

A ridicat din umeri.

— Nu contează.

— Ar fi trebuit să mă suni. Puteam eu să am grijă de ele cât timp scriai tu.

— Erai la serviciu, şi apoi… a fost seara în care a pregătit Peter fondue, nu?

S-a ridicat şi şi-a dat jos tricoul şi blugii, rămânând în boxeri verzi de flanel.

— De unde ai ştiut? am întrebat. Eu abia dacă mi-am adus aminte.

— Mi-a trimis şi mie Peter un e-mail.

— Indiferent de situaţie, nu are importanţă. Iar postul ăla de la mall nu contează. Puteam veni într-o clipită.

S-a dus în baie şi s-a întors câteva clipe mai târziu cu o periuţă de dinţi în gură.

— Poftul ăla chia nu conteajă. A iefit ceba din brun intebiu din alea?

— Nu, am spus, dar nu am adăugat că nu mă mai dusesem la nici un interviu.

Totul pălea în comparaţie cu Emerald City.

Conversaţia a fost întreruptă cât timp se spăla pe dinţi.

— Ar trebui să cauţi un post mai bun, a spus imediat ce a terminat.

— Mi-e bine aşa. Nu mă deranjează. Dar tu… tu nu poţi continua în felul ăsta. Nici nu te odihneşti bine, nici nu scrii.

— Nu-ţi face griji, a răspuns.

A stins lumina şi s-a căţărat în pat. În lumina difuză, l-am văzut lovind cu palma locul de lângă el.

— Vino încoace, a zis. Sunt eu, îţi promit.

Am zâmbit şi m-am încovrigat lângă el.

— Ian nu mirosea ca lumea, ştii? Adică mirosea frumos, dar nu ca tine.

— Cheltuieşte sume nejustificat de mari ca să miroasă bine, sunt sigur de asta, a mormăit Seth în timp ce căsca.

— Cu ce se ocupă?

— E greu de spus. Întotdeauna are un loc de muncă nou. Sau nu are de muncă. Banii pe care îi are îi învesteşte în stilul de viaţă pe care se chinuie să-l păstreze lejer. I-ai văzut haina?

— Nu. Singurele haine pe care i le-am văzut au fost boxerii.

— Ah. Tre’ să fie în living. Pare cumpărată dintr-un magazin de haine la mâna a doua, dar probabil că l-a costat câteva mii. A oftat. Deşi n-ar trebui să fiu prea dur cu el. Da, probabil că o să-mi ceară bani cât timp este aici, dar nu pot să mă iau de el şi de mama că au venit să dea o mână de ajutor. Cel puţin, acum mă ajută să am grijă de copii.

L-am îmbrăţişat pe Seth şi i-am inspirat mirosul. Ăsta era mirosul care trebuia şi mi se părea îmbătător.

— Şi aşa mai scrii un pic.

— Poate, a spus. Vedem cum merge. Sper doar că nu trebuie să am grijă de mama şi de Ian mai mult decât de fete.

— Cât de proastă impresie i-am făcut? am întrebat.

— Nu chiar aşa de proastă. Adică nu mai proastă decât oricare altă femeie, fie ea sumar îmbrăcată sau nu, care rămâne la mine peste noapte. M-a sărutat pe frunte. Nu e o femeie prea rea. Nu te lăsa păcălită de atitudinea ei de bunicuţă conservatoare din Midwest. Cred că o să vă înţelegeţi bine.

Voiam să-l întreb dacă Maddie o cunoscuse pe Margaret şi dacă da, cum se înţeleseseră. Dar m-am abţinut să pun întrebarea asta. Nu conta. Ţinea de trecut, iar relaţia mea cu Seth, de prezent. Uneori, mai ales că acum stăteam aşa de mult aici, mă simţeam un pic ciudat când îmi aminteam că Maddie locuise şi ea cu el. Ici şi colo mai erau mici indicii ale influenţei ei. De exemplu, Margaret stătea cel mai probabil în biroul lui Seth, unde era o canapea extensibilă, rod al ingeniozităţii lui Maddie. Ea fusese cea care sugerase s-o cumpere, pentru ca biroul să poată fi folosit şi drept cameră de oaspeţi. Maddie plecase, însă canapeaua rămăsese.

Dar eu încercam să nu mă gândesc prea des la lucrurile astea. În esenţă, nu contau. Seth şi cu mine trecuserăm prin prea multe lucruri ca să mă mai agăţ de aşa ceva. Depăşisem problemele din relaţia noastră. Acceptasem faptul că era muritor şi decizia lui de a-şi risca viaţa având o relaţie fizică cu mine. E adevărat, încă impuneam limite în viaţa noastră sexuală, dar faptul că fusesem de acord să avem aşa ceva era o mare concesie din partea mea. Între timp, el accepta teribilul adevăr că deseori făceam sex cu alţi bărbaţi ca să pot supravieţui. Existau lucruri greu de suportat pentru fiecare dintre noi, dar merita, pentru ca astfel să fim împreună. Toate lucrurile prin care trecuserăm meritaseră.

— Te iubesc, i-am spus.

M-a sărutat uşor pe buze şi m-a tras mai aproape.

— Şi eu te iubesc. Apoi, ca un ecou al gândurilor mele, a adăugat: Merită să accept orice pentru tine. Toate lucrurile cu care mă confrunt… rezist pentru că eşti alături de mine, Thetis.

Thetis. Vechiul nume de alint, pe care îl împrumutase de la zeiţa din mitologia greacă, cea care îşi schimba aspectul şi care fusese cucerită de un muritor hotărât. Aşa îmi zicea tot timpul – şi o dată îmi zisese Letha. M-am gândit din nou la noaptea aia. Neliniştea pe care mi-o provocase nu părea să se mai domolească, dar din nou am încercat să o las deoparte. Era încă unul din lucrurile mărunte pe care încercam să nu le las să mă sâcâie. Era o nimica toată în comparaţie cu măreţia iubirii noastre şi, după cum spuseseră prietenii mei, probabil că Seth îl auzise din greşeală.

M-am cufundat într-un somn îndestulător, însă în zori am fost trezită brusc. Am deschis ochii şi am sărit în fund. Seth s-a mişcat şi s-a răsucit, dar nu a fost trezit de mişcarea mea bruscă. M-am uitat prin încăpere şi inima îmi bătea cu putere. Mă smulsese din somn o prezenţă de nemuritor, una necunoscută mie şi care răspândea vibraţii demonice.

Acum nu mai simţeam nimic, nici vizibil, nici invizibil, dar ştiam sigur că în cameră tocmai fusese un slujbaş al iadului. Nu era prima oară când aveam musafiri nepoftiţi în somn, şi adesea erau din aceia cu intenţii necurate. Desigur, pe demonul ăsta îl simţisem adineauri, iar demonii, fiind nemuritori de rang înalt, nu oameni deveniţi nemuritori ca mine, îşi puteau masca amprenta personală. Dacă respectivul ar fi vrut să se furişeze sau să-mi facă rău neştiut de nimeni, ar fi putut. Indiferent cine era, nu-i păsase că ar putea fi descoperit.

M-am strecurat din pat şi am continuat să studiez camera, în căutarea unui semn sau motiv al trecerii pe acolo a demonului. Eram convinsă că aveam să găsesc unul. Uite-l. Cu coada ochiului, am surprins o scânteiere roşie – în geanta mea. Pe ea stătea un plic. M-am dus repede la ea şi am luat plicul. Îl simţeam cald, dar în timp ce-l deschideam încet, m-a luat cu frig. Sentimentul s-a intensificat când am scos o scrisoare tipărită pe hârtia cu antet a iadului. Nu putea ieşi nimic bun din treaba asta.

Soarele strecurase destulă lumină în cameră cât să pot citi. Scrisoarea îi era adresată Lethei (alias Georgina Kincaid) şi era din partea departamentului de Resurse umane al iadului:

Prezentul înscris este un aviz prin care te informăm că mai ai treizeci de zile până la transfer. Noua însărcinare începe în data de 15 ianuarie. Te rugăm să faci aranjamentele necesare legate de călătorie pentru a părăsi oraşul Seattle şi a te prezenta la noul post la momentul potrivit.

Capitolul 3

Hârtia impecabilă scoasă la o imprimantă cu laser nu avea nimic de-a face cu o mâzgăleală pe hârtie velină, dar nu-mi era greu să recunosc o scrisoare oficială de transfer. Primisem zeci în ultimul mileniu, în diferite forme, şi-mi indicau noi însărcinări şi destinaţii. Pe ultima o primisem cât eram în Londra, acum cincisprezece ani. De acolo, mă mutasem aici, în Seattle.

Iar acum, asta îmi spunea că era vremea să mă mut iar.

Să plec din Seattle.

— Nu, am şoptit, prea slab să audă Seth. Nu.

Ştiam că scrisoarea asta era pe bune, nu era o făcătură, nici o glumă pe hârtia cu antetul iadului. Mă rugam doar ca acest ordin oficial de transfer să-mi fi fost trimis din greşeală. În scrisoare nu erau informaţii în legătură cu viitoarea mea însărcinare, pentru că protocolul cerea ca angajaţii să fie de obicei puşi la curent de către arhidemonii lor înainte de transfer. Apoi venea scrisoarea, pentru a oficializa încheierea slujbei celei vechi şi începerea celei noi.

Îl văzusem pe arhidemonul meu cu mai puţin de douăsprezece ore în urmă. Cu siguranţă, cu siguranţă că, dacă era adevărat, Jerome ar fi putut măcar să-şi facă curajul să-mi pomenească despre asta. Transferul unui sucub nu era puţin lucru pentru el. Avea pe cap şi pierderea mea, şi aducerea altcuiva. Nu. Jerome nu dăduse semne că l-ar paşte o schimbare majoră de personal. Nu făcuse nici măcar o aluzie la asta. Ai fi fost tentat să spui că treaba asta i-ar fi stricat măcar un pic planurile cu concursul de bowling.

Am realizat că-mi ţineam răsuflarea şi m-am străduit să respir din nou. Era o greşeală. Cel care îmi trimisese asta făcuse categoric o greşeală. Mi-am ridicat ochii din hârtie şi în am concentrat asupra siluetei lui Seth, care dormea. Era împrăştiat ca de obicei, cu mâinile şi picioarele răşchirate în pat. Lumina şi umbrele se jucau pe faţa lui şi am simţit că mă podidesc lacrimile în timp ce-i studiam trăsăturile iubite.

Plec din Seattle. Plec de lângă Seth.

Nu, nu, nu. Nu voiam să plâng. Nu voiam să plâng pentru că nu aveam nici un motiv. Era o greşeală. Trebuia să fie o greşeală, pentru că era imposibil ca universul să fie aşa de crud cu mine. Deja trecusem prin prea multe. Acum eram fericită. Seth şi cu mine ne duseserăm luptele noastre ca să fim împreună. În sfârşit ne îndepliniserăm visul. Nu puteau să mi-l ia acum.

Oare? Un glas răutăcios din mintea mea spunea un lucru evident. Ţi-ai vândut sufletul. Eşti osândită. De ce ţi-ar datora ţie ceva universul? Nu meriţi să fii fericită. Meriţi să-ţi fie spulberat visul ăsta.

Trebuia să discut cu Jerome. El avea să clarifice situaţia asta.

Am împăturit scrisoarea de patru ori şi mi-am vârât-o în geantă. Mi-am înşfăcat telefonul mobil, am pornit spre uşă şi am luat pe mine un halat prin schimbarea aspectului. Am reuşit să mă strecor afară din cameră fără un sunet, dar victoria mi-a fost de scurtă durată. Sperasem să mă pot strecura afară, să trec de Ian prin living şi să-l sun discret pe Jerome. Din nefericire, nu am ajuns aşa de departe. Şi Ian şi Margaret erau treji şi a trebuit să mă opresc în timp ce formam numărul.

Margaret stătea în bucătărie, gătea ceva la aragaz, în vreme ce el stătea la masa din bucătărie.

— Mamă – spunea Ian – nu contează ce cantitate de cafea pui la apa aia. Nu poţi face un Americano cu cafea pentru filtru. Mai ales cu porcăria aia de cafea de la Starbucks pe care o cumpără Seth.

— De fapt – am spus, strecurându-mi plină de regrete telefonul în buzunarul halatului – eu am cumpărat cafeaua asta. Nu e chiar aşa de rea. Este o firmă din Seattle, ştii?

Ian nu părea să fi trecut încă pe la duş, dar cel puţin era îmbrăcat. M-a privit critic.

— Starbucks? Se poate să fi fost acceptabili înainte să devină convenţionali, dar acum sunt şi ei ca oricare altă monstruozitate corporatistă la care dă năvală turma. Şi-a agitat cana de cafea. În Chicago, eu mă duc la o cafenea micuţă, super, a unui tip care înainte a fost basist într-o trupă de rock indie de care probabil că n-ai auzit niciodată. Servesc un espresso aşa de autentic de nu-ţi vine să crezi. Desigur, majoritatea habar n-au, pentru că nu e genul de local pe care de regulă îl frecventează adepţii convenţionalismului.

— Păi – am spus şi bănuiam că se putea face un pariu pe băutură pe tema „de câte ori foloseşte Ian cuvântul „convenţional” într-o discuţie” – atunci presupun că aşa îmi rămâne mie mai multă cafea de la Starbucks.

Margaret a dat scurt din cap spre cafetiera lui Seth.

— Bea o ceaşcă alături de noi.

S-a întors şi a continuat să gătească. Telefonul îmi ardea în buzunar. Îmi venea să sprintez la uşă, şi a trebuit să mă străduiesc să mă port normal cu familia lui Seth. Mi-am turnat o ceaşcă delicioasă de cafea corporatistă şi am încercat să nu dau semne că mă împiedicau să dau un telefon care mi-ar fi putut schimba tot restul vieţii. Curând, mi-am spus. Curând aveam să primesc un răspuns. Probabil că Jerome nici măcar nu se trezise. Puteam zăbovi un pic aici din politeţe şi apoi aveam să primesc un răspuns.

— V-aţi trezit devreme, am spus şi m-am dus cu cafeaua întru-un colţ de unde îi vedeam bine pe cei doi Mortensen.

Şi uşa.

— Da’ de unde, a spus Margaret. E aproape opt. Zece la noi acasă.

— Probabil, am murmurat în timp ce sorbeam din cană.

De când mă alăturasem echipei Polului Nord, rareori mă mai trezeam înainte de miezul zilei. De regulă, copiii nu îl potopeau pe Moşul cu dorinţe de Crăciun aşa de devreme, nici măcar cei din mall-ul la care lucram eu.

— Şi tu eşti scriitoare? m-a întrebat Margaret, răsucind ceva cu gesturi teatrale. De-aia vii la ore din astea ciudate?

— Ăăă, nu. Dar de obicei lucrez până mai târziu. Lucrez în domeniul, ăăă, comerţului cu amănuntul, aşa că am program de mall.

— Mall, a spus Ian dispreţuitor.

Margaret s-a întors şi şi-a fulgerat fiul cu privirea.

— Nu te mai preface că n-ai fost niciodată acolo. Jumătate din haine le ai de la Fox Valley.

Ian s-a făcut rozaliu la faţă.

— Nu-i adevărat!

— Nu ţi-ai luat haina de la Abernathy Finch? l-a îmboldit ea.

— Se numeşte Abercrombie Fitch! Nu, sigur că nu.

Expresia lui Margaret spunea totul. A luat două farfurii din dulap şi le-a umplut cu clătite. I-a dat una lui Ian şi pe cealaltă mie.

Am dat să i-o înapoiez.

— Stai puţin. Ăsta e micul dejun? Nu pot să mănânc aşa ceva.

M-a fixat cu o privire oţelită şi apoi m-a măsurat din cap până în picioare. Asta mi-a oferit o imagine amplă a ursuleţilor matlasaţi de pe hanoracul ei.

— Oi fi genul ăla de fată care nu mănâncă mâncare adevărată? De obicei la micul dejun serveşti o cafea şi un grepfrut? A meditat puţin. Sau nu ai încredere în mâncarea gătită de mine?

— Poftim? Nu! Am pus repede farfuria pe masă şi m-am aşezat vizavi de Ian. Arată extraordinar.

— De obicei sunt vegan, a spus Ian în timp ce-şi turna sirop pe clătite. Dar fac o excepţie de dragul mamei.

Chiar ar fi trebuit să o las baltă, dar nu m-am putut abţine să nu spun:

— Nu credeam că „de obicei” şi „vegan” merg în aceeaşi propoziţie. Ori eşti, ori nu eşti. Dacă uneori faci o excepţie, atunci nu cred că primeşti titlul ăsta. Vreau să spun că uneori eu pun frişcă în cafea, alteori nu. Dar eu nu mă autointitulez vegană în zilele în care o beau simplă.

A oftat dezgustat.

— Sunt vegan în mod paradoxal.

M-am întors la clătitele mele. Margaret s-a apucat iar de gătit, propriul mic dejun, am presupus eu, dar a continuat discuţia.

— De cât timp eşti cu Seth?

— Ăăă… Am folosit drept pretext faptul că mâncam ca să-mi ordonez gândurile. E greu de răspuns la aşa ceva. În ultimul an, ăăă, am fost împreună cu întreruperi.

Ian s-a încruntat.

— Anul trecut Seth nu a fost logodit pentru o perioadă?

Eram pe cale să spun: „A fost logodit în mod paradoxal”, când Seth însuşi a ieşit din dormitor. I-am fost recunoscătoare că m-a întrerupt şi nu mai era nevoie să explic relaţia noastră, dar nu eram mulţumită că-l vedeam treaz.

— Hei! am exclamat. Du-te înapoi în pat. Încă mai ai nevoie de somn.

— Bună dimineaţa şi ţie, a spus el.

A depus un sărut pe obrazul mamei lui şi apoi a venit şi el la masă.

— Vorbesc serios, am spus. Asta e şansa ta să dormi mai mult.

— Am dormit de ajuns, m-a contrazis şi şi-a înăbuşit un căscat. În plus, am promis să le fac gemenelor tarte. Azi clasa lor dă o petrecere de sărbători.

— Sărbători, a mormăit Margaret. De ce nu mai spunem „de Crăciun”?

— Pot să te ajut eu, i-am spus lui Seth. Mă rog… adică după ce rezolv câteva chestii.

— Le fac eu. Margaret deja scotocea prin dulapuri, căuta ingrediente. Voi nici nu vă născuserăţi când eu făceam tarte.

La chestia asta, Seth şi cu mine am făcut schimb de priviri.

— De fapt, pot să le fac şi eu, a spus el. M-ai ajuta mai mult, mamă, dacă azi te-ai duce tu la şcoală la Kayla. Are doar jumătate de zi, iar Andrea o să aibă nevoie de cineva care să stea cu ea. A dat din cap la mine. Tu munceşti în seara asta, nu? Vino să ne ocupăm împreună de gemene. Nu le-ar prinde rău ceva voluntari. Costumul de elf este opţional. Iar tu…

S-a întors spre Ian şi a lungit cuvântul, pus în încurcătură, neştiind în ce fel putea fi Ian de ajutor.

Ian şi-a îndreptat spatele plin de importanţă.

— Eu o să caut o brutărie organică şi am să iau câte ceva pentru puştii care vor să consume produse de patiserie cu ingrediente provenite de la animale crescute în libertate şi de origine non-animală.

— Ca de exemplu cu făină crescută în libertate? l-am întrebat, nevenindu-mi să cred.

— Ian, au şapte ani, a zis Seth.

— Şi ce vrei să spui cu asta? a întrebat Ian. Aşa îmi aduc eu contribuţia.

Seth a oftat.

— Bine. Atunci aşa să faci.

— Super, a spus Ian. Apoi a făcut o pauză elocventă. Îmi dai tu nişte bani?

Curând, Margaret a început să insiste ca Seth să ia micul dejun înainte să se apuce de altceva şi am profitat de faptul că a devenit el centrul atenţiei. Mi-am luat haine de stradă şi am ieşit respectând regulile bunei creşteri, ei mulţumindu-i pentru micul dejun şi lui spunându-i că ne întâlneam la şcoală la gemene ca să împărţim tartele. Imediat ce am ieşit din apartament, am început să formez din nou.

Deloc surprinzător, mi-a intrat căsuţa vocală a lui Jerome. I-am lăsat un mesaj şi nu am făcut nici o încercare de a-mi ascunde iritarea… sau faptul că era o chestiune presantă. Genul ăsta de atitudine nu avea să-mi aducă simpatia lui, dar eram prea ofticată să-mi pese. Transferul ăsta era o chestie importantă. Dacă erau şanse să fie adevărat, ar fi trebuit să mă anunţe şi pe mine mai din timp.

La mine acasă, Aubrey şi Godiva, pisicile mele, s-au bucurat să mă vadă. De fapt, cred că se bucurau numai să vadă pe cineva care le putea da de mâncare. Zăceau în faţa uşii închise a dormitorului lui Roman când am intrat şi au sărit imediat.

Au ţâşnit spre mine, mi s-au plimbat prin jurul gleznelor şi m-au bombardat cu miorlăieli de-ţi rupeau sufletul până când le-am umplut iar farfurioarele cu mâncare. După asta, nu am mai prezentat interes.

Mă gândeam să îl trezesc pe Roman. Voiam neapărat să discut cu cineva despre povestea asta cu transferul, iar Seth nu fusese o opţiune în dimineaţa asta. Roman, din nefericire, iubea la fel de mult trezitul de dimineaţă ca taică-său şi nu eram sigură că aveam să purtăm o discuţie prea productivă dacă îl trezeam împotriva voinţei lui. Aşa că, în loc de asta, am făcut un duş pe îndelete şi m-am pregătit pentru ziua respectivă, cu speranţa că Roman avea să se trezească de bunăvoie. Dar n-am avut norocul ăsta. Când s-a făcut ora zece, i-am mai lăsat lui Jerome un mesaj în căsuţa vocală şi în sfârşit mi-am luat gândul de la Roman. Îmi trăsnise altceva prin cap şi m-am dus să verific treaba asta mai întâi, zicându-mi că, dacă Roman nu era treaz când mă întorceam eu, aveam să-l trezesc atunci.

The Cellar era barul preferat al nemuritorilor, mai ales al lui Jerome şi al lui Carter. Şi era o bombă din zona istorică, Pioneer Square. De regulă, în acest moment al zilei barul nu prea avea clienţi, dar îngerii şi demonii nu erau genul cărora să le pese de bună-cuviinţă. Poate că Jerome nu răspundea la telefon, dar erau mari şanse să fi ieşit să tragă ceva la măsea aşa de dimineaţă.

Şi, în timp ce coboram treptele ce duceau la localul cu pricina, chiar am simţit cum mă învăluie aura unui nemuritor de rang înalt. Atât că nu era a lui Jerome şi nici măcar demonică nu era. Carter stătea singur la bar şi trăgea de un pahar de Whisky, în timp ce barmanul selecta piese din anii ‘70 la tonomat. Trebuie să mă fi simţit şi el, aşa că nu avea sens să încerc să mă tupilez. M-am aşezat pe scaun lângă el.

— Fiică a lui Lilith, a spus şi i-a făcut semn barmanului să se apropie. Nu mă aşteptam să te văd mişunând aşa de devreme.

— E o dimineaţă cam ciudată, i-am spus. O cafea, vă rog.

Barmanul a dat din cap şi mi-a umplut o cană dintr-un recipient care probabil zăcea acolo de ieri. Am făcut o grimasă când mi-am amintit de cafenelele pe lângă care trecusem în drum. Desigur, probabil că Ian ar fi adorat chestia asta pentru „autenticitatea” ei.

— Ai idee pe unde umblă Jerome? am întrebat imediat ce Carter şi cu mine ne-am recuperat întrucâtva intimitatea.

— Probabil că în pat.

Privirea lui Carter era fixată asupra paharului în timp ce vorbea şi studia cu atenţie lumina care se juca pe suprafaţa lichidului chihlimbariu.

— Mă duci şi pe mine la el? am întrebat.

Carter mă mai teleportase odată la el într-o situaţie de criză, dar în rest, habar n-aveam pe unde îşi făcea veacul şefu’.

Carter mi-a zâmbit uşor.

— Oi fi eu nemuritor, dar tot mă tem de câteva lucruri. Unul dintre ele este să mă duc acasă la Jerome aşa de devreme împreună cu tine. Ce e aşa de important? Ai găsit un nume pentru echipa de bowling?

Am scos scrisoarea oficială pe care o primisem. Zâmbetul lui Carter a pălit înainte să se uite la ea cu atenţie. Nu mă îndoiam că hârtia mai păstra ceva urme ale unei prezenţe infernale, pe care simţurile mele nu o puteau percepe. Nu a luat scrisoarea, aşa că i-am aşezat-o pur şi simplu în faţă ca s-o citească.

— Te transferă, hm?

Avea un ton ciudat, aş fi zis aproape că nu se miră.

— Chipurile. Dar trebuie să presupun că e o greşeală. Mai întâi trebuie să se întâlnească Jerome cu mine, ştii? Şi l-ai văzut azi noapte. N-a dat semne că s-ar întâmpla ceva ciudat. Mă rog, mai ciudat decât de obicei. Am lovit furioasă hârtia. Cineva de la Resurse umane a dat-o în bară şi mi-a trimis asta din greşeală.

— Crezi? a întrebat Carter trist.

— Mă rog, nu cred că iadul e infailibil. Şi nu văd nici un motiv pentru care să fiu transferată.

Carter nu a răspuns şi l-am studiat atent.

— De ce? Ştii tu vreun motiv? l-am întrebat repede.

Carter nu a răspuns imediat, ci a dat paharul de duşcă.

— Cunosc destul de bine iadul încât să-mi dau seama că nu are nevoie de un motiv.

M-a încercat un sentiment ciudat.

— Dar tu ştii că există unul, nu? Nu te şochează prea tare chestia asta.

— În plus, iadul nici nu mă mai surprinde.

— La naiba, Carter. Nu-mi răspunzi la întrebări. Spui adevăruri din alea parţiale, stupide, cum le stă îngerilor în obicei.

— Noi nu putem minţi, Georgina. Dar nici nu putem spune întotdeauna totul. În univers există reguli pe care nici măcar noi nu le putem încălca. Îmi mai torni şi mie unul? i-a strigat barmanului. Să fie dublu de data asta.

Barmanul a venit la noi cu paşi domoli şi a ridicat din sprâncene la solicitarea lui Carter.

— E cam devreme pentru aşa ceva, nu crezi?

— E o zi din aia în care se impune, a spus Carter.

Barmanul a dat cu înţelepciune din cap şi i-a umplut din nou paharul cu generozitate, după care ne-a lăsat din nou singuri.

— Carter, am rostit printre dinţi. Ce ştii? E pe bune transferul ăsta? Ştii de ce mă transferă?

Carter se prefăcea din nou că îl intrigă lumina care cădea pe whisky-ul lui. Dar, când dintr-odată m-a ţintuit cu toată forţa privirii lui, am icnit. Mai făcea el uneori chestia asta, de parcă mi-ar fi privit în suflet. Numai că de data asta era ceva mai mult. Era ca şi când, pentru o clipă, în ochii lui s-ar fi regăsit toată tristeţea din lume.

— Nu ştiu dacă a fost o greşeală, a spus. Poate că da. Alor voştri li se întâmplă destul de des să dea cu bâta în baltă. Dacă este corect… dacă e, atunci nu, nu mă mir. Ştiu un milion de motive, unele mai bune ca altele, pentru care să vrea să te mute din Seattle. Dar pe niciunul dintre ele nu ţi-l pot spune, a adăugat tăios când a văzut că dau să-l iau la întrebări. Cum am spus, jocul ăsta are reguli, iar eu trebuie să mă supun lor.

— Nu e un joc! am exclamat. E viaţa mea.

Pe buzele îngerului şi-a făcut apariţia un zâmbet încărcat de regret.

— Tot un drac, după părerea iadului.

În adâncul meu se insinua cumplita tristeţe pe care o zărisem pentru scurt timp în ochii lui.

— Şi eu ce fac? am întrebat încet.

Întrebarea asta a părut să-l ia pe Carter pe nepregătite. Tot timpul îi ceream răspunsuri, indicii care să-mi permită să descâlcesc multele enigme ce păreau să nu-mi dea pace. Totuşi, eram destul de sigură că era prima oară când îi ceream aşa direct un sfat legat de viaţa mea.

— Dă-mi voie să ghicesc, am spus şi l-am văzut cum mă priveşte cu gura căscată. Nu poţi să-mi spui.

Expresia i s-a mai înmuiat.

— Nu-ţi pot da detalii. Mai întâi de toate, trebuie să afli dacă a fost o greşeală. Dacă e aşa, atunci toată lumea o să fie mai liniştită.

— Pentru asta am nevoie de Jerome, am spus. Poate că ştiu Hugh sau Mei.

— Poate, a spus Carter, deşi nu părea să creadă. Până la urmă, Jerome are să răspundă la telefon. Atunci ai să afli.

— Şi dacă este pe bune? am întrebat. Atunci ce se întâmplă?

— Atunci poate e cazul să te apuci să-ţi strângi lucrurile.

— Atâta tot? E tot ce pot să fac?

În timp ce rosteam cuvintele astea, ştiam că sunt adevărate. Nu puteai refuza aşa ceva. Mărturie îmi stăteau cele câteva zeci de transferuri.

— Da, a spus Carter. Amândoi ştim că nu ai de ales. Întrebarea este cum ai să laşi lucrul ăsta să-ţi afecteze viitorul.

M-am încruntat, căci începeam să mă pierd în logica îngerului.

— Ce vrei să spui?

A ezitat, de parcă ar fi cugetat la ceea ce era pe cale să spună. Într-un final, s-a apropiat de mine şi a continuat repede:

— Uite ce pot să-ţi spun eu. Dacă este adevărat, atunci există cu siguranţă un motiv. La mijloc nu este o reorganizare întâmplătoare. Şi dacă există un motiv, cauza este vreo faptă de-a ta cu care iadul nu este de acord. Aşa că întrebarea este următoarea, Georgina: ai să continui să faci lucrul ăla pe care iadul nu îl încuviinţează?

Capitolul 4

— Dar nu ştiu care e lucrul ăla! am strigat. Tu ştii?

— Deocamdată asta e tot ce-ţi pot spune, a explicat Carter, iar tristeţea îl copleşise din nou. Acum cel mult pot să-ţi ofer ceva de băut.

Am clătinat din cap.

— Nu cred că există destul whisky pe lumea asta.

— Nu există, a spus sumbru. Nu există.

În ciuda pesimismului lui Carter, am încercat în continuare şi l-am sunat pe Hugh, ca să văd dacă ştie el ceva. Nu ştia, dar i se părea la fel de greu de crezut ca mie, iar lucrul ăsta m-a mai liniştit.

— Poftim? E ridicol, mi-a spus. A fost o greşeală. Nu se poate altfel.

— Ai să încerci tu să dai de Jerome? am întrebat. Adică o să mai încerc şi eu, dar poate dacă sunăm amândoi, până la urmă are să observe telefonul.

Deşi încă era devreme pentru demon, dacă mi se pregătea ceva, aveam ciudatul sentiment că era la fel de posibil să-mi evite telefoanele. Hugh avea poate şanse să se strecoare acolo unde eu nu aveam acces.

Se apropia cu paşi repezi momentul în care trebuia să mă întâlnesc cu Seth la şcoala gemenelor. Voisem să dau o fugă acasă şi să încerc să stau de vorbă cu Roman despre posibilul meu transfer, dar acum nu mai părea aşa de important, nu înainte să-mi confirme sau să-mi infirme Jerome povestea. Aşa că, după ce am mai rezolvat câteva treburi care păreau teribil de banale în comparaţie cu cele importante legate de mersul lumii nemuritorilor, am mers la Lake Forest Park şi am ajuns la şcoală odată cu Seth.

Ian a ieşit şi el din maşină, şi Seth mi-a aruncat o privire rapidă care îmi spunea că nu prea îl entuziasma prezenţa fratelui său. Ian purta haina de care îmi pomenise Seth, una marinărească maro din lână care i se potrivea mănuşă, aşa încât te făcea să crezi că era făcută pe comandă, şi ici-colo avea plasate strategic petice, menite să-i dea un aer vintage. Imaginea lui Ian era completată de o eşarfă în dungi, legată cu grijă, şi o pălărie tiroleză. De asemenea, purta ochelari, pe care nu-i zărisem la Seth acasă.

— Nu ştiam că porţi ochelari, i-am spus.

— Se potrivesc cu eşarfa, a spus cu un oftat.

Seth căra două recipiente uriaşe cu tarte cu glazură albă presărate cu generozitate şi cam de mântuială cu picăţele scânteietoare de culoare verde şi roşie. I-am luat unul şi am intrat împreună cu cei doi fraţi, iar acolo ne-am trecut în registru şi am primit indicaţii cum să ajungem în clasă.

— Se pare că ai fost productiv, am spus cu un zâmbet.

— Mama nu a avut nici un merit, a spus Seth cu tandreţe. Cu greu am convins-o să plece. Se tot oferea să mă ajute şi să mă supravegheze, ca să se asigure că e pregătit cuptorul şi lucruri de felul ăsta. Era totul preparat dinainte, nu prea aveam cu ce s-o dau în bară.

Ian a mormăit ceva în legătură cu conservanţii şi siropul de glucoză-fructoză.

În clasă era un haos plăcut, organizat. Mai veniseră şi alţi părinţi şi prieteni de familie ca să ajute la organizarea petrecerii, împărţeau mâncare şi organizau jocuri. Gemenele au venit fuga la noi trei şi ne-au îmbrăţişat iute şi fierbinte, după care şi-au luat tălpăşiţa ca să se joace cu prietenii lor. Nu le vedeam prea des pe Morgan şi pe Mekenna în afara familiei, aşa că era plăcut să le văd aşa de active şi de extravertite cu cei de vârsta lor. Îşi fermecau prietenii aşa cum mă fermecau şi pe mine şi era evident că cele două fete erau un fel de lideri, lideri micuţi, adorabili şi blonzi. Ghemul care se formase în mine când citisem scrisoarea trimisă de la Resurse umane a început să se înmoaie în timp ce-mi îngăduiam mica bucurie de a le observa.

Seth şi-a strecurat braţul în jurul meu şi mi-a urmat privirea pe când stăteam la postul nostru, aproape de masa cu mâncare. A dat din cap spre locul în care Ian încerca să-şi promoveze propriile tarte unora dintre colegii gemenelor, tarte organice, vegane, fără gluten, opera unei patiserii locale. Să fiu sinceră, erau o frumuseţe. Cu vanilie, pe deasupra aveau glazură de ciocolată în formă de vârtej şi erau ornate cu floricele perfecte, albe, din glazură. În comparaţie cu ele, tartele lui Seth păreau făcute de fete, dar eu nu mă lăsam păcălită. Când făceai tarte fără să pui majoritatea ingredientelor folosite în mod tradiţional în produsele de patiserie, adevărul ieşea la iveală atunci când le gustai. Deşi erau drăguţe, Ian nu prea reuşea să le plaseze.

— Sunt mult mai sănătoase decât toate porcăriile alea, îi spunea Ian unui băieţel cu ochii căscaţi pe nume Kayden. În ciuda faptului că eram de mai bine de o oră în clasa încălzită, Ian era încă înfofolit cu eşarfa şi haina de lână. Sunt făcute din făină din orez integral şi din năut, şi îndulcite cu sirop de arţar, nu cu porcărie din aia de zahăr alb procesat.

Kayden a făcut ochii imposibil de mari.

— Sunt făcute din năut şi orez?

Ian a şovăit.

— Ăăă, da… şi nu. Este făină produsă din ingredientele astea, este hrănitoare şi respectă principiile comerţului echitabil. În plus de asta, am ales din cele maro şi albe, nu numai ca să vă scutesc de coloranţii artificiali, dar şi ca să-mi arăt respectul faţă de toate sărbătorile şi tradiţiile, şi nu am cedat în faţa dominaţiei convenţionale a maşinăriei iudeo-creştine.

Fără un alt cuvânt, Kayden a înşfăcat o prăjitură în formă de omuleţ de zăpadă cu glazură roşie de pe masa cu gustări şi a plecat.

Ian ne-a aruncat o privire sfâşiată de durere.

— Mă înspăimântă soarta care îi aşteaptă pe tinerii din zilele noastre. Cel puţin putem să ducem ce rămâne înapoi acasă la Terry.

— Aşa ar fi bine, a spus Seth. M-au costat o mică avere.

— Vrei să spui că pe mine m-au costat o mică avere, i-a retezat-o Ian. Asta e contribuţia mea.

— Eu le-am plătit!

— Mi-ai dat banii ăia cu împrumut, a spus Ian pe un ton arogant. Am să ţi-i dau înapoi.

Nu a mai durat mult petrecerea – copiii de şapte ani nu nevoia să tragă ore în şir la măsea, ca prietenii mei – dar tot îmi verificam telefonul ori de câte ori nu se uita Seth. Îl aveam în buzunar pe vibraţie, însă mi-era teamă să nu ratez apelul lui Jerome. Dar indiferent de câte ori mă uitam, ecranul telefonului era neschimbat. Nu primisem nici un apel şi nici un mesaj.

Pe când lucrurile se domoleau, Mekenna şi-a croit din nou drum spre mine şi mi s-a lipit de picior.

— Georgina, vii la noi acasă în seara asta? Pregăteşte bunica masa. O să avem lasagna la cină.

— Şi tarte, a intervenit şi Ian, în timp ce-şi strângea produsele cu grijă.

După calculele mele, dăduse fix o tartă, şi asta unui băiat care făcuse pariu cu prietenii lui.

Am luat-o pe Mekenna în braţe, surprinsă de cât de mult creştea. Trecerea anilor nu ne schimba în nici un fel pe mine şi pe prietenii mei, dar muritorii sufereau schimbări rapide într-o perioadă aşa de scurtă de timp. M-a înconjurat cu braţele şi am sărutat-o pe cârlionţii blonzi.

— Mi-ar plăcea, iubito. Dar în seara asta trebuie să mă duc la serviciu.

— Încă îl mai ajuţi pe Moşul? m-a întrebat.

— Da, am spus solemn. Şi este o muncă foarte importantă. Nu pot să nu mă duc.

Fără mine, era greu de spus dacă Moşul avea să se menţină treaz.

Mekenna a oftat şi şi-a lăsat capul pe umărul meu.

— Poate vii când termini.

— Voi o să fiţi la culcare la ora aia, am spus. Am să văd ce pot să aranjez pentru mâine.

Cu asta mi-am câştigat o îmbrăţişare mai drăgăstoasă şi am simţit o durere în suflet. Fetele aveau întotdeauna efectul ăsta asupra mea, îmi inspirau un amestec de sentimente, iubire faţă de ele şi regret pentru copiii pe care nu-i voi avea niciodată.

Îmi dorisem copii cât fusesem muritoare, şi nici atunci nu avusesem parte de ei. Durerea provocată de acel adevăr îmi sporise anul trecut când Nyx, o entitate primordială a haosului, mă vizitase în somn şi îmi trimisese vise ademenitoare ca să mă distragă în timp ce îmi fura energia. Visul care revenea cel mai des era unul în care eram cu o fetiţă, cu propria mea fiică, şi ieşeam cu ea afară în noaptea înzăpezită ca să-l întâmpin pe tatăl ei. La început, acesta îmi apăruse în umbră, dar mai târziu îmi fusese dezvăluit ca fiind Seth. Apoi, disperată după ajutor, Nyx jurase că visul era adevărat, o profeţie despre ceea ce urma să se întâmple. Însă fusese o minciună, un lucru pe care nu-l puteam avea niciodată.

— Poate în seara asta treci pe la mine după ce termini la muncă, mi-a spus Seth pe un ton scăzut odată ce ea s-a agitat să plece.

— Depinde, am spus. Cine o să fie la tine în pat?

— Am stat de vorbă. Ştie că trebuie să nu mai calce la mine în cameră.

Am zâmbit şi l-am prins de mână.

— Aş veni, dar am ceva de făcut în seara asta. Trebuie să dau de Jerome pentru… o treabă.

— Eşti sigură că ăsta e motivul? a întrebat. Eşti sigură că nu te sperie familia mea?

Recunosc, nu mă încânta gândul de a vedea privirea dezaprobatoare a lui Margaret Mortensen, dar nici nu credeam că aş fi o companie prea plăcută pentru Seth dacă încă nu aflam până diseară ce era cu transferul meu. Transferul. Privindu-i ochii plini de bunătate şi căldură, am simţit un gol în stomac. Poate trebuia să profit de orice ocazie pentru a fi cu el. Cine ştie cât mai aveam? Nu, m-am certat singură. Nu gândi aşa. În seara asta ai să dai de Jerome şi ai să lămureşti situaţia. Apoi tu şi Seth puteţi fi fericiţi.

— Familia ta nu are nimic de-a face cu asta, l-am asigurat. În plus, acum că ai şi alte ajutoare, poţi profita de timpul liber şi să scrii un pic.

A dat ochii peste cap.

— Eu mă gândeam că, dacă lucrez pe cont propriu, nu am şefi.

Am zâmbit larg şi l-am sărutat pe obraz.

— Am să vin mâine-noapte.

Kayden a mai trecut pe acolo ca să mai ia o ultimă prăjiturică, m-a văzut când l-am sărutat şi s-a încruntat dezaprobator.

— Îhh.

M-am despărţit de familia Mortensen şi am pornit spre mall. Deseori muritorii erau surprinşi să afle că nemuritorii ca mine alegeau să-şi ia slujbe de zi, ca să zic aşa. Dacă aveai o existenţă de câteva secole şi erai atent oarecum cu banii, nu era chiar aşa de greu ca până la urmă să strângi destul încât să trăieşti din banii ăia, ceea ce nu făcea deloc necesară angajarea în slujba oamenilor. Totuşi, majoritatea nemuritorilor pe care îi cunoşteam mai munceau încă. Pardon, majoritatea nemuritorilor de rang inferior pe care îi cunoşteam mai munceau încă. Cei de rang înalt, precum Jerome şi Carter, rareori puneau osul la muncă, dar poate că lor şefii le dăduseră destul de lucru. Sau poate că pe noi, nemuritorii de rang inferior, ne îmboldea nevoia asta moştenită din vremea în care eram muritori.

Indiferent de situaţie, zilele precum cea de azi îmi aminteau foarte clar de ce alegeam să muncesc ca să câştig bani. Dacă nu aş fi avut nimic de făcut toată ziua, mi-aş fi petrecut tot timpul meditând la soarta mea şi la posibilul transfer. Faptul că eram asistenta lui Walter, alias Moşul, deşi sună absurd, cel puţin mă distrăgea cât timp aşteptam veşti de la Jerome. O profesie dădea şi ea un scop, lucru pe care îl consideram necesar în condimentarea lungilor zile de nemuritor. Cunoscusem nemuritori de rang inferior care înnebuniseră, iar majoritatea lor nu făcuseră decât să-şi trăiască lunga viaţă fără un scop precis.

Astăzi ni se alăturase un elf nou, unul pe care Walter îl botezase Bucurosul, şi care cu siguranţă făcea ca timpul să treacă mai repede chiar şi numai pentru că mă călca teribil pe nervi.

— Eu cred că n-ar trebui să bea deloc, a spus el pentru a suta oară. Nu văd de ce trebuie să învăţ orarul ăsta.

Prancer, un elf cu ştate vechi, a făcut schimb de priviri cu mine.

— Nimeni nu spune că e normal, i-a explicat Bucurosului. Spunem doar că aşa stau lucrurile. O să pună mâna pe alcool într-un fel sau altul. Dacă i-l refuzăm, o să dosească o sticlă în baie. A mai făcut-o.

— Dacă îi dăm noi – am continuat eu – atunci controlăm accesul şi cantitatea pe care o primeşte. Asta – am spus, arătând spre orarul pe care îl făcuserăm – nu e mare lucru. Mai ales pentru un tip cu constituţia lui. Nu-i ajunge nici măcar să se ameţească.

— Dar sunt copii! a strigat Bucurosul, şi ochii i-au rătăcit spre lunga coadă ce se întindea prin mall, la care stăteau familiile. Copii dulci, nevinovaţi, veseli.

Iar am făcut schimb de mesaje nerostite cu Prancer.

— Uite cum facem, am spus într-un final. Ocupă-te tu de ei. Lasă orarul de tras la măsea. De asta ne ocupăm noi. Tu du-te şi fă schimb de locuri cu Ruşinosul în faţa cozii. Şi aşa nu prea-i place să lucreze cu publicul. Când Bucurosul s-a îndepărtat destul, am făcut următoarea observaţie: în curând, cineva are să ne pârască la departamentul de Resurse umane al mall-ului.

— Oh, de câte ori nu s-a întâmplat, a spus Prancer, netezindu-şi pantalonii verzi din spandex. Deja lucrez cu Walter de trei ani, iar Bucurosul nu e singurul elf pe care îl încearcă remuşcările pentru că Moşul trage la măsea. L-au mai pârât şi alţii.

Nu ştiam chestia asta.

— Şi nu l-au dat afară?

— Da’ de unde. E mai greu decât ţi-ai închipui să găseşti oameni dornici de postul ăsta. Cât timp Walter nu atinge pe nimeni şi nici nu spune ceva nepotrivit, se pare că celor de la mall nu le pasă.

— Hm, am făcut. E bine de ştiut.

— Georgina!

Dincolo de porţile care duceau la foişorul Moşului, la marginea mulţimii, am văzut pe cineva făcându-mi cu mâna. Hugh. Inima mi-a bătut cu mai multă putere. De fapt, mall-ul era foarte aproape de biroul lui, aşa că mai trecuse pe aici ca să ia masa de prânz. Dar dat fiind ce se petrecuse de curând – şi mina lui – ceva îmi spunea că azi nu venise pur şi simplu să ia masa.

— Auzi? i-am spus lui Prancer. Pot să iau acum pauza?

— Sigur, cum să nu?

Mi-am croit drum prin mulţime, am ajuns la Hugh şi am încercat să nu mă ruşinez că port o rochie din folie. Hugh venise de la birou şi era îmbrăcat impecabil, ca un chirurg plastician de succes ce era. Pe lângă el mă simţeam ieftină, mai ales în timp ce ne îndepărtam de haosul sărbătoresc şi mergeam spre unele din magazinele de lux din mall.

— Veneam de la muncă şi m-am gândit să trec pe aici, a spus. Mi-am închipuit că nu prea răspunzi la telefon cât timp eşti la muncă.

— Nu prea, i-am dat dreptate şi am făcut un gest spre rochia strâmtă, fără buzunare. Apoi l-am prins de braţ. Te rog, spune-mi că ai ceva veşti. E o greşeală transferul ăla, nu?

— Păi eu tot mai cred că este o greşeală, dar nu, încă nu am nici o veste, nici de la Resurse umane, nici de la Jerome.

S-a încruntat uşor, evident deloc încântat de lipsa de comunicare cu acesta. Dincolo de asta, am mai sesizat încă un sentiment la el, nervozitate.

— Am altceva pentru tine. Putem vorbi undeva… într-un loc mai ferit? E vreun Sbarro sau vreun Orange Julius pe aici?

— În mall-ul ăsta nu, am spus batjocoritoare. Putem merge într-un loc în care se vând sandviciuri.

Exprimarea nu era tocmai exactă. De asemenea, mai vindeau supe şi salate şi toate erau proaspăt preparate şi pline de suficiente ingrediente cu pretenţii încât până şi Ian ar fi fost fericit. Hugh şi cu mine am făcut rost de o masă, iar aspectul meu mi-a atras atenţia unor copii însoţiţi de părinţi. I-am Ignorat şi m-am aplecat spre Hugh.

— Şi atunci ce e, dacă nu transferul ăla fantomă?

S-a uitat neliniştit în jur şi i-a luat câteva clipe până să înceapă să vorbească.

— Azi am tot sunat ca să încerc să dau de vreun fir şi să văd dacă pot să aflu ceva despre situaţia ta. După cum am spus, nu am reuşit. Dar mi-au ajuns la urechi tot felul de alte bârfe.

Am fost destul de surprinsă că voia să discutăm despre bârfele care circulau prin iad, şi chiar şi mai surprinsă că asta, pare-se, îl făcuse să vină personal. Dacă auzise vreun zvon despre un prieten comun, un telefon ar fi fost de ajuns ca să-mi dea veştile. Ba chiar şi un e-mail sau un SMS.

— Îl mai ţii minte pe Milton? a întrebat.

— Milton?

L-am privit inexpresivă. Nu-mi spunea nimic numele ăla.

— Nosferatu, a mai făcut o încercare.

Tot nimic, dar apoi:

— Ah, da. Vampirul.

Cam acum o lună, Milton venise aici în vacanţă, spre exasperarea lui Cody şi a lui Peter. Vampirii aveau un puternic simţ teritorial şi nu-i aveau la inimă pe intruşi, deşi Cody reuşise să se folosească de prezenţa lui Milton ca să-şi impresioneze iubita amatoare de macabru, Gabrielle. Sau cel puţin aşa auzisem eu. De fapt, nu l-am văzut niciodată. Am aflat numai că este la noi în oraş.

— Mda, şi se pare că săptămâna trecută a fost în Boulder.

— Şi?

— Mai întâi, e ciudat că a avut parte de două „vacanţe” într-o aşa scurtă perioadă de timp. În fond, ştii care e situaţia vampirilor. De fapt, a noastră a tuturor.

Era adevărat. Iadului nu-i plăcea să ne dea prea des vacanţă. Când şefii dispuneau de sufletul tău, chiar nu simţeau nevoia să-ţi facă viaţa agreabilă. Asta nu înseamnă că ocazional nu ne luam liber, dar categoric nu asta era prioritatea iadului. Negoţul cu suflete nu-şi lua niciodată răgaz. Pentru vampiri, lucrul acesta era şi mai adevărat, pentru că nu le plăcea să-şi părăsească teritoriul. De asemenea, mai aveau şi dificultăţi în a călători, de exemplu problema cu lumina soarelui.

— Bun, deci e ciudat. Şi cum ne afectează asta pe noi?

Hugh a scăzut tonul.

— Când a fost în Boulder, un şaman practicant al magiei negre a murit în împrejurări stranii.

Am simţit cum mi se ridică sprâncenele.

— Şi crezi că Milton a avut legătură cu asta?

— După cum am spus, azi am avut timp să dau ceva telefoane şi să investighez un pic. Şi se pare că, deşi zona lui de bază este Raleigh, Milton călătoreşte foarte mult pentru un vampir – iar în fiecare loc în care se duce, un muritor din comunitatea supranaturală dă colţu’.

— Sugerezi că e asasin, am spus, intrigată, dar tot nu vedeam care era ideea.

Fiind cu toţii participanţi în „marele joc”, îngerii şi demonii nu aveau voie să influenţeze direct vieţile muritorilor. Şi aici intrau în scenă nemuritorii de rang inferior, recurgând la păcat şi ispită. Nici noi nu prea aveam voie să ucidem, în jocul ăsta, şi în nici un caz la ordinele unui nemuritor de rang înalt. Cu toţii ştiam că, de fapt, se mai întâmplau asemenea lucruri, iar Milton nu era primul asasin despre care auzisem că elimina muritori incomozi.

— Exact, a spus Hugh şi s-a încruntat. Cum se duce într-un loc, cum dispare un om.

— Şi în ce fel ne afectează chestia asta pe noi?

Hugh a oftat.

— Georgina, a fost aici.

— Da, dar nimeni… Am icnit şi preţ de o clipă am îngheţat, şocată. Erik…

Pentru un moment, lumea s-a învârtit în jurul meu. Nu mă mai aflam în restaurantul unui mall de nivel înalt, ci priveam trupul nimicit, însângerat al unuia dintre cei mai buni oameni pe care îi ştiam. Erik era unul din vechii mei prieteni din Seattle şi mă sfătuia în problemele mele, bazându-se pe mulţi ani în care acumulase cunoştinţe despre lumea ocultă şi supranaturală. Tocmai se interesa de contractul meu cu iadul când, cu ocazia unui jaf la magazinul lui, fusese împuşcat mortal.

— Vrei să spui… am zis cu un glas firav ca o şoaptă. Vrei să spui că Milton l-a omorât pe Erik?

Hugh a clătinat trist din cap.

— Nu. Îţi prezint doar dovezile, care sunt irefutabile, dar nu suficiente pentru a conduce hotărâtor la Milton.

— Atunci de ce îmi spui toate astea? am întrebat. Ţie nu-ţi place să te implici în lucruri care pun sub semnul întrebării sistemul.

Era adevărat, şi fusese un permanent subiect de controversă între mine şi Hugh.

— Nu, a spus.

Acum înţelegeam de ce era aşa de neliniştit. A continuat:

— Deloc. Dar ţin la tine, dulceaţă. Şi ştiam că ţineai la Erik şi că voiai răspunsuri.

— Cuvântul-cheie este „voiam”. Şi credeam că le primisem.

Încă plângeam după Erik, dar începusem să mă vindec şi-mi văzusem de viaţă aşa cum trebuie să facem cu toţii după ce pierdem un om drag. Faptul că ştiam, sau mă rog, credeam că fusese ucis într-un jaf nu mă alina, dar îmi oferea o explicaţie. Dacă periculoasa teorie a lui Hugh cuprindea vreo umbră de adevăr, că Milton, un potenţial asasin, putea fi răspunzător, atunci toată lumea mea se răsturna. Iar marea problemă în acest scenariu nu era că Milton era autorul. Ceea ce conta era motivul pentru care o făcuse. Pentru că, dacă era genul de asasin al iadului care bântuia ferit de priviri, atunci cineva de la un nivel superior îi dăduse ordinul, ceea ce însemna că iadul avea un motiv să vrea să se descotorosească de Erik.

— Te simţi bine? Hugh m-a atins pe mână şi am tresărit. Doamne, Georgina. Eşti rece ca gheaţa.

— Sunt şocată, am spus. Chestia asta este serioasă, Hugh. Gravă.

— Îmi dau seama, a spus, şi nu părea deloc vesel. Promite-mi că n-ai să faci nici un gest necugetat. Încă nu mi-e clar dacă ar fi trebuit să-ţi spun chestia asta.

— Ba ai făcut bine, am spus şi l-am strâns de mână, dar nu i-am făcut nici o promisiune în legătură cu gestul necugetat. Îţi mulţumesc.

La scurt timp după aia a trebuit să plec, şi m-am întors să-l ajut pe Bucurosul. Între timp, i se mai risipise un pic din zelul faţă de natura pură şi magică a copiilor. Cred că ceea ce l-a făcut să cedeze a fost puştoaica de şase ani care ceruse o operaţie de remodelare la nas. Cât despre mine, eram năucită de ceea ce-mi spusese Hugh. Erik fusese ucis. Cuvintele pe care mi le spusese înainte să moară sugeraseră că era ceva mai mult, dar nu existau dovezi în sensul ăsta. Sau oare existau? Mi-am amintit vag de felul în care îi fusese spart geamul şi suspiciunile poliţiei că fusese spart dinăuntru. Dar la ce-mi folosea teoria asta? Cum aflam răspunsurile de care aveam nevoie?

La fel de uluitoare era concesia pe care mi-o făcuse Hugh spunându-mi. Îşi aprecia munca şi postul confortabil. Chiar nu era genul care să încerce să supere iadul sau să pună întrebări în legătură cu lucruri care nu-l priveau. Totuşi, dăduse curs bănuielii pe care i-o trezise Milton şi-mi dăduse mie veştile, prietenei lui. Iadul îşi transforma slujbaşii în fiinţe disperate, fără suflet, şi categoric aşa prefera să rămână lucrurile, dar eu mă îndoiam că vreunul de la conducere îşi închipuise de ce prietenie eram capabili încă.

Firesc, un singur lucru m-ar fi putut distrage de la acest nou eveniment şi acesta era prezenţa lui Jerome în apartamentul meu mai târziu, în noaptea aia. Mă întorceam acasă după muncă şi i-am simţit aura revărsându-se dinăuntru imediat ce am vârât cheia în broască. Temerile şi teoriile mele în legătură cu Erik şi Milton au trecut pe planul doi şi au fost înlocuite de toate vechile speculaţii în legătură cu misteriosul meu transfer.

Când am intrat, am dat de Jerome, care stătea în living cu Roman, amândoi relaxaţi şi abia luându-mă în seamă.

— Şi deci – spunea Jerome – de-aia trebuie să faci chestia asta. Cât de curând posibil. Oamenii lui Nanette se ocupă de treaba asta de mult timp, aşa că ai o groază de lucru. Stabileşte un orar, nu-mi pasă cât de riguros este, şi pune-i pe puturoşii ăia să se antreneze.

M-am uitat la el neîncrezătoare.

— Ai venit pentru concursul ăla?

Amândoi bărbaţii m-au privit, iar Jerome părea iritat de întrerupere.

— Desigur. Cu cât începeţi mai repede să vă antrenaţi, cu atât mai bine.

— Ştii ce altceva ar fi bine dacă s-ar întâmpla mai repede? Am scos scrisoarea tocită de la Resurse umane cu o fluturare de mână. Să-mi spui dacă mă transferaţi. Eu aş paria că e o greşeală, pentru că sigur, foarte sigur m-ai fi anunţat tu, corect?

S-au scurs câteva clipe de tăcere. Jerome m-a fixat cu privirea lui întunecată şi am refuzat să-mi feresc ochii. Într-un final, a spus:

— Nu. E pe bune. Te transferăm.

Era să-mi cadă faţa.

— Şi atunci de ce… de ce abia acum aud de chestia asta?

A oftat şi a făcut un gest de nerăbdare.

— Pentru că numai ce am aflat de transfer. Cineva a sărit o etapă şi ţi-a trimis scrisoarea înainte să-mi spună, a explicat el şi ochii i-au licărit. Nu-ţi face griji, nici eu nu am fost prea entuziasmat. Am avut grijă să afle ce părere am în chestiunea asta.

— Dar… Am înghiţit în sec. Eram aşa de sigură că e o greşeală…

— Chiar este, s-a învoit el. Dar nu aşa cum te-ai fi gândit tu.

Îmi venea să mă prăbuşesc pe podea şi să mă lichefiez, dar m-am străduit să mă ţin tare. Trebuia să pun următoarea întrebare ca importanţă, cea care avea să definească următoarea fază a vieţii mele.

— Unde… unde mă duc?

Jerome m-a studiat din nou, de data asta cred că numai ca să prelungească suspansul şi suferinţa mea. Ticălosul. Într-un final, a vorbit.

— Te duci la Las Vegas, Georgie.

Capitolul 5

Eu mă pregătisem psihic pentru Cleveland sau Guam. Eram prea pesimistă să cred că mi s-ar putea oferi ceva chiar şi cât de cât plăcut. Dacă deja aveam să trec prin trauma de a părăsi oraşul Seattle, atunci cu siguranţă destinaţia mea avea să fie un loc îngrozitor.

— Ai spus Las Vegas? am întrebat în timp ce mă prăbuşeam pe canapea. Imediat mi-am dat seama de şpil. Ah, nu în Las Vegas din Nevada, nu? E un alt Las Vegas. În New Mexico? Sau pe alt continent?

— Îmi pare rău că te dezamăgesc şi-ţi spulber fanteziile de martiră, Georgie. Jerome şi-a aprins o ţigară şi a tras adânc. Dar e Las Vegas din Nevada. Cred că îl cunoşti chiar pe arhidemonul de acolo, Luis. Nu ţi-e prieten?

Am clipit.

— Luis? Ba da. Adică, în măsura în care îţi poate fi prieten un arhidemon.

Cu asta mi-am câştigat un zâmbet din partea lui Jerome, deşi eu abia dacă am remarcat. Mai lucrasem pentru Luis acum mult timp şi, dacă era să fiu cinstită, era şeful meu preferat din toate timpurile. Asta nu înseamnă că Jerome era un şef oribil, dar Luis, deşi era strict, era un tip relaxat care uneori te putea face să uiţi că te aştepta osânda veşnică.

— Deci am ordin să mă duc la Las Vegas şi să lucrez pentru Luis.

— Da, mi-a confirmat Jerome.

Mi-am smuls privirea rătăcită de la fereastră şi m-am uitat din nou la el.

— Nu se poate schimba treaba asta? Să-i pun capăt? Nu pot face nimic să rămân aici? Şi eşti sigur că nu e o greşeală de expediere?

Jerome a ridicat din sprâncenele negre. Era unul din acele rare momente în care îl prinsesem în ofsaid într-atât încât îşi afişa surprinderea.

— Nu vrei să te duci? Adică mă simt flatat că ai fi dispusă să rămâi în subordinea mea, dar mă gândeam că ai să fii încântată de situaţie. Las Vegas este perfect pentru un sucub dezastruos ca tine.

Am ignorat înţepătura, deşi avea dreptate. Las Vegas era paradisul păcatului şi izbăvirii, aşa încât era plin până la refuz cu slujitori şi ai raiului, şi ai iadului. Probabil că avea una din cele mai mari concentraţii de sucubi pe metru pătrat din lume, ceea ce presupuneam că implica o mai mare uşurinţă în a-ţi face cota. Aici eram singurul sucub, aşa că numărul de suflete pe care le corupeam era atent monitorizat. În Las Vegas aveau să fie destui sucubi ambiţioşi care să muncească şi pentru puturoasele ca mine.

— Nu tu eşti problema, am spus uşor. E… Seth.

Jerome a oftat zgomotos şi şi-a strivit ţigara pe măsuţa mea de cafea. Cred că trebuia să fiu mulţumită că nu îşi alesese ca scrumieră canapeaua sau covorul.

— Bineînţeles. Pentru că în organizarea universului, iubitul tău este destul de important încât să-i facă pe cei din departamentul de Resurse umane să se răzgândească în legătură cu reorganizarea. Fii serioasă, Georgie. Aşa de naivă eşti? De câte ori ai fost transferată de-a lungul anilor? Sau poate ar trebui să întreb câte transferuri ai auzit tu să se fi anulat pentru că cineva „nu prea avea chef”?

— Niciunul, am recunoscut.

În cel mai bun caz, iadul îi lua în considerare pe slujbaşii nefericiţi şi-i muta din locurile în care nu erau productivi. Mai cerusem în câteva dăţi transferul şi îmi fusese aprobat de vreo două ori. Dar odată ce se hotărau cei de la Resurse umane, gata. Începeam să conştientizez crudul adevăr, că nu se comisese nici o greşeală şi că nu puteam împiedica lucrul ăsta. Am încercat să o iau pe altă parte.

— Dar de ce? De ce s-a decis lucrul ăsta? Am fost o angajată bună…

Totuşi, chiar în timp ce spuneam asta, m-a cuprins îndoiala. Jerome m-a privit cu tâlc.

— Oare?

— Nu am fost tocmai o angajată slabă, am dres-o.

— Noi nu ne jucăm aici. Nu vrem angajaţi mediocri care menţin starea actuală a lucrurilor. Noi vrem suflete. Noi vrem să câştigăm. Iar tu în mare parte din timpul petrecut aici ai fost mediocră. Nu te uita aşa la mine. Ştii bine că am dreptate. Ai avut episoade de productivitate alternate cu din alea de ineficienţă, cele mai demne de pomenit fiind cele când erai constrânsă. Dar până şi astea au fost necorespunzătoare.

Făcusem o înţelegere cu Jerome acum un an, ca urmare a căreia mă purtasem ca un sucub model pentru o vreme. După ce ajutasem la salvarea lui de la invocare, acceptase în mod tacit să mă las pe tânjală fără să mă bată la cap.

— Dacă ai fi fost productivă aici şi ai fi predat mari cantităţi de suflete, mă îndoiesc că ai fi plecat, a zis el. Aşa că dacă vrei un vinovat, uită-te în oglindă.

— Eşti cam plin de tine, am subliniat iritată. De parcă te-ai bucura.

— Să mă bucur? Că ce, că trebuie să-mi iau o altă angajată, sau pentru că mă aleg permanent cu Tawny? Vezi să nu. Dar, spre deosebire de tine, eu accept că nefericirea mea nu îi interesează deloc pe superiorii mei. Singurul lucru care contează este să urmez ordinele pe care mi le dau.

Tonul şi expresia lui sugerau clar că lucrul ăsta era valabil şi-n cazul meu.

Niciodată nu refuzam o ceartă mică cu Jerome, dar astăzi m-am abţinut. De ce? Pentru că nu puteam spune nimic, nu puteam face nici o înţelegere cu el. Negociasem câteva favoruri şi permisiuni în anii petrecuţi în subordinea lui, lucruri care ţineau de existenţa mea aici, în Seattle. Acesta era domeniul lui. Dar restul lumii? Nu stătea în puterea lui. Nu putea face nimic să-mi anuleze transferul, chiar dacă ar fi vrut. Şi nici eu nu puteam face nimic. Existau lucruri împotriva cărora chiar nu puteai lupta. Iadul era unul dintre ele. Când îmi vândusem sufletul, le cedasem şi controlul asupra eternităţii mele.

— Nu e drept. Intuind replica iritată a lui Jerome, am adăugat repede: Ştiu, nu trebuie să spui. Viaţa nu este dreaptă, am înţeles. Dar pur şi simplu este… este o cruzime. În sfârşit am reuşit să am cu Seth o relaţie care merge. Şi acum trebuie să-l părăsesc.

Jerome a clătinat din cap şi mi-am dat seama după neliniştea din corpul lui că era gata de plecare. Răbdarea sa faţă de discuţia asta se apropia de sfârşit.

— Ştii, s-ar putea să-mi lipsească ceva din glumele tale spirituale când ai să pleci, dar e un lucru căruia n-am să-i duc dorul: copleşitorul tău simţ al melodramei şi disperării. Chiar şi pentru mine e prea mult.

Durerea şi autocompătimirea s-au transformat în furie.

— Îmi pare rău, dar pentru mine este important! Cum să nu fiu supărată? Îl iubesc pe Seth şi nu vreau să-l părăsesc.

— Păi atunci nu-l părăsi. Ia-l cu tine. Sau aveţi o relaţie de la distanţă. Sincer, mă doare în cot atâta timp cât încetezi cu văicăreala. Cum de nu vezi că ai soluţii? Se pare că ai decis că faptul că eşti nemuritoare nu este o piedică pentru marea ta iubire… dar în schimb o călătorie de două ore cu avionul e?

M-am simţit un pic prost. În mod normal, mă înfuria Jerome pentru că îşi bătea joc de mine când eram supărată, căci dădeam vina pe lipsa lui de empatie. Dar acum trebuia să recunosc că poate avea dreptate când spunea că sunt melodramatică. De ce să nu-l pot lua pe Seth cu mine? Dacă el chiar mă iubea, mutarea n-ar fi trebuit să fie o problemă. Şi dintre toate meseriile din lume, a lui era cea mai potrivită pentru o schimbare de decor. Din nefericire, era un pic mai complicat de-atât. Am oftat.

— Nu ştiu dacă ar veni. Familia lui este aici, iar cumnata lui e bolnavă. Nu poate să plece prea curând…

Jerome a ridicat din umeri.

— Iar mă doare în cot. Însă mă interesează să te duci cât mai curând în vizită. Luis a întrebat dacă te trimit înainte, ca să studiezi zona câteva zile. Dat fiind că antrenamentul la bowling începe abia luni, nu pot să nu mă gândesc că weekendul care vine ar fi o minunată ocazie să rezolvi treaba asta. Îi fac cu plăcere pe plac, dar nu cu preţul de a-i pune beţe-n roate echipei mele.

— Serios? am spus ironică. Te aştepţi să-mi mai pese de bowling în situaţia asta?

A tras un zâmbet crispat.

— Dat fiind că încă eşti angajata mea în următoarele patru săptămâni, da, mă aştept să-ţi pese foarte tare. S-a uitat la Roman, care studiase scena în linişte. Şi mă aştept să le pregăteşti un regim excelent de antrenamente. Ne vedem.

Jerome s-a făcut nevăzut într-un nor de fum, ceea ce dovedea o dată în plus cât de mulţumit era de sine în toată povestea asta. Poate faptul că mă pierdea era un inconvenient pentru el, dar eu cred că graţie naturii lui demoniace tot se delecta cu chinul altora.

Mi-am acoperit ochii, m-am rostogolit şi m-am întins pe canapea.

— Oh, Doamne. Ce-am să mă fac eu? Nu se poate să fie adevărat.

Faptul că mă despărţisem de Seth anul trecut îmi frânsese inima. Aş fi vrut să mor. Când mă împăcasem cu el, mă simţisem de parcă aş fi renăscut. Începusem să iubesc viaţa, chiar şi pe cea destinată osândei. Acum începeam să simt din nou cumplita, dureroasa disperare. Nu era posibil ca să poată trece cineva prin asemenea capricii ale sorţii într-un timp aşa de scurt. Na, că ţi-a trebuit să te îndrăgosteşti, am gândit.

L-am simţit pe Roman aşezându-se lângă picioarele mele. O clipă mai târziu, ni s-au alăturat amândouă pisicile. Mi-am descoperit ochii şi am observat că ai lui, verzi ca marea, mă priveau.

— N-a fost el tocmai plin de tact, dar trebuie să recunosc că avea dreptate. De ce nu s-ar muta cu tine Seth?

— În condiţii normale… am spus şi a trebuit să mă opresc ca să nu mă pun pe râs, căci condiţiile în care ne găseam noi nu erau niciodată normale. În condiţii normale ar veni. Dar cum spuneam, dată fiind situaţia Andreii, nu cred că poate. Şi, sincer, nici nu aş vrea.

Nu am realizat că lucrul ăsta era adevărat până când să rostesc cuvintele. Dacă Seth ar renunţa la tot ca să fugă cu mine, şi-ar face rău şi lui, şi familiei lui de dragul meu. Niciodată nu aş accepta lucrul ăsta. Am simţit un gol în inimă.

— Nu pot să cred aşa ceva. Cum se poate să se fi întâmplat aşa de repede? Eram atât de fericită.

Roman a scărpinat-o pe Aubrey pe cap şi s-a lăsat pe spate.

— Excelentă întrebare. A fost cam brusc. Aşa se întâmplă în mod normal?

— Păi, nu ne prea anunţă pe noi în legătură cu transferurile. Uneori afli că urmează o reorganizare. Alteori ceri un transfer şi îţi este aprobat. Însă de obicei are loc o întâlnire, îţi este planificată soarta şi afli mai târziu despre chestia asta. Singurul lucru ciudat în cazul ăsta e că pare-se Jerome a fost mai puţin informat decât mine.

Roman stătuse cu ochii căscaţi la tavan, şi atunci a întors din nou brusc privirea spre mine. Intensitatea privirii lui m-a făcut să tresar.

— Mai zi o dată. Ce s-a întâmplat şi ce a fost neobişnuit.

Am dat să-i spun că numai ce-i explicasem, dar în loc de asta mi-am reţinut replica tăioasă, conştientă că nu el era de fapt sursa iritării mele.

— În mod normal, arhidemonul are o întâlnire cu tine ca să-ţi dea detaliile şi apoi urmează scrisoarea cu data transferului. Acum s-a petrecut aşa de repede încât am primit scrisoarea înainte ca Jerome să aibă ocazia să vorbească cu mine.

— Iadul nu face lucrurile fără un motiv. Roman s-a mai gândit puţin. Mă rog, cu excepţia concursurilor de bowling pe nepusă masă. Dar le place ca birocraţia, hârţogăria şi toate detaliile să fie puse la punct. Chiar dacă au decis repede să te transfere, tot ar fi urmat toate procedurile alea idioate. Pentru ca scrisoarea să ajungă înainte ca Jerome să primească instrucţiuni, trebuie să fi grăbit tare lucrurile. Întrebarea este: de ce? De ce atâta grabă să te ia din Seattle?

Nu mi-am putut reţine un zâmbet.

— Cauţi vreo conspiraţie. Nu mă înţelege greşit, mi se pare o porcărie. E cumplit. Dar nu cred că există vreun alt motiv în afară de acela pe care mi l-a dat Jerome, şi anume că mi-am neglijat munca. Iar asta… mă rog, e din vina mea.

— Da, dar iadul are tot timpul de-a face cu angajaţi slabi. Trec printr-o mulţime de proceduri ca să găsească cea mai bună cale prin care să trateze cu tipii ăştia. Poate că are dreptate babacu’ când spune că iadul nu poate tolera angajaţii mediocri, dar nu într-atât încât să trebuiască să se ocupe chiar în clipa aia de problemă. Ce e aşa deosebit la cazul tău încât cineva să se decidă brusc să declanşeze un transfer rapid?

Apreciam faptul că Roman încerca să mă ajute, dar nu voiam să fiu implicată în ceva ce putea cu uşurinţă deveni pentru el o căutare obsedantă. Nephilimii le purtau pică raiului şi iadului, şi erau veşnic în căutare de modalităţi prin care să le provoace şi să li se împotrivească. Mai demult, Roman chiar plecase la vânătoare de nemuritori de rang înalt. Ceva din el îl făcea dornic să vadă în afacerea asta ceva mai mult decât un ghinion, dar eu nu eram prea sigură că era aşa.

Cuvintele lui Carter mi-au răsunat în minte, indiferent cât de tare aş fi încercat să mi le smulg de acolo: Dacă există un motiv, cauza este vreo faptă de-a ta cu care iadul nu este de acord.

— Ar trebui să stai de vorbă cu Carter, am mormăit. Şi el e sigur că există un motiv anume. Văzând aerul nerăbdător al Roman, m-am străduit fără tragere de inimă să-i cânt în strună. Nu ştiu ce ar putea fi. Poate faptul că am fost capturată de Oneiroi? Poate se tem că sunt instabilă. Sau că locul ăsta nu e sigur pentru mine.

Roman a dat din cap la cuvintele mele.

— Da, prin asta te deosebeşti. Însă eu, dacă mi-aş face griji că un angajat îşi pierde controlul, aş vrea să-l păstrez în locul în care ştiu că se simte stabil. Sunt sigur că iadul ştie că eşti fericită aici şi în cel mai rău caz ar putea gândi că experienţa aia te-a legat mai tare de Jerome. Ar vrea să încurajeze loialitatea asta.

— Iadul nu trebuie să încurajeze loialităţi, i-am spus. Nu-i interesează decât că mi-am vândut sufletul lor. Asta este o chestie mai importantă decât loialitatea.

Pe faţă i-a apărut fulgerător un aer uimit.

— Numai de asta le pasă, aşa e. Georgina, când s-a întâmplat asta? Când anume s-a întâmplat asta?

— Ăăă, chestia cu scrisoarea?

Avea un aer fanatic. Fără îndoială, devenise obsedat de chestiune.

— Da.

— Azi-dimineaţă. A apărut cât eram la Seth. L-am simţit pe curier şi m-am trezit cu ea.

— Erai la Seth. Ce făceai în momentul ăla? Ce făcuseşi înainte? A încetat s-o mai mângâie pe Aubrey şi ea s-a târât spre mine făcută ghem, în căutarea unui public mai receptiv. Povesteşte-mi din momentul ăla.

— Păi după cum spuneam, eu dormeam. Înainte de asta… M-am încruntat când mi-am amintit că intrasem în pat peste Ian. I-am cunoscut pe mama şi pe fratele mai mic al lui Seth înainte de asta am fost la petrecerea lui Peter. Înainte de asta am fost la mall…

— Peter. Spune-mi ce-ai făcut la Peter. Ţi s-a întâmplat ceva ciudat acolo?

L-am săgetat cu privirea.

— A fost o petrecere cu fondue acasă la un vampir. Totul e ciudat la situaţia asta.

— Încerc să te ajut! S-a aplecat spre mine şi în glas i-am simţit agitaţia. Las-o moale cu glumele, da? Gândeşte-te. Ce ţi s-a întâmplat ţie anume? Despre ce ai vorbit? Ei ce ţi-au spus?

Eram din ce în ce mai stânjenită de hotărârea lui.

— M-au tachinat din cauza locului meu de muncă, am spus.

— Şi Jerome?

— Desigur. Mi-a spus că faptul că sunt elf e o ruşine şi că ar trebui să fac altceva. În clipa aceea am avut un gând şocant. Roman… doar nu crezi că Jerome a cerut să fiu transferată, nu? Oare chiar aşa de supărat să fie pe mine? Aşa de ruşinat?

— Nu ştiu, a recunoscut Roman. Şi-a trecut absent o mână prin părul negru cârlionţat. Se poate. În parte, ciudăţenia ar putea fi explicată dacă Jerome ar fi încercat să ascundă faptul că de la el a plecat totul. Dar în definitiv niciunul dintre prietenii tăi nu este tocmai normal. Dacă ar fi fost ceva care să-l ruşineze destul pe Jerome încât să scape de unul din subordonaţii lui, am sentimentul că ar fi avut multe alte ocazii înainte de tine. S-a mai întâmplat ceva?

— L-am întrebat de…

Am şovăit. Subiectul încă era unul sensibil pentru mine. Îmi era greu să-i pomenesc despre asta lui Roman şi nu-mi venea să cred că avusesem curajul să aduc subiectul în discuţie de faţă cu gaşca mea în noaptea aia. Roman mi-a sesizat nesiguranţa şi a izbucnit:

— Ce? Ce altceva? Ce i-ai întrebat?

Am mai aşteptat câteva clipe şi apoi am decis să-i spun. Nu putea strica şi, în plus, era posibil ca Roman să-i fi pomenit numele meu lui Seth.

— Cam acum o lună, când eram în pat, Seth mi-a zis Letha când era pe jumătate adormit. Când l-am întrebat de unde îmi ştie numele, nu şi-a putut aminti. Nici măcar nu-şi amintea să-mi fi zis aşa. Aşa că i-am întrebat pe cei din gaşcă în seara aia dacă vreunul dintre ei îi spusese numele meu lui Seth.

— Şi?

— Şi au spus cu toţii că nu. Cody nici măcar nu-mi ştia numele. S-au luat iar de mine că sunt melodramatică şi toată lumea a fost de acord că Seth îl auzise de la mine sau de la altcineva şi uitase.

Roman nu a spus nimic, lucru care aproape că era şi mai deconcertant decât faptul că mă luase la întrebări. Mi-am îndreptat spatele şi i-am tras un cot.

— Auzi, nu i-oi fi spus tu lui Seth?

— Ăăă? Nu. S-a încruntat, prins de propriile gânduri. Jerome ce părere a avut? A fost de acord cu teoria aia?

— Da. A fost de părere că discuţia aia e o pierdere de timp şi nu s-a sfiit să-mi spună. L-a plictisit aşa de tare încât în loc de asta a început să vorbească despre bowling.

— Atunci v-a spus despre echipa de bowling? Echipa aia de bowling apărută din senin?

— Mda…

Acum eram încruntată. Era evident că gândurile lui alergau într-o direcţie cu care eu nu aveam treabă şi nici nu reuşeam să ţin pasul cu el.

— De ce? La ce te gândeşti? Are asta vreo legătură?

— Nu ştiu, a spus într-un final. S-a ridicat şi a făcut câţiva paşi prin living. Trebuie să meditez la asta. Trebuie să pun câteva întrebări. Ce-ai să faci acum?

M-am ridicat şi eu şi m-am întins, cuprinsă brusc de oboseală.

— Trebuie să vorbesc cu Seth. Trebuie să-i spun ce s-a întâmplat. Şi presupun… M-am strâmbat. Dacă trebuie neapărat mă duc la Las Vegas, weekendul ăsta e un bun prilej.

— Ca să nu ratezi antrenamentele la bowling? m-a tachinat Roman.

— Şi de asta, dar am liber de la muncă. Seth e destul de ocupat cu familia lui venită în vizită, ceea ce de asemenea îmi oferă o bună ocazie să plec. Deşi… ar fi drăguţ să vină cu mine. Adică, dacă are de gând să se mute, ar putea veni şi el să vadă cum stă treaba.

Dar iar m-a cuprins îngrijorarea: cum îi puteam cere lui Seth să-i părăsească pe Terry şi pe Andrea?

— De fapt – a spus Roman, fără urmă de amuzament, cred că e mai bine să nu meargă.

— De ce?

— Pentru că, indiferent de motive, ceva nu e în regulă. Nu ştiu ce te aşteaptă în Las Vegas. Poate nimic. Dar eu simt că cineva şi-a băgat coada în chestia asta şi orchestrează treburile, şi că e mai bine pentru Seth să nu-l implici în treburi de nemuritori. Roman a căpătat un aer mai blând. De fapt, nu prea îmi place faptul că te confrunţi singură cu situaţia asta, dar nici nu sunt sigur că e bine să mă vâr eu în roiul acesta de nemuritori.

— Mă descurc, am spus şi am încercat să nu las cuvintele lui ameninţătoare să mă dezumfle. Indiferent cât de îngrozitoare este ideea de transfer, trebuie să recunosc că am avut noroc cu ăsta. Nu spun că am încredere în demoni, dar dacă ar trebui să am în vreunul, Luis ar fi ăla. E extraordinar, iar Vegas e Vegas. După cum spuneam, am avut noroc.

Roman a devenit din nou gânditor.

— Da. Da, ai avut noroc.

A doua zi, am dat de Seth acasă la fratele lui. Andrea făcuse iar tratament în ziua aia şi dormea. Seth şi Margaret se ocupau de treburile casei pe cât de bine se pricepeau, pregăteau o cină târzie şi aveau grijă de fete. Am ajuns cam odată cu Terry, care se întorcea de la muncă, iar sosirea noastră a fost întâmpinată cu strigăte şi îmbrăţişări. Am luat-o pe Kayla în braţe, iar Terry a întrebat tare ce mă întrebasem şi eu.

— Unde e Ian?

Seth şi Margaret au făcut schimb de priviri.

— Ian a avut ceva treburi, a spus ea pe un ton neutru.

— Mda, i-a dat Seth dreptate. Şi anume cercetează zonele paradoxale ale oraşului.

Şi el zicea că venise să-şi ajute familia. Fără îndoială că îşi găsise pe la vreo cafenea nişte prieteni iubitori ai noilor tendinţe şi acum umbla cu ei cine ştie pe unde, bând bere Pabst Blue Ribbon şi desfătându-i cu poveşti despre toate trupele obscure pe care le cunoaşte.

Terry a zâmbit vesel.

— El pierde, pentru că mâncarea miroase extraordinar. Ne rămâne nouă mai mult.

A învârtit-o pe Kendall în aer şi şi-a sărutat şi celelalte fete, după care s-a dus sus să vadă ce face Andrea. Am simţit un nod în gât în timp ce-l priveam plecând. Se arăta aşa de optimist în prezenţa fetelor, dar ştiam că de fapt i se rupe sufletul. Grijile mele mărunte îmi păreau exact aşa: mărunte, mici, neînsemnate.

Cu toate astea, tot timpul cinei am simţit vestea despre transfer ca un pietroi pe inimă. Voisem să aştept până aveam să fiu singură cu Seth la el acasă, dar trebuie să-mi fi trădat sentimentele.

— Hei, a spus uşor, strecurându-şi un braţ pe după umerii mei; familia era strânsă în living, punea un film, în vreme ce Seth şi cu mine eram în uşa de la bucătărie. S-a întâmplat ceva?

Am ezitat, nesigură dacă să aduc asta în discuţie aici. Simţind lucrul ăsta, m-a tras în bucătărie.

— Thetis, vorbeşte.

— Azi am primit nişte veşti proaste, am început.

Am încercat să mă gândesc la un fel spiritual sau amuzant de a conduce discuţia, dar nu mi-a trecut nimic prin cap. Aşa că am spus pur şi simplu totul, explicând că, prin natura lor, transferurile nu puteau fi contestate şi dând detalii despre al meu.

— Las Vegas, a spus pe un ton neutru. Arăta ca şi cum îl plesnisem. Te muţi la Las Vegas.

— Nu pentru o lună, am spus şi l-am prins de mâini. Şi crede-mă, nu vreau să mă duc. Dumnezeule, Seth. Încă nu-mi vine să cred. Îmi pare rău, aşa de rău.

— Hei, nu-ţi cere scuze pentru aşa ceva. M-a tras aproape, iar bunătatea şi compasiunea care i se citeau pe faţă aproape că mă făceau să plâng. Nu e vina ta. Nu ai de ce să te scuzi.

Am clătinat din cap.

— Ştiu, dar… e aşa o nebunie. Credeam că totul se rezolvase, că aveam şansa de a fi împreună. Iar acum nu ştiu ce să fac. Nu-ţi pot cere să…

— Ce să-mi ceri?

M-am sprijinit cu capul de pieptul lui.

— Să vii cu mine.

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

— M-ar lăsa? Mereu am crezut… adică ori de câte ori ai vorbit despre trecutul tău, întotdeauna mi-ai dat impresia că te-ai reinventat. Ţi-ai luat un nume nou, un aspect nou. Credeam că trebuie să renunţi la trecut.

— Aşa am făcut, dar a fost întotdeauna numai alegerea mea. Pentru tine… sigur că nu aş face-o. Aş rămâne Georgina Kincaid, aşa cum o ştii tu. Dar nu poţi să-i părăseşti, am spus şi am făcut un gest spre living. Nu merită.

Seth mi-a cuprins faţa în mâini şi mi-a ridicat-o, ca să-l pot privi în ochi.

— Georgina, a spus blând. Te iubesc. Meriţi. Eşti totul pentru mine. Te-aş urma la capătul pământului şi mai departe.

— E ilogic ce spui, am zis cu un zâmbet trist. Şi nu sunt totul. Îi iubeşti şi pe ei. Şi te-ai urî dacă ai fugi cu mine în vreme ce ei au aşa de mare nevoie de tine.

— Şi ce? Ai ales tu în locul meu? a întrebat. Avea un ton jucăuş, în ciuda seriozităţii subiectului. Ne despărţim cumva?

— Nu! Bineînţeles că nu. Pur şi simplu… vreau să ştii că nu mă aştept să vii cu mine. Vreau să fiu cu tine? Da, desigur. Dar îţi iubesc familia, Seth. Îi iubesc pe toţi. Fericirea mea…

Era ciudat să rostesc cuvintele astea. Fericirea mea. Fusesem aşa de mult timp nefericită. Nici măcar nu-mi mai imaginasem de o grămadă de vreme că puteam fi fericită.

— Fericirea mea nu merită s-o sacrifici pe a lor, am încheiat.

S-a aplecat şi şi-a lipit uşor buzele de ale mele.

— Şi cu a mea cum rămâne?

L-am privit uimită.

— Vrei să spui că i-ai părăsi şi ai fugi cu mine la Las Vegas?

— Nu, a spus ferm. Nu i-aş părăsi niciodată. Dar trebuie să existe o cale de mijloc. O modalitate prin care să nu ne sacrific nici pe noi, nici pe ei. Trebuie doar s-o găsim. Este prea important ce avem noi. Încă nu renunţa la noi, bine?

L-am îmbrăţişat şi m-am pierdut în dulceaţa căldurii şi mirosului său. Cuvintele lui îmi strecuraseră o rază de lumină în suflet, dar încă nu voiam să-mi fac iluzii. Miza era prea mare, încă erau multe care puteau merge prost.

— Te iubesc, i-am spus.

— Şi eu te iubesc. M-a strâns tare şi apoi m-a mai sărutat o dată înainte să ne desprindem unul de altul. Şi acum hai să vedem filmul şi să o facem pe fiinţele sociale ca să putem pleca devreme.

— De ce?

— Pentru că, dacă pleci la Las Vegas în weekendul ăsta, atunci vreau să te duc acasă şi să petrec ceva timp cu tine în seara asta.

Am zâmbit larg şi l-am cuprins cu braţul.

— „Ceva timp” înseamnă ceea ce cred eu?

— Da, a spus în timp ce mergeam înapoi în living. Da, asta înseamnă.

— Păi ştii că e împotriva regulilor.

— Reguli pe care le-ai inventat tu, a subliniat.

— Spre binele tău, l-am corectat. Încă nu e momentul. Să nu uităm că trebuie să avem limite.

Era una din condiţiile impuse relaţiei noastre reluate. Înainte ne chinuiserăm când relaţia dintre noi fusese platonică, aşa că de data asta fusesem de acord că e în regulă să facem sex cât de cât… deşi mă îngrozea gândul că fiecare act, indiferent cât de mic, avea să-i ia ceva din vitalitate. Seth îmi spusese că nu-i pasă, că şi-ar fi asumat orice risc să fie cu mine. Eu încă eram grijulie şi cedase în faţa dorinţei mele de a stabili un orar pentru viaţa noastră sexuală cu limite impuse. Încă nu ştiam exact care era raţionalizarea corectă în situaţia asta, dar ceva îmi spunea că trebuie să facem sex numai o dată la câteva luni. Dar lui Seth nu-i spusesem asta. Trecuse o lună de la ultima partidă, de la singura partidă de când eram din nou împreună ca muritor şi sucub, şi ştiam că îl cuprinde neliniştea. Îi era în mod deosebit dificil pentru că, deşi mă respecta, de asemenea nu credea că o asemenea grijă era necesară, dat fiind că el era cel care înfrunta pericolele, pericole care jura că nu-l deranjează.

— Nu în seara asta, am continuat.

— Dar e o ocazie specială, mi-a spus. Ne luăm rămas-bun.

— Auzi, n-am spus că nu putem face nimic, am răspuns. Dar nu aşa de mult cât ţi-ai dori tu.

Un lucru pe care îl moşteniserăm din zilele noastre de castitate era un set de mai multe trucuri creative, care în mare parte presupuneau că ne făceam nouă înşine ce nu-i puteam face celuilalt.

— Întrebarea este dacă e o problemă cu musafirii tăi.

— Nu, dacă nu facem gălăgie, a spus Seth. După o clipă, a ridicat din umeri. Uită ce-am spus, nu-mi pasă. N-au decât să audă.

— Oh, da, am spus batjocoritoare. Ca să-ţi spargă mama ta uşa cu bâta de baseball.

— Nu-ţi face griji, a răspuns, sărutându-mă pe obraz. Nu te dovedeşte ea când eşti înarmată cu dicţionarul ăla.

Capitolul 6

Din fericire, nu s-a pus problema nici de dicţionare, nici de bâte de baseball, iar eu şi Seth am petrecut o noapte agreabilă împreună. Am plecat de acolo binedispusă în weekendul acela, şi cât timp am fost cu el, nu mi-a fost greu să cred că totul s-ar putea sfârşi bine. Însă odată ce mi-am început partea dificilă a călătoriei de una singură, îndoielile au început să se instaleze.

Drumul spre aeroport, controlul de securitate, instrucţiunile de siguranţă… toate nişte lucruri mărunte, dar fiecare în parte au început să mă chinuie. Nu mi-l puteam închipui pe Seth mutându-se la Las Vegas, cel puţin nu prea curând. Asta implica să avem o relaţie la distanţă, şi-mi era greu să-mi imaginez că am fi fost în stare să suportăm o călătorie la fiecare… la naiba, nu ştiu cât de des. Iar asta era o altă problemă. Ce anume însemna o relaţie la distanţă? Să ne vizităm în fiecare săptămână? În fiecare lună? Vizitele prea dese presupuneau stresul cauzat de călătorie. Cele prea rare puneau pericolul complicaţiilor din proverbul cu ochii care nu se văd.

Aşa că, după cum e şi firesc, eram epuizată când avionul meu a ajuns în Las Vegas. Şi, în mod ciudat, m-am mai liniştit când – dintre tot ce mi se spusese – mi-am amintit tocmai de cuvintele lui Jerome. Dacă Seth şi cu mine supravieţuiserăm unei relaţii, deşi el era muritor şi eu nemuritoare, atunci ce era o călătorie de două ore cu avionul în comparaţie cu asta?

Puteam face relaţia să meargă. Trebuia să o facem.

— Uite-o!

Un glas familiar, bubuitor, m-a făcut să tresar în timp ce aşteptam să-mi recuperez valiza. M-am răsucit şi m-am trezit că în faţa ochilor îl am pe bronzatul şi chipeşul de Luis, arhidemon de Las Vegas. L-am lăsat să mă îmbrăţişeze, lucru pe care a reuşit să-l ducă la îndeplinire cu o remarcabilă delicateţe, dat fiind că era un urs de om.

— Ce faci aici? am întrebat, odată eliberată de braţele alea musculoase, apoi m-a trăsnit gândul cel bun. N-ai venit să mă iei pe mine, nu? Adică, n-ai oameni care au oameni care fac genul ăsta de treburi?

Luis mi-a zâmbit, iar ochii închişi la culoare îi luceau.

— Ba da, dar nu-i puteam încredinţa unui subaltern sarcina de a-l lua pe sucubul meu preferat.

— Oh, încetează, am mârâit.

Mi-a sosit geanta pe banda de bagaje, dar când m-am dus după ea, Luis m-a dat la o parte şi mi-a luat-o repede. În timp ce-l urmam spre parcarea supraetajată, nici nu mi-l puteam imagina pe Jerome făcând aşa ceva.

— Mă iei tu în zeflemea, dar majoritatea sucubilor de aia mă plictisesc până la lacrimi. La naiba, de fapt majoritatea celor din personal, a spus Luis. Există o multitudine de personalităţi şi de grade de talent. Cei excepţionali şi cei deloc excepţionali. Tu, draga mea, eşti excepţională.

— Nu e cazul să mă linguşeşti ca să-mi fac meseria, am spus şi am zâmbit fără să vreau. Nu prea am de ales.

— E adevărat, mi-a dat dreptate. Dar vreau să fii fericită aici. Vreau ca toţi cei care lucrează în subordinea mea să spună poveşti despre cât de uluitor sunt eu. Asta îmi sporeşte credibilitatea la conferinţa anuală a companiei.

— Jerome încearcă să şi-o sporească pe-a lui punându-ne să îi batem la bowling pe subordonaţii lui Nanette.

Luis a râs la cuvintele mele şi m-a condus spre un Jaguar strălucitor parcat în paralel într-o zonă pentru cei cu dizabilităţi. Odată ce mi-a pus valiza în portbagaj, mi-a deschis chiar şi portiera. Înainte să pornească maşina, s-a aplecat spre mine conspirativ şi a şoptit sonor:

— Dacă vrei să-ţi iei alt aspect, acum ai ocazia, cât suntem încă înăuntru.

— Ce aspect să-mi iau?

— Eşti în Las Vegas, a spus el, ridicând din umeri. Adaptează-te la stilul ăsta de viaţă. Nu e cazul să te rezumi la blugi şi pantofi decenţi. Trage-ţi o rochie festivă, paiete, corset. Doar mă vezi pe mine.

Luis a făcut un gest amplu spre sine, în cazul în care se întâmpla să nu-i remarc superbul costum italian pe care îl purta, fără îndoială făcut pe comandă.

— Abia e miezul zilei, am subliniat.

— Nu contează. Eu mă îmbrac aşa din clipa în care mă dau jos din pat dimineaţa.

Cu o privire sfioasă prin parcare, m-am descotorosit, prin schimbarea aspectului, de hainele de călătorie şi mi-am tras o rochiţă mini cu un umăr gol care îmi îmbrăca trupul ca o togă grecească. Ţesătura a răspândit luciri argintii când lumina a fost cea potrivită. Părul meu lung şi castaniu a devenit şi el şic. Luis a dat aprobator din cap.

— Acum eşti pregătită de Bellagio.

— Bellagio? am întrebat, impresionată. Eu mă gândeam că mă vârâţi într-un motel de doi bani la vreo cinşpe kilometri de The Strip[4].

Mi-am accentuat machiajul, ca să se vadă bine.

— Ei – a spus el în timp ce dădea în marşarier – în mod normal asta permite bugetul obişnuit când se pune problema vizitei unui nou angajat. Am reuşit să mai trag nişte fonduri – şi am băgat mâna şi în buzunarul propriu – ca să ridic un pic nivelul.

— Nu trebuia să faci chestia asta, am exclamat. Mi-aş fi putut plăti şi singură o cameră pe undeva.

Totuşi, chiar în timp ce spuneam chestia asta, am ştiut că, dacă uneia ca mine îi era simplu să acumuleze fonduri de-a lungul secolelor, cuiva cu durata de viaţă a lui Luis îi era de un milion de ori mai simplu. Maşina şi costumul erau probabil cumpărate cu mărunţişul din buzunar. Mi-a alungat grijile cu o fluturare de mână.

— E un mizilic. În plus, cred că m-ar uşura careva de maşină dacă aş parca într-un loc din ăla pentru oameni cu buget restrâns.

Pe bordul maşinii, un ecran îmi spunea că temperatura exterioară nu era cu mult diferită de cea din Seattle din luna decembrie. Ce diferea era lumina.

— Dumnezeule, am spus şi am privit pe fereastră cu ochii mijiţi. N-am mai văzut soarele de două luni.

Luis a chicotit.

— Aşteaptă miezul verii, când urcă temperaturile. Pe majoritatea oamenilor îi coace de vii, dar tu ai s-o adori. E cald şi uscat. Noaptea nu coboară mai mult de 26 de grade.

Adoram oraşul Seattle. Chiar şi fără Seth, aş fi fost fericită acolo mulţi, mulţi ani la rând. Dar trebuia să recunosc că singurul punct slab al zonei era vremea. În comparaţie cu extremele Coastei de Est, Seattle avea o climă foarte blândă. Asta însemna că nimic nu era în exces. Nici frigul şi categoric nici căldura. Căldura de care aveam parte în toiul verii se ducea iute, iar apoi iarna blândă era stricată de ploaie şi nori. Deja în februarie de regulă mă apucam să mă umflu de flacoane întregi de vitamina D. Crescusem pe ţărmul Mediteranei şi încă mi-era dor de el.

— E super, am spus. Mi-ar fi plăcut să vin în vizită cât era mai cald.

— Ah, nu mai ai mult de aşteptat, mi-a spus. O lună mai e aşa, şi apoi temperaturile încep să crească. Deja în martie poţi să scoţi bikiniul de la naftalină.

Mie mi s-a părut o exagerare, dar cu toate astea i-am întors zâmbetul.

Ne apropiam de Strip în toată splendoarea lui. Clădirile începeau să pară mai împodobite şi mai scumpe. Trotuarele şi străzile erau mai aglomerate. Panourile publicitare făceau reclamă la fiecare formă de divertisment posibilă. Era ca un parc tematic destinat adulţilor.

— Pari destul de fericit aici, am spus.

— Îhî, mi-a dat Luis dreptate. Am avut noroc. Nu numai că locul ăsta e super, dar mai sunt şi şeful celui mai numeros grup de slujbaşi ai iadului din lume. Când mi-a apărut numele tău, mi-am spus că trebuie să te iau aici la mine.

Ceva din cuvintele lui mi-a ciobit lentilele roz prin care vedeam minunile din jurul meu.

— Când a apărut numele meu?

— Sigur. Tot timpul primim e-mailuri în legătură cu transferuri, posturi libere, chestii de genul. Când am văzut că te mută din Seattle, mi-am zis să mă bag şi eu.

M-am întors spre fereastra laterală ca să nu-mi vadă faţa.

— Acum cât timp s-a întâmplat chestia asta?

— Ah, nu ştiu. Acum ceva timp. A chicotit. Ştii cât durează lucrurile de genul ăsta.

— Mda, am spus şi am încercat să-mi menţin seninătatea în glas. Ştiu.

Exact despre asta discutasem şi eu cu Roman, dureros de lunga perioadă de care avea iadul nevoie ca să ia decizii legate de personal. Roman jura că împrejurările acestui transfer erau suspecte şi sugerau graba. Totuşi, din comportamentul lui Luis deduceam că totul se desfăşura în conformitate cu procedura standard. Era oare cu adevărat posibil să fi fost Jerome scăpat din vedere cu notificarea legată de transferul meu?

Ştiam că era de asemenea posibil ca Luis să mintă. Nu voiam să cred asta despre el, dar ştiam că, indiferent cât de prietenos şi de agreabil părea, tot demon era în definitiv. În ciuda farmecului său, nu mă puteam încrede pe deplin în el. Eu şi prietenii mei aveam o vorbă: De unde ştii dacă un demon minte? Mişcă din buze.

— Eu m-am mirat că mă transferă, am spus. Eram fericită în Seattle. Jerome a spus… mă rog, a spus că e din cauză că m-am cam lăsat pe tânjală. Că mă transferă din cauza comportamentului reprobabil.

Luis a pufnit şi a intrat pe aleea spre Bellagio.

— Da? Tu nu te stresa, păpuşă. Dacă vrei un motiv care să explice transferul, eu am bănuiala că are legătură cu faptul că Jerome a fost invocat şi că a lăsat nephilimii şi creaturile viselor să-şi facă de cap cu sucubul lui.

Nu aveam ce spune la asta, dar, din fericire, am ajuns la intrarea hotelului şi am lăsat maşina în grijă unui valet care părea familiarizat cu Luis şi cu bacşişurile lui generoase. Când am intrat în Bellagio, curând am fost împresurată de stimuli – culoare, sunet, viaţă. Mulţi dintre oamenii care intrau şi ieşeau erau îmbrăcaţi la fel de şic ca noi, dar mai erau şi mulţi dintre cei „obişnuiţi”. Era un amestec de clase sociale şi culturi, cu toţii căutând cot la cot distracţie.

La fel de copleşitor era puternicul val de sentimente umane. Nu aveam nici o putere magică să-mi permită să „văd” tocmai sentimentele, dar mă pricepeam de minune să interpretez chipuri şi expresii. Era aceeaşi abilitate care îmi permisese la mall să-i depistez pe cei disperaţi şi deznădăjduiţi. Aici era la fel, dar de o sută de ori mai puternic. Aveai o mulţime de varietăţi de oameni în ceea ce priveşte gradul de speranţă şi entuziasm. Unii erau veseli şi nerăbdători, fie îmbătaţi de succes, fie gata să rişte totul de dragul succesului ce se anunţa. Alţii era evident că încercaseră şi eşuaseră. Pe faţă li se citea disperarea, nu le venea să creadă că ajunseseră în situaţia asta, şi durerea cauzată de incapacitatea de a rezolva lucrurile.

La fel de vizibile erau ţintele uşoare. Unii tipi erau aşa de evident în căutarea unei aventuri încât le-aş fi putut face pe loc o propunere. Alţii erau momeala ideală pentru sucubi, tipi care veniseră aici spunând că au să se controleze, dar care se puteau lăsa ispitiţi cu uşurinţă dacă erau abordaţi cu tact. Chiar şi avându-l pe Seth în inima mea, nu m-am putut abţine să nu observ şi să înfloresc sub toate privirile alea admirative. Dintr-odată mă bucuram că dădusem curs sugestiei lui Luis de a-mi schimba aspectul.

— E aşa de simplu, am şoptit şi m-am uitat primprejur în timp ce aşteptam liftul. Sunt ca nişte…

— Vite? a sugerat Luis.

M-am strâmbat.

— Nu tocmai la asta mă gândeam.

— Nu e mare diferenţă.

S-a deschis un lift şi un tip drăguţ de vreo douăzeci de ani mi-a făcut semn să intru înaintea lui. I-am zâmbit cuceritor, încântată de efectul pe care îl aveam asupra lui. După ce tipul a coborât la etajul lui, Luis mi-a făcut cu ochiul şi s-a aplecat ca să-mi şoptească la ureche:

— E simplu să te obişnuieşti cu aşa ceva, nu?

Apoi a urmat etajul nostru, iar Luis a dat din cap spre dreapta când s-a deschis uşa. După câţiva paşi pe hol, am realizat ceva.

— Am un apartament? am întrebat uimită. E un pic prea mult chiar şi când vrei să faci o impresie bună.

— Uite, asta nu am avut eu timp să-ţi spun. Ai un apartament pentru că e mai spaţios. Trebuie să-l împărţi cu un alt nou angajat.

Mi-a picat faţa. Iată trucul fanteziei ăsteia frumos împachetate. M-am văzut împărţind camera cu un alt sucub şi mi-am dat imediat seama că aveam să-mi caut o altă locuinţă. Reality-show-urile sunt plictisitoare pe lângă spectacolul pe care ţi-l pot oferi sucubii aflaţi prea aproape unul de altul.

— Nu vreau să încalc intimitatea nimănui, am spus cu delicateţe, întrebându-mă cum puteam scăpa din situaţia asta.

Luis a ajuns la o uşă şi a scos un card.

— Da’ de unde! E uriaş. Două dormitoare, un living şi o bucătărie cât toate zilele. A descuiat uşa şi a deschis-o. Vă puteţi evita tot weekendul dacă vreţi. Dar ceva mă face să cred că n-o să fie aşa.

Eram pe cale să-mi exprim îndoielile în privinţa asta, dar deodată nu a mai fost nevoie. Intraserăm într-un living mare, cum îmi promisese Luis, elegant şi cu mobilă modernă, în nuanţe de auriu şi verde şi decoraţii din lemn închis la culoare. O fereastră înaltă oferea o imagine amplă asupra oraşului şi un bărbat stătea în faţa ei şi admira panorama.

Nu-i vedeam faţa şi ceva îmi spunea că nu i-aş recunoaşte-o nici dacă i-aş vedea-o. Dar asta nu conta. Îl cunoşteam după amprenta de nemuritor, indicatorii aceia senzoriali unici care îl deosebeau de oricine altcineva. Nu-mi venea să cred, în timp ce el se întorcea şi-mi zâmbea.

— Bastien? am exclamat.

Capitolul 7

Indiferent ce formă ar fi adoptat, Bastien avea întotdeauna acelaşi zâmbet, cald şi contagios. L-am îmbrăţişat cu un zâmbet larg, prea copleşită să scot vreo altă formă logică de salut sau să întreb măcar ce căuta aici.

Ultima oară îl văzusem pe Bastien în Seattle toamna trecută. Venise în oraş să ajute la discreditarea unei prezentatoare de radio conservatoare şi reuşise (datorită mie), câştigându-şi aprecierea şefilor noştri. La scurt timp după aia, pierdusem legătura cu el şi crezusem că fusese transferat în Europa sau pe Coasta de Est. Poate că fusese, dar acum iată-l aici. Când m-am desprins de Bastien, mi-au revenit în memorie cu toată greutatea lor cuvintele de mai devreme ale lui Luis.

— Stai puţin. Tu eşti noul angajat?

Bastien a zâmbit şi mai larg. Ce-i mai plăcea să mă şocheze, să mă surprindă.

— Mă tem că da, Fleur. M-am mutat aici acum o săptămână, iar şeful nostru a fost aşa de amabil încât să-mi ofere găzduire aici cât timp îmi caut şi eu o locuinţă, a spus şi a făcut o reverenţă galantă spre Luis.

Luis a dat din cap, vizibil încântat de scenariul pe care îl crease.

— Lucru care să sperăm că se va întâmpla curând. Departamentul de contabilitate nu are să mă lase să păstrez la infinit locuinţa asta.

Bastien a dat grav din cap.

— Deja am găsit câteva locuri posibile.

— Bastien nu are cu adevărat nevoie de o locuinţă proprie, l-am tachinat. Ar putea ieşi în seara asta, i-ar zâmbi cui trebuie şi o duzină de femei bogate ar fi mai mult decât încântate să-i ofere o locuinţă.

Corpul de acum îl arăta ca pe un tip de douăzeci şi ceva de ani, cu părul brunet cu şuviţe aurii şi ochi căprui. Era destul de drăguţ, dar chiar dacă ar fi arătat hidos, tot ar fi reuşit să se strecoare în inima cuiva, aşa de bun era.

— Asta e cumva o invitaţie? a întrebat Bastien. Fiindcă nu am planuri pentru seara asta.

— Uite că acum ai, a spus Luis. M-am gândit că vreţi să mai staţi de vorbă şi îi poţi spune Georginei impresiile tale de până acum asupra oraşului, care sunt desigur bune.

— Desigur, am spus eu şi Bastien la unison.

— De asemenea, aş vrea s-o cunoască pe Phoebe şi poate şi pe ceilalţi sucubi, a continuat Luis.

— Ah, mademoiselle Phoebe. Bastien a dat aprobator din cap. Delicioasă făptură. Ai s-o adori.

— Tu se pare c-o adori deja, am spus.

Sucubii şi incubii se cuplau uneori, dar de regulă apelau la oameni pentru legături amoroase. Însă Bastien avea o aplecare specială faţă de cele de felul meu.

S-a strâmbat şi a răspuns:

— Niciunul din farmecele mele nu pare să dea rezultate asupra ei. Spune că niciodată n-o să fiu aşa de îndrăgostit de cineva cum sunt de mine însumi, aşa că nu are sens să se implice.

— Deja îmi place tipa, am spus râzând.

— Atunci aşa rămâne, a spus Luis în timp ce pornea spre uşă. Eu am ceva treabă, dar ne vedem înainte să pleci. Între timp, sunt convins că Bastien are să te facă să te simţi bine. Nu ezita să mă suni dacă ai nevoie de ceva.

Luis a pocnit din degete şi în mână i-a apărut o carte de vizită micuţă, pe care mi-a dat-o. Era caldă încă.

— Mersi, Luis, am spus şi l-am îmbrăţişat iute. Apreciez tot ce ai făcut.

Luis a dat grav din cap.

— Ştiu că nu te entuziasmează transferul ăsta, dar chiar aş vrea să fii fericită aici.

A plecat, iar eu şi Bastien am rămas preţ de câteva clipe tăcuţi.

— Ştii – am spus într-un final – în toţi anii petrecuţi în Seattle, nu cred că Jerome mi-a spus vreodată să-l sun dacă am nevoie de ceva.

Bastien a chicotit în timp ce se îndrepta spre un bar mic, dar bine aprovizionat.

— Luis e extraordinar, din câte am văzut eu până acum. Am avut noroc să ajung aici. Şi tu la fel.

— Mda. Suntem norocoşi, nu? Mi-am încrucişat braţele m-am sprijinit de zid lângă bar. Cum ai ajuns aici?

— Cum ni se întâmplă tuturor de ajungem pe câte undeva. Locuiam în Newark până să primesc ordinul de transfer acum câteva zile. Şi iată-mă.

M-am încruntat.

— Parcă ziceai că eşti aici de o săptămână?

— O săptămână, câteva zile, nu ştiu. Recunosc, sunt cam ameţit de când am sosit. De curând, asta e ideea. Şi a fost o surpriză.

— La fel şi pentru mine, am şoptit. Mare de tot. Şi acum ai venit şi tu. E cam ciudat.

— Oare? A turnat conţinutul unui shaker cu Martini în două pahare. Am mai lucrat împreună. E de aşteptat să repetăm experienţa.

Am acceptat paharul pe care mi l-a oferit.

— Presupun că aşa e. Dar totuşi… e uimitor de câte ori am ajuns să lucrăm împreună. E o mare coincidenţă că lucrul ăsta se repetă.

Am luat o sorbitură şi am dat aprobator din cap. Pusese Grey Goose.

— Poate că nu e nici o coincidenţă. Ei ţin evidenţa reuşitelor noastre. Probabil că ştiu că lucrăm bine împreună.

La asta nu mă gândisem.

— Chiar crezi că ne-ar pune împreună din cauza asta? Ca să obţină rezultate? Vreau să spun că eu încă încerc să-mi dau seama de ce m-au transferat.

— Ei n-au nevoie de nici un motiv.

— Ştiu. Una din teoriile mele este că nu am fost un sucub prea bun.

— Ah, iată, atunci. Te-au trimis lângă mine pentru că ştiu ce influenţă benefică am asupra ta.

— Malefică, vrei să spui.

Ochii i-au licărit.

— O să mă distrez foarte tare cu tine aici. Nici măcar n-am jucat încă şi deja mă simt de parcă aş fi încasat potul cel mare. Şi-a dat băutura de duşcă. Termină-ţi paharul şi hai să ne distrăm. Ştiu un loc super în care putem lua prânzul. Mergem acolo şi apoi jucăm nişte jocuri de noroc.

Mi se părea ciudat să ies în oraş, mai ales aşa de devreme. Viaţa în Seattle mă potolise, am realizat. Mă adaptasem atât de bine la viaţa de om încât uitasem cum era să gândeşti ca un sucub. De ce să nu te bucuri de viaţă şi la lumina zilei? Teoretic, era o călătorie de afaceri, dar ideea era să cercetez locul în care aveam să-mi desfăşor munca în viitor. Mai fusesem de o mulţime de ori aici, dar era prima oară când studiam cu adevărat oraşul cu ochii unui sucub aflat la lucru. Şi aveam din nou sentimentul îmbătător de mai devreme: uşor, atât de uşor.

Am luat un taxi şi Bastien a cerut să fim duşi la Sparkles. Mi-am derulat în minte lista cu atracţii de la Las Vegas, dar nu am primit nici un rezultat.

— N-am auzit de ăsta, am spus. Pare un club de striptease.

— Nu, e un hotel cu cazinou nou-nouţ, mi-a spus Bastien. Aşa de nou, de fapt, că numai ce a deschis acum câteva săptămâni şi deja e un succes.

— De ce se numeşte Sparkles[5]? am întrebat.

Mi-a zâmbit larg.

— Ai să vezi.

Motivul mi-a fost limpede imediat ce am ajuns. Totul era, ei bine, scânteietor. Firma de afară era o destrăbălare de lumini licăritoare ce se jucau de-a alergatea, şi s-ar fi impus un indicator cu: „Pericol de dambla”. Toţi cei care lucrau în hotel şi la cazinou aveau costume elaborate, cu paiete, şi totul era decorat cu suprafeţe metalice, scânteietoare. La asta se adăuga şuvoiul de lumini intermitente tipice unui cazinou, drept pentru care în primă fază întreg spectacolul mi-a atacat nervul optic. Totuşi, în ciuda a ceea ce ar fi putut lejer degenera în prost gust, tot avea ceva locul ăsta care emana lux. Sparkles depăşea limita, aşa e, dar la modul pozitiv.

— Uite, a spus Bastien prin labirintul cazinoului. Unde mergem noi, încărcătura senzorială este mai mică.

Vizavi de partea pe care intraserăm noi era o uşă dominată de un semn pe care scria DIAMOND LOUNGE. Cu un nume ca ăsta, mă aşteptam să găsesc stripteuze şi încă o porţie de ostentaţie, dar m-am trezit într-un loc mai liniştit şi cu mai mult bun gust. Candelabrele şi paharele de cristal erau singura sursă de scânteiere de aici. În rest, restaurantul era primitor, cu lemn de culoarea mierii şi catifea roşie. Când ne-am aşezat la masa noastră, Bastien i-a spus chelneriţei:

— Îi poţi spune lui Phoebe că a venit Bastien? Îndată ce-am rămas singuri, i-am aruncat o privire strâmbă.

— Văd eu cum stă treaba. Mă gândeam că faci pe dracu’ în patru să mă duci într-un loc drăguţ, dar tu ai venit să-ţi vezi drăguţa.

— Ăsta e un bonus, mi-a spus relaxat. Mâncarea de aici este cu adevărat excelentă. Şi Luis vrea s-o cunoşti şi pe Phoebe, ai uitat? Stai liniştită, are să-ţi placă.

N-am făcut nici un efort să-mi ascund scepticismul.

— Ştiu şi eu, Bastien? Pot să număr pe degetele de la o mână câţi sucubi mi-au plăcut cu adevărat de-a lungul anilor. În cel mai bun caz sunt tolerabili şi oarecum amuzanţi, ca Tawny.

În cel mai rău caz, şi cel mai adesea, sucubii erau nişte scârbe smintite. Se exclude sucubul de faţă, evident.

— Stai numai să vezi, a spus.

Nu a trebuit să aşteptăm mult, pentru că vreo câteva minute mai târziu am simţit aura unui sucub care te trimitea gândul la flori de portocal şi miere. O femeie înaltă, suplă, într-o uniformă alb cu negru, a apărut cu o tavă cu cocteilurile noastre. Angajaţii de aici nu trebuiau să poarte costumaţia ostentativă a colegilor de la hotel. Ne-a pus înainte cocteilurile cu o graţie şi gesturi fluide care aproape că erau prea mult pentru stabilimentul cu pricina. Îmi amintea de ceva mai potrivit pentru sălile de banchet ale regilor din trecut – pe care, bănuiam eu, le cunoscuse foarte bine.

— Ah, Phoebe, a oftat Bastien visător. Eşti o făptură ravisantă, ca de obicei. Hai să ţi-o prezint pe cea mai nouă colegă a noastră.

Ea i-a aruncat genul de privire pe care i-o adresezi unui copil care spune prostii şi s-a aşezat pe unul din scaunele libere de la masa noastră. Avea părul blond-închis prins într-o coadă de cal îngrijită, care îi punea în evidenţă pomeţii înalţi şi ochii verzi cu gene lungi.

— Haide, Bastien, lasă făpturile ravisante. E mult prea devreme pentru aşa ceva. Mi-a întins politicoasă mâna. Bună, eu sunt Phoebe.

— Georgina, am spus şi i-am strâns mâna oferită.

— Indiferent ce ţi-a spus Bastien, să crezi numai jumătate. S-a mai gândit un pic în timp ce îl studia cu atenţie. Sau mai bine o treime.

— Hei, a exclamat Bastien, prefăcându-se neîncrezător. Nu-mi place. Auzi, de parcă aş putea vreodată să mint nişte comori de fete ca voi!

— Bastien, a spus Phoebe sec. Tu minţi orice femeie dacă aşa crezi că aterizezi mai repede în patul ei.

Am râs fără să vreau, ceea ce mi-a atras încă o privire rănită din partea lui Bastien.

— Fleur, tu ştii că nu e adevărat. Tu mă cunoşti de mai multă vreme decât oricine altcineva.

— Motiv pentru care şi ştiu că e adevărat, am replicat solemn.

Bastien a mormăit ceva deloc drăguţ în franceză şi a fost scutit de încă o mostră de indignare când a venit colega lui Phoebe să ne ia comanda. Cu permisiunea noastră, Phoebe ne-a comandat ceva special care nu se afla în meniu.

— Tu eşti bucătăreasă aici? am întrebat-o.

— Barmaniţă, a răspuns, împreunându-şi mâinile şi odihnindu-şi bărbia pe ele. Aşa am ceva de făcut până începe spectacolul.

— Spectacolul?

Exasperarea de mai devreme a lui Bastien dispăruse şi fusese înlocuită cu o expresie de o aroganţă supremă.

— Vezi, Fleur? Ţi-am spus eu că am un motiv întemeiat să vin aici. Domniţa Phoebe este… A făcut delicat o pauză. E politicos să spui „dansatoare”? Nu prea ţin pasul cu corectitudinea asta politică. Mi-a luat o groază până să-mi dau seama de ce tot dau de bucluc dacă le numesc pe femeile de carieră „carieriste”.

Phoebe a râs.

— Da, e în regulă să-mi spui dansatoare.

Am simţit că mi se îndreaptă spatele.

— Eşti dansatoare? Unde dansezi?

— Aici, a spus. Sau, mă rog, am să dansez peste câteva luni, încă nu s-a deschis.

— Ce fel de dans e? am întrebat. Adică are vreo temă?

— E genul de spectacol muzical grandios, dus la extremă, tipic pentru Las Vegas. Exact la ce te-ai aştepta din partea unui local numit Sparkles. Strasuri la greu, haine pe sponci, dar nu cu bustul gol. A înclinat capul şi m-a privit cu interes. Eşti dansatoare?

— Dansez, am spus cu modestie. Dar n-am mai avut un spectacol complet de foarte mult timp. Mi-am ieşit din mână.

Bastien a râs batjocoritor.

— Prostii. Fleur prinde orice pas. Pe vremuri, îngenunchease toate saloanele de dans din Paris.

— Da, am spus. Cu mult timp în urmă.

— Eşti interesată? m-a întrebat Phoebe serioasă. Încă mai caută. Pot să-ţi aranjez o probă. Deşi… poate e bine să te faci mai înaltă.

— Nu… nu ştiu, am spus, simţindu-mă copleşită dintr-o dată. Adică abia luna viitoare mă transfer…

Phoebe nu s-a tulburat.

— Nu cred că are să-l deranjeze pe Matthias. El e directorul. De fapt… S-a uitat la ceas. Vine cam peste vreo oră. Pot să te prezint.

— Ar fi încântată, a spus Bastien.

— Sunt convinsă că poate răspunde şi singură, monsieur, a replicat Phoebe cu acreală.

Am chicotit când am văzut că Bastien e din nou certat.

— Mi-ar plăcea foarte mult. Ar fi super.

Phoebe ne-a lăsat să mâncăm când ne-a sosit mâncarea, dar mi-a promis că are să se întoarcă la finalul mesei. Tot ce comandase era extraordinar şi mi-am făcut griji din cauza mâncării în exces, dat fiind că nu eram pe deplin convinsă că întâlnirea aia cu directorul nu avea să se transforme într-o probă în bună regulă.

— E adorabilă, nu? m-a întrebat Bastien.

— Da, am fost de acord. Ai avut dreptate.

Ce mi se părea mai uimitor decât a avea şansa să dansez într-un spectacol din Las Vegas era faptul că cea care îmi facilita treburile era Phoebe, şi chiar păruse fericită s-o facă.

Experienţa mă învăţase că sucubii îşi păstrează asemenea posturi pentru sine, punând pe fugă concurenţa.

— Nu mă îndoiesc că ai să-ţi faci loc cu dansul tău în inima lui Matthias, a meditat Bastien. Apoi a oftat îndurerat. Ce n-aş da să-mi fac şi eu aşa de uşor loc în inima lui Phoebe prin dans.

— E prea deşteaptă pentru tine, am spus. Îţi ştie trucurile.

— Normal că le ştie. Cred că în proporţie de cincizeci la sută în asta constă farmecul. S-a oprit ca să termine ce-i mai rămăsese din cocteil. Apropo de atracţii bizare… am rămas în urmă cu ce se mai întâmplă în lumea ta nord-vestică. Încă mai eşti la toartă cu muritorul ăla introvertit?

— La propriu şi la figurat, i-am spus şi, când m-am gândit la Seth mi s-a mai dus buna dispoziţie de mai devreme. Transferul ăsta… e cam şocant. Nu ştiu cum are să ne afecteze relaţia.

— Adu-l aici, a spus Bastien, ridicând din umeri.

— E un pic mai complicat de-atât.

— Nu şi dacă te doreşte destul de mult. Hei. Bastien a fluturat din mână ca să-i reţină atenţia chelneriţei. Mai bea un rând cu mine. Asta o să vindece toate rănile.

— În curând se poate să trebuiască să dansez!

Dar chiar şi aşa, am mai băut un pahar şi veselia mi-a revenit. Era şi greu să nu fie aşa în prezenţa lui Bastien. Îl ştiam de mult timp şi era o prezenţă reconfortantă. Ne-am povestit, am făcut schimb de bârfe despre nemuritorii pe care îi cunoşteam şi am aflat despre cei mai pitoreşti dintre cei pe care aveam să-i cunosc aici, în Las Vegas.

Phoebe s-a întors tocmai când achitam nota, se schimbase de hainele de lucru în cele obişnuite de dansatoare. Ne-a condus în spate prin labirintul ăla ostentativ al cazinoului şi am intrat în sălile din spate ale clădirii, mai liniştite şi mai tăcute.

La rândul lor, acestea duceau spre uşa din culise a sălii de spectacole a cazinoului, care încă nu era deschisă pentru public. Am descoperit că amplul spaţiu era pustiu, cu excepţia câtorva tipi care instalau mese în zona rezervată publicului. Bubuitul ciocanelor răsuna prin cameră. O clipă mai târziu, mi-a reţinut privirea un tip care stătea într-o margine a scenei şi pe care abia îl remarcasem. Când ne-am apropiat, şi-a ridicat ochii dintr-un teanc de hârtii.

— Phoebe, a spus. Ai venit mai devreme.

— Voiam să te prezint cuiva, a spus ea. Matthias, ei sunt prietenii mei, Bastien şi Georgina. Georgina se mută aici luna viitoare.

Matthias părea să aibă vreo douăzeci şi cinci, treizeci de ani maximum şi păr nisipiu care avea mare nevoie de o tunsoare. Aspectul lui dezordonat avea ceva simpatic, şi şi-a scos ochelarii cu rame metalice ca să se uite la mine. N-am putut nu mă gândesc că lui Ian i-ar fi plăcut ochelarii ăia, dar, spre deosebire de Ian, probabil că Matthias chiar avea nevoie de ei. Matthias a clipit de câteva ori, apoi a ridicat surprins din sprâncene.

— Eşti dansatoare, mi-a spus.

— Ăăă, da, sunt. De unde ştii?

La sugestia lui Phoebe, mă mai înălţasem în timp ce străbăteam sălile din spate, dar nu era de ajuns ca să-şi dea seama.

Matthias s-a ridicat şi m-a studiat din cap până în picioare dar nu pofticios… ci mai degrabă ca un om care cântăreşte valoarea unei opere de artă.

— Felul în care mergi şi postura ta. Ai o anume graţie. O energie. Exact aşa e şi Phoebe, a spus şi a dat din cap spre ea. Sunteţi surori?

— Nu, a spus Phoebe. Dar am fost la câteva cursuri împreună.

Pe Bastien l-a bufnit râsul.

Matthias dădea din cap, complet cucerit. Şi-a luat hârtiile şi le-a răsfoit.

— Da… da… Categoric avem nevoie de tine aici şi aici. A făcut o pauză şi s-a mai uitat în câteva locuri. Şi aici. Poate chiar şi aici. A ridicat capul cu o smucitură, iar în ochii albaştri scânteietori i se citea entuziasmul. Hai să te vedem la treabă. Phoebe, fă partea de început a celui de-al doilea număr.

Phoebe a reacţionat imediat, a mers sprintenă în centrul scenei şi a intrat imediat pe ritm în timp ce Matthias număra paşii. Când au terminat, m-a privit nerăbdător.

— Acum hai şi tu.

Am dat să spun că eram pe tocuri şi în rochie, dar apoi am realizat că probabil nu avea să fie cu mult diferită costumaţia de dansatoare. Mi-am luat locul lângă Phoebe şi am imitat-o în timp ce Matthias număra din nou. Am repetat combinaţia şi a treia oară abia dacă a mai trebuit să mă uit la ea ca să prind paşii. A pus-o să execute un alt număr, un pic mai complicat, şi mi-a ieşit o reprezentaţie similară în timp ce încercam să intru în ritm cu ea. Când am terminat, a plescăit aprobator.

— Extraordinar, a spus. Fetelor, trebuie să-mi spuneţi unde v-aţi pregătit ca să le iau pe toate colegele voastre. S-a întors din nou la hârtiile lui şi a început să mâzgălească ceva. Phoebe, poţi să-i dai tu cu împrumut nişte haine pentru antrenament? Nu că i-ar afecta reprezentaţia, desigur, dar presupun că i-ar fi mai comod în altceva în cele două ore de repetiţie.

Phoebe mi-a făcut cu ochiul.

— Sunt sigură că putem să-i facem rost de schimburi.

Mi-am plimbat privirea între ea şi Matthias.

— Repetiţie?

— Sigur, a spus Matthias, fără să-şi ridice privirea încă. Noi pe aici aşa procedăm ca să ne pregătim de spectacole.

— Vrei să participi la spectacol, nu, Lucy? m-a tachinat Bastien.

— Înţeleg… dar nu mă mut în Las Vegas mai devreme de luna ianuarie, i-am explicat. Mâine-seară trebuie să mă duc acasă.

În sfârşit, Matthias şi-a ridicat pentru scurt timp privirea din iubitele lui notiţe, cu un aer la fel de îndurerat cum avea uneori Seth când îl întrerupeai în timp ce scria la o carte.

— Acum eşti aici, nu? N-ar fi rău să te apuci de treabă. Asta dacă nu ai alte planuri.

M-am uitat deznădăjduită la Bastien şi la Phoebe, care rânjeau ca nişte idioţi. Incubul m-a cuprins prieteneşte cu braţul.

— Sigur că n-are.

După o clipă de ezitare, am dat uşor din cap, încă un pic copleşită de rapiditatea cu care se derulau aici treburile.

— Mi-ar… mi-ar face mare plăcere să repet.

Capitolul 8

Era greu de crezut că în numai câteva zile trecusem de la incertitudinea transferului la brusca recrutare pentru un spectacol. Se petrecuse totul aşa de repede, încât nu era prea dificil să mă las luată de val, iar vesela încurajare a lui Bastien şi a lui Phoebe a făcut ca totul să se petreacă mult mai repede.

Schimbarea aspectului mi-a rezolvat problema hainelor şi curând Bastien a plecat, chipurile să-şi ia ceva de băut şi să-şi încerce norocul la masa de blackjack. Însă imediat ce a plecat din sala de spectacole, Phoebe s-a aplecat conspirativ spre mine şi mi-a şoptit:

— Hai să vedem. Pe cât pariem că se întoarce cu aura strălucitoare?

Am râs şi am şoptit şi eu:

— Nu pariez. Eşti sigură că n-ai mai lucrat cu el până acum?

Recunosc, nu era nimic ieşit din comun ca un incub să încerce să facă rost de o partidă de amor, dar îmi plăcea cât de bine se pricepea Phoebe să sesizeze particularităţile vechiului meu prieten.

— Îhî, a făcut ea şi a zâmbit. Dar cunosc genul.

Începuseră să sosească şi alte dansatoare. Phoebe mi le-a prezentat pe măsură ce soseau, iar majoritatea erau prietenoase şi se bucurau că se mai alăturase cineva grupului. Încă nu fuseseră găsite toate fetele pentru spectacol, aşa că toată lumea aştepta cu nerăbdare să se întâmple lucrul ăsta. Eu le adusesem cu un pas mai aproape de momentul respectiv, deşi mă miram că încă nu se completase grupul. Experienţa mă învăţase că întotdeauna existau fete dornice să se afirme în show biz. Phoebe mi-a confirmat şi ea lucrul ăsta.

— Oh, da, au mai încercat o grămadă. Şi să le fi văzut la început când au organizat preselecţia. Doar că Matthias este selectiv, atâta tot. Cornelia, coregrafa-şefă, e la fel de exigentă.

— Şi totuşi, pe mine m-a luat după o probă de cinci minute, am subliniat.

Phoebe a zâmbit.

— Iubito, recunoaşte talentul dacă el există. În plus, el se ocupă de spectacolul ăsta. Dacă el spune că ai trecut, atunci ai trecut.

Desigur, Matthias nu era singurul care se ocupa de spectacol. În afară de dansatoare, mai erau şi alţi membri ai conducerii şi ai personalului, precum Cornelia de care pomenise mai înainte. Fiecare avea rolul său. Repetiţiile se derulau cu viteză şi agresivitate, dar erau şi distractive. Phoebe nu glumise. Celelalte dansatoare erau bune, foarte bune. Nu mai dansasem de mult cu nici un fel de grup, şi chiar şi mai de mult cu unul de calibrul ăsta. Mă obişnuisem să fiu vedeta oricărui eveniment legat de dans şi mă surprindea, în mod plăcut, să mă trezesc în prezenţa atâtora pe potriva mea. În prima zi, a trebuit să mă străduiesc să ţin pasul cu ele, şi chiar dacă nu ieşisem în evidenţă ca fiind vedeta, eram încrezătoare că mă ţinusem pe poziţie.

Înainte să pot pleca, una din costumierele spectacolului mi-a cerut să-mi ia măsurile în culise. Phoebe mi-a spus că duce să-l caute pe Bastien şi că ne întâlnim apoi la barul central al cazinoului. Croitoreasa a apărut cu metrul şi mi-am spus să nu uit ce înălţime aveam pentru viitoarele schimbări ale aspectului. A venit şi Matthias cu notiţele lui şi, când ne-a văzut, s-a oprit.

— Te-ai descurcat foarte bine astăzi, a remarcat. Zici că ai fost aici din prima zi.

— Nu prea cred, am spus. Încă mai am multe de învăţat. Mai ales la a patra melodie. Paşii sunt aparent simpli… dar ai nevoie de o anumită atitudine ca să-ţi iasă bine. Sau poate nu atitudine. Graţie? Vibraţie? Nu pot să explic, dar simplitatea îl face genial. Paşii par simpli, dar modul de executare îi dă frumuseţe. Gândeam cu glas tare, băteam câmpii, şi mi-am dat seama că arătam ridicolă. Scuze. Probabil că ce spun eu pare o bălmăjeală fără sens.

— Nu, nu. Matthias m-a privit mirat. Exact asta e ideea. Aşa l-am conceput. M-am inspirat din baletul clasic, din felul în care toate mişcările sunt amplificate de emoţia cu care sunt executaţi paşii. Cornelia a spus că e o prostie să încerc să dau atâta profunzime unui spectacol de genul ăsta, dar aşa mi s-a părut mie că trebuie procedat.

— E frumos, am spus sincer. Văd exact ce anume vizai cu asta. Îmi aminteşte de La Bayadere[6].

— Ai auzit de La Bayadere? a întrebat cu ochii căscaţi.

— Desigur, am spus. E un spectacol clasic. Cine n-a auzit de el?

— Ai fi surprinsă să afli.

Atunci am realizat că plecase croitoreasa, căci îşi atinsese scopul. Matthias încă mă privea uimit. Acum că nu mai avea ochii aţintiţi asupra clipboardului, am reuşit să văd ce albaştri erau. Erau ca un petic de cer într-o zi senină, frumoasă.

— Eşti ocupată în seara asta? a întrebat câteva clipe mai târziu. Ai vrea… ai vrea să luăm cina împreună? Sau măcar să bem ceva? Mi-ar face mare plăcere să mai discut cu tine despre dans.

Pentru un sucub, uneori eram surprinzător de naivă. Căci pentru o clipă am fost tentată să accept. Eram aşa de entuziasmată după repetiţie şi de dornică să mai discut despre spectacol, încât pentru scurt timp m-am gândit că era singurul motiv pentru care voia să ieşim. Nu vreau să sugerez nici că motivele lui erau exclusiv murdare. Nu se folosea de asta pur şi simplu ca să se aleagă cu o partidă de sex. Dar în acelaşi timp nici nu o trata ca pe o întâlnire colegială. Pe scurt, mă plăcea. Îi trezisem interesul şi voia să ieşim la întâlnire.

În mod normal, asta n-ar fi fost o problemă… atât că îmi plăcea sincer tipul ăsta. Era drăguţ, iar pasiunea faţă de munca lui mi-l făcea simpatic. Îmi plăcea felul în care se lăsa copleşit de ea, felul în care îl mistuia şi-l distrăgea, ca pe… Seth.

Şi asta era problema. Tipul ăsta era Seth în variantă coregrafică. În relaţia noastră, nu se considera că l-am înşelat dacă aveam o aventură de o noapte cu vreun libidinos care nu însemna nimic pentru mine. Dar să ies cu un tip care îmi plăcea, care îmi trezea interesul şi îmi părea atrăgător la fel ca Seth… hm. Chestia asta nu era în regulă, mai ales că Matthias era evident interesat de mine. Mă găseam într-o situaţie ciudată, una la care nu mă aşteptasem.

— Ar fi extraordinar, dar am deja planuri cu prietenii mei, i-am spus. Încercăm să profităm la maximum de călătoria mea, dat fiind că e aşa de scurtă.

— Oh. S-a dezumflat un pic, dar apoi s-a luminat la faţă. Dar vii mâine iar la repetiţie, nu? Ar fi super dacă ai reuşi să mai faci o dată paşii înainte să pleci din oraş. Înţelegi, să ai ce repeta.

— Sigur, am spus. Ar fi extraordinar.

Restul serii s-a derulat cu un şuvoi de activităţi. Phoebe ni s-a alăturat mie şi lui Bastien şi am pornit într-un tur fulger al locurilor de referinţă din Las Vegas, printre care o grămadă de cazinouri şi cluburi. Şi eu, şi Phoebe ne-am tras rochii îndrăzneţe, superbe, care ne scoteau în evidenţă la maximum appealul sucubic. Ne-am lăsat cuprinse de braţele lui Bastien, care se arăta şi mai arogant decât de obicei din pricina invidiei pe care o stârnea afişându-se alături de noi.

La câteva ore după asta, simţeam nevoia de un pic de răgaz. Phoebe şi Bastien s-au consultat rapid şi au decis că, dacă ne grăbim, am putea ajunge la o reprezentaţie târzie a unui spectacol de magie pe care îl ştiau ei.

— Magie? am întrebat, cam ameţită de la cocteilurile cu votcă. Nu trăim deja un spectacol de magie?

— Eşti pe-aproape, a spus Bastien. Încă se arăta galant. Mie mi-a oferit braţul, dar nu mi-era prea clar cine pe cine sprijinea. Am auzit că spectacolul ăsta are ceva special, a spus cu o sclipire drăcească în priviri.

Am pornit toţi trei spre un hotel modest din afara zonei The Strip de care nu auzisem. Şi acolo se găseau alcool şi maşini de jocuri, în cazinou, şi probabil că asta îi interesa pe cei mai mulţi dintre clienţi. Bastien ne-a luat bilete ca să-l vedem pe Marele Jambini şi ne-am grăbit spre sala mai mică, pe jumătate plină, exact când luminile începeau să se stingă. Un actor de comedie de umplutură ne-a făcut încălzirea şi curând a ieşit şi vedeta spectacolului. Avea părul grizonant, un turban din mătase, mov aprins, şi o pelerină cu paiete care ai fi zis că provine din garderoba hotelului Sparkles. Se tot împiedica în poale, şi de aici prima mea observaţie: era beat turtă. Apoi a urmat a doua observaţie, odată ce am sesizat că mai erau şi alte amprente de nemuritori aici în afară de a mea, a lui Phoebe şi a lui Bastien. Marele Jambini era drăcuşor.

A început cu câteva trucuri clasice cu cărţile de joc, ceea ce i-a atras aplauze chinuite din partea publicului. Apoi au urmat jonglerii, care mi se păreau remarcabile pur şi simplu din cauza concentrării necesare din partea cuiva aşa de evident beat. Nu a ratat nici o clipă. Cred că ceilalţi spectatori îmi împărtăşeau opinia, pentru că aplauzele le-au devenit mai calde. Inspirat de ele, Jambini a dat foc apoi cu o întreagă pleiadă de gesturi la popicele cu care jongla. Lucrul ăsta a curmat aplauzele şi unii dintre cei de pe rândul din faţă s-au foit neliniştiţi.

— Oare e o idee bună? le-am şoptit prietenilor mei.

— Niciodată nu e o idee bună, a spus Phoebe.

— Cum adică ni…

În treizeci de secunde de când a aprins popicele, Jambini a început să facă jonglerii… şi curând şi-a dat foc la pelerină. Oamenii au icnit şi au ţipat în timp ce el şi-a smuls-o de pe el şi a aruncat-o pe scenă. Dat fiind cât de ieftin era materialul, m-a cam mirat că nu i-a luat foc mai repede. A ţopăit pe ea până s-au stins flăcările şi am văzut câţiva mânuitori de decor într-o margine, pregătiţi cu stingătoare de incendii pentru orice eventualitate. Odată ce pelerina s-a înnegrit toată, carbonizată, a ridicat-o. De sub ea a ieşit un porumbel care a zburat în aer, spre uluiala şi încântarea spectatorilor.

— Aşa era spectacolul, am şoptit, la fel de impresionata şi eu.

— Îhî, a făcut Phoebe.

Jambini s-a întins după porumbel, care i-a scăpat printre degete. A dat o tură prin încăpere, apoi a plonjat în public. În drumul lui, s-a lovit de capul unei femei cu părul prins într-o complicată coadă franţuzească. Piciorul porumbelului i s-a prins în păr şi a rămas prizonier acolo, unde bătea înnebunit din aripi să scape, iar femeia a sărit în picioare şi s-a pus pe ţipat.

— Şi asta ţine de spectacol? am întrebat.

— Nu, a spus Phoebe uluită. Dar ar trebui.

În câteva secunde, mânuitorii de decor coborâseră în public, unde au scos porumbelul şi l-au imobilizat. Au condus-o şi pe femeie afară, cu capetele plecate în timp ce îşi cereau scuze în şoaptă. Marele Jambini a făcut o plecăciune cu floricele, spre încântarea mulţimii. Oamenii mai gustă câte o peripeţie.

A mai făcut câteva trucuri cu eşarfa, majoritatea fără incidente, şi apoi s-a postat în mijlocul scenei cu o faţă gravă.

— Pentru următorul truc am nevoie de o voluntară, a spus şi privirea i-a poposit în colţul nostru. Una drăguţă.

— Oh, ne-a remarcat, a spus Phoebe cu un oftat.

A ridicat mâna împreună cu altele din public. Văzând că nu reacţionez, mi-a dat cu cotul până când am ridicat şi eu mâna.

După ce a studiat ostentativ toate voluntarele. Jambini a venit cu paşi mari spre masa noastră şi mi-a întins mâna. Bastien şi Phoebe au fluierat şi au ovaţionat, îndemnându-mă să mă duc. Aveam un pic de emoţie să nu-mi dea foc sau să mă atace păsările, dar mi-era greu să refuz publicul. Am acceptat mâna lui Jambini şi m-am lăsat condusă pe scenă, în vreme ce în jurul nostru răsunau ropote de aplauze.

— Schimbă-te în orice îţi trece prin cap, mi-a şoptit la ureche, cu răsuflarea îmbălsămată de gin.

Odată ajunşi în mijlocul scenei, a luat microfonul şi l-a lăsat la iveală pe showman-ul din el.

— Şi acum, adorabila mea asistentă… cum te numeşti, adorabilă asistentă?

M-am aplecat spre microfon.

— Georgina.

— Georgina. Ce nume adorabil. Aşadar, adorabilă Georgina, tot ce trebuie să faci este să fii receptivă la uimitoarele şi cu adevărat misticele puteri ale magiei mele. Aşa vor avea loc nişte minunate transformări.

Am dat din cap şi am mai avut parte şi de alte urale.

Jambini s-a dus la masa cu obiecte de recuzită şi s-a întors cu o perdea legată de un cerc cu mâner. Când l-a ridicat de mâner, perdeaua a căzut, creând un cilindru care ascundea complet persoana dinăuntru. Am păşit înainte îndatoritoare şi am lăsat faldurile ţesăturii să mă ascundă în timp ce Jambini a purces la o „numărătoare magică”. În cele câteva secunde, am renunţat, prin schimbarea aspectului, la rochia scânteietoare de ocazie şi am luat prima chestie care mi-a trecut prin cap: rochia de elf, verde, de folie.

Jambini a tras cu gesturi teatrale perdeaua, expunându-mă privirilor în noua mea costumaţie. Oamenii au icnit şi au bătut încântaţi din palme, iar eu am făcut o plecăciune aproape la fel de ostentativă ca a lui. Încurajat de reacţie, Jambini a spus:

— Încă o dată.

M-am dat înapoi în ţarcul împrejmuit de perdea şi de data asta m-am schimbat în blugi negri, o bluză cu paiete argintii şi o jachetă tip frac. Când a tras iar perdeaua, aplauzele au întârziat un pic, după care au devenit frenetice. Mai văzusem genul ăsta de trucuri făcute de către cei fără darul schimbăm aspectului, şi de regulă schimbau o rochie largă cu o alta, haine pe care era simplu să le pui şi să le scoţi. Ce alesesem eu sfida logica acelora familiarizaţi cu felul în care mergeau trucurile astea. Dar în fond e magie, nu?

— Ce te-ai mai dat în spectacol, mi-a spus Bastien când m-am întors la locul meu.

— Mă rog, am şoptit şi eu în timp ce-l priveam pe Jambini cum încearcă să înghită un cuţit.

Îl băgase cam trei sferturi când a început să tuşească. A ridicat din umeri, a renunţat într-un final şi pur şi simplu a făcut o plecăciune la aplauzele întârziate.

— Oamenii ăştia merită şi ei ceva pentru banii pe care i-au dat, am spus.

Jambini, sau Jamie, după cum am aflat mai târziu că se numeşte de fapt, mi-a apreciat mult mai mult interpretarea. Ne-am întâlnit cu el după spectacol în barul cel mohorât al hotelului.

— Ai fost genială când te-ai schimbat în pantaloni, mi-a spus în timp ce dădea de duşcă un pahar cu gin.

Aveam eu o bănuială că perioada în care se derula spectacolul era cea mai lungă pe care o petrecea fără să bea, şi asta în oricare zi a săptămânii.

— Zile în şir o să se mire lumea de trucul ăsta.

— Poate prea mult, l-a avertizat Bastien. O să le trezeşti suspiciunea muritorilor.

Am ridicat din umeri indiferentă.

— Aşa e în Vegas, dragule. Nimeni n-o să-şi pună întrebări. În plus, tot timpul se întâmplă lucruri şi mai ciudate de-atât.

Jamie dădea şi el din cap cu entuziasm.

— Şi rochia aia sărbătorească de prost gust? A fost şi aia extraordinară, în sensul coşmaresc. Ştii, dacă te muţi aici, ţi-aş putea da postul de asistentă a mea, a spus cu un chicot. Probabil că oamenii ar fi mai câştigaţi privindu-te pe tine decât trucurile mele.

— Nu m-ar surprinde absolut deloc, a spus Bastien cu o figură serioasă.

— Mersi – am replicat – dar cred că am mai mult de muncă decât îmi trebuie. Mi-a găsit deja Phoebe ceva.

— Hrăpăreaţo, a spus Jamie.

Celălalt sucub a râs în timp ce-şi agita cireşele în cocteil.

— Ce să-i fac eu dacă…

O aură familiară s-a răspândit prin cameră şi Phoebe a amuţit. Ne-am întors toţi ca la un semn şi l-am văzut pe Luis intrând în bar. Chiar şi muritorii, care nu-l puteau simţi ca noi, s-au oprit şi l-au urmărit în timp ce umbla cu pas apăsat prin încăpere. Prezenţa sa diabolică avea o anume forţă şi fascinaţie.

— Şefu’, a spus Jamie şi a ridicat paharul într-o caricatură de toast. Ai ratat grozava mea reprezentaţie.

— Ţi-am mai văzut spectacolele, a spus Luis în timp ce se aşeza şi îi făcea barmanului semn să se apropie. Nu cred că am pierdut mare lucru.

— Georgina a fost a lui „adorabilă asistentă”, m-a tachinat Phoebe.

— Serios? Luis s-a întrerupt ca să comande şi apoi s-a întors spre mine. Şi, mă rog frumos, ce-ai făcut de i-ai uluit? Ai dat foc la câteva eşarfe?

— Ceva banal, mi-am schimbat aspectul, am spus, pătrunsă de modestie.

Jamie a început al doilea pahar de gin. Îşi comandase două când ne-am aşezat. Cred că nu voia să rişte să mai aştepte încă vreo câteva minute cât ar fi durat să-i mai toarne unul.

— Trucul ăsta arată cel mai bine când îl faci cu sucubi. Chiar şi cu un şiretlic şi cu costume pregătite, niciodată nu iese la fel de bine. Lucram cu o fată cât eram în Raleigh şi se descurca binişor, dar îţi dădeai seama că lumea se prinsese cum mergea chestia cu hainele.

Alcoolul îmi dădea o senzaţie plăcută şi o lăsasem mai moale ca să nu mă ameţesc. Undeva, în ceaţa aia călduţă, cuvintele lui Jamie mi-au stârnit o amintire.

— Raleigh… când ai fost în Raleigh?

— M-am mutat de acolo acum câţiva ani. Am fost… ah, nu mai ştiu. A luat o gură de gin, poate ca să-şi sporească performanţele la matematică. Nu chiar aşa de mult. Douăzeci de ani. Am făcut rost de ceva suflete, dar sincer, talentele mi-au fost mai apreciate aici, înţelegi?

— Cât ai fost acolo, ai cunoscut vreun vampir pe nume Milton? am întrebat.

Era ciudat să-mi aduc aminte de discuţia cu Hugh cât mă aflam într-o bombă din Vegas, dar nu mai ciudat decât să aud vorbindu-se despre Raleigh de două ori săptămâna asta.

— Milton? Jamie a ridicat din sprâncene şi i-a mai pălit buna dispoziţie. Mda, îl cunosc. Îţi dă fiori, nu alta, nemernicul ăla. Seamănă cu…

— Nosferatu? am sugerat.

Jamie a încuviinţat solemn din cap.

— Nu reuşesc să înţeleg cum unul aşa de evident vampir ca el reuşea să treacă drept agent sub acoperire.

— Agent sub acoperire ai spus? s-a mirat Phoebe.

În momentul ăla a apărut chelnerul cu băutura lui Luis. Acesta din urmă i-a făcut semn să stea şi ne-a privit pe noi ceilalţi.

— Mai facem plinul? Încă un cocteil sau un Cosmopolitan? Jamie? Tu bei Tanqueray, nu?

Jamie a părut jignit.

— Beefeater.

Luis a dat ochii peste cap.

— E ridicol şi dezgustător. Adu-i un Tanqueray.

— Nu! a exclamat Jamie. Beefeater. Sunt un tradiţionalist, a spus el.

— Bei tot ce prinzi, l-a contrazis Luis. L-a privit pe chelnerul nedumerit. Adu unul din fiecare. O să facem o probă.

Chelnerul a părut uşurat şi şi-a luat tălpăşiţa înainte să mai aducă cineva noi modificări comenzii.

— E o pierdere de timp, a spus Jamie. Fără supărare, şefu’. Ai să vezi.

Luis era de neclintit.

— Beefeater e pentru ţărani.

— Jamie – am făcut eu o încercare – revenind la Milton…

— Ţărani!

Nu cred că Luis l-ar fi putut jigni mai tare pe Jamie dacă l-ar fi înjurat de mamă.

— Beefeater este o băutură rafinată, pentru un gust rafinat. Ştii că am un respect uriaş faţă de tine, dar se pare că în ciuda anilor de experienţă lumească… mă rog… Jamie a scotocit prin aburii de alcool după o modalitate elocventă de a-şi termina discursul. Baţi câmpii.

Luis a râs, lucru pe care n-am putut să nu mă gândesc că Jerome categoric nu l-ar fi făcut dacă subordonaţii lui i-a fi spus că bate câmpii.

— Vom vedea, prietene. De fapt, este o chestiune complexă, care în fond se reduce la analiza ingredientelor de bază şi a procesului de distilare.

— Jamie… am mai făcut eu o tentativă.

— Aici suntem de acord, a spus Jamie. Iar Beefeater îi este superior în ambele privinţe.

— Renunţă, Fleur, mi-a spus Bastien pe un ton scăzut, cu un licăr în ochi. Nu poţi concura cu ginul. Poate ai mai mult noroc mâine.

Am dat să protestez, dar, ascultând în continuare dezbaterea lui Luis şi a lui Jamie, am realizat că Bastien avea dreptate. Jamie era aşa de hotărât să apere onoarea ginului său, încât mă îndoiam că avea să-şi mai amintească măcar că l-am întrebat de Milton.

— O să fie treaz mâine? am întrebat sceptică.

— Nu, a spus Phoebe. Dar de regulă este mai puţin beat în prima jumătate a zilei.

A sosit ginul şi Luis şi Jamie au fost pe deplin absorbiţi de cercetarea lui „ştiinţifică”, ce includea mirosul şi tensiunea artificială. Nu înţelegeam exact în ce fel influenţa cea de-a doua lucrurile într-o probă gustativă, dar ei păreau să considere că este o chestie destul de serioasă.

— Doamne sfinte, am şoptit uimită.

Bastien şi-a terminat cocteilul.

— Când treaba devine serioasă, e momentul ca eu s-o şterg. Ce părere aveţi, doamnelor? Doriţi să plecaţi în căutare de ceva companie prin cluburi?

— Eu mâine mă trezesc de dimineaţă, a spus Phoebe cu regret. Cred că ar trebui să mă duc acasă. Dar vii mâine la repetiţie, nu?

— Presupun că da, am spus. Lui Matthias i-am spus că vin.

În ciuda implicării evidente în analiza băuturii, Luis şi-a aruncat ochii spre noi când a auzit pomenit numele directorului companiei noastre.

— Ah. Ai prezentat-o tu?

Am dat din cap.

— Mulţumită lui Phoebe am primit un post.

Luis a părut încântat.

— Excelent. Eşti mulţumită?

Întrebarea m-a luat prin surprindere, dar apoi mi-am amintit de comentariul lui de mai devreme, de la sosirea mea, cum că voia să aibă subordonaţi fericiţi.

— Cred că da. Cred că o să mă distrez tare.

— Bravo. Şi cum ţi s-a părut Matthias?

Asta chiar că era o surpriză.

— Mi s-a părut drăguţ. Îl cunoşti?

— Numai după reputaţie, a spus Luis.

Eram pe cale să profit de întrerupere ca să-l întreb pe Jamie despre Milton, dar înainte să apuc, Luis a trecut din nou cu naturaleţe la ştiinţa fabricării ginului, efectiv scoţându-mă de pe radarul drăcuşorului. Mâine, am decis.

— Auzi, a spus Phoebe cu şiretenie. Te-aş putea ajuta eu să dai de Matthias dacă vrei să ieşi cu el.

Chiar şi ameţită de la cocteilurile cu votcă, încă îmi dădeam seama că nu era bine să am o întâlnire amoroasă de-o noapte cu Matthias. Dacă aveam să mă cuplez cu cineva cât eram aici, nu avea să fie cineva cu care lucrurile puteau deveni serioase.

Le-am oferit ei şi lui Bastien cel mai impertinent zâmbet sucubic.

— Nţ, e prea blând. Încă nu am venit ca să mă instalez aici. Hai să găsim ceva nebunesc şi să petrecem weekendul ăsta în Las Vegas aşa cum se cuvine.

Bastien a strigat de bucurie şi m-a prins de mână. În timp ce plecam şi-mi spunea despre „un club perfect”, am surprins faţa lui Luis. Dădea din cap la Jamie, aparent încă interesat de dezbaterea lor, dar zâmbetul lui satisfăcut, plin de înţeles, mă făcea să cred că nu numai ginul îl făcea aşa de fericit.

Capitolul 9

Numai când am aterizat în Seattle duminică seară am simţit cât de ireal fusese weekendul în Las Vegas. Mă simţisem atât de… firesc acolo. Cred că în parte lucrul ăsta se datora faptului că aveam prin preajmă vechi prieteni precum Bastien şi Luis. Totuşi eram plăcut surprinsă de cât de bine mă înţelegeam cu noile mele cunoştinţe, Phoebe şi Matthias. Începuse chiar să-mi placă şi Jamie, deşi după noaptea aia nu l-am mai văzut. În ciuda eforturilor mele de a da de el ca să-l întreb de Milton, drăcuşorul nu mai fusese de găsit în restul şederii mele.

Iar spectacolul… cu ăsta cum se mai întâmplase? Nici măcar nu puteam face rost de un loc de muncă decent în oraşul meu actual, totuşi, la câteva ore de la aterizarea într-un oraş străin, mă alesesem cu postul mult visat. Când am terminat a doua repetiţie, Matthias vorbea deja despre un rol special pe care avea de gând să-l creeze pentru mine, iar mai multe dansatoare erau aşa de dezamăgite că plecam pentru o lună, încât ai fi zis că ne cunoşteam de ani de zile.

În ciuda îndoielilor mele, fusese un weekend fantastic.

Am revenit la realitate când am intrat în apartament. Roman era plecat şi-mi lăsase numai un bilet: „Antrenamente la bowling mâine-seară”, pentru a lăsa o urmă a trecerii lui pe acolo. Normal, pisicile au fost la fel de fericite să mă vadă ca de obicei. Le-am scărpinat pe căpşoare şi am început să mă gândesc cum să fac să le iau şi pe ele cu mine în statul celălalt. Asta ar însemna să le iau de lângă Roman, pe care îl iubeau, dar nu se putea face nimic în privinţa asta. El nu putea veni cu noi. Fiind nephilim, era permanent în pericol să fie vânat de alţi nemuritori, şi numai protecţia lui Jerome îi permitea o viaţă oarecum normală în Seattle. Cu siguranţă că Roman nu avea să renunţe la asta şi, în plus, probabil că Las Vegasul era cea mai nepotrivită ascunzătoare din lume.

O vază cu trandafiri albi tiviţi cu roz se afla pe masa din bucătărie, răspândind dulceaţă în aer. Am deschis cartonaşul şi am citit cuvintele mâzgălite de Seth:

Bun venit acasă. Am numărat tot timpul minutele care ne despart.

— S

I-am trimis un mesaj că m-am întors şi am primit un răspuns în care mi se cerea să vin la cină la Terry şi la Andrea. După ce i-am lăsat un bilet lui Roman în care îl asiguram că am să vin la antrenament, am plecat, meditând la consecinţele mutării. Apartamentul. Trebuia să-l vând. Asta dacă nu cumva voiam să i-l închiriez lui Roman. Iadul avea probabil să-mi acopere cheltuielile cu mutatul, dar eu trebuia să încep să fac aranjamentele cu firma de mutări şi altele.

Mă pricepeam la planificări şi organizare, dar asta nu-mi servea la nimic când venea vorba să iau cu mine în Las Vegas ceea ce-mi doream cel mai tare, pe Seth. Încă nu ştiam cum să fac cu el.

Când am sosit, exact la ţanc pentru o cină haotică în familie, nepoatele lui m-au întâmpinat cu obişnuitul val de iubire. Avându-i în vizită şi pe ceilalţi membri ai familiei, renunţaseră la orice pretenţie de a mânca la masa din bucătărie şi pur şi simplu îşi luaseră în living farfuriile de carton şi pizza făcută în casă. Terry şi Andrea erau de mult obişnuiţi cu gândul că mobila putea cădea victimă mâncării, dar Margaret nu se putea concentra la mâncarea ei, pentru că era tot timpul atentă la fete, înfricoşată de iminenţa posibilului dezastru cauzat de sosul de roşii.

Mă bucuram s-o văd pe Andrea împreună cu familia, lucru care nu se mai întâmpla chiar aşa de des în ultima vreme. Părea obosită, dar era binedispusă şi, judecând după felul în care fetele se întreceau care să stea lângă ea, era limpede că erau şi ele încântate s-o vadă printre ele.

— Seth zicea că ai fost plecată din oraş, mi-a spus. Ai fost la distracţie?

— În Las Vegas, i-am răspuns. Mi-am vizitat nişte prieteni.

— Doamne, a spus Ian. Ce n-aş da să am şi eu prieteni în Las Vegas.

— Aş fi jurat că e prea comercial pentru gustul tău, a spus Seth, cu o expresie neutră.

Ian a înghiţit o bucată de pizza – se pare că azi nu era vegan – după care a răspuns:

— Numai dacă stai în The Strip şi în hotelurile lor de lux cumplit de scumpe. Dacă dai peste vreun loc mai ferit, poţi să găseşti nişte bombe super.

Kendall, fetiţa de nouă ani, a spus ceea ce gândeam cu toţii:

— Eu aş prefera să stau în lux. Tu de ce ai vrea să stai într-o bombă, unchiule Ian?

— Pentru că este neconvenţională, i-a spus. Toată lumea stă în locurile frumoase.

— Dar mie îmi plac lucrurile frumoase, l-a contrazis ea. Ţie nu?

— Ăăă, ba da, a spus el încruntat. Dar nu asta e ideea…

— Atunci de ce ai vrea să stai într-un loc urât? a insistat ea.

— Eşti prea mică să înţelegi, i-a retezat-o el.

— De fapt, cred că înţelege perfect, a chicotit Seth.

Andrea a decis să se ducă să se odihnească la scurt timp după aceea, dar nu înainte de a smulge o promisiune că cineva avea să-i aducă mai târziu desertul. După ce am rezolvat cu vasele, lucru destul de simplu dat fiind că farfuriile erau de carton, s-a spart gaşca şi fiecare s-a dus la treaba lui. Kendall, Brandy, Margaret şi Terry au început o partidă de Monopoly, în vreme ce Kayla şi gemenele s-au instalat să vadă Mica sirenă. Ian li s-a alăturat, entuziasmat că i se oferea ocazia de a demonstra că filmul era un exemplu de capitalism ce avea să-i vină de hac Americii. Seth şi cu mine ne-am ghemuit pe o canapeluţă din apropiere, chipurile ca să urmărim filmul, dar de fapt am profitat de moment ca să recuperăm timpul pierdut.

— Cum a fost de fapt? m-a întrebat pe un ton scăzut. Mi-am făcut griji din cauza ta. A fost nasol cum credeai tu?

— Nu, am spus, rezemându-mi capul de pieptul lui. De fapt… a fost destul de bine. Îţi vine să crezi că deja am un loc de muncă? Adică… altul decât în slujba iadului.

— Nici măcar aici nu găseşti, a spus Seth.

— Mda, observ şi eu ironia situaţiei. O să fiu dansatoare în Las Vegas, cu paiete şi tot tacâmul.

Şi-a plimbat degetele prin părul meu.

— E super. Şi sexy. Dacă vrei să faci repetiţie, aş fi mai mult decât încântat să-ţi ofer o critică constructivă.

Am zâmbit.

— Mai vedem.

A urmat o pauză lungă.

— Deci… e reală toată chestia asta.

— Mda, am spus cu un glas pierit. E reală. I-am simţit crisparea şi prin pori i se revărsa îngrijorarea. Nu-i nimic. Îi dăm noi de capăt. Mai e o lună.

— Ştiu, a spus. Noi doi am trecut cu bine peste lucruri mult mai nebuneşti, nu?

— Mai nebuneşti nu înseamnă întotdeauna mai dificile, am subliniat. De exemplu, faptul că Peter a încercat luna trecută să facă un „felinar retro” dintr-un tub de Pringles a fost o nebunie, dar în acelaşi timp s-a rezolvat destul de repede când am dat de stingătorul de incendii.

— Vezi? a spus Seth. Asta îmi place la tine. Mie nici măcar nu mi se pare o nebunie. La tine asta mi se pare normalitatea, Georgina. Tu modifici toate definiţiile.

M-a sărutat apăsat pe frunte. Am tăcut amândoi şi am urmărit filmul, deşi bănuiam că nici Seth nu era mai atent decât mine. Eram adânciţi în gânduri, şi nu m-am smuls din ale mele până să-l aud pe Ian spunându-i lui Morgan:

— Îmi place mai mult povestea originală cu zâne. E destul de neconvenţională, aşa că probabil n-ai auzit niciodată de ea.

M-am uitat la ceas şi m-am ridicat în capul oaselor.

— Mă duc să văd ce face Andrea şi dacă vrea desertul.

Şi Margaret şi Terry s-au oferit să se ducă ei, dar i-am liniştit cu un gest, asigurându-i că mă descurc şi că ar trebui să-şi termine partida.

Andrea era trează, sprijinită pe perne, şi citea o carte când am intrat eu cu plăcinta.

— Nu trebuia să te deranjezi, mi-a spus. Ar fi trebuit să-i spui lui Terry.

— El are treabă, cumpără şi vinde proprietăţi, i-am spus şi am ajutat-o să-şi pună farfuria în poală. Nu-i puteam cere să se oprească. În plus, face destule.

— Aşa e, mi-a dat dreptate şi a zâmbit melancolică. Cu toţii fac destule, chiar şi tu. Mi se pare ciudat că au alţii grijă de mine. Sunt prea obişnuită să am eu grijă de toată lumea.

M-am aşezat pe un scaun de lângă patul ei şi mă întrebam cât de des trebuie să fi fost ocupat în ultima vreme. Tot timpul cineva avea grijă de Andrea.

— Mai durează un pic, am spus.

Cu asta mi-am atras un alt zâmbet din partea ei în timp ce mesteca o bucată de plăcintă.

— Eşti foarte optimistă.

— De ce n-aş fi? Arăţi extraordinar astăzi.

— Extraordinar „în mod paradoxal”, cum ar spune Ian. Şi-a trecut mâna prin părul blond fără viaţă. Dar mă simt mai bine decât în ultima vreme. Nu ştiu. E o stare înşelătoare, Georgina. Sunt unele zile în care mă simt încrezătoare că am învins până la ultima celulă canceroasă din corp, şi altele în care nu pot să cred că încă mai sunt pe lumea asta.

— Andrea…

— Nu, nu, e adevărat. A făcut o pauză ca să mai mănânce un pic de plăcintă, dar avea o înţelepciune în priviri care îmi amintea în mod straniu de Carter. Am acceptat situaţia, faptul că încă sunt mari şanse să mor. Nimeni altcineva nu a mai acceptat. Nimeni nu are să vorbească despre lucrul ăsta. Eu nu am nici o problemă în această privinţă. Dacă asta vrea Dumnezeu, atunci aşa să fie.

Am simţit un nod în stomac. Nu puteam spune mare lucru despre Dumnezeu, dar cunoşteam destul de bine raiul şi iadul încât să mă înfurii când auzeam oamenii că-şi acceptă soarta ca făcând parte dintr-un scop măreţ. De multe ori mie mi se părea că forţele divine inventează jocul ăsta pe parcurs.

— Nu din cauza mea îmi fac griji, a continuat Andrea. Ci din cauza lor.

Seninătatea i s-a risipit şi a fost înlocuită de o îngrijorare umană extrem de reală, de frica unei mame pentru copiii ei.

— Terry este puternic. Aşa de minunat de puternic. Dar îi este greu. Nu se descurcă singur, motiv pentru care mă bucur atât de tare că e şi Seth aici. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără el. El e stânca ce ne susţine pe toţi acum.

Anxietatea din mine s-a mai domolit un pic şi m-a copleşit căldura când m-am gândit la Seth.

— E minunat.

Andrea şi-a lăsat furculiţa, epuizată, şi a întins mâna spre mine.

— Şi tu. Mă bucur că faci parte din familia noastră, Georgina. Dacă mi se întâmplă ceva…

— Nu…

— Nu, ascultă. Vorbesc serios. Dacă păţesc ceva, am să mă odihnesc în pace ştiind că fetele te au pe tine în viaţa lor. Seth şi Terry sunt minunaţi, dar fetele au nevoie de o femeie puternică drept model. Cineva care să le fie alături când cresc.

— Nu sunt un model prea reuşit, am spus, fără s-o privesc în ochi.

Eram o creatură a iadului, una plină de slăbiciuni şi frici. Ce le-aş fi putut eu oferi unor făpturi aşa de inteligente şi de promiţătoare precum fetele familiei Mortensen?

— Ba da, a spus Andrea hotărâtă şi m-a strâns de mână. Te iubesc şi te admiră aşa de tare. Ştiu că sunt pe mâini bune.

Mi-am reţinut lacrimile care ameninţau să mă podidească.

— Păi, am spus. Sunt pe mâini şi mai bune cu tine, din moment ce ştim cu toţii că o să te faci bine în curând.

Andreea a dat din cap şi mi-a adresat un zâmbet indulgent, pe care bănuiam că şi-l perfecţionase după ce-i ascultase săptămâni la rândul pe ceilalţi insistând că avea să se facă bine. Curând, a trădat-o un căscat şi i-am luat cu grijă farfuria, apoi am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva. M-a asigurat că nu.

M-am târât până jos şi am dus farfuria la bucătărie, unde le-am găsit pe Brandy şi pe Margaret, mâncând şi ele plăcintă. Mi-am mai aruncat o dată privirea în living.

— Ce s-a întâmplat cu jocul de Monopoly?

— Ne-a cumpărat Kendall tot, a spus Margaret.

— Doamne, ce mă enervează să joc cu ea, a mârâit Brandy. Nici un copil de vârsta ei n-ar trebui să fie aşa de bun.

— Nu trata cu uşurinţă subiectul, a spus Seth în timp intra. Peste cincisprezece ani o să ne întreţină pe toţi. Şi-a lăsat o mână pe umărul lui Brandy. Ai întrebat-o pe Georgina?

Brandy şi-a coborât ochii în pământ.

— Nu.

— Ce să mă întrebe?

— Nimic, a spus ea.

— E limpede că e ceva, am răspuns şi am făcut schimb de priviri cu Seth. Care e treaba?

— E în legătură cu balul de Crăciun despre care vorbeaţi mai devreme? a întrebat Margaret.

Brandy a roşit.

— Un bal de sărbători. Nu e mare lucru.

— Ba nu, am spus. Îmi plac foarte tare balurile. Dar nu aţi terminat şcoala?

— Ba da, dar ăsta are loc la biserică. Este ceva oficial care se ţine în fiecare an.

Vorbea pe un ton indiferent, dar expresia feţei trăda cât de mult o interesa.

Partea cu biserica mă surprindea, pentru că, din câte ştiam eu, familia Mortensen nu se ducea la biserică. Dar se pare că ceva se schimbase. Poate că jucase un rol boala Andreii. Indiferent de situaţie, îmi era clar că nu era o chestiune de credinţă, ci mai degrabă simpla dorinţă a unei adolescente de a participa la o activitate distractivă cu oameni de vârsta ei. Era un rit de trecere firesc, unul de care bănuiam că nu se simţea demnă, dat fiind ce se întâmpla acum în familia ei. Nu mă mai mir că ezita să pomenească de el. M-am întrebat dacă în ecuaţie intra şi un băiat, dar categoric nu aveam să întreb. Părea să se simtă destul de stânjenită că avea discuţia asta de faţă cu unchiul şi bunica ei.

— Trebuie să-ţi cumperi rochie? am presupus eu.

Lumea întotdeauna apela la mine când voia să facă cumpărături. Mai demult mă deranjase lucrul ăsta, dar apoi mi-am spus că ar trebui să accept lucrurile la care mă pricep. Brandy a dat din cap, jenată încă.

— Când e?

— Marţi.

— Marţi…

M-am încruntat, gândindu-mă la orarul meu. Mâine, luni, eram ocupată cu munca şi cu antrenamentul la bowling. În afară de asta, nu-mi mai rămânea prea mult timp.

— Se poate să fie din scurt, am spus.

— Dacă n-ai timp, nu-i nimic, m-a asigurat Brandy. Serios.

— Nici vorbă, i-am spus. Putem să mergem marţi dimineaţă.

Brandy şi-a coborât iar privirea.

— Îţi dă tata banii… Am să-l întreb cât putem cheltui.

— Stai liniştită, a spus Seth şi i-a ciufulit părul, iar fata s-a ferit să scape. Trimite-mi mie factura. Ştii unde stau.

Brandy a protestat, dar Seth şi-a menţinut cu fermitate oferta şi de asemenea a insistat pe lângă Brandy să nu-i spună nimic despre asta tatălui ei. Dar odată ce Brandy şi Seth s-au dus în camera cealaltă, Margaret m-a prins de mânecă şi m-a tras înapoi în bucătărie înainte să-i urmez. Interacţiunile noastre nu fuseseră tocmai antagonice, în afară de scena cu bâta de baseball de la prima întâlnire, dar nici nu fuseseră întotdeauna plăcute. Mă pregăteam să-mi pună în vedere să n-o îmbrac pe Brandy ca pe o târfă.

— Uite, a spus Margaret în timp ce-mi îndesa nişte bani în mână.

Mi-am coborât privirea şi am văzut două bancnote de cincizeci de dolari.

— Seth nu este singurul care are resurse, a spus ea. Nu se poate să tot dea el bani întregii familii. E de-ajuns pentru nevoile ei?

— Ăăă, da, am spus în timp ce încercam să i-i dau înapoi. De fapt, avusesem de gând să-l sar pe Seth şi să achit eu factura. Categoric. Nu trebuie să faci asta.

Drept răspuns, Margaret mi-a mai dat o bancnotă.

— Ia-i şi pantofi, a spus şi mi-a strâns mâna în care aveam banii. Nu ştiu ce nevoi au fetele de vârsta ei în materie de haine, dar tu ştii. Banii pot să i-i ofer. Pentru restul ştiu că pot conta pe tine.

Emoţia aia, încrederea în mine, era prea mult la aşa scurt timp de la discuţia pe care tocmai o avusesem cu Andrea.

— Nu e destul, am izbucnit. Ceea ce fac eu în comparaţie cu ce fac ceilalţi. Ei se implică aşa de tare. Ce e mersul la cumpărături pe lângă asta?

Margaret m-a fixat cu o privire pătrunzătoare care nu amintea deloc de matroana conservatoare cu hanorac, aşa cum o categorisisem eu.

— Pentru o fată care creşte atât de repede şi a cărei viaţă se prăbuşeşte împrejurul ei? Totul.

— Nu pot să sufăr situaţia asta, am spus. Detest faptul că li se întâmplă aşa ceva.

— Dumnezeu ne dă cât putem duce, a spus.

Întotdeauna urâsem zicala asta, în mare măsură pentru că şi ea părea să sugereze că exista un univers care avea un plan cu fiecare, iar eu nu văzusem nici o dovadă în acest sens.

— Au puterea să treacă peste asta. Şi se pot bizui pe puterea noastră, a adăugat.

Am zâmbit la cuvintele ei.

— Eşti o femeie remarcabilă, Margaret. Au noroc că eşti aici.

Şi vorbeam serios. Poate că noi două aveam opinii diferite în legătură cu sexul premarital, dar îi iubea tare. Nu eram singurul model din viaţa fetelor.

A ridicat din umeri, măgulită şi jenată în acelaşi timp de lauda mea.

— La fel ca tine, încerc să fac destul, fără însă a-l obosi pe Seth cu prezenţa mea.

— Îi place că eşti aici, am spus imediat.

A dat ochii peste cap.

— Nu sunt proastă. Vreau să ajut în continuare, dar nu pot sta veşnic la el. E un bărbat în toată firea, oricât mi-ar plăcea să pretind altceva.

Asta m-a făcut să zâmbesc şi mai larg.

— Stai liniştită, n-am să-i spun.

Totuşi, în noaptea aia m-am dus acasă cu inima grea. Seth se aştepta să stea până târziu şi nu voise să-l aştept. Eram amândoi conştienţi că petreceam puţin timp împreună în ultima vreme, aşa că mi-a spus că vine cu mine mâine la antrenamentul de bowling. De regulă, încerca să evite evenimentele în care erau implicaţi nemuritorii, dar cred că îi trezea o fascinaţie morbidă ideea de a juca bowling pentru a apăra onoarea iadului.

— Slavă Domnului, a spus Roman când am intrat pe uşă. Credeam că rămâi la Seth. Ai supă pe aragaz.

— Nu, mersi. Am mâncat deja.

— Nu ştii ce pierzi, a spus.

Judecând după felul în care îi dădeau târcoale pisicile, că poate le pică şi lor ceva, în timp ce se aşeza pe canapea cu un bol, am bănuit că erau de acord cu el.

— Cum a fost? a întrebat.

Mie încă îmi era gândul la familia Mortensen şi pentru o clipă am crezut că la asta se referă. Apoi mi-am amintit că era interesat doar de un singur lucru şi mi-am dat seama că vorbea de Las Vegas.

— Surprinzător de bine, i-am spus în timp ce mă aşezam pe un fotoliu.

A ridicat din sprâncene. Nu se aşteptase la răspunsul ăsta.

— Serios? Povesteşte.

Şi aşa am făcut, în timp ce el asculta cu atenţie şi îşi mânca supa. Când am terminat cu recapitularea evenimentelor din weekend, m-a interogat în legătură cu aproape toată lumea pe care o cunoscusem acolo, nemuritori şi muritori deopotrivă. În cele două zile nu strânsesem atâtea lucruri de povestit, dar i-am oferit ce am putut.

— Hm, adorabil, nu? a spus.

Nu a făcut nici un efort să-şi disimuleze sarcasmul.

Am oftat.

— Încă mai crezi că asta face parte dintr-o conspiraţie?

— A naibii coincidenţă că transferul ăsta aparent obişnuit îţi îndeplineşte orice dorinţă posibilă.

M-am strâmbat.

— În afară de aia că mă transferă. Nu am vrut absolut deloc lucrul ăsta.

Roman s-a îndreptat, iar pisicile au dat buzna la bolul abandonat. Şi a început să numere pe degetele de la mâna dreaptă.

— Hai să facem o socoteală, ce zici? Când te-am cunoscut, te-am întrebat ce meserie visezi să faci. Ce-ai zis? Dansatoare în Las Vegas. Şi ce să vezi! Colac peste pupăză, ţi se oferă. Şi cine te-a băgat acolo? Într-un oraş care geme de sucubi intriganţi, gata să te înjunghie pe la spate, ai avut norocul să dai de unul la fel de echilibrat ca tine, cu acelaşi simţ al umorului şi cu aceleaşi preocupări. Ciudată treabă… Ai mai dat de un alt sucub în tot weekendul ăla? Într-un oraş plin de aşa ceva?

— Roman…

— Nu, nu, stai un pic. Mai e ceva. Cum l-ai cunoscut pe sucubul minune? Prin cel mai bun prieten nemuritor al tău, care întâmplător a fost transferat în Las Vegas, angajat de şeful tău preferat din toţi cei pe care i-ai avut vreodată. Ţii pasul până aici?

— Dar de ce ar…

— Şi – a continuat – ca să nu te apuce dorul de felul smintit de a fi al prietenilor de aici, Las Vegasul este gata să-ţi ofere alţii noi. Un drăcuşor caraghios şi drojdier, şi Seth versiunea 2.0. Dacă ai mai fi stat un pic, probabil că ţi-ar fi făcut rost şi de un înger şi câţiva vampiri. Şi să nu ignorăm faptul că te duci în Las Vegas! Locul în care un sucub se descurcă cel mai bine.

— Bun, am înţeles ideea, am spus şi am dat exasperată din mâini. Este perfect. Poate bătător la ochi de perfect. Dar scapi din vedere un lucru fundamental. Presupunând că e adevărat, că cineva mi-a alcătuit scenariul perfect, o situaţie concepută să mă mulţumească, de ce s-ar deranja când situaţia care m-ar face cel mai fericită ar fi să rămân în Seattle? De ce şi-ar bate capul cu varianta asta? De ce să nu mă lase aici?

Ochii lui Roman au licărit.

— Pentru că ăsta e singurul lucru pe care nu-l vor. Vor să te vadă plecată din Seattle, Georgina. Vor să scape de tine, nu vor să te plângi sau să regreţi ce-ai lăsat în urmă.

— Dar care e motivul? am protestat. Asta nu înţeleg eu.

— Mai dă-mi informaţii, a spus. Iadul nu e chiar aşa de priceput. Până şi înscenarea perfectă trebuie să aibă o hibă. A fost ceva, orice în weekendul ăsta care să ţi se pară fals? Care se vedea de la o poştă că e o minciună?

I-am aruncat o privire ironică.

— Am fost în Las Vegas şi am umblat cu slujbaşi ai iadului. Totul pare fals.

— Georgina, gândeşte-te! Ceva care a părut ciudat. Vreo contradicţie.

Mă pregăteam să neg, dar m-am oprit.

— Cronologia.

S-a aplecat şi mai mult înainte.

— Da? Ce e cu ea?

M-am gândit la primele ore petrecute în Las Vegas.

— Luis şi Bastien au făcut tot posibilul să dea impresia că transferul meu şi al lui Bastien erau în plan de ceva timp, după cum a spus Jerome. Dar Bastien s-a dat de gol o dată. Nu părea să fi fost acolo de prea mult timp, nu cât spuseseră mai devreme.

— De parcă ar fi fost chemat pe moment, ca să coincidă cu transferul tău?

— Nu ştiu, am răspuns, şi nu-mi plăcea gândul că Bastien era implicat într-o posibilă conspiraţie împotriva mea. S-a corectat, a spus că se exprimase greşit.

— Sunt sigur că asta ar fi spus.

Roman s-a lăsat pe spate şi medita la toate elementele.

— Bastien nu m-ar minţi, am izbucnit. E prietenul meu. Am încredere în el. Ţine la mine.

— Te cred, a spus Roman. Şi cred că nu ar minţi în legătură cu ceva care ar crede că te poate afecta. Dar dacă îi cer şefii să spună o minciunică bine intenţionată, să facă pierdute câteva zile, nu crezi că ar accepta?

Eram gata să neg, dar apoi a trebuit să mă gândesc la chestia asta. Bastien avusese din când în când probleme cu şefii, iar aventura lui de anul trecut din Seattle fusese o încercare disperată de a-şi salva imaginea. Dacă ar fi fost prins la colţ, ameninţat chiar, să-mi spună că fusese transferat cu mai mult timp înainte decât fusese de fapt, oare n-ar fi făcut-o? Mai ales dacă se gândea că este un lucru nevinovat şi nu cunoştea nici un motiv infam care să stea în spatele acestei mişcări?

— Dar ce motiv infam ar putea sta în spatele chestiei ăsteia? am mormăit, fără să realizez că spusesem cu glas tare ce gândesc, până când Roman s-a îndreptat din nou.

— Asta trebuie să descoperim. Trebuie să aflăm ce ţi s-a întâmplat de curând de ar fi putut trezi atenţia cuiva, aşa încât să provoace o asemenea reacţie imediată. Ştim că te-ai lăsat pe tânjală şi ştim că Erik s-a interesat de contractul tău.

Am clipit.

— Milton.

I-am spus repede lui Roman despre informaţiile pe care le avea Hugh în legătură cu statutul lui Milton de asasin de taină şi despre călătoria lui în Seattle, care coincidea cu moartea lui Erik. I-am mai spus că i-am pomenit pe scurt lui Jamie despre Milion, moment în care Roman a sărit în picioare.

— Iisuse Hristoase! De ce nu mi-ai spus mai repede despre chestia asta? Aş fi putut să-l urmăresc cât ai fost tu plecată. Rahat. Acum sunt prins aici cu chestia aia cu bowlingul.

Nephilimii aveau aceeaşi problemă cu călătoritul ca nemuritorii de rang inferior. Trebuiau să meargă fizic dintr-un loc în altul, nu dispuneau de teleportare ca nemuritorii de rang înalt.

— Îmi pare său, am spus. Nu mi-a dat prin cap. N-am făcut legătura. Şi nu am avut ocazia să-l întreb pe Jamie mai multe despre Milton. N-am mai dat de el în restul şederii mele în oraş.

Roman dădea din cap odată cu mine în timp ce măsura camera cu pasul.

— Normal. Sunt sigur că au avut grijă să nu mai fie disponibil ca să-ţi spună mai multe. Şi mai zi-mi o dată de ce nu a mers mai departe prima ta discuţie cu el?

Am ridicat din umeri.

— Era beat. A fost distras de o discuţie despre gin cu Luis.

— Una pe care a început-o Luis, fără îndoială.

— Ăăă… M-am gândit puţin. Mda, presupun că da. Doar nu vrei să spui… e o idioţenie. Adică să recurgă la o discuţie despre gin ca să disimuleze un complot?

Ochii verzi ca marea ai lui Roman rătăceau meditativ în depărtare.

— Nu e cea mai ridicolă distragere a atenţiei la care ştiu că a recurs un demon. Ar fi putut aduce vorba despre bowling.

— Nu începe iar.

Atenţia lui Roman a revenit la mine şi pe faţă i se aşternu frustrarea.

— Georgina, cum poţi să negi aşa ceva? Cum de refuzi crezi că iadul joacă o carte mare aici? După toate câte ai văzut şi la care ai luat parte?

Am sărit în picioare, mânioasă din cauza insinuării că eram prea oarbă să văd ce se petrecea.

— Ştiu! Ştiu că sunt capabili de aşa ceva. Ştiu că pot recurge la mijloace deopotrivă ingenioase şi simple, precum ginul şi bowlingul, ca să obţină ce vor. Nu neg asta, Roman. Ce nu pot să înţeleg încă este motivul. Arată-mi tu care e şi am să accept orice conspiraţie nebunească vrei tu. Trebuie să ştiu care e motivul.

Roman a venit, s-a aşezat în faţa mea şi şi-a odihnit mâinile pe umerii mei în timp ce se apleca în faţă.

— Exact asta am de gând să aflu. Şi când o să aflăm, am sentimentul că vom deconspira cel mai mare complot al iadului din ultimele câteva secole.

Capitolul 10

Din ultimele câteva secole? Mi se părea că exagerează.

Dar nu aveam să mă mai contrazic cu el, mai ales că i se citea zelul ăla în priviri. I-l cunoşteam prea bine. În forma lui cea mai blândă ducea la experimentarea de reţete, iar în cea mai severă la uciderea de nemuritori.

Dat fiind că era vacanţa de iarnă, Moşul nu mai lucra doar seara la mall. Îmi picase tura de zi luni, şi în sfârşit l-am lăsat pe Roman şi m-am dus la culcare ca să mă pot trezi devreme de dimineaţă. Mi-a răspuns la urarea de noapte bună cu o încuviinţare din cap, adâncit şi el în gânduri. În ciuda interogatoriului la care mă supusese, ştiam că se gândea la întrebarea pe care i-o pusesem şi eu: de ce ar vrea iadul aşa de tare să plec eu din Seattle încât să-mi creeze un scenariu de vis?

Nu am primit nici un răspuns nici în noaptea aia şi nici a doua zi dimineaţă. Am ajuns la mall dimineaţa devreme în rochia mea de folie şi am descoperit o grămadă de părinţi cu copii deja aşezaţi la coadă, aşteptând să deschidem magazinul. Moşul Walter, spre satisfacţia mea, chiar bea cafea chioară în dimineaţa asta şi n-a pomenit nimic de alcool. Desigur, probabil că încerca să se dreagă după mahmureala de azi-noapte şi nu mă îndoiam că, în jurul prânzului, aveau să înceapă solicitările de „ceva mai tare”.

— Ce n-ar da Moşul să nu mai aibă chioşcul chiar sub luminatorul mall-ului, a spus, întărindu-mi convingerea legată de mahmureală. S-a instalat pe scaun, spre încântarea copiilor adunaţi, şi a strâns nemulţumit din ochi spre lumina soarelui care se revărsa prin acoperişul din zăbrele al „foişorului sărbătoresc”, apoi s-a întors spre mine şi spre Morocănos. Am putea oare face rost de o prelată pentru chestia aia?

Morocănosul şi cu mine am făcut un schimb de priviri.

— Nu cred că se vând prelate în mall-ul ăsta, Walt… Moşule, i-am spus. Dar poate că în pauză reuşesc să fac rost de nişte foi la Pottery Bam.

— Mda, a spus Morocănosul, abţinându-se să nu dea ochii cap. Sunt convinsă că o să găseşti ceva de mult bun gust. Moşul a dat solemn din cap.

— Moşul se bucură că are elfi aşa de ascultători.

Şi am deschis zăgazurile. Eu lucram chiar lângă Moşul astăzi, ceea ce înseamnă că am asistat în direct la unele dintre cele mai deplasate cereri. Tot mie mi-a revenit sarcina de a scăpa de copiii urlători, în ciuda protestelor părinţilor şi a rugăminţilor de genul „măcar ţine-o acolo până îi fac o poză!” În tot timpul ăsta mă tot gândeam că în loc de asta, puteam fi în Las Vegas acum, repetând paşii lui Matthias şi în treacăt ascultând glumele lui Phoebe.

Desigur, cu asta nu vreau să spun că tratam cu dispreţ întreaga experienţă. Îmi plăcea Crăciunul şi-mi plăceau şi copii. N-aş fi solicitat postul ăsta dacă vreuna din cele două nu ar fi fost adevărate. Dar privind familiile astea, mai ales fetiţele cu mamele lor, nu-mi puteam alunga îngrijorarea pe care mi-o trezea familia Mortensen. Dacă mă gândeam prea mult la ei, începeam să mă prăbuşesc. Aşa că… da. Cinismul era preferabil uneori. Mă împiedica să mă afund în propria disperare.

Când am ieşit din tură ceva mai târziu, am descoperit că nu eram singura care mergea acasă. Morocănosul a pus un semn cu textul: „Moşul are o pauză de zece minute”, spre dezamăgirea celor de la coadă, şi Moşul m-a urmat în timp ce mă îndreptam spre birourile mall-ului. Era greu să nu zâmbeşti la reacţia copiilor care din întâmplare erau la cumpărături cu părinţii şi nu veniseră anume să-l vadă pe Moş. Copiii rămâneau stană de piatră, cu gurile căscate, şi arătau cu degetul.

— Te-ai descurcat destul de bine astăzi, i-am spus lui Walter.

— E mai simplu când Moşul ştie că la cină poate ieşi să bea ceva, mi-a spus.

M-am încruntat.

— Te duci acasă? Ah. Sigur că da. Ai venit odată cu mine.

Elfii se schimbau tot timpul unii pe ceilalţi de la o tură la alta, dar Moşul rămăsese tot timpul. Acum că aveam program prelungit, Walter nu putea sta non-stop la serviciu.

— Ai un înlocuitor? l-am întrebat.

Şi-a dus un deget la buze şi mi-a făcut cu ochiul, refuzând să spună ceva cât eram în public. Odată ce nu ne-a mai văzu nimeni, în birourile administraţiei, mi-am primit răspunsul când am dat de un alt Moş stând pe un scaun şi răsfoind în catalog de la Victoria’s Secret. Şi-a ridicat ochii când ne-am apropiat şi a lăsat revista din mână.

— S-a făcut ora?

Walter a dat din cap şi s-a întors spre mine.

— Vixen, suntem la fel?

— Sigur, i-am confirmat. Amândoi sunteţi bărbaţi, în costume roşii şi cu barbă albă.

— Uită-te mai bine, m-a certat, în vreme ce moşul celălalt s-a ridicat şi s-a aşezat lângă el. Detaliile contează. Ceva ce ar putea remarca un copil care aşteaptă la rând când se duce Bob în locul meu. Aranjarea bărbii, ochelarii, costumul… totul contează. Un singur detaliu este de ajuns ca puştii să realizeze că au fost înşelaţi, că suntem doi.

— Şi dacă realizează lucrul ăsta – a adăugat Bob cu acelaşi accent britanic la care recurgea Walter întotdeauna – atunci s-a spulberat iluzia. Au să ştie că au fost păcăliţi, că nu există un singur Moş adevărat.

— Hm, băieţi, voi chiar luaţi în serios chestia asta, am spus, un pic uimită.

Aşa că am purces la o analiză mai atentă şi am făcut câteva mici modificări. Am îndreptat pălăria lui Bob şi i-am umblat un pic la câţiva cârlionţi din barbă. Într-un final, am dat din cap.

— Eşti gata, am zis.

— Bob s-a uitat nerăbdător la Walter. Walter şi-a scos pălăria, barba şi ochelarii, lăsând la vedere un om cu un aspect obişnuit, cu păr rar şi grizonant.

— Un singur Moş poate exista dincolo de uşa asta, a explicat Walter cu un aer misterios, în timp ce-l privea pe Bob plecând. Ţine de magie.

— Ce drăguţ, am observat.

Ieşit din tură, Walter a scos în doi timpi şi trei mişcări o sticluţă din dulăpiorul lui şi a început să înghită hulpav. M-am întrebat dacă cei doi Moşi aveau aceeaşi dependenţă.

— Îţi cam dă fiori, dar e drăguţ, am adăugat.

După ce mi-am schimbat şi eu costumaţia şi am trecut pentru scurt timp pe acasă, într-un final am pornit spre Burt’s Bowling Alley. Pe ăsta îl alesese Roman ca să ne antrenăm pentru concursul nemuritorilor. De asemenea, era locul în care fuseserăm noi la întâlnire demult, cu prilejul aventurii noastre amoroase sortite eşecului. Locuind cu el zi de zi, făcând faţă absurdităţilor lumeşti ale vieţii sub acelaşi acoperiş, îmi fusese simplu să uit de partea aia din trecutul nostru comun. Fusese o vreme în care crezusem că mă îndrăgostesc de Roman, deşi ieşiseră învingătoare sentimentele mele pentru Seth. Nici faptul că am aflat cum era de fapt Roman şi planul lui de a-l ucide pe Carter nu ne ajutase relaţia în faşă. Renunţase la toate astea, din fericire, dar erau momente în care mă întrebam cât de mult mai ţinea Roman la mine.

Ilustrul nostru profesor nu se zărea încă, dar Seth era deja acolo, împreună cu Cody, Peter şi Hugh. Când m-a văzut intrând, Seth mi-a aruncat o privire în care se împleteau disperarea şi recunoştinţa. Puteam doar să-mi imaginez la ce soi de conversaţie fusese supus cât timp fusese prins aici. În timp ce mă apropiam, imediat mi-au reţinut privirile cămăşile celor patru tipi. Seth purta un tricou cu Spune orice[7]. Lucrul ăsta era tipic pentru el. Mai puţin tipic era faptul că cei trei prieteni nemuritori ai mei purtau cu toţii cămăşi bleu identice. Înainte să apuc să le privesc, Cody a sărit şi mi-a dat o cămaşă albastră împăturită.

— Uite, a spus. Abia aştept să văd cum ne stă la toţi patru cu astea pe noi.

Cămaşa era genul standard pentru bowling, cu mânecă scurtă şi încheiată în nasturi. Aveam numele brodat în faţă. Am întors-o şi am descoperit că pe spate era scris cu litere strălucitoare ROSTOGOLITORII INFERNALI. La care am ridicat din sprâncene.

— Serios? Asta ne e titulatura?

— E isteaţă la aşa de multe niveluri, a explicat Peter entuziasmat. Am plecat de la „Rostogolitorii sfinţi”[8], şi dacă ne gândim că noi rostogolim bila…

— Da, da, am spus şi mi-am luat cămaşa de bowling peste puloverul pe gât.

Nu era tocmai mărimea mea şi am modificat-o prin schimbarea aspectului.

— Ştiu ce e ăla joc de cuvinte, Peter. Numai că nu mi-am dat scama că o să avem aşa o denumire… bătătoare la ochi.

— Aveam de ales între asta şi Iadtasticii, a spus Hugh.

M-am strâmbat şi m-am instalat în îndoitura braţului lui Seth.

— Cred că aţi făcut alegerea potrivită. Şi cel puţin au o culoare de bun gust.

Hugh şi Cody au făcut un schimb de priviri încântate, triumfătoare. Peter însă s-a încruntat.

— Rozul e o culoare ca oricare alta, a spus el. Eu cred că ar fi făcut impresie.

— Mda, a spus Hugh. Da, ar fi făcut aşa o impresie încât echipa lui Nanette ne-ar fi luat drept nişte poponari, numai buni să măture cu noi podelele.

Peter a oftat din rărunchi.

— De ce eşti tu aşa nesigur de masculinitatea ta? Dacă ar fi fost şi Georgina de faţă când am votat, pun pariu că şi ea ar fi ales rozul.

Imediat cuvintele lui le-au amintit tuturor de ce fusesem plecată şi s-au schimbat la faţă.

— Şi deci e adevărat? a întrebat Cody. Pleci?

— Mă tem că da, i-am spus, încercând să par veselă cum nu mă simţeam de fapt. Luna viitoare pornesc spre Vegas.

— Dar nu e cinstit, a protestat Cody. Avem nevoie de tine aici.

Hugh i-a zâmbit melancolic.

— Nu eşti de suficient timp în branşă, puştiule. Cinstea nu are nimic de-a face cu domeniul ăsta.

Lui Cody nu i-a căzut prea bine referirea la lipsa lui de experienţă, dar Hugh avea dreptate. Cody nu era nemuritor de suficient timp încât să fi trecut printr-un transfer sau să fie martor la maşinaţiunile organizatorice ale departamentului de Resurse umane. În schimb, Peter şi Hugh da, şi deşi poate îi întrista gândul că urmau să se despartă de mine, de asemenea ştiau să există lucruri cărora nu te puteai împotrivi.

— Să nu-ţi pară rău pentru mine, am spus veselă. Bastien lucrează acolo acum. Şi deja mi-am făcut rost de un post de dansatoare.

— Tu nici măcar aici nu poţi să faci rost de un post, a subliniat Peter.

— Dansatoare goală până-n brâu? a întrebat Hugh.

— Nu, am răspuns. Dar cu haine pe sponci şi cu paiete.

Hugh a dat aprobator din cap.

— Aşa da.

Cody încă avea inima deschisă, şi privirea i-a căzut aspra lui Seth.

— Ei, presupun că partea bună a meseriei tale e că îţi permite să trăieşti oriunde. Ţi-e uşor să te duci în altă parte.

Nu ştiam ce anume credea Seth despre asta, dar a reuşit să zâmbească plin de curaj.

— Vom vedea.

Dintr-odată nu reuşeam să mă gândesc decât la ultima mea discuţie cu Andrea, când vorbeam despre Seth: El e stânca ce ne susţine pe toţi acum.

M-a cuprins o căldură neplăcută în care s-a insinuat un iz de pucioasă. Eu şi ceilalţi nemuritori am ridicat privirea când a intrat Jerome, în urma căruia venea Roman cu un aer gânditor. Surprinderea mea am văzut-o reflectată şi pe chipurile prietenilor mei.

— Nu ştiam că vii şi tu, i-am spus lui Jerome când a ajuns lângă noi cuplul format din tată şi fiu. Credeam că ai spus foarte clar că nu faci parte din echipă.

— Nu fac, a zis, privind cu dezgust scaunele tocite de piele. Dar dat fiind că e în joc onoarea mea cu aşa-zisa echipă, mi-am închipuit că ar fi bine să mă asigur că sunteţi pe drumul cel bun.

— Mersi că dai dovadă de încredere în abilităţile mele, a spus Roman în timp ce ne introducea numele în computerul de pe culoarul nostru.

— Nu mă îndoiesc de abilităţile tale, a spus Jerome, catadicsind în sfârşit să se aşeze. Dar mai ştiu de asemenea că un pic de încurajare uneori poate spori şansele de succes.

— Presupun că atunci când spui „încurajare” te gândeşti la neplăcerea extremă pe care ai simţi-o dacă am da greş, am remarcat.

Buzele lui Jerome au tremurat uşor.

— Exact, Georgie. În plus, mai voiam să aud…

Jerome a amuţit când privirea i s-a oprit pe tricoul lui Seth, în care apărea emblematica imagine a lui John Cusack cu casetofonul deasupra capului.

— Drăguţ tricou, a spus Jerome în cele din urmă.

— Ăăă, mersi, a răspuns Seth.

Jerome s-a întors din nou spre mine, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

— După cum spuneam, voiam să aud cum a fost weekendul în Las Vegas.

— Ce drăguţ din partea ta, am zis.

L-am simţit lângă mine pe Seth foindu-se neliniştit. Ştiam că ceilalţi prieteni ai mei nemuritori îl stânjeneau într-un fel ciudat, dar Jerome îl neliniştea cu totul altfel. Nu, era mai mult decât nelinişte. Jerome îl speria pe Seth, ceea ce mi se pare logic, pentru că de cele mai multe ori Jerome ne speria şi pe noi.

— Sunt convinsă că ai destule iscoade care să-ţi spună exact cum a fost weekendul, am remarcat.

— E adevărat, a aprobat Jerome. Dar asta nu înseamnă că nu-mi place să aud varianta ta.

— Corect, am spus. Pentru că fericirea mea înseamnă totul pentru tine.

Roman şi-a împreunat mâinile pe piept şi ne-a săgetat cu o privire iritată.

— Scuze de întrerupere, dar vreţi să vă antrenaţi sau nu?

Nu dădea semne că m-ar fi supus la un interogatoriu în legătură cu sus-menţionatul weekend. Judecând după expresia lui de acum, ai fi zis că era ultimul lucru care-l interesa.

— Sigur, a spus Jerome cu mărinimie. A făcut un gest spre culoar, ca un rege care dă startul unei chermeze. Începeţi.

Roman a dat ochii peste cap, apoi s-a întors spre noi, Rostogolitorii infernali.

— Bun, mai întâi să vedem la ce nivel sunteţi.

În ultimul an nu prea se prinseseră de mine lecţiile lui Roman, deşi am dărâmat şase popice din prima lovitură şi două din următoarea. Cody a surprins pe toată lumea doborând toate popicele din a doua lovitură, iar Hugh, după ce prima oară nimerise în culoarul lateral, a lovit opt la fel ca mine. Peter a creat spaţii între ele la prima lovitură şi nu a atins niciuna la a doua. Într-un rar moment de curaj, Seth s-a aplecat spre Jerome.

— Or să fie ceva handicapuri în turneul ăsta?

— Excelentă întrebare, a spus Jerome, în timp ce privea cu ochii întunecaţi spaţiul pe care îl crease Peter printre popice.

Până şi Roman a părut un pic surprins de multitudinea nivelurilor de pricepere din rândul nostru. A intrat în rolul de antrenor şi ne-a ajutat pe fiecare la problema pe care o aveam. Cody era singurul dintre noi care nu avea nevoie de prea mult ajutor şi dărâma destul de des toate popicele şi din prima, şi din a doua lovitură. Eu m-am dovedit destul de corigibilă şi în curând am început să dărâm popicele din a doua lovitură cam în două treimi din situaţii, ceea ce mie mi se părea destul de bine. Nici toată instruirea din lume nu părea să-l ajute pe Peter, care lovea din ce în ce mai ciudat şi mai dezordonat. Hugh îşi îmbunătăţise uşor performanţa, dar tot avea tendinţa să tragă în dreapta, lucru de care chiar nu se putea dezbăra.

— Uite, a spus Seth şi s-a ridicat, în timp ce Hugh se pregătea să încheie o repriză. Îmi dai voie? Exact aşa aruncam şi eu.

Hugh a renunţat de bunăvoie la bilă şi Seth s-a apropiat de linie. M-am ridicat în capul oaselor interesată, pentru că nu-l mai văzusem niciodată pe Seth jucând bowling. Mai întâi i-a arătat lui Hugh tehnica lui, mimând o lovitură care o lua uşor spre stânga. Apoi Seth a aruncat pe bune, lansând bila iute, curat, ceea ce a doborât popicele care îi mai rămăseseră lui Hugh.

— Iisuse Hristoase, a exclamat Jerome dezgustat. Va trebui să mă interesez dacă mă lasă Nanette să bag şi muritori în echipă. Numai aşa am să ies basma curată.

— Ei, a făcut Roman. Dă-le o şansă. Pot să fac minuni cu ei într-o săptămână.

Jerome s-a ridicat.

— De regulă, minunile nu fac parte din repertoriul nostru. Am văzut tot ce era de văzut. Acum mă duc să beau într-o inutilă încercare de a şterge orice amintire a dezastrului ăstuia. Când vin la următorul antrenament, mă aştept să văd la toată lumea o îmbunătăţire semnificativă. Dacă nu, veţi afla cu toţii o nouă definiţie a muncii în echipă prin împărtăşirea nefericirii şi a suferinţei.

S-a întors brusc pe călcâie şi era gata-gata să dea peste chelneriţa care se apropia de noi. Femeia a chirăit de uimire când i-a sesizat furia.

— Nu le da alcool, a avertizat-o. Nu ne putem permite să scadă şi mai mult nivelul, nu că ar fi posibil aşa ceva.

I-am văzut pe amândoi cum se îndepărtează în grabă. Odată ce Jerome a plecat din sala de bowling, Roman a răsuflat uşurat şi s-a aşezat alături de noi.

— Bun, acum că a plecat, putem să lăsăm prostia asta cu bowlingul şi să trecem la treabă? Cody, trebuie să stăm de vorbă cu tine despre Milton.

— Hei, hei, a făcut Peter. Chiar am fost singurul care a auzit partea cu „împărtăşirea nefericirii şi a suferinţei”? Trebuie să ne antrenăm.

Roman a dat indiferent din mână.

— Revenim şi la asta.

— Ce e cu Milton? a întrebat Cody, şi părea uimit din mai multe motive.

— Ai pârât, a intervenit Hugh. Rahat.

— La ce te aşteptai? am întrebat. Trebuie să-ţi fi dat seama că aveam să fac ceva în privinţa asta.

— Milton e asasinul iadului, a explicat Roman.

— Milton… doar nu te referi la dobitocul ăla de vampir care a fost aici acum ceva timp, nu? a întrebat Peter neîncrezător. Asasin? Să fim serioşi. Era un dezastru în materie de modă, dar cam asta e tot.

— Avem motive serioase să credem că e asasin de fapt, am spus uşor. Călătoreşte mult, şi când e în câte un oraş… moare cineva. Ca de exemplu Erik.

— Pe Erik l-a omorât un tâlhar, a spus Cody. Nu era nici o urmă de vampir.

— Sigur că nu, a spus Roman. Iadul nu vrea ca asasinii săi să lase urme vizibile.

— Mda – a spus Peter – dar asta implică faptul că iadul a avut un motiv să-l ucidă pe Erik.

— A avut, a spus Roman. A dat din cap spre mine. Pe ea. Erik se interesa de contractul Georginei când a fost ucis.

Am înghiţit în sec şi mi-a luat un pic să-mi regăsesc glasul. Simţeam o uşoară alinare când mă gândeam că Erik murise dintr-un un motiv anume, că nu fusese doar un capriciu al universului. Dar această alinare îmi era întinată de faptul că eu fusesem motivul acela.

— Roman e de părere că transferul meu are un motiv anume, o conspiraţie. Şi că moartea lui Erik are legătură cu ea, am spus într-un sfârşit.

Hugh m-a privit uluit.

— Parcă ai zis că e ceva obişnuit.

Am ridicat din umeri, fără să-l pot privi în ochi.

— Nu ştiu. Poate că da, poate că nu.

— Nu e, a spus Roman cu înfocare. Se petrec prea multe lucruri, prea multe care nu se potrivesc. Erik s-a apropiat prea tare de ceva şi iadul s-a descotorosit de el. Ceea ce mă aduce la punctul de plecare. Cody, tu şi Gabrielle l-aţi urmărit pe Milton, nu?

— Ăăă… da, a spus Cody, şocat încă. Da’ nu l-am văzut omorându-l pe Erik! N-am văzut nimic de felul ăsta.

— L-ai văzut vreodată în Lake City? am întrebat.

Acolo fusese magazinul lui Erik.

Cody a clătinat din cap.

— Nu aşa de departe. L-am urmărit mai degrabă prin câteva cluburi. Era doar o joacă, nimic mai mult. Ea voia să vadă un vampir, aşa că l-am urmărit o vreme. Nu am depăşit niciodată centrul ca să-l urmărim.

— Eu da.

Toată lumea s-a întors cu ochii căscaţi spre Peter.

— De ce vă uitaţi aşa la mine? a întrebat.

— Nu ştiam de chestia asta, a spus Cody. Tu de ce l-ai urmărit?

— De ce crezi? a pufnit Peter. Era pe teritoriul nostru. Verificam dacă era numai în concediu, cum pretindea. Trebuia să mă asigur că nu a plecat la vânătoare de victime.

Uneori mă lăsam într-atât păcălită de faptul că prietenii mei erau nişte prostuţi şi nişte tipi relaxaţi încât nu mi-era greu să uit de adevărata lor natură. Peter şi Cody erau uneori cei mai înşelători dintre toţi. În mare parte erau blegi şi ridicoli în viaţa lor obişnuită, dar în definitiv erau vampiri.

— Şi? a întrebat Roman, recăpătându-şi aerul ăla zelos. L-ai văzut în Lake City?

— Nu. L-am urmărit o dată în Eastside şi o dată în West Seattle.

M-a luat cu fiori reci pe şira spinării.

— În West Seattle? Ce căuta acolo?

— Nimic, a spus Peter. A mers prin câteva cartiere şi a stat în maşină un timp. Am bănuit că pândeşte potenţiale victime, dar m-a văzut şi a renunţat. Un lucru inteligent din partea lui.

— E foarte posibil să fi pândit potenţiale victime, am şoptit, Erik locuia în West Seattle. Mai ţii minte cartierul?

— Poate dacă l-aş vedea… a spus Peter. Dar nu te-aş putea duce acolo, îmi pare rău.

— Nu contează, a spus Roman. Atât ne trebuia. E o dovadă evidentă.

— E indirectă, în cel mai bun caz, l-a contrazis Hugh. Ceea ce i-am spus iniţial şi Georginei. Şi asta nu explică de ce ar fi vrut iadul să scape de el, în special după ce l-a ajutat pe Jerome. Ştiu, ştiu. (Şi Roman, şi eu dăduserăm să protestăm, dar Hugh a ridicat mâna să ne reducă la tăcere.) Contractul. Dar nu uita că ţi l-a verificat Kristin. A spus că nu e nimic în neregulă la el.

Kristin era un drăcuşor care lucra în Vancouver. Îi făcusem o favoare şi, drept răsplată, îndrăznise să arunce un ochi în arhivele iadului şi să se uite pe contractul meu, în vremea în care mă agăţasem de speranţa că poate cuprindea vreo greşeală. Drăcuşorul care încheiase contractul meu, Niphon, venise în oraşul nostru şi se purtase suspect, iar eu fusesem convinsă că urma să aflăm că era o greşeală în contract. Însă veştile de la Kristin mă dezamăgiseră, pentru că totul era în regulă.

— Dar Erik a spus că nu al meu e problema. A spus că mai este un contract, am explicat.

— Ce alt contract? Şi ce legătură are asta cu transferul tău? a întrebat Hugh. Când niciunul dintre noi nu a dat nici un răspuns, a oftat. Uite ce e, dulceaţă. Şi eu, la fel ca voi, înclin să cred că e ceva necurat la mijloc, dar nu cu riscul de a fi prost. L-a fulgerat pe Roman cu privirea. Tu eşti pe aici de ceva timp, recunosc, dar nu ai dus viaţa pe care am dus-o noi. Tu nu a trebuit să dai socoteală în faţa sistemului. Noi da. Nu-i strica ploile cu teoria asta exagerată şi tâmpită.

— Şi dacă nu este doar o teorie? a întrebat Roman. Dacă este adevărat?

Hugh l-a privit direct în ochi.

— Atunci asigură-te că merită să-ţi asumi consecinţele ca să o dai în vileag.

Peste noi s-a aşternut liniştea. Într-un târziu, Cody a spus:

— Cât de tare credeţi că a speriat-o Jerome pe chelneriţa aia? Pentru că eu n-aş refuza un pahar de ceva.

Roman a reintrat în rolul de antrenor, dar ca urmare a dezvăluirilor despre Milton şi Erik, eram cu toţii într-o dispoziţia ciudată. Am făcut mişcările necesare, dar era limpede că nimănui nu-i mai stătea mintea la bowling. Când în sfârşit am terminat, Roman a spus că ne îmbunătăţiserăm cu toţii prestaţia, dar că încă mai aveam nevoie de antrenament. Din moment ce asta nu era nici o surpriză pentru niciunul dintre noi, am stabilit orarul pentru restul săptămânii, înainte s-o luăm care încotro. În timp ce mă îndreptam spre ieşire, Roman m-a prins de braţ.

— Nu vin acasă în seara asta, a spus. Am ceva… treabă.

— Din cauza căreia nu dai de bucluc? am întrebat precaută.

— Nu mai mult decât în prezent. M-am gândit să te anunţ în cazul în care… şi-a aruncat ochii la Seth şi apoi la mine. În cazul în care voiai să ştii.

— Mersi, am spus. Pricepusem aluzia şi m-am întors spre Seth odată ce am fost singuri în parcare. Ce părere ai? Vrei să dormi la mine? Sau trebuie să te duci înapoi la Terry?

Seth mi-a cuprins talia cu mâinile şi m-a tras aproape.

— De fapt, sunt liber în noaptea asta. Andrea s-a simţit bine astăzi.

Mi-am adus aminte de ziua de ieri când, în ciuda oboselii, fusese evident că starea i se îmbunătăţise. Am simţit o rază de speranţă şi m-am bucurat că în sfârşit exista pe lumea asta ceva clar şi bun.

— Chiar crezi că se face bine? Că dă rezultate tratamentul?

— Nu ştiu, a spus visător. Mi-ar plăcea să cred. Ar fi… extraordinar. Mai mult decât aş putea spera.

Mă durea inima şi pentru el, şi pentru toată familia. Nu ştiam ce să spun, aşa că pur şi simplu l-am sărutat uşor pe buze şi le-am simţit căldura în aerul răcoros.

— Georgina, a spus când m-am desprins de el. Toate lucrurile celelalte… În legătură cu contractul şi cu transferul. E prima oară când aud de ele.

— Ştiu, am spus. Îmi pare rău. N-am încercat să-ţi ascund nimic. Doar că… sunt încă atâtea necunoscute. N-am vrut să aduc asta în discuţie când eu nici măcar nu înţeleg ce se întâmplă.

— Iar eu înţeleg şi mai puţin decât tine, a spus Seth.

Am dat din cap.

— Nu voiam să-ţi faci griji.

M-a privit şi în ochi i-am zărit onestitatea şi afecţiunea.

— Trebuie să încetezi cu chestia asta. Rezist. Poţi să vorbeşti întotdeauna cu mine despre orice. Nu ajungem nicăieri dacă nu suntem deschişi unul cu celălalt. Suntem amândoi implicaţi în asta, Thetis. Ce ţi se întâmplă ţie mă afectează şi pe mine. Vreau să fiu alături de tine.

— Ştiu, am spus. E un obicei de care mi-e greu să mă dezvăţ. Faptul că vreau să te protejez.

— M-a uimit ceva… ce-a spus Hugh. E periculos ce faci? Are dreptate în legătură cu Roman, nu? Că Roman nu riscă aceleaşi lucruri ca voi ceilalţi? Nu pot să sufăr gândul ăsta… gândul că te implică şi pe tine în maşinaţiunile lui, că ai putea avea de suferit din cauza acţiunilor lui nechibzuite.

— Nu sunt convinsă că sunt aşa de nechibzuite, am spus. La început, da. Dar acum chiar cred că s-ar putea să aibă dreptate. În legătură cu Erik, cu transferul.

— Şi dacă e aşa? Tu ce ai de câştigat? Adică, din câte ştiu despre Roman şi despre nephilimi, lui îi e de ajuns dacă prinde iadul că încearcă să ţină ascunsă o chestie scandaloasă. El din asta îşi ia adrenalina. Dar tu… tu eşti în slujba iadului. Tu cu ce te alegi dacă dai în vileag o conspiraţie? Cu nişte şefi nemulţumiţi.

M-am rezemat de pieptul lui şi privirea mi-a rătăcit în noapte. Cerul era senin, dar eram prea aproape de centrul oraşului ca să vedem prea multe stele.

— Eu mă aleg cu adevărul, am spus într-un final. Nu ştiu cum se leagă transferul meu de moartea lui Erik, sau dacă se leagă măcar în vreun fel, dar dacă e adevărat că Erik nu a fost ucis doar pentru că s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, atunci da. Trebuie să aflu lucrul ăsta. Trebuie să aflu adevărul.

— Merită? M-a strâns tare. Merită să-ţi asumi riscul pe care îl presupune pentru tine?

— Da, am şoptit. Merită.

Totuşi, în timp ce vorbeam, m-am gândit la Erik, la bunul şi înţeleptul de Erik, care făcea aşa de multe pentru alţii gândindu-se prea puţin la sine. Generosul şi minunatul de Erik, care făcuse aşa de mult pentru mine şi poate îşi pierduse viaţa din cauza asta. Descoperise adevărul şi de asta murise…

Da, vorbisem serios. Merita orice risc pe care îl presupunea pentru mine, dar asta nu făcea să fie mai puţin îngrozitor. Nu puteam repara ce i se întâmplase lui Erik. Tot mort era, iar urzeala din jurul nostru era din ce în ce mai deasă.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Seth.

Fără să mă gândesc măcar la asta, închisesem ochii şi îmi îngropasem faţa în pieptul lui, poate dintr-un efort inconştient de a mă ascunde de furtuna care se pregătea în lumea mea de nemuritori.

Am deschis ochii şi am oftat.

— Nimic şi totul. Nu… nu vreau să mă gândesc la asta acum. Cel puţin pentru un scurt răstimp. Mâine… ştiu că toate astea or să mă aştepte. Dar te rog… am spus şi m-am lipit mai mult de el, şi buzele mele erau la numai câţiva centimetri de ale lui. Hai acasă. Ajută-mă să uit de toate… măcar în noaptea asta.

Nu a trebuit să-i spun de două ori lui Seth. Mi-a căutat buzele şi ne-am sărutat cu pasiune şi disperare în acelaşi timp. M-am simţit invadată de căldură şi un sentiment electrizant, care m-au făcut să uit de noaptea de iarnă. Când ne-am despărţit, amândoi fără suflare, abia am reuşit să spun:

— Ne vedem la mine acasă.

Fiecare a pornit spre maşina lui, un lucru bun, pentru că probabil ar fi fost periculos să încercăm să mergem acasă în aceeaşi maşină. În situaţia actuală, m-a cam uimit că am reuşit să merg înapoi la apartamentul meu din Alki Beach fără să încalc vreo regulă de circulaţie. Dar odată ce am ajuns la mine acasă şi am parcat aproape în acelaşi timp, până aici ne-a fost. Am năvălit unul asupra celuilalt şi abia am avut stăpânirea necesară să intrăm pe uşă înainte să cedăm total.

Încercasem să fac pe viteaza în legătură cu abstinenţa, dar adevărul era că îmi lipsea şi mie la fel de tare ca lui Seth. Toate aventurile din lume nu puteau compensa faptul că nu o făceam cu el, cel pe care îl iubeam. Îndatoririle de sucub mi se păreau şi mai fără sens şi mai fără substanţă decât de obicei. Încă mai credeam că era înţelept şi sigur să ne bucurăm de sex cu limite, dar în momentul de faţă eram dornică să încalc regulile.

M-a luat în braţe imediat ce am intrat în apartament, reuşind în acelaşi timp să mă sărute. Pisicile, în mod normal gata să dea buzna drăgăstoase peste oricine intra pe uşă, au avut destulă înţelepciune să ne lase în pace când ne-am îndreptat cu paşi împiedicaţi spre dormitor. Seth şi-a pierdut echilibrul în timp ce mă ducea şi abia a reuşit să ajungă la pat când s-a împiedicat, şi am căzut amândoi grămadă într-un fel deloc demn.

Oare numai o lună trecuse? În timp ce gura mea o degusta pe a lui şi mâinile mi se obişnuiau din nou cu trupul lui, nu puteam să nu gândesc că parcă trecuseră ani mai degrabă. Fusesem însetată, hămesită. Nu reuşeam să-i scot destul de repede tricoul, şi degetele mi se delectau cu pielea lui. Seth era ocupat cu cămaşa mea, lucru un pic cam dificil. Cămaşa Rostogolitorilor infernali nu îmi ieşea pe cap aşa de uşor, ceea ce însemna că trebuia descheiat fiecare nasture în parte, lucru pe care l-a făcut cu pricepere şi o răbdare infinită, şi în curând a trecut la tricoul de dedesubt.

Odată goală, m-a privit cu acelaşi dor şi foame pe care le simţeam şi eu faţă de el. Şi-a trecut mâinile peste corpul meu trasându-mi conturul şoldurilor şi al sânilor cu veneraţie.

— Eşti aşa de frumoasă, a şoptit, trăgându-mă deasupra lui.

Apoi s-a întins pe spate şi s-a mutat, încât sânii îmi atârnau deasupra feţei lui, ceea ce i-a permis să-mi prindă un sfârc cu gura. Am gemut, nu numai datorită atingerii limbii lui, care era adorabilă, ci pentru că era Seth.

Buzele şi limba lui mi-au dezmierdat sfârcul până când m-a durut, mi-a devenit sensibil. Apoi a trecut la sânul celălalt, tratându-mi şi celălalt sfârc cu aceeaşi adoraţie. M-a cuprins din nou căldura şi am simţit dulcea ameţeală argintată cauzată de energia lui vitală. Odată cu ea i-am simţit şi sentimentele, iubirea şi pasiunea faţă de mine, iar combinaţia dintre cele două era îmbătătoare. Am ţipat uşor, şi m-a lăsat mai jos pentru ca gurile să ni se întâlnească iar, de data asta într-un sărut aşa de adânc şi de nimicitor încât pe lângă el, scena din parcare fusese chiar castă.

În timp ce ne sărutam, i-am simţit o mână coborându-mi într-o parte a corpului şi pornind spre interiorul coapselor. Degetele lui m-au explorat cu pricepere, mergând din ce în ce mai departe, până când au alunecat în mine. Am ţipat din nou, dar ţipătul mi-a fost înăbuşit de sărutul lui, care a fost atât de profund încât abia dacă puteam respira. Degetele i-au dansat răbdătoare, testându-mă, până când au găsit locul care atrăgea cea mai puternică reacţie. A început uşor şi m-a mângâiat iar şi iar, jucându-se cu umezeala mea, în timp ce plăcerea intensă îmi incendia fiecare nerv. Îmi puteam amâna orgasmul cât era nevoie, dar în noaptea asta nu era cazul. Voiam să mă pierd în el şi să-mi las corpul în voia lui. Iar voia lui s-a dovedit a fi un orgasm, cât mai curând. Seth şi cu mine fuseserăm prea mult timp despărţiţi, iar corpul meu tânjea după atingerea lui.

După încă vreo câteva atingeri măiestre, am simţit explozia fericirii în partea de jos a corpului, o senzaţie aşa de copleşitoare încât nu eram sigură că mai rezist să fiu atinsă… deşi mi-era o foame nebună de mângâieri. Seth a continuat să se joace cu mine până când orgasmul mi s-a domolit în sfârşit şi numai atunci şi-a luat degetele. În sfârşit şi-a desprins şi buzele de ale mele şi amândoi ne-am tras sufletul, privindu-ne în ochi.

— Vino încoace, am spus şi l-am tras aproape de mine.

Asemenea mie, Seth ar fi putut rezista mai mult la preludiu… dar, tot asemenea mie, nu voia. Cred că ăsta era preţul „raţionalizării”. Nu prea mai aveam niciunul răbdare.

Corpul i s-a lipit de al meu şi am simţit cum mă pătrunde tare, pregătit. I-am cuprins gâtul cu mâinile şi l-am sărutat din nou, în timp ce el începea să intre şi să iasă. Voiam să îl am cât mai mult în mine, voiam să am cât mai mult contact cu trupul lui. În timp ce făceam dragoste, însă, aveam acelaşi sentiment ca întotdeauna: chiar dacă era în mine şi împingea cât de tare putea, niciodată nu avea să fie destul de aproape. Întotdeauna voiam să mă bucur de cât mai mult din el. Trupurilor noastre le era menit să fie împreună, am decis eu. Îl simţeam în mine şi lucrul ăsta mi se părea minunat şi teribil de normal.

— Georgina, a icnit, în timp ce mişcările îi deveneau mai rapide şi mai intense. Eşti uluitoare. Mai mult decât uluitoare…

Dacă mai avea de exprimat şi alte sentimente, nu am aflat niciodată. Chipul i-a suferit o transformare când s-a declanşat orgasmul şi corpul i s-a împins în mine cu o nouă intensitate. A gemut uşor, şi încă mai împingea în timp ce degusta cât mai multă plăcere posibil. Şi când a avut orgasm, eu am simţit pe deplin şuvoiul energiei pe care i-o furam. Era minunată şi îmbătătoare, şi am încercat s-o accept ca pe o parte din experienţă. Nu voiam să stric momentul ăsta cu un sentiment de vinovăţie.

Când corpul lui şi-a încetinit în sfârşit mişcările, Seth a căzut pe mine şi şi-a odihnit capul pe pieptul meu. A răsuflat greoi şi m-a sărutat între sâni.

— Am mai spus că eşti uluitoare? a întrebat.

Am oftat fericită şi i-am trecut mâna prin păr, care acum era şi mai ciufulit decât de obicei.

— Nu sunt chiar aşa de uluitoare, am observat. Am sentimentul că tu ai făcut toată treaba.

M-a sărutat din nou.

— Asta e minunat la tine, Thetis. Nici măcar nu ştii când eşti uluitoare.

Am simţit cum îmi apare un zâmbet pe buze, dar nu avea nimic de-a face cu complimentele. Georgina. Thetis. Vechile nume de alint familiare mie. După ce făcuserăm dragoste ultima oară, îmi făcusem griji că avea să se repete faza şi să-mi zică iar Letha. Dar nu. Amintirea, numele… se duseseră cu toatele, la fel şi omul care fusesem mai demult.

— Te iubesc, am spus, pentru că mi se părea singurul răspuns potrivit.

— Mmm, a făcut, ghemuindu-se mai tare. Hai să nu mai aşteptăm aşa de mult data viitoare, ce zici?

Am râs uşurel.

— O să aşteptăm şi mai mult. Nu cred că merge să facem sex o dată pe lună dacă vrem să ne ţină toată viaţa. Tot e prea des.

A mârâit.

— Fii serioasă. Nu mă deranjează riscurile. Merită să mi le asum. M-aş putea mulţumi cu o partidă de două ori pe săptămână. Seara asta ne-a dovedit că nici tu nu rezişti mai mult.

— De două ori pe săptămână! E mult prea des. Ai avut parte de sex în seara asta numai pentru că brusc am avut un moment de criză.

A scos un chicot, deşi i s-a topit curând într-un căscat.

— Dacă aş avea parte de sex ori de câte ori ai tu „un moment de criză”, atunci probabil că ar fi în fiecare noapte.

L-am împuns uşor cu cotul.

— Nu e adevărat. M-am gândit un pic şi am adăugat: Nu chiar atât de adevărat.

A râs iar, m-a îmbrăţişat şi am stat aşa, aproape unul de altul.

— Oh, Georgina. Tu faci ca tot ce ni se întâmplă să merite efortul. Totul.

Capitolul 11

Mi-a fost greu să plec de lângă Seth de dimineaţă. Petrecuserăm prea puţine nopţi împreună în ultima vreme şi fiecare zi care trecea nu făcea decât să-mi amintească de faptul că se apropia din ce în ce mai tare transferul. În timp ce stăteam în braţele lui şi-l priveam dormind în lumina zorilor, gândul mi-a zburat la ceea ce spusese despre Andrea, cum că îi era mai bine. Dacă era adevărat, dacă se vindeca, atunci era o şansă ca tot ceea ce-l ţinea pe Seth aici să nu mai existe. Mi se părea că sunt egoistă pentru simplul fapt că gândeam aşa, dar nu era îngrozitor să gândesc că poate urma să avem cu toţii parte de un final fericit.

După un mic dejun tihnit, Seth şi cu mine ne-am dus acasă la familia Mortensen. El trebuia să stea cu fetele cât se ducea Andrea la doctor, iar eu m-am dus s-o iau pe Brandy. La uşă ne-a întâmpinat haosul şi Brandy efectiv a zburat afară, cu respiraţia întretăiată şi râzând.

— Nu te duce acolo, m-a avertizat, după ce l-am sărutat uşor pe Seth de rămas-bun şi am pornit amândouă spre maşina mea. E o nebunie. Mama şi tata au dormit până târziu, iar bunica le-a lăsat pe Kendall şi pe gemene să „ajute” la micul dejun.

— Ce fac?

— Gofre, a spus ea. De la zero. Nu ştiu care dintre variante era mai înspăimântătoare: Kendall care amesteca în cocă sau Morgan şi Mekenna la maşina pentru gofre. De două ori s-a declanşat detectorul de fum.

N-am putut să nu râd în timp ce ieşeam de pe alee.

— Şi tu şi Kayla n-aţi dat o mână de ajutor?

— Nici gând, a replicat Brandy. M-am ferit de mizeria aia, iar Kayla are o zi din alea în care îi scoţi vorbele cu cleştele.

— Oh.

Acum îmi doream să fi intrat o clipă. Micuţa Kayla avea un loc aparte în inima mea. Deşi acum era mai bine decât pe vremuri, tot avea tendinţa de a contempla lumea în tăcere şi putea fi complicat să legi o conversaţie cu ea. În parte, de vină era timiditatea, în parte, bănuiam eu, faptul că era medium, încă nu era formată, dar se dovedea receptivă la lumea supranaturală, ceea ce mi-am imaginat că ar fi făcut pe oricine, de orice vârstă, să fie tăcut uneori.

— O să se rezolve. În fond, îi plac gofrele. Brandy a zâmbit şi m-am bucurat s-o văd în toane bune, căci avea parte de tot atâta stres ca şi adulţii. Dacă reuşesc cu adevărat să facă, a adăugat.

Am mers în centru şi am întrebat-o pe Brandy ce fel de rochii îi plăceau. Nu mi-a spus mare lucru, lucru deopotrivă fermecător şi înduioşător. Brandy nu era un băieţoi de fată dar din cauza dramei din familia ei, e de înţeles că rochiile nu fuseseră pe lista ei de priorităţi. De fapt, când a văzut toate luminile din centru şi ornamentele şi s-a luminat la faţă, a fost evident că în ultimul timp familia fusese singurul lucru din viaţa ei.

— Anul ăsta n-am văzut deloc ornamentele de Crăciun, mi-a spus în timp ce privea pe fereastră.

O strângere de inimă mi-a amintit că era ultimul an în care vedeam oraşul Seattle în haine de sărbătoare.

— De obicei, întotdeauna venim ca să îl vadă fetele pe Moşul. Dar n-a fost timp.

— Fetele nu l-au văzut pe Moşul? am întrebat, smulsă din momentul meu de autocompătimire. Nu e drept, mai ales dacă te gândeşti că eu îl văd prea mult.

Asta m-a făcut să mă întreb de câte pahare era nevoie ca să-l conving pe Walter să facă o vizită la domiciliu. De asemenea, m-a convins mai mult ca oricând să fac în aşa fel încât ziua asta să fie specială pentru Brandy. Nu mă puteam aştepta să nu-şi facă griji din pricina mamei ei, dar astăzi, când Andrea se simţea mai bine şi paradisul cumpărăturilor oraşului Seattle aştepta să fie explorat, Brandy avea dreptul la mai puţină îngrijorare decât de obicei. Merita să se gândească la ea însăşi.

Am pornit cu ea în trombă spre magazinele cu produse de firmă şi am certat-o că se uită la preţ. Voiam ca experienţa să depăşească faza căutării unei rochii, voiam să fie o aventură de neuitat, iar ea să se simtă ca o prinţesă. Am avut grijă ca vânzătorii să-i acorde toată atenţia, lucru care nu era întotdeauna simplu de realizat într-un moment aşa de aglomerat al anului. Expresia radioasă a lui Brandy mi-a dat de înţeles că meritase efortul, şi în sfârşit am avut noroc în al treilea magazin, unde am găsit ceea ce era fără nici o îndoială Rochia. Era din satin roz-închis, petrecută, şi îi scotea în evidenţă talia fără a fi indecent de strâmtă. Florile de satin de pe partea de sus îi dădeau o notă aparte, iar bretelele şi lungimea până la genunchi mi-au dat senzaţia că nu avea să fie dată afară din biserică. Următoarea oră am petrecut-o în căutarea pantofilor şi bijuteriilor perfecte pentru ea, şi deşi era evident că fiecare lucru nou pe care îl cumpăram o stânjenea, a încetat să mă mai întrebe de preţ. Nu ştia că îmi dăduse Margaret bani, dar suma aceea fusese de mult cheltuită.

Obosite şi victorioase la cumpărături, am mers la un restaurant italian frecventat de alte doamne aflate în timpul liber. Se afla în incinta unui complex comercial mai mare şi elegant, şi exact când ne pregăteam să intrăm în restaurant, am văzut un chip cunoscut iţindu-se dintr-un magazin din apropiere. Am simţit o durere în piept şi am vorbit înainte să mă pot abţine.

— Doug!

I-a luat o clipă până să-şi dea seama cine îl strigase. Când a realizat, i-am văzut pe chip o pleiadă de sentimente. M-am întrebat atunci cât de diferită ar fi fost întâlnirea dacă nu m-ar fi însoţit Brandy. M-ar fi băgat măcar în seamă? Poate că da, poate că nu. Dar prezenţa lui Brandy îmi garanta politeţea lui. Indiferent cât de supărat putea fi Doug pe mine, nu avea să se poarte rece cu ea.

— Kincaid, a spus, venind spre noi. Şi micuţa Brandy. Ce faceţi?

— Bine, a spus ea veselă.

Ei doi, am realizat eu, puteau fi rude dacă Seth şi Maddie s-ar fi căsătorit până la urmă. Însă ciudatul efect secundar al despărţirii lor nu se răsfrânsese asupra lui Brandy cum se întâmplase în cazul nostru, aşa că ea se bucura sincer să-l vadă.

— Suntem la cumpărături.

I-a zâmbit şi m-am întrebat dacă evita să mă privească.

— Faceţi cumpărături de ultimă oră de Crăciun? a întrebat.

— Da’ de unde, am spus eu. Astea sunt toate pentru Brandy. Se duce la un bal diseară.

— Ah, am înţeles, a spus Doug. Te pregăteşti să frângi câteva inimi cu ocazia sărbătorilor?

Fata s-a făcut roşie ca racul.

— Nu! E la biserica mea!

Pentru Doug era ceva obişnuit şi simplu să tachineze fetele.

— Da? a spus, străduindu-se să-şi menţină o expresie neutră. Şi atunci de ce roşeşti? Să ştii că băieţii care merg la biserică se pot alege cu inima frântă la fel de uşor ca noi, păcătoşii. Sunt convins că o să-i seceri cu sutele.

— Ba nu, a protestat ea. Nu cu sutele…

— Numai unul? a întrebat el cu viclenie.

Brandy m-a privit în căutare de ajutor şi am râs:

— Ştiam eu că ai pe cineva.

— Sunteţi îngrozitori, a protestat, deşi nu părea chiar aşa de supărată. Pot să mă duc să ne trec pe listă?

— Sigur, am spus, râzând încă.

Dar în clipa în care a intrat în restaurant, aerul jucăuş al lui Doug s-a risipit.

— Bun, trebuie s-o iau din loc, a spus şi a dat să plece.

— Stai, Doug…

S-a uitat înapoi la mine, dar eu eram în încurcătură. Ce puteam spune? Că îmi părea rău că m-am culcat cu logodnicul surorii lui? Că îmi părea rău că îi minţisem pe toţi şi c-o făcusem să sufere? Cum îţi poţi cere scuze pentru aşa ceva?

— Mă… bucur că te-am văzut, am spus într-un final.

— Şi eu, a spus el, deşi nu părea convingător. A dat din cap spre restaurant. Şi pe ea. Sper că se distrează.

— Da. Merită, ţinând cont de toate câte se întâmplă.

A dat să plece din nou, dar cuvintele mele l-au făcut să se oprească.

— Cum se simte mama ei?

Am ridicat din umeri.

— Are zile mai bune şi zile mai rele. Suişuri şi coborâşuri… uneori pare să nu fie nici o speranţă, alteori pare că totul s-a rezolvat. Îi termină pe toţi… nu poţi şti nimic cu certitudine, înţelegi? Acum are o perioadă mai bună, dar s-au chinuit tare cu toţii. Nu ştim ce are să se întâmple apoi şi trebuie să rezistăm cât de bine putem. Încerc să ajut şi eu, dar nu ştiu… nu simt că fac destul. Dar ce ar putea fi destul?

Am tăcut imediat, realizând că bat câmpii.

Doug nu a spus nimic, iar ochii lui închişi la culoare m-au studiat preţ de câteva secunde apăsătoare. Apoi privirea i s-a oprit încă vreo câteva clipe asupra lui Brandy, care vorbea cu însoţitoarea, după care a revenit la mine.

— Eşti un om bun, Kincaid, a spus încet.

Şi de data asta chiar a plecat.

Nimic din tot ce-ar fi putut spune nu m-ar fi putut surprinde mai tare. În toate conversaţiile închipuite pe care le avusesem cu Doug, mă aşteptasem în cel mai bun caz la o politeţe rece, şi tot mi se păruse prea mult. Cel mai adesea mi-l închipuisem spunându-mi lucruri cumplite, dureroase, pe care le meritam. Oricât aş fi sperat undeva, într-o parte tainică din mine, să mă ierte ca să putem fi iar prieteni, sincer nu credeam că merit iertarea lui. L-am urmărit cum pleacă, până când Brandy a scos capul pe uşa restaurantului şi a strigat că aveam masă.

În ciuda melancoliei pe care mi-o trezise întâlnirea cu Doug, am reuşit în continuare să mă bucur de restul după-amiezii cu Brandy. Eram amândouă binedispuse când am ajuns înapoi în casa familiei Mortensen, iar buna dispoziţie mi-a sporit şi mai mult când am văzut pe alee maşina lui Seth. Am pornit iute spre casă, dornică să-l văd, dar m-am dezumflat când i-am văzut expresia de pe chip. Margaret şi Terry aveau şi ei acelaşi aer. Brandy, care în mod normal era aşa de atentă la lucrurile astea, era prea entuziasmată datorită cumpărăturilor să remarce că, în comparaţie cu haosul efervescent de dimineaţă, acum se schimbase starea de spirit din casă.

— Ne-am simţit aşa de bine, le-a spus Brandy, cu chipul radios. Mi-am luat cea mai tare rochie.

Margaret i-a zâmbit crispată.

— Ce-ar fi s-o probezi să te vedem şi noi?

Nu a trebuit să i se spună de două ori, iar Kendall şi gemenele au urmat-o gălăgioase în dormitor, oferindu-se s-o „ajute”. În clipa în care au plecat, m-am întors spre adulţi.

— Ce s-a întâmplat?

— Prognosticul doctorului nu e prea promiţător, a spus Seth, când ceilalţi au întârziat cu răspunsul.

— Dar starea părea să i se îmbunătăţească, am spus. I-am privit pe toţi în căutarea unei confirmări. Nu?

— Aşa am crezut, a spus Terry. Cel puţin a părut să se simtă mai bine. Dar în situaţiile de genul ăsta… mă rog, aşa te păcăleşte cancerul. De-aia trece aşa de mult fără ca oamenii să ştie că îl au. Azi de dimineaţă când s-a trezit, se simţea rău, iar doctorul ne-a confirmat temerile.

Eram uimită cât de calm reuşea să spună lucrul ăsta. Eu nu cred că aş fi reuşit fără să mă prăbuşesc. Sincer, nu ştiam cum reuşise să facă faţă situaţiei cu atâta forţă şi hotărâre. Dacă i s-ar fi întâmplat lucrul ăsta iubirii vieţii mele, sunt sigură că m-aş fi ghemuit într-un colţ şi aş fi plâns.

Oare?

Privindu-l pe Seth, văzând trăsăturile dragi mie şi expresia plină de compasiune, am ştiut deodată că nu era adevărat. Dacă iubirea mea ar fi avut nevoie de forţă, aş fi dat totul.

— Încă nu-i spunem lui Brandy, a explicat Seth. Nu avem de gând să-i ascundem, dar ne-am gândit să aşteptăm până după petrecerea de diseară.

Am dat uşor din cap, rămasă fără cuvinte. De regulă, aveam întotdeauna pregătită o glumă sau o vorbă de alinare, dar ce puteam răspunde la aşa ceva? Mai ales că un pic mai târziu a apărut Brandy, ţopăind pe scări cu rochia roz. Fiecare geamănă ţinea câte un pantof, iar Kendall aducea cerceii strălucitori în formă de candelabru pe care îi găsiserăm chiar înainte să luăm masa de prânz. Îmi aminteau de şoriceii din alaiul Cenuşăresei.

Când merseserăm la cumpărături, prioritatea mea fuseseră gusturile lui Brandy, dar mă interesase şi ceea ce ar fi aprobat familia ei în materie de modă. Însă în timp ce se răsucea ca ei s-o poată privi, am realizat că nu conta. Puteam s-o aduc acasă în zdrenţe şi tot le-ar fi plăcut la nebunie cât timp avea lumina aia pe chip. Asta conta, un crâmpei de bucurie pură în norul negru care tot ameninţa familia asta. Adulţii erau prea emoţionaţi să vorbească, aşa că a făcut-o Kendall.

— Nu că seamănă cu o prinţesă? Tot încerca să netezească cute inexistente de pe ea, spre exasperarea lui Brandy. Vreau şi eu o rochie ca asta.

Morgan s-a aşezat pe podea şi a încercat să-i vâre cu forţa lui Brandy pantoful în picior cât aceasta încă stătea în picioare, şi iar m-am gândit la Cenuşăreasa. Mekenna s-a prins şi ea în horă şi împreună aproape că au reuşit să-şi dărâme sora mai mare.

— Ei bine? a spus Brandy, râzând. Ce părere aveţi?

— E frumoasă, a spus Margaret.

— Eşti frumoasă, a spus Terry.

După ce a reuşit să scape de gemene, Brandy şi-a pus pantofii, roşind din pricina laudelor rudelor ei.

— Sper să nu cad cu ei. Cât de stupid aş arăta?

— Nu cred că te-ar putea face ceva să arăţi stupid, a spus Seth. Eşti perfectă din cap până în picioare.

— Haideţi, mă, a spus Brandy, din ce în ce mai stânjenită. Exageraţi.

Afirmaţia cu „din cap până în picioare” a făcut să-mi amintesc brusc de ceva.

— Oh, n-o să fiu aici să te aranjez la păr. În scurt timp trebuie să mă duc la serviciu.

În momentul ăla, mi s-a părut că nu ar fi o idee prea rea să mă dau bolnavă. Nimic nu părea mai important decât să-i ofer ei o noapte perfectă.

— Nu-i nimic, a spus Brandy. Mă ocup eu. Sau poate mama.

— Azi s-a simţit cam obosită, a spus Terry pe un ton neutru. Dar sunt sigur că va vrea să te vadă înainte să pleci.

— Ştiu eu să fac coadă franţuzească, a spus Margaret, surprinzându-ne pe toţi. Dacă vrei să te aranjez aşa.

— Îmi arăţi? a întrebat Brandy.

— Sigur, hai sus, a spus Margaret.

Înainte de asta, Brandy s-a oprit ca să mă strângă cu căldură în braţe.

— Mulţumesc mult, Georgina. Pentru tot.

S-au dus sus, urmate de fetele mai mici, convinse cu toatele că nu era nimic mai minunat decât să-şi gătească sora mai mare. De fapt, am realizat că lucrul ăsta nu era pe de-a-ntregul adevărat. Nu toate erau de părerea asta.

— Unde e Kayla? am întrebat.

Ea nu fusese în alai.

Terry a oftat şi şi-a trecut o mână prin păr, cam cum îl văzusem pe Seth făcând deseori.

— În living, cred. A fost un pic cam absentă azi. Uneori am senzaţia că îşi dă seama ce se întâmplă, chiar şi când nu îi spunem.

La ce abilităţi avea ea, nu mă îndoiam că era adevărat. Mi-am amintit că Brandy spusese de dimineaţă despre Kayla că trebuie să-i smulgi vorbele cu cleştele şi m-am întrebat cât de mult ştia fetiţa despre boala mamei ei. I-am lăsat pe fraţi ca s-o caut, şi am găsit-o ghemuită într-un colţ al canapelei umplute până la refuz, părând aşa de mică încât mai că se pierdea printre perne.

— Hei, am spus, în timp ce mă aşezam lângă ea. Ce faci? Nu vrei să-i vezi rochia lui Brandy?

Kayla a întors faţa şi m-a privit cu ochii ei albaştri imenşi.

— Georgina, a spus. Trebuie s-o alungi tu.

Gândurile mi-erau la rochie, aşa că mi-a luat o clipă să înţeleg ce spune.

— Ce să alung, scumpo?

— Întunecimea.

Ceva din felul în care a spus cuvântul ăsta mi-a dat de înţeles că nu se referea la umbre. Când a spus „întunecime”, am simţit că se referea la ea ca la o fiinţă, la ameninţarea a ceva, sau a cuiva, tangibil. Cu o strângere de inimă, mi-am adus aminte că tot ea reuşise să o simtă pe Nyx când scăpase de paznicii ei îngeri.

M-am aplecat spre Kayla, bucuroasă că Seth şi Terry erau preocupaţi.

— Kayla, vorbeşti despre… despre creaturile pe care le-ai mai simţit înainte? De cele pe care le-ai simţit pe lângă mine?

Revenirea lui Nyx ar fi fost o complicaţie de care cu siguranţă nu aveam nevoie în prezent în viaţa mea.

A clătinat din cap.

— E alta. Întunecimea vine aici, în casa mea. La mami. O alungi tu?

— Este aici acum? am întrebat-o neliniştită.

— Nu, doar din când în când.

— De câte ori a venit?

Kayla s-a gândit un pic.

— De două ori.

M-a cuprins un fior rece.

— S-a întâmplat şi noaptea trecută?

A dat din cap.

— Ai văzut-o? am întrebat-o.

— Nu, dar o simt. Îmi dau seama unde este când vine aici. M-a privit imploratoare. O opreşti tu?

Habar n-aveam ce era întunecimea asta şi nici ce puteam face s-o alung, dar mintea a început să-mi emită posibile teorii. Am sărutat-o pe frunte.

— Am să fac ce pot, scumpo. Ai cuvântul meu. Acum trebuie să plec, dar am să văd ce pot să aflu, bine? O să avem grijă să nu se mai întoarcă întunecimea.

Mina Kaylei s-a schimbat de parcă aş fi apăsat pe un buton. În vreme ce până acum fusese tristă şi retrasă, acum era radioasă şi plină de speranţă. Avea atâta încredere în mine… Pentru că am asigurat-o că aveam să mă ocup de ceva ce nu înţelegeam, a reuşit să-şi alunge temerile şi grijile. Acum totul revenise la normal în lumea ei, datorită mie. M-a luat în braţe şi m-a sărutat, şi am simţit că-mi plesneşte inima când în sfârşit m-am desprins de ea.

Mă chema veselia sărbătorească şi de asemenea nevoia arzătoare de a discuta cu Roman. Dat fiind că în ultima vreme ne tot ratam unul pe celălalt, i-am trimis un mesaj în care îi aminteam că aveam să fiu acasă diseară şi că aveam informaţii importante pentru el. Era aşa de prins cu teoria aia a lui cu conspiraţia încât nu eram sigură că ar vrea să-şi facă timp pentru ceea ce probabil ar fi considerat fantezia unei fetiţe. Percepţia Kaylei, în ciuda dificultăţilor ei de a o exprima, se dovedise corectă în trecut. Nu ştiam ce simţea de data asta, dar dacă exista vreo forţă în casa familiei Mortensen, aveam de gând să-i dejoc planurile.

Capitolul 12

Scurta mea conversaţie cu Kayla m-a chinuit tot restul serii în timp ce struneam copiii la mall. Nu-mi puteam alunga imaginea ochilor ei când îmi spunea despre „întunecime”. Era unul din momente în care binecuvântam şi blestemam în acelaşi timp capacităţile ei de mediu. Dacă nu le-ar fi avut, n-aş fi aflat niciodată că ceva era în neregulă în casa familiei Mortensen. Dar din cauza felului imprecis în care îşi înţelegea ea puterile, ceea ce simţea îmi ridica prea multe semne de întrebare. Erik şi-ar fi dat imediat seama.

Mai era un lucru ce-mi trezea îngrijorarea.

Erik. Care fusese ucis din cauza mea.

Şi dacă plecam de la ideea că iadul acţionase direct în contra lui, atunci ce ar fi trebuit să presupun în legătură cu Kayla? În trecut, activitatea supranaturală neobişnuită din zonă fusese rezultatul forţelor nestăpânite din afara raiului şi iadului. În fond, raiul şi iadul aveau anumite reguli pe care se presupunea că trebuie să le urmeze. Milton era dovada, însă, că iadul nu se ferea să le încalce. Aşa că era posibil ca s-o fi vizitat cineva din tabăra mea pe Andrea Mortensen – ca o coincidenţă, în momentele în care starea ei se înrăutăţise? Şi dacă era aşa, care era motivul?

Asta, din câte subliniase şi Roman, era o întrebare al cărei răspuns avea să ne lumineze pe de-a-ntregul.

Am încetat să mă mai gândesc la afacerile nemuritorilor numai când am încercat să-l conving pe Walter să facă o vizită la domiciliul familiei Mortensen. La coadă, două mame se luaseră la harţă, aşa că am avut o pauză neaşteptată în timp ce oamenii de la securitate rezolvau problema.

— Moşul nu face vizite la domiciliu, mi-a spus Walter.

— Din câte ştiam eu, exact asta face Moşul, l-am contrazis, în fiecare an în ajunul Crăciunului.

— Moşul nu poate fi închiriat de dragul distracţiei. Copiii fie trebuie să aştepte până în dimineaţa zilei de Crăciun, fie să vină la chioşcul lui de la mall. Astea sunt regulile.

— Ba cum să nu poţi fi închiriat? am spus. De-aia lucrezi aici în primul rând! Haide, că te plătesc. Îţi iau ceva de băut. Şi una, şi alta dacă vrei. Fetiţele astea trebuie să-l vadă pe Moş. Mama lor are cancer, pentru numele lui Dumnezeu. Cum poţi rămâne indiferent la aşa ceva?

M-a privit prin lentile.

— Îmi pare rău pentru suferinţa lor, dar nu pot s-o fac. Acest rol este o îndatorire pe care ţi-o asumi pe perioada sărbătorilor, un jurământ să te menţii în spiritul Moşului. Dacă eu ies din mall în timp ce joc rolul ăsta şi Bob este aici jucând acelaşi rol, ce înţeleg copiii din asta?

L-am privit neîncrezătoare.

— Dacă nu cumva copiii ăştia pot să încalce legile timpului şi spaţiului, nimeni nu are să ştie că mai este un Moş, în Lake Forest Park sau în oricare din miile de mall-uri din ţara asta.

— Ştiu eu. Nu pot fi Moşul în timp ce Bob joacă rolul Moşului. Aşa aş încălca pactul nostru secret.

— Pact secret? E doar un loc de muncă!

Mă gândeam serios să încalc regula cu băutura. Dacă îl ameţeam destul, avea cu siguranţă să accepte.

— Nu şi pentru noi, mi-a spus solemn.

Cei de la securitate şi-au terminat intervenţia şi coada a început să avanseze din nou, oprindu-ne discuţia înainte să apuc să spun că nici whisky-ul nu era tocmai o componentă a „spiritului Moşului”.

Cu dispoziţia mea de pe restul turei mi-aş fi meritat pe deplin numele de Morocănosul. Apreciam devotamentul lui Walter faţă de rolul său, dar, sincer, friza ridicolul.

În noaptea aia am rămas la Seth, în ciuda planurilor mele iniţiale de a vorbi cu Roman despre ceea ce-mi spusese Kayla. Dar când l-am sunat pe Seth în drum spre casă, i-am simţit atâta tristeţe şi chin în glas încât am ştiut că era mai important să fiu cu el. Starea proastă a Andreii îl îndurerase. Am petrecut o noapte castă, dar mă strângea în braţe cu atâta disperare, încât aveam sentimentul că eram singura care îl menţinea pe linia de plutire în toată nebunia asta.

— Oh, Thetis, a şoptit, sărutându-mă pe obraz în timp ce ne ghemuiam unul lângă altul în pat. Ce-am să mă fac eu fără tine?

— Nu-ţi face griji, am spus automat. Încă mai sunt aici o vreme.

— Ştiu, a răspuns. Dar apoi…

Linişte. Mi s-a strâns inima.

— Ştiu, am spus în final. Ştiu că nu-i poţi părăsi. Nu-i nimic.

— Măcar până se face bine…

A ezitat o clipă. Îi intuiam sentimentele, pentru că acelaşi lucru simţeam şi eu. Pe amândoi ne îngrijora frica aceea nerostită care ne pândea. Că este posibil ca Andrea să nu se facă bine. Iar lucrul cu adevărat îngrozitor era că dacă nu se făcea bine, până la urmă tot ar fi putut veni cu mine în Las Vegas. Dar cum m-aş fi suportat ştiind care era preţul fericirii mele?

În sfârşit a reuşit să-şi regăsească cuvintele.

— Înţeleg de ce te superi aşa de tare pe lume, a spus. Nu mi-am dorit niciodată nimic mai mult decât să fiu cu tine. În sfârşit eşti a mea… şi acum se întâmplă lucrul ăsta. Oamenii spun că pentru iubire renunţi la orice, dar în realitate nu merge aşa. Şi, sincer, dacă eram genul de om care îşi poate ignora familia pentru propriile dorinţe egoiste… ei bine, atunci nu cred că aş fi demn de tine. Aşa că iată în ce situaţie ne aflăm.

— Nu-i nimic, am repetat, străduindu-mă să arăt mai mult curaj decât aveam. O să ne descurcăm. Au nevoie de tine. Fă ce trebuie.

— Georgina.

— Seth. Mi-am atins uşor buzele de ale lui. Asta este mai important acum.

— Decât noi? a întrebat.

Mi-a luat mult timp până să răspund, dar am făcut-o.

— Da.

A doua zi, intram în tura de dimineaţă la mall, cu Bob. Am încercat să-i propun aceeaşi afacere pe care i-o propusesem lui Walter în speranţa de a aranja o vizită acasă la fetele familiei Mortensen, dar am fost întâmpinată cu acelaşi răspuns. Eu trăsesem nădejde că, întrucât Bob nu era un alcoolic sadea, avea să fie mai rezonabil. Dar n-am avut noroc. Mi-a turnat aceeaşi prostie despre magia şi integritatea rolului de Moş Crăciun.

Din fericire, situaţia s-a îmbunătăţit când pe urmă am dat de Roman acasă. În noaptea aia aveam antrenament de bowling, dar voisem să vorbesc cu el între patru ochi. Ceilalţi prieteni nemuritori ai mei puteau fi şi ei ademeniţi în povestea asta, dar întrucât implicarea iadului devenea mai evidentă, ezitam să-i atrag şi pe ei în asta. Roman nu risca aceleaşi repercusiuni, iar pe mine nu mă deranja să mă expun mâniei şefilor mei. Însă eram mai puţin dornică să-mi supun prietenii nemuritori la aceeaşi furie din cauza mea.

— A mai spus şi altceva despre „întunecime”? s-a interesat Roman odată ce am terminat recapitularea. Nemuritor de rang înalt, de rang inferior, vreo zeitate din afară?

— Nu înţelege ce sunt toate astea, am răspuns. Are doar patru ani. Cred că a împlinit cinci.

— Trebuie să înţeleagă, a spus pe un ton sumbru. Ar trebui s-o pregăteşti.

— La câte lucruri se întâmplă în viaţa ei, cred că e ultimul lucru de care are nevoie.

— Nu şi dacă o creatură supranaturală îi îmbolnăveşte mama! Roman s-a cocoţat pe marginea canapelei, iar ochii lui verzi ca marea erau meditativi şi mânioşi deopotrivă. Şi hai să fim sinceri, Georgina. Dacă e ceva, nu-mi vine să cred că e din cauză că puterea a ales la întâmplare familia asta. Dacă ceva o ia în colimator pe Andrea Mortensen, e din cauză că are legătură cu tine.

Mi s-a făcut rău. Iată şi alte consecinţe, aşezate dinainte-mi.

— Deci Andrea suferă din cauza mea, am spus, afundându-mă într-un scaun. Minunat.

— Avem de-a face cu iadul, a replicat Roman. La ce te aştepţi? Dacă vor să se răzbune pe tine din vreun motiv, vor găsi modalităţi creative.

— Ai zice că sunt altele mai directe prin care să mă facă să „plătesc”, am remarcat. Mai ales că sufletul meu le aparţine. Deseori lumea presupune că asta înseamnă iadul.

Roman a ridicat din umeri.

— Nu tocmai. Ştim deja că intervin în viaţa ta. Iar vindecarea şi îmbolnăvirea sunt puteri pe care le au şi îngerii, şi demonii.

— Crezi că şi-ar putea da seama Carter ce creatură i-a făcut vizite? am întrebat. Dacă se uită la Andrea?

— Cred că da. Roman a meditat câteva clipe. Întrebarea e dacă s-ar implica. Îl ştii cum e. Raiul, cel puţin, se preface că respectă regulile.

Am dat uşor din cap, căci îmi aminteam de ultima conversaţie cu Carter şi cât de puţin dornic fusese să intervină.

— E adevărat, am şoptit.

— Păi poţi să-l întrebi chiar acum, a spus Roman şi şi-a îndreptat spatele.

— Ce? Cum?

— Vine la antrenament. L-am auzit din întâmplare discutând cu Jerome despre chestia asta ieri.

Pare-se că Seth nu era singurul cu pornirea perversă de a privi menajeria lui Jerome jucând bowling ca să-i apere onoarea. M-am ridicat şi eu.

— Atunci hai să mergem. Conduc eu.

În timp ce coboram scările, l-am privit lung pe Roman.

— Te-ai gândit vreodată cum ţi-ar sta cu barbă albă şi fes de Moş Crăciun?

Roman m-a privit precaut.

— Nu, nu m-am gândit.

I-am explicat iute că fetele Mortensen nu-l văzuseră încă pe Moşul anul ăsta. Deja clătina din cap înainte să-mi termin eu povestea.

— Haide, Roman. Trebuie să-l vadă pe Moşul. Şi ştiu că tu nu ai reţineri ca Walter în privinţa ubicuităţii lui Moş Crăciun.

— Nu, mi-a dat Roman dreptate. Dar am reţineri când vine vorba să-mi ştirbesc demnitatea, indiferent cât de nobilă ar fi cauza. În plus de asta, nu mă simt chiar aşa de vinovat. Dacă tu chiar ai vrea să-l vadă pe Moşul, ţi-ai putea schimba aspectul şi ne-ai surclasa pe toţi.

M-am încruntat. Mă enerva, pentru că avea dreptate.

Roman şi cu mine am ajuns ultimii la sala de bowling, spre dezamăgirea mea. Sperasem să vorbesc cu Carter între patru ochi, dar el şi Jerome erau deja prinşi de o discuţie şi de băutură. Restul Rostogolitorilor infernali îşi aşteptau nerăbdători liderul şi m-au terorizat pentru că nu-mi luasem cămaşa.

— Am uitat, am spus. Ce mare şmecherie? O s-o port la modul propriu-zis.

Peter a oftat.

— Bine, dar asta ajută la mărirea solidarităţii echipei. Iar sentimentul de unitate şi apropiere o să ne facă mai buni.

— De fapt – a spus Jerome – sunteţi mai buni dacă loviţi mai multe popice.

— Uite, i-am spus lui Peter. Dacă la un moment dat trebuie să mă duc la toaletă, îmi iau atunci cămaşa prin schimbarea aspectului.

— Nu e acelaşi lucru, a mormăit el.

Din fericire, nerăbdarea lui Jerome nu a lăsat prea mult loc pentru discuţii pe tema asta. Nu văzuse cum se încheiase ultimul nostru antrenament şi era nerăbdător să afle dacă ni se îmbunătăţise prestaţia. Şi chiar se îmbunătăţise, ca să fim sinceri, dar cred că Jerome se aştepta să le dărâmăm pe toate din prima de fiecare dată. Când i-a fost limpede că nu era cazul, a devenit neliniştit şi furios.

— Cum poţi să faci chestia asta? a întrebat după ce Cody a lovit nouă din prima lovitură şi una din a doua. Nu poţi să le loveşti pe toate de prima oară? Apoi l-a săgetat pe Roman cu privirea. Fă ceva.

Roman şi-a privit iritat tatăl, căci nu-i plăcea faptul că abilităţile profesorale îi erau puse la îndoială, mai ales din moment ce Cody era cel mai bun dintre noi.

— De ce n-o faci tu? De ce nu încerci şi tu, tăticule?

Jerome se tot plimba pe lângă pistă, dar nu catadicsea să pună şi el mâna pe bilă.

— Pentru că nu e treaba mea, a replicat Jerome.

Roman şi-a dat ochii peste cap.

— Atunci lasă-mă pe mine să-mi fac treaba.

În timp ce ei se ciorovăiau, m-am aplecat spre Carter.

— Trebuie să stau de vorbă cu tine. Între patru ochi. Poţi să mai rămâi după aia?

Carter fusese atent la schimbul dintre tată şi fiu, dar când am vorbit, ochii i-au ţâşnit scurt spre mine. A dat uşor, aproape imperceptibil, din cap. Iar când Jerome s-a întors la locul lui câteva clipe mai târziu spunând că voia să plece şi să-şi înece amarul în băutură la The Cellar, Carter i-a refuzat invitaţia.

— Nţ, a spus leneş, întinzându-se. Cred că stau să văd cum iese treaba asta. E imposibil ca Peter să lase aşa spaţii între popice de fiecare dată. Sfidează toate legile fizicii.

Peter părea în cumpănă, dacă să fie flatat sau nu de vorbele lui.

— Bine, a spus Jerome. Dacă poţi să faci vreo minune ca să-i ajuţi, acum e momentul.

— Am înţeles, a spus Carter, făcându-i lui Jerome cu mâna în timp ce pleca.

Dezaprobarea şefului i-a neliniştit pe prietenii mei nemuritori de rang inferior, aşa că m-am concentrat şi eu asupra jocului şi nu am adus nimic în discuţie în faţa lui Carter până când n-am terminat antrenamentul. Jerome n-avea decât să critice, dar Roman chiar era un profesor bun. Cred că marea noastră reuşită a fost atunci când Peter a avut patru reprize la rând în care nu a doborât popicele ici-colo, astfel restabilind legile fizicii. E drept că nici nu le-a dărâmat pe toate din prima sau din a doua lovitură, dar deja eram cu toţii aşa de obosiţi încât eram gata să acceptăm orice victorie, cât de mică.

Roman, Carter şi cu mine i-am lăsat pe ceilalţi să plece înaintea noastră imediat ce am promis că data viitoare, desigur, aveam să port negreşit cămaşa echipei. Imediat ce am avut o oarecare intimitate, i-am explicat problema mea lui Carter. Chipul i-a devenit din ce în ce mai serios pe măsură ce asculta.

— Fiică a lui Lilith – a spus când am terminat – ştii că nu pot să mă amestec.

— Nici nu-ţi cer asta, am spus. Nu tocmai. Vreau doar să ştiu dacă îţi dai seama în cazul în care cineva, de exemplu un demon, a îmbolnăvit-o pe Andrea Mortensen.

Ochii cenuşii ai lui Carter erau de nepătruns.

— Da, îmi dau seama.

— Vii cu mine la ea să-mi spui ce simţi? Atât. Nu-ţi cer să încalci regulile. (De fapt, nici nu credeam asta. Sincer, nici măcar nu înţelegeam mare parte din „regulile” astea despre care tot vorbea el.) Am doar nevoie de informaţia asta.

— Bine, a spus după ceea ce mi s-a părut o eternitate. Vin cu tine. Nu încalc nici o regulă dacă îţi dau informaţia asta.

— Nu cumva, a spus Roman, nu încalci nici o regulă nici dacă ne spui de ce ar face iadul aşa ceva?

Am răspuns înainte să apuce Carter.

— Ştim deja. Ca să-mi facă mie rău. Am călcat pe cineva pe bătături şi are de gând să mă facă să sufăr chinuindu-i pe cei dragi mie.

— Da, dar de ce pe Andrea? a întrebat Roman. Scuze, dar există căi prin care te poate face să suferi mai mult. De ce nu l-ar face pe Seth să sufere?

Nu mi-am putut reţine batjocura.

— Păi cu transferul ăsta, eu cred că el deja…

Dar m-am oprit brusc când am realizat ce eram gata să spun. Roman stătea vizavi de mine pe unul din scaunele din piele tocită şi, judecând după aerul lui înverşunat, am zis că acum se repede la mine să mă zgâlţâie.

— Ce? a întrebat. La ce te-ai gândit?

— Boala Andreii este îngrozitoare, am spus uşor. Un lucru îngrozitor, nedrept, care i-ar putea răni întreaga familie. Dat mai e ceva. Atâta timp cât este bolnavă, atâta timp cât întreaga familie are nevoie de ajutor… Seth trebuie să stea cu ei. Nu poate merge cu mine în Las Vegas.

— Iată, a spus Roman şi uluiala i-a luminat chipul. Asta e ideea transferului. Să te ia din Seattle, să te ducă departe de Seth şi să se asigure că nu poate veni cu tine.

— Până la urmă…

Stomacul mi s-a strâns din nou, ca de fiecare dată când mă gândeam că oamenii au probleme din cauza mea.

— Până la urmă o să poată. Andrea fie are să se facă bine, fie… fie nu.

— Da, dar cât durează? a întrebat Roman. Cât o să dureze? Destul încât să te îndrăgosteşti şi mai tare de imaginea de vis a mediului tău, cel pe care ţi l-au alcătuit ei? Destul încât să-ţi vezi de viaţă cu vreun alt muritor, artist introvertit? Când o să fie el liber, n-o să mai conteze.

Îl priveam pe Roman, dar nu-l vedeam de fapt. Pe Jerome îl iritase dintotdeauna relaţia mea cu Seth, mă mustrase că eram prea apropiată de un muritor şi lăsam asta să-mi afecteze munca. Şi Carter spusese că ce făceam eu nu era pe placul iadului. Se putea ca ăsta să fie motivul? Ca toate forţele astea să se fi pus în mişcare ca să ne ţină pe mine şi pe Seth departe unul de altul?

— Dacă iadul vrea să mă ţină departe de Seth, atunci de ce nu-mi interzice pur şi simplu? am întrebat. Jerome mi-a mai făcut zile amare până acum. Sau de ce nu mă duce pur şi simplu undeva… oriunde… numai să nu mai fiu aici? De ce s-ar deranja ca mie să-mi placă locul ăla?

— Ca să-l uiţi, a spus Roman. Ca să nu mai priveşti înapoi. Dacă te-ar obliga să stai departe de el, ar declanşa complexul adolescentului care tânjeşte după iubirea interzisă, uite aşa, a spus şi a plesnit din degete. Ai suferi mereu după el. Dar aşa… aşa e mai subtil. Şi mai eficient.

— Aşa e, i-am dat dreptate, cu capul învârtindu-mi-se încă. Chiar şi după toate criticile lui Jerome, nu m-am gândit niciodată… nu m-am gândit niciodată că iadul are să fie aşa de supărat că sunt eu cu un om.

Roman nu avea nici un răspuns, dar a ridicat ochii la Carter.

— Eşti îngrozitor de tăcut.

Carter a dat din umeri, cu un aer neutru.

— Aveţi voi multe de spus. Nu e cazul să intervin şi eu.

— Avem dreptate? l-am întrebat pe înger.

— Sigur că avem dreptate, a intervenit Roman. Am ştiut dintotdeauna părerea iadului, că Seth te distrage prea tare. Asta explică totul.

— Asta nu explică ce i s-a întâmplat lui Erik, am spus.

— Eşti sigur că nu ai nimic de adăugat? a întrebat Roman, cu ochii tot la Carter.

— Cred că ar trebui să mergem la familia Mortensen până nu se face şi mai târziu, a spus Carter cu blândeţe. Sunt convins că fetele se culcă la o oră rezonabilă.

M-am ridicat, conştientă că nu mai puteam scoate nimic altceva de la el.

— Trebuie să-l las mai întâi pe Roman acasă. Apoi putem merge.

— Şi cum mă bagi în casa lor ca s-o văd? a întrebat Carter. Va fi un pic ciudat să aduci un străin la căpătâiul unei bolnave. Vrei să mă fac invizibil?

Eram pe cale să sugerez şi eu acelaşi lucru, când mi-a venit o altă idee. L-am privit iute pe Carter.

— Ţi-ai dorit vreodată în viaţa ta să porţi un costum de Moş Crăciun?

— Întotdeauna mi-am dorit chestia asta, a spus Carter grav.

Roman a gemut.

Odată ce i-am explicat situaţia lui Carter, însă, a fost total de acord. De fapt, mi-a spus să nu-mi fac griji din cauza costumului şi mi-a promis că o să se întâlnească cu mine la Terry peste o oră, odată ce reuşeam să-l las pe Roman. Imediat ce am ajuns în parcarea pustie, Carter s-a făcut nevăzut.

— Sper că nu face rost de costum de unde îşi face în mod obişnuit cumpărăturile, am meditat cu glas tare în timp ce conduceam. Nu de un Moş boschetar am eu nevoie. Deşi dacă e şi Ian acolo, probabil că ar fi de acord şi ar spune că ne eliberăm de tirania convenţionalului.

— Ai naibii hippy, a spus Roman. Şi-a rezemat capul de fereastra maşinii. Cam rişti cu Carter, dar ceva îmi spune că nu are să dea chix, pentru că în fond vorbim despre nişte fete a căror mamă este bolnavă. Şi în definitiv e şi el înger. Trebuie să-şi câştige cumva existenţa.

— Şi slavă Domnului că nu are reţineri în legătură cu ubicuitatea lui Moş Crăciun, am glumit. El nu are probleme cu constrângerile spaţiului şi timpului.

Roman a ridicat aşa de repede capul încât am fost gata să apăs pe frână, gândindu-mă că eram pe cale să lovesc ceva. O jumătate de secundă mai târziu am realizat că, indiferent ce-l speriase, era în mintea lui.

— Oh, Dumnezeule, a spus.

— Ce? am întrebat, exact cum făcuse el mai devreme. La ce te-ai gândit?

— Cred… cred că mi-am dat seama, a spus şi în glas i-am simţit uluiala.

— De ce? De misterul ăsta cu care ne-am bătut noi capul? Ne-am dat deja seama.

Roman a clătinat din cap, cu ochii căscaţi.

— Nu… oh, Iisuse. Georgina, dacă am dreptate… cum dovedesc eu dacă am dreptate? S-a lăsat disperat pe spate. Cum găsesc eu dovezi?

— Spune-mi la ce te gândeşti, i-am cerut.

— Nu. Nu încă. Lasă-mă acasă şi vorbim când termini. Trebuie să mă gândesc.

Puţine lucruri puteau fi mai enervante de atât. Detestam să fiu amăgită cu perspectiva unui secret şi detestam propoziţia: „Îţi spun mai târziu.” Dar indiferent cât l-am bătut la cap, a refuzat să mai spună ceva. Dat fiind că îngerul era în drum spre casa lui Terry, nu mai puteam pierde timpul cu Roman. Trebuia să ajung prima în Lake Forest Park. Nemulţumită, l-am lăsat pe Roman cu maşinaţiunile lui, după ce mai întâi l-am avertizat că ar fi bine să spună tot când veneam acasă.

Când am ajuns la familia Mortensen la scurt timp după aceea, am fost uşurată să constat că Seth era şi el acolo şi că toate fetele erau încă treze. Mi-am amintit de gluma lui Carter şi pe drum mi-am făcut griji ca nu cumva să fi trecut ora la care cele mici trebuiau să se ducă la culcare. Majoritatea erau în pijamale, dar era clar, judecând după reacţia lor când m-au văzut, că somnul era ultimul lucru la care le stătea mintea. Le-am îmbrăţişat şi eu şi n-am putut să nu-mi imaginez reacţia lor când avea să apară adevărata atracţie.

Numai Brandy a mai rămas pe canapea când celelalte m-au îmbrăţişat. A zâmbit totuşi şi a dat din cap în semn de bun venit, dar avea un aer chinuit, abătut, pe care nu-l avusese ieri când ieşiserăm. Mi se rupea inima. După ce o lăsaseră să se distreze, astăzi trebuie să-i fi spus adevărul despre mama ei. M-am aşezat la capătul celălalt al canapelei.

— Te-ai distrat azi-noapte?

— Da, a spus. A fost drăguţ.

— Vrei să vezi fotografiile? a întrebat Kendall entuziasmată. I-a dat cu cotul lui Brandy. Arată-i!

Brandy a zâmbit când a văzut entuziasmul surorii ei, şi-a scos telefonul mobil şi mi l-a dat să derulez eu. Era plin de genul de fotografii cum le place fetelor de vârsta ei să facă, fotografii de grup cu ea şi prietenii ei înghesuiţi unii într-alţii, unii adoptând mine nostime. Am fost încântată să văd că părea genul obişnuit de bal şcolar. Nu ştiam la ce să mă aştept din partea unei biserici. Fotografiile cu ea erau uluitoare. Margaret se descurcase de minune cu coada franţuzească. Într-o fotografie apărea Brandy lângă un băiat drăguţ cu părul blond nisipiu. Era genul băiatului isteţ, amator de surf. M-am uitat la ea şi am ridicat întrebătoare dintr-o sprânceană. A dat din cap.

— Drăguţ, am spus.

O bătaie în uşă a curmat pălăvrăgeala entuziastă a tuturor. Terry şi-a ridicat surprins ochii dintr-o carte cu poze pe care o răsfoia cu Mekenna.

— Cine naiba e?

Şi-a aruncat privirea prin cameră, de parcă ar fi făcut o numărătoare mentală ca să se asigure că toţi cei care ar fi putut trece pe aici erau deja prezenţi. Presupun că, având atâtea fiice, întotdeauna exista riscul de a o scăpa din vedere pe una dintre ele. Ian, Margaret, Seth şi cu mine eram deja luaţi în calcul. Nu prea erau multe alte persoane care ar fi putut trece pe aici neanunţate.

— Nu ştiu, am spus veselă. Seth, ce-ar fi să deschizi tu?

Seth mi-a sesizat imediat tonul. Mi-a aruncat o privire întrebătoare, dar s-a dus oricum la uşă. A răsucit mânerul uşii şi sărit înapoi uimit când Carter a dat buzna înăuntru.

Ei bine, credeam că era Carter, dată fiind discuţia noastră de mai devreme. Pentru că, în realitate, bărbatul care a intrat în living nu arăta absolut deloc ca îngerul ponosit pe care îl ştiam. De fapt, nu semăna cu niciunul dintre Moşii pe care îi cunoşteam eu. Arăta mai bine. Avea ceva magic în felul în care îşi mişca trupul dolofan. Costumul lui roşu părea să strălucească, iar obrajii rozalii arătau de parcă tocmai ar fi venit de la Polul Nord, nu din trista iarnă a oraşului Seattle.

Îl învinsese pe Moş Crăciun la puncte.

— Ho, ho, ho! a behăit, iar glasul lui a umplut toată casa. Crăciun fericit!

Preţ de câteva clipe, a fost întâmpinat de o tăcere mormântală şi toţi îl priveau cu ochii căscaţi. Apoi Kendall şi gemenele au început să chiţăie de încântare şi s-au repezit la el.

— Moşu’, Moşu’!

— Ce faci aici? a întrebat Kendall. Nu eşti obligat prin contract să vii înainte de ajunul Crăciunului.

— E adevărat, a spus cu un glas bubuitor care încă nu-mi venea să cred că e al lui Carter. Dar trebuie să aflu ce vă doriţi de Crăciun, nu?

Cuvintele astea i-au atras şi mai multe ooh-uri şi aah-uri şi gemenele l-au îndemnat să se aşeze pe canapea. Brandy s-a dat la o parte şi Kendall s-a înfiinţat prima în poala Moşului.

Privindu-i pe Margaret şi pe Terry, ai fi zis că sunt gata să izbucnească în lacrimi. Ian părea uluit. Seth m-a prins de braţ şi m-a tras deoparte.

— E unul din tipii cu care lucrezi? a şoptit.

Am zâmbit larg.

— Oarecum. E Carter.

Seth s-a uitat de două ori la el, la fel de uimit cum fusesem şi eu mai devreme.

— Serios? Dar cum… adică… chiar şi corpul…

— Nebănuite sunt căile… am răspuns.

Kendall înşira o listă cu jocuri de tablă şi cărţi de economie. Gemenele stăteau prin apropiere şi tremurau de entuziasm, aşteptându-şi rândul, dar erau prea bine-crescute să se poarte urât în prezenţa Moşului. După ce a înşirat abonamente la reviste şi ziare financiare reputate, Terry a oprit-o cu delicateţe şi i-a sugerat să le lase şi pe surorile ei. Kendall a fost de acord, dar nu înainte să-l ia în braţe pe Carter şi să-i mulţumească.

— Da, a spus Seth, trăgându-mă aproape. A fost extraordinar. Nu că ar trebui să mă mai mire ceva din ce faci tu. M-a sărutat pe frunte. Trebuie neapărat să profităm la maximum de ultima ta lună. Dacă o să fim despărţiţi mult timp, atunci trebuie să vedem cum îmi aranjez programul aici.

Am dat să protestez şi să-i spun să nu-şi schimbe planurile pe care le avea cu familia din cauza mea, dar am tăcut. O parte din mine, cea dominată de disperare, s-a întrebat ce contează toate astea. Dacă iadul voia să ne despartă, atunci nu ne puteam opune. „Mult timp” avea să devină „niciodată”. Poate că de fapt ar trebui să fac un efort ca să profit cât mai mult de aceste valoroase ultime zile. Şi totuşi, dacă o făceam… oare iadul avea să se străduiască şi mai tare să ne zădărnicească planurile?

Când mi-am ridicat privirea, am văzut că acum Morgan îi luase locul lui Mekenna în poala lui Carter. Discutau despre avantajele a două tipuri de figurine cu ponei. Morgan nu era sigură din care voia.

— Poneii prinţese sunt în mai multe culori, i-a spus serioasă.

— E adevărat, a spus el. Dar unii dintre poneii Power Prism sunt unicorni. Şi poţi să le faci mai multe lucruri la păr.

În partea cealaltă a încăperii, am văzut-o pe Kayla ghemuita pe un scaun; îl privea fermecată pe Carter, dar nu dădea semne că ar vrea să vorbească cu el. M-am furişat de lângă Seth, m-am dus şi am îngenuncheat lângă ea.

— O să-i spui şi tu Moşului ce vrei? am întrebat-o foarte încet.

I-a luat câteva clipe Kaylei să-şi smulgă privirea de la el.

— Nu e Moşul, a spus ea.

Îi eram recunoscătoare că vorbise la fel de încet ca mine. Nu auzise nimeni.

— Sigur că da, am spus. Cine altcineva ar putea fi?

— Nu e Moşul. A zâmbit şi l-a studiat din nou. E frumos. E mai frumos decât orice altceva.

Nici o fiinţă umană nu putea vedea un înger în forma lui adevărată dacă nu se dezvăluia îngerul. Chiar şi atunci, fiinţa umană ar fi fost distrusă. Nu, Kayla nu vedea forma adevărată a lui Carter, dar ceva tot vedea. Ceva din adevărata lui natură. Am simţit invidie pentru o clipă şi mă întrebam ce vedea, ce-i îngăduiau ei simţurile şi mie nu. Indiferent de situaţie, nu aveam să aflu niciodată, dar încântarea de pe faţa ei arăta clar că era minunat.

— Frumos, a repetat şi apoi s-a uitat iar la mine. Nu poate el să oprească întunecimea?

— O să încerce, am spus – nu era adevărul adevărat, dar trebuia să fie de ajuns. Poţi să te prefaci că e Moşul? Să-i spui ce îţi doreşti de Crăciun?

A dat solemn din cap exact când Morgan termina şi Carter ne-a făcut semn. Am mers cu Kayla la el. Am ajutat-o să urce în poala lui şi el s-a uitat la mine cu ochii cenuşii scânteietori. Măcar ei aminteau de Carter. M-am dat înapoi şi i-am lăsat să vorbească. Ea a continuat să-l privească adoratoare, dar nimeni în afară de mine nu ştia ce o captiva de fapt. Semăna cu orice alt copil fascinat de Moşul în timp ce-şi recita lista, fără să pomenească ceva despre frumuseţea lui sau despre creaturile supranaturale care bântuiau prin casa ei noaptea.

I-am lăsat cu treaba lor, m-am dus sus în tăcere şi mi-am aruncat privirea în camera Andreii. Era trează, citea o carte. Avea cearcăne la ochi şi părea mai slăbită decât ultima oară. Cu toate astea, mi-a adresat un zâmbet vesel.

— Georgina, a spus ea. Ar fi trebuit să-mi dau seama că tu eşti sursa agitaţiei ăleia.

Am râs.

— Nu pe de-a-ntregul. A venit un prieten de-al meu să joace rolul Moşului. Acum îi spun ce-şi doresc de Crăciun.

Expresia i s-a înmuiat şi îmi amintea de lacrimile celorlalţi.

— E foarte drăguţ din partea lui. Şi a ta.

— Ai vrea să-l cunoşti înainte să plece? am întrebat. Andrea a făcut o grimasă şi şi-a dus absentă mâna în păr.

— Da, teoretic… dar, Doamne. Arăt îngrozitor.

— Crede-mă, am spus. Nu-i pasă.

Când am coborât iar, Kayla terminase, iar Carter încerca să o convingă pe Brandy să-i recite lista ei, dar ea i-a spus pe faţă că nu avea de gând să se urce în poala lui.

— Cred că ţi-au dat ele destul de lucru, i-a spus veselă.

— Şi tu nu-ţi doreşti nimic? a întrebat cu glasul lui cel mai de Moş.

— Mă tem că nimic din ce mi-ai putea da tu, a spus ea, cu un zâmbet crispat. Dar îţi mulţumesc.

Carter a privit-o pătrunzător, aşa cum făcea uneori cu mine când părea să mă străpungă până în suflet.

— Nu, a fost el de acord. Ai dreptate. Dar pot să mă rog şi am să sper la tot ce e mai bun.

Brandy l-a privit, prinsă de privirea aceea, şi pur şi simplu a dat din cap. Nu cred că ştia ce înseamnă să se roage un înger pentru tine, dar cu siguranţă a simţit sinceritatea şi bunăvoinţa în cuvintele lui.

— Mulţumesc, a repetat ea.

L-am prins pe Carter de mână.

— Moşule, vrea să te cunoască mama lor.

S-a ridicat şi m-a urmat spre scări. În drumul nostru am trecut pe lângă Ian, care ne-a privit cu un aer superior.

— Pe mine nu mă întrebi ce vreau?

Carter s-a oprit şi l-a măsurat din cap până în picioare.

— Îmi pare rău. Atelierul meu nu se bagă la stilul shabby chic.

Carter m-a urmat apoi, în ciuda protestelor lui Ian că stilul lui era „vintage” şi că „shabby chic este pentru diletanţi”.

Dacă pe Andrea gândul de a primi un necunoscut o făcea să se simtă nesigură, cert e că a ascuns foarte bine asta. Într-adevăr, când Carter a intrat în dormitorul ei, pe faţă i s-a citit uluiala, şi mi-a amintit de Kayla. Andrea nu vedea ce văzuse fiica ei, dar cred că a simţit ceva din graţia lui divină. El s-a oprit la capătul patului ei şi şi-a scos fesul cu exces de politeţe, lăsând la vedere cârlionţii albi.

— El e prietenul meu Carter, am spus după ce m-am asigurat că nu ne urmărise niciuna dintre micuţe.

— Doamnă Mortensen, a spus, renunţând la rol. Mă bucur să vă cunosc.

Ea a zâmbit şi bucuria pe care a transmis-o a înfrumuseţat-o, în ciuda stării de oboseală.

— Şi eu mă bucur că vă cunosc. Mulţumesc că aţi venit să le vedeţi pe fete.

Schimbul lor de cuvinte nu a durat mult. A spus ceva drăguţ sau amuzant despre fiecare fată, ceea ce a făcut-o pe Andrea să zâmbească din ce în ce mai mult. Ea, în schimb, nu mai prididea cu mulţumirile. Când au încetat în sfârşit cu amabilităţile, mi-am luat rămas-bun de la ea şi am ieşit din cameră cu Carter. Am închis uşa şi mă pregăteam să cobor, când m-a prins de mână.

— Ai văzut ce trebuia să vezi? am întrebat încet.

A dat din cap, cu seriozitatea întipărită pe chip, aducând mai mult cu Carter decât până acum.

— Ai avut dreptate. Starea i-a fost înrăutăţită… de către un demon.

— Îţi dai seama care demon? am întrebat.

Ştiam că Jerome nu se preocupa de binele meu, dar mi-era greu să cred că ar fi în stare să le facă rău intenţionat celor la care ţineam.

— Nu, a spus Carter. Dar probabil că n-a fost Jerome. Este genul de treabă murdară pe care ar face-o un demon mărunt. Mai pot să-ţi spun că boala ei a fost naturală la origine. Nu i se datorează nimănui.

— Atât că au făcut-o să recidiveze când începea să se simtă mai bine.

Ca să îmi facă mie rău, ca să îi dea lui Seth de lucru.

Carter a dat din cap.

— Bun, am spus. Mulţumesc că ai venit. Îţi sunt recunoscătoare.

Am dat să mă întorc, dar m-a oprit iar.

— Georgina… Avea ceva ciudat, o tulburare în glas, una pe care de regulă nu o asociam cu încrezătorul şi laconicul de Carter. Georgina, ţi-am spus întruna că există reguli cu privire la ce pot şi la ce nu pot să fac, la cât de mult mă pot implica. Regula generală spune că nu trebuie să intervin prea mult activ în vieţile muritorilor.

— Înţeleg, am spus.

— Dar ce i s-a întâmplat ei… S-a încruntat uşor. Şi asta a fost o încălcare a regulilor, ceva ce n-ar fi trebuit să se întâmple. Şi în situaţia asta, răul cu rău se drege.

L-am privit uimită.

— Ce vrei să spui?

— Spun că pot s-o vindec. Nu pot eradica total cancerul, dar îl pot duce la nivelul la care era înainte să fie afectată săptămâna asta. Pot repara ce au stricat ei şi lăsa lucrurile cum au fost.

Era să-mi cadă faţa.

— Ar… ar fi extraordinar! am exclamat.

Carter părea trist încă şi nu-mi dădeam seama din ce motiv. Oare simţea că încalcă vreo regulă, deşi îndrepta un rău?

— Ce s-a întâmplat?

A oftat.

— Ce-aţi spus mai devreme tu şi Roman… că vrea iadul să vă ţină departe unul de altul pe tine şi pe Seth? Că starea ei îl reţine pe el aici? Ei bine… e posibil, exact asta vor. S-a simţit mai bine, apoi i-au înrăutăţit iar starea. Apoi, dacă se face singură bine – sau datorită mie – atunci toată lumea îşi face iar speranţe, până când îi mai fac ei o vizită şi o fac să se simtă şi mai rău. Nu spun că au să mai vină, ci că ar putea. O stare din asta la graniţa dintre bine şi rău garantează şederea lui Seth aici. Dacă o vindec acum, şi am s-o fac dacă vrei, asta se poate întâmpla.

De aici, am dedus două lucruri. Primul era o foarte, foarte subtilă confirmare că Roman şi cu mine aveam dreptate. Carter nu spunea clar că iadul ne voia răul mie şi lui Seth, dar cu siguranţă nici nu nega. Acţionase tot în stilul lui de înger precaut. Iar cel de-al doilea, cel mai înspăimântător, era implicaţia că a-i zădărnici planurile iadului însemna s-o menţin pe Andrea în starea instabilă în care voiau ei s-o vadă. Seth avea să fie mereu legat de familia lui dacă starea ei acum se îmbunătăţea, acum se înrăutăţea. Dacă se refăcea complet, el avea să fie liber. Iar dacă murea…

— Nu, am spus. Nu contează. Vindec-o. Nu-mi pasă dacă Seth rămâne aici veşnic atâta timp cât ea scapă cu viaţă.

Carter a dat din cap şi ceva i-a lucit în ochi, ceva ce amintea şi un pic de mândrie… şi de tristeţe.

— Asta credeam şi eu că o să spui.

A bătut uşor la uşa Andreii înainte să intre.

— Îmi cer iertare că te deranjez, a spus el. Dar am uitat să te întreb ce îţi doreşti de Crăciun.

Andrea a râs, dar până la urmă a dat-o în tuse. S-a întins după un pahar de apă de lângă pat şi în sfârşit şi-a revenit.

— E drăguţ din partea ta, dar sunt prea mare pentru aşa ceva.

— Niciodată, a spus Carter. Trebuie să fie ceva.

Andrea zâmbea încă, dar căpătase o oarecare melancolie.

— Este ceva, a spus, şi m-am întrebat dacă cere să se vindece, ceea ce evident îşi dorise şi Brandy. Vreau… vreau ca fetele mele să fie fericite. Indiferent ce se întâmplă cu mine, vreau să aibă cine să îngrijească de ele şi să le iubească.

Carter deghizat în Moşul a studiat-o cu privirea aia a lui pătrunzătoare şi a fost ca şi când s-ar fi realizat un schimb între ei, ceva cu care eu nu aveam nimic de-a face. Într-un final, a spus:

— Jur, aşa are să fie.

S-a dus la patul ei şi i-a întins mâna. Când a făcut asta, m-a luat cu fiori pe şira spinării. Jur. Astea nu erau cuvinte pe care un înger să le rostească fără să vorbească serios. Crezusem că ce-i spusese mai devreme lui Brandy era serios, dar nu era nimic în comparaţie cu ce spusese acum. Andrea i-a luat ezitantă mâna lui Carter. Nu am văzut nimic evident, nici lumini orbitoare, nici altceva de genul ăsta. Simţurile mele de nemuritoare nici măcar n-au sesizat nimic. Dar faţa Andreii s-a transformat şi a devenit radioasă şi visătoare, de parcă ar fi văzut şi ai fi auzit cele mai frumoase lucruri din lume. Când Carter i-a dat drumul la mână, i-a zâmbit, a închis ochii şi a adormit.

— Ai vindecat-o? am întrebat şi am hotărât să nu aduc în discuţie promisiunea.

— Da, a spus. N-o să-şi amintească mare lucru din vizita mea.

— Probabil că…

Mi-a sunat telefonul şi am ieşit repede din cameră înainte să se trezească Andrea. Era Roman.

— Salut, am spus.

— Salut, mai eşti încă la familia Mortensen?

— Da, de ce?

— Pentru că eu cred că mi-am dat seama cum să-mi demonstrez teoria, a spus cu un glas hotărât şi încordat.

— Eu încă nu ştiu care e teoria ta, am replicat.

— O să ştii în curând. Întreabă-l pe Seth ce părere are despre hipnoză.

Capitolul 13

După asta, convieţuirea cu Roman a devenit imposibilă.

A refuzat să-mi mai dea detalii, mi-a spus doar că Seth trebuia să facă o sesiune de hipnoză şi că aveau să se lămurească mai multe după aia.

— Dar nu crezi că ar trebui să ştiu acum? am întrebat cam a suta oară a doua zi.

— Nu vreau să vă influenţez pe niciunul dintre voi, a venit răspunsul lui. În cazul în care mă înşel.

— Credeam că ai zis că ţi-ai dat seama! Vrei să spui că se poate să te fi înşelat?

— Întotdeauna e o şansă, a spus pragmatic. Dar nu cred că mă înşel.

Şi cu răspunsul ăla enervant, n-am mai avut ce face decât să aştept şi să fac speculaţii. Nu-mi puteam da seama ce anume avea Roman de gând să facă cu hipnoza, dar cel puţin părea oarecum sigură. Nu mi s-ar fi părut exclus ca Roman să spună: „Hai să le întindem o cursă unor demoni şi să-l folosim pe Seth drept momeală.” Erau lucruri mai rele decât să fii hipnotizat şi să cloncăni ca o găină, am presupus eu.

Mi-a luat câteva zile să primesc un răspuns. Întârzierea se datora faptului că trebuise să găsesc un moment în care erau liberi şi Seth, şi Hugh. În ciuda multelor lui talente extraordinare, se pare că hipnoza nu se afla în repertoriul lui Roman. Însă se afla în al lui Hugh, lucru care mi se părea destul de surprinzător. Când l-am întrebat de chestia asta, mi-a explicat că odată fusese la o conferinţă a medicilor, în timpul căreia participanţilor li se cerea să asiste la câteva seminare. Alesese hipnoza, pentru că i se părea că avea să fie un curs banal.

— De fapt, a fost mai greu decât a părut, a observat el. După conferinţă am continuat şi am făcut şi asta printre picături. De atunci nu prea am folosit-o, cu excepţia unei întâlniri nefericite de anul trecut.

— O să poţi să faci astăzi ce vrea Roman de la tine?

Am dat din cap spre living, unde Roman umbla de colo-colo ca un animal în cuşcă. Aşteptam cu toţii să apară Seth, iar Roman îşi bătea capul cu micile detalii necesare pentru a crea „mediul hipnotic perfect”. Regla constant lumina şi ajusta fotoliul rabatabil. Uneori îl punea în mijlocul camerei. Alteori îl târa într-o margine unde era mai multă umbră. Noi renunţaserăm să-i mai dăm sfaturi. Era prea irascibil şi tensionat.

Hugh l-a privit încruntat pe Roman.

— Nu ştiu. Ce mi-a cerut el… mă rog, este destul de simplu în ceea ce priveşte tehnica. Însă ciudat e ce vrea să fac cu chestia asta. M-am informat un pic săptămâna asta şi, sincer… nu ştiu dacă o să meargă.

Eu încă nu ştiam despre ce vorbeşte şi mă resemnasem că o s-o rezolv dacă am răbdare. Seth a sosit la scurt timp după aia, binedispus şi optimist. Îmbunătăţirea stării Andreii după vizita lui Carter fusese remarcabilă şi îi influenţa pe toţi din familie. În fiecare zi i-am ţinut pumnii ca iadul să nu mai trimită pe cineva care să strice ce făcuse Carter. Seth m-a îmbrăţişat uşor şi m-a sărutat pe gură, un semn în plus al bunei lui dispoziţii, dat fiind că de obicei era aşa de rezervat de faţă cu ceilalţi.

— Ai ratat o fază pe cinste, mi-a spus; azi purta un tricou cu o prinţesă. Le-am luat pe Kendall şi pe gemene să facă cumpărături de Crăciun. Lui Ian i-au luat nişte exemplare la mâna a doua din Metamorfoze şi Candide.

— Citeşte aşa ceva? am întrebat. Sunt cărţi extraordinare, dar niciodată nu m-aş fi gândit că sunt genul lui.

— Ei bine, nu sunt bestselleruri convenţionale precum cărţile cuiva, aşa că lui îi plac alea elitiste. Îi place să meargă la cafenele neştiute de nimeni, la care nu ai fost niciodată, normal, şi pretinde că citeşte genul de literatură produs al contraculturii. O să se bucure de cărţile cele noi.

Amuzamentul lui Seth s-a risipit când a văzut livingul, cu transperantele trase, şi pe Roman care aranja cu grijă fotoliul rabatabil, din nou. Când a observat că-l studiem, Roman s-a oprit şi şi-a plimbat privirea pe la noi trei.

— Nu ştiam ce muzică de fundal avea să dea mai bune rezultate, aşa că mi-am încărcat mai multe chestii diferite pe ipod. Am pus valurile oceanului, clopoţei de vânt şi zgomot alb.

Hugh a ridicat din umeri.

— Mie mi-e indiferent. Nu pe mine mă hipnotizez.

— Eu încă nu sunt sigur că pot fi hipnotizat, a spus Seth. Dar dacă nu contează… hmm, sunt şi pescăruşi pe lângă zgomotele de valuri ale oceanului?

— Da, a spus Roman.

— Atunci hai să mergem pe varianta cu zgomotul alb. Îndatoritor, Roman l-a pornit, revărsând în cameră ceva ce părea mai degrabă o proastă recepţie a radioului decât nişte sunete neutre, liniştitoare.

— Poate ar trebui să-l dai încet, am sugerat delicat. Nu cred că vrei să fie aşa de liniştitor încât să adoarmă.

Roman m-a privit sceptic, dar când Seth a dat din cap, a redus volumul. Poate că nu înţelegeam eu ce rol avea hipnotizarea lui Seth în planurile măreţe ale iadului, dar atâta timp cât Roman credea că e necesar, decizia îi aparţinea lui Seth. Seth m-a strâns iute de mână şi mi-a zâmbit, chipurile ca să mă liniştească. Nu-i plăceau treburile nemuritorilor, dar acceptase nebunia asta pentru mine. Urmând îndrumările lui Roman, Seth s-a aşezat pe fotoliul rabatabil şi l-a dat pe spate. Hugh şi-a tras un taburet lângă Seth, dar Roman şi cu mine ne-am aşezat într-o margine a livingului. Hipnoza necesita un minimum de elemente care să distragă de la scopul principal, iar noi cam asta eram. Chiar trebuise să închid pisicile în dormitor mai devreme, ca să mă asigur că Aubrey şi Godiva nu se hotărăsc să-i sară lui Seth în poală în plină sesiune.

— Bun, a spus Hugh după ce şi-a dres glasul. Eşti pregătit?

A scos un carneţel de însemnări plin cu scrisul lui ilizibil.

Era lucrul cel mai străin de tehnologie pe care îl văzusem la el în ultima vreme.

— Mai pregătit de atât n-am să fiu niciodată, a spus Seth.

Hugh ne-a privit scurt pe mine şi pe Roman, poate ne răzgândeam în ultima clipă, apoi s-a uitat iar la carneţel.

— Bun, închide ochii şi inspiră adânc…

Cunoşteam câte ceva despre hipnoză, iar exerciţiile cu care a început Hugh erau standard. Deşi Seth glumise, sincer mă întrebasem şi eu dacă putea fi hipnotizat. Fiind scriitor, avea înclinaţia de a se concentra asupra tuturor detaliilor lumii, ceea ce uneori făcea să-i fie dificil să se concentreze asupra unui singur lucru. Desigur, putea de asemenea demonstra o concentrare exclusivă asupra muncii lui, şi curând trăsătura asta ne-a fost dezvăluită. După câteva minute de respiraţie cu îndrumare, a fost evident că Seth era din ce în ce mai relaxat. Aproape am crezut că adormise, până când Hugh a început să-i pună întrebări. Seth a răspuns, cu ochii închişi, cu un glas perfect controlat.

— Vreau să te întorci în timp, a spus Hugh. La amintirile tale. Dincolo de vârsta de treizeci de ani, la douăzeci. De acolo, gândeşte-te la anii de facultate. Apoi la liceu. A făcut o pauză. Te gândeşti la anii de liceu?

— Da, a spus Seth.

— Bun, mergi şi mai departe în timp, la şcoala generală. Apoi la şcoala primară. Ai vreo amintire de dinainte? De dinainte să începi şcoala?

A durat ceva timp până ca Seth să vorbească.

— Da.

— Care este cea mai timpurie amintire a ta?

— Sunt într-o barcă, cu tata şi Terry. Suntem pe un lac.

— Ce fac?

— Pescuiesc.

— Şi tu ce faci?

— Privesc. Uneori îi ajut şi eu să ţină un par. Dar cel mai mult stau şi privesc.

Am simţit un nod în stomac. Nu înţelegeam pe deplin strategia lui Roman, dar ceea ce făceam noi presupunea ceva extrem de personal şi vulnerabil prin faptul că-l ascultam în timp ce-şi depăna amintirile. Seth vorbea rareori despre tatăl lui, care murise când Seth era adolescent, şi mi se părea incorect să-l „facem” să vorbească în timp ce era în starea asta.

— Du-te mai în urmă. Îţi mai aminteşti de ceva de dinainte? Vreo amintire mai de demult? a întrebat Hugh.

Părea stânjenit, spre deosebire de Seth, care era extrem de calm.

— Nu.

— Încearcă, a spus Hugh. Încearcă să te duci mai înapoi.

— Sunt… sunt în bucătărie. Bucătăria primei noastre case, sunt într-un scăunel de bucătărie pentru copii. Mama îmi dă de mâncare şi Terry intră pe uşă. Fuge la ea şi o ia în braţe. A fost plecat toată ziua, iar eu nu înţeleg unde a fost.

La şcoală, dacă mă întrebi pe mine. Am încercat să mă gândesc câţi ani trebuie să fi avut atunci, ştiind diferenţa de vârstă între cei doi fraţi. Până la ce vârstă stăteau copiii în scăunele din astea? Şi cât de mic trebuie să fi fost să nu înţeleagă conceptul de şcoală? Trei ani? Doi?

— E super, a spus Hugh. Chiar e super. Acum mergi şi mai departe. Întoarce-te mai mult în timp.

M-am încruntat, gândind că exagerau. Nu eram eu expertă în memoria umană, dar cred că citisem mai demult că amintirile începeau să se formeze de fapt la vârsta de doi ani. Seth părea să aibă şi el probleme şi era încruntat, deşi afişa calm.

— Bine, a spus el. Mai am una.

— Unde eşti? a întrebat Hugh.

— Nu ştiu.

— Ce vezi?

— Faţa mamei.

— Altceva?

— Nu, e tot ce-mi amintesc.

— Nu-i nimic, a spus Hugh. Acum caută ceva de dinainte de asta. Orice amintire. Orice imagine sau senzaţie.

— Nu e nimic, a spus Seth.

— Încearcă, a spus Hugh, care nu părea chiar aşa de încrezător cum i se simţea în glas. Nu contează cât de vag este. Orice îţi aminteşti. Orice.

— Nu e nimic, a spus Seth, şi mai încruntat. Nu-mi amintesc de nimic de dinainte.

— Încearcă, a repetat Hugh. Du-te şi mai înapoi.

Deja situaţia devenea ridicolă. Am dat să protestez, dar Roman m-a prins de braţ, reducându-mă la tăcere. L-am săgetat cu privirea şi speram să pot transmite cu o singură privire frustrarea pe care mi-o trezea ceea ce-i făceau lui Seth. Roman a clătinat pur şi simplu din cap şi a dat din buze: „Aşteaptă”.

— Îmi aduc aminte… îmi aduc aminte de chipuri. Chipuri care mă privesc. Toată lumea este mult mai mare decât mine. Dar sunt în mare măsură umbre şi lumină. Nu văd… nu disting prea multe detalii. Seth a făcut o pauză. Asta e tot. Atâta văd.

— Te descurci de minune, a spus Hugh. De minune. Ascultă-mi vocea şi continuă să respiri. Trebuie să mergem mult mai în urmă. Ce amintiri mai ai de dinainte de asta? De dinainte de chipuri.

— Nimic, a spus Seth. Nu mai e nimic. Doar întuneric.

Roman s-a foit pe scaun şi s-a crispat. S-a lăsat în faţă, cu ochii scânteietori şi debordând de entuziasm. Hugh l-a privit întrebător, iar Roman a dat nerăbdător din cap. Hugh a înghiţit în sec şi s-a întors iar spre Seth.

— Vreau să… treci de întunericul ăla. Treci dincolo de el.

— Nu pot, a spus Seth. E un zid. Nu pot să trec de el.

— Ba poţi, a spus Hugh. Ascultă-mi glasul. Îţi spun eu că poţi. Afundă-te în amintiri, treci de amintirile din viaţa asta, de partea cealaltă a întunericului. Hai că poţi.

— Nu… nu pot… dar Seth s-a întrerupt.

Pentru o clipă, nu s-a mai auzit nimic altceva în afară de zgomotul alb de pe ipod-ul lui Roman, deşi era o minune că nu-mi auzeam bubuitul propriei inimi. Încruntătura care se adâncise pe faţa lui Seth s-a risipit brusc.

— Am trecut.

Hugh s-a foit neliniştit şi pe faţă i se vedea neîncrederea.

— Da? Ce faci? Unde eşti?

— Ăăă… a spus Seth şi s-a încruntat din nou, dar acum era diferit, căci suferinţa era provocată de amintirea în sine, nu de efort. Sângerez. Pe o alee.

— Eşti… eşti Seth Mortensen? a întrebat Hugh, iar glasul îi era ca o şoaptă.

— Nu.

— Cum te cheamă?

— Luc – şi încruntătura s-a şters din nou. Şi am murit.

— Du-te înapoi pe alee, a spus Hugh, recăpătându-şi curajul. Înainte ca tu… înainte ca, ăăă, Luc să moară. Cum s-a întâmplat? De ce sângerai?

— Am fost înjunghiat, a spus Seth. Încercam să apăr o femeie. O femeie pe care o iubeam. A spus că nu putem fi împreună, dar ştiu că nu vorbea serios. Dar chiar dacă era aşa, tot aş fi murit pentru ea. Trebuia s-o protejez.

Eu ajunsesem în punctul în care mi se tăiase respiraţia.

— Unde eşti? Hugh s-a mai gândit un pic. Ştii anul?

— E 1942. Locuiesc în Paris.

Roman s-a întins peste mine spre un catalog răzleţ de pe un scaun. A scos un pix, a mâzgălit ceva pe copertă şi i l-a dai lui Hugh. Hugh a citit şi apoi l-a lăsat uşor pe podea.

— Spune-mi despre femeie, i-a cerut lui Seth. Cum o cheamă?

— O cheamă Suzette.

Cineva a scos un icnet înăbuşit. Eu. M-am ridicat, dar Roman m-a tras înapoi. Un milion de proteste mi-au năvălit pe buze, dar chiar a avut tupeul să-mi pună o mână la gură. A clătinat violent din cap şi mi-a şuierat la ureche:

— Ascultă.

Să ascult? Să ascult? Habar n-avea ce-mi cere. Habar n-avea ce aude. Dar nici eu nu eram sigură. Ştiam doar că era imposibil să se întâmple aşa. Ca în noaptea în care intrasem în pat lângă Ian şi avusesem sentimentul ireal că singura posibilitate să fie adevărat era dacă păşisem din întâmplare în viaţa altcuiva.

— Povesteşte-mi despre Suzette, a spus Hugh.

— Are părul blond şi ochii albaştri, a spus Seth pe un ton neutru. Mişcările ei sunt ca o muzică, dar muzica pe care o creez eu nu se poate compara cu ea. E atât de frumoasă… dar atât de crudă. Dar nu cred că vrea să fie aşa. Cred că ea îşi închipuie că face un bine.

— Du-te înapoi, a spus Hugh. Înapoi în copilărie, Seth… adică Luc. Care e cea mai veche amintire a ta ca Luc? Ai ajuns la ea?

— Da, a spus Seth.

— Ce vezi?

— Înmormântarea mamei, deşi nu înţeleg. Era bolnavă.

— Bine. Vreau să te duci iar înapoi, până eşti din ce în ce mai mic, până te loveşti iar de întuneric. Poţi? Poţi să ajungi iar la el?

Iar ne-am ţinut cu toţii răsuflarea şi aşteptam ca Seth să răspundă.

— Da, a spus.

Hugh a răsuflat.

— Treci de întuneric, înainte de a fi Luc. Poţi să treci de el. Ai mai făcut-o.

— Da. Am ajuns.

— Cum te cheamă acum?

— Mă cheamă Etienne. Locuiesc în Paris… dar e un alt Paris. De mai demult. Aici nu sunt nemţi.

— Cu ce te ocupi?

— Sunt artist. Pictez.

— E vreo femeie în viaţa ta? Iubită? Soţie?

— E o femeie, dar nu e niciuna, nici alta. O plătesc să fie cu mine. E dansatoare, se numeşte Josephine.

Mi se făcea rău. Se învârtea lumea cu mine şi am plecat capul, dorindu-mi ca totul să revină la starea normală. Nu era nevoie să-l ascult pe Seth cum o descrie pe Josephine. Aş fi putut eu s-o descriu până la ultimul cârlionţ.

— O iubeşti? l-a întrebat Hugh pe Seth.

— Da. Dar ea nu mă iubeşte.

— De ce?

— Nu ştiu. O cer de soţie, dar refuză. Spune că nu poate. Îmi spune să-mi găsesc pe altcineva, dar nu există nimeni altcineva. Cum ar fi posibil?

Hugh nu avea ce să-i răspundă, dar acum îşi intrase în ritm. A tot repetat modelul, trimiţându-l pe Seth din ce în ce mai adânc spre amintiri imposibile, trecând mereu zidul negru, întrebându-l mereu de nume şi de loc, unde se află şi dacă era vreo femeie care îi frânsese inima.

— Mă numesc Robert. Locuiesc în Philadelphia, sunt primul din familia mea născut în Lumea Nouă. Avem un ziar şi iubesc o femeie care lucrează la noi. Se numeşte Abigail şi cred că mă iubeşte şi ea… dar într-o noapte dispare fără un cuvânt… Mă numesc Niccolo. Sunt artist în Florenţa. E anul 1497… şi e o femeie… o femeie extraordinară. Se numeşti Bianca, dar… mă trădează… Mă numesc Andrew. Sunt preot în sudul Angliei. Există o femeie pe nume Cecily. Nu-mi pot îngădui s-o iubesc, nici măcar când mă răpune ciuma…

Şi tot aşa a ţinut-o, şi cu fiecare pas pe care îl ajuta Hugh să-l facă, mi se mai rupea un pic inima. Era imposibil. Nu se putea ca Seth să fi trăit în toate vieţile alea în vremurile pe care le descria, şi nu numai din cauza problemelor evidente de viaţă şi moarte. Seth nu descria numai vieţile lui.

Le descria pe ale mele.

Eu trăisem fiecare din vieţile astea pe care le descria Seth. Fusesem Suzette, Josephine, Abigail, Bianca, Cecily… Erau cu toatele identităţi pe care mi le luasem, asta devenisem când Iadul mă transferase în alte şi alte locuri de-a lungul secolelor. Mă reinventam, îmi luam un alt nume, un nou aspect şi o altă meserie. Pentru fiecare din identităţile mele pe care le pomenea Seth, mai avusesem încă o duzină. Dar cele despre care vorbea… cele pe care afirma şi el că le cunoaşte, erau cele mai semnificative pentru mine. Pentru că, deşi avusesem nenumăraţi iubiţi în nenumărate locuri, pe câţiva chiar îi iubisem, în ciuda situaţiei noastre imposibile.

Iar Seth îi lua pe toţi la rând, de parcă i-ar fi tăiat de pe o listă de cumpărături. Dar nu numai că vorbea despre aceşti bărbaţi pe care îi iubi