PATIMI DE SUCUB

Richelle Mead

Seria Georgina Kincaid, partea a IV-a

Capitolul 1

N-a fost o idee prea bună să mă culc cu psihologul meu.

Ştiam şi eu lucrul ăsta, dar nu m-am putut abţine. Auzisem de atâtea ori „Explică-mi asta” şi „Spune-mi ce simţi”, încât în sfârşit am cedat şi m-am hotărât să-i arăt omului ce simt. Trebuie spus că, pentru un tip cumsecade care nu-şi înşelase niciodată soţia, nu fusese prea greu de înduplecat. Şi când spun că nu fusese „prea greu”, de fapt vreau să spun că fusese „ridicol de simplu” de înduplecat. Falsa lui moralitate mi-a oferit o porţie zdravănă de energie şi, dacă te gândeşti că lucrul la care ne-am dedat noi a fost probabil cel mai productiv de care a avut parte canapeaua aia, mai degrabă se poate spune că am făcut o faptă bună.

Cu toate astea, ştiam că şeful meu avea să se înfurie, dat fiind că el îmi poruncise să mă duc să mă tratez.

— Nu care cumva să-i spuneţi lui Jerome, le-am pus în vedere prietenilor mei, în timp ce-mi scuturam ţigara de scrumieră. Nu vreau să simt pe propria mea piele consecinţele.

Stăteam cu prietenii mei într-un separeu din Cold July, un club industrial din cartierul Belltown. Localul era întunecat şi gălăgios, iar mare parte din decor era reprezentat de conductele întretăiate de pe pereţi şi de pe tavan. Întrucât era un club privat, proprietarul nu era obligat să respecte legea care interzice fumatul în locuri publice, lucru care mi se potrivea mănuşă. În ultimele câteva luni descoperisem că nicotina era unul dintre lucrurile esenţiale care mă ajutau să fac faţă situaţiei. Alte poziţii de pe lista de lucruri esenţiale erau ocupate de vodcă, de trupa Nine Inch Nails, de porţii constante de bărbaţi morali şi de atitudinea scârboasă utilă în orice situaţie.

— Uite care e faza, Georgina, a spus amicul meu, Hugh.

Era drăcuşor de meserie, un soi de asistent juridic care cumpăra suflete în beneficiul stăpânilor noştri şi se ocupa cu diferite treburi specifice unui director de nivel mediu. Avea părul brunet, tuns scurt, şi era un tip voinic, fără a fi însă gras.

— Nu sunt expert în materie de sănătate mintală, continuă el, dar mă pui într-o situaţie delicată şi părerea mea e că probabil gestul tău nu a fost tocmai un pas pe calea vindecării.

Am înălţat din umeri şi mi-am plimbat privirea prin încăperea ticsită, în căutare de posibile victime. Aveam de unde alege.

— Să ştii că nu era aşa de bun. În meseria de psiholog, vreau să spun. În plus de asta, nu cred că mai am nevoie de aşa ceva.

S-a lăsat liniştea, mă rog, atâta câtă putea exista într-un loc aşa de zgomotos, şi m-am întors din nou spre prietenii mei. Hugh nu făcea nici un efort ca să-şi disimuleze convingerea că eram dusă cu pluta. Prietenii noştri vampiri, Peter şi Cody, cel puţin aveau decenţa să-şi ferească privirile. Am mijit ochii şi am stins ţigara.

— Presupun că nu vrei să ai o relaţie, ăăă, mă gândesc, pe termen lung cu tipul ăsta, a spus Peter în sfârşit.

— Exact, i-a dat dreptate Cody, cu ochii mari, mustind de speranţă. Pun pariu că un psiholog s-ar pricepe să asculte. Şi nici măcar n-ar trebui să-l plăteşti pentru chestia asta.

— Îmi acoperă asigurarea cheltuiala asta, am izbucnit. Şi să ştii că nu-mi place atitudinea ta pasiv-agresivă faţă de iubitul meu.

— Nu e chiar aşa de pasivă, a intervenit Hugh. Tu poţi mai mult de-atât, dulceaţă.

— Tipul e decăzut şi un client sigur al iadului. Nu înţeleg de ce te deranjează chestia asta. Şi nu ţi-a plăcut nici iubitul meu de dinainte. Poate n-ar trebui să-ţi mai faci griji din pricina vieţii mele amoroase şi mai bine ţi-ai pune mintea la contribuţie ca să-ţi convingi secretara cea nouă să se culce cu tine.

Ca un mare paradox al universului, nici unuia dintre prietenii mei nu-i plăcea iubitul meu din prezent, un practicant al magiei negre, pe nume Dante. Dante era deficitar la capitolul moralitate şi avea rezerve impresionante de posomoreală şi cinism. Ai fi zis că s-ar fi potrivit mănuşă cu gaşca asta de suflete osândite, dar, din cine ştie ce motiv, nu era aşa.

— Nu e menirea ta să fii cu un tip rău, a spus Cody.

Acum eram cu toţii nemuritori, dar eram consideraţi „nemuritori de rang inferior”. Asta însemna că, înainte să ne vindem sufletul iadului, fuseserăm fiinţe umane. În comparaţie cu noi ceilalţi din cercul nostru restrâns, Cody era chiar tânăr. Hugh pretindea că avea vreun secol de existenţă. Eu şi Peter ne lăudam cu un mileniu. Prin urmare, Cody avea aproape o naivitate, un idealism fermecător care rivaliza cu cel pe care îl avusesem şi eu pe vremuri.

Însă acesta îmi fusese spulberat când fostul meu iubit, o fiinţă umană pe nume Seth, mă părăsise pentru o prietenă. Seth avea un suflet bun, era un om liniştit şi de o bunătate infinită. Mă făcuse să cred în lucruri pozitive, să cred că poate avea şi un sucub ca mine o şansă. Crezusem că sunt îndrăgostită – nu, de fapt chiar fusesem îndrăgostită, până şi eu puteam recunoaşte aşa ceva. Dar fiind sucub, aduceam un grad de periculozitate în orice relaţie. Când mă culcam cu un tip (sau cu o tipă, se aplica în ambele situaţii), îi furam energia, forţa care alimenta fiecare suflet uman. Asta mă menţinea în viaţă şi-mi asigura nemurirea. Cu cât era mai pur tipul, cu atât îmi oferea mai multă energie. Cu cât îi luam mai multă energie, cu atât mai mult îi scurtam viaţa. Asupra lui Dante nu aveam aproape nici un efect. El avea puţină energie de oferit, aşa că viaţa noastră sexuală era relativ „sigură” şi prin urmare îmi luam porţia de energie de la tipi fără însemnătate.

Povestea cu Seth... ei, asta fusese cu totul altceva. Dacă aş fi făcut dragoste cu el, efectele ar fi fost devastatoare, aşa că refuzasem. Pentru o vreme ne fuseseră de ajuns sentimentele, căci relaţia noastră nu se rezuma la un simplu act fizic. Însă cu timpul, lucrul ăsta ne-a venit de hac, la fel şi o serie de complicaţii rezultate din relaţia noastră. În sfârşit, lucrurile atinseseră apogeul când Seth se culcase cu prietena mea, Maddie. Cred că o făcuse ca să mă încurajeze să mă despart de el, în speranţa că aşa avea să mă scutească de o suferinţă viitoare. Indiferent care îi fusese intenţia la început, el şi Maddie chiar îşi consolidaseră relaţia în lunile care urmaseră.

Nu-mi picase prea bine chestia asta.

— Sunteţi imposibil de mulţumit, băieţi, am mârâit şi i-am făcut semn chelnerului să-mi mai aducă un pahar; însă tipul m-a ignorat, ceea ce m-a iritat şi mai tare. Băieţii buni nu vă plac, cei răi nici atât, atunci ce mama dracu’ ar trebui să fac eu?

În gaşca noastră s-a înfiripat dintr-odată un glas.

— Te rog, spune-mi că vorbiţi despre palpitanta ta viaţă sentimentală, Georgie. Mă înnebunesc după poveştile astea.

Iată-l, lângă masa noastră, pe şeful meu, Jerome, arhidemon responsabil cu oraşul Seattle şi zona metropolitană. L-am fulgerat cu privirea, deloc încântată de tonul lui batjocoritor sau de faptul că îmi zisese Georgie. S-a aşezat lângă Hugh şi chelnerul pe care încercasem să-l chem a dat imediat fuga la noi. Am comandat fiecare un rând nou de băuturi.

Azi Jerome era vădit binedispus, lucru care întotdeauna ne uşura existenţa. Purta un costum negru de firmă şi avea coafura exact ca a lui John Cusack, cum îl văzusem eu de curând într-un interviu televizat. Trebuie precizat probabil faptul că aspectul uman pe care îl adoptase Jerome era o clonă a lui John Cusack. Sucubii îşi pot schimba aspectul, căci în parte asta ne ajută în munca noastră de seducţie. Demonii îşi pot schimba aspectul deoarece, asemenea îngerilor, sunt fiinţe teribil de puternice care există de la începutul timpurilor. Ei sunt „nemuritori mai însemnaţi”. Ca urmare a unei obsesii pe care o nega categoric, Jerome alesese să străbată lumea muritorilor sub înfăţişarea actorului. Lucrul cel mai ciudat era că atunci când ieşeam, oamenii nu păreau să remarce asemănarea.

— N-ai mai ieşit cu noi de ceva timp, am remarcat, în speranţa că aşa aveam să schimb subiectul. Credeam că eşti ocupat cu treburile diavoleşti.

Umbla zvonul că Jerome are o dispută cu un alt demon, deşi niciunul dintre noi nu cunoştea detaliile.

Mi-a luat o ţigară din pachet fără să ceară voie. O clipă mai târziu, capătul ţigării s-a aprins singur. Ce aere-şi mai dădea!

— De fapt, lucrurile au luat o întorsătură îmbucurătoare, a spus el. A inspirat adânc şi apoi a suflat fumul, care a desenat rotocoale în jurul lui. O problemă în minus. Sperasem că s-a terminat şi cu nesfârşita pălăvrăgeală despre chinurile tale amoroase, dar presupun că sunt speranţe deşarte. Încă mai umbli cu şarlatanul ăla?

— De ce-l urăşte toată lumea pe Dante? am exclamat, deschizând larg braţele. Ar trebui să-l întâmpinaţi ca pe un frate.

Jerome a meditat şi în ochii negri i se citea îngândurarea.

— Mă enervează. Tu poţi mai mult de atât.

— Iisuse Hristoase, am spus.

— Poate că ar înţelege şi ea lucrul ăsta dacă ar înceta să mai facă tâmpenii, ca de exemplu să se culce cu psihologul ei, a spus Hugh, chipurile plin de solicitudine.

— Tu ai auzit ce-am spus eu? l-am luat la rost, întorcându-mă spre el cu ochii căscaţi.

— Am ascultat destule, a spus.

Între timp, aerul relaxat şi agreabil al lui Jerome s-a risipit ca un fum. M-a fixat cu ochi din care scăpărau scântei, dar care în mod inexplicabil mă îngheţară până în măduva oaselor. Şi-a strivit ţigara şi a ţâşnit de pe scaun. M-a înhăţat de braţ, m-a ridicat de pe locul meu şi s-a îndepărtat de masă, târându-mă după el.

— Vino cu mine, a şuierat.

Am pornit valvârtej împreună cu el spre holul din care se ajungea la toalete. Odată ce am ieşit din raza vizuală a celorlalţi, m-a lipit de un zid şi s-a aplecat spre mine, cu masca furiei aşternută pe chip. Faptul că se purta ca o fiinţă umană era semn al agitaţiei care pusese stăpânire pe el. Ar fi putut să ne teleporteze pur şi simplu într-un loc izolat.

— I-ai tras-o psihologului? a exclamat.

Am înghiţit în sec şi am spus:

— Nu vedeam prea multe progrese.

— Georgie!

— Nu văd care e problema. Avea un suflet bun. Credeam că asta vrei de la mine!

— Voiam să termini cu sensibilitatea aia cretină de care dai dovadă de când ţi-a dat papucii muritorul ăla insipid.

Am tresărit. Era cam ciudată chestia. Fusesem aşa de deprimată după despărţirea de Seth încât Jerome în sfârşit cedase şi mă trimisese să cer ajutor specializat, pentru că se săturase să-mi tot tolereze hachiţele. Sesizasem desigur ciudăţenia situaţiei şi anume că un demon îşi încuraja un angajat să solicite consiliere. Dar, sincer, cum ar putea el înţelege? Cum ar putea el înţelege cum e să-ţi frângă cineva inima? Să fii smuls de lângă omul pe care îl iubeşti cel mai mult pe lume? Existenţa mea nu mai avea nici un sens, iar eternitatea părea o povară prea mare. Săptămâni la rând nu ieşisem din casă şi nu vorbisem cu nimeni. Mă izolasem, mă afundasem în propria suferinţă. În momentul acela, Jerome ajunsese la limita răbdării şi-mi ceruse să ies din starea aia.

Şi asta făcusem, oarecum. Trecusem în extrema cealaltă. Brusc mă cuprinsese furia, o furie cumplită, trezită de soarta care îmi fusese rezervată. Unele dintre nenorociri erau opera mea. Dar Seth? Nu ştiam ce să zic. Nu ştiam ce se întâmplase în povestea asta şi simţeam că lumea mă nedreptăţise şi că îmi sortise oceane de suferinţă. Aşa că începusem să mă răzbun pe ea. Încetase să-mi mai pese. Devenisem sucub prin excelenţă şi căutam bărbaţii cei mai morali, le furam energia şi le frângeam inima fără prea multe remuşcări. Lucrul ăsta mă ajuta să-mi mai alin durerea. Uneori, cel puţin.

— Fac ce se aşteaptă de la mine! am strigat. Câştig un suflet după celălalt, n-ai de ce te plânge.

— Ai un comportament neplăcut şi te iei de toată lumea, iar situaţia nu se îmbunătăţeşte. M-am săturat. Şi m-am săturat şi de tine.

Am înmărmurit, iar ostilitatea mi s-a transformat în frică. Când îţi spunea un demon că s-a săturat de tine, deseori te trezeai că eşti chemat la ordine în iad sau că dă cu tine de pământ.

— Jerome... am spus în timp ce meditam la strategia cea mai potrivită: să fiu fermecătoare, să mă arăt pocăită...?

S-a îndepărtat şi a inspirat adânc, ca să se relaxeze. Însă n-a ajutat prea mult şi mânia îi era vizibilă.

— Te trimit de-aici. Îi ofer altcuiva serviciile tale.

— Poftim?

Mânia îmi revenise, alungând pentru o clipă frica. Era o mare insultă pentru un sucub să-i fie oferite serviciile altcuiva.

— Nu poţi să-mi faci aşa ceva.

— Ba pot să fac ce vreau. Eu sunt şeful tău.

Un tip deşirat cotise pe hol şi venea spre toalete. Jerome l-a fixat cu o privire pătrunzătoare, care îţi îngheţa sângele în vine. Tipul a tras un chiot şi a luat-o iute în direcţia opusă.

— Un arhidemon din Vancouver are nevoie de cineva care să stea cu ochii pe un cult de acolo care îl interesează pe el, continuă Jerome.

— Acolo... am spus şi mi-a căzut faţa. Te referi la Vancouver din Columbia Britanică? Mă trimiţi în Canada?

Futu-i! Chiar că mersesem prea departe. Mai exista un Vancouver şi în Washington. Varianta asta n-ar fi fost prea rea, aşa cel puţin rămâneam aproape de casă.

— Mai vrea un sucub pentru că are unul singur şi nu poate să se lipsească de el. La cât au de muncă, nu mai au timp şi de altceva. Mai că mă gândisem să le-o trimit pe Tawny. Când a pomenit de cea mai recentă achiziţie şi în acelaşi timp cel mai nepriceput sucub, Jerome s-a strâmbat. Dar, mă rog, ea nu e... potrivită. Nici de tine nu voiam să mă lipsesc, dar acum mă gândesc că merită să mă descotorosesc pentru o vreme de sucubul util din subordinea mea ca să scap de tine. Am nevoie de linişte.

— Jerome, am spus şi speram că păream să mă căiesc. Ce vrei să fac? Să-mi iau un alt psiholog? Să ştii că pot s-o fac. O să-mi iau o femeie psiholog. Urâtă. Şi am să încerc să-mi schimb atitudinea şi...

— Aşa am hotărât, Georgie. Ai nevoie de ceva care să te distragă, iar lucrul ăsta o să-l bucure pe Cedric. El crede că un sucub e persoana cea mai nimerită să se infiltreze în cultul ăsta de adoratori ai diavolului.

— Adoratori ai dia... – adică satanişti?

— Ceva de genul ăsta.

— Satanişti canadieni? am spus cu ochii căscaţi. Mă trimiţi la un grup de satanişti canadieni?

Singurul lui răspuns a fost o ridicare din umeri.

— Dacă i s-ar întâmpla altcuiva chestia asta, ar fi teribil de amuzant, am spus. Dar întrebarea mea e de ce faci chestia asta. De când ajuţi tu pe cineva – darămite un alt demon? De regulă, între demoni era o competiţie strânsă.

Jerome iar n-a răspuns. Şi-a scos o ţigară – serios acum, dacă avea şi el, de ce mai furase de la mine mai devreme? – şi a făcut iar trucul cu aprinsul. După ce a tras un fum adânc, a părut un pic mai puţin tensionat.

— Trebuie să fie altceva la mijloc, am spus neîncrezătoare. Te foloseşti de mine ca să te foloseşti de el. Care e faza de fapt?

— E doar un semn de generozitate, a spus, dându-şi ochii peste cap.

— Jerome...

— Georgina, a replicat şi mi-a aruncat o privire tăioasă. N-ai dreptul să-mi pui la îndoială deciziile, mai ales după cât m-ai călcat pe bătături în ultima vreme. Şi acum du-te fuguţa să-ţi faci bagajele şi mai vezi cum e cu sistemul metric.

Capitolul 2

Nu am nimic de fapt cu canadienii. Sunt oameni de treabă, chiar foarte de treabă. Dar asta nu însemna că aveam chef să trag o partidă de curling cu ei, şi exista pericolul ca Jerome, dacă se afla în dispoziţia necesară, să decidă ca misiunea asta temporară să devină una permanentă.

Dar eu nu credeam că ar face aşa ceva. În ciuda asprimii pe care o afişa faţă de mine, Jerome mă plăcea, mă rog, în măsura în care poate un demon să placă pe cineva. E adevărat că mă plăcuse mai puţin de când îmi dăduse Seth viaţa peste cap toamna trecută, dar când nu eram excesiv de obraznică, eu cred că îl amuzam pe Jerome. Eternitatea nu oferă prea multe prilejuri de amuzament, şi speram că lucrul ăsta avea să fie suficient pentru a-mi asigura un loc de muncă.

Am plecat din Belltown şi am pornit spre Queen Anne, un alt cartier al oraşului Seattle. Locuiam şi munceam în Queen Anne, şi dacă trebuia să dispar pentru o vreme, probabil că ar trebui să-l pun la curent şi pe şeful meu din specia umană. Din nefericire, dacă mă duceam la serviciu, trebuia să înfrunt nişte lucruri neplăcute de care nu prea aveam chef în seara asta.

— Georgina! Ce faci aici?

Maddie Sato, cea care mă înjunghiase pe la spate, a venit iute la mine când am intrat în Emerald City, Librărie & Cafenea. Trebuie să recunosc faptul că Maddie nu ştiuse că ieşeam cu Seth când se culcase cu el, deci nu se putea spune că mi-l furase cu bună ştiinţă. Însă lucrul ăsta nu schimba cu nimic sentimentele pe care mi le inspirau şi unul şi celălalt.

— Vreau să stau de vorbă cu Warren, am spus şi aveam o bănuială că duhneam a vodcă şi fum de ţigară. E aici?

A clătinat din cap şi părul brunet, strălucitor, i s-a agitat. Îl avea lung şi drept, cum o învăţasem eu să şi-l aranjeze.

— A plecat cam acum o oră. N-a vrut să fie aici la ora închiderii.

Mi-am aruncat ochii la ceas. Abia intrasem când au încuiat uşile. Am lovit nerăbdătoare din picior şi mă întrebam dacă ar trebui să-l sun pe Warren acasă. Într-un final am întrebat:

— Ai un pic de timp să verificăm orarul? Am să fiu plecată câteva zile... sau poate mai mult.

— Sigur, a spus zâmbind şi lăsând la vedere gropiţele din obraji. Vrei să-l aduc şi pe Doug?

— E aici?

Amândoi directorii adjuncţi erau prezenţi în aceeaşi seară la ora închiderii, ăsta da noroc. Am pornit spre biroul meu în timp ce ea s-a dus să-l aducă pe fratele ei, Doug. Măcar aveam biroul în ordine, şi am dat de clipboardul de care era prins programul pentru următoarele câteva săptămâni. L-am parcurs cu privirea şi am constatat cu uşurare că aveam personal. Prietenii mei nemuritori nu înţelegeau de ce ţineam aşa de tare la locul ăsta de muncă. În ultimul timp avusesem zile – când nu voisem să mă dau jos din pat, aşa de deprimată eram – în care mă întrebam şi eu acelaşi lucru. Dar adevărul este că eternitatea e o periadă tare îndelungată şi îmi petrecusem mare parte din timp ocupată permanent cu câte ceva. Aşa eram eu, nu-mi plăcea inactivitatea. Şi uneori, uneori mă lăsam într-atât de prinsă de treburile specifice lumii oamenilor încât mai că mă puteam preface că pentru o clipă sunt şi eu fiinţă umană.

— Nu cred că e nevoie să mă înlocuiască cineva, am spus când am auzit că se deschide uşa câteva clipe mai târziu. Atât că cineva trebuie să preia...

Am ridicat privirea.

Se întorsese Maddie, împreună cu Doug, dar nu erau singuri, era şi Seth cu ei.

Toată încrederea de care dădusem dovadă în magazin, toată îndrăzneala şi bravura pe care le afişasem la club... toate astea s-au transformat într-un ghem de frică atunci când l-am privit. Zidurile s-au prăbuşit împrejurul meu. Cum era posibil să mă afecteze aşa de mult, mai ales că purta un tricou cu Buck Rogers? Trecuseră trei luni. De ce nu-l uitasem? De ce încă îmi venea să izbucnesc în plâns sau să sparg ceva ori de câte ori îl vedeam?

— Uau, Kincaid, a exclamat Doug, făcându-mă să uit pentru o clipă de anxietatea care mă încerca. Mi-a cercetat vestimentaţia şi a ridicat din sprâncene. Te duci la vreun chef şi noi te reţinem?

Purtam un trenci negru până la genunchi peste o rochie scurtă, roşie. Eram machiată perfect, îmi dădusem cu creion contur închis la culoare de femeie uşoară şi cu ruj care se potrivea cu rochia. Nu mi-ar fi luat prea mult să-mi schimb aspectul în maşină, dar nu simţeam că aş avea ceva de demonstrat aici. De fapt, chiar mă încânta aspectul de târfă pe care îl adoptasem în seara asta.

— Închipuie-ţi ce viaţă socială am dacă sunt aşa de jalnică încât să vin la serviciu într-o sâmbătă seara.

M-am străduit să mă concentrez numai asupra lui Doug şi a lui Maddie, şi am încercat din răsputeri să nu privesc părul moale, castaniu-arămiu al lui Seth şi ochii lui blânzi. De ce trebuia să fie tocmai în seara asta aici? Răspunsul simplu era că se afla aici în fiecare seară. Era scriitor de meserie şi cele mai bune cărţi ale sale le scrisese în cafenele. Când ne despărţiserăm, încercase, plin de tact, să-şi găsească o alta ca să mă evite, însă Maddie, necunoscându-i motivele, îl implorase să rămână la librărie.

— Unde te duci? a întrebat Maddie. E totul în regulă?

— Da, da, am spus cu bruscheţe. E lungă povestea.

Le-am făcut semn lui Maddie şi lui Doug să se apropie de clipboard şi le-am explicat că eram destul de sigură că magazinul avea să se descurce şi fără contribuţia mea, atâta timp cât ei puteau prelua însărcinările mele de director. Am schiţat o listă cu responsabilităţile mele, precum ştatele de plată şi inventarul, şi am început să le împart.

— Eu am mai făcut lucrurile astea până acum, a spus Doug, atingând lista. Nu e nici o problemă pentru mine. Eu iau prima parte, a spus şi i-a dat un cot surorii lui. Ce zici? Iei tu restul şi îţi faci şi partea ta de treabă?

Maddie şi-a ţuguiat buzele. Era o tipă extrem de capabilă, dar avea momente de nesiguranţă despre care îi spusesem în mod repetat că sunt ridicole. Situaţia se ameliorase considerabil în câteva luni, tot mulţumită mie, dar încă era instabilă.

— Nu mi-am dat seama că faci atâtea lucruri. Sper să pot învăţa toate lucrurile astea.

— Nu mai face pe modesta. Te învăţ eu, a spus Doug. În scurt timp o să fii la fel de pricepută ca Georgina.

— Mda, am spus sec. Oricum, practic suntem aproape interschimbabile.

Cu coada ochiului, l-am văzut pe Seth dând semne de nelinişte.

— Totuşi e cam aiurea treaba, a remarcat Doug înclinând capul, şi astfel părul brunet i-a descoperit faţa. Ai să fii plecată, dar nu ştii când sau pentru cât timp? Credeam că tu eşti piesa de bază de pe aici.

— Am... probleme de familie, le-am spus. Trebuie să le rezolv. În plus de asta, acum ai ocazia să te arăţi responsabil. Ar trebui să-mi mulţumeşti, Doug.

La faza asta a scos limba la mine.

— Warren o să fie de acord cu chestia asta? a întrebat Maddie, îngrijorată în locul meu.

— Mă ocup eu de Warren, am asigurat-o.

Aici Doug a pufnit, dar Maddie nu s-a prins. Warren, patronul de o moralitate îndoielnică al librăriei, fusese mult timp partenerul meu de sex. Îmi furniza cam tot atâta energie cât Dante, dar mie îmi convenea şi în ultima vreme lucrul ăsta se plia pe dispoziţia mea. Pusesem capăt relaţiei ăsteia cât fusesem cu Seth, dar de atunci îmi reluasem obiceiurile mai vechi. Doug ştiuse şi atunci şi ştia şi acum de relaţia mea cu Warren, dar dovedea destul tact încât să mă lase să aleg eu ce e bine pentru mine, deşi ocazional îşi mai exprima dezacordul. Eu bănuiam că şi Seth ştia ce se petrece, dar nu-mi păsa. Warren nu avea să mă muştruluiască pentru că voiam să-mi iau liber. Eram prea bună în meseria mea, atât la serviciu cât şi în pat.

Am făcut modificări în serile în care ar fi trebuit să stau eu să închid librăria, apoi am aruncat clipboardul înapoi pe grămada din care provenea, brusc cuprinsă de dorinţa de a pleca de acolo cât mai repede posibil.

— Bun. Mersi, băieţi şi fete. Vă las să vă vedeţi de treburi.

— Te duci în oraş? a întrebat Doug, amuzat încă. Pot să vin şi eu cu tine cam într-o jumătate de oră. Ştiu eu o petrecere marfă.

Am clătinat din cap şi am spus:

— Deja am fost în oraş. Acum mă duc acasă.

— Tu pierzi, a strigat în urma mea.

Maddie mi-a urat să rezolv misterioasele treburi pentru care îmi luam liber şi apoi i-am lăsat şi am străbătut magazinul, luându-mi rămas-bun de la ceilalţi colegi de serviciu, pe când alergau de colo-colo ca să-şi termine treburile ce ţineau de închiderea magazinului. Ajunsesem aproape la uşă când am auzit că mă strigă cineva. M-am întors şi am văzut-o pe Casey venind în grabă spre mine. Casey avea vreo douăzeci de ani şi era studentă la Universitatea din Washington. Lucrase aici aproape întreaga perioadă cât fusese studentă şi era una din cele mai bune angajate ale noastre. Aşadar m-am oprit şi m-am forţat să zâmbesc, în timp ce priveam cu jind spre uşă.

— Bună, ce faci?

A zâmbit larg şi ochii negri îi scânteiau.

— Voiam să ştiu dacă vii la petrecerea mea de weekendul viitor, a spus ea. Nu mi-ai răspuns la e-mail.

Nu-mi aduceam aminte de nici un e-mail, dar în ultima vreme tasta de ştergere îmi devenise o bună prietenă.

— Nu l-am primit, am minţit eu. Care e faza?

— Dau o petrecere de absolvire. Duminica asta.

— E luna aprilie, am spus încruntată.

— Absolv mai devreme. Mi-am luat toate creditele, aşa că nu mai trebuie să fac şi trimestrul din primăvară. Meseriaş, nu?

— Nu pot să cred, am exclamat, sincer impresionată. Chiar că e meseriaş. Matematica ai studiat, nu?

— Matematică şi letonă.

— De ce Dumnezeu... nu contează.

Nu era momentul să încerc să aflu de ce o persoană cu origini filipineze studiază limbile baltice.

— Mi-ar plăcea să vin, am spus, dar mâine plec din oraş pentru că am nişte probleme de familie şi nu ştiu când mă întorc. Îmi pare sincer rău.

Casey s-a dezumflat un pic, dar m-a asigurat că înţelege. Şi, asemenea lui Maddie, mi-a urat toate cele bune şi a spus că speră să-mi rezolv problemele de „familie” cu uşurinţă. Nu era singura care spera asta. Apoi a plecat şi s-a dus să-şi vadă de treburi.

Imediat ce am ieşit pe uşa magazinului şi am ajuns afară, m-am oprit şi am răsuflat. Aerul proaspăt al nopţii m-a învăluit. Prezenţa lui Seth mă copleşise. Trezea prea multe lucruri în adâncul meu. Chiar şi cât vorbisem cu Doug şi Maddie despre serviciu şi despre cifre, atenţia îmi fusese în mare măsură îndreptată asupra lui Seth, cât de departe se afla de mine, felul în care mirosea, părul ciufulit care azi îi stătea ţepos. Totul fusese de fapt zgomot de fond în comparaţie cu el.

Mi-am dus mâna la geantă cu mâini tremurătoare şi mi-am scos ţigările, disperată să fumez una în drum spre casă. Fumasem cam un secol neîntrerupt şi mă lăsasem acum vreo zece ani, lucru de care fusesem foarte mândră, deşi eram imună la efectele fumatului. Însă din cauza stresului, căzusem iar în patima asta. Mă simţeam prost pentru faptul că îi supuneam pe ceilalţi la fumatul pasiv, dar sincer, în momentul de faţă asta era ultima mea grijă.

— Futu-i.

Am dat să aprind bricheta, dar nu s-a întâmplat nimic. Am mai încercat de trei ori, dar tot nimic. Mi-am dus bricheta la ureche şi am agitat-o. Nimic. Rămăsese fără gaz.

— Futu-i, am mai tras o înjurătură.

Stăteam la câteva cvartale de aici, dar ştiam că acum drumul până acasă avea să fie un infern.

Brusc, am auzit un târşâit de bocanci de după colţul clădirii. M-am încruntat, am înaintat câţiva paşi şi m-am întrebat dacă e cineva acolo. Zona asta era destul de sigură, deşi erau ceva vagabonzi şi prin Lower Queen Anne. Însă, când mi-am aruncat privirea după colţ, nu era nimeni.

Totuşi pe jos era o cutie de chibrituri.

M-am aplecat în genunchi, am luat cutia şi am cercetat-o. Pe ea era scris Mark’s Mad Martini Bar. Fusesem acolo cu mult timp în urmă. Era în zona Upper Queen Anne, nu prea departe, asta dacă nu te deranja să urci dealul. Prezenţa unei cutii de chibrituri cu sigla lor aici nu era un lucru neobişnuit. Mai ciudat era faptul că apăruse exact când aveam eu nevoie de ele.

Am auzit din spate cum se deschide uşa magazinului.

— Georgina?

M-am ridicat şi m-am întors brusc. Era Seth.

— Salut, am spus, speram eu, neutră.

Iar mă simţeam copleşită.

Lumina din magazin îi scălda chipul şi i-am sorbit cu nesaţ fiecare trăsătură şi fiecare linie frântă a feţei. Ochii îi păreau negri în lumina slabă, dar la lumină normală erau căprui cu irizaţii chihlimbarii. Şi-a îndesat mâinile în buzunare şi s-a ferit să mă privească. Îmi amintea, în mod dureros, de felul în care se purtase când ne cunoscuserăm şi când se arătase prea timid să mă privească direct.

— Voiam să văd dacă eşti bine, a spus după câteva momente stânjenitoare.

Am răsucit de câteva ori cutia cu chibrituri în mână, apoi am aşezat-o în buzunarul exterior al genţii.

— Sunt bine, am răspuns cu răceală, distantă.

— Chestia e că... S-a relaxat un pic şi a râs uşor şi trist. Când nu dai detalii despre ce ai de gând să faci şi în plus pomeneşti de „familie”, de regulă asta înseamnă că activităţile au legătură cu nemuritorii. Iar activităţile legate de nemuritori întotdeauna înseamnă necazuri.

Era să zâmbesc, dar m-am abţinut imediat.

— Da, aşa e şi, crede-mă, de data asta e ceva de proporţii.

Chiar şi după ce totul se terminase între noi, simţeam în prezenţa lui atâta linişte şi familiaritate încât îmi venea să mă lansez imediat şi să-i spun toată povestea. Deja ne şi vedeam pe amândoi amuzându-ne pe tema sataniştilor canadieni, vedeam felul în care Seth ar fi clătinat exasperat din cap. Dar nu avea să fie aşa. Eram prea rănită şi prea mândră să-i accept măcar prietenia, aşa că am ridicat doar din umeri şi am spus:

— O să se rezolve, ca de obicei.

— Mda... dar de regulă se rezolvă cu bătăi de cap. Îmi fac griji din pricina ta, atâta tot.

— Nu e cazul. Nu mai e cazul, am gândit. Nu mă paşte nici un pericol. Mai degrabă sunt plictisită.

A dat să spună ceva şi ştiam ce urma. Voia să spună că încă existau motive de îngrijorare, însă vremurile se schimbaseră. A înghiţit în sec şi a renunţat la comentariu. S-a lăsat din nou liniştea. Ştiam că ar trebui să plec, dar în mod inexplicabil nu reuşeam să mă smulg de acolo şi se pare că nici el.

— Arăţi... arăţi foarte bine în seara asta, a spus într-un târziu, încercând încă să lege o conversaţie.

I-am simţit o ezitare în glas. Ştia că aspectul meu plăcut din seara asta nu li se datora numai corpului frumos şi vestimentaţiei. Eram învăluită în energia pe care i-o furasem psihologului în timp ce mă culcasem cu el. Nici o fiinţă, fie ea muritoare sau nemuritoare, nu rezista în faţa vitalităţii şi forţei acesteia. Nemuritorii vedeau la propriu cum vitalitatea îmi împrumuta strălucire. Însă muritorii interpretau acest lucru drept frumuseţe nepământeană, desăvârşită.

Din politeţe, m-am prefăcut că mă complimentează pentru lucrurile obişnuite.

— Mersi. Eram în oraş cu ceilalţi când a apărut... chestia asta. Dar mi-a cam tăiat cheful.

A dat din cap în chip de răspuns şi s-a mişcat, aşa încât ni s-au întâlnit privirile. Ce n-aş da să nu se fi întâmplat aşa. Mi s-a topit inima în piept şi am simţit cum urcă în mine un suspin. Disperată să le dau mâinilor mele de lucru, am scos chibriturile apărute ca prin farmec şi am aprins ţigara pe care o ţinusem în mână în tot acest timp. Am tras un fum prelung şi apoi am suflat. Seth, deloc amator de ţigări, s-a dat înapoi, de parcă dintr-odată mi-ar fi crescut o armură.

— Bun, am spus, prinzând brusc ceva curaj. Trebuie să mă duc acasă şi să-mi fac bagajele. Ne mai vedem.

M-am întors şi făcusem numai un pas când m-a strigat:

— Georgina.

Am privit înapoi şi am răspuns:

— Da.

— Ai... ăăă... A ezitat şi, din nou, mi-a amintit de Seth cel de pe vremuri, prilej cu care m-au copleşit sentimente de dulceaţă împletită cu amărăciune. Ai nevoie de cineva care să-i dea de mâncare pisicii?

Nu ştiam dacă să râd sau să plâng.

— Nu, dar îţi mulţumesc. Se ocupă Cody de ea. Sau Dante, am adăugat, pe deplin conştientă că avea să-l doară.

Seth a tresărit şi m-am simţit deopotrivă triumfătoare şi tristă.

— Bine, a spus şovăielnic. Mă gândeam doar să văd ce face.

— Mersi, am spus din nou.

Ne-am mai privit preţ de câteva clipe, apoi m-am întors şi m-am pierdut în noapte.

Capitolul 3

Nici nu mi-am făcut bagajele şi nici nu l-am sunat pe Dante când am ajuns acasă. Eram frântă de oboseală. Mă deprimase prea tare discuţia cu Seth şi am tras concluzia că stau prea aproape de librărie. Ceea ce pe vremuri mi se păruse un avantaj, acum mi se părea sufocant. Nu era suficientă distanţa de câteva cvartale dintre mine şi Seth şi mai că-mi doream ca Emerald City să mai aibă un centru în altă parte în care să mă angajez. În loc de asta, poate că trebuia să-mi găsesc eu o altă locuinţă. În curând îmi expira contractul de închiriere, iar până acum nu mă gândisem la altă variantă, doar la reînnoirea contractului. Ideea cu mutatul mă speria, dar în acelaşi timp mă şi atrăgea, şi am adormit meditând la acest lucru, cu Aubrey, pisica mea, culcuşită la picioare.

A doua zi de dimineaţă a trebuit să-mi fac valvârtej bagajele. Jerome nu specificase când anume trebuia să ajung în Vancouver, spusese doar „curând”, şi am decis să nu verific pe pielea mea ce anume însemna cuvântul ăsta. Din fericire, nu mi-a luat prea mult să-mi fac bagajele. Puteam pune pe mine, prin schimbarea aspectului, ce haine aveam chef, dar aveam unele preferate pe care voiam să le iau cu mine. Încă un obicei care îmi rămăsese din vremurile în care eram fiinţă umană. Mai erau de asemenea şi cosmetice şi alte articole de toaletă pe care voiam să le iau; îmi plăcea să-mi aranjez singură părul şi să mă machiez dacă aveam timp.

Îmi turnam a treia ceaşcă de cafea în bucătărie când am simţit furnicătura unor amprente de nemuritori în living. Numai un nemuritor de rang înalt, precum un demon sau un înger se putea teleporta şi imediat le-am recunoscut pe cele două: Grace şi Mei.

Erau demoniţele ce ocupau poziţia de locotenenţi ai lui Jerome. Raiul era mai haotic, însă noi dispuneam de o organizare bine pusă la punct. Teritoriul era împărţit între arhidemoni, care la rândul lor aveau în subordine o reţea de demoni şi nemuritori de rang inferior, cum era cazul meu şi al prietenilor mei: sucubi, vampiri şi drăcuşori. Jerome se ocupa de trburile importante din zonă, avea reuniuni cu demonii mai de seamă şi se ocupa cu disciplina. Grace şi Mei gestionau treburile mărunte şi hârţogăria, şi de asemenea supravegheau periferiile teritoriului lui Jerome, zone de care era prea ocupat să aibă grijă sau care pur şi simplu nu-l interesau. De fapt, întregul lui teritoriu era cel care se întindea de-a lungul coastei vestice a Washingtonului, deşi baza lui de operaţiuni era zona metropolitană a oraşului Seattle. Tot aici se afla şi mare parte din personalul lui. Numai din când în când se interesa de periferie şi le însărcina pe Grace şi pe Mei să-l ţină la curent cu ce se petrecea acolo.

Dintr-un motiv greu de pătruns, demoniţele se îmbrăcau tot timpul la fel. Azi purtau costume negre, cu o croială perfectă. Grace era blondă, iar Mei brunetă, dar din nou, erau tunse la fel, drept, până la bărbie, şi amândouă îşi dădeau cu ruj cărămiziu.

— Bună dimineaţa, Georgina, a salutat Grace.

— Am venit să-ţi dăm instrucţiuni de ultimă oră, a spus Mei.

— Ah, bine. Ce uşurare! Mi-era teamă să nu le fi trimis Jerome ca să afle de ce nu trecusem încă graniţa canadiană. Vreţi o cafea, fetelor?

De fiecare dată când veneau la mine, le ofeream ceva şi de fiecare dată refuzau. Aşa că m-a surprins un pic când Grace m-a întrebat:

— De care ai?

— Ăăă, amestecul pe care-l vinde Starbucks.

— Nu, au răspuns Grace şi Mei într-un glas.

Am ridicat din umeri şi m-am aşezat pe canapea. Până acum câteva minute acolo stătuse Aubrey, dar acum ia-o de unde nu-i. Nu putea să le sufere pe tipele astea două, iar pe mine mă băgau în sperieţi.

— Bine. Care e treaba?

Au rămas în picioare, iar Mei şi-a încrucişat braţele.

— Jerome vrea să înţelegi exact care e situaţia cu Cedric. Au avut o... neînţelegere cu privire la delimitarea teritoriilor.

Cu chestia asta chiar îmi treziseră interesul.

— Ah, deci el era. Auziserăm noi că are Jerome o problemă cu un alt demon.

— Fiecare dintre ei este interesat de teritoriul celuilalt, a explicat Grace. Şi speră să-şi extindă graniţele ca să facă din zona Pacific Northwest un mare...

A făcut o pauză, meditând la cuvântul cel mai potrivit.

— Imperiu? am sugerat, iar ea a ridicat din umeri în semn de încuviinţare.

— Cam aşa ceva, a spus Mei. Dar într-un final au renunţat la dispută şi fiecare s-a mulţumit cu teritoriul pe care îl are în prezent. De-aia i te împrumută Jerome lui Cedric, în semn de prietenie.

Eram prea intrigată să fac vreo afirmaţie despre decăderea de care dădea Jerome dovadă „împrumutându-mă” cuiva.

— Jerome nu face nimic mânat de prietenie, am subliniat şi în minte mi-a revenit remarca lui sarcastică de seara trecută despre generozitate. Trebuie să mai fie şi altceva la mijloc.

— Aşa e, a spus Grace şi a încuviinţat din cap. Jerome bănuieşte că de fapt Cedric nu a renunţat la bătălie şi încă mai urzeşte ceva împotriva lui. Jerome vrea ca tu să-l spionezi şi să-i raportezi ce-ai văzut.

Nu-mi plăcea treaba asta, ba chiar deloc.

— Vrea să spionez eu un demon, mai exact un arhidemon? Vă daţi seama ce necazuri aş putea avea dacă află Cedric?

Niciuna dintre demoniţe nu a spus nimic. Nu le privea pe ele dacă mă alegeam eu bătută. Dată fiind atitudinea lui Jerome faţă de mine din prezent, probabil că nici pe el nu-l privea, singura neplăcere ar fi fost că trebuia să trimită la Departamentul de personal cerere pentru un sucub nou.

— Aşadar – a continuat Mei – vei avea de luptat pe două fronturi. Trebuie să-l informezi pe Jerome în privinţa acţiunilor lui Cedric. Şi trebuie să te infiltrezi în cultul care îi dă de furcă şi să-i manipulezi pe membrii lui, deşi dacă îi faci ceva probleme lui Cedric în timpul ăsta, pe Jerome n-o să-l deranjeze deloc.

— Mda. Sataniştii canadieni. Ce naiba fac de e aşa o mare problemă? Răspândesc prin lume tricouri de hochei cu 666 pe spate?

Gluma mea nu a avut nici un efect asupra nici uneia dintre demoniţe. Speram şi eu ca într-o bună zi una dintre ele să schiţeze măcar un zâmbet.

— Atrag suficient de mult atenţia încât să-i deranjeze pe şefii lui Cedric. Ei ar prefera ca acest cult să-şi facă faptele malefice în feluri mai subtile.

— Din câte ştiu eu, adevăraţii satanişti nu sunt răi pe bune, am meditat. Dincolo de reputaţia pe care o au, scopul majorităţii e să demonstreze sălbăticia şi josnicia omenirii şi să preamărească haosul din lume. Cei mai mulţi nu duc la îndeplinire ritualuri sângeroase şi nici nu desenează pentagrame pe pereţi.

— De fapt – a intervenit Mei – ăştia chiar desenează pentagrame pe pereţi.

— Hm, am făcut. Jalnic.

— Au senzaţia că sunt răi... a început Grace.

—... dar de fapt nu sunt, a terminat Mei. Trebuie puşi cu botul pe labe.

— Da, bine. Nu e nici o problemă.

Pe lângă spionatul unui demon, influenţarea unor aspiranţi la titlul de satanişti era o joacă de copii. Mi-am aruncat ochii la ceas.

— Mai e ceva? am întrebat. Că eu cred c-ar fi bine s-o iau din loc.

— Da, a spus Mei. Jerome vrea să treci pe la Tawny.

— Serios? am mormăit. Tare mult trebuie să mă mai urască.

Demoniţele nici nu mi-au confirmat, nici nu mi-au infirmat afirmaţia.

— Ne mai vedem, Georgina, a spus Grace.

— Ţinem legătura, a spus Mei.

Şi duse au fost.

Cu inima grea, am terminat cu bagajele şi mi-am luat la revedere de la Aubrey. Apoi mi-am târât valiza până jos la Volkswagen şi m-am dus să mă joc de-a Mata Hari, animată de speranţa că eu aveam să sfârşesc mai bine decât ea.

Odată ce ai ieşit din Everett, un oraş portuar la nord de Seattle, drumul spre Canada este destul de lipsit de dificultate. Limita de viteză e generoasă, iar lucrurile cele mai interesante de văzut sunt cazinourile şi mallurile. Cu vreo jumătate de oră înainte de graniţă, am ajuns în Bellingham, locul în care stătea în prezent Tawny Johnson.

Tawny era sucub, mai exact un sucub nou-nouţ. Teoretic, eu eram mentorul ei, dar, slavă Domnului, misiunea pe care o avea în Bellingham ne împiedica să ne vedem prea des. Venise în Seattle în luna decembrie şi se aliase cu un drăcuşor pe nume Niphon care încercase să-mi facă viaţa şi mai imposibilă decât era. O implicase şi pe ea în planurile lui şi, deşi mă supărase lucrul ăsta, ştiam că vina era mai degrabă a lui decât a ei. Nu prea ştiuse ce face şi fusese convinsă că asta avea s-o propulseze în carieră. Totuşi, fapta ei îi atrăsese suficiente probleme încât Jerome s-o trimită în altă parte. Era mai bine decât să o trimită înapoi în iad, aşa că, de fapt, aranjamentul ăsta ne convenise tuturor.

Am sunat-o şi ne-am întâlnit la o cafenea în apropiere de autostrada I-5. N-a fost prea greu s-o observ când a intrat în local. Deşi în viaţa ei de muritoare Tawny fusese un fel de impostoare, profesie care ai fi zis că se pliază bine pe munca unui sucub, de fapt era destul de slabă în materie de seducţie. Ah, reuşea să convingă tipii să se culce cu ea, dar lucrul ăsta se datora mai degrabă disponibilităţii afişate decât vreunui truc de-al ei. O altă problemă era convingerea că forma cea mai atractivă pe care o putea adopta era cea a unei blonde de un metru optzeci cu nişte sâni care i-ar fi provocat dureri de spate oricărei fiinţe umane. De asemenea, Tawny era mare amatoare de elastan şi lame, care pe mine mă tulburau la culme, dar care îi încântau pe Hugh şi pe vampiri. Mi-am spus să nu uit să le povestesc despre pantalonii scurţi vernil pe care îi purta astăzi.

— Georgina! a exclamat, înaintând spre mine cu mişcări unduioase, cu pantofii aurii cu tocuri cui. Ce mă bucur să te văd. A desfăcut braţele, de parcă s-ar fi aşteptat să mă ridic şi s-o îmbrăţişez, dar am rămas aşezată. A priceput aluzia şi s-a aşezat şi ea. Ce faci aici?

— Mă duc la Vancouver, am spus şi mi-am pus mâinile pe moca mea cu ciocolată albă. Mi-a spus Jerome să trec pe la tine să văd cum te descurci.

— Minunat! a spus cu un licăr în priviri. Am petrecut mult timp la Western. S-a aplecat spre mine şi a continuat pe un ton de om sfătos. Auzi, dacă ţi se întâmplă vreodată să nu reuşeşti să cucereşti un tip, încearcă nişte studenţi. Cedează aşa de repede!

— Mersi pentru pont, am spus sec. Am să ţin minte.

A ţuguiat buzele şi m-a privit.

— Deşi nu-mi dai impresia că ai avea nevoie, a adăugat melancolică. Eu n-aş reuşi niciodată să fac rost de o asemenea strălucire.

Păcat că nu-mi văzuse strălucirea ieri, în toată splendoarea ei, ar fi dat-o pe spate.

— O să reuşeşti într-o bună zi, am spus.

Dar ziua aia era foarte, foarte departe. Tawny mai avea teribil de mult până să capete subtilităţile necesare ca să pună mâna pe tipi cu o moralitate neîndoielnică.

— Nu ştiu cum reuşeşti tu. Nici măcar nu eşti blondă. Adică poate eşti un pic, dar în general eşti brunetă. Nu cred că tipii se înnebunesc după chestia asta.

Aveam părul lung, castaniu-deschis, cu nuanţe discrete de auriu, ochii verzi-căprui, şi bănuiam că nici asta nu se potrivea cu viziunea ei despre atractivitate, dacă era să ne luăm după ochii ei albaştri de bebeluş.

— Ce să zic, presupun că unii oameni sunt mai perverşi de felul lor.

A apărut chelnerul şi am comandat mâncare. Apoi m-am aşezat confortabil şi m-am pregătit să prestez ceva muncă de mentor.

— Şi ia zi, am început. Ai întrebări?

Tawny a înclinat capul şi în ochii albaştri cu gene lungi i-am citit îngândurarea.

— Da. Mă tot frământă o chestie.

— Bun, dă-i drumul.

— Studenţii ăştia... sunt cam rapizi.

— Rapizi?

— Da. Ajungi în pat cu ei, dar termină înainte să începi.

— Au optişpe-douăzeci de ani. Încă freamătă de hormoni adolescentini. Încă nu ştiu ce fac.

— Da, da, îmi dau seama, a spus. Numai că atunci când faci sex oral cu ei, durează o veşnicie. Înţelegi ce vreau să spun?

M-am străduit să par serioasă.

— E un mister al universului, Tawny. Trebuie doar să accepţi că aşa merg treburile.

— Dar mă doare gura, s-a plâns. A doua zi mă dor fălcile de mor! Nu există vreo cale prin care să grăbesc treburile?

Amicii mei nemuritori ar înnebuni să audă discuţia asta.

— Ai putea încerca trucul cu „nu te opri”. Sau poate să le spui că vrei să-şi dea drumul pe faţa ta. Aşa pui lucrurile în mişcare.

— Îhh! E dezgustător.

Am ridicat din umeri şi am spus:

— Dacă nu vrei să afli răspunsul, nu mai întreba.

— Dar cum pot să spun ceva din moment ce am gura, ăăă, mă înţelegi...

Şi aşa a decurs restul conversaţiei pe timpul mesei, dar sexul oral s-a dovedit unul din subiectele light. Din fericire, nu era nimeni aşa de aproape de noi încât să audă. Am mâncat salata de pui pe care o comandasem cât de repede mă ţineau fălcile, dornică s-o iau din loc. Pe când achitam nota de plată, mi s-a năzărit un gând.

— Auzi, Tawny? Tu eşti aproape de teritoriul lui Cedric. Ai văzut vreodată să se fi certat Jerome cu el?

— Nu, a spus ea clătinând din cap. Nici măcar nu l-am cunoscut pe Cedric. Dar e un vampir aici care a pomenit ceva cum că s-ar fi certat acum ceva timp. El e de părere că a fost o chestie serioasă.

— Toată lumea pare să creadă aşa, dar totuşi... nu ştiu ce să zic. Treaba asta îmi dă un sentiment ciudat, cum că cineva încearcă să ascundă ceva.

Tawny a pus nişte bani pe masă, lăsându-şi la vedere ghearele date cu lac roşu. Pentru o clipă a părut remarcabil de înţeleaptă.

— Pe vremea când făceam potlogării, calea cea mai bună prin care puteai păcăli oamenii era să le reţii atenţia cu altceva. Adică să le distragi atenţia.

Cred că era lucrul cel mai inteligent pe care îl spusese vreodată.

— Da, dar dacă e aşa, de la ce ne distrage atenţia?

— Habar n-am. De asta trebuie să-şi dea seama cei deştepţi, ca tine. Eu una încerc doar să fac studenţii să-şi dea drumul mai repede.

În primul minut petrecut în Canada, m-a oprit poliţia.

Imediat cum treci de vamă, e o porţiune de autostradă cu o limită de viteză incredibil de mică. De câte ori ajung acolo, încerc să mă adaptez la viteza respectivă. Şi trebuie spus că sunt singura care o face. Toţi localnici trec glonţ prin zona aia, conducând deja cu viteza permisă o jumătate de milă (sau de kilometru, mă rog) mai încolo. Mi se întâmplă de fiecare dată: chiar înainte să ajung oficial la zona cu viteză permisă mai mare, în sfârşit renunţ şi accelerez şi eu şi ăsta e momentul în care mă prinde poliţia. M-au tras pe dreapta de trei ori.

Asta era a patra oară.

I-am dat poliţistului permisul de conducere şi alte documente relevante.

— Sunteţi americancă, ai? a întrebat, de parcă n-ar fi fost evident.

— Da, domnule, am spus.

— Ştiţi că mergeaţi cu viteză mare, nu?

Părea mai degrabă curios decât mustrător.

— Da? am întrebat pierdută, privindu-l cu ochişori de căprioară, şi am văzut cum începe să-i mănânce din palmă farmecului meu sucubic. Dar pe indicator scria şaizeci şi cinci.

— Şaizeci şi cinci de kilometri pe oră, m-a corectat cu blândeţe. Noi folosim sistemul metric.

Am clipit la el.

— Ohhh! Dumnezeule, uitasem. Ce penibil mă simt.

— Se întâmplă des, a spus. Mi-a dat înapoi documentele fără măcar să se uite pe ele. Uitaţi cum facem. De data asta o lăsăm aşa. Dar aveţi grijă cu unităţile de măsură, da? Pe vitezometru, sub mile pe oră sunt trecuţi kilometri pe oră.

— Ah, de-aia sunt cifrele alea mici acolo? am spus cu un zâmbet orbitor. Mulţumesc mult.

Şi jur că m-a salutat cu mâna la pălărie.

— Mă bucur să pot fi de folos. Acum aveţi grijă şi şedere plăcută.

I-am mulţumit din nou şi am plecat. Merită precizat că, deşi am fost oprită de patru ori pe porţiunea asta, tot de patru ori am scăpat nepedepsită.

Ce oameni de treabă sunt canadienii!

Am ajuns în centrul oraşului Vancouver fără alte incidente şi m-am cazat la hotel. Era un hotel de lux de pe Robson Street şi am decis că poate de fapt Jerome nu mă ura. Sau cel puţin agenţia de voiaj a iadului nu mă ura. Robson era un cartier drăguţ, plin de restaurante şi centre comerciale. Mi-am lăsat lucrurile în cameră şi m-am dus să mă întâlnesc cu Cedric. Trebuie să fi simţit că intrasem pe teritoriul lui, dar voiam să se ştie oficial de prezenţa mea ca să nu am probleme şi mai mari cu Jerome.

Spre deosebire de Jerome, de care uneori era imposibil să dai, Cedric avea chiar birouri în Districtul financiar. Îmi plăcea chestia asta. Recepţionista era o drăcuşoară pe nume Kristin. Părea destul de plăcută, atât că era cumplit de ocupată. Mi-a spus că aveam noroc şi că Cedric mă putea primi chiar acum. Am intrat în biroul lui şi l-am găsit aşezat la masă, citea ceva pe Wikipedia. Şi-a ridicat privirea.

— Ah, sucubul lui Jerome. S-a întors dinspre monitor şi mi-a făcut semn spre un scaun de vizavi de biroul lui. Ia loc.

M-am aşezat şi am început imediat să-i studiez biroul. Nimic de aici nu sugera că m-aş afla în biroul unui demon. Era îngrijit şi elegant, dotat cu o fereastră mare aşezată în spatele lui Cedric, prin care se vedeau clădiri de birouri. Pe masă avea nişte bile din alea argintii care pendulează întruna şi pe perete era atârnat un poster înrămat cu mesaje nostime. Înfăţişa un pui de pin chinuit, care creştea în faţa unui copac mai mare, iar mesajul era „Hotărâre”.

Nici Cedric nu părea malefic. Era de talie medie şi avea ochi frumoşi, de un albastru cenuşiu. Avea părul tuns milităreşte şi, asemenea lui Kristin, lucrul pe care l-am simţit cel mai pregnant la el era faptul că era foarte ocupat. Mă rog, pe cât de ocupat putea fi cineva care stătea să caute pe Wikipedia. Am privit monitorul, curioasă să văd la ce se uitase. Te pomeneşti că se interesa de articolul „posesia demonică”.

— Ah, a spus când a văzut unde mă uit. E un hobby de-al meu. Sunt la articolul despre marsupiale. Îmi place să intru din când în când şi să strecor informaţii greşite. E tare distractiv să vezi cât le ia până să-şi dea seama. Sunt mai buni acum decât pe vremuri, dar aşa e şi mai mare provocarea. Tocmai am scris că marsupialele sunt un element-cheie pentru Biserica Luterană în ritualul împărtăşaniei, a spus şi a chicotit, încântat de propria ingeniozitate. Doamne, cât am putut să urăsc Reforma.

Am zâmbit, nu foarte sigură ce ar fi trebuit să spun.

Cedric şi-a împreunat mâinile în faţă, devenind deodată serios.

— Hai să trecem la treabă. Carevasăzică, ai venit să mă spionezi.

Am deschis gura, dar oricum nu a ieşit nimic coerent de acolo.

— Ăăă...

— Nu, nu, nu e nici o problemă, a spus dând din mână. Sincer, doar nu te aştepţi să cred că Jerome mi-ar face o favoare total dezinteresat. Mă rog. Nu am nimic de ascuns. N-are decât să-şi păstreze teritoriul, eu sunt prea ocupat cu al meu. Poţi să-i spui ce vrei atâta timp cât faci ce mă interesează pe mine.

— Mda, am spus când în sfârşit mi-a venit glasul. Cultul ăla satanic sâcâitor.

— Doamne – a spus cu o grimasă – ce mă calcă pe nervi indivizii ăia! Ce ştii despre ei?

— Că nu sunt satanişti de genul celor obişnuiţi, precum adepţii lui Anton LaVey sau precum anti-creştinii.

Mă simţeam ca un elev care spune lecţia în faţa clasei.

— Aşa cred ei, că sunt anti-creştini, dar de fapt sunt nişte penibili, nişte ciudaţi în căutarea unei identităţi, care s-au strâns şi îşi închipuie că ar fi cool să o facă pe răii. Au reuniuni în care poartă mantii şi, chipurile, au saluturi secrete.

— Şi asta e o problemă?

— Nu, nu-mi pasă de treburile astea. N-au decât să se deghizeze cât vor. Ce mă enervează e faptul că fac toate lucrurile pe care lumea îşi închipuie că le fac oamenii malefici, lucru complet neadevărat. Odată au rupt o grămadă de biblii şi le-au aruncat în faţa bisericii. Şi par să se înnebunească după grafitti.

— Am auzit.

— Tot scriu stupizenii de genul: „îngerul întunericului este Dumnezeu” şi „Satana ce ar face?” Cedric a dat ochii peste cap şi a continuat: Câtă originalitate!

— Îmi dau seama de ce te simţi jenat, am recunoscut.

— Serios. Partea rea e că atrag atenţia mass-mediei, mai ales pe cea a bisericilor locale. Aşa că acum ripostează şi ei şi pornesc tot felul de demonstraţii de susţinere a credinţei şi luminii şi altele de genul ăsta. N-avem nevoie de aşa ceva. Ne cam zădărniceşte planurile, sincer îţi spun.

— Şi ce vrei să fac eu?

— Uneori mai iese şi Kristin cu ei. O cunosc şi îşi dau seama în slujba cui e, dar, sincer, ea nu se pricepe într-atât la oameni încât să-i manipuleze. Te duce ea la ei şi le toarnă vreo tâmpenie cum că tu eşti la vârful piramidei răului sau ceva ridicol de genul ăsta. Ce vreau de la tine e să umbli cu ei, cu gaşca lor. Împiedică-i să mai facă şi alte stupizenii. Convinge-i să se întoarcă la joaca din subsol. Dacă reuşeşti să-i convingi să se destrame, cu atât mai bine, a spus şi m-a privit. Eşti sucub şi ai ceva ani la activ. Ar trebui să reuşeşti să-i convingi orice vrei tu.

— Da, aşa e, am încuviinţat din cap.

— Foarte bine. Pentru că m-am săturat de ei. N-am voie să intervin direct, iar oamenii mei sunt prea ocupaţi. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă, iar eu am prins aluzia şi l-am urmat. Ia-ţi liber pe ziua de azi. Mâine te duce Kristin la ei. Stai la pândă, vezi ce impresie îţi lasă. Eu am câteva întâlniri dimineaţă, dar în orice caz poţi să treci pe aici şi să-mi spui ce părere ţi-au făcut smintiţii ăia.

— Vrei să aflu ceva anume?

— Da, a spus. În afară de faptul că ai să încerci să-i fereşti de necazuri, mai vreau să îi observi pur şi simplu. Nu atrag numai atenţia mass-mediei, ci şi pe cea a şefilor mei.

Îl înţelegeam. Iadul se cam supăra din motive de genul ăsta.

— Dacă îi manipulează cineva în mod intenţionat, vreau să aflu, adăugă el.

— Bun.

— Şi sper că nu e Jerome, a spus şi m-a privit cu ochii mijiţi.

Afişa încă un aer blând, profesionist, dar i-am simţit o anume asprime în glas. M-au cuprins fiorii, dar i-am zâmbit în orice caz, încercând să nu mă gândesc la distragerea atenţiei.

— Şi eu sper.

Eram surprinsă cât de scurtă fusese întâlnirea mea cu Cedric, dar eram şi mai surprinsă că după câte îmi spusese Jerome despre urgenţa călătoriei, acum nu aveam nimic de făcut. Desigur, dacă încerca să se descotorosească de mine, asta era o variantă la fel de bună ca oricare alta. Aşa scăpase de mine şi de atitudinea mea ofticată în acelaşi timp.

Când am ajuns înapoi în Robson Street, era deja ora cinei şi am dat de un restaurant etiopian la câteva cvartale de locul în care se afla hotelul meu şi, după ce am terminat de mâncat, am mai stat să citesc dintr-o carte pe care mi-o luasem cu câteva zile în urmă. Apoi am mers fără ţintă pe stradă, uitându-mă la diferite magazine şi din cele ale unor designeri, dar până la urmă a trebuit să mă opresc după ce am trecut pe lângă două în care se vindeau tricouri. În unul aveau lucruri retro şi în vitrină era expus un tricou mov-închis cu Quiet Riot. În altul se vindeau suveniruri din Canada şi era expus un tricou pe care era harta Canadei cu roşu şi dedesubt harta Americii cu albastru. Sub ele era scris: „Canadei îi place să fie deasupra.” Dacă aş mai fi fost cu Seth, i le-aş fi cumpărat pe amândouă. Ar fi clătinat din cap şi ar fi încercat să-şi disimuleze un zâmbet.

Gândul ăsta m-a deprimat şi m-a cuprins din ce în ce mai tare tristeţea, pe când mergeam înapoi la hotel. În momentul ăla aş fi dat orice să fiu din nou cu Seth, să îndrept răutăţile pe care ni le făcuserăm unul altuia în perioada Crăciunului. Pierzându-l pe el, pierdusem o parte din mine care...

Deodată m-a cuprins o mânie ascuţită şi devastatoare. De ce dracului mă plângeam? De ce-ar trebui să-mi fie mie dor de el? De ce să tânjesc după cineva care mă rănise şi mă înşelase tocmai cu prietena mea? Nu merita să-i duc dorul, nici să-l iubesc şi, pe când îmi continuam drumul, disperarea din adâncul meu s-a transformat în furie şi duşmănie, exact ca aproape în fiecare zi din ultimele patru luni.

Când am ajuns la hotel, nu mai eram tristă, ci iritată. Uram tot ce mişca, mai ales pe Seth. Voiam să-l fac să plătească. Din nefericire, era imposibil, că doar eram în Vancouver. Când am străbătut holul de lângă barul hotelului, m-am oprit ca să cercetez clienţii. Erau o sumedenie de bărbaţi, majoritatea călători singuratici care încercau să-şi găsească o companie agreabilă cât beau un păhărel. Poftele mele sucubice au scos capul şi dintr-odată nu-mi doream decât să mă îmbăt şi să mă culc cu un tip. Voiam să mă afund în alcool şi sex, cu speranţa că ele aveau să-mi aline durerea care stătea ascunsă sub furia mea.

Şi pe când măturam camera cu privirea, un tip anume mi-a atras atenţia. Faţa nu era la fel, dar părul lui avea aproape aceeaşi culoare cu cel al lui Seth. Şi al lui era genul ciufulit, deşi el părea să fi obţinut lookul ăsta cu ajutorul gelului, mai degrabă decât prin ignorarea periei de păr la care recurgea Seth. Nu, tipul ăsta categoric nu semăna cu el, dar era ceva pe aproape şi răspândea o vulnerabilitate şi o timiditate care îmi plăceau.

Mi-am tras un zâmbet şi am traversat încăperea ca să mă duc să mă prezint. Poate că nu aveam cum să-l pedepsesc pe Seth de fapt, dar cel puţin în seara asta mă puteam preface că este aşa.

Capitolul 4

— Pot să te sun?

Tipul care semăna cu Seth stătea gol în pat, epuizat încă, deşi avusese orgasm acum câteva ore. Eu eram lângă uşă, îmbrăcată complet, şi-mi trăgeam pantofii în picioare. Aflasem de fapt că era din Seattle şi că era aici cu afaceri, şi fusese în culmea extazului când aflase că locuiam în acelaşi oraş.

— Mmm, am spus cu buzele ţuguiate, de parcă aş fi meditat la lucrul ăsta. Nu cred că e o idee prea bună.

— Serios?

Aerul de veselie i s-a risipit. Tipul se dovedise a fi vulnerabil şi timid, cum bănuisem eu. Eram a doua femeie cu care se culcase în viaţa lui.

— Dar eu am simţit că... că ne potrivim de minune, a spus.

L-am ţintuit cu o privire rece. Nu mă mai stăpânea furia înăbuşitoare de noaptea trecută, dar tot eram supărată pe lume şi trebuia s-o revărs asupra cui nimeream.

— Corpurile noastre s-au potrivit. Cam atâta. Adevărul e că am un iubit.

A făcut ochii mari. În clipa aia am realizat că ar fi trebuit să-i spun că am iubit înainte să facem sex. Aşa se simţea şi mai vinovat şi porţia de energie ar fi fost mai mare. Totuşi, suferinţa care îl încerca acum că ştia că se culcase cu iubita cuiva îi întuneca fără îndoială sufletul chiar în momentul ăsta.

— Da?

— Mda. Scuze. Voiam doar să mă distrez. Şi sincer, iubitule. Vrei o evaluare? Mai ai multe de învăţat. N-a fost cine ştie ce.

Am plecat înainte să văd pe deplin efectul creat de vorbele mele.

Îl durea, nu aveam nici o îndoială. Faptul că era distrus nu mă făcea să mă simt mai bine, dar lucrul ăsta mă îngheţase suficient încât să nu-mi fac griji din pricina vreunui sentiment omenesc. Eram amorţită, lucrul cel mai bun la care puteam spera.

Kristin mă aştepta într-o cafenea de pe aceeaşi stradă ca să mă ducă acasă la liderul cultului. Avea părul şaten-deschis prins în stilul cocurilor franţuzeşti, iar costumul ei impecabil îmi amintea de cele pe care le purtau Grace şi Mei, atât că al lui Kristin era bleumarin, nu ca al lor, negru, sau, în zilele în care se voiau mai îndrăzneţe, roşu. Bea un cappuccino, pare-se, şi ciugulea ce mai rămăsese dintr-o chiflă, privind gânditoare în gol pe când medita, fără îndoială, la învârtelile de pe ziua respectivă.

Mi-am luat o moca cu ciocolată albă şi m-am strecurat pe scaunul din faţa ei.

— Bună dimineaţa, am salutat.

M-a studiat şi mi-a remarcat strălucirea.

— Şi o noapte şi mai bună?

— Normală, am spus şi am ridicat din umeri.

— Eşti pregătită să-i cunoşti pe cei din Armata Întunericului?

— Sigur. Stai puţin. Ce-ai spus?

— Armata Întunericului. Aşa îşi spun cei din cult.

— Ştiu şi ei că era un film cu numele ăsta, nu?

— E greu de spus, a explicat, clătinând din cap. E la fel de posibil să-şi fi luat numele de la filmul ăla.

— E aşa de absurd încât pare greu de crezut, i-am spus. Pare o glumă.

— De-ar fi aşa, a mormăit. Crede-mă, o să mă bucur la culme când o să scapi de ei. Pe lângă faptul că Cedric mă obligă pe mine să stau de vorbă cu ei, mai şi trebuie să fac un teanc de hârtii de fiecare dată când fac ei câte o prostie.Îl stresează foarte tare situaţia asta. Tot încerc să-l conving să facă exerciţii de relaxare, dar nu vrea.

Părea sincer îngrijorată, şi aş fi jurat că lucrează pentru Cedric din loialitate sinceră, mai degrabă decât din obligaţie, motorul nostru, al celorlalţi.

— Să văd ce pot să fac. Voi nu aveţi sucub aici? De ce nu se ocupă ea de gaşca asta?

— Are treabă. Trebuie să-l seducă pe premier şi Cedric nu vrea să fie distrasă de la treaba ei.

— Mamă! am exclamat. De secole întregi nu mai avusesem iniţiativa de a încerca să seduc politicieni de prim rang. Mă simt ca o puturoasă.

— Mai degrabă am auzit că eşti scandalagioaică, a spus Kristin, aruncându-mi o privire tăioasă.

— Mie îmi place să cred că sunt o neînţeleasă.

A pufnit.

— Cu toţii suntem nişte neînţeleşi. Nici nu ştii de câte ori recurge lumea la motivul ăsta ca să rupă contractul.

Din cauza suferinţei pricinuite de Seth şi a faptului că fusesem ţinta iritării lui Jerome, nu avusesem timp să mă gândesc la multe alte lucruri. Cuvintele lui Kristin mi-au amintit de un lucru pe care încercasem ceva timp să-l ţin ascuns.

— De câte ori încearcă oamenii să rupă contractul pe motiv că ar conţine o greşeală?

Când fusese Niphon aici iarna trecută, se deranjase foarte tare ca să-mi complice existenţa şi să facă în aşa fel încât să fiu chemată la ordine în iad. Cum el mă păcălise să-mi vând sufletul cu atât de mult timp în urmă, aveam destule motive să-l urăsc. Dar de ce să mă urască şi să vrea să mă distrugă? Lucrul ăsta fusese, şi era încă, un mister. Hugh speculase că atunci când un drăcuşor se deranjează aşa de tare ca să-i facă zile amare achiziţiei lui, de obicei exista un motiv, şi anume o posibilă problemă cu contractul pe care îl încheiaseră iniţial.

Kristin nu s-a lăsat păcălită de aerul meu indiferent.

— Crezi că se poate să fie o problemă cu al tău?

Mi-am păstrat aceeaşi mină nonşalantă şi am spus:

— Hugh, drăcuşorul meu, aşa crede. Dar nu vrea să caute.

Refuzul lui de a mă ajuta mă durea încă.

— E inteligent. Putem avea mari probleme dacă ne uităm în contractele altora. Crede-mă, nu vrei să fii prins băgându-ţi nasul în arhivele iadului. E nevoie de ceva foarte important ca să-l faci pe un drăcuşor să rişte aşa ceva.

Nu aveam nici o dovadă, dar ceva îmi spunea că ea era mai în vârstă şi mai sus-pusă decât Hugh şi că îi era mai simplu să ajungă la arhive decât lui. I-am zâmbit dulce şi am întrebat-o:

— Tu ce ai cere ca să-ţi asumi un asemenea risc?

— Nimic din ce mi-ai putea oferi tu. Mi-a aruncat un zâmbet ironic, şi-a pus la ochi nişte ochelari de soare eleganţi marca Oakley şi mi-a spus: Hai să terminăm odată cu treaba asta.

Până la urmă, am ajuns la o casă dintr-un cartier mărginaş al oraşului Vancouver. Era o zonă populată de membri ai clasei de mijloc un pic mai scăpătaţi, nu tocmai de lux, dar nici genul de cartier în care să-ţi fie teamă că ai putea fi jefuit. Kristin a parcat pe stradă şi m-a însoţit pe aleea casei, ţăcănind cu tocurile pe ciment. De-a lungul marginilor curţii cineva plantase de curând gălbenele şi muşcate.

A sunat la uşă şi o clipă mai târziu a răspuns un bărbat de vreo douăzeci şi ceva de ani. Avea părul negru ciufulit şi dădea impresia că abia se trezise. Lăsa senzaţia unui tip plictisit dar prietenos, genul care lucrează la Home Depot sau la Circuit City.

— Salut, Kristin, a spus el, cu un glas vesel şi nonşalant. Intraţi.

A trecut de pragul uşii, iar eu am urmat-o, oferindu-i şi eu tipului un zâmbet prietenos.

— Nu pot să rămân, i-a spus ea energic. Am trecut să o las pe ea. Evan, ţi-o prezint pe...

Kristin m-a privit şi se pare că aştepta să vadă dacă vreau să-mi folosesc numele real. De obicei foloseam diferite identităţi şi aspecte când îmi seduceam victimele, dar de data asta nu părea să merite efortul.

— Georgina, i-am sărit în ajutor.

— Georgina, a spus şi Kristin. El este Evan. Am dat mâna. Georgina este una dintre fondatorii unei filiale din Seattle. A venit să vadă cum se fac aici treburile şi poate chiar să stabilească legături între grupurile noastre. A lăsat capul în jos şi l-a privit pe deasupra ramelor ochelarilor. Vreau să-i stai la dispoziţie şi s-o implici în activităţile voastre. E foarte important.

Tipul a încuviinţat din cap, păstrându-şi aerul domol şi agreabil, dar i se simţea şi o anume emoţie stârnită de glasul ei tăios.

— Absolut.

Cedric spusese că Evan ştia despre Kristin cum că ar fi un personaj important din echipa de malefici şi acestă categorie părea să aibă respect faţă de ea. Se presupunea că nu se pricepe destul la oameni încât să „se ocupe” de gaşca asta, dar, judecând după felul în care o trata Evan, nu părea să-i fie prea greu să le cucerească atenţia.

Apoi Kristin mi s-a adresat mie:

— Cheamă un taxi când termini. Îţi decontăm noi cheltuiala.

Cu aceste cuvinte, a pornit iar spre maşină şi pe mine m-a lăsat cu presupusul general al Armatei Întunericului.

— Vrei ceva de băut? m-a întrebat pe când îşi înăbuşea un căscat. Am nişte cola rece în frigider.

— Nu, mersi. Vreau doar să aflu cum procedaţi voi aici.

— Sigur, a spus cu un zâmbet. Probabil că mai întâi ar trebui să-ţi arăt templul.

Mi-am plimbat privirea primprejur şi am remarcat canapeaua înflorată şi pendula.

— Templu?

— Da, e la subsol. Sigur nu vrei ceva de băut?

Tot ce-mi doream eu să beau era un pahar de tărie, aşa că am refuzat din nou.

M-a condus pe nişte scări prăpădite şi când a ajuns la capătul lor, a tras de un lanţ care a aprins un bec. Ne aflam într-un subsol neterminat, cu podeaua nefinisată din ciment şi cu pereţii din cărămidă. În jurul unei biblioteci joase care îmi ajungea până în talie erau nişte scaune pliante aşezate în semicerc. Pe bibliotecă era aşezată o pictură care înfăţişa silueta neagră a unui înger ce se proiecta pe o nebuloasă în nuanţe de cenuşiu şi violet şi părea desprins de pe coperta unui roman SF. În jurul tabloului erau răspândite lumânări roşii şi negre pe jumătate arse şi o cruce întoarsă. Într-o margine a încăperii, mai erau şi alte cruci, aşezate pe o maşină de spălat. Evan s-a dus spre un întrerupător şi l-a acţionat, ceea ce a făcut ca nişte beculeţe albe de Crăciun să prindă viaţă şi să-şi răspândească lumina pe pereţii din cărămidă.

— Mamă! am exclamat, şi uluiala nu-mi era prefăcută.

— Încă nu am terminat de aranjat, a spus cu modestie. Trebuie să ne mutăm des ca să nu fim descoperiţi. Ştii cum e. Aşa că mai avem lucruri de despachetat, a spus şi a arătat spre o cutie de carton din colţ.

Nu vedeam tot ce conţinea, dar zăream un boa din fulgi negri şi un craniu din plastic fosforescent. Pe o margine a cutiei era trecut lapidar cu carioca neagră: CHESTII TEMPLU.

Am numărat scaunele. Erau cincisprezece.

— Câţi membri aveţi? am întrebat apoi.

— Vreo doisprezece. Dar de fapt nu sunt cu toţii activi.

S-a aşezat pe un scaun şi mi-a făcut semn să-i urmez exemplul

— Şi de cât timp vă întâlniţi?

— Cam de un an.

Am zâmbit, activându-mi farmecul ca să nu par un jurnalist de investigaţie.

— Am auzit de câteva din lucrurile pe care le-aţi făcut. Impresionant. Ca de exemplu chestia cu bibliile şi aia cu, ăăă, desenele grafitti.

Lauda mea l-a făcut să radieze de mândrie.

— Ai auzit de lucrurile astea? Tare. Facem aşa cum ne îndrumă Îngerul Întunericului.

— Ce alte lucruri v-a mai îndrumat să faceţi?

— Păi, odată o biserică metodistă a organizat o petrecere cu îngheţată. Ne-am strecurat înăuntru înainte de eveniment şi am scos din frigider toată îngheţata ca să se topească.

— Îhî.

— Apoi altă dată ne-am dus la grădina zoologică şi am pus la gâtul caprelor coliere cu pentagrame. Şi le-am mai şi vopsit coarnele cu roşu şi negru. N-a fost uşor, să ştii. Nu prea le place să stea cuminţi.

— Îhî.

— Ah, şi apoi am făcut să ruleze la toate televizoarele filmul Copilul lui Rosemary.

— Aăă, ce televizoare?

— Păi eu lucrez la Circuit City şi avem pereţi întregi cu televizoare. Aşa că le-am sincronizat pe toate. Şeful meu nu a bănuit nici o clipă cine a fost autorul.

Şi numai aşa a ţinut-o. Peste vreo zece minute l-am întrerupt, pentru că nu mai puteam asculta aşa ceva.

— Evan, aţi făcut nişte lucruri extraordinare. Ai mei din Seattle n-ar visa să facă aşa ceva nici într-un milion de ani.

— Serios? m-a întrebat vesel.

— Serios, am spus pe un ton neutru. Dar, deşi par vorbe mari, nu ar fi mai pe placul, ăăă, Îngerului să vă ocupaţi mai degrabă cu procurarea de suflete în favoarea lui?

— În favoarea ei, m-a corectat Evan.

— A ei. OK.

Lucifer, Satana, diavolul, mă rog. Avea multe nume fiinţa pe care oamenii o priveau ca pe întruchiparea supremă a răului şi de-a lungul anilor auzisem o mulţime de asemenea nume. Ţinând seama de ideea răspândită potrivit căreia Lucifer era un înger căzut, nu mă mai mira chestia asta cu Îngerul Întunericului, însă partea cu îngerul feminin, asta chiar era surprinzătoare.

— Scuze, i-am spus. Noi ştim că îngerul este de sex masculin.

— Nu-i nimic, a răspuns. Îngerul poate fi mai multe lucruri în funcţie de cine îl priveşte.

— Corect. În orice caz, scopul suprem este să converteşti la credinţa ei cât mai mulţi oameni posibil, nu? Să-i conduci pe calea mâinii stângi. Nu mi se pare că reuşiţi lucrul ăsta dacă lăsaţi îngheţata să se topească, nu că n-ar fi marfă ce-aţi făcut, am adăugat în grabă. Mă întreb numai dacă n-ar fi mai bine să faceţi oamenii să cadă în ispită.

Evan nu părea câtuşi de puţin deranjat de critica mea.

— Poate că pe aşa ceva se concentrează grupul tău. Însă ăsta este scopul nostru. Fiecare îşi are rolul lui în planul suprem.

Eram convinsă că am un aer tâmp pe faţă, aşa că am încercat să redevin ispititoarea, seducătoarea, calitate care îmi şi atrăsese de altfel misiunea asta. Sigur, nu avea să fie prea complicat să îl conving, mai ales dacă mă gândeam la cât de proaspătă era strălucirea mea sucubică. M-am întins, l-am prins de mână şi l-am mângâiat delicat cu degetele.

— E minunat ce faci, am repetat, apropiindu-mă şi mai tare. Cu adevărat minunat. Dar poate e momentul să treci la nivelul următor, să aşterni cu adevărat bezna în lume.

Mi-a privit o clipă mâna, apoi şi-a ridicat din nou privirea şi i s-a tăiat respiraţia când întreaga mea strălucire l-a cucerit. A înghiţit în sec şi a spus:

— Poate. Dar nu încă. Deocamdată acesta este scopul nostru.

— Asta numai pentru că nu ai încercat şi altceva. Poate că de-aia sunt eu aici, poate că de-aia m-a trimis Îngerul: să vă măresc influenţa. M-am apropiat mai tare de el, cu buzele la numai câţiva centimetri de obrazul lui. Pot să te învăţ multe lucruri. Tot felul de lucruri.

O fi fost el fanatic, dar categoric aveam o influenţă asupra lui. A inspirat din nou adânc, încercând să se calmeze.

— Deja împlinim voinţa Îngerului.

Mi-am plimbat buzele pe obrazul lui şi mi-am strecurat limba afară.

— Eşti sigur? Hai să-ţi arăt cum împlinim noi voinţa Îngerului...

A sărit brusc în picioare şi s-a întors cu spatele la mine. După ce a inspirat adânc de câteva ori, şi sincer cred că tipul risca să se hiperventileze, s-a întors să mă privească, iar în ochi îi citeam conflictul dintre dorinţele contradictorii care îl animau. Avea încă aerul ăla de fanatic gata la orice, dar în acelaşi timp dădea impresia că se gândeşte cum arăt dezbrăcată. Mă surprindea faptul că devotamentul faţă de o fiinţă în mare parte închipuită îmi putea învinge farmecele, dar fanaticii religioşi erau recunoscuţi în istorie pentru tenacitatea lor.

— Eşti foarte... dulce, a spus într-un târziu. Foarte. Dar nu pot... nu putem. Asta este misiunea noastră, cu asta se ocupă Armata şi nu putem schimba lucrul ăsta, nu înainte de a vorbi şi cu ceilalţi.

Făcusem ceva progrese. Mi-am menţinut zâmbetul pe buze şi mă întrebam dacă ar trebui să insist în continuare pe lângă el sau să încerc să cuceresc întreaga gaşcă. Am optat pentru a doua variantă, în mare măsură pentru că nu îmi puteam închipui prea multe lucruri mai puţin excitante decât să fac sex pe covorul negru de pluş cu Ozzy Osbourne de pe podea. Asta dacă Evan nu se hotăra să aprindă şi vreo lumină neagră.

— Sigur, m-am pisicit. Când pot să-i întâlnesc?

Şi-a trecut mâna prin păr, excitat încă şi stânjenit.

— Păi... ar trebui să vii şi tu la următoarea noastră întâlnire. E sâmbătă la zece dimineaţa, la Tim Hortons, pe Broadway.

— Bine, am să... am dat să spun, apoi am clipit şi farmecul mi-a şovăit un pic. Ai spus la Tim Hortons?

Şi-a venit în fire şi a redevenit cel vesel de dinainte.

— Da. Voi nu aveţi aşa ceva, nu? Sunt genul de cofetării care vând gogoşi şi...

— Nu, ştiu ce sunt. Atât că mă miră.

Nu numai că părea un loc prea banal pentru întâlnirile unor satanişti, dar în plus mai şi părea un stereotip faptul că nişte canadieni se duceau la o cofetărie Tim Hortons. Glumeşti? Fac cea mai tare cafea.

După asta am plecat, cu gândurile învălmăşite. Ăştia nu erau satanişti, erau genul de şcolari care făceau pozne îndoielnice. Probabil că striveau cutii de bere cu fruntea cu prilejul ceremoniilor lor malefice.

Când m-am întors la biroul lui Cedric din partea cealaltă a oraşului, Kristin nu era la birou. Am presupus că plecase să-şi vadă de treburile ei drăceşti. Sau poate ieşise să ia masa de prânz. Uşa de la biroul lui Cedric era închisă, de unde am tras concluzia că avea treabă, dar sincer, nu aveam timp să dau importanţă lucrului ăstuia, pentru că altceva mi-a reţinut atenţia.

În sala de aşteptare era o demoniţă.

De fapt, era o arhidemoniţă în bună regulă. Am recunoscut-o, deşi nu ne cunoscuserăm niciodată oficial. Era Nanette, arhidemoniţa de Portland.

— Bună, am spus, prea uluită să spun ceva mai mult de atât.

Cu Jerome poate că îmi era permis să fiu obraznică, dar ceilalţi demoni erau cu totul altă poveste.

Şi-a ridicat privirea din revista pe care o citea, ca şi când abia m-ar fi remarcat, deşi ştiam că mă simţise cu mult înainte.

— Bună. Eşti Georgina, aşa e?

Am încuviinţat din cap şi mă întrebam dacă ar trebui să dau mâna cu ea sau ceva de genul ăsta. Nu părea dornică să se ridice în picioare, aşa că pur şi simplu m-am aşezat pe un scaun. De ce aştepta arhidemoniţa de Portland să intre la Cedric? Şi de ce aştepta, în primul rând? Nu prea le stătea aşa ceva în fire demonilor, erau prea nerăbdători să facă lucrul ăsta.

Nanette purta o rochie simplă fără mâneci, scurtă, piersicie, care îi scotea în evidenţă picioarele lungi, frumos conturate. Avea părul blond până la umăr, strălucitor şi netezit cu ajutorul unei plăci de păr, sau cine ştie, poate graţie magiei demoniace. Era frumoasă, dar avea şi o tăioşenie şi o răceală pe care o întâlneai adesea la un demon, o frumuseţe de cobră sau de sabie de samurai.

Nu mi-era teamă să discut cu oamenii, în fond arta conversaţiei intra în fişa postului, dar nu eram foarte sigură ce-ar trebui să-i spun. Demonii erau sensibili în materie de interacţiune cu nemuritorii de rang inferior şi unii erau destul de snobi pe tema asta. Nu ştiam prea multe despre Nanette şi nici cum ar putea reacţiona. Ştiam că e mai puţin puternică decât Jerome şi că ei doi nu se vedeau prea des. Nu auzisem niciodată despre ea că ar fi nesuferită sau ţâfnoasă, aşa că am interpretat asta drept un semn bun.

Îmi făceam griji ce să spun, dar puteam să mă liniştesc, pentru că a vorbit ea prima.

— N-aş vrea să fiu în pielea ta pentru nimic în lume, a spus.

— P... poftim?

— Mă refer la toată povestea asta, a spus şi a făcut un gest spre uşa închisă a lui Cedric, etalându-şi manichiura franţuzească. Presupun că ai fost să te întâlneşti cu Armata Nopţii?

— Întunericului, am corectat-o eu. Armata Întunericului.

— Mă rog. Cu pacostea aia. Te-a trimis Jerome aici ca să dai o „mână de ajutor” pentru că Cedric avea nevoie de cineva care să se infiltreze?

— Cam aşa ceva.

Mă întrebam cum de se aflaseră aşa de repede veştile.

Nanette a clătinat din cap, chipurile compătimitoare.

— În capul tău or să se spargă oalele dacă ceva nu merge bine. Dacă iese urât între Jerome şi Cedric, sau dacă membrii cultului ăluia nu joacă cum li se cântă... hm, după cum am mai spus, n-aş vrea să fiu în pielea ta. Te joacă toată lumea pe degete şi nici măcar nu-ţi dai seama.

— Ce vrei să spui? Abia am ajuns. Şi nu văd cum ar putea merge rău lucrurile, am spus încet. În fond, gaşca asta se ocupă numai cu farse ieftine.

Mi-am amintit cum fusese nevoie de numai un pic de seducţie ca să-l înmoi pe Evan. Dacă începeam să sar din haine pe covorul cu Ozzy, sigur nu reuşea să se abţină.

— Nu sunt un pericol real pentru Cedric, am spus, şi nu cred că o să-mi fie aşa de greu să-i strunesc. Şi cât priveşte problema lui cu Jerome... deja şi-au rezolvat diferendele, nu?

— Să fim serioşi. Câţi ani ai, o mie? O mie cinci sute? Eşti aşa de tânără, a spus şi a zâmbit. Georgina, demonii niciodată nu-şi rezolvă diferendele. Până şi tu ar trebui să ştii lucrul ăsta. Tu chiar crezi că lucrurile sunt stabile aici? Judecând după felul în care a lăsat Cedric cultul ăsta să-şi facă de cap şi după cât de greu îi e lui Jerome să controleze oraşul Seattle?

Gândul mi-a zburat la viteza cu care mă trimisese Jerome pachet în Canada în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.

— Mie mi se pare că Jerome are situaţia sub control.

Şi-a îndreptat picioarele încrucişate şi s-a aplecat înainte, cu ochii albaştri scânteietori.

— Jerome a avut trei nephilimi pe teritoriul lui în ultimele şase luni. Trei. Tu ştii cât de rară este o asemenea situaţie? Pun pariu că niciodată n-ai mai dat în întreaga ta existenţă de un nephilim înainte de asta. Şi asta în atâţia ani.

— Nu, am recunoscut.

Nephilimii erau descendenţii oamenilor şi îngerilor, mă rog, ai îngerilor care căzuseră şi care acum deveniseră demoni, dat fiind că, având copii, încălcaseră contractul de muncă pe care îl aveau cu raiul. Nephilimii erau consideraţi o oroare şi de către rai, şi de către iad, drojdia lumii nemuritorilor. Erau foarte puternici şi supăraţi din cauza felului în care îi tratau nemuritorii de rang înalt. Erau nestăpâniţi, distrugători şi aveau porniri ucigaşe.

Jerome era de fapt tatăl a doi dintre cei trei nephilimi la care se referise Nanette. Unul dintre ei, Roman, fusese iubitul meu pentru scurt timp, în vreme ce, neştiut de nimeni şi în paralel, ştergea de pe faţa pământului nemuritori. Jucasem un rol în distrugerea lui, lucru pentru care eram sigură că încă era ofticat, mai ales că din cauza asta murise sora lui. De atunci nu-l mai văzuserăm pe Roman. La scurt timp după aceea, venise în Seattle un nephilim pe nume Vincent ca să o însoţească pe o îngeriţă pe care o iubea. Vincent era de fapt un nephilim foarte dulce, deşi nu ştiu cât de bun mai era acum, dat fiind că raiul o alungase pe iubita lui când aceasta ucisese un alt înger ca să-l salveze pe el. Vincent dispăruse şi el.

— Trei nephilimi, a repetat Nanette. Şi doi dintre ei au scăpat. Asta numesc eu treabă de mântuială.

— N-a fost vina lui Jerome, am spus ca o slujitoare devotată, nesigură cum puteai măcar stabili vinovaţii într-o asemenea situaţie. Niciodată nu îmi închipuisem că apariţia neaşteptată a vizitatorilor noştri putea fi văzută drept un semn al slăbiciunii lui Jerome sau al nepriceperii sale în calitate de arhidemon. Puteau să facă ceva şi îngerii. E şi teritoriul lor.

— Nu şi dacă-i întrebi pe şefii noştri, a spus ea cu viclenie.

M-am încruntat, uitând un pic de timiditate.

— Scuză-mi lipsa de politeţe, dar tu ce faci aici?

— Tu ce crezi? a întrebat cu un zâmbet larg. Chiar sub nasul meu doi demoni se luptă pentru supremaţie. Şi amândoi au trezit atenţia demonilor din afara zonei Northwest.

Nu-mi plăcea cum sună chestia asta şi mi-am adus aminte că şi Cedric spusese acelaşi lucru.

— Crezi că eu vreau să fiu implicată în aşa ceva? continuă ea. Crezi că vreau să mă joace cineva pe degete aşa cum te joacă toată lumea pe tine? Teritoriul meu este mic şi sunt mai slabă decât Jerome şi Cedric. Nu vreau să risc să-şi anexeze Portlandul în lupta lor cosmică. Vreau să fiu lăsată în pace.

Vorbise pe un ton tăios, dar am simţit în ea şi ceva îngrijorare şi am realizat ce se petrecea.

— Şi ai venit... – prin minte mi-a trecut „să te dai cu binişorul” sau „să-l implori”, dar m-am răzgândit – să negociezi cu Cedric. Ca să-ţi ofere protecţie, să nu te amestece în treaba asta.

Nanette şi-a ferit privirea, deloc dornică să recunoască lucrul ăsta de faţă cu un sucub. Chiar în momentul ăla s-a deschis uşa, a ieşit Cedric şi şi-a plimbat privirea primprejur.

— Încă n-a venit Kristin? Ce n-aş da să vină odată cu gogoşile alea.

— De la Tim Hortons? mi-am dat cu presupusul.

— Normal, a răspuns şi mi-a adresat o privire neîncrezătoare. Apoi s-a întors spre Nanette, care se ridicase, şi i-a sărutat mâna la modul politicos, ca în vremurile de demult. Scuze. Am stat la telefon cu Serviciul tehnic. Ştii cum e. Apoi mi s-a adresat mie: Vorbim mai încolo.

Era semn rău că spusese „mai încolo” în loc de „curând”. M-am instalat pe scaunul meu şi mi-am făcut rezerve de răbdare. Zece reviste mai târziu, Cedric a deschis din nou uşa. Nanette nu era pe nicăieri, aşa că am presupus că se teleportase înapoi în Portland.

M-am aşezat pe acelaşi scaun din biroul lui Cedric şi am remarcat că de data asta pe monitor era Match.com, nu Wikipedia. Când a văzut la ce mă uitam, a dat pagina mică jos.

— Şi ia zi, ce-ai aflat?

L-am pus la curent cu felul în care se scursese dimineaţa alături de Evan.

— Sunt de tot râsul, am spus în încheiere.

— Ştiam deja asta, a spus. Crezi că poţi să pui capăt situaţiei ăsteia cât de curând?

Judecând după nerăbdarea din glasul lui, m-am întrebat dacă nu cumva se aştepta să fi rezolvat deja problema.

Am meditat puţin la lucrul ăsta şi am răspuns:

— Mda, sunt sigură că pot, imediat ce mă întâlnesc şi cu ceilalţi. Tipul părea gata să cedeze. Dar nu mă întâlnesc cu ei mai devreme de sâmbătă.

Cedric s-a dat pe spate pe scaun, gânditor.

— Bine. Probabil că şi aşa n-or să facă nimic înainte de asta. Du-te la întrunirea lor şi prelucrează-i şi pe ceilalţi. Între timp, ai putea să te duci acasă.

— Serios? am întrebat, îndreptându-mă pe scaun.

— N-are sens să stai pe aici, asta dacă nu cumva vrei să vizitezi oraşul. Întoarce-te sâmbătă.

— Bine, dar... am spus şi apoi am şovăit. Jerome m-a trimis aici pentru că era furios şi nu voia să mai aibă de-a face cu mine. Dacă mă întorc şi nu vrea să mă vadă acolo...

Cedric şi-a împins brusc scaunul înainte şi şi-a îndreptat spatele.

— N-are decât să discute cu mine. Am să-i spun că nici eu n-am vrut să te văd pe aici.

În priviri i se citea un soi de răutate, de parcă şi-ar fi dorit cu adevărat ca Jerome să se ia la harţă cu el, şi mi-am amintit cu o strângere de inimă de vorbele lui Nanette. „Te joacă toată lumea pe degete şi nici măcar nu-ţi dai seama.”

— Bine, am spus într-un târziu. Mersi, Cedric şi-a aruncat privirea spre uşă şi s-a mai înseninat.

— Ah, s-a întors Kristin.

Câteva clipe mai târziu am sesizat şi eu amprenta drăcuşoarei. M-am ridicat şi mi-a făcut semn spre uşă cu un zâmbet.

— Drum bun şi ia şi tu o gogoaşă când ieşi.

Capitolul 5

Jerome mă aştepta deja la mine în apartament când am intrat pe uşă.

— Mare tupeu mai ai, a mârâit.

Mi-am lăsat valiza jos. În mod normal, tonul vocii lui m-ar fi făcut să mă ascund, dar nu aveam chef să-l ascult pe el după lunga călătorie cu maşina, sau mai bine spus absenţa călătoriei. Avusese loc un accident care blocase traficul şi stătusem o grămadă în maşină, lucru tare plictisitor.

— Uite ce e, Cedric mi-a zis să plec, am spus şi mi-am încrucişat braţele pe piept, de parcă ar fi putut ele să mă apere de el. N-am făcut nimic rău.

— Ideea nu e să faci ce-ţi spune el, a explicat Jerome, în timp ce se aşeza pe braţul canapelei, şi şi-a aruncat ţigara spre o scrumieră din apropiere, gest pe care l-am interpretat drept un semn de mare politeţe din partea lui. Ideea e să faci ce-ţi spun eu.

— Mi-a spus să plec acasă. N-avea nici o treabă cu mine până se adună sataniştii să ia micul dejun împreună.

Privirea fulgerătoare a lui Jerome a şovăit o clipă.

— Despre ce vorbeşti?

— Păi tu despre ce vorbeşti? Eu vorbesc despre faptul că Cedric m-a trimis acasă mai devreme.

— Şi eu vorbesc despre faptul că nu m-ai informat despre mica lui scamatorie de noaptea trecută.

Noaptea trecută? Mi-am stors creierii. Noaptea trecută pierdusem timpul mergând la cumpărături şi distrugându-i respectul de sine unui tip. Din câte ştiam eu, în afară de faptul că îşi continuase misiunea de distrugere a imperiului informativ al siteului Wikipedia, Cedric nu mai făcuse nimic altceva.

— Ce-a făcut? l-am întrebat. Nici măcar nu l-am văzut.

Jerome nu a răspuns imediat şi părea să mediteze, iar eu am realizat că-şi reconsidera mânia care îl încercase la început. Nu întoarcerea mea prematură îl supărase.

— Azi-noapte a avut loc o bătaie între vampiri, a spus într-un final. Din cine ştie ce motiv, câţiva dintre ei au crezut că le-au fost rearanjate graniţele zonelor de vânătoare, aşa că au început să bântuie prin zonele altora...

—... şi de aici au rezultat lucruri nasoale.

Într-un fel, vampirii aveau un simţ al teritoriului la fel de dezvoltat ca cel al demonilor. Vampirii aveau anumite zone pe care le controlau ca să-şi facă victime şi nu prea le plăcea să se folosească alţi vampiri de ele. De regulă, arhidemonul unei regiuni trasa hotarele vampirilor şi se asigura prin forţă că sunt respectate.

— Da, din nefericire. Grace şi Mei încă se ocupă de problema asta.

Dintr-odată mi s-a înfiripat un gând.

— Cody şi Hugh sunt bine?

A ridicat din umeri şi a spus:

— Au câteva vânătăi, dar nimic care să nu se vindece de la sine.

Desigur, teama era nefondată. Nemuritorii de rang inferior precum vampirii şi sucubii nu se puteau ucide unii pe alţii şi ne vindecam extrem de rapid. Totuşi, din instinct îmi făceam griji pentru prietenii mei şi niciodată nu aveam să scap de lucrul ăsta.

— Şi de ce ţipai la mine din cauza asta? Bineînţeles că n-am avut nimic de-a face cu chestia asta.

— Pentru că vampirii care au crezut că le-au fost schimbate zonele au fost informaţi oficial despre asta, printr-o scrisoare din partea unui demon, semnată şi ştampilată. Şi au crezut că eu le-am trimis-o.

— Dar nu era adevărat, am presupus, văzând în ce direcţie merge discuţia.

Jerome avea zona bine împărţită şi n-ar fi avut de ce să schimbe starea de fapt. Era prea leneş pentru aşa ceva.

— Nu era trecut nici un nume?

— Nu, evident. Dar nici nu e nevoie dacă sigiliul e în regulă. Şi era. Şi numai un alt demon ar fi putut redacta aşa ceva.

— Şi tu ai presupus că e mâna lui Cedric, am conchis.

Jerome a încuviinţat din cap.

— Da, şi am să-i spun exact ce cred eu despre treaba asta. Nu mă face fericit situaţia în cauză, şi nici faptul că nu ţi-ai făcut datoria de a mă informa în legătură cu activităţile lui.

— Ai aşteptări prea mari de la talentele mele de spioană, l-am avertizat. N-am prea multă libertate de mişcare. În fond, nu-mi împărtăşeşte mie secretele lui şi, în orice caz, deja ştie ce aştepţi de la mine.

— Normal că ştie.

— Uite, dacă vrei părerea mea... am spus cu un oftat, căci privirea lui Jerome sugera că nu prea era interesat de părerea mea... Nu cred că Cedric e genul care să facă aşa ceva. Pe el îl interesează mai tare să navigheze pe Internet.

— După tot timpul pe care l-ai petrecut prin preajma demonilor, ar trebui să ştii mai bine, Georgie, a spus Jerome, şi-a strivit ţigara în scrumieră şi s-a ridicat.

— Da, da, ştiu, parcă ai fi Nan... am dat să spun, apoi m-am încruntat, căci cuvintele lui îmi amintiseră de ceva. Ah, de fapt să ştii că am o informaţie pentru tine. Cedric avea întâlnire cu Nanette.

Jerome îşi îndrepta mâneca, dar când am pomenit numele arhidemoniţei, a ridicat brusc capul.

— Nanette? a întrebat, rostind clar cuvântul, pe un ton tăios.

I-am spus ce ştiam şi Jerome se întuneca la faţă pe măsură ce vorbeam. Însă indiferent ce gânduri avea despre informaţiile nou apărute, nu mi le-a împărtăşit mie.

— Se pare că până la urmă îţi faci datoria. După o scurtă pauză a reluat: Dar de ce te-ai întors?

— N-am nimic de făcut până sâmbătă, aşa că Cedric m-a trimis acasă.

Mi-am ţinut răsuflarea şi aşteptam să aibă o izbucnire, dar aceasta n-a venit.

— Mă rog, dat fiind că nu mai eşti chiar aşa enervantă, presupun că nu-i nimic.

După felul în care vorbise, pare-se că încă mai eram un pic enervantă.

Apoi Jerome s-a făcut nevăzut.

Aubrey a apărut imediat din spatele canapelei şi mi-a aruncat o privire din aia mustrătoare cu care îşi fixează pisicile stăpânii care au fost plecaţi pentru o vreme. M-am aplecat în genunchi şi am mângâiat-o pe bărbiţă. Era albă, cu câteva pete negre pe frunte, şi uneori dădea impresia că nu e în stare să-şi ţină căpşorul curat.

— Da, ştiu, i-am spus. Crede-mă, nici eu nu vreau să mă duc înapoi acolo.

Mi-am aruncat ochii la ceas şi am constatat că era ora cinei. Era prea devreme să mă văd cu vampirii, mai ales că acum ziua era mai lungă. Trebuia să aştept apusul soarelui ca să aflu versiunea lor despre păruiala iubitorilor de sânge. Am mai mângâiat-o împăciuitoare pe Aubrey de câteva ori, apoi m-am ridicat ca să-l sun pe Dante. Nu mi-a răspuns şi m-am întrebat dacă în sfârşit avea şi el un client. Când nu făcea descântece malefice, îşi câştiga existenţa chipurile ghicind în cărţile de tarot şi citind în palmă. I-am lăsat un mesaj în care îi spuneam că m-am întors.

Având timp la dispoziţie, am început să mă frământ din pricina librăriei Emerald City. Ştiam că îi mergea bine mersi şi fără mine, dar instinctul matern tot îmi dădea ghes. Şi cum tot aveam timp, am hotărât să trec pe acolo şi să văd cum stă treaba. Cum era de aşteptat, totul era în regulă. Era aproape ora şapte şi lumea aflată în drum spre casă se oprea să mai cumpere câte una-alta. Erau clienţi, dar nu cine ştie ce.

— Georgina! Te-ai întors.

Priveam casele de la distanţă şi m-am răsucit, iar în spatele meu stătea Maddie, care trăgea de un suport din carton de reclamă pentru o carte nouă care apărea mâine. Am zâmbit. Indiferent cât de greu îmi picase relaţia ei cu Seth, era plăcută şi deschisă, lucru care îţi putea însenina ziua.

— Pentru scurt timp. Voiam să văd cum merge treaba.

— Tipic ţie, a spus şi mi-a zâmbit larg. Îţi iei liber şi apoi dai înapoi fuga la serviciu. Ce faci? încă mai sunt probleme?

— Mda, un pic, am spus ridicând din umeri. Dar nimic care să nu se poată rezolva. Sper că o să fie mai bine în curând.

— Oare se poate îmbunătăţi situaţia cu un pahar de ceva? a spus cu un aer ştrengăresc şi n-am putut să nu râd.

— Numai dacă beau singură. Tu mai ai de stat câteva ore.

— Ba nu. A trebuit să vin mai devreme ca să ţin locul cuiva, aşa că o să închidă Janice.

Era preferabil să stea unul din directori până la ora închiderii, însă Janice era categoric destul de competentă. Am şovăit. De la Crăciun încoace o tot evitasem pe Maddie, dar înainte de faza cu Seth îmi plăcuse foarte tare. Petrecuserăm o mulţime de momente agreabile împreună şi ne înţelegeam bine. Seth nu era aici şi dintr-odată îmi părea mai tentantă varianta cu ieşitul decât aceea de a face treburi de director când de fapt nici nu eram nevoită să fac aşa ceva.

— Bine.

A terminat şi cam peste vreun sfert de oră ieşeam din librărie. Am scos automat o ţigară, apoi m-am oprit.

— Te deranjează?

— Nu. Nu mă dau în vânt după aşa ceva, dar nu-i nimic. Unde vrei să mergem?

— Nu ştiu. M-am căutat de brichetă, mi-am amintit că mi mi se consumase şi am scos chibriturile. Mi-am plimbat degetele peste cutie şi m-am încruntat. Vrei să mergem la Mark’s Mad Martini Bar?

Mark’s era în vârful dealului Queen Anne şi urcuşul până acolo era cam abrupt. Cum locuiam în zonă, făceam lucrul ăsta destul de des, dar când am ajuns la bar, Maddie respira greoi.

— Dumnezeule, a spus. Trebuie să mă duc mai des la sală.

I-am ţinut uşa şi am spus:

— Dacă faci în fiecare zi chestia asta, n-o să ai nevoie de aşa ceva.

— Cred că am nevoie de ceva mai mult decât asta, mă contrazise, căci era mereu îngrijorată de greutatea ei. Cred că trebuie să mă apuc de vreun sport ciudat. Vrei să ne apucăm amândouă de squash?

— De ce de squash?

— Nu ştiu. N-am încercat niciodată şi m-am gândit că ar trebui.

Pe lângă celelalte schimbări din viaţa ei, de curând Maddie prinsese curaj şi începuse să încerce lucruri noi. Înainte de depresia care mă lovise, gândeam şi eu la fel. Confruntată cu secole de existenţă, descoperisem că era foarte plăcut să experimentez activităţi noi. Tot timpul era ceva nou de învăţat în lumea asta.

Mark’s era luminat discret şi la asta ajutau şi pereţii negru mat. Am studiat meniul cu băuturi scumpe pe care era trecut numele restaurantului. Când a venit chelnerul, am comandat un martini care se numea First Blush, cu lichior de ciocolată albă, Chambord şi vodcă. În meniu era trecut că e cu Stolichnaya, dar am cerut Grey Goose.

— Te-ai gândit vreodată să te apuci de dans? am întrebat-o pe Maddie. Poate fi la fel de benefic pentru condiţia fizică. Şi aşa ai mai puţine şanse să te lovească cineva în cap.

Maddie ceruse Sing the Blues: Blue Curaçao, suc de ananas şi Ketel One. Când m-a auzit, s-a luminat la faţă.

— Întotdeauna mi-am dorit asta. Doug mi-a spus că mai demult ai ţinut un curs de swing la librărie.

— Mda, am făcut un curs cu tot grupul toamna trecută. M-a ajutat prietenul meu, Cody.

Când mi-am amintit de zilele alea, m-a copleşit un sentiment plăcut de nostalgie. Pe vremea aia era mai simplu şi mă distrasem învăţându-mi prietenii şi colegii de serviciu în timp ce făceam una din activităţile mele preferate.

— Mi-ar fi plăcut să particip şi eu, a spus melancolică. Nu mă coordonez eu prea bine, dar ştii... dacă nu încerc, cum am să învăţ?

— Maddie, ar trebui să te apuci de discursuri motivaţionale.

A râs şi a spus:

— Nu ştiu ce să zic de lucrul ăsta, dar m-aş apuca de dans dacă ai da iar cursuri, dacă prinzi aluzia.

Chelnerul s-a întors cu băuturile noastre şi era să mor când am gustat din a mea. Avea 80 alcool şi era o nebunie de băutură cu zmeură.

— Nu ştiu ce să zic. Personalul a învăţat cam tot ce era de învăţat la swing.

— Atunci predă altceva. Doug spunea că ştii toate felurile de dans din lume. Te ajut eu cu organizarea.

— Poate salsa sau ceva de genul, i-am spus, dar nu eram sigură că vorbesc serios. Când se termină toată povestea asta. Pot să te ajut cu ceva? Ştii că dacă ai nevoie, sunt aici.

Sinceritatea şi compasiunea de pe chipul ei mi-au pus un nod în gât. În ultimele câteva luni o urâsem, dar prietenia şi încrederea ei în mine erau de nezdruncinat. Deodată mă simţeam vinovată şi i-am evitat privirea.

— Nu, stai fără grijă. Mă ocup eu singură de asta.

Apoi s-a aşternut liniştea, o linişte care mă apăsa cumplit. Simţeam nevoia să-i dau şi eu ceva la schimb pentru bunătatea ei. Gândurile pe care le încercasem acum câteva nopţi în legătură cu mutarea mi-au revenit în minte. Mi-am ridicat din nou privirea.

— Dar poate mă ajuţi să-mi găsesc o altă locuinţă.

După cum sperasem, propunerea mea a entuziasmat-o.

— Serios? Te muţi?

— Nu ştiu sigur. Dar m-am gândit că ar fi timpul pentru o schimbare.

Lucrul ăsta a entuziasmat-o şi mai tare pe Maddie.

— Ce anume cauţi?

— Nici în privinţa asta nu sunt prea sigură, am recunoscut. Ştiu sigur doar că vreau să încerc ceva din afara cartierului Queen Anne.

— Bun, am început bine. Cât de mare? Construcţie nouă sau ceva vechi? Vrei să închiriezi? E plină piaţa apartamentelor. E un moment extraordinar să cumperi.

Am încercat să-mi păstrez seriozitatea, dar n-am putut.

— Tu ai fost cumva agent imobiliar într-o altă viaţă?

— Nu! Pur şi simplu mă entuziasmează ideea şi vreau să te ajut.

— Bun. Aş putea să închiriez sau să cumpăr ceva. Depinde de locaţie.

— La ce preţ te-ai gândit? Dacă nu te deranjează întrebarea mea.

Am ezitat şi mă întrebam dacă ar trebui să las să răsufle adevărul despre situaţia mea materială. Am tras concluzia că nu contează.

— Hai să spunem că am economii consistente.

— Bun. Deşi nu lăsa paharul să se odihnească, avea o mină dinamică, afaceristă. Vrei într-un cartier asemănător? Cu magazine, restaurante?

— Da, n-ar fi rău.

— Altceva?

— Ţi-am spus, nu m-am gândit prea mult la povestea asta.

A oftat nemulţumită.

— Trebuie să mă ajuţi şi tu. E ceva ce-ţi doreşti de multă vreme? Ceva de care ţi-e dor?

O amintire din copilărie s-a strecurat nepoftită. Târgul cipriot în care locuisem mi-a revenit în memorie cu o claritate cutremurătoare, cu culorile sale, mirosurile şi atmosfera sa.

— Am crescut aproape de plajă, am spus uşor. Soare, valuri. Mi-am alungat amintirea care îmi trezea nostalgii, uşor ruşinată de aerul meu visător. Dar se pare că nu locuiesc în zona potrivită pentru aşa ceva.

— Mda, mi-a dat dreptate. Ar trebui să te muţi în California pentru asta.

Am mai luat un rând de băuturi şi am vorbit şi despre alte lucruri şi, spre surprinderea mea, chiar m-am distrat. Acum îmi aduceam aminte de ce îmi plăcea Maddie aşa de mult. Era o interlocutoare tare agreabilă, o tipă amuzantă şi inteligentă. Nu aveam prea multe prietene şi era o mare diferenţă între ea şi tipii cu care ieşeam în mod normal. Uneori femeile mai au nevoie şi de compania altor femei.

Semnam bonul de la plata cu cardul când s-a apropiat Seth de masa noastră.

Maddie şi-a ridicat privirea, radioasă.

— Bună, iubitule.

S-a ridicat şi l-a sărutat, lucru care ne-a tulburat şi pe mine, şi pe Seth. Dintr-odată, plăcerea şi căldura care puseseră stăpânire pe mine s-au spart în mii de cioburi şi Maddie s-a întors spre mine să-mi dea explicaţii.

— L-am sunat pe Seth cât erai tu la baie să mă ducă şi pe mine acasă.

— Ah, am făcut şi am zâmbit crispată.

Apoi Maddie s-a întors din nou spre el.

— Nici nu ştii ce pierzi. Fac nişte băuturi bestiale aici. Sigur nu vrei să-ţi încalci principiile? Am mai putea sta pentru încă un rând.

— De fapt, eu trebuie să plec, am spus, pentru că puţine lucruri mi se păreau mai chinuitoare decât să stau la băute cu ei doi.

— Iar eu nu sunt gata să-mi încalc principiile, a spus Seth, evitându-mi privirea. În plus de asta, am de lucru.

Maddie a părut doar un pic dezamăgită.

— Bine, nu e nici o problemă. Stai să dau o fugă până la toaletă şi mergem. Te ducem noi acasă, Georgina.

Ar fi trebuit să fug imediat de acolo, dar Maddie a plecat repede şi mi s-a părut o lipsă de politeţe să plec fără să-mi iau la revedere de la ea. Seth s-a aşezat pe scaunul ei şi şi-a împreunat mâinile. Între noi s-a lăsat obişnuitul zid de stânjeneală.

— Nu e nevoie să mă duceţi acasă, am spus brusc.

— E mult de mers pe jos, a spus Seth, ridicându-şi privirea spre mine.

— Nu tocmai. Sunt numai şase cvartale.

— Da, dar ai băut.

— Am băut două pahare, am pufnit. N-am să merg printre maşini, dacă asta te îngrijorează.

— Nu, dar nu e nici o problemă pentru mine. Vreau doar să mă asigur că ajungi acasă în siguranţă.

Era unul din acele rare momente în care blândeţea caracteristică îi era înlocuită de încăpăţânare. Cine ştie din ce motiv lucrul ăsta mi-a stârnit mânia.

— O să mă descurc, am izbucnit. Nu mai e treaba ta să ai grijă de mine.

— Georgina, te rog.

— Ce mă rogi? Ştii foarte bine că am dreptate.

— Faci din ţânţar armăsar. Nu trebuie întotdeauna să aibă legătură cu relaţia noastră.

— Ba bineînţeles că da... mă rog, în măsura în care mai există „noi”. Tu ai ieşit din ecuaţie. Nu mai e treaba ta ce fac eu.

— Încă pot să-mi fac griji din pricina ta, încă se poate să-mi pese.

M-am aplecat înainte, posibil prinzând curaj de la paharele de martini.

— S-a văzut foarte clar cât îţi pasă, dar nu-i nimic. Acum viaţa mea s-a schimbat.

— Da, pare să fie o viaţă minunată, a spus ironic.

Afirmaţia asta m-a aprins şi mai tare, în mare măsură pentru că nici eu nu eram prea convinsă că viaţa mea era chiar aşa de minunată.

— Ba chiar este. Acum pot să fac tot ce vreau. Nu trebuie să-mi mai fac griji că-ţi rănesc sensibilitatea când mă culc cu cineva sau că trebuie să ne înlocuiesc întâlnirile cu nişte lucruri plicticoase care să nu te facă pe tine să te simţi stânjenit sau să nu se bată cap în cap cu programul tău de lucru.

Eram îngrozitoare, de o răutate teribilă. M-aş fi aşteptat să tresară, să pară jignit, însă a ripostat.

— Iar eu nu trebuie să-mi mai fac griji că am să fiu judecat cu ipocrizie fie pentru că sunt prea plicticos, fie prea îndrăzneţ. De asemenea, nu mai trebuie să mă întreb dacă ce mi se spune e un adevăr parţial sau de-a dreptul o minciună sfruntată.

La asta am tresărit eu. În momentul ăla s-a întors Maddie. A încercat să mă convingă să merg cu ei, dar am refuzat categoric, un pic mai dur decât ar fi meritat. Părea un pic jenată, dar mă supăraseră prea tare vorbele lui Seth să-mi pese prea mult. Am coborât dealul aşa de vijelios încât mă şi mir că nu am provocat un cutremur cu paşii mei apăsaţi.

Capitolul 6

Deja se întunecase, aşa că am mers direct la maşină şi am pornit spre apartamentul vampirilor din Capitol Hill. De fapt, teoretic era apartamentul lui Peter. Cody era ucenicul lui şi locuia acolo prin bunăvoinţa lui Peter, atâta timp cât respecta exageratele standarde de curăţenie ale acestuia.

— Georgina, a spus Cody vesel când mi-a deschis uşa.

Pe faţă încă i se mai zărea fantoma unei vânătăi, acum galbenă.

— Mamă! am exclamat, destul de şocată de aspectul lui încât să uit de mânia pe care mi-o stârnise Seth şi care mă măcinase tot drumul. E pe bune. Chiar te-ai bătut.

— Oh, cum să nu, a spus vesel. A fost super, ceva genul Poveste din Cartierul de Vest.

Am intrat şi mi-am aruncat privirea împrejur.

— Şi, în sfârşit, aţi schimbat covorul.

Înainte aveau un covor de velur de culoarea fildeşului care acoperea toată podeaua livingului. Asta nou era unul berber albastru-cenuşiu.

Peter a ieşit din bucătărie şi a ridicat din sprâncene la mine. Simţeam miros de cotlet de porc cu rozmarin.

— Mda, după trei luni de încercări ca să scap de pata de vin pe care ai făcut-o tu, în sfârşit am renunţat.

— N-am vrut, i-am amintit. Oarecum.

Confruntarea finală dintre mine şi Niphon implicase pumni şi dat de pământ. Vitrina cu porţelanuri a lui Peter şi un pahar plin cu vin fuseseră victimele incidentului. Mi-am ferit privirea de colţul în care avusese loc bătaia. În ziua aia eram suferindă pentru că abia mă despărţisem de Seth.

— Să ştii că am dat cu Scotchgard pe el, a continuat Peter şi, judecând după glasul lui, ai fi zis că mă provoacă să mai vărs ceva.

M-am instalat pe canapea, la fel cum se făceau ei uneori comozi la mine acasă fără să ceară voie. Am dat să-mi scot ţigările, dar o privire a lui Peter m-a făcut să le las deoparte cu un oftat. Uneori îţi dădea voie să fumezi, dar pare-se că nu prin preajma covorului cel nou.

— Şi ce s-a întâmplat azi-noapte? am întrebat.

— Au venit Maude, Lenny şi Paul să vâneze în oraş, a explicat Peter.

În priviri i se citea o furie atipică ce rivaliza numai cu cea care îl încercase când aflase că nu se mai producea culoarea de vopsea cu care dădea el în bucătărie.

— Apoi Elsa s-a dus în Cartierul de Est, chestie care l-a ofticat pe Aidan.

Nu-i cunoşteam pe toţi vampirii din Washington, dar recunoşteam mare parte din nume şi ştiam care le erau teritoriile, zone îndepărtate precum Spokane şi Yakima. Seattle trebuie să fi fost pentru ei un pas înainte important, atât că Peter şi Cody deja controlau mare parte din graniţele oraşului. Prietenii mei erau laconici şi blânzi mare parte din timp, dar bănuiam că noaptea trecută aş fi văzut o altă latură a lor atunci când descoperiseră că vânează altcineva pe teritoriul lor.

— Trei pe teritoriul vostru, am meditat. Pun pariu că v-aţi distrat de minune.

— Oh, cum să nu, a spus Cody, încântat încă. N-or să mai vină să vâneze pe-aici. Le-am tras o păruială să nu-ţi vină să crezi. A fost marfă.

Nu mi-am putut reţine un zâmbet.

— E prima oară când te baţi? L-am văzut încuviinţând din cap şi l-am privit pe Peter. Tu n-ai nici un semn.

— Bineînţeles că nu, a spus Peter ofensat. Par cumva amator?

— Hei! a sărit Cody. Ce vrei să spui despre mine?

Peter a ridicat din umeri şi s-a întors în bucătărie, zicând:

— Spun lucrurile aşa cum sunt. Eu sunt pe-aici de mai demult decât tine şi m-am bătut mai mult decât tine. Şi nu eu m-am ales cu un ochi vânăt azi-noapte.

Cody părea gata-gata să sară la harţă, aşa că am întrebat iute:

— Şi nu ştie nimeni cum de s-a făcut greşeala asta?

— Am auzit că Cedric e de vină, a strigat Peter. Şi că tu te-ai împrietenit cu el.

— Da’ de unde! Abia l-am cunoscut ieri.

Cody se pare că nu era la curent.

— Poftim?

— Jerome a trimis-o pe Georgina la şcoala de corecţie canadiană pentru că s-a culcat cu psihologul, a explicat Peter.

— Serios? a întrebat Cody.

Îmi dădeam deja seama că vedea imagini cu pini şi munţi acoperiţi de zăpadă.

— E o figură de stil, am spus, ridicând din umeri. Trebuie să fac o treabă cretină pentru el. Am ajuns acolo azi mai devreme şi m-a trimis acasă cu mâinile goale pentru că a spus că n-am nimic de făcut.

— Nu pot să cred că ai face aşa ceva, a spus Cody.

— Ce, să lucrez pentru Cedric?

— Nu. Să te duci în Canada şi să nu ne aduci şi nouă ceva de la Tim Hortons.

Vampirii m-au invitat să rămân la cină, cum bănuisem deja, şi am întors pe toate părţile misterul bătăii de azi-noapte şi alte chestiuni de politică demoniacă. De mult timp nu mai fusese ceva care să mă facă să uit de Seth şi de chinurile vieţii mele amoroase. Nu era nimic care să indice că la mijloc era o mare şi devastatoare maşinaţiune de-a nemuritorilor. Trebuie să fi fost o neînţelegere printre vampiri, vreun cult pus pe şotii sau o mai veche râcă între demoni. Şi totuşi, nu-mi puteam alunga sentimentul că mai era ceva la mijloc, un lucru la care eu nu aveam acces, şi gândul m-a purtat la ce spusese Tawny despre înşelătorii şi distragerea atenţiei.

Până la urmă, am renunţat să mai dezleg misterul ăsta deocamdată şi în curând vampirii au început să rememoreze până la ultimul detaliu bătaia de noaptea trecută, subiect de care păreau să nu se plictisească niciodată. După o vreme, m-am plictisit de povestea asta şi am început să studiez mici detalii, ca de exemplu aranjarea apartamentului, aparatura mai nouă, blaturile din granit...

— Credeţi că ar trebui să mă mut? am întrebat tam-nesam.

Cody s-a oprit la jumătatea propoziţiei. Cred că până atunci descrisese cum îi făcuse lui Lenny un procedeu de strangulare.

— Poftim? a întrebat.

— Mă gândeam să mă mut.

— Ascultai măcar ce povesteam eu? a întrebat Cody, un pic jignit.

— Stai acolo de ani de zile, a spus Peter. De când te cunosc.

— Da, dar poate e vremea pentru o schimbare. E mic şi vechi.

— Pentru că e într-o clădire veche, a replicat Peter.

— Şi – a adăugat Cody – e aproape de muncă. Dacă te muţi, va trebui să mergi cu maşina, asta dacă nu cumva te muţi pe aceeaşi stradă.

Ochii mi s-au concentrat asupra părţii opuse a încăperii, dar de fapt nu vedeam nimic. Mi-am amintit de discuţia cu Seth de noaptea trecută şi de senzaţia pe care o avusesem că nici un loc nu era destul de departe de el, şi m-am gândit la cearta noastră de mai devreme.

— Nu, le-am spus domol. Mă mut în altă parte, mult mai departe.

— Ah, a făcut Peter, în sfârşit înţelegând.

Cody s-a încruntat.

— Nu înţeleg. De ce-ai vrea să te muţi departe de... au! a făcut el când l-a lovit Peter cu genunchiul.

Începuse să întrebe care era motivul, dar atunci a părut se prindă şi el. Uneori era naiv în materie de treburi de nemuritori, dar nu şi în materie de treburi omeneşti. Dintr-odată a devenit compătimitor, lucru pe care nu puteam să-l sufăr.

— Poate că nu ţi-ar prinde rău o schimbare.

Nu eram sigură de asta, dar nu voiam să stea şi să îmi jelească soarta, aşa că i-am atras iar, preţ de vreo jumătate de oră, într-o discuţie despre bătaia la care luaseră parte ca să îi distrag şi să-mi spăl păcatele pentru că nu ascultasem cu atenţie mai devreme.

Am plecat la scurt timp după aia şi mă întrebam dacă într-adevăr era vremea să fac o schimbare şi să mă mut. Seth deja îmi dăduse viaţa peste cap şi o parte din mine voia să se debaraseze de toate amintirile alea. Să schimb tot ce avusesem cât fuseserăm împreună, ca de exemplu apartamentul, asta putea fi o cale, o soluţie onorabilă. Dacă eram şi mai disperată de atât, puteam chiar să iau în calcul schimbarea locului de muncă sau mutarea într-un alt oraş. Nu ştiu dacă eram pregătită să merg aşa de departe. Toate lucrurile astea mă deprimau.

— Salut, sucubule. Bine te mai pricepi să faci un tip să aştepte.

Mersesem spre clădirea în care locuiam fără să fiu cu adevărat atentă în jurul meu, mult prea cufundată în gânduri. Acum, în lumina difuză a becului de deasupra intrării în clădire, l-am văzut pe Dante stând pe trepte. Avea părul dat de pe faţă şi purta o haină subţire peste obişnuiţii blugi şi cămaşa cu mânecă lungă. Probabil că pe acolo pe undeva avea şi un ceas, dar niciodată nu umbla prea împodobit sau cu bijuterii. M-am străduit să-i zâmbesc.

— Scuze, am spus. Te-am sunat mai devreme.

— Şi te-am sunat şi eu.

— Serios?

Mi-am scos mobilul şi am văzut că aveam trei apeluri ratate de la el. Rahat. Oprisem sonorul.

— Scuze.

A înălţat din umeri şi s-a ridicat.

— Nu-i nimic. Încă unul din multele chinuri prin care trec din cauza ta. Mai întâi primesc un mesaj misterios cum că te duci la Vancouver pe o perioadă nedeterminată. Apoi încă unul în care spui că te întorci, dar nu ştii pentru cât timp. Apoi nu mai primesc nici un răspuns.

Am realizat că nici măcar nu mă gândisem prea mult la felul în care avea să-l afecteze pe Dante plecarea mea din ţară. Lipsa asta de comunicare nu ar fi fost niciodată posibilă cu Seth. N-aş fi avut linişte până n-am fi luat legătura şi imediat mi-aş fi dat seama de problema cu sonorul. Însă cu Dante, îi lăsasem mesajul în căsuţa vocală şi mi-l scosesem imediat din minte.

L-am sărutat uşor pe buze şi am descuiat uşa. Avea faţa aspră – ar fi trebuit să se bărbierească.

— Scuze, am repetat. Cum ţi-a mers?

— Ca de obicei. Noaptea trecută au venit nişte adolescenţi beţi să le citesc în palmă, aşa că am avut un pic de noroc. În loc de asta, puteam să te duc pe tine undeva, într-un loc drăguţ.

— Ar fi fost mai plăcut decât ce am făcut eu de fapt.

Pe când urcam scările spre apartamentul meu, l-am pus pe scurt în temă cu ce se întâmpla. Fiind dintre cei la curent cu lumea paranormală, puţine treburi demonice îl surprindeau. Îl cunoscusem pe Dante în decembrie, în timpul episodului ăluia nasol cu Niphon. În planul lui, Niphon se folosise de o fiinţă a haosului, pe nume Nyx, să-mi absoarbă energia în somn în schimbul unor vise care păreau reale şi cu o mare încărcătură emoţională. Neştiind ce se petrece, venisem la Dante să-mi interpreteze visele. Fusese dezagreabil, sarcastic şi iritant ori de câte ori luasem legătura cu el, dar totuşi, puţin câte puţin, începuse să-mi placă, asta până să aflu adevărul despre trecutul lui. Făcuse lucruri îngrozitoare, rănise oameni, ucisese chiar, îşi trădase propriile principii în numele unor dorinţe pline de egoism şi în căutarea puterii. Atrocităţile astea îi sărăciseră sufletul şi îl făcuseră să se urască îngrozitor de tare. Îl urâsem şi eu şi jurasem că am terminat cu el.

Apoi relaţia mea cu Seth se dusese de râpă, lumea se prăbuşise în jurul meu şi mă trezisem şi eu că-mi fusese sărăcit sufletul şi că mă urăsc pe mine însămi. Seth mă făcuse să cred că lumea putea fi mai bună, dar toate speranţele alea se năruiseră odată cu dragostea noastră. Viziunea sumbră şi cinică a lui Dante asupra vieţii îmi părea mai realistă acum şi mai în ton cu propria mea viziune. Ne cuplaserăm, compatibili fiind din cauza disperării pe care o simţeam amândoi. Nu-l iubeam, dar îmi plăcea.

Odată ce-am ajuns înăuntru, ne-am turnat câte un pahar de Grey Goose. Preferam un cocteil, dar nu aveam chef să mă deranjez cu căutarea sucului de limetă. Ne-am aşezat pe canapea cu băutura şi cu ţigările şi i-am terminat relatarea nefericitelor mele aventuri canadiene.

— Nu pot să cred, a spus când am terminat. Şi toate astea pentru că ţi-ai tras-o cu psihologul tău?

Spre deosebire de Seth, căruia nu-i plăcea să audă detalii despre viaţa mea sexuală de sucub, pe Dante nu-l tulbura prea tare.

Am ridicat din umeri şi am spus:

— Eu n-am avut nimic de-a face cu bătălia dintre vampiri de azi-noapte. Dar presupun că restul îmi poate fi pus mie în spate. Crezi că e vreo legătură?

Îşi agita paharul cu vodcă.

— Dacă nu crezi că Cedric e autorul, atunci probabil că nu. Povestea cu vampirii este probabil o coincidenţă. Dar demoniţa aia din Portland avea dreptate. Probabil că te joacă pe degete, a mârâit aproape, cu o atitudine atipic de protectoare.

— Dar în ce fel? am întrebat. Toată lumea spune chestia asta şi totuşi eu m-am implicat abia acum douăzeci şi patru de ore. Cum aş putea fi amestecată într-o afacere de asemenea proprţii într-un timp aşa de scurt?

— Pentru că ai nimerit într-o situaţie care durează de ceva vreme. Nu s-a format în jurul tău propriu-zis, dar acum faci parte din ea.

M-am sprijinit de spătarul canapelei şi am privit în gol spre tavan.

— N-ar fi trebuit să mă culc niciodată cu doctorul Davies.

— A fost bun la pat?

— Eşti gelos?

— Da’ de unde! încercam doar să-mi dau seama ce te excită

— Oamenii capabili de o ironie usturătoare, dacă e să ne luăm după interlocutorul de faţă.

— Nu ştiu de ce, dar nu cred că asta te atrage. În plus, vrei să spui că exact în momentul ăsta eşti excitată?

Eu încă priveam în tavan. Erau nişte crăpături fine în stratul de vopsea pe care nu le observasem înainte.

— Crezi că ar trebui să mă mut?

— Adică mai aproape de mine?

— Nu, adică să plec de-aici. Într-un apartament nou.

— Ăsta ce-are? Ai un apartament demenţial. Măcar tu nu locuieşti în locul în care munceşti.

Trebuie spus că dormitorul lui Dante era în continuarea magazinului său.

M-am aplecat spre el şi l-am privit cu un zâmbet.

— Şi asta e posibil, să locuiesc în locul în care muncesc. Nu ştiu, cred că e timpul pentru o schimbare.

M-a privit gânditor cu ochii lui cenuşii.

— Mi-ai spus tu despre chestia asta, te apucă cheful de schimbare şi apoi brusc îţi schimbi identitatea şi te muţi într-o altă ţară.

M-am întins, i-am dat părul brunet de pe faţă şi i l-am aşezat după urechi.

— Stau aici de numai cincisprezece ani. E mult prea devreme să plec.

— Zici tu aşa. Azi vorbeşti despre un apartament nou şi mâine mă trezesc că dispari. E foarte posibil să te fi dus în Vancouver ca să-ţi cauţi de muncă.

Am râs şi am dat peste cap ce-mi mai rămăsese din vodcă.

— Nu, categoric nu. Deşi cred că ar fi mai simplu de tratat cu Cedric decât cu Jerome. Sau măcar ar fi un pic mai puţin enervant.

— Chiar şi în Canada?

— Nu e chiar aşa de rău în Canada. De fapt, Vancouver e un oraş destul de drăguţ. Dar nu spune nimănui că am zis chestia asta.

Dante a lăsat paharul pe masă şi şi-a dus mâna la buzunar.

— Poate reuşesc să te mituiesc ca să nu pleci. Sau măcar să ajungi la timp.

A scos un ceas şi privirea mi-a surprins o strălucire aurie. Era delicat şi avea mai degrabă aspectul unei brăţări decât cel al unui ceas adevărat. Brăţara era din zale de aur şi cadranul avea un model filigranat ce strălucea în lumină. Consideram că ceasurile erau nişte obiecte plictisitoare şi cu scop exclusiv practic, însă acesta era frumos. Mi l-a dat şi l-am ridicat ca să mă uit mai bine. Puteam să mă împodobesc prin schimbarea aspectului cu orice fel de bijuterie voiam, însă un obiect lucrat manual şi primit cadou avea întotdeauna o mai mare semnificaţie.

— De unde îl ai? am întrebat. L-ai furat?

— Normal, a spus dispreţuitor. Fac şi eu un gest frumos şi imediat mi-l pui la îndoială.

— Scuze, am spus, simţindu-mă un pic cam prost. Fusesem o nerecunoscătoare. Dar nu poţi să spui că ai luat ăsta cu ce câştigi în mod obişnuit, la cât de puţini clienţi ai.

— Ţi-am spus, aseară am avut noroc. Şi cum nu erai pe aici ca să te invit în oraş, m-am gândit să-ţi demonstrez altfel eterna afecţiune. Şi zi, ai de gând să-mi mulţumeşti, sau ai să continui să te iei de mine?

— Mersi, am spus.

Mi-am prins ceasul la încheietură şi am admirat felul în care se vedea pe pielea bronzată.

— Poate că acum o să fii mai uşor de găsit, sau cel puţin să nu mai întârzii.

— Ah, asta nu e afecţiune, am spus cu un zâmbet larg. Asta e pragmatism.

— Nu. A fost un pic din amândouă. Voiam să-ţi iau o bijuterie, dar colierele şi inelele sunt ridicole, a spus şi şi-a ridicat încheietura. Ăsta e singurul lucru care nu mi-a făcut greaţă.

— Cine spunea că nu mai există romantism pe lumea asta? am zis râzând.

S-a întins uşor spre mine şi a atins ceasul, trasând un cerc în jurul încheieturii mele. Apoi şi-a plimbat mâna de-a lungul braţului meu şi pe lângă marginea decolteului în formă de V şi şi-a strecurat degetele dedesubt. Uşor şi cu delicateţe, şi-a dus mâna la sânul meu şi degetele i s-au jucat în jurul sfârcului, care deja se întărise pe sub ţesătura fină. Mi-a încercuit sfârcul, crescând apăsarea, şi într-un final mi l-a strâns cu degetele neaşteptat de tare, aşa încât am scos un geamăt de uimire.

— Deloc nu pierzi timpul, am spus. Îmi dai un cadou şi treizeci de secunde mai târziu începi să te serveşti singur?

Acum mă privea pătrunzător, cu ochi hămesiţi, amintindu-mi de norii dintr-o zi furtunoasă.

— Mi-a fost dor de tine, a spus. Mă tot gândesc că o să mă obişnuiesc cu tine... că n-o să-mi mai pari atât de sexy. Dar niciodată nu se întâmplă aşa.

Neaşteptat sau nu, am simţit că mă cuprinde şi pe mine dorinţa. Nu mai fuseserăm de ceva timp împreună şi era o mare diferenţă între a te culca cu un necunoscut şi cu un apropiat. M-a prins tare de păr, fără să-i pese dacă mă doare sau nu. Întotdeauna i se părea excitant să se arate dominator, puternic şi că poate face rău dacă vrea, iar eu mă obişnuisem cu jocul lui. M-a tras spre el şi şi-a lipit buzele de gâtul meu, în timp ce eu dădeam capul pe spate. Îi simţeam respiraţia fierbinte pe piele când mă muşca de gât. Între timp, şi-a coborât mâinile, m-a prins de marginile bluzei şi mi-a sfâşiat-o, făcând câţiva nasturi să se împrăştie pe podea.

Simţeam o fierbinţeală crescândă între picioare şi m-am apropiat de el în timp ce-mi cuprindea cupele sutienului negru din satin. Mi l-a tras în jos şi sânii mi s-au revărsat peste marginile lui, apoi m-a prins de sfârcuri, înfigându-şi unghiile în ele. Am gemut din nou şi, deşi nu-mi plăcea durerea, îmi plăcea felul în care o împletea cu plăcerea. Satisfăcut de reacţia mea, şi-a dus mâinile la jeanşi şi i-a desfăcut, şi i-a coborât un pic împreună cu chiloţii, dezvelindu-şi erecţia care îi forţa ţesătura.

M-a prins de umeri şi m-a împins spre podea, fără să aibă nevoie de cuvinte ca să-şi exprime dorinţele.

N-am stat pe gânduri. S-a sprijinit de canapea, l-am prins pe tot cu gura şi l-am lăsat să îmi ajungă aproape până în gât. Buzele mi-au lunecat înainte şi înapoi, în timp ce mâinile lui mi se încurcau prin păr şi mă trăgeau tare de el. Am supt mai energic şi limba mi se juca în vreme ce mă mişcam. Fusese excitat când am început, dar se excita şi mai tare pe măsură ce făceam acea mişcare de du-te-vino.

— Mai tare, a gemut.

L-am privit în ochi şi în ei i-am citit dorinţa animalică trezită de faptul că mă făcea să joc rolul femeii supuse. Am supt mai tare şi mai repede şi buzele mele îi atingeau corpul în timp ce alunecau pe membrul tare. Respiraţia i-a devenit mai greoaie şi a început să geamă mai tare. L-am simţit cum mi se îngroaşă în gură până când am avut senzaţia că nu mai rezist. Brusc, s-a apropiat de marginea canapelei, apăsându-şi şoldurile în mine. Ţinându-mă încă de umeri, se împingea în mine, penetrându-mi gura cu sălbăticie. Am gemut înăbuşit, ceea ce a părut să-l excite şi mai tare.

Apoi, cu un geamăt adânc, a mai împins o dată şi a ieşit brusc, ejaculând pe jumătate în mine şi pe jumătate pe mine, lăsându-mi pielea şi sânii calzi şi lipicioşi. Gemând încă, m-a ridicat şi mi-a trecut mâinile pe corp, indiferent la mizeria din ce în ce mai mare. Şi-a plimbat degetele pe conturul buzelor mele şi eu i le-am sărutat.

Chipul i-a fost traversat de o satisfacţie supremă. Ţinându-mă încă în picioare, mi-a strecurat o mână între coapse, pe sub fustă. Şi-a vârât degetele sub chiloţi şi apoi în adâncul meu, gemând de plăcere.

— Ce udă eşti. Mi-ar cam plăcea să ţi-o trag chiar acum.

Şi mie mi-ar cam fi plăcut asta, dar degetele lui compensau cu brio lucrul ăsta. Tânjeam după atingerea lui, pentru că mă excitase mai tare decât mă aşteptasem. Şi-a scos degetele din mine, apoi mi le-a dus la clitoris, miezul dorinţei. Mi l-a mângâiat cu mişcări circulare şi am simţit cum creşte tensiunea, am simţit că sunt gata să explodez. M-am aplecat înainte şi i-am pus mâinile pe umeri. În felul ăsta aveam sânii chiar înaintea ochilor lui, şi s-a aplecat şi mi l-a supt cu furie pe unul dintre ei, muşcând pielea aceea sensibilă. N-avea să dureze prea mult până să am orgasm.

Şi-a retras gura şi degetele în acelaşi timp. Am scâncit, dornică de mai mult, de atingerea lui.

— Vrei? Vrei să-ţi dai drumul? a întrebat pe un ton blând dar ameninţător.

— Da...

— Imploră-mă, a spus pe acelaşi ton ameninţător. Imploră-mă.

— Te rog, l-am implorat şi mi-am arcuit trupul, străduindu-mă să mă apropii mai mult de el. Te rog...

Degetele şi gura lui şi-au reluat treaba şi aşa am explodat. Orgasmul îmi scutura spasmodic trupul şi mă străduiam să rămân în picioare. Aveam genunchii moi, dar ştiam că dacă mă prăbuşesc, nu avea să mă mai poată atinge, iar eu voiam ca degetele lui să continue să mă mângâie în timp ce aveam orgasm, purtându-mă pe culmi din ce în ce mai înalte ale extazului.

Într-un târziu, când n-am mai putut rezista, am cedat în faţa muşchilor care îmi tremurau, m-am prăbuşit la podea şi mi-am odihnit capul pe genunchiul lui. Mi-a pus mâna pe cap şi de data asta îmi mângâia delicat părul. Canapeaua nu era un loc tocmai confortabil, aşa că ne-am retras în dormitor şi ne-am prăvălit pe pat.

Dante a oftat, s-a lăsat pe spate pe aşternuturi şi s-a acoperit pe jumătate cu cearşaful. Nu-i luasem prea multă energie, dar tot avea aerul ăla epuizat, fericit şi letargic pe care îl afişau aşa de mulţi bărbaţi după ce făceam sex. Nu mă simţeam prea stoarsă de puteri şi, când am realizat că mi-am uitat ţigările în camera cealaltă, m-am dat imediat jos din pat ca să mi le iau.

— Aproape că te-am crezut de data asta, a spus când am ajuns în pragul uşii.

— Hm? am făcut, oprindu-mă şi aruncându-mi privirea înapoi.

— Că-ţi place, a explicat. Aproape că am crezut chestia asta.

— Mă acuzi că m-am prefăcut? am spus, mijind ochii.

— Nu, tu nu te prefaci niciodată. Dar asta nu înseamnă că îţi place întotdeauna. Uneori am sentimentul că te culci cu mine pentru că n-ai altceva mai bun de făcut.

— Nu-i adevărat, am spus. Sunt o mulţime de tipi mult mai buni decât tine.

Mi-a aruncat un zâmbet strâmb.

— Da, dar niciunul nu este aşa de la îndemână şi nu-ţi dă iluzia că ai un partener de viaţă.

— Ce te mai pricepi să-i strici omului plăcerea.

— Nu, sunt doar realist, atâta tot. Nu mă deranjează că te foloseşti de mine.

Deşi glumea, vedeam că pe acolo se ascundea şi ceva afecţiune faţă de mine. Poate că era trist şi cinic, dar privirea pe care mi-a aruncat-o era încărcată de o tandreţe sinceră.

— Nu mă folosesc de tine, am spus, dându-mi ochii peste cap.

Însă în timp ce mergeam spre living, nu eram chiar aşa de sigură că realmente credeam chestia asta.

Capitolul 7

— Mai vrei nişte Timbits?

Am clătinat din cap pentru a treia oară. Până la urmă am aflat ceva despre satanişti – pardon, despre Armata Întunericului – la întâlnirea de la micul dejun două zile mai târziu, anume că le plac pe bune gogoşile. La nebunie. Tot încercau să mă îndoape cu mâncare şi păreau mari amatori de sus-amintitele gogoşi Timbits, care semănau cu găurile unui Donut, atât că aveau un nume mai drăguţ.

— Nu, mersi.

După gogoşi, o parte importantă a întrunirii s-a concentrat asupra mea. Voiau cu toţii să afle cine sunt, de unde eram, cum opera grupul meu etc. Am turnat la minciuni cât de repede m-am priceput, construindu-mi rapid o poveste despre grupul meu de satanişti din Seattle. Armata asculta cu atenţie şi speram că aveam să reuşesc să-mi amintesc tot ceea ce spuneam, dacă era să-mi mai pună întrebări apoi.

— Să veniţi la noi în vizită, am spus, sperând să le mai curm întrebările. Numai aşa o să înţelegeţi cu adevărat. Deocamdată Kristin mi-a cerut să vin şi să aflu lucruri despre voi, băieţi.

Când am pomenit de Kristin, au devenit serioşi şi Evan a dat din cap.

— Georgina e de părere că ar trebui să ne extindem acţiunile.

Erau şase indivizi strânşi aici în total, membri cu adevărat „activi”. Aveau vârste cuprinse între douăzeci şi patruzeci de ani şi, asemenea lui Evan, aveau aceeaşi atitudine serviabilă, mai potrivită pentru cineva care te sfătuieşte ce DVD-player sau maşină de tuns gazonul să-ţi cumperi, decât pentru cineva dispus să sacrifice o capră. Dar poate că era o chestie specific canadiană. Una dintre ei, o blondă mărunţică, studentă, pe nume Allison, s-a încruntat.

— Dar la ce bun? Deja împlinim voia Îngerului.

M-au privit cu toţii şi pe feţele lor am citit nedumerire. Noaptea trecută mă culcasem cu un bărbat mult mai moral decât Dante şi musteam de farmec sucubic. Îmi era evident că lucrul ăsta îi influenţa. În parte, ăsta era motivul pentru care îi fascinam, şi tocmai asta avea să mă ajute să-i domin. Însă, de asemenea, mai realizam că, indiferent cât de puternică o credeau pe Kristin şi oricât de mult respect ar fi avut faţă de sprijinul pe care mi-l acorda ea, încă mă percepeau ca o străină, nu neapărat demnă de încrederea lor, fie că eram atrăgătoare, fie că nu. Din nou mă mira forţa convingerii lor.

— Nu vreau să vă opriţi... (De fapt, exact asta voiam.) Dar mare parte din ceea ce faceţi sperie oamenii. (Nu era tocmai adevărat, dar cum altfel puteam descrie chestia asta?) Mi se pare că acum că v-aţi impus, ar trebui să vă folosiţi de puterea asta ca să începeţi să influenţaţi oamenii să facă ceea ce-şi doreşte Îngerul. Sunt convinsă că aţi reuşi mai bine să duceţi la îndeplinire poruncile lui... ei dacă atrageţi oamenii de partea Întunericului, am spus privindu-l pe fiecare în parte în timp ce vorbeam, zâmbind şi strecurându-mi cât de mult farmec posibil în glas.

Un tip ras în cap, al cărui nume îl uitasem, şi-a vârât un Timbit cu glazură de ciocolată în gură şi a mestecat meditativ.

— Are sens ce spui tu.

Allison însă nu era de acord.

— Dacă asta ar vrea Îngerul să facem, am şti şi noi. În momentul de faţă trebuie să continuăm cu ceea ce facem deja. Devenim din ce în ce mai puternici şi trebuie să ne asigurăm că forţa asta nu ne slăbeşte în faţa duşmanilor.

M-am silit să zâmbesc în continuare. Oamenii ăştia nu înţelegeau nimic, darămite pe aşa-zişii lor duşmani. M-am întors spre Evan şi l-am privit printre gene.

— Dar de ce să vă rezumaţi la un singur scop? Evan, credeam că tu chiar vrei să aduci măreţie grupului ăstuia. Credeam că vrei să atragi cât mai multe suflete de partea Îngerului.

— Facem deja lucrul ăsta, m-a contrazis Allison.

Nu părea să-i convină faptul că încercam să-l seduc pe Evan. La rândul lui, acestuia nu părea să-i placă să se afle la mijloc între noi şi a început să bălmăjească ceva, dar a fost întrerupt de tipul ras în cap.

— Cum? a întrebat-o pe Allison.

— Cum adică, Blake? a întrebat ea încruntându-se. Cum adică cum?

— Cum atragem mai multe suflete de partea Îngerului?

— Lovind în cei care îi neagă măreţia.

— Mda... a spus Blake încruntat şi a mai înfulecat un Timbit. Dar nu cred că în felul ăsta atragem mai multe suflete de partea noastră.

— Te îndoieşti de acţiunile noastre?

— Nu, susţin tot ceea ce am făcut. Doar că... a spus Blake şi a ridicat din umeri. Mie mi se pare că ceea ce facem nu atrage şi alte suflete de partea Îngerului. Cel mult facem oamenii să fie mai duri cu noi.

În sfârşit! În sfârşit înţelegea cineva. Îmi venea să-l sărut pe Blake, dar poate că aveam s-o fac mai târziu.

— Ideea e că nu sunt sigur că operaţiunea Zamboni chiar o să întunece şi alte suflete, continuă el. Pur şi simplu îi face pe oameni să ia poziţie împotriva noastră. Poate că e vremea sa înfăptuim dorinţa Îngerului în moduri mai subtile.

— Da, am strigat. Exact asta... care e faza cu Zamboni?

Plini de entuziasm, mi-au explicat ideea care le venise, să scrie mesaje satanice pe o maşină Zamboni chiar înainte ca aceasta să iasă pe ring în timpul unui meci de hochei. Păstrându-mi acelaşi zâmbet nătâng pe faţă, am spus cu un glas domol:

— Poate că ar trebui să vă mai gândiţi la lucrul ăsta.

Dezbaterea a continuat cam încă o oră. Eram un pic dezamăgită că nu reuşisem să-i conving pe toţi să-mi îmbrăţişeze imediat punctul de vedere, dar agitasem destul apele încât să schimb întrucâtva situaţia. Indiferent ce spuneau, niciunul dintre ei nu era sigur care anume era voinţa Îngerului, desigur, şi în vreme ce unii se mulţumeau cu rutina plicticoasă pe care o stabiliseră, alţii începeau să-mi înţeleagă logica. Când ne-am ridicat în sfârşit să plecăm, au hotărât să nu acţioneze în nici un fel, ca de exemplu să continue operaţiunea Zamboni, până la o nouă întrunire, şi am văzut în asta semnul unei mari victorii.

În timp ce ieşeam din cofetărie, l-am prins din urmă pe Blake. Trăsesem concluzia că Evan era o cauză pierdută. Blake părea a fi deşteptul grupului şi mă gândeam că poate era vremea pentru o schimbare de lider. Cu un pic de ajutor, nu avea să fie prea greu să-l răstorn pe Evan.

— Bună, i-am spus radioasă lui Blake. Mi-a plăcut foarte tare mesajul tău. Eşti ocupat? Poate mai stăm un pic de vorbă.

Mi-a zâmbit şi el, cu adevărat interesat. Probabil că nici n-aş fi avut nevoie de strălucirea sucubică pentru a-l convinge.

— Mi-ar plăcea... dar trebuie să mă duc la serviciu. Eşti liberă în seara asta? După cină, de exemplu?

— Sigur.

Am făcut schimb de numere de telefon şi, pe când ne pregăteam să ne despărţim, am întrebat pe un ton scăzut:

— Crezi că or să acţioneze totuşi? Indiferent ce au spus despre... ştii tu, despre renunţarea deocamdată la operaţiunea Zamboni?

— Nu, n-au să continue operaţiunea Zamboni, sunt sigur de asta, a spus cu un zâmbet larg.

— De ce?

— Pentru că nu mai au vopsea spray.

— Îşi mai cumpără.

A clătinat din cap.

— În nici un caz fără mine. Eu sunt furnizorul lor. Lucrez la Home Depot.

Şi din nou mă trezeam că am timp şi nimic de făcut în Vancouver. Era o zi frumoasă şi era atipic de cald pentru luna aprilie. Aşa că m-am dus la plimbare prin port. Apa părea mai albastră decât cea din Puget Sound de acasă din Seattle, dar asta poate pentru că aici era mai însorit. Apoi am rătăcit prin Stanley Park, după care în sfârşit am mers înapoi la hotel. În drumul meu am trecut din nou pe lângă unul din magazinele cu tricouri. Îşi reamenajaseră vitrina şi acum expuseseră un tricou cu harta Statelor Unite pe care scria: Dragi canadieni, vă rugăm, invadaţi-ne.

Când am ajuns înapoi la mine în cameră, mi-am pornit la laptopul ca să-mi verific mailul. Erau câteva mesaje publicitare de la librărie pe care le-am ignorat şi nelipsitele mesaje spam. Pe lângă mesajele acelea mai aveam unul de la greygoose.com, poza unei pisicuţe şi un mesaj fără sens pe care mi-l trimisese Cody, şi o scrisoare de la Maddie.

Era un mail colectiv pe care îl trimisese de dimineaţă. Mesajul era următorul: Salut tuturor! Am hotărât să-mi fac blog. Faceţi o plimbare pe acolo. Urma un link. Deşi instinctul îmi spunea să mă potolesc, am dat click.

Ar fi trebuit să-mi ascult instinctele.

M-au bombardat fotografii cu ea şi cu Seth. Seara trecută fuseseră la Acvariul din Seattle şi făcuseră o mulţime de fotografii cu pufini, calamari şi alte creaturi de mare. Şi mai rău de-atât era faptul că erau şi nepoatele lui Seth cu ei. Lucrul ăsta aproape că mi-a venit de hac. Seth avea cinci nepoate blonde adorabile între patru şi paisprezece ani. Le iubeam la nebunie şi, despărţindu-mă de el, simţeam că m-am despărţit şi de ele. Fetele păreau fericite şi m-am întrebat dacă îşi mai aminteau măcar de mine. Sigur că-şi aminteau, că doar nu trecuse chiar aşa de mult timp. Dar ştiam că aveam să dispar din memoria lor, până când aveam să ajung doar o amintire vagă despre fosta iubită a unchiului lor.

Am închis laptopul şi am hotărât să merg în barul hotelului.

Nu era încă ora cinei, aşa că localul era aproape pustiu. M-am aşezat la bar, aproape de televizor, şi m-am împrietenit imediat cu barmanul. După trei cocteiluri, mă mai împrietenisem şi cu un cuplu în vârstă din San Francisco şi cu un om de afaceri din Winnipeg. Ne amuzam pe tema unui film pe care îl văzuserăm recent, când deodată imaginea de la televizor, un meci de curling, a îngheţat. Barmanul a dat de butoanele de la telecomandă, dar degeaba.

— Ce se întâmplă? a întrebat.

Câteva clipe mai târziu a revenit imaginea, dar se schimbase canalul, era un program de ştiri locale. Zâmbetul mi-a îngheţat şi mi s-a pus un nod în stomac.

— Nu, am spus cu respiraţia întretăiată.

Echipa de reporteri transmitea din Queen Elizabeth Park, o altă zonă superbă din oraş pe care mă gândisem s-o vizitez după ce mergeam în Stanley Park. M-am întrebat dacă aş fi avut şanse să văd monstruozitatea asta şi s-o împiedic dacă m-aş fi dus.

Chiar în acea după-amiază, Armata Întunericului organizase o demonstraţie acolo. Am numărat vreo zece membri, deci trebuie să fi apelat şi la membrii de rangul doi. Purtau mantii şi glugi din catifea ieftină negru cu violet, dar am recunoscut două siluete care semănau suspect de tare cu Evan şi Allison. Unii dintre ei agitau pancarte cu pentagrame şi sloganuri „malefice”, în timp ce se plimbau de colo-colo mormăind ceva ce nu înţelegeam. Unul dintre ei înfipsese un par în pământ în vârful căruia atârnase o mască din cauciuc care înfăţişa o capră. Nu era prinsă foarte bine şi atârna într-o rână, dându-i mai degrabă aspectul unei capre mutant decât pe cel al unui simbol al iadului. Înregistrarea arăta o mulţime şi apoi venirea poliţiei care i-a dispersat pe participanţi.

I-am spus barmanului să-mi treacă băuturile în cont şi am plecat iute, scoţând mobilul în timpul ăsta.

— Blake. Sunt Georgina.

— Ştiu, ştiu, a mârâit el. Abia am aflat şi eu.

— Ce naiba s-a întâmplat? Au spus că au să stea potoliţi La fel ai spus şi tu.

— Nu credeam că au să facă ceva! a spus el şi părea sincer afectat. Abia acum o jumătate de oră am ieşit de la serviciu. Habar n-am avut, sincer. Au făcut-o de capul lor. Cred că mulţi dintre ei au fost arestaţi. Dar Evan, Joy şi Crystal au reuşit să scape.

Am oftat şi am anulat întâlnirea pe care o aveam cu el în seara asta. Trebuia să repar treburile înainte să vină după mine Cedric sau vreunul din asistenţii lui, şi eram sigură că aveau să vină.

M-am dus acasă la Evan. A deschis uşa, purtând încă mantia, dar renunţase la glugă. Era radios şi entuziasmat la culme

— Georgina! Te-ai uitat la ştiri? Ai văzut ce-am făcut?

— Da! am spus şi l-am împins în casă, închizând uşa în urma mea, ca să nu-l vadă vreunul dintre vecini. Ce s-a întâmplat? Aţi spus că nu mai luaţi nici o măsură înainte să ne întrunim din nou! Ce s-a ales de planul vostru de a influenţa oamenii în scopul binelui... adică răului suprem?

În sfârşit a înţeles că nu-i împărtăşeam entuziasmul.

— Nu crezi că am influenţat oamenii?

— Cred că aţi influenţat câţiva oameni, i-aţi făcut să creadă că sunteţi nişte ciudaţi. Probabil că mâine o grămadă de biserici or să ţină slujbe despre menţinerea purităţii şi a adevărului, sau ceva de genul ăsta.

Evan s-a aruncat pe canapea cu un aer gânditor, dar radiind încă din pricina năzdrăvăniei pe care o puseseră la cale.

— Ba nu, a fost o chestie de amploare. Efectele ei or să lovească puternic.

Destul de puternic încât să-mi cauzeze mie probleme, nu mă îndoiesc.

— Ce s-a întâmplat? Ce v-a făcut să decideţi să acţionaţi? Aţi plănuit-o de mai demult?

— Nu. S-a hotărât aşa... la câteva ore după ce ne-am întâlnit.

— Dar de ce? am întrebat frustrată.

— Pentru că aşa ne-a spus Îngerul.

— Dar aţi spus că nu mai mişcaţi nimic!

M-a privit de parcă m-ar fi crezut nebună.

— Aşa ne-a spus Îngerul. Trebuia să ne supunem.

Am dat să contrazic idioţenia asta, dar apoi m-am oprit ca să mă gândesc la un lucru căruia nu-i dădusem prea mare importanţă până acum.

— Chiar vrei să spui că Îngerul ţi-a vorbit?

— Desigur. Altfel de unde am şti ce vrea?

M-a copleşit un sentiment de nelinişte. În tot timpul ăsta când vorbiseră de ce „vrea” Îngerul, presupusesem că fusese în felul ăla în care pretindeau aşa de mulţi fanatici religioşi că înţeleg dorinţele idolilor lor. Cei care spuneau că zeitatea chiar le vorbea erau de regulă nebuni.

— Adică vă vorbeşte... în vis?

— Nu, a răspuns. Mi-a apărut. Chiar aici. Mă rog, de fapt acolo. Lângă televizor.

— Îţi apare Îngerul, am spus pe un ton neutru. În carne şi oase. Apare şi îţi spune ce să faci?

— Normal. Altfel de unde crezi că am şti?

Sentimentul de nelinişte a crescut în intensitate.

— Cum arată?

Evan a oftat, cu un aer visător.

— Oh, Ceorgina. E frumoasă, aşa de frumoasă. Străluceşte, ţi-e aproape imposibil s-o priveşti. Are părul ca o mantie de aur şi ochii... a oftat el din nou. Nu pot să-i descriu. Ca toate culorile curcubeului.

Chiar în momentul ăla mi-a sunat telefonul, curmându-i comparaţiile. Nu am recunoscut numărul, dar avea prefix de Vancouver.

— Alo?

Era Cedric.

— Dacă nu eşti la mine în birou în zece minute – a spus – vin şi te aduc personal. Şi n-o să-ţi placă.

Mi-am vârât telefonul în geantă şi m-am ridicat.

— Evan, trebuie să plec. Uite, dacă îţi mai vorbeşte Îngerul, data viitoare poţi să mă anunţi şi pe mine?

— Ăăă, poate, a spus el dintr-odată şovăielnic.

— Ce vrea să însemne asta? am întrebat, oprindu-mă lângă uşă.

— Păi vezi tu... Nu mă înţelege greşit, dar ne-a zis să nu-ţi spunem. A zis să ţinem asta pentru membrii noştri. Poate că vrea doar să aştepte până te cunoaşte mai bine.

Cuvintele lui mi-au pus neuronii în mişcare, dar în momentul ăsta vorbele lui Cedric aveau un impact mai mare. Nu aveam timp să-i aduc argumente contra existenţei unei fiinţe care poate era reală, poate nu.

— Mai vorbim.

Am rulat în viteză spre Districtul financiar, fără să-mi bat capul cu măsurarea timpului, de teamă să nu aflu cât trecuse. N-am păţit nimic când am ajuns la biroul lui Cedric, aşa că am presupus că ajunsesem la timp. Kristin nu era în recepţie, dar uşa de la biroul lui era deschisă.

— Treci încoace, a lătrat Cedric.

Cu inima zbătându-mi-se în piept, am intrat în birou.

Era nervos la culme şi dacă mai aveam vreun gând cum că felul lui blând de a fi îl făcea să pară mai puţin diavol, acesta mi-a fost imediat alungat. M-a fulgerat cu privirea, cu pumnii stânşi, şi am fost recunoscătoare că rămăsese aşezat şi nu mă aruncase cât colo prin încăpere. M-am aşezat spăsită pe scaunul pe care stăteam de obicei.

— Ce faci? m-a luat la rost. Sau, mai bine spus, ce nu faci? A continuat şi a arătat spre monitorul calculatorului. Măcar acum nu mai avea deschis site-ul Wikipedia, ci erau imagini de la demonstraţie de pe site-ul unui ziar local. Ideea era ca tu să opreşti chestia asta! Te-a trimis Jerome să mă şi sabotezi, nu numai să mă spionezi?

— Nu! Au făcut chestia asta fără să-mi spună. De fapt, azi-dimineaţă i-am convins să nu facă o altă treabă, ceva cu o maşină Zamboni, şi apoi au acţionat pe la spatele meu pentru că zice-se le-a vorbit Îngerul Întunericului.

Am făcut o scurtă recapitulare a evenimentelor şi discuţiilor zilei. Când am terminat, nu-i trecuse mânia şi era clar că încă nu mă credea.

— Jerome a spus că te pricepi, dar nu ştiam că te pricepi aşa de tare. Ai manipulat grupul chiar sub nasul meu.

— Ba nu, am repetat. Jur pe ce vrei. Am încercat să-i opresc.

Însă el a continuat de parcă n-aş fi spus nimic până atunci.

— O să mi-o fur pentru treaba asta de la toată lumea. Chiar ai noştri or să mă ia la rost, asta pe lângă faptul că o să ajung de batjocura tuturor. Şi până la urmă tabăra cealaltă o să ridice şi ei din sprâncene. Nu sunt prea mari amatori de asemenea atacuri pe faţă.

Tabăra cealaltă. Raiul. Îngerii.

Îngerii...

— Care e omologul tău angelic de aici? am întrebat. Care dintre îngeri? Trebuie să aveţi şi aici un arhanghel, nu?

Întrebarea l-a luat cam pe nepregătite şi pentru un moment aerul ofticat şi-a luat o pauză.

— Normal. O cheamă Isabelle. De ce?

— Faza e că... Evan şi ceilalţi spun întruna că sunt îndrumaţi de un înger. Până acum, tu ai crezut că aveau pur şi simplu un ideal satanic. Dar dacă cu adevărat îi controlează un înger pe bune? În fond, Jerome a renunţat la lupta cu tine. Dacă există cineva care are motive să-ţi amărască zilele, în nici un caz nu ar fi cei din tabăra noastră, ci cealaltă.

Cedric a rămas în tăcere câteva clipe.

— Nu e stilul lor şi nici al lui Isabelle. O cunosc de mult timp.

Când un nemuritor de rang înalt spunea „mult timp”, de obicei nu glumea.

— E blondă?

— Da, dar asta nu spune nimic. Noi putem arăta cum vrem. Oricine le apare, deşi eu nu cred chestia asta, se poate lejer face blond, chel, sau în orice alt fel. Eu cred că încerci să abaţi atenţia de la tine şi de la Jerome.

— Nu e adevărat! Uite ce e, eu nu vreau să-mi prind urechile în chestia asta. Vreau doar să-mi termin treaba şi să mă duc acasă. Şi dacă mă întrebi pe mine, eu cred că cineva încearcă să-ţi vină de hac şi să te pună pe piste greşite.

Dumnezeule, vorbeam ca toţi ceilalţi. Mă trezeam că în curând aveam să-i spun că îl „joacă pe degete”.

— Isabelle n-ar face aşa ceva, s-a ţinut el tare pe poziţie. Suntem prieteni... mă rog, într-un fel.

Ciudat lucru, demonii minţeau şi se trădau permanent unii pe alţii, totuşi, cine ştie de ce, îi luau apărarea unui personaj care toretic le era duşman. Dar înţelegeam. Jerome avea o prietenie la fel de bizară cu arhanghelul de Seattle, Carter.

— Poţi să mă pui în legătură cu ea?

Cedric m-a privit uluit.

— Chiar o ţii una şi bună?

— Nu te sabotez, dar vreau să aflu cine o face.

— Faci mare caz doar ca să abaţi atenţia de la tine.

L-am privit pur şi simplu menţinându-mi o privire pe cât de hotărâtă posibil, cu speranţa că mă crezuse. De asemenea, speram că mai era valabil tabuul ăla din rândul demonilor potrivit căruia nu se legau de subordonaţii altor demoni. Şi se pare că aşa era, pentru că într-un târziu a spus:

— Îţi arăt cum să iei legătura cu ea, oricât ar fi de inutil lucrul ăsta.

Am răsuflat în sfârşit.

— Mersi.

A clătinat din cap şi a spus:

— Dar să nu-ţi închipui că nu mai eşti suspectă. Încă sunt cu ochii pe tine.

Capitolul 8

În noaptea aceea, când mă pregăteam să mă duc să stau de vorbă cu Isabelle, m-a sunat Grace.

— Bună, Georgina. Sunt Grace.

Am aşteptat răbdătoare să mă salute şi Mei. Cum s-a lăsat aşteptată, am întrebat surprinsă:

— Eşti numai tu, Mei nu e?

Tonul lui Grace, deşi neutru, înregistra o uşoară uluială.

— De ce ar fi şi Mei aici?

Pare-se că nu-şi dăduse seama de faptul că niciodată nu mă sunase sau vizitase numai una dintre ele. Întotdeauna funcţionau ca o pereche, dând impresia că avea să se destrame ţesătura universului dacă se despărţeau vreodată. Lucrul ăsta m-a mirat aproape la fel de tare ca posibilitatea că ar fi putut accepta o ceaşcă de cafea deunăzi.

— Nu contează. Ce s-a întâmplat?

— Jerome vrea să-ţi transmit că e... încântat.

— De ce?

— Că ai reuşit cu succes să-l pui pe Cedric într-o situaţie penibilă.

— Dar n-am...

Mi-am muşcat buzele şi m-am întrebat deodată dacă ar trebui să-mi neg aşa de repede implicarea. Jerome nu fusese mulţumit de mine în ultima vreme. Deşi demonstraţia aia stupidă mă pusese pe lista neagră a lui Cedric, se prea putea ca tot ea să mă scoată de pe cea a lui Jerome şi să-mi grăbească întoarcerea definitivă în Seattle. Aşa că am tăcut.

— Se bucură că ai luat în serios discuţia cu el, a continuat Grace. Deşi vrea să-ţi amintească un lucru: faptul că te-a trimis la Cedric ar trebui să fie un gest de bunăvoinţă. Aşa că încearcă să nu mai fii aşa de eficientă. Jerome te încurajează să continui cu micile împunsături, dar să nu uiţi că până la urmă vrei să desfiinţezi grupul ăla.

— Am înţeles, am spus cu un oftat.

Grace a închis. Minunat. Asta îmi trebuia mie. Şi Jerome credea că eu sunt vinovată, că încercasem să dau bine în ochii lui.

Cedric îmi spusese că pot să o găsesc pe Isabelle la un club de jazz la câţiva kilometri de hotelul meu. Era pe o stradă cu cluburi şi baruri de o parte şi de alta, iar entuziasmul şi energia care pluteau prin aer în timp ce mă îndreptam spre locul în care îşi făcea Isabelle veacul erau palpabile. Era sâmbătă noaptea în fond, iar străzile erau ticsite de adolescenţi din specia umană dornici de iubire şi de freamătul vieţii. Eu nu le vedeam sufletele sau energia asemenea unui drăcuşor ca Hugh, dar nici nu aveam nevoie de aşa ceva. Era evident după felul în care se mişcau, vorbeau şi se priveau unul pe celălalt ca să agaţe pe cineva. Chiar şi după recentele aventuri, în această atmosferă electrizantă simţeam imboldul de a mai face o cucerire. Trebuia să dau o tură prin cluburile astea imediat ce terminam treaba cu Isabelle.

Clubul de de jazz era mic şi întunecos, exact cum te aşteptai să fie un asemenea local. Toate mesele erau ocupate şi o mulţime de oameni stăteau lângă bar sau de-a lungul zidului. Cu toate astea, nu mi-a fost deloc greu s-o găsesc pe Isabelle, pentru că amprenta unui nemuritor de rang înalt domina un loc ca ăsta. A ei mă trimitea cu gândul la lumina soarelui care licărea printre cristaluri, spărgându-se în scânteieri colorate.

Stătea singură la o masă din colţ. Evident, femeilor singure li se făceau avansuri – de fapt am primit şi eu o mulţime de priviri apreciative în drumul meu prin bar – dar pe Isabelle nu părea s-o remarce nimeni în afară de personal. Îmi amintea de faptul că nimeni nu părea să remarce niciodată asemănarea dintre Jerome şi John Cusack. Isabelle purta o rochie lungă, albastră, cu bretele subţiri, lucru tare îndrăzneţ pentru un înger. Avea părul auriu, desfăcut, şi îi ajungea până la mijloc, amintind de o mantie de aur; m-a încercat un gând ironic.

M-a simţit, desigur, şi nu a părut deloc surprinsă când m-am aşezat vizavi de ea. Mi-a zâmbit, şi-a ridicat privirea şi i-a făcut semn chelnerului care era cel mai aproape de noi. Acesta a venit în grabă la noi şi mi-a luat comanda. Odată plecat, Isabelle şi-a îndreptat atenţia asupra mea.

— Deci tu eşti sucubul lui Jerome.

Aşa îmi spusese şi Cedric când ne cunoscuserăm şi nu prea îmi plăcea ca identitatea să mi se bazeze pe asocierea, sau mai degrabă pe apartenenţa la cineva.

— Mda, am spus.

M-a privit amabil, nici rece, nici prietenos. Din partea îngerilor niciodată nu ştiai de care extremă puteai avea parte. Însă, în general mă privea cu curiozitate, aşa că mi-am închipuit că pot să trec la treabă.

— Deci...

— Şşt.

— Ce...

A ridicat mâna, cu ochii negri aţintiţi undeva dincolo de mine. Trupa interpreta o piesă, iar trompetistul tocmai îşi dusese instrumentul la buze. S-a auzit o notă prelungă şi ascuţită, declanşând ceea ce a căpătat accentele unui solo tânguitor. Când a terminat, după vreun minut, m-am întors înapoi spre Isabelle şi am văzut că îmi adusese chelnerul cocteilul. Chipul îngerului era luminat de încântare şi melancolie.

— Ai auzit? m-a întrebat. Nu erau nişte acorduri complicate, dar totuşi a reuşit să transmită atât de mult prin intermediul lor. Inima, sentimentele, sufletul lui. O mare de suferinţă, un delicios chin... toate lucrurile astea în câteva acorduri. A sorbit din vin şi a continuat: Tu nu poţi să creezi aşa ceva. Nici eu nu pot, nu în felul ăsta.

Cuvintele ei mă surprindeau, dar ştiam exact ce voia să spună. Unul dintre motivele pentru care mă fascinau etern romanele lui Seth era că el, muritor fiind, avea un talent pe care o nemuritoare ca mine nu îl putea dovedi niciodată.

— Numai oamenii au primit darul creaţiei, am şoptit.

A ridicat uşor din sprâncene şi a zâmbit.

— Exact. Spune, cu ce-ţi pot fi de folos, sucubul lui Jerome?

Acum mă simţeam un pic ciudat s-o iau la întrebări. Avea un aer un pic trist şi părea vulnerabilă, ceea ce o făcea atrăgătoare. Cu toate astea, am continuat. Îngerii şi demonii erau aşchii din acelaşi copac. Şi unii şi alţii se pricepeau să te facă să crezi exact ce voiau ei.

— Ştii despre aşa-zişii satanişti? Armata Întunericului?

Isabelle a zâmbit spasmodic.

— Tare filmul, dar stupid cultul. Ai avut ceva de-a face cu manifestaţia lor de azi? Mi-a plăcut foarte mult masca aia de capră.

Am clătinat din cap.

— Fe fapt, eu mă întrebam dacă ai avut tu ceva de-a face cu treaba asta.

— Eu? a spus ea râzând. Mi-aş dori să pot concepe lucruri aşa de tari, dar ne întoarcem la aceeaşi poveste: oamenii şi creativitatea. De ce întrebi?

— Pentru că ei spun că un înger îi îndrumă.

În continuare, i-am oferit o versiune abreviată a poveştii pe care mi-o serviseră cei din grup.

— Şi ai presupus că se referă la propriu la un înger?

— Încerc să nu presupun nimic. Dar eu cred că îi controlează cineva sau ceva, iar tabăra ta are un motiv la fel de bun ca oricine altcineva să-i facă probleme lui Cedric şi să-i atragă mânia autorităţilor din ambele tabere.

— Dar cei din tabăra ta au un motiv la fel de bun. Demonii încearcă tot timpul să se înlăture unul pe celălalt.

Am lovit cu unghiile de buza paharului şi am privit-o cu atenţie.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, i-am atras atenţia. N-ai negat că ai fi fost implicată.

Teoretic, îngerii nu puteau minţi, dar se pricepeau ca nimeni alţii să evite să spună tot timpul adevărul.

Isabelle şi-a terminat vinul şi mi-a zâmbit din nou.

— Eşti încântătoare. Mă simt ca într-un serial din ăla cu poliţişti. Nu mă miră că te place atât de mult Carter.

Am oftat exasperată, realizând că nu rezolvam nimic în felul ăsta. Îngeri nenorociţi.

Zâmbetul i-a pălit un pic, dar era încă evident amuzată.

— Uite ce e, Georgina, a spus. Îmi ştia numele, nu era nici o surpriză. Îmi placi. Eşti inteligentă şi plăcută, dar uite cum stau treburile: nu vreau să plece Cedric din Vancouver. Îmi place. Şi în orice caz, ştii, proverbul ăla cu păstrarea duşmanilor aproape e adevărat. Îl cunosc şi îl înţeleg. Şi când te ocupi cu ce ne ocupăm noi, cu cât cunoşti mai bine piesele de pe tablă cu atât te descurci mai bine. Nu vreau să fiu nevoită să convieţuiesc cu un arhidemon pe care nu-l cunosc, unul cu mult mai neplăcut decât el. Mai primise un pahar cu vin şi s-a oprit ca să ia o sorbitură. Şi ăsta e adevărul, a încheiat.

Nu ştiam ce să spun. Voiam s-o cred, dar nu ştiam dacă pot. Aşa că am mai oftat o dată.

— La ce te gândeşti? a întrebat.

— Mi-aş dori să te pot crede când spui că nu eşti implicată. Deşi ştiu că nu puteţi minţi, tot nu ştiu dacă pot să te cred. Nu ştiu dacă pot să am încredere în cineva.

— Sunt absolut de acord, a spus ea cu tărie. Nu poţi avea încredere în nimeni. Din nici o tabără. Fiecare îşi are interesul propriu şi în momentul de faţă se simte ceva în atmosferă, ceva ca o furtună, ca să recurg la un stereotip. Ai grijă. Părea tulburată în clipa asta, apoi s-a relaxat iar când atenţia i-a fost atrasă din nou către scenă. Ah, s-a întors solistul.

Mi-am împins paharul gol spre mijlocul mesei şi am dat să scot bani, dar a dat din mână.

— Mersi că ai stat de vorbă cu mine, i-am spus în timp ce mă ridicam de pe scaun. Dintr-odată am ezitat. Ai pomenit de Carter. Nu cumva... nu cumva ştii pe unde umblă în ultima vreme?

Nu mă gândisem niciodată că aveam să spun vorbele astea. Ani de zile mă tot chinuise Carter cu sfaturile lui criptice, pe care de fapt nu i le ceruse nimeni. În special îi plăcea să vorbească despre mine şi Seth, de parcă l-ar fi interesat în mod special relaţia noastră. De când se terminase, abia dacă îl mai văzusem pe Carter. De obicei pierdea timpul cu mine şi cu prietenii mei, dar scosese capul numai de câteva ori în ultimele câteva luni.

Isabelle a zâmbit.

— E mai aproape decât îţi închipui.

— Răspuns tipic de înger, am mormăit.

M-am întors să plec şi în momentul ăla am scos un chirăit.

La uşa clubului nu era nimeni altul decât Carter.

Am lăsat-o pe Isabelle şi am traversat repede încăperea aglomerată. Indiferent la regulile privind vestimentaţia, Carter purta aceleaşi haine ponosite, o pereche de jeanşi ca vai de mama lor şi un tricou gri simplu. În talie avea legată o cămaşă de flanelă, iar părul blond din dotare n-ar fi zis nu dacă i s-ar fi oferit o baie şi un pieptănat. Mi-a zâmbit şi a ieşit pe strada aglomerată, iar eu l-am urmat.

— Ce faci aici? am întrebat şi mi-am scos ţigările.

Mi-am luat una şi apoi i-am oferit şi lui pachetul, de unde s-a servit şi el.

— Ce faci tu aici? mi-a replicat pe un ton agreabil.

— Ştii foarte bine ce fac aici. Toată lumea ştie.

Mi-am scotocit prin geantă după bricheta cea nouă, dar în loc de asta am dat de chibrituri şi am scot cutia. Mark’s Mad Martini Bar. Uitasem de ele.

— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Carter când a remarcat că mă încruntasem.

— Nimic, am spus, clătinând din cap. Am schimbat chibriturile cu bricheta şi ne-am aprins amândoi ţigările. De ce ţi-ai disimulat amprenta? am continuat.

— De dragul elementului-surpriză, a spus. Voiam să văd ce faţă faci.

Am trecut pe lângă cei de la coadă din faţa clubului şi pe lângă grupuri de beţivi, fără o destinaţie anume în minte, cel puţin nu din câte ştiam eu.

— Nu prea te-ai mai arătat la faţă în ultima vreme, l-am acuzat.

— De ce întrebi, fiică a lui Lilith, ţi-a fost dor de mine?

— Nu! Dar începeam să cred că te interesează persoana mea numai cât timp ieşeam cu Seth.

— Sigur că nu, a spus, apoi a urmat o pauză excesiv de relaxată. Şi ia zi... ai mai vorbit cu el în ultima vreme?

— Vezi că numai Seth te interesează? am spus, dând ochii peste cap. Va trebui să te laşi păgubaş, Carter, am terminat-o cu Seth. Dar ce-ar fi ca acum să faci o obsesie pentru mine şi noul meu iubit?

— Tu poţi mai mult de-atât.

— Toată lumea spune chestia asta. Dar eu sunt sucub, cât de mult crezi tu că pot?

— Faptul că lumea îţi tot spune chestia asta ar trebui să-ţi răspundă la întrebare.

— Seth mi-a dat verde, am spus cu dinţii încleştaţi. Nu mă mai vrea, şi cu asta am terminat povestea.

— Haide, fii serioasă. Tu chiar crezi chestia asta?

— Am fost de faţă când ne-am despărţit, aşa că răspunsul e da.

— Georgina, Georgina, a ţâţâit Carter. Îţi laşi furia şi alte sentimente să-ţi întunece raţiunea, din păcate, pentru că tu eşti mult mai deşteaptă decât crede lumea. Derulează şi mai gândeşte-te. De ce s-a despărţit Seth de tine?

Am privit în gol, pe partea cealaltă a străzii, refuzând să-l privesc.

— Pentru că se gândea că dacă rămânem împreună, o să suferim amândoi. Că ar fi mai bine dacă ne-am despărţi, indiferent cât de dureros ar fi în momentul ăla.

— Şi crezi că din cauza asta este un om rău?

— Da, am spus şi m-am întors spre el. Pentru că eu nu am fost de acord. Eram dispusă să-mi asum riscul. Însă el a cedat.

— Uneori e nevoie de mai mult curaj să-ţi dai seama când să te retragi decât să continui lupta.

— Nu cred că era nevoie de chiar aşa de mult curaj. A aterizat în braţe la Maddie destul de repede, am spus şi, indiferent cât de tare mă străduiam, nu reuşeam să-mi alung amărăciunea din glas.

— E nevoie de curaj şi să te străduieşti să începi o nouă relaţie cu altcineva, să-ţi vezi de viaţă.

— Mie mi se pare că s-a refugiat în braţele ei.

Carter a tras adânc din ţigară.

— Seth nu te-a părăsit şi nu s-a dus la Maddie pentru că nu te mai iubeşte. Dacă n-ar exista complicaţiile astea, pe tine te-ar alege. Tu eşti idealul lui, prima lui alegere.

— Nu e deloc măgulitor pentru Maddie.

— Asta nu îi scade ei din valoare. Înseamnă doar că pe ea o iubeşte altfel. Şi când hotărăşti că trebuie să-ţi vezi de viaţă, aşa merg treburile. Dacă nu iese, nu înseamnă că nu mai există şi alte persoane pe care să le iubeşti. E prea importantă pentru tine iubirea să poţi trăi fără ea.

— Oh, da, am spus. Ce dor mi-era de discuţiile astea încifrate.

— Mă bucur că ai redevenit tu cea de dinainte, a spus Carter cu un zâmbet strâmb.

— Şi de sarcasmul ăsta mi-a fost dor.

— Nu, vorbesc serios. N-ai fost prea simpatică în ultimele luni. Ai fost cam...

— Scârbă?

— Nu ştiu, a spus, ridicând din umeri. Ai fost furioasă, deprimată, frustrată. Nu ţi-a mai păsat de cei din jurul tău. N-ai mai fost... tu însăţi.

— Nu mă cunoşti.

— Te cunosc mai bine decât crezi. Ştiu că suferi încă şi crezi că universul te-a abandonat. Nu e aşa. Mai ştiu în acelaşi timp că în ceea ce priveşte toată povestea asta cu demonii, curiozitatea o să te amestece şi mai tare în ceva în care n-ar fi trebuit să te implici de la început. Jerome – a spus el – e un nesăbuit.

— Tu ştii ce se întâmplă? am întrebat nerăbdătoare, oprindu-mă. Cine conduce cultul? Cine e la butoane în toată povestea asta?

— Nu, a spus Carter, mohorât. Nu ştiu nimic din toate astea. Dar eu în locul tău m-aş duce repede înapoi în Seattle. Stai aproape de Jerome.

— În momentul de faţă nu poate să mă sufere.

— Nu e adevărat. Stai aproape de el. El o să-ţi ofere protecţie. Dacă nu poate... am să te protejez eu. Dacă pot.

Oferta lui nu avea nimic romantic. Nu rostise cuvintele astea cu o înverşunare cavalerească. Era încurcat, de parcă s-ar fi confruntat cu o situaţie extremă. De asemenea, nu m-am putut abţine şi mi-am repetat în gând ultimele lui cuvinte: dacă pot. Îngerii şi demonii nu foloseau prea des cuvântul „dacă”.

— Ce vrei să spui cu „dacă” ăsta?

— Du-te înapoi acasă, fiică a lui Lilith, a spus şi a dat capul pe spate ca să privească cerul nopţii, a suflat fumul în aer, apoi şi-a coborât spre mine ochii de un cenuşiu argintiu. Vorbim curând.

A dat drumul ţigării pe trotuar şi a dispărut.

Mi-am plimbat privirea primprejur, îngrijorată să nu ne fi văzut cineva, dar ne îndepărtaserăm de petrecăreţi. Mi-am strivit ţigara, m-am întors şi am mers din nou în direcţia în care era distracţia, ca să găsesc vreunul dintre tipii care mă studiaseră. Poate că şi după o noapte petrecută cu nişte beţivi aveam să mă simt goală pe dinăuntru, dar cel puţin motivele lor erau mai simplu de înţeles decât cele ale îngerilor.

Capitolul 9

Începeam să invidiez teleportarea la care recurgeau nemuritorii de rang înalt. Întotdeauna mă plângeam din cauza ei, pentru că te dezorienta un pic, dar dintr-odată un dram de ameţeală părea banală pe lângă parcurgerea încă o dată a distanţei Vancouver-Seattle. Oricât mă irita perspectiva, eram nerăbdătoare să vorbesc cu Jerome, aşa că imediat ce Cedric mi-a dat voie să plec acasă a doua zi, am pornit iar spre Statele Unite.

Isabelle păruse destul de convingătoare când îşi negase propria implicare în pozna Armatei Întunericului, şi atât Carter cât şi Cedric păreau convinşi că tipa nu era implicată. Eu nu puteam respinge nici o pistă atâta timp cât în joc era întoarcerea mea definitivă în Seattle şi mai ales când cineva avea gânduri rele chiar şi cu oraşul Seattle. Se prea poate ca Isabelle să fie nevinovată, dar nu aveam de gând să scot varianta asta din calcul până să mă consult din nou cu Jerome.

— Se pare că stai mai mult pe-aici decât acolo, a remarcat Hugh când l-am sunat să-i spun că mă întorsesem în oraş. Nu mi se pare că eşti pedepsită cine ştie ce.

— Pedeapsa e o chestie subiectivă. Ştii pe unde umblă Jerome?

— Ultima oară avea întâlnire cu cineva.

— La The Cellar?

— Hmm, nu... la barul ăla nou din Capitol Hill. Clement’s.

— Crezi că o să se supere dacă îmi fac apariţia cât el are un prânz de afaceri?

— Dacă nu vrea să fie întrerupt, n-o să reuşeşti să dai de el.

Avea dreptate aici. Fără să mai trec pe acasă, m-am dus direct în Capitol Hill şi am găsit un loc de parcare pe stradă, nu prea departe de apartamentului lui Cody şi al lui Peter. Clement’s era un bar nou, care fusese deschis de curând, un pic mai aranjat şi mai modern decât The Cellar, o bombă din Pioneer Square pe care o frecventam noi, nemuritorii. Clement’s avea exact aceeaşi atmosferă cu pretenţii şi meniu cu băuturi alese ca Mark’s şi mi-era greu să mă conving pe mine însămi că poate nu era o idee prea bună să beau cât timp eram implicată în treburi demonice.

Imediat l-am reperat pe Jerome. Era la o masă din spate, cu faţa spre uşă. Privirile ni s-au întâlnit când m-am apropiat, iar amprenta mi-a trădat prezenţa exact când o simţeam şi eu pe a lui. Numai că aura lui de nemuritor nu era singura de aici. Am recunoscut identitatea celuilalt posesor de aură înainte ca femeia care stătea vizavi de el să se întoarcă.

Nanette.

M-am oprit lângă masa lor, rămasă fără cuvinte mai degrabă din cauza mirării decât a fricii. Jerome şi Nanette stăteau de vorbă? De unde şi până unde? Pe faţă avea un zâmbet şiret, de parcă ar fi ştiut o glumă la care noi ceilalţi nu aveam acces. Purta o altă rochiţă drăguţă de vară, din mătase mov, care i se potrivea foarte bine cu părul blond, deşi vremea nu părea destul de călduroasă pentru aşa ceva. Desigur, am presupus eu, dacă eşti demon focurile iadului îţi ţin de cald.

— Georgie – a spus Jerome nu lipsit de amabilitate – se pare că eşti mai mult pe-aici decât în Vancouver.

— M-a trimis Cedric acasă. Se pare că nu vrea să mă vadă pe acolo dacă n-am o treabă anume.

Nanette a chicotit şi s-a oprit ca să mai bea dintr-un pahar cu ceva ce aducea cu un martini Lemon Drop.

— Îmi închipui, după spectacolul de ieri. Ai făcut o treabă genială, trebuie spus.

Am făcut o grimasă şi am hotărât să spun adevărul şi să risc să pierd respectul lui Jerome.

— De fapt, n-am avut nimic de-a face cu povestea asta. Au făcut-o fără să-mi spună.

Însă pe Jerome n-a părut să-l deranjeze.

— Înregistrarea este peste tot pe Youtube. Am văzut-o de vreo sută de ori.

Toată chestia asta era extrem de confuză. Pe faţă Jerome voia să-l ajut pe Cedric să îi dau de cap cultului ăstuia, dar cu toate astea şeful meu se delecta evident văzând că nu prea progresam. Din nou simţeam că scap din vedere o bucată din imaginea de ansamblu şi asta mă făcea să mă simt şi mai nesigură de situaţia mea.

— Nu vreau să vă reţin, am spus. Speram să pot sta un pic de vorbă cu Jerome, dar dau eu de tine mai târziu.

Nanette şi-a dat băutura peste cap şi s-a ridicat.

— Nu, nu. Noi am terminat. Ia loc.

Eu şovăiam, dar a insistat, iar Jerome nu a părut prea dezamăgit de plecarea ei. A ieşit din bar ca o fiinţă umană obişnuită, fără să-şi bată capul cu vreo formă complicată de teleportare, cel puţin nu atâta timp cât putea fi văzută. El mi-a făcut semn spre scaunul ei şi m-am aşezat.

— Spune, Georgie, cu ce-ţi pot fi de folos?

Jerome bea coniac, băutură mai potrivită pentru o seară petrecută la gura sobei decât într-o duminică după-amiază.

— Ai ieşit cu Nanette? am întrebat, uitând pentru o clipă de Isabelle.

— Din câte ai văzut...

— Ţi-am spus că s-a întâlnit cu Cedric.

— Şi?

— Şi nu ţi se pare ciudat că se întâlneşte cu fiecare dintre voi fără ştirea celuilalt?

— Nu e fără ştirea celuilalt, a replicat. Ştiu că s-a întâlnit cu Cedric şi ştie şi ea că ştiu.

Isabelle mi se ştergea din ce în ce mai tare din memorie. Dintr-odată totul părea limpede. Isabelle negase că ea ar fi îngerul în cauză, pentru că nu voia să i se schimbe situaţia. Nanette, în schimb, chiar voia o schimbare. Voia să scape de sentimentul că Cedric şi Jerome au luat la ochi teritoriul ei şi că o vâră pe ea la mijloc. Pretinsese că întâlnirea cu Cedric fusese un mijloc de apărare, dar totuşi nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva era mai ofensivă decât realizam noi.

— Georgie, a spus Jerome sec. Văd că ţi se învârt rotiţele în cap. La ce te gândeşti?

I-am prezentat lui Jerome un raport concret despre experienţele mele cu Armata, începând cu întâlnirea de la Tim Hortons şi teoriile la care ajunsesem, cum că Îngerul Întunericului chiar era un înger, Isabelle.

— E absurd, a spus Jerome. Nu e ea.

— Pari la fel de sigur ca Cedric.

A ridicat din umeri, ruşinat aproape că recunoscuse că este de acord cu rivalul său.

— Pentru că nu este liderul nici unui cult. O cunosc. Nu e genul.

— Hm, de fapt încep să-ţi dau dreptate. Am inspirat adânc şi am continuat: Presupun că nu v-aţi gândit niciunul dintre voi că ar putea fi Nanette în spatele chestiei ăsteia?

Jerome a părut şi mai neîncrezător.

— Nanette? Georgie, e o exagerare, chiar venind şi din partea ta.

— Ce anume? Că demonilor le surâde teritoriul celorlalţi? Să fim serioşi, Jerome. Nu e deloc o exagerare! Asta aţi făcut, şi poate mai faceţi încă, tu şi Cedric. Dacă are loc un dezastru, Nanette are mai multe şanse să beneficieze de pe urma lui decât Isabelle. Nanette vine fuga la amândoi şi vă spune cât o îngrijorează celălalt, când de fapt vă asmute unul împotriva celuilalt.

Jerome şi-a agitat coniacul în pahar.

— Şi lasă-mă să ghicesc: e blondă, exact ca aşa-zisul înger cu părul de aur.

— Cam aşa...

A oftat, a luat o ultimă înghiţitură de coniac şi şi-a pus paharul pe masă cu zgomot.

— Nu că aş avea vreun motiv să-ţi explic ţie treburile noastre, dar uite cum stă treaba. Nanette nu are tupeul să facă ceva de genul ăsta. Ah, sigur, ai dreptate în anumite privinţe. Nu ar fi un comportament atipic pentru un demon, mai ales pentru unul care se simte ameninţat. Dar nu e cazul ei. Poate că ar bate-o gândul să facă aşa ceva, dar o să se abţină. Ea e mai mult genul care latră decât cel care muşcă.

De obicei nu primeam răspunsuri aşa de detaliate de la Jerome şi lucrul ăsta mă surprindea un pic.

— Eşti sigur?

— Da, a spus cu hotărâre, în vreme ce un chelner a mai adus un pahar cu coniac. Uită de ea şi de Isabelle. Caută un alt motiv pentru faptele adunăturii ăsteia absurde. În afară de chestia asta, tu fă-i să se destrame, asta ţi-e misiunea. Şi în afară de chestia asta, ai încredere în mine că sunt în stare să-mi rezolv treburile fără ajutorul unui sucub.

Am plecat la scurt timp după aceea şi l-am lăsat pe Jerome să bea singur. Când am deschis uşa, mi-am aruncat privirea înapoi şi l-am studiat. În momentul ăsta părea vulnerabil şi privea fundul paharului cu un aer tulburat. Părea foarte singur, şi la propriu, şi la figurat, în ciuda cuvintelor îndrăzneţe pe care le rostise, şi am simţit o strângere de inimă, un pic de durere pentru că atunci când de-alde noi aveam probleme, aveam de asemenea la dispoziţie o veşnicie să suferim din pricina lor. Dar pe de altă parte, poate că micile episoade de tragedie demoniacă mai rupeau un pic monotonia.

Mă gândisem să-mi rezolv câteva probleme după aceea, dar apoi am hotărât că părea o idee mai bună să mă duc direct acasă. Chiar în momentul în care am intrat în apartament mi-a sunat telefonul. Am trântit uşa cu piciorul în timp ce mâna disponibilă îmi scotocea prin străfundurile genţii. Pe ecran apărea numărul lui Doug.

— S-a întâmplat ceva? am întrebat imediat ce am răspuns.

— Ştii ce e trist în toată treaba asta, Kincaid? Nu mă întrebi dacă sunt eu bine. Mi-ai văzut numărul, ai presupus că e o problemă la muncă şi vrei să afli dacă e totul în regulă la magazin.

— Unde baţi?

— Magazinul e bine mersi. Voiam să ştiu dacă eşti în oraş. Maddie mi-a dat impresia că acum poţi să sfidezi timpul şi spaţiul şi să fii peste tot în orice moment.

— Mi-ar plăcea, dar aşa e, sunt acasă. Ce s-a întâmplat?

— Mergi la Casey la chef?

— La Casey la ce? Exact când întrebam, mi-am amintit ca mă trăsese deoparte în magazin şi mă întrebase dacă aveam să vin la petrecerea organizată cu prilejul absolvirii. Hm. E azi, nu?

— Mda. Vrei să vin să te iau?

— Doug, nu cred că pot. De fapt, i-am spus chiar că nu pot.

— Bun. Spune-mi imediat ce altceva ai de făcut.

— Păi, ăăă...

— Prea încet. N-ai nici o treabă.

— Faza e că nu prea am chef de distracţie.

— Frumuseţea stă în faptul că, atunci când lumea nu are chef de distracţie, exact în momentul ăla le prinde cel mai bine un chef.

— Doug...

— Haide! Cum dracu’ poţi să fii indiferentă la realizările unui geniu al matematicii care absolvă şi mai devreme?

— Şi letonă.

— Poftim?

— Mate şi letonă. A avut două specializări.

— Mersi că mă sprijini. Ar fi trist şi aiurea să n-o ajutăm să sărbătorească. A trecut printr-o mulţime de dificultăţi la venirea în ţara asta cu speranţa să-şi ofere o viaţă mai bună ei şi familiei ei.

— Doug, e imigrantă din a patra generaţie. Taică-său e neurochirurg.

— Haide! Maddie trebuie să stea până la ora închiderii şi n-am cu cine să mă duc. Pe de altă parte, mă ia cu groază când mă gândesc că m-am tot dus cu soră-mea la diferite evenimente sociale în ultima vreme. Am nevoie de tine să mă simt din nou bărbat.

— Doug...

— Ne vedem în cinci minute, Kincaid.

Ştiam eu cum făcea Doug când avea stări din astea. Nu glumea când spunea că vine în cinci minute şi avea dreptate când spunea că nu aveam nimic altceva de făcut. Având atât de puţin timp, mi-am tras pur şi simplu pe mine prin schimbarea aspectului o fustă gri simplă şi o bluză neagră care păreau să se potrivească la o petrecere de absolvire. În timp ce scotoceam după un cartonaş nefolosit în care să pot pune un cec, l-am sunat pe Dante ca să-l anunţ că sunt în oraş şi să-l întreb dacă vrea să vină şi el cu noi. Cum se întâmpla des în ultima vreme, mi-a intrat căsuţa vocală. De ce aveam eu parte numai de bărbaţi pe care nu puteai pune bază? Îmi era greu să dau de Seth când ieşeam împreună pentru că întotdeauna scria. Acum îmi era greu să dau de Dante pentru că... ei bine, pentru că nu puteai pune bază pe el. I-am lăsat în mesaj adresa lui Casey şi m-am grăbit să mă pregătesc. Voisem să-mi pun ceasul de la Dante, dar n-am reuşit să-l găsesc înainte să apară Doug – sincer, mai degrabă apăruse în patru minute – aşa că până la urmă am plecat din casă fără accesorii.

Familia lui Casey locuia în Clyde Hill, un cartier frumos de pe malul lacului, pe potriva familiei unui neurochirurg. Începuse cam de o oră petrecerea când am ajuns noi şi am descoperit că uriaşa curte din spate deborda de muzică, mâncare şi invitaţi. Se lăsa înserarea şi lumina discretă a beculeţelor întinse prin copaci şi de-a lungul gardului îmbrăca totul într-o atmosferă de poveste. Ne-am oprit la intrarea în curte, studiind împrejurimile şi căutând din priviri şi alţi cunoscuţi.

— E un mediu sănătos pentru mine, a spus Doug. Sunt şi copii pe aici.

— Normal că sunt. E o petrecere de absolvire, nu un dezmăţ din ăla de care dădeai tu după concerte.

— Ia uite, a spus înseninându-se. Au şi barman. Se pare că o să fie suportabil de sănătos.

Casey ne-a găsit în timp ce ne luam de băut şi ne-a strâns pe amândoi în braţe.

— Oh, aţi venit! Mersi mult.

Radia de entuziasm şi de energie şi abia dacă avea astâmpăr. Mi-a acceptat cartonaşul cu încă o îmbrăţişare, ne-a spus s-o anunţăm dacă avem nevoie de ceva, apoi a dat fuga când şi-a văzut mătuşa din Idaho care sosea chiar atunci.

— Mai că îmi doresc să mai fi rămas în facultate, a meditat Doug.

Câţiva colegi de-ai noştri ne-au făcut cu mâna din partea cealaltă a grădinii şi am început să ne facem drum spre ei.

— Mda. Puteai să te distrezi în felul ăsta aşteptând să termini şcoala.

— Problema e că eu mă distram în halul ăsta în timpul şcolii, a spus el cu o grimasă.

Ceilalţi colegi de la librărie s-au bucurat să ne vadă şi am început să pălăvrăgim, abordând subiecte care variau de la petrecerea în sine şi până la ce mai era pe la muncă. Familia lui Casey nu se zgârcise la bani şi chelnerii umblau de colo-colo cu diferite feluri de aperitive. Niciunul dintre noi nu luase cina, aşa că efectiv am tăbărât pe tăvi şi probabil că lăsam impresia unor sălbatici aici, în colţul nostru.

Mă gândeam deja să-mi iau un al doilea pahar de băutură când dintr-odată Beth a exclamat:

— Ah, ia uite, au venit Seth şi Maddie.

M-am crispat instantaneu. Unul dintre motivele pentru care deschisesem uşa când venise Doug să mă ia era pentru că spusese că avea să stea Maddie să închidă librăria. Ştiind că aveam să-mi iau o pauză de la ea şi de la Seth, perspectiva păruse mai suportabilă, însă aparent fusesem greşit informată.

M-am întors instantaneu la 180 de grade, animată de speranţa că nu o auzisem bine pe Beth. Nţ. Ei erau, Seth şi Maddie. Şi mai rău de atât, era cu ei şi nepoţica lui Seth, Kayla. Era cea mai mică dintre fiicele fratelui lui, o fetiţă de patru ani cu ochii albaştri şi cu o claie de bucle blonde. De curând descoperiserăm că avea capacităţi paranormale şi putea percepe lumea ocultă, la fel cum puteau şi Dante sau prietenul meu Erik. Era departe de capacităţile lor şi încă nu ştia ce însemnau toate astea. Deocamdată era doar o fetiţă fericită, deşi tăcută, şi, văzând-o cu Seth şi Maddie, mi se strângea inima.

— Parcă ai spus că stă să închidă, am şuierat la Doug.

El însă nu mi-a sesizat supărarea din glas şi a interpretat-o drept uimire.

— Aşa credeam şi eu. Poate a lăsat-o pe Janice. Ştiu că îi dă din ce în ce mai multă răspundere. Încep să mă întreb dacă nu cumva mi-e postul în pericol.

Gaşca de la librărie i-a întâmpinat pe nou-veniţi cu urale. Kayla s-a desprins de lângă adulţi şi, spre uimirea mea, a venit în fugă la mine.

— Georgina!

Am ridicat-o în braţe şi şarpele negru al mâniei din adâncul meu s-a mai îmbunat. Nu numai că venise la mine, dar mai şi vorbise, o adevărată raritate. Am strâns-o la piept şi, cu ea în braţe, simţeam că totul avea să fie bine.

— Ai un fan, Kincaid, a spus Doug râzând şi i-a făcut cu ochiul.

I-a zâmbit timid drept răspuns, apoi s-a întors din nou spre mine şi şi-a aşezat capul pe umărul meu.

— A vorbit, a spus Maddie uimită.

Maddie ştia că eram prietenă cu familia Mortensen şi nu avea nici o părere despre faptul că le cunoşteam pe fete.

— Un adevărat monolog, am spus râzând.

— Stăm noi cu ea cât timp merg ceilalţi la şcoală să urmărească o piesă, a explicat Seth.

— Petrecerea asta e de domeniul fantasticului, a spus Maddie, plimbându-şi privirea împrejur la toată desfăşurarea de forţe. Are cineva idee de ce are şi specializare în letonă?

— O fi de umplutură? a sugerat Beth.

— Antropologia şi Studiile feministe sunt specializări de umplutură, a spus Doug. Nu letona.

— Hei! a intervenit Maddie, dându-i cu cotul fratelui ei.

Maddie scria adesea articole pentru reviste feministe.

— Nu-ţi mai vărsa nervii pe mine. N-am să uit niciodată că ai făcut un curs intitulat „Evoluţia rochiei”.

— A fost mai greu decât îţi închipui tu!

Noi ceilalţi îi priveam amuzaţi pe fraţii Sato şi, spre dezamăgirea mea, şi Seth. Cred că speram să îmi arunce mie priviri furişe şi prelungi. Însă el o privea pe Maddie aproape tandru. De parcă ar fi considerat-o deşteaptă şi amuzantă ceea ce şi era, desigur. O privea în felul în care îşi priveşte un tip iubita.

— Hei, i-am spus lui Doug. De ce n-o laşi în pace pe soră-ta şi mai bine te duci să ne mai umpli paharele.

— Nu eşti un bun exemplu pentru puştoaică, m-a avertizat.

Dar mi-a luat în orice caz paharul şi s-a dus la bar.

Se pare că faptul că o ţineam eu pe Kayla le dădea lui Seth şi lui Maddie prilejul de a fi mai drăgăstoşi unul cu celălalt, şi se ţineau de mână. Aşa că mi-am îndreptat atenţia asupra Kaylei şi luam câte un aperitiv mai deosebit pe măsură ce erau plimbate pe lângă noi şi îi explicam ce este aceea quiche sau brie. Odată ce Doug s-a întors cu băuturile noastre, mi-am băut paharul destul de repede, conştientă încă de faptul că aveam un copil în braţe. Când l-am terminat şi pe al treilea, mi-am dat seama că trebuie să o dau jos din braţe. Maddie a luat-o de mână şi s-a dus cu ea să-i arate un iaz cu crapi japonezi koi în partea cealaltă a grădinii.

Eu am rămas singură cu ceilalţi şi, fie din cauza alcoolului, fie a farmecului sucubic sau pur şi simplu din dorinţa de a părea mai bună decât Maddie, m-am trezit că revin la viaţă. Am glumit şi am vorbit cu toată lumea, asigurându-mă că fiecare persoană participă la discuţie. I-am văzut pe toţi luminându-se, învăluiţi în atmosfera de confort şi bună dispoziţie pe care o cream. Poate că aveam motive ascunse, dar cu toate astea chiar mă simţeam bine. Trecuse ceva timp de când nu mă mai distrasem, de când nu mai interacţionasem în mod agreabil eu cineva.

Însă când s-a întors Maddie, am hotărât că era timpul pentru un patrulea pahar şi am traversat graţioasă curtea, în ciuda alcoolului din sânge. În timp ce stăteam la coadă, tipul din spatele meu a intrat în vorbă cu mine.

— Te-am mai văzut undeva.

Mi-am ridicat privirea spre el. Era înalt, de vreo treizeci de ani, părul arămiu, şi i-am zâmbit cuceritor.

— Proastă replică.

— Nu, serios, a spus încruntat. Din ziar... ai participat la vreun soi de licitaţie?

— Oh, Dumnezeule, chiar mă recunoşti.

Ca urmare a maşinaţiunilor lui Hugh, participasem la o licitaţie anul trecut prin decembrie în care miza era o întâlnire. Fusesem adjudecată pentru o sumă de-a dreptul obscenă şi ajunsesem în ziare.

— Dacă mi-aduc bine aminte, ai câştigat mulţi bani pentru organizaţia aia caritabilă.

— Ce pot să spun? îmi plac copiii.

Ne-a venit rândul şi ne-am luat fiecare câte un pahar. Ne-am dat într-o parte şi ne-am continuat discuţia.

— Cumva şi eu ar trebui să plătesc aşa de mult ca să mă aleg cu o întâlnire? a întrebat el.

— Îmi ceri o întâlnire?

— Acum, că te văd în carne şi oase, cam înţeleg de ce s-a ajuns la preţul ăla.

— Da’ nu te încurci cu formalităţi.

— N-am timp, a spus el ridicând din umeri. Am prea multă treabă.

Hm. Era genul ăla de tip. Eu nu aveam capacitatea lui Hugh de a vedea sufletele, dar ceva îmi spunea că nu aveam să mă aleg cu prea multă energie de la tipul ăsta. Însă, desigur, în momentul ăla nu conta. Eram beată şi supărată, iar un tip destrăbălat părea să fie exact ce-mi trebuia mie, indiferent cât de nepotrivit era locul. De fapt, inadecvarea locului contribuia şi ea.

— Nu, nu chiar aşa de mult. Deşi, ca să fiu sinceră, şi eu sunt cam ocupată. Nu-mi place să pierd timpul cu ceva care o să se răsufle. Sunt genul de fată pe care o încerci înainte să o cumperi.

M-a studiat cu mare atenţie, serios.

— La ce anume te-ai gândit?

Am dat din cap spre casă.

— Probabil că au vreo baie pe acolo.

După cum mă aşteptasem, n-a trebuit să mă străduiesc prea tare să-l conving. Casa era deschisă tuturor celor care voiau să intre şi am trecut pe lângă personalul responsabil cu servirea în timp ce căutam una din multele băi din casă. Într-un final, am găsit una micuţă de la etajul al doilea, lângă camera oaspeţilor. Nu părea să fi fost prea folosită şi imediat ce-am închis uşa, am sărit unul pe celălalt.

Pe drum îmi spusese că îl cheamă Wes şi că lucra în conducerea unei bănci din centru. Nu ştiu de ce încerca să mă impresioneze, dat fiind că îi uşurasem foarte tare treaba, dar în orice caz îi apreciam strădaniile. Marea mea grijă era legătura dintre el şi familie, dar până la urmă s-a dovedit a fi prietenul unui prieten al unui partener de afaceri, aşa că nu mi-am făcut prea multe griji că avea să afle Casey.

Aproape instantaneu am rămas fără fustă, apoi mi-a desfăcut rapid nasturii de la bluză, prilej cu care am rămas fără un nasture. Acesta a ţâşnit pe podea, pierdut pentru eternitate. Mi-a lăsat bluza pe mine, desfăcută pur şi simplu, şi şi-a plimbat mâinile pe corpul meu, studiindu-mi sutienul negru din dantelă şi chiloţii asortaţi.

— Dumnezeule, a spus cu glasul întretăiat. Se poate să meriţi mai mult decât preţul de la licitaţie.

— Să ştii că nu sunt prostituată, am izbucnit, iritată din cine ştie ce motiv pe care nu-l înţelegeam pe deplin. Şi grăbeşte-te, că mă aşteaptă prietenii.

Wes era un pic surprins că nu eram înnebunită după el, dar n-a comentat nimic. Apoi au căzut pantalonii şi chiloţii lui, m-a prins de şolduri şi m-a aplecat, lipindu-mă de blat, aşa că stăteam cu corpul înclinat şi cu capul şi umerii lipiţi de o oglindă. Ajungea exact la blat şi o clipă mai târziu intra în mine, nici dur, dar nici delicat, undeva la mijloc. De fapt, mă plictisea un pic şi îmi dădea senzaţia că nu se poate hotărî ce poziţie să adopte.

Dar când m-a prins de glezne şi mi-a ridicat picioarele, ritmul a crescut treptat şi pe frunte i-am văzut broboane de sudoare. Cantitatea de energie care se prelingea în mine era potrivită, exact ca toate celelalte aspecte ale afacerii ăsteia amoroase, dar în comparaţie cu Dante, era totuşi semnificativă. Energia compensa restul şi când a avut orgasm, cu un geamăt animalic, vitalitatea i s-a scurs în mine în totalitate. Îmi traversa corpul ca nişte cârcei de lumină, revigorându-mă şi dându-mi putere.

S-a dat înapoi clătinându-se şi am sărit de pe blat ca să mă îmbrac la loc.

— Uau, a spus cu un icnet. A...

— Să nu spui că a meritat banii, l-am avertizat. Mai ales că n-ai plătit.

A închis gura şi am zâmbit. L-am sărutat iute pe obraz şi am pornit spre uşă.

— Mersi, am spus. M-am distrat.

Şi-a căutat lenjeria intimă şi a întrebat:

— Vrei să ieşi cu mine?

— Nţ.

L-am lăsat să se îmbrace, închizând uşa în urma mea şi amintindu-mi să-mi iau paharul de băutură cu mine. Nu era nimeni sus, aşa că aventura noastră a trecut neobservată. Cel puţin aşa am crezut eu. Când am ajuns la capătul scărilor era să dau nas în nas cu Seth.

— Dumnezeule, a spus, privindu-mă din cap până-n picioare. Chiar ai făcut chestia aia?

— Ce chestie? am întrebat cu glas mieros.

— Ştii foarte bine. Ai strălucirea aia. Şi îţi mai şi lipseşte un nastureMi-am coborât privirea spre deschizătura trădătoare şi am adus-o în starea de dinainte prin schimbarea aspectului.

— Gata, e ca luată de pe raft.

A clătinat din cap şi a spus încet, să nu-l audă cineva:

— Chiar n-am crezut că ai fi în stare să faci aşa ceva. Te-am văzut plecând cu el şi mi-am spus că nu se poate, nu aici. Aşa că am venit şi...

— Şi ce? Ai venit să mă împiedici? am spus şi nu mi-am putut reţine un hohot de râs. Seth, nu e treaba ta ce fac eu.

— Şi Dante? Tocmai l-ai înşelat.

— Eu îmi înşel toţi iubiţii. Ai uitat? Cu asta mă ocup.

— N-aveai nevoie de energie, era clar.

— Mda, dar o voiam. Eşti cumva gelos?

— Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat, evitându-mi întrebarea. Cum de te-ai schimbat aşa de mult? Tu eşti mult mai bună de atât.

— Întotdeauna am fost aşa, doar că ai fost tu prea fascinat să remarci.

M-am întors şi am plecat, pornind înapoi spre prietenii noştri, şi pe măsură ce mergeam, îmi aranjam aspectul puţin câte puţin. Alcoolul îşi făcea din plin efectul, dar eram destul de sigură că reuşeam să merg fără să par evident beată. Când am ajuns la grupul meu, Kayla a dat semne că vrea s-o iau iar în braţe. Am ezitat un pic, dar părea aşa de insistentă încât i-am dat paharul lui Doug şi am luat-o iar în braţe. Slavă Domnului, n-am căzut în nas.

Mă studia cu ochii ei mari şi albaştri şi mă întrebam ce simte. Ceva din privirea ei mă afecta într-un fel în care privirea mustrătoare a lui Seth nu reuşise. Mă simţeam prost pentru ceea ce făcusem, mă simţeam murdară, ieftină.

— Chiar te place, a spus Maddie. Şi te porţi şi tu extraordinar cu ea. Ar trebui să faci şi tu un copil.

Mi-am trecut o mână prin părul moale ale Kaylei, amitindu-mi de visele pe care mi le trimisese Nyx în timp ce-mi fura energia. Cu toatele îmi arătaseră un viitor imposibil în care eu aveam o fiică şi un soţ.

— Nu se poate, am spus. Doug nu s-ar descurca deloc cu întreţinerea unui copil.

— Mai taci, a izbucnit relaxat.

Cred că băuse şi el la fel de mult ca mine.

Seth s-a întors în momentul ăla şi a atins-o pe Maddie pe braţ, cu un aer sumbru.

— Ar trebui să mergem. Or să se întoarcă Terry şi fetele şi probabil că şi Kayla e deja obosită.

Maddie s-a întunecat un pic la faţă.

— Deja?

Era prima oară când apăreau nori negri în relaţia lor idilică.

— Trebuie s-o ducem înapoi, a repetat Seth cu blândeţe. Şi trebuie să scriu un capitol.

— Aha, acum iese la iveală adevărul, a spus ea, dând ochii peste cap.

Interesant. Maddie trebuia să suporte aceleaşi lucruri pe care le suportasem şi eu.

— Mai stai, i-a spus Doug. Te duc eu acasă.

— Da, vezi să n-am eu încredere în tine la volan în momentul de faţă.

— Atunci ne duci tu pe mine şi pe Kincaid acasă şi Mortensen poate să plece acum.

Într-un final, au hotărât că era o idee bună. În timp ce Seth şi Kayla se pregăteau să plece, dintr-odată Maddie şi-a adus aminte de ceva.

— Ah! Stai aşa. Trebuie să-i dai Georginei cadoul.

— Cadou? am întrebat.

Seth a căpătat un aer aproape drăcesc, deşi era încă evident deranjat de ceea ce se petrecuse în casă.

— Oh, da. Tocmai am primit o cutie cu exemplare de semnal din următoarea carte cu Cady şi O’Neill şi mă întrebam dacă vrei şi tu unul.

— Ăăă... am făcut, nesigură de ce-ar trebui să spun. Maddie a râs.

— Ai fost prinţesa petrecerii toată noaptea şi aşa ceva te lasă fără cuvinte?

— Nu e chiar aşa de simplu. Mă înţelegi, este vorba despre o carte cu Cady şi O’Neill. Ştii cât de mult îmi plac. Într-un fel, mă obişnuisem cu gândul că nu mai citesc următoarea carte până în luna octombrie. Dacă fac rost de ea acum, tot universul meu se duce de râpă.

— Deci nu vrei? a întrebat Seth.

— Oh, cum să nu. Numai că am sentimentul... nu ştiu cum să explic. E ca şi când ai înşela pe cineva.

— Să ştii că le are în maşină, m-a tachinat Maddie cu un glas cântat. Sigur nu vrei unul?

L-am privit pe Seth care zâmbea şi între noi s-a petrecut ceva ciudat. Nu-mi venea să cred că acum câteva minute ne certam în casă. Schimbul de priviri, sentimentul pe care îl aveam... era de parcă am fi fost ca pe vremuri. M-am întors repede.

— Da, am mârâit. Normal că-l vreau.

Seth şi-a luat la revedere de la restul găştii de la librărie şi a încercat să dea de Casey, dar era înconjurată de o mulţime de rude. A renunţat şi am ieşit din curte către locul unde parcase, cam la un cvartal distanţă. Eu o ţineam încă în braţe pe Kayla. Nu vorbea niciunul dintre noi, dar era mai bine aşa, pentru că mă încerca un vălmăşag de sentimente. Fiecare interacţiune de după despărţire fusese în ultima vreme plină de mânie sau dureros de tensionată. Totuşi, în ultimele câteva minute, lucrurile redeveniseră parcă aproape comode din nou. Oare era posibil să trecem vreodată de faza asta? Se putea oare ca durerea pe care mi-o cauzase să se domolească aşa de repede?

A descuiat maşina şi mi-a dat cartea. Sper că nu am căscat gura ca o adolescentă când am văzut-o. Noaptea nebunilor. Pe copertă se vedea conturul, profilat pe cer, al oraşului Washington, DC, neclar, ca o pictură de Renoir, şi pe deasupra avea o peliculă indigo-închis. Pe ea erau trecute tot felul de avertismente cum că este un exemplar de semnal şi că nu ai voie s-o vinzi, dar nu le-am dat atenţie. Nu voiam s-o vând, voiam s-o citesc. Imediat.

Când mi-am smuls ochii de pe copertă, Seth m-a privit cu o încântare amuzată.

— Nu pot să cred că eşti aşa de entuziasmată.

— De ce n-aş fi? Şi de ce te miră? O groază de oameni îţi adoră cărţile.

— Mda... a spus el clătinând din cap. Dar tot mi se pare ireal când mă gândesc că pot scrie ceva, pot crea ceva care are o influenţă aşa de puternică asupra oamenilor încât se implică emoţional în ceea ce a fost născocit de către mintea mea. Şi când realizez că o persoană pe care o cunosc personal... când mă gândesc că te impresionează în felul ăsta... după cum am spus, mi se pare ireal.

Mă lua cu tremurici pe la stomac când îi vedeam privirea dulce şi sinceră, aşa că m-am uitat iar repede la copertă şi mai că îmi doream să ne luăm iar la ceartă.

— Seth... de ce... de ce faci chestia asta?

— De ce-ţi dau cartea? a întrebat uimit.

— Nu, vreau să spun că de ce eşti drăguţ. Şi de ce ţi-ai făcut griji din cauza mea?

— Nu crezi că sunt drăguţ în mod normal?

Mi-am ridicat din nou privirea şi am oftat.

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Ne evităm încă de la Revelion, iar când am ajuns unul în faţa celuilalt, a fost un dezastru. Cu toate astea îmi aduci cartea... Pur şi simplu nu înţeleg. A fost ideea lui Maddie?

M-a privit îndelung, sau cel puţin aşa am avut senzaţia. Pe spate mi-a trecut un fior rece şi pentru o clipă m-am simţit dezorientată, de parcă m-aş fi aflat în acelaşi timp în prezent şi în trecut şi retrăiam fără încetare acelaşi moment.

— Nu. Am făcut-o pentru că ura n-ar trebui să dureze veşnic, a spus într-un târziu cu un glas blând. Pentru că într-un final trebuie să ierţi. Nu se poate să nu-ţi mai pese sau... dar n-a terminat propoziţia. Cred că întotdeauna o să fie o legătură între noi, indiferent unde am merge sau ce am face. Şi dacă este aşa, aş vrea să fim prieteni.

Pentru a doua oară în noaptea aia am rămas fără cuvinte. Erau o sută de lucruri care ar fi putut trece drept răspunsuri acceptabile. Să-i spun că sunt de acord. Să-i spun că-l iert. Să-i spun că şi eu voiam să fim prieteni. Totuşi nu reuşeam să adun cuvintele necesare şi nici nu am avut ocazia să meditez la motive, pentru că brusc Kayla s-a smucit la mine în braţe şi a făcut ochii cumplit de mari.

— Salut, a strigat o voce şi ne-am întors.

Dante era ceva mai încolo şi venea spre noi. Cu fiecare pas pe care îl făcea, Kayla se ferea din ce în ce mai tare de el. Căutarea de-o viaţă a puterii şi faptele rele pe care le comisese lăsaseră o pată asupra lui Dante, iar Kayla o simţea aşa cum îmi simţea şi mie aura. Nu ştiam exact ce simte, dar nu putea fi ceva plăcut.

— Hai să facem schimb, i-am spus lui Seth.

Kayla s-a dus nerăbdătoare la el, iar el mi-a dat cartea exact când Dante ajungea lângă noi. M-a cuprins cu braţul şi m-a sărutat pe obraz.

— Am primit mesajul tău şi m-am gândit să trec o tură pe aici. Salut, i-a spus lui Seth.

Seth a dat din cap şi firava camaraderie care se înfiripase între noi a dispărut. Dornică să distrag atenţia, am apelat la aşa-zisele mele talente conversaţionale.

— Seth tocmai pleca şi voia să-mi dea cartea asta, am spus şi am ridicat-o în chip de explicaţie. Cum a fost la muncă?

Dante şi-a ţinut în continuare braţul în jurul meu, aproape posesiv. Întotdeauna privea cu relaxare trecutul meu alături de Seth, dar cred că uneori îl deranja faptul că eram aşa de pătrunsă de cineva. Când a văzut-o pe Kayla, ochii i s-au luminat, însă ea se chinuia aşa de tare să se ferească de el încât aproape că se căţăra pe Seth. Magia şi abilităţile muritorilor variau considerabil, dar îmi închipuiam că probabil o simte şi Dante pe ea. A schiţat un zâmbet uşor, apoi şi-a îndreptat din nou atenţia asupra mea.

— Prost, ca de obicei. Dar au venit câţiva adolescenţi drogaţi care au vrut să le ghicesc în cărţile de tarot.

— Hm, adolescenţii tăi preferaţi.

— Mda. Niciodată nu comentează preţul. Nici nu ştiu dacă au înţeles prezicerile, să fiu sincer.

— Nu cumva le-ai spus despre broaştele din copaci?

— Broaştele din copac? a întrebat Seth.

— Da, odată au venit la Dante nişte puştani drogaţi şi printre altele le-a spus să se ferească de broaştele din copaci.

Dante a rânjit când şi-a adus aminte.

— Drace, ce i-a mai speriat chestia asta. Să-i fi văzut când au plecat din magazin. Mai că se ghemuiau pe jos, se uitau peste tot, trăgeau cu ochiul pe la ferestre şi la cablurile de telefonie. Numai pentru asta şi ar fi meritat.

Întotdeauna mă amuza imaginea asta.

— Dar nu şi de data asta?

— Nţ. Ăştia erau lâncezi şi ameţiţi. Partea bună e că mi-au dat zece dolari pentru o pungă de Doritos pe care o aveam pe acolo. Sunt adorabili puştii când îşi cheltuiesc banii de buzunar.

Şi eu şi Dante ne amuzam de ciudăţeniile clienţilor lui, dar când mi-am aruncat privirea, am văzut că Seth nu se amuza. Am simţit un ghem de răceală în adâncul meu şi parcă ne şi vedeam prin ochii săi. Lui nu i se părea amuzant să profiţi de nişte adolescenţi sub influenţa stupefiantelor, nici financiar, nici psihologic. De fapt, când îl cunoscusem pe Dante fusesem îngrozită de şarlatania afacerii lui. De când acceptam eu aşa ceva? De când începuse să-mi placă?

Dintr-odată m-am simţit ruşinată şi detestam ce gândea Seth probabil despre mine. Apoi m-a cuprins furia pentru că simţeam chestia asta, că acceptam să mă simt judecată. Nu mai avea nici un fel de influenţă asupra mea. Nu conta ce gândea el. Şi ultimele rămăşiţe de relaxare dintre noi s-au risipit şi am simţit că redevin eu, cea de gheaţă. M-am apropiat de Dante şi, judecând după limbajul trupului lui Seth, am dedus că văzuse transformarea pe care o suferisem.

— Cred că voi trebuie să plecaţi, am spus brusc.

— Da, a spus Seth stânjenit. Ne vedem mai încolo.

— Mersi pentru carte.

Abia dacă a dat din cap, apoi s-a întors şi a aşezat-o pe Kayla în scaunul ei de pe banchetă. Privirile ni s-au petrecut şi i-am făcut cu mâna, dar groaza de pe chip nu a părăsit-o nici o clipă. Ştiam că de vină era Dante, nu eu, dar chiar şi aşa era dureros.

Dante voia să meargă acasă şi venise de fapt să mă ia cu maşina. Deja mă simţeam obosită şi dezorientată emoţional iar varianta cu mersul acasă îmi părea o idee bună. Am intrat înapoi ca să las paharul şi să-i spun lui Doug că plec. Doug părea la fel de entuziasmat ca Seth să-l vadă pe Dante, dar nu a spus nimic pe un alt ton decât cel jovial, tipic lui.

În drum spre casă, priveam în gol pe fereastră şi îmi plimbam mâinile pe coperta cărţii.

— Eraţi cam prietenoşi unul cu celălalt, a remarcat Dante.

— Ce?

— Tu şi cu Mortensen. Am simţit de parcă v-aş fi întrerupt din ceva.

— Ah, nu. M-a entuziasmat cartea. Ştii cât de mult îmi plac.

Am ajuns la un semafor pe roşu şi şi-a coborât privirea la copertă.

— Exemplar de semnal? Am putea face o mulţime de bani pe ebay.

— Dante!

— Glumeam şi eu, sucubule. Oarecum. Dacă vrei să te dai cu binişorul pe lângă el şi să mai scoţi nişte cărţi, ai putea porni o mică afacere.

— N-am nevoie de bani în plus. Şi nu are nici un sens să mă dau cu binişorul pe lângă el. E fericit cu Maddie.

— Asta nu înseamnă nimic. Nu crezi că te mai doreşte încă? Nu crezi că s-ar culca cu tine dacă ar putea?

— De ce te aştepţi la tot ce e mai rău din partea oamenilor?

— Pentru că întotdeauna e adevărat. Încerc să te împiedic să mai vezi lumea în roz. S-a oprit cât am intrat pe autostradă şi am pornit înapoi spre oraş. Şi n-are decât să te dorească. Nu-mi pasă, atâta timp cât tu nu-l mai doreşti.

— Iar faci pe gelosul, am spus pe un ton jucăuş, ca să-i abat atenţia de la faptul că fusese pe aproape. Credeam că nu-ţi pasă cine mă culc.

— Nici nu-mi pasă, atâta timp cât nu-l placi mai mult decât pe mine.

Am râs şi am lăsat să fie ăsta răspunsul meu, sugerând că mi se părea o idee năstruşnică. Dar cu toate astea, pe când parcurgeam restul drumului în linişte, m-am trezit că strâng cartea din ce în ce mai tare la piept.

Capitolul 10

După ce am făcut sex în noaptea aia, Dante a căzut instantaneu, dar eu am mai rămas trează un răstimp. Când în sfârşit m-am mişcat, m-am întors cu spatele la el şi mi-am aţintit privirile asupra noptierei. Acolo lăsasem cartea lui Seth şi acum cotorul ei mă privea fix, de parcă am fi făcut concurs cine îşi pleacă primul privirea. Seth îmi dăruise cartea, probabil ca să facem pace, dar totuşi mi-era frică de ea, de felul în care aveam să mă simt dacă o deschideam.

După ce am fixat-o cu ochii timp de zece minute, în sfârşit m-am întins după ea şi m-am apropiat de marginea patului ca să am mai multă lumină de la lampa micuţă de citit. M-am ghemuit pe partea mea de pat, am inspirat adânc şi am deschis Noaptea nebunilor.

Mai întâi era pagina de titlu, apoi dedicaţia: Pentru nepoata mea, Brandy, care visează la lucruri măreţe şi va realiza unele şi mai măreţe. Mi-era jenă să recunosc, dar pentru o clipă chiar mă gândisem dacă nu cumva îmi dedicase mie cartea. O terminase cam pe vremea când începuserăm noi să ieşim împreună, dar o editase şi făcuse mici modificări până în vremea în care ne despărţiserăm. Am presupus că de vină era vanitatea mea care mă făcea să gândesc că poate aveam să găsesc în carte vreun semn al relaţiei mele cu Seth.

Totuşi, când am dat pagina, m-am mirat. Înainte de primul capitol, Seth întotdeauna punea un citat, din vreun discurs, vreun vers dintr-o poezie, ceva relevant pentru carte.

Ăsta era dintr-o melodie:

Şi dacă aş putea

Aş face o înţelegere cu Dumnezeu

Şi l-aş convinge să facem schimb de locuri.

— Running Up That Hill de Kate Bush.

Am citit de câteva ori versurile, întrebându-mă dacă ascundeau ceva, sau dacă doar eu voiam să cred lucrul ăsta. Auzisem melodia cu mult timp în urmă, era genul de muzică pop în care sintetizatorul este de bază, lucru aşa de comun în anii ‘80. Partea asta nu mi-o aminteam. În sfârşit mi-am smuls privirea şi am trecut la miezul cărţii.

Înainte să-l cunosc pe Seth, îmi raţionalizam lectura cărţilor lui. Citeam numai cinci pagini pe zi, pentru că voiam să prelungesc dulceaţa primei lecturi. Când ceva era cu adevărat bun, era simplu să te afunzi din plin şi până să-ţi dai seama, se termina, îl devorai pe tot. Trecusem de prea multe ori prin asta în lunga mea existenţă şi orarul strict de lectură era o slabă încercare de a încetini lucrurile. Însă când m-am apucat de cartea asta, nu aveam un plan şi nu după foarte mult timp mi-am dat seama că îmi va fi imposibil să mă opresc după cinci pagini.

Era delicioasă. Deşi avea câteva romane de sine stătătoare, seria asta, Cady şi O’Neill, era vedeta. În esenţă era un roman mystery, dar cu toate astea avea ceva minunat, ceva liric, care îl ridica deasupra romanelor de gen. Desigur, avea acţiune şi o serie de piste, dar personajele sale se dezvoltau, înregistrau minunate şi emoţionante evoluţii. Seth se pricepea să le descrie sentimentele şi reacţiile într-un stil tare credibil care îmi amintea de propria mea viaţă şi îmi sfâşia inima. Nu-mi dădeam seama dacă era din pricina talentului sau a bărbatului în sine.

Numai când s-a răsucit Dante am realizat că îmi trăgeam nasul.

— Plângi, sucubule?

— Cartea e de vină, am explicat.

Tocmai citisem un pasaj în care Cady şi O’Neill aveau o discuţie serioasă despre viaţă, iar O’Neill spusese că toţi oamenii caută şi osânda, şi iertarea, fiecare dornic să-şi înţeleagă existenţa. Plângeam pentru că era adevărat şi pentru că Seth ştia că e adevărat.

— Sunt multe lucruri din cauza cărora să plângi pe lumea asta, a spus Dante cu un căscat. Nu ştiu dacă o carte ar trebui să fie unul dintre ele.

Deja ceasul arăta ora patru dimineaţa şi aveam ochii înceţoşaţi de la lacrimi şi din cauza oboselii. Am lăsat din mână cartea lui Seth, din care citisem mai mult de jumătate, şi am stins lumina. Dante şi-a schimbat poziţia şi şi-a aruncat un braţ peste mine, odihnindu-şi bărbia pe umărul meu. A început să respire rar şi regulat şi nu după mult timp l-am prins şi eu din urmă.

Telefonul m-a trezit în dimineaţa aia la o oră imposibilă. Dante plecase deja. Mi se părea surprinzător lucrul ăsta, dar dat fiind că nu dormise nici trei ore, se prea poate să nu fi fost un salt aşa de mare.

— Alo?

Chiar şi să găsesc telefonul fusese o mare izbândă, darămite să mai verific cine mă suna, şi mi-a răspuns o voce disperată.

— Georgina? Sunt Blake.

— Blake?

Nu cred că ştiam vreun Blake.

— Nu-mi spune că ai uitat de noi.

A pronunţat „de” cam ca pe un „di” şi în creierul zăpăcit de somn mi s-a aprins o luminiţă.

— Oh, Dumnezeule. Îmi pare rău. Blake. Din Armată.

Faptul că mă suna nu era semn bun, aşa că m-am ridicat în capul oaselor în pat.

— Ce s-a întâmplat?

— Au pus de gând să dea un atac azi... Nu trebuie să spun nimănui, dar îmi fac griji. Nu ştiu prea multe, doar că e o chestie importantă.

Deja mă trezisem, mă pusesem în mişcare şi îmi schimbam hainele şi îmi aranjam părul în timp ce mergeam.

— Mai ştii şi altceva? Ca de exemplu ora sau locul?

— Încă nu. Evan alege cu mare grijă ce să ne spună. Zice că ÎngeruI vrea să fie strict secret şi că n-o să aflăm detaliile până în ultimul moment.

— Futu-i. Bănuiam că Îngerul încerca să-mi taie şi mie accesul la informaţie, ceea ce era măgulitor, dar frustrant. Bun, uite, eu sunt în Seattle, dar chiar acum plec la drum. Ar trebui să fiu acolo în două ore.

— Nu poţi ajunge aici în două ore, a spus neîncrezător.

— Pot dacă nu ţin cont de limita de viteză.

În oraş era un pic de trafic, dar odată ce am ajuns mai spre nord, s-a decongestionat. Erau cei care se duceau la serviciu; toată lumea voia să ajungă în Seattle. Imediat ce s-a eliberat autostrada înaintea mea, l-am sunat pe Cedric. Ştiam că n-o să-i placă faptul că nu ştiam prea multe, dar ţinând seama de cât de furios fusese după incidentul de ultima oară, trebuia să încerc măcar să mă feresc de necazuri. Mi-a răspuns Kristin.

— În clipa asta ia micul dejun, mi-a spus. E un moment deosebit pentru el şi nu-i place să fie deranjat.

Tipa avea o nelinişte în glas şi parcă o şi vedeam pregătindu-i cu mare grijă o tavă cu micul dejun.

— Mda, mă rog, dar se poate să fie deranjat fie că-i place fie că nu.

I-am relatat ce-mi spusese Blake, iar răspunsul ei a fost asemănător cu al meu.

— Numai atât ştii?

— Mai nou, Îngerul lor vrea să fie totul strict secret, am spus plină de amărăciune. Îţi spun mai multe când aflu mai multe. M-am gândit doar că e bine să ştie şi Cedric.

— Ai dreptate, a spus ea oftând. Mersi. Doamne, ce-o să-l mai supere lucrul ăsta. O să i se taie cheful de mâncare.

Am parcurs distanţa în cele două ore promise lui Blake şi, ca printr-o minune, nu m-a oprit poliţia. N-am primit nici o veste de la el în tot timpul ăsta, aşa că l-am sunat imediat ce am trecut graniţa şi în timp ce îmi luam cafea. Găsisem un Starbucks şi m-am delectat în taină cu faptul că sfidam hegemonia cofetăriilor Tim Hortons. Atât că... odată ce am primit cafeaua m-am hotărât că nu mi-ar prinde rău o gogoaşă, aşa că am trecut strada şi mi-am luat una de la cofetăria Tim’s de vizavi.

Blake n-a răspuns, aşa că am încercat la Evan apoi, dar tot nu răspundea nimeni. Dezamăgită, am mers acasă la Evan şi am bătut ceva timp la uşă. Era gata-gata să intru pe o fereastră din spate când mi-a sunat iar telefonul şi, să vezi ce ironie, era chiar Evan.

— Georgina! a exclamat, în culmea încântării. Unde eşti? Avem nevoie de tine aici.

— Unde sunteţi? am întrebat.

— Pe puntea de observaţie, a spus.

— Pe ce punte de observaţie?

— De la Space Needle. Locuieşti pe-aproape, nu?

Era să-mi scape telefonul din mână.

— Sunteţi în Seattle?

— Da! exclamă, şi parcă îmi şi imaginam cât de înflăcărat, de fervent era. Super, nu? Îngerul ne-a cerut să ne transmitem şi mai departe mesajul. De-aia suntem aici sus cu toţii cu bannere pe care o să le desfăşurăm în acelaşi timp şi mai avem câteva surprize...

— Evan, l-am implorat, pornind iute spre maşină. Opriţi-vă. Creaţi mai multe probleme decât vă închipuiţi.

— Asta e ideea! a spus chicotind. În cât timp poţi ajunge aici?

Imediat ce i-am spus că nu sunt în oraş şi-a pierdut interesul, iar rugile mele au devenit inutile. Imediat ce-am închis, l-am sunat pe Cedric şi mă aşteptam să răspundă Kristin, însă mi-a intrat căsuţa vocală. Chestia asta m-a enervat.

— Cedric, sunt Georgina. Cei din Armată nu dau atacul aici, în momentul ăsta sunt în Seattle. Sper că în sfârşit crezi că n-am avut nimic de-a face cu planurile lor cretine! Când o să afle Jerome, eu o să am probleme şi la ce noroc am, o să creadă că suntem în cârdăşie.

Da, asta era una din situaţiile alea în care nu aveam cum să ies basma curată. Aveam să dau de bucluc indiferent ce făceam, dar repet, trebuia să încerc să minimizez distrugerile. Jerome avea un mobil la care nu răspundea niciodată şi nici măcar nu avea căsuţă vocală. Cea mai bună cale prin care puteam da de el era Hugh, dar n-a răspuns nici el.

— La naiba! am strigat în telefon. Nu mai răspunde nimeni la cretinele astea de telefoane?

I-am făcut un rezumat rapid al situaţiei şi i-am spus să-l anunţe pe Jerome sau pe una dintre demoniţe în legătură cu planurile cultului, pentru că în caz contrar Jerome avea să-şi atragă la fel de multă atenţie din partea şefilor lui ca Cedric.

După chestia asta nu mai aveam ce face decât să pornesc din nou spre Seattle, lucru de care nu eram deloc încântată. Din fericire, trecuse ora de vârf şi mă puteam bucura din nou de un drum relaxat, în timp ce goneam pe autostrada I-5 cu 120 la oră. În difuzoare răsuna albumul Pretty Hate Machine şi în mod straniu mă liniştea. Până la urmă am intrat aproape în transă, cum li se întâmplă deseori şoferilor, cu o parte din creier eram atentă la drum, iar în cealaltă mă preocupa dacă avertismentul meu ajunsese la timp la vreunul din demonii din Seattle încât să-i intercepteze pe cei din Armată.

Abia ieşisem din Everett, la o jumătate de oră de Seattle când m-a lovit.

Era ca un curent electric care mi-a străbătut corpul, a făcut să se învârtă lumea cu mine şi mi-a înceţoşat vederea. M-a cuprins o căldură cumplită. Mâinile mi-au alunecat pe volan şi era gata-gata să intru pe banda cealaltă. Am avut destulă prezenţă de spirit încât să dau pe avarie şi să trag pe acostament înainte să lovesc pe cineva. M-a cuprins un val de greaţă, apoi m-am liniştit, apoi m-a străbătut din nou. Am parcat, mi-am aşezat capul pe volan, în speranţa că avea să mi se limpezească un pic. Simţeam un bâzâit în urechi şi îmi tremura tot corpul.

Ce naiba mi se întâmpla? Eu nu mă îmbolnăveam. Niciodată. Singurul lucru care mă putea afecta în felul ăsta era când beam prea mult sau când mă dedam la altfel de substanţe. Avusesem toxiinfecţie alimentară de câteva ori, dar îmi trecuse repede, şi mă îndoiam că mi se trăgea de la gogoaşa aia.

Am ridicat un pic capul, dar lumea continua să se legene cu mine. Am închis ochii, m-am sprijinit cu obrazul de volan şi am respirat adânc de câteva ori, sperând că n-o să vomit. Habar n-aveam ce se întâmplă, dar avea să treacă. Trebuia să treacă.

Şi a trecut, un pic. Nu ştiu cât am stat în felul ăla, poate vreo cincisprezece minute, dar data următoare când am îndrăznit să arunc o privire în sus, ameţeala mai trecuse. Încă îmi era greaţă, dar şi asta se redusese. Am hotărât să-mi asum riscul, am intrat din nou pe autostrada I-5, nerăbdătoare să mă întorc în oraş şi să înţeleg ce mi se întâmplă.

A în ajuns înapoi în Seattle fără să provoc vreun accident şi era gata să cad în timp ce urcam scările din clădirea în care locuiam. Nici măcar nu mi-am mai bătut capul cu valiza, ci am lăsat-o pur şi simplu în maşină. Odată ajunsă în apartament, m-am dus glonţ în dormitor şi m-am prăvălit pe pat. Aubrey a venit lângă mine şi m-a privit curioasă. Am mângâiat-o de câteva ori, apoi mi-am lăsat mâna să cadă în timp ce adormeam, prea obosită să mi-o mai ţin în aer.

M-am trezit aproape două ore mai târziu din cauza bătăilor din uşă. M-am ridicat şi am constatat cu uşurare că mi se liniştise stomacul. De asemenea mi se dusese şi ameţeala. Poate că asta fusese până la urmă, fusese gogoaşa stricată... şi cu toate astea, aveam un sentiment ciudat, o bănuială discretă, dar sâcâitoare, că ceva nu era în regulă. Nu aveam însă nici un indiciu, nici o probă în sensul ăsta. Deocamdată am ignorat-o, am pornit nesigură pe picioare spre living şi am deschis uşa fără să mă deranjez măcar să mă uit pe vizor.

Cody şi Peter erau la uşă, cu un zâmbet până la urechi.

— Ce vreţi? am întrebat şi m-am dat într-o parte ca să-i las să intre după ce am deschis uşa. Dormeam.

— Se vede după felul în care îţi stă părul, a spus Peter, trântindu-se la mine pe canapea. Şi de ce dormi la ora asta? E miezul zilei.

Ameţită încă, m-am uitat la ceas cu ochi mijiţi. Era puţin peste ora trei.

— Da, ştiu. Nu mă simţeam bine. E ciudat, dar dintr-odată m-am simţit epuizată şi ameţită.

Cody nu încetase să zâmbească o clipă şi s-a aşezat lângă Peter.

— Şi cum te simţi acum?

Am ridicat din umeri şi m-am aşezat pe canapeluţă.

— Cred că bine. Un pic obosită, dar a trecut ce e mai rău.

Dar tot mai aveam sentimentul ăla că ceva nu era în regulă.

— N-ar trebui să stai pitită în casă, a spus Peter. E o zi super.

— Uite ce soare puternic e, i-a dat Cody dreptate. Zici că a venit vara înainte de vreme.

I-am urmat privirea spre fereastră. Pe podea se revărsa, spre încântarea lui Aubrey, lumina caldă şi aurie şi, dincolo de clădirea de vizavi, vedeam cerul albastru. Totuşi nu eram impresionată.

— E abia primăvară. E o întâmplare, probabil că mâine o să fie iar frig.

— Ce morocănoasă eşti când te trezeşti, a spus Peter clătinând din cap.

Amândoi păreau ridicol de încântaţi, iar eu nu-mi dădeam seama de ce.

— Poate că ar trebui să ieşi, a spus Cody, făcând un schimb de rânjete cu Peter. Noi aveam de gând să mergem la plimbare după aia. Poate aşa te mai înveseleşti şi tu.

— Mda. Nimic nu se compară cu o după-amiază frumoasă şi însorită când vine vorba să-i înveseleşti pe cei morocănoşi, a spus Peter cu un zâmbet şi mai larg.

Mi-am sprijinit capul de speteaza canapelei şi am spus:

— Bun, care e poanta de nu mă prind eu?

— Nu e nici o poantă, a spus Peter. Doar că nouă ni se pare o zi extraordinară.

— O zi frumoasă şi însorită, i-a dat Cody dreptate.

— Vreţi să terminaţi odată? Am înţeles. E o zi frumoasă. Soarele o pe cer, păsărelele ciripesc...

În momentul ăla m-am oprit şi am simţit cum mi se cască ochii.

M-am uitat la vampirii zâmbăreţi, apoi la ziua însorită de afară şi apoi din nou la ei, după care am înghiţit în sec.

— Cum e posibil – am întrebat încetişor – să ieşiţi în miezul zilei?

Veselia reprimată s-a revărsat şi s-au prăpădit amândoi de râs.

Acum eram pe deplin trează.

— Vorbesc serios! Ce se întâmplă? Nu puteţi să ieşiţi afară la lumina zilei şi cum... staţi aşa. Nu v-am simţit la uşă. Şi încă nu vă simt.

— Exact, a spus Cody. Nu că e super?

— Nu! Adică ba da. Dar nu e... nu e normal să se întâmple aşa, i-am contrazis.

Nu ştiu cum de era posibil să li se pară amuzant. Ceva era aiurea, aiurea rău. Toată tragedia cu membrii Armatei mi se risipise din minte. Îngrijorarea aia sâcâitoare cu care mă trezisem se transformase într-un ghem cumplit de frică. Inima îmi bubuia în piept şi mă luase cu friguri.

— Cum se poate? Ar trebui să vă prăjească soarele.

— Al dracu’ dacă ştim, a spus Peter. Eram la noi în sicrie şi dintr-odată... ne-am trezit. Am ieşit şi iată-ne pe afară zburdalnici în miezul zilei. Şi mai ştii o fază? Nu simt nevoia de sânge, nici cea mai mică dorinţă, nici măcar o picătură.

— Şi ce, v-aţi hotărât să trageţi o plimbare, ca să profitaţi de ziua asta frumoasă? N-aţi luat legătura cu Jerome? Nu v-aţi întrebat dacă nu cumva ceva v-a afectat serios nemurirea?

Pe chipul lui Peter s-a înfiripat un aer drăcesc.

— Nu numai a noastră, Georgina.

Amândoi mă priveau nerăbdători.

— Nu vă mai uitaţi aşa la mine, le-am spus. Eu am putut dintotdeauna să ies afară la soare.

— Nici tu nu mai ai amprentă personală. Nu te mai simţim, a spus Cody.

I-am privit preţ de câteva secunde şi încercam să pricep ceva din toate astea. În stomac a început să mi se insinueze o jenă când am realizat care erau implicaţiile, atât că ce sugerau ei era imposibil, de neimaginat.

— Vă înşelaţi, am spus.

Uşor şi cu grijă, mi-am atins faţa. Era exact ca azi de dimineaţă, aveam aceeaşi formă, aceeaşi înălţime, pe scurt eram tot eu.

— Sunt neschimbată, am spus răsuflând uşurată.

— Aranjează-ţi părul, e ca o claie de fân, a spus Peter cu ochi jucăuşi.

Pentru sucubi şi incubi, schimbarea aspectului ţine de instinct, de subconştient, aproape. E ca încordarea unui muşchi sau ca inspiratul adânc. Numai ce te gândeşti la asta, trimiţi mesajul la creier şi se întâmplă. Aşa că m-am gândit la părul meu şi i-am spus să se netezească şi să mi se strângă în coadă. De regulă, când se întâmpla chestia asta simţeam un frison uşor din cauză că ardeam un pic din energia pe care o aveam pusă deoparte. Şi desigur, aveam întotdeauna proba concretă, schimbarea propriu-zisă a aspectului.

De data asta însă n-am simţit nimic. Nici un frison, nici un fir de păr nu s-a mişcat de la locul lui.

— Ooh, ai păţit-o şi tu! a exclamat Peter, aplecându-se înainte. Nu mai merge la niciunul dintre noi.

— Nu, am spus disperată. E imposibil.

Am încercat iar, am încercat să-mi schimb culoarea părului să-l fac mai scurt, să-l rearanjez... dar nimic nu mergea. Am încercat să-mi schimb hainele, să fac ca jeanşii şi maioul cu mânecă lungă să mi se transforme într-o rochie în bretele. Sau poate într-un costum de trening. Am încercat chiar să fac să-mi dispară de tot hainele.

Nu se întâmpla nimic.

Nimic.

Cuprinsă de disperare, am făcut ceva de neimaginat: am încercat să renunţ la bariera inconştientă pe care mi-o impuneam ca să-mi menţin o altă formă decât cea iniţială. Am renunţat la control şi mi-am lăsat corpul să se întoarcă la cel cu care mă născusem, cel după care esenţa mea tânjea întotdeauna, cel pe care mă străduiam foarte tare să-l ascund de lume.

Însă nu s-a întâmplat nimic, am rămas la fel.

Nu-mi puteam schimba aspectul.

Era ca şi când aş fi rămas fără o mână. Până în momentul ăla nu realizasem cât de însemnată era partea din mine care depindea de schimbarea aspectului. Pentru un muritor, puterea aceasta era de neimaginat. Însă după ce o avusesem un mileniu şi jumătate, devenise parte din mine, iar absenţa ei era acum insuportabilă. Nu era nevoie să mă văd în oglindă ca să-mi dau seama că eram panicată. Peter şi Cody râdeau încă.

— Nu e deloc amuzant, am strigat, nevenindu-mi să cred. Trebuie să stăm de vorbă cu Jerome, imediat. Nu e deloc în regulă ce ni se întâmplă!

— Sau e în regulă, a sugerat Cody.

— De ce vi se pare că e o glumă?

— Ba deloc, a spus Peter calm.

Dincolo de veselie, am zărit un pic de îngrijorare în ochii lui, îngrijorare pe care era limpede că încerca s-o ignore deocamdată.

— Pur şi simplu ni se pare super. Tu crezi că Jerome nu ştia deja de chestia asta? Indiferent ce se întâmplă, or să rezolve ei destul de repede. Noi nu putem schimba cu nimic situaţia.

Tirada pe care mă pregăteam s-o revărs asupra lor mi-a fost curmată de încă o bătaie în uşă. Exact ca şi în cazul vampirilor, nu simţeam nici o amprentă de nemuritor. Putea fi oricine la uşă. Însă, când m-am uitat pe vizor, l-am văzut pe Hugh. L-am invitat înăuntru, uşurată. Hugh avea să rezolve chestia asta. El întotdeauna ştia ce se întâmplă, întrucât el şi Jerome comunicau permanent. Încrederea lui Hugh şi aerul atotcunoscător aveau să rezolve totul.

În loc de asta, el părea dărâmat, deprimat. A înaintat cu paşi greoi şi s-a trântit pe locul în care până atunci stătusem eu. Şi-a sprijinit coatele pe genunchi şi bărbia în palme.

— Salut, Hugh, a spus Cody. Nu că e o zi super?

M-am aşezat pe podea în faţa lui Hugh, ca să-l pot privi drept în ochi.

— Hugh, ce se întâmplă?

M-a privit pur şi simplu cu ochii lui negri, cu un aer mohorât, întunecat. Îl văzusem pe Hugh furios, exultant şi exasperat de-a lungul timpului, dar niciodată deprimat. Dacă în momentul de faţă n-am fi avut alt lucru care să ne preocupe în afară de suferinţa lui, m-ar fi îngrijorat.

— Hugh! Ne-am pierdut toate... – am spus şi m-am încruntat, neştiind cum să numesc chestia asta. Puteri? În felul ăsta părea că vorbesc despre Liga dreptăţii –... capacităţile.

— Ştiu, a spus într-un târziu. Şi eu.

— Păi tu ce puteri aveai? a întrebat Cody, aparent deloc deranjat de comparaţia cu supereroii.

— Că puteai să faci mai multe chestii deodată? l-a tachinat Peter. Puterea de a face bilanţuri şi de a compara documente?

I-am aruncat o privire rapidă peste umăr, apoi m-am uitat la Cody ca să-i explic:

— Drăcuşorii văd sufletele, energia pe care o are fiecare. Îşi dau seama cine are suflet bun şi cine are suflet rău.

— Ştiu asta, a spus Cody. Da’ eu mă gândeam că... mai are şi altele.

Hugh a oftat şi a spus:

— Nici nu-ţi închipui, Georgina, cum e acum că nu mai am capacitatea asta. E ca şi când mi-aş fi pierdut un simţ, sau ca şi când aş fi devenit daltonist.

— Ştiu exact ce vrei să spui, l-am asigurat.

— Da’ de unde. Când nu vezi energia şi sufletele dimprejurul fiinţelor vii, lumea este aşa de... pustie. E fără culoare.

— De ce s-a întâmplat chestia asta? am întrebat cu delicateţe, încercând pe cât posibil să-mi reprim propria frică, din ce în ce mai mare. În adâncul meu încă aveam o nebuloasă. Nu-mi mai puteam schimba forma, nu mai aveam amprentă de nemuritoare, trăsăturile care mă defineau drept Georgina Kincaid, sucubul, dispăruseră. Ce se întâmplă, Hugh?

Hugh încă mai avea o privire tristă şi pierdută, dar într-un târziu şi-a întors ochii spre mine şi mi-a studiat faţa, de parcă abia acum remarcase că eram înaintea lui.

— Primim diferitele daruri şi nemurirea pentru că ne vindem sufletul, a început el să explice domol. Avem capacităţile astea unice, şi ceea ce decurge din ele, ca urmare a contractului pe care îl avem încheiat cu iadul, şi ele sunt filtrate de arhidemonii noştri. Aşa ştiu în permanenţă de noi. Suntem legaţi, a spus încruntat, încercând să explice cât mai bine posibil felul în care îşi controla iadul slujbaşii.

— Ştiu la ce te referi, am spus.

Cedric ştia dacă îi încalc teritoriul pur şi simplu pentru că mă simţea când mă apropiam destul de mult. Atâta timp cât mi-era şef, Jerome ştia tot timpul unde mă aflu şi dacă eram rănită. Era tot timpul conştient de prezenţa mea, întotdeauna legat de mine.

— Puterile... ne vin din iad, prin intermediul lui Jerome.

— Exact, a spus Hugh, şi am aşteptat să dea mai multe detalii, dar se pare că numai atât avea de spus.

— Exact ce? De ce nu mai avem capacităţile de dinainte?

În ochii lui Hugh a revenit ceva din exasperarea lui obişnuită.

— Pentru că Jerome nu mai e.

— Jerome nu e niciodată când îl cauţi, a spus Peter. Niciodată nu poţi să dai de el, şi nici acum de altfel.

Hugh a clătinat din cap.

— Nu înţelegeţi. Când spun că nu mai e, nu mă refer la faptul că se ascunde de noi în vreun bar. Vreau să spun că e dus, că a dispărut de pe faţa pământului. E la fel de posibil să nici nu mai existe. Nu ştie nimeni unde este, nici cei din tabăra noastră, nici cei din tabăra cealaltă. S-a dus.

Peste noi s-a aşternut o linişte mormântală parcă pentru o eternitate, şi asta chiar e ceva.

Glasul lui Peter abia s-a auzit când a deschis gura.

— Şi atâta timp cât el nu mai e...

—... nici noi nu mai avem capacităţi, am încheiat în locul lui.

Capitolul 11

Atunci Cody a pus întrebarea cea mai evidentă.

— Păi şi... dacă nu mai e... cum s-a ajuns la chestia asta?

— A fost invocat, a spus Hugh, frecându-se la ochi.

— Rahat, a exclamat Peter şi nu mai avea nici urmă de veselie, dimpotrivă, părea la fel de mohorât ca mine şi ca Hugh. Chestia asta schimbă total datele problemei.

Mi-am plimbat privirea de la el la Hugh, simţindu-mă la fel de naivă precum Cody.

— Ce anume înseamnă chestia asta? Am auzit de invocări, dar doar atât. Nu cunosc detalii şi nici pe cineva care s-o fi păţit.

— Nici eu, dar ştiu ce este, a spus Peter, încuviinţând din cap. Ideea e că o fiinţă umană puternică invocă un demon şi îl ia în stăpânire. Atunci omul poate ţine demonul prizonier şi-l poate controla.

— E ca în Doctor Faust de Marlowe.

Ne-am întors cu toţii cu ochi căscaţi la Cody. De regulă, nu el făcea referiri la opere literare cu pretenţii, ci eu.

— Ce e? a întrebat, jenat de privirile noastre scrutătoare. A trebuit s-o citesc la liceu.

L-am privit din nou pe Peter.

— Bun, noi suntem nemuritori şi nici măcar n-am putea să-i mutăm un fir de păr din loc unui demon. Cum de poate un om să-l controleze?

— Fiinţele umane care recurg la magie au un alt fel de putere decât nemuritorii. În plus, din câte am auzit, cei care invocă demonii deseori o fac cu un ajutor, a explicat Peter şi l-a privit pe Hugh pentru confirmare.

— Din partea altui demon, a spus drăcuşorul.

— Mamă! Bun, hai să ne întoarcem la partea cu controlarea demonilor. Mai exact, ce-l pune omul ăsta pe Jerome să facă? a întrebat Cody.

— Probabil nimic, a spus Hugh. Pentru că dacă era aşa, l-ar fi găsit cineva până acum. Eu bănuiesc că e doar ascuns.

— De ce? a întrebat Cody încruntat. Dacă ai un demon pe post de animal de casă, de ce să nu te foloseşti de el? Altfel ce sens mai are?

Acum totul se lega.

— Ca să-l scoată din peisaj, am spus încet. Asta era, asta era lovitura finală în toată drama asta dintre demoni. Spre asta conducea toată distragerea atenţiei.

— Exact. Cedric scapă de Jerome şi dintr-odată se creează un post nou de arhidemon în Seattle. Iar dacă Jerome nu se întoarce curând, aduc un nou arhidemon şi restabilesc ierarhia aici, a spus Hugh şi a făcut un gest spre noi toţi. Aşa se revine la starea normală.

— Hai să zicem „când se întoarce”, nu „dacă”, am spus. Iar eu nu cred că în spatele poveştii e Cedric.

— Ba bineînţeles că e Cedric, a spus Hugh. În fond, s-au bătut pentru teritorii, corect? Tu ar trebui să ştii asta mai bine ca oricine.

Am clătinat din cap, amintindu-mi de exasperarea lui Cedric şi de aerul arogant al lui Nanette.

— Nu... eu cred că lui Cedric i se întinde o cursă. Dacă mă întrebaţi pe mine, Nanette e în spatele poveştii ăsteia.

Apoi am trecut în revistă observaţiile despre ea pe care li le făcusem şi lui Cedric şi lui Jerome.

Hugh a ridicat din sprâncene.

— Nanette din Portland? E bună, nimic de zis, dar nu e destul de puternică.

— Un motiv în plus să se ia de Jerome şi de Cedric. Se temea să n-o atragă şi pe ea în lupta lor pe teritorii. În plus, dacă îşi uneşte puterea cu a unui om care poate invoca...

— Mda, a recunoscut. Poate că ar reuşi... dar asta nu înseamnă că a şi făcut-o. Eu pariez încă pe Cedric.

— N-ar avea Nanette probleme dacă face chestia asta? a întrebat Cody.

— Numai dacă o prinde cineva, a răspuns Peter.

Am oftat şi am spus:

— Şi între timp, Jerome are de suferit.

— Mă bucur să văd că puterea de a spune ceea ce vede toată lumea nu ţi-a dispărut odată cu capacitatea de a-ţi schimba forma, a remarcat Hugh.

L-am fulgerat cu privirea.

— Adică în privinţa reputaţiei. Nanette mi-a spus că o mulţime de persoane îl au pe Jerome sub observaţie din cauza tuturor lucrurilor care s-au petrecut aici, mai ales pentru că i-a lăsat pe nephilimi să scape. Cred că nu poate controla situaţia. Chiar dacă apare mâine, îmi închipui că n-o să dea prea bine faptul că a fost invocat.

— Aşa e, mi-a dat Hugh dreptate. De fapt, ăsta e celălalt motiv pentru care am trecut pe aici. În seara asta se adună o mulţime de demoni ca să discute despre înlocuirea lui. În sala mai retrasă din The Cellar, la ora şapte.

— Da’ repede se mai mişcă, a spus Cody.

— Nu e nimic oficial. Odată ce s-a aflat că Jerome a dispărut, fiecare demon care trage sfori să capete putere a intrat în ring într-o clipită, a spus Hugh şi a trosnit din degete.

M-am abţinut să remarc că în general toţi demonii trag sfori ca să capete putere.

— În mare, a continuat Hugh, au venit ca să ştie lumea de existenţa lor, să arate ce tari sunt, să se dea cu binişorul pe lângă Grace şi Mei. De fapt, se prea poate să încerce să ne intre şi nouă pe sub piele.

— De ce? Noi nu avem nimic de zis în povestea asta, a spus Peter şi şi-a plimbat privirea pe la noi toţi. Avem?

— Nu, dar până la urmă cineva din conducere va veni să evalueze situaţia şi să stea de vorbă cu noi în scopul ăsta. Toată lumea joacă un rol. Cei care vor postul or să se dea importanţi ca să arate cum pot ei să menţină ordinea aici şi ce au de oferit.

— Vine şi Nanette la întâlnire? am întrebat bănuitoare.

— Da, a spus Hugh privindu-mă. Şi la fel şi Cedric.

L-am privit şi eu.

— Îţi spun eu că nu e Cedric. Sunt sigură.

— Adică mănânci gogoşi cu el timp de o săptămână şi acum sunteţi cei mai buni prieteni?

— Nu, dar îl cunosc mai bine decât voi. Şi cred că o înţeleg pe Nanette mai bine decât voi doi, am replicat.

— Şi auziţi, fraţilor... a început Cody, iar în tonul lui se insinua o întrebare.

— Te culci cu Cedric? a întrebat Hugh. Acum joci în ambele tabere?

— Nu!

— Cam aşa dai impresia.

— Fraţilor, a repetat Cody.

— Tu vrei să crezi că Nanette e nevinovată pentru că ţi se pare bună, am spus.

— Chiar e bună, pentru o demoniţă.

— Fraţilor! a strigat Cody şi ne-am întors spre el. Şi cu noi cum rămâne?

— Cum rămâne cu noi? am întrebat.

— Noi ce suntem? a întrebat Cody, tras la faţă şi îngrijorat. Asemenea lui Peter, nici el nu mai părea aşa de entuziasmat de nou câştigata libertate. Suntem fiinţe umane?

Am deschis gura să răspund, apoi am amuţit. Sincer nu ştiam. Hugh s-a uitat la mine şi a ridicat din umeri.

— Nu tocmai, a răspuns Peter. Cred că suntem într-un fel de... stază. Nu suntem nici muritori, nici nemuritori.

— Trebuie să fim ori una, ori alta, l-a contrazis Hugh. Nu există pedeapsă mai mare decât să fii muritor.

— Sufletele noastre încă îi aparţin iadului, a spus Peter, ridicând din umeri. Lucrul ăsta n-o să se schimbe, indiferent cine este arhidemon. Faptul că iese el din ecuaţie ne anihilează capacităţile pe care ni le conferă nemurirea, dar e un lucru temporar.

— Dar asta înseamnă că nu mai suntem nemuritori? A întrebat Cody. Putem să murim?

S-a lăsat liniştea.

— Rahat, a spus Hugh.

— Cred... a spus Peter, muşcându-şi buzele.

Aveam sentimentul că îşi epuizase cunoştinţele despre subiectul ăsta.

— Cred că, dacă ar fi aşa, ne-ar aduce ei înapoi, spuse în cele din urmă.

— Crezi? a întrebat Cody neîncrezător.

Peter a deschis larg braţele.

— Nu ştiu! Nu mi s-a mai întâmplat niciodată chestia asta. Poate că suntem oameni. Poate ne îmbolnăvim, poate pierdem dacă ne luăm la bătaie cu cineva, poate Georginei o să-i vină ciclul. Nu ştiu, e clar?

— Mamă, am exclamat, îndreptându-mă. Cum adică...

— Mai terminaţi odată, a exclamat Hugh. N-o să înţelegem nimic din toate astea în momentul de faţă. Mergeţi la întâlnire şi aflaţi atunci. Deocamdată Grace şi Mei încearcă să se ocupe de situaţia asta şi probabil că ştiu ele ce s-a întâmplat. N-are sens să intrăm acum în panică.

Am rămas cu toţii la locurile noastre, iar mie mi-era clar că, în ciuda cuvintelor lui, chiar intraserăm în panică. Mi se întorcea stomacul pe dos, dar de data asta nu era ca reacţie la ruperea legăturilor mele cu iadul. Cauza era groaza în stare pură care mă încerca. Când trecusem prin momente cumplite, mai ales după despărţirea de Seth, urâsem nemurirea, iar moartea păruse ispititoare. Sincer, nu reuşisem să înţeleg cum aveam să pot îndura secolele care mă aşteptau şi invidiasem viaţa limitată a oamenilor. Însă acum, confruntată cu ideea că puteam muri? Dintr-odată, cuprinsă de disperare, voiam să mă agăţ de nemurire cu toate puterile. Moartea era o perspectivă întunecată, înspăimântătoare. Brusc, toate pericolele lumii se prăvăleau asupra mea, toate lucrurile pe care până acum reuşisem să le ignor. Accidentele de maşină, electrocutarea, gripa aviară... Lumea nu mai era sigură pentru mine.

Nu ştiu dacă vampirii încercau asemenea temeri, dar aparent au hotărât că nimic nu avea să le strice ultimele zile de libertate. S-au ridicat ca la un semn şi au dat de înţeles că vor să plece.

— Dacă Jerome o să fie înlocuit cu sau fără implicarea noastră, atunci nu are sens să stăm şi să ne plângem de milă, a spus Peter.

— Ne-au deconectat fără avertisment, i-am spus. Am putea fi reconectaţi la tabloul de comandă la fel de brusc, vă daţi seama, nu? Nu vă cuprinde un pic neliniştea că v-aţi putea trezi cu soarele deasupra capului?

— N-au să ia nici o decizie în următoarele cinci ore, a spus Peter sigur de sine, poate chiar prea sigur de sine, am gândit eu.

S-a oprit o clipă, privirea i-a rătăcit spre fereastra mea şi spre cerul albastru de dincolo. În ochii lui negri am văzut o uşoară urmă de nostalgie. În momentul ăla m-am gândit cât de tare trebuie să fi dus lipsa soarelui în ultimele câteva mii de ani. La fel ca noi ceilalţi, îşi vânduse de bunăvoie sufletul, de dragul nemuririi. Odată cu asta mai primise şi puteri supranaturale şi viteză în schimbul dependenţei de sânge, al renunţării la lumina soarelui şi al unui post de semănător de frici şi coşmaruri. Categoric, uneori aveam şi eu regrete în legătură cu schimbul drăcesc pe care îl făcusem şi fără îndoială şi el avea asemenea momente. Şi poate că, în ciuda atitudinii relaxate şi exagerat de încrezătoare faţă de soare, de fapt era conştient de riscul de a se prăji şi gândea că merită să şi-l asume după atât de mult timp în care acesta îi fusese refuzat.

El şi Cody au plecat, lăsându-mă cu Hugh, care încă părea mohorât. L-am atins uşor pe umăr pe drăcuşor.

— Sunt sigură că o să se rezolve.

— Serios? a spus şi mi-a aruncat o privire ironică.

— De fapt nu, am răspuns şi am râs uşor. Încerc doar să te fac să te simţi mai bine. Niciodată nu m-am mai gândit până acum cât de tare îţi plăcea... tu cum ai numi chestia asta? Vedere drăcească?

În sfârşit lucrul ăsta i-a smuls un zâmbet.

— Întotdeauna te-ai gândit la mine ca la un plimbător de hârtii?

— Da’ de unde! Nimeni nu mai foloseşte hârtie în zilele noastre. Totul se face electronic.

— Nu şi în iad, a spus ridicându-se. Le cam place să doboare pădurile.

L-am urmat spre uşă.

— Tu rezistă şi ne vedem în seara asta.

— Ce-ai să faci cu libertatea pe care ţi-ai căpătat-o? a întrebat cu mâna pe mânerul uşii.

M-am încruntat.

— Ce vrei să spui? Cu noi lucrurile nu stau la fel ca în cazul vampirilor.

Hugh mi-a aruncat atunci o privire sincer amuzată, aproape compătimitoare.

— Georgina, capacitatea de a-ţi schimba aspectul cât şi celelalte sunt alimentate de energia omenească. Dacă nu poţi face lucrurile astea, atunci nu mai ai nevoie de energie, exact cum Cody şi Peter nu mai au nevoie de sânge. Nu simţi? Probabil că întreg sistemul a fost scurtcircuitat.

Am îngheţat şi aproape că mi s-a tăiat răsuflarea pentru un moment, lucru care se poate să nu fi fost chiar aşa de înţelept în starea mea actuală.

— Poftim?

A râs din nou.

— Cum e posibil să nu fi luat în calcul chestia asta?

— Ei bine... eram mai concentrată asupra faptului că întreaga ierarhie demonică a oraşului Seattle se duce de râpă. Asta şi faptul că am putea muri cu toţii.

În minte mi se tot derulau cuvintele lui, ca un disc zgâriat: nu mai ai nevoie de energie, nu mai ai nevoie de energie... Am clătinat din cap.

— Nu pot să cred chestia asta. Nu e posibil.

Îmi dorisem prea mult să pot fi cu cineva fără să mă confrunt cu efectele secundare. Era unul din lucrurile alea după care ai tânjit dintotdeauna, dar despre care ştii, în adâncul sufletului, că nu se poate împlini niciodată. Ca de exemplu să câştigi la loto. Sau, ăăă, să trăieşti veşnic.

— Nici vampirii nu ies în lumina soarelui, a spus Hugh. Şi cu toate astea uite că se întâmplă. S-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz. Gândeşte-te. O asemenea ocazie apare o dată în viaţă sau în existenţă.

A dat să plece, dar atunci mi-am amintit de ceva ce aproape că uitasem.

— Auzi, Hugh? Ai primit mesajul meu de mai devreme? În legătură cu sataniştii canadieni?

După tot ce se întâmplase, chestiunea câtorva bannere pe Space Needle îmi părea ridicol de banală.

— Mda, a spus cu o grimasă. Au dat un spectacol în bună regulă şi au băgat lumea în sperieţi. I-au dat la ştiri şi au fost arestaţi. Nu ştiu ce-o să se întâmple acum. Chestia e interesantă pentru că a devenit internaţională.

— Ai reuşit să-i spui lui Jerome?

— Nu, n-am reuşit să dau de el, dar nu mă miră deloc dacă s-a întâmplat în perioada în care a fost invocat. Am dat de Mei în schimb şi cred că ea a făcut ceva ca să reducă fluxul de informaţii care au ajuns la mass-media. Ea spera că nu avea să remarce nimeni din conducere.

— Mda, uite, acum ne remarcă toată lumea.

Hugh a încuviinţat din cap, cu un aer crispat pe faţă.

— E puţin spus. Distracţie plăcută, dulceaţă.

A plecat şi pe mine m-a lăsat în picioare, cu ochii aţintiţi asupra podelei.

Respiram încă greu, iar inima îmi bătea tare în piept. Trebuia să mă calmez şi să analizez bine situaţia. Cine ştie ce mi se putea întâmpla dacă aveam un atac de panică. Oare mă păştea un stop cardiac sau ceva de genul ăsta? Aveam toate şansele în momentul de faţă şi orice era posibil.

M-am prăbuşit la podea, m-am cuprins cu braţele şi m-am concentrat să-mi calmez respiraţia. Era o situaţie ireală. Mintea mea nu putea cuprinde totul. Era imposibil să fiu muritoare. Nu era posibil să mor. Nu era posibil să pot atinge un bărbat fără să-i fac rău. Îmi repetam întruna lucrurile astea. Între timp, Aubrey a venit lângă mine şi şi-a frecat capul de piciorul meu. M-am întins şi am mângâiat-o pe spate, abia conştientă de gestul meu.

Ce aveam să fac? Mai erau cinci ore până la întrunire, iar mie mi se părea că nu mai trec odată, pentru că eu aveam nevoie de răspunsuri imediat. Nu puteam trăi în incertitudinea asta. Inima mi-a luat-o iar la trap. Futu-i. Chiar aveam să fac un atac de cord. Hugh era doctor în timpul zilei, poate ar trebui să-l sun să-mi ia tensiunea.

Să sun...

În momentul ăla mi-a venit o idee şi m-am ridicat ca să mă duc să-mi caut geanta. Mi-am găsit mobilul şi l-am sunat pe Dante. Dacă ştia cineva ceva despre chestia asta, el era ăla. Poate că nu ştia toate detaliile despre felul în care asta îmi afecta mie statutul de nemuritoare, dar trebuia să ştie ceva despre invocarea unui demon. Specialitatea lui era magia neagră. În plus, aveam nevoie de ceva mai mult decât cunoştinţele lui. Dintr-odată voiam doar... alinare. Voiam să-l văd. Voiam să mă ţină în braţe şi să mă liniştească. Aveam nevoie de el să-mi spună că totul avea să fie bine.

Dar telefonul a sunat şi a tot sunat fără ca el să răspudă trimiţându-mă apoi spre mesajul lui cel prietenos din căsuţa vocală: „Vorbeşte.”

S-a zis cu planul meu. Am închis şi m-am sprijinit de blat. Încet dar sigur, am simţit cum mi se trezeşte creierul şi am încercat să găsesc o fărâmă de raţiune în ciuda fricii. Nu eram pasivă din fire. Trebuia să fac ceva în privinţa asta, nu puteam aştepta până în seara asta ca să primesc răspunsuri.

— Hai să căutăm noi, Aubrey, am spus.

Un om obişnuit nu ştia nimic despre adevărata natură a raiului şi iadului şi despre modul nostru de funcţionare. Totuşi, din când în când, dacă scotoceai destul de temeinic în scrierile cu caracter ocult, puteai să dai peste vreun adevăr pe care îl descoperise o fiinţă umană pricepută. Nouăzeci şi nouă la sută din ce aveam să găsesc avea să fie inexact, dar o căutare pe Internet îmi putea dezvălui un sâmbure de adevăr în legătură cu invocarea demonilor. Şansele de reuşită erau minime, dar deocamdată doar atât puteam face.

Numai că atunci când m-am dus după laptop, am descoperit un trist adevăr: îl lăsasem la magazin, şi am mârâit. Acum ce făceam? Încă un plan zădărnicit.

Idioato – m-a certat o voce din adâncul meu – stai la numai câteva cvartale distanţă. Mişcă-ţi fundul şi du-te după el.

Logica asta era impecabilă, desigur. Asta până m-am uitat pe fereastră.

Frica pe care o încercasem mai devreme a revenit. Maşinile care rulau pe Queen Anne Avenue păreau prea rapide, vântul care agita copacii prea puternic, iar oamenii de pe trotuare prea periculoşi. Cum aveam să pot ieşi? Cum puteam să-mi asum un asemenea risc? Mai bine stăteam aici unde eram în siguranţă.

Şi totuşi... cum puteam aştepta? Dacă stăteam aici, aveam să înnebunesc. Mi-am coborât privirea spre Aubrey şi am văzut că se uita la mine cu ochii ei verzi. Avea privirea aia infinit de înţeleaptă de care dădeau uneori dovadă pisicile. Nu era un lucru tocmai încurajator, dar m-a mai liniştit.

Hai că pot să fac asta.

Mi-am luat haina şi am dat să-mi aranjez prin schimbarea aspectului părul ciufulit, atât că, desigur, imediat mi-am dat seama că nu puteam. Nu e nici o problemă, m-am asigurat pe mine însămi. Mereu îmi aranjam părul când nu mă grăbeam. Nu era cu nimic diferită situaţia asta. Am dat fuga la baie, mi-am prins părul într-o coadă de cal şi m-am pregătit să înfrunt lumea.

Când am ieşit, am fost izbită de o mulţime de stimuli. Am stat pe treptele clădirii în care locuiam, speriată de bombe şi incapabilă să mă mişc. Nu mi se mai întâmplase niciodată. Niciodată, absolut niciodată nu-mi mai fusese frică de lume. Întotdeauna mă bucurasem de ea şi fusesem nerăbdătoare să văd ce avea de oferit. Mi-am strecurat mâna în geantă şi mi-am căutat ţigările, de parcă ar fi fost o vestă de salvare. Când le-am scos, am mai realizat ceva. Nu spunea nimeni că nu mai eram imună la efectele lor. Probabil că staza asta nu avea să dureze mult... dar cum puteam să-mi asum riscul? Cum să mă expun la ceva ce putea produce cancer, din moment ce eu habar n-aveam cât de vulnerabilă eram de fapt?

Am lăsat ţigările la loc, am inspirat adânc şi am pornit.

Numai trei cvartale mă despărţeau de magazin, dar mie mi se părea că erau kilometri întregi. Am mers cât de departe posibil de maşini şi tresăream ori de câte ori trecea cineva pe lângă mine. Când în sfârşit am ajuns în intersecţie şi trebuia să traversez spre Emerald City, deja asudam. Queen Anne Avenue nu este un drum excesiv de circulat. Zona asta avea trei benzi, traficul era constant, iar viteza era moderată, de 50 de kilometri la oră, ceea ce înseamnă că de obicei lumea mergea cu 55-65 de kilometri la oră.

Totuşi, pe când stăteam acolo, am realizat că era ca şi cum aş fi încercat să traversez autostrada I-5, cu cinci şiruri de maşini pe fiecare sens. Semaforul era pe roşu, dându-mi astfel timp să-mi fac curaj şi să-mi amintesc mie însămi că mai traversasem pe aici de sute de ori, cel mai adesea pe roşu. Eram iraţională şi mă speriam de lucruri de care n-ar fi trebuit să-mi fac griji. Semaforul a scos un sunet, poftindu-mă să traversez. Şi am pornit, agonizând cu fiecare pas. Ajunsesem aproape la bordura trotuarului celălalt când o Honda, care nu aşteptase la semafor pe strada secundară, a intrat brusc în intersecţie, asigurându-se numai că nu sunt maşini, nu şi pietoni. Când m-a văzut, şoferiţa a apăsat pe frână un pic mai brusc decât ar fi fost probabil cazul. Aceasta a scârţâit şi maşina s-a oprit cam la vreo jumătate de metru de mine. Deşi era un lucru oarecum alarmant, în condiţii normale probabil că nu m-ar fi speriat prea tare. În fond, maşina oprise şi în orice caz, aproape ajunsesem pe trotuar. Totuşi, eram deja aşa de speriată încât atunci când am auzit frâna şi am văzut ce aproape era, am înţepenit şi am rămas pe loc la propriu, prinsă în lumina farurilor.

Creierul îmi îngheţase şi nu mă mai puteam mişca. Ce prostie. Şapte paşi în plus şi aş fi fost în siguranţă. Panica femeii, provocată de faptul că trebuise să mă evite, s-a transformat în iritare când a realizat că îi blocam drumul şi a apăsat pe claxon, unul extraordinar de puternic şi de enervant. Din nefericire pentru ea, era ineficient. Cel mult zgomotul m-a îngheţat şi mai tare.

Dintr-odată, cineva m-a apucat de braţ şi a început să mă tragă spre bordura trotuarului. Nemernica din Honda continua să claxoneze şi cred că mă speria la fel de tare ca glasul lui Seth când a strigat la ea:

— Haide, gata, opreşte-te!

M-a condus cu mâini delicate spre trotuar, unde am îngheţat din nou, indiferentă la prezenţa şoferilor şi pietonilor curioşi. Mi-a cuprins faţa cu mâna şi m-a forţat să-l privesc.

Avea ochii calzi, ca melasa, şi ceva din ei m-au făcut să mă liniştesc şi să-mi vin în fire.

— Georgina, te simţi bine?

Corpul îmi era cuprins de tremur şi mi-a luat ceva timp să mă adun şi să vorbesc.

— Cred... cred că da...

Vorbise cu un glas aşa de blând.

— Ce s-a întâmplat?

Am clipit ca să-mi reţin lacrimile.

— Nimic... e...

Dar n-am putut termina. Aveam să cedez, chiar în momentul ăla, chiar acolo, pe Queen Anne Avenue. Mă detestam pentru faptul că eram aşa de slabă şi de speriată.

— Nu-i nimic, a spus Seth şi m-a prins iar de braţ. Nu contează. Acum eşti în siguranţă. Hai înăuntru.

Nu ştiu dacă a remarcat vreun coleg că Seth mă ducea ca pe o invalidă. De fapt, abia dacă am fost conştientă de drum până să ajungem la mine în birou. Seth m-a aşezat, apoi a închis uşa şi s-a aplecat spre mine.

— Ai nevoie de ceva? Apă, ceva de mâncare?

Am clătinat din cap uşor, aproape ca un robot.

— N... nu. Am... am venit doar să-mi iau laptopul.

Aerul obişnuit de timiditate pe care îl afişase în prezenţa mea în ultima vreme dispăruse şi fusese înlocuit de hotărâre şi îngrijorare, de parcă n-ar fi avut linişte până nu ştia că sunt bine. Nu mai era scriitorul timid care se temea să mă privească şi care mă evita. Redevenise bărbatul cu care fusesem, cel care întotdeauna reuşise să-mi înţeleagă stările şi să-mi sară în ajutor.

— Te rog, Georgina. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat.

Aveam senzaţia că lacrimile aveau să-mi dea o pauză, iar acum că eram înăuntru, pe un teren sigur, îmi permiteam să fiu un pic mai curajoasă.

— De ce eşti din nou aşa de drăguţ cu mine?

— De ce n-aş fi drăguţ cu tine? a spus, încruntându-se.

— Pentru că... pentru că... ultima oară când am vorbit eu n-am fost prea drăguţă cu tine. Nici chiar după ce mi-ai dat cartea.

A scos un sunet, ceva ce aducea cu un râset, dar nu tocmai.

— Nu erai tu însăţi după cât băuseşi. Nu-i nimic.

— Nu ştiu – l-am contrazis – poate că eram eu însămi.

— Nu contează, a spus, clătinând din cap. Şi acum ia spune, ce s-a întâmplat acolo, afară?

Căldura din glasul lui, îngrijorarea... mă terminau cu toatele. Îmi transmitea familiaritate şi siguranţă, de care aveam nevoie în momentul ăsta, şi nu-l puteam evita.

— E... complicat, am spus într-un târziu.

— Probleme de nemuritori?

Am dat din cap şi am simţit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Futu-i. Cred că acum mare parte din emotivitate se datora felului în care mă privea el şi nu avea nici o legătură cu nebunia din viaţa mea. M-am ridicat şi mi-am ferit privirea, sperând că nu-mi vedea faţa, dar era inutil.

— Georgina, ce s-a întâmplat? Mă sperii.

Mi-am făcut curaj şi m-am uitat înapoi.

— Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune.

Pe faţă i se citea încă îngrijorarea, dar pe buze i s-a înfiripat o umbră de zâmbet.

— Chiar crezi asta după câte ştiu despre tine? Pune-mă la încercare.

— Ai dreptate, am recunoscut. Dar nu vreau să te implic în povestea asta.

— Vreau să te ajut, a spus, apropiindu-se. Avea un glas catifelat care mă învăluia, moale ca un pled, dătător de siguranţă. Te rog, spune-mi ce se întâmplă.

Îmi venea să-i spun că nu avea ce face, dar brusc cuvintele mi s-au revărsat.

— Jerome a fost invocat, ceea ce înseamnă că e prizonier pe undeva şi...

— Uau, stai un pic. Invocat? Ca în Doctorul Faust?

— Mda. Şi cât timp el nu e de găsit, suntem cu toţii în starea asta ciudată. Peter o numeşte „stază”. Niciunul dintre noi nu mai are pu... capacităţile de dinainte. Eu nu pot să-mi mai schimb aspectul, Hugh nu mai vede sufletele. Singurii care se bucură sunt vampirii, pentru că pot să iasă iar cât timp e soarele sus pe cer, lucru care până la urmă se poate să le vină de hac. Şi dacă nu dăm curând de Jerome, o să preia altcineva conducerea, iar eu chiar nu vreau lucrul ăsta. Şi totuşi... chiar nu vreau să mai petrec o secundă măcar în starea asta, în infernul ăsta. Vreau să fie totul ca înainte.

Seth m-a privit preţ de câteva secunde interminabile, cu un chip impenetrabil. Într-un final a spus:

— E chiar aşa... chiar aşa de rău să nu-ţi mai poţi schimba aspectul?

Am clătinat din cap şi am început să bat câmpii în conţinuare.

— Nu e asta. E faptul că se poate să nu mai fiu nemuritoare. Nu pot... nu pot să accept lucrul ăsta. Drumul până aici a fost oribil, drumul de acasă şi până aici. Totul mă înfricoşează. E o prostie. Voi, fiinţele umane, vă descurcaţi tot timpul în astfel de situaţii şi nu vă gândiţi la asta. Dar mie mi-e frică să ies din casă. Mi-e frică de ce mi s-ar putea întâmpla. Şi când nu m-a văzut şoferiţa aia, am înmărmurit. Am paralizat. Doamne, mă simt ca o caraghioasă. Probabil că-ţi par nebună.

În sfârşit, de la coada ochiului mi s-a prelins o lacrimă, semnul final al slăbiciunii mele. Seth s-a întins şi mi-a şters-o cu delicateţe. Însă când a terminat, nu şi-a luat mâna. Mi-a coborât-o spre umeri şi m-a tras aproape de el. Mi-am lăsat capul pe pieptul lui şi mi-am reţinut lacrimile, pe când mă lăsam în seama protecţiei pe care mi-o oferea.

— Georgina, Georgina, a şoptit, trecându-şi o mână pe spatele meu. O să fie bine. O să se rezolve totul.

Cuvintele astea... aveau ceva minunat, în ciuda simplităţii lor. Când cineva e supărat, din instinct ceilalţi, în special bărbaţii, simt nevoia să dea o mână de ajutor. Şi nu e nimic în neregulă la lucrul ăsta, adesea este exact ce-şi poate dori un om. Dar ceea ce nu înţeleg mulţi este că uneori, simţi doar nevoia să auzi cuvintele astea: „O să se rezolve totul.” E de ajuns să ştii că cineva e alături de tine, că-i pasă de tine. Nu e întotdeauna nevoie să se gândească ce e de făcut în continuare.

— Nu ştiu ce-o să se întâmple acum, am spus şi cuvintele mi-au fost înăbuşite de tricoul lui cu Hong Kong Phooey. Mi-e aşa de frică. Cred că nu mi-a mai fost aşa de frică de când eram sigură că o să mă omoare Roman.

— N-o să ţi se întâmple nimic. Ai spus chiar tu că n-o să dureze mai mult de câteva zile. Aşteaptă până atunci.

— Nu prea mă pricep să aştept.

A râs şi s-a sprijinit cu obrazul de fruntea mea.

— Ştiu, dar nu-ţi face griji. Mulţi dintre noi fac lucruri mult mai periculoase decât să meargă pe jos preţ de două cvartale şi ies teferi din experienţa asta. E adevărat, a fost cam nasoală şoferiţa aia, dar totuşi nu s-a întâmplat nimic.

— Sunt două cvartale şi jumătate, l-am corectat. Nu două.

— Corect. Am uitat de jumătatea aia în care se ascund rechinii şi minele.

M-am retras uşor ca să-l pot privi. Nu şi-a luat braţele din jurul meu.

— Seth, trebuie să-l găsesc pe Jerome.

Zâmbetul i-a pierit şi l-a cuprins din nou îngrijorarea.

— Georgina... dacă vrei să fii în siguranţă, probabil că n-o să reuşeşti dacă te duci după el. Nu trebuie întotdeauna să-ţi asumi tu lucrurile astea, ştii foarte bine. Lasă-i pe alţii să îl caute. Rămâi acasă.

— Asta e problema... Nu sunt sigură că o să-l caute cineva. De ce-ar vrea demonii ca el să se întoarcă? îi vor teritoriul şi n-or să se bucure dacă apare.

— Minunat, a spus Seth cu un oftat. Acum eu sunt cel care îşi face griji că ieşi din casă.

— Nu tu ai spus că o să fie totul în regulă?

— Trebuie să fiu atent la ce spun. Gânditor, a întins mâna şi mi-a netezit părul de pe cap. De ce eşti aşa de curajoasă?

— Tu ai înnebunit? am spus batjocoritoare. Adineauri ai asistat la o cădere nervoasă.

— Nu, a spus delicat. Asta e problema. Ţi-e frică. Nu ştii ce se întâmplă şi nici ce ţi s-ar putea întâmpla. Totuşi, în ciuda fricii şi nesiguranţei, iei lumea în piept ca să te duci să-l cauţi. Nimeni altcineva n-ar face asta, iar tu o faci tot timpul.

În mod inexplicabil, lauda lui m-a făcut să roşesc.

— Voiam doar să caut pe Internet.

— Ştii ce vreau să spun. Cred că eşti mai curajoasă decât orice altă cunoştinţă de-a mea şi lucrul cel mai uimitor e că este ceva aşa de subtil, încât abia dacă observă cineva. Faci atât de multe lucruri, dar trec neobservate. Uneori mi-aş dori să fiu şi eu aşa de curajos.

— Eşti, am spus, din ce în ce mai neliniştită din cauza apropierii dintre noi. De asemenea, am mai remarcat că încă îmi netezea părul. Ce-mi faci la păr? Îmi stă urât?

— Ţie niciodată nu-ţi stă urât părul, a spus şi şi-a coborât sfios mâna. Atât că e... un pic mai ciufulit decât de obicei.

— M-am pieptănat acum un sfert de oră!

— Nu ştiu, a ridicat Seth din umeri. E doar un pic zbârlit dar probabil că e normal. E un pic de umiditate afară.

— Zbârlit, zici? Eu nu am niciodată părul zbârlit.

— Georgina, a spus obosit. Dată fiind situaţia, nu cred că trebuie să-ţi faci griji că ai părul zbârlit.

— Mda, mă rog, ai dreptate, am spus şi m-am strâmbat. Atât că am sentimentul că eu sunt nedreptăţită. Vampirii nu se opresc din chefuit, iar eu mă aleg cu părul ciufulit din afacerea asta. Nu sunt sigură că pauza de la energie pe care am primit-o chiar merită efortul.

Seth a înclinat capul, uimit încă o dată.

— Ai primit o pauză de la energie?

— Da. Pe lângă toate celelalte, mi-am pierdut nevoia de a mai absorbi energie, aşa că nu sunt...

Atunei m-am oprit. Întreaga lume s-a oprit.

I-am căutat privirea lui Seth, ochii frumoşi, căprui-aurii, în care se citea uluiala deplină când am realizat amândoi cu adevărat ce fusesem pe cale să spun. Strânsoarea lui a devenit mai rigidă, îmbrăţişarea prietenească a devenit mult mai mult de atât. Eram conştientă de fiecare loc în care ne atingeam unul pe celălalt şi exact ce distanţă era între locurile în care nu ne atingeam. Îl simţeam cald, minunat de cald, şi fiecare locşor pe care mi-l atingea era cuprins de frisoane, nu neapărat de la implicaţiile sexuale, ci pentru că realizam că Seth era cel care mă atingea. Tot corpul meu era în alertă, aştepta, privea şi spera să mă mai atingă.

A înghiţit în sec, cu ochii căscaţi încă.

— Deci nu eşti... adică poţi...

— Da, am spus răguşită. Asta e teoria, cel puţin. De fapt, n-am verificat...

Mi-am curmat vorbele pentru că nu aveau nici o importanţă. Relaţia mea cu Seth fusese sabotată de sute de mici probleme, de la comunicare până la încredere şi la mii de altele asemenea. Şi întotdeauna, întotdeauna dincolo de asta mai era şi conştiinţa faptului că niciodată nu puteam fi intimi fizic. Putuserăm să ne îmbrăţişăm şi să ne sărutăm un pic, chiar şi cu limba, până ca foamea mea sucubică să înceapă să-i absoarbă energia. Însă intimitatea supremă? Sex? Dragoste? Toate astea ne erau interzise şi fructul oprit ne chinuise pe amândoi, indiferent de cât am fi vorbit despre faptul că dragostea era partea cea mai importantă într-o relaţie.

Şi iată-ne acum. Barierele fuseseră înlăturate. Nu verificasem dacă îmi fusese neutralizată pofta sucubică de energie, dar nici nu era nevoie. Simţeam, după cum spusese şi Hugh. Pofta permanentă care stătea la pândă în adâncul meu era pe deplin adormită. Puteam atinge şi săruta pe oricine fără limită. Îl puteam atinge şi săruta pe Seth. Acum nimic nu îmi mai stătea în cale.

Hm, cu excepţia unui singur lucru.

La uşă s-a auzit un ciocănit.

— Georgina? Eşti acolo? a strigat Maddie.

Era de parcă mi-ar fi aruncat cineva cu apă rece pe faţă şi Seth şi cu mine am sărit unul de lângă celălalt. S-a dus înapoi spre uşă, iar eu m-am aşezat la birou. Inima îmi bubuia din nou. La naiba! Trebuia să stau de vorbă cu Hugh şi să iau un medicament împotriva neliniştii.

— Da, intră, am strigat.

Maddie a vârât capul pe uşă, surprinsă să ne vadă împreună.

— Aici erai, i-a spus lui Seth. Abia am ajuns şi nu te găseam pe nicăieri.

Seth era şocat încă.

— Da... am văzut că Georgina e aici şi am trecut pe la ea...

Maddie m-a privit şi a întrebat:

— Te simţi bine? Pari un pic obosită. Şi-a dus privirea spre părul meu, apoi înapoi spre faţă. Abia te-ai trezit?

Pare-se că nu mai eram gata-gata să am o cădere nervoasă, şi nu era puţin lucru. Nu-mi plăcuse felul în care îmi privise părul.

— Nu tocmai. Am avut o zi complicată, am spus, încurcându-mă în cuvinte.

Eram aşa de tulburată că abia puteam alcătui un răspuns coerent. Seth era ca soarele pentru mine, mă orbea şi mă încălzea deopotrivă, iar Maddie mă făcea să mă simt vinovată şi mizerabilă pentru că mă delectam cu soarele ăla.

— E vreo problemă cu familia ta? a întrebat ea.

— Ah, nu, sunt bine cu toţii. E un pic de nebunie, dar o să treacă.

M-am ridicat, mi-am luat laptopul şi speram că păream nepăsătoare şi calmă. Trebuia să plec de aici înainte să spun vreo prostie. În momentul de faţă nu puteam nici măcar să-l privesc pe Seth.

— De fapt, am spus, am venit doar să-mi iau ăsta.

Maddie m-a studiat preţ de câteva secunde şi trebuie să fi tras concluzia că spuneam cât de cât adevărul. S-a relaxat şi a părut să nu bage de seamă că încercam cu disperare să ajung la uşă.

— Auzi? a spus. Mă gândeam că poate nu e nevoie să te duci în California ca să ai parte de plajă.

— Pentru... ce?

— Mai ştii ce am discutat la Mark’s?

— Ăăă, da.

În mod miraculos, chiar îmi aducem aminte. Era chestia cu apartamentul, când îi spusesem că mă trăgea aţa spre plajă.

— Am găsit soluţia perfectă: Alki.

— Alki? a întrebat Seth nedumerit.

— E secret, a spus şi mi-a făcut cu ochiul. M-am gândit că mi-aş putea începe căutarea de acolo. Ce părere ai?

— Cum să nu? Pare promiţător.

Alki Beach era o zonă din vestul oraşului Seattle care dădea spre Puget Sound. Nu se compara cu o plajă cipriotă, dar era totuşi plajă. Şi dacă, încuviinţând, mai şi reuşeam să ajung la uşă...

— Super! Şi cu lecţiile de dans cum rămâne?

— Poftim? Ce e cu ele?

Probabil că aveam iar un aer de căprioară prinsă în luminile farurilor. Starea de agitaţie în care mă aflam nu mă predispunea la zburdarea de la un subiect la altul.

— Lecţiile de salsa. Le-am pomenit despre asta şi lui Beth şi lui Casey şi au fost entuziasmate şi ele.

— Oh, da, sigur. Cum să nu?

Sincer, aş fi acceptat orice numai să scap de acolo.

S-a luminat la faţă dintr-odată.

— Oh, mersi! E prea curând dacă începem săptămâna asta? Pun pariu că reuşim să adunăm pe toată lumea pentru ziua de, ăăă, joi.

— Sigur, e perfect, am spus şi deja ajunsesem la uşă.

— Oh, mersi! Ce-o să ne mai distrăm. Verific dacă aranjează pe toată lumea ziua asta şi îţi trimit un e-mail. Dacă apare ceva... Ştiu că eşti stresată...

— E totul în regulă, am spus. Vă doresc o seară plăcută.

Am tras un zâmbet cuceritor şi am trecut repede pe lângă amândoi. Însă, când am ieşit pe uşă, m-am uitat înapoi, i-am surprins privirea lui Seth şi zâmbetul mi-a pierit. O mie de mesaje au circulat de la unul la celălalt, exact ca pe vremea în care ieşeam împreună. Numai că de data asta nu eram sigură în privinţa semnificaţiei lor.

Mi-am continuat drumul şi brusc am realizat că mai aveam şi alte griji în afară de faptul că redevenisem muritoare.

Capitolul 12

Căutările pe Internet nu mi-au oferit prea multe piste, exact cum mă temusem eu. Totuşi, eram încântată că măcar făceam ceva. Aşa uitam de moartea care stătea la pândă, probabil şi de faptul că demonii aveau să se abată asupra oraşului Seattle. Şi, lucrul cel mai important, mi-l alungam pe Seth din minte.

Pentru că, dacă mă gândeam la el, aveam să-mi închipui că-l ating, că-l sărut şi... multe alte lucruri. Sentimentele pe care le aveam faţă de el începeau să mă mistuie în aşa măsură, încât celelalte probleme păreau banale. Aşa că am tot căutat pe Google în speranţa că aveam să găsesc ceva despre invocarea demonilor. După cum mă aşteptam, mare parte din rezultate mă trimiteau la site-uri cu jocuri de rol şi la Doctorul Faust. Totuşi mă simţeam mai bine decât dacă stăteam degeaba.

Drumul cu maşina până la The Cellar a fost la fel de chinuitor ca cel parcurs pe jos până la librărie. Am luat-o pe străzi lăturalnice pe care se circula mai lent, deloc dornică să mă confrunt cu blocajele şi cu viteza de pe autostradă. The Cellar era un bar pe care multora dintre nemuritorii din Seattle le plăcea să-l frecventeze. Cine organizase evenimentul se pare că rezervase sala mai ferită a restaurantului, care de regulă era folosită în organizarea de banchete şi nunţi. Nu era nevoie să simt amprentele demonilor ca să-mi dau seama că feriseră locul de ochi nedoriţi.

Când am intrat, sala slab luminată era înţesată. Am recunoscut o parte din nemuritorii de rang inferior, dar majoritatea erau demoni pe care nu-i cunoşteam. Câţiva stăteau la masa lungă, care era acoperită cu platouri cu aperitive şi cu sticle de vin. Mare parte din cei prezenţi stăteau pe margine prinşi în discuţii, sau îşi trăseseră scaune, înghesuiţi unii în ceilalţi, împărtăşindu-şi parcă un secret. Grace şi Mei se ocupau de cei prezenţi cu acelaşi aer profesionist, eficient, ca întotdeauna, deşi, atipic pentru ele, păreau epuizate. Pentru prima oară erau îmbrăcate fiecare altfel şi mă întrebam dacă din cauza stresului se îmbrăcaseră diferit. Mei purta o fustă roşie, un pulover şi un colier din zale din aur şi argint. Grace avea un costum din în şi un colier solid din pietre cu un pandantiv în formă de semilună.

Peter, Cody şi Hugh stăteau într-un colţ şi mi-au făcui cu mâna.

— Salut, am spus. Ce se întâmplă?

— Nu mare lucru, a răspuns Hugh. Asta pare mai degrabă o şuetă, nu e cine ştie ce chestie organizată.

Am tăcut cu toţii şi priveam cum interacţionau ceilalţi. În alt colţ l-am văzut pe Cedric gesticulând teatral în timp ce vorbea. Era întunecat la faţă şi concentrat, iar Kristin, aflată în apropiere cu un clipboard în mână şi absorbită, lua notiţe. Nu foarte departe era Nanette, şi, cu chipul ei drăguţ impenetrabil, asculta ce-i spunea o altă demoniţă.

— Probabil că voi sunteţi subordonaţii lui Jerome.

Ne-am întors toţi patru. Niciunul dintre noi nu remarcase când se apropiase demonul pentru că ne pierduserăm capacitatea de a simţi amprenta nemuritorilor. Am tras concluzia că toată experienţa asta era ca şi când mi-aş fi pierdut văzul sau mirosul. Pe demonul în cauză nu-l cunoşteam. Avea un zâmbet larg, plin de dinţi, şi pielea lui arăta ca şi când ar fi fost supus unei sesiuni de bronzare scăpată de sub control. Nici părul ţepos blond spre alb nu-i îndulcea situaţia.

A întins mâna şi a spus:

— Eu sunt Tom. Mă bucur să vă cunosc pe toţi.

I-am strâns cu toţii mâna şi ne-am prezentat. Ne-a scuturat-o energic, ca un politician aflat în campanie electorală. Pun pariu că dacă aveam şi un copil cu noi, l-ar fi pupat pe obraz.

— Îmi imaginez că probabil vă simţiţi foarte ciudat, a spus. Dar vreau să ştiţi că suntem cu toţii alături de voi. Nu aveţi motive de îngrijorare, în scurt timp lucrurile au să reintre pe făgaşul normal.

— Mulţumesc, am spus politicoasă, zâmbind cât de sucubic se putea într-o asemenea stare asucubică.

Nu era niciodată o idee bună să te arăţi sarcastic faţă de un demon. Dar să fii sarcastic faţă de un demon când nu aveai puterile obişnuite era o idee de-a dreptul proastă.

— Tot ce ne dorim e să-l vedem pe Jerome înapoi, am spus. Zâmbetul i-a pălit un pic, dar apoi şi l-a reluat repede.

— Da, da, desigur. Facem cu toţii tot ce e posibil. Dar, fireşte, ştiţi că există o şansă ca Jerome să nu fie niciodată găsit...

— Aşa am auzit, a spus Hugh pe un ton la fel de politicos ca al meu.

Tom a dat din cap.

— Dar nu vă faceţi griji. În tragica situaţie în care lucrul ăsta chiar se petrece, o să avem grijă să nu rămâneţi de izbelişte. Puteţi sta liniştiţi, noul arhidemon de Seattle va domni cu pricepere şi competenţă, şi va avea grijă să vă puteţi îndeplini sarcinile cu destoinicie şi eficienţă.

Aveam sentimentul că era gata-gata să ne promită că, dacă este ales, o să reducă taxele şi o să sporească numărul de locuri de muncă, dar am fost întrerupţi de un glas ascuţit.

— Geor-giiii-na!

O prăjină de femeie de doi metri venea spre noi. Avea pielea neagră ca abanosul, care mergea oribil cu părul ei portocaliu. Pe lângă ea, Tom părea o frumuseţe de bărbat, un adevărat manechin. Avea pleoapele machiate până la sprâncene cu auriu, iar strălucirea fardului rivaliza doar cu paietele multicolore de pe rochie. În jurul umerilor avea un boa din pene negre care îi flutura când mergea. Mai mulţi demoni din încăpere o priveau împietriţi, lucru remarcabil de altfel, pentru că nu e uşor să descumpăneşti un demon.

— Asta cine mai e? a întrebat Cody.

Exact ca în cazul lui Tom, Cody nu percepea nici identitatea, nici ce tip de nemuritor era. Dar eu nu aveam nevoie de asemenea indicii.

— Tawny, am spus şi eu, şi Peter la unison.

— De unde ştiţi, fraţilor? s-a interesat Cody.

— După haine, a spus Peter.

— Şi după scheunat, am spus eu.

Tom rămăsese împietrit, cu gura căscată. După o clipă, şi-a revenit.

— Mi-a părut bine să vă cunosc. Sper să mă căutaţi dacă aveţi întrebări sau nedumeriri. Abia aştept să vă cunosc mai bine pe toţi, a spus şi a tulit-o exact când Tawny ajungea la noi.

Noi stăteam cu ochii larg deschişi.

— Ce naiba ai păţit? a exclamat Hugh.

Tawny s-a bosumflat.

— Păi faza e că am cunoscut un tip foarte de treabă pe care mi-l doream. Pur şi...

— Tawny, am întrerupt-o. Ţi-am mai spus de o sută de ori. Lasă-i pe ăia de calitate.

A clătinat din cap.

— Nu, nu, era deja în mine. De fapt, era în chestia asta, a spus cu un gest spre corpul ei. Mi-am dat seama că avea nişte fantezii ciudate despre care nevastă-sa nu ştia. Aşa că mi-am luat forma asta şi ne-am pus pe treabă. Iar energia... era fantastică.

Nu-mi puteam disimula uluiala. Tawny reuşise să facă rost de un tip ca lumea. Recursese la o strategie care, deşi primitivă, era de asemenea extrem de eficientă: exploatarea dorinţelor tainice. Cu asta puteai să ajungi la sufletul cel mai imposibil de clintit.

— Mamă! am spus într-un târziu. Super. Nu... nu pot să cred că spun chestia asta, dar sunt mândră de tine.

A oftat.

— Dar n-am apucat să mă bucur de influxul de energie. Cam la zece minute după asta, s-a dus. S-a dus totul. Am început să mă simt rău şi...

— Mda, ştim restul poveştii, a spus Cody nu lipsit de delicateţe.

— Iar eu aveam corpul ăsta, şi acum... m-am pricopsit cu el.

În condiţii normale, chestia asta ar fi fost un prilej de câteva burţi de râs. Însă deocamdată chiar îmi părea rău pentru ea.

— Ai răbdare. Zice-se că n-o să dureze mult.

Tawny a dat tristă din cap.

— Da, să sperăm. Apoi brusc s-a înseninat un pic. Ah, uitasem, ai avut dreptate la faza cu sexul oral.

Hugh a întors fulgerător capul spre mine.

— Ce, ce?

Din fericire, înainte să apuc să spun ceva, Mei ne-a strigat să fim cu toţii atenţi. Şi când spun că a strigat, chiar vorbesc serios. A recurs la forţă ca să-şi amplifice glasul, aşa că îi răsuna dureros prin întreaga încăpere, motiv pentru care mulţi dintre noi am strâns din ochi şi ne-am acoperit urechile. Câţiva s-au dat chiar înapoi, dezvăluindu-ne-o astfel pe ea şi pe Grace.

— Vrem să vă mulţumim tuturor că aţi venit, a spus Mei, reluându-şi glasul neutru, lipsit de emoţie.

— Şi apreciem ajutorul tuturor în încercarea noastră de a menţine lucrurile pe linia de plutire, a continuat Grace. Mei şi cu mine avem totul sub control, dar grija de care dă dovadă toată lumea este absolut... admirabilă.

Era o uşoară notă ironică în glasul lui Grace când şi-a plimbat privirea peste demonii adunaţi acolo. Mulţi dintre ei s-au îndreptat şi au zâmbit, sugerând că ei chiar erau aici din grijă faţă de noi.

— Ştiu că sunteţi la fel de nerăbdători ca noi să-l găsim pe Jerome, a spus Mei. Şi o să facem tot ce ne stă în putinţă să dăm de el.

Unele dintre zâmbetele de mai devreme s-au crispat şi mulţimea s-a agitat stânjenită. După cum îi spusesem lui Seth, nu toată lumea aştepta cu atâta nerăbdare întoarcerea lui Jerome

— Da, desigur, a tunat o voce. Tom li se alăturase lui Grace şi lui Mei în lumina reflectoarelor. Sigur, Jerome este prioritatea noastră. Şi dacă – atunci când, vreau să spun – va fi găsit, sunt convins că direcţiunea va fi nerăbdătoare să afle cum de s-a întâmplat aşa ceva. Fără îndoială că o să aibă nevoie de... o perioadă de refacere, iar dacă nu-şi poate îndeplini sarcinile, eu sunt chiar din acest moment gata să mă ocup de chestiunile infernale din Seattle.

— Tom, a intervenit o demoniţă brunetă din partea cealaltă a încăperii, care stătea sprijinită de un perete, îndreptându-se. Dacă nu mă înşală memoria, lucrurile nu s-au terminat prea bine când ai fost tu la conducere în Tuscaloosa.

— N-a fost vina mea, a mârâit Tom.

Şi aşa a început. Uşor-uşor, întâlnirea a degenerat în haos şi în mare s-a redus la discursul fiecărui demon care voia să convingă de faptul că el sau ea era cea mai nimerită alegere şi că ceilalţi erau complet nepotriviţi. Era ca un an de campanie prezidenţială condensat într-o oră.

— Ia uitaţi-vă la Grace şi Mei, a remarcat Hugh. Ar fi în stare să dea de pământ cu toţi din încăperea asta.

— Hm, am făcut. Asta e ideea. Toţi demonii ăştia vorbesc despre menţinerea ordinii în treburile infernale, dar de fapt ele două sunt cele care reuşesc lucrul ăsta în momentul de faţă.

— Iadul ar trebui să le lase pe ele să preia postul dacă nu se întoarce Jerome, a spus Cody.

L-am fulgerat cu privirea şi a continuat:

— Nu că ar exista îndoieli în privinţa asta. O să se întoarcă.

— Să sperăm, a spus un glas.

Cedric se apropiase de noi şi se alăturase cercului nostru, urmat de Kristin.

— Mă rog, am spus, incapabilă să-mi ascund un zâmbet. Nu poţi să-mi spui tu că vrei să se întoarcă. Pentru tine e ocazia perfectă să-ţi creezi marele imperiu de Nord-Vest.

A clătinat din cap.

— Nu, crede-mă, nu vreau să am nimic de-a face cu toate astea. În comparaţie cu unii dintre rataţii ăştia, dintr-odată Jerome mi se pare vecinul ideal.

Semăna foarte tare cu ceea ce spusese Isabelle.

— Presupun – a adăugat Cedric – că n-o să te întorci în Vancouver, nu?

Am ezitat. Mă mai duceam? Acum în faţa cui mai răspundeam? Mai erau valabile ordinele lui Jerome?

— Nu ştiu, am recunoscut. Nu ştiu ce trebuie să fac, dacă ar trebui să plec.

— Mă rog, a spus el. Nu că te-ai fi descurcat cine ştie ce

— Ba da! îi convinsesem să stea cuminţi înainte ca aşa-zisul lor înger să le vorbească. Ea le-a spus să nu aibă încredere în mine.

M-am încruntat şi mă întrebam dacă puteam să continui. Nu mai ştiam în cine să am încredere, acum că Jerome nu mai era pe aici şi, după cum spusese Hugh, Cedric încă era candidatul ideal pentru chestia cu invocarea lui Jerome, în ciuda a ceea ce-mi spunea mie instinctul.

— Şi ştii care e treaba... cred că am o idee cine a făcut treaba asta şi cine e îngerul...

— Vrei s-o laşi în pace pe Isabelle? a mârâit Cedric.

Am clătinat din cap şi mi-am coborât glasul.

— Nu cred că e ea. Eu cred că e Nanette.

Şi-a păstrat acelaşi aer neîncrezător pe faţă.

— Varianta asta e la fel de ridicolă ca aia cu Isabelle. Ai fost şi tu acolo. Ai văzut că a venit la mine pentru că îşi făcea griji în privinţa propriului teritoriu.

— Ciudat, dar a avut o întâlnire similară cu Jerome la nu foarte mult timp după asta.

Chipul lui Cedric şi-a păstrat aceeaşi mină relaxată şi sceptică la care excelau demonii. Dar eu eram destul de sigură că văzusem o urmă de interes în ochii lui albastru-cenuşii.

— Asta nu înseamnă nimic.

Din nou, instinctul îmi spunea că minţea. A dat să se întoarcă dar atunci a intervenit Cody, pe un ton ezitant.

— Scuză-mă... ştii cumva... suntem muritori? Cedric a ezitat o clipă, apoi a râs. Când niciunul dintre noi nu a spus nimic, ne-a privit pe fiecare.

— Vorbiţi serios?

— De ce e aşa o întrebare nebunească? am întrebat. Am pierdut tot ceea ce făcea din noi nişte nemuritori.

— Aţi pierdut ca să nu aveţi probleme, a spus Cedric. Nu are nimeni chef să umblaţi voi liberi, nesupravegheaţi, având abilităţile obişnuite. Când dispare un arhidemon din peisaj, se taie conducta. Dar încă sunteţi nemuritori. Credeţi că o banaliate cum e moartea vă poate anula contractul?

— Deci dacă ne calcă o maşină, ne revenim? a întrebat eu.

— Desigur. Normal, ia ceva timp până să vă reveniţi. Vă veţi vindeca în ritmul unei fiinţe umane, dar până la urmă vă vindecaţi.

— Şi dacă ne decapitează cineva? a plusat Peter.

— Exact, i-a dat Cody dreptate. Ca-n Nemuritorul.

Cedric a dat ochii peste cap.

— Tu ai grijă să nu te decapiteze nimeni şi aşa n-o să trebuiască să aflăm niciodată. Apoi s-a concentrat asupra mea. Tu stai aici deocamdată. Ceva îmi spune că Îngerul Întunericului n-o să-şi mai facă apariţia prea curând. Eu bănuiesc că s-a terminat cu distragerea atenţiei.

— De acord cu tine. Mersi.

A dat scurt din cap şi a dat să se întoarcă. Apoi s-a uitat înapoi la Tawny şi după aia s-a mai uitat o dată.

— Cum te cheamă?

— Tawny, a răspuns ea.

A privit-o din cap până în picioare, apoi s-a întors spre Kristin.

— Ia-i numărul de telefon şi stabileşte o întâlnire.

Am zărit ceva în ochii lui Kristin şi mi-a luat un pic să identific ce era. Gelozie. Judecând retrospectiv la pasiunea cu care se ocupa de treburile lui, n-ar fi trebuit să mă surpridă că era îndrăgostită de el. A răsfoit câteva pagini din clipboard cu buzele crispate, trădând dezaprobare.

— Ai multe întâlniri săptămâna asta. Nu-ţi place să ai programul prea încărcat.

Vorbise pe un ton neutru, dar deşi îmi dădeam seama că în parte îl avertiza pentru că era sincer îngrijorată, pe de altă parte nu voia să rateze şansa de a-i pune beţe în roate în viaţa amoroasă. Cedric însă nu părea să observe.

— Anulează ceva mai puţin important, a spus el cu un gest indiferent. Ştii tu ce-ai de făcut.

A plecat, în timp ce Kristin nota numărul lui Tawny.

— Ţinem legătura, a spus Kristin neutru.

— Hm, a făcut Tawny imediat ce a plecat Kristin. E destul de drăguţ. Poate că nu e chiar aşa de rău corpul ăsta până la urmă.

Am făcut schimb de priviri cu Hugh şi Peter. Aerul pe care îl afişau se potrivea cu ceea ce simţeam eu: oboseală şi frustrare, şi aveam o bănuială nemărturisită că situaţia asta era aproape amuzantă.

Ei, am spus privind-o pe Tawny cum zâmbea încântată. Cel puţin cineva e mulţumit de toate astea.

Capitolul 13

Asigurările lui Cedric cum că nu puteam să mor mi-au luat o piatră de pe inimă. Am plecat de la The Cellar mult mai puţin stresată, deşi încă nu aveam de gând să verific pe propria mea piele cum anume ne puteam vindeca dacă eram decapitaţi. Deci, deşi încă umblam cu grijă, nu mă mai simţeam sufocată sau ameninţată la fiecare pas de lume.

În loc să mă duc acasă, am mers la magazinul lui Dante. Magazinul-apartament în discuţie era în Rainier Valley, în sud-estul oraşului Seattle. Nu avea un orar fix în care îşi oferea diferitele servicii „paranormale”, dar de obicei stătea pe acolo noaptea dacă nu avea nimic altceva de făcut. Cam pe la ora asta beţivii, cuplurile ieşite la plimbare sau adolescenţii drogaţi umblau în căutare de distracţie şi de noutate. În general, în timpul zilei nu erau chiar aşa de multe persoane în căutare de ajutor divin, exceptând cazul celora care voiau un sfat despre tranzacţionarea de acţiuni.

Însă în seara asta Dante nu avea clienţi. Magazinul şi neonul pâlpâitor păreau triste şi singure. Am intrat pe uşa neîncuiată şi l-am găsit sprijinit de blat, răsfoind un număr din revista Maxim.

— Ce-ai păţit? am întrebat. Ţi-a expirat abonamentul la Escrocheria pe înţelesul tuturor?

Şi-a ridicat privirea, a zâmbit şi şi-a dat părul brunet de pe faţă.

— Simţeam nevoia de ceva frumos, dat fiind că nu ştiam când am să te mai văd.

L-am sărutat pe obraz.

— Dumnezeule. E cel mai drăguţ lucru pe care mi l-ai spus vreodată.

— Mă rog, dacă preferi, pot să fac nişte aluzii sexuale mizerabile.

— Şi adică să ne strici preludiul de data viitoare?

Asta l-a făcut să zâmbească şi mai larg, şi a închis revista.

— Cărui fapt îi datorez plăcerea? N-ar trebui să fii în vizită la vecinii noştri de la nord? Sau ai terminat? Sincer, eu m-am zăpăcit.

— Hm, apropo.

Doamne, cum aveam eu să-i explic ce se întâmplase? Serios, toate astea se întâmplaseră într-o singură zi? Simţeam de parcă trecuse un an de când mă luase cu ameţeli în maşini.

— Azi s-a petrecut o chestie ciudată.

— Ce gen de chestie ciudată? Ai vândut toate cărţile de Jane Austen din librărie sau ordinea spaţiului şi timpului au fost date peste cap?

— Mmm... mai degrabă ultima variantă.

— Rahat.

Am tras adânc aer în piept şi m-am gândit că ar fi mai bine să scap odată de partea hardcore a poveştii.

— Nu pot îndulci prea mult chestia asta, dar... nu mai sunt sucub.

— Eu niciodată n-am crezut că eşti sucub.

Am mârâit. Asta era o glumă de-a noastră de când ne cunoscuserăm. Ce ironie.

— Serios, am spus. Nu mai sunt sucub. Şi a mai dispărut şi Jerome, lucru care se poate să fi deschis posibilitatea instalării unei noi domnii demonice în oraşul Seattle.

Dante m-a privit atent, meditativ, în timp ce mă cerceta ca să vadă dacă spun adevărul. Pentru prima oară de când îl cunoşteam rămăsese fără cuvinte. N-am mai aşteptat comentariile pline de spirit şi am dat înainte. I-am explicat chestia cu invocarea, ce efecte avusese asupra noastră, a tuturor nemuritorilor de rang inferior, cum demonii de pretutindeni îşi făceau acum planuri cu oraşul Seattle şi de ce trebuia să-l găsesc pe Jerome cât mai repede posibil.

Când în sfârşit am terminat, i-a luat ceva timp lui Dante să-şi adune gândurile.

— Şi deci chiar ţi-ai pierdut puterile de sucub?

— Capacităţile, l-am corectat. Şi răspunsul e „da”. Vrei să spui că după tot ce ţi-am spus despre balanţa puterii din Seattle, faza cu sucubitatea mea ţi-a atras cel mai tare atenţia?

A ridicat din umeri.

— Trebuie să recunoşti că e ciudat. În plus, celelalte lucruri nu mă afectează. În schimb, ce ţi se întâmplă ţie, da, a spus şi a mijit ochii. Acum va trebui să folosesc prezervativ?

— Poftim? Nu. Sigur că nu.

— Eşti sigură?

— Nici n-ai clipit la gândul că aş putea să-ţi fur porţiuni din suflet în ultimele câteva luni, dar te sperie inexistenta ameninţare cu plata de pensie alimentară?

— Normal, din moment ce am contul bancar mai bine chivernisit decât sufletul.

Mi-am rotit privirea prin camera ponosită.

— Mă îndoiesc.

— Drăguţ, a fost de acord. Dar eu, să fiu în locul tău, aş pune câteva întrebări. Ca de exemplu, dacă poţi să mori.

— Pe-asta am pus-o deja, am spus şmecheroasă. Şi răspunsul este „nu”. Corpurile noastre de nemuritori sunt la fel, în general. Atât că nu mai avem acces la toate bonusurile alea.

Am sperat că n-o să mă întrebe despre decapitare, pentru că, sincer, nu aveam chef de aşa ceva.

— Bun, şi zi, ce vrei de la mine? a întrebat.

— Ce te face să crezi că aş vrea ceva?

M-a privit.

— Hai bine, poate că vreau ceva. Dar, sincer, cine altcineva ar şti mai multe despre chestia asta în afară de tine?

— Cine ştie cele mai multe lucruri despre demoni? Hmm, stai să mă gândesc. Ah, gata, ştiu. Ce zici de demonii pentru care lucrezi, demonii ăia atotputernici care bântuie pe pământul ăsta de la începutul începuturilor?

— Nu sunt atotputernici. Altfel n-ar mai avea nevoie de un om ca să facă invocarea, sau n-ar mai fi invocaţi în primul rând. Şi de-asta am nevoie de tine. Nu pot fi prea mulţi oameni în zonă capabili de aşa ceva, nu? Tu trebuie să-i cunoşti.

Dante a deschis gura, fără îndoială pregătit cu o remarcă tăioasă, apoi a închis-o brusc.

— Nu ştiu, a spus uşor. Nu am o evidenţă a chestiilor de genul ăsta.

M-am aplecat spre el, nevenindu-mi să cred.

— Ba cum să nu? Nu vrei să-mi spui? De ce?

A oftat şi aerul ezitant a devenit brusc iritat.

— Pentru că genul ăla de oameni se cam supără dacă le spui în stânga şi-n dreapta numele.

— Ce, ţi-e frică să nu vină şi să te ia la bătaie?

— Nu. Nu tocmai. Dar în cercurile astea există un fel de... cod al profesiei.

— O să fiu discretă. N-am să le spun de unde am informaţiile.

— Mare parte dintre ei ştiu deja că suntem împreună. Şi-ar da seama. Sunt atenţi la genul ăsta de treburi. Apoi a devenit meditativ. Desigur, în acelaşi timp mulţi dintre ei ştiu că eşti sucub şi s-ar putea gândi că ai aflat din surse proprii.

Părea să ezite încă, aşa că am mizat pe o carte mai necinstită.

— Dacă pe tine te sperie chestia asta, pot să mă duc la Erik.

Erik era un alt muritor din oraş care se ocupa cu lumea ocultului şi paranormalului. Spre deosebire de Dante, care era profesionist, Erik pur şi simplu studia şi strângea cunoştinţe despre lumea ocultă, magică a oraşului. Avea harul unui medium şi simţea ceea ce majoritatea ochilor umani nu percepeau. Uneori vedea ceea ce nici nemuritorii nu vedeau. Între Erik şi Dante exista o duşmănie mai veche şi, ca să mă exprim elegant, nu-şi tolerau prea bine prezenţa unul celuilalt.

Însă încercarea mea de a-l ademeni pe Dante nu a dat rezultate.

— Nici măcar să nu încerci, sucubule. N-o să mă faci să te ajut dacă îmi atingi coarda geloziei.

Mi-am ridicat spre el privirile rugătoare.

— Cum te conving să mă ajuţi?

Mi-a trasat conturul buzelor cu vârful degetului şi în ochii cenuşii se insinuase ceva drăcesc, meditativ.

— Nu ştiu dacă poţi să faci ceva atâta timp cât eşti tăiată de la rezervele de puteri super-secrete. Nu mai eşti o zeiţă a sexului.

— Hei, nu am nevoie de puteri super-secrete ca să fiu o zeiţă a sexului.

Chiar în clipa aia, trei puştani de vreo douăzeci şi ceva de ani au dat buzna înăuntru, căscând ochii în magazin în timp ce încercau să-şi înăbuşe chicotele nervoase. Fără îndoială că aveau şi ei acelaşi gen de potenţial ca adolescenţii drogaţi. L-am mai implorat o dată pe Dante.

— Te rog. Dă-mi numele. Nu trebuie să faci nimic altceva. Şi nu spun nimic, jur.

Dante s-a încruntat, m-a privit pe mine, pe potenţialii clienţi, apoi din nou pe mine. Le-a spus că vine imediat, apoi a mâzgălit în grabă patru nume pe o bucată de hârtie. Pe unele dintre ele le-am recunoscut.

— Mersi, am spus, am zâmbit cuceritor şi, spre surprinderea mea, expresia cinică i s-a mai înmuiat un pic.

— Doamne, ce zâmbet ai... a mormăit el. Se poate să ai dreptate.

— În legătură cu ce?

— Chiar nu ai nevoie de vreo putere ca să fii zeiţa sexului. Dar ai părul un pic cam ciufulit. A ocolit tejgheaua şi m-a îmbrăţişat în grabă. Ai grijă de tine, sucubule. Nu încerca să vezi cât de departe poţi merge cu nemurirea.

— Şi să-mi iau şi prezervative? l-am tachinat.

— Tu ai avut de curând vise profetice cu copii, a spus el, ridicând din umeri.

S-a întors, şi-a luat rolul de şarlatan jovial şi i-a ademenit pe cei din grup cu vorbe meşteşugite despre ghicitul în palmă şi tarot.

Spusese cuvintele alea relaxat, în treacăt, dar în timp ce mergeam uşor spre maşină, m-au izbit în faţă.

Vise profetice...

Visele lui Nyx.

Lucrurile pe care mi le arătase în vremea aceea fuseseră aşa de vii, încât aproape că păreau mai reale decât propria-mi viaţă. Problema e că, din câte îmi spunea aproape toată lumea, Nyx putea anticipa viitorul şi le putea arăta oamenilor ce li se poate întâmpla. În felul ăsta răspândea haosul în lume, arătându-le oamenilor aceste viziuni şi făcându-i să creadă că ştiu ce avea să le rezerve viitorul. Din nefericire, deşi viziunile se împlineau, totuşi asta nu se întâmpla niciodată aşa cum credeau victimele. În felul ăsta dusese mulţi oameni la moarte.

Totuşi, păruse destul de clar că visele pe care mi le trimisese fuseseră un mijloc de distragere a atenţiei, nu imagini distructive despre ceea ce avea să se întâmple. În viziunile pe care le avusesem, îmi arătase în mod repetat că am o fiică şi că aştept să vină acasă un bărbat pe care îl iubesc. Visele astea mă epuizaseră, făcându-mă aproape să vreau să dorm şi să-mi pierd astfel energia în fiecare noapte. După cum remarcasem în timp ce o ţineam pe Kayla în braţe, era imposibil ca vreo părticică din viziunea aia să se îndeplinească. Eu nu puteam avea o relaţie de felul ăsta. Şi categoric nu puteam avea o fiică, sânge din sângele meu. Nemuritorii nu puteau avea copii. Când îmi vândusem sufletul ca să devin nemuritoare şi să-mi schimba înfăţişarea, renunţasem la anumite aspecte ale umanităţii. Nu puteam avea copii, niciodată.

Şi totuşi...

M-am oprit pe trotuar, cam la un cvartal distanţă de maşină. Dacă, fără să-şi dea seama, Dante dăduse de o pistă? Dacă starea asta de stază îmi alterase partea aceea din mine care îşi pierduse capacitatea de a concepe un copil? Cedric spusese că teoretic sunt încă muritoare, dar de asemenea spusese că organismul meu avea să reacţioneze şi să se vindece ca cel al unui om. Ce presupuneau toate astea? Oare sexul neprotejat putea avea drept rezultat o sarcină? Oare la asta se referiseră viziunile lui Nyx? Ea jurase că îmi arătase adevărul. Oare aşa era?

Iar respiram rapid, deşi cel puţin de data asta ştiam că nu trebuie să-mi fac griji că aş putea avea un atac de cord. Bun, acum trebuia să mă calmez. Posibilitatea sarcinii mă distrăgea la fel de tare ca cea cu cuplarea cu Seth. Niciodată nu aveam să realizez nimic dacă mă lăsam pradă fanteziilor.

Am oftat, mi-am coborât privirea spre hârtia de la Dante, acum mototolită în mâini. O făcusem ghem fără măcar să-mi dau seama, în timp ce mergeam. Fusesem prea preocupată să observ...

Copiii... Seth... Lucrurile pe care mi le doream cel mai tare.

M-am străduit să-mi continui drumul spre maşină. Dar când am descuiat maşina, m-am gândit cu mâhnire dacă nu cumva ar fi mai bine să nu mă grăbesc aşa de tare cu recuperarea lui Jerome.

A doua zi de dimineaţă am urmat pistele pe care mi le dăduse Dante. Însă a fost un pic mai greu să plec de acasă decât îmi imaginasem. În ciuda faptului că în multe dimineţi mă pregăteam fără să recurg la schimbarea aspectului, dulapul meu părea cumplit de mic. Şi în timp ce părul părea să-mi stea bine când l-am terminat de aranjat, aveam sentimentul că atunci când mă uitam în oglindă avea să fie ciufulit. Singura parte pozitivă a fost că am găsit sub pat ceasul de la Dante. Credeam că l-am pierdut ieri, aşa că măcar colecţia mea de accesorii era încă respectabilă. Cu toate astea, aveam sentimentul că în curând urma să descopăr cât de tare ajunsesem să contez pe capacităţile mele.

A fost nevoie de ceva muncă de detectiv să localizez adresele de pe lista lui Dante, dar în general nu mi-a luat cine ştie cât să dau de ele. Din nefericire, odată ce le-am găsit, magicienii în discuţie nu au fost tocmai dornici să mă ajute.

Unul dintre cei pe care i-am vizitat, o femeie, mă cunoştea şi îi cuoştea şi pe slujbaşii locali ai iadului, dar deşi mi-a arătat un oarecare respect, ezita să-mi dea răspunsuri, exact cum sugerase Dante. Doi dintre ceilalţi erau oameni care nu mă cunoşteau şi asta mi-a creat imediat o problemă. Având capacităţile sucubice dezactivate, nu mai aveam amprentă de nemuritoare şi ambii erau genul care simţeau lucrul ăsta. Prezenţa mea şi faptul că pretindeam că sunt sucub au fost întâmpinate cu dispreţ şi neîncredere. Am reuşit să fac rost de ceva informaţii, dar nimic de prea mare ajutor.

La fel de dificil era faptul că, nu numai că nu mă simţeau ei pe mine, nici eu nu-i puteam simţi pe ei. Recunosc, un sucub nu avea aceeaşi capacitate ca a unui demon adevărat de a cântări starea oamenilor, dar din când în când mai simţeam magia răspândită de un om sau de un obiect. Azi, însă, eram complet oarbă şi trebuia să apelez la puterea mea de a aprecia oamenii, însă aceşti practicanţi ai magiei negre erau şarlatani la fel de pricepuţi ca Dante, versaţi în arta ascunderii adevărului.

Când să-i fac o vizită şi ultimului de pe listă, un tip pe nume Greg, se făcuse aproape ora prânzului. Deja eram destul de descurajată şi chiar am cedat şi mi-am aprins o ţigară pe drum. Greg nu avea firmă la stradă ca Dante şi în general îşi făcea vrăjile la el în casă, un bungalow micuţ din Wallingford. Când mi-a răspuns la uşă, aspectul lui dezordonat mi-a sugerat că îl trezisem. Partea bună e că m-a recunoscut, ceea ce însemna că nu trebuia să-l conving că sunt sucub.

— Ce vrei? m-a întrebat neîncrezător.

Era voinic şi ar fi avut un fizic impresionant dacă ar fi călcat pe la sala de forţă. Şi era evident că lucrul ăsta nu se întâmpla.

— Voiam să discut cu tine despre invocarea demonilor.

— Nu ştiu nimic despre chestia asta.

A dat să închidă uşa, dar am pus piciorul ca să-l blochez.

— Stai un pic. Ştii pe cineva care ştie?

— Nu. Şi chiar dacă aş şti, ce te face să crezi că ţi-aş spune? A încercat să închidă din nou uşa, apoi s-a oprit. A mijit la mine ochii şi aşa minusculi. Ai ceva ciudat. Nu ai aură.

N-am răspuns imediat.

— Poate că îţi pierzi capacităţile, am spus în final.

Cuvintele astea chiar l-au făcut să zâmbească uşor.

— Imposibil. Ce s-a întâmplat? Cine a fost invocat?

— Nimeni. Şi chiar dacă ar fi aşa, ce te face să crezi că ţi-aş spune? i-am preluat eu vorbele.

A râs, un sunet gutural izvorât din adâncul gâtului. Când s-a oprit din râs, m-a studiat preţ de câteva secunde, cu un aer şiret, meditativ.

— Bine. Am să stau de vorbă cu tine. A deschis uşa şi a zis: Intră.

Am intrat cu grijă în living. Era dezastru acolo. Vase murdare îngrămădite pe măsuţa de cafea, iar resturile de mâncare erau întărite, făcuseră crustă. Praful trona pe fiecare mobilă, iar podelele păreau să nu fi fost frecate de un secol. M-am întrebat neliniştită dacă organismul meu de acum, asemănător cu al oamenilor, era susceptibil la microbi.

Pe canapea erau îngrămădite mai multe cărţi, ale căror coperte erau menite să arate sinistru, în nuanţe de negru şi roşu, cu desene ce reprezentau nişte pentagrame. Îmi aminteau de recuzita pseudo-satanică a lui Evan, deşi, oricât de greu ar fi de crezut, Evan era de o mie de ori mai rasat decât individul ăsta.

Greg nu mi-a oferit nici un scaun, nici ceva de băut, dar nu mă deranja. Stătea în faţa mea, cu braţele încrucişate.

— Bun. Ce vrei să ştii?

— Vreau să ştiu dacă în ultima vreme ai invocat vreun demon.

— Nu că ar fi fost invocat vreun demon, desigur.

— Astea sunt speculaţii, am replicat cu un zâmbet afectat. În timp ce vorbeam, îi studiam casa cât de bine puteam. În spatele lui am văzut o bucătărie la fel de dezordonată, cu un aragaz şi un frigider acoperit cu magneţi.

— Tu crezi că aş mai trăi aşa dacă aş fi invocat un demon? Pe dracu’, aş avea televizoare cu plasmă şi concubine.

Mi-am adus aminte de discuţia cu prietenii mei în care pomeneam că omul care l-a invocat pe Jerome pur şi simplu l-ar ţine ascuns, nu l-ar folosi ca să obţină avantaje şi să-l trimită să-i facă diferite servicii. Totuşi, dacă Greg l-ar fi invocat pe Jerome în locul altui demon, acesta i-ar fi dat o recompensă. Poate n-ar fi fost televizoare sau concubine, dar s-ar vedea aici semnele unei îmbunătăţiri. Poate îşi deschisese un cont într-o bancă elveţiană.

— Bun. Ştii pe cineva care şi-a luat de curând concubine?

— Nţ. Dar pot să-ţi dau numele celor care ar putea.

Mi i-a trecut pe doi dintre magicienii la care fusesem deja.

— Am vorbit cu ei.

— Îmi pare rău. Nu e problema mea.

Ochii mi-au poposit din nou asupra cărţilor de pe canapea şi m-am apropiat de ele.

— Îmi permiţi?

— N-ai decât.

Am luat una dintre cărţi şi am răsfoit-o în speranţa că aveam să găsesc ceva informaţii despre invocare. Nimic. Era o chestie subţirică despre treburi aşa-zis malefice, cam genul de propagandă à la Armata Întunericului. A doua carte s-a dovedit a fi de acelaţi gen. Însă cea de-a treia era o carte serioasă despre vrăji, în care erau descrise genul de ritualuri diavoleşti pe care le practica Dante. Animată de speranţă, am răsfoit paginile una câte una. Cuprindea câteva chestii rele, dar nu era nimic despre invocare. Disponibilitatea lui Greg de a mă lăsa să mă uit prin cărţi ar fi trebuit să fie un indiciu că nu conţineau nimic util.

— Gata?

M-am răsucit. Glasul lui Greg se auzise aproape de mine, prea aproape. Stătusem întoarsă cât mă uitasem la cărţi, dar acum era exact în spatele meu. M-am dat câţiva paşi înapoi şi m-am lovit de canapea.

— Mda, am spus neliniştită. Mersi pentru ajutor. Acum trebuie să plec.

— Mai stai, a spus şi s-a apropiat mai mult de mine. Abia ai venit.

Am încercat să scap, trăgându-mă într-o parte, dar dintr-o dată s-a întins şi m-a prins de mâini, imobilizându-mă.

— Ce faci? am spus.

Şi iar a început inima să-mi bată.

— Nu ştiu care e faza cu invocarea, dar ce ştiu sigur e că am un sucub care nu mai e tocmai sucub, ceea ce înseamnă probabil că nu mai poţi să te baţi ca un sucub.

Am încercat să scap din strânsoarea lui, dar avea mâinile ca o menghină.

— Eşti nebun. Normal că sunt sucub, ştii foarte bine.

— Serios? Atunci schimbă-ţi aspectul ca să scapi de mine. Transformă-te într-o pasăre, într-un culturist.

Am scrâşnit din dinţi şi am încercat să scap iar de el.

— Dă-mi drumul, nenorocitule. Mă doare şi o să te trezeşti pe cap cu o hoardă de demoni care or să te rupă bucăţică cu bucăţică.

— Nu sunt prea sigur de chestia asta, a chicotit. Asta e o ocazie cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă. Îţi închipui că un sucub şi-ar trage-o cu unul ca mine?

M-a împins pe canapea, cu o mână mă imobiliza, în timp ce cu cealaltă mă pipăia neîndemânatic pe sub bluză şi mă prindea de un sân. Şi-a apropiat faţa şi a încercat să-şi lipească buzele de ale mele, dar am întors capul exact la timp.

— Dă-mi drumul! am ţipat.

Am reuşit să-mi eliberez un picior şi să-i trag un genunchi în stomac. N-a fost destul ca să scap de el, dar l-a făcut să se încrunte.

Îmi făcusem griji să nu mă lovească o maşină, meteoriţii sau vreun pod şubred, însă niciodată, dar niciodată nu mă gândisem că aş putea fi violată. Nu mă mai temusem de chestia asta de secole, asta de când realizasem că mă puteam transforma în ceva mai mare, mai puternic, în ceva în stare să dea de pământ cu un atacator.

Poate că n-ar fi trebuit să mă deranjeze aşa de tare. Mă culcasem cu o mulţime de oameni pe care nu-i plăceam de-a lungul anilor. Întotdeauna mă strâmbasem şi aşteptasem să îmi treacă. Dar în cazul ăsta era diferit. Nu fusese alegerea mea şi una peste alta mai era şi sentimentul de neputinţă care mă încerca. Detestam faptul că nu aveam de ales, detestam faptul că nu reuşeam să găsesc o soluţie ca să scap dintr-o situaţie. Însă nu era nimic de făcut, nu de data asta.

Cel mult puteam să continui să mă împotrivesc şi să mă agit. În fond, ştiam cât de cât să mă apăr. Învăţasem să folosesc arme şi să car la pumni de-a lungul anilor. Pe Niphon îl căpăcisem destul de bine de Crăciun. Din nefericire, acum eram limitată de faptul că Greg era deasupra mea. Pur şi simplu mă depăşea în greutate. Totuşi eforturile mele trebuie să se fi dovedit enervante, pentru că Greg a mârâit şi m-a prins de amândouă mâinile în încercarea de a mă întoarce invers. I-am aruncat înjurături şi i-am mai tras un genunchi aproape de vintre, dar nu destul de aproape.

Şi atunci s-a întâmplat.

Mai întâi am simţit mirosul, un miros copleşitor şi sufocant de gaze. M-am oprit din zbatere pentru o jumătate de secundă. Nu trebuia să fiu umană ca să îmi dau seama că nu era de bine.

Înainte să aprofundez subiectul, bucătăria a explodat.

Focul s-a întins în living. Nu a ajuns tocmai până la noi, dar cred că pe Greg l-a ars totuşi, pentru că a urlat de durere şi mi-a dat drumul. Corpul lui mă acoperise, scutindu-mă de răul cel mai mare, iar eu tot ce-am simţit a fost un val de aer fierbinte.

Nu m-am deranjat să gândesc sau să mă întreb ceva. Cuprins de panică, Greg îmi dăduse drumul, şi am ţâşnit. M-am dat jos repede de pe canapea şi am dat buzna pe uşa de la intrare, departe de foc, departe de Greg.

Am pornit cât de repede am putut, iar cauciucurile Passatului scârţâiau pe asfalt. Sudoarea curgea de pe mine şi abia puteam ţine mâinile pe volan, aşa de tare îmi tremurau. Cam un kilometru mai departe am auzit urletul sirenelor, dar nu m-am gândit nici o clipă la ceea ce se întâmplase. Nu puteam gândi dacă Greg scăpase sau nu. Nu mă puteam gândi cum de mă salvase o scurgere miraculoasă de gaze.

Sigurul lucru care îmi trecea prin cap era cum să fug şi să mă pun la adăpost.

Capitolul 14

Instinctul mă îndemna să mă duc înapoi în Queen Anne. Mergeam pe pilot automat şi aveam mintea golită de gânduri. Numai când am parcat şi am ieşit din maşină au început să-mi revină simţurile. Totuşi m-am străduit să rămân amorţită, să nu mă gândesc la nimic deocamdată. Stomacul îmi chiorăia, aşa că am hotărât să mă concentrez asupra nevoilor primare. Am mers la un restaurant thailandez aflat între apartamentul meu şi librărie, dornică de confortul unei mese din colţ şi al unei porţii de curry verde. Odată instalată, n-am mai putut să evit.

Ce se întâmplase acolo? O parte din mine încă mai simţea mâinile lui Greg pe mine, încă mai simţea senzaţia dezgustătoare că sunt complet neajutorată. Dar restul fiinţei mele începuse să mediteze la misterul aragazului care sărise în aer.

Observasem aragazul când cercetasem la început casa, dar nu simţisem nici un miros până înainte să ia foc. În cazul scurgerilor de gaz, de regulă o încăpere nu se umplea de gaz în timp? De data asta totul se petrecuse dintr-odată, se produsese din senin şi poc! Nu tu avertisment, nimic. Presupuneam că putea fi o coincidenţă, spre norocul meu se nimerise aşa. Însă în lumea mea nu existau coincidenţe. De regulă, erau conduse de o forţă superioară. Întrebarea se punea aşa: ce sau cine era responsabilul? Aveam prea multe griji pe cap acum, fără să-şi mai aducă şi un incendiator contribuţia.

— De ce eşti aşa de gânditoare, fiică a lui Lilith?

Mi-am ridicat privirea de la mâncarea din care mâncasem jumătate.

— Carter!

Puteam băga mâna în foc că nu mai fusesem niciodată în viaţa mea aşa de fericită să-l văd pe înger, poate numai când mă salvase toamna trecută din ghearele Helenei, nephilimul dus cu pluta. Purta aceleaşi haine ca în Vancouver. Acestea păreau să se afle într-o stare permanentă şi neschimbată de dezordine, nici mai rea, nici mai bună.

S-a strecurat pe scaunul de vizavi de mine.

— Termini de aici? a întrebat, arătând spre farfuria mea.

Am clătinat din cap şi am împins spre el farfuria cu curry. Imediat a trecut la atac, practic inhalându-l.

— Ce-ai păţit? a întrebat printre înghiţituri.

— Ştii foarte bine ce se întâmplă. Seattle a dat de dracu ‘, la propriu.

— Mda, am remarcat şi eu. Cum e să fii de capul tău, liber ca pasărea cerului?

— Naşpa. Cine ştie din ce motiv, am tot timpul părul ciufulit. Mi-l mai aranjam şi înainte singură înainte de chestia asta, dar niciodată nu se comporta aşa.

— Mă îndoiesc că ţi-l aranjai singură, a spus Carter cu un rânjet. Poate că făceai tu toată treaba, dar probabil că ceva din subconştientul tău îşi băga un pic coada ca să-l facă să stea perfect.

M-am strâmbat.

— Mă rog, chiar dacă e adevărat, am câteva probleme mai mari de-atât.

L-am pus pe scurt la curent cu aventurile mele de azi de dimineaţă şi cu ce se întâmplase cu Greg. Chiar şi numai faptul că vorbeam despre asta îmi dădea fiori pe şira spinării. Mă aşteptam să râdă şi să facă vreo glumiţă la adresa mea, dar a rămas serios.

— Trebuie să ai grijă, a spus cu gravitate. Acum totul s-a schimbat. E adevărat, numai pentru scurt timp, dar chiar dacă nu poţi muri, tot eşti prinsă într-un joc periculos.

— Trebuie să-l găsim pe Jerome. Ştii unde e?

Carter a scuturat din cap.

— Nţ. A dispărut şi de pe radarele noastre. Nu ştiu nici eu mai mult decât tine.

— Dar probabil că tu ştii mai multe decât mine despre invocarea demonilor, am subliniat.

— Depinde, a spus. Tu ce ştii?

— Cam ce ţi-am spus şi ţie deja. Dante nu mi-a putut oferi nici el mai mult decât cei care credea el că ar putea. Iar rataţii ceilalţi nu mi-au oferit nimic în plus, doar aere.

Carter i-a făcut semn unei chelneriţe şi a comandat o porţie de Panang curry şi cafea cu gheaţă în stil thailandez. Apoi a lovit uşor masa cu degetul, crispat şi meditativ.

— Pot să-ţi spun cum se face, a spus într-un târziu. Dar nu pot face mai mult de-atât. Asta e treaba alor voştri, nu a noastră. Noi nu trebuie să ne amestecăm.

— Dacă dai informaţii nu se pune că te amesteci, am spus.

— Depinde de definiţia pe care o ai în minte, a spus zâmbind. Iar ai voştri se pricep de minune să găsească chichiţe şi tot soiul de detalii de care să se agaţe.

— Da, dar... Carter... am oftat. N-am la cine altcineva să apelez.

Nici dacă aş fi avut tot farmecul sucubic la dispoziţie nu cred că ar fi dat rezultate în cazul lui. Dar tot aveam farmecul specific Georginei la care el era susceptibil. Mă plăcea şi era preocupat de viaţa mea, deşi uneori avea un fel ciudat de a o arăta.

A apărut cafeaua cu gheaţă în stil thailandez şi s-a întrerupt ca să bea.

— Bun, uite cum merge treaba. Ideea e că un demon e invocat într-un obiect şi cu ajutorul magiei este legat de acel obiect, devenind prizonier. Ai auzit poveşti cu spiriduşi, nu? Ei bine, asta e o variantă a aceluiaşi principiu. Oamenii care invocă demonii într-un obiect pot ocazional elibera demonul ca să le rezolve anumite probleme.

— Dar ăsta îl ţine pe Jerome încuiat.

— Aşa e. Ceea ce face ca lucrurile să se complice. Ce îngreunează şi mai tare situaţia e că, dacă omul ăla e în toate minţile, ascunde obiectul într-un loc încărcat de forţă.

A mai sorbit o dată şi a aşteptat să procesez informaţia.

Ştiam despre ce vorbeşte. Pământul era înţesat de locuri încărcate de forţă, lăcaşuri sacre, linii de energie, puncte ce musteau de magie. Dacă citeai o carte de mitologie, întâlneai la tot pasul referinţe despre ele şi despre rolul pe care îl jucaseră în istoria umanităţii. Dar era o singură problemă cu ele.

— Sunt o mulţime în Seattle, am spus încet.

Carter a încuviinţat din cap.

— Îhî. Şi chiar dacă îl găseşti pe cel cu pricina, forţa locului o să-l ajute să mascheze forţa care provine de la demonul înlănţuit. Iar ţie, ce să mai spun, îţi va fi aproape imposibil fără să ai la dispoziţie simţurile obişnuite. Ai nevoie de încă un nemuritor să te ajute, cu cât mai puternic, cu atât mai bine. Sau posibil de un medium din specia umană.

— Dar tu nu mă poţi ajuta şi niciunul dintre demoni nu o va face, m-am văicărit.

I-a sosit Panang curry-ul şi Carter l-a devorat entuziast.

— Lăsând asta deoparte, hai să presupunem că găsesc eu obiectul ăsta, orice o fi, am continuat. Apoi ce urmează?

— Hm, şi ăsta e un lucru complicat, a explicat. Un nemuritor de rang înalt l-ar putea sparge.

— Dar eu nu.

Începeam să înţeleg cum funcţionează chestia asta şi nu era deloc încurajator.

— Nu, nici măcar dacă ai fi fost în starea ta normală. Probabil că cel care l-a invocat l-a încuiat, a pus un fel de sigiliu. El o să ţină la distanţă un nemuritor de rang inferior. Sigiliul este folosit la ferecare, apoi este rupt în două şi aceste două părţi sunt ţinute separat pentru mai multă siguranţă. Sunt convins că invocatorul păstrează una dintre ele. Dacă a avut parte de ajutorul unui demon, presupun că cealaltă e la demon. Sau dacă nu, o ascunde el.

— Crezi că a fost implicat un alt demon?

— Categoric, a spus înghiţind. Însă dacă reuşeşti să găseşti fragmenentele de sigiliu, atunci poţi desfereca obiectul ca să-l eliberezi pe Jerome.

Când îl văzusem pe Carter lângă masa mea, mă umplusem de speranţă, convinsă că îngrozitoarea situaţie avea să se rezolve în curând şi că Jerome avea să revină curând printre noi. Acum însă eram mai pesimistă decât înainte.

— Bun, pe scurt, tot ce am de făcut e să găsesc obiectul ăsta mistic în care este ferecat Jerome, obiect pe care nici măcar nu pot să-l percep. Odată ce îl găsesc, pur şi simplu trebuie să le smulg fragmentele din încuietoare invocatorului şi demonului.

— Îhî, a făcut Carter, lingându-şi furculiţa. Cam asta e ideea.

— Futu-i.

— Îhî.

— Hm, informaţiile sunt utile, dar nu pot să mişc un deget. Nu am nici un fel de pistă, nu ştiu de unde să încep.

Ochii lui cenuşii au scânteiat.

— Sigiliul trebuie să fie din cuarţ.

— Bun...

— Făurit de mâini omeneşti.

Am ridicat din sprâncene, curioasă să văd unde avea să ducă povestea asta.

— De către cineva familiarizat cu magia şi cu runele, a spus şi m-a privit nerăbdător.

— Aşa, şi?

— Câtor persoane din Seattle crezi că li se aplică descrierea asta? Nu a aşteptat să termin şi a spus: Nu multora.

Of, Carter, mereu plin de ghicitori.

— Vrei să spui că ar trebui să-l găsesc pe cel care a făcut sigiliul, în speranţa că o să-mi poată spune cine l-a comandat.

— Corect. Şi de asemenea îţi va mai putea spune cum arată. De regulă e un disc cam aşa de mare. A trasat cu degetele de la o mână un cerculeţ de dimensiunea unei monede de douăzeci şi cinci de cenţi. Însă culoarea şi desenele de pe el sunt diferite şi oferă indicii despre locul în care a fost ascuns.

— Doamne, ce greu e.

— Georgina, încerci să găseşti un demon care a fost capturat şi ferecat drept mişcare strategică dintr-un joc al puterii mult mai complicat, a spus Carter. La ce te-ai fi aşteptat?

— Ai dreptate, am murmurat. Dar mai am o întrebare care nu are nimic de-a face cu sigiliul.

— Dă-i drumul.

— De ce a explodat aragazul în casa lui Greg?

— Din cauza unei scurgeri de gaz.

— O scurgere care s-a pornit aşa din senin?

A ridicat din umeri şi a spus:

— Dacă te gândeşti la ce vezi zi de zi... Se întâmplă lucruri şi mai ciudate de-atât.

L-am privit o clipă şi mă întrebam dacă ar trebui să-l presez cu adevărata întrebare. Spunea că nu are voie să se implice direct, dar Carter îmi mai salvase o dată viaţa. Apariţia lui aici în momentul de faţă era o mare coincidenţă... E posibil să mă fi urmărit toată ziua? Oare grăbise explozia aragazului ca să mă salveze? Cineva ar fi putut spune că, dacă se atingea de Greg, s-ar fi considerat că intervine... dar nu şi dacă îi făcea ceva aragazului, dacă era să te agăţi de chichiţele demne de un demon. Şi în stilul tipic angelic, de fapt Carter nu-şi negase implicarea.

Am decis să renunţ. Dacă amicul Carter îşi ţinea secret ajutorul pe care mi-l oferise, avea el un motiv întemeiat. Am oftat şi mi-am aruncat privirea spre ceasul din dreapta mea.

— Ei, teoretic încă sunt liberă, aşa că probabil ar trebui să profit de asta şi să-l caut pe cel care a creat sigiliul.

— Succes, a spus Carter. Dar, lăsând deoparte gluma, am vorbit serios mai devreme. Trebuie să ai grijă. Cel puţin nu te aventura singură în chestia asta.

— Şi eşti sigur că nu poţi să încalci regulile şi să vii cu mine, am întrebat un pic melancolică.

— Nţ, dar de ce ai nevoie de mine când sunt o sumedenie de alţi candidaţi?

A zâmbit larg şi a dat din cap spre ceva de dincolo de mine.

M-am uitat înapoi şi l-am văzut pe Seth la tejghea, îşi lua mâncare la pachet. Am întors repede capul înapoi spre Carter.

— Hei! Cum de...

Însă Carter dispăruse.

Chiar în clipa aia chelneriţa mi-a adus nota de plată, care includea şi mâncarea lui Carter.

— Îngeri nenorociţi, am mormăit şi am început să mă scotocesc după card.

M-am întors iar şi l-am studiat pe Seth cu obişnuitul nod în stomac. Simţindu-mă parcă, brusc s-a întors şi ne-am privit. Pe chip i s-a zugrăvit surprinderea, apoi a ridicat mâna, cerându-mi să aştept puţin.

După câteva minute agonizante, a venit la masa mea cu o pungă de mâncare.

— Salut, am spus.

— Salut.

— Ţi-ai cumpărat mâncare pentru la prânz?

Brusc, mă simţeam jenată de faptul că aveam două farfurii înainte.

— Da, de fapt mă duc acasă să muncesc. Cafeneaua e prea aglomerată şi prea zgomotoasă.

— Credeam că poţi să munceşti indiferent de situaţie.

A scuturat din cap.

— Zilele astea sunt mai... uşor de distras decât de obicei. M-a cercetat rapid, apoi şi-a ferit privirea, dar în clipa aceea am simţit un fior străbătându-mi pielea. Seth şi-a dres glasul şi a întrebat: Şi... tu ce mai faci? S-a străduit să mă privească din nou. Arăţi... nu ştiu, neliniştită. Nu la fel de rău ca ieri, dar tulburată încă. Iar sunt probleme cu nemuritorii?

O parte însemnată din neliniştea din prezent se datora pur şi simplu prezenţei lui.

— Mda, mă tem că da.

— Deci încă nu l-ai găsit pe Jerome şi eşti încă...

Acum era rândul meu să-mi feresc privirea.

— Am urmat nişte piste în legătură cu Jerome azi-dimineaţă, dar a fost cam... mă rog, nu contează. Hai să spunem că nu a fost o experienţă prea plăcută şi în orice caz nu am găsit nimic. Am privit din nou în direcţia lui, asigurându-mă că îmi fixez ochii asupra tricoului cu Blondie, nu a feţei lui. Mai am de verificat un lucru, apoi cred că îmi ajunge pe ziua de azi.

— Presupun că e bine.

S-a foit stânjenit şi tensiunea care plutea veşnic între noi s-a amplificat. Am încercat să mă gândesc ce-aş putea spune, dar nu mi-a trecut nimic prin cap.

— Bun, a zis într-un târziu. Ştiu ce-ai spus mai înainte... dar tot trebuie să întreb. Pot să... pot să te ajut cu ceva?

Îmi stătea pe limbă să-i spun că n-am nevoie de el, că nu mai am nevoie de el, însă în minte mi s-a înfiripat imaginea lui Greg şi mă detestam pentru frica pe care mi-o trezea. Nu voiam să fiu o domniţă la ananghie. Nu voiam să trăiesc în frică şi să am nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine. Greutatea lui Greg, la care se adăugase elementul-surpriză, îmi demonstrase că autoapărarea nu dădea întotdeauna rezultate. Uneori era greu să înfrunţi singur pericolul. În minte îmi reveniră cuvintele lui Carter: De ce ai nevoie de mine când sunt o mulţime de alţi candidaţi?

Înainte să am timp să mă mai gândesc, am lansat întrebarea:

— Vrei să vii cu mine?

Era greu de spus care dintre noi era mai surprins de întrebare.

— Ca să... rezolvi problema asta? a întrebat.

Am încuviinţat din cap.

— Da, dar dacă ai treabă...

— Merg, a spus repede şi a ridicat punga cu mâncare. Pot să mănânc la tine în maşină?

— Poţi să mănânci acum, am spus. Dat fiind că încă nu ştiu unde mergem.

L-am lăsat pe Seth la masă să mănânce şi am ieşit să dau câteva telefoane. Primul pe care l-am sunat a fost Dante. Din fericire a răspuns, dar habar n-avea despre ce vorbeam.

— Cineva care lucrează în cristal? m-a întrebat neîncrezător. Eu nu fac chestii din astea subţiri gen New Age.

— Mda. Am aflat mai multe despre invocarea unui demon. Se pare că există un sigiliu în povestea asta şi numai un meşter artizan poate să realizeze aşa ceva.

— Nu cunosc pe nimeni de genul ăsta, a spus. Oricât m-ar durea să recunosc că ignor anumite lucruri.

— Hm, presupun că până şi tu ai limite.

— O să ai mari probleme când ne vedem data viitoare, sucubule.

După ce am închis, am încercat să-l sun pe Erik. A răspuns şi el şi, în stilul caracteristic, nu s-a deranjat să mă întrebe de ce am nevoie de informaţia asta.

— Există cineva, a meditat el. Am mai luat eu de la ea bijuterii de cristal, cu diferite simboluri sacre, ankh-uri şi cruci. Nu ştiu dacă se amestecă şi-n lucruri oculte sau în vrăjitorie, dar e singura din zonă pe care o cunosc şi care se ocupă de ceva asemănător.

Mi-am notat numele şi adresa ei şi am intrat înapoi. Seth aproape îşi terminase masa, rivalizând cu Carter în materie de viteză.

— Misiunea noastră are deja un obiectiv?

— Mda, am spus, dând din cap. Ba chiar în pustietate.

Mă rog, Carnation nu era tocmai în pustietate, dar era mult mai departe de zona urbană a oraşului Seattle şi chiar şi de cea suburbană. Era una din numeroasele mici comunităţi rurale de pe graniţa vestică a Washingtonului, dincolo de care se întindea pustietatea munţilor Cascade şi a deşertului de pe partea cealaltă.

Pe drum, am făcut o oprire la Starbucks ca să-mi iau porţia de cafeină. Părea o condiţie sine qua non ca să pot înfrunta situaţia asta. Când Seth mi-a spus să-i comand şi lui o moca Frappuccino, era gata să intru în fereastra celor de la drive-in.

— Are cafeină, am spus.

— Ştiu. Dar e foarte bună. Maddie m-a făcut dependent de ele.

Zece minute după aia am condus în tăcere. Dacă n-ar fi fost problema cu invocarea lui Jerome, aş fi spus că ăsta era cel mai uluitor lucru care mi se întâmplase în ultimele douăzeci şi patru de ore. Seth consuma cafeină. Era un lucru nemaiîntâlnit. Ani de zile se abţinuse şi, în ciuda dependenţei şi eforturilor mele pe durata întregii noastre relaţii de a-l convinge, nu dăduse niciodată semne că ar ceda. Totuşi, Maddie – Maddie! – reuşise cumva să-l facă să se schimbe?

Nu ştiu de ce mă ofensa aşa de tare chestia asta. Sincer, era un lucru banal, dar totuşi... nu puteam să nu mă simt rănită. Mă rog, poate că rănită nu era cuvântul potrivit. Poate nu destul de bună. Ea reuşise să-l convingă să facă ceva ce eu nu reuşisem. De ce? De ce ea şi nu eu? Era ea mai capabilă să-l inspire? Oare ţinea mai mult la ea?

— S-a întâmplat ceva? a întrebat Seth într-un final.

Tăcerea mea şi felul în care strângeam volanul probabil că-i furnizaseră indicii.

— Nu, am minţit eu. Mă îngrijorează doar toată povestea asta.

— Nu e adevărat.

— Adică nu mă îngrijorează toată povestea asta?

— Bine, aşa e. Dar nu de aia eşti supărată acum, ci din cauza asta.

Cu coada ochiului, l-am văzut agitându-şi Frappucinno-ul. Încă mă cunoştea după atâta timp.

— E absurd. De ce mi-ar păsa?

— Pentru că te cunosc, a spus cu un oftat. Te deranjează că am făcut ceva ce am spus că n-am să fac niciodată.

— De ce mi-ar păsa mie? am răspuns scorţoasă. Mă bucur că-ţi lărgeşti orizonturile.

Privirea pe care mi-a aruncat-o mi-a dat de înţeles că nu-l duceam eu de nas.

Am ajuns la adresa pe care mi-o dăduse Erik fără să mai facem schimb de replici, în mare parte pentru că nu am mai vorbit. Casa era veche, genul rustic, aşezată într-o curte uriaşă care în Seattle ar fi adăpostit un cartier întreg. Pe pajişte avea ornamente, un cerb şi un pitic, ca să mă refer doar la câteva, îngrămădite pe iarbă, şi pe verandă zornăiau nişte clopoţei de vânt.

Am bătut la uşă şi după câteva clipe ne-a deschis o femeie în jur de patruzeci-cincizeci de ani. Avea părul vopsit într-o nuanţă nenaturală de roşu, care mi-a amintit de culoarea actuală a părului lui Tawny. Bluza mulată avea un decolteu adânc, de asemenea nu foarte departe de gusturile vestimentare ale lui Tawny, deşi un pic mai puţin rele. Privirea femeii nu era neprietenoasă cât curioasă.

— Da?

— Bună, am spus. Mary Wilt...?

— Dumnezeule! a chiţăit. Numai ce-l privise pe Seth. Eşti Seth Mortensen!

Seth s-a crispat şi a făcut un schimb de priviri cu mine.

— Mda...

Căscase aproape până la refuz ochii machiaţi cu fard albastru în timp ce saliva la el.

— Nu pot să cred. Nu pot să cred! Seth Mortensen la mine pe verandă! Te recunosc de pe site-ul tău. Intru în fiecare zi. În fiecare zi. Dumnezeule. Dumnezeule! Sunt o mare admiratoare a ta. Intră.

Seth dădea impresia că ar vrea să dea bir cu fugiţii, dar l-am împins cu cotul să intre. Lucrurile luaseră o întorsătură un pic neaşteptată şi de coşmar, dar era posibil să fie în avantajul nostru.

Am intrat. Interiorul casei nu avea nimic special. Decoraţiunile erau mai moderne decât sugera exteriorul, în nuanţe neutre. Era obişnuita aglomerare de lucruri specifică unei case locuite şi mult prea multe statuete pentru gustul meu, dar în general era un loc agreabil. Unele dintre statuete erau din cristal, ceea ce am luat drept un semn bun.

— Intră, intră, a spus Mary entuziastă şi a făcut semn spre living. Ia loc, ia loc! Pot să te servesc cu ceva? Ceai cu gheaţă? Cafea? Tequila?

— Aăă, nu. E în regulă, a spus Seth, pe care evident situaţia asta îl stânjenea din ce în ce mai tare. Mulţumesc.

Seth şi cu mine ne-am aşezat pe canapea şi Mary pe un fotoliu de vizavi de noi, aplecându-se înainte într-un fel care permitea o privelişte generoasă asupra sânilor ei.

— Cu ce-ţi pot fi de folos? a întrebat. Ai venit să cumperi ceva? Aş face orice pentru tine. Orice, i-a zâmbit ea lui Seth, sugerându-i clar ce însemna „orice”. Eşti mult mai drăguţ decât mă aşteptam. Îmi dai şi mie autograf pe cărţi cât eşti aici? Le am pe toate, a spus şi a făcut un gest spre nişte rafturi de pe perete unde, cum era de aşteptat, cărţile lui Seth tronau la loc de cinste.

Fusesem o admiratoare înfocată a lui Seth înainte să ieşim împreună şi m-am întrebat neliniştită dacă la fel de disperată şi de nebună părusem şi eu pe vremea aia. Probabil că tipa ar fi leşinat dacă ar fi aflat de exemplarul de semnal pe care mi-l dăduse Seth.

— Sigur, a spus Seth. Cu... plăcere.

Mi-a dat un cot, fără îndoială ca să mă facă să-i spun de ce veniserăm, salvându-l astfel pe el. Încă iritată un pic din cauza discuţiei din maşină, mai că mă delectam privind-l în ghearele ei.

— De fapt, n-am venit să cumpărăm nimic, i-am spus. Voiam să aflăm ceva despre o comandă pe care se poate s-o fi primit de curând de la cineva.

Mary s-a întors spre mine şi părea că atunci mă observa pentru prima oară. Veselia şi nesaţul au părut să-i pălească un pic şi a devenit chiar uşor suspicioasă.

— Tu cine spuneai că eşti?

— Georgina. Ne întrebăm dacă ai făcut de curând un obiect pentru un client. Un disc cu încrustaţii cam aşa de mare cu un soi de simbol ocult, am spus şi am arătat dimensiunea pe care mi-o arătase şi mie Carter.

Dintr-odată a devenit şi mai suspicioasă şi mai crispată.

— Nu pot spune.

— Nu-ţi aminteşti? am întrebat încruntată.

A clătinat din cap şi a răspuns:

— Am evidenţa tuturor obiectelor pe care le execut, dar e confidenţial, nu pot să dau asemenea informaţii.

— E foarte important, am spus. Noi credem... că e posibil ca la mijloc să fie o crimă.

— Îmi pare rău, Giselle. Nu pot să vorbesc despre lucrul ăsta. Asta dacă nu cumva eşti de la poliţie.

— Georgina, am corectat-o.

Grija faţă de dorinţa de confidenţialitate a clienţilor era de înţeles, dar sincer, în momentul de faţă nu mă prea preocupa imoralitatea. I-am dat şi eu lui Seth un cot şi am sperat că avea să ia atitudine şi să apeleze la puterea dumnezeiască oferită de statutul lui de scriitor. I-a luat ceva timp, dar până la urmă a intervenit.

— Mary, ne-ai fi de mare ajutor. Ţi-am fi... ţi-aş fi recunoscător.

Se încurcase un pic în cuvinte, dar, judecând după felul în care ea se luminase la faţă, ai fi zis că i-a şoptit cele mai dulci vorbe la ureche.

— Oh, Seth, a oftat ea. Chiar aş face orice pentru tine... dar, ştii, încerc să respect intimitatea clienţilor mei. Sunt convinsă că un bărbat ca tine înţelege aşa ceva.

— Da, sigur că... a dat să spună, dar i-am mai dat un cot. Mi-a aruncat o privire rapidă şi apoi a privit-o din nou pe ea. Adică, da, înţeleg, dar, după cum spuneam, e foarte important.

Pe faţa ei se citea nehotărârea şi într-un fel îi admiram principiile. Chiar părea de neînduplecat şi aveam sentimentul că Seth nu avea să reuşească să fie mult mai convingător. Mi-am aruncat privirea în spatele ei şi am remarcat un hol care ducea la o altă parte a casei. „Am evidenţa tuturor obiectelor pe care le execut.”

— Ai dreptate, am spus brusc. Nu ne putem aştepta să ne dai asemenea informaţii, aşa e, Seth?

S-a întors din nou spre mine, adresându-mi o privire curioasă.

— Aşa e?

Era mai degrabă o întrebare decât o încuviinţare.

Mary aproape că s-a topit de uşurare şi nu-l scăpa pe Seth din ochi.

— Oh, ştiam eu că ai să înţelegi. Imediat mi-am dat seama că gândim la fel. Suflete asemănătoare, înţelegi? Judecând după felul în care scrii...

— Auzi, Mary? am întrerupt-o.

M-a privit din nou şi iar a părut uimită că mai eram acolo.

— Pot să merg la toaletă?

— Toaletă? a repetat, de parcă cine ştie ce nebunie i-aş fi cerut.

— A fost lung drumul, am explicat cu glas mieros. În plus, aşa ai timp să-l cunoşti mai bine pe Seth în timp ce-ţi dă autografe.

S-a luminat din nou la faţă şi s-a întors spre Seth fără să mă mai cadorisească cu vreo privire.

— Sigur! Minunată idee, Georgia. E la capătul holului.

— Mersi, am spus şi m-am ridicat.

Am făcut un schimb rapid de priviri cu Seth şi am citit panică şi neîncredere pe faţa lui. Nu voia să-l las singur. Dar de asemenea ştia că nu aveam să renunţ aşa de repede la luptă. Bănuia că aveam eu un plan.

Avea dreptate. Mă pregăteam să intru în evidenţele lui Mary.

Capitolul 15

Pălăvrăgeala entuziastă a lui Mary răsuna în întreaga casă în timp ce eu porneam în grabă pe hol. Vedeam baia la capăt şi trei uşi închise până la ea. Minunat. Chiar era obligatoriu să fie închise? La norocul care mă caracteriza, probabil că mai şi scârţâiau. Nu puteam decât să sper că Mary avea să vorbească la fel de tare şi să fie prea distrasă ca să remarce.

Prima uşă s-a deschis, fără scârţâit, spre un dormitor. Patul era nefăcut şi pe lângă pereţi erau îngrămădite mormane de haine. O comodă veche era aşezată lângă un perete în timp ce lângă celălalt era o noptieră cu nişte hârtii pe ea. De asemenea, pe tavan era o oglindă.

M-a cuprins un tremur pe când luam în calcul posibilitatea de a cerceta hârtiile de pe noptieră, dar am decis să mă abţin şi să văd dacă nu găsesc vreun birou dincolo de una din celelalte două uşi. Am închis-o uşor pe asta şi am pornit iar pe hol.

Cea de-a doua uşă, în schimb, a scârţâit şi am îngheţat, pentru că mă aşteptam să dea Mary năvală în urma mea ca să mă pocnească cu o carte de-a lui Seth. Nu-mi era clar cât de avea să-mi fie de ajutor statutul lui de vedetă dacă mă prindea băgându-mi nasul în treburile ei. Nu părea genul violent, dar nu se ştie niciodată. Din fericire, a continuat să vorbească fără pauză şi mi-am vârât capul în următoarea încăpere. Era tot un dormitor, unul pentru musafiri, judecând după praful de pe mobile şi după absenţa obiectelor personale. Am închis uşa şi o altă scârţâială mi-a smuls o grimasă. Mai aveam o cameră.

Bingo.

Cea de-a treia nu era un birou propriu-zis, dar părea o cameră de lucru. Avea mese întinse de-a lungul pereţilor, înţesate de bucăţi de cristal – cuarţ transparent, fumuriu etc. În diferite stadii. Unele erau neprelucrate, cu forme neregulate, altele erau şlefuite şi sculptate. Prin apropiere erau unelte precum cuţite şi un soi de instrument ascuţit, alături de un dispozitiv ceva mai sofisticat şi mai modern după aspect pe care nu-l puteam identifica. Poate era vreun soi de maşină de prelucrat cu laser.

Partea interesantă era că mai avea şi un dulap cu două sertare lipit de perete. M-am dus iute la el, atentă încă la pălăvrăgeala lui Mary, şi am deschis sertarul de sus, unde m-au întâmpinat peste o sută de dosare cu nume trecute pe ele. Am scos unul la întâmplare şi am văzut că într-adevăr avea o comandă. Era o descriere a obiectului, informaţii despre client, stadiul lucrării şi o fotografie a produsului finit. Din nefericire, toate aceste informaţii aveau prea puţină importanţa pentru mine. Habar n-aveam ce nume fusese folosit pentru sigiliu, sau dacă măcar Mary era cea care îl realizase.

Dezamăgită, am deschis celălalt sertar şi am dat peste evidenţe contabile, chitanţe şi nişte extrase de cont. De asemenea, am mai dat peste nişte dosare cu eticheta „registre de lucru”, organizate pe luni. L-am scos nerăbdătoare pe cel de pe luna asta şi am descoperit pur şi simplu o listă de date, nume de clienţi şi o scurtă descriere a produselor. Toate – cu excepţia ultimelor trei – erau bifate. Am presupus că erau produse finalizate.

Am cercetat datele de dinainte de dispariţia lui Jerome şi am verificat descrierile. Statuetă verde a zeiţei Tara. Brăţară. Athame. Mi-au reţinut atenţia trei facturi emise în ultimele două săptămâni: pandantiv rotund, talisman, medalion. Nu recunoşteam numele nici unuia dintre clienţi, dar făptaşul putea fără nici o îndoială să folosească un nume fals.

M-am întors la al doilea sertar şi am găsit dosarul fiecărui client. Pandantivul avea dimensiunea şi forma potrivită, dar avea un orificiu pentru un lănţişor sau o cordeluţă. Nu ştiu de ce, dar aveam sentimentul că în forma sa originală, sigiliul trebuia să fie întreg. Am constatat că talismanul nu avea forma potrivită. Era gros şi alungit, mai degrabă genul de piatră pe care o ţine lumea în buzunar ca să-i poarte noroc.

Deja începea să mă apuce panica. Lua prea mult timp şi n-o mai auzeam pe Mary. Doamne, era mult mai simplu să spionez când mă puteam face invizibilă. Am scos ultimul dosar cu mâini tremurătoare, cel pentru medalion. Clientul era Sam Markowitz şi îl ridicase cu patru zile în urmă. În fotografie apărea un disc plat, de dimensiunile unei monede de douăzeci şi cinci de cenţi, din cuarţ fumuriu, cu nişte simboluri încrustate pe care nu le recunoşteam. Oare ăsta era? Era singurul care se apropia cel mai mult de descrierea lui Carter. Ar mai fi putut fi şi altele, comenzi de acum câteva luni, dar nu aveam timp să mai caut şi printre alte dosare. Mi-am îndesat în geantă fotografia medalionului, am închis sertarul şi am pornit din nou rapid spre hol, aproape aşteptându-mă să dau de Mary, blocându-mi calea.

Însă n-ar fi trebuit să-mi fac griji. Nici nu se desprinsese de lângă Seth, la propriu. Acum stătea în locul meu şi îl înghesuia pe Seth în braţul canapelei. Pe măsuţa de cafea erau două teancuri de cărţi şi el în poală avea o alta deschisă. A terminat cu autograful şi, la intrarea mea, şi-a ridicat uşurat privirea.

— Dar înţelegi – spunea Mary – până când O’Neill nu reuşeşte să-şi înfrunte întunericul din sine, niciodată nu va reuşi să se deschidă în faţa lui Cady. A avut el nişte momente de vulnerabilitate, desigur – ca de exemplu scena din peşteră din Eclipsa dominantă – dar încă se ascunde în carapacea lui – exact ca-n scena de pe verandă din Amintirile un om – aşa că nu e de mirare...

— Bună, am spus veselă. Cred că ar trebui să mergem.

Seth a ţâşnit de pe canapea, cu aerul unui animal prins în cursă care tocmai îşi rosese piciorul până la os şi acum se pregătea să fugă.

— Da, nu vrem s-o mai reţinem pe Mary.

S-a ridicat şi Mary.

— Nu, nu! Nu-i nimic, serios. Şi trebuie să-mi dai autografe şi pe restul de cărţi.

Seth a luat ultimele trei cărţi cu o grimasă şi s-a semnat în grabă pe ele.

— Îţi mulţumesc că ai fost de acord să stai de vorbă cu noi, a spus el. Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc.

— Sigur trebuie să pleci? s-a rugat ea. Voiam să pregătesc cina, a spus, apoi mi-a aruncat o privire acuzatoare. Şi Ginger trebuie să plece, pot să te duc eu acasă mai târziu cu camioneta mea...

— Nu, serios, a spus Seth, dându-se înapoi până în dreptul meu. Îţi mulţumesc, dar trebuie să mă întorc la scris, înţelegi.

A fost de-a dreptul chinuitor să scăpăm de acolo. Mary ne-a implorat şi a continuat să ne ofere de toate, începând cu bijuterii la preţ redus şi până la aluzii sexuale cu perdea.

— Calcă acceleraţia şi nu te uita înapoi, mi-a spus Seth când am intrat în maşină.

M-am supus, înaintând pe alee cât de repede posibil, ridicând pământ şi nisip în timpul ăsta.

— Genul ăsta de fani îi fac pe scriitori să nu iasă din bârlogul lor, am meditat eu.

Seth şi-a lăsat capul pe scaun.

— Să nu-mi mai faci niciodată aşa ceva.

— Nu eram chiar aşa de departe. Te-aş fi auzit ţipând.

— Nu şi dacă mai întâi apela la eter. Dumnezeule, Georgina, mi-a pus mâna pe picior.

— Zi-mi Ginger.

— Te rog, spune-mi că te-ai ales cu ceva util din treaba asta. Ştiu că nu te-ai dus la toaletă.

— Nţ. Am intrat în camera ei de lucru şi i-am scotocit prin dosare.

— Hm, pătrundere prin efracţie.

— Hei, sunt o creatură infernală. Şi, teoretic, ea ne-a lăsat să intrăm.

— Ce-ai găsit?

Cu ochii la drum, mi-am dus mâna în geantă şi am scotocit până am dat de fotografie, pe care apoi i-am întins-o lui Seth.

— Asta e tot? a întrebat.

— Nu sunt sigură. Se apropie de descriere, dar nu ştiu destule despre lucrul ăsta ca să pot spune cu certitudine.

— Hm.

Seth a studiat-o şi apoi mi-a strecurat-o înapoi în geantă. Am mai mers câteva minute în linişte până când într-un final am întrebat:

— Eu n-am fost niciodată o fană aşa de îngrozitoare, nu? Aşa de nebună?

— Oh, Dumnezeule, da’ de unde? a spus el. Absolut deloc. Erai fermecătoare, drăguţă şi... Brusc s-a întrerupt, dar cuvintele au continuat să plutească între noi. Nu... nu erai aşa, absolut deloc, a reuşit să spună într-un târziu.

Avea un glas răguşit, care trăda o emoţie, dar care refuza să dezvăluie ce emoţie anume era.

Comentariul meu se voise a fi lejer, un mod de a nu lăsa conversaţia să lâncezească. Însă, exact cum era cu totul în ultima vreme, cuvintele atrăseseră după sine şi alte înţelesuri decât avusesem eu iniţial intenţia. Mi-am adus brusc aminte de momentul în care l-am întâlnit prima oară pe Seth, când nici măcar nu ştiam cine era. Îi împărtăşisem volubilă părerea despre scriitorul meu preferat, fără să ştiu că de fapt chiar cu el stăteam de vorbă. Spre deosebire de Mary, eu nu-l vânasem pe Internet ca să ştiu cum arată.

Seth şi-a dres glasul şi a spus:

— Şi... acum ce-ai să faci cu fotografia?

M-am bucurat de schimbarea subiectului.

— Cred că o să mă duc la cineva care să-l identifice. La Erik, poate, sau la Dante.

S-a lăsat din nou tăcerea şi am simţit cum creşte tensiunea. Dante. Din nou nişte vorbe nevinovate atrăseseră consecinţe de proporţii. Mă aşteptam ca Seth să încerce din nou să schimbe subiectul, dar în loc de asta chiar l-a abordat.

— E ciudat... să te văd cu Dante.

— Nu vrei să spui că e ciudat să mă vezi cu cineva?

— Mă rog...

Deşi stăteam cu ochii aţintiţi asupra drumului, ştiam că avea aerul acela meditativ, uşor distras, care însemna că se gândeşte cum să spună cuvintele care urmau. Pe vremuri adoram aerul ăsta al lui, acum însă eram în alertă maximă.

— Da, într-o oarecare măsură, normal, a recunoscut într-un sfârşit. Întotdeauna o să mi se pară ciudat. Dar de fiecare dată când vorbesc cu el, mă gândesc că...

— Dacă spui că eu pot mai mult de atât, imediat trag pe dreapta.

— Ăăă, nu. Voiam doar să spun că nu pare genul tău.

— E cam acelaşi lucru, am remarcat. Vorbeşti exact ca Hugh şi ca ceilalţi. Am început să mă satur! Sincer, nu contează cu cine ies, voi niciodată n-o să fiţi mulţumiţi.

— Nu e adevărat, a spus Seth. Doar că... atunci când eşti cu el, eşti mai sumbră, mai cinică. Nu mai eşti ca pe vremuri. Pare o tâmpenie, dacă ne gândim la ce eşti de fapt, dar eşti... mă rog, eşti o forţă a binelui în lumea asta.

— Hai, las-o moale, am spus.

— Nu, vorbesc serios. Poate că eşti tu o fiinţă din iad, dar oamenii se simt bine în prezenţa ta. Ai felul ăsta de a vorbi, de a zâmbi care nu lasă pe nimeni indiferent. Eşti drăguţă, ai suflet bun, îţi pasă de ceilalţi... a spus şi a oftat. Dar când eşti cu Dante, e ca şi când toată lumina aceea care radiază din tine în mod normal îţi este smulsă.

— Lumina aia mi-a fost smulsă cu mult timp în urmă, am spus cu amărăciune. Cu mult înainte să apară el.

— Nu e adevărat. E încă acolo, şi dacă o să ai pe cineva, ai nevoie de o persoană care o vede, care te iubeşte pentru ea şi te ajută să o scoţi la iveală.

Am nvut pe cineva de felul ăsta, mi-am spus. Pe tine.

— Dante şi cu mine ne înţelegem bine, indiferent ce gândiţi voi. El mă înţelege.

— Ba nu, a spus cu hotărâre. Vorbise pe un ton scăzut, dar îi simţeam mânia din glas. Nu e adevărat.

— Şi ce alte opţiuni mai am? Mă pui într-o situaţie imposibilă. Ştii că nu pot să ies cu nici un tip de treabă. Nu vreau să risc să-i fac rău unui tip de genul ăsta, dar nici nu vreau să fiu singură. E singura opţiune pe care o am.

— Nu, n-ai dreptate. Înainte să fim noi împreună, nu era aşa. Nu beai tot timpul şi nu te culcai cu necunoscuţi prin băi!

Şi atunci chiar am făcut-o, am procedat ca un tată plecat în excursie cu maşina. Am tras pe marginea drumului. Era o autostradă lungă secundară şi nu era prea circulată. Seth m-a privit neîncrezător.

— Ce faci?

— Ne scutesc de un accident, am mârâit şi m-am întors ca să-l pot privi direct în ochi. Şi ai noroc că nu te dau afară din maşină ca să mergi pe jos restul drumului. Bun, vrei să ştii de ce nu ieşeam cu rataţi când ne-am cunoscut noi? Pentru că nu ieşeam cu nimeni. Îmi făceam victimele şi mă duceam singură acasă. Ce e aşa de în neregulă la faptul că vreau să fiu cu cineva?

— Nu contează dacă ieşi cu cineva sau nu. Tot n-ar trebui să te porţi în felul ăsta!

— Îmi spui ce-am de făcut? E treaba mea şi n-ai nici un drept! am strigat şi eu.

— Oamenii au tot dreptul să le spună prietenilor lor când au apucat-o pe o cale greşită, a replicat.

— Vax! Nu te-am văzut niciodată să intervii în viaţa cuiva indiferent cât de rău o dădea în bară. Pare-se că sunt singura în viaţa căreia vrei să te bagi. De ce-ţi pasă aşa de tare ce fac eu?

Rareori ridicaserăm Seth şi cu mine tonul cât timp fuseserăm împreună şi niciodată nu ne apropiaserăm măcar de nivelul ăsta. Mă şi mir că n-am spart geamurile.

— Pentru că ţin la tine! Ţi-am mai spus la petrecere. Faptul că te desparţi de cineva nu înseamnă că nu mai ţii la acea persoană.

— Da, dar asta înseamnă că trebuie s-o laşi să-şi trăiască propria viaţă. Eram foarte supărată, cât pe ce să izbucnesc în lacrimi. Trebuie să te hotărăşti. Nu poţi să scapi de mine şi apoi să încerci să mă ţii pe loc...

— Niciodată n-am vrut să scap de tine.

L-am privit preţ de câteva momente apăsătoare şi am simţit lacrimile alea trădătoare podidindu-mi ochii.

— Şi atunci de ce ai făcut-o?

După urletele de dinainte, acum glasul i se redusese la o şoaptă.

— Pentru că... am vrut să te salvez.

— Nu poţi, am murmurat, reţinându-mi cu greu lacrimile. Nu poţi să mă tot salvezi, nu poţi să tot încerci să mă salvezi. E prea târziu.

— Ba nu.

Îi citeam sentimentele în priviri şi îmi frângea inima.

— Nu şi pentru tine, niciodată nu e prea târziu, a spus.

Nu ştiu cum anume s-a întâmplat, dar dintr-odată ne sărutam. Avea buzele cum mi le aminteam eu, moi, puternice minunate. Nu era un sărut cast, nici genul care degenera în smulgerea hainelor. Era un sărut înfometat şi disperat, de parcă ne-am fi chinuit să străbatem un deşert şi numai ce găsiserăm apa de care aveam nevoie ca să supravieţuim. Însă lucrul cel mai bun era că ne sărutam numai. Nu mai eram decât eu şi Seth, nu exista ideea de energie şi de intrigi sucubice. Nu era nevoie să mă retrag de teama a ceea ce se putea întâmpla. Ne puteam înfrupta unul din celălalt fără să ne ferim.

Atât că de fapt chiar am făcut-o.

Ne-am desprins brusc şi ştiam că şocul de pe faţa lui îl reflecta pe cel de pe a mea. Ce făcuserăm? Oare... oare chiar o făcuserăm? Era un sărut, unul adevărat. Genul de sărut pe care ni-l doriserăm dintotdeauna, genul de sărut de care ar fi trebuit să ne bucurăm.

M-am întors brusc şi am privit drumul de dinaintea mea. Mă simţeam înmărmurită, amorţită... şi totuşi plină de viaţă şi de căldură. Întreaga lume fusese cuprinsă în sărutul ăla, dar nu ştiam cum să reacţionez, nu ştiam ce trebuia să fac acum. Aşa că am făcut lucrul cel mai puţin inteligent posibil, am pornit maşina.

— Ar trebui să ne întoarcem, am spus.

— Da, mi-a dat dreptate, şi părea uluit, cum mă simţeam şi eu.

Am îndrăznit să-l privesc cu coada ochiului. Avea ochii aţintiţi înainte, buzele lui frumoase erau strânse, formând o dungă ce le dădea în acelaşi timp forţă şi un aer de vulnerabilitate. Aş fi vrut să mă aplec şi să le mai sărut o dată, să mă topesc, aşa cum o făcusem cu câteva clipe în urmă, şi să uit de raţiune. Aş fi vrut ca sentimentul acela desăvârşit să nu se mai termine niciodată.

Însă în loc să abordez direct ceea ce se întâmplase, am ales laşitatea şi am pus piciorul pe acceleraţie. Am mers înapoi în oraş într-o linişte apăsată de tristeţe, fără ca vreunul dintre noi să pomenească ceva despre sărut, dar amândoi gândindu-ne la el. L-am lăsat la librărie şi i-am mulţumit politicoasă pentru ajutor. Mi-a mulţumit şi el la fel de politicos, aruncându-mi o ultimă privire melancolică, apoi a mers spre maşina lui. L-am privit pe când se îndepărta, încercând să memorez fiecare linie a corpului, fiecare mişcare. În mine era un vălmăşag de sentimente şi habar n-aveam care merita victoria.

Când am ajuns acasă, eram ruptă de oboseală. Ziua mă epuizase fizic şi psihic după tentativa de viol, furtul şi celestul sărut. Mai târziu aveam să găsesc pe cineva care să identifice fotografia. Deocamdată, însă, tot ce voiam era să mă întind pe canapea şi să mă uit la televizor, de preferat la ceva care n-avea nimic de-a face cu lumea magiei, a paranormalului sau cu tensiunile amoroase.

Din nefericire, exact lumea magiei şi a paranormalului mă aştepta.

Ce caută Nanette aici?

Ăsta fost singurul meu gând coerent înainte să fiu aruncată în partea cealaltă a livingului.

M-am izbit tare şi capul mi s-a pocnit de zid. Am căzut la podea, iar picioarele abia mai aveau reflexele necesare pentru a mă împiedica să cad, în timp ce începeam să văd steluţe verzi. Nanette s-a întors spre mine, cumplită şi frumoasă, în toată splendoarea ei. Nu mă atinsese nici măcar cu un deget, dar nici nu era nevoie la ce forţă avea.

— Cum îndrăzneşti? a şuierat, cu ochii mijiţi. Cum îndrăzneşti să răspândeşti asemenea zvonuri?

— Ce... ah!

Iar mă izbise de zid. Distanţa nu mai era aceeaşi de dinainte, dar forţa fusese aşa de mare, încât impactul a fost la fel de dureros şi craniul mi-a fost din nou cuprins de suferinţă, în timp ce încercam să înţeleg ce se întâmplă.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! am strigat.

Nanette a venit furioasă spre mine şi şi-a apropiat faţa la la câţiva centimetri de a mea.

— Ba cum să nu? Tu i-ai spus lui Cedric că l-aş fi invocat eu pe Jerome, că eu am creat haos pe teritoriul lui.

— Nu e adevărat, am scâncit. Nu tocmai. I-am spus numai că te-ai întâlnit cu Jerome.

A mârâit, m-a apucat de pieptul bluzei şi m-a tras spre ea.

— Aia n-a avut nici o importanţă. Niciuna! Dar acum există suspiciuni.

— M-am gândit doar că ar trebui să ştie şi...

— Tu-ţi dai seama ce se poate să fi făcut? a ţipat. Eram o candidată la conducerea oraşului ăstuia! Acum se poate să fi stricat totul.

M-a aruncat din nou, de data asta spre colţul în care aveam televizorul. Unghiurile lui ascuţite mi-au muşcat din carne şi m-am făcut mototol pe podea. Am încercat să mă ridic, dar n-am reuşit. Nanette era chiar lângă mine. I-am văzut foarte clar pantofii negri cu tocuri cui chiar înainte să-mi dea una în coaste. Durerea a explodat în mine şi instinctiv corpul meu a încercat să se chircească, să se protejeze. Dar era prea rapidă şi prea puternică. Greg avusese foarte multă forţă brută la dispoziţie, forţă brută pe care reuşisem s-o contracarez un pic. Dar în faţa lui Nanette, a unui demon? Forţa ei o depăşea pe cea a unui om, depăşea chiar puterea de înţelegere a unui om.

— Nu te pune cu mine, a spus ea, punctând fiecare cuvânt cu o lovitură în stomac sau în coaste. Înţelegi? Eşti un nimic. Un nimeni.

— Îmi pare rău, am bâiguit.

Ochii îmi ardeau şi fiecare părticică din corp urla, implora ca totul să se sfârşească odată.

Şuturile au încetat şi m-am întors pe o parte, dar un val de putere s-a prăvălit asupra mea şi m-a întors pe pe burtă, ţintuindu-mă la podea, ca o tonă de cărămizi invizibile. Am încercat să mă mişc, dar nu puteam nici măcar să mă clintesc.

— Nu-mi pasă dacă eşti preferata lui Jerome sau mai nou a lui Cedric, a spus cu un glas în care se simţeau răceală şi răutate. Nici de data asta nu m-a atins cu mâna, dar dintr-odată bluza mi-a fost sfâşiată pe spate. Aş putea să te nimicesc chiar în momentul ăsta, să te şterg de pe faţa pământului, şi n-ar spune nimeni nimic. Dar ai noroc că azi sunt binedispusă.

„Buna dispoziţie” despre care vorbea era ca şfichiuirea a mii de bice pe spate. Forţa biciuitoare, ascuţită ca un brici şi fierbinte ca o flacără, m-a izbit. Am ţipat în timp ce-mi sfârteca pielea, mi-o spinteca. O parte din mine credea că dacă ţip destul de tare poate mă aude vreun vecin. Dar era o dorinţă deşartă. Probabil că izolase fonic încăperea aşa cum făcuseră demonii şi la The Cellar. În plus de asta, cum i se putea opune vreun muritor?

Bicele acelea invizibile m-au lovit neîncetat. Evident, nu vedeam ce se întâmplă, dar îmi imaginam că pielea îmi este ruptă în fâşii şi că tot spatele e o masă de carne cumplită, însângerată. Nu ştiu cât a durat biciuirea, pentru că totul devenise confuz. Mă îndreptam cu pas rapid spre un moment în care durerea era aşa de intensă, de copleşitoare, încât aproape că nu o mai simţeam. Mi se întunecase vederea, iar creierul abia se mai menţinea conştient.

Când în sfârşit a încetat cu loviturile, m-am întrebat dacă murisem. Camera era nemişcată, tăcută. Apoi forţa invizibilă mi s-a ridicat de pe spate. Am încercat să mă rostogolesc, dar nu reuşeam. Nanette a îngenuncheat lângă mine şi şi-a apropiat buzele de urechea mea.

— Nu te pune cu mine, mi-a şoptit. Dacă te mai bagi o singură dată, te omor.

Apoi a dispărut. Am rămas singură, plângeam şi sângeram. Am încercat din nou să mă mişc, dar tot nu puteam. Ce aveam să mă fac? Nici măcar nu puteam să strig după ajutor. Desigur, probabil că nu conta. Durerea era aşa de mare încât fie aveam să mor, fie aveam să leşin din clipă în clipă. Poate că lucrările omeneşti nu-mi puteau veni de hac, dar cele demoniace, da, fie că eram în stază, fie că nu.

Dintr-odată, parcă din senin, am simţit nişte braţe puternice strecurându-se sub mine, ridicându-mă uşor în aşa fel încât să am spatele în sus. Mi-am înăbuşit un ţipăt vlăguit. Chiar şi fără să mă atingă pe spate, mişcarea mi-a afectat toţi ceilalţi muşchi şi fiecare loc de pe corp pe care mi-l rănise Nanette. Am deschis ochii, ca să încerc să văd cine era, dar imaginea era înceţoşată şi a început rapid să se întunece.

— Ce... a fost tot ce am reuşit să spun.

— Taci, iubito. O să fie bine. O să te faci bine.

Braţele acelea m-au aşezat uşor pe pat. Am gemut din nou în timp ce printre coaste mi se strecura un pârjol. Nişte mâini răcoroase mi-au dat părul pe spate, dar tot nu vedeam nimic.

— Nu pot să te vindec, a spus vocea. Dar am să aduc pe cineva care te poate ajuta. Nu te mişca. O să fie bine.

Vocea îmi era familiară, dar nu reuşeam s-o identific prin negura şi confuzia din creierul meu. Abia dacă puteam să respir, darămite să mai şi gândesc. Apoi s-a aşternut liniştea, de parcă misteriosul meu binefăcător ar fi plecat. Totuşi, câteva momente mai târziu am văzut ca prin ceaţă nişte mâini cum o aşează pe Aubrey pe pat lângă mine. S-a apropiat de mine şi mi-a adulmecat faţa. Una din mâinile prietenoase a mângâiat-o pe cap şi pe spate în felul în care deseori puteai convinge pisicile să se întindă. A mers, şi după ce a dat câteva ture, Aubrey s-a aşezat lângă mine.

Apoi mâna m-a mângâiat pe cap pentru ultima oară.

— O să fie bine.

Ăsta e ultimul lucru pe care ţin minte să-l fi auzit. Se prea poate ca salvatorul meu să fi rămas sau să fi plecat. Nu ştiam, pentru că după câteva clipe, în sfârşit întunericul a ieşit învingător, iar eu m-am cufundat într-un somn fără vise care, slavă Domnului, era şi fără durere.

Capitolul 16

— Georgina.

Mi-am auzit numele de departe, dintr-un tunel fără capăt. Ecoul se izbea de zidurile minţii mele, la început tare, şi treptat s-a topit.

— Georgina, uită-te la mine, dulceaţă.

— Las-o să doarmă, Hugh.

— Nu, trebuie să vorbesc cu ea, ca să m-asigur că n-a suferit vreo comoţie. Hai, Georgina. Deschide ochii.

Prin ceaţa neagră, creierul a prins cuvintele şi încet-încet a început să le înţeleagă sensul. Reacţia mea ar fi fost să mă supun, dar îmi simţeam pleoapele de parcă mi-ar fi fost lipite. Gânditul, ce să mai zic de răspuns, era prea complicat, dar au mai urmat şi alte cuvinte încurajatoare.

— Aşa, dulceaţă. Încearcă încă o dată. Aproape că ai reuşit.

Cu un mare efort, în sfârşit am izbutit să deschid ochii.

Durerea era îngrozitoare. Îmi simţeam pleoapele din plumb. La început am perceput un singur lucru, lumina. Am strâns din ochi, dornică să mă afund din nou în uitarea din care fusesem smulsă. Şi la această uşoară trezire a conştiinţei, toată durerea de care scăpasem mai devreme s-a întors brusc. Capul îmi zvâcnea şi mă ardea spatele. Stereotipul cum că te simţi de parcă ai avea fiecare os din corp zdrobit îmi părea dintr-odată o posibilitate foarte reală şi eram destul de sigură că îmi rupsesem câteva şi din afara corpului. Desigur, era ilogic ce spuneam, dar la cât de rău mă simţeam eu, prea puşine lucruri mai aveau logică.

— Oh, Doamne.

Sau cel puţin asta voisem să spun, dar s-a auzit mai degrabă ca un mormăit nedesluşit.

— Uşor. Nu trebuie să spui nimic.

Am deschis din nou ochii şi de data asta am distins o siluetă aplecată deasupra mea. Îi cunoşteam aşa de bine vocea, încât nu trebuia să-i văd faţa, care şi aşa era în ceaţă.

— Hugh, am cârâit.

— Auzi, întreab-o...

— Gura, s-a răstit Hugh.

Mişcarea smucită a capului m-a făcut să cred că se uitase în spate, dar nu puteam fi sigură.

Şi-a apropiat mai mult faţa de a mea şi trăsăturile i-au devenit mai clare. Era mai palid decât îl văzusem vreodată şi pe faţă i se citeau o îngrijorare şi o teamă de care nu îl crezusem niciodată în stare. Părea chiar mai supărat decât atunci când venise să ne spună despre invocarea lui Jerome. Hugh s-a întins, spre mine, mi-a ridicat o pleoapă şi mi-a pus o luminiţă în ochi. Lumina m-a făcut să mă chircesc, sau cel puţin aşa am încercat, dar el a fost rapid, şi a făcut acelaşi lucru şi cu ochiul celălalt înainte să devină prea deranjant. Când a terminat, şi-a mişcat un deget prin aer şi mi-a studiat ochii în timp ce i-l urmăream.

— Cum te cheamă? m-a întrebat.

Vocea din spatele meu s-a băgat şi ea în discuţie.

— I-ai spus tu deja numele.

Hugh a oftat şi şi-a dus un deget peste umăr.

— Cum îl cheamă pe-ăla?

— Cody, am spus.

Îmi era mai simplu să vorbesc, dar durerea creştea pe măsură ce deveneam mai conştientă. Glasul lui Cody îmi era la fel de familiar ca cel al lui Hugh şi eram sigură că Peter era şi el acolo.

Hugh mi-a mai pus vreo câteva întrebări cu răspunsuri simple, ca de exemplu în ce an eram, unde ne aflam şi de asemenea dacă mi-e greaţă.

— Mă doare totul, am spus încă nedesluşit.

Nici măcar nu mă puteam mişca, darămite să mai fac diferenţa între greaţă şi restul durerii.

— Da, dar simţi că îţi vine să vomiţi în momentul ăsta?

M-am gândit la asta. Mă durea stomacul, dar era mai puţin greaţa, cât neplăcerea creată de şuturile încasate cu pantofii cu toc cui.

— Nu, am spus.

Hugh s-a aşezat şi l-am auzit oftând uşurat.

— Mă doare totul, am repetat. Poţi... să îi pui capăt?

A ezitat şi o clipă mai târziu lângă el a apărut Cody.

— Ce e? Trebuie să-i dai ceva pastile. Uită-te şi tu la ea. Are dureri.

— Puţin spus, am mormăit.

Hugh era încă palid la faţă.

— N-am de gând s-o adorm dacă are vreo comoţie.

— A trecut toate testele.

— Astea sunt teste practice, nu sunt sută la sută exacte.

— Te rog, am spus şi am simţit că mi se umplu ochii de lacrimi. Dă-mi ceva, orice.

— Ştim că n-o să moară din asta, l-am auzit pe Peter.

Avusesem dreptate că era şi el acolo.

Hugh a mai ezitat numai un pic.

— Adu-i nişte apă.

Cody a dispărut şi Peter i-a luat locul lângă Hugh. Expresia acestuia din urmă era încă fioroasă.

— Dulceaţă, trebuie să-ţi curăţ rănile de pe spate, şi o să te doară.

— Mai rău de-atât?

— E altfel de durere. Dar trebuie să ţi le curăţ ca să nu te infectezi, apoi trebuie să te mut ca să-ţi examinez şi restul corpului. Medicamentele or să te ajute, dar la început o să te doară totul.

— Dă-i drumul, am spus, făcându-mi curaj.

În stadiul ăsta nu-mi puteam închipui o durere mai mare. În plus, Hugh era doctor, aşa că totul avea să fie bine acum.

Cody s-a întors cu un pahar cu apă. Mai întâi Hugh mi-a dat un pic, doar ca să se asigure că pot s-o înghit. Când am reuşit, mi-a dat două pastile ca să le iau cu restul apei. Era gata-gata să mă înec cu ele, îmi simţeam gâtul dureros şi umflat, poate de la cât ţipasem, dar am reuşit să le înghit.

Voiam să-l întreb ce luasem, dar mi se părea prea mare efortul.

— Ar trebui să-şi facă efectul în vreo douăzeci de minute, a spus Hugh.

Am văzut că făcea ceva cu un obiect pe care îl avea în poală. S-a ridicat şi s-a aplecat deasupra spatelui meu şi ceva ud mi-a atins pielea.

— Futu-i!

Din nou cuvintele îmi erau un pic incoerente, dar cred că a înţeles ideea.

O durere înţepătoare – un alt fel de durere, într-adevăr mi-a traversat pielea acolo unde mă atinsese el. Era ca un curent electric, ascuţită, şi îmi cuprinsese zonele zvâcnitoare din corp. Îmi doream aşa de tare să scap de înţepătura aia cumplită încât chiar am reuşit să mă mişc un pic, dar tot ce-am făcut a fost să declanşez durerea şi în restul corpului. Lumea mi s-a şters din nou de pe radar.

— Înrăutăţeşti situaţia, m-a avertizat. Stai liniştită.

Lui îi era uşor să vorbească. Mi-am muşcat buzele în timp ce el continua. Îmi dădea cu antiseptic ca să cureţe locurile în care mă tăiase Nanette. Era necesar, după cum spusese el, dar, Doamne, ce durea!

— Vorbeşte cu ea, a spus Hugh, fără a se adresa cuiva anume. Distrage-o.

— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Peter. Cine ţi-a făcut chestia asta?

— Frumos mod de a o distrage, a spus Hugh.

— Nanette, am răspuns. Când i-am rostit numele, am simţit cum mi se întoarce stomacul pe dos şi am sperat că nu aveam să-mi iau vorba înapoi în legătură cu vomitatul. Era... nebună.

— Cred şi eu, a spus Peter.

— Nebună de furie că i-am spus lui Cedric despre ea...

— Atunci chestia asta nu cumva confirmă bănuielile tale? a întrebat Cody.

Da, dacă nici faptul că usuci în bătaie persoana care ţi-a trădat planurile secrete nu e suspect, atunci nu ştiu ce. Dar dacă Nanette chiar se afla în spatele invocării lui Jerome, de ce nu mă omorâse ca să nu mai aibă martori?

Mi-ar fi luat prea multe cuvinte şi prea mult efort să explic lucrul ăsta, aşa că am spus pur şi simplu:

— Nu ştiu.

— Gata, a spus Hugh şi s-a îndreptat. N-a fost chiar aşa de rău, nu?

Am încercat să-l fulger cu privirea, dar nu cred că a remarcat. A scotocit prin trusă încă o dată şi apoi s-a aplecat din nou ca să înceapă să-mi bandajeze rănile. Judecând după cantitatea de pansament pe care o îngrămădea peste mine, aveam sentimentul că urma să semăn cu o mumie.

— De ce n-a mai stat Dante? a întrebat Cody.

— Poftim? Dante?

Presiunea bandajelor nu era la fel de rea precum curăţarea, dar tot era deranjantă, şi m-am întrebat când aveau să-şi facă efectul pastilele alea nenorocite.

— A fost aici, a spus Cody. L-a sunat pe Hugh şi i-a spus să vină.

Unele dintre detaliile celor întâmplate vizavi de Nanette erau în ceaţă, dar eram destul de sigură, fie că aveam traumatism cerebral, fie că nu, că mi-aş fi amintit dacă ar fi fost aici Dante.

— N-a fost Dante aici, am spus.

Hugh s-a oprit şi m-a privit în ochi.

— Atunci cine m-a sunat? Era un tip şi suna de la telefonul tău mobil. A spus să vin încoace şi să aduc şi o trusă medicală, pentru că eşti rănită.

M-am încruntat şi prin ceaţa stăpânită de durere din mintea mea s-a strecurat o umbră, mi-am amintit de nişte braţe puternice şi de un glas blând.

— A fost cineva aici... am început să spun uşor. Nu era Dante, era altcineva, şi m-a aşezat pe pat.

S-a lăsat liniştea. O uşoară confuzie a început să-mi gâdile discret simţurile, şi am luat-o drept semn bun. Era mai degrabă o confuzie plăcută, onirică, nu genul pe care o simţi când îţi vine să urli că nu mai suporţi durerea. Deşi mai era şi asta într-o cantitate importantă.

Băieţii au făcut schimb de priviri uluite.

— Eşti sigură că nu era el? m-a întrebat Cody.